Jules Verne — Doi Ani De Vacanta

Jules Verne 


Jules Verne 


Doi ani de vacanţa 


CUPRINS: 

Furtuna. Un iaht în voia soartei. Patru copilandri pe 
puntea vasului Sloughi. Pânza catargului principal sfâşiată. 
O vizită în interiorul iahtului. Ajutorul de marinar aproape 
strangulat. Un uriaş val din spate. Pământ, prin ceața 
dimineţii. Bancul de stânci. 

În zbaterea de ape dintre stânci. Briant şi Doniphan. 
Cercetarea țărmului. Pregătiri de salvare. Lupta pentru 
iolă. Din vârful catargului. Vitejeasca încercare a lui Briant. 
Un munte de apă. 

Institutul Chairman din Auckland. Cei mari şi cei mici. 
Vacanţă pe mare. Schoonerul Sloughi. Noaptea de 15 
februarie. În voia soartei. Ciocnirea. În furtună. Cercetări la 
Auckland. Ce-a mai rămas din schooner. 

Întâia explorare a țărmului. Briant şi Gordon prin păduri. 
Zadarnică încercare de a descoperi vreo peşteră. 
Inventariere. Provizii, arme, îmbrăcăminte, rufărie, 
ustensile, unelte, instrumente. Întâiul dejun. Întâia noapte. 

Insulă sau continent? Explorare. Briant pleacă singur. 
Amfibiile. Cârduri de pinguini şi foci. Dejunul. De sus de pe 
promontoriu. Cele trei insule din larg. O dăâră albastră la 
orizont. Înapoi la iaht. 

Neînţelegeri. Plecare amânată. Vreme rea. Pescuit. Fucuşi 
uriaşi. Costar şi Dole călare pe un bidiviu molatic. Pregătiri 
de plecare. În faţa constelaţiei Crucea Sudului... 

Pădurea de mesteceni. De sus, de pe faleză. Străbătând 
pădurea. O punte pietruită peste un pârâu. Râuleţul 
călăuzitor. Tabăra de noapte. Coliba. Linia albastră. Phann 
se adapă. 


Cercetări la vest de lac. De-a lungul țărmului. Struţi. Un 
pârâu izvorăşte din lac. Noapte liniştită. Piciorul falezei. Un 
dig. Rămăşiţele unei luntri. Inscripţia. Peştera... 69 

Cercetări în peşteră. Mobile şi unelte. Bolas şi lasso. 
Ceasornicul. Caietul ferfeniţit. Harta naufragiatului. Unde 
se aflau. Întoarcerea la tabără. Malul drept al râului. 
Mlaştina. Semnalele lui Gordon. 

Istorisirea celor văzute. Hotărârea de a părăsi vasul. 
Descărcarea şi demontarea schoonerului. O furtună care-l 
dezmembrează. Adăpostiţi în cort. Construirea unei plute. 
încărcarea şi îmbarcarea. Două nopţi p râu. Sosirea la 
French-den. 

Întâiele aranjamente în interiorul peşterii. Descărcarea 
plutei. La mormântul naufragiatului. Gordon şi Doniphan. 
Plita de bucătărie. Vânat cu blană şi vânat cu pene. Struţul 
„nandu”. Planurile lui Service. Vine vremea rea. 

Lărgirea grotei. Zgomote ciudate. Phann dispare. Phann 
reapare. Îmbunătăţiri aduse peşterii. Vreme rea. Nume 
date. Insula Chairman. Şeful coloniei. 

Programul de studii. Prăznuirea duminicii. Bulgări de 
zăpadă. Doniphan şi Briant. Geruri mari. Problema 
lemnelor de foc. Excursie la Traps-woods. Excursie la 
Sloughi-bay. Foci şi pinguini. O pedepsire în public. 

Ultimele răbufniri de iarnă. Căruţa. Întoarcerea 
primăverii. Service şi struţul. Pregătiri pentru o expediţie în 
nord. Vizuini. Stop-river. Faună şi floră. Capătul lacului 
Family. Deşertul de nisip. 

Ce drum să ia la înapoiere. Cercetarea spre apus. „Irucla” 
şi „algarroba”. Tufa de ceai. Torentul Dike-creek. Lama din 
Peru. Noapte agitată. Guanaci. Îndemânarea lui Baxter la 
aruncat lasso-ul. Întoarcerea la French-den. 

Briant e neliniştit de Jacques. Împrejmuire şi curte de 
păsări. Zahăr din arțar. Stârpirea vulpilor. O nouă expediţie 
la golful Sloughi. Înhămarea. Vânătoare de foci. Trăiască 
Briant. 


Pregătiri în vederea iernii viitoare. Ce propune Briant. 
Plecarea lui Briant, a lui Jacques şi a lui Moko. Traversarea 
lacului. East-river. Un mic port la gura râului. Marea din 
răsărit. Jacques şi Briant. înapoierea la French-den. 

Balta de extras sare. Picioroange. Excursie la South- 
moors. Aprovizionări de iarnă. Diferite jocuri. Între 
Doniphan şi Briant. Gordon intervine. Îngrijorare pentru 
viitor. Alegerile de la 10 iunie. 

Catargul de semnalizare. Geruri mari. Flamingo-ul. 
Patinajul. Îndemânarea lui Jacques. Nesupunerea lui 
Doniphan şi a lui Cross. Ceaţa. Jacques prins de ceţuri. 
Salvele de tun din French-den. Punctele negre. Purtarea lui 
Doniphan. 

Popas la capătul de miazăzi al lacului. Doniphan, Cross, 
Webb şi Wilcox. Despărțirea. Downs-lands. East-river. Pe 
ţărmul stâng în jos. Sosirea la gura râului. 

Cercetarea golfului Deception. Golful Bear-Rock. Cum să 
se înapoieze la French-den. Recunoaştere în nordul insulei. 
North-creek. Pădurea de fagi. Furtună cumplită. Noapte de 
spaimă. În zori. 

O inspiraţie a lui Briant. Bucuria celor mici. Construirea 
unui zmeu. Experienţa întreruptă. Kate. Supraviețuitorii de 
pe Severn. Primejdiile prin care trec Doniphan şi tovarăşii 
lui. Devotamentul lui Briant. Din nou împreună. 

Care e situaţia. Măsuri de prevedere. Schimbări în felul de 
viaţă. „Pomul-vacă”. Ce e nevoie de ştiut. O propunere a lui 
Kate. Pe Briant îl munceşte un gând. Proiectul lui. 
Consfătuire. Pe mâine! 

Prima încercare. Mărirea aparatului. A doua încercare. 
Amânare pe a doua zi. Propunerea lui Briant. Propunerea 
lui Jacques. Mărturisirea. Ideea lui Briant. În aer, în toiul 
nopții. Ce se vede. Vântul se-nteţeşte. Deznodământul. 

Şalupa de pe Severn. Costar bolnav. Întoarcerea 
rândunelelor. Descurajare. Păsările de pradă. Guanacul 
împuşcat. Pipa. Mai multă supraveghere. Furtună cumplită. 
Un foc de armă dinafară. Un țipăt al lui Kate. 


Kate şi Evans. Ce povesteşte Evans. După eşuarea şalupei. 
Walston la Bear-rock. Zmeul. French-den descoperit. Fuga 
lui Evans. Trecerea râului. Proiecte. Propunerea lui Gordon. 
Teritoriile din est. Insula Chairman-Hanovra. 

Strâmtoarea Magellan. "Ţările şi insulele care o înconjoară. 
Escalele stabilite. Proiecte de viitor. Cu forţa ori prin 
viclenie? Rock şi Forbes. Falşii naufragiaţi. Primire bună. 
Între unsprezece şi douăsprezece noaptea. Un foc de armă 
al lui Evans. Kate intervine. 

Interogatoriul lui Forbes. Situaţie gravă. O recunoaştere. 
Evaluarea forţelor. Restul taberei. Briant dispărut. 
Doniphan aleargă în ajutor. Rănit greu. Ţipete dinspre 
French-den. Apariţia lui Forbes. O lovitură de tun a lui 
Moko. 

Destindere. Eroii bătăliei. Ultimele clipe ale unui nefericit. 
Recunoaştere în pădure. Convalescenţa lui Doniphan. La 
portul Bear-rock. Reparaţia. Plecarea la 12 februarie. În 
josul râului Zeelanda. Rămas bun de la golful Sloughi. 
Extremitatea insulei Chairman. 

Printre canaluri. Întârzieri datorite vântului neprielnic. 
Strâmtoarea. Vaporul Grafton. Înapoierea la Auckland. 
Primirea în capitala Noii Zeelande. Evans şi Kate. Încheiere 


Capitolul 1. 

FURTUNA. UN IAHT ÎN VOIA SOARTEI. PATRU 
COPILANDRI PE PUNTEA VASULUI SLOUGHI. 

PÂNZA CATARGULUI PRINCIPAL SFÂŞIATĂ. O VIZITA ÎN 
INTERIORUL IAHTULUI. AJUTORUL DE MARINAR 
APROAPE STRANGULAIT. 

UN URIAŞ VAL DIN SPATE. PĂMÂNT, PRIN CEAŢA 
DIMINEȚII. BANCUL DE STÂNCI. 

În noaptea aceea de 9 martie 1860, norii se lăsaseră atât 
de jos peste mare, încât abia de mai vedeai la câţiva paşi. Pe 
marea aceasta în freamăt, cu valuri care în rostogolirea lor 


aruncau lumini livide, o navă de mic tonaj gonea cu aproape 
toate pânzele strânse. 

Era un iaht de o sută de tone - un schooner, cum sunt 
denumite goeletele în Anglia şi în America. 

Numele vasului era Sloughi. Zadarnic însă l-ai fi căutat 
scris pe placa de la pupa, căci vreo furtună ori poate o 
ciocnire i-l smulsese în parte. 

Să fi fost unsprezece seara. Sub latitudinea aceea, pe la 
începutul lui martie, nopţile sunt încă scurte. Către cinci 
dimineaţa aveau să se ivească zorile. Dar cu cât ar fi oare 
mai mică primejdia dacă soarele ar lumina depărtările? 
Corabia şubrezită n-ar rămâne tot o jucărie a valurilor? 
Nimic nu s-ar schimba... Doar domolirea hulei şi încetarea 
vântului năvalnic ar mai salva-o de la cel mai cumplit 
naufragiu, în plin ocean, departe de orice peticuţ de 
pământ pe care vreun supravieţuitor şi-ar mai găsi poate 
scăparea. 

La pupa navei, patru băieţi, unul de 14 ani, alţi doi de 13 şi 
ajutorul de marinar - musul - un negru de vreo 12 ani, toţi 
în jurul timonei, se străduiau din răsputeri să ţină piept 
furiei valurilor care amenințau să culce iahtul pe o parte. 
Era o treabă peste măsură de grea, căci roata nu mai putea 
fi frânată şi în orice clipă riscau să fie zvârliţi peste bord. 

Într-adevăr, către miezul nopţii, un val năprasnic izbi 
iahtul în flanc cu atâta putere, încât mare minune că n-a 
smuls timona cu totul. 

Copiii, răsturnaţi de zguduire, izbutiră totuşi să se ridice 
degrabă. 

— Mai merge timona, Briant? întrebă unul din ei. 

— Merge, Gordon, răspunse Briant, care-şi reluase locul 
şi-şi păstrase tot sângele rece. 

Apoi, adresându-se unui al treilea: 

— Fii tare, Doniphan, nu-ţi pierde cumpătul! Trebuie să-i 
salvăm pe ceilalţi! 

Toate astea le spusese în englezeşte, dar, după accent, îţi 
dădeai seama că Briant era francez. Şi întorcându-se către 


mus: 

— Eşti cumva rănit, Moko? 

— Nu, răspunse copilul. Numai de-am putea ţine vasul în 
echilibru să poată tăia valurile, că altfel ne ducem la fund. 

În clipa aceea, cineva dădu la o parte brusc deschizătura 
capotei din dreptul scării ce ducea spre salonul 
schoonerului. Două căpşoare apărură prin deschizătură şi 
odată cu ele şi capul vioi al unui câine care începu să latre. 

— Briant! Briant! strigă un copil de 9 anişori. Ce s-a- 
ntâmplat? 

— Nimic, Iverson, nimic! îl linişti Briant. Fă bunătate şi 
coboară numaidecât cu Dole... Hai, ce mai stai? 

— Da, dar ne e aşa de frică! spuse şi alt copil, mai mic ca 
ei. 

— Ce fac ceilalţi? întrebă Doniphan. 

— Şi lor le e frică, spuse Dole. 

— Hai, hai, la locul vostru! strigă Briant. Închideţi bine 
uşa, băgaţi capul sub plapumă, închideţi ochii şi n-o să vă 
mai fie frică! Nu e primejdie! 

— Atenţie! Alt val! strigă Moko. 

O izbitură puternică din spate zdruncină vasul. De astă 
dată, din fericire, valul nu trecu peste punte, căci dacă apa 
ar fi pătruns prin deschizătura capotei, iahtul, îngreunat, n- 
ar mai fi putut să se ridice deasupra valurilor. 

— Iute înăuntru! se răsti Gordon. Ce staţi! Vă arăt eu 
vouă! 

— Hai, copii! La culcare! le spuse mai cu blândeţe Briant. 

Căpşoarele se făcură nevăzute, dar un alt băieţel se arătă 
din spatele lor. 

— Nu-ţi putem fi şi noi de folos, Briant? 

— Nu, Baxter, nu! răspunse Briant. Tu cu Cross, cu Webb, 
cu Service şi cu Wilcox staţi cu copiii! Noi patru suntem 
destui aici! 

Baxter închise uşa din interior. 

— Şi lor le e frică, zise Dole. 


Cum! Aşadar nu erau decât copii la bordul acestui iaht în 
luptă cu furtuna? 

— Da, numai copii! 

— Şi câţi erau la bord? 

— Cincisprezece, cu Gordon, Briant, Doniphan şi musul. 

— În ce împrejurări se îmbarcaseră? 

— Vom afla în curând. 

Dar cum, nu e nici un bărbat pe iaht? Nici un căpitan care 
să dea comanda? Nici un marinar să le fie de ajutor? Nici 
un timonier care să conducă pe furtuna asta? 

— Nu! Niciunul! 

Aşadar, nu era nimeni pe bord care să-şi dea seama exact 
în ce anume punct se afla vasul Sloughi pe ocean? Şi ce 
ocean! Cel mai vast din toate! Pacificul care se întinde pe 
două mii de leghe în lărgime, de pe țărmurile Australiei şi 
ale Noii Zeelande până-n litoralul Americii de Sud. 

Care să fi fost cauza? Să fi pierit oare echipajul vasului în 
vreo catastrofă? Piraţi de prin Malaezia să fi pus stăpânire 
pe vas şi să fi lăsat de capul lor la bord doar pe copilandrii 
aceştia, dintre care cel mai răsărit avea abia 14 ani? 

Altfel, un vas de o sută de tone ar fi trebuit să dispună 
măcar de un căpitan, de un secund şi de cinci-şase 
marinari. Or, din tot personalul acesta strict necesar ca să-l 
conducă, nu mai rămăsese decât musul. 

De unde putea veni iahtul acesta, de pe ce tărâmuri 
austral-asiatice, de prin ce arhipelaguri ale Oceaniei, de 
câtă vreme plutea şi cu ce destinaţie? 

Desigur că dacă vreun comandant de vapor ar fi întâlnit 
goeleta Sloughi prin aste mări îndepărtate, copiii ar fi ştiut 
să-i răspundă la întrebări. Din nefericire însă, la orizont nu 
era nici urmă de corabie, nici de vreunul din acele 
transatlantice ale căror drumuri se încrucişează pe mările 
australiene, nici de nave de comerţ, cu aburi ori cu pânze, 
din cele trimise cu sutele din Europa ori din America înspre 
porturile din Pacific. Şi chiar dacă prin preajmă s-ar fi aflat 
vreun asemenea bastiment, atât de puternic datorită 


maşinilor sale ori aparaturii sistematice de pânze, tot n-ar fi 
putut veni în ajutorul iahtului pe care marea îl arunca de 
colo-colo ca pe-o epavă, deoarece şi el ar fi trebuit să lupte 
împotriva furtunii. 

Briant şi tovarăşii săi se străduiau din răsputeri ca iahtul 
să nu fie izbit din coastă. 

— Ce e de făcut? strigă Doniphan. 

— Tot ce o sta în puterile noastre! răspunse Briant. 

Aceste cuvinte erau rostite de un copilandru, în momente 
când până şi cel mai vajnic dintre bărbaţi poate că şi-ar fi 
pierdut nădejdea! 

Într-adevăr, furtuna se dezlănţuia tot mai aprigă. Vântul se 
năpustea cu o furie nimicitoare, cum spun marinarii - şi cu 
drept cuvânt, căci vasul putea fi spulberat într-o clipă de o 
răbufnire de vânt. De altfel, de două zile se aflau aproape în 
voia valurilor, deoarece catargul principal fusese rupt la 
patru picioare de la bază, astfel că nu mai avuseseră unde 
prinde „săgeata”, pânza din faţă care i-ar fi ajutat să poată 
ţine mai sigur vasul în direcţia vântului. Catargul mizenei, 
cu vârful retezat, mai ţinea încă, dar ameninţa dintr-o clipă 
într-alta să se prăbuşească peste punte, fiind slăbit din 
odgoane. 

La prova, bucăţi sfâşiate din şirul de vântrele se zbăteau în 
vânt cu pocnete ca de puşcă. Din toate pânzele nu mai 
rămăsese decât mizena, gata să se sfâşie şi ea, căci băieţii 
nu avuseseră putere s-o mai ruleze pe vergă, ca să-i 
micşoreze suprafaţa. lar dacă şi pânza asta s-ar sfâşia, 
vasul n-ar mai putea fi ţinut pe linia vântului, şi valurile, 
lovindu-l în coastă, l-ar culca şi l-ar scufunda cu oameni cu 
tot în adâncuri. 

De atâta vreme, nici o insulă nu se arăta în larg, nici un 
continent spre răsărit! Oricât de plină de primejdii ar fi fost 
o apropiere de țărm, totuşi copiii erau mai puţin îngroziţi de 
ea decât de furiile mării acesteia fără de sfârşit. Ţărmul, fie 
el cât de neprimitor ori de stâncos, ori de supus năvalei 
vijelioase a apelor şi zbuciumului neîntrerupt al valurilor 


printre stânci, ţărmul, gândeau ei, ar fi fost mântuirea, ar fi 
fost pământul care te ţine, nu oceanul acesta care se cască 
să te înghită. 

Căutau deci cu privirea, doar or vedea vreo lumină încotro 
să se îndrepte. Dar nici o licărire nu se arăta în noaptea 
întunecată. 

Deodată, curând după miezul nopţii, o pârâitură grozavă 
acoperi urletele valurilor. 

— S-a rupt catargul mizenei! strigă Doniphan. 

— Nu, răspunse Moko. Pânza s-a smuls din agăţători. 

— Trebuie scoasă cu totul, fu de părere Briant. Gordon, tu 
rămâi la timonă cu Doniphan, iar tu, Moko, vino să-mi ajuţi. 

Ca ajutor de marinar, Moko era oarecum priceput în 
meserie, dar nici Briant nu era chiar neştiutor. Doar 
străbătuse şi el Atlanticul şi Pacificul, călătorind din Europa 
spre Australia, şi nu-i erau cu totul necunoscute manevrele 
necesare pentru a conduce o navă. Aşa se face că ceilalţi 
băieţi, care habar n-aveau de vreo manevră, lăsară pe 
seama lui şi a lui Moko cârmuirea iahtului. 

Cât ai clipi, Briant şi ajutorul său ajunseră vitejeşte la 
prova. Pentru ca iahtul să nu fie izbit în coastă şi înclinat, 
trebuia neapărat înlăturată mizena - pânza principală - 
care se adunase ca o pungă, umflată de vânt în partea de 
jos, şi ţinea vasul în loc, gata să se aplece. De s-ar fi 
întâmplat una ca asta, nici că s-ar mai fi putut ridica decât 
dacă i-ar fi retezat catargul chiar de la bază, după ce l-ar fi 
desprins mai întâi din cabluri. Dar cum ar fi reuşit aşa ceva 
nişte copii? 

Cu toate greutăţile, Briant şi Moko au dat dovadă de mare 
dibăcie. Hotărâţi să păstreze cât mai multe pânze pentru ca 
iahtul să se menţină cu vântul din spate cât timp va ţine 
furtuna, ei reuşiră să lărgească frânghia vergei, care cobori 
la patru-cinci picioare deasupra punţii. Părţile zdrenţuite 
ale mizenei odată tăiate cu cuțitul, prinseră cu două cârlige 
colţurile de jos, legându-le cu frânghii trecute prin 
belciugele de fier de pe punte, lucru anevoios, căci în 


nenumărate rânduri vajnicii băieţi erau să fie măturaţi de 
valuri. 

Cu toate că pânzele erau atât de împuţinate, goeleta reuşi 
să-şi menţină direcţia pe care pornise de atâta vreme. Chiar 
dacă nu ar mai fi avut nici o pânză, corpul corăbiei oferea 
totuşi destulă suprafaţă vântului, pentru ca vasul să capete 
viteza unui torpilor. Totul era să poată întrece în iuţeală 
valurile, pentru ca să evite masele de apă zvârtite peste 
balustradă. 

Terminând, Briant şi Moko se înapoiară lângă Gordon şi 
Doniphan, ca să le ajute la timonă. Dar în aceeaşi clipă 
capota se deschise din nou şi un copil scoase capul. Era 
Jacques, fratele lui Briant, cu trei ani mai mic ca el. 

— Ce e cu tine, Jacques? îl întrebă frate-său. 

— Vino, vino! îi răspunse Jacques. A intrat apă până în 
salon! 

— Cum se poate? strigă Briant. Şi alergând spre scară, 
cobori degrabă. 

Salonul era slab luminat de o lampă care, din cauza 
tangajului, se legăna întruna când într-o parte, când într- 
alta. 

Prin umbră se zăreau vreo zece copii, întinşi pe canapele 
sau în paturi. Cei mai micuţi, între 8 şi 9 ani, înspăimântați, 
stăteau grămădiţi toţi laolaltă. 

— Nu e nici o primejdie! le spuse Briant, cu gând să-i 
liniştească. Doar sunteţi cu noi! Nu vă fie frică! Şi, plimbând 
lumina unui felinar peste podeaua salonului, îşi dădu seama 
că într-adevăr un strat de apă curgea când într-o parte, 
când în cealaltă a iahtului. 

De unde să fie apa? Să fi pătruns prin vreo crăpătură a 
bordajului? Trebuia văzut. 

În rând cu salonul mai era o cameră mai mare, apoi sala 
de mese şi cabina echipajului. 

Briant trecu la rând prin fiecare din ele şi văzu că apa nu 
pătrundea nici pe deasupra, nici pe dedesubtul liniei de 
plutire, ci, rămasă pe punte de pe urma unui val mai mare, 


parte din ea se scursese în interior pe lângă capota de la 
cabina echipajului. Deci, nici o primejdie. 

Ca să-şi liniştească tovarăşii, Briant mai trecu o dată prin 
salon, apoi, mai puţin îngrijorat, îşi reluă locul la cârmă. 
Goeleta era construită solid; prin fundul de curând 
recăptuşit cu aramă, apa nu-şi putea face loc. Putea, aşadar, 
să înfrunte furtunile. 

Să fi fost aproape unu noaptea. În bezna din jur, şi mai 
neagră din cauza grosimii norilor, furtuna se dezlănţuia 
cumplit. lahtul în mers părea învăluit de ape. Ţipătul ascuţit 
al pescăruşilor sfâşia văzduhul. Să însemne oare că e 
pământ pe-aproape? Nu, căci se întâmplă uneori să-i 
întâlneşti la sute de leghe depărtare de țărm: neputându-se 
împotrivi vântului, aceste păsări ale furtunii se lăsau târâte 
de uragan ca şi iahtul, căruia nici o putere din lume nu i-ar 
mai fi putut stăvili goana. 

O oră mai târziu se auzi o altă pârâitură. Puţinul ce mai 
rămăsese din mizenă se spintecase, iar fâşiile de pânză se 
împrăştiară în zare ca nişte enormi goelanzi. 

— Nu mai avem pânze, spuse Doniphan, şi nici putinţa să 
întindem alta! 

— Nu-i nimica.! răspunse Briant. Fii sigur că vom înainta 
tot atât de repede! 

— Halal răspuns! exclamă Doniphan. Dacă atâta te 
pricepi... 

— Păzea! Vin valuri mari din spate! strigă Moko. Trebuie 
să ne legăm strâns de ceva, altfel ne vor lua! 

Dar nici nu sfârşi bine, când deodată câteva tone de apă 
trecură peste punte. Briant, Doniphan şi Gordon fură 
aruncaţi peste capotă, de care reuşiseră să se agaţe. Cât 
despre Moko, se făcu nevăzut odată cu masa de apă care 
mătură iahtul din spate către faţă, smulgând şi o parte din 
rezerva de cherestea, două bărci şi o iolă - cu toate că 
fuseseră puse la adăpost - ca şi câteva prăjini de catarg şi 
cutia busolei. 


Dar, cum bucăţi din balustradă fuseseră şi ele smulse, apa 
s-a scurs de îndată, împiedicând iahtul să se scufunde sub 
enorma povară. 

— Moko! Moko! strigă Briant de cum îşi veni în fire. 

— L-o fi zvârlit în mare! spuse Doniphan. 

— Nu ştiu, nu se vede! Nu-l aud! spuse Gordon, 
aplecându-se peste punte. 

— Trebuie salvat! Iute, un colac de plută! Nişte frânghii! 
ceru Briant. Şi cu glas tare, care răsună puternic în scurtul 
răstimp de acalmie, îl strigă iar: Moko! Moko! 

— Ajutor! Ajutor! răspunse Moko. 

— Nu e în apă, spuse Gordon. Îi aud glasul dinspre prova. 

— Mă duc să-l scap, spuse Briant. 

Şi iată-l căţărându-se pe punte, apărându-se cât putea de 
loviturile scripeţilor care se bălăngăneau la capătul 
frânghiilor lăsate în voie şi ferindu-se ca din cauza 
tangajului să nu cadă pe puntea alunecoasă. 

Din nou strigătul lui Moko răsună din beznă. Apoi nu se 
mai auzi nimic. 

Între timp, cu sforţări supraomeneşti, Briant reuşi să 
ajungă la capota cabinei echipajului. 

Strigă... Nici un răspuns... Să-l fi smuls oare vreun alt val 
după ultimul său strigăt deznădăjduit? Dar atunci, 
sărmanul copil trebuie să fi rămas mult în urmă, căci hula 
nu l-ar fi putut duce cu iuţeala iahtului. În cazul acesta, era 
pierdut. 

Nu! Un geamăt slab ajunse până la Briant, care se repezi 
înspre locul unde era împlântat piciorul catargului din faţă. 
Acolo, dibuind prin întuneric, dădu peste un trup care se 
zbătea. 

Moko horcăia din greu, îngrămădit în unghiul pe care-l 
formează la prova balustrada iahtului: funia, cu care se 
legase peste mijloc ca să nu fie târât de valuri şi care îl 
scăpase de la înec, era acum pe cale să-l sugrume. Briant îşi 
deschise briceagul şi cu greu izbuti să taie frânghiile care-l 
strângeau pe băiat. 


Desprins din strânsoare şi readus pe punte, de îndată ce 
îşi veni în fire, copilul îi mulţumi lui Briant şi trecu de-a 
dreptul la cârmă. Toţi patru se legară, ca să nu fie luaţi de 
valurile năprasnice ce se ridicau în calea iahtului. 

Dar, contrar aşteptărilor lui Briant, vasul pierduse 
oarecum din viteză în urma ruperii mizenei şi îl pândea 
acum primejdia ca valurile ce năvăleau din spate, venind cu 
mai multă viteză decât aceea a iahtului, să-l inunde. 

Dar ce puteau face? Nu mai aveau nici o fărâmă de pânză 
pentru adaos. 

Lunii martie din emisfera australă îi corespunde luna 
septembrie din cea boreală, aşa că nopţile sunt cam tot atât 
de lungi ca şi zilele. Deci, fiind ora patru dimineaţa, era de 
aşteptat ca dinspre răsărit, adică din direcţia în care gonea 
schoonerul, să se ivească o geană de lumină. 

Şi poate că, odată cu zorile, furtuna avea să piardă din 
intensitate! Nu era exclus nici ca în zare să se arate vreun 
țărm, şi atunci soarta sărmanului echipaj de copii să se 
schimbe dintr-o clipă într-alta. Totul ar fi fost cu putinţă de 
îndată ce întâia geană de lumină ar fi tivit adâncurile zării. 

Către patru şi jumătate, o îngânare de ziuă se furişă 
înspre zenit. Din păcate, fâşiile de ceţuri nu te lăsau să vezi 
nici la un sfert de milă. Simţeai cum pe cer norii alergau 
într-o goană nebună. Uraganul nu se domolise nicidecum şi, 
în larg, marea clocotea înspumată toată de rostogolirea 
valurilor. Schoonerul, aci ridicat pe o creastă de val, aci 
prăbuşit într-un abis, s-ar fi răsturnat în nenumărate 
rânduri de-ar fi fost izbit din coastă. 

Cei patru tineri nu-şi luau ochii de la noianul de valuri 
despletite. Îşi dădeau bine seama că dacă furtuna nu 
încetează, sunt pierduţi. Nici urmă de îndoială că iahtul nu 
ar mai putea ţine piept încă douăzeci şi patru de ore şi, 
până la urmă, năvala de ape l-ar sfărâma. 

Deodată, Moko strigă: 

— Pământ! Pământ! 


Printr-un luminiş între ceţuri destrămate, lui Moko îi păru 
că i se arată un dâmb vioriu în răsărit. Să se fi înşelat? Cât 
de ades înfiripările acelea din zare nu sunt altceva decât 
învolburări de nori! 

— Pământ? tresări Briant. 

— Pământ! strigă Moko. Uite, colo, la răsărit! Şi arătă cu 
mâna un punct spre orizont, acum năpădit de ceţuri. 

— Eşti sigur? întrebă Doniphan. 

— Da, da, sigur! răspunse Moko. Dacă se mai destramă 
ceața, uitaţi-vă atent... colo... mai la dreapta de catargul 
mizenei! Uite-l! Uite-l! 

Ceţurile destrămate se ridicau acum tot mai sus, lăsând 
marea liberă. 

În curând, oceanul se desfăşură în toată imensitatea. 

— Da, da, pământ! Îi văd, îl văd! strigă Briant. 

— Şi încă şes! spuse Gordon, care-l privise cu luare- 
aminte. 

Nu mai rămânea nici o îndoială: pământ, continent ori 
insulă, cam la cinci-şase mile, pe o largă întindere la 
orizont. 

Cu direcţia ce o urmau şi din care furtuna nu le da pas să 
se mai abată, în mai puţin de o oră aveau să fie aruncaţi la 
țărm. Totul era ca vasul să nu fie zdrobit de puzderia de 
colţi de stâncă, înainte de a ajunge pe uscat. Dar copiii nici 
că se sinchiseau. Pământul. acesta, răsărit în faţa lor 
deodată, nu putea fi decât salvarea lor. 

Dar iată că vântul se umflă din nou şi mai turbat. lahtul, 
împins ca o jucărie, gonea nebuneşte către ţărmul care se 
profila acum ca zugrăvit în tuş, pe cerul alburiu. Mai în 
depărtare, ţărmul devenea stâncos şi înalt cam de 150-200 
de picioare. În faţă se întindea însă un prund larg, nisipos, 
din care se desprindea, spre dreapta, masa rotundă de 
copaci ai unei păduri ce înainta către interior. 

Eh, dacă iahtul ar avea norocul să acosteze la plaja aceea 
nisipoasă, fără să se lovească de vreun banc de stânci, sau 


dacă ar nimeri în vreun estuar adăpostit, poate că bieţii 
copii ar scăpa cu bine! 

În timp ce Doniphan, Gordon şi Moko stăteau nemişcaţi la 
timonă, Briant, la prova, nu-şi lua privirea de la ţărmul care 
se apropia văzând cu ochii, într-atât de repede înaintau. 
Dar zadarnic căuta vreun loc în care iahtul să poată acosta 
în condițiuni mai bune: nici urmă de estuar ori de râu şi nici 
de vreo limbă de nisip în care vasul să se împotmolească. 
Căci chiar din dreptul prundului începea un şir de colţi de 
stâncă, ale căror capete negre ieşeau din valurile împinse 
de furtună şi izbite de pereţii de piatră, într-un tumult 
înspăimântător. Într-un asemenea loc, vasul s-ar preface 
dintr-o dată în ţăndări. 

Briant se gândi atunci că ar fi mult mai bine ca toţi să se 
afle pe punte în clipa când s-ar produce eşuarea şi, 
deschizând capota, strigă: 

— Toată lumea sus! 

Primul fu câinele, urmat de vreo zece copii care se târâră 
cu greu înspre spatele iahtului. La vederea valurilor gata 
să-i înghită, cei mai mici începură să ţipe de spaimă... 

Către zece dimineaţa, schoonerul Sloughi se găsea în faţa 
țărmului abrupt. 

— Ţineţi-vă firea! Ţineţi-vă firea! striga Briant. 

Şi, pe jumătate dezbrăcat, stătea gata să sară în ajutorul 
celui care ar fi fost luat de un vârtej de apă, căci în mod 
sigur iahtul avea să fie aruncat pe stânci. 

Deodată, un prim zdruncin. Sloughi se lovise cu carena de 
stâncă; dar, deşi vasul se cutremurase din toate 
încheieturile, apa nu apucă să pătrundă pe nicăieri. 

Luat pe sus de un val, iahtul fu împins cu vreo cincizeci de 
picioare mai înainte, fără măcar să atingă stâncile care 
scoteau cap cu miile, apoi, aplecat pe stânga, rămase 
locului, într-un clocot neîntrerupt de apă plină de vârtejuri. 

E drept, nu mai erau în plină mare, dar până la țărm tot 
mai era un sfert de milă. 

Capitolul II. 


ÎN ZBATEREA DE APE DINTRE STÂNCI. BRIANT ŞI 
DONIPHAN. CERCETAREA ȚĂRMULUI. PREGĂTIRI DE 
SALVARE. LUPIA PENTRU IOLA. 

DIN VÂRFUL CATARGULUI. VITEJEASCA ÎNCERCARE A 
LUI BRIANI. UN MUNIE DE APA. 

Între timp, zăbranicul de ceţuri se topise şi în jurul iahtului 
privirea putea cuprinde un vast orizont. Pe cer, norii 
alergau în goană nebună şi furtuna nu-şi pierduse nimic din 
intensitate. Totuşi poate că-şi dădea ultima suflare peste 
ţarmurile astea necunoscute ale Pacificului. 

Ar fi fost şi timpul, căci, în starea în care era, iahtul trecea 
prin aceleaşi primejdii ca şi peste noapte, când avusese de 
înfruntat încercările din larg. 

Grămadă toţi, vârâţi unul într-altul, copiii păreau că-şi văd 
pieirea ori de câte ori vreun val venea rostogolindu-se şi se 
spărgea, trecând peste punte şi împroşcându-i cu spumă. 
Izbiturile erau cu atât mai înverşunate, cu cât schoonerul 
nu mai avea nici o apărare. Şi totuşi, măcar că la fiecare 
izbitură se cutremura din toate încheieturile, vasul nu 
părea să fi suferit vreo spărtură, nici când a dat cu carena 
de stâncă şi nici când s-a înţepenit între colții stâncoşi. 

Briant şi Gordon coborâră în camerele de jos şi îşi dădură 
seama că pe nicăieri apa nu pătrunsese în cală. Îşi liniştiră 
cum putură mai bine tovarăşii - şi mai ales pe cei mici. 

— Nu vă fie teamă, le spuse din nou Briant. E solid iahtul, 
şi ţărmul nu e departe. Staţi liniştiţi! Ne vedem noi la mal! 

— Şi adică de ce să mai stăm? întrebă Doniphan. 

— Chiar! De ce? sări şi altul, de vreo 12 ani, pe nume 
Wilcox. Doniphan are dreptate. De ce să mai stăm? 

— Pentru că marea e prea înfuriată încă şi ne poate 
arunca pe stânci, răspunse Briant. 

— Dar dacă iahtul se zdrobeşte? mai sări şi al treilea, 
Webb, cam de o seamă cu Wilcox. 

— Nu-mi vine a crede, spuse Briant, în orice caz, nu câtă 
vreme e reflux. Când apa se va fi retras, atât cât îi dă răgaz 
vântul, începem lucrările de salvare. 


Briant avea dreptate. Cu toate că fluxul şi refluxul nu sunt 
prea puternice în Pacific, totuşi deosebirea de nivel dintre 
creşterea şi descreşterea apelor e simţitoare. Ar fi dar în 
folosul lor să aştepte câteva ore, mai ales că în acest timp şi 
puterea vântului ar mai slăbi. E posibil ca refluxul să lase 
uscat şi o parte din bancurile de stânci. Atunci ar fi mai 
puţin primejdios să părăsească iahtul şi să parcurgă pe 
uscat sfertul de milă care îi mai desparte de țărm. 

Dar oricât de înţelept se dovedea a fi sfatul lui Briant, 
Doniphan cu alţi vreo trei nu se învoiau să-l urmeze. Se 
strânseseră la un loc, în faţă, şi şopoteau între ei. Se vedea 
cât de colo că Doniphan, Wilcox, Webb şi un alt băiat, numit 
Cross, nu se înțelegeau deloc cu Briant; iar dacă îl 
ascultaseră totuşi atâta vreme cât avuseseră de străbătut 
oceanul, o făcuseră pentru că Briant se pricepea oarecum 
la navigaţie. Dar în mintea lor existase în permanenţă 
gândul că, de îndată ce se vor vedea din nou pe uscat, 
fiecare să facă după capul lui - şi mai ales Doniphan, care 
se credea mai citit şi mai deştept decât toţi. De altfel, pe 
Briant avusese el cam din totdeauna pică şi nu vedea cu 
ochi buni că ceilalţi i se supuneau. 

Aşadar, era de temut ca cele ce se petreceau acum să nu 
înrăutăţească situaţia care, şi aşa, era destul de grea. 

Între timp, cei patru cercetau apele înspumate, numai 
vârtejuri, brăzdate de curenţi şi atât de amenințătoare. Nici 
un înotător, oricât de încercat, n-ar fi putut ţine piept 
zbuciumului de valuri luate din dungă de un vânt potrivnic. 
Sfatul lui Briant să mai aştepte câteva ore era cel mai 
cuminte. Atât Doniphan cât şi acoliţii săi au trebuit să 
recunoască şi să se întoarcă alături de ceilalţi. 

Briant tocmai îi spunea lui Gordon şi celor din jurul lui: 

— Pentru nimic în lume să nu ne despărţim! Toţi la un loc, 
altfel pierim! 

— Nu cumva ai pretenţia să ne supunem ţie orbeşte? 

— N-am nici o pretenţie, răspunse Briant, decât că trebuie 
să acţionăm cât mai bine ca să scăpăm cu toţii! 


— Ai dreptate, Briant! spuse Gordon, un băiat serios şi 
cumpănit, care niciodată nu vorbea necugetat. 

— Da, da, săriră şi vreo doi dintre cei mici, simțind în sinea 
lor că dreptatea era de partea lui Briant. 

Doniphan nu mai spuse nimic, dar ceilalţi trei continuau să 
stea deoparte, aşteptând momentul când aveau să înceapă 
lucrările de salvare. 

Şi acum, ce țărm să fi fost acela? Poate vreo insulă din 
Pacific, sau ţărmul unui continent? Greu de spus, întrucât 
iahtul era prea aproape de litoral pentru ca să-l poţi vedea 
în desfăşurare. Ţărmul forma un intrând larg, ca un golf, 
încadrat de două limbi de pământ, dintre care una destul de 
înaltă şi de prăpăstioasă, înspre miazănoapte, iar cealaltă 
lungă şi îngustându-se, către miazăzi. 

Dar oare, dincolo de aceste două fâşii, se întindea tot 
marea în jurul țărmului, înconjurând astfel o insulă? lată 
ceea ce zadarnic se străduia Briant să descopere cu una din 
lunetele de bord. 

Şi apoi, în cazul când ar fi o insulă, cum vor putea ei pleca 
mai departe, dacă nu vor reuşi să lase din nou la apă 
schoonerul, pe care, de altfel, fluxul îl va târi curând printre 
stânci, unde se va sfărâma? 

Sau, în cazul că insula e pustie - cum sunt multe în Pacific 
- ce s-ar face, din ce-ar trăi aceşti bieţi copii nevolnici, fără 
nimic alt decât ceva merinde, dacă le-ar salva? Câtă vreme 
pe un continent, şansele de salvare ar fi fost mult mai mari, 
căci ce alt continent putea fi decât America de Sud? Acolo, 
prin ţinuturile din Chile ori Bolivia, ar putea găsi ajutorare, 
dacă nu dintr-o dată, măcar la câteva zile după ce vor fi 
ajuns pe țărm. Drept e că şi în preajma pampasului te 
puteai aştepta la destule primejdii. Dar deocamdată, totul 
era să ajungă pe uscat. 

Cerul înseninat lăsa câmp deschis ochiului. În prim-plan se 
vedea clar plaja, împrejmuită în fund de o faleză, cu pâlcuri 
de copaci la poalele ei. Briant mai descoperi şi gura unui 
râu în partea din dreapta a țărmului. 


În fond, dacă coasta nu era tocmai atrăgătoare, cel puţin 
verdele copacilor dădea speranţa că ar putea fi rodnică, în 
felul celor din zona temperată. De bună seamă că dincolo 
de faleză, vegetaţia, ferită de vânturile din larg şi cu un 
pământ mai roditor, avea să fie mai bogată. 

Ce e sigur, însă, este că coasta nu părea să fie locuită. Nici 
o casă, nici o colibă, nici chiar la gura râului. Ori poate că 
băştinaşii - de-or fi - stau mai în interiorul ținutului, la 
adăpost de vânturile năprasnice din apus? 

— Nici urmă de vreun fum, spuse Briant, lăsând în jos 
luneta. 

— Şi nici urmă de vreo luntre pe plajă, adăugă Moko. 

— Cum să fie, dacă nu e port? răspunse Doniphan. 

— Parcă e nevoie de port! zise Gordon. Luntrile de pescuit 
pot să se adăpostească şi la gura vreunui râu, dar poate că 
din cauza furtunii le-au tras spre interior. 

Era posibil ca Gordon să aibă dreptate. Fapt e că, oricum 
ar fi fost, nu se vedea nici un fel de barcă, iar pe întreaga 
coastă, nici ţipenie de om. Să fie oare cu putinţă de locuit, 
în caz că sărmanii naufragiaţi ar fi nevoiţi să-şi găsească 
aici un refugiu timp de câteva săptămâni? lată dar care era 
prima lor grijă. 

Între timp, apa scădea treptat-treptat, dar foarte încet, 
căci vântul din larg nu-i dădea pace, cu toate că părea să fi 
slăbit întrucâtva şi să se fi abătut înspre nord-vest. Totul era 
acum să fie gata pentru clipa când s-ar ivi probabilitatea 
unui vad printre stânci. 

Era aproape şapte dimineaţa. Copiii, care mai de care, se 
trudeau acum să suie pe punte lucrurile de primă 
necesitate, rămânând ca pe celelalte să le transporte după 
ce s-ar fi văzut pe uscat. Mari şi mici, puneau cu toţii mâna. 
Dispuneau încă de o bună cantitate de conserve, pesmeţi, 
cărnuri sărate şi afumate. Le puseră pe toate în pachete, pe 
care cei mai mari urmau să le ducă la țărm: bineînţeles, 
numai dacă marea se va retrage atâta încât bancul de 


stânci să se lege cu uscatul. O fi oare refluxul destul de 
puternic încât apa să se retragă de la plajă până la stânci? 

Briant şi Gordon cercetară cu de-amănuntul marea. Odată 
cu schimbarea vântului, atât furtuna cât şi izbiturile 
valurilor dintre stânci parcă se mai domoliseră. Puteai să-ţi 
dai seama văzând cu ochii cum descreşte apa de-a lungul 
şirului de colţi de stâncă de la suprafaţă. De altfel, 
schoonerul simţea şi el urmările scăderii nivelului apei, 
înclinându-se mai mult la babord. Ba chiar era acum în 
primejdie să se lase cu totul pe o parte, având unghiul 
carenei foarte ascuţit şi chila la o mare înălţime, ca pentru 
iahturile de mare viteză. Aşa că dacă apa ar fi cuprins 
puntea, vasul ar fi fost ca şi pierdut. 

Mare păcat că bărcile de salvare pieriseră în furtună! Să 
le fi avut la îndemână, ar fi încăput cu toţii în ele, iar Briant 
şi ceilalţi ar fi încercat să le ducă la mal. Unde mai pui cu 
câtă uşurinţă ar fi transportat de la schooner la țărm atâtea 
lucruri de neapărată nevoie, pe care acum trebuiau să le 
lase la bord! Şi dacă peste noapte vasul se va zdrobi de 
stânci, ce se va mai alege din rămăşiţele sale când volbura 
apelor le va frământa printre puzderia de colţi? Vor mai fi 
bune la ceva? Dar proviziile, de-or lua apă, nu s-or strica? 
Bieţii copii, aruncaţi de furtună, nu se vor trezi oare lipsiţi 
de toate şi puşi în situaţia de a trăi doar cu ce-or găsi pe 
insulă? 

Supărător lucru că nu mai aveau bărci cu care să se 
salveze! 

Deodată, dinspre prova iahtului se auziră nişte strigăte. 
Baxter descoperise că iola pe care o credeau pierdută era 
acolo, încâlcită pe sub cordajele catargului din fruntea 
vasului. Drept e că în iolă n-ar fi putut intra mai mult de 
cinci sau şase dintre ei, dar cum era în bună stare - aşa 
cum constatară când o scoaseră pe punte - ar fi putut-o 
folosi în caz că distanţa până la țărm n-ar fi putut fi 
parcursă cu piciorul. Cu atât mai mult trebuia aşteptat ca 
apele să se retragă la maximum. 


Şi totuşi, între Briant şi Doniphan izbucni o ceartă atât de 
aprigă, încât mai-mai să sară la bătaie. Cei patru, Doniphan, 
Wilcox, Webb şi Cross, puseseră mâna pe iolă şi erau gata 
să o lanseze la apă, când Briant se duse către ei. 

— Ce-aveţi de gând? îi întrebă. 

— Ne priveşte! răspunse Wilcox. 

— Vreţi să vă îmbarcaţi în iolă? 

— Da, şi n-ai să ne împiedici tu, răspunse Doniphan. 

— Ba eu şi noi toţi pe care ai de gând să ne părăseşti. 

— Să vă părăsesc? Ce tot vorbeşti! spuse dispreţuitor 
Doniphan. Nici gând! Auzi? De cum ajungem la mal, unul 
din noi se înapoiază cu barca. 

— Şi dacă nu mai poate? strigă Briant, scos din fire. Şi 
dacă se sfarmă de stânci? 

— Suiţi! Suiţi! spuse Webb îmbrâncindu-l pe Briant şi, 
ajutat de Wilcox şi de Cross, săltase barca, gata s-o lase pe 
mare. 

Dar Briant o apucă de unul din capete. 

— N-o să plecaţi! îi spuse. 

— Vom vedea! răspunse Doniphan. 

— N-o să plecaţi! răcni Briant, hotărât să-i ţină piept, 
pentru binele tuturor. Iola e pentru cei mici, în caz că 
rămâne prea multă apă după reflux şi nu o pot trece cu 
piciorul. 

— La o parte! strigă Doniphan mânios. Aşa să ştii, Briant! 
Nu tu ai să ne stai în cale! 

— Ba eu! Aşa să ştii, Doniphan! 

Şi cei doi erau gata să sară unul la altul. 

Bineînţeles că Wilcox, Webb şi Cross s-ar fi alăturat lui 
Doniphan, în timp ce Baxter, Service şi Garnett erau de 
partea lui Briant. Şi nu se ştie unde ar fi ajuns lucrurile, 
dacă n-ar fi intervenit Gordon, care, ca cel mai în vârstă şi 
mai cumpănit, fu destul de înţelept să-şi dea seama ce-ar fi 
atras după sine o asemenea întâmplare, aşa că îi dădu 
dreptate lui Briant. 


— Haide, haide, Doniphan, fii mai înţelegător! Doar vezi 
cât de înfuriată e marea! Riscăm să pierdem iola. 

— Nu vreau! Nu vreau să ascult de poruncile lui Briant! 
Şi-a cam luat obiceiul ăsta de la o vreme! strigă Doniphan. 

— Nici noi! Nici noi! săriră Cross şi Webb. 

— Nu dau porunci nimănui, zise Briant, dar nici n-am să 
îngădui o samavolnicie, atunci când e în joc soarta tuturor! 

— Avem şi noi grijă, ca şi tine, zise Doniphan. Şi acum, că 
suntem la țărm... 

— Din păcate, nu suntem încă, lămuri Gordon. Nu te 
încăpăţâna, Doniphan, nu e încă momentul să lansăm iola. 

Nici că putea Gordon să facă mai la timp împăciuirea 
dintre Doniphan şi Briant - şi nu era întâia oară. Fapte că 
toţi îi dădură până la urmă dreptate. 

Marea scăzuse între timp cu vreo două picioare. Să fie 
oare vreo trecere printre stânci? Asta ar fi trebuit cercetat. 

Briant se gândi că de nicăieri n-ar putea să-şi dea mai bine 
seama de poziţia stâncilor decât de pe catargul mizenei, aşa 
că se-ndreptă către prova iahtului, apucă cu nădejde 
frânghiile de la tribord şi, încleştându-şi pumnii pe ele, urcă 
până la bare. 

De-a curmezişul bancului de stânci se contura o trecere 
mărginită de colţi stâncoşi ce ieşeau din apă. Pe acolo ar fi 
fost să se strecoare către țărm, în caz că porneau cu iola. 
Deocamdată, însă, apa era prea învârtejită şi înspumată 
peste colții de piatră şi sigur că barca ar fi fost zdrobită 
într-o clipă. Tot aşteptarea era mai bună, când marea în 
retragere ar fi dat la iveală un vad. 

De sus, de pe barele pe care încălecase, Briant cercetă cu 
de-amănuntul coasta. Îşi plimbă încet luneta de-a lungul 
țărmului până la poalele falezei. Toată partea aceea, 
cuprinsă intre cele două limbi de pământ pe o distanţă de 
opt-nouă mile, părea nelocuită. 

După o cercetare de vreo jumătate de oră, Briant cobori şi 
le împărtăşi tovarăşilor săi cele văzute. Dar dacă Doniphan, 


Wilcox, Webb şi Cross păreau că-l ascultă, dar fără să 
scoată o vorbă, Gordon întrebă îngrijorat: 

— Aşa e, Briant, că era cam şase dimineaţa când a eşuat 
schoonerul? 

— Da, atâta era, zise Briant. 

— Şi cât durează refluxul? 

— Cinci ore parcă, nu, Moko? 

— Da, cinci-şase ore, răspunse musul. 

— Asta ar însemna ca pe la unsprezece, spuse Gordon, să 
încercăm acostarea. 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse Briant. 

— Bine! Aşadar, să fim gata, dar să îmbucăm ceva mai 
întâi. Dacă o să trebuiască să ne zvârlim în apă, apoi să fie 
la câteva ore după masă. 

De la un băiat atât de chibzuit nu putea să vină decât un 
sfat bun. Se înfruptară deci cu ceva conserve şi pesmeţi. 
Briant avu grijă ca nu cumva cei mici, Jenkins, Iverson, Dole 
şi Costar, în mintea lor copilărească să se creadă scăpaţi de 
orice primejdie şi să mănânce mai mult decât trebuie, căci 
de douăzeci şi patru de ore nu luaseră nimic în gură. Dar 
totul decurse bine şi, cu un pic de rachiu subţiat cu apă, toţi 
se simţiră întremaţi. După care, Briant porni din nou către 
prova şi, rezemat de parapet, cercetă iarăşi stâncile. 

Cât de încet descreşteau apele! Şi totuşi, fără îndoială că 
nivelul scădea din moment ce iahtul se lăsa tot mai mult pe 
o parte. Moko, cu un fir cu plumb, se apucase să sondeze 
apa: încă era adâncă de peste opt picioare deasupra 
prundului. Mai putea fi vorbă ca refluxul să-l descopere? 
Moko nu credea una ca asta şi i-o spuse lui Briant în şoaptă, 
ca să nu-i sperie pe ceilalţi. 

Briant se gândi să-l înştiinţeze şi pe Gordon. Amândoi 
înţeleseră că vântul, chiar dacă-şi schimbase direcţia mai 
către nord, tot nu lăsa marea să se retragă în voie, aşa ca 
pe o vreme liniştită. 

— Ce e de făcut? întrebă Gordon. 


— Nu ştiu... Nu ştiu!... spuse Briant. Ce grozăvie să nu ştii 
şi să te simţi copil, când ar trebui să fii bărbat! 

— Nevoia o să ne înveţe! spuse Gordon. Să nu ne pierdem 
cumpătul, Briant, şi să chibzuim! 

— Atunci la treabă, Gordon! Dacă nu părăsim iahtul 
înainte ca fluxul să reînceapă şi dacă ne mai apucă o noapte 
pe vas, suntem pierduţi...! 

— Nici vorbă că da, căci iahtul o să se prefacă în ţăndări. 
Aşadar, cu orice preţ trebuie să-l părăsim. 

— Cu orice preţ, Gordon! 

— Ce-ar fi să înjghebăm o plută? 

— Şi eu mă gândisem, zise Briant. Din păcate, mai toate 
prăjinile au fost smulse de furtună, iar ca să tai parapetul şi 
să faci o plută, nu mai e timp. Tot iola ar rămâne, dar nu ne 
putem servi de ea pentru că e prea în fierbere marea. Nu! 
Ce s-ar putea, cred eu, ar fi să întindem un cablu până la 
stânci şi să-i fixăm solid capătul de un vârf de stâncă. Aşa 
poate că ne-am ţine de el până la mal. 

— Şi cine duce cablul? 

— Eu, spuse Briant. 

— lar eu te voi ajuta, adăugă Gordon. 

— Nu, eu singur!... zise Briant. 

— Nu iei iola? 

— Am risca s-o pierdem, Gordon; mai bine s-o avem ca 
ultimă salvare. 

Dar înainte de a porni la fapte, Briant, pentru orice 
eventualitate, mai luă încă o măsură de prevedere: puse pe 
copii să se încingă cu centurile de înot pe care le aveau la 
bord, pentru ca, atunci când vor trebui să părăsească vasul 
şi apa ar fi prea adâncă ca ei să ajungă la fund cu 
picioarele, colacii să-i ţină la suprafaţă, iar băieţii mai mari 
să-i împingă către țărm, în vreme ce ei s-ar ţine de cablu. 

Se făcuse zece şi un sfert. Peste patruzeci şi cinci de 
minute, apele refluxului erau la maximum de retragere. În 
partea din faţă a vasului, apa avea încă o adâncime de 
patru-cinci picioare şi părea că n-are de gând să mai scadă 


decât cu câteva degete. La vreo şaizeci de paşi mai spre 
țărm, e drept că fundul mării se ridicase simţitor. Se putea 
vedea după tulburarea apei şi după nenumăratele creste de 
stânci care scoteau cap peste tot. Greul era cum să ieşi din 
vâltorile acelea adânci, care se semnalau în faţa navei. 

Cu toate astea, dacă Briant ar reuşi să tragă cablul într- 
acolo şi să-l fixeze solid de o stâncă, pentru ca apoi, cu o 
depănătoare de cablu, să-l poată întinde bine, asta le-ar 
înlesni să treacă până la un loc unde să poată pune piciorul. 
Mai mult: dacă tot pe cablu ar mai putea împinge şi 
baloturile cu provizii şi cele de neapărată trebuinţă, copiii 
ar ajunge pe mal fără nici o pierdere. 

Astfel, oricât de primejdioasă se dovedea a fi încercarea, 
Briant nu se dădea în lături, nici n-ar fi lăsat pe altul, ci se 
pregăti să înfrunte totul singur. 

Erau pe bord mai multe cabluri din cele lungi de vreo sută 
de picioare, cu care se remorchează de obicei alte 
ambarcaţiuni. Briant luă unul care-i păru mai potrivit ca 
grosime şi al cărui capăt şi-l petrecu pe după mijloc, după 
ce-şi scoase mai întâi haina. 

— Hai, voi ceilalţi, veniţi şi fiţi gata să desfăşuraţi mereu 
cablul, strigă Gordon. 

Doniphan, Wilcox, Cross şi Webb îşi dădură seama cât de 
hotărâtoare era clipa şi, vrând-nevrând, se pregătiră să 
descolăcească şi să întindă puţin câte puţin cablul, ca să-l 
mai uşureze pe Briant. 

Când să se lase în apă, frate-său, Jacques, alergă către el: 

— Frăţioare! 

— Nu te teme, Jacques, nu te teme pentru mine! Şi într-o 
clipă, Briant spintecă apa, înotând cu putere, în timp ce 
cablul se desfăşura în urma lui. 

Dar lucrul acesta ar fi fost greu şi pe o mare liniştită, 
necum pe o asemenea furtună, când valurile se zbăteau ca 
nebune între colții apropiaţi de stâncă. 

Curenţii învălmăşiţi îl răsuceau în loc şi nu-i dădeau pas să 
înainteze. Abia de mai putea să se desprindă din încleştarea 


lor. 

Cu greu, totuşi Briant înaintă către țărm, în timp ce băieţii 
îi dădeau întruna cablu la mână. Vedeai însă cum îl lasă 
puterile, măcar că nu era decât la cincizeci de paşi de 
schooner. Vântul sufla împrăştiat, împingând valurile din 
două părţi deodată. Cum veneau învârtejite, în faţa lui 
Briant se căscă un gol adânc şi învolburat. Pe acela de l-ar 
putea ocoli, poate că ar ajunge la țărm, căci mai încolo 
apele păreau liniştite. Ca să-l ocolească, se smuci brusc şi 
căută să se zvârle spre stânga. Dar în zadar. Un înotător cât 
de încercat şi cât de vânjos, tot n-ar fi izbutit. Prins între 
valuri, Briant fu târât în viitoare. 

— Ajutor! Trageţi! Trageţi! mai avu putere să strige. 

Pe punte, toţi îşi pierdură capul. 

— Trageţi! strigă Gordon, păstrându-şi sângele rece. 

Băieţii începură degrabă să înfăşoare cablul ca să-l 
readucă pe Briant până nu înghite prea multă apă şi nu se 
asfixiază. 

Cât ai clipi, Briant fu suit pe punte, fără cunoştinţă, e 
drept; dar îşi veni repede în fire, în braţele lui Jacques. 

Aşadar, încercarea de a trage un cablu peste vârfurile de 
stânci a dat greş. Nimeni altul nu ar mai fi putut repeta 
încercarea, cu oarecare şanse de reuşită. Nu le mai 
rămânea sărmanilor copii decât să aştepte. Să aştepte, ce? 
Un ajutor? Dar de unde? De la cine? 

Trecuse de amiază. Fluxul începuse. Il simţeai. Zbaterea 
valurilor către țărm era tot mai mare. Ba încă, odată cu 
luna nouă, apele aveau să crească şi mai mult decât în ajun. 
Dacă vântul din larg nu înceta, schoonerul avea să fie săltat 
şi zvârlit din locul său, izbit din nou cu fundul de stânci, ba 
poate chiar răsturnat. Şi atunci nimeni n-ar mai scăpa cu 
viaţă. Dar nu era nimic de făcut! 

Îngrămădiţi cu toţii la pupa - cei mici la mijloc, cei mari pe 
de lături - priveau neputincioşi la valuri cum creşteau, în 
timp ce colții de stâncă piereau rând pe rând, acoperiţi de 


ape. Din nenorocire, se întoarse şi vântul; ca şi în noaptea 
din ajun, sufla iarăşi din apus, bătând cu toată tăria coasta. 

Pe măsură ce apa era mai adâncă, valuri tot mai înalte 
împroşcau iahtul cu spumă şi amenințau să-l năpădească. 
Cine le mai putea veni în ajutor? 

Înspre ora două, schoonerul, săltat de maree, nu se mai 
apleca la babord, în schimb, din cauza tangajului, partea 
din faţă lovea mereu cu carena fundul mării, în timp ce 
partea din spate rămânea înţepenită între stânci. În curând, 
şocurile se înteţiră într-atât, încât nava se culca de pe o 
parte pe cealaltă; copiii trebuiau să se ţină unul de altul, ca 
să nu fie zvârliţi peste bord. 

Când deodată, un munte de apă spumegândă, venind din 
larg, se înălţă uriaş la oarecare depărtare de iaht. Ai fi zis 
că e un zăpor dezlănţuit sau un sorb înalt de vreo douăzeci 
de picioare. Năvala năprasnică de ape acoperi dintr-o dată 
bancul întreg de colţi şi luând pe sus iahtul, zbură cu el 
peste stânci fără măcar să le atingă. Cât ai clipi, într-un 
noian de apă şi de spume în mijlocul plajei, schoonerul se 
izbi de o movilă de nisip din faţa pâlcului de copaci de la 
poalele falezei, unde rămase nemişcat, dar pe uscat de astă 
dată, în timp ce marea se retrăgea de pe toată plaja. 

Capitolul III. 

INSTITUTUL CHAIRMAN DIN AUCKLAND. CEI MARI ŞI 
CEI MICI. VACANŢA PE MARE. 

SCHOONERUL SLOUGHI. NOAPTEA DE 15 FEBRUARIE. 

ÎN VOIA SOARTEI. CIOCNIREA. ÎN FURTUNA. 
CERCETĂRI LA AUCKLAND. 

CE-A MAI RĂMAS DIN SCHOONER. 

Pe vremea aceea, Institutul Chairman era unul dintre cele 
mai cu vază din oraşul Auckland. Institutul număra vreo 
sută de elevi, din cele mai bune familii din ţară. Maorii, 
băştinaşii arhipelagului, nici n-ar fi fost admişi să-şi aducă 
acolo copiii. Ei îşi aveau şcolile lor. În Institutul Chairman 
nu erau decât englezi, francezi, americani, germani, fii de 
proprietari, rentieri, negustori sau funcţionari ai coloniei. Li 


se dădea o educaţie cuprinzătoare, la fel cu cea din 
institutele din Regatul Unit. 

Arhipelagul Noii Zeelande e compus din două insule 
principale: la nord Ika-Na-Mawi sau Insula Peştelui, iar la 
sud, Ilawai-Ponamu sau [ara Jadului Verde. Despărţite prin 
strâmtoarea lui Cook, ele se află între paralelele 34*-45* 
sud, poziţie foarte asemănătoare celei pe care o are în 
emisfera boreală partea din Europa cuprinzând Franţa şi 
nordul Africii. 

Insula Ika-Na-Mavwi, foarte crenelată în partea de sud, are 
forma unui trapez neregulat, care se prelungeşte către 
nord-vest, formând o curbură terminată prin capul Van- 
Diemen. 

Oraşul Auckland e aşezat chiar în locul de unde porneşte 
această curbură, într-un punct unde peninsula are o lăţime 
doar de câteva mile. Aşadar, oraşul are o aşezare asemenea 
Corintului din Grecia, pentru care a şi fost denumit 
„Corintul Sudului”, şi are două porturi deschise, unul către 
vest, altul către est. Cel din est, aşezat pe ţărmul golfului 
Hauraki, a fost construit, din cauză că apa nu are destulă 
adâncime, pe nişte prelungiri pe piloni, cum se obişnuieşte 
în Anglia, unde vapoarele de tonaj mijlociu pot să acosteze. 

Portul comercial e şi el aşezat pe o asemenea prelungire, 
străbătută de Queen's Street, una din arterele principale 
ale oraşului. 

Cam către mijlocul acestei străzi se afla Institutul 
Chairman. 

lată că în după-amiaza zilei de 15 februarie 1860, pe 
poarta institutului ieşeau vreo sută de băieţi tineri, însoţiţi 
de părinţii lor, toţi veseli şi zglobii ca nişte păsărele cărora 
le-ai deschis colivia. Ei da, se dăduse vacanţă: două luni de 
răsfăţ şi de libertate. Ba încă, pentru unii din ei, şi 
perspectiva unei călătorii pe mare, fapt care stârnise mare 
vâlvă printre ceilalţi elevi ai liceului şi o amarnică invidie pe 
fericiţii ce aveau să se îmbarce pe bordul iahtului Sloughi, 
gata să facă înconjurul Noii Zeelande. 


lahtul acesta elegant, prevăzut de părinţii elevilor cu tot 
ce trebuie, avea să plece într-o călătorie de şase săptămâni. 
El aparţinea tatălui unuia din elevi, William H. Garnett, fost 
căpitan de marină comercială. Familiile socotiseră cam cât 
avea să coste această călătorie, făcută în cele mai bune 
condiţii de siguranţă şi confort, şi împărţiseră cheltuiala pe 
numărul de elevi. Ce bucurie fără margini pentru nişte 
băieţi tineri, care nici că puteau să petreacă o vacanţă mai 
minunată! 

În pensioanele engleze, educaţia e cu totul alta decât în 
cele din Franţa. 

Elevii sunt grupaţi după vârstă, iar aici, în Institutul 
Chairman, erau cinci categorii. Dacă cei dintr-a-ntâi sau 
dintr-a doua încă îşi mai sărutau părinţii pe amândoi obrajii, 
cei dintr-a treia, conştienţi că au crescut, înlocuiau sărutul 
copilăresc printr-o strângere de mână care-i făcea mai 
bărbaţi. Şi, bineînţeles, nici vorbă de supraveghetor, de 
control dacă citeau romane sau ziare. Îşi aveau zilele lor de 
ieşire, ore de studiu limitate, exerciţii fizice, box şi tot felul 
de jocuri. 

Dar - în schimbul atâtor libertăţi de care rareori abuzau - 
li se cerea să se supună „pedepsei corporale”, în special 
biciului. 

Englezii, după cum se ştie, au până-ntr-atât respectul 
tradiţiei, atât în viaţa particulară cât şi în cea publică, încât 
îl împing până la absurd în şcoli - neavând totuşi nimic 
comun cu corvezile pe care cei „bătrâni” le impun 
„bobocilor” în şcolile din Franţa. 

Dacă elevii mai vechi aveau datoria să ocrotească pe cei 
nou veniţi, o făceau numai cu condiţia ca, în schimb, cei mici 
să le dea în mod obligatoriu unele ajutoare casnice, de la 
care nu se pot sustrage. Aceste servicii ca, de pildă, să le 
aducă micul dejun, să le perie hainele, să le curețe ghetele, 
să se ducă după un lucru sau altul, erau numite „fagism”, 
iar cei care le îndeplineau purtau numele de „fags”1. 


Mai întotdeauna cei mici, din primele categorii, erau servii 
celor din categoriile superioare, iar dacă refuzau, era vai de 
ei, le făceau viaţa amară. Numai că celor mici nici prin gând 
nu le trecea să refuze, căci asta avea să-i înveţe cu 
disciplina - pe care n-o găseşti în liceele franceze. 

Elevii care urmau să plece în excursie pe vasul Sloughi 
făceau parte din toate categoriile Institutului Chairman. 
După cum bine s-a văzut, pe bordul iahtului se găseau copii 
de la opt până la paisprezece ani. Şi toţi aceşti 
cincisprezece băieţi, împreună cu musul, aveau să 
rătăcească în voia soartei şi să pătimească în fel şi chip. 

S-ar cădea poate să arătăm numele, vârsta, deprinderile, 
firea, situaţia socială, ca şi legăturile dintre ei în institutul 
din care porniseră în vacanţă. 

În afară de fraţii Briant, amândoi francezi, şi de Gordon, 
american, toţi ceilalţi erau englezi. 

Doniphan şi Cross erau fiii unor proprietari bogaţi din 
înalta societate a Noii Zeelande. în vârstă de câte 
treisprezece ani şi ceva, erau veri şi făceau parte din 
categoria a cincea. 

Doniphan, inteligent şi studios, ţine să-şi afirme 
superioritatea faţă de colegii lui, atât în ceea ce priveşte 
învăţătura, cât şi purtarea, fapt pentru care a şi fost 
poreclit „lord Doniphan”. Fire autoritară, ar vrea ca el să 
hotărască oriunde s-ar afla. De acolo şi porneşte rivalitatea 
dintre Briant şi el, datând de câţiva ani, rivalitate care a 
crescut pe măsură ce împrejurările l-au ridicat pe Briant în 
ochii colegilor săi. Cât despre Cross, elev cu nimic mai 
deosebit ca alţii, e plin de admiraţie pentru tot ce spune, 
face ori gândeşte vărul său Doniphan. 

Baxter, din aceeaşi categorie şi tot de treisprezece ani, fire 
rece, calculată, harnic şi ingenios, îndemânatic în totul - e 
fiul unui negustor cu mai puţină dare de mână. 

Webb şi Wilcox, de câte doisprezece ani şi jumătate, fac 
parte din categoria a patra. Potrivit de deştepţi, destul de 
încăpăţânaţi, de arţăgoşi şi plini de pretenţii, vor să fie 


serviţi ca nici un altul de către cei mici. Părinţii amândurora 
sunt bogaţi şi fac parte din înalta funcţionărime a ţării. 

Garnett, dintr-a treia, şi prietenul lui, Service, amândoi de 
câte doisprezece ani, sunt, unul, fiul unui căpitan de marină 
acum în retragere, iar celălalt, al unui colonialist bogat de 
pe coasta de nord a portului Waitemala. Prietenia dintre 
familiile lor a făcut ca şi Garnett şi Service să fie 
nedespărţiţi. Copii buni, cam fără tragere de inimă la lucru, 
n-ar aştepta decât s-o ia razna de cum s-ar vedea de capul 
lor. 

Dragostea lui Garnett e acordeonul, atât de iubit de 
marinarii englezi. Şi, ca fiu de marinar, cânta ori de câte ori 
îi venea cheful şi bineînţeles că n-a uitat să-şi aducă 
acordeonul şi pe bordul lui Sloughi. 

Cât despre Service, fără îndoială că e cel mai vesel, cel mai 
zvăpăiat dintre toţi - spiriduşul Institutului Chairman - 
pasionat după aventuri de călătorie, după Robinson Crusoe 
şi Robinson elveţianul, pe care le citeşte mereu cu nesaţ. 

Vin la rând acum cei doi băieţi de nouă ani: Jenkins, fiul 
directorului societăţii de ştiinţe Societatea regală a Noii 
Zeelande, iar celălalt, Iverson, fiul pastorului bisericii 
metropolitane St. Paul. Amândoi, deşi abia în primele 
categorii, sunt citați printre elevii buni ai institutului. 

Urmează doi copii: Dole, de opt ani şi jumătate, şi Costar, 
de opt ani, amândoi fii de ofiţeri din armata anglo- 
zeelandeză din orăşelul Ouchunga, la şase mile depărtare 
de Auckland, pe ţărmul portului Manukau. Mare lucru n-ar 
fi de spus despre ei, decât poate că Dole e foarte îndărătnic 
şi Costar foarte mâncăcios şi că, dacă nu sunt grozavi 
printre cei din categoria lor, ei tot se ţin mândri nevoie- 
mare că ştiu să scrie şi să citească - ceea ce nu e lucru de 
prea multă laudă la vârsta lor. 

Rămâne acum să vorbim de ceilalţi trei băieţi îmbarcaţi pe 
iaht: americanul şi cei doi francezi. 

Americanul e Gordon, de paisprezece ani. Şi faţa, şi ţinuta 
au de pe acum în ele ceva din rigiditatea specific „yankee”. 


Mai stângaci poate şi mai greoi decât colegii săi, Gordon e 
totuşi, fără îndoială, cel mai cu judecată dintre toţi cei din 
categoria a cincea. Nu te uimeşte, ca Doniphan, printr-o 
distincţie fizică, dar are o minte clară şi un simţ practic de 
care dă totdeauna dovadă. Îl preocupă numai lucruri 
serioase. Metodic şi rece, cercetător până-n mici amănunte, 
ideile îi stau rânduite în minte întocmai ca obiectele din 
pupitru: totul e clasat, etichetat, adnotat pe un carnet 
special. E drept, colegii îl preţuiesc, îi recunosc meritele şi, 
chiar dacă nu e englez de baştină, l-au primit cu inima 
deschisă. 

Gordon s-a născut la Boston, dar, rămas orfan de amândoi 
părinţii, nu mai are altă rudă decât pe tutorele său, fost 
viceconsul, care, după ce şi-a încheiat cariera, s-a stabilit în 
Noua Zeelandă, unde de câţiva ani locuieşte într-una din 
frumoasele vile risipite pe înălțimile din apropierea 
localităţii Mount-Saint-John. 

Cât despre cei doi francezi, Briant şi Jacques, sunt fiii unui 
inginer cu vază, venit de vreo doi ani la direcţia unei mari 
întreprinderi pentru secarea mlaştinilor din mijlocul insulei 
Ika-Na-Mavwi. Fratele mai mare e de treisprezece ani. Nu se 
prăpădeşte învățând, cu toate că e foarte deştept; ba i se 
întâmplă chiar să rămână uneori în coada categoriei a 
cincea. Dar când şi-o pune în gând, prinde şi pătrunde totul 
cu atâta uşurinţă şi are o memorie atât de uimitoare, încât îi 
lasă pe toţi în urmă, lucru pe care Doniphan nu i-l poate 
ierta. Niciodată ei doi nu s-au putut împăca în şcoală, iar 
urmările dezbinării dintre ei s-au văzut şi pe iahtul Sloughi. 
Apoi, Briant mai e şi cutezător şi inimos la treabă, călit în 
exerciţii fizice, iute la replică, pe lângă astea bun camarad, 
fără înfumurări ca Doniphan, poate un pic lăsător când e 
vorba de ţinută şi îmbrăcăminte - într-un cuvânt, un 
adevărat francez şi tocmai prin aceasta atât de deosebit de 
colegii lui englezi. De câte ori n-a luat el partea celor mai 
mici şi timizi împotriva tiraniei celor mari! Şi nicicând n-a 
vrut să audă de fagism. Din asta i s-au şi tras prigoană, 


rivalitate, ba chiar bătăi, din care a ieşit cu bine datorită 
faptului că era curajos şi puternic. lată dar cum a reuşit să 
se facă iubit de mai toţi, iar când a fost vorba de 
conducerea vasului, colegii, majoritatea lor, n-au şovăit să i- 
o încredinţeze lui, cu atât mai mult cu cât în timpul cât a 
străbătut mările şi oceanele, din Europa până în Noua 
Zeelandă, a putut să prindă câte ceva din tainele navigaţiei. 

Jacques, fratele lui Briant, trecea, mai mult chiar decât 
Service, drept cel mai nebunatic şi mai ghiduş din şcoală, 
gata la tot felul de năzbătii şi pozne, pus să le joace o festă 
colegilor şi încasând, din cauza asta, pedepse peste 
pedepse. 

Dar, după cum vom vedea, firea lui se schimbase cu totul 
din clipa când iahtul s-a desprins de țărm, şi nimănui nu i-a 
venit în minte din care pricină. 

Aceştia sunt copiii pe care furtuna i-a azvârlit pe una din 
coastele Oceanului Pacific. 

În tot acest timp de câteva săptămâni, cât trebuia să 
dureze excursia de-a lungul ţărmurilor Noii Zeelande, 
iahtul avea să fie condus de însuşi stăpânul lui, tatăl elevului 
Garnett, unul din cei mai vajnici marinari din ţinuturile 
Australiei şi Asiei. 

De câte ori nu străbătuse schoonerul întreg litoralul Noii 
Caledonii, al Noii Olande, de la strâmtoarea Torres până la 
cele mai de sud capuri ale Tasmaniei, sau până-n mările 
insulelor Moluce, Filipine şi Celebes, spaima bastimentelor 
chiar de mare tonaj. Dar era un iaht solid construit, cât se 
poate de bine înzestrat marinăreşte şi în stare să înfrunte 
cele mai aprige furtuni. 

Echipajul era compus din căpitan, şase marinari, un 
bucătar şi un mus, Moko - un copil negru cam de 
doisprezece ani, ai cărui părinţi erau de multă vreme în 
slujba unui colonialist din Noua Zeelandă. 

Să nu uităm că pe bord mai era şi un câine frumos, Phann, 
câinele lui Gordon, care nu-şi părăsea nici un moment 
stăpânul. 


Plecarea era hotărâtă pentru ziua de 15 februarie. Intre 
timp, iahtul, legat cu un odgon, aştepta la capătul portului 
comercial, adică destul de în larg. 

Echipajul nu se afla pe bord în seara de 14, când tinerii 
pasageri veniseră să se îmbarce. Căpitanul Garnett n-avea 
să vină decât cu puţin înaintea plecării. Doar secundul şi 
Moko, musul, îl întâmpinară pe Gordon şi pe colegii lui - 
ceilalţi marinari se mai duseseră la un ultim păhărel de 
whiski. Ba chiar după ce îi instală pe copii şi îi culcă, 
secundul socoti că se poate duce şi el la cârciuma din port 
unde-i erau tovarăşii de echipaj şi făcu greşeala de neiertat 
să întârzie până după miezul nopţii. Cât despre mus, biruit 
de somn, adormise în cabina de gardă. 

Ce s-a petrecut între timp? Poate că nimeni n-o să ştie 
vreodată. Ce e sigur e că odgonul care lega iahtul de țărm, 
fie din neglijenţa, fie din rea-voinţa cuiva, s-a desprins... La 
bord, nimeni nu şi-a dat seama de nimic. 

Jur împrejurul golfului şi portului Hauraki era o noapte 
neagră. Luat de vântul ce sufla cu putere şi de refluxul ce-l 
sălta pe dedesubt, schoonerul gonea acum vertiginos spre 
larg. 

Când musul se trezi, iahtul purtat de valuri se legăna cu 
totul într-altfel decât când se afla lângă țărm. Moko alergă 
degrabă pe punte... Iahtul gonea fără cârmă. 

La strigătele musului, Gordon, Briant, Doniphan şi alţi 
câţiva săriră din culcuşuri, alergând în sus pe scări. Dar 
zadarnic strigau după ajutor. Nu se mai vedea nici o 
singură lumină din oraş ori din port. lahtul se afla în plin 
golf, la trei mile depărtare de coastă. 

La propunerea lui Briant, căreia i se alătură şi musul, se 
puseră cu toţii să mai ridice o pânză, pentru ca vântul, 
umflând-o dintr-o latură, să-i întoarcă din nou la țărm. Dar, 
prea grea de mânuit ca să-i dea orientarea cea bună, 
pânza, în care vântul de apus lovea din plin, îi duse cu şi 
mai multă repeziciune către larg. lahtul lăsă în urmă capul 
Colville, trecu strâmtoarea care îl desparte de insula 


Bariera Mare şi în curând ajunse la câteva mile de Noua 
Zeelandă. 

E lesne de înţeles în ce situaţie gravă se aflau. Şi dinspre 
țărm nu mai era nici o nădejde de scăpare. Chiar în cazul că 
vreun vapor ar porni în căutarea lor, tot i-ar trebui câteva 
ore ca să-i ajungă, admițând că prin negura nopţii i-ar 
putea descoperi. Dar, şi în timpul zilei, cum să zăreşti o 
navă atât de mică pe necuprinsul mării? lar ca să-şi vină 
singuri în ajutor, cum ar putea-o face nişte bieţi copii? Dacă 
vântul nu-şi schimba direcţia, puteau să-şi ia nădejdea să se 
mai vadă la țărm! 

Mai rămânea, e drept, speranţa să întâlnească vreun 
vapor în drum spre unul din porturile Noii Zeelande. Asta-l 
făcu pe Moko să înalțe la noroc un felinar în vârful 
catargului mizenei şi, resemnaţi, să aştepte apoi ivirea 
zorilor. 

Cei mari găsiră cu cale ca pe micuţii, care dormeau fără să 
fi simţit zarva de pe punte, să-i lase să-şi continue somnul. 
Spaima lor n-ar fi făcut decât să sporească învălmăşeala. 

În câteva rânduri încercară să schimbe direcţia iahtului, 
dar de fiecare dată şi-o abătea din nou, gonind ţintă către 
răsărit. 

Deodată fu semnalată o lumină la douăzeci de mile: o 
lumină albă în vârful catargului - semn că era un vapor în 
mers. În curând apărură şi luminile de poziţie: roşu şi 
verde. Dar, din faptul că se vedeau amândouă, puteai 
deduce că vaporul se îndrepta direct către iaht. 

Zadarnic scoteau băieţii ţipete de groază - vuietul 
valurilor şi şuierul aburilor care ţâşneau pe coşul vaporului, 
odată cu vâjâitul vântului devenit mai aprig în larg, le 
acoperi strigătul, purtându-l peste întinderi. 

Dar dacă marinarii nu i-au putut auzi, oare cei de gardă n- 
aveau să vadă felinarul vasului? Ar mai fi fost o şansă. 

Din nefericire, la un zdruncin de tangaj, funia care-l ţinea 
s-a rupt şi felinarul a căzut în mare, ştergând orice urmă de 


prezenţă a iahtului din calea vaporului, care înainta spre el 
cu douăsprezece mile pe oră. 

În câteva clipe, iahtul fu ciocnit şi poate s-ar fi scufundat 
imediat dacă-l izbea din coastă. Lovitura însă a fost în spate 
şi n-a sfărâmat decât o bucată din balustradă, cu placarda 
purtând numele iahtului, fără să atingă corpul vasului; 
izbitură piezişă şi atât de slabă, încât vaporul şi-a continuat 
cursa, lăsând în urmă iahtul pradă furtunii care se apropia. 

Adesea, căpitanii nici nu se sinchisesc să vină în ajutorul 
unei nave pe care au lovit-o, lucru de neiertat şi, din păcate, 
prea adevărat. Dar se prea poate ca, în cazul acesta, cei de 
pe vapor nici să nu fi simţit ciocnirea cu un vas atât de mic, 
pe care nici măcar nu-l zăriseră. 

Împinşi de vânt în voia soartei, bieţii băieţi se socoteau 
pierduţi. Când se făcu ziuă, toată întinderea era pustie. 
Porțiunea aceasta a Pacificului e foarte puţin frecventată. 
Vapoarele ce-l străbat din Australia către America sau din 
America spre Australia au itinerarul mai către nord sau mai 
către sud. lahtul n-a întâlnit niciunul în cale. A doua noapte 
se lăsă şi mai neguroasă ca întâia şi, dacă vijelia se mai 
domolea când şi când, în schimb vântul nu înceta să sufle 
dinspre vest. 

Cât timp avea să dureze călătoria aceasta, nici Briant şi 
nici ceilalţi nu puteau şti. Zadarnic încercară în tot felul să 
îndrumeze iahtul din nou spre ţinuturile neozeelandeze. Nu 
se pricepeau nici să-l abată din drumul pe care pornise şi n- 
aveau nici puterea să-i întindă pânzele. 

Aceasta era situaţia când Briant, luptând cu o bărbăţie mai 
presus de vârsta lui, crescu în ochii tuturor şi se impuse 
până şi lui Doniphan. Şi dacă nici cu ajutorul lui Moko n-a 
izbutit să abată iahtul din drum şi să-l îndrepte către apus - 
a reuşit totuşi, cu puţinul ce-l ştia, să-l menţină pe linia de 
plutire. Zi şi noapte n-a mai închis ochii, cercetând întruna 
zarea în nădejdea vreunui prilej de salvare. A avut grijă să 
arunce în mare sticle cu bilete în care arăta situaţia iahtului 


- încercare zadarnică, fără îndoială, dar care a socotit că 
trebuia făcută. 

Între timp, curenţii din apus împingeau necontenit iahtul 
ce străbătea Pacificul, fără putinţa nici de a-i schimba 
direcţia, nici de a-i micşora viteza. 

Ce a urmat, se ştie. La câteva zile după ce schoonerul a 
lăsat în urmă strâmtorile din preajma golfului Hauraki, s-a 
stârnit o furtună, care timp de două săptămâni a bântuit cu 
o furie nemaipomenită. 

Bătut de valuri cât munţii şi gata să fie zdrobit, iahtul, care 
de bună-seamă că ar fi pierit de n-ar fi fost atât de solid, a 
fost zvârlit de furtună pe o coastă necunoscută a Pacificului. 

Care va fi de aci înainte soarta acestui pension de 
naufragiaţi, târâţi la optsprezece mii de leghe depărtare de 
Noua Zeelandă? De unde avea să le vină vreun ajutor, dacă 
nu şi-l puteau da ei înşişi? 

Părinţii lor aveau de ce să-i creadă pierduţi, cu schooner 
cu tot, în valuri, căci, de îndată ce dispariţia vasului a fost 
constatată, în aceeaşi noapte de 14 spre 15 februarie, a fost 
anunţat şi căpitanul Garnett, şi familiile sărmanilor copii. 
Vestea unei asemenea nenorociri a uimit şi îndurerat întreg 
oraşul. 

Dar dacă odgonul s-a desprins sau s-a rupt, se putea totuşi 
ca iahtul să nu fi fost împins chiar către largul golfului şi 
poate că tot l-ar mai fi putut găsi, măcar că vântul care sufla 
cu putere din apus se înteţea din ce în ce mai mult şi nu mai 
lăsa nici o nădejde. 

Fără să piardă o clipă, directorul portului puse totul în 
mişcare spre a veni în ajutorul iahtului. Două vaporaşe 
porniră imediat în cercetare pe o rază de câteva mile în 
afara portului Hauraki. Noaptea întreagă răscoliră 
împrejurimile peste care furtuna începuse să bântuie, şi 
când înspre ziuă se înapoiară, fu numai, ca să rupă inimile 
bieţilor părinţi atât de greu încercaţi de această groaznică 
nenorocire. Pentru că, dacă nu găsiră iahtul, găsiră totuşi 
rămăşiţe din el, şi anume bucăţile din balustrada dinapoia 


vasului, căzute în mare după ciocnirea cu vaporul peruvian 
Quito - ciocnire de care vaporul nici nu-şi dăduse seama. 

Pe frânturile găsite erau săpate trei sau patru din literele 
numelui de Sloughi. 

Părea dar foarte firesc ca toată lumea să-l creadă sfărâmat 
de furtună şi, ca urmare, scufundat sau pierit pentru 
totdeauna cu toţi de pe el, la douăsprezece mile depărtare 
de Noua Zeelandă. 

Capitolul IV. 

ÎNTÂIA EXPLORARE A ȚĂRMULUI. BRIANT ŞI GORDON 
PRIN PĂDURI. ZADARNICA ÎNCERCARE DE A DESCOPERI 
VREO PEŞTERA. 

INVENTARIERE. PROVIZII, ARME, ÎMBRĂCĂMINTE, 
RUFĂRIE, USTENSILE, UNELTE, INSTRUMENTE. 
ÎNTÂIUL DEJUN. ÎNTÂIA NOAPTE. 

Ţărmul era pustiu, aşa cum bine văzuse Briant când se 
suise să-l cerceteze de pe barele catargului mizenei. 

De o oră, schoonerul, aruncat la țărm, zăcea înţepenit în 
bancul de nisip. Nici urmă de vreun băştinaş, nu o casă, nu 
o cabană, nu o colibă, nici pe sub mulţimea de copaci 
rămuroşi dinspre faleză, nici pe malurile râului lărgit de 
apele în creştere ale fluxului. Nici ţipenie, nici urmă de 
picior de om pe plaja pe care valurile lăsau în retragere 
dâre lungi de ierburi de mare. La gura râului, nici o luntre 
de pescuit; nici un firicel de fum în zare, pe tot cuprinsul 
golfului. 

Briant şi Gordon se gândiră că mai întâi de toate ar trebui 
să străbată pilcurile acelea de copaci, ca să ajungă la faleză 
şi să urce până sus, de-o fi cu putinţă. 

lată-ne pe uscat! Mare lucru! spuse Gordon. Dar ce fel de 
uscat o fi, până-ntr-atât de nelocuit... 

— Numai de n-ar fi nelocuibil, răspunse Briant. Provizii şi 
muniții avem noi pentru câtăva vreme, dar cum să facem 
rost de un adăpost, căci ne trebuie unul, măcar pentru 
copii! De ei trebuie să avem grijă mai întâi! 

— Nici vorbă că da! zise Gordon. 


— De cercetat unde ne aflăm, spuse Briant, vom avea timp 
şi după ce ne vom fi îngrijit de ce e mai principal. De-am fi 
pe-un continent, tot ar mai fi nădejde de scăpare, dar dacă 
ne aflăm pe o insulă, şi încă pe o insulă pustie... Dar să 
lăsăm asta! Hai, Gordon, să vedem ce putem descoperi! 

Porniră de îndată şi ajunseră la marginea pădurii, care se- 
ntindea de-a curmezişul între faleză şi ţărmul din dreapta al 
râului, cam la trei-patru sute de paşi mai sus de vărsare. 

Nici prin pădure nu era vreo urmă de trecere a omului, 
nici un luminiş, nici vreo cărare. Doar trunchiuri de copaci 
bătrâni, răpuşi de vreme şi culcaţi la pământ. Picioarele 
tinerilor se afundau până la genunchi într-un covor de 
frunze uscate. Totuşi, păsările fugeau speriate, ca şi când ar 
fi ştiut că nu trebuiau să se încreadă în oameni. Şi nu era de 
mirare. S-ar fi putut ca pe ţărmul acesta pustiu să se arate 
când şi când băştinaşi de prin împrejurimi. 

Briant şi Gordon trecură degrabă prin pădurea care 
devenea tot mai deasă, pe măsură ce se apropiau de lanţul 
stâncos ce se înălța ca nişte metereze înalte cam de 180 de 
picioare. Vor găsi ei oare la poalele de piatră ale acestui zid 
de nepătruns vreo spărtură adâncă în care să se poată 
adăposti? Ar fi fost o mare fericire. Acolo, în vreo peşteră pe 
care desimea copacilor ar fi apărat-o de vânturile aprige 
din larg, o peşteră ferită de năvala apelor, şi-ar fi aflat chiar 
pe timp de furtună un adăpost minunat. În ea şi-ar înjgheba 
cu toţii un refugiu de moment, până ce o cercetare mai 
amănunţită a țărmului le-ar îngădui să se încumete mai 
departe spre interiorul ținutului. 

Din nefericire, de-a lungul întregului zid de granit, mai 
abrupt ca un parapet de oţel, Gordon şi Briant nu 
descoperiră nici o grotă şi nici măcar vreo crestătură în 
piatră cât să poată urca pe culme. 

Ca să înainteze în interior, ar fi fost nevoie să ocolească 
toată faleza aceasta pe care Briant o studiase de pe barele 
catargului schoonerului. 


Timp de aproape o jumătate de oră, o ţinură amândoi tot 
înspre miazăzi, de-a lungul falezei, până ce ajunseră la 
ţărmul din dreapta al râului care se pierdea şerpuind în 
zare, înspre răsărit. Dar, pe câtă vreme ţărmul unde se 
aflau ei era verde şi umbrit de o frumuseţe de copaci, de la 
celălalt țărm, dimpotrivă, începea un şes nesfârşit, fără 
verdeață şi fără nici o unduire de teren. Ai fi zis, un ţinut 
întins de mlaştini, cât vedeai cu ochii spre miazăzi. 

Dezamăgiţi că nu se putuseră urca pe culmea falezei de 
unde de bună seamă că ar fi putut cerceta cuprinsul pe o 
rază de câteva mile, Briant şi Gordon se întoarseră la 
Sloughi. 

Doniphan cu alţi câţiva se căţărau pe stâncile din apă, în 
vreme ce Jenkins, Iverson, Dole şi Costar se jucau adunând 
scoici. 

Stând de vorbă cu cei mai mari, Briant şi Gordon îi 
încunoştiinţară de cele ce văzuseră. Şi până la alte 
cercetări, se gândiră că e bine să nu lase iahtul în părăsire. 
Chiar aşa, cu chila zdrobită şi cu o puternică înclinare la 
babord, tot mai putea servi un timp ca adăpost, chiar pe 
locul unde eşuase. Cu toate că puntea era avariată în faţă, 
deasupra cabinei echipajului, în schimb salonul şi camerele 
din fund mai puteau servi de adăpost împotriva furtunilor. 
Cât despre bucătărie, scăpase teafără din izbiturile de 
stânci, spre bucuria celor mici, pentru care mâncarea era 
mai presus de orice. 

Mare noroc, oricum, pentru sărmanii băieţi că nu mai erau 
nevoiţi să care pe mal toate cele de trebuinţă pentru o 
aşezare nouă, căci, chiar dacă ar fi izbutit, la câte greutăţi 
şi la ce munci s-ar fi expus! 

Dacă iahtul ar fi rămas prins între întâile şiruri de stânci, 
cum ar mai fi salvat ei atâtea materiale? Marea n-ar fi 
sfărâmat până la urmă schoonerul? Şi dintre rămăşiţele 
împrăştiate, cum ar mai fi putut aduna arme, muniții, 
conserve, îmbrăcăminte, rufărie, unelte de tot felul, atât de 
indispensabile acestei mici societăţi? Mare noroc cu fluxul 


acela puternic, care le-a luat pe sus iahtul şi l-a aruncat 
dincolo de bancul de stânci! Chiar dacă nu mai putea servi 
pe mare, tot îl puteau locui, odată ce partea de sus 
înfruntase furtuna, apoi şocul - şi nicicum nu-l mai puteau 
urni din bancul de nisip în care intrase cu chila. 

Cu vremea, e sigur că de atâtea ploi şi soare avea să se 
scorojească, şi atunci laturile aveau să se desfacă, puntea să 
se caşte şi adăpostul de acum să se năruie. Dar până atunci, 
naufragiaţii fie că vor izbuti să ajungă în vreun oraş sau sat, 
fie că - dacă au fost azvârliţi de furtună pe o insulă pustie - 
îşi vor găsi o peşteră în stâncile de pe litoral. 

Deocamdată, cel mai bun lucru pe care-l puteau face era 
să rămână pe bordul lui Sloughi. Şi chiar aşa au şi făcut, pe 
loc. 

Pe o scară de frânghii agăţată la tribord, pe partea 
înclinată a vasului, băieţii, mari şi mici, putură să ajungă la 
capota de deasupra scării interioare. Moko, care se 
pricepea oarecum la bucătărie ca un mus ce era, ajutat şi 
de Service, pe care lucrul acesta îl amuza, se apucă să 
înjghebeze un dejun. Mâncară toţi cu poftă, ba încă Jenkins, 
Iverson, Dole şi Costar făcură şi haz. Numai Jacques Briant, 
el, glumeţul, care altădată îi distra pe toţi, stătea singur 
deoparte, într-atât de nerecunoscut şi în mişcări şi ca fire, 
încât se întrebau cu toţii ce e cu el. Jacques însă se 
închisese într-o tăcere de nepătruns şi se ferea să răspundă 
la întrebări. 

Istoviţi după atâtea zile şi nopţi de veghe în mijlocul 
furtunilor şi al primejdiilor de tot felul, copiii nu se mai 
gândiră la nimic decât să doarmă. Cei mici o şi zbughiră 
spre încăperile iahtului, iar cei mari nu întârziară să-i 
urmeze. Briant, Gordon şi Doniphan se gândiră că ar fi mai 
bine să stea pe rând de veghe. Nu era exclus să dea peste 
ei vreo haită de sălbăticiuni sau vreo ceată de băştinaşi. Dar 
nu se întâmplă nimic. Noaptea trecu în linişte şi când 
soarele se arătă pe cer, porniră cu toţii să chibzuiască la 
cele de trebuinţă. 


Era nevoie mai întâi de o listă cu proviziile ce se aflau pe 
iaht, apoi cu armele, cu uneltele, cu îmbrăcămintea şi cu 
sculele. Dintre toate însă, problema hranei era cea mai 
gravă, deoarece coasta părea pustie. Scăparea ar fi fost 
doar în pescuit şi vânat, dacă era ceva de vânat. 

Până acum, Doniphan, care era un iscusit vânător, nu 
văzuse decât stoluri de păsări care zburau peste stânci şi 
faleză. Dar ca s-ajungi să te hrăneşti numai cu păsări de 
mare, nu era nici o ispravă. Şi atunci trebuiau bine 
chibzuite proviziile de pe iaht, ca să ajungă cât mai multă 
vreme. 

Dar după toate socotelile, în afară de pesmeţi, din care 
aveau din belşug, celelalte - conserve, şunci, preparate de 
carne şi de făină de prima calitate, cârnăţărie şi mirodenii, 
gelatine, saramuri şi cărnuri conservate în cutii - n-ar 
ajunge mai mult de două luni, şi încă cu multă economie. 
Aşadar, ar trebui chiar de la început să-şi procure cele de 
primă necesitate mai mult din vânătoare şi pescuit, ca să 
păstreze proviziile pentru când ar fi nevoiţi să parcurgă 
sute de mile până la vreun port de pe litoral sau vreun oraş 
de pe continent. 

— Numai de-ar fi toate conservele în bună stare! spuse 
Baxter. Dacă apa o fi pătruns în cală după ce am eşuat... 

— Asta om vedea noi când vom deschide cutiile care ne 
par avariate... răspunse Gordon. Dacă le-am fierbe din nou 
conţinutul, poate că nu le-am pierde. 

— Mă ocup eu de asta, zise Moko. 

— Şi cât mai degrabă, spuse Briant, căci în primele câteva 
zile vom fi obligaţi să trăim numai cu conservele de pe 
Sloughi. 

— Şi de ce să nu tragem chiar azi o raită pe stâncile 
dinspre miazănoape, unde poate vom găsi nişte ouă bune 
de mâncat? 

— Da, da... săriră şi Dole şi Costar. 

— Şi de ce să nu pescuim? zise Webb. Nu sunt undiţe pe 
bord şi nu e peşte în mare? Cine vine la pescuit? 


— Eu, eu! strigară copiii. 

— Hai, fie! încuviinţă Briant. Dar să ştiţi că nu e joacă! 
Undiţe nu dăm decât la pescarii serioşi. 

— Fii pe pace, Briant! zise Iverson. Vom da pescuitului 
aceeaşi atenţie pe care o dăm tezelor. 

— Toate bune, dar mai întâi să facem inventarul iahtului, 
spuse Gordon. Să nu ne gândim numai la mâncare! 

— Dar şi ceva scoici şi stridii pentru masă prind bine, îşi 
dădu cu părerea Service. 

— Fie, zise Gordon. Hai, trei sau patru din voi! Tu, Moko, 
mergi cu ei... 

— Da, domnule Gordon! 

— Să nu-i slăbeşti din ochi, spuse Briant. 

— Fără nici o grijă! 

Pe Moko te puteai bizui. Era un băiat de nădejde, săritor, 
îndemânatic şi foarte curajos, şi avea să fie de mult folos 
tuturor celor de pe bord; iar când auzea de Briant, nimic 
nu-i mai părea greu. Pe de altă parte, şi Briant ţinea mult la 
Moko, pe câtă vreme colegii lui englezi s-ar cam fi codit să 
spună aşa ceva. 

— Haidem! strigă Jenkins. 

— Nu mergi cu ei, Jacques? îl întrebă Briant pe frate-său. 

Jacques dădu din cap că nu. 

Jenkins, Dole, Costar şi Iverson plecară aşadar, în paza lui 
Moko, de-a lungul stâncilor dezvelite de reflux. Poate că 
printre pietre o să facă rost de o bună provizie de scoici, de 
midii, poate şi de stridii, care le-ar fi prins foarte bine 
pentru masa de dimineaţă, mâncându-se fie crude, fie fripte 
sau fierte. 

Se duceau sărind într-un picior, văzând în această excursie 
mai mult prilej de joacă decât partea serioasă. Copiii 
aproape că uitaseră de primejdiile prin care trecuseră, iar 
la cele ce aveau să vină, nici că se gândeau. Aşa se întâmplă 
la vârsta aceasta. 

De cum se depărtară, cei mari se puseră să caute prin 
cămările vasului. Pe de o parte, Doniphan, Cross, Wilcox şi 


Webb începură să cerceteze armele, muniţiile, 
îmbrăcămintea şi rufăria de pat, sculele şi uneltele care se 
găseau pe bord. Pe de altă parte, Briant, Garnett, Baxter şi 
Service făcură o listă de băuturi: vinuri, bere, lichioruri, 
whisky, care se aflau în fundul calei, în butoiaşe cam de zece 
până la patruzeci de galioane2 fiecare, şi pe care, îndată ce 
le lua în primire, Gordon le şi trecea în carneţelul lui. Tot 
carneţelul, de altfel, era plin numai cu însemnări de felul 
cum era organizat schoonerul şi ce încărcătură avea. 
Americanul metodic, parcă de când lumea contabil, avea 
lista tuturor materialelor şi lăsa impresia că acum numai le 
verifica. 

Descoperiră mai întâi de toate că aveau un schimb 
complet de pânze, cu tot ce ţine de ele: odgoane, cabluri, 
frânghii şi altele. De-ar mai fi fost în stare iahtul să 
pornească pe mare, nimic nu i-ar fi lipsit dintr-un 
echipament de schimb. Dar şi aşa, dacă pânzele astea 
minunate n-aveau să mai servească iahtului, aveau să le 
prindă de minune pentru instalarea lor. Mai găsiră şi ceva 
unelte de pescuit, plase şi undiţe de tot felul, pe care le 
trecură în inventar - ustensile de preţ, numai peşte să fie. 

Cât despre arme, iată ce se găsea trecut pe carnetul lui 
Gordon: opt puşti de vânătoare, o carabină specială cu tir 
lung şi douăsprezece revolvere. Iar ca muniții, trei sute de 
cartuşe speciale pentru arme care se încarcă prin magazie, 
două butoaie cu praf de puşcă de câte 25 de livre, o bucată 
mare de plumb şi o mulţime de gloanţe şi alice. 'Toate 
muniţiile astea, pe care le pregătiseră pentru escalele 
iahtului pe țărmurile Noii Zeelande, aveau să-şi găsească 
acum un ţel mult mai înalt, acela de a asigura viaţa tuturor 
şi - doamne fereşte! - poate cel de a le-o apăra. 

Mai găsiră în cala vasului şi rachete pentru semnalizări pe 
timp de noapte, vreo treizeci de ghiulele şi proiectile pentru 
cele două tunuri mici, instalate pe iaht, de care era de dorit 
să nu aibă nevoie. 


Cât priveşte obiectele de toaletă şi vasele de bucătărie, 
aveau de ajuns chiar dacă situaţia actuală s-ar fi prelungit 
şi, cu toate că o parte din văsărie se spărsese la izbiturile 
iahtului de stânci, tot le rămâneau destule pentru nevoile 
de fiecare zi. De altfel, nu astea erau lucrurile de neapărată 
trebuinţă. 

Mai bine ar fi fost mai multă îmbrăcăminte de flanelă, de 
postav, de bumbac ori din pânză impermeabilă, necesare 
după vreme, căci dacă se găseau pe aceeaşi latitudine cu a 
Noii Zeelande - cum era firesc, din moment ce de la 
plecarea din Auckland, schoonerul fusese toată vremea 
mânat numai de vânt din apus - ar urma să fie de aşteptat 
călduri mari în timpul verii şi geruri aspre iarna. Şi totuşi 
aveau, din fericire, pe bord o mulţime de hăinărie caldă, de 
care nu te poţi lipsi într-o excursie de câteva săptămâni pe 
mare. Pe de altă parte, lăzile echipajului gemeau de 
pantaloni şi tunici de lână, de glugi impermeabile, de 
tricouri groase, pe care lesne le puteau lungi ori scurta - la 
nevoie - şi-n care nu mai duceau grijă pe geruri şi furtuni în 
timp de iarnă. Nici vorbă că în clipa când or trebui să 
părăsească schoonerul ca să-şi găsească un adăpost mai 
sigur, fiecare avea să-şi ia la spinare şi culcuşul, căci aveau 
de toate: saltele, cearşafuri, perne, pături, care, bine 
păstrate, puteau să le ajungă multă vreme. 

Multă vreme!... Nişte vorbe care pot însemna şi pe veci! 

lată ce mai trecu Gordon pe carnetul lui, la capitolul 
instrumente de bord: două barometre aneroide, un 
termometru centigrad pe bază de alcool, două ceasornice 
marinăreşti, mai multe trâmbiţe de aramă care sunt folosite 
pe vreme de ceţuri şi pot fi auzite la mare depărtare, trei 
ocheane de mică şi mare distanţă, o busolă prinsă în cutie şi 
două de dimensiuni mai mici, un barometru pentru 
prevenire în cazurile de furtună şi, în sfârşit, câteva 
pavilioane ale Angliei, precum şi o serie de steguleţe, care 
să înlesnească comunicarea pe mare de la un vas la altul. 


De asemenea, o bărcuţă de cauciuc, uşor de împăturit şi 
transportat şi cu care puteau trece un râu ori un lac. 

Cât despre scule, lada tâmplarului era plină cu de toate, 
fără să mai vorbim de saci întregi de cuie, dălţi şi burghie, 
precum şi de tot felul de fierărie pentru repararea iahtului. 
Apoi nasturi, ace, aţă erau din belşug, căci mamele copiilor 
avuseseră grijă ca odraslele lor să nu umble cu hainele 
rupte. N-aveau să se teamă, de asemenea, nici că vor 
rămâne fără foc: provizia de chibrituri, amnare şi fitiluri cu 
iască şi scăpărători putea să le ajungă timp îndelungat. 

Şi hărţi aveau la bord, hărţi la scară mare; toate însă erau 
speciale pentru arhipelagul neozeelandez, aşa că nu erau 
de nici un folos pentru țărmurile astea necunoscute. Din 
fericire, Gordon luase cu el un atlas general, cuprinzând 
geografia atât a lumii vechi, cât şi cea a Americii, anume 
atlasul lui Stieler, poate cel mai exact şi mai complet din 
câte are geografia modernă. Apoi, în biblioteca iahtului 
puteai găsi destule cărţi bune englezeşti şi franţuzeşti, mai 
ales povestiri de călătorie, şi unele hârţoage ştiinţifice, fără 
să mai vorbim de cei doi faimoşi Robinsoni, pe care Service 
i-ar fi salvat cu aceeaşi pasiune cu care Camoens3, pe 
vremuri, şi-a salvat Lusiadele, iar Garnett faimosul 
acordeon scăpat bun teafăr din zdruncinul iahtului. 

În sfârşit, pe lângă toate acestea de citit, aveau şi cele 
necesare pentru scris: peniţe, creioane, cerneală, hârtie şi 
un calendar din 1860, din care Baxter avea sarcina să 
şteargă fiecare zi trecută. 

„10 martie! Ziua când nefericitul nostru Sloughi a 
naufragiat. Şterg aşadar acest 10 martie 1860, odată cu 
toate cele dinainte.” 

Să nu uităm nici suma de 500 de livre în aur, găsită în casa 
de bani a iahtului. Se prea poate ca banii aceştia să-şi afle 
întrebuinţarea atunci când naufragiaţii ar fi să ajungă în 
vreun port din care să se poată înapoia în patrie. 

Gordon se apucă acum să cerceteze în amănunt şi să 
noteze butoaiele înşirate în cală. Câteva din ele, pline cu 


gin, cu bere sau vin, se spărseseră cu prilejul ciocnirii 
vasului de stânci şi conţinutul se scursese printre doagele 
căscate. Mare pierdere, care cerea multă chibzuială pentru 
a păstra ce mai rămăsese. 

Drept e că în cala schoonerului existau încă vreo sută de 
galioane de vin uşor de masă şi de vişinată, cincizeci de 
galioane de gin, de brandy şi de whisky şi patruzeci de 
butoaie de bere cam de douăzeci şi cinci de galioane 
fiecare, afară de treizeci de flacoane de diferite lichioruri, 
care, fiind bine ferite în învelitori de paie, putuseră rezista 
şocurilor. 

N-aveau de ce se plânge supraviețuitorii naufragiului: 
viaţa le era asigurată pentru un timp. Rămânea de văzut 
dacă pe coastă puteau găsi şi altă hrană, ca să-şi păstreze 
rezervele. Căci dacă furtuna îi va fi aruncat pe o insulă, 
slabă speranţă să mai iasă de acolo vreodată, decât, cine 
ştie, când vreo corabie ar fi să treacă prin ţinuturile astea şi 
ei să-i poată da de ştire. 

Ca să repare iahtul, să-i încheie la loc toată carcasa 
crăpată la fund, să-i refacă tot bordajul, s-ar fi cerut o 
muncă peste puterile lor şi unelte pe care nu le aveau. lar 
ca să construiască ei altă navă din rămăşiţele celei vechi, 
nici nu putea fi vorbă. De altfel, nepricepuţi în meserie, cum 
ar fi putut străbate Pacificul ca să se vadă iar în Noua 
Zeelandă? Şi totuşi, dacă ar mai fi avut bărcile de pe 
schooner, poate că tot ar fi ajuns pe continent sau pe vreo 
altă insulă din Pacific ce s-ar fi găsit prin apropiere. Dar 
cele două bărci fuseseră smulse de furtună şi pe bord nu 
mai rămăsese decât iola, bună cel mult să plutească pe 
lângă coastă. 

Către amiază, copiii, însoţiţi de Moko, se înapoiară la iaht. 

Se dovediseră harnici şi de mult folos. Aduseseră o 
mulţime de scoici, pe care Moko se şi apucă să le 
pregătească pentru masă. Şi ouă aveau să fie din belşug, 
căci Moko văzuse nenumărate stoluri de porumbei printre 
crăpăturile din malurile falezei. 


— Minunat! zise Briant. într-o dimineaţă pornim la o 
vânătoare straşnică. 

— Sunt sigur, zise Moko, că din trei-patru împuşcături ne 
cad la porumbei cu duiumul. Şi dacă ne-am lăsa de sus pe 
nişte frânghii, i-am lua din cuib. 

— Bun, zise Gordon. Ce-ar fi, Doniphan, dac-am începe 
chiar de mâine vânătoarea? 

— Cum să nu! răspunse Doniphan. Webb, Cross, Wilcox, 
veniţi cu mine? 

— Mai e vorbă? săriră băieţii, bucuroşi să tragă în miile 
astea de porumbei. 

— Dar băgaţi de seamă, zise Briant, nu împuşcaţi nici prea 
mulţi. Porumbei găsim noi oricând ne-or trebui, însă alice şi 
praf de puşcă, nu. 

— Hai, lasă, bine! răspunse Doniphan, plictisit de orice 
observaţie, mai ales din partea lui Briant. N-am ce face cu 
sfaturile tale! Nu trag cu puşca de ieri! 

Nu trecu mult şi Moko veni să le spună că masa e gata. 
Suiră toţi pe schooner şi se aşezară în sala de mese. Din 
cauza înclinării la babord a vasului, masa stătea strâmbă, 
dar asta nu-i stânjenea nicidecum pe copii, obişnuiţi cu 
tangajul. Scoicile, midiile mai ales, fură declarate excelente, 
măcar că le lipseau multe din mirodenii; dar, la vârsta lor, 
foamea nu e oare cel mai bun bucătar? Cu un pesmet, o 
bucată de pastramă de vacă şi apă rece luată de la gura 
râului pe timp de reflux, ca să nu pară sălcie, în care mai 
amestecară şi un pic de rachiu - gata masa, şi destul de 
bună! 

După-amiază gospodăriră din nou prin cală, chibzuind şi 
sortind toate câte fuseseră trecute în inventar. Între timp, 
Jenkins şi cei mici pescuiau în râul care mişuna de peşti de 
tot felul. Apoi, după cină, trecură cu toţii la culcare, în afară 
de Baxter şi de Wilcox, care aveau să facă de gardă până la 
ziuă. 

Astfel îşi petrecură întâia noapte pe acest tărâm al 
Pacificului. 


Faţă de alţi naufragiaţi, care nu au de nici unele pe astfel 
de tărâmuri pustii, tinerii aceştia aveau mai totul. Într-o 
situaţie ca a lor, nişte bărbaţi pricepuţi şi în putere ar fi 
scos-o bine la capăt. Dar ei, nişte copii dintre care cel mai 
răsărit era abia de paisprezece ani, vor putea oare să 
înfrunte greutăţile vieţii dacă le-ar fi dat ca ani şi ani să aibă 
de luptat ca acum?... Rămâne de văzut! 

Capitolul V. 

INSULA SAU CONTINENT? EXPLORARE. 

BRIANT PLEACĂ SINGUR. AMFIBIILE. CÂRDURI DE 
PINGUINI ŞI FOCI. DEJUNUL. DE SUS DE PE 
PROMONTORIU. CELE TREI INSULE DIN LARG. O DÂRA 
ALBASTRA LA ORIZONI. 

ÎNAPOI LA IAHT. 

Insulă sau continent? Neîncetat, aceeaşi întrebare îi 
preocupa pe Briant, pe Gordon şi pe Doniphan, care, prin 
calităţile şi prin inteligenţa lor, deveniseră adevărate 
căpetenii ale micului grup. Cu gândul numai la viitor, câtă 
vreme cei mici nu vedeau decât ziua de azi, se sfătuiau 
întruna între ei. Sigur era că, fie insulă, fie continent, nu 
ţinea de zona tropicală. O simţeai după vegetaţie: stejari, 
fagi, mesteceni, arini, pini şi brazi de mai multe feluri, 
numeroase myrtacee şi saxifragee - arbori şi arbuşti pe 
care n-ai să-i găseşti în regiunile din centrul Pacificului. Ai fi 
zis chiar că se aflau la o latitudine mai ridicată şi decât 
Zeelanda, mai apropiată de polul austral prin urmare. Se 
puteau aştepta; dar, la ierni tare geroase. Încă de pe acum, 
un covor gros de frunze uscate se aşternuse la poalele 
falezei. Numai pinii şi brazii mai rămăseseră verzi. 

— Vezi, spuse Gordon, de-asta ziceam eu, în ziua când ne- 
am ales schoonerul drept locuinţă, că nu e bine să ne facem 
o aşezare pe partea asta a coastei. 

— Asta e şi părerea mea, zise Doniphan. Şi dacă lăsăm să 
vină vremea rea, nici că mai apucăm să ne vedem în vreun 
ţinut locuit, mai ales de-o fi la sute de mile depărtare. 


— Răbdare, răspunse Briant. Abia suntem la jumătatea lui 
martie. 

— Ei, da, adăugă Doniphan, timpul poate rămâne frumos 
până la sfârşitul lui aprilie, dar în şase săptămâni cât drum 
putem face? 

— Dacă o fi vreun drum, zise Briant. 

— Şi de ce n-ar fi? 

— Chiar aşa, răspunse Gordon. Dar şi dacă dăm de vreun 
drum, tot nu ştim unde duce. 

— Eu atâta îţi spun, zise Doniphan, e o greşeală că nu 
plecăm din schooner înainte de începerea frigului şi a 
ploilor. Dar pentru asta, bineînţeles, nu trebuie să vedem 
greutăţi la tot pasul! 

— Mai bine să le vedem, spuse Briant, decât să plecăm cu 
capu-ntre urechi ca nişte zănatici, într-un ţinut pe care nu-l 
cunoaştem. 

— Lesne de spus „zănatic” oricui nu e de părerea ta! 

Ripostei lui Doniphan poate că i-ar fi urmat o punere la 
punct a lui Briant şi cearta ar fi fost gata, dacă nu 
intervenea Gordon: 

— La ce bun să vă certaţi? în aceste împrejurări, cel mai 
cuminte lucru ar fi să ne înţelegem. Doniphan are dreptate 
când spune că dacă ne aflăm în preajma unui ţinut locuit, cu 
cât mai repede l-am găsi, cu atât mai bine. Şi nici Briant, la 
rândul său, nu greşeşte când se întreabă dacă e posibil aşa 
ceva! 

— Ce naiba, Gordon, zise Doniphan, fie că ne-am sui spre 
nord, fie că am cobori înspre sud, fie că am merge către 
răsărit, tot ajungem undeva... 

— Da, dacă ne-am afla pe un continent, preciză Briant, dar 
nu şi dacă ne-am afla pe o insulă, şi încă pe una pustie. 

— Iată de ce, fu de părere Gordon, ar fi bine ca mai întâi 
să cercetăm ţinutul. Dar ca să părăsim vasul înainte de a şti 
dacă suntem sau nu pe continent... 

— Nu noi, ci el ne părăseşte, se răsti Doniphan, 
încăpăţânându-se ca de obicei. N-o să ţină la furtuni când 


se va face vremea rea. 

— Asta aşa e, zise Gordon, dar nici nu te poţi încumeta să 
pleci orbeşte, fără să ştii unde te duci. 

Gordon avea atâta dreptate, încât Doniphan n-avu încotro 
şi tăcu. 

— Eu unul sunt gata să plec în recunoaştere, zise Briant. 

— Şi eu, răspunse Doniphan. 

— Şi noi cu toţii, întări Gordon. Dar pentru că n-ar fi bine 
să-i târâm şi pe cei mici la un drum lung şi obositor, cred că 
doi sau trei ar fi de ajuns. 

— Ce e mai rău, zise Briant, e că nu e nici o culme mai 
înaltă pe aproape, ca de pe ea să putem cerceta 
împrejurimile. Suntem, din păcate, într-un ţinut jos. Chiar 
când am privit din larg n-am zărit nici măcar un munte 
până la orizont. În afară de faleza asta, care se ridică 
mărginind plaja, nu pare să fie nici o altă înălţime. Dincolo 
de ea, fără îndoială, sunt numai păduri, şes şi mlaştini, 
străbătute de râuleţul a cărui gură de vărsare am cercetat- 
0. 

— Ne-ar prinde bine să ne dăm seama de toată 
conformaţia ținutului, răspunse Gordon, înainte de a 
încerca să trecem dincolo de faleză, în care Briant şi cu 
mine am căutat zadarnic să găsim o peşteră. 

— Dar, la urma urmei, de ce nu ne-am îndrepta spre 
nordul golfului? zise Briant. Eu cred că dacă ne-am urca pe 
promontoriul acela care închide golful, am putea vedea 
până departe. 

— La asta mă gândeam şi eu, fu de părere şi Gordon. Da. E 
un cap care pare să aibă vreo trei sute de picioare înălţime 
şi de unde poţi vedea toată faleza. 

— Mă duc eu, spuse Briant. 

— Şi la ce bun? răspunse Doniphan. Ce-ai să vezi de acolo? 

— Păi... ce e în jur, nimic mai mult, lămuri Briant. 

Într-adevăr, la cel mai înaintat capăt al golfului se ridica o 
îngrămădire de pietre, un fel de deal, cu un pisc abrupt 
înspre mare, părând că se leagă în cealaltă parte de faleză. 


De la iaht până la promontoriul acela puteau fi cel mult 
şapte mile mergând pe lângă curbura țărmului, şi poate nici 
cinci dacă tăiai drept. Gordon nu se înşela apreciind 
înălţimea promontoriului cam la 300 de picioare faţă de 
nivelul mării. 

Să fi fost oare destul de înalt pentru ca să poţi avea o 
vedere cuprinzătoare peste întregul ţinut? Vreun obstacol 
spre răsărit nu oprea privirea? În orice caz, era bine de 
ştiut ce se afla dincolo de acest cap, adică dacă ţărmul se 
prelungeşte mai departe, către nord, sau dacă dincolo de el 
se întinde oceanul. Trebuia dar neapărat mers până la 
capul ce mărginea golful şi urcată înălţimea aceea. Dacă nu 
există nici un obstacol înspre răsărit, privirea va putea 
cuprinde multe mile. 

Hotărâră, aşadar, să pună în aplicare acest proiect, şi cu 
toate că Doniphan nu-i vedea utilitatea - asta numai pentru 
că ideea fusese a lui Briant - planul avea să dea desigur 
rezultate bune. 

Dar în acelaşi timp rămaseră la hotărârea să nu 
părăsească iahtul câtă vreme n-ar avea absolută siguranţă 
că au eşuat pe un țărm de continent, care nu putea fi altul 
decât cel american. 

Totuşi nu putură porni la fapte fin primele cinci zile care 
urmară. Timpul devenise ceţos, iar din când în când cădea 
şi câte o burniţă. Dacă nu începea vreun vânt mai puternic 
care să împrăştie aburii ce înceţoşau orizontul, zadarnic ar 
fi pornit în cercetare. 

Dar zilele nu fură pierdute. Treburi erau destule. Cea mai 
mare grijă a lui Briant erau copiii. Veghea asupra lor fără 
încetare, de parcă simţea în el nevoia să le arate o dragoste 
părintească. Zi şi noapte se gândea cum să facă, în 
împrejurările în care se găseau, ca să nu le lipsească nimic. 
Văzând că începe frigul, îi sili să îmbrace haine mai 
călduroase, strâmtând şi scurtând din îmbrăcămintea din 
lăzi a marinarilor. La această treabă de croitor, foarfeca 
avusese mai mult de lucru decât acul, iar Moko, ca un 


ajutor la toate ce era, se dovedi iscusit şi la cusut. Prea 
eleganţi nu arătau ei - Costar, Dole, Jenkins şi Iverson - în 
bluzele şi pantalonii prea largi pentru ei, având doar 
mânecile retezate şi pantalonii scurtaţi. Dar ce-are a face? 
Totul era să fie primeniţi; cu restul aveau să se obişnuiască. 

De altfel, n-aveau timp să trândăvească: în timp de reflux, 
Garnett şi Baxter îi duceau să strângă scoici ori să 
pescuiască cu plasa şi cu undiţa în râu. O joacă pentru ei, şi 
cu profit pentru toţi. Şi aşa, făcând o treabă pe care o 
îndrăgeau, n-aveau timp să se gândească la vitregia soartei 
lor, de a cărei gravitate tot nu şi-ar fi dat seama. Dorul de 
părinţi desigur că îi chinuia şi pe ei, ca şi pe ceilalţi, dar nici 
prin gând nu le-ar fi trecut că era posibil să nu-i mai vadă 
niciodată! 

Gordon şi Briant îşi luaseră sarcina să gospodărească 
iahtul şi nu-l părăseau deloc. Service le ţinea de urât uneori 
şi era pe cât de glumeţ, pe atât de priceput la toate. Ţinea 
la Briant şi nu făcuse niciodată parte dintre cei care se 
alăturau lui Doniphan. Dar şi Briant îl preţuia mult. 

— Ei haide, n-avem de ce ne plânge! râdea Service. Crede- 
mă, tare de treabă a fost valul acela care atât de la vreme 
ne-a aşezat schooonerul pe țărm, fără să-i dăuneze din cale- 
afară!... Vezi, norocul ăsta nu l-a avut nici Robinson Crusoe, 
nici Robinson elveţianul pe insula lor imaginară! 

Dar ce se petrecea cu Jacques? Chiar dacă-i ajuta lui 
Briant la treburile de pe bord, când era întrebat ceva, abia 
de scotea o vorbă, întorcând imediat capul într-altă parte 
dacă era privit în faţă. 

Pe Briant îl neliniştea mult schimbarea aceasta a fratelui 
său, căci, fiind cu patru ani mai mare decât Jacques, 
avusese întotdeauna influenţă asupra lui. Or, din clipa 
plecării schoonerului, după cum s-a mai spus, Jacques era 
altul, ca un copil care ar avea ceva pe suflet. Ce lucru de 
neiertat să fi făcut de nu îndrăznea să-l mărturisească nici 
fratelui său mai mare? Sigur era că, în câteva rânduri, îl 
găsise cu ochii roşii, de plâns. 


Briant începu să se întrebe dacă nu cumva frate-său se 
îmbolnăvise şi, dacă asta era, ce trebuia făcut cu el? Cum 
să-l îngrijească? Până-ntr-atâta îl rodea grija, încât mereu îl 
întreba: „Ce simţi? Ce te doare?” iar Jacques îi răspundea 
invariabil: „Nimic! N-am nimic!” 

Mai mult nu era chip să scoţi de la el. 

Între 11 şi 15 martie, Doniphan, Wilcox, Webb şi Cross nu 
făcură toată vremea decât să vâneze păsările cuibărite în 
stânci. Plecau toţi odată, nedespărţiţi, vrând să arate făţiş 
că ei îşi au un grup al lor. Pe Gordon îl neliniştea lucrul 
acesta şi ori de câte ori era cazul, încerca să-i apropie şi să 
le arate că numai lucrând mână în mână laolaltă vor izbuti 
să facă faţă. Dar Doniphan mai ales îi răspundea cu un aer 
atât de încrezut şi de rece, încât orice stăruinţă părea de 
prisos. Şi totuşi, dezbinarea trebuia înlăturată, căci putea 
deveni primejdioasă. Cine ştie, însă, poate că vremea şi 
împrejurările aveau să-i apropie mai mult decât sfaturile lui. 

Vânătoarea din zilele ceţoase care-i împiedicaseră să facă 
înconjurul golfului le aduse oarecare belşug. Adevărul e că 
Doniphan, pasionat de orice sport, ochea minunat. Mândru, 
ba chiar prea mândru de îndemânarea lui, se uita cu 
dispreţ la orice alt mijloc de vânătoare, ca laţuri, curse ori 
lipiciuri, cum obişnuia Wilcox, deşi poate că, în situaţia lor, 
Wilcox avea şi mai mult merit. Webb ochea bine şi el, dar 
nici pe departe ca Doniphan. cât despre Cross, fără 
pretenţie de vreun talent, se mulțumea să se bucure de 
succesele vărului său. Să nu-l uităm nici pe câinele Phann, 
care-şi avea şi el locul lui de cinste la vânătoare şi nu se 
ferea să se arunce în valuri după vânatul căzut printre 
stânci. 

Drept e că printre atâtea păsări doborâte de băieţi erau şi 
unele cu care Moko n-avea ce face, precum cormorani, 
goelanzi, pescăruşi, corle. În schimb se găseau din belşug 
porumbei, gâşte şi rațe sălbatice foarte gustoase. Gâştele 
erau din soiul celor care trăiesc pe continent, în preajma 
Polilor, plecând iarna către ţinuturile mai călduroase, iar 


după direcţia în care îşi luau zborul atunci când se speriau 
de focurile de armă, ai fi putut deduce că-şi aveau cuiburile 
în interiorul ținutului. 

Doniphan împuşcă şi ţigănuşi - păsări care se hrăneau de 
obicei cu midii şi tot felul de scoici. Aveau de unde alege, 
numai că felul acesta de vânat, ca să-şi piardă izul de 
untură de peşte, trebuia gătit în anume fel şi oricât de 
binevoitor era Moko, îi era greu să fie pe placul tuturor. 
Dar, cum îi sfătuia întruna şi Gordon, cel atât de înţelept, 
trebuiau să se mulţumească cu ce e, numai să-şi păstreze 
conservele, în afară de biscuiţi, din care aveau destui. 

Ah, şi cât de nerăbdători erau să urce înălţimea aceea din 
capătul falezei, de care atârna tot viitorul lor şi, 
deocamdată, aşezarea lor temporară sau definitivă pe țărm! 

La 15 martie, vremea păru că se luminează. În timpul 
nopţii, ceţurile groase care năpădiseră ţărmul, cât nu 
fusese vânt, se ridicaseră. Vântul dinspre uscat limpezise 
cerul în câteva ore şi tot creştetul stâncilor era scăldat în 
soare. Era dar de aşteptat ca, în bătaia piezişă a soarelui de 
după-amiază, tot orizontul acela dinspre răsărit să li se 
dezvăluie. Dacă în partea aceea se zărea o dâră de apă 
albastră, neîntreruptă, însemna că se aflau pe o insulă şi 
atunci singura salvare ar fi numai vreun vapor ce s-ar abate 
prin ţinuturile astea. 

Briant, căruia îi revenea meritul de a fi pus la cale această 
cercetare în partea dinspre miazănoapte a golfului, se 
hotări s-o facă singur. Nu că n-ar fi fost foarte bucuros să-l 
însoţească şi Gordon, dar toţi ceilalţi erau sub 
supravegherea lui şi ca să-i lase singuri nu era bine. 

În seara de 15, văzând că barometrul s-a statornicit la 
vreme bună, Briant îl înştiinţă pe Gordon că şi-a pus în gând 
să plece a doua zi în zori. Ce însemna pentru un flăcău în 
putere, care nu se uită la osteneală, să străbată zece- 
unsprezece mile dus şi întors? O zi nu era prea de ajuns ca 
să-şi ducă la capăt îndatorirea, iar Gordon putea să fie 
liniştit, că până seara e şi înapoi. 


Briant plecă deci în zori de zi, fără ca ceilalţi să prindă de 
veste. Nu şi-a luat cu el decât o bâtă şi un revolver, pentru 
cazul că i-ar ieşi în cale vreo fiară, măcar că până acum 
tinerii nu găsiseră nici urmă de aşa ceva. 

Pe lângă armele de apărare, Briant luă însă cu el şi ceva 
care avea să-i înlesnească mult sarcina, odată ajuns sus, pe 
promontoriu: era una din lunetele de pe Sloughi, lunetă de 
mare distanţă şi de perfectă claritate, precum şi un săculeţ 
agăţat de centură, cu pesmeţi, ceva carne sărată, o ploscă 
cu brandy subţiat cu apă - tot ce-i era necesar pentru un 
dejun şi poate şi de-o cină, în caz că ceva neprevăzut l-ar 
putea întârzia pe drum. 

Mergând voiniceşte, Briant o luă mai întâi de-a lungul 
coastei, tivite - în apropiere de stânci - de lungi dâre de 
ierburi de mare fărâmiţate, încă umede de reflux. O oră mai 
târziu trecuse de punctul cel mai depărtat atins până atunci 
de Doniphan şi colegii săi când merseseră să vâneze 
porumbei sălbatici. Păsările n-aveau de ce să se teamă 
acum de el. Prea se grăbea să ajungă la piciorul 
promontoriului. Trebuia să profite de vremea bună şi de 
cerul limpezit de ceţuri, căci de-ar fi ca alte ceţuri să 
împânzească iarăşi zarea către răsărit, atunci toată 
strădania ar fi fost în zadar. 

Timp de o oră, Briant înaintase repede şi străbătuse 
jumătate din distanţă. Dacă şi restul avea să fie ca până 
acum, îşi făcea socoteala că va ajunge la promontoriu 
înainte de 8 dimineaţa. Dar pe măsură ce faleza se apropia 
de bancul de stânci, drumul pe țărm era din ce în ce mai 
anevoios. Fâşia de nisip se îngusta întruna, gâtuită de colţi 
de stâncă. În locul terenului neted şi solid care se întindea 
între pădure şi mare în apropierea râului, Briant fu nevoit 
acum să se aventureze printr-un loc semănat cu stânci 
alunecoase, printre rădăcini vâscoase, printre bălți de apă 
ce trebuiau ocolite şi pietre mişcătoare, pe care nu te 
puteai cumpăni în mers. Din cauza asta, un drum foarte 
greu şi - mai rău ca toate - o întârziere de două ore bune 


„Trebuie totuşi să ajung înainte de maree, îşi spuse Briant. 
Partea asta de plajă a fost acoperită de mareea trecută şi 
sigur că şi cea următoare o va acoperi până la piciorul 
falezei. De voi fi nevoit să mă abat din drum sau să mă 
refugiez pe o stâncă, ajung prea târziu. Nu-mi rămâne 
decât să trec cum voi putea, înainte ca fluxul să acopere 
totul.” 

Şi curajosul băiat, fără a se mai gândi că e mort de 
osteneală, încercă să scurteze drumul cât mai mult. Pe- 
alocuri fu nevoit să se descalţe şi să treacă prin bălți mari, 
cu apa până aproape de genunchi, ca apoi, ajuns iar printre 
colții de stâncă, să se cumpănească în fel şi chip ca să nu 
cadă, ceea ce reuşea numai datorită dibăciei şi agerimii 
sale. 

Totodată observă că tocmai partea asta a golfului era cea 
mai bogată în vânat de apă. Peste tot mişunau porumbei, 
rațe şi gâşte sălbatice. Ba încă, la picioarele stâncilor se 
zbăteau şi câteva perechi de foci ce nu păreau deloc 
speriate, căci n-o luau la fugă pe sub apă. Ai fi putut deduce 
că dacă aceste amfibii nu se temeau de om, era din pricină 
că nu aveau motiv de spaimă; în orice caz, de ani şi ani nici 
un vânător nu venise să le tulbure pacea. 

Dar din prezenţa lor, Briant mai deduse şi că această 
coastă era la o latitudine mai ridicată decât crezuse, deci 
mai la sud decât arhipelagul neozeelandez. Aşadar, 
schoonerul trebuie să se fi abătut mult înspre sud-est, 
străbătând Pacificul. Îşi dădu şi mai bine seama de aceasta 
când, ajungând la picioarele promontoriului, văzu un cârd 
întreg de pinguini, păsări de prin ţinuturile antarctice. Sute 
de asemenea „ciungi” se legănau scuturându-şi stângaci 
cioturile aripilor, de care se folosesc mai mult la înot decât 
la zbor. De altfel, carnea lor, cu gust de rânced şi de untură 
de peşte, nu e bună la nimic. 

Se făcuse zece dimineaţa. lată cât de anevoie străbătuse 
Briant ultimele mile. Istovit şi flămând, îi păru mai cuminte 


să se întremeze înainte de a porni să urce capul înalt de trei 
sute de picioare deasupra mării. 

Se aşeză aşadar pe o stâncă, la adăpost de fluxul care 
începuse să cuprindă ţărmul. Desigur că, într-o oră, fluxul 
avea să-i taie drumul dintre bancul de stânci şi picioarele 
falezei. Dar asta nu-l mai neliniştea acum, căci, până după- 
amiază, refluxul avea să retragă apele către mare şi să-i 
libereze iarăşi trecerea. 

O bucată bună de carne şi câteva înghiţituri din ploscă îi 
astâmpărară şi foamea şi setea, iar odihna îi prinse şi ea 
bine. Între timp însă, gândurile nu-i dădeau pace. Singur şi 
departe de colegi, încerca să vadă cu calm situaţia, hotărât 
să-şi ducă până la capăt sarcina de a-i salva pe toţi şi 
luându-şi asupra sa ce era mai greu. lar dacă purtarea lui 
Doniphan şi a altor câtorva îl neliniştea, era pentru că o 
dezbinare putea să aibă urmări foarte rele. Dar era hotărât 
să se împotrivească cu dârzenie la tot ce ar fi primejduit 
situaţia celorlalţi tovarăşi ai lui. 

Şi din nou îi veni în minte frate-său Jacques. Starea lui 
sufletească îi dădea mult de gândit. Trebuie să fi făcut el 
ceva rău, probabil înainte de plecare. Dar ce? Şi se gândea 
cum să-l constrângă să mărturisească şi să-şi uşureze 
inima. 

O oră de răgaz şi Briant se simţi din nou întremat. Legă 
aşadar traista, o aruncă pe umăr şi începu urcuşul. 

Înălţimea aceasta, situată la capătul ce înainta îngustându- 
se înspre mare şi care închidea golful, era de o ciudată 
structură geologică. Lăsa impresia unei cristalizări de 
origine vulcanică, sub acţiunea forţelor plutonice - şi nu 
ţinea de faleză, aşa cum părea de departe. Era deo 
structură cu totul diferită, compusă din roci granitice, nu 
din straturi calcaroase ca acelea din nordul Mării Mânecii, 
în apusul Europei. 

Briant mai putu să observe că o trecătoare îngustă 
despărţea capul de faleză. De-acolo, înspre nord, ţărmul se 
întindea cât vedeai cu ochii. Dar dacă înălţimea aceasta 


izolată se ridica peste faleză cu o sută de picioare, atunci 
puteai cuprinde cu privirea o mare întindere de jur 
împrejur. Asta era important. 

Urcuşul era greu. Trebuia să se caţăre de pe o lespede pe 
alta, atât de înalte uneori, încât Briant abia ajungea să 
apuce câte un capăt. Dar cum de copil era deprins să se 
caţăre de nu-l întrecea nimeni în agerime şi nici în iuţeală, 
se văzu cu bine în vârf, după ce în câteva rânduri fusese 
gata să-şi frângă gâtul. 

Ducându-şi degrabă luneta la ochi, Briant îşi îndreptă 
privirea către răsărit. Şes întins, cât vedeai cu ochii. Faleza 
era singura înălţime, iar podişul ei descreştea treptat 
înspre interior. În depărtări, slabe unduiri de teren nu 
schimbau aproape cu nimic priveliştea ținutului acoperit de 
păduri verzi, pe alocuri îngălbenite de toamnă, care 
ascundeau albiile râuleţelor ce alergau spre vărsare. Şes şi 
numai şes până-n adâncurile zării, cam de zece mile. Nici o 
linie albastră la orizont care să-ţi arate că dincolo de 
întinsul acesta ar fi marea; totuşi, ca să fii sigur că e insulă 
sau continent, era nevoie de un drum mai lung înspre est. 

Înspre miazănoapte nu putu zări capătul litoralului, ce se 
întindea drept, pe o distanţă de şapte-opt mile şi care, 
dincolo de un cap foarte înaintat, se arcuia adânc în interior 
- o imensă plajă de nisip, părând un vast pustiu. 

Spre miazăzi, îndărătul capului opus ce se îngusta către 
ţarm, coasta se continua de la nord-est către sud-vest, 
mărginind un vast întins de mlaştini cu totul deosebit de 
plajele pustii din miazănoapte. 

Briant cerceta cu luare-aminte depărtările, îndreptând 
obiectivul ocheanului către toate punctele ce se desenau pe 
orizontul larg. Se găseau pe o insulă? Se găseau pe un 
continent? N-ar fi putut spune. În orice caz, dacă era insulă, 
era foarte mare, iată tot ce putea afirma. 

Se întoarse apoi către apus. Marea scânteia sub razele 
piezişe ale soarelui care cobora încet spre orizont. 


Deodată, Briant ridică degrabă ocheanul, îndreptându-l 
spre largul mării. 

— Corăbii! strigă. Trei corăbii! 

Într-adevăr, trei puncte negre apăreau la mare depărtare 
pe luciul apelor. Să fi fost la cincisprezece mile. 

Inima lui Briant bătea să se spargă. Să fie o vedenie? Să 
fie trei corăbii? 

Briant lăsă jos luneta, îi şterse sticlele pe care le aburise 
de emoție, se uită din nou... 

Într-adevăr, cele trei puncte păreau să fie corăbii, din care 
numai corpul era vizibil. Catargele cu pânze nu se zăreau şi 
în orice caz nu se vedea fum ca de vapoare în mers. Lui 
Briant îi fulgeră prin minte că şi dacă ar fi corăbii, erau la o 
depărtare mult prea mare pentru ca semnalele lui să fie 
zărite; iar cum era foarte probabil ca tovarăşii lui să nu le fi 
văzut, cel mai bun lucru ar fi să se repeadă înapoi la ei şi 
acolo să aprindă un foc mare pe țărm. Apoi... după apusul 
soarelui... 

În timp ce îşi frământa mintea în tot felul, nu pierdea nici o 
clipă din vedere cele trei puncte negre. Dar care îi fu 
dezamăgirea când îşi dădu seama că nu se mişcau din loc! 

Ridică din nou ocheanul şi, timp de câteva minute, le ţinu 
în obiectiv, dar fu nevoit să recunoască cu amărăciune că nu 
erau decât trei insulițe la vest de litoral, pe lângă care 
schoonerul trebuie să fi trecut când a fost împins spre 
coastă, dar care se pierdeau printre ceţuri. 

Adâncă dezamăgire! 

Era ora două. Marea începea să se retragă, descoperind 
tot şirul de stânci submarine din apropierea falezei. 
Socotind că ar fi timpul să se înapoieze, Briant începu 
coborâşul povârnişului. Totuşi vru să mai cerceteze încă o 
dată orizontul spre est. Poate că razele tot mai înclinate ale 
soarelui aveau să-i descopere şi un alt punct al ținutului, 
invizibil până atunci din cauza luminii. 

Făcu dar o ultimă cercetare într-acolo, încordându-şi toată 
atenţia - şi nu fu zadarnic: departe, departe, la ultima limită 


a vizibilităţii, dincolo de reţeaua verde a pădurilor, îi apăru 
limpede o linie albăstruie, care se întindea neîntrerupt de la 
nord către sud, pe o distanţă de câteva mile, şi ale cărei 
capete se pierdeau în masele abia ghicite de păduri de pe 
insulă.” „Ce să fie?” îşi zise. 

Privi din nou, cu şi mai multă încordare. 

„Marea! Hotărât, e marea!” 

Şi fu gata să scape ocheanul din mâini. Din moment ce la 
est se afla marea, nu mai încăpea nici o îndoială că iahtul 
fusese azvârlit nu pe continent, ci pe o insulă, o insulă 
izolată în imensitatea Pacificului, o insulă din care nu mai 
puteau ieşi! 

Atunci îi veniră deodată în minte toate primejdiile ce-i 
aşteptau. Inima i se strânse de părea că nici nu mai bate. 
Dar scuturându-se din deznădejdea ce-l cuprinsese, fără 
voia lui, îşi dădu seama că nu trebuie să se lase copleşit, 
oricât de tulbure s-ar arăta viitorul. 

După un sfert de oră, Briant coborâse din nou pe țărm şi 
pornind pe acelaşi drum pe care trecuse de dimineaţă, 
înainte de înserat ajunse la schooner, unde tovarăşii îl 
aşteptau nerăbdători. 

Capitolul VI. 

NEÎNȚELEGERI. PLECARE AMÂNATA. VREME REA. 
PESCUIT. FUCUŞI URIAŞI. COSTAR ŞI DOLE CĂLARE PE 
UN BIDIVIU MOLATIC. PREGĂTIRI DE PLECARE. ÎN FAŢA 
CONSTELAŢIEI CRUCEA SUDULUI. 

Chiar în aceeaşi seară, după cină, Briant le împărtăşi 
tuturor ceea ce descoperise: şi anume că la răsărit, dincolo 
de zona împădurită, a văzut clar o dungă albastră de apă, 
neîntreruptă, de la nord spre sud, şi nu mai rămâne nici o 
îndoială că e marea. Eşuaseră deci; din nenorocire, pe o 
insulă, nu pe un continent. 

La început, şi Gordon şi ceilalţi fură foarte înspăimântați 
de asemenea veste. Aşadar, pe o insulă, şi în neputinţă de a 
mai pleca de pe ea! Aşadar trebuiau să renunţe la proiectul 
de a-şi căuta spre răsărit drumul către continent! Nu le mai 


rămânea decât să aştepte trecerea vreunui vas la oarecare 
apropiere de țărm. Să fi rămas aceasta într-adevăr unica lor 
speranţă? 

— Şi adică Briant nu s-a putut înşela? interveni Doniphan. 

— Nu zău, Briant, ce ţi s-a părut ţie apă n-o fi fost cumva o 
dâră de nori? 

— Nu, răspunse Briant, sunt sigur că nu m-am înşelat. 
Ceea ce am văzut la răsărit era linia apei. Se boltea în zare. 

— La ce distanţă? întrebă Wilcox. 

— Cam la şase mile depărtare de cap. 

— Şi dincolo de ea, zise Webb, nici munţi, nici podiş? 

— Nimic decât cerul! 

O spunea cu atâta siguranţă, încât nu mai încăpea nici o 
îndoială. 

Dar, ca şi în atâtea rânduri când Briant era de o părere, 
Doniphan se încăpăţâna să susţină contrariul. 

— Eu cred totuşi că Briant a putut să se înşele şi câtă 
vreme nu vedem cu ochii noştri... 

— Şi n-avem nici o zi de pierdut, spuse Baxter, dacă vrem 
să nu ne apuce vremea rea, în caz că suntem pe continent! 
— Chiar mâine, dacă e vreme bună, zise Gordon, plecăm 
într-o recunoaştere de câteva zile. Zic dacă e vreme bună, 

căci ar fi o nebunie să ne aventurăm pe vreme rea prin 
desişul pădurilor din interior. 

— Ne-am înţeles, Gordon, răspunse Briant, şi când vom 
ajunge la celălalt țărm al insulei... 

— Dacă e insulă, stărui Doniphan, dând din umeri. 

— Insulă e, repetă Briant, plictisit. Nu m-am înşelat. Eu, cu 
ochii mei, am văzut marea la răsărit. Însă, ca de obicei, 
Doniphan ţine să mă contrazică. 

— Dar te poţi şi tu înşela, Briant! 

— Se prea poate. Dar vă veţi convinge şi voi că de data 
asta nu! Eu însumi voi merge să cercetez malul mării înspre 
est. Doniphan nu are decât să vină cu mine. 

— Sigur că vin! 

— Şi noi! şi noi! săriră trei-patru dintre cei mari. 


— Bine! Bine! Dar ţineţi-vă firea, îi sfătui Gordon. Om fi noi 
copii, dar trebuie să ne purtăm ca nişte oameni mari. 
Situaţia noastră e destul de gravă şi de-om mai fi şi 
nechibzuiţi, o putem face şi mai gravă. Nu! Să nu ne 
afundăm cu toţii în pădure. Mai întâi nu putem lua copiii 
după noi, iar singuri nu-i putem lăsa pe iaht. Eu unul sunt 
de părere să plece Doniphan şi cu Briant, iar doi din colegi 
să-i însoţească... 

— Eu, zise Wilcox. 

— Şi eu, sări Service. 

— Fie, răspunse Gordon. Patru sunt de ajuns. În felul 
acesta, de-ar fi să întârziaţi, parte din noi v-am putea veni în 
întâmpinare, iar ceilalţi ar rămâne la schooner. Nu uitaţi că 
el ni-e tabăra, şi casa, şi căminul, şi că nu trebuie să-l 
părăsim câtă vreme nu suntem siguri că ne aflăm pe 
continent. 

— Dar suntem pe o insulă, răspunse Briant. De câte ori să 
vă mai spun? 

— Rămâne de văzut, se încăpăţână Doniphan. 

Nu e mai puţin adevărat - Briant îşi dădea şi el seama de 
acest lucru - că trebuiau neapărat să-şi taie un drum drept 
prin pădurile din centru şi să vadă ce e cu linia aceea de 
apă zărită de el. De altfel, chiar admițând că marea e ceea 
ce se întinde la răsărit, nu s-ar putea totuşi ca prin preajmă 
să existe şi alte insule, separate prin vreun canal cu putinţă 
de străbătut? lar dacă insulele ar face parte dintr-un 
arhipelag sau dacă la orizont ar apărea vreo înălţime, cu 
atât mai mult era nevoie să cerceteze totul în amănunt 
înainte de a lua o hotărâre de care depindea soarta tuturor. 

Ce e sigur e că înspre vest nu exista nici un pământ, din 
partea aceasta a Pacificului până în apropiere de Noua 
Zeelandă, aşa că tinerii noştri naufragiaţi nu puteau trage 
nădejde de a stabili vreo legătură cu pământul locuit, decât 
în răsărit. 

Cuminte însă era să aştepte timpul frumos. Cum spunea şi 
Gordon, nu trebuiau să gândească sau să acţioneze ca nişte 


copii, ci ca nişte bărbaţi. În împrejurări atât de potrivnice şi 
ameninţaţi de atâtea primejdii, era nevoie ca judecata lor să 
facă un pas înainte, căci dac-ar mai fi şi uşuratici şi 
nesocotiţi cu scuza că sunt copii, şi mai ales dacă ar lăsa ca 
dezbinarea să-şi facă loc între ei, ar fi vai şi-amar! De aceea 
se străduia Gordon să-i ţină în frâu pe toţi. 

Dar oricât de nerăbdători ar fi fost Doniphan şi Briant să 
pornească, vremea rea îi sili să-şi amâne plecarea. Chiar din 
ziua următoare, o ploaie rece începu să cadă în răstimpuri, 
iar barometrul scădea întruna, arătând furtună de lungă 
durată. Ar fi fost o nebunie să plece în asemenea condiţii. 
Că toţi - mari şi mici - erau nerăbdători să ştie dacă 
oceanul îi înconjoară pe toate părţile, e foarte firesc! Dar şi 
de-ar fi avut siguranţa că se află pe continent, puteau ei să 
rătăcească la întâmplare, prin meleaguri necunoscute, şi 
încă în pragul iernii? Iar de-o fi să aibă de străbătut o 
distanţă de sute de mile, au să fie în stare să îndure 
asemenea osteneli? Chiar cei mai vânjoşi din ei ar putea 
oare să reziste până la capăt? Hotărât, nu! 

Dacă porneşti la o asemenea treabă, trebuie măcar 
chibzuit s-o faci într-un anotimp când ziua e lungă, când nu 
te mai temi de frig şi viforniţă. Cuminte ar fi ca pe timp de 
iarnă să nu se depărteze de iaht. 

Gordon, pe de altă parte, căuta şi el să vadă cam în ce 
parte a oceanului au naufragiat. În atlasul lui Stieler din 
biblioteca iahtului erau o serie de hărţi ale Pacificului. 
Căutând să deducă ce drum au urmat de la plecarea din 
Auckland înspre litoralul american, şi-a dat seama că la 
nord de grupul de insule Pomotu, nu mai era trecută pe 
hartă decât Insula Paştelui şi insula Juan Fernandez, în care 
Selkirk - un Robinson cu adevărat - şi-a petrecut o parte 
din viaţă. Înspre miazăzi, nici urmă de pământ până în 
imensitatea nemărginită a Oceanului Antarctic. Dacă te 
uitai spre răsărit, nu întâlneai decât arhipelagurile insulelor 
Chile sau Madre-de-dios, semănate de-a lungul coastelor 
chiliene, şi, în jos, cele din strâmtoarea Magellan şi ale Ţării 


de Foc, unde se frământă şi se dezlănţuie cumplitele mări 
ale Capului Horn. 

Aşadar, de vor fi eşuat pe una din insulele acelea nelocuite 
din vecinătatea pampasului, ar trebui să străbată sute de 
mile ca să ajungă în vreo regiune locuită din Chile, La Plata 
sau Argentina. Şi ce ajutor să aştepţi în mijlocul 
singurătăţilor acelora imense, unde călătorul e pândit la 
fiecare pas de tot felul de primejdii? 

În faţa unor asemenea eventualităţi trebuia acţionat cu 
multă chibzuială, nu să se avânte în necunoscut, căci altfel 
erau sortiţi pieirii. Asta-l muncea pe Gordon. Briant şi 
Baxter erau şi ei de aceeaşi părere. Nu se putea ca până la 
urmă Doniphan şi grupul lui să nu vadă şi ei că aşa e bine. 

Totuşi trebuiau cu orice preţ să cerceteze marea înspre 
răsărit. Timp de cincisprezece zile însă nu le fu cu putinţă. 
Vremea se înăsprise de tot. Zile în şir, numai ploi şi furtuni 
năprasnice. De mers prin pădure, nici gând, cărările 
trebuie să fi fost desfundate. Nu le rămânea decât să amâne 
plecarea, oricât de nerăbdători erau să ştie cât mai 
degrabă dacă se aflau sau nu pe continent. 

Gordon şi camarazii săi fură dar nevoiţi să lâncezească pe 
bord; zilele le păreau cât anii, dar nu-şi pierdeau vremea. 

Fără să mai vorbim de grija materialelor, aveau întruna de 
reparat nenumăratele avarii ale vasului, provocate de 
furtună. Pereţii iahtului se dezgrădinau de sus, iar prin 
punte începea să pătrundă apa. Pe alocuri, ploaia se 
prelingea pe la încheieturile scândurilor, umplute cu câlţi 
care se scămoşau din ce în ce şi era nevoie să le astupe 
întruna. Trebuiau deci să-şi găsească degrabă un adăpost 
mai bun. 

Admiţând chiar că ar hotări să plece înspre răsărit, abia 
peste cinci-şase luni ar putea face aceasta, iar bietul lor iaht 
cu siguranţă că nu va rezista atâta vreme. Dar ca să-l 
părăsească în pragul iernii - unde să găsească vreun 
adăpost, când pe partea asta, de apus, a falezei nu era nici 
o crăpătură în piatră pe care să o poţi folosi? 


Aşadar, tot pe celălalt versant, ferit de curenţii din larg, 
trebuiau să-şi îndrepte cercetările şi, la nevoie, să ridice o 
aşezare în care să încapă cu toţii. 

Între timp, astupau mereu nu numai crăpăturile pe unde 
pătrundea apa, dar şi cele pe unde şuiera vântul prin 
carenă, încheind totodată la loc bordajul care se 
dezgrădinase. Gordon mai că s-ar fi încumetat să acopere 
carcasa vasului cu pânzele noi pentru schimb, dar nu se 
îndura să piardă bunătate de pânze groase, care le-ar fi 
prins atât de bine la corturi, dacă ar fi fost cumva nevoiţi să- 
şi facă tabăra în câmp. Se hotărâră până la urmă să întindă 
peste punte pânzele gudronate. 

Acum, toată încărcătura vasului era strânsă în baloturi, 
trecute fiecare cu numărul de ordine în carneţelul lui 
Gordon şi care, în caz de primejdie, ar fi fost repede cărate 
şi puse la adăpost sub copaci. 

Cum se lumina puţin, Doniphan, Webb şi Wilcox se duceau 
să vâneze pe stânci porumbei sălbatici, pe care apoi Moko 
se străduia să-i gătească în fel şi chip, în timp ce Garnett, 
Service şi Cross, cu cei mici şi uneori cu Jacques, dacă 
frate-său îl silea, mergeau la pescuit. 

Prin părţile acelea, printre algele care se căţărau pe 
întinsul şir de colţi stâncoşi, erau o mulţime de peşti mari 
din specia „notothenia”, iar printre firele de rădăcini 
plutitoare de fucus, lungi de aproape patru sute de 
picioare, mişunau o mulţime de peştişori mărunți, pe care 
puteai să-i prinzi cu mâna. Să-i fi auzit pe copii ce mai ţipau 
când trăgeau plasele la mal sau dădeau cu undiţa printre 
colții de stâncă! 

— Priviţi! Priviţi aici, ce minune de peşti! striga Jenkins. Ia 
uitaţi-vă ce mari! 

— Dar ai mei! sunt şi mai mari ca ai tăi! îi răspundea 
Iverson, care-l mai chema şi pe Dole să tragă. 

— Vai, ne scapă! ţipa Costar. 

Atunci alergau şi ceilalţi în ajutor. 


— Trageţi tare! Trageţi tare! îi îndemnau Garnett şi 
Service, trecând când la unul, când la altul. Sus cu plasa! 

— Vai, nu pot! Nu pot! se tânguia Costar, luat târâş de 
povară. 

Şi, luptând din greu, cărau gâfâind plasele pe nisip. Chiar 
la vreme, căci prin limpezimea apelor se vedeau cârduri de 
mrene lacome cum alergau să înghită peştişorii prinşi. 

O mulţime de peşti cădeau astfel pradă; le rămâneau 
totuşi destui cât să se sature din plin la masă. Cei mari, 
îndeosebi, erau atât de gustoşi şi de cărnoşi, că erau buni şi 
proaspeţi, şi puşi la saramură. Cei de la gura râului erau 
mai puţin buni, un fel de plevuşcă pe care Moko se necăjea 
s-o prăjească. 

La 27 martie, o captură importantă dădu naştere unei 
întâmplări pline de haz: după-amiaza, ploaia încetase, iar 
copiii se duseseră la râu cu uneltele de pescuit. Deodată 
începură să strige: strigăte de veselie, e drept, dar şi de 
„ajutor!”. 

Gordon, Briant, Service şi Moko, care trebăluiau pe punte, 
lăsară lucrul şi alergară degrabă la râul din apropiere. 

— Veniţi! Veniţi! strigă Jenkins. 

— Să-l vedeţi pe Costar pe armăsar! adăugă Iverson. 

— Hai, hai, Briant! Repede, că ne scapă! se văicări Jenkins. 

— Ajunge! Ajunge! Daţi-mă jos! Mi-e frică! răcnea Costar, 
pierit de spaimă. 

— Hi! Hi! ţipa Dole, aşezat în spatele lui Costar, pe o 
namilă teşită care se mişca; namila nu era altceva decât o 
broască ţestoasă uriaşă, din cele ce obişnuiesc să adoarmă 
pe suprafaţa mării. 

Surprinsă de copii pe țărm, gonea acum cât putea înapoi, 
la apă. Zadarnic se străduiau copiii să o ţină pe loc trăgând 
de funia pe care i-o petrecuseră pe după gâtul scos afară 
din carapace - ea era mai tare şi trăgea de zor după ea 
toată droaia de copii. Jenkins, ca să râdă, îl cocoţase pe 
Costar pe carapace, iar Dole, călare în spatele lui, îl ţinea 


pe loc cu sila, în timp ce copilul ţipa ca din gură de şarpe, 
cu cât broasca se apropia de apă. 

— 'Ţin-te bine! Ţin-te bine, Costar! îi spuse Gordon. 

— Şi vezi să nu-şi ia armăsarul vânt în frâu! glumi Secvice. 

Briant izbucni şi el în hohote de râs, căci nu era nici o 
primejdie. Dole n-avea decât să-i dea drumul lui Costar, 
care s-ar fi lăsat să alunece jos, alegându-se doar cu 
spaima. 

Mai important era să poată prinde însă animalul. Or, chiar 
dacă s-ar fi opintit toţi la un loc, n-ar fi izbutit să-l oprească. 
Trebuia dar ca, într-un fel sau altul, să-i taie calea, înainte 
ca el să ajungă la apă, unde le-ar fi scăpat. 

Cu revolverele pe care le aveau la ei, nici Gordon, nici 
Briant n-ar fi făcut vreo ispravă, căci carapacea unei 
țestoase e prea tare, iar ca s-o ataci cu lovituri de topor ar fi 
fost zadarnic, căci şi-ar fi vârât capul şi picioarele înăuntru, 
ca să se pună la adăpost. 

— Nu-i decât un singur mijloc, fu de părere Briant, s-o 
răsturnăm pe spate. 

— Dar cum? răspunse Gordon. Dihania cântăreşte peste 
trei sute de chile! Cum să putem? 

— Cu prăjini! Cu prăjini! spuse Briant şi, urmat de Moko, 
alergă cât îl ţineau picioarele spre vas. 

Broasca ţestoasă mai avea doar vreo treizeci de paşi până 
la mare. Atunci îi luară pe sus pe Costar şi pe Dole, 
încleştaţi de carapace, şi înşfăcând cu putere funia, se 
opintiră din răsputeri, fără să poată opri namila, care ar fi 
fost în stare să târască după ea tot pensionul Chairman. 

Din fericire, Briant şi Moko se înapoiară înainte ca ea să 
ajungă la apă. lute, îi vârâră pe dedesubt două prăjini şi, cu 
ajutorul a două pârghii, izbutiră, după multă caznă, s-o 
răstoarne pe spate. Acum era prada lor. Nu se mai putea 
sluji de picioare. N-a mai apucat nici să-şi tragă capul în 
carapace, căci Briant, dintr-o lovitură dibace de topor, o şi 
ucise cât ai clipi. 


— Ei, Costar, ce zici, îţi mai e frică de dihanie? îl întrebă 
Briant. 

— Nu! Cum să-mi mai fie, Briant, odată ce e moartă? 

— Bun, spuse Service, dar mă prind că tot nu te-ai 
încumeta să mănânci din ea! 

— Cum! Se mănâncă? 

— Şi încă cum! 

— Dacă e aşa, cum să nu mănânc? răspunse Costar şi se 
linse pe buze. 

— E minunată! zise Moko, care ştia ce trufanda e carnea 
de ţestoasă. 

Cum nu era chip să poţi căra asemenea greutate până la 
iaht, au trebuit s-o taie în bucăţi, pe loc. Dezgustător lucru, 
dar tinerii noştri se obişnuiseră de atâta timp cu viaţa asta 
de Robinsoni! Cel mai greu a fost de spart carapacea 
inferioară, care ar fi ştirbit chiar şi un tăiş de topor. Nu 
izbutiră decât când s-a răcit, vârând foarfeca printre 
spaţiile dintre plăci. 

Carnea apoi, tăiată în bucăţi, fu adusă pe vas. în ziua 
aceea n-a fost unul să nu spună că supa de ţestoasă eo 
minune, fără să mai vorbim de fripturile la grătar înfulecate 
într-o clipă, măcar că Service le cam pârlise pe cărbunii 
prea vii. Până şi Phann, în felul lui, a dat dovadă că şi câinii 
ştiu să preţuiască asemenea resturi. 

Peste cincizeci de livre de carne au scos din broasca 
ţestoasă - nepreţuită economie pentru conservele de pe 
iaht. 

Astfel trecu şi luna martie. În timpul acestor trei 
săptămâni de la naufragiul lui Sloughi, fiecare din ei făcuse 
tot ce-i stătuse în puteri, având în vedere prelungirea 
şederii pe această coastă. Dar acum, în pragul iernii, 
trebuia neapărat pus capăt îndoielii dacă sunt pe continent 
ori pe o insulă. 

La 1 aprilie, vremea începu să dea semne vădite de 
îmbunătăţire. Barometrul era în urcare şi vântul sufla mai 
molcom către țărm, cu tendinţa de a se potoli de tot. Semne 


de vreme bună, şi poate de lungă durată. Puteau, aşadar, să 
pornească într-o recunoaştere a ținutului. 

Cei mari ţinură sfat toată ziua, iar după aceea făcură toate 
pregătirile în vederea acestei expediţii de a cărei 
importanţă erau convinşi toţi. 

— Sper, spuse Doniphan, că nu s-o mai ivi nici o piedică şi 
o să plecăm mâine dimineaţă. 

— Trag şi eu nădejde, zise Briant. Să fim pregătiţi ca să 
pornim chiar în zori. 

— Mi-am notat, spuse Gordon, că linia aceea de apă, pe 
care zici că ai zărit-o la răsărit, era cam la şase-şapte mile 
de promontoriu. 

— Exact, răspunse Briant, dar cum golful se adânceşte 
mult, se poate ca distanţa să fie şi mai apropiată, pornind 
din tabăra noastră. 

— Cu alte cuvinte, zise Gordon, s-ar putea să nu lipsiţi 
decât douăzeci şi patru de ore. 

— Desigur, dacă am avea siguranţa că putem merge în 
linie dreaptă către răsărit. Dar ştiu eu de-om răzbate prin 
pădurile astea, de îndată ce-om trece dincolo de stânci! 

— Asta să ne fie greutatea! îşi spuse părerea Doniphan. 

— Fie, zise Briant, dar se mai pot ivi şi alte piedici: vreun 
curs de apă, ori locuri mlăştinoase, mai ştii? N-ar fi rău să 
luăm cu noi merinde ca pentru un drum de câteva zile... 

— Şi vreo armă, spuse Wilcox. 

— Fără doar şi poate, încuviinţă Briant, şi să fim înţeleşi, 
Gordon, că de-o fi să nu ne înapoiem în douăzeci şi patru de 
ore, să nu-ţi faci griji! 

— Griji îmi fac eu şi dacă lipsiţi numai o jumătate de zi, 
răspunse Gordon. Ei, dar ce să mai vorbim? Aţi hotărât să 
plecaţi, plecaţi! De altfel, mai sunt şi alte scopuri decât să 
ajungeţi la apa aceea din răsărit. Trebuie neapărat cercetat 
ţinutul de dincolo de faleză. De partea asta n-a fost chip să 
găsim vreo peşteră, iar când va fi să părăsim vasul, va 
trebui să ne mutăm toată tabăra la adăpost de vânturile din 
larg. Nici vorbă nu poate fi să iernăm pe ţărmul acesta. 


— Fireşte, Gordon, răspunse Briant. Căutăm noi o aşezare 
mai bună... 

— Asta dacă nu vom constata că putem părăsi definitiv 
această pretinsă insulă, spuse Doniphan, care nu ieşea 
dintr-ale lui. 

— Pie, măcar că intrăm în iarnă şi nu-i momentul cel mai 
prielnic, fu de părere Gordon. În sfârşit, o să facem cum e 
mai bine. Aşadar, plecarea pe mâine! 

Pregătirile au fost repede gata: merinde pe patru zile puse 
în saci de spate cu curele, patru puşti, patru revolvere, 
două toporişti, o busolă de buzunar, o lunetă cu o rază de 
trei-patru mile, pături, apoi, printre uneltele de buzunar, 
fitiluri de iască, brichete, chibrituri - destul pentru o 
recunoaştere de scurtă durată, dar nu lipsită de primejdii. 

De altfel, atât Briant cât şi Doniphan, Service şi Wilcox, 
care-i însoțeau, făgăduiseră să fie cu ochii în patru, să nu 
înainteze decât cu mare grijă şi să nu se despartă niciodată. 

Gordon însă tot nu era cu cugetul împăcat: ştia el că 
prezenţa lui între Briant şi Doniphan ar fi fost necesară. 
Dar era mai cuminte să rămână pe vas şi să se îngrijească 
de cei mici. Aşa că, luându-l pe Briant deoparte, îl puse să-i 
promită că se va abţine de la orice prilej de dezbinare ori 
de neînțelegere. 

Prevestirile barometrului se adeveriră întocmai. Odată cu 
căderea nopţii, ultimii nori se răzleţiră înspre apus. În zarea 
depărtată, marea se arcuia pe un cer limpede ca lacrima. 
Minunea de constelații ale emisferei australe smălţiau bolta 
cerească, iar printre ele, Crucea Sudului, care lumina Polul 
antarctic al Universului. 

În ajunul acesta de despărţire, atât Gordon cât şi colegii 
lui erau cu inima strânsă. Ce nu se putea întâmpla, câte 
primejdii neprevăzute nu-i pândeau într-o asemenea 
încercare! Şi în timp ce priveau bolta înstelată, gândul lor 
se îndrepta către părinţi şi fraţi, către ţara lor, pe care n- 
aveau poate s-o mai vadă niciodată!... 

Capitolul VII. 


PĂDUREA DE MESTECENI. DE SUS, DE PE FALEZĂ. 

STRĂBĂTÂND PĂDUREA. O PUNTE PIETRUITĂ PESTE 
UN PÂRÂU. RÂULEŢUL CĂLĂUZITOR. 

TABĂRA DE NOAPTE. COLIBA. LINIA ALBASTRĂ. 

PHANN SE ADAPĂ. 

Briant, Doniphan, Wilcox şi Service plecară de la iaht la 
şapte dimineaţa. Soarele se înălța pe un cer limpede şi 
albastru, prevestind o zi minunată, ca cele care se-ntâlnesc 
uneori în octombrie în zonele temperate din emisfera 
boreală. Nici cald, nici frig, cum e mai bine. Numai drumul 
greu sau vreun obstacol ar fi putut să-i întârzie. 

Tinerii exploratori o luară mai întâi de-a curmezişul 
țărmului, ca să ajungă la poalele falezei. Gordon fusese de 
părere să-l ia cu ei şi pe Phann, care, cu instinctul lui, le-ar 
fi putut fi de folos. Iată de ce şi câinele făcea parte din 
expediţie. 

După un sfert de oră de mers, cei patru băieţi intrară în 
desişul pădurii şi-l trecură cu bine. Vânat mărunt zbura ici- 
colo, printre copaci, dar cum nu era vreme de pierdut, 
Doniphan înţelese că era mai cuminte să se abţină. Până şi 
Phann îşi dădu seama că zadarnic dă târcoale şi se lăsă 
păgubaş, mergând la un loc cu stăpânii şi luând-o înainte 
numai atât cât se cădea unui cercetaş ca el. 

Se sfătuiră să meargă de-a lungul zidului stâncos până la 
capul din nordul golfului, dacă până acolo nu vor găsi alt 
drum să poată trece. În felul acesta ar merge de-a dreptul 
spre pânza de apă întrezărită de Briant. Drumul acesta, 
măcar că nu era cel mai scurt, era cel mai sigur. Ce mai 
însemnau două mile în plus pentru nişte flăcăi voinici ca ei? 

De îndată ce ajunseră la faleză, Briant recunoscu locul 
unde se oprise cu Gordon la întâia lor cercetare. Cum pe 
porţiunea aceasta de perete calcaros nu era nici o potecă să 
coboare înspre sud, nu le rămânea decât să caute spre 
miazănoapte vreo trecătoare, chiar de-ar fi fost să 
lungească drumul până la promontoriu. Fireşte că asta le-ar 


fi luat o zi, dar nu era chip într-altfel, în caz că nu găseau o 
trecere pe versantul acesta de apus. 

Asta le explică Briant tovarăşilor săi de drum, iar 
Doniphan, după câteva încercări de a urca pe râpă, nu mai 
spuse nimic. Acum înaintau toţi patru pe la picioarele 
peretelui mărginit de ultimul şir de copaci. 

Merseră cale de vreo oră şi cum trebuiau să ajungă până 
la promontoriu, Briant se tot întreba cu nelinişte dacă vor 
putea trece. Oare între timp fluxul n-o fi acoperit plaja? Ar 
însemna să piardă o jumătate de zi pentru ca refluxul să 
descopere bancul de colţi de stâncă. 

— Haideţi mai repede! le spuse el, după ce le explicase că 
era nevoie s-o ia înaintea fluxului. 

— Lasă, zise Wilcox, şi ce dacă luăm puţină apă la călcâie? 
— Întâi la călcâie, apoi la brâu, apoi peste cap! răspunse 
Briant. Apa se urcă cel puţin cu cinci-şase picioare. Cred că 

făceam mai bine dacă veneam de-a dreptul spre 
promontoriu. N-aveai decât să spui, răspunse Doniphan, 
doar tu, Briant, te-ai legat să ne fii călăuză şi dacă am 
întârziat, tu eşti de vină. 

— Fie, Doniphan, oricum, nu e o clipă de pierdut. Unde e 
Service! Hei! Service! Service! 

Dar Service, nicăieri. După ce o luase ceva mai înainte cu 
Phann, se făcuse nevăzut pe după un stei de stâncă, la vreo 
sută de paşi spre dreapta. Când deodată se auziră strigăte 
însoţite de lătrăturile câinelui. Nu cumva Service era în 
primejdie? Cât ai clipi, Briant, Doniphan şi Wilcox îl 
ajunseră. Stătea locului, oprit în faţa unei surpări de faleză, 
surpare de cine ştie câtă vreme! Ploile, intemperiile, 
infiltraţiile dislocaseră cu vremea masa calcaroasă şi 
săpaseră în stâncă un fel de pâlnie cu vârful în jos, din 
creasta stâncii până la sol. Din stâncă cu perete drept se 
căsca o râpă, aproape ca un trunchi de con, cu o înclinare 
de cel mult 50 de grade. Colţurile şi bolovanii formau ca un 
soi de trepte, pe care puteai să pui cu uşurinţă piciorul. 
Nişte băieţi ageri şi sprinteni ca ei, sigur că s-ar fi căţărat 


fără prea multă greutate până sus, numai să nu provoace 
altă surpare. Era un risc, dar nu mai stătură la gânduri. 
Doniphan sui primul pe grămada de bolovani de la poale. 

— Stai! Stai! Nu face vreo imprudenţă! îi strigă Briant. 

Dar Doniphan, în dorinţa să-i întreacă pe ceilalţi, şi mai 
ales pe Briant, nici că-l luă în seamă şi sui degrabă coasta 
pe jumătate. Ceilalţi, după el, dar ferindu-se să fie chiar sub 
el, ca să nu-i lovească pietrele, care, dislocate, săreau până 
jos. 

Ajunseră toţi cu bine, Doniphan având mulţumirea să fie 
întâiul pe coama falezei, în timp ce ceilalţi îl urmară în 
curând. 

Doniphan îşi scosese luneta din toc şi o plimbă peste 
pădurile ce se întindeau cât vezi cu ochii în largul zării 
către răsărit. 

Aceeaşi privelişte de păduri şi cer pe care Briant o văzuse 
de pe culmea stâncoasă a promontoriului - dar pe o rază 
mai restrânsă, totuşi, căci promontoriul era mai înalt decât 
faleza aceasta cu vreo sută de picioare. 

— Ei, îl întrebă Wilcox, nu vezi nimic? 

— Absolut nimic, răspunse Doniphan. 

— la să mă uit şi eu, spuse Wilcox. 

— Doniphan îi trecu luneta, în timp ce faţa i se lumină de 
satisfacţie. 

— Nici urmă de pânză de apă, spuse Wilcox şi lăsă 
ocheanul. 

— Cum e şi firesc, fiindcă nici n-a fost vreodată, zise 
Doniphan. Uită-te şi tu, Briant; sper că recunoşti că te-ai 
înşelat. 

— E în zadar, replică Briant, sunt sigur că nu m-am înşelat. 

— Asta, e prea de tot! când nu vedem nimic! 

— Fireşte că nu, căci faleza e mai joasă decât capul, şi 
vederea e deci mai limitată. Dacă ne-am găsi pe înălţimea 
unde eram eu, linia albastră ar apărea la o distanţă de şase 
sau şapte mile. Aţi vedea atunci că e acolo unde v-am spus 
şi că n-o poţi confunda cu un şir de nori. 


— Lesne de spus, zise Wilcox. 

— Şi lesne de constatat, răspunse Briant. N-avem decât să 
suim platoul falezei, să trecem de păduri şi să mergem 
înainte până ajungem... 

— Bun, zise Doniphan, dar asta ne-ar putea duce departe 
şi nu ştiu dacă merită într-adevăr osteneala... 

— Rămâi aici, Doniphan, îi zise Briant împăciuitor, căci, 
după cum îi făgăduise lui Gordon, se străduia să se abţină, 
cu toată reaua-voinţă a lui Doniphan. Rămâi aici. Mă duc 
numai eu cu Service... 

— Mergem şi noi! sări Wilcox. Haide, Doniphan, la drum! 

— Să mâncăm întâi, fu de părere Service. 

Şi într-adevăr, era bine să mănânce înainte de plecare. 

Într-o jumătate de oră sfârşiră, apoi porniră la drum. 
Întâia milă li se păru o joacă. Mergeau prin iarbă, fără 
stânjenire. Ici şi colo, muşchi şi licheni înverzeau câte o 
moviliţă de piatră. Din când în când întâlneau tufe de tot 
felul: când ferigi înalte sau licopode, când bălării, smocuri 
de scaieţi, pilcuri de arbuşti cu frunze lucii şi ţepoase, ori 
tufe de berberia cu frunze tari - plante care cresc până la 
cele mai ridicate altitudini. 

Briant şi ceilalţi trecură destul de lesne podişul superior, 
dar versantul de răsărit al falezei îl coborâră cu greu, căci 
era tot atât de abrupt şi de înalt ca şi cel dinspre golf. Avură 
însă parte să coboare prin albia uscată a unui torent, care 
prin cotiturile-i dese micşora întrucâtva înclinarea abruptă 
a râpelor; altfel ar fi fost nevoiţi să se înapoieze înspre 
promontoriu. 

De cum ajunseră însă la pădure, mersul le fu stânjenit de 
tufele din ce în ce mai mari şi de ierburile înalte. Trunchiuri 
de arbori prăbuşite de-a curmezişul le tăiau calea, iar 
hăţişurile erau atât de stufoase, încât trebuiau să-şi 
croiască drum. Băieţii mânuiau atunci toporişca întocmai ca 
cercetaşii ce se încumetau să străbată pădurile 
Continentului Nou. Oprelişti la fiecare pas, iar braţele 
oboseau mai mult chiar decât picioarele. Bineînţeles că asta 


îi întârzia; însemna ca timp de o zi întreagă să nu parcurgă 
decât trei patru mile. 

S-ar fi zis că nicicând vreo fiinţă omenească nu s-a abătut 
prin desişul ăstor păduri. Nu, nici urmă: o cărăruie cât de 
îngustă ar fi fost o mărturie - dar nici gând de aşa ceva. 
Numai trecerea vremurilor şi furtunile au prăbuşit copacii, 
mâna omului nu. lerburile culcate pe alocuri arătau doar că 
animale nu prea mari trecuseră de curând; ba pe unele le 
văzuseră chiar fugind speriate, dar n-ar fi putut spune din 
ce specie făceau parte. De temut însă nu erau, de vreme ce 
o luau aşa la goană. 

Fireşte că Doniphan ardea de neastâmpăr să împuşte ceva 
din ele, dar tot el îşi dădea seama, fără să mai fie nevoie de 
intervenţia lui Briant, că un foc de armă i-ar fi dat de gol. 
Aşadar, Doniphan şi-a înfrânat dorinţa, măcar că prilejuri ar 
fi fost cu duiumul. La tot pasul zburau cârduri de un fel de 
prepeliţe - „tinamu” - cu o carne nespus de gustoasă; şi alte 
păsări ale ținutului, ca sturzi, gâşte sălbatice şi altele, din 
care ar fi putut dobori sute şi sute. 

Fapt e că, de-ar fi fost să-şi facă aşezarea prin părţile 
acelea, vânat ar fi avut din belşug. Atât s-a mărginit 
Doniphan să constate încă de la început, chiar dacă până la 
urmă avea să se despăgubească de abţinerea impusă acum 
de împrejurări. 

Pădurile ținutului erau mai toate de mesteceni şi fagi, de 
fel şi fel de specii, cu frunzişul de-un verde proaspăt şi 
foarte înalţi. Apoi mai vedeai chiparoşi, myrtacee cu 
trunchiuri roşiatice şi dense, ca şi o splendoare de grupuri 
de plante numite „winters”, cu coaja aromatică amintind pe 
aceea a scorţişoarei. 

Pe la ora două mai făcură încă un popas, într-o poieniţă 
străbătută de un pârâiaş limpede ca lacrima - cursuri de 
apă numite „rio” în America de Sud şi „creek” în America 
de Nord - curgând liniştit într-o albie de stânci negricioase. 
După cursul molcom şi apa puţin adâncă, nestânjenită de 


trunchiuri căzute, nici năpădită de ierburi plutitoare, părea 
că îşi avea izvorul pe aproape. 

Puteai foarte bine să-l treci cu piciorul din piatră-n piatră. 
Ba chiar într-un loc, pietrele erau plate şi îmbinate cu atâta 
simetrie, încât dădeau de gândit. 

— Ciudat! spuse Doniphan. 

— Într-adevăr, era ca o potecă pietruită, întinsă de la un 
mal la celălalt. 

— Parcă ar 'fi un mic baraj, spuse Service, gata să treacă. 

— Stai! Stai! zise Briant. Să ne uităm bine în ce fel sunt 
aranjate pietrele! 

— Nu e cu putinţă, zise şi Wilcox, ca să se fi aşezat ele 
singure astfel. 

— Nu, de bună seamă cineva a vrut să facă o punte. la să 
vedem! 

Se uitară îndeaproape la felul cum erau puse toate 
pietrele acestei potecuţe, mai sus doar cu câteva degete de 
nivelul apei, care sigur că se umfla şi o inunda la vremea 
ploilor. 

Mână de om să fi aşezat pietrele astfel, ca să înlesnească 
trecerea apei? Nu. Mai degrabă îţi venea să crezi că, luate 
de puhoaiele de apă din vremea inundaţiilor, s-au 
îngrămădit cu încetul, formând puntea aceasta! Era mai 
firească explicaţia, iar Briant şi tovarăşii săi se opriră la ea, 
după o cercetare amănunţită. 

De altfel, nici pe malul stâng, nici pe cel drept nu era vreo 
urmă care să-ţi spună că picior de om a trecut cândva prin 
poiana aceea. 

Cursul pârâului se îndrepta către nord-est şi era opus 
golfului. Să se verse oare în marea aceea pe care Briant 
susţinea că a văzut-o de pe culmea promontoriului? 

— Dacă nu cumva, spuse Doniphan, o fi doar vreun afluent 
al unui râu mai important ce ocoleşte către apus. 

— Asta o s-o vedem, zise Briant, ferindu-se să mai 
stârnească iar discuţii. Totuşi, atâta vreme cât curge înspre 


răsărit, n-ar fi rău să mergem pe lângă el, dacă n-o face 
prea multe coturi. 

Şi porniră cu toţii, după ce avură grijă să treacă pârâul pe 
poteca pietruită, ca să nu fie nevoiţi să-l treacă mai cu greu 
spre vărsare. 

Drumul pe lângă mal era neted, afară de unele locuri unde 
pâlcurile de arbori îşi muiau rădăcinile în apă, în timp ce 
crengile făceau boltă cu ramurile de pe celălalt mal. Chiar 
dacă pârâul cotea uneori brusc, totuşi în genere păstra 
direcţia, controlată cu busola, către est. cât despre vărsare, 
părea să fie departe, căci apa nu era nici mai repede şi nici 
mai largă. 

Către cinci şi jumătate seara, Briant şi Doniphan văzură cu 
părere de rău că pârâul se îndrepta acum vădit către 
miazănoapte. Asta putea să-i întârzie şi să-i depărteze de 
ţinta lor. Hotărâră atunci să părăsească malul şi s-o ia de-a 
dreptul înspre răsărit, prin desişul pădurii de mesteceni şi 
fagi. 

Greu drum! Printre ierburile înalte ce le treceau peste 
cap, erau nevoiţi să se strige unul pe altul, ca să nu se 
răzleţească. Cum după o zi întreagă de mers nu era nici un 
semn de apropiere a vreunei ape, Briant se simţi neliniştit. 
Să se fi înşelat el până într-atât în timp ce cercetase zarea 
de sus, de pe culme? 

„Nu, nu, îşi zicea. Nu m-am putut înşela! Nu e cu putinţă 

Fapt e că la şapte seara erau încă în pădure şi se 
întunecase prea mult pentru ca să mai vadă încotro merg. 
Şi Briant, şi Doniphan hotărâră să facă popas şi să petreacă 
noaptea la adăpostul copacilor. Cu o bucată bună de carne 
conservată n-aveau să fie flămânzi; cu pături bune n-aveau 
să sufere de frig. De altfel, ce i-ar fi împiedicat să aprindă 
un foc bun de vreascuri? Numai că treaba asta, bună ca 
măsură împotriva animalelor, le-ar fi dăunat în caz că vreun 
indigen ar fi trecut prin apropiere. 

— Mai bine lipsă decât să fim descoperiţi, zise Doniphan. 


LLA 


Toţi găsiră că e mai cuminte aşa şi se îngrijiră doar de 
masă. 

Pofta de mâncare nu le lipsea. După ce mâncară din plin, 
tocmai se pregăteau să se culce la picioarele unui 
mesteacăn enorm, când Service le arătă la câţiva paşi un 
desiş din mijlocul căruia ieşea un copac nu prea înalt, cu 
ramuri care se plecau până la pământ. Acolo, pe o grămadă 
de frunze uscate, se culcară toţi patru, înveliţi în pături. La 
vârsta lor, somnul vine singur. 

Dormiră tun, şi ei şi Phann, măcar că-l puseseră să-şi 
păzească stăpânii. De vreo două ori însă, câinele mârâi 
îndelung: sigur că vreun animal, vreo fiară poate, umbla 
prin pădure, dar nu se apropia de tabăra lor. 

Să fi fost şapte dimineaţa când Briant şi ceilalţi se 
deşteptară. Razele piezişe ale soarelui pătrundeau slabe pe 
locul unde-şi petrecuseră noaptea. Service ieşi cel dintâi din 
desiş şi începu să ţipe cât îl ţinea gura, de mirare: 

— Briant! Doniphan! Wilcox! Aici! Aici! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Briant. 

— Ce s-a-ntâmplat? sări şi Wilcox. Cu mania lui să ţipe, 
Service ne bagă totdeauna în răcori. 

Bine, lasă! zise Service. Deocamdată haideţi să vedeţi 
unde-am dormit! 

Nu era un desiş, ci un fel de colibă pe care indienii o 
numesc „ajupa”, colibă făcută din crengi împletite. Trebuie 
să fi fost făcută foarte de mult, căci şi acoperişul, şi pereţii 
nu se mai ţineau decât sprijiniți de copacul care acum o 
îmbrăcase din nou cu crengile lui. 

— Aşadar sunt localnici pe aici? spuse Doniphan şi-şi roti 
privirea în jur. 

— Sau cel puţin au fost dacă nu mai sunt, răspunse Briant, 
altfel coliba nu s-ar fi făcut singură. 

— Aşa se explică şi poteca pietruită de la pârâu, zise 
Wilcox. 

— Cu atât mai bine! exclamă Service. Dacă sunt localnici, 
sunt oameni de treabă, pentru că au clădit coliba ca să 


dormim noi în ea. 

Sigur era că, fie acum, fie mai demult, băştinaşii trecuseră 
prin partea aceasta de pădure şi că asemenea băştinaşi n- 
ar fi putut fi decât sau indieni, în caz că ţinutul acesta făcea 
parte din Noul Continent, ori polinezieni sau chiar canibali, 
dacă insula făcea parte din vreunul din grupurile din 
Oceania. 

Briant era gata chiar s-o ia din loc, dar Doniphan fu de 
părere să se mai uite o dată amănunţit prin colibă, cu toate 
că arăta a fi părăsită de multă vreme. S-ar putea să 
găsească acolo vreun obiect, vreo sculă, te miri ce care să-i 
ducă pe vreo urmă... 

Răscoliră întreg aşternutul de frunze uscate de pe jos şi 
într-un colţ Service găsi un ciob de oală de pământ ars - tot 
dovezi de muncă de om - dar nimic mai mult. 

Puteau dar să plece la drum. 

La şapte şi jumătate, cu busola în mână, băieţii porniră, 
ţinând calea către răsărit, pe un povârniş care cobora acum 
pe nesimţite. Timp de două ore merseră încet, fără spor, 
printre hăţişuri de bălării şi tufe, iar uneori croindu-şi drum 
cu toporişca. Dar pe la zece dimineaţa, zarea li se deschise; 
ieşiseră din nesfârşitele bolți de păduri. Dincolo de pădure 
se întindea un şes larg, plin de cimbru, muşeţel şi alte 
buruieni mărunte, mărginit mai departe, spre răsărit, de o 
plajă de nisip cam de o jumătate de milă, pe care se 
rostogoleau încet valurile acelei mări întrezărite de Briant 
şi care cuprindea tot orizontul. 

Doniphan tăcea, rănit în mândria lui de tânăr ambițios, că 
Briant nu se înşelase. 

Între timp, Briant, care nu căuta să-şi scoată în relief 
meritul, cerceta ţinutul cu luneta. 

Către miazănoapte, sub lumina vie a soarelui, ţărmul se 
retrăgea uşor spre stânga. Spre miazăzi, aceeaşi arcuire, 
dar şi mai pronunţată. Nici urmă de îndoială. Furtuna îi 
aruncase pe o insulă, nu pe continent, şi nu era nici o 
nădejde să mai iasă din ea fără un ajutor dinafară. 


Pe tot cuprinsul zării, nici urmă de pământ. Părea o insulă 
pierdută în imensitatea Pacificului. 

Briant, Doniphan, Wilcox şi Service, după ce străbătură 
şesul ce cobora până la țărm, poposiră pe o movilă de nisip, 
cu gândul ca, după ce vor fi îmbucat ceva, să se înapoieze 
tot prin pădure. Poate că, grăbind pasul, mai aveau timp să 
se întoarcă la tabăra lor înainte să se întunece. 

Mâhniţi, mâncară în silă şi abia dacă schimbară câteva 
cuvinte. Doniphan ridică sacul şi puşca şi nu mai spuse 
decât: 

— Haidem! 

Mai aruncară o ultimă privire înspre mare, apoi toţi patru 
dădură să plece, când Phann o zbughi deodată, alergând 
spre țărm. 

— Phann! Phann! Aici, Phann! strigă Service. 

Dar câinele nu înceta să alerge adulmecând nisipul umed. 
Apoi, azvârlindu-se în apă, începu să bea cu sete. 

— Bea, uite-l că bea! strigă Doniphan. 

Cât ai clipi, Doniphan trecu plaja şi duse la gură un pic din 
apa din care se adăpa Phann. Era apă dulce. 

Aşadar, întinsul nesfârşit de ape de la răsărit nu era 
oceanul!... Era un lac! 

Capitolul VIII. 

CERCETĂRI LA VEST DE LAC. DE-A LUNGUL ȚĂRMULUI. 
STRUŢI. UN PÂRÂU IZVORĂŞTE DIN LAC. NOAPTE 
LINIŞTITĂ. PICIORUL FALEZEI. 

UN DIG. RĂMĂŞIŢELE UNEI LUNTRI. 

INSCRIPȚIA. PEŞTERA. 

Aşadar, importanta problemă de care depindea salvarea 
tinerilor naufragiaţi nu fusese definitiv rezolvată. Că ceea 
ce luaseră ei drept mare era lac, nu mai încăpea îndoială. 
Dar lacul acesta nu putea fi pe o insulă? Şi dac-ar fi să 
împingă cercetarea până dincolo de lac, n-ar ajunge oare la 
adevărata mare, pe care ei nu aveau nici un mijloc deao 
străbate? 


În orice caz era un lac de dimensiuni foarte mari, de 
vreme ce orizontul mărginit de cer - după cum remarcase 
Doniphan - se desena pe trei sferturi din perimetrul lui. S- 
ar fi putut deduce că se aflau deci pe continent, nu pe o 
insulă. 

— Ar însemna atunci că am naufragiat pe continentul 
american, zise Briant. 

— De asta am fost toată vremea convins, zise Doniphan, şi 
pare-se că nu m-am înşelat. 

— Oricum, reluă Briant, nu poţi nega că am văzut la 
răsărit o întindere de apă. 

— Fie, dar nu marea! 

Şi răspunsul lui Doniphan lăsa să se vadă o satisfacţie 
plină de îngâmfare. Briant nu insistă. Ce n-ar fi dat să se 
înşele şi să fie cu toţii salvaţi! Căci pe un continent nu eşti 
prizonier ca pe o insulă. Totuşi era nevoie să aştepte un 
anotimp prielnic pentru o călătorie mai lungă în răsărit. 
Greutățile întâmpinate pe drumul de câteva mile de la 
tabără la lac ar fi fost mult mai mari dacă ar fi vorba de 
adus aici pe cei micuţi, cu tot ce le trebuie. 

Intraseră acum în aprilie şi se ştie că iarna australă e mai 
timpurie decât cea din zona boreală. Nici vorbă de plecare 
până în primăvară. 

Şi totuşi în golful acela orientat spre apus, bântuit veşnic 
de furtunile dinspre larg, nu mai era cu putinţă de stat. În 
mai puţin de o lună, schoonerul trebuia părăsit. lar pentru 
că Gordon şi Briant nu reuşiseră să găsească vreo peşteră 
în partea de apus a falezei, trebuia cercetat dacă nu cumva 
ar găsi o aşezare mai bună înspre lac. Era necesar să se 
cerceteze neapărat împrejurimile. Cu preţul unei întârzieri 
de o zi sau două, trebuiau să caute. Fără îndoială că asta I- 
ar fi neliniştit cumplit pe Gordon, totuşi, atât Briant cât şi 
Doniphan nu mai stătură la gânduri. Merinde pe patruzeci 
şi opt de ore mai aveau, semne de vreme bună erau, aşa că 
hotărâră să meargă de-a lungul lacului. 


Şi mai era o pricină care-i făcea să stăruie în cercetări: nu 
mai rămânea nici o îndoială că părţile acelea fuseseră 
locuite măcar în trecere de băştinaşi, dovadă puntea 
pietruită din apă şi coliba făcută de mână de om, nu de 
mult. Dar trebuiau sporite încă dovezile înainte de a stabili 
locul unei aşezări de iarnă. Sau dacă nu era vorba de 
localnici, nu s-ar fi putut oare ca vreun naufragiat să fi trăit 
prin acele meleaguri până în clipa când a ajuns în vreun 
oraş de pe continent? Făcea dar să întârzie şi să cerceteze 
țărmul lacului. 

Rămânea doar ca Briant şi Doniphan să hotărască dacă să 
pornească spre miazănoapte sau spre miazăzi. Cum însă 
drumul spre miazăzi îi apropia de iahtul lor, hotărâră să 
pornească în direcţia aceea, iar mai târziu, de-o fi nevoie, să 
meargă până la capătul de nord al lacului. 

Odată înţeleşi, la opt şi jumătate porniră toţi patru printre 
dunele ierboase care învăluiau şesul, mărginit înspre apus 
de întinderi de păduri. 

Phann alerga înainte, stârnind stoluri întregi de păsări 
„tinamu”, dar de teamă să nu se trădeze, nu traseră nici de 
astă dată vreun foc de armă. Mergând de-a lungul 
malurilor, când pe câmp, când pe prundiş, tinerii străbătură 
fără multă osteneală vreo zece mile, dar pe tot parcursul, 
nici urmă de localnici, nici vreun fum prin pădure. Nici o 
urmă de pas omenesc pe nisipul umezit de valuri şi nici o 
pirogă în zare pe luciul întins al apelor. Chiar de va fi fost 
cândva locuit ţinutul acesta, acum era cu totul pustiu. 

Nici chiar animale, feline sau rumegătoare, nu întâlniră, 
afară doar de nişte vietăţi necunoscute, de care nu se 
putură apropia. 

— Sunt struţi, declară Service, convins de ceea ce spunea. 

— Cam mici, fu de părere Doniphan. 

— De-ar fi struţi, dădu să spună Briant, şi de ne-am afla pe 
un continent... 

— "Tot te mai îndoieşti? îi tăie vorba batjocoritor Doniphan. 


—.atunci ne aflăm pe continentul american, unde păsările 
astea sunt în număr mare; asta voisem să spun, sfârşi 
Briant. 

Pe la şapte seara poposiră. În ziua următoare aveau să se 
înapoieze la Sloughi-bav, cum denumiseră ei golful unde 
naufragiaseră. 

Nici n-ar fi fost chip să meargă mai departe, căci aici lacul 
se revărsa formând un râu pe care ar fi trebuit să-l treacă 
înot, lucru primejdios pe vreme de noapte. 

Pe de altă parte, întunericul nu-i lăsa să-şi poată da seama 
ce fel erau locurile, dar malul drept al râului părea să fie 
râpos. Osteniţi după masa de seară, Briant, Doniphan, 
Wilcox şi Service adormiră degrabă, de astă dată sub cerul 
liber, din lipsă de colibă. câtă splendoare, ce scânteieri pe 
bolta înstelată, în timp ce, subţirică, luna nouă apunea în 
vestul Pacificului! 

Linişte deplină pe lac cât şi pe țărm. Cuibăriţi între 
rădăcinile vânjoase ale unui fag bătrân, băieţii dormeau 
atât de adânc, încât nici tunetul nu i-ar fi trezit. Nici ei, nici 
Phann nu auziră lătrături destul de apropiate, care trebuie 
să fi fost lătrături de şacali, nici urletele mai îndepărtate ale 
unor fiare sălbatice. Prin părţile acelea, unde struţii trăiesc 
în sălbăticie, se puteau teme şi de jaguari şi de cuguari - 
tigrii şi leii Americii meridionale. 

Dar noaptea trecu cu bine, cu toate că pe la ora patru 
dimineaţa, înainte ca zorii să se ivească deasupra lacului, 
câinele nu-şi mai găsea astâmpăr, mârâind întruna şi 
adulmecând pământul, ca şi când ar sta la pândă. 

Să fi fost şapte dimineaţa când Briant îşi deşteptă 
tovarăşii, ghemuiţi în pături. Într-o clipă fură în picioare şi 
în vreme ce Service ronţăia un pesmet, ceilalţi merseră să 
arunce o privire asupra ținutului de dincolo de râu. 

— Ia te uită! strigă Wilcox. Mare noroc că n-am trecut 
aseară râul! Nimeream drept în mlaştini! 

— Într-adevăr, mlaştini cât vezi cu ochii! se minună Briant. 


— Uite! Uite! strigă Doniphan. câte cârduri de rațe, lişiţe 
şi becaţe zboară peste ele! Ce-ar fi să ne mutăm aci la 
iarnă? N-am mai avea grijă de ale gurii! 

— De ce nu? răspunse Briant şi o porni pe ţărmul din 
dreapta al râului. 

În spate se ridica un mal înalt şi râpos, care se termina 
brusc, în unghi drept, ca un meterez. Cele două versante 
continuau apoi unul pe cursul râului, celălalt pe ţărmul 
lacului. Să fi fost cumva faleza care mărginea golful Sloughi 
dinspre nord-vest? Asta rămânea de văzut după o cercetare 
mai amănunţită. 

Cât priveşte râul, dacă malul lui drept, larg de vreo 
douăzeci de picioare, forma ca un prim plan al culmilor din 
preajmă, malul stâng, foarte jos, aproape nu-l deosebeai din 
adânciturile, smârcurile şi băltoacele şesului mlăştinos ce 
se-ntindea cât vezi cu ochii înspre miazăzi. 

Ca să-ţi dai seama încotro se îndrepta cursul apei, ar fi fost 
nevoie să urci faleza, şi Briant avea de gând să nu se 
înapoieze până ce nu va face urcuşul acesta. Întâi de toate 
trebuia văzut locul unde apele lacului se varsă în albia 
râului. Aici râul era lat doar de vreo patruzeci de picioare, 
dar desigur că mergea crescând şi în lăţime şi în adâncime, 
cu cât se apropia de vărsare, de n-ar fi fost să primească 
vreun afluent fie din mlaştini, fie din podişurile culmilor. 

— Ia priviţi aici! exclamă Wilcox, când ajunse în dreptul 
piciorului falezei. 

Văzură cu uimire o îmbinare de pietre suprapuse, ca un fel 
de dig, întocmai ca acela din pădure. 

— Nu mai încape nici o îndoială! spuse Briant. 

— Nici o îndoială! zise şi Doniphan, arătând şi nişte 
frânturi de lemn învechit, la capătul digului. 

Erau rămăşiţele unei luntri putregăite şi care prinseseră 
muşchi. Printre ele părea să fie o piesă de lemn de la 
îmbinarea provei, din care mai atârna un belciug de fier ros 
de rugină. 

— Un belciug! Un belciug! strigă Service. 


Şi cu toţii, nemişcaţi, se uitau în jur ca şi când stăpânul 
luntrii, care pietruise şi digul, ar fi fost gata să apară dintr-o 
clipă în alta. 

Dar... nimeni! cât amar de ani o fi trecut de când luntrea 
asta rămăsese în părăsire pe mal! Fie că omul care a trăit 
acolo şi-a regăsit pe semenii lui, fie că şi-a sfârşit sărmana-i 
viaţă pe meleagurile astea, în neputinţă de a pleca. 

E uşor de închipuit emoția celor patru în faţa unor 
asemenea mărturii de trai omenesc. Atunci îşi dădură 
seama şi de neastâmpărul câinelui. Desigur că Phann 
simţise ceva, căci ciulea întruna urechile, dădea agitat din 
coadă, adulmeca pământul cu botul, vârându-se printre 
ierburile înalte. 

— Ce-o fi cu Phann? spuse Service. 

— simţit el ceva! răspunse Doniphan, alergând înspre 
câine. 

Phann se oprise acum, cu un picior în aer şi cu botul întins. 
Apoi o luă brusc la goană spre un desiş de copaci de la 
picioarele falezei, în apropiere de lac. 

Briant şi ceilalţi se luară după el, ca peste câteva clipe să 
se oprească în faţa unui fag bătrân, pe a cărui scoarță erau 
săpate două litere şi o dată, în felul acesta: 

FB. 

Briant, Doniphan, Wilcox şi Service ar fi rămas multă 
vreme înmărmuriţi în faţa inscripţiei, dacă Phann, 
întorcându-se, n-ar fi cotit în goană pe după piciorul falezei. 

— Aici, Phann! Aici! strigă Briant. 

Câinele nici gând să vină, în schimb lătra întruna. 

— Atenţie! spuse Briant. 'Toţi pe un loc şi ochii în patru! 

Cu puştile încărcate şi cu revolverele în mână, erau gata 
de apărare. 

Băieţii porniră înainte şi, luând-o pe lângă piciorul de 
stâncă, se furişară de-a lungul malului îngust al râului. 

N-apucară să facă douăzeci de paşi, că Doniphan se aplecă 
să ridice un obiect de jos. Era o sapă, al cărui fier abia se 
mai ţinea de coada aproape putredă - o sapă americană ori 


europeană, în nici un caz o unealtă grosolană făcută de 
sălbatici polinezieni. Ca şi belciugul luntrii, era foarte 
ruginită şi de bună seamă că zăcea de mulţi ani acolo. 

Tot în acel loc, la picioarele falezei, văzură până şi urme de 
semănături, nişte brazde neregulat trase şi un răzor de 
„igname”, sălbatice acum din lipsă de îngrijire. 

Dar deodată, un lătrat lugubru sfâşie aerul. Aproape în 
aceeaşi clipă îl văzură pe Phann înapoindu-se în goană, în 
prada unui neastâmpăr şi mai de neînțeles. Da întruna 
târcoale, alerga înspre băieţi, cu ochii ţintă în ochii lor, 
părând că-i cheamă să-l urmeze. 

— S-a întâmplat ceva neobişnuit! spuse Briant, căutând 
zadarnic să potolească câinele. 

— Haidem după el! zise Doniphan, făcând semn lui Wilcox 
şi lui Service să-l urmeze. 

Câţiva paşi mai departe, Phann se opri în faţa unui hăţiş cu 
ramuri încâlcite, de la poalele falezei. 

Briant se duse să vadă dacă nu cumva sub el era vreun 
cadavru de animal ori de om şi, dând la o parte rămurişul, 
zări o văgăună. 

— Să fie cumva vreo peşteră? strigă Briant şi se dădu 
câţiva paşi înapoi. 

— Se prea poate, spuse Doniphan. Dar ce să fie în ea? 

— Vom vedea, zise Briant. 

Şi începu să taie vârtos cu toporişca crengile care astupau 
intrarea. În acelaşi timp îşi plecase urechea să asculte, dar 
nu auzi nimic suspect. 

Între timp, Service se pregătea să intre pe brânci în 
văgăună, dar Briant îi spuse: 

— Ia să vedem mai întâi ce face Phann? 

Dar câinele continua să scheaune înfundat, fapt care le 
sporea neliniştea. 

În orice caz, dacă vreo vietate s-ar fi ascuns acolo, ar fi 
ieşit până acum...! 

Trebuiau să hotărască într-un fel. Însă, pentru că s-ar fi 
putut ca în peşteră aerul să fie viciat, Briant aprinse un 


mănunchi de ierburi şi-l aruncă în gura peşterii. lerburile 
împrăştiate pe pământ ardeau mai departe, dovadă că aerul 
era curat. 

— Intrăm? întrebă Wilcox. 

— Intrăm, spuse Doniphan. 

— Staţi, baremi să vedem pe unde mergem, zise Briant. 

Şi tăind o ramură răşinoasă dintr-un pin care creştea pe 
marginea râului, îi dădu foc, apoi, urmat de ceilalţi, îşi făcu 
loc printre tufe. 

La intrare, deschizătura să fi fost de cinci picioare înălţime 
pe două lăţime, dar se lărgea deodată, formând o excavaţie 
înaltă de vreo zece picioare şi largă de vreo douăzeci, iar pe 
jos era un nisip foarte mărunt şi uscat. 

Intrând, Wilcox lovi un scaun de lemn din faţa unei mese 
cu obiecte casnice puse pe ea: un urcior de lut, câteva 
cochilii mari de scoici în loc de farfurii, un cuţit cu lama 
ştirbită şi ruginită, două-trei undiţe de prins peşte, o ceaşcă 
de tablă, goală ca şi urciorul. 

Lângă peretele din fund se găsea o ladă din scânduri 
grosolan îmbinate, în care erau câteva haine zdrenţuite. 

Aşadar, fără îndoială că peştera fusese locuită. Dar când şi 
de cine? Oare biata fiinţă ce vieţuise acolo va fi putrezind 
cumva prin vreun colţ? 

În fund era un sărman culcuş acoperit cu o pătură 
zdrenţuită. La căpătâi, pe o laviţă, se afla încă o ceaşcă şi un 
sfeşnic de lemn cu o feştilă arsă în el. 

Băieţii se cutremurară la gândul că sub pătură ar putea fi 
un cadavru. Briant, călcându-şi pe inimă, o ridică. Nu era 
nimeni. Adânc impresionați, ieşiră toţi patru. Phann 
rămăsese afară, neliniştit şi urlând a pustiu. 

Coborau încet malul râului, când la o mică depărtare 
rămaseră locului, îngroziţi: jos, printre rădăcinile unui fag, 
zăceau pe pământ resturile unui schelet. Aici, aşadar, 
venise să moară nefericitul care trăise poate în peştera 
aceea ani şi ani de-a rândul, iar mohorâtul acela de adăpost 
ce-l folosise ca locuinţă nu-i putuse fi nici măcar mormântul. 


Capitolul IX. 

CERCETĂRI ÎN PEŞTERĂ. MOBILE ŞI UNELTE. 

BOLAS ŞI LASSO. CEASORNICUL. CAIETUL FERFENIŢII. 
HARTA NAUFRAGIATULUI. UNDE SE AFLAU. 
ÎNTOARCEREA LA TABĂRĂ. MALUL DREPT AL RÂULUI. 
MLAŞTINA. SEMNALELE LUI GORDON. 

Briant, Doniphan, Wilcox şi Service mergeau alături, tăcuţi 
şi îngânduraţi. Cine să fi fost omul venit să moară în ţinutul 
acesta? Să fi fost un naufragiat pe care moartea l-a găsit 
aici fără ca el să fi putut afla ajutor ca să scape de pe 
insulă? De ce nație să fi fost? Să fi venit de tânăr prin aste 
meleaguri? 

O fi murit bătrân? Cum s-o fi ajutat singur? Şi dacă un 
naufragiu îl aruncase acolo, or mai fi scăpat şi alţii în afară 
de el? Şi dacă da, să fi rămas el singur după moartea 
celorlalţi? 

Oare obiectele acelea găsite în peşteră să fi fost de pe vas, 
sau le făcuse el singur? 

Câte întrebări ale căror răspunsuri aveau poate să rămână 
pe veci o taină! 

Şi între ele, una mai gravă ca toate: dacă omul acesta şi-a 
găsit adăpost pe un continent, cum de n-a putut el ajunge în 
vreun oraş din interior sau la vreun port de pe litoral? Ce 
piedici de netrecut să se fi ridicat în faţa înapoierii lui 
printre oameni? Distanţa să fi fost oare atât de mare, încât 
să fi devenit de nestrăbătut? Ceea ce era sigur, era că 
nefericitul acesta pierise ori de boală, ori de bătrâneţe, căci 
n-a mai avut puterea să se târască până la peşteră şi murise 
sub copacul acela. lar dacă el n-a avut putinţa să-şi 
găsească salvarea nici în partea de miazănoapte, nici în cea 
de miazăzi a ținutului, oare nu le va fi hărăzită şi 
naufragiaţilor de pe Sloughi aceeaşi soartă? 

Oricum, era neapărată nevoie să mai cerceteze o dată 
peştera în amănunţime. Cine ştie, poate or găsi vreun 
document din care să afle cine era omul, de ce nație, cât 
timp a locuit acolo! Iar pe de altă parte, trebuia cercetat şi 


dacă s-ar putea refugia cu toţii acolo pe timp de iarnă, după 
ce ar fi părăsit iahtul. 

— Haidem! spuse Britint. 

Şi luând cu ei pe Phann, se strecurară prin deschizătură, 
la lumina unei a doua crengi răşinoase. 

Primul lucru ce-l zăriră pe o poliţă de pe peretele din 
dreapta fu un vraf de lumânări rudimentare, făcute din seu 
şi din feştilă de câlţi. Service aprinse degrabă o lumânare şi 
fixând-o în sfeşnicul de lemn, începură să privească cu 
luare-aminte în jurul lor. 

Trebuia mai înainte de toate văzută starea încăperii, căci 
era desigur locuibilă. Era o deschizătură largă în stâncă, cu 
o vechime poate din vremea erelor geologice îndepărtate. 
Nici urmă de umezeală, deşi aerisirea se făcea numai prin 
deschizătura ce da spre țărm. Pereţii erau uscați ca cei de 
granit, fără nici o infiltraţie, fără acele şiruri de picăturele 
care în unele grote formează stalactite. Felul în care era 
orientată o punea la adăpost de vânturile din largul mării. 
Drept e că lumina zilei abia dacă pătrundea, dar cu o 
spărtură sau două în perete ar fi pătruns în interior atâta 
aer cât era necesar pentru cincisprezece suflete. 

Încăpătoare, ca să le fie şi dormitor, şi sufragerie, şi 
depozit, şi bucătărie, desigur că nu era - având o suprafaţă 
de douăzeci-treizeci de picioare. În fond însă n-aveau să 
stea acolo decât cinci-şase luni de iarnă şi apoi urmau să 
pornească cu toţii înspre nord-est, ca să ajungă în vreun 
oraş din Bolivia ori Argentina. De bună seamă însă că dacă 
s-ar fi văzut nevoiţi să-şi dureze o aşezare de lungă durată, 
ar fi încercat s-o facă mai încăpătoare, săpând calcarul 
destul de moale al stâncii. Dar şi aşa cum era, tot le prindea 
bine în timp de iarnă. 

Ajuns la această convingere, Briant mai privi o dată cu 
luare-aminte obiectele dinăuntru. Nimica toată. Bietul de el, 
trăise în mare lipsă! Ce-o fi putut salva de la înec? Probabil 
că doar sfărâmături de prăjini, frânturi de schelărie din 
care-şi făcuse patul, masa aceea, lada, laviţa şi scăunelele - 


unicul mobilier al locuinţei acesteia de plâns. Mai oropsit de 
soartă decât supraviețuitorii de pe Sloughi, lui îi lipsiseră 
cele de trebuinţă. Doar câteva unelte, o sapă, o toporişcă, 
ceva vase de bucătărie, un butoiaş în care cândva fusese 
rachiu, un ciocan, două foarfeci, un ferăstrău - atât găsiră 
deocamdată. Sigur că aceste unelte fuseseră salvate cu 
barca din care nu mai rămăseseră decât crâmpeiele 
putregăite de lângă digul râului. 

Toate acestea îi trecură prin gând lui Briant şi le spuse 
apoi cu glas tare tovarăşilor lui. Iată de ce, îngroziţi de 
scheletul sărmanului naufragiat şi gândind că şi pe ei i-ar 
putea pândi aceeaşi soartă, se mângâiară totuşi la gândul 
că, spre deosebire de acela, ei aveau de toate - şi prinseră 
din nou curaj şi încredere. 

Rămânea de văzut cine fusese omul acela. De unde venea? 
Când să fi avut loc naufragiul? Ani îndelungaţi păreau să fi 
trecut de când murise. Se vedea după starea osemintelor 
găsite sub copac. Fierul sapei, belciugul corăbiei, mâncate 
de rugină, înălţimea hăţişului care astupase intrarea în 
peşteră, toate o dovedeau din plin. Şi cine ştie dacă vreun 
indiciu nou n-avea să schimbe ipoteza în certitudine. Căci în 
vreme ce continuau să cerceteze, mai găsiră şi alte obiecte 
- încă un cuţit cu parte din lamă ştirbită, un compas, un 
ceainic, un suport de fier pentru cordaje, o sulă 
marinărească pentru despletit frânghiile. Dar nici un 
instrument de bord: nici ochean, nici busolă, nici măcar o 
armă de foc ca să vâneze sau să se apere de fiare! Ca să-şi 
poată ţine viaţa, desigur că a trebuit să se folosească de 
curse şi capcane. Şi, într-adevăr, nu se înşelaseră, căci 
Wilcox strigă: 

— Dar asta ce să fie? 

— Asta? zise Service. 

— Vreun joc de bile? se întrebă şi Briant, mirat. 

Dar îşi dădu repede seama la ce folosiseră cele două pietre 
rotunde pe care Wilcox le ridicase de jos. Era un fel de 
unealtă de vânătoare numită „bolas”, formată din două 


pietre rotunde, legate una de alta printr-o funie şi folosite 
de indienii din America de Sud. Dacă o mână dibace aruncă 
bolas-ul, bilele se învârtese în jurul picioarelor animalului, îi 
paralizează orice mişcare şi astfel acesta cade pradă. 

Fără îndoială că sărmanul naufragiat îşi făcuse singur 
bolas-ul şi totodată şi un lasso - o curea lungă de piele care 
se mânuieşte tot ca bolas-ul, dar de la o distanţă mai mică. 

Astea erau singurele obiecte găsite în peşteră; în privinţa 
aceasta, Briant şi tovarăşii săi erau cu mult mai bogaţi. E 
drept însă că ei erau copii, pe când el fusese om în toată 
firea. 

Dar cine să fi fost? Un simplu marinar sau vreun ofiţer pe 
care l-a ajutat inteligenţa dezvoltată prin studiile făcute mai 
de mult? Greu de spus, dacă nu se va afla vreun indiciu mai 
precis. 

La căpătâiul culcuşului, sub o îndoitură a păturii pe care o 
săltase Briant, Wilcox descoperi un ceasornic mic, agăţat în 
perete cu un cui. 

Nu era un ceasornic obişnuit, ca al marinarilor de rând, ci 
de o fabricaţie fină. Avea un capac dublu de argint, de care 
era agăţată o cheiţă, cu un lânţişor tot de argint. 

— Ora! Vezi când s-a oprit ceasul! strigă Service. 

— Ora nu ne-ar spune nimic, răspunse Briant. Sigur că 
ceasul ăsta s-a oprit mult înainte de moartea omului. 

Briant deschise capacele, dar cu oarecare greutate, căci 
balamalele ruginiseră. Acele ceasornicului arătau ora 3 şi 
27 de minute. 

— Uite un nume pe ceas! zise Doniphan. Poate aflăm ceva 
mai mult! 

— Ai dreptate, spuse Briant şi, deschizând capacul 
interior, reuşi să citească - Delpeuch, Saint-Malo - numele 
fabricantului şi adresa. Un francez, exclamă Briant, mişcat, 
un compatriot! 

Nu mai rămânea nici o îndoială că un francez trăise acolo 
în peşteră, până-n clipa când moartea i-a pus capăt 
chinurilor. 


Apoi urmă încă o mărturie, şi mai convingătoare, când 
Doniphan dădu la o parte culcuşul şi ridică de jos un caiet 
cu file îngălbenite, scrise cu creionul. Din nefericire, scrisul 
abia îl mai puteau citi. Doar când şi când câte un cuvânt, 
printre care Franqgois Baudoin. 

Două nume, ale căror iniţiale fuseseră săpate de 
naufragiat în scoarţa copacului! Caietul era jurnalul lui de 
fiecare zi, din clipa când naufragiase pe coastă. Printre 
crâmpeie de fraze şterse de vreme, Briant mai reuşi să 
descopere un nume: Duguay-lrouin, numele, pare-se, al 
corăbiei care pierise prin meleagurile astea îndepărtate ale 
Pacificului. 

Şi, chiar la început, o dată: aceeaşi din josul iniţialelor şi, 
fără îndoială, aceea a naufragiului. 

Trecuseră aşadar cincizeci şi trei de ani de când Frangois 
Baudoin ajunsese pe ţărmul acesta. Şi în tot acest răstimp 
nu i-a venit nici un sprijin din afară. 

Ce obstacole de neînvins să-l fi împiedicat pe Frangois 
Baudoin să se aşeze în alt punct al continentului? Tot mai 
mult îşi dădeau seama tinerii cât de gravă era situaţia lor. 
Cum să înfăptuiască ei, nişte copii, ceea ce un om în toată 
firea, un marinar obişnuit cu munci grele, om hârşit de 
trudă, nu reuşise să înfăptuiască? 

Dar iată că o ultimă mărturie avea să-i încredinţeze că 
orice încercare de evadare de aci ar fi zadarnică. 

În timp ce frunzăreau caietul, Doniphan găsi printre 
pagini o hârtie îndoită. Era o hartă desenată cu o cerneală 
făcută probabil din funingine cu apă. 

— O hartă! exclamă el. 

— Pe care de bună seamă că a desenat-o el, spuse Briant. 

— De-ar fi aşa, apoi nu poate fi un simplu marinar, rosti 
Wilcox, ci vreun ofiţer de pe Duguay-Trouin. 

— Să fie cumva harta... îngăimă Doniphan. 

Da, era harta acestor locuri! De la prima privire 
recunoşteai Sloughi-bay, bancul de stânci mărunte, plaja pe 
care şi-au întocmit tabăra, lacul cu ţărmul de apus pe care 


Briant şi ceilalţi coborâseră, cele trei insulițe din zare, 
capătul falezei care se arcuia înspre malul lacului şi 
pădurile nesfârşite din regiunea centrală. Dincolo de lac, pe 
ţărmul opus, alte păduri se întindeau până la un ah litoral 
şi... litoralul acela era scăldat de ocean, pe întreg 
perimetrul. 

Dintr-o dată li se zădărnicise orice încercare de a-şi mai 
căuta o scăpare în răsărit. Briant avusese aşadar dreptate, 
nu Doniphan, şi oceanul înconjura din toate părţile 
pretinsul lor continent. Se găseau pe o insulă! lată de ce 
Frangois Baudoin nu mai putuse ieşi din ea! 

În genere, contururile hărţii erau destul de exact redate; 
bineînţeles, distanţele erau socotite mai mult după ochi şi 
după durata timpului cât le-a parcurs, nu după măsurători 
topometrice, dar atât cât cunoşteau Briant şi Doniphan 
regiunea dintre Sloughi-bay şi lac, vedeau că nu se înşelase 
cu mult. 

Ce reieşea, între altele, era că naufragiatul cutreierase 
toată insula, de vreme ce notase, până-n amănunt, toate 
punctele geografice mai însemnate şi că, fără îndoială, 
coliba din pădure - ajupa - ca şi poteca pietruită de pe 
pârâiaş erau făcute de mâna lui. 

lată cum arăta insula, după schiţa lui Frangois Baudoin: 
era de formă ovală şi semăna cu un fluture enorm, cu 
aripile întinse, îngustându-se către centru, între golful 
Sloughi şi un alt golf ce se adâncea în răsărit, mai forma un 
al treilea golf, mai deschis, către miazăzi. 

În mijlocul unor păduri nesfârşite se întindea lacul, având 
o lungime de aproape optsprezece mile şi o lărgime de cinci 
mile, aşa încât era lesne de închipuit de ce Briant, 
Doniphan, Service şi Wilcox, ajunşi pe ţărmul apusean, nu i- 
au putut vedea țărmurile de nord, de sud şi de est. Aşa se 
face că, la început, l-au şi luat drept mare. Din lac se formau 
mai multe râuri, între care chiar râul ce trecea prin faţa 
peşterii şi se vărsa în Sloughi-bay, aproape de tabăra lor. 


Cea mai de seamă dintre înălțimile din preajmă părea să 
fie faleza, străbătând de-a curmezişul ţinutul de la capul 
dinspre nord al golfului, până la ţărmul din dreapta al 
râului. Regiunea aceasta nordică era însemnată pe hartă ca 
stearpă şi nisipoasă, în timp ce dincolo de râu se întindea o 
mlaştină imensă, îngustându-se către miazări într-un cap 
ascuţit. 

Atât în nord-est cât şi în sud-est unduiau şiruri lungi de 
dune, dând țărmului o înfăţişare cu totul alta decât a 
golfului Sloughi. Judecând după scara schiţată mai jos pe 
hartă, insula ar fi fost de circa cincizeci de mile în lungimea 
ei maximă de la nord spre sud, pe douăzeci şi cinci de mile 
lărgimea maximă de la vest spre est. Ţinând seama de 
neregularităţile de formă, ar fi însemnat că avea o 
circumferință de o sută cincizeci de mile. 

N-ai fi putut însă deduce nimic precis în legătură cu faptul 
dacă insula făcea parte dintr-un grup al Polineziei, sau era o 
insulă izolată în mijlocul Pacificului. 

Fapt este că nu mai aveau de ales: trebuiau acum să-şi 
facă o aşezare definitivă, nu provizorie. Şi cum peştera se 
dovedea a fi un minunat adăpost, aveau să-şi care aici 
materialele, fără să mai aştepte ca viforul de iarnă să le 
sfarme iahtul. 

Aşadar, trebuiau să se înapoieze cât mai degrabă cu 
putinţă. Şi aşa, Gordon avea de ce fi îngrijorat, căci 
trecuseră trei zile de la plecarea lor şi se putea teme să nu 
li se fi întâmplat ceva. 

Briant fu dar de părere să plece în aceeaşi zi, la 11 
dimineaţa. Ca să mai urce faleza nu era nevoie, de vreme ce 
harta arăta limpede că drumul cel mai scurt era de-a lungul 
țărmului drept al râului, de la est spre vest. Aveau de făcut 
cel mult şapte mile până la golf. Era drum de câteva ore. 

Înainte de a pleca totuşi, tinerii ţinură să dea o ultimă 
cinstire naufragiatului francez. Folosindu-se de sapă, îi 
făcură un mormânt chiar la piciorul copacului pe care 
Frangois Baudoin gravase inițialele numelui său. 


Mişcătoarea ceremonie odată terminată, se înapoiară toţi 
patru la peşteră şi îi astupară deschizătura, ca nu cumva să 
se strecoare în ea animale sălbatice şi, după ce mâncară şi 
restul de merinde, coborâră malul drept al râului, mergând 
de-a lungul falezei. 

O oră mai târziu, ajunseră în dreptul locului unde masivul 
se depărta, cârmind către nord-vest. cât timp merseseră pe 
lângă apă, drumul fusese lesne de străbătut, căci ţărmul nu 
era năpădit de ierburi şi tufe, iar copacii erau rari. 

Tot cu gândul că râul le va fi legătura dintre lac şi golful 
lor, Briant îl cerceta cu de-amănuntul. Astfel îşi dădu seama 
că măcar pe cursul superior al râului ar putea folosi o 
luntre sau o plută trasă cu frânghii sau împinsă cu prăjini, 
ceea ce le-ar înlesni căratul materialelor, folosindu-se, 
bineînţeles, şi de flux, care se resimțea până la lac. 

Totul era ca pe cursul apei să nu fie praguri şi să aibă 
toată vremea destulă adâncime şi lărgime. Aşa a şi fost, şi, 
pe o distanţă de trei mile de la ieşirea din lac, râul părea 
perfect navigabil. 

Totuşi, pe la ora patru spre seară, trebuiră să părăsească 
țărmul, căci de-a curmezişul malului se întindea o baltă 
mocirloasă mare şi orice înaintare devenea primejdioasă. 
Mult mai cuminte era s-o ia prin pădure. Cu busola în mână, 
Briant se îndreptă înspre nord-vest, ca să taie cât mai scurt 
spre Sloughi-bay. Întârziară totuşi mult din cauza bălăriilor 
înalte şi a hăţişurilor din cale. Pe de altă parte, pe sub 
bolțile dese ale pădurilor de mesteceni, de pini şi de fagi se 
întunecase aproape odată cu apusul soarelui. 

Străbătură foarte greu încă două mile. După ce ocoliră 
balta care se întindea departe înspre miazănoapte, firesc ar 
fi fost să caute să ajungă din nou la râu - căci harta arăta 
clar că râul se varsă chiar în Sloughi-bay - dar ocolul ar fi 
fost atât de mare, încât nici Briant, nici Doniphan nu mai 
voiră să piardă timp. Se afundară aşadar în pădure tot 
înainte, însă către şapte seara fură siguri că s-au rătăcit. 
încă o noapte s-o petreacă în pădure? Nu ar fi fost cine ştie 


ce nenorocire, dacă foamea nu s-ar fi făcut simțită tocmai 
acum, când nu aveau nici un fel de merinde. 

— Haidem totuşi mai departe, zise Briant. Dacă mergem 
tot înspre apus, nu se poate să nu ieşim la tabără. 

— Numai să nu fie greşită harta! Te pomeneşti că râul ăsta 
nu se varsă în golf, zise Doniphan. 

— Şi de ce ar fi greşită, Doniphan? 

— Şi adică de ce n-ar fi, Briant? 

Vedeai bine că Doniphan, care tot nu voia să se dea bătut, 
căuta pricină susţinând că nu se încrede în hartă. Nu avea 
dreptate totuşi, căci, din partea de insulă pe care o 
cercetaseră, se vedea bine că Frangois Baudoin nu se 
înşelase cu nimic. Briant îşi văzu de drum înainte, fără să 
mai întindă discuţia. 

Pe la opt seara fu cu neputinţă să-şi mai dea seama unde 
se aflau, într-atât era de întuneric. Şi pădurea asta 
nesfârşită din care nu mai ieşeau! 

Deodată, printr-un luminiş al pădurii, văzură în sus, pe cer, 
o lumină puternică printre copaci. 

— Ce să fie? întrebă Service. 

— O stea căzătoare, mai ştii? zise Wilcox. 

— Nu, e o rachetă, spuse Briant. Un semnal luminos lansat 
de pe Sloughi. 

— Şi deci un semnal al lui Gordon! exclamă Doniphan, şi-i 
răspunse printr-un foc de puşcă. 

Luară ca punct de reper o stea şi în clipa în care un alt 
semnal luminos se înălţă, Briant şi ceilalţi se îndreptară 
către el şi în trei sferturi de oră ajunseră în tabără. 

Într-adevăr, Gordon, de teamă ca ei să nu se fi rătăcit, se 
gândise să lanseze câteva semnale luminoase, ca să le 
indice unde e tabăra. 

Minunată idee, fără de care Briant, Doniphan, Wilcox şi 
Service, după atâta trudă, nu s-ar fi putut odihni nici în 
noaptea asta în culcuşurile lor de pe iaht. 

Capitolul X. 


ISTORISIREA CELOR VĂZUTE. HOTĂRÂREA DE A 
PĂRĂSI VASUL. DESCĂRCAREA ŞI DEMONTAREA 
SCHOONERULUI. O FURTUNA CARE-L DEZMEMBREAZĂ. 
ADĂPOSTIŢI ÎN CORT. CONSTRUIREA UNEI PLUTE. 
ÎNCĂRCAREA ŞI ÎMBARCAREA. 

DOUĂ NOPȚI PE RÂU. SOSIREA LA FRENCH-DEN. 

E lesne de închipuit cum fură primiţi Briant şi cei trei 
tovarăşi. Gordon, Cross, Baxter, Garnett şi Webb îi 
îmbrăţişară, în timp ce cei mici le săreau de gât. Ce schimb 
de strigăte de bucurie şi de strângeri de mână! Phann îşi 
luă şi el partea lui de bun sosit şi lătrăturile lui se 
învălmăşeau cu uralele copiilor. Părea că nu se mai 
văzuseră de un veac. 

„Să se fi rătăcit?... Să fi căzut în mâna indigenilor? Să fi 
fost atacați de fiare sălbatice?” se întrebau mereu cei 
rămaşi în tabără. 

Dar iată-i sănătoşi pe toţi patru. Ceilalţi erau dornici să 
afle tot ce au avut de întâmpinat. Dar, obosiţi peste măsură 
de atâta mers, lăsară povestirea pe a doua zi. 

— Suntem pe o insulă, fu tot ce putu să spună Briant, dar 
destul ca să trezească în toţi grijile şi neliniştile unui 
asemenea viitor. 

Gordon primi totuşi vestea fără să se arate prea 
descurajat. 

„Ce vrei! Mă aşteptam, părea să zică, şi nu mă tulbură 
peste măsură.” 

A doua zi, 5 aprilie, din zorii zilei, cei mari: Gordon, Briant, 
Doniphan, Baxter, Cross, Wilcox, Service, Webb, Garnett şi 
chiar şi Moko, săritor şi înţelept, se adunară pe puntea 
iahtului, în vreme ce cei mici dormeau încă. Briant şi 
Doniphan, rând pe rând, le împărtăşiră celorlalţi toate cele 
întâmplate. Le-au spus cum o punte pietruită de-a 
curmezişul unui pârâu şi o colibă aproape dărâmată, 
ascunsă de un desiş, i-au dus la convingerea că ţinutul acela 
era locuit, ori că fusese cândva. 


Le explicară apoi că întinsul acela de apă pe care ei îi 
luaseră drept mare nu era decât un lac, apoi cum tot mai 
multe indicii i-au dus până la peşteră, aproape de locul 
unde râul iese din lac, cum au descoperit osemintele lui 
Frangois Baudoin, francez de origine, şi cum, în sfârşit, 
harta aceea întocmită de el arăta că locul unde au 
naufragiat ei este o insulă. 

Toate acestea, Briant şi Doniphan le povestiră până în cele 
mai mici amănunte şi toţi îşi dădură seama, uitându-se la 
hartă, că nu mai puteau spera ajutor decât dinafară. 

În faţa viitorului ce li se prezenta în culori aşa de negre, 
cel care şi-a păstrat cel mai mult sângele rece a fost 
Gordon. E drept că tânărul american n-avea o familie care 
să-l aştepte în Noua Zeelandă. De asemenea, cu spiritul lui 
practic, metodic şi organizatoric, sarcina de a întemeia 
acolo o mică colonie n-avea de ce să-l sperie. Tocmai într- 
asta vedea el o ocazie de a-şi dezvolta înclinațiile sale fireşti 
şi, fără preget, se porni să le insufle curaj şi celorlalţi colegi, 
încredinţându-i că, dacă aveau să-i urmeze sfaturile, aveau 
să ducă o viaţă destul de bună. 

Mai întâi, de vreme ce insula era destul de mare, nu se 
putea ca ea să nu fie trecută pe harta Pacificului, în 
apropierea continentului american. Dar, după o cercetare 
mai amănunţită, îşi dădu seama că pe atlasul lui Stieler nu 
erau notate insulele de oarecare importanţă, ci doar 
arhipelagurile din care fac parte: Ţara Focului, [ara lui 
Magellan, Ţara Dezolării, insulele Adelaide, Clarence şi 
altele. Dacă insula aceasta ar fi făcut parte din-trunul din 
aceste arhipelaguri despărțite de continent doar prin 
canale înguste, Frangois Baudoin sigur că şi-ar fi trecut-o 
pe hartă; or, el nu a notat aceasta. Era aşadar o insulă 
izolată, de unde concluzia că se găsea ori mai la nord, ori 
mai la sud de regiunile acelea. Dar fără date suficiente şi 
fără instrumentele necesare, nu era cu putinţă să-i 
precizezi poziţia în Pacific. 


Nu rămânea decât să-şi facă o aşezare definitivă, înainte 
ca vremea rea să-i împiedice de a se muta. 

— Cel mai cuminte ar fi să ne facem locuinţă în peştera 
descoperită pe marginea lacului, propuse Briant. Ar fi un 
adăpost minunat. 

— E destul de mare pentru toţi? întrebă Baxter. 

— Nu este, desigur, zise Doniphan, dar cred că am putea-o 
lărgi săpând încă o adâncitură în stâncă. Avem şi unelte... 

— S-o luăm deocamdată aşa cum e, spuse Gordon, chiar 
dacă vom fi strâmtoraţi la început. 

— Şi mai ales, adăugă Briant, să ne mutăm cât mai 
degrabă. 

Într-adevăr, era şi timpul, căci, după cum le atrăsese 
atenţia şi Gordon, schoonerul se destrăma văzând cu ochii. 
Ploile din ultima vreme, urmate de călduri destul de 
puternice, căscaseră toate încheieturile coastelor şi ale 
punţii. Prin pânzele sfâşiate pătrundeau vântul şi ploaia. 
Apoi, din cauza infiltraţiilor şi a scurgerii apei în nisip, 
fundul se muia din ce în ce, făcând iahtul să se lase tot mai 
mult pe o parte, adâncindu-se, în acelaşi timp, în pământul 
desfundat. O furtună mai puternică - atât de obişnuite 
acum, la echinocţiu - l-ar fi fărâmiţat cu totul în câteva ore. 
Trebuia, aşadar, nu numai să-l părăsească degrabă, dar şi 
să-l demonteze cu grijă, aşa fel încât să scoată tot ce le-ar 
putea fi de folos: bârne, scânduri, fier, aramă, în vederea 
aşezării lor de la Frenchden (Grota francezului) - nume ce-l 
dăduseră peşterii în amintirea naufragiatului francez. 

— Dar până să ne vedem instalaţi, întrebă Doniphan, unde 
vom locui? 

— Sub un cort, îi răspunse Gordon, pe care-l vom ridica pe 
malul râului, între copaci. 

— E cel mai cuminte lucru, zise Briant, şi să-l facem cât 
mai repede! 

Adevărul e că demontarea iahtului, descărcarea 
materialului şi a proviziilor, construirea unei plute pentru 
transportul încărcăturii aveau să le ia cel puţin o lună şi, 


până să părăsească golful Sloughi, i-ar fi apucat primele zile 
de mai, echivalente cu primele zile din noiembrie din 
emisfera boreală, adică începutul iernii. 

Avusese dreptate Gordon să aleagă locul taberii pe malul 
râului, de vreme ce transportul avea să fie făcut pe apă. 
Nici un alt drum n-ar fi fost mai drept şi mai practic. Să cari 
prin pădure sau de-a lungul malului râului rămăşiţele 
iahtului, ar fi fost aproape cu neputinţă. Dimpotrivă, cu o 
plută, timp de câteva maree, folosindu-se de fluxul care 
ajungea până la lac, ar parcurge drumul până la peşteră 
fără nici o greutate. 

După cum constatase şi Briant, pe cursul superior al râului 
nu întâmpinai nici o piedică, nici o cădere de apă, nici 
vârtejuri, nici praguri. Briant şi Moko mai făcură încă o 
cercetare, cu iola, şi în ce priveşte cursul inferior, care se 
dovedi de asemenea navigabil. Aveau aşadar o cale comodă 
de comunicare între Sloughi-bay şi French-den. 

În zilele următoare se îngrijiră să înjghebeze o tabără pe 
malul râului. Crengile joase a doi fagi rămuroşi, legate şi 
sprijinite prin prăjini lungi de crengile unui al treilea copac, 
serviră de susţinere pânzei celei mari de schimb, găsită pe 
iaht, căreia îi lăsară laturile în jos, până la pământ. La 
adăpostul cortului acestuia, fixat solid prin cârlige, aşezară 
culcuşurile, uneltele mai trebuincioase, armele, muniţiile şi 
baloturile cu merinde. Cum pluta aveau s-o facă din 
schelăria iahtului, era nevoie să aştepte până ce vor 
termina cu demontarea. limpul uscat le-a fost prielnic şi 
chiar dacă uneori era vânt, sufla dinspre pământ, aşa că 
lucrară cu spor. 

Pe la 15 aprilie nu mai rămăseseră pe bordul schoonerului 
decât piesele prea grele, care nu puteau fi scoase decât 
după completa demontare, între care: greutăţile de plumb 
ca balast pentru menţinerea echilibrului, cazanele din cală, 
cabestanul, bucătăria, prea grele ca să fie ridicate fără o 
macara. Cât despre armătura vasului, mizena, vergile de 
vântrele, cablurile de fier, odgoanele, (lanţurile, ancora, 


funiile, frânghiile, troliurile de tot felul, toate fuseseră rând 
pe rând transportate în preajma cortului. 

Fireşte că oricât de mare era zorul, nici grijile mărunte de 
fiece zi nu puteau fi lăsate. Aşa, de pildă, Doniphan, Webb şi 
Wilcox vânau câteva ore pe zi porumbei sălbatici şi alte 
păsări din bălți. Cei mici adunau scoici de pe bancul de 
stânci, de îndată ce marea se retrăgea. 

Mai mare dragul să-i fi văzut pe Jenkins, Iverson, Dole şi 
Costar bălăcindu-se ca un cârd de puişori prin băltoace. De 
se-ntâmpla să-şi ude şi hăinuţele, să te ţii ceartă ce mâncau 
de la grijuliul Gordon, în timp ce Briant nu ştia cum să le ia 
apărarea. Jacques lua şi el parte la truda celorlalţi, dar de 
râs nu râdea niciodată. 

Astfel, treburile mergeau cum nu se poate mai bine sub 
îndrumarea lui Gordon, care se pricepea la toate. Fireşte că 
dacă Doniphan asculta de el, pentru nimic în lume n-ar fi 
ascultat de Briant sau de oricare altul. Totuşi lucrau cu toţii 
laolaltă, în bună înţelegere. 

Principalul însă era să se grăbească. A doua jumătate a lui 
aprilie fu mai rea. Vremea se răcea simţitor. În câteva 
rânduri, în zorii zilei termometrul cobori la zero grade. 
Iarna îşi arăta colții şi odată cu ea venea tot cortegiul de 
lapoviţă, zăpadă şi viforniţă, atât de temute înspre 
extremităţile Pacificului. 

Prevăzători, mari şi mici fură nevoiţi să se îmbrace mai 
gros, să-şi pună tricouri calde, pantaloni de stofă, tunici de 
lână pregătite din vreme ca pentru o iarnă grea. Nu 
avuseseră decât să consulte carnetul lui Gordon pentru a 
afla unde pot să le găsească, gata clasate, pe sorturi şi pe 
măsuri. De cei mici se îngrijea mai ales Briant: să nu le fie 
frig la picioare şi să nu înoate când e vremea prea rece. La 
cel mai mic guturai, nu-i lăsa să iasă şi îi culca lângă un foc 
bun, care ardea zi şi noapte. Pe Dole şi pe Costar, în câteva 
rânduri, îi ţinu în cort dacă n-avea cum să-i ţină în casă, în 
timp ce Moko le dădea cu sila pe gât ceai de tei din 
farmacia bordului. 


Acum, că iahtul era golit, începură să-i demonteze corpul, 
care se căsca de altfel din toate părţile. Foile de aramă ale 
căptuşelii fură scoase cu grijă, căci aveau să le fie de folos la 
French-den. Acum aveau de lucru cu cleştele, cu 
şurubelniţa şi ciocanul, ca să desprindă bordajul țintuit în 
cuie şi în scoabe de scheletul vasului: treabă, nu glumă, 
care dădu mult de furcă acestor mâini nedeprinse şi braţe 
încă puţin vânjoase. Demontarea mergea destul de anevoie, 
dar noroc că la 25 aprilie un vânt puternic le veni în ajutor. 

Peste noapte, cu toate că intraseră în sezonul rece, se 
stârni o furtună înspăimântătoare, pe care de altfel 
barometrul o prevestise. Fulgerele luminau tot largul zării; 
trăsnetele căzură întruna de la miezul nopţii până spre 
ziuă, spre spaima copiilor. Din fericire, n-a plouat; dar în 
câteva rânduri fusese nevoie să ţină cortul cu mâinile, ca 
vântul să nu-l ia pe sus. Şi dacă pe acesta nu l-a luat, 
mulţumită copacilor care-l ţineau, în schimb iahtul, aşezat 
în bătaia vântului din larg şi a valurilor enorme care se 
spărgeau în el, a suferit cumplit: s-a prăbuşit cu totul. Din 
bordajul smuls, din cheresteaua descheiată şi baza spartă 
de izbituri nu mai rămăseseră decât epave. 

Prea mare pagubă n-a fost, căci în retragere valurile nu 
luară decât o parte din ele, care însă rămaseră mai toate 
printre colții de stâncă. Cât despre bucăţile de fier, nu era 
greu să le găseşti prin nisip. 

Zile în şir nu mai făcură decât asta. Bârnele, scândurile, 
fonta din cală şi obiectele grele rămase pe loc erau 
presărate ici-colo, gata parcă de cărat pe ţărmul drept al 
râului, la câţiva paşi de cort. 

Muncă, nu glumă, dar pe care reuşiră totuşi s-o ducă la 
bun sfârşit nu fără destulă osteneală - să-i fi văzut pe toţi 
înhămaţi la câte o piesă grea de lemnărie, trăgând laolaltă, 
cu strigăte de îndemn. Se ajutau cu prăjini, ţinând loc de 
pârghii, sau le săltau pe lemne rotunde, care rulau 
obiectele mai grele. Tare complicat a fost de cărat 


macaraua, plita de bucătărie şi cazanele grele de apă, din 
tablă groasă. 

Ce mult le lipsea acestor copii un om cu experienţă, care 
să-i îndrumeze! Dacă Briant şi Garnett şi-ar fi avut alături 
taţii - unul inginer, celălalt căpitan - cum i-ar fi ferit de 
atâtea greşeli făcute, şi altele pe care aveau să le mai facă! 
Şi totuşi, Baxter, uimitor de priceput în tot ce e mecanică, s- 
a dovedit nespus de îndemânatic şi stăruitor. Împreună cu 
Moko, care-l sfătui să bată în nisip pari cu un scripete în 
capăt, care să le înlesnească ridicarea obiectelor grele, 
copiii duseră munca la bun sfârşit. 

Pe scurt, în seara de 28, ultimele resturi din iaht au fost 
cărate la locul de îmbarcare. Cu asta, ce-a fost mai greu s-a 
făcut, de vreme ce râul avea să transporte totul până la 
French-den. 

— Mâine, spuse Gordon, ne apucăm să facem pluta. 

— Întocmai, zise Baxter, şi ca să nu mai trebuiască s-o 
lansăm pe apă, propun s-o lucrăm chiar pe apă. 

— Dar e mai greu aşa, replică Doniphan. 

— N-are a face, încercăm, spuse Gordon. O fi mai greu de 
lucrat, dar ne scuteşte s-o mai lansăm. 

Şi într-adevăr era mai bine astfel. 

Se apucară, aşadar, în dimineaţa următoare, să 
întocmească baza plutei, care trebuia să aibă asemenea 
dimensiuni încât să poată duce o încărcătură grea şi 
felurită. 

Bârnele desprinse din schooner, baza corăbiei, împărţită 
în două, catargul mizenei, bucata rămasă din catargul 
mare, frânt la trei picioare deasupra punţii, grinzile de 
susţinere, bompresul, vergeaua mizenei, ghiul cu 
brigantina - pânza trapezoidală - fură transportate pe mal, 
într-un loc unde aşteptară ca fluxul să le ridice; atunci le 
împinseră pe râu. Acolo, aducând bârnele cele lungi şi 
prinzându-le una de alta cu ajutorul celor mai scurte puse 
transversal, le legară strâns unele de altele. Obţinură astfel 


o bază solidă de aproape treizeci de picioare lungime pe 
cincisprezece lăţime. 

Lucrară fără răgaz ziua întreagă, iar când se înseră, 
scheletul plutei era gata. Ca prevedere, Briant o legă bine 
de copacii de la țărm, ca nu cumva fluxul s-o ducă în susul 
apei, spre French-den, ori refluxul către mare. Frânţi de 
oboseală după o zi de muncă grea, mâncară cu toţii pe 
rupte şi dormiră duşi până dimineaţa. 

A doua zi, la 30 ale lunii, se apucară iar din zori. Trebuiau 
să acopere acum cu o platformă scheletul plutei. Se folosiră 
de scândurile punţii şi de laturile iahtului. Scoabele lungi 
bătute cu putere şi frânghiile trecute pe sub fiecare bârnă 
formară legături trainice care consolidară totul. 

Trei zile dură această treabă, deşi fiecare se străduia din 
răsputeri, căci nu era o clipă de pierdut. Pe faţa mlaştinilor, 
printre colții stâncilor şi pe marginea țărmului se prinsese o 
pojghiţă de gheaţă. Cortul nu le mai ţinea de adăpost, 
măcar că focul nu se stingea niciodată. Strânşi unul lângă 
altul şi bine înveliţi cu pături, abia reuşeau să se 
încălzească. Cu atât mai mult trebuia dat zor să se vadă la 
French-den. Acolo poate că aveau să ţină piept iernilor atât 
de aprige din latitudinile ridicate. 

Fireşte că platforma au înţepenit-o zdravăn; altfel s-ar fi 
desprins pe drum şi tot materialul s-ar fi scufundat. Ca să 
nu se întâmple una ca asta, făcea să mai întârzie încă 
douăzeci şi patru de ore încărcarea. 

— Dar, le atrase atenţia Briant, nu e bine să ne apuce 6 
mai. 

— De ce? întrebă Gordon. 

— Pentru că poimâine e lună nouă, spuse Briant, şi 
mareele, timp de câteva zile, au să fie mari. Or, cu cât vor fi 
mai puternice, cu atât au să ne folosească în susul râului. Ia 
gândeşte-te, Gordon! Să fim nevoiţi să tragem noi 
greutatea asta de plută sau s-o împingem cu prăjinile! 
Niciodată nu vom putea învinge curentul apei. 


— Ai dreptate, zise Gordon. Cel mult în trei zile trebuie să 
pornim. Şi se hotărâră cu toţi să nu mai întrerupă lucrul 
până nu vor termina totul. 

La 3 mai începură încărcarea, cumpănind cât mai bine 
obiectele grele, pentru ca pluta să aibă echilibru. Trecură 
cu toţii la cărat. lenkins, Iverson, Dole şi Costar aduceau 
obiectele mai mărunte - unelte, scule, instrumente - pe 
platformă, unde Briant şi Baxter le aşezau apoi pe fiecare 
cu un anumit rost, după cum le indica Gordon. 

Pentru piesele mai grele, ca maşina de bucătărie, 
cazanele, macaraua, fierăria, foile de aramă şi altele, într- 
un cuvânt ce mai rămânea din epavă, curburile carcasei, 
bordajul, grinzile punţii, capetele - la acestea trebuiră să se 
înhame cei mari. 'Tot ei cărară şi baloturile cu merinde, 
butoaiele de vin, de bere şi de alcool, fără să mai vorbim de 
sacii cu sarea ce o strânseseră printre stâncile golfului. 

Ca să le fie mai uşoară încărcarea, Baxter înălţă doi stâlpi, 
susținuți de patru cabluri. La extremitatea acestui soi de 
suport, prinseră o bară mobilă, prevăzută cu scripeţi, ceea 
ce înlesni să se ia obiectele de la pământ, să le ridice în sus 
şi să le depună pe platformă fără să le zdruncine. 

Pe scurt, lucrară cu atâta prevedere şi râvnă, încât în 
dupăamiaza de 5 mai fiecare obiect era la locul lui. Nu mai 
rămânea decât să dezlege ataşele plutei. Asta aveau s-o 
facă în dimineaţa următoare, pe la opt, de îndată ce fluxul 
se va ridica la gura râului. 

Poate că aceşti băieţandri şi-or fi închipuit că dacă au 
terminat lucrul, aveau să se bucure până seara de o odihnă 
binemeritată! Da' de unde! Gordon mai veni cu o 
propunere, care le dădu iarăşi de furcă: 

— Dragii mei, le zise el, de vreme ce ne depărtăm de golf, 
sigur că nu mai avem nici un control pe mare şi dacă vreun 
vapor s-ar ivi pe coastă, în dreptul insulei, noi n-am mai fi în 
măsură să-i lansăm semnale. Poate că n-ar fi rău să 
împlântăm un catarg pe faleză şi să urcăm pe el un pavilion 


stabil. Ar fi de ajuns, gândesc, ca să atragă atenţia 
vapoarelor din larg. 

Cum toţi fură de aceeaşi părere, porniră cu catargul 
hunier, din partea din spate a schoonerului, care nu fusese 
întrebuințat la facerea plutei, până la picioarele falezei, 
într-un loc din apropierea râului unde panta nu era prea 
greu de suit. Cu toate acestea, fură nevoiţi să depună 
eforturi mari ca să poată străbate panta destul de îngustă şi 
de întortocheată care ducea până la vârf. Dar se văzură şi 
acolo, şi împlântară cu putere catargul în pământ. Baxter 
sui pavilionul englez, în timp ce Doniphan îl salută cu un foc 
de puşcă. 

— Ia te uită! îi spuse Gordon lui Briant. Doniphan a şi luat 
în stăpânire insula în numele Angliei! 

— Nu m-aş mira să aud că era de mult a lui, râse Briant. 

Şi Gordon strâmbă un pic din nas, căci din felul cum 
vorbea uneori de „insula lui”, i se părea că nu poate fi decât 
americană. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, toţi erau în picioare. 
Demontară în grabă cortul şi transportară aşternuturile pe 
plută, învelindu-le cu pânze, ca să le ferească de umezeală. 
Vremea, de altfel, era bună. Dar se putea ca vântul să se 
întoarcă şi să aducă peste insulă vaporii din larg. 

La şapte dimineaţa erau gata. Aşezaseră toate în aşa fel, 
încât să poată petrece pe plută două-trei zile, la nevoie. cât 
despre merinde, Moko se îngrijise în aşa fel încât să nu fie 
nevoie de foc în tot timpul drumului. 

La opt şi jumătate se aşezară pe plută a: cei mari în faţă, 
înarmaţi cu lopeţi şi prăjini - singurul mijloc de a cârmi. 
Căci o cârmă n-ar fi putut birui curentul. 

Puţin înainte de ora nouă, mareea începu. O pârâitură 
surdă trecu prin toată schelăria plutei şi bârnele jucară în 
legături. Dar după opintirea asta, nu mai era nimic de 
temut. 

— Atenţie! strigă Briant. 

— Atenţie! strigă şi Baxter. 


Amândoi erau postați lângă cablurile care ţineau legată 
pluta în faţă şi în spate, având în mâinile lor capetele 
cablurilor. 

— Gata! strigă Doniphan care, împreună cu Wilcox, stătea 
în partea dinainte a platformei. 

Când văzu că pluta se mişcă sub acţiunea mareei, Briant 
strigă: 

— Daţi-i drumul...! 

Ordinul fu executat fără întârziere şi pluta, eliberată, o 
porni uşor în susul râului, trăgând şi iola, care fusese 
remorcată. 

Ce bucurie pe toţi când văzură greutatea aceea pusă în 
mişcare! Chiar dacă ar fi construit o adevărată corabie, n-ar 
fi fost mai mândri. Dar să le fie trecută cu vederea această 
mică vanitate! 

Se ştie că malul drept, mărginit de copaci, era cu mult mai 
înalt decât cel stâng - un povârniş îngust de-a lungul 
mlaştinilor învecinate. Grija lui Briant, Baxter, Doniphan, 
Wilcox şi Moko era cum să îndepărteze de partea aceea 
pluta, ca să nu se împotmolească, şi se străduiau din greu s- 
o ţină pe lângă malul drept, apa fiind destul de adâncă şi 
aici. 

Pluta înainta aşadar ţinând mereu dreapta, pe unde 
curentul fluxului îi împingea mai de-a dreptul şi dădea un 
punct de reazim lopeţilor. 

După două ore de la plecare, străbătuseră circa o milă. 
Totul decurgea normal şi, în asemenea condiţii, puteau 
ajunge la French-den fără nici o pierdere. Totuşi, aşa cum 
socotise Briant, dat fiind că, pe de o parte, cursul de apă 
era cam de şase mile lungime, de la ieşirea din lac până la 
vărsarea în Sloughi-bay, iar, pe de alta, nu puteau înainta 
mai mult de două mile în timpul unui flux, le trebuiau câteva 
fluxuri ca să ajungă la destinaţie, într-adevăr, înspre ora 
unsprezece, refluxul începu să mâne apele în josul cursului 
şi atunci se grăbiră să se oprească şi să lege strâns pluta, 
de teamă să nu fie împinşi înapoi spre mare. 


Fireşte că ar fi putut să pornească din nou către seară, 
odată cu mareea de noapte, dar ar fi riscat mult pe 
întuneric. 

— Cred că n-ar fi deloc cuminte, le atrase atenţia Gordon, 
căci pluta s-ar putea izbi de ceva şi desface. Să aşteptăm 
mai bine până mâine, la mareea de zi. 

Avea prea multă dreptate, ca toţi ceilalţi să nu-l asculte. 
Mai bine o întârziere de douăzeci şi patru de ore, decât să 
rişti să pierzi asemenea încărcătură. 

Aveau deci să rămână locului o jumătate de zi şi noaptea 
întreagă. Doniphan şi tovarăşii de vânătoare găsiră dar cu 
cale să-l ia pe Phann şi să debarce pe ţărmul drept. 

Gordon îi sfătuise să nu se depărteze prea mult şi ei îl 
ascultară. Dar cum se întoarseră cu o pereche de dropii 
grase şi cu o mulţime de prepeliţe „tinamu”, aveau de ce să 
fie mândri. Moko fu însă de părere că vânatul acesta era 
mai bine să-l păstreze pentru întâiul dejun sau cină în 
sufrageria din French-den. 

În timpul excursiei, Doniphan nu găsi nici o urmă, nici 
veche, nici nouă, de aşezare omenească în partea asta a 
pădurii. Cât despre animale, văzuse ceva păsări foarte mari 
fugind prin desişuri, dar fără să le recunoască. 


Ziua trecu, şi noaptea întreagă Baxter, Webb şi Cross 
stătură de veghe, gata, la nevoie, sau să lege mai strâns 
pluta de mal, sau să-i lase puţin joc la întoarcerea fluxului. 

Nici o primejdie nu s-a ivit. A doua zi, pe la zece fără un 
sfert, odată cu fluxul, se îmbarcară din nou şi merseră în 
aceleaşi condiţii ca în ajun. 

Noaptea fusese rece. Ziua la fel. De s-ar vedea ajunşi! Ce 
s-ar face dacă râul ar îngheţa sau dacă sloiuri de gheaţă s- 
ar desprinde din lac şi s-ar ciocni de ei, în drum spre 
vărsarea în golf? Griji şi iar griji câtă vreme nu s-or vedea la 
French-den! 

Dar nu puteau nicicum înainta mai repede ca fluxul, nu 
puteau nici naviga pe timpul refluxului - aşadar, orice 
încercare să depăşească o milă într-o oră şi jumătate 
rămânea zadarnică. 

Aceeaşi distanţă o parcurseră şi în ziua aceasta. Către ora 
unu după-amiază făcură haltă în dreptul bălții pe care 
Briant o ocolise când se înapoiase la Sloughi-bay. Bun prilej 
ca s-o cerceteze pe partea dinspre râu. Doniphan şi Wilcox, 
cu Moko la cârmă, înaintară cu iola spre miazănoapte cale 
de o milă şi jumătate şi nu se opriră decât când apa nu mai 
avu adâncime. Balta era un fel de prelungire a mlaştinii 
care se întindea dincolo de ţărmul stâng şi mişuna de vânat 
de apă. Doniphan se mai alese cu ceva becaţe, care sporiră 
proviziile, alături de dropii şi prepeliţe. 

Noapte calmă, dar îngheţată, cu un vânt tăios care sufla în 
rafale pe albia râului. Se prinseră şi ceva pojghiţe de 
gheaţă, care se spărgeau ori se topeau la cea mai mică 
lovitură. Cu toate măsurile de precauţie, au tremurat cu 
toţii din greu, deşi adăpostiţi pe după pânze. Ba încă unii 
din cei mici - Jenkins şi Iverson mai ales - se arătară foarte 
amărâţi că au plecat din tabăra lor din golf. În câteva 
rânduri, Briant trebui să-i mângâie şi să le promită că are 
să fie bine. 

În sfârşit, a doua zi după-amiază, cu ajutorul fluxului care 
a ţinut până la trei şi jumătate, pluta ajunse în dreptul 


lacului şi se opri la mal, chiar în faţa intrării de la French- 
den. 

Capitolul XI. 

ÎNTÂIELE ARANJAMENTE ÎN INTERIORUL PEŞTERII. 

DESCĂRCAREA PLUTEI. LA MORMÂNTUL 
NAUFRAGIATULUI. 

GORDON ŞI DONIPHAN. PLITA DE BUCĂTĂRIE. 

VÂNAT CU BLANA ŞI VÂNAT CU PENE. STRUŢUL 

„NANDU”. PLANURILE LUI SERVICE. VINE VREMEA 
REA. 

Debarcară în strigătele de bucurie ale celor mici, pentru 
care orice schimbare în viaţa obişnuită era totuna cu o 
joacă nouă. Dole zburda pe țărm ca o căpriţă. Iverson şi 
Jenkins alergau spre lac, în vreme ce Costar, luându-l pe 
Moko deoparte, îi spuse: 

— "Te lăudai că ne dai o masă bună? 

— Ei, o să vă mai puneţi pofta-n cui, domnule Costar! 
spuse Moko. 

— Şi de ce? 

— Pentru că n-o să am timp de masă de seară! 

— Cum! Şi deseară nu mâncăm? 

— Nu: mâncăm la noapte, şi dropiile n-au să fie mai puţin 
bune atunci. 

Şi Moko râse, arătându-şi frumogşii săi dinţi albi. 

Copilul îl buşi în glumă şi alergă după ceilalţi. Briant, de 
altfel, îi ţinea de scurt să nu se ducă departe, ca să-i aibă 
mereu sub ochi. 

— Nu te duci şi tu cu ei? îl întrebă Briant pe fratele său. 

— Nu, mai bine rămân, zise Jacques. 

— Ai face bine să te mai plimbi şi tu puţin, îi spuse Briant. 
Nu-mi placi deloc, Jacques! Ce e cu tine? Mi-ascunzi ceva. 
Nu eşti cumva bolnav? 

— Nu, frăţioare, n-am nimic! 

Veşnic acelaşi răspuns care-l nemulţumea pe Briant. Ar fi 
vrut să-l tragă de limbă, să afle ce e, chiar de-ar fi fost să se 
certe cu el. 


Dar nu era o clipă de pierdut dacă voiau să doarmă în 
French-den. 

Trebuia să arate mai întâi peştera celor care n-o 
cunoşteau. Aşadar, de îndată ce-au legat bine pluta la țărm, 
la un cot al apei, ferit de curent, Briant le spuse colegilor 
săi să-l însoţească. Moko mergea înainte, ţinând un felinar 
de bord, care, cu flacăra mult mărită de lentile puternice, 
răspândea o lumină vie. 

Desfundară mai întâi intrarea. Crengile cu care Briant şi 
Doniphan o astupaseră erau neatinse. Prin urmare, nici o 
fiinţă omenească şi nici un animal nu încercaseră să 
pătrundă înăuntru. După ce dădură crengile la o parte, se 
strecurară toţi prin deschizătura îngustă. La lumina 
felinarului, în grotă se vedea mult mai bine decât cu 
crengile răşinoase aprinse sau cu luminările rudimentare 
ale naufragiatului. 

— Ei, dar ştiu că o să stăm înghesuiți! îi scăpă lui Baxter, în 
timp ce măsura din ochi adâncimea grotei. 

— Da' de unde! exclamă Garnett. Dacă punem culcuşurile 
unul peste altul, ca într-o cabină... 

— Ba deloc! zise Wilcox. Le aşezăm la rând, pe jos. 

— Şi atunci nu mai avem loc să circulăm, spuse Webb. 

— Foarte simplu, nu circulăm! răspunse Briant. Sau poate 
ai tu ceva mai bun? 

— Nu, dar... 

— Dar, adăugă Service, totul e să avem un adăpost. Doar 
Webb nu s-o fi aşteptat la un apartament complet, cu salon, 
sufragerie, cameră de culcare, hol, fumoar şi sală de baie... 

— Nu, zise Cross. Dar un loc de bucătărie tot trebuie. 

— Gătesc afară, răspunse Moko. 

— Ar fi greu pe vreme rea, rosti Briant. De asta, chiar 
mâine sunt de părere să punem aci maşina de gătit de pe 
vas. 

— Maşina de gătit!... în văgăuna asta unde şi mâncăm şi 
dormim! spuse Doniphan, cu un vădit dezgust. 


— Ei bine, îţi vom da să respiri săruri, lord Doniphan! 
exclamă Service, râzând cu toată gura. 

— Dacă voi binevoi să le iau, ajutorule de bucătar! 
răspunse îngâmfat Doniphan şi încruntă din sprâncene. 

— Haide, haide, interveni Gordon. Plăcut ori nu, n-avem 
încotro deocamdată. Unde mai pui că, în timp ce fierbe 
mâncarea, se încălzeşte şi peştera. Iar ca să lărgim locuinţa 
săpând alte încăperi în masiv, avem timp destul o iarnă 
întreagă, numai să se poată! Pentru început, să ne 
mulţumim cu ce e şi să ne aşezăm cum s-o putea mai bine. 

Înainte de masă aduseră culcuşurile şi le înşirară pe nisip. 
Deşi înghesuite, copiii, obişnuiţi cu cabinele înguste, nu mai 
ziseră nimic. 

Aşa trecu şi sfârşitul zilei. În mijlocul grotei aşezară masa 
cea mare de pe iaht, şi Garnett, împreună cu cei mici, care-i 
aduceau diferitele ustensile de pe bord, se însărcinară să 
pună tacâmurile. 

Moko, pe de altă parte, care-şi luase ca ajutor pe Service, 
făcuse treabă bună: sub o vatră înjghebată între două 
pietre mari de la piciorul falezei, aprinsese un foc viu de 
vreascuri aduse de Webb şi Wilcox din pădure. Pe la şase 
seara, supa din carne uscată începu să aburească, 
îmbiindu-i cu mirosul ei bun. Dar asta nu era tot: vreo 
douăsprezece prepeliţe bine curățate şi trase într-o frigare 
se rumeneau la dogoarea flăcărilor, deasupra unei tigăi în 
care se scurgea mustul şi unde Costar grozav şi-ar fi muiat 
pesmetul. În vreme ce Dole şi Iverson aveau mare grijă să 
învârtească frigarea, Phann urmărea toate mişcările cu un 
interes foarte semnificativ. Nici nu era şapte seara când se 
adunară toţi în unica încăpere din French-den - sufragerie 
şi dormitor totodată. Aduseră scaunele fără spetează, 
pliantele şi băncile de la postul de comandă. Serviţi când de 
Moko, când luându-şi singuri, copiii mâncară copios; supa 
fierbinte, o bucată de rasol, friptură de prepeliţă, biscuiţi în 
loc de pâine, apă cu un pic de rachiu şi o bucăţică de 
brânză cu câteva păhăruţe de vişinată ca desert îi înviorară 


după atâtea zile de mâncare pe sponci. Oricât de grea era 
situaţia, copiii zburdau, lipsiţi de griji, iar Briant era 
bucuros să-i ştie veseli. 

Ziua fusese grea. Acum, că mâncaseră, abia aşteptau să se 
culce. Dar Gordon, dintr-un simţ de pietate, le spuse că s-ar 
cădea să meargă cu toţii la mormântul lui Frangois 
Baudoin, în lăcaşul căruia aveau să-şi ducă viaţa. 

Noaptea se lăsase peste întreg cuprinsul lacului. Apele nu 
mai oglindeau nici urmă de amurg. Cotind pe după capătul 
falezei, copiii se opriră în faţa pământului uşor movilit, pe 
care se-nălţa o cruce mică de lemn. 

La ora nouă, de cum se văzură în culcuşuri şi vârâţi sub 
pături, adormiră duşi. Numai Wilcox şi Doniphan, care erau 
de gardă, avură grijă întruna să pună lemne pe focul de la 
gura peşterii, care, încălzind şi interiorul, îndepărta şi 
oaspeţii nepoftiţi şi primejdioşi. 

A doua zi, 9 mai, şi următoarele trei zile, descărcară cu 
toţii pluta. Vântul din apus, vestitor de ploi şi de zăpadă, 
începuse să adune ceţurile. într-adevăr, temperatura nu se 
mai ridica peste zero grade, iar mai la sud trebuie să se fi 
lăsat şi ger. Era dar mare nevoie ca să pună la adăpost în 
grotă tot ce s-ar fi putut altera: muniții, provizii solide ori 
lichide. 

În aceste zile, de multe ce erau de făcut, vânătorii nu se 
îndepărtară de gospodărie. Dar fiindcă apele râului 
mişunau de vânat, ca şi lacul, şi bălțile de pe malul lui stâng, 
Moko nu duse lipsă de nimic. Becaţe, rațe şi lişiţe nu-l 
lăsară pe Doniphan să tânjească de dorul puştii. 

Gordon însă nu vedea cu ochi buni risipa de gloanţe şi de 
praf de puşcă, chiar dacă aducea vânat din plin. Avea mare 
grijă să facă economie de muniții. Şi le notase de altfel pe 
toate în carnet. lată de ce îi atrase stăruitor atenţia lui 
Doniphan să tragă cu economie. 

— Nu ştiu ce ne rezervă viitorul, îi spuse. 

— Bine, bine, zise Doniphan, dar atunci să ne scumpim şi 
la conserve. Poate c-o să ne căim că ne-am privat atâta când 


o fi să părăsim insula... 

— Să părăsim insula?! se miră Gordon. Suntem noi în 
stare să construim o corabie care să poată înfrunta 
oceanul? 

— Şi de ce nu, Gordon, dacă ar fi vreun continent prin 
apropiere? În orice caz, eu n-am poftă să mor pe aici, cum a 
murit compatriotul lui Briant! 

— Fie, zise Gordon. Deocamdată însă trebuie să ne 
obişnuim cu gândul că poate vom fi nevoiţi să trăim ani şi 
ani aici. 

— Asta îţi seamănă, Gordon! exclamă Doniphan. Sunt 
sigur că ai fi încântat să înfiinţezi şi o colonie... 

— Şi de ce nu, dacă nu se va putea altcum! 

— Mă tem, Gordon, că de scrânteala asta n-o să vrea să 
asculte nimeni. Nici măcar drăguţul dumitale de Briant. 

— Avem tot timpul să mai vorbim de asta, răspunse 
Gordon, dar, pentru că veni vorba de Briant, dă-mi voie să-ţi 
spun că nu te porţi frumos cu el şi nu faci bine. E un bun 
coleg şi a dat destule dovezi de devotament. 

— Cum de nu, Gordon! exclamă Doniphan, cu tonul lui 
dispreţuitor de care nu se putea dezbăra. Briant are toate 
calităţile! Mai-mai să fie un erou...! 

— Nu, Doniphan! Are şi el greşelile lui, ca noi toţi, dar felul 
tău de a-l privi poate să ducă la o dezbinare care ne-ar 
îngreuna situaţia şi mai mult. Toţi îl preţuiesc pe Briant. 

— Oh, toţi! 

— În orice caz cea mai mare parte din colegi. Nu înţeleg 
ce aveţi voi, Wilcox, Cross, Webb şi tu cu el! Ţi-o spun aşa, 
în treacăt, Doniphan. Tu mai gândeşte-te! 

— M-am şi gândit, Gordon! 

Dar lui Gordon nu-i fu greu să vadă că, ambițios cum era, 
Doniphan nu va ţine seamă de eforturile lui şi era mâhnit, 
căci se puteau ivi neajunsuri mari în viitor. 

Aşadar, descărcatul plutei a durat trei zile. Nu mai 
rămânea decât să demonteze bârnele şi podeaua de 
scânduri, care aveau să fie folosite în peşteră. 


Din păcate, înăuntru nu era loc pentru întregul material şi 
dacă nu vor reuşi să lărgească spaţiul, vor trebui să 
construiască un şopron, ca să pună la adăpost baloturile. 

Deocamdată, Gordon fu de părere să le îngrămădească pe 
toate în cotul de la capătul falezei şi să le învelească cu 
pânzele gudronate care serveau să acopere puntea iahtului. 

La 13 ale lunii, Baxter, Briant şi Moko începură să monteze 
maşina de gătit, pe care o aduseseră pe tăvălugi până în 
grotă. O proptiră de peretele din dreapta, lângă intrare, ca 
să tragă mai bine. Când să pună coşul prin care avea să iasă 
fumul, întâmpinară unele greutăţi. Cum însă calcarul stâncii 
nu era prea tare, Baxter reuşi să dea o gaură prin care 
burlanul să fie tras afară. După-amiază, când Moko făcu 
focul la maşină, văzu că ardea destul de bine. Aşadar, masa 
caldă era asigurată şi pe vreme rea. 

Săptămâna următoare, Doniphan, Wilcox, Webb şi Cross, 
împreună cu Garnett şi Service, putură să-şi satisfacă 
bucuria de a merge la vânătoare. Într-una din zile, intrară 
în pădurea de mesteceni şi fagi dinspre lac, la o jumătate de 
milă de French-den. În câteva locuri găsiră urme de lucrări 
făcute de mâna omului: erau gropi săpate în pământ şi 
acoperite cu crengi, gropi destul de adânci pentru ca 
animalele căzute în ele să nu mai poată ieşi. Dar după 
starea în care se găseau, îţi dădeai seama că trebuie să fi 
fost făcute de ani îndelungaţi. Într-una din ele se mai 
vedeau încă rămăşiţele unui animal - dar greu de spus care 
anume. 

— În orice caz, oseminte de animal mare, spuse Wilcox, şi 
se lăsă uşor până-n fund, de unde aduse câteva oase albite 
de vreme. 

— Un patruped! Uite-i oasele de la cele patru labe! 

— Numai să nu fie pe aici şi animale cu cinci picioare, zise 
Service, atunci n-ar putea fi decât vreun berbec sau vreun 
vițel fenomen. 

— Tot cu glumele, Service! zise Cross. 

— Râsul nu e oprit, interveni Garnett. 


— Ce e sigur, reluă. Doniphan, e că trebuie să fi fost un 
animal foarte puternic. Uite ce cap şi ce falcă plină încă de 
colţi! Râdă Serivce cât o vrea de viţeii şi de berbecii de 
bâlci, dar dacă animalul ăsta ar învia acum, nu ştiu dacă nu 
i-ar pieri pofta de râs! 

— I-ai zis-o! exclamă Cross, gata totdeauna să-şi aplaude 
vărul. 

— Crezi cumva, îl întrebă Webb pe Doniphan, că ar fi un 
carnivor? 

— Fără îndoială. 

— Un leu? Ori poate un tigru? întrebă Cross, care-şi cam 
pierdu cumpătul. 

— Dacă nu un tigru sau un leu, zise Doniphan, sigur un 
jaguar sau un cuguar. 

— la să luăm seama! zise Webb. 

— Şi să nu ne ducem prea departe, sări Cross. 

— Auzi, Phann, se-ntoarse Service către câine, sunt 
animale mari pe-aici! 

Phann răspunse printr-un lătrat vesel, care arăta că nu-i 
pasă. 

Şi vânătorii noştri erau gata să se înapoieze la French-den, 
când lui Wilcox îi veni o idee: 

— Ce-ar fi, spuse, dacă am acoperi groapa din nou cu 
crengi verzi? Poate că se va prinde iar un animal! 

— Cum vrei, Wilcox, răspunse Doniphan, cu toate că prefer 
să vânez un animal în libertate, decât să-l măcelăresc într- 
un fund de groapă. 

Vorbea sportivul din el. În fond, Wilcox, pe care din 
totdeauna îl amuza să pună capcane, se arătă mai practic 
ca Doniphan şi se şi apucă de lucru. Ceilalţi îl ajutară să taie 
crengi din copacii din apropiere; pe cele lungi le aşezară 
de-a curmezişul, astfel că frunzişul ascundea cu totul 
deschizătura gropii. Capcană destul de banală, dar de care 
vânătorii din pampas se folosesc adesea cu succes. 

Ca să găsească mai bine locul gropii, Wilcox însemnă 
drumul cu crăci până-n marginea pădurii, apoi se 


întoarseră din nou la French-den. 

Între timp, vânătorile dădeau roade bune. Păsările de 
baltă erau în număr mare. În afară de dropii şi de prepeliţe 
„tinamu ”...se mai găseau nenumărați lăstuni cu pene 
pestriţe ca de bibilici, stoluri-stoluri de porumbei de pădure 
şi gâşte antarctice, destul de gustoase dacă erau fierte 
până îşi pierdeau mirosul acela de untură de peşte. Cât 
despre vânatul cu blană, acesta era reprezentat de un fel 
de rozătoare numite „tucutucos”, amintind la gust iepurele 
de casă, şi „maras”, iepuri de câmp cenuşii-roşietici, cu 
coada înspicată cu negru, foarte hrănitori, „aguti” şi 
„pichis” din specia „tatu”, mamifere cu carne delicioasă, 
apoi „pecari”, un fel de mistreți mici, şi „guagulis”, o specie 
de cerbi foarte iuți. 

Doniphan reuşi să doboare câteva din animale; dar cum 
erau foarte iuți, dispăreau de îndată ce simțeau primejdia, 
aşa că risipi mai mult praf de puşcă şi gloanţe decât făcea 
vânatul, fapt care-i atrase observaţii din partea lui Gordon, 
spre marea neplăcere şi a lui şi a prietenilor lui. 

Tot într-o asemenea excursie adunară o bună provizie din 
două legume pe care le descoperise Briant în prima lui 
expediţie spre lac: ţelina sălbatică, foarte răspândită în 
ţinutul acela de mlaştini, şi cresonul, ai cărui lăstari tineri 
sunt un minunat leac împotriva scorbutului. Aceste două 
legume erau nelipsite de la orice masă, ca măsură de 
igienă. 

Pe de altă parte, cum frigul nu îngheţase încă suprafaţa 
lacului şi a râului, prinseră păstrăvi cu undiţa şi totodată un 
fel de ştiucă, foarte gustoasă dacă aveai grijă să nu te îneci 
cu mulţimea de oscioare. Şi, în sfârşit, într-o zi, Iverson, 
mândru nevoie mare, veni cu un somon cât toate zilele, cu 
care se luptase o grămadă, mai să rupă undiţa. Aşadar, la 
vremea când peştii pornesc pe nu în sus, se puteau 
aproviziona din plin, ca să-şi facă o bogată rezervă de iarnă. 

Între timp, se duseră în câteva rânduri să vadă ce mai e pe 
la groapa acoperită de Wilcox. Dar nici o vietate nu căzuse 


în capcană, cu toate că puseseră o bucată mare de carne, 
ca să se poată prinde un carnivor. 

Şi totuşi, la 17 mai se întâmplă ceva. 

În ziua aceea, Briant şi câţiva dintre ceilalţi merseră în 
pădurea din apropierea falezei. Voiau să vadă dacă nu 
cumva e rost să mai găsească vreo peşteră în stâncă prin 
apropiere de French-den şi să facă din ea o magazie de 
adăpostit materialele. Când iată că dinspre groapă se 
auziră nişte ţipete răguşite. 

Briant pornise într-acolo, dar Doniphan îl şi ajunse, ca să 
nu i-o ia înainte. Ceilalţi îi urmau la câţiva paşi, cu puştile 
gata de tras, în timp ce Phann o luase înainte, cu urechile 
ciulite şi coada băț. Nu mai erau decât la douăzeci de paşi 
de groapă când ţipetele deveniră şi mai dese. În mijlocul 
învelişului de crengi văzură atunci un gol mare, semn că un 
animal căzuse înăuntru. 

Ce fel de animal era, nu s-ar fi putut spune. Oricum, 
trebuiau să fie gata să înfrunte orice. 

— Pe el, Phann! strigă Doniphan. 

Câinele sări lătrând tare, dar fără semne de nelinişte. 
Briant şi Doniphan alergară într-acolo şi după ce se 
aplecară să vadă ce este, strigară: 

— Veniţi! Veniţi! 

— N-o fi un jaguar? întrebă Webb. 

— Ori un cuguar? strigă Cross. 

— Nu, răspunse Doniphan. E un animal pe două labe, un 
struţ! 

Era într-adevăr un struţ - şi aveau de ce să se bucure că 
asemenea păsări alergau prin pădurile din ţinut, căci au o 
carne minunată, mai ales partea grasă de la piept. 

Dacă însă nu mai rămânea nici o îndoială că e struţ, 
mărimea lui, în schimb, mai mică decât cea ştiută, capul ca 
de gâscă şi penele mici care-i acopereau tot trupul cu un fel 
de blăniţă creaţă cenuşiu-albicioasă arătau că e din specia 
„nandu”, atât de numeroasă prin regiunile de pampas din 


America de Sud. Şi chiar dacă nu se putea compara cu 
struţul african, făcea totuşi cinste faunei ținutului. 

— Să-l prindem viu! spuse Wilcox. 

— Cred şi eu! strigă Service. 

— N-o să fie prea uşor, răspunse Cross. 

— Să-ncercăm! propuse Briant. 

Deşi puternic, animalul nu putuse scăpa din cauză că 
aripile nu-l ajutau să se ridice până sus, iar picioarele îi 
alunecau pe pereţii verticali. Wilcox trebui dar să se lase jos 
în groapă, cu riscul ca struţul să-l rănească, ciupindu-l cu 
ciocul. Cum însă îi veni în minte să-i arunce haina peste cap 
şi să-l înfăşoare, struţul nu mai făcu nici o mişcare de 
împotrivire. 

Foarte uşor fu atunci să-i lege picioarele cu trei batiste 
înnodate cap la cap şi, opintindu-se toţi laolaltă, unii de jos, 
alţii de sus, îl scoaseră din groapă. 

— Al nostru el strigă Webb. 

— Şi ce facem cu el? întrebă Cross. 

— Foarte simplu! spuse Service, naiv şi încrezător. Îl luăm 
la French-den, îl domesticim şi încălecăm pe el. Las' pe 
mine! Fac întocmai ca Jack din „Robinson elveţianul”. 

Oricât de veridic părea episodul amintit de Service, mare 
minune ar fi fost să vezi un struţ încălecat în felul acesta. 
Totuşi, cum nu găsiră nimic rău într-asta, îl luară cu ei la 
French-den. 

Când zări struţul, Gordon intră probabil un pic la grijă că o 
să fie încă o gură în plus de hrănit. Dar gândindu-se că-l 
poate hrăni doar cu frunze şi cu iarbă, îi făcu o primire 
bună. Pentru cei mici, însă, fu o adevărată bucurie să-l 
admire - nu prea de aproape totuşi, şi numai după ce-l 
legară cu o frânghie. Când mai auziră şi că Service avea de 
gând să-l dreseze ca pe un cal, îl puseră să le promită că îi 
va lua şi pe eicălare cu el. 

— Da, dacă veţi fi cuminţi, copii! spuse Service, trecând de 
pe acum în ochii lor drept un erou. 

— O să fim! spuse Costar. 


— Cum, Costar, zise Service, ai avea tu curajul să te sui? 

— La spatele tău, şi dacă te ţii bine, da. 

— Dar ia adu-ţi aminte prin ce spaimă ai trecut pe spatele 
ţestoasei! 

— Ei, nu-i tocmai aşa! Cel puţin struţul nu te bagă în apă! 

— Nu, dar te duce în văzduh... zise Service. Şi cu asta 
amândoi copiii rămaseră pe gânduri. 

Bineînţeles că după ce s-au aşezat definitiv la French-den, 
Gordon şi tovarăşii lui au trecut la organizarea vieţii de zi 
cu zi. Când vor termina cu totul instalarea, Gordon se 
gândea să dea fiecăruia din ei sarcini precise şi mai ales să 
nu-i lase pe cei mici de capul lor. Fireşte că aceştia nu 
aşteptau decât să ajute pe cei mari la tot ce le sta în 
putinţă; dar de ce n-ar continua mai bine cursurile începute 
la Institutul Chairman? 

— Avem cărţi cu care să putem merge mai departe, spuse 
Gordon, şi din câte mai ştim noi şi mai putem învăţa, e 
foarte firesc să-i învăţăm şi pe cei mici. 

— Aşa e, spuse Briant, iar de-om ajunge vreodată ziua 
când să plecăm din insula asta şi să ne mai vedem cu ai 
noştri, cel puţin să n-avem regretul de a fi pierdut prea 
mult timp. 

Hotărâră, aşadar, să întocmească un program şi de îndată 
ce vor cădea cu toţii de acord, să-l îndeplinească întocmai. 

Şi într-adevăr, odată cu venirea iernii aveau să fie atâtea 
zile de ger şi de vifor, în care nici mari, nici mici nu vor mai 
ieşi din grotă - încât măcar să se aleagă cu ceva. 

Deocamdată, însă, ce-i supăra mai rău ca orice era 
strâmtoarea acestei singure încăperi în care se 
îngrămădiseră. Trebuia cu orice preţ găsit vreun mijloc să 
lărgească peştera. 

Capitolul XII. 

LĂRGIREA GROTEI. ZGOMOTE CIUDATE. 

PHANN DISPARE, PHANN REAPARE. ÎMBUNĂTĂŢIRI 
ADUSE PEŞTERII. VREME REA. NUME DATE. 

INSULA CHAIRMAN. ŞEFUL COLONIEI. 


În ultimele lor recunoaşteri, tinerii vânători cercetaseră în 
mai multe rânduri faleza, cu gândul să găsească vreun nou 
intrând în stâncă. Dacă l-ar fi găsit, le-ar fi prins bine ca 
magazie pentru materialele rămase acum afară. Negăsind 
însă nimic, au fost nevoiţi să se întoarcă iar la gândul 
lărgirii încăperii actuale, săpând una ori mai multe 
cămăruţe alături de peştera lui Frangois Baudoin. 

În granit ar fi fost cu neputinţă, dar în calcarul acesta, pe 
care-l puteai sparge cu târnăcopul ori cu ranga, lucrul n-ar 
fi fost prea greu. De durată nu le păsa. Abia aveau cu ce 
umple urâtul din zilele nesfârşite de iarnă şi totul ar putea 
să fie gata până-n primăvară, dacă nu se întâmplă vreo 
surpătură sau, şi mai de temut, vreo infiltraţie. 

De altfel, nici măcar n-ar fi nevoie să folosească 
explozibilul. Uneltele le-ar fi de ajuns, dovadă e că au putut 
găuri peretele ca să scoată burlanul sobei de bucătărie. Mai 
mult, Baxter reuşise să lărgească, e drept destul de greu, 
intrarea în grotă atât cât a fost necesar ca să-i adapteze 
una din uşile de pe Sloughi. Apoi străpunseseră pereţii 
stâncii din dreapta şi stânga intrării, făcând două ferestrui 
înguste, mai degrabă un fel de firide, pe unde să poată 
pătrunde înăuntru mai mult aer şi mai multă lumină. 

Între timp, cam de vreo săptămână, venise şi vremea rea. 
Vijelii puternice s-au abătut peste insulă şi numai orientarea 
peşterii înspre sud-est au ferit-o întrucâtva. Ploi răpăitoare 
şi viforniţe cumplite vuiau peste coama falezei. Vânătorii nu 
se mai încumetau să plece după vânat decât prin preajma 
lacului şi se mulţumeau cu rațe şi becaţe, nagâţi, cârstei, 
găinuşe de apă şi un fel de babiţe cu guşi sub cioc, numite 
porumbei albi prin ţinuturile de sud ale Pacificului. 

Lacul şi râul nu erau încă prinse, dar primele geruri după 
viscol aveau să le îngheţe tun. 

Obligaţi să stea mai tot timpul în adăpost, băieţii aveau 
prilejul să lărgească peştera, şi în ziua de 27 mai se şi 
apucară. Cu târnăcopul şi hârleţul, începură lucrul la 
peretele din dreapta. 


— Săpând înclinat, fu de părere Briant, s-ar putea să ieşim 
înspre lac şi atunci am mai avea încă o intrare în grotă. Asta 
ar înlesni supravegherea împrejurimilor, iar dacă pe timp 
de vifor am rămâne troieniţi pe o parte, am ieşi pe cealaltă. 

Deci, această nouă ieşire din peşteră le era întru totul 
folositoare şi nu era exclus să reuşească săparea ei. 

De fapt aveau de străbătut numai patruzeci sau cincizeci 
de picioare pentru ca să iasă pe versantul de răsărit. Ar fi 
fost, dar, de săpat o galerie în direcţia aceea, orientându-se 
cu busola şi lucrând în aşa fel încât să nu provoace 
surpături. Baxter se gândi chiar că ar fi bine să sape mai 
întâi un tunel îngust până la capăt şi apoi să-l lărgească atât 
cât ar fi fost necesar. Cele două încăperi din French-den ar 
urma deci să fie unite printr-un coridor care s-ar închide la 
capete şi în care s-ar putea săpa lateral două cămări fără 
ferestre. Fireşte că era cea mai bună soluţie, între altele 
pentru că puteau să cerceteze cu prudenţă masivul, oprind 
înaintarea la vreme, dacă s-ar fi trezit cu vreo infiltraţie 
neprevăzută. 

Timp de trei zile, de la 27 la 30 mai, lucrul merse bine şi 
cu spor. Calcarul stâncii era moale de parcă să-l tai cu 
cuțitul, din care cauză fură nevoiţi să sprijine deschiderea, 
căptuşind-o cu scânduri, lucru care nu era deloc uşor. Pe 
măsură ce săpau, scoteau de îndată afară pietrele căzute, 
ca să nu încurce locul. Pentru că din cauza strâmtorii nu era 
de lucru pentru toţi, găseau ei ce să facă. În răstimpuri, 
când ploaia ori ninsoarea încetau, Gordon şi ceilalţi 
demontau pluta, pentru ca să poată folosi la altceva bârnele 
şi scândurile platformei. Apoi se duceau să vadă ce mai e cu 
lucrurile îngrămădite în cotul de la piciorul falezei, căci 
pânzele gudronate cu care erau învelite nu le apărau prea 
bine de viscol. 

Lucrul înainta pe încetul şi cu multe dibuieli. Tunelul era 
săpat pe o lungime de patru-cinci picioare, când, în după- 
amiaza zilei de 30, se întâmplă ceva foarte neaşteptat. 


Lui Briant, care lucra în fundul tunelului, chircit pe vine ca 
un adevărat miner, i se păru că aude un zgomot din 
interiorul masivului. 

Se opri din lucru ca să audă mai bine. Şi în urechi îi răsună 
din nou acelaşi zgomot. 

Cât ai clipi fu lângă Gordon şi Baxter, care erau la gura 
tunelului, şi le spuse întâmplarea. 

— ȚŢi s-a părut, îi răspunse Gordon. 

— Stai ici, în locul meu, Gordon, îi zise Briant, pune 
urechea la peretele tunelului şi ascultă. 

Gordon se vâri în deschizătura îngustă, dar ieşi după 
câteva clipe: 

— Ai dreptate. Am auzit un fel de zgomote surde, 
depărtate. 

Baxter veni şi el să asculte. 

— Ce poate să însemne asta? se miră el ieşind. 

— Nu pot să-mi închipui, zise Gordon. Ar trebui să-i 
spunem lui Doniphan şi celorlalţi. 

— Nu celor mici, adăugă Briant. S-ar speria! 

Dar tocmai atunci se înapoiau cu toţii pentru masa de 
seară, aşa că cei mici aflară, ceea ce-i făcu să se teamă 
oarecum. 

Doniphan, Wilcox, Webb şi Garnett intrară pe rând în 
tunel. Dar zgomotul încetase. Nu se mai auzea nimic, aşa că 
gândiră că ceilalţi se înşelaseră. 

Hotărâră însă ca în nici un caz să nu înceteze lucrul şi se 
apucară din nou de îndată ce luară masa de seară. 

Câtăva vreme nu se mai auzi nimic, când deodată, către 
ora 9 seara, prin pereţi răsunară clar alte zgomote surde şi 
prelungi. În acest timp, Phann aci intra în tunel, aci ieşea, 
arătându-şi colții, cu părul zbârlit şi lătrând din răsputeri, 
parc-ar fi vrut să răspundă zgomotelor surde din masiv. 

Copiii, din speriaţi cum erau, se înspăimântară de-a 
binelea. Închipuirea copiilor englezi este mereu întreţinută 
în familie cu poveşti specific nordice. Spirite de tot felul, ca 
pitici, spiriduşi, valchirii, silfe, ondile, le dau târcoale chiar 


din leagăn. Aşadar, Dole şi Costar, ba chiar şi Jenkins şi 
Iverson mureau de frică. Briant, văzând că nu-i poate linişti 
nicicum, îi trimise la culcare - şi chiar dacă până la urmă 
adormiră, prin somn li se înfăţişară numai stafii şi strigoi, 
arătări din altă lume care-i amenințau din adâncimile 
muntelui. 

Cât despre Gordon şi ceilalţi, tot se mai întrebau în şoaptă 
ce să fie. În câteva rânduri auziră zgomotele, iar Phann era 
extrem de agitat; într-un târziu, obosiţi, merseră la culcare, 
în afară de Briant şi de Moko, şi până la ziuă liniştea fu 
deplină. 

A doua zi dis-de-dimineaţă au fost cu toţii în picioare. 
Baxter şi Doniphan se târâră până-n fundul tunelului. Nici 
un zgomot, iar câinele umbla de colo-colo, liniştit şi fără să 
mai sară pe pereţi ca în ajun. 

— Hai, la lucru! spuse Briant. 

— Hai, zise Baxter. Ne-om opri dacă mai auzim ceva. 

— Nu cumva, îşi dădu cu părerea Doniphan, zgomotul o fi 
al vreunui izvor care trece vuind pe sub stâncă? 

— L-am auzi şi acum, zise Wilcox. Or, acum nu se aude. 

— E drept, răspunse Gordon. Să fie cumva răbufniri de 
vânt prin vreo crăpătură pe coama falezei? 

— Să ne urcăm deasupra, zise Service, poate descoperim 
ce e. 

Aşa şi făcură. La vreo cincizeci de paşi din jos de mal se 
făcea o potecuţă cotită, care urca până sus pe creasta 
falezei. În câteva clipe, Baxter cu doi-trei dintre ei au fost 
sus şi au mers de-a lungul coamei până deasupra grotei, 
dar în zadar. Pe întreg podişul acesta neted, acoperit cu 
iarbă măruntă şi deasă, nici urmă de crăpătură prin care să 
străbată vreun curent de aer sau vreun şuvoi de apă. 

Coborâră deci fără să afle nimic mai mult despre ciudatul 
fenomen, iar cei mici rămaseră tot la părerea lor că locul e 
bântuit de iele. 

Se apucară dar din nou să sape stâncă şi lucrară toată 
ziua. Nu mai auziră zgomotele din ajun, dar Baxter le 


atrase atenţia că peretele, care până ieri suna înfundat, 
începea acum să sune a gol. Să fi fost în direcţia aceea, la 
capătul tunelului lor, o altă grotă în stâncă? Şi nu cumva de 
acolo venea zgomotul? N-ar fi fost de mirare, ba ar fi fost 
chiar de dorit. Câtă muncă cruţată în lucrarea de lărgire! 

E uşor de închipuit cu ce sete se apucară acum să 
sfredelească. Ziua aceasta a fost poate cea mai obositoare 
din câte au apucat. Cu toate astea n-a adus nimic nou, decât 
că spre seară s-au trezit că le-a dispărut câinele. De obicei, 
la ora meselor, Phann era nelipsit de lângă scaunul 
stăpânului lui; or, în seara asta, locul era gol. Îl strigară: 
Phann!... Dar Phann nicăieri! 

Gordon ieşi în prag. Îl strigă din nou, dar... linişte deplină. 

Doniphan şi Wilcox alergară, unul pe malul râului, celălalt 
pe ţărmul lacului... Nici urmă de câine! 

Zadarnic căutară jur împrejurul grotei. Pe Phann nu l-au 
mai găsit. 

Câinele era sigur mult mai departe, altfel nu se putea să 
nu fi răspuns la vocea lui Gordon. Să se fi rătăcit? Mai greu 
de crezut. Să-l fi sfâşiat vreo fiară? Asta mai degrabă. 
Numai aşa se putea explica dispariţia. 

Să fi fost 9 seara. Lacul şi faleza erau cufundate în 
întuneric. Au trebuit să renunţe la cercetări şi să se 
înapoieze la French-den. 

Se întoarseră foarte îngrijoraţi şi, mai mult decât atâta, 
adânc mâhniţi la gândul că au pierdut poate pentru 
totdeauna un animal atât de inteligent. 

Parte din ei se aşezară pe paturi, parte în jurul mesei, dar 
nici unuia nu-i mai ardea să se culce. Se simțeau mai 
singuri, mai năpăstuiţi, mai departe de ţară şi de-ai lor. 

Deodată, în mijlocul tăcerii se auziră din nou vuietele 
acelea surde; dar de astă dată erau urlete, urmate de 
strigăte de durere, şi asta dură timp de aproape un minut. 

— De acolo! De acolo vine! strigă Briant, alergând prin 
tunel. 


Toţi săriră în picioare ca şi când s-ar fi aşteptat la o 
apariţie. 

Copiii, înmărmuriţi de frică, se vârâră sub paturi. 

Dar Briant se întoarse, spunând: 

— Trebuie să fie o grotă acolo, cu intrarea pe la picioarele 
falezei. 

— Şi în care probabil că noaptea se adăpostesc animale, 
zise Gordon. 

— Asta el spuse Doniphan. Mâine trebuie neapărat să 
căutăm locul. 

În clipa aceea răsună un lătrat care, ca şi urletele, se 
auzea dinăuntrul stâncii. 

— Să fie Phann acolo, în luptă cu vreun animal? strigă 
Wilcox. 

Briant intră din nou prin tunel şi, lipind urechea de 
peretele din fund, ascultă. Nimic. Phann o fi fost sau nu 
acolo, dar că mai era încă o grotă care avea o ieşire afară 
prin vreo crăpătură ascunsă printre hăţişurile de la baza 
falezei - asta era sigur. 

Noaptea trecu fără să se mai audă nici urlete, nici 
lătrături. 

Dimineaţa, din zori, aceeaşi căutare zadarnică pe lângă 
râu, spre lac şi, ca în ajun, pe coama falezei. Oricât l-au 
căutat şi l-au chemat prin împrejurimi, Phann n-a mai 
apărut. 

Briant şi Baxter, rând pe rând, se apucară de lucru, când 
cu ranga, când cu târnăcopul, fără încetare. În cursul 
dimineţii, tunelul a înaintat cu încă două picioare. 

Se opreau când şi când, ciuleau urechea, dar nu mai 
auziră nimic. 

Încetară lucrul numai câtă vreme prânziră, apoi începură 
din nou. Şi-au luat toate măsurile de prevedere pentru 
cazul când la ultima lovitură de târnăcop, care ar sparge 
peretele, vreun animal s-ar năpusti asupra lor prin 
deschizătură. Pe cei mici îi trimiseseră pe țărm. Cu puştile 


şi revolverele gata, Doniphan, Wilcox şi Webb stăteau de 
veghe. 

Către ora două, Briant scoase un strigăt: târnăcopul 
străpunsese calcarul şi prin deschizătura pricinuită de 
surpătură văzu că se deschide o încăpere destul de largă. 
Se întoarse degrabă către ceilalţi, care nu mai ştiau ce să 
creadă. Dar nici n-apucă să deschidă gura, când din tunel 
simţi furişându-i-se pe lângă picioare un animal, care dădu 
buzna în peşteră. Era Phann! însuşi Phann, care alergă mai 
întâi la găleata cu apă şi începu să bea cu lăcomie, apoi, 
dând din coadă, plin de bucurie, prinse a sări în jurul lui 
Gordon. N-aveau aşadar de ce se teme. 

Briant luă atunci un felinar şi intră prin tunel, urmat de 
Gordon, Doniphan, Wilcox, Baxter şi Moko. Trecând prin 
spărtura peretelui, intrară într-o grotă întunecoasă în care 
pe nicăieri nu pătrundea vreo lumină din afară. 

Era într-adevăr o peşteră la fel de largă şi de înaltă ca şi 
French-den, dar mult mai adâncă, cu o suprafaţă de 
cincizeci de iarzi pătraţi şi pe jos cu un strat gros de nisip 
foarte mărunt. 

Cum grota părea că nu are nici o ieşire în afară, era de 
aşteptat ca aerul să lipsească. Flacăra felinarului ardea însă 
foarte bine: însemna dar că pe undeva tot pătrundea aer. 
Altfel pe unde ar fi intrat Phann? 

În clipa aceea, Wilcox se împiedică de un trup ţeapăn şi 
rece. 

Briant apropie felinarul. 

— E un cadavru de şacal, exclamă Baxter. 

— Da, un şacal pe care pesemne că l-a gâtuit viteazul 
nostru Phann! răspunse Briant. 

— Asta era aşadar explicaţia, zise Gordon. 

Dar dacă unul sau mai mulţi şacali îşi găsiseră adăpost 
acolo, pe unde intraseră? Trebuiau numaidecât să 
descopere. 

leşind din French-den, Briant merse de-a lungul falezei, de 
partea lacului, strigând din afară, iar ceilalţi răspunzând 


dinăuntru. În felul acesta descoperiră o crăpătură îngustă 
printre hăţişuri, chiar la nivelul solului, prin care se furişau 
şacalii. Dar după cum îşi dădură seama, de când îl 
pierduseră pe Phann se întâmplase o mică surpătură care 
închisese intrarea. 

Acum îşi explicau şi urletele şacalilor, şi lătrăturile 
câinelui, care timp de douăzeci şi patru de ore n-a mai 
putut ieşi de acolo. 

Ce bucurie pe toţi! Nu numai că-l regăsiseră pe Phann, 
dar câtă muncă cruţată! Acolo, lângă ei, „de-a gata”, cum 
zicea Dole, se găsea o vastă deschizătură în stâncă, de care 
Baudoin nici nu visase. Dacă lărgeau crăpătura, aveau încă 
o intrare deschisă către lac. Câtă înlesnire pentru treburile 
lor de fiecare zi! Se adunară cu toţii în peştera cea nouă şi 
nu mai conteniră cu uralele, la care Phann se asocia prin 
lătrături. 

Acum lucrau cu sete la lărgirea tunelului, ca să-l 
transforme într-un coridor comod. Celei de-a doua peşteri îi 
dădură numele de „hol”, nume care se potrivea 
dimensiunilor. Şi până la săparea celor două cămări pe 
laturile coridorului, transportară în hol toate materialele. În 
el aveau să-şi facă dormitorul şi sala de lucru, iar întâia 
încăpere o păstrau ca bucătărie, oficiu şi sufragerie. Şi 
pentru că acolo se gândeau să depoziteze proviziile, o 
denumiră „store-room”4 - şi aşa rămase. 

Mutară mai întâi culcuşurile, rânduindu-le simetric pe 
nisipul din hol, unde aveau loc destul. Apoi aşezară 
mobilierul iahtului: divane, fotolii, mese, dulapuri etc. Şi mai 
ales instalară sobele din cabinele şi salonul iahtului, aşa fel 
încât să încălzească bine o încăpere atât de mare. 

Lărgiră, în acelaşi timp, intrarea dinspre lac, pe măsura 
uneia din uşile schoonerului, treabă la care Baxter munci 
din greu. De o aparte şi de alta a uşii săpară în perete două 
deschizături, prin care lumina zilei pătrundea în hol; iar 
seara, îl luminau cu un felinar atârnat de sus. 


Amenajările acestea le luară vreo cincisprezece zile. Era şi 
timpul să fie gata, căci, după zilele însorite, vremea se 
strică brusc. Gerul poate că nu era prea mare, în schimb 
furtunile deveniră aşa de violente, că nu mai era chip să 
iasă cineva afară din grotă. 

Vântul sufla cu atâta putere, încât, cu tot adăpostul falezei, 
ridica apele lacului în talazuri ca ale mării. Valurile se 
rostogoleau turbate şi e sigur că nici o corabie, nici o şalupă 
de pescuit, nici o pirogă de indigeni n-ar fi scăpat de pieire. 
A fost nevoie să suie iola pe țărm, altfel furia apelor ar fi 
smuls-o. În câteva rânduri, apele râului, luate în răspăr şi 
întoarse împotriva curentului, se ridicară peste mal, 
amenințând să ajungă până la piciorul falezei. Din fericire, 
nici depozitul, nici holul nu erau direct în bătaia ploii, 
fiindcă vântul sufla din vest. Sobele şi plita de bucătărie, 
înfundate cu vreascuri aduse din vreme şi din belşug, 
gemeau de flăcări şi trăgeau destul de bine. 

Piesele rămase din iaht şi-au găsit la vreme un adăpost 
bun. Merindele nu mai aveau de suferit de pe urma 
furtunilor. Gordon şi toţi ceilalţi, siliţi de vremea rea să stea 
închişi, avură prilejul de a se instala mai în voie. Au lărgit 
tunelul, transformându-l în coridor. Au săpat cele două 
pivnicioare în adâncime, dintre care una avea chiar o uşă 
încuiată, păstrată anume pentru muniții, ca să fie ferită de 
vreo explozie. 

În sfârşit, pentru vânat, chiar dacă nu se încumetau să 
meargă mai departe, păsările de baltă le asigurau strictul 
necesar, cu toate că îşi mai păstrau un gust mlăştinos, 
oricât s-ar fi trudit Moko, fapt care dădea loc la proteste şi 
la tot felul de strâmbături. Bineînţeles că au amenajat un 
loc în depozit şi pentru struţul „nandu” - până când să-i 
facă şi lui un adăpost afară. 

Atunci Gordon se gândi că ar fi bine să întocmească un 
program pe care să-l respecte întocmai, de îndată ce-l vor fi 
adoptat. Partea materială odată asigurată, trebuiau să se 
îngrijească de învăţătură. Cine putea şti cât avea să dureze 


şederea lor pe insulă! Atunci când ar fi să plece, ce 
mulţumire să ştii că timpul n-a fost pierdut! 

Cu cărţile din biblioteca iahtului, oare cei mari nu şi-ar 
putea lărgi bagajul de cunoştinţe, ocupându-se în acelaşi 
timp şi de instruirea celor mici? Muncă rodnică şi care avea 
să le umple atât de plăcut zilele lungi de iarnă! 

Între timp, înainte chiar ca programul să fie înjghebat, mai 
puseră la cale altceva, şi iată în ce împrejurare. 

În seara de 10 iunie, după masa de seară, cum stăteau toţi 
în hol în jurul sobelor care duduiau, vorbiră între altele că 
ar fi bine să găsească denumiri pentru principalele puncte 
geografice ale insulei. 

— Ar fi şi folositor, şi practic, spuse Briant. 

— Ah, nume! exclamă Iverson. Să alegem nume frumoase! 

— Cum au făcut adevărații Robinsoni, sau chiar şi cei 
imaginari, zise Webb. 

— De fapt, dragii mei, zise Gordon, asta şi suntem noi! 

— Un pension de Robinsoni! exclamă Service. 

— De altfel, zise Gordon, dând un nume golfului, mărilor, 
pădurilor, lacului, falezei, mlaştinilor, capurilor, ne vine şi 
nouă mai uşor să ne orientăm. 

Cu câtă bucurie primiră propunerea, şi acum care mai de 
care se întreceau ce numiri mai bune să găsească. 

— Pentru început, avem Sloughi-bay, golful unde a eşuat 
schoonerul, spuse Doniphan, şi s-ar cădea să-i păstrăm 
numele. 

— Desigur, încuviinţă Cross. 

— Şi tot aşa păstrăm peşterii numele de French-den, 
peştera francezului, în amintirea naufragiatului căruia i-am 
luat locul! 

Nimeni nu se opuse, nici chiar Doniphan, cu toate că 
propunerea venea de la Briant. 

— Şi acum, întrebă Wilcox, ce nume-i punem râului care se 
varsă în Sloughi-bay? 

— Râul Zeelanda, propuse Baxter, ca să ne amintească de 
ţara noastră. 


— Da! Da! spuseră toţi într-un glas. 

— Dar lacului? întrebă Garnett. 

— Dacă râului i-am dat numele Zeelandei noastre, zise 
Doniphan, lacul să ne amintească de familiile noastre şi să-i 
zicem Family-lake (lacul familiei) - ceea ce primiră cu 
aclamații. 

Toţi erau într-un gând şi cu aceeaşi însufleţire dădură 
falezei numele de Auckland-hill (înălţimea Auckland). Cât 
despre capul falezei, promontoriul din vârful căruia Briant 
crezuse că vede oceanul spre est, l-au denumit False Sea- 
point (capul presupusei mări). 

Urmară rând pe rând alte denumiri. Astfel botezară Traps- 
woods (pădurea capcanelor) partea de pădure unde au 
descoperit capcanele, Bog-woods (pădurea mlaştinii), 
cealaltă pădure, situată între Sloughi-bay şi faleză, South- 
moors (mlaştinile din sud), ţinutul mlăştinos din partea de 
sud a insulei, Dike-creek (pârâul digului), râuleţului 
traversat de puntea pietruită, Wreck-coast (coasta 
naufragiatului), coasta insulei pe care a naufragiat iahtul, în 
fine Sport-terrace (terasa de sport), porţiunea dintre râu şi 
lac care forma în faţa holului un fel de peluză destinată în 
viitor exerciţiilor prevăzute de program. 

Rămânea ca celelalte puncte de pe insulă să primească noi 
denumiri, pe măsură ce locurile vor fi cunoscute şi noi 
peripeții s-or petrece în ele. 

Şi totuşi, unor promontorii, trecute pe harta lui Frangois 
Baudoin, le trebuia un nume. Hotărâră aşadar ca la nordul 
insulei să fie Capul Nord, iar în punctul cel mai sudic - 
Capul Sud şi în unanimitate dădură celor trei capuri ce 
înaintau în ocean numele de Capul Francez, Capul Englez şi 
Capul American, în cinstea celor trei naţiuni: franceză, 
engleză şi americană, reprezentate în mica lor colonie. 

Da, colonie! Acesta era cuvântul şi-l adoptară, căci 
aşezarea lor nu mai avea un caracter de provizorat şi 
aceasta, fireşte, datorită iniţiativei lui Gordon, care se 
preocupase mai mult de a organiza o viaţă în ţinutul acesta 


nou decât de a căuta cum să plece de acolo. Tinerii nu mai 
erau acum naufragiaţii de pe Sloughi, ci coloniştii insulei. 

Dar ai cărei insule? Trebuia neapărat botezată insula. 

— Staţii! Staţi! Vă spun eu ce nume să-i dăm! exclamă 
Costar. 

— Tu! Tocmai tu? răspunse Doniphan. 

— Are haz Costar! zise Garnett. 

— Fără îndoială că o să-i spună Insula Bebe, zise Service. 

— Hai-hai! Nu-l luaţi în râs, interveni Briant. Să vedem şi 
părerea lui. 

Copilul, buimăcit, tăcea. 

— Spune, Costar! îl încurajă Briant. sunt sigur că ai o idee 
bună. 

— Ei bine, zise Costar, mă gândeam că dacă suntem elevii 
Institutului Chairman, se cade ca insulei să-i zicem insula 
Chairman. 

Şi într-adevăr, nu s-ar fi putut găsi ceva mai bun. Toţi 
primiră propunerea cu aplauze, lucru ce-l făcu pe Costar să 
se simtă foarte mândru. 

Insula Chairman! într-adevăr, acest nume are o rezonanţă 
geografică şi ar putea să ocupe cu toată cinstea un loc într- 
un atlas, în viitor. 

Şedinţa se termină şi, mulţumiţi, se pregăteau să meargă 
la culcare, când Briant luă din nou cuvântul: 

— Prieteni, le zise, acum că am dat un nume insulei, nu s- 
ar cădea să alegem un şef ca s-o guverneze? 

— Un şef? sări Doniphan. 

— Da, gândesc că toate ar merge mai bine, zise Briant, 
dacă unul din noi ar avea autoritate asupra celorlalţi. Dacă 
se obişnuieşte astfel pentru o ţară, de ce n-ar fi tot aşa şi 
pentru insula Chairman? 

— Da! Da! Un şef! Să numim un şef! strigară mari şi mici. 

— Să numim un şef, zise Doniphan, dar numai pe un 
interval limitat de timp, un an, bunăoară! 

— Şi cu dreptul de a fi reales, adăugă Briant. 


— Perfect, pe cine numim? întrebă Doniphan, cu un 
tremur în glas. 

Invidios, simţeai cum îl roade teama că de nu-l vor alege 
pe el, îl vor alege pe Briant. Dar se linişti degrabă. 

— Pe cine? răspunse Briant. Fireşte că pe cel mai mare 
dintre noi: pe Gordon! 

— Da! Da! Trăiască Gordon! 

Gordon voi mai întâi să refuze cinstirea asta unanimă, dat 
fiind că el urmărea mai mult să organizeze decât să 
comande, dar gândindu-se la câte neînţelegeri se puteau ivi 
în viitor din ciocnirea de caractere la vârsta aceasta când 
copiii devin bărbaţi, îşi zise că autoritatea lui le va prinde 
bine. 

Şi iată acum Gordon fu ales şef al micii colonii de pe insula 
Chairman! 

Capitolul XIII PROGRAMUL DE STUDII. PRĂZNUIREA 
DUMINICII. 

BULGĂRI DE ZĂPADĂ. DONIPHAN ŞI BRIANT. 

GERURI MARI. PROBLEMA LEMNELOR DE FOC. 

EXCURSIE LA TRAPS-WOODS. EXCURSIE LA SLOUGHI- 
BAY. FOCI ŞI PINGUINI. 

O PEDEPSIRE ÎN PUBLIC. 

Odată cu venirea lunii mai, iarna puse stăpânire pe tot 
cuprinsul insulei Chairman. Cât avea să dureze oare? Cinci 
luni pe puţin, dacă insula se găsea pe o latitudine mai 
ridicată decât Noua Zeelandă. Gordon îşi luase toate 
măsurile ca să facă faţă cumplitelor asprimi ale unei ierni 
lungi. 

În orice caz, iată ce-şi notase tânărul american printre 
observaţiile meteorologice: iarna abia a început odată cu 
luna mai, adică două luni înaintea lui iulie din zona boreală, 
care corespunde lui ianuarie din zona australă. Se putea 
dar deduce că va sfârşi cu două luni în urmă, aşadar către 
mijlocul lui septembrie. Totuşi, la perioada aceasta atât de 
lungă se mai adaugă şi furtunile atât de dese la vremea 
echinocţiului. Probabil deci că micii colonişti aveau să stea 


închişi în grotă până la începutul lui octombrie, fără putinţa 
de a face vreun drum mai lung prin insulă. 

Pentru ca viaţa din interior să nu sufere, Gordon întocmi 
un program de ocupaţii zilnice. Bineînţeles, fagismul care 
se practica în Institutul Chairman nu-şi avea nicidecum 
locul pe insulă. Dimpotrivă, ceea ce urmărea Gordon era să- 
i obişnuiască pe tinerii săi colegi cu gândul că erau aproape 
oameni formaţi şi, în consecinţă, să-i facă să se poarte ca 
atare. 

Aşadar, nici vorbă de fagism la French-den, nici vorbă deci 
ca cei mici să-i servească pe cei mari. Dar toate celelalte 
tradiţii aveau să fie respectate. 

Fireşte că programul, vrând-nevrând, părtinea mai mult 
pe cei mici decât pe cei mari, căci biblioteca din French-den 
neavând, în afara cărţilor de călătorie, decât un număr 
restrâns de cărţi ştiinţifice, cei mari nu-şi puteau continua 
studiile decât într-o mică măsură. 

Drept e că greutăţile exilului de acum, lupta pentru 
procurarea celor de trebuinţă, nevoia ca la fiecare pas să-şi 
exercite judecata şi să recurgă la imaginaţie în împrejurări 
atât de felurite - toate astea îi formau şi îi căleau pentru 
viaţă. Şi, bineînţeles, odată cu sarcina să-i educe pe cei 
Mici, le revenea şi sarcina să-i instruiască. 

Totuşi, departe de a-i surmena cu o muncă mai presus de 
vârsta lor, căutau toate prilejurile ca să le dezvolte trupul 
deopotrivă cu intelectul şi, ori de câte ori nu era prea frig, îi 
scoteau, bine îmbrăcaţi, afară, în aer liber, să alerge şi chiar 
să facă diferite treburi, după putinţa fiecăruia. 

De fapt, programul a fost întocmit tocmai pe principiile: 
„Ori de câte ori un lucru te înspăimântă, fă-l!” „Nu pierde 
niciodată prilejul de a face un efort, dacă-ţi stă în putinţă.” 
„Nu te da în lături de la nici o osteneală, căci niciuna nu e 
fără folos.” 

Punând în practică aceste precepte, trupul se fortifică, 
sufletul de asemenea. 


lată dar programul stabilit, după aprobarea lui de către 
mica colonie: 

Două ore în fiecare dimineaţă şi două ore în fiecare seară, 
lucru în comun în hol. Rând pe rând, Briant, Doniphan, 
Cross şi Baxter, din categoria a cincea, şi Wilcox şi Webb, 
dintr-a patra, vor ţine cursuri pentru colegii din categoriile 
a treia, a doua şi întâia. Le vor preda matematică, 
geografie, istorie, folosindu-se de cele câteva cărţi din 
bibliotecă şi de cele învăţate mai înainte. Bun prilej şi 
pentru ei ca să nu uite ce-au învăţat. Apoi, de două ori pe 
săptămână - duminica şi joia - vor ţine o conferinţă cu un 
subiect fie ştiinţific, fie istoric sau chiar de actualitate, cu 
privire la întâmplările zilnice. Cei mari îşi vor spune pe rând 
părerea, iar discuţia îi va instrui şi amuza în acelaşi timp. 

Ca şef de colonie, Gordon va veghea ca programul să fie 
aplicat întocmai, fără schimbări nejustificate. Şi mai luară 
încă o măsură, în privinţa orientării în timp: aveau 
calendarul iahtului, dar trebuia ştearsă din el fiecare zi 
trecută. Aveau ceasornicele de bord, dar trebuiau întoarse 
la vreme. La doi dintre cei mari le reveni însărcinarea 
aceasta - Wilcox pentru cearsornice, iar Baxter pentru 
calendar - şi se puteau bizui pe ei. Grija de barometru şi de 
termometru fu dată în seama lui Webb, care avea să le 
anunţe schimbarea timpului. Hotărâră, de asemenea, să 
ţină un jurnal cu tot ce se petrecuse până la zi şi cu ce se va 
petrece în viitor, în timpul şederii lor pe insula Chairman. 
Baxter se oferi să-l scrie el şi, datorită lui, „Jurnalul din 
French-den” avea să fie ţinut până în cele mai mici 
amănunte. 

Una dintre griji şi care nu suferea amânare era spălatul 
rufelor. Noroc că săpunul nu lipsea şi, doamne! ce se 
puteau murdări cei mici, oricât i-ar fi ţinut de scurt Gordon, 
când se jucau pe terasa de sport sau când se bălăceau la 
pescuit prin apa râului. De câte ori nu i-a dojenit şi nu i-a 
ameninţat cu pedeapsa! 


La treaba asta, Moko era foarte priceput. Dar el singur n- 
ar fi scos-o la capăt şi, oricât le-ar fi displăcut, cei mari au 
fost nevoiţi să dea o mână de ajutor, dacă voiau rufe curate. 

A doua zi, tocmai era duminică - şi e ştiut cu câtă stricteţe 
e respectată duminica în Anglia şi în America. Oraşe, cătune 
şi sate sunt parcă moarte: interzisă orice distracţie, orice 
voioşie. Nu numai că trebuie să te plictiseşti, dar să se şi 
vadă că te plictiseşti. De la copii până la oameni în toată 
firea! Tradiţie! Tradiţie! Cu asta te omora. 

Pe insula Chairman, mica colonie fu scutită de atâta 
rigoare, ba chiar în duminica aceea copiii se plimbară pe 
marginea lacului. Dar pentru că gerul era mare, după două 
ore de mers şi de întreceri la fugă pe terasa de sport, fură 
foarte bucuroşi să găsească holul bine încălzit şi o mâncare 
caldă preparată cu pricepere de maestrul bucătar din 
French-den. 

Seara se termină cu un concert în care acordeonul lui 
Garnett ţinu loc de orchestră, în vreme ce ceilalţi cântau 
mai mult sau mai puţin fals, dar cu multă convingere. 
Singurul care avea o voce destul de frumoasă era Jacques, 
dar neînțeles şi ciudat cum devenise de câtva timp, nu mai 
lua parte la bucuria celorlalţi şi zadarnic îl rugară toţi să 
cânte ca altădată cântecele copilăreşti pe care le interpreta 
cu atâta dărnicie la Institutul Chairman. 

Duminica aceea, începută cu o cuvântare a „venerabilului 
Gordon”, cum îl numea Service, se termină pe la zece 
seara, când toţi dormeau pe rupte sub paza lui Phann, pe 
care te puteai bizui în caz de primejdie. 

Cât ţinu luna iunie, gerul merse crescând. Webb constată 
că barometrul rămânea în general la peste 27 de degete, în 
timp ce termometrul era la 10 - 12* sub zero. 

De îndată ce vântul, care sufla din miazăzi, se întorcea 
înspre apus, se mai încălzea şi o zăpadă groasă acoperea 
întreg cuprinsul. Bucuria copiilor, căci atunci începeau câte 
o bătaie cu bulgări de zăpadă mai îndesaţi, cum obişnuiau 
în Anglia. Să fi văzut atunci cucuie! Şi cine a fost mai lovit, 


tocmai Jacques, care nici măcar nu se juca cu ei, ci doar se 
uita. Un bulgăre pe care Cross îl aruncă cu putere, deşi nu 
înspre el, îl lovi atât de tare, încât, fără voie, acestuia îi 
scăpă un strigăt de durere. 

— N-am făcut-o înadins! spuse Cross, răspuns obişnuit al 
celor neîndemânatici. 

— Te cred! răspunse Briant, atras de ţipătul fratelui său. 
Dar de ce să azvârili atât de tare? 

— Dar şi Jacques de ce stă în drum dacă nu se joacă? zise 
Cross. 

— Atâta vorbărie pentru un cucui! se amestecă Doniphan. 

— Fie! Nu-i nimic grav, spuse Briant, simțind că Doniphan 
caută ceartă, dar eu îl rog pe Cross să înceteze. 

— Să înceteze ce? spuse dispreţuitor Doniphan. Când îţi 
spune că n-a fost înadins! 

— De ce te amesteci, Doniphan? zise Briant. Asta mă 
priveşte pe mine şi pe Cross. 

— Ba mă priveşte şi pe mine, Briant, dacă o iei pe tonul 
ăsta. 

— Îţi stau la dispoziţie cum vrei şi când vrei, spuse Briant, 
cu braţele încrucişate. 

— Acum! exclamă Doniphan. 

Chiar atunci pică Gordon, tocmai la timp ca să împiedice o 
încăierare şi îl mustră pe Doniphan, care trebui să se 
supună şi se întoarse bombănind la French-den. Dar era de 
aştepfa că aveau să se încaiere la primul prilej. 

Şi ninse, ninse întruna timp de două zile. Ca să-i amuze pe 
cei mici, Service şi Garnett făcură un om uriaş de zăpadă, 
cu un cap mare, un nas cât toate zilele şi o gură cât o şură - 
un adevărat căpcăun. Şi trebuie spus că dacă, atâta vreme 
cât era ziuă, Dole şi Costar se încumetau să arunce în el cu 
bulgări, cum se lăsa noaptea şi întunericul îl făcea să pară 
mai înalt şi mai fioros, se uitau la el cu ochii măriţi de 
spaimă. 

— Uite la ei, fricoşii! strigau atunci Iverson şi Jenkins, care 
făceau pe grozavii, dar aproape că tremurau şi ei. 


Către sfârşitul lui iunie, nu mai avură nici atâta bucurie. 
Nu se mai putea merge prin zăpadă troienită şi groasă de 
trei-patru picioare. Dacă te depărtai la câteva sute de paşi 
de French-den, erai în pericol să nu te mai poţi întoarce. 

Au stat aşadar toţi zăvorâţi timp de cincisprezece zile - 
până la 9 iulie. În schimb, studiile n-au avut de suferit, ba 
dimpotrivă. Programul zilei a fost îndeplinit întocmai. 
Conferinţele s-au ţinut în zilele hotărâte şi au fost ascultate 
cu multă plăcere; şi nu e de mirare că Doniphan, cu talentul 
lui de orator şi mulţimea de cunoştinţe, era întâiul. Dar de 
ce se arăta atât de mândru? Îngâmfarea asta îi întuneca 
toate calităţile. 

Deşi recreaţiile şi le petreceau în hol, sănătatea copiilor n- 
a avut nimic de suferit datorită aerisirii care se făcea dintr- 
o cameră într-alta prin coridor. Igiena de altfel n-a fost 
nicidecum dată uitării. Dacă vreun copil s-ar fi îmbolnăvit, 
cine i-ar fi dat îngrijirile necesare? Aşa, din fericire, au 
scăpat cu ceva guturaiuri sau vreo durere în gât, repede 
curarisită cu odihnă la pat şi băuturi calde. 

Tot atunci trebuiră să soluţioneze şi o altă problemă. De 
obicei, apa întrebuințată la French-den era luată din râu la 
vremea refluxului, ca să nu fie sălcie. Când însă suprafaţa 
râului va fi complet îngheţată, nu vor mai putea lua apa în 
felul acesta. Gordon se sfătui aşadar cu Baxter, „inginerul” 
coloniei, cum să procedeze. Baxter, după multă chibzuială, 
propuse să sape un şanţ la câteva picioare adâncime sub 
mal, ca să nu îngheţe conducta care va aduce apa din râu în 
încăperea depozitului. Lucru greu, şi Baxter n-ar fi putut s- 
o scoată la capăt dacă n-ar fi avut una din ţevile de plumb 
de la instalaţiile de pe Sloughi. După multe încercări, în 
sfârşit apa fu adusă în interiorul depozitului. Cât despre 
luminat, ulei pentru lămpi şi felinar mai aveau, dar de 
îndată ce-o trece iarna, era nevoie să se mai aprovizioneze, 
ori măcar să fabrice ceva opaițe din grăsimile pe care Moko 
le punea deoparte. 


În timpul acesta, aprovizionarea coloniei le dădea destulă 
bătaie de cap, căci şi vânătoarea, şi pescuitul erau mai 
slabe ca înainte. Fireşte că animale flămânzite se abăteau 
pe lângă French-den. Dar erau doar şacali, pe care 
Doniphan şi Cross îi alungau cu focuri de armă. Odată însă 
au venit în haită de vreo douăzeci şi au trebuit să 
baricadeze zdravăn uşile de la hol şi de la depozit. O invazie 
a acestor carnivore înrăite de foame ar fi fost primejdioasă, 
dar cum Phann i-a semnalat la vreme, n-au ajuns să forţeze 
intrarea de la French-den. 

În asemenea condiţii, Moko s-a văzut nevoit să atace ceva 
din proviziile iahtului, măcar că trebuiau cruţate. Gordon 
se-nvoia tare greu şi vedea cu durere cum se lungeşte pe 
carnetul lui lista de ieşire din depozit, pe când cea de 
intrare stătea pe loc. Totuşi, cum aveau un stoc destul de 
mare de rațe şi de dropii ermetic închise în butoaie după ce 
fuseseră fierte pe jumătate, Moko prepara mâncare din ele 
şi din somonii ţinuţi la saramură. Dar să nu uităm că 
French-den avea cincisprezece guri de hrănit! 

Şi totuşi nu se poate spune că peste iarnă n-au avut şi 
carne proaspătă. Wilcox, foarte priceput în mânuirea 
uneltelor de vânătoare, pusese capcane pe mal. Erau 
simple curse fixate într-o parte prin bucăţi de lemn în formă 
de 4 şi în care uneori se prindea ceva vânat mărunt. 

Cu ajutorul celorlalţi, Wilcox întinse şi plase pe malul 
râului, folosindu-se de plasele de pescuit ale iahtului, 
suspendându-le pe prăjini înalte. În ochiurile acestor lungi 
pânze de păianjen, păsările din mlaştinile din miazăzi 
cădeau în număr mare când treceau de pe un mal pe 
celălalt. Dacă multe din ele izbuteau totuşi să scape din 
ochiurile prea mici pentru un asemenea vânat, erau şi zile 
în care prindeau atât cât să le ajungă la dejun şi seara. 

Unul care le-a dat de furcă cu hrana a fost „nandu”-ul - 
struţul. Mai întâi trebuie spus cinstit că domesticirea lui nu 
făcea nici un progres, oricât se lăuda cu asta Service, care 
primise sarcina să se ocupe de el. 


— Să vezi ce mai armăsar fac eu din el! spunea întruna, 
măcar că nu prea ştia nici el cum o să-l încalece. 

Deocamdată, „nandu”-ul nefiind carnivor, Service era 
nevoit să plece după provizia zilnică de ierburi şi de 
rădăcini îngropate la două-trei picioare sub zăpadă. Dar ce 
n-ar fi făcut pentru favoritul lui? Dacă totuşi struţul a slăbit 
în iarna asta nesfârşită, de vină n-a fost bietul Service, care 
tot trăgea nădejde că pune grăsimea la loc în primăvară. 

La 9 iulie, dis-de-dimineaţă, de cum trecu pragul peşterii, 
Briant îşi dădu seama că vântul îşi schimbase direcţia şi 
acum bătea dinspre sud. 

Gerul devenise atât de pătrunzător, încât Briant se înapoie 
degrabă să-l înştiinţeze pe Gordon. 

— Era de aşteptat, spuse Gordon, şi nu m-aş mira să mai 
avem câteva luni de iarnă grea. 

— Asta înseamnă că iahtul a fost dus de curent mult mai la 
sud decât am fi gândit. 

— De bună seamă, zise Gordon, cu toate astea, în atlasul 
nostru nu e trecută nici o insulă în preajma drumului 
antarctic. 

— Nu pot să-mi explic, Gordon, şi, crede-mă, nu ştiu 
încotro am porni dacă ar fi să părăsim insula. 

— Să părăsim insula? se miră Gordon. Tu mai speri aşa 
ceva, Briant? 

— Sper întruna, Gordon. Dac-am putea construi o corabie 
care să reziste cât de cât oceanului, n-aş mai sta o clipă pe 
gânduri să plec în cercetare. 

— Bine! Bine! zise Gordon. Nu e nici o grabă. Stai întâi să 
organizăm colonia! 

— Hei, dragul meu Gordon, oftă Briant, tu uiţi că acolo 
avem familii! 

— Fireşte, fireşte, Briant! Oricum, nu suntem nici aici prea 
de plâns. Merge! Aş putea zice că nu ne lipseşte nimic. 

— Ba încă multe, Gordon, zise Briant, bucuros să schimbe 
conversaţia. De pildă, iată că lemnele sunt pe sfârşite. 

— Da, dar nu s-au isprăvit pădurile din insulă! 


— Nu, Gordon, dar trebuie să înnoim cât mai degrabă 
provizia de lemne, până nu se termină. 

— Chiar astăzi, răspunse Gordon. Să vedem ce zice 
termometrul! 

Termometrul pus în depozit nu trecea de 5* deasupra lui 
zero, măcar că soba duduia. când îl aplică însă pe peretele 
exterior, scăzu deodată la 17* sub zero. 

Era un ger năprasnic şi care avea să se înăsprească şi mai 
mult, de va fi senin şi uscat timp de câteva săptămâni. Şi 
aşa, cu toate că cele două sobe din hol şi soba din bucătărie 
pocneau, în grotă frigul creştea simţitor. 

Pe la nouă dimineaţa, după micul dejun, hotărâră să 
meargă toţi la Traps-woods - pădurea capcanelor - ca să 
aducă un transport de lemne. 

Câtă vreme nu e vânt, oricât de mare ar fi gerul, îl suporţi. 
Când însă vântul suflă aprig şi parcă te taie la obraz şi la 
mâini, atunci e groaznic. Din fericire, în ziua aceea vântul 
era foarte slab şi cerul ca lacrima, iar aerul era de gheaţă. 

Aşa se face că zăpada moale din ajun, în care te afundai 
până la brâu, se întărise într-atât, încât piciorul mergea ca 
pe o podişcă de fier. Păstrând echilibrul ca să nu aluneci, 
puteai merge ca pe gheaţa lacului şi a râului, prinse în 
întregime. Cu rachete de lemn în picioare, cum poartă 
indigenii din regiunile polare, sau chiar cu o sanie trasă de 
câini sau de reni, ar fi putut străbate lacul pe toată 
întinderea, de la sud la nord, doar în câteva ore. 

Deocamdată însă n-aveau nevoie de o asemenea expediţie. 
Să meargă până la pădurea cea mai apropiată şi să-şi facă 
provizie de lemne - asta era de neapărată trebuinţă. 

Dar ca să cari până la French-den cantitatea de lemne 
necesară, era o muncă istovitoare, căci trebuiau să le ducă 
ori în braţe, ori în spate. 

Cum ar fi luat prea mult timp ca să-şi clădească singuri 
vreun vehicul de transport din scândurile iahtului, Moko 
avu o idee pe care toţi se grăbiră s-o pună în practică. Ce-ar 
fi să răstoarne cu picioarele în sus masa aceea mare şi 


solidă din cămară, de douăsprezece picioare lungime pe 
patru lăţime, s-o umple cu lemne şi s-o tragă peste stratul 
neted de zăpadă îngheţată? Fireşte că era minunat; şi aşa şi 
făcură. Patru băieţi dintre cei mari se înhămară la ea cu 
frânghii şi plecară de la opt dimineaţa înspre Traps-woods. 

Cei mici, cu nasul roşu şi obrajii arşi de ger, fugeau înainte 
ca nişte căţei, cu Phann care le dădea exemplu. Uneori se 
urcau pe masă, certându-se de zor, iac-aşa, numai pentru 
prilejul să cadă, dar nici prea de sus. Cum răsunau de 
limpede glasurile acelea argintii în aerul îngheţat şi uscat! 
Era o plăcere să-i vezi pe toţi atât de voioşi şi de îmbujoraţi! 

Între faleza Auckiand şi lacul Family se desfăşura, cât 
vedeai cu ochii, o întindere albă. Pădurea deasă, cu copacii 
plini de chiciură şi crengile cu ţurţuri scânteietori, se profila 
în depărtare ca un decor feeric. Pe deasupra lacului, stoluri 
de păsări zburau până la marginea falezei. Doniphan şi 
Cross nu uitaseră să-şi ia puştile. Prevederea avea să le 
prindă bine, căci văzură urme suspecte de animale care nu 
erau nici şacali, nici cuguari şi nici jaguari. 

— Or fi urme de pisici sălbatice, numite „paperos”, spuse 
Gordon, şi care sunt foarte primejdioase. 

— Cum, dacă sunt doar pisici! râse Costar şi dădu din 
umeri. 

— Ei, şi tigrii sunt tot pisici, îi zise Jenkins. 

— Adevărat, Service, întrebă Costar, că sunt şi pisici rele? 

— Da, da, adevărat, zise Service, şi-i înghit pe copii ca pe 
nişte şoricei. 

Costar rămase pe gânduri. 

Străbătură în grabă jumătatea de mila dintre French-den 
şi Traps-woods, iar micii pădurari se puseră pe lucru. 
Doborau cu topoarele numai copaci ceva mai groşi, pe care- 
i curăţau apoi de crengi. N-aveau ce face cu bețe subţiri, 
care se treceau repede. Lor le trebuiau butuci, care să 
menţină focul în cuptor şi în sobe. Cu toate că o încărcară 
din plin, masa-sanie aluneca totuşi atât de bine şi ei trăgeau 


cu atâta voie bună, încât până-n prânz făcură două 
transporturi. 

După dejun porniră iar şi nu lăsară lucrul decât pe la 
patru, când începu să însereze. Erau obosiţi rău şi pentru 
că nu aveau de ce să se istovească, Gordon amână 
transportul pe a doua zi; şi când dădea Gordon un ordin, 
trebuia să asculţi! 

De altfel, de cum se înapoiară la French-den, tăiară 
lemnele în butuci, pe care îi sparseră şi-i aşezară, treabă 
care dură până la ora de culcare. 

Timp de şase zile cărară fără încetare şi se asigurară de 
lemne pe câteva săptămâni. Bineînţeles că atâta cantitate n- 
avea loc în depozit, dar putea foarte bine să stea şi afară, la 
piciorul falezei. 

La 15 iulie, după calendar, cădea sfântul Swithin, şi în 
Anglia sfântul Swithin are cam aceeaşi însemnătate ca 
sfântul Medard în Franţa. 

— Care va să zică, spuse Briant, dacă plouă astăzi, o să 
plouă patruzeci de zile în şir! 

— Ei şi? zise Service. Nouă ce ne pasă? Şi aşa e iarnă şi 
urât. Ei, dacă era vară... 

Şi într-adevăr, oamenilor din emisfera australă puţin le 
pasă de influenţa sfântului Medard sau a sfântului Swithin, 
care sunt sfinţi de iarnă din ţări de la antipod. 

Între timp, ploaia încetă, vântul îşi schimbă din nou 
direcţia, suflând dinspre sud-est, şi odată cu el începură din 
nou geruri atât de mari, încât Gordon nu-i mai lăsă pe cei 
mici nici să scoată nasul afară. 

Într-adevăr, pe la mijlocul primei săptămâni din august, 
termometrul scăzu până la 27* sub zero. Destul să fi ieşit în 
aer liber, că aburul respirației îngheţa. Nu puteai atinge un 
obiect de metal cu mâna fără să simţi o durere vie ca 
arsura. Se îngrijiră aşadar ca temperatura dinăuntru să fie 
suportabilă. 

Trecură cincisprezece zile grele. Le lipsea la toţi mişcarea. 
Briant se uita mâhnit cum copiii, aşa de rumeni până atunci, 


se făceau mai palizi pe zi ce trecea. Ceaiurile calde însă nu 
le lipseau şi în afară de ceva guturaiuri şi bronşite, colonia 
trecu cu bine acest răstimp primejdios. 

Pe la 16 august, situaţia atmosferică se schimbă odată cu 
vântul care se statornici să bată dinspre vest. Termometrul 
se sui la 12* sub zero - temperatură suportabilă dacă nu e 
vânt. 

Doniphan, Briant, Service şi Baxter se gândiră atunci să 
facă o excursie la Sloughi-bay. Dacă plecau din zori, se 
puteau înapoia în seara aceleiaşi zile. Voiau să cerceteze 
dacă pe coastă se află în număr mare amfibii din cele care 
trăiesc în ţinuturile antarctice şi din care văzuseră câteva 
atunci când au eşuat. Voiau în acelaşi timp să schimbe 
pavilionul din care sigur că nu mai rămăseseră decât 
zdrenţe după furtunile din iarnă şi, după părerea lui Briant, 
să bată în cuie pe catargul de semnalizare o scândurică pe 
care să se indice direcţia unde se află French-den - pentru 
cazul când marinari, care ar fi văzut pavilionul, ar debarca 
pe țărm. 

Gordon consimţi, dar stărui ca toţi să fie înapoi înainte de 
înserat şi astfel micul grup porni în zorii zilei de 19 august. 
Cerul era ca lacrima şi cornul de lună în ultimul pătrar 
lumina slab. 

Şase mile până la golf era o nimica toată pentru picioarele 
lor tinere şi odihnite. Le făcură degrabă. Mlaştina de la 
cotul râului fiind îngheţată, nu mai fu nevoie s-o ocolească, 
aşa că scurtară drumul, şi la nouă dimineaţa Doniphan şi 
ceilalţi erau pe plajă. 

— la te uită ce multe păsări! exclamă Wilcox. 

Într-adevăr, pe colții stâncoşi stăteau înşiruite câteva mii 
de păsări asemănătoare unor rațe mari, cu ciocul lung ca 
scoica unei midii şi cu strigătul ascuţit şi supărător. 

— Parc-ar fi soldaţi care aşteaptă inspecția lui dom' 
general! râse Service. 

— Sunt pinguini, zise Baxter. Nu face să strici un foc de 
puşcă pe ei. 


Aceste păsări nătângi, părând că stau în picioare fiindcă 
au labele prea spre spate, nici măcar n-o luară la fugă. Ai fi 
putut să le omori şi numai cu o lovitură de băț. Doniphan ar 
fi fost poate gata să le omoare numai de joacă, dar cum 
Briant avu grijă să nu-l contrazică, lăsă bietele păsări în 
pace. 

Dar dacă pinguinii nu erau de nici un folos, se aflau acolo 
în schimb alte animale, a căror grăsime ar fi prins grozav 
de bine la luminatul grotei în iarna viitoare: erau focile din 
aşa-zisa specie „foca cu trompă”, care se zbenguiau printre 
capetele de stânci acoperite cu uri strat gros de gheaţă. 
Dar ca să poţi vâna o parte din ele, ar fi trebuit să le 
încolţeşti înspre stânci. De îndată însă ce Briant şi prietenii 
lui se apropiară, focile se dădură la fund cu nişte salturi 
nemaipomenite şi se făcură nevăzute sub apă. Ar fi fost bine 
menită o vânătoare organizată special pentru ele. 

După ce luară o gustare din merindele aduse, băieţii 
cercetară golful pe toată întinderea. 

Un strat alb şi neîntinat acoperea şesul de la gura râului 
Zeelanda până la promontoriul falezei. În afara pinguinilor 
şi altor păsări de mare ca răţuşte, pescăruşi şi goelanzi, 
părea că toate zburătoarele se adăpostiseră în interiorul 
insulei, ca să-şi găsească hrana. 

O zăpadă de două-trei picioare acoperea plaja şi ce mai 
rămăsese din schooner era îngropat sub zăpadă. 

Resturi de ierburi tocate, rămase după reflux printre colții 
de stâncă, arătau că mareea puternice de echinocţiu încă 
nu cotropiseră golful. Cât despre mare, era tot pustie, pe 
tot cuprinsul acestui orizont pe care Briant nu-l mai văzuse 
de mai bine de trei luni. Şi dincolo de el, departe, departe, 
la sute de mile, se afla Noua Zeelandă, pe care tot mai 
nădăjduia s-o revadă într-o zi. 

Baxter se apucă de îndată să înalțe pavilionul cel nou pe 
care-l aduseseră şi bătu în cuie o scândurică, indicând că 
French-den se află la şase mile în susul râu lui. Apoi, pe la 
unu după-amiază, porniră din nou pe malul stâng. 


Între timp, Doniphan dobori două lişiţe şi doi stârci care 
zburătăceau pe deasupra râului, iar la patru, pe înserat, 
ajunseră cu toţii la French-den. Îi spuseră lui Gordon tot ce 
văzuseră, şi de vreme ce erau atâtea foci la Slough u-bay, 
vor pune la cale o vânătoare de îndată ce timpul va fi 
prielnic. 

Iarna era acum pe sfârşite. În ultima săptămână din 
august şi întâia din septembrie, vântul începu să sufle iar 
dinspre mare. În urma unor ploi torențiale cu măzăriche, 
vremea se încălzi brusc. Zăpada începu să se topească şi 
gheaţa lacului porni să se spargă cu un zgomot asurzitor. 
Gheţurile carte nu se topeau pe lac porneau în josul râului, 
îngrămădindu-se unele peste altele şi făcând zăpoare, care 
nu se risipiră decât pe la 10 septembrie. 

Aşa trecu şi iarna. Datorită bunei gospodăriri, mica colonie 
n-a avut prea mult de suferit. Toţi erau sănătoşi şi cum 
urmaseră studiile cu sârguinţă, Gordon n-a avut nesupuşi 
de pedepsit. 

Într-o zi, totuşi, a trebuit să-l pedepsească cu asprime pe 
Dole pentru purtarea lui: de câteva ori refuzase cu 
încăpățânare să-şi facă temele şi Gordon îl certase, dar în 
zadar. La pâine şi apă nu l-au pus, pentru că nu se obişnuia 
în şcolile anglo-saxone - în schimb l-au pedepsit să fie bătut 
e u biciul. 

Şi de astă dată Briant s-ar fi împotrivit unui asemenea mod 
de a pedepsi, dacă n-ar fi fost vorba să respecte hotărârea 
lui Gordon. De altfel, dacă un şcolar francez s-ar simţi 
ruşinat de o asemenea pedeapsă, pe un şcolar englez l-ar 
umple de ruşine faptul că ar părea că îi este teamă deo 
corecție corporală. 

Dole îşi primi raţia cuvenită de bice pe care i le aplică 
Wilcox, ales călău prin tragere la sorţi. Pedeapsa a avut 
efect, nemaiînregistrându-se vreun alt caz de nesupunere. 

La 10 septembrie se împlineau şase luni de când 
schoonerul naufragiase în stâncile insulei Chairman. 

Capitolul XIV. 


ULTIMELE RĂBUFNIRI DE IARNĂ. CĂRUŢA. 
ÎNTOARCEREA PRIMĂVERII. SERVICE ŞI STRUŢUL. 
PREGĂTIRI PENTRU O EXPEDIȚIE ÎN NORD. 

VIZUINI. STOP-RIVER. FAUNĂ ŞI FLORĂ. 

CAPĂTUL LACULUI FAMILY. DEŞERTUL DE NISIP 

Odată cu venirea primăverii, mica colonie avea să pună în 
fapt unele din proiectele de peste iarnă. 

Către apus, nici urmă de vreun pământ în apropiere de 
insulă. Dacă aceasta era situaţia şi la nord, la sud şi la vest, 
atunci insula lor mai putea fi socotită ca făcând parte dintr- 
un arhipelag important sau chiar dintr-un grup mai mic din 
Pacific? Desigur că nu, luându-te după harta lui Baudoin. Şi 
totuşi, insulițe ar fi putut fi prin regiunile acelea, numai că 
naufragiatul nu le-a văzut, nedispunând nici de lunetă, nici 
de ochean, iar de pe faleza Auckland neputând cuprinde cu 
ochiul liber mai mult de câteva mile. Tinerii noştri, mai bine 
înarmaţi pentru a cerceta largul mării, poate că ar 
descoperi ceea ce supravieţuitorul corăbiei Duguay-Trouin 
nu putuse să zărească. 

Aşa cum era înfăţişată, insula Chairman nu era mai largă 
de douăsprezece mile în partea ei centrală, înspre răsărit 
de French-den. În partea opusă golfului Sloughi, ţărmul era 
mai adâncit, aşa că ar fi fost bine să pornească cercetările 
într-acolo. 

Dar înainte să ia cunoştinţă de diferite regiuni ale insulei, 
trebuia cercetat ţinutul dintre faleza Auckland, lacul Family 
şi Traps-woods. Ce s-o fi găsind în el? Or fi ceva copaci sau 
arbuşti folositori? Pentru a stabili resursele regiunii, 
hotărâră o expediţie pentru primele zile ale lui noiembrie. 

Dar, deşi după calendarul astronomic primăvara trebuia să 
înceapă, în insula Chairman, aflată la o latitudine ridicată, 
era încă iarnă. 

Toată luna septembrie şi jumătate din octombrie, numai 
vreme rea. 'Tot geruri mari, care nu ţineau însă mult, căci 
direcţia vântului se schimba mereu. În timpul echinocţiului 
se abătură furtuni violente şi ploi torențiale, ca acelea care-l 


târâseră pe Sloughi când naufragiase. Sub furia mereu 
crescândă a vântului, părea că faleza întreagă se cutremură 
când rafalele din sud, pornite din Antarctica, măturau fără 
oprelişti ţinutul mlăştinos cu suflul lor de gheaţă. Se 
opinteau cu toţii din greu ca să închidă intrarea peşterii. De 
zeci de ori rafalele de vânt le dădea de perete uşa dinspre 
depozit şi pătrundeau prin coridor până-n hol. Avură atunci 
de pătimit mai mult chiar decât pe vremea gerurilor 
cumplite, când termometrul cobora la 30* sub zero. Au 
trebuit să lupte nu numai cu furia vânturilor, dar şi cu 
ploile, cu grindina. 

Mai rău ca tot era că pierise orice urmă de vânat: fugise 
să-şi caute adăpost în părţile mai ferite de furia 
echinocţiului. Până şi peştele dispăruse, speriat de 
zbuciumul de ape care se izbeau cu turbare de țărmurile 
lacului. 

Nici în acest timp însă la French-den nu se stătea cu 
mâinile în sân. Cum pentru căratul lemnelor nu se mai 
putea folosi de masa întoarsa, din cauză că stratul de 
zăpadă întărit şi lucios pe care o târau ca pe o sanie, se 
topise, Baxter chibzui cum să facă un vehicul pentru 
transportat greutăţi. 

Îi veni atunci în minte să se folosească de cele două roţi de 
mărime egală care sprijiniseră macaraua schoonerului. 
Lucru cu multă bătăi te de cap pentru cine nu era de 
meserie, căci roţile erau dinţate şi, după ce se munci în 
zadar să le pilească dinţii, Baxter fu nevoit să umple 
golurile cu colţare de lemn bine înţepenite şi legate pe 
deasupra cu un cerc de fier. Apoi uni cele două roţi printr-o 
bară de fier, şi pe osia aceasta construi din lemn un coş de 
căruţă solid şi încăpător: vehicul cu totul elementar, dar, aşa 
cum era, le-a fost şi avea să le mai fie de mult folos. 

Fireşte că din lipsă de cal, de catâr sau de măgar, cei mai 
voinici din colonie aveau să se înhame la cărucior. 

Ah, să poată prinde ei şi dresa ceva animale pentru trasul 
căruţii, câte eforturi le-ar fi cruțat! De ce oare fauna insulei 


Chairman, cu excepţia câtorva carnivore, de care aflaseră 
datorită resturilor sau urmelor lor, părea mai bogată în 
păsări decât în rumegătoare? Dar chiar aşa, prinzându-le, 
cum făcuseră cu struţul lui Service, puteai trage nădejde că 
se vor lăsa îmblânzite? Căci struţul lui Service dovedise că 
nu şi-a schimbat nimic din sălbăticie: se repezea cu ciocul şi 
cu ghearele de îndată ce s-ar fi apropiat cineva de el, se 
smucea să rupă funia care-l ţinea legat şi, dac-ar fi putut, ar 
fi fugit cât îl ţineau picioarele sub copacii din Traps-woods. 

Dar Service tot mai trăgea nădejde; i-a pus struţului 
numele de Brausewind - vânt turbat - aşa cum îşi botezase 
struţul şi Jack din „Robinson elveţianul”. Dar cu toate că îşi 
punea în joc toată ambiția ca să-l îmblânzească pe 
îndărătnicul animal, n-o scotea la capăt nici cu binele, nici 
cu răul. 

— Şi totuşi, spuse într-o zi, amintind de romanul lui Wyss 
pe care-l citea întruna, Jack a reuşit să facă din struţ un 
adevărat cal năzdrăvan. 

— Se prea poate, îi zise Gordon. Dar între eroul tău şi tine 
e tot atâta diferenţă ca între struţul lui şi al tău! 

— Care anume, Gordon? 

— Pur şi simplu diferenţa dintre închipuire şi realitate. 

— N-are a face, spuse Service. Ai să vezi că reuşesc. Dacă 
nu, îiarăteu! 

— Ei, ascultă-mă pe mine, îi spuse Gordon, mai degrabă 
cred că îţi arată el ţie. 

Cu toate glumele celorlalţi, Service era hotărât să-şi 
încalece struţul de îndată ce s-o îndrepta timpul. Şi 
întocmai eroului aceluia imaginar, îi făcu un hăţ din pânză 
de corabie şi un fel de căpăstru cu ochelari mobili care se 
lăsau când pe un ochi, când pe altul, după cum îl cârmea 
Jack, la dreapta ori la stânga. Adică de ce băiatul aceia ar fi 
reuşit, iar el nu? Service îi mai trecu pe după gât şi o 
zgardă din împletitură de cânepă, găteală de care struţul s- 
ar fi lipsit. Cât despre căpăstru, n-a fost chip să i-l pună pe 
după cap. 


Zilele se scurgeau una după alta cu treburi având drept 
scop să facă aşezarea de la French-den cât mai comodă. 
Acesta era cel mai cuminte mijloc să-şi petreacă timpul 
când nu puteau lucra pe afară şi când nu aveau ore de 
învăţătură. 

Echinocţiul era pe trecute. Soarele prindea putere şi cerul 
se făcea tot mai albastru. Erau la mijlocul lui octombrie. 
Pământul transmitea căldură tufişurilor şi copacilor gata să 
înmugurească. Acum puteau lipsi din French-den zile de-a 
rândul. Hainele calde, pantalonii de pâslă groasă, tricourile 
şi tunicile de lână fuseseră scuturate, reparate, împăturite 
şi apoi aşezate cu grijă în cufere, după ce Gordon le notă 
mai întâi pe fiecare. Copiii, mişcându-se în voie în haine 
uşurele, zburdau în aerul de primăvară. Zburdau şi de 
nădejdea, care nu-i părăsea nici o clipă, că poate or 
descoperi vreun mijloc de plecare. Pe timpul verii, oare nu 
s-ar putea ca vreun vapor să viziteze ţinuturile astea? Şi, 
de-ar fi ca să treacă pe lângă insula Chairman, cum de n-ar 
acosta când ar vedea pavilionul care flutură pe coama 
falezei Auckland? 

Într-a doua jumătate a lui octombrie încercară câteva 
excursii pe o rază de două mile în jurul lui French-den. 
Merseră însă numai vânătorii. Proviziile de alimente s-au 
îmbogăţit, deşi, la recomandarea lui Gordon, s-a făcut 
economie de praf de puşcă şi de gloanţe. Wilcox întinse 
laţuri şi curse cu care prinse câteva lişiţe şi dropii, ba chiar 
şi „maras”, un fel de iepure. În timpul zilei treceau mereu 
pe la capcane, căci şacalii şi „paperos” le-o luau înainte şi le 
furau vânatul. Îţi venea nebunie să te munceşti pentru 
jivinele astea, dar şi când le cădeau în mână! Prinseră 
câteva în capcanele mai vechi pe care le reparaseră, ca şi în 
cele noi, aşezate în marginea pădurii. Cât despre fiare 
sălbatice, urme tot mai găsiră, dar nu avură de luptat cu 
ele, deşi erau pregătiţi. Doniphan mai vână şi câţiva 
„pecaris” şi „guaculis”, specii de mistreți mici şi de cerbi 
pitici cu o carne foarte gustoasă. Cât despre struţii 


„nandu”, nimănui nu-i păru rău că nui-a vânat după ce-au 
văzut cât de zadarnic s-a chinuit Service să-l îmblânzească 
pe-al lui. Şi-au dat mai ales seama de acest lucru în 
dimineaţa de 26, când Service a ţinut morţiş să-şi încalece 
struţul, pe care cu atâta greutate reuşise să pună hăţul. Toţi 
băieţii ieşiseră pe terasa de sport, să asiste la o asemenea 
experienţă. Cei mici se uitau cu oarecare jind la colegul lor, 
dar şi cu ceva teamă, iar în clipa hotărâtoare, mai-mai să-l 
roage pe Service să-i ia şi pe ei în crupă. Cei mari dădeau 
din umeri. Gordon încercă chiar să-l oprească de la 
asemenea aventură, care-i părea primejdioasă. Dar Service 
se încăpăţânase într-atât, încât trebuiră să-l lase. 

În timp ce Baxter şi Garnett ţineau animalul cu ochii 
acoperiţi de ochelarii căpăstrului, Service, după ce-şi făcu 
vânt de câteva ori, izbuti până la urmă să se avânte pe 
spatele struţului şi, cu un glas nesigur, strigă: 

— Drumu'! 

Struţul, lipsit de vedere cât timp avusese ochelarii pe ochi, 
rămase locului nemişcat, în vreme ce copilul se ţinea strâns 
încleştat pe spinarea lui; dar de cum ochelarii, mişcaţi de 
hăţuri, se dădură la o parte, făcu un salt nebun şi-o luă la 
goană înspre pădure. 

Service nu mai era stăpân pe un bidiviu atât de nărăvaş, 
care zbura ca o săgeată. Zadarnic încercă să-i ia din nou 
vederea! Cu o smucitură din cap, struţul aruncă cât colo 
căpăstrul, care-i alunecă pe gât în jos. Încă o smucitură, şi 
mai puternică, îl descumpăni de tot pe nesigurul călăreț, 
care căzu în clipa când „nandu”-ul o luase razna printre 
copacii din Traps-woods. 

Toţi băieţii alergară înspre Service, dar când ajunseră, 
struţul nu se mai vedea. Din fericire, Service, care căzuse 
pe o iarbă moale şi înaltă, scăpă teafăr. 

— Tâmpit animal! Tâmpit animal! strigă el buimăcit. Nu l- 
oi prinde eu iar! 

— Atâta rău când l-oi mai prinde tu! zise Doniphan, 
bucuros să râdă de Service. 


— Hotărât lucru, zise Webb, Jack era mai bun jocheu decât 
tine! 

— Asta pentru că struţul meu nu era încă destul de dresat. 

— Nici n-avea să fie vreodată, spuse Gordon. Nu fi 
supărat, Service! N-o scoteai la căpătâi cu lighioana asta şi 
apoi, nu uita, nu le lua toate de bune din romanul lui Wyss. 

Aşa s-a încheiat păţania, iar celor mici n-avea de ce să le 
mai pară rău că n-au călărit pe struţ. 

În primele zile de noiembrie, timpul fu prielnic pentru o 
recunoaştere de oarecare durată, având ca scop cercetarea 
țărmului de apus al lacului Family până la capătul de nord. 
Cerul era senin şi destul de cald ca să poţi dormi câteva 
nopţi sub cerul liber, fără să răceşti. Făcură toate 
pregătirile de drum. 

Aveau să plece în recunoaştere numai vânătorii coloniei, şi 
de data asta îi însoțea şi Gordon. Cât despre ceilalţi, 
rămâneau la French-den sub supravegherea lui Briant şi a 
lui Garnett. Mai târziu, către sfârşitul primăverii, Briant va 
merge să cerceteze partea de jos a lacului, fie pe lângă 
țărm, în iolă, fie străbătându-l, căci după hartă nu părea 
mai lat de patru-cinci mile în dreptul lui French-den. 

Aşa fiind, în dimineaţa de 5 noiembrie, Gordon, Doniphan, 
Baxter, Wilcox, Webb, Cross şi Service plecară, după ce-şi 
luară rămas bun de la ceilalţi. 

La French-den, viaţa n-avea să se schimbe cu nimic. În 
afara orelor de lucru, Iverson, Jenkins, Dole şi Costar 
urmau să meargă mai departe la pescuit în apele lacului şi 
ale râului - cea mai plăcută din toate ocupațiile. Dacă Moko 
nu-i însoțea pe cei plecaţi, nu însemna că au s-o ducă mai 
rău cu ale mâncării. Nu-l aveau oare pe Service, care de 
atâtea ori fusese ajutor de bucătar? câte bunătăţi nu le 
făcuse, tocmai ca să-l ia cu ei! Şi mai ştii dacă nu trăgea 
nădejdea să-şi găsească struţul? 

Gordon, Doniphan şi Wilcox erau înarmaţi cu puşti. Afară 
de asta, mai aveau şi câte un revolver la cingătoare. Cuţite 
de vânătoare şi două toporişti completau echipamentul. 


Dar n-aveau voie să se atingă de praful de puşcă şi de 
gloanţe decât ca să se apere în caz că sunt atacați sau ca să 
împuşte ceva vânat, dacă nu-l pot prinde printr-o metodă 
mai puţin costisitoare. Baxter, care între timp se antrenase, 
luase cu el lasso-ul şi bolas-ul, după ce le reparase. Un băiat 
tăcut Baxter ăsta, dar cât se poate de îndemânatic; în 
ultima vreme învățase destul de bine să mânuiască aceste 
două unelte de vânătoare. E drept că până atunci se 
exersase numai la ţinte fixe şi nu era sigur că va ajunge să 
prindă un animal în goană, dar se va vedea la treabă. 

Gordon se gândise că n-ar fi rău să ia cu el şi bărcuţa de 
cauciuc, uşor de cărat, căci se strângea în formă de valiză şi 
nu cântărea decât zece livre. Pe hartă, într-adevăr, erau 
trecute două râuri care se vărsau în lac. Bărcuţa avea să le 
prindă bine dacă nu le puteau trece cu piciorul. 

Aşa cum arăta harta lui Baudoin, după care Gordon îşi 
luase o copie ca s-o consulte şi s-o verifice în acelaşi timp, 
ţărmul de apus al lacului Family se întindea pe o lungime de 
circa optsprezece mile, ţinând seama şi de curbură. Ar fi, 
aşadar, un drum de cel puţin trei zile dus şi întors, dacă n- 
aveau nici o întârziere. 

Gordon şi însoțitorii săi, cu Phann înainte, lăsară pădurea 
Traps în urmă, pe stânga, şi înaintară cu pas sigur pe 
ţărmul nisipos al lacului. Trecură de cele două mile 
străbătute de ei în excursiile precedente. Mergeau acum 
printr-un ţinut de ierburi înalte numite „cortadere”, ierburi 
ce creşteau în tufe care le veneau până la umeri. Acest 
lucru îi cam întârzie, dar cu folos, căci Phann se opri 
mirosind şi uitându-se ţintă la vreo şase muşuroaie cu 
galerii, care duceau la nişte vizuini în pământ. 

Phann desigur că adulmecase vreun animal uşor de prins. 
Doniphan îşi şi luă puşca, dar Gordon îl opri: 

— Nu strica gloanţele, Doniphan, nu le strica! 

— Dar, Gordon, poate că aici înăuntru e dejunul nostru! 
răspunse Doniphan. 

— Poate şi cina, zise Service, care se şi aplecase să se uite. 


— Dacă e vreun animal, zise Wilcox, îl poftim să iasă fără 
să ne coste o alice. 

— Ei, dar cum? întrebă Webb. 

— Afumându-l, ca pe dihor sau vulpe. 

Pe lângă tufele de cortadere erau o grămadă de ierburi 
uscate. Wilcox luă o mână din ele şi le dădu foc la gura unui 
muşuroi. Cât ai clipi dădură buzna afară vreo doisprezece 
iepuri „tucutucos”, zăpăciţi de fum şi care nu mai puteau 
fugi. Service şi Webb omorâră câţiva cu toporişca, în timp 
ce Phann îi gâtui pe ceilalţi. 

— Straşnică friptură! zise Gordon. 

— Las' pe mine! strigă Service, gata să-şi ia rolul de 
bucătarşef. Chiar acum, dacă vreți...! 

— La primul popas! zise Gordon. 

Le trebui o oră să iasă din pădurea asta pitică de 
cortadere înalte. De cealaltă parte se arătă ţărmul brăzdat 
de dune lungi, cu un nisip atât de mărunt încât se ridica la 
cea mai uşoară adiere. 

De la distanţa aceea, versantul falezei Auckland rămânea 
cu mai mult de două mile în urmă spre vest, luând o altă 
direcţie şi făcând un cot dinspre French-den până la golful 
Sloughi. 

Toată partea asta a insulei era năpădită de pădurea aceea 
deasă străbătută de Briant şi colegii săi când cu întâia 
recunoaştere a lacului şi prin care curgea pârâul cu puntea 
pietruită, denumit de ei râul Digului. Cum rezulta şi de pe 
hartă, pârâul curgea înspre lac şi exact la vărsarea lui 
ajunseră băieţii pe la 11 dimineaţa, după şase mile de mers. 

Poposiră dar în locul acela, sub un pin de toată 
frumuseţea, în formă de umbrelă. Aprinseră un foc bun de 
vreascuri între două pietre mari, iar peste puţin, doi iepuri 
„tucutucos”, jupuiţi, curăţiţi şi traşi în frigare, se rumeneau 
pe un jar viu. În timp ce Phann chircit în faţa focului 
adulmeca mirosul bun de vânat fript, Service se da de 
ceasul morţii învârtind de zor frigarea pentru ca friptura să 
fie pătrunsă pe toate părţile. 


Mâncară cu poftă şi nu avură a se plânge de astă primă 
încercare a lui Service. „Lucutucos „ii le fură de ajuns şi 
nici nu se atinseră de merindele din săculeţe, în afară de 
pesmeţi, care ţineau loc de pâine. Ba încă nu prea mult nici 
de ei, de vreme ce carnea era destulă şi încă cu un miros 
plăcut, datorită faptului că aceste animale se hrănesc cu 
plante aromatice. 

După aceea plecară, şi pentru că pârâul putea fi trecut 
prin vad, nu se mai folosiră de bărcuţa de cauciuc, cu care 
s-ar fi pierdut mult timp. 

Ţărmul lacului începând să devină mlăştinos, fură nevoiţi 
s-o ia din nou pe lângă pădure, rămânând să reia direcţia 
spre răsărit de îndată ce vor da de pământ sănătos. Acelaşi 
fel de pădure, aceiaşi arbori falnici, fagi, mesteceni, stejari, 
pini de mai multe specii. 

Păsărele nenumărate zburau din creangă-n creangă, 
ghionoaie negre cu creastă roşie, altele cu pămătufuri albe, 
sfredeluşi mişunând pe sub frunziş, în timp ce piţigoii, 
ciocârliile şi mierlele cântau şi fluierau pe întrecute. Sus, în 
văzduhuri, pluteau condori, urubuşi şi caracaras în perechi, 
vulturi nesăţioşi, care se simt la ei acasă în ţinuturile 
acestea ale Americii de Sud. 

Bineînţeles că, amintindu-şi de Robinson Crusoe, lui 
Service îi părea rău că nu vedea şi papagali pe insulă. Dacă 
nu putuse dresa un struţ, poate că ar fi reuşit să-l facă pe 
un guraliv de papagal să vorbească. Dar nu era niciunul! 

Pe scurt, vânat era din plin: tot felul de păsări de baltă, 
maraşi, pichis şi un fel de cocoşi sălbatici. Gordon trebui să- 
i facă lui Doniphan hatârul să împuşte un pecari, mic 
mistreţ sud-american, pentru dejunul de a doua zi, dacă nu 
pentru masa de seară. 

Ca să mai intre în pădure nu era nevoie, căci ar fi înaintat 
mai greu. Merseră aşadar tot pe margine, până la 5 seara, 
când al doilea curs de apă, lat de vreo patruzeci de 
picioare, le tăie drumul. Izvora din Iac şi curgea înspre 
Pacific, unde-şi avea vărsarea dincolo de golful Sloughi, 


după ce cotea la nord de faleza Auckland. Gordon hotări să 

se oprească aci; douăsprezece mile de mers ajungeau într-o 
zi. Între timp trebuia neapărat găsit un nume pentru cursul 
de apă, şi cum aveau să poposească pe ţărmul lui, îl numiră 

Stop-river - râul popasului. 

Îşi aşezară tabăra sub primii copaci de pe mal. Păstrară 
cocoşii vânaţi pe a doua zi, iar acum se mulţumiră cu iepurii 
„tucu-tucos” fripţi cu grijă de Service. Le era de altfel mai 
mult somn decât foame, şi dacă gurile se căscau a mâncare, 
ochii se-nchideau a somn. Aprinseră dar un foc mare şi toţi 
se culcară în jurul lui, vârâţi în pături. Wilcox şi Doniphan îl 
înteţeau cu schimbul, iar lumina lui ajuta ca să depărteze 
fiarele sălbatice. 

Pe scurt, noaptea trecu cu bine şi în zori de zi toţi erau 
gata de pornit mai departe. 

Dar faptul că i-au pus râului un nume nu era de ajuns, mai 
trebuiau şi să-l treacă, şi cum n-avea vad, recurseră la 
bărcuţa de cauciuc. Dar jucăria asta de nimic neputând să 
transporte decât câte o singură persoană, a fost nevoie ca 
de şapte ori să treacă de pe malul stâng pe cel drept al 
râului, lucru care le luă mai mult de o oră. Dar ce mai 
însemna aceasta faţă de mulţumirea că merindele şi 
muniţiile n-au luat apă? Cât despre Phann, lui nu-i păsa că 
îşi moaie lăbuţele. Se aruncă înot şi din câteva sărituri se 
văzu dincolo. 

Acum pământul nu mai era mlăştinos. Gordon o luă de-a 
curmezişul ca să iasă la ţărmul lacului şi ajunseră acolo pe 
la 10. 

Întremaţi cu ceva friptură de mistreţ, porniră mai departe, 
către miazănoapte. 

Nici un semn nu arăta că lacul s-ar apropia de sfârşit. 
Acelaşi întins de ape mărginite jur împrejur de cer, când, 
privind prin ochean, înspre amiază, Doniphan exclamă: 

— Se vede ţărmul! 

Toţi priviră într-acolo, spre depărtarea de unde coroane de 
copaci mari apăreau pe deasupra apelor. 


— Nu ne oprim, spuse Gordon, să ajungem până nu se 
înserează. 

Un şes pustiu, învălurat de dune lungi, doar când şi când 
presărat cu câte un smoc de trestii şi papură, se întindea 
cât vezi cu ochii înspre miazănoapte. Părea că în partea 
aceea insula Chairman era toată numai pustietăţi nesfârşite 
de nisip, în izbitor contrast cu pădurile de un verde 
luxuriant din centru. Cu drept cuvânt le puse Gordon 
numele de Sandy-desert (deşertul de nisip). 

Era ora 3, când celălalt țărm, care se arcuia la mai puţin 
de două mile spre nord-est, se arătă clar; ai fi zis că-i un 
ţinut de unde a fugit orice vietate, în afară de păsările de 
mare: cormorani, pescăruşi şi cufundări, care treceau către 
stâncile de pe țărm. 

E sigur că dacă iahtul ar fi eşuat pe meleagurile astea şi 
tinerii naufragiaţi ar fi văzut un pământ atât de sterp, s-ar fi 
crezut pierduţi. Zadarnic ar fi căutat în mijlocul unui 
asemenea pustiu ceva asemănător aşezării lor confortabile 
de la French-den; de n-ar fi fost iahtul, n-ar fi găsit nicăieri 
un adăpost. 

Mai era oare nevoie acum să meargă mai departe în 
recunoaştere, ca să vadă în întregime partea aceasta de 
insulă cu neputinţă de locuit? Şi n-ar fi fost mai bine să 
amâne pentru o a doua expediţie explorarea țărmului drept 
al lacului, unde poate că în altfel de păduri ar găsi cele de 
trebuinţă? Fireşte că da. Înspre răsărit trebuia să fie şi 
continentul american, în caz că insula Chairman s-ar găsi în 
apropierea lui. 

Şi totuşi, ascultând de propunerea lui Doniphan, se 
hotărâră să meargă până la extremitatea lacului, care nu 
părea prea departe de vreme ce şi a doua arcuire a 
țărmului se contura din ce în ce. 

Porniră aşadar mai departe şi, odată cu înseratul, poposiră 
într-o adâncitură a țărmului, la curbura de nord a lacului 
Family. 


Dar în regiunea aceea nu era nici un copac, nici măcar 
smocuri de iarbă, de muşchi ori de licheni uscați. Din lipsă 
de lemne cu care să facă focul, s-au mulţumit cu merindele 
din saci, iar în lipsă de adăpost, cu covorul de nisip pe care 
şi-au întins păturile. 

În cursul nopţii, nimic nu veni să tulbure liniştea din 
deşertul de nisip. 

Capitolul XV. 

CE DRUM SA IA LA ÎNAPOIERE. CERCETARE SPRE 
APUS. „TRULCA” ŞI „ALGARROBA”. 

TUFA DE CEAI. TORENIUL DIKE-CREEK. 

LAMA DIN PERU. NOAPTE AGITATĂ. GUANACI. 

ÎNDEMÂNAREA LUI BAXTER LA ARUNCAT LASSO-UL. 

ÎNTOARCEREA LA FRENCH-DEN. 

La două sute de paşi de golfuleţul unde au poposit se afla o 
dună de vreo cincizeci de picioare înălţime, constituind un 
punct de observaţie din care Gordon şi însoțitorii săi puteau 
să-şi dea mai bine seama de înfăţişarea regiunii. 

La răsăritul soarelui se grăbiră să se suie până în vârful 
dunei şi să îndrepte luneta înspre miazănoapte. 

Dar dacă pustiul acesta nesfârşit se întindea până la ocean 
aşa cum arăta harta, atunci era cu neputinţă să-i vezi 
capătul, deoarece litoralul trebuia să fie cam la 
douăsprezece mile înspre nord şi cam la şapte înspre vest. 

Era aşadar în zadar să mai înainteze spre nordul insulei 
Chairman. 

— Şi atunci ce facem? întrebă Cross. 

— Ne întoarcem, propuse Gordon. 

— Dar mai întâi luăm dejunul, îndrăzni Service. 

— Pune masa! zise Webb. 

— Dar dacă e vorba să ne întoarcem, interveni Doniphan, 
n-ar fi mai bine să luăm alt drum până la French-den? 

— Să-ncercăm, răspunse Gordon. 

— Cred chiar, adăugă Doniphan, că explorarea noastră ar 
fi mai cu folos dacă am coti pe după ţărmul drept al lacului. 


— Ar dura cam mult, fu de părere Gordon. După hartă 
sunt treizeci-patruzeci de mile, adică patru zile de mers 
dacă nu vom întâmpina nici un obstacol. Cei de la French- 
den vor fi tare îngrijoraţi şi de ce să nu-i cruţăm? 

— Şi totuşi, acum ori mai târziu va trebui să cercetăm şi 
partea aceasta a insulei. 

— Fără îndoială, răspunse Gordon, şi chiar trebuie să 
organizăm o expediţie în acest scop. 

— Dar are dreptate Doniphan, interveni Cross. Ce rost are 
să mai facem încă o dată acelaşi drum? 

— Fie, răspunse Gordon. în cazul acesta mergem pe 
marginea lacului până la Stop-river, de unde o luăm direct 
către faleză şi apoi pe lângă ea. 

— La ce bun să mergem în josul râului, pe unde am mai 
fost? întrebă Wilcox. 

— Ba nu, zău, Gordon, fu de părere Doniphan, de ce să nu 
tăiem şesul nisipos ca să ajungem la marginea lui Traps- 
Woods, doar la trei-patru mile spre sud-vest? 

— Pentru că va trebui să trecem râul Stop, zise Gordon. 
Or, prin punctul de ieri suntem siguri că-l putem trece, pe 
când mai jos nu ştim dacă nu devine prea repede. Aşadar, 
intrăm în pădure numai după ce am apucat să trecem pe 
malul stâng al râului; e mai cuminte. 

— Tot prevăzător, Gordon! zise Doniphan, nu fără un pic 
de ironie. 

— Niciodată destul! răspunse Gordon. 

Coborâră apoi povârnişul dunei până la locul taberei, 
ronţăiră câte un pesmet şi ceva vânat rece, apoi făcură 
păturile sul, îşi luară armele şi porniră voiniceşte pe drumul 
din ajun. 

Cerul era minunat. O boare de vânt încreţea uşor faţa 
lacului. 'Totul prevestea o zi frumoasă.,De-ar mai ţine 
vremea bună încă treizeci şi şase de ore, atât, nu mai mult”, 
gândea Gordon, care trăgea nădejde să fie la French-den a 
doua zi seara. 


De la şase până la unsprezece dimineaţa străbătură cu 
uşurinţă cele două mile dintre capătul lacului şi Stop-river. 
Nu interveni nimic de seamă pe tot parcursul, decât că, în 
apropierea râului, Doniphan împuşcă două minunate dropii 
moţate, cu pene negre-roşcate deasupra şi albe pe 
dedesubt, lucru care-i învioră pe toţi, chiar şi pe Service, 
căci era veşnic gata să jumulească, să curețe de măruntaie 
şi să frigă orice pasăre. 

Asta şi făcu o oră mai târziu, în timp ce tovarăşii lui 
treceau rând pe rând râul în bărcuţă. 

— Iată-ne şi în pădure! spuse Gordon. Poate s-o ivi ocazia 
ca Baxter să arunce lasso-ul sau bolas-ul! 

— Ar fi şi timpul, căci până acum n-a prea făcut minuni! 
spuse Doniphan, cu un fel de dispreţ pentru orice altă 
unealtă de vânătoare decât arma de foc. 

— Dar ce, era să prind păsări? îi răspunse Baxter. 

— Păsări ori animale, Baxter, eu n-am încredere şi pace! 

— Nici eu, zise Cross, gata totdeauna să-l susţină pe vărul 
său. 

— Aşteptaţi măcar ca Baxter să aibă ocazia să arate ce 
poate, şi abia după aceea să vă spuneţi părerea! interveni 
Gordon. Eu unul sunt sigur că va da o lovitură frumoasă. Şi 
dacă muniţiile ne-ar lipsi vreodată, lasso-ul şi bolas-ul ne-ar 
scăpa din greu. 

— Ar scăpa mai degrabă vânatul! răspunse Doniphan, cu 
înfumurare. 

— Rămâne de văzut, insistă Gordon. Şi acum haideţi la 
masă! 

Dar pregătirea mesei ceru timp, căci Service ţinea ca 
dropia să fie friptă cum trebuie. Dacă friptura a fost de 
ajuns pentru o poftă de mâncare ca a lor, asta se datora 
dropiei, care era de o mărime considerabilă. E drept că 
această specie de dropii, care cântăresc treizeci de livre şi 
au o lungime de trei picioare de la cap la coadă, sunt 
socotite printre cele mai mari specimene de galinacee. O 
mâncară până la ultima bucăţică, ba chiar până la ultimul 


oscior, căci Phann, căruia îi aruncară scheletul, nu se lăsă 
mai prejos decât stăpânii lui. 

De cum terminară de mâncat, băieţii intrară în partea 
necunoscută a pădurii Iraps, străbătută de Stop-river 
înainte de vărsarea lui în Pacific. Harta arăta că râul se 
îndrepta către nord-vest, înconjurând capătul falezei, şi că 
vărsarea se găsea dincolo de promontoriul de unde Briant 
crezuse că vede marea. Gordon părăsi aşadar ţărmul râului 
care l-ar fi dus în direcţia opusă celei în care se afla French- 
den. El voia să ajungă pe drumul cel mai scurt la faleza 
Auckland şi să meargă pe lângă ea spre sud. 

Orientându-se cu busola, Gordon apucă direct către vest. 
Copacii nu erau atât de deşi ca în sudul pădurii. Puteai 
înainta în voie, neţinut în loc de tufe şi hăţişuri. 

Printre mesteceni şi stejari se deschideau din când în când 
luminişuri în care soarele pătrundea din plin. Culorile vii şi 
proaspete ale florilor sălbatice se amestecau cu verdele 
copacilor şi al covorului de iarbă. Din loc în loc, minunate 
flori de bătătarnică se legănau pe tije înalte de două-trei 
picioare. 

Service, Wilcox şi Webb îşi puseră câte o floare la 
butonieră. 

Gordon, ale cărui cunoştinţe de botanică fuseseră de mult 
folos micii colonii, făcu atunci o descoperire: îi atrăsese 
atenţia un arbust foarte stufos, cu frunzuliţe mici, crenguţe 
ţepoase şi cu un fruct roşcat de mărimea unui bob de 
mazăre. 

— Dacă nu mă-nşel, este o „trulca”, zise. Indienii o folosesc 
foarte mult. 

— Dacă se mănâncă, s-o mâncăm! zise Service. Tot nu 
costă nimic! 

— Şi înainte ca Gordon să-l poată opri, Service ronţăi 
câteva fructe în dinţi. 

Ce strâmbătură şi ce râsete pe ceilalţi când acesta începu 
să scuipe de atâta acreală care-i strepezea dinţii! 


— Şi tu, Gordon, care spuneai că se mănâncă! se văicări 
Service. 

— N-am spus că se mănâncă, spuse Gordon. Indienii o 
folosesc pentru o băutură pe care o obţin prin fermentare. 
atâta pot să-ţi spun: că va fi pentru noi o băutură prețioasă 
când s-o termina provizia de rachiu, dar atenţie numai, că 
se urcă la cap. Să luăm cu noi un săculeţ de „trulca” şi să le 
încercăm la French-den! 

Fructul era greu de cules dintre miile de ghimpi din jur. 
Dar lovind încetişor crenguţele, Baxter şi Webb făcură să 
cadă o mulţime de bobiţe. Umplură un săculeţ şi porniră din 
nou la drum. 

Mai departe întâlniră un alt copăcel de prin America de 
Sud, din care culeseră păstăi. Erau păstăi de „algarroba” - 
un fruct din care, tot prin fermentare, se extrage un suc 
foarte tare. De astă dată, Service nu-şi mai înfipse dinţii, şi 
bine făcu, căci „algarroba”, dulce la început, pungeşte apoi 
gura, uscând-o de-ţi trece pe multă vreme pofta să guşti din 
ea. 

În fine, o altă descoperire, poate cea mai de seamă din 
după-amiaza aceea, fu făcută cu puţin înainte de a ajunge la 
faleza Auckland. Pădurea îşi schimbase între timp 
înfăţişarea. Datorită luminii şi căldurii care pătrundea din 
plin, vegetaţia era mai bogată. Copacii rămuroşi şi înalţi de 
şaizeci-optzeci de picioare îşi răsfirau jur împrejur crengile 
vânjoase, sub care un popor întreg de păsări gălăgioase se 
sfădeau între ele. Printre cei mai frumoşi copaci erau fagii 
antarctici, care-şi păstrează tot anul frunzişul de un verde 
fraged. Ceva mai scunzi, dar tot falnici, creşteau în pilcuri 
aşa-numiţii „winters”, a căror coajă poate înlocui 
scorţişoara - adevărat chilipir pentru maestrul bucătar din 
Franch-den, ca să dea gust la sosuri. 

Tot atunci, Gordon recunoscu printre arbuştii aceia 
„pernetia” sau arborele de ceai, din familia vaccineelor, 
întâlnit şi la latitudinile ridicate, ale cărui frunzuliţe 
aromatice dau, prin infuzie, o băutură binefăcătoare. 


— Iată ce ne va înlocui provizia de ceai! zise Gordon. Să 
luăm acum câteva frunzuliţe din astea, iar altă dată venim 
să strângem pentru toată iarna? 

Era ora patru după-amiază când ajunseră la limita nordică 
a falezei Auckland. În partea aceasta, deşi părea mai puţin 
înaltă în apropiere de French-den, ar fi fost cu neputinţă de 
urcat versantul, care cădea vertical. Mare pagubă nu era, 
căci n-aveau decât să meargă de-a lungul ei pe lângă râul 
Zeelanda. 

Două mile mai departe auziră ropotul unui torent, care 
venea spumegând printr-o trecătoare îngustă a falezei, uşor 
de trecut prin vad, puţin mai jos de locul unde se găseau. 

— Trebuie să fie torentul pe care l-am descoperit în prima 
noastră expediţie la lac, spuse Doniphan. 

— Cel cu puntea pietruită? întrebă Gordon. 

— Întocmai, răspunse Doniphan, din care cauză l-am şi 
numit Dike-creek. 

— Să poposim pe malul lui drept, propuse Gordon. S-a 
făcut ora cinci. Dacă e să mai dormim încă o noapte în aer 
liber, mai bine rămânem aici, lângă pârâu, la adăpostul 
copacilor ăştia mari. Mâine seară, dacă totul merge bine, 
sper să dormim în culcuşurile noastre din hol! 

Service se apucă să frigă pentru cină dropia care mai 
rămăsese. Friptură şi iar friptură; dar nu din vina lui 
Service, care nu avea ce altceva să pregătească. 

Între timp, Gordon şi Baxter au intrat din nou în pădure, 
unul ca să mai caute plante şi pomişori noi, celălalt să-şi 
încerce norocul cu lasso-ul şi bolas-ul - chiar dacă făcea 
acest lucru numai ca să pună capăt glumelor lui Doniphan. 

Nici nu făcură o sută de paşi prin pădure, când Gordon, cu 
un gest, îi arătă lui Baxter un grup de animale care zburdau 
pe iarbă. 

— Capre? şopti Baxter. 

— În orice caz seamănă, zise Gordon. Să încercăm să le 
prindem. 

— Vii? 


— Sigur că vii, Baxter! Bine că nu e Doniphan cu noi, că ar 
fi şi omorât una, iar pe celelalte le punea pe fugă! Să ne 
apropiem uşor, să nu ne simtă! 

Erau vreo şase căpriţe sprintene şi graţioase, care nu 
prinseseră de veste. Totuşi una din ele, o mamă probabil, 
presimţind o primejdie, adulmeca zarea şi sta de veghe, 
gata s-o ia din loc cu toată ceata. 

Deodată se auzi un şuier. Baxter, care era doar la douăzeci 
de paşi, aruncase bolas-ul cu atâta îndemânare şi putere, 
încât acesta se încolăci în jurul unei căpriţe, în timp ce 
restul se făcură nevăzute în desişul codrului. 

Gordon şi Baxter alergară spre căpriţa care se zbătea 
zadarnic să scape din bolas. O prinseră cu grijă şi, odată cu 
ea, şi doi iezi, care rămăseseră lângă mamă. 

— Bravo! strigă Baxter, care se bucura de succesul lui. 
Bravo! Să fie oare capre? 

— Nu, spuse Gordon. Cred mai degrabă că sunt lame din 
Peru. 

— Şi or fi dând lapte? 

— Ba bine că nu! 

— Bine, fie şi lame! 

Gordon nu se înşelase. Într-adevăr, lamele se aseamănă cu 
caprele, numai că picioarele lor sunt lungi, blana scurtă şi 
mătăsoasă, capul mic şi fără corniţe. Sunt animale care 
trăiesc mai ales în pampasurile din America şi în jurul 
strâmtorii lui Magellan. 

Vă închipuiţi cum au fost primiţi Gordon şi Baxter când s- 
au înapoiat în tabără, unul trăgând lama după el cu o funie 
a bolas-ului, celălalt ţinând câte un ied sub fiecare braţ. De 
vreme ce mama lor îi alăpta încă, erau lesne de crescut. 
Poate că aveau să se înmulțească şi să fie de mult folos 
coloniei. Fireşte, lui Doniphan îi părea rău de ocazia 
pierdută de a vâna ceva, dar dacă era vorba de prins 
vânatul viu, trebui să recunoască şi el că bolas-ul era mai 
folositor decât puşca. 


Plini de voie bună îşi luară cina. Lama, legată de un copac, 
păştea, în timp ce iezii zburdau pe lângă ea. 

Noaptea totuşi nu a mai fost tot atât de liniştită ca cea 
petrecută în deşertul de nisip. Partea aceasta de pădure era 
populată de animale mai de temut decât şacalii, uşor de 
recunoscut după urletul lor, care în acelaşi timp e şi lătrat. 
Către ora trei dimineaţa, trecură printr-o mare spaimă, căci 
auziră urlete sălbatice, care răsunau prin apropiere. 

Doniphan, de veghe lângă foc, cu puşca la-ndemână, nu 
vruse mai întâi să-şi deştepte colegii. Dar urletele se 
înteţiră într-atât, încât Gordon şi ceilalţi se deşteptară 
singuri. 

— Ce e? întrebă Wilcox. 

— Trebuie să fie o haită de fiare care ne dau târcoale, 
spuse Doniphan. 

— Jaguari, probabil, sau cuguari, răspunse Gordon. 

— La fel de fioroşi şi unii, şi alţii. 

— Nu tocmai, Doniphan. Cuguarul e mai puţin primejdios, 
dar în haită sunt foarte răi. 

— Las' că-i primim noi bine! zise Doniphan, pregătindu-se 
să-i întâmpine, în timp ce ceilalţi îşi luară revolverele. 

— Nu trageţi decât la sigur, spuse Gordon. De altfel, cred 
că focul va împiedica fiarele să se apropie. 

— Nu sunt departe, îi preveni Cross. 

Într-adevăr, haita trebuie să fi fost aproape, căci nu era 
chip să-l mai ţii pe Phann; totuşi, nu puteai vedea nimic prin 
bezna de sub copaci. 

De bună seamă că animalele obişnuiau să vină să se adape 
noaptea în locul acela şi, găsindu-l ocupat, urlau cât puteau 
de ciudă. S-or mulţumi cu atât, sau se vor năpusti şi se va 
încinge o luptă care s-ar putea sfârşi rău? 

Deodată, la mai puţin de douăzeci de paşi, se văzură 
luminiţe care se mişcau prin întuneric - apoi deodată urmă 
o detunătură. Doniphan trăsese un foc, urmat de urlete şi 
vaiete prelungi. Tovarăşii săi stăteau cu revolverele 


pregătite, gata să tragă dacă fiarele ar fi năvălit spre 
tabără. 

Baxter, luând atunci o creangă aprinsă, o azvârli cu putere 
în direcţia unde luciseră ochii de jeratic. Fiarele, dintre 
care una fusese sigur lovită de glonţul lui Doniphan, o luară 
atunci la fugă în desişurile din Traps-voods. 

— Au şters-o! strigă Cross. 

— Drum bun! exclamă Service. 

— Dar dacă se întorc? întrebă Cross. 

— Nu cred, zise Gordon, însă trebuie să stăm de veghe 
până-n zori. 

Mai puseră lemne pe foc şi avură grijă să nu se stingă 
până se crăpă de ziuă. Atunci, băieţii ridicară tabăra şi se 
afundară în codru, să vadă dacă vreuna din fiare nu fusese 
râăpusă. 

La douăzeci de paşi, o baltă mare de sânge. Animalul 
fugise totuşi. Poate că ar fi fost lesne de găsit dacă l-ar fi 
trimis pe Phann pe urme, însă Gordon găsi cu cale că nu 
era nevoie să se aventureze mai departe în pădure, aşa 
încât nu se putură lămuri dacă au fost jaguari, cuguari sau 
de alte sălbăticiuni. Principalul era că scăpaseră cu toţii 
teferi. 

Pe la şase dimineaţa porniră din nou la drum. Nu mai era 
timp de pierdut dacă voiau să străbată cele nouă mile ce 
despărţeau Dike-creek de French-den. 

Service şi Web avură grijă de iezi, iar lama fu bucuroasă 
să-i urmeze, dusă cu o frânghie de Baxter. 

Drum plicticos, de-a lungul falezei Auckland. Pe stânga, un 
şir de copaci ce formau uneori desişuri de nepătruns sau 
creşteau în pilcuri la marginea poienilor. În dreapta, pereţi 
drepţi de stâncă, brăzdaţi de straturi de pietriş intercalate 
în calcar, şi care păreau că se înalţă pe măsură ce coteau 
spre sud. 

La unsprezece dimineaţa poposiră pentru dejun. Ca să nu 
piardă vremea, se înfruptară cu merinde din sac şi porniră 
mai departe. 


Înaintau repede. Părea că nimic nu-i va întârzia, când, pe 
la trei după-amiază, o detunătură de armă se auzi pe sub 
copaci. Doniphan, Webb şi Cross, urmaţi de Phann, erau la 
vreo sută de paşi înainte. Cei rămaşi în urmă nu-i mai 
vedeau, când deodată îi auziră strigând: 

— Păziţi! Păziţi! 

Voiau să-i înştiinţeze pe Gordon, Wilcox, Baxter şi Service 
să se ferească de vreo primejdie? 

Pe neaşteptate, dintr-un şanţ apăru un animal mare. 
Baxter, care tocmai îşi pregătea lasso-ul, îi făcu vânt, 
învârtindu-l deasupra capului, şi-l aruncă cu atâta dibăcie, 
încât ochiul curelei căzu peste gâtul animalului, în aşa fel 
încât acesta nu mai putu scăpa. Animalul fiind foarte 
puternic, l-ar fi târât pe Baxter cu el, dacă Gordon, Wilcox şi 
Service n-ar fi apucat celălalt capăt al lasso-ului şi nu l-ar fi 
petrecut pe după un copac, înfăşurându-l de câteva ori. 

Puțin după aceea, Webb şi Cross ieşeau din pădure, urmaţi 
de Doniphan care bombănea bosumflat: 

— Afurisit animal! Cum de mi-a scăpat! 

— Lui Baxter uite că nu i-a scăpat! spuse Service. Şi-l 
avem viu, iată, viu! 

— Ce-are a face? Parcă tot nu trebuie omorât? Zise 
Doniphan. 

— Omorât? sări Gordon. Să-l omori când vine tocmai la 
vreme pentru a fi înhămat? 

— Ce spui? se miră Service. 

— E un guanac, lămuri Gordon, şi guanacii sunt folosiţi la 
înhămat în America de Sud! 

Dar oricât ar fi fost de folositor guanacul, lui Doniphan tot 
nu-i trecea supărarea că nu l-a omorât el. Fireşte însă că nu 
spuse nimic şi veni să vadă mai de aproape frumosul 
exemplar al faunei din insula Chairman. 

Cu toate că în ştiinţele naturale guanacul trece ca făcând 
parte din aceeaşi familie cu cămila, totuşi nu seamănă deloc 
cu animalul atât de răspândit în nordul Africii. Guanacul, cu 
gâtul lui subţire, cu capul fin, cu picioarele lungi şi delicate, 


de animal iute şi ager, cu blana lui galbenă, cu pete albe - 
nu e cu nimic mai prejos decât cei mai frumoşi cai 
americani. Sigur că putea fi întrebuințat pentru tracţiune 
ori deplasări grabnice, dacă era mai întâi îmblânzit, apoi 
dresat, cum obişnuiesc adesea fermierii din pampasul 
argentinian. 

De altfel, guanacul e sfios, iar acesta nici măcar n-a 
încercat să se împotrivească. De cum i-a dezlegat Baxter 
laţul care-l strângea de gât, s-a lăsat dus de capătul lasso- 
ului ca de un frâu. 

Hotărât, excursia aceasta în nordul lacului Family a fost de 
mult folos coloniei. Guanacul, lama cu cei doi iezi, 
descoperirea arbustului de ceai şi a plantelor „trulca” şi 
„algarroba” erau destul pentru ca Gordon, dar mai ales 
Baxter, să fie primiţi cu alai, cu atât mai mult cu cât Baxter, 
care n-avea nimic din îngâmfarea lui Doniphan, nici n-a 
căutat să-şi facă un merit dintr-asta. 

În orice caz, Gordon fu foarte mulţumit că bolas-ul şi lăsso- 
ul puteau fi de un ajutor nepreţuit. Bineînţeles că Doniphan 
rămânea un ţintaş de seamă, pe care te puteai bizui la 
nevoie, dar îndemânarea lui însemna de fiecare dată o 
pierdere de praf de puşcă şi de alice. lată de ce Gordon îşi 
propunea să încurajeze pe copii să întrebuinţeze şi aceste 
unelte de vânătoare, de care indienii se folosesc atât de 
minunat. 

După hartă, le mai rămâneau acum încă patru mile până la 
French-den, aşa că lungiră pasul ca să ajungă înainte de 
căderea nopţii. Ce n-ar fi dat Service să încalece pe guanac 
şi să-şi facă o intrare senzaţională pe „bidiviul” acesta! Dar 
Gordon îl opri. Era mai cuminte ca animalul să fie mai întâi 
dresat pentru călărie. 

— Sper că nu s-o lăsa prea mult rugat! zise. Şi în caz că nu 
mă vrea călare, măcar să ne tragă căruţa. Răbdare, dar, 
Service, şi nu uita lecţia pe care ţi-a dat-o struţul! 

Pe la şase seara erau în faţa grotei French-den. 


Micul Costar, care se juca pe terasa de sport, dădu de 
veste că vine Gordon. Într-o clipă, Briant şi ceilalţi alergară 
în întâmpinarea lor, şi cu urale nesfârşite îi primiră pe 
exploratori. 

Capitolul XVI. 

BRIANT E NELINIŞTIT DE JACQUES. ÎMPREJMUIRE ŞI 
CURTE DE PĂSĂRI. ZAHĂR DIN ARŢAR. 

STÂRPIREA VULPILOR. O NOUA EXPEDIȚIE LA GOLFUL 
SLOUGHI. ÎNHĂMAREA. VÂNĂTOARE DE FOCI. TRĂIASCĂ 
BRIANT! 

La French-den fusese linişte în lipsa lui Gordon. Şeful avea 
de ce să fie mândru de Briant, pe care şi cei mici îl iubeau 
din toată inima. De n-ar fi fost Doniphan atât de înfumurat 
şi de invidios, ar fi prețuit şi el cum se cuvine meritele de 
netăgăduit ale colegului lor. Fapt este însă că pe Doniphan 
nu-l puteai schimba, şi cum avea o mare influenţă asupra lui 
Wilcox, Webb şi Cross, aceştia îi cântau în strună ori de câte 
ori era vorba să-i opună o împotrivire tânărului francez, 
atât de deosebit şi prin gesturi, şi prin fire de colegii lui 
anglo-saxoni. Briant nu lua în seamă. El făcea ceea ce 
credea că e de datoria lui să facă, fără să-i pese de ce 
gândesc alţii despre el. 

Ce-l mâhnea într-adevăr însă era purtarea tot mai ciudată 
a fratelui său. Cu câteva zile în urmă, Briant îl întrebase din 
nou stăruitor ce e cu el şi dacă-l doare ceva, dar el, tot 
şovăielnic, i-a răspuns: 

— Nu, frate, nu! N-am nimic! 

— De ce nu-mi spui, Jacques? Faci rău! Ar fi o uşurare şi 
pentru mine. Eşti din ce în ce mai tăcut, mai îngândurat. Ce 
te apasă? Doar sunt fratele tău mai mare! Am dreptul să 
ştiu ce te mâhnegşte într-atâta. Ai făcut ceva rău? 

— Frate! avu o mişcare Jacques, ca şi când n-ar mai fi 
putut suporta atâta apăsare şi remuşcare tainică. Ce-am 
făcut? Tu poate că m-ai ierta... dar ceilalţi... ceilalţi... 

— Ceilalţi? Care ceilalţi? exclamă Briant. Ce vrei să spui, 
Jacques? 


Ochii lui Jacques se umplură de lacrimi şi, oricât stărui 
Briant, nu putu să adauge decât: 

— Mai târziu!... Mai târziu ai să afli...! 

E lesne de înţeles cât de îngrijorat era Briant. Ce s-a putut 
petrece atât de grav în trecutul fratelui său? Trebuia să afle 
cu orice preţ. De îndată ce se înapoie Gordon, Briant îi 
vorbi de mărturisirea smulsă pe jumătate de la fratele său 
şi-l rugă să intervină şi el. 

— La ce bun? spuse Gordon, dând dovadă de înţelepciune. 
Mult mai bine e să-l laşi să spună singur. Ce a putut să facă? 
Sigur că o copilărie, iar el îi exagerează importanţa. Lasă-l 
pe el să spună! 

Chiar de-a doua zi - 9 noiembrie - toată colonia se şi apucă 
de lucru. Totdeauna se găsea ceva de făcut. Mai întâi de 
toate însă trebuiră să-i facă dreptate lui Moko, care se 
plângea că i s-a golit cămara, cu toate că în laţurile întinse 
în jurul lui French-den se prindea mereu câte ceva. Lipsea 
însă vânatul mare. Era, aşadar, nevoie să facă nişte capcane 
mai solide, în care să se prindă lame şi iepuri - fără nici o 
risipă de muniții. Asta făcură mai toată luna lui noiembrie, 
echivalând cu luna mai în latitudinile emisferei boreale. 

De cum sosiră, guanacul, lama şi cei doi iezi fură instalaţi 
sub copacii cei mai apropiaţi de French-den. Priponiţi de ei 
cu frânghii lungi, puteau să se mişte în voie pe o anumită 
rază. Câtă vreme zilele erau lungi, mergea, dar pentru 
iarnă trebuia neapărat un adăpost bun. Aşadar, Gordon 
hotări să facă un staul şi o împrejmuire apărată de o ulucă 
înaltă, la picioarele falezei, înspre lac, ceva mai încolo de 
intrarea în hol. 

Se apucară dar de lucru şi organizară un adevărat şantier 
sub conducerea lui Baxter. Era o plăcere să-i vezi pe 
harnicii băieţi cum mânuiau cu mai multă sau mai puţină 
pricepere uneltele din lada de tâmplărie a schoonerului, 
unii ferăstrăul, alţii barda, alţii rindeaua. Şi dacă stricau 
ceva, o luau iar de la început. Din copacii de grosime 
mijlocie, tăiaţi din rădăcină şi bine curăţaţi de crengi, 


făcură parii de împrejmuire a unui spaţiu cât să cuprindă 
douăsprezece animale, care să trăiască în voie. Trunchiurile 
bine bătute în pământ şi prinse între ele cu grinzi erau 
destul de solide ca să facă faţă oricărei încercări a vreunui 
animal sălbatic ca să dea gardul jos sau să sară peste el. 

Cât despre staul, îl făcură din bordajul iahtului, care-i scuti 
pe tinerii dulgheri să mai tragă scânduri din trunchiurile 
copacilor, lucru mult prea greu în astfel de condiţii. 
Acoperiră staulul cu o pânză groasă, gudronată, care să 
reziste la rafalele de vânt. Pe jos, drept culcuş, un strat gros 
de ierburi uscate, cât mai des schimbate, iar drept hrană, 
iarbă verde proaspătă, muşchi şi frunze strânse din vreme - 
mai mult nu era nevoie pentru ca nişte animale domestice 
să fie ţinute cum trebuie. Garnett şi Service, a căror 
însărcinare anume era să vadă de ogradă, au fost din plin 
răsplătiți văzând că atât guanacul, cât şi lama se 
îmblânzeau pe zi ce trece. 

În curând ograda avea să adăpostească şi alţi oaspeţi: mai 
întâi încă un guanac, căzut într-una din capcanele din 
pădure, apoi o pereche de lame, mascul şi femelă, prinse de 
Baxter cu ajutorul lui Wilcox, care învățase şi el să 
mânuiască bine bolas-ul. Mai veni şi un struţ, căruia Phann 
îi dădea prilej să alerge. Dar îşi dădură seama că au să 
pătimească şi cu el ce au pătimit cu primul, cu toată 
bunăvoința lui Service, care-şi bătu capul şi cu acesta; totul 
era însă în zadar. 

Bineînţeles că până să fie gata staulul, guanacul şi lama 
stătură noaptea în cămară, căci şacalii, vulpile şi alte fiare 
sălbatice le dădeau târcoale până lângă French-den, aşa că 
era mai cuminte să nu fie lăsate afară. 

În timp ce Garnett şi Service aveau de lucru mai mult la 
animale, Wilcox şi parte din ceilalţi nu încetau să întindă 
capcane şi laţuri, pe care le inspectau zilnic. Se mai găsi de 
lucru şi pentru doi dintre cei mici - Iverson şi Jenkins - căci 
dropiile şi găinile sălbatice, bibilicile şi tinamu - găinuşa de 
mare - avură nevoie de o curte de păsări, pe care Gordon 


puse s-o facă într-un colţ al ogradei şi dădu sarcină copiilor 
să aibă grijă de ea, lucru pe care-l îndepliniră cu multă 
tragere de inimă. 

Moko nu mai avu de ce se plânge: avea acum şi lapte de la 
lama, şi ouă de la păsări, şi poate i-ar fi venit în minte să 
facă deseori şi dulciuri, dacă Gordon nu l-ar fi ţinut de scurt 
pentru risipa de zahăr. Numai în zilele de duminică şi de 
sărbătoare îl vedeai că pune pe masă câte o minunăţie, 
care-i făcea pe Dole şi pe Costar să se lângă pe buze. 

Dar dacă nu le sta în putinţă să-şi facă singuri zahăr, oare 
nu s-ar fi găsit cumva o substanţă care să-l înlocuiască? 
Service, tot cu „Robinsonii” în mână, era de părere că e 
destul să caute şi găsesc. Gordon căută într-adevăr şi până 
la urmă descoperi printre tufişurile din Traps-woods un 
pâlc de copaci care, trei luni mai târziu - în primele zile de 
toamnă - aveau să fie plini de nişte frunze roşii de toată 
frumuseţea. 

— Sunt arţari, zise Gordon, arbori care dau zahăr... 

— Arbori de zahăr! exclamă Costar. 

— Nu, mâncăcios mic, îi spuse Gordon. Am spus: „care dau 
zahăr!” Aşa că pune-ţi pofta-n cui! 

Asta era una dintre cele mai de seamă descoperiri pe care 
le făcuseră de la aşezarea lor la French-den. Cu o simplă 
crestătură în coaja arţarului, Gordon obţinu un lichid 
produs prin condensare şi care, întărindu-se, dădea o 
substanţă dulce. Deşi inferioară în calităţi zaharoase sfeclei 
şi trestiei de zahăr, era totuşi o substanţă nepreţuită pentru 
preparatele culinare, în orice caz mai bună decât alte 
produse de acest fel, care se extrag din mesteacăn 
primăvara. 

Acum, că aveau zahăr, avură în curând şi lichior. Îndemnat 
de Gordon, Moko încercă şi puse să fermenteze bobiţele de 
„trulca” şi de „algarroba”. Strivite mai întâi într-un vas cu 
un mai greu de lemn, bobiţele lăsară un lichid alcoolic şi 
parfumat, cu care, în lipsă de zahăr din arțar, puteau 
îndulci băuturile calde. 


Cât despre foiţele culese din arborele de ceai, toţi fură de 
părere că erau aproape la fel de aromate ca şi ceaiul 
chinezesc, fapt care îi îndemnă ca la fiecare drum prin 
pădure să-şi facă o cât mai mare provizie din el. 

Pe scurt, dacă insula Chairman nu le oferea chiar belşugul, 
e sigur că le dădea cel puţin cele de trebuinţă. Duceau însă 
lipsă de zarzavaturi proaspete şi trebuiau să se 
mulţumească cu cele conservate - din care mai aveau doar 
vreo sută de cutii, economisite de Gordon cât mai mult 
posibil. Briant încercase zadarnic să salveze nişte 
pipernicite de „igname”, un fel de legume semănate cândva 
de Frangois Baudoin. Din fericire însă, pe marginea lacului, 
cum am mai spus, creştea foarte multă ţelină şi cum nu 
aveau de ce face economie, în ea rămânea nădejdea să 
înlocuiască cu succes celelalte legume. 

Bineînţeles că plasele pentru pescuit, întinse pe malul 
stâng al râului în toamnă, erau transformate odată cu 
primăvara în plase pentru vânat. Au fost prinse, între alte 
păsări, prepeliţe mici şi scoicari veniţi desigur din regiuni 
mai îndepărtate ale insulei. 

Doniphan, pe de altă parte, ar fi vrut să exploreze şi 
ţinutul întinsurilor de mlaştini de pe cealaltă parte a râului 
Zeelanda. Era însă primejdios să te avânţi în regiunile 
acelea, mai toată vremea înecate de apele lacului crescut 
de maree. 

Wilcox şi Webb mai prinseră şi ceva aguţi, mari cât nişte 
iepuri, cu o carne albă, cam seacă, amintind carnea de 
iepure, cât şi cea de porc. Iuţi de picior, erau greu de 
fugărit chiar cu ajutorul lui Phann. Totuşi, când erau în 
vizuină, pe sub muşuroaie, era destul să fluieri încetişor, că 
ieşeau la gura muşuroiului şi-i prindeai numaidecât. În 
câteva rânduri, vânătorii noştri mai aduseră mufete, gluton 
şi zorilos, asemănători cu jderul, cu o blană neagră, 
lucioasă, cu dungi albe, dar care împrăştiau un miros 
nesuferit. 


— Cum or fi putând să suporte un asemenea miros? 
întrebă Iverson. 

— Ce vrei!... Chestie de obişnuinţă! răspunse Service. 

Cât despre peşti, dacă în râu nu găseau decât peştişori 
mici numiţi galaxias, în lacul plin de peşti mai mari găseau 
şi păstrăvi frumoşi, dar care, oricât îi fierbeau, tot mai 
păstrau un fel de gust sălciu. Le rămânea, e drept, putinţa 
să pescuiască, printre alge şi printre rădăcinile lungi de 
fucus din golful Sloughi, nişte peşti asemănători morunului, 
care se refugiau aici cu grămada. Şi cum era tocmai la 
vremea când somonii încep să pornească în susul râului 
Zeelanda, Moko trebuia să se îngrijească de aprovizionarea 
cu somoni, care, păstraţi în sare, le asigurau o minunată 
hrană pe timp de iarnă. 

Tot atunci, lui Gordon îi veni în minte să-l pună pe Baxter 
să facă arcuri din ramuri mlădioase de frasin, cu săgeți din 
trestie, la vârful căreia se punea un cuişor - armă cu care 
Wilcox şi Cross, cei mai îndemânatici după Doniphan, 
nimereau când şi când ceva vânat mărunt. 

Cu toate că Gordon, grijuliu, se împotrivea de obicei la 
orice risipă de muniții, veni şi o împrejurare care-l scoase 
din zgârcenia de totdeauna. 

Într-o zi - era în 7 decembrie - Doniphan, luându-l 
deoparte, îi spuse: 

— Gordon, ne-au năpădit şacalii şi vulpile! Vin în haite 
noaptea şi ne strică cursele, mâncând şi vânatul din ele. 
Trebuie să-i stârpim! 

— Ei, şi nu putem pune capcane? îi răspunse Gordon, 
simţindu-l unde bate. 

— Capcane? zise Doniphan cu acelaşi dispreţ de totdeauna 
pentru asemenea mijloace vulgare. Capcane! Hai, treacă- 
meargă dacă ar fi vorba numai de şacali, care de proşti ce 
sunt dau în gropi. Dar cu vulpile nu merge! sunt prea 
viclene! Simt, oricât s-ar strădui Wilcox! Parcă văd că într-o 
noapte ne năpădesc ograda, de nu se mai alege nici urmă 
de păsările noastre! 


— Dacă e aşa, se schimbă lucrurile! Pun la bătaie câteva 
duzini de cartuşe. Dar să ştii, tragi numai la sigur! 

— Bine, Gordon, las' pe mine! mâine noapte le aţinem 
calea şi o să fie o vânătoare cum nu s-a pomenit! 

E drept că trebuiau stârpite cât mai degrabă. Vulpile de 
aici, şi îndeosebi cele din America de Sud, sunt, se pare, mai 
viclene decât cele din Europa. Într-adevăr, prin apropierea 
fermelor fac prăpăd: le dă prin minte şi să roadă cureaua 
care împiedică picioarele cailor sau vitelor de la păşune. 

Când se-nnoptă, Doniphan, Briant, Wilcox, Baxter, Webb, 
Cross şi Service trecură la postul din marginea unui 
„covert” - nume ce se dă în Anglia unei întinderi pline de 
tufişuri şi mărăciniş. Un astfel de covert se afla lângă Traps- 
Woods, înspre lac. 

Pe Phann nu-l luară cu ei. l-ar fi stânjenit cu neastâmpărul 
lui - şi l-ar fi simţit vulpile. De altfel, nu putea fi vorba să le 
ia urma, căci vulpile, chiar când sunt încălzite de goană, tot 
nu lasă miros după ele, sau dacă lasă, e atât de slab, încât 
nici cei mai grozavi câini nu-l simt. 

Să fi fost unsprezece noaptea când Doniphan şi însoțitorii 
lui se aşezară la pândă printre tufele sălbatice din marginea 
covert-ului. 

Era o noapte întunecoasă. O tăcere adâncă, netulburată 
nici de cea mai mică adiere de vânt, lăsa să se audă foşnetul 
trecerii vulpilor printre ierburile uscate. 

Puțin după miezul nopţii, Doniphan semnală că o haită de 
vulpi e pe aproape şi trece spre lac să se adape. 

Vânătorii aşteptară cu nerăbdare să se strângă vreo 
douăzeci la un loc - lucru care ceru timp, căci vulpile 
înaintau ferit, de parcă s-ar fi aşteptat la vreo cursă. 
Deodată, la un semn al lui Doniphan, răsunară câteva 
focuri. Toate nimeriră în plin. Cinci-şase vulpi se rostogoliră 
pe jos, în timp ce celelalte, înnebunite, o apucau care 
încotro; dar fură şi ele împuşcate. În zori, zece din ele 
zăceau întinse printre hăţişuri. Şi cum vânătoarea continuă 
trei nopţi la rând, colonia scăpă de oaspeţii nepoftiţi care 


puneau în primejdie animalele din ţarc. Unde mai pui cele 
vreo cincizeci de blăni argintii de toată frumuseţea, care, fie 
ca îmbrăcăminte, fie în chip de covoare, veneau să 
sporească bunăstarea de la French-den. 

La 15 decembrie, mare expediţie la golful Sloughi. Cum 
vremea era foarte frumoasă, Gordon fu de părere să 
meargă cu toţii. Cei mici primiră vestea cu strigăte de 
bucurie. 

Plecând în zorii zilei, era posibil să se poată înapoia înainte 
de căderea nopţii. Dacă s-ar fi ivit vreo întârziere, puteau 
să-şi petreacă noaptea sub copaci. 

Adevăratul scop al expediției era o vânătoare de foci, care 
se refugiau în timpul iernii pe litoralul naufragiului. Era şi 
timpul, căci uleiul pentru felinarul care fusese mereu 
umplut în serile şi nopţile iernii aceleia de pomină era acum 
pe sfârşite, iar din provizia de lumânări făcute de Frangois 
Baudoin nu mai rămăseseră decât două-trei duzini. Şi uleiul 
din butoaiele de pe iaht, cel pentru felinarele din hol, se 
consumase mai tot, ceea ce-l preocupa serios pe 
prevăzătorul Gordon. 

Nu-i vorbă, Moko punea el deoparte destule grăsimi de la 
vânat - ierbivore, rumegătoare şi păsări - dar bineînţeles că 
se terminau degrabă la bucătărie. Nu era oare posibil să le 
înlocuiască cu o grăsime pe care natura le-o scotea de-a 
gata în cale - sau aproape de-a gata? În lipsă de grăsime 
vegetală, n-aveau să găsească mijlocul să-şi procure un stoc 
infinit de grăsime animală? 

Ba da, şi încă cum, dacă reuşeau să vâneze un număr 
oarecare de foci, de otarii din acestea îmblănite, care 
veneau în timpul verii să se întindă la soare printre colții 
stâncoşi din golful Sloughi. Dar trebuiau să se grăbească, 
căci în curând focile aveau să plece spre apele din sud ale 
Oceanului Antarctic. Aşa încât expediţia aceasta era de 
mare însemnătate şi pregătirile trebuiau făcute cu multă 
chibzuială, ca să aducă cât mai multe foloase. 


De câtăva vreme, Service şi Garnett îşi dădeau toată 
silinţa şi izbutiseră să dreseze pe cei doi guanaci pentru 
tracţiune. Baxter le făcuse câte un căpăstru, cu hăţuri 
împletite din ierburi trainice şi acoperite cu fâşii de pânză 
de corabie cusute dublu. Dacă nu reuşiseră încă să încalece 
animalele, cel puţin le puteau înhăma la cărucior. Tot mai 
bine decât să se înhame ei. 

În ziua aceea, căruţa fu deci încărcată cu muniții, merinde 
şi diferite materiale şi unelte, un cazan mare şi şase butoaie 
goale care urmau să fie aduse înapoi pline cu untură de 
focă. S-au gândit că e mai bine să taie focile în bucăţi acolo 
pe loc, decât să le aducă la French-den şi să strice tot aerul 
cu mirosuri dezgustătoare. 

Plecară aşadar în zorii zilei şi făcură cu uşurinţă drumul în 
primele două ore ale dimineţii. Dacă totuşi carul n-a mers 
destul de repede, se datora pământului plin de hârtoape de 
pe malul drept al râului Zeelanda, care nu era cel mai 
nimerit pentru guanacii înhămaţi. Dar momentul cel mai 
greu a fost acela când mica trupă a trebuit să înconjoare 
balta de la Bog-woods printre copacii din pădure. Era cam 
mult pentru picioruşele lui Dole şi ale lui Costar, lucru care-l 
făcu pe Briant să-i ceară voie lui Gordon să-i aşeze pe copii 
în cărucior ca să se odihnească fără a se opri din drum. 

Către ora opt, în vreme ce căruciorul silea din greu pe 
lângă marginea bălții, Cross şi Webb, care mergeau înainte, 
strigară deodată la cei rămaşi în urmă. Doniphan alergă să 
vadă ce e, urmat de ceilalţi. 

În mijlocul nămolului de la Bog-woods, la o distanţă de 
vreo sută de paşi, se bălăcea o namilă de animal, pe care 
Doniphan îl recunoscu de îndată. Era un hipopotam gras şi 
trandafiriu care - din fericire pentru el - se făcu nevăzut 
printre tufele dese din mlaştini înainte ca ei să fi putut 
trage. De altfel, la ce bun să strici un glonţ pe el? 

— Ce e animalul acela mare? întrebă Dole, neliniştit numai 
la vederea lui. 

— E un hipopotam, spuse Gordon. 


— Un hipopotam! Ce nume caraghios! 

— Asta înseamnă „cal de fluviu”, zise Briant. 

— Dar nici nu aduce a cal, găsi Costar, şi avea dreptate. 

— Sigur că nu, zise Service, mai bine i-ar zice „porcopo- 
tam”! - reflecţie justă şi care stârni râsul celor mici. 

Era trecut de zece dimineaţa când Gordon puse piciorul 
pe ţărmul golfului Sloughi. Poposiră pe malul râului, în locul 
unde-şi făcuseră prima tabără, când au demontat iahtul. 

Vreo sută de foci se încălzeau Ia soare, zburdând printre 
stânci. Altele se zbenguiau pe nisip, dincolo de bancurile de 
colţi stâncoşi. 

Amfibiile astea nu prea erau obişnuite cu prezenţa omului. 
Poate că nici nu văzuseră vreodată fiinţă omenească, de 
vreme ce numai de la moartea naufragiatului francez 
trecuseră peste douăzeci de ani. Aşa se şi explică de ce, cu 
toate că este o măsură obişnuită de prevedere la animalele 
fugărite din ţinuturile arctice ori antarctice, nici chiar cele 
mai bătrâne nu stăteau de veghe ca în caz de primejdie. 
Totuşi era mai cuminte să nu le sperii mai din vreme, altfel 
în câteva minute n-ar mai fi rămas niciuna. 

Din prima clipă când s-au văzut la Sloughi-bay, ochii 
tuturor s-au îndreptat în larg, spre orizontul nesfârşit 
dintre Capul American şi promontoriul falezei. Marea era 
cu totul pustie, motiv să se convingă că insula aceasta părea 
aşezată departe de orice rută a corăbiilor sau vapoarelor. S- 
ar fi putut totuşi ca vreun vas să treacă prin faţa insulei. În 
asemenea caz, un post de observaţie instalat pe coama 
falezei Auckland, sau chiar pe culmea promontorului - unde 
să fie suit unul din micile tunuri ale schooneru-lui - ar fi 
poate mai indicat pentru a atrage atenţia, decât catargul de 
semnalizare. Dar asta ar însemna să se stea de gardă zi şi 
noapte la post şi, prin urmare, departe de French-den. 
Gordon găsea că ar fi o absurditate. Însuşi Briant, care nu 
visa decât înapoierea în patrie, fu de aceeaşi părere. Ce 
păcat că French-den nu era situat pe coasta falezei, chiar în 
faţa golfului! 


După un dejun luat în grabă, în vreme ce focile se lăfăiau 
pe țărm la căldura soarelui de amiază, Gordon, Briant, 
Doniphan, Cross, Baxter, Webb, Wilcox, Garnett şi Service 
se pregăteau să le vâneze. În acelaşi timp, Iverson, Jenkins, 
Jacques, Dole şi Costar trebuiau să rămână în tabără, sub 
paza lui Moko, împreună cu Phann, care trebuia ţinut pe 
loc, să nu sperie vânatul. Ei, de altfel, trebuiau să vadă şi de 
guanaci, care rămăseseră să pască pe sub copacii din 
marginea pădurii. 

Toate armele din colonie, puşti şi revolvere, fuseseră luate 
pentru această vânătoare, ca şi cantitatea de muniții 
necesară. Gordon se arătase darnic de astă dată, ca 
totdeauna când era vorba de interesul tuturor. 

Mai întâi de toate trebuiau să le taie focilor calea către 
mare. Doniphan, căruia colegii îi încredinţaseră 
conducerea, îi sfătui să se lase în josul râului, până la 
vărsare, şi să se ascundă după mal. De acolo era lesne să se 
furişeze apoi printre şirurile de colţi stâncoşi şi să 
înconjoare plaja. 

Planul fu executat cu multă prudenţă. Tinerii vânători, la o 
distanţă de treizeci-patruzeci de paşi unul de altul, făcură 
în curând un semicerc între țărm şi mare. Apoi, la un semn 
al lui Doniphan, se ridicară toţi deodată, focurile de puşcă 
răsunară în acelaşi timp şi fiecare împuşcătură făcu câte o 
victimă. 

Focile rămase neatinse se ridicară bătând din cozi şi 
înotătoare, înspăimântate mai ales de zgomot, se aruncau 
în salturi printre stânci. Le fugăriră atunci cu revolverele. 
Doniphan, dezlănţuit, făcu minuni, dar nici ceilalţi nu se 
lăsară mai prejos. 

Vânătoarea nu dură decât câteva minute, cu toate că 
animalele fuseseră hăituite până la povârnişul stâncilor. De 
acolo, cele care scăpară cu viaţă se făcură nevăzute, lăsând 
pradă pe țărm vreo douăzeci moarte şi rănite. 

Expediția reuşise din plin, şi vânătorii, înapoiaţi la tabără, 
îşi făcură sub copaci o aşezare ca pentru treizeci şi şase de 


ore. 

După-amiază se îndeletniciră cu o operaţie nespus de 
dezgustătoare. Gordon însuşi luă parte şi, pentru că era o 
treabă necesară şi în interesul tuturor, munciră toţi, cu 
hotărâre. Trebuiră mai întâi să care pe nisip toate focile 
care căzuseră printre bancurile de stânci; şi cu toate că 
animalele nu erau prea mari, fu totuşi destul de greu. 

Între timp, Moko făcuse, cu ajutorul a două pietroaie, o 
vatră deasupra căreia pusese cazanul. Sferturile de focă, 
ciopârţite în bucăţi de cinci-şase livre fiecare, erau zvârlite 
în cazan, după ce acesta fusese mai întâi umplut cu apă 
luată din râu în vremea refluxului. Câteva clipe de fierbere 
au fost de ajuns pentru ca un strat limpede de grăsime să 
se ridice la suprafaţă. O adunară şi umplură pe rând 
butoaiele. 

Operația aceasta răspândi însă un miros urât, nesuferit. 
Fiecare îşi astupă nasul, dar nu şi urechile, ca să audă toate 
glumele care se făceau pe socoteala unei asemenea ocupaţii 
neplăcute. Până şi delicatul „lord Doniphan” se supuse 
corvezii, care se mai prelungi şi a doua zi. Până-n seară, 
Moko reuşi să obţină câteva sute de galioane de ulei. Nici 
nu le trebuia mai mult. Cu asta, luminatul la French-den era 
asigurat pe toată iarna. Dar nici focile nu se mai întoarseră 
pe stânci sau pe țărm şi nici n-aveau să mai vină pe litoralul 
golfului Sloughi până nu le-o trece spaima. 

În dimineaţa următoare ridicară tabăra din zori, spre 
uşurarea tuturora, cum e şi lesne de înţeles. De cu seară 
încărcaseră căruţa cu butoaie, cu unelte şi scule şi, pentru 
că era cu mult mai greu la întors decât la dus, guanacii 
aveau s-o care mai încet, cu atât mai mult cu cât drumul 
urca simţitor înspre lac. 

La plecare, toată împrejurimea răsuna de ţipetele 
asurzitoare a mii de păsări de pradă, ulii şi şoimi, care, 
veniţi din interiorul insulei, se năpustiră pe resturile de focă 
din care n-avea să mai rămână nici fărâmiţă. 


După un ultim salut adresat drapelului care flutura pe 
coama falezei Auckland şi o ultimă privire spre depărtările 
albastre ale Pacificului, mica ceată porni pe malul drept, în 
susul râului Zeelanda. 

Înapoierea se petrecu fără nici un incident. Cu toate 
greutăţile drumului, guanacii îşi îndepliniră atât de bine 
sarcina, iar băieţii cei mari îi ajutară atât de la vreme, pe 
unde urcuşul era mai greu, încât ajunseră la French-den 
înainte de şase seara. 

A doua zi şi în zilele următoare gospodăriră ca de obicei. 
încercară untura de focă în lămpile felinarelor şi văzură că, 
deşi de o calitate inferioară, dădea destulă lumină şi în hol, 
şi în depozit. Scăpaseră dar de teama să nu rămână 
cufundaţi în întuneric în lungile luni de iarnă. 

Între timp se apropia Crăciunul. Gordon ţinea, cu drept 
cuvânt, să-l sărbătorească cu oarecare solemnitate, ca pe o 
datină a ţării pierdute, ca pe un prinos sufletesc adus 
familiilor lor din depărtare. Ah, dacă aceşti copii s-ar fi 
putut face auziţi, cum ar fi strigat ei: „suntem aici... toţi! 
Trăim!... Trâim!... Şi ne vom revedea!...” Da, ei mai 
păstraseră nădejdea pe care părinţii lor, acolo, la Auckland, 
o pierduseră! 

Gordon îi anunţă dar că zilele de 25 şi 26 decembrie sunt 
zile de repaus la French-den şi că acest întâi Crăciun 
petrecut pe insula Chairman îl vor sărbători aşa cum unele 
ţări din Europa sărbătoresc întâia zi a anului. 

Ce bucurie pe toţi la auzul unei asemenea vesti! Era de la 
sine înţeles că în cinstea sărbătorii urma să aibă loc un 
dejun de gală şi că Moko avea să pregătească minunăţii. Şi 
el, şi Service se tot sfătuiau şi tot şopoteau prin colţuri, în 
timp ce Dole şi Costar, făcând mai dinainte zâmbre, stăteau 
la pândă să vadă ce şi cum. La cămară, de altfel, erau de 
toate cât pentru un banchet. 

Ziua cea mare veni. Afară, deasupra uşii de la intrare, 
Baxter şi Wilcox aranjaseră artistic fanioanele şi 


pavilioanele iahtului Sloughi, care dădeau un aer de 
sărbătoare şi de măreție locuinţei de la French-den. 

De cum se lumină de ziuă, o salvă puternică de tun duse în 
depărtări ecourile bucuriei din Auckland-hill. Era salva 
trimisă de unul din cele două tunuri mici îndreptate în afară 
printr-o deschizătură din peretele holului, salvă pe care 
Doniphan a tras-o în cinstea zilei de Crăciun. 

Îndată după aceea, copiii merseră să le ducă celor mari 
urările de bine pentru noul an, la care aceştia răspunseră 
cu alte urări făcute cu dragoste părintească. Mai mult, în 
cinstea şefului insulei Chairman, Costar spuse o poezioară, 
şi încă destul de bine. 

Fiecare-şi pusese hainele de sărbătoare. Vremea era 
minunată şi ziua întreagă se plimbară de-a lungul lacului şi 
jucară cu toţii fel de fel de jocuri pe terenul de sport, căci 
luaseră cu ei pe bordul iahtului toate piesele speciale ale 
jocurilor atât de obişnuite în Anglia: bile, mingi, capete de 
tacuri de biliard, rachete. Unele piese erau pentru „golf” - 
care constă în a plasa mingea de cauciuc în diferite gropi 
mici, săpate la distanţe mari - altele pentru „fotbal” - joc în 
care mingea se loveşte cu piciorul - altele pentru „bowls” - 
bile de lemn pe care le arunci cu mâna, căutând să le 
îndrepţi direcţia deviată din cauza formei ovale - şi altele, în 
sfârşit pentru „fives” - care aminteşte jocul de-a mingea în 
perete. 

Fu o zi de petrecere din plin; mai ales copiii se bucurară. 
Şi fu linişte; nici discuţii, nici certuri. E drept că Briant a 
căutat să-i distreze mai ales pe Dole, Costar, Iverson şi 
Jenkins - dar nu a putut cu nici un chip să şi-l apropie pe 
Jacques. Cât despre Doniphan şi grupul lui de totdeauna: 
Webb, Cross şi Wilcox, s-au ţinut deoparte, oricât a stăruit 
Gordon să-i adune pe toţi laolaltă. 

În sfârşit, când o nouă salvă de tun anunţă ora dejunului, 
tinerii oaspeţi veniră degrabă să-şi ocupe locurile la 
banchetul dat în sufrageria încăperii ce servea şi de 
cămară. 


În mijlocul mesei lungi, învelită cu o frumoasă faţă de masă 
albă, se afla un pom de Crăciun înfipt într-un vas mare, 
înconjurat de verdeață şi de flori. Pe crengile lui erau 
suspendate steguleţe mici în culorile Angliei, Americii şi 
Franţei. 

Moko, care se întrecuse în pregătirea meniului, se ţinea 
foarte mândru de atâtea complimente primite de el şi de 
Service, care-l ajutase. Un iepure „aguti” înăbuşit, ostropel 
de găinuşă „tinamu”, un iepure fript şi împănat cu ierburi 
aromatice, o dropie friptă cu aripile în sus şi ciocul în aer, ca 
un fazan din cei mai grozavi, trei cutii cu legume conservate 
şi un pudding - dar ce pudding! în formă de piramidă, cu 
tradiţionalele stafide de Corint amestecate cu bobiţe de 
„algarroba”, şi care de mai bine de o săptămână era 
îmbibat cu rom. Apoi, câteva păhăruţe de vin alb, de 
vişinată, lichioruri, ceai şi cafea, ca desert. Nici că s-ar fi 
putut sărbători mai strălucit un Crăciun pe insula 
Chairman. 

Briant închină un pahar şi ţinu o cuvântare în cinstea lui 
Gordon, care-i răspunse bând în sănătatea coloniei şi în 
amintirea familiilor absente. 

În sfârşit, gestul mişcător al lui Costar, care se ridică în 
numele celor mici, mulţumind lui Briant pentru grija de 
care dădea dovadă totdeauna faţă de ei. 

Briant nu-şi mai putu ascunde emoția când toţi izbucniră 
în urale în cinstea lui - urale care nu-şi găsiră însă ecou şi în 
inima lui Doniphan. 

Capitolul XVII. 

PREGĂTIRI ÎN VEDEREA IERNII VIITOARE. 

CE PROPUNE BRIANI. PLECAREA LUI BRIANI, A LUI 
JACQUES ŞI A LUI MOKO. TRAVERSAREA LACULUI. EASI- 
RIVER. UN MIC PORI LA GURA RÂULUI. 

MAREA DIN RĂSĂRIT. JACQUES ŞI BRIANT. 

ÎNAPOIEREA LA FRENCH-DEN. 

Opt zile mai târziu, intrau în anul 1861. Aci, în emisfera 
australă, Anul nou începea în toiul verii. 


Se împlineau zece luni de când tinerii naufragiaţi ai 
iahtului Sloughi fuseseră aruncaţi de furtună pe insulă, la 
1800 leghe depărtare de Noua Zeelandă. 

Trebuie să recunoaştem că între timp situaţia lor se 
îmbunătăţise din ce în ce. Părea chiar că de-aci înainte vor 
putea birui grijile vieţii de fiecare zi. Rămâneau totuşi 
aruncaţi pe un pământ străin! Sprijinul dinafară, singura 
lor speranţă, avea să le vină oare? Şi avea să le vină înainte 
de reînceperea vremii rele? Sau poate aveau să îndure din 
nou cumplitele geruri ale unei ierni antarctice? 

Până acum, cel puţin, au scăpat sănătoşi. Toţi, mari şi mici, 
se văzuseră cu bine în primăvară. Mulțumită înţelepciunii 
lui Gordon şi grijii lui de fiecare clipă, care-l făceau uneori 
temut - şi i se reproşa aceasta - colonia n-a făcut nici 
imprudenţe, nici risipe. 

Dar oare aveau să fie ocoliţi şi de acum înainte de bolile de 
care suferă mai toţi copiii, mai ales la o vârstă fragedă? 
Oricum, chiar dacă în prezent se simțeau destul de bine, 
viitorul rămânea plin de îngrijorări. 

lată de ce Briant se gândea, fără încetare, cum să 
găsească un mijloc să poată pleca. Dar numai cu bărcuţa 
aceea de nimic a lor cum să se încumete să străbată o 
întindere care putea să fie mare, dacă insula lor nu făcea 
parte dintr-un arhipelag din Pacific, sau dacă cel mai 
apropiat continent ar fi fost la câteva sute de mile? Chiar 
dacă doi-trei dintre cei mai îndrăzneţi şi-ar fi pus în 
cumpănă viaţa pentru ca să caute vreun teritoriu în răsărit, 
câte şanse ar fi avut ca să ajungă la ţintă? Iar ca să 
construiască o corabie destul de. mare cât să poată 
străbate aceste ţinuturi ale oceanului, ar fi ei în Stare? 
Desigur că nu. Era peste puterile lor - iată de ce Briant nu 
mai ştia ce să pună la cale pentru salvarea tuturor. 

Aşadar nu rămânea decât să aştepte şi iar să aştepte, iar 
între timp să facă din French-den o aşezare din ce în ce mai 
confortabilă. Apoi, dacă nu în vara asta, pentru că era mult 


de lucru în vederea iernii, dar măcar în vara viitoare să 
cerceteze insula în întregime. 

Se puseră deci cu nădejde pe lucru. Simţiseră pe spinarea 
lor cât de cumplite sunt iernile antarctice. Săptămâni şi 
poate chiar luni în şir, vremea rea îi poate ţine zăvorâţi în 
hol - iată de ce trebuiau să lupte de pe acum împotriva 
foamei şi a frigului, duşmanii cei mai de temut. 

Lupta împotriva frigului la French-den nu era decât o 
chestiune de combustibil, şi oricât de scurtă ar fi toamna, 
Gordon nu s-ar fi lăsat până n-ar fi adus din vreme destule 
lemne cât să nu se stingă focurile nici ziua, nici noaptea. 

Dar nu trebuia să se gândească şi la animalele domestice 
închise în ţarc şi în curtea de păsări? Ca să le adăpostească 
în depozit, ar fi fost o strâmtoare nespusă, iar din punct de 
vedere igienic, o imprudenţă. Trebuia neapărat consolidat 
staulul din ogradă, ferit să nu îngheţe şi încălzit cu o sobă 
de lut, care să păstreze înăuntru un aer călduţ. 

Baxter, Briant, Service şi Moko îşi luară sarcina aceasta 
chiar din prima lună a noului an. 

Cât despre cealaltă chestiune, tot atât de gravă, 
alimentarea pe toată iarna, Doniphan şi tovarăşii lui de 
vânătoare se angajară să o rezolve. Nu era zi să nu vadă de 
capcane, de laţuri şi de plase. Ceea ce prisosea peste 
consumul zilnic mergea să îngroaşe rezervele din cămară 
sub formă de cărnuri sărate ori afumate, pe care Moko le 
pregătea cu mare grijă. În felul acesta îşi asigurau o hrană 
îndestulătoare, oricât de lungă şi geroasă ar fi fost iarna. 

Totuşi mai trebuia făcută o explorare, nu pentru ca să 
cerceteze toate ţinuturile necunoscute din insula Chairman, 
ci măcar partea de răsărit a lacului. Să fi fost şi acolo tot 
păduri, mlaştini şi dune? Sau poate ar mai fi de găsit şi alte 
posibilităţi de înlesnire a vieţii? 

Briant îi spuse într-o zi lui Gordon ce-l preocupa, dar sub 
altă formă: 

— Cu toate că harta lui Baudoin pare să fie destul de 
exactă, îi zise, ar fi totuşi bine să cercetăm Pacificul şi 


înspre est. Noi dispunem de lunete minunate, care lui 
Baudoin îi lipseau. Cine ştie dacă nu descoperim vreo 
insuliţă pe care el n-a putut-o vedea? După harta lui, insula 
Chairman pare izolată, şi poate câănu e. 

— Nu-ţi iese nici o clipă din cap gândul să pleci, răspunse 
Gordon. 

— Desigur, Gordon, cred că şi ţie la fel. [inta noastră, a 
tuturor, sforţările noastre comune nu trebuie să tindă la 
întoarcerea cât mai degrabă în patrie? 

— Fie, spuse Gordon, pentru că ţii atât, să punem la cale o 
expediţie. 

— O expediţie la care să luăm toţi parte? întrebă Briant. 

— Nu, zise Gordon. Cred că numai şase-şapte. 

— Sunt prea mulţi, Gordon. Dacă ar fi atâţia, nu ar putea 
decât să înconjoare lacul pe la nord ori pe la sud. Asta ar fi 
lung şi obositor. 

— Şi atunci ce propui, Briant? 

— Propun să traversăm lacul în iolă, plecând din dreptul 
lui French-den şi ajungând pe malul opus. Dar pentru asta 
nu trebuie să fim decât doi sau trei. 

— Şi cine să conducă iola? 

— Moko, răspunse Briant. El ştie să o manevreze; oarecum 
mă pricep şi eu. Cu pânza, dacă e vânt prielnic, şi cu două 
lopeţi, dacă e contrar, parcurgem degrabă cele cinci-şase 
mile cât are lacul până-n dreptul cursului de apă care, pe 
hartă, trece prin pădurile de est; apoi mergem pe elpână la 
vărsare. 

— Ne-am înţeles, Briant, aprobă Gordon, sunt de aceeaşi 
părere. Şi cine-l însoţeşte pe Moko? 

— Eu, Gordon, deoarece n-am mers cu expediţia din 
nordul lacului. E rândul meu să fiu de folos, şi o cer... 

— De folos? exclamă Gordon. Ca şi când nu ne-ai fi făcut 
mii de servicii, Briant! N-ai fost tu cel mai devotat dintre 
toţi? Nu-ţi datorăm toţi recunoştinţă? 

— Lasă, Gordon! Toţi ne-am făcut datoria! Ei, rămâne 
hotărât? 


— Hotărât, Briant. Cine să fie al treilea tovarăş de drum? 
Nu ţi-l propun pe Doniphan, pentru că nu vă înţelegeţi. 

— De ce? Eu l-aş lua, spuse Briant. Doniphan nu e băiat 
rău; e curajos, îndemânatic şi, dacă n-ar fi invidios, ar fi un 
coleg minunat. De altfel, cu vremea se va schimba el, când 
îşi va da seama că eu nu caut să fiu în fruntea nimănui, nici 
mai presus de ceilalţi, şi sunt sigur atunci că vom fi cei mai 
buni prieteni. Dar eu m-am gândit la altul. 

— La cine? 

— La fratele meu Jacques, răspunse Briant. Starea lui mă 
nelinişteşte. Sunt sigur că are ceva grav pe suflet şi nu vrea 
să mărturisească. Poate că în împrejurarea aceasta, fiind 
numai el cu mine... 

— Ai dreptate, Briant. Ia-l pe Jacques şi începeţi chiar de 
astăzi pregătirile de drum. 

— Multe pregătiri nu trebuie, zise Briant, căci nu lipsim 
mai mult de două-trei zile. 

— În aceeaşi zi, Gordon făcu cunoscută celorlalţi expediţia 
ce se pregătea. Doniphan nu-şi ascunse ciuda că nu merge 
şi el, şi pentru că se plânse lui Gordon, acesta îi arătă că în 
condiţiile în care se face excursia, nu puteau fi mai mult de 
trei persoane şi că ideea pornind de la Briant, el trebuia să 
o şi transpună în fapte, şi aşa mai departe... 

— Sigur, spuse Doniphan, toate numai pentru el, ca de 
obicei! Nu, Gordon? 

— Eşti nedrept, Doniphan, nedrept şi faţă de Briant, şi faţă 
de mine! 

Doniphan nu mai stărui şi îndreptându-se către Wilcox, 
Cross şi Webb, îşi vărsă lor tot focul. 

Moko nu mai putea de bucurie auzind că măcar pentru 
câteva zile va fi cârmaci de iolă în loc de maistru bucătar. 
Bucuria era şi mai mare la gândul că pleacă cu Briant. 
Fireşte că Service avea să-i ţină locul, vesel şi el să gătească 
după placul lui, fără să-l bată nimeni la cap. Jacques, la 
rândul lui, păru mulţumit să-l însoţească pe fratele său şi să 
plece din French-den câteva zile. 


Iola fu pregătită imediat. Îi adaptară o pânză 
triunghiulară, mobilă, pe care Moko o fixă jos, desfăşurând- 
o de-a lungul catargului. Două puşti, trei revolvere, muniții, 
trei pături, provizii lichide şi solide, capote ceruite în caz de 
ploaie şi două vâsle, şi încă o pereche de schimb - iată tot 
ce le trebuia 'pentru o expediţie care nu avea să 
depăşească două-trei zile. Fireşte, nu uitară nici copia după 
harta naufragiatului, la care aveau să se adauge noi 
denumiri, pe măsură ce descopereau ceva. 

La 4 februarie, pe la opt dimineaţa, după ce-şi luară rămas 
bun de la ceilalţi, Briant, Jacques şi Moko se îmbarcară la 
malul pietruit al râului Zeelanda. Vremea era frumoasă, cu 
o uşoară briză din sud-vest. Înălţară pânza şi Moko, aşezat 
în spate, luă cârma, lăsându-i lui Briant grija pânzei. Cu 
toate că suprafaţa apei era abia încreţită de o boare uşoară 
de vânt, iola simţi mai bine efectul brizei de cum ieşiră în 
larg. După o jumătate de oră, Gordon şi cei rămaşi pe țărm 
nu mai zăriră decât un punct negru care dispărea. 

Moko era la spate, Briant la mijloc, iar Jacques în faţă, la 
piciorul catargului. Timp de o oră văzură mereu coama 
stâncoasă a falezei Auckland, apoi faleza se lăsă sub 
orizont. Totuşi, ţărmul opus al lacului nu se arăta încă, deşi 
nu putea fi departe. Din nefericire, cum se întâmplă adesea 
când soarele e în putere, vântul începu să cadă şi înspre 
amiază mai adia doar când şi când. 

— Ce necaz că n-a ţinut briza toată ziua! zise Briant. 

— Şi mai mare ar fi fost necazul dacă se întorcea în sens 
contrar! 

— Eşti filosof, Moko! 

— Nu ştiu ce vrei să zici, răspunse Moko. Eu una ştiu: că 
orice-ar fi, nu-mi fac sânge rău. 

— Ei da, tocmai într-asta stă filosofia! 

— Fie şi aşa, dar să luăm lopeţile căci ar fi bine să ajungem 
la țărm înainte să înnopteze, iar de n-om ajunge, să ne 
mulţumim şi aşa. 


— Bine zici, Moko. lau eu o lopată, tu alta şi Jacques trece 
la cârmă. 

— Chiar aşa, întări Moko. Dacă Jacques ţine cârma bine, 
înaintăm straşnic. 

— Să-mi spui tu cum, Moko, zise Jacques, şi aşa voi face. 

Moko strânse pânza care nu se mai umfla deloc, căci 
vântul căzuse cu desăvârşire. Băieţii se grăbiră să îmbuce 
ceva, apoi Moko trecu în faţă, Jacques la cârmă şi Briant 
rămase la mijloc. Iola o luă repede din loc, cârmind puţin 
înspre nord-est, după busolă. 

Se găseau în mijlocul unei vaste întinderi de apă, ca şi cum 
ar fi fost în plină mare, deoarece suprafaţa întregului lac se 
mărginea la orizont cu cerul. Jacques se uita cu atenţie 
înspre răsărit, doar o vedea apărând ţărmul opus lui 
French-den. 

Către ora trei, Moko, punând la ochi luneta, zări în sfârşit 
oarecare semne că se apropiau de pământ. Ceva mai târziu, 
Briant se convinse că Moko avusese dreptate. Pe la patru 
începură să se vadă vârfuri de copaci, deasupra unui țărm 
jos. Aşa se explică de ce Briant, de pe culmea 
promontoriului, nu-l putuse zări. Aşadar, insula Chairman 
nu mai avea alte înălţimi în afară de faleza Auckland, care 
constituia singurul accident de relief între golful Sloughi şi 
lacul Family. 

Încă două mile jumătate şi ajungeau la ţărmul de est. 
Briant şi Moko vâsleau din răsputeri, obosiţi de arşiţă. 
Apele lacului erau ca oglinda. Uneori, prin limpezimea apei 
vedeai, la douăsprezece-cincisprezece picioare adâncime, 
fundul zbârlit de ierburi marine, printre care se zbenguiau 
miriade de peşti. 

În sfârşit, pe la şase seara, iola acostă la picioarele unui 
țărm abrupt, deasupra căruia se plecau crengi mari de 
stejari şi de pini maritimi. Ţărmul, destul de înalt, făcea 
grea debarcarea, aşa că trebuiră să mai meargă cale de 
vreo jumătate de milă pe lângă țărm, înspre miazănoapte. 


— Iată râul notat pe hartă, spuse Briant, arătând o 
adâncitură în țărm, pe unde se scurgea lacul. 

— Ei bine, eu cred că e cazul să-i punem un nume, adăugă 
Moko. 

— Sigur, Moko, să-i zicem East-river (râul de est), odată ce 
curge în răsăritul insulei. 

— Exact, răspunse Moko, şi acum s-o luăm pe East-river în 
jos, până la vărsare. 

— Asta mâine, Moko. Deocamdată să ne petrecem noaptea 
aici, apoi mâine, în zori, ne îmbarcăm şi ne lăsăm duşi de 
curent; aşa putem cerceta mai bine cele două ţărmuri ale 
râului. 

— Debarcăm? întrebă Jacques. 

— Fireşte, răspunse Briant, şi dormim sub copaci. 

Briant, Moko şi Jacques săriră pe țărm. După ce legară 
bine iola de un trunchi de copac, scoaseră din ea armele şi 
merindele. Aprinseră un foc de găteje la picioarele unui 
stejar. Mâncară carne rece şi pesmeţi, întinseră păturile pe 
jos şi adormiră cât ai clipi. Pentru orice întâmplare, 
încărcară armele, dar, cu toate că odată cu înserarea auziră 
ceva urlete, noaptea trecu cu bine. 

— Şi acum, la drum! îi trezi Briant, care se deşteptă din 
Zori. 

Peste puţin, fiecare îşi ocupă locul din ajun şi se lăsară duşi 
de cursul apei. Curentul era destul de puternic, căci 
refluxul începuse de o jumătate de oră, aşa că nu fu nevoie 
de lopeţi. Briant şi Jacques se aşezară în faţă, în timp ce 
Moko, în spate, se folosea de o vâslă numai ca să menţină 
barca pe firul apei. 

— S-ar putea ca un singur reflux să ne ducă până la mare, 
dacă râul nu are mai mult de cinci-şase mile, căci are cursul 
mai repede decât al râului Zeelanda. 

— Bine-ar fi, zise Briant. La înapoiere însă, vom avea 
nevoie de două-trei maree. 

— Mă tem că aşa va fi. De asta aş zice să nu întârziem prea 
mult şi s-o pornim degrabă înapoi... 


— Fireşte, Moko, de îndată ce-om şti dacă se vede sau nu 
pământ la răsărit de insula Chairman. 

Între timp iola aluneca cu o iuţeală de circa o milă pe oră. 
Pe de altă parte, East-river curgea aproape în linie dreaptă 
spre est-nord-est, lucru controlat cu busola. Albia era mai 
adâncă decât a râului Zeelanda şi mai puţin largă - abia 
treizeci de picioare - de aceea şi avea un curs atât de rapid. 
Briant se temea doar să nu aibă porţiuni de praguri sau 
vârtejuri, astfel încât să nu fie navigabil până la vărsare. În 
orice caz, aveau timpul să ia măsuri dacă ar fi survenit 
vreun obstacol. 

Se găseau acum în plină pădure, cu o vegetaţie destul de 
deasă. Erau cam aceiaşi copaci ca şi în Traps-woods, cu 
diferenţa că dominau stejarii antarctici, veşnic verzi, plute, 
pini şi brazi. 

Între altele, cu toate că în botanică avea mai puţine 
cunoştinţe decât Gordon, Briant recunoscu un anume copac 
deseori întâlnit în Noua Zeelandă. Copacul acesta, care-şi 
deschide coroana de crengi la o înălţime de şaizeci de 
picioare de pământ, făcea un fel de fructe conice, lungi de 
trei-patru şchioape, ascuţite la vârf şi îmbrăcate într-un fel 
de solzi lucioşi. 

— Ăsta trebuie să fie „pinul cu migdale”! exclamă Briant. 

— De-o fi aşa, spuse Moko, să ne oprim un pic, căci face! 

Cu o mişcare de vâslă cârmi iola către ţărmul stâng; Briant 
şi Jacques săriră pe mal. câteva minute mai târziu aduceau 
cu ei o bogată recoltă de asemenea fructe, care conţin câte 
o migdală de formă ovală, învelită într-o peliculă subţire, cu 
un parfum de alună. Nepreţuită comoară pentru copiii din 
colonie, dornici de trufandale, dar mai ales, după cum le 
spuse la înapoiere Gordon, pentru faptul că din fructul 
acesta se extrage un ulei delicios. 

Trebuia aflat iarăşi dacă pădurea aceasta era tot atât de 
bogată în vânat ca şi pădurile din vestul lacului. Probabil că 
era, căci Briant văzu fugind prin desişuri struţi „nandu”, 


speriaţi, şi lame de Peru, ba chiar o pereche de guanaci, 
care alergau într-o goană nebună. 

Cât priveşte păsările, Doniphan e sigur că ar fi avut ce 
împuşca! Briant însă s-a abținut să tragă şi să risipească 
zadarnic alicele când în iolă aveau destule merinde. 

Către ora unsprezece, pădurea începu să se rărească; se 
vedeau tot mai multe poieniţe printre copaci şi în acelaşi, 
timp briza aducea cu ea o boare sărată, care arăta că 
marea nu putea fi departe. 

Câteva minute mai târziu, deodată, dincolo de un minunat 
pâlc de stejari umbroşi, la orizont apăru o dungă albăstrie. 
Iola înainta mereu, dusă de curent, dar adevărat că ceva 
mai încet. Fluxul avea să se resimtă în curând în albia 
râului, larg acum - de patruzeci-cincizeci de picioare. 

Ajuns la stâncile care se înălţau pe litoral, Moko împinse 
iola pe ţărmul stâng al râului, apoi, aducând cu elo mică 
ancoră, o împlântă adânc în nisip, în timp ce Briant şi 
Jacques debarcau şi ei. 

Ce aspect diferit avea coasta aceasta faţă de cea din 
apusul insulei Chairman! Şi aici se deschidea un golf adânc, 
chiar la acelaşi nivel cu golful Sloughi - dar în loc de o plajă 
largă de nisip înconjurată de un cerc de bancuri de stânci 
mărunte şi colţuroase, mărginite de faleza care se înălța 
dincolo de Wreck-coast, aci era o îngrămădire de stânci mai 
înalte, în mijlocul cărora ar fi putut găsi douăzeci de grote, 
nu una. 

Era, aşadar, o coastă foarte primitoare. Dacă schoonerul 
ar fi eşuat în locul acesta şi dacă l-ar fi despotmolit, l-ar fi 
putut adăposti la gura lui East-river, într-un mic port 
natural, în care apa potabilă n-ar fi lipsit nici măcar la 
reflux. 

Întâiul gând al lui Briant fu să-şi poarte privirea în larg, 
către extremul orizont al acestei vaste excavații. 
Desfăşurată pe o întindere de aproape cincisprezece mile şi 
cuprinsă între două capuri nisipoase, îşi merita numele de 
golf. 


În clipa aceasta, golful era pustiu - ca întotdeauna, fără 
îndoială. Nici o navă în larg, pe toată întinderea 
nemărginită, înconjurată de cer. Nici urmă de continent ori 
de insulă! Moko însuşi, obişnuit să recunoască acele vagi 
contururi ale înălțimilor din zare, care se confundă atât de 
ades cu vaporii din larg, nu descoperi nimic cu luneta. 
Insula Chairman apărea tot atât de izolată pe țărmurile 
astea din est, ca şi în vestul ei. Iată de ce harta 
naufragiatului francez nu arăta nici un uscat într-acolo. 

Să se spună că Briant a fost cine ştie ce mâhnit, ar fi o 
exagerare. Nu! Se aştepta la aşa ceva. Se mulţumi doar să-i 
pună golfului numele de Deception-bay (golful dezamăgirii). 

— Haidem! Nu pe aici vom reuşi să ne înapoiem! 

— Ei, Briant, răspunse Moko, pe un drum sau altul tot ne 
înapoiem noi! Dar până atunci ar fi bine să mâncăm ceva. 

— Fie, zise Briant, dar cât mai repede. La ce oră poate iola 
s-o ia din nou pe râu în sus? 

— Dacă vrem să prindem fluxul, trebuie să plecăm acum, 
îndată. 

— Asta nu se poate, Moko. Trebuie neapărat să mai 
cercetez orizontul în condiţii mai favorabile şi de pe vreo 
stâncă mai înaltă, care să domine ţărmul. 

— Atunci, suntem nevoiţi să aşteptăm fluxul următor, care 
va pătrunde în East-river abia la zece seara. 

— Dar nu ţi-e teamă să navigăm în timpul nopţii? întrebă 
Briant. 

— Nu, nu-i nici o primejdie, răspunse Moko. Avem lună 
plină. De altfel, cursul râului e atât de drept, încât ajunge să 
ţii direcţia cu o vâslă cât timp durează fluxul. Apoi, în 
vremea refluxului, ne folosim de lopeţi, iar de va fi prea 
puternic, ne oprim până la ziuă. 

— Bine, Moko, ne-am înţeles. Şi acum, pentru că avem 
douăsprezece ore libere, să profităm pentru o cercetare 
mai amănunţită. 

După dejun şi până la ora cinei, petrecură tot timpul 
cercetând această parte a coastei, adăpostită de masele de 


copaci care înaintau până la picioarele stâncilor. Cât despre 
vânat, părea tot atât de bogat ca şi în jurul lui French-den, 
aşa că Briant împuşcă vreo câteva „tinamu” pentru masa de 
seară. 

Ce te uimea aici era îngrămădirea de blocuri de granit. 
Mulțimea de stânci gigantice, semănate la întâmplare, avea 
în ea ceva grandios - în felul platoului de la Kamak, dar 
care nu erau puse de mâna omului. Printre stânci se 
deschideau nişte intrânduri adânci şi cotite, numite „vetre” 
în unele ţări celtice, şi ar fi fost uşor de făcut o aşezare 
printre pereţii aceia de stâncă. Colonia n-ar fi dus lipsă 
acolo nici de holuri, nici de cămări de depozitat. Pe un 
spaţiu de o jumătate de milă numai, Briant găsi vreo 
douăsprezece intrânduri din acestea foarte confortabile, 
ceea ce îl făcu să se întrebe de ce Frangois Baudoin nu se 
refugiase pe partea aceasta a insulei Chairman. De vizitat, o 
vizitase doar, ca probă că principalele accidentări ale 
coastei erau trecute cu exactitate pe hartă. Aşadar, dacă nu 
găseau nici o urmă de trecere a lui pe aici, asta se datora 
probabil faptului că îşi avea de mai înainte aşezarea la 
French-den, în clipa când explorase regiunile astea din 
răsărit, şi găsind că interiorul insulei era mai puţin expus 
furtunilor din larg, gândise că e mai bine să se 
statornicească acolo. Explicaţie firească, pe care Briant o 
admise. 

Pe la două, când soarele începu să coboare din punctul cel 
mai înalt, lui Briant i se păru că e momentul cel mai nimerit 
ca să scruteze în amănunţime orizontul până unde poate 
cuprinde cu privirea. Încercară dar toţi trei să urce pe o 
stâncă uriaşă, care semăna cu un urs enorm. Masivul se 
înălța cu circa o sută de picioare deasupra intrândului în 
care se găseau, aşa că ajunseră cu greu sus. 

De acolo, privind în spate, văzură o imensă pădure ce se 
întindea spre apus, până spre lacul Family, a cărui suprafaţă 
era ascunsă de o imensă perdea de verdeață. La sud, tot 
ţinutul era străbătut de dune gălbui, întretăiate de brădet 


verde închis, ca în şesurile pustii din ţările nordice. Către 
miazănoapte, coasta golfului se termina cu un cap jos, 
dincolo de care se întindea un nesfârşit pustiu de nisip. 
Adevărul e că insula Chairman nu era roditoare decât în 
partea centrală, unde apele dulci ale lacului revărsau viaţă 
prin cele câteva râuri de pe ambele ţărmuri. 

Briant îşi îndreptă din nou luneta înspre zarea de est, care 
se desena acum cu maximum de limpezime. Dacă pe o rază 
de şapte-opt mile ar fi existat vreun pământ, cu siguranţă 
că ar fi apărut în obiectivul lunetei. 

Nimic în direcţia aceea! Nimic decât întinsul nesfârşit al 
mării, mărginit de linia neîntreruptă a cerului. 

Timp de o oră, Briant, Jacques şi Moko se uitară rând pe 
rând, cu încordare - şi erau gata să coboare pe plajă, când 
Moko îl opri pe Briant: 

— Dar acolo ce să fie? întrebă el, arătând cu mâna către 
nord-est. 

Briant îndreptă luneta degrabă înspre punctul acela. 

Acolo, într-adevăr, ceva mai sus decât linia orizontului, 
licărea o pată albă, pe care o puteai lesne confunda cu un 
nouraş, dacă cerul n-ar fi fost de o limpezime absolută în 
clipa aceea. De altfel, chiar după ce multă vreme ţinu 
punctul acela în câmpul lunetei, Briant îşi dădu seama că 
pata aceea rămâne pe loc şi nu-şi schimbă forma cu nimic. 

— Nu pot să-nţeleg, zise, poate doar să fie un munte. Dar 
şi aşa, ar fi avut altă înfăţişare. 

Puțin după aceea, soarele coborând din ce în ce către vest, 
pata dispăru. Să fi fost într-adevăr vreo stâncă înaltă, sau 
mai degrabă pata aceea albicioasă nu era decât reflexul 
luminos al apelor? Şi Jacques şi Moko se opriră la ipoteza 
aceasta, măcar că Briant se îndoia. 

Explorarea fiind terminată, coborâră toţi trei din nou la 
gura lui East-river, unde era ancorată iola. Jacques adună 
uscături de pe sub copaci şi aprinse focul, în timp ce Moko 
se pregătea să frigă păsările vânate. 


Pe la şapte seara, după ce mâncară cu poftă, Jacques şi 
Briant merseră pe plajă în aşteptarea fluxului, ca să poată 
pleca. 

Moko, pe de altă parte, o luă pe ţărmul râului în sus să 
adune migdale de pin. 

Când se înapoie la gura râului, se întunecase. În larg, 
marea încă mai era luminată de ultimele raze de soare, în 
timp ce ţărmul era năpădit de umbrele înserării. 

Când Moko ajunse la iolă, Briant şi Jacques încă nu se 
întorseseră, dar fiindcă nu puteau fi departe, n-avea de ce fi 
îngrijorat. 

Moko fu însă foarte mirat auzind gemete şi în acelaşi timp 
o voce mâniată. Nu se înşela, vocea era a lui Briant. Să fi 
fost cei doi fraţi în primejdie? Moko alergă înspre plajă, 
după ce coti pe după ultimele stânci care închideau micul 
port. Deodată rămase locului şi nu îndrăzni să mai 
înainteze: Jacques era în genunchi în faţa lui Briant. Părea 
că-l imploră, că-i cere iertare. El gemea, aşadar... 

Dintr-un sentiment de discreţie, Moko ar fi vrut să se 
întoarcă. Dar prea târziu! Auzise şi înţelesese tot. Ştia acum 
care era greşeala de care se făcuse vinovat Jacques şi pe 
care o mărturisise fratelui său, care nu înceta să-i spună: 

— Nenorocitule!... Tu, care va să zică... tu ai făcut asta!... 
Tu eşti cauza... 

— lartă-mă, frate... iartă-mă! 

— De-asta stăteai tu departe de ceilalţi!... De-asta ţi-era 
frică de ei!... Ah, de n-ar afla vreodată!... Nu! Niciun 
cuvânt!... Nici un cuvânt!... Nimănui! 

Moko ar fi dat mult să nu fi aflat taina. Acum însă i-ar fi 
fost atât de greu să se prefacă faţă de Briant! Iată de ce, 
când peste câteva minute îl găsi singur lângă iolă, îi spuse: 

— Briant, îmi pare rău, dar am auzit... 

— Cum, ştii că Jacques...? 

— Da, şi trebuie să-l ierţi! 

— Dar ceilalţi or să-l ierte? 


— Poate că da, răspunse Moko. În orice caz, mai bine să nu 
afle. Eu am să tac, fii sigur. 

— Ah, dragul meu Moko! Şi Briant îi strânse mâna. 

Timp de două ore, până la îmbarcare, Briant nu-i adresă 
nici un cuvânt lui Jacques, care, de altfel, rămase la piciorul 
stâncii, şi mai abătut acum, de când, încolţit de Briant, 
trebuise să-i mărturisească totul. 

Pe la zece seara, începând fluxul, Briant, Jacques şi Moko 
se suiră în iolă. De cum o desprinseră de mal, curentul o şi 
împinse cu putere. Luna, care răsărise puţin după apusul 
soarelui, lumina de ajuns cât să poată înainta fără grijă 
până la miezul nopţii, când se produse acalmia şi fură 
nevoiţi să ia vâslele, cu care totuşi înaintau mult mai greu. 
Timp de o oră nu străbătură decât o milă în susul râului. 

Briant fu de părere să se oprească mai bine până în zori şi 
să aştepte din nou fluxul - ceea ce şi făcură. La şase 
dimineaţa porniră din nou, iar pe la nouă fură iarăşi în faţa 
lacului. 

Acolo, Moko înălţă pânza şi cu o briză bună se îndreptă 
direct înspre French-den. 

Pe la şase seara, după ce străbătură cu bine lacul, fără ca 
Briant şi Jacques să mai schimbe o vorbă, Garnett, care 
pescuia pe marginea lacului, îi zări. Câteva clipe mai târziu, 
iola acosta la malul pietruit, unde Gordon aştepta cu 
nerăbdare întoarcerea tovarăşilor săi. 

Capitolul XVIII. 

BALIA DE EXTRAS SARE. PICIOROANGE. 

EXCURSIE LA SOUTH-MdORS. APROVIZIONĂRI DE 
IARNĂ. DIFERITE JOCURI. ÎNTRE DONIPHAN ŞI BRIANT. 
GORDON INTERVINE. 

ÎNGRIJORARE PENTRU VIITOR. ALEGERILE DE LA 10 
IUNIE. 

Cumpănind scena dintre el şi fratele său Jacques, Briant se 
gândi ca e mai bine să tacă, chiar faţă de Gordon. Le 
povesti, aşadar, colegilor adunaţi în hol doar cele văzute în 
cursul expediției. Le descrise coasta de răsărit a insulei 


Chairman, pe porţiunea care forma golful Deception, şi 
cursul lui East-river printre pădurile din vecinătatea lacului 
- păduri atât de bogate în copaci care nu-şi schimbă frunza. 
Le spuse că o aşezare pe litoralul din est ar fi fost mai 
avantajoasă, fără să fie însă de părere să părăsească 
French-den-ul. În ce priveşte porţiunea aceea de Pacific, 
nici un pământ nu se vedea în zare. Briant le vorbi totuşi de 
pata aceea albicioasă pe care o zărise în larg şi a cărei 
apariţie deasupra orizontului nu şi-o explica. Să fie oare o 
simplă învolburare de aburi? Ar merita să mai controleze o 
dată, cu prima expediţie la Deception-bay. Pe scurt, ce e 
sigur e că insula Chairman nu era învecinată cu nici un 
uscat în ţinuturile acelea şi fără îndoială că sute de mile îi 
despărţeau de continent ori de arhipelagurile cele mai 
apropiate. 

Trebuia, aşadar, până la vreun ajutor din afară, căci altul, 
prin ei înşişi, nu le stătea în putinţă, să ia viaţa în piept. Se 
puseră dar din nou pe muncă. Cel mai mult le dădu de lucru 
grija pentru iarna ce avea să vină. Briant muncea mai cu 
râvnă ca niciodată. Se simţea însă că devenise mai puţin 
comunicativ, şi, ca şi fratele său, începuse să stea mai 
deoparte. Gordon, dându-şi seama de schimbare, văzu de 
asemenea cum Briant îl împingea pe Jacques oriunde era 
nevoie de un curaj mai mare, oriunde pândea vreo 
primejdie - iar Jacques parcă abia aştepta. Totuşi, cum 
Briant nu scotea nici un cuvânt, Gordon se abţinu să-l 
întrebe, cu toate că avea toate motivele să creadă că 
avusese loc o explicaţie între fraţi. 

Trecu şi luna februarie, cu treburi de tot felul. Când Wilcox 
dăduse de ştire că somonii se refugiau înspre apele dulci 
ale lacului, prinseră cu ajutorul unor plase întinse de-a 
curmezişul râului Zeelanda o mulţime de somoni. Ca să-i 
poată însă conserva, aveau nevoie de o cantitate mai mare 
de sare, pentru care merseră în câteva rânduri la golful 
Sloughi, unde Baxter şi Briant amenajară o baltă pentru 
sare: un simplu pătrat săpat între dune de nisip, unde sarea 


avea să se depună prin evaporarea apei de mare sub 
acţiunea razelor solare. 

În primele cincisprezece zile din martie, trei-patru din 
colonie explorară o parte din ţinutul de mlaştini South- 
Moors, care se întindea pe malul stâng al râului Zeelanda. 
Ideea fusese a lui Doniphan şi, la indicaţiile lui, Baxter făcu 
mai multe perechi de picioroange, folosindu-se de câteva 
prăjini din lemn uşor. Cum smârcurile acestea erau pe 
alocuri acoperite cu un strat subţire de apă, suit pe 
picioroange puteai trece cu bine şi ajunge din nou pe uscat. 

În dimineaţa de 17 aprilie, Doniphan, Webb şi Wilcox, 
după ce au traversat râul cu iola, debarcară pe ţărmul 
stâng, purtând puştile pe umăr. Ba încă Doniphan se 
înarmase cu carabina aflată în arsenalul lui French-den, 
gândind că era cea mai nimerită ocazie s-o întrebuinţeze. 

De cum debarcară pe țărm, se şi suiră pe catalige ca să 
poată câştiga înălţimea necesară pentru a fi deasupra apei 
ridicate de flux. Phann îi însoțea. Lui nu-i trebuiau catalige, 
nici nu se temea să-şi ude labele alergând încoace şi încolo 
prin bălțile de apă. 

După ce străbătură vreo milă înspre sud-vest, Doniphan, 
Wilcox şi Webb ajunseră la locul uscat al ținuturilor de 
mlaştini. Atunci îşi scoaseră picioroangele, ca să 
urmărească mai în voie vânatul. 

Întins nesfârşit de mlaştini, pe care ochiul zadarnic ar fi 
căutat să-l cuprindă - decât doar în est, unde marea se 
boltea albastră la orizont. 

Şi cât vânat la suprafaţa întinsului acestuia din South- 
moors! Becaţe, lişiţe, rațe, cârstei, sitari şi potârnichi cu 
miile, rațe sălbatice polare, mai căutate pentru puf decât 
pentru carne, dar care, preparate cum trebuie, erau bune. 
Doniphan şi ceilalţi ar fi putut prinde sute din puzderia de 
păsări de baltă fără să piardă o singură alice, dar se 
mulţumiră cu câteva duzini de păsări, pe care Phann le 
adună de prin băltoacele mai mari. 


Şi totuşi Doniphan fu ispitit să împuşte unele păsări care 
nici măcar n-aveau să fie puse la masă, cu tot talentul 
culinar al lui Moko. Erau aşa-zişii „thinocori” din familia 
stârcilor, cu o egretă de pene strălucitoare pe cap. Dacă 
vânătorul nostru se reţinu de astă dată - căci ar fi însemnat 
să strice gloanţele chiar degeaba - totuşi nu mai putu 
rezista când văzu un stol de flamingo de culoarea focului, 
păsări de apă sălcie, dar cu o carne delicioasă, ca de 
prepeliţă. Păsările acestea stăteau locului, înşirate ca la 
paradă şi bine păzite de santinele tot din neamul lor 
păsăresc, care scoaseră un strigăt ca de trâmbiţă când 
simţiră primejdia. Văzând aşa minune de specimene de 
ornitologie ale insulei, Doniphan, stârnit, îşi dădu drumul 
instinctelor, iar Wilcox şi Webb se arătară tot atât de 
nesăbuiţi. lată-i dar avântându-se fără nici un rost după 
păsări. Nici măcar nu ştiau că, dacă s-ar fi apropiat fără să 
fie văzuţi, după un foc de puşcă ar fi putut prinde câţi 
flamingo ar fi vrut, căci un foc de armă are darul să-i 
ţintuiască locului, nu să-i pună pe fugă. 

Aşadar, zadarnic încercară Doniphan, Webb şi Wilcox să 
fugărească frumuseţea de palmipede care măsurau patru 
picioare în lungime, din vârful ciocului până-n vârful cozii. 
De îndată ce au primit semnalul semenilor lor, stolul s-a 
făcut nevăzut, luând-o către miazăzi, fără speranţa să-i mai 
poţi ajunge nici chiar cu carabina cu tragere lungă. 

Totuşi, cei trei vânători se înapoiară cu destul vânat cât să 
nu le pară rău de plimbarea prin bălțile din sud. 

Când ajunseră la mlaştini, îşi puseră din nou picioroangele 
şi merseră până la malul râului, hotărâți să se mai întoarcă 
pe aci de îndată ce va da frigul, căci atunci se vânează şi 
mai bine. 

Gordon, pe de altă parte, nu aştepta să înceapă gerul 
pentru ca să se îngrijească de căldură. Mai aveau de adus 
lemne, nu glumă, pentru ca să încălzească şi staulul, şi 
coteţul de păsări. Puseră dar la cale o mulţime de drumuri 
până la Bog-woods. Căruciorul cu cei doi guanaci înhămaţi 


la el sui şi cobori malul de câteva ori pe zi, timp de 
cincisprezece zile. Putea să ţină iarna acum şi şase luni, şi 
cât o voi; cu câtă stivă de lemne şi câtă untură de focă 
aveau, nu le mai păsa celor de la French-den nici de frig, 
nici de întuneric. 

Nu înseamnă însă că dacă făceau treburi gospodăreşti nu- 
şi urmau şi programul de studii. Elevii cei mari ţineau cu 
schimbul cursuri pentru cei mici. La conferințele care aveau 
loc de două ori pe săptămână, Doniphan îşi tot dădea unele 
ifose de superioritate, lucru care nu-l făcea prea simpatic. 
În afară de cercul lui obişnuit, era ocolit de ceilalţi. Şi totuşi, 
el trăgea nădejde ca peste două luni, când Gordon înceta de 
a fi preşedinte, să poată fi el şef al coloniei. Încrezut în sine, 
i se părea că e un merit care-i revenea de drept. Nu i s-a 
făcut oare destulă nedreptate că nu l-au ales de la început? 
Wilcox, Webb şi Cross îl încurajau cum se pricepeau şi ei, 
mai căutau pe ici pe colo să vadă ce părere aveau ceilalţi în 
privinţa viitoarei alegeri şi erau siguri de succesul lui 
Doniphan. 

Totuşi Doniphan nu se bucura de multă simpatie printre 
colegi. Cei mici, mai ales, nu erau pentru el, nici pentru 
Gordon, de altfel. 

Gordon simţea toate astea şi, cu toate că avea dreptul să 
fie reales, nu ţinea, cum s-a mai spus, la şefie. Îşi dădea 
seama că severitatea cu care condusese în „anul său de 
preşedinţie” nu era făcută să-i aducă voturi. Purtarea sa 
cam dură, spiritul său practic displăcuseră uneori - iar 
Doniphan spera ca aceasta să-i fie de folos. Cu siguranţă că 
alegerile n-aveau să se ţină fără rivalități. 

Cei mici îi reproşau în primul rând lui Gordon că făcea 
prea multă economie de zahăr când era vorba de dulciuri. 
Apoi îi certa când se-ntorceau la French-den cu hainele 
rupte ori pătate, sau cu găuri în pantofi, greu de reparat şi 
care făceau şi mai gravă problema încălțămintei. Apoi, când 
mai era vorba şi de nasturi pierduţi - să te ţii observaţii şi 
pedepse! Veşnic şi veşnic erau certuri pentru nasturii de la 


haină sau de la pantaloni, şi Gordon le făcea în fiecare seară 
numărătoarea, iar dacă lipseau, nu le dădea desertul sau îi 
punea la colţ. Briant le lua atunci apărarea, când lui 
Jenkins, când lui Dole, şi asta-l făcea grozav de iubit. Apoi 
micuţii mai ştiau că cei doi de la oficiu, Service şi Moko, 
ţineau trup şi suflet cu Briant şi că, dacă Briant va fi 
vreodată şeful insulei Chairman, au să-şi lingă degetele de 
atâtea bunătăţi şi dulciuri. 

Ca să vezi cum stau lucrurile pe lume! La urma urmei, 
colonia aceasta de copilandri nu era o imagine a societăţii, 
iar celor mici nu le place, oare, s-o facă pe „oamenii mari” 
încă de la începutul vieţii? 

Pe Briant, toate chestiunile astea îl lăsau rece. Muncea 
fără preget şi fără încetare şi nu-l cruța pe Jacques cu 
nimic. Ei erau primii la lucru, ei plecau cei din urmă, ca şi 
când ei doi aveau mai mult ca oricine o datorie de plătit. 

Ziua însă nu era folosită în întregime numai pentru 
învăţătură. Programul prevedea şi câteva ore de recreaţie. 
Nu poate fi ceva mai bun pentru sănătate decât să te 
destinzi în exerciţii de gimnastică Mari şi mici făceau 
gimnastică: se suiau în copaci, căţărându-se până la întâile 
crengi pe frânghii încolăcite în jurul trunchiului. Săreau la 
distanţe mari, sprijinindu-se în prăjini lungi, se scăldau în 
lac, şi cei care nu ştiau să înoate au învăţat repede. Se 
întreceau la fugă, cu premii pentru învingători, făceau 
exerciţii de aruncare cu bolas-ul şi cu lasso-ul. 

Mai organizau şi alte jocuri, din cele atât de obişnuite la 
tineretul din Anglia. În afară de cele pomenite mai înainte, 
mai erau: crochetul, „rounders” - în care mingea e trimisă 
cu un băţ lung către nişte ţăruşi înfipţi în cele cinci colţuri 
ale unui vast pentagon regulat - sau jocul cu „discuri”, care 
cere multă putere şi îndemânare în braţ şi agerime a 
ochiului. Dar se cuvine să fie descris mai amănunţit jocul 
acesta, pentru că ela dat loc într-o zi unei scene foarte 
supărătoare între Briant şi Doniphan. 


Era în ziua de 25 aprilie, după-amiază. Împărţiţi în două 
tabere, opt jucători în total, Doniphan, Webb, Wilcox şi 
Cross de o parte, Briant, Baxter, Garnett şi Service de alta, 
făceau o partidă de discuri pe peluza terenului de sport. 

Pe suprafaţa netedă a terenului, doi ţăruşi de fier fuseseră 
împlântaţi la o distanţă de circa cincizeci de paşi unul de 
altul. Fiecare jucător avea câte două discuri de metal, 
găurite în centru şi subţiate către marginile exterioare. 
Fiecare jucător trebuia să arunce de două ori, pe rând, câte 
un disc, cu aşa îndemânare, încât primul disc să cadă ca un 
inel pe ţăruş, iar al doilea disc pe al doilea ţăruş. Dacă 
reuşea să intre pe un singur ţăruş, câştiga două puncte; 
dacă intra pe amândouă - patru. Dacă discurile doar 
atingeau ambii ţăruşi, înregistrau două puncte pentru 
amândouă aruncăturile, iar dacă se opreau imediat lângă 
amândoi ţăruşii, se câştiga un singur punct. 

În ziua aceea, jocul era mai încordat ca întotdeauna, poate 
din cauză că Doniphan fiind în tabăra opusă celei a lui 
Briant, fiecare îşi punea în joc toată ambiția. 

Jucaseră două partide. Briant, Baxter, Garnett şi Service o 
luaseră înainte cu un punct; câştigaseră prima cu şapte 
puncte, în timp ce adversarii o câştigaseră pe a doua, dar 
numai cu şase puncte. Acum se desfăşura lupta decisivă. Şi 
cum amândouă taberele ajunseseră în această a treia 
partidă la câte cinci puncte, mai rămâneau de lansat numai 
două discuri. 

— E rândul tău, Doniphan, spuse Webb. [in-te bine! E 
ultimul nostru disc! Nu te lăsa! 

— Fii pe pace! răspunse Doniphan. 

Îşi luă poziţia studiată, cu picioarele bine depărtate, unul 
înaintea celuilalt, cu discul în mâna dreaptă, cu bustul uşor 
înclinat spre stânga, ca să fie mai sigur pe mişcare. 

Se vedea cum ţine morţiş ca el să câştige, şi juca cu dinţii 
strânşi, cu faţa puţin palidă, cu privirea fixă şi sprâncenele 
încruntate. 


După ce ochi cu atenţie, făcu vânt discului, aruncându-l cu 
putere, căci ţinta era la cincizeci de paşi. 

Discul atinse doar marginea ţăruşului, în loc să intre pe el 
în jos, şi căzu alături, ceea ce-i mări doar cu un punct şansa 
- adică rezultă şase puncte în total. 

Doniphan nu-şi stăpâni un gest de mânie şi lovi cu piciorul 
în pământ. 

— Supărător lucru! spuse Cross. Dar încă nu suntem 
bătuţi, Doniphan! 

— Cred şi eu! sări Wilcox. Discul tău e lângă ţăruş şi afară 
de cazul când discul lui Briant intră chiar pe ţăruş, mai 
multe şanse ca tine tot nu are! 

Într-adevăr, dacă discul pe care l-ar fi lansat Briant - căci 
era acum rândul lui - nu ar fi intrat pe ţăruş în jos, echipa 
lui ar fi pierdut partida, căci n-ar fi putut fi mai aproape de 
ţăruş decât al lui Doniphan. 

— la seama, ocheşte bine! strigă Service către Briant. 

Acesta nu răspunse, gândind să nu-l înfurie pe Doniphan. 
Câştigul, el nu-l voia pentru persoana lui, ci pentru 
partenerii din echipă. 

Îşi luă şi el poziţia şi trimise discul cu atâta dibăcie, încât 
acesta căzu drept peste ţăruş şi se lăsă în jos ca un inel. 

— Şapte puncte! strigă Service, triumfător. Am câştigat 
partida! Am câştigat partida! 

Doniphan însă veni degrabă. 

— Nu, n-aţi câştigat partida! spuse. 

— Cum asta? întrebă Baxter. 

— Pentru că Briant a trişat. 

— Trişat? întrebă Briant, pălind sub asemenea învinuire. 

— Da! Trişat! spuse Doniphan. Briant a depăşit linia de 
plecare! Era cu doi paşi mai în faţă. 

— Nu e adevărat! sări Service. 

— Nu e adevărat! răspunse Briant. Chiar de-ar fi fost 
adevărat, ar fi fost din greşeală, deci nu permit ca Doniphan 
să mă acuze că am trişat! 

— Poftim! „Nu permite”! zise Doniphan, dând din umeri. 


— Nu, răspunse Briant, care nu se mai putea stăpâni. Şi 
mai întâi de toate am să-ţi dovedesc că picioarele mi-au fost 
pe poziţia reglementară. 

— Da! Da! strigară Baxter şi Service. 

— Nu! Nu! strigară Webb şi Cross. 

— Uite aici urma pantofilor pe nisip! răspunse Briant. Şi 
cum Doniphan ştie perfect de bine că e aşa, de data asta am 
să-i spun eu că a minţit. 

— Minţit! strigă Doniphan, care se apropie pe încetul de 
Brianit. 

Webb şi Cross îl urmau din spate, ca să-l susţină, în timp ce 
Service şi Baxter stăteau gata să-l ajute pe Briant în caz că 
se va ajunge la încăierare. 

Doniphan îşi şi luase poziţia de box, dezbrăcându-se de 
haină, cu mânecile suflecate până la coate şi cu batista 
înnodată în jurul pumnului. 

Briant, care-şi regăsise sângele rece, stătea neclintit, vădit 
dezgustat să se bată cu un coleg şi să dea asemenea 
exemplu coloniei. 

— Destul de rău, Doniphan, că m-ai insultat, îi spuse, şi 
mai rău acum că mă provoci! 

— Ce spui! răspunse Doniphan, pe un ton de biciuitor 
dispreţ. Într-adevăr, e rău să provoci pe unul care nu se 
pricepe să răspundă unei provocări! 

— Dacă nu răspund e pentru că nu se cade. 

— Nu, nu răspunzi pentru că ţi-e frică! 

— Frică?... Mie...?! 

— Da, pentru că eşti un laş! 

Briant, suflecându-şi mânecile, înaintă hotărât spre 
Doniphan. Cei doi adversari erau faţă-n faţă. La englezi, 
chiar şi în pensioane, boxul făcea parte oarecum din 
educaţie. Şi, lucru ciudat, tocmai băieţii mai tineri şi mai 
antrenați se dovedesc a fi mai îngăduitori şi mai cu tact 
decât alţii care caută în toate prilej de ceartă. 

Briant era cu totul împotriva schimbului acestuia de pumni 
care iau drept ţintă faţa. Se găsea dar în inferioritate faţă 


de adversarul lui, un pugilist exersat, cu toate că amândoi 
erau de aceeaşi vârstă, de aceeaşi talie şi de aceeaşi forţă 
musculară. 

Erau gata de luptă şi de primul asalt, când Gordon, 
chemat în grabă de Dole, alergă să-i despartă. 

— Briant!... Doniphan!... strigă el. 

— M-a făcut mincinos! spuse Doniphan. 

— După ce m-a acuzat că am trişat şi m-a făcut laş, 
răspunse Briant. 

Băieţii se strânseseră în jurul lui Gordon, în timp ce cei doi 
adversari făcură câţiva paşi îndărăt, Briant cu braţele 
încrucişate, iar Doniphan în poziţia de box. 

— Doniphan, îl mustră Gordon, eu îl cunosc bine pe Briant. 
EI n-a putut să-ţi caute pricină! Sigur că tu l-ai provocat! 

— Ce spui, Gordon? răspunse Doniphan. Mă aşteptam! 
întotdeauna pe mine mă acuzi! 

— Da... când eşti de vină! răspunse Gordon. 

— Fie! zise Doniphan. Eu una ştiu. Oricare din noi ar avea 
dreptate, dacă Briant refuză să se bată, îl declar laş. 

— Iar tu, Doniphan, spuse Gordon, eşti un element rău, 
care dai un exemplu de neiertat colegilor tăi! Cum! În 
situaţia grea în care ne găsim, mai poate fi vorba ca unul 
din noi să împingă la dezbinare?! Şi să caute întruna pricină 
celui mai bun dintre noi toţi? 

— Briant, mulţumegşte-i lui Gordon! exclamă Doniphan. Şi 
acum, în gardă! 

— Ei bine, nu! Ajunge! se răsti Gordon. În calitatea mea de 
şef, mă opun la orice acte de violenţă între voi! Briant, treci 
înăuntru! Iar tu, Doniphan, varsă-ţi mânia unde-i vrea şi 
întoarce-te numai când vei fi în stare să înţelegi că dacă nu- 
ţi dau dreptate e pentru că e de datoria mea să nu ţi-o dau. 

— Da! Da! strigară toţi, afară de Webb, Cross şi Wilcox. 
Trăiască Gordon! Trăiască Briant! 

În faţa unei astfel de majorităţi, nu-i mai rămânea decât să 
se supună. Briant se duse în hol, iar seara, când Doniphan 
se întoarse la culcare, renunţară să mai vorbească de cele 


petrecute. Dar simţeai cum coace în el o ură aprigă 
împotriva lui Briant, simţeai că la prima ocazie nu va uita să 
răspundă cum se cuvine lecţiei pe care i-o dăduse Gordon. 
De altfel, nici nu vru să audă de vreo împăcare. 

Erau într-adevăr un prilej de mâhnire rivalităţile astea 
care amenințau liniştea coloniei. Doniphan, având de partea 
lui pe Wilcox, Webb şi Cross, gata să-i dea dreptate în orice 
împrejurare, nu devenea o primejdie de dezbinare în viitor? 

Din ziua aceea, totuşi, nu s-a mai vorbit despre 
întâmplarea petrecută. Nimeni n-a mai făcut vreo aluzie la 
neînţelegerea dintre cei doi adversari, ci şi-au văzut ca şi 
mai înainte de pregătirile în vederea iernii. 

De altfel, iarna nu s-a lăsat mult aşteptată. În prima 
săptămână din mai, frigul se făcu destul de simţit încât să-l 
determine pe Gordon să se îngrijească de sobele din hol ca 
să ardă zi şi noapte. Ba în curând fu nevoie să încălzească şi 
staulul din ogradă, precum şi adăpostul păsărilor, care erau 
în sarcina lui Service şi a lui Garnett. 

La epoca aceasta, parte din păsări se pregăteau să 
emigreze în stoluri. Înspre ce ţinuturi? De bună seamă 
înspre ţinuturi mai nordice ale Pacificului sau ale 
continentului american, cu clima mai blândă decât a insulei 
Chairman. Printre ele, în primul rând erau rândunelele, 
minunatele păsări călătoare care cu atâta uşurinţă parcurg 
distanţe enorme. Obsedat întruna de gândul cum să se 
înapoieze în patrie, lui Briant îi veni ideea să se folosească 
de plecarea rândunelelor ca să poată da ştiri despre starea 
naufragiaţilor de pe vasul Sloughi. Cum rândunelele veneau 
până în cămară să-şi facă cuibul, nu-i fu greu să prindă 
câteva duzini din specia aşa-zisă „rândunele rustice”. La 
gâtul lor atârnă câte un săculeţ de pânză cu un bileţel în 
care indica aproximativ cam în ce parte a Pacificului ar 
putea fi căutată insula pe care se aflau, rugind stăruitor să 
se vestească aceasta la Auckland, capitala Noii Zeelande. 
Apoi dădu drumul rândunelelor, petrecându-le cu privirea 


în timp ce dispăreau înspre nord-est şi spunându-le cu 
emoție: „La revedere!” 

Foarte slabă nădejde de scăpare, dar, oricât de puţin 
probabil ar fi fost ca unul din bileţele să ajungă în vreo 
mână de om, Briant avea dreptate să se agaţe şi de un pai. 

La 25 mai căzu întâia zăpadă, aşadar cu câteva zile mai 
devreme decât în anul trecut. Trebuiau să se aştepte la o 
iarnă şi mai grea? N-ar fi fost exclus. Din fericire se 
îngrijiseră din vreme să aibă căldură, lumină şi de-ale gurii 
pe luni şi luni înainte, fără să mai vorbim de vânatul din 
South-moors care se abătea în vreme de iarnă pe țărmurile 
râului Zeelanda. Cu câteva săptămâni mai înainte fuseseră 
împărţite hainele groase, iar Gordon se îngrijea de igienă. 

În aceste ultime săptămâni, la French-den domnea o mare 
emoție, care înfierbânta şi mai mult minţile tinerilor. Într- 
adevăr, la 10 iunie se încheia anul de când Gordon fusese 
numit şef al coloniei. De aici, tratative, demersuri, intrigi 
chiar, o stare de nelinişte care-i cuprinsese pe toţi. Gordon, 
se ştie, se ţinea deoparte. cât despre Briant, nici prin gând 
nu i-ar fi trecut că ar putea fi şeful unei colonii. 

În fond, dar fără să arate, cel pe care-l preocupa cel mai 
mult alegerea era Doniphan. E sigur că, datorită 
inteligenţei lui şi curajului, pe care nimeni nu i le contesta, 
ar fi avut toate şansele să fie ales, de n-ar fi fost atât de 
înfumurat, de autoritar şi de invidios. 

Şi totuşi, fie că era ferm convins că-i urmează lui Gordon 
la şefie, fie că din mândrie nu voia să aibă aerul că cere săi 
se dea voturi, se ţinea în aparenţă deoparte. Dar ceea ce nu 
făcea el pe faţă făceau Wilcox, Webb şi Cross pe sub mână, 
cerând celorlalţi, mai ales celor mici - care contau cel mai 
mult - să-şi dea votul pentru Doniphan. Şi, cum nu se 
pronunţase nici un nume, Doniphan îşi vedea alegerea 
asigurată. 

Sosi şi ziua de 10 iunie. În după-amiaza zilei aveau să 
deschidă urna. Fiecare trebuia să scrie pe un bileţel numele 
celui pe care credea de cuviinţă să-l aleagă. Cel care 


întrunea cele mai multe voturi, era ales. Cum colonia era 
formată din paisprezece membri - căci Moko, fiind negru, 
nu avea dreptul să-şi exercite mandatul de alegător - 
însemna că şapte voturi plus unu, pe acelaşi nume, 
decideau alegerea noului şef. 

Urna fu deschisă la ora două, sub preşedinţia lui Gordon, 
cu acea gravitate specifică anglo-saxonilor în asemenea 
ocazii. 

Şi, la numărătoare, rezultatul fu următorul: 

Briant.8 voturi. 

Doniphan.3 voturi. 

Gordon.1 vot. 

Nici Gordon, nici Doniphan n-au vrut să ia parte la alegeri. 
Cât despre Briant, el votase pentru Gordon. 

La auzul rezultatului, Doniphan nu-şi putu ascunde 
dezamăgirea şi necazul. Briant, foarte mirat de majoritatea 
de voturi în favoarea lui, fu gata să refuze cinstea ce i se 
făcea, dar se vede că un gând îi fulgeră prin minte, căci, 
uitându-se la Jacques, zise: 

— Vă mulţumesc, prieteni, primesc! 

Din ziua aceea, Briant avea să fie timp de un an şeful 
coloniei din insula Chairman. 

Capitolul XIX. 

CATARGUL DE SEMNALIZARE. GERURI MARI. 
FLAMINGO-UL. PATINAJUL. 

ÎNDEMÂNAREA LUI JACQUES. NESUPUNEREA LUI 
DONIPHAN ŞI A LUI CROSS. CEAŢA. 

JACQUES PRINS DE CEŢURI. SALVELE DE TUN DIN 
FRENCH-DEN. PUNCTELE NEGRE. 

PUTEREA LUI DONIPHAN. 

Alegându-l pe Briant, colegii au ţinut să-i dovedească 
recunoştinţa lor pentru firea lui atât de îndatoritoare, 
pentru curajul şi devotamentul de care dăduse dovadă ori 
de câte ori fusese în joc soarta coloniei şi interesele tuturor. 
Din ziua când şi-a luat asupra lui conducerea schoonerului 
pe întreg parcursul dintre Noua Zeelandă până în insula 


Chairman, Briant nu s-a dat înapoi de la nici o primejdie şi 
de la nici o osteneală. Toţi îl iubeau, mari şi mici - mai ales 
cei mici, care îl şi votaseră în unanimitate pentru dragostea 
cu care veghease asupra lor toată vremea. Doar Doniphan, 
Cross, Wilcox şi Webb se încăpăţânau să nu-i recunoască 
meritele, şi totuşi, în sinea lor ştiau foarte bine cât sunt de 
nedrepţi faţă de cel mai plin de calităţi dintre ei. 

Cu toate că-şi dădea seama cât avea să înăsprească 
neînțelegerile dintre ei alegerea aceasta şi cu toate că se 
temea ca Doniphan şi cercul lui să nu ia vreo hotărâre 
necugetată, Gordon ţinu totuşi să-l felicite pe Briant. Cinstit 
din fire, Gordon simţea, pe de o parte, că pe drept se cădea 
ca Briant să fie ales, iar pe de altă parte era mulţumit că în 
viitor nu avea să se mai ocupe decât de contabilitatea 
coloniei. 

Din ziua aceea însă, Doniphan şi cercul lui se arătară în 
mod vădit potrivnici, cu toate că Briant îşi dădea toată 
silinţa ca să nu-i nemulţumească cu nimic. 

Cât despre Jacques, era destul de surprins că Briant 
primise şefia. 

— Cum, ai primit?... îi zise fără să-şi termine gândul, pe 
care Briant îl completă însă pe şoptite 

— Da, pentru că vreau să-mi stea în putinţă să facem 
amândoi şi mai multe ca să răscumpărăm greşeala ta! 

— Îţi mulţumesc, frăţioare, spuse Jacques, şi te rog nu mă 
cruța! 

A doua zi, viaţa îşi reluă cursul obişnuit pe care zilele lungi 
de iarnă îl făceau atât de monoton. 

Acum, înainte ca gerurile mari să facă imposibile alte 
drumuri la golful Sloughi, Briant luă o măsură care putea să 
prindă bine. 

Se ştie că pe una din cele mai înalte creste ale falezei 
ridicaseră un catarg de semnalizare cu un pavilion, care 
desigur că, bătut întruna de furtunile din larg, se 
transformase în zdrenţe. Era nevoie să-l înlocuiască aşadar 
cu un dispozitiv care să reziste la vijeliile şi viforniţele de 


iarnă. După sfatul lui Briant, Baxter construi un fel de 
balon, împletit din papura aceea flexibilă care creştea din 
belşug în mlaştini şi care, fiind atât de suplu şi cu spaţii, ar 
fi rezistat când vântul ar fi trecut prin el. Lucrul odată 
terminat, făcură un ultim drum la golf, în ziua de 17 iunie, şi 
în loc de pavilionul Angliei, Briant instală acest nou semnal, 
vizibil pe o rază de mai multe mile. 

Se apropia şi timpul când Briant şi „supuşii săi” aveau să 
ierneze luni şi luni, închişi în grotă. Termometrul cobora în 
fiecare zi tot mai mult, semn că vor fi geruri de lungă 
durată. 

Briant puse să tragă iola pe țărm, adăpostind-o în colţul 
falezei, unde o acoperiră cu o pânză groasă, pentru ca 
uscăciunea să nu-i descleieze încheieturile. Apoi Baxter şi 
Wilcox întinseră laţuri pe lângă ogradă şi mai săpară şi alte 
gropi la marginea pădurii, pentru capcane. În sfârşit, 
întinseră din nou plase pe prăjini pe malul stâng al râului 
Zeelanda, astfel încât păsările de baltă să se încurce în 
ochiurile plaselor când, fugind de furtunile din sud, s-or 
abate spre mijlocul insulei. 

Între timp, Doniphan, cu încă doi-trei dintre colegi, suiţi pe 
picioroange, străbăteau mlaştinile din miazăzi de unde 
niciodată nu se întorceau cu mâinile goale, scutind totodată 
şi alicele, căci în privinţa munițiilor Briant era la fel de 
chibzuit ca şi Gordon. 

În primele zile din iulie, râul începu să îngheţe. Sloiurile 
care se formară pe lac o porniră în jos pe râu şi se 
îngrămădiră cu încetul mai jos de French-den, făcând 
zăpor, aşa încât tot râul nu mai fu decât o gheaţă groasă. 
Cu gerul care persista şi care ajunsese la 12* sub zero, 
desigur că şi lacul avea să îngheţe în întregime. Într-adevăr, 
după un şir de rafale neîntrerupte, care stânjeniră 
întrucâtva îngheţul, vântul începu să sufle din sud-est, cerul 
se lumină şi termometrul cobori sub - 20*. 

Programul de iarnă fusese reluat, acelaşi ca şi anul trecut. 
Briant se arăta ferm, fără abuz de autoritate. Îl ascultau cu 


toţii bucuros, de altfel - iar Gordon, prin exemplul de 
supunere ce-l dădea, îi înlesnea mult sarcina. De altfel, nici 
Doniphan, cu cercul lui, nu se dădea în lături de la vreo 
muncă. Aveau sarcina să inspecteze zilnic capcanele, 
laţurile, plasele şi cursele de tot felul; făcea parte din 
specialitatea lor, ceea ce nu-i împiedica să facă cerc aparte 
şi să şoptească între ei, neluând parte la vreo convorbire în 
comun, nici chiar în timpul meselor ori în serile lungi de 
iarnă. Să fi pus ceva la cale? Se prea poate. Erau totuşi 
corecţi în totul, nedându-i lui Briant prilej să se plângă, aşa 
că Briant se mulţumi doar să fie nepărtinitor şi să ia asupră- 
şi sarcinile cele mai grele şi mai ingrate, necruţându-l nici 
pe fratele său Jacques, care se lua la întrecere cu el în ceea 
ce priveşte zelul. 

Gordon urmărea schimbarea în bine din caracterul lui 
Jacques, şi Moko se bucura de asemenea văzând că, de 
când cu explicaţia dintre cei doi fraţi, Jacques devenise mai 
comunicativ şi lua şi el parte la jocurile celorlalţi copii. 

Programul de studii umplea lungile ore pe care, din cauza 
frigului, băieţii şi le petreceau în hol. Jenkins, Iverson, Dole 
şi Costar erau în mare progres. Învăţându-i pe ei, cei mari 
se învățau pe ei înşişi. În serile acelea lungi de iarnă, citeau 
cu glas tare povestiri de călătorii, dar Service ar fi preferat 
să citească despre Robinsonii lui. Alteori, acordeonul lui 
Garnett scotea nişte armonii de ţi se zbârlea părul, melodii 
pe care nefericitul amator de muzică le interpreta cu o 
convingere regretabilă. Alţii cântau laolaltă cântece din 
copilărie şi, după ce se săturau de cântat, unul câte unul se 
duceau la culcare. 

Între timp, Briant se gândea în fel şi chip cum să se vadă 
iar în Noua Zeelandă. Asta-l muncea pe el, câtă vreme pe 
Gordon îl preocupa doar cum să organizeze şi mai bine 
colonia de pe insula Chairman. Ca preşedinte, toate 
sforţările lui Briant tindeau către înapoierea în ţară. Nu-i 
ieşea din minte pata aceea albă zărită în largul golfului 
Deception. Să fi fost cumva vreun pământ prin preajma 


insulei? se întreba. Şi, de-ar fi aşa, le-ar fi oare chiar cu 
neputinţă să construiască vreo corabie cu care să încerce 
să ajungă până acolo? 

Dar, ori de câte ori îi vorbea lui Baxter, acesta clătina din 
cap, spunându-i că asta ar fi peste puterile lor. 

Şi Briant nu înceta să spună cu amărăciune: 

— Ah! De ce suntem doar copii, în loc să fim bărbaţi! 

Şi era nemângâiat. 

În nopţile acestea de iarnă, oricât s-ar fi crezut ei la 
adăpost la French-den, tot trecură prin câteva spaime: în 
câteva rânduri, Phann lătră îndelung a primejdie, simțind 
haite de fiare - mai totdeauna şacali - care dădeau târcoale 
ogrăzii. Doniphan şi ceilalţi alergau atunci pe uşa holului şi 
aruncau cu tăciuni aprinşi în jivine, până ce le puneau pe 
fugă. 

De vreo două-trei ori, câţiva jaguari şi cuguari se arătară 
prin preajma grotei, fără să se apropie însă ca şacalii. Pe 
aceştia îi primeau cu focuri de puşcă, cu toate că la distanţa 
de la care trăgeau nu-i puteau omori. Fapt este că apărară 
cu foarte multă greutate ograda. 

La 24 iulie, Moko se arătă şi mai destoinic decât până 
acum în arta culinară, preparând un vânat pe care cu toţii îl 
savurară, unii ca mâncăcioşi, iar alţii ca fini cunoscători. 

Wilcox şi Baxter, care-l ajutau bucuros, nu se mulţumiseră 
să întindă numai curse pentru animale rozătoare ori păsări, 
ci, aplecând unele ramuri flexibile dintre doi copaci mari 
din 'Traps-woods, legaseră de la o creangă la alta laţuri, ca 
nişte adevărate ştreanguri, cu nod care se strânge, pentru 
vânat mai mare. Felul acesta de laţ se pune de obicei ca să 
aţină calea la căpriţe, care, de cele mai multe ori, se prind. 

La 'Traps-woods însă nu se prinsese o căpriţă, ci o 
frumuseţe de flamingo, care, în noaptea de 24, a intrat în 
ochiul laţului, de unde, oricât s-a zbătut, n-a mai putut ieşi. 
A doua zi, când Wilcox trecu pe la curse, găsi flamingo-ul 
spânzurat de ştreangul care se strânsese în jurul gâtului 
când creanga se ridicase. 


Bine jumulit, bine curăţat şi bine împănat cu mirodenii, 
fript şi pătruns pe toate părţile, flamingo-ul fu o minune. Se 
înfruptară cu toţii şi din aripi, şi din pulpe, ba avu fiecare şi 
câte un sfârculeţ din limbă, care este tot ce poate fi mai bun 
pe lume. 

În prima jumătate a lui august avură patru zile de ger 
cumplit. Briant se uita neliniştit la termometrul care 
coborâse la - 30*. Aerul era de o puritate fără seamăn. Şi 
cum se întâmplă adesea la temperaturile scăzute, încetase 
orice adiere de vânt. 

Pe frigul acela nu putea nimeni ieşi din French-den fără să 
se simtă pătruns până la oase. Pe cei mici nu-i lăsau nici să 
scoată capul pe uşă. Nici cei mari, de altfel, nu ieşeau decât 
ca să întreţină zi şi noapte focul din grajd şi de la păsări. 
Din fericire, gerul încetă curând. Pe la 6 august, vântul se 
schimbă iar din vest. Golful Sloughi, cât şi întreg litoralul 
unde naufragiaseră, fu bântuit de furtuni năprasnice, care 
băteau când în plină coastă a falezei, când suflau peste 
coama ei cu o furie nemaivăzută. În grotă totuşi nu s-a 
resimţit. Nici un cutremur de pământ n-ar fi putut să-i 
disloce pereţii trainici. Cele mai cumplite furtuni, care ar fi 
aruncat vase de mare tonaj pe țărm sau care ar fi năruit 
edificii de piatră, se dovedeau neputincioase în a-i dăuna 
falezei. cât despre copacii doborâţi, cu cât erau mai mulţi, 
cu atât mai puţină bătaie de cap pentru tinerii pădurari 
când va fi nevoie să-şi înnoiască provizia de lemne. 

Şi totuşi furtunile astea schimbară cu desăvârşire starea 
atmosferică şi anume puseră capăt gerurilor mari. De 
atunci încolo temperatura se ridică treptat şi, de îndată ce 
vremea se linişti, se statornici la circa 7* sub zero. 

În a doua jumătate a lui august, clima a fost mai blândă, şi 
Briant începu din nou să gospodărească pe afară. La 
pescuit nu se putea merge, căci atât râul cât şi lacul erau 
încă sub un strat gros de gheaţă. Merseră în schimb pe la 
capcane, pe la laţuri şi plase, unde se prindea mult vânat de 


baltă, aşa încât cămara era bine îndestulată cu vânat 
proaspăt. 

De altfel şi ograda avu oaspeţi noi. În afară de familia 
sporită a dropiilor şi a bibilicilor, lama şi-o spori şi ea cu 
cinci iezişori, de care Service şi Garnett aveau mare grijă. 

Aşa stăteau lucrurile când Briant se gândi să profite cât 
timp era încă gheaţă, propunând colegilor o mare partidă 
de patinaj; cu o lamă de fier aplicată pe o talpă de lemn, 
Baxter reuşi să facă câteva perechi de patine. Mai toţi 
băieţii patinaseră de altfel şi mai înainte, căci era unul din 
sporturile frecvente în Noua Zeelandă, oricât ar fi fost de 
aspră iarna. Fură deci încântați să-şi desfăşoare talentul pe 
gheaţa lacului. 

Aşadar, la 25 august, pe la unsprezece dimineaţa, Briant, 
Gordon, Doniphan, Webb, Cross, Wilcox, Baxter, Garnett, 
Service, Jenkins şi Jacques, lăsându-i pe Iverson, Dole şi 
Costar în seama lui Moko şi a lui Phann, plecară din French- 
den să caute locul unde stratul de gheaţă era cât mai neted 
pe o suprafaţă cât mai vastă. 

Briant luase cu el o trompetă de bord pentru ca să-şi 
recheme colonia în caz că vreunii s-ar fi răzleţit, 
depărtându-se prea mult pe lac. Toţi luaseră masa înainte 
de plecare, rămânând să se înapoieze pentru cină. 

Trebuiră să meargă pe țărm în sus aproape trei mile ca să 
găsească un loc bun, căci în preajma lui French-den lacul 
era plin de sloiuri. Abia în dreptul lui Traps-woods se opriră 
în faţa unei vaste întinderi netede, înspre est, cât vedeau cu 
ochii. Minunat câmp de exerciţii pentru o armată de 
patinatori! 

Bineînţeles că Doniphan şi Cross îşi luaseră puştile ca să 
doboare ceva vânat, dacă le pica. Cât despre Briant şi 
Gordon, nicidecum atraşi înspre vânătoare, nu veniseră 
decât cu gândul să împiedice pe ceilalţi să facă imprudenţe. 

Fără îndoială că cei mai buni patinatori erau Doniphan, 
Cross, dar mai ales Jacques, care îi întrecea prin iuţeala cu 


care se deplasa şi prin precizia cu care descria curbe foarte 
complicate. 

Înainte de a se da semnalul de plecare, Briant îi întruni pe 
toţi şi le spuse: 

— Cred că nu mai e nevoie să vă atrag atenţia să fiţi 
prudenţi şi să nu vă ambiţionaţi în întreceri, căci, şi dacă nu 
e primejdie să se rupă gheaţa, tot rămâne primejdia să vă 
rupeţi o mână sau un picior! Şi nu vă depărtaţi! Chiar dacă 
se-ntâmplă să vă duceţi prea departe, nu uitaţi că Gordon şi 
cu mine vă aşteptăm aici, în punctul acesta, iar când voi da 
semnalul, sunând din goarnă, oriunde aţi fi, veniţi! 

Cu aceasta, patinatorii porniră pe luciul lacului şi Briant se 
linişti văzându-i cât patinau de liberi şi siguri pe mişcări. 
Chiar dacă la început câţiva căzură, nu fu decât prilej 
pentru hohote de râs. 

Într-adevăr, era o minune să-l vezi pe Jacques când 
înainte, când înapoi, când pe un picior, când pe celălalt, 
când înălţat, când mult înclinat, făcând cercuri şi serpentine 
cu o perfectă siguranţă. Şi câtă mulţumire pentru Briant să- 
şi vadă în sfârşit fratele petrecând laolaltă cu ceilalţi. 

Pesemne că Doniphan, sportivul pasionat pentru toate 
exerciţiile, trebuie să fi simţit oarecare invidie că toţi îl 
aplaudau pe Jacques, din care cauză se şi depărtă de lângă 
țărm, fără să mai ţină seama de recomandările lui Briant. 
Ba chiar la un moment dat îi făcu semn şi lui Cross să vină 
după el. 

— Hei, Cross! Uite colo un cârd de rațe... colo... în 
răsărit... Le vezi? 

— Da, Doniphan. 

— Ai puşca? Şi eu o am. Hai! 

— Dar Briant a spus... 

— Lasă-mă în pace cu Briant al tău! Hai! Hai mai repede! 

Cât ai clipi, Doniphan şi Cross străbătură o jumătate de 
milă în urmărirea cârdului care zbura peste lac. 

— Dar încotro se duc? întrebă Briant. 


— Or fi văzut ceva vânat, răspunse Gordon, şi, pasionaţi 
după vânătoare... 

— Da... pasionaţi după nesupunere, zise Briant. Tot 
Doniphan... 

— Şi crezi, Briant, că ar putea să li se-ntâmple ceva? 

— Dar poţi şti, Gordon? Nu e niciodată bine să te 
depărtezi! Ia uite-i unde sunt! 

Într-adevăr, antrenați de iuţeala cu care alunecau, 
Doniphan şi Cross nu se mai vedeau decât ca două puncte 
la orizontul lacului. Chiar având tot timpul să se reîntoarcă, 
fiindcă mai aveau câteva ore de zi înaintea lor, şi tot era o 
imprudenţă. La epoca aceea a anului, te puteai foarte lesne 
aştepta la o schimbare bruscă a vremii. O întoarcere a 
vântului era de ajuns pentru ca să aducă furtună sau ceaţă. 

Vă puteţi închipui câtă nelinişte îl cuprinse pe Briant când 
înspre ora două orizontul dispăru deodată sub un văl gros 
de ceţuri. lar Cross şi Doniphan nu se întorseseră şi ceţurile 
cuprinseseră acum tot lacul, astfel încât ţărmul apusean 
nici nu se mai vedea. 

— lată! De asta m-am temut! exclamă Briant. Au să mai 
găsească drumul? 

— Sună din goarnă! Sună! spuse în grabă Gordon. 

În trei rânduri răsună goarna şi sunetul metalic porni 
prelung în depărtări. Poate or răspunde printr-un foc de 
armă, singurul mijloc pentru ca Doniphan şi Cross să-şi 
precizeze poziţia. 

Briant şi Gordon ascultau încordaţi... Nici o detunătură. 

Între timp, ceața se făcea tot mai deasă, tot mai întinsă, se 
învolbură de nu mai vedeai decât până la un sfert de milă - 
şi cum în acelaşi timp creştea şi în sus, tot lacul avea să 
dispară în câteva minute. 

Briant chemă atunci pe cei din preajmă. În curând, toţi îl 
înconjurară pe țărm. 


— Ce e de făcut? întrebă Gordon. 

— Tot ce ne stă în putinţă ca să-i găsim pe Cross şi 
Doniphan, până nu s-or rătăci cu totul în ceţuri! Unul din 
noi să plece în direcţia în care au plecat ei şi să încerce să 
facă legătura sunând din goarnă. 

— Plec eu! zise Baxter. 

— Şi noi! săriră alţi câţiva. 

— Nu, mă duc eu! zise Briant. 

— Ba eu, frate! spuse Jacques. Patinând repede, îi ajung! 

— Fie! primi Briant. Du-te, Jacques, şi fii atent: poate auzi 
focuri de armă! Uite, ia şi goarna, ca să ne dai de veste 
unde te afli. 

— Da, frate! 

Şi într-o clipă, Jacques pieri în ceţurile care se lăsau tot 
mai dese. 

Briant, Gordon şi toţi ceilalţi îşi plecau urechea să audă 
semnalele lui Jacques, care, depărtându-se, se stingeau 
încet. 

Trecu o jumătate de oră. Nici o veste de la cei plecaţi, nici 
de la Cross, nici de la Doniphan, în neputinţă să se mai 
orienteze pe lac, şi nici de la Jacques, plecat să-i întâmpine. 
Ce se vor face toţi trei, dacă se lasă noaptea şi-i prinde 
departe? 

— Măcar de-am avea arme cu noi, spuse Service, poate... 

— Arme? zise Briant. sunt la French-den. Să nu pierdem o 
clipă! Hai! 

Era cea mai bună soluţie, căci mai întâi de toate trebuia 
dat de ştire atât lui Jacques cât şi lui Doniphan şi Cross ce 
direcţie să ia ca să ajungă la ţărmul lacului. Cel mai bine, 
dar, era să se înapoieze la French-den, de unde aveau să le 
trimită semnale prin detunături la intervale scurte. 

În mai puţin de o jumătate de oră, Briant, Gordon şi ceilalţi 
străbătură cele trei mile până la terenul de sport. Nu mai 
era cazul acum să facă economie de praf de puşcă. Wilcox şi 
Baxter îşi încărcară puştile şi traseră înspre răsărit... 

Nici un răspuns. Nici foc de armă, nici sunet de goarnă. 


Se făcuse trei şi jumătate. Ceaţa tindea să fie tot mai 
deasă, pe măsură ce soarele se lăsa pe după faleză. Prin 
aburul compact nu era chip să desluşeşti ceva pe suprafaţa 
lacului... 

— Tunul! strigă Briant. 

Unul din cele două tunuri mici de pe Sloughi, cela cărui 
țeavă ieşea prin firida de lângă uşa holului, fu împins până 
în mijlocul terasei şi îndreptat în direcţia nord-est. 

Îl încărcară cu o ghiulea pentru semnalizări şi Baxter 
tocmai se pregătea să tragă de coarda percutorului, când 
lui Moko îi veni în minte să pună pe deasupra ghiulelelor un 
smoc de ierburi uscate, muiate în grăsime, pentru ca 
detunătura să fie mai puternică - şi nu se înşela. 

Salva porni, după ce Dole şi Costar îşi astupară mai întâi 
urechile. 

Era cu neputinţă ca într-o atmosferă atât de calmă salva să 
nu fie auzită la o distanţă de câteva mile. 

Ascultară din nou... Nimic! 

Timp de o oră încă, tunul trase din zece în zece minute. Să 
nu fi înţeles Doniphan, Cross şi Jacques că salvele acelea 
repetate însemnau că le indică poziţia lui Frejicb-den - nu 
era posibil! Şi iarăşi, nu se putea ca detunăturile să nu se fi 
auzit pe întreaga suprafaţă a lacului, căci ceața are 
proprietatea să propage sunetul până departe, cu atât mai 
mult cu cât e mai deasă. 

În sfârşit, puţin înainte de ora cinci, se auziră destul de 
clar două-trei focuri de armă din direcţia nord-est. 

— Ei sunt! strigă Service. 

Şi Baxter răspunse cu încă o salvă la semnalul lui 
Doniphan. 

După câteva minute, două umbre se iviră printre ceţurile 
care erau mai slabe pe țărm decât pe lac, apoi uralele celor 
care soseau se contopiră cu uralele celor de pe mal. 

Erau Doniphan şi Cross. Jacques nu era cu ei. Ce chin de 
moarte pentru Briant! Jacques nu-i întâlnise pe ceilalţi doi, 
care nici măcar nu auziseră goarna sunând. Fapt este că 


Cross şi Doniphan, căutând să se orienteze, cotiseră înspre 
sudul lacului, în timp ce Jacques se afundase tot mai mult 
înspre răsărit, gândind să-i întâmpine. Altfel, chiar ei n-ar fi 
mai ştiut în ce direcţie să meargă, dacă nu ar fi auzit 
bubuiturile de tun. 

Cu gândul la fratele lui pierdut prin ceţuri, lui Briant nici 
nu-i mai trecu prin cap să-l mustre pe Doniphan pentru o 
neascultare care putea să aibă consecinţe atât de grave. 
De-o trebui ca Jacques să-şi petreacă noaptea pe lac, la o 
temperatură care putea să scadă şi la - 15*, cum avea să 
reziste la un asemenea frig? 

— Eu ar fi trebuit să mă duc, nu el, eu! se acuza Briant, pe 
care Gordon şi Baxter nu izbuteau să-l liniştească. 

Mai traseră câteva salve de tun. E sigur că dacă Jacques s- 
ar fi apropiat de French-den, le-ar fi auzit şi ar fi răspuns şi 
el printr-un sunet de goarnă. 

Dar şi când ultimele ecouri ale salvelor se pierdură în 
depărtări, ele rămaseră tot fără răspuns. 

Iar noaptea se lăsa şi întunericul avea să cuprindă 
întreaga insulă. 

Din fericire, o împrejurare favorabilă se produse între 
timp: ceața părea că se ridică. Un vânt iscat odată cu 
apusul soarelui, cum se întâmpla mai în fiecare seară după 
acalmia zilei, împingea ceţurile înspre răsărit, dezvelind 
suprafaţa lacului. 

În curând, aşadar, singurul neajuns ca să găsească drumul 
spre French-den ar fi numai întunericul. În cazul acesta, nu 
rămânea decât să aprindă un foc mare pe țărm, ca 
semnalizare. 

Wilcox, Baxter şi Service îngrămădiră degrabă vreascuri 
în mijlocul terenului de sport, când Gordon îi opri: 

— Staţi! 

Şi cu luneta la ochi se uită ţintă înspre nord-est. 

— Îmi pare că văd un punct. Un punct care se mişcă! 

Briant apucă luneta şi privi şi el. 

— Elel E Jacques! îl văd! 


Şi toţi începură să strige cât îi lua gura, ca şi când ar fi 
putut să-i audă de la o distanţă de o milă! 

Distanţa aceasta se micşora acum văzând cu ochii. 
Jacques, cu patinele în picioare, înainta ca o săgeată pe 
gheaţa lacului, apropiindu-se de French-den. Câteva minute 
încă şi avea să ajungă. 

— Dar parcă nu e singur! strigă Baxter, cu un gest de 
mirare. 

Într-adevăr, privind mai atent, se vedeau încă două 
puncte, care veneau după el cam la o sută de paşi. 

— Ce să fie? întrebă Gordon. 

— Oameni? întrebă Baxter. 

— Nu, animale parcă! exclamă Wilcox. 

— Fiare sălbatice, poate! exclamă Doniphan. 

Nu se înşela, şi fără să stea la gânduri, cu puşca-n mână, 
se avântă pe lac să-l întâmpine pe Jacques. În câteva clipe, 
Doniphan îl ajunse şi descărcă două gloanţe înspre 
animalele care cotiră şi se făcură nevăzute. 

Erau doi urşi, care nu te aşteptai să facă parte din fauna 
insulei; de vreme ce animalele astea primejdioase se găseau 
pe insulă, cum se face că vânătorii nu le descoperiseră 
măcar urmele? Nu trebuie oare admis că nici nu locuiau pe 
insulă şi că, pe timp de iarnă, fie că au venit pe vreo parte 
îngheţată a mării, fie că, suiţi pe vreun sloi plutitor, au ajuns 
prin ţinuturile astea? De-ar fi aşa, concluzia n-ar fi că în 
vecinătatea insulei Chairman s-ar găsi teritorii? Asta da de 
gândit... 

Oricum ar fi fost, fapt e că Jacques era salvat şi fratele lui îl 
strângea la piept. 

Felicitări, îmbrăţişări, strângeri de mână, fiecare avea un 
cuvânt de laudă pentru viteazul copil care, după ce 
zadarnic sunase din goarnă ca să-şi cheme colegii, s-a văzut 
el însuşi pierdut în ceţuri, în neputinţă de a mai şti unde se 
află, când primele salve de tun răsunară. 

„Nu poate fi decât tunul din French-den!” îşi zisese, 
căutând să prindă de unde venea bubuitul. 


Se găsea atunci la câteva mile, în nord-estul lacului. 
Atunci, în toată goana patinelor, zbură în direcţia 
semnalată. Când, în vreme ce ceața începuse să se 
risipească, se trezi în faţă cu doi urşi, care se repeziră la el. 
Cu toată primejdia, nu-şi pierdu cumpătul şi, graţie iuţelii 
vertiginoase cu care alerga, îi ţinuse pe urşi la distanţă. 
Dacă ar fi căzut însă, ar fi fost pierdut. 

Ajuns, îl luă pe Briant deoparte şi, în timp ce ceilalţi se 
întorceau la French-den, îi şopti: 

— Îţi mulţumesc, frate, că mi-ai dat prilejul... 

Briant îi strânse mâna fără să răspundă, apoi, în clipa în 
care Doniphan se pregătea să intre în hol, îi spuse: 

— Te rugasem să nu te depărtezi. Acum vezi şi tu ce 
nenorocire se putea întâmpla din cauza neascultării tale. Cu 
toate astea însă, Doniphan, nu pot să nu-ţi mulţumesc că te- 
ai dus în ajutorul lui Jacques! 

— Nu mi-am făcut decât datoria, răspunse cu răceală 
Doniphan. 

Şi nici nu se uită la mâna pe care colegul său i-o întinsese 
cu atâta drag! 

Capitolul XX. 

POPAS LA CAPĂTUL DE MIAZĂZI AL LACULUI. 

DONIPHAN, CROSS, WEBB ŞI WILCOX. 

DESPĂRŢIREA. DOWNS-LANDS. EAST-RIVER. 

PE ŢĂRMUL STÂNG ÎN JOS. SOSIREA LA GURA RÂULUI. 

Şase săptămâni mai târziu, către seară, patru dintre tinerii 
din colonie se opriră la capătul de miazăzi al lacului. 

Era 10 octombrie. Se desprimăvărase. Pe sub copacii 
proaspăt înfrunziţi, iarba înverzise pe toată pajiştea. O 
adiere uşoară încreţea faţa lacului, luminată de ultimele 
raze ale soarelui, care mângâiau vastul întins al mlaştinilor, 
mărginite de un prund îngust de nisip. O mulţime de păsări 
treceau în cârduri zgomotoase spre odihna de noapte, în 
cuiburile ocrotite din umbra pădurilor sau în crăpăturile 
dintre stânci. Câteva pâlcuri de copaci, pini, stejari 
antarctici, iar ceva mai departe o pădurice de brazi erau 


singurii care aduceau un pic de viaţă în ţinutul acesta sterp 
al insulei. Verdeaţa care înconjura lacul lipsea aici şi ca să 
ajungi la reţeaua deasă de păduri, trebuia să mergi cale de 
câteva mile pe o latură sau alta a lacului. 

În clipa aceasta, un foc bun, aprins la rădăcina unui pin 
maritim, îşi înălța fumul izbitor de parfumat, pe care vântul 
îl ducea înspre mlaştini: o pereche de rațe se frigea la para 
unui foc adăpostit între două pietre. După masa de seară, 
cei patru băieţi nu se mai gândeau decât cum să intre sub 
pături, şi-n timp ce unul din ei ar sta de veghe, ceilalţi trei 
ar dormi tihnit până la ziuă. 

Cei patru erau Doniphan, Cross, Wilcox şi Webb şi iată în 
ce împrejurări se despărţiseră de ceilalţi: 

În ultimele săptămâni ale celei de-a doua ierni petrecute la 
French-den, relaţiile dintre Doniphan şi Briant se 
înăspriseră. Se cunoaşte necazul ce l-a cuprins pe Doniphan 
când la alegeri a ieşit rivalul său. Tot mai invidios şi mai 
înrăit pe zi ce trecea, nu se obişnuise nicidecum cu gândul 
să se supună ordinelor noului şef al insulei Chairman. Şi 
dacă nu se răzvrătea chiar făţiş, era doar din cauză că 
majoritatea nu l-ar fi susţinut - asta o ştia. Totuşi, în câteva 
rânduri s-a arătat atât de răuvoitor şi îndărătnic, încât 
Briant a fost nevoit să-l mustre, cum era şi firesc. De când 
cu incidentul de la patinaj - când nesupunerea lui a fost 
vădită, fie că se datorase pasiunii pentru vânătoare, fie 
încăpăţânării lui - de atunci nesupunerea lui n-a făcut decât 
să crească în aşa grad, încât Briant vedea venind momentul 
să-i aplice o pedeapsă. 

Îngrijorat de starea aceasta de lucruri, Gordon putuse 
obţine de la Briant promisiunea că se va abţine. Dar 
răbdarea lui Briant ajunsese acum la capăt şi, în interesul 
tuturor şi pentru menţinerea disciplinei, era nevoie de un 
exemplu. Zadarnic a încercat Gordon să-l aducă pe 
Doniphan la sentimente mai bune. Dacă până atunci 
avusese oarecum influenţă asupra lui, trebuia să 
recunoască acum că o pierduse cu totul. Doniphan nu putea 


nicicum să-i ierte că în atâtea rânduri luase apărarea 
rivalului său, aşa încât toate încercările lui Gordon fură 
zadarnice, şi acesta vedea foarte mâhnit cum se apropie 
dezlănţuirea. 

Rezulta de aici că tihna şi buna înţelegere, atât de 
necesare coloniei de la French-den, aveau să înceteze. Se 
făcea simțită o stinghereală, care le otrăvea traiul în comun. 

Adevărul e că, în afară de orele de masă, Doniphan 
împreună cu Cross, Wilcox şi Webb, care erau tot mai mult 
influenţaţi de el, formau un cerc aparte. De se-ntâmpla să 
fie vremea rea şi nu mergeau la vânătoare, se adunau toţi 
patru într-un colţ al holului şi acolo şopoteau între dânşii. 

— Sigur că pun ceva la cale, îi spuse într-o zi Briant lui 
Gordon. 

— Sper că nu împotriva ta! răspunse Gordon. Adică să 
încerce să-ţi ia locul? Nu cred că Doniphan ar îndrăzni! Noi 
toţi am fi de partea ta! Asta o ştie şiel! 

— Poate că Wilcox, Cross şi Webb se gândesc să se 
despartă de noi! 

— Mă tem că da, Briant, şi poate că n-avem dreptul să-i 
împiedicăm. 

— Dar poţi tu să ţi-i închipui, Gordon, trăind izolaţi... 

— Poate că nu se gândesc totuşi s-o facă, Briant! 

Ba tocmai că se gândesc. L-am văzut pe Wilcox făcând o 
copie după harta lui Baudoin, şi asta, sigur, pentru ca s-o ia 
cu ei. 

— A făcut Wilcox asta? 

— Da, Gordon; şi, crede-mă, mă-ntreb dacă n-ar fi bine ca 
eu să pun capăt atâtor neplăceri, dându-mi demisia în 
favoarea altcuiva... a ta, Gordon, sau chiar a lui Doniphan! 
Ar înceta odată atâta rivalitate! 

— Nu, Briant! se opuse cu tărie Gordon. Niciodată! Ar fi să 
te sustragi de la îndatoririle faţă de cei care te-au numit 
şef... şi faţă de tine însuţi! 

Şi iarna trecu, în timp ce neînțelegerile dintre ei se ţineau 
lanţ. 


Cu primele zile din octombrie, frigul încetă cu desăvârşire, 
iar faţa lacului şi a râului se curăţiră cu totul de gheţuri. 

Atunci, în seara de 9 octombrie, Doniphan aduse la 
cunoştinţă tuturora hotărârea de a părăsi French-den, 
împreună cu Webb, Cross şi Wilcox. 

— Cum? Vreţi să ne părăsiţi? întrebă Gordon. 

— Să vă părăsim?... Nu, Gordon! răspunse Doniphan. Ci 
intenţionăm doar, Webb, Cross, Wilcox şi cu mine, să ne 
facem o aşezare în altă parte a insulei. 

— Şi de ce, Doniphan? întrebă Baxter. 

— Pur şi simplu pentru că dorim să ne conducem singuri, 
după bunul nostru plac şi, ca să fiu sincer, pentru că nu-mi 
convine să primesc ordine de la Briant. 

— Aş vrea să ştiu ce învinuire îmi aduci, Doniphan? îl 
întrebă Briant. 

— Niciuna, decât că eşti în fruntea noastră! răspunse 
Doniphan. 

— Eşti serios când spui asta? întrebă Gordon. 

— Serios este faptul că, spuse Doniphan dispreţuitor, dacă 
ceilalţi colegi ai mei se învoiesc să te recunoască drept şef, 
prietenii mei şi cu mine nu ne învoim. 

— Fie, răspunse Briant. Wilcox, Webb, Cross şi cu tine, 
Doniphan, sunteţi liberi să plecaţi şi să luaţi partea voastră 
de obiecte la care aveţi dreptul. 

— De asta nici nu ne-am îndoit, Briant. Chiar mâine 
părăsim French-den-ul. 

— Numai să nu vă pară rău de o asemenea hotărâre, mai 
spuse Gordon, care înţelese că orice stăruinţă ar fi în zadar. 

lată şi planul pe care Doniphan hotărâse să-l pună în 
aplicare: 

Cu câteva săptămâni mai înainte, povestind despre 
recunoaşterea pe care o făcuse în partea de răsărit a 
insulei, Briant le spusese că s-ar fi putut instala acolo în 
bune condițiuni. Le spusese că în stâncile de pe coastă erau 
o mulţime de grote, că pădurile din răsăritul lacului 
înaintau până pe plajă, că râul din est ar fi procurat 


permanent apa de băut, că vânatul - şi animale, şi păsări - 
mişuna pe ţărmuri, într-un cuvânt că viaţa era tot atât de 
îmbelşugată ca şi la French-den şi cu mult mai mult decât 
pe ţărmul golfului Sloughi. Pe de altă parte, între French- 
den şi coastă era o depărtare doar de douăsprezece mile în 
linie dreaptă, dintre care şase pentru traversarea lacului şi 
cam tot atât până la mare, în josul lui East-river. Aşadar, în 
caz de neapărată nevoie, nu era greu de comunicat cu 
French-den-ul. Numai după ce a cumpănit un timp toate 
avantajele, i-a convins Doniphan pe Wilcox, Cros şi Webb să- 
şi facă o aşezare împreună cu el pe celălalt litoral al insulei. 

Totuşi Doniphan n-avea de gând să străbată calea până la 
golful Deception pe apă. ltinerarul pe care şi-l propusese 
era să o ia de-a lungul lacului Family în jos, până la capul 
îngust pe care lacul îl formează la miazăzi, după care, 
cotind pe după el, s-o ia în sus pe celălalt țărm al lacului, 
până la East-river, explorând astfel ţinutul acesta încă 
necunoscut, apoi de-a lungul cursului de apă, până la 
vărsare. Drum lung şi de ocol, de aproape cincisprezece- 
şaisprezece mile, dar pe care l-ar face în etape, vânând. În 
felul acesta, Doniphan evita să se îmbarce în iolă, care, 
pentru a fi cârmuită, cerea o mână mai experimentată 
decât a lui. Se gândea în schimb să ia bărcuţa de cauciuc cu 
care putea traversa East-river - şi, la nevoie, alte râuleţe ce 
vor fi prin răsăritul insulei. Mai mult, această primă 
expediţie n-avea alt scop decât să ia cunoştinţă de golful 
Deception şi să găsească locul unde să se stabilească 
definitiv împreună cu cei trei tovarăşi. Totodată, nevrând să 
se încarce cu bagaje, hotărâră să ia cu ei doar două puşti, 
patru revolvere, două toporişti, muniții câte le trebuiau, 
undiţe, pături, o busolă de buzunar, bărcuţa de cauciuc şi 
doar câteva conserve, ştiind mai dinainte că din vânat şi 
pescuit vor avea hrană din belşug. 

De altfel, gândeau ei, recunoaşterea aceasta n-avea să le 
ia mai mult de şase-şapte zile, iar când îşi vor fi ales un loc 
de aşezare, se vor înapoia la French-den ca să-şi ia partea 


lor din ce le-ar reveni de pe Sloughi, lucruri pe care le-ar 
încărca în căruţă. Dacă Gordon sau vreunul dintre cei de la 
French-den ar vrea să vină pe la ei, va fi binevenit - dar o 
convieţuire cu ei toţi, în condiţiile de acum, era cu 
neputinţă; hotărârea era luată şi asupra ei nu se mai putea 
reveni. 

A doua zi la răsăritul soarelui, Doniphan, Cross, Webb şi 
Wilcox îşi luară rămas bun de la ceilalţi, care erau foarte 
mâhniţi de despărţire. Ei înşişi se simțeau mai tulburaţi 
decât aveau aerul, cu toate că erau ferm hotărâți să-şi ducă 
la îndeplinire planul în care încăpăţânarea juca cel mai de 
seamă rol. 

După ce trecură aşadar râul Zeelanda, în iola pe care 
Moko le-o duse până la puntea pietruită, cei patru se 
depărtară fără grabă, cercetând totodată partea aceasta 
inferioară a lacului, care se îngusta tot mai mult, făcând un 
cap ascuţit, şi imensitatea şesului de mlaştini din sud, 
nemărginit şi înspre nord, şi înspre sud. Pe drum împuşcară 
câteva păsări pe marginea mlaştinilor. Înţelegând că 
trebuie să facă economie de muniții, s-au mulţumit să 
vâneze numai cât le era necesar pe o zi. 

Cerul era înnourat, dar nu a ploaie, şi briza părea să se fi 
statornicit dinspre nord-est. Băieţii nu putură face mai mult 
de cinci-şase mile timp de o zi întreagă, şi, ajunşi la 
extremitatea de sud a lacului, se opriră pentru odihna de 
noapte. 

Acestea au fost faptele petrecute la French-den, începând 
din ultimele zile ale lui august şi până la 11 octombrie. 

Doniphan, Cross, Webb şi Wilcox se găseau acum departe 
de colegii lor, de care sub nici un motiv de pe lume n-ar fi 
trebuit să se despartă. Se simțeau ei oarecum izolaţi? 
Poate, dar, hotărâți să-şi ducă planul până la capăt, nu se 
gândeau decât cum să-şi organizeze o viaţă nouă, pe alt 
punct al insulei. 

A doua zi, după o noapte destul de rece pe care numaiun 
foc bun, ţinut până la ziuă, o făcu suportabilă, toţi patru se 


pregătiră de plecare. Capătul de sud al lacului Family se 
îngusta mult, formând un unghi foarte ascuţit între cele 
două ţărmuri, dintre care cel din dreapta suia aproape 
perpendicular înspre nord. În răsărit, tot mlaştini, dar care 
nu inundau pajiştile, acestea fiind cu câteva picioare mai 
ridicate decât nivelul lacului. 

Începeau acum să răsară movile mici, acoperite cu ierburi 
şi umbrite de copaci firavi. Cum mai tot ţinutul era brăzdat 
numai de dune, Doniphan îl denumi „Downs-lands” (ţara 
dunelor), apoi, ca să nu rişte mergând la întâmplare în 
necunoscut, hotărî s-o pornească de-a lungul țărmului până 
la East-river şi la partea de litoral explorată de Briant, 
rămânând ca regiunea dunelor s-o cerceteze mai târziu. 

Tovarăşii lui erau însă de altă părere. 

— Dacă distanţele de pe hartă sunt bine calculate, spuse 
Doniphan, ar trebui să dăm peste East-river la cel mult 
şapte mile de la extremitatea lacului în sus şi am putea, fără 
osteneală, să fim acolo pe seară. 

— Şi de ce să nu tăiem prin nord-est, ca să ajungem direct 
la vărsarea lui? întrebă Wilcox. 

— Ei da, asta ne-ar scuti mai bine de o treime din drum, 
spuse şi Webh 

— Bineînţeles, răspunse Doniphan, dar poţi risca să mergi 
la întâmplare prin locurile astea mlăştinoase, ca la urmă, 
neputând înainta, să te întorci de unde ai plecat? Pe câtă 
vreme dacă mergem pe ţărmul lacului înainte, avem toate 
şansele să nu ni se ivească nici o piedică în cale. 

— Mai avem şi interesul să cercetăm cursul lui East-river. 
interveni şi Cross. 

— Neapărat, răspunse Doniphan, doar e râul care face 
legătura directă cu lacul Family. De altfel, mergând pe el în 
jos, ne dăm seama şi ce fel e pădurea prin care trece. 

Şi cu asta porniră, lungind pasul. Un dâmbuleţ îngust 
domina cu trei-patru picioare nivelul lacului, ca şi 
întinderea de dune de pe dreapta. Cum urcuşul începuse să 


devină simţitor, era de aşteptat ca la câteva mile mai 
departe întreaga privelişte să se schimbe. 

Într-adevăr, către ora unsprezece, Doniphan şi tovarăşii 
săi se opriră într-un fel de intrând, umbrit de stejari falnici. 
De acolo până-n depărtări, înspre răsărit, privirea se 
afunda în masa de păduri care împânzea zarea. 

Un iepure „aguti”, pe care Wilcox îl împuşcase de 
dimineaţă, constitui dejunul. Cross, care luase acum locul 
lui Moko, îl prepară cum se pricepu şi el. Poposiră doar cât 
să frigă nişte bucăţi de carne pe cărbuni aprinşi, cât să le 
mănânce şi să-şi astâmpere foamea şi setea, apoi Doniphan 
şi tovarăşii săi de drum porniră pe ţărmul lacului în sus. 

Pădurea de pe marginea țărmului, aceeaşi ca şi pădurile 
din partea de vest, se deosebea numai prin faptul că 
predominau arborii cu cetina mereu verde. Numărul de pini 
maritimi, brazi şi stejari care nu-şi schimbă frunza întrecea 
cu mult pe al mestecenilor sau fagilor, dar toţi erau falnici şi 
rămuroşi. 

Spre marea lui satisfacţie, Doniphan mai constată că fauna 
era şi ea foarte variată în partea aceasta de insulă. În mai 
multe rânduri văzu guanaci şi lame de Peru, ca şi un cârd 
de struţi „nandu” alergând prin pădure după ce se 
adăpaseră. Văzu iepuri de speciile „maras”, „tucutucos” şi 
„pecaris”, iar tufele mişunau de vânat păsăresc. 

Înspre seară se opriră să răsufle. Aici, ţărmul era 
întretăiat de un curs de apă pornit din lac. Trebuia să fie, 
cum şi era, FEast-river. Nu-i fu greu lui Doniphan să-l 
ghicească, cu atât mai mult cu cât sub un pâlc de copaci, 
într-o crestătură a țărmului, găsiră urme de tabără, mai 
precis cenuşa unui foc de lemne. Era chiar locul în care 
Briant, Jacques şi Moko debarcaseră când cu recunoaşterea 
la golful Deception şi unde-şi petrecuseră întâia noapte. 

Rămaseră dar şi ei acolo, aprinseră tăciunii stinşi, îşi luară 
masa de seară şi se întinseră sub aceiaşi copaci care-i 
adăpostiseră pe tovarăşii lor. 


Acum opt luni, când Briant poposise pe lacul acesta, odată 
cu capul nu s-ar fi gândit că patru dintre tovarăşii lui aveau 
să vină şi ei acolo, cu gândul să se rupă de colonie şi să 
trăiască izolaţi în această parte de insulă. 

Poate că văzându-se acolo, departe de aşezarea 
gospodărească de la French-den, unde ar fi putut sta în 
bună pace, Cross, Wilcox şi Webb se cam căiau de ce-au 
făcut. Dar soarta lor era legată acum de a lui Doniphan, iar 
Doniphan era prea îngâmfat ca să-şi recunoască vina, prea 
încăpățânat ca să renunţe la planurile lui. Prea ambițios ca 
să se plece în faţa rivalului său. 

Nici nu se făcu bine ziuă, şi Doniphan fu de părere să 
traverseze East-river. 

— Cu asta scăpăm de grijă şi ne rămâne liberă ziua ca să 
ajungem până la vărsare, care nu poate fi mai departe de 
cinci-şase mile. 

— Unde mai pui, zise Cross, că de pe malul stâng a adunat 
Moko fructele acelea ca migdala. Bine ar fi să ne facem şi 
noi o provizie pentru drum! 

Despăturiră bărcuţa de cauciuc şi de cum o puseră pe apă, 
Doniphan se îndreptă spre celălalt mal târând după el o 
funie. Cu câteva lovituri de vâslă trecu repede lărgimea de 
treizeci-patruzeci de picioare din partea aceea a râului. 
Trăgând apoi frânghia, al cărei capăt îl ţinuse Wilcox, Webb 
şi Cross aduseră la ei bărcuţa în care trecură şi ei, rând pe 
rând, pe celălalt țărm. 

Acum, că trecuseră toţi, strânseră din nou bărcuţa în 
formă de valiză, o luară în spate şi porniră din nou. 
Bineînţeles că ar fi fost mai puţin obositor să ia iola, să se fi 
lăsat duşi de curentul lui East-river, aşa cum făcuseră 
Briant, Jacques şi Moko, dar bărcuţa de cauciuc neputând 
duce decât o persoană, au fost nevoiţi să renunţe la acest 
mijloc de locomoţie. 

A fost o zi grea. Desişul pădurii, ierburile ţepoase care-i 
stânjeneau la tot pasul, crengile doborâte de ultimele 
furtuni şi care le tăiau drumul, ca şi câteva bălți pe care le 


ocoliră cu greu le întârziară sosirea pe litoral. În timp ce 
mergeau, Doniphan se miră cum de naufragiatul francez nu 
lăsase nici o urmă a trecerii lui prin această parte a insulei, 
aşa cum lăsase la Traps-woods. Şi totuşi, nu mai rămânea 
îndoială că o explorase, de vreme ce pe hartă îşi însemnase 
toate detaliile cursului acestui râu, până la golful Deception. 

Puțin înainte de amiază se opriră să dejuneze chiar pe 
locul unde era pinul cu migdale. Cross culese câteva fructe, 
din care mâncară toţi cu poftă. Apoi, cale de încă două mile, 
fură nevoiţi să ia din nou în piept toate tufişurile şi să-şi 
croiască drum cu toporişca, numai ca să nu se depărteze de 
cursul apei. 

Din cauza diferitelor piedici, abia către şapte seara 
izbutiră să iasă cu totul din pădure, şi, cum noaptea se 
lăsase, Doniphan nu se putu orienta pe litoral. Cu toate 
astea, deşi nu desluşea decât lunga linie a valului înspumat, 
auzea vuietul prelung şi grav al mării care se izbea de țărm. 

Hotărâră să se oprească acolo şi să doarmă sub cerul liber. 
Pentru noaptea următoare nu se putea să nu găsească 
vreun adăpost mai bun în vreo peşteră, la gura râului. 

Tabăra odată înjghebată, urmă cina sau, mai degrabă, 
pentru că se făcuse târziu, „supeul”, care se compuse din 
câţiva cocoşei de câmp perpeliţi la flacăra unui foc de 
vreascuri şi câteva migdale de pin, culese pe sub copaci. 

Prevăzători, puseră la cale ca să ţină focul până la ziuă, şi 
în primele ore să-i poarte de grijă Doniphan. 

Wilcox, Webb şi Cross, întinşi sub ramurile unui pin mare, 
foarte obosiţi de o zi întreagă de mers, adormiră de îndată. 

Doniphan abia se ţinea să nu adoarmă. Rămase totuşi 
treaz, dar când veni momentul ca unul din ceilalţi să-i ia 
locul, dormeau toţi atât de adânc, că nu vru să-i mai 
trezească. 

De altfel, pădurea era atât de liniştită în preajma taberei, 
încât te simţeai în siguranţă ca şi la French-den. 

Şi aşa, după ce aruncă câteva braţe de lemne pe foc, 
Doniphan se întinse şi el la piciorul copacului; ochii i se 


închiseră pe dată şi nu se mai redeschiseră decât 
dimineaţă, când soarele se ridica pe un vast orizont, care-n 
largul zării se întâlnea cu marea. 

Capitolul XXI. 

CERCETAREA GOLFULUI DECEPTIION. GOLFUL BEAR- 
ROCK. CUM SA SE ÎNAPOIEZE LA FRENCH-DEN. 

RECUNOAŞTERE ÎN NORDUL INSULEI. 

NORTH-CREEK. PĂDUREA DE FAGI. FURTUNA 
CUMPLITĂ. NOAPTE DE SPAIMĂ. 

ÎN ZORI. 

Prima grijă a lui Doniphan, Wilcox, Cross şi Webb fu să 
meargă pe râu în jos până la vărsare. De acolo îşi rotiră cu 
sete ochii peste partea aceasta de ocean pe care o vedeau 
pentru întâia oară. Era tot atât de pustie ca şi pe celălalt 
litoral. 

— Şi totuşi, zise Doniphan, dacă, după cum presupun, 
insula Chairman nu este departe de continentul american, 
vapoarele care ies din strâmtoarea Magellan şi suie înspre 
Chile şi Peru trebuie să treacă prin est. Un motiv mai mult 
ca să ne facem aşezarea pe ţărmul golfului Deception care, 
cu toate că Briant l-a numit astfel, sper că nu-şi va justifica 
mult timp numele ăsta cu nenoroc. 

Poate că, motivând astfel, Doniphan căuta pretexte sau în 
orice caz urmărea să arate într-o formă definitivă ruptura 
sa de ceilalţi colegi. La urma urmei însă, chibzuind bine, 
ajungeai la concluzia că numai pe partea aceasta a 
Pacificului, adică la răsărit de insula Chairman, rămâneau 
şanse să se arate vapoare în trecere către porturile 
Americii de Sud. 

După ce scrută cu luneta întreg orizontul, Doniphan se 
gândi să cerceteze vărsarea lui East-river. Şi ei, ca şi Briant, 
îşi dădură seama că se formase acolo în mod natural un mic 
port, la adăpost de vânt şi talazuri. 

Dacă schoonerul ar fi acostat pe insulă în locul acesta, 
poate că n-ar fi eşuat şi s-ar fi păstrat întreg, putând să-i 
ducă înapoi în patrie. 


În spatele stâncilor care mărgineau portul se înălţau 
primii arbori din pădurea ce se întindea nu numai până la 
lacul Family, dar şi înspre miazănoapte, unde ochiul se 
afunda într-un noian de verdeață. 

Cât despre intrândurile pe care apa le săpase în granitul 
stâncilor de pe litoral, Briant avusese dreptate: aveai de 
unde alege grota. Gândi totuşi că e mai bine să nu se 
depărteze de malul lui East-river şi găsi o grotă 
încăpătoare, pardosită cu un nisip foarte mărunt, cu tot 
felul de colţuri şi colţuleţe confortabile, unde puteai să te 
simţi la fel de bine ca şi la French-den. Grota aceasta 
aproape că ar fi adăpostit toată colonia, căci în pereţii ei 
mari erau scobite în stâncă o serie de grote mici, putându- 
se face din fiecare o cameră separată, în loc de 
îngrămădeala din cele două încăperi de la French-den. 

Toată ziua nu făcură decât să viziteze coasta pe o întindere 
de două mile, timp în care Doniphan şi Cross împuşcară un 
tinamu, iar Wilcox şi Webb aruncară un pripon de undiţe pe 
fundul lui East-river, la vreo sută de paşi în sus de vărsare. 
Prinseră vreo şase peşti la fel cu cei din râul Zeelanda, între 
care doi bibani mari. Prin mulţimea de văgăuni de sub 
stâncile din apă care închideau portul înspre nord-est, 
adăpostindu-l de valurile mari din larg, existau mii de scoici. 
Se găseau de asemenea midii şi patele5 cu duiumul, de un 
soi foarte bun. Aveau deci la îndemână scoici, peşti de mare, 
care alunecau printre fucuşii enormi de pe sub bancurile de 
stânci din apă, încât nu era nevoie să-i cauţi la patru-cinci 
mile depărtare. 

Se ştie că Briant, când cercetase ţărmul la vărsarea lui 
East-river în mare, se urcase pe o stâncă înaltă de forma 
unui urs uriaş. Şi Doniphan fu mirat de asemănare. lată de 
ce acum, când lua în stăpânire ţinutul, puse numele de 
Bear-rock (stâncă ursului) portului dominat de stâncă 
aceasta, nume care figurează acum pe harta insulei 
Chairman. 


În după-amiaza aceleiaşi zile, Doniphan şi Wilcox suiră şi ei 
pe Bear-rock, ca să aibă o cât mai largă vedere peste 
cuprinsul golfului. Dar la orizont nu li se arătă nici vapor, 
nici pământ. Pata aceea albă din nord-est, care-i atrăsese 
atenţia lui Briant, ei nici măcar n-o zăriră, fie că soarele se 
lăsase prea jos la orizontul opus, fie că pata nici nu exista şi 
fusese doar o iluzie optică a lui Briant. 

Când se înseră, Doniphan cu tovarăşii lui îşi luară masa 
sub un pâlc de ulmi minunaţi, cu crengi joase, care se 
aplecau peste apă. Se sfătuiră între ei dacă să se înapoieze 
de îndată la French-den, ca să aducă lucrurile de trebuinţă 
pentru o aşezare definitivă în grota de la Bear-rock. 

— Cred, zise Webb, că ar trebui să ne grăbim, deoarece 
drumul prin sudul lacului ne ia câteva zile. 

— Dar, spuse Wilcox, n-ar fi mai bine, când va fi să ne 
întoarcem aici, să traversăm lacul şi să venim pe East-river 
până la vărsare? Adică de ce n-am face şi noi drumul pe 
care l-a făcut Briant cu iola? 

— Am câştiga şi timp, am scuti şi osteneală, întări Webb. 

— Tu ce zici, Doniphan? întrebă Cross. 

Doniphan se gândea şi el la soluţia asta plină de avantaje. 

— Ai dreptate, Wilcox, zise, dacă am veni cu iola condusă 
de Moko... 

— Numai să vrea Moko, îl întrerupse Webb, dar ştiu eu? 

— Şi de ce n-ar vrea? întrebă Doniphan. La urma urmei, n- 
ar trebui decât să stea la cârmă cât timp trecem lacul. 

— Trebuie să vrea! exclamă Cross. Dac-am fi obligaţi să 
cărăm pe jos toată partea noastră, n-am mai isprăvi 
niciodată! Unde mai pui că poate căruciorul nici n-ar 
răzbate prin pădure. Trebuie să cărâm cu iola! 

— Şi dacă totuşi refuză să ne-o dea? întrebă Webb. 

— Refuză?! se-ncruntă Doniphan. Şi cine-o să refuze? 

— Briant! Nu e el şeful coloniei? 

— Briant? Să refuze? strigă Doniphan. Cu ce este iola mai 
mult a lui decât a noastră? Numai să îndrăznească Briant 


şi... 


Doniphan se opri, dar îl simţeai că, trufaş cum era, cu nici 
un preţ n-ar fi admis refuzul rivalului. 

Dar, după cum spuse Wilcox, la ce să-şi facă sânge rău de 
pe acum? E sigur că Briant n-avea să le pună beţe-n roate 
ca să se instaleze la Bear-rock. Rămânea doar de hotărât 
dacă să se înapoieze la French-den acum sau mai târziu. 

— Cât mai degrabă, cred, zise Cross. 

— Atunci mâine? întrebă Webb. 

— Nu, răspunse Doniphan. Aş vrea ca înainte de plecare 
să mergem şi dincolo de golf, să cercetăm şi coasta de nord 
a insulei, în patruzeci şi opt de ore putem fi înapoi la Bear- 
rock. Cine ştie dacă în direcţia aceea nu s-o vedea în larg 
vreun teritoriu pe care Baudoin nu l-a putut zări şi deci nici 
indica pe hartă? Cred că n-ar fi cuminte să ne facem 
aşezarea fără să ştim tot ce ne interesează. 

Avea dreptate. Deci, chiar dacă întârziau cu două-trei zile, 
s-au hotărât să plece în nord cât mai degrabă. 

A doua zi, 14 octombrie, Doniphan şi cei trei tovarăşi 
plecară din zori către miazănoapte, de-a lungul țărmului. 

Pe o distanţă de vreo trei mile, între pădure şi mare se 
continua şirul de stânci, având la picioarele lor o plajă de 
nisip de peste o sută de picioare. 

Spre amiază, când tinerii trecură de ultima stâncă, se 
opriră să prânzească. 

În acest loc întâlniră încă un curs de apă care se vărsa în 
golf; dar după direcţia sa dinspre sud-est către nord-vest 
bănuiră că nu izvora din lac. Pârâul curgea printr-o albie 
îngustă şi probabil că în el se vărsau apele mai mici din 
toată partea de miazănoapte a insulei. Doniphan îl numi 
North-creek (pârâul de nord), căci era mic şi nu merita 
numele de râu. 

Câteva zvâcnituri de vâslă au fost de ajuns ca bărcuţa de 
cauciuc să-l treacă şi n-avură decât să cotească pe după 
pădurea care-l mărginea. 

În timp ce mergeau, două focuri de armă au fost trase de 
Doniphan şi de Cross, în împrejurările următoare: Era în 


jurul orei trei. Ţinând cursul apei, Doniphan înaintase spre 
nord-vest mai mult decât era necesar ca să ajungă pe 
coasta de miazănoapte. Tocmai se gândea cum s-o ia din 
nou spre dreapta, când Cross, oprindu-l deodată, strigă: 

— Uite, Doniphan, uite! Şi-i arătă o namilă roşcată care se 
mişca printre ierburile înalte din păpurişul pârâului, pe sub 
bolțile copacilor. 

Doniphan îi făcu semn lui Webb şi Wilcox să nu mişte, apoi, 
însoţit de Cross, cu puşca gata să ţintească, se furişă fără 
zgomot înspre jivină. 

Era un animal mare, puţind fi luat drept un rinocer dacă 
ar fi avut un corn pe cap şi dacă partea de jos a fălcilor ar fi 
fost mai proeminentă. 

Două detunături consecutive: Doniphan şi Cross trăseseră 
aproape în acelaşi timp. Bineînţeles că, la distanţa de o sută 
cincizeci de paşi, glonţul nu avusese nici un efect pe pielea 
atât de groasă a animalului, căci, ţâşnind din păpuriş, 
acesta trecu în goană pârâul şi se făcu nevăzut în pădure. 
Dar Doniphan avu timp să-l recunoască. Era o amfibie deloc 
primejdioasă, un „anta” cu blană castanie, un fel de tapir 
enorm cum deseori se-ntâlnesc prin vecinătatea fluviilor din 
America de Sud. Cum însă animalul nu le-ar fi servit la 
nimic, nici nu le păru rău că s-a dus - decât doar dintr-o 
ambiţie de vânători. 

Şi în partea aceasta a insulei se întindeau păduri cât 
vedeai cu ochii, dese, dese, cu copaci rotunzi şi cu fagi care 
se-mbulzeau cu miile. Doniphan îi dădu numele de Beechs- 
forest (pădurea de fagi) şi o trecu pe hartă, alături de 
celelalte două noi denumiri. 

Când se lăsase seara, parcurseseră nouă mile. Încă pe 
atât, şi tinerii exploratori ajungeau în nordul insulei. Dar 
asta pe a doua zi. 

Drumul fu reluat a doua zi în zori. Aveau de ce se grăbi: 
vremea era în schimbare. Vântul sufla dinspre apus, cu 
tendinţa de a se înteţi. Dinspre larg, norii şi începuseră să 
gonească pe cer. E drept că mai pe sus, lăsând încă 


speranţe că nu se vor preface în ploaie. Ca să ia în piept 
vântul, oricât ar fi bătut de tare, era un fleac pentru nişte 
băieţi hotărâți ca ei. Dar de s-ar fi prefăcut în rafale, cu 
întreg alaiul de ploi torențiale, asta i-ar fi stingherit grozav 
şi ar fi fost nevoiţi să renunţe la expediţie şi să se înapoieze 
degrabă la Bear-rock. 

Iuţiră aşadar pasul, măcar că luptau cu vântul care-i 
hărţuia dintr-o parte. A fost o zi rea, care prevestea o 
noapte şi mai rea. Într-adevăr, vântul se prefăcu în furtună, 
care se dezlănţui peste toată insula, iar pe la cinci seara, 
tunetele începură să bubuie prelung, în timp ce fulgerele 
brăzdau cerul, luminându.-l. 

Doniphan şi tovarăşii săi nu dădură înapoi. Gândul că se 
apropiau de ţintă îi îmbărbătă. De altfel, pădurile compacte 
de fagi se continuau şi în direcţia aceea şi le-ar fi dat 
putinţa să se adăpostească sub copaci. Dar vântul se 
dezlănţuia cu atâta violenţă, încât nu se temeau de ploaie. 
Şi nici ţărmul nu putea fi departe. 

Către opt seara auziră vuietul tumultuos de valuri, semn 
că erau în preajma unui banc de stânci. 

Între timp, cerul năpădit de nori se întuneca din ce în ce. 
Ca să mai apuce să vadă ceva în largul mării înainte ca 
ultimele licăriri ale zilei să se stingă, trebuiau să iuţească 
încă pasul. 

Dincolo de marginea pădurii se întindea o plajă largă, de 
un sfert de milă, pe care talazuri înalte, albe de spumă se 
rostogoleau despletindu-se, după ce se izbiseră de colţurile 
de stâncă din miazănoapte. 

Doniphan, Webb, Cross şi Wilcox, deşi frânţi de oboseală, 
mai avură putere să şi fugă. Trebuia cu orice preţ să arunce 
măcar o privire peste partea aceasta de Pacific, cât timp 
mai era un pic de zi... Să fi fost oare marea în toată 
imensitatea ei sau doar un canal care îi separa de un 
continent sau de o insulă? 

Deodată, Wilcox, care o luase puţin înainte, se opri locului. 
Arătă cu mâna înspre ceva negru şi inform, movilit la 


picioarele prundului. Să fi fost oare vreun animal marin? 
Vreun cetaceu, balenă ori pui de balenă, eşuat pe nisip? Ori 
poate mai degrabă o barcă răsturnată, după ce fusese 
izbită de stânci? 

Da, era o barcă culcată pe o parte, iar dincolo de ea, 
alături de dâra de ierburi încâlcite aduse de flux, Wilcox 
arătă două trupuri omeneşti, întinse la câţiva paşi de barcă. 

Doniphan, Webb şi Cross, rămaşi mai întâi jocului, 
traversară în fugă plaja, fără să se gândească, şi ajunseră la 
cele două trupuri, poate neînsufleţite, întinse pe nisip. 

Abia atunci, cuprinşi de spaimă, fără măcar să le treacă 
prin minte că ar putea să mai fie o fărâmă de viaţă în acele 
trupuri şi că le-ar mai fi putut da vreun ajutor, fugiră 
repede să-şi caute un adăpost sub copaci. 

Se întunecase acum de tot, cu toate că fulgerele luminau 
din când în când cerul, dar în curând se stinseră şi ele. În 
bezna nopţii, urletele furtunii erau dublate de vuietul mării 
dezlănţuite. 

Ce furtună! Copacii trosneau din toate încheieturile, gata 
să se năruie peste cei care căutaseră adăpost sub ei. Dar 
nici pe plajă nu ar fi putut rămâne, căci nisipul dus de vânt 
biciuia aerul ca o mitralieră. 

Noaptea întreagă, Doniphan, Wilcox, Webb şi Cross 
rămaseră sub copaci, fără să închidă ochii o clipă. Suferiră 
cumplit de frig; foc nu puteau face, căci s-ar fi împrăştiat şi 
ar fi aprins crengile uscate de pe jos. 

Şi apoi emoția celor văzute îi ţinea încordaţi. De unde 
venise barca aceea? De ce nație să fi fost naufragiaţii? Să 
fie oare vreun pământ prin preajmă, de vreme ce barca 
putuse să ajungă la ţărmul insulei? Sau poate era de pe 
vreun vas care naufragiase pe tărâmurile astea în timpul 
furtunii? 

Orice presupunere era cu putinţă şi, în scurtele răstimpuri 
de acalmie, Doniphan şi Wilcox, ghemuiţi laolaltă, se 
întrebau unul pe altul în şoaptă. 


În acelaşi timp, în închipuirea lor, pradă tuturor nălucirilor, 
li se părea că aud ţipete din depărtare când vântul mai 
slăbea şi, trăgând cu urechea, se întrebau dacă n-or fi 
rătăcind pe plajă şi alţi naufragiaţi! Nu! Erau victimele unor 
năluciri ale propriilor lor simţuri. Nici un strigăt de 
deznădejde nu răsunase în tumultul furtunii. Acum se 
învinuiau că în spaima aceea de moment fugiseră! Ar fi vrut 
să alerge înapoi printre stânci, cu riscul să fie spulberaţi de 
vânt! Dar, prin negura nopţii, pe plaja aceea deschisă, 
măturată de năvala de valuri a fluxului, cum ar mai fi găsit 
locul unde eşuase luntrea răsturnată, locul unde trupurile 
zăceau pe nisip? 

De altfel, părea că se topise în ei orice forţă fizică sau 
morală. După ce fuseseră atâta vreme stăpâni pe ei, după 
ce se crezuseră poate bărbaţi, se simțeau acum redevenind 
copii în faţa acestor fiinţe omeneşti, întâiele pe care le 
revedeau de ia naufragiul lui Sloughi, aruncate de mare în 
stare de cadavre pe insula lor! 

La urmă, când îşi veniră în fire, înţeleseră care le era 
datoria. A doua zi, de cum s-o lumina, aveau să coboare jos 
la țărm, să sape o groapă în nisip şi să-i înmormânteze. 

Ce noapte fără sfârşit! Părea că niciodată n-au să mai vadă 
lumina zilei, care să le împrăştie spaimele! 

Şi măcar dac-ar fi putut să se uite la ceas ca să-şi dea 
seama cât mai e până la ziuă! Însă, cu neputinţă de aprins 
un chibrit, chiar adăpostindu-l sub pătură. Cross încercă, 
dar în zadar. 

Atunci Wilcox recurse la un alt mijloc ca să ştie cu 
aproximaţie ora: ceasul lui se întorcea răsucindu-l de 
douăsprezece ori pentru douăzeci şi patru de ore - adică o 
răsucire pentru două ore. Or, cum îl întorsese la ora opt 
seara, însemna că, socotind numărul de turaţii care ar mai 
rămâne, ar afla orele trecute. Aşa şi făcu şi, nemaiavând 
decât patru turaţii de dat, deduse că e aproape patru 
dimineaţa. Aşadar, în curând avea să se facă ziuă. 


Într-adevăr, nu mult după aceea începu să se lumineze în 
răsărit. Vântul nu se potolise şi cum norii se lăsau tot mai 
jos pe mare, era de temut că ploaia avea să-i prindă pe 
băieţi înainte de a fi ajuns la adăpostul din Bear-rock. 

Orice-ar fi fost, întâi de toate aveau de împlinit o ultimă 
datorie faţă de cei doi naufragiaţi. Aşa încât, de cum se ivi 
întâia geană de lumină pe sub învolburările de nori din 
zare, înaintară pe țărm luptând din răsputeri cu răbufnirile 
de vânt. În câteva rânduri se proptiră unul de altul, ca să 
nu-i răstoarne. 

Luntrea eşuase lângă o movilă de nisip. Se vedea după 
urmele de valuri că fluxul, întețit de vânt, o depăşise. 

Cât despre cele două trupuri, nu mai erau acolo... 

Doniphan şi Wilcox înaintară vreo douăzeci de paşi pe 
țărm... 

Nimic!... Nici măcar vreo urmă, pe care de altfel refluxul 
ar fi şters-o. 

— Nenorociţii, exclamă Wilcox, erau aşadar în viaţă, dacă 
au reuşit să se ridice! 

— Unde pot fi? întrebă Cross. 

— Unde să fie? răspunse Doniphan, arătând valurile care 
se rostogoleau turbate. Acolo unde i-o fi târât refluxul! 

Doniphan se căţără cu greu până pe marginea bancului de 
stânci şi privi cu luneta peste suprafaţa mării. 

Nici un cadavru! Sigur că trupurile naufragiaţilor au fost 
duse în larg! 

Doniphan se întoarse la Wilcox, Cross şi Webb, care 
rămăseseră lângă luntre. 

O mai fi poate vreun supravieţuitor în ea? 

Dar luntrea era goală. 

Era o şalupă de pe un vas de comerţ, cu punte în faţă şi 
lungă de vreo treizeci de picioare. Nu mai era în stare de 
navigare, fiind avariată în flanc, pe linia de plutire, din 
cauza izbiturilor de stânci. Un ciot de catarg rupt de la 
bază, câteva zdrenţe de pânză care fâlfâiau prinse în 
cârligele de pe marginea punţii, capete de frânghii - e tot 


ce mai rămăsese din echipament. cât despre provizii, unelte 
şi arme, nimic în lăzi şi nimic în deschizătura de sub punte. 

În spate, două nume arătau cărui vas aparținuse şi portul 
de origine: 

Severn - San Francisco. 

San Francisco! Unul din porturile litoralului californian! 
Aşadar, o navă americană! 

Cât despre partea aceasta de coastă pe care naufragiaţii 
de pe Severn fuseseră aruncaţi de furtună, avea ca orizont 
marea, în toată imensitatea ei. 

Capitolul XXII. 

O INSPIRAȚIE A LUI BRIANTI. BUCURIA CELOR MICI. 
CONSTRUIREA UNUI ZMEU. 

EXPERIENŢA ÎNTRERUPTA. KATE. SUPRAVIEŢUITORII 
DE PE SEVERN. PRIMEJDIILE PRIN CARE TREC 
DONIPHAN ŞI TOVARĂŞII LUI. DEVOTAMENTUL LUI 
BRIANTI. DIN NOU ÎMPREUNA. 

Sunt cunoscute împrejurările în care Doniphan, Webb, 
Cross şi Wilcox au părăsit locuinţa de la French-den. De la 
plecarea lor, viaţa tinerilor colonişti devenise mai tristă. Cu 
câtă îndurerare au privit toţi despărţirea aceasta care 
putea să aibă urmări foarte rele în viitor! Bineînţeles, 
Briant nu avea de ce să-şi aducă învinuiri, totuşi era cel mai 
mâhnit dintre toţi, fiind considerat motivul despărțirii. 

Zadarnic căuta Gordon să-l mângâie zicându-i: 

— Au să se-ntoarcă, Briant, mai repede chiar decât crezi. 
Oricât de îndărătnic ar fi Doniphan, împrejurările au să fie 
mai tari decât el. Pariez că înainte de venirea iernii ai să-i 
vezi pe toţi din nou la French-den. 

Briant dădea din cap şi nu mai ştia ce să răspundă. Că vor 
fi siliţi de împrejurări să se înapoieze, da, se poate. Dar 
atunci, cât de vitrege ar trebui să fie împrejurările acelea! 

„Înainte de venirea iernii!” zisese Gordon. Adică să mai fie 
osândiţi să petreacă şi o a treia iarnă pe insula Chairman? 
Şi până atunci nu le va veni nici un ajutor de nicăieri? Adică 
pe tărâmurile astea ale Pacificului să nu treacă în timpul 


verii nici un vapor de comerţ şi nici balonul-semnal suit pe 
faleza Auckland să nu fie în sfârşit văzut? E drept că 
balonul, înălţat doar la două sute de picioare deasupra 
nivelului insulei, nu era posibil de văzut decât pe o rază 
restrânsă. Aşadar, după ce a încercat zadarnic împreună cu 
Baxter să pună la cale un plan de a construi o navă care să 
poată străbate marea, Briant se gândi la un mijloc de a 
ridica un semnal la o înălţime mai mare. Vorbea adesea de 
asta şi într-o zi îi spuse lui Baxter că lui îi părea foarte 
posibil ca pentru semnalizare să se folosească de un zmeu. 

— Nici pânza, nici sfoara nu ne lipsesc, zise, şi dacă 
aparatul e destul de mare, ar plana într-o zonă înaltă, să 
zicem la o mie de picioare. 

— Afară de zilele când n-ar fi vânt deloc, răspunse Baxter. 
— Zile fără vânt sunt puţine, şi atunci l-am trage jos. Dar 
în afară de cazul acesta, dacă sfoara e bine fixată pe sol, el 

însuşi se va întoarce după vânt şi n-am mai avea grija lui. 

— Să încercăm, zise Baxter. 

— Mai mult, adăugă Briant, dacă zmeul va fi vizibil ziua la 
o mare depărtare, poate vreo şaizeci de mile, va putea fi 
văzut şi noaptea, dacă-i atârnăm un felinar de coadă sau de 
speteze. 

De fapt, ideea lui Briant era bună. Cât despre punerea ei 
în aplicare, nu prezenta nici o greutate pentru nişte băieţi 
tineri care de atâtea ori înălţaseră zmeie pe pajiştile din 
Noua Zeelandă. 

Aşa că, de cum aflară de proiectul lui Briant, îi cuprinse pe 
toţi o mare bucurie. Cei mici mai ales, Jenkins, Iverson, Dole 
şi Costar, se bucurară ca de o jucărie, extaziindu-se la 
gândul să vadă un zmeu cum nu mai văzuseră niciodată. Ce 
minune să ţii de sfoară, în vreme ce zmeul se leagănă pe 
sus! 

— Să-i punem o coadă lungă, zise unul. 

— Şi nişte zbârnâitori mari! spuse altul. 

— Şi o să-i facem deasupra un maimuţoi frumos, care va 
dănţui sus! 


— O să-i trimitem ştafete! 

Erau toţi în culmea fericirii. 

Şi când te gândeşti că acolo unde ei vedeau doar un prilej 
de distracţie, era o idee ingenioasă, care avea toate şansele 
să dea rezultate bune! 

Baxter şi Briant se apucară aşadar de lucru, chiar a treia 
zi după ce Doniphan şi ceilalţi trei părăsiseră grota de la 
French-den. 

— Să vedeţi ce ochi au să facă, zise Service când or vedea 
asta! Ce păcat că nu le-a venit în minte şi Robinsonilor mei 
să înalțe un zmeu! 

— Are să se vadă din toate părţile insulei? întrebă Garnett. 

— Nu numai de pe insulă, răspunse Briant, dar şi de la o 
mare distanţă de jur împrejur. 

— Şi din Auckland? întrebă Dole. 

— Vai, nu! răspunse Briant, surâzând la auzul unei 
asemenea întrebări. Dar poate că dacă l-or vedea Doniphan 
şi ceilalţi, au să se înapoieze! 

Cu firea lui deschisă, Briant se gândea fără încetare la cei 
plecaţi şi nu dorea altceva decât să-i vadă mai repede 
înapoi. 

Şi în ziua aceea, şi în zilele următoare, nu făcură altceva 
decât să se ocupe de zmeu. Baxter fu de părere să-i dea 
forma unui octogon. Spetezele, uşoare şi rezistente, au fost 
făcute dintr-un fel de trestii foarte tari, care creşteau pe 
malurile lacului. Erau destul de solide ca să reziste la un 
vânt potrivit. Pe armătura aceasta întinseră o pânză uşoară, 
cauciucată, pe care o întrebuinţau la acoperitul spaţiilor 
dintre scândurile punţii schoonerului - o pânză atât de 
impermeabilă, încât vântul n-ar fi putut pătrunde prin 
țesătura ei. Cât despre sfoară, vor întrebuința o strună 
lungă de cel puţin două mii de picioare şi cu o împletitură 
foarte deasă, din cele cu care se leagă loch-ul6 şi care este 
în stare să suporte o tensiune câtde mare. 

Zmeul avea să fie împodobit cu o coadă lungă, care să-l 
menţină în echilibru. Era atât de solid construit, încât ar fi 


putut, fără nici o primejdie, să ridice şi pe unul din băieţi în 
aer. Dar nu era vorba de aşa ceva, ci doar să fie destul de 
solid ca să reziste unui vânt mai tare şi destul de mare ca, 
atingând o înălţime considerabilă, să poată fi totuşi văzut de 
la o distanţă de cincizeci-şaizeci de mile. 

Bineînţeles că un asemenea zmeu nu era de ţinut cu mâna. 
Cu puterea ce i-o dădea vântul, ar fi luat pe sus toată 
colonia, şi încă cum! Iată de ce sfoara trebuia încolăcită pe 
un scripete al schoonerului; troliul acesta orizontal fu deci 
adus pe terenul de sport şi bine fixat în pământ, ca să poată 
rezista la tracţiunea „uriaşului văzduhurilor” - nume pe 
care cei mici îl admiseră imediat. 

Terminară lucrul în seara de 14 şi Briant hotări să lanseze 
zmeul în după-amiaza zilei următoare, în prezenţa tuturor. 

A doua zi însă a fost cu neputinţă de făcut experienţa. Cu 
furtuna ce se dezlănţuise, aparatul ar fi fost sfârtecat în 
câteva clipe dacă ar fi fost lăsat în voia vântului. Era aceeaşi 
furtună care îi surprinsese pe Doniphan şi pe colegii lui în 
partea de nord a insulei şi care împinsese şalupa 
naufragiaţilor înspre stâncile din nord, cărora mai târziu le- 
au pus numele de Severn-shores (ţărmul Severn). 

Peste două zile - 16 octombrie - cu toate că furtuna se mai 
liniştise, vântul era încă prea puternic pentru ca Briant să-şi 
înalțe aparatul aerian. Dar cum în după-amiaza aceleiaşi 
zile vremea se îndreptă datorită vântului care slăbise 
simţitor, schimbându-şi direcţia şi suflând dinspre sud-est, 
hotărâră experienţa pentru a doua zi. 

Era 17 octombrie, dată care avea să fie păstrată la loc de 
frunte în analele insulei Chairman. 

Vremea era numai bună, cu o briză potrivită, continuă şi 
regulată, cât să susţină bine zmeul. Cu o înclinare bine 
calculata, ca să se menţină în albia vântului, putea să fie 
ridicat la o înălţime mare, iar seara urma să fie dat iar jos, 
ca să i se ataşeze un felinar ce l-ar face vizibil toată 
noaptea. 


Dimineaţa întreagă nu făcură decât pregătiri, care se 
prelungiră cu un ceas şi după-amiază. Apoi trecură toţi pe 
terenul de sport. 

— Ce bună idee a avut Briant cu aparatul ăsta! nu încetau 
să se minuneze Iverson şi ceilalţi, bătând din palme. 

Era ora unu şi jumătate. Zmeul stătea întins pe jos, cu 
coada desfăşurată în toată lungimea, gata doar ca, la 
semnalul lui Briant, să-şi ia zborul, când Briant se opri 
locului. În clipa aceea, atenţia sa fusese atrasă de purtarea 
stranie a lui Phann, care se repezise înspre pădure lătrând 
atât de jalnic şi de ciudat încât îi uimi pe toţi. 

— Ce e cu Phann? întrebă Briant. 

— O fi simţit vreun animal prin pădure, spuse Gordon. 

— Nu, că ar lătra altfel. 

— la să vedem, interveni Service. 

— Nu fără arme! zise Briant. 

Service şi Jacques dădură fuga la French-den, de unde 
fiecare aduse câte o puşcă încărcată. 

— Hai! spuse Briant. 

Şi toţi trei, însoţiţi de Gordon, o luară înspre Traps-woods. 

Phann ajunsese; nu se vedea, dar lătra întruna. Nu 
apucară să facă cincizeci de paşi, că Briant şi ceilalţi îl 
zăriră oprit în faţa unui copac, la piciorul căruia zăcea o 
fiinţă omenească. 

Era o femeie, care stătea pe jos, nemişcată, ca moartă, 
îmbrăcată într-o rochie simplă de lână şi cu un şal gros, 
cafeniu, legat în talie. Pe faţă i se citeau urmele unei dureri 
mari, măcar că arăta voinică şi nu-i dădeai mai mult de 
patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Istovită de osteneală şi 
poate de foame, îşi pierduse cunoştinţa, dar respira încă. 

Cu câtă emoție văzură tinerii această întâie făptură 
omenească de la naufragiul lor! 

— Respiră!... Respiră! exclamă Gordon. Poate foamea şi 
setea... 

Jacques alergă degrabă la French-den, de unde aduse 
nişte pesmeţi şi o ploscuţă cu rachiu. 


Briant se aplecă înspre femeie şi, deschizându-i cu greu 
gura încleştată, reuşi să-i toarne câteva picături din 
băutura întăritoare. 

Femeia făcu o mişcare şi ridică pleoapele. Privirea i se 
învioră dintr-o dată văzând copiii adunaţi lângă ea, apoi 
duse cu lăcomie la gură pesmetul pe care i-l întinsese 
Briant. 

Vedeai bine că nefericita era mai mult moartă de foame 
decât de osteneală. Dar cine să fi fost femeia aceasta? Să fie 
cu putinţă să schimbi două cuvinte cu ea şi s-o înţelegi? 

Briant nu avu mult de aşteptat, căci, săltându-se un pic, 
necunoscuta spuse în englezeşte: 

— Vă mulţumesc, copii, vă mulţumesc! 

O jumătate de oră mai târziu, Briant şi Baxter o aşezară în 
hol, unde Gordon şi Service îi dădură toate ajutoarele de 
care avea nevoie. 

De cum se simţi un pic mai bine, se grăbi să le spună ceea 
ce i se întâmplase. 

lată dar ce le povesti şi se va vedea mai târziu cât aveau 
să-i intereseze pe tinerii din colonie cele ce pătimise femeia. 

Era americană de origine, din vestul îndepărtat al Statelor 
Unite, regiune numită Far-West. Numele ei era Katherine 
Ready, mai simplu - Kate. De mai bine de douăzeci de ani 
fusese femeie de încredere în serviciul familiei lui William R. 
Penfield, care locuia la Albany, capitala statului New York. 

Cu o lună în urmă, domnul şi doamna Penfield, trebuind să 
plece în Chile, unde aveau rude, veniseră la San Francisco, 
principalul port al Californiei, ca să se îmbarce pe vasul 
comercial Severn, comandat de căpitanul John Turner. 
Vasul avea destinaţia Valparaiso; domnul şi doamna Penfield 
o luară şi pe Kate, pe care o considerau ca făcând parte din 
familie. 

Severn era un vas solid şi desigur că ar fi ajuns cu bine la 
destinaţie dacă cei opt oameni din echipaj, angajaţi de 
curând, n-ar fi fost nişte ticăloşi de cea mai joasă speţă. 


La două zile de la plecare, unul din ei, Walston, ajutat de 
tovarăşii săi, Brandt, Rock, Henley, Book, Forbes, Cope şi 
Pike, a pus la cale o răscoală, în care căpitanul Turner şi 
secundul lui au fost ucişi, odată cu domnul şi doamna 
Penfield. 

Scopul ucigaşilor era ca, după ce vor fi pus mâna pe vas, 
să-l întrebuinţeze pentru comerţul cu sclavi, care încă se 
mai practica în unele provincii din America de Sud. 

Din cei aflaţi pe bord au scăpat numai două persoane: 
Kate, pentru care a intervenit marinarul Forbes, mai 
omenos decât ceilalţi, şi cârmaciul lui Severn, un om de 
vreo treizeci de ani, numit Evans, pe care trebuiseră să-l 
cruţe, ca să le conducă vasul. 

Ororile astea se întâmplaseră în noaptea de 7 spre 8 
octombrie, în timp ce Severn se găsea la două sute de mile 
de coasta chiliană. 

Ameninţat cu moartea, Evans a fost nevoit să îndrepte 
vasul înspre Capul Horn, ca să ajungă prin ţinuturile de vest 
ale Africii. Dar la câteva zile după aceea - din ce cauză nu 
se ştie - pe vas s-a declarat un incendiu. În câteva clipe, 
focul s-a întins cu atâta repeziciune, încât Walston şi 
tovarăşii săi n-au mai fost în stare să salveze vasul. Ba unul 
din ei s-a şi înecat, sărind în apă ca să scape de foc. 

Trebuiră dar să părăsească vasul, să arunce în grabă într- 
o şalupă câteva merinde, ceva muniții şi arme şi să se 
depărteze, în momentul în care Severn se prăbuşea în 
flăcări. 

Situaţia naufragiaţilor era foarte gravă, căci se găseau la 
două sute de mile distanţă de ţinuturile cele mai apropiate. 
De n-ar fi fost Kate şi Evans, n-ar fi fost decât o pedeapsă 
binemeritată ca şalupa cu mizerabilii ucigaşi să se 
scufunde. 

După două zile izbucni furtuna aceea îngrozitoare, iar 
situaţia deveni şi mai tragică. Dar cum vântul sufla din larg, 
şalupa cu catargul rupt şi pânza sfâşiată a fost împinsă 
către insula Chairman. Se ştie cum în noaptea de 15 spre 


16, după ce a fost lovită de bancul de stânci, a eşuat pe 
țărm, cu parte din carcasă zdrobită şi bordajul avariat. 

Walston şi ceilalţi, istoviţi de lupta cu valurile şi rămaşi 
aproape fără merinde, erau frânţi de frig şi de foame. În 
momentul eşuării erau ca şi morţi. Încă înainte de a eşua, 
un val îi smulse pe cinci dintre ei; un alt val îi culcă pe alţi 
doi pe nisip, în vreme ce Kate fu prăvălită de cealaltă parte 
a şalupei. 

Cei doi rămaseră multă vreme locului, fără simţire. Kate îşi 
veni mai repede în fire, dar socoti că e mai bine să se 
prefacă moartă, cu toate că-şi închipuia că Waflston şi 
ceilalţi patru pieriseră. Aştepta să se lumineze de ziuă, ca 
să caute un adăpost pe ţărmul acesta necunoscut, când, pe 
la trei dimineaţa, se auziră paşi pe nisip, lângă şalupă. 

Erau Walston, Brandt şi Rock, care scăpaseră cu greu din 
valuri. Trecând bancul de stânci, ajunseseră la locul unde 
zăceau Forbes şi Pike şi se străduiră să-i readucă la viaţă. 
Apoi se sfătuiră între ei, în timp ce cârmaciul Evans îi 
aştepta ceva mai departe, păzit de Cope şi de Book. 

Şi iată ce vorbiră - iar Kate auzi cuvânt cu cuvânt: 

— Unde-om fi? întrebă Rock. 

— Habar n-am, răspunse Walston. Puțin îmi pasă! Aci nu 
rămânem: ne lăsăm în răsărit. Ne-om descurca noi când s-o 
face ziuă. 

— Şi armele? întrebă Forbes. 

— Sunt aici. Muniţiile sunt neatinse, răspunse Walston. 

— Şi scoase din lada şalupei cinci puşti şi mai multe 
pachete de cartuşe. 

— Cam puţin, zise Rock, ca să ieşi din încurcătură într-un 
ţinut de sălbatici. 

— Evans unde-o fi? întrebă Brandt. 

— Mai încolo, răspunse Walston, păzit de Cope şi de Book. 
Vrea, nu vrea, are să meargă cu noi, dacă nu, îl achit! 

— Dar unde e Kate? zise Rock. O fi scăpat? 

— Kate? răspunse Walston. De ea nu mai avem a ne teme. 
Am văzut-o eu când a venit peste cap, înainte ca şalupa să fi 


eşuat. Acum o fi la fund. 

— Mai bine că am scăpat de ea! zise Rock. Ştia prea multe 
despre noi. 

— Multă vreme n-ar mai fi ştiut, adăugă Walston, iar felul 
în care spuse aceste vorbe nu lăsa nici o îndoială asupra 
intenţiilor lui. 

Kate, care auzise totul, era hotărâtă să fugă de îndată ce 
marinarii vor pleca. 

Peste puţin, Walston şi tovarăşii lui, susţinând unul pe 
Forbes, celălalt pe Pike, căruia îi tremurau picioarele, îşi 
luară armele, muniţiile şi puţinele merinde din lăzile şalupei 
- adică vreo şase livre de pastramă, ceva tutun şi două-trei 
ploşti cu gin - şi se depărtară, în vreme ce furtuna era în 
toi. 

Când îi văzu departe, Kate se ridică. Era şi timpul, căci 
fluxul ajunsese la țărm şi valurile ar fi târât-o în larg. 

E lesne de înţeles de ce Doniphan şi colegii lui, când se 
înapoiaseră să-i îngroape pe cei doi naufragiaţi, găsiseră 
locul gol. 

Walston şi banda lui se îndreptau înspre răsărit, în vreme 
ce Kate, dimpotrivă, fără să ştie, se îndrepta spre partea de 
miazănoapte a lacului. 

Ajunsese acolo în după-amiaza zilei de 16, frântă de 
osteneală şi de foame. Abia de-şi ţinuse inima cu câteva 
fructe sălbatice. O luă apoi pe ţărmul stâng în jos şi merse 
toată noaptea, ca şi în dimineaţa de 17, până căzu pe locul 
de unde Briant o ridică mai mult moartă. 

Acestea sunt faptele povestite de Kate, fapte foarte 
îngrijorătoare. Adevărul e că pe insula aceasta, pe care 
copiii trăiseră în deplină siguranţă până atunci, se 
pripăşiseră şapte oameni în stare de orice fărădelegi. S-ar 
da ei oare în lături să-i atace dacă ar descoperi locuinţa de 
la French-den? Nu, nici vorbă! Prea mare interes ar avea să 
pună stăpânire pe material, să le ia proviziile, armele şi mai 
ales uneltele, fără de care n-ar putea să repare şalupa, ca 
să pornească iar pe mare. Şi, în cazul acesta, cum le-ar ţine 


piept Briant şi tovarăşii săi - dintre care cei mai în vârstă 
aveau cincisprezece ani, iar cei mici, abia zece! Nu era 
înspăimântător ce-i aştepta? Dacă Walston rămânea pe 
insulă, fără îndoială că te puteai aştepta la un atac din 
partea lui. 

E lesne de închipuit cu câtă emoție ascultară toţi cele 
povestite de Kate. Auzind-o, Briant se gândea întruna: dacă 
asta este ce-i aştepta în viitor, Doniphan, Wilcox, Webb şi 
Cross erau primii în primejdie. Şi-apoi cum ar putea să se 
păzească, dacă ei nici măcar nu ştiu de prezenţa 
naufragiaţilor de pe Severn pe insulă, şi tocmai pe acea 
parte a litoralului pe care o cercetau acum? Era destul un 
foc de puşcă, pentru ca Walston să afle totul despre ei. 
Atunci, toţi patru ar cădea în mâinile criminalilor, care, e 
sigur, nu-i vor cruța. 

— Trebuie mers numaidecât în ajutorul lor, zise Briant, şi 
să fie preveniţi încă astăzi... 

— Şi aduşi la French-den! adăugă Gordon. Mai mult ca 
oricând e bine să fim toţi la un loc şi să luăm măsuri 
împotriva vreunui atac al tâlharilor ăstora! 

— Da, zise Briant, şi de vreme ce trebuie să se înapoieze, 
se vor înapoia! Plec după ei! 

— Tu, Briant? 

— Eu, Gordon! 

— Dar cum? 

— Ne îmbarcăm în iolă, eu şi Moko. în câteva ore trecem 
lacul şi coborâm pe East-river în jos, cum am mai făcut. 
Sunt sigur că-i găsesc pe toţi la vărsare... 

— Şi când te gândeşti să pleci? 

— Chiar în seara asta, zise Briant. De cum s-o întuneca, 
pentru ca să trecem lacul neobservaţi. 

— Merg şi eu cu tine, frate? întrebă Jacques. 

— Nu, îi răspunse Briant. E neapărat nevoie să ne 
întoarcem toţi în iolă şi abia de-o fi loc pentru şase. 

— Rămâne hotărât? întrebă Gordon. 

— Hotărât, zise Briant. 


Desigur că era cea mai bună soluţie, nu numai în privinţa 
lui Doniphan, a lui Wilcox, Webb şi Cross, dar şi în interesul 
coloniei. Patru băieţi în plus, şi dintre cei mai voinici, erau 
un ajutor nepreţuit în caz de vreun atac. Pe de altă parte, 
nu rămânea o clipă de pierdut dacă voiau să fie cu toţii 
înapoi la French-den în douăzeci şi patru de ore. 

Bineînţeles că nici vorbă nu mai era să înalțe zmeul. Ar fi 
fost din cale-afară de nesocotit. N-ar mai fi fost un semnal 
pentru vapoare - de-ar fi să treacă vreunul - ci pentru 
Walston şi banda lui de tâlhari. În legătură cu aceasta, 
Briant se gândea chiar că ar fi bine să dea jos catargul de 
semnalizare de pe creasta falezei Auckland. 

Până se înseră, rămaseră cu toţii în hol. Kate auzise acum 
şi ea prin tot ce trecuseră copiii şi, mişcată, îşi uitase de 
propriile suferinţe, gândindu-se numai la ei. De-ar fi să 
rămână împreună pe insulă, avea să le fie în totul devotată, 
să-i îngrijească şi să-i iubească întocmai ca o mamă. Abia 
venită, ea şi găsise pentru cei mici, pentru Dole şi Costar, 
un nume de mângâiere. Le zicea „papooses”, ca la copilaşii 
mici din Far-West. 

Iar Service, în amintirea romanelor favorite, propuse ca lui 
Kate, care le venise într-o vineri, să-i spună Vinerica - aşa 
precum Crusoe îl botezase pe neuitatul lui tovarăş, Vineri. 

La şase seara, toate pregătirile de plecare erau gata. 
Devotat, Moko, care nu s-ar fi dat înapoi de la nici o 
primejdie, se bucura mai dinainte că avea să plece cu 
Briant într-o asemenea expediţie. 

Se îmbarcară amândoi, cu ceva muniții şi înarmaţi cu câte 
un revolver şi un cuţit lung, marinăresc. După ce-şi luară 
rămas bun de la colegi, care se uitau după ei cu inima 
strânsă, se făcură nevăzuţi printre umbrele ce se lăsau 
peste Iac. 

Odată cu înserarea, un vântuleţ uşor începu să adie 
dinspre miazănoapte. Dacă avea să se menţină, ar fi ajutat 
iolei şi la dus, şi la întors. În orice caz, adierea asta le prinse 
bine în traversarea lacului de la vest spre est. Noaptea era 


foarte întunecoasă - împrejurare fericită, căci Briant dorea 
să poată trece nevăzuţi. Ţinând direcţia după indicaţiile 
busolei, era sigur că va ajunge pe ţărmul opus, rămânând 
să caute râul mai în sus ori mai în jos, cu iola. 

Briant şi Moko priveau încordaţi în direcţia aceea, cu 
teama să nu vadă vreun foc care - după cum ar fi fost 
probabil - le-ar fi indicat prezenţa lui Walston şi a bandei 
lui, căci Doniphan îşi avea desigur aşezarea pe litoral, la 
vărsarea lui East-river în mare. 

Făcură cele şase mile în două ore. Iola n-a avut de suferit 
din cauza vântului, cu toate că între timp se cam înteţise. 

Poposiră în acelaşi loc ca şi data trecută şi merseră pe 
lângă mal cale de o jumătate de milă, ca să ajungă la 
intrândul în care apele lacului se revărsau în albia râului. 
Asta le luă câtăva vreme. Iar pentru că acum aveau vântul 
în faţă, trebuiau să se folosească de vâsle. Era atâta linişte 
pe sub bolțile copacilor aplecaţi peste apă! Nici un lătrat de 
şacal, nici un urlet de fiară din adâncurile codrului! Nici un 
foc suspect pe sub masele negre de frunziş! 

Totuşi, pe la zece şi jumătate, Briant, aşezat în partea din 
spate a iolei, îl apucă de braţ pe Moko. La câteva sute de 
paşi de East-river, pe malul drept, un foc pe jumătate trecut 
arunca o lumină slabă prin noapte. Cine putea fi acolo? 
Walston ori Doniphan? Trebuia neapărat ştiut înainte de a 
porni pe râu în jos. 

— Moko, eu cobor, zise Briant. 

— Nu vrei să vin şi eu, Briant? spuse Moko în şoaptă. 

— Nu, mai bine singur! Risc mai puţin să fiu văzut când mă 
apropii. 

Iola fu trasă la mal şi Briant sări jos, după ce-i spuse lui 
Moko să-l aştepte. Într-o mână ţinea cuțitul, la brâu avea 
revolverul, la care era hotărât să nu recurgă decât în caz de 
mare primejdie, ca să nu facă zgomot. 

După ce sui malul, plin de curaj, Briant se furişă pe sub 
copaci, când deodată se opri: la douăzeci de paşi, la lumina 


slabă a focului, i se păru că vede o umbră care se furişa ca 
şi el printre ierburi. 

În clipa aceea izbucni un răcnet înspăimântător şi o umbră 
enormă se avântă înainte. Era un jaguar mare. Imediat se 
auzi strigând: 

— Ajutor!... Ajutor! 

Briant recunoscu glasul lui Doniphan. Era el, într-adevăr. 
Ceilalţi colegi se aflau în tabăra de lângă râu. 

Doniphan, doborât de jaguar, se zbătea, în neputinţă de a 
se servi de armă. 

Wilcox, deşteptat de ţipete, sări, cu puşca la ochi, gata să 
tragă. 

— Nu trage! Nu trage!... strigă Briant. 

Înainte ca Wilcox să-l poată vedea, Briant se repezi înspre 
fiară, care se şi întoarse către el, în timp ce Doniphan se 
ridica degrabă. 

Din fericire, Briant se feri la vreme, după ce-l înjunghie 
mai întâi pe jaguar. Totul se petrecu atât de repede, încât 
nici Doniphan, nici Wilcox n-avură timp să intervină. Rănită 
de moarte, fiara se prăbuşise, în timp ce Webb şi Cross 
alergau să-l scape pe Doniphan. 

Dar biruinţa asta era cât pe-aci să-l coste scump pe Briant, 
al cărui umăr sângera sfâşiat de ghearele fiarei. 

— Cum de eşti aici? se miră Wilcox. 

— O să aflaţi mai târziu! zise Briant. Haideţi!... Repede...! 

— Nu înainte să-ţi mulţumesc Briant, zise Doniphan. Mi-ai 
salvat viaţa! 

— Am făcut ce-ai fi făcut şi tu în locul meu, răspunse 
Briant. Dar să nu mai vorbim. Veniţi cu mine! 

Totuşi, deşi rana lui Briant nu era gravă, trebuiră să i-o 
lege foarte strâns cu o batistă, şi în vreme ce Wilcox îl 
pansa, Briant îşi puse colegii la curent cu tot ce se 
petrecuse între timp. 

Aşadar, oamenii pe care Doniphan îi crezuse morţi şi luaţi 
de valuri, în vremea fluxului, erau vii! Cutreierau prin 
insulă! Erau nişte răufăcători cu mâinile pătate de sânge. O 


femeie naufragiase odată cu dânşii în şalupa vasului 
Severn, iar femeia aceea era la French-den! S-a isprăvit 
deci; nu mai e nici o siguranţă pe insulă! lată, aşadar, de ce 
Briant îi strigase lui Wilcox să nu tragă focul de puşcă 
asupra jaguarului, pentru ca detunătura să nu fie auzită, şi 
iată de ce Briant a înjunghiat fiara cu cuțitul. 

— Ah, Briant, eşti mai bun decât mine! exclamă Doniphan 
înduioşat şi într-un avânt de recunoştinţă mai presus de 
firea lui atât de mândră. 

— Nu, Doniphan, nu, prietene, răspunse Briant, şi acum, 
când mâna ta se află într-a mea, nu-ţi dau drumul până ce 
nu-mi promiţi că te întorci înapoi. 

— Da, Briant, trebuie! fu de acord Doniphan. Poţi să te 
bizui pe mine! De-acum înainte voi fi primul care să te 
asculte. Mâine, în zori, plecăm. 

Nu, chiar acum, preciză Briant, ca să ajungem fără să fim 
văzuţi. 

— Dar cum? întrebă Cross. 

— Moko e aici! Ne aşteaptă în iolă. Tocmai ne pregăteam 
să pornim pe East-river înspre voi, când am văzut lumina 
unui foc. 

— Şi ai picat la timp ca să mă scapi! repetă Doniphan. 

— Şi ca să te aduc înapoi la French-den! 

Acum trebuie explicat de ce Doniphan, Wilcox, Webb şi 
Cross îşi aveau tabăra acolo şi nu la vărsarea lui East-river; 
după plecarea lor de pe coasta unde naufragiase şalupa de 
pe Severn, toţi patru se înapoiară la Bear-rock în seara de 
16. Chiar în dimineaţa zilei următoare, o luaseră pe râu în 
sus, pe malul stâng al lui East-river, până la lac, unde 
poposiseră aşteptând să se facă ziuă ca să pornească spre 
French-den. 

Înainte de răsăritul zorilor, Briant şi ceilalţi se suiră în iolă, 
dar cum era foarte strâmtă pentru şase, trebuia multă 
atenţie la cârmă. 

Vântul a fost însă prielnic, iar Moko a condus cu atâta 
îndemânare, încât ajunseră toţi cu bine. 


Cu câtă bucurie îi primi Gordon pe cei care lipsiseră, când, 
pe la patru dimineaţa, debarcară la digul de pe râul 
Zeelanda. Dacă-i amenințau primejdii mari, cel puţin acum 
erau cu toţii laolaltă la French-den! 

Capitolul XXIII. 

CARE E SITUAŢIA. MĂSURI DE PREVEDERE. 

SCHIMBĂRI ÎN FELUL DE VIAŢĂ. „POMUL-VACĂ”. 

CE E NEVOIE DE ŞTIUT. O PROPUNERE A LUI KATE. 

PE BRIANT ÎL MUNCEŞTE UN GÂND. PROIECTUL LUI. 

CONSFĂTUIRE. PE MÂINE! 

Colonia se întregise din nou, ba crescuse chiar cu încă un 
membru: acea bună Kate care, în urma unei 
înspăimântătoare drame pe mare, naufragiase pe ţărmul 
insulei Chairman. Mai mult: buna înţelegere avea să 
domnească acum la French-den, şi de astă dată nimeni nu o 
va mai tulbura cu nimic. Dacă lui Doniphan îi mai părea rău 
uneori că nu e el şeful coloniei, cel puţin se înapoiase în 
mijlocul colegilor, şi din toată inima. Da, despărţirea aceasta 
de trei zile dăduse roade. Nu numai o dată, fără s-o 
mărturisească celorlalţi şi fără să-şi recunoască vina, dat 
fiind că la el ambiția era mai presus decât interesul, îşi 
dăduse totuşi seama la ce prostii îl ducea îndărătnicia. 
Wilcox, Webb şi Cross erau şi ei conştienţi de acest lucru. 
Iar în momentul când Briant i-a dovedit devotamentul ce-l 
avea faţă de el, tot ce a fost bun în Doniphan a ieşit la iveală 
- şi pentru totdeauna. 

De altfel, prea erau mari primejdiile care amenințau mica 
lor colonie, expusă să fie atacată de şapte bandiți vânjoşi şi 
înarmaţi! Bineînţeles că Walston avea tot interesul să plece 
cât mai degrabă de pe insulă. Dacă ar bănui însă că în 
preajma lui se află o colonie unde ar găsi tot ceea ce-i 
lipseşte lui, nimic nu l-ar opri să o atace şi toate şansele ar fi 
de partea lui. Tinerii noştri trebuiră aşadar să aibă mare 
grijă să nu se mai depărteze dincolo de râul Zeelanda şi să 
nu se mai arate prin preajma lacului câtă vreme Walston şi 
banda lui nu părăseau insula. 


Dar mai întâi era bine de ştiut dacă în timp ce se înapoiau 
de la locul naufragiului şalupei la Bear-rock, Doniphan, 
Cross, Webb şi Wilcox nu observaseră nimic care să le dea 
de bănuit că marinarii de pe Severn ar fi pe insulă. 

— Nimic, răspunse Doniphan. Adevărul e însă că noi, ca să 
ne înapoiem la vărsarea lui East-river, am luat alt drum 
decât cel pe care ne-am dus suind înspre nord. 

— Şi totuşi e sigur că Walston a apucat-o înspre răsărit, 
zise Gordon. 

— Ai dreptate, răspunse Doniphan, dar probabil că ela 
luat-o pe coastă în jos, în timp ce noi mergeam direct spre 
interior, străbătând pădurea de fagi. Uitaţi-vă pe hartă şi o 
să vedeţi cât de mare e curbura țărmului din sus de golful 
Deception. E acolo un ţinut vast, unde tâlharii s-au putut 
refugia fără să se depărteze prea mult de locul unde şi-au 
lăsat şalupa. De fapt, poate că Kate ar şti să ne spună cam 
în ce regiune se află insula noastră. 

Dar Kate, căruia Gordon îi pusese aceeaşi întrebare, nu 
ştiuse să le răspundă. 

După incendiul de pe Severn, când Evans luase cârma 
şalupei, el manevrase aşa fel încât să se menţină pe lângă 
țărmul american, de care insula aceasta nu putea fi prea 
departe. Dar el nu pomenise deloc de numele insulei pe 
care îi împinsese furtuna. Totuşi, cum numeroasele 
arhipelaguri de pe lângă coastă nu se află la o distanţă prea 
mare de continent, Walston avea toate motivele să ajungă la 
vreunul din ele şi, deci, să rămână pe litoralul de est. Într- 
adevăr, dacă ar reuşi să-şi repare şalupa atât cât să poată 
pleca, nu i-ar fi greu să se îndrepte spre vreun ţinut din 
America de Sud. 

— Doar dacă, zise Briant, lui Walston, ajuns la gura lui 
East-river şi dând de urmele tale, Doniphan, nu-i vine ideea 
să caute mai departe. 

— Ce urme? răspunse Doniphan. O grămâjoară de cenuşă 
stinsă? Şi ce-ar putea deduce din asta? Că insula e locuită? 
Un motiv în plus ca să se ascundă... 


— Fireşte, spuse Briant, numai de n-ar descoperi că 
populaţia insulei se reduce la o mână de copii!... Să ne 
abţinem, aşadar, de la orice ar putea să-i dea de ştire cine 
suntem. Şi chiar în privinţa asta voiam să te întreb, 
Doniphan, dacă aţi tras cumva focuri de armă în timp ce vă- 
ntorceaţi la golful Deception? 

— Nu; şi chiar de mirare, răspunse Doniphan surâzând, 
când sunt un atât de mare risipitor de praf de puşcă! În 
momentul când am părăsit coasta aveam rezerve suficiente 
de vânat, aşa încât n-am tras nici un foc de armă care să ne 
dea de gol. leri-noapte, Wilcox era cât pe-aci să tragă în 
jaguar, dar, din fericire, ai picat chiar la vreme ca să-l 
împiedici pe el să tragă, iar mie să-mi scapi viaţa, Briant, 
riscând-o pe ata! 

— 'Ţi-o repet, Doniphan, n-am făcut decât ce-ai fi făcut şi tu 
în locul meu! Şi, pe viitor, nici un foc de puşcă! Să nu ne mai 
ducem nici măcar la Traps-woods! Să trăim din ce avem! 

E de la sine înţeles că, de-ndată ce-au ajuns la French-den, 
Briant primi toate îngrijirile necesare pentru ca să i se 
vindece rana, care în curând începu să se închidă. Nu-i mai 
rămase decât o stânjenire în braţ, dar şi aceea dispăru cu 
timpul. 

Între timp, luna octombrie trecu, şi Walston nu se arătase 
prin preajma râului Zeelanda. Să fi plecat oare după ce şi-o 
fi reparat şalupa? N-ar fi chiar imposibil, căci avea o 
toporişcă - o văzuse Kate - şi poate că s-ar fi putut ajuta şi 
cu vreun cuţit solid marinăresc, iar lemn se găsea destul în 
apropiere de Severn-shores. 

Totuşi, cum nu ştiau nimic precis, viaţa la French-den 
fusese schimbată cu totul. Nici un fel de excursie mai 
îndepărtată, în afară de ziua când Baxter şi Doniphan se 
duseseră să dea jos catargul de semnalizare ce se înălța pe 
faleza Auckland. 

De acolo, de sus, Doniphan privi cu luneta peste pădurile 
nesfârşite care se bolteau înspre răsărit. Cu toate că nu 
putea ajunge cu privirea până la litoral, ascuns după 


perdeaua codrilor de fagi, dacă totuşi vreun fum s-ar fi 
ridicat în aer, cu siguranţă că l-ar fi văzut - şi asta ar fi 
însemnat că Walston şi banda lui îşi aveau tabăra în partea 
aceea a insulei. Dar Doniphan nu văzu nimic, nici în direcţia 
aceea şi nici în largul golfului Sloughi, decât aceleaşi 
întinsuri de ape pustii. 

În neputinţă de a mai face excursii şi de a se folosi de arme 
de foc, vânătorii coloniei fuseseră constrânşi să renunţe la 
cea mai dragă îndeletnicire. Noroc că în laţurile şi 
capcanele întinse în apropiere de French-den se prindea 
vânat din belşug. De altfel, prepeliţele „tinamu” şi dropiile 
din ogradă se înmulţiseră atât de mult, încât Service şi 
Garnett erau nevoiţi să taie mereu din ele. Cum adunaseră 
o mulţime de frunzuliţe din pomul de ceai şi multă sevă de 
arțar, care se preface atât de uşor în zahăr, nu mai trebuiră 
să meargă până la Dike-creek, ca să-şi reînnoiască provizia. 
Şi chiar dacă nu vor fi salvaţi de pe insulă până-n iarnă, 
aveau din plin grăsime pentru felinare, conserve şi vânat 
pentru gătit. Doar de combustibil trebuiau să se îngrijească, 
dar lemnele tăiate în pădurile din Bog-woods le puteau căra 
oarecum pe ascuns, mergând de-a lungul râului Zeelanda. 

În vremea aceea, o descoperire nouă veni să sporească 
belşugul de la French-den. Descoperirea nu se datoră lui 
Gordon, cu toate cunoştinţele lui de botanică, ci meritul fu 
al lui Kate. Existau pe marginea pădurii din Bog-woods 
câţiva arbori înalţi de cincizeci-şaizeci de picioare, care au 
scăpat de tăişul toporului datorită faptului că lemnul lor, 
foarte fibros, n-ar fi fost tocmai potrivit pentru focurile din 
hol şi de la grajd. Arborii aveau nişte frunze de o formă 
alungită, care porneau de la nodurile de ramificaţie ale 
crăcilor şi a căror extremitate era prevăzută cu vârfuri 
foarte ţepoase. De cum văzu copacii aceştia - la 25 
octombrie - Kate exclamă: 

— Ei!... lată „pomul-vacă”! 

Dole şi Costar, care o însoțeau, făcură un haz nespus: 

— Cum „pomul-vacă”? spuse unul. 


— Îl mănâncă vacile? întrebă celălalt. 

— Nu, copii, nu, răspunse Kate. îi zice aşa pentru că dă 
lapte, şi un lapte mai bun decât al lamelor voastre. 

Când se înapoiară la French-den, Kate îi spuse lui Gordon 
ce descoperise. Gordon îl chemă pe Service şi amândoi, 
însoţiţi de Kate, merseră din nou la Bog-woods. Uitându-se 
la copac, Gordon se gândi că trebuie să fie unul din aşa-zişii 
„galactendroni”, destul de numeroşi prin pădurile din 
nordul Americii, şi nu se înşela. 

Preţioasă descoperire! Şi într-adevăr, era destul să facă o 
crestătură în scoarţa copacului, pentru ca să ţâşnească un 
fel de suc lăptos, având acelaşi gust şi aceleaşi proprietăţi 
nutritive ca şi laptele de vacă. Mai mult, dacă laşi laptele 
acesta să se prindă, dă o brânză minunată şi în acelaşi timp 
produce o ceară foarte curată, aproape ca şi ceara de 
albine, din care se fac luminări de calitate bună. 

— Ei bine, zise Service, dacă-i zice „pomul-vacă”, trebuie 
să-l mulgem! 

Şi, glumeţ din fire, Service întrebuința fără să ştie chiar 
expresia indienilor, care spun în mod curent: „Hai să 
mulgem pomul!” 

Gordon făcu o crestătură în scoarţa copacului şi, într- 
adevăr, începu să curgă un suc pe care Kate îl adună într- 
un vas cu care venise, strângând aproape doi litri. 

Era un lichid plăcut, albicios, foarte îmbietor şi care avea 
aceleaşi substanţe ca şi laptele de vacă - aproape mai 
hrănitor, mai gras şi mai plăcut la gust. 

La French-den, vasul fu golit într-o clipă, iar Costar se 
mânji pe gură ca un pisoi. Cât despre Moko, nu-şi ascundea 
deloc mulţumirea, gândindu-se câte feluri noi avea să facă 
din asemenea bunătate. Nici măcar n-avea să facă 
economie: „cireada” de galactendroni era la doi paşi şi-i 
dădea din plin acest lapte vegetal! 

Într-adevăr - fără să fie nevoie să repetăm prea mult acest 
lucru - se ştie că insula Chairman ar fi putut îndestula o 
colonie şi mai numeroasă. Existenţa copiilor era asigurată 


chiar pentru multă vreme. Apoi, venirea lui Kate în mijlocul 
lor, îngrijirile pe care le primeau de la această femeie 
devotată, totul se îmbina ca să le facă viaţa mai uşoară. 

De ce a trebuit ca siguranţa de altădată să fie acum 
tulburată pe insula Chairman! câte descoperiri ar fi putut 
face Briant şi ceilalţi cercetând părţile necunoscute din 
răsărit - la care acum trebuiau să renunţe! Au să mai poată 
relua ei vreodată excursiile fără altă grijă decât aceea că au 
să întâlnească vreo fiară, desigur mai puţin fioroasă decât 
acelea cu chip de om, de care trebuiau să se ferească acum 
zi şi noapte? 

Totuşi, până în primele zile din noiembrie, nici o urmă 
suspectă nu se arătă prin apropiere de French-den. Briant 
se întreba chiar dacă marinarii de pe Severn mai erau pe 
insulă. Şi totuşi, Doniphan văzuse cu ochii lui în ce hal era 
şalupa, cu catargul rupt, cu pânzele zdrenţuite şi bordajul 
sfărâmat de bancul de stânci. E drept însă - şi Evans 
desigur că ştia - că dacă insula Chairman era în apropierea 
continentului ori a vreunui arhipelag, poate că şalupa, 
peticită de bine de rău, mai putea să facă un drum nu prea 
lung. Se putea dar crede că Walston se hotărâse să 
părăsească insula. Da, şi tocmai asta trebuia cercetat 
înainte de a relua firul vieţii de mai înainte. 

În câteva rânduri, Briant îşi puse de gând să se ducă în 
recunoaştere prin regiunea de răsărit a lacului. Doniphan, 
Baxter şi Wilcox nu aşteptau decât să-l însoţească. Dar ca să 
rişti să cazi în mâinile lui Walston şi să afle cu ce adversari 
slabi ar fi avut de-a face, asta ar fi avut urmări groaznice. 
lată de ce Gordon, care dădea totdeauna sfaturi bune, îl 
opri pe Briant să se aventureze prin adâncul pădurii de 
fagi. 

Kate făcu atunci o propunere din care decurgeau mai 
puţine primejdii: 

— Domnule Briant, îi spuse într-o seară, când erau toţi 
laolaltă în hol, îmi daţi voie să plec în zorii zilei? 

— Să ne părăseşti, Kate? zise Briant. 


— Da! Doar n-o să staţi mereu cu îndoiala asta! Şi, ca să 
ştiţi dacă Walston mai este încă pe insulă, sunt de părere să 
mă duc eu pe plaja unde am fost aruncaţi de furtună. Dacă 
şalupa mai este acolo, înseamnă că Walston n-a putut pleca. 
Dacă nu mai este, atunci nu mai aveţi de ce vă teme del. 

— Ceea ce propui dumneata, Kate, este exact ceea ce 
Briant, Baxter, Wilcox şi cu mine ne propuneam să facem, 
spuse Doniphan. 

— Fără îndoială, domnule Doniphan, răspunse Kate, dar în 
timp ce pentru dumneavoastră asta constituie o primejdie, 
pentru mine, nu. 

— Cum, Kate, zise Gordon, dar dacă se-ntâmplă să cazi iar 
în mâna lui Walston! 

— Atunci, răspunse Kate, am să fiu din nou în situaţia de 
mai înainte de-a fugi. Atâta tot! 

— Şi dacă ticălosul te omoară, cum e de aşteptat? zise 
Briant. 

— Cum am scăpat întâia oară, scap şi a doua, mai ales 
acum, când ştiu să vin la French-den. Iar dacă aş putea să 
fug împreună cu Evans şi i-aş spune ce e cu dumneavoastră, 
de cât folos, de ce ajutor v-ar putea fi un om atât de 
cumsecade...! 

— Dacă Evans ar fi avut putinţa să fugă n-ar fi fugit?... Nu 
e şi interesul lui să scape...? 

— Are dreptate Doniphan, fu de părere Gordon. Evans ştie 
tâlhăriile lui Walston şi ale complicilor şi sigur că au să-l 
omoare de îndată ce n-or mai avea nevoie de el să le 
conducă şalupa până la ţărmul american. Aşa încât dacă n-a 
fugit încă, înseamnă că e păzit de aproape. 

— Ori că a şi plătit cu viaţa vreo încercare de evadare, 
adăugă Doniphan. Aşadar, Kate, dacă te-ar prinde... 

— Credeţi-mă, răspunse Kate, am să fac tot ce-mi stă în 
putinţă să nu mă prindă. 

— Se prea poate, zise Briant, numai că niciodată n-o să te 
lăsăm să rişti aşa ceva. Nu! Vom căuta alt mijloc, mai puţin 
primejdios, ca să ştim dacă Walston mai e sau nu pe insulă. 


Propunerea lui Kate odată respinsă, nu mai rămânea decât 
să se ferească de imprudenţe. E sigur că dacă lui Walston i- 
ar sta în putinţă să plece, ar face-o înainte să înceapă 
vremea rea, ca să ajungă cu toţii pe vreun tărâm unde să fie 
primiţi cum se cuvine, când e vorba de naufragiaţi, ori de 
unde ar veni. 

Dar admițând chiar că Walston ar mai fi pe insulă, nu 
părea să aibă intenţia să cerceteze interiorul. În câteva 
rânduri, pe nopţi fără lună, Briant, Doniphan şi Moko 
străbătuseră lacul în iolă, dar niciodată nu zăriseră vreun 
foc, nici pe ţărmul opus şi nici pe sub pilcurile de copaci din 
jurul lui East-river. 

Era totuşi apăsător să trăieşti în asemenea condiţii şi să te 
învârteşti în loc între râul Zeelanda, lac, pădure şi faleză; 
aşa că Briant era muncit de gândul cum să afle dacă 
Walston mai e pe insulă şi, dacă e, în ce parte îşi are tabăra. 
Ca să afle, ar fi poate de ajuns să se ridice la oarecare 
înălţime în timpul nopţii. 

Asta-l muncea pe Briant, şi gândul acesta devenise 
obsesie, căci, din păcate, în afară de faleză, care nu era mai 
înaltă de două sute de picioare, nu mai era nici o altă 
înălţime pe insula Chairman. în câteva rânduri, Doniphan 
cu alţi doi-trei se suiseră pe faleză, dar de acolo nu se vedea 
nici măcar celălalt mal al lacului. Aşadar, nici un fum, nici o 
licărire nu s-ar fi putut vedea în răsărit, la orizont. Ar fi fost 
nevoie să privească de la câteva sute de picioare mai sus, 
pentru ca privirea să ajungă până la întâiele stânci din 
golful Deception. 

Atunci îi veni în minte lui Briant gândul acela atât de 
cutezător - aproape nebunesc - încât el însuşi îl respinse la 
început. Dar gândul i se înfipsese cu atâta îndărătnicie în 
creier, că nu-l mai putea izgoni. 

Se ştie că pregătirile pentru înălţarea zmeului fuseseră 
întrerupte. După venirea lui Kate, care adusese ştirea că 
naufragiaţii de pe Severn rătăcesc pe ţărmul de răsărit, 


trebuiseră să se abţină să ridice în aer un aparat care urma 
să fie văzut din toate părţile insulei. 

Dar dacă zmeul nu mai putea fi întrebuințat ca semnal, n- 
ar putea prinde bine pentru o recunoaştere, spre siguranţa 
întregii colonii? 

Iată gândul care nu-i mai dădea pace lui Briant. Îşi 
amintea că citise într-un ziar englezesc că, spre sfârşitul 
secolului trecut, o femeie a avut îndrăzneala să se ridice în 
aer agăţată de un zmeu construit anume pentru o 
asemenea ascensiune7/. Cum? Ceea ce a fost în stare o 
femeie nu poate îndrăzni un băiat tânăr? Chiar dacă 
încercarea e oarecum primejdioasă, ce importanţă are? 
Riscurile erau un nimic pe lângă rezultate, în caz de 
reuşită! Luând toate măsurile ca să nu fie descoperiţi, 
aveau toate şansele ca încercarea să reuşească. 

lată de ce Briant, cu toate că nu era în stare să facă o serie 
de calcule matematice pentru a afla forţa de ascensiune ce- 
ar fi necesitat un astfel de aparat, îşi zicea că acest aparat 
exista şi că era destul să-i dea dimensiuni mai mari şi să-l 
consolideze. Şi atunci, la miezul nopţii, ridicându-se la 
câteva sute de picioare în aer, poate ar reuşi să descopere 
lumina vreunui foc pe partea de insulă cuprinsă între lac şi 
golful Deception. 

Ar fi o greşeală ca cineva să ia în râs ideea îndrăzneață a 
unui tânăr atât de întreprinzător şi curajos! Obsedat de 
acest gând, ajunsese să creadă că proiectul lui era nu 
numai posibil de aplicat - căci de asta era sigur - dar nici 
măcar chiar atât de primejdios cât s-ar fi părut. 

Rămânea doar să aibă aprobarea colegilor săi. Şi, în seara 
de 4, după ce i-a rugat pe Gordon, Doniphan, Wilcox, Webb 
şi Baxter să vină să se sfătuiască împreună, le-a adus la 
cunoştinţă propunerea lui de a se folosi de zmeu. 

— Să-l folosim? întrebă Wilcox. Dar în ce fel? înălţându-l în 
aer? 

— Desigur, răspunse Briant, doar pentru asta a fost făcut. 

— Ziua? întrebă Baxter. 


— Nu, Baxter, căci i-ar atrage atenţia lui Walston, pe când 
noaptea... 

— Dar dacă-i agăţi un felinar, zise Doniphan, tot are să se 
vadă. 

— N-am să-i agăţ felinar. 

— Şi-atunci la ce-ar folosi? întrebă Gordon. 

— Ca să vedem dacă cei de pe Severn sunt încă pe insulă. 

Şi Briant, îngrijorat că proiectul lui ar putea fi întâmpinat 
cu neîncredere, îl expuse repede, în câteva cuvinte. 

Dar tovarăşilor lui nici prin gând nu le trecea să râdă. Nu 
le ardea de asta şi, în afară de Gordon, care se întreba dacă 
cumva Briant glumeşte, ceilalţi părură foarte hotărâți să-i 
dea aprobarea. Sigur că tinerii erau atât de obişnuiţi cu 
primejdiile, încât o ascensiune noaptea, într-o împrejurare 
ca asta, li se păru foarte firească. De altfel erau hotărâți să 
încerce orice le-ar fi venit în ajutor. 

— Dar, zise Doniphan, zmeul acesta n-ar putea să suporte 
greutatea nici unuia din noi. 

— Bineînţeles, răspunse Briant. De aceea, aparatul trebuie 
mărit şi consolidat. 

— Rămâne de văzut, zise Wilcox, dacă un zmeu poate 
rezista... 

— Fără îndoială, afirmă Baxter. 

— De altfel, a fost experimentat, adăugă Briant. 

Şi cită cazul cu femeia aceea care acum vreo sută de ania 
făcut experienţa cu zmeul. Apoi adăugă: 

— "Totul depinde de dimensiunile aparatului şi de puterea 
vântului în momentul lansării. 

— Briant, întrebă Baxter, la ce înălţime socoteşti tu că ar 
trebui să ajungi? 

— Îmi închipui că de la şase-şapte sute de picioare, 
răspunse Briant, s-ar zări un foc aprins în orice parte a 
insulei. 

— Ei bine, eu cred că asta se poate, zise Service, şi cât mai 
degrabă. Eu unul m-am săturat să mă tot feresc şi să nu mai 
pot hoinări încoace şi-ncolo, unde-mi place! 


— Şi noi să nu ne mai putem duce să cercetăm cursele! 
adăugă Wilcox. 

— lar eu să nu mai pot trage un foc de puşcă! interveni 
Doniphan. 

— Atunci, pe mâine! zise Briant. 

— Apoi, când fu singur cu Gordon, acesta îl întrebă: 

— Şi ai de gând într-adevăr să pui în practică un asemenea 
zbor? 

— În orice caz să-l încerc, Gordon. 

— Dar e primejdios. 

— Poate că mai puţin decât s-ar părea. 

— Şi care dintre noi crezi tu că şi-ar risca viaţa într-o 
asemenea încercare? 

— Tu cel dintâi, Gordon! zise Briant. Da, tu, dacă ţie ţi-ar 
cădea sorții... 

— Aşadar, prin tragere la sorţi vrei să stabileşti cine, 
Briant? 

— Nu, Gordon! E nevoie ca cel ce va face asta s-o facă din 
propriul lui îndemn. 

— Ai pe cineva în vedere, Briant? 

— Poate! 

Şi Briant strânse mâna lui Gordon. 

Capitolul XXIV. 

PRIMA ÎNCERCARE. MĂRIREA APARATULUI. 

A DOUA ÎNCERCARE. AMÂNARE PE A DOUA ZI. 

PROPUNEREA LUI BRIANI. PROPUNEREA LUI JACQUES. 
MĂRTURISIREA. IDEEA LUI BRIANT. 

ÎN AER, ÎN TOIUL NOPŢII. CE SE VEDE. VÂNTUL SE- 
NTEŢEŞTE. DEZNODĂMÂNTUL. 

Încă din dimineaţa de 25 noiembrie, Briant şi Baxter se 
puseră pe lucru. Înainte de a mări dimensiunile aparatului, 
voiră să vadă ce greutate putea ridica aşa cum era. Asta le 
permitea să ajungă pe dibuite, din lipsa formulelor 
ştiinţifice, să afle care ar fi suprafaţa necesară pentru a 
suporta, în afară de propria greutate, o alta nu mai puţin de 
o sută douăzeci, o sută treizeci de livre. 


Nici nu fu nevoie să aştepte noaptea pentru această primă 
experienţă. În clipa aceea, vântul sufla din sud-vest şi Briant 
îşi zise că n-ar fi rău să profite, cu condiţia să ţină zmeul la 
o înălţime mică, aşa ca să nu fie zărit de pe ţărmul 
răsăritean al lacului. Experienţa a reuşit aşa cum dorise; 
constatară că aparatul, susţinut de un vânt obişnuit, 
ridicase un sac cântărind douăzeci de livre. Cu un cântar de 
pe Sloughi reuşiră să cântărească exact greutatea. Zmeul 
fu tras atunci înapoi şi culcat pe terenul de sport. 

În primul rând, Baxter îi întări armătura cât putu mai 
solid, prin sfori care se-ntâlneau într-un punct central, ca 
spiţele unei umbrele ce se adună în inelul care se lasă în jos 
pe un baston. 

Suprafaţa zmeului fu şi ea mărită printr-un adaos de 
speteze şi de pânze. 

La această treabă, Kate fu nepreţuită. Acele şi aţa nu 
lipseau la French-den şi îndemânatica gospodină se 
pricepea la cusut. 

Dacă Briant sau Baxter ar fi fost mai cunoscători în 
mecanică, şi-ar fi dat seama că în construcţia unui 
asemenea aparat rolul principal îl deţin: greutatea, 
suprafaţa plană, centrul de gravitate, centrul de presiune al 
vântului - care este acelaşi cu centrul suprafeţei - şi, în 
sfârşit, punctul de legătură al sforii. Având aceste date, ei ar 
fi putut calcula exact care va fi forţa de ascensiune a 
zmeului şi înălţimea pe care o poate atinge. De asemenea, 
tot prin calcul ar fi putut afla ce tărie ar trebui să aibă 
sfoara pentru a rezista tensiunii - condiţie de cea mai mare 
importanţă pentru securitatea observatorului. Din fericire, 
struna specială pentru loch-ul schoonerului, care avea o 
lungime de cel puţin două mii de picioare, era cea mai 
potrivită scopului. De altfel, chiar pe un vânt mai tare, un 
zmeu nu „trage” decât moderat dacă punctul de legătură al 
balansierului este bine chibzuit. Este dar de mare 
importanţă ca punctul acesta de legătură să fie foarte cu 


grijă stabilit, căci de el depinde înclinarea aparatului pe 
direcţia vântului, de unde rezultă şi stabilitatea. 

Pentru noua lui destinaţie, zmeul nu mai avea nevoie de 
coadă în partea lui de jos - lucru care le-a făcut mult sânge 
rău lui Costar şi lui Dole. Dar nu era nevoie de ea. 
Greutatea pe care avea să o ridice îl împiedica să se dea 
peste cap. 

După numeroase dibuiri, Briant şi Baxter văzură că ar fi 
bine să fixeze greutatea la o treime din armătură, atârnând- 
o de una din spetezele care întindeau pânza în lărgime. 
Două funii legate de speteaza aceasta ar susţine-o în aşa fel, 
încât să atârne cam la douăzeci de picioare dedesubt. 

Cât despre frânghie, pregătiră una cam de o mie două 
sute de picioare, care, scăzând curbura ce-ar face-o, ar 
permite ca zmeul să se poată ridica la şapte-opt sute de 
picioare. 

În sfârşit, ca să împiedice pe cât posibil o eventuală 
cădere, produsă de o ruptură a sforii sau de o ruperea 
spetezelor, fură de părere ca ascensiunea să se facă 
deasupra lacului. Distanţa, în linie dreaptă, pentru o 
eventuală cădere, trebuia calculată la o depărtare nu prea 
mare de ţărmul de vest, astfel ca un bun înotător să o poată 
parcurge. 

Când fu gata, aparatul avea o suprafaţă de şaptezeci de 
metri pătraţi, în formă de octogon, cu o rază de 
cincisprezece picioare şi fiecare latură de aproape patru. 
Cu armătura solidă şi cu pânza impermeabilă, putea să 
ridice cu uşurinţă o greutate de o sută, o sută douăzeci de 
livre. 

Cât despre nacela în care observatorul urma să ia loc, era 
pur şi simplu un coş adânc şi îngust de nuiele, foarte 
obişnuit pe bordul unui iaht. Era destul de adânc pentru ca 
un tânăr de talie mijlocie să poată intra până la subţiori, 
destul de larg ca să se poată mişca în voie şi destul de 
deschis ca să-şi poată da uşor drumul în caz de nevoie. 


Bineînţeles că n-a fost lucru doar de o zi. Început pe ziua 
de 5, în zori, s-a terminat abia în după-amiaza zilei de 7. 
Amânară pentru seară experienţa de probă, care avea să le 
arate capacitatea de ascensiune a aparatului şi gradul de 
stabilitate în aer. 

Nici în aceste câteva zile situaţia nu se schimbase cu 
nimic, în mai multe rânduri, când unii, când alţii stătură ore 
întregi de gardă pe faleză, dar nu văzură nimic care să dea 
de bănuit, nici spre nord, între marginea pădurii Traps- 
woods şi French-den, nici spre miazăzi, dincolo de râu, nici 
în apus, înspre golful Sloughi, nici pe lac, pe care Walston 
poate că ar fi venit să-l viziteze înainte de a părăsi insula. 
Nici un foc de puşcă nu s-a auzit în apropiere de faleză. Nici 
o dâră de fum nu s-a văzut suind la orizont. 

Briant şi colegii lui erau dar în drept să spere că tâlharii 
părăsiseră insula? Să le mai fie oare dat să-şi reia fără 
teamă viaţa paşnică de mai-nainte? 

Apropiata experienţă le-o va arăta. 

Şi acum, o ultimă punere la punct: cum va proceda cel 
care va fi în nacelă ca să dea semnalul să fie readus jos 
când va crede de cuviinţă? 

lată ce propuse Briant, când Doniphan şi Gordon îi puseră 
această întrebare: 

— Un semnal luminos nu se poate, răspunse Briant, căci ar 
putea fi zărit de Walston. lată de ce Baxter şi cu mine ne-am 
gândit la următorul sistem: o sfoară de aceeaşi lungime cu 
frânghia zmeului, după ce a fost mai întâi trecută printr-un 
glonte de plumb găurit la mijloc, va fi fixată de nacelă cu un 
capăt, celălalt capăt rămânând jos, în mâna unuia dintre 
noi. E destul să laşi glontele să alunece de-a lungul 
frânghiei, pentru a da semnalul să tragă zmeul în jos. 

— Bună idee! exclamă Doniphan. 

Totul fiind pus la cale, nu mai rămânea decât să-i facă 
proba. Luna urma să răsară abia pe la două noaptea şi un 
vânt bun sufla dinspre sud-vest - deci, cele mai bune 
condiţii ca să-l încerce chiar în seara asta. 


Pe la nouă era întuneric complet. Câţiva nori groşi alergau 
pe cerul fără stele. La orice înălţime s-ar fi ridicat aparatul, 
n-ar fi putut fi văzut nici chiar din preajma lui French-den. 
Mari şi mici, toţi trebuiau să fie de faţă - şi cum nu era 
vorba decât de o înălţare de probă, urmăreau diferitele faze 
mai mult cu plăcere decât cu îngrijorare. 

În centrul terenului de sport au instalat troliul de pe 
Sloughi, solid înţepenit în pământ, ca să reziste tirajului 
zmeului. Coarda, lungă, depănată cu grijă, era în aşa fel 
înfășurată încât să se poată descolăci cu uşurinţă şi în 
acelaşi timp cu sfoara care urma să dea semnalul de 
coborâre. În nacelă, Briant aşezase un sac cu pământ. care 
cântărea exact o sută treizeci de livre, greutate ce întrecea 
pe aceea a oricăruia dintre ei. 

Doniphan, Baxter, Wilcox şi Webb se aţineau gata lângă 
zmeul întins pe jos la o sută de paşi lângă troliu. La 
semnalul lui Briant, ei trebuiau să-l salte treptat cu ajutorul 
sforilor fixate de traversele armăturii. 

De îndată ce vântul l-ar fi luat pe dedesubt la o anume 
înclinare, depinzând de balansieră, Briant, Gordon, Service, 
Cross şi Garnett, care se aţineau la manivela troliului, i-ar fi 
desfăşurat sfoara pe măsură ce s-ar fi suit în aer. 

— Gata? strigă Briant. 

— Gata! răspunse Doniphan. 

— Drumul! 

Aparatul se săltă, ridicându-se puţin câte puţin, vibrând 
sub adiere, şi-şi luă poziţia pe direcţia vântului. 

— Sfoară! Sfoară! strigă Wilcox. 

Îndată, troliul începu să se desfăşoare tras de sfoară, în 
timp ce zmeul cu nacela suia încet în spaţiu. 

Oricât de imprudent, dar toţi izbucniră în urale de îndată 
ce „uriaşul văzduhurilor” începu să se ridice. Dar, foarte 
curând, dispăru în întuneric, spre dezamăgirea lui Iverson, 
Jenkins, Dole şi Costar, care ar fi vrut să nu-l piardă o clipă 
din ochi, în timp ce se legăna deasupra lacului. Kate îi 
mângâia: 


— Lăsaţi, copii, altă dată, când n-o mai fi primejdie, o să-l 
înalțe ziua pe uriaşul vostru şi o să-i puteţi trimite ştafete, 
dacă o să fiţi cuminţi! 

Dar deşi încetase de a fi vizibil, simțeau că zmeul trăgea 
încontinuu, dovadă că briza, stabilizată, sufla în zonele 
înalte şi că tracţiunea era normală, dovadă şi că jocul 
balansierului era bine calculat. 

Pentru ca demonstraţia să fie cât mai convingătoare, 
Briant lăsă frânghia să se desfăşoare până la capăt. Atunci 
îşi dădură seama de forţa de tracţiune, cu totul normală. 
Troliul desfăşurase o mie două sute de picioare de sfoară şi 
fără îndoială că aparatul s-a ridicat la o înălţime de şapte- 
opt sute de picioare, iar întreaga manevră nu durase mai 
mult de zece minute. 

Experienţa odată făcută, trecură din nou la manivelă, ca să 
înfăşoare sfoara. Numai că această a doua operaţie fu cu 
mult mai lungă. A trebuit o oră întreagă ca să înfăşoare cele 
o mie două sute de picioare de frânghie. 

Ca şi pentru un aerostat, aterizarea zmeului rămânea 
partea cea mai delicată, pentru ca să nu se izbească de 
pământ. Dar briza era atât de stabilă, încât aterizarea s-a 
făcut în bune condițiuni. În curând, octogonul reapăru din 
întuneric şi se culcă încet pe sol, aproape în acelaşi punct 
din care plecase. 

Uralele îl întâmpinară şi la sosire ca şi la plecare. Nu mai 
rămânea acum decât să-l ţină culcat pe jos, ca nu cumva să- 
l ia vântul, aşa încât Baxter şi Wilcox propuseră să stea de 
pază până s-o lumina de ziuă. 

A doua zi, 8 noiembrie, la aceeaşi oră urma să aibă loc 
adevărata ascensiune. 

Şi acum nu mai aşteptau decât ordinul lui Briant ca să se 
înapoieze la French-den. Dar Briant tăcea, dus pe gânduri. 
La ce se gândea? Poate la primejdiile care ar fi decurs 
dintr-o ascensiune în asemenea condiţii? Sau poate la 
răspunderea ce-şi lua lăsând pe un coleg să se suie în 
nacelă? 


— Să ne-ntoarcem! zise Gordon. E târziu... 

— O clipă! spuse Briant. Gordon! Doniphan! Staţi!... Vă 
propun ceva! 

— Spune, răspunse Doniphan. 

— Am încercat zmeul, zise Briant, şi încercarea a reuşit 
pentru că toate condiţiile au fost prielnice, vântul fiind 
constant, nici prea slab, nici prea tare! Or, putem noi şti 
cum va fi vremea mâine şi dacă vântul va menţine aparatul 
deasupra lacului? Mie, unul, mi s-ar părea cuminte să nu 
mai amânăm până mâine. 

Într-adevăr, nimic mai firesc, odată ce tot erau hotărâți s-o 
facă. 

Dar nimeni nu răspunse la propunerea lui Briant. în clipa 
în care era vorba să-şi pună viaţa în joc, nu era de mirare că 
fiecare pregeta - chiar şi cei mai cutezători. 

Şi totuşi, când Briant întrebă: 

— Cine vrea să suie? 

Jacques sări imediat: 

— Eu! 

Şi aproape în acelaşi timp: 

— Eu! strigară deodată Doniphan, Baxter, Wilcox, Cross şi 
Service. 

Urmă o tăcere pe care Briant nu se grăbi să o întrerupă. 

Jacques vorbi întâiul: 

— Frate, e de datoria mea! Da! Eu... le rog, lasă-mă să 
sui! 

— Şi de ce tu, mai degrabă decât eu... sau decât altul? 
întrebă Doniphan. 

— Chiar!... De ce?... zise Baxter. 

— Pentru că eu trebuie să fac asta, răspunse Jacques. 

— Trebuie să faci tu asta? întrebă Gordon. 

— Da! 

Gordon apucase mâna lui Briant vrând parcă să-l întrebe 
ce voia să spună Jacques şi o simţi tremurând. Dacă 
noaptea n-ar fi fost atât de întunecoasă, l-ar fi văzut cum se 
îngălbenise, i-ar fi văzut ochii umeziţi de lacrimi. 


— Răspunde-mi, frate!... stărui Jacques, cu un ton atât de 
hotărât şi de surprinzător pentru un copil. 

— Răspunde-i, Briant! spuse Doniphan. Jacques zice că are 
datoria să se sacrifice! Dar datoria asta n-o avem şi noi? 
Numai el? Ce-a făcut el mai mult pentru ca s-o ceară? 

— Ce-am făcut? răspunse Jacques. Ce-am făcut? Am să vă 
spun! 

— Jacques! exclamă Briant, care voia să-l împiedice să 
vorbească. 

— Nu! răspunse Jacques cu vocea întretăiată de suspine. 
Lasă-mă să mărturisesc! Prea mă apasă! Gordon! 
Doniphan! Dacă sunteţi aici... toţi... departe de părinţii 
voştri... pe insula asta... eu... numai eu... sunt de vină! Dacă 
Sloughi a fost luat de furtună şi târât pe tărâmurile astea e 
din imprudenţa... Nu, nu, din imprudenţă... dintr-o glumă... 
o farsă... Am desprins parâma care lega vasul de cheiul din 
Auckland... Da... o farsă!... Şi-apoi, când am văzut că vasul 
porneşte, mi-am pierdut capul. N-am strigat cât mai era 
încă vreme, iar o oră după aceea... în plină noapte... în 
largul mării! Ah, iertaţi-mă, dragi colegi, iertaţi-mă! 

Şi sărmanul copil plângea cu amar, deşi Kate încerca în 
zadar să-l mângâie. 

— Bine, Jacques, îl întrerupse Briant. Ţi-ai mărturisit 
greşeala şi vrei acum să-ţi rişti viaţa ca s-o repari... sau să 
răscumperi măcar în parte răul pe care l-ai făcut? 

— Dar nu şi l-a răscumpărat până acum? interveni 
Doniphan, întors la mărinimia lui firească. Nu şi-a pus în 
atâtea rânduri viaţa în primejdie ca să ne fie de ajutor? Ah, 
Briant, acum înţeleg de ce îţi împingeai întotdeauna fratele 
oriunde era o primejdie şi de ce el era totdeauna gata să se 
sacrifice. lată de ce a alergat în căutarea lui Cross şi a mea 
în mijlocul ceţurilor... cu preţul vieţii! Da, dragul meu 
Jacques, te iertăm din toată inima şi nu e nevoie să-ţi mai 
răscumperi greşeala! 

Toţi se strânseseră în jurul lui Jacques; îi strângeau 
mâinile, în vreme ce el, năpădit, plângea cu sughiţuri. 


Acum îşi explicau de ce copilul acesta, cel mai vesel şi mai 
nebunatic din tot Institutul Chairman, se întristase într-atât, 
încât fugea de toţi şi stătea singur deoparte, ca apoi, la un 
cuvânt al fratelui lui, dar mai alesdin propriul lui îndemn, să 
sară să se jertfească ori de câte ori se ivea vreo primejdie 
pentru colonie! Şi tot credea că n-a făcut destul! Tot mai 
încerca să-şi rişte viaţa pentru ceilalţi! De îndată ce fu în 
stare să vorbească, spuse: 

— Vedeţi, dar... eu şi numai eu trebuie să mă urc! Nue 
aşa, frate? 

— Bine, Jacques, bine! spuse Briant şi-şi îmbrăţişă fratele. 

În faţa mărturisirii lui Jacques şi a dreptului pe care şi-l 
asuma, zadarnic încercară Doniphan şi ceilalţi să mai 
intervină. Nu rămânea decât să-l lase să se suie, la bunul 
plac al vântului care părea că se înteţeşte. 

Jacques strânse mâna colegilor, apoi, gata să ia loc în 
nacela din care scoseseră sacul cu pământ, se-ntoarse către 
Briant, care stătea nemişcat, la câţiva paşi îndărătul 
troliului. 

— Să te îmbrăţişez, frate! îi zise Briant. 

— Da!... îmbrăţişează-mă! di spuse Briant, stăpânindu-şi 
emoția. Sau, mai degrabă... eu să te îmbrăţişez, căci eu 
sunt cel care pleacă...! 

— Tu? exclamă Jacques. 

— Tu? Tu? repetară Doniphan şi Service. 

— Da... eu! Că greşeala lui Jacques o răscumpără el... ori 
fratele lui, ce importanţă are? Cum! când a mea a fost 
iniţiativa unei asemenea încercări, cum v-aţi putut închipui 
că aveam să pun pe altul în primejdie s-o experimenteze? 

— Frate, strigă Jacques, te rog! 

— Nu, Jacques! 

— Atunci, zise Doniphan, cer eu! 

— Nu, Doniphan! răspunse Briant pe un ton care nu mai 
admitea replică. Eu am să plec! Vreau! 

— Eram sigur, Briant, spuse Gordon, strângându-i mâna. 


Şi cu aceasta, Briant intră în nacelă şi de îndată ce-şi găsi 
poziţia, dădu ordinul să înalțe zmeul. 

Aparatul, înclinat pe vânt, suia încetişor; Baxter, Wilcox, 
Cross şi Service, postați la troliu, îi dădeau sfoară, în timp 
ce Garnett, care ţinea sfoara-semnal, o libera cu mâna. 

În zece minute, „uriaşul văzduhurilor” dispăru în 
întuneric, dar nu în urale, ca în zborul de încercare, ci în 
mijlocul unei tăceri depline. 

Viteazul şef al coloniei de copii, mărinimosul Briant 
dispăru cu el. 

Între timp, aparatul se înălța încet, dar fără întrerupere. 
Briza stabilă îi asigura un echilibru perfect. Abia dacă se 
legăna de pe o parte pe alta. Briant nu simţea niciuna din 
oscilaţiile astea, care puteau fi primejdioase. Stătea 
nemişcat, ţinându-se cu amândouă mâinile de corzile de 
suspensie ale nacelei, care se balansa uşor ca un leagăn. 

Ce stranie impresie încercă Briant la început, în vreme ce 
se simţea suspendat în aer de planorul acela mare, înclinat, 
care vibra sub năvala suflului de aer! Părea că era luat pe 
sus de o pasăre de pradă, din basme, ori că era agăţat de 
aripile unui uriaş liliac negru. Dar, tare din fire şi stăpân pe 
sine, îşi păstra tot sângele rece pe care i-l cerea o 
asemenea experienţă. 

La zece minute după ce se ridicase de la pământ, un mic 
zdruncin arătă că mişcarea de urcare încetase. După ce 
întreaga frânghie se desfăşurase, zmeul se mai ridică puţin, 
cu ceva zdruncinături de astă dată. Înălţimea verticală 
atinsă trebuia să fie cam de şase-şapte sute de picioare. 

Briant, sigur de sine, prinse glonţul de plumb, care era 
străbătut de sfoara-semnal, apoi începu să cerceteze 
spaţiul. Cu o mână se ţinea de o coardă de suspensie, iar în 
cealaltă ţinea luneta. Dedesubtul lui, negură neagră; lacul, 
pădurile, faleza formau un singur tot confuz, din care nu 
puteai deosebi nici un detaliu. 

Cât despre marginile insulei, ele se desluşeau pe fondul 
mării care o înconjura şi, din punctul de unde se afla, Briant 


putea cuprinde totul cu privirea. 

E sigur că dacă ar fi făcut ascensiunea în plină zi şi şi-ar fi 
îndreptat privirile asupra unui orizont scăldat în lumină, 
poate că ar fi văzut fie alte insule, fie un continent, dacă ar 
fi existat pe o rază de patruzeci-cincizeci de mile, depărtare 
pe care fără îndoială că ar fi putut-o cuprinde cu privirea. 

Însă, dacă spre vest, nord şi sud cerul era prea înnorat ca 
să poată întrevedea ceva, nu tot astfel era înspre răsărit, 
unde pe un colţişor de cer înseninat pe moment se iviseră 
câteva stele. 

Şi tocmai în partea aceea, o pată de lumină destul de 
intensă, care arunca un reflex pe marginile de jos ale 
norilor, atrase atenţia lui Briant. 

„Lumina unui foc! îşi zise. Oare Walston să-şi fi făcut acolo 
tabăra?... Nu... Focul acela era mult mai departe şi sigur că 
era dincolo de insulă... Să fie vreun vulcan în erupție şi deci 
vreun teritoriu în răsărit?” 

Şi iarăşi îi veni în minte că la prima lui recunoaştere la 
golful Deception, o pată confuză, albă, apăruse în câmpul 
lunetei. 

„Da, da, îşi zise, chiar acolo... Pata aceea să fi fost oare 
reflexul unui ghețar? Sigur că în răsărit trebuie să fie vreun 
pământ, nu prea departe de insula Chairman!” 

Briant ţinea luneta îndreptată asupra licăririi aceleia pe 
care întunericul o făcea şi mai vizibilă. Fără îndoială că era 
un munte vulcanic în apropiere de ghețarul acela, care 
ţinea fie de continent, fie de un arhipelag nu mai departe de 
treizeci de mile. 

Dar în acelaşi moment Briant avu impresia unei a doua 
lumini, mult mai aproape, la cinci-şase mile şi, prin urmare, 
pe insulă, o altă lumină, slabă, care pâlpâia printre copaci în 
vestul lacului. 

„Asta e în pădure, îşi zise, şi chiar în margine, pe litoral.” 

Dar părea că lumina s-a arătat numai, apoi a dispărut, căci 
oricât de atent a mai privit, n-a mai reuşit s-o vadă. 


Inima lui Briant bătea să se spargă, iar mâna îi tremura în 
aşa hal, că nu mai putea vedea cu precizie prin lunetă. Şi 
totuşi da, un foc de tabără era în apropiere de vărsarea lui 
East-river. Briant îl zări acum din nou, răsfrângându-se 
asupra copacilor din pădure. 

Aşadar, Walston şi banda lui se aşezaseră în partea aceea, 
pe litoral, în apropierea portului Bear-rock! Ucigaşii de pe 
Severn nu părăsiseră insula! Deci colonia era tot în 
primejdie să fie atacată şi nu mai aveau nici o siguranţă la 
French-den! 

Ce dezamăgire pentru Briant! Nu mai încape îndoială că, 
în neputinţă de a-şi repara şalupa, Walston renunţase să 
mai plece pe vreo insulă vecină! Căci insule trebuie să fi fost 
prin părţile acelea, nu mai încăpea nici o îndoială. 

Sfârşind cu ce avea de observat, Briant se gândi că e 
inutilă orice altă cercetare. Se pregăti, dar, de coborâre. 
Vântul se înteţise simţitor. Oscilaţiile tot mai mari făceau ca 
nacela să aibă un balans care avea să îngreuieze aterizarea. 

Când fu sigur că sfoara-semnal era destul de întinsă, 
Briant dădu drumul glontelui, care în câteva clipe ajunse în 
mâna lui Garnett. 

Îndată, frânghia de pe troliu începu să tragă aparatul în 
jos. Şi, în vreme ce zmeul cobora, Briant se mai uita încă în 
direcţia celor două lumini pe care le descoperise. Vedea pe 
aceea a erupției şi, mult mai aproape, pe litoral, focul de 
tabără. 

E lesne de închipuit cu câtă nerăbdare aşteptaseră 
Gordon şi ceilalţi semnalul de coborâre. Cât de nesfârşite li 
se păruseră cele douăzeci de minute pe care Briant le 
petrecuse în spaţiu! 

Între timp, Doniphan, Baxter, Wilcox, Service şi Webb 
întorceau cu putere manivela troliului. Şi ei îşi dădeau 
seama că vântul se înteţea şi bătea mai neregulat. Îl 
simțeau după zguduiturile sforii şi se gândeau plini de 
îngrijorare că Briant primeşte toate contraşocurile. 


Rulau dar cât puteau mai repede, ca să înfăşoare cele o 
mie două sute de picioare de frânghie. Vântul se înteţea tot 
mai mult şi, după trei sferturi de oră de la semnalul lui 
Briant, era aproape furtună. 

În clipa aceea, aparatul se găsea încă la peste o sută de 
picioare deasupra lacului, când, deodată, o zguduitură 
puternică îi făcu pe Wilcox, Doniphan, Service, Webb şi 
Baxter să vină unul peste altul, gata să cadă, rămaşi fără 
nici un punct de reazim. Sfoara zmeului se rupsese. 
Cuprinşi de spaimă, strigau toţi, care mai de care: 

— Briant! Briant! 

Câteva minute mai târziu, Briant sărea pe țărm strigându-i 
tare pe ceilalţi. 

— Frate! Frăţiorul meu! exclamă Jacques, întâiul care se 
repezi să-l îmbrăţişeze. 

— Walston e tot aici! fu primul lucru pe care Briant îl 
spuse celorlalţi de îndată ce-l întâmpinară. 

În clipa în care frânghia s-a rupt, Briant s-a simţit deodată 
smuls nu într-o cădere verticală, ci oblică, şi relativ înceată, 
pentru că zmeul forma ca un fel de paraşută deasupra 
capului. Totul era să sară la timp din nacelă, înainte de a fi 
atins suprafaţa lacului. 

Când fu gata să cadă în apă, Briant se aruncă cu capul în 
jos şi, cum era un bun înotător, nu-i fu greu să ajungă la 
ţărmul care era la cel mult patru-cinci sute de picioare 
depărtare. 

Între timp, zmeul rămas fără greutate dispăru înspre 
nord-est, dus de vânt ca o uriaşă epavă a aerului. 

Capitolul XXV. 

ŞALUPA DE PE SEVERN. COSTAR BOLNAV, 

ÎNTOARCEREA RÂNDUNELELOR. DESCURAJARE. 

PĂSĂRILE DE PRADA. GUANACUL ÎMPUŞCAT. 

PIPA. MAI MULIA SUPRAVEGHERE. FURTUNA 
CUMPLITA. UN FOC DE ARMA DINAFARĂ. 

UN ŢIPAT AL LUI KATE. 


A doua zi, după o noapte în care Moko fusese de gardă la 
French-den, toţi din colonie, obosiţi de emoţiile din ajun, se 
deşteptară foarte târziu. De cum se sculară, Gordon, 
Doniphan, Briant şi Baxter trecură în cămara unde Kate 
făcea gospodăria şi se sfătuiră cum să prevină starea de 
lucruri care era foarte îngrijorătoare. 

Într-adevăr, cum spuse şi Gordon, de peste cincisprezece 
zile Walston şi ceata lui se aflau pe insulă. Şi dacă şalupa nu 
era încă reparată, asta se datora faptului că n-aveau 
uneltele de primă necesitate ca s-o repare. 

— Numai aşa se explică, zise Doniphan, căci în fond şalupa 
nu era din cale-afară de avariată. Dacă bietul nostru 
schooner n-ar fi avut decât o asemenea avarie după eşuare, 
am fi reuşit să-l punem în stare de navigare! 

Dar chiar dacă Walston nu plecase, era puţin probabil că 
ar avea de gând să rămână pe insulă, căci atunci ar fi căutat 
să-i cerceteze interiorul şi sigur că French-den n-ar fi 
scăpat de o vizită. 

În legătură cu aceasta, Briant le spuse ce observase, în 
timp ce era în aer, despre teritoriul care trebuia să existe la 
o distanţă nu prea mare, în răsărit. 

— N-aţi uitat, sper, le zise, că în timpul recunoaşterii la 
vărsarea lui East-river în mare, am văzut o pată albicioasă 
deasupra orizontului şi nu ştiam cum să mi-o explic. 

— Totuşi, Wilcox şi cu mine n-am văzut nimic, răspunse 
Doniphan, cu toate că am căutat mult ca s-o vedem. 

— Moko a văzut-o la fel de clar ca şi mine, insistă Briant. 

— Bine, se prea poate, admise Doniphan. Dar ce te face să 
crezi, Briant, că s-ar putea să ne aflăm în preajma vreunui 
continent sau a vreunui grup de insule? 

— Iată ce, zise Briant. Ieri, în timp ce ţineam sub 
observaţie orizontul în direcţia aceea, am zărit o lumină 
foarte vizibilă, dincolo de ţărmul insulei, şi care n-ar putea 
proveni decât de la vreun vulcan în erupție. De aici am 
dedus că trebuie să fie vreun teritoriu prin părţile acelea. 


Or, e inadmisibil ca marinarii de pe Severn să nu ştie şi să 
nu facă totul ca să ajungă acolo. 

— Fără îndoială, zise Baxter. La ce le-ar folosi să stea aici? 
Cu siguranţă că dacă n-am scăpat de ei de pe aici e pentru 
că n-au reuşit să-şi repare şalupa. 

Faptul pe care Briant îl adusese la cunoştinţa colegilor era 
de o importanţă covârşitoare. Asta le dădea siguranţa că 
insula nu era izolată, aşa cum crezuseră, în această parte a 
Pacificului. Ceea ce agrava însă situaţia era că descoperirea 
focului de tabără arăta că Walston se găsea în momentul de 
faţă în apropierea vărsării în mare a lui East-river. Părăsise 
coasta Severn şi se apropiase cu douăsprezece mile. I-ar fi 
de ajuns acum s-o ia pe râu în sus, ca să ajungă în faţa 
lacului, şi să ocolească pe la sud, ca să dea de French-den! 

Briant trebui dar să ia cele mai severe măsuri de 
preîntâmpinare. Reduseră ieşirile la strictul necesar, fără să 
se mai aventureze nici măcar pe ţărmul stâng al râului, 
până la pădurea Bod. Baxter, pe de altă parte, acoperi 
gardurile ogrăzii cu un strat de mărăciniş şi ierburi, tot 
astfel şi intrările de la hol şi de la cămară. Apoi fu oprit cu 
desăvârşire să mai meargă cineva prin partea cuprinsă 
între lac şi faleză. Să trebuiască să te supui şi unor 
asemenea prevederi până în cele mai mici amănunte era o 
amărăciune în plus peste toate grijile ce-i covârşiseră. 

Tot atunci mai fu şi un alt prilej de nelinişte: Costar avu un 
acces de friguri, care-i puse viaţa în primejdie. Gordon 
trebui să recurgă la farmacia de pe bordul schoonerului, cu 
teama însă de a nu face vreo eroare. Mare noroc au avut cu 
Kate, care făcu pentru copil ceea ce numai o mamă putea 
face. Îl îngriji cu dragoste şi răbdare, aşa cum numai o 
femeie poate face, din instinct, stând de veghe ziua şi 
noaptea. Datorită ei, frigurile cedară treptat şi 
convalescenţa îşi urmă cursul normal. Fusese Costar chiar 
în primejdie de moarte? Ar fi greu de spus. Dar dacă nu era 
grija atât de înţeleaptă a lui Kate, febra ar fi istovit copilul. 
Da, fără prezenţa lui Kate, nu se ştie ce se putea întâmpla. 


Nu sunt destule cuvinte ca să poţi spune tot ce fiinţa 
aceasta minunată a însemnat pentru copiii mai mici din 
colonie ca dragoste şi mângâiere de mamă bună, care-şi 
răsfaţă odraslele: „Asta sunt eu, copilaşi: ţes, robotesc şi 
gătesc!” 

Şi când ai căuta, asta e femeia. 

Grija de căpetenie a lui Kate era să repare rufăria de la 
French-den. Şi ce sânge rău îşi făcea că, după aproape doi 
ani, era mai toată ruptă! Cu ce-o să facă altele, când astea 
s-or rupe de tot? Dar încălţămintea? Cu toate că o cruţau 
cât se putea şi niciunul nu se mai plângea că umblă cu 
picioarele goale când vremea era bună, încălţămintea era în 
stare proastă. Grijulia gospodină era foarte neliniştită de 
toate astea! 

Prima jumătate a lui noiembrie a fost foarte ploioasă. Dar 
după 17, barometrul se opri la „timp frumos” şi perioada 
căldurilor se stabili în mod normal. Pomi, tufe, arbuşti, toată 
vegetaţia, într-un cuvânt, nu mai era decât muguri şi flori. 
Oaspeţii obişnuiţi din South-moors se înapoiară în număr 
mare. Ce durere pentru Doniphan să nu mai poată vâna 
prin bălți, şi pentru Wilcox să nu mai poată întinde curse, de 
teamă să nu fie văzuţi de pe țărmurile lacului! 

Dar păsările de baltă nu numai că mişunau în partea 
aceasta a insulei, dar şi cădeau multe în laţurile din jurul lui 
French-den. 

Într-o zi, Wilcox găsi printre acestea şi păsări călătoare 
care fugiseră de iarnă înspre ţările mai din nord. Era o 
rândunică purtând şi acum un săculeţ legat sub aripă. Să fi 
fost în săculeţ vreun bilet pentru unul din naufragiaţii de pe 
Sloughi? Vai, nu! Solul se înapoiase fără vreun răspuns! 

În zilele acestea lungi, fără ocupaţii, ore întregi le 
petreceau în hol! Baxter, care avea sarcina să ţină un jurnal 
cu note şi întâmplări de fiece zi, nu mai avu ce scrie. lar 
peste patru luni avea să înceapă a treia iarnă pentru cei din 
colonia insulei Chairman. 


Citeai pe faţa fiecăruia o îngrijorare adâncă, până şi la cei 
mai curajoşi dintre ei, afară de Gordon, care nu se gândea 
decât la gospodărirea până în cele mai mici amănunte a 
coloniei. Briant se lăsa şi el câteodată pradă descurajării, cu 
toate că se străduia ca alţii să nu vadă. încerca să se 
amăgească îndemnându-i pe ceilalţi să-şi continue studiile, 
să ţină conferinţe, să citească cu glas tare. Le amintea 
necontenit de ţara lor, de familie, asigurându-i că au s-o 
revadă într-o zi. În sfârşit, se străduia să le ridice moralul, 
măcar că nu prea izbutea, şi teama lui cea mare era ca să 
nu se lase copleşit de desperare. Dar aşa ceva nu s-a 
întâmplat, căci evenimente extrem de grave îi puseră 
curând pe toţi în cea mai mare fierbere. 

La 21 noiembrie, către ora două după-amiază, Doniphan 
tocmai pescuia pe ţărmul lacului Family, când deodată auzi 
cârâiturile gălăgioase a vreo douăzeci de păsări care se 
roteau deasupra țărmului stâng al lacului. Dacă 
zburătoarele astea nu erau corbi, asemănarea era totuşi 
izbitoare, într-atât erau de hulpave şi croncănitoare. 

Doniphan poate că nici n-ar fi luat seama la stolul care 
cârâia, dacă mişcările păsărilor nu i-ar fi atras atenţia: se 
roteau în cercuri largi, care se micşorau pe măsură ce 
coborau, ca apoi, strângându-se toate ciopor, să se repeadă 
spre pământ. Acolo începură să croncăne şi mai tare. Dar 
Doniphan căută în zadar să le zărească printre ierburile 
înalte care le acopereau. Atunci îi veni în minte că în locul 
acela trebuie să fie hoitul vreunui animal şi - curios să afle 
de ce era vorba - intră la French-den şi-l rugă pe Moko să-l 
ducă cu iola de cealaltă parte a râului Zeelanda. 

Se îmbarcară deci amândoi şi după zece minute se 
strecurau printre tufele de pe mal. Păsările, de cum îi 
simţiră, îşi luară zborul cu ţipete, supărate pe nepoftiţii 
care-şi permiteau să le tulbure ospăţul. 

Pe jos zăcea trupul unui guanac tânăr, mort de-abia de 
câteva ore, căci era cald încă. 


Doniphan şi Moko, nevrând să ia pentru bucătărie restul 
din ospăţul carnivorelor, tocmai se gândeau să li-l lase, când 
deodată le veni în minte întrebarea: cum şi de ce căzuse 
guanacul acesta tocmai la marginea mlaştinilor, departe de 
pădurile din răsărit, din care animalele astea nu obişnuiesc 
să iasă niciodată? 

Doniphan se uită cu atenţie la el. Avea într-o parte o rană 
care încă sângera, o rană provocată nu de muşcătura 
vreunui jaguar sau altui carnivor. 

— Guanacul ăsta e mort de un glonţ, spuse Doniphan. 

— Dovadă asta! răspunse Moko care, răscolind rana cu 
cuțitul, scoase glonţul dinăuntru. 

Era mai degrabă un glonţ de calibrul puştilor de bord 
decât de puşcă de vânătoare. Deci nu putea să fie tras 
decât de Walston sau de unul dintr-ai lui. 

Doniphan şi Moko, lăsând pe loc guanacul pradă 
zburătoarelor, se înapoiară la French-den, unde se sfătuiră 
cu toţii. Că guanacul fusese omorât de unul din marinarii de 
pe Severn, era neîndoielnic de vreme ce nici Doniphan, nici 
altul nu trăseseră nici un singur foc de armă de mai bine de 
o lună. Dar ar fi trebuit de ştiut când şi în ce loc fusese 
împuşcat. După toate probabilitățile, faptul trebuie să se fi 
petrecut cu cinci-şase ore mai înainte - răstimp în care 
animalul, după ce a străbătut dunele de nisip, să fi putut 
ajunge la râu. De unde deduceau că în dimineaţa aceasta 
unul din oamenii lui Walston trebuie să fi vânat undeva prin 
preajma cotului de sud al lacului şi că banda, trecând East- 
river, se apropia din ce în ce de French-den. 

Aşadar, situaţia era din ce în ce mai încordată, chiar dacă 
primejdia nu era imediată. Într-adevăr, la sudul insulei se 
întindea un vast şes, întretăiat de râuri, ciuruit de bălți, 
movilit de dune, unde n-ai fi găsit vânat îndeajuns pentru 
mâncarea de fiecare zi a oamenilor. Probabil că Walston nu 
a pornit în neştire să străbată un ţinut de dune. De altfel, nu 
fusese auzit nici un foc de armă suspect pe care vântul l-ar 
fi putut aduce până pe terenul de sport şi aveau toate 


motivele să creadă că aşezarea lor de la French-den nu 
fusese încă descoperită. 

Asta nu însemna să nu se ia măsuri de pază şi mai severe. 
Un atac ar fi avut oarecare şanse să fie respins numai dacă 
cei din colonie s-ar afla toţi la un loc, nu surprinşi pe afară. 

Trei zile după aceea, un fapt şi mai semnificativ le spori 
temerile şi trebuiră să se convingă că erau mai în 
nesiguranţă decât oricând. 

La 24, pe la ora nouă de dimineaţă, Briant şi Gordon 
trecuseră râul Zeelanda să vadă dacă n-ar fi bine să ridice 
vreo movilă de pământ de-a curmezişul potecuţei dintre lac 
şi mlaştină. Pe după acest meterez, lui Doniphan şi celor 
care mânuiau mai bine puşca le-ar fi fost lesne să se 
strecoare repede în cazul că s-ar semnala la vreme venirea 
lui Walston. 

Erau amândoi la o distanţă de cel mult trei sute de paşi de 
râu, când Briant puse piciorul pe un obiect care se sparse. 
Dar nici nu-l luă în seamă, gândind că e vreo scoică din cele 
pe care le aduc cu miile mareele de echinocţiu, când apele 
umpleau şesul din Southmoors. Dar Gordon, care mergea în 
urma lui, se opri şi spuse: 

— Hei, Briant, ia stai! 

— Ce e? 

Gordon se aplecă şi ridică de jos obiectul spart. 

— Priveşte! îi zise. 

— Nu e o scoică, uite, răspunse Briant, este... 

— Este o pipă! 

Într-adevăr, Gordon ţinea în mână o pipă negricioasă, care 
se spărsese în dreptul gâtului. 

Cum nimeni din noi nu fumează, e sigur că pipa asta a 
pierdut-o... 

— Unul din bandă, spuse Briant, doar dacă n-o fi fost a 
naufragiatului francez care a locuit înaintea noastră pe 
insulă... 

Nu! Marginile nou-nouţe ale ciobiturii arătau că pipa nu 
putea fi a lui Frangois Baudoin, mort de mai bine de 


douăzeci de ani. Trebuie să-i fi căzut de curând altcuiva din 
mână, dovadă firicelele de tutun care încă mai erau lipite de 
ea. Deci acum câteva zile, câteva ore poate, Walston sau 
vreunul din tovarăşii lui a ajuns până la ţărmul acesta al 
lacului. 

Gordon şi Briant se înapoiară îndată la French-den. Briant 
îi arătă lui Kate capătul acela de pipă şi ea recunoscu pipa, 
căci o văzuse în mâinile lui Walston. 

Nu mai rămânea nici o îndoială, dar, că tâlharii trecuseră 
cotul de sud al lacului. Poate că în timpul nopţii au ajuns 
până pe malul râului Zeelanda. Dar dacă cumva au 
descoperit French-den şi Walston ştie din cine se compune 
mica lor colonie, oare lui nu i-a trecut prin minte că acolo ar 
găsi unelte, instrumente, muniții, provizii, tot ce le lipsea 
lor, şi că pentru şapte oameni zdraveni ar fi o joacă să 
răpună cincisprezece bâieţandri, mai ales dacă i-ar lua prin 
surprindere?! 

În orice caz era sigur că banda se apropia din ce în ce. 

În faţa unei asemenea primejdii, Briant şi ceilalţi se 
străduiră să întărească şi mai mult paza. Ziua, înfiinţară un 
post de observaţie permanent pe coama falezei, pentru ca 
ori de unde ar veni vreo mişcare suspectă, fie dinspre 
mlaştini, fie dinspre Traps-woods, fie dinspre lac, să fie 
semnalată de îndată. 

Noaptea, doi dintre cei mari trebuiau să stea de veghe la 
intrarea holului şi la intrarea cealaltă, ca să pândească 
orice zgomot din afară. Cele două uşi fură întărite cu grinzi 
şi pregătiră totul la îndemână ca, într-o clipă, să le 
baricadeze cu nişte pietroaie, pe care le aduseseră 
înăuntru. Cât despre ferestruiele înguste săpate în stâncă şi 
care serveau ca ambrazuri pentru ţevile de tun, una apăra 
faţada dinspre malul râului Zeelanda, cealaltă pe cea 
dinspre lac. Afară de asta, puştile şi revolverele erau gata 
pentru a fi folosite la cea mai mică alarmă. Kate, 
bineînţeles, era mulţumită să-i vadă că se pregătesc atât de 
metodic. Tare din fire, se ferea să-şi arate copiilor 


îngrijorarea faţă de o luptă atât de inegală între ei şi 
marinarii de pe Severn. Pe tâlhari îi cunoştea ea bine, şi pe 
ei, şi pe şeful lor. Chiar dacă nu erau suficient de înarmaţi, 
nu-i puteau ataca prin surprindere pe copii, oricâte măsuri 
de supraveghere şi-ar lua aceştia? Cine le-ar fi stat 
împotrivă? O mână de băieţi dintre care cel mai în vârstă 
nici nu împlinise şaisprezece ani? 

Prea inegală luptă! Ah, dac-ar fi fost şi Evans cu ei, atât de 
curajos şi de capabil! Cum de n-a putut să fugă odată cu 
Kate? Cu el poate că apărarea ar fi fost mai bine organizată 
şi French-den ar fi putut rezista mai sigur unui atac al lui 
Walston. 

Din păcate, Evans trebuie că era păzit cu stricteţe, dacă 
nu l-or fi şi omorât, ca să scape de un martor periculos şi de 
care nu mai aveau nevoie ca să le conducă şalupa în vreun 
ţinut învecinat! 

Toate astea o preocupau pe Kate. Şi nu se temea pentru 
ea, ci pentru copiii aceştia pe care-i iubea şi-i îngrijea. 

Era 27 noiembrie. De două zile, căldura era înăbuşitoare. 
Nori groşi treceau grei peste insulă şi tunete din depărtare 
vesteau furtuna. Barometrul arăta o dezlănţuire apropiată 
a elementelor naturii. 

În seara aceea, Briant şi colegii se întorseseră mai 
devreme ca de obicei în hol, după ce - măsură de prevedere 
luată de la o vreme - aduseseră şi iola înăuntru. Şi, cu uşile 
ferecate, aşteptau să se culce, după ce trimiseseră un gând 
la ai lor, departe. 

Către nouă şi jumătate, furtuna era în toi. Tot holul se 
lumina de văpaia neîntreruptă a fulgerelor, care străbătea 
prin ferestrui. Trăsnetele cădeau întruna, fără încetare; ai fi 
zis că toată faleza se cutremura, ducând mai departe 
tunetele asurzitoare. Era unul din acele fenomene 
atmosferice, fără ploaie şi fără vânt, atât de neliniştitoare, 
deoarece norii rămaşi neclintiţi îşi descarcă pe loc toată 
electricitatea acumulată în ei şi adesea o noapte întreagă 
nu e de ajuns ca să şi-o epuizeze. 


Costar, Dole, Iverson şi Jenkins, făcuţi ghem în culcuşuri, 
tresăreau la fiecare detunătură înspăimântătoare, cu 
zgomot ca de pânză sfâşiată, care arăta cât de aproape 
fusese descărcarea. Nu aveau totuşi de ce se teme în 
peştera asta de nezdruncinat. Putea trăsnetul să cadă de 
douăzeci de ori, de o sută de ori peste coama falezei! Nu 
putea străbate zidul gros de piatră al stâncii, pe cât de 
refractar fluidului electric, pe atât şi furtunilor. Din când în 
când, Briant, Doniphan sau Baxter se duceau să 
întredeschidă uşa şi se întorceau din nou, orbiţi de fulgere, 
după ce aruncau o privire în fugă afară. Părea că s-a aprins 
văzduhul, iar lacul, care răsfrângea în el fulguraţiile din 
spaţiu, ai fi zis că rostogoleşte din adânc o imensă pânză de 
flăcări. 

De la zece până la unsprezece noaptea, fulgerele şi 
tunetele n-au mai contenit. Abia înspre miezul nopţii s-a mai 
domolit urgia. Trăsnetele s-au făcut tot mai rare şi mai 
depărtate. Atunci se stârni vântul, ridicând norii lăsaţi jos 
de tot pe pământ, şi ploaia începu să cadă, răpăitoare. 

Cei mici, pe-ncetul, se liniştiră. Doi-trei din ei îndrăzniră 
chiar să scoată capul de sub plapumă, cu toată ora târzie 
când toţi trebuiau să doarmă. Briant şi ceilalţi, după ce-şi 
luară toate măsurile, erau gata să adoarmă, când Phann 
începu să dea semne de vădită nelinişte. 

Se ridica în două labe, se repezea spre uşa holului şi 
mârâia întruna, ciulind urechile. 

— O fi simţit Phann ceva? zise Doniphan, încercând să-l 
potolească. 

— Ori de câte ori a făcut aşa, preciză Baxter, nu s-a înşelat 
niciodată! 

— Nu ne putem culca până nu ştim ce el spuse Gordon. 

— Fireşte, răspunse Briant, dar nimeni nu iese şi să fim 
gata de apărare! 

Fiecare îşi luă puşca sau revolverul. Apoi Doniphan se 
duse la uşa holului şi Moko la cea dinspre lac. Amândoi cu 
urechea lipită de uşă, nu auziră nici un zgomot din afară. 


Totuşi, Phann era tot atât de agitat. Ba chiar începu să latre 
atât de tare şi cu atâta violenţă, încât Gordon nu reuşi să-l 
mai potolească. Situaţia aceasta nu le convenea deloc. Dacă 
ei, în clipele de linişte ale furtunii, ar fi putut auzi zgomotul 
unor paşi pe afară, cu atât mai mult cineva din afară ar fi 
putut auzi lătratul lui Phann. 

Deodată izbucni o detunătură pe care n-o puteai confunda 
cu tunetul. Era un foc de puşcă tras cam la două sute de 
paşi de French-den. 

Toţi fură gata. Doniphan, Baxter, Wilcox şi Cross, înarmaţi 
cu puşti şi postați la cele două uşi, erau gata să tragă în 
primul care ar încerca să intre cu forţa. Ceilalţi începură să 
baricadeze uşile cu pietroaiele puse la îndemână, când 
auziră de afară: 

— Ajutor! Ajutor! 

Era cineva în primejdie, fără îndoială, şi care aştepta 
sprijin. 

— Ajutor! se auzi din nou, de data asta doar la câţiva paşi. 

Kate, lângă uşă, asculta. 

— Elel strigă ea. 

— EI?! zise Briant. 

— Deschideţi! Deschideţi! se rugă Kate. 

Uşa fu deschisă şi un om de pe care apa curgea în şiroaie 
dădu buzna în hol. 

Era Evans, cârmaciul vasului Severn. 

Capitolul XXVI. 

KATE ŞI EVANS. CE POVESTEŞTE EVANS. DUPĂ 
EŞUAREA ŞALUPEI. WALSTON LA BEAR-ROCK. 

ZMEUL. FRENCH-DEN DESCOPERII. FUGA LUI EVANS. 
TRECEREA RÂULUI. PROIECTE. PROPUNEREA LUI 
GORDON. TERITORIILE DIN ESI. INSULA CHAIRMAN- 
HANOVRA. 

La apariţia atât de neaşteptată a lui Evans, Gordon, Briant 
şi Doniphan rămaseră mai întâi uluiţi. Apoi, instinctiv, 
alergară toţi către dânsul ca înspre un mântuitor. 


Era un om între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, cu 
umeri largi, vânjos, cu privirea vie, fruntea deschisă, 
inteligent şi simpatic, cu pasul dărz şi hotărât. Figura îi era 
însă în parte acoperită de o barbă sălbăticită, pe care n-o 
mai tăiase de când cu naufragiul lui Severn. 

Abia intrat, Evans se întoarse şi îşi lipi urechea de uşa pe 
care o închisese repede în urma lui. Neauzind nimic, înaintă 
în hol. Acolo, la lumina felinarului atârnat de boltă, văzu tot 
copilăretul din jurul lui şi îngăimă: 

— Da, copii! Numai copii! 

Deodată, ochii i se înseninară şi, cu un zâmbet ce-i lumină 
toată faţa, întinse braţele. Kate se dusese spre el. 

— Kate! exclamă. Kate trăieşte! 

Şi îi apucă amândouă mâinile, parcă să fie mai sigur că e 
în viaţă. 

— Da, în viaţă, ca şi dumneata, Evans! zise Kate. 
Dumnezeu m-a scăpat cum te-a scăpat şi pe dumneata! Şi el 
te-a trimis şi băieţilor în ajutor! 

Evans îi numără cu privirea pe copiii strânşi în jurul mesei 
din hol. 

— Cincisprezece, spuse, şi abia cinci-şase în stare să se 
apere! Nu are a face! 

— Suntem în primejdie să ne atace, maşter Evans? întrebă 
Briant. 

— Nu, dragul meu, nu... deocamdată, răspunse Evans. 

E lesne de înţeles cât erau de doritori toţi să afle ce s-a 
întâmplat cu Evans şi mai ales ce s-a petrecut după ce 
şalupa a eşuat. 

Mari şi mici, somnul nu s-a mai lipit de niciunul, dornici să 
afle lucruri atât de hotărâtoare pentru ei. Dar mai întâi de 
toate era nevoie ca Evans să-şi schimbe hainele ude şi să 
mănânce ceva. 

Dacă hainele îi şiroiau de apă era pentru că trecuse râul 
Zeelanda înot, iar dacă era istovit de osteneală şi foame, 
asta se datora faptului că nu mâncase nimic de 


douăsprezece ore şi că din zori până-n noapte nu se 
odihnise nici o singură clipă. 

Briant îl duse în încăperea alăturată, unde Gordon îi dădu 
nişte haine bune, de marinar. Apoi Moko îi aduse ceva vânat 
rece, pesmeţi, câteva ceaiuri fierbinţi şi un pahar bun de 
brandy. 

După un sfert de oră, Evans, la masa din hol, le povesti 
cele întâmplate după ce marinarii de pe Severn au fost 
aruncaţi pe insulă. 

— Câteva clipe înainte ca şalupa să acosteze, începu el, 
cinci dintre oameni, între care şi eu, am fost azvârliţi pe 
întâiul banc de stânci. Niciunul din noi n-a fost grav rănit la 
eşuare. Numai contuziuni, nu şi răni. Dar partea cea mai 
grea a fost ca să ieşim din valurile ce se izbeau cu putere de 
stânci, şi asta pe o beznă deplină şi pe o mare vijelioasă, 
care se retrăgea împotriva vântului din larg. Totuşi, după 
lungi sforţări, ne văzurăm ieşiţi teferi din valuri. Walston, 
Brandt, Rock, Book, Cope şi eu. Lipseau doi: Forbes şi Pike. 
Să fi fost luaţi pe sus şi zvârliţi de un val, ori fugiseră când 
s-au văzut la țărm? Nu ştiam. Cât despre Kate, o credeam 
luată de valuri; nici nu mă gândeam s-o mai văd vreodată. 

Şi povestind acestea, Evans nu-şi putea ascunde emoția şi 
bucuria de a o revedea pe curajoasa femeie care scăpase 
împreună cu el din măcelul de pe Severn. După ce fuseseră 
amândoi la bunul plac al acestor tâlhari, acum nu mai erau 
în puterea lor, chiar dacă în viitor n-ar fi fost scutiţi de un 
atac din partea lor. 

Şi Evans reluă firul: 

— Când ajunserăm pe țărm, trecu un timp până să găsim 
şalupa. Ea trebuie să fi acostat pe la şapte seara şi se făcuse 
miezul nopţii când o găsirăm răsturnată pe nisip. Asta din 
cauză că mersesem în lungul țărmului... 

— 'Ţărmului Severn, completă Briant. E numele dat de unii 
din colegii noştri care descoperiseră şalupa de pe Severn 
înainte chiar de a ne fi povestit Kate despre naufragiu... 

— Înainte? întrebă Evans mirat. 


— Da, domnule Evans, spuse Doniphan. Noi ne aflam acolo 
chiar în seara naufragiului, în timp ce cei doi tovarăşi ai 
dumneavoastră erau întinşi pe nisip. Dar... când ne-am 
înapoiat în zori să-i înmormântăm, dispăruseră... 

— Iată, reluă Evans, cum se înlănţuie totul! Forbes şi Pike, 
pe care noi îi credeam pieriţi în valuri - şi n-ar fi fost nici o 
pagubă, ar fi fost doar doi ticăloşi mai puţin din şapte - 
căzuseră în apropiere de şalupă. Acolo i-au găsit Walston şi 
ceilalţi şi i-au trezit la viaţă cu câteva înghiţituri de gin; spre 
norocul lor şi nenorocul nostru, lăzile de pe şalupă n-au fost 
nici sparte, când aceasta a eşuat, şi nici apa n-a pătruns în 
ele. Muniţiile, armele, cinci puşti de bord, merindele ce 
apucaseră să fie îmbarcate în grabă în timpul incendiului de 
pe Severn, toate în bună stare, au fost scoase din şalupă de 
teamă ca aceasta să nu fie despotmolită de fluxul următor. 
Apoi plecarăm de la locul naufragiului de-a lungul coastei, 
înspre răsărit. Atunci unul din nemernici, Rock mi se pare, 
le aminti că pe Kate, n-au mai găsit-o, iar Walston răspunse: 
„O fi luat-o vreun val. Bine c-am scăpat de ea!” Şimă 
gândeam că dacă tâlharii erau bucuroşi că au scăpat de 
Kate acuma, când nu le mai era de folos, aşa va fi şi cu 
mine. lar dumneata unde erai, Kate? o întrebă. 

— Jos, lângă şalupă, pe partea mării, răspunse Kate, chiar 
pe locul unde mă aruncase valul. Nu puteau să mă vadă şi 
eu am auzit tot ce-au vorbit între ei Walston şi ceilalţi. Dar 
după plecarea lor m-am ridicat şi, ca să nu mai cad iar în 
mâinile lui Walston, am fugit în direcţia opusă. Treizeci şi 
şase de ore mai târziu, moartă de foame, am fost găsită de 
copiii ăştia nepreţuiţi, care m-au adus la French-den. 

— French-den? repetă Evans. 

— E numele locuinţei noastre, răspunse Gordon, în 
amintirea naufragiatului francez care a locuit-o cu mulţi ani 
înaintea noastră. 

— French-den?... Ţărmul Severn?... spuse Evans. Văd, 
copii, că voi aţi dat denumiri diferitelor părţi din insulă. 
Frumos! 


— Da, maşter Evans! Şi nume frumoase! adause Service. 
Mai sunt: Family-lake, Downs-lands South-moors, rio 
Zeelanda, Traps-woods... 

— Bine! Bine! O să mi le spuneţi toate mai târziu. mâine! 
Deocamdată să vă povestesc mai departe... Dar nu se aude 
nimic afară? 

— Nimic, spuse Moko, care sta de veghe lângă uşa holului. 

— Bine! se linişti Evans. O oră după ce am părăsit şalupa, 
ajunsesem la un şir de copaci unde ne-am aşezat tabăra. A 
doua zi şi în zilele următoare ne-am înapoiat la locul unde 
eşuase şalupa şi încercarăm s-o reparăm, dar cum nu 
aveam decât o toporişcă, fu cu neputinţă să-i înlocuim 
laturile făcute ţăndări şi s-o punem iar pe picioare ca să 
poată rezista mării, chiar pentru un drum scurt. De altfel, 
nici locul nu era potrivit pentru o asemenea treabă. 
Plecarăm, aşadar, să căutăm o altă aşezare, într-o regiune 
mai puţin stearpă, unde să găsim vânat pentru hrana de 
fiecare zi şi în acelaşi timp un râu cu apă dulce, căci 
provizia de apă ni se isprăvise. După ce am colindat pe 
coastă cale de douăsprezece mile, ajunserăm la un pârâu... 

— East-river! spuse Service. 

— Fie, East-river! răspunse Evans. Acolo, în mijlocul unui 
vast golf... 

— Golful Deception... 

— Fie, golful Deception, zise Evans surâzând. Acolo, în 
mijlocul stâncilor, era un port... 

— Bear-rock! exclamă acum Costar. 

— Fie, Bear-rock, micuţule, încuviinţă Evans, cu un semn 
din cap. Nimic n-a fost mai firesc decât să ne instalăm acolo, 
iar dacă reuşeam s-aducem şi şalupa, care s-ar fi descheiat 
cu totul la prima furtună, poate că izbuteam s-o reparăm. 
Ne-am întors dar s-o luăm şi când o uşurarăm de tot ce s-a 
putut scoate, o puserăm pe apă şi, cu toate că era plină cu 
apă până sus, reuşirăm s-o tragem de-a lungul țărmului şi s- 
o aducem în port, unde e şi acum, în siguranţă. 

— Şalupa e la Bear-rock? întrebă Briant. 


— Da, dragul meu, şi cred că tot s-ar mai putea repara 
dacă am avea uneltele care ne trebuie. 

— Dar avem noi unelte, maşter Evans! răspunse degrabă 
Doniphan. 

— Ei da, asta şi-a zis şi Walston când întâmplarea a făcut 
să afle că insula e locuită şi de cine e locuită. 

— Dar cum a putut să afle? întrebă Gordon. 

— lată cum, răspunse Evans. Acum opt zile, Walston, 
tovarăşii lui şi cu mine, căci nu mă lăsau niciodată singur, 
ne-am dus în recunoaştere prin pădure. După trei-patru ore 
de mers în susul râului din est, ajunserăm la ţărmul unui lac 
imens, din care ieşea cursul acesta de apă. Şi acolo, vă 
închipuiţi mirarea noastră, dădurăm peste un fel de aparat 
ciudat, eşuat pe țărm... un fel de schelet de trestie, cu 
pânză pe deasupra. 

— Zmeul nostru! spuse Doniphan. 

— Zmeul nostru, care căzuse în lac, zise Briant, şi pe care 
vântul l-a împins până acolo! 

— Oh, era un zmeu? întrebă Evans. Credeţi-mă, noi nu ne- 
am gândit şi eram foarte miraţi! În orice caz nu se făcuse 
singur. Fusese făcut pe insulă. Asta era sigur!... Aşadar, 
insula era locuită. De cine?... Asta voia să afle Walston. Cât 
despre mine, din ziua aceea m-am hotărât să fug... Oricare 
ar fi fost locuitorii de pe insulă, chiar şi sălbatici, nu puteau 
să fie mai fioroşi decât ucigaşii de pe Severn! De altfel, din 
ziua aceea înteţiră paza mea zi şi noapte. 

— Şi cum au descoperit Franch-den-ul? întrebă Baxter. 

— Staţi că vă spun, răspunse Evans. Dar înainte de a-mi 
relua povestirea, ia spuneţi-mi, copii, la ce foloseaţi voi 
zmeul acela mare? Era un semnal? 

Gordon îi povesti lui Evans cum îl făcuseră, în ce scop, cum 
l-au încercat, cum şi-a riscat Briant viaţa pentru salvarea 
coloniei şi în ce fel a putut să se asigure că Walston era încă 
pe insulă. 

— Viteaz băiat! spuse Evans şi-i strânse mâna lui Briant, 
plin de admiraţie şi prietenie, apoi continuă: înţelegeţi dar 


că Walston nu mai avu decât un singur gând: cine erau 
locuitorii insulei acesteia necunoscute? Dacă erau indigeni, 
s-ar putea cumva înţelege cu ei? Dacă erau naufragiaţi, 
poate aveau uneltele care-i trebuiau lui. Şi în cazul acesta, 
nu i-ar refuza să-i ajute să repare şalupa, ca să se vadă iar 
pe mare. Cercetările începură, cu foarte multă prevedere. 
Înainta puţin câte puţin, explorând pădurile de pe ţărmul 
drept al lacului, ca să se apropie de extremitatea de sud. 
Dar nici ţipenie de om, nici un foc de armă în partea aceea 
de insulă... 

— Da, zise Briant, asta din cauză că niciunul din noi nu se 
mai depărta de French-den şi că era oprit orice foc de 
puşcă. 

— Şi totuşi v-a descoperit, reluă Evans. Nici nu s-ar fi 
putut altfel. în noaptea de 23 spre 24 noiembrie, unul din 
tovarăşii lui Walston ajunse în faţa lui French-den prin 
partea de sud a lacului. Spre nenorocul vostru, la un 
moment dat a zărit o lumină printr-un perete al falezei, 
probabil lumina felinarului, o clipă, cât s-a întredeschis uşa. 
A doua zi, Walston personal porni încoace şi, pe înserat, 
stătu multă vreme la pândă, ascuns printre ierburile înalte, 
la doi paşi de râu... 

— Ştiam, zise Briant. 

— Ştiaţi?! 

— Da, căci pe locul acela Gordon şi cu mine am găsit 
bucăţi dintr-o pipă pe care Kate a recunoscut-o că era a lui 
Walston. 

— Exact, spuse Evans. Walston o pierduse pe drum, lucru 
care l-a supărat grozav. Destul însă că a aflat de colonie. Şi 
într-adevăr, în timp ce stătea ascuns în ierburi, v-a văzut pe 
mai toţi umblând încoace şi-ncolo pe lângă râu, constatând 
că eraţi doar o mână de băieţandri, cărora şapte vlăjgani ca 
ei vă făceau repede de petrecanie. Walston se întoarse dar 
să le spună tovarăşilor lui ce văzuse. Dintr-o convorbire 
dintre el şi Brandt, am aflat la ce se putea aştepta French- 
den-ul. 


— Bestiile! exclamă Kate. Nici o milă nu le-ar fi fost de 
bieţii copii! 

— Nu, Kate, răspunse Evans, cum nu le-a fost milă nici de 
căpitan, nici de pasagerii lui Severn. Bestii! Bine-ai spus, şi 
în fruntea lor cel mai crud din toţi, Walston, care sper că îşi 
va ispăşi toate fărădelegile! 

— În sfârşit, Evans, bine că ai reuşit să fugi! zise Kate. 

— Da, Kate, acum douăsprezece ore am profitat de lipsa 
lui Walston şi a celorlalţi, care mă lăsaseră în paza lui 
Forbes şi a lui Rock. Mi s-a părut momentul cel mai potrivit 
ca să fug, iar ca să-i fac să-mi piardă urma şi să câştig timp 
şi distanţă, las' pe mine! Să fi fost zece dimineaţa când m- 
am afundat în pădure. Dar Forbes şi Rock au prins degrabă 
de veste şi s-au luat după mine, cu puştile încărcate... Eu n- 
aveam drept apărare decât un cuţit marinăresc şi picioarele 
ca să fug de să-mi scapere călcâiele. Goana a ţinut ziua 
întreagă. Tăind tot de-a curmezişul pe sub copaci, 
ajunsesem pe malul stâng al lacului. Mai aveam să înconjur 
cotul din sud, când mi-am amintit de o convorbire a lor că 
voi v-aţi aşezat pe malurile unui râu care curge înspre apus. 
Credeţi-mă, nu m-aş fi gândit vreodată că pot să fug atât de 
repede şi de mult! Am făcut aproape cincisprezece mile 
astăzi! Lua-i-ar dracu' pe netrebnicii aceştia, care alergau 
la fel de iute, iar gloanţele zburau şi mai şi. În câteva 
rânduri îmi şuierară pe la urechi. Gândiţi-vă! Le ştiam toate 
nelegiuirile! Dacă le scăpăm, puteam să-i denunţ. Trebuia 
cu orice preţ să pună mâna pe mine! V-o spun, să nu-i fi 
ştiut cu arme de foc la ei, i-aş fi aşteptat cu cuțitul în mână. 
Îi omoram ori eu pe ei, ori ei pe mine. Da, Kate, mai 
degrabă aş fi murit decât să mă mai întorc în tabăra lor de 
tâlhari! 'Tot gândeam că blestemata de goană avea să 
înceteze odată cu înnoptatul! De unde! Apucasem să trec 
de capătul lacului şi o luasem pe celălalt țărm, în sus, dar pe 
Forbes şi pe Rock îi simţeam tot pe urmele mele. Furtuna 
care se pregătea de câteva ore izbucni. Asta îmi stânjeni 
goana, căci la lumina fulgerelor, ticăloşii mă puteau vedea 


printre trestiile malului. Ajunsesem la vreo sută de paşi de 
râu... Dacă apucam să trec râul şi să-l ştiu că e stavilă între 
nemernicii aceia şi mine, eram ca şi scăpat. Niciodată n-ar fi 
îndrăznit să-l treacă, ştiind că erau în vecinătatea lui 
French-den. Alergai atunci şi eram gata să ajung la malul 
stâng, când fulgeră din nou, luminând tot văzduhul. Un foc 
de puşcă răsună... 

— Cel pe care l-am auzit?... spuse Doniphan. 

— Un glonţ mi-a atins umărul. Am sărit şi m-am aruncat în 
râu... Din câteva mişcări de braţe ajunsei pe celălalt mal, 
unde mă ascunsei în bălării. îi auzii: „Şi crezi că l-ai atins?” 
- „Răspund de asta!” - „Atunci e la fund! - „Maie vorbă? E 
mort! Mort şi răposat!” - „Bine c-am scăpat de el!” Şi o 
luară din loc. Da, bine că au scăpat şi de mine ca şi de Kate! 
Ah, ticăloşii! Vă voi arăta eu vouă „mort”! Ceva mai târziu 
mă descurcai dintre ierburi şi mă-ndreptai către cotul 
falezei. Auzii lătrături de câine. Chemai... Uşa de la French- 
den se deschise. Şi acum, zise Evans, întinzând mâna către 
lac, e timpul, băieţi, s-o sfârşim cu mizerabilii ăştia şi să 
scăpăm de ei insula voastră! 

atâta suflet puse în cuvintele astea, încât toţi se sculară în 
picioare, gata să-l urmeze. 

La rândul lor, băieţii povestiră lui Evans toate cele 
întâmplate de douăzeci de luni încoace, îi spuseră în ce fel 
părăsiseră cu schoonerul Sloughi Noua Zeelandă, 
îndelunga străbatere a Pacificului până la insulă, 
descoperirea osemintelor lui Frangois Baudoin, aşezarea 
micii colonii la French-den, recunoaşterile din anotimpurile 
de vară, muncile de iarnă şi cum, în sfârşit, îşi organizaseră 
o viaţă oarecum îmbelşugată şi ferită de primejdii înainte de 
venirea lui Walston şi a complicilor lui. 

— Şi de douăzeci de luni nici un vapor nu s-a arătat la 
orizontul insulei? întrebă Evans. 

— Noi, cel puţin, n-am văzut niciunul în larg, zise Briant. 

— Aţi pus ceva semnalizări? 

— Da! Un catarg înfipt pe cea mai înaltă culme a falezei. 


— Şi n-a fost văzut? 

— Nu, maşter Evans, răspunse Doniphan. E drept că a 
trebuit, acum şase săptămâni, să-l dăm jos, ca să nu-l vadă 
Walston. 

— Şi bine aţi făcut, băieţi! Numai că, din păcate, ticălosul 
tot a aflat ce-a vrut să ştie! De aceea, zi şi noapte trebuie să 
fim în gardă! 

— De ce, izbucni atunci Gordon, de ce a trebuit să avem 
parte de asemenea mizerabili, în loc de nişte oameni 
cumsecade, cărora cu atâta drag le-am fi venit în ajutor! 
Colonia noastră n-ar fi fost decât mai întărită dintr-asta! 
Dar acum, ce ne aşteaptă? O luptă de apărare a vieţii, 
luptă! Şi care va fi rezultatul? 

— Cu un om destoinic ca Evans... spuse Kate. 

— Evans... Trăiască Evans! strigară într-un glas băieţii. 

— Bizuiţi-vă pe mine, şi eu pe voi, şi vă promit că ne vom 
apăra bine. 

— Şi totuşi, spuse gânditor Gordon, n-am putea evita 
lupta, dacă Walston ar primi să părăsească insula...? 

— Ce vrei să spui, Gordon? îl întrerupse Briant. 

— Vreau să spun că Walston şi ceata lui ar fi plecat de mult 
dacă şi-ar fi reparat şalupa, nu e aşa, maşter Evans? 

— Bineînţeles. 

— Dacă e aşa, nu s-ar putea să stăm de vorbă? Cu binele 
nu s-ar putea să le dăm uneltele de care au nevoie? Poate 
că ar primi! Fireşte că e dezgustător să stai de vorbă cu 
ucigaşii de pe Severn! Dar ca să scăpăm de ei, ca să 
împiedicăm un atac, poate cu vărsare de sânge? În sfârşit, 
dumneata ce părere ai, maşter Evans? 

Evans îl ascultase cu multă atenţie. Propunerea lui arăta 
un spirit practic care nu-l lăsa să alunece spre fapte 
nechibzuite, o fire care-l făcea să privească cu calm în orice 
împrejurare. îşi dădu seama - şi nu se înşela - că era cel 
mai cu judecată din toţi şi că propunerea lui merita să fie 
discutată. 


— Într-adevăr, domnule Gordon, îi spuse, orice mijloc e 
bun dacă e să scapi de vecinătatea tâlharilor ăstora. Fireşte 
că dacă, după ce şi-ar repara şalupa, s-ar hotări să plece, ar 
fi mai bine decât să trebuie să lupţi cu ei, poate fără sorţi de 
izbândă. Pe de altă parte însă, poţi pune temei pe cuvântul 
lui Walston? Şi când o dată îl vei primi să stai de vorbă, n- 
are să profite ca să atace French-den-ul prin surprindere şi 
să vă prade de tot ce aveţi? Crezi că nu-i dă prin gând că 
trebuie să fi salvat voi şi ceva bani din naufragiu? Credeţi- 
mă pe mine, netrebnicii ăştia nu v-ar vrea decât pieirea 
după ce le-aţi face un bine! în asemenea suflete nu e loc 
pentru recunoştinţă. Să vrei să ajungi la o înţelegere cu ei 
înseamnă să te dai pe mâna lor. 

— Nu, nu! se opuseră Baxter şi Doniphan, urmaţi de toţi 
ceilalţi cu atâta dârzenie, că lui Evans îi făcu plăcere. 

— Nu! adăugă şi Briant. Nu trebuie să avem nimic comun 
cu Walston şi banda lui! 

— Şi-apoi, adăugă Evans, lor le trebuie nu numai unelte; le 
trebuie muniții. Dac-or mai avea pentru atacul împotriva 
noastră şi nici asta nu e sigur. Dar dac-ar fi vorba să facă 
faţă înarmaţi şi pe unde-or mai cutreiera, praful de puşcă şi 
gloanţele câte le-au mai rămas nu le ajung!... Şi atunci au 
să vină să vi le ceară vouă! Or să vi le pretindă! Şi vă întreb 
eu: le daţi? 

— Nu, fireşte, spuse Gordon. 

— Atunci vă spun eu ce urmează, zise Evans. Au să încerce 
să vi le ia cu forţa. Dând înapoi din faţa luptei, ajungeţi tot 
la luptă, dar în condiţii mai proaste pentru voi. 

— Aveţi dreptate, maşter Evans, răspunse Gordon. Să fim 
gata de apărare şi să aşteptăm! 

— Da, asta e cel mai cuminte! Să aşteptăm, domnule 
Gordon! De altfel, mai e un motiv mai presus de oricare 
altul ca să aşteptăm... 

— Care? 

— Ascultaţi-mă! Walston, cum ştiţi, nu poate părăsi insula 
decât cu şalupa de pe Severn. 


— E clar, zise Briant. 

— Or, şalupa sunt sigur că se poate repara, şi dacă 
Walston a renunţat s-o pună pe linia de plutire e din lipsă de 
unelte. 

— Dacă le avea, interveni Baxter, ar fi fost departe acum! 

— Aşa e, dragul meu! Aşadar, dacă-i faceţi rost lui Walston 
de unelte să-şi repare şalupa, să admitem chiar că renunţă 
la gândul să atace French-den-ul, se va grăbi să plece fără 
să-i mai pese de voi. 

— Ei, de ce n-ar face-o! exclamă Service. 

— La naiba! în cazul acesta, zise Evans, cu ce mai plecăm 
noi, dacă şalupa nu mai e aici? 

— Cum, domnule Evans, întrebă Gordon, vreţi să spuneţi 
că am putea să părăsim insula în şalupa asta? 

— Exact, domnule Gordon. 

— Să traversăm Pacificul şi să ne vedem iar în Noua 
Zeelandă? spuse Doniphan. 

— Pacificul? Nu, copii, zise Evans, ci până la vreun punct 
nu prea depărtat, unde să aşteptăm o ocazie de înapoiere la 
Auckland. 

— Adevărat, domnule Evans? exclamă Briant. 

Şi câţiva colegi săriră deodată să-l asalteze pe Evans cu 
întrebări. 

— Cum ar putea şalupa asta să reziste la un parcurs de 
câteva sute de mile? întrebă Baxter. 

— Câteva sute de mile? răspunse Evans. Nici gând: vreo 
treizeci doar. 

— Aşadar nu suntem în plin ocean? întrebă Doniphan. 

— În vest, da, răspunse Evans. Dar la sud, la nord, la est 
nu sunt decât canale pe care le străbaţi cu uşurinţă în 
şaizeci de ore. 

— Deci nu ne înşelam când ne închipuiam că sunt teritorii 
prin vecinătate? spuse Gordon. 

— Nicidecum, zise Evans, ba chiar teritorii mari, în est. 

— Da, în est! exclamă Briant. Pata aceea albă, apoi lumina 
zărită într-acolo! 


— O pată albă zici? răspunse Evans. Trebuie să fie un 
ghețar, iar lumina, flacăra unui vulcan care trebuie să fie 
trecut pe hartă. Ei bine, copii, dar unde vă credeaţi voi? 
Spuneţi! 

— Pe vreo insulă izolată din Pacific, răspunse Gordon. 

— Insulă? Da... Izolată? Nu!... Ce e sigure că face parte 
dintr-unul din multele arhipelaguri de care e plină coasta 
de sud a Americii. Şi, la urma urmei, dacă aţi pus nume la 
capuri, la golfuri, la cursurile de apă de pe insulă, nu mi-aţi 
spus ce nume i-aţi pus insulei? 

— Insula Chairman, după numele pensionului nostru, 
răspunse Doniphan. 

— Ei bine, va avea atunci două nume, căci se numeşte mai 
dinainte Hanovra! 

Şi cu asta, după ce-şi luară obişnuitele măsuri de 
supraveghere, se duseră la culcare şi, plini de grijă, mai 
făcură încă un culcuş în hol, pentru Evans. 

Toată colonia fremăta acum de o îndoită emoție, care avea 
de ce să le tulbure somnul: una, perspectiva unei lupte 
sângeroase, cealaltă, putinţa de a se înapoia în patrie. 

Mastei Evans amânase pe a doua zi explicaţiile pe atlasul 
geografic despre poziţia exactă a insulei Hanovra şi, în timp 
ce Moko şi Gordon stăteau de veghe, noaptea trecu liniştită 
la French-den. 

Capitolul XXVII. 

STRÂMTOAREA MAGELLAN. ŢĂRILE ŞI INSULELE CARE 
O ÎNCONJOARĂ. ESCALELE STABILITE. PROIECTE DE 
VIITOR. CU FORŢA ORI PRIN VICLENIE? ROCK ŞI 
FORBES. FALŞII NAUFRAGIAŢI. PRIMIRE BUNĂ. ÎNTRE 
UNSPREZECE ŞI DOUĂSPREZECE NOAPTEA. UN FOC DE 
ARMĂ AL LUI EVANS. KATE INTERVINE. 

Un canal lung, de circa trei sute optzeci de mile, cu o 
curbură de la vest spre est, care începe de la Capul 
Fecioarelor, din Atlantic, şi se termină la Capul Pilar, în 
Pacific, împrejmuit de coaste foarte stâncoase, străjuit de 
munţi înalţi de trei mii de picioare deasupra nivelului mării, 


cu golfuri în adâncul cărora sunt multe porturi de refugiu, 
bogat în vărsări de apă potabilă unde vapoarele îşi 
împrospătează fără greutate provizia de apă, mărginit de 
păduri dese cu vânat din belşug, răsunând de tunetul miilor 
de căderi de apă care se aruncă prin nenumărate torente în 
golfuri mici, oferind vapoarelor pornite din est către vest o 
trecere mai scurtă decât strâmtoarea Le Maire dintre Ţara 
Statelor şi Ţara Focului, şi mai puţin bântuită de furtuni 
decât canalul de la Capul Horn - aceasta este strâmtoarea 
lui Magellan, pe care renumitul navigator portughez a 
descoperit-o în anul 1520. 

Spaniolii, singurii care au vizitat ţinuturile magellanice 
timp de o jumătate de secol, au pus în peninsula Brunswick 
temelia portului Famine. După spanioli veniră englezii 
Drake, Cavendish, Hawkins; urmară olandezii De Veer, 
Schouten şi Le Maire, care descoperiră în 1610 
strâmtoarea cu numele acestuia din urmă. Apoi, după 
aceea, ţinuturile acestea deveniră cunoscute datorită celor 
mai celebri navigatori de la sfârşitul acelui secol: Anson, 
Cook, Byron, Bougainville şi alţii. De atunci încoace, 
strâmtoarea Magellan a devenit o rută obişnuită pentru 
trecerea dintr-un ocean în altul, mai ales de când navigația 
cu aburi, care nu cunoaşte nici vânturi potrivnice, nici 
curenţi contrari, a permis trecerea în condiţii de navigaţie 
excepţionale. Aceasta este dar strâmtoarea pe care a doua 
zi - 28 noiembrie - Evans o arătă pe harta din atlasul Stiler 
lui Briant, lui Gordon şi colegilor lor. 

Dacă Patagonia, acest ultim ţinut din America de Sud, 
ţinutul regelui Wilhelm şi peninsula Brunswick formează 
limita de nord a strâmtorii, la sud e mărginită de acest 
arhipelag magellanic, cuprinzând vastele insule: Ţara 
Focului, Ţara Dezolării, insulele Clarence, Hosta, Gordon, 
Navarin, Wollaston, Stewart şi altele mai puţin importante, 
până la ultimul grup al Hermitelor, dintre care cea mai 
înaintată între cele două oceane este ultima creastă a 


înaltului şir stâncos al Anzilor Cordilieri şi se numeşte Capul 
Horn. 

La est, strâmtoarea lui Magellan se lărgeşte prin câteva 
intrânduri, între Capul Fecioarelor şi al Patagoniei şi Capul 
Espiritu Santo al Ţării Focului. Dar nu acelaşi lucru e şi în 
vest - le explică Evans. În partea aceea găseşti la tot pasul 
ostroave, insule, arhipelaguri, strâmtori, canale, braţe de 
mare. Doar printr-un coridor între Capul Pilar şi 
extremitatea sudică a marei insule Adelaida îşi găseşte 
strâmtoarea deschidere către Pacific. Deasupra se înşiruie 
o serie întreagă de insule, ciudat grupate, de la 
strâmtoarea Lord Nelson până la grupul Chonos şi Chile, 
învecinat cu coasta chiliană. 

— Şi acum, spuse Evans, vedeţi dincolo de strâmtoarea lui 
Magellan o insulă, pe care nişte simple braţe de mare o 
separă de insula Cambridge la sud şi de insulele Madre de 
Dios şi Chatam la nord? Ei bine, insula aceasta, situată la 
51* latitudine, este Hanovra, căreia voi i-aţi dat numele de 
Chairman, insula pe care o locuiţi de peste douăzeci de 
luni! 

Briant, Gordon, Doniphan, aplecaţi peste atlas, priveau 
curioşi insula pe care o crezuseră departe de orice pământ 
şi care era atât de aproape de coasta americană. 

— Cum, zise Gordon, ne separă de Chile doar nişte braţe 
de mare? 

— Da, copii, răspunse Evans. Numai că între insula 
Hanovra şi continentul american nu sunt decât insule la fel 
de pustii ca şi asta. Şi că, odată ajunşi pe continent, ar fi 
trebuit să parcurgeţi sute de mile înainte de a ajunge în 
vreun ţinut de aşezări omeneşti, în Chile sau Argentina. Şi 
câtă oboseală, fără să mai pomenim primejdiile! Eu cred că 
pentru voi a fost mai bine că nu aţi putut părăsi insula, de 
vreme ce existenţa vă era asigurată şi de vreme ce trag 
nădejde s-o părăsim împreună. 

Aşa că, parte din canalurile astea care înconjoară insula 
Hanovra sunt pe alocuri doar de cincisprezece-douăzeci de 


mile lărgime şi, pe o vreme bună, Moko le-ar fi putut trece 
chiar şi cu iola. Dacă Briant, Gordon şi Doniphan, în 
drumurile lor din nord şi est, n-au putut zări ţinuturile 
astea, e din cauză că sunt joase. Cât despre pata aceea 
albicioasă, este unul din ghețarii de pe continent, iar 
muntele în erupție, unul din vulcanii din regiunile 
magellanice. 

De altfel, după cum observă Briant privind cu luare-aminte 
harta, întâmplarea a făcut ca explorările lor să-i fi dus 
tocmai pe punctele de pe litoral care se depărtau cel mai 
mult de insulele învecinate. E drept că atunci când 
Doniphan a ajuns până la Severn-shores, poate că ar fi 
putut zări coasta de sud a insulei Chatam, dacă în ziua 
aceea vizibilitatea orizontului, înceţoşat de norii de furtună, 
n-ar fi fost atât de redusă! Cât de la golful Deception, care 
face un intrând atât de adânc în insulă, ca şi de la vărsarea 
în mare a lui East-river ori de la Bear-rock nu se poate 
vedea insuliţa din est, nici insula Speranţei, care e cu 
douăzeci de mile mai departe. Ca să poată vedea ţinuturile 
înconjurătoare, ar fi trebuit să meargă la capul North, de 
unde s-ar fi văzut capătul insulei Chatam şi al insulei Madre 
de Dios, dincolo de strâmtoarea Conception, sau la capul 
South, de unde ar fi putut întrezări extremităţile insulelor 
Adelaida sau Cambridge, sau poate, în sfârşit, la capătul 
extrem al litoralului de la Downs-lands, de unde s-ar fi văzut 
înălțimile insulei Owen sau ghețarii din ţinuturile de sud- 
est. 

Or, tinerii noştri n-au împins niciodată cercetările până în 
punctele astea îndepărtate. Cât despre harta lui Frangois 
Baudoin, Evans nu-şi putea explica cum de nu avea 
însemnate insulele astea. Din moment ce naufragiatul 
francez reuşise să determine destul de exact configuraţia 
insulei Hanovra, înseamnă că a parcurs-o în întregime. Era 
de presupus că ceţurile să fi împânzit zările şi să fi redus 
vizibilitatea doar la câteva mile? La urma urmei, s-ar putea. 


Şi acum, în cazul când ar reuşi să pună mâna pe şalupa de 
pe Severn şi să o repare, încotro ar îndrepta-o Evans? Asta 
îl întrebă Gordon. 

— Copii, le spuse Evans, n-aş căuta să mă îndrept nici 
către nord, nici către est. Cu cât am merge mai mult pe 
mare, cu atât mai bine. Bineînţeles că un vânt bun ne-ar 
putea duce înspre vreun port chilian, unde am fi bine 
primiţi. Dar marea e foarte agitată pe coastele acelea, pe 
câtă vreme canalurile arhipelagului ne înlesnesc mult mai 
bine trecerea. 

— Într-adevăr, zise Briant, dar găsim aşezări omeneşti 
prin părţile acelea şi găsim în ele putinţa să plecăm spre 
patrie? 

— Fără îndoială, răspunse Evans. Poftim! Uită-te pe hartă! 
După ce ieşi din canalurile arhipelagului Adelaida, unde 
ajungem prin canalul Smyth? În strâmtoarea Magellan, nu? 
Ei bine, chiar lângă intrarea în strâmtoare se află Port- 
Tamar, care ţine de Ţara Dezolării, iar acolo suntem pe 
drum de întoarcere. 

— Dar dacă nu întâlnim nici un vapor, întrebă Briant, 
aşteptăm până trece vreunul? 

— Nu, domnule Briant. Uite, urmăreşte mai departe 
trecerea prin strâmtoarea Magellan. Vezi dumneata 
peninsula asta mare, Brunswick? Acolo, în adâncul golfului 
Fortescue, la Port-Galant, vapoarele vin adesea pentru 
escală. Va fi nevoie să mergem mai departe, trecând de 
capul Forward, la sudul peninsulei? Iată golful Saint-Nicolas 
sau golful Bougainville, în care fac escală cea mai mare 
parte din vapoarele care trec prin strâmtoare. În sfârşit, 
mai departe încă, iată Port-Famine şi, ceva mai la nord, 
Punta Arenas. 

Evans avea dreptate. Odată intrată în strâmtoare, şalupa 
ar avea mai multe puncte de escală. În asemenea condiţii, 
înapoierea în patrie era asigurată, fără să mai vorbim de 
vapoarele pe care le puteau întâlni în drum către Australia 
sau Noua Zeelandă. Dacă la Port-Tamar, la Port-Galant sau 


la Port-Famine nu sunt prea multe şanse, în Punta Arenas, 
dimpotrivă, găseşti tot ce-ţi trebuie. Târguşorul acesta 
ridicat de guvernul chilian a devenit un adevărat orăşel, 
clădit pe litoral, ce-şi face loc printre minunaţii copaci ai 
peninsulei Brunswick. Orăşelul e în plină dezvoltare, în 
vreme ce Port-Famine, care datează de la sfârşitul secolului 
al X-lea, nu mai e astăzi decât un sat în ruină. 

De altfel există în zilele noastre, mai la sud, alte colonii 
vizitate de expedițiile ştiinţifice, ca escala Liwya, pe insula 
Navarin, şi mai ales Ooshooia, pe canalul Beagle, din jos de 
Ţara Focului. Această ultimă escală ajută mult la 
cunoaşterea ținutului în care francezii au lăsat multe urme 
ale trecerii lor, dovadă denumiri ca Dumas, Cloue, Pasteur, 
Chanzy, Grevy, dat unor insule din arhipelagul magellanic. 

Colonia ar fi sigur salvată dacă ar ajunge la strâmtoarea 
lui Magellan. Dar ca să ajungă acolo trebuia să repare, 
şalupa, iar ca s-o repare trebuia să o cucerească, lucru care 
ar fi fost posibil numai înfrângându-i pe Walston şi pe 
complicii lui. 

lar dacă şalupa ar fi rămas pe locul unde Doniphan o 
găsise pe coasta Severn, poate că ar fi încercat s-o ia în 
stăpânire. În cazul acesta, Walston, care se instalase la 
cincisprezece mile depărtare, în fundul golfului Deception, 
nici n-ar fi prins de veste. Ceea ce făcuse Walston putea 
face şi Evans, adică să tragă şalupa, numai că n-ar fi tras-o 
la vărsarea lui East-river, ci la gura râului Zeelanda şi chiar, 
suind pe râu în sus, până în dreptul lui French-den. Acolo, 
sub directiva lui Evans, reparaţiile ar fi fost făcute în mai 
bune condiţii; după aceea, prevăzută cu pânze, încărcată cu 
muniții, merinde şi unele obiecte pe care ar fi fost păcat să 
le lase, şalupa ar fi părăsit insula, plecând în larg, înainte ca 
tâlharii s-o poată ataca. 

Din păcate, planul nu putea fi pus în aplicare. Chestiunea 
plecării nu putea fi rezolvată decât pe calea armelor, fie că 
luau ei ofensiva, fie că se apărau. Nimic nu era cu putinţă 
câtă vreme echipajul de pe Severn nu era înfrânt. 


Evans, de altfel, inspira o încredere absolută coloniei. Şi 
Kate le vorbise de el cu multă căldură. De când îşi tăiase 
părul şi barba, era o plăcere să-i priveşti faţa îndrăzneață şi 
deschisă. Era nu numai energic şi viteaz, dar îl simţiră şi 
bun şi hotărât, în stare de orice dăruire. Era aşa cum 
spunea Kate: un „bărbat” în mijlocul atâtor copii! 

Mai întâi, Evans voi să ştie pe ce se putea bizui în vederea 
rezistenţei. Cămara şi holul, în felul cum erau aşezate, îi 
părură foarte bine organizate pentru defensivă: dintr-unul 
cuprindeai cu privirea malul şi cursul râului, din celălalt, 
terenul de sport până la ţărmul lacului. Prin firidele 
deschise în perete se putea trage în cele două direcţii, fiind 
în acelaşi timp la adăpost. Cu cele opt puşti, asediaţii i-ar 
putea ţine pe atacanţi la distanţă, şi cu cele două tunuri 
mici, să-i bombardeze dacă s-ar apropia prea mult de 
French-den. Cât despre revolvere, toporişti şi cuțite 
marinăreşti, toţi ar şti să se servească de ele dacă lupta ar 
ajunge corp la corp. 

Evans găsi bună ideea lui Briant de a îngrămădi pietroaie 
înăuntru, ca să baricadeze uşile în caz că ar fi fost forţate. 
Dacă în interiorul peşterii erau relativ tari în apărare, în 
afară ar fi fost slabi. Nu trebuie uitat că nu erau decât şase 
băieţi între treisprezece şi cincisprezece ani, împotriva a 
şapte oameni vânjoşi, obişnuiţi să mânuiască armele şi cruzi 
până la omor. 

— Aşadar, socotiți că sunt chiar atât de cruzi, maşter 
Evans? întrebă Gordon. 

— Da, domnule Gordon, grozav de cruzi! 

— Unul din ei poate că nu! zise Kate. Forbes, care mi-a 
scăpat viaţa. 

— Forbes? răspunse Evans. La naiba! Că o fi fost 
amestecat în urma unor întâmplări nefericite, că o fi fost 
ameninţat de ceilalţi, fapt e că a luat parte din plin în 
masacrele de pe Severn. Şi apoi, nemernicul, nu el m-a 
fugărit, împreună cu Rock? N-a tras după mine ca după o 
fiară sălbatică? Nu şi-a zis „bravo!” când m-a crezut înecat 


în râu? Nu, draga mea Kate, mă tem că nu e cu nimic mai 
bun decât ceilalţi. Dacă te-a cruțat e pentru că ştia că 
netrebnicii ăştia mai aveau nevoie de dumneata şi fii sigură 
că n-are să se dea înapoi când au să atace French-den-ul. 

Trecură astfel câteva zile. Băieţii care făceau de gardă sus 
pe faleză nu văzură nimic suspect primprejur. Asta însă îl 
intriga pe Evans. Ştiind intenţiile lui Walston şi interesul lui 
să se grăbească, se întreba de ce de la 27 până la 30 
noiembrie nu dăduse lovitura. 

Atunci îi veni în minte că Walston intenţiona probabil să se 
folosească mai curând de viclenie decât de forţă ca să 
pătrundă în French-den. Şi le-o şi spuse lui Briant, Gordon, 
Doniphan şi Baxter, cu care se sfătuia adesea. 

— Câtă vreme vom sta ferecaţi în French-den, zise el, 
Walston va fi pus în neputinţă să forţeze una sau alta din uşi 
dacă n-are pe nimeni care să i le deschidă. Şi probabil că se 
gândeşte să intre printr-o viclenie... 

— Dar cum? întrebă Gordon. 

— Poate că în felul următor, răspunse Evans. Voi ştiţi, copii, 
că numai Kate şi cu mine am fi fost în măsură să-l denunţăm 
pe Walston ca şef al unei bande de tâlhari ce ar putea ataca 
colonia. Or, în ce priveşte pe Kate, Walston e încredinţat că 
ea a pierit în naufragiu, iar despre mine ştie că mai mult ca 
sigur m-am înecat în râu, după ce Rock şi Forbes m-au 
împuşcat, aşa cum v-am povestit, felicitându-se chiar între 
ei pentru acest fericit deznodământ. Walston crede deci că 
voi habar n-aveţi de ce vă aşteaptă şi nici măcar nu bănuiţi 
prezenţa lor pe insulă. Iar dacă vreunul din ei s-ar înfăţişa 
la French-den, l-aţi primi ca pe un naufragiat. Or, odată 
intrat, nemernicului i-ar fi foarte uşor să-şi introducă 
tovarăşii, şi atunci cum v-aţi mai putea apăra?! 

— lar noi, preciză Briant, dacă Walston sau oricare altul 
din bandă ne-ar cere găzduire, l-am primi cu un glonţ. 

— Dacă n-ar fi cumva mai cuminte să-l primim cu 
plecăciuni, zise Gordon. 


— Da, poate şi aşa! răspunse Evans. Viclenie la viclenie. Şi 
de-om da greş, vedem noi ce facem! 

Da, totul era să fie cu ochii în patru. Într-adevăr, dacă 
lucrurile luau o întorsătură bună, dacă Evans intra în 
posesia şalupei, puteau spera că ora mântuirii nu era 
departe. Dar câte primejdii până atunci! Şi tot copilăretul 
acesta va apuca oare să se înapoieze în Noua Zeelandă? 

A doua zi, dimineaţa trecu în linişte. Evans, însoţit de 
Doniphan şi Baxter, merse chiar cale de o jumătate de milă 
înspre Traps-woods, ascunzându-se pe după copacii de la 
piciorul falezei. Nu văzu însă nimic anormal şi însuşi Phann, 
care-i însoțea, n-avu prilej de nelinişte. 

Dar pe seară, puţin înainte de apusul soarelui, se dădu 
alarma. Webb şi Cross, care erau de gardă pe faleză, 
coborâră într-un suflet, anunţându-i că dinspre ţărmul de 
sud al lacului, de cealaltă parte a râului Zeelanda, se văd 
venind doi bărbaţi. Ca să nu fie recunoscuţi, Kate şi Evans 
intrară repede în cămară. Uitându-se apoi prin ferestruie, îi 
văzură pe cei doi oameni. Erau doi din banda lui Walston: 
Rock şi Forbes. 

— De bună seamă, zise Evans, vor să intre prin viclenie. Au 
să se dea drept marinari scăpaţi din naufragiu! 

— Ce facem? întrebă Briant. 

— Primiţi-i bine, fu de părere Evans. 

— Să-i primim bine pe tâlharii ăştia? exclamă Briant. N-aş 
putea! 

— Pot eu, răspunse Gordon. 

— Bine, domnule Gordon, zise Evans, şi mai ales să nu 
bănuiască nimic de noi doi! Kate şi cu mine ne vom arăta la 
vremea potrivită! 

Evans şi Kate se ascunseră într-una din cămăruţele 
coridorului, închizând uşa. Câteva clipe mai târziu, Gordon, 
Briant, Doniphan şi Baxter merseră degrabă înspre râul 
Zeelanda. Zărindu-i, cei doi se prefăcură miraţi, iar Gordon, 
la fel de mirat. 


Rock şi Forbes păreau morţi de osteneală şi de îndată ce 
ajunseră pe malul apei, iată ce cuvinte fură schimbate de pe 
cele două maluri: 

— Cine sunteţi? 

— Naufragiaţi rătăciţi în sudul insulei cu şalupa vaporului 
cu trei catarge Severn! 

— Sunteţi englezi? 

— Nu, americani. 

— Şi ceilalţi de pe bord? 

— Au pierit. Numai noi singuri am scăpat din valuri şi 
suntem istoviţi. Cu cine avem a face, vă rog? 

— Cu membri ai coloniei Chairman. 

— Vă rugăm, fie-vă milă de noi şi găzduiţi-ne, căci nu mai 
avem de nici unele... 

— Naufragiaţii au totdeauna drept la găzduire din partea 
semenilor lor! răspunse Gordon. Fiţi bineveniţi! 

La un semn al lui Gordon, Moko îi îmbarcă pe iola legată 
lângă dig şi din două-trei vâslituri îi aduse pe cei doi 
marinari pe malul drept al râului Zeelanda. 

Fără îndoială că Walston nu avusese de unde-şi alege soli 
mai chipeşi. Fapt e că şi un copil şi-ar fi dat seama de 
trăsăturile bestiale ale lui Rock. Oricât încercase el să-şi 
compună un cap de om cumsecade, ce tip de tâlhar era 
Rock ăsta, cu fruntea lui îngustă, ceafa lată şi falca de jos 
foarte proeminentă! Forbes, în care poate că tot mai stăruia 
un pic de omenie, după spusele lui Kate, arăta mai altfel. 
Poate că de aceea îl trimisese Walston împreună cu celălalt. 

Amândoi îşi începură rolul de falşi naufragiaţi. De teamă 
totuşi să nu se dea de gol dacă erau luaţi la întrebări cu de- 
amănuntul, spuseră că sunt morţi de osteneală mai mult 
chiar decât de foame şi cerură să fie lăsaţi să se odihnească, 
ba chiar să-şi petreacă noaptea la French-den. Îi duseră 
îndată înăuntru. La intrare însă, Gordon observă deîndată 
că nu se putuseră abţine să nu arunce priviri repezi şi 
furişe în jurul lor, să vadă cum e aşezat holul. Părură chiar 
foarte miraţi de tot sistemul de apărare al coloniei, dar mai 


ales de tunuleţul îndreptat în afară prin ferestruie. Bine că 
băieţii, foarte scârbiţi de altfel, nu trebuiră să mintă mai 
mult, de vreme ce Rock şi Forbes abia aşteptau să se culce, 
amânând pe a doua zi povestirea celor întâmplate. 

— O mână de ierburi ne ajunge drept culcuş, zise Rock. 
Dar pentru că am vrea să nu vă stingherim, eu zic să 
dormim noi în altă încăpere... 

— Bine, zise Gordon, cea în care facem mâncarea, şi până 
mâine odihniţi-vă bine! 

Rock şi Forbes trecură în cămară, al cărei interior îl 
examinară dintr-o privire, după ce s-au asigurat că uşa 
dădea înspre râu. 

În realitate, nici nu s-ar fi putut face o primire mai bună 
unor bieţi naufragiaţi! Aveau de ce să-şi spună ticăloşii că 
nici nu era nevoie să-şi bată prea mult capul să inventeze 
ceva ca să le vină de hac prostuţilor ăstora. 

Rock şi Forbes se întinseră pe jos într-un ungher din 
cămară. Chiar singuri nu erau, căci acolo dormea Moko, dar 
nici că se sinchisiră de băiat, hotărâți să-l sugrume ca pe o 
vrabie de îndată ce i-ar spiona. La o oră anume, Rock şi 
Forbes urmau să deschidă uşa cămării, iar Walston, care 
stătea la pândă pe mal împreună cu ceilalţi patru, ar fi pus 
stăpânire pe French-den. 

Către ora nouă, socotind că Rock şi Forbes dormeau, Moko 
veni să se întindă şi el pe culcuş, gata de semnal. 

Briant şi ceilalţi rămaseră în hol, apoi uşa coridorului fiind 
închisă, veniră şi Evans şi Kate. Lucrurile se petrecuseră 
exact aşa cum gândise Evans şi nu mai rămânea îndoială că 
Walston dădea târcoale French-den-ului aşteptând să intre. 

— Să fim cu ochii-n patru! zise el. 

Totuşi trecură două ore şi Moko se-ntreba dacă Rock şi 
Forbes nu şi-or fi amânat atacul pe altă noapte, când un 
zgomot uşor se auzi în cămară. La lumina felinarului ce 
atârna de boltă îi văzu pe Rock şi pe Forbes că pleacă din 
colţul în care stătuseră culcaţi şi pornesc de-a buşilea 
înspre uşă. 


Uşa era însă proptită cu o movilă de pietroaie - o 
adevărată baricadă, foarte greu, aproape cu neputinţă de 
dat peste cap. 

Aşadar, marinarii începură să ridice unul câte unul 
pietroaiele şi să le rezeme de peretele din dreapta. În 
câteva clipe, uşa fu complet degajată. Nu mai rămânea 
decât să dea la o parte drugul care o proptea, pentru ca 
intrarea în French-den să fie liberă. 

Dar în clipa în care Rock, după ce dăduse la o parte bara, 
se pregătea să deschidă uşa, o mână grea i se lăsă pe umăr. 
Se întoarse şi, la lumina felinarului, recunoscu faţa 
cârmaciului. 

— Evans! exclamă. Evans aici! 

— Pe ei, băieţi! strigă Evans. 

Briant şi ceilalţi se năpustiră imediat în cămară. Acolo, cei 
mai puternici - Baxter, Wilcox, Doniphan şi Briant - îl 
înşfăcară deîndată pe Forbes şi îl legară. 

Cât despre Rock, acesta îl îmbrânci pe Evans cu o 
smucitură, dând să-i împlânte un cuţit, care-l zgârie la 
braţul stâng. Apoi, prin uşa deschisă, fugi afară. Nu făcu 
nici zece paşi, când în urma lui se auzi un foc de puşcă. 

Evans trăsese după el. Se vede însă că glonţul nu-l 
nimerise, căci nu se auzi nici un țipăt. 

— La naiba! Mi-a scăpat, ticălosul! exclamă Evans. Cât 
despre celălalt... bine că e măcar unul mai puţin! 

Şi cu cuțitul în mână ridică braţul asupra lui Forbes. 

— Iertare! Iertare! se rugă netrebnicul, pe care băieţii îl 
ţineau culcat la pământ. 

— Iartă-l, Evans! se rugă Kate, aruncându-se între Evans 
şi Forbes. Iartă-l! Şi el mi-a scăpat viaţa! 

— Fie, răspunse Evans, cel puţin deocamdată. 

Şi Forbes, legat fedeleş, fu dus într-una din cămăruţele de 
pe coridor. 

Apoi, închizând din nou uşa cămării şi baricadând-o, 
rămaseră toţi la pândă până-n zori. 

Capitolul XXVIII. 


INTEROGATORIUL LUI FORBES. SITUAŢIE GRAVĂ. O 
RECUNOAŞTERE. EVALUAREA FORŢELOR. RESTUL 
TABEREI. BRIANT DISPĂRUT. 

DONIPHAN ALEARGĂ ÎN AJUTOR. RĂNIT GREU. 

ŢIPETE DINSPRE FRENCH-DEN. APARIŢIA LUI FORBES. 
O LOVITURA DE TUN A LUI MOKO. 

A doua zi, oricât de obositoare fusese noaptea de nesomn 
din ajun, nimeni nu se mai gândi la odihnă. Fără îndoială că 
acum Walston are să-ncerce cu forţa ce n-a izbutit cu 
viclenia. Rock, pe care Evans nu-l nimerise, sigur că l-a 
întâlnit şi i-a spus că odată ce le-au descoperit intenţiile, nu 
mai puteau pătrunde la French-den decât cu forţa. 

În zori, Evans, Briant, Doniphan şi Gordon ieşiră din hol cu 
ochii în patru. Odată cu răsăritul soarelui, ceţurile dimineţii 
se ridicară pe-ncetul de pe suprafaţa lacului, abia încreţit 
de un vântuleţ din răsărit. Linişte de jur împrejurul lui 
French-den, ca şi înspre râu şi Traps-woods. În ogradă, 
animalele domestice umblau de colo-colo, ca de obicei, iar 
Phann, care nu-şi mai găsea locul pe terenul de sport, nu 
dădea semne de nelinişte. 

Grija lui Evans era mai ales să vadă dacă pe jos se văd 
urme de paşi; şi, într-adevăr, erau multe, mai ales lângă 
French-den. Se încrucişau în toate direcţiile, dovadă că 
peste noapte Walston şi ceilalţi veniseră până la râu, 
aşteptând ca uşa să fie deschisă. Cât despre pete de sânge 
pe nisip, nici gând. Aşadar, Rock nu fusese nici măcar rănit 
de focul de armă al lui Evans. 

Întrebarea era: Walston venise şi el, ca şi falşii naufragiaţi, 
prin sudul lacului sau poate s-a lăsat spre French-den 
venind din miazănoapte? Şi, în cazul acesta, Rock a luat-o 
spre miazănoapte ca să-l ajungă? 

Deoarece trebuia neapărat să lămurească faptul, hotărâră 
să-l întrebe pe Forbes pe ce drum venise Walston. Dar 
Forbes avea să consimtă să răspundă şi, dacă da, va spune 
oare adevărul? Drept recunoştinţă faţă de Kate, care îi 
scăpase viaţa, nu se putea deştepta vreun simţământ bun în 


sufletul lui? Ar fi posibil să uite că ceruse găzduire la 
French-den numai ca să-i trădeze? 

Voind să-l întrebe el însuşi, Evans se întoarse în hol. 
Deschise uşa pivnicioarei unde-l ţineau pe Forbes, îi slăbi 
legăturile şi-l aduse în hol. 

— Forbes, îi spuse Evans, cursa pe care tu şi Rock aţi pus- 
o la cale a dat greş. Vreau să ştiu ce gând are Walston. Tu 
trebuie să ştii. Vrei să răspunzi? 

Forbes îşi plecase capul şi, neîndrăznind să-i privească în 
ochi pe Evans, pe Kate şi pe băieţii care stăteau în faţa lui, 
nu spunea nici un cuvânt. Atunci interveni Kate: 

— Forbes, zise ea, odată ai arătat un pic de milă, atunci 
când nu i-ai lăsat pe ceilalţi să mă omoare în măcelul de pe 
Severn. Spune: n-ai să faci nimic ca să scapi pe copiii 
aceştia de un măcel şi mai îngrozitor? 

Forbes nu răspunse. 

— Forbes, reluă Kate, ţi-au cruțat viaţa când ai fi meritat 
moartea! N-a mai rămas nici un pic de omenie în 
dumneata? 

— După ce-ai făptuit atâta rău, nu s-ar putea să te întorci 
din nou la bine? gândeşte-te la ce înspăimântătoare 
fărădelegi te dedai! 

Un suspin înăbuşit scăpă din pieptul lui Forbes. 

— Ce pot face eu? răspunse cu glas stins. 

— Poţi să ne spui, zise Evans, ce-avea de gând Walston în 
noaptea asta, ce are de gând în viitor. Îl aşteptai pe el şi pe 
ceilalţi să năvălească aici de îndată ce una din uşi s-ar fi 
deschis? 

— Da, răspunse Forbes. 

— Şi copiii ăştia, care te primiseră atât de bine, ar fi fost 
omorâţi? 

Forbes lăsă capul şi mai jos. De data asta nu mai avu 
putere să răspundă. 

— Şi acum, pe ce parte au venit Walston şi ceilalţi până 
aici? întrebă Evans. 

— Pe la nordul lacului, răspunse Forbes. 


— În timp ce Rock şi cu tine veneaţi din sud...? 

— Da! 

— Au fost şi prin partea de vest a insulei? 

— Nu încă. 

— Unde trebuie să fie acum? 

— Nu ştiu. 

— Mai mult nu poţi să spui, Forbes? 

— Nu, Evans... nu! 

— Şi crezi că Walston se mai întoarce? 

— Da. 

Sigur că Walston şi banda lui, speriaţi de focul de puşcă şi 
înțelegând că vicleşugul le fusese demascat, găsiseră cu 
cale că e mai cuminte să stea deoparte în aşteptarea unei 
ocazii mai bune. 

Evans, care nu mai spera să afle ceva de la Forbes, îl duse 
iarăşi în pivnicioară şi închise uşa pe dinafară. 

Situaţia rămânea tot extrem de gravă... Unde să fi fost 
acum Walston? Să-şi fi făcut tabăra în desişurile din Traps- 
woods? Forbes ori că nu putea, ori că nu voia să spună. Şi 
totuşi, nimic nu era mai important ca asta. lată de ce Evans 
se gândi să facă o recunoaştere în direcţia aceea, oricât de 
primejdios ar fi fost. 

Către amiază, Moko îi duse prizonierului ceva mâncare. 
Forbes, prăbuşit, abia de o atinse. Ce se petrecea în sufletul 
acestui nenorocit? Să fi fost muncit de remuşcări? Cine ştie! 

După-amiază, Evans le spuse băieţilor despre intenţia lui 
de a face o recunoaştere până la marginea pădurii Traps, 
într-atât îi stătea pe inimă să ştie dacă tâlharii mai erau încă 
în preajma lui French-den. 

Propunerea fiind primită fără discuţie, îşi făcură toate 
pregătirile să preîntâmpine orice eventualitate. 

Odată cu capturarea lui Forbes, Walston cu oamenii lui 
rămăseseră şase, în vreme ce colonia număra cincisprezece 
băieţi, fără Evans şi Kate - deci şaptesprezece în total. Dar 
din numărul acesta trebuiau scoşi cei mai tineri, care nu 
puteau lua parte direct la luptă. Hotărâră dar ca în timp ce 


Evans va fi în recunoaştere, Iverson, Jenkins, Dole şi Costar 
să rămână în hol cu Kate, Moko şi Jacques, sub paza lui 
Baxter. Cât despre cei mari: Briant, Gordon, Doniphan, 
Cross, Service, Webb, Wilcox şi Garnett, ei îl vor însoţi pe 
Evans. Opt băieţi să ţină piept la şase bărbaţi în plină 
vigoare, n-ar fi forţe egale. Drept e că fiecare din ei era 
înarmat cu o puşcă şi un revolver, în vreme ce Walston n- 
avea decât cele cinci puşti de pe Severn. Aşa încât în 
asemenea condiţii o luptă la distanţă părea să le fi fost 
favorabilă, deoarece Doniphan, Wilcox şi Cross erau buni 
ţintaşi, cu mult superiori marinarilor americani. Apoi ei 
dispuneau de muniții, pe când Walston, după câte spunea 
Evans, mai avea doar un mic stoc de cartuşe. 

Era ora două după-amiază când micul grup de sub 
conducerea lui Evans se formă. Baxter, Jacques, Moko, Kate 
şi cu cei mici se înapoiară de îndată la French-den, ale cărei 
porţi fură închise, dar nu baricadate, ca, în caz de 
primejdie, cei plecaţi să se poată repede retrage la adăpost. 

De altfel, dinspre sud nu aveau de ce se teme, şi nici chiar 
din vest, căci Walston ar fi trebuit atunci să meargă întâi la 
golful Sloughi şi să vină pe râul Zeelanda în sus, lucru care 
i-ar fi luat prea mult timp. De altfel, după răspunsurile lui 
Forbes, Walston venise pe ţărmul de vest al lacului, iar 
partea aceasta a insulei n-o cunoştea. Evans nu se temea 
aşadar că va fi atacat pe la spate, căci atacul nu putea veni 
decât din nord. 

Tinerii şi Evans înaintară cu foarte mare grijă pe lângă 
faleză. De cum trecură ograda, tufele şi pâlcurile de copaci 
le dădură putinţa să se strecoare în pădure oarecum ferit. 

Evans mergea în frunte - după ce avu de luptat cu 
Doniphan, gata întotdeauna s-o ia el înainte. Când trecură 
de moviliţa sub care erau îngropate osemintele refugiatului 
francez, Evans socoti că ar fi bine să taie în curmeziş, ca să 
se apropie de ţărmul lacului. 

Phann, pe care Gordon căuta zadarnic să-l ţină pe loc, 
părea că stă la pândă, cu urechile ciulite, adulmecând 


pământul, şi foarte curând păru că a găsit o urmă. 

— Atenţie! spuse Briant. 

— Da, răspunse Gordon. Asta nu e urmă de animal. Priviţi 
la Phann! 

— Să ne strecurăm printre ierburi, spuse Evans, iar dacă 
dumitale, Doniphan, care eşti un bun ochitor, îţi apare în 
bătaia puştii vreunul din ticăloşii ăştia, să nu-ţi scape! 
Niciodată n-o să plasezi mai bine un glonte! 

Puțin după aceea ajunseră la primele pilcuri de arbori. 
Acolo, la marginea pădurii, se mai vedeau încă urmele 
proaspete ale unui popas, crengi pe jumătate arse, cenuşă 
aproape caldă... 

— Aici, desigur, şi-a petrecut Walston noaptea trecută, zise 
Gordon. 

— Şi poate până acum câteva ore! răspunse Evans. Cred 
că ar fi bine s-o luăm înspre faleză. 

Nici n-apucă să termine bine, că un foc de armă răsună în 
dreapta. Un glonţ trecu pe lângă capul lui Briant şi se 
înfipse în copacul de care se rezemase. 

Aproape în acelaşi timp cu el se auzi un alt foc, urmat de 
un țipăt, în vreme ce la cincizeci de paşi un trup greu se 
prăbuşea sub copaci. 

Trăsese Doniphan, ochind spre fumul lăsat de primul foc 
de armă. 

Dar câinele o şi zbughise înainte, iar Doniphan, atras de 
fuga acestuia, o luă pe urmele lui. 

— După el! strigă Evans. Doar n-o să-l lăsăm să lupte 
singur...! 

Puțin după aceea, ajungându-l pe Doniphan, făcură cu toţii 
cerc în jurul unui trup întins între ierburi, care nu mai 
dădea semne de viaţă. 

— Ăsta e Pike, zise Evans. Ticălosul! S-a dus! Dacă a 
pornit-o azi dracu' la vânătoare, nu se-ntoarce cu mâna 
goală! Unul mai puţin! 

— Ceilalţi nu pot fi departe, zise Baxter. 

— Nu, sigur. Să nu ne vadă! În genunchi! În genunchi! 


Al treilea foc veni din stânga de astă dată. Service, care 
nu-şi plecase la timp capul, fu atins deasupra frunţii. 

— Eşti rănit! strigă Gordon, alergând spre el. 

— N-am nimic, Gordon, n-am nimic! răspunse Service. O 
simplă zgârietură! 

În acest moment, important era să stea cu toţii la un loc. 
Pike era mort; însemna că rămăsese Walston, cu încă patru 
de-ai lui, ascunşi desigur la mică distanţă, după copaci. 

— Păzea, maşter, păzea! strigă deodată Cross Evans şi 
ceilalţi, pitiţi în ierburi, formau un grup compact, gata de 
apărare ori de unde ar fi venit atacul. 

Când deodată Gordon strigă: 

— Unde e Briant? 

— Nu-l mai văd! zise Wilcox. 

Într-adevăr, Briant dispăruse şi, cum Phann lătra tot mai 
tare, era de temut că, îndrăzneţ cum era, să nu fie în luptă 
corp la corp cu vreunul din bandă. 

— Briant!... Briant!... strigă Doniphan. 

Şi toţi, pierzându-şi capul, porniră pe urmele lui Phann. 
Evans nu-i mai putea ţine. Treceau, din pom în pom, tot mai 
departe. 

— Păzea, maşter, păzea! strigă deodată Cross, aruncându- 
se la pământ. 

Instinctiv, Evans îşi şi plecase capul, exact în clipa în care 
un glonţ trecu la câteva degete deasupra lui. 

Ridicându-se, îl văzu pe unul din oamenii lui Walston, care 
o luase la fugă prin pădure. Era chiar Rock, pe care nu-l 
nimerise în ajun. 

— E rândul tău, Rock! strigă el. 

Îl ochi, iar Rock dispăru ca şi când l-ar fi înghiţit pământul. 

Să-l fi scăpat iar? Drace, prea ar fi ghinion! 

Toate astea se petrecură în câteva secunde. Chiar atunci 
se auziră la numai doi paşi lătrăturile câinelui şi vocea lui 
Doniphan care striga: 

— 'Ţin-te bine, Briant! Ţin-te bine! 


Evans şi ceilalţi alergară într-acolo şi, la o mică distanţă, îl 
văzură pe Briant luptându-se cu Cope. Mizerabilul îl 
trântise pe Briant la pământ şi se pregătea să-i împlânte 
cuțitul, când Doniphan, sosit la timp ca să înlăture lovitura, 
se aruncă asupra lui Cope, înainte să mai aibă timp să-şi 
apuce revolverul. Aşa că pe el îl lovi cuțitul, chiar în piept... 
Căzu fără măcar să ţipe. 

Cope văzând că Evans, Garnett şi Webb căutau să-i taie 
retragerea, o luă la fugă spre miazănoapte. Mai multe 
focuri fură trase deodată asupra lui, dar ticălosul dispăru 
fără ca Phann să-l poată ajunge. 

Ridicându-se de jos, Briant alergă lângă Doniphan, 
susţinându-i capul şi încercând să-l trezească la viaţă. 

Evans şi ceilalţi veniră şi ei, după ce-şi încărcară în grabă 
puştile. 

Sigur este că Walston intrase în luptă cu stângul. Pike 
omorât, iar Cope şi Rock scoşi din luptă. Din nefericire însă, 
Doniphan era lovit în piept, lovitură poate mortală. Cu ochii 
închişi şi alb ca varul, nu mai făcea nici o mişcare, nici nu-l 
mai auzea pe Briant, care-l striga. 

Evans, între timp, se plecase peste trupul lui, îi deschisese 
vesta şi-i rupsese cămaşa plină de sânge. O rană mică, 
triunghiulară, sângera în dreptul coastei a patra, pe stânga. 
Atinsese oare vârful cuţitului inima? Nu, deoarece 
Doniphan respira încă. Dar era de temut că plămânul i-a 
fost atins, căci respiraţia era foarte slabă. 

— Să-l transportăm la French-den, zise Gordon. Numai 
acolo îl putem îngriji. 

— Şi salva, strigă Briant. Ah, dragul meu Doniphan! Pentru 
mine ţi-ai expus viaţa! 

Evans fu şi el de părere să-l transporte îndată pe 
Doniphan la French-den, cu atât mai mult cu cât părea că 
lupta se întrerupsese deocamdată. Walston probabil, 
văzând că lucrurile iau o întorsătură proastă, se gândea să 
se retragă undeva, prin adâncimile pădurii Traps. 


Ce-l neliniştea totuşi pe Evans era că nu-i văzuse nici pe 
Walston, nici pe Brandt, nici pe Book - toţi trei dintre cei 
mai de temut. 

Starea lui Doniphan cerea să fie transportat fără zdruncin. 
Baxter şi Service se grăbiră dar să-i întocmească o 
brancardă, pe care acesta fu întins fără cunoştinţă. Apoi, 
patru din colegi îl ridicară încet, iar ceilalţi îi înconjurară, 
cu puştile încărcate şi revolverele în mâini. 

Cortegiul se îndrepta către faleză. Era mai cuminte decât 
să meargă pe ţărmul lacului. Mergând pe lângă faleză nu 
mai trebuiau să se ferească decât din stânga şi din spate. 
Nimic, de altfel, nu tulbură convoiul acesta mâhnit. Uneori 
Doniphan scotea un oftat atât de adânc, încât Gordon făcea 
semn să oprească, îi asculta răsuflarea, ca după aceea să 
pornească iar. 

În felul acesta străbătură trei sferturi din drum şi mai 
rămâneau vreo nouă sute de paşi ca să ajungă la French- 
den. Uşa însă nu se putea vedea din cauză că era ascunsă 
de un cot al colinei. 

Deodată dinspre râul Zeelanda se auziră ţipete. Phann o 
luă la goană într-acolo. 

Walston şi ceilalţi doi atacau French-den-ul. 

Şi într-adevăr, iată ce se întâmplase - fapte pe care aveau 
să le afle mai târziu. 

În vreme ce Rock, Cope şi Pike, la pândă sub copacii din 
Traps-woods, dădeau de lucru micului grup din jurul lui 
Evans - Walston, Brandt şi Book suiseră faleza prin albia 
torentului secat de la Dike-creek. După ce străbătură 
coama falezei, se lăsară în jos prin râpa care dădea, pe 
malul râului, nu departe de intrarea cămării. Odată ajunşi, 
forţară uşa care nu era baricadată şi intrară în French-den. 

Şi acum, avea să ajungă oare la vreme Evans ca să 
împiedice prăpădul? Cârmaciul hotărî pe loc: în timp ce 
Cross, Webb şi Garnett aveau să rămână lângă Doniphan, 
pe care nu-l puteau lăsa singur, Gordon, Briant, Service, 
Wilcox şi cu el o luară în goană spre French-den, tăind de-a 


curmezişul. câteva clipe mai târziu, de îndată ce privirea 
izbuti să răzbată până la terenul de sport, ceea ce văzură le 
spulberă orice nădejde. 

În clipa aceea, Walston ieşea din hol ducând cu el un copil, 
pe care-l târa către râu. Copilul era Jacques. Kate, care se 
aruncase asupra lui Walston, încerca zadarnic să-i smulgă 
copilul. 

Îndată după aceea, Brandt, celălalt complice al lui 
Walston, ieşea cu micul Costar, pe care-l ducea pe sus, tot 
înspre râu. 

Baxter se azvârlise şi el asupra lui Brandt, dar, îmbrâncit 
cât colo, se rostogoli pe jos. Cât despre ceilalţi copii, Dole, 
Jenkins şi Iverson, nu se vedeau. Şi nici Moko. Să fi fost 
omorâţi înăuntru? 

Între timp, Walston şi Brandt înaintau degrabă către râu. 
Cum, aveau vrăjmaşii şi altă putinţă să-l treacă decât înot? 
Da, căci Book era acolo, lângă iola pe care o scoseseră afară 
din cămară. 

Şi dacă se vedeau pe malul stâng, nu mai puteau fi prinşi, 
înainte de a li se tăia retragerea, ar fi ajuns la tabăra lor din 
Bear-rock, cu Jacques şi Costar deveniți ostateci în mâna 
lor. 

lată de ce Evans, Briant, Gordon, Cross şi Wilcox alergau 
într-un suflet în speranţa să ajungă la terenul de sport 
înainte ca Walston, Book şi Brandt să se vadă în siguranţă 
dincolo de râu. Ca să tragă un foc de armă de la distanţa 
aceea însemna să rişte totodată să lovească în Jacques sau 
în Costar. 

Dar mai era şi Phann. Câinele sărise pe Brandt şi îl 
apucase de gât. Tâlharul, stânjenit în lupta cu câinele, 
trebui să lase jos pe Costar, în vreme ce Walston zorea să-l 
târască pe Jacques înspre iolă. 

În clipa aceea, din hol ieşi în fugă un bărbat. Era Forbes. 
Venea să-şi dea iar mâna cu tovarăşii de nelegiuiri, după ce 
smulsese uşa pivnicioarei? Walston nu se îndoia. 

— Aici, Forbes! Aici! Aici! îl strigă. 


Evans se opri locului, gata să tragă, când văzu că Forbes 
se aruncă asupra lui Walston, care, uluit de acest atac 
neaşteptat, dădu drumul lui Jacques şi, întorcându-se, îl 
înjunghie pe Forbes. Acesta se prăbuşi la picioarele lui 
Walston. 

Toate astea într-o clipă, timp în care Evans, Briant, 
Gordon, Service şi Wilcox se aflau încă la vreo sută de paşi 
depărtare de terenul de sport. 

Walston dădu să-l apuce din nou pe Jacques, ca să-l 
târască la iolă, unde Book îi aştepta împreună cu Brandt, 
care reuşise să scape de câine. Dar n-avu timp: Jacques, 
care era înarmat cu un revolver, i-l descărcă drept în piept. 
Walston, greu rănit, abia mai putu să se târască până la 
tovarăşii lui, care, luându-l pe sus, îl încărcară în iolă şi o 
împinseră cu putere. 

În clipa aceea se auzi o detunătură puternică şi o ploaie de 
schije ciurui faţa râului. 

Era unul din tunurile mici pe care Moko îl descărcase prin 
ferestruia de la cămară. 

Acum, în afară de cei doi ticăloşi care dispăruseră în 
desişurile din Traps-woods, insula Chairman se văzu 
scăpată de ucigaşii de pe Severn, târâţi către mare de 
curentul râului Zeelanda. 

Capitolul XXIX. 

DESTINDERE. EROII BĂTĂLIEI. ULTIMELE CLIPE ALE 
UNUI NEFERICIT. RECUNOAŞTERE ÎN PĂDURE. 
CONVALESCENŢA LUI DONIPHAN. 

LA PORTUL BEAR-ROCK. REPARAŢIA. PLECAREA LA 12 
FEBRUARIE. ÎN JOSUL RÂULUI ZEELANDA. RĂMAS BUN 
DE LA GOLFUL SLOUGHI. 

EXTREMITATEA INSULEI CHAIRMAN. 

O eră nouă începea acum pentru colonia din insula 
Chairman. 

După ce au luptat ca să-şi asigure o existenţă în condiţii 
destul de grele, acum, într-un ultim efort, aveau să lupte 
pentru eliberare şi ca să-şi regăsească familiile şi patria. 


După încordarea prin care trecuseră în timpul peripeţiilor 
luptei, acum venea o destindere firească. Erau covârşiţi de 
atâta succes. Nici nu le venea a crede. Primejdia odată 
trecută, le apărea acum mai mare decât le păruse în timp 
ce luptau cu ea, cum de altfel şi fusese. Desigur că după 
întâia ciocnire la marginea pădurii Traps, şansele lor 
păreau sporite într-o măsură. Totuşi, fără intervenţia 
neaşteptată a lui Forbes, atât Walston, cât şi Book şi Brandt 
s-ar fi făcut nevăzuţi. Moko n-ar fi îndrăznit să trimită salva 
aceea de tun, care l-ar fi atins pe Jacques şi pe Costar odată 
cu cei care-i răpiseră! Ce-ar fi urmat atunci? La ce 
compromisuri ar fi trebuit să recurgă ca să-i salveze pe 
copii? 

De aceea, când Briant şi colegii lui putură să privească la 
rece lucrurile, se îngroziră de ce s-ar fi putut întâmpla. Dar 
asta fu de scurtă durată şi, oricât de nesiguri mai erau de 
soarta lui Rock şi a lui Cope, totuşi insula lor se liniştise. 

Cât despre eroii bătăliei, se felicitară unii pe alţii după 
cum meritau: Moko pentru salva de tun atât de la timp 
trimisă prin ferestruia săpată în stâncă, Jacques pentru 
sângele rece de care a dat dovadă descărcând revolverul în 
pieptul lui Walston, Costar, în sfârşit, pentru ce ar fi făcut el 
dacă ar fi avut un revolver. Numai că nu-l avusese! Până şi 
Phann îşi avu partea binemeritată de mângâieri, fără să mai 
vorbim de o movilă de ciolane cu măduvă, pe care Moko i le 
dădu drept răsplată că a sărit să-l apuce de gât pe 
nemernicul de Brandt, care voise să fugă cu copilul. 

Bineînţeles că Briant, îndată după salva de tun a lui Moko, 
se înapoiase în grabă la cei din jurul brancardei. Puţin după 
aceea îl aşezară pe Doniphan în hol, tot fără cunoştinţă, în 
vreme ce Forbes, ridicat de Evans, zăcea întins pe un culcuş 
în cămară. Noaptea întreagă, Kate, Gordon, Briant, Wilcox 
şi Evans vegheară la căpătâiul celor doi răniţi. 

Că Doniphan era grav rănit nu mai încăpea îndoială. 
Totuşi, deoarece respira acum destul de regulat, sperau ca 
plămânul să nu fi fost străpuns de cuțitul lui Cope. Kate îi 


obloji rana cu nişte frunze anume, foarte folosite în 
asemenea împrejurări în Far-West şi pe care le găsi şi aici, 
în nişte tufişuri de pe malul râului Zeelanda. Erau frunze de 
arin, care, frecate în palmă şi puse în chip de comprese, 
împiedicau o supuraţie internă - pentru că asta era 
primejdia. 

Nu era însă şi cazul lui Forbes, pe care Walston îl 
înjunghiase în pântece. 

Ştia că moare, iar când îşi veni în fire îi spuse lui Kate, pe 
care o văzu plecată peste culcuşul lui, dându-i îngrijiri: 

— Îţi mulţumesc pentru bunătate, Kate, îţi mulţumesc, dar 
e în zadar, sunt pierdut! 

Şi lacrimile îi curgeau şiroaie. 

Să fi pătruns în sufletul lui remuşcarea, trezind în el ce era 
bun? Da. Dacă înrâurit de sfaturi şi exemple rele a luat 
parte la măcelul de pe Severn, în schimb fiinţa lui întreagă 
se revoltase în faţa soartei nemiloase care-i aştepta pe 
copiii aceştia şi-şi riscase viaţa ca să-i scape. 

— Nu deznădăjdui, Forbes! îi zise Evans. Ţi-ai 
răscumpărat fărădelegile. Ai să trăieşti! 

Nu! Nefericitul avea să moară. Oricât îl îngrijiră, starea lui 
era din ce în ce mai gravă. În rarele clipe când durerile îl 
lăsau, ochii neliniştiţi i se-ndreptau când spre Kate, când 
spre Evans... Făcuse vărsare de sânge şi acum sângele lui 
curgea spre răscumpărarea a ce făptuise în trecut. 

Către patru dimineaţa, Forbes încetă din viaţă. Muri în 
căinţă, iertat de oameni - şi ultima suflare şi-o dădu 
aproape fără suferinţă. 

Îl înmormântară a doua zi, într-o groapă săpată alături de 
locul unde se odihnea naufragiatul francez. 

Totuşi, faptul că Rock şi Cope se aflau încă pe insulă 
rămânea o primejdie. Nu putea fi vorba de o linişte 
desăvârşită câtă vreme nu le luau orice putere de a face 
rău. Evans hotări dar să isprăvească cu ei înainte ca aceştia 
să ajungă la Bear-rock. 


Gordon, Briant, Baxter, Wilcox şi cu el plecară în aceeaşi 
zi, cu puşca sub braţ şi revolverul la cingătoare, însoţiţi de 
Phann, căci nimeni nu avea instinctul lui de a descoperi o 
urmă. 

Cercetarea nu fu nici lungă, nici grea şi, trebuie spus, nici 
primejdioasă. Nu mai aveau de ce se teme de cei doi 
complici ai lui Walston. Cope, căruia îi luară lesne urma 
după dăâra de sânge din mijlocul tufelor din Traps-woods, fu 
găsit mort la câteva sute de paşi de locul unde fusese atins 
de glonţ. Dădură de asemenea şi de cadavrul lui Pike, 
omorât întâiul. Cât despre Rock, care dispăruse atât de 
brusc ca şi când l-ar fi înghiţit pământul, Evans ajunse 
foarte curând în faţa explicaţiei: rănit de moarte, căzuse în 
fundul uneia din capcanele săpate de Wilcox. Cele trei 
cadavre fură îngropate în capcana aceasta, din care făcură 
un mormânt. După aceea, Evans se înapoie la tovarăşii lui, 
aducându-le vestea bună că nu mai aveau de ce se teme. 

Bucuria la French-den ar fi fost fără margini dacă 
Doniphan n-ar fi fost atât de grav rănit. Nu încolţise acum 
speranţa plecării în toate inimile? 

A doua zi, Evans, Gordon, Briant şi Baxter începură să 
dezbată planul care trebuia înfăptuit cât mai degrabă. Mai 
întâi de toate trebuia luată în stăpânire şalupa de pe 
Severn. Pentru aceasta era nevoie de un drum, poate şi de 
un răstimp petrecut la Bear-rock, unde să înceapă lucrările 
de reparaţie a şalupei. 

Hotărâră aşadar ca Evans, Briant Şi Baxter să plece pe lac 
şi pe East-river. Era drumul cel mai sigur şi totodată cel mai 
scurt. 

Iola, găsită la un cot al râului, nu suferise nimic din ploaia 
de gloanţe care trecuse pe deasupra ei. O încărcară aşadar 
cu uneltele pentru reparat, cu merinde, muniții şi arme şi, 
cu un vânt prielnic, plecară, în dimineaţa de 6 decembrie, 
sub conducerea lui Evans. 

Trecerea lacului Family se făcu repede. Nici măcar n-a mai 
fost nevoie să slăbească ori să întindă frânghia pânzei, într- 


atât era de statornică briza. înainte de unsprezece şi 
jumătate, Briant îi şi arătă lui Evans intrândul prin care 
apele lacului se revărsau în albia lui East-river, iar iola, 
luată de reflux, alunecă cu viteză printre cele două maluri 
ale râului. 

În apropiere de vărsare, şalupa, trasă pe țărm, zăcea 
culcată pe nisipul din jurul lui Bear-rock. 

După o cercetare amănunţită a reparațiilor ce trebuiau 
făcute, Evans spuse: 

— Băieți, unelte avem, dar ne lipsesc materialele cu care 
să reparăm carcasa şi bordajul. Or, noi avem la French-den 
şi scândurile şi spetezele curbate care provin din carcasa 
lui Sloughi, iar dacă am putea transporta şalupa la râul 
Zeelanda... 

— La asta mă gândeam şi eu, zise Briant. Să fie oare cu 
putinţă, maşter Evans? 

— Cred că da, răspunse Evans. Odată ce şalupa a putut fi 
adusă de la Severn-shores la Bear-rock, de ce n-ar merge şi 
de la Bear-rock la râul Zeelanda? Acolo ar fi mult mai uşor 
de lucrat şi apoi am pleca din French-den către Sloughi-bay, 
de unde apoi am porni în larg! 

Desigur că dacă planul acesta s-ar putea înfăptui, altul mai 
bun nici că se putea. Hotărâră aşadar să se folosească de 
mareea de a doua zi, ca să pornească în susul lui East-river, 
remorcând şalupa cu ajutorul iolei. 

Întâi şi întâi, Evans se grăbi să înfunde pe cât posibil toate 
găurile pe unde ar putea pătrunde apa, cu dopuri de câlţi 
pe care le adusese de la French-den; această primă lucrare 
n-o terminară decât seara târziu. 

Noaptea trecu liniştită, în fundul grotei în care Doniphan 
şi tovarăşii lui îşi aleseseră locuinţa când veniseră întâia 
oară la golful Deception. 

A doua zi în zori, remorcând şalupa cu iola, Evans, Briant 
şi Baxter porniră odată cu fluxul. Ajutându-se şi cu vâslele, 
se descurcară în timpul fluxului. Dar de îndată ce se făcu 
simţit refluxul, şalupa, îngreuiată de apa pătrunsă în ea, 


înainta foarte cu greu. Se făcuse cinci seara când iola 
ajunse pe ţărmul lacului. 

Evans găsi că n-ar fi cuminte, În asemenea condiţii, să se 
expună la o traversare noaptea. De altfel, vântul căzând 
odată cu înserarea, cum se-ntâmplă vara, briza urma să se 
înteţească abia la răsăritul soarelui. 

Poposiră dar acolo, mâncând cu poftă şi dormind tun, cu 
capul rezemat de trunchiul unui fag gros şi cu picioarele 
spre un foc luminos, care arse până în zori. 

— Sus! fu întâiul cuvânt al lui Evans de îndată ce zorii 
dimineţii luminară apele lacului. 

Cum era de aşteptat, vântul din nord-est se ridicase odată 
cu zorii. Nici nu şi-ar fi putut dori maşter Evans un vânt mai 
prielnic în drum către French-den. 

Înălţară pânza, iar iola, târând după ea şalupa care luase 
multă apă, îşi luă direcţia către vest. Nu se întâmplă nici un 
neajuns în timp ce trecură lacul. Din prevedere, Evans 
stătea gata să taie cablul remorcii de îndată ce ar fi văzut 
că şalupa, prea îngreuiată, s-ar scufunda, căci ar fi târât 
iola cu ea. Groaznică temere, desigur, căci şalupa odată 
scufundată, însemna să amâne plecarea pentru un timp 
nelimitat şi cine ştie câtă vreme încă să rămână pe insula 
Chairman. 

În sfârşit, către ora trei, faleza Auckland apăru în vest, iar 
după două ore, iola şi şalupa intrau în râul Zeelanda şi 
ancorau la puntea pietruită. Evans şi tovarăşii lui fură 
primiţi cu urale, căci erau aşteptaţi să se înapoieze abia 
peste câteva zile. 

În lipsa lor, starea lui Doniphan se îmbunătăţise 
întrucâtva. Putea acum răspunde şi el la strângerea de 
mână a lui Briant. Respirația era mai uşoară, plămânul 
nefiind atins. Deşi ţinut la dietă, prindea puteri pe zi ce 
trece şi cu compresele de buruieni schimbate din două în 
două ore de Kate, rana avea să se închidă. Desigur însă că 
avea să fie o convalescenţă lungă, dar Doniphan se bucura 


de o sănătate atât de înfloritoare, încât vindecarea 
completă nu era decât o chestiune de timp. 

Lucrările de reparaţie începură chiar de-a doua zi. Trebui 
opinteală, nu glumă, ca să tragă şalupa pe țărm. Lungă de 
treizeci de picioare şi largă de şase la maximum de 
curbură, trebuia să-i cuprindă pe cei şaptesprezece 
pasageri câţi erau acum, de când cu Kate şi cu Evans. 

Odată instalată pe teren, lucrul porni fără întrerupere. Pe 
cât de bun marinar, Evans era un tot atât de bun dulgher şi 
curând îşi dădu seama şi de îndemânarea lui Baxter. 
Materialele nu le lipseau şi nici sculele. Cu piesele de la 
scheletul schoonerului putură înlocui curburile sparte, 
marginile căscate, grinzile frânte. în sfârşit, câlţii vechi, 
înmuiaţi din nou în răşină, astupară absolut toate locurile 
rămase la încheieturile coastelor. 

Măriră cu mult puntea şalupei, prelungind-o aproape până 
la trei sferturi, ca să-i pună la adăpost pe vreme rea, deşi în 
timp de vară nu era de temut. Pasagerii puteau sta ori pe 
punte, ori dedesubt, cum voiau. Catargul de deasupra 
barelor lui Sloughi îl folosiră drept catarg principal, iar 
Kate, după indicaţiile lui Evans, reuşi să croiască o mizenă 
din brigantina de schimb a iahtului, încă o pânză care să 
primească vântul din spate şi o alta triunghiulară. Cu o 
asemenea velatură, corabia avea să fie mai bine echilibrată 
şi va putea folosi vântul din orice parte ar veni. 

Lucrările durară treizeci de zile şi fură gata abia la 8 
ianuarie. Nu mai rămâneau decât mici detalii de adaptare. 
Evans îşi dădu toată silinţa ca totul să fie pus la punct pe 
şalupă. Va trebui să fie în stare să treacă prin canalurile 
arhipelagului magellanic şi să străbată la rigoare câteva 
sute de mile, în cazul când ar fi nevoiţi să coboare până la 
Punta Arenas, pe coasta de răsărit a peninsulei Brunswick. 

Trebuie amintit că în acest răstimp au sărbătorit cu 
oarecare solemnitate Crăciunul, ca şi data de 1 ianuarie 
1862 - an pe care colonia nădăjduia să nu-l mai petreacă pe 
insula Chairman. 


Între timp, şi sănătatea lui Doniphan mergea spre bine, ba 
bolnavul începu chiar să iasă din hol, deşi foarte slăbit. 
Aerul şi o hrană mai consistentă îl întremară. De altfel, 
ceilalţi nici nu s-ar fi gândit să plece decât atunci când 
Doniphan ar fi putut suporta o călătorie de câteva 
săptămâni, fără teamă că ar putea să-l întoarcă boala. 

Viaţa îşi reluase cursul normal la French-den. Dar cu 
studiile, lecţiile şi conferințele o lăsaseră mai moale. Oare 
Jenkins, Iverson, Dole şi Costar nu se socoteau în vacanţă? 

Lesne de închipuit că Wilcox, Cross şi Webb începură din 
nou să vâneze, fie prin bălțile din South-moors, fie prin 
tufişurile din Traps-woods. Nici nu se mai uitau acum la 
capcane, laţuri şi plase, oricât i-ar fi ţinut din scurt Gordon 
să nu risipească muniţia. Mereu auzeai împuşcături, când 
dintr-o parte, când dintr-alta, iar cămara lui Moko era tot 
timpul plină cu vânat proaspăt - ceea ce înlesnea păstrarea 
conservelor pentru călătorie. 

Ah, dacă Doniphan ar fi putut să-şi ia din nou rolul de şef 
al vânătorilor din colonie, ce-ar mai fi fugărit el atât amar 
de vânat, fie animale, fie păsări, dând la naiba grija să 
economisească muniţiile! | se rupea inima că nu putea pleca 
şi el cu colegii! Dar trebuia să se resemneze şi să nu facă 
imprudenţe. 


În sfârşit, în ultimele zece zile ale lui ianuarie, Evans 
începu încărcarea şalupei. Fireşte, Briant şi ceilalţi ar fi 
vrut să ia cu ei tot ce salvaseră din naufragiul lui Sloughi. 
Era însă cu neputinţă; n-aveau loc şi se înţeleseră că 
trebuiau să ia pe alese. În primul rând, Gordon puse 
deoparte banii care se găseau pe bordul iahtului şi de care 
poate că vor avea nevoie pentru ca să ajungă în ţară. Moko 
se ocupă de merindele necesare pentru şaptesprezece 
pasageri, şi asta nu numai pe o durată de trei săptămâni, ci 
şi pentru vreun caz de accident pe mare, când s-ar vedea 
nevoiţi să debarce pe vreo insulă din arhipelag, înainte de a 
ajunge la Punta Arenas, la Port-Galant ori Port-lamar. 

Muniţiile ce le mai rămăseseră le băgară în lăzile şalupei, 
împreună cu puştile şi revolverele de la French-den. 
Doniphan fu de părere chiar să nu lase nici cele două tunuri 
mici de pe iaht. Dacă erau prea grele pentru şalupă, puteau 
oricând să scape de ele pe mare. 

Briant mai încărcă şi toată îmbrăcămintea de schimb, şi 
cea mai mare parte din cărţile din bibliotecă, văsăria mai 
bună care avea să le folosească pe bord şi, între altele, una 
din maşinile de gătit din cămară, apoi instrumentele 
necesare navigaţiei, ceasornice de bord, lunete, ocheane, 
busole, loch-ul, felinarele şi bărcuţa de cauciuc. Wilcox 
alese şi el dintre plase şi undiţe pe cele care le-ar putea 
folosi la prins peşte în timpul călătoriei. 

Cât despre apa potabilă, după ce au scos-o din râul 
Zeelanda, Gordon a umplut cu ea zece butoiaşe aliniate de- 
a lungul carlingii, în fundul şalupei. Nu uitară nici ce mai 
aveau ca băuturi alcoolice, gin sau fabricaţii proprii din 
fructele „trulca” şi „algarroba”. 

În sfârşit, toată încărcătura fu gata până la data de 3 
februarie. Nu mai rămânea decât să stabilească ziua 
plecării, dacă Doniphan ar fi în stare să suporte călătoria. 

Da! Plin de curaj, Doniphan răspundea de el. Cu rana în 
întregime cicatrizată şi pofta de mâncare revenită, o 
singură grijă mai avea: să nu mănânce prea mult. Acum, 


rezemat de braţul lui Briant sau de-al lui Kate, se plimba 
câteva ore în fiecare zi pe terenul de sport. 

— Să plecăm! Să plecăm! Ard să mă văd la drum! Marea 
are să mă întremeze complet! 

Hotărâră plecarea pentru 5 februarie. 

În ajun, Gordon dăduse drumul la toate animalele 
domestice; guanaci, lame de Peru, dropii şi tot neamul 
păsăresc, fără să mai mulţumească pentru îngrijirile date, o 
luară toate razna care încotro, unele cât le ţineau 
picioarele, altele cât le duceau aripile, într-atât le mâna 
dorul de libertate. 

— Ingratele! exclamă Garnett. După cât am fost de drăguţ 
cu ele! 

— Ce ţi-e omul! răspunse Service, cu atâta haz, încât 
reflecţia lui filosofică stârni un râs general. 

A doua zi, tinerii pasageri se îmbarcară în şalupă, având la 
remorcă iola, de care Evans se folosea ca de o barcă de 
bord. 

Dar înainte de a se desprinde de țărm, Briant şi colegii lui 
se gândiră să mai meargă o dată cu toţii la mormintele lui 
Frangois Baudoin şi Forbes. Se duseră, plini de reculegere, 
şi îşi luară un ultim rămas bun de la cei doi nefericiţi. 

Doniphan se aşeză în fundul şalupei, lângă Evans, care 
ţinea cârma. În faţă, Briant şi cu Moko aveau grija pânzelor, 
cu toate că se bizuiau mai mult pe curent ca să poată merge 
în josul râului Zeelanda, decât pe briză, ţinută-n loc de 
faleza Auckland. 

Ceilalţi, ca şi Phann, s-au aşezat care pe unde au crezut, 
pe puntea din faţă. 

Şalupa fu desprinsă, iar vâslele se puseră în mişcare. 

Trei urale salutară primitoarea locuinţă care timp de 
atâtea luni îi adăpostise şi, cu destulă emoție - iar Gordon 
cu o adevărată durere că-şi părăseşte insula „lui” - văzură 
faleza Auckland dispărând îndărătul copacilor de pe țărm. 

În josul râului Zeelanda, şalupa nu putea înainta mai 
repede decât curentul, care era destul de slab. De altfel, 


către amiază, în dreptul mlaştinilor de la Bog-woods, Evans 
trebui să lase ancora, într-adevăr, în partea aceasta a 
cursului, albia n-avea adâncime şi şalupa, fiind foarte 
încărcată, risca să eşueze. Mai bine era să aştepte fluxul şi 
să plece apoi odată cu refluxul. Halta dură aproape şase 
ore. Pasagerii profitară ca să ia o masă bună, după care 
Wilcox şi Cross merseră să vâneze câteva becaţine pe malul 
mlaştinilor. 

Din spatele şalupei, Doniphan împuşcă doi minunaţi 
„tinamu”, care treceau în zbor peste malul drept. Asta îl 
înzdrăveni pe loc. 

Era târziu când şalupa ajunse la vărsarea râului, şi cum 
întunericul nu te mai lăsa să vezi trecătorile printre 
bancurile de stânci, Evans, ca un marinar înţelept ce era, 
hotări să aştepte până a doua zi ca să pornească în larg. 

Noaptea fu liniştită. Vântul căzuse de cu seară, iar după ce 
păsările de mare, pescăruşi şi goelanzi, zburară la 
culcuşurile lor din crăpăturile stâncilor, o tăcere absolută se 
lăsă peste Sloughi-bay. A doua zi, cu vântul dinspre uscat, 
marea avea să fie liniştită până la capătul extrem al 
ținutului South-moors. Trebuia profitat de aceasta ca să 
străbată douăzeci de mile, timp în care, dacă vântul ar fi 
suflat din larg, valurile ar fi fost prea mari. 

Dis-de-dimineaţă, Evans înălţă toate trei pânzele: mizena, 
pânza triunghiulară şi pe cea din spate, apoi şalupa, 
cârmită de mâna sigură a lui Evans, ieşi din râu. 

În clipa aceea, privirile tuturor se îndreptară spre culmea 
falezei Auckland, apoi spre ultimele stânci din Sloughi-bay 
care dispăreau la întorsătura lui American-cape. 

Opt ore mai târziu intrau într-un canal mărginit de ţărmul 
insulei Cambridge, apoi cotiră pe lângă South-cape, 
urmând țărmurile insulei Adelaida. 

Ultimul cap al insulei Chairman dispăruse la orizont. 

Capitolul XXX. 

PRINTRE CANALURI. ÎNTÂRZIERI DATORITE VÂNTULUI 
NEPRIELNIC. STRÂMTOAREA. VAPORUL GRAFTON. 


ÎNAPOIEREA LA AUCKLAND. 

PRIMIREA ÎN CAPITALA NOII ZEELANDE. 

EVANS ŞI KATE. ÎNCHEIERE. 

De prisos să intrăm în amănuntele acestei călătorii printre 
canalurile arhipelagului lui Magellan. Nimic de seamă nu s- 
a petrecut. Vremea s-a menţinut mereu frumoasă. De altfel, 
în trecătorile astea de şase-şapte mile lărgime, marea nici 
nu apucă să facă valuri pe timp de furtună. 

Toate canalurile erau pustii. O dată sau de două ori, în 
timpul nopţii, zăriră focuri în interiorul insulelor, dar nici un 
indigen nu se arătă pe ţărmuri. 

La 11 februarie, şalupa, împinsă mereu de un vânt 
prielnic, ajunse în strâmtoarea Magellan, prin canalul 
Smyth, între coasta apuseană a insulei Adelaida şi Tara 
regelui Wilhelm. La dreapta se vedea vârful Sfânta Ana. La 
stânga, în fundul golfului Beau fort, se ridicau în scară 
câţiva din acei măreţi ghețari dintre care pe unul mai mare 
îl văzuse Briant la răsărit de insula Hanovra, pe care tinerii 
colonişti o vor numi şi de acum înainte insula Chairman. 

Pe bord, toţi se simțeau bine. Trebuie spus că pesemne 
aerul încărcat de izul mării era excelent pentru Doniphan, 
deoarece băiatul mânca bine, dormea bine şi se simţea 
destul de puternic ca să debarce, dacă s-ar fi ivit 
împrejurarea să ducă din nou, împreună cu colegii săi, o 
viaţă de Robinsoni. 

În ziua de 12, şalupa ajunse în faţa insulei Tamar, din 
arhipelagul Ţara regelui Wilhelm, al cărei port, mai 
degrabă intrând, era pustiu de data aceasta. De aceea, fără 
să mai oprească, după ce coti pe după capul Ilamar, Evans 
luă direcţia sud-est, prin strâmtoarea Magellan. 

De o parte, întinsul ţinut numit „Desolation” se aşternea ca 
un şes sterp, lipsit de vegetaţia aceea bogată şi verde a 
insulei Chairman. De alta, crenelura atât de neregulat 
crestată a peninsulei Crooker. Pe acolo încerca Evans să 
dibuiască o trecere înspre miazăzi, pentru a putea ocoli 


capul Forward, ca apoi să suie pe lângă coasta de răsărit a 
peninsulei Brunswick, până la escala Punta Arenas. 

Dar nu fu nevoie să meargă atât de departe. În dimineaţa 
de 13, Service, în picioare, exclamă; 

— Fum la tribord! 

— Fum de la vreun foc de pescari? întrebă Gordon. 

— Nu! Mai degrabă fum de vapor, spuse Evans. 

Într-adevăr, în direcţia aceea pământul era prea departe 
ca să poţi vedea fumul de la vreo tabară de pescari. 

Briant, căţărându-se îndată pe frânghiile mizenei, ajunse 
în vârful catargului şi strigă la rândul lui: 

— Vapor! Vapor...! 

În curând, bastimentul apăru. Era un vas cu aburi de opt 
sau nouă sute de tone, cu o viteză de circa douăsprezece 
mile pe oră. 

Urale şi focuri de armă porniră de pe şalupă, care fusese 
văzută. Zece minute mai târziu, ea acostă vaporul Grafton, 
aflat în drum spre Australia. 

Într-o clipă, căpitanul vaporului, Tom Long, fu 
încunoştinţat de nefericirile prin care trecuse vasul Sloughi. 
De altfel, cum dispariţia schoonerului stârnise atâta vâlvă şi 
în Anglia şi în America, Tom Long era încântat să ia la bord 
pe pasagerii şalupei. Se oferi chiar să-i ducă direct la 
Auckland, măcar că aceasta îl abătea puţin din cale, pentru 
că Grafton avea ca destinaţie Melbourne, capitala provinciei 
Adelaida, în sudul teritoriilor australiene. 

Călătoria peste Pacific nu dură mult şi vasul Grafton 
ancoră în rada portului Auckland la data de 25 februarie. 

Doi ani fără câteva zile trecuseră de când cei 
cincisprezece elevi ai Institutului Chairman fuseseră duşi de 
furtună la o mie opt sute de leghe depărtare de Noua 
Zeelandă. 

Cum să descrii bucuria familiilor care-şi regăseau 
odraslele pierdute, copiii aceştia pe care-i crezuseră 
înghiţiţi de apele Pacificului? Niciunul nu lipsea din toţi cei 


pe care furtuna îi împinsese până-n depărtatele tărâmuri 
ale Americii de Sud. 

Ca fulgerul se răspândi în tot oraşul vestea că Grafton îi 
aducea înapoi pe tinerii naufragiaţi. Întreaga populaţie 
alergă să-i vadă şi să-i aclame, în vreme ce aceştia îşi 
îmbrăţişau părinţii. 

Şi cât de dornici erau toţi să afle până în cele mai mici 
amănunte ce se petrecuse pe insula Chairman! Dar multă 
vreme n-avură de aşteptat. Doniphan, mai întâi, ţinu câteva 
conferinţe pe tema aceasta, conferinţe care avură mare 
succes şi de care fu foarte mândru. Apoi jurnalul scris de 
Baxter aproape oră cu oră - jurnalul din French-den - fu 
tipărit, dar miile şi miile de exemplare nu ajunseră nici 
măcar pentru cititorii din Noua Zeelandă. Ba încă ziarele, 
atât din Lumea Veche cât şi din Lumea Nouă, îl reproduseră 
în toate limbile, căci nu era nimeni care să nu se intereseze 
de catastrofa lui Sloughi. Înţelepciunea lui Gordon, spiritul 
de sacrificiu al lui Briant, bravura lui Doniphan, resemnarea 
şi destoinicia tuturor, mici şi mari, stârniră admiraţia lumii 
întregi. 

Despre primirea făcută lui Kate şi lui maşter Evans nu se 
mai poate spune nimic. Nu se devotaseră ei pentru salvarea 
copiilor? Iată de ce, în urma unei subscripţii publice, Evans 
primi în dar un mic vas de comerţ, cu numele de Chairman, 
devenind în acelaşi timp stăpânul şi căpitanul vasului, cu 
condiţia ca Auckland să-i fie portul de plecare şi de sosire. 
Şi, când se întorcea în Noua Zeelandă, familiile „băieţilor 
lui” îl primeau totdeauna cu braţele deschise. 

Cât despre buna Kate, toţi o voiau, toţi o cereau: şi familia 
Briant, şi Garnett, şi Wilcox, şi alţii. Până la urmă rămase în 
casa lui Doniphan, căruia, prin îngrijirile ei, îi salvase viaţa. 

Şi, ca încheiere morală, iată ce trebuie reţinut din această 
povestire, care este îndreptăţită, pare-se, să poarte titlul 
Doi ani de vacanţă: e sigur că nicicând elevii unui institut nu 
vor fi expuşi să-şi petreacă vacanţa în asemenea condiţii. 
Dar ceea ce copiii trebuie să ştie însă bine e că prin viaţă 


ordonată, tragere de inimă şi curaj, nu există împrejurări, 
oricât de potrivnice, pe care să nu le biruie. Să nu uite mai 
ales, gândindu-se la naufragiaţii de pe Sloughi, căliţi de 
încercări şi formaţi la aspra ucenicie a vieţii, că la înapoiere, 
copiii erau aproape băieţandri, iar băieţandrii aproape 
bărbaţi! 


SFÂRŞIT 


1 Fag (în limba engleză) - slugă fără simbrie. 

2 Bookman old style 

3 Luis de Camoens (1525-1580) - celebru poet portughez, 
autorul cunoscutului poem epic „Lusiadele”, al cărui erou 
principal este navigatorul Vasco da Gama. 

4 Store-room - în limba engleză, cameră de provizii, 
depozit. 

5 Patele - un fel de moluşte comestibile, cu cochilie conică, 
obişnuite pe toate țărmurile marine. 

6 L.och (se citeşte „log”) - instrument care se lasă în apă 
pentru a măsura viteza unui vas în mers. 

7 Ceea ce-l preocupa pe Briant, tocmai se punea la cale în 
Franţa. Câţiva ani mai târziu, un zmeu de douăzeci şi patru 
de picioare lărgime, pe douăzeci şi şapte lungime, de formă 
octogonală şi cântărind şaizeci şi opt de kilograme schelăria 
şI patruzeci şi cinci de kilograme pânza şi sfoară - în total o 
sută treisprezece kilograme - a ridicat cu uşurinţă un sac 
cu pământ cântărind aproape şaptezeci de kilograme, (n.a.)