Jules Verne — Tinutul blanurilor vol.2

Tinutul blanurilor - vol 2 


Jules Verne 


Ţinutul blănurilor 
VOLUMUL II 
PARTEA A DOUA 


Capitolul |. Fortul plutitor 


Fortul Esperance, înfiinţat de locotenentul Jasper Hobson la 
limitele mării polare, derivase! Curajosului agent al Companiei i 
se putea aduce vreo învinuire? Nu. Oricare altul s-ar fi înşelat 
ca şi el. Nici o prevedere omenească nu putea să-l pună în 
gardă împotriva unei asemenea eventualităţi. Crezuse că a 
clădit pe stâncă şi nu clădise nici măcar pe nisip. Această 
bucată de teritoriu care forma peninsula Victoria, indicată de 
cele mai exacte hărţi ale Americii engleze ca făcând parte din 
continentul american, se desprinsese brusc de el. Peninsula nu 
era, de fapt, decât un sloi imens cu o suprafaţă de 150.000 
mile pătrate, pe care aluviunile succesive îl preschimbaseră, în 
aparenţă, într-un teren solid de unde nu lipsea nici vegetaţia, 
nici humusul. Lipit de litoral de mii de secole, fără îndoială că 
seismul din 8 ianuarie rupsese istmul şi peninsula se 
transformase în insulă, dar o insulă rătăcitoare, nestatornică, 
pe care curenţii marini o târau de trei luni pe Oceanul arctic! 

Da! Nu mai era decât un sloi care ducea cu el fortul 
Esperance şi pe locuitorii săi! Jasper Hobson înţelese imediat că 
nu putea exista altă explicaţie a schimbării de latitudine 
constatate. Istmul, adică limba de pământ care lega peninsula 
Victoria de continent, se  rupsese desigur din cauza unei 
convulsiuni subterane, provocată de erupția vulcanică, cu 
câteva luni mai înainte. Atâta timp cât ţinuse iarna boreală, 
atâta timp cât marea rămăsese îngheţată din cauza frigului 
aspru, această ruptură nu adusese nici o modificare poziţiei 
geografice a peninsulei. Dar când sosi dezgheţul, când sloiurile 


se topiră sub razele soarelui, când banchiza împinsă spre larg 
se retrase dincolo de limitele orizontului, când marea fu în 
sfârşit liberă, acest teritoriu aflat pe temelia sa de gheaţă intră 
în derivă, cu pădurile, falezele, promontoriul, lacul şi malurile 
sale, sub influenţa vreunui curent necunoscut. Era antrenat 
astfel de mai multe luni, fără ca oamenii de pe el, care în timpul 
sezonului de vânătoare nu se depărtaseră de fortul Esperance, 
să-şi fi putut da seama. Nici un punct de reper, ceţurile 
restrângând vizibilitatea la cel mult câteva mile, nemişcarea 
aparentă a solului, nimic nu putuse indica, nici locotenentului 
Hobson, nici tovarăşilor săi, că din continentali deveniseră 
insulari. Era chiar de mirare că orientarea peninsulei nu se 
schimbase, cu toată deplasarea ei, ceea ce se datora desigur 
întinderii şi direcţiei rectilinii a curentului pe care-l urma. 
Intradevăr, dacă punctele cardinale s-ar fi schimbat în raport cu 
capul Bathurst, dacă insula s-ar fi învârtit în jurul axei sale, 
dacă Soarele şi Luna ar fi răsărit şi apus la un orizont nou, 
Jasper Hobson, Thomas Black, doamna Paulina Barnett sau 
oricare altul ar fi înţeles ce se petrecuse. Dar, din anumite 
cauze, deplasarea se făcuse urmând una din paralelele globului 
şi, oricât de rapidă ar fi fost, nu putea fi simțită. 

Jasper Hobson, cu toate că nu se îndoia de curajul, sângele 
rece şi forţa morală a tovarăşilor săi, nu voi totuşi să le facă 
cunoscut adevărul. Va rămâne oricând destul timp să le expună 
noua situaţie în care se găseau, după ce o va fi studiat cu multă 
grijă. 

Din fericire, aceşti oameni de treabă, soldaţi sau lucrători, 
nu se prea pricepeau la observaţii astronomice, nici la 
probleme de longitudine şi latitudine şi deci nu putură trage 
concluziile schimbării ce se petrecuse de câteva luni în 
coordonatele peninsulei, care-l preocupau, pe drept cuvânt, pe 
Jasper Hobson. 

Locotenentul, hotărât să nu spună nimic atât cât va putea 
şi să ascundă o situaţie care-i părea în prezent fără ieşire, făcu 
apel la toate resursele sale de energie. Printr-un suprem efort 
de voinţă, care nu scăpă doamnei Paulina Barnett, redeveni 
stăpân pe sine şi se sili să-l consoleze din toate puterile pe 
nefericitul Thomas Black care se văita şi-şi smulgea părul din 
cap. 

Căci astronomul nu bănuia în nici un fel fenomenul căruia îi 


căzuse victimă. Deoarece nu observase, ca locotenentul, 
ciudăţeniile acestui teritoriu, nu putea nici să înţeleagă, nici să 
presupună nimic altceva, în afară de faptul ştiut care-l 
supărase atât de tare şi anume că în acea zi, la ora cuvenită, 
Luna nu acoperise în întregime Soarele. Dar ce trebuia să 
creadă? Că, spre ruşinea observatoarelor, efemeridele erau 
greşite şi că eclipsa atât de mult aşteptată, eclipsa lui, a lui 
Thomas Black, pe care venise s-o vadă într-un ţinut atât de 
îndepărtat şi cu preţul atâtor greutăţi, nu fusese “totală” 
pentru această zonă a globului terestru, aflată pe paralela 70? 
Nu, niciodată n-ar fi admis aşa ceva! Niciodată! De aceea 
dezamăgirea sa era nespus de mare şi trebuia să fie astfel. Dar 
Thomas Black avea să afle curând adevărul. 

Intre timp Jasper Hobson, lăsându-i pe tovarăşii săi să 
creadă că ratarea eclipsei totale nu putea să-i intereseze decât 
pe astronomi, iar pe ei nu-i privea deloc, îi îndemnă să-şi reia 
lucrul, ceea ce se şi pregăteau să facă. Dar în momentul când 
erau gata să părăsească vârful capului Bathurst pentru a se 
întoarce la factorie, caporalul Joliffe, oprindu-se deodată, zise, 
salutând reglementar: 

— Domnule locotenent, aş putea oare să vă pun o simplă 
întrebare? 

—Fără îndoială, caporale, răspunse Jasper Hobson, care nu 
prea ştia ce putea să-l întrebe subordonatul său. Haide, 
vorbeşte! 

Dar caporalul nu spuse nimic. Ezita. Nevestica lui îl 
îndemnă, dându-i cu cotul. 

— Ei bine, domnule locotenent, reluă caporalul, privitor la 
această a 70-a paralelă. Dacă am înţeles bine, nu mai suntem 
unde aţi crezut că ne aflăm... 

Locotenentul se încruntă. 

— Într-adevăr, răspunse el evaziv... ne-am înşelat în 
calculele noastre... prima noastră observaţie a fost greşită. Dar 
de ce... In ce măsură poate să te preocupe acest lucru? 

— Din cauza soldei, domnule locotenent, răspunse 
caporalul, cu un aer şiret. Ştiţi bine că dublarea soldei promisă 
de Companie... 

Jasper Hobson respiră uşurat. Într-adevăr, oamenii săi — 
după cum ne amintim — aveau dreptul la o soldă mai mare 
dacă reuşeau să se stabilească pe paralela 70 sau deasupra ei. 


Caporalul Joliffe, om calculat, nu văzuse în toate acestea 
decât o chestiune de bani şi putea să se teamă că sporul nu era 
încă asigurat cum trebuie. 

—  Linişteşte-te, caporale, răspunse Jasper Hobson, şi 
linişteşte-i şi pe bravii tăi camarazi. Eroarea noastră, care este, 
ce-i drept, inexplicabilă, nu va păgubi pe nimeni. Nu suntem 
sub, ci mai sus de paralela 70 şi, în consecinţă, vi se va dubla 
solda. 

— Mulţumesc, domnule locotenent, zise caporalul a cărui 
faţă străluci de bucurie, mulţumesc! Nu c-aş ţine la bani, dar 
banii ăştia blestemaţi te ţin în gheare! 

După această explicaţie, caporalul Joliffe şi tovarăşii săi se 
retraseră, fără să bănuiască în nici un fel teribila şi bizara 
modificare care se produsese în natura şi situaţia teritoriului. 

Sergentul Long se pregătea să se întoarcă la factorie, când 
Jasper Hobson, oprindu-l, îi zise: 

— Rămâi, sergent Long. 

Subofiţerul făcu stânga-mprejur şi aşteptă ca locotenentul 
să-i vorbească. Singurii oameni aflaţi atunci la capătul 
promontoriului erau doamna Paulina Barnett, Thomas Black, 
locotenentul şi sergentul. 

De la incidentul cu eclipsa, călătoarea nu mai scosese un 
cuvânt. Privea întrebător la Jasper Hobson care parcă se ferea 
de ochii ei. Pe faţa curajoasei femei se citea mai mult surpriză 
decât nelinişte. Oare înţelesese? Explicaţia îi sărise în ochi ca 
şi locotenentului Hobson? Cunoştea situaţia, şi firea ei practică 
întrevăzuse consecinţele? Oricum ar fi fost, ea rămăsese 
tăcută, sprijinindu-se de Madge care-i înconjura talia cu braţul. 
Cât despre astronom, se plimba încoace şi-ncolo. Nu putea sta 
locului. Dădea din mâini, şi le frângea şi apoi le lăsa să cadă... 
Exclamaţii de desperare îi scăpau de pe buze. Ridica pumnul 
spre Soare, îl privea în faţă, cu riscul de a-şi pierde vederea! 

In sfârşit, după câteva minute, frământarea sa se calmă. 
Simţi că va putea vorbi şi cu braţele încrucişate, cu ochi 
scăpărători, cu faţa furioasă şi fruntea amenințătoare, veni să 
se proţăpească în faţa locotenentului Hobson. 

— Şi-acum, între noi doi, strigă el, între noi doi, domnule 
agent al Companiei Golfului Hudson! 

Aceste vorbe, acest ton şi această atitudine semănau vădit 
cu o provocare. Jasper Hobson nu voi să se oprească din mers 


şi se mulţumi să-l privească pe sărmanul om, a cărui imensă 
dezamăgire o înţelegea. 

— Domnule Hobson, zise Thomas Black cu mânie greu 
stăpânită în glas, îmi veţi spune, vă rog, censeamnă asta? Este 
o înşelătorie săvârşită de dumneavoastră? În acest caz, ea va 
avea consecinţe mai presus de persoana mea şi s-ar putea să 
aveţi motive să regretaţi ce-aţi făcut. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Black? întrebă liniştit Jasper 
Hobson. 

— Vreau să zic, domnule, reluă astronomul, că v-aţi angajat 
să conduceţi detaşamentul dumneavoastră la limita paralelei 
70... 

— Sau dincolo de această latitudine, răspunse Jasper 
Hobson. 

— Dincolo, domnule? exclamă Thomas Black. Şi ce aveam 
eu de făcut dincolo? Pentru a observa eclipsa totală de soare, 
nu trebuia să mă depărtez de linia curbei circulare care 
delimita, în această parte a Americii engleze, a 70-a paralelă, şi 
iată-ne cu 3 grade mai sus! 

— Ei bine domnule Black, răspunse Jasper Hobson cu glasul 
cel mai liniştit cu putinţă, ne-am înşelat, asta-i tot. 

— Asta-i tot! exclamă astronomul, pe care calmul 
locotenentului îl scotea din fire. 

— Vă voi atrage dealtfel atenţia, reluă Jasper Hobson, că, 
dacă m-am înşelat, dumneavoastră aţi împărtăşit eroarea mea, 
dumneavoastră, domnule Black, căci la sosirea noastră la capul 
Bathurst, împreună, dumneavoastră, cu instrumentele 
dumneavoastră şi eu, cu ale mele, am calculat poziţia locului. 
Nu mă puteţi deci face responsabil de o eroare de observaţie 
pe care aţi comis-o şi dumneavoastră! Cu acest răspuns, 
Thomas Black fu redus la tăcere şi, cu toată furia sa, nu ştiu ce 
să mai răspundă. Nu avea nici o scuză admisibilă. Dacă a 
existat vreo greşeală, era şi el vinovat. Şi în Europa oamenilor 
de ştiinţă, la observatorul din Greenwich, ce se va spune 
despre un astronom atât de nepriceput, încât să se înşele la 
stabilirea unei latitudini? Un Thomas Black să comită o eroare 
de trei grade măsurând înălţimea Soarelui şi încă în condiţiile 
cele mai favorabile? Când determinarea exactă a paralelei 
trebuia să-i permită observarea unei eclipse totale, în condițiuni 
care nu se vor mai repeta vreme îndelungată! Thomas Black 


era un savant dezonorat! 

— Dar cum, exclamă el smulgându-şi din nou părul din cap, 
cum am putut să mă înşel astfel? Atunci nu mai ştiu să 
mânuiesc un sextant! Nu mai ştiu să calculez un unghi! Sunt 
deci orb! Dacă este aşa, nu-mi mai rămâne decât să mă arunc 
de pe înălţimea acestui promontoriu, cu capul în jos... 

— Domnule Black, zise atunci Jasper Hobson cu voce gravă, 
nu vă învinuiți, n-aţi comis nici o greşeală de observaţie, nu vă 
puteţi reproşa nimic! 


— Atunci numai dumneavoastră... 


— Nici eu nu sunt mai vinovat decât dumneavoastră, domnule 
Black. Vă rog să mă ascultați şi vă rog şi pe dumneavoastră, 
doamnă, adăugă întorcându-se către doamna Paulina Barnett, 
şi pe dumneavoastră Madge, şi pe dumneata, sergent Long. Nu 
vă cer decât un singur lucru, să păstraţi cel mai strict secret 
asupra celor auzite. Este inutil să-i îngrozim, să-i aducem poate 
la desperare pe tovarăşii noştri de iernare. 

Doamna Paulina Barnett, tovarăşa sa, sergentul şi Thomas 
Black se apropiară de locotenent. Ei nu răspunseră, dar 
consimţiră tacit să păstreze secretul asupra celor ce li se va 
spune. 

— Prieteni, zise Jasper Hobson, când, acum un an, ajunşi în 
acest punct al Americii engleze, am calculat poziţia capului 
Bathurst, acest cap se afla situat exact pe paralela 70, şi dacă 
acum el se găseşte dincolo de paralela 72, deci cu trei grade 
mai la nord, este din cauză că a derivat. 

— Derivat! exclamă Thomas Black. Asta s-o crezi dumneata, 
domnule! De când poate un cap să deriveze? 

— Acest lucru este totuşi adevărat, domnule Black, răspunse 
grav locotenentul Hobson. Toată peninsula Victoria nu mai este 
decât o insulă de gheaţă. Cutremurul a rupt-o de litoralul 
american şi acum e târâtă de unul din curentele puternice ale 
Arcticii. 

— Încotro? întrebă sergentul Long. 

— Unde vrea soarta, răspunse Jasper Hobson. Tovarăşii 
locotenentului rămaseră tăcuţi. Privirile lor se îndreptară fără 
voie spre sud, dincolo de vastele câmpii, spre locul istmului 
rupt; dar, de unde se aflau, în afară de porţiunea dinspre nord, 
nu puteau să zărească orizontul mării care acum îi înconjura din 
toate părţile. In cazul când capul Bathurst ar fi fost mai înalt cu 
câteva sute de picioare peste nivelul oceanului, perimetrul 
teritoriului pe care se aflau le-ar fi apărut în faţa ochilor şi ar fi 
văzut că se transformase în insulă. 

O vie emoție le strânse inima la imaginea fortului Esperance 
şi a locuitorilor săi târâţi departe de orice pământ şi deveniți 
împreună cu el jucăria vânturilor şi a valurilor. 

— Astfel, deci, domnule Hobson, zise atunci doamna Paulina 
Barnett, astfel se lămuresc toate curiozităţile inexplicabile ce 
le-aţi observat pe acest teritoriu? 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul, totul se explică. 


Peninsula Victoria, acum insulă, pe care o credeam şi pe care 
trebuia s-o credem fixată ferm pe baza sa, nu era decât un 
mare sloi, legat de secole de continentul american. Incetul cu 
încetul, vântul a aruncat pe el pământ, nisip şi a adus 
seminţele arborilor şi muşchiului. Norii i-au dat apa dulce a 
lacului şi a micului râu. Vegetaţia l-a transformat. Dar sub lac, 
sub stratul de pământ, sub nisip, sub picioarele noastre, există 
un sloi de gheaţă care pluteşte pe mare în virtutea greutăţii lui 
specifice. Da! Este un sloi cel care ne poartă şi iată de ce, de 
când ne aflăm pe el, n-am găsit pe suprafaţa sa nici o stâncă, 
nici măcar o pietricică. lată de ce malurile sale erau atât de 
perpendicular tăiate, de ce, când am săpat capcana pentru 
reni, gheaţa a apărut la 10 picioare adâncime, de ce, în fine, 
mareea era aproape nulă pe litoral, pentru că insula se ridica şi 
cobora odată cu fluxul şi refluxul. 

— Toate se explică, într-adevăr, domnule Hobson, răspunse 
doamna Paulina Barnett, şi presentimentele dumneavoastră nu 
v-au înşelat. Vă voi întreba totuşi, privitor la aceste maree, 
inexistente acum, de ce se simțeau încă, destul de slab, e 
adevărat, când am sosit la capul Bathurst? 

— Tocmai, doamnă, răspunse locotenentul Hobson, pentru 
că, la sosirea noastră, peninsula se ţinea încă de continentul 
american, prin istmul ei flexibil. Opunea astfel o anumită 
rezistenţă fluxului şi pe litoralul său de nord suprafaţa apelor 
se ridica cu aproximativ două picioare, în loc de cele douăzeci 
cu care trebuia să crească faţă de etiaj(1). Dar, după ce s-a 
produs ruptura din cauza cutremurului, din moment ce insula, 
liberă complet, a putut să urce şi să coboare cu fluxul şi 
refluxul, mareea a devenit nulă, ceea ce am constatat 
împreună acum câteva zile, când a fost Lună nouă! 

Thomas Black, cu toată justificata sa desperare, ascultase 
cu deosebit interes explicaţiile lui Jasper Hobson. Concluziile 
locotenentului trebuie că i-au părut foarte logice, dar, furios că 
un fenomen atât de rar şi de neaşteptat, atât de “absurd” — 
cum spuse el — s-a produs pentru a-l face să-şi rateze eclipsa, 
nu mai scoase nici un cuvânt şi rămase posomorât şi — ca să 
zicem aşa — foarte ruşinat. 

— Sărmanul domn Black, grăi atunci doamna Paulina 
Barnett, trebuie să recunoaştem că nici un astronom, de când 
lumea, nu s-a văzut expus la o asemenea întâmplare 


neplăcută! 

— In tot cazul, doamnă, răspunse Jasper Hobson, nu este 
deloc vina noastră. Nu ni se va putea reproşa nimic nici mie, 
nici dumneavoastră. Natura a făcut totul, ea este singura 
vinovată! Cutremurul a rupt legătura care ţinea peninsula de 
continent şi suntem acum, în mod vădit, pe o insulă plutitoare. 
Asta explică de asemenea de ce animalele cu blană şi altele, 
aflate ca şi noi prizoniere pe această insulă, sunt atât de 
numeroase în jurul fortului! 

— Şi totodată, de ce, spuse Madge, nu s-au arătat în timpul 
sezonului de vară acei concurenţi de a căror prezenţă vă 
temeaţi, domnule Hobson! 

— Şi de ce, adăugă sergentul, detaşamentul trimis de 
căpitanul Craventy n-a putut ajunge până la capul Bathurst! 

— Şi de ce, în fine, zise doamna Paulina Barnett privind în 
ochii locotenentului, trebuie să renunţ la orice speranţă, cel 
puţin pentru acest an, dea mă întoarce în Europa! 

Călătoarea făcu această ultimă remarcă cu un glas care 
dovedea că se împăcase cu soarta ei cu mai multă înţelepciune 
decât s-ar fi putut crede. Părea resemnată în faţa acestei situaţii 
ciudate care, fără îndoială, îi rezerva o serie de întâmplări 
interesante. Dealtfel, dacă ar fi fost deznădăjduită, dacă toţi 
tovarăşii ei s-ar fi plâns sau s-ar fi revoltat, puteau să împiedice 
ceea ce se petrecuse? Puteau să oprească cursa insulei 
rătăcitoare? Puteau ei, printr-o manevră oarecare, s-o unească 
din nou cu continentul? Nu! Fortul Esperance era în voia 
soartei. Trebuiau deci să se supună acesteia. 


Capitolul II. Unde se găseau 


Noua şi neprevăzuta situaţie în care se aflau angajaţii 
Companiei trebuia studiată cu toată atenţia şi Jasper Hobson 
vru să facă acest lucru, cercetând harta cu propriii lui ochi. Dar 
nu putea să calculeze decât a doua zi longitudinea insulei 
Victoria — numele îi fu păstrat — tot aşa cum îi fusese stabilită 
latitudinea. Pentru a se face acest calcul, era necesar să se ia 
înălţimea soarelui înainte şi după-amiază şi să se măsoare 
unghiurile orare. 

La ora două noaptea, locotenentul Hobson şi Thomas Black 
măsurară cu sextantul înălţimea Soarelui deasupra orizontului. 
A doua zi voiau, la 10 dimineaţa, să facă aceeaşi operaţiune, 
pentru a deduce, din cele două înălţimi, longitudinea punctului 
pe care-l ocupa insula pe Oceanul polar. 

Dar nu coborâră imediat la fort şi discuţia continuă destulă 
vreme între Jasper Hobson, astronom, sergent, doamna Paulina 
Barnett şi Madge. Aceasta din urmă nu se gândea deloc la sine, 
fiind cu totul resemnată în faţa soartei, Pe stăpâna ei, pe “fiica 
ei, Paulina”, nu putea s-o privească însă fără emoție, 
închipuindu-şi încercările şi poate catastrofele pe care i le 
rezerva viitorul. Madge era gata să-şi sacrifice viaţa pentru 
Paulina, dar acest sacrificiu ar putea-o oare salva pe cea pe 
care o iubea mai mult decât orice pe lume? În tot cazul, ştia că 
doamna Paulina Barnett nu era femeia care să se lase 
doborâtă. Acest suflet curajos privea fără teamă viitorul în faţă, 
şi trebuie spus că nici nu avea încă motive de desperare. 

Într-adevăr nu exista o primejdie iminentă pentru locuitorii 
fortului Esperance, şi totul te făcea chiar să crezi că o catastrofa 
va putea fi evitată. Asta şi explică 

desluşit tovarăşilor săi Jasper Hobson. Două pericole 
amenințau insula plutitoare în largul continentului american, 
numai două: 

Sau va fi antrenată de curenţii mării libere până la acele 
înalte latitudini polare, de unde nu se mai întoarce nimeni. 

Sau curenţii o vor duce spre sud, poate prin strâmtoarea 
Behring, până în Oceanul Pacific. 

În primul caz, oamenii prinşi de gheţuri, opriţi de banchiza 
de nestrăbătut, nemaiavând nici o cale de comunicaţie cu 
semenii lor, vor pieri de frig sau de foame în pustietăţile 
hiperboreene. 


În al doilea caz, insula Victoria, împinsă de curenţi până în 
apele mai calde ale Pacificului, se va topi încetul cu încetul la 
bază şi se va scufunda sub picioarele celor ce se află pe ea. 

In aceste două ipoteze stătea pierzania inevitabilă a 
locotenentului. Jasper Hobson, a tuturor tovarăşilor săi şi a 
factoriei înfiinţate cu preţul atâtor eforturi. 

Dar aceste două pericole se vor ivi, unul sau altul? Nu. 
Probabil că nu. Într-adevăr, sezonul de vară era foarte înaintat. 
Inainte de trei luni, marea va îngheţa datorită primelor geruri 
venite de la Pol. Câmpia de gheaţă va cuprinde toată întinderea 
ei şi cu ajutorul săniilor vor putea ajunge la pământul cel mai 
apropiat, fie în America rusă, dacă insula se va deplasa spre 
est, fie pe coasta Asiei dacă, din contră, se va deplasa spre 
vest. 

— Căci, adăugă Jasper Hobson, noi nu suntem stăpâni pe 
insula noastră plutitoare. Neputând ridica pânzele ca pe un 
vapor, nu-i putem imprima nici o direcţie. Unde ne va duce, 
acolo vom merge. 

Argumentele locotenentului Hobson, foarte clare, foarte 
precise, fură acceptate fără cârtire. Era sigur că marile geruri 
ale iernii vor prinde insula Victoria de marele câmp de gheaţă şi 
era probabil chiar că nu va mai deriva nici prea mult spre nord, 
nici prea mult spre sud. Şi câteva sute de mile de străbătut pe 
câmpia de gheaţă nu erau făcute să-i sperie pe aceşti oameni 
curajoşi şi hotărâți, obişnuiţi cu clima polară şi cu lungile 
drumuri în ţinuturile arctice. 

Ar fi fost, ce-i drept, nevoiţi să părăsească fortul Esperance, 
obiectul tuturor eforturilor lor, să piardă roadele atâtor munci 
duse la bun sfârşit, dar ce să-i faci? Factoria stabilită pe acest 
sol plutitor nu mai putea aduce nici un folos Companiei Golfului 
Hudson. Dealtfel, într-o zi sau alta, mai devreme sau mai 
târziu, scufundarea insulei o va târî în fundul oceanului. 
Trebuia deci părăsită, imediat ce împrejurările o vor permite. 
Singurul lor ghinion, şi locotenentul insistă în special asupra 
acestui punct, ar fi fost ca timp de opt sau nouă săptămâni, 
înainte de îngheţul mării arctice, insula Victoria să fie antrenată 
prea la nord sau prea la sud. În povestirile exploratorilor se 
pomenesc exemple despre derivări care s-au produs pe mari 
distanţe, fără să poată fi împiedicate. 

Totul depindea deci de curenţii necunoscuţi de la intrarea în 


strâmtoarea Behring, şi era important să se stabilească cu 
atenţie direcţia lor pe harta Oceanului arctic. Jasper Hobson 
poseda o asemenea hartă şi o rugă pe doamna Paulina Barnett, 
pe Madge, pe astronom şi pe sergent să-l urmeze în camera sa; 
dar, înainte de a părăsi vârful capului Bathurst, le recomandă 
încă o dată păstrarea celui mai strict secret asupra situaţiei 
actuale. 

— Situaţia nu este atât de desperată pe cât pare, adăugă 
el, şi, în consecinţă, găsesc inutil să-i tulburăm pe tovarăşii 
noştri, care nu vor face poate ca noi deosebirea între ce poate 
să iasă bine sau rău. 

— Totuşi, spuse doamna Paulina Barnett, n-ar fi prudent să 
se construiască de pe acum o ambarcaţiune destul de mare, ca 
să încăpem cu toţii şi care să poată rezista pe mare în timpul 
unei traversări de câteva sute de mile? 

— Ar fi prudent, într-adevăr, răspunse locotenentul, şi o vom 
face. Voi născoci un pretext pentru a începe lucrarea fără 
întârziere şi voi da ordinele de rigoare meşterului dulgher 
pentru ca să se apuce de construirea unei ambarcaţiuni solide. 
Dar consider că nu trebuie să recurgem la acest fel de a ne 
repatria decât în cel mai rău caz. Important este să nu ne 
găsim pe insulă în momentul dislocării gheţurilor, şi vom face 
tot ce va fi posibil ca să ajungem pe jos până la continent, 
imediat ce oceanul va îngheţa în sezonul de iarnă. 

Era într-adevăr cel mai bine să procedeze astfel. Le trebuiau 
cel puţin trei luni pentru a construi o ambarcaţiune de 30 până 
la 35 de tone, şi până când va fi gata nu va mai fi de nici un 
folos, căci marea nu va mai fi liberă. Dar dacă atunci 
locotenentul va putea să-şi repatrieze micuța colonie călăuzind- 
o peste câmpul de gheaţă până la continent, ar fi un 
deznodământ fericit, căci a îmbarca toată lumea în momentul 
dezgheţului înseamnă o aventură foarte primejdioasă. Pe drept 
cuvânt, deci, Jasper Hobson socotea construirea ambarcaţiunii 
ca o ultimă soluţie şi părerea sa fu împărtăşită de toţi. 

Ei îi promiseră din nou locotenentului Hobson, cel mai în 
măsură să aprecieze situaţia, că vor păstra secretul, şi câteva 
minute mai târziu, după ce părăsiră capul Bathurst, cele două 
femei şi cei trei bărbaţi se găseau în jurul mesei din marea sală 
a fortului Esperance, care era goală, căci ceilalţi erau ocupați 
peafară. 


Locotenentul aduse o excelentă hartă a curenților 
atmosferici şi oceanici şi se procedă la un studiu amănunţit al 
acelei părţi a Oceanului glacial care se întindea de la capul 
Bathurst până la strâmtoarea Behring. 

Două curente principale străbat aceste regiuni primejdioase 
aflate între Cercul Polar şi zona puţin cunoscută denumită, de 
la îndrăzneață descoperire a lui Mac Clure, “trecerea de nord- 
vest” — cel puţin observaţiile hidrografice nu arată altele. 

Unul poartă numele de curentul Kamceatka. După ce ia 
naştere în largul peninsulei cu acelaşi nume, merge de-a lungul 
coastei asiatice şi trece prin strâmtoarea Behring, ajungând la 
Capul Oriental, vârf înaintat al ţării ciuccilor. Direcţia sa 
generală de la sud la nord se schimbă brusc la aproximativ 600 
de mile dincolo de strâmtoare şi el se îndreaptă direct spre est, 
aproape paralel cu trecerea lui Mac Clure, pe care tinde s-o facă 
practicabilă cele câteva luni ale sezonului cald. 

Celălalt curent, numit curentul Behring, merge în sens 
contrar. După ce o ia pe lângă coasta americană de la est la 
vest, la cel mult la 100 mile de litoral, vine, ca să zicem aşa, să 
se ciocnească cu curentul Kamceatka, la intrarea în strâmtoare, 
apoi, coborând spre sud şi apropiindu-se de America rusă, 
sfârşeşte prin a se sparge în marea Behring, de digul circular al 
insulelor Aleutine. 

Această hartă arăta foarte exact suma observaţiilor nautice 
cele mai recente. Se putea deci avea încredere în ea. 

Jasper Hobson o examină cu atenţie înainte de a se 
pronunţa. Apoi, după ce-şi trecu mâna peste frunte, ca şi cum 
voia să alunge un presentiment supărător, spuse: 

— Trebuie să sperăm, prieteni, că fatalitatea nu ne va târi 
până în acele regiuni depărtate. Insula noastră plutitoare ar 
risca să nu se mai întoarcă de-acolo niciodată. 

— Şi de ce, domnule Hobson? întrebă repede doamna 
Barnett. 

— De ce, doamnă? răspunse locotenentul. Priviţi bine 
această parte a Oceanului arctic. Doi curenţi, primejdioşi pentru 
noi, merg în sens invers. In punctul unde se întâlnesc, insula ar 
fi cu siguranţă imobilizată, şi la mare distanţă de orice fel de 
pământ. În acest punct precis va fi prinsă de gheţuri în timpul 
sezonului rece şi, când dezgheţul se va produce, sau va urma 
curentul Kamceatka, până în mijlocul regiunilor pierdute din 


nord-vest, sau va suferi influenţa curentului Behring şi va 
merge să se scufunde în adâncimile Pacificului. 

— Aşa ceva nu se va întâmpla, domnule locotenent, zise 
Madge cu adâncă încredințare. 

— Dar, reluă doamna Paulina Barnett, nu-mi pot închipui în 
ce parte a mării polare plutim în acest moment, căci nu văd în 
largul capului Bathurst decât periculosul curent Kamceatka, iar 
acesta merge spre nord-vest. Nu este de temut că ne-a prins în 
cursul său şi că facem acum drumul spre teritoriile Georgiei 
septentrionale? 

— Nu cred, răspunse Jasper Hobson, după un moment de 
gândire. 

— De ce n-ar fi astfel? 

— Pentru că acest curent este rapid, doamnă, şi dacă l-am 
fi urmat de trei luni, am fi zărit acum vreo coastă oarecare — 
ceea ce nu se întâmplă. 

— Atunci unde credeţi că ne găsim? întrebă călătoarea. 

— Fără îndoială, răspunse Hobson, că între curentul 
Kamceatka şi litoral, probabil într-un fel de bulboană uriaşă 
care trebuie să existe de când insula s-a rupt de coastă. 

— Acest lucru nu-i posibil, domnule Hobson, răspunse 
prompt doamna Paulina Barnett. 

— Nu-i posibil? repetă locotenentul. Şi de ce doamnă? 

— Pentru că insula Victoria, prinsă într-un vârtej şi în 
consecinţă fără o direcţie fixă, ar fi fost supusă desigur unei 
oarecare mişcări de rotaţie. Şi de vreme ce orientarea sa nu s-a 
schimbat de trei luni, înseamnă că situaţia nu este asta. 

— Aveţi dreptate, doamnă, răspunse Jasper Hobson. 
Înţelegeţi perfect asemenea chestiuni şi n-am nimic de răspuns 
la observaţia dumneavoastră — decât dacă nu cumva există 
totuşi vreun curent necunoscut care să nu figureze încă pe 
această hartă. Într-adevăr, această nesiguranţă este groaznică. 
Aş vrea să vină mai repede ziua de mâine pentru a fi definitiv 
lămurit care-i poziţia insulei. 

— Ziua de mâine va sosi, răspunse Madge. 

Nu le mai rămânea decât să aştepte. Se despărţiră. Fiecare 
îşi reluă ocupațiile obişnuite. Sergentul Long îi preveni pe 
tovarăşii săi că plecarea la fortul Reliance, fixată pentru a doua 
zi, nu va mai avea loc. El le spuse că, dacă stai să te gândeşti, 
sezonul rece era prea înaintat pentru a le permite să ajungă la 


destinaţie înaintea marilor geruri, că astronomul se decisese să 
mai rămână o iarnă pentru a-şi completa observaţiile 
meteorologice, că aprovizionarea fortului Esperance nu era 
indispensabilă etc. — lucruri care nu-i prea preocupau pe 
aceşti bravi oameni. 

Locotenentul Hobson făcu o recomandare specială 
vânătorilor de a cruța animalele cu blană, de care nu aveau 
nevoie acum, şi de a se ocupa de vânatul comestibil, pentru a 
reînnoi rezervele factoriei. Le interzise de asemenea să se 
depărteze de fort mai mult de două mile, nevoind ca Marbre, 
Sabine sau alţi vânători să se găsească deodată în faţa unui 
orizont de mare acolo unde exista acum câteva luni istmul care 
unea peninsula Victoria cu continentul american. Dispariţia 
limbii înguste de pământ le-ar fi dezvăluit, într-adevăr, situaţia 
creată. 

Această zi îi păru nesfârşită locotenentului Hobson. El se 
duse de câteva ori la vârful capului Bathurst, singur sau însoţit 
de doamna Paulina Barnett. Călătoarea, cu sufletul oţelit, nu se 
speriase deloc. Viitorul nu-i părea foarte primejdios. Ea glumi 
chiar, spunându-i lui Jasper Hobson că insula plutitoare care-i 
purta era poate adevăratul vehicul menit să-i ducă la Polul 
Nord! Cu un curent favorabil, de ce nu sar ajunge la acest punct 
inaccesibil al globului? Locotenentul Hobson clătina din cap 
ascultând-o pe tovarăşa sa susţinându-şi teoria, fără să piardă 
din ochi orizontul, şi tot căuta în depărtare vreo fâşie de 
pământ cunoscut sau necunoscut. Dar cerul şi apa se 
confundau pe o mare linie circulară a cărei netezime n-o 
întrerupea nimic — ceea ce-i întări lui Jasper Hobson 
convingerea că insula Victoria deriva mai degrabă spre vest 
decât în orice altă direcţie. 

— Domnule Hobson, întrebă doamna Paulina Barnett, nu 
aveţi intenţia să faceţi ocolul insulei noastre cât mai curând 
posibil? : 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul Hobson. Indată ce-i 
voi stabili poziția, voi proceda la cercetarea formei şi a întinderii 
ei. Este o măsură indispensabilă pentru a aprecia modificările ce 
s-ar putea produce în viitor. Mai mult ca sigur însă că s-a rupt 
chiar la istm şi, în consecinţă, întreaga peninsulă s-a 
transformat în insulă din cauza acestei falii. 

— Curios este destinul nostru, domnule Hobson! reluă 


doamna Paulina Barnett. Alţii revin din călătoriile lor după ce au 
adăugat câteva pământuri noi contigentului geografic. Noi, din 
contră, îl vom fi micşorat, ştergând de pe hartă pretinsa 
peninsulă Victoria. 

A doua zi, la 18 iulie, ora 10 dimineaţa, pe un cer senin, 
Jasper Hobson făcu o măsurătoare clară a înălţimii soarelui. 
Apoi, calculând în cifre acest rezultat ca şi pe cel de ieri, 
determină matematic longitudinea locului. 

În timpul operaţiei, astronomul nici măcar nu apăru. EI 
stătea îmbufnat în camera sa, ca un copil mare ce era, dealtfel, 
în afară de viaţa ştiinţifică. 

Insula se găsea atunci la 157*37' longitudine, la vest de 
meridianul Greenwich. Latitudinea obţinută în ajun la amiază, 
după eclipsă, era, cum se ştie, de 73*7'20”. 

Punctul obţinut fu reportat pe hartă, în prezenţa doamnei 
Paulina Barnett şi a sergentului Long. Treceau cu toţii printr-un 
moment de mare nelinişte. lată care fu rezultatul punctării pe 
hartă: în acest moment, insula plutitoare era dusă spre vest, 
aşa cum prevăzuse locotenentul Hobson, dar un curent 
nemarcat, un curent necunoscut în hidrografia acestor coaste, o 
antrena în mod evident spre strâmtoarea Behring. li pândeau 
primejdiile presimţite de Jasper Hobson, dacă înainte de sosirea 
iernii insula Victoria nu era readusă spre litoral. 

— Dar la ce distanţă, exact, suntem de continentul 
american? întrebă călătoarea. Acum asta-i problema cea mai 
importantă. 

Jasper Hobson luă compasul şi măsură cu grijă cea mai 
îngustă porţiune de mare de pe hartă între litoral şi paralela 73. 

— Suntem în prezent la mai mult de 250 mile de capătul de 
nord al Americii ruse, formată de capul Barrow, răspunse el. 

— Ar trebui atunci să ştim cu câte mile a derivat insula de la 
poziţia ocupată altădată de capul Bathurst, zise sergentul Long. 

— Cu cel puţin 700 de mile, răspunse Jasper Hobson după ce 
consultă din nou harta. 

— Şi aproximativ la ce epocă se poate admite că a început 
deriva? 

— Fără îndoială, pe la sfârşitul lunii aprilie, răspunse 
locotenentul Hobson. La acea epocă, întradevăr, câmpia de 
gheaţă s-a dezagregat şi ghețarii, pe care soarele nu-i topise, 
au fost antrenați spre nord. Se poate deci admite că insula 


Victoria, solicitată de acest curent paralel cu litoralul, e în 
derivă spre vest de aproximativ trei luni, ceea ce ar da o medie 
de nouă până la zece mile pe zi. 

— Nu este o viteză considerabilă? întrebă doamna Paulina 
Barnett. 

— Intr-adevăr, considerabilă, răspunse Jasper Hobson, şi vă 
închipuiţi până unde am mai putea fi antrenați în timpul celor 
două luni de vară care vor mai lăsa liberă această parte a 
Oceanului arctic! Locotenentul, doamna Paulina Barnett şi 
sergentul Long rămaseră tăcuţi timp de câteva momente. Ochii 
lor nu părăseau harta acestor regiuni polare, care se apărau cu 
atâta îndârjire de cercetările omului şi către care vor fi mânaţi 
în mod irezistibil! 

— În actuala situaţie nu este nimic de făcut, nimic de 
încercat? întrebă călătoarea. 

— Nimic, doamnă, răspunse locotenentul Hobson, nimic. 
Trebuie aşteptat, trebuie să chemăm din tot sufletul iarna 
arctică, atât de des şi pe drept cuvânt temută de navigatori, 
care numai ea ne poate salva. larna înseamnă gheaţă, doamnă, 
şi gheaţa este ancora noastră de salvare, ancora noastră de 
îndurare, singura care poate opri mersul insulei plutitoare. 


Capitolul III. înconjurul insulei 


Începând din această zi locotenentul decise să calculeze 
poziţia insulei aşa cum se procedează pe un vas, adică de câte 
ori starea atmosferică făcea această operaţie posibilă. Insula 
Victoria nu era oare de-acum încolo o corabie dezorientată, 
rătăcind la întâmplare, fără pânze şi fără cârmă? 

A doua zi după stabilirea poziţiei, Jasper Hobson constată că 
insula, fără să-şi fi schimbat direcţia pe latitudine, se mai 
deplasase cu câteva mile spre vest. Dulgherului Mac Nap i se 
dădu ordinul să  purceadă la construirea unei mari 
ambarcaţiuni. Jasper Hobson motivă că voia, în vara viitoare, să 
facă o recunoaştere a litoralului până-n America rusă. 
Dulgherul, fără să mai pună întrebări, se ocupă de alegerea 
lemnului şi instală şantierul pe malul de la poalele capului 
Bathurst, pentru a putea să lanseze cu uşurinţă nava la mare. 

În aceeaşi zi, locotenentul Hobson ar fi vrut să-şi pună în 
aplicare planul de a face o recunoaştere a teritoriului pe care el 
şi tovarăşii săi se găseau acum izolaţi. Schimbări considerabile 
puteau să survină în configuraţia acestei insule de gheaţă 
expusă influenţei temperaturii variabile a apelor şi era 
important să determine forma ei actuală, suprafaţa şi chiar 
grosimea în diverse părţi ale ei. Blocul unde se produsese 
ruptura, care era foarte probabil istmul, trebuia cercetat cu 
grijă şi pe acea spărtură încă nouă se vor putea poate distinge 
straturile de gheaţă şi de pământ care constituiau soiul insulei. 

Dar cerul se înnoură brusc şi după-amiază se dezlănţui o 
puternică vijelie însoţită de o negură deasă. Curând văzduhul 
se întunecă, ploua cu găleata şi o grindină mare duruia pe 
acoperişul casei, ba se auziră chiar câteva tunete îndepărtate, 
fenomen care se întâmplă rareori la latitudini atât de înalte. 

Locotenentul Hobson trebui să amâne cercetarea şi să 
aştepte ca furia elementelor să se potolească. Dar în zilele de 
20, 21 şi 22 iulie, starea timpului nu se schimbă. Puternica 
furtună nu se potoli, cerul era întunecat şi valurile izbeau 
malurile cu un vuiet asurzitor. Puhoaie de apă se prăvăleau 
asupra capului Bathurst şi veneau cu atâta furie, încât te puteai 
teme că-l vor sfărâma, rezistenţa sa fiind acum atât de 
problematică, deoarece nu era decât o aglomerare de pământ 
şi nisip, fără bază sigură. Ambarcaţiile expuse în larg pe aceste 
groaznice furtuni erau de plâns. Dar insula plutitoare nu era 


zdruncinată de clocotul apelor şi masa ei enormă o făcea să nu 
resimtă mânia oceanului. 

În timpul nopţii de 22 spre 23 iulie, furtuna se linişti 
deodată. Un vânt tare din nord-est goni spre orizont ultimele 
neguri. Barometrul se urcase cu câteva linii şi condiţiile 
atmosferice părură favorabile locotenentului Hobson pentru a 
întreprinde înconjurul insulei. 

Doamna Paulina Barnett şi sergentul Long urmau să-l 
însoţească în această recunoaştere. Era vorba să lipsească una 
până la două zile, ceea ce nu putea să-i mire pe locuitorii 
fortului şi li se pregăti în consecinţă o anumită cantitate de 
carne uscată, pesmeţi şi câteva sticle de rachiu, care să nu 
îngreuneze prea mult tolbele exploratorilor. Zilele erau lungi şi 
soarele nu părăsea orizontul decât timp de câteva ore. 

Nu era de temut nici o întâlnire cu vreun animal sălbatic. 
Urşii, mânaţi de instinct, păreau să fi părăsit insula Victoria încă 
de când mai era peninsulă. Totuşi, din prevedere, Jasper 
Hobson, sergentul şi doamna Paulina Barnett luară cu ei 
puştile. In plus, locotenentul şi subofiţerul aveau la ei 
toporiştile şi  cuţitele de spart gheaţa, care nu părăsesc 
niciodată pe călătorul din regiunile polare. 

In timpul absenței locotenentului Hobson şi a sergentului 
Long, comanda fortului revenea în mod ierarhic caporalului 
Joliffe, adică nevestei sale, şi Jasper Hobson ştia că se poate 
bizui pe ea. Cât despre Thomas Black, nu te mai puteai aştepta 
la nimic de le el, nici măcar să se alăture drumeţilor. Totuşi 
astronomul promise să supravegheze cu grijă ţinuturile din nord 
în timpul absenței locotenentului şi să noteze schimbările ce s- 
ar putea produce, fie pe mare, fie în orientarea insulei. 

Doamna Paulina Barnett încercase să-l facă mai rezonabil pe 
sărmanul savant, dar el nu vru să ştie de nimic. Considera, nu 
fără dreptate, că natura îl înşelase, şi jurase că nu i-o va ierta 
niciodată. 

După ce-şi luară rămas bun, strângând mâna tuturor, 
doamna Paulina Barnett şi cei doi tovarăşi ai ei părăsiră fortul, 
ieşiră pe poartă şi, îndreptându-se spre vest, urmară curba 
alungită formată de litoral de la capul Bathurst până la capul 
Eschimos. 

Era ora 8 dimineaţa. Razele oblice ale soarelui trezeau 
coasta împungând-o cu sulițe roşietice. Hula se liniştea încetul 


cu încetul. Păsările gonite de furtună, ptarmigani, garii, pufini, 
petreli, reveniseră cu miile. Cârduri de rațe se grăbeau să 
ajungă pe malurile lacului Bathurst, alergând în neştire spre 
oalele doamnei Joliffe. Câţiva iepuri polari, jderi, ondatre, 
hermine se ridicau din faţa călătorilor şi fugeau fără prea mare 
grabă. Animalele căutau probabil societatea omului, având şi 
ele presentimentul unui pericol comun. 

— Ştiu bine că marea le înconjoară, zise Jasper Hobson, şi că 
nu mai pot părăsi această insulă! 

—  Rozătoarele, iepurii sau alte specii, întrebă doamna 
Paulina Barnett, nu au obiceiul ca înaintea iernii să caute la sud 
o climă mai dulce? 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, dar de data 
aceasta, deoarece nu pot fugi peste câmpiile de gheaţă, vor 
trebui să rămână pe insulă ca şi noi şi este de aşteptat ca, în 
timpul iernii, cea mai mare parte să moară de foame sau de frig. 

— Vreau să cred, zise sergentul, că aceste animale ne vor 
servi drept hrană şi este un noroc pentru colonie că n-au avut 
instinctul să fugă înainte de ruptura istmului. 

— Dar păsările ne vor părăsi, desigur? întrebă doamna 
Paulina Barnett. 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson. Toate aceste 
exemplare de zburătoare vor fugi la primele semne ale frigului. 
Ele pot traversa mari distanţe fără să obosească şi, mai fericite 
ca noi, vor şti cum să găsească uscatul. 

— Ei bine, de ce nu ne-ar servi ca mesageri? întrebă 
călătoarea. 

— Este o idee, doamnă, o idee excelentă, zise locotenentul 
Hobson. Nimic nu ne va împiedica să prindem câteva sute din 
aceste păsări şi să le atârnăm de gât o hârtie în care să arătăm 
situaţia insulei. Ross, în 1848, a încercat înaintea noastră, 
printr-un mijloc asemănător, să-i înştiinţeze pe supraviețuitorii 
expediției Franklin de prezenţa în mările polare a navelor sale, 
Entreprise şi Investigator. El captură în capcane câteva sute de 
vulpi albe, le puse la gât câte un inel de aramă pe care erau 
gravate datele necesare, apoi le dădu drumul în toate direcţiile. 

— Poate că unii dintre mesageri au căzut în mâinile 
naufragiaţilor? zise doamna Paulina Barnett. 

— Poate, răspunse Jasper Hobson. In orice caz, îmi amintesc 
că una din aceste vulpi fu prinsă la bătrâneţe de căpitanul 


Hatteras în timpul călătoriei sale de explorare, şi această vulpe 
mai purta la gât un inel pe jumătate uzat, înfundat în blana ei 
albă. Cât despre noi, ceea ce nu putem face cu patrupedele, 
vom face cu păsările! 

Tot vorbind astfel şi făurind planuri de viitor, cei doi 
exploratori şi tovarăşa lor mergeau pe litoralul insulei. Ei nu 
observară nici un fel de schimbare. Erau tot aceleaşi maluri 
foarte abrupte, acoperite de pământ şi nisip, dar aceste maluri 
nu arătau nici o surpare nouă care să fi putut naşte supoziţia că 
perimetrul insulei s-a modificat de curând. Totuşi era de temut 
ca imensul sloi, traversând curente mai calde, să se topească 
la bază şi să se subţieze, ipoteză care pe drept cuvânt îl 
neliniştea pe Jasper Hobson. 

La ora 11 dimineaţa, exploratorii parcurseseră cele opt mile 
care separau capul Bathurst de capul Eschimos. Ei regăsiră în 
acest punct urmele aşezării ocupate de familia lui Kalumah. Din 
colibele de zăpadă nu mai rămăsese desigur nici urmă; dar 
cenuşa rece şi oasele de focă erau o dovadă a trecerii 
eschimoşilor. 

Doamna Paulina Barnett, Jasper Hobson şi sergentul Long 
se opriră în acest loc, având intenţia să petreacă scurta noapte 
la Golful Morselor, unde socoteau că vor ajunge câteva ore mai 
târziu. Luară masa aşezaţi pe uşoara ridicătură a terenului, 
acoperită de o iarbă rară şi firavă. Înaintea ochilor lor se 
desfăşura frumosul orizont al mării, care apărea foarte clar în 
depărtare. Nici o pânză, nici un iceberg nu anima acest imens 
pustiu al apelor. 

— Oare aţi fi foarte surprins, domnule Hobson, întrebă 
doamna Paulina Barnett, dacă o corabie s-ar arăta în faţa 
noastră în acest moment? 

— Foarte surprins, nu, doamnă, răspunse locotenentul 
Hobson, dar aş fi surprins în mod plăcut, o mărturisesc. În 
timpul sezonului de vară, nu rareori balenierele din Behring 
ajung până la aceste latitudini, mai ales de când Oceanul arctic 
a ajuns eleşteul caşaloţilor şi balenelor. Dar suntem în 23 iulie 
şi vara este pe sfârşite. Toată flotila de pescuit se găseşte, fără 
îndoială, în acest moment, în golful Kotzebue, la intrarea în 
strâmtoare. Vânătorii de balene se tem, pe drept cuvânt, de 
surprizele mării arctice. Le e frică de gheţuri şi au grijă să nu fie 
prinşi între ele. Dar tocmai aceşti icebergi, aceşti ice-streams, 


această banchiză de care se tem atât, noi le dorim şi le 
aşteptăm! 

— Vor veni, domnule locotenent, răspunse sergentul Long, 
să avem răbdare şi înainte de două luni valurile largului nu vor 
mai bate capul Eschimos. 

— Capul Eschimos! zise surâzând doamna Paulina Barnett, 
dar acest nume, această denumire, ca şi toate celelalte pe care 
le-am dat noi golfurilor şi promontoriilor peninsulei sunt poate 
puţin nelalocul lor! Am pierdut până acum portul Barnett, 
PaulinaRiver, cine ştie dacă Golful Morselor sau capul Eschimos 
nu vor dispare şi ele rând pe rând? 

— Vor dispare, doamnă, răspunse Jasper Hobson, şi după ele 
întreaga insulă Victoria; pentru că nimic nu o mai ţine legată 
de continent, este fatal condamnată la pieire. Acest rezultat 
este inevitabil şi ne-am străduit degeaba să creăm 
nomenclaturi geografice! Dar, în orice caz, denumirile noastre 
n-au fost încă însuşite de Societatea regală, şi onorabilul domn 
Roderick Murchison(2) nu va avea de şters nici un nume de pe 
hărţile sale. 

— Ba da, unul singur! zise Long. 

— Care? întrebă Jasper Hobson. 

— Capul Bathurst! răspunse sergentul. 

— Intr-adevăr, ai dreptate, capul Bathurst trebuie şters 
acum din cartografia polară! 

Două ore de odihnă fură suficiente exploratorilor. La unu 
după-masă, ei se hotărâră să-şi continue cercetarea. 

In momentul plecării, Jasper Hobson aruncă de pe înălţimea 
capului Eschimos o ultimă privire mării înconjurătoare. Apoi, 
nevăzând nimic care să-i fi putut atrage atenţia, cobori şi se 
îndreptă spre doamna Paulina Barnett care-l aştepta lângă 
sergent. 

— Doamnă, întrebă el, n-aţi uitat, cred, familia de indigeni 
pe care am întâlnit-o chiar aici, câtva timp înainte de sfârşitul 
iernii? 

— Nu, domnule Hobson, răspunse călătoarea, şi am păstrat 
o foarte frumoasă amintire despre buna şi tânăra Kalumah. A 
promis chiar că va veni să ne vadă la fortul Esperance, 
promisiune pe care acuma nu o va mai putea îndeplini. Dar cu 
ce ocazie îmi puneţi această întrebare? 

— Pentru că-mi vine în minte un fapt, doamnă, un fapt 


căruia nu i-am dat nici o importanţă atunci şi care acum mi se 
pare izbitor. 

— Ce fapt? 

— Vă aduceţi aminte de mirarea şi îngrijorarea pe care 
eschimoşii au arătat-o văzând că am înfiinţat o  factorie la 
poalele capului Bathurst? 

— Desigur, domnule Hobson. 

— Ei bine, zise locotenentul Hobson, acum îmi explic de ce 
au clătinat atunci din cap. Aceşti eschimoşi, prin tradiţie, 
experienţă, în fine dintr-o cauză oarecare, cunosc natura şi 
originea peninsulei Victoria. Ştiau că nu am clădit pe un teren 
solid. Dar, fără îndoială, lucrurile stând aşa de secole, nu 
credeau într-o primejdie iminentă şi iată de ce nu au dat 
lămuriri într-un fel mai categoric. 

— Aşa trebuie să fie, domnule Hobson, răspunse doamna 
Paulina Barnett, dar Kalumah cu siguranţă că nu cunoştea 
bănuielile tovarăşilor săi, căci, dacă ar fi ştiut, sărmana copilă 
n-ar fi pregetat să ni le împărtăşească. 

În această privinţă locotenentul Hobson fu cu totul de 
părerea doamnei Paulina Barnett. 

— Trebuie să recunoaştem că este o mare fatalitate, zise 
atunci sergentul, ca noi să fi venit să ne instalăm pe această 
peninsulă, tocmai în perioada când ea se detaşa de continent 
pentru a pluti pe apele mării! Căci, în definitiv, domnule 
locotenent, de multă, foarte multă vreme, lucrurile erau în 
această stare. Cred că de secole! 

— Poţi spune de mii şi mii de ani, sergent Long, răspunse 
Jasper Hobson. Gândiţi-vă că pământul vegetal pe care călcăm 
în acest moment a fost adus de vânturi bucăţică cu bucăţică şi 
nisipul a zburat până aici grăunte cu grăunte! Gândiţi-vă cât 
timp a trebuit acestor seminţe de brad, mesteacăn şi arbatus 
pentru a încolţi şi a deveni copăcei şi arbori! Poate că acest sloi 
care ne poartă s-a format şi s-a sudat cu continentul încă 
înainte de apariţia omului pe pământ! 

— Ei bine, exclamă sergentul Long, ar fi putut să mai aştepte 
câteva secole înainte de a porni în derivă sloiul ăsta năbădăios! 
Ne-ar fi scutit de multe griji şi, poate, de multe primejdii! 

Cu această cugetare înţeleaptă a  sergentului Long 
conversaţia se încheie şi o porniră iar la drum. 

De la capul Eschimos până la Golful Morselor, coasta o lua 


aproximativ de la nord spre sud de-a lungul meridianului 127. 
În urmă se putea vedea la o distanţă de 4-5 mile extremitatea 
ascuţită a lacului, care reflecta razele soarelui, şi puţin mai 
încolo ultimele coline împădurite încadrându-i apele cu 
frunzişul lor verde. Câteva acvile-ţipătoare treceau prin aer cu 
mari fâlfâiri de aripi. Numeroase animale cu blană — jderi, 
vizoni, hermine — pitite în dosul movilitelor de nisip sau 
ascunse între tufele pipernicite de arbatus şi sălcii îi priveau pe 
călători. Păreau să înţeleagă că n-aveau a se teme de glonte. 
Jasper Hobson zări şi câţiva castori rătăcind la întâmplare, 
foarte dezorientaţi, desigur, de la dispariţia micului râu. Fără 
căsuțe unde să se adăpostească, fără cursul de apă unde să-şi 
clădească aşezarea, erau destinaţi să piară de frig îndată ce vor 
veni gerurile iernii. Sergentul Long văzu şi o haită de lupi care 
fugea peste câmpie. 

Se putea deci crede că toate animalele menajeriei polare 
rămăseseră închise pe insula plutitoare, şi carnivorele, când 
iarna le va înfometa — pentru că nu vor putea să plece să-şi 
caute hrana în locuri cu clima mai caldă —: vor deveni desigur 
primejdioase pentru oaspeţii fortului Esperance. 

Numai urşii polari — şi asta nu era de regretat — păreau să 
lipsească din fauna insulei. Totuşi, sergentului i se păruse că 
zărise nedesluşit, în spatele unui pâlc de mesteceni, o masă 
albă, enormă, care se mişca încet; dar după un examen mai 
atent înclină să creadă că s-a înşelat. 

Această parte a litoralului de lângă Golful Morselor era în 
general puţin ridicată deasupra nivelului mării. Câteva părţi din 
el erau scăldate de ape şi ultimele coame de valuri se 
rostogoleau spumegând pe suprafaţa lui, cum ar fi făcut-o peo 
plajă. Era de temut ca în această parte a insulei solul să se fi 
lăsat numai de puţin timp, dar lipseau punctele de reper încât 
n-aveai cum să recunoşti această modificare şi să judeci ce 
importanţă are. Jasper Hobson regretă că nu a pus semne, 
înainte de plecarea sa, în împrejurimile capului Bathurst, care i- 
ar fi permis să stabilească diferitele surpări sau prăbuşiri ale 
litoralului. Îşi promise să ia aceste măsuri de prevedere la 
întoarcerea sa. 

Aceste cercetări, se înțelege, nu  îngăduiau nici 
locotenentului, nici sergentului şi nici călătoarei să meargă 
repede. Ei se opreau deseori, examinau solul, se uitau dacă 


malul nu-i gata să se crape. Câteodată exploratorii fură nevoiţi 
să înainteze până la o jumătate de milă în interiorul insulei. In 
anumite locuri, sergentul avu grijă să înfigă ramuri de salcie 
sau mesteacăn, care trebuiau să servească pe viitor de jaloane, 
mai ales pe terenuri afundate mai adânc şi a căror rezistenţă 
părea mai problematică. Vor fi mai uşor de văzut atunci 
schimbările ce ar surveni. 

Între timp înaintau, şi pe la ora 3 după-amiază Golful 
Morselor se găsea la nu mai mult de 3 mile spre sud. Jasper 
Hobson putu să-i arate încă de pe acum doamnei Paulina 
Barnett modificarea produsă de ruptura istmului, modificare, 
dealtfel, foarte importantă. 

Altădată orizontul dinspre sud-vest era barat de o lungă linie 
a coastei, uşor rotunjită, formând litoralul marelui golf 
Liverpool. Acum o linie de apă închidea zarea. Continentul 
dispăruse. Insula Victoria se termina printr-un cot brusc în locul 
unde se făcuse probabil ruptura. Ştiau că, dacă ar depăşi acest 
cot, imensul ocean le-ar apărea în faţa ochilor, scăldând partea 
meridională a insulei pe toată această linie, solidă altădată, 
care se întindea de la Golful Morselor la golful Washburn. 
Doamna Paulina Barnett nu luă cunoştinţă de noul aspect al 
insulei fără o oarecare emoție. Deşi se aşteptase la acest lucru, 
inima îi bătea foarte tare. Căută din ochi continentul care lipsea 
la orizont, acest continent care acum se găsea la mai mult de 
200 de mile în urmă, şi îşi dădu seama că nu va mai putea pune 
piciorul pe pământul american. Pentru toţi cei care au inima 
simţitoare — şi n-are rost să mai insistăm — trebuie spus că 
Jasper Hobson şi chiar sergentul Long împărtăşiră emoția 
tovarăşei lor. 

Toţi grăbiră pasul, pentru a ajunge la unghiul brusc care mai 
închidea încă priveliştea din sud. Solul urca puţin în această 
parte a litoralului. Stratul de pământ şi nisip era mai gros, ceea 
ce se explica prin apropierea mai mare a acestei părţi de 
adevăratul continent, altădată învecinat cu insula, cu care 
alcătuia acelaşi teritoriu. Grosimea crustei de gheaţă şi a 
stratului de pământ în punctul de îmbinare, sporind probabil în 
fiecare secol, arăta de ce istmul putuse rezista, atâta timp cât 
un fenomen geologic nu provocase ruptura. Cutremurul din 8 
ianuarie nu  zguduise decât continentul american, dar 
zdruncinătura fusese suficientă ca să despartă peninsula, lăsată 


acum în voia valurilor. 

În fine, la ora patru, cotul fu atins. Golful Morselor, format de 
o scobitură în pământul ferm, nu mai exista. El rămăsese ataşat 
de continent. 

— Pe legea mea, îi zise cu voce gravă sergentul Long 
călătoarei, aţi avut noroc că nu l-am numit golful Paulina 
Barnett! 

— Într-adevăr, răspunse doamna Paulina Barnett, şi încep să 
cred că sunt o naşă care poartă ghinion nomenclaturii 
geografice! 


Capitolul IV. Tabăra de noapte 


Aşadar, Jasper Hobson nu se înşelase asupra punctului de 
ruptură. Istmul cedase la trepidaţiile cutremurului. Nici urmă de 
continent american, nici de faleze sau de vulcani în vestul 
insulei. Peste tot, numai marea. Cotul format la sud-vestul 
insulei de desprinderea sloiului alcătuia acum un cap destul de 
ascuţit, care, erodat de ape mai calde, expus la toate izbiturile, 
nu putea desigur să scape de o distrugere apropiată. 

Exploratorii îşi reluară deci mersul pe lângă linia frântă care 
se prelungea cu una aproape dreaptă ce se întindea de la vest 
spre est. Spărtura era netedă, parcă ar fi fost făcută cu un 
instrument tăios. În anumite părţi se putea observa cum era 
alcătuit solul. Acest mal râpos, jumătate gheaţă şi jumătate 
pământ şi nisip, ieşea din apă cu vreo zece picioare. Era foarte 
abrupt, fără taluz şi, în câteva porţiuni, straturile mai noi 
dovedeau surpări recente. Sergentul Long le arătă chiar două 
sau trei bucăţi de gheaţă care, detaşate de mal, începuseră să 
se topească în largul mării. Se putea simţi cum, când valurile 
izbeau ţărmul, apa mai caldă rodea mai uşor malul nou pe care 
vremea încă nu-l acoperise, ca pe restul litoralului, cu un fel de 
tencuială de gheaţă şi nisip. De aceea situaţia nu era deloc 
liniştitoare. 

Doamna Paulina Barnett, locotenentul Hobson şi sergentul 
Long, înainte de a se odihni, voiră să termine cercetarea 
muchiei meridionale a insulei. Soarele, urmând un arc foarte 
alungit, nu avea să apună înainte de ora unsprezece seara şi 
deci nu le lipsea lumina zilei. Discul strălucitor se târa încet pe 
orizontul de vest, şi razele sale oblice proiectau înaintea paşilor 
umbrele uriaşe ale exploratorilor. În anumite momente discuţia 
între ei se însufleţea, apoi urmau lungi tăceri, fiecare privind 
marea şi gândind la ce-l aştepta. 

Intenţia lui Jasper Hobson era să poposească noaptea în 
golful Washburn. Ajuns în acest punct, el va fi parcurs 18 mile, 
adică, dacă ipotezele sale erau juste, jumătate din drumul său 
circular. Apoi. după câteva ore de odihnă, când însoţitoarei sale 
îi va fi trecut oboseala, aveau să se-ntoarcă, luând-o pe malul 
occidental, spre fortul Esperance. 

Nici un incident nu marcă cercetarea acestui nou litoral, 
aflat între Golful Morselor şi golful Washburn. La ora 7 seara, 
Jasper Hobson ajunsese la locul ce-l alesese pentru popas. In 


această parte, aceeaşi modificare. Din golful Washburn nu mai 
rămăsese decât curba alungită, formată de coasta insulei, 
care, mai înainte, mărginea golful la nord. Ea se întindea 
neschimbată până la acel cap numit capul Michel, pe o lungime 
de şapte mile. Această parte a insulei părea a nu fi suferit deloc 
de pe urma rupturii istmului. Păduricile de pini şi mesteceni, 
care se găseau puţin mai departe, erau înfrunzite şi verzi în 
această epocă a anului. Se mai putea vedea o mulţime de 
animale cu blană zburdând pe câmpie. 

Doamna Paulina Barnett şi cei doi tovarăşi de drum se opriră 
în acest loc. Dacă la nord vederea le era închisă, cel puţin la 
sud puteau cuprinde cu privirea jumătate din orizont. Soarele 
mergea pe un cerc atât de întins, încât razele sale, oprite de 
relieful mai înalt dinspre vest, nu mai puteau ajunge până la 
malurile golfului Washburn. Dar nu cădea noaptea, nici măcar 
nu venise amurgul, pentru că astrul strălucitor nu dispăruse 
încă. 

— Domnule locotenent, spuse atunci sergentul Long pe 
tonul cel mai serios din lume, dacă, prin miracol, un clopot ar 
bate în acest moment, ce credeţi că ar vesti? 

— Ora cinei, sergent, răspunse Jasper Hobson. Cred, 
doamnă, că sunteţi de aceeaşi părere? 

— Desigur, răspunse călătoarea, şi pentru că nu avem 
decât să ne aşezăm pentru a lua masa, haideţi să ne aşezăm. 
lată un covor de muşchi — puţin uzat, trebuie s-o spunem — 
dar pe care providenţa pare să-l fi întins pentru noi anume. 

Tolba cu provizii fu deschisă. Carne uscată, un pateu de 
iepure, luat din cămara doamnei Joliffe, şi câțiva pesmeţi 
alcătuiau o cină destul de sărăcăcioasă. 

Un sfert de oră mai târziu, când terminară masa, Jasper 
Hobson se întoarse la cotul de sud-est al insulei, în timp ce 
doamna Paulina Barnett rămase la poalele unui brad pipernicit, 
pe jumătate fără crengi, iar sergentul Long pregătea tabăra de 
noapte. 

Locotenentul Hobson voia să examineze structura sloiului 
care alcătuia insula şi să cerceteze, dacă era posibil, modul său 
de formare. Un mic taluz produs de o surpare îi permise să 
coboare până la nivelul mării, şi de-acolo putu să vadă zidul 
neted al litoralului. 

În acest loc, solul se ridica abia cu trei picioare deasupra 


apei. El se compunea în partea sa superioară dintr-un strat 
foarte subţire de pământ şi nisip, amestecat cu praf de scoici 
sfărâmate. Partea sa inferioară era alcătuită dintr-o gheaţă 
compactă, de tăria metalului, care purta humusul insulei. 

Acest strat de gheaţă nu depăşea nivelul mării decât cu un 
singur picior. Se vedeau perfect, pe tăietura făcută recent, 
straturile care divizau uniform câmpul de gheaţă. Erau 
orizontale şi păreau să indice că îngheţurile succesive care le 
formaseră avuseseră loc în ape relativ liniştite. Se ştie că 
procesul de congelare se produce începând cu partea 
superioară a lichidelor; apoi, dacă frigul se înteţeşte, grosimea 
carapacei solide se măreşte de sus în jos. Cel puţin aşa se 
întâmplă în ape liniştite. Din contră, în apele curgătoare, s-a 
observat că gheţurile se formează mai întâi jos, iar apoi urcă 
spre suprafaţă. 

Dar acest sloi, bază a insulei Victoria, nu încăpea nici o 
îndoială că nu putuse să se formeze pe malul continentului 
american decât în ape liniştite. Congelarea sa se făcuse, în mod 
evident, în partea superioară şi logic era deci ca dezgheţul să 
înceapă în partea sa inferioară. Sloiul se va subţia, când va fi 
topit de ape mai calde, şi atunci nivelul general al insulei va 
cobori cu tot atâta cât se dizolvase, în raport cu suprafaţa 
mării. Aici sta marea primejdie. 

Jasper Hobson, cum s-a spus, observase că partea îngheţată 
a insulei, adică sloiul propriu-zis, nu se ridica decât cu un picior 
deasupra nivelului mării. Dar se ştie că patru cincimi dintr-un 
sloi plutitor se află în apă. Un câmp de gheaţă, un iceberg, dacă 
are mărimea de un picior deasupra apei, înseamnă că alte 
patru sunt dedesubt. Totuşi, trebuie spus că, după modul lor 
de formare sau origina lor, densitatea, sau— dacă vreţi — 
greutatea specifică a sloiurilor plutitoare este diferită. Cele 
provenite din apa mării, poroase şi opace, de nuanţă verde sau 
albastră, după razele luminoase care le străbat, sunt mai 
uşoare decât sloiurile formate în apă dulce. Suprafaţa lor se 
ridică deci ceva mai mult deasupra nivelului oceanului. Or, era 
sigur că baza insulei Victoria era un sloi format din apă de 
mare. Deci, luând în considerare toate condiţiile, Jasper Hobson 
ajunse la concluzia că, ţinând seama de greutatea stratului 
mineral şi vegetal care acoperea marele sloi, grosimea sub 
nivelul mării trebuia să fie de aproximativ 4-5 picioare. Cât 


despre diferitele forme de relief ale insulei, ele desigur nu erau 
alcătuite decât din pământul sau nisipul aflat la suprafaţă şi 
trebuia admis că, în general, insula nu se afla sub apă lao 
adâncime mai mare decât de cel mult cinci picioare. 

Această constatare îl îngrijoră foarte mult pe Jasper Hobson. 
Numai cinci picioare! Chiar şi fără a mai ţine seama de topirea 
posibilă a câmpului de gheaţă, oare cea mai mică izbitură nu 
putea să provoace o ruptură la suprafaţa ei? O mare agitată pe 
timp de furtună nu putea duce la dislocarea câmpului de 
gheaţă şi la desfacerea în sloiuri mai mici, ca apoi să-l 
descompună complet? Ah! larna, frigul, coloana de mercur 
îngheţată în termometru, iată ceea ce-şi dorea din tot sufletul 
locotenentul Hobson! Numai frigul înspăimântător al regiunilor 
polare, gerul unei ierni arctice puteau să consolideze, să 
îngroaşe baza insulei şi în acelaşi timp să restabilească o Cale 
de comunicaţie între ea şi continent. 

Locotenentul Hobson reveni la locul popasului. Sergentul 
Long se ocupa să pregătească un culcuş, căci nu avea intenţia 
să petreacă noaptea sub cerul liber, lucru cu care călătoarea s- 
ar fi mulţumit. Îi spuse lui Jasper Hobson că intenţiona să sape 
în sol o căsuţă de gheaţă destul de largă ca să încapă trei 
persoane, un fel de “snow-house” care i-ar apăra foarte bine de 
frigul nopţii. 

— În ţara eschimoşilor, zise el, nimic nu este mai înţelept 
decât să te porţi ca un eschimos. 

Jasper Hobson încuviinţă, dar recomandă sergentului său să 
nu sape prea adânc în solul de gheaţă, care nu măsura probabil 
mai mult de 5 picioare. 

Sergentul Long se apucă de lucru. Cu toporul şi cuțitul de 
tăiat gheaţă, dădu curând la o parte pământul şi săpă un fel de 
culoar puţin înclinat care ducea direct la sloi. Apoi începu să 
scobească această masă sfărâmicioasă, pe care nisipul şi 
pământul o acopereau de multe secole. 

Nu era nevoie de mai mult de o oră pentru a scobi acest 
adăpost subteran, sau mai degrabă această vizuină cu pereţi de 
gheaţă, foarte bună pentru a păstra căldura şi a le servi în 
consecinţă de locuinţă pentru cele câteva ore ale nopţii. 

În timp ce sergentul Long lucra ca o furnică, locotenentul 
Hobson, venind lângă doamna Paulina Barnett, îi comunică 
rezultatul cercetărilor sale asupra alcătuirii fizice a insulei 


Victoria. El nu-i ascunse temerile pe care această cercetare le 
isca în sufletul lui. Grosimea mică a sloiului trebuia, după 
părerea lui, să provoace în scurt timp crăpături la suprafaţă, 
apoi rupturi imposibil de prevăzut şi prin urmare cu neputinţă 
de evitat. Insula plutitoare putea în orice moment să se 
scufunde încetul cu încetul din cauza schimbărilor de greutate 
specifică, sau să se desfacă în mici insule mai mult sau mai 
puţin numeroase, a căror dăinuire ar fi desigur foarte 
trecătoare. Concluzia sa fu că, atât cât va fi posibil, locuitorii 
fortului Esperance nu trebuiau să se îndepărteze de factorie şi 
să rămână strânşi la un loc pentru a avea împreună aceleaşi 
şanse de scăpare. 

Jasper Hobson ajunsese la acest punct al relatărilor sale, 
când se auziră ţipete. El şi doamna Paulina Barnett se sculară 
imediat. Priviră în jurul lor spre desiş, spre câmpie, spre mare. 

Nimeni. 

Totuşi strigătele se auzeau mai tare. 

— Sergentul! Sergentul! zise Jasper Hobson. 

Şi, urmat de doamna Paulina Barnett, alergă spre locul de 
popas. Abia ajunseră la deschizătura căsuţei de zăpadă şi-l 
zăriră pe sergentul Long atârnând cu ambele mâini încleştate 
pe cuțitul pe care-l înfipsese într-un perete de gheaţă şi 
strigând cât îl ţinea gura, dar cu cel mai mare sânge rece. Nu i 
se mai vedeau decât capul şi braţele. In timp ce săpa, solul 
îngheţat îi fugise deodată de sub picioare şi căzuse în apă până 
la brâu. Jasper Hobson îi zise atât: 

— Ţine-te bine! 

Şi culcându-se pe crestătură, ajunse la marginea găurii. Apoi 
întinse mâna sergentului care, sigur de acest punct de sprijin, 
reuşi să iasă din groapă. 

— Vai de mine! Sergent Long, exclamă doamna Paulina 
Barnett, ce-aţi păţit? 

— Doamnă, răspunse Long, scuturându-se ca un câine ud, 
gheaţa s-a rupt sub picioarele mele şi am făcut fără voie o baie. 

— Dar, întrebă Jasper Hobson, n-ai ţinut seama de 
recomandarea mea să nu sapi prea adânc sub stratul de 
pământ? 

— Se poate, domnule locotenent? Puteţi vedea că abia am 
tăiat 15 degete în solul de gheaţă. Insă e posibil să existe 
dedesubt o umflătură, să se fi făcut acolo un fel de cavernă. 


Gheaţa nu se sprijinea pe apă şi am trecut prin ea ca printr-un 
plafon care crapă. Dacă nu m-aş fi agăţat de cuţit, aş fi ajuns 
prosteşte sub insulă şi asta ar fi fost destul de neplăcut, nu-i 
aşa, doamnă? 

— Foarte neplăcut, bravule sergent! răspunse călătoarea 
întinzând mâna vrednicului om. _ 

Explicaţia dată de sergentul Long era exactă. In acel loc, 
dintr-o cauză oarecare, fără îndoială în urma pătrunderii 
aerului, gheaţa făcuse un fel de boltă peste apă şi, în 
consecinţă, suprafaţa sa foarte subţire, subţiată şi de cuțitul de 
gheaţă, nu a întârziat să se rupă sub greutatea sergentului. 
Acest fenomen care, fără îndoială, exista şi în alte părţi ale 
icefield-ului, nu era prea liniştitor. Unde puteai fi sigur că pui 
piciorul pe un teren solid? Solul nu putea să cedeze la orice pas 
sub greutatea ta? Şi când te gândeai că sub acest strat subţire 
de pământ şi gheaţă se căscau hăurile Oceanului, ce inimă nu 
s-ar fi strâns, oricât de vitează ar fi fost? 

Intre timp, sergentul Long, sinchisindu-se prea puţin de baia 
făcută, voi să reia în altă parte munca sa de miner. Dar, de data 
aceasta, doamna Paulina Barnett nu consimţi cu nici un preţ. O 
noapte petrecută sub cerul liber nu o speria. Adăpostul pe care 
li-l va da crângul apropiat va fi suficient pentru ea şi tovarăşii 
săi şi se opuse categoric ca sergentul Long să-şi reînceapă 
lucrul. Acesta trebui să se resemneze şi să se supună. 

Tabăra fu deci mutată la o sută de picioare depărtare de 
litoral, pe o colină mică unde crescuseră câteva pâlcuri de pini şi 
de mesteceni, a căror desime, desigur, nu merita numele de 
crâng. Un foc viu din crengi uscate fu aprins la zece noaptea, în 
momentul când soarele atinsese marginile orizontului, sub care 
urma să dispară pentru câteva ore. 

Sergentul Long nu pierdu prilejul să-şi usuce picioarele. 
Jasper Hobson stătu de vorbă cu el până când amurgul înlocui 
lumina zilei. Doamna Paulina Barnett lua din când în când parte 
la discuţie şi încerca să-i risipească locotenentului gândurile 
mohorâte. Această frumoasă noapte, foarte înstelată la zenit, 
ca toate nopţile polare, era dealtfel prielnică liniştirii spiritului. 
Vântul foşnea printre brazi. Marea părea să doarmă pe litoral. 
Un val foarte lin abia unduia suprafaţa ei şi venea să moară 
fără zgomot pe liziera insulei. Nici un țipăt de pasăre în văzduh, 
nici un urlet de animal pe câmpie. Câteva trosnituri ale 


trunchiurilor de brazi care împrăştiau jerbe de răşină, apoi, la 
anumite intervale, frânturile vocilor care se pierdeau în spaţiu, 
doar ele tulburau şi făceau minunată această tăcere a nopţii. 

— Cine-ar putea crede, zise doamna Paulina Barnett, că 
suntem astfel purtaţi pe suprafaţa Oceanului! Intr-adevăr, 
domnule Hobson, îmi trebuie un anumit efort pentru a-mi da 
seama de adevăr, căci această mare pare absolut nemişcată şi 
totuşi ne duce cu o forţă irezistibilă. 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, şi aş mărturisi că 
dacă puntea vehiculului nostru ar fi solidă şi carena n-ar trebui 
mai devreme sau mai târziu să dispară, iar coca n-ar fi gata să 
se crape de la o zi la alta şi, în sfârşit, dacă aş şti încotro mă 
duce, mi-ar face plăcere să plutesc astfel pe Ocean. 

— Intr-adevăr, domnule Hobson, reluă călătoarea, există un 
mijloc de locomoţie mai plăcut decât al nostru? Nu simţim că ne 
mişcăm. Insula noastră are exact aceeaşi viteză ca şi curentul 
care o duce. Nu este acelaşi fenomen ca acela care se petrece 
cu un balon în aer? Apoi, ce plăcere ar fi să poţi călători astfel 
cu casa ta, cu grădina, cu parcul şi chiar cu ţara ta! O insulă 
rătăcitoare, dar mă gândesc la o adevărată insulă cu o bază 
solidă, care să nu se poată scufunda, ar fi realmente cel mai 
confortabil şi miraculos vehicul pe care ţi l-ai putea imagina. S- 
au făurit grădini suspendate, nu? De ce, într-o zi, nu s-ar 
realiza parcuri plutitoare care să ne ducă în toate colţurile 
lumii? Mărimea lor le-ar face absolut insensibile la hulă. N-ar 
avea să se teamă de furtuni. Poate chiar vânturi prielnice le-ar 
putea umfla pânzele mari cu care ar fi înzestrate. Apoi, ce 
minune de vegetaţie ar încânta ochii pasagerilor, când din 
zonele temperate ar trece în zonele tropicale! Îmi închipui chiar 
că nişte cârmaci pricepuţi, buni cunoscători ai curenților, ar şti 
să se menţină la latitudinile alese de ei şi să se bucure de 
primăveri veşnice! 

Jasper Hobson nu putu decât să surâdă la reveriile 
entuziastei Paulina Barnett. Indrăzneaţa femeie se lăsa purtată 
cu atâta graţie pe aripile închipuirii, încât semăna foarte bine cu 
insula Victoria care mergea, fără să trădeze în nici un fel 
secretul drumului ei! Desigur, dată fiind situaţia, n-aveai de ce 
să te plângi de acest fel ciudat de a străbate mările, dar cu 
condiţia ca insula să nu fie în pericol să se topească şi să se 
scufunde în hăuri în orice clipă. 


Noaptea trecu. Dormiră câteva ore. La deşteptare mâncară 
şi fiecare găsi masa foarte gustoasă. Îşi dezmorţiră picioarele 
cam înţepenite de frigul nopţii la un foc de mărăcini. La şase 
dimineaţa, doamna Paulina Barnett, Jasper Hobson şi sergentul 
Long o luară din nou la drum. 

Coasta, de la capul Michel până la fostul port Barnett, 
mergea aproape în linie dreaptă de la sud la nord, pe o distanţă 
de circa 11 mile. N-avea nici o particularitate şi părea să nu fi 
suferit deloc după ruptura istmului. Era o lizieră în general joasă, 
puţin ondulată. Sergentul Long, la ordinul locotenentului, puse, 
la oarecare depărtare de litoral, câteva repere care să permită 
mai târziu recunoaşterea schimbărilor. 

Locotenentul Hobson dorea pe drept cuvânt să ajungă la 
fortul Esperance în aceeaşi seară. La rândul ei, doamna Paulina 
Barnett se grăbea să-şi revadă prietenii, mai ales că, în 
condiţiile în care se găseau, absenţa şefului factoriei nu trebuia 
să se prelungească. 

Grăbiră deci pasul, tăind drumul pieziş, şi la ora prânzului 
cotiră pe după micul promontoriu care apăra altădată portul 
Barnett împotriva vânturilor de est. 

Din acest punct până la fortul Esperance nu mai erau decât 
vreo 8 mile. Înainte de ora patru dupămasă, aceste opt mile fură 
străbătute, şi întoarcerea exploratorilor fu salutată de uralele 
caporalului Joliffe. 


Capitolul V. De la 25 iulie la 20 august 


Prima grijă a lui Jasper Hobson, sosind la fort, fu să-l întrebe 
pe Thomas Black despre starea micii colonii. Nici o schimbare 
nu se produsese în ultimele 24 de ore. Dar insula, aşa cum 
arătă o observaţie ulterioară, coborâse cu un grad în latitudine, 
adică derivase spre sud, în deplasarea ei spre vest. Se găsea 
atunci în dreptul capului Glaces, o mică limbă de pământ a 
Georgiei occidentale, şi la 200 de mile de coasta americană. 
Viteza curentului, în aceste regiuni, părea să nu fie aşa de mare 
ca în partea orientală a mării arctice, dar insula se deplasa 
continuu şi, spre marea îngrijorare a lui Jasper Hobson, se 
îndrepta spre strâmtoarea Behring. Era de-abia 24 iulie şi, dacă 
da de un curent mai rapid, putea în mai puţin de o lună să fie 
dusă prin strâmtoare, până în apele calde ale Pacificului, unde 
s-ar fi topit ca o bucată de zahăr într-un pahar cu apă. 

Doamna Paulina Barnett îi comunică lui Madge rezultatul 
explorării în jurul insulei; îi relată cum erau aşezate straturile în 
partea unde se rupsese istmul, grosimea câmpului de gheaţă 
evaluată la cinci picioare sub nivelul mării, întâmplarea cu 
sergentul Long şi baia sa involuntară — în sfârşit, toate cauzele 
care puteau duce în fiecare moment la ruptura sau 
scufundarea solului. 

Între timp convingerea că sunt în perfectă siguranţă domnea 
în factorie. Acestor oameni vrednici nici nu le-ar fi trecut prin 
gând că fortul Esperance plutea pe un abis şi că viaţa 
locuitorilor lui era în primejdie în fiecare clipă. Timpul era 
frumos, aerul sănătos şi înviorător. Bărbaţi şi femei erau care 
mai de care plini de voie bună şi sănătoşi tun. Copilaşul Michel 
devenea adorabil, începea să facă paşi mici prin curtea fortului 
şi caporalul Joliffe, care se dădea în vânt după el, voia să-l 
înveţe încă de mic să mânuiască puşca şi primele reguli ale 
vieţii de soldat. Ah, dacă doamna Joliffe i-ar fi dat un asemenea 
fecior, ce luptător ar mai fi făcut din el! Dar simpatica familie 
Joliffe nu se înmulţea şi soarta îi refuzase până atunci bucuria 
aceasta pe care o implora zilnic. Cât despre soldaţi, nu stăteau 
degeaba. Mac Nap, dulgherului lucrătorii săi, Petersen, Belcher, 
Garry, Pond şi Hope, munceau cu râvnă la construirea corăbiei, 
operaţiune lungă şi anevoioasă care trebuia să dureze câteva 
luni. Dar cum această ambarcaţiune nu putea fi utilizată decât 
în vara viitoare, după dezgheţ, nu rămăseseră în urmă, pentru 


ea, cu lucrările mai urgente legate îndeosebi de factorie. Jasper 
Hobson îi lăsă să le ducă la bun sfârşit, ca şi cum fortul avea să 
dureze veşnic. El persista să ţină oamenii într-o necunoaştere 
totală a situaţiei în care se aflau. De mai multe ori, această 
chestiune destul de gravă fusese discutată de cei care formau 
aşa-numitul “stat major” al fortului Esperance. Doamna Paulina 
Barnett şi Madge nu împărtăşeau întru totul părerile 
locotenentului în această privinţă. Li se părea că tovarăşii lor, 
energici şi hotărâți, nu erau oameni care să fie cuprinși de 
desperare şi că, în orice caz, lovitura ar fi mult mai grea când 
primejdiile vor fi atât de mari, încât nu li se va mai putea 
ascunde adevărul. Dar cu toată însemnătatea acestui 
argument, Jasper Hobson nu cedă şi trebuie spus că, în 
hotărârea sa, fu susţinut de sergentul Long. Poate că, la urma 
urmei, dreptatea era de partea lor, ţinând seama că aveau 
experienţa vieţii şi a oamenilor. 

Astfel, lucrările de întreţinere şi de apărare a  fortului 
continuară. Palisada fu întărită cu ţăruşi noi, mai înalţi în unele 
părţi, formând o adevărată linie de apărare. Meşterul Mac Nap 
execută chiar unul din planurile sale la care ţinea foarte mult şi 
pe care şeful coloniei îl aprobă. În colţurile mai înaintate înspre 
lac, ridică două gherete mici şi ţuguiate care completau 
construcţia, şi caporalul Joliffe abia aştepta să meargă să 
schimbe santinelele. Toate acestea dădeau ansamblului un 
aspect militar care îl satisfăcea pe deplin. 

După ce termină împrejmuirea, Mac Nap îşi aminti de 
gerurile ultimei ierni şi construi un nou hambar pentru lemne 
chiar lipit de partea dreaptă a clădirii principale, în aşa fel încât 
se putea comunica cu această magazie, bine închisă, printr-o 
uşă interioară, fără să fii obligat să treci pe-afară. În acest fel, 
combustibilul va fi totdeauna la îndemâna consumatorilor. Pe 
partea stingă, dulgherul clădi o mare sală menită să fie locuinţa 
soldaţilor, încât se putea scoate astfel priciul din sala comună. 
Această sală rămase de-acum înainte numai pentru mese, 
jocuri şi lucru. Noua locuinţă servi de-atunci încolo exclusiv 
celor trei familii, care căpătară camere separate, şi celorlalţi 
soldaţi ai coloniei. Un depozit special pentru blănuri fu de 
asemenea ridicat în spatele casei, lângă magazia de muniții, 
ceea ce lăsa liber tot podul. El fixă căpriorii şi fermele cu 
scoabe de fier, pentru a face faţă oricărei agresiuni. 


Cu ce grijă, cu ce zel, cu ce energie ar fi urmărit altădată 
locotenentul toate aceste detalii ale întreprinderii sale! Dacă ar 
fi clădit pe un teren sigur, cu câtă plăcere ar fi privit cum se 
înălţau în jurul lui aceste locuinţe, hambare şi depozite! Şi ce 
proiect, acum fără rost, îşi făcuse el ca să înalte pe capul 
Bathurst o construcţie care ar fi asigurat securitatea fortului 
Esperance! Fortul Esperance! Acest nume acum îi strângea 
inima. Capul Bathurst părăsise pentru totdeauna continentul 
american şi fortul Esperance s-ar fi putut numi mai bine fortul 
“Fără speranţă”! 

Aceste diverse lucrări ocupară tot sezonul şi nimeni nu 
stătea cu braţele încrucişate. Construcţia ambarcaţiunii mergea 
bine. După planurile lui Mac Nap, trebuia să aibă 30 de tone, şi 
această capacitate va fi suficientă ca să poată, în sezonul de 
vară, să transporte vreo 20 de pasageri, pe o distanţă de 
câteva sute de mile. Dulgherul găsise, din fericire, câteva 
lemne curbe care îi permiseră să aşeze primele cupluri ale 
navei, şi curând etrava şi etamboul, fixate de chilă, se înălţară 
pe şantierul amenajat la poalele capului Bathurst. In timp ce 
dulgherii lucrau cu toporul, ferăstrăul şi tesla, vânătorii vânau 
animalele necesare hranei, reni şi iepuri polari care se găseau 
în număr mare în apropierea factoriei. Locotenentul ordonase, 
dealtfel, lui Sabine şi Marbre să nu se îndepărteze, sub motiv 
că, atâta timp cât întreaga aşezare nu va fi terminată, nu voia 
să lase urme în împrejurimi pentru a nu atrage atenţia unor 
duşmani. Adevărul era că Jasper Hobson nu voia să trezească 
vreo bănuială cu privire la schimbările survenite cu peninsula. 
Într-o zi, când Marbre întrebă dacă nu sosise timpul să plece la 
Golful Morselor ca să înceapă vânatul amfibiilor, a căror 
grăsime furniza un combustibil excelent, Jasper Hobson 
răspunse repede: 

— Nu, Marbre, n-are rost. 

Locotenentul Hobson ştia bine că Golful Morselor rămăsese 
cu două sute de mile în urmă spre sud şi că amfibiile nu mai 
veneau pe malurile insulei! Nu trebuie să se creadă, o spunem 
din nou, că Jasper Hobson considera că situaţia era desperată. 
Departe de el un astfel de gând, şi de multe ori explicase acest 
lucru deschis, fie doamnei Paulina Barnett, fie sergentului 
Long. El afirma categoric că insula va rezista până în momentul 
când gerurile iernii vor veni, pe de o parte să-i îngroaşe stratul 


de gheaţă şi, pe de alta, să-i oprească mersul. Într-adevăr, după 
cercetarea făcută, Jasper Hobson calculase exact perimetrul 
noului său domeniu. Insula măsura mai mult de patruzeci de 
mile ca circumferinţă(3), adică avea o suprafaţă de cel puţin o 
sută patruzeci de mile pătrate. Pentru a lua un termen de 
comparaţie, insula Victoria era puţin mai mare decât insula Sf. 
Elena. Perimetrul îl egala aproape pe cel al Parisului, până la 
linia fortificațiilor. Chiar în cazul când s-ar fi desfăcut în bucăţi, 
fragmentele mai puteau avea o întindere mare, care le-ar fi 
putut face locuibile pentru câtva timp. 

Doamnei Paulina Barnett, care se mira că un sloi poate avea 
o asemenea arie, locotenentul Hobson îi răspunse cu 
observaţiile făcute de navigatorii arctici. Nu rareori Parry, 
Penny, Franklin, străbătând mările polare, întâlniseră câmpuri 
de gheaţă lungi de o sută de mile şi largi de cincizeci. Căpitanul 
Kellet îşi părăsise chiar nava pe un icefield care măsura nu mai 
puţin de trei sute de mile pătrate. Ce era în comparaţie cu el 
insula Victoria? 

Totuşi mărimea ei trebuia să fie suficientă pentru ca să 
reziste până la iarnă, înainte ca baza să-i fie topită de curenţii 
de apă caldă. Jasper Hobson nu avea nici o îndoială în această 
privinţă şi trebuie spus că nu-l supăra decât că vedea atâta 
trudă irosită degeaba, atâtea eforturi inutile, atâtea planuri 
distruse şi că 

visul său, la un pas de realizare, se dusese de râpă. Se 
înţelege că nu putea avea nici un interes pentru lucrările care 
se făceau acum. El lăsa lucrurile în voia lor şi asta era tot! 

Doamna Paulina Barnett făcea — după expresia cunoscută 
— haz de necaz. Încuraja munca tovarăşilor săi şi chiar 
participa la ea, ca şi cum viitorul era al lor. Astfel, văzând cu cât 
interes se ocupa doamna Joliffe de semănături, o ajuta zilnic cu 
sfaturile ei. Măcrişul şi lingureaua dăduseră o recoltă frumoasă, 
şi asta datorită caporalului care, cu gravitatea şi tenacitatea 
unei sperietori, apăra terenurile însămânţate de miile de păsări 
de tot soiul. Domesticirea renilor reuşise foarte bine. Mai multe 
femele fătaseră şi micul Michel fu hrănit în parte cu lapte de 
ren. Întreaga turmă număra vreo treizeci de capete. Aceste 
animale erau trimise la păscut pe pantele acoperite de iarbă 
ale capului Bathurst, şi se făcu şi o mică rezervă de iarbă scurtă 
şi uscată, care creştea pe povârnişuri, pentru nevoile iernii. 


Aceşti reni, foarte uşor de domesticit, se familiarizară repede cu 
oamenii fortului, nu se  depărtau de incintă şi câţiva fură 
întrebuinţaţi la trasul săniilor pentru transportul de lemne. 

În plus, un anumit număr de reni liberi, care rătăceau în 
împrejurimile factoriei, se lăsau prinşi în capcana săpată la 
mijlocul drumului între fort şi portul Barnett. Ne amintim că, 
anul trecut, capcana servise la capturarea unui urs gigantic. In 
timpul acestui sezon, cel mai adesea cădeau în ea reni. Carnea 
acestora fu sărată, uscată şi conservată pentru a servi mai 
târziu la alimentaţie. Fură prinse cel puţin douăzeci din aceste 
rumegătoare, pe care iarna ar fi trebuit curând să le mâne în 
regiuni mai puţin înalte ca latitudine. 

Dar, într-o zi, ca urmare a conformaţiei solului, capcana se 
strică şi la 5 august vânătorul Marbre, întorcându-se la fort 
după ce o cercetase, îl opri pe Jasper Hobson zicându-i cu un 
glas destul de ciudat: 

— Mă întorc de la cercetarea zilnică a capcanei, domnule 
locotenent. 

— Ei bine, Marbre, răspunse Jasper Hobson, sper că astăzi ai 
fost tot aşa de norocos ca şi ieri şi că o pereche de reni a căzut 
în groapă. 

— Nu, domnule locotenent... nu... răspunse Marbre cam 
încurcat. 

— Cum? Capcana dumitale n-a furnizat cantitatea ei 
obişnuită de carne? 

— Nu, şi dacă vreun animal ar fi căzut în groapa noastră, cu 
siguranţă că s-ar fi înecat. 

— Înecat! exclamă locotenentul, privind neliniştit la vânător. 

— Da, domnule locotenent, răspunse Marbre, care se uita 
atent la şeful său, groapa este plină cu apă. 

— Bine, răspunse Jasper Hobson, cu tonul unui om care nu 
dă lucrului nici o importanţă, ştii că groapa fusese săpată 
parţial în gheaţă. Pereţii se vor fi topit sub razele soarelui şi 
atunci... 

— lertaţi-mă că vă întrerup, domnule locotenent, dar 
această apă nu poate proveni în nici un caz din topirea gheții. 

— De ce, Marbre? 

— Pentru că, dacă ar fi aşa, apa ar fi dulce, cum neaţi 
explicat cândva, şi iată că, din contră, apa care a umplut 
groapa noastră este sărată! 


Oricât era de stăpân pe sine, Jasper Hobson păli şi nu 
răspunse nimic. 

— Dealtfel, adăugă vânătorul, am vrut să sondez groapa 
pentru a cunoaşte adâncimea apei, şi, spre marea mea 
surpriză, vă mărturisesc, n-am găsit fundul. 

— Ei bine, Marbre, ce vrei? răspunse repede Jasper Hobson. 
Nu este de mirare. Vreo surpare de teren va fi stabilit o 
comunicaţie între capcană şi mare! Se întâmplă câteodată... 
chiar şi pe terenurile cele mai solide! Aşa că nu te nelinişti, 
bravul meu vânător. Renunţă pentru moment să întrebuinţezi 
capcana cu pricina şi mulţumeşte-te să pui altele în 
împrejurimile fortului. 

Marbre îşi duse mâna la frunte în chip de salut şi făcând 
stânga-mprejur îl părăsi pe locotenent, nu fără a-i arunca o 
privire ciudată. 

Jasper Hobson căzu câteva clipe pe gânduri. Ştirea pe care i- 
o adusese vânătorul Marbre era gravă. Evident că fundul gropii, 
subţiat puţin câte puţin de apele mai calde, crăpase şi că 
partea de jos a capcanei o forma acum suprafaţa mării. 

Jasper Hobson se duse să-l caute pe sergentul Long şi îi 
povesti incidentul. Amândoi, fără a fi văzuţi de tovarăşii lor, 
merseră pe mal, la poalele capului Bathurst, în acel punct al 
litoralului unde puseseră semne şi repere. Le cercetară. De la 
ultima explorare, nivelul insulei plutitoare scăzuse cu şase 
degete. 

— Ne scufundăm încetul cu încetul! murmură sergentul 
Long. Câmpul de gheaţă se macină pe dedesubt! 

— Ah, iarnă, iarnă! exclamă Jasper Hobson izbind cu piciorul 
în acest sol blestemat. 

Dar nici un semn nu arăta încă apropierea sezonului rece. 
Termometrul se menținea, în medie, la 59° Fahrenheit (15°C) şi 
timp de câteva ore, cât dura noaptea, coloana mercurului 
cobora abia cu 3-4 grade. 

Pregătirile pentru apropiata iernare fură continuate cu multă 
stăruinţă. Nu duceau lipsă de nimic şi, întradevăr, cu toate că 
fortul Esperance nu fusese  reaprovizionat de detaşamentul 
căpitanului Craventy, puteau aştepta cu toată liniştea şi 
siguranţa lungile ore ale nopţii arctice. Numai muniţiile trebuiau 
să le economisească. Din băuturile spirtoase, al căror consum 
era mic, şi din pesmeţi, care nu puteau fi înlocuiţi, mai 


rămăseseră cantităţi destul de mari. Dar vânatul proaspăt şi 
carnea conservată erau reînnoite fără încetare şi această 
alimentaţie bogată şi sănătoasă, la care se mai adăugaseră şi 
câteva plante antiscorbutice, mențineau în perfectă stare de 
sănătate pe toţi membrii micii colonii. 

Doborâră mulţi copaci în pădurea care mărginea coasta 
orientală a lacului Barnett. Numeroşi mesteceni, pini şi brazi 
căzură sub toporul lui Mac Nap şi renii transportară tot acest 
combustibil la depozit. Dulgherul nu cruţă păduricea, stivuind în 
acelaşi timp lemnele tăiate. Se gândise probabil că lemnele nu 
vor lipsi pe această insulă, pe care o mai privea ca pe o 
peninsulă. Într-adevăr, toată regiunea din jurul capului Michel 
era bogată în soiuri diferite de copaci. De aceea, meşterul Mac 
Nap se arăta deseori plin de încântare şi îl felicita pe 
locotenent pentru că descoperise acest teritoriu binecuvântat, 
pe care noua întreprindere nu putea decât să prospere. Lemne, 
vânat, animale cu blană, care veneau parcă de la sine să umple 
depozitele Companiei. Un iaz pentru pescuit ale cărui produse 
îmbogăţeau plăcut mesele! larbă pentru animale şi o “soldă 
dublă pentru oameni”, ar fi adăugat cu siguranţă caporalul 
Joliffe! Nu era capul Bathurst o gură de rai, un loc fără pereche, 
pe tot întinsul continentului arctic? Ah, locotenentul Hobson 
avusese mâna norocoasă şi trebuiau aduse mulţumiri 
providenţei, căci un asemenea teritoriu era desigur unic pe 
lume. Unic pe lume! Cinstitul Mac Nap! El nu ştia cât de bine o 
nimerise, nici ce temeri trezea în sufletul locotenentului său 
când vorbea în felul acesta! Se înţelege că, în micuța colonie, 
nici pregătirea hainelor de iarnă nu fu dată uitării. Doamna 
Paulina Barnett şi Madge, doamnele Rae şi Mac Nap şi doamna 
Joliffe, când nu aveau de gătit, munceau cu râvnă. Călătoarea 
ştia că vor fi siliţi să părăsească fortul şi, în vederea lungului 
drum pe gheţuri, când, în plină iarnă, vor trebui să ajungă la 
continentul american, voia ca fiecare să fie bine şi călduros 
îmbrăcat. Vor avea de înfruntat gerul teribil al lungii ierni polare 
mai multe zile în şir, dacă insula Victoria s-ar imobiliza la o 
mare distanţă de litoral! Pentru a putea străbate astfel sute de 
mile în aceste condiţii, nu trebuiau neglijate nici hainele, nici 
încălţămintea. 

Aşadar, doamna Paulina Barnett şi Madge se îngrijiră de 
confecţionarea veşmintelor. Cum se înţelege de la sine, 


blănurile, care vor fi probabil imposibil de salvat, fură 
întrebuințate în toate felurile. Căptuşiră hainele pe ambele feţe 
pentru ca ele să aibă blană atât pe dinăuntru, cât şi pe 
dinafară. Şi era sigur că, atunci când va veni momentul, 
vrednicele soţii ale soldaţilor, ca şi soldaţii înşişi, precum şi 
ofiţerii lor, vor purta blănurile cele mai scumpe, demne de 
invidiat de aristocratele bogate din Anglia sau de principesele 
ruse. Fără îndoială, doamnele Rae, Mac Nap şi Joliffe se cam 
mirară de întrebuinţarea ce se dădea bogățiilor Companiei. Dar 
aşa suna ordinul locotenentului Hobson. Dealtfel, jderii, vizonii, 

ondatrele, castorii şi vulpile mişunau pe acest teritoriu şi 
blănurile întrebuințate astfel puteau fi oricând înlocuite cu 
uşurinţă, trăgând câteva focuri de armă sau punând o capcană. 
In plus, când doamna Mac Nap văzu hăinuţa de hermină, atât 
de frumoasă, pe care Madge o confecţionase pentru copilul ei, 
nu mai găsi atât de extraordinar ceea ce se făcea! 

Astfel se scurseră zilele până la mijlocul lunii august. 
Avuseseră mereu timp frumos, şi dacă cerul fusese câteodată 
ceţos, soarele sorbise repede negurile. 

In fiecare zi, locotenentul Jasper Hobson calcula poziţia 
insulei, având însă grijă să se îndepărteze de fort pentru a nu 
trezi bănuielile tovarăşilor săi cu aceste observaţii cotidiene. 
Vizită de asemenea diverse părţi ale insulei şi, din fericire, nu 
remarcă nici o modificare importantă. 

La 16 august, insula Victoria se găsea la 167*27' longitudine 
şi la 79*49' latitudine. Se deplasase deci puţin spre sud de o 
bucată de vreme, dar fără ca prin aceasta să se fi apropiat de 
coastă, care — fiind curbată în această direcţie — mai rămânea 
încă la mai mult de 200 mile depărtare spre sud-est. 

Cât despre drumul făcut de insulă, de la ruptura istmului 
sau, mai bine spus, de la ultimul dezgheţ al sloiurilor, putea fi 
evaluat la 1100-1200 mile spre vest. 

Dar ce reprezenta acest parcurs comparat cu întinderea 
nesfârşită a mării? Nu s-au văzut nave derivând sub acţiunea 
curenților la mii de mile depărtare, aşa cum se întâmplase cu 
nava engleză Resolute, cu bricul american Advance şi în fine cu 
Fox, care fură duse, împreună cu câmpul lor de gheaţă, pe un 
spaţiu de mai multe grade până când iarna le opri din mersul 
lor? 


Capitolul VI. Zece zile de furtună 


Timp de patru zile, de la 17 la 20 august, timpul fu frumos 
şi temperatura destul de ridicată. Negurile orizontului nu se 
transformară în nori. Rar se-ntâmplă ca atmosfera să se 
menţină aşa de clară într-o zonă situată la o latitudine atât de 
înaltă. După cum lesne se înţelege, aceste condiţii climaterice 
nu puteau să-i placă locotenentului Hobson. 

Dar la 21 august barometrul anunţă o schimbare apropiată a 
stării atmosferice. Coloana de mercur cobori brusc cu câteva 
miimi. A doua zi însă urcă, apoi cobori din nou şi abia la 23 
august scăderea temperaturii deveni continuă. 

La 24 august, într-adevăr, vaporii acumulaţi încetul cu 
încetul, în loc să se risipească, se ridicară în atmosferă. Soarele, 
aflat în momentul său culminant, fu acoperit în întregime şi 
locotenentul Hobson nu putu să mai calculeze poziţia insulei. A 
doua zi începu să sufle un vânt dinspre nord-vest care bătea 
tare, şi în timpul unor acalmii căzură ploi mari. Totuşi 
temperatura nu se schimbă prea mult şi termometrul se 
menținea la 54° Fahrenheit (12°C). 

Din fericire, la această epocă, lucrările plănuite fuseseră 
executate şi Mac Nap tocmai isprăvise de făcut carcasa 
ambarcaţiunii, care avea şi bordajul terminat. Puteau chiar, 
fără nici un inconvenient, să întrerupă vânarea animalelor 
comestibile, rezervele fiind suficiente. Dealtfel, vremea deveni 
atât de rea, vântul atât de puternic, ploaia atât de 
pătrunzătoare, ceața atât de deasă, încât trebuiră să renunţe la 
ieşirea din incinta fortului. 

— Ce credeţi de această schimbare a timpului, domnule 
locotenent? întrebă doamna Paulina Barnett, în dimineaţa zilei 
de 27 august, văzând furia vijeliei care creştea din oră în oră. N- 
ar putea să ne servească? 

— N-aş putea s-o afirm, doamnă, răspunse locotenentul 
Hobson, dar ţin să vă spun că orice este mai bine pentru noi 
decât acea vreme minunată când soarele încălzeşte fără 
întrerupere apele mării. Dealtfel, văd că vântul bate dinspre 
nord-vest şi, cum e foarte puternic, insula noastră, prin însăşi 
masa ei, nu poate să nu sufere influenţa lui. Nu m-ar mira deci 
ca ea să se apropie de continentul american. 

— Din păcate, zise sergentul Long, nu vom putea calcula 
zilnic poziţia insulei noastre. În mijlocul acestei atmosfere 


ceţoase nu mai există soare, lună sau stele! Fă observaţii dacă 
poţi, în aceste condiţii! 

— Bine, sergent Long, răspunse doamna Paulina Barnett, 
dacă se va ivi în zare coasta, vom şti s-o recunoaştem, v-o 
garantez. Oricare ar fi ea, va fi binevenită. Ţineţi seamă că va 
fi în mod sigur o regiune din America rusă, şi probabil din 
Georgia occidentală. 

— Acest lucru este într-adevăr probabil, adăugă Jasper 
Hobson, căci, din nefericire pentru noi, nu există în toată 
această parte a mării arctice nici o insuliţă, nici o insulă, nici 
măcar o stâncă de care să ne putem agăța! 

— Ei, zise doamna Paulina Barnett, de ce oare vehiculul 
nostru nu ne-ar transporta direct pe coasta Asiei? Nu ar putea, 
sub influenţa curenților, să traverseze strâmtoarea Behring şi 
să ajungă în ţara ciuccilor? 

— Nu, doamnă, nu, răspunse locotenentul Hobson, sloiul 
nostru ar întâlni curând curentul Kamceatka şi ar fi dus spre 
nord-est, ceea ce ar fi foarte regretabil. 

Nu. Este mai probabil ca, sub influenţa vântului din nord- 
vest, să ne apropiem de coastele Americii ruse! 

— Va trebui să veghem şi, pe cât e cu putinţă, domnule 
Hobson, zise călătoarea, să aflăm în ce direcţie mergem. 

— Vom veghea, doamnă, răspunse Jasper Hobson, cu toate 
că această ceaţă deasă ne limitează foarte mult vederea. In 
plus, dacă suntem aruncaţi pe coastă, izbitura va fi destul de 
violentă şi o vom simţi. Să sperăm că, într-un asemenea caz, 
insula noastră n-o să se sfarme în bucăţi! Acesta este pericolul! 
Dar dacă se va produce, vom vedea ce avem de făcut. Până 
atunci nu putem întreprinde nimic. 

Se înţelege de la sine că discuţia nu avea loc în sala 
comună, unde se aflau cei mai mulţi dintre soldaţi şi nevestele 
lor, în orele de lucru. Doamna Paulina Barnett stătea de vorbă 
despre aceste probleme în camera sa, a cărei fereastră dădea 
spre partea din faţă a curţii. Lumina zilei, foarte slabă, abia 
putea pătrunde prin geamurile opace. Afară vijelia se auzea 
vuind ca o avalanşă. Din fericire, capul Bathurst apăra casa de 
rafalele din nord-est. 

Totuşi, nisipul şi pământul, smulse de pe vârful 
promontoriului, cădeau pe acoperiş cu un zgomot ca de 
grindină. Mac Nap fu din nou îngrijorat din cauza coşurilor, şi 


mai ales a celui din bucătărie, care trebuiau să funcţioneze în 
permanenţă. Cu _  urletele vântului se amesteca vuietul 
înspăimântător pe care-l făceau, când se spărgeau, valurile 
mării dezlănţuite. Furtuna se schimba în uragan. 

Cu toată violenţa rafalelor, în ziua de 28 august Jasper 
Hobson vru cu tot dinadinsul să urce până la capul Bathurst 
pentru a cerceta atât orizontul, cât şi starea mării şi a cerului. 
Se îmbrăcă în aşa fel încât prin hainele sale să nu treacă vântul 
puternic, apoi se aventură afară. 

După ce străbătu curtea interioară, locotenentul Hobson 
ajunse, fără mare greutate, la poalele capului. Nisipul şi 
pământul îl orbeau, dar, cel puţin, adăpostit de faleză, nu avea 
de luptat direct împotriva vântului. Cel mai greu, pentru Jasper 
Hobson, fu să se urce pe coasta masivului care era foarte 
abruptă în acest loc. El reuşi totuşi, agăţându-se de tufele de 
ierburi, şi ajunse pe creasta capului. Aici puterea uraganului 
era atât de mare, că nu putea să stea în picioare şi nici măcar 
să şadă. Trebui deci să se întindă pe burtă în spatele 
povârnişului şi să se ţină de copăcei, nelăsându-şi expus 
rafalelor decât vârful capului. 

Jasper Hobson privi prin stropii valurilor care treceau 
deasupra lui ca nişte pânze de apă. Aspectul oceanului şi al 
cerului erau înspăimântătoare. Amândouă se pierdeau în 
negură la o distanţă de o jumătate de milă de cap. Deasupra 
creştetului său, Jasper Hobson vedea norii joşi şi despletiţi 
care alergau cu o viteză nebună, în timp ce lungi fâşii de ceaţă 
se strângeau spre zenit. Din când în când vântul se oprea şi nu 
se mai auzea decât vuietul şuierător al mării şi izbiturile 
valurilor furioase. Apoi furtuna  reîncepea cu o furie 
nemaipomenită şi locotenentul Hobson simțea cum 
promontoriul se zguduia din temelii. În anumite momente 
ploaia cădea atât de deasă, încât şuvoaiele sale, aproape 
orizontale, formau tot atâtea mii de jeturi de apă pe care vântul 
le împroşca puternic, ca pe nişte mitralii. 

Era un adevărat uragan care venea din cea mai întunecată 
parte a cerului. Vântul din nord-est putea să ţină mult şi bine 
şi să răvăşească vreme îndelungată atmosfera. Jasper Hobson 
nu se plângea. 

El, care în orice altă împrejurare ar fi regretat urmările 
dezastruoase ale unei asemenea furtuni, acum le primea cu 


bucurie. Dacă insula rezista — şi se putea spera acest lucru — 
ea va fi împinsă inevitabil spre sud-vest, sub acţiunea acestui 
vânt, mai puternic decât curenţii mării, şi acolo, în sud-vest, 
era continentul, era salvarea! Da, pentru el, pentru tovarăşii 
lui, pentru toţi, trebuia ca furtuna să ţină, până în momentul 
când ea îi va arunca pe o coastă, oricare va fi ea. Ceea ce ar fi 
însemnat pentru o navă pieirea, pentru insula rătăcitoare era 
salvarea. 

Jasper Hobson rămase astfel încă vreun sfert de oră, 
încovoiat sub şfichiul uraganului, udat până la piele de apele 
mării şi ale ploii, încleştându-şi mâinile de pământ cu energia 
unui om care se îneacă, încercând să surprindă şansele ce 
putea să i le ofere această furtună. Apoi cobori, se lăsă să 
alunece pe  povârnişul capului, traversă curtea în mijlocul 
vârtejurilor de nisip şi intră în casă. 

Prima grijă a lui Jasper Hobson fu să-i anunţe pe tovarăşii săi 
că uraganul părea că nu atinsese încă cea mai mare intensitate 
şi că trebuiau să se aştepte ca el să se mai prelungească timp 
de câteva zile. Dar locotenentul vesti toate acestea cu un glas 
bizar, ca şi cum le-ar fi adus o ştire bună, şi oamenii din 
factorie nu se putură stăpâni să-l privească oarecum surprinşi. 
Şeful lor avea aerul că se bucură de această dezlănţuire a 
stihiilor. 

In ziua de 30, Jasper Hobson, înfruntând încă o dată rafalele, 
se întoarse, dacă nu pe creasta capului Bathurst, cel puţin pe 
marginea litoralului. Acolo, pe malul abrupt, la buza marilor 
valuri care îl izbeau pieziş, zări câteva ierburi lungi care nu 
făceau parte din flora insulei. Aceste ierburi mai erau 
proaspete! Erau lungi filamente de iarbă de mare care, nu 
încăpea îndoială, fuseseră smulse de curând de pe continentul 
american! Continentul nu mai era deci atât de departe! Vântul 
din nord-est împinsese prin urmare insula în afara curentului 
care o dusese până atunci! Ah! Nici Cristofor Columb nu simţise 
o mai mare bucurie în sufletul său ca Jasper Hobson, când 
întâlnise aceste ierburi rătăcitoare care-l vesteau că pământul 
este aproape! 

Jasper Hobson se întoarse la fort. El făcu cunoscută 
descoperirea sa doamnei Paulina Barnett şi sergentului Long. În 
acel moment avu aproape dorinţa să spună totul tovarăşilor săi, 
atât era de sigur de salvarea lor. Dar un ultim presentiment îl 


reţinu. Nu le zise nimic. 

Între timp, în zilele acestea de stat în casă, locuitorii fortului 
nu rămaseră inactivi. Işi treceau timpul cu lucrările din interior. 
De câteva ori săpară rigole în curte, pentru ca să se poată 
scurge apele care se adunau între casă şi depozite. Mac Nap, cu 
cuiele într-o mână şi ciocanul în alta, avea totdeauna de făcut 
vreo reparaţie într-un colţ oarecare. Lucrau astfel toată ziua, 
fără să fie preocupaţi de violenţa furtunii. Dar când sosea 
noaptea, părea că forţa uraganului creştea. Era imposibil să 
dormi. Rafalele se abăteau asupra casei ca nişte lovituri de 
măciucă. Se formau câteodată un fel de vârtejuri atmosferice 
între promontoriu şi fort. Parcă o trombă, o tornadă, se 
învălătucea în jurul ei. Scândurile scârţâiau, grinzile amenințau 
să se desfacă şi te puteai teme că toată construcţia o să fie 
făcută bucăţi. Din această cauză, dulgherul trăia cu frica în sân 
şi oamenii săi erau tot timpul în stare de alarmă. Cât despre 
Jasper Hobson, el nu era preocupat de soliditatea casei, ci de 
cea a solului pe care fusese clădită. Furtuna devenea atât de 
violentă, marea atât de dezlănţuită, că exista pericolul să 
sfarme  icefield-ul. Era imposibil ca enormul sloi, subţiat în 
grosime, ros la bază, supus la necontenitele denivelări ale 
oceanului, să mai poată rezista multă vreme. Fără îndoială, 
oamenii care se găseau pe el nu simțeau hula, atât de mare îi 
era masa, dar asta nu însemna că insula nu avea de suferit. 
Problema se reducea deci la aceasta: va ţine insula până în 
momentul când va fi aruncată pe coastă? Nu va fi sfărâmată în 
bucăţi înainte de a se lovi de pământul ferm? 

In ce priveşte rezistenţa ei de până acum, nu încăpea nici o 
îndoială. Jasper Hobson explică acest lucru doamnei Paulina 
Barnett. Intr-adevăr, dacă dislocarea s-ar fi produs şi câmpul de 
gheaţă s-ar fi împărţit în sloiuri mai mici, dacă insula s-ar fi rupt 
în mai multe insulițe, rezidenții fortului Esperance ar fi 
observat imediat, căci acea bucată de insulă pe care sar fi găsit 
nu ar fi rămas nemişcată în starea actuală a mării, ea ar fi fost 
legănată sub acţiunea hulei; mişcări de tangaj şi de ruliu ar fi 
scuturat-o împreună cu cei ce se aflau pe suprafaţa ei, care s-ar 
fi simţit ca pasagerii unui vas izbit de valuri. Or, asta nu s-a 
întâmplat. În cercetările sale zilnice, locotenentul Hobson nu 
surprinsese niciodată o mişcare, o clătinare, nici măcar un 
tremur oarecare al insulei, care părea tot aşa de stabilă, de 


imobilă, ca şi cum istmul ei ar mai fi legat-o de continentul 
american. Dar ruptura, care nu se produsese încă, putea 
desigur să survină dintr-un moment într-altul! 

O preocupare extrem de mare a lui Jasper Hobson era să 
ştie dacă insula Victoria, aruncată în afara curentului şi împinsă 
de vântul din nord-est, se apropiase de coastă şi, într-adevăr, 
toată speranţa lor sta în această şansă. Dar, se-nţelege, fără 
soare, lună şi stele, aparatele deveneau inutile şi poziţia actuală 
a insulei nu putea fi stabilită. Dacă deci se apropiau de coastă, 
acest lucru nu-l vor şti până nu vor zări pământ şi nici 
locotenentul n-avea cum să afle înainte — în afară de cazul 
când ar simţi o izbitură — decât dacă s-ar fi dus spre partea de 
sud a acestui primejdios teritoriu. lIntr-adevăr, orientarea 
insulei Victoria nu se schimbase în mod apreciabil. Capul 
Bathurst mai era îndreptat spre nord, ca pe timpul când forma 
un punct avansat al continentului american. Era deci evident că 
insula, dacă va acosta, va atinge pământul cu partea sa 
meridională, cuprinsă între capul Michel şi cotul care se sprijinea 
altădată pe Golful Morselor, într-un cuvânt, joncţiunea s-ar face 
pe locul vechiului istm. Era deci esenţial şi oportun să ştii ce se 
întâmplă în acea parte. Locotenentul Hobson hotărî deci să 
meargă până la capul Michel, oricât bântuia de tare furtuna. 
Dar hotărî de asemenea să facă această recunoaştere 
ascunzând tovarăşilor săi adevăratul motiv al explorării. Numai 
sergentul Long trebuia să-l însoţească, în timp ce uraganul nu 
mai contenea. 

În acea zi, la 31 august, pe la orele patru dupăamiază, 
pentru a fi pregătit pentru orice eventualitate, Jasper Hobson îl 
chemă pe sergent în camera sa. 

— Sergent Long, îi zise el, trebuie să cunoaştem fără 
întârziere poziţia insulei Victoria, sau cel puţin să ştim dacă 
uraganul, aşa cum sper, a apropiat-o de continentul american. 

— Acest lucru îmi pare într-adevăr necesar, răspunse 
sergentul, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— De aici, reluă Jasper Hobson, decurge obligaţia de a 
merge în sudul insulei. 

— Sunt gata, domnule locotenent. 

— Ştiu, sergent Long, că eşti totdeauna gata la datorie. Dar 
nu vei merge singur. Este bine să fim doi, pentru ca, dacă apare 
în faţă uscatul, să-i prevenim imediat pe tovarăşii noştri. Şi 


apoi, trebuie să-l văd eu însumi... Vom merge împreună. 

— Când doriţi, domnule locotenent, chiar acum, dacă 
socotiți necesar. 

— Vom pleca astă-seară la ora nouă, când toţi oamenii 
noştri vor dormi... 

— Într-adevăr, cei mai mulţi dintre ei ar vrea să ne 
însoţească, răspunse sergentul Long, şi nu trebuie să ştie în ce 
scop ne ducem departe de factorie. 

— Nu, nu trebuie să ştie, răspunse Jasper Hobson, şi dacă 
voi putea, îi voi cruța până la capăt de grijile acestei 
îngrozitoare situaţii. 

— De acord, domnule locotenent. 

— Vei lua cu dumneata un amnar şi iască, pentru ca să 
putem da un semnal dacă e necesar, de pildă în cazul când la 
sud se va arăta pământ. 

— Da. 

— Explorarea noastră va fi foarte grea, sergent. 

— Va fi foarte grea, ce-i drept, dar nu-i nimic; şi, fiindcă veni 
vorba de explorare, cu călătoarea noastră ce facem? 

— Cred că nu o voi preveni, răspunse Jasper Hobson, căci va 
voi să ne însoţească. 

— Şi asta-i imposibil! zise sergentul. O femeie n-ar putea 
lupta contra acestei vijelii! Vedeţi cum se înteţeşte furtuna în 
acest moment! 

Intr-adevăr, casa se cutremura atât de tare sub uragan, 
încât părea că va fi smulsă din piloţi. 

— Nu, zise Jasper Hobson, această femeie curajoasă nu 
poate, nu trebuie să ne însoţească. Dar, gândindumă mai bine, 
cred că e mai cuminte s-o prevenim de proiectul nostru. 
Trebuie să-l cunoască fiindcă dacă vreo nenorocire ni s-ar 
întâmpla pe drum... 

— Da, domnule locotenent, da! răspunse sergentul Long. Nu 


trebuie să-i ascundem nimic — şi în cazul când nu ne-am 
întoarce... 

— Atunci, la ora nouă, sergent. 

— La ora nouă! 


Sergentul Long se retrase după ce salută reglementar. 

Câteva minute mai târziu, Jasper Hobson se întreținea cu 
doamna Paulina Barnett, împărtăşindu-i proiectul său de 
explorare. Cum se aşteptase, curajoasa femeie insistă să-l 


însoţească, vrând să înfrunte alături de el furia uraganului. 
Locotenentul nu încercă s-o facă să renunţe vorbindu-i de 
primejdiile unei asemenea expediţii în condiţiile actuale, ci se 
mulţumi să-i spună că, în lipsa lui, prezenţa doamnei Paulina 
Barnett la fort era indispensabilă şi că de ea depindea, 
rămânând, ca el să plece cu sufletul împăcat. Dacă s-ar 
întâmpla vreo nenorocire, ar fi cel puţin sigur că tovarăşa lui 
curajoasă era acolo ca să-l înlocuiască pe lângă oamenii săi. 

Doamna Paulina Barnett înţelese şi nu mai stărui. Totuşi îl 
imploră pe Jasper Hobson să nu se aventureze nebuneşte, 
amintindu-i că el este şeful factoriei, că viaţa sa nu-i aparţinea, 
ea era necesară salvării tuturor. Locotenentul promise să fie 
prudent pe cât situaţia i-o va permite, dar trebuia făcută 
imediat explorarea acestei părţi meridionale a insulei, şi el o va 
face. A doua zi doamna Paulina Barnett se va mărgini să spună 
tovarăşilor săi că locotenentul şi sergentul erau plecaţi să facă 
o ultimă recunoaştere înainte de sosirea iernii. 


Capitolul VII. O lumină şi un strigăt 


Locotenentul şi sergentul Long petrecură seara în sala mare 
a fortului Esperance, până la ora de culcare. Toţi erau adunaţi 
în această sală cu excepţia astronomului care rămânea, ca să 
spunem aşa, închis ermetic în camera sa. Oamenii erau ocupați 
în diferite feluri, unii curăţându-şi armele, alţii reparând sau 
ascuţindu-şi uneltele. Doamnele Mac Nap, Rae şi Joliffe coseau 
împreună cu Madge, în timp ce doamna Paulina Barnett făcea 
lectură cu voce tare. Această lectură era deseori întreruptă nu 
numai de rafalele vântului, care izbeau ca un berbece în pereţii 
casei, dar şi de ţipetele copilului. Caporalul Joliffe, însărcinat 
să-l distreze, avea multă bătaie de cap. Genunchii săi 
preschimbaţi în cai iuți nu-i mai ajungeau călăreţului şi, dealtfel, 
îl istoviseră. Caporalul fu nevoit să-l pună pe masă pe neobositul 
său cavalerist şi acolo copilul se zbengui în voie până când 
somnul veni să-i potolească zburdălniciile. 

La ora opt, ca de obicei, se stinseră lămpile şi curând 
fiecare se află în culcuşul său obişnuit. 

Imediat după ce toţi adormiră, locotenentul Hobson şi 
sergentul Long străbătură fără zgomot marea sală goală şi 
ajunseră pe culoar. Aici o găsiră pe doamna Paulina Barnett 
care voia să le strângă mâna înainte de plecare. 

— Pe mâine, zise ea locotenentului. 

— Pe mâine, doamnă, răspunse Jasper Hobson... da... pe 
mâine... negreşit... 

— Dar dacă întârziaţi?... 

— Va trebui să ne aşteptaţi cu răbdare, răspunse 
locotenentul, căci, după ce vom examina orizontul de sud pe 
această noapte neagră, în mijlocul căreia ar putea apare un foc 
— în cazul când ne vom fi apropiat de coastele Noii Georgii — 
am tot interesul să recunosc poziţia noastră şi în cursul zilei. 
Poate că această explorare va dura 24 ore. Dar dacă putem 
ajunge la capul Michel înainte de miezul nopţii, atunci ne vom 
întoarce la fort mâine seară. Aşa că aveţi răbdare, doamnă, şi 
fiţi sigură că nu ne vom expune fără rost. 

— Dar, întrebă călătoarea, dacă nu vă veţi fi întors mâine, 
poimâine sau peste două zile?... 

— Atunci înseamnă că nu ne vom mai întoarce! rosti simplu 
Jasper Hobson şi deschise uşa. 

Doamna Paulina Barnett o închise în urma locotenentului 


Hobson şi a tovarăşului său. Apoi, neliniştită, gânditoare, intră 
în camera ei unde o aştepta Madge. 

Jasper Hobson şi sergentul Long străbătură curtea interioară 
în mijlocul vijeliei care era gata să-i răstoarne; dar ei se 
susţinură unul pe altul şi, sprijiniți în bastoanele lor cu vârf de 
fier, trecură de poartă şi înaintară între colinele de pe malul 
oriental al iazului. 

O vagă lumină crepusculară se răspândise pe întreg 
teritoriul. Luna nouă, care apăruse în ajun, nu se ivi deasupra 
orizontului, lăsând nopţii înspăimântătoarea ei întunecime. Dar 
întunericul nu va dura decât câteva ore. Deocamdată se vedea 
încă destul de bine pentru a putea merge. Ce vânt şi ce ploaie! 
Locotenentul Hobson şi tovarăşul său erau încălţaţi cu cizme 
impermeabile şi se-nfăşuraseră în mantale cerate strânse în 
talie, ale căror glugi le trăseseră până la ochi. Astfel apăraţi, 
mergeau repede, căci vântul care le bătea din spate îi împingea 
cu o deosebită violenţă şi, când se înteţea, se poate spune că 
înaintai mai repede decât ai fi vrut. De vorbit nici nu încercară, 
căci, asurziţi de vacarmul furtunii, cu respiraţia tăiată de 
uragan, nu ar fi putut să se audă unul pe altul. 

Intenţia lui Jasper Hobson nu era să meargă pe litoral a cărui 
formă neregulată ar fi lungit în mod inutil drumul, expunându-i 
în acelaşi timp nemijlocit rafalelor uraganului, pe care nici un 
obstacol nu le oprea pe malul mării. Voia, pe cât era posibil, să 
taie în linie dreaptă de la capul Bathurst la capul Michel şi în 
acest scop luase cu el o busolă de buzunar care-i permitea să 
controleze direcţia. In felul acesta nu avea de străbătut decât 
vreo 10-11 mile pentru a-şi atinge ţinta, şi se gândea că va 
ajunge la capătul drumului cam pe la ora când crepusculul va 
dispare numai pentru două ceasuri şi îi va lăsa în toată 
puterea nopţii. Jasper Hobson şi sergentul, încovoiaţi în bătaia 
vântului, cu spatele aplecat, cu capul între umeri, sprijinindu-se 
în bastoanele lor, înaintau destul de repede. Atâta timp cât 
mergeau pe malul de est al lacului, rafalele nu-i şfichiuiau din 
plin şi nu avură prea mult de suferit. Colinele joase şi arborii 
cu cununa lor îi apărau cât de cât. Vântul sufla cu o violenţă 
nemaipomenită printre copaci, gata să dezrădăcineze sau să 
frângă vreun trunchi mai slab, dar se muia când trecea prin 
frunziş. Chiar şi ploaia ajungea transformată într-o pulbere fină. 
Astfel, după vreo patru mile de mers, cei doi exploratori fură 


mai puțin istoviţi decât ar fi crezut. Ajunşi la marginea 
meridională a pădurii, acolo unde colinele dispăreau, unde 
pământul neted, fără nici o movilită, fără o perdea de arbori, 
era măturat de vântul mării, se opriră un moment. Mai aveau 
şase mile ca să ajungă la capul Michel. 

— Va fi cam greu! strigă locotenentul Hobson la urechea 
sergentului Long. 

— Da, răspunse sergentul, ne vor biciui şi ploaia, şi vântul. 

— Mă tem, chiar, ca din când în când să nu cadă şi ceva 
grindină! adăugă Jasper Hobson. 

— Va fi totuşi mai puţin ucigaşă decât mitraliera! replică 
filozofic sergentul Long. Or, domnule locotenent, vi s-a 
întâmplat şi dumneavoastră, ca şi mie, să treceţi prin focul 
mitralierei. Să mergem deci înainte! 

— Înainte, bravul meu ostaş! 

Era ora zece. Ultimele luciri crepusculare începeau să se 
stingă; piereau ca şi cum le-ar fi înghiţit ceţurile sau le-ar fi 
stins vântul şi ploaia. Totuşi mai stăruia o lumină slabă. 
Locotenentul scăpără cu amnarul, aprinse iasca şi se uită la 
busolă, apoi, bine strâns în manta şi cu gluga trasă aşa încât nu 
lăsa să treacă decât câteva raze vizuale, porni, urmat de 
sergent, pe câmpia netedă pe care nu mai exista nici un 
obstacol care să-i apere. 

În primul moment, amândoi fură trântiţi la pământ, dar, 
ridicându-se imediat, ţinându-se unul de altul şi încovoiaţi ca 
nişte bătrâni, o luară înainte cu pas grăbit, când la trap, când la 
galop. 

Furtuna era formidabilă în grozăvia ei! Fâşii mari de ceaţă 
destrămată, adevărate zdrenţe de aer şi apă, măturau solul. 
Nisipul şi pământul zburau ca nişte gloanţe şi, după sarea care 
li se depunea pe buze, locotenentul Hobson şi tovarăşul său îşi 
dădură seama că apa mării, de la cel puţin 2-3 mile depărtare, 
ajungea până la ei sub forma unor perdele de stropi. 

În timpul acalmiilor scurte şi foarte rare, se opreau să mai 
răsufle. Locotenentul verifica atunci cum putea mai bine 
direcţia şi aprecia drumul parcurs; apoi îşi reluau mersul. 

Dar vijelia creştea odată cu noaptea. Cele două elemente — 
apa şi aerul — păreau că se topesc unul într-altul. Formau în 
părţile joase ale cerului una din acele trombe care răstoarnă 
casele, dezrădăcinează pădurile şi pe care corăbiile, pentru a se 


apăra, le spulberă cu lovituri de tun. S-ar fi putut crede, 
întradevăr, că oceanul, smuls din albia lui, se va năpusti cu 
totul peste insula rătăcitoare. 

Jasper Hobson se întrebă, cu drept cuvânt, cum baza de 
gheaţă care o suporta putea să reziste unui asemenea 
cataclism, cum nu se rupsese în sute de bucăţi sub acţiunea 
hulei! Această hulă trebuia să fi fost formidabilă şi locotenentul 
o auzea mugind în depărtare. În acest moment sergentul Long, 
care era înaintea lui cu câţiva paşi, se opri brusc, apoi, 
revenind spre locotenent, îi strigă cu glasul întretăiat: 

— Nu pe-acolo! zise el. 

— De ce? 

— Marea!... 

— Cum, marea!? Doar nu am ajuns încă pe malul de sud- 
est? 

— Priviţi, domnule locotenent. 

Într-adevăr, o largă întindere de apă apărea în întuneric şi 
valurile se spărgeau vijelios la picioarele locotenentului. 

Jasper Hobson scăpără din nou amnarul aprinzând iasca şi 
se uită cu atenţie la acul busolei. 

— Nu, zise el, marea e mai la stânga. N-am trecut încă 
pădurea cea mare care ne desparte de capul Michel. 

— Dar atunci este... 

— Este o spărtură a insulei, răspunse Jasper Hobson care, ca 
şi tovarăşul lui, trebui să se lase la pământ pentru a rezista 
vijeliei. Ori o enormă bucată de insulă s-a desprins şi a plecat în 
derivă, ori este o simplă crăpătură pe care o vom putea ocoli. 
să pornim la drum, deci! 

Jasper Hobson şi sergentul Long se ridicară şi o luară la 
dreapta înspre interiorul insulei, mergând pe lângă apa care 
spumega la picioarele lor. Merseră astfel vreo zece minute, 
fiindu-le teamă, nu fără dreptate, că e tăiată orice comunicare 
cu partea meridională a insulei. Apoi, zgomotul valurilor mari, 
care se împreunau cu alte zgomote ale furtunii, încetă. 

— Nu este decât o crăpătură, zise locotenentul la urechea 
sergentului. Să ne întoarcem. 

Şi o luară iar către sud. Dar aceşti oameni curajoşi se 
expuneau unui groaznic pericol şi o ştiau bine amândoi, fără 
să-şi împărtăşească gândurile. Intradevăr, această parte a 
insulei Victoria, unde se aventurau în acest moment, fisurată pe 


o porţiune mare, putea să se rupă de rest dintr-o clipă în alta. 
În cazul când crăpătura se adâncea mai departe sub 
muşcătura valurilor, i-ar fi târât cu siguranţă în derivă! Dar ei 
nu ezitară şi se avântară în întuneric fără măcar să se întrebe 
dacă vor mai avea drum de întoarcere! 

Câte gânduri neliniştitoare îl năpădiră pe locotenentul 
Hobson! Putea el să mai spere că insula va rezista până la 
sosirea iernii? Nu era aceasta începutul inevitabilei sfărâmări? 
Dacă vântul nu arunca insula pe coastă, nu era condamnată să 
piară curând — să se scufunde sau să se topească? Ce 
perspective groaznice şi ce şanse mai rămâneau acestor 
nefericiţi locuitori ai câmpului de gheaţă? 

Între timp, bătuţi, zdrobiţi de vântul năprasnic, aceşti doi 
oameni energici, pe care-i susţinea sentimentul datoriei, 
mergeau mai departe. Ajunseră 

astfel la liziera vastei păduri de lângă capul Michel. Trebuiau 
acum s-o străbată pentru a ajunge mai repede pe litoral. Jasper 
Hobson şi sergentul Long intrară deci în pădure, pe un 
întuneric de nepătruns, ascultând şuierul înfiorător al vântului 
care trecea printre brazii şi mestecenii codrului. Totul trosnea 
în jurul lor. Crengile rupte le biciuiau obrazul. In fiecare clipă 
puteau fi striviţi de căderea unui arbore sau să se lovească de 
trunchiurile răsturnate pe care n-aveau cum să le vadă în 
întuneric. Dar acum nu mai mergeau la întâmplare, căci 
vuietele mării le călăuzeau paşii prin pădure. Auzeau cum se 
rostogoleau valurile enorme care se spărgeau cu un zgomot 
îngrozitor şi nu o dată simţiră solul, desigur subţiat, cum 
tremura sub izbitura lor. În sfârşit, ţinându-se de mână pentru 
a nu se rătăci, sprijinindu-se, ajutându-se reciproc, atunci când 
unul sau altul din ei se poticnea, ajunseră la liziera opusă a 
pădurii. 

Dar aici un vârtej îi smulse unul de lângă celălalt. Fură 
despărțiți violent şi fiecare trântit la pământ în altă parte. 

— Sergent! Sergent! Unde eşti? strigă din răsputeri Jasper 
Hobson. 

— Prezent, domnule locotenent! urlă sergentul Long. Apoi, 
târându-se amândoi pe sol, încercară să ajungă iar laolaltă. Dar 
parcă o mână puternică îi ţintuia locului. Până la urmă, după 
eforturi nemaipomenite, reuşiră să se apropie şi, ca să nu mai 
fie separați, se legară unul de altul cu ajutorul centiroanelor; 


apoi se târâră pe nisip spre o moviliţă pe care se înălţau câţiva 
brazi. Ajunseră în cele din urmă acolo şi, punându-se puţin la 
adăpost, îşi săpară o groapă în care se ghemuiră extenuaţi, 
frânţi, zdrobiţi! Era 11 şi jumătate noaptea. 

Jasper Hobson şi tovarăşul său rămaseră astfel câteva 
minute fără să scoată un cuvânt. Cu ochii pe jumătate închişi, 
nu se mai puteau mişca şi un fel de moleşeală, de somnolenţă 
irezistibilă îi cuprinse, în timp ce vijelia scutura deasupra lor 
brazii care pârâiau ca oasele unui schelet. Totuşi se împotriviră 
somnului şi câteva înghiţituri de rachiu din plosca sergentului îi 
mai treziră. 

— Numai de n-ar fi smulşi copacii ăştia, zise locotenentul. 

— Şi groapa noastră cu ei, rosti sergentul opintindu-se în 
nisipul mişcător. 

— In fine, dacă suntem aici, zise Jasper Hobson, la doar 
câţiva paşi de capul Michel, şi dacă am venit să vedem ce se 
întâmplă, atunci să ne uităm! Nu ştiu de ce, sergent Long, am 
ca o presimţire că nu suntem departe de pământul ferm, dar, în 
sfârşit, nu-i decât un presentiment! 

De pe poziţia pe care o ocupau, privirile locotenentului şi 
ale tovarăşului său ar fi putut să cuprindă două treimi din 
orizontul meridional, dacă acest orizont ar fi fost vizibil. Dar în 
acest moment era o întunecime neagră, şi dacă nu apărea vreo 
lumină erau obligaţi să aştepte până se face ziuă pentru a 
putea vedea coasta, dacă uraganul îi împinsese suficient spre 
sud. 

Locotenentul îi spusese doamnei Paulina Barnett că locurile 
de pescuit nu sunt rare în această parte a Americii 
septentrionale care se cheamă Noua-Georgie. Pe coastă sunt 
numeroase colibe în care indigenii adună dinţi de mamut, căci 
în această regiune se găsesc multe schelete ale marilor 
animale antediluviene, reduse la starea de fosile. La câteva 
grade mai la sud se ridica  Noul-Arhangelsk, centrul 
administrativ al arhipelagului insulelor Aleutine şi capitala 
Americii ruse. Dar vânătorii cutreieră mai mult malurile mării 
polare, mai ales de când Compania Golfului Hudson a închiriat 
teritoriile de vânătoare pe care Rusia le exploata altădată. 
Jasper Hobson, fără să cunoască ţinutul, cunoştea obiceiurile 
agenţilor care veneau aici în această epocă a anului şi era 
îndreptăţit să creadă că va întâlni compatrioți, chiar colegi sau 


— în lipsa lor — indieni nomazi care cutreieră litoralul. Dar 
Jasper Hobson avea oare dreptul să spere că insula Victoria 
fusese împinsă spre coastă? 

— Da, de o sută de ori da, repetă el sergentului. De şapte 
zile vântul de nord-est suflă ca un uragan. Ştim bine că insula 
foarte plată îi dă o priză slabă, dar colinele, pădurile care se 
înalţă ici-colo ca nişte pânze de corabie trebuie să aibă darul de 
a o face să fie împinsă de vânt. Dealtfel şi marea care ne 
poartă suferă această influenţă şi este sigur că marile valuri 
aleargă spre coastă. Imi pare deci imposibil să nu fi ieşit din 
curentul care ne târa spre vest, imposibil să nu fi fost mânaţi 
spre sud. Nu eram, la ultimul calcul al poziţiei, decât la 200 de 
mile depărtare de coastă, şi de şapte zile încoace... 

— Toate raţionamentele dumneavoastră sunt juste, domnule 
locotenent, răspunse sergentul Long. Dacă ne ajută vântul, ne 
ajută şi soarta. Să avem încredere în ea. 

Jasper Hobson şi sergentul vorbeau, frazele lor fiind mereu 
întrerupte de zgomotul vijeliei. Privirile lor căutau să străbată 
întunericul des pe care fâşiile de ceaţă destrămate de uragan îl 
făceau şi mai mare. Dar nici un punct luminos nu străluci în 
această obscuritate. 

Pe la unu şi jumătate dimineaţa, uraganul se linişti pentru 
câteva minute. Numai marea dezlănţuită nu-şi domolise vuietul. 
Valurile se rostogoleau unele peste altele cu o furie de 
nedescris. 

Deodată Jasper Hobson, apucând braţul tovarăşului său, 
strigă: 

— Sergent, auzi? 

— Ce? 

— Vuietul mării. 

— Da, domnule locotenent, răspunse sergentul Long 
ascultând cu atenție, şi de câteva momente mi se pare că 
izbitura valurilor... 

— Nu mai este aceeaşi... Nu-i aşa, sergent? Ascultă... 
ascultă... s-ar spune că valurile se sparg de stânci! 

Jasper Hobson şi sergentul Long ascultau cu cea mai mare 
atenție. Evident că zgomotul nu mai era cel monoton şi surd al 
valurilor care se ciocnesc între ele în larg, ci rostogolirea 
răsunătoare a pânzelor de apă lovindu-se de un corp dur şi pe 
care o repercutează ecoul stâncilor. Or, nu se găsea nici o 


singură stâncă pe litoralul insulei care n-avea decât un mal 
puţin sonor, alcătuit din pământ şi nisip. 

Jasper Hobson şi tovarăşul său nu se înşelaseră? Sergentul 
încercă să se ridice puţin pentru a auzi mai bine, dar fu imediat 
răsturnat de vijelie, care începuse din nou cu deosebită 
violenţă. Scurta acalmie  încetase,  şuierăturile  rafalelor 
acopereau vuietul mării, şi odată cu ele acea sonoritate specială 
care izbise urechea locotenentului. 

Se poate lesne închipui neliniştea celor doi observatori. Ei se 
ghemuiră din nou în groapă, întrebându-se dacă n-ar trebui, din 
prudenţă, să părăsească acest adăpost, căci simțeau că nisipul 
se surpă sub ei şi brazii trosnesc până la rădăcină. Dar nu 
încetară să se uite spre sud. Toată viaţa li se concentra în 
priviri şi ochii lor cercetau încontinuu întunericul des, pe care 
primele lumini ale zorilor nu vor întârzia să-l risipească. 

Deodată, puţin înainte de două şi jumătate dimineaţa, 
sergentul Long strigă: 

— Am văzut! — Ce? 

— O lumină! 

— O lumină? 

— Da, acolo... În direcţia asta! 

Şi sergentul arătă cu degetul spre sud-vest. Se înşelase 
oare? Nu, căci Jasper Hobson, privind şi el, zări o lumină slabă 
în direcţia indicată. 

— Da! exclamă el. Da! Sergent, o lumină! Pământul este 
acolo! 

— Numai să nu fie lumina unui vas! răspunse sergentul 
Long. 

— O navă pe mare, pe un asemenea timp, exclamă Jasper 
Hobson, e imposibil! Nu, nu! Pământul este acolo, îţi spun, la 
câteva mile de noi! 

— Ei bine, să lansăm un semnal! 

— Da, sergent, să răspundem acestei lumini a continentului 
printr-o lumină a insulei noastre! 

Nici locotenentul Hobson, nici sergentul n-aveau torţe pe 
care să le aprindă. Dar deasupra lor se înălţau acei brazi 
răşinoşi bătuţi de vânt. 

— Amnarul, sergent! zise Jasper Hobson. Sergentul Long 
aprinse cu amnarul iasca, apoi, târându-se pe nisip, ajunse la 
pâlcul de arbori. Locotenentul îl urmă. Găsiră destule lemne 


uscate. Le îngrămădiră la rădăcina brazilor, şi cu ajutorul 
vântului flacăra cuprinse toţi copacii. 

— Ah, exclamă Jasper Hobson, de vreme ce noi i-am văzut, 
nu se poate să nu ne vadă şi ei! 

Brazii ardeau cu o lumină gălbuie şi flacăra lor fumegândă 
părea o torţă enormă. Răşina sfârâia în aceste trunchiuri 
bătrâne care se consumară repede. În curând arseră ultimele 
vreascuri şi totul se stinse. 

Jasper Hobson şi sergentul se uitau dacă nu apare vreo 
lumină ca răspuns la a lor... 

Dar nu se văzu nimic. Timp de zece minute priviră sperând 
să regăsească acel punct luminos care strălucise un moment; 
aproape-şi pierduseră speranţa să vadă un semnal oarecare — 
când deodată se auzi un strigăt, un strigăt desluşit, o chemare 
desperată care venea dinspre mare! 

Jasper Hobson şi sergentul Long, pradă unei groaznice 
nelinişti, se lăsară să alunece până la mal. Strigătul nu se 
repetă. 

Intre timp, de câteva minute, se arătau zorile. Părea chiar că 
violenţa furtunii scădea odată cu răsăritul soarelui. Curând 
lumina zilei fu destul de mare ca să permită privirii să parcurgă 
zarea. Nu se vedea nici un pământ în faţa ochilor, iar cerul şi 
marea se confundau pe aceeaşi linie a orizontului. 


Capitolul VIII. O explorare a doamnei Paulina Barnett 


Toată dimineaţa Jasper Hobson şi sergentul Long rătăciră pe 
această parte a litoralului. Starea vremii nu mai era aceeaşi. 
Ploaia încetase aproape cu desăvârşire, dar vântul îşi schimbă 
foarte brusc direcţia, suflând acum de la sud-est fără să piardă 
din tărie. Această schimbare era foarte supărătoare! Ea spori 
îngrijorarea locotenentului Hobson, care trebuia să renunţe de- 
acum înainte la orice speranţă dea ajunge la pământul ferm. 

Briza aceasta de la sud-est nu putea decât să îndepărteze 
insula rătăcitoare de continentul american şi s-o arunce din nou 
în drumul curenților atât de primejdioşi care mergeau spre 
nordul Oceanului arctic. 

Dar se putea afirma că insula se apropiase întradevăr de 
coastă în timpul acestei nopţi îngrozitoare? Nu fusese doar o 
presimţire a locotenentului Hobson, care nu se împlinise? 
Atmosfera era acum destul de limpede, privirea putea să 
distingă tot, pe o rază de mai multe mile, şi totuşi nu se vedea 
nici o urmă de pământ. Nu trebuia admisă ipoteza sergentului, 
că o navă trecuse în timpul nopţii şi că o lumină de la bord 
apăruse un moment, iar strigătul fusese scos de vreun marinar 
în pericol? Şi acest vapor nu naufragiase oare în timpul furtunii? 

În tot cazul, oricare ar fi fost cauza, nu se vedea nici o epavă 
pe mare, nici o rămăşiţă pe mal. Oceanul răscolit acum de 
vântul dinspre uscat se ridica în valuri enorme cărora un vas le- 
ar fi rezistat foarte greu! 

— Ei bine, domnule locotenent, zise sergentul Long, trebuie 
să luăm lucrurile aşa cum sunt! 

— Trebuie, sergent, răspunse Jasper Hobson, trecându-şi 
mâna peste frunte, trebuie să rămânem pe insula noastră, 
trebuie să aşteptăm iarna! Numai ea ne poate salva! 

Era amiază. Jasper Hobson, vrând să ajungă înainte de 
căderea nopţii la fortul Esperance, făcu cale-ntoarsă spre capul 
Bathurst. 

Fură ajutaţi la înapoiere de vântul care le bătea din spate. 
Erau foarte îngrijoraţi şi se întrebau, nu fără rost, dacă insula nu 
sfârşise prin a se desface în două părţi în timpul dezlănţuirii 
stihiilor. Crăpătura observată în ajun nu se întinsese pe toată 
lăţimea ei? Nu erau acum despărțiți de prietenii lor? Puteau să 
se teamă de toate aceste lucruri. 

Ajunseră curând la pădurea pe care o străbătuseră în ajun. 


Un mare număr de arbori zăceau doborâţi la pământ, unii cu 
trunchiul despicat, alţii dezrădăcinaţi, smulşi din acest sol 
vegetal al cărui strat subţire nu le dăduse un punct solid de 
sprijin. Desfrunziţi, nu mai erau decât nişte siluete strâmbe care 
scoteau un vaiet răsunător, bătute de vântul de sud-est. 

La două mile, după ce ieşiră din pădurea devastată, 
locotenentul Hobson şi sergentul Long ajunseră pe marginea 
crăpăturii ale cărei dimensiuni nu le putuseră afla din cauza 
nopţii întunecate. Ei o examinară cu atenţie. Era o spărtură 
largă de vreo cincizeci de picioare lăţime care tăia litoralul la 
aproximativ jumătatea distanţei între capul Michel şi fostul port 
Barnett, formând un fel de estuar care se întindea pe mai mult 
de o milă şi jumătate în interior. Dacă o nouă furtună provoca 
dezlănţuirea mării, crăpătura s-ar căsca din ce în ce mai tare! 

Locotenentul Hobson, apropiindu-se de litoral, văzu în acel 
moment un sloi enorm care se desprinsese de insulă şi pornise 
în derivă. 

— Da, murmură sergentul Long, acesta este pericolul! 

Amândoi se întoarseră apoi repede spre vest, pentru a ocoli 
uriaşa crăpătură, şi de-acolo o luară drept spre fortul 
Esperance. Nu remarcară nici o altă schimbare în drumul lor. La 
ora patru intrară pe poarta incintei şi-şi găsiră toţi tovarăşii la 
treburile lor obişnuite. 

Jasper Hobson spuse oamenilor săi că a vrut pentru ultima 
oară, înainte de sosirea iernii, să caute vreo urmă a convoiului 
promis de căpitanul Craventy, dar căutările sale au fost 
zadarnice. 

— Atunci, domnule locotenent, spuse Marbre, cred că 
trebuie să renunţăm definitiv, cel puţin anul acesta, să-i vedem 
pe camarazii noştri de la fortul Reliance. 

— Aşa cred şi eu, Marbre, răspunse simplu Jasper Hobson şi 
intră în sala comună. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge fură puse la curent cu 
cele două fapte care au marcat explorarea locotenentului: 
lumina şi strigătul. Jasper Hobson afirmă că nici sergentul, nici 
el n-au putut fi jucăria unei iluzii. Lumina fusese văzută şi 
strigătul fusese auzit cu adevărat. Apoi, după multă chibzuinţă, 
toţi căzură de acord asupra faptului că un vas în pericol 
trecuse în timpul nopţii prin faţa insulei şi că, deci, insula nu se 
apropiase de continentul american. 


Între timp, datorită vântului de sud-est, cerul se limpezea 
repede şi ceţurile ce întunecau atmosfera se _risipeau. Jasper 
Hobson era îndreptăţit să spere că a doua zi va putea chiar să 
stabilească poziţia insulei. 

Într-adevăr, noaptea se făcu mai rece şi căzu o ninsoare 
slabă care acoperi tot teritoriul insulei. Dimineaţa, când se trezi, 
Jasper Hobson putu să salute acest prim semn al iernii. 

Era 2 septembrie. Cerul ieşea încetul cu încetul din ceţuri. 
Apăru soarele. Locotenentul îl aştepta. La amiază făcu o bună 
constatare a latitudinii şi, la ora două, un calcul al unghiului 
orar care-i dădu longitudinea. 

Rezultatul observaţiilor fu: Latitudine 70*57' Longitudine 
170*30' 

Aşadar, cu toată violenţa uraganului, insula plutitoare se 
menținea aproape pe aceeaşi paralelă. Numai că fusese dusă 
de curent mai departe spre vest. In acest moment ea se găsea 
la travers de strâmtoarea Behring, dar la 400 de mile, cel puţin, 
la nordul Capului Oriental şi al capului Prince-de-Wales, care 
marcau partea cea mai îngustă a strâmtorii. 

Noua situaţie era mai gravă. Insula se apropia zi cu zi de 
primejdiosul curent Kamceatka, şi dacă acesta o prindea în 
apele sale repezi, putea s-o târască departe spre nord. Desigur 
că în curând destinul ei se va hotărî. Sau se va imobiliza între 
cele două curente contrarii, până ce marea avea să îngheţe, 
sau se va pierde în pustietăţile regiunilor hiperboreene! Jasper 
Hobson, foarte necăjit, dar vrând să le ascundă celorlalţi 
îngrijorarea sa, intră singur în camera lui şi nu o mai părăsi tot 
restul zilei. Cu ochii aţintiţi pe hărţi, el puse în acţiune tot ce 
poseda ca imaginaţie, ca ingeniozitate practică pentru a găsi o 
soluţie oarecare. 

Temperatura, în timpul acestei zile, mai scăzu cu câteva 
grade şi ceţurile, care se ridicaseră seara peste orizontul din 
sud-est, se transformară noaptea următoare în zăpadă. A doua 
zi, stratul alb era înalt de două degete. In sfârşit iarna se 
apropia. 

La 3 septembrie, doamna Paulina Barnett hotărî să cerceteze 
pe o distanţă de câteva mile porţiunea litoralului care se 
întindea între capul Bathurst şi capul Eschimos. Voia să vadă 
modificările pe care furtuna putuse să le producă în timpul 
zilelor precedente. Desigur, dacă i-ar fi propus locotenentului 


Hobson s-o însoţească în această explorare, el ar fi venit fără o 
clipă de şovăială. Dar, nevrând să-l scoată din preocupările sale, 
se decise să plece fără el, luândo cu dânsa pe Madge. Nu exista, 
dealtfel, nici un pericol. Singurele animale într-adevăr 
primejdioase,  urşii, păreau că părăsiseră insula în timpul 
cutremurului. Două femei puteau deci, fără a fi imprudente, să 
se aventureze în împrejurimile capului pentru o explorare care 
nu trebuia să dureze mai mult de câteva ore. 

Madge acceptă fără să comenteze propunerea doamnei 
Paulina Barnett şi amândouă, neprevenind pe nimeni, la opt 
dimineaţa, înarmate cu un simplu cuţit de tăiat gheaţă, cu 
plosca şi desaga atârnând la şold, coborâră povârnişul capului 
Bathurst şi se îndreptară spre vest. 

Soarele se târa lânced deasupra orizontului, căci nu se mai 
ridica, până şi la culminaţia sa, decât cu câteva grade. Dar 
razele sale oblice erau limpezi, pătrunzătoare şi mai topeau 
încă stratul subţire de zăpadă în anumite locuri expuse direct 
acţiunii lor dizolvante. 

Numeroase păsări, ptarmigani, garii, pufini, rațe din toate 
speciile, gâşte sălbatice, zburau în cârduri şi  însufleţeau 
litoralul. Văzduhul răsuna de strigătele acestor zburătoare, care 
alergau tot timpul de la lac la mare, după cum le atrăgeau 
apele dulci sau sărate. Doamna Paulina Barnett putu vedea 
atunci cât de numeroase erau animalele cu blană — jderi, 
hermine, ondatre, vulpi — în împrejurimile fortului Esperance. 
Factoria ar fi putut, fără mari greutăţi, să-şi umple depozitele. 
Dar la ce bun acum! Aceste animale inofensive, înțelegând că 
nu mai erau vânate, veneau fără teamă până la poalele 
împrejmuirii, devenind din ce în ce mai prietenoase. Fără 
îndoială, aflaseră din instinct că erau prizoniere pe această 
insulă, ca şi locuitorii ei, şi că vor avea cu toţii aceeaşi soartă. 
Dar un lucru destul de curios, pe care doamna Paulina Barnett 
îl remarcase în mod cert, era că Marbre şi Sabine, cei doi 
îndârjiţi vânători, ascultau fără  crâcnire de ordinele 
locotenentului, care le recomandase să cruțe toate animalele cu 
blană, şi parcă n-aveau nici cea mai mică dorință să salute cu 
un glonte acest vânat de preţ. Vulpile şi alte animale nu aveau 
încă haine de iarnă, ceea ce micşora mult valoarea lor, dar asta 
nu era o cauză îndestulătoare să explice marea indiferență a 
celor doi vânători față de ele. 


Între timp, doamna Paulina Barnett şi Madge, mergând 
repede şi vorbind despre situaţia lor bizară, observau cu atenţie 
liziera de nisip care forma malul. Stricăciunile pe care marea le 
pricinuise recent erau vizibile. Din cauza noilor surpări, se 
zăreau ici şi colo spărturi făcute de curând, uşor de recunoscut. 
Plaja roasă pe alocuri se lăsase în chip îngrijorător şi acum 
valurile lungi se întindeau acolo unde un mal abrupt le opunea 
altădată o barieră de netrecut. Era evident că se scufundaseră 
câteva părţi ale insulei şi că ajunseseră acum la nivelul mediu 
al Oceanului. 

— Buna mea Madge, spuse doamna Paulina Barnett, 
arătând tovarăşei sale mari întinderi de teren pe care se 
rostogoleau valurile, situaţia noastră s-a înrăutățit în timpul 
acestei nefaste furtuni! E sigur că nivelul general al insulei 
coboară încetul cu încetul. Salvarea noastră este acum o 
chestiune de timp! Va sosi oare iarna destul de repede? Totul 
depinde de asta. 

— larna va sosi, fata mea, răspunse Madge cu o convingere 
neclintită. Sunt două nopţi de când a început să ningă. Frigul 
din văzduh va ajunge şi la noi. 

— Ai dreptate, Madge, reluă călătoarea, trebuie să avem 
încredere. Noi, femeile, care nu ne bizuim numai pe logică, ci şi 
pe sensibilitate, nu trebuie să desperăm nici atunci când 
oameni bine pregătiţi ar fi poate deznădăjduiţi. In asta stă harul 
nostru. Din păcate, locotenentul nu poate să judece ca noi. El 
ştie care e cauza evenimentelor, gândeşte, calculează, 
socoteşte timpul care ne mai rămâne şi îl văd că este pe cale să 
piardă orice speranţă. 

— Cu toate acestea este un om energic, un suflet curajos, 
răspunse Madge. 

— Da, adăugă doamna Paulina Barnett, şi ne va salva, dacă 
soarta noastră se mai află în mâna omului! Până la ora nouă, 
doamna Paulina Barnett şi Madge parcurseseră o distanţă de 
circa patru mile. De mai multe ori fuseseră nevoite să 
părăsească malul şi să o ia prin interiorul insulei, pentru a ocoli 
porțiunile joase de teren care erau potopite de valuri. In 
anumite locuri, se vedea că marea pătrunsese pe o distanţă de 
o jumătate de milă, aşadar acolo grosimea câmpului de gheaţă 
trebuie să fi fost considerabil redusă. Era deci de aşteptat să 
cedeze în mai multe puncte şi, în urma acestor spărturi, să se 


formeze noi limane sau golfuri pe litoral. 

Pe măsură ce se depărta de fortul Esperance, doamna 
Paulina Barnett observa că numărul animalelor cu blană scădea 
simţitor. Bietele vietăţi se simțeau desigur mai în siguranţă în 
prezenţa omului, de a cărui apropiere până acum se temeau, şi 
se strângeau în împrejurimile factoriei. Cât despre numărul 
fiarelor sălbatice, pe care instinctul nu le îndepărtase la timp de 
această insulă periculoasă, era, probabil, foarte mic. Totuşi 
doamna Paulina Barnett şi Madge zăriră câţiva lupi rătăcind 
departe pe câmpie, carnivore sălbatice pe care primejdia 
comună nu părea să le fi domesticit. Aceşti lupi, dealtfel, nu se 
apropiara şi dispărură curând în spatele colinelor meridionale 
ale iazului. 

— Ce se va întâmpla cu aceste animale rămase cu noi pe 
insulă şi ce vor face când le va lipsi hrana şi când iarna le va 
înfometa? întrebă Madge. 

— Le va înfometa, buna mea Madge? răspunse doamna 
Paulina Barnett. Crede-mă, nu avem de ce ne teme din partea 
lor! Hrana nu le va lipsi şi jderii, herminele şi iepurii polari, pe 
care îi cruţăm, vor deveni pentru ele o pradă sigură. Nu avem 
de ce să ne temem că ne vor ataca! Nu! Pericolul nu stă în 
asta! El se află în solul şubred care se va nărui, care se poate 
nărui în orice moment sub picioarele noastre. Vezi, Madge, cum 
în acest loc marea înaintează în interiorul insulei! Ea a şi 
început să acopere o bună parte din câmpie, iar apele încă 
relativ calde o vor mânca atât la suprafaţă cât şi pe dedesubt! 
Peste puţină vreme, dacă frigul n-o opreşte, marea se va uni cu 
iazul şi-l vom pierde, după ce am pierdut portul şi râul! 

— Dar dacă se va întâmpla aşa, zise Madge, va fi o 
nenorocire ireparabilă! 

— Şi de ce, Madge? întrebă doamna Paulina Barnett, privind- 
o pe tovarăşa ei. 

— Pentru că am rămâne fără apă dulce, răspunse Madge. 

— Oh! Apa dulce nu ne va lipsi, buna mea Madge! Ploaia, 
zăpada, gheaţa, iceberg-urile oceanului, solul insulei pe care ne 
aflăm, toate acestea înseamnă apă dulce! Nu, ţi-o repet! Nu, 
pericolul nu este acesta! 

Pe la ora zece, doamna Paulina Barnett şi Madge se găseau 
în dreptul capului Eschimos, dar la cel puţin două mile în 
interiorul insulei, căci fusese imposibil de umblat de-a lungul 


litoralului ros adânc de mare. Cele două femei, puţin obosite de 
plimbarea prelungită de atâtea ocolişuri, hotărâră să se 
odihnească un pic înainte de a lua drumul înapoi spre fortul 
Esperance. 

În acest loc se afla un mic crâng de mesteceni şi de arbatus 
care încununa o colină joasă. O movilă acoperită cu muşchi 
gălbui, unde razele soarelui topiseră zăpada, le oferea un loc 
bun pentru popas. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge se aşezară una lângă alta, 
la poalele copacilor; scoaseră din desagă şi îşi împărţiră, ca 
între surori, ceva de-ale gurii. 

După o jumătate de oră, doamna Paulina Barnett, înainte de 
a o lua spre est, adică spre factorie, propuse tovarăşei sale să 
meargă până la litoral pentru ca să-şi dea seama de starea 
actuală a capului Eschimos. Voia să ştie dacă acest punct 
avansat rezistase sau nu asalturilor furtunii. Madge se declară 
gata s-o însoţească pe fata ei, oriunde i-ar place să se ducă, 
amintindu-i totuşi că erau la o depărtare de 8-9 mile de capul 
Bathurst şi că n-ar trebui să-l neliniştească pe locotenentul 
Hobson cu o absenţă atât de îndelungată. 

Totuşi doamna Paulina Barnett, cuprinsă fără îndoială de o 
presimţire, nu renunţă la ideea sa şi bine făcu, aşa cum se va 
vedea mai târziu. Acest ocol în plus nu trebuia să prelungească 
decât cu o jumătate de oră durata totală a explorării. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge se ridicară deci şi se 
îndreptară spre capul Eschimos. Dar ambele femei nu făcură 
nici un sfert de milă, când călătoarea, oprindu-se deodată, îi 
arătă lui Madge urme regulate ce se desluşeau pe zăpadă. lar 
aceste urme erau proaspete şi fuseseră lăsate cu cel mult nouă 
sau zece ore înainte, căci altfel ninsoarea din noaptea trecută 
le-ar fi acoperit cu siguranţă. 

— Ce fel de animal să fi trecut pe-aici? întrebă Madge. 

— N-a fost un animal, răspunse doamna Paulina Barnett, 
aplecându-se pentru a cerceta mai bine urmele. Orice animal 
care umblă în patru labe lasă altfel de urme. Vezi, Madge, cele 
pe care le avem în faţă sunt identice şi e uşor de văzut că sunt 
făcute de un picior de om! 

— Dar cine ar fi putut veni aici? răspunse Madge. Nici un 
soldat, nici o femeie n-a părăsit fortul, şi de vreme ce suntem 
pe o insulă... Probabil că te înşeli, fata mea. la să mergem să 


vedem unde duc! 

Doamna Paulina Barnett şi Madge porniră mai departe, 
observând cu atenţie urmele. Cincizeci de paşi mai încolo se 
mai opriră o dată. 

— Uite Madge, zise călătoarea, reţinând-o pe tovarăşa sa, şi 
spune dacă m-am înşelat! 

Pe lângă urmele de paşi şi într-un loc unde se vedea că pe 
zăpadă trecuse de curând un corp greu, era foarte bine 
întipărită urma unei mâini. 

— O mână de femeie sau de copil! exclamă Madge. 

— Da, răspunse doamna Paulina Barnett, un copil sau o 
femeie care a căzut, la capătul puterilor... Apoi această 
sărmană fiinţă s-a ridicat şi a mers mai departe... Priveşte, alte 
semne de paşi... şi mai încolo urmele unei noi căderi!... 

— Dar cine? Cine? întrebă Madge. 

— De unde să ştiu! răspunse doamna Paulina Barnett. Poate 
că e vreun nefericit rămas ca şi noi pe insulă de trei sau patru 
luni. Poate vreun naufragiat aruncat pe coastă în timpul 
furtunii... Aminteşte-ţi acea lumină, acel strigăt, despre care au 
vorbit sergentul Long şi locotenentul Hobson!... Hai, vino, 
Madge, avem poate de salvat un nenorocit!... 

Şi doamna Paulina Barnett, trăgând-o pe tovarăşa ei după 
sine, alergă pe calea de calvar a urmelor de pe zăpadă pe care 
găsi în curând câteva picături de sânge. 

“De salvat un nenorocit”, spusese buna şi curajoasa 
femeie! Uitase ea oare că pe această insulă, pe jumătate roasă 
de ape, hărăzită să se scufunde mai curând sau mai târziu în 
ocean, nu exista salvare nici pentru ea, nici pentru alţii? 

Urmele lăsate pe sol se îndreptau spre capul Eschimos. 
Doamna Paulina Barnett şi Madge mergeau cu multă atenţie pe 
drumul marcat astfel, dar curând petele de sânge deveniră mai 
mari, iar urmele paşilor dispărură. Nu mai exista decât o cărare 
şerpuind pe zăpadă. Din acest punct mai departe sărmana 
fiinţă nu mai avusese putere să umble. l|naintase târâş, 
opintindu-se în mâini şi în picioare. Bucăţi de haine sfâşiate se 
vedeau ici-colo. Erau fâşii de blană şi de piele de focă. 

— Haide! Haide! repeta Paulina Barnett, a cărei inimă bătea 
să-i spargă pieptul. 

Madge o urma. Capul Eschimos nu mai era decât la cinci 
sute de paşi. Se contura deasupra mării pe fondul cerului. Era 


pustiu. 

Evident însă că urmele care le călăuzeau pe cele două femei 
mergeau drept spre cap. Doamna Paulina Barnett şi Madge, 
alergând, ajunseră acolo. Nimic însă nu se arăta, nimic. Dar 
urmele, chiar la poalele capului, în josul movilei care-l forma, o 
luau spre dreapta ducând până la mare. 

Doamna Paulina Barnett porni repede spre dreapta, dar în 
momentul când ajunse pe mal, Madge care-o urma o apucă de 
mână. 

— Opreşte-te! îi zise. 

— Nu, Madoge, nu! exclamă doamna Paulina Barnett, pe care 
instinctul o mâna fără voia ei. 

— Opreşte-te, fata mea, şi priveşte! răspunse Madge, 
reţinând-o mai energic pe tovarăşa ei. 

La cincizeci de paşi de capul Eschimos, pe marginea 
malului, o masă albă, enormă, se mişca, scoțând un mormăit 
înfiorător. 

Era un urs polar, de o mărime gigantică. Ambele femei, 
nemişcate, îl priviră cu groază. Uriaşul animal se învârtea în 
jurul unui fel de pachet de blană întins pe zăpadă; când îl 
trăgea în sus, când îl lăsa să cadă şi îl adulmeca. Acest pachet 
semăna cu trupul unei morse moarte. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge nu ştiau ce să creadă, nu 
ştiau dacă trebuiau să meargă înainte, când, printr-o mişcare 
ce se imprimase corpului, un fel de glugă căzu de pe capul 
făpturii, lăsând să se reverse lungi plete negre. 

— O femeie! exclamă doamna Paulina Barnett, care vru să 
alerge spre această nefericită, încercând cu tot dinadinsul să 
afle dacă era vie sau moartă. 

— Opreşte-te! zise din nou Madge, ţinând-o. Opreşte-te! N-o 
să-i facă nici un rău! 

Ursul, într-adevăr, privea atent la acest corp, mulţumindu-se 
să-l întoarcă pe o faţă şi pe alta, fără să-i treacă prin gând nici o 
clipă să-l sfâşie cu ghearele sale formidabile. Apoi se îndepărtă 
şi se apropie din nou. Părea să şovăie, neştiind ce să facă. Nu 
le observase pe cele două femei care-l priveau cu o îngrijorare 
teribilă! 

Deodată se auzi o trosnitură. Solul părea că se cutremură. 
S-ar fi putut crede că întreg capul Eschimos se prăbuşeşte în 
mare... O mare bucată de insulă se desfăcu de mal şi uriaşul 


sloi, al cărui centru de gravitate, printr-o schimbare a greutăţii 
specifice, se deplasase, mergea în derivă, antrenând cu el ursul 
şi corpul femeii! 

Doamna Paulina Barnett scoase un strigăt şi vru să sară pe 
sloi înainte ca el să fie dus spre larg. 

— Opreşte-te! Opreşte-te, fata mea! repeta calm Madge, 
care o ţinea puternic de mână. 

La zgomotul desprinderii sloiului, ursul dădu brusc înapoi; 
scoțând un mormăit puternic, părăsi corpul şi se repezi spre 
mal de care îl despărţea o distanţă de vreo patruzeci de 
picioare; speriată fiara făcu alergând ocolul insuliţei, râcâi 
pământul cu ghearele, împrăştie în jurul lui zăpada şi nisipul şi 
reveni lângă corpul neînsufleţit. 

Apoi, spre extrema uimire a celor două femei, animalul, 
prinzând cu colții corpul de veşminte, îl luă în bot, îl aduse la 
marginea sloiului aflat în faţa malului şi se aruncă în mare. Cu 
câteva mişcări, ursul, bun înotător ca toţi semenii lui din 
regiunile arctice, ajunse la țărm. Cu un efort viguros urcă pe 
mal şi acolo depuse corpul. 

In acest moment, doamna Paulina Barnett nu se putu 
stăpâni şi, fără să se gândească la primejdia de a se găsi faţă-n 
faţă cu acest temut carnivor, scăpă din mâna lui Madge şi 
alergă spre țărm. 

Ursul, văzând-o, se ridică pe labele dinapoi şi veni drept 
spre ea. Dar la zece paşi se opri, scuturându-şi capul enorm; 
apoi, ca şi cum şi-ar fi pierdut ferocitatea naturală, sub imperiul 
acelei spaime care părea să fi cuprins toată fauna de-aici, se 
întoarse, scoase un mormăit surd şi plecă liniştit spre interiorul 
insulei, fără să arunce în urma sa nici măcar o privire.. 

Doamna Barnett alergase imediat spre trupul întins pe 
zăpadă. 

Scoase un țipăt. 

— Madge! Madge! strigă. 

Madge se apropie şi privi corpul neînsufleţit. Era trupul 
tinerei eschimose Kalumah! 


Capitolul IX. Peripeţiile prin care a trecut Kalumah 


Kalumah pe insula plutitoare, la două sute de mile de 
continentul american! Nu-ţi venea să crezi. 

Dar, înainte de toate, nenorocita mai respira oare? Putea fi 
readusă la viaţă? Doamna Paulina Barnett desfăcu hainele 
tinerei eschimose al cărei corp nu părea să se fi răcit complet. li 
ascultă bătăile inimii. Inima bătea slab, dar bătea. Sângele 
pierdut de sărmana fată venea de la o rană nu prea gravă ce şi- 
o făcuse la mână. Madge strânse această rană cu batista 
pentru a opri astfel hemoragia. 

În acelaşi timp, doamna Paulina Barnett, îngenuncheată 
lângă Kalumah, o sprijini şi, ridicând capul tinerei indigene, 
reuşi să-i toarne între buzele întredeschise câteva picături de 
rachiu, apoi îi frecă tâmplele şi fruntea cu puţină apă rece. 
Trecură câteva minute. Nici doamna Paulina Barnett, nici 
Madge nu  îndrăzneau să spună vreun cuvânt. Aşteptau 
amândouă într-o stare de mare nelinişte, căci puţina suflare ce 
o mai avea eschimosa putea să se stingă în fiecare clipă! 

Dar un suspin uşor ieşi din pieptul lui Kalumah. Mâinile i se 
mişcară încet şi, înainte chiar de a deschide ochii şi de a fi 
putut recunoaşte pe cea care-i dădea îngrijiri, murmură aceste 
cuvinte: 

— Doamna Paulina! Doamna Paulina! 

Călătoarea rămase uluită, auzindu-şi numele pronunţat în 
aceste împrejurări. Kalumah venise deci de bună voie pe insula 
rătăcitoare şi ştiuse că o va întâlni pe europeana a cărei 
bunătate nu o uitase? Dar cum ar fi putut şti aşa ceva şi cum, la 
o asemenea distanţă de uscat, putuse ajunge pe insula 
Victoria? Cum putuse, în sfârşit, ghici că acest sloi îi ducea 
departe de continent pe doamna Paulina Barnett şi pe toţi 
tovarăşii ei din fortul Esperance? Erau în adevăr lucruri 
inexplicabile. 

— Trăieşte! Va trăi! zise Madge, care sub mâna ei simţise 
căldura şi mişcarea revenind în acest sărman corp suferind. 

— Biata copilă, murmură doamna Paulina Barnett, cu inima 
înduioşată, avea numele meu, numele meu pe buze în 
momentul când sta să moară! 

Dar atunci ochii lui Kalumah se întredeschiseră. Privirea sa, 
încă speriată, vagă, înceţoşată, licări între pleoape. Deodată se 
însufleţi, când se îndreptă spre călătoare. Un moment, un 


singur moment o văzu Kalumah pe doamna Paulina Barnett, dar 
acest moment fu de ajuns. Tânăra indigenă o recunoscuse pe 
“buna sa doamnă” al cărei nume buzele ei îl rostiră din nou, în 
timp ce mâna sa, care se ridicase încetul cu încetul, căzu în 
mâna doamnei Paulina Barnett. 

Îngrijirile date de cele două femei reuşiră să readucă la viaţă 
pe tânăra eschimosă, a cărei sleire nu se datora numai oboselii, 
ci şi foamei. 

Doamna Paulina Barnett află că biata Kalumah nu mâncase 
nimic de 48 de ore. Câteva bucăţi de vânat rece şi puţin rachiu 
îi redară forţele şi o oră mai târziu Kalumah se simţea în stare 
să ia împreună cu cele două prietene drumul spre fort. 

Dar în timpul cât şezuse pe nisip, între Madge şi doamna 
Paulina Barnett, Kalumah putuse să le mulţumească şi să le 
arate dragostea ei. Apoi le povesti ce se petrecuse. Nu, tânăra 
eschimosă nu-i uitase pe europenii de la fortul Esperance şi 
imaginea doamnei Paulina Barnett rămăsese tot timpul vie în 
amintirea sa. Nu, nu întâmplarea, aşa cum se va vedea, a 
aruncat-o aproape moartă pe malul insulei Victoria! In puţine 
cuvinte iată ce-i povesti Kalumah doamnei Paulina Barnett. 

Ne aducem aminte că tânăra eschimosă făgăduise la prima 
ei vizită să se înapoieze anul viitor, în sezonul de vară, la 
prietenii săi de la fortul Esperance. Lunga noapte polară trecu 
şi, sosind luna mai, Kalumah vru să-şi ţină promisiunea. Ea 
părăsi deci aşezările din  Noua-Georgie, unde iernase, şi, 
împreună cu unul din cumnaţii săi, se îndreptă spre peninsula 
Victoria. 

Şase săptămâni mai târziu, pe la mijlocul lunii iunie, ajunse 
pe meleagurile Noii Britanii, care erau în apropierea capului 
Bathurst. Recunoscu munţii vulcanici ale căror înălţimi străjuiau 
golful Liverpool şi după douăzeci de mile ajunse în acel Golf al 
Morselor, unde ea şi ai săi vânaseră atât de des. 

Dar dincolo de acest golf, la nord, nu mai era nimic! Coasta 
cobora în linie dreaptă spre sud-est. Nici urmă de capul 
Eschimos, sau de capul Bathurst! Kalumah înţelese ce se 
petrecuse! Sau tot acest teritoriu, care forma insula Victoria, se 
prăvălise în valuri, sau rătăcea pe mare. 

Kalumah plânse când nu-i mai găsi pe cei pe care venise să-i 
caute de atât de departe. Dar eschimosul, cumnatul ei, nu păru 
surprins de catastrofă. Un fel de legendă, o tradiţie răspândită 


printre triburile nomade ale Americii septentrionale, spunea că 
acel teritoriu al capului Bathurst se prinsese de continent cu mii 
de ani înainte, dar că nu făcea parte din el, şi că într-o zi seva 
desprinde printr-un efort al naturii. De acolo şi mirarea pe care 
o  manifestaseră  eschimoşii văzând factoria fondată de 
locotenentul Hobson chiar la poalele capului Bathurst. Dar, cu 
rezerva specifică neamului lor, poate împinşi şi de acel 
sentiment pe care-l are orice indigen pentru străinul care pune 
mâna pe teritoriile ţării lui, eschimoşii nu-i spuseseră nimic 
locotenentului Hobson care se şi stabilise acolo. Kalumah nu 
cunoştea această tradiţie care, dealtfel, nebazându-se pe nici 
un document serios, nu era decât una din numeroasele legende 
ale cosmogoniei hiperboreene şi iată de ce gazdele fortului 
Esperance nu fură prevenite de primejdia care le ameninţa, 
aşezându-se pe aceste meleaguri. 

Desigur că Jasper Hobson, dacă ar fi fost prevenit de 
eschimoşi, având unele bănuieli cu privire la natura solului, ar fi 
căutat mai departe un nou teren, stabil de data aceasta, pentru 
a pune temelia factoriei. 

Când Kalumah constată dispariţia teritoriului de la capul 
Bathurst, ea îşi continuă cercetările până dincolo de golful 
Washburn, dar fără a găsi vreo urmă a celor pe care-i căuta; 
atunci, desperată, nu-i rămase altceva de făcut decât să se 
întoarcă în vest la locurile de pescuit din America rusă. 

Părăsi cu cumnatul ei Golful Morselor în ultimele zile ale lunii 
iunie şi o luă de-a lungul litoralului. La finele lui iulie, după 
inutila lor călătorie, îşi regăsiră aşezările din Noua Georgie. 

Kalumah nu mai spera s-o revadă vreodată nici pe doamna 
Paulina Barnett, nici pe tovarăşii săi de la fortul Esperance. Ea îi 
credea înghiţiţi de abisurile mării arctice. 

Ajunsă la acest punct al istorisirii sale, tânăra eschimosă 
întoarse ochii ei umezi spre doamna Paulina Barnett şi îi strânse 
mai călduros mâna. 

întoarsă acasă, în sânul familiei, Kalumah îşi  reluase 
existenţa obişnuită. Lucra cu ai săi la locul de pescuit de la 
capul Glaces care este situat în preajma paralelei 70*, la mai 
mult de 600 de mile de capul Bathurst. 

În prima perioadă a lunii august nu se mai produse nici un 
incident. Către sfârşitul lunii, izbucni acea violentă furtună de 
care fusese atât de îngrijorat Jasper Hobson şi ale cărei ravagii 


se pare că se întinseseră pe toată marea polară până dincolo 
de strâmtoarea Behring. La capul Glaces ea fusese tot atât de 
îngrozitoare şi se dezlănţuise cu aceeaşi furie ca şi pe insula 
Victoria. La acea epocă, insula rătăcitoare nu se găsea mai 
departe de 200 de mile de coastă, aşa cum constatase, prin 
calculele sale, locotenentul Jasper Hobson. 

Auzind-o vorbind pe Kalumah, doamna Paulina Barnett, 
foarte la curent cu situaţia — după cum se ştie — făcea repede 
în gândul său apropieri, care aveau în sfârşit să-i dea cheia 
acelor curioase evenimente şi mai ales să-i explice sosirea pe 
insulă a tinerei indigene. 

În timpul primelor zile ale furtunii, eschimoşii de la capul 
Glaces fură nevoiţi să stea închişi în colibele lor. Nu puteau ieşi, 
şi cu atât mai puţin să pescuiască. Totuşi, în noaptea de 31 
august spre 1 septembrie, mânată de un fel de presimţire, 
Kalumah vru să se  aventureze pe coastă. Merse astfel, 
înfruntând vântul şi ploaia care băteau cu turbare, cercetând cu 
o privire îngrijorată valurile dezlănţuite care se ridicau în 
întuneric ca un lanţ de munţi. 

Deodată, puţin după miezul nopţii, i se păru că vede o masă 
enormă care, împinsă de uragan, deriva paralel cu coasta. 
Privirea sa foarte pătrunzătoare, ca a tuturor indigenilor 
nomazi, obişnuiţi cu tenebrele lungilor nopţi ale iernii arctice, 
nu putea s-o înşele. Ceva uriaş trecea la două mile de litoral şi 
acest lucru nu era nici un cetaceu, nici o corabie, nici măcar un 
iceberg în această epocă a anului. _ 

Dealtfel, Kalumah nici nu mai stătu să judece. In mintea ei 
se făcu deodată lumină. | se perindară prin faţa ochilor chipurile 
prietenilor, îi revăzu pe toţi, pe doamna Paulina Barnett, pe 
Madge, pe locotenentul Hobson, copilul pe care-l mângâiase 
atât la fortul Esperance! Da! Ei treceau, duşi de furtună, pe acel 
sloi plutitor! 

Kalumah nu se îndoi nici un moment, nu avu nicio clipă de 
ezitare, îşi zise că trebuia să-i încunoştinţeze pe naufragiaţii 
care nu bănuiau acest lucru, că uscatul era aproape. Fugi la 
coliba ei de unde luă una din acele facle făcute din câlţi şi 
răşină, de care se servesc eschimoşii la pescuitul de noapte, o 
aprinse şi veni pe mal să facă semne din vârful capului Glaces. 

Aceasta era lumina pe care o zăriseră Jasper Hobson şi 
sergentul Long, ghemuiţi atunci la capul Michel, în noaptea de 


31 august, în mijlocul negurilor. 

Ce bucurie şi ce emoție o cuprinsese pe tânăra eschimosă, 
când văzu semnalul care răspundea la al ei, când zări pâlcul de 
brazi, aprins de locotenentul Hobson, aruncând scântei roşcate 
până pe litoralul american, de care locotenentul nu ştia cât e 
de aproape! 

Dar totul se stinse în curând. Acalmia dură doar câteva 
minute, apoi groaznica vijelie venită din sud-est începu cu o 
nouă violenţă. Kalumah înţelese că “prada” — aşa o numea ea 
— îi va scăpa, că insula plutitoare nu va mai acosta! Ea o 
vedea, o simţea cum se îndepărtează în noapte pentru a 
dispare în larg. 

Fu un moment îngrozitor pentru tânăra indigenă. Se gândi 
că prietenii săi trebuiau să fie preveniţi de situaţia lor, că 
pentru ei ar fi poate încă timp să facă ceva, că fiecare oră 
pierdută îi îndepărta de continent... 

Nu şovăi. Caiacul ei era acolo, uşoara ambarcaţiune cu care 
înfruntase de multe ori furtunile mării arctice. Impinse caiacul 
pe apă, îşi legă în jurul brâului vesta din piele de focă cu care 
se ataşa de barcă şi, punând mâna pe vâslă, se aventură în 
întuneric. 

În acest moment al istorisirii sale, doamna Paulina Barnett o 
strânse cu drag la piept pe tânăra Kalumah, atât de curajoasă, 
şi Madge, ascultând-o, izbucni în plâns. 

Kalumah, aruncată pe valurile furioase, fu mai mult ajutată 
decât împiedicată de vântul care-o ducea în larg. Se îndreptă 
spre masa pe care-o mai vedea vag în întuneric. Talazurile 
acopereau tot timpul caiacul, dar erau neputincioase faţă de 
această ambarcaţiune care nu putea fi scufundată şi plutea ca 
un pai pe crestele lor. De multe ori se răsturnă, dar fata o 
redresa cu o lovitură de vâslă. In fine, după o oră de eforturi, 
Kalumah desluşi mai clar insula rătăcitoare. Nu se mai temea 
că nu-şi va atinge țelul, căci se afla acum la mai puţin de un 
sfert de milă de ea! 

Atunci scosese acel strigăt în noapte, pe care Jasper Hobson 
şi sergentul Long îl auziseră amândoi! Dar deodată Kalumah se 
simţi, fără voia ei, dusă spre vest de un curent irezistibil în care 
intră, atrasă mai mult decât insula Victoria! În zadar vru să 
lupte cu vâsla împotriva lui! Uşoara ei ambarcaţiune zbura ca o 
săgeată. Scoase noi strigăte care nu mai fură auzite, căci era 


acum departe, şi când zorile aruncară câteva raze de lumină în 
spaţiu, pământul Noii-Georgii pe care-l părăsise şi insula 
rătăcitoare pe care-o urmărea formau în zare doar două mase 
nedesluşite. 

Pe tânăra indigenă o cuprinse oare desperarea? Nu. 
Întoarcerea pe continentul american devenise acum imposibilă. 
Avea vântul în faţă, un vânt groaznic, acelaşi vânt care, 
împingând insula, avea s-o readucă în 36 de ore la două sute de 
mile depărtare în larg, ajutat dealtfel şi de curentul de coastă. 

Kalumah n-avu decât o singură soluţie: să ajungă la insulă, 
menţinându-se în acelaşi curent cu ea şi în aceleaşi ape care o 
duceau irezistibil! 

Dar vai! forţele o trădară pe curajoasa copilă. Foamea 
începu curând s-o chinuiască. Starea de sleire şi oboseala o 
făcură să nu mai poată văsli. 

Timp de mai multe ore luptă şi i se păru că se apropie de 
insulă, de unde nu putea fi văzută, căci nu era decât un punct 
pe nesfârşita mare. Luptă chiar când braţele ei istovite şi 
mâinile însângerate refuzară s-o mai slujească! Luptă până la 
capăt şi în cele din urmă îşi pierdu cunoştinţa, în timp ce 
caiacul ei fragil, fără vâslaş, devenea jucăria vântului şi a 
valurilor. 

Ce se întâmplase apoi? Nu putea spune nimic, căci leşinase. 
Cât timp rătăcise aşa, la întâmplare, ca o epavă? Nu ştia şi nu- 
şi revenise în simţiri decât atunci când caiacul se izbise deodată 
şi se spărsese sub ea. 

Kalumah se cufundă în apa rece care o deşteptă şi câteva 
minute mai târziu un val o aruncă, aproape moartă, pe nisipul 
unei plaje. 

Aceasta se petrecuse în noaptea precedentă, când se iveau 
zorile, adică între două şi trei dimineaţa. 

Din momentul când Kalumah se azvârlise în caiac şi până ce 
ambarcaţiunea se scufundase trecuseră mai mult de 70 de ore! 

Între timp, tânăra indigenă salvată din valuri nu ştia încotro 
o dusese uraganul. O readusese pe continent? O aruncase, din 
contră, pe acea insulă pe care o urmărise cu atâta curaj? Spera 
acest lucru! Da, îl spera! Dealtfel, vântul şi curentul trebuiau s-o 
fi dus spre larg şi nu s-o împingă înapoi pe coastă! 

Acest gând o însufleţi. Se ridică şi, frântă de oboseală, 
începu să meargă de-a lungul malului. 


Fără să ştie, tânăra indigenă fusese aruncată ca prin minune 
pe acea parte a insulei Victoria care formase altădată cotul din 
apropierea Golfului Morselor. Dar în condiţiile de acum ea nu 
putea să recunoască litoralul ros de ape, după schimbările care 
se produseseră de la ruptura istmului. 

Kalumah mergea înainte, apoi, nemaiavând putere, se oprea 
şi iar pornea făcându-şi curaj. Drumul parcă nu se mai sfârşea. 
La fiecare milă trebuia să ocolească părţile de mal potopite de 
apele mării. Astfel, târânduse, căzând, ridicându-se din nou, 
ajunse nu departe de crângul unde, în aceeaşi dimineaţă, 
doamna Paulina Barnett şi Madge se opriseră să se odihnească. 
Se ştie că acestea, îndreptându-se spre capul Eschimos, 
văzuseră nu departe de crâng urme de paşi pe zăpadă. Apoi, la 
o oarecare distanţă, sărmana Kalumah căzu o ultimă oară! Din 
acest loc, moartă de oboseală şi de foame, nu mai putu înainta 
decât târându-se. 

Dar sufletul tinerei indigene se umplu de o imensă speranţă. 
La câţiva paşi de litoral recunoscuse în sfârşit capul Eschimos, 
la poalele căruia poposise cu ai săi anul trecut. Ştia că nu mai 
sunt decât opt mile până la factorie, că nu va mai trebui decât 
să urmeze drumul pe care-l parcursese de atâtea ori, când se 
ducea să-i viziteze pe prietenii de la fortul Esperance. 

Da, acest gând o întări! Dar când ajunse pe mal, puterile o 
părăsiră, căzu în zăpadă şi îşi pierdu din nou cunoştinţa. Fără 
doamna Paulina Barnett ar fi murit acolo. 

— Dar, zise ea, buna mea doamnă, ştiam că veţi veni în 
ajutorul meu şi că Dumnezeul meu mă va salva prin mâinile 
dumneavoastră! 

Restul se cunoaşte. Se ştie ce presentiment le făcuse în 
acea zi pe doamna Paulina Barnett şi pe Madge să exploreze 
acea parte a litoralului şi ce ultim instinct le mânase să se ducă 
până la capul Eschimos, după popas şi înainte de întoarcerea 
la factorie. Se ştie, de asemenea — ceea ce doamna Paulina 
Barnett îi spuse tinerei indigene — cum avusese loc ruptura 
sloiului şi ce făcuse ursul în această împrejurare. 

Şi doamna Paulina Barnett adăugă surâzând: 

— Nu eu te-am salvat, copila mea, ci acest vrednic animal! 
Fără el erai pierdută şi dacă se va mai întoarce la noi, îl vom 
respecta ca pe salvatorul tău! 

In timpul acestei istorisiri, Kalumah, ospătată şi mângâiată, 


se simţi iar în puteri. Doamna Paulina Barnett îi propuse să 
meargă cu toatele neîntârziat la fort, pentru ca să nu-şi mai 
prelungească absenţa. Tânăra eschimosă se ridică imediat, 
gata să plece. 

Doamna Paulina Barnett se grăbea într-adevăr să-l 
informeze pe Jasper Hobson de întâmplările din această 
dimineaţă şi să-i spună ce se petrecuse în noaptea furtunii, 
când insula rătăcitoare se apropiase de litoralul american. 

Dar, înainte de toate, călătoarea îi recomandă lui Kalumah 
să păstreze un secret absolut despre aceste evenimente, ca şi 
despre situaţia în care se afla insula. Trebuia să spună că 
venise pe litoral pe drumul obişnuit, pentru a-şi îndeplini 
promisiunea de a-i vizita pe prietenii săi în sezonul de vară. 
Sosirea ei aravea darul să confirme oamenilor de la factorie că 
nici o schimbare nu se produsese pe teritoriul de la capul 
Bathurst, în cazul când unii din ei ar avea vreo bănuială în 
această privinţă. 

Era aproape trei când doamna Paulina Barnett,cu tânăra 
indigenă, sprijinită de braţul ei, şi credincioasa Madge îşi 
reluară drumul spre est şi, înainte de ora cinci, toate trei 
ajunseră la poarta incintei fortului Esperance. 


Capitolul X. Curentul Kamceatka 


Se poate lesne închipui primirea făcută tinerei Kalumah de 
către locuitorii fortului. Pentru ei era ca şi cum se reînnoda 
legătura întreruptă cu restul lumii. Doamnele Mac Nap, Rae şi 
Joliffe nu mai conteneau so alinte. Kalumah, zărind mai întâi 
copilaşul, alergă la el şi-l acoperi de sărutări. Tânăra eschimosă 
fu întradevăr mişcată de primirea pe care i-o făcură prietenii 
europeni. Fiecare o sărbătorea în felul lui. Toţi fură încântați că 
îşi va petrece iarna la factorie, căci sezonul rece foarte avansat 
nu-i va permite să se mai întoarcă la aşezările din Noua- 
Georgie. 

Dar dacă locuitorii fortului Esperance se arătară foarte plăcut 
surprinşi de sosirea tinerei indigene, ce gândi Jasper Hobson 
când o văzu apărând pe Kalumah la braţul doamnei Paulina 
Barnett? Nu putu să-şi creadă ochilor. Un gând îi străfulgera o 
clipă prin minte, gândul că insula Victoria, pe nesimţite şi în 
ciuda poziţiei pe care o calculase, ajunsese pe un punct al 
continentului. 

Doamna Paulina Barnett citi în ochii locotenentului această 
ipoteză neverosimilă şi clătină negativ din cap. 

Jasper Hobson înţelese că situaţia nu se schimbase şi 
aşteptă ca doamna Paulina Barnett să-i dea explicaţii cu privire 
la prezenţa lui Kalumah. 

Câteva momente mai târziu, Jasper Hobson şi călătoarea se 
plimbau la poalele capului Bathurst şi locotenentul ascultă cu 
mare interes istorisirea aventurilor lui Kalumah. Astfel, deci, 
toate supoziţiile lui Jasper Hobson se dovedeau adevărate! In 
timpul furtunii, al acelui uragan care venise din nord-est, insula 
rătăcitoare fusese aruncată în afara curentului. În groaznica 
noapte de 30 spre 31 august sloiul se apropiase la mai puţin de 
o milă de continentul american! Nu lumina unei nave, nu 
strigătul unui naufragiat fuseseră surprinse de ochii şi urechile 
lui Jasper Hobson! Uscatul era acolo, foarte aproape, şi dacă 
vântul ar mai fi bătut încă o oră în acea direcţie, insula Victoria 
ar fi ajuns pe litoralul Americii ruse! Dar o schimbare fatală, 
funestă, de briză a împins din nou insula în largul coastei! 
Curentul irezistibil o târâse din nou în apele sale şi de atunci, cu 
o mare viteză, pe care nimic nu o mai putea opri, împinsă de 
puternicele vânturi din sud-est, derivase până la acel punct 
periculos situat între cele două atracţii contrare, care ambele 


puteau provoca pieirea ei şi a nefericiţilor ce se aflau acolo. 

Pentru a suta oară, locotenentul şi doamna Paulina Barnett 
discutară aceste lucruri. Apoi Jasper Hobson întrebă dacă se 
produseseră importante modificări ale teritoriului între capul 
Bathurst şi Golful Morselor. 

Doamna Paulina Barnett răspunse că în anumite părţi nivelul 
litoralului părea să fi coborât şi că valurile se rostogoleau acum 
acolo unde altădată solul era prea înalt pentru ca ele să-l poată 
atinge. Ea povesti apoi fenomenul de la capul Eschimos şi îi 
comunică despre ruptura importantă ce se produsese în 
această parte a malului. 

Nimic nu era mai puţin îmbucurător. Câmpul de gheaţă, 
baza insulei, cu siguranţă că se dizolva încetul cu încetul şi 
apele ceva mai calde rodeau suprafaţa inferioară a gheții. Ceea 
ce se petrecuse la capul Eschimos putea să se întâmple în 
fiecare moment la capul Bathurst. Clădirile factoriei puteau în 
orice oră de zi sau de noapte să se prăvălească într-un abis şi 
singura scăpare în această situaţie era iarna, acea iarnă aspră 
care întârzia atâta să sosească! 

A doua zi, la 4 septembrie, o cercetare făcută de 
locotenentul Hobson arătă că poziţia insulei Victoria nu se 
modificase prea mult faţă de cea precedentă. Ea rămânea 
nemişcată între cele două curente contrarii şi, în definitiv, asta 
era acum cea mai fericită stare de lucruri la care te puteai 
aştepta. 

— Dacă frigul ne prinde aici, dacă banchiza ne opreşte, zise 
Jasper Hobson, dacă marea îngheaţă de jur împrejur, aş privi 
salvarea noastră ca sigură. Nu suntem la mai mult de 200 de 
mile de coastă în acest moment şi dacă am porni pe câmpia de 
gheaţă întărită, ar fi posibil să ajungem fie în America rusă, fie 
pe coastele Asiei. Dar să vină iarna cât mai grabnic şi cu orice 
preţ! 

Intre timp, conform ordinelor locotenentului, se terminau 
ultimele pregătiri de iernare. Se asigură hrana animalelor 
domestice pe tot timpul cât va dura lunga noapte polară. Câinii 
erau sănătoşi şi se îngrăşau nefăcând nimic, dar trebuiau bine 
îngrijiţi, căci sărmanele animale vor avea foarte mult de lucru 
când vor părăsi fortul Esperance, pentru ca, străbătând câmpul 
de gheaţă, să ajungă pe continent. Era foarte important deci să 
fie ţinuţi în plină forţă. De aceea li se dădea din belşug carne 


crudă şi în special carnea renilor care erau doborâţi în jurul 
factoriei. 

Cât despre renii domesticiţi, le mergea bine. Staulul lor era 
solid construit şi o cantitate considerabilă de muşchi fusese 
înmagazinată pentru ei în depozitul fortului. Femelele dădeau 
mult lapte pe care doamna Joliffe îl întrebuința la preparatele ei 
culinare. 

Caporalul şi mica sa soţie semănară din nou plantele care 
dăduseră roade aşa de bune în timpul sezonului de vară. 
Lucrară pământul înainte de venirea zăpezilor, pentru a pune 
măcriş, lingurea şi ceaiul de Labrador. Aceste preţioase plante 
antiscorbutice nu trebuiau să lipsească membrilor coloniei. 

Cât despre lemne, hambarele gemeau de ele. larna aspră şi 
geroasă putea să vină acum mult şi bine şi coloana de mercur 
putea să îngheţe în rezervorul termometrului, fără să fie 
nevoiţi, cum se întâmplase în epoca ultimelor geruri, să ardă 
mobilele din casă. Dulgherul Mac Nap şi oamenii săi luaseră 
cuvenitele măsuri, şi rămăşiţele adunate de la ambarcaţiunea 
în construcție le procurară un surplus apreciabil de 
combustibil. 

În această epocă fură prinse câteva animale care 
căpătaseră blana de iarnă — jderi, vulpi albastre, vizoni, 
hermine. Marbre şi Sabine obţinuseră de la locotenent 
permisiunea să pună un număr de capcane în jurul incintei. 
Jasper Hobson socoti că nu putea să nu le dea autorizaţia, de 
teamă să nu trezească bănuielile oamenilor, căci nu avea nici un 
motiv serios pe care să-l invoce pentru a opri aprovizionarea 
cu blănuri. Ştia totuşi bine că era o muncă inutilă şi că această 
distrugere a animalelor preţioase şi inofensive nu va aduce 
nimănui vreun folos. Oricum, carnea  rozătoarelor fu 
întrebuințată ca hrană pentru câini şi se economisi astfel o 
mare cantitate de carne de ren. 

Totul se pregătea deci pentru iernare, ca şi cum fortul 
Esperance ar fi fost clădit pe un teren solid, şi soldaţii lucrau cu 
un zel pe care nu l-ar fi avut dacă ar fi fost la curent cu situaţia 
reală. 

În timpul următoarelor zile, din cercetările făcute cu cea mai 
mare grijă nu se constată nici o schimbare însemnată în poziţia 
insulei Victoria. Jasper Hobson, văzând-o aşa de nemişcată, 
începu să spere din nou. Dacă semnele iernii nu se arătaseră 


încă în natura anorganică, dacă temperatura se menținea în 
medie la 49 de grade Fahrenheit (9*C), zăriră totuşi un număr 
de lebede fugind spre sud, unde căutau o climă mai dulce. Alte 
păsări zburătoare pe distanţă mare, pe care lungile călătorii 
deasupra mărilor nu le speriau, părăseau încetul cu încetul 
malurile insulei. Ştiau bine că, fie asiatic, fie american, 
continentul, cu o temperatură mai puţin aspră, cu teritoriile 
mai primitoare, cu resurse de tot felul, nu era departe şi că 
aripile lor erau destul de puternice să le ducă până acolo. Mai 
multe din aceste păsări fură prinse şi, după sfaturile doamnei 
Paulina Barnett, locotenentul le legă la gât câte un bilet de 
pânză cerată, pe care erau înscrise poziţia insulei rătăcitoare şi 
numele locuitorilor ei. Apoi le lăsă să-şi ia zborul şi cu toţii le 
priviră, nu fără invidie, cum se-ndreptau spre sud. 

Se înţelege că aceste operaţiuni fură făcute în secret şi nu 
avură alţi martori în afară de doamna Paulina Barnett, Madge, 
Kalumah, Jasper Hobson şi sergentul Long. Cât despre 
patrupedele rămase pe insulă, ele nu mai puteau merge în 
regiunile meridionale să-şi caute adăpostul obişnuit pe timpul 
iernii. În această epocă a anului, după ce trecură primele zile ale 
lui septembrie, renii, iepurii polari şi chiar lupii ar fi trebuit să 
părăsească împrejurimile capului Bathurst şi să se refugieze pe 
lângă lacul Grand-Ours sau lacul Esclave, mult mai jos de 
Cercul Polar. Dar, de data aceasta, marea constituia pentru ei 
o barieră de netrecut şi trebuiau să aştepte ca apele să îngheţe, 
pentru a putea să caute regiuni mai prielnice. Fără îndoială, 
aceste animale, mânate de instinct, încercaseră să meargă spre 
sud, dar, oprite pe litoralul insulei, se întorseseră, tot din 
instinct, în preajma  fortului Esperance, aproape de aceşti 
oameni, prizonieri ca şi ele, aproape de aceşti vânători, 
altădată temuţii lor inamici. 

În zilele de 5, 6, 7, 8 şi 9 septembrie, după observaţiile 
făcute, nu se constată nici o modificare în poziţia insulei 
Victoria. Marea vâltoare situată între două curente, pe care nu 
o putuse părăsi, o făcea staţionară. Încă 15 zile, cel mult trei 
săptămâni de acest “stătu quo” şi locotenentul Hobson va 
putea să se considere salvat. 

Dar soarta vitregă nu obosise încă şi multe alte suferinţe 
groaznice, supraomeneşti, se poate spune, îi mai aşteptau pe 
locuitorii fortului Esperance! Într-adevăr, la 10 septembrie, 


calculând poziţia, constatară o deplasare a insulei Victoria. 
Această deplasare, înceată încă, se făcea spre nord. 

Jasper Hobson fu îngrozit! Insula fusese prinsă definitiv de 
curentul Kamceatka! Ea deriva spre regiunile necunoscute unde 
se formau banchizele! Pornise spre acele pustietăţi ale mării 
polare potrivnice explorării oamenilor, spre acele meleaguri de 
unde nu mai există întoarcere! 

Locotenentul Hobson nu ascunse această nouă primejdie 
celor care cunoşteau secretul situaţiei. Doamna Paulina 
Barnett, Madge, Kalumah şi sergentul Long primiră noua 
lovitură cu curaj şi resemnare. 

— Poate, zise călătoarea, insula se va mai opri! Poate că 
deplasarea va fi lentă! Să sperăm... şi să aşteptăm! larna nu 
este departe şi, dealtfel, îi venim în întâmpinare. Suntem în 
mâna ei! 

— Prieteni, întrebă locotenentul Hobson, credeţi că ar trebui 
să-i previn pe tovarăşii noştri? Vedeţi în ce situaţie ne aflăm şi 
ce se mai poate întâmpla! Nu înseamnă să ne asumăm o 
responsabilitate prea mare ascunzându-le primejdiile de care 
sunt ameninţaţi? 

— AŞ mai aştepta, răspunse fără ezitare doamna Paulina 
Barnett. Atâta timp cât nu-i totul pierdut, nu trebuie să-i 
aruncăm pe tovarăşii noştri în ghearele desperării. 

— Aceasta este şi părerea mea, spuse cu simplitate 
sergentul Long. 

Jasper Hobson gândea la fel şi fu fericit să vadă că opiniile 
sale erau împărtăşite. 

In 11 şi 12 septembrie deplasarea spre nord se accentua. 
Insula Victoria deriva cu o viteză de 12-13 mile pe zi. Se 
îndepărta deci de orice uscat cu 12-13 mile mergând spre nord, 
adică urmând curbura foarte pronunțată a curentului 
Kamceatka la această latitudine înaltă. Insula nu va întârzia deci 
să depăşească cea de-a 70-a paralelă, care trecea altădată pe la 
capătul capului Bathurst şi dincolo de care nici un pământ 
continental sau de altă natură nu se prelungeşte în această 
parte a regiunilor arctice. Jasper Hobson calcula zilnic poziţia şi 
o nota pe harta sa, unde se putea vedea spre care abisuri 
infinite mergea insula rătăcitoare. Singura şansă, care putea 
face situaţia mai puţin rea, era că îi venea în întâmpinare iernii, 
cum spusese doamna Paulina Barnett. Derivând astfel spre 


nord, vor întâlni mai repede atât frigul, cât şi apele reci care 
trebuiau să mărească şi să consolideze puţin câte puţin câmpul 
de gheaţă al insulei. Dar dacă atunci oamenii din fortul 
Esperance puteau spera să nu se scufunde în mare, ce drum 
lung şi poate foarte greu de străbătut vor trebui să facă pentru 
a se întoarce din aceste misterioase regiuni hiperboreene? Ah! 
Dacă ambarcaţiunea, aşa primitivă cum era, ar fi fost gata, 
locotenentul Hobson n-ar fi ezitat să se îmbarce cu tot 
personalul coloniei; dar, cu toată râvna dulgherului, ea nu era 
terminată şi nici nu va fi încă multă vreme, căci Mac Nap era 
obligat să aibă multă grijă în construirea navei căreia urma să-i 
fie încredinţată viaţa a douăzeci de persoane, şi asta în mările 
acestea foarte primejdioase. 

La 16 septembrie, insula Victoria se găsea cu 75-80 mile 
mai la nord de locul unde fusese imobilizată timp de câteva 
zile, între cele două curente — Kamceatka şi cel din marea 
Behring. Dar totodată se făceau simţite semne mai frecvente 
de apropiere a iernii. Ningea mereu şi câteodată cu fulgi deşi. 
Coloana de mercur cobora încetul cu încetul. Media de 
temperatură în timpul zilei era încă de 44* Fahrenheit (6-7*C), 
dar noaptea scădea la 32* Fahrenheit (0*C). Soarele trasa o 
curbă foarte alungită deasupra orizontului. La amiază nu se mai 
ridica decât cu câteva grade şi dispărea timp de 11 ore din 24. 

In sfârşit, în noaptea de 16 spre 17 septembrie, primele 
gheţuri  apărură pe mare. Erau mici cristale izolate, 
asemănătoare cu un fel de zăpadă, care pătau suprafaţa lucie a 
apei. Se putea vedea, după cum observase înainte celebrul 
navigator Scoresby, că această zăpadă avea ca efect imediat 
potolirea hulei, aşa cum face uleiul pe care marinarii îl aruncă 
pentru a linişti pentru o clipă agitația mării. Micile sloiuri aveau 
tendinţa să se unească şi ar fi făcut-o desigur într-o apă 
liniştită; dar mişcarea valurilor le sfărâma şi le separa de îndată 
ce formau o suprafaţă mai mare. 

Jasper Hobson observă cu mare atenţie primele apariţii ale 
noilor gheţuri. Ştia că erau suficiente 24 de ore pentru ca 
această crustă îngheţată, crescută în partea ei inferioară, să 
capete o grosime de 2-3 degete, grosime suficientă să susţină 
greutatea unui om. 

Socotea deci că insula Victoria va fi în curând oprită din 
mersul ei spre nord. 


Dar, până atunci, ce se făcea noaptea se desfăcea ziua şi, 
deşi cursa insulei era încetinită noaptea de sloiurile mai dure 
care-i stăteau în drum, în timpul zilei, aceste sloiuri, topite sau 
sfărâmate, nu se mai opuneau mersului ei, pe care curentul 
extrem de puternic îl făcea să fie foarte rapid. Astfel 
deplasarea spre regiunile septentrionale creştea, fără să se 
poată face ceva care s-o oprească. 

La 21 septembrie, în momentul echinoxului, ziua fu egală cu 
noaptea şi, începând de la această dată, orele nopţii se 
prelungiră neîncetat, în dauna orelor zilei. larna se apropia 
vizibil, dar nu era nici grăbită, nici aspră. La această dată, 
insula Victoria depăşise cu aproape un grad paralela 70 şi 
pentru prima oară începu să aibă o mişcare de rotaţie în jurul 
axei sale, pe care Jasper Hobson o evalua la un sfert de 
circumferință. E lesne de închipuit îngrijorarea locotenentului 
Hobson. Natura ameninţa să dezvăluie până şi celor mai puţin 
clarvăzători taina situaţiei pe care scontase el s-o ascundă cât 
era nevoie. Întradevăr, în urma acestei mişcări de rotaţie, 
punctele cardinale ale insulei erau schimbate. Capul Bathurst 
nu se mai afla spre nord, ci spre est. Soarele, luna, stelele nu se 
mai ridicau şi nu mai apuneau pe orizontul obişnuit şi era 
imposibil ca aceşti oameni plini de perspicacitate, cum erau 
Mac Nap, Rae, Marbre şi alţii, să nu observe schimbările care le- 
ar fi explicat totul. 

Dar, spre marea satisfacţie a lui Jasper Hobson, bravii săi 
soldaţi păreau că nu bagă de seamă nimic. Deplasarea în raport 
cu punctele cardinale nu fusese considerabilă şi atmosfera, mai 
mult ceţoasă, nu permitea să se remarce exact răsăritul şi 
apusul astrelor. 

Totuşi, această mişcare de rotaţie părea să coincidă cu o 
mişcare de translație şi mai rapidă. Din această zi, insula 
Victoria derivă cu o viteză de aproape o milă pe oră. Înainta 
continuu spre latitudinile înalte,  depărtându-se de orice 
pământ. Jasper Hobson nu se lăsă cuprins de desperare, căci 
nu-i stătea în fire, dar se simţea pierdut şi chema iarna, adică 
frigul, cu orice preţ. 

În fine temperatura scăzu şi mai mult. O ninsoare abundentă 
căzu în zilele de 23 şi 24 septembrie şi neaua, aşternându-se 
pe suprafaţa sloiurilor pe care frigul începuse să le cimenteze, 
le mări grosimea. Imensa câmpie de gheaţă se forma încetul cu 


încetul. Insula în mers o mai sfărâma, dar rezistenţa ei creştea 
din oră în oră. Marea îngheţa jur împrejur cât vedeai cu ochii. În 
cele din urmă, cercetarea din 27 septembrie arătă că insula 
Victoria, prinsă într-un imens câmp de gheaţă, se imobilizase 
din ajun. Se oprise la 177*22' longitudine şi 72*57' latitudine, 
la mai mult de 600 de mile de orice continent. 


Capitolul XI. O comunicare făcută de Jasper Hobson 


Asta era situaţia. Insula “ancorase”, după expresia 
sergentului Long, se oprise, era staţionară ca pe timpul când 
istmul o lega încă de continentul american. Dar şase sute de 
mile o separau de ţinuturile locuite şi aceste şase sute de 
mile vor trebui străbătute cu săniile mergând pe suprafaţa 
îngheţată a mării, în mijlocul munţilor de gheaţă pe care frigul îi 
va forma, şi încă în cele mai aspre luni ale iernii arctice. 

Era un lucru groaznic, şi totuşi nu se putea ezita. Această 
iarnă, pe care locotenentul Hobson o aşteptase cu atâta 
nerăbdare, sosise în fine, oprise funestul mers al insulei spre 
nord şi avea să arunce un pod de şase sute de mile între ea şi 
continentele apropiate! Trebuia deci profitat de această nouă 
şansă, pentru a repatria colonia pierdută în regiunile 
hiperboreene. 

Într-adevăr — aşa cum locotenentul Hobson le explică 
prietenilor săi — nu puteau aştepta ca primăvara viitoare să 
aducă dezgheţul — adică să se lase din nou în voia curenților 
mării Behring. Trebuiau să aştepte numai ca marea să fie 
suficient de îngheţată, cam trei-patru săptămâni. Până atunci 
locotenentul Hobson avea de gând să facă dese recunoaşteri pe 
câmpia de gheaţă ce prinsese insula, pentru a determina cât 
era de solidă, cum puteau aluneca săniile, şi să găsească 
drumul cel mai bun, fie spre țărmurile asiatice, fie spre 
continentul american. 

— Se înţelege de la sine, adăugă Jasper Hobson, care 
discuta despre aceste lucruri cu doamna Paulina Barnett şi cu 
sergentul Long, că vom prefera ţinuturile Noii Georgii şi nu 
coastele Asiei şi că la şanse egale ne vom îndrepta paşii către 
America rusă. 

— Kalumah ne va fi de mare folos atunci, răspunse doamna 
Paulina Barnett, căci, ca băştinaşă, cunoaşte perfect teritoriile 
Noii Georgii. 

— Foarte de folos, într-adevăr, zise locotenentul Hobson, şi 
venirea ei aici a fost providenţială. Graţie ei ne va fi uşor să 
ajungem la aşezările de la fortul Michel, în golful Norton sau 
chiar mult mai la sud, până la oraşul New-Arkhangelsk, unde 
vom rămâne în timpul iernii. 

— Sărmanul fort Esperance! zise doamna Paulina Barnett. 
Ridicat cu atâta trudă şi aşa de bine conceput de 


dumneavoastră, domnule Jasper! Mi se va frânge inima să-l 
părăsesc pe această insulă, în mijlocul câmpiilor de gheaţă, şi 
să-l las poate dincolo de banchiza de netrecut! Da! Când vom 
pleca, când îmi voi lua rămas bun de la el, îmi va sângera 
inima! 

— Nici eu nu voi suferi mai puţin ca dumneavoastră, 
doamnă, răspunse locotenentul Jasper Hobson, şi poate chiar 
mai mult! A fost opera cea mai însemnată din viaţa mea! Mi-am 
pus toată inteligenţa şi toată energia în slujba fortului 
Esperance, căruia i-am dat un nume atât de nepotrivit, şi nu mă 
voi consola niciodată că am fost obligat să-l părăsesc! Apoi, ce 
va spune Compania care mi-a încredinţat această sarcină şi al 
cărei modest agent sunt, în definitiv! 

— Va spune, domnule Jasper, continuă doamna Paulina 
Barnett cu căldură şi însufleţire, va spune că v-aţi făcut datoria, 
că nu puteţi răspunde de capriciile naturii, totdeauna mai 
puternică decât mintea şi mâna omului! Va înţelege că n-aţi 
putut prevedea ce s-a întâmplat, căci acest lucru era în afara 
previziunilor omeneşti. Va şti, în sfârşit, că, graţie prudenţei şi 
forţei dumneavoastră morale, nu va avea de regretat pierderea 
nici unuia din însoțitorii pe care vi i-a încredinţat. 

— Mulţumesc, doamnă, răspunse locotenentul strângând 
mâna doamnei Paulina Barnett, vă mulţumesc pentru aceste 
cuvinte pe care vi le-a dictat inima, dar cunosc un pic oamenii 
şi, credeţi-mă, e mai bine să reuşeşti decât să ai un eşec. În 
fine, să ne lăsăm în voia Cerului! 

Sergentul Long, vrând să-i risipească locotenentului 
gândurile triste, aduse vorba despre împrejurările prezente, se 
referi la pregătirile ce trebuiau făcute pentru o plecare 
apropiată şi îl întrebă dacă socotea că a venit momentul să 
expună tovarăşilor săi situaţia reală a insulei Victoria. 

— Să mai aşteptăm încă, răspunse Jasper Hobson, până 
acum i-am cruțat prin tăcerea noastră de multe griji pe 
nefericiţii oameni, să aşteptăm ca ziua plecării noastre să fie 
hotărâtă definitiv şi le vom face cunoscut atunci întregul 
adevăr. 

Acest lucru fiind stabilit, lucrările obişnuite ale  factoriei 
continuară în timpul săptămânilor următoare. 

Care era acum un an situaţia locuitorilor, fericiţi şi mulţumiţi, 
ai fortului Esperance? Şi acum, primele semne ale sezonului 


rece apăreau, ca şi anul trecut. Sloiurile se formau încetul cu 
încetul pe litoral. Lacul, ale cărui ape erau mai liniştite decât 
cele ale mării, îngheţa primul. Temperatura se menținea în 
timpul zilei la plus un grad sau două şi scădea în timpul nopţii 
la trei sau patru grade sub zero. Jasper Hobson începea să-i 
îmbrace pe oamenii săi cu haine de iarnă, cu blănuri şi lucruri 
de lână. În casă se instalau condensatorii. Se curăţau rezervorul 
de aer şi pompele de aerisire. Se aşezau capcanele împrejurul 
curţii împrejmuite, în apropiere de capul Bathurst, iar Sabine şi 
Marbre se mândreau cu isprăvile lor de vânătoare. In fine, se 
terminau lucrările de amenajare a clădirii principale. 

Acum aceşti oameni vrednici procedară la fel. Cu toate că, 
prin forţa lucrurilor, fortul Esperance era cu două grade 
latitudine mai sus decât la începutul iernii trecute, această 
diferenţă nu aducea o schimbare simţitoare în starea medie a 
temperaturii. Într-adevăr, între a 70-a şi a 72-a paralelă nu este 
o distanţă atât de mare pentru ca media temperaturii să fie 
serios influenţată. S-ar fi putut mai repede constata că frigul 
era acum mai puţin aspru decât la începutul iernării trecute. 
Dar era foarte probabil că oamenii, care se obişnuiseră cu 
asprul climat nordic, îl suportau mai uşor. Trebuie remarcat 
totuşi că sezonul rece nu se manifesta cu gerul lui obişnuit. 
Timpul era umed şi atmosfera zilnic încărcată cu ceţuri, care se 
transformau când în ploaie, când în lapoviţă. Nu era încă atât 
de frig cum ar fi dorit-o locotenentul Hobson. 

Cât despre mare, ea se prindea în jurul insulei, dar nu 
regulat şi continuu. Mari pete negricioase aflate pe suprafaţa 
noului icefield indicau că gheţurile erau încă prost cimentate 
între ele. Se auzeau aproape fără încetare trosnituri puternice, 
datorate rupturii bancului alcătuit din nenumărate bucăţi 
insuficient sudate şi căruia ploaia îi topea crestele. Nu se 
simţea încă enorma presiune care se produce de obicei atunci 
când gerul formează repede gheţurile şi le îngrămădeşte unele 
peste altele. Iceberg-urile şi chiar hummocks-urile erau rare şi 
banchiza nu se zărea încă la orizont. 

— lată un sezon, repeta deseori sergentul Long, care n-ar fi 
displăcut exploratorilor  Trecerii de nord-vest sau 
descoperitorilor Polului Nord, dar care este foarte nepotrivit 
pentru planurile noastre şi ne îngreunează repatrierea! 

Timpul rămase acelaşi toată luna octombrie şi Jasper 


Hobson constată că media de temperatură nu depăşea 32* 
Fahrenheit (0°C). Or, se ştie că e nevoie de 7—8 grade sub zero 
şi de un frig care să ţină mai multe zile pentru ca marea să 
îngheţe. Dealtfel, un lucru care nu-i scăpă nici doamnei Paulina 
Barnett, nici locotenentului Hobson dovedea că gheaţa nu era 
în nici un fel practicabilă. 

Animalele rămase pe insulă, animalele cu blană, renii, lupii 
etc. s-ar fi refugiat spre latitudini mai joase, dacă fuga lor ar fi 
fost posibilă, adică dacă marea îngheţată le-ar fi oferit o trecere 
sigură. Dar ele se adunau în continuare în jurul factoriei şi 
căutau din ce în ce mai mult apropierea omului. Chiar şi lupii 
veneau în bătaia puştii lângă incintă, pentru a se hrăni cu jderi 
sau iepuri polari, care alcătuiau singura lor hrană. Reni 
înfometați, nemaigăsind muşchi sau iarbă, dădeau târcoale, în 
turme, împrejurimilor capului Bathurst. Un urs, desigur acela 
faţă de care doamna Paulina Barnett şi Kalumah contractaseră 
o datorie de recunoştinţă — trecea deseori prin pădure sau pe 
malurile lacului. Dacă aceste diverse animale se aflau aici şi 
dacă mai ales rumegătoarele, cărora le trebuie o hrană exclusiv 
vegetală, mai erau pe insula Victoria în cursul lunii octombrie, 
însemna că nu putuseră fugi. 

Cum s-a spus, media temperaturii se menținea la gradul 
când se topeşte gheaţa. Dar când Jasper Hobson îşi consultă 
jurnalul, văzu că iarna trecută, în aceeaşi lună octombrie, 
termometrul marca deja -20° Fahrenheit (-10*C). Ce diferenţă şi 
cât de capricioasă era temperatura în aceste regiuni polare! 

Cei care iernau nu sufereau deci deloc de frig şi nu fură 
obligaţi să rămână închişi în casă. Totuşi umezeala era mare, 
deseori cădea ploaie şi lapoviţă şi barometrul cobora arătând 
că atmosfera era saturată de vapori. 

In cursul lunii octombrie, Jasper Hobson şi sergentul Long 
făcură mai multe recunoaşteri cu scopul de a examina starea 
câmpului de gheaţă în largul insulei. Într-o zi merseră la capul 
Midiei, în alta până la cotul unde fusese Golful Morselor, dornici 
să ştie dacă trecerea era practicabilă, fie spre continentul 
american, fie spre continentul asiatic, şi dacă puteau să 
hotărască data plecării. Dar suprafaţa câmpului de gheaţă era 
acoperită de băltoace şi în anumite locuri brăzdată de crăpături 
care ar fi oprit cu siguranţă înaintarea săniilor. Părea că un 
călător n-ar fi putut să se aventureze nici măcar pe jos în acest 


deşert, care era mai mult lichid decât solid. Ceea ce dovedea că 
un frig insuficient şi neregulat, o temperatură schimbătoare, 
adusese un îngheţ incomplet şi se vedeau o mulţime de 
vârfuri, cristale, prisme şi poliedre de toate felurile care 
acopereau suprafaţa câmpului de gheaţă ca o închegare de 
stalactite. Semăna mai mult cu un ghețar decât cu un câmp, 
ceea ce ar fi făcut mersul foarte greu în cazul când ar fi fost 
posibil. 

Locotenentul Hobson şi sergentul Long, luând-o pe câmpul 
de gheaţă, făcură vreo milă sau două înspre sud, dar cu preţul 
unor eforturi imense şi pierzând un timp considerabil. 
Recunoscură deci că mai trebuia aşteptat şi se întoarseră 
foarte decepţionaţi la fortul Esperance. 

Sosiră primele zile ale lunii noiembrie. Temperatura scăzu 
puţin, dar numai cu câteva grade. Nu era suficient. Mari ceţuri 
umede învăluiau insula Victoria. În săli lămpile ardeau toată 
ziua. Dar tocmai de această risipă de lumină trebuiau să se 
ferească. Intradevăr, rezervele de ulei erau foarte mici, căci, pe 
de o parte, factoria nu fusese reaprovizionată de convoiul 
căpitanului Craventy şi, pe de altă parte, vânarea morselor 
devenise imposibilă, căci amfibiile nu mai veneau pe insula 
rătăcitoare. Dacă deci iernarea se prelungea în aceste condiţii, 
oamenii vor fi obligaţi să întrebuinţeze grăsimea animalelor sau 
chiar răşină de brad, pentru a-şi putea procura puţină lumină. 

La această epocă zilele erau foarte scurte şi soarele, care nu 
se mai vedea decât ca un disc palid, fără căldură şi strălucire, 
nu se mai afla decât câteva ore deasupra orizontului. Da! 
Venise iarna, cu ceţurile, ploile şi zăpezile sale — minus frigul! 

La 11 noiembrie era sărbătoare la fortul Esperance şi 
dovada o făcu doamna Joliffe care servi la prânz bunătăţi 
“extra”. Intr-adevăr, era aniversarea micului Michel Mac Nap. 
Copilul împlinea un an. Era sănătos şi drăguţ, cu părul blond şi 
buclat şi cu ochi albaştri. Semăna cu tatăl său, meşterul 
dulgher, asemănare de care vrednicul om se arăta foarte 
mândru. La desert, copilul fu cântărit cu solemnitate. Trebuia 
să-l vezi cum dădea din mâini şi din picioare pe cântar şi ce 
strigăte scotea! Cântărea, fără exagerare, 34 de livre! Cu ce 
bucurie şi cu ce urale fu întâmpinată această frumoasă greutate 
şi ce de felicitări primi doamna Mac Nap, ca dădacă şi ca 
mamă! Nu se ştie de ce caporalul Joliffe îşi însuşi o parte din 


aceste felicitări! Ca ajutor de dădacă, probabil! Demnul caporal 
îl purtase în braţe, îl mângâiase, îl legănase, încât considera că 
avea şi el un merit în obţinerea acestei greutăţi! 

A doua zi, 12 noiembrie, Soarele nu mai apăru deasupra 
orizontului. Se lăsa lunga noapte polară şi începu cu 9 zile mai 
devreme ca iarna precedentă pe continentul american, ceea ce 
se datora diferenţei de latitudine între continent şi insula 
Victoria. 

Totuşi, dispariţia soarelui nu aduse nici o modificare a 
temperaturii. Ea rămase cum fusese şi până atunci, capricioasă 
şi schimbătoare. O zi scădea şi alta urca. Când ploua, când 
ningea. Vântul bătea slab şi nu se fixă în nici un punct al 
orizontului, trecând câteodată, în aceeaşi zi, prin toate sferturile 
de compas. Umezeala constantă a acestui climat era 
periculoasă şi putea duce la îmbolnăvirea de scorbut a 
oamenilor de pe insulă. Din fericire, dacă, din lipsa 
aprovizionării aşteptate, sucul de lămâie şi pastilele de calciu 
începeau să lipsească, recolta de măcriş şi lingurea fusese 
bogată şi, la recomandarea locotenentului Hobson, aceste 
plante se consumau zilnic. 

Totuşi trebuia încercat totul pentru a părăsi fortul 
Esperance, în condiţiile în care se găseau, era nevoie de cel 
puţin trei luni pentru a ajunge la continentul cel mai apropiat. ŞI 
nu puteai să rişti ca expediţia, odată plecată pe câmpul de 
gheaţă, să fie prinsă de dezgheţ înainte de a fi ajuns pe pământ 
ferm. Dacă voiau să părăsească insula, era deci necesar să 
pornească până la sfârşitul lunii noiembrie. De plecat trebuiau 
să plece, nu mai încăpea nici o îndoială. Dar dacă pe o iarnă 
aspră, în care ar fi îngheţat solid toate părţile câmpului de 
gheaţă, călătoria tot ar fi fost destul de grea, în acest sezon 
nedecis devenea un fapt grav. La 13 noiembrie, Jasper Hobson, 
doamna Barnett şi sergentul Long se adunară pentru a fixa 
ziua plecării. Sergentul era de părere că insula trebuia părăsită 
cât mai curând. 

— Căci, spunea el, trebuie să ţinem seama de toate 
întârzierile posibile într-o traversare de 600 de mile. Şi trebuie 
ca înainte de luna martie să fi pus piciorul pe continent, sau 
vom risca, odată cu dezgheţul, să ne găsim într-o situaţie şi 
mai proastă decât pe insula noastră. 

— Dar, răspunse doamna Paulina Barnett, marea este 


îngheţată uniform pentru ca să ne lase să trecem? 

— Da, replică sergentul Long, şi în fiecare zi gheaţa tinde să 
se îngroaşe. În plus, barometrul urcă din nou încetul cu încetul. 
Este un indiciu că temperatura va scădea. Or, de acum şi până 
când pregătirile noastre de plecare vor fi terminate — şi ne 
trebuie cel puţin o săptămână — cred, sper ca timpul să se 
schimbe devenind geros. 

— N-avem ce-i face! zise locotenentul Hobson. larna începe 
prost şi într-adevăr totul este împotriva noastră! S-au observat 
câteodată anotimpuri curioase în aceste mări şi uneori 
balenierele au putut naviga iarna până acolo, unde nici în timpul 
verii n-ar fi găsit, în alţi ani, sub chila lor nici un deget de apă. 
Oricum ar fi, sunt de acord că n-avem nici o zi de pierdut. 
Regret numai că temperatura obişnuită a acestor climate nu 
ne-a venit în ajutor. 

— Ne va veni, zise doamna Paulina Barnett. În orice caz, 
trebuie să fim gata pentru a profita de oricare împrejurare 
favorabilă. Care este ultimul termen al plecării, domnule 
Jasper? 

— La sfârşitul lui noiembrie, răspunse locotenentul Hobson, 
dar dacă, peste opt zile, în jur de 20 ale lunii acesteia, 
pregătirile noastre ar fi terminate, şi dacă 

trecerea ar fi posibilă, aş găsi această circumstanţă ca 
foarte fericită şi am pleca. 

— Bine, zise sergentul Long. Trebuie deci să ne pregătim 
fără să pierdem nici un moment. 

— Atunci, domnule Jasper, întrebă doamna Paulina Barnett, 
veţi dezvălui tovarăşilor dumneavoastră situaţia în care se 
găsesc? 

— Da, doamnă. Momentul de a vorbi a sosit, pentru că a 
sosit momentul de a acţiona. 

— Şi când socotiți să le faceţi cunoscut ceea ce ei nu ştiu? 

— Imediat. Sergent Long, adăugă Jasper Hobson întorcându- 
se către subofițer, care luă imediat poziţia de drepţi, adună-ţi 
oamenii în sala mare pentru ca să primească o comunicare. 

Sergentul Long făcu stânga-mprejur şi ieşi în pas ostăşesc, 
după ce duse mâna la chipiu. 

Timp de câteva minute doamna Paulina Barnett şi 
locotenentul Hobson rămaseră singuri, fără să rostească un 
cuvânt. 


Sergentul se întoarse curând şi raportă lui Jasper Hobson că 
ordinele sale au fost executate. 

Imediat, Jasper Hobson şi călătoarea intrară în sala cea 
mare. Toţi locuitorii factoriei, bărbaţi şi femei, se strânseseră 
aici, slab luminaţi de flacăra lămpilor. Jasper Hobson înainta în 
mijlocul tovarăşilor săi şi le spuse cu un glas grav: 

— Prieteni, până acum am crezut de datoria mea, pentru a 
vă feri de griji inutile, să vă ascund starea în care se află 
aşezarea noastră de la fortul Esperance... Un cutremur ne-a 
separat de continent... Capul Bathurst s-a desprins de coasta 
americană... Peninsula noastră nu mai este decât o insulă de 
gheaţă, o insulă rătăcitoare... 

În acest moment Marbre înainta spre Jasper Hobson şi spuse 
cu o voce liniştită: 

— Ştiam, domnule locotenent! 


Capitolul XII. O încercare de salvare 


Aceşti oameni de treabă ştiau! Şi, ca să nu agraveze 
necazurile şefului lor, s-au prefăcut că habar n-au şi s-au apucat 
cu aceeaşi râvnă de lucrările pentru iernare! 

Lacrimi de înduioşare umplură ochii lui Jasper Hobson. Ei nu 
încercă să-şi ascundă emotia; prinse mâna pe care i-o întinse 
vânătorul Marbre şi o strânse cu căldură. Da, aceşti vrednici 
soldaţi ştiau totul, căci Marbre pricepuse de multă vreme. 
Capcanele pentru reni năpădite de apă sărată, detaşamentul de 
la fortul Reliance aşteptat în zadar, calcularea latitudinii şi 
longitudinii făcută zilnic, inutilă pe un pământ ferm, şi 
precauţiile pe care locotenentul Hobson le lua pentru a nu fi 
văzut când stabilea poziţia, animalele care nu fugiseră înaintea 
iernii, în fine schimbările de orientare survenite în ultimele zile 
şi pe care le observaseră şi ei, toate aceste indicii laolaltă 
făcuseră pe locuitorii fortului Esperance să înţeleagă situaţia în 
care se aflau. 

Doar sosirea lui Kalumah li se păruse inexplicabilă şi 
presupuseseră — ceea ce dealtfel era adevărat — că din 
întâmplare furtuna o aruncase pe tânăra eschimosă pe insulă. 

Marbre, în capul căruia se limpeziseră mai întâi toate aceste 
lucruri, împărtăşise presupunerile sale dulgherului Mac Nap şi 
fierarului Rae. Toţi trei examinaseră situaţia cu sânge rece şi 
fuseseră de acord că trebuiau să prevină nu numai pe 
camarazii lor, dar şi pe soțiile acestora. Apoi se înţeleseseră să 
pară că nu ştiu nimic în faţa şefului lor şi să-l asculte orbeşte ca 
şi în trecut. 

Auzind explicaţiile lui Marbre, doamna Paulina Barnett, pe 
care purtarea delicată a acestor oameni o emoţionase profund, 
zise: 

— Sunteţi foarte buni, prieteni, sunteţi soldaţi vrednici şi 
curajoşi! 

— Şi locotenentul nostru, răspunse Mac Nap, poate să se 
bizuie pe noi. El şi-a făcut datoria şi noi ne-o vom face pe a 
noastră. 

— Da, scumpii mei tovarăşi, zise Jasper Hobson. Cerul nu ne 
va părăsi şi noi îl vom ajuta să ne salveze! Apoi Jasper Hobson 
istorisi tot ce s-a întâmplat de la acea epocă în care cutremurul 
de pământ rupsese istmul şi făcuse o insulă din teritoriile 
continentale ale capului Bathurst. El spuse cum, pe marea 


liberă de gheţuri, în mijlocul primăverii, noua insulă fusese 
târâtă de un curent necunoscut la mai mult de 200 de mile de 
coastă, cum uraganul o adusese iar în vecinătatea uscatului, 
apoi o îndepărtase din nou în noaptea de 31 august şi cum, în 
sfârşit, curajoasa Kalumah îşi riscase viaţa pentru a veni în 
ajutorul prietenilor săi din Europa. Apoi arătă modificările 
suferite de insulă, care se dizolva încetul cu încetul în apele mai 
calde, şi teama pe care o simţiseră fie de a fi antrenați până în 
Pacific, fie de a fi luaţi de curentul Kamceatka. In fine, făcu 
cunoscut tovarăşilor săi că insula rătăcitoare se oprise, din 
păcate, definitiv la data de 27 septembrie. Apoi, după ce se 
aduse harta mărilor arctice, Jasper Hobson arătă poziţia pe 
care insula o ocupa acum, la mai mult de 600 de mile distanţă 
de orice coastă. El termină spunând că situaţia era extrem de 
periculoasă, că insula va fi neîndoielnic sfărâmată când va veni 
dezgheţul şi că, înainte de a putea recurge la ambarcaţiune, 
care nu va putea fi utilizată decât în vara viitoare, trebuia 
profitat de iarnă pentru a ajunge la continentul american, 
străbătând pe jos câmpul de gheaţă. 

— Vom avea de mers 600 de mile noaptea, pe frig. Va fi 
greu, prieteni, dar veţi înţelege ca şi mine că nu putem da 
înapoi. 

— Când veţi da semnalul de plecare, domnule locotenent, 
răspunse Mac Nap, vă vom urma! 

Totul fiind astfel stabilit, începând din acea zi pregătirile 
periculoasei expediţii fură făcute cu repeziciune. Oamenii se 
hotărâseră cu curaj să facă cele 600 de mile în aceste condiţii. 
Sergentul Long conducea lucrările, în timp ce Jasper Hobson, 
cei doi vânători şi doamna Paulina Barnett mergeau ades să 
cerceteze starea câmpului de gheaţă. Kalumah îi însoțea de 
cele mai multe ori şi părerile ei, bazate pe experienţă, erau 
foarte utile locotenentului. Plecarea, în afară de ceva 
neprevăzut, fiind fixată la 20 noiembrie, nu mai era nici un 
moment de pierdut. 

Aşa cum spusese Jasper Hobson, vântul începând să bată 
mai tare, temperatura scăzu puţin şi coloana mercurului marcă 
24° Fahrenheit (-4,44*C). Zăpada înlocui ploaia din zilele 
precedente şi se întări pe sol. Dacă un astfel de frig dura câteva 
zile, alunecarea săniilor devenea posibilă. Crăpătura din faţa 
capului Michel era în parte astupată de gheaţă şi zăpadă, dar 


nu trebuie uitat că apele sale mai liniştite se prinseseră 
probabil mai repede. Ca dovadă, apele mării nu se prezentau 
într-o stare atât de satisfăcătoare. 

Într-adevăr, vântul sufla aproape fără încetare şi destul de 
tare. Hula se opunea la formarea regulată a gheții şi 
cimentarea nu se făcea complet. Mari băltoace de apă separau 
în multe locuri sloiurile şi era imposibil să încerci să treci peste 
câmpul de gheaţă. 

— E vădit că se face frig, îi zise doamna Paulina Barnett 
locotenentului Hobson la 15 noiembrie, în timpul unei 
recunoaşteri făcute până în sudul insulei. Temperatura scade 
simţitor şi spaţiile lichide nu vor întârzia să îngheţe. 

— Şi eu cred, doamnă, răspunse Jasper Hobson, dar, din 
păcate, felul în care a început îngheţul nu este prea favorabil 
planurilor noastre. Sloiurile sunt de dimensiuni mici, marginile 
lor formează ridicături care fac neregulată întreaga suprafaţă şi, 
pe acest câmp de gheaţă plin de hârtoape, săniile noastre, 
dacă vor putea aluneca, o vor face cu cea mai mare greutate. 

— Dar, zise călătoarea, dacă nu mă înşel, nu va fi nevoie 
decât de câteva zile sau poate de câteva ore de ninsoare deasă 
pentru a nivela întreaga suprafaţă. 

— Fără îndoială, doamnă, răspunse locotenentul, dar dacă 
ninge înseamnă că temperatura urcă şi, dacă urcă, icefield-ul se 
va disloca din nou. Aceasta este dilema şi ambele urmări sunt 
contra noastră! 

— Ei, domnule Jasper, zise doamna Paulina Barnett, trebuie 
să recunoaşteţi că ar fi un adevărat ghinion dacă am avea de 
suportat, în locul unde ne aflăm, în plin ocean polar, o iarnă 
temperată în loc de o iarnă arctică. 

— S-a mai văzut, doamnă, s-a mai văzut! Destul să vă 
amintesc, dealtfel, de iarna aspră pe care am petrecut-o pe 
continentul american. Şi aşa cum s-a mai observat, este rar ca 
două ierni succesive să fie identice, ca asprime şi durată. 
Vânătorii de balene din mările boreale o ştiu foarte bine. 
Desigur, doamnă, ar fi un ghinion! O iarnă grea când ne-am fi 
mulţumit foarte bine cu una obişnuită şi o iarnă dulce când ne 
trebuie una aspră! Recunoaşteţi că n-am avut noroc până 
acum! Şi când mă gândesc că trebuie să străbatem o distanţă 
de 600 de mile cu femei şi un copil!... 

Şi Jasper Hobson, întinzând mâna spre sud, arătă spaţiul 


infinit care se desfăşura înaintea ochilor săi, vastă întindere 
albă, tivită capricios ca o dantelă. Tristă înfăţişare a acestei 
mări, incomplet îngheţată, a cărei suprafaţă trosnea cu un 
zgomot sinistru! O Lună acoperită, pe jumătate înecată într-o 
ceaţă umedă, ridicându-se abia cu câteva grade deasupra 
orizontului posomorit, arunca o lumină slabă peste acest decor. 
Semiobscuritatea, la care se adăugau anumite fenomene de 
refracție, dubla mărimea obiectelor. Câteva iceberg-uri puţin 
înalte luau dimensiuni colosale şi căpătau câteodată forme de 
monştri  apocaliptici. Treceau păsări deasupra lor cu 
zgomotoase bătăi de aripă şi cea mai mică dintre ele, din cauza 
acestei iluzii optice, apărea mai mare decât un condor sau un 
vultur bărbos. În anumite direcţii, în mijlocul munţilor de gheaţă 
păreau să se deschidă imense tuneluri negre în care şi omul cel 
mai îndrăzneţ ar fi ezitat să intre. Apoi se produceau zguduituri 
din cauza răsturnării iceberg-urilor roase la bază care îşi căutau 
un nou echilibru şi se auzeau bubuituri îngrozitoare, pe care le 
repercuta ecoul puternic. Decorul se schimba în fiecare clipă ca 
într-o feerie. Cu ce sentimente de groază trebuiau să privească 
asemenea teribile fenomene nenorociţii oameni care iernau 
acolo şi care urmau să se aventureze peste acest câmp de 
gheaţă! 

În ciuda curajului şi a energiei sale morale, călătoarea se 
simţea pătrunsă, fără să vrea, de spaimă. li îngheţase sufletul, 
ca şi trupul. Era ispitită să închidă ochii şi să-şi astupe urechile 
ca să nu vadă şi să nu audă nimic. Când Luna era învăluită o 
clipă de neguri, sinistrul aspect al acestei privelişti polare se 
accentua şi mai mult şi doamna Paulina Barnett îşi închipuia 
caravana de bărbaţi şi femei mergând prin pustietăţile arctice 
în mijlocul vijeliilor, al zăpezilor, sub avalanşe, în profunda 
întunecime a unei nopţi polare! 

Între timp, doamna Paulina Barnett se străduia să nu 
întoarcă ochii de la câmpul de gheaţă. Voia să-i obişnuiască cu 
asemenea imagini şi să-şi oţelească sufletul împotriva fricii. 
Privea, deci, şi deodată scoase un strigăt, strânse mâna 
locotenentului Hobson şi îi arătă cu degetul o masă enormă, cu 
forme neprecise, care se mişca în penumbră la cel mult o sută 
de paşi de ei. 

Era un monstru de un alb strălucitor, de o mărime gigantică, 
a cărui înălţime depăşea cincizeci de picioare. Mergea încet pe 


sloiurile răzlețe, sărind de pe unul pe altul cu salturi 
formidabile, mişcând labele sale enorme, care ar fi putut 
cuprinde zece stejari groşi deodată. Părea că şi el căuta un 
drum accesibil peste câmpul de gheaţă, ca să fugă de pe 
această insulă blestemată. Se vedeau sloiurile afundându-se 
sub greutatea lui şi el nu reuşea să-şi recapete echilibrul decât 
după multe mişcări dezordonate. 

Monstrul înainta astfel vreun sfert de milă pe câmpia de 
gheaţă. Apoi, fără îndoială, negăsind nici un drum, se întoarse 
şi se îndreptă spre acea parte a litoralului pe care se aflau 
locotenentul Hobson şi doamna Paulina Barnett. 

Atunci, Jasper Hobson apucă puşca pe care o purta în 
bandulieră şi se pregăti să tragă. Dar imediat, când animalul fu 
în bătaia puştii, lăsă arma jos şi spuse cu voce înăbuşită: 

— Un urs, doamnă, nu este decât un urs ale cărui 
dimensiuni au fost mărite excesiv de refracție! 

Era într-adevăr un urs polar şi doamna Paulina Barnett îşi 
dădu seama imediat de iluzia optică a cărei jucărie fusese. 
Trase aer în piept. Apoi îi veni o idee: 

— E ursul meu, strigă dânsa, devotat ca un urs de 
Teranova! Şi, foarte probabil, singurul care a mai rămas pe 
insulă! Dar ce face acolo? 

— Incearcă să scape, doamnă, răspunse locotenentul 
Hobson clătinând din cap. Incearcă să scape de pe această 
insulă blestemată! Incă nu poate s-o facă şi ne arată că drumul 
închis pentru el este închis şi pentru noi! 

Jasper Hobson nu se înşela. Animalul prizonier încercase să 
părăsească insula pentru a ajunge la vreun punct de pe 
continent şi, nereuşind, se întorsese pe litoral. Ursul, dând din 
cap şi mormăind înfundat, trecu la cel mult douăzeci de paşi de 
locotenent şi de însoţitoarea sa. Ori nu-i văzuse, ori nici nu-şi 
dădea osteneala să-i vadă, căci îşi continuă mersul greoi şi se 
îndreptă spre capul Michel, dispărând curând în spatele unei 
movile. 

În acea zi locotenentul Hobson şi doamna Paulina Barnett 
reveniră trişti şi tăcuţi la fort. 

Intre timp, ca şi cum traversarea câmpiei de gheaţă ar fi fost 
posibilă, la factorie pregătirile de plecare continuau cu sârg. Nu 
trebuia lăsat nimic deoparte pentru securitatea expediției; 
trebuia prevăzut totul ţinând seama nu numai de dificultăţile şi 


oboselile drumului, dar şi de capriciile acestei naturi polare, 
care se apăra cu atâta energie împotriva oricărui amestec al 
oamenilor. 

Atelajele de câini formară obiectul unei îngrijiri deosebite. 
Aceştia fură lăsaţi să alerge în împrejurimile fortului, cu scopul 
ca aceste exerciţii să le refacă sprinteneala puţin îngreunată de 
o lungă odihnă. Pe scurt, animalele se găseau toate într-o stare 
satisfăcătoare şi puteau, dacă nu le istoveai, să ţină la drum 
lung. Săniile fură cercetate cu grijă. Suprafaţa plină de hârtoape 
a câmpului de gheaţă trebuia neîndoielnic să le expună la 
izbituri violente. Aşa că ele fură întărite în părţile lor principale 
— rama de jos şi tălpicile întoarse la vârf etc. Această lucrare îi 
revenea de drept dulgherului Mac Nap şi oamenilor săi, care 
făcură vehiculele cât se poate de solide. 

Se construirá în plus două sănii-furgon, de mari dimensiuni, 
una pentru transportul proviziilor, cealaltă pentru transportul 
blănurilor. Aceste sănii trebuiau trase de reni domesticiţi şi fură 
amenajate în acest scop. Blănurile erau o încărcătură de lux, 
cu care poate nu era prudent să te încurci. Dar Jasper Hobson 
voia, pe cât posibil, să salveze interesele Companiei Golfului 
Hudson, decis fiind însă să abandoneze blănurile în drum, dacă 
ele ar fi periclitat mersul caravanei. Nu risca nimic, căci, 
oricum, dacă blănurile ar fi fost lăsate în depozitele factoriei, ele 
ar fi fost inevitabil pierdute. 

Cât despre provizii, era cu totul altceva. Trebuiau să aibă din 
belşug merinde uşor transportabile. Nu se puteau bizui pe 
vânat. Vânatul, îndată ce drumul va fi accesibil, va fugi cu mult 
înaintea lor şi va ajunge curând în regiunile sudice. Deci, carne 
conservată, corn-beef, pateu de iepure, peşte uscat, pesmeţi, 
cu care stăteau, din nefericire, foarte prost etc. O rezervă mare 
de măcriş şi lingurea, rachiu şi spirt pentru băuturi calde etc., 
fură depuse într-o sanie-furgon specială. Jasper Hobson ar fi 
vrut să ia şi combustibil căci, în cursul celor 600 de mile, nu vor 
găsi nici arbori, nici arbuşti, nici muşchi şi nu se va putea 
conta nici pe epave, nici pe lemne cărate de apele mării. Dar nu 
puteau lua o asemenea încărcătură în plus şi renunţă la ea. Din 
fericire, îmbrăcămintea de iarnă nu lipsea. Era destulă, 
călduroasă şi, dacă va fi nevoie, puteau recurge la sania cu 
blănuri. 

Cât despre Thomas Black, care de la eşecul lui se izolase 


ocolindu-i pe tovarăşii săi, închizându-se în cameră, neluând 
parte niciodată la consfătuirile locotenentului cu sergentul şi 
călătoarea, reapăru în fine când ziua plecării fu fixată definitiv. 
Dar atunci se ocupă numai de sania care avea să-i transporte 
persoana, instrumentele şi caietele. Tot mut, nu puteai scoate 
de la el nici un cuvânt. Uitase tot, chiar şi faptul că era un 
savant şi, de când cercetările eclipsei sale îl dezamăgiseră, de 
când soluţia protuberanţelor lunare îi scăpase din mână, nu mai 
dăduse nici o atenţie observaţiilor fenomenelor specifice 
latitudinilor înalte, ca aurore boreale, halo-uri, paraselene etc. 

În sfârşit, în ultimele zile fiecare muncise cu atâta sârguinţă 
şi zel, că în dimineaţa de 18 noiembrie erau gata de plecare. 
Din nefericire, câmpul încă nu era  practicabil. Dacă 
temperatura scăzuse puţin, frigul nu era destul de mare pentru 
a îngheţa uniform suprafaţa mării. Zăpada, foarte măruntă 
dealtfel, nu cădea în mod egal şi continuu. Jasper Hobson, 
Marbre şi Sabine parcurseseră în fiecare zi litoralul insulei de 
la capul Michel până la cotul unde fusese Golful Morselor. Se 
aventurară chiar pe câmpul de gheaţă pe o distanţă de aproape 
o milă şi jumătate, fiind nevoiţi să-şi dea seama de situaţie: 
crăpături, crestături şi rupturi se iveau în toate părţile. Nu 
numai săniile, dar nici drumeţii liberi pe mişcările lor n-ar fi 
putut să folosească o astfel de cale. Locotenentul Hobson şi cei 
doi oameni care-l însoțeau în aceste scurte expediţii se- 
ntoarseră morţi de oboseală şi nu o dată crezură că nu vor 
putea ajunge înapoi pe insula Victoria, pe poteca nesigură şi în 
mijlocul sloiurilor care se mai mişcau. 

Se părea că, într-adevăr, natura se înverşuna împotriva 
nefericiţilor locuitori ai fortului Esperance. În timpul zilelor de 18 
şi 19 noiembrie, termometrul urcă, în timp ce barometrul 
cobora. Această modificare în starea atmosferică trebuia să 
aibă un rezultat funest. In timp ce frigul scădea, cerul se 
umplea de nori. La 34° Fahrenheit (1,11*C) ploua cu găleata, în 
loc să ningă. Aversele, relativ calde, topeau în multe locuri 
stratul de zăpadă. E lesne de închipuit ce efect avea revărsarea 
apelor cerului asupra câmpului de gheaţă pe care-l dezagregau. 
Se putea într-adevăr crede că va veni în curând dezgheţul. Pe 
sloiuri se vedeau urme de dizolvare ca în timpul verii. 
Locotenentul Hobson care, în pofida acestui timp groaznic, 
mergea zilnic în sudul insulei, reveni într-o zi desperat. La 20 


noiembrie, o nouă furtună, aproape identică — prin marea ei 
violenţă — cu cea care se abătuse asupra insulei cu o lună 
înainte, se dezlănţui pe aceste blestemate meleaguri ale mării 
polare. 

Oamenii renunţaseră să mai pună piciorul afară din casă şi 
timp de cinci zile statură închişi în fortul Esperance. 


Capitolul XIII. Străbătând câmpul de gheaţă 


În sfârşit, la 22 noiembrie timpul începu să se 
îmbunătăţească. După câteva ore furtuna încetă brusc. Vântul 
îşi schimbă direcţia şi începu să bată de la nord, iar 
temperatura scăzu cu câteva grade. Un număr de păsări care 
zboară pe distanţe lungi dispărură. Poate că puteau spera că 
temperatura va ajunge odată aşa cum trebuia să fie la această 
epocă a anului, la o latitudine atât de înaltă. Oamenii începură 
într-adevăr să regrete că frigul nu era la fel de mare ca acel din 
anul trecut când coloana mercurului scăzuse la 72* Fahrenheit 
(-55*C). 

Jasper Hobson hotărî să nu mai întârzie multă vreme pe 
insula Victoria şi în dimineaţa zilei de 22 toată colonia fu gata 
să părăsească fortul Esperance şi insula, contopită cu întregul 
icefield, încrustată în el şi prin aceasta legată de continentul 
american printr-un câmp de 600 de mile. 

La ora unsprezece şi jumătate dimineaţa, într-o atmosferă 
mohorâtă, dar calmă, pe care o splendidă auroră boreală o 
lumina de la orizont la zenit, locotenentul Hobson dădu 
semnalul de plecare. Câinii erau înhămaţi la sănii. Trei perechi 
de reni domesticiţi, care trăgeau săniile-furgon, se puseră în 
mişcare, fără zgomot, în direcţia capului Michel — punct unde 
aveau să părăsească insula propriu-zisă, pentru a intra pe 
câmpul de gheaţă. 

Caravana o luă mai întâi pe lângă colina împădurită de la est 
de lacul Barnett; dar, în momentul când să treacă de cap, 
fiecare aruncă pentru ultima oară o privire spre capul Bathurst 
pe care-l părăseau, fără a se putea înapoia vreodată. Sub 
lumina aurorei boreale se observau câteva creste ieşind din 
zăpadă şi două-trei linii albe care înconjurau incinta factoriei. 
Câteva ridicături albicioase care dominau ici şi colo peisajul, 
fumul ieşind dintr-un coş, datorat ultimelor pâlpâiri ale unui foc 
gata să se stingă pentru totdeauna, aşa arăta acum fortul 
Esperance, această aşezare care ceruse atâta muncă, atâtea 
eforturi cheltuite în zadar! 

— Adio! Adio scumpa şi sărmana noastră casă polară! zise 
doamna Paulina Barnett, făcându-i pentru cea din urmă oară cu 
mâna un semn de despărţire. 

Şi toţi, păstrând în suflet această ultimă amintire, îşi reluară 
drumul de întoarcere, trişti şi tăcuţi. 


La ora unu, detaşamentul ajunse la capul Michel, după ce 
ocolise crăpătura, pe care frigul insuficient al iernii nu o putuse 
închide. 

Până atunci greutăţile drumului nu fuseseră prea mari, căci 
insula Victoria avea o suprafaţă relativ netedă. Dar situaţia se 
prezenta cu totul altfel pe câmpul de gheaţă. Intr-adevăr, pe 
acest câmp, supus presiunii enorme a banchizei din nord, se 
formaseră iceberg-uri, ridicături, munţi de gheaţă, printre care 
vor trebui, cu preţul unor mari eforturi şi oboseli, să caute tot 
timpul treceri accesibile. 

Până spre seară înaintaseră câteva mile pe icefield. Trebuia 
organizată odihna. În acest scop procedară după pilda 
eschimoşilor şi indienilor din America de Nord, săpând în 
blocurile de gheaţă “case de zăpadă”. Cuţitele de tăiat gheaţa 
funcţionară util şi cu pricepere şi la ora opt, după o cină 
alcătuită din carne uscată, tot personalul factoriei se strecură în 
aceste gropi, care sunt mult mai călduroase decât s-ar putea 
crede. 

Înainte de a adormi, doamna Paulina Barnett întrebă pe 
locotenent dacă ar putea aprecia distanţa parcursă de la fortul 
Esperance până la acest popas. 

— Cred că n-am făcut mai mult de zece mile, răspunse 
Jasper Hobson. 

— Zece din 600! exclamă călătoarea. Dar în felul acesta 
vom avea nevoie de trei luni pentru a străbate distanţa care ne 
separă de continentul american! 

— Trei luni şi poate şi mai bine, doamnă! răspunse Jasper 
Hobson, dar nu putem merge mai repede. Nu mai călătorim ca 
anul trecut, pe acele câmpuri de gheaţă care separau fortul 
Reliance de capul Bathurst; ci pe un icefield deformat, strivit de 
presiune şi care nu ne poate oferi un drum uşor! Mă aştept să 
întâmpin mari greutăţi în timpul acestei încercări. Să sperăm că 
le vom învinge! În orice caz, important nu este să ajungem 
repede, ci să ajungem teferi, şi aş fi fericit dacă nici unul din 
tovarăşii mei n-ar lipsi la apel, când ne vom întoarce la fortul 
Reliance. Facă Cerul ca în trei luni să putem ajunge undeva pe 
coasta americană, doamnă, şi n-am avea decât să-i mulţumim. 

Noaptea trecu fără nici un accident, dar lui Jasper Hobson, în 
timpul lungii sale insomnii, i se păru că aude pe locul de popas 
câteva scârţâituri de prost augur, care indicau o lipsă de 


coeziune între toate părţile câmpului de gheaţă. Era mai mult 
ca sigur că diferitele porţiuni ale imensului icefield nu erau bine 

solidificate, de unde se putea deduce că existau crăpături 
enorme în anumite zone; acest lucru era foarte rău, pentru că 
ar fi însemnat că orice comunicare cu pământul era nesigură. 
Dealtfel, încă înainte de plecare, locotenentul Hobson 
observase foarte bine că nici animalele cu blană, nici 
carnivorele insulei Victoria nu părăsiseră împrejurimile factoriei, 
şi dacă aceste animale nu plecaseră să caute pentru iarnă 
locuri mai puţin friguroase în regiunile meridionale, probabil că 
întâlniseră în drumul lor anumite obstacole a căror existenţă le- 
o semnalase instinctul. Jasper Hobson, făcând această tentativă 
de a repatria micuța colonie, pornind peste câmpul de gheaţă, 
acţionase în mod înţelept. Era o încercare de salvare, înainte de 
viitorul dezgheţ. Chiar dacă nu va reuşi, chiar dacă vor trebui să 
se întoarcă, părăsind fortul, Jasper Hobson nu-şi făcuse decât 
datoria. 

A doua zi, 23 noiembrie, detaşamentul nu putu să avanseze 
spre est nici cu zece mile, căci dificultăţile drumului deveniseră 
extrem de mari. Câmpul de gheaţă era foarte accidentat şi se 
putea observa, după unele straturi lesne de recunoscut, că mai 
multe bancuri de gheaţă se suprapuseseră, împinse fără 
îndoială de presiunea irezistibilă a banchizei în această vastă 
pâlnie a mării arctice. De aici, ciocnirile dintre sloiuri, 
aglomerarea de iceberg-uri, ceva asemănător cu o grămadă de 
munţi pe care o mână neputincioasă a scăpat-o peste acest loc 
şi care s-a risipit în cădere. 

Era evident că o caravană, compusă din sănii şi atelaje, nu 
putea trece peste asemenea blocuri şi tot aşa de evident că nu 
putea să-şi croiască un drum cu toporul sau cu cuțitul de tăiat 
gheaţă printre aceste mormane. Câteva dintre iceberg-uri 
căpătaseră înfăţişările cele mai felurite şi aşezarea lor părea a 
unui oraş năruit. Multe din ele aveau o înălţime de trei sau 
patru sute de picioare peste nivelul icefield-ului şi în vârful lor 
se vedeau enorme mase de gheaţă prost echilibrate, care nu 
aşteptau decât o zguduitură sau o vibraţie a aerului pentru a se 
prăbuşi, formând avalanşe. 

Astfel, mergând pe lângă iceberg-uri, trebuiau luate cele 
mai mari precauţii. S-a dat ordin ca în aceste trecători 
primejdioase să nu se vorbească cu voce tare, să nu se 


îndemne atelajele cu lovituri de bici. Asemenea recomandări nu 
erau deloc exagerate şi cea mai mică imprudenţă putea 
provoca adevărate catastrofe. 

Pentru a se feri de obstacole şi a căuta treceri se pierdea 
foarte mult timp, eforturile erau istovitoare, nu te puteai 
îndrepta în direcţia voită şi făceai ocoluri de câte zece mile ca 
să înaintezi spre est doar cu una singură. Totuşi solul ferm nu 
lipsea încă sub picioare. 

Dar pe 24 se iviră alte piedici, pe care Jasper Hobson se 
temea că nu le va putea învinge. 

Într-adevăr, după ce trecuse peste o primă banchiză care se 
afla la vreo 20 de mile de insula Victoria, detaşamentul se găsi 
pe un câmp de gheaţă mai puţin accidentat şi ale cărui părţi nu 
fuseseră supuse unei mari presiuni. Era evident că, din cauza 
direcţiei curenților, apăsarea banchizei nu se exercitase asupra 
acestei zone. Dar, în acelaşi timp, Jasper Hobson şi tovarăşii săi 
nu întârziară să aibă în faţa lor largi şi adânci crăpături 
neîngheţate. Temperatura era relativ caldă, 34° Fahrenheit 
(1,11*C). Or, apa sărată, care îngheaţă mai încet decât apa 
dulce, nu se solidifică decât la câteva grade sub zero şi deci 
marea nu se prinsese încă. Toate părţile îngheţate care formau 
banchiza şi câmpul de gheaţă veniseră de la latitudini mai 
înalte şi totodată se mențineau prin ele însele, hrănindu-se, ca 
să zicem aşa, din propriul lor frig; dar acest spaţiu meridional al 
mării arctice nu era îngheţat în mod uniform şi, în plus, cădea o 
ploaie caldă care aducea cu ea noi elemente dizolvante. In 
acea zi, detaşamentul fu oprit cu totul înaintea unei crevase 
pline de o apă năvalnică şi de pojghiţe mici de gheaţă — 
crăpătură care nu măsura mai mult de 100 de picioare lăţime, 
dar a cărei lungime era de mai multe mile. 

Timp de două ore merseră pe lângă marginea occidentală a 
acestei crăpături, în speranţa de a ajunge la capătul ei şi a 
relua direcţia spre est, dar totul fu zadarnic. Trebuiră să se 
oprească. Se făcu deci un popas şi se aşeză tabăra. Jasper 
Hobson, urmat de sergentul Long, mai merse încă un sfert de 
milă, cercetând crăpătura care nu se mai termina şi 
blestemând blândeţea acestei ierni care le făcea atâta rău. 

— Trebuie totuşi să trecem, zise sergentul Long, căci nu 
putem rămâne în acest loc. 

— Da, trebuie să trecem, răspunse locotenentul Hobson, şi 


vom trece, fie că o vom lua spre nord, fie că vom cobori spre 
sud, căci în cele din urmă vom sfârşi prin a ocoli crăpătura. Dar 
după aceea se vor ivi altele şi iar altele care vor trebui ocolite 
mereu, pe încă sute de mile poate, cât timp va dura această 
nedecisă şi deplorabilă temperatură! 

— lată ceea ce ar trebui văzut înainte de a porni mai 
departe, zise sergentul. 

— Da, trebuie, sergent Long, răspunse cu hotărâre Jasper 
Hobson, sau riscăm ca, după ce vom fi făcut cinci sau şase sute 
de mile tot ocolind şi cotind, să nu fi parcurs nici jumătate din 
distanţa care ne separă de coasta americană. Da! Trebuie, 
înainte de a merge mai departe, să facem o recunoaştere pe 
suprafaţa câmpului de gheaţă, şi asta voi face! 

Apoi, fără a adăuga un cuvânt, Jasper Hobson se dezbrăcă, 
se aruncă în apa pe jumătate îngheţată şi, bun înotător, ajunse 
din câteva mişcări pe malul celălalt al crăpăturii, apoi dispăru în 
întuneric în mijlocul iceberg-urilor. 

Câteva ore mai târziu, Jasper Hobson, epuizat, intră în 
tabără unde Long sosise înaintea lui. Îl luă la o parte pe sergent 
şi le făcu cunoscut, lui şi doamnei Paulina Barnett, că tot 
câmpul de gheaţă nu era practicabil. 

— Poate, le spuse el, un om singur, pe jos, fără sanie, fără 
bagaj, ar reuşi să treacă peste el, dar pentru o caravană e 
imposibil! Crăpăturile se înmulţesc spre est şi mai mult ca sigur 
că o navă ne-ar fi mai de folos decât o sanie pentru a ajunge la 
continentul american! 

— Ei bine, răspunse sergentul Long, dacă un om singur 
poate să încerce să treacă, unul din noi n-ar trebui s-o facă şi să 
meargă să caute ajutor? 

— Am avut de gând să plec eu... răspunse Jasper Hobson. 

— Dumneavoastră, domnule Jasper! 

— Dumneavoastră, domnule locotenent! 

Aceste două exclamaţii, scoase parcă într-un singur glas, îi 
dovediră lui Jasper Hobson cât era de neaşteptată şi inoportună 
propunerea sa! El, şeful expediției, să plece! Să părăsească pe 
cei care i-au fost încredinţaţi, cu toate că s-ar duce să înfrunte 
cele mai mari primejdii în interesul lor! Nu! Acest lucru nu era 
cu putinţă. Jasper Hobson nu mai insistă. 

— Da, prieteni, spuse el atunci, vă înţeleg, am chibzuit şi nu 
vă voi părăsi. Dar n-are rost ca vreunul din noi să vrea să 


încerce această trecere! N-ar reuşi, ar cădea în drum, ar pieri şi, 
mai târziu, când câmpul de gheaţă se va topi, corpul său nu va 
avea alt mormânt decât abisul care se află sub noi! Dealtfel, ce 
ar putea face, admițând că ar ajunge la New 

Arkhangelsk? Cum ar putea veni în ajutorul nostru? Va tocmi 
un vas care să ne caute? Fie! Dar acest vas nuva putea ajunge 
decât după dezgheţ! lar, după dezgheţ, cine poate şti unde va fi 
fost antrenată insula Victoria, în marea polară, sau în marea 
Behring! 

— Da! Aveţi dreptate, domnule locotenent, răspunse 
sergentul Long. Să rămânem cu toţii împreună, şi dacă va trebui 
să fim salvaţi de o corabie, ei bine! ambarcaţiunea lui Mac Nap 
este încă aici, la capul Bathurst, şi cel puţin nu va trebui s-o 
aşteptăm. 

Doamna Barnett ascultase întreaga discuţie fără să scoată 
un cuvânt. Înţelegea foarte bine şi ea că, de vreme ce câmpul 
nu oferea nici o trecere posibilă, nu se mai putea conta decât 
pe corabia dulgherului şi trebuia aşteptat cu curaj dezgheţul. 

— Şi atunci, domnule Jasper, zise ea, care este hotărârea 
dumneavoastră?... 

— Este să ne întoarcem pe insula Victoria. 

— Să ne întoarcem atunci şi Cerul să ne ocrotească! 
Locotenentul adună tot personalul coloniei şi îi făcu propunerea 
să se înapoieze pe insulă. Prima impresie produsă de această 
comunicare a locotenentului Hobson fu proastă. Bieţii oameni 
se bizuiseră atâta pe repatrierea neîntârziată peste câmpul de 
gheaţă, că decepţia lor se apropia de desperare. Dar se 
stăpâniră şi se declarară gata să se supună. 

Jasper Hobson le împărtăşi rezultatul explorării pe care o 
făcuse. El îi încunoştinţă că obstacolele se înmulţeau la est, că 
trecerea era practic imposibilă cu tot materialul caravanei, 
material absolut indispensabil totuşi într-o călătorie care dura 
mai multe luni. 

— În acest moment, adăugă el, este întreruptă orice 
comunicare cu coasta americană şi continuând să 

avansăm către est, cu preţul unor eforturi nemaipomenite, 
există riscul să nu mai putem reveni la insulă, care este ultimul 
şi singurul nostru refugiu. Şi dacă dezgheţul ne-ar mai găsi pe 
acest câmp de gheaţă, am fi pierduţi. Nu v-am ascuns 
adevărul, prieteni, dar nici nu l-am agravat. Ştiu că mă adresez 


unor oameni energici, care ştiu la rândul lor că eu nu sunt omul 
care să dea înapoi. Vă repet, deci: suntem în faţa imposibilului! 

Soldaţii aveau toată încrederea în şeful lor. li cunoşteau 
curajul, energia, şi când spunea că nu pot trece, însemna că 
trecerea era într-adevăr impracticabilă. Deciseră deci să se 
întoarcă a doua zi la fortul Esperance. Această întoarcere se 
făcea în condiţiile cele mai proaste. Timpul era îngrozitor, 
puternice rafale de vânt se abăteau asupra icefieldului. Ploaia 
curgea şiroaie. Se pot închipui greutăţile orientării în mijlocul 
unui întuneric adânc, prin acest labirint de iceberg-uri! 

Detaşamentului îi trebuiră nu mai puţin de patru zile şi patru 
nopţi pentru a parcurge distanţa care-l despărţea de insulă. Mai 
multe sănii şi atelajele lor căzură în crevase. Dar locotenentul 
Hobson, graţie prudenţei sale, unui devotament fără seamăn, 
avu fericirea să nu plângă pierderea nici unei singure victime 
dintre tovarăşii săi. Dar câte oboseli, câte primejdii şi ce viitor îi 
aşteptau pe aceşti nefericiţi care petreceau o nouă iarnă pe 
insula rătăcitoare! 


Capitolul XIV. Lunile de iarnă 


Locotenentul Hobson şi tovarăşii săi nu ajunseră înapoi la 
fortul Esperance decât pe 28 şi nu fără preţul unor imense 
strădanii!  Nu-şi mai puneau acum speranţa decât în 
ambarcaţiunea de care nu se vor putea folosi înainte de şase 
luni, când marea va deveni din nou liberă. 

lernarea începu deci. Săniile fură descărcate, proviziile 
reintrară în cămară; îmbrăcămintea, armele,  ustensilele şi 
blănurile, în magazii. Câinii se întoarseră în cuşcă şi renii 
domestici în staulul lor. 

Thomas Black trebui şi el să se îngrijească să se mute 
îndărăt, şi cu cât necaz! Nefericitul astronom îşi aduse înapoi 
instrumentele, cărţile şi caietele în camera lui şi, mai enervat 
ca întotdeauna de această “fatalitate care se îndârjea contra 
lui”, rămase ca mai înainte absolut străin de tot ce se întâmpla 
în factorie. 

O zi fu de ajuns pentru reinstalarea generală şi atunci 
începu iar acea existenţă a celor care iernau, existenţă atât de 
puţin variată şi care ar fi părut groaznic de monotonă 
locuitorilor din marile oraşe. Cusutul, reparatul hainelor şi chiar 
întreţinerea blănurilor, din care unele din preţiosul stoc puteau 
fi eventual salvate, apoi observaţiile meteorologice, 
supravegherea câmpului de gheaţă, în fine lectura, acestea 
erau ocupațiile şi distracţiile zilnice. Doamna Paulina Barnett se 
afla pretutindeni unde era nevoie şi influenţa sa se făcea 
simțită în toate. Dacă, vreodată, se isca o mică neînțelegere 
între soldați, supărăcioşi uneori din pricina neplăcerilor 
prezentului şi temerilor pentru viitor, ea înceta repede la 
cuvintele doamnei Paulina Barnett. Călătoarea avea o mare 
putere de convingere asupra acestei mici lumi şi nu o 
întrebuința niciodată decât spre binele tuturor. 

Kalumah ţinea la ea din ce în ce mai mult. Fiecare o iubea 
dealtfel pe tânăra eschimosă, care se arăta drăguță şi 
serviabilă. Doamna Paulina Barnett se puse să-i facă educaţia şi 
reuşea, căci eleva sa era în adevăr inteligentă şi dornică de 
învăţătură. Îi perfecționa cunoştinţele de limbă engleză şi o 
învăţă să scrie şi să citească. Dealtfel, Kalumah găsi zece 
profesori care-şi disputau plăcerea s-o formeze, căci din toţi 
aceşti soldaţi, crescuţi în coloniile engleze sau în Anglia, nu era 
nici unul care să nu ştie să citească, să scrie şi să socotească. 


Grăbiră construcţia vasului şi aveau să termine bordajul şi 
puntea înainte de sfârşitul lunii. În noaptea polară, Mac Nap şi 
oamenii săi lucrau cu zel la lumina răşinilor aprinse, în timp ce 
alţii se ocupau de greement în depozitele factoriei. Sezonul, cu 
toate că era avansat, rămânea în continuare schimbător. Frigul, 
câteodată foarte aspru, nu ţinea mult, ceea ce desigur se 
datora vânturilor persistente din vest. 

Toată luna decembrie se scurse în aceste condiţii: când ploi, 
când ninsori, o temperatură care varia între 26 şi 34° 
Fahrenheit (-3*%,33 C şi 1°,11 C). Întrebuinţară combustibilul cu 
cumpătare, cu toate că nu era nevoie să facă economie, căci 
aveau din belşug. Dar, din nefericire, nu era la fel cu materialul 
de iluminat. Uleiul începea să lipsească şi Jasper Hobson trebui 
să se hotărască să nu se aprindă lampa decât câteva ore în 
timpul zilei. Incercară să întrebuinţeze grăsimea de ren la 
iluminarea casei, dar mirosul ei era aşa de nesuferit, încât mai 
bine stăteau pe întuneric. Încetau atunci cu lucrul şi orele 
astfel petrecute păreau foarte lungi. 

Câteva aurore boreale şi două sau trei paraselene, în 
epocile de lună plină, apărură de mai multe ori deasupra 
orizontului. Thomas Black avea ocazia să observe amănunţit 
aceşti meteori, să obţină calcule precise asupra intensității lor, 
culorilor, raporturilor cu starea electricităţii din atmosferă, 
influenţei asupra acului magnetic etc. Dar astronomul nici 
măcar nu-şi părăsi camera. Avea mintea rătăcită. 

La 30 decembrie, la lumina lunii se putea vedea că în tot 
nordul şi estul insulei Victoria o lungă linie circulară de iceberg- 
uri închidea orizontul. Era banchiza ale cărei mase de gheţuri se 
îngrămădeau unele peste altele. Înălţimea ei putea fi de vreo 
trei sau patru sute de picioare. Această barieră enormă 
împresura insula pe două treimi din circumferința ei şi exista 
pericolul să se întindă şi mai mult. 

Cerul fu foarte senin în prima săptămână a lunii ianuarie. 
Anul Nou — 1861 — începu printr-un frig destul de aspru şi 
coloana mercurului ajunse la 8* Fahrenheit (-13*,33 C). Era cea 
mai coborâtă temperatură din această curioasă iarnă. Scădere 
puţin importantă, în orice caz, pentru o latitudine aşa de înaltă. 

Locotenentul Hobson crezu că e nevoie să stabilească încă o 
dată, cu ajutorul observaţiilor stelare, poziţia insulei pe 
longitudine şi latitudine şi se convinse că ea nu suferise nici o 


deplasare. 

Venise vremea când, oricâtă economie s-ar fi făcut, uleiul 
era pe terminate. lar soarele nu va mai reapare la această 
latitudine înaintea primelor zile ale lui februarie. Încă o lună şi 
oamenii erau ameninţaţi să rămână complet în întuneric, când, 
graţie tinerei  eschimose, uleiul necesar pentru alimentarea 
lămpilor putu să fie reînnoit. 

Era în 3 ianuarie. Kalumah se dusese până la poalele capului 
Bathurst pentru a constata starea gheţurilor. In acest loc, ca în 
toate părţile nordice ale insulei, câmpul de gheaţă era mai 
compact. Sloiurile din care era format, mai bine sudate, nu 
aveau porțiuni de lichid între ele. Suprafaţa câmpului, deşi 
foarte accidentată, era totuşi solidă peste tot. Aceasta se 
datora probabil faptului că icefield-ul, împins spre nord de 
banchiză, fusese presat între ea şi insula Victoria. 

Totuşi, tânăra eschimosă remarcă, în lipsă de crevase, mai 
multe găuri circulare, bine tăiate în gheaţă, a căror 
întrebuințare o cunoştea. Erau găuri de foci, adică prin aceste 
deschizături, pe care ele le împiedicau să se astupe, amfibiile 
prinse sub crusta de gheaţă veneau să respire la suprafaţă şi să 
caute sub zăpadă muşchi de pe litoral. 

Kalumah ştia că urşii, în timpul iernii, ciuciţi cu răbdare pe 
lângă aceste gropi, pândesc momentul când amfibia iese din 
apă, o înhaţă cu labele, o sugrumă şi o iau cu ei. Ştia de 
asemenea că eschimoşii, tot atât de răbdători ca şi urşii, 
aşteaptă şi ei apariţia focilor, aruncă un laţ şi le capturează fără 
mare greutate. 

Or, ceea ce făceau urşii şi eschimoşii puteau să facă şi nişte 
vânători pricepuţi; şi dacă găurile existau, însemna că focile se 
slujeau de ele. Aceste foci puteau furniza uleiul şi deci lumina 
care lipsea factoriei. 

Kalumah se întoarse imediat la fort şi-l preveni pe Jasper 
Hobson. Acesta trimise după Marbre şi Sabine. Tânăra indigenă 
le vorbi de procedeul întrebuințat de  eschimoşi pentru a 
captura focile în timpul iernii şi le propuse să încerce şi ei. Nici 
nu-şi terminase bine vorba că Sabine pregăti o frânghie 
rezistentă cu lat. 

Locotenentul Hobson, doamna Paulina Barnett, vânătorii, 
Kalumah şi încă doi, trei soldaţi plecară la capul Bathurst şi, în 
timp ce femeile rămaseră deoparte, oamenii înaintară târâş 


către găurile cu pricina. Fiecare din ei avea o frânghie cu care 
se aşeză lângă o gaură. 

Aşteptarea fu destul de lungă. Trecu o oră. Nimic nu 
semnala apropierea vreunei amfibii. Dar, în cele din urmă, într- 
una din găuri, cea supravegheată de Marbre, la orificiu apa 
începu să fiarbă. Se ivi un cap înarmat cu colţi lungi. Era capul 
unei morse. Marbre aruncă laţul cu dibăcie şi îl strânse repede 
şi cu putere. Tovarăşii săi alergară să-l ajute şi, nu fără 
greutate, cu toată împotrivirea ei, gigantica amfibie fu scoasă 
din apă şi trasă pe gheaţă. Aici fu doborâtă. 

Reuşiseră. Oaspeţii fortului Esperance prinseră gust pentru 
acest nou gen de pescuit. Alte morse fură astfel capturate. Ele 
procurară ulei din belşug, ulei animal — e drept — şi nu 
vegetal, dar destul de bun pentru întreţinerea lămpilor, şi 
lumina nu mai lipsi lucrătorilor şi lucrătoarelor din sala comună. 

Totuşi frigul nu creştea. Temperatura rămânea suportabilă. 
Dacă oamenii s-ar fi aflat pe terenul ferm al continentului, n-ar 
fi putut decât să se felicite că iarna trece în asemenea condiţii. 
Dealtfel, banchiza înaltă îi ferea de vânturile de la nord şi vest 
şi nu simțeau suflarea lor tăioasă. În plin ianuarie termometrul 
nu marca încă decât câteva grade sub zero. 

Dar tocmai blândeţea iernii trebuia să aibă şi avea ca 
rezultat că marea nu îngheţa complet în jurul insulei Victoria. 
Era chiar vădit că icefield-ul nu era prins pe toată întinderea sa 
şi crăpăturile mai mari sau mai mici îl făceau nepracticabil, 
pentru că nici rumegătoarele, nici animalele cu blană nu 
părăsiseră insula. Aceste patrupede deveniseră prietenoase, 
îmblânzite până la un grad de necrezut, şi păreau că fac parte 
din menajeria domestică a fortului. 

Conform recomandărilor locotenentului Hobson, animalele 
erau cruţate, pentru că uciderea lor n-avea rost. Renii nu erau 
doborâţi decât pentru procurarea de vânat proaspăt, care varia 
hrana. Dar herminele, castorii, vulpile, jderii, râşii şi ondatrele, 
care acum mişunau fără frică prin împrejurimile fortului, erau 
lăsate în pace. Câteva din ele pătrundeau chiar în curte şi 
nimeni nu le vâna. Jderii şi vulpile arătau superb cu blana lor 
de iarnă şi unele erau de mare preţ. Rozătoarele, graţie 
blândeţii timpului, găseau cu uşurinţă hrana vegetală sub 
stratul de zăpadă şi nu trăiau pe contul factoriei. 

Aşteptau deci sfârşitul iernii, nu fără teamă, ducând o 


existenţă extrem de monotonă, pe care doamna Paulina 
Barnett căuta s-o mai învioreze prin toate mijloacele posibile. O 
singură întâmplare mai deosebită şi destul de dureroasă avu loc 
în luna ianuarie. Pe data de 7, băieţelul dulgherului Mac Nap 
făcu febră mare. Puternice dureri de cap, o sete nedomolită, 
când friguri, când călduri aduseră repede pe bietul copil într-o 
stare jalnică. Se poate lesne închipui desperarea mamei, a 
meşterului Mac Nap şi a prietenilor săi! Nu ştiau ce este de 
făcut, căci nu cunoşteau natura maladiei, dar, după sfaturile lui 
Madge, care nu-şi pierduse capul şi se pricepea puţin la leacuri, 
boala fu combătută cu ceaiuri întăritoare şi cu cataplasme. 
Kalumah îl servea neobosită şi stătea zile şi nopţi la căpătâiul 
lui, fără ca cineva să reuşească s-o facă să se odihnească. A 
treia zi, nu mai încăpea nici o îndoială asupra bolii. O erupție 
caracteristică acoperi corpul pruncului. Era o scarlatină grea 
care are de obicei complicaţii. 

Rareori copiii de un an capătă această boală periculoasă şi 
mai ales cu manifestări atâta de violente, dar câteodată se 
întâmplă. Farmacia fortului era, din nefericire, puţin înzestrată. 
Totuşi Madge, care îngrijise mai multe cazuri de scarlatină, îşi 
aminti de acţiunea ce o putea avea tinctura de beladonă. Ea 
administră copilului, în fiecare zi, câte una sau două picături şi 
luă măsuri stricte ca să-l ferească de contactul cu aerul rece. 

Copilul fusese transportat în camera ocupată de tatăl şi 
mama sa. Curând eruptia îl acoperi şi mici puncte roşii îi ieşiră 
pe limbă, pe buze şi chiar pe globul ochilor. Dar după două zile 
petele căpătară o culoare violetă, apoi albă şi în cele din urmă 
pielita lor căzu sub formă de coji. Acum trebuia dublată 
prudenţa şi combătută  inflamaţia internă, gravitate 
caracteristică a acestei boli. Nimic nu fu neglijat şi se poate 
spune că această mică fiinţă a fost admirabil îngrijită. Astfel că 
pe la 20 ianuarie, 12 zile după declanşarea bolii, putură avea 
speranţa îndreptăţită că va fi salvat! 

Fu o adevărată bucurie în toată factoria. Pruncul era copilul 
fortului, copilul trupei, copilul regimentului! El fusese născut în 
acest climat aspru, în mijlocul acestor oameni de treabă! Il 
numiseră Michel Esperance şi îl priveau, în viitoarea atâtor 
încercări, ca pe un talisman, de care soarta nu va voi să-i 
lipsească! Cât despre Kalumah, se putea crede că, dacă ar fi 
murit copilul, ar fi murit şi ea; dar micul Michel îşi recapătă 


încetul cu încetul sănătatea şi părea că sădeşte din nou 
speranţa în inimile tuturor. 

Se ajunse astfel, cu povara atâtor necazuri, la 23 ianuarie. 
Situaţia insulei Victoria nu se schimbase în nici un fel. Noaptea 
nesfârşită mai acoperea încă marea polară. Timp de câteva zile 
ninse cu fulgi deşi şi zăpada se strânse pe solul insulei şi pe 
câmpul de gheaţă atingând înălţimea de două picioare. Pe 27, 
fortul primi o vizită destul de neaşteptată. Soldaţii Belcher şi 
Pond, care păzeau incinta, zăriră în acea dimineaţă un urs 
gigantic, care se îndrepta liniştit spre fort. Intrară în sala 
comună şi semnalară doamnei Paulina Barnett prezenţa acestui 
temut carnivor. 

— Nu poate fi decât ursul nostru! zise doamna Paulina 
Barnett către Jasper Hobson şi amândoi, urmaţi de sergent, de 
Sabine şi de câţiva soldaţi înarmaţi, ieşiră la poarta incintei. 

Ursul era la vreo două sute de paşi şi mergea liniştit, fără 
teamă, ca şi cum avea un plan bine chibzuit. 

— İl recunosc! exclamă doamna Paulina Barnett. E ursul tău, 
Kalumah, e salvatorul tău. 

— Ah, nu-mi omorâţi ursul! strigă tânăra indigenă. — Nu va 
fi omorât, răspunse locotenentul Hobson. Prieteni, nu-i faceţi 
nici un rău, va pleca probabil aşa cum a venit. 

— Dar, dacă vrea să pătrundă în curte... zise sergentul Long, 
care n-avea prea mare încredere în bunele sentimente ale 
urşilor polari. 

— Lasă-l să intre, sergent, răspunse doamna Paulina 
Barnett. Acest animal a pierdut orice ferocitate. Este prizonier 
ca şi noi şi, ştii, prizonierii... 

— Nu se mănâncă între ei! zise Jasper Hobson, asta-i 
adevărat, doamnă, cu condiţia, totuşi, să facă parte din aceeaşi 
specie. Dar, în fine, îl vom cruța pe acesta în urma insistențelor 
dumneavoastră. Nu ne vom apăra decât dacă ne atacă. Între 
timp, cred că este prudent să intrăm în casă. Nu trebuie să 
ispitim fiara peste măsură! 

Sfatul era bun. Fiecare intră în casă. Închiseră uşile, dar nu şi 
obloanele. 

Puteau deci urmări, uitându-se pe geam, mişcările 
vizitatorului. Ursul, ajuns la poartă, care fusese lăsată deschisă, 
o împinse puţin, băgă capul, examina curtea şi intră. Ajuns în 
mijlocul curţii, cercetă construcţiile care-l înconjurau, se 


îndreptă spre staul şi cuşcă, ascultă un moment mâărâitul 
câinilor care-l simţiseră,  boncăluitul renilor neliniştiţi, îşi 
continuă inspecția mergând de-a lungul împrejmuirii, ajunse 
lângă clădirea principală şi veni în fine să-şi rezeme capul uriaş 
de fereastra sălii mari. 

Ca să spunem adevărul, toată lumea dădu înapoi, câţiva 
soldaţi apucară puştile şi sergentul Long începu să se teamă că 
lăsase ca gluma să meargă prea departe. 

Dar Kalumah veni şi-şi turti chipul blând de geamul subţire. 
Ursul păru că o recunoaşte — aceasta fu cel puţin părerea 
eschimosei — şi, mulţumit fără îndoială, după ce scoase un 
mormăit lung, se întoarse, luă iar drumul spre poartă, apoi, 
după cum spusese Jasper Hobson, plecă aşa cum a venit. Asta 
fu povestea; dar incidentul nu se mai repetă şi totul intră iar pe 
făgaşul obişnuit. 

Intre timp, vindecarea copilului mergea bine şi în ultimele 
zile ale lunii îşi recapătă bujorii în obraji şi privirea sa vioaie. 

La 3 februarie, spre prânz, o fâşie palidă de lumină se ivi la 
orizontul sudic. Se zări o clipă un disc gălbui. Era astrul radios, 
care reapărea pentru prima oară după lunga noapte polară. 


Capitolul XV. O ultimă explorare 


Începând de la acea epocă, Soarele se ridică în fiecare zi din 
ce în ce mai mult deasupra orizontului. Noaptea nu se 
întrerupea decât pentru câteva ore. Frigul crescu, aşa cum se 
întâmplă deseori în luna februarie, şi termometrul marcă 1* 
Fahrenheit (-17*C). Era cea mai joasă temperatură pe care o 
arătase în cursul acestei ierni curioase. 

— Când are loc dezgheţul în aceste mări? îl întrebă într-o zi 
călătoarea pe Jasper Hobson. 

— In anii obişnuiţi, răspunse locotenentul, desfacerea 
gheţurilor nu se produce înaintea primelor zile ale lunii mai, dar 
iarna asta a fost atât de uşoară, că, dacă nu vor mai veni geruri 
mari, dezgheţul va putea să aibă loc la începutul lui aprilie, cel 
puţin aşa presupun. 

— Am avea de aşteptat încă două luni? întrebă doamna 
Barnett. 

— Da, două luni, doamnă, răspunse Jasper Hobson, căci ar fi 
imprudent să lansăm înainte de vreme ambarcaţiunea noastră 
în mijlocul gheţurilor, şi cred că toate şansele de reuşită vor fi 
de partea noastră, în special dacă vom aştepta momentul când 
insula va fi dusă în partea cea mai îngustă a strâmtorii Behring, 
care n-are mai mult de circa 100 de mile lăţime. 

— Ce spuneţi, domnule Jasper? exclamă doamna Paulina 
Barnett, destul de surprinsă de cuvintele locotenentului. Uitaţi 
că cel care ne-a purtat este curentul Kamceatka şi că în 
momentul dezgheţului ar putea foarte bine să ne împingă şi 
mai departe? 

— Nu cred, doamnă, răspunse locotenentul Hobson, şi 
aproape aş îndrăzni să vă asigur că acest lucru nu se va 
întâmpla. Dezgheţul se face întotdeauna de la nord spre sud — 
fie că îşi schimbă direcţia curentul Kamceatka, fie că gheţurile 
urmează curentul Behring, fie poate dintr-o cauză pe care n-o 
cunosc. Dar întotdeauna iceberg-urile derivă către Pacific şi se 
dizolvă acolo în apele mai calde. Întrebaţi-o pe Kalumah. Ea 
cunoaşte aceste meleaguri şi vă va spune ca şi mine că 
dezgheţul se face de la nord la sud. 

Kalumah, întrebată, confirmă spusele locotenentului. Părea 
deci probabil că insula, antrenată cu gheţurile în primele zile 
ale lunii aprilie, va fi şi ea, ca un imens sloi, târâtă spre sud, 
adică spre partea cea mai îngustă a strâmtorii Behring, 


frecventată în timpul verii de pescarii din NewArkhangelsk, de 
piloţii şi neguţătorii de pe coastă. Dar, ţinând seama de toate 
întârzierile posibile şi în consecinţă de timpul necesar insulei să 
ajungă în sud, nu puteau spera să pună piciorul pe continent 
înainte de luna mai. În plus, cu toate că frigul n-a fost puternic, 
insula Victoria se consolidase, în sensul că grosimea bazei sale 
de gheaţă crescuse, şi trebuia scontat că va mai rezista încă 
alte câteva luni de-acum înainte. Oamenii trebuiau deci să se 
înarmeze cu răbdare şi să aştepte, să aştepte mereu! 
Convalescenţa copilaşului se desfăşura mulţumitor. La 20 
februarie ieşi pentru prima oară, după 40 de zile de boală. Se 
înţelege prin asta că trecu din cameră în sala cea mare, unde 
toţi îl mângâiară. Mama sa, care avusese intenţia să-l înţarce la 
un an, continuă să-l hrănească după sfatul lui Madge, şi laptele 
de mamă, alternat câteodată cu lapte de ren, îi refăcu puterile. 
Găsi mii de mici jucării pe care prietenii săi, soldaţii, le făcuseră 
pentru el în timpul bolii şi se poate lesne închipui că se simţi 
cel mai fericit copil din lume. 

În ultima săptămână a lui februarie căzură mereu ploi şi 
lapoviţe. Vântul din nord-vest bătea tare. Câteva zile chiar, 
temperatura scăzu destul pentru ca să ningă mult. Dar furtuna 
nu fu mai puţin violentă. Din partea capului Bathurst şi a 
banchizei veneau vuiete  asurzitoare. lceberg-urile care se 
ciocneau între ele se prăbuşeau cu bubuituri de tunet. Gheţurile 
din nord, împinse spre mal, se-ngrămădeau pe litoral. Era de 
temut ca şi capul — care, la urma urmei, era tot un fel de 
iceberg acoperit de pământ şi nisip, să nu fie răsturnat. Câteva 
sloiuri mari, în ciuda greutăţii lor. fură mânate până la curtea 
împrejmuită. Din fericire pentru factorie, capul rezistă şi feri 
construcţiile de năruire. Se înţelege că poziţia insulei Victoria, 
aflată la deschiderea unei strâmtori înguste către care se 
acumulau gheţurile, era extrem de periculoasă. Putea fi 
distrusă de un fel de avalanşă orizontală, dacă se putea spune 
aşa, adică să fie strivită de sloiurile împinse din larg, chiar 
înainte de a se scufunda în valuri. Era o nouă primejdie, 
adăugată la atâtea altele. Doamna Paulina Barnett, văzând 
forţa fantastică a presiunii din larg şi irezistibila violenţă cu 
care se îngrămădeau blocurile de gheaţă, pricepu că un nou 
pericol va ameninţa insula la dezgheţul apropiat. li spuse acest 
lucru de mai multe ori locotenentului Hobson şi acesta clătină 


capul, ca un om care n-are ce răspunde. 

Vijelia încetă în primele zile ale lunii martie şi se putu vedea 
atunci cât se modificase aspectul câmpului de gheaţă. Părea 
într-adevăr că, printr-un fel de alunecare pe suprafaţa lui, 
banchiza se apropiase de insula Victoria. În anumite puncte nu 
era mai departe de două mile şi se comporta ca ghețarii care 
se deplasează, cu singura diferenţă că ea înainta, în timp ce ei 
coborau. Între bariera înaltă şi litoral, solul, sau mai bine-zis 
câmpul de gheaţă, foarte accidentat, plin de hummocks-uri, de 
săgeți de gheaţă retezate, prisme răsturnate, mici piramide cu 
obeliscuri prăbuşite, vălurit ca o mare care ar fi încremenit 
deodată în timpul unei furtuni, nu mai era de recunoscut. S-ar 
fi zis că sunt ruinele unui imens oraş, din care nici un 
monument nu a mai rămas în picioare. Singură banchiza înaltă, 
profilând în mod straniu pe cer conurile, sferele, crestele sale 
fanteziste, vârfurile sale ascuţite, se ţinea falnică şi încadra 
magnific răscolirea pitorească. 

La această dată, ambarcaţiunea era complet terminată. 
Barcazul avea o formă cam din topor, cum era de aşteptat, dar 
îi făcea onoare lui Mac Nap şi, cu prova ca de galiotă, trebuia să 
reziste mai bine la ciocnirea cu gheţurile. S-ar fi zis că era una 
din acele bărci olandeze ce se aventurează în mările Nordului. 
Greementul care era gata se compunea, ca acela al unui cuter, 
dintr-o brigantină şi o velă foc suportate de un singur catarg. 
Pânza de cort a factoriei fu întrebuințată pentru velatură. 

In această ambarcaţiune avea loc uşor întregul personal al 
insulei Victoria şi era evident că, dacă — aşa cum sperau — 
insula se va deplasa prin strâmtoarea Behring, vor putea lesne 
parcurge cu ea chiar şi cea mai mare distanţă care ar despărți- 
o de coasta americană. Nu mai aveau deci decât să aştepte 
dezgheţul. Locotenentului Hobson îi veni atunci ideea să 
întreprindă o lungă recunoaştere spre sud-est, în scopul de a 
cerceta starea câmpului de gheaţă, de a vedea dacă prezintă 
semnele unui dezgheţ apropiat, de a examina însăşi banchiza, 
de a observa, în fine, dacă, în starea actuală a mării, orice 
trecere către continentul american mai era închisă. Multe 
incidente, multe întâmplări mai puteau avea loc înainte ca, prin 
ruperea gheţurilor, marea să fie liberă, şi a face o recunoaştere 
a icefield-ului era un act de prudenţă. 

Expediția fu deci hotărâtă şi plecarea fixată la 7 martie. 


Micul grup se compunea din locotenentul Hobson, călătoare, 
Kalumah, Marbre şi Sabine. 

Se înţeleseră că, dacă drumul era accesibil, se va căuta o 
trecere peste banchiză; dar, în orice caz, doamna Paulina 
Barnett şi tovarăşii săi nu vor lipsi mai mult de 48 de ore. 

Pregătiră merindele şi detaşamentul, bine înarmat pentru 
orice eventualitate, părăsi fortul Esperance în dimineaţa zilei de 
7 martie îndreptându-se spre capul Michel. 

Termometrul marca 32* Fahrenheit (0*C). Vremea era puţin 
ceţoasă, dar liniştită. Soarele descria arcul său zilnic deasupra 
orizontului timp de 7 sau opt ore, iar razele sale oblice 
răspândeau o lumină suficientă pe tot masivul de gheţuri. 

La ora nouă, după un scurt popas, locotenentul Hobson şi 
tovarăşii săi coborâră povârnişul capului Michel şi înaintară pe 
câmp în direcţia sud-est. În partea asta, banchiza nu se afla mai 
departe de trei mile de cap. _ 

Mersul lor fu destul de încet, cum era de aşteptat. In fiecare 
moment trebuia ocolită fie o crăpătură adâncă, fie un hummock 
greu de trecut. Nici o sanie nar fi putut să se aventureze pe 
acest drum hârtopit. Nu era decât un morman de blocuri de 
toate mărimile şi formele, din care unele se ţineau în echilibru 
numai printr-o minune, iar altele se prăbuşiseră de curând, 
după cum se putea observa din linia netedă a spărturilor şi a 
marginilor ascuţite ca nişte lame. Dar, în mijlocul drumului 
accidentat, nici o urmă nu arăta trecerea vreunui om sau 
animal! Nici o fiinţă vie în aceste pustietăţi pe care parcă şi 
păsările le părăsiseră. Doamna Paulina Barnett se întreba, nu 
fără mirare, cum, dacă ar fi plecat în decembrie, ar fi putut 
trece prin acest câmp atât de răvăşit, dar locotenentul Hobson 
îi spuse că la acea epocă câmpul de gheaţă nu prezentase 
acest aspect. Enorma presiune a banchizei nu se exercita încă 
şi ar fi putut găsi un icefield relativ neted. Singurul obstacol 
fusese deci lipsa solidificării şi nu altul. Acum trecerea era 
imposibilă, e adevărat, din cauza neregularităţilor câmpului de 
gheaţă, dar la începutul iernii aceste ridicături nu existau. 

Între timp se apropiară de banchiza înaltă. Ca întotdeauna, 
Kalumah era în fruntea grupului. Vioaia şi sprintena indigenă 
mergea cu pasul sigur în mijlocul gheţurilor, ca o căprioară pe 
stâncile alpine. Te minunai văzând-o cum aleargă fără şovăire, 
fără greş, găsind din instinct drumul cel mai bun prin acest 


labirint de iceberg-uri. Se ducea, venea înapoi, îi chema şi pe 
ceilalţi, puteai s-o urmezi cu toată încrederea. 

Spre amiază ajunseră la vasta bază a banchizei, dar 
făcuseră nu mai puţin de trei ore pentru a străbate trei mile. 

Ce masă impozantă era această barieră de gheaţă, având 
unele vârfuri care se ridicau la mai mult de patru sute de 
picioare deasupra icefield-ului! Straturile care o formaseră se 
desluşeau cu claritate. Culori diferite, nuanţe foarte delicate se 
puteau observa pe pereţii îngheţaţi. Era, pe lungi porţiuni, când 
irizată, când gălbuie şi încrustată de arabescuri sau presărată 

cu paiete luminoase. Nici o faleză, oricât de bizar ar fi fost 
decupată, n-ar fi putut să se asemene cu această banchiză, 
opacă într-un loc, transparentă într-altul şi pe care lumina şi 
umbra iscau jocurile cele mai uimitoare. 

Dar trebuia să te fereşti să te apropii prea mult de aceste 
mase trufaşe, a căror soliditate era foarte problematică. 
Trosneau mereu şi se sfărâmau pe dinăuntru. Acolo avea loco 
activitate de dezagregare formidabilă. Bulele de aer închise în 
această masă duceau la distrugerea ei şi simţeai bine cât era 
de fragil un asemenea edificiu ridicat de frig, care nu va 
supravieţui iernii arctice şi se va transforma în apă sub razele 
soarelui. Se puteau forma cu apa din ea adevărate râuri! 

Locotenentul Hobson îi prevenise pe tovarăşii săi de 
primejdia avalanşelor care în fiecare clipă despuiau vârfurile 
banchizei. Astfel că micul grup nu mergea dea lungul bazei 
decât la o anumită distanţă. Şi avură dreptate să fie prevăzători, 
căci pe la orele două, la cotitura unei văi pe care doamna 
Paulina Barnett şi tovarăşii ei se pregăteau s-o treacă, un bloc 
enorm, cântărind mai mult de o sută de tone, se desprinse de 
creasta barierei de gheaţă şi căzu pe icefield cu un bubuit 
înfricoşător. Câmpul crăpă sub izbitură şi apa ţâşni la mare 
înălţime. Din fericire, nimeni nu fu atins de bucăţile blocului 
care explodă ca o bombă. 

Între orele două şi cinci merseră printr-o vale îngustă, 
întortocheată, care se adâncea în banchiză. O străbătea oare în 
toată lăţimea ei? Asta nu se putea şti. Avură prilejul să 
cerceteze astfel structura interioară a înaltei bariere. Blocurile 
care o compuneau erau aşezate mai simetric decât cele de pe 
partea exterioară. În mai multe locuri apăreau trunchiuri de 
arbori prinse în masă, arbori care nu erau din soiurile copacilor 


polari, ci din pădurile tropicale. Aduşi probabil de curentul Gulf- 
Stream până în regiunile arctice, au fost luaţi de gheţuri şi se 
vor întoarce în ocean împreună cu ele. Se văzură de 
asemenea şi câteva epave, resturi de carenă şi de coaste de 
nave. 

Pe la cinci întunericul prea mare opri explorarea. Merseseră 
aproximativ două mile prin valea foarte întortocheată şi greu de 
străbătut, dar serpentinele îi împiedicau să evalueze distanţa 
parcursă în linie dreaptă. 

Jasper Hobson dădu semnalul popasului. Într-o jumătate de 
oră, Marbre şi Sabine, înarmaţi cu cuțite de tăiat gheaţă, săpară 
o grotă în masiv. Micul grup se ghemui acolo, cină şi, obosiţi 
cum erau, oamenii adormiră aproape imediat. 

A doua zi toată lumea era în picioare la ora opt şi Jasper 
Hobson o luă mai departe prin vale parcurgând încă o milă, 
pentru a vedea dacă ea nu străbătea banchiza în toată 
lărgimea ei. După poziţia soarelui, valea, după ce se-ndrepta 
spre nord-est, părea că se abate spre sud-est. 

La ora unsprezece, locotenentul Hobson şi tovarăşii săi 
ajunseră în partea opusă a banchizei. În felul acesta nu mai 
încăpea îndoială că exista o trecere. Toată partea orientală a 
câmpului de gheaţă prezenta acelaşi aspect ca şi partea 
occidentală. Aceleaşi mormane de gheţuri, aceeaşi îngrămădire 
de blocuri. Iceberg-uri şi hummock-uri se întindeau cât vedeai 
cu ochii, separate prin câteva porţiuni plane, dar înguste şi 
brăzdate de numeroase crăpături ale căror margini începuseră 
să se descompună. Intâlneai aceeaşi singurătate, aceeaşi stare 
de părăsire. Nici un animal, nici o pasăre. 

Doamna Paulina Barnett, care se suise pe vârful unui 
hummock, rămase acolo o oră pentru a contempla acest peisaj 
polar, atât de trist la vedere. Se gândea, fără să vrea, la 
încercarea de plecare de acum cinci luni. Îşi imagina tot 
personalul factoriei, toată acea nefericită caravană pierdută în 
noapte, în mijlocul pustietăţilor îngheţate, trecând prin atâtea 
obstacole şi atâtea primejdii, ca să ajungă până la continentul 
american! 

Locotenentul Hobson o smulse din visare. 

— Doamnă, îi zise el, am părăsit fortul de 24 de ore. Ştim 
acum care este grosimea banchizei şi, pentru că am promis să 
nu ne prelungim absenţa peste 48 de ore, cred că este timpul 


să ne întoarcem. 

Doamna Paulina Barnett încuviinţă. Scopul explorării fusese 
atins. Banchiza nu avea o prea mare grosime şi se va topi 
desigur destul de curând, pentru a lăsa să treacă barcazul lui 
Mac Nap, după dezgheţ. Nu le mai rămânea decât să se 
întoarcă, fiindcă timpul se putea schimba şi vârtejurile de 
zăpadă ar fi făcut ca drumul prin valea transversală să nu mai 
poată fi folosit. 

Luară prânzul, apoi plecară înapoi pe la unu dupămasă. La 
cinci, ca si în ajun, poposiră într-o colibă de gheaţă; noaptea 
trecu fără nici un accident şi a doua zi, la 9 martie, locotenentul 
Hobson dădea, la ora opt dimineaţa, semnalul de plecare. 

Timpul era frumos. Soarele care răsărea începu să lumineze 
banchiza şi trimise câteva raze şi de-a lungul văii. Jasper 
Hobson şi tovarăşii săi aveau soarele în spate, pentru că 
mergeau spre vest, dar ochii lor puteau vedea strălucirea 
razelor care se încrucişau înaintea lor, refractate de pereţii de 
gheaţă. 

Doamna Paulina Barnett şi Kalumah, care rămăseseră puţin 
în urmă, vorbeau şi priveau în jur, mergând prin trecătorile 
înguste indicate de Sabine şi Marbre. Sperau să traverseze 
banchiza până la prânz şi să parcurgă, înainte de ora unu sau 
două, cele trei mile care-i separau de insula Victoria. În felul 
acesta vor fi înapoi la fort pe la apusul soarelui. Vor avea 
câteva ore de întârziere, care nu puteau însă să-i îngrijoreze 
prea mult pe tovarăşii lor. 

Dar îşi făcuseră socoteala fără să ţină seama de o 
întâmplare, pe care nici o perspicacitate umană nu putea s-o 
prevadă. 

Era aproape zece, când Marbre şi Sabine, care mergeau cu 
douăzeci de paşi înainte, se opriră. Păreau că discută între ei. 
Locotenentul, doamna Paulina Barnett şi tânăra indigenă, 
ajungându-i din urmă, văzură că Sabine — ţinând o busolă în 
mână — o arăta tovarăşului său care o privea foarte mirat. 

— lată un lucru bizar! exclamă el, adresându-se lui Jasper 
Hobson. Mi-aţi putea spune, domnule locotenent, în ce parte 
este situată insula noastră faţă de banchiză? Este la est sau la 
vest? 

— La vest, răspunse Jasper Hobson, destul de surprins de 
această întrebare, ştii foarte bine, Marbre. 


— Ştiu bine!... Ştiu bine! răspunse Marbre clătinând din cap. 
Dar atunci, dacă este la vest, am greşit drumul şi ne depărtăm 
de insulă! 

— Cum ne depărtăm? zise locotenentul, foarte uimit de 
afirmaţia categorică a vânătorului. 

— Fără îndoială, domnule locotenent, răspunse Marbre, 
priviţi busola şi să fiu al naibii dacă ea nu arată că mergem spre 
est şi nu spre vest! 

— Nu este posibil! spuse călătoarea. 

— Priviţi, doamnă, răspunse Sabine. 

Într-adevăr, acul magnetic marca nordul într-o direcţie cu 
totul opusă decât cea ştiută. Jasper Hobson căzu pe gânduri şi 
nu răspunse. 

— Trebuie să ne fi înşelat azi-dimineaţă, când am părăsit 
adăpostul de gheaţă, zise Sabine. Am luat-o la stânga, în loc de 
dreapta. 

— Nu! exclamă doamna Paulina Barnett. Nu este posibil! Nu 
ne-am înşelat! 

— Dar... zise Marbre. 

— Dar, răspunse doamna Paulina Barnett, priviţi soarele! Nu 
mai răsare acum la est? Or, cum noi am mers cu spatele la el 
toată dimineaţa şi-l mai avem şi acum în spate, deci este sigur 
că ne-ndreptăm spre vest. Deci, cum insula se afla la vest, o 
vom vedea când vom ieşi din vale în partea occidentală a 
banchizei. 

Marbre, mirat de acest argument pe care nu-l putea 
combate, îşi încrucişă braţele. 

— Fie, zise Sabine, dar atunci busola şi soarele se contrazic 
întru totul! 

— Da, cel puţin în acest moment, răspunse Jasper Hobson, şi 
situaţia nu se explică decât prin următorul fapt: în înaltele 
latitudini boreale şi în regiunile din preajma Polului magnetic, 
se întâmplă câteodată ca busolele să se deregleze şi acele lor 
dau indicaţii false. 

— Bine, zise Marbre, trebuie deci să ne urmăm drumul, 
având tot timpul soarele în spate. 

— Fără nici o îndoială, răspunse locotenentul Hobson. Mi se 
pare că, între busolă şi soare, nu trebuie să ezităm. Soarele nu 
se dereglează! 

Porniră din nou, drumeţii având soarele în spate, iar după 


explicaţiile date de Jasper Hobson, explicaţii întemeiate pe 
poziţia soarelui, nimeni nu mai avu nimic de obiectat. 

Micul grup înainta deci prin vale, dar făcu mai mult timp 
decât îşi închipuise. Jasper Hobson socotise că drumul va dura 
până la amiază şi era peste ora două când ieşiră în fine din 
trecătoarea îngustă. 

Această întârziere, destul de curioasă, îl cam neliniştise, dar 
vă închipuiţi uluirea lui şi a celorlalţi drumeţi când, ieşind pe 
câmpia de gheaţă de la poalele banchizei, nu mai văzură insula 
Victoria pe care trebuiau s-o aibă în faţa lor! 

Nu! Insula care se desluşea foarte bine din acest loc, graţie 
arborilor din vârful capului Michel, nu mai era acolo! In locul ei 
se întindea un imens icefield săgetat de razele soarelui care, 
trecând deasupra banchizei, îl luminau cât vedeai cu ochii. 

Locotenentul Hobson, doamna Paulina Barnett, Kalumah şi 
cei doi vânători priviră în jurul lor şi apoi se priviră unii pe alţii. 

— Insula trebuia să fie acolo! exclamă Sabine. 

— Şi nu mai este! răspunse Marbre. Asta-i bună! Domnule 
locotenent, ce s-a întâmplat cu ea? 

Doamna Paulina Barnett, uluită, nu ştia ce să răspundă. 
Jasper Hobson nu scoase nici un cuvânt. 

În acest moment, Kalumah se apropie de locotenentul 
Hobson, îi atinse braţul şi spuse: 

— Ne-am rătăcit în vale, am urcat în loc să fi coborât şi ne 
regăsim în locul unde am fost ieri, după ce am trecut prima oară 
banchiza. Veniţi, veniţi cu mine! 

Şi în mod mecanic, cum se spune, locotenentul Hobson, 
doamna Paulina Barnett, Marbre şi Sabine, încrezători în 
instinctul indigenei, se lăsară conduşi şi intrară din nou în 
îngusta trecătoare, făcând cale 

ntoarsă. Şi totuşi aparențele erau contra lui Kalumah, dacă 
te luai după poziţia soarelui! 

Dar Kalumah nu le dădu nici o explicaţie şi se mulţumi să 
spună mergând: 

— Haideţi! Repede! Repede! 

Locotenentul, călătoarea şi tovarăşii lor, istoviţi, abia îşi 
târau picioarele când, după sosirea nopţii şi încă trei ore de 
mers, ajunseră în partea cealaltă a banchizei. 

Întunericul îi împiedica să vadă dacă insula era acolo, dar nu 
rămaseră multă vreme în nesiguranţă. Într-adevăr, la câteva 


sute de paşi, pe câmpul de gheaţă, facle cu răşină aprinsă se 
mişcau în toate direcţiile şi se trăgeau în aer focuri de armă. Se 
auziră strigăte. 

La aceste apeluri, micul grup răspunse şi fu imediat găsit 
de sergentul Long şi Thomas Black, pe care grija pentru soarta 
amicilor săi îl scosese în fine din toropeală, precum şi de alţii 
care alergară în întâmpinarea lor. Sărmanii oameni erau foarte 
îngrijoraţi, căci presupuneau — ceea ce dealtfel era şi adevărat 
— că Jasper Hobson şi tovarăşii săi se rătăciseră, căutând să 
ajungă la insulă. 

Şi de ce credeau asta cei care rămăseseră la fortul 
Esperance? De ce trebuiau neapărat să-şi închipuie că 
locotenentul şi micul său grup se rătăciseră la întoarcere? 

Pentru că, de douăzeci şi patru de ore, imensul câmp de 
gheaţă şi insula odată cu el se deplasaseră şi făcuseră o 
jumătate de întoarcere în jurul axei lor. Şi, în urma acestei 
deplasări, insula rătăcitoare trebuia căutată de acum înainte nu 
la vestul, ci la estul banchizei! 


Capitolul XVI. Dezgheţul 


După două ore, toţi se întorseseră la fortul Esperance. Şi a 
doua zi, la 10 martie, soarele lumină întâi această parte a 
litoralului, care fusese altădată porţiunea occidentală a insulei. 
Capul Bathurst, în loc să fie spre nord, era îndreptat spre sud. 
Tânăra  Kalumah, care cunoştea acest fenomen, avusese 
dreptate, şi dacă soarele nu se înşelase, nici busola nu greşise. 

Astfel, deci, orientarea insulei Victoria se schimbase încă o 
dată complet. Din momentul când ea se  desprinsese de 
teritoriul american, insula făcuse o jumătate de rotaţie în jurul 
axei sale, şi nu numai insula, dar şi imensul icefield care o 
încătuşa. Această deplasare în jurul axei lui dovedea că marele 
câmp de gheaţă nu mai era legat de continent, că se detaşase 
de litoral şi că dezgheţul nu mai putea întârzia. 

— În tot cazul, zise locotenentul Hobson către doamna 
Paulina Barnett, o astfel de schimbare de poziţie nu ne poate fi 
decât favorabilă. Capul Bathurst şi fortul Esperance s-au întors 
spre sud-est, adică spre punctul care se apropie cel mai mult de 
continent, şi acum banchiza, care n-ar fi lăsat ambarcaţiunii 
decât o îngustă şi dificilă trecere, nu se mai află între America 
şi noi. 

— Se cheamă deci că totul merge spre bine? întrebă 
zâmbind doamna Paulina Barnett. 

— Totul merge spre bine, doamnă, răspunse Jasper Hobson, 
care apreciase corect consecinţele schimbării de poziţie a 
insulei Victoria. 

De la 10 la 21 martie nu se întâmplă nimic, dar se putea 
simţi apropierea primăverii. Temperatura se menținea între 43 
şi 50° Fahrenheit (6 şi 10°C). Sub influenţa dezgheţului ruptura 
sloiurilor tindea să se facă brusc. Se iveau noi crăpături şi apa 
se revărsa pe suprafaţa câmpului de gheaţă. După expresia 
pitorească a vânătorilor de balene, aceste crăpături erau ca 
nişte răni prin care câmpul de gheaţă “sângera”. Vuietul 
sloiurilor care se spărgeau aducea cu loviturile de tun. O ploaie 
destul de caldă, care cădea de câteva zile, nu putea decât să 
grăbească dezagregarea suprafeţei îngheţate a mării. 

Păsările, care părăsiseră insula rătăcitoare la începutul 
iernii, reveniră în număr mare — ptarmigani, garii, pufini, rațe 
etc. Marbre şi Sabine doborâră câteva, dintre care unele mai 
aveau la gât biletul pe care locotenentul şi călătoarea li-l 


încredinţaseră cu câteva luni înainte. Se iviră cârduri de lebede 
albe şi  văzduhul răsună de ţipetele lor cu tonalități de 
trompetă. Cât despre patrupede, rozătoare şi carnivore, ele 
continuau să mişune ca de obicei prin împrejurimile factoriei, ca 
nişte adevărate animale domestice. 

Aproape zilnic, de câte ori starea atmosferică i-o îngăduia, 
locotenentul Hobson făcea măsurătorile. Câteodată chiar 
doamna Paulina Barnett, care devenise foarte pricepută în 
mânuirea sextantului, îl ajuta sau îl înlocuia la calcularea 
poziţiei. Era foarte important, într-adevăr, să fie constatată cea 
mai mică modificare de latitudine şi longitudine. Grava 
chestiune a celor două curente rămânea actuală, şi ce se va 
întâmplă după dezgheţ dacă insula va fi dusă spre sud sau spre 
nord, iată ce-i preocupa înainte de toate pe Jasper Hobson şi pe 
doamna Paulina Barnett. 

Trebuie spus că această vitează călătoare arăta în toate şi 
totdeauna o energie mai mare decât cea obişnuită a unei 
femei. Tovarăşii ei o vedeau în fiecare zi înfruntând oboselile, 
vremea rea, făcând pe ploaie şi ninsoare recunoaşteri în vreo 
parte a insulei, aventurându-se pe câmpul de gheaţă pe 
jumătate dislocat; apoi, la întoarcere, ocupându-se de viaţa 
interioară a factoriei, îngrijind pe unii, sfătuind pe alţii, ajutată 
zelos de credincioasa ei Madge. 

Doamna Paulina Barnett privea cu curaj viitorul, nelăsând să 
se vadă temerile care o cuprindeau câteodată, anumite 
presimţiri care-i apăsau sufletul. Era întotdeauna plină de 
încredere, încurajându-i pe toţi, aşa cum o ştim, şi nimeni n-ar fi 
putut bănui, sub înfăţişarea sa netulburată, frământările de 
care nu era nici ea scutită. Jasper Hobson o admira foarte mult. 

Avea de asemenea toată încrederea în Kalumah şi se baza 
deseori pe instinctul tinerei eschimose. Kalumah, dealtfel foarte 
inteligentă, era obişnuită cu toate greutăţile şi fenomenele 
regiunilor polare. La bordul unei baleniere l-ar fi înlocuit cu 
succes pe “icemaster”, acel pilot căruia îi este încredinţată în 
mod special comanda navei în mijlocul gheţurilor. Zilnic, 
Kalumah pornea să cerceteze starea câmpului de gheaţă şi, 
numai după zgomotul iceberg-urilor care se  sfărâmau în 
depărtare, tânăra indigenă cunoştea progresul de dislocare. De 
asemenea păşea cu siguranţă pe sloiuri, ca nimeni altul. Din 
instinct simţea când gheaţa, “putredă” pe dedesubt, nu mai 


oferea decât un punct de sprijin foarte slab şi mergea fără 
şovăială peste câmpul de gheaţă brăzdat de crevase. 

De la 20 la 30 martie dezgheţul făcu progrese rapide. Ploile 
mari şi dese grăbiră topirea gheţurilor. Aveau motive să spere 
că în curând câmpul se va disloca complet şi poate nu vor trece 
nici 15 zile până când locotenentul Hobson, profitând de apele 
libere, va lansa ambarcaţiunea sa printre gheţuri. Nu era omul 
care să ezite, mai ales de vreme ce exista pericolul ca insula să 
fie târâtă spre nord, în cazul când curentul Kamceatka va fi mai 
puternic decât curentul Behring 

— Dar, repeta deseori Kalumah, de asta n-avem a ne teme. 
Dezgheţul nu urcă, ci coboară, şi primejdia este acolo, spunea 
arătând spre sud, unde se întindea imensul Ocean Pacific. 

Tânăra eschimosă era foarte sigură de cele afirmate. 
Locotenentul Hobson cunoştea părerea ei fermă în această 
privinţă şi se simţea liniştit, căci el nu considera că este vreo 
primejdie ca insula să se piardă în apele Pacificului. Mai întâi, tot 
personalul factoriei va fi îmbarcat la bordul barcazului şi 
drumul va fi desigur scurt până la unul sau celălalt continent, 
căci strâmtoarea forma o adevărată pâlnie între Capul Oriental 
pe coasta asiatică şi Capul Prinţul de Wales pe coasta 
americană. 

Se înţelege deci cu câtă atenţie trebuiau urmărite cele mai 
mici deplasări ale insulei. Poziţia trebuia stabilită ori de câte ori 
starea cerului o permitea, şi chiar din acel moment locotenentul 
Hobson şi tovarăşii săi luară toate măsurile în vederea unei 
îmbarcări apropiate şi poate chiar forţate. 

Cum este lesne de închipuit, renunţară la activităţile 
specifice de exploatare a factoriei, adică vânătoarea şi 
întreţinerea capcanelor. Depozitele erau pline de blănuri, care 
în cea mai mare parte se vor pierde. Vânătorii şi oamenii care 
puneau capcanele nu mai aveau ce face. Cât despre meşterul 
dulgher şi oamenii săi, ei  terminaseră construcția 
ambarcaţiunii şi, în aşteptarea momentului lansării la apă, 
când marea va fi liberă, se ocupau de consolidarea clădirii 
principale a fortului, care în timpul dezgheţului va avea poate 
de suferit o considerabilă presiune a sloiurilor de pe litoral, în 
cazul când capul Bathurst nu va constitui pentru ele o piedică 
suficientă. Puseră deci proptele puternice la pereţii de lemn. 
Aşezară în interiorul camerelor stâlpi verticali care făcură mai 


numeroase punctele de sprijin ale grinzilor tavanului. Acoperişul 
casei, a cărui schelărie o întăriră cu contrafişe şi arce-butante, 
putu să suporte o greutate considerabilă, devenind — cum s-ar 
spune — un fel de  cazemată. Aceste diverse lucrări se 
terminară în primele zile ale lui aprilie şi se putu constata 
curând nu numai folosul, dar şi oportunitatea lor. 

Intre timp, semnele noului anotimp se-nmulţeau zilnic. 
Această primăvară era cu totul timpurie, căci urma unei ierni 
care fusese ciudat de uşoară pentru regiunile polare. Câţiva 
muguri se iviră pe arbori. Scoarța mestecenilor, a sălciilor şi a 
arbatuşilor se umfla în multe locuri sub acţiunea sevei 
dezgheţate. Se ivi muşchiul de un verde palid pe versantele 
expuse direct soarelui, dar nu avea să dea o recoltă bogată, 
căci rozătoarele ce se aflau în jurul fortului, dornice de hrană 
proaspătă, abia îi lăsau timpul să răsară din pământ. 

Dacă cineva se simţea nefericit, atunci acesta era fără 
discuţie caporalul. Soţul doamnei Joliffe era, cum se ştie, 
însărcinat cu paza plantelor sădite de nevasta lui. În orice altă 
împrejurare, n-ar fi fost nevoie să apere decât de ciocurile 
tâlharilor înaripaţi, garii sau pufini, recolta sa de măcriş sau 
lingurea. O sperietoare ar fi fost destul ca să înspăimânte 
păsările lacome, darmite caporalul, în carne şi oase. Dar, de 


data aceasta, păsărilor li se alăturau rozătoarele şi 
rumegătoarele faunei arctice. larna nu le alungase şi instinctul 
primejdiei le ţinea în jurul factoriei; renii, iepurii polari, 


ondatrele,  chiţcanii, jderii  înfruntau toate amenințările 
caporalului. Când apăra el un capăt al câmpului, ei îl pustiau pe 
celălalt. 

Desigur, ar fi fost mai înţelept să laşi acestor numeroşi 
inamici o recoltă care nu va mai putea fi de folos, deoarece 
factoria va fi părăsită în curând. Aşa suna şi sfatul dat de 
doamna Paulina Barnett încăpăţânatului caporal, când acesta 
venea de douăzeci de ori pe zi s-o piseze cu văicărelile lui; dar 
caporalul Joliffe nu voia să-l asculte. 

— Atâta muncă irosită! repeta el. Să părăseşti o asemenea 
aşezare când e pe cale să înflorească! Să sacrifici aceste plante 
pe care doamna Joliffe şi cu mine le-am sădit cu atâta grijă!... 
Ah, doamnă! Am câteodată dorinţa să vă las să plecaţi pe 
dumneavoastră şi pe toţi ceilalţi şi să rămân aici cu soţia mea! 
Fără îndoială, Compania ar fi de acord să lase această insulă în 


proprietatea noastră. 

La aceste cugetări ciudate doamna Paulina Barnett nu putea 
să-şi stăpânească râsul şi-l trimitea pe caporal la nevestica sa 
care, de multă vreme, renunţase la măcriş, lingurea şi alte 
antiscorbutice rămase de-acum încolo fără întrebuințare. 

Mai trebuie adăugat că sănătatea oamenilor — bărbaţi şi 
femei — era excelentă. Cel puţin de boli fuseseră cruţaţi. Chiar 
şi copilul îşi revenise complet şi creştea de minune sub primele 
raze ale primăverii. 

In zilele de 2, 3, 4 şi 5 aprilie, dezgheţul îşi urmă cursul. Se- 
ncălzi simţitor, dar cerul continua să fie acoperit. Cădea deseori 
o ploaie cu picături mari. Vântul sufla din sud-vest, încărcat de 
moleculele de căldură ale continentului. În această atmosferă 
ceţoasă fu imposibil să se mai calculeze poziţia. Nici soarele, 
nici luna, nici stelele nu mai apărură de sub perdeaua opacă. 
Imprejurare regretabilă, căci era important să se cunoască cele 
mai mici mişcări ale insulei Victoria. 

Dezgheţul începu însă cu adevărat în noaptea de 7 spre 8 
aprilie. Dimineaţa, locotenentul Hobson, doamna Paulina 
Barnett şi sergentul Long, urcând pe creasta capului Bathurst, 
constatară o anumită modificare a banchizei. Enorma barieră, 
aproape despicată la mijloc, forma acum două părţi distincte şi 
părea că partea ei superioară căuta să se ridice spre nord. 

Era oare influenţa curentului Kamceatka, ce se făcea 
simțită? Insula rătăcitoare va lua aceeaşi direcţie? Se înţelege 
cât era de mare teama locotenentului şi a tovarăşilor săi. 
Soarta lor putea fi decisă în câteva ore, căci, dacă fatalitatea i- 
ar antrena spre nord cu câteva sute de mile în plus, ar avea 
imense greutăţi să ajungă până la continent pe o mică 
ambarcaţiune cum era a lor. 

Din nefericire, nu aveau nici un mijloc de a aprecia 
însemnătatea şi natura deplasării care se producea. Totuşi, se 
putea constata că insula încă nu se mişca — cel puţin în direcţia 
banchizei, de vreme ce mişcarea acesteia se observa. Era deci 
probabil că o parte din câmpul de gheaţă se separase şi urca 
spre nord, în timp ce acea parte care înconjura insula rămânea 
încă neclintită. 

Dealtfel, deplasarea înaltei bariere de gheaţă nu schimbase 
deloc părerile tinerei  eschimose. Kalumah susţinea că 
dezgheţul se va face spre sud şi că banchiza însăşi nu va 


întârzia să resimtă influenţa curentului Behring. Kalumah, cu 
ajutorul unei mici bucăţi de lemn, desenase pe nisip aşezarea 
strâmtorii, pentru a se face mai bine înţeleasă, şi după ce trasă 

direcţia curentului, arătă că insula, urmându-l, se va apropia 
de coasta americană. Nici o obiecţie nu putu clinti convingerea 
sa în această privinţă şi, într-adevăr, te simţeai aproape liniştit 
ascultând-o pe inteligenta indigenă care era atât de categorică. 

Totuşi, zilele de 8, 9 şi 10 aprilie păreau s-o contrazică pe 
Kalumah. Partea septentrională a banchizei se depărta din ce în 
ce mai mult spre nord. Dezgheţul se făcea cu un zgomot 
infernal şi pe scară mare. Dislocarea avea loc în toate părţile 
litoralului, cu un vuiet asurzitor. Era imposibil, în aer liber, să 
se audă unul pe altul. Bubuiturile răsunau necontenit, 
asemănătoare cu tirul neîntrerupt al unei artilerii formidabile. 
La o jumătate milă de mal, în tot sectorul dominat de capul 
Bathurst, sloiurile începură să se grămădească unul peste altul. 
Banchiza se desfăcu în nenumărate bucăţi, formând tot atâţia 
munţi care derivau spre nord. Cel puţin aceasta era mişcarea 
aparentă a acestor iceberg-uri. Locotenentul Hobson, fără s-o 
spună, era din ce în ce mai îngrijorat şi afirmaţiile lui Kalumah 
nu mai reuşeau să-l liniştească. El făcu noi obiecţii, cărora 
tânăra eschimosă li se opunea cu încăpățânare. 

În sfârşit, într-o zi, în dimineaţa de 11 aprilie, Jasper Hobson 
îi arătă lui Kalumah ultimele iceberguri care dispăreau spre 
nord şi îi aduse din nou argumentele sale, sprijinite acum de 
fapte ce păreau de necombătut. 

— Ei bine, nu! Nu! răspunse Kalumah cu o convingere mai 
înrădăcinată ca niciodată. Nu! Nu banchiza e aceea care urcă 
spre nord, ci insula noastră care coboară spre sud! 

Kalumah avea poate dreptate! Jasper Hobson fu izbit de 
răspunsul ei. Era într-adevăr posibil ca deplasarea banchizei să 
nu fi fost decât aparentă şi, din contră, insula Victoria, 
antrenată de câmpul de gheaţă, să deriveze spre strâmtoare. 
Dar această derivă, dacă ea exista, nu putea fi constatată, nu 
putea fi calculată până nu se stabileau longitudinea şi 
latitudinea insulei. 

Cerul nu numai că rămânea acoperit şi impropriu 
observaţiilor, dar, din nenorocire, un fenomen curios, specific 
regiunilor polare, îl făcea şi mai întunecat şi restrângea aproape 
complet câmpul vizual. 


Într-adevăr, exact în momentul dezgheţului, temperatura 
scăzuse cu câteva grade. O ceaţă deasă învălui aceste 
meleaguri ale mării arctice. Dar nu era o ceaţă obişnuită. Solul 
se acoperi cu o scoarță albă, foarte diferită de brumă, care nu e 
formată decât din vapori de apă ce îngheaţă după precipitaţie. 
Particulele foarte fine care compuneau această ceaţă se 
prindeau de arbori, de tufişuri, de zidurile fortului şi de tot ce 
era ieşit în afară, alcătuind imediat un strat gros. străbătut de 
fibre prismatice sau piramidale ale căror vârfuri erau îndreptate 
în direcţia vântului. 

Jasper Hobson recunoscu atunci fenomenul a cărui apariţie, 
primăvara, vânătorii de balene şi cei ce iernau în aceste 
ţinuturi, o observaseră deseori. 

— Nu este ceaţă, zise el tovarăşilor săi, este un “frost-rime”, 
un abur îngheţat, un vapor de apă dens care se menţine în 
stare de completă congelare. 

Dar, ceaţă sau abur îngheţat, apariţia acestui meteor nu era 
mai puţin regretabilă, căci frost-rime-ul avea o înălţime de 100 
de picioare, cel puţin, deasupra nivelului mării şi atât de 
completă era opacitatea sa, încât două persoane aflate la trei 
paşi una de alta nu puteau să se vadă. 

Dezamăgirea oamenilor era foarte mare. Părea că natura nu 
voia să-i scutească de nici un necaz. Căci tocmai când se 
produsese dezgheţul, când insula  rătăcitoare urma să se 
descătuşeze din chingile care o înlănţuiau de atâtea luni de zile, 
în momentul când, în sfârşit, mişcările sale trebuiau 
supravegheate cu mai multă atenţie, negurile împiedicau orice 
observaţie! 

Şi acest lucru dură patru zile! Frost-rime-ul nu se risipi decât 
la 15 aprilie. În timpul dimineţii, un vânt puternic de la sud îl 
sfâşie şi-l alungă. Soarele strălucea. Locotenentul Hobson se 
repezi şi-şi aduse instrumentele. Luă înălţimea soarelui şi 
rezultatul calculelor coordonatelor actuale ale insulei fu: 

Latitudinea 69*57' Longitudinea 179*33' 

Kalumah avusese dreptate. Insula Victoria, mânată de 
curentul Behring, deriva spre sud. 


Capitolul XVII. Avalanşa 


Insula Victoria se apropia deci, în sfârşit, de regiunile mai 
frecventate ale mării Behring. Nu mai aveau să se teamă că vor 
fi duşi spre nord. Nu mai trebuiau acum decât să supravegheze 
deplasarea insulei şi să estimeze viteza care, în funcţie de 
obstacole, era foarte inegală. De aceste lucruri se ocupă cu 
multă atenţie Jasper Hobson, care calcula poziţia după soare şi 
după stele. Chiar a doua zi, la 16 aprilie, după observaţii, stabili 
că, dacă viteza rămânea uniformă, insula Victoria va ajunge la 
începutul lui mai la Cercul Polar, de a cărui latitudine o 
despărţeau cel mult 4°. Atunci probabil că insula, intrată în 
partea îngustă a strâmtorii, va rămâne staţionară până în 
momentul când dezgheţul îi va face loc. In acel moment 
ambarcaţiunea va fi lansată la apă şi se vor îndrepta spre 
continentul american. 

Cum se ştie, graţie măsurilor luate, totul era gata pentru o 
îmbarcare imediată. Locuitorii insulei aşteptau deci cu mai 
multă răbdare şi mai ales cu mai multă încredere ca niciodată. 
Inţelegeau bine, sărmanii oameni care suferiseră atâta, că se 
aflau în preajma  deznodământului şi că vor trece atât de 
aproape de una sau alta dintre coaste, încât nimic nu-i va 
putea împiedica să debarce pe continent în câteva zile. 

Această perspectivă le înviora mintea şi inima. Ei regăsiră 
acea voioşie naturală pe care marile încercări o goniseră de 
multă vreme. Mesele deveniră iar vesele, cu atât mai mult cu 
cât proviziile nu lipseau şi noul program nu prevedea nici o 
economie. Din contră. Apoi, resimţeau influenţa primăverii şi 
vânturile călduţe pe care le aducea îi ameţeau, cuprinzându-i 
ca o dulce beţie. 

În timpul zilelor următoare, mai multe cercetări fură făcute 
în interiorul insulei şi pe litoral. Nici animalele cu blană, nici 
rumegătoarele, nici  carnivorele nu se puteau gândi s-o 
părăsească acum, deoarece câmpul de gheaţă care le ţinea 
prizoniere, desprins de coasta americană (ceea ce dovedea 
mişcarea lui de derivă), nu le-ar fi permis să pună piciorul pe 
continent. 

Nici o modificare nu se produsese pe insulă, nici la capul 
Eschimos, nici la capul Michel şi nici în altă parte a litoralului. 
Nimic în interior, nici în crânguri, nici pe malurile lacului. Marea 
crăpătură care se deschisese în timpul furtunii, în împrejurimile 


capului Michel, se astupase complet în timpul iernii şi nici o 
altă fisură nu se observa pe suprafaţa solului. 

În timpul acestor cercetări, zăriră haite de lupi care bântuiau 
prin diverse porţiuni ale insulei. Din toată fauna, aceste fiare 
erau singurele pe care sentimentul primejdiei comune nu le 
domesticise. 

Îl văzură de câteva ori şi pe salvatorul lui Kalumah. 
Vrednicul urs se plimba melancolic pe câmpiile pustii şi se 
oprea când treceau exploratorii. Câteodată îi urma chiar până 
la fort, ştiind bine că n-avea a se teme de aceşti oameni de 
treabă, care n-aveau de ce să-i poarte pică. 

La 20 aprilie locotenentul Hobson constată că insula 
rătăcitoare nu-şi încetase mersul în derivă spre sud. Ceea ce 
mai rămăsese din banchiză, adică iceberg-ul din partea de sud, 
o urmase în deplasarea ei, dar punctele de reper lipseau şi nu 
se puteau recunoaşte schimbările de poziţie decât prin 
observaţii astronomice. Jasper Hobson făcu atunci mai multe 
sondaje în câteva părţi ale solului, mai ales la poalele capului 
Bathurst şi pe malurile lacului. Voia să ştie care era grosimea 
stratului de gheaţă care suporta pământul vegetal. Constată că 
această grosime nu crescuse în timpul iernii şi că nivelul 
general al insulei nu părea să se fi ridicat deasupra mării. 

Se trase deci concluzia că trebuia părăsit cât mai curând 
acest sol şubred care se va topi repede îndată ce va fi scăldat 
de apele mai calde ale Pacificului. 

În această perioadă, la 25 aprilie, orientarea insulei se 
schimbă din nou. Mişcarea de rotaţie a întregului câmp de 
gheaţă se produsese de la est spre vest cu un sfert şi jumătate 
de circumferință. Capul Bathurst ajunse să aibă vârful îndreptat 
spre nord-vest. Ultimele rămăşiţe ale banchizei închiseră 
orizontul nordic. Se dovedise deci limpede că acum câmpul de 
gheaţă se mişca liber în strâmtoare şi că nu se vedea încă nici 
un fel de pământ. 

Momentul fatal se apropia. Observațiile de zi şi de noapte 
arătau cu precizie poziţia insulei şi, în consecinţă, cea a 
câmpului de gheaţă. La 30 aprilie tot ansamblul deriva de-a 
curmezişul golfului Kotzebue, largă tăietură triunghiulară care 
pătrunde adânc în continentul american. În partea sa 
meridională se găsea capul Prinţul de Wales care va opri poate 
insula rătăcitoare, dacă ea nu va trece exact prin mijlocul 


îngustei strâmtori. Timpul era destul de frumos şi deseori 
coloana mercurului arăta 50° Fahrenheit (10°C). Oamenii îşi 
schimbaseră de câteva săptămâni hainele de iarnă. Erau gata 
de plecare. Astronomul Thomas Black se grăbise să transporte 
în barcazul care se afla pe şantier bagajul său de savant, 
instrumentele şi cărţile. Îmbarcară şi o anumită cantitate de 
provizii, precum şi câteva din blănurile cele mai preţioase. 

La 2 mai, în urma unei minuţioase observaţii, rezultă că 
insula Victoria avea tendinţa să se îndrepte spre est şi în 
consecinţă să se apropie de continentul american. Era o 
împrejurare fericită, căci, precum se ştie, curentul Kamceatka 
merge de-a lungul litoralului asiatic, aşadar nu mai putea exista 
pericolul ca insula să intre în cursul lui. Norocul le surâdea în 
sfârşit locuitorilor insulei Victoria! 

— Probabil că am obosit ghinionul, doamnă, zise sergentul 
Long doamnei Paulina Barnett. Suntem la capătul nenorocirilor 
noastre şi cred că nu mai trebuie să ne temem de nimic. 

— Aşa-i, răspunse doamna Paulina Barnett, şi eu cred ca şi 
dumneata, sergent Long, şi a fost un noroc că a trebuit să 
renunţăm acum câteva luni să ne repatriem străbătând pe jos 
câmpul de gheaţă. Soarta ne-a ocrotit făcând câmpul 
inaccesibil pentru noi. 

Doamna Paulina Barnett avea, fără îndoială, dreptate să 
vorbească astfel. Într-adevăr, câte primejdii, câte obstacole pe 
parcursul acestui drum în timpul iernii, câte greutăţi ar fi fost de 
înfruntat în lunga noapte arctică şi încă la 500 de mile 
depărtare de coastă! 

La 5 mai, Jasper Hobson îi anunţă pe tovarăşii săi că insula 
Victoria a trecut de Cercul Polar. Intrau în sfârşit în acea zonă a 
sferoidului terestru pe care Soarele n-o părăseşte niciodată, 
chiar şi în timpul celei mai mari declinaţii australe. Tuturor 
acestor oameni curajoşi li se părea că reveniseră în lumea 
populată. 

Băură în acea zi câteva pahare şi cinstiră Cercul Polar aşa 
cum se obişnuieşte la bordul unui vapor cu Ecuatorul, atunci 
când îl treci prima dată. 

De-acum înainte nu mai era de aşteptat decât momentul 
când gheţurile, desprinse şi pe jumătate topite, vor lăsa drum 
liber pentru ambarcaţiunea care va duce spre coastă întreaga 
colonie! 


În timpul zilei de 7 mai, insula mai suferi încă o schimbare 
de orientare, de un sfert de circumferință. Capul Bathurst, pe 
care se aflau gheţurile rămase din vechea banchiză, avea acum 
vârful spre nord. Reluase deci direcţia pe care o avea pe hărţile 
geografice în perioada când era fixat de continentul american. 
Insula făcuse o rotaţie completă în jurul ei şi soarelerăsare 
salutase în felul acesta, pe rând, toate punctele litoralului. 

Observațiile de la 8 mai arătau că insula imobilizată se afla 
cam la jumătatea strâmtorii, la mai puţin de patruzeci de mile 
de capul Prinţul-de-Wales. Aşadar, coasta era la o distanţă 
relativ mică şi salvarea tuturor păru asigurată. 

Seara luară o masă bună în sala cea mare. Ridicară paharul 
pentru doamna Paulina Barnett şi pentru locotenentul Hobson. 

In aceeaşi noapte, locotenentul hotărî să constate 
schimbările ce s-ar fi putut produce la sud cu câmpul de 
gheaţă, care ar prezenta poate o deschizătură practicabilă. 

Doamna Paulina Barnett voi să-l însoţească pe Jasper 
Hobson în această explorare, dar el o convinse să se 
odihnească puţin şi nu-l luă cu sine decât pe sergentul Long. 

Doamna Paulina Barnett consimţi deci, la insistențele 
locotenentului, şi intră în clădirea principală cu Madge şi 
Kalumah. Soldaţii şi nevestele lor se duseră cu toţii la culcare în 
anexa care le era rezervată. 

Noaptea era frumoasă. In lipsa lunii, constelaţiile străluceau 
în toată splendoarea lor. Un fel de licărire difuză, reflectată de 
câmpul de gheaţă, lumina uşor priveliştea şi mărea câmpul 
vizual. 

Locotenentul Hobson şi sergentul Long, părăsind fortul la 
ora nouă, se îndreptară către porţiunea de litoral cuprinsă între 
portul Barnett şi capul Michel. 

Cei doi exploratori merseră de-a lungul malului vreo două- 
trei mile. Ce aspect avea câmpul de gheaţă! Ce răvăşire! Ce 
haos! Să ne închipuim o aglomerare de cristale ciudate, o mare 
îngheţată subit în momentul când este bântuită de uragan. În 
plus, gheţurile nu lăsau încă nici o trecere liberă şi o 
ambarcaţiune n-ar fi putut să se aventureze pe aici. 

Jasper Hobson şi sergentul Long, discutând şi cercetând, 
rămaseră pe litoral până la miezul nopţii. Văzând că toate 
rămăseseră în aceeaşi stare, se hotărâră să se întoarcă la fortul 
Esperance pentru a se putea şi ei odihni câteva ore. 


Făcuseră vreo sută de paşi şi se găseau pe vechea albie 
secată a râului Paulina, când un zgomot neaşteptat îi opri. Era 
ca un bubuit îndepărtat care venea dinspre partea 
septentrională a câmpului de gheață. Intensitatea acestui 
zgomot crescu repede şi luă curând proporţii formidabile. Era 
evident că un fenomen puternic se producea în aceste regiuni 
şi, lucru deloc liniştitor, locotenentul Hobson crezu că simte 
cum solul insulei se cutremură sub picioarele sale. 

— Acest zgomot vine din direcţia banchizei! zise sergentul 
Long. Ce se întâmplă?... 

Jasper Hobson nu răspunse şi, îngrijorat la culme, o luă la 
goană spre litoral urmat de sergent. 

— La fort! La fort! strigă locotenentul Hobson. Poate că s-a 
produs o dislocare de gheţuri şi am putea lansa ambarcaţiunea 
noastră pe mare! 

Amândoi alergau gâfâind pe drumul cel mai scurt, în direcţia 
fortului Esperance. Mii de gânduri le treceau prin cap. Ce 
fenomen nou producea acest zgomot neaşteptat? Oamenii care 
dormeau în fort aveau cunoştinţă de ce se întâmplă? Da, fără 
îndoială, căci detunăturile, a căror intensitate se mărea în 
fiecare moment, ar fi putut, după o zicală populară, “să 
deştepte şi morţii”! In douăzeci de minute, Jasper Hobson şi 
sergentul Long parcurseseră cele două mile care îi despărţeau 
de fortul Esperance. Dar, chiar înainte de a ajunge la incinta 
împrejmuită, îi zăriră pe locuitori, bărbaţi şi femei, fugind 
înspăimântați şi scoțând strigăte de desperare. 

Dulgherul Mac Nap veni spre locotenent ţinându-şi copilul în 
braţe. 

— Priviţi, domnule Hobson spuse el trăgând pe locotenent 
spre o moviliţă care se ridica la câţiva paşi, în spatele curţii. 

Jasper Hobson privi. Ultimele resturi ale banchizei, care 
înainte de pornirea ei se găseau încă la două mile în larg, se 
rostogoliseră pe litoral. Capul Bathurst nu mai exista şi masa sa 
de pământ şi nisip, măturată de iceberg-uri acoperea incinta 
fortului. Clădirea principală şi cele aflate la nord dispăruseră 
sub enorma avalanşă. Se vedeau sloiurile urcând unele peste 
altele cu un zgomot infernal şi apoi, în cădere, zdrobind totul în 
calea lor. Era ca şi cum blocurile de gheaţă luau insula cu asalt. 

Cât despre ambarcaţiunea construită la poalele capului, se 
făcuse praf şi pulbere. Ultima speranţă a nefericiţilor oameni se 


spulberase. 

Chiar în acel moment, locuinţa ocupată de soldaţii şi 
nevestele lor, şi din care toţi ieşiseră la timp, se prăbuşi sub 
greutatea unui uriaş bloc de gheaţă. 

Un strigăt de desperare se înălţă spre cer. 

„— Şi ceilalţi? Tovarăşele noastre?!... strigă locotenentul cu 
glasul plin de o spaimă de nedescris. 

— Acolo! răspunse Mac Nap arătând masa de nisip, de 
pământ şi gheaţă care acoperise cu totul clădirea principală. 

Da! Sub acest morman se afla doamna Paulina Barnett şi cu 
ea Madge, Kalumah şi Thomas Black pe care avalanşa îi 
surprinsese dormind. 


Capitolul XVIII. Cu toţii la lucru 


Avusese loc un cataclism îngrozitor. Banchiza se năpustise 
asupra insulei rătăcitoare. Afundată la o mare adâncime sub 
nivelul mării, la o adâncime de cinci ori mai mare decât partea 
rămasă afară, n-a putut să reziste acţiunii curenților submarini. 
Deschizându-şi drum printre gheţurile dislocate, se  repezise 
asupra insulei Victoria, care, împinsă de acest puternic motor, 
derivă iute spre sud. 

În primul moment, avertizaţi de zgomotul avalanşei care 
strivea dog-house, staulul şi clădirea principală a factoriei, Mac 
Nap şi tovarăşii săi putuseră părăsi locuinţa ameninţată. Dar 
opera de distrugere se împlinise între timp. Din fort nu mai 
rămăsese nici o urmă! Şi acum insula îi antrena pe locuitorii săi 
spre prăpăstiile Oceanului. Dar poate că, sub ruine, tovarăşa 
lor curajoasă, Paulina Barnett, Madge, tânăra eschimosă şi 
astronomul mai trăiau încă. Trebuia ajuns până la ei, chiar dacă 
nu li s-ar mai fi găsit decât cadavrele. 

Locotenentul Hobson, la început încremenit, îşi recapătă 
sângele rece şi strigă: 

— Luaţi cazmale şi târnăcoape! Casa este solidă. A putut 
rezista. La lucru! 

Cazmale şi târnăcoape aveau destule. Dar în acest moment 
nu te puteai apropia de incintă. Sloiurile se rostogoleau de pe 
munţii de gheaţă cu vârfurile sfărâmate, dintre care unii formau 
resturile banchizei, şi se mai ridicau încă la două sute de 
picioare deasupra insulei Victoria. Este lesne de închipuit 
puterea de distrugere a acestor mase în cădere, care păreau că 
răsar de pe întreaga parte septentrională a orizontului. 
Litoralul, pe toată porţiunea cuprinsă între fostul cap Bathurst 
şi capul Eschimos, era nu numai străjuit, dar complet invadat 
de munţii mişcători. Împinşi în mod irezistibil, ei înaintaseră 
acum cu un sfert de milă dincolo de mal. În fiecare moment, o 
zguduitură a solului şi o detunătură răsunătoare vesteau că 
încă una din aceste mase se abătea peste insulă. Acest fapt 
putea avea o consecinţă teribilă: exista pericolul ca insula să se 
scufunde sub o astfel de greutate. O denivelare vizibilă arăta că 
toată această parte a malului se lăsa încetul cu încetul şi că 
marea începuse să înainteze cu lungile ei pânze de apă până în 
apropierea iazului. 

Situaţia oamenilor era îngrozitoare şi până în zori, fără a fi 


putut încerca ceva pentru salvarea camarazilor lor, alungaţi din 
incintă de avalanşe, incapabili să lupte contra acestei navale, 
incapabili s-o abată din drumul ei, trebuiră să aştepte, pradă 
celei mai negre desperări. 

Se făcu în sfârşit ziuă. Cum arătau împrejurimile capului 
Bathurst! încotro priveai, orizontul era acum închis de bariera 
de gheaţă. Dar invazia gheţurilor încetase, cel puţin pentru 
moment. Ici şi colo, câteva blocuri se mai prăbuşeau de pe 
crestele iceberg-urilor care-şi pierduseră echilibrul. Dar întreaga 
lor masă, îngropată adânc sub apă cu temelia ei, imprima 
acum insulei toată forţa derivei pe care i-o dădea curentul, şi 
insula mergea spre sud, adică spre prăpastie, cu o viteză 
considerabilă. 

Oamenii pe care-i ducea nici nu se dezmeticiseră bine. 
Aveau de salvat victime şi printre ele se găsea acea curajoasă 
şi iubită femeie pentru care şi-ar fi dat viaţa. Acum era timpul 
să facă tot ce le sta în putinţă. Aveau cum ajunge la incintă. Nu 
trebuia pierdut nici un moment. De şase ore nenorociţii se 
aflau sub dărâmături. 

Cum am spus, capul Bathurst nu mai exista. Izbit şi împins 
de un enorm iceberg, se răsturnase cu totul peste factorie, 
distrugând ambarcaţiunea şi acoperind apoi dog-house şi 
staulul pe care le strivise împreună cu animalele ce se aflau 
acolo. Pe urmă, clădirea principală dispăruse sub stratul de 
nisip şi pământ, peste care blocuri îngrămădite pe o înălţime 
de cincizeci-şaizeci de picioare apăsau cu toată greutatea lor. 
Curtea fortului era blocată. Din împrejmuire nu se mai zărea 
nici un ţăruş. Sub această masă de gheţuri, de pământ şi de 
nisip, trebuiau căutate victimele, cu preţul unei munci 
supraomeneşti. 

Înainte de a începe lucrul, locotenentul Hobson îl chemă pe 
meşterul dulgher şi-l întrebă: 

— Mac Nap, crezi că locuinţa a putut suporta greutatea 
avalanşei? 

— Cred că da, domnule locotenent, răspunse Mac Nap şi aş 
fi chiar gata s-o afirm cu tărie. Am consolidat această casă, cum 
ştiţi şi dumneavoastră. Acoperişul ei era întărit ca o cazemată şi 
stâlpii, aşezaţi vertical între podea şi tavan, cred că au rezistat. 
Observaţi de asemenea că locuinţa a fost mai întâi acoperită cu 
un strat de nisip şi pământ, care a putut amortiza şocul 


blocurilor rostogolite din vârful banchizei. 

— Dumnezeu să-ţi dea dreptate, Mac Nap, răspunse Jasper 
Hobson, şi să ne ferească de o asemenea durere! 

Apoi o chemă pe doamna joliffe. 

— Doamnă, o întrebă el, au rămas provizii în clădire? 

— Da, domnule Jasper, răspunse doamna Joliffe, în cămară şi 
în bucătărie mai era o anumită cantitate de conserve. 

— Şi apă? 

— Da, apă şi rachiu, răspunse doamna Joliffe. 

— Bine, zise locotenentul Hobson, nu vor muri nici de 
foame, nici de sete! Dar aerul nu le va lipsi? 

La această întrebare, meşterul dulgher nu putu să răspundă. 
Dacă locuinţa va rezista după cum credea, lipsa de aer 
rămânea cea mai mare primejdie care ameninţa cele patru 
victime. Dar, în fine, această primejdie putea fi evitată, 
scoţându-i repede sau cel puţin stabilind cât mai repede posibil 
un mijloc de comunicare între casa îngropată şi aerul de afară. 

Toţi, bărbaţi şi femei, se puseră pe lucru, mânuind cazmaua 
şi târnăcopul. Începură cu masivul de nisip, pământ şi gheaţă, 
cu riscul de a provoca noi surpări. Mac Nap conducea lucrările 
şi o făcea cu chibzuială. 

Îi păru că e mai bine să atace masa de la creastă. De acolo 
se puteau împinge blocurile de gheaţă spre lac. Cu ajutorul 
târnăcoapelor şi al răngilor scăpară cu uşurinţă de sloiurile mai 
mici, dar bucăţile enorme trebuiră să fie sparte cu cazmalele. 
Unele din ele, a căror masă era considerabilă, fură topite la un 
foc mare, bine aţâţat cu lemne răşinoase. Se făcea totul pentru 
a distruge sau a înlătura grămada de sloiuri în cel mai scurt 
timp posibil. Dar ea era uriaşă şi, cu toate că bravii lucrători 
munciră fără răgaz şi nu se odihniră nici măcar pentru a lua 
ceva în gură, la apusul soarelui, mormanul abia dacă se 
micşorase puţin. Totuşi, creasta începuse să se niveleze. 
Hotărâră să continue munca de nivelare tot timpul nopţii; apoi, 
după ce aceasta va fi făcută, când nu se vor mai teme de 
surpări, meşterul dulgher se gândea să sape un puț vertical 
prin masa compactă, ceea ce le-ar permite să ajungă mai 
repede şi mai direct la ţintă şi ar lăsa să intre aerul. 

Deci, toată noaptea, locotenentul Hobson şi tovarăşii săi se 
ocupară de îndepărtarea blocurilor, absolut necesară. Focul şi 
fierul nu încetară să atace şi să reducă materia incoerentă a 


gheţurilor. Bărbaţii lucrau cu cazmaua şi târnăcopul. Femeile 
întreţineau focul. Toţi aveau un singur gând: să-i salveze pe 
doamna Paulina Barnett, pe Madge, pe Kalumah şi pe Thomas 
Black! 

Dar când se iviră zorile zilei următoare, trecuseră 30 de ore 
de când aceşti nenorociţi erau îngropaţi sub stratul gros de 
sloiuri şi pământ, şi sigur că aerul începuse să le lipsească. 

Dulgherul, după lucrările făcute noaptea, se gândi să sape 
puţul vertical care trebuia să ajungă direct la acoperişul casei. 
Acest puț, după calculele sale, trebuia să măsoare nu mai puţin 
de cincizeci de picioare. Lucrul va fi uşor în stratul de gheaţă, 
adică vreo douăzeci de picioare; pe urmă însă dificultăţile vor fi 
mari, deoarece vor săpa în stratul de pământ şi de nisip, foarte 
fărâmicios, şi pe care vor fi nevoiţi să-l consolideze pe o 
adâncime de cel puţin 30 de picioare. Lungi bucăţi de lemn fură 
deci pregătite în acest scop şi forajul puţului începu. Numai trei 
oameni puteau lucra deodată. Soldaţii avură deci posibilitatea 
de a se schimba des şi se putea spera că puţul va fi terminat 
repede. 

Cum se întâmplă în asemenea împrejurări groaznice, bieţii 
oameni treceau mereu de la speranţă la desperare. Când vreo 
greutate îi întârzia, când survenea câte o surpare şi strica o 
parte din lucrare, simțeau cum îi cuprinde descurajarea şi 
trebuia să intervină vocea fermă şi plină de încredere a 
meşterului dulgher ca să-i însufleţească din nou. In timp ce 
bărbaţii săpau cu rândul, cele trei femei, doamnele Rae, Joliffe 
şi Mac Nap, adunate la poalele unei movile, aşteptau, abia 
scoțând câte un cuvânt. Naveau altceva de făcut decât să 
pregătească mâncarea pe care tovarăşii lor o înghiţeau cât se 
odihneau. 

Puţul era săpat fără mari dificultăţi, dar gheaţa era foarte 
dură şi forajul mergea destul de încet. La sfârşitul acestei zile, 
Mac Nap abia ajunsese la stratul de pământ şi nisip şi nu putea 
spera că acesta va fi străpuns înainte de sfârşitul zilei 
următoare. 

Se lăsă noaptea. Săpatul nu trebuia întrerupt. Hotărâră să 
lucreze la lumina răşinii aprinse. Săpară repede un fel de casă 
de gheaţă într-unul din blocurile litoralului, ca să slujească de 
adăpost femeilor şi copilului. Vântul bătea din sud-vest şi 
cădea o ploaie destul de rece, la care se adăugau deseori 


rafale puternice. Nici locotenentul Hobson şi nici tovarăşii săi 
nu se gândiră să înceteze lucrul. 

Acum începură marile greutăţi. Într-adevăr, nu se putea 
săpa în această materie mişcătoare. Trebuia deci neapărat să 
facă un fel de ghizduri de lemn pentru a putea ţine în loc 
pământurile mobile din interiorul puţului. Apoi, cu o găleată 
agăţată de o frânghie, bărbaţii, aşezaţi la deschizătura puţului, 
ridicau pământul săpat. În aceste condiţii, desigur, lucrul nu 
putea merge prea repede. Exista mereu pericolul surpărilor şi 
trebuiau luate măsuri de precauţie pentru ca săpătorii să nu fie 
la rândul lor îngropaţi sub nisipul şi pământul îngheţat. 

Deseori meşterul dulgher intra şi el în fundul gropii înguste, 
conducând săpăturile şi sondând terenul cu o rangă lungă. Dar 
nu simţea nici o rezistenţă care să-i arate că atinsese 
acoperişul casei. 

Dealtfel, când sosi dimineaţa, abia zece picioare fuseseră 
săpate în masa de pământ şi nisip şi mai trebuiau încă cel 
puţin 20 ca să ajungă la acoperiş, dacă acesta se mai afla la 
înălţimea la care se găsea înainte de avalanşă şi nu cedase 
între timp. 

Trecuseră 54 de ore de când doamna Paulina Barnett, 
celelalte două femei şi astronomul erau îngropaţi sub sloiuri. 

De multe ori, locotenentul şi Mac Nap se întrebară dacă 
victimele nu încercau sau încercaseră să-şi deschidă o trecere 
spre exterior. Cu firea ei întreprinzătoare şi sângele rece care o 
caracteriza pe doamna Paulina Barnett, dacă i-ar fi stat în 
putinţă, era neîndoios că s-ar fi apucat să-şi croiască drum în 
afară. Câteva unelte rămăseseră în casă şi unul din oamenii 
dulgherului, Kellet, îşi amintea foarte bine căşi lăsase cazmaua 
în bucătărie. Prizonierii nu spărseseră oare una din uşi şi nu 
începuseră să sape o galerie prin stratul de pământ? Dar 
această galerie nu puteau s-o facă decât în direcţie orizontală şi 
era o muncă mult mai de lungă durată decât forarea puţului, 
căci dacă mormanul de blocuri îngrămădite de avalanşă avea 
numai 60 de picioare înălţime, acoperea o suprafaţă cu 
diametrul de mai mult de 500 de picioare. Prizonierii, desigur, 
nu ştiau acest lucru şi, admițând că ar fi reuşit să sape o galerie 
orizontală, nar fi putut să răzbată prin ultimul strat de gheaţă 
înainte de cel puţin opt zile. Şi până atunci, dacă nu le-ar fi 
lipsit hrana, aerul le-ar fi lipsit cu siguranţă. 


Între timp, locotenentul Jasper Hobson supraveghea el însuşi 
toate părţile masivului, ascultând dacă nu desluşea vreun 
zgomot al unor lucrări subterane. Dar nu se auzea nimic. 

În zori lucrătorii îşi reluară munca grea cu şi mai multă 
râvnă. Pământul şi nisipul urcau necontenit la intrarea puţului, 
săpat fără oprire. Ghizduirea rudimentară susţinea suficient de 
bine materialul fărâmicios. Totuşi se produseră câteva surpări, 
care însă fură repede oprite, şi în timpul acestei zile nu se mai 
întâmplă nimic rău. Soldatul Garry fu rănit la cap de căderea 
unui bloc, dar nu era ceva grav şi nici măcar nu voi să-şi 
părăsească lucrul. 

La ora patru puţul ajunsese la o adâncime de 50 de picioare, 
adică 20 săpate în gheaţă şi 30 în pământ şi nisip. Era 
adâncimea la care Mac Nap socotise să poată ajunge la 
acoperişul casei, dacă acesta nu cedase la presiunea avalanşei. 

Meşterul dulgher se afla acum în fundul puţului. Vă închipuiţi 
dezamăgirea şi desperarea lui când ranga sa, înfiptă cu putere, 
nu întâlni nici o rezistenţă. Rămase un moment cu braţele 
încrucişate, privindu-l pe Sabine care-l însoţise. 

— Nimic? întrebă vânătorul. 

— Nimic, răspunse  dulgherul. Nimic. Să continuăm. 
Acoperişul s-a turtit, desigur, dar este imposibil ca grinzile 
podului să nu fi rezistat. La mai puţin de zece picioare trebuie 
să întâlnim pardoseala lui... sau... 

Mac Nap nu-şi rosti gândul până la capăt şi, ajutat de 
Sabine, îşi reluă lucrul cu zelul desperării. 

La ora şase seara atinseră o nouă adâncime, de zece până 
la douăsprezece picioare. 

Mac Nap sondă iarăşi. Tot nimic. Ranga lui se înfunda mai 
departe în pământ mişcător. Dulgherul, lăsând un moment 
unealta, îşi prinse capul în mâini. 

— Nenorociţii, murmură el. 

Apoi, căţărându-se pe propteaua care susţinea ghizdul de 
lemn, urcă până la gura puţului. 

Acolo îi găsi pe locotenentul Hobson şi pe sergent mai 
îngrijoraţi ca niciodată şi, luându-i la o parte, le făcu cunoscută 
groaznica dezamăgire pe care o avusese. 

— Dar atunci, întrebă Jasper Hobson, casa a fost strivită de 
avalanşă şi nefericiţii... 

— Nu, răspunse meşterul dulgher cu o neclintită convingere 


în glas. Nu! Casa nu a fost strivită! Ea trebuie să fi rezistat, 
întărită cum era! Nu! N-a fost strivită! Nu e cu putinţă! 

— Dar atunci ce s-a întâmplat, Mac Nap? întrebă locotenentul 
cu ochii plini de lacrimi. 

— lată ce, răspunse dulgherul Mac Nap. Casa a rezistat, dar 
solul pe care a fost clădită a cedat. S-a scufundat cu totul. A 
trecut prin stratul de gheaţă care formează baza insulei! N-a 
fost strivită, ci înghițită... iar nenorocitele victime... 

— Înecate! exclamă sergentul Long. 

— Da, sergent, înecate înainte de a fi putut face vreo 
mişcare! Înecate ca pasagerii unui vapor care naufragiază!... 

Timp de câteva minute, cei trei nu scoaseră o vorbă. Ipoteza 
lui Mac Nap trebuia să fie aproape de realitate. Nimic mai logic 
decât să presupui că, în acest loc şi la o astfel de presiune, 
sloiul care forma baza insulei cedase. Casa, graţie stâlpilor 
verticali care susțineau grinzile tavanului şi sprijinită de cele 
ale podelelor, a spart probabil gheaţa şi s-a scufundat în abis. 

— Ei bine, Mac Nap, zise locotenentul Hobson, dacă nu-i 
putem găsi în viaţă... 

— Da, răspunse meşterul dulgher, trebuie cel puţin morţi să- 
i găsim! 

Acestea fiind zise, Mac Nap, fără a comunica tovarăşilor săi 
groaznica ipoteză, îşi reluă lucrul în fundul puţului. Locotenentul 
Hobson cobori cu el. 

Forajul a continuat toată noaptea, oamenii schimbându-se 
din oră în oră; iar în tot acest timp, pe când doi soldaţi săpau 
pământul şi nisipul, Mac Nap şi Jasper Hobson nu părăseau 
puţul, ţinându-se agăţaţi de una din proptele. 

La ora trei dimineaţa, târnăcopul lui Kellet, oprit deodată de 
un corp dur, făcu un zgomot sec. Meşterul dulgher mai mult 
simţi acest zgomot decât îl auzi. 

— Am reuşit! strigă unul din soldaţi. Sunt salvaţi! 

— Taci şi lucrează mai departe, răspunse locotenentul 
Hobson cu voce înăbuşită. 

Trecuseră aproape 76 de ore de când avalanşa se abătuse 
asupra casei. Kellet şi tovarăşul său, soldatul Pond, reluară 
lucrul. Adâncimea puţului trebuia să fi ajuns aproape de nivelul 
mării şi, deci, Mac Nap nu mai putea nutri nici o speranţă. In 
mai puţin de douăzeci de minute corpul dur lovit de târnăcop fu 
dat la iveală. Era un căprior de acoperiş. Dulgherul, sărind în 


fundul puţului, puse mâna pe cazma şi sfărâmă scândurile din 
coama casei. În câteva minute făcu o gaură mare. 

În această deschizătură apăru în întuneric un chip aproape 
de nerecunoscut. 

Era chipul lui Kalumah! 

— Ajutor! Ajutor! murmură cu glas slab sărmana eschimosă. 

Jasper Hobson se strecură prin deschizătură. II pătrunse un 
frig teribil. Apa îi ajungea până la brâu. Contrar celor crezute, 
acoperişul nu fusese strivit, dar, aşa cum presupusese Mac 
Nap, casa se scufundase prin terenul pe care se afla şi apa 
intrase înăuntru. Dar ea nu inundase podul până sus; aici nu 
atinsese încă decât înălţimea de un picior. Mai exista un dram 
de speranţă!... 

Locotenentul, înaintând prin întuneric, găsi un corp 
neînsufleţit, îl trase până la deschizătura prin care Pond şi 
Kellet, apucându-l, îl scoaseră afară. Era Thomas Black. 

Un alt corp fu adus, cel al lui Madge. Oamenii aruncau 
frânghii în gura puţului. Thomas Black şi Madge, ridicaţi astfel 
de tovarăşii lor, îşi reveneau încetul cu încetul, în contact cu 
aerul de afară. 

Mai trebuia salvată doamna Paulina Barnett. Jasper Hobson, 
călăuzit de Kalumah, ajunse la capătul podului şi acolo găsi în 
fine pe cea pe care o căuta. Fără să dea semne de viaţă, cu 
capul aproape sub apă, călătoarea părea moartă. Locotenentul 
Hobson o luă în braţe, o duse până la deschizătură şi, câteva 
clipe după aceea, el, ea, Kalumah şi Mac Nap apărură la gura 
puţului. Toţi tovarăşii curajoasei femei erau acolo, muţi de 
desperare. Tânăra eschimosă, ea însăşi destul de slăbită, se 
aruncase peste trupul prietenei sale. Doamna Paulina Barnett 
mai respira încă, inima îi bătea. 

Aerul curat tras în plămânii storşi o readuse încetul cu 
încetul la viaţă. Ea deschise în sfârşit ochii. 

Un strigăt de bucurie ieşi din toate piepturile, un strigăt de 
recunoştinţă care răsună până-n înaltul cerului. 

În acest moment se făcu ziuă, Soarele se înălţă deasupra 
orizontului şi aruncă năvalnic primele raze în spaţiu. 

Doamna Paulina Barnett, cu un efort suprem, se ridică. Din 
vârful muntelui format de avalanşă şi care domina întreaga 
insulă, privi în jurul ei. Apoi, cu un glas straniu, zise: 

— Marea! marea! 


Într-adevăr, în zare, la est şi la vest, se vedea, degajată de 
gheţuri, marea care înconjura insula rătăcitoare! 


Capitolul XIX. Marea Behring 


Astfel insula, împinsă de banchiză, ajunsese în apele mării 
Behring, cu o viteză extremă, după ce trecuse prin strâmtoare, 
fără să se fixeze pe malurile sale! Ea deriva sub presiunea 
irezistibilei bariere careşi trăgea puterea din adâncimile 
curentului submarin, şi banchiza o împingea tot mai mult spre 
apele calde, care nu vor întârzia să se prefacă pentru ea într- 
un abis! Şi ambarcaţiunea strivită nu mai putea fi de nici un 
folos! 

Când doamna Paulina Barnett îşi veni complet în simţiri, 
putu să povestească în câteva cuvinte istoria celor 74 de ore 
petrecute în casa scufundată. Thomas Black, Madge şi tânăra 
eschimosă fuseseră surprinşi de neaşteptata avalanşă. Toţi 
alergaseră la uşi, la ferestre. Nici o ieşire, stratul de pământ şi 
de nisip, care se numea înainte capul Bathurst, acoperea 
întreaga casă. Aproape imediat prizonierii putură auzi izbitura 
sloiurilor enorme pe care banchiza le arunca asupra factoriei. 
Nu trecuse nici un sfert de oră şi doamna Paulina Barnett, 
astronomul şi celelalte două femei simţiră cum casa, care 
rezista la această groaznică presiune, se înfundă în solul insulei. 
Baza de gheaţă se sfărâmase. Apa mării începu să pătrundă în 
interior. 

Într-o clipă puseră mâna pe câteva provizii din cămară şi se 
refugiara în pod. Făcuseră totul dintr-un vag instinct de 
conservare. 

Şi totuşi nefericiţii mai puteau nutri vreo speranţă? Oricum, 
podul părea că va rezista, deoarece probabil că două blocuri de 
gheaţă, proptindu-se unul într-altul deasupra acoperişului, îl 
feriseră de dărâmarea imediată. În timp ce erau închişi în pod, 
auzeau cum cădeau necontenit peste ei enormele bucăţi de 
gheaţă ale avalanşei. De jos apa urca mereu. Striviţi, sau 
înecaţi! 

Dar, ca prin minune, se poate spune, acoperişul casei, 
aşezat pe fermele sale solide, rezista şi casa însăşi, după ce se 
afundase la o anumită adâncime, se opri; dar atunci apa 
depăşise cu un picior nivelul podului. 

Doamna Paulina Barnett, Madge, Kalumah şi Thomas Black 
trebuiră să se refugieze până la încrucişarea fermelor. Aici 
rămaseră timp de câteva ore. Devotata Kalumah îi servea pe 
toţi şi, păşind prin apă, aducea de mâncare unuia sau altuia. Nu 


puteau întreprinde nimic pentru salvarea lor! Ajutorul nu putea 
să le vină decât din afară. 

Situaţia era groaznică. Răsuflarea deveni dureroasă în acest 
aer închis care, în curând, lipsit de oxigen şi plin de acid 
carbonic, va ajunge aproape de nerespirat... Câteva ore în plus 
în acest spaţiu strâmt şi locotenentul Hobson n-ar mai fi găsit 
decât cadavrele lor! 

Dealtfel, la torturile fizice se adăugară şi cele morale. 
Doamna Paulina Barnett înţelesese aproape tot ceea ce se 
întâmplase. Ea îşi dăduse seama că banchiza se năpustise 
asupra insulei şi, după clocotul apelor de sub casă, simţea că 
insula deriva irezistibil spre sud. Şi iată de ce, imediat ce i se 
deschiseseră ochii, privise în jurul ei şi rostise cuvintele pe care 
distrugerea barcazului le făcea atât de îngrozitoare: 

“Marea! Marea!” 

Dar, în aceste momente, toţi cei dimprejurul ei nu voiau să 
vadă, nu voiau să ştie decât un singur lucru, că o salvaseră pe 
cea pentru care şi-ar fi dat viaţa şi împreună cu ea pe Madge, 
Thomas Black şi Kalumah. 

Şi că, până acum, cu toate suferinţele îndurate, nici unul din 
oamenii pe care locotenentul Jasper Hobson îi luase cu el în 
această dezastruoasă expediţie nu lipsea la apel. 

Dar împrejurările vor deveni mai grave ca oricând şi vor 
grăbi catastrofa finală al cărei deznodământ nu putea fi 
departe. 

În timpul zilei, prima grijă a locotenentului Hobson fu să 
stabilească poziţia insulei. Nu te puteai gândi s-o părăseşti, 
deoarece barcazul fusese distrus şi pe marea, în sfârşit liberă, 
nu se zărea nici un fel de uscat. În ceea ce privea iceberg-urile, 
nu mai rămăseseră decât resturile banchizei a cărei creastă 
sfărâmase capul Bathurst, dar a cărei bază, aflată adânc în apă, 
împingea insula spre sud. 

Căutând printre ruinele clădirii principale,  găsiră 
instrumentele şi hărţile astronomului, pe care Thomas Black le 
luase în primul rând cu el în pod. Din fericire nu se stricaseră. 
Cerul era acoperit de nori, dar soarele apărea din când în când 
şi locotenentul Hobson putu calcula înălţimea în timp util şi cu 
o aproximaţie destul de mică. 

Din această observaţie rezulta că în acea zi, 12 mai, la 
amiază, insula Victoria se găsea pe longitudinea de 168*12' la 


vest de meridianul Greenwich şi pe latitudinea de 63*27.. 
Insemnară poziţia pe hartă şi văzură că se aflau la travers de 
golful Norton, între punctul asiatic Tchaplin şi capul american 
Stephens, dar la mai mult de 100 de mile de una sau cealaltă 
coastă. 

— Atunci trebuie să renunţăm să ajungem pe continent? 
zise doamna Paulina Barnett. 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, orice speranţă în 
acest sens este vană. Curentul ne duce spre larg cu mare 
viteză şi nu ne putem baza decât pe întâlnirea cu o balenieră 
care ar trece pe lângă insulă. 

— Dar, reluă călătoarea, dacă nu putem să ajungem pe 
continent, de ce curentul nu ne-ar duce pe una din insulele 
mării Behring? 

Mai era şi aceasta o slabă speranţă de care se agăţară bieţii 
oameni, cum se agaţă cel care se îneacă de o scândură de 
salvare. Insulele nu lipseau în aceste regiuni ale mării Behring: 
Saint-Laurent, SaintMathieu, Nounivak, Saint-Paul, Georges etc. 
Insula rătăcitoare nu era prea departe în acel moment de 
Saint-Laurent, o întindere de pământ destul de mare 
înconjurată de insulițe, şi dacă nu ajungeau la ea, se putea 
spera că puzderia Aleutinelor care închide spre sud marea 
Behring o va opri din cale. 

Da, fără îndoială, insula Saint-Laurent putea să fie pentru ei 
un port salvator. Dacă treceau de el, SaintMathieu şi toată 
gruparea de insulițe, al cărui centru îl formează, se putea afla în 
drumul lor. In schimb, la Aleutine, de care îi despărţeau mai 
mult de opt sute de mile, n-aveau nici o şansă să ajungă. 
Inainte de a le întâlni, insula Victoria, dizolvată de apele calde, 
topită de soarele care se apropia de constelația Gemenilor, va fi 
înghițită de adâncurile mării! 

Cel puţin aşa era de presupus. Într-adevăr, distanţa până la 
care gheţurile se apropie de Ecuator este variabilă. Ea e mai 
scurtă în emisfera australă decât în emisfera boreală. Au fost 
văzute câteodată pe lângă Capul Bunei Speranţe, adică pe la 
paralela 36, în timp ce iceberg-urile care coboară din marea 
arctică n-au depăşit niciodată latitudinea de 40°. Dar limita 
topirii gheţurilor este evident legată de cea a temperaturii şi 
depinde de condiţiile climaterice. În iernile prelungite gheţurile 
persistă la paralele relativ joase şi se întâmplă contrariul în 


primăverile timpurii. Or, tocmai această precocitate a sezonului 
cald, din anul 1861, trebuia să ducă mai repede la 
dezagregarea insulei Victoria. Apele mării Behring erau încă de 
pe acum verzi şi nu albastre cum sunt de obicei în apropierea 
iceberg-urilor, după cum remarca navigatorul Hudson. Trebuia 
deci să te aştepţi la o catastrofă în fiecare moment, de vreme 
ce nu mai exista barcazul. 

Jasper Hobson hotărî să evite acest lucru, punându-i pe 
oameni să construiască o plută destul de mare pentru a purta 
întreaga colonie şi care să poată naviga, de bine de rău, spre 
continent. El le ceru să adune lemnul necesar pentru 
construirea acestei plute, pe care să poţi înfrunta marea fără 
teama de a te îneca. In definitiv, şansele de întâlnire erau 
posibile în această perioadă, când balenierele se îndreaptă 
spre nord în urmărirea balenelor. 

Mac Nap primi deci misiunea de a face o plută largă şi solidă, 
care să se ţină pe apă în clipa când insula Victoria se va topi în 
mare. 

Dar înainte de toate era necesar să se construiască o 
locuinţă oarecare, care să-i poată adăposti pe  nefericiţii 
locuitori ai insulei. Cel mai simplu părea să se degajeze fosta 
locuinţă a soldaţilor, anexa clădirii principale, ai cărei pereţi 
puteau să-i mai folosească. Toţi se puseră hotărâți pe lucru şi în 
câteva zile erau  feriţi de intemperiile unei vremi foarte 
capricioase, pe care vânturile şi ploile o făceau adesea 
posomorâtă. 

Căutară de asemenea în clădirea principală şi reuşiră să 
scoată din camerele acoperite de apă diverse obiecte mai mult 
sau mai puţin utile, unelte, arme, rufărie, ceva mobilă, pompele 
de aerisire, rezervorul de apă etc. 

Chiar de a doua zi, 13 mai, trebuiră să renunţe la speranţa 
de a deriva spre insula Saint-Laurent. Stabilirea poziţiei arăta că 
insula Victoria trecea mult mai la est de această insulă, şi într- 
adevăr curenţii, în general, nu vin să se izbească de obstacolele 
naturale; ei le ocolesc mai degrabă şi locotenentul Hobson 
înţelese bine că trebuiau să renunţe să acosteze în felul acesta. 
Numai Aleutinele, aşezate ca o imensă plasă semicirculară pe 
un spaţiu de câteva grade, ar fi putut opri insula, dar, cum s-a 
mai spus, exista oare speranţa ca să ajungă până acolo? Insula 
era dusă cu foarte mare viteză, fără îndoială, dar nu era 


probabil ca această viteză să se micşoreze mult, când iceberg- 
urile care o împingeau se vor desprinde dintr-o cauză oarecare 
sau se vor topi, căci nu-i acoperea nici un strat de pământ care 
să-i ferească de razele soarelui? 

Locotenentul Hobson, doamna Paulina Barnett, sergentul 
Long şi meşterul dulgher discutau deseori despre aceste 
lucruri şi, după o matură chibzuinţă, fură de părere că insula 
nu va putea în nici un caz să ajungă la grupul Aleutinelor — fie 
că viteza ei se va reduce, fie că va fi aruncată afară din 
curentul Behring, fie că se va topi sub dublul efect combinat al 
apelor şi al soarelui. 

La 14 mai, meşterul Mac Nap şi oamenii săi se puseră pe 
lucru şi începură construcţia unei plute mari. Pluta trebuia 
menţinută cât mai sus de nivelul mării, ca să n-o ia valurile. 
Aveau de executat o lucrare grea, dar zelul oamenilor nu scăzu. 
Fierarul Rae găsise, din fericire, într-o magazie de lângă 
locuinţă, o mare cantitate de piroane care fuseseră aduse de la 
fortul Reliance, şi ele serviră să fixeze solid între ele diversele 
piese care formau scheletul plutei. Cât despre “şantierul” unde 
se construia, merită să fie descris. 

După ideea locotenentului, Mac Nap luă următoarele măsuri: 
în loc să aşeze bârnele pe sol, dulgherul le aşeză de la început 
pe suprafaţa lacului. Diversele piese, filetate şi scobite pe mal, 
erau apoi lansate una câte una pe micul lac, şi aici erau 
ajustate fără greutate. Acest fel de a lucra prezenta două 
avantaje: întâi, dulgherul îşi putea da seama imediat de linia 
de plutire şi de gradul de stabilitate pe care trebuia să-l aibă 
pluta; în al doilea rând, când insula Victoria se va dizolva, 
construcţia va pluti imediat şi nu va fi supusă denivelărilor sau 
izbiturilor posibile pe solul dislocat. Aceste două cauze foarte 
serioase îl făcuseră pe meşterul dulgher să procedeze cum am 
arătat mai sus. 

În timpul lucrărilor, Jasper Hobson, când singur, când însoţit 
de doamna Paulina Barnett, cutreiera litoralul. Cerceta starea 
mării şi sinuozităţile schimbătoare ale țărmului pe care valurile 
îl măcinau încetul cu încetul. Privirea sa se îndrepta spre zarea 
absolut pustie, în nord nu se mai vedea nici un munte de 
gheaţă profilându-se la orizont. În zadar căuta, ca toţi 
naufragiaţii, acel vapor “care nu mai apare niciodată!” 
Singurătatea Oceanului nu era turburată decât de trecerea 


câtorva delfini care înotau în apele verzi unde mişună milioane 
de organisme microscopice care alcătuiesc unica lor hrană. Se 
mai vedeau plutind cioturile de lemn ale arborilor de diverse 
soiuri, smulşi din ţările calde şi pe care marii curenţi ai globului 
îi aduc până pe aceste meleaguri. 

Intr-o zi, la 16 mai, doamna Paulina Barnett şi Madge se 
plimbau împreună pe porţiunea cuprinsă între capul Bathurst şi 
fostul port. Timpul era frumos şi cald. De multe zile nu mai 
exista nici o urmă de zăpadă pe suprafaţa insulei. Numai 
sloiurile banchizei, care fuseseră îngrămădite în partea ei 
septentrională, aminteau de aspectul polar al climatului. Dar 
aceste sloiuri se topeau încetul cu încetul şi noi cascade se 
formau în fiecare zi pe culmea şi versantele icebergurilor. 
Desigur, în curând soarele va dizolva şi ultimele mormane 
făurite de frig. 

Ce înfăţişare ciudată avea insula Victoria! Priviri mai puţin 
întristate ar fi contemplat-o cu interes. Primăvara venise cu o 
forţă năvalnică, neobişnuită. Acest sol, adus spre paralele mai 
calde, fu năpădit de vegetaţie. Muşchii, micile flori, plantațiile 
doamnei Joliffe se dezvoltau deosebit de pline de sevă. Toată 
puterea vegetală a pământului, sustras asprimii climei arctice, 
ţâşnea în afară nu numai prin mulţimea plantelor care creşteau 
la suprafaţă, ci şi prin culorile lor vii. Nu mai erau nuanţe pale şi 
apătoase, ci tonuri calde, colorate, demne de soarele care le 
scălda în lumină. Diverse soiuri de copaci, arbuşti, sălcii, pini 
sau mesteceni se acopereau cu frunze de un verde închis. 
Mugurii lor pocneau de sevă, care era încălzită în anumite ore la 
o temperatură de 68* Fahrenheit (20*C). Natura arctică se 
transforma pe o paralelă care era ca acea a Christianiei sau a 
Stockholm-ului în Europa, adică a celor mai înverzite ţări din 
zonele temperate. 

Dar doamna Paulina Barnett nu voia să vadă aceste 
avertismente pe care i le dădea natura. Putea ea oare să 
schimbe starea domeniului ei trecător? Putea ea să lege această 
insulă rătăcitoare de scoarţa solidă a globului? Nu, şi o copleşea 
sentimentul unei supreme catastrofe. O simţea instinctiv, ca şi 
sutele de animale care mişunau în preajma factoriei, vulpi, 
jderi, hermine, râşi, castori, ondatre, vizoni şi chiar lupi, pe 
care instinctul unei primejdii apropiate îi făcea mai puţin 
sălbatici; toate aceste animale se strângeau din ce în ce mai 


mult în jurul vechilor lor duşmani, oamenii, ca şi cum oamenii ar 
fi putut să-i salveze! Era ca o recunoaştere tacită, instinctivă a 
superiorității umane, şi tocmai într-o împrejurare în care 
această superioritate nu putea sluji la nimic! 

Nu! Doamna Paulina Barnett nu voia să vadă toate aceste 
lucruri şi privirile sale nu mai părăseau necruţătoarea mare, 
imensă, nesfârşită, fără alt orizont decât cerul care se contopea 
cu ea! 

— Sărmana mea Magde, zise Paulina Barnett, eu team tras 
după mine în această catastrofă, pe tine care m-ai urmat peste 
tot, pe tine plină de un devotament şi o prietenie care merita o 
altă soartă! Mă ierţi? 

— Nu există decât un singur lucru pe lume pe care nu ţi l-aş 
ierta, fata mea, răspunse Madge. Să nu împărtăşesc moartea 
cu tine! 

— Madge! Madge! exclamă călătoarea. Dacă viaţa mea ar 
putea s-o salveze pe a tuturor acestor nefericiţi, aş da-o fără 
şovăire! 

— Fata mea, răspunse Madge, nu mai ai nici o speranţă? 

— Nu!... murmură doamna Paulina Barnett, cuibărindu-se în 
braţele tovarăşei sale. 

Femeia neajutorată răsări, o frântură de secundă, în această 
fire virilă; dar nu era de înţeles o clipă de slăbiciune în 
asemenea împrejurări grele? 

Doamna Paulina Barnett suspină. Sufletul ei nu mai putea 
răbda atâta suferinţă. Lacrimi îi curgeau din ochi. Madge o alina 
cu mângâieri şi sărutări. 

— Madge! Madge! spuse călătoarea ridicând capul. Cel puţin 
nu le spune că am plâns! 

— Nu, răspunse Madge. Dealtfel, nu m-ar crede. E o clipă de 
slăbiciune! Nu te lăsa abătută, fata mea, tu care eşti sufletul 
nostru, al tuturor celor de aici. Ridică-te şi fii din nou curajoasă! 

— Dar tu mai speri încă?! exclamă doamna Paulina Barnett, 
privind în ochii credincioasei sale tovarăşe. 

— Nu mi-am pierdut speranţa, răspunse cu simplitate 
Madge. 

Şi totuşi, cum şi-ar mai fi putut păstra o rază de speranţă 
când, după câteva zile, insula rătăcitoare, trecând la mare 
distanţă de grupul Saint-Mathieu, nu mai avea nici o posibilitate 
să se apropie de pământ, pe tot cuprinsul mării Behring! 


Capitolul XX. În larg 


Insula Victoria plutea acum pe partea cea mai largă a mării 
Behring, la 600 de mile distanţă de primele Aleutine şi la mai 
mult de 200 de mile de coasta cea mai apropiată, din est. 
Deplasarea se făcea mai departe cu o viteză relativ 
considerabilă. Dar, chiar admițând că ea nu va mai scădea, 
erau necesare încă trei săptămâni cel puţin pentru a ajunge la 
bariera meridională a mării Behring. 

Va putea dăinui până atunci această insulă a cărei bază se 
subţia zilnic sub acţiunea apelor călduţe, care aveau o 
temperatură de circa 50° Fahrenheit (10°C)? Solul ei nu se 
putea întredeschide în fiecare moment? 

Locotenentul Hobson grăbea din răsputeri construcţia plutei 
al cărei schelet de lemn plutea pe iaz. Mac Nap voia s-o facă pe 
cât se putea mai solidă, pentru ca să reziste multă vreme 
valurilor mării dacă era nevoie. Într-adevăr, era de presupus, în 
cazul când nu va întâlni vreo balenieră în regiunile mării 
Behring, că va deriva până la insulele Aleutine şi îi rămânea 
deci să parcurgă o distanţă mare. 

Totuşi, configuraţia generală a insulei Victoria nu suferise 
încă nici o schimbare mai importantă. Făceau zilnic 
recunoaşteri, dar exploratorii nu se aventurau decât cu multă 
grijă, căci în fiecare moment o spărtură de teren, o îmbucătăţire 
a insulei putea să-i izoleze de centrul comun. Cei care plecau 
stârneau totdeauna teama că nu vor mai fi văzuţi niciodată. 

Crăpătura adâncă situată în apropierea capului Michel, care 
fusese astupată de gerurile iernii, se deschisese încetul cu 
încetul. Ea se întindea acum pe un spaţiu de o milă în interior, 
până la albia secată a pârâului. Exista pericolul să se 
prelungească în această albie deja săpată în crusta de gheaţă 
şi pe care o subţiase dinainte. In acest caz, toată partea 
cuprinsă între capul Michel şi portul Barnett, mărginită la vest 
de albia pârâului, ar fi dispărut — adică o bucată enormă cu o 
suprafaţă de mai multe mile pătrate. Locotenentul Hobson 
recomandă deci tovarăşilor săi să nu se aventureze într-acolo 
fără rost, căci era suficient ca marea să fie ceva mai furtunoasă 
ca să despartă această importantă porţiune de teritoriul insulei. 

Intre timp se făceau sondaje în diferite puncte, pentru a se 
putea cunoaşte locurile care, din cauza grosimii, se vor topi mai 
greu. Observară că grosimea era mai mare tocmai în 


împrejurimile capului Bathurst, unde se aflase fosta factorie, şi 
nu atât în ce privea stratul de pământ şi nisip — ceea ce nu ar 
fi prezentat nici o garanţie — ci grosimea stratului de gheaţă. 
Era în fond un lucru bun. N-astupară găurile făcute la sondaje şi 
putură constata astfel în fiecare zi subţierea pe care o suferea 
baza insulei. Această subţiere era înceată, dar progresa zilnic. 
Se putea prevedea că insula nu va mai rezista nici trei 
săptămâni, ţinând seama de faptul supărător că deriva către 
ape din ce în ce mai încălzite de razele soarelui. 

In cursul acestei săptămâni, de la 19 la 25 mai, timpul fu 
foarte urât. Se stârni o furtună destul de violentă. Cerul se 
lumina de fulgere şi răsuna de tunete. Marea, agitată de un 
vânt puternic din nordvest, se dezlănţui în valuri mari care 
slăbiră mult insula. Hula o zdruncină îngrozitor. Toată colonia 
era cu ochii în patru, gata să se îmbarce pe plută, a cărei 
platformă era aproape gata. Se transportă pe ea chiar o 
anumită cantitate de provizii şi apă dulce pentru a face faţă 
oricărei eventualităţi. În timpul furtunii ploua cu găleata. Aversa 
era călduţă şi picăturile ei mari pătrundeau adânc în pământ şi 
atacau baza insulei. Aceste infiltraţii avură ca efect dizolvarea 
gheții inferioare în anumite locuri, provocând eroziuni 
suspecte. Pe pantele câtorva movile solul fu ros de ape şi coaja 
albă apăru la suprafaţă. Se grăbiră să umple gropile cu pământ 
şi nisip, pentru a feri baza insulei de acţiunea temperaturii. Fără 
aceste prevederi solul ar fi fost curând ciuruit. 

Furtuna produse pagube ireparabile şi colinelor împădurite 
care mărgineau liziera occidentală a iazului. Nisipul şi 
pământul fură măturate de ploile abundente şi arborii, 
nemaifiind susținuți la rădăcină, fură culcaţi la pământ în număr 
mare. Intr-o singură noapte tot aspectul acestei părţi a insulei, 
cuprinsă între lac şi fostul port Barnett, se transformă cu 
desăvârşire. Abia dacă mai rămăseseră câteva pâlcuri de 
mesteceni şi un număr de brazi izolaţi care  înfruntaseră 
furtuna. In aceste schimbări se vedeau simptomele 
descompunerii de care trebuiau să ţină seama, dar împotriva 
căreia inteligența umană era neputincioasă. Locotenentul 
Hobson, doamna Paulina Barnett, sergentul, toți vedeau cum 
insula lor efemeră pierea încetul cu încetul, toți o simțeau, afară 
poate de Thomas Black, posomorât, mut, care părea că nu mai 
face parte din această lume. 


În timpul furtunii, la 23 mai, vânătorul Sabine, părăsind 
locuinţa dimineaţa, pe o ceaţă destul de deasă, era să se înece 
într-o copcă mare care se deschisese în noaptea precedentă, pe 
locul unde se afla înainte clădirea principală a factoriei. 

Până atunci casa, îngropată sub stratul de pământ şi de 
nisip şi, cum se ştie, pe trei sferturi scufundată, părea că se 
sudase de stratul de gheaţă al insulei. Dar, fără îndoială, 
valurile mării, izbind crăpătura largă din partea sa inferioară o 
măriseră şi casa fusese înghițită de ape, apăsată de masele deo 
greutate enormă care formaseră altădată capul Bathurst. 
Pământul şi nisipul dispăruseră în această groapă imensă, în 
fundul căreia se-nvolburau undele foşnitoare ale mării. 

Tovarăşii lui Sabine veniră în goană la strigătele sale ca să-l 
scoată din crevasă, pe când mai era agăţat de pereţii ei 
alunecoşi; scăpă numai cu o baie nedorită care ar fi putut să se 
termine foarte prost. 

Mai târziu se văzură grinzile şi scândurile casei, care 
alunecaseră sub insulă, plutind în larg ca nişte epave ale unor 
vapoare naufragiate. Fu ultima pagubă făcută de furtună, 
pagubă care, într-o anumită măsură, slăbea şi mai tare insula, 
pentru că permitea valurilor s-o roadă în interior. Era ca un fel 
de cancer care avea s-o distrugă încetul cu încetul. 

În timpul zilei de 25 mai, vântul se schimbă bătând din nord- 
est. Rafalele se transformară într-o briză puternică, ploaia încetă 
şi marea începu să se  liniştească. Noaptea fu calmă şi 
dimineaţa, când se înălţă pe cer soarele, Jasper Hobson putu să 
stabilească cu precizie poziţia insulei. 

Si, în adevăr, la amiază ea era următoarea: Latitudine: 
56*13' Longitudine: 170*23' Viteza insulei era deci foarte mare, 
pentru că derivase cu aproape opt sute de mile de la punctul pe 
care-l ocupase înainte în strâmtoarea Behring, în timpul 
dezgheţului. Această viteză de deplasare dădu din nou puţină 
speranţă lui Jasper Hobson. 

— Prieteni, zise el tovarăşilor săi arătându-le harta mării 
Behring, vedeţi insulele Aleutine? Nu sunt acum mai departe de 
200 de mile de noi! În opt zile, poate, vom reuşi să ajungem la 
ele. 

— Opt zile! răspunse sergentul Long, clătinând din cap. E 
mult opt zile! 

— Voi adăuga, spuse locotenentul Hobson, că, dacă insula 


noastră ar fi mers de-a lungul meridianului 168, ea ar fi ajuns 
până acum la paralela acestor insule. Dar este evident că se 
abate spre sud-vest, printr-o deviere a curentului Behring. 

Locotenentul nu se-nşela. Curentul tindea să împingă insula 
Victoria departe de pământ şi poate chiar în afara Aleutinelor 
care nu se întind decât până la meridianul 170. 

Doamna Paulina Barnett se uită în tăcere pe hartă. Privea 
punctul însemnat cu creionul, care indica poziţia actuală a 
insulei. Pe această hartă, făcută la o scară mare, punctul părea 
aproape imperceptibil în imensitatea mării Behring. Revăzu 
atunci tot drumul de la locul iernării până aici, acest drum pe 
care fatalitatea sau, mai degrabă, direcţia neschimbătoare a 
curenților îl trasase printre atâtea insule în largul a două 
continente, fără ca ei să se poată opri nicăieri; şi acum avea în 
faţă infinitul Ocean Pacific! Rămase pe gânduri, pierdută într-o 
visare sumbră din care nu-şi reveni decât ca să spună: 

— Insula noastră nu poate fi manevrată? Opt zile, încă opt 
zile cu această viteză şi am putea eventual ajunge la ultima 
insulă a Aleutinelor! 

— Aceste opt zile sunt în mâna soartei! răspunse 
locotenentul Hobson cu gravitate. Va voi oare să ne 
ocrotească? Vă spun sincer, doamnă, salvarea nu ne poate veni 
decât de la ea. 

— Şi eu cred la fel, domnule Jasper, reluă doamna Paulina 
Barnett, dar soarta vrea ca s-o ajuţi, pentru a merita protecţia 
ei. Mai este de făcut, de încercat, de hotărât ceva ce eu nu 
ştiu? 

Jasper Hobson clătină din cap plin de îndoială. Pentru el, nu 
mai exista decât un singur fel de salvare — pluta. Dar trebuiau 
oare să se îmbarce de pe acum, să confecţioneze o velatură din 
cearşafuri şi cuverturi şi să caute să ajungă pe coasta cea mai 
apropiată? 

Jasper Hobson se sfătui cu sergentul, cu dulgherul Mac Nap 
în care avea o mare încredere, cu fierarul Rae şi cu vânătorii 
Sabine şi Marbre. Toţi, după ce cântăriră argumentele pentru şi 
contra, fură de acord că nu trebuia părăsită insula până nu vor 
fi forţaţi s-o facă. Intr-adevăr, pluta, pe care valurile o vor 
mătura necontenit, care nu va avea nici măcar viteza 
imprimată insulei căreia iceberg-urile îi grăbeau deriva spre 
sud, nu putea constitui decât o ultimă şi supremă şansă de 


salvare. Cât despre vânt, el bătea în general de la est şi ar 
tinde mai repede să împingă pluta spre larg, departe de orice 
pământ. 

Trebuia deci aşteptat şi iar aşteptat, de vreme ce insula 
deriva cu repeziciune spre insulele Aleutine. Când se vor 
apropia de acest arhipelag, se va vedea ce este de făcut. 

Era soluţia cea mai înţeleaptă şi desigur că peste opt zile, 
dacă viteza nu scădea, insula sau se va opri la această frontieră 
meridională a mării Behring, sau, antrenată spre sud-vest în 
apele Pacificului, va fi iremediabil pierdută. 

Dar fatalitatea care urmărea pe locuitorii insulei Victoria, şi 
încă de atâta vreme, avea să-i lovească din nou. Această viteză 
de deplasare, pe care se bizuiau atât de mult, avea în curând 
să le lipsească. 

Intr-adevăr, în noaptea de 26 spre 27 mai, insula Victoria 
suferi o ultimă schimbare de orientare, ale cărei consecinţe fură 
foarte grave. Făcu o jumătate de rotaţie în jurul axei sale. 
Iceberg-urile, resturi ale imensei banchize, care o mărgineau la 
nord, fură prin această schimbare aduse la sud. 

Dimineaţa, naufragiaţii — nu li se putea da acum acest 
nume — văzură soarele răsărind în partea capului Eschimos şi 
nu la orizontul portului Barnett. Acolo se înălţau iceberg-urile 
reduse de dezgheţ, dar încă destul de considerabile, care 
împingeau insula. Aici, ele acopereau o mare parte de orizont. 
Care vor fi urmările acestei schimbări de orientare? Munţii de 
gheaţă nu se vor separa de insulă? Fiecare avea presimţirea 
unei noi nenorociri şi înţelese ceea ce voia să zică soldatul 
Kellet când strigă: 

— Înainte de căderea serii ne vom pierde elicea! Kellet voia 
să spună că iceberg-urile, acum când nu se mai găseau înapoia 
insulei, ci înaintea ei, nu vor întârzia să se desprindă. Munţii de 
gheaţă erau întradevăr cei care îi imprimaseră o viteză 
excesivă, deoarece, pentru fiecare picior cu care se ridicau 
deasupra apelor mării, aveau şase-şapte picioare dedesubt. 
Astfel, fiind scufundaţi în curentul submarin mai adânc decât 
insula, sufereau, din această cauză, mai tare, influenţa lui. Şi 
era de temut ca acest curent să nu-i despartă de insulă, de 
vreme ce legătura nu mai era cimentată în nici un fel. 

Da! Soldatul Kellet avea dreptate. Insula va fi atunci ca o 
navă fără arboradă, a cărei elice a fost sfărâmată! 


La aceste vorbe ale lui Kellet, nimeni nu răspunse. Darnu 
trecu nici un sfert de oră, că se auzi un pârâit. Crestele 
gheţurilor se mişcară, masa lor se detaşă, şi, pe când insula 
rămânea în urmă, iceberg-urile, antrenate în mod irezistibil de 
curentul submarin, derivară repede spre sud. 


Capitolul XXI. Când insula a devenit insuliţă 


Trei ore mai târziu, ultimele sloiuri ale banchizei pieriră în 
zare. Dispariţia lor atât de rapidă dovedea că, acum, insula 
rămânea aproape staţionară. Şi asta pentru că întreaga putere 
a curentului se manifesta în straturile sale adânci şi nu la 
suprafaţa mării. 

Dealtfel, poziţia insulei fu stabilită la amiază şi se obţinură 
datele exacte. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, noua 
calculare a poziţiei arăta că insula Victoria nu se deplasase nici 
cu o milă! 

Rămânea deci o singură şansă de salvare, una singură: ca o 
corabie sau o balenieră să treacă prin această regiune şi să-i 
culeagă pe naufragiaţi, fie că se mai găseau pe insulă, fie că 
pluta ar fi înlocuit-o după dizolvarea sloiului. 

Insula se afla atunci la 54*33', latitudine şi 177*19' 
longitudine, la o distanţă de câteva sute de mile de pământul 
cel mai apropiat, adică de Aleutine. 

În timpul acestei zile, locotenentul Hobson îşi adună oamenii 
şi-i întrebă pentru ultima oară ce era de făcut. Toţi fură de 
aceeaşi părere: să rămână mai departe pe insulă atâta timp cât 
nu se va scufunda, căci prin mărimea ei rezista la capriciile 
mării; apoi, când va ameninţa să se topească de tot, întreaga 
colonie să se îmbarce pe plută şi să aştepte! Să aştepte! 

Pluta era gata. Mac Nap construise o cabină încăpătoare, un 
fel de ruf, în care tot personalul fortului putea să se pună la 
adăpost. Fu pregătit un catarg pe care-l puteau ridica în caz de 
nevoie, iar pânzele pentru ambarcaţiune erau gata de mult. 
Pluta era solidă şi, cu un vânt prielnic pe o mare nu prea 
furtunoasă, această asamblare de bârne şi scânduri putea 
salva întreaga colonie. 

— Nimic, zise doamna Paulina Barnett, nimic nu este 
imposibil celui care are în puterea lui vânturile şi valurile! 

Jasper Hobson făcuse inventarul alimentelor. Rezerva nu era 
prea mare, căci pagubele provocate de avalanşă o micşoraseră 
simţitor, dar rumegătoarele şi rozătoarele nu lipseau şi insula, 
înverzită toată de muşchi şi arbuşti, le hrănea cu uşurinţă. Păru 
necesar să mărească proviziile de carne conservată şi vânătorii 
împuşcară reni şi iepuri. Tot în tot, sănătatea coloniştilor era 
satisfăcătoare; nu avusese de suferit în iarna trecută, atât de 
blândă, şi încercările morale nu ştirbiseră încă din vigoarea 


fizică a oamenilor. Dar trebuie spus că nu vedeau fără mare 
îngrijorare, fără presimţiri sinistre momentul când vor părăsi 
insula Victoria sau, mai exact, momentul când insula îi va 
părăsi pe ei. Se înfricoşau la gândul de a pluti în largul mării 
nesfârşite pe o podea de scânduri, în voia hulei capricioase. 
Chiar pe un timp mai liniştit, valurile vor spăla mereu pluta şi 
vor face situaţia greu de suportat. În plus, aceşti oameni nu 
erau marinari deprinşi cu marea, care nu se tem să se 
încredinţeze câtorva scânduri; erau soldaţi, obişnuiţi cu solidele 
teritorii ale Companiei. Insula lor era şubredă, nu avea la bază 
decât un câmp subţire de gheaţă, dar pe această gheaţă se 
găsea pământ şi pe acest pământ, o vegetaţie răsărită, arbuşti, 
copaci; animalele locuiau aici împreună cu ei; era stabilă pe 
mare şi puteai s-o crezi nemişcată. Da! lubeau insula Victoria 
pe care trăiau de aproape doi ani, această insulă pe care o 
străbătuseră de atâtea ori în lung şi-n lat, unde rodiseră 
seminţele sădite de ei şi care, în definitiv, rezistase până 
atunci la atâtea cataclisme! Sigur, nu o vor părăsi fără părere 
de rău şi nu o vor face decât în momentul când le va fugi de 
sub picioare. 

Locotenentul Hobson cunoştea simţămintele oamenilor şi le 
găsea naturale. Ştia cu câtă neplăcere tovarăşii săi se vor 
îmbarca pe plută, dar evenimentele urmau să se precipite, şi pe 
aceste ape calde insula nu va întârzia să se dizolve. Într-adevăr, 
apăruseră simptome grave care trebuiau luate în seamă. 

lată cum se prezenta pluta: măsura câte treizeci de picioare 
pe fiecare latură, adică avea o suprafaţă de 900 picioare 
pătrate. Platforma se înălța cu două picioare deasupra apei şi 
bordajul o apăra de jur împrejur contra valurilor mici, dar era 
desigur evident că o hulă ceva mai tare ar fi trecut peste 
această barieră insuficientă. În mijlocul plutei, meşterul dulgher 
construise un adevărat ruf în care puteau încăpea vreo 
douăzeci de persoane. In jurul lui pusese lăzi mari pentru 
provizii şi vase pentru apă, totul bine fixat de platformă cu 
ajutorul piroanelor de fier. Catargul, înalt de vreo 30 de 
picioare, se sprijinea de ruf şi era ţinut de hobane legate de 
colţurile plutei. Acest catarg trebuia să poarte o velă pătrată, 
care, desigur, nu putea servi decât când aveai vântul în spate. 
Această construcţie nautică, la care adaptaseră un fel de cârmă 
nu prea eficientă, nu putea merge decât astfel. Aşa arăta pluta 


meşterului dulgher, pe care trebuiau să se refugieze douăzeci 
de persoane, douăzeci şi una punând la socoteală şi copilul lui 
Mac Nap. Ea plutea liniştită pe apele iazului, legată de mal cuo 
parâmă groasă. Desigur, fusese construită mai îngrijit decât ar 
fi putut s-o facă nişte naufragiaţi în largul mării, în urma 
distrugerii neaşteptate a ambarcaţiei pe care se aflau, era mai 
solidă, mai bine amenajată, dar, la urma urmei, nu era decât tot 
o plută. 

La 1 iunie avu loc un nou incident. Soldatul Hope se dusese 
să scoată apă din iaz pentru nevoile bucătăriei. Doamna Joliffe, 
gustând apa, o găsi sărată. Ea îl chemă pe Hope, spunându-i că 
ceruse apă dulce şi nu apă de mare. Hope răspunse că a scos 
această apă din iaz. De aici o discuţie între ei, în mijlocul căreia 
sosi locotenentul. Auzind afirmaţiile soldatului Hope, el 
îngălbeni, apoi se îndreptă repede spre lac... 

Apele erau complet sărate! Era evident că fundul iazului 
crăpase şi că marea năvălise pe acolo. 

După aflarea acestui fapt, acelaşi gând îi îngrozi la început 
pe toţi. “Nu mai avem apă dulce!” exclamară bieţii oameni. 

Şi, într-adevăr, după râul Paulina, lacul Barnett, la rândul 
său, dispăruse! Dar locotenentul Hobson se grăbi să-i 
liniştească pe tovarăşii săi cu privire la apa potabilă. 

— Nu ne lipseşte gheaţa, prieteni, zise el. Nu vă temeţi. Va fi 
destul să topim câteva bucăţi din insula noastră, şi vreau să 
sper că nu o vom bea pe toată, adăugă el, încercând să 
zâmbească. 

Intr-adevăr, apa sărată, dacă se vaporizează sau se 
solidifică, pierde complet sarea pe care o conţine în stare 
lichidă. 

Dezgropară deci, dacă se poate spune astfel, câteva blocuri 
de gheaţă şi le topiră, nu numai pentru nevoile zilnice, dar şi ca 
să umple câteva butoaie aflate pe plută. 

Trebuiau să ţină seama de acest nou avertisment pe care li-l 
dăduse natura. Era vădit că insula se dizolva la bază, cum o 
dovedea cu prisosinţă invazia mării în apele lacului. Solul putea 
deci să se prăbuşească în orice moment şi Jasper Hobson nu 
mai permise oamenilor săi să se îndepărteze, căci exista riscul 
să fie duşi în larg. 

Se părea că şi animalele aveau presentimentul unei 
primejdii apropiate. Ele se masau în jurul fostei factorii. De la 


dispariţia apei dulci, le vedeai lingând blocurile de gheaţă 
smulse din sol. Păreau neliniştite, unele chiar înnebunite, mai 
ales haitele de lupi care soseau în goană, apoi dispăreau 
scoțând urlete sinistre. Animalele cu blană stăteau grămadă în 
jurul puţului circular care rămăsese pe locul casei scufundate. 
Se vedeau mai multe sute din diferite specii. Ursul dădea 
târcoale prin împrejurimi, fără să facă vreun rău nici animalelor, 
nici oamenilor. Era desigur foarte neliniştit, din instinct, şi ar fi 
cerut bucuros protecţie împotriva primejdiei pe care o 
presimţea fără să se poată feri de ea. 

Păsările, foarte numeroase până atunci, păreau că se 
împuţinează încetul cu încetul. În aceste ultime zile, stoluri 
considerabile de zburătoare mari, dintre cele cărora puterea 
aripilor le permite să străbată spaţii întinse, ca lebedele, printre 
altele, emigrară spre sud, acolo unde aveau să întâlnească 
primele pământuri ale Aleutinelor, care le ofereau un adăpost 
sigur. Plecarea lor fu observată şi remarcată de doamna 
Paulina Barnett şi Madge, care rătăceau în acel moment pe 
litoral. Ele socotiră că această plecare nu prevestea nimic bun. 

— Păsările găsesc pe insulă destulă hrană, zise doamna 
Paulina Barnett, şi totuşi pleacă! Nu o fac fără rost, sărmana 
mea Madge! 

— Da, răspunse Madge, nevoia le călăuzeşte. Dar ele ne 
avertizează şi pe noi, şi trebuie să ţinem seama de 
avertismentul lor. Am impresia că şi celelalte animale par mai 
neliniştite decât de obicei. 

În aceeaşi zi, Jasper Hobson decise să se transporte pe plută 
cea mai mare parte a proviziilor şi a efectelor de campament. 
Hotări de asemenea ca toată lumea să se îmbarce. 

Dar, tocmai atunci, marea era furtunoasă şi pe această mică 
Mediterană, formată acum de apele mării Behring în interiorul 
lacului, toate mişcările hulei se reproduceau, şi chiar cu mare 
intensitate. Valurile, închise în acest spaţiu relativ restrâns, 
izbeau malurile şi se spărgeau furioase. Părea că se 
dezlănţuise furtuna pe lac, sau, mai degrabă, în acest abis, 
adânc ca şi marea înconjurătoare. Pluta era scuturată din 
toate încheieturile şi valuri mari treceau peste ea fără încetare. 
Se văzură chiar obligaţi să înceteze îmbarcarea efectelor şi a 
proviziilor. 

Se înţelege de la sine că în această situaţie locotenentul 


Hobson renunţă să-şi mai zorească tovarăşii. Era preferabil să 
mai rămână o noapte pe pământ. Dacă marea se va linişti, vor 
termina cu îmbarcarea a doua zi. 

Nu le propuse deci soldaţilor şi femeilor să-şi lase sălaşul şi 
să abandoneze insula, căci, într-adevăr, să te refugiezi pe plută 
însemna s-o părăseşti pe prima, definitiv. 

Dealtfel, restul nopţii fu mai calm decât te-ai fi aşteptat. 
Vântul încetase. Marea se linişti încetul cu încetul. Fusese o 
furtună care trecuse iute ca fulgerul. La ora opt seara hula se 
potolise aproape complet şi valurile abia dacă încreţeau la mal 
apele iazului, cu un foşnet uşor. 

Sigur că insula nu putea să scape unei apropiate scufundări 
iminente, dar era mai bine dacă nu era sfărâmată pe 
neaşteptate, ceea ce se putea petrece dintr-o clipă într-alta 
dacă talazurile mării se înălţau ca nişte munţi în jurul ei. 

După furtună se ridică o ceaţă uşoară care ameninţa să 
devină deasă în timpul nopţii. Ea venea din nord şi, în 
consecinţă, urmând noua orientare, acoperea cea mai mare 
parte a insulei. 

Inainte de a se culca, Jasper Hobson inspectă odgoanele 
plutei, care erau încolăcite în jurul unor puternice trunchiuri de 
mesteceni. Pentru mai multă precauţiune mai fură încolăcite o 
dată. Dealtfel, cel mai rău lucru care se putea întâmpla era ca 
pluta să fie dusă în derivă pe lac, or lacul nu era atât de mare 
ca ea să se piardă. 


Capitolul XXII. Cele patru zile care urmară 


Noaptea fu liniştită. Locotenentul Hobson se sculă şi, decis să 
ordone îmbarcarea micii colonii în aceeaşi zi, se îndreptă spre 
lac. 

Ceaţa mai era deasă. Dar deasupra negurii se simțeau 
razele soarelui, înaltul cerului fusese limpezit de furtuna din 
ajun şi ziua promitea să fie caldă. 

Când Jasper Hobson ajunse pe malurile lacului, nu putu 
desluşi încă suprafaţa lui, care mai era ascunsă de mari vălătuci 
de ceaţă. 

În acest moment doamna Paulina Barnett, Madge şi alţi 
câţiva veniră să-l caute pe mal. 

Ceaţa începu atunci să se ridice. Ea se retrăgea spre partea 
opusă lacului şi descoperea încetul cu încetul suprafaţa lui. 

Cu toate acestea, pluta nu apăruse încă. 

In sfârşit, o pală de vânt risipi toată ceața... 

Nici urmă de plută! Nu mai exista nici un lac. În faţa privirii 
lor se întindea, nesfârşită, marea. 

Locotenentul Hobson nu-şi putu stăpâni un gest de 
desperare, şi când tovarăşii săi întoarseră capul, când ochii lor 
cercetară toate punctele orizontului, scoaseră un strigăt!... 
Insula lor nu mai era decât o insuliţă! 

În timpul nopţii, şase şeptimi din vechiul teritoriu al capului 
Bathurst, uzate, roase de apa mării, se scufundaseră fără 
zgomot, fără zdruncinături, şi pluta, găsind o ieşire, derivase în 
larg, fără ca cei care-şi puseseră în ea ultima speranţă s-o 
poată măcar vedea pe acest ocean pustiu! 

Nefericiţii, rămaşi pe marginea unui abis gata să-i înghită, 
fără resurse, fără nici un mijloc de salvare, fură copleşiţi de 
deznădejde. Câţiva dintre soldaţi, ca scoşi din minţi, vrură să se 
arunce în apă. Doamna Paulina Barnett se repezi şi le tăie 
drumul, silindu-i să se întoarcă. Unii dintre ei plângeau. 

Ţinând seama de împrejurarea în care se aflau, naufragiaţii 
mai puteau avea oare vreo speranţă? E lesne de închipuit şi 
situaţia locotenentului în mijlocul acestor năpăstuiţi pe 
jumătate înnebuniţi. Douăzeci şi una de persoane duse de o 
insuliţă de gheaţă, care în curând va crăpa sub picioarele lor! 
Odată cu partea mare a insulei, care se scufundase, 
dispăruseră şi colinele împădurite. Deci nu mai era nici un 
arbore. Ca lemn nu mai rămăseseră decât cele câteva scânduri 


ale locuinţelor, cu totul insuficiente pentru construirea unei noi 
plute care să servească la transportul coloniei. Viaţa 
naufragiaţilor era deci strict limitată la durata de rezistenţă a 
insuliţei, adică la cel mult câteva zile, căci ajunseseră în iunie 
şi temperatura medie depăşea 68* Fahrenheit (23 *C). 

În timpul acestei zile, locotenentul Hobson crezu de cuviinţă 
să mai facă o recunoaştere a insuliţei. Poate că ar fi mai bine să 
se refugieze într-un alt punct, unde grosimea gheții le-ar 
asigura o rezistenţă mai lungă. Doamna Paulina Barnett şi 
Madge îl însoţiră în această cercetare. 

— Mai speri? o întrebă doamna Paulina Barnett pe 
credincioasa ei tovarăşă. 

— Da, sper! răspunse Madge. 

Doamna Paulina Barnett nu răspunse. Ea şi Jasper Hobson 
mergeau repede de-a lungul litoralului. Toată coasta rămăsese 
intactă de la capul Bathurst până la capul Eschimos, adică pe o 
lungime de opt mile. Spărtura se făcuse la capul Eschimos, 
urmând o linie curbă care ajungea la capătul lacului şi se 
îndrepta spre interiorul insulei. Din acest punct, noul litoral îl 
alcătuia însuşi malul iazului, pe care-l scăldau acum apele 
mării. Către partea superioară a iazului, o altă spărtură se 
prelungea până la litoralul cuprins între capul Bathurst şi fostul 
port Barnett. Insuliţa reprezenta deci o fâşie alungită, având 
lăţimea de numai o milă, aproximativ. Din 140 de mile pătrate 
cât măsura altădată suprafaţa totală a insulei, nu mai 
rămăseseră decât douăzeci. 

Locotenentul Hobson cercetă cu mare atenţie noua 
conformaţie a insuliţei şi observă că partea ei cea mai groasă 
era şi acum locul unde se aflase fosta factorie. Socoti deci că 
era bine să nu plece de unde se găseau. Această porţiune fu 
aleasă şi de animale, care din instinct rămăseseră acolo. Totuşi 
se constată că multe rumegătoare şi rozătoare şi numeroşi 
câini care rătăceau la întâmplare dispăruseră odată cu cea mai 
mare parte a insulei. Dar mai rămăseseră câteva animale, în 
special dintre rozătoare. Ursul, înnebunit, nu putea sta locului 
şi făcea necontenit înconjurul insuliţei ca o fiară închisă în 
cuşcă. 

Pe la cinci seara, locotenentul Hobson şi cele două tovarăşe 
ale sale se întoarseră acasă. Toţi bărbaţii şi femeile se 
strânseseră laolaltă, tăcuţi, nevoind să vadă şi nici să mai ştie 


nimic. Doamna Joliffe pregăti ceva de mâncare. Vânătorul 
Sabine, mai puţin descurajat ca tovarăşii lui, mergea de colo- 
colo, căutând ceva vânat proaspăt. Cât despre astronom, el 
stătea deoparte şi arunca spre mare o privire vagă şi aproape 
indiferentă! Părea că nimic nu mai putea să-l mire. 

Jasper Hobson comunică  tovarăşilor săi rezultatul 
recunoaşterii. Le spuse că sălaşul actual oferea o securitate mai 
mare decât orice alt punct de pe litoral şi le recomandă chiar să 
nu se mai îndepărteze, căci semnele unei noi rupturi în viitorul 
apropiat se şi arătau, la jumătatea drumului între locul unde 
se aflau şi capul Eschimos. Probabil că suprafaţa insuliţei va fi 
în curând considerabil redusă şi nu se putea face nimic, dar 
absolut nimic! 

Ziua fu într-adevăr caldă. Sloiurile dezgropate pentru a 
furniza apă potabilă se topeau, fără să mai fie nevoie de foc. Pe 
părţile abrupte ale malului, crusta de gheaţă se desfăcea în 
mici firişoare de apă care se vărsau în mare. Era vădit că, în 
genere, nivelul mijlociu al insuliţei scăzuse. Apele calde îi 
rodeau baza necontenit. 

Nimeni nu mai dormi în timpul nopţii următoare. Cine se 
putea gândi la somn când ştia că în fiecare moment prăpastia 
se putea deschide, cine în afara pruncului care surâdea mamei 
sale şi pe care ea nu mai voia să-l părăsească nici o clipă? 

A doua zi, la 4 iunie, soarele reapăru deasupra orizontului pe 
un cer senin, fără nori. Nici o modificare nu se produsese în 
cursul nopţii. Conformaţia insuliţei nu se schimbase. 

In această zi, o vulpe albastră, speriată, se refugie în 
locuinţă şi nu mai voi să iasă. Se poate spune că jderii, 
herminele, iepurii polari, ondatrele şi castorii mişunau de-a 
dreptul pe locul fostei factorii. Erau ca o turmă de animale 
domestice. Numai haitele de lupi lipseau din această faună 
polară. Aceste carnivore, răspândite în partea opusă a insulei în 
momentul rupturii, fuseseră probabil înghiţite de ape odată cu 
ea. Mânat parcă de o presimţire, ursul nu se mai depărta de 
capul Bathurst şi animalele cu blană, prea înfricoşate, păreau 
că nici nu-l bagă în seamă. Chiar şi naufragiaţii, familiarizați cu 
giganticul animal, îl lăsau să meargă unde voia, fără să se 
sinchisească de el. Primejdia comună, presimţită de toţi, 
adusese la un nivel de egalitate instinctul şi inteligenţa. 

Câteva momente înainte de amiază, naufragiaţii trecură 


printr-o mare emoție, care se termină însă cu o decepţie. 

Vânătorul Sabine, care cerceta de câteva minute marea de 
pe locul cel mai înalt al insuliţei, începu să strige: 

— O corabie! O corabie! 

Toţi, ca electrizaţi, alergară spre vânător. Locotenentul 
Hobson îl întrebă din ochi. Sabine arătă la est un fel de fum 
albicios care se vedea la orizont. Fiecare privea fără să 
îndrăznească să scoată un cuvânt. 

Toţi văzură corabia al cărei contur se preciza din ce în ce 
mai bine. Nimeni nu încercă să spună ceva! 

Era o navă, o balenieră, fără îndoială. Nu te puteai înşela, şi 
după o oră carena sa era vizibilă. 

Din nefericire, corabia venea din est, adică din partea opusă 
direcţiei în care fusese târâtă pluta. Aşadar, baleniera numai 
din întâmplare ajunsese pe aceste meleaguri şi, de vreme ce 
nu putuse vedea pluta, nu pornise în căutarea naufragiaţilor şi 
nici măcar nu bănuia prezenţa lor. 

Va zări oare insuliţa atât de puţin ridicată peste nivelul 
mării? Direcţia în care mergea o va apropia de ea? Va putea să 
desluşească semnalele ce i se vor face? În plină zi şi cu acest 
soare strălucitor, era puţin probabil! Noaptea, dacă ar fi ars 
câteva scânduri ale adăpostului lor, s-ar fi putut întreţine un foc 
vizibil la o mare depărtare. Dar corabia nu va dispare înainte 
de sosirea nopţii? În orice caz, făcură semnale şi traseră focuri 
de armă. 

Între timp, nava se apropia! Se putea recunoaşte că este un 
vas lung cu trei catarge, desigur o balenieră din New- 
Arkhangelsk care, după ce trecuse de peninsula Alaska, se 
îndrepta spre strâmtoarea Behring. Era în bătaia aceluiaşi vânt 
ca şi insuliţa; cu murele la tribord, şi cu velele de jos, gabierul 
şi perocheţii lăsaţi, se îndrepta spre nord. Un marinar ar fi 
ştiut, după orientarea corăbiei, că ea nu se va apropia de 
insuliţă. Totuşi poate că o va zări. 

— Dacă o zăreşte, murmură locotenentul Hobson la urechea 
sergentului Long, va fugi ca să n-o întâlnească! 

Jasper Hobson avea dreptate să vorbească astfel. Corăbiile 
nu se tem de nimic mai mult în aceste regiuni decât de 
apropierea iceberg-urilor şi a insulelor de gheaţă! Sunt stânci 
rătăcitoare de care le este frică să nu se sfărâme, mai ales în 
timpul nopţii. De aceea ele se grăbesc să-şi schimbe direcţia 


îndată ce le zăresc. Această navă nu se va comporta la fel, 
îndată ce va repera insuliţa? Probabil că da. 

Nu s-ar putea descrie prin ce stări — când de speranţă, 
când de desperare — trecură naufragiaţii. Până la ora două 
noaptea putură să creadă că soarta se milostivise în fine de ei, 
că li se venea în ajutor, că salvarea era aproape. Nava înainta 
tot timpul spre insuliţă pe o direcţie oblică. Nu mai era decât la 
vreo şase mile de ea. Înmulţiră semnalele, traseră focuri de 
armă şi, arzând câteva scânduri ale locuinţei, un fum gros se 
înălţă spre cer. 

Totul fu zadarnic. Sau cei de pe corabie nu văzuseră nimic, 
sau se grăbiseră să fugă de insuliţă îndată ce o zăriseră. La ora 
două şi jumătate, vasul viră în direcţia vântului, spre nord-est. 
O oră după aceea nu se mai zărea decât ca o fâşie de ceaţă albă 
şi curând dispăru cu totul. 

Unul din soldaţi, Kellet, începu să râdă ca un apucat. Apoi se 
tăvăli pe jos. Crezură că înnebunise de-a binelea. Doamna 
Paulina Barnett o privi drept în faţă pe Madge, ca pentrua o 
întreba dacă mai speră încă. 

Madge întoarse capul... 

În seara aceleiaşi zile nefaste, se auzi o trosnitură. Cea mai 
mare parte a insuliţei se detaşă şi se scufundă în mare. Urlete 
îngrozitoare de animale izbucniră în noapte. Insuliţa era redusă 
la acea limbă de pământ care se întindea de la locul casei 
scufundate până la capul Bathurst! 

Nu mai era decât un sloi. 


Capitolul XXIII. Pe un sloi 


Un sloi! Un sloi neregulat, în formă de triunghi, măsurând 
100 de picioare la bază şi 150 de picioare pe latura cea mai 
mare! Şi pe această mică porţiune de gheaţă, douăzeci şi una 
de fiinţe umane, vreo sută de animale cu blană, câţiva câini şi 
la capătul sloiului un urs uriaş, cu capul pe labe. 

Da! Toţi nenorociţii naufragiaţi erau acolo! Prăpastia nu 
înghiţise pe nici unul dintre ei. Ruptura se produsese în 
momentul când se găseau strânşi în casă. Soarta îi salvase din 
nou, vrând fără îndoială să-i facă să piară cu toţii împreună! 

Ce noapte, ce noapte fără somn! Nu vorbeau. Nu se mişca 
nimeni. Poate că cea mai mică mişcare, cea mai uşoară 
zguduitură ar fi fost suficientă ca baza de gheaţă să se frângă. 
Nimeni nu se atinse de cele câteva bucăţi de carne uscată pe 
care le împărţise doamna Joliffe. La ce bun? 

Cea mai mare parte din aceşti nefericiţi îşi  petrecură 
noaptea afară. Le plăcea mai mult să fie înghiţiţi de ape stând 
în aer liber şi nu într-o cabană îngustă de scânduri! 

A doua zi, la 5 iunie, un soare strălucitor se ivi deasupra 
acestui grup de desperaţi. Abia mai schimbau o vorbă între ei. 
încercau să se evite unul pe altul. Câţiva dintre ei priveau cu 
ochi tulburi orizontul circular, al cărui centru îl forma acest sloi. 
Marea era pustie. Nici o pânză, nici măcar o insulă de gheaţă, 
nici o insuliţă. Acest sloi era fără îndoială ultimul care plutea pe 
marea Behring. 

Temperatura urca necontenit. Vântul nu mai bătea deloc. Un 
calm teribil domnea în atmosferă. Unduiri lungi legănau uşor 
această ultimă bucată de pământ şi de gheaţă ce mai rămăsese 
din insula Victoria. Se ridica şi se lăsa fără să se mai deplaseze, 
ca o epavă, şi într-adevăr nu mai era decât o epavă! 

Dar o epavă, un rest de carcasă, o bucată de catarg, o gabie 
ruptă, o scândură, toate acestea rezistă, plutesc, nu se pot topi! 
În timp ce un sloi din apă solidificată orice rază a soarelui îl 
dizolvă!... 

Bucata de gheaţă rămasă — şi aceasta era explicaţia că 
rezistase până acum — forma partea cea mai groasă a fostei 
insule. O calotă de pământ şi de verdeață o acoperea şi era de 
presupus că sloiul avea o grosime destul de mare. Gerurile 
lungi ale mării polare l-au “hrănit” probabil cu gheaţă odinioară, 
timp de secole, pe vremea când capul Bathurst alcătuia 


punctul cel mai înaintat al continentului american. 

În acest moment, sloiul se mai afla în medie la cinci sau 
şase picioare deasupra nivelului mării. Se putea deci deduce că 
şi baza sa avea aceeaşi grosime. Dacă deci pe aceste ape 
liniştite nu era pericol să se sfărâme, încetul cu încetul el se va 
transforma în lichid. Se putea observa acest lucru la marginile 
sale care se topeau rapid sub limba valurilor lungi, şi aproape 
neîncetat câteva mici bucăţi de pământ, împreună cu vegetaţia 
de pe ele, se năruiau în mare. 

O surpare de acest fel avu loc pe la unu noaptea, în partea 
unde se afla locuinţa, care se înălța chiar pe marginea sloiului. 
Cabana era din fericire goală, dar nu putură salva decât câteva 
din scândurile din care era construită şi două sau trei grinzi ale 
acoperişului. Cea mai mare parte din ustensile şi instrumentele 
de astronomie fură pierdute! Intreaga colonie trebui să se 
refugieze pe partea cea mai ridicată a solului, unde nimic n-o 
apăra de intemperii. 

Acolo se mai găseau câteva unelte, pompele şi rezervorul 
de aer, pe care Jasper Hobson îl întrebuința pentru a strânge 
câteva galoane de apă când începu să plouă cu găleata. Nu-şi 
mai îngăduiau desigur să scoată din solul atât de redus gheaţa 
care le furnizase până atunci apa potabilă. Nu se mai puteau 
atinge de nici o bucăţică din acest sloi. 

Pe la patru soldatul Kellet, cel care dăduse înainte semne de 
nebunie, veni la doamna Paulina Barnett şi-i spuse cu un glas 
calm: 

— Doamnă, vreau să mă înec. 

— Kellet! exclamă călătoarea. 

— Vă spun că mă voi arunca în apă, reluă soldatul. M-am 
gândit bine. Nu există nici un mijloc să pot scăpa. Prefer să se 
termine totul din propria mea voinţă. 

— Kellet, răspunse doamna Paulina Barnett luând mâna 
soldatului, a cărui privire era ciudat de limpede, Kellet, n-ai să 
faci acest lucru! 

— Ba da, doamnă, şi cum aţi fost totdeauna bună cu noi, n- 
am vrut să mor fără să vă spun adio. Adio, doamnă! 

Şi Kellet se îndreptă spre mare. Doamna Paulina Barnett, 
înspăimântată, se agăţă de el. Jasper Hobson şi sergentul 
alergară la strigătele ei. | se alăturară ca să-l împiedice. Dar 
nenorocitul, mânat de această idee fixă, clătina negativ din 


cap. 

Puteai oare să aduci un pic de judecată în minţile unui om 
care o luase razna? Nu. Şi totuşi, exemplul acestui nebun 
aruncându-se în mare ar fi putut fi contagios. Cine ştie dacă şi 
alţi tovarăşi ai lui Kellet, demoralizaţi în ultimul grad, nu l-ar fi 
imitat sinucigându-se? Nefericitul, gata să se omoare, trebuia 
oprit cu orice preţ. 

— Kellet, zise atunci doamna Paulina Barnett vorbindu-i 
blând, aproape surâzând, îmi porţi o prietenie sinceră şi 
adevărată? 

— Da, doamnă, răspunse calm Kellet. 

— Ei bine, Kellet, dacă vrei, vom muri împreună... dar nu 
astăzi. 

— Doamnă!... 

— Nu, dragul meu Kellet, nu sunt gata... mâine, numai 
mâine, dacă vrei... 

Soldatul o privi mai stăruitor ca oricând pe curajoasa 
femeie. Părea că ezită un moment, aruncă mării strălucitoare o 
privire plină de o dorinţă sălbatică, apoi, trecându-şi mâna peste 
ochi, zise: 

— Mâine! 

Şi după ce rosti acest singur cuvânt, se duse cu paşi liniştiţi 
să-şi reia locul printre tovarăşii săi. 

— Sărman nenorocit! murmură doamna Paulina Barnett. l- 
am cerut să aştepte până mâine, şi, până atunci, cine ştie dacă 
nu vom fi cu toţii înghiţiţi de ape!... 

Jasper Hobson, care nu voia să despere, se întreba dacă nu 
exista vreun mijloc de a opri dislocarea insuliţei, dacă n-ar 
putea reuşi să o ţină în această stare până în momentul când s- 
ar ivi undeva uscatul. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge nu se mai părăseau nici o 
clipă. Kalumah se culcase lângă stăpâna ei şi căuta s-o 
încălzească. Doamna Mac Nap, înfăşurată în câteva blănuri, 
rămăşiţe ale bogatei recolte a fortului Esperance, adormise cu 
copilul la sân. 

Ceilalţi naufragiaţi, întinşi pe ici, pe colo, nu mişcau, ca şi 
cum n-ar fi fost decât leşuri părăsite pe o epavă. Nici un zgomot 
nu tulbura această odihnă groaznică. Se auzea numai valul care 
măcina sloiul şi  hârâitul sec al micilor surpări punctând 
dezagregarea sa. 


Câteodată sergentul Long se sculă. Privea în jurul său, 
căutând să străpungă întunericul; apoi, după o clipă, îşi relua 
poziţia orizontală. La capătul sloiului, ursul forma un fel de 
bulgăre de zăpadă, uriaş, care nu mişca. Noaptea mai dură o 
oră, fără să se producă vreun incident care să schimbe situaţia! 
Negura joasă a dimineţii se colora spre est cu nuanţe roşietice. 
Câţiva nori dispărură la zenit şi curând razele soarelui 
alunecară pe suprafaţa apelor. 

Prima grijă a locotenentului fu să cerceteze sloiul cu 
privirea. Perimetrul său se redusese din nou, dar, lucru mai 
grav, înălţimea sa medie peste nivelul mării scăzuse simţitor. 
Valurile mării, oricât de mici erau, îl acopereau în parte. Numai 
vârful movilei scăpa de atingerea lor. 

Sergentul Long băgă de seamă, la rândul lui, schimbările 
petrecute în timpul nopţii. Progresele dizolvării erau atât de 
evidente, încât nu-i mai rămânea nici o speranţă. 

Doamna Paulina Barnett se îndreptă spre locotenentul 
Hobson şi-l întrebă: 

— Se va întâmpla azi? 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul, şi vă veţi ţine 
promisiunea pe care aţi făcut-o lui Kellet! 

— Domnule Jasper, zise grav călătoarea, am făcut oare tot 
ce trebuia să facem? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, atunci să se împlinească voia Domnului! Totuşi, în 
această zi aveau de făcut ultima încercare desperată de 
salvare. O briză destul de puternică venea din larg, adică bătea 
spre sud-est, tocmai în direcţia unde se găseau pământurile 
cele mai apropiate ale Aleutinelor. La ce distanţă? Nu se putea 
spune de când, în lipsa instrumentelor, poziţia sloiului nu mai 
putea fi determinată. Dar probabil că nu derivase prea mult, 
afară de cazul că ar fi fost antrenat de vreun curent submarin, 
căci nu oferea nici o priză vântului. 

Totuşi, nu puteau fi siguri. Dacă, prin imposibil, sloiul s-ar 
afla mai aproape de pământ decât credeau naufragiaţii? Dacă 
un curent submarin, a cărui direcţie nu puteai s-o constati, îl 
apropiase de mult doritele Aleutine? Vântul bătea spre aceste 
insule şi putea deplasa repede sloiul dacă ar fi avut priză. 
Sloiul nu mai avea de plutit decât câteva ore, dar în câteva ore 
putea să apară pământul sau, dacă nu, cel puţin unul din vasele 


de cabotaj sau de pescuit, care nu se depărtează prea mult în 
larg. 

O idee, la început confuză, în capul locotenentului Hobson, 
deveni curând de o claritate stranie. De ce nu s-ar fixa o pânză 
pe acest sloi, ca pe o plută obişnuită? Lucrul era, de fapt, 
posibil. 

Jasper Hobson împărtăşi dulgherului ideea sa. 

— Aveţi dreptate, răspunse Mac Nap. Toate pânzele sus! 
Acest proiect, oricât de mici erau şansele sale de reuşită, îi 
însufleţi pe nefericiţii naufragiaţi. Ar fi putut să fie altfel? Nu 
trebuiau ei să se agaţe de orice le putea sugera o speranţă? 

Toţi se puseră pe lucru, chiar şi Kellet, care nu-i amintise 
încă doamnei Paulina Barnett de promisiunea făcută. 

O grindă din acoperişul fostei case a soldaţilor fu  înfiptă 
adânc în pământul şi nisipul care formau movilita. Frânghii 
dispuse ca nişte hobane şi un strai o fixară solid. O vergă, 
făcută dintr-o prăjină groasă, primi în chip de pânză cearşafurile 
şi cuverturile care  acoperiseră ultimele paturi, şi oamenii 
ridicară această velatură în vârful catargului. Pânza sau mai 
bine-zis pânzele, orientate bine, se umflară în bătaia vântului 
şi, după dâra pe care o lăsa în urma lui, se văzu curând că sloiul 
se deplasa mult mai repede în direcţia sud-est. 

Era un succes. Un fel de înviorare cuprinse spiritele abătute. 
Nu mai erau condamnaţi la nemişcare, înaintau şi se îmbătau 
de această viteză, oricât se dovedea de mică. Dulgherul era 
deosebit de mulţumit de acest rezultat. 

Toţi, dealtfel, ca şi cum ar fi fost de cart, cercetau cu 
privirea orizontul, şi dacă li s-ar fi spus că pământul nu le va 
apare în faţa ochilor, n-ar fi crezut! 

Şi cu toate acestea, aşa avea să se întâmple. 

Timp de trei ore sloiul înainta pe apele destul de liniştite ale 
mării. El nu opunea rezistenţă nici vântului, nici hulei, ci din 
contră, şi valurile îl purtau, în loc să constituie pentru el un 
obstacol. Dar orizontul se arăta tot circular, fără ca nici un 
punct săi întrerupă linia netedă. 

Nefericiţii nu-şi pierduseră încă speranţa. 

Pe la trei după-masă, locotenentul Hobson îl luă la o parte pe 
sergentul Long şi-i spuse: 

— Mergem, dar aceasta se face în dauna solidităţii şi 
rezistenţei insuliţei noastre. 


— Ce vreţi să spuneţi, domnule locotenent? 

— Vreau să spun că sloiul se macină repede în contact cu 
apa şi din cauza vitezei crescute se roade, se sparge, şi de 
când am pus pânza a scăzut cu o treime. 

— Sunteţi sigur?... 

— Absolut sigur, Long. Sloiul se alungeşte şi se subţiază. 
Observă că marea nu mai este decât la zece picioare de movilă. 

Locotenentul Hobson spunea adevărul. Cu un sloi târât atât 
de repede de ape nici nu se putea întâmpla altceva. 

— Sergent, întrebă atunci Jasper Hobson, eşti de părere să 
ne continuăm mersul? 

— Cred, răspunse sergentul Long după o clipă de gândire, 
cred că e bine să ne sfătuim cu tovarăşii noştri. Acum 
responsabilitatea hotărârilor trebuie să aparţină tuturor. 

Locotenentul încuviinţă. Amândoi îşi reluară locul pe movilă 
şi Jasper Hobson descrise situaţia. 

— Această viteză, spuse el, uzează repede sloiul pe care ne 
aflăm. Va grăbi poate cu câteva ore catastrofa inevitabilă. 
Decideţi, prieteni. Vreţi să ne urmăm mersul înainte? 

— Înainte! 

Acesta fu cuvântul rostit într-un glas de toţi nefericiţii 
naufragiaţi. 

Navigarea continuă deci şi hotărârea naufragiaţilor avea să 
aibă consecinţe uriaşe. 

La ora şase seara, Madge se ridică şi, arătând un punct de la 
sud-est, spuse: 

— Pământ! 

Toţi săriră ca electrizaţi. Pământul, într-adevăr, se vedea la 
sud-est, la 12 mile de sloi. 

— Pânza! Întindeţi pânza! exclamă locotenentul Hobson. 

Inţeleseră. Suprafaţa velaturii fu mărită. Instalară pe hobane 
un fel de scufii întocmite din haine, blănuri şi tot ce putea da 
priză vântului. Viteza se mări cu atât mai mult cu cât începu să 
bată o briză mai rece. Dar sloiul se topea în toate părţile. 
Simţeai cum tresaltă. Putea să crape în orice moment. 

Nimeni nu voia să se gândească la această posibilitate. 
Speranţa le dădea aripi. Salvarea era acolo, pe continent. ÎI 
chemau, îi făceau semne. Erau cuprinși de delir. La ora şapte 
şi jumătate sloiul se apropiase simţitor de coastă. Dar se topea 
văzând cu ochii, se afunda, apa îl scălda, valurile îl măturau 


luând cu ele animalele nebune de spaimă. În fiecare clipă exista 
pericolul ca sloiul să se scufunde! Trebuiră să-l uşureze ca pe o 
corabie care naufragiază. Apoi împrăştiară cu grijă puţinul 
pământ şi nisip care mai rămăsese pe suprafaţa îngheţată, în 
special către margini, pentru a le feri de acţiunea directă a 
razelor solare! întinseră de asemenea pe sloi blănuri care, prin 
natura lor, sunt rău conducătoare de căldură. În fine, aceşti 
oameni energici întrebuinţară toate mijloacele  imaginabile 
pentru a întârzia catastrofa supremă. Dar toate măsurile erau 
insuficiente. Se auzeau pârâituri în interiorul sloiului și 
crăpăturile începeau să-i brăzdeze suprafaţa. Câţiva vâsleau cu 
nişte scânduri. Dar apa mai păstra lumina zilei doar într-o parte, 
şi coasta era la o distanţă de patru mile. 

— Să dăm un semnal, prieteni! strigă locotenentul Hobson, 
animat de o energie eroică. Poate vom fi văzuţi! 

Din tot ce mai rămăsese ca obiecte combustibile — două, 
trei scânduri şi o grindă — făcură un rug şi-i dădură foc. O 
flacără mare se înălţă în semiobscuritate... 

Dar sloiul se topea din ce în ce mai mult şi în acelaşi timp 
se scufunda. Curând nu mai rămăsese deasupra apei decât 
movila de pământ! Aici se refugiara cu toţii, pradă spaimei, şi 
împreună cu ei se strânse un număr mic de animale pe care 
marea încă nu le înghiţise. Ursul scotea urlete îngrozitoare. 

Apa urca mereu. Nimic nu dovedea că naufragiaţii fuseseră 
zăriţi. Desigur, nu va trece nici un sfert de oră şi vor fi cu toţii 
luaţi de ape. Nu exista oare un mijloc să prelungească 
dăinuirea sloiului? Incă trei ore, numai trei ore şi ar ajunge 
poate până la ţărmul care se afla la nici trei mile distanţă. Dar 
ce să facă? Ce era de făcut? 

— Ah, exclamă Jasper Hobson, dacă aş şti un mijloc, unul 
singur ca să împiedic sloiul să se dizolve! Mi-aş da viaţa să-l pot 
găsi. Da! Mi-aş da viaţa! 

In acest moment cineva rosti cu o voce seacă: 

— Există unul! 

Cel care vorbea era Thomas Black, astronomul care de atâta 
timp nu mai deschisese gura, ca să spunem astfel, şi care de 
mult nu mai părea un om viu, printre toate aceste fiinţe sortite 
morţii. Şi primele cuvinte pe care le scoase fură acestea: 

— Da! Există un mijloc de a împiedica sloiul să se dizolve! 
Mai există un mijloc să fim salvaţi! 


Jasper Hobson alergă spre Thomas Black. El şi tovarăşii săi 
îl întrebau din ochi pe astronom despre ce era vorba. Credeau 
că nu auziseră bine. 

— Şi care e acest mijloc? întrebă locotenentul Hobson. 

— La pompe! grăi laconic Thomas Black.  Astronomul 
înnebunise oare? Confunda sloiul cu un vas care se scufundă, 
având zece picioare de apă în cală? 

Pompele de aerisire se aflau lângă ei, împreună cu 
rezervorul de aer care servea acum drept butoi de apă potabilă. 
Dar la ce puteau sluji aceste pompe? Cum ar putea ele să 
întărească muchiile sloiului care se topea văzând cu ochii în 
toate părţile? 

— E nebun! rosti sergentul Long. 

— La pompe! repetă astronomul. Umpleţi rezervorul cu aer! 

— Să facem ce spune! exclamă doamna Paulina Barnett. 

Fixară pompele la rezervor şi închiseră repede capacul, 
fixându-l cu buloane. Pompele funcţionară imediat şi aerul se 
strânse în rezervor la o presiune de câteva atmosfere. Apoi 
Thomas Black, luând un furtun din cele prinse de rezervor, care, 
după ce robinetul fu deschis lăsa să iasă aerul comprimat, îl 
plimbă pe marginile sloiului, acolo unde căldura îl topea. 
Operația avu un efect uluitor! Peste tot unde sufla aerul dirijat 
de mâna astronomului, crăpăturile se lipeau şi congelarea se 
refăcea. 

— Ura! Ura! strigară într-un glas nenorociţii naufragiaţi. 

Manevrarea pompelor era o trudă anevoioasă, dar nu le 
lipseau braţele de muncă. Oamenii lucrau cu schimbul. Muchiile 
sloiului se refăceau, ca şi cum ar fi fost îngheţate de un ger 
năprasnic. 

— Ne salvaţi, domnule Black! zise Jasper Hobson. 

— Nimic mai normal! răspunse cu simplitate astronomul. 

Nimic nu era mai normal, într-adevăr, şi iată efectul fizic 
care se producea în acest moment. Sloiul se congela la loc din 
două cauze: întâi, sub presiunea aerului, apa, volatilizându-se 
pe suprafaţa sa, producea un frig puternic; în al doilea rând, 
aerul comprimat, pentru a-şi scădea presiunea, împrumuta 
căldură de la suprafaţa dezgheţată şi aceasta îngheţa imediat. 
Peste tot unde urma să crape sloiul, frigul provocat de scăderea 
presiunii aerului cimenta marginile şi, graţie acestui ultim 
mijloc, sloiul îşi recăpăta puţin câte puţin soliditatea pe care o 


avusese. Această situaţie dură câteva ore. Naufragiaţii, plini de 
o imensă speranţă, lucrau cu un zel pe care nimeni şi nimic nu-l 
putea stăvili. 

Se apropiau de pământ. Când nu mai fură decât la un sfert 
de milă de coastă, ursul se aruncă în apă şi, înotând, ajunse 
curând pe țărm unde dispăru. Câteva minute mai târziu, sloiul 
eşua pe o plajă. Puținele animale care se mai găseau pe el o 
luară la goană în întuneric. Naufragiaţii debarcară, căzură în 
genunchi şi mulţumiră Cerului pentru miraculoasa lor salvare. 


Capitolul XXIV. Încheiere 


Tot personalul fortului Esperance puse piciorul pe pământ 
după ce străbătuse mai mult de 1 800 de mile de la începerea 
dezgheţului, ajungând la capătul mării Behring, pe ultima din 
Aleutine, insula Blejinic. Pescarii din Aleutine, veniţi în ajutorul 
lor, îi primiră cu ospitalitate. Curând, locotenentul Hobson și 
oamenii săi reuşiră să intre în legătură cu agenţii englezi de pe 
continent, care erau în slujba Companiei Golfului Hudson. 

N-are rost, după istorisirea amănunţită a întâmplărilor, să 
mai punem în lumină curajul tuturor acestor oameni vrednici, 
demni de şeful lor, şi energia de care au dat dovadă în cursul 
multelor şi îndelungatelor încercări prin care au trecut. Tăria 
sufletească nu le-a lipsit nici bărbaţilor dar nici femeilor, cărora 
viteaza doamnă Paulina Barnett le-a dat mereu o pildă de 
temeritate în împrejurări potrivnice şi de calm faţă de ce le 
hărăzise soarta. Toţi au luptat până la capăt şi nu au îngăduit 
desperării să-i doboare, chiar când au văzut cum continentul 
pe care înfiinţaseră fortul Esperance se schimbă într-o insulă 
rătăcitoare, cum această insulă se transformă într-o insuliţă şi 
insuliţa într-un sloi de gheaţă, şi nici măcar când sloiul se topise 
aproape de tot, sub dubla acţiune a apelor calde şi a razelor 
solare. Chiar dacă încercarea Companiei de a fonda o factorie în 
ţinuturile arctice trebuia luată de la început, chiar dacă noul fort 
pierise, nimeni nu putea să-i învinuiască pe Jasper Hobson şi pe 
tovarăşii săi, care fuseseră puşi în condiţii cu neputinţă de 
prevăzut. În orice caz, din cele 19 persoane, încredințate 
locotenentului, nu lipsea la întoarcere nici una şi micuța 
colonie se înmulţise cu încă doi membri: tânăra eschimosă 
Kalumah şi copilul dulgherului Mac Nap, finul doamnei Paulina 
Barnett. Şase zile după salvare, naufragiaţii ajungeau la New- 
Arkhangelsk, capitala Americii ruse. Acolo, aceşti prieteni, care 
se apropiaseră atât de mult unul de altul din cauza primejdiei 
comune, se vor despărţi poate pentru totdeauna! Jasper 
Hobson şi ai săi trebuiau să se întoarcă la fortul Reliance, 
străbătând teritoriile Companiei, în timp ce doamna Paulina 
Barnett,  Kalumah, care voia să rămână împreună cu 
călătoarea, Madge şi Thomas Black intenționau să plece înapoi 
în Europa prin San Francisco şi Statele Unite. 

Dar înainte de a porni fiecare pe calea lui, locotenentul 
Hobson se adresă cu emoție în glas, în faţa tuturor tovarăşilor 


adunaţi în jurul său, doamnei Paulina Barnett, în următorii 
termeni: 

— Doamnă, fiţi binecuvântată pentru tot binele pe care ni l- 
aţi făcut! Aţi fost credinţa noastră, consolarea noastră, inima 
micii noastre lumi! Vă mulţumesc în numele tuturor! 

Trei rânduri de urale izbucniră în onoarea doamnei Paulina 
Barnett. Apoi fiecare soldat voi să-i stringa mâna curajoasei 
călătoare, iar fiecare femeie o îmbrăţişa cu multă căldură. Cât 
despre locotenentul Hobson, care nutrise pentru viteaza femeie 
o afecţiune atât de sinceră, îi strinse mâna pentru ultima oară, 
cu multă mâhnire în suflet. 

— E oare cu putinţă să nu ne mai revedem? întrebă el. 

— Nu, Jasper Hobson, răspunse călătoarea, nu, aşa ceva nu 
se poate. Şi dacă nu veniţi dumneavoastră în Europa, mă voi 
întoarce eu aici să vă întâlnesc... Aici sau în noua factorie pe 
care o veţi înfiinţa cândva... 

Atunci Thomas Black, care de când pusese piciorul pe 
pământul ferm îşi regăsise graiul, înainta şi rosti cu cel mai 
convins aer din lume: 

— Da, ne vom revedea... peste 26 de ani. Dragii mei, am 
pierdut eclipsa din 1860, dar nu o voi mai pierde pe cea care va 
avea loc, în aceleaşi condiţii şi pe aceleaşi meleaguri, în 1886. 
Deci, peste 26 de ani vă dau din nou întâlnire la limitele mării 
polare, atât dumneavoastră, scumpă doamnă, cât şi bravului 
nostru locotenent. 

{1} Linia la care ajunge apa mării la reflux. 

{2} Preşedintele Societăţii în acea perioadă (Nota ed. 
franceze). 

{3} Aproximativ 52 km sau 13 leghe (Nota ed. franceze).