Jules Verne — Scoala Robinsonilor . Raza Verde

Jules Verne 


Jules Verne 


SCOALA ROBINSONILOR - 
RAZA VERDE 


CUPRINS: 

ŞCOALA ROBINSONILOB. 

CAPITOLUL 1 In care cititorul, dacă doreşte, va avea 
ocazia să cumpere o insulă în Oceanul Pacific. 5 

CAPITOLUL. II Cum William W. Kolderup din San Francisco 
se luptă cu ]. R. Taskinar din Stockton. 10 

CAPITOLUL III In care discuţia între Phina Hollaney şi 
Godfrey Morgan este acompaniată de pian. 17 

CAPITOLUL IV In care 1. Artelett, zis Tartelett, este 
prezentat cititorului, aşa cum se cuvine.24 

CAPITOLUL VI In care se fac pregătiri de plecare şi la 
sfârşitul căruia se pleacă de-a binelea. 28 

CAPITOLUL V In care cititorul este invitat să facă 
cunoştinţă cu un nou personaj. 35 

CAPITOLUL. VII In care vom vedea că William W. Kolderup 
poate că nu a făcut rău că şi-a asigurat corabia 39 
CAPITOLUL. VIII Care îl face pe Godfrey să ajungă la amare 
reflecţii asupra maniei călătoriilor. 47 

CAPITOLUL IX In care se demonstrează că nu totul este 
trandafiriu în meseria de Robinson. 54 

CAPITOLUL X. 

În care Godfrey procedează aşa cum oricare naufragiat ar 
fi procedat în asemenea împrejurare. 61 

CAPITOLUL XI în care problema locuinţei este rezolvată în 
măsura în care poate fi rezolvată. 68 

CAPITOLUL XII Oare se încheie exact când trebuie, 
printrvun minunat şi fericit trăsnet. 74 

CAPITOLUL XIII. 


Unde Godfrey vede încă o dată, înălțându-se dintr-un alt 
punct al insulei, un fum uşor. 82 

CAPITOLUL XIV In care Godfrey găseşte o epavă, căreia el 
şi tovarăşul lui îi fac o călduroasă primire. 90 CAPITOLUL 
XV In care se întâmplă ceea ce se întâmplă cel puţin o dată 
în viaţa oricărui Robinson, autentic sau închipuit.96 

CAPITOLUL XVI In oare se produce un incident ce nu va 
surprinde pe cititor.102 

CAPITOLUL XVII In care puşca profesorului Tartelett face 
într-adevăr minuni.108 

CAPITOLUL XVIII Care tratează despre educaţia morală şi 
fizică a unui simplu indigen din Pacific.114 

CAPITOLUL XIX In care situaţia, şi aşa grav compromisă, 
se complică din ce în ce mai mult.122 

CAPITOLUL XX în care Tartelett repetă pe toate tonurile 
că vrea să plece. 129 

CAPITOLUL XXI Care se încheie cu o cugetare cu totul 
surprinzătoare a negrului Carefinotu.1 36 

CAPITOLUL XXII Care încheie, explicând tot ceea ce a 
părut până acum inexplicabil. 147 

RAZA VERDE. 

CAPITOLUL 1 Fratele Sam şi fratele Sib. '. 156 

CAPITOLUL Il Helena Campbell.163 

CAPITOLUL III Articolul din MorningPost.168 

CAPITOLUL IV Coborând pe Clyde.176 

CAPITOLUL V De pe un vapor pe altul. 182 

CAPITOLUL VI Viitoarea Corryvrekan.185 

CAPITOLUL VII Aristobulus Ursiclos.192 

CAPITOLUL. VIII Un nor la orizont.200 

CAPITOLUL IX Vorbe de ale doamnei Bess. ". 207 

CAPITOLUL X O partidă de crochet.2 10 

CAPITOLUL. XI Oh vier Sinclair.216 

CAPITOLUL XII Noi proiecte.225 

CAPITOLUL. XIII Măreţiile mării. 230 

CAPITOLUL XIV Viaţa pe lona.235 

CAPITOLUL XV Ruinele din lona.240 


CAPITOLUL XVI Două focuri de puşcă.247 

CAPITOLUL XVII La bordul Clorindei. 253 

CAPITOLUL XVIII Staffa.259 

CAPITOLUL XIX Grota lui Fingal.>. 263 

CAPITOLUL XX Pentru Miss Campbell!271 

CAPITOLUL XXI O adevărată furtună într-o grotă,.275 

CAPITOLUL XXII Raza Verde.'.280 

CAPITOLUL XXIII Concluzie.288 

Jules Verne 1. O CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL 
PĂMÂNTULUI 

2. OCOLUL PĂMÂNTULUI ÎN OPIZECI DE ZILE 

3. CINCI SĂPTĂMÂNI ÎN BALON 

4. STEAUA SUDULUI 

5. CĂPITANUL HATTERAS 

6. ŞCOALA ROBINSONILOR. RAZ<VERDE 


Capitolul 1. 

IN CARE CITITORUL, DACA DOREȘTE, VA AVEA OCAZIA 
SA CUMPERE O INSULA IN OCEANUL PACIFIC 

— Insulă de vânzare cu bani peşin, în afară de cheltuieli, 
celui care oferă mai mult! repeta întruna, fără să-şi dea 
timp nici să respire, Dean Felporg, agentul preţuitor al 
licitaţiei în care se discutau condiţiile acestei ciudate 
vânzări. 

— Insulă de vânzare! Insulă de vânzare! repeta cu o voce 
din ce în ce mai puternică crainicul Gingrass care se ducea 
încolo şi încoace în mijlocul unei mulţimi vădit foarte 
agitată. O mulţime care se înghesuia, în adevăratul înţeles 
al cuvântului, în imensa sală a clădirii în care. se operau 
vânzările, la numărul 10 din strada Sacramento. Erau acolo 
nu numai un anumit număr de americani din California, 
Oregon, Utah, dar şi câţiva din francezi, care alcătuiesc pe 
puţin o şesime a populaţiei, mexicani înfăşuraţi în sarape, 
chinezi în tunicile lor cu mâneci largi, cu pantofii lor ascuţiţi 


şi bonetele conice, melanesieni din Oceania, chiar şi câţiva 
dintre „picioare-negre", „pântece-mari", „capete-turtite",1 
veniţi de pe malurile râului Trinite. 

Să nu uităm să adăugăm că această scenă se petrecea în 
capitala statului California, la San Francisco, dar nu între 
anii 1849 - 1852, epocă în care exploatarea unor noi 
bancuri de nisip îi atrăgea pe căutătorii de aur din cele 
două lumi. 

San Francisco nu mai era ceea ce fusese la început, un 
caravanserai, un debarcader, un han unde dormeau o 
noapte zeloşii căutători care se grăbeau câtre terenurile 
aurifere de pe versantul occidental al munţilor Sierra 
Nevada. 

Nu, de vreo douăzeci de ani, vechea şi neînsemnata 
YerbaBuena făcuse loc unui oraş unic în felul său, cu 100 
000 de locuitori, clădit pe coastele a două coline, 
nemaiavând loc pe plaja litoralului, dar gata să se întindă 
până la ultimele înălţimi din de- 

1 Numele unor triburi de piei-roşii. 

părtare - în sfârşit, un oraş care a detronat Lima, 
Santiago, Valparaiso, pe toate rivalele sale din vest, oraş din 
care americanii au făcut regina Pacificului, „gloria coastei 
occidentale!" în acea zi - 15 mai - era încă frig. în această 
ţară, aflată în calea curenților polari, primele săptămâni ale 
lunii mai amintesc mai degrabă ultimele săptămâni ale lunii 
martie din Europa de mijloc. Dar de toate acestea, nu-ţi 
puteai da seama în fundul sălii de licitaţie publică. Clopotul 
cu neîncetata lui chemare adusese o mare mulţime de 
oameni şi o atmosferă estivală făcea să apară pe fruntea 
fiecăruia broboane de sudoare pe care frigul de afară 
repede le-ar fi îngheţat. 

Să nu vă gândiţi că toţi aceşti oameni grăbiţi veniseră în 
sala de licitaţii cu intenţia să cumpere. Mai mult chiar, aş 
spune că acolo nu se aflau decât curioşi. Cine ar fi fost atât 
de nebun - dacă ar fi fost atât de bogat - încât să cumpere o 


insulă din Pacific, pe care guvernul avea ciudata idee deao 
pune în vânzare? 

Se vorbea deci că suma la care fusese preţuită nu va fi 
oferită de nimeni, că nici un amator nu se va lăsa târât în 
vârtejul licitaţiei. Şi asta nu din vina crainicului, care 
încerca să-i însufleţească pe cumpărătorii obişnuiţi prin 
exclamaţii, gesturi şi debitul vorbirii sale înzorzonată cu 
cele mai seducătoare metafore. 

Oamenii râdeau, dar nu se înghesuiau. 

— O insulă! De vânzare o insulă! repeta Gingrass. 

— Dar nu de cumpărat, răspunse un irlandez, al cărui 
buzunar nu ar fi putut furniza plata nici unei singure pietre 
de pe malul mării. 

— O insulă care, dacă ţinem seama de preţul la care este 
pusă în vânzare, nu ar reveni decât la şase dolari acrul,1 
strigă agentul licitaţiei, Dean Felporg. 

— Şi care nu va aduce venit nici o jumătate de sfert de 
cent, replică un fermier mătăhălos, bun cunoscător în ale 
agriculturii. 

— O insulă care nu măsoară mai puţin de şaizeci şi patru 
de mile de jur împrejur şi cu o suprafaţă de două sute 
douăzeci şi cinci de mii de acri. 

— Este cel puţin solidă pe temelia ei? întrebă un mexican, 
vechi client al cârciumilor şi al cărui echilibru părea în acest 
moment foarte îndoielnic. 

— O insulă cu păduri încă virgine, repetă crainicul, cu 
câmpii, coline, cursuri de ape. 

1 Acru - măsură de suprafaţă, egală cu 0,40 ha. 

— Garantate? strigă un francez care părea puţin dispus să 
se lase prins în cursă. 

— Da! Garantate! răspunse agentul Felporg, prea bătrân 
în meserie ca să se mai lase impresionat de glumele 
publicului. 

— Doi ani? 

— Până la sfârşitul lumii. 

— Şi chiar pe lumea cealaltă? 


— O insulă în proprietate exclusivă! repetă crainicul. O 
insulă fără un singur animal sălbatic - nici fiare, nici reptile! 

— Nici păsări? adăugă un şugubăţ. 

— Nici insecte? strigă un altul. 

— O insulă celui care dă mai mult! reluă din ce în ce mai 
tare Dean Felporg. Haideţi, cetăţeni! Mai mult curaj la 
pungă! Cine doreşte o insulă în bună stare, care aproape că 
nu a fost folosită, o insulă din Pacific, acest ocean al 
oceanelor! Evaluarea ei este la o nimica toată! Unsprezece 
sute de mii de dolari! La unsprezece sute de mii de dolari, 
există un amator? Cine? Dumneavoastră, domnule? Sau 
dumneavoastră, de colo. Dumneavoastră care vă legănaţi 
capul ca un mandarin de porțelan. Am o insulă! lată o 
insulă! Cine doreşte o insulă? 

— Să vedem obiectul! spuse cu glas, ca şi când ar fi fost 
vorba de un tablou sau de un vas de porțelan chinezesc. 

Şi toată sala izbucni în râs, dar fără ca preţul la care 
fusese evaluată insula să fi fost acoperit măcar cu o 
jumătate de dolar. 

Totuşi, dacă obiectul despre care era vorba nu putea fi 
trecut din mână în mână, planul insulei fusese pus la 
dispoziţia publicului. Amatorii trebuiau să ştie totul despre 
această bucată de glob scoasă la licitaţie. Nu aveau a se 
teme de nici o surpriză, de nici un neajuns. Situarea, 
orientarea, amplasarea terenurilor, relieful solului, reţeaua 
apelor, climatul, căile de acces, totul era uşor de verificat 
dinainte. Nu se cumpăra mâţa în sac, şi aş vrea să fiu crezut 
dacă afirm că nu putea fi vorba de nici o înşelătorie în ceea 
ce priveşte calitatea mărfii ce se vindea. De altfel, 
nenumăratele ziare din Statele Unite ca şi multe altele din 
California, cotidiene, bi-săptămânale, săptămânale, bi- 
lunare sau lunare, cât şi reviste, magazine, buletine etc. nu 
încetau, de câteva luni, să atragă atenţia publică asupra 
acestei insule, a cărei scoatere la licitaţie fusese autorizată 
printr-un vot al Congresului. 


Această insulă era insula Spencer, care se află situată la 
vestsud-vest de micul golf San Francisco, la aproximativ 
patruzecişasezeci mile de litoralul californian, la 32* 
latitudine nord şi 142*18' longitudine la vest de meridianul 
Greenwich. 

De altfel e cu neputinţă de închipuit un loc mai izolat, în 
afara oricărui traseu maritim sau comercial, cu toate că 
insula Spencer era la o distanţă relativ mică şi se găsea, ca 
să spunem aşa, în apele americane. Dar acolo, curenţi 
regulaţi, cotind spre nord sau spre sud, au format un fel de 
lac cu apele liniştite care uneori este indicat sub numele de 
„Cotul Fleurieu'". 

Exact în mijlocul acestor uriaşe învolburări de ape, fără o 
direcţie anume, se află insula Spencer. Aşa că puţine 
vapoare trec pe lângă ea. 

Marile căi ale Pacificului, care leagă noul continent de cel 
vechi, fie că duc în Japonia, fie în China, se află toate într-o 
zonă mai meridională. 

Vasele cu pânze ar găsi un calm desăvârşit pe suprafaţa 
Cotului Fleurieu şi vapoarele cu aburi, care merg pe 
drumul cel mai scurt, nu ar avea nici un avantaj traversând- 
o. Deci nici unele, nici altele nu au cum să ia cunoştinţă de 
insula Spencer, care se înalţă acolo ca piscul izolat al 
vreunui munte submarin din Pacific. Pentru un om care 
vrea să fugă de larma lumii, care caută liniştea în 
singurătate, într-adevăr, ce ar fi mai potrivit decât această 
Islanda pierdută, la câteva sute de leghe de litoral! Pentru 
un Robinson de bună voie ar fi fost, în felul său, idealul! 
Numai că trebuia să plăteşti preţul. 

Şi acum, pentru ce voiau Statele Unite să se debaraseze 
de această insulă? Numai dintr-o fantezie? Nu! O mare 
naţiune nu poate să procedeze din capriciu, ca un simplu 
particular. lată care era adevărul: în felul în care era 
situată, insula Spencer părea, de timp îndelungat, inutilă. 
Să o colonizezi, ar fi fost fără un rezultat practic. Din punct 
de vedere militar, nu oferea nici un interes fiindcă ea nu 


străjuia decât o porţiune cu totul pustie a Pacificului. Din 
punct de vedere comercial, acelaşi neajuns, fiindcă 
produsele sale nu ar fi acoperit cheltuielile de transport nici 
la dus, nici la întors. Să stabilească acolo o colonie de 
deţinuţi, era prea aproape de litoral. 

În sfârşit, să o fi folosit în vreun scop oarecare, treaba era 
prea costisitoare. Aşa că rămăsese pustie din timpuri 
imemoriale şi Congresul, format din oameni eminamente 
practici, hotărâse să scoată această insulă la licitaţie - cu o 
condiţie totuşi, ca acela care şi-o adjudeca să fie un 
cetăţean al Americii libere. 

Numai că această insulă nu voiau să o dea pe nimic. Aşa că 
evaluarea fusese fixată la unsprezece sute de mii de dolari. 
Pentru o societate financiară care ar fi achiziţionat şi 
exploatat această proprietate, suma nu ar fi fost decât o 
bagatelă dacă afacerea ar fi oferit unele avantaje; dar, aşa 
cum am mai spus-o, ea nu oferea niciunul; pe cei 
competenţi nu-i interesa această bucată desprinsă din 
Statele Unite, mai mult decât o insuliţă pierdută în 
gheţurile polare. în acelaşi timp, pentru un particular, suma 
era totuşi enormă. Trebuia să fii, deci, bogat ca să-ţi permiţi 
această fantezie care nu ar fi adus venit nici o centimă la 
sută! 

Ar fi trebuit să fii imens de bogat, fiindcă tranzacţia 
trebuia să fie realizată cu bani peşin, „cash", ca să folosim 
expresia americană, şi este sigur că până şi în Statele Unite 
cetăţenii care au unsprezece sute de mii dolari bani de 
buzunar şi sunt dispuşi să-i arunce pe fereastră, fără vreo 
speranţă de a şi-i mai vedea înapoi, sunt încă destui de 
puţini. 

Şi cu toate acestea, Congresul era foarte hotărât să nu o 
vândă sub acest preţ. Unsprezece sute de mii de dolari! 
Nici un cent mai puţin, sau insula va continua să rămână 
proprietatea Statelor Unite. 

Trebuie deci să presupunem că nici un cumpărător nu va fi 
atât de nebun să plătească un asemenea preţ. 


De altfel, era categoric specificat că eventualul 
cumpărător - în cazul că s-ar fi prezentat vreunul - n-avea 
să fie regele insulei Spencer, ci preşedinte de republică. Nu 
avea să aibă, în nici un chip, dreptul de a avea supuşi, ci 
numai concetăţeni care îl vor numi pentru un timp 
determinat, chiar dacă îl vor realege la infinit. 

Oricum, îi va fi interzis de a institui o dinastie domnitoare. 
Statele Unite nu vor tolera întemeierea unui regat, oricât 
de mic ar fi el, în apele americane. 

Această clauză avea ca scop, probabil, să îndepărteze 
câţiva milionari ambiţioşi, câţiva nababi decăzuţi care ar fi 
vrut să rivalizeze cu regii sălbatici din Sandwich, Marchize, 
Pomotou sau alte arhipelaguri din Oceanul Pacific. 

Pe scurt, pentru un motiv sau altul, nu se prezenta nimeni. 
Timpul trecea, crainicul gâfâia încercând să pornească 
licitaţia, Dean Felporg răguşea fără să izbutească să obţină 
unul din acele semne din cap pe care aceşti respectabili 
agenţi se pricep atât de bine să le descopere, şi preţul nici 
măcar nu era pus în discuţie. 

Trebuie să spunem, totuşi, că dacă ciocănaşul nu obosea 
tot izbind în tăblia biroului, mulţimea, nici ea, nu obosea 
aşteptând. 

Continua să plouă cu glume, zeflemelele făceau înconjurul 
sălii. Unii ofereau pe insulă doi dolari, cu cheltuieli cu tot. 
Alţii cereau ei plată ca să o achiziţioneze. 

Şi mereu strigătul crainicului: 

— Insulă de vânzare! Insulă de vânzare! Şi nimeni s-o 
cumpere. 

— Garantaţi dumneavoastră că acolo se găsesc „flats"- 
uril? întrebă băcanul Stumpy din Merchant-Street. 

— Nu, răspunse agentul licitaţiei, dar nu este imposibil să 
se găsească şi Statul cedează cumpărătorului toate 
drepturile asupra acestor terenuri aurifere. 

— Se află măcar un vulcan acolo? întrebă Oakhurst, 
cârciumarul din strada Montgomery. 


— Nu, nici un vulcan, replică Dean Felporg. Dacă ar avea 
unul, ar fi mai scump! 

Un uriaş hohot de râs urmă acestui răspuns. 

— Insulă de vânzare! Insulă de vânzare! urla Gingrass ai 
cărui plămâni se osteneau zadarnic. 

— Doar un dolar, doar o jumătate de dolar, măcar un cent 
peste preţul la care a fost evaluată, spuse pentru o ultimă 
dată agentul, şi o adjudec! O dată! De două ori! 

Tăcere deplină. 

— Dacă nimeni nu spune nimic, adjudecarea va fi retrasă! 
Odată! De două ori! 

— Douăsprezece sute de mii de dolari! 

În mijlocul sălii, aceste patru cuvinte răsunară ca patru 
detunături de pistol. 

Amuţită pentru o clipă, întreaga adunare se întoarse către 
îndrăzneţul care îşi permisese să rostească această cifră. 
Era William W. Kolderup, din San Francisco. 

Capitolul II. 

CUM WILLIAM W. KOLDERUP DIN SAN FRANCISCO SE 
LUPTA CU ]. R. TASKINAR DIN STOCKTON. 

A fost odată un om extraordinar de bogat, care îşi număra 
dolarii cu milioanele cum alţii şi-i numără cu miile. Era 
William W. Kolderup. 

Se spunea despre el că este mai bogat decât ducele de 
Westminster - al cărui venit se ridică la opt sute de mii de 
lire şi care poate cheltui cincizeci de mii de franci pe zi, 
adică treizeci şi şase de franci pe minut - mai bogat decât 
senatorul Jones din Nevada, 

1 Terenuri aurifere. 

care posedă treizeci şi cinci de milioane rentă, mai bogat 
decât Mr. Mackay chiar, căruia cele două milioane şapte 
sute cincizeci mii de lire rentă anuală îi asigură şapte mii 
opt sute franci pe oră sau doi franci şi câteva centime pe 
secundă. Nu mai vorbesc de micii milionari de talia unui 
Rothschild, Van Der Bilt, a ducelui de Northumberland, 
Stewart, nici de directorii puternicei Bănci a Californiei şi 


de alte personaje din belşug înzestrate cu rente, din lumea 
veche şi cea nouă, cu care William W. Kolderup ar fi putut 
face acte de milostenie. 

Ar fi putut dărui, fără să fie stingherit din pricina asta, un 
milion cum noi am putea da o sută de bănuţi. 

Acest onorabil om de afaceri pusese temelia solidă a 
incalculabilei sale averi în exploatarea primelor terenuri 
aurifere din California. El a fost principalul asociat al 
căpitanului elveţian Sutter, pe terenurile căruia se 
descoperise, în 1848, primul filon. Din această epocă, ajutat 
de noroc şi de inteligenţă, îl găsim interesat în toate marile 
exploatări din lume. Se aruncă atunci aprig în fel de fel de 
speculaţii de comerţ şi industrie. 

Fondurile sale inepuizabile alimentară sute de uzine, 
vapoarele sale exportând produsele în lumea întreagă. 
Averea-i crescu deci într-o progresie nu artimetică, ci 
geometrică. Se spunea despre el ceea ce se spune în 
general despre aceşti „miliardari", că nici nu-şi cunoştea 
avuţia. în realitate şi-o cunoştea până la ultimul dolar, dar 
nu se lăuda niciodată. 

În clipa când îl prezentăm cititorilor noştri, cu tot 
respectul pe care îl merită un bărbat „de o asemenea 
suprafaţă", William W. Kolderup poseda două mii de firme 
răspândite în toate punctele de pe glob; optzeci de mii de 
funcţionari în diversele sale birouri din America, Europa şi 
Australia; trei sute de mii de reprezentanţi; o flotă de cinci 
sute de corăbii, care cutreierau fără răgaz mările spre 
profitul său şi nu cheltuia mai puţin de un milion pe an 
numai cu timbre pentru documentele sale comerciale şi 
scrisorile de trăsură. 

În sfârşit, era onoarea şi gloria îmbelşugatului Frisco - 
diminutivul cu care americanii alintau familiar capitala 
Californiei. 

O licitaţie susţinută de William W. Kolderup nu putea deci 
să fie decât o licitaţie dintre cele mai serioase. Aşadar, 
atunci când spectatorii licitaţiei îl recunoscură pe cel care 


depăşise cu o sută de mii de dolari preţul la care fusese 
evaluată insula Spencer, fu o mişcare de nestăpânit, 
glumele încetară pe loc, zeflemelelor le luară locul unele 
exclamaţii admirative, în sală izbucniră urale. 

Acestei asurzitoare larme îi urmă o tăcere deplină. Ochii 
se holbară, se ascuţiră urechile. în ce ne priveşte, dacă am 
fi fost acolo, ne-am fi ţinut respiraţia, numai ca să nu ne 
scape nimic din impresionanta scenă ce ar fi avut loc dacă 
alt amator ar fi îndrăznit să intre în competiţie cu William 
W. Kolderup. 

Dar era probabil? Era măcar cu putinţă? Nu! 

În primul rând, era suficient să-l priveşti pe William W. 
Kolderup ca să te convingi că nu va ceda niciodată într-o 
chestiune în care ar fi în joc posibilităţile lui financiare. 

Era un om înalt, puternic, cu un cap mare, umeri laţi, cu 
mâinile şi picioarele bine legate de trup, o carcasă de fier 
prinsă zdravăn în încheieturi. Privirea blajină, dar hotărâtă, 
nu se pleca uşor. Părul său cărunt, tot atât de bogat ca şi în 
tinereţe, se zburlea în jurul craniului. Liniile drepte ale 
nasului său formau un triunghi dreptunghic, desenat 
geometric. Nu avea mustață. O barbă potrivită după moda 
americană, straşnic de deasă la bărbie, ale cărei margini de 
sus se împreunau la colţurile buzelor şi se înălţau apoi până 
la tâmple în favoriţi sare şi piper. Dinţii albi, simetric aşezaţi 
într-o gură subţire şi strânsă. Unul dintre acele adevărate 
capete de comodor, care se înalţă în vijelie şi înfruntă 
furtuna. Nici un uragan nu i l-ar fi plecat, atât îi era de solid 
înşurubat pe gâtul puternic care-i servea de pivot. în 
această bătălie a licitărilor, fiecare înclinare a capului său 
însemna o sută de mii de dolari în plus. 

Nu avea de ce să lupte. 

— Douăsprezece sute de mii de dolari, douăsprezece sute 
de mii de dolari! strigă agentul licitaţiei, cu acel accent 
specific pe care-l are un agent care vede în sfârşit că munca 
lui nu va fi zadarnică. 


— La douăsprezece sute de mii de dolari, ar fi un amator! 
repetă crainicul Gingrass. 

— Oh, se poate supralicita fără teamă, murmură 
cârciumarul Oakhurst, William W. Kolderup nu va ceda! 

— Ştie prea bine că nimeni nu se va aventura! răspunse 
băcanul din Merchant-Street. 

Sâsâituri repetate îi invitară pe cei doi onorabili negustori 
să păstreze o tăcere deplină. Inimile băteau mai tare. Va 
îndrăzni oare vreun glas să se ridice şi să răspundă glasului 
lui William W. Kolderup? 

EI, cu o ţinută mândră, nu se clintea. Rămânea acolo, tot 
atât de liniştit ca şi când afacerea nu l-ar fi interesat. Dar 
cei ce erau mai aproape de el puteau să bage de seamă că 
ochii îi erau ca două pistoale încărcate cu dolari, gata să 
explodeze. 

— Nimeni nu vorbeşte? întrebă Dean Felporg. Nimeni nu 
vorbi. 

— O dată, de două ori! 

— O dată! de două ori! repetă Gingrass, foarte obişnuit cu 
acest mic dialog cu agentul licitaţiei. 

— Voi adjudeca! 

— Vom adjudeca! 

— La douăsprezece sute de mii de dolari insula Spencer, 
aşa precum urmează. 

— La douăsprezece sute de mii de dolari! 

— Este clar? S-a înţeles? 

— Nu sunt păreri de rău? 

— La douăsprezece sute de mii de dolari, insula Spencer! 
Respiraţiile gâfâitoare înălţau şi coborau piepturile 
convulsiv. Se va ivi, în sfârşit, în ultima secundă o 
supralicitare? 

Felporg, cu mâna dreaptă întinsă deasupra mesei sale, 
agită ciocănaşul de fildeş. O lovitură, o singură lovitură şi 
adjudecarea avea să fie definitivă. 

Ciocănaşul se lăsă încet, atinse aproape masa, se ridică iar, 
şovăi o clipă ca o spadă care se angajează atunci când 


luptătorul fentează; apoi cobori vertiginos. 

Dar înainte ca puternica lovitură să se facă auzită, un glas 
rosti aceste cuvinte: 

— 'Treisprezece sute de mii de dolari! 

Fu mai întâi un „ah"! general de uimire şi un al doilea 
„ah'"! nu mai puţin general, de satisfacţie. 

Se mai prezentase un concurent. Deci, va avea loc o 
bătălie. 

Dar cine era acest cutezător care îndrăznea să vină să 
lupte cu lovituri de dolari împotriva lui William W. Kolderup 
din San Francisco? 

Era ]. R. 'Taskinar, din Stockton. 

). R. Taskinar era bogat, dar nu atât de avut pe cât era de 
gras. Cântărea patru sute douăzeci de livre1. Dacă nu 
fusese decât al doilea la ultimul concurs al celor mai graşi 
oameni din Chicago, aceasta se datora faptului că nu i se 
dăduse timp să-şi termine cina şi astfel îi lipsiseră zece 
livre. 

Acest colos, căruia îi trebuiau, ca să-şi aşeze uriaşa sa 
persoană, scaune speciale, locuia pe strada San-loachim la 
Stockton - unul 

1 Livră - veche unitate de măsură, egală cu aproximativ 
480 gr. 

din oraşele cele mai importante din California, unul din 
centrele de depozitare pentru minele din sud, un rival al 
oraşului Sacramento, unde se concentrează produsele 
minelor din nord. 

Tot acolo, corăbiile încarcă cea mai mare parte din grâul 
Californiei. Nu numai exploatarea minelor şi comerţul cu 
cereale îi oferise lui ]. R. Taskinar prilejul de a câştiga o 
imensă avere, dar petrolul, ca un alt Pactole 2, îşi făcuse 
drum prin casa lui de bani: în plus, era un jucător înveterat, 
jucător norocos, şi pocherul - ruleta Americii de Vest - se 
arătase darnic cu el în ceea ce priveşte câştigul. Dar oricât 
de bogat ar fi fost, era un om de nimic, la numele căruia nu 


alăturai bucuros epitetul de „onorabil", atât de des folosit în 
ţinut. 

Cu toate acestea era un bun cal de povară, cum se spune, 
şi probabil că i se puneau pe seamă mai multe decât s-ar fi 
cuvenit. 

Sigur este însă că, în nenumărate ocazii, nu se sfia să se 
folosească de „derringer", care nu este altceva decât 
revolverul californian. 

Oricum ar fi fost, ]. R. 'Taskinar îl ura în chip deosebit pe 
William W. Kolderup. îl invidia pentru averea lui, pentru 
situaţia lui, pentru prestigiul lui. îl dispreţuia aşa cum un 
om gras dispreţuieşte un om pe care îl consideră slab. Nu 
era pentru prima dată când negustorul din Stockton căuta 
să-i şterpelească negustorului din San Francisco o afacere 
bună sau rea. numai şi numai din spirit de rivalitate. 

William W. Kolderup îl cunoştea foarte bine şi îi arăta, 
oricând se întâlneau, un dispreţ menit să-l exaspereze. 

Un ultim succes pe care ]. R. Taskinar nu-l putea ierta 
adversarului său era acela de a-l fi înfrânat în ultimele 
alegeri de Stat. Cu toate eforturile, amenințările şi 
defăimările sale, fără să mai vorbim de miile de dolari 
risipite de agenţii săi electorali, William W. Kolderup fusese 
acela care intrase în locul lui în Consiliul legislativ din 
Sacramente. 

Or, ]. R. Taskinar aflase - cum, n-aş putea s-o spun - că 
William K. Kolderup intenţiona să cumpere insula Spencer. 

Această insulă i-ar fi fost la fel de inutilă ca şi rivalului său. 
Puțin îl interesa. Se ivise însă o nouă ocazie de a se 
înfrunta, de a combate, poate chiar de a învinge: şi ]. R. 
Taskinar nu putea să o lase să-i scape! 

lată pentru ce ]. R. 'Taskinar venise în sala de licitaţii, în 
mijlocul acestei mulţimi curioase care nu putea să-i prevadă 
inten- 

2 Mic râu din Sardinia, purtând aluviuni aurifere. 

tiile; pentru ce îşi pregătise în orice caz armele; pentru ce, 
înainte de a acţiona, aşteptase ca adversarul său să acopere 


preţul la care fusese evaluată insula, oricât de mare ar fi 
fost. 

În sfârşit, William W. Kolderup lansase această ofertă: 
„Douăsprezece sute de mii de dolari!" 

Şi în clipa când William W. Kolderup putea să creadă 
definitiv că i se adjudecase insula, apăruse ]. R. Iaskinar cu 
aceste cuvinte aruncate cu glas de stentor: 

— 'Treisprezece sute de mii de dolari! 

Toată mulţimea, aşa cum am văzut, se întorsese. „Iaskinar, 
grasul!" 

Şi numele lui trecu din om în om. Da! Mătăhălosul 
Taskinar! Era bine cunoscut! Corpolenţa sa fusese nu numai 
o dată subiectul unor articole în ziarele din Statele Unite. 

Nu ştiu care matematician demonstrase chiar, cu ajutorul 
unor calcule superioare, că masa sa era suficient de mare 
pentru a o influenţa pe aceea a satelitului nostru şi să 
tulbure într-o proporţie apreciabilă elementele orbitei 
lunare. 

Dar nu aspectul fizic al lui ]. R. Taskinar îi interesa în acest 
moment pe spectatorii din sală. 

Ce avea să fie mult mai impresionant, era faptul că 
Taskinar se ciocnea direct şi public cu William W. Kolderup; 
faptul că o luptă eroică, cu lovituri de dolari, ameninţa să se 
dezlănţuie. Şi n-aş putea să spun pentru care dintre cele 
două case de bani ar fi arătat mai mult interes cei care 
pariau. 

Enorm de bogaţi amândoi, aceşti duşmani de moarte! Nu 
avea să fie deci d'ecât o chestiune de amor propriu. După 
prima mişcare de surpriză, repede stăpânită, o nouă tăcere 
se aşternu în întreaga adunare. 

Ai fi putut auzi un păianjen ţesându-şi pânza. Glasul 
agentului Felporg fu cel care rupse această apăsătoare 
tăcere. 

— La treisprezece sute de mii de dolari, insula Spencer! 
strigă el sculându-se în picioare, pentru a putea urmări mai 
bine licitările. 


William W. Kolderup se întorsese către ]. R. Taskinar. 

Cei prezenţi se retraseră ca să facă loc celor doi adversari. 
Omul din San Francisco şi cel din Stockton erau faţă în faţă, 
puteau să se privească în ochi după pofta inimii. Adevărul 
ne obligă să spunem că niciunul nu se lăsa mai prejos. Nici 
o clipă privirea unuia nu ar fi consimţit să se plece în faţa 
privirii celuilalt. 

— Patrusprezece sute de mii de dolari, spune William W. 
Kolderup. 

— Cincisprezece sute de mii! răspunse ]. R. Taskinar. 

— Şasesprezece sute de mii! 

— Şaptesprezece sute de mii! 

Asta nu vă aminteşte povestea celor doi industriaşi din 
Glasgow care s-au luat la întrecere care să construiască 
cele mai înalte coşuri la uzina sa, cu riscul unei catastrofe? 
Numai că acolo era vorba de coşuri clădite din lingouri de 
aur. 

Totuşi, după supralicitările lui ]. R. Taskinar, William W. 
Kolderup reflecta un anumit timp, înainte de a se angaja din 
nou. 

Taskinar, dimpotrivă, exploda ca o bombă şi părea că nu 
vrea să-şi acorde nici o clipă de gândire. 

— Şaptesprezece sute de mii de dolari! repetă agentul 
licitaţiei. Haideţi, domnilor, este o nimica toată. Este un 
adevărat chilipir! 

Şi s-ar fi putut crede că, în, virtutea obişnuinţei, acest 
demn Felporg avea să adauge: „Numai rama merită mai 
mult!" 

— Şaptesprezece sute de mii de dolari! urlă crainicul 
Gingrass. 

— Optsprezece sute de mii de dolari! răspunse William W. 
Kolderup. 

— Nouăsprezece sute de mii! replică ]. R. Taskinar. 

— Două milioane! replică imediat, fără să mai aştepte de 
data aceasta, William W. Kolderup. 


Chipul îi pălise puţin atunci când îi scăpară aceste ultime 
cuvinte, dar întreaga sa atitudine era aceea a unui om care 
nu vrea să părăsească lupta. 

În ce-l priveşte pe ]. R. Taskinar, el se aprinsese. Chipul lui 
enorm semăna cu acele discuri de la căile ferate, a căror 
faţă, trecând pe roşu, dă trenului semnalul de oprire. 

Dar, foarte probabil, concurentul său nu avea să ţină 
seamă de acest semnal şi avea să mărească presiunea. 

]. R. Taskinar simţea asta. Sângele i se urca în obrazul 
congestionat, apoplectic. Cu degetele lui groase, încărcate 
cu briliante scumpe, îşi tot sucea şi răsucea enormul lanţ de 
aur cu care îi era prins ceasul. îşi privea adversarul, 
închidea o clipă ochii, ca apoi să-i redeschidă mai plini de 
ură ca oricând. 

— Două milioane cinci sute de mii de dolari! spuse el în 
sfârşit, sperând ca prin acest salt prodigios să deruteze 
orice supralicitare. 

— Două milioane şapte sute de mii! răspunse cu glas 
foarte calm William W. Kolderup. 

— Două milioane nouă sute de mii! 

— Trei milioane! 

Da, William W. Kolderup din San Francisco spusese trei 
milioane de dolari! Aplauzele erau pe cale să izbucnească; 
cei din sală se abţinură totuşi auzind glasul agentului care 
repeta strigările şi al cărui ciocănel ridicat ameninţa să 
coboare datorită unei involuntare tresăriri a muşchilor. 

S-ar fi spus că Dean Felporg, oricât ar fi fost de blazat faţă 
de surprizele unei vânzări publice, era incapabil să se mai 
stăpânească. 

Toate privirile erau îndreptate către ]. R. Taskinar. 

Voluminosul personaj le simţea greutatea, dar mult mai 
mult greutatea acestor trei milioane de dolari care păreau 
că-l strivesc. 

Voia să vorbească fără îndoială, ca să supraliciteze, dar nu 
mai putea. Voia să dea din cap, dar nici atât nu era în stare. 


- în sfârşit, slab dar suficient pentru a-l angaja, i se auzi 
glasul, 

— Trei milioane cinci sute de mii, murmură el. 

— Patru milioane! răspunse William W. Kolderup. 

A fost ultima lovitură de măciucă. ]. R. Taskinar se prăbuşi. 
Cu o lovitură scurtă, ciocănaşul izbi marmura mesei. 

Insula Spencer era adjudecată, pentru patru milioane de 
dolari, lui William W. Kolderup din San Francisco. 

— O să mă răzbun! murmură ]. R. Taskinar. 

Şi după ce îi aruncă o privire plină de ură învingătorului 
său, se întoarse la Occidental-Hotel. 

În acest timp, uralele şi „hip-hip"-urile răsunară de trei ori 
în auzul lui William W. Kolderup; îl însoţiră până în 
MontgomeryStreet şi entuziasmul acestor americani fu atât 
de mare încât uitară chiar să cânte Yankee Doodle. 

Capitolul iii. 

În care discuţia Intre phina hollaney şi godfrey morgan 
este acompaniata de pian. 

William Kolderup se întorsese la locuinţa sa, din strada 
Montgomery. Această stradă este Regent-Street-ul, 
Brodway-ul, Boule! vard des Italiens al San Francisco-ului. 

Totul de-a lungul acestei mari artere, care străbate oraşul 
paralel cu cheiurile, este mişcare, veselie, viaţă: 
nenumărate tramvaie, trăsuri trase de cai sau catâri, 
oameni grăbiţi care se înghesuie pe trotuarele de piatră, în 
faţa magazinelor pline de clienţi şi, mult mai mulţi încă, la 
uşile barurilor unde se vând băuturi cum nu se poate mai 
californiene. 

Inutil să descriem locuinţa nababului din Frisco. Având 
prea multe milioane, era prea luxoasă. Mai mult confort 
decât bun-gust. Mai puţin simţ artistic decât simţ practic. 
Dar nu se poate avea totul pe această lume. 

Cititorul să se mulţumească a şti că se afla acolo un 
minunat salon de recepţie, şi în acest salon un pian ale 
cărui acorduri se împrăştiau în calda atmosferă a casei, în 
clipa în care se întorcea acolo bogatul Kolderup. 


„în ordine! îşi spuse el. Ea şi el sunt acolo! Numai un 
cuvânt să-i spun casierului meu, apoi îndată o să stăm de 
vorbă!" 

Şi se îndreptă către biroul său, cu gândul de a termina 
această afacere cu insula Spencer, ca apoi să nu se mai 
gândească la ea. 

Să termine însemna de fapt să transforme câteva valori în 
bani lichizi pentru a plăti ceea ce achiziţionase. Nu erau 
necesare mai mult decât patru rânduri către agentul său de 
schimb. Apoi William W. Kolderup se va ocupa de o altă 
„combinaţie" care îi stătea mult mai mult la inimă. 

Da! Ea şi el erau în salon. Ea în faţa pianului, el pe 
jumătate culcat pe o canapea, ascultând distrat sunetele 
perlate ale arpegiilor, care zburau de sub degetele 
fermecătoarei persoane. 

— Mă asculţi? spuse ea. 

— Desigur! 

— Da! Dar mă şi auzi? 

— Dacă te aud, Phina'? Dar niciodată nu ai cântat atât de 
bine aceste variaţii din Aulă Robin Gray. 

— Dar nu Aulă Robin Gray cânt eu, Godfrey. Ci Happy 
moment. 

— Ah! Credeam. răspunse Goldfrey pe un ton deo 
indiferenţă asupra căreia era greu să te înşeli. 

Tânăra fată îşi înălţă amândouă mâinile, le ţinu aşa, cu 
degetele răsfirate, deasupra claviaturii, ca şi când s-ar fi 
pregătit să atace un acord. 

Apoi, întorcându-se pe jumătate cu scaunul de pian pe 
care stătea, rămase câteva minute să-l privească pe mult 
prea liniştitul Godfrey, ale cărui priviri însă încercau să le 
evite pe ale ei. 

Phina Hollaney era fina lui William W. Kolderup. Orfană, 
crescută sub îngrijirea lui, el îi dăduse dreptul de a se 
considera fiica lui, având datoria de a-l iubi ca pe un 
părinte. 

Şi ea nu uita asta. 


Era o tânără persoană, cum se spune, „drăguță în felul ei", 
dar sigur fermecătoare, o blondă de şasesprezece ani cu un 
temperament de brună, lucru care se citea în lumina 
ochilor ei de un albastru aproape negru. Nu vom uita să o 
comparăm cu un crin, fiindcă este o comparaţie folosită 
totdeauna în cea mai bună societate, în descrierea 
frumuseţilor americane. 

Era deci, dacă vreţi, un crin, dar un crin altoit pe un 
măceş, rezistent şi tare. Era desigur foarte sentimentală 
această tânără miss, dar avea de asemenea mult spirit 
practic, un fel de a fi foarte personal şi nu se lăsa antrenată 
mai mult decât trebuie în iluzii sau visuri care sunt specifice 
sexului şi vârstei sale. 

Visele sunt bune când dormi, nu când eşti treaz. 

Şi ea în acest moment nu dormea şi nici nu se gândea să 
doarmă. 

— Godfrey! exclamă ea. 

— Phina! răspunse tânărul. 

— Unde eşti tu acum? 

— Lângă tine. în acest salon. 

— Nu, nu eşti lângă mine, Godfrey! Şi nu în acest salon! Ci 
departe, foarte departe. peste mări, nu-i aşa? 

Şi automat mâna Phinei, căutând claviatura, se rătăci într- 
o serie de septime diminuate de o grăitoare tristeţe, pe 
care, poate, nepotul lui William W. Kolderup nici nu le 
pricepu. 

Fiindcă aşa era acest tânăr şi aceasta era legătura de 
rudenie care îl lega de bogatul stăpân al casei. 

Fiu al unei surori al acestui cumpărător de insulă, orfan de 
mulţi ani, Godfrey Morgan fusese, ca şi Phina, crescut în 
casa unchiului său, căruia febra afacerilor nu-i lăsase 
niciodată răgazul de a se gândi să se căsătorească. 

Godfrey număra atunci douăzeci şi doi de ani. Studiile 
odată terminate, rămăsese cu totul lipsit de ocupaţie. Faptul 
că absolvise universitatea nu însemna că era mai învăţat. 
Viaţa nu-i oferea decât drumuri uşoare. Putea s-o ia la 


stânga sau la dreapta: asta l-ar fi dus totdeauna undeva 
unde averea nu i-ar fi lipsit. 

Altminteri, Godfrey era un tânăr distins, chipeş, elegant, 
nepurtându-şi niciodată cravata trecută printr-un inel, 
neîmpestriţându-şi nici degetele, nici manşetele, nici 
plastonul cămăşii cu toate acele bijuterii de fantezie, atât de 
apreciate de concetăţenii săi. 

Nu voi surprinde pe nimeni spunând că Godfrey Morgan 
urma să se căsătorească cu Phina Hollaney. Ar fi putut să fie 
altfel? Totul concura la aceasta. De altfel, William W. 
Kolderup era de acord cu această căsătorie. îşi încredința 
astfel averea celor două fiinţe pe care le iubea cel mai mult 
în această lume, fără să mai spunem că Phina îi plăcea lui 
Godfrey şi că Godfrey nu-i displăcea Phânei. 

Pentru o sănătoasă contabilitate a casei de comerţ, aşa se 
cădea să fie. De la naşterea celor doi, fusese deschis un 
cont pentru tânăr, un altul pentru fată; nu rămânea decât 
să fie reunite şi să se treacă la întocmirea unui nou cont 
pentru ambii soţi. 

Preaonorabilul negustor spera că aceasta avea să se 
întâmple la sfârşitul lunii şi că situaţia va fi definitiv 
rezolvată, sub rezerva unor eventuale greşeli sau omisiuni. 

Or, tocmai că exista o omisiune şi poate chiar o greşeală, 
aşa cum o vom arâta. 

Greşeală, fiindcă Godfrey nu se simţea încă foarte pregătit 
pentru un asemenea mare eveniment: căsătoria; omisiune, 
fiindcă s-a pierdut din vedere să i se ceară părerea în 
privinţa acestui subiect. 

Şi în adevăr, odată terminate studiile, Godfrey încerca un 
fel de oboseală prematură faţă de lumea şi viaţa de-a gata, 
în care nu-i va lipsi nimic, în care nu ar avea să-şi dorească 
nimic, în care nu ar fi avut nimic de făcut. 

Şi atunci îl năpădi dorinţa de a cutreiera lumea; îşi dădu 
seama că învățase de toate, numai să călătorească, nu! La 
drept vorbind, din vechiul şi noul continent nu cunoştea 


decât un singur punct, San Francisco, unde se născuse şi 
din care nu plecase niciodată, decât doar în vis. 

Dar, vă întreb, ce reprezintă un tânăr care nu a făcut de 
două sau trei ori înconjurul pământului, mai ales dacă este 
american? La ce mai poate 'fi el bun? Ştie el dacă s-ar putea 
descurca în diverse împrejurări în care l-ar arunca o 
călătorie mai lungă? Dacă nu a avut prilejul să guste dintr-o 
viaţă plină de aventuri, cum va îndrăzni el,să răspundă de 
sine însuşi? 

În sfârşit, câteva mii de leghe parcurse pe faţa pământului, 
pentru a vedea, a observa, a se instrui, nu sunt oare o 
necesară completare a educaţiei unui tânăr? 

lată deci ce se întâmplase: de aproape un an Godfrey se 
cufundase în cărţi de călătorii, cu care plouă în epoca 
noastră, şi lectura acestora îl pasionase. 

Descoperise, odată cu Marco Polo, China, America prin 
Columb, Pacificul cu Kook, Polul Sud cu Dumont-d'Urville. 

Îi intrase în cap să meargă pe acolo pe unde aceşti vestiți 
călători fuseseră fără el. De fapt, ei nu ar fi socotit plătită 
prea scump o explorare de câţiva ani cu preţul unui 
oarecare număr de atacuri din partea piraţilor malaiezi, o 
ciocnire pe mare, naufragii pe o coastă pustie, chiar dacă ar 
fi trebuit să ducă viaţa unui Selkirk sau a unui Robinson 
Crusoe! 

Un Robinson! Să devină un Robinson! Ce tânără 
imaginaţie n-a visat un pic la asta - aşa cum a făcut-o 
adesea, prea adesea Godfrey - citind aventurile eroilor 
imaginari ai lui Daniel Defoe 1 sau Wyss? 2 

Da-! Aici ajunsese propriul nepot a lui William W. Kolderup 
în clipa când unchiul său se gândea să-l prindă, cum se 
spune, în lanţurile căsniciei. 

Cât despre a călători cu Phina, devenită doamna Godfrey 
Morgan, nu, asta nu era cu putinţă! 

Călătoriile trebuie să le faci singur, sau să nu le mai faci 
deloc! Şi de altfel, odată trecute fanteziile, Godfrey nu ar fi 
şi mai bine pregătit pentru a-şi semna contractul? Poţi să 


faci fericirea unei femei dacă mai întâi nu ai fost nici măcar 
în Japonia, în China, sau nici chiar în Europa? Nu! Hotărât, 
nu! 

lată de ce Godfrey era lângă Phina cu gândul aiurea, 
indiferent când ea îi vorbea, surd când îi cânta ariile care 
altădată îl fermecau. Ca o fată serioasă şi chibzuită, Phina 
şi-a dat seama de acest lucru. 

A spUne că nu încerca o oarecare dezamăgire şi un pic de 
durere, ar însemna să o calomniem pe nedrept. Dar, 
obişnuită să ia din viaţă numai partea bună a lucrurilor, îşi 
făcuse următoarea socoteală: „Dacă trebuie numaidecât să 
plece, mai bine să o facă înainte şi nu după căsătorie". Şi 
iată deci că Godfrey, deşi se afla lângă Phina, era acum cu 
gândul în altă parte, indiferent când ea îi vorbea. 

— Nu! Tu nu eşti în acest moment lângă mine. ci peste 
mări! 

Godfrey se ridicase. Făcu câţiva paşi prin salon fără să se 
uite la Phina şi, fără să-şi'dea seama, îşi lăsă degetul 
arătător să cadă pe o clapă a pianului. Un „re-bemol" de jos, 
din octava de sub portativ, un sunet într-adevăr jalnic, 
răspunse în locul lui. 

1 Daniel Defoe - scriitor englez (1660-1731). 

i ]. D. Wyss - scriitor elveţian (1743-1818), autorul 
romanului „Robinson elveţianul". 

Phina înţelese, şi, fără vreo altă discuţie, se pregătea 
tocmai să-şi încolţească logodnicul făcându-l să aştepte ca 
ea să-l ajute să găsească o portiţă prin care el să poată fugi 
acolo unde îl îmbia închipuirea lui, când se deschise uşa 
salonului. 

Apăra, părând ca întotdeauna puţin grăbit, William W. 
Kolderup. Era negustorul care abia încheiase o tranzacţie şi 
se pregătea să înceapă alta. 

— Ei bine, spuse el, nu ne mai rămnâe acum decât să 
fixăm definitiv data. 

— Data? răspunse Godfrey tresărind. Ce dată, dacă nu te 
superi, unchiule? 


— Data căsătoriei voastre a amândoura! replică William W. 
Kolderup. Presupun că nu este data căsătoriei mele! 

— Poate că ar fi mai urgentă! spuse Phina. 

— Cum! Ce? strigă unchiul. Ce vrea să însemne asta? Era 
vorba de sfârşitul lunii, nu? 

— Nu data unei căsătorii este vorba să o fixăm astăzi, 
naşule Will, ci data unei plecări! 

— Unei plecări? 

— Da, plecarea lui Godfrey, continuă Miss Phina, a lui 
Godfrey care simte nevoia ca, înainte de căsătorie, să 
cutreiere puţin lumea! 

— Tu vrei să pleci.tu? strigă William W. Kolderup 
apropiindu-se de tânărul pe care îl apucă de braţ ca şi când 
i-ar fi fost teamă ca acest ştrengar de nepot să nu-i scape. 

— Da, unchiule Will, răspunse cu curaj Godfrey. 

— Şi pentru cât timp? 

— Pentru optsprezece luni sau doi ani cel mult, dacă. 

— Dacă? 

— Dacă dumneata o să-mi dai voie şi Phina va voi să mă 
aştepte până atunci! 

— Să te aştepte? Ia uitaţi-vă la acest pretendent care nu 
pretinde decât să-şi ia valea! strigă William W. Kolderup. 

— Să-l lăsăm pe Godfrey să facă ce vrea, răspunse tânăra 
fată. M-am gândit bine, naşule Will. Eu sunt tânără, dar de 
fapt Godfrey este încă şi mai tânăr decât mine! Călătoriile îl 
vor maturiza şi cred că nu trebuie să-i contrazicem 
gusturile! Vrea să călătorească? Să călătorească! Va veni 
apoi şi nevoia de odihnă, şi la întoarcere o să mă 
regăsească. 

— Cum! strigă WilHam W. Kolderup. Eşti de acord să-l laşi 
pe acest fluşturatic să-şi ia zborul? 

— Da, pentru cei doi ani pe care îi solicită! 

— Şi o să-l aştepţi? 

— Dacă n-aş fi în stare să-l aştept, ar însemna că nu-l 
iubesc, naşule Will! 


Acestea fiind spuse, Miss Phina se întoarse la pian şi, cu 
sau fără intenţie, degetele ei cântau în surdină un cântec 
foarte la modă, Plecarea logodnicului, care, trebuie să 
recunoaştem, era foarte potrivit în asemenea împrejurare. 
Dar Phina, fără să bage de seamă poate, o cânta în 
„laminor", cu toate că era scrisă în „la-major". în aşa fel 
încât melodia, astfel cântată, devenea mai tristă, exprimând 
sentimentele intime ale tinerei fete. 

În tot acest timp, Godfrey, încurcat, nu scotea nici un 
cuvânt. Luându-i capul în mâini şi întorcându-l în plină 
lumină, unchiul său îl privea. în acest chip îl întreba, fără să 
fie nevoie de vorbe, şi el răspundea, fără să aibă nevoie să-i 
răspundă. 

Şi suspinele acelei Plecări a logodnicului se făceau auzite 
din ce în ce mai trist. în sfârşit, după ce făcu ocolul 
salonului, William W. Kolderup reveni lângă Godfrey, care 
rămăsese locului, ca un vinovat în faţa judecătorului său. 
Apoi, ridicând glasul: 

— Este foarte serios? întrebă el. 

— Foarte serios, răspunse Miss Phina, fără să se întrerupă, 
pe când Godfrey se mulțumea să facă un semn afirmativ. 

— în regulă! replică William W. Kolderup, fixându-l pe 
nepotul său cu o privire ciudată. 

Lai fi putut apoi auzi murmurând printre dinţi: 

— Aha! Vrei să guşti din călătorii înainte de a te căsători 
cu Phina! Ei bine, o să guşti, nepoate! 

Mai făcu doi-trei paşi şi oprindu-se cu braţele încrucişate 
în faţa lui Godfrey: 

— Unde vrei să te duci? îl întrebă. 

— Peste tot. 

— Şi când ai de gând să pleci? 

— Când o să vrei dumneata, unchiule Will. 

— Fie, cât mai curând posibil'! 

Auzind aceste ultime cuvinte, Phina se întrerupsese brusc. 
Degetul cel mic al mâinii sale stângi atinsese tocmai un „sol- 
diez" şi al patrulea nu-l rezolvase pe fonica gamei. 


Rămăsese la „septimă" ca şi Raoul din Hughenoţiil când 
fuge, după duo-ul său cu Valentina. 

Se prea poate ca Miss Phina să fi avut inima grea, dar era 
hotărâtă să nu spună nimic. 

1 Operă de G. Meyerbeer, compozitor german, 1791-1864. 

Atunci, William W. Kalderup, fără să se uite la Godfrey, se 
apropie de pian. 

— Phina, spuse el grav, nu trebuie să rămâi niciodată la 
„septimă". 

Şi cu degetul lui gros, care căzu vertical pe una din clape, 
făcu să răsune un „la" natural. 

Capitolul IV. 

ÎN CARE T. ARTELETT, ZIS TARTELETI, ESTE 
PREZENTAT CITITORULUI, AŞA CUM SE CUVINE. 

Dacă 1. Artelett ar fi fost franţuz, compatrioţii săi nu s-ar fi 
sfiit să-l numească în glumă Tartelett. Dar cum acest nume i 
se potriveşte, nu vom şovăi să-l numim astfel. 

De altfel, chiar dacă Tartelett nu era franţuz, ar fi fost 
demn să fie. 

În al său Itinerar de la Paris la Ierusalim, Chateaubriand 
vorbeşte despre un bărbat mic de statură, „pudrat şi coafat, 
ca în vremurile de demult, cu haina de un verde deschis, 
vestă de stofă buclată, jabou şi jachetă de caşmir, care 
scârţâia dintr-o vioară de buzunar şi-i făcea să danseze în 
sunetul melodiei Madelon Friquet pe indienii irochieni". 

Californienii nu sunt indieni, departe de asta, dar Tartelett 
nu era mai puţin profesor de dans şi de ţinută în capitala 
Californiei. 

Dacă nu-i plăteau lecţiile, ca predecesorului său, în piei de 
castor sau în şunci de urs, i le plăteau însă în dolari. 

Dacă vorbind de elevii săi nu spunea: „Aceşti domni 
sălbatici şi aceste doamne.sălbatice", era fiindcă elevii săi 
erau foarte civilizaţi şi, dacă i-ai fi dat crezare, nu puţin 
contribuise şi el la civilizarea lor. 

Celibatar, Tartelett pretindea că are, în perioada despre 
care vorbim, patruzeci şi cinci de ani. Dar acum câteva zeci 


de ani fusese pe punctul de a se căsători cu o domnişoară 
destul de matură. 

În acea epocă şi în legătură cu asta i s-au cerut „două-trei 
rânduri" privind vârsta, situaţia, persoana sa; şi iată ce a 
crezut el de cuviinţă să răspundă. 

Asta ne va scuti pe noi să-i facem portretul din două 
puncte de vedere: fizic şi moral. 

S-a născut la 17 iulie 1835, la orele trei şi un sfert 
dimineaţa. înălţimea este de cinci picioare,l două degete 2 
şi trei linii. Măsura taliei, deasupra şoldurilor, este exact de 
două picioare şi trei degete. 

Greutatea, care în ultimul an a crescut ou şase livre, este 
de o sută cincizeci şi una de livre şi două uncii.3 

Capul îi este lunguieţ. 

Părul, rar deasupra frunţii, este castaniu încărunţit; 
fruntea înaltă, faţa ovală, tenul colorat. Ochii - vederea o 
are excelentă - sunt cenuşiucăprui, genele şi sprâncenele 
castaniu-deschis, pleoapele puţin adâncite sub arcadă. 

Nasul, potrivit, este crestat de o cicatrice către marginea 
nării stingi. 

Tâmplele şi obrajii sunt imberbi. Urechile mari şi lipite de 
cap. 

Gura, de mărime potrivită, nu are absolut nici un dinte 
stricat. Buzele subţiri şi puţin strânse sunt acoperite de o 
mustață impresionant de deasă; bărbia rotundă este de 
asemenea acoperită cu o barbă căruntă. 

Pe ceafă, o mică aluniţă îi împodobeşte gâtul durduliu; în 
sfârşit, când este în baie, se poate vedea că are pielea albă 
şi e foarte puţin păros. 

Existenţa îi este liniştită şi ordonată. Fără să aibă o 
sănătate de fier, a ştiut, datorită sobrietăţii sale, să şi-o 
păstreze intactă de la naştere şi până acum. 

Bronbhiile îi sunt uşor iritabile, acesta este motivul pentru 
care nu are prostul obicei de a fuma. 

De asemenea, nu consumă băuturi alcoolice, cafea, lichior, 
nici vin curat. Într-un cuvânt, tot ce ar putea acţiona asupra 


sistemului nervos este riguros suprimat din higiena sa. O 
bere fără mult alcool, apă cu câteva picături de vin roşu 
sunt singurele băuturi pe care le poate consuma fără a-i 
dăuna. Tocmai datorită acestei prudenţe ale sale, nu a 
trebuit, de când a venit pe lume, să consulte un medic. 

Gestul îi este prompt, mersul sprinten, caracterul sincer şi 
deschis. In afară de aceasta, este de o extremă delicateţe şi 
numai teama de a face nefericită o femeie l-a făcut să şovâie 
în a se angaja în legăturile căsniciei. 

Aceasta a fost nota întocmită de Tartelett; dar, oricât de 
ademenitoare a putut fi pentru o domnişoară de o oarecare 
vârstă, căsătoria proiectată nu s-a făcut. 

Profesorul rămase deci burlac şi continuă să dea lecţii de 
dans şi ţinută. 

1 Veche unitate de măsură, echivalând cu 33 cm, 

2 Veche unitate de măsură, echivalând cu 27,07 mm. 

3 Veche unitate de măsură, egală cu aproximativ 30 gr. 

Cam în această epocă, şi cu acest titlu, intră în casa lui 
William W. Kolderup; apoi, cu trecerea timpului, elevii 
părăsindu-l încetul cu încetul, sfârşi prin a fi socotit ca o 
rotiţă în plus în personalul îmbelşugatei case. 

La urma urmei, cu toate apucăturile lui care îl făceau 
ridicol, era un om de treabă. Toţi ajunseseră să ţină la el. 
Tartelett îl iubea pe Godfrey, o iubea pe Phina, care, de 
altfel, la rândul lor, îl iubeau şi ei. 

Aşa că nu mai avea pe lume decât o singură ambiţie: să-i 
facă să-şi însuşească toate rafinamentele artei sale, să facă 
din ei, în ceea ce priveşte bunele maniere, două fiinţe 
desăvârşite. 

Or, cine ar fi crezut? Tocmai el, profesorul Tartelett, fu cel 
pe care William W. Kolderup îl alese să-i fie tovarăş 
nepotului său în călătoria proiectată. Da! William W. 
Kolderup avea unele motive să creadă că Iartelett 
contribuise - şi nu puţin - la încurajarea lui Godfrey în 
această manie a hoinărelii, de a se perfecționa cutreierând 
lumea. 


William W. Kolderup hotări deci să-i facă s-o cutreiere 
împreună. încă de a doua zi, şasesprezece aprilie, îl anunţă 
pe profesor că îl aşteaptă în birou. 

O rugăminte a nababului era pentru Iartelett un ordin. 
înarmat cu mica sa vioară de buzunar, care se mai numeşte 
şi „pochette", cu gândul de a fi pregătit pentru orice 
eveniment, profesorul ieşi din camera sa, mergând 
„academic", aşa cum se cuvine din partea unui profesor de 
dans. Urcă scara, bătu la uşa biroului, intră cu corpul pe 
jumătate înclinat, cu braţele rotunjite, zâmbind şi aşteptând 
în „poziţia a treia", după ce îşi adusese picioarele în unghi 
drept unul în faţa celuilalt, cu călcâiele alipite şi vârfurile 
depărtate. 

Oricine altul decât profesorul Tartelett, înşurubat în acest 
echilibru prea puţin stabil, s-ar fi clătinat, dar el ştiu să 
rămână absolut drept. 

— Domnule Tartelett, spuse William W. Kolderup, te-am 
chemat ca să-ţi anunţ o noutate care credcâănuosăte 
surprindă. 

— Să vă fie de bine! răspunse profesorul, cu toate că 
William W. Kolderup nu strănutase deloc, aşa cum s-ar fi 
putut crede. 

— Căsătoria nepotului meu s-a amânat cu un an sau 
optsprezece luni, reluă unchiul, şi Godfrey, la cererea sa, o 
să plece să viziteze diferitele state din vechea şi noua lume. 

— Domnule, răspunse Tartelett, elevul meu Godfrey va 
face onoare ţării care l-a văzut născându-se şi. 

— Şi de asemenea profesorului de ţinută care l-a învăţat 
bunele maniere, răspunse negustorul pe un ton în care 
naivul Tartelett nu simţi deloc ironia. 

Şi în adevăr, crezând că trebuie să execute un „assemble" 
1, îşi deplasă picioarele, printr-o alunecare într-o parte; 
apoi, îndoindu-şi uşor şi suplu genunchiul, îl salută pe 
William W. Kolderup. 

— M-am gândit, reluă acesta, că o să-ţi pară fără îndoială 
rău să te desparţi de elevul dumitale? 


— Despărțirea mă va îndurera, răspunse 'Tartelett, şi 
totuşi, dacă trebuie. 

— Nu o să trebuiască, spuse William W. Kolderup, a cărui 
sprinceană groasă se încruntă. 

— Ah! răspunse Tartelett. 

Uşor tulburat, făcu o mişcare, pregătindu-se să treacă din 
„poziţia a treia", în „a patra"; apoi îşi depărta un picior de 
celălalt, poate fără să-şi dea cu totul seama de cele ce face. 

— Da, adăugă negustorul cu un glas tăios şi pe un ton care 
nu admitea nici umbra unei replici, m-am gândit că ar fi 
într-adevăr crud să despart un profesor de uh elev, meniţi 
să se împace atât de bine. 

— Negreşit. Călătoriile. răspunse Tartelett, care părea că 
nu vrea să înţeleagă. 

— Da, negreşit! reluă William W. Kolderup. Nu numai că 
voiajurile ar scoate în evidenţă talentele nepotului meu, dar 
în acelaşi timp şi pe acelea ale profesorului căruia îi 
datorează o atât de corectă ţinută! 

Nu-i trecuse niciodată prin gând acestui mare copil, care 
era Tartelett, că într-o zi va trebui să părăsească San 
Francisco, California şi America pentru a cutreiera mările. 

Aceste idei nu ar fi putut intra în capul unui om mai 
priceput în coregrafie decât la călătorii şi care nu cunoştea 
- pe o rază de zece mile - nici măcar împrejurimile 
capitalei. Şi acum i se oferea, nu! i se dădea a înţelege că 
vrând nevrând avea să se expatrieze, să încerce pe propria 
lui piele, cu toate greutăţile şi neplăcerile inerente, aceste 
călătorii recomandate de el elevului său! 

Era desigur în toate acestea ceva care putea să tulbure o 
minte atât de puţin solidă ca a lui, şi nefericitul Tartelett, 
pentru prima dată în viaţă, simţi ca o înfiorare în muşchii 
picioarelor sale mlădiate de treizeci şi cinci de ani de 
exerciţii. 

— Poate că, spuse el, încercând să-şi aducă din nou pe 
buze acel zâmbet stereotip de dansator, care o clipă se 
ştersese, poate că. nu sunt făcut pentru. 


— O să te deprinzi! răspunse William W. Kolderup, ca un 
om care a pus capăt discuţiei. 

Să refuze era imposibil. 

Lui Tartelett nici nu-i veni un asemenea gând. Ce era el în 
casă? Un obiect, un balot, un colet, putând să fie expediat în 
toate colţurile lumii! Dar expedierea care se punea la cale 
nu putea să nu-l tulbure cât de cât. 

— Şi pe când este hotărâtă plecarea? întrebă el, încercând 
să reia o poziţie „academică". 

— Peste o lună. 

— Şi pe ce mări furtunoase a hotărât domnul Kolderup să 
ne ducă vaporul, pe elevul meu şi pe mine? 

— Mai întâi prin Pacific. 

— Şi pe care punct al globului pământesc va trebui să pun 
piciorul pentru prima dată? 

— Pe pământul Noii-Zeelande, răspunse William W. 
Kolderup. Am observat că zeelandezii nu ştiu să-şi ţină 
coatele cum se cuvine! Dumneavoastră o să-i învăţaţi! 

lată, aşadar, cum profesorul Tartelett a fost ales să-i fie 
tovarăş de călătorie lui Godfrey Morgan. 

Apoi un semn al negustorului îl făcu să înţeleagă că 
audiența a luat sfârşit. Se retrase deci, destul de emoţionat 
pentru ca plecarea sa din cameră şi grațiile speciale pe 
care le desfăşura de obicei în acest act dificil să lase 
oarecum de dorit. 

În adevăr, pentru prima dată în viaţa sa, profesorul 
Tartelett, uitând, preocupat cum era, cele mai elementare 
precepte ale artei sale, pleca cu vârfurile picioarelor aduse 
înăuntru. 

Capitolul V. 

În care se fac pregătiri de plecare şi la sfirşitul căruia se 
pleacă de-a binelea. 

Nu se mai putea răzgândi. 

Înainte de această lungă călătorie în doi, prin viaţă, 
călătorie care se numeşte căsătorie, Godfrey avea să facă 
înconjurul lumii, ceea ce uneori este mai periculos. 


Dar era convins că va reveni foarte oţelit şi că, tânăr 
neştiutor la plecare, se va întoarce bărbat. Avea să vadă, să 
observe, să compare. Curiozitatea lui avea să fie satisfăcută. 
Nu-i va mai rămânea decât să stea liniştit, ducând o viaţă 
sedentară, să trăiască fericit în căminul conjugal, pe care 
nici o ispită nu-l va mai face să-l părăsească. Se înşela sau 
avea dreptate? 

Avea el să primească o bună şi temeinică lecţie care să-i 
folosească? Să lăsăm viitorului grija de a răspunde. 

Pe scurt, Godfrey era încântat. 

Neliniştită, fără să lase să se vadă acest lucru, Phina se 
resemna la această ucenicie. 

Profesorul Tartelett, atât de sigur de obicei pe picioarele 
sale, hârşit în echilibristica dansului, îşi pierduse obişnuitul 
aplomb şi în zadar căuta să şi-l mai regăsească. Se clătina 
chiar şi pe parchetul camerei sale, ca şi când s-ar fi aflat pe 
podeaua unei cabine, agitată de ruliu sau de legănarea 
vaporului. 

Cât despre William W. Kolderup, odată hotărârea luată, 
devenise mai puţin comunicativ, mai ales cu nepotul său. 
Buzele strânse, ochii pe jumătate ascunşi pe după pleoape 
arătau că o idee fixă încolţise în această minte, frământată 
de obicei de complicate speculaţii comerciale. 

— Ah, vrei să călătoreşti, murmura el câteodată, să 
călătoreşti în 'loc să te căsătoreşti, în loc să stai acasă, să fii 
pur şi simplu fericit! Ei bine, ai să călătoreşti! 

Începură numaidecât pregătirile. 

Mai întâi trebuia abordată, discutată şi în sfârşit rezolvată 
problema itinerariului. Să meargă Godfrey spre sud, est sau 
vest? în primul rând asta trebuia hotărât. 

Dacă începea cu drumurile din sud, societatea Panama to 
California and British Columbia, apoi societatea Pachet 
Shouthampton, Rio-Janeiro s-ar angaja să-l ducă în Europa. 

Dacă o lua prin est, marele drum de fier al Pacificului 
putea să-l ducă în câteva zile la New York, şi de acolo liniile 
Cunard, Inman, White-Star, Hamburg-American sau 


Transatlanticul francez aveau să-l transporte pe litoralul 
Lumii Vechi. 

Dacă voia să meargă în vest, cu Steam Transoceanic 
Golden Age i-ar fi fost uşor să ajungă la Melbourne, apoi la 
istmul de Suez, cu vapoarele societăţii Peninsular Oriental 
Steam Co. 

Mijloacele de transport nu lipseau şi,datorită concordanţei 
lor matematice,înconjurul lumii nu mai era decât o simplă 
plimbare de turist. 

Dar nepotul moştenitor al nababului din Frisco nu astfel 
trebuia să călătorească. 

Nu! Pentru necesităţile comerţului său, William W. 
Kolderup poseda o întreagă flotă de vase cu pânze şi cu 
aburi. 

Hotări deci ca unul din vapoarele sale să fie pus la 
dispoziţia tânărului Godfrey Morgan, ca şi cum ar fi fost 
vorba de un prinţ de sânge călătorind pentru plăcerea sa, 
pe cheltuiala supuşilor tatălui său. 

Din ordinul său, Dream, un steamer solid de şase sute de 
tone şi cu o forţă de două sute cai putere, începu îndată să 
se echipeze. Urma să fie comandat de către căpitanul 
Turcotte, un lup de mare care cutreierase deja toate 
oceanele, pe toate latitudinile. 

Marinar priceput şi îndrăzneţ, acest obişnuit ai furtunilor, 
taifunelor şi cicloanelor număra la activul său patruzeci de 
ani de navigaţie la cei cincizeci pe care îi avea. 

Să lase corabia în derivă sau să ţină piept uraganului, nu 
era decât un joc pentru acest matelot care nu încercase 
niciodată decât „rău de pământ", atunci când corabia 
poposea la țărm. Tot de la această existenţă, neîncetat 
zgâlţâită pe o punte de vas, păstrase obişnuinţa de a se 
legăna tot timpul de la stânga spre dreapta, înainte, înapoi: 
avea ticul ruliului şi al tangajului. 

Un secund, un mecanic, patru fochişti, doisprezece 
mateloţi trebuiau să formeze echipajul steamerului Dream 
care, dacă se mul- [tumea să facă opt mile pe oră, nu 


însemna că este mai puţin înzestrat cu excelente calităţi 
nautice. Că nu ar fi avut o viteză destul de mare ca să taie 
valurile, când marea era agitată, fie! Dar, la rândul lor, 
valurile nu-i treceau pe deasupra, avantaj care 
compensează foarte bine mediocritatea vitezei, mai ales 
atunci când nu eşti cât de cât grăbit. 

De altfel, Dream era echipat ca o goeletă, şi, pe un vânt 
favorabil, cu cei cinci sute de yarzil pătraţi de pânză, putea 
uşor să facă să crească puterea aburilor. 

Nu trebuie să credem totuşi că voiajul întreprins de 
Dream intenţiona să fie numai un voiaj de plăcere. 

William W. Kolderup era un om mult prea practic pentru a 
nu căuta să tragă folos dintr-un parcurs de cincisprezece 
sau şasesprezece mii de leghe, prin toate mările de pe glob. 

Este adevărat, corabia sa trebuia să plece fără 
încărcătură, dar îi era uşor să se păstreze în bune condiţii 
de plutire umplându-şi „water-balast'-urile2, care ar fi 
putut să o scufunde în apă până la nivelul punţii dacă ar fi 
fost necesar. 

1 Unitate cie măsură engleză, echivalentă cu 0,914 m. 

2 Compartimente care pot fi umplute cu apă atunci când 
corabia este neîncărcată. 

De asemenea, Dream avea de gând de a lua pe drum o 
încărcătură şi să viziteze diverse reprezentanţe ale 
bogatului negustor. S-ar duce astfel de la o sucursală la 
alta. Nu vă fie teamă, căpitanului Turcotte nu avea să-i fie 
deloc greu să-şi scoată cheltuielile de drum. Fanteziile lui 
Godfrey Morgan nu aveau să coste nici un dolar finanţele 
unchiului! Aşa procedează firmele serioase de comerţ. 

Toate acestea au fost hotărâte în lungi convorbiri foarte 
secrete, pe care William W. Kolderup şi căpitanul Turcotte 
le-au avut împreună. 

Dar se părea că reglementarea acestei afaceri, atât de 
simple totuşi, nu mergea prea uşor, deoarece căpitanul 
trebui să facă nenumărate vizite în biroul negustorului. 


Când ieşea de acolo, unii mai ageri decât obişnuiţii casei 
ar fi observat că avea o expresie ciudată, că părul îi era ca 
zburlit de vânt, ca şi cum ar fi fost răscolit de o mână 
nervoasă, în sfârşit, că întreaga sa persoană se legăna mai 
tare ca de obicei. 

Se puteau auzi de asemenea izbucniri ciudate de glasuri 
care arătau că întrevederile nu se petreceau fără ciocniri. 

Căci căpitanul Turcotte, cu felul lui de? vorbi deschis, ştia 
foarte bine să-l înfrunte pe William W. Kolderup care îl 
iubea şi stima destul ca să-i permită să îl contrazică. 

În sfârşit, păru că totul se aranjează. Care din ei, William 
W. Kolderup sau Turcotte, cedase? N-aş îndrăzni să mă 
pronunţ, necunoscând nici măcar obiectul discuţiilor lor. 
Dar aş fi mai curând de părere că avusese câştig de cauză 
căpitanul. 

Orice ar fi fost, după opt zile de discuţii, se păru că 
negustorul şi marinarul au căzut de acord; dar Turcotte nu 
înceta să bombăne printre dinţi: „Să mă ia cinci sute de mii 
de draci, dacă mă aşteptam ca eu, Turcotte, să fac o 
asemenea treabă". 

În acest timp echiparea steamerului Dream înainta rapid 
şi căpitanul său nu pierdea din vedere nimic pentru a fi 
gata să plece pe mare în prima jumătate a lunii iunie. Vasul 
fusese renovat şi carena lui vopsită proaspăt cu miniu 
contrasta puternic, prin roşul ei aprins, cu părţile negre 
scufundate în apă. 

În portul San Francisco vin un mare număr de vase de 
toate felurile şi de toate naţionalităţile. Aşa că de mulţi ani 
cheiurile oraşului, îndeobşte construite pe litoral, nu ar fi 
fost suficiente pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor, 
dacă inginerii nu ar fi izbutit să construiască mai multe 
cheiuri artificiale. 

Stâlpi mari de brad roşu fuseseră împlântaţi în apă, iar 
câteva mile pătrate de scânduri îi acoperiseră ca nişte largi 
platforme. Se lua o parte din golf, dar golful era imens. 


Se obţinuseră astfel adevărate cale de descărcare, pline 
de macarale şi de baloturi, lingă care steamere de pe cele 
două oceane, vase mai mici de pe râurile californiene, 
clippere 1 din toate ţările, vase de cursă mică navigând 
numai pe coasta americană puteau să se rânduiască într-o 
ordine perfectă, fără să se strivească unele pe altele. 

Tocmai de unul din aceste cheiuri artificiale, la 
extremitatea străzii Warf-Mission, după trecerea prin 
bazinul de revizuire, fusese legat la țărm steamerul Dream. 

Nimic nu fusese pierdut din vedere pentru ca steamerul 
Dream, pregătit pentru călătoria lui Godfrey, să poată 
naviga în cele mai bune condiţii. Aprovizionare, amenajare, 
totul fusese studiat minuţios. 

Utilarea era în perfectă ordine, cazanul verificat, maşina 
elicei excelentă. Se luă pe corabie, pentru necesităţile 
vasului şi pentru a înlesni legătura cu pământul, chiar şi o 
şalupă cu aburi, rapidă, care nu se putea scufunda şi care 
urma să fie de un mare folos în timpul călătoriei. 

În sfârşit, pe scurt, totul era gata la data de 10 iunie. Nu 
mai rămăsese decât să plece pe mare. Oamenii îmbarcaţi de 
căpitanul Turcotte pentru mânuirea pânzelor sau pentru 
sala maşinilor erau toţi unul şi unul şi greu s-ar fi găsit pe 
acolo alţii mai buni. 

Un adevărat stoc de animale vii: aguti,2 oi, capre, cocoşi, 
găini etc. erau parcate în spaţiul dintre cele două punți; 
necesităţile materiale erau printre altele asigurate de un 
anumit număr de conserve de cele mai bune mărci. 

Cât despre itinerariul pe care trebuia să-l urmeze Dream, 
a fost fără îndoială obiectul unei lungi consfătuiri, pe care 
William W. Kolderup şi căpitanul său au avut-o împreună. 

Tot ceea ce s-a ştiut a fost că primul punct de oprire 
trebuia să fie pe lângă Auckland, capitala Noii-Zeelande, în 
afară de cazul că nevoia de cărbuni, ivită din pricina 
vânturilor puternice şi de durată, i-ar fi obligat să se 
aprovizioneze din nou, fie într-unui din arhipelagurile 
Pacificului, fie într-unui din porturile Chinei. 


Toate aceste amănunte îl interesau de altfel prea puţin pe 
Godfrey, de vreme ce pleca pe mare, şi deloc pe Tartelett, a 
cărui 

1 Clipper - corabie mică eu pânze, construită în asemenea 
iei încât să aibă viteză mare. 

2 Rozător din America de Sud. 

tulburare de spirit creştea din zi în zi, la gândul 
eventualelor întâmplări ale călătoriei cu vaporul. 

Nu mai rămăsese de îndeplinit decât o formalitate: aceea a 
fotografiilor. 

Un logodnic nu poate pleca decent pentru o lungă 
călătorie în jurul lumii fără să ia cu el chipul celei pe care o 
iubeşte şi, în acelaşi timp, fără să i-l lase pe allui. 

Deci Godfrey, în costum de turist, se dădu pe mâna 
fotografului din Montgomery-Street - Stephenson et Co. - şi 
Phina, în rochie de după-amiază, încredința de asemenea 
soarelui grija de a fixa pe placa pricepuţilor operatori 
trăsăturile ei fermecătoare, dar puţin cam întristate. 

Era şi ăsta un fel de a călători împreună. 

Portretul Phinei îşi avea, aşa cum se cuvenea, locul în 
cabina lui Godfrey; acela al lui Godfrey, în camera tinerei 
fete. 

Cât despre Tartelett, care nu era logodit şi nici nu se 
gândea să fie, crezu totuşi potrivit ca şi imaginea lui să fie 
încredinţată sensibilităţii hârtiei fotografice. 

Dar oricare ar fi fost talentele fotografilor, ei nu putură să 
obţină copii satisfăcătoare. 

Prea puţin clar, clişeul nu a izbutit să fie cu nici un chip 
altceva decât o ceaţă confuză în care ar fi fost cu neputinţă 
să-l recunoşti pe profesorul de dans şi ţinută. 

Asta din cauză că, orice ar fi făcut, clientul nu se putea 
împiedica să nu mişte, în ciuda recomandărilor folosite în 
toate atelierele consacrate operaţiilor de acest gen. 

S-au încercat alte mijloace rapide - fotografii instantanee. 
Imposibil. Tartelett se clătina anticipat, exact ca şi căpitanul 
corăbiei Dream. 


A trebuit să se renunţe la păstrarea trăsăturilor acestui 
bărbat remarcabil. 

Q ireparabilă nenorocire pentru posteritate dacă - dar mai 
bine să nu ne gândim! - crezând că nu pleacă decât în 
Lumea Nouă, Iartelett ar fi plecat pe lumea cealaltă, din 
care nu te mai întorci. 

La 9 iunie erau gata. Dream nu avea decât să pornească. 
Documentele sale, frahtul, contractul, poliţa de asigurare 
erau în regulă şi, cu două zile mai înainte, agentul maritim 
al firmei Kolderup trimisese ultimele semnături. 

În acea zi, la locuinţa din Montgomery-Street se dădu o 
mare masă de adio. Se bău pentru fericita călătorie a lui 
Godfrey şi pentru grabnica sa întoarcere. 

Steamerul se îndepărtă. 

Godfrey era destui de înduioşat şi nu încerca să ascundă 
deloc acest lucru. Phina se arătă mai tare decât el. Cât 
despre 'Iartelett, el îşi înecă spaimele în câteva pahare de 
şampanie, al căror efect se prelungi până în clipa plecării. 
Era cât pe ce să-şi uite vioara de buzunar, care îi fu adusă 
în momentul când se dezlegau odgoanele corăbiei Dream. 

Ultimul rămas bun se luă pe vas, ultimele strângeri de 
mână se schimbară pe dunetă; apoi maşina, cu câteva 
turaţii de elice, făcu ca steamerul să iasă în larg. 

— Adio, Phina! 

— Adio, Godfrey! 

— Cerul să vă căâlăuzească! spuse unchiul. 

— Şi mai ales să ne aducă înapoi, murmură profesorul 
Tartelett. 

— Şi nu uita niciodată, Godfrey, adăugă William W. 
Kolderup, deviza pe care Dream o are înscrisă pe panoul 
din spate: 

Confide, recte agens.] 

— Niciodată, unchiule Will! Adio, Phina! 

— Adio, Godfrey! 

Steamerul se îndepărtă, batistele fluturară atât timp cât se 
mai vedea de pe chei şi chiar puţin după asta. 


În curând Dream străbătea golful San Francisco, cel mai 
mare din lume, apoi depăşea îngustul canal al Golden-Gate- 
ului şi despica cu etrava sa apele Pacificului: era ca şi când 
această „poartă de aur" s-ar fi închis în urma lui. 

Capitolul VI. 

IN CARE CITITORUL ESTE INVITAT SA FACĂ 
CUNOŞTINŢA CU UN NOU PERSONAJ. 

Călătoria începuse. Să recunoaştem cu toţii că nu aceasta 
era dificultatea. Aşa cum adesea repeta, cu o incontestabilă 
logică, profesorul Tartelett: „O călătorie începe 
întotdeauna! Dar unde şi cum se sfârşeşte, aceasta este mai 
important!" 

Cabina ocupată de Godfrey se deschidea în fundul dunetei 
lui Dream, spre careul din spate care servea de sală de 
mese. 

1 Să ai încredere, comportându-te corect! (în limba latină 
în text.) 

Tânărul nostru călător era cât se poate de bine instalat. 
Alesese pentru fotografia Phinei cel mai bun loc, pe cel mai 
bine luminat panou din camera sa. 

O cuşetă pentru dormit, un lavoar pentru toaletă, câteva 
dulapuri pentru hainele şi rufăria sa, o masă de lucru, un 
fotoliu în care să se aşeze - ce i-ar fi trebuit mai mult 
acestui călător de douăzeci şi doi de ani? 

În aceste condiţii ar fi făcut de douăzeci de ori înconjurul 
lumii. Nu era el la vârsta acelei filosofii practice pe care o 
dau sănătatea de fier şi buna dispoziţie? 

Ah, tinerilor. călătoriţi dacă puteţi, şi dacă nu puteţi. 
călătoriţi totuşi! 

În ce-l priveşte, Tartelett nu mai era bine dispus. 

Cabina lui, alături de cea a elevului său, îi părea mult prea 
strimtă, cuşeta mult prea tare, suprafaţa de şase yarzi pe 
care o ocupa era mult prea insuficientă pentru ca să-şi 
poată repeta acolo paşii săi de dans. 

Călătorul din el nu-l va anula deci pe profesorul de dans şi 
de ţinută? Nu! (Asta îi era în sânge şi eând lui Tartelett îi va 


veni ceasul să se culce pentru somnul din urmă, picioarele i 
se vor afla tot drepte, călcâiele apropiate, în „poziţia întâi." 

Mesele urmau să se ia în comun, ceea ce se şi făcu - 
Godfrey şi Tartelett unul în faţa celuilalt, căpitanul şi 
secundul ocupând fiecare câte un capăt al „mesei de ruliu". 
Această înspăimântătoare denumire „masă de ruliu" lăsa 
deja să se înţeleagă că locul profesorului va fi foarte adesea 
gol! 

La plecare, în această frumoasă dimineaţă de iunie, adia o 
uşoară briză dinspre nord-est. 

Căpitanul Turcotte putuse să potrivească în aşa fel pânzele 
încât să mărească viteza şi Dream, plutind bine sprijinit, 
aproape cu totul ieşit din apă, nu se legăna prea tare dintr- 
o parte în alta. 

În afară de asta, valul venindu-i din spate, tangajul nu-l 
solicita peste măsură. 

Această plutire nu era dintre acelea care schimbă 
chipurile călătorilor făcând nasul mai ascuţit, ochii adânciţi, 
fruntea lividă, obrajii fără culoare. Era deci suportabilă. 

Se îndreptau direct către sud-vest, pe o mare frumoasă, 
abia încreţită; litoralul american nu întârziase să dispară 
dincolo de orizont. 

Timp de două zile nu se produse nici un incident de 
navigaţie, demn de a fi relatat. Dream îşi vedea de drum. 

Începutul acestei călătorii era deci favorabil, deşi 
căpitanul Turcotte lăsa să se vadă uneori o nelinişte pe care 
zadarnic încerca să o ascundă. în fiecare zi când soarele 
ajungea la meridian, consemna exact locul unde se afla 
corabia. Dar se putea observa că îndată după asta îşi lua 
secundul în cabină şi acolo rămâneau amândoi într-o 
convorbire secretă, ca şi când ar fi avut de discutat în 
vederea unor grave eventualităţi. Acest amănunt, fără 
îndoială, trecea neobservat de către Godfrey, care nu 
pricepea nimic din tainele navigaţiei, dar şeful echipajului şi 
câţiva marinari nu putură să nu fie surprinşi. 


Aceşti oameni de treabă fură cu atât mai uimiţi cu cât, 
chiar din prima săptămână, în timpul nopţii şi fără ca nimic 
să necesite această manevră, direcţia corăbiei fu simţitor 
modificată, ca ziua să fie din nou îndreptată. Acest fapt, 
explicabil cu o corabie cu pânze supusă variațiilor 
curenților atmosferici, nu putea fi însă justificat la un 
steamer care poate să urmeze linia marilor cercuri şi 
strânge pânzele când vântul nu-i este favorabil. 

La 12 iunie, dimineaţa, se produse la bord un incident cu 
totul neaşteptat. Căpitanul Turcotte, secundul său şi 
Godfrey tocmai voiau să se aşeze la masă, când de pe punte 
se auzi un zgomot neobişnuit. Aproape imediat şeful 
echipajului, împingând uşa, apăru în pragul careului. 

— Căpitane, spuse el. 

— Ce s-a întâmplat? răspunse repede Turcotte, ca un 
marinar care este tot timpul în alarmă. 

— Este. un pasager! spuse şeful echipajului. 

— Un pasager?! 

— Un chinez pe care l-am descoperit din întâmplare în 
fundul calei. 

— în fundul calei?! strigă căpitanul Turcotte. Pe toţi dracii 
din Sacramenţo, aruncaţi-l în mare! 

— în regulă, răspunse şeful echipajului. 

În acest timp, căpitanul Turcotte se ridicase; apoi, urmat 
de Godfrey şi de secund, părăsi careul de pe dunetă şi se 
îndreptă spre capătul punţii din faţă a Dream-ului. 

Acolo, în adevăr, strâns ţinut, se zbătea în mâinile a doi- 
trei marinari, care nu-l scuteau de ghionturi, un chinez. 

Era un bărbat între treizeci şi cinci - patruzeci de ani, cu 
un chip inteligent, bine făcut, spân, dar puţin cam palid ca 
urmare a şederii de şasezeci de ore în fundul unei cale 
prost aerisite. 

Numai întâmplarea făcuse să fie descoperit în 
ascunzătoarea lui întunecată. 

Turcotte făcu numaidecât semn oamenilor lui să-i dea 
drumul nefericitului intrus. 


— Cine eşti? îl întrebă. 

— Un om! 

— Şi cum te cheamă? 

— Seng-Vu, răspunse chinezul, al cărui nume în limba lui 
natală înseamnă: „Care nu trăieşte". 

— Şi ce faci aici, la bord? 

— Navighez. răspunse liniştit Seng-Vu, dar pricinuindu-vă 
cât mai puţine necazuri. 

— într-adevăr, cât mai puţine necazuri! Şi te-ai ascuns în 
cală în clipa, plecării? 

— Aşa cum spuneţi, căpitane. 

— Cu scopul de a te reîntoarce gratis din America în 
China, din cealaltă parte a coastei Pacificului? 

— Dacă binevoiţi. 

— Şi dacă nu vreau, dacă te-aş ruga să te întorci înot în 
China? 

— Am să încerc, răspunse chinezul zâmbind, dar probabil 
o să mă duc la fund! 

— Ei bine, blestemăţiile, strigă căpitanul Turcotte, am să 
te învăţ eu să mai vrei să economiseşti cheltuielile de 
transport! 

Şi căpitanul Turcotte, mult mai înfuriat decât ar fi cerut-o 
împrejurările, şi-ar fi pus în aplicare ameninţarea dacă nu 
ar fi intervenit Godfrey. 

— Căpitane, spuse el, dacă acest biet om a socotit potrivit 
să lipsească San Francisco de prezenţa lui, haide! O să-l 
lăsăm în trecere pe coasta Shangai-ului şi o să uităm de 
asta. 

Nu avem nici un motiv să o ascundem - Seng-Vu făcea 
parte dintr-una din acele trupe de teatru care reprezintă 
piese chinezeşti pe scena teatrului francez din San 
Francisco, în care el deţinea rolul de prim-comic. 

Odată încheiată stagiunea, realizând poate mai mult 
succes decât bani, a vrut să se reîntoarcă în patrie. De 
aceea, cu totul şi cu totul la întâmplare, se strecurase pe 
furiş în cala Dream-uhii. 


Înarmat cu provizii, spera să facă această călătorie de 
câteva săptămâni incognito; apoi să debarce într-un loc de 
pe coasta chineză, aşa cum se îmbarcase, fără a fi văzut. 

La urma urmei, era posibil. Pentru asta nu trebuia 
numaidecât să fie executat. Godfrey avea deci dreptate să 
intervină în favoarea intrusului şi căpitanul Turcotte, care 
voise să pară mai rău decât era în realitate, renunţă fără 
prea mare părere de rău să-l arunce pe Seng-Vu peste 
bord, să se bălăcească în apele-Pacificului. 

Seng-Vu nu se întoarse deci în ascunzătoarea lui din 
fundul vaporului, dar prezenţa sa nu avea să fie 
supărătoare. Flegmatic, metodic, puţin comunicativ, îi evita 
cu grijă pe marinari; se hrănea din proviziile pe care şi le 
luase. De fapt, era destul de slab pentru ca greutatea sa, 
adăugată încărcăturii steamerului, să nu mărească prea 
simţitor cheltuielile de navigaţie ale Dream-ulm. Dacă Seng- 
Vu traversa gratuit oceanul, cu siguranţă că această 
călătorie a lui nu avea să coste nici un cent casieria lui 
William W. Kolderup. 

Totuşi prezenţa sa la bord aduse pe buzele căpitanului 
Turcotte o reflecţie al cărei sens special, ciudat, numai 
secundul, fără îndoială, o înţelese. 

— Acest afurisit de intrus o să ne cam stingherească atunci 
când va trebui. în definitiv, cu atât mai rău pentru el! 

— De ce s-a îmbarcat fraudulos pe Dream? răspunse 
secundul. 

— Ca să meargă la Shangai, fără doar şi poate! replică 
Turcotte. Să-lia dracul! 

CAPITOLUL VII. 

IN CARE VOM VEDEA CA WILLIAM W. KOLDERUP POATE 
CA NU A FĂCUT RÂU CA ŞI-A ASIGURAT CORABIA în zilele 
următoare, 13, 14 şi 15 iunie, barometrul cobori încet, dar 
continuu, fără întrerupere, ceea ce indica o tendinţă a 
vremii de a se menţine sub variabil, între ploaie sau vânt şi 
furtună. Briza se răcori simţitor pe măsură ce înaintau spre 
sud-vest. Dream avea vântul în faţă; trebuia să înfrunte 


valuri destul de puternice care îl izbeau la prova. Pânzele 
fură deci strinse în tecile lor şi trebui să se meargă cu 
elicea, dar cu o presiune potrivită pentru a evita vreo 
neplăcere. 

Godfrey suporta foarte bine aceste încercări ale tangajului 
şi ruliului, fără să-şi piardă nici un singur minut buna 
dispoziţie. Era evident că acest băiat de treabă iubea 
marea. 

Dar 'Tartelett nu o iubea şi ea îi plătea cu aceeaşi monedă. 
Trebuia să-l vezi pe nefericitul profesor de dans şi ţinută 
nemaiţinându-se pe picioare, dansând împotriva tuturor 
regulilor artei. îi era cu neputinţă să rămână în cabină, în 
timpul acelor scuturături care zgâlţâiau steamerul până în 
străfunduri. 

— Aer! Aer! suspina el. 

Aşa că nici nu mai părăsea puntea. O zguduire de ruliu, şi 
era aruncat dintr-o parte în alta. Un tangaj, şi era proiectat 
înainte, chit că aproape imediat era din nou proiectat 
înapoi. Se sprijinea de balustradă, se agăța de frânghii, lua 
atitudini cu totul condamnate de principiile coregrafiei 
moderne! Ah! De ce nu putea el să se înalțe ca un balon în 
aer, să scape de denivelările acestei podele mişcătoare! Un 
dansator dintre strămoşii săi spunea că dacă ar consimţi să 
mai pună piciorul pe scenă, ar fi numai pentru a nu-şi umili 
camarazii. El, Tartelett, ar fi vrut să nu mai apară niciodată 
pe această punte pe care părea că tangajul o târăşte în 
prăpastie. 

Ce idee pe bogătaşul William W. Kolderup să-l trimită 
acolo! 

— O să dureze mult timpul ăsta mizerabil? îl întreba el, de 
douăzeci de ori pe zi, pe căpitanul Turcotte. 

— Hm, barometrul nu-i prea mulţumitor! răspundea 
invariabil căpitanul, încruntând sprâncenele. 

— O să ajungem curând? 

— în curând, domnule Tartelett! Hm. în curând. Mai 
trebuie încă timp ca să ajungem. 


— Şi ăsta se numeşte ocean Pacific! repeta nefericitul între 
două sughiţuri şi două clătinături. 

În afară'de asta vom spune că profesorul Tartelett suferea 
nu numai de rău de mare, dar că îl năpădea şi frica văzând 
acele uriaşe valuri înspumate care se spărgeau cu zgomot 
la înălţimea pavilionului lui Dream, auzind supapele, 
deschise de şocuri violente, lăsând să ţâşnească aburi prin 
ţevile de eşapament, simțind steamerul aruncat de colo-colo 
ca un dop de plută pe aceşti munţi de apă. 

— Nu, este imposibil să nu se răstoarne! repeta el fixându- 
şi elevul cu o privire fără viaţă. 

— Fii calm, Tartelett! răspundea Godfrey. O corabie este 
făcută ca să plutească, ce dracu! Sunt toate motivele pentru 
asta. 

— Eu îţi spun că nu sunt! 

Şi cu această convingere, profesorul îşi puse colacul de 
salvare, îl purta zi şi noapte, bine strâns pe piept. Nu ai fi 
putut să-l faci să-l lase, nici să-i fi dat aur. Ori de câte ori 
marea îi dădea o clipă de răgaz, îl umfla din nou suflând cât 
putea. De fapt, i se părea că niciodată nu este suficient de 
umflat! 

Cerem îngăduinţă pentru spaimele lui Tartelett. Pentru 
cine nu este obişnuit cu marea, dezlănţuirile ei au darul de 
a pricinui o oarecare spaimă, şi se ştie că acest călător fără 
voie nu se aventurase până atunci nici chiar pe apele 
liniştite ale golfului San Francisco. Deci rău de mare la 
bordul unei corăbii pe timpul unui vânt puternic, groază la 
vederea valurilor care izbesc - putem să-i trecem cu 
vederea acest lucru. 

De altfel, timpul devenea din ce în ce mai rău, amenințând 
steamerul cu o apropiată furtună pe care semafoarele, dacă 
Dream ar fi fost în apropierea litoralului, i-ar fi semnalizat- 
0. 

Dacă în timpul zilei corabia era*zgâlţâită groaznic, dacă 
nu mergea decât cu o foarte redusă viteză, ca să evite vreo 
stricăciune la maşini, se întâmpla totuşi ca în marile 


denivelări ale păturilor lichide, rând pe rând, elicea să se 
scufunde sau să se înalte la suprafaţă. De aici, formidabilele 
bătăi ale paletelor sale în apele mai adânci sau învârtirea 
lor înnebunită deasupra liniei de plutire, care putea să 
compromită rezistenţa sistemului de maşini. Se auzeau 
atunci nişte bubuituri surde care se produceau sub partea 
din spate a corăbiei şi pistoanele se ambalau cu o viteză pe 
care mecanicul cu mare greutate o putea stăpâni. 

La un moment dat, totuşi, Godfrey observă un fenomen a 
cărui cauză nu o putu desluşi la început; adică, în timpul 
nopţii zgâlţâielile steamerului erau infinit mai puţin grozave 
ca în timpul zilei. Trebuia oare să tragă concluzia că atunci 
tăria vântului slăbea, că după apusul soarelui intervenea o 
oarecare acalmie? 

Acest lucru fu atât de evident, încât în noaptea de 21 spre 
22 iunie vru să-şi dea seama de cele ce se întâmplau. 
Hotărât, ziua fusese cu deosebire rea, vântul devenise rece 
şi nu părea că în timpul nopţii marea,atât de capricioasă, 
biciuită timp de nesfârşite ceasuri, s-ar potoli. 

Godfrey se sculă deci către miezul nopţii, se îmbrăcă 
călduros şi urcă pe punte. Marinarul de cart veghea în faţă. 
Căpitanul Turcotte era pe pasarelă. Violenţa vântului nu 
scăzuse deloc. Cu toate acestea, izbitura valurilor, care ar fi 
trebuit să taie etrava Dream-ului, slăbise foarte mult. Dar 
ridicând ochii către gura coşului învăluit de fum negru, 
Godfrey observă că acest fum în loc să zboare din faţă 
înapoi, se ducea, dimpotrivă, din spate către faţă şi urma 
aceeaşi direcţie ca şi corabia. 

„Vântul s-a schimbat deci?" îşi spuse el. 

Şi foarte fericit de această schimbare, se urcă pe pasarelă, 
apoi, apropiindu-se de căpitan: 

— Căpitane! spuse el. 

Acesta. înfăşurat în mantaua lui cu glugă impermeabilă, 
nu-l auzise vehind şi mai întâi nu putu să-şi ascundă o 
tresărire de nemulţumire văzându-l lângă el. 


— Dumneavoastră, domnule Godfrey, dumneavoastră. pe 
pasarelă? 

— Eu, căpitane, şi vreau să te întreb. 

— Ce? răspunse repede căpitanul Turcotte. 

— Dacă nu cumva s-a schimbat vântul? 

— Nu, domnule Godfrey. şi mi-e teamă din nefericire să nu 
se transforme în furtună! 

— Cu toate astea acum mergem cu vântul în spate. 

— Vântul în spate, în adevăr. vântul în spate! repetă 
căpitanul, evident descumpănit de această observaţie. Dar 
fără voia mea! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că, pentru a nu compromite securitatea 
vasului, a trebuit să fac o întoarcere completă şi să fug din 
calea furtunii. 

— Iată ceva care o să ne pricinuiască întârzieri 
regretabile! spuse Godfrey. 

— Foarte regretabile, într-adevăr, spuse căpitanul 
Turcotte. îndată ce se va lumina însă, dacă marea se va 
linişti cât de cât, o să profit ca să-mi reiau drumul spre vest. 
Vă rog deci, domnule Godfrey, să vă întoarceţi în cabina 
dumneavoastră, credeţi-mă, încercaţi să dormiţi pe când 
noi o să ne luăm la întrecere cu marea. O să fiţi mai puţin 
scuturat! 

Godfrey făcu un semn afirmativ şi aruncă o ultimă privire 
neliniştită norilor joşi care alergau cu o viteză foarte mare; 
apoi, părăsind pasarela, reintră în cabina sa unde nu 
întârzie să-şi reia somnul întrerupt. 

A doua zi dimineaţă, la 22 iunie, aşa cum spusese 
căpitanul Turcotte, cu toate că vântul nu prea scăzuse, 
Dream revenise la direcţia cea bună. 

Această navigare, ziua către vest, noaptea către est, mai 
dură încă patruzeci şi opt de ore. Dar barometrul parcă ar 
fi vrut să urce, oscilaţiile sale deveneau mai puţin frecvente; 
era de presupus că acest timp rău avea să ia sfârşit odată 
cu vântul care începuse să-şi schimbe direcţia către nord. 


Ceea ce în adevăr se şi întâmplă. 

Astfel că la 25 iunie, către ora 8 dimineaţa, când Godfrey 
se urcă pe punte, o drăguță briză din nord-est măturase 
norii; razele soarelui, jucând pe greement, făceau să 
sclipească toate reliefurile punţii. 

Marea, de un verde adânc, lovită în plin de lumina 
radioasă, strălucea pe o largă întindere. 

Vântul nu mai bătea decât în rafale sprintene, care tiveau 
crestele valurilor cu o spumă uşoară, şi ca urmare fură 
întinse pânzele de jos. 

La drept vorbind, marea nici nu se mai ridica în valuri 
adevărate, ci doar în lungi ondulaţii care legănau uşurel 
steamerul. 

Ondulaţii sau valuri, pentru profesorul Tartelett era 
totuna, căci era la fel de bolnav când „valul era prea moale" 
ca şi atunci când „era prea tare". 

Rămânea deci acolo, pe jumătate culcat pe punte, cu gura 
întredeschisă ca un crap care îşi dă sufletul pe uscat. 

Pe dunetă, secundul, cu telescopul la ochi, privea în 
direcţia nord-est. Godfrey se apropie de el. 

— Ei bine, domnule, îi spuse el vesel, astăzi este puţin mai 
bine ca ieri! 

— Da, domnule Godfrey, răspunse secundul. Acum ne 
aflăm în apă liniştită. 

— Şi Dream a revenit pe drumul cel bun? 

— încă nu. 

— încă nu? Şi de ce? 

— Fiindcă a fost evident aruncat în timpul acestei ultime 
furtuni către nord-vest şi trebuie să-i calculăm acum poziţia 
exactă. Dar iată un soare frumos. Un orizont perfect curat. 
Când se va înălța, la amiază, o să putem avea o bună 
vizibilitate şi căpitanul o să ne indice drumul. 

— Dar unde este căpitanul? întrebă Godfrey. 

— A părăsit vasul. 

— Părăsit vasul?! 


— Da! Oamenilor noştri de cart li s-a părut că zăresc la 
est, pe spuma mării, câteva stânci care nu apar pe harta 
bordului. Şalupa cu aburi a fost deci echipată şi, urmat de 
şeful echipajului şi trei marinari, căpitanul Turcotte a plecat 
în recunoaştere. 

— De mult timp? 

— De aproape o oră şi jumătate. 

— Ah! spuse Godfrey. îmi pare rău că nu am fost prevenit. 
Mi-ar fi făcut mare plăcere să-l întovărăşesc. 

— Dormeaţi, domnule, răspunse secundul, şi căpitanul nu 
a vrut să vă trezească. 

— îmi pare rău; dar, spune-mi, în ce direcţie a pornit 
şalupa? 

— Pe acolo, răspunse secundul, în direcţia suportului 
ancorei, de la tribord către nord-est. 

— Şi cu ocheanul o putem zări? 

— Nu, este încă prea departe. 

— Dar nu poate să mai întârzie mult? 

— Nu poate să întârzie, răspunse secundul, deoarece 
căpitanul ţine să calculeze chiar el poziţia vasului şi pentru 
asta trebuie să se întoarcă înainte de prânz. 

După acest răspuns, Godfrey, care ceruse să i se aducă 
luneta marină, <se duse de se aşeză la capătul punţii din 
faţă. Voia să pândească întoarcerea şalupei. 

Cât despre această recunoaştere în care plecase căpitanul 
Turcotte, ea nu-l putea mira. Era firesc ca Dream să nu se 
aventureze pe o mare în care fuseseră semnalate stânci. 

Trecură două ore. Abia pe la ora zece şi jumătate începu 
să se desprindă deasupra orizontului, ca o linie, o pală de 
fum subţire. Era, nu încăpea îndoială, şalupa cu aburi care, 
după ce îşi terminase recunoaşterea, se întorcea la bord. 
Lui Godfrey îi plăcu să o urmărească prin lunetă. O văzu 
conturându-se puţin câte puţin, cu silueta din ce în ce mai 
clară, înălțându-se deasupra mării, zugrăvindu-şi mai precis 
pe fondul limpede al orizontului fumul amestecat cu câteva 
valuri de abur. Era o ambarcaţiune minunată, de mare 


viteză, şi, cum mergea cu toată presiunea, în curând putu fi 
văzută cu ochiul liber: către ora unsprezece se zărea în faţa 
ei norul de stropi pe care îl ridica etrava, iar în urmă o dâră 
lungă de spumă, care se lăţea precum coada unei comete. 

La orele unsprezece şi un sfert, căpitanul Turcotte acosta 
şi sărea pe puntea Dream-uhii. 

— Ei bine,căpitane, ce-i nou? întrebă Godfrey care veni să- 
i stringa mina. 

— Ah, bună ziua, domnule Godfrey. 

— Ce-i cu stâncile? 

— A fost numai o părere, răspunse căpitanul Turcotte. N- 
am văzut nimic suspect. Oamenii noştri s-au înşelat. în ce 
mă priveşte, m-aş fi mirat! 

— Atunci pornim? spuse Godfrey. 

— Da, o să pornim; dar mai înainte de asta trebuie să 
calculez poziţia corăbiei. 

— Daţi ordin să se îmbarce şalupa? întrebă secundul. 

— Nu, răspunse căpitanul, o să ne mai folosească. 
Remorcaţi-o! 

Ordinele căpitanului fură executate şi şalupa, lăsată sub 
presiune, fu remorcată de vas. 

Trei sferturi de oră după asta, căpitanul Turcotte, cu 
sextantul în mână, calculă înălţimea soarelui şi, odată acest 
lucru stabilit, indică drumul pe care trebuiau să-l urmeze. 
Toate astea fiind rezolvate, după ce aruncă o ultimă privire 
orizontului, îşi chemă secundul, îl luă în cabina lui şi acolo 
amândoi discutară destul de mult timp. 

Ziua fu foarte frumoasă. Dream putu să înainteze repede 
fără ajutorul pânzelor, pe care trebuiră să le strângă. Vântul 
era foarte slab şi, cu viteza dată de maşini, nu ar fi avut 
destulă putere să le umfle. 

Godfrey era deosebit de bucuros. Navigarea aceasta pe o 
mare calmă, sub un soare minunat, ce putea fi mai plăcut, 
ce putea să dea mai mult avânt gândului, mai multă 
mulţumire sufletului! Şi cu toate acestea, abia dacă în 
aceste împrejurări favorabile profesorul Tartelett izbutea să 


se învioreze puţin. Dacă marea nu-i mai inspira nelinişti 
imediate, persoana sa fizică nu izbutea să reacționeze 
deloc. încercă să mănânce, dar fără gust, nici poftă. Godfrey 
caută să-l convingă să-şi scoată acea centură de salvare 
care-i strângea pieptul; refuză categoric. Tot acest 
ansamblu de lemn şi fier, care se numeşte vas, nu risca oare 
să se desfacă dintr-o clipă într-alta? 

Veni seara. Pluteau aburi groşi, fără să coboare până la 
nivelul mării. 

După timpul frumos de peste zi, noaptea avea să fie mult 
mai întunecoasă decât s-ar fi bănuit. 

De fapt, prin aceste părţi, a căror poziţie exactă căpitanul 
Turcotte o consemnase în hârtiile sale, nu era de temut nici 
o primejdie; dar oricând sunt posibile ciocniri şi trebuie să 
te temi de ele în timpul nopţilor cu ceaţă. 

Aşa că, după apusul soarelui, fură aprinse felinarele de 
bord; cel alb fu ridicat în vârful catargului din faţă şi 
focurile de poziţie, verde la dreapta, roşu la stânga, 
străluciră pe cabluri. 

Dacă cumva Dream s-ar fi ciocnit de ceva, cel pwiţin nu ar 
fi fost din vina lui, ceea ce, de altfel, este o slabă consolare. 
A te scufunda - chiar când nu ai nici o vină, tota te 
scufunda înseamnă. Şi dacă la bord careva ar fi făcut 
această reflecţie, desigur că Tartelett ar fi fost acela. 

În acest timp, onorabilul om, mereu rostogolindu-se, 
mereu legănându-se, se întorsese în cabină; Godfrey, şi el, 
într-a lui; unul cu certitudinea, celălalt numai cu speranţa 
să petreacă o noapte liniştită, Dream abia legănându-se pe 
valurile prelungi. 

După ce încredinţase cartul secundului, căpitanul Turcotte 
intră de asemenea sub dunetă, cu gândui să se odihnească 
câteva ceasuri. 

Totul era în regulă. Corabia putea naviga în perfectă 
siguranţă, fiindcă se părea că ceața nu avea de gând să se 
îngroaşe. 


După douăzeci de minute, Godfrey dormea şi insomnia lui 
Tartelett, care, aşa cum obişnuia, se culcase îmbrăcat, nu se 
mai făcea simțită decât prin suspine abia auzite. 

Deodată, trebuie să fi fost ora unu dimineaţa, Godfrey fu 
trezit de strigăte îngrozitoare. Sări din cuşeta lui într-o 
secundă, îşi trase pe el pantalonii, bluza de pânză groasă, 
îşi încălţă cizmele impermeabile. 

Aproape imediat se auziră de pe punte ţipete de groază: 

— Ne scufundăm! Ne scufundăm! 

Într-o clipă Godfrey ieşi din cabină şi alergă în careu. 
Acolo se izbi de o masă informă, pe care nu o recunoscu. 
Trebuie că era profesorul Tartelett. 

Tot echipajul era pe punte, alergând, în timp ce secundul 
şi căpitanul dădeau ordine. 

— Ne-am ciocnit? întrebă Godfrey. 

— Nu ştiu. nu ştiu. pe ceața asta blestemată, răspunse 
secundul, dar ne scufundăm! 

— Ne scufundăm? răspunse Godfrey. 

Şi în adevăr, Dream, care fără îndoială se ciocnise de o 
stâncă, se scufunda văzând cu ochii. Apa ajungea aproape 
la înălţimea punţii. Nici nu "încăpea îndoială că motoarele, 
în adâncimea sălii maşinilor, fuseseră deja inundate. 

— în mare! în mare, domnule Godfrey! strigă căpitanul. 
Nu-i nici o clipă de pierdut! Corabia se scufundă! O să ne 
târască în vârtejul ei! 

— Şi Tartelett? 

— Am eu grijă! Nu suntem decât la o sută de metri de 
coastă! 

— Dar dumneata? 

— Datoria mă obligă să rămân ultimul la bord, şi rămân! 
spuse căpitanul. Dar fugiţi. fugiţi! 

Godfrey ezita încă să se arunce în mare; în acest timp apa 
ajunsese sub jbompres. 

Ştiind că înoată ca un peşte, căpitanul Turcotte îl înşfacă 
de umeri şi îi făcu serviciul de a-l îmbrânci peste bord. 


Era şi timpul! Dacă nu ar fi fost atât de întuneric, s-ar fi 
văzut căscându-se, în locul unde fusese Dream, o prăpastie. 

Dar Godfrey, în mijlocul acestei ape calme, din câteva 
mişcări putuse să se îndepărteze repede de acea pâlnie 
care atrăgea ca vâltorile unui Maelstrom!1 

Toate acestea s-au petrecut în mai puţin de un minut. 

1 Maelstrom - vârtej în marea Norvegiei. 

Câteva clipe mai târziu, în mijlocul strigătelor de 
desperare, luminile de la bord se stinseră una după alta. 

Nu mai era nici o îndoială, Dream se dusese direct la fund. 

În ceea ce îl priveşte pe Godfrey, el putuse să ajungă la o 
stâncă lată şi înaltă, la adăpost de izbiturile talazurilor. 
Acolo, chemând zadarnic în întuneric, neauzind nici un glas 
răspunzând glasului său, neştiind dacă se afla pe o stâncă 
izolată sau la marginea unui şir de stânci, fiind poate 
singurul supravieţuitor al acestei catastrofe, aşteptă ivirea 
zorilor. 

Capitolul VIII. 

CARE ÎL FACE PE GODFREY SA AJUNGĂ LA AMARE 
REFLECŢII ASUPRA MANIEI CĂLĂTORIILOR. 

Mai trebuiră să treacă încă trei ceasuri nesfârşite până 
când să reapară soarele deasupra orizontului. Despre 
asemenea ceasuri se poate spune că durează cât secolele. 

Încercarea - pentru un început - era aspră; dar, la urma 
urmei, aşa cum am mai spus-o, Godfrey nu plecase pentru o 
simplă plimbare. îşi spusese foarte bine că, plecând pe 
mare, lăsa în urma lui o întreagă existenţă de fericire şi 
odihnă pe care nu o va mai găsi în peregrinările lui. 

Era deci vorba să fie la înălţimea situaţiei. 

Pentru un timp era la adăpost. Marea totuşi nu putea să-l 
smulgă de pe această stâncă udată doar de bura stârnită de 
talazuri. Nu trebuia el oare să se teamă de fluxul care-i 
putea ajunge în curând? Nu, fiindcă, tot gândindu-se, putu 
să-şi dea seama că naufragiul se întâmplase la cea mai 
înaltă maree a lunii noi. Dar această stâncă era oare 
izolată? Domina ea cumva un întreg şir de stânci existente 


în această parte a mării? Care era coasta pe care Turcotte 
credea că o întrezăreşte în ceaţă? Şi cărui continent 
aparţinea? Era mai mult ca sigur că Dream fusese abătut 
din drumul său în timpul furtunii din zilele precedente. Deci 
nu putuse fi calculată poziţia exactă a corăbiei. Cum să se 
îndoiască, deoarece, numai cu două ore mai înainte, 
căpitanul afirma că hărţile sale nu indicau nici un fel de 
stânci prin aceste părţi! Mai mult chiar, se dusese el însuşi 
în recunoaştere, să vadă dacă există aceste pretinse stânci 
pe care santinelele de pe catarg crezuseră că le văd la est. 

Totuşi nu era decât prea adevărat, şi dacă Turcotte ar fi 
mers mai departe cu recunoaşterea, ar fi putut, asta este 
sigur, ar fi putut evita catastrofa. Dar la ce bun să ne 
gândim la ce a fost! 

Pentru Godfrey cea mai importantă problemă în fata 
faptului împlinit - o problemă de viaţă şi de moarte - era de 
a şti dacă se află în apropierea vreunei coaste. în ce parte a 
Pacificului, o să aibă timp mai târziu să se gândească la 
acest lucru. înainte de toate va trebui, când se va lumina, să 
părăsească stânca aceasta, care în partea ei superioară nu 
măsura decât douăzeci de paşi în lungime şi lăţime. Dar nu 
părăseşti un loc decât pentru a merge în altul; şi dacă acest 
„altul“ nu exista, dacă Turcotte s-a lăsat înşelat de toată 
acea ceaţă, dacă în jurul acestei stânci se întindea o mare 
nemărginită, dacă, atât cât vedeai cu ochii, de jur împrejur, 
cerul şi apa se confundau într-o aceeaşi linie a orizontului! 

Gândurile tânărului naufragiat se concentrau deci asupra 
acestui punct. îşi încorda cât putea privirile ca să străbată, 
să descopere în mijlocul acestei nopţi negre, dacă în 
apropiere nu s-ar bănui, în partea de est a recifului, vreo 
masă confuză, o îngrămădire de stânci sau vreo faleză, care 
să prevestească uscatul. 

Godfrey nu zări însă nimic. Nu simţi nici un miros reavăn, 
nu văzu nici o zare de lumină, nu auzi nici un zgomot. Nici o 
pasăre nu tăia întunericul. Se părea că în jurul lui nu era 
decât un nesfârşit pustiu de apă. 


Godfrey nu-şi ascundea că şansele de a fi pierdut erau de 
o mie la unu. Acum nu mai era vorba de a face liniştit 
înconjurul lumii, ci de a înfrunta moartea. Tot ce putea să 
facă el era să aştepte ziua, să se resemneze dacă salvarea 
era imposibilă, dar dacă. dimpotrivă, ar fi fost vreo şansă, să 
se salveze, să încerce totul. 

Calmat de însăşi gravitatea acestor reflecţii, Godfrey se 
aşezase pe stâncă. îşi scosese o parte din hainele pătrunse 
de apa mării - bluza de lână, cizmele grele de apă - astfel 
ca să fie pregătit să reînceapă să înoate dacă ar fi fost 
nevoie. 

Era cu putinţă, totuşi, ca nimeni să nu fi supravieţuit 
naufragiului? Cum? Nici un om de pe Dream să nu fi fost 
adus la țărm? Fuseseră oare toţi târâţi în acel irezistibil 
vârtej pe care îl provoacă orice corabie atunci când se 
scufundă? Ultimul cu care Godfrey vorbise fusese căpitanul 
Turcotte, hotărât să nu-şi părăsească vasul atât timp cât 
vreunul din mateloţii săi ar fi fost încă acolo! Căpitanul cu 
mâna lui îl aruncase în mare în clipa în care puntea Dream- 
ului era pe punctul de a dispare. 

Dar ceilalţi, şi nefericitul de Tartelett, şi nenorocitul acela 
de chinez, surprinşi, fără îndoială, de năvala apelor, unul pe 
dunetă, celălalt în adâncimile calei, ce deveniseră? Din cei 
care erau pe Dream, să fi fost singurul care se salvase? Şi 
cu toate acestea şalupa rămăsese la remorca steamerului! 
Câţiva marinari, călători şi mateloţi nu au putut oare să se 
refugieze în ea la timp, pentru a se îndepărta cât mai 
repede de locul naufragiului? Da! Dar nu era cumva de 
temut ca şalupa să fi fost târâtă de corabie la fund şi va fi 
fiind acum sub apă la aproximativ douăzeci de lungimi de 
braţe adâncime? 

Godfrey îşi spuse atunci că, dacă nu putea să vadă în 
această noapte întunecată, putea cel puţin să se facă auzit. 
Nimic nu-l împiedica să cheme, să strige în mijlocul acestei 
tăceri adânci. Poate glasului său i-ar răspunde acela al 
vreunui tovarăş de călătorie. Chemă deci de câteva ori, 


printr-un strigăt prelung care putea să fie auzit pe o 
distanţă destul de mare. 

Nici un strigăt nu-i răspunse. 

Îşi repetă chemarea de câteva ori, întorcându-se pe rând 
către toate zările orizontului. Tăcere absolută. 

— Singur! singur! murmură el. 

Nu numai că nici o voce nu răspunse chemării sale, dar 
nici măcar ecoul nu răsfrânse sunetul glasului său. Or, dacă 
ar fi fost aproape de o faleză, nu departe de vreun grup de 
stânci, aşa cum au de multe ori țărmurile, era sigur că 
strigătele sale, repercutate de obstacol, s-ar fi întors la el. 
Deci, sau spre răsăritul stâncilor se întindea o coastă, prea 
puţin înaltă, care nu ar fi avut cum să producă un ecou, sau, 
ceea ce era mai probabil, prin apropiere nu se afla nici un 
uscat. 

Ţandăra de stâncă pe care naufragiatul îşi găsise refugiul 
era izolată. 

Trecură cu aceste spaime trei ceasuri. îngheţat, Godfrey, 
mergând încolo şi încoace pe vârful îngust al stâncii, căuta 
să lupte împotriva frigului. în sfârşit, câteva lumini alburii 
colorară norii la zenit. Era răsfrângerea primelor culori pe 
orizont. 

Întors în acea direcţie - singura către care putea să fie 
uscatul - încerca să vadă dacă nu s-ar desluşi în 
semiintuneric vreo faleză. Conturând-o cu primele lui raze, 
soarele care răsărea ar fi trebuit să-i accentueze şi mai tare 
marginile. 

Dar prin aceşti zori tulburi nu apărea deocamdată nimic. 
De pe mare se înălța o ceaţă uşoară care nu lăsa să se vadă 
nici măcar întinderea stâncilor. 

Nu avea deci pentru ce să-şi facă iluzii. Dacă Godfrey ar fi 
fost aruncat într-adevăr pe o stâncă izolată din Pacific, 
însemna moarte într-un timp scurt, moarte prin foame, prin 
sete sau, dacă ajungea acolo, ca la un ultim refugiu, în 
adâncul apelor! Cu toate acestea, el continua să cerceteze 
şi se părea că intensitatea privirii sale ar fi trebuit să 


crească peste măsură, într-atât întreaga sa voinţă se 
concentrase în ea. 

În sfârşit ceața matinală începu să se destrame. 

Godfrey văzu, rând pe rând, lanţul de stânci ieşind în relief 
din mare, ca o turmă de monştri marini. Era o lungă şi 
neregulată semănătură de pietre negricioase, ciudat tăiate, 
de toate dimensiunile şi toate formele, a căror aşezare era 
cam la vest şi est. Piatra enormă pe vârful căreia se afla 
Godfrey ieşea la suprafaţă la marginea din apus a bancului, 
la mai puţin de treizeci de braţe de locul unde se 
scufundase Dream. în această parte marea trebuie că era 
foarte adâncă, fiindcă din steamer nu se mai vedea nimic, 
nici măcar vârfurile catargelor sale. Poate că, datorită unei 
alunecări pe un fund de stânci marine, fusese târât departe 
de lanţul lor. 

O privire îi fusese deajuns lui Godfrey ca să constate toată 
această situaţie. Salvarea nu din această parte putea să-i 
vină. întreaga sa atenţie se îndreptă deci spre celălalt punct 
al stâncilor de pe care ceața, ridicându-se, le făcea să se 
desluşească. Trebuie să adăugăm că marea, joasă în acest 
moment, făcea ca stâncile să apară din apă din ce în ce mai 
mult. Le vedeai lungindu-se, mărindu-şi suprafaţa lor 
umedă. Le despărţeau, ici intervale mari de apă, colo doar 
nişte bălți. Dacă ar fi fost legate de vreun litoral, nu ar fi 
fost greu să acostezi. 

De altfel, nici urmă de coastă. Nimic care să arate 
apropierea unui țărm, chiar în această direcţie. 

Ceaţa continua să se destrame lărgind câmpul de vedere 
de care ochiul lui Godfrey se agăța cu încăpățânare. 
Rotocoalele ceţei alunecară astfel pe un spaţiu de jumătate 
de milă. Apăruseră deja, între stâncile tapisate cu plante 
marine vâscoase, câteva petice de nisip. Acest nisip nu 
indica el cel puţin prezenţa unui prundiş - şi dacă acest 
prundiş exista, te puteai îndoi că nu era legat de malul unui 
uscat mai mare? 


În sfârşit, prelungul profil al unor dune joase, proptite de 
mari roci de granit desenându-se mai clar, păru că închide 
orizontul la răsărit. Soarele zvântase toţi aburii zorilor şi 
discul său arunca numai foc, 

— Pământ! Pământ! strigă Godfrey. 

Şi îngenunchind pe stâncă, îşi întinse mâinile către această 
suprafaţă solidă. 

În adevăr, era uscatul. în această parte stâncile nu 
alcătuiau decât un punct înaintat, ceva ca vârful meridional 
al unui golf care se rotunjea pe un perimetru de cel mult 
două mile. Fundul acestei despicături apărea ca un prundiş 
plat care mărginea o succesiune de mici dune, capricios 
unduite de tufele de iarbă, dar destul de puţin înalte. 

Din locul unde se afla, Godfrey putea să cuprindă cu 
privirea toată această parte. 

Mărginită la nord şi la sud de două promontorii inegale, 
care înaintau în mare, nu era ca întindere mai mare de cinci 
sau şase mile. Era cu putinţă deci ca ea să fie legată de 
vreun uscat mai mare. Orice ar fi fost, era, cel puţin pentru 
moment, o salvare. Din acest punct de vedere Godfrey nu 
putea să aibă nici o îndoială; nu fusese aruncat pe vreo 
stâncă pustie şi voia să creadă că această necunoscută 
bucată de pământ nu va refuza să aibă grijă de primele sale 
nevoi. 

„Pământ! Pământ!" îşi spuse el. 

Dar înainte de a părăsi stânca, se întoarse pentru o ultimă 
oară. Ochii săi mari cercetară încă o dată atent marea până 
la orizontul îndepărtat. Aveau să apară cumva, la suprafaţa 
valurilor, unele resturi din Dream, vreun supravieţuitor 
poate? 

Nimic. 

Nici măcar şalupa nu mai era acolo; trebuie că fusese 
târâtă în aceeaşi prăpastie. 

Lui Godfrey îi dădu atunci prin gând că vreunul din 
tovarăşii lui ar fi putut găsi adăpost şi, ca şi el, aştepta să se 
lumineze de ziuă pentru a încerca să ajungă la coastă. 


Nimeni, nici pe stânci, nici pe faleză! Stâncile erau tot atât 
de pustii ca şi oceanul. 

Dar în sfârşit, dacă nu supraviețuitori, marea să nu fi 
aruncat măcar mai multe cadavre pe mal? Nu cumva 
Godfrey avea să găsească, între stânci, la cea mai depărtată 
dungă a talazurilor care se sparg de țărm, corpul 
neînsufleţit al unora dintre tovarăşii săi? Nu! Nimic! 
altceva, pe toată întinderea stâncilor, decât ultimile pânze 
de spumă ale refluxului, rămase în urma acestuia. 

Godfrey era singur! Nu putea să conteze decât pe el în 
lupta sa împotriva pericolelor de tot felul care îl amenințau. 

Totuşi, trebuie să o spunem spre lauda lui, Godfrey nu vru 
să cedeze în faţa acestei realităţi. Dar cum, înainte de toate, 
ar fi vrut să fie lămurit asupra naturii pământului de care îl 
despărţea o mică distanţă doar, părăsi vârful stâncii şi 
începu să se apropie de mal. 

Când intervalele dintre stânci erau prea mari pentru a fi 
trecute dintr-un salt, se arunca în apă şi, fie că piciorul 
atingea fundul, fie că era silit să se ajute înotând, ajungea 
uşor la stânca cea mai apropiată. Dimpotrivă, când nu avea 
în fata lui decât spaţiul unui yard sau doi, sărea din stâncă 
în stâncă. Drumul pe aceste pietre vâscoase, acoperite cu 
muşchi alunecos, era lung şi deloc uşor. Avea de parcurs, în 
aceste condiţii, aproape un sfert de milă. 

Totuşi, Godfrey, îndemânatic şi sprinten, puse în sfârşit 
piciorul pe acest pământ, unde îl aştepta, dacă nu sfârşitul 
imediat, cel puţin o viaţă mizerabilă, mai rea decât moartea. 
Foamea, setea, frigul, lipsurile, primejdiile de toate felurile, 
fără vreo armă cu care.să se apere, fără o puşcă cu care să 
vâneze, fără haine de schimb, toate aceste mizerii avea să 
le îndure! 

Ah, imprudentul! A vrut să ştie dacă este în stare să se 
descurce în împrejurări deosebit de grele. Ei bine, o să o 
dovedească! Invidiase soarta unui Robinson! O să vadă dacă 
soarta aceasta este de invidiat! 


Şi atunci îşi reaminti acea existenţă fericită, acea viaţă 
uşoară de la San Francisco, în mijlocul unei familii bogate şi 
iubitoare, pe care o părăsise pentru a se arunca în 
aventură. Şi-l reaminti pe unchiul său Will, pe logodnica sa 
Phina, prietenii pe care fără îndoială nu avea să-i mai vadă! 
La evocarea acestor amintiri i se strânse inima şi, în ciuda 
hotărârii sale, îi dădură lacrimile. 

Şi măcar dacă nu ar fi fost singur, dacă, la fel cu el, vreun 
alt supravieţuitor al naufragiului ar fi putut să ajungă la 
coastă - fie şi, în lipsa căpitanului sau a secundului, măcar 
unul dintre mateloţi, măcar profesorul Tartelett, oricât de 
puţin s-ar fi putut bizui pe această fiinţă uşuratică - orice i- 
ar fi rezervat viitorul i s-ar fi părut mai puţin de temut. De 
aceea, în această privinţă, voia să mai tragă nădejde. Dacă 
pe suprafaţa stâncilor nu găsise nici o urmă, nu putea să o 
întâlnească pe nisipul acestei plaje? Un altul decât el nu 
acostase oare pe acest litoral, căutând un tovarăş, aşa cum 
şi el, la rândul lui, căuta? 

Godfrey mai cuprinse o dată într-o lungă privire toată 
partea de nord şi de sud. Nu zări nici o fiinţă omenească. 
Era evident că această bucată de pământ nu era locuită. Nu 
se vedea nici o colibă, nici un fir de fum înălțându-se în aer. 

„Haide! Haide!" îşi spuse Godfrey. 

Şi iată-l înaintând pe plajă, către nord, înainte de a se 
aventura să se caţăre pe acele dune de nisip care aveau să-i 
permită să cunoască ţinutul pe o mai mare întindere. 

Tăcerea era absolută. Pe nisip, nici o urmă. Câteva păsări 
de mare, pescăruşi sau goelanzi, se zbenguiau la marginea 
stâncilor, singurele fiinţe vii în această singurătate. 

Godfrey merse aşa timp de un sfert de oră. în sfârşit, 
tocmai era să urce pe povârnişul cel mai înalt al acestor 
dune, pe care creştea ici-colo papură şi mărăcini, când se 
opri brusc. 

Un obiect inform, extraordinar de umflat, ceva care 
aducea cu cadavrul unui monstru marin, aruncat fără 


îndoială de ultima furtună, zăcea la cincizeci de paşi de el, 
la marginea stâncilor. 

Godfrey se grăbi să alerge în această direcţie. Pe măsură 
ce se apropia, inima îi bătea din ce în ce mai repede. într- 
adevăr, în acel animal căzut i se părea că recunoaşte o 
formă omenească! 

Nu mai era decât la zece paşi când se opri deodată, ca şi 
când ar fi fost țintuit locului, şi strigă: 

— Tartelett! 

Era profesorul de dans şi de ţinută. 

Godfrey se repezi către toyarăşul său care, poate, mai 
respira încă. 

O clipă mai târziu îşi dădu seama că ceea ce îl făcea să 
pară atât de umflat şi-i dădea nefericitului profesor o 
înfăţişare de monstru marin, era centura de salvare. Dar, cu 
toate că Tartelett nu dădea nici un semn de viaţă, poate că 
nu era mort! Poate că acest aparat de înotat îl menţinuse 
deasupra apei, în timp ce învolburarea talazurilor îl purtase 
la mal! 

Godfrey se apucă de treabă. îngenunche lângă Tartelett, îi 
scoase centura, cu o mână puternică îl fricţionă şi simţi în 
sfârşit o respiraţie uşoară pe buzele întredeschise! îi puse 
mâna pe inimă! Inima îi bătea încă. 

Godfrey îl strigă. 

Tartelett îşi mişcă uşor capul, apoi lăsă să se audă un sunet 
răguşit, urmat de cuvinte fără şir. Godfrey îl zgălţâi violent. 

Atunci Tartelett deschise ochii, îşi trecu mâna stingă peste 
frunte, îşi ridică mâna dreaptă şi se asigură că mica lui 
vioară cu arcuşul ei, pe care o ţinea strâns, nu-l părăsise. 

Tartelett, scumpul meu 'Tartelett! strigă Godfrey ridicându- 
i încet capul. 

Acest cap, cu puţinul păr ciufulit ce-i mai rămăsese, făcu 
un mic semn afirmativ de sus în jos. 

— Sunt eu, Godfrey! Eu, Godfrey! 

— Godfrey? răspunse profesorul. 


Apoi, iată-l că se întoarce pe o parte, se ridică în genunchi, 
priveşte, surâde, se scoală de jos! Şi-a dat seama că, în 
sfârşit, are un punct solid de sprijin! A priceput că nu mai 
este pe puntea unei corăbii, supus tuturor incertitudinilor 
ruliului şi tangajului! Marea a încetat să-l mai arunce de 
colo-colo! Se odihneşte pe pământ ferm! 

Şi atunci, profesorul Tartelett îşi regăsi aplombul, acel 
aplomb pe care şi-l pierduse de la plecarea sa. Picioarele i 
se rânduiră firesc în poziţie reglementară, cu mâna stingă 
îşi luă mica vioară, cea dreaptă agită arcuşul; apoi, în timp 
ce corzile atacate puternic scoteau un sunet umed, de o 
muzicalitate melancolică, de pe buzele sale zâmbitoare 
zburară aceste cuvinte: 

— Luaţi-vă locul, domnişoară! 

Bravul om se gândea la Phina. 

Capitolul IX. 

IN CARE SE DEMONSTREAZĂ CA NU TOTUL ESTE 
TRANDAFIRIU ÎN MESERIA DE ROBINSON. 

După asta profesorul şi elevul se aruncară unul în braţele 
celuilalt. 

— Scumpul meu Godfrey! strigă Tartelett. 

— Bunul meu 'artelett! răspunse Godfrey. 

— în sfârşit, am ajuns deci în port! strigă profesorul, pe 
tonul omului care s-a săturat de navigaţie şi accidentele ei. 

El numea cele întâmplate: a fi ajuns în port! Godfrey 
schimbă vorba. 

— Scoate-ţi centura de salvare, spuse el. Drăcia asta te 
înăbuşă şi-ţi stinghereşte mişcările. 

— Crezi că pot s-o fac fără a avea neplăceri? întrebă 
Tartelett. 

— Fără niciuna, răspunse Godfrey. Acum ia-ţi vioara şi să 
mergem în recunoaştere. 

— Să mergem, replică profesorul. Dar, dacă nu te superi, 
Godfrey, să ne oprim la tprimul bar. Mor de foame şi o 
duzină de sandvişuri, stropite cu câteva pahare de porto, o 
să mă pună tocmai bine pe picioare. 


— Da! La primul bar. răspunse Godfrey clătinând din cap, 
şi chiar şi la ultimul. dacă primul n-o să ne placă! 

— Apoi, reluă Tartelett, o să întrebăm unde se află oficiul 
telegrafic, să dăm imediat o telegramă unchiului dumitale 
Kolderup. îmi închipui că acest minunat om nu va refuza să 
ne trimită banii trebuincioşi pentru a ne întoarce în locuinţa 
din Montgomery-Street, fiindcă eu nu am la mine nici un 
cent 

— Ne-am înţeles, la primul oficiu telegrafic, răspunse 
Godfrey, sau, dacă un asemenea oficiu nu există în acest 
ținut, la primul oficiu poştal. La drum, Iartelett! 

Profesorul îşi scoase aparatul său de înot şi-l trecu în 
bandulieră ca pe un corn de vânătoare, şi iată-i pe amândoi 
îndreptându-se spre marginea dunelor care tiveau litoralul. 

Ceea ce îl interesa mai ales pe Godfrey, căruia întâlnirea 
cu 'Tartelett îi dăduse unele speranţe, era să se convingă 
dacă numai ei doi - singurii - supravieţuiseră naufragiului 
de pe Dream. 

Un sfert de oră după ce părăsiseră pragul stâncilor, cei doi 
exploratori ai noştri urcau o dună înaltă de şasezeci până la 
optzeci de picioare şi ajungeau în vârful ei. 

De acolo puteau să vadă pe o mare întindere şi privirile lor 
cercetau acest orizont din partea de est, pe care colinele 
coastelor li-l ascunseseră până atunci. 

La o distanţă de două sau trei mile în această direcţie, un 
al doilea rând de coline forma planul din spate şi, dincolo de 
ele, nu lăsau să se vadă nimic la orizont. 

Către nord, coasta părea că se ascute într-un cap, dar nu 
s-ar fi putut afirma dacă se lega cumva cu vreo limbă de 
pământ. 

La sud, un golfuleţ săpa destul de adânc litoralul şi cel 
puţin din această parte se părea că oceanul se întindea cât 
vedeai cu ochii. De unde se impunea concluzia că acest 
uscat din Pacific trebuie că,era o peninsulă; în acest caz, 
istmul care o lega de un oarecare continent trebuia căutat 
la nord sau nord-est. 


Orice ar fi fost acest ţinut, departe de a fi arid, dispărea 
sub o foarte îmbietoare pătură de verdeață - câmpii întinse 
pe care şerpuiau câteva râuleţe limpezi, pădurici înalte şi 
dese ale căror copaci urcau în trepte până în spatele 
colinelor. 

Era un peisaj fermecător. 

Dar case care să alcătuiască târguşoare, sate sau cătune 
nu se arătau. Nici urmă de construcţii ridicate pentru 
exploatarea unei aşezări agricole, a vreunei câşlărn, a 
vreunei ferme! Nici fir de fum înălțându-se în văzduh şi 
trădând vreo locuinţă ascunsă sub arbori! Nici o clopotniţă 
în desişul copacilor, nici măcar o moară pe vreo înălţime 
izolată. Nici măcar, în lipsa caselor, o cabană, o colibă, un 
bordei indian? Nu, nimic! Dacă pe acest pământ necunoscut 
locuiau fiinţe omeneşti, nu puteau să trăiască decât ca nişte 
troglodiţi pe sub pământ, nu pe pământ. Nici un drum croit, 
nici măcar o cărare, nici măcar o potecă. Se părea că 
niciodată picior de om nu călcase nici pe vreo pietricică de 
pe plajă, nici pe vreun fir de iarbă de pe aceste câmpii. 

— Nu zăresc oraşul, observă 'Tartelett care se înălța, în 
acest timp, pe vârfuri. 

— Asta probabil din pricină că nu se află prin această 
parte a ținutului! răspunse Godfrey. 

— Dar un sat? 

— Nici atât.! 

— Dar atunci, unde ne aflăm noi? 

— Nu ştiu deloc. 

— Cum? Nu ştii nimic? Dar, Godfrey, trebuie să aflăm fără 
întârziere! 

— Cine poate să ne spună? 

— Şi atunci, noi ce o să devenim? strigă Tartelett, 
rotunjindu-şi braţele pe care şi le ridică spre cer. 

— Robinsoni, poate! 

La acest răspuns, profesorul făcu un asemenea salt cum 
nici un clovn nu făcuse poate înaintea lui. 


Robinsoni - ei?! Un Robinson - el?! Descendenţi ai acelui 
Selkirck care a trăit mulţi ani în insula Juan Fernandez! 
Imitatori ai acelor eroi închipuiţi ai lui Daniel Defoe şi Wyss, 
ale căror aventuri le citise atât de des! Părăsiţi, departe de 
rudele lor, de prietenii lor, despărțiți prin mii de mile de 
semenii lor, meniţi să-şi apere viaţa poate de fiare, poate de 
sălbatici care puteau să debarce pe acest pământ, 
nefericiţi, fără nici un fel de resurse, suferind de foame, 
suferind de sete, fără arme, fără unelte, aproape fără haine, 
părăsiţi, singuri în voia soartei! Nu! Era imposibil! 

— Nu-mi spune asemenea lucruri, Godfrey! strigă 
Tartelett. Nu! Nu face asemenea glume! Numai singura 
presupunere ar fi destul ca să mă ucidă! Ai vrut să glumeşti, 
nu-i aşa? 

— Da, bunul meu Tartelett, răspunse Godfrey, linişteşte-te; 
dar mai întâi să ne ocupăm de ce este mai urgent! 

În adevăr, era vorba să găsească o grotă, o groapă 
oarecare, în care să se poată adăposti peste noapte; apoi, 
să caute sa adune tot ce puteau găsi, orice fel de scoici 
comestibile ca să-şi potolească, de bine de râu, cerinţele 
stomacului. 

Godfrey şi Tartelett începură deci să coboare povârnişul 
dunelor, în aşa fel încât să se îndrepte către stânci. Godfrey 
se arătă foarte aprig în căutările sale; Tartelett, foarte 
năucit în ameţelile lui de naufragiat. Primul privea înaintea 
lui, în urma lui, în toate părţile; al doilea nu era în stare să 
vadă nici măcar la zece paşi. 

Întrebarea pe care şi-o punea Godfrey era următoarea: 
„Dacă pe acest pământ nu sunt oameni, s-or fi găsind cel 
puţin animale?" înţelegea prin asta animale domestice, 
adică vânat cu blană şi pene, nu animale din acelea 
sălbatice, care în regiunile tropicale sunt din belşug şi cu 
care nu avea ce face. 

Numai cercetările ulterioare aveau să-i permită să afle. 

În orice caz, câteva cârduri de păsări însufleţeau litoralul - 
bâtlani, corle, lişiţe, care fâlfâiau, piuiau, umpleau văzduhul 


de zborul şi ţipetele lor,' un fel, desigur, de a protesta 
împotriva invadării acestui domeniu. 

Godfrey putu, pe bună dreptate, să facă legătura între 
păsări şi cuib, şi între cuib şi ouă. Dacă aceste zburătoare 
se adunau în cârduri numeroase, însemna că stâncile 
trebuie că le furnizau mii de scobituri pentru obişnuitele lor 
locuinţe. în depărtare, câţiva bâtlani şi stoluri de becaţe 
arătau că prin apropiere se afla o baltă. 

Zburătoarele nu lipseau deci; singura dificultate era de a 
pune mâna pe ele, fără să ai vreo armă cu care să le omori. 
Or, în aşteptare, cel mai bine era să le foloseşti sub formă 
de ouă şi să te hotărăşti să le consumi sub această formă 
elementară, dar hrănitoare. 

Cu toate acestea, chiar dacă cina era acolo, la îndemână, 
cum aveau s-o gătească? Cum aveau să-şi facă rost de foc? 
O chestiune importantă, a cărei rezolvare fu amânată 
pentru mai târziu. 

Godfrey şi Tartelett se întoarseră direct către stâncile 
deasupra cărora se învârteau cârdurile de păsări de mare. 

Aici îi aştepta o surpriză. 

În adevăr, printre zburătoarele acelea indigene care 
alergau pe nisipurile de pe plajă, care ciuguleau în mijlocul 
varechuluil şi pe sub tufele de ierburi acvatice, nu cumva 
zăreau ei o duzină de găini şi doi-trei cocoşi de rasă 
americană? Nu, nu era deloc o iluzie, fiindcă, la apropierea 
lor, răsunară în aer puternice cucuriguuri, ca o chemare de 
trâmbiţă. 

Şi mai departe, ce erau oare acele patrupede care se 
strecurau printre stânci şi căutau să ajungă la primele 
povârnişuri ale dunelor, unde se aflau câţiva arbuşti cu o 
bogată verdeață? Godfrey nu putea nici de data aceasta să 
se înşele. Erau acolo o duzină de aguti, cinci sau şase oi şi 
tot atâtea capre care păşteau liniştit primele fire de iarbă 
care le ieşeau în cale, chiar la marginea câmpiei. 

— Ah, Tartelett! strigă el. Ia te uită! 

1 Varech - algă ioduroasă. 


Şi profesorul se uită, dar fără să vadă nimic, într-atât 
sentimentul acestei situaţii neaşteptate îl copleşea. 

O reflecţie îi veni în minte lui Godfrey, şi era cea mai justă: 
aceea că toate aceste animale, găini, aguti, capre, oi trebuie 
că făcuseră parte din proviziile de animale vii de pe Dream. 
In adevăr, în clipa în care vasul se scufunda, zburătoarele 
putuseră uşor să ajungă pe stânci, apoi pe plajă. Cât despre 
patrupede, înotând, ele se strămutaseră cu uşurinţă pe 
primele stânci ale litoralului. 

— Astfel că, observă Godfrey, ceea ce niciunul dintre 
nefericiţii noştri tovarăşi nu a făcut, animalele simple, 
conduse de instinctul lor, au izbutit. Şi din toţi câţi au fost 
pe Dream, salvarea nu a existat decât pentru animale! 

— Punându-ne şi pe noi la număr! răspunse cu naivitate 
Tartelett. 

În adevăr, în ceea ce îl privea, profesorul se putuse salva 
ca un biet animal inconştient, la care energia morală nu 
contribuise cu nimic. 

De altfel, nu avea nici o importantă. Era o împrejurare 
foarte fericită pentru cei doi naufragiaţi că un anumit 
număr din aceste animale a ajuns la țărm. Aveau să le 
strângă la un loc, să le îngrădească, şi, cu darul specific 
neamului lor de a se înmulţi, dacă şederea pe acest pământ 
se prelungea, nu ar fi fost imposibil ca în cele din urmă să 
aibă o întreagă turmă de patrupede şi o adevărată curte de 
păsări. 

Dar în această zi Godfrey vru să se mulţumească cu 
resursele alimentare pe care putea să i le furnizeze coasta, 
atât ca scoici, cât şi ca ouă. Profesorul Tartelett şi el 
începură deci să cerceteze crăpăturile pietrelor pe sub 
covorul de varech, nu fără succes. Adunară în curând o 
apreciabilă cantitate de midii care, la nevoie, puteau fi 
mâncate crude. Câteva duzini de ouă de bernaş fură de 
asemenea descoperite printre stâncile înalte care închideau 
golful în partea din nord. Erau acolo destule ca să 
potolească foamea mult mai multor comeseni. îndemnați de 


foame, Godfrey şi Tartelett nu se gândeau să se arate prea 
dificili la această primă masă. 

— Şi foc? spuse acesta din urmă. 

— Da. foc! răspunse celălalt. 

Era cea mai serioasă dintre probleme şi îi sili pe cei doi 
naufragiaţi să-şi facă inventarul buzunarelor. 

Acelea ale profesorului erau goale, sau aproape goale. Nu 
conţineau decât câteva corzi de schimb pentru vioara lui şi 
o bucată de sacâz pentru arcuş. Vă întreb cum ar fi putut să 
obţină focul cu acestea. 

Godfrey nu era mai bogat. Cu toate acestea, avu o mare 
satisfacţie când descoperi în buzunarul lui un minunat cuţit, 
pe care teaca de piele îl ferise de apă. Acest cuţit, cu tăiş, 
sfredel, cosor, fierăstrău, era un instrument preţios în 
această împrejurare. Dar, în afară de această unealtă, 
Godfrey şi tovarăşul lui nu aveau decât mâinile lor. Şi, în 
plus, mâinile profesorului nu se exersaseră niciodată decât 
la vioară sau în mişcări de graţie. 

Godfrey se gândi că nu trebuie să se bizuie decât pe ale 
sale. 

Cu toate acestea, se gândi să le folosească pe acelea ale lui 
Tartelett ca să-şi procure focul cu ajutorul a două bucăţi de 
lemn, puternic frecate una de alta. Câteva ouă coapte în 
cenuşă ar fi fost deosebit de apreciate la prânz. 

Deci, pe când Godfrey era ocupat cu golirea cuiburilor, în 
pofida proprietarilor care încercau să-şi apere progenitura 
din coajă, profesorul se duse să adune câteva bucăţi de 
lemn, de care era plin pământul de la baza stâncilor. Acest 
combustibil fu adus la poalele unei stânci, adăpostită de 
vântul ce venea dinspre mare. 'Tartelett alese atunci două 
bucăţi foarte uscate, cu intenţia de a obţine încetul cu 
încetul, printr-o frecare continuă şi puternică, focul. Ceea 
ce fac în mod obişnuit nişte simpli sălbatici polinezieni, de 
ce profesorul, care după propria sa părere le era mult 
superior, nu ar putea face el însuşi? 


Iată-l deci frecând şi frecând întruna, gata să-şi disloce 
muşchii braţului şi antebraţului. O făcea bietul om cu un fel 
de furie! Dar 'fie că lemnul nu era cel potrivit, fie că nu era 
destul de uscat, fie, în sfârşit, că profesorul nu se pricepu şi 
nu avu îndemânarea care se cerea la o operaţiune de acest 
gen, dacă nu reuşi decât să încălzească cele două bucăţi de 
lemn, mai repede reuşi să degaje o căldură intensă din 
propria sa persoană. în cele din urmă, numai fruntea sa fu 
cea care fumegă de aburii propriei sale transpiraţii. 

Când Godfrey se întoarse cu recolta de ouă, îl găsi pe 
Tartelett năduşit, într-o stare pe care, fără îndoială, 
exerciţiile sale coregrafice nu i-o provocaseră niciodată. 

— Nu merge? întrebă el. 

— Nu, Godfrey, nu merge, răspunse profesorul, şi încep să 
cred că aceste invenţii ale sălbaticilor nu sunt decât 
închipuiri ca să înşele sărmana lume. 

— Nu! răspunse Godfrey. Dar şi cu asta, ca în toate 
lucrurile, trebuie să ştii cum să procedezi. 

— Atunci, aceste ouă? 

— Ar mai fi încă un mijloc, răspunse Godfrey. Legând unul 
din ouă la capătul unei sfori, învârtindu-l cât se poate de 
repede, oprind apoi brusc mişcarea de rotaţie, s-ar putea ca 
această mişcare să se transforme în căldură şi atunci. 

— Atunci oul ar fi fiert? 

— Da, dacă rotația a fost extraordinar de rapidă şi oprirea 
bruscă. Dar cum să obţii această oprire fără să zdrobeşti 
oul? Aşa că, iată ceea ce este mai simplu, scumpul meu 
Tartelett. 

Şi Godfrey, luând cu grijă unul din ouăle de bernaş, îi 
sparse coaja la unul din capete, apoi, fără alte formalităţi, îl 
înghiţi cu dibăcie. 

Tartelett nu se putea hotări să-l imite şi trebui să se 
mulţumească cu porţia lui de scoici. 

Rămânea acum să caute o grotă, o înfundătură oarecare, 
pentru a petrece noaptea. 


— Nu se pomeneşte nicăieri, remarcă profesorul, ca 
Robinsonii să nu fi găsit cel puţin o cavernă din care, mai 
târziu, îşi făceau locuinţa. 

— Să căutăm, deci, răspunse Godfrey. 

Dacă până acum nu se pomenea nicăieri despre acest 
lucru, trebuie să recunoaştem că, de data asta, firul 
tradiţiei se rupse. în zadar cercetară ei brâul stâncos din 
partea septentrională a golfului. JNici o grotă, nici o singură 
scobitură care ar fi putut să le servească de adăpost. 
Trebuiră să renunţe. în acelaşi timp, Godfrey hotări să 
meargă în recunoaştere până la primii arbori de dincolo de 
acel brâu de nisip. 

Tartelett şi cu el urcară deci din nou povârnişul primelor 
dune şi o luară spre pajiştile înverzite pe care le 
întrezăriseră cu câteva minute înainte. 

Întâmplare bizară şi fericită în acelaşi timp, ceilalţi 
supraviețuitori ai naufragiului îi urmau de bună voie. 
Evident, cocoşii, găinile, oile, caprele, aguti, mânaţi de 
instinctul lor, ţinuseră să-i întovărăşească. Fără îndoială, se 
simțeau prea singuri pe acest prundiş care nu le oferea 
hrană suficientă, nici iarbă ca lumea şi nici viermuşi. 

Trei sferturi de oră mai târziu, Godfrey şi Tartelett - în 
timpul acestei explorări nu scoseseră un cuvânt - ajungeau 
la marginea pădurii. Nici urmă de locuinţă sau de locuitor. 
O singurătate deplină. Te puteai chiar întreba dacă prin 
această parte a ținutului călcase vreodată vreun picior de 
om! 

Creşteau prin acele locuri, în pilcuri rare, câţiva arbori 
frumoşi şi, la un sfert de milă în spatele lor, alţii mai deşi 
formau o adevărată pădurice de specii diferite. 

Godfrey căuta vreun trunchi bătrân, scobit din pricina 
anilor, care ar fi putut să le ofere un adăpost între pereţii 
lui; dar căutările sale fură zadarnice, cu toate că le continuă 
până la căderea nopţii. 

Foamea îi îmboldi atunci cu putere şi amândoi trebuiră să 
se mulţumească cu scoici, din care, în prealabil, îşi făcuseră 


o bogată provizie pe plajă. Apoi, frânţi de oboseală, se 
culcară la rădăcina unui copac şi adormiră, cum se spune, 
în paza cerului. 

Capitolul X. 

IN CARE GODFREY PROCEDEAZĂ AŞA CUM ORICARE 
NAUFRAGIAT AR FI PROCEDAT IN ASEMENEA 
ÎMPREJURARE. 

Noaptea trecu fără vreun incident. Cei doi naufragiaţi, 
rupţi de oboseală şi emoţii, se odihniseră tot atât de liniştiţi 
ca şi când ar fi dormit în cea mai confortabilă cameră din 
locuinţa din Montgomery-Street. 

A doua zi, 27 iunie, la primele raze ale soarelui care 
răsărea, îi trezi cântatul cocoşilor. 

Godfrey realiză aproape imediat unde se află, în timp ce 
Tartelett trebui să se frece mult timp la ochi şi să se întindă 
înainte de a-şi da seama de realitate. 

— Oare micul dejun din dimineaţa asta va semăna cu cina 
de ieri? întrebă el în primul rând. 

— Mi-e teamă că da, răspunse Godfrey, dar sper ca 
deseară să cinăm mai bine! 

Profesorul nu-şi putu stăpâni o strâmbătură semnificativă. 

Unde erau ceaiul şi sandvişurile care, până acum, i se 
aduceau când se trezea! Cum va putea el să aştepte - fără 
această masă pregătitoare - ora prânzului. care nu va mai 
suna, poate, niciodată! 

Dar trebuiau să ia o hotărâre. Godfrey îşi dădea bine 
seama acum de responsabilitatea care apăsa asupra lui, 
numai asupra lui, fiindcă de la tovarăşul lui nu putea să 
aştepte nimic. în această cutie goală care-i servea 
profesorului de craniu, nu putea să se înfiripe nici o idee 
practică; Godfrey trebuia să gândească, să inventeze, să 
hotărască pentru doi. 

Dărui un prim gând Phinei, logodnica sa, pe care refuzase, 
ca un zăpăcit, să şi-o facă soţie, un al doilea unchiului său 
Will, pe care atât de neprevăzător îl părăsise şi, întorcându- 
se către Tartelett, spuse: 


— Pentru variaţie, iată încă vreo câteva scoici şi o jumătate 
de duzină de ouă! 

— Şi nimic ca să le putem pregăti! 

— Nimic, spuse Godfrey. Dar, ce-ai spune, Iartelett, dacă şi 
aceste alimente ne-ar lipsi? 

— Aş spune că „nimic" nu este destul! răspunse Iartelett 
pe un ton sec. 

Totuşi trebuiră să se mulţumească cu acest prânz mai mult 
decât sărăcăcios. Ceea ce, de altfel, făcură. 

Ideea foarte firească, prima care-i veni atunci lui Godfrey, 
a fost aceea de a duce mai departe cercetarea începută în 
ajun. în primul rând, pe cât posibil, era important de ştiut în 
ce parte a oceanului Pacific pierise Dream, în scopul de a 
căuta să ajungă la vreun ţinut locuit al acestui litoral, unde 
s-ar putea fie organiza o modalitate de repatriere, fie să 
aştepte trecerea vreunei corăbii. 

Godfrey se gândi că, dacă ar putea trece de al doilea rând 
de coline, al căror profil pitoresc se desena pe deasupra 
pădurii, poate că s-ar putea lămuri în această privinţă. Şi nu 
credea că o să-i trebuiască mai mult de un ceas sau două 
pentru a ajunge acolo; acestei urgente explorări se hotări el 
să-i consacre primele ore ale dimineţii. 

Privi în jurul lui. Cocoşii şi găinile ciuguleau prin ierburile 
înalte. Caprele, oile mergeau de colo-colo pe lângă 
marginea păduricii. 

Or, Godfrey nu avea de gând să târască după el tot acest 
cârd de zburătoare şi patrupede. Dar, ca să fie mai sigur că 
au să rămână prin aceste locuri, trebuia să-l lase pe 
Tartelett să le păzească. 

Acesta consimţi să rămână singur şi să fie, pentru câteva 
ore, ciobanul acestei turme. Nu avu decât o observaţie: 

— Şi dacă o să te rătăceşti, Godfrey? 

— în această privinţă să nu ai nici o teamă, răspunse 
tânărul. Nu am de străbătut decât crângul ăsta şi, cum 
dumneata nu ai să pleci de aici, sunt sigur că te voi regăsi. 


— Nu uita telegrama pentru unchiul dumitale, Godfrey, şi 
cere-i mai multe sute de dolari! 

— Telegrama. sau scrisoarea! Ne-am înţeles! răspunse 
Godfrey, care, atât timp cât nu avea să se lămurească 
asupra locului unde era situat uscatul pe care se aflau, voia 
să-i lase lui Tartelett toate iluziile. 

Apoi, după ce-i strânse mâna profesorului, se înfundă pe 
sub coroanele acelor arbori, al căror des frunziş abia lăsa 
să treacă doar câteva raze de soare. Totuşi, prin pădurice 
era drumul care trebuia să-l ducă pe tânărul nostru 
explorator către acea ridicată colină, a cărei înălţime 
ascundea privirilor sale, la est, tot orizontul. 

Cărare nu era. Cu toate acestea solul nu era cu totul lipsit 
de orice urme. Godfrey observă că prin unele locuri 
trecuseră animale. De două sau de trei orii se păru că vede 
fugind câteva sprintene rumegătoare, elani, căprioare sau 
cerbi wapitis, dar nu recunoscu nici o urmă de animal 
feroce ca tigru, jaguar, a căror absenţă, de altfel, chiar că 
nu avea nici un motiv să regrete. 

Coroanele înalte ale copacilor, adică toată acea porţiune 
cuprinsă între bifurcarea trunchiului în crengi groase şi 
extremitatea de sus a ramurilor, adăposteau un mare 
număr de păsări: erau porumbei sălbatici cu sutele, apoi pe 
sub desiş vulturi de mare, cocoşi sălbatici, aracaris cu ciocul 
ca un cleşte de homar şi mai sus, zburând deasupra 
poenilor, doi sau trei din acei vulturi mari, răpitori de miei, 
ai căror ochi seamănă cu o cocardă. Totuşi niciuna din 
aceste zburătoare nu era de o specie atât de deosebită ca 
să se poată deduce care era latitudinea acestui continent. 

La fel era şi cu arborii acestei păduri. Aceleaşi esențe ca în 
ţinutul Statelor Unite care cuprinde California de jos, golful 
Monterey şi Noul Mexic. Acolo creşteau pomişori, corni cu 
flori mari, glădiş, mesteceni, stejari, patru sau cinci varietăţi 
de magnolia şi de pini de mare, aşa cum se întâlnesc în 
Carolina de Sud; apoi, în mijlocul unor vaste luminişuri, 
măslini, castani şi, ca arbuşti, tufe de tamarind, mirt, arbori 


a căror răşină se mestecă precum sacâzul, toate câte se. 
găsesc în sudul zonei temperate. în general, printre arbori 
era destul loc pentru a putea trece fără să fii nevoit să 
recurgi la secure sau la foc. Prin crengile înalte briza mării 
adia uşor şi,ici-colo, mari pete de lumină jucau pe pământ. 

Godfrey merse deci astfel, traversând de-a curmezişul, pe 
dedesubtul acestei mari păduri. Să ia vreo măsură de 
precauţie nici nu-i dădea prin gând. Dorinţa de a ajunge pe 
înălțimile care mărgineau desişul spre est îl absorbea cu 
totul. încerca să vadă prin frunziş direcţia razelor de soare, 
cu gândul de a nu se abate de la ţinta lui. Nu lua în seamă 
nici măcar acele păsări-ghid, numite astfel fiindcă zboară în 
fata paşilor călătorului, oprindu-se, întorcându-se, pornind 
din nou, ca şi când ar vrea să-i arate drumul. Nimic nu-i 
putea distrage atenţia. 

Această adâncă preocupare a sa era de înţeles! In mai 
puţin de oorăo să ştie dacă era cu putinţă să ajungă la 
vreo parte locuită din acest continent. 

De pe acum Godfrey, judecind după cele ce aflase, din 
drumul parcurs şi din cel făcut de Dream timp de 
şaptesprezece zile pe mare, îşi spunea că singurele puncte 
în care a putut să eşueze corabia nu puteau fi decăt litoralul 
japonez sau coasta chineză. De altfel, poziţia soarelui, tot 
timpul către sud faţă de el, arăta clar că Dream nu depăşise 
linia emisferei meridionale. 

Două ore după plecarea sa, Godfrey aprecie la aproximativ 
cinci mile drumul parcurs, ţinând seama de cele câteva 
ocoluri la care îl obligase uneori desişul pădurii. Al doilea 
rând de coline nu putea fi departe. Deja arborii începeau să 
se rărească formând câteva grupuri izolate şi razele de 
lumină pătrundeau mai uşor printre ramurile înalte. 
Pământul, de asemenea, era din ce în ce mai povârnit, 
devenind în curând o pantă destul de abruptă. 

Cu toate că era oarecum obosit, Godfrey avu destulă 
voinţă ca să nu-şi încetinească mersul. Bucuros ar fi alergat, 


fără îndoială, dacă primele pante nu ar fi fost atât de greu 
de urcat. 

În curând fu destul de sus pentru a domina cu privirea 
întreaga masă a acestui dom înverzit care se întindea în 
urma lui şi din care se înălţau ici colo vârfuri de copaci. 

Dar Godfrey nu se gândea să privească în urmă. El nu-şi 
mai lua ochii de la acea linie a crestei golaşe care se profila 
la patrucinci sute de picioare în faţa şi deasupra lui. Era 
bariera care continua să-i ascundă orizontul spre răsărit. 

Un micuţ con, tăiat oblic, depăşea această linie şi se 
racorda prin pante dulci la creasta sinuoasă pe care o 
desena ansamblul colinelor. 

„Acolo! Acolo! îşi propuse Godfrey. Acolo trebuie să ajung! 
Vârful acelui con! Şi de acolo ce am să văd? Un oraş? Un 
sat? Pustiul?" 

Foarte surescitat, Godfrey urca mereu, apăsându-şi 
pieptul cu mâinile pentru a-şi stăpâni bătăile inimii. Respira 
destul de greu, gâfâind aproape de oboseală, dar nu ar fi 
avut răbdare să se oprească pentru a se odihni, chiar dacă 
ar fi trebuit să cadă, pe jumătate leşinat, pe vârful conului 
care se înălța la numai o sută de picioare deasupra capului 
său. Nu voia să piardă nici un minut oprindu-se. 

În sfârşit, câteva minute încă şi îşi va atinge țelul. Urcuşul i 
se părea destul de abrupt pe această parte, într-un unghi 
mai mic de treizeci şi cinci de grade. Se ajuta cu picioarele 
şi cu mâinile; se agăța de tufele anemice de iarbă, de cei 
câţiva copăcei prăpădiţi, de lentisc sau de mirt, care se 
înălţau din treaptă în treaptă, până la vârf. 

Făcu un ultim efort! Depăşi - în sfârşit! - cu capul 
platforma conului, în timp ce, culcat pe burtă, ochii 
cercetau cu lăcomie tot orizontul din partea de est. 

Marea era cea eare-l forma şi se confunda, cam la 
douăzeci de mile de acolo, cu linia cerului. 

Se întoarse. 

La vest, la sud, la nord, tot marea! Marea nesfârşită, 
înconjurându-l din toate părţile. 


— O insulă! 

Rostind acest cuvânt, Godfrey încercă o ascuţită strângere 
de inimă. Nu-i prea dăduse prin gând că ar fi putut fipe o 
insulă! Şi cu toate acestea, asta era! Lanţul de coline, care 
ar fi putut să-l lege de continent, se rupsese brusc. Avu 
sentimentul unui om adormit într-o luntre târâtă în derivă, 
care se trezeşte fără să mai aibă nici vâslă, nici pânze ca să 
se întoarcă la țărm. 

Godfrey îşi reveni însă repede. Se hotări să accepte 
situaţia. Cât despre şansele de salvare, fiindcă ele nu 
puteau veni din afară, el era cel care trebuia să le 
născocească. 

În primul rând trebuia să cunoască, pe cât se putea de 
precis, aşezarea acestei insule, pe care privirea sa o 
cuprindea acum în toată întinderea ei. Aprecie că trebuie să 
măsoare în jur de şasezeci de mile lungime, de la sud la 
nord, pe douăsprezece mile lăţime de la est la vest. 

În ceea ce priveşte partea din mijloc, ea era ascunsă 
privirilor de frunzişul acelei păduri dese care se oprea la 
marginea crestei, dominată de conul al cărui povârniş se 
pierdea încetul cu încetul până la litoral. Restul nu era 
decât câmpie cu grupuri de arbori sau prundiş cu stânci, 
proiectându-şi ultimile temelii în formă de promontorii şi 
capuri capricios ascuţite. Câteva golfuleţe scobeau coasta, 
dar nu.ar fi putut adăposti decât două-trei bărci de pescuit. 
Singur golful în care naufragiase Dream avea o întindere de 
şapte-opt mile. Asemănător unui bazin, el se deschidea cam 
cât două treimi de compas; un vas nu ar fi putut găsi acolo 
un adăpost sigur, în afară de cazul că vântul ar fi bătut de la 
răsărit. 

Dar ce insulă era asta? Din care grup geografic făcea 
parte? Aparţinea ea vreunui arhipelag, sau nu era decât un 
accident izolat în această parte a Pacificului? 

În orice caz, nici o altă insulă, mare sau mică, înaltă sau 
joasă, nu apărea în raza vederii sale. 


Godfrey se ridicase şi cerceta orizontul. Nimic pe această 
linie perfect rotundă în care se confundau marea şi cerul. 
Dacă exista deci împotriva sau în direcţia vântului vreo 
insulă sau coastă a vreunui continent, asta nu putea fi decât 
la o distanţă considerabilă. 

Godfrey făcu apel la toate cunoştinţele sale geografice, cu 
gândul de a ghici care era această insulă din Pacific. 
Chibzuind ajunse la următoarele concluzii: în timpul celor 
şaptesprezece zile Dream urmase, cu o mică abatere, 
direcţia sud-vest. Or, cu o viteză de o sută cincizeci până la 
o sută optzeci de mile pe oră, trebuie că parcursese 
aproape cincizeci de grade. Pe de altă parte, era sigur că 
nu depăşise linia ecuatorială. Deci, poziţia insulei sau a 
grupului din care poate făcea parte trebuia căutată în 
porţiunea dintre cel de-al o sută şasezecilea şi al o sută 
şaptezecilea grad nord. 

Pe această bucată a oceanului Pacific i se părea lui Godfrey 
că o hartă nu ar fi putut să-i ofere un alt arhipelag decât cel 
al insulelor Sandwich; dar, în afară de acest arhipelag, nu 
erau cumva insule izolate, al căror nume îi scăpa şi care 
erau semănate, pe o mai mare întindere, până la un 
îndepărtat litoral? 

De altfel, puţin interesa acest lucru. Nu exista nici un 
mijloc de a căuta într-alt punct al oceanului un uscat mai 
ospitalier. 

„Ei bine, îşi spuse Godfrey, fiindcă nu cunosc numele 
acestei insule, să se numească „insula Phina", în amintirea 
celei pe care nu ar fi trebuit să o părăsesc ca să cutreer 
lumea,şi să dea Domnul ca acest nume să ne poarte noroc!" 

Godfrey încercă apoi să descopere dacă insula, în partea 
pe care nu putuse să o cerceteze, era locuită. 

Din vârful conului nu văzu nimic ce ar fi putut să semene 
cu urmele unor indieni, nici locuinţe pe câmpie, nici case la 
marginea pădurii, nici măcar cabana vreunui pescar. 

Dar dacă insula era pustie, această mare care-i înconjura 
nu era mai puţin pustie şi nici o corabie nu se arăta pe 


cuprinsul acestei întinderi care de la înălţimea conului 
părea nesfârşită. 

Explorarea odată terminată, lui Godfrey nu-i mai rămânea 
decât să coboare la poalele colinei şi să-şi reia drumul prin 
pădure pentru a-l reîntâlni pe Tartelett. Dar, înainte de a 
părăsi locurile, privirea îi fu atrasă de un fel de pădure cu 
copaci mari, bătrâni, care se înălța la marginea câmpiilor 
de la nord. Era un pâlc de arbori uriaşi; îi întrecea cu un 
cap pe toţi cei pe care Godfrey îi văzuse până atunci. 

„Poate că, îşi spuse el, ar fi potrivit să ne instalăm în 
partea asta, cu atât mai mult cu cât, dacă nu mă înşel, 
zăresc un râu care trebuie că se trage din vreun izvor din 
lanţul munţilor de mijloc şi curge de-a latul câmpiei. Ar fi de 
cercetat asta, şi chiar de mâine" 

Către sud, aspectul insulei era puţin altfel. Păduri şi câmpii 
făceau repede loc covorului galben al plajei şi, în unele 
părţi, litoralul se înălța în stânci pitoreşti. 

Dar care nu fu surpriza lui Godfrey când i se păru că 
zăreşte o uşoară dâră de fum care se înalţă în văzduh, 
dincolo de această barieră stâncoasă. 

— Să fie acolo deci careva din tovarăşii noştri! strigă el. 
Dar nu! Nu este cu putinţă! De ce să se fi îndepărtat încă de 
ieri de golf şi încă la mai multe mile de stânci? O fi vreun sat 
de pescari sau tabăra vreunui trib indigen? 

Godfrey se uită cu cea mai mare atenţie. Era într-adevăr 
un fum, acest abur subţire pe care briza îl purta către est? 
Te puteai înşela. în orice caz, se destramă repede: după 
câteva minute nu se mai putea vedea nimic. 

Încă o speranţă spulberată. 

Godfrey privi o ultimă dată în acea direcţie; apoi, 
nemaizărind nimic, se lăsă să alunece de-a lungul taluzului, 
cobori pantele colinei şi se înfundă din nou sub arbori. 

Un ceas mai târziu, traversase toată pădurea şi ajunsese la 
marginea ei. 

Acolo îl aştepta Tartelett, în mijlocul turmei sale cu două şi 
patru picioare. Şi cărei ocupaţii se deda încăpăţânatul 


profesor? Mereu aceleiaşi. Cu o bucată de lemn în mâna 
dreaptă, cu o alta în mâna stingă, continua să se ostenească 
vrând să le aprindă. Freca, freca, cu o stăruinţă demnă de o 
cauză mai bună. 

— Ei, ce se aude? îl întrebă încă de departe, de cum îl zări 
pe Godfrey. Şi oficiul telegrafic? 

— încă nu s-a deschis! îi răspunse Godfrey, care nu voia să- 
i spună nimic despre situaţia lor. 

— Şi poşta? 

— Era închisă! Dar să mâncăm! Mor de foame! O să 
discutăm mai târziu. 

Şi în această dimineaţă Godfrey şi tovarăşul lui trebuiră să 
se mulţumească cu acel preasărac prânz, compus din ouă 
crude şi scoici! 

— Este un regim foarte sănătos! îi repeta Godfrey lui 
Tartelett, care nu era deloc de aceeaşi părere şi nu mânca 
decât din vârful buzelor. 

Capitolul XI. 

ÎN CARE PROBLEMA LOCUINŢEI ESTE REZOLVATA ÎN 
MĂSURA ÎN CARE POATE FI REZOLVATA. 

Se făcuse destul de târziu. Astfel că Godfrey se hotări să 
lase pe a doua zi grija de a trece la o nouă instalare. Dar 
tuturor întrebărilor nerăbdătoare pe care i le punea 
profesorul în legătură cu rezultatul explorării sale, sfârşi 
prin a răspunde că se aflau pe o insulă - insula Phina - pe 
care fuseseră aruncaţi amândoi, şi că înainte de a se gândi 
cum să plece de pe ea trebuie să se gândească la mijloacele 
de a trăi acolo. 

— O insulă! exclamă Tartelett. 

— Da! O insulă! 

— înconjurată de mare? 

— Bineînţeles. 

— Dar cum se numeşte? 

— Ţi-am spus, insula Phina, şi cred că o să înţelegi pentru 
ce am vrut să-i dau numele ăsta! 


— Nu! Nu înţeleg, răspunse Tartelett strâmbându-se, şi nu 
văd asemănarea! Domnişoara Phina este înconjurată de 
pământ! 

După această tristă cugetare, se pregătiră să petreacă 
noaptea cât mai puţin rău posibil. Godfrey se mai duse o 
dată la stânci ca să-şi facă o nouă provizie de ouă şi scoici, 
cu care n-avură încotro şi trebuiră să se mulţumească. Apoi, 
fiind şi obosit, se grăbi să se culce la rădăcina unui copac, în 
timp ce Tartelett, a cărui filosofie nu putea să accepte o 
asemenea situaţie, se deda la cele mai amare reflecţii. 

A doua zi, 28 iunie, amândoi erau în picioare înainte de a fi 
treziţi de cântatul cocoşului. 

Mai întâi un mic dejun sărăcăcios - acelaşi, de altfel, ca şi 
în ajun. Cu singura deosebire că apa rece a râuleţului fu, cu 
plăcere, înlocuită cu puţin lapte de la una din capre care se 
lăsă mulsă. 

Ah, domnule Tartelett, unde erau acele „mint-julep", 
„portwine sangrie", „sherry-cobbler", „sherry-cocktail" din 
care nu bea niciodată, dar pe care-l putea cere la orice oră 
în barurile şi tavernele din San Francisco? Mai de invidiat 
erau aceste zburătoare, aceşti aguti, aceste oi, care îşi 
potoleau setea cu apă limpede fără să pretindă adăugirea 
vreunui alt element de zahăr sau alcool! Aceste animale 
cărora nu le trebuia foc pentru pregătirea mâncării, 
rădăcini, ierburi, boabe le ajungeau şi prânzul lor era 
totdeauna servit la timp pe masa verde a pajiştei. 

— La drum, spuse Godfrey. 

Şi iată-i pe amândoi porniţi, urmaţi îndeaproape de 
cortegiul lor de animale domestice, care, hotărât lucru, nu 
voiau să-i părăsească. 

Godfrey avea de gând să exploreze, la nordul insulei, acea 
bucată de coastă pe care se înălța pilcul de arbori pe care îl 
zărise de sus, din vârful conului. Dar ca să ajungă acolo, se 
hotări să meargă pe lângă țărm. Poate că talazurile 
aruncaseră pe mal unele epave ale naufragiului? Poate că o 
să găsească pe nisipul plajei pe unii din tovarăşii lui de pe 


Dream, zăcând fără mormânt, şi cărora li s-ar fi cuvenit o 
îngropăciune? Câţ despre a mai intimi în viaţă, după cea 
fost salvat ca şi el, treizeci şi şase de ore după catastrofă, 
un singur marinar al echipajului, nu mai avea nici o 
nădejde. 

Trecură deci peste primul rând de dune. Godfrey şi 
tovarăşul său ajunseră în curând la poalele stâncilor şi le 
văzură din nou, la fel de pustii cum le lăsaseră. Acolo, 
prudenţi, îşi reînnoiră proviziile de ouă şi scoici, cu gândul 
că s-ar putea ca aceste slabe resurse să le lipsească în 
nordul insulei. Apoi, urmând dunga varechului adus de 
ultima maree, urcară din nou, cercetând cu privirea această 
parte a coastei. 

Nimic! Mereu nimic! 

Hotărât lucru, trebuie să fim de acord că dacă ghinionul 
făcuse din aceşti doi supraviețuitori de pe Dream nişte 
Robinsoni, se arătase mult mai aspru faţă de ei decât faţă 
de înaintaşii lor! Acestora le rămânea totdeauna câte ceva 
din vasul naufragiat. După ce se alegeau cu o mulţime de 
obiecte de primă necesitate, puteau să folosească şi 
rămăşiţele acestuia. 

Alimente pentru câtva timp, haine, unelte, arme, în sfârşit 
tot putea folosi nevoilor celor mai elementare ale vieţii. Dar 
aici, nimic din toate acestea! în mijlocul acelei nopţi negre, 
corabia dispăruse în adâncurile mării fără să lase stâncilor 
nici cea mai mică epavă! Nu fusese cu putinţă să se salveze 
nimic, nici măcar un chibrit - şi, de fapt, mai ales acest 
chibrit le lipsea. 

Eu ştiu bine că oamenii de treabă, stând în tihnă în camera 
lor, în faţa unui straşnic şemineu în care ard cărbuni şi 
lemne, sunt gata să spună: „Dar nu-i nimic mai uşor decât 
să-ţi procuri foc! Pentru asta sunt o mie de mijloace! Două 
pietre! Puțin muşchi uscat! Puţină cârpă arsă. (Dar cum să-i 
dai foc acestei cârpe?) Apoi lama unui cuţit servind de 
amnar. sau două bucăţi de lemn doar frecate foarte tare, 
aşa cum fac polinezienii!" 


Ei bine, încercaţi! 

Acestea erau reflecţiile pe care le făcea Godfrey mergând 
şi ceea ce, pe bună dreptate, îl preocupa cel mai mult. Poate 
că el, de asemenea, scormonind jeraticul pe grătar şi citind 
povestiri de călătorie, gândise la fel cu aceşti oameni de 
treabă! Dar, pus la încercare, nu mai era de aceeaşi părere 
şi vedea, nu fără o oarecare nelinişte, că îi lipseşte tocmai 
acest element pe care nimic nu-l poate înlocui: focul. 

Mergea deci pierdut în gândurile sale înaintea lui 
Tartelett, a cărui singură grijă era să adune turma de oi, 
capre şi zburătoare. 

Deodată privirea îi fu atrasă de culorile vii ale unor 
ciorchini de mere mici, care atârnaupe ramurile unor 
copăcei, risipiţi cu sutele la poalele dunelor. Recunoscu 
imediat câteva din acele „manzanillas", cu care indienii se 
hrănesc bucuros în anumite regiuni ale Californiei. 

— In sfârşit! exclamă el. lată ceva cu care să variem puţin 
prânzurile noastre de ouă şi scoici. 

— Cum! Asta se mănâncă? spuse Tartelett, care, conform 
obiceiului său, începu prin a se strâmba. 

— încearcă mai întâi! răspunse Godfrey. 

Şi începu să culeagă câteva din aceste manzanillas, din 
care muşcă cu lăcomie. 

Nu erau decât mere pădureţe, dar, aşa acre cum erau, 
aveau un gust plăcut. Profesorul nu întârzie să-şi imite 
tovarăşul şi nu se arătă prea nemulţumit de această 
descoperire. Godfrey se gândi, pe bună dreptate, că din 
aceste fructe s-ar putea extrage o băutură fermentată, care 
oricum ar fi fost de preferat apei de izvor. 

Îşi reluară drumul. Nu peste mult timp extremitatea dunei 
nisipoase se pierdu într-o câmpie străbătută de un mic râu 
cu apă curgătoare. Era acela pe care Godfrey îl zărise din 
vârful conului. Cât despre arborii cei mari, ei se arătau ceva 
mai departe şi, după o cursă de aproximativ nouă mile, cei 
doi exploratori, destul de obosiţi de această plimbare de 
patru ceasuri, ajunseră acolo câteva minute după prânz. 


Locul merita, într-adevăr, osteneala de a fi privit, vizitat, 
ales şi, fără îndoială, ocupat. 

Acolo, în adevăr, la marginea câmpiei întinse, împestriţată 
de tufe de manzanillas şi alti arbuşti, se înălţau cam vreo 
douăzeci de copaci uriaşi, care ar fi putut suporta 
comparaţia cu cei de aceeaşi esenţă din pădurile 
californiene. Crescuseră în semicerc! Covorul verde care se 
întindea la picioarele lor, după ce tivea albia râului alte 
câteva sute de paşi, făcea loc unei fâşii lungi de prundiş 
presărat cu stânci, pietre şi varech, a cărei prelungire se 
înscria în mare printr-un vârf ascuţit către nordul insulei. 
Aceşti arbori uriaşi, aceşti „big-trees" - arborii cei mari — 
aşa cum sunt numiţi de obicei în America de Vest, făceau 
parte din specia sequoia, conifer din familia brazilor. Dacă îi 
întrebaţi pe englezi sub ce nume mai deosebit îl cunosc ei: 
„Welingtonia", vă vor răspunde ei. Şi dacă pe americani: 
„Washingtonia", ar fi răspunsul lor. 

Se vede numaidecât diferenţa. 

Dar, fie că ei amintesc de flegmaticul învingător de la 
Waterloo sau de memoria ilustrului fondator al Republicii 
americane, sunt oricum cele mai gigantice produse 
cunoscute ale florei californiene şi nevadiene. 

În adevăr, în unele părţi ale acestor state sunt păduri 
întregi din aceşti arbori, ca cei din grupurile din Mariposa 
şi Calavera, dintre care unii măsoară între şasezeci şi 
optzeci picioare în circumferință, pe o înălţime de trei sute. 
Unul dintre ei, la intrarea vâii Yosemite, nu are mai puţin de 
o sută de picioare în circumferință; pe când era în picioare 
- fiindcă acum este culcat la pământ - ramurile din vârf 
puteau să atingă înălţimea „Miinster 1(l-ului din Strasburg, 
adică mai mult de patru sute de picioare. Se mai cunosc 
„Mama pădurii", „Zâna pădurii". „Cabana pionierului", 
„Cele două santinele", „Generalul Grant", „Domnişoara 
Emma", „Domnişoara Mărie", „Brigham Young şi soţia lui", 
„Cele trei graţii", „Ursul" etc. care sunt adevărate 
fenomene vegetale. Pe trunchiul retezat de la bază al unuia 


dintre aceşti copaci s-a construit un chioşc în care poate să 
se desfăşoare în voie un cadril de 16 persoane. Dar, în 
realitate, uriaşul acestor uriaşi, în mijlocul unei păduri care 
este proprietatea statului, cam la cincisprezece mile de 
Murphi, este „Tatăl pădurii", bătrân segquoia în vârstă de 
patru mii de ani; el se înalţă la patru sute cincizeci şi două 
de picioare de la pământ, mai sus' decât crucea Sfântului 
Petru din Roma, mai înalt decât marea piramidă din Gizeh, 
în sfârşit, mai înalt decât 

1Munster - Catedrală. 

acea mică clopotniţă de fier care se înalţă acum pe unul 
din turnurile catedralei din Rouen şi trebuie considerat ca 
cel mai înalt monument al lumii. 

Era un pâlc cam de douăzeci din aceşti coloşi, pe care 
capriciul naturii îi presărase, poate, pe această limbă de 
pământ încă de pe vremea când regele Solomon construia 
acel templu din Ierusalim care nu s-a mai refăcut din 
ruinele sale. Cei mai mari puteau să aibă aproape trei sute 
de picioare, cei mai mici două sute cincizeci. Unii dintre ei, 
găunoşi pe dinăuntru din pricina bătrâneţii, aveau la bază o 
boltă uriaşă pe sub care ar fi putut trece o întreagă trupă 
călare. 

Godfrey fu uluit de admiraţie în prezenţa acestor 
fenomene naturale, care nu se află în general decât la 
înălţimi de cinci până la şase mii picioare deasupra nivelului 
mării. Se gândi că numai singură această privelişte ar fi 
meritat călătoria. într-adevăr,. cu nimic nu ar fi putut fi 
comparate aceste coloane de un brun deschis care se 
conturau, abia micşorându-şi diametrul, de la rădăcină 
până acolo unde începeau crengile. 

Aceste trunchiuri cilindrice se ramificau la o înălţime de 
optzeci-o sută de picioare deasupra solului, cu ramuri 
groase ca nişte trunchiuri de arbori deja uriaşi, susţinând 
astfel în văzduh o adevărată pădure. 

Unul din aceşti „sequoias giganteas" - era unul dintre cei 
mai mari din grup - atrase în special atenţia lui Godfrey. 


Găunos la bază, avea acolo o deschizătură largă de patru- 
cinci picioare, înaltă de zece, care permitea să pătrunzi 
înăuntru. 

Măduva uriaşului dispăruse, lemnul se măcinase într-o 
pulbere moale şi albicioasă; dar dacă arborele nu se mai 
rezema pe rădăcinile lui puternice decât prin scoarţa lui 
solidă, putea însă să trăiască aşa încă secole. 

— în lipsa unei grote, exclamă Godfrey, iată locuinţa găsită 
gata, o casă de lemn, un turn, cum nu se află în ţinuturile 
locuite. Acolo o să putem fi în siguranţă şi la adăpost! Hai, 
Tartelett, vino! 

Şi tânărul, îndemnându-l pe tovarășul său, intră în 
interiorul arborelui de segquoia. 

Înăuntru, pământul era acoperit cu un strat de praf 
vegetal şi diametrul încăperii nu era mai mic de douăzeci 
de picioare englezeşti. Cât despre înălţimea la care se 
rotunjea bolta, nu-ţi puteai da seama din pricina 
întunericului. Dar nici o rază de lumină nu se strecura prin 
pereţii de scoarță ale acestui soi de pivniţă. Deci, nici o 
deschizătură, nici o crăpătură, prin care ar fi putut 
pătrunde vântul. Era sigur că cei doi Robinsoni ai noştri se 
vor afla acolo în condiţii suportabile pentru a înfrunta, fără 
neplăceri, intemperiile cerului. O cavernă nu ar fi fost nici 
mai solidă, nici mai uscată, nici mai închisă. în adevăr, ar fi 
fost greu să găsească ceva mai bun! 

— Ei, Tartelett, ce zici de această locuinţă naturală? 
întrebă Godfrey. 

— Da, dar şemineul? spuse Tartelett. 

— înainte de a pretinde un şemineu, răspunse Godfrey, 
aşteaptă cel puţin să ne fi procurat foc! 

Mai logic nici nu putea fi. 

Godfrey se duse în recunoaştere prin împrejurimile 
grupului de arbori. Aşa cum am spus, câmpia se întindea 
până la acest masiv de sequoia care o mărginea. Micul 
„Tio", care străbătea covoraşul ei verde, păstra pe această 
întindere de pământ, puţin cam aspru, o răcoare plăcută. Pe 


malurile lui creşteau fel de fel de arbuşti, între alţii mirt şi 
lentisc, o mulţime de manzanillas care aveau să le asigure 
recolta de mere sălbatice. 

Mai departe şi mai sus, câteva pilcuri de arbori - stejari, 
fagi, sicomori, micoculieri - erau risipiţi pe toată această 
întindere ierboasă, dar, cu toate că erau şi ei mari, ar fi 
putut fi luaţi drept nişte copăcei obişnuiţi pe lingă aceşti 
„mammoth-trees" 1, ale căror frunze răsăritul soarelui le 
prelungea până la mare. Dincolo de pajişti, se conturau, de 
asemenea, şiruri neregulate de arbuşti, tufe de iarbă, 
crânguri înverzite pe care Godfrey îşi făgădui să le 
cerceteze a doua zi. Dacă lui îi plăcuse locul, se părea că 
nici animalelor domestice nu le displăcea. Aguti, caprele 
negre, oile luaseră în posesie acest domeniu, care le oferea 
rădăcini de ros şi iarbă de păscut mai mult decât le-ar fi 
trebuit. 

Cât despre găini, ele ciuguleau cu lăcomie boabe sau 
viermi pe marginea pârâului. Viaţa animală se şi manifesta 
printr-un continuu du-te-vino, salturi, zboruri, behăituri, 
cloncănituri, care, fără îndoială, nu se mai auziseră 
niciodată prin aceste locuri. 

Godfrey reveni apoi la pilcul de sequoia şi examina mai 
atent arborele în care aveau să-şi stabilească locuinţa. 1 se 
păru că ar fi fost, dacă nu imposibil, în orice caz foarte greu 
să se caţăre până la primele ramuri, cel puţin pe dinafară, 
fiindcă acest trunchi nu prezenta nici un relief; dar s-ar fi 
putut ca în interior ascensiunea să fie mai uşoară, dacă 
arborele era cu totul găunos până la bifurcarea ramurilor. 

1 Copae-mamut. 

Ar fi putut fi de folos ca, în caz de primejdie, să afle un 
refugiu în această deasă coroană pe care o susţinea 
trunchiul uriaş. Era o problemă de analizat mai târziu. 

Când această explorare se termină, soarele coborâse 
destul de mult la orizont şi lui Godfrey i se păru mai potrivit 
să lase pe a doua zi pregătirile unei instalări definitive. 


Dar noaptea asta, după o masă al cărei desert se 
compunea din mere sălbatice, unde o puteau petrece mai 
bine decât pe pulberea vegetală care acoperea pământul în 
interiorul arborelui? 

Ceea ce se şi făcu, nu fără ca Godfrey - în amintirea 
unchiului Wiliam W. Kolderup - să nu-i fi dat acestui arbore, 
ai cărui tizi din pădurile californiene şi ale statelor vecine 
poartă toţi numele unui mare cetăţean al Republicii 
americane, numele de Will-Tree. 

Capitolul XII. 

CARE SE ÎNCHEIE EXACT CIND TREBUIE, PRINTR-UN 
MINUNAT ŞI FERICIT TRĂSNEIT. 

De ce să nu recunoaştem? în această situaţie, nouă pentru 
el, Godfrey, atât de uşuratic, atât de nesocotit, atât de frivol 
atunci când avusese o viaţă uşoară, era pe cale de a deveni 
un om nou. în adevăr, niciodată, grija zilei de mâine nu îi 
tulburase liniştea, în preaîmbelşugata locuinţă din 
Montgomery-Street, unde îşi dormea fără întrerupere cele 
zece ore de somn, nici măcar cuta unei petale de trandafir 
nu-i tulburase odihna. 

Dar nu avea să mai fie aşa. Pe această insulă necunoscută, 
se vedea - mult şi bine - izolat de restul lumii, rămas numai 
în nădejdea propriilor sale resurse, obligat să facă faţă 
necesităţilor vieţii, în condiţii în care un om - chiar mult mai 
practic - ar fi fost foarte stingherit. Fără îndoială că, văzând 
că nu mai apare Dream, vor începe să-i caute. Dar ce 
însemnau ei doi? De o mie de ori mai puţin decât un ac în 
carul cu fân, decât un fir de nisip pe fundul mării! 
Incalculabila avere a unchiului Kolderup nu putea rezolva 
totul! 

Aşa că, deşi găsise un adăpost cât de cât acceptabil, 
Godfrev dormi totuşi un somn agitat. Creierul lui se 
frământa aşa cum nu o făcuse niciodată. Fiindcă se 
amestecau în el tot felul de gânduri: acelea pentru trecutul 
pe care îl regreta amar, acelea ale prezentului a cărui 


rezolvare o căuta, acelea pentru viitor care îl neliniştea şi 
mai mult! 

Dar în faţa acestor aspre încercări, în judecata sa şi, ca 
urmare, în raţionamentele care decurg firesc din aceasta, 
se luminau încetul cu încetul zone care până atunci parcă 
dormitaseră în el. Godfrey era hotărât să lupte împotriva 
ghinionului, să încerce tot ce ar fi fost posibil pentru a ieşi 
din impas. Dacă se va salva, această lecţie nu va fi 
zadarnică pentru viitor. 

Încă din zori fu în picioare, cu intenţia de a proceda la o 
instalare mai completă. Problema alimentelor, mai ales a 
focului, de care nu se puteau lipsi, trecea înaintea celorlalte 
- unelte sau unele arme, haine de schimb pe care trebuiau 
să şi le procure, altfel riscând să fie în curând îmbrăcaţi 
după moda polineziană. 

Tartelett mai dormea încă. în umbră nu se vedea, dar se 
făcea auzit. Acest nefericit om, scăpat de naufragiu, rămas 
la patruzeci şi cinci de ani la fel de superficial aşa cum 
fusese, de altfel, şi elevul său până atunci, nu-i putea fi de 
mare ajutor. îi va fi, dimpotrivă, o povară în plus, fiindcă va 
trebui să aibă grijă de toate nevoile lui, oricare ar fi fost ele; 
dar, în sfârşit, era un tovarăş! La urma urmei, era mai 
preţios decât cel mai inteligent câine, cu toate că, fără 
îndoială, era mai puţin util! Era o făptură care avea grai, cu 
toate că vorbea vrute şi nevrute; cu care puteai sta la taifas, 
cu toate că niciodată nu spunea decât lucruri prea puţin 
serioase; care ştia să se plângă, ceea ce i se întâmpla de 
cele mai multe ori! Orice ar fi, Godfrey avea să audă 
răsunându-i în auz un glas omenesc. Asta era de preferat 
oricum papagalului lui Robinson Crusoe! Chiar cu un 
Tartelett, nu avea să fie singur, şi nimic nu l-ar fi deprimat 
mai mult decât perspectiva unei complete singurătăţi. 
„Robinson înainte de a-l avea pe Vineri şi Robinson după ce 
l-a avut pe Vineri - ce deosebire!" se gândea el. 

Totuşi, în această dimineaţă - 29 iunie - cu gândul de a-şi 
pune în aplicare proiectul de a explora împrejurimile 


pilcului de sequoia, lui Godfrey, nu-i displăcu să fie singur. 
Poate că o să aibă şansa de a descoperi vreun fruct, vreo 
rădăcină comestibilă pe care să o aducă, spre marea 
mulţumire a profesorului. îl lăsă deci pe Tartelett cu visurile 
sale şi plecă. 

O ceaţă uşoară învăluia încă litoralul şi marea; dar deja 
această ceaţă, care la căldura razelor de soare avea să se 
transforme în picături de apă, începea să se ridice la nord şi 
est. Ziua făgăduia să fie foarte frumoasă. 

După ce-şi ciopli un baston solid, Godfrey se întoarse două 
mile, până la acea parte a țărmului pe care nu o cunoştea, 
al cărui cot forma capul alungit al insulei Phina. 

Ziua făgăduia să fie foarte frumoasă. 

Acolo îşi luă o primă masă formată din scoici - midii, 
clovise şi mai ales stridii mici, minunate, care se găseau aici 
din belşug. 

„La nevoie, îşi spuse el, iată că avem cu ce să nu murim de 
foame! Sunt acolo mii de duzini de stridii, şi cu ce alta să 
faci să tacă strigătele cele mai aprige ale stomacului! 
Tartelett face mofturi, fiindcă nu-i plac aceste moluşte! Ei 
bine, o să-i placă!" 

Cu siguranţă că dacă stridiile nu pot să înlocuiască cu totul 
pâinea şi carnea, nu constituie mai puţin un aliment foarte 
hrănitor, cu condiţia de a fi absorbite în cantităţi mari. Dar 
cum aceste moluşte sunt foarte uşor de digerat, poţi să iei - 
fără primejdie - din ele cât vrei, ca să nu spunem să faci 
abuz. 

Acest mic dejun odată terminat, Godfrey îşi reluă bastonul 
şi o tăie oblic spre nord-est, aşa fel încât să se întoarcă pe 
malul drept al râuleţului. Acest drum trebuia să-l ducă, 
peste câmpie, până la grupurile de copaci zărite în ajun, 
dincolo de şirurile lungi de tufişuri şi arbuşti pe care voia 
să-i cerceteze îndeaproape. 

Godfrey înainta deci în această direcţie aproximativ două 
mile. Urma malul râuleţului, aşternut cu o iarbă scurtă şi 
deasă ca o catifea. Cârduri de păsări de apă îşi luau 


zgomotos zborul din faţa acestei fiinţe necunoscute pentru 
ele, care venea să le tulbure împărăţia. în apele repezi ale 
râuleţului a cărui lăţime putea fi, în această parte, cam de 
patru sau cinci yarzi, se zbenguiau peşti de mai multe 
soiuri. 

Evident, nu era greu să pui mâna pe aceşti peşti; mai 
trebuie însă să-i şi frigi; mereu această problemă de 
nerezolvat. 

Din fericire, Godfrey, ajuns la primul rând de tufişuri, 
recunoscu două feluri de fructe şi rădăcini, dintre care însă 
unele ar fi trebuit să fie pregătite la foc înainte de a fi 
mâncate, dar altele se puteau mânca aşa cum erau, crude. 
Aceste două plante indienii din America le foloseau tot 
timpul. 

Primul era unul din acei arbuşti numiţi „camas" care cresc 
chiar pe pământuri neroditoare. Din rădăcinile lor, care 
seamănă cu o ceapă, se face un fel.de făină foarte bogată în 
gluten şi foarte hrănitoare, dacă nu vrei să-i consumi ca pe 
nişte cartofi. Dar în ambele cazuri trebuiesc să fie cât de cât 
coapte sau fierte. 

Celălalt arbust producea un fel de bulb de formă 
lunguiaţă, care poartă numele indigen de „yamph"; şi dacă 
acest yamph posedă mai puţine elemente hrănitoare decât 
camasul, în aceste împrejurări era de preferat, fiindcă se 
poate mânca crud. 

Godfrey, foarte satisfăcut de această descoperire, fără să 
întârzie, îşi potoli foamea cu câteva din aceste rădăcini şi, 
neuitând de prânzul lui Tartelett, făcu un mănunchi mare 
pe care şi-l aruncă pe umeri, apoi îşi reluă drumul către 
Will-Tree. 

Cât de bine a fost primit cu recolta lui de yamph, este 
inutil să insistăm. Profesorul se ospăta >cu lăcomie şi elevul 
său fu silit să-l sfătuiască să se potolească. 

— Ei, răspunse Iartelett, astăzi avem rădăcinile astea, dar 
cine ştie dacă o să le avem şi mâine? 


— Fără nici o grijă, îi replică Godfrey, mâine, poimâine, 
mereu! Nu trebuie decât să ne ostenim să ne ducem să le 
culegem. 

— Bine, Godfrey; şi acest camas? 

— Din camas, când o să avem foc, o să facem făină şi 
pâine! 

— Foc! exclamă profesorul clătinând din cap. Foc! Şi cum 
o să facem? 

— încă nu ştiu, răspunse Godfrey, dar, într-un fel sau altul, 
o să izbutim. 

— Să te audă Cerul, scumpul meu Godfrey! Şi când mă 
gândesc că sunt unii oameni care nu au decât să-şi frece o 
bucăţică de lemn de tocul pantofului ca să-l obţină! Asta mă 
face să turbez! Nu! Niciodată n-aş fi crezut că nenorocul o 
să mă facă să ajung într-o asemenea mizerie! în 
Montgomery-Street n-ai face nici trei paşi fără să întâlneşti 
un gentleman cu ţigara în gură, pentru care ar fi o plăcere 
de a-ţi oferi un foc, şi aici. 

— Aici nu suntem la San Francisco, 'Tartelett, nici în 
Montgomery-Street şi cred că ar fi mai înţelept din partea 
noastră să nu ne lăsăm în nădejdea trecătorilor. 

— Dar, totuşi, de ce o fi trebuind ca pâinea să se coacă şi 
carnea să se fiarbă? De ce natura nu ne-a făcut să trăim cu 
aer? 

— O să vină şi asta! îi răspunse Godfrey cu un zâmbet 
îngăduitor. 

— Crezi? 

— în orice caz, cred că cel puţin savanții se ocupă cu asta! 

— E cu putinţă? Şi pe ce se întemeiază ei când caută acest 
nou fel de alimentaţie? 

— Pe raţionamentul, răspunse Godfrey, că digestia şi 
respiraţia sunt nişte funcţii în legătură una cu cealaltă, şi 
una dintre ele s-ar putea, eventual, substitui celeilalte. Deci, 
în ziua când chimia va reuşi să facă în aşa fel ca alimentele 
necesare omului să fie asimilate prin respiraţie, problema 
va fi rezolvată. Nu mai rămâne pentru asta decât ca aerul 


să fie făcut hrănitor. în loc să fie mâncată, cina va fi 
respirată, asta-i tot! 

— Ah, ce păcat că această descoperire nu s-a făcut încă! 
exclamă profesorul. Cât de bucuros aş respira o jumătate 
de duzină de sandvişuri şi o conservă de carne de vacă, şi 
asta numai pentru a-mi deschide pofta de mâncare! 

Şi Tartelett, cufundat într-un fel de voluptoasă reverie în 
care întrevedea gustoase cine atmosferice, deschidea fără 
să vrea gura respirând din plin, uitând că abia avea cu ce să 
se hrănească u? chip obişnuit. 

Godfrey îl trezi din meditaţie, aducându-l la realitate. 

Era vorba să treacă la o instalaţie mai completă a 
interiorului Will-Tree-ului. 

Prima grijă fu aceea de a proceda la curățirea viitoarei 
locuinţe. Trebuiră mai întâi să scoată mai multe chintale din 
acea pulbere vegetală care acoperea solul şi în care te 
afundai până la jumătatea gambei. Două ore de-abia le 
ajunseră pentru această neplăcută muncă, dar în sfârşit 
încăperea fu curățată de stratul fărâmicios, care la cea mai 
mică mişcare se înălța în nori de praf. 

Pământul era tare, rezistent, cu uriaşele rădăcini de 
sequoia care se ramificau la suprafaţa lui formând ca o 
duşumea de grinzi groase, cam neregulată, dar solidă. 
Aleseră două colţuri pentru instalarea unor paturi, a căror 
rufărie aveau să o alcătuiască doar câteva braţe de iarbă 
bine uscată la soare. Cât despre alte mobile - bănci, scaune 
sau mese - nu ar fi fost imposibil să le întocmească pe cele 
mai necesare, fiindcă Godfrey poseda un minunat cuţit, 
înzestrat cu un fierăstrău şi un cosor. în adevăr, trebuiau să 
se organizeze astfel, ca şi pe timp rău să poată să rămână în 
interiorul copacului, să mănânce şi să lucreze. Lumina nu 
lipsea, fiindcă, prin deschizătura care forma intrarea, 
năvălea în valuri. Mai târziu, dacă avea să fie nevoie să o 
închidă, pentru a-şi asigura o mai mare apărare, Godfrey va 
încerca să taie în scoarţa copacului una sau două ambrazuri 
care să servească drept fereastră. 


Cât despre a-şi da seama la ce înălţime se oprea golul din 
interiorul trunchiului, Godfrey nu avea cum să afle fără 
lumină. Putu doar să constate că o prăjină lungă de zece 
până la douăsprezece picioare, plimbată pe deasupra 
capului său, nu întâlnea decât vidul. Dar chestiunea nu era 
dintre cele mai urgente. Aveau să o rezolve mai târziu. 

Ziua se scurse cu aceste treburi, pe care nu le isprăviră 
înainte de apusul soarelui. Godfrey şi Tartelett, destul de 
obosiţi, găsiră destul de bună rufăria lor de pat, 
confecţionată numai din iarbă uscată din care de altfel îşi 
făcuseră o provizie serioasă; locuinţa astfel amenajată 
trebuiră însă să şi-o dispute cu zburătoarele, care 
bucuroase şi-ar fi ales domiciliul în interiorul Will-Tree-ului. 
Godfrey se gândi deci că ar fi potrivit să le înjghebe şi lor un 
adăpost în vreun alt seguoia din grupul respectiv şi nu 
izbuti să le împiedice de a intra în încăperea comună decât 
astupând intrarea cu mărăciniş. Din fericire, nici oile, nici 
caprele nu fură ispitite să facă la fel. Aceste animale 
rămaseră liniştite afară şi nu manifestară deloc veleitatea 
de a trece peste neînsemnata barieră. 

Zilele următoare fură folosite pentru alte diverse treburi: 
de instalare, amenajare şi recoltare; să adune ouă şi scoici, 
să culeagă rădăcini de yamph şi fructe de manzanillas, 
stridii pe care în fiecare dimineaţă se duceau să le smulgă 
bancului de pe litoral - toate acestea luau timp şi ceasurile 
treceau repede. 

Ustensilele de gospodărie se reduceau doar la câteva mari 
cochilii care serveau de pahare sau de farfurii. Este 
adevărat că, pentru genul de alimentaţie la care erau 
supuşi musafirii de la Will-Tree, nu trebuia mai mult. Mai 
era de asemenea spălatul rufelor în apa limpede a pârâului, 
care îi ocupa lui Tartelett timpul liber. Lui îi revenea această 
sarcină; nu era de altfel vorba decât de două cămăşi, două 
batiste şi două perechi de ciorapi, care constituiau întreaga 
garderobă a naufragiaţilor. 


Astfel că, în timpul acestei operaţii, Godfrey şi Tartelett 
erau îmbrăcaţi numai cu pantalonii şi bluzele lor; dar, cu 
soarele arzător de la această latitudine, toate acestea se 
uscau repede. 

Petrecură astfel, fără a avea de suferit din pricina ploilor 
sau a vântului, până la 3 iulie. 

Ţinând seama de condiţiile de sărăcie în care Godfrey şi 
Tartelett fuseseră aruncaţi pe această insulă, instalarea era 
aproape acceptabilă. 

Cu toate acestea nu trebuiau neglijate şansele de salvare, 
care nu puteau veni decât din afară. Astfel că, în fiecare zi, 
Godfrey venea să cerceteze marea pe toată întinderea 
acestui sector care se desfăşura de la est la nord-vest, 
dincolo de promontoriu. Această parte a Pacificului era 
totdeauna pustie. Nici un vas, nici o barcă de pescuit, nici 
un fum apărând la orizont, şi nicicând, în larg, trecerea 
vreunui steamer. Se părea că insula Phina era situată în 
afara itinerariilor comerciale sau transporturilor de 
călători. Era vorba deci de a aştepta cu răbdare, de a se 
încredința hazardului. 

Între timp, când necesităţile imediate ale existenţei îi lăsau 
puţin timp liber, Godfrey, împins mai ales de Tartelett, 
revenea la această importantă şi enervantă problemă a 
focului. 

Încercă mai întâi să înlocuiască iasca, ce din păcate îi 
lipsea, printr-o materie asemănătoare. S-ar fi putut ca 
unele varietăţi de ciuperci care creşteau prin scorburile 
copacilor bătrâni, după ce ar fi fost uscate vreme 
îndelungată, să poată fi transformate într-o substanţă 
combustibilă. 

Fură deci culese mai multe din aceste ciuperci şi expuse 
acţiunii directe a soarelui, până ce se prefăcură în pulbere. 
Apoi, cu cuțitul său, folosit ca amnar, Godfrey făcu să sară 
dintr-o piatră câteva scântei care căzură pe această 
substanţă. Zadarnic. Materia spongioasă nu luă foc. 


Lui Godfrey îi dădu atunci prin gând să folosească acea 
fină pulbere vegetală, uscată de secole, pe care o găsise pe 
pământul din interiorul Will-Tree-ului. 

Nici aşa nu obţinu nimic. 

La capătul resurselor, încercă să provoace cu ajutorul 
amnarului aprinderea unui fel de burete care creştea pe 
sub stânci. 

Nu avu mai mult noroc. Particula de oţel, aprinsă de 
izbitura cremenei, cădea pe substanţă, dar se stingea 
numaidecât. 

Godfrey şi Tartelett fură într-adevăr desperaţi. Să se 
lipsească de foc era imposibil. începuse să le fie lehamite de 
aceste fructe, de aceste rădăcini, de aceste moluşte, şi în 
curând stomacul avea să respingă cu totul acest fel de 
hrană. 

Priveau - mai ales profesorul - oile, aguti, găinile care se 
duceau şi veneau în jurul Will-Tree-ului. O foame 
năprasnică îi cuprindea la vederea lor. Devorau din ochi 
aceste cărnuri vii! 

Nu! Asta nu mai putea continua aşa! 

Dar o împrejurare neaşteptată - să zicem providenţială, 
dacă vreţi - avea să le vină în ajutor. 

În noaptea de 3 spre 4 iulie, timpul, care de câteva zile 
înclina spre schimbare, se transformă într-o vijelie, după o 
căldură copleşitoare, pe care briza mării nu putuse să o 
potolească. 

Către ora 1 noaptea, Godfrey şi Tartelett fură treziţi în 
mijlocul unui adevărat foc de artificii al fulgerelor şi de 
bubuitul trăsnetului. Nu ploua încă, dar mult nu mai avea. 
Ar fi fost atunci adevărate cataracte care s-ar fi precipitat 
din înaltul norilor, ca urmare a rapidei condensări a 
vaporilor. 

Godfrey se ridică şi ieşi cu gândul să cerceteze cerul. 

Totul nu era decât un foc încins deasupra bolţii arborilor 
uriaşi, al căror frunziş se proiecta pe un cer în flăcări, ca 
nişte subţiri contururi ale unor umbre chinezeşti. 


Deodată, în mijlocul vacarmului general, un fulger mai 
puternic brazdă spaţiul. Tunetul se făcu auzit în aceeaşi 
clipă şi WillTree fu brăzdat de sus în jos de fluidul electric. 

Godfrey, pe jumătate răsturnat de şoc, se ridică în mijlocul 
unei ploi de foc care cădea în jurul lui. Trăsnetul aprinsese 
ramurile uscate ale crengilor de sus şi pe pământ erau tot 
atâţia cărbuni aprinşi care trosneau. Cu un strigăt, Godfrey 
îşi chemă tovarăşul. 

— Foc! Foc! 

— Foc! răspunsese Tartelett. Binecuvântat să fie cerul, 
care ni-l trimite! 

Amândoi se aruncară numaidecât spre acele rămurele 
care mai ardeau încă, dintre care unele se consumau fără 
flacără. Le adunară, în acelaşi timp cu o grămadă de crengi 
uscate care nu lipseau la rădăcina segquoiei, al cărui trunchi 
nu fusese decât atins de trăsnet. Intrară apoi în locuinţa lor 
întunecată, în clipa în care ploaia, revărsându-se în valuri, 
stinse incendiul care ameninţa să mistuie ramurile de sus 
ale Will-Tree-ului. 

Capitolul XIII. 

UNDE GODFREY VEDE ÎNCĂ O DATA ÎNĂLŢÂNDU-SE, 
DINTR-UN ALT PUNCI AL INSULEL UN FUM-UŞOR. 

lată o furtună venită la timp! Godfrey şi Tartelett nu 
trebuiseră, precum Prometeu, să se aventureze în spaţiu ca 
să fure focul ceresc! Cerul, aşa cum spusese Tartelett, 
fusese cel care - într-adevăr, atât de îndatoritor - li-l 
trimisese printr-un fulger. Ei trebuiau acum să aibă grijă să- 
| păstreze î 

— Nu! Nu o să-l lăsăm să se stingă! strigă Godfrey. 

— Cu atât mai mult, cu cât nu o să ne lipsească lemnele cu 
care să-l întreţinem! răspunse Tartelett, a cărui mulţumire 
se manifesta prin mici strigăte de bucurie. 

— Da! Dar cine îl va întreţine? 

— Eu î Dacă va trebui, o să veghez zi şi noapte, replică 
Tartelett învârtind în mână un tăciune aprins. 

Şi făcu exact acest lucru până la răsăritul soarelui. 


Precum s-a spus, lemne uscate erau din belşug sub imensa 
boltă a arborilor de segquoia. Aşa că, din zori, Godfrey şi 
profesorul, după ce adunară o cantitate serioasă, nu făcură 
economie la alimentarea focului aprins de trăsnet. întocmit 
la rădăcina unuia dintre copaci, într-o crăpătură îngustă 
între două ramuri ale acelei rădăcini, focul ardea cu un 
pârâit vesel şi luminos. Tartelett, gâfâind, îşi cheltuia toată 
respiraţia suflând în el, cu toate că era perfect inutil. în 
această atitudine lua pozele cele mai felurite, urmărind 
fumul cenuşiu ale cărui volute se pierdeau în frunzişul înalt. 

Dar nu pentru a-l admira şi nici pentru a se încălzi fusese 
atât de dorit acest foc neapărat necesar. Era destinat unei 
folosiri mai interesante. Trebuia să pună capăt acelor 
prânzuri de scoici crude şi rădăcini de yamph, din care o 
apă clocotită sau numai o simplă coacere sub cenuşă nu 
pusese niciodată în valoare elementele lor hrănitoare. Cu 
această treabă îşi folosiră Godfrey şi Tartelett o parte a 
dimineţii. 

— O să mâncăm bucuros unul sau doi pui! strigă Tartelett, 
ale cărui fălci şi începuseră să clănţăne. S-ar putea să 
adăugăm la ei şi o pulpă de aguti, o pulpă de oaie, un sfert 
de capră, câteva hălci din acest vânat care aleargă pe 
câmpie, fără să mai punem la socoteală doi-trei peşti de apă 
dulce, întovărăşiţi de câţiva peşti de mare. 

— Nu atât de repede, răspunse Godfrey, pe care 
expunerea acestei prea puţin modeste liste de bucate îl 
amuzase. Nu trebuie să riscăm o indigestie ca să 
recuperăm după cât am postit S Să ne economisim 
rezervele, 'Tarteleti! De acord cu doi pui - fiecare câte unul 
- şi, dacă pâinea ne lipseşte, sper că rădăcinile de camas, 
convenabil pregătite, o vor înlocui fără prea mare greutate. 

Această hotărâre o plătiră cu viaţa a două inocente 
zburătoare care, jumulite, curățate, aşezate şi pregătite de 
profesor, apoi trase într-o frigare, se rumeniră în curând 
deasupra unei flăcări jucăuşe. 


În acest timp, Godfrey se ocupa cu pregătirea rădăcinilor 
de camas pentru primul prânz serios pe care aveau să-l ia 
pe insula Phina. Ca să le facă comestibile, nu avea decât să 
folosească metoda indiană pe care americanii trebuiau să o 
cunoască, deoarece o văzuseră, mai mult decât o dată, 
folosită în câmpiile vestamericane. 

lată cum procedă Godfrey: 

O anumită cantitate de pietre subţiri şi netede, adunate de 
pe plajă, fură puse în jeratic ca să se înfierbânte la 
maximum. S-ar putea ca Iartelett să fi fost de părere că 
este păcat să foloseşti un foc atât de bun pentru „a coace 
pietre", dar cum aceasta nu-l stingherea în nici un fel la 
pregătirea puilor săi, nu se plânse în chip deosebit. 

În timp ce pietrele se înfierbântau astfel, Godfrey alese un 
loc de pe care, pe aproximativ spaţiul unui yard pătrat, 
smulse iarba; apoi, înarmat cu două cochilii mari, săpă şi 
scoase pământul până la o adâncime de zece degete. Odată 
făcut acest lucru, el aşeză pe fundul acestei gropi o 
grămăjoară de lemne uscate, pe care o aprinse în aşa fel 
încât să transmită pământului, bătătorit în fundul gropii, o 
căldură destul de mare. 

Când tot acest lemn se consumă, după ce scoase cenuşa, 
aşeză rădăcinile de camas, în prealabil curățate şi spălate, 
în groapă; le acoperi cu un strat subţire de iarbă şi pietrele 
- care dogoreau - aşezate peste acest strat de iarbă, 
închipuiră o vatră pe care aprinse un alt foc. 

— De fapt, ceea ce întocmise Godfrey era un fel de cuptor 
şi după un timp destul de scurt - cel mult o jumătate de oră 
- operaţia putea fi socotită ca şi terminată. 

În adevăr, sub dublul strat de pietre şi gazon, care fu dat 
la o parte, regăsi rădăcinile de camas modificate prin 
această coacere puternică. Strivindu-le, s-ar fi putut obţine 
o făină foarte potrivită pentru pregătirea unui soi de pâine; 
dar lăsându-le aşa cum erau, era ca şi când ar fi mâncat 
cartofi de un soi foarte bun. 


Aşa au fost consumate de data aceasta rădăcinile, şi vă 
lăsăm să vă gândiţi ce masă au avut cei doi prieteni cu 
aceşti pui fragezi, pe care îi înghiţiră aproape cu oase cu 
tot, şi aceste minunate camas, de care nu trebuiau să aibă 
grijă să facă economie. Câmpul pe care creşteau din belşug 
nu era departe. Nu aveau decât să se aplece să le culeagă 
cu sutele. 

După ce terminară prânzul, Godfrey se ocupă cu 
pregătirea unei anumite cantităţi din această făină care se 
păstrează aproape la nesfârşit şi din care puteau să-şi 
coacă pâinea. 

Cu aceste diferite treburi, trecu ziua. Focul era tot timpul 
întreţinut cu cea mai mare grijă. Pentru noapte puseră mai 
multe lemne - ceea ce nu-l împiedică pe Tartelett să se 
scoale de mai multe ori să adune cărbunii şi să-i facă astfel 
să ardă mai bine. Apoi se culca din nou; dar cum i se părea 
- în vis - că se stinge focul, sărea imediat, lua de la cap 
operaţia, şi aşa până în zori. 

Noaptea se scurse fără nici un incident. Pârâitul focului la 
care se adăugă cântecul cocoşului îl deşteptară pe Godfrey 
şi tovarăşul său, care, în cele din urmă, adormise. 

Mai întâi, Godfrey fu surprins să simtă un fel de curent de 
aer care venea de sus, din interiorul copacului. îi trecu prin 
gând că sequoia era găunos până la despărţirea crengilor 
mai joase, că acolo se deschidea vreun orificiu pe care ar fi 
fost potrivit să-l astupe dacă voiau să fie apăraţi şi,la 
adăpost. 

„Totuşi, iată ceva ciudat! îşi spuse Godfrey. Cum de n-am 
simţit în celelalte nopţi acest curent de aer? Să fie de vină 
trăsnetul?". 

Şi pentru a-şi răspunde la această întrebare, îi veni ideea 
să examineze pe dinafară trunchiul copacului. Odată 
terminată cercetarea, Godfrey înţelese cele ce se 
petrecuseră în timpul furtunii. Urma trăsnetului era vizibilă 
pe copacul care fusese serios jupuit de coajă, pe acolo pe 
unde trecuse fluidul electric, de la primele crengi până la 


rădăcină. Dacă scânteia electrică, în loc să urmeze conturul 
exterior al copacului, ar fi pătruns în interiorul lui, Godfrey 
şi tovarăşul lui ar fi putut fi trăsniţi. Fără să ştie, trecuseră 
printr-o primejdie adevărată. 

— Se recomandă, spuse Godfrey, să nu te refugiezi sub 
arbori în timpul furtunii! Este foarte bine pentru cei care 
pot să facă astfel! Dar noi cum am putea evita acest pericol? 
în sfârşit, o să vedem! 

Apoi, cercetând copacul în punctul de unde începea urma 
prelungă lăsată de fluid, spuse: 

— Este evident că, acolo unde l-a lovit trăsnetul, vârful 
trunchiului a fost despicat cu violenţă. Dar atunci, fiindcă 
aerul pătrunde în interior prin acest orificiu, înseamnă că 
arborele este găunos pe toată înălţimea lui şi că nu trăieşte 
decât prin scoarță? lată ceva de care ar trebui să ne 
convingem. 

Şi Godfrey începu să caute câteva ramuri răşinoase din 
care putu să facă o torţă. 

Un pâlc de pini îi furniza torţa de care avea nevoie; răşina 
se scurgea din ramura ruptă, care, odată aprinsă, dădea o 
lumină foarte puternică. 

Godfrey intră apoi în cavitatea care-i ţinea loc de locuinţă. 
întunericului îi urmă numaidecât lumina şi uşor îşi putu da 
seama de cum era construit Will-Tree pe dinăuntru. 

Un fel de boltă, tăiată neregulat, se închidea cam la 
cincisprezece picioare deasupra pământului. înălţându-şi 
torţa, Godfrey zări foarte distinct deschizătura unui burlan 
strâmt a cărui adâncime se pierdea în întuneric. Era 
evident că arborele era scobit pe toată lungimea lui; dar 
poate că mai rămăseseră încă bucăţi intacte de lemn 
sănătos. în acest caz ar fi fost, dacă nu uşor, cel puţin posibil 
ca, ajutându-se de aceste proeminențe, să se urce până 
acolo unde trunchiul copacului se bifurca. 

Godfrey, care se gândea la viitor, hotări să afle fără 
întârziere la ce se putea aştepta în această privinţă. Avea 
un dublu scop: în primul rând să astupe perfect acest 


orificiu prin care putea să pătrundă vântul sau ploaia - 
lucru ce ar fi făcut Will-Tree de nelocuit; apoi, de asemenea, 
să se asigure dacă, în faţa unui pericol - atac din partea 
unor fiare sălbatice sau a unor băştinaşi - ramurile de sus 
ale arborelui de sequoia n-ar putea oferi un refugiu 
convenabil. 

În orice caz, se putea încerca. Dacă în burlanul îngust 
avea să întâmpine vreo piedică de netrecut, ei bine, Godfrey 
n-avea decât să coboare. 

După ce îşi înfipse torţa în crăpătura dintre două rădăcini 
care răzbătuseră prin pământ, iată-l că începe să se caţăre 
pe primele proeminențe din interiorul scoarţei. 

Era sprinten, puternic, îndemânatic, obişnuit cu 
gimnastica, aşa cum sunt toţi tinerii americani. Nu fu decât 
un joc pentru el. în curând ajunse în acest tub inegal, la o 
porţiune mai strimtă, prin care, sprijinindu-se în spate şi în 
genunchi, putea să se caţăre ca un coşar. Ioată teama era 
ca nu cumva, la un moment dat, îngustimea hornului să nu-l 
împiedice în ascensiunea sa. 

Cu toate acestea continua să urce şi, când întâlnea o 
proeminenţă, se odihnea puţin pentru a-şi potoli respiraţia. 

Trei minute după ce părăsise solul, dacă Godfrey nu 
ajunsese la o înălţime de şaizeci de picioare, trebuie că nu 
era prea” departe şi prin urmare nu mai avea de străbătut 
decât cam douăzeci de picioare. 

În adevăr, simţea de pe acum trecându-i pe faţă o adiere 
mai proaspătă pe care o sorbea cu lăcomie, deoarece în 
interiorul arborelui de segquoia nu era tocmai răcoare. 

După ce se odihni un minut, după ce se scutură de praful 
mărunt de pe pereţi, Godfrey continuă să urce în coşul 
hornului care se strimta din ce în ce. 

Dar în acest moment atenţia îi fu atrasă de un anumit 
zgomot care i se păru - pe bună dreptate - suspect. S-ar fi 
spus că din interiorul copacului se auzea un râcâit. Aproape 
numaidecât se auzi un fel de şuierat. Godfrey se opri. 


„Ce să fie asta? se întrebă el. Vreun animal care s-a 
refugiat în sequoia? Dacă este un şarpe? Nu! încă n-am 
zărit vreunul pe insulă! Mai curând trebuie să fie vreo 
pasăre care caută să fugă!" 

Godfrey nu se înşela şi, cum continua să urce, un fel de 
croncănit mai puternic, urmat de un zgomotos fâlfâit de 
aripi, îi arătă că nu era vorba decât de o zburătoare 
cuibărită în copac şi a cărei odihnă, fără îndoială, o 
tulburase. 

Mai multe „hâş-hâş"-uri, strigate cu toată puterea 
plămânilor săi. o făcură numaidecât să o ia din loc. 

Era, în adevăr, un soi de cioară mai mare, care nu întârzie 
să-şi ia zborul prin deschizătură şi dispăru în grabă în 
înălţimea coroanei lui Will-Iree. 

Câteva minute după asta, capul lui Godfrey trecea prin 
aceeaşi deschizătură şi în curând se găsea instalat foarte 
comod pe furca arborelui, acolo de unde porneau primele 
ramuri ale trunchiului, pe care le despărţea de sol o 
distanţă de optzeci de picioare. 

Acolo, aşa cum s-a mai spus, uriaşul trunchi de segquoia 
purta un adevărat codru. Capricioasa învălmăşeală a 
ramurilor mici arăta ca una din acele păduri bătrâne, foarte 
deasă, nestrăbătută de nici un drum. 

În acest timp, Godfrey izbuti, nu fără oarecare greutate, să 
se strecoare de pe o ramură pe alta, în aşa fel ca încetul cu 
încetul să ajungă la ultimul etaj al acestei fenomenale 
vegetaţii. 

Când îl simțeau apropiindu-se, nenumărate păsări îşi luau 
zborul ţipând şi se refugiau pe alţi copaci din apropiere, pe 
care Will-Tree îi întrecea cu un cap. 

Godfrey continuă să se caţăre şi nu se opri decât în clipa în 
care crengile cele înalte începură să se îndoaie sub 
greutatea sa. 

Un larg orizont de apă înconjura insula Phina, care se 
desfăşura la picioarele sale ca o hartă în relief. 


Ochii săi cercetară lacomi această parte a mării. Continua 
să fie pustie. O dată în plus, trebuia să tragă concluzia că 
insula se afla în afara drumurilor comerciale ale Pacificului. 

Godfrey îşi înăbuşi un suspin adânc, apoi privirile sale 
coborâră către acest îngust domeniu, pe care soarta îl 
condamna să trăiască un timp îndelungat, poate pentru 
totdeauna. 

Dar care nu-i fu surprinderea când, din nou, revăzu, în 
nord de data aceasta, un fum asemănător cu cel pe care 
mai crezuse odată că îl zăreşte la sud. Privi deci cu cea mai 
mare atenţie? Un abur foarte subţire, de un albastru 
întunecat la vârf, se înălța drept în aerul calm şi pur. 

— Nu! Nu mă înşel! strigă Godfrey. Acolo este un fum, şi, 
în consecinţă, un foc care îl produce! Şi acest foc nu a putut 
fi aprins decât de. De cine? 

Godfrey calculă atunci cu o foarte mare precizie poziţia 
locului respectiv. Fumul se înălța la nord-estul insulei, în 
mijlocul stâncilor înalte care mărgineau ţărmul. Nu putea fi 
vorba de o greşeală. Era la mai puţin de cinci mile de Will- 
Tree. Tăind drept pe la nord-est peste câmpie, apoi de-a 
lungul litoralului, nu se putea să nu ajungă la stâncile tivite 
de acel abur străveziu. 

Foarte agitat, Godfrey cobori din creangă în creangă până 
la bifurcarea trunchiului. Acolo se opri un moment ca să 
smulgă de-a valma muşchi şi frunze; se strecură apoi prin 
deschizătura pe care o astupă cât putu mai bine şi se lăsă 
să alunece repede până la pământ. 

Aruncă lui Tartelett un singur cuvânt, ca să-i spună să nu 
se neliniştească de absenţa lui, şi se avântă în direcţia nord- 
est, astfel ca să ajungă la litoral. 

Fu o cursă de două ore, mai întâi peste câmpia înverzită, 
în mijlocul pilcurilor rare de arbori sau de-a lungul gardului 
viu de grozamă spinoasă, apoi de-a lungul lizierei litoralului. 

Ajunse în sfârşit la ultimul lanţ de stânci. 

Dar în zadar căuta să vadă din nou, după ce coborâse, 
fumul pe care îl zărise din înaltul arborelui. Cu toate 


acestea, deoarece apreciase exact locul din care se văzuse 
fumul, putu să ajungă acolo fără să se rătăcească. Acolo, 
Godfrey îşi începu cercetările. Explora cu grijă toată 
această parte a litoralului. Strigă. 

Nimeni nu răspunse chemării sale. Nici o fiinţă omenească 
nu se arătă pe prundiş. Nici o stâncă nu-i oferi vreo urmă, 
nici de foc proaspăt aprins, nici a vreunui foc abia stins, pe 
care l-ar fi putut alimenta ierburile marine şi algele uscate 
aduse de valuri. 

„Nu se poate, totuşi, să mă fi înşelat! îşi repeta Godfrey. 
Ceea ce am zărit era într-adevăr un fum! Şi totuşi!" 

Cum nu era cu putinţă ca Godfrey să fi fost indus în eroare 
de o iluzie optică, ajunse la concluzia că exista vreun izvor 
de apă caldă, un fel de gheizer intermitent, al cărui loc nu-l 
putea găsi, din care trebuie că ţâşnise acel abur. 

Într-adevăr, nimic nu dovedea că nu ar fi fost pe insulă mai 
multe din aceste izvoare naturale. în acest caz, apariţia unei 
coloane de abur s-ar fi putut explica prin acest simplu 
fenomen geologic. 

Părăsind litoralul, Godfrey reveni către Will-Iree, 
cercetând locurile cu mai multă atenţie la întoarcere, lucru 
pe care nu-l făcuse la dus. Se arătară câteva rumegătoare, 
printre altele wapiti,1 dar fugeau atât de repede că ar fi 
fost imposibil să le ajungi. 

Către orele patru Godfrey era înapoi. O sută de paşi 
înainte de a ajunge, auzi scârţâitul viorii de buzunar şi în 
curând se găsi în faţa profesorului Tartelett, care, în 
atitudinea unei vestale, veghea cu sfinţenie asupra „focului 
sacru" ce-i fusese dat în pază. 

1 Cerb uriaş din America de Nord şi Asia. 

Capitolul XIV. 

IN CARE GODFREY GĂSEŞTE O EPAVA, CĂREIA EL ŞI 
TOVARĂŞUL LUI II FAC O CĂLDUROASA PRIMIRE. 

Să suporţi ceea ce nu poţi să împiedici este un principiu 
filosofic care, chiar dacă nu duce la realizarea unor lucruri 
mari, este, cu siguranţă, prin excelenţă practic. Godfrey era 


deci cu totul hotărât să subordoneze de acum înainte 
acestui principiu toate acţiunile sale. Fiindcă trebuia să 
trăiască pe această insulă, cel mai înţelept era să trăiască, 
şi cât mai bine cu putinţă, până în clipa în care s-ar fi ivit un 
prilej să o părăsească. 

Se ocupară deci fără întârziere de amenajarea interiorului 
din Will-Tree. în lipsa confortului, problema curăţeniei le 
domina pe toate celelalte. Aşternuturile de iarbă fură 
schimbate des. Este adevărat că ustensilele casnice se 
reduceau la simple cochilii; dar farfuriile şi castroânele unei 
bucătării americane nu ar fi arătat mai curate. Trebuie să 
repetăm, spre lauda sa, că profesorul Tartelett spala 
minunat vesela. Ajutându-se cu cuțitul, Godfrey făcu dintr-o 
bucată de scoarță de copac, întinsă pe patru picioare înfipte 
în pământ, o masă pe care izbuti s-o instaleze în mijlocul 
încăperii. Buturugi grosolane le serviră de scaune. 
Comesenii, atunci când vremea nu le îngăduia să-şi ia masa 
în aer liber, nu mai fură siliţi să mănânce pe genunchi. 

Mai era şi problema hainelor care le dădea destul de 
multă bătaie de cap. Le menajau deci cât mai mult cu 
putinţă. La această temperatură şi la această latitudine nu 
era nici un neajuns să fii pe jumătate gol. Totuşi, în cele din 
urmă, pantalonii, bluza, cămaşa de lână vor sfârşi prin a se 
uza. Cum ar fi putut să le înlocuiască? Vor fi siliţi să se 
îmbrace în pieile acestor oi, acestor capre care, după ce i- 
au hrănit, aveau şi să-i îmbrace? Fără îndoială că va trebui. 
Până atunci, Godfrey avu grijă ca puţinele veşminte de care 
dispuneau să fie spălate des. Şi tot lui Tartelett îi reveni 
sarcina de a se transforma în spălătoreasă. Se achită, de 
altfel, destul de bine de ea, spre mulţumirea generală. 

În ce-l priveşte pe Godfrey, se ocupa mai ales cu lucrările 
de aprovizionare şi de amenajare. El era cel care se îngrijea 
de bucătărie. Recoltarea rădăcinilor comestibile şi a 
fructelor de manzanillas îi lua în fiecare zi mai multe 
ceasuri; de asemenea, pescuitul cu ajutorul plasei de 
papură împletită, pe care o instala fie în apele repezi ale 


râului, fie în cavitățile stâncilor de pe litoral, care, în reflux, 
secau. Toate aceste mijloace erau foarte rudimentare, fără 
îndoială, dar, din când în când, un frumos crustaceu sau un 
peşte gustos se afla pe masa de la Will-Iree, fără să mai 
vorbim de moluştele pe care le culegea fără greutate cu 
mâna. 

Dar vom mărturisi - şi va trebui să fiţi de acord - că, din 
toate ustensilele de bucătărie, cea mai importantă, oala - 
obişnuita oală de tuci sau de tablă - lipsea, şi lipsa ei se 
făcea” foarte simțită. Godfrey nu ştia ce să mai inventeze ca 
să înlocuiască binecunoscutul ibric a cărui întrebuințare 
este universală. Nici rasol, nici carne sau peşte fiert, nimic 
decât fripturi sau grătar. Supa grasă nu apărea niciodată la 
începutul mesei. Câteodată Tartelett se plângea amarnic; 
dar cum să-l poţi mulţumi pe acest biet om! 

De altfel, cu totul alte griji îl preocupau pe Godfrey. 
Cercetând diverşi copaci din pilcul respectiv, găsise un al 
doilea segquoia mare, a cărui parte inferioară, scobită de 
vremuri, oferea de asemenea o încăpătoare şi întortocheată 
cavitate. 

Acolo instala el un coteţ, în care zburătoarele îşi stabiliră 
în curând domiciliul. Cocoşul şi găinile se obişnuiră cu 
uşurinţă, ouăle erau clocite acolo, pe iarba uscată, puii 
începeau să mişune. Erau închişi în fiecare seară, pentru a 
fi puşi la adăpost de păsările de pradă care din înălţimea 
ramurilor pândeau aceste uşoare victime şi, în cele din 
urmă, ar fi distrus toţi puii. 

Cât despre aguti, oi, capre, părea inutil să li se găsească 
un grajd sau vreun staul. Aveau să se gândească atunci 
când se va înrăutăţi timpul. în aşteptare, ele prosperau în 
această bogată păşune din câmpie, având acolo din belşug 
un soi de trifoi şi o mulţime de rădăcini comestibile, pe care 
rozătoarele le apreciau cel mai mult. De la sosirea pe 
insulă, câteva capre fătaseră, dar li se lăsa aproape tot 
laptele pentru a-şi putea hrăni puii. 


Toate acestea făceau ca Will-Tree şi împrejurimile sale să 
fie acum foarte însufleţite. Animalele domestice, ghiftuite, 
veneau aici, în ceasurile cele mai fierbinţi ale zilei, să se 
adăpostească de tăria soarelui. Nu era de temut că ar fi 
putut să se rătăcească în depărtare şi de asemenea nimic 
de temut din partea fiarelor, deoarece pe insula Phina nu 
părea că ar fi existat un singur animal sălbatic. 

Astfel stăteau lucrurile, cu prezentul cât de cât asigurat, 
dar cu un viitor în permanenţă neliniştitor, când pe 
neaşteptate se produse un incident care avea să 
îmbunătăţească simţitor situaţia. 

Era în 29 iulie. 

Godfrey rătăcea în timpul dimineţii pe acea parte a plajei 
care forma litoralul golfului mare, pe care el îl botezase 
Dream-Bay. îl cerceta, cu gândul să-şi dea seama dacă 
acesta era şi el tot atât de bogat în moluşte ca şi litoralul 
din nord. Poate că mai spera să dea peste vreo epavă, atât 
de ciudat i se părea că talazurile nu aruncaseră pe coastă 
nici o singură rămăşiţă din corabie. 

Or, în această zi, el înaintase până la capul septentrional, 
care se isprăvea cu o plajă nisipoasă, când atenţia îi fu 
atrasă de o stâncă de formă ciudată, care apărea din apă la 
înălţimea ultimului şir de alge. 

O anumită presimţire îl îndemnă să grăbească pasul. Care 
nu-i fu surpriza - şi în acelaşi timp bucuria - când îşi dădu 
seama că ceea ce el luase drept o stâncă era de fapt un 
cufăr pe jumătate îngropat în nisip. 

Era oare un colet de pe Dream? Se afla el în acest loc de la 
naufragiu? Nu era mai curând tot ce mai rămăsese dintr-o 
altă catastrofă mai recentă? Ar fi fost greu de spus. în tot 
cazul, de unde ar fi venit şi orice ar fi conţinut acest cufăr, 
avea dreptul să-l ia. 

Godfrey îl cercetă pe dinafară. Nu văzu nici urmă de 
adresă. Nici un nume, nici măcar una din acele iniţiale mari, 
tăiate dintr-o subţire placă de metal, care împodobesc 
cuferele americane. Poate că înăuntru se va fi găsind vreo 


hârtie care să indice proveniența, naționalitatea, numele 
proprietarului? în orice caz, era ermetic închis şi se putea 
spera că ceea ce conţinea nu fusese distrus de şederea în 
apă de mare. Era, în adevăr, un cufăr de lemn foarte solid, 
îmbrăcat într-o piele groasă, cu încheieturi de aramă la 
colţuri şi curele late care-l închingau pe toate părţile. 

Oricât de nerăbdător ar fi fost Godfrey de a cerceta 
conţinutul acestui cufăr, nici nu-i dădu prin gând să-l 
spargă, ci să-l deschidă, după ce va fi sfărâmat 
încuietoarea. Cât despre a-l transporta din fundul golfului 
Dream la Will-Tree, greutatea lui ar fi făcut acest lucru 
imposibil şi nici măcar nu putea să se gândească la aşa 
ceva. 

„Ei bine, îşi spuse Godfrey, o să-l golim aici unde se află şi 
o să facem atâtea drumuri câte vor fi necesare pentru a 
transporta tot ce este în el." 

Se puteau număra - de la extremitatea promontoriului 
până la pilcul de segquoia - aproximativ patru mile. Asta va 
cere deci oarecare timp şi va prilejui o oarecare oboseală. 
Or, de timp nu duceau lipsă. Cit despre oboseală, nu era 
cazul să se gândească. 

Ce conţinea oare acest cufăr? înainte de a se întoarce la 
Will-Tree, Godfrey vru cel puţin să încerce să-l deschidă. 
începu deci să desfacă curelele şi, odată desfăcute, scoase 
cu multă grijă învelitoarea de piele care acoperea cufărul. 
Dar cum să-l deschidă? Asta era treaba cea mai grea. 
Godfrey nu avea nici o pârghie care ar fi putut să-l ajute. 
Evită riscul de a-şi rupe cuțitul în această operaţie. Căută, 
aşadar, pe malul mării un pietroi cu care încercă să spargă 
încuietoarea. Plaja era presărată cu bucăţi de cremene 
aură, de toate formele, care-i puteau servi ca ciocan. 

Alese una, mare cât pumnul, şi dădu o lovitură puternică 
plăcii de aramă. 

Spre marea lui surprindere, zăvorul se desfăcu imediat. 
Sau încuietoarea se sfărâmase de lovitură, sau broasca nu 
fusese închisă cu cheia. 


În clipa când să ridice capacul cufărului, inima lui Godfrey 
bătea cu putere! 

În sfârşit cufărul era deschis şi, într-adevăr, dacă ar fi 
trebuit să sfărâme încuietoarea, nu ar fi izbutit prea uşor. 

Era o adevărată ladă de fier acest cufăr. Pereţii interiori 
erau căptuşiţi cu tablă de zinc, în aşa fel încât apa de mare 
nu putuse pătrunde. Astfel că lucrurile pe care le conţinea, 
oricât de fragile ar fi fost, se putuseră păstra într-o perfectă 
stare. 

Şi ce lucruri! Scoţându-le, Godfrey nu-şi putea reţine 
exclamaţiile de bucurie! Cu siguranţă, acest cufăr trebuie 
că aparținuse vreunui călător foarte practic, care avusese 
de gând să se aventureze într-un ţinut în care ar fi fost 
redus numai la propriile sale resurse. 

În primul rând, rufărie: cămăşi, prosoape, cearşafuri, 
cuverturi; apoi haine: bluze de lână, ciorapi de lână şi de 
bumbac, pantaloni trainici de pânză şi catifea, toate noi, 
flanele, veste de stofă groasă şi rezistentă; apoi două 
perechi de cizme groase, pantofi de vânătoare, pălării de 
fetru. 

În al doilea rând, câteva ustensile de bucătărie şi de 
toaletă: oală - faimoasa oală atât de dorită! - ibric mare, 
ibric pentru cafea, ceainic, câteva linguri, furculiţe şi cuțite, 
o oglindă mică, perii pentru diferite întrebuinţări; în sfârşit, 
ceva ce nu era deloc de disprețuit, aproximativ 
cincisprezece pinte 1 de rachiu şi de tafia 2 şi mai multe 
livre de cafea şi ceai. 

1 Veche unitate de măsură pentru lichide, egală cu 
aproximativ VI litru. 

2 Rachiu din melasă. 

În al treilea rând, câteva unelte: burghiu mare, sfredel, 
fierăstrău de mână, un asortiment de cuie şi ţinte, cazma şi 
lopată, târnăcop, topor, teslă etc. 

În al patrulea rând, arme: două cuțite de vânătoare în 
teaca lor de piele, o carabină şi două puşti, trei revolvere cu 
şase gloanţe şi o importantă provizie de alice şi gloanţe - 


toate aceste arme părând a fi de fabricaţie engleză; în 
sfârşit, o mică farmacie de buzunar, o lunetă, o busolă, un 
cronometru. 

Se găseau acolo de asemenea câteva volume în engleză, 
mai multe testele de hârtie albă, creioane, tocuri de scris şi 
cerneală, un calendar, o biblie editată la New York şi 
Manualul bucătarului perfect într-adevăr, în aceste 
împrejurări, toate acestea constituiau un inventar 
nepreţuit. 

Astfel că Godfrey nu mai putea de bucurie. Chiar dacă el 
personal ar fi comandat special această zestre pentru 
ajutorarea naufragiaţilor în încurcătură, nu ar fi fost mai 
completă. 

Godfrey îşi oferise plăcerea de a-şi expune pe plajă toată 
comoara sa. Cercetase fiecare obiect, dar în cufăr nu găsise 
nici o hârtie care ar fi putut să-i indice proveniența, nici pe 
ce corabie fusese îmbarcat. 

În împrejurimi, de altfel, marea nu adusese nici o altă 
epavă dintr-un naufragiu recent. Nimic pe stânci, nimic pe 
plajă. Cufărul trebuie că fusese adus în acest loc de flux, 
după ce plutise mai mult sau mai puţin timp. într-adevăr, 
volumul, în raport cu greutatea sa, îi putea asigura 
menţinerea la suprafaţă. 

Pentru un timp oarecare, deci, cei doi oaspeţi ai insulei 
Phina se găseau într-o mare măsură la adăpost de nevoile 
vieţii materiale - unelte, arme, ustensile, haine; o fericită 
şansă le dăduse toate acestea. 

E de la sine înţeles că lui Godfrey nu-i putea trece prin 
gând să ia cu el toate aceste obiecte la Will-Tree. 
Transportul lor avea să necesite mai multe drumuri; dar ar 
fi fost bine să se grăbească, de teama unei eventuale 
înrăutăţiri a timpului. 

Puse deci cea mai mare parte din aceste lucruri în cufăr. O 
puşcă, un revolver, o oarecare cantitate de praf de puşcă şi 
alice, un cuţit de vânătoare, ocheanul, oala, iată numai cu 
ce se încarcă. 


Cufărul fu apoi închis cu grijă, şi, cu un pas grăbit, Godfrey 
îşi reluă drumul pe litoral. 

Ah, ce primire îi făcu Tartelett după un ceas! Şi ce 
mulţumire pe profesor la auzul enumerării noilor lor 
bogății, pe care i-o făcea elevul său! Oala, oala mai ales, îl 
îmbată de fericire, fericire care se manifestă printr-o serie 
de „jetes-battus", încheiate printr-un triumfal pas de „six- 
huit"! 

Nu era încă amiază. Aşa că Godfrey vru, imediat după 
masă, să se reîntoarcă la Dream-Bay. Era grăbit ca totul să 
fie pus în siguranţă în Will-Tree, Tartelett nu făcu nici o 
obiecţie şi se declară gata să plece. Nu mai avea de 
supravegheat nici măcar focul care ardea. Cu praful de 
puşcă e uşor de procurat focul, oriunde. Dar profesorul voia 
ca, în lipsa lor, rasolul să poată fierbe încet, la foc mic. 

Într-o clipă, oala, umplută cu apă din râu, primi un sfert de 
aguti cu o duzină de rădăcini de yamph, care -trebuiau să 
ţină loc de legume, la care se adăugă puţină sare găsită în 
scorburile stâncilor. 

— O să se spumuiască ea şi singură! strigă Tartelett, care 
părea foarte satisfăcut de opera sa. 

Şi iată-i plecând cu un pas uşor spre Dream-Bay, tăind pe 
drumul cel mai scurt. 

Cufărul era tot acolo. Godfrey îl descuie cu băgare de 
seamă, în mijlocul strigătelor de admiraţie ale lui Tartelett, 
se procedă la o triere a diverselor obiecte. 

În acest prim drum, Godfrey şi tovarăşul său, transformați 
în catâri de povară, putură să aducă la Will-Tree armele, 
muniţiile şi o parte din haine. 

Se odihniră apoi amândoi după efortul făcut, în faţa mesei 
pe care aburea acea supă de aguti, pe care o declarară 
excelentă. Cât despre carne, după spusele profesorului, ar 
fi fost greu de închipuit ceva mai delicios! O, minunat 
rezultat al lipsurilor! 

A doua zi, în 30 iulie Godfrey şi Tartelett plecară din zori, 
şi în alte trei drumuri sfârşiră de golit şi transportat 


conţinutul cufărului, înainte de venirea serii, uneltele, 
ustensilele, totul era adus, rânduit, înmagazinat la Will- 
Tree. 

În sfârşit, la 1 august, chiar şi cufărul, târât nu fără 
greutate de-a lungul plajei, îşi afla locul în locuinţă, 
transformându-se în ladă de rufe. Tartelett, cu mobilitatea 
spiritului său, vedea acum viitorul în roz. Nu ar fi de mirare 
dacă, în această zi, cu micuța sa vioară în mână, s-ar fi dus 
la elevul său şi i-ar fi spus cu toată seriozitatea, ca şi când s- 
ar fi aflat în salonul locuinţei Kolderup: 

— Ei bine, dragul meu Godfrey, nu ar fi timpul să ne 
reluăm lecţiile noastre de dans? 

Capitolul XV. 

ÎN CARE SE ÎNTÂMPLA CEEA CE SE ÎNTÂMPLA CEL 
PUŢIN O DATA ÎN VIAŢA ORICĂRUI ROBINSON, 
AUTENTIC SAU ÎNCHIPUIT. 


Viitorul se arăta deci într-o lumină mai puţin sumbră. Dacă 
Tartelett, trăind numai în prezent, nu vedea în posedarea 
acestor instrumente, a acestor ustensile, decât un mijloc de 
a-şi face această singurătate puţin mai plăcută, Godfrey se 
şi gândea la posibilitatea de a părăsi insula Phina. Nu ar 
putea el oare să construiască acum o ambarcaţiune 
suficient de solidă care să le permită să ajungă fie pe un 
uscat din apropiere, fie pe vreo corabie care ar fi trecut pe 
lângă insulă? 

În aşteptare, ideile lui Tartelett fură cele a căror realizare 
le ocupară mai ales săptămânile care urmară. 

În adevăr, în curând îşi instalară garderoba de la Will- 
Tree, dar hotărâră, ţinând seama de nesiguranța viitorului, 
să nu o utilizeze decât cu cea mai mare grijă. Să nu se 
folosească de aceste haine decât în măsura în care era 
necesar - aceasta era regula căreia profesorul trebuia să i 
se supună. 

— La ce bun? spunea el bombănind. Prea multă zgârcenie, 
dragul meu Godfrey! Ce dracu! Nu suntem sălbatici ca să 
umblăm pe jumătate goi! 

— Să avem iertare, Tartelett, îi răspundea Godfrey, suntem 
sălbatici şi nu altceva! 

— Cum vrei, dar ai să vezi că o să părăsim insula înainte 
de a fi purtat aceste haine! 

— Nu ştiu nimic, Tartelett, şi mai bine să rămână decât să 
nu ajungă! 

— Dar, în sfârşit, duminica cel puţin, o să fie permis să ne 
gătim puţin? 

— Ei bine, da! Duminica şi chiar în zilele de sărbătoare, 
răspunse Godfrey, care nu voia să-şi necăjească prea mult 
tovarăşul; dar cum astăzi este exact luni, mai avem o 
săptămână întreagă până să ne facem frumoşi! 

Se înţelege de la sine că, din clipa în care ajunsese pe 
insulă, Godfrey nu uitase să noteze fiecare zi care trecea. 
Astfel că, cu ajutorul calendarului găsit în cufăr, putuse să 
constate că acea zi era într-adevăr luni. 


În acest timp îşi împărțeau munca de toate zilele, fiecare 
după aptitudinile sale. Nu mai era necesar să vegheze zi şi 
noapte asupra unui foc pe care acum aveau posibilităţi să-l 
aprindă oricând. Tartelett putu deci să părăsească, nu fără 
părere de rău, această sarcină ce i se potrivea atât de bine. 
în schimb i se dădu în seamă de acum înainte 
aprovizionarea cu rădăcini de yamph şi camas, mai ales cu 
aceste din urmă care constituiau pâinea lor de fiecare zi. 
Aşa că profesorul se ducea în fiecare zi până la linia 
arbuştilor care mărgineau câmpia din spatele Will-Tree- 
ului. Avea de făcut o milă sau două, dar se obişnui. Apoi, 
între timp, se ocupa cu culegerea stridiilor sau a altor 
moluşte, din care consumau o mare cantitate. 

În ce-l priveşte pe Godfrey, el îşi rezervase grija animalelor 
domestice şi a oaspeţilor din cuibar. Meseria de măcelar nu- 
i făcea nici o plăcere, dar în cele din urmă îşi învinse scârba. 
Aşa că, datorită lui, rasolul apărea des pe masa lor, urmat 
de câteva bucăţi de friptură, ceea ce forma o hrană de 
fiecare zi destul de variată. Cât despre vânat, în pădurile 
din insula Phina era jdin belşug şi Godfrey îşi propunea să-şi 
înceapă vânătorile îndată ce alte griji mai urgente i-ar fi dat 
un răgaz. Socotea să-şi folosească bine armele, praful de 
puşcă şi gloanţele din arsenalul său; dar nu înainte ca 
instalarea gospodăriei lor să fie pusă la punct. 

Cu uneltele pe care le aveau putu să înjghebe câteva bănci 
în interiorul şi pe lingă Will-Tree. Scaunele fură cioplite cu 
barda, masa, mai puţin sgrunţuroasă, deveni mai demnă de 
farfuriile, castroanele şi tacâmurile cu care o împodobea 
profesorul Tartelett. Aşternuturile lor de iarbă fură potrivite 
în nişte rame de lemn şi astfel acele aşternuturi luară un 
aspect mai plăcut. Dacă mai lipseau încă saltelele, cel puţin 
de cuverturi nu mai duceau lipsă. Diversele ustensile de 
bucătărie nu mai zăceau direct la pământ, ci îşi găsiră locul 
pe poliţe fixate pe pereţii interiori. Lucrurile - rufărie, haine 
- fură rânduite cu grijă în fundul unor dulapuri scobite 


chiar în scoarţa arborelui de sequoia, la adăpost de praf. 
Armele le atârnară în perete. 

Godfrey se gândi să închidă locuinţa, deşi se părea că alte 
fiinţe vii nu existau pe acolo; totuşi, peste noapte, animalele 
domestice ar fi putut să le tulbure somnul. Cum nu putea să 
tai.e scânduri cu singurul fierăstrău de mână pe care îl 
avea, se folosi tot de bucăţi late şi groase de scoarță de 
copac, pe oare le desprinse uşor. Fabrică astfel o uşă destul 
de solidă pentru deschizătura din WillIree. în acelaşi timp, 
tăie două ferestre mici, una în faţa celeilalte, în aşa fel încât 
să lase să pătrundă în interiorul încăperii aerul şi lumina. în 
timpul nopţii le închideau cu obloane; dar, cel puţin, de 
dimineaţa până seara, nu mai erau siliţi să recurgă la 
lumina torţelor de răşină care afumau locuinţa. 

Ce avea să inventeze Godfrey mai târziu, pentru a lumina 
încăperea în timpul lungilor nopţi de iarnă, nu prea ştia. 
Avea să izbutească să fabrice câteva opaițe cu seu de oaie 
sau aveau să se mulţumească cu luminări de răşină, 
pregătite mai cu grijă? Rămânea de văzut. 

O altă preocupare era aceea de a izbuti să construiască o 
sobă în interiorul Will-Tree-ului. Atât cât ţinea timpul bun, 
vatra, instalată afară, în scorbura unui sequoia, le ajungea 
pentru toate nevoile bucătăriei; dar când avea să se strice 
vremea, când avea să toarne cu găleata, atunci când aveau 
să lupte împotriva frigului, de a cărui extremă asprime 
trebuiau să se teamă pentru o anumită perioadă, vor fi siliţi 
să găsească un mijloc de a face foc în interiorul locuinţei şi 
de-a găsi soluţia în acelaşi timp şi pentru hornul necesar. 
Această importantă chestiune trebuia rezolvată la timpul 
său. 

O muncă foarte utilă întreprinsă de Godfrey fu aceea de a 
lega cele două maluri ale râuleţului de la liziera grupului de 
sequoia. Izbuti fără greutate să înfigă ţăruşi în apele repezi 
şi între ei aşeză câteva trunchiuri groase de copaci în chip 
de pod. Se putea astfel merge la litoralul din nord fără a 


trece prin vad, lucru care i-ar fi obligat să facă un ocol de 
două mile în aval. 

Dar dacă Godfrey îşi lua toate măsurile cu scopul ca 
existenţa să le fie oât de cât posibilă pe această insulă 
pierdută în Pacific, în cazul în care tovarăşul lui şi el ar fi 
fost sortiţi să locuiască acolo timp îndelungat, să rămână 
pentru totdeauna poate, în acelaşi timp nu voia să piardă 
din vedere nimic din cele ce ar fi putut să-i mărească 
şansele de salvare. 

Insula Phina nu era în calea corăbiilor; acest lucru era mai 
mult decât evident. Ea nu oferea nici un port de popas, nici 
o sursă de aprovizionare. Nimic nu atrăgea vasele să vină 
să o cunoască. Cu toate acestea, nu era cu totul imposibil ca 
o corabie de război sau de comerţ să treacă prin raza ei. 
Era potrivit deci de a căuta un mijloc să-i atragă atenţia şi 
să-i arate că insula era locuită. 

În acest scop, crezu că trebuie să înalțe un pavilion la 
extremitatea capului care se întindea către nord şi sacrifică 
pentru asta o jumătate dintr-unul din cearşafurile găsite în 
cufăr. în afară de asta, fiindcă se temea ca nu cumva 
culoarea albă să nu poată fi văzută decât pe o rază destul 
de restrânsă, încercă să vopsească steagul cu boabele unui 
soi de arbuşti care creşteau la picioarele dunelor. Obţinu 
astfel un roşu aprins pe care, din lipsă de fixativ, nu-l putu 
face să nu se decoloreze, cu riscul de a trebui să vopsească 
din nou pânza atunci când vântul sau ploaia i-ar fi spălăcit 
culoarea. 

Aceste din urmă treburi îi luară timpul până la 15 august. 
De mai multe săptămâni, în afară de două-trei furtuni de o 
foarte mare violentă, însoţite de ploi torențiale a căror apă 
pământul o supsese cu lăcomie, cerul fusese aproape în 
permanenţă frumos. 

Cam în acest timp Godfrey îşi începu meseria de vânător. 
Dar dacă în mimarea puştii el era destul de abil, pe 
Tartelett, care era încă la tragerea primelor focuri, nu 
putea să conteze. 


Godfrey consacră deci mai multe zile pe săptămână 
vânătorii prăzilor cu blană sau pene, care, fără să fie din 
belşug, trebuiau să satisfacă necesităţile celor de la Will- 
Tree. 

Câteva potârnichi, câteva bartavele, un oarecare număr 
de becaţine veniră din fericire să varieze meniul obişnuit. 
De asemenea două sau trei căprioare căzură sub gloanţele 
tânărului vânător şi faptul că nu colaborase la vânarea lor 
nu-l împiedică pe profesor să le primească cu mare bucurie 
când se înfăţişară sub formă de pulpă sau cotlete. 

Dar în acelaşi timp Godfrey, când vâna, nu uita să 
cerceteze cât mai atent insula. Pătrundea în hăţişul acelor 
dese păduri pe care le cuprindea partea din mijloc a insulei. 
Urca pe albia râului până la izvorul ale cărui ape, de pe 
versantul din est al colinei, îi alimentau cursul. Se urca din 
nou pe vârful conului şi cobora prin povârnişurile de pe 
partea cealaltă, către litoralul din est pe care nu-l vizitase 
încă. 

„Din toate aceste explorări trebuie să trag următoarea 
concluzie: că în insula Phina nu se găsesc animale 
dăunătoare, nici fiare, nici şerpi, nici reptile! N-am zărit nici 
măcar una! Este sigur că, dacă' ar fi fost, împuşcăturile 
mele le-ar fi alarmat! Din fericire! Dacă ar fi trebuit să 
punem la adăpost Will-Tree şi de atacurile lor, nu prea ştiu 
cum am fi izbutit!" 

Apoi, trecând la altă deducție, firească: „Trebuie să mai 
conchid, de asemeni, îşi spunea el, că insula nu este locuită. 
Deja, de mult timp, indieni sau alţi naufragiaţi ar fi alergat 
la bubuitul detunăturilor! Nu mai rămâne decât acest fum 
de neexplicat, pe care de două ori mi s-a părut că-l zăresc!" 

Fapt era că Godfrey nu găsise niciodată urma vreunui foc 
oarecare. Cât despre izvoarele calde cărora el credea că le 
putea atribui originea aburilor întrezăriţi, insula Phina, 
nicidecum vulcanică, nu părea să le aibă. Trebuie deci că 
fusese de două ori jucăria aceleiaşi iluzii optice. 


De altfel, această apariţie a unui fum sau a unor aburi nu 
se mai repetase. Când Godfrey făcu pentru a doua oară 
ascensiunea conului din mijloc sau când se urcă din nou în 
rămurişul înalt al WillTree-ului, nu văzu nimic de natură să-i 
atragă atenţia. Sfârşi deci prin a uita această întâmplare. 

Trecură mai multe săptămâni cu aceste lucrări de 
amenajare şi cu aceste expediţii de vânătoare. Fiecare zi 
aducea cu ea o îmbunătăţire a vieţii lor. 

În fiecare duminică, aşa cum se înţeleseseră, Tartelett îşi 
îmbrăca hainele cele mai frumoase. în această zi nu făcea 
altceva decât se plimba pe sub arborii uriaşi cântând din 
vioară. Făcea paşi mari de „glisadă", dându-şi singur lecţii, 
deoarece elevul său refuzase categoric să-şi continue 
cursul. 

— La ce bun? răspundea Godfrey la insistenţele 
profesorului, îţi poţi închipui dumneata un Robinson luând 
lecţii de dans şi de ţinută? 

— Şi de ce nu? reluă foarte serios Tartelett. De ce un 
Robinson s-ar lipsi de o ţinută aleasă? Nu pentru alţii, ci 
pentru el însuşi se cuvine să aibă maniere elegante! 

La asta Godfrey nu mai avea ce să răspundă. Iotuşi nu 
cedă şi profesorul fu silit să profeseze în gol. 

Ziua de 13 septembrie fu marcată de una din cele mai 
mari, una din cele mai triste decepţii pe care le pot încerca 
nefericiţii aruncaţi de un naufragiu pe o insulă pustie. 

Dacă Godfrey nu mai văzuse niciodată, în vreun punct 
oarecare al insulei, fumul inexplicabil şi de negăsit, în 
această zi, către orele trei după-amiază, atenţia îi fu atrasă 
de un abur lung asupra originii căruia nu se putea înşela. 

Se dusese să se plimbe până la extremitatea Flag-Point- 
ului, nume pe oare îl dăduse capului pe care se înălța 
pavilionul. Or, iată că, privind prin ochean, zări deasupra 
orizontului un fum pe care vântul din vest îl abătea în 
direcţia insulei. 

Inima lui Godfrey bătu violent. 

— O corabie! strigă el. 


Dar această corabie, acest steamer avea el să treacă prin 
apropierea insulei Phina? Şi, dacă trecea, se va apropia 
destul de mult pentru ca semnalele să poată fi văzute sau 
auzite de la bordul său? Sau, mai curând, acest fum, abia 
întrevăzut, avea să dispară odată cu vasul, în nord-vestul 
sau în sud-estul orizontului? 

În aceste două ore Godfrey fu pradă unor emoţii 
alternative, care-i dădeau stări mai uşor de numit decât de 
descris. 

Într-adevăr, puţin câte puţin fumul creştea. Se îngroşa 
când steamerul îşi aţâţa focurile, apoi scădea până la 
dispariţie, când lopata de cărbuni era consumată. Totuşi era 
evident că vaporul se apropie. Către orele patru după- 
amiază carcasa sa se arăta la nivelul cerului şi al apei. 

Era un vapor mare care mergea către nord-est. Godfrey îl 
recunoscu cu uşurinţă. Dacă nu-şi schimba direcţia, trebuia, 
inevitabil, să se apropie de insula Phina. 

La început Godfrey se gândise să alerge la Will-Tree, cu 
scopul să-l prevină pe Tartelett. Dar la ce bun? Apariţia unui 
singur om care făcea semne însemna tot atât cât apariţia a 
doi. Rămase deci pe loc, cu luneta la ochi, nevrând să 
piardă niciuna din mişcările corăbiei. 

Steamerul se apropia mereu de coastă, cu toate că era 
evident că nu se îndrepta direct către ea. Către orele cinci 
linia orizontului se ridica deja mai sus decât coca sa, cele 
trei catarge de goeletă ale sale erau vizibile. Godfrey putu 
să recunoască până şi culorile pavilionului său, care flutura 
în vârful catargului. 

Erau culorile americane. 

„Dar, îşi spuse el, dacă eu zăresc acest pavilion, nu-i posibil 
ca cei de pe bord să nu-l zărească pe al meu! Vântul îl 
flutură destul de tare ca să poată fi văzut uşor cu luneta! 
Dacă aş semnaliza, coborându-l şi înăMndu-l de mai multe 
ori, ca să-i fac să înţeleagă mai bine:că de pe uscat vrem să 
ne punem în legătură cu corabia? Da! Nu-i nici un minut de 
pierdut!" 


Ideea era bună. Alergând la marginea Flag-Point-ului, 
Godfrey începu să-şi manevreze pavilionul aşa cum se face 
pentru salut; apoi îl cobori la jumătatea catargului, ceea ce, 
conform uzanțelor marine, înseamnă că se cerea ajutor şi 
asistenţă. 

Steamerul se mai apropie cu cel puţin trei mile de litoral, 
dar pavilionul său, mereu nemişcat pe arborele artimon, nu 
răspunse celui de la Frag-Point! 

Godfrey simţi strângându-i-se inima. Desigur, nu fusese 
văzut! Se făcuse ora şase şi jumătate şi avea să se lase 
amurgul. 

În acest timp, steamerul ajunse la nu mai mult de două 
mile de vârful capului, către care mergea repede. în acel 
moment soarele dispărea sub orizont. Odată cu primele 
umbre ale nopţii, Godfrey trebuia să renunţe la orice 
speranţă de a mai fi zărit. 

Reîncepu totuşi fără mai mult succes, să înalțe şi să 
coboare repede pavilionul lui. Nu i se răspunse. 

Trase atunci mai multe focuri de puşcă, cu toate că 
distanţa era încă mare,şi vântul nu bătea în acea direcţie. 
De pe bord nu răsună nici o detunătură. 

În acest răstimp, încetul cu încetul, se lăsa noaptea. în 
curând steamerul nu mai putu fi văzut. Fără nici o îndoială 
că în mai puţin de o oră avea să depăşească insula Phina. 

Neştiind ce să. facă, lui Godfrey îi veni ideea să dea foc 
unui pâlc de arbori răşinoşi care creşteau dincolo de Flag- 
Point. Aprinse un morman de frunze uscate cu ajutorul 
prafului de puşcă, apoi dădu foc unui grup de pini care arse 
în curând ca o uriaşă torţă. 

Dar semnalele de la bord nu răspunseră în nici un fel 
acestui foc de pe pământ şi Godfrey se întoarse întristat la 
Will-Tree, simțindu-se parcă şi mai părăsit decât fusese 
până atunci. 

Capitolul XVI. 

ÎN CARE SE PRODUCE UN INCIDENT CE NU VA 
SURPRINDE PE CITITOR. 


Această lovitură îl dărâmă pe Godfrey. Această şansă 
nesperată care îi scăpa de sub mână se va mai repeta oare 
vreodată? Putea el să spere? Nu! Indiferenţa acestei corăbii 
- să treacă pe lângă insula Phina fără măcar să caute să o 
recunoască - era evident că avea să fie împărtăşită de toate 
celelalte vase case s-ar fi aventurat pe această porţiune 
pustie din Pacific. De ce să se fi oprit mai curând ele decât 
acesta, fiindcă oricum insula nu avea nici un port de 
refugiu. 

Godfrey petrecu o noapte tristă. în fiecare clipă, tresărind 
din somn, ca şi când ar fi auzit în larg vreo lovitură de tun, 
se întreba dacă steamerul nu zărise în cele din urmă, totuşi, 
acest foc mare care ardea încă pe mal, dacă nu căuta să-şi 
semnaleze prezenţa printr-o detunătură? 

Godfrey asculta. Toate acestea nu erau decât nişte 
închipuiri ale creierului său surescitat. Când se făcu ziuă îşi 
spuse că apariţia acestei corăbii nu fusese probabil decât 
un vis oare începuse în ajun, la orele trei după-amiază! 

Dar nu! Dimpotrivă, el era mult prea sigur că în preajma 
insulei Phina apăruse un vas, la mai puţin de două mile, şi 
nu mai puţin sigur că nu se oprise! 

Despre această decepţie nu-i suflă un cuvânt lui Tartelett. 
La ce bun să-i spună? De altfel, acest spirit uşuratic nu 
vedea niciodată mai departe de douăzeci şi patru de ore. Bl 
nici nu se gândea măcar ia şansele care ar fi putut să se 
ivească pentru a părăsi insula. Nu-şi închipuia că viitorul ar 
fi putut să-i pregătească încercări şi mai grave. 

San Francisco începea să se şteargă din amintirea lui. Nu-l 
aştepta o logodnică, nu avea un unchi Will pe care să-l 
revadă. Dacă pe acest petic de pământ ar fi putut să 
deschidă un curs de dans, dorinţele sale ar ti fost realizate 
din plin, chiar dacă nu ar fi avut decât un singur elev! 

Ei bine, dacă profesorul nu se gândea la vreo primejdie 
imediată care să fie de natură a-i periclita securitatea în 
această insulă lipsită de fiare sălbatice şi de băştinaşi, se 


înşela. Chiar în această zi, optimismul său avea să fie pus la 
grea încercare. 

Către orele patru după-amiază, Tartelett se dusese, aşa 
cum era obişnuit, să recolteze stridii şi midii în partea 
țărmului din spatele Flag-Point-ului, oând Godfrey îl văzu 
întorcându-se în fugă la WillTree. Părul său rar i se zburlea 
la tâmple. Arăta într-adevăr ca un om care fuge fără să 
îndrăznească să se uite înapoi. 

— Dar ce s”a întâmplat? strigă Godfrey, nu fără nelinişte, 
ieşind înaintea tovarăşului său. 

— Acolo! Acolo! răspunse Tartelett, arătându-i cu degetul 
acea porţiune de mare din care, la nord, printre arborii 
uriaşi din Will-Tree, se zărea un segment îngust. 

— Dar ce este? 'ântrebă Godfrey, al cărui prim impuls fu 
acela de a alerga la liziera arborilor de sequoia. 

— O barcă! 

— O barcă? 

— Da! Sălbatici! O flotă întreagă de sălbatici. poate că de 
canibali! 

Godfrey privi în direcţia arătată. 

Nu era deloc o flotă, aşa cum spunea înnebunit de spaimă 
Tartelett, dar nu se înşela decât asupra numărului. 

Într-adevăr, o mică ambarcaţiune, care aluneca pe marea 
foarte liniştită în acest moment, se îndrepta, la o jumătate 
de milă de coastă, în aşa fel încât să meargă paralel cu 
Flag-Point. 

— Şi de ce ar fi canibali? spuse Godfrey întorcându-se 
către profesor. 

— Fiindcă în insulele cu Robinsoni, răspunse 'Tartelett, 
apar totdeauna, mai devreme sau mai târziu, canibalii. 

— Nu este mai curând barca unei corăbii de comerţ? 

— A unei corăbii? 

— Da. a unui steamer care a trecut ieri după-amiază pe 
lingă insula noastră. 

— Şi nu mi-ai spus nimic! strigă Tartelett, ridicând 
desperat braţele spre cer. 


— La ce bun, răspunse Godfrey, fiindcă credeam că acest 
vas dispăruse definitiv! Dar s-ar putea ca această barcă să-i 
aparţină. O să vedem! 

Întorcându-se repede la Will-Tree, Godfrey îşi luă luneta şi, 
revenind, se postă la marginea pădurii. 

De acolo, cu atenţia extrem de încordată, putu să observe 
această ambarcaţiune de pe care trebuia neapărat să se 
vadă pavilionul de pe Flag-Point, desfăşurat sub o briză 
uşoară. 

Godfrey lăsă să-i cadă luneta. 

— Sălbatici! Da! Sunt într-adevăr sălbatici! strigă el. 
Tartelett simţi că i se înmoaie picioarele şi se-nfioră de 
groază din cap până în picioare. 

Ceea ce zărise Godfrey era în adevăr o ambarcaţiune de 
sălbatici, care se îndrepta spre insulă. Construită ca o 
pirogă din insulele polineziene, avea o pânză destul de 
mare din bambus împletit; un catarg o menținea în 
echilibru împotriva înclinaţiei pe care i-o dădea vântul. 

Godfrey desluşea perfect forma ambarcaţiunii; era o 
„prao' - ceea ce părea să indice că insula Phina nu putea fi 
foarte îndepărtată de țărmurile Malaeziei. Dar cei din 
pirogă, din care se putea număra o duzină, nu erau deloc 
malaezi; erau negri, pe jumătate goi. 

Pericolul de a fi văzuţi era deci mare. Lui Godfrey 'âi păru 
acum rău că înălţase acel pavilion pe care corabia nu-l 
observase şi pe care, desigur, îl vedeau acum indigenii de 
pe prao. Cât despre a-l da jos în această clipă, era prea 
târziu. 

O împrejurare într-adevăr regretabilă. Dacă era evident că 
aceşti sălbatici aveau ca ţintă - părăsind cine ştie ce insulă 
din apropiere - să ajungă pe insula Phina, probabil că o 
credeau pustie, aşa cum şi era, înainte ca Dream să 
naufragieze. Dar pavilionul era acolo, indicând prezenţa 
unor fiinţe omeneşti pe această coastă! Şi atunci, dacă 
aveau să debarce, cum să te salvezi? 


Godfrey nu ştia ce să facă. în orice caz, să observe dacă 
băştinaşii coborau sau nu pe uscat era primul lucru pe care 
îl avea de făcut. Apoi avea să vadă. 

Cu luneta la ochi, urmări deci barca; o văzu ocolind vârful 
promontoriuiui, apoi mergând paralel cu el, apoi coborând 
din nou de-a lungul litoralului, şi în sfârşit acostând chiar la 
gura râului, care la două mile în amont trecea pe la Will- 
Tree. 

Deci, dacă acestor indigeni le dădea în gând să urce în 
susul apei, aveau să ajungă repede la pilcul de segquoia, fără 
ca el să aibă posibilitatea să-i oprească. 

Godfrey şi Tartelett se întoarseră repede la locuinţa lor. 
înainte de toate trebuiau să ia câteva măsuri care i-ar fi 
putut pune la adăpost de o 'surpriză, dându-le timp să-şi 
pregătească apărarea. La acest lucru se gândea numai 
Godfrey. Cât despre profesor, gândurile lui erau cu totul în 
altă parte. 

„Ah! Aşa! îşi spunea el. Este deci o fatalitate! Este scris 
deci! Nu poţi să scapi de asta! Nu poţi deveni deci un 
Robinson fără ca o pirogă să acosteze pe insula ta, fără ca 
într-o zi sau alta să apară canibalii! Nu suntem aici decât de 
trei luni şi au şi venit! Ah! Hotărât lucru, nici domnul Defoe, 
nici domnul Wyss n-au exagerat lucrurile! Mai fă-te 
Robinson dacă îţi convine!" 

Bravule 'Iartelett, nu te faci Robinson, ci devii - şi nici nu 
ştii cât de bine ai nimerit-o comparând situaţia ta cu aceea 
a eroilor celor doi romancieri, englez şi elveţian! 

lată ce precauţii fură luate imediat de Godfrey când se 
întoarse la Will-Tree! Focul din scorbura arborelui de 
sequoia fu stins şi cenuşa fu împrăştiată ca să nu mai 
rămână nici o urmă; cocoşii, găinile şi puii erau deja la 
culcare în coteţul lor şi trebuiră să se mulţumească să 
astupe numai intrarea cu mărăciniş, astfel ca să-j oamufleze 
cât mai bine; celelalte animale, aguti, oi şi capre, fură 
gonite în câmpie, dar era păcat că ele nu puteau să fie 
închise, de asemenea, într-un staul; toate instrumentele şi 


uneltele fiind duse în locuinţă, afară nu fu lăsat nimic ce ar 
fi putut să trădeze prezenţa sau trecerea oamenilor. Apoi, 
după ce Godfrey şi Tartelett intrară în Will-Tree, uşa fu 
închisă ermetic. Această uşă, făcută din scoarță de sequoia, 
se confunda cu scoarţa copacului şi ar fi putut - eventual - 
să scape privirii indigenilor care nu s-ar fi uitat de foarte 
aproape. Făcură la fel cu cele două ferestre peste care 
fuseseră lăsate obloanele. Apoi totul fu stins în interiorul 
locuinţei care rămase într-un întuneric deplin. 

Noaptea le păru nesfârşită! Godfrey şi Tartelett ascultau 
cele mai mici zgomote de afară. Trosnetul unei crengi, o 
adiere de vânt îi făcea să tresară. Li se părea că aud paşi pe 
sub arbori. Li se părea că se dă târcoale în jurul Will-Tree- 
ului. Atunci Godfrey, căţărându-se la una din ferestre, ridica 
puţin oblonul şi privea neliniştit în întuneric, încă nimic. 

Cu toate acestea Godfrey auzi în curând paşi pe pământ. 
De data asta urechea nu-l putea înşela. Mai privi încă o 
dată, dar nu zări decât una din capre care venise să se 
adăpostească sub copaci. 

De altfel, dacă vreunul dintre indigeni izbutea să 
descopere locuinţa ascunsă în uriaşul sequoia, hotărârea lui 
Godfrey era luată: avea să-l tragă după el pe Tartelett prin 
burlan şi aveau să se refugieze tocmai sus, pe cele mai 
înalte ramuri, unde ar fi putut să opună mai multă 
rezistenţă. Dispunând de puşti şi revolvere, cu muniții din 
belşug, poate că ar fi avut o şansă să ţină piept unei duzini 
de sălbatici lipsiţi de arme de foc. Dacă aceştia, în cazul în 
care ar fi fost înarmaţi cu arcuri şi săgeți, atacau de jos, nu 
era probabil să aibă avantajul împotriva unor puşti ochind 
bine de la înălţime. Dacă, dimpotrivă, aveau să forţeze uşa 
locuinţei şi să caute să ajungă la rămurişul înalt prin 
interior, nu le va fi uşor să ajungă acolo, fiindcă vor trebui 
să treacă printr-o deschizătură îngustă pe care asediaţii 
puteau să o apere cu uşurinţă. 

Godfrey nu-i spuse lui Tartelett nimic despre această 
eventualitate. Bietul om era şi aşa destul de îngrozit de 


sosirea indigenilor. Gândul că va fi poate obligat să se 
refugieze în partea superioară a arborelui, ca într-un cuib 
de vultur, nu ar fi avut darul să-l liniştească prea mult. Dacă 
totuşi avea să fie necesar, Godfrey avea să-l ia repede, în 
ultimul moment, fără să-i mai lase timp de gândire. 

Noaptea se scurse în alternative de teamă şi.speranţă. Nu 
se produse nici un atac direct. Sălbaticii nu ajunseseră încă 
până la grupul de segquoia. Poate că aşteptau ziua ca să se 
aventureze pe insulă. 

— Aşa vor face, probabil, spuse Godfrey, fiindcă pavilionul 
nostru le-a arătat că este locuită! Dar nu sunt decât o 
duzină şi vor să-şi ia unde precauţii! Cum şi-ar putea 
închipui ei că nu vor avea de-a face decât cu doi 
naufragiaţi! Nu, nu vor îndrăzni decât în plină zi. dacă nu se 
vor instala chiar aici. 

— Dacă nu vor pleca îndată ce se va lumina de ziuă, spuse 
Tartelett. 

— Să plece? Dar atunci ce au venit să facă, pentru o 
noapte, în insula Phina? 

— Nu ştiu! răspunse profesorul care, în spaima lui, nu-şi 
putea explica sosirea acestor indigeni decât prin nevoia lor 
de a se înfrupta cu carne omenească. 

— Orice ar fi, reluă Godfrey, mâine dimineaţă, dacă până 
atunci aceşti indigeni nu au venit la Will-Tree, o să ne 
ducem în recunoaştere. 

— Noi? 

— Da, noi! Nimic nu ar fi mai imprudent decât să ne 
despărţim! Cine ştie dacă nu va trebui să ne refugiem în 
pădurile din mijlocul insulei, să ne ascundem acolo pentru 
câteva zile. până la plecarea bărcii. Nu! O să rămânem 
împreună, Tartelett! 

— Sst! făcu profesorul cu un glas tremurător. 'Mi se pare 
că aud pe afară. 

Godfrey se caţără din nou la fereastră şi se dădu jos 
aproape imediat. 


— Nu! spuse el. încă nimic suspect! Sunt animalele 
noastre care se întorc în pădure. 

— Hăituite, poate! exclamă Tartelett. 

— Dimpotrivă, par foarte liniştite, răspunse Godfrey. Aş 
crede mai degrabă că îşi caută numai un adăpost de roua 
dimineţii. 

— Ah, murmură Tartelett pe un ton atât de jalnic, încât 
Godfrey bucuros ar fi râs dacă împrejurările nu ar fi fost 
atât de grave, iată nişte lucruri ce nu ni s-ar fi putut 
întâmpla în casa Kolderup din Montgomery-Street! 

— în curând o să se lumineze de ziuă, spuse atunci 
Godfrey. Până într-un ceas, dacă indigenii nu şi-au făcut 
apariţia, o să ieşim din Will-Tree şi o să mergem în 
recunoaştere în nordul insulei. Eşti oare în stare să ţii o 
puşcă, lartelett? 

Să o ţin? Da! 

— Şi să tragi într-o direcţie precisă. 

— Nu ştiu! Nu am încercat niciodată şi poţi să fii sigur că 
glonţul meu nu va porni. 

— Cine ştie dacă detunătura nu va fi destul ca să-i sperie 
pe aceşti sălbatici! 

După un ceas se luminase atât încât să se poată vedea 
până dincolo de pilcul de sequoia. 

Godfrey ridică atunci pe rând, dar cu grijă, obloanele celor 
două ferestre. Prin -cea care se deschidea spre sud nu văzu 
nimic neobişnuit. Animalele domestice umblau paşnic de 
colo-colo, pe sub arbori, şi nu păreau deloc speriate. După 
ce cercetă această parte, Godfrey închise din nou, cu grijă, 
fereastra. Prin cea care se deschidea către nord, până la 
litoral, privirea nu întâlnea de asemenea nici un obstacol. 
Se zărea chiar, la aproximativ două mile, extremitatea Flag- 
Point-ului; dar gura râului, în partea unde debarcaseră 
sălbaticii în ajun, nu era vizibilă. 

Mai întâi Godfrey privi fără să se folosească de lunetă, ca 
să cerceteze împrejurimile Will-Tree-ului din această parte 
a insulei Phina. 


Totul era perfect liniştit. 

Luându-şi atunci luneta, Godfrey parcurse de jur împrejur 
litoralul până la vârful promontoriului Flag-Point. Probabil, 
aşa cum spusese şi Tartelett, cu toate că ar fi fost 
inexplicabil, indigenii, după o noapte petrecută pe uscat, se 
reîmbarcară fără să mai caute să afle dacă insula este 
locuită. 

Capitolul XVII. 

ÎN CARE PUŞCA PROFESORULUI TARTELETT FACE 
ÎNTR-ADEVĂR MINUNI. 

Dar iată că lui Godfrey îi scăpă o exclamaţie care îl făcu pe 
profesor să tresară. Nu mai încăpea nici o îndoială: 
sălbaticii aflaseră că insula era ocupată de oameni, fiindcă 
luaseră cu ei pavilionul, înălţat până atunci la extremitatea 
capului Flag-Point, şi care nu mai flutura pe catargul lui! 

Venise deci momentul să-şi pună în aplicare planul 
proiectat: să se ducă în recunoaştere, să vadă dacă 
indigenii mai erau încă pe insulă şi ce făceau acolo. 

— Să plecăm, îi spuse el tovarăşului său. 

— Să plecăm! Dar. răspunse Iartelett. 

— Preferi să rămâi aici? 

— Cu dumneata, Godfrey. da! 

— Nu. singur! 

— Singur? Niciodată! 

Înţelegând bine că nimic nu-l va face pe Godfrey să revină 
asupra hotărârii sale, Tartelett se decise să-l 
întovărăşească. Să rămână singur la Will-Tree nu ar fi avut 
curajul. 

Înainte 'de a pleca, Godfrey se asigură că armele îi erau 
puse la punct; cele două puşti fură 'âncărcate cu gloanţe şi 
una dintre ele trecu în mâna profesorului, care păru tot atât 
de încurcat de acest instrument cât ar fi fost un băştinaş din 
Pomotu. în afară de asta trebui să-şi mai agate de curea - 
de care era deja legată cartuşiera - unul din cuţitele de 
vânătoare. îi mai veni şi fericitul gând să-şi ia şi vioara, 
închipuindu-şi probabil că sălbaticii ar fi sensibili la 


farmecul acestei dible, din care tot talentul unui virtuos nu 
ar fi putut să scoată decât un scârţâit. 

Lui Godfrey nu-i fu uşor să-l facă să renunţe la această 
idee, pe cât de ridicolă pe atât de nepractică. 

Putea,să fie ora şase dimineaţa. Vârfurile arborilor de 
sequoia se luminau de primele raze ale soarelui. 

Godfrey întredeschise uşa, făcu un pas afară, cercetă 
pilcul de arbori. Totul era pustiu. 

Animalele se întorseseră. Se vedeau păscând liniştite la un 
sfert de milă de acolo. Nu arătau nici cea mai mică nelinişte. 

Godfrey îi făcu semn lui Tartelett să se apropie. Cu totul 
neîndemânatic sub harnaşamentul lui de luptă, Iartelett, nu 
fără oarecare ezitare, îl urmă. 

Atunci Godfrey închise uşa, după ce mai întâi se asigurase 
că aceasta se confunda cu totul cu scoarţa copacului. Apoi, 
după ce aruncă la rădăcina acestuia un mănunchi de 
mărăcini pe care îl fixă cu câteva pietre mai mari, se 
îndreptă către râu, pe al cărui mal să coboare, dacă ar fi 
trebuit, până la izvorul lui. 

Tartelett îl urma, nu fără a arunca la fiecare pas o privire 
neliniştită de jur împrejur, până la dunga orizontului; dar 
teama de a rămâne singur îl făcu să ţină pasul alături de 
Godfrey. 

Ajuns la liziera grupului de arbori, Godfrey se opri. 
Scoţându-şi binoclul din toc, parcurse cu o foarte mare 
atenţie întreaga porţiune a litoralului care se întindea de la 
promontoriul FlagPoint-ului până la unghiul de nord-est al 
insulei. 

Nu se arăta nici o fiinţă vie; nici un fum de tabără nu se 
înălța în văzduh. 

Extremitatea capului era de asemenea pustie, dar aveau 
să găsească fără îndoială numeroase urme de paşi, 
proaspăt făcute. Cât despre stâlp, Godfrey nu se înşelase. 
Dacă stupul era tot acolo, pe ultima stâncă a capului, 
pavilionul însă lipsea. 


Evident, indigenii, după ce veniseră până în acest loc, 
luaseră pânza roşie care trebuie că le stârnise pofta; apoi 
trebuie că se întorseseră la barca lor, la gura râului. 

Godfrey se întoarse atunci în aşa fel încât să poată 
cuprinde cu privirea întregul litoral din vest. Nu era decât 
un nesfârşit deşert, de la Flag-Point până dincolo de 
perimetrul în care se înscria Dream-Bay. încolo, pe 
suprafaţa mării nu apărea nici o ambarcaţiune. Dacă 
indigenii îşi reluaseră barca, trebuia să tragă concluzia că, 
acum, aceştia treceau de-a lungul malului, la adăpostul 
stâncilor şi destul de aproape pentru ca să pu-i mai poată 
zări. 

Cu toate acestea Godfrey nu voia să rămână în 
nesiguranţă. Era interesant să ştie dacă, da sau nu, prao 
părăsise definitiv insula. 

Or, pentru a se asigura, era necesar să ajungă până la 
locul unde indigenii debarcaseră în ajun, adică până la gura 
râului care forma un golfuleţ strimt. 

Ceea ce şi făcură. 

Malurile micului curs de apă, umbrite de câteva pilcuri de 
arbori, erau tivite cu arbuşti pe o distantă de aproximativ 
două mile. Dincolo de asta, până la mare, pe cinci sau şase 
yarzi, râul curgea între maluri golaşe. Toate acestea aveau 
deci să-i permită să se apropie, fără riscul de a fi văzut, de 
locul în care debarcaseră indigenii. S-ar fi putut însă ca 
aceştia să se fi aventurat pe cursul râuleţului, în sus. Aşa că, 
pentru a preîntâmpina această eventualitate, nu trebuiau 
să înainteze decât cu o foarte mare prudenţă. 

Cu toate acestea, Godfrey se gândea, şi pe drept cuvânt, 
că la acest ceas atât de matinal indigenii, obosiţi de o atât 
de lungă traversare, trebuie că nu se depărtaseră de locul 
unde acostaseră. Poate că mai dormeau încă, fie în piroga 
lor, fie pe mal. în acest caz avea să vadă dacă nu ar fi fost 
mai bine să-i ia prin surprindere. 

Fără întârziere proiectul fu pus deci în aplicare. Important 
era să nu-i lase să le-o ia înainte. în asemenea situaţii, de 


cele mai multe ori avantajul este de partea celor care lovesc 
mai întâi. Pregătiră puştile de tragere, verificară 
încărcătura, revolverele fură de asemenea controlate; apoi 
Godfrey şi Tartelett începură să coboare - ascunzându-se - 
malul stâng al râului. 

În jur totul era calm. Stoluri de păsări se zbenguiau de pe 
un mal pe celălalt, fugărindu-se prin crengile înalte, fără să 
dea vreun semn de nelinişte. 

Godfrey mergea înainte, dar suntem convinşi Că tovarăşul 
său îşi dădea osteneala să-l urmeze îndeaproape. Trecând 
de la un copac la altul, amândoi ajunseră astfel la litoral, 
fără a risca prea mult să fi 3 văzuţi. Aici, boschetele de 
arbuşti îi fereau de privirile de pe ţărmul opus; acolo, în 
mijlocul ierburilor înalte, a căror legănare ar fi vestit mai 
curând trecerea unui om decât a unui animal, nu li se vedea 
nici măcar capul. Dar, oricum, săgeata pornită dintr-un arc 
sau piatra vreunei praştii putea oricând să-i ajungă pe 
neaşteptate. 

Era mai bine să se ferească. 

În acest timp, Tartelett - cu toate recomandările care i se 
făcuseră - împiedicându-se în mod cu totul nepotrivit de 
unele rădăcini ieşite din pământ, căzu de două-trei ori, 
lucru ce ar fi putut compromite situaţia. Până la urmă lui 
Godfrey îi păru rău că se lăsase însoţit de un asemenea 
neîndemânatic. în adevăr, bietul om nu putea să-i fie de un 
prea mare ajutor. Ar fi fost mai bine, fără îndoială, să-l fi 
lăsat la Will-Tree sau, dacă nu ar fi consimţit, să-l fi ascuns 
în vreun desiş din pădure; dar era prea târziu. 

Un ceas după ce părăsiseră grupul de sequoia, Godfrey şi 
tovarăşul lui parcurseseră o milă - fiindcă nu era uşor de 
mers prin acele ierburi înalte şi printre acele hăţişuri de 
arbuşti. Niciunul, nici celălalt nu văzuseră încă nimic 
suspect. 

În această parte, pe un spaţiu de cel puţin o sută de yarzi, 
nu erau copaci, râuleţul curgea între malurile lui golaşe, 
ţinutul se arăta a fi nepăduros, deschis. 


Godfrey se opri. Cercetă cu grijă întreaga câmpie, la 
dreapta şi la stânga râului. 

Încă nimic de natură a-i nelinişti, nimic ce ar fi putut arăta 
apropierea sălbaticilor. Este adevărat că aceştia, ştiind că 
insula este locuită, nu ar fi înaintat fără precauţii; s-ar fi 
aventurat cu aceeaşi prudenţă, urcând pe cursul micului 
râu, cu care Godfrey îl cobora. Trebuie deci să presupunem 
că, dacă ei dădeau târcoale prin apropiere, nu o făceau fără 
să profite, la rândul lor, de adăpostul acestor arbori sau de 
acele tufişuri de lentisc şi mirt, foarte potrivit aşezate 
pentru o capcană. 

Un rezultat ciudat, dar, la urma urmelor, destul de natural. 
Pe măsură ce înainta, Tartelett, nevăzând nici un duşman, 
puţin câte puţin se liniştea şi începu să vorbească cu dispreţ 
de aceşti „canibali de operetă". Godfrey, dimpotrivă, părea 
mai îngrijorat. După ce traversă spaţiul fără copaci, luându- 
şi de două ori mai multe precauţii, trecu pe malul stâng, la 
adăpostul arborilor. 

Un ceas de mers îi conduse la locurile unde malurile nu 
mai erau tivite decât de arbuşti piperniciţi, unde iarba, mai 
puţin deasă, începea să se resimtă de vecinătatea mării. 

În aceste condiţii era greu să se ascundă, doar dacă ar fi 
înaintat târându-se pe pământ. 

Asta şi făcu Godfrey şi-l îndemnă şi pe Tartelett să facă la 
fel. 

— Nu mai sunt sălbatici! Nu mai sunt antropofagi! Au 
plecat! spuse profesorul. 

— Sunt! răspunse enervat Godfrey, cu glas scăzut. Trebuie 
să fie acolo! Pe burtă, Iartelett, pe burtă! Fii gata să tragi, 
dar să nu o faci fără ordinul meu! 

Godfrey rostise aceste cuvinte cu un glas atât de 
poruncitor încât profesorul, simțind că i se taie picioarele, 
nu făcu nici un efort ca să se şi trezească în poziţia 
recomandată. 

Şi bine făcu. 


În adevăr, Godfrey nu fără temei îi vorbise aşa cum îi 
vorbise. 

De acolo de unde erau amândoi atunci, nu se putea vedea 
nici litoralul, nici locul în care râuleţul se vărsa în mare. 
Asta din pricină că un cot al malurilor împiedica brusc 
privirea, la o distanţă de o sută de paşi; dar deasupra 
acestui orizont foarte apropiat, ascuns de neregularităţile 
malurilor, un fum gros se înălța drept în aer. 

Godfrey, lungit în iarbă, cu degetul pe trăgaciul puştii sale, 
cerceta litoralul. 

„Fumul ăsta, îşi spuse el, nu o fi de aceeaşi natură cu acela 
pe care l-am mai zărit de două ori până acum? Trebuie să 
cred că în nordul şi sudul insulei au mai debarcat indigeni, 
că fumul respectiv venea de la focurile aprinse de ei? Dar 
nu! Nu este cu putinţă, fiindcă niciodată n-am găsit nici 
cenuşă, nici urmă de vatră, nici cărbuni stinşi! Ah, de astă 
dată, o să ştiu despre ce este vorba!" 

Şi printr-o îndemânatică mişcare de târâre, pe care 
Tartelett o imita cât mai bine, izbuti, fără ca să i se vadă 
capul din ierburi, să ajungă până la cotul râului. 

De acolo, privirea lui putea să cuprindă nestingherită 
toată porţiunea malului peste care se revărsa râuleţul. 

Cât pe aici să-i scape un strigăt! îşi lăsă mina să cadă pe 
umărul profesorului spre a preveni orice mişcare din partea 
acestuia. Inutil să meargă mai departe! Godfrey vedea în 
sfârşit ceea ce venise să vadă! 

În mijlocul stâncilor scunde, un foc mare de lemne, aprins 
pe prundiş, îşi legăna către cer panaşul lui de fum. în jurul 
acestui foc, aţâţându-l mereu cu alte grămezi de lemne, din 
care de altfel adunaseră destul de multe, umblau forfota 
indigenii care debarcaseră în ajun. Barca lor, legată de un 
pietroi şi săltată de flux, se legăna pe micile valuri ale 
acestuia. 

Fără să folosească luneta, Godfrey putea să desluşească 
tot ce se petrecea pe plajă. Nu era la mai mult de două sute 
de paşi de focul ale cărui pârâituri le şi auzea. înţelese în 


acelaşi timp că nu avea de ce să se teamă că ar fi putut fi 
luat prin surprindere, fiindcă toţi negrii pe care îi numărase 
în prao erau adunaţi acolo. 

În adevăr, zece din doisprezece erau ocupați, unii să 
întreţină focul, alţii să înfigă ţăruşi în pământ, cu intenţia 
evidentă de a instala o frigare după obiceiul polinezian. Cel 
de al unsprezecelea, care părea să le fie şef, se plimba pe 
plajă, privind mereu către interiorul insulei, ca şi când i-ar fi 
fost teamă de vreun atac. 

Pe umerii acestui indigen, Godfrey recunoscu pânza roşie 
a pavilionului, devenit o podoabă de îmbrăcăminte. 

Cât despre cel de al doisprezecelea sălbatic, acesta era 
întins pe pământ, strâns legat de un par. 

Godfrey nu înţelese decât prea bine ce soartă îi era 
hărăzită acestui nenorocit. Această frigare pentru el era 
pregătită! Şi acest foc, de asemenea, era pentru a-l face 
friptură! Tartelett nu se înşelase deci în ajun când, datorită 
unui presentiment, îi numise pe aceşti oameni canibali! 

În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că el nu se 
înşelase nici când spusese că aventurile Robinsonilor, 
adevărate sau închipuite, erau toate pe acelaşi calapod! 
Cert era că Godfrey şi el se aflau acum în aceeaşi situaţie ca 
şi eroul lui Daniel Defoe, când sălbaticii debarcaseră pe 
insula lui. Amândoi aveau, fără îndoială, să asiste la aceeaşi 
scenă de canibalism. 

Ei bine, Godfrey era hotărât să procedeze ca şi acest 
erou? Nu! Nu-l va lăsa masacrat pe prizonierul aşteptat de 
stomacurile antropofagilor! Era bine înarmat. Cele două 
puşti ale sale - patru gloanţe - cele două revolvere - 
douăsprezece gloanţe - puteau uşor să le vină de hac celor 
unsprezece ticăloşi, pe care detunătura unei arme de foc va 
fi poate deajuns pentru a-i face să-şi ia picioarele la spinare. 
Odată hotărârea luată, aşteptă cu un deplin sânge rece 
momentul în care să intervină ca o lovitură de trăsnet. 

Mult nu trebuia să aştepte. 


În adevăr, nu trecuseră bine douăzeci de minute când 
şeful se apropie de foc: apoi, cu un gest, îl arătă pe 
prizonier indigenilor care aşteptau ordinele sale. 

Godfrey se ridică. Fără să ştie de ce, Tartelett îi urmă 
exemplul şi făcu la fel. Nici măcar nu înţelegea ce avea de 
gând să facă tovarăşul lui, care nu-i spusese nimic despre 
planurile sale. 

Evident, Godfrey îşi închipuia că sălbaticii, la apariţia sa, 
vor face vreo mişcare oarecare, fie să fugă către barca lor, 
fie să se repeadă la el. 

Nu se întâmplă însă nimic din toate acestea. Nici nu 
păreau că l-au văzut; dar în acel moment şeful făcu un gest 
mai grăitor. Trei din tovarăşii lui se repeziră către prizonier, 
îl dezlegară şi-l siliră să meargă către foc. 

Era un bărbat încă tânăr care, simțind că i-a sunat ceasul, 
vru să opună rezistenţă. Hotărât, pe cât ar fi putut, să-şi 
vândă scump viaţa, începu să-i îmbrâncească pe băştinaşii 
care îl ţineau; dar fu în curând doborât şi şeful, apucând un 
fel de bardă de piatră, se repezi să-i zdrobească ţeasta. 

Godfrey scoase un strigăt care fu urmat de o detunătură. 
Un glonte şuieră prin aer şi şeful căzu la pământ, rănit 
probabil de moarte. 

La zgomotul detunăturii, sălbaticii, surprinşi ca şi când nu 
ar fi auzit niciodată o pocnitură de armă, se opriră. La 
vederea lui Godfrey, cei care îl ţineau pe prizonier îi dădură 
pentru o clipă drumul. 

Într-o secundă nefericitul se ridică de jos şi alergă înspre 
locul unde zărea pe eliberatorul său neaşteptat. 

În acelaşi moment răsună oa două bubuitură. 

Era 'Tartelett care trăsese fără să ochească, închizând 
strâns ochii, vrednicul om! 'locmai trăsese şi patul puştii 
sale îi plesni peste faţă cea mai grozavă palmă pe care a 
primit-o vreodată un profesor de dans şi de ţinută. 

Dar - ce-ţi este şi cu întâmplarea! - un al doilea sălbatic 
căzu aproape de şef. 


Atunci se iscă învălmăşeală. Poate că supraviețuitorii s-au 
gândit că au de-a face cu un mai mare număr de atacatori, 
cărora nu ar putea să le reziste? Poate că au fost pur şi 
simplu înspăimântați la vederea celor doi albi care păreau 
să dispună de un fulger de buzunar! îi ridicară iute pe cei 
doi răniţi şi se repeziră în fugă până în prao a lor, vâslind cu 
putere ca să iasă din golfuleţ, desfăşurând pânza să 
pornească în larg şi îndreptându-se grăbiţi către 
promontoriul Flag-Point-ului, de care nu întârziară să 
treacă. 

Godfrey nu se gândi să-i urmărească. La ce bun să omoare 
mai mulţi? Salvase victima, îi pusese pe fugă, asta era 
important. Toate acestea se întâmplaseră în asemenea 
condiţii, încât cu siguranţă că aceşti canibali nu vor mai 
îndrăzni niciodată să se întoarcă în insula Phina. Totul era 
cum nu se poate mai bine. Nu mai rămânea decât să se 
bucure de o victorie din care Iartelett nu ezita să-şi atribuie 
partea cea mai mare. 

În acest timp, prizonierul se apropiase de salvatorul său. 
Se oprise o clipă, cu teama pe care i-o inspirau aceste fiinţe 
superioare; dar, aproape numaidecât, îşi reluase drumul. 
îndată ce fu aproape de cei doi albi,- se aplecă până la 
pământ şi, luând piciorul lui Godfrey, i-l aşeză pe capul său, 
„în semn de supunere. 

Aproape că îţi venea să crezi că acest indigen din Polinezia 
îl citise şi el pe Robinson Crusoe! 

Capitolul XVIII. 

CARE TRATEAZĂ DESPRE EDUCAŢIA MORALA ŞI FIZICA 
A UNUI SIMPLU INDIGEN DIN PACIFIC. 

Godfrey îl ridică numaidecât pe bietul om care rămăsese 
prosternat în faţa lui. îl privi atent. 

Era un bărbat în vârstă de cel mult treizeci şi cinci de ani, 
având în loc de îmbrăcăminte doar o bucată de cârpă care-i 
înfăşură sălele. După trăsăturile precum şi după 
conformaţia capului său, se putea recunoaşte în el tipul de 


negru din Africa. Nu ar fi fost cu putinţă să-l confunzi cu cei 
din insulele polineziene. 

Acum, nu s-ar fi putut şti de ce un negru din Sudan sau 
Abisinia căzuse în mâinile unor indigeni dintr-un arhipelag 
din Pacific, nu s-ar fi putut şti deoât dacă acest negru ar fi 
vorbit englezeşte sau una din cele două sau trei limbi 
europene pe care le putea înţelege Godfrey. Dar foarte 
repede îşi dădură seama că acest nefericit nu folosea decât 
un idiom cu totul neinteligibil, probabil limbajul acelor 
indigeni la care ajunsese, desigur, foarte tânăr. 

În adevăr, Godfrey îl întrebase mai întâi în engleză: nu 
obținuse nici un răspuns. îl făcu atunci să înţeleagă, prin 
semne, nu fără greutate, că vrea să ştie cum îl cheamă. 

După câteva încercări nereuşite, acest negru, care de fapt 
avea o figură foarte inteligentă şi chiar foarte cinstită, 
răspunse întrebării care îi era pusă, printr-un singur 
cuvânt: 

— Carefinotu. 

— Carefinotu? exclamă Tartelett. îţi dai seama ce nume? în 
ce mă priveşte, eu propun să-l numim aşa cum se 
obişnuieşte totdeauna pe insulele Robinsonilor - „Miercuri", 
fiindcă astăzi este miercuri! Cum poate cineva să se cheme 
Carefinotu? 

— Dacă este numele lui, răspunse Godfrey, de ce nu şi l-ar 
păstra? 

Şi în acel moment, simţi o mână lăsându-se pe pieptul lui, 
jn timp ce, după expresia de pe chipul negrului, acesta 
părea să-l întrebe cum se numea el însuşi. 

— Godfrey! răspunse rânărul. 

Negrul încercă să-i repete numele; dar, cu toate că 
Godfrey i-l spuse de mai multe ori, nu izbuti să-l pronunţe 
într-un mod inteligibil. Atunci se întoarse către profesor, ca 
şi când ar fi vrut să afle cum îl cheamă şi pe el. 

— Tartelett, îi răspunse acesta pe un ton amabil. 

— Tartelett, repetă Carefinotu. 


Şi trebuie că în această împreunare de silabe ele erau 
potrivit aşezate pentru felul în care erau clădite corzile 
vocale ale gâtlejului său, fiindcă le pronunţa foarte desluşit. 

Profesorul păru deosebit de măgulit. 'ân adevăr, avea de 
ce să fie! Atunci Godfrey, vrând să folosească inteligenţa 
acestui negru, încercă să-l facă să înţeleagă că dorea să ştie 
cum se numea insula, îi arătă deci cu mâna de jur împrejur 
pădurile, câmpiile, colinele, apoi litoralul care le încadra, 
apoi orizontul şi marea şi-l întrebă din privire. 

Carefinotu, neînţelegând imediat despre ce era vorba, 
imită gestul lui Godfrey, se învârti pe loc parcurgând cu 
privirea întreg spaţiul. 

— Arneka, spuse el în sfârşit. 

— Arneka? repetă Godfrey lovind pământul cu piciorul, 
pentru a sublinia şi mai bine întrebarea sa. 

— Arneka! repetă negrul. 

Aceasta nu-i spunea nimic lui Godfrey nici despre numele 
geografic pe care trebuie că-l avea insula, nici despre 
situaţia ei în Pacific. în amintirile lui nu se trezea nimic în 
legătură cu acest nume: era probabil o denumire indigenă, 
necunoscută de cartografi. 

În acest timp, Carefinotu nu contenea să-i privească pe cei 
doi albi, nu fără oarecare uluire, când pe unul când pe 
celălalt, ca şi când ar fi vrut să stabilească în sinea lui 
deosebirile care-i caracterizau. 

Zâmbea descoperind nişte dinţi albi pe care Tartelett îi 
examina cu o anumită rezervă. 

— Să-mi plesnească vioara în mână dacă aceşti dinţi nu au 
muşcat niciodată din carne de om S 

— în orice caz, Tartelett, răspunse Godfrey, noul nostru 
tovarăş nu mai are aerul unui biet om pe cale de a fi fiert şi 
mâncat! Asta-i principalul! 

Ceea ce atrăgea îndeosebi atenţia lui Carefinotu erau 
armele pe care le purtau Godfrey şi Tartelett - atât puşca 
pe care o ţineau în mână cât şi revolverul de la brâu. 


Lui Godfrey nu-i fu greu să observe această curiozitate. 
Era evident că sălbaticul nu văzuse niciodată arme de foc. 
îşi spunea el oare că tocmai unul din aceste tuburi de fier, 
care aruncase trăsnetul, îl eliberase? Ne putem îndoi. 

Atunci Godfrey vru să-i dea - nu fără motiv - o deosebită 
idee despre puterea albilor. îşi încarcă puşca, apoi, 
arătându-i lui Carefinotu o potârniche care zbura pe 
câmpie la cincizeci de paşi, duse puşca la ochi şi trase; 
pasărea căzu. 

La zgomotul detunăturii, negrul făcu un salt grozav, pe 
care Tartelett nu se putu împiedica să-l admire din punct de 
vedere coregrafic. învingându-şi atunci spaima, văzând 
pasărea care, cu aripa frântă, se târa prin iarbă, îşi luă 
avânt şi tot atât de repede ca un dine de vânătoare alergă 
către ea, apoi, cu nenumărate salturi, pe jumătate fericit, 
pe jumătate uluit, i-o aduse stăpânului său. 

_ Tartelett se gândi atunci să-i arate lui Carefinotu că 
Marele Spirit l-a dăruit şi pe el cu puterea ucigătoare. Aşa 
că, zărind un pescăruş, cocoţat paşnic pe un trunchi bătrân, 
aproape de râu, îl ochi. 

— Nu! spuse imediat Godfrey. Nu trage, Tartelett! 

— Şi pentru ce? 

— Gândeşte-te doar! Dacă, din nefericire, nu o să ocheşti 
pasărea, noi o să scădem în ochii acestui negru. 

— Şi de ce nu aş ochi-o? răspunse Tartelett, nu fără puţină 
acreală. în timpul luptei, la mai mult de o sută de paşi, 
mânuind pentru prima dată o puşcă, nu am lovit drept în 
piept pe unul din acei antropofagi? 

— L-ai atins, desigur, spuse Godfrey, de vreme ce a căzut, 
dar crede-mă, Tartelett, în interesul nostru, nu pune de 
două ori norocul la încercare! 

Deşi dezamăgit, profesorul se lăsă totuşi convins; îşi puse 
din nou, semeţ, puşca pe umăr şi amândoi, urmaţi de 
Carefinotu, se întoarseră la Will-Tree. 

Acolo, amenajarea atât de potrivită a părţii de jos din 
arborele de sequoia fu o adevărată surpriză pentru noul 


musafir al insulei Phina. Trebuiră în primul rând să-i arate, 
întrebuinţându-le în faţa lui, la ce folosea fiecare dintre 
unelte şi ustensile. Probabil Carefinotu făcea parte sau 
trăise printre sălbaticii aflaţi pe ultima treaptă a civilizaţiei, 
fiindcă până şi fierul părea că nu-i este cunoscut. Nu 
înţelegea că oala nu poate lua foc când o puneai pe cărbuni 
aprinşi; spre marea supărare a lui Iartelett, care era 
însărcinat cu supravegherea diferitelor faze ale supei, voi 
să o tragă de pe foc. în faţa unei oglinzi ce i se arătă, 
încercă o totală uluire; o sucea, o învârtea, ca să vadă dacă 
propria sa persoană nu se afla în spatele ei. 

— Dar abia dacă este o maimuţă! exclamă profesorul cu o 
strâmbătură de dispreţ. 

— Nu, Tartelett, răspunse Godfrey, este mai mult decât o 
maimuţă, fiindcă priveşte în spatele oglinzii, ceea ce 
dovedeşte din partea lui un raţionament de care nici un 
animal nu este capabil! 

— în sfârşit, de acord, să zicem că nu este o maimuţă, 
spuse Tartelett, clătinând din cap prea puţin convins; o să 
vedem în curând dacă o asemenea fiinţă ne poate folosi la 
ceva. 

— Sunt sigur! răspunse Godfrey. 

În orice caz, Carefinotu nu făcu mofturi în faţa bucatelor 
ce i se dădură. Le mirosi mai întâi, le gustă, şi până la urmă 
prânzul la care luă parte - supa de aguti, potârnichea ucisă 
de Godfrey, o spată de oaie, toate întovărăşite de camas şi 
yamph - abia izbutiră să-i potolească foamea care-l chinuia. 

— Văd că acest biet om are o grozavă poftă de mâncare! 
spuse Godfrey. 

— Da, răspunse 'Tartelett, şi am face bine să supraveghem 
instinctele de canibal ale acestui voinic. 

— Hai-hai, Tartelett! O să ştim să-l vindecăm de -gustul 
cărnii de om, dacă l-a.avut vreodată! 

— N-aş pune mina în foc, răspunse profesorul. Se pare că, 
dacă ai apucat să guşti! 


În timp ce discutau, Carefinotu îi asculta cu deosebită 
atenţie. Ochii îi străluceau de inteligenţă. Se vedea că ar fi 
vrut să înţeleagă cele ce se spuneau în prezenţa sa. Vorbea 
atunci şi el extrem de volubil, dar nu se auzeau decât o 
serie de onomatopee fără sens, interjecţii ţipătoare în care 
cel mai mult se distingeau „a'-urile şi „u"-urile, ca în cea 
mai mare parte a idiomurilor polineziene. 

În sfârşit, oricine ar fi fost, acest negru, atât de 
providenţial salvat, era un tovarăş în plus; să sperăm că 
avea să le fie un slujitor devotat,pe care întâmplarea cea 
mai neaşteptată îl trimisese oaspeţilor de la Will-Tree. Era 
puternic, îndemânatic, harnic; ca urmare, nu se dădea în 
lături de la nici o muncă. Arăta reale aptitudini de a imita 
tot ce vedea că făceau ceilalţi. Şi în acest fel procedă 
Godfrey la educarea lui. îngrijirea animalelor domestice, 
recoltarea rădăcinilor şi a fructelor, tăierea oilor sau a 
aguti-ilor, care urmau să constituie hrana zilei, fabricarea 
unui soi de cidru pe care îl scoteau din merele sălbatice ale 
manzanillei - se achita conştiincios de toate aceste treburi 
după ce văzuse cum trebuiesc făcute. 

Orice ar fi putut să gândească Tartelett, Godfrey nu 
încercă niciodată vreo neîncredere faţă de acest sălbatic şi 
se părea că nu va avea niciodată prilejul să regrete. Dacă îl 
neliniştea ceva, era posibila reîntoarcere a canibalilor care 
cunoşteau acum situaţia din insula Phina. 

Din prima zi în încăperea din Will-Tree se făcu loc pentru 
un al treilea pat, pentru Carefinotu; dar de cele mai multe 
ori - numai dacă nu ploua - acesta prefera să doarmă afară, 
în scorbura vreunui copac, ca şi când ar fi vrut să stea într- 
un loc cât mai potrivit pentru a păzi locuinţa. 

În timpul primelor cincisprezece zile care urmară sosirii 
sale pe insulă, Carefinotu îl însoţi de mai multe ori pe 
Godfrey la vânătoare. 

Surpriza sa când vedea vânatul căzând lovit de la distantă 
era de fiecare dată foarte mare; şi atunci făcea oficiul de 
câine cu un asemenea zel şi elan, încât nici un obstacol, 


mărăciniş, desiş, pârâu nu-l puteau opri. Puțin câte puţin, 
Godfrey se ataşă foarte serios de acest negru. Numai la un 
singur lucru se arăta Carefinotu cu totul refractar: folosirea 
limbii engleze. Orice efort ar fi făcut, nu izbutea să 
pronunţe nici cuvintele cele mai obişnuite pe care Godfrey 
şi mai ales profesorul 'Tartelett, încăpăţânându-se să-şi facă 
datoria, încercau să-l înveţe. 

Aşa trecea timpul. Dar dacă, datorită unui fericit concurs 
de împrejurări, prezentul era oarecum suportabil, dacă nici 
o primejdie imediată nu-i ameninţa, Godfrey nu înceta să se 
întrebe cum va putea să părăsească odată şi odată această 
insulă, prin ce mijloace o să izbutească în sfârşit să se 
repatrieze! Nu era zi în care să nu se gândească la unchiul 
său Will, la logodnica sa! Nu fără o ascunsă nelinişte vedea 
apropiindu-se anotimpul ploilor, care avea să pună între 
prietenii săi, familia sa şi el o barieră şi mai de netrecut 
încă. 

La 27 septembrie avu loc o întâmplare. Dacă aceasta le 
dădu mai mult de lucru - lui Godfrey şi celor doi tovarăşi ai 
săi - le asigură în schimb o bogată rezervă de hrană. 

Godfrey şi Carefinotu erau ocupați la cel mai îndepărtat 
capăt al Dream-Bay-ului cu adunatul moluştelor, când 
zăriră, în direcţia opusă vântului, nenumărate insulițe 
mişcătoare pe care fluxul le împingea încetişor către mal. 
Era un fel de arhipelag plutitor, pe suprafaţa căruia se 
plimbau sau zburau de colo-colo câteva din acele păsări de 
mare cu aripi uriaşe, care sunt uneori denumite vulturi de 
mare. 

Dar ce erau aceste mase care pluteau împreună, 
înălțându-se sau coborând odată cu unduirea valurilor? 

Godfrey nu ştia ce să creadă când îl văzu pe Carefinotu 
aruncându-se pe burtă; apoi, trăgându-şi capul între umeri, 
îndoindu-şi sub el braţele şi picioarele, începu să imite 
mişcările unui animal care se târăşte încet pe pământ. 

Godfrey îl privea, fără să priceapă nimic din această bizară 
gimnastică. Apoi, deodată: 


— Broaşte țestoase! strigă el. 

Carefinotu nu se înşelase deloc. Erau acolo, pe o întindere 
de o milă pătrată, mii şi mii de broaşte țestoase care 
pluteau la suprafaţa apei. 

La o sută de brasse 1 înainte de a ajunge pe litoral, cele 
mai multe dispărură dându-se ia fund şi vulturii de mare, 
care-şi pierduseră punctele de sprijin, se înălţară în aer 
descriind cercuri largi. Dar, din fericire, cam o sută din 
aceste amfibii eşuară în curând pe mal. 

Godfrey şi negrul alergară cât putură de repede pe plajă 
în întâmpinarea acestui vânat marin care, fiecare în parte, 
măsura trei sau patru picioare în diametru. Or, singurul 
mijloc de a le împiedica pe aceste broaşte țestoase să se 
întoarcă în mare era să le răstoarne pe spate; deci, cu 
această grea muncă se îndeletniciră Godfrey şi Carefinotu, 
nu fără a se obosi foarte mult. 

Zilele următoare fură consacrate adunării acestei prăzi. 
Carnea de broască ţestoasă, proaspătă sau conservată, este 
foarte gustoasă. Pentru iarnă Godfrey puse la sare cea mai 
mare parte, îr aşa fel încât să o poată folosi pentru nevoile 
zilnice. Dar pentru câtva timp fură prezente pe masă supe 
de broască ţestoasă din care Tartelett nu a fost singurul 
care să se ospăteze. 

În afară de acest incident, monotonia existenţei lor nu fu 
tulburată cu nimic. în fiecare zi, aceleaşi ceasuri erau 
consacrate aceloraşi treburi. Această existenţă nu avea să 
fie şi mai tristă atunci când iarna îi va obliga pe Godfrey şi 
tovarăşii săi să se închidă în Will-Iree? Godfrey nu se 
gândea la acest lucru fără o oarecare nelinişte. Dar ce era 
de făcut? 

Până atunci, continua să exploreze insula Phina, vâna în 
tot timpul pe care i-l lăsau treburile care nu erau prea 
urgente. De cele mai multe ori Carefinotu îl însoțea, în timp 
ce 'Tartelett rămânea acasă. Cu toate că primul foc tras 
fusese o lovitură de maestru, hotărât, Iartelett nu era un 
vânător! 


Or, tocmai într-una din aceste excursii se întâmplă ceva cu 
totul neaşteptat, de natură să compromită grav - pentru 
viitor - securitatea oaspeţilor de la Will-Tree. 

Godfrey şi Carefinotu se dusese în pădurea cea mare din 
mijlocul insulei, situată la poalele celei mai înalte coline de 
pe insula Phina. De dimineaţă nu văzuseră decât două-trei 
antilope trecând prin hăţişurile înalte, dar mult prea 
departe ca să fi fost cu putinţă să tragă cu şanse de a le 
dobori. 

Or, cum Godfrey, care nu era în căutarea unui vânat 
mărunt, nu urmărea să distrugă de dragul de a distruge, se 
resemna să” se întoarcă cu mâna goală. Dacă îi părea rău 
de ceva nu era atât pentru carnea de antilopă, cât pentru 
pielea acestor rumegătoare, căreia socotea să-i dea o bună 
întrebuințare. 

1 Veche unitate de măsură echivalând cu 1,828 m. 

Se şi făcuse ora trei după-amiază. înainte de prânz, ca şi 
după, deşi bătuseră pădurea în lung şi lat, el şi tovarăşul lui 
nu avuseseră mai mult noroc. Amândoi se pregăteau să 
se'ântoarcă la WillIree pentru cină când, în clipa în care să 
treacă de liziera desişului, Carefinotu făcu un salt; apoi, 
repezindu-se la Godfrey,' îl apucă de umeri şi-l târî cu o atât 
de mare putere, încât acesta nu mai putu rezista. 

Douăzeci de paşi mai departe Godfrey se opri, îşi trase 
sufletul şi, întorcându-se către Carefinotu, îl întrebă din 
priviri. Foarte înspăimântat, negrul arătă cu mina întinsă la 
mai puţin de cincizeci de paşi un animal oprit locului. 

Era un urs cenuşiu, ale cărui labe îmbrăţişau strâns 
trunchiul unui arbore şi care îşi mişca de sus în jos capul lui 
mare, ca şi când ar fi fost gata să se repeadă asupra celor 
doi vânători. 

Imediat, fără să mai stea pe gânduri, Godfrey apăsă pe 
trăgaci şi trase înainte ca să-l fi putut opri Carefinotu. 

Să-l fi atins glonţul pe uriaşul plantigrad? S-ar fi putut. îl 
ucisese? Nu puteau să fie siguri. Dar labele i se destinseră 
şi el se rostogoli la picioarele copacului. 


Nu era cazul să mai întârzie acolo. O luptă corp la corp cu 
un atât de grozav animal putea să aibă cele mai tragice 
rezultate. Se ştie că în pădurile din California atacul urşilor 
cenuşii îi fac chiar şi pe vânătorii de meserie să treacă prin 
pericole teribile. 

Aşa că negrul îl apucă pe Godfrey de braţ, cu scopul de a-l 
duce cât mai repede către Will-Tree. înțelegând că nici o 
prudenţă nu ar fi destul de mare, acesta îl ascultă. 

Capitolul XIX. 

ÎN CARE SITUAŢIA, ŞI AŞA GRAV COMPROMISA, SE 
COMPLICA DIN CE ÎN CE MAI MULI. 

Prezenţa unei fiare periculoase în insula Phina era, trebuie 
să fim de acord, ceva care să preocupe în cea mai mare 
măsură pe cei pe care nefericita soartă îi aruncase acolo. 

Godfrey - poate că greşit - nu crezu de cuviinţă să-i 
ascundă lui Tarteiett cele întâmplate. 

— Un urs?! exclamă profesorul privind în jurul lui cu un 
ochi înspăimântat, ca şi când împrejurimile Will-Tree-ului ar 
fi fost asaltate de o hoardă din aceste fiare. De ce un urs? 
Până acum, în insula noastră nu erau urşi! Dacă este unul, 
pot fi mai mulţi şi chiar un mare număr de alte animale 
sălbatice: jaguari, pantere, tigri, hiene, lei! 

Tartelett şi vedea insula Phina căzută pradă unei întregi 
menajerii scăpate din cuşcă. 

Godfrey îi răspunse că nimic nu trebuie exagerat. A văzut 
un urs, asta era sigur. Pentru ce până atunci niciuna din 
aceste fiare nu se arătase pe când cutreiera insula, asta nu- 
şi putea explica şi era într-adevăr de neexplicat. Dar de aici 
şi până la a trage concluzia că în pădure şi câmpie mişunau 
acum tot felul de animale sălbatice era prea mult. Totuşi fu 
de acord să fie prudent şi să nu mai plece decât bine 
înarmat. 

Nefericit Tartelett! Din această zi începu pentru el o 
existenţă de nelinişte, de emoţii, de temeri, de spaime fără 
rost, care îi dădeau în cel mai înalt grad nostalgia ținutului 
natal. 


— Nu, spunea el mereu, nu! Dacă aici sunt fiare. m-am 
săturat şi vreau să plec! 

Mai trebuia însă să şi poată. 

Godfrey şi tovarăşii lui hotărâră deci ca de acum înainte să 
fie atenţi. Puteau să fie atacați nu numai pe litoral sau 
câmpie, dar chiar în grupul arborilor de sequoia. De aceea 
fură luate serioase măsuri pentru a pune locuinţa la 
adăpost de vreo agresiune neaşteptată. Uşa fu temeinic 
întărită, în aşa fel încât să poată rezista ghearelor unor 
fiare. Cât despre animalele domestice, Godfrey bucuros ar 
fi vrut să le construiască un staul unde să fi putut să le 
închidă cel puţin noaptea, dar nu era uşor lucru. Se 
mărginiră deci să le ţină, pe cât era posibil, în apropierea 
Will-Tree-ului, într-un fel de ţarc de crengi din care nu 
puteau ieşi. Dar această împrejmuire nu era nici destul de 
solidă, nici destul de înaltă pentru a împiedica un urs sau o 
hienă de a o dărâma sau sări peste ea. 

Totuşi, cum Carefinotu continua, cu toate insistenţele lor, 
să vegheze afară în timpul nopţii, Godfrey spera să fie în 
stare să prevină un atac direct. 

Desigur, Carefinotu, devenind astfel păzitorul locuinţei, se 
expunea; dar cu siguranţă că înţelesese că aşa îşi putea el 
răsplăti binefăcătorii şi stărui, orice ar fi încercat să-i spună 
Godfrey, să vegheze ca de obicei pentru salvarea tuturor. 

Trecu o săptămână fără ca vreunul din aceşti oaspeţi de 
temut să apară prin împrejurimi. De altfel, Godfrey nu se 
mai îndepărta de locuinţă decât dacă era strict necesar. în 
timp ce oile, caprele şi celelalte animale păşteau pe pajiştea 
vecină, nu le pierdeau din vedere. De cele mai multe ori 
Carefinotu o făcea pe ciobanul. Nu-şi lua cu el o puşcă, 
fiindcă se părea că nu se pricepea la mânuirea armelor de 
foc, dar la brâu purta unul din cuţitele de vânătoare şi în 
mina dreaptă avea totdeauna o bardă. Astfel înarmat, 
puternicul negru nu ar fi ezitat să se arunce în fata unui 
tigru sau a oricărui animal de cea mai feroce speţă. 


Totuşi, cum nici ursul, nici vreun semen al lui nu mai 
reapăruse de la ultima întâlnire, Godfrey începuse să se 
liniştească. îşi reluă puţin câte puţin explorările şi 
vânătorile lui, dar fără să mai meargă atât de departe în 
interiorul insulei. în tot acest timp, dacă era însoţit şi de 
Carefinotu, 'Tartelett, bine ferecat în Will-Tree, nu ar fi 
îndrăznit să iasă din casă nici dacă ar fi fost vorba să dea o 
lecţie de dans! Altă dată, Godfrey pleca singur şi profesorul 
avea atunci un tovarăş, instrucției căruia se consacra cu 
încăpățânare. 

Da! Tartelett avusese mai întâi de gând să-l înveţe pe 
Carefinotu cuvintele cele mai obişnuite ale limbii engleze; 
dar trebuise să renunţe, într-atât negrul' părea să aibă 
auzul nepotrivit pentru acest gen de pronunțare. 

„Atunci, îşi spuse 'Tartelett, dacă nu pot să-i fiu profesor, îi 
voi fi elev!" Şi el fu acela care se sili să înveţe idiomul pe 
care-l vorbea Carefinotu. 

Degeaba îi spunea Godfrey că asta nu le va fi de un mare 
folos, Tartelett nu vru să renunţe. Se strădui deci să-l facă 
pe Carefinotu să înţeleagă că-i cere să-i spună pe limba lui 
numele obiectelor pe care el, Tartelett, i le arăta cu mâna. 

În adevăr, trebuie să credem că elevul Tartelett avea 
înclinații deosebite, fiindcă după cincisprezece zile ştia bine 
cincisprezece cuyinte! Ştia că, pentru a arăta focul, 
Carefinotu spunea „birsi", „arădu" când arăta cerul, 
„mervira" pentru mare, „dura" pentru arbore etc. Era tot 
atât de mândru ca şi când ar fi obţinut la marele concurs de 
polineziană premiul întâi. 

Atunci, într-un elan de recunoştinţă, vru să-şi arate 
mulţumirea pentru ceea ce făcuse profesorul lui pentru el - 
nu încereând să-l mai facă să sluţească cuvinte englezeşti, 
ci învăţându-l bunele maniere şi adevăratele principii ale 
coregrafiei europene. 

De data asta Godfrey nu se putu împiedica să nu râdă din 
toată inima! La urma urmei, asta făcea să treacă timpul şi 


duminica, atunci când nu mai avea nimic de făcut; şi asista 
bucuros la cursurile celebrului Tartelett din San Francisco. 

În adevăr, era ceva care merita să fie văzut! Pe nefericitul 
Carefinotu îl treceau sudori de sânge supunându-se 
exerciţiilor elementare de dans! Era ascultător, totuşi, şi 
plin de bunăvoință. 

Oricum ar fi fost, profesorul punea tot sufletul. De altfel 
Carefinotu, cu toate că asta îl chinuia, era plin de zel. Greu 
de închipuit cât trebui să sufere numai pentru a-şi rândui 
picioarele în prima poziţie. Şi când trebui să treacă la a 
doua, şi apoi la a treia, fu şi mai şi! 

— Dar uită-te la mine, căpăţânosule! strigă Tartelett care 
îşi completa lecţia cu exemple. Vârfurile în afară! încă mai 
în afară! VârfUl ăstuia la călcâiul ăstuilalt! Depărtează 
genunchii, blestematule! Umerii înapoi, secătură! Capul 
sus! Braţele arcuite! 

— Dar dumneata îi ceri imposibilul! spunea Godfrey. 

— Unui om inteligent nimic nu-i este imposibil! răspundea 
invariabil Tartelett. 

— Dar conformaţia lui nu se pretează la. 

— Ei bine, o să se preteze! Va trebui să se preteze, şi mai 
târziu acest sălbatic îmi va datora, cel puţin, faptul de a şti 
să se prezinte onorabil într-un salon! 

— Dar niciodată, Iartelett, niciodată nu o să aibă prilejul 
să se prezinte într-un salon! 

— Ei, ce ştii dumneata, Godfrey, riposta profesorul 
înălțându-se pe vârfuri. Viitorul nu este al păturilor de jos? 

Aşa luau sfârşit toate discuţiile cu 'Tartelett. Şi atunci 
profesorul, luându-şi vioara de buzunar şi arcuşul, făcea să 
se audă mici arii scârţâitoare care-l umpleau de bucurie pe 
Carefinotu. Nu mai era nevoie să-l îndemni! Fără vreo grijă 
pentru regulile coregrafice, ce salturi, ce contorsiuni, ce 
zbenguială! 

Şi Tartelett, visător, văzând acest copil al Polineziei 
dezlănţuindu-se în asemenea chip, se întreba dacă aceşti 
paşi, poate că puţin prea caracteristici, nu erau mai fireşti 


fiinţei umane, cu toate că erau cu totul în afara oricărui 
principiu de artă! 

Dar să-l lăsăm pe profesorul de dans şi ţinută la meditaţiile 
sale filosofice şi să revenim la chestiuni mai practice, şi în 
acelaşi timp mai oportune. 

În timpul ultimelor sale excursii în pădure sau câmpie, fie 
că era singur, fie că era însoţit de Carefinotu, Godfrey nu 
zărise nici o altă fiară sălbatică. Nu găsise nici măcar urme 
de ale acestor animale. Râuleţul, la care ar fi venit să-şi 
potolească setea, nu prezenta nici o amprentă pe malurile 
lui. în timpul nopţii nu se auzeau urlete, nici răgete 
suspecte. 

În acelaşi timp, animalele domestice continuau să nu dea 
nici un semn de nelinişte. 

„Asta-i ciudat, îşi spunea câteodată Godfrey, şi totuşi nu m- 
am înşelat! Carefinotu, nici pe atât! Cel pe care mi l-a arătat 
era într-adevăr un urs! Şi într-adevăr asupra unui urs am 
tras! 

Admiţând că l-am ucis, să fi fost acest urs ultimul 
reprezentant al familiei de plantigrazi de pe insulă?" 

Era absolut inexplicabil! De altfel, dacă Godfrey ucisese 
acest urs, ar fi trebuit să-i găsească leşul acolo unde îl 
ucisese. Or, în zadar îl căutase! Trebuia să creadă că 
animalul, rănit de moarte, îşi dăduse duhul departe, în vreo 
vizuină? La urma urmei, era posibil; dar atunci, în acel loc, 
la rădăcina copacului, ar fi fost urme de sânge - şi nu erau. 

„Orice ar fi, se gândea Godfrey, nu are importanţă şi să 
continuăm să fim prudenţi." 

Cu primele zile din noiembrie, s-ar putea spune că venise 
vremea proastă, la această latitudine necunoscută. 
începuseră să cadă, ceasuri întregi, ploi reci. Mai târziu, 
foarte probabil, vor veni şi acele nesfârşite averse care nu 
se opresc săptămâni întregi şi care sunt caracteristica 
perioadei de iarnă la înălţimea acestei paralele. 

Godfrey trebui să se ocupe de instalarea unei vetre în 
interiorul Will-Tree-ului, care avea să servească tot atât de 


bine la încălzirea locuinţei în timpul iernii cât şi la 
pregătirea mesei, la adăpost de averse şi vânt. 

Vatra putea fi oricând instalată într-un colţ al odăii, între 
pietre mari unele puse pe lat, altele pe cant. Problema care 
se punea era aceea de a îndrepta fumul afară; să-4 fi lăsat 
să iasă prin hornul lung care mergea în interiorul arborelui 
până în vârful trunchiului nu era cu putinţă. 

Lui Godfrey îi dădu atunci prin gând să folosească, pentru 
a încropi un horn, câţiva din acei înalţi şi groşi bambuşi 
care creşteau în unele locuri de pe malurile râuleţului. 

Trebuie spus că în această treabă fu foarte mult ajutat de 
Carefinotu. Negrul înţelesese, nu fără eforturi, ce voia 
Godfrey. El fu cel care îl însoţi când se duse să aleagă trestii 
dintre cele mai groase; de asemenea, el fu cel care-l ajută 
să clădească vatra. Pietrele fură aşezate pe pământ, în 
fund, în faţa uşii, trestiile de bambus, golite'de măduvă, 
găurite la noduri, formară, îmbucându-se una în alta, un 
burlan suficient de lung, care ajungea la o deschizătură 
făcută în scoarţa copacului. Asta ar fi fost destul, cu condiţia 
de a veghea ca focul să nu aprindă trestiile de bambus, în 
curând Godfrey avu satisfacția de a vedea arzând în vatră 
un foc bun, fără a otrăvi cu fum interiorul Will-Tree-ului. 

Avusese dreptate să facă această instalaţie, şi mai multă 
dreptate că se grăbise să o facă. 

În adevăr, de la 3 la 10 noiembrie, ploaia torențială nu 
încetă să cadă. Ar fi fost imposibil să poţi ţine focul aprins în 
aer liber. 

În timpul acestor zile posomorite fură siliţi să rămână în 
locuinţă. Nu trebuiră să iasă decât pentru nevoile urgente 
ale turmei sau păsărilor. 

Se întâmplă ca, în aceste condiţii, rezerva de camas să se 
termine. Era, de fapt, substanţa care ţinea loc de pâine şi a 
cărei lipsă se făcu în curând simțită. 

Godfrey îl anunţă deci pe Tartelett într-o zi, la 10 
noiembrie, că îndată ce timpul se va îmbunătăţi cât de cât, 
Carefinotu şi cu el se vor duce să culeagă camas. Tartelett, 


care nu era niciodată grăbit să alerge la două mile 
depărtare, printr-o câmpie desfundată, îşi luă sarcina să 
păzească locuinţa în lipsa lui Godfrey. 

Or, către seară, cerul începu să se limpezească de norii cei 
mari pe care vântul din apus îi adunase de la începutul 
lunii, încetul cu încetul ploaia stătu, soarele aruncă câteva 
raze palide. Se putea nădăjdui că a doua zi va aduce o 
oarecare înseninare, de care trebuia profitat fără 
întârziere. 

— Mâine, spuse Godfrey, am să plec de dimineaţă, şi 
Carefinotu are să mă întovărăşească. 

— De acord, răspunse Tartelett. 

Când veni noaptea, după ce terminară cina, cerul fiind 
limpezit de nori şi lăsând să strălucească câteva stele, 
negrul vru să-şi reia, afară, postul său obişnuit pe care 
trebuise să-l părăsească în timpul nopţilor precedente în 
care plouase. Godfrey încercă să-l facă să înţeleagă că era 
mai bine să rămână în locuinţă, că nimic nu făcea necesar 
un surplus de supraveghere, fiindcă nu fusese semnalată 
nici o fiară sălbatică; dar Carefinotu se încăpăţâna în ideea 
lui. Trebuiră să-l lase să facă ce vrea. 

A doua zi, aşa cum prevăzuse Godfrey, nu mai plouase din 
ajun. Astfel că, atunci când ieşi din Will-Tree, către orele 
şapte, primele raze de soare aureau uşor creasta deasă a 
arborilor de seguoia. 

Carefinotu era la postul său unde îşi petrecuse noaptea. 
Aştepta. Numaidecât, amândoi bine înarmaţi şi având cu ei 
saci mari, îşi luară la revedere de la Tartelett, apoi se 
îndreptară către râuleţ, pe al cărui mal stâng socoteau să 
urce până la tufele de camas. 

După un ceas ajunseseră, fără să fi avut vreo întâlnire 
neplăcută. Desgropară repede rădăcinile, şi într-o cantitate 
destul de mare pentru a umple cei doi saci. Treaba asta le 
luă trei ceasuri, aşa că atunci când Godfrey şi tovarăşul lui o 
porniră înapoi spre Will-Tree, era aproximativ ora 
unsprezece dimineaţa. 


Mergând unul lângă altul, mulţumindu-se să privească în 
jur, fiindcă de vorbit nu puteau vorbi, ajunseră la un cot al 
micului râu, deasupra căruia se plecau arbori uriaşi, aşezaţi 
ca un leagăn natural de la un mal la altul, când, deodată, 
Godfrey se opri. 

De data asta el fu cel care îi arătă lui Carefinotu un animal 
nemișcat, oprit la rădăcina unui copac, şi ai cărui ochi 
scăpărau cu o strălucire ciudată. 

— Un tigru! strigă el. 

Şi nu se înşela. Era într-adevăr un tigru mare, proptit pe 
picioarele dinapoi, zgâriind cu ghearele trunchiul 
copacului, în sfârşit, gata să sară. 

Cât ai clipi din ochi, Godfrey îşi lăsă jos sacul cu rădăcini. 
Puşca încărcată trecu în mâna dreaptă, o duse la umăr, 
ochi, trase. 

— Uraa! Uraa! strigă el. 

De data aceasta nu mai era nici o îndoială; tigrul, lovit de 
glonţ, făcuse un salt înapoi. Dar poate că nu era rănit de 
moarte, poate că avea să se întoarcă, înfuriat şi mai mult de 
rana lui! 

Godfrey îşi ţinea în continuare puşca îndreptată înspre el, 
amenințând animalul cu o a doua împuşcătură. 

Dar, înainte de a-l putea reţine Godfrey, Carefinotu, cu 
cuțitul lui de vânătoare în mână, se repezise în partea în 
care dispăruse tigrul. 

Godfrey îi strigă să se oprească, să se întoarcă! Zadarnic. 
Negrul, hotărât, chiar cu preţul vieţii sale, să dea gata - 
animalul care poate că nu era decât rănit, nu-l auzi sau nu 
vru să-l audă. 

Godfrey se repezi deci pe urmele lui. 

Când ajunse pe mal, îl văzu pe Carefinotu în luptă cu 
tigrul, ţinându-l de gât, opintindu-se într-o încleştare 
înspăimântătoare, şi în sfârşit dându-i în inimă o puternică 
lovitură. 

Tigrul se rostogoli până în râuleţul ale cărui ape, crescute 
de ploile din zilele trecute, îl duseră la vale cu o viteză de 


torent. Leşul animalului, care nu plutise decât o clipă la 
suprafaţă, fu târât cu repeziciune către mare. 

Un urs! Un tigru! Nu mai era cu putinţă să te îndoieşti că 
insula găzduia fiare de temut. r în acest timp, Godfrey, 
apropiindu-se de negru, se încredința că acesta nu primise 
în lupta dusă cu fiara decât câteva zgărieturi prea puţin 
grave. Apoi, foarte îngrijorat de cele ce-i aşteptau în viitor, 
îşi reluă drumul spre Will-Tree. 

Capitolili XX. 

IN CARE TARTELETI REPETĂ PE TOATE TONURILE CA 
VREA SA PLECE. 

Când află Tartelett că în insulă sunt nu numai urşi, dar şi 
tigri, începu să se văicărească şi mai tare. Acum nu o să mai 
îndrăznească să iasă! Aceste fiare vor găsi în cele din urmă 
drumul care duce la Will-Tree! Nicăieri nu aveau să mai fie 
în siguranţă! Aşa încât profesorul, în spaima lui, cerea, 
pentru a fi apărat, nici mai mult nici mai puţin decât 
fortificaţii, da! ziduri de piatră, forturi şi contra-forturi, 
întărituri şi bastioane, metereze, în sfârşit tot ce ar fi putut 
face un adăpost sigur din grupul de segquoia. Fără de care el 
voia, sau cel puţin ar fi vrut să plece. 

— Şi eu, răspunse simplu Godfrey. 

În adevăr, condiţiile în care oaspeţii insulei Phina trăiseră 
până atunci nu mai erau aceleaşi. Reuşiseră, datorită unor 
fericite împrejurări, să lupte împotriva lipsurilor, să lupte 
pentru cete trebuincioase vieţii. împotriva vremii, împotriva 
iernii şi a amenințărilor ei, ar fi ştiut să se apere; dar să 
trebuiască să se apere de animale sălbatice, al căror atac 
era posibil în orice clipă, era altceva şi, în realitate, le 
lipseau mijloacele. 

Astfel complicată, situaţia devenea deci foarte gravă şi 
ameninţa să ajungă de nesuportat. 

„Dar, îşi spunea fără încetare Godfrey, cum se face că timp 
de patru luni noi n-am văzut pe insulă o singură fiară şi de 
ce numai în ultimele cinsprezece zile am avut de luptat cu 
un urs şi un tigru? Ce vrea să însemne asta?" 


Faptul în sine putea părea inexplicabil, dar, trebuie să 
recunoaştem, nu era decât prea adevărat. 

Godfrey, al cărui sânge rece şi curaj creşteau în faţa 
încercărilor, nu se lăsa totuşi bătut. Fiindcă animale 
primejdioase amenințau acum mica colonie, important era 
să se pună fără întârziere la adăpost de atacurile lor. 

Dar ce măsuri să ia? 

În primul rând, hotărâră ca plimbările în pădure să fie mai 
rare, că nu vor umbla pe afară neinarmaţi şi numai atunci 
când va fi absolut necesar pentru nevoile vieţii de toate 
zilele. 

— Am avut destul noroc în aceste două întâlniri, spunea 
adesea Godfrey, dar altă dată nu vom mai scăpa poate atât 
de uşor! Deci, nu trebuie să ne expunem dacă nu este 
absolut necesar! 

Cu toate acestea, nu era de ajuns să rărească excursiile, 
trebuiau numaidecât să apere Will-Iree, atât locuinţa cit şi 
anexele sale, coteţul de păsări, staulul animalelor etc, unde 
fiarele ar fi putut pricinui pagube de neînlocuit. 

Godfrey se gândi, deci, dacă nu să fortifice Will-Tree - 
conform faimoaselor planuri ale lui Tartelett - să lege cel 
puţin între ei cei patru sau cinci sequoia care-i înconjurau. 
Dacă izbutea să ridice o palisadă înaltă şi solidă de la un 
trunchi la altul, ar fi putut fi acolo, relativ, în siguranţă sau 
măcar la adăpost de vreo surpriză. 

Asta se putea face - Godfrey îşi dădu seama după ce 
cercetă bine locurile - dar era într-adevăr o muncă uriaşă. 
Cât de mică ar fi făcut-o, şi tot era vorba să înalțe această 
palisadă pe un perimetru de trei sute de picioare, cel puţin. 
Pornind de la aceste date, vă închipuiţi ce cantitate de 
copaci ar fi trebuit aleşi, tăiaţi, căraţi, înfipţi în pământ, în 
aşa fel încât îngrăditura să fie completă. 

Godfrey nu dădu înapoi în faţa acestei munci. îi împărtăşi 
lui Tartelett proiectele sale, care îl aprobă promiţându-i în 
acelaşi timp un ajutor efectiv, dar, ceea ce era mai 


important, izbuti să-l facă pe Carefinotu - care era 
totdeauna gata să-i vină în ajutor - să-i înţeleagă planul. 

Începură imediat lucrarea. 

Se afla, aproape de un cot al râuleţului, la mai puţin de o 
milă în amont de Will-Tree, o pădurice de pini marini, 
mijlocii ca grosime, al căror trunchi, în lipsa unor stâlpi sau 
scânduri, ar fi putut, prin felul în care erau rânduiţi unul 
lângă altul, să formeze o solidă împrejmuire înaltă. 

La această pădure se duseră dis-de-dimineaţă, Godfrey şi 
cei doi tovarăşi ai săi, a doua zi, 12 noiembrie. Bine 
înarmaţi, ei nu înaintau decât cu deosebit de mare 
prudenţă. 

— Aceste expediţii nu-mi prea plac! murmură Iartelett, pe 
care orice noi dificultăţi îl acreau din ce în ce mai mult. Tare 
aş vrea să plec! 

Dar Godfrey nu-şi mai da osteneala să-i răspundă. în 
treaba asta nimeni nu ţinea seamă de gusturile lui, nu se 
făcea apel la inteligenţa lui. Interesul comun solicita numai 
munca braţelor sale. N-avea încotro, trebuia să facă această 
muncă de animal de povară. 

De altfel, pe acest parcurs de o milă, care despărţea Will- 
Tree de pădurice, nu se ivi nici o întâlnire neplăcută. în 
zadar cercetaseră cu grijă desişul şi câmpia de la un cap la 
altul al zării. Animalele domestice pe care le lăsaseră să 
pască acolo nu dădeau nici un semn de nelinişte. Păsările îşi 
vedeau ca de obicei de zbenguiala lor, fără vreo altă grijă. 

Lucrările porniră imediat. Godfrey, pe bună dreptate, voia 
să nu înceapă căratul decât după ce toţi copacii de care 
aveau nevoie aveau să fie doborâţi. Ar fi putut să-i 
potrivească în mai multă siguranţă, avându-i la faţa locului. 

În timpul acestei munci grele, Carefinotu fu de foarte 
mare folos. Devenise deosebit de îndemânatic în mânuirea 
fierăstrăului şi toporului. Puterea lui îi îngăduia să-şi 
continue munca, şi atunci când Godfrey era silit să se 
oprească pentru a-şi lua câteva clipe de răgaz, şi când 


Tartelett, cu mâinile şi picioarele moi, nu ar mai fi avut 
putere nici măcar să-şi ridice vioara. 

Totuşi, Godfrey îi repartizase nefericitului profesor de 
dans şi ţinută, transformat în tăietor de lemne, partea cea 
mai uşoară a muncii, adică curățirea copacilor de ramurile 
mai mici. Cu toate acestea, chiar dacă Tartelett ar fi fost 
plătit numai cu o jumătate de dolar pe zi, patru cincimi din 
salariul său tot ar fi fost ca şi când le-ar fi furat. 

Timp de şase zile, de la 12 la 17 noiembrie, lucrară fără 
întrerupere. Veneau de dimineaţă, din zori, îşi aduceau cu 
ei prânzul şi nu se întorceau la Will-Tree decât pentru masa 
de seară. Cerul nu era prea senin. Uneori se adunau nori 
mari. Era un timp nehotărât, când cu ploaie, când cu soare. 
Aşa că, în timpul averselor, tăietorii de lemne se adăposteau 
cum puteau sub arbori, apoi îşi reluau munca întreruptă o 
clipă. 

La 18 noiembrie toţi arborii, retezaţi şi curăţaţi de crengi, 
erau la pământ, gata să fie târâţi până la Will-Tree. 

În tot acest timp, nici o fiară sălbatică nu-şi făcuse apariţia 
prin apropierea râuleţului. Se punea întrebarea dacă mai 
rămăsese vreuna pe insulă; dacă ursul şi tigrul, răniţi de 
moarte, nu erau, ceea ce ar fi fost greu de crezut, ultimii 
din neamul lor. 

Oricum ar fi fost, Godfrey nu vru să renunţe deloc la 
proiectul său de a înălța o palisadă solidă, pentru a fi în 
acelaşi timp la adăpost de o lovitură din partea sălbaticilor 
cât şi din aceea a urşilor sau tigrilor. De altfel, ce fusese mai 
greu se făcuse, fiindcă acum nu mai aveau decât să 
transporte acest lemn la locul unde urma să fie clădită 
palisada. 

Spunem „ce fusese mai greu se făcuse", cu toate că se 
părea că târâtul acestor copaci ar fi putut fi deosebit de 
neplăcut. Dacă nu a fost aşa, s-a datorat numai lui Godfrey 
care avu o idee foarte practică şi care avea să le uşureze 
foarte mult sarcina: să folo- 


9* sească pentru transportul acestui lemn curentul râului, 
pe care creşterea apelor, prilejuită de ultimele ploi, îl făcuse 
destul de iute. Aveau să înjghebe mici plute care vor 
aluneca liniştit până în dreptul pilcului de sequoia, pe care 
râuleţul îl străbătea oblic. Acolo, barajul format de micul 
pod, foarte firesc, le va opri. Din acest punct, până la Will- 
Tree mai rămâneau de străbătut doar douăzeci şi cinci de 
paşi. 

Dacă unul din ei se arătă cu deosebire satisfăcut de acest 
procedeu care-i îngăduia să-şi recapete calitatea de om, 
atât de nefericit compromisă, acela a fost desigur Tarteletit. 

Din ziua de 18 fură întocmite primele plute. Alunecară 
fără dificultate până la baraj. în mai puţin de trei zile, în 20 
noiembrie, seara, toate aceste grămezi de material 
ajunseseră la destinaţie. 

A doua zi, primii trunchi, înfipţi la o adâncime de două 
picioare în pământ, începeau să se rânduiască în aşa fel 
încât să lege între ei cei mai mari arbori de sequoia care 
înconjurau Will-Tree. O armătură de ramuri, elastice şi tari 
în acelaşi timp, legând între ele vârfurile acestor trunchiuri 
ascuţite cu barda, asigurau soliditate întregului sistem. 

Godfrey vedea cu o foarte mare mulţumire înaintând 
lucrul şi era nerăbdător să-l vadă terminat. 

— Odată terminată palisada, îi spunea el lui Tartelett, vom 
fi într-adevăr la noi acasă. 

— Nu o să fim cu adevărat la noi acasă, răspundea 
Tartelett pe un ton sec, decât când vom fi în Montgomery- 
Street, în camerele noastre din locuinţa Kolderup! 

Asupra acestei păreri nu mai era nimic de discutat. 

La 26 noiembrie, palisada era pe trei sferturi înălţată. 
Printre arborii de sequoia, legaţi unul de altul, se afla şi 
acela în care fusese instalat coteţul păsărilor, şi intenţia lui 
Godfrey era să construiască şi un grajd. 

Încă trei sau patru zile şi împrejmuirea avea să fie 
terminată. Nu mai rămânea decât să potrivească o uşă 
solidă care să asigure în totul închiderea Will-Tree-ului. 


Dar a doua zi, 27 noiembrie, datorită unei împrejurări pe 
care se cuvine să o menţionăm mai amănunţit, fiindcă face 
parte din întâmplările inexplicabile specifice insulei Phina, 
această muncă fu întreruptă. 

Către ora 8 dimineaţa, Carefinotu se căţărase prin 
burlanul interior până la bifurcarea arborelui de segquoia, 
cu scopul de a închide cât mai bine deschizătura prin care 
puteau să pătrundă frigul şi ploaia, când lăsă să-i scape un 
strigăt ciudat. 

Godfrey, care lucra la palisadă, ridicând capul, îl zări pe 
Carefinotu făcând unele gesturi prin care voia parcă să-i 
spună să vină lângă el fără întârziere. 

Godfrey, gândindu-se că negrul nu l-ar fi întrerupt din 
lucru dacă nu ar fi fost vorba de ceva serios, îşi luă luneta, 
se urcă în hornul interior, trecu prin deschizătură şi se 
aşeză în curând călare pe una din ramurile mai groase. 
Carefinotu, îndreptând atunci braţul către unghiul rotunjit 
pe care Phina îl făcea la nord-est, arătă un abur care se 
înălța în aer ca un panaş prelung. 

— Iarăşi! exclamă Godfrey. 

Şi îndreptându-şi luneta către acel punct, nu avu încotro şi 
trebui să constate că, de data asta, o eroare nu era cu 
putinţă, că era într-adevăr vorba de un fum ce trebuia că 
iese dintr-un foc mare fiindcă, deşi la o distanţă de cinci 
mile, se putea vedea foarte desluşit. 

Godfrey se întoarse către negru. 

Acesta îşi exprima surprinderea prin priviri, prin 
exclamaţii, în sfârşit prin întreaga sa atitudine. Se vedea 
bine că nu era mai puţin uluit decât Godfrey de această 
apariţie. 

De altfel, în larg nu se afla nici o corabie, nici o 
ambarcaţiune indigenă sau de alt fel, nimic care să arate că 
pe litoral s-ar fi făcut de curând vreo debarcare. 

— Ah, de data asta am să izbutesc să descopăr focul care 
produce acest fum! strigă Godfrey. 


Arătând către unghiul din nord-est al insulei, apoi către 
partea inferioară a copacului, îi dădu de înţeles prin gesturi 
lui Carefinotu că vrea să se îndrepte fără întârziere către 
acel loc. 

Carefinotu îl înţelese. Mai mult decât atât, cu o mişcare a 
capului îl aprobă. 

„Da, îşi spuse Godfrey, dacă este o fiinţă omenească, 
trebuie să ştim cine' este, de unde a venit! Trebuie să ştim 
de ce se ascunde! Este vorba de siguranţa noastră, a 
tuturor!" 

Peste o clipă, atât Carefinotu cât şi el coborâseă la 
picioarele Will-Tree-ului. Apoi Godfrey, punându-l şi pe 
Tartelett la curent cu cele ce văzuse şi cu ce aveau de gând 
să facă, îi propuse să-i însoţească până în partea de nord a 
litoralului. 

Zece mile, aproximativ, de parcurs într-o zi nu era ceva 
care să tenteze pe un om care-şi socotea picioarele ca cea 
mai prețioasă parte a corpului său, sortite numai unor 
exerciţii nobile. 

Tartelett răspunse că preferă să rămână la Will-Tree. 

— Fie, o să mergem singuri, răspunse Godfrey, dar nu ne 
aştepta înainte de a se fi înnoptat! 

Acestea fiind spuse, Carefinotu şi el, luându-şi ceva de-ale 
mâncării pentru a putea prinzi pe drum, după ce îşi luară la 
revedere de la profesor, a cărui părere personală era că nu 
vor găsi nimic şi că se vor osteni degeaba, plecară. 

Godfrey îşi luă cu el puşca şi revolverul; negrul, toporul şi 
cuțitul de vânătoare care devenise arma lui preferată. 
Trecură peste podul de scânduri pe malul drept al 
râuleţului, apoi, tăind peste câmpie, se îndreptară către 
acel punct de pe litoral din care se vedea înălțându-se 
printre stânci fumul. 

Era mai la răsărit de locul în care zadarnic se dusese 
Godfrey în cea de a doua explorare a sa. 

Mergeau amândoi repede, nu fără a se asigura că drumul 
este fără primejdii, că în tufişuri şi mărăciniş nu se ascunde 


vreun animal al cărui atac ar fi fost de temut. 

Nu avură nici o întâlnire neplăcută. 

La prânz, după ce mâncară, fără a se opri vreun moment, 
ajunseră la primul rând de stânci care mărgineau coasta. 
Fumul, care continua să se vadă, se înălța la mai puţin de 
un sfert de milă depărtare de ei. Nu aveau decât să meargă 
în linie dreaptă ca să ajungă acolo. 

Îşi grăbiră deci pasul, dar cu unele precauţii, cu gândul de 
a surprinde şi nu de a fi surprinşi. 

Două minute după asta, fumul dispăru ca şi când focul ar fi 
fost stins brusc. 

Dar Godfrey calculase cu precizie locul deasupra căruia 
apăruse. Era în vârful unei stânci de o formă ciudată, un fel 
de trunchi de piramidă, uşor de recunoscut. I-o arătă 
tovarăşului lui de drum, ducându-se drept spre ea. 

Sfertul de milă fu repede parcurs; apoi, după ce 
escaladară al doilea rând de stânci, Godfrey şi Carefinotu se 
aflară pe plajă, la mai puţin de cincizeci de paşi de stâncă. 

Dădură fuga într-acolo! Nimeni! Dar de data aceasta, un 
foc de-abia stins, cărbuni pe jumătate arşi dovedeau clar că 
în acel loc fusese aprins un foc. 

— Cineva a fost aici! exclamă Godfrey. Cineva, numai acum 
un minut! Trebuie să aflu! 

Strigă. Nici un răspuns! Carefinotu dădu drumul unui 
chiot răsunător. Nu apăru nimeni! 

lată-i pe amândoi cercetând stâncile învecinate, căutând o 
grotă, care ar fi putut servi de adăpost unui naufragiat, 
unui băştinaş, unui sălbatic. 

În zadar răscoliră cea mai mică înfundătură a litoralului. 
Nu exista nimic ce ar fi putut semăna cu o tabără mai nouă 
sau mai veche, nici măcar o urmă de trecere a unui om, 
oricare ar fi fost el. 

Şi totuşi, de data aceasta nu era aburul unui izvor 
fierbinte! Era cu adevărat fumul unui foc de lemne şi 
buruieni, şi acest foc nu s-a putut aprinde singur! 


Zadarnice căutări. Aşa că, înspre orele două, Godfrey şi 
Carefinotu, pe cât de neliniştiţi tot pe atât de nedumeriţi că 
nu descoperiseră nimic, îşi reluară drumul către Will-Tree. 

Nu este de mirare că Godfrey căzu pe gânduri. 1 se părea 
că insula lui era acum sub vraja unei puteri supranaturale. 
Reapariţia acestui fum, prezenţa fiarelor sălbatice, nu 
vădeau toate astea vreo complicaţie neobişnuită? 

Şi nu fu el silit să se convingă că are dreptate, când, o oră 
după ce ajunsese în câmpie, auzi un zgomot ciudat, un fel 
de zăngănit sec? Carefinotu îl împinse în clipa în care un 
şarpe, încolăcit sub ierburi,se pregătea să se arunce asupra 
lui! 

— Acum şi şerpi, pe insulă, nu erau de ajuns urşi şi tigri, 
acum şi şerpi! exclamă Godfrey. 

Da! Era una din acele reptile, uşor de recunoscut după 
zgomotul pe care îl făcu fugind, un şarpe cu clopoței din 
specia cea mai veninoasă, un uriaş din familia crotalilor! 

Carefinotu se aruncase între Godfrey şi reptila care nu 
întârzie să se facă nevăzută sub un tufiş des. 

Dar negrul, urmărind-o, îi reteză capul cu o lovitură de 
topor. Când s"e apropie Godfrey, cele două bucăţi ale 
trupului reptilei se zbăteau pe pământul însângerat. 

Apoi, pe toată această parte a câmpiei pe care râuleţul o 
despărţea de Will-Tree, mai apărură numeroşi alţi şerpi, nu 
mai puţin primejdioşi. 

Era deci, deodată, o invazie de reptile? Insula Phina avea 
să rivalizeze cu acea veche Tenos pe care ofidienele sale de 
temut o făcuseră celebră în antichitate, dând în acelaşi timp 
numele său viperei respective. 

— Să mergem! Să mergem! strigă Godfrey, îndemnându-l 
pe Carefinotu să grăbească pasul. 

Era neliniştit. îl frământau presimţiri negre pe care nu şi 
le putea stăpâni. Influențat de ele, simțind o nenorocire 
apropiată, era nerăbdător să ajungă la Will-Tree. 

Şi într-adevăr, când se apropie de scândura aruncată 
peste râuleţ, îl mai aştepta ceva. 


De sub pilcul de sequoia se auzeau strigăte de spaimă. 
Cineva striga după ajutor, cu un glas asupra căruia nu 
puteai să te înşeli! 

— Este Tartelett! exclamă Godfrey. Nenorocitul a fost 
atacat! Repede! Repede! 

Douăzeci de paşi după ce trecuseră podul, îl zăriră pe 
Tartelett alergând cât îl ţineau picioarele. 

Un crocodil uriaş, ieşit din râuleţ, îl urmărea cu fălcile 
deschise. Bietul om, zăpăcit, înnebunit de spaimă, în loc să 
se arunce la dreapta sau la stânga, fugea în linie dreaptă, 
riscând astfel să fie ajuns! Deodată se împiedică şi căzu. Era 
pierdut. Godfrey se opri. în fata acestei primejdii de 
neînlăturat, sângele rece nu-l părăsi nici o clipă. Duse puşca 
la umăr şi ţinti crocodilul sub un ochi. 

Glonţul, bine îndreptat, trăsni monstrul care făcu un salt în 
lături şi recăzu nemişcat pe pământ. 

Atunci Carefinotu, alergând la Tartelett, îl ridică de jos. 
Tartelett trăsese o spaimă bună! Şi încă ce spaimă! 

Erau ceasurile şase seara. 

Câteva clipe mai târziu, Godfrey şi cei doi tovarăşi ai lui 
erau din nou la Will-Tree. 

Cât de amare reflecţii fură nevoiţi să facă în timpul acestei 
mese de seară! Câte nesfârşite ore de nesomn îi aşteptau 
pe aceşti oaspeţi ai insulei Phina, împotriva cărora se 
înverşuna parcă soarta”! 

Cât despre profesor, chinuit de spaimă, nu găsea altceva 
de făcut decât să repete aceste cuvinte, care de fapt 
spuneau tot ce gândea: 

— Aş fi fericit să plec! 

Capitolul XXI. 

CARE SE ÎNCHEIE CU O CUGETARE CU TOTUL 
SURPRINZĂTOARE A NEGRULUI CAREFINOTU. 

Venise în sfârşit şi iarna, care la această latitudine e atât 
de aspră. Primele geruri se şi făceau simţite şi trebuiau să 
se aştepte la o şi mai mare scădere a temperaturii. Godfrey 
se felicită că instalase în încăpere o vatră. Se înţelege de la 


sine că lucrul la palisadă fusese terminat şi o uşă solidă 
asigura acum închiderea împrejmuirii. 

În timpul celor şase săptămâni care urmară, adică până la 
jumătatea lui decembrie, avură multe zile cu vreme rea, în 
timpul cărora nu le fu cu putinţă să se aventureze afară. 
Primul asalt îl dădură câteva vijelii grozave care zgâlţâiră 
până în rădăcini grupul de seguoia, umplură pământul de 
ramuri frânte, din care ei, de altfel, făcură o serioasă 
rezervă pentru foc. 

Oaspeţii din Will-Tree se îmbrăcară atunci cât putură de 
călduros; în timpul celor câteva excursii pe care fură nevoiţi 
să le facă pentru a se aproviziona, folosiră stofele de lână 
găsite în cufăr; dar timpul deveni atât de rău încât se 
văzură siliţi să rămână înăuntru. 

Orice vânătoare deveni imposibilă şi în curând începu să 
ningă atât de tare încât Godfrey ar fi putut să se creadă în 
ţinuturile prea puţin ospitaliere ale oceanului polar. 

În adevăr, este ştiut că America septentrională, bântuită 
de vânturile din nord, în calea cărora nu stă nici un 
obstacol, este una din ţările cele mai friguroase de pe glob. 
Iarna se prelungeşte aici până dincolo de luna aprilie. Sunt 
necesare precauţii deosebite ca să lupţi împotriva ei. 
Aceasta îl făcea pe Godfrey să creadă că insula Phina era 
situată la o latitudine mult mai mare decât presupusese el. 

Din această cauză, necesitatea de a amenaja interiorul din 
Will-Tree cât mai confortabil cu putinţă; dar avură de 
suferit cumplit din pricina frigului şi a ploii. Rezervele de 
alimente erau din nefericire insuficiente, carnea de broască 
ţestoasă conservată, încetul cu încetul, se consuma; de mai 
multe ori trebuiră să sacrifice câteva oi, aguti sau capre din 
turmă, care totuşi nu se înmulţiseră decât prea puţin de la 
sosirea lor pe insulă. 

Cu prilejul acestor noi încercări, ce de gânduri triste îl 
chinuiră pe Godfrey! 

Se mai întâmplă că, timp de cincisprezece zile, fu doborât 
de o febră foarte mare. Fără mica farmacie în care găsi 


medicamentele necesare, poate că nici nu s-ar fi putut 
însănătoşi. Tartelett era, de altfel, prea puţin priceput 
pentru a-i da îngrijirile potrivite în timpul acestei boli. Lui 
Carefinotu îi datora în primul rând însănătoşirea. 

Dar ce de aduceri aminte şi, de asemenea, ce de păreri de 
rău! Mai ales că nu putea acuza pe nimeni altul decât pe el 
de faptul că se găseau în această situaţie al cărei sfârşit nu 
prea îl vedea! De câte ori, în delirul său, nu o strigase pe 
Phina, pe care socotea că nu o s-o mai vadă niciodată, pe 
unchiul Will, de care se vedea despărţit pentru totdeauna! 

Ah, abia acum putea să vadă în adevărata ei lumină 
această existenţă a Robinsonilor din care imaginaţia sa de 
copil îşi făcuse 

137 un ideal! Acum dădea piept cu realitatea! Nici nu 
putea să spere măcar să se mai întoarcă vreodată acasă. 

Astfel trecu toată această tristă lună a lui decembrie, la 
sfârşitul căreia Godfrey abia începu să-şi recapete oarecum 
puterile. 

Cât despre Tartelett, printr-un noroc deosebit, fără 
îndoială, el fu tot timpul sănătos. Dar ce de văicăreli 
neîntrerupte, ce de tânguiri fără de sfârşit! Asemenea 
grotei lui Calypso, după plecarea lui Ulysse, Will-Tree „nu 
mai răsuna de cântul său", acela al viorii sale de buzunar 
bineînţeles, ale cărei corzi frigul le înţepenise! 

Trebuie spus, de asemenea, că una din cele mai 
importante preocupări ale lui Godfrey era, odată cu apariţia 
animalelor primejdioase, teama de a-i vedea pe sălbatici 
revenind în număr mare pe insula Phina, a cărei poziţie le 
era cunoscută. împotriva unei asemenea agresiuni, incinta 
împrejmuită de palisadă nu ar fi fost decât o barieră cu 
totul insuficientă. 

După o cercetare atentă, tot adăpostul oferit de crengile 
înalte ale arborelui de seguoia părea a fi cel mai sigur, 
drept care încercă să facă accesul până la ele mai puţin 
dificil. Ar fi fost oricând mai uşor să aperi deschizătura 


îngustă prin care trebuia să treci ca să ajungi în vârful 
trunchiului. 

Cu ajutorul lui Carefinotu, Godfrey izbuti să întocmească 
nişte cioturi regulat distanţate de la un perete la altul, ca 
treptele unei scări, şi care, unite printr-o frânghie lungă de 
ierburi, permiteau urcarea mai rapidă în interior. 

— Ei bine, spuse zâmbind Godfrey când termină şi această 
treabă, ne-am ales jos cu o casă de oraş şi sus cu o casă de 
ţară! 

— Aş prefera o pivniţă, numai să fie în Montgomery- 
Street! răspunse Iartelett. 

Veni Crăciunul, apoi Anul Nou, plin de amintiri din 
copilărie, care, din prima zi de ploaie amestecată cu 
zăpadă, friguros, întunecat, începu sub cele mai apăsătoare 
auspicii. 

Se împlineau şase luni de când naufragiaţii de pe Dream 
erau cu totul rupţi de restul lumii. 

Începutul acestui an nu fu foarte fericit. Erau semne că 
Godfrey şi tovarăşii lui aveau să fie supuşi unor încercări şi 
mai grele. 

Până la 18 ianuarie ninse fără încetare. Trebuiseră să lase 
turma să pască afară, pentru a-şi găsi cum putea hrana. 

La sfârşitul zilei, o noapte foarte umedă şi foarte rece 
învăluia întreaga insulă, şi locul, şi aşa întunecat, de sub 
arborii de sequoia era cufundat într-un întuneric adânc. 

13a înăuntru, la Will-Tree, întinşi pe saltelele lor, Godfrey 
şi Carefinotu încercau zadarnic să doarmă. Godfrey, la 
lumina tremurătoare a unei torţe de răşină, răsfoia câteva 
pagini din biblie. Către ora 10 se auzi dinspre partea de 
nord a insulei un zgomot îndepărtat care se apropia încetul 
cu încetul. 

Nu era nici o îndoială. Erau fiare sălbatice care dădeau 
târcoale prin împrejurimi şi cu atât mai înspăimântător era 
totul, cu cât urletele tigrului şi ale hienei, răgetul panterei 
şi ale leului se amestecau, de data aceasta, într-un concert 
teribil. 


Godfrey, Tartelett şi negrul se sculară deodată, pradă unei 
nelinişti de nedescris. Dacă, în faţa acestei inexplicabile 
invazii de animale sălbatice, Carefinotu împărtăşea spaima 
tovarăşilor lui, trebuie menţionat că, în afară de asta, 
uluirea lui era cel puţin tot atât de mare ca şi groaza lui. 

Timp de două ore nesfârşite, toţi trei fură ţinuţi în alarmă. 
Uneori urletele izbucneau în apropiere; apoi deodată 
încetau, ca şi când haita de fiare, necunoscând ţinutul pe 
care îl cutreiera, mergea la întâmplare. Poate că, în acest 
caz, Will-Tree nu va fi atacat! 

„Ce folos, se gândea Godfrey. Dacă nu izbutim să 
distrugem aceste animale până la ultimul, pentru noi nu va 
mai fi nici o siguranţă pe insulă!" 

Puțin după miezul nopţii, răgetele începură cu şi mai 
multă tărie, la o şi mai mică distanţă. Imposibil să te mai 
îndoieşti că haita urlătoare se apropia de Will-Tree. 

— Da! Din păcate, era mai mult ca sigur! Şi totuşi, de unde 
veneau aceste animale sălbatice? Nu se putea să fi debarcat 
de curând pe insula Phina! Probabil deci că erau aici încă 
înaintea sosirii lui Godfrey! Dar atunci, cum a putut toată 
această haită să se ascundă atât de bine încât, în timpul 
excursiilor şi a vânătorilor precum şi la trecerea prin 
pădurea centrală ca şi pe meleagurile cele mai îndepărtate 
din sudul insulei, Godfrey să nu fi găsit nici o urmă! Unde 
era deci acea misterioasă vizuină din care se revărsaseră 
aceşti lei, hiene, pantere, tigri? Dintre toate întâmplările 
inexplicabile de până acum, aceasta nu era oare cea mai 
inexplicabilă? 

Lui Carefinotu nu-i venea să creadă cele ce auzea. Aşa 
cum s-a mai spus, chiar şi la el uluiala ajunsese la culme. La 
flacăra din vatră care lumina interiorul de la Will-Tree, s-ar 
fi putut observa pe faţa sa neagră cea mai ciudată dintre 
strâmbături. 

În ce-l priveşte pe Tartelett, el gemea, se văicărea, 
bombănea în colţul lui. Voia să-l întrebe pe Godfrey despre 
toate astea; dar 


139 acesta nici nu ştia, nici n-avea chef să-i răspundă. 
Presimţea o mare primejdie şi încerca să găsească o 
scăpare. 

O dată sau de două ori Carefinotu şi cu el merseră până 
către mijlocul împrejmuirii. Voiau să se asigure dacă poarta 
acesteia era solid fixată pe dinăuntru. 

Deodată, o avalanşă de animale năvăli cu o larmă 
asurzitoare înspre Will-Tree. 

Deocamdată nu era decât turma de capre, oi, aguti. 
îngrozite la auzul urletelor fiarelor sălbatice, simţindu-le 
apropierea, animalele înnebunite de frică îşi lăsaseră 
păşunea şi veneau să se adăpostească după palisadă. 

— Trebuie să le deschidem! strigă Godfrey. 

Carefinotu dădu din cap de sus în jos. Nu avea nevoie să 
vorbească aceeaşi limbă ca Godfrey pentru a-l înţelege. 

Poarta fu deschisă şi întreaga turmă îngrozită năvăli în 
incintă. Dar, în aceeaşi clipă, prin intrarea liberă, apăru un 
fel de scânteiere a unor ochi în mijlocul acelui întuneric pe 
care arborii de sequoia îl făceau şi mai dens încă. 

Nu mai aveau timp să închidă poarta! 

Să se arunce asupra lui Godfrey, să-l tragă fără voia lui, să- 
| împingă în locuinţă, a cărei uşă o închise brusc, toate 
acestea fură făcute de Carefinotu fulgerător. 

Alte răgete arătau că trei sau patru fiare sălbatice 
izbutiseră să treacă peste împrejmuire. Atunci, acele urlete 
groaznice se amestecară cu behăituri şi gemete de spaimă. 
Turma de animale domestice, prinsă ca într-o cursă, era 
ţinută în gheare, la cheremul asediatorilor. 

Godfrey şi Carefinotu, care se căţăraseră până la cele 
două ferestre mici, tăiate în scoarţa arborelui de sequoia, 
încercau să vadă ce se petrece în întuneric. 

Evident, fiarele, tigri sau lei, pantere sau hiene - nu se 
putea şti încă - se aruncaseră asupra turmei şi măcelărirea 
ei începuse, în acel moment, Tartelett, într-un acces de 
groază oarbă, înnebunit de spaimă, apucând una din puşti, 


vru să tragă prin ambrazura uneia din ferestre, la 
întâmplare! 

Godfrey îl opri. 

— Nu! spuse el. în acest întuneric, mai mult ca sigur că nu 
vei nimeri. Nu trebuie să ne risipim zadarnic muniţiile! Să 
aşteptăm venirea zilei! 

Avea dreptate. Gloanţele ar fi putut tot atât de bine să 
nimerească animalele domestice ca şi fiarele sălbatice - mai 
sigur chiar, fiindcă aceieaerau în număr mai mare. Să le 
salvezi, era acum 

140 imposibil. Ele sacrificate, poate că fiarele sătule ar fi 
părăsit incinta înainte de răsăritul soarelui. Şi atunci aveau 
să vadă cum ar fi fost mai potrivit să acţioneze pentru a se 
apăra de un nou atac. 

Era, de asemenea, mai bine ca în timpul acestei nopţi atât 
de întunecoase - şi atât timp cât puteau - să nu le vestească 
acestor animale prezenţa unor fiinţe omeneşti pe care ar fi 
putut să le prefere unor animale domestice. Poate că aşa 
vor putea evita un atac direct împotriva Will-Tree-ului. 

Cum 'Tartelett era incapabil să înţeleagă un asemenea 
raţionament şi nici vreun altul, Godfrey se mulţumi să-i ia 
arma. Profesorul se aruncă atunci pe patul său, blestemând 
călătoriile, călătorii, maniacii care nu pot să stea liniştiţi 
acasă la ei! Cei doi tovarăşi ai săi trecuseră din nou la 
ferestre, să observe ce se petrece. Asistau de acolo, fără să 
poată interveni, la acel oribil masacru în întuneric. 
Zbieretele oilor şi caprelor scădeau încetul cu încetul - fie 
că măcelărirea acestor animale era terminată, fie că cele 
mai multe izbutiseră să se salveze ieşind afară, unde le 
aştepta, de altfel, o moarte nu mai puţin sigură. Ar fi fost o 
pierdere ireparabilă pentru mica colonie; dar Godfrey nu 
mai avea timp să se gândească la viitor. Prezentul era 
destul de neliniştitor pentru a-i absorbi toate gândurile. 

Nu era nimic de făcut, nimic de încercat pentru a 
împiedica această operă de distrugere. 


Erau probabil aproape orele 11 seara, când urletele 
turbate încetară pentru o clipă. 

Godfrey şi Carefinotu continuau să privească; li se părea 
că mai văd încă trecând umbre mari, în timp ce un zgomot 
nou le ajungea la urechi. 

Evident, unele fiare întârziate, atrase de mirosul sângelui 
care plutea în aer, adulmecau şi alte mirosuri în jurul Will- 
Tree-ului. Se duceau şi veneau, se învârteau în jurul 
copacului,făcând să se audă mormăituri răguşite şi 
înfundate de furie. Unele din aceste umbre făceau salturi 
pe pământ ca nişte pisici uriaşe. Turma măcelărită nu 
ajunsese să le potolească turbarea. 

Nici Godfrey, nici tovarăşii lui nu clinteau. Stând cu totul 
nemişcaţi, poate că vor putea evita un atac direct. O 
întâmplare nefericită dezvălui deodată prezenţa lor şi îi 
expuse la cele mai mari primejdii. Pradă unei adevărate 
halucinaţii, Tartelett se sculase. Apucase un revolver şi, de 
dată aceasta, înainte ca Godfrey şi Carefinotu să-l poată 
împiedica, nemaiştiind ce face, crezând probabil că zăreşte 
în faţa lui un tigru, trăsese! 

Glonţul trecu prin uşa Will-Tree-ului. 

— Nenorocitule! strigă Godfrey aruncându-se asupra lui 
Tartelett, căruia negrul îi smulse arma. 

Prea târziu. Alarma fusese dată. Afară izbucniră răgete şi 
mai violente. Se auzeau gheare formidabile râcâind scoarţa 
copacului. Zgâlţăituri cumplite zguduiră uşa, care era prea 
şubredă pentru a rezista acestui asalt. 

— Să ne apărăm! strigă Godfrey. 

Şi cu puşca în mână, cu cartuşiera la centură, îşi reluă 
postul la una din ferestre. Spre marea lui surpriză, 
Carefinotu făcuse la fel! Da! Negrul, apucând cea de a doua 
puşcă - o armă pe care totuşi nu o mânuise niciodată - îşi 
umplu buzunarele cu cartuşe şi-şi luă locul la cea de a doua 
fereastră. Atunci, prin ambrazuri, începură să răsune 
focurile de puşcă. La fulgerul împuşcăturii, Godfrey de o 


parte, Carefinotu de alta, puteau să vadă cu ce duşmani 
aveau de-a face. 

Acolo, afară, urlând de furie, mugind sub detunături, 
rostogolindu-se sub gloanţele care-i loveau pe unii dintre ei, 
săreau lei, tigri, hiene, pantere - cel puţin douăzeci la 
număr dintre aceste feroce animale! La urletele lor, care 
răsunau până departe, aveau să răspundă, alergând, alte 
fiare. Se şi puteau auzi răgete mai îndepărtate care se 
apropiau de împrejurimile Will-Tree-ului. S-ar fi crezut că 
pe insulă se golise deodată o întreagă menajerie de fiare 
sălbatice. 

În acest timp, fără să se preocupe de Tartelett, care nu le 
putea fi de folos cu nimic, Godfrey şi Carefinotu, păstrându- 
şi tot sângele rece, căutau să nu tragă decât atunci când 
erau siguri că au ochit bine. Nevrând să piardă nici un 
cartuş, aşteptau să treacă vreo umbră. Atunci glonţul 
pornea şi nimerea, fiindcă, imediat, un urlet de durere 
demonstra că animalul fusese atins. 

După un sfert de oră, fu parcă un răgaz. Fiarele se 
saturaseră de un atac care costase viaţa mai multora dintre 
ele, sau aşteptau ziua pentru a şi-l relua în condiţii mai 
favorabile. Oricum ar fi fost, nici Godfrey, nici Carefinotu nu 
vrură să-şi părăsească postul. Negrul nu se folosise de 
puşca lui cu mai puţină îndemânare decât Godfrey şi, dacă 
o făcea numai dintr-un instinct de imitare, trebuie să 
recunoaştem că era surprinzător. 

Către orele două dimineaţă, o nouă alarmă - de data asta 
mai gravă decât celelalte. Primejdia era iminentă: poziţia 
din interiorul Will Tree-ului risca să nu mai reziste. 

În adevăr, la rădăcina arborelui de sequoia izbucniră noi 
răgete. Nici Godfrey, nici Carefinotu, din pricina felului cum 
erau aşezate ferestrele, tăiate lateral, nu-i puteau vedea pe 
asediatori, în consecinţă nu puteau nici să tragă cu şanse de 
a nimeri. 

Acum, fiarele îşi îndreptau atacul asupra uşii, pe care era 
mai mult ca sigur că aveau fie să o scoată din balamale, fie 


că avea să cedeze sub ghearele lor. Godfrey şi negrul 
coborâră în încăperea de jos. Uşa se şi clătina sub loviturile 
de afară. Se simţea o răsuflare caldă trecând printre 
crăpăturile scoarţei. 

Godfrey şi Carefinotu încercară să consolideze această 
uşă, proptind-o cu parii pe care erau înjghebate paturile lor, 
dar asta nu era de ajuns. 

Era evident că foarte repede avea să fie spartă, fiindcă 
fiarele se înverşunau asupra ei cu furie - mai ales de când 
gloanţele nu le mai puteau ajunge. Godfrey era deci redus 
la neputinţă. Dacă el şi tovarăşii lui ar. mai fi fost în 
interiorul copacului în clipa când asediatorii aveau să 
năvălească, armele nu le-ar fi fost de ajuns ca să-i apere. 

Godfrey îşi încrucişase braţele. Vedea scândurile uşii 
desprinzându-se puţin câte puţin. Nu avea nici o putere. 
într-un moment de slăbiciune, îşi trecu mâna peste frunte, 
ca şi când l-ar fi cuprins desperarea. Dar recăpătându-şi 
aproape numaidecât stăpânirea de sine: 

— Sus, spuse el, sus. cu toţii! 

Şi arătă burlanul strimt care, în interiorul copacului, 
ducea până acolo unde trunchiul se despărţea ca o furcă. 
Carefinotu şi cu el, luând puştile şi revolverele, se 
aprovizionară cu cartuşe. 

Era vorba, acum, să-l silească pe Tartelett să-i urmeze 
până la acea înălţime la care el nu voise niciodată să se 
aventureze. 

Dar 'Tartelett nu mai era acolo. O luase înainte, în timp ce 
tovarăşii lui trăgeau. 

— Sus! repetă Godfrey. 

Era un ultim refugiu, unde cu siguranţă aveau să fie la 
adăpost de fiare. în orice caz, dacă vreuna din ele, panteră 
sau tigru, ar fi încercat să se urce până la ramurile 
arborelui, avea să fie uşor să apere deschizătura prin care 
urma să treacă. 

Godfrey şi Carefinotu nu ajunseseră la o înălţime de 30 de 
picioare, că urletele şi izbucniră în interiorul Will-Tree-ului. 


Numai câteva minute dacă ar fi mai întârziat şi ar fi fost 
surprinşi acolo. Uşa tocmai sărise din balamale. 

Amândoi se grăbiră să urce şi ajunseră în sfârşit la 
deschizătura de sus a trunchiului. îi întâmpină un strigăt de 
groază. Era Tartelett care crezuse că vede apărând o 
panteră sau un tigru! Nefericitul profesor îşi încleştase 
mâinile de o creangă, cu o îngrozitoare frică să nu cadă. 

Carefinotu se duse la el, îl sili să se rezeme de o creangă 
mai mică, de care îl legă solid cu cureaua lui. 

Apoi, în timp ce Godfrey se ducea să se posteze într-un loc 
de unde să supravegheze deschizătura, Carefinotu căută un 
alt loc potrivit, în aşa fel încât puşca lui să-şi poată încrucişa 
focul cu aceea a lui Godfrey. 

Şi aşteptară. 

În aceste condiţii, erau într-adevăr şanse ca cei asediați să 
fie la adăpost de Orice atac. 

Totuşi Godfrey încercă să vadă cele ce se petreceau sub ei, 
dar noaptea era încă prea adâncă. Atunci îşi ascuţi auzul, şi 
răgetele care se înălţau fără încetare arătau prea bine că 
asediatorilor nici nu le trecea prin gând să părăsească 
locul. 

Deodată, câtre orele patru dimineaţa, se făcu la temelia 
arborelui o lumină mare. în curând această lumină pătrunse 
şi prin ferestre şi uşă. în acelaşi timp, un fum înecăcios se 
înălţă prin deschizătura de sus, pierzându-se în ramurile 
înalte. 

— Ce mai este şi asta? strigă Godfrey. 

Nu era decât ceva foarte uşor de înţeles. Fiarele, pustiind 
totul în interiorul Will-Tree-ului, împrăştiaseră jeraticul din 
vatră. Focul se întinsese numaidecât la lucrurile din 
încăpere. Flacăra ajunsese la scoarţa copacului, a cărei 
uscăciune o făcea să ardă foarte uşor. Uriaşul sequoia 
ardea de la rădăcină. 

Situaţia devenea şi mai îngrozitoare decât fusese până 
atunci, în acest moment, la flacăra incendiului care lumina 


violent pământul de sub grupul de arbori, se puteau vedea 
salturile fiarelor. 

Aproape în aceeaşi clipă se produse o explozie 
înspăimântătoare. Sequoia, groaznic zguduit, se cutremură 
din rădăcini până la ramurile cele mai din vârf. 

Nu era altceva decât rezerva de praf de puşcă ce tocmai 
explodase în interiorul Will-Tree-ului şi aerul, cedând 
presiunii, izbucnise prin deschizătură ca nişte gaze 
expulzate dintr-o gură de foc. 

Godfrey şi Carefinotu aproape că fură smulşi din locurile 
lor. Cu siguranţă că Tartelett, dacă nu ar fi fost solid legat, 
ar fi fost aruncat la pământ. 

Fiarele, înspăimântate de explozie, mai mult sau mai puţin 
rănite, o luaseră la fugă. 

Dar, în acelaşi timp, incendiul, alimentat de această bruscă 
aprindere a pulberei, luă o întindere considerabilă. Se 
înteţea înălțându-se prin trunchiul enorm ca printr-un horn 
care trage. 

Din aceste flăcări mari care se întindeau pe pereţii 
interiori, cele mai înalte ajunseră în curând până la furcă în 
mijlocul pârâiturilor lemnului uscat, care semănau cu 
pocnetele unui revolver. O uriaşă văpaie lumina nu numai 
pilcul de copaci uriaşi,dar, de asemenea, întreg litoralul de 
la Flag-Point până la partea de sud a Dream-Bay-ului. 

În curând incendiul avea să ajungă la primele ramuri ale 
arborelui de segquoia, amenințând să atingă şi partea unde 
se refugiaseră Godfrey şi cei doi tovarăşi ai săi. Aveau ei să 
fie mistuiţi de acest foc pe care nu-l puteau stăvili, sau nu le 
rămânea decât să se arunce din înaltul acestui arbore 
pentru a se salva din flăcări? 

În ambele cazuri, însemna moartea! 

Godfrey mai căuta încă, dacă mai exista, o posibilitate de 
salvare. Nu vedea niciuna! Deja ramurile mai de jos ardeau 
şi un fum gros tulbura primele lumini ale zilei care începea 
să apară la răsărit. 


În această clipă se auzi un trosnet năprasnic. Sequoia, ars 
acum până la rădăcină, trosnea violent, se apleca, cădea. 
Dar, în cădere, trunchiul lui le întâlni pe acelea ale copacilor 
din jur; crengile lor puternice se amestecară cu ale lui şi el 
rămase aşa, culcat oblic, nefăcând cu pământul un unghi 
mai mare de 45 grade. 

În momentul când sequoia cădea, Godfrey şi tovarăşii lui 
se crezură pierduţi! 

— Nouăsprezece ianuarie! strigă atunci o voce pe care 
Godfrey, uluit, o recunoscu totuşi! 

Era Carefinotu! Carefinotu care tocmai pronunţase aceste 
cuvinte, şi în această limbă engleză pe care până atunci se 
părea că nu putea nici să o vorbească, nici o să înţeleagă! 

— Ce spui? strigă Godfrey care se lăsase să alunece până 
la el printre ramuri. 

— Spun, răspunse Carefinotu, că astăzi este ziua când 
trebuie să sosească unchiul dumneavoastră Will, şi că, dacă 
nu vine, suntem pierduţi. 

Capitolul XXII. 

CARE ÎNCHEIE, EXPLICIND TOT CEEA CE A PĂRUT PINA 
ACUM INEXPLICABIL. 

Atunci, înainte ca Godfrey să fi putut răspunde, la o mică 
depărtare de Will-Iree izbucniră împuşcături. în acelaşi 
timp, începuse, la momentul potrivit, una din acele ploi 
iscate de furtună, care sunt adevărate cataracte. Turna cu 
găleata exact în clipa în care, după ce mistuiseră primele 
ramuri, flăcările amenințau să se întindă la arborii pe care 
se sprijinea Will-Tree. 

Ce putea Godfrey să gândească despre această 
inexplicabilă serie de întâmplări? Carefinotu vorbind 
englezeşte ca un englez din Londra, strigându-l pe nume, 
amintindu-i apropiata sosire a unchiului Will, apoi aceste 
detunături de armă care izbucniseră deodată? 

Se întrebă dacă nu îşi pierduse cumva minţile, dar nu avu 
decât răgazul să-şi pună aceste întrebări la care, de altfel, 
nu putea găsi răspuns. 


În aceeaşi clipă - abia cinci minute după primele 
împuşcături - apăru un grup de marinari, strecurându-se la 
adăpostul arborilor. 

Godfrey şi Carefinotu se lăsară numaidecât să lunece de-a 
lungul trunchiului, ai cărui pereţi interiori mai ardeau încă. 
Dar în momentul în care Godfrey punea piciorul pe pământ, 
se auzi strigat, şi încă de două voci pe care, cu toată 
tulburarea sa, ar fi fost imposibil să nu le recunoască. 

— Nepoate Godfrey, am cinstea să te salut! 

— Godfrey! Scumpe Godfrey! 

— Unchiul Will! Phina! Voi! strigă Godfrey zăpăcit. Trei 
secunde după aceea, era în braţele unuia şi o strângea pe 
cealaltă în braţele lui. 

În acelaşi timp, la ordinul căpitanului Turcotte, care 
comanda micul grup, doi mateloţi se căţărau de-a lungul 
arborelui de segquoia ca să-l elibereze pe Tartelett şi îl 
„culeseră" cu toate menajamentele datorate persoanei sale. 

Şi apoi veniră, rând pe rând, întrebările, răspunsurile, 
explicaţiile. 

— Dumneata, unchiule Will? 

— Da! Noi! 

— Şi cum aţi putut descoperi insula Phina? 

— Insula Phina! răspunse William W. Kolderup. Vrei să spui 
insula Spencer! Ei, nu a fost greu, sunt şase luni de când 
am cumpărat-o! 

— Insula Spencer! 

— Căreia tu i-ai dat numele meu, dragul meu Godfrey? 
spuse tânăra fată. 

— Acest nume nou îmi place şi o să-l păstrăm, răspunse 
unchiul, dar până atunci şi pentru geografie, ea mai este 
încă insula Spencer care nu se află decât la o distanţă de 
trei zile de San Francisco şi pe care am crezut că n-ar strica 
să te trimit să-ţi faci ucenicia de Robinson! 

— Oh, unchiule! Unchiule Will! Ce spui dumneata! exclamă 
Godfrey. Vai, dacă este adevărat, nu pot să-ţi răspund câ n- 


am meritat această lecţie! Dar atunci, unchiule Will, 
naufragiul corăbiei Dream? 

— Fals, replică William W. Kolderup, care nu fusese 
niciodată atât de bine dispus. Dream s-a scufundat liniştit 
urmând instrucţiunile pe care i le dădusem lui Turcotte, 
umplându-şi cu apă camerele de balast. Tu ai crezut că 
vasul în adevăr se duce la fund, dar când a văzut că 
Tartelett şi cu tine vă îndreptaţi cu bine către coastă, 
căpitanul a făcut calea întoarsă. Trei zile mai târziu sosea la 
San Francisco, şi el este cel care ne-a adus astăzi pe insula 
Spencer, la data pe care o fixasem! 

— Astfel că nimeni din echipaj nu a pierit în naufragiu? 
întrebă Godfrey. 

— Nimeni. dacă nu cumva acel nefericit pasager care se 
ascunsese la bord şi pe care nu l-au găsit! 

— Dar acea pirogă? 

— Falsă, eu am pus să se construiască piroga! 

— Dar sălbaticii? 

— Falşi şi sălbaticii, pe care din fericire nu i-au atins 
focurile tale de armă! 

— Dar Carefinotu? 

— Şi el, Carefinotu, mai bine zis credinciosul meu Jup 
Brass, care şi-a jucat, după cum văd, minunat rolul lui de 
Vineri. 

— Da! răspunse Godfrey. Mi-a salvat viaţa de două ori într- 
o întâlnire cu un urs şi cu un tigru. 

— Fals, ursul! Fals, tigrul, strigă William W. Kolderup 
râzând din ce în ce mai tare. Amândoi erau împăiaţi şi 
debarcaţi, fără ca tu să-i vezi, odată cu Jup Brass şi tovarăşii 
lui! 

— Dar îşi mişcau capul şi labele! 

— Cu ajutorul unui resort pe care noaptea Jup Brass se 
ducea să-l pună în mişcare, cu câteva ore înainte de 
întâlnirile pe care ţi le pregătea. 

— Cum! Toate astea? repeta Godfrey, ruşinat puţin de a se 
fi lăsat păcălit de aceste şiretlicuri. 


— Da! Mergeau toate prea bine pe insula ta, nepoate, şi 
trebuia să-ţi dăm şi emoţii! 

— Atunci, răspunse Godfrey, care se hotări să râdă, dacă ai 
vrut să ne încerci aşa, unchiule Will, de ce ne-ai trimis un 
cufăr care conţinea toate obiectele de care aveam cea mai 
mare nevoie? 

— Un cufăr? răspunse William W. Kolderup. Ce cufăr? Nu 
ţi-am trimis niciodată vreun cufăr! Nu cumva, din 
întâmplare? 

Şi spunând acestea, unchiul se întoarse către Phina care 
plecă ochii, întorcând capul. 

— Ah, într-adevăr. un cufăr! Dar atunci Phina trebuie că l-a 
avut de complice. 

Şi unchiul se întoarse către căpitanul Turcotte care 
izbucni într-un mare hohot de râs. 

— Ce vreţi, domnule Kolderup, răspunse el, uneori pot să 
vă rezist dumneavoastră. dar domnişoarei Phina. este prea 
greu! Şi, acum patru luni, pe când m-aţi trimis să 
supraveghez insula, am lansat o barcă pe mare, cu 
susnumitul cufăr. 

— Scumpă Phina, scumpa mea Phina! spuse Godfrey, 
întinzând tinerei fete mâna. 

— îmi promiseseşi că ai să păstrezi secretul, Turcotte! 
răspunse Phina roşindu-se. 

Şi unchiul William W. Kolderup, clătinând din capul său 
mare, încercă zadarnic să ascundă cât era de mişcat. 

Dar, dacă Godfrey auzind explicaţiile pe care i le dădea 
unchiul Will nu-şi putu reţine un zâmbet de bună dispoziţie, 
profesorul Tartelett nu râdea deloc! în ceea ce îl privea, era 
foarte uluit de cele ce afla! Să fie obiectul unei asemenea 
înşelătorii, el, profesorul de dans şi ţinută! Aşa că, înaintând 
cu multă demnitate, spuse: 

— Cred că domnul Kolderup nu va susţine că uriaşul 
crocodil, a cărui nefericită victimă era să fiu, era din carton 
şi pus în mişcare de un resort? 

— Un crocodil? răspunse unchiul. 


— Da, domnule Kolderup, răspunse atunci Carefinotu 
căruia, de altfel, se cuvine să-i redăm adevăratul său nume 
de Jup Brass, 

150 da, un crocodil adevărat care s-a aruncat asupra 
domnului 'Tartelett, cu toate că eu nu adusesem aşa ceva în 
colecţia mea! 

Godfrey povesti atunci cele ce se petreceau de câtva timp: 
apariţia bruscă a fiarelor sălbatice în număr mare, lei 
adevăraţi, tigri adevăraţi, pantere adevărate, apoi invazia 
de şerpi adevăraţi, din care timp de patru luni nu se zărise 
nici o mostră pe insulă! 

La rândul său, nedumerit, William W. Kolderup nu înţelese 
nimic din toate acestea. 

Insula Spencer, şi era un lucru ştiut de mult timp, nu era 
bântuită de nici o fiară sălbatică şi nu trebuia, conform 
chiar actului de vânzare, să aibă în cuprinsul ei nici un 
singur animal periculos. 

Mai mult, nu înţelese nici cele ce îi povesti Godfrey despre 
toate încercările făcute în legătură cu un fum care se 
văzuse de mai multe ori în diferite puncte ale insulei. Aşa că 
se arătă foarte intrigat auzind toate acestea şi care îl făceau 
să creadă că nu totul se petrecuse după instrucţiunile sale, 
conform programului pe care numai el avea dreptul să-l 
stabilească. 

Cât despre Tartelett, nu era el omul căruia să-i poţi spune 
poveşti, în sinea lui nu voia să creadă nimic, nici despre 
falsul naufragiu, nici despre falşii sălbatici, nici despre 
falsele animale sălbatice, şi mai ales nu voia să renunţe la 
gloria pe care şi-o câştigase doborând din prima sa 
împuşcătură pe şeful unui trib polinezian - unul din 
servitorii casei Kolderup, care, de altfel, era tot atât de 
sănătos ca şi el! 

Totul era lămurit, totul era explicat, în afară de grava 
problemă a fiarelor sălbatice adevărate şi a fumului 
necunoscut. Asta fu cât pe-aci să-l pună pe unchiul Will pe 
gânduri. Dar, ca un om practic ce era, printr-un efort de 


voinţă, amână dezlegarea acestor probleme şi adresându-se 
nepotului său: 

— Godfrey, spuse el, ai iubit totdeauna atât de mult 
insulele, încât sunt sigur că o să-ţi fiu pe plac şi o să-ţi 
îndeplinesc dorinţele, anunţându-te că aceasta este a ta, 
numai a ta! Ţi-o dăruiesc! Poţi să te bucuri de insula ta câto 
să vrei! Nici nu-mi trece prin gând să te fac să o părăseşti 
cu forţa şi nu înţeleg să te despart de ea. Fii, dacă tu vrei, 
toată viaţa, un Robinson, dacă ai poftă. 

— Eu? răspunse Godfrey. Eu?! Toată viaţa?! La rândul ei, 
Phina se apropie: 

— Godfrey, întrebă ea, vrei în adevăr să rămâi pe insula 
ta? 

— Mai bine mor! strigă el, într-un elan a cărui sinceritate 
nu putea fi pusă la îndoială. 

Dar se răzgândi imediat: 

— Ei bine, da, reluă el luând mâna tinerei fete, da, vreau 
să rămân aci, dar cu trei condiţii: prima este ca tu să rămâi 
aici cu mine, scumpă Phina; a doua, unchiul Will să ne 
promită că va rămâne cu noi şi a treia ca preotul de pe 
Dream să vină să ne cunune chiar astăzi. 

— Pe Dream nu este preot, Godfrey! răspunse unchiul Will, 
o ştii prea bine, dar cred că la San Francisco mai sunt încă, 
şi o să găsim destui pastori dintre care unul să consimtă să 
ne facă acest mic serviciu! Cred că eşti de aceeaşi părere 
cu mine, ca să pornim chiar mâine la drum! 

După aceea Phina şi unchiul Will voiră ca Godfrey să le 
facă onorurile insulei lui. Iată-l deci plimbându-i pe sub 
pilcul de sequoia, de-a lungul râului, până la podeţ. 

Din păcate, din căminul de la Will-Tree nu mai rămăsese 
nimic. Incendiul mistuise cu totul locuinţa de la baza 
arborelui! Dacă William W. Kolderup nu ar fi venit, 
Robinsonii noştri, cu iarna care se apropia, cu puţinul lor 
avut distrus, cu autentice fiare sălbatice cutreierând insula, 
ar fi fost într-adevăr de plâns. 


— Unchiule Will, spuse Godfrey, dacă acestei insule i-am 
pus numele de Phina, dă-mi voie să adaug că arborele în 
care locuiam noi se numea Will-Tree! 

— Ei bine, răspunse unchiul, o să luăm cu noi sămânță, să 
o semănăm în grădina mea din Frisco! 

În timpul acestei plimbări, se zăriră în depărtare câteva 
fiare, dar nu îndrăzniră să atace grupul numeros şi bine 
înarmat al marinarilor de pe Dream. Cu toate acestea, 
prezenţa lor nu rămânea mai puţin un fapt cu totul de 
neînțeles. 

Se întoarseră apoi la bord, nu înainte ca Tartelett să fi 
cerut permisiunea de a lua cu el „crocodilul lui" ca dovadă - 
permisiune eare-i fu acordată. 

Seara toată lumea era adunată în careul corăbiei Dream şi 
sărbătorea printr-o masă veselă sfârşitul încercărilor prin 
care trecuse Godfrey Morgan şi logodna sa cu Phina 
Hollaney. 

A doua zi, 20 ianuarie, Dream pornea sub comanda 
căpitanului Turcotte. La ora opt dimineaţa, Godfrey, nu fără 
oarecare emoție, vedea la orizont, înspre apus, ştergându- 
se ca o umbră acea insulă pe care făcuse timp de cinci luni 
o şcoală ale cărei lecţii nu avea să le uite niciodată. 

Traversarea se făcu repede, pe o mare minunată, cu vânt 
favorabil. Ah, de data asta Dream mergea fără şovăire, 
drept la ţintă! Nu mai căuta să înşele pe nimeni! Nu mai 
făcea nenumărate ocoluri, ca în prima sa călătorie! Şi nu 
mai pierdea noaptea ceea ce câştigase ziua! 

Aşa că, la 23 ianuarie, la prânz, după ce intrase prin 
Poarta de Aur în imensul golf San Francisco, se rânduia 
liniştit la cheiul Merchant-Street. 

Şi atunci, ce le fu dat să vadă? 

„, Văzură ieşind din fundul calei un om care, după ce 
ajunsese înotând la Dream, în noaptea când acesta era 
ancorat la ţărmul insulei Phina, izbutise să se ascundă acolo 
pentru a doua oară! Şi cine era acest om? 


Era Seng-Vu, care făcuse călătoria de întoarcere aşa cum 
o făcuse şi pe aceea de la ducere. Seng-Vu se îndreptă către 
William W. Kolderup. 

— Să mă ierte domnul Kolderup, spuse el politicos. Când 
m-am suit la bordul corăbiei Dream, credeam că aceasta 
mergea direct la Shangai unde voiam să mă repatriez; dar, 
deoarece Dream se întoarce la San Francisco, debarc. 

Uluiţi în faţa acestei apariţii, cei din jur nu ştiau ce să 
răspundă intrusului care-i privea surâzând. 

— Dar, spuse în sfârşit William W. Kolderup, presupun că 
nu ai rămas acolo, în fundul calei, timp de şase luni? 

— Nu! răspunse Seng-Vu. 

— şi atunci, unde te-ai ascuns? 

— Pe insulă! 

— Tu? exclamă Godfrey. 

— Eu! 

— Atunci, înseamnă că acel fum. 

— Trebuia să fac focul! 

— Şi nu ai căutat să te apropii de noi, să împărţi cu noi 
totul? 

— îmi place să trăiesc singur, răspunse liniştit Seng-Vu. îmi 
ajung mie însumi şi nu am nevoie de nimeni! 

Şi apoi, originalul individ, salutându-l pe William W. 
Kolderup, cobori de pe vas şi dispăru. 

— Iată din ce aluat sunt făcuţi adevărații Robinsoni! 
exclamă unchiul Will. Uită-te la el şi vezi dacă îi semeni! 

— Bine, spuse atunci Godfrey, fumul se explică prin 
prezenţa lui Seng-Vu, dar fiarele sălbatice? 

— Şi crocodilul meu? adăugă Tartelett. înţeleg să mi se 
dea o explicaţie în ceea ce priveşte crocodilul meu! 

„ Unchiul William W. Kolderup, foarte încurcat, simțindu-se 
la rândul lui înşelat în această privinţă, îşi trecu mina peste 
frunte ca şi când ar fi vrut să alunge un nor. 

— O să aflăm asta mai târziu, spuse el. Pentru cine ştie să 
caute, totul sfârşeşte prin a fi descoperit! 


Câteva zile după aceste evenimente, se celebra cu mare 
pompă căsătoria nepotului şi a pupilei lui William W. 
Kolderup. Vă lăsăm să ghiciţi dacă cei doi tineri logodnici au 
fost răsfăţaţi şi sărbătoriţi de către toţi prietenii foarte 
bogatului negustor. 

La această ceremonie, Iarteletit a fost fără cusur ca 
prestanţă, distincţie şi „comme il faut" şi elevul, de 
asemenea, nu-l făcu de ruşine pe profesorul de dans şi 
ţinută. 

Între timp, lui Tartelett îi veni o idee. Spre părerea lui de 
rău, neputându-şi monta crocodilul în chip de ac de cravată, 
se hotări pur şi simplu să-l împăieze. în acest fel, animalul, 
bine dichisit, cu fălcile întredeschise, cu labele întinse, 
atârnat de tavan, avea să fie cea mai frumoasă podoabă a 
odăii sale. 

Crocodilul fu deci trimis la un meşter celebru care i-l 
aduse acasă câteva zile mai târziu. 

Şi rând pe rând, cei din jur veniră să admire „monstrul" 
căruia nu lipsise mult ca Tartelett să-i servească de cină! 

— Dumneavoastră ştiţi, domnule Kolderup, de unde venea 
acest animal? îl întrebă celebrul meşter de împăiat animale, 
pe când îi prezenta bogătaşului nota de plată. 

— Nu, răspunse unchiul Will. 

— "Totuşi, avea o etichetă de metal prinsă pe carapace. 

— O etichetă! exclamă Godfrey. 

— Iat-o! răspunse vestitul meşter. 

Şi-i arătă o bucată de piele pe care, cu cerneală specială, 
care nu se şterge, erau scrise aceste cuvinte: 

Trimis de Hagenbeck din Hamburg, lui ]. R. Taskinar din 
Stockton - U.S.A. 

După ce citi aceste cuvinte, William W. Kolderup izbucni 
într-un uriaş hohot de râs. 

Înţelesese totul. 

]. R. 'Taskinar, adversarul său, concurentul său învins, era 
cel care, pentru a se răzbuna, după ce cumpărase o 
întreagă încărcătură de fiare sălbatice, reptile şi alte 


animale primejdioase de la binecunoscutul furnizor al 
menajeriilor din cele două lumi, le debarcase peste noapte, 
în mai multe călătorii, pe insula Spencer. 

Asta îl costase, fără îndoială, scump, dar reuşise să 
infesteze proprietatea rivalului său, aşa cum, dacă ar fi să 
credem legenda, făcuseră englezii cu Martinica înainte de a 
o preda Franţei. 

Nu mai era acum nimic inexplicabil în întâmplările de 
neuitat de pe insula Phina. 

— Bine jucat! exclamă William W. Kolderup. Nici eu nu aş fi 
făcut mai bine decât acest bătrân ticălos de Taskinar! 

— Dar acum, spuse Phina, cu aceşti groaznici musafiri, 
insula Spencer. 

— Insula Phina. răspunse Godfrey. 

— Insula Phina, reluă surâzând tânăra femeie, este absolut 
de nelocuit. 

— Ei! răspunse unchiul Will. O să aşteptăm până când 
ultimul leu o să sfâşie ultimul tigru, şi atunci o să ne ducem 
să locuim acolo. 

— Şi atunci, scumpă Phina, întrebă Godfrey, nu o să-ţi fie 
teamă să petreci acolo cu mine un sezon? 

— Cu tine, dragul meu soţ, nu-mi va fi frică de nimic, 
nicăieri! răspunse Phina. Şi fiindcă, de fapt, tu nu ţi-ai făcut 
călătoria ta în jurul lumii. 

— O să o facem împreună! exclamă Godfrey. Şi dacă 
ghinionul o să facă vreodată din mine un adevărat 
Robinson. 

— Vei avea, cel puţin, lângă tine pe cea mai devotată 
dintre soțiile de Robinson. 

RAZA VERDE. 

Capitolul | FRATEIE SAM ŞI FRATELE SIB 

— Bet! 

— Beth! 

— Bess! 

— Betsey! 

— Betty! 


Acestea fură numele care răsunară, unul după altul, în 
măreţul hol din Helensburgh - o manie a fratelui Sam şi a 
fratelui Sib de a-şi striga femeia de serviciu din vila de la 
ţară. 

Dar, de data aceasta, aceste diminutive familiare ale 
numelui de Elisabeth nu avură darul să o facă pe această 
minunată doamnă să apară mai repede decât dacă ar fi 
strigat-o pe numele ei întreg. 

Intendentul Partridge, în persoană, fu cel care, ţinându-şi 
boneta în mână, se arătă în faţa holului. Partridge, 
adresându-se celor două persoane cu înfăţişare plăcută 
care stăteau în arcada unei ferestre, ale cărei trei părţi cu 
geamurile în formă de romb ieşeau în relief pe faţada 
locuinţei, spuse: 

— Domnii au strigat-o pe doamna Bess; dar doamna Bess 
nu este în casă. 

— Dar unde este, Partridge? 

— O însoţeşte pe domnişoara Campbell, care se plimbă 
prin parc. 

Şi grav, la un semn făcut de cele două persoane, Partridge 
se retrase. 

Fraţii Sam şi Sib - pe adevăratul lor nume de botez 
Samuel şi Sebastian - erau unchii domnişoarei Campbell. 

Scoţieni de viţă veche, scoțieni dintr-un străvechi clan din 
Ținuturile de Sus, ei doi împreună numărau ca vârstă o sută 
douăzeci de ani, cu o diferenţă doar de cincisprezece luni 
între Sam, cel mare, şi Sib, cel mai mic. 

Pentru a schiţa numai în câteva trăsături, aceste 
prototipuri de bunătate, devotament, onoare, este de ajuns 
să amintim că întreaga lor existenţă şi-o închinaseră 
nepoatei lor. Erau fraţii mamei ei, care, văduvă la un an 
după căsătorie, muri curând, secerată de o boală 
fulgerătoare. Sam şi Sib Melvill rămaseră deci pe lumea 
aceasta singurii păzitori ai micei orfane. Uniţi în aceeaşi 
dragoste, nu trăiau, nu gândeau şi nu visau decât pentru 
ea. 


Pentru ea rămăseseră burlaci, fără păreri de rău de altfel, 
fiind din acele fiinţe minunate care nu au de jucat alt rol 
aici, pe pământ, decât pe acela de tutori. Şi încă cu asta nu 
am spus tot: cel mai mare devenise tatăl, cel mai mic 
devenise mama copilului. Astfel că uneori se întâmpla ca 
domnişoara Campbell să-i salute cu un foarte firesc: 

— Bună ziua, tată Sam! Ce mai faci, mamă Sib? 

Cu cine am putea să-i comparăm mai potrivit pe aceşti doi 
unchi - minus aptitudinile lor în afaceri - dacă nu cu fraţii 
Cheeryble, cu cei doi caritabili negustori, atât de buni, atât 
de uniţi, atât de afectuoşi, din cartierul negustoresc al 
Londrei, fiinţele cele mai perfecte care au ieşit din 
imaginaţia lui Dickens. Ar fi cu neputinţă să se găsească o 
mai potrivită asemănare şi chiar dacă autorul acestei 
povestiri ar trebui să fie acuzat de a fi împrumutat portretul 
lor din capodopera Nicolas Nickleby, nimănui nu ar avea de 
ce să-i pară rău. 

Sam şi Sib Melvill, înrudiţi, prin căsătoria surorii lor, cu o 
ramură mai îndepărtată a vechii familii Campbell, nu s-au 
despărţit niciodată. Aceeaşi educaţie îi făcuse să semene şi 
din punct de vedere moral. Primiseră împreună aceeaşi 
învăţătură în acelaşi colegiu şi în aceeaşi clasă. Cum în 
general emiteau aceleaşi păreri asupra tuturor lucrurilor, în 
termeni identici, 'unul putea totdeauna să încheie fraza 
celuilalt cu aceleaşi expresii, subliniate cu aceleaşi gesturi. 
De fapt, aceste două fiinţe nu formau decât una singură, cu 
toate că în constituţia lor fizică existau unele diferenţe, în 
adevăr, Sam era puţin mai înalt decât Sib, Sib puţin mai 
gras decât Sam; dar ar fi putut să schimbe între ei părul lor 
cărunt fără ca să ştirbească ceva din expresia onestă a 
chipurilor lor, pe care era întipărită toată noblețea 
descendenților clanului Melvill. 

Mai trebui să adăugăm că, în croiala hainelor lor - simple 
şi de modă veche - în alegerea stofelor, - postav bun, 
englezesc - aveau de asemenea gusturi înrudite, în afară de 


faptul că - şi cine ar putea explica această uşoară 
deosebire? 

— Sam părea să prefere albastrul închis şi Sib maronul 
întunecat. 

În adevăr, cine nu ar fivrut să trăiască în intimitatea 
acestor demni gentlemeni? Obişnuiţi să meargă cu acelaşi 
pas în viaţă, ei se vor opri, fără îndoială, la mică distanţă 
unul de celălalt, când va veni ceasul opririi definitive. în 
orice caz, aceşti doi din urmă stâlpi ai casei Melvill erau 
solizi. Mai aveau să susţină încă multă vreme bătrânul 
edificiu al neamului lor, care data din secolul al 
patrusprezecelea - timpurile epice ale lui Robert Brucel şi 
Wallace 2, epocă eroică în timpul căreia Scoţia lupta cu 
englezii pentru independenţă. 

Dar dacă Sam şi Sib Melvill nu mai avuseseră prilejul să 
lupte pentru binele ţării, dacă viaţa lor mai puţin agitată se 
depanase în liniştea şi belşugul dat de avere, nu trebuie să 
le facem vreo vină, nici să credem că ar fi degenerat. Ei 
continuaseră, săvârşind binele, tradiţiile strămoşilor. 

Astfel că, amândoi sănătoşi, neavând a-şi reproşa nici o 
singură abatere în existenţa lor, erau sortiţi să 
îmbătrânească fără ca vreodată să devină bătrâni la trup 
sau la minte. 

Poate că aveau totuşi un defect - cine se poate lăuda că 
este perfect? Acela de a-şi împodobi conversaţia cu imagini 
şi citate împrumutate de la celebrul castelan Abbotsford şi 
mai ales din poemele epice ale lui Ossian3, după care se 
înnebuneau. Dar cine ar putea să le facă din asta o vină în 
ţara lui Fingal şi a lui Walter Scott? 

Pentru a le completa portretul cu o ultimă trăsătură, 
trebuie să amintim că erau mari amatori de a priza tutun. 
Or, toată lumea ştie că, în Regatul Unit, firma negustorilor 
de tutun reprezintă de cele mai multe ori un scoţian voinic 
cu tabachera în mână, împăunându-se în costumul său 
tradiţional. Ei, bine, fraţii Melvill ar fi putut foarte bine 
figura pe una din acele firme mâăzgălite, de tablă, care 


scârţâie la streaşină debitelor. Prizau tot atât, ba chiar mai 
mult decât oricine de dincoace ca şi de dincolo de Tweed.j* 
Dar, un amănunt caracteristic, nu aveau decât o singură 
tabacheră, într-adevăr uriaşă. Acest obiect mobil trecea pe 
rând din buzunarul unuia în buzunarul celuilalt. Era ca o 
legătură în plus între ei. Nu mai este nevoie să o spunem că 
simțeau în aceeaşi clipă - de zece ori pe ceas, poate - 
nevoia de a trage pe nas minunata buruiană pe care o 
aduceau din Franţa. Când unul din ei îşi scotea tabachera 
din adâncurile buzunarelor sale, însemna că la amândoi 

1 Robert Bruce - rege al Scoției. 

2 W. Wallace - erou popular al Scoției (1272-1305). 8 
Ossian - bard legendar scoţian, fiul regelui Fingal. 4 Tweed 
- râu care desparte Anglia de Scoţia. 

le era dor de o priză bună şi, dacă strănutau, îşi spuneau 
reciproc: „Domnul să ne binecuvânteze!" 

De fapt, în ceea ce priveşte realităţile vieţii, fraţii Sam şi 
Sib erau ca doi copii; destul de puţin la curent cu lucrurile 
practice ale acestei lumi; cu totul nepricepuţi în afacerile 
industriale, financiare sau comerciale şi neţinând deloc să 
le cunoască; în politică, în fond, poate, iacobini, păstrând 
unele prejudecăţi împotriva dinastiei domnitoare de 
Hanovra, gândindu-se la ultimul dintre Stuarţi aşa cum un 
francez ar fi putut să se gândească la ultimul dintre Valois; 
în sfârşit, în probleme sentimentale încă şi mai puţin 
pricepuţi. 

Cu toate acestea, fraţii Melvill nu aveau decât un gând: să 
vadă limpede în inima domnişoarei Campbell, să-i ghicească 
cele mai ascunse gânduri, să le călăuzească dacă ar fi fost 
nevoie, să le dezvolte dacă ar fi fost necesar şi, în cele din 
urmă, să o mărite cu un băiat de treabă, ales de ei, care nu 
ar fi putut să o facă altfel decât fericită. 

Dacă te-ai fi luat după ei, mai bine zis dacă i-ai fi auzit 
vorbind, puteai să crezi că şi găsiseră exact tânărul de 
treabă căruia i-ar fi revenit această plăcută sarcină 
pelumea aceasta. 


— Aşadar, frate Sib, Helena a ieşit? 

— Da, frate Sam; dar este ora cinci şi nu poate să mai 
întârzie mult. 

— Şi îndată ce se va întoarce. 

— Cred că ar fi potrivit” frate Sam, să avem o discuţie 
foarte serioasă cu ea. 

— Peste câteva săptămâni, frate Sib, fata noastră o să 
împlinească optsprezece ani. 

— Vârsta Dianei Vernon, frate Sam. Nu este ea oare tot 
atât de fermecătoare ca şi adorabila eroină a lui Rob-Roy? 

— Da, frate Sam, şi prin drăgălăşenia felului ei de a fi. 

— Prin felul ei de a vorbi. 

— Prin originalitatea ideilor ei. 

— 'Ţi-o aminteşte mai curând pe Diana Vernon decât pe 
Flora Mac Ivor, marea şi impunătoarea figură din Waverley 
/. 
Fraţii Melvill, mândri de scriitorul lor naţional, citară încă 
alte câteva'nume de eroine din Anticarul, din Guy 
Mannering, din Frumoasa din Perth, din Kenilworth 1 etc.; 
dar pe toate, după părerea lor, le întrecea Miss Campbel. 

— Este ca o trestie tânără care a crescut puţin cam repede 
şi căreia ar trebui. 

1 Romane de Walter Scott. 

— Să-i dăm un tutore, frate Sam. Or, mi s-a spus că cel mai 
bun dintre tutori. 

— Trebuie să fie, evident, un soţ, frate Sib, fiindcă, la 
rândul lui, prinde şi el rădăcină în acelaşi pământ. 

— Şi, cum este şi firesc, frate Sam, creşte împreună cu 
trestia pe care o apără! 

Cei doi fraţi-unchi Melvill găsiseră această metaforă, luată 
din Cartea grădinarului perfect. Fără îndoială, le părea cât 
se poate de potrivită, fiindcă le aduse acelaşi zâmbet de 
mulţumire pe chipul lor bun. Tabachera comună fu deschisă 
de fratele Sib care îşi adânci în ea, cu multă delicateţe, 
două degete; apoi aceasta trecu în mâna fratelui Sam care, 
după ce luă din ea o priză serioasă, o puse în buzunar. 


— Aşa că suntem de acord, frate Sam? 

— Ca întotdeauna, frate Sib! 

— Chiar şi asupra alegerii tutorelui? 

— S-ar putea găsi oare unul mai simpatic şi mai pe placul 
Helenei decât acel tânăr savant care, în diferite ocazii, ne-a 
arătat bunele sale sentimente? 

— Şi atât de temeinice faţă de ea? 

— într-adevăr, ar fi greu. Instruit, titrat al universităţilor 
din Oxford şi Edimburg. 

— Fizician ca Tyndall 

— Chimist ca Faraday2. 

— Cunoscând temeinic raţiunea tuturor lucrurilor pe 
pământ, frate Sam. 

— Şi care nu ar putea fi luat prin surprindere în nici o 
privinţă, frate Sib. 

— Descendent al unei excelente familii din comitatul Fife 
şi, de altfel, posesorul unei frumoase averi. 

— Fără să mai vorbim de aspectul său foarte plăcut, după 
părerea mea, chiar dacă poartă ochelari cu ramă de 
aluminiu! 

Să fi fost rama ochelarilor acestui erou din oţel, nichel sau 
chiar din aur şi fraţii Melvill tot nu ar fi văzut în asta un 
viciu respingător. Este adevărat, aceste aparate optice le 
stau bine tinerilor savanţi, a căror fizionomie, oricum un pic 
serioasă, o completează de minune. 

Dar acest titrat al universităţilor mai sus menţionate, acest 
fizician, acest chimist avea să-i placă domnişoarei 
Campbell? Dacă Miss Campbell îi semăna Dianei Vernon, 
Diana Vernon, precum 

1 John Tyndall - fizician irlandez (1820-1893). 

2 Michael Faraday - fizician englez (1791-1867). 

se ştie, nu avea pentru al său savant văr Rashleigh alt 
sentiment decât cel al unei pure prietenii şi nicidecum nu se 
căsătorea cu el la sfârşitul volumului. 

Bun! Asta însă nu avea, în adevăr, de ce să-i neliniştească 
pe cei doi fraţi. Ei veneau în această problemă cu întreaga 


lor lipsă de experienţă de burlaci bătrâni, destul de 
nepricepuţi în asemenea materie. 

— S-au şi întâlnit adesea, frate Sib, şi tânărul nostru 
prieten nu a părut nepăsător la frumuseţea Helenei! 

— Cred şi eu, frate Sam! Divinul Ossian, dacă ar fi trebuit 
să-i cânte virtuțile, frumuseţea şi graţia, ar fi numit-o 
Moina, adică iubită de toată lumea. 

— în cazul în care nu ar fi numit-o Fiona, frate Sib, adică 
frumoasa fără de pereche a vremurilor legendare din Ţara 
Galilor. 

— Nu s-a gândit la Helena noastră, frate Sam, când 
spunea: Ea părăseşte adăpostul în care suspina în taină şi 
apare în toată frumuseţea ei ca luna pe marginea unui nor 
din Orient. 

— Şi strălucirea farmecelor ei o înconjoară ca nişte raze 
de lumină, frate Sib, şi zgomotul paşilor ei uşori încântă 
auzul ca o muzică plăcută? 

Din fericire, cei doi fraţi, oprindu-se din citatele lor, căzură 
din cerul puţin noros al barzilor în domeniul realităţilor. 

— Cu siguranţă, spuse unul din ei, dacă Helena îi place 
tânărului nostru savant, şi el, la rândul lui, nu poate să nu-i 
placă ei. 

— Şi dacă, în ceea ce o priveşte, frate Sam, eanua 
acordat încă atenţia cuvenită nenumăratelor lui calităţi cu 
care a fost atât din belşug înzestrat de natură. 

— Frate Sib, asta numai fiindcă noi încă nu i-am spuscăa 
venit timpul să se gândească la căsătorie. 

— Dar în ziua în care îi vom sugera acest lucru, 
presupunând că ar avea unele rezerve, dacă nu în ceea ce îl 
priveşte pe soţ, atunci împotriva căsătoriei. 

— Nu o să întârzie să spună „da", frate Sam. 

— Ca şi acel minunat Benedict, frate Sib, care, după ce a 
rezistat mult timp. 

— Sfârşi, în deznodământul piesei Mult zgomot pentru 
Nimic, prin a se căsători cu Beatrix! 


lată cum cei doi unchi ai lui Miss Campbell potriveau 
lucrurile, şi deznodământul acestei combinaţii le părea tot 
atât de firesc ca şi acela din comedia lui Shakespeare. 

Se ridicară amândoi în acelaşi timp. Se priveau unul pe 
altul cu un zâmbet plin de înţeles. îşi frecau mâinile în 
acelaşi ritm. Era 

161 o afacere ca şi încheiată această căsătorie! Ce 
dificultăţi ar fi putut să se ivească? Tânărul le făcuse 
cererea. Tânăra o să' le dea răspunsul de care nici nu le 
trecea prin gând să se îndoiască. Toate convenienţele erau 
respectate. Nu mai rămăsese decât să se fixeze data. 

În adevăr, avea să fie o frumoasă ceremonie. Va avea loc la 
Glasgow. Nu în catedrala Saint-Mungo, de exemplu, singura 
biserică din Scoţia care, împreună cu Saint Magnus of 
Orcades fusese respectată în epoca reformei. Nu! Este prea 
masivă, prin urmare prea tristă pentru o căsătorie, care, în 
gândul fraţilor Melvill, trebuia să fie ca o înflorire a 
tinereţii, o strălucire de dragoste. Vor alege mai curând 
Saint Andrew sau Saint Enoch, sau chiar Saint George, care 
se află în cartierul cel mai select al oraşului. 

Fratele Sam şi fratele Sib continuau să-şi desfăşoare 
planurile lor sub forma mai curând a unui monolog decât a 
unui dialog, fiindcă era mereu aceeaşi depanare de idei, 
exprimată în aceeaşi formă. Tot vorbind, observau prin 
romburile vastului geamlăc copacii frumoşi pe sub care se 
plimba în acest moment Mis Campbell, brazdele verzi 
încadrând mici pârâiaşe, cerul acoperit de o brumă 
luminoasă, care pare că este caracteristică îndeosebi 
munţilor Highland din Scoţia centrală. Nu se priveau, ar fi 
fost inutil; dar, din când în când, printr-un fel de instinct 
afectuos, se luau de braţ, îşi strângeau mâna, ca şi când ar 
fi vrut să întărească şi mai mult comunicarea gândurilor lor 
cu ajutorul vreunui curent magnetic. 

Da! Va fi minunat! Vor face lucrurile din plin şi cu 
grandoare. Oamenii sărmani din West-George Street - dacă 
erau, şi unde nu se găsesc astfel de oameni? - nu vor fi 


uitaţi la această sărbătoare. Şi dacă prin absurd Miss 
Campbell ar vrea ca totul să se petreacă simplu şi o să-i 
facă să înţeleagă pe unchii ei acest lucru, unchii, pentru 
prima dată în viaţa lor, au să ştie prea bine să-i ţină piept. 
Şi, cu mare ceremonie, invitaţii la masa de logodnă vor bea, 
după vechiul obicei, „la stâlpul acoperişului". Şi braţul drept 
al fratelui Sam se înălța pe jumătate, în acelaşi timp cu 
braţul drept al fratelui Sib, ca şi când ar fi rostit de pe acum 
faimosul toast scoţian. 

În acea clipă uşa holului se deschise. Apăru o fată cu 
obrazul îmbujorat, fiindcă mersese prea repede. Flutura un 
ziar desfăcut. Se îndreptă către fraţii Melvill şi-i onoră pe 
fiecare cu câte două sărutări. 

— Bună ziua, unchiule Sam, spuse ea. 

— Bună ziua, fată dragă. 

— Cum îţi merge, unchiule Sib? 

— Minunat! 

— Helena, spuse fratele Sam, vrem să punem ceva la cale. 

— Să puneţi ceva la cale! Ce anume? Ce aţi complotat 
oare, unchilor? întrebă Mis Campbell, ale cărei priviri, nu 
lipsite de şăgălnicie, treceau de la unul la altul. 

— îl cunoşti pe tânărul domn Aristobulus Ursiclos? 

— îl cunosc. 

— îţi displace? 

— De ce mi-ar displace, unchiule Sam? 

— Atunci îţi place? 

— Pentru ce mi-ar place, unchiule Sib? 

— în sfârşit, fratele meu şi cu mine, după o matură 
chibzuinţă, ne-am gândit să ţi-l propunem ca soţ. 

— Să mă mărit! Eu! strigă Miss Campbell, eare izbucni în 
cel mai voios hohot de râs pe care ecoul holului îl repetase 
vreodată. 

— Nu vrei să te măriţi? spuse fratele Sam. 

— La ce bun? 

— Niciodată? spuse fratele Sib. 


— Niciodată, răspunse Miss Campbell luându-şi un aer 
serios, dezminţit de gura ei zâmbitoare, niciodată, unchilor. 
cel puţin atât timp cât nu voi fi văzut. 

— Ce? exclamară fratele Sam şi fratele Sib. 

— Atât timp cât nu voi fi văzut Raza Verde. 

Capitolul Il HELENA CAMPBELL. 

Vila locuită de fraţii Melvill şi Miss Campbell era situată la 
trei mile de orăşelul Helensburgh, pe malurile Gare-Loch- 
ului, una din acele pitoreşti scobituri săpată la întâmplare 
pe malul drept al râului Clyde. 

În timpul iernii, fraţii Melvill şi nepoata lor locuiau la 
Glasgow, într-o casă veche din West-George Street, în 
cartierul aristocratic al oraşului nou, nu departe de 
Blythsvood Square. Rămâneau acolo şase luni pe an, în 
afară de cazul că un capriciu al Helenei - căruia ei i se 
supuneau fără să murmure - nu-i târa în vreo călătorie de 
lungă durată, înspre Italia, Spania sau Franţa. în cursul 
acestor ii* călătorii, ei continuau să nu vadă decât prin ochii 
tinerei fete, mergând unde-i plăcea ei să meargă, oprindu- 
se unde-i convenea ei să se oprească, neadmirând decât 
ceea ce admira ea. Apoi, când domnişoara Campbell 
închidea albumul în care ea îşi consemna, fie dintr-o 
trăsătură de creion, fie dintr-una de peniță, impresiile de 
călătorie, îşi reluau ascultători drumul spre Regatul-Unit şi 
se întorceau, nu fără oarecare satisfacţie, în confortabila 
locuinţă din West-George Street. 

Când luna mai ajungea la înaintata vârstă de trei 
săptămâni, fratele Sam şi fratele Sib simțeau o nestăpânită 
dorinţă de a merge la ţară. Aceasta o doreau exact în clipa 
când Miss Campbell manifesta ea însăşi dorinţa nu mai 
puţin nestăpânită de a părăsi, odată cu Glasgow-ul, 
zgomotul unui mare oraş industrial, de a evada din 
atmosfera agitată a afacerilor care uneori ajungea până în 
cartierul Blythswood Square, de a revedea, în sfârşit, un 
cer mai puţin plin de fum, de a respira un aer mai puţin 
încărcat cu acid carbonic decât acela al cerului şi 


atmosferei străvechei metropole, a cărei importanţă 
comercială, lorzii tutunului - „lobacco-Lords" - au 
întemeiat-o acum câteva secole. 

Toată casa deci - stăpâni şi servitori - pleca la vila de la 
ţară, la o depărtare de cel mult douăzeci de mile. 

Era un loc frumos acest sat Helensburgh. A devenit o 
staţiune balneară, foarte frecventată de toţi acei cărora 
timpul liber le permitea să-şi varieze plimbările de la Clyde, 
prin excursii la lacul Katrine şi lacul Lomond, scumpe 
turiştilor. 

La o milă de sat, pe malurile lui Gare-Lock, fraţii Melvill îşi 
aleseseră cel mai bun loc pentru a-şi înălța căsuţa lor, 
dincolo de un desiş de copaci minunaţi, în mijlocul unui 
păienjeniş de ape curgătoare, pe un teren vălurit, cu un 
relief potrivit cu aşezarea oricărui fel de parc. Umbră 
răcoroasă, gazon înverzit, pilcuri de arbori de tot soiul, 
brazde de flori, păşuni a căror „iarbă igienică" creşte 
special pentru oi privilegiate, eleştee cu pânză de apă de un 
negru limpede străbătut de lebede sălbatice, aceste 
graţioase păsări despre care Wordsworth a spus: 

Lebăda-ndoit pluteşte, lebăda şi umbra ei! 

În sfârşit, toate minunăţiile pe care natura le poate aduna 
pentru ochi, fără ca mâna omului, prin intervenţiile sale, să 
se trădeze - aşa era reşedinţa de vară a acestei bogate 
familii. 

Mai trebuie să adăugăm că, dinspre parc, situat mai sus de 
Gare-Loch, priveliştea era fermecătoare. La dreapta, 
dincolo de golful strimt, privirea se oprea mai ales pe 
această peninsulă Rosenheat pe care se înălța o frumoasă 
vilă italiană aparţinând du- 

164 celui Argyle. La stingă, târguşorul Helensburgh îşi 
desena linia şerpuitoare a caselor de pe țărm, dominate de 
două sau trei clopotniţe, cu digul său elegant, prelungit pe 
apele lacului pentru a servi vapoarelor cu aburi, şi în fund 
colinele sale înveselite de câteva locuinţe pitoreşti. în faţă, 
pe malul stâng al Glyde-ului, Port-Glasgow, ruinele 


castelului Newark, Greenok şi desişul catargelor, 
împodobite cu pavilioane multicolore, alcătuiau o privelişte 
foarte variată, de care ochii nu se desprindeau uşor. 

Şi dacă te urcai în turnul principal al vilei, această 
privelişte era şi mai frumoasă încă, prin îndepărtarea celor 
două orizonturi. 

Acest turn pătrat, cu metereze suspendate la trei unghiuri 
ale platformei sale, împodobit cu creneluri şi deschizături 
pentru aruncat obuzele, încins la parapet de o dantelă de 
piatră, se înălța la cel de al patrulea unghi printr-o turelă 
octogonală. Acolo se afla catargul pavilionului care se ridică 
pe acoperişul tuturor locuinţelor ca şi la pupa tuturor 
corăbiilor Regatului-Unit. Acest soi de donjon de 
construcţie modernă domina astfel toate clădirile care 
constituiau locuinţa propriu-zisă, cu acoperişurile lor 
neregulate, cu ferestrele tăiate la întâmplare în ziduri, cu 
nenumăratele creneluri, faţada clădirii depăşind intrările, 
cu grilajele din faţa ferestrelor şi crestelor dantelate ale 
hornurilor, fantezii adesea graţioase cu care arhitectura 
anglo-saxonă se împodobeşte bucuros. 

Or, tocmai pe ultima platformă a turelei, sub faldurile 
culorilor naţionale fluturând în briza lui Firth of Clyde, îi 
plăcea domnişoarei Campbell să viseze ore întregi. Ea îşi 
aranjase acolo un plăcut loc de visare, deschis ca un 
observator, unde putea să scrie, să citească sau să doarmă 
pe orice timp, la adăpost de vânt, de soare sau de ploaie. De 
cele mai multe ori acolo trebuia să o cauţi. Dacă nu era 
acolo, însemna că fantezia ei o făcea să rătăcească pe aleile 
parcului, câteodată singură, uneori însoţită de doamna 
Bess, în cazul în care calul ei nu o purta prin câmpia 
înconjurătoare, urmată de credinciosul Partridge, care şi-l 
grăbea pe al lui ca să nu rămână în urma tinerei lui 
stăpâne. 

Între numeroasele slugi ale vilei, se cuvine să deosebim 
mai ales pe aceşti doi servitori, ataşaţi familiei Campbell din 
cea mai fragedă vârstă. 


Elisabeth - „Luckie'", „mama', aşa cum i se spune unei 
femei de serviciu în Highland - număra în această epocă tot 
atâţia ani câte chei avea în păstrare şi nu erau mai puţine 
de patruzeci şi şapte. Era o adevărată gospodină, serioasă, 
ordonată, pricepută, care ducea toată casa. Poate că îşi 
închipuia că îi şi crescuse pe cei doi fraţi Melvill, cu toate că 
ei erau cu mult mai în vârstă 

165 decât ea; dar sigur era că pentru Miss Campbell 
fusese o mamă adevărată. 

Alături de această prețioasă intendentă se afla scoţianul 
Partridge, un servitor cu totul devotat stăpânilor săi, 
totdeauna credincios vechilor obiceiuri ale clanului său. 
Purtând tot timpul tradiționalul costum al oamenilor de la 
munte, avea o bonetă albastră, vărgată, un „kilt" din pătură 
care-i cobora până la genunchi peste fusta scurtă, un 
„pouch", un fel de gentuţă cu franjuri, jambiere înalte 
susţinute sub un romb de curele, brogs 1 din piele de vacă. 

O doamnă Bess pentru conducerea casei, un Partridge ca 
să o păzească, ce-i trebuie mai mult cuiva care vrea să-i fie 
asigurată liniştea pe această lume? 

Aţi remarcat desigur că atunci când Partridge răspunsese 
chemării fraţilor Melvill, a spus, vorbind de tânăra fată: 
Miss Campbell. 

Asta înseamnă că dacă bravul scoţian i-ar fi spus Miss 
Helena, adică pe numele ei de botez, ar fi comis o abatere 
de la regulile treptelor ierarhice - abatere pe care o indică, 
ca atare, mai ales snobismul. 

Într-adevăr, niciodată, fiicei mai mari sau fiicei unice a 
unei familii a clanului, chiar din leagăn, nu i se spune pe 
numele de botez. Dacă Miss Campbell ar fi fost fiica unui 
membru al Camerei lorzilor, i s-ar fi spus lady Helena; or, 
această ramură a Campbell-ilor, căreia ea îi aparţinea, nu 
era decât colaterală şi îndepărtată de aceea directă a 
cavalerului Sir Colin Campbell, a cărui origine urcă până la 
cruciade. De multe secole, ramificaţiile pornite din 
trunchiul comun se îndepărtaseră de gloriosul strămoş de 


care ţineau clanurile Argyle, Breadalbane, Lochnell şi alţii; 
dar oricât de îndepărtat ar fi fost acest strămoş, Helena, 
prin tatăl său, simţea curgând în vinele ei un pic din sângele 
acestei ilustre familii. 

Totuşi, deşi nefiind decât Miss Campbell, ea nu era mai 
puţin o adevărată scoțiană, una din aceste nobile fiice din 
Thule, cu ochii albaştri şi părul auriu, al cărei portret, 
gravat de către Findon sau Edwards şi aşezat în mijlocul 
unor Minna, Brenda, Amy, Robsart, Flora Mac Ivor, Diana 
Vernon, miss Vardour, Catherine Glover, Mary Avenel, nu ar 
fi lipsit de frumuseţe acele albume în care englezilor le 
place să-şi adune cele mai frumoase personaje feminine ale 
marelui lor romancier. 

1 Brogs - încălțări purtate în Scoţia. 

În adevăr, Miss Campbell era fermecătoare. Drăgălaşul ei 
chip cu ochi albaştri - albastrul lacurilor din Scoţia, cum se 
spune - era de admirat; statura ei potrivită, dar elegantă, 
mersul puţin mândru, expresia feţei de cele mai multe ori 
visătoare, dacă nu cumva se ivea o undă de ironie care să-i 
însufleţească trăsăturile, în sfârşit, întreaga ei făptură era 
plină de graţie şi distincţie. 

Şi nu numai că Miss Campbell era frumoasă, dar era şi 
bună. Bogată prin unchii ei, nu căuta să pară astfel. 
Milostivă, se silea să justifice vechiul proverb celtic: Să fie 
totdeauna plină mina care se deschide. 

Legată în primul rând de ţinutul ei, de clanul, de familia ei, 
era cunoscută ca o scoțiană cu trup şi suflet. Ea i-ar fi dat 
întâietate celui mai neînsemnat Sawney 1 faţă de cel mai 
important John Bull2. Când glasul vreunui muntean îi 
trimitea peste câmpie vreo melodie scoțiană, sentimentul ei 
patriotic vibra la fel cu coarda unei harpe. 

De Maistre 3 a spus: în noi sunt două fiinţe: eu şi celălalt. 
Eu-l lui Miss Campbell era de a fi serioasă, socotită, privind 
viaţa mai mult din punctul de vedere al datoriilor decât al 
drepturilor sale. 


Cealaltă parte a fiinţei ei era aceea de a fi romantică, puţin 
înclinată spre superstiții, iubind povestirile fantastice care 
răsar atât de firesc în ţara lui Fingal; un pic rudă cu 
Lindamirele, aceste adorabile eroine ale romanelor 
cavalereşti, cutreiera văile din apropiere ca să asculte 
„cimpoiul din Strathdearne", aşa cum numesc scoţienii de la 
munte vântul care suflă prin cărările singuratice. 

Fratele Sam şi fratele Sib iubeau în egală măsură cele 
două fațete ale lui Miss Campbel; dar trebuie să 
recunoaştem totuşi că dacă prima îi fermeca prin 
chibzuinţă, cea de a doua se întâmpla să-i deruteze uneori 
prin ieşirile neaşteptate, prin evadările capricioase spre 
albastrul cerului, prin cavalcadele ei bruşte în ţara visurilor. 

Şi nu era oare acest al doilea eu cel care, la propunerea 
celor doi fraţi, dăduse un răspuns atât de ciudat? 

„Să mă căsătoresc? ar fi.spus cel dintâi. Să-l iau în 
căsătorie pe domnul Ursiclos? O să vedem. O să mai 
vorbim!" „Niciodată, atâta timp cât nu voi fi văzut Raza 
Verde"! răspunsese celălalt. 

1 Poreclă pentru „scoţian". 

2 John Bull - compozitor englez (1562-1628). 

3 Joseph de Maistre - scriitor şi filosof francez (1753- 
1821). 

Fraţii Melvill se priveau fără să înţeleagă şi, în timp ce 
Miss Campbell se instala în marele fotoliu gotic din arcada 
ferestrei: 

— Ce înţelege ea prin Raza Verde? întrebă fratele Sam. 

— Şi de ce vrea ea să vadă această Rază? răspunse fratele 
Sib. Pentru ce? O să aflăm. 

Capitolul iii ARTICOLUL din MORNINGPOSI. 

lată ce putuseră să citească amatorii de curiozităţi din 
domeniul fizicii în ziarul Morning Post din acea zi: 

Aţi urmărit vreodată apusul soarelui pe un orizont de 
mare? Da, fără îndoială. L-aţi urmărit până în clipa în care 
partea superioară a discului său, atingând apa, este pe cale 
de a dispare? Foarte probabil. Dar aţi remarcat fenomenul 


care se produce exact în clipa în care strălucitorul astru îşi 
aruncă ultima sa rază, dacă cerul, fără ceaţă, este atunci de 
o limpezime perfectă? Nu, poate că nu. Ei bine, prima dată 
când veţi avea prilejul - se iveşte foarte rar - de a observa 
acest fenomen, nu va fi, cum s-ar putea crede, o rază roşie 
care vă va impresiona retina ochiului, ci va fi o rază verde, 
dar de un verde minunat, de un verde pe care nici un pictor 
nu-l poate realiza pe paleta sa, de un verde pe care natura, 
nici în nuanțele atât de variate ale vegetației, nici în 
culoarea mărilor celor mai limpezi, nu l-a reprodus 
vreodată! Dacă în rai există culoarea verde, nu poate fi 
[decât acest verde, care este, fără îndoială, adevăratul 
verde al speranţei! 

Aşa suna articolul din Morning Post, ziarul pe care Miss 
Campbell îl ţinea în mână atunci când intră în hol. Această 
notă o pasionase, pur şi simplu. în asemenea măsură încât, 
cu un glas entuziast, citi unchilor săi cele câteva rânduri 
care, într-o formă lirică, cântau frumuseţile Razei Verzi. 

Dar, ceea ce Miss Campbell nu le spuse, era că, de fapt, 
Raza Verde se referea la o legendă străveche, al cărei sens 
adânc îi scăpase până atunci, o legendă ciudată printre 
multe altele, născută în Highlands şi care spune că această 
rază îl face pe cel care a văzut-o să nu se poată înşela în 
dragoste; că apariţia sa are darul de a spulbera iluziile şi 
minciunile; acel ce a avut fericirea să o zărească o dată, 
vede clar în inima lui şi a celorlalţi. 

Să-i fie iertat unei tinere scoțiene din munţi credinţa plină 
de poezie pe care venise să o reînsufleţească în imaginaţia 
sa lectura acestui articol din Morning-Post. 

Auzind-o pe Miss Campbell, fratele Sam şi fratele Sib 
făcură ochii mari, privindu-se cu un fel de uluială. Până 
acum ei trăiseră fără să fi văzut Raza Verde şi îşi închipuiau 
că se putea trăi aşa şi de acum încolo. Se părea însă că nu 
asta era şi părerea Helenei, care pretindea să lege cel mai 
important pas din viaţa sa de cercetarea acestui fenomen 
unic între toate. 


— Ah, asta este ceea ce se cheamă Raza Verde? spuse 
fratele Sam clătinând uşor din cap. 

— Da, răspunse Miss Campbell. 

— Aceea pe care tu, cu orice preţ, vrei să o vezi? spuse « 
fratele Sib. 

— Pe care o voi vedea cu voia voastră, unchilor, şi cât mai 
curând posibil, dacă nu vă este cu supărare! 

— Şi pe urmă, după ce vei fi văzut-o? 

— După ce voi fi văzut-o, vom putea vorbi de domnul 
Aristobulus Ursiclos. 

Privindu-se pe furiş, fratele Sam şi fratele Sib îşi zâmbiră 
cu tâlc. 

— Să mergem să vedem Raza Verde, spuse unul din ei. 

— Fără să pierdem o câipă! adăugă celălalt. 

În momentul în care se pregăteau să deschidă fereastra 
din hol, Miss Campbell îi opri cu un gest. 

— Trebuie să aşteptăm să apună soarele, spuse ea. 

— Atunci deseară. răspunse fratele Sam. 

— Şi soarele să apună pe cel mai limpede orizont, adăugă 
Miss Campbell. 

— Ei bine, după cină, vom merge toţi trei la vârful 
Rosenheat. spuse fratele Sib. 

— Sau vom urca foarte simplu în turnul vilei, adăugă 
fratele Sam. 

— Din vârful Rosenheat-ului ca şi din turnul vilei, răspunse 
Miss Campbell, nu este alt orizont decât acela al plajei lui 
Clyde. Or, soarele trebuie observat la apusul lui pe linia 
mării şi a cerului. Deci, aviz unchilor mei de a-mi oferi acest 
orizont în cel mai scurt timp. 

Miss Campbell vorbea atât de serios, adresându-le în 
acelaşi timp zâmbetul ei cel mai drăgălaş, încât fraţii Melvill 
nu puteau să reziste unei somaţii formulată în aceşti 
termeni. 

— Poate că nu este urgent? crezu totuşi de datoria sa să 
observe fratele Sam. 

Şi fratele Sib veni în ajutorul său, adăugind: 


— Vom avea tot timpul. 

Dar Miss Campbell căltină cu drăgălăşenie din cap. 

— Nu vom avea tot timpul răspunse ea, ci, dimpotrivă, este 
urgent! 

— Pentru că. ar fi cumva în interesul domnului Aristobulus 
Ursiclos? spuse fratele Sam. 

— A cărui fericire, s-ar părea, depinde de observarea 
Razei Verzi. spuse fratele Sib. 

— Fiindcă suntem de pe acum în luna august, unchilor, 
răspunse Miss Campbell, şi ceata o să întunece în curând 
cerul Scoției noastre. Fiindcă trebuie să profităm de serile 
frumoase pe care sfârşitul verii şi începutul toamnei ni le 
mai pot încă oferi! Când plecăm? 

Era evident că dacă Miss Campbell voia cu orice chip să 
vadă anul acesta Raza Verde, nu mai era timp de pierdut. 
Să se ducă imediat în vreun punct al litoralului scoţian din 
partea de vest, să se instaleze cât mai confortabil cu 
putinţă, să vadă în fiecare seară apusul soarelui, apoi să 
pândească ultima lui rază - asta era tot ce aveau de făcut, 
fără să mai aştepte nici măcar o zi. 

Poate că atunci, cu puţin noroc, Miss Campbell va vedea 
îndeplinindu-i-se dorinţa puţin fantezistă, dacă cerul se va 
preta la observarea fenomenului - ceea ce este cu totul rar, 
aşa cum afirma foarte just Morning Post. 

Şi avea dreptate bineinformatul ziar! 

Mai întâi era vorba deci de a căuta şi alege o porţiune de 
pe coasta occidentală, de unde fenomenul putea să fie 
vizibil. Or, pentru a-l găsi, trebuia să ieşi din golful râului 
Clyde. 

În adevăr, gurile râului, în largul lui Firth of Clyde, erau 
presărate de obstacole care îngrădeau câmpul vizual. Sunt 
vârfurile Kyles de pe insula Bute, insula Arrah, peninsulele 
Knapdale şi Cantyre, Jura, Islay - o imensă risipire de stânci 
sfărâmate în epoca geologică şi care fac un fel de arhipelag 
din toată partea occidentală a comitatului Argyle. Cu 


neputinţă de găsit acolo un segment de orizont de mare pe 
care privirea să poată surprinde vreun apus de soare. 

Deci, pentru a nu părăsi Scoţia, era potrivit să meargă mai 
la nord sau mai ia sud, în faţa unui spaţiu nelimitat, şi asta 
înaintea apusurilor ceţoase de toamnă. 

Puțin o interesa pe Miss Campbell în ce loc vor merge. Pe 
coasta Irlandei, a Franţei, a Norvegiei, a Spaniei sau a 
Portugaliei, ea s-ar fi dus indiferent unde, acolo unde astrul 
strălucitor, apunând, i-ar fi salutat cu ultimele sale raze - şi 
dacă aceasta ar fi fost sau nu pe placul fraţilor Melvill, ar fi 
trebuit totuşi să o urmeze! 

Cei doi unchi, după ce se consultară din priviri, se grăbiră 
să ia cuvântul. Dar ce priviri, însufleţite de o subtilă undă de 
diplomaţie! 

— Ei bine, scumpa mea Helena, spuse fratele Sam, nimic 
mai uşor decât să-ţi satisfacem dorinţa! Să mergem la 
Oban. 

— Este evident că în nici o parte nu vom găsi ceva mai bun 
decât la Oban, adăugă fratele Sib. 

— Fie şi Oban, răspunse Miss Campbell. Dar la Oban este 
un orizont de mare? 

— Mai e vorbă! exclamă fratele Sam. 

— Mai degrabă două decât unul! exclamă fratele Sib. 

— Ei bine, să plecăm! 

— Peste trei zile, spuse unul din fraţi. 

— Peste două zile, spuse celălalt, care socoti potrivit să 
facă această mică concesie. 

— Nu, chiar mâine, răspunse Miss Campbell, ridicându-se 
în clipa în care suna clopoţelul pentru cină. 

— Mâine. da. mâine! adăugă fratele Sam. 

— Am vrea să fim plecaţi! replică fratele Sib. 

Era adevărat. Şi pentru ce această grabă? Fiindcă 
Aristobulus Ursiclos era exact de cincisprezece zile în 
vacanţă la Oban. Asta însemna că Miss Campbell, care nu 
ştia, se va afla în prezenţa acestui tânăr ales dintre cei mai 
savanţi şi, un lucru pe care fraţii Melvill nu-l bănuiau, dintre 


cei mai plicticoşi. Ceea ce, gândeau cele două şirete 
personaje, o va face pe Miss Campbell, după ce îşi va fi 
ostenit zadarnic vederea urmărind apusul de soare, să 
renunţe la fantezia sa şi să-şi pună mâna în mâna 
logodnicului său. De altfel, chiar dacă Helena ar fi bănuit, 
ea tot ar fi plecat. Prezenţa lui Aristobulus Ursiclos n-ar fi 
avut darul să o stingherească. 

— Bet! 

— Beth! 

— Bess! 

— Betsey! -% Betty! 

Şirul acestor nume răsună din nou în hol; dar de data 
aceasta doamna Bess îşi făcu apariţia şi primi ordinul ca 
încă de a doua zi să fie pregătită pentru o plecare imediată. 

Într-adevăr, trebuiau să se grăbească. Barometrul, care 
arăta treizeci degete şi trei zecimi (769 mm), promitea, 
pentru o anumită durată, un timp frumos. Plecând a doua zi 
dimineaţă, aveau să ajungă încă destul de devreme la Oban, 
pentru a observa apusul soarelui. 

Fireşte, în timpul acestor ore, doamna Bess şi Partridge 
fură cei mai ocupați în vederea acestei plecări. Cele 
patruzeci şi şapte de chei ale menajerei zăngăneau în 
buzunarul fustei ei, ca şi clopoţeii unui catâr spaniol. Ce de 
dulapuri, ce de sertare de deschis, şi mai ales de închis! 
Poate că vila din Helensburgh o să rămână mult timp goală. 
Nu trebuiau oare să se ţină seamă de capriciile lui Miss 
Campbell? Şi dacă acestei fermecătoare persoane i-ar 
plăcea să alerge mult şi bine după a sa Rază Verde? Şi dacă 
această Rază Verde, din cochetărie, s-ar ascunde? Şi dacă 
orizonturile din Oban nu aveau să ofere toată limpezimea 
necesară acestui gen de observare? Şi dacă va trebui să se 
caute un alt punct astronomic, pe un litoral mai meridional 
decât al Scoției, al Angliei, al Irlandei sau chiar al 
continentului! Se pleca mâine, de acord, dar când aveau să 
se întoarcă la vilă? Peste o lună, peste şase, peste un an, 
peste zece ani? 


— Şi de unde i-a venit această idee să vadă Raza Verde? 
întrebă doamna Bess, pe care Partridge o ajuta cum putea 
mai bine. 

— Nu ştiu, răspunse Partridge, dar asta trebuie să aibă o 
anumită importanţă, şi tânăra noastră stăpână nu face 
nimic fără socoteală - de altfel, o ştii, mavourneen. 

„Mavourneen" este o expresie care se foloseşte bucuros în 
Scoţia, ceva ce în Franţa ar fi egal cu „scumpa mea", şi 
minunatei menajere nu-i displăcea deloc ca bravul scoţian 
să i se adreseze cu acest apelativ. 

— Partridge, răspunse ea, cred, ca şi dumneata, că această 
fantezie a lui Miss Campbell, de care habar n-aveam, ar 
putea foarte bine să ascundă vreun gând tainic. 

— Care? 

— Ei! Cine ştie? Dacă nu un refuz, cel puţin o amânare a 
proiectului unchilor săi! 

— în adevăr, reluă Partridge, nu ştiu de ce domnilor Melvill 
le-a căzut cu tronc acest domn Ursiclos! Este oare soţul cel 
mai potrivit pentru domnişoara? 

— Fii sigur, Partridge, replică doamna Bess, dacă numai pe 
jumătate nu o să-i fie pe plac, nu o să-lia de bărbat. O să le 
spună un drăgălaş „nu" unchilor ei, dându-le câte o 
sărutare pe fiecare obraz, şi unchii săi vor fi foarte surprinşi 
că s-au putut gândi măcar o clipă la acest pretendent, ale 
cărui pretenţii nu sunt deloc pe gustul meu. 

— Nici mie, mavourneen! 

— Vezi dumneata, Partridge, inima lui Miss Campbell este 
ca acest sertar bine închis cu o broască de siguranţă. 
Numai ea are cheia şi, ca să o deschizi, trebuie să ţi-o dea 
ea. 

— Sau să-i fie luată! adăugă Partridge, zâmbind oarecum 
cu înţeles. 

— Nu o săi se ia, doar dacă o să vrea ea să lase să-i fie 
luată, răspunse doamna Bess, şi vântul să-mi zboare boneta 
în vârful clopotniţei din Saint-Mungo dacă tânăra noastră 
domnişoară se va mărita cu acest domn Ursiclos! 


— Un meridional, exclamă Partridge, care, chiar dacă era 
născut în Scoţia, a trăit totdeauna la sud de Tweed! 

Doamna Bess clătină din cap. Aceşti doi highlanderi se 
înțelegeau bine. Pentru ei doi, ţinuturile din sud abia dacă 
făceau parte din vechea lor Caledonie, în pofida tuturor 
tratatelor Uniunii. Hotărât lucru, ei nu erau deloc partizanii 
proiectatei căsătorii. Sperau ceva mai bun pentru Miss 
Campbell. Dacă în aparenţă existau toate condiţiile, nu 
părea ca acestea să-i mulţumească. 

— Ah, Partridge, reluă doamna Bess, tot vechile obiceiuri 
ale celor de la munte erau mai bune şi cred că, făcute după 
datina vechilor noastre clanuri, căsătoriile de odinioară se 
bucurau de mai multă fericire decât cele de astăzi. 

— Niciodată nu ai spus ceva mai adevărat, mavourneen! 
răspunse grav Partridge. Atunci se punea mai mult preţ pe 
dragoste şi mult mai puţin pe pungă. Banii, fără îndoială, 
sunt foarte buni, dar dragostea este şi mai bună! 

— Da, Partridge, şi, în afară de toate astea, trebuiau să se 
cunoască bine înainte de a se căsători! îţi aminteşti ce se 
petrecea la târgul de la Saint-Olla, în Kirkwall? Tot timpul 
cât dura, de la începutul lunii august, tinerii se întovărăşeau 
în perechi şi aceste perechi erau numite „frate şi soră de 
întâi august". Frate şi soră - asta mu te pregăteşte încetul 
cu încetul să devii soţ şi soţie? Şi poftim, iată-ne exact în 
ziua în care altădată se deschidea târgul de la Saint-Olla. 

— Să te audă Domnul! răspunse Partridge. Chiar şi 
domnul Sam şi domnul Sib, dacă s-ar fi întovărăşit cu vreo 
drăguță scoțiană, nu ar fi scăpat deloc soartei obişnuite şi 
Miss Campbell ar fi numărat acum în familie două mătuşi 
mai mult, 

— De acord, Partridge, răspunse doamna Bess, dar 
încearcă s-o întovărăşeşti astăzi pe Miss Campbell cu 
domnul Ursiclos, şi să curgă Clyde în sus de la Helensburgh 
la Glasgow dacă asocierea lor nu ar fi desfăcută după vreo 
opt zile! 


Fără să insistăm asupra incovenientelor pe care le putea 
oferi această familiaritate autorizată de obiceiurile din 
Kirkwall, care de altfel acum a dispărut, trebuie să ne 
mărginim a spune că faptele ar fi putut da dreptate 
doamnei Bess. Dar, în sfârşit, Miss Campbell şi Aristobulus 
Ursiclos nu erau deloc,frate şi soră de întâi august", şi dacă 
vreodată căsătoria lor avea să se facă, logodnicii nu aveau 
să se cunoască aşa cum s-ar fi cunoscut dacă ar fi trecut 
prin probele târgului de la Saint-Olla! 

Orice ar fi, târgurile sunt făcute pentru afaceri şi nu 
pentru căsătorii. Trebuie să-i lăsăm cu regretele lor pe 
doamna Bess şi Partridge care, tot vorbind, nu pierdeau nici 
un minut. 

Plecarea era hotărâtă. Locul de vilegiatură fusese ales. în 
ziarele high-life-ului, la rubrica,deplasări şi vilegiaturi" cei 
doi fraţi Melvill şi Miss Campbell aveau să figureze” dea 
doua zi, pentru staţiunea balneară Oban. Dar cum avea să 
se facă deplasarea? Aceasta era problema care trebuia 
rezolvată. 

Două căi diferite permit să ajungi la acest orăşel situat pe 
strâmtoarea Mull, câteva sute de mile la nord-vest de 
Glasgow. 

Prima este un drum pe pământ. Te duci la Bowling, apoi 
prin Dumbarton şi malul drept al râului Leven ajungi la 
Balloch, extremitatea Lomond-ului; traversezi cel mai 
frumos lac al Scoției, cu cele treizeci de insule ale sale, între 
istoricele sale maluri pline de amintirea Mac-Gregor-ilor şi 
Mac-Farlane-ilor, în plină ţară a lui Rob-Roy şi Robert 
Bruce; ajungi la Dalmaly; de acolo, pe un drum care se 
desfăşoară pe o coastă a muntelui, cel mai adesea la 
jumătatea coastei, dominând torente sau fiorduri peste 
primele înălţimi ale lanţului Grampianilor, în mijlocul 
văgăunilor năpădite de buruieni, presărate cu brazi, stejari, 
molifţi şi mesteceni, turistul fermecat coboară la Oban, al 
cărui litoral nu e cu nimic mai prejos decât cel mai pitoresc 
litoral din tot Atlanticul. 


Este o excursie minunată, pe care orice călător în Scoţia a 
făcut-o sau ar trebui să o facă; dar un orizont de mare nu se 
află pe acest parcurs. Aşa că fraţii Melvill, care îi 
propuseseră lui Miss Campbell să ia acest drum, rămaseră 
cu propunerea. 

A doua cale este în acelaşi timp fluvială şi maritimă. Să 
cobori pe Clyde până la golful căruia îi dăduse numele, să 
navighezi între 

175 insule şi insulițe din acest capricios arhipelag ca o 
enormă mină scheleletică aşezată pe această parte a 
oceanului, apoi să te întorci prin partea dreaptă a acestei 
mâini până la portul Oban, era ceva care putea să o 
ispitească pe Miss Campbell, pentru care minunatul ţinut al 
lacului Lomond şi al lacului Katrine nu mai avea vreun 
secret. De altfel, printre insule, departe de strâmtori şi 
golfuri, către apus, erau spaţii libere; perimetrul era 
subliniat acolo printr-o dungă de apă. Ei bine, la apusul 
soarelui, în timpul ultimei ore ale acestei călătorii pe apă, 
dacă orizontul nu era înnegurat, ar fi fost oare cu neputinţă 
să zăreşti această Rază Verde a cărei proiecţie dura doar o 
cincime de secundă? 

— înţelegi, unchiule Sam, spuse Miss Campbell, înţelegi, 
unchiule Sib, nu trebuie decât o clipă! Deci, dacă am văzut 
ce vreau să văd, călătoria s-a terminat şi este inutil să 
mergem să ne instalăm la Oban. 

Dar tocmai acest lucru nu convenea fraţilor Melvill. Ei 
voiau să se instaleze pentru câtva timp la Oban - ştim 
pentru ce - şi nu ţineau ca o prea promptă apariţie a 
fenomenului să le-strice planurile. 

Totuşi, fiindcă Miss Campbell avea cuvântul cel mai greu la 
acest capitol şi fiindcă ea se pronunţă pentru calea 
maritimă, fu aleasă această din urmă, preferată celei 
terestre. 

— Să o ia dracu pe această Rază Verde! spuse fratele Sam, 
când Helena părăsi holul. 

— Şi cei care au inventato! răspunse fratele Sib. 


Capitolul IV COBORÂND PE CLYDE. 

A doua zi, 2 august, la prima oră, Miss Campbell, însoţită 
de fraţii Melvill, urmată de Partridge şi de doamna Bess, se 
urca în tren la staţia de cale ferată din Helensburgh. 
Trebuia să se ducă la Glasgow să ia vaporul cu aburi care, 
în ruta sa zilnică de la metropolă la Oban, nu făcea escală în 
acest punct al coastei. 

La ora şapte, trenul îi lăsa pe cei cinci călători în gara de 
sosire din Glasgow şi o trăsură îi conduse la Broomielaw 
Bridge. 

Acolo steamerul Columbia îşi aştepta călătorii; din cele 
două coşuri ale sale ieşea un fum negru care se amesteca 
cu ceața încă 

176 deasă de pe Clyde; dar toţi aceşti aburi matinali 
începeau să se destrame şi discul plumburiu al soarelui se şi 
colora cu câteva nuanţe aurii. Ziua promitea să fie 
frumoasă. 

Îndată ce bagajele le fură duse la bord, Miss Campbell şi 
tovarăşii săi se îmbarcară. 

În acel moment clopotul îşi trimetea, pentru cei întârziaţi, 
a treia şi ultima chemare. Apoi mecanicul îşi porni maşina, 
paletele roţilor, împinse înainte şi înapoi, stârniră mari 
învolburări de apă gălbuie, răsună un şuierat prelung, 
odgoanele fură ridicate şi Columbia alunecă repede pe firul 
curentului. 

În Regatul-Unit, nu ar fi frumos din partea turiştilor dacă 
s-ar plânge. Peste tot companiile maritime pun la dispoziţia 
lor vapoare minunate. Nu există un cât de subţire fir de 
apă, un cât de mic lac, un cât de infim golf care să nu fie 
brăzdat în fiecare zi de elegante vapoare cu aburi. Nu-i de 
mirare deci că din acest punct de vedere Clyde era cel mai 
favorizat. De asemeni, de-a lungul Broomielaw-Street-ului, 
în calele Steam-boat-quay-ului, steamerele, cu tambururile 
lor vopsite în cele mai vii culori, în care auriul se întrece cu 
roşul aprins, aşteaptă tot timpul sub presiune, gata oricând 
să plece în toate direcţiile. 


Columbia nu făcea excepţie de la această regulă. Foarte 
lungă, foarte ascuţită în partea din faţă, foarte elegantă în 
toate liniile ei, înzestrată cu o maşină puternică acţionând 
roţi cu un mare diametru, era un vas de cursă lungă. în 
interior, saloane şi săli de mâncare cu tot confortul posibil, 
puntea, un imens spardeckil adăpostit de o prelată cu 
lambrechinuri înguste, cu bănci şi scaune cu perne moi, o 
adevărată terasă înconjurată de o elegantă balustradă, 
punte de pe care pasagerii aveau o minunată privelişte şi 
aer curat. 

Călătorii nu lipseau. Veneau cam de peste tot, din Scoţia 
ca şi dur Anglia. Această lună august este prin excelenţă 
luna excursiilor. între toate, cele de pe Clyde şi Hebride 
sunt alese cu precădere. Se aflau acolo nenumărate familii, 
tinere fete foarte vesele, tineri mai liniştiţi, copii obişnuiţi 
de mici cu surprizele turismului; apoi pastori, totdeauna 
foarte numeroşi la bordul steamerelor, cu pălăriile lor tari 
pe cap, cu lunga lor redingotă neagră cu guler drept, cu 
dunga albă a cravatei la gulerul vestei; apoi mai mulţi 
fermieri purtând boneta scoțiană şi amintind prin felul lor 
de a fi puţin greoi pe vechii Bonnet-lairds 2 de acum şase- 

1 Spardeck - punte care se întinde de la un capăt la altul 
al vaporului (în limba engleză în text). 

2 Moşieri. 

zeci de ani; în sfârşit, o jumătate de duzină de străini, din 
acei nemți care nu pierd nimic din greutate chiar dacă sunt 
departe de Germania şi doi-trei din acei francezi care nu-şi 
părăsesc extraordinara lor amabilitate nici chiar în afara 
Franţei. 

Dacă Miss Campbell s-ar fi asemănat celor mai mulţi 
dintre compatrioţii săi care, îndată ce se îmbarcau, se 
aşezau în vreun colţ şi nu se mai clinteau de acolo tot timpul 
călătoriei, nu ar fi văzut din malurile Clyde-ului decât ceea 
ce i-ar fi trecut prin faţa ochilor, fără măcar să-şi mişte 
capul. Dar ei îi plăcea să se ducă, să vină, când în partea din 
spate a steamerului, când în partea din faţă, privind 


oraşele, orăşelele, satele, cătunele cu care sunt presărate 
de la un capăt la altul aceste maluri. Din această pricină 
fratele Sam şi fratele Sib, care o întovărăşeau, 
răspunzându-i, aprobându-i observaţiile, confirmându-i 
remarcile, nu putură să se odihnească nici măcar un ceas 
între Glasgow şi Oban. De altfel, nici nu le trecea prin gând 
să se plângă, asta făcea parte din funcţia lor de păzitori şi o 
urmau din instinct, luând din când în când câte o priză bună 
de tutun ce-i ţinea bine dispuşi. 

Doamna Bess şi Partridge, care se aşezaseră în partea din 
faţă a spardeck-ului, discutau prieteneşte despre timpurile 
trecute, despre obiceiurile pierdute, despre vechi clanuri în 
destrămare. Unde erau acele secole de altădată, apuse 
pentru totdeauna? în acea epocă, orizonturile limpezi ale lui 
Clyde nu dispăreau în spatele fumului de cărbune al 
uzinelor, malurile lui nu răsunau de loviturile înfundate ale 
ciocanelor pneumatice, apele lui liniştite nu erau tulburate 
niciodată de efortul câtorva mii de cai-aburi! 

— O să se întoarcă acest timp, şi poate că mai curând 
decât gândim! spuse doamna Bess pe un ton convins. 

— Sper, răspunse grav Partridge, şi, odată cu venirea lui, 
vom revedea şi vechile tradiţii ale strămoşilor noştri. 

În acest timp, malurile Clyde-ului alergau cu repeziciune 
prin faţa ochilor, în urma Columbiei,aidoma unui peisaj în 
mişcare. La dreapta se arăta satul Patrick, la gura râului 
Kelvin, şi docurile imense, destinate construcţiei corăbiilor 
de fier care sunt gemenele celor din Govan, situate pe 
malul opus. Ce zgomot de fierărie, ce de trâmbe de fum şi 
aburi, atât de neplăcute urechilor şi ochilor lui Partridge şi 
ai tovarăşei sale! 

Dar încetul cu încetul toată această larmă industrială şi 
toată această ceaţă de cărbune avea să ia sfârşit. în locul 
şantierelor, al calelor acoperite, al coşurilor înalte de 
fabrici, al acelor uriaşe schelete de fier care se aseamănă 
cu cuştile unei menajerii de mastodonţi, apărură căsuțe 
cochete, vilişoare ascunse printre arbori, vile de tip anglo- 


saxon împrăştiate pe colinele verzi. Era ca o neîntreruptă 
înşiruire de case de tară şi de castele, care se desfăşura de 
la un oraş la altul. 

După vechiul burg regal Renfrew, aşezat pe stânga 
fluviului, se profilară, la dreapta colinele împădurite ale 
Kilpatrick-ului, deasupra satului cu acest nume, prin fata 
căruia nici un irlandez nu poate să treacă fără să se 
descopere; acolo s-a născut Sfântul Patrice, protectorul 
Irlandei. 

Clyde, din fluviul care era până atunci, începea să devină 
un adevărat braţ de mare. Doamna Bess şi Partridge 
salutară ruinele Dunglas-Castle, rechemând în memorie 
unele vechi amintiri din istoria Scoției; dar ei îşi întoarseră 
ochii de la obeliscul ridicat în cinstea lui Harry Bell, 
inventatorul primului vapor mecanic, ale cărui roţi tulburau 
aceste ape liniştite. 

Câteva mile mai departe, turiştii, cu Murray x-ul lor în 
mână, contemplau castelul Dumbarton, care se înalţă la mai 
mult de cinci sute de picioare pe stânca lui de bazalt. Din 
cele două conuri ale vârfului său, cel mai înalt poartă şi 
acum numele de „Ironul lui Wallace" unul din eroii luptelor 
pentru independenţă. 

În acel moment, din înaltul pasarelei, un gentleman, fără 
ca să-l fi rugat cineva, dar şi fără ca cineva să fi gândit că 
este nepotrivit, se crezu dator să ţină o mică conferinţă 
istorică pentru instruirea tovarăşilor lui de călătorie. 

O jumătate de oră mai târziu, nu mai era permis nici unui 
singur călător de pe Columbia - doar dacă nu cumva era 
surd - să ignore faptul că, foarte probabil, romanii 
fortificaseră Dumbarton-ul; că această stâncă istorică se 
transformase, la începutul secolului al treisprezecelea, în 
fortăreață regală; că, beneficiind de pactul cu Uniunea, se 
numără printre cele patru cetăţi ale regatului Scoției, care 
nu pot fi dărâmate; că din acest port a plecat în 1548 spre 
Franţa Măria Stuart, a cărei căsătorie cu Francisc al 1l-lea 
avea să o facă „regină pentru o zi"; că, îh sfârşit, în 1815, 


până când guvernul Castlereagh să se hotărască să-l exileze 
pe insula Sfânta Elena, Napoleon a trebuit să fie închis aici. 

— lată ceva foarte instructiv, spuse fratele Sam. 

— Instructiv şi interesant, răspunse fratele Sib. Acest 
gentleman merită toate elogiile noastre! 

Şi de fapt, cei doi unchi socotiseră că nu trebuie să piardă 
nici un singur cuvânt din conferinţă. Aşa că se crezură 
datori să-i mulţumească profesorului improvizat. 

1 Murray John - editor englez (1778-1843); aici, în sens de 
ediţie. 

Absorbită în gândurile sale, Miss Campbell nu auzise nimic 
din această lecţie de istorie curentă. Asta, cel puţin 
deocamdată, nu avea darul să o intereseze. Nu aruncă nici 
măcar o privire, la dreapta fluviului, ruinelor castelului 
Cardroşs, unde a murit. Robert Bruce. Un orizont de mare, 
iată ce căutau zadarnic: ochii săi; dar nu-l puteau zări, 
înainte ca vasul să se fi desprins din această succesiune de 
maluri, promontorii şi coaste care mărgineau golful Clyde. 
De altfel, steamerul trecea atunci prin dreptul orăşelului 
Helensburgh. Portul Glasgow, resturile castelului Newark, 
peninsula Rosenheat, toate acestea tânăra castelană le 
vedea în fiecare zi de la ferestrele vilişoarei sale. în 
asemenea chip încât se întreba dacă nu cumva steamerul 
nu plutea pe capricioasele ape din parc. 

Şi de altfel, de ce ar fi rătăcit gândurile ei printre sutele de 
corăbii care se îngrămădesc unele în altele în bazinurile 
Greenock, la gura fluviului? Ce o interesa pe ea că 
nemuritorul Watt1l se născuse în acest oraş de patruzeci de 
mii de locuitori, care este ca o anticameră industrială şi 
comercială a Glasgow-ului? Pentru ce, trei mile mai 
departe, să-şi fi oprit privirile la stânga pe satul Gourock, la 
dreapta pe satul Dunoon, pe fiordurile dantelate şi sinuoase 
care muşcă atât de adânc cordoanele litoralelor comitatului 
Argyle, scobite ca şi coasta Norvegiei? 

Nu! Miss Campbell căuta nerăbdătoare din ochi ruinele 
turnului Leven. Se aştepta ea să apară vreun spiriduş? 


Nicidecum, dar voia ca ea să fie prima care să zărească 
farul Clock care luminează ieşirea din Firth of Clyde. 

Farul apăru în sfârşit, ca o lampă uriaşă, după cotitura 
țărmului. 

— Clock, unchiule Sam, spuse ea, Clock, Clock! 

— Da, Clock! răspunse fratele Sam cu promptitudinea unui 
ecou de munte. 

— Marea, unchiule Sib! 

— într-adevăr, marea, răspunse fratele Sib. 

— Cât este de frumoasă! repetară cei doi unchi. S-ar fi 
putut crede că o vedeau pentru prima dată! 

Nu era cu putinţă să se înşele: la deschiderea golfului era, 
într-adevăr un orizont de mare. 

În acest timp, soarele nu depăşise încă jumătate din cursa 
lui zilnică. Sub a cincizeci şi şasea paralelă, trebuia să 
treacă deci cel puţin şapte ore înainte ca el să dispară în 
valuri, şapte ore de nerăbdare pentru Miss Campbell! De 
altfel, acest orizont se de- 

1 James Watt - inginer scoţian (1736-1819). 

sena în sud-vest, adică pe un segment de arc pe care 
strălucitorul astru îl atinge în treacăt în epoca solstițiului de 
iarnă. Nu acolo deci trebuia căutată apariţia fenomenului; 
mai degrabă la vest şi chiar puţin către nord, fiindcă 
primele raze din luna august preced cu şase săptămâni 
echinocțiul din septembrie. 

Dar ce importanţă avea! Marea era cea care se desfăşura 
acum în faţa privirii lui Miss Campbell. Peste spaţiul dintre 
insulele Cumbray, dincolo de marea insulă Bute, al cărei 
profil era îndulcit de o uşoară estompare, dincolo de micile 
creste ale AislaCraig-ului şi ale munţilor Arran, linia cerului 
şi a apei se înscria în larg, cu precizia unei linii făcută cu 
trăgătorul de compas. 

Absorbită cu totul de gândul său, Miss Campbell se uita 
într-acolo fără să scoată o vorbă. Cum sta pe pasarelă, 
nemişcată, soarele îi răsfrângea la picioare o umbră foarte 
scurtă. Părea că măsoară lungimea arcului care o mai 


despărţea de punctul în care discul lui strălucitor se va 
înmuia în apele arhipelagului Hebridelor. Fie ca cerul, până 
în acea clipă atât de limpede, să nu fie tulburat de aburii 
apusului. 

Un glas o trezi din visare. 

— Este ora, spuse fratele Sib. 

— Ora, care oră, unchilor? 

— Ora mesei, spuse fratele Sam. 

— Să mergem să mâncăm! răspunse Miss Campbell. 

Capitolul V DE PE UN VAPOR PE ALTUL. 

După prânzul cu mâncăruri şi reci, şi calde - o foarte bună 
masă după moda engleză - care fu servit în sufrageria de 
pe Columbia, Miss Campbell şi fraţii Melvill se urcară din 
nou pe punte. 

Când îşi reluă locul pe spardeck, Helena nu-şi putu reţine 
o exclamaţie de dezamăgire. 

— Şi orizontul meu! spuse ea. 

Trebuie să fim de acord, orizontul ei nu mai era acolo. 
Dispăruse de câteva minute. Steamerul, întorcându-se 
către nord, urca în acel moment de-a lungul strâmtorii 
Kyles of Bute. 

— Asta-i rău, unchiule Sam! spuse Miss Campbell cu o 
mutrişoară mustrătoare. O s-o ţin minte, unchiule Sib! 

Cei doi fraţi nu ştiau ce să răspundă; şi cu toate acestea nu 
ei puteau fi învinuiți dacă Columbia, după ce îşi schimbase 
direcţia, * se îndrepta acum spre nord-vest. 

În adevăr, erau două drumuri foarte diferite pentru a 
merge pe mare de la Glasgow la Oban. 

Unul, cel pe care nu-l luase Columbia, era mai lung. După 
ce făcea escală la Rothesay, capitala insulei Bute, dominată 
de vechiul castel din secolul unsprezece, încadrată la vest 
de văi înalte care o apărau de vânturile aspre dinspre mare, 
steamerul continua să coboare golful Clyde, apoi să meargă 
de-a lungul litoralului de răsărit al insulei, să treacă prin 
faţa marei şi micii Cumbray şi să înainteze în această 
direcţie până la partea meridională a insulei Arran care 


aparţine aproape în întregime ducelui de Hamilton, de la 
baza stâncilor până la vârful lui Goatfell, la aproape opt 
sute de metri deasupra nivelului mării. Atunci timonierul 
învârtea o dată cârma, linia fixă a compasului era pusă la 
unsprezece grade şi cincisprezece minute vest, iar vasul 
trecea pe lângă insula Arran, ocolea peninsula Cantyre, 
care arată ca un deget, mergea în susul coastei occidentale, 
se înfunda în Gighapassage prin strâmtoarea Suud, săpată 
între insulele Islay şi Jura, şi ajungea la acel sector larg 
deschis a lui Firth of Lorn al cărui unghi îngustat se închide 
puţin mai sus de Oban. 

În fond, dacă Miss Campbell avea unele motive să se 
plângă că vaporul nu luase acest drum, poate că şi unchii, la 
rândul lor, aveau ce să regrete. în adevăr, mergând de-a 
lungul litoralului insulei Islay, le-ar fi apărut în faţă vechea 
reşedinţă a Mac Donald-ilor, care, la începutul secolului 
şaptesprezece, învinşi şi izgoniți, trebuiră să cedeze locul 
Campbell-ilor. în faţa locului unde se petrecuse un fapt 
istoric care-i atingea atât de aproape, fraţii Melvill, fără să 
mai vorbim de doamna Bess şi de Partridge, şi-ar fi simţit 
inima bătând la unison. 

Cât despre Miss Campbell, acel orizont atât de regretat ar 
fi stăruit mai multă vreme în faţa privirilor sale. 

În adevăr, de la vârful Arran până la promontoriul 
Cantyre, marea este la sud. De la Mull din Cantyre până la 
extremitatea insulei Islay, marea este la vest, adică această 
imensitate lichidă pe care o mărgineşte, la o distanţă de trei 
mii de mile de acolo, numai coasta americană. 

Dar acest drum este lung, uneori mai greu, dacă nu chiar 
periculos, şi a trebuit să se ţină seama de turiştii pe care-i 
înspăimântă eventualitatea unei traversări, adesea 
neîndurătoare, când trebuie să înfrunţi o hulă puţin cam 
mare în aceste regiuni ale Hebridelor. 

Aşa că, inginerii - Lesseps 1, cel care vedea totul în mic - 
s-au gândit să facă din această peninsulă, Cantyre, o insulă. 
Datorită lucrărilor lor a fost săpată partea de nord a 


canalului Crinan; el scurtează călătoria cu cel puţin două 
sute de mile şi pentru a-l traversa nu sunt necesare mai 
mult de trei, patru ore. 

Pe această cale avea să-şi termine Columbia călătoria de la 
Glasgow la Oban, între lacuri prelungi şi strâmtori, 
neoferind alte privelişti decât țărmurile de prundiş, păduri, 
munţi. Dintre toţi călătorii, fără îndoială că Miss Campbell 
fu singura care regreta celălalt itinerariu; dar fu nevoită să 
se resemneze. De altfel, acest orizont de mare nu avea ea 
să-l regăsească oare puţin mai departe, dincolo de canalul 
Crinan, câteva ore mai târziu şi mult mai înainte ca soarele 
să-l fi atins cu discul său? 

În clipa în care turiştii, care întârziaseră în „livingroom", 
se urcau din nou pe punte, Columbia, la intrarea 
prelungului lac Ridden, trecu foarte aproape de micuța 
insulă Elbangreig, ultima fortăreață în care s-a refugiat 
ducele Argyle, înainte ca acest erou, zdrobit în lupta pentru 
eliberarea politică şi religioasă a Scoției, să se fi dus la 
Edinburg să şi ofere capul ghilotinei scoțiene. Apoi 
steamerul reveni către sud, cobori prin strâmtoarea Bute, 
în mijlocul acelei minunate privelişti de insule golaşe sau 
împădurite, ale căror contururi aspre erau estompate de o 
uşoară ceaţă. în sfârşit, după ce mersese de-a lungul 
capului Ardlamont, se îndreptă din nou spre nord, peste 
lacul Fyne, lăsă la stânga satul East-Iarbert pe coasta 
Cantyrei, depăşi capul Ardnishaig şi ajunse la târguşorul 
Lochgilphead, la intrarea pe canalul Crinan. 

În acest loc trebuiră să părăsească Columbia, prea mare 
pentru a putea naviga pe canal. Această străpungere, ale 
cărei pante sunt compensate de cincisprezece ecluze, nu 
poate primi pe parcursul celor nouă mile lungime decât 
vase înguste, de mic tonaj. 

Linnet, un vaporaş cu aburi, îi aştepta pe pasagerii de pe 
Columbia. Transbordarea se operă în câteva minute. 
Fiecare se instala nu prea în voie pe spardeck-ul 
steamerului, în timp ce un „bagpiper", un cântăreţ din 


cimpoi, îmbrăcat în costum naţional, făcea să-i răsune 
instrumentul. Nimic mai melancolic decât aceste melodii 
ciudate pe fondul monoton al celor trei başi, a căror 
desfăşurare nu foloseşte decât intervalele unei game 
majore căreia îi lipseşte sensibila, ca în vechile melodii din 
secolul trecut. 

Minunată este călătoria pe acest canal, când tăiat printre 
maluri înalte, când aruncându-se pe coasta unei coline 
acoperită cu bu- 

1 FE. Lesseps - diplomat francez (1805-1894), cel care a 
iniţiat săparea canalului de Suez. 

ruieni, ici prelungindu-se în plină câmpie, colo închis între 
pereţi strimţi ca ai unui scoc de moară. în bazin vaporaşul 
se opreşte un moment. în timp ce pontonierii manevrează 
repede vasul dintr-un lac în altul, tinerii, băieţi şi fete, copii 
de prin acele locuri, vorbind acel idiom din Ţara Galilor de 
care se foloseau odinioară celții, limbaj adesea cu neputinţă 
de înţeles chiar de către englezi, vin să ofere cuviincios 
turiştilor lapte proaspăt muls. 

După şase ore - cu o întârziere de două ore din pricina 
unei ecluze care nu funcţiona bine - cătunele, fermele din 
această regiune puţin tristă, nesfârşitele mlaştini Add, care 
se întind pe partea dreaptă a canalului, erau lăsate în urmă. 
După ce trecea de satul Ballanoch, Linnet se oprea puţin. 
Se opera a doua transbordare. Călătorii de pe Columbia, 
deveniți pasagerii de pe Glengarry, urcau din nou spre 
nord-vest pentru a ieşi din golful Crinan şi a trece apoi pe 
lângă vârful pe care se înalţă vechiul castel feudal 
Duntroon-Castle. 

După apariţia de o clipă la cotitura insulei Bute, linia mării 
nu se mai ivise. 

Uşor de ghicit cât de nerăbdătoare trebuie să fi fost Miss 
Campbell. Pe aceste ape înconjurate de toate părţile de 
uscat s-ar fi putut crede în plină Scoţie, în regiunea 
lacurilor, în mijlocul ținuturilor lui Rob-Roy. Peste tot insule 


pitoreşti cu colinele lor domoale, cu desişurile de mesteceni 
şi molizi. 

În sfârşit, Glengarry depăşi vârful din nord al insulei Jura 
şi marea se arătă până la temelia cerului, între acest vârf şi 
mica insulă Scârba care se profilează clar. 

— Iat-o, scumpa mea Helena! spuse fratele Sam a cărui 
mână se întinse spre vest. 

— Nu este vina noastră, adăugă fratele Sib, dacă aceste 
blestemate insule au ascuns-o pentru un moment ochilor 
tăi! 

— Sunteţi cu totul iertaţi, unchilor, răspunse Miss 
Campbell, dar să nu ni se mai întâmple! 

— Capitolul VI VÂLTOAREA CORRYVREKAN. 

Erau orele şase seara. Soarele nu parcursese încă decât 
patru cincimi din drumul lui. Glengarry avea să ajungă cu 
siguranţă la Oban, înainte ca astrul zilei să se fi culcat în 
apele Atlanticului. 

Miss Campbell era deci îndreptăţită să creadă că i se va 
împlini dorinţa “chiar în acea seară. în adevăr, cerul fără 
nori sau ceaţă părea făcut exact pentru observarea acelui 
fenomen şi orizontul avea să mai rămână vizibil între 
insulele Oronsay, Colonsay şi Mull, în timpul acestei ultime 
părţi a călătoriei. 

Dar un incident cu totul neprevăzut avea să întârzie puţin 
drumul steamerului. 

Miss Campbell, obsedată de ideea ei fixă, nemişcată în 
acelaşi loc, nu pierdea din ochi linia circulară care se 
desfăşura între cele două insule. Acolo unde se întâlnea cu 
cerul, reverberaţia schiţa un triunghi de argint ale cărui 
ultime nuanţe se stingeau pe flancul steamerului Glengarry. 

Fără îndoială că Miss Campbell era la bord singura ale 
cărei priviri erau cu încăpățânare aţintite asupra acestei 
părţi a orizontului; de aceea fu singura care să observe cât 
de agitată părea să fie apa între limba de pământ care 
înainta în mare şi insula Scârba. în acelaşi timp ajungea 
până la ea un zgomot îndepărtat de valuri care se izbeau 


unele de altele. Cu toate acestea, suprafaţa apei, aproape 
vâscoasă, pe care o despica etrava steamerului, abia dacă 
era încreţită de briză. 

— De unde vine oare-acest zgomot şi această învolburare? 
întrebă Miss Campbell adresându-se unchilor săi. 

Fraţilor Melvill le-ar fi fost greu să răspundă, fiindcă nici ei 
nu pricepeau mai mult decât ea ce se petrecea în 
strâmtoarea îngustă, la o depărtare de trei mile. 

Adresându-se atunci căpitanului vasului care se plimba pe 
pasarelă, Miss Campbell îl întrebă care era cauza că apa 
vuieşte şi fierbe. 

— Un simplu fenomen de maree, răspunse căpitanul. Ceea 
ce auziţi este zgomotul viitorii Corryvrekan. 

— Dar este un timp minunat, remarcă Miss Campbell, şi 
briza abia dacă se face simțită! 

— Dar acest fenomen nu depinde deloc de timp, răspunse 
căpitanul. Este un efect al mării care, urcând la ieşirea din 
Jura-Sund, nu găseşte altă scăpare decât între cele două 
insule Jura şi Scârba. Aşa se face că talazul se precipită cu o 
violenţă extremă şi pentru o ambarcaţiune de mic tonaj ar fi 
foarte periculos să se aventureze acolo. 

Abisul Corryvrekan este pe drept cuvânt temut pe aceste 
meleaguri şi cunoscut ca unul din cele mai ciudate părţi ale 
arhipelagului Hebridelor. Poate că ar putea fi comparat cu 
violentul curent din canalul Sein, format prin îngustarea 
mării între stânca 

186 submarină cu acelaşi nume şi golful Trepasses, pe 
coasta Bretaniei, şi curentul din canalul Blanchart, în 
mijlocul cărui se varsă între Aurigny şi ţinutul Cherbourg. 
Legenda afirmă că abisul Corryvrekan îşi datorează numele 
unui prinţ scandinav, a cărui corabie a pierit aici în epoca 
celtică. în realitate, este o trecere primejdioasă, în care 
multe vase au fost, spre pierzania lor, atrase şi care, în ceea 
ce priveşte reputaţia curenților săi, poate să o concureze pe 
aceea a sinistrului Maelstrom de pe lângă coastele 
Norvegiei. 


În acest timp Miss Campbell continua să privească 
violentele zbuciumări ale talazurilor, când atenţia îi fu 
atrasă în chip deosebit de un punct din strâmtoare. 

S-ar fi putut crede că acolo, în mijlocul canalului, apărea o 
stâncă, dacă masa ei nu s-ar fi înălţat şi nu ar fi coborât 
odată cu unduirile hulei. 

— Uitaţi-vă, uitaţi-vă, căpitane, spuse Miss Campbell, dacă 
nu-i o stâncă ce ar putea fi oare? 

— în adevăr, răspunse căpitanul. Nu poate fi decât o epavă 
dusă de curent sau mai degrabă. Şi luându-şi luneta: O 
ambarcaţiune! exclamă el. 

— O ambarcaţiune! răspunse Miss Campbell. 

— Da. nu mă înşel! O şalupă în primejdie de moarte pe 
apele Corryvrekan-ului! 

La aceste cuvinte ale căpitanului, călătorii veniră cu toţii 
pe pasarelă. Priveau în direcţia viitorii. Că o ambarcaţiune 
fusese târâtă în canal, nu mai încăpea nici o îndoială. Luată 
de curentul mareei care urca, prinsă în atracţia vârtejurilor, 
mergea la o pieire sigură. 

Toate privirile erau aţintite în acel punct al abisului, la 
patru sau cinci mile de Glengarry. 

— Nu este probabil decât o şalupă în derivă, observă unul 
din călători. 

— Ba nu, zăresc un om, răspunse un altul. 

— Un om. doi oameni! exclamă Partridge, care venise 
lângă Miss Campbell. 

În adevăr, se aflau acolo doi oameni. Nu mai erau stăpâni 
pe ambarcaţiune. Cu mica briză ce venea dinspre uscat, 
pânza ei nu ar fi putut să-i scoată din vârtej şi vâslele ar fi 
fost neputincioase să-i tragă în afara atracției Corryvrekan- 
ului. 

— Căpitane, exclama Miss Campbell, nu-i putem lăsa pe 
aceşti nefericiţi să piară! Dacă-i părăsim, sunt pierduţi! 
Trebuie să le venim în ajutor! Trebuie! 

La bord, toţi erau de aceeaşi părere şi toţi aşteptau 
răspunsul căpitanului. Poate că, apropiindu-se, are să 


ajungă în preajma acestei şalupe! 

Şi întorcându-se spre călători, acesta păru că le cere un 
semn de aprobare. 

Miss Campbell se duse către el: 

— Trebuie, căpitane, trebuie! exclamă ea cu un glas 
fierbinte. 'Tovarăşii mei de drum, ca şi mine, vor vrea! Este 
vorba de viaţa a doi oameni pe care poate îi veţi putea 
salva. Oh, căpitane. Vă rog! 

— Da! Da! strigară câţiva pasageri, mişcaţi de călduroasa 
intervenţie a fetei. 

Căpitanul îşi luă din nou luneta, cercetă cu atenţie direcţia 
curenților din canal; apoi, adresându-se omului de la bară, 
aflat în apropierea lui, pe pasarelă: 

— Atenţie la cârmă! spuse el. Bara la tribord! 

Sub acţiunea cârmei, steamerul se îndreptă către vest. 
Mecanicul primi ordinul să mărească presiunea şi în curând 
Glengarry lăsă în stânga vârful insulei Jura. 

La bord nimeni nu vorbea. Toţi ochii erau aţintiţi cu 
îngrijorare asupra ambarcaţiunii, care acum se vedea mai 
bine. 

Nu era decât o mică şalupă de pescuit, al cărei catarg 
fusese coborât cu scopul de a se evita şocurile zguduirilor 
provocate de izbitura violentă a valurilor. 

Unul din cei doi oameni aflau în şalupă era întins la pupa; 
celălalt, vâslind cu putere, încerca să iasă din centrul de 
atracţie al apei. Dacă nu izbutea, amândoi erau pierduţi. 

După o jumătate de oră, Glengarry ajungea la marginea 
viitorii Corryvrekan şi începea să se legene puternic pe 
primele valuri; dar la bord nimeni nu se plângea, cu toate 
că violenţa curenților era de natură să sperie pe nişte simpli 
turişti. 

În adevăr, în această parte a strâmtorii, marea era, de la 
un capăt la altul, albă, ca şi când ar fi suflat o briză pentru 
trei pânze. Nu se vedea decât o imensă întindere de spumă 
pe care apa, prea puţin adâncă, izbind fundul, o înălța în 
mase enorme. 


Şalupa nu mai era decât la o jumătate de milă. Dintre cei 
doi oameni, cel care se pleca peste vâsle făcea eforturi 
extraordinare ca să se desprindă din viitoare. îşi dădea 
seama că Glengarry îi venea în ajutor, dar înţelegea în 
acelaşi timp că steamerul nu va putea să înainteze şi că el 
trebuia să fie cel care să se apropie. 

Cât despre tovarăşul lui, nemişcat acolo unde se afla, 
părea fără cunoştinţă. 

Pradă celei mai puternice emoţii, Miss Campbell nu slăbea 
din ochi această ambarcaţiune în primejdie, pe care fusese 
prima care să o semnaleze în apele abisului şi către care, 
datorită rugăminţii sale fierbinţi, se îndrepta acum 
Glengarry. 

Cu toate acestea situaţia se înrăutăţea. Era de temut că 
steamerul nu avea să ajungă la timp. Nu mai înainta decât 
cu o mică viteză, în aşa fel încât să evite vreo avarie gravă, 
şi totuşi valurile, năvălind prin faţă, amenințau să ajungă în 
sala maşinilor ale căror focuri ar fi putut să le stingă - 
eventualitate primejdioasă în mijlocul acestor curenţi 
cumpliţi. 

Rezemat de scăriţa pasarelei, căpitanul era atent să nu se 
îndepărteze de canal şi manevra cu îndemânare, în aşa fel 
încât să nu vină de-a curmezişul. Cu toate acestea şalupa nu 
reuşea să se desprindă din viitoare; în unele momente 
dispărea brusc în spatele unei imense stânci ce se înălța din 
apă; în altele, luată de curentele concentrice ale viitorii, a 
căror viteză creştea invers proporţional cu raza lor, se rotea 
pe loc cu repeziciunea unei săgeți sau mai degrabă cu 
aceea a unei pietre învârtindu-se la capătul unei praştii. 

— Mai repede! Mai repede! repeta Miss Campbell, care nu 
se putea stăpâni. 

Dar, la vederea acestor mase uriaşe de apă care se 
spărgeau cu zgomot de steamer, unora dintre călători le şi 
scăpară strigăte de spaimă. Căpitanul, înțelegând 
răspunderea pe care şi-o lua, ezita să-şi continuie drumul 
prin strâmtoarea Corryvrekan. 


Şi totuşi, între şalupă şi Glengarry era o distanţă doar de o 
sută de metri, adică trei sute de picioare; astfel că uşor 
puteai să-i vezi pe nefericiţii pe care această ambarcaţiune 
îi târa la pieire. 

Erau un marinar bătrân şi un bărbat tânăr, primul culcat 
în partea din spate a şalupei, al doilea luptând cu vâslele. În 
aceea clipă un val violent asalta steamerul şi situaţia lui 
deveni destul de grea. 

În adevăr, căpitanul nu putea să meargă mai departe pe 
canal şi trebui să manevreze, nu fără strădanie, cu câteva 
învârtituri de elice, în aşa fel încât să-şi menţină echilibrul 
în mijlocul curentului. Deodată, după ce se legănase pe 
creasta unui val, ambarcaţiunea alunecă pe o parte şi 
dispăru. 

Un singur strigăt se auzi la bord, un singur strigăt de 
groază! Se scufundase? Nu. Reapăru pe coama unui alt val 
şi o nouă sforţare a vâslelor o aruncă spre steamer. 

— Haideţi! Haideţi! strigară marinarii postați în partea din 
faţă. Şi legănau un colac de frânghii, pândind clipa când să 
li-l arunce. 

Deodată căpitanul, prinzând între două vârtejuri un calm 
relativ, dădu ordin maşinilor să mărească presiunea. Viteza 
lui Glengarry crescu şi el se angaja cu îndrăzneală între 
cele două insule în timp ce şalupa, la rândul ei, mai câştiga 
câţiva metri. 

Atunci frânghiile fură aruncate, prinse, înfăşurate de 
stâlpul catargului; apoi Glengarry dădu înapoi, cu scopul de 
a scăpa cât mai repede, în timp ce barca îl urma la remorcă. 


Numai atunci tânărul, lăsând vâslele, se duse şi îşi ridică 
tovarăşul în braţe şi, cu ajutorul mateloţilor de pe steamer, 
bătrânul marinar fu urcat pe bord. Lovit de un talaz 
puternic, nu mai fusese în stare să ajute în nici un fel 
eforturile tânărului, care din acea clipă nu se mai putuse 
bizui decât pe el însuşi. între timp, acesta se săltă şi el pe 
puntea lui Glengarry. Nu pierduse nimic din sângele rece, 
chipul îi era calm şi întreaga sa atitudine arăta că avea un 
tot atât de firesc curaj moral ca şi cel fizic. 

Îndată ce se află pe punte, se grăbi să roage să se dea 
îngrijiri tovarăşului său. Era proprietarul şalupei, pe care 
un pahar zdravăn de brandy nu întârzie să-l pună pe 
picioare. 

— Domnule Olivier! spuse el. 

— Ah, bătrâne marinar, răspunse tânărul, te-a lovit tare 
valul? 

— O nimica toată! Am văzut eu altele şi mai şi! Nici nu se 
mai cunoaşte! 

— Slavă Cerului! Dar imprudenţa mea de a vrea totdeauna 
să merg mai departe era să ne coste scump! în sfârşit, iată- 
ne salvaţi! 

— Cu ajutorul dumneavoastră, domnule Olivier! 

— Nu! Cu ajutorul providenţei! 

Şi tânărul, strângându-l la piept pe bătrânul marinar, nu 
căuta deloc să-şi ascundă emoția, împărtăşită de altfel de 
martorii acestei scene. 

Apoi, întorcându-se către căpitanul lui Glengarry, în clipa 
când acesta cobora de pe pasarelă, îi spuse: 

— Căpitane, nu ştiu cum să-ţi arăt recunoştinţa mea 
pentru serviciul pe care ni l-ai făcut. 

— Nu mi-am făcut decât datoria, domnule, şi, ca să spun 
adevărul, călătorii mei au mai mult drept la mulţumirile 
dumitale. 

Tânărul strânse cordial mâna căpitanului; apoi, scoţându- 
şi pălăria cu un gest grațios, îi salută pe călători. 


Dacă Glengarry nu ar fi sosit la timp, cu siguranţă că 
tovarăşul lui şi cu el, târâţi până în mijlocul Corryvrekan- 
ului, ar fi fost pierduţi. 

În timpul acestor schimburi de politeţe, Miss Campbell! 
crezuse de cuviinţă să se retragă mai la o parte. Nu voia să 
se vorbească de participarea ei la deznodământul acestei 
salvări dramatice. Astfel că se refugiase în partea din faţă a 
pasarelei, când deodată, ca şi când i s-ar fi trezit fantezia, îi 
scăpară aceste cuvinte, în clipa în care se întorcea către 
apusul soarelui. 

— Şi Raza? Şi soarele? 

— Nu mai este soare! spuse fratele Sam. 

— Nu mai este Raza! spuse fratele Sib. 

Era prea târziu. Discul, care tocmai dispărea dincolo de un 
orizont de o puritate minunată, îşi aruncase raza lui verde 
în spaţiu! 

Dar în acest minut gândul lui Miss Campbell fusese în altă 
parte şi ochiul ei distrat scăpase acest prilej cu care nu se 
va mai întâlni, poate, mult timp! 

— Păcat! murmură ea, fără o prea mare dezamăgire 
totuşi, gândindu-se la câte se întâmplaseră. 

Între timp Glengarry manevra să iasă din canalul 
Corryvrekan şi îşi reluă drumul lui către nord. în acelaşi 
moment bătrânul marinar, după ce strânse încă o dată 
mâna tovarăşului lui, se întoarse la barca sa şi porni spre 
insula Jura. 

Cât despre tânăr, al cărui „dorlach", un fel de geamantan 
de piele, fusese luat la bord, era un turist în plus pe care 
Glengarry îl transporta la Oban. 

Lăsând la dreapta insulele Shuna şi Luing, în care se sapă 
bogatele mine de ardezie ale marchizului de Breadalbane, 
steamerul trecu de-a lungul insulei Seil, care veghează 
această parte a coastei scoțiene; curând după asta, 
angajându-se pe Firth of Lorn, o luă între insula vulcanică 
Kerrera şi uscat; apoi, în ultimele străluciri ale apusului, îşi 
aruncă odgoanele de acostare pe babalele din portul Oban. 


Capitolul VII ARISTOBULUS URSICLOS. 

Chiar dacă Oban ar fi atras tot atât de mulţi vilegiaturişti 
ca şi staţiunile foarte frecventate cum sunt Brighton, 
Margate sau Ramsgate, un personaj de valoarea lui 
Aristobulus Ursiclos nu ar fi putut trece neobservat. 

Fără să ajungă la importanţa rivalelor sale, Oban era o 
staţiune balneară foarte căutată de trândavii din Regatul- 
Unit. Aşezarea lui pe strâmtoarea Mull, la adăpost de 
vânturile din vest, a căror acţiune directă o opreşte insula 
Kerrera, atrage numeroşi străini. Unii vin să prindă noi 
puteri în apele sale salvatoare; alţii se instalează aici ca 
într-un punct central, de unde pornesc ca nişte raze 
drumurile spre Glasgow, Inverness şi cele mai curioase 
insule din Hebride. Trebuie să adăugăm aceasta: Oban nu 
este deloc, aşa cum sunt atâtea alte staţiuni balneare, un fel 
de anticameră de spital; cea mai mare parte din cei ce vor 
să petreacă aici sezonul cald sunt sănătoşi şi nu rişti ca în 
alte staţiuni balneare de a-ţi face whistul « cu doi bolnavi şi 
un „mort'. 

Oban numără numai o sută cincizeci de ani de existenţă. 
Are deci, în aşezarea pieţelor sale, în întocmirea caselor, în 
tacerea străzilor, un aspect foarte modern. Cu toate acestea 
biserica, un fel de construcţie normandă străjuită de o 
clopotniţă frumoasă, vechiul castel Dunolly înveşmântat în 
iederă, a cărui clădire se înalţă pe o stâncă desprinsă din 
vârful din nord, priveliştea locuinţelor albe şi a vilelor 
multicolore care suie în trepte pe colinele din spate, în 
sfârşit apele liniştite ale golfului său în care vin să acosteze 
iahturi de plăcere, elegante, toate la un loc alcătuiesc o 
privelişte pitorească. 

În acel an, în acea lună august, turiştii sau cei ce făceau 
băi de mare nu lipseau în micuțul orăşel Oban. De câteva 
săptămâni, în registrul unuia dintre cele mai bune hoteluri 
se putea citi, printre alte nume mai mult sau mai puţin 
ilustre, numele lui Aristobulus Ursiclos, din Dumfries 
(Scoţia de Jos). 


Era un personaj de douăzeci şi opt de ani, care nu fusese 
niciodată tânăr şi probabil nu avea să fie niciodată bătrân. 
Se născuse, asta se vedea de la o poştă, la vârsta pe care 
avea să o arate toată viaţa. Ca înfăţişare, nici urât, nici 
frumos; chipul cu totul neinteresant, cu părul prea blond 
pentru un bărbat; ascunşi” de ochelari, ochii fără expresie 
ai miopului; un nas scurt, care părea de împrumut. Din o 
sută treizeci de mii de fire de păr, pe care trebuie să le aibă 
după ultimile statistici orice cap omenesc, lui. nu-i 
rămăseseră mai mult de şasezeci de mii. O barbă rotunjită îi 
încadra obrajii şi bărbia, lucru ce-i dădea un chip oarecum 
simiesc. Dacă ar fi fost o maimuţă, ar fi fost una frumoasă, - 
poate exact aceea care lipseşte scării darwiniste pentru a 
lega animalitatea de umanitate. 

1 Whist - joc de cărţi. 

Aristobulus Ursiclos avea mulţi bani, şi idei şi mai multe. 
Prea instruit pentru un tânăr savant care nu se pricepe 
decât să-i plictisească pe ceilalţi cu cunoştinţele sale 
universale, licenţiat al Universităţilor din Oxford şi 
Edinburg, avea mai multe cunoştinţe în domeniul fizicei, 
chimiei, astronomiei şi matematicii decât în acela al 
literaturii. Foarte pretenţios în fond, nu-i lipsea aproape 
nimic ca să fie un prost. Mania sa principală, mai bine zis 
monomania sa, după cum doriţi, era aceea de a da, fie că se 
brodea, fie că nu, o explicaţie oricărui fenomen natural; în 
sfârşit, un fel de pedant a cărui societate era cu totul 
neplăcută. Nu se făcea haz de el, fiindcă nu avea haz, dar, 
fiind ridicol, se putea întâmpla să fie luat în băşcălie. 
Nimănui nu i s-ar fi potrivit mai puţin deviza: Audi, vidi, tace 
K Dar el nu asculta, nU vedea nimic, nu tăcea niciodată. 
într-un cuvânt, pentru a folosi o comparaţie care este 
obişnuită în ţara lui Walter Scott, Aristobulus Ursiclos, cu 
roboteala sa calculată, amintea mult mai mult de 
judecătorul Nicol Jarvie decât de liricul său văr, Rob-Roy 
Mac Gregor. 


Şi care fiică din Highâand, fără a o excepta pe Miss 
Campbell, nu l-ar fi preferat pe Rob-Roy lui Nicol Jarvie? 

Aşa era Aristobulus Ursiclos. Cum a putut acest pedant să 
le cadă cu tronc fraţilor Melvill, în asemenea măsură încât 
să vrea să-l facă nepotul lor prin alianţă? Cum a putut el să 
placă acestor sexagenari de treabă? Poate că datorită 
faptului că fusese primul care le făcuse o propunere de 
acest gen în legătură cu nepoata lor. într-un fel de naivă 
încântare, fratele Sam şi fratele Sib, fără îndoială, îşi 
spuseseră: „lată un tânăr bogat, de familie bună, stăpân pe 
averea pe care moştenirile de la părinţi şi rude i-au adus-o, 
şi, în afară de asta, extraordinar de instruit! Ar fi o 
minunată partidă pentru scumpa noastră Helena! Căsătoria 
asta o să meargă, se va face singură şi avem tot interesul, 
fiindcă tânărul ne convine!" 

Acestea fiind spuse, îşi oferiră o priză de tutun, îşi 
închiseră apoi tabachera comună cu un mic zgomot sec, 
care părea să spună: „lată o afacere încheiata!" 

Aşa că fraţii Melvill se socoteau foarte şireţi de a fi adus-o, 
datorită acestei bizare fantezii cu Raza Verde, pe Miss 
Campbell la Oban. Acolo, fără a părea că totul fusese 
dinainte pregătit, ea ar fi putut să-şi reia cu Aristobulus 
Ursiclos întrevederile pe care absenţa acestuia le 
întrerupsese pentru un timp. 

1 Audi, vidi. tace - auzi, vezi, taci. (în limba latină în text). 

Fraţii Melvill şi Miss Campbell schimbaseră conacul din 
Helensburgh cu cel mai frumos apartament din Caledonian- 
Hotel. Dacă şederea lor la Oban s-ar fi prelungit, ar fi fost 
poate mai potrivit să închirieze vreo vilă pe înălțimile care 
domină oraşul; dar până atunci, cu ajutorul doamnei Bess şi 
al lui Partridge, se instalaseră cu toţii, confortabil, în hotelul 
jupânului Mae-Fyre. Mai târziu aveau să vadă ce era de 
făcut. 

Din vestibulul lui Caledonian-Hotel, aşezat aproape de 
plajă în faţa cheiului, chiar a doua zi după sosirea lor îşi 
făcură apariţia, la ora nouă dimineaţa, fraţii Melvill. Miss 


Campbell se mai odihnea încă în camera ei de la etajul întâi, 
nedându-i prin gând că unchii ei se duceau să-l caute pe 
Aristobulus, Ursiclos. 

Cei doi inseparabili coborâră deci pe plajă şi, ştiind că 
pretendentul lor locuia într-unui din hotelurile clădite în 
partea de nord a golfului, se îndreptară într-acolo. 

Trebuie să admitem că îi călăuzea un fel de presentiment. 
în adevăr, zece minute mai târziu, Aristobulus Ursiclos, 
care-şi făcea plimbarea sa ştiinţifică de fiecare dimineaţă 
urmând dunga rămasă de la ultima maree, îi întâlnea şi 
schimba cu ei una din acele banale şi cu totul automate 
strângeri de mână. 

— Domnul Ursiclos! spuseră fraţii Melvill. 

— Domnii Melvill! răspunse Aristobulus, cu acel ton 
prefăcut de falsă surpriză. Domnii Melvill. aici. la Oban? 

— De ieri seară! spuse fratele Sam. 

— Şi suntem fericiţi, domnule Ursiclos, să vă găsim perfect 
sănătos, spuse fratele Sib. 

— Ah, prea bine, domnilor. Aţi aflat, desigur, de telegrama 
care abia a sosit. 

— Telegrama? spuse fratele Sam. Oare guvernul 
Gladstone, să fi şi. 

— Nu-i vorba de guvernul Gladstone, răspunse destul de 
dispreţuitor Aristobulus Ursiclos, ci de o telegramă 
meteorologică. 

— Ah! într-adevăr! răspunseră cei doi unchi. 

— Da, se anunţă că depresiunea atmosferică de la 
Swinemunde a alunecat către nord, adâncindu-se vizibil. 
Centrul său este acum lângă Stockholm unde barometrul, 
coborât de un deget, adică douăzeci şi cinci de milimetri', 
ca să întrebuinţăm sistemul decimal folosit de savanţi, 
marchează numai douăzeci şi opt de degete şi şase zecimi, 
adică şapte sute douăzeci şi şase milimetri. Dacă în Anglia şi 
în Scoţia presiunea variază puţin, la Valentia a coborât ieri 
cu o zecime, şi cu două zecimi la Stornoway. 


— Şi pornind de la această depresiune? întrebă fratele 
Sam. 

— Trebuie să conchidem? adăugă fratele Sib. 

— Că timpul frumos nu se va menţine, răspunse 
Aristobulus Ursiclos, şi că cerul, odată cu vânturile din sud- 
vest care vor mâna norii din nordul Atlanticului către noi, se 
va acoperi. 

Fraţii Melvill îi mulţumiră tânărului savant de a le fi făcut 
cunoscute aceste interesante pronosticuri şi ajunseră la 
concluzia că Raza Verde ar putea să se facă aşteptată - un 
lucru care de altfel pe ei nu-i supăra, fiindcă această 
întârziere va prelungi şederea lor la Oban. 

— Şi dumneavoastră, domnilor, aţi venit? întrebă 
Aristobulus Ursiclos după ce luase de pe jos o piatră pe 
care o cerceta cu o deosebită atenţie. 

Cei doi unchi se feriră să-l tulbure din acest studiu. Doar 
când piatra îmbogăţi colecţia care de altfel umplea 
buzunarul tânărului savant, continuară: 

— Noi am venit pur şi simplu să petrecem câtva timp aici, 
spuse fratele Sib. 

— Şi trebuie să adăugăm că Miss Campbell ne-a însoţit. 

— Ah, Miss Campbell! răspunse Aristobulus Ursiclos. Cred 
că acest silex este din epoca celtică. Se găsesc urme pe el. 
In adevăr, aş fi încântat să o revăd pe Miss Campbell! Urme 
de fier meteoric. Acest climat deosebit de blând o să-i facă 
foarte bine. 

— De altfel, se simte foarte bine, observă fratele Sam, şi n- 
are nici o nevoie să-şi refacă sănătatea. 

— Nu are a face, reluă Aristobulus Ursiclos. Aerul este 
minunat aici. Zero douăzeci şi unu oxigen şi zero şaptezeci 
şi nouă azot, cu puţini vapori de apă, în cantitate higienică. 
Cât despre acid carbonic, abia nişte rămăşiţe. îl analizez în 
fiecare dimineaţă. 

Fraţii Melvill voiră să vadă în toate acestea o amabilă 
atenţie la adresa lui Miss Campbell. 


— Dar, întrebă Aristobulus Ursiclos, dacă nu aţi venit la 
Oban din pricina sănătăţii dumneavoastră, aş putea să ştiu 
de ce v-aţi părăsit vila din Helensburgh? 

— Ţinând seama de situaţia în care ne aflăm, n-avem nici 
un motiv să vă ascundem. răspunse fratele Sib. 

— Trebuie să văd în această deplasare, reluă tânărul 
savant întrerupând fraza începută de interlocutorul său, o 
dorinţă, cu totul firească de altfel, de a mă face să mă 
întâlnesc cu Miss Campbell în condiţii în care am putea 
învăţa să ne cunoaştem mai bine, adică să ne apreciem? 

— Fără îndoială, răspunse fratele Sam. Ne-am gândit că, 
procedând astfel, scopul va fi mai repede atins. 

— Vă aprob, domnilor, spuse Aristobulus Ursielos. Aici, pe 
acest teren neutru, Miss Campbell şi cu mine vom putea să 
discutăm din când în când despre fluctuațiile mării, despre 
direcţia vântului, despre înălţimea valurilor, despre variaţia 
mareelor şi alte fenomene fizice care trebuie că o 
interesează în cel mai înalt grad. 

După ce schimbară între ei un zâmbet de satisfacţie, fraţii 
Melvill se înclinară în semn de încuviinţare. Adăugară că 
atunci când se vor întoarce la vila lor din Helensburgh vor fi 
fericiţi să-l primească pe amabilul lor oaspete, cu un titlu 
mai precis. 

Aristobulus Ursielos răspunse că va fi cu atât mai fericit, 
cu cât în acest moment guvernul pusese să se execute pe 
Clyde importante lucrări de dragaj, mai precis între 
Helensburgh şi Greenock, lucrări întreprinse în condiţii noi, 
cu maşini electrice. Deci, odată instalat în vila lor, ar putea 
să le observe cum funcţionează şi să calculeze randamentul 
util. 

Fraţii Melvill nu putură decât să admită cât de favorabilă 
pentru proiectele lor era această coincidenţă. în timpul 
orelor libere tânărul savant va putea să urmărească 
diversele faze ale acestei foarte interesante lucrări. 

— Dar, întrebă Aristobulus Ursielos, fără îndoială că aţi 
inventat vreun pretext ca să veniţi aici, fiindcă probabil 


Miss Campbell nu se aşteaptă să mă întâlnească la Oban. 

— în adevăr, răspunse fratele Sib, şi pretextul ni l-a 
furnizat chiar Miss Campbell. 

— Ah, făcu tânărul savant, şi care este acesta? 

— Este vorba de observarea unui fenomen fizic, în anumite 
condiţii care nu existau la Helensburgh. 

— în adevăr, domnilor, răspunse Aristobulus Ursielos, 
potrivindu-şi ochelarii cu degetele. Asta dovedeşte de pe 
acum că între mine şi Miss Campbell există câteva afinități! 
Pot să ştiu care este fenomenul a cărui studiere nu se putea 
face acasă? 

— Acest fenomen este pur şi simplu Raza Verde, răspunse 
fratele Sam. 

— Raza Verde? exclamă Aristobulus Ursielos, destul de 
surprins. Nu am auzit niciodată vorbindu-se despre ea! Pot 
să îndrăznesc să vă întreb ce este Raza Verde? 

Fraţii Melvill îi explicară cât putură mai bine în ce constă 
acest fenomen pe care în ultimul timp Moming Post îl 
semnalase atenţiei cititorilor săi. 

— Pfui făcu Aristobulus Ursiclos. Nu este decât o simplă 
curiozitate neinteresantă care face parte din domeniul 
puţin cam copilăros al fizicei amuzante! 

— Miss Campbell nu-i decât o copilă, răspunse fratele Sib, 
şi se pare că acordă o importanţă exagerată acestui 
fenomen. 

— Fiindcă nu vrea să se căsătorească, a spus ea, înainte de 
a fi văzut-o, adăugă fratele Sam. 

— Ei bine, domnilor, răspunse Aristobulus Ursiclos, o săi 
se arate Raza ei Verde! 

Apoi, urmând poteca printre câmpiile care mărginesc 
plaja, reveniră toţi trei spre Caledonian-Hotel. 

Aristobulus Ursiclos nu pierdu nici această ocazie de a-i 
face pe fraţii Melvill să observe frivolităţile în care se 
complace spiritul femeilor şi schiţă în mare tot ce ar fi fost 
de făcut pentru a ridica nivelul educaţiei lor prost înţelese; 
nu că ar fi fost vorba de creierul lor, mai puţin înzestrat cu 


materie cenuşie decât acel al bărbatului şi foarte diferit în 
întocmirea lobilor, care deci nu ar fi putut ajunge vreodată 
la înţelegerea speculațiilor înalte! Dar, fără a merge până 
acolo, poate că printr-un antrenament special s-ar reuşi o 
modificare; cu toate că, de când există femei pe lume, 
niciuna nu s-a distins vreodată printr-una din acele 
descoperiri care i-au făcut iluştri pe Aristotel, Euclid, 
Harveyl, Hahnemann2, Pascal, Newton, Laplace, Arago3, 
Humphrey Davy4, Edison, Pasteur etc. Se lansă apoi în 
explicaţia diverselor fenomene fizice şi trăncăni despre 
Omni re scibili5, fără a mai pomeni de Miss Campbell. 

Fraţii Melvill îl ascultau cuviincios, cu atât mai bucuroşi cu 
cât ar fi fost cu totul incapabili să strecoare un singur 
cuvânt prin acest monolog fără pauză pe care Aristobulus' 
Ursiclos îl puncta cu un hm! hm! categoric şi pedagogic. 

Ajunseră astfel cam la o sută de paşi de Caledonian-Hotel 
şi se opriră o clipă pentru a-şi lua rămas bun unii de la alţii. 

În acest timp o tânără persoană stătea la fereastra 
camerei sale. Părea destul de preocupată, ba chiar 
descumpănită. Privea înainte, la stânga, la dreapta şi părea 
să caute din ochi un orizont pe care nu-l putea vedea. 

Deodată Miss Campbell - fiindcă ea era - îi zări pe unchii 
săi. Imediat fereastra fu închisă cu putere şi câteva minute 
după asta tânăra fată ajungea pe plajă, cu braţele pe 
jumătate încrucişate, chipul sever, fruntea mustrătoare. 

Fraţii Melvill se priviră. Pe cine era supărată Helena? 
Prezenţa lui Aristobulus Ursiclos să fi fost cea care provoca 
simptomele acestei nervozităţi neobişnuite? 

Între timp, tânărul savant se apropiase şi, automat, o 
salută pe Miss Campbell. 

— Domnul Aristobulus Ursiclos. spuse fratele Sam, 
prezentându-l cu oarecare ceremonie. 

— Care prin cea mai neaşteptată întâmplare. tocmai se 
află la Oban! adăugă fratele Sib. 

— Ah! Domnul Ursiclos? 

Şi Miss Campbell abia îi întoarse salutul. 


Apoi, întorcându-se către fraţii Melvill, destul de încurcaţi 
şi neştiind ce atitudine să ia: 

— Unchilor? spuse ea sever. 

— Scumpă Helena, răspunseră cei doi unchi cu o aceeaşi 
intonaţie, evident neliniştită, în glas. 

— Suntem într-adevăr la Oban? întrebă ea. 

— La Oban. desigur. 

— Pe marea Hebridelor? 

— Cu siguranţă. 

— Ei bine, peste o oră nu vom mai fi aici! 

— Peste o oră? 

— V-am cerut un orizont de mare? 

— Fără îndoială, dragă fată. 

— Aţi avea bunătatea să mi-l arătaţi unde este? Uluiţi, 
fraţii Melvill se întoarseră. 

În faţă, la sud-vest ca şi la nord-vest, între insulele din larg 
nu apărea nici măcar o singură bucăţică în care cerul şi 
marea să se întâlnească. Insulele Seil, Kerrera, Kismore 
formau ca o barieră continuă de la un pământ la altul. 
Trebuiau într-adevăr să fie de acord, orizontul solicitat şi 
promis lipsea din peisajul Obanului. 

În timpul plimbării lor pe malul mării, ei nici nu 
observaseră acest lucru. Astfel că lăsară să le scape două 
interjecţii cu adevărat scoțiene, care exprimă o adevărată 
dezamăgire amestecată cu puţină proastă dispoziţie: 

— Pooh! făcu unul. 

— Pswha! răspunse celălalt. 

Capitolul VIII UN NOR LA ORIZONI. 

Devenise necesară o explicaţie; dar, cum Aristobulus 
Ursiclos n-avea nici un amestec în această explicaţie, Miss 
Campbell îl salută cu răceală şi se întoarse către 
Caledonian-Hotel. 

Aristobulus Ursiclos răspunse nu mai puţin rece la salutul 
tinerei fete. Evident jignit că fusese pus în cumpănă cu o 
rază, de orice culoare ar fi fost ea, îşi reluă plimbarea pe 
malul mării, vorbindu-şi singur în termenii cei mai civilizaţi. 


Fratele Sam şi fratele Sib nu se simțeau deloc în apele lor. 
Aşa că, atunci când ajunseră în salonul hotelului, aşteptară 
stânjeniţi ca Miss Campbell să le adreseze cuvântul. 

Explicaţia fu scurtă, dar categorică. Veniseră la Oban 
pentru a vedea un orizont de mare şi nu vedeau nimic, sau 
atât de puţin încât nici nu merita să vorbeşti despre asta. 

Cei doi unchi nu se apărară decât arătând buna lor 
credinţă. Nu cunoşteau deloc Oban-ul! Cine şi-ar fi închipuit 
ca marea, adevărata mare, să nu fie acolo, când cei ce se 
scăldau veneau cu droaia! Poate că era singurul punct de 
pe coastă unde, datorită acestor nefericite Hebride, linia 
rotundă de apă nu se înscria pe cer! 

— Ei bine, spuse Miss Campbell pe un ton pe care voia să-l 
facă pe cit putea de sever, era de ales cu totul alt loc decât 
Oban, chiar dacă ar fi trebuit să renunţăm la plăcerea de a 
ne întâlni aici cu domnul Aristobulus Ursiclos. 

Plecând instinctiv capul, fraţii Melvill nu avură ce să 
răspundă la această lovitură directă. 

— O să ne pregătim de plecare, spuse Miss Campbell, şi 
chiar astăzi o să părăsim staţiunea. 

— Sa plecăm! răspunseră cei doi unchi care nu-şi puteau 
răscumpăra zăpăceala decât printr-un act de totală 
supunere. 

Si numaidecât, conform obiceiului, răsunară aceste nume: 

— Bet! 

— Beth! 

— Betsey! 

— Betty! 

Urmată de Partridge, doamna Bess apăru. Cei doi fură 
îndată preveniţi şi, ştiind că tânăra lor stăpână trebuie să 
aibă totdeauna dreptate, nici măcar nu întrebară care este 
motivul acestei plecări grabnice. 

Dar îşi făcuseră socoteala fără jupân Mac-Fyne, 
proprietarul lui Caledonian-Hotel. Ar fi însemnat să nu-i 
cunoşti pe aceşti stimabili negustori, chiar în ospitaliera 
Scoţie, dacă i-ai crede capabili să lase să plece o familie 


compusă din trei stăpâni şi doi servitori, fără a încerca totul 
pentru a-i reţine. Ceea ce se întâmplă şi în această 
împrejurare. 

Când fu pus la curent cu această importantă problemă, 
MacFyne spuse că totul se putea aranja spre satisfacția 
generală, fără să mai vorbească de satisfacția personală pe 
care o va avea găzduind, timp cât mai îndelungat cu 
putinţă, călători atât de nobili. 

Ce voia Miss Campbell şi, ca urmare, ce cereau domnii Sib 
şi Sam? O vedere deschisă a mării pe un orizont cât mai 
larg? Nimic mai uşor, fiindcă nu era vorba să se cerceteze 
acest orizont decât la apusul soarelui. Şi nu putea fi văzut 
de pe litoralul Obanului? De acord! Poate că ar reuşi dacă s- 
ar duce să se instaleze pe insula Kerrera? Nu. Marea insulă 
Mull nu ar lăsa să se zărească decât o mică parte, la sud- 
vest, din Atlantic. Dar coborând din nou coasta, dădeai de 
insula Seil, unde un pod leagă capul său din nord cu 
litoralul scoţian. Acolo, pe două cincimi de compas, nu 
există nimic ce ar putea stingheri vederea spre vest. 

Or, ca să ajungi la această insulă, nu aveai de făcut decât o 
plimbare de patru sau cinci mile, nu mai mult, şi, când va fi 
timpul potrivit, o trăsură confortabilă, cu cai buni, ar putea 
să conducă acolo într-o oră şi jumătate pe Miss Campbell şi 
suita ei. 

În sprijinul spuselor sale, elocventul hotelier arătă harta 
mărită ce atârna în vestibulul hotelului. Miss Campbell putu 
deci să-şi dea seama că jupânul Mac-Fyne nu încerca deloc 
să-i înşele, în adevăr, în largul insulei Seil se desfăşura un 
sector cuprinzător, conţinând o treime din acest orizont, pe 
care soarele aluneca în timpul săptămânilor dinainte şi de 
după echinocţiu. 

Spre marea satisfacţie a jupânului Mac-Fyne şi spre şi mai 
marea mulţumire a fraţilor Melvill, afacerea se aranja. Miss 
Campbell le acordă generos iertarea sa şi nu mai făcu nici o 
aluzie neplăcută la prezenţa lui Aristobulus Ursiclos. 


— Dar, spuse unchiul Sam, este cel puţin ciudat ca tocmai 
la Oban să nu fie un orizont de mare! 

— Natura este uneori atât de bizară! răspunse fratele Sib. 
Aristobulus Ursiclos, fără îndoială, fu foarte fericit aflând că 
Miss Campbell nu se va duce să caute în altă parte un loc 
potrivit pentru observaţiile Sale meteorologice; dar era atât 
de absorbit de profundele sale probleme încât uită să-şi 
exprime întreaga sa satisfacţie. 

Zburdalnica fată îi fu probabil recunoscătoare pentru 
această rezervă, fiindcă, continuând să rămână indiferentă, 
îi făcu o primire mai puţin rece la prima lor întâlnire. 

În acest timp starea atmosferei se modificase uşor. Dacă 
timpul continuă să se menţină frumos, câţiva nori care 
risipeau arşiţa amiezii înceţoşau totuşi orizontul la răsăritul 
şi apusul soarelui. Era inutil deci să se ducă să caute un loc 
de observaţie pe insula Seil. Ar fi fost o osteneală zadarnică 
şi trebuiau să aibă răbdare. 

În timpul acestor zile lungi, Miss Campbell, lăsându-şi 
unchii să se lupte cu logodnicul ales de ei, se ducea, 
câteodată întovărăşită de doamna Bess, dar de cele mai 
multe ori singură, să rătăcească pe malurile golfului. Evita 
bucuroasă toată acea lume de trândavi, care constituie 
populaţia trecătoare a oraşelor balneare, aproape peste tot 
la fel: familii a căror singură ocupaţie este aceea de a vedea 
cum urcă şi coboară marea, în timp ce fetiţele şi băieţii se 
rostogolesc pe nisip cu o libertate de mişcări foarte 
britanică; gentlemeni gravi şi flegmatici în costumele lor de 
baie, adesea mult prea rudimentare, şi a căror importantă 
treabă era aceea de a se scufunda timp de şase minute în 
apa sărată; bărbaţi şi doamne de mare „respectability", 
nemişcaţi şi ţepeni pe băncile verzi cu perne roşii, răsfoind 
câteva pagini din acele cărţi cartonate şi îmbâcsite cu text 
compact de care se abuzează oarecum în ediţiile engleze. 
Câţiva turişti în trecere, cu binoclul în bandulieră, cu 
cascheta pe frunte, cu jambiere şi cu umbrela sub braţ, 
care au venit ieri şi vor pleca mâine; apoi, în mijlocul acestei 


mulţimi, se găseau negustorii al căror comerţ este cu 
deosebire ambulant, şi la colţul străzii, electricieni care 
pentru doi pence vând, cui vrea să-şi plătească fantezia, 
curent electric; artişti al căror pian mecanic, montat pe roţi, 
amestecă melodiile ținutului cu motivele schilodite ale 
melodiilor din Franţa; fotografi în aer liber care fac 
familiilor, grupate pentru această împrejurare, probe 
instantanee cu duzina; precupeţi în redingote negre, 
precupeţe cu pălării împodobite cu flori împingându-şi 
micile căruţuri pe care îşi etalează cele mai frumoase fructe 
din lume; în sfârşit „minstrels", al căror obraz chinuit se 
descompune sub văcsuiala care-l acoperă, jucând în diverse 
travestiuri scenete populare şi cântând din acele cântece de 
jale locale, cu nenumărate cuplete, în mijlocul unui cerc de 
copii care reiau serioşi refrenul în cor. 

Pentru Miss Campbell această experienţă din oraşele 
balneare nu mai avea nici secrete, nici farmec. Prefera să se 
îndepărteze de acest du-te-vino al trecătorilor, care păreau 
tot atât de străini 

202 unii faţă de ceilalţi ca şi când ar fi venit din cele patru 
colţuri ale Europei. 

Aşa că, atunci când unchii săi voiau s-o întâlnească, 
trebuiau să se ducă s-o caute tocmai pe marginea plajei, la 
câte un capăt al golfului. 

Acolo o găseai şezând, precum Minna din Piratull, cu cotul 
pe o ieşitură a stâncii, cu capul rezemat pe o mână, cu 
cealaltă prefirând seminţe dintr-ale unui soi de mărar care 
creşte printre pietre. Privirea ei distrată trecea de la un 
„stack", a cărui creastă stâncoasă se înălța ascuţită, la vreo 
cavernă întunecoasă, una din acele „helyers", cum se spune 
în Scoţia, în care, pătrunzând apele în timpul fluxului marin, 
se aud mugete puternice. 

În depărtare, cormoranii erau aşezaţi în rânduri, într-o 
nemişcare de animale hieratice, şi ea îi urmărea cu ochii 
până departe când, tulburaţi în liniştea lor, zburau atingând 
cu aripa creasta micilor valuri ce se izbeau de stânci. 


La ce se gândea tânăra fată? Aristobulus Ursiclos fără 
îndoială ar fi avut impertinenţa şi unchii naivitatea să 
creadă că se gândea la el; s-ar fi înşelat cu toţii. 

În amintirile ei, Miss Campbell revenea la scenele de la 
Corryvrekan. Revedea şalupa care mergea spre pieire, 
manevrele lui Glengarry aventurându-se în mijlocul 
canalului. Regăsea în adâncul sufletului ei acea emoție care 
o gâtuise atât de tare atunci când imprudenţii dispăruseră 
îrt viitoarea talazurilor! Apoi fusese salvarea, frânghia bine 
aruncată, tânărul elegant apărut pe punte, calm, zâmbitor, 
mai puţin emoţionat decât ea şi salutându-i cu un gest pe 
călători. 

Pentru o minte romantică putea fi începutul unui roman; 
dar părea că romanul trebuia să se limiteze la acel prim 
capitol. Cartea începută se încheiase brusc în mâinile lui 
Miss Campbell. La ce pagină ar fi putut ea s-o mai deschidă 
vreodată; fiindcă „eroul său", asemenea unui Wotan2 din 
epopeile celtice, nu reapăruse. 

Dar îl căutase ea în mijlocul acestei mulţimi de nepăsători 
care cutreiera plajele din Oban? Poate că da. îl întâlnise? 
Nu. Fără îndoială că el nu ar fi putut să o recunoască. De ce 
ar fi băgat-o în seamă pe bordul lui Glengarry? De ce să fi 
venit către ea? Cum ar fi putut el să bănuie că, în parte, ei îi 
datora salvarea? Şi cu toate acestea, ea era cea care 
înaintea tuturor celorlalţi zărise ambarcaţiunea în 
primejdie; ea, cea dintâi, îl implorase pe 

1 Minna - eroină din romanul Piratulde Walter Scott 
căpitan să-i vină în ajutor! Şi în realitate, aceasta poate că a 
costat-o în acea seară Raza Verde! în adevăr, se temea că 
aşa a fost. 

În timpul celor trei zile care urmară sosirii familiei Melvill 
la Oban, cerul l-ar fi făcut să despere pe un astronom de la 
observatoarele din Edinburg sau Greenwich. Era parcă 
vătuit cu un fel de abur, mai înşelător decât dacă ar fi fost 
nori. Lunete sau telescoape din cele mai puternice modele, 
reflectorul de la Cambridge ca şi cel din Parsontown nu ar fi 


izbutit să-l străbată. Numai soarele ar fi putut să aibă 
destulă putere ca să-l străpungă cu razele lui; dar, când 
apunea, linia mării era estompată de o negură uşoară care 
înroşea apusul cu cele mai minunate culori. I-ar fi fost deci 
cu neputinţă Razei Verzi să ajungă la ochii unui observator. 

Miss Campbell în visul său, cu imaginaţia ei înaripată, 
confunda atunci, în acelaşi gând, pe naufragiatul din abisul 
Corryvrekan cu Raza Verde. Sigur era însă că unul nu 
apărea mai mult decât celălalt. Dacă Raza Verde era 
acoperită de nori, taina îl ascundea pe tânăr. 

Fraţii Melvill, când îndrăzneau s-o îndemne pe nepoata lor 
să aibă răbdare, nu erau deloc bine primiţi. Miss Campbell 
nu se sfia defel să-i facă responsabili de aceste tulburări 
atmosferice. Atunci ei îşi vărsau necazul pe excelentul 
barometru aneroid, pe care avuseseră grijă să-l ia cu ei de 
la Helensburgh şi ale cărui ace continuau să nu se ridice. 

În adevăr, şi-ar fi dat tabachera lor pentru a obţine la 
apusul astrului strălucitor un cer fără nori! 

Cât despre savantul Ursiclos, discutând într-o zi despre 
aceşti nori care tulburau orizontul, avu proasta inspiraţie 
de a găsi formarea lor foarte naturală. 

De aici până a deschide un mic curs de fizică nu era decât 
un pas, şi el o făcu în prezenţa lui Miss Campbell. Vorbi 
despre nori în general, de mişcarea lor descendentă care-i 
aducea la orizont odată cu coborârea temperaturii, despre 
nori transformați în picături de apă, de clasificarea lor 
ştiinţifică în nimbus, stratus, cumulus şi cirus! Inutil să 
spunem că nu,s-a ales cu nimic din erudiţia sa. 

Şi lucrul era atât de evident încât fraţii Melvill nu ştiau ce 
atitudine să ia în timpul acestei cu totul deplasate 
conferinţe! 

Da! Miss Campbell i-o „tăie" scurt - pentru a folosi 
expresia dandysmului modern - tânărului savant: mai întâi 
se făcu că se uită în cu totul altă parte, pentru a nu-l auzi; 
apoi îşi îndreptă 


204 cu îndărătnicie ochii spre castelul Dunolly, cu intenţia 
vădită de a părea că nu-l vede; în sfârşit, îşi privi vârfurile 
pantofilor săi fini de vilegiaturistă - ceea ce era semnul 
indiferenţei celei mai puţin disimulate, dovada celui mai 
total dispreţ pe care o scoțiană poate să-l manifeste atât 
pentru cele ce spune interlocutorul său, cât şi pentru 
persoana acestuia. 

Aristobulus Ursiclos, care niciodată nu se vedea şi nu se 
auzea decât pe el, care nu vorbea decât pentru el, nu băgă 
de seamă sau se făcu că nu bagă de seamă. 

Aşa trecură, zilele de 3, 4, 5 şi 6 august, dar, în timpul 
acestei ultime zile, spre marea bucurie a fraţilor Melvill, 
barometrul urcă cu câteva linii peste „variabil". 

Ziua următoare se anunţă deci sub auspicii mai fericite. La 
orele zece dimineaţa, soarele strălucea puternic şi cerul îşi 
desfăşura deasupra mării azurul său de o limpezime 
perfectă. 

Miss Campbell nu putea lăsa să-i scape o asemenea ocazie. 
în grajdurile de la Caledonian-Hotel era tot timpul ţinută la 
dispoziţia ei o trăsură. Acum sau niciodată era momentul de 
a o folosi. 

Deci, la orele cinci după-amiaza, Miss Campbell şi fraţii 
Melvill luau loc în caleaşca condusă de un birjar, meşter în 
manevrarea „four în hand". Partridge se urcă pe scaunul 
din spate şi cei patru cai, mângâiaţi de şfichiul biciului lung, 
se avântară pe drumul care ducea de la Oban la Glackhan. 

Spre marele său regret, dar nu şi acela al lui Miss 
Campbell, Aristobulus Ursiclos, prins de redactarea unui 
oarecare memoriu ştiinţific, nu putuse să ia parte la 
excursie. 

Drumul fu minunat din toate punctele de vedere. Trăsura 
urma linia litoralului, de-a lungul strâmtorii ce desparte 
insula Kerrera de coasta Scoției. Această insulă de origine 
vulcanică era foarte pitorească, dar avea, în ochii lui Miss 
Campbell, o hibă: pe aceea de a ascunde orizontul mării. 


Cu toate acestea, cum nu era de făcut decât patru mile şi 
jumătate în aceste condiţii, binevoi să admire armoniosul 
relief al cărui profil se contura, cu ruinele castelului danez 
care încununează capul meridional, pe un fond de lumină. 

— A fost altădată reşedinţa Mac Douglas-ilor de Lorn, 
remarcă fratele Sam. 

— Acest castel are importanţă istorică şi pentru familia 
noastră, adăugă fratele Sib, fiindcă a fost distrus de către 
Campbelli, care i-au dat foc. 

După ce depăşi insula Kerrera, trăsura o luă pe un drum 
îngust, puţin râpos, care ducea la satul Glackhan. Acolo 
trecu peste acel fals istm care, în chip de pod, păşeşte peste 
micul canal şi uneşte insula Seil cu continentul. 

O jumătate de oră mai târziu, după ce lăsară trăsura într-o 
vâlcea, excursioniştii urcau panta destul de abruptă şi se 
aşezau pe bordura cea mai din margine a stâncilor, la 
liziera litoralului. 

De data asta nimic nu mai putea să împiedice vederea 
observatorilor, privind către apus; nici insuliţa Easdale, nici 
Inish, eşuate lângă Seil. 

Între vârful Ardanalish de pe insula Mull la nord-est, una 
din cele mai mari dintre Hebride, şi insula Colonsay la sud- 
vest, se decupa o largă bucată de mare în care discul solar 
avea să-şi înece în curând văpăile. 

Miss Campbell, cu totul prinsă de gândul ei, stătea un pic 
mai în faţă. Câteva păsări de pradă, vulturi sau şoimi, 
singurii care însufleţeau această singurătate, pluteau 
deasupra „dens"-urilor, un fel de vâlcele săpate ca nişte 
pâlnii în pereţii stâncoşi. 

Din punct de vedere astronomic, în această epocă a anului 
şi la această latitudine soarele trebuia să apună la orele 
şapte şi cincizeci şi patru de minute, exact în direcţia 
capului Ardanalish. 

Dar câteva săptămâni mai târziu ar fi fost imposibil să-l 
vezi dispărând dincolo de linia mării, fiindcă masa insulei 
Colonsay l-ar fi ascuns privirilor. 


În această seară, timpul şi locul erau deci bine alese 
pentru observarea fenomenului. 

Soarele cobora printr-o traiectorie oblică pe orizontul 
limpede. 

Ochii cu greu puteau suporta strălucirea discului său de 
un roşu arzător, pe care apele o reflectau ca o lungă dâră 
de lumină. 

Şi cu toate acestea, nici Miss Campbell, nici unchii ei nu ar 
fi consimţit să-şi coboare pleoapele. Nu! Nici măcar o clipă. 

Dar, înainte ca marginea inferioară a astrului să fi muşcat 
din orizont, lui Miss Campbell îi scăpă un strigăt de 
dezamăgire! 

Apăruse deodată un mic nor subţirel, ca o dungă, lung ca 
flamura unui vas de război. Tăia discul în două părţi inegale 
şi părea că se lasă odată cu el în jos, până la nivelul mării. 

Se părea că o adiere, oricât de uşoară, ar fi fost deajuns ca 
să-l gonească, să-l împrăştie! Adierea însă nu veni! 

Şi când din soare nu mai rămase decât un arc minuscul, 
acel subţire nor fu cel care circumscrise, în locul lui, linia 
cerului şi a apei. 

Raza Verde, pierdută în acest mic nor, nu putuse să ajungă 
până la ochiul celor ce o aşteptau. 

Capitolul IX VORBE DE ALE DOAMNEI BESS întoarcerea 
la Oban se făcu în tăcere. Miss Campbell nu vorbea; fraţii 
Melvill nu îndrăzneau să vorbească. Ei nu aveau totuşi nici 
o vină dacă acest nefericit norişor apăruse exact la 
momentul potrivit pentru a înghiţi ultima rază de soare. La 
urma urmei, nu trebuiau să despere. Sezonul frumos avea 
să dureze mai mult de şase săptămâni. Dacă pe toată 
durata toamnei nu va veni şi vreo seară frumoasă să-şi 
ofere orizontul ei fără ceaţă, ar însemna ca într-adevăr să 
aibă ghinion. 

Totuşi o minunată seară era pierdută şi barometrul nu 
părea să făgăduiască una asemănătoare - cel puţin nu prea 
curând. în adevăr, în timpul nopţii, capriciosul ac al 
aneroidului reveni încetişor către „variabil". Dar ceea ce se 


considera încă timp frumos pentru toată lumea nu o putea 
mulţumi pe Miss Campbell. 

A doua zi, 8 august, câţiva nori uşori îmbrăcau razele 
soarelui. De data asta briza de amiază nu avu deloc destulă 
putere să-i împrăştie. 

Către seară o culoare aprinsă împurpura cerul. Toate 
nuanțele topite, de la galben de crom până la albastru 
ultramarin, făcură din orizont o orbitoare paletă de culori. 
Sub vălul pufos al norişorilor, apusul soarelui picta fundalul 
litoralului cu toate nuanțele spectrului, în afară de aceea pe 
care fantezista şi superstiţioasa Miss Campbell ţinea să o 
vadă. / 

Şi aşa fu şi a doua zi, apoia treia zi. Trăsura rămase 
aşadar în remiza hotelului. La ce bun să ieşi în calea unei 
cercetări pe care starea cerului o făcea imposibilă? 
înălțimile insulei Seil nu puteau fi mai favorizate decât 
plajele Obanului şi era mai bine să se evite o dezamăgire. 

Fără a fi mai prost dispusă decât se cuvenea, la venirea 
serii Miss Campbell se mulțumea să se întoarcă în camera 
ei, îimbufnată din pricina acestui soare atât de puţin 
binevoitor. Se odihnea 

207 atunci de lungile ei plimbări. Şi visa, trează fiind. La 
ce? La acea legendă care se referea la Raza Verde? Mai 
avea nevoie să o zărească pentru a vedea clar în inima ei? 
în a ei poate că nu, dar în aceea a altora? 

În acea zi Helena, întovărăşită de doamna Bess, îşi 
plimbase dezamăgirea pe la ruinile Dunolly-Castle. Din 
acest loc, de la temelia unui perete rămas încă în picioare, 
căptuşit cu lungi fire de iederă, nimic nu era mai minunat 
decât priveliştea care se deschidea asupra golfului Oban - 
înfăţişarea sălbatică a Kerrerei, insuliţele risipite în marea 
Hebridelor şi această imensă insulă Mull. ale cărei stânci 
din partea de vest întâmpină primele asalturi ale furtunilor 
venite din vestul Atlanticului. 

Şi atunci Miss Campbell privea minunata depărtare care 
se aşternea în faţa ochilor ei; dar o vedea oare? Nu cumva 


vreo altă amintire era pe cale să o distragă? Se poate 
afirma în orice caz că mi era imaginea lui Aristobulus 
Ursiclos. în adevăr, nu ar fi fost deloc binevenit ca acest 
tânăr pedant să audă părerile pe care doamna Bess le 
emitea în acea zi, atât de deschis, la adresa lui. 

— Nu-mi place! repeta ea. Nu! Nu-mi place! Nu se 
gândeşte decât să-şi placă lui însuşi! Cum o să arate el în 
conacul de la Helensburgh? Este din clanul „Mac- 
Egoiştilor", sau nu mă mai pricep eu la oameni! Cum le-a 
putut trece prin gând domnilor Melvill că le-ar putea fi 
vreodată nepot? Partridge, nici el nu-l poate suferi mai mult 
decât mine şi Partridge se pricepe! Serios, Miss Campbell, 
dumneavoastră vă place? 

— Despre cine vorbeşti? întrebă tânăra, care nu auzise 
nimic din spusele doamnei Bess. 

— Despre acela la care nu-i cu putinţă să vă gândiţi. Măcar 
dacă nu aţi face-o decât pentru onoarea clanului. 

— La cine crezi tu deci că nu pot să mă gândesc? 

— Bineînţeles că la acest domn Aristobulus, care ar face 
mai bine să se ducă de cealaltă parte a Tweed-ului, să vadă 
dacă au fost vreodată Campbelli în căutare de Ursicloşi. 

De obicei doamna Bess nu se sfia să spună deschis ce 
gândeşte, dar trebuia să fie prea pornită pentru a-şi 
contrazice stăpânii - în interesul stăpânei sale. ce-i drept! 
Simţea, de altfel, că Helena arăta pentru acest pretendent 
mai mult decât indiferenţă. De fapt, ei nu i-ar fi putut trece 
prin gând că această indiferenţă era însoţită de un alt 
sentiment, mai viu, pentru altul. 

Cu toate acestea, s-ar fi putut ca doamna Bess să fi avut o 
bănuială, fiindcă, atunci când Miss Campbell o întrebă dacă 
îl 

208 revăzuse la Oban pe acel tânăr căruia Glengarry îi 
dăduse din fericire ajutor şi îngrijire: 

— Nu, Miss Campbell, răspunse doamna Bess, probabil că 
a plecat imediat, dar lui Partridge i s-a părut că-l zăreşte. 

— Când asta? 


— Ieri, pe drumul de la Dalmaly. Se întorcea cu rucsacul în 
spate, ca un artist în călătorie. Ah! Acest tânăr este un 
imprudent! Să se ducă aşa la pieire în viitoarea 
Corryvrekan, nu-i un semn bun pentru viitor! Nu o să se 
afle totdeauna prin apropiere vreun vapor care să-i vină în 
ajutor şi o să i se întâmple o nenorocire! 

— Crezi, doamnă Bess? Chiar dacă a fost imprudent, s-a 
arătat cel puţin curajos şi se pare că în această primejdie 
nu şi-a pierdut nici o clipă cumpătul. 

— Se poate, Miss Campbell, reluă doamna Bess, dar 
desigur că acest tânăr nu a ştiut că vă datorează salvarea, 
fiindcă, a doua zi după sosirea lui la Oban, ar fi venit cel 
puţin să vă mulţumească. 

— Să-mi mulţumească? răspunse Miss Campbell. Şi de ce? 
Nu am făcut pentru el decât ce aş fi făcut pentru oricare 
altul şi, crede-mă, tot ce un altul ar fi făcut în locul meu! 

— L-aţi recunoaşte? întrebă doamna Bess privind-o pe 
tânăra fată. 

— Da, răspunse sincer Miss Campbell, şi mărturisesc că 
felul lui de a fi, curajul calm pe care l-a arătat când s-a 
urcat pe punte, ca şi când nu scăpase de-abia de la moarte, 
cuvintele calde pe care i le-a spus tovarăşului său 
strângându-l la piept, toate acestea m-au impresionat foarte 
tare. 

— Pe cinstea mea, replică vrednica femeie, cu cine 
seamănă nu aş putea spune, dar, în orice caz, nu-i seamănă 
acestui domn Aristobulus Ursiclos! 

Miss Campbell zâmbi fără să răspundă nimic, se ridică, şi 
rămase o clipă nemişcată, aruncând o ultimă privire 
îndepărtatelor înălţimi ale insulei Mull; apoi, urmată de 
doamna Bess, cobori pe cărarea aridă care ducea la drumul 
spre Oban. 

În această seară soarele apunea într-un fel de pulbere 
luminoasă, uşoară ca o spumă de paiete, şi ultima lui rază 
se destrăma în ceţurile serii. 


Miss Campbell se întoarse deci la hotel, onoră prea puţin 
cina pe care unchii ei o comandaseră pentru ea şi, după o 
scurtă plimbare pe malul mării, se duse în camera ei. 

Capitolul X O PARTIDA DE CROCHET. 

Fraţii Melvill, trebuie să o mărturisim, începuseră să 
numere zilele, chiar dacă nu apucaseră încă să numere 
ceasurile. Lucrurile nu mergeau cum voiau ei. Plictisul 
vizibil al nepoatei lor, această dorinţă care o apucase de a fi 
singură, primirea destul de rece pe care i-o făcea savantului 
Ursiclos şi de care acesta era poate mai puţin preocupat 
decât ei, toate acestea la un loc nu aveau darul să facă 
plăcută şederea la Oban. Nu ştiau ce să inventeze ca să 
rupă această monotonie. Pândeau, inutil, cele mai mici 
variaţii atmosferice. îşi spuneau că, după ce îi va fi 
satisfăcută dorinţa, Miss Campbell va redeveni fără îndoială 
mai înţelegătoare, cel puţin pentru ei. 

Fiindcă de două zile Helena, şi mai absorbită încă, uita să 
le dea acea sărutare de dimineaţă care îi făcea fericiţi 
pentru toată ziua. 

În acest timp barometrul, nesimţitor la văicărelile celor doi 
unchi, nu se hotăra deloc să prezică o apropiată schimbare 
a timpului. Oricât ar fi avut ei grijă să-l lovească de zece ori 
pe zi cu o mică izbitură scurtă pentru a provoca o oscilație a 
acului, acul nu urca nici cu o linie. Oh, aceste barometre! 

Totuşi fraţii Melvill avură o idee. în după-amiaza zilei de 11 
august, le dădu în gând să-i propună lui Miss Campbell, 
spre a o distra dacă era posibil, o partidă de crochet şi, cu 
toate că Aristobulus Ursiclos avea să fie şi el acolo, Helena 
nu refuză, ştiind câtă plăcere le face. 

Trebuie să spunem că fratele Sam şi fratele Sib se lăudau 
că la acest joc, la atât de mare cinste în Regatul-Unit, erau 
de prima forţă. Crochetul nu este, precum se ştie, decât 
vechiul „mail" englezesc, din fericire foarte potrivit pentru 
tinerele fete. 

Or, la Oban erau cu siguranţă mai multe terenuri pentru 
jucat crochet. Dacă cele mai multe staţiuni balneare se 


mulţumesc cu un teren mai mult sau mai puţin nivelat, 
peluză sau prundiş, asta dovedeşte mai puţin exigenţa 
jucătorilor decât indiferența sau lipsa de interes pentru 
această nobilă distracţie. Aici terenurile erau nu cu nisip 
aşa cum se cuvine, ci cu gazon-ceea ce se numeşte 
„crocket-ground" - udat în fiecare seară cu stropitorile, 
bătătorit în fiecare dimineaţă cu o maşină specială, neted ca 
o catifea trecută prin laminor. Mici cuburi de piatră, ivindu- 
se din pământ, erau destinate înfigerii potourilor şi 
arsourilor. în afară de acestea, un şanţ adânc de câteva 
şchioape mărginea fiecare teren şi îi asigura cele o mie 
două sute picioare pătrate, necesare operaţiunilor 
jucătorilor. 

De câte ori fraţii Melvill nu priviseră cu invidie pe băieţii şi 
fetele care jucau pe aceste terenuri luxoase! Aşa că nu mică 
le fu satisfacția când Miss Campbell le acceptă invitaţia. 
Aveau deci să o poată distra dedându-se în acelaşi timp 
jocului lor preferat, în mijlocul spectatorilor care, aici ca şi 
la Helensburgh, nu le vor lipsi. Vanitoşii! 

Prevenit, Aristobulus Ursiclos consimţi să-şi întrerupă 
lucrările sale şi la ora anunţată se afla pe teatrul de luptă. 
Avea pretenţia de a fi, la crochet, tot atât de tare în teorie şi 
în practică, de a-ljuca precum un savant geometru, fizician, 
matematician, într-un cuvânt prin A + B, aşa cum sade bine 
unui cap plin de x-uri. 

Ceea ce nu-i era tocmai pe plac lui Miss Campbell, era 
faptul că avea să aibă, obligatoriu, ca partener pe acest 
tânăr pedant. Dar cum ar fi putut să fie altfel? Putea să le 
facă unchilor ei supărarea de a-i despărţi în luptă, de a-l 
opune pe unul celuilalt, ei, atât de uniţi în gând şi în inimă, 
trup şi suflet, pe ei care nu jucau niciodată decât împreună! 
Nu! Nu ar fi dorit! 

— Miss Campbell, îi spuse din capul locului Aristobulus 
Ursiclos, sunt fericit de a vă secunda şi, dacă-mi permiteţi, 
să mă lăsaţi să vă explic cauza determinantă a loviturilor. 


— Domnule Ursiclos, răspunse Helena luându-l la o parte, 
trebuie să-i lăsăm pe unchii mei să câştige. 

— Să câştige? 

— Da. fără ca ei să bage de seamă. 

— Dar, Miss Campbell. 

— Ar fi prea nefericiţi dacă ar pierde. 

— Cu toate acestea. permiteţi! răspunse Aristobulus 
Ursiclos. Pot să mă laud că acest joc de crochet îmi este 
geometric cunoscut. Am calculat combinaţia liniilor, 
valoarea curbelor şi cred că a avea unele pretenţii. 

— Nu am altă pretenţie, răspunse Miss Campbell, decât 
aceea de a fi pe placul adversarilor noştri. De altfel, vă 
previn, ei sunt foarte tari la crochet -şi nu cred ca toată 
ştiinţa dumneavoastră să poată lupta cu îndemânarea lor. 

— O să vedem! murmură Aristobulus Ursiclos, pe care 
nimic în lume nu l-ar fi putut hotări să se lase bătut de bună 
voie, nici măcar pentru a-i plăcea lui Miss Campbell. 

În acest timp, cutia în care erau fisele, potourile, arsourile, 
bilele, ciocanele de lemn fu adusă de băiatul de serviciu a 
„crocket- 

14* ground'"-ului. Arsourile, nouă la număr, fură aşezate în 
romb pe micile dale şi potourile se înălţară la fiecare 
extremitate a axei celei mari a acestui romb. 

— La sorţi! spuse fratele Sam. 

Fisele fură puse într-o pălărie. Fiecare jucător luă la 
întâmplare una. 

Sorţii dădură următoarele culori pentru desfăşurarea 
partidei: o bilă şi un ciocan albastru fratelui Sam; o bilă şi 
un ciocan roşu lui Ursiclos; o bilă şi un ciocan galben 
fratelui Sib; o bilă şi un ciocan verde lui Miss Campbell. 

— în aşteptarea razei de aceeaşi culoare! spuse ea. lată o 
prevestire bună. 

Fratele Sam era cel care trebuia să înceapă şi, după ce 
trase împreună cu partenerul său o priză zdravănă, începu. 

Trebuia să-l vezi, cu corpul nici prea înclinat, nici prea 
drept, cu capul pe jumătate întors în aşa fel încât să-şi 


poată lovi bila exact unde trebuie, cu mâinile aşezate una 
lângă alta pe coada ciocanului de lemn, stânga dedesubt 
drepta deasupra, picioarele ferme, genunchii uşor îndoiţi, 
pentru a contrabalansa impulsul loviturii, piciorul stâng în 
faţa bilei, piciorul drept adus niţel înapoi! Tipul desăvârşit 
al unui „gentleman-crocketer". 

Atunci fratele Sam îşi ridică ciocanul, făcându-l să descrie 
o jumătate de cerc; apoi lovi bila la optsprezece şchioape 
distanţă de „fock", sub potoul de pornire, şi nu fu nevoit să 
folosească dreptul pe care îl avea de a repeta de trei ori 
această primă lovitură. 

În adevăr, bila, lovită îndemânatic, trecu pe sub primul 
arsou, apoi pe sub al doilea, o altă lovitură o făcu să treacă 
printr-al treilea şi abia la al patrulea se lovi puţin de fierul 
arsoului şi se opri. 

Pentru un început era extraordinar. Aşa că, printre 
spectatorii care stăteau dincolo de micuțul şanţ al terenului 
cu gazon, trecu un murmur măgulitor. 

Veni rândul lui Aristobulus Ursiclos să joace. Acesta fu mai 
puţin norocos. Stângăcie sau ghinion, nu se ştie, dar el fu 
nevoit să repete lovitura de trei ori pentru ca bila să treacă 
pe sub primul arsou, iar pe al doilea nu-l mai nimeri. 

— Probabil, îi atrase el atenţia lui Miss Campbell, această 
minge nu este perfect calibrată. în acest caz, centrul de 
greutate, plasat în afara centrului ei, o face să se abată din 
drum. 

— Este rândul dumitale, unchiule Sib, spuse Miss 
Campbell, fără să asculte ceva din această ştiinţifică 
explicaţie. 

Fratele Sib fu demn de fratele Sam. Bila lui trecu pe sub 
două arsouri şi se opri lingă aceea a lui Aristobulus 
Ursiclos, fapt care o ajută să treacă şi pe sub al treilea, 
după ce o rocase, adică o lovise de la distantă; apoi îl rocă 
din nou pe tânărul savant, a cărui întreagă fizionomie părea 
să spună: „Noi vom face mai mult decât atâta"! în sfârşit, 
cele două bile fiind lipite una de alta, el puse piciorul pe a 


sa, dădu o puternică lovitură de ciocan şi „făcu praf" bila 
adversarului său, adică, printr-un efect de contralovitură, i- 
o trimise la şaizeci de paşi, mult dincolo de şanţul care 
mărginea terenul. 

Aristobulus Ursiclos trebui să alerge după bila sa; dar făcu 
acest lucru tacticos, ca un om chibzuit, şi aşteptă cu 
atitudinea unui general care puse la cale o mare lovitură. 

Miss Campbell, la rândul ei, luă bila verde şi trecu cu 
îndemânare prin primele arsouri. 

Partida continuă în condiţii avantajoase pentru fraţii 
Melvill, care rocau şi „făceau praf", pe săturate, bilele 
adversarilor. Ce masacru! îşi făceau mici semne, se 
înțelegeau dintr-o singură privire fără a mai avea nevoie să 
vorbească şi. în cele din urmă, se distanţară de ceilalţi doi 
spre marea satisfacţie a nepoatei lor, dar marea neplăcere 
a lui Aristobulus Ursiclos. 

Miss Campbell, totuşi, văzându-se suficient distanţată, 
cinci minute după începutul partidei, începu să joace cu 
seriozitate şi dovedi mai multă abilitate decât partenerul 
său care, cu toate acestea, nu o scutea de sfaturile lui 
ştiinţifice. 

— Unghiul de reflecţie, îi spunea el, este egal cu unghiul 
de incidenţă şi asta trebuie să vă indice direcţia pe care 
trebuie să o ia mingea, după lovitură. Trebuie deci să 
profitaţi. 

— Dar profitaţi dumneavoastră înşivă, îi răspunse Miss 
Campbell. După cum vedeţi, domnule, sunt cu trei arsouri 
înainte! 

Şi în adevăr, Aristobulus Ursiclos rămânea în urmă în chip 
jalnic. De zece ori încercase până acum să treacă prin îrsoul 
dublu din centru, fără să izbutească. Se legă atunci de 
aceste unelte - le îndreptă, le modifică deschiderea şi îşi 
încercă din nou norocul. 

Norocul nu îi zâmbi. Bila sa izbi de fiecare dată fierul şi nu 
izbuti să treacă mai departe. 


Pe drept cuvânt, Miss Campbell ar fi fost îndreptăţită să se 
plângă de partenerul ei. în ce o priveşte, ea juca foarte bine 
şi merita laudele cu care cei doi unchi erau atât de darnici. 
Nimic mai fermecător decât să o vezi dăruită cu totul 
acestui joc atât de potrivit pentru desvoltarea supleţii 
corpului; piciorul său drept 

213 pe jumătate ridicat de la vârf, cu scopul de a reţine 
bila în momentul de a o lovi pe cealaltă, cele două braţe 
cochet rotunjite când îşi făcea ciocanul să descrie o 
jumătate de cerc, însufleţirea de pe chipul ei drăgălaş, uşor 
aplecat către pământ, talia care i se legăna într-o mişcare 
graţioasă, toată făptura ei era adorabilă de privit! Şi cu 
toate acestea Aristobulus Ursiclos nu vedea nimic. 

Trebuie să mărturisim că tânărul savant era furios. în 
adevăr, fraţii Melvill aveau acum un asemenea avans că ar fi 
fost greu să-i ajungi din urmă. Şi totuşi, în jocul de crochet, 
fazele sunt atât de neaşteptate încât niciodată nu trebuie să 
desperi. 

Partida continua deci în aceste condiţii inegale când se 
produse un incident. 

Aristobulus Ursiclos găsi în sfârşit ocazia de a roca bila 
fratelui Sam care tocmai trecuse prin arsoul central pe care 
Ursiclos nu izbutea cu nici un chip să-l treacă. Cu adevărat 
înciudat, făcând eforturi în acelaşi timp să rămână calm în 
faţa asistenţei, vru să dea o lovitură de maestru şi să-i 
plătească cu aceeaşi monedă adversarului său, trimiţându-l 
în afara limitelor terenului de joc. îşi plasă deci bila lângă 
cea a fratelui Sam, îi asigură stabilitatea bătătorind iarba 
din jur cu cea mai mare grijă, apăsă deasupra piciorul stâng 
şi descriind cu braţele aproape un cerc întreg, cu scopul de 
a da mai multă forţă şocului, îşi învârti cu repeziciune 
ciocanul. 

Ce strigăt lăsă să-i scape! A fost de fapt un urlet de 
durere! Ciocanul, greşit dirijat, atinsese nu bila, ci piciorul 
neîndemânaticului jucător şi iată-l sărind într-un picior, 
gemând, cum era şi firesc, dar totodată puţin ridicol. 


Fraţii Melvill alergară spre el. Din fericire pielea ghetei 
sale îndulcise violenţa loviturii, încât contuzia nu era gravă. 
Dar Aristobulus Ursiclos crezu de datoria lui să explice cum 
s-a putut întâmpla. 

— Raza închipuită de ciocanul meu, spuse el profesoral, nu 
fără câteva strâmbături, a descris un cerc concentric celui 
care ar fi trebuit să atingă tangenţial pământul; fiindcă am 
făcut această rază puţin prea scurtă. Asta a pricinuit şocul 
respectiv. 

— Şi atunci, domnilor, încheiem partida? întrebă Miss 
Campbell. 

— Să încheiem partida?! strigă Aristobulus Ursiclos. Să ne 
declarăm învinşi? Niciodată! Luând formulele calculului 
probabilităților, vom găsi încă. 

— Fie, să continuăm! răspunse Miss Campbell. 

Miss Compbell juca foarte bine. 

Dar toate formulele calculului probabilităților nu ar fi dat 
decât prea puţine şanse adversarilor celor doi unchi. 
Fratele Sam ajunsese „rover", adică bila sa, după ce trecuse 
prin toate arsourile, atinsese „besan'"-ul sau potoul de 
sosire şi jocul său nu mai consta decât în a veni în ajutor 
partenerului său, spulberând sau rocând toate bilele după 
bunul său plac. 

În adevăr, după câteva lovituri, partida era definitiv 
câştigată şi fraţii Melvill triumfau, dar modest, cum se 
cuvine maeştrilor. Cât despre Aristobulus Ursiclos, în ciuda 
pretențiilor sale, nu izbutise nici măcar să treacă de arsoul 
central. 

Fără îndoială că Miss Campbell, vrând să pară mult mai 
înciudată decât era în realitate, cu o puternică lovitură de 
ciocan îşi lovi bila fără să-i calculeze prea mult direcţia. 

Bila se avântă în afara perimetrului circumscris, în micuțul 
şanţ înconjurător, înspre mare, se înălţă ricoşând de un 
pietroi şi, cum ar fi spus Aristobulus Ursiclos, pentru că 
greutatea ei era înmulțită cu pătratul vitezei, depăşi 
marginea plajei. 


Nefericită lovitură! 

Aşezat în faţa şevaletului său, încercând să schiţeze o 
vedere a mării hotărnicită de capătul meridional al radei 
Obanului, se afla acolo un tânăr artist. Bila, atingând în plin 
pânza, îşi pătă culoarea ei verde cu toate culorile paletei pe 
care o atinsese în treacăt şi răsturnă şevaletul aruncându-l 
câţiva paşi mai departe. 

Pictorul se întoarse liniştit şi spuse: 

— De obicei, înainte de începerea unui bombardament, se 
dă alarma! Aici nu mai suntem în sigitranţă! 

Miss Campbell, având presimţirea acestui accident înainte 
chiar de a se fi produs, alergase către plajă: 

— Ah, domnule, spuse ea, adresându-se tânărului artist, vă 
rog să-mi iertaţi stângăcia! 

Acesta se ridică, salută surâzind pe frumoasa tânără, atât 
de stingherită, care tocmai se scuza. 

Era „naufragiatul" din vâltoarea Corryvrekan. 

Capitolul XI OLIVIER SINCLAIR. 

Olivier Sinclair era „un bărbat bine", ca să întrebuinţăm o 
expresie folosită odinioară în Scoţia în ce-i priveşte pe 
băieţii curajoşi, prompţi şi sprinteni; dar dacă această 
expresie se potrivea profilului său moral, trebuie să 
mărturisim că nu mai puţin se potrivea fizicului. 

Ultimul vlăstar al unei familii onorabile din Edinburg, 
acest tânăr atenian din Atena de Nord era fiul unui fost 
consilier din capitala Mid-Lothian-ului. Fără tată, nici mamă, 
crescut de unchiul său, unul din cei patru judecători ai 
administraţiei municipale, făcuse studii serioase la 
Universitate; apoi, la vârsta de douăzeci de ani, un pic de 
avere asigurându-i cel puţin independenţa, curios să 
cunoască lumea, cutreierase principalele state din Europa, 
India şi America, şi celebra publicaţie Revista Edinburgului 
nu refuză, în câteva ocazii, să-i publice notele de călătorie. 
Distins pictor, care ar fi putut să-şi vândă operele, dacă ar fi 
vrut, cu preţuri mari, poet din când în când - şi cine nu ar fi 


la o vârstă când toată viaţa îi surâde - inimă caldă, fire de 
artist, era făcut să placă şi plăcea fără poză sau înfumurare. 

În capitala vechii Calendonii este uşor să te căsătoreşti. în 
adevăr, aici sexele sunt în proporţii foarte inegale şi cel slab 
îl depăşete cu mult ca număr pe celtare. Aşa că un tânăr 
cult, amabil, cumsecade, plăcut la înfăţişare nu poate să nu 
găsească mai mult decât o moştenitoare după gustul său. 

Şi totuşi, Olivier Sinclair, la douăzeci şi şase de ani, nu 
părea încă să simtă nevoia de a trăi în doi. Cărarea vieţii i 
se părea oare prea strimtă pentru a merge unul lângă 
altul? Nu, fără îndoială, dar este mai probabil că se simţea 
mai bine mergând de unul singur, să apuce pe drumuri la 
întâmplare, să o ia pe unde îi trecea prin minte, mai ales cu 
gusturile sale de artist şi călător. 

Totuşi, Olivier Sinclair era menit să inspire mai mult decât 
simpatie vreunei tinere şi blonde fiice a Scoției. Statura sa 
elegantă, chipul deschis, trăsăturile bărbăteşti, energice, 
aerul său sincer, blând prin expresia ochilor, graţia 
mişcărilor, distincţia manierelor sale, replica vie şi 
spirituală, mersul său degajat, zâmbetul privirii, întreaga lui 
înfăţişare aveau darul de a fermeca. El nu se îngâmfa, 
nefiind un înfumurat, şi nu se gândea la toate astea, nefiind 
dispus să-şi îngrădească libertatea. 

De altfel, dacă din partea clanului feminin din Auld-Reeky 
1 dobândise aceste aprecieri măgulitoare pentru persoana 
sa, nu era mai puţin plăcut tovarăşilor săi de tinereţe şi 
colegilor de la Universitate: cum spune frumoasa zicală 
celtică, el era dintre acei care „nu întorc niciodată spatele, 
nici unui prieten, nici unui duşman" 

Ei bine, în acea zi, trebuie să convenim că în momentul 
atacului îi întorcea spatele lui Miss Campbell. Este 
adevărat, Miss Campbell nu-i era duşman, nici prieten. 
Astfel că, aşa stând lucrurile, nu a avut cum să vadă bila 
venind, izbită atât de tare de ciocanul tinerei fete. De aici, 
efectul de ghiulea în plină pânză şi răsturnarea întregului 
bagaj de pictor. 


De la prima aruncătură de ochi, Miss Campbell îşi 
recunoscuse „eroul" de pe Corryvrekan; dar eroul nu o 
recunoscu deloc pe tânăra pasageră de pe Glengarry. 

Abia dacă în ultima parte a traversării, de la insula Scârba 
la Oban, o zărise pe Miss Campbell la bord. Desigur, dacă ar 
fi ştiut care era partea ei în salvarea sa, măcar numai din 
politeţe, i-ar fi mulţumit în chip mai deosebit; dar el nu ştia 
încă şi probabil că nu avea să o ştie niciodată. 

Şi, în adevăr, chiar în această zi Miss Campbell interzicea - 
acesta este cuvântul - interzicea atât unchilor săi cât şi 
doamnei Bess şi lui Partridge să facă în faţa acestui tânăr 
vreo aluzie la cele ce se petrecuseră la bordul lui Glengarry 
înainte de operaţia de salvare. 

În acest timp, după accidentul cu bila, fraţii Melvill se 
alăturară nepoatei lor, mai încurcaţi decât ea, dacă asta era 
cu putinţă, şi încercară să-şi prezinte scuzele lor tânărului 
pictor, când, întrerupându-i, acesta spuse: 

— Domnişoară. domnilor. vă rog. credeţi-mă că nu merită 
osteneala! 

— Domnule. spuse fratele Sib, insistând. Nu. suntem într- 
adevăr dezolaţi. 

— Şi dacă nenorocirea este ireparabilă, după cum îmi este 
teamă. adăugă fratele Sam. 

— Nu-i decât un accident, nu este o nenorocire! răspunse 
râzând tânărul. O mâzgălitură, nimic mai mult, şi pe care 
această bilă răzbunătoare a pedepsit-o! 

Olivier Sinclair spunea toate acestea cu atâta voie bună 
încât fraţii Melvill i-ar fi întins bucuroşi mâna, fără prea 
multă ceremonie, în orice caz, crezură de datoria lor să se 
prezinte reciproc, aşa cum se cuvine între gentilomi. ' - 
Domnul Samuel Melvill, spuse unul. 

— Domnul Sebastian Melvill, spuse celălalt. 

— Şi nepoata lor, Miss Campbell, adăugă Helena, care nu 
crezu că se abate de la convenienţe prezentându-se 
singură. 


Era, la adresa tânărului, o invitaţie de a-şi spune numele şi 
calitatea. 

— Miss Campbell, domnilor Melvill, spuse el foarte serios 
aş putea să vă răspund că mă numesc „fock", ca unul din 
potourile crochetului dumneavoastră, fiindcă am fost lovit 
de bilă, dar mă numesc foarte simplu Olivier Sinclair. 

— Domnule Sinclair, replică Miss Campbell care nu prea 
ştia cum să înţeleagă acest răspuns, vă rog încă o dată să 
primiţi toate scuzele mele. 

— Şi ale noastre, adăugară fraţii Melvill. 

— Miss Campbell, reluă Olivier Sinclair, vă repet că nu 
merită osteneala. Căutam să obţin un efect de valuri 
înspumate şi probabil că bila dumneavoastră de lemn, la fel 
cu buretele nu ştiu cărui pictor din antichitate aruncat 
peste tabloul său, ar fi produs efectul pe care în zadar 
penelul meu căuta să-l redea. 

Acestea fură spuse pe un ton atât de amabil încât Miss 
Campbell şi fraţii Melvill nu se putură împiedica să 
zâmbească. 

Cât despre pânza pe care Olivier Sinclair o adună de pe 
jos, era cu totul de nefolosit şi trebuia să o ia de la început. 

E bine să remarcăm că Aristobulus Ursiclos nu venise să ia 
parte la acest schimb de scuze şi de politeţe. Partida odată 
terminată, tânărul savant, foarte jignit de a nu-şi fi putut 
pune cunoştinţele sale teoretice de acord cu aptitudinile 
practice, se retrăsese întorcându-se la hotel. Nu aveau să-l 
mai vadă înainte de trei sau patru zile, fiindcă avea să plece 
pe insula Luing, una din micile Hebride situată la sud de 
insula Seil, ale cărei mine de ardezie voia să le studieze din 
punct de vedere geologic. 

Conversaţia nu putea fi deci stingherită de intervenţiile 
explicative pe care nu s-ar fi îndurat să nu le facă asupra 
tensiunii traectoriilor sau a altor probleme în legătură cu 
accidentul. 

Olivier Sinclair află că el nu era cu totul un necunoscut 
pentru oaspeţii de la Caledonian-Hotel şi fu pus la curent cu 


incidentele călătoriei. 

— Cum, Miss Campbell şi dumneavoastră, domnilor, 
exclamă el, eraţi pe bord când Glengarry m-a pescuit la 
momentul cel mai potrivit? 

— Da, domnule Sinclair. 

— Şi ne-aţi tras o spaimă bună, adăugă fratele Sib, când 
din întâmplare am zărit ambarcaţiunea dumneavoastră, 
pierdută în vâltorile Corryvrekan-ului! 

— întâmplare providenţială! adăugă fratele Sam, şi foarte 
probabil că fără intervenţia. 

Aici însă Miss Campbell îl făcu dintr-un semn să înţeleagă 
că nu avea de gând să pozeze în salvatoare. Nu voia cu nici 
un chip să-şi însuşească acest rol de protectoare a 
naufragiaţilor. 

— Dar, domnule Sinclair, reluă atunci fratele Sam, cum a 
putut bătrânul pescar, care vă însoțea, să fie atât de 
imprudent încât să se aventureze în aceste curente. 

— Ale căror primejdii trebuia să le cunoască bine, el fiind 
din ţinut, adăugă fratele Sib. 

— Nu trebuie să-l acuzaţi, domnilor Melvill, răspunse 
Olivier Sinclair. Imprudenţa a fost a mea, numaia mea', şi o 
clipă am crezut că voi avea pe conştiinţă moartea acestui 
om de treabă! Dar erau la suprafaţa acelor talazuri, acolo 
unde marea semăna cu o imensă dantelă aruncată pe un 
fond de mătase albastră, culori atât de uminitoare! Aşa că, 
fără să mă neliniştesc de ce se va-ntâmpla, iată-mă pornit în 
căutarea câtorva nuanţe noi în mijlocul acestor spume 
pătrunse de lumină. Şi atunci porneam mai departe, mereu 
mai departe! Bătrânul meu pescar vedea bine pericolul, îmi 
atrăgea atenţia, voia să ne întoarcem prin partea insulei 
Jura, dar nu-i dam ascultare, încât barca noastră fu prinsă 
în cele din urmă într-un curent, apoi irezistibil târâtă spre 
abis! Am vrut să rezistăm acestei atracţii! O izbitură de val 
îl răni pe tovarăşul meu, care nu-mi mai putea ajuta, şi cu 
siguranţă că fără sosirea lui Glengarry, fără devotamentul 
căpitanului său, fără omenia călătorilor, noi, marinarul meu 


şi cu mine, am fi intrat în legendă şi am fi acum înscrişi în 
necrologul Corryvrekan-ului! 

Miss Campbell asculta fără să spună un cuvânt şi 
câteodată îşi ridica ochii ei frumoşi către tânărul care nu 
căuta deloc să o stingherească cu privirile lui. Nu se putu 
împiedica să nu zâmbească atunci când el vorbi de vânarea 
sau mai bine zis de pescuitul nuanţelor marine. Nu era oare 
şi ea în căutarea unei aventuri asemănătoare - un pic mai 
puţin periculoasă, totuşi - vânarea nuanţelor cereşti, 
vânarea Razei Verzi? 

Şi fraţii Melvill, menţionând motivul care-i adusese la 
Oban, adică observarea unui fenomen fizic, a cărui natură o 
făcură cunoscută pictorului, fără voia lor făcură aceeaşi 
remarcă. 

— Raza Verde! exclamă Olivier Sinclair. 

— Ai şi văzut-o cumva, domnule? întrebă cu aprindere 
tânăra. Ai şi văzut-o cumva? 

— Nu, Miss Campbell, răspunse Olivier Sinclair. Nici nu 
ştiam că există o Rază Verde! Nu! într-adevăr! Ei bine, şi eu 
vreau să' o văd! Soarele nu o să mai dispară sub orizont 
fără să fiu martor la apusul lui! Şi, pe Sfântul Dunstan, nu 
voi mai picta decât cu verdele ultimei sale raze! 

Greu de ştiut dacă Olivier Sinclair vorbea cu o uşoară 
ironie sau dacă se lăsa antrenat de iubitorul de natură din 
el. Cu toate acestea un anumit presentiment îi spunea lui 
Miss Campbell că tânărul nu glumea. 

— Domnule Sinclair, continuă ea, Raza Verde nu este 
proprietatea mea! Străluceşte pentru toată lumea! Şi nu 
pierde nimic din harul ei dacă se arată mai multor curioşi în 
acelaşi timp! Vom putea deci, dacă doriţi, să încercăm să o 
vedem împreună. 

— Foarte bucuros, Miss Campbell. 

— Dar trebuie să avem multă răbdare. 

— Vom avea. 

— Şi să nu vă fie teamă că ne vor durea ochii, spuse fratele 
Sam. 


— Raza Verde merită să riscăm asta pentru ea, replică 
Olivier Sinclair, şi nu voi pleca din Oban, vă făgăduiesc, 
înainte de a o fi zărit. 

— Am şi fost o dată, spuse Miss Campbell, pe insula Seil ca 
să surprindem această rază, dar un nor micuţ a umbrit 
orizontul exact când apunea soarele. 

— Ce fatalitate! 

— O adevărată fatalitate, domnule Sinclair, fiindcă de 
atunci nu am mai avut niciodată un cer destul de limpede. 

— O să mai avem, Miss Campbell! Vara nu şi-a spus încă 
ultimul cuvânt şi, înainte de venirea vremii rele, credeţi-mă, 
soarele ne va fi dăruit Raza Verde. 

— Pentru a-ţi mărturisi totul, domnule Sinclair, reluă Miss 
Campbells noi cu siguranţă am fi zărit-o în seara de 2 
august, chiar pe orizontul strâmtorii Corryvrekan, dacă 
atenţia noastră nu ar fi fost abătută de un anumit 
naufragiu. 

— Cum, Miss Campbell, răspunse Olivier Sinclair, să fi fost 
atât de neîndemânatic încât să vă distrag, într-un asemenea 
moment, privirile! Imprudenţa mea v-a costat Raza Verde! 
în acest caz, eu sunt acela care trebuie să vă cer scuze şi vă 
exprim aici toate părerile de rău pentru intervenţia mea 
atât de nepotrivită! Asta nu o să mi se mai întâmple! 

Şi discutară aşa, de una de alta, reluând drumul spre 
CaledoTilan-Hotel, unde trăsese exact în ajun şi Olivier 
Sinclair la întoarcerea sa dintr-o excursie în împrejurimile 
lui Dalmaly. 

Acest tânăr, ale cărui maniere plăcute şi veselie 
comunicativă nu displăceau deloc - departe de asta - celor 
doi unchi, aduse atunci vorba de Edinburg şi de unchiul 
său, judecătorul Patrick Oldimer. Se întâmplă că fraţii 
Melvill fuseseră câţiva ani în legătură cu judecătorul 
Oldimer. Se stabiliseră altădată relaţii de prietenie între 
cele două familii, relaţii pe care numai depărtarea le 
întrerupsese. Se regăseau deci ca nişte vechi cunoştinţe. 
Aşa că Olivier Sinclair fu invitat să reia legăturile cu Melvill- 


ii şi, cum nu avea nici un motiv să prefere să-şi instaleze 
cortul lui de pictor în altă parte decât la Oban, se declară 
mai hotărât ca oricând să rămână aici, cu scopul de a 
participa la căutarea faimoasei raze. 

Deci, în zilele următoare, Miss Campbell, fraţii Melvill şi el 
se întâlniră des pe plajele din Oban. Cercetau împreună 
dacă condiţiile atmosferice aveau tendinţa de a se schimba. 
De zece ori pe zi se uitau la barometru, care părea să aibă 
intenţia de a urca. Şi în adevăr, amabilul instrument, în 
dimineaţa de 14 august, depăşi treizeci de degete şi şapte 
zecimi. 

Cu ce satisfacţie Olivier Sinclair îi aduse lui Miss Campbell, 
în acea zi, plăcuta veste! Un cer limpede ca privirea unei 
madone! Un azur care mergea în degradeuri de nuanţe, de 
la indigo până la ultramarin! 

În spaţiu nici un nor de natură higrometrică! Aveau 
perspectiva unei seri splendide şi a unui apus de soare care 
putea să-i minuneze pe astronomii unui observator: 

— Dacă la apusul soarelui nu vom vedea raza noastră, 
spuse Olivier Sinclair, înseamnă că vom fi devenit orbi! 

— Unchilor, răspunse Miss Campbell, aţi auzit, în seara 
astaj Se conveni, deci, că se va pleca pe insula Seil înainte 
de cină. 

Ceea ce se şi făcu la orele 5. Caleaşca îi purtă pe 
pitorescul drum alGlackhan-uluipe Miss Campbell, radioasă, 
pe Olivier Sinclair, strălucind de bucurie, şi pe fraţii Melvill, 
care îşi luau şi ei partea din această luminoasă stare 
sufletească. S-ar fi spus, într-adevăr, că duceau cu ei, pe 
canapeaua trăsurii, soarele şi că cei patru cai ai echipajului 
erau hipogrifiil carului lui Apolon, zeul luminii! 

Ajunşi la insula Seil, observatorii, dinainte entuziasmați, se 
aflară în faţa unui orizont ale cărui linii nu le altera nici un 
obstacol. Se duseră să ia loc la extremitatea capului îngust 
care separa cele două cricuri ale litoralului şi pătrundea o 
milă în mare. La vest, pe un sfert de orizont, nimic nu putea 
să împiedice vederea. 


— O să observăm, în sfârşit, această capricioasă rază, care 
face atâtea mofturi până să se lase văzută! spuse Olivier 
Sinclair. 

— Cred! răspunse fratele Sam. 

— Sunt sigur! adăugă fratele Sib. 

— Şi eu sper! răspunse Miss Campbell, privind marea 
pustie şi cerul fără pată. 

În adevăr, totul făcea să se prevadă că la apusul soarelui 
fenomenul se va arăta în toată splendoarea lui. 

De pe acum, astrul radios, coborând pe o linie oblică, nu 
era decât cu câteva grade deasupra orizontului. Discul său 
roşu vopsea cu o culoare uniformă planul din fund al cerului 
şi arunca o lungă şi orbitoare trenă pe apele adormite din 
larg. 

Muţi în aşteptarea apariţiei, cu toţii emoţionaţi în faţa 
acestui sfârşit de zi frumoasă, urmăreau soarele care se 
scufunda puţin câte puţin, asemenea unui imens bolid. 
Deodată, lui Miss Campbell îi scăpă fără voie un strigăt. Fu 
urmat de o exclamaţie neliniştită pe care nici fraţii Melvill, 
nici Olivier Sinclair nu şi-o putuseră reţine. 

O şalupă depăşea insuliţa Easdale, eşuată la piciorul Seil- 
ului, şi înainta încet către apus. Pânza sa, întinsă ca un 
ecran, depăşea linia orizontului. Avea ea oare să ascurtdă 
soarele, în clipa când acesta se va stinge în valuri? 

Era vorba de secunde. Să te întorci, să te dai într-o parte 
sau alta, ca să te găseşti în faţa unui alt punct de contact, 
nu mai era timp; îngustimea locului nu permitea să te 
îndepărtezi într-un unghi suficient de mare pentru a te 
situa pe axa soarelui. 

Desperată de această întâmplare supărătoare, Miss 
Campbell se plimba enervată pe stânci. Olivier Sinclair 
făcea gesturi largi acestei ambarcaţiuni şi îi striga să-şi 
strângă pânzele. 

Zadarnice eforturi! Cei din barcă nu-l vedeau, nu-l puteau 
auzi. împinsă de o briză uşoară, şalupa continua să meargă 
în susul apei spre vest, odată cu valul care o purta. 


În clipa în care marginea superioară a discului solar era 
gata să dispară, pânza trecu prin faţa lui şi îl ascunse în 
spatele trapezului său opac. 

Decepţie! De data aceasta Raza Verde pornise de la baza 
acestui orizont fără ceaţă, dar, înainte de a fi atins 
promontoriul pe care atâtea priviri îl pândeau lacome, se 
izbise de pânză. 

Miss Campbell, Olivier Sinclair, fraţii Melvill cu totul 
dezamăgiţi, mai enervaţi poate decât s-ar fi cuvenit pentru 
acest ghinion, rămaseră înlemniţi pe locurile lor, uitând 
chiar să mai plece, blestemând ambarcaţiunea şi pe cel 
care era în ea. 

Între timp şalupa acostase într-un golfuleţ al insulei Seil, 
chiar la baza promontoriului. 

În acel moment debarcă un pasager, lăsând la bord pe cei 
doi marinari care-l aduseseră de pe insula Luing pe drumul 
mării; apoi ocoli plaja, se caţără pe primele stânci, în aşa fel 
încât să ajungă la extremitatea capului. 

Cu siguranţă, acest nepoftit trebuie că recunoscuse grupul 
observatorilor postați pe platou, fiindcă îi salută cu un gest 
plin de familiaritate. 

— Domnule Ursiclos! strigă Miss Campbell. 

— Ei! El este, răspunseră cei doi fraţi. 

„Cine poate să fie acest domn?" îşi spuse Olivier Sinclair. 

Era într-adevăr Aristobulus Ursiclos în persoană, care se 
întorcea după un turneu ştiinţific de câteva zile în insula 
Luing. 

N-are rost să stăruim asupra felului cum a fost primit de 
către cei pe care îi tulburase în realizarea dorinţei lor celei 
mai arzătoare. 

Uitând de toate convenienţele, fratele Sam şi fratele Sib 
nu se gândiră nici măcar să-i prezinte pe unul celuilalt, pe 
Olivier Sinclair şi Aristobulus Ursiclos. în faţa nemulțumirii 
Helenei, coborâră privirile, pentru a nu-l mai vedea pe 
pretendentul ales de ei. 


Încleştându-şi mâinile mici, cu braţele încrucişate pe piept, 
cu ochii scăpărând, Miss Campbell îl privea fără să spună 
nimic. Apoi lăsă în sfârşit să-i scape aceste cuvinte: 

— Aţi fi făcut mai bine să nu sosiți la timpul atât de potrivit 
pentru a comite o stângăcie, domnule Ursiclos! 

Capitolul XII NOI PROIECTE întoarcerea la Oban se făcu 
în condițiuni mult mai puţin plăcute decât ducerea la insula 
Seil. Erau convinşi că merg la un succes şi reveneau 
înfrânți. 

Dacă decepţia încercată de Miss Campbell putea fi 
atenuată într-o anumită măsură, era numai fiindcă 
Aristobulus Ursiclos o pricinuise. Avea dreptul să-l 
copleşească cu reproşuri pe acest mare vinovat, de a-l 
acoperi de blesteme. Şi nu s-a sfiit deloc. Fraţii Melvill ar fi 
picat prost încercând să-l apere. Nu! Trebuise ca 
ambarcaţiunea acestui neîndemânatic, la care nu se gândea 
deloc, să sosească exact în momentul potrivit, pentru a 
ascunde orizontul în clipa în care soarele îşi trimitea ultima 
lui rază luminoasă. Acestea sunt lucruri de neiertat. 

Se înţelege de la sine că după această ciocnire neplăcută, 
Aristobulus Ursiclos, care pentru a se scuza îşi mai şi 
permisese să ia în derâdere Raza Verde, se întorsese la 
şalupă pentru a pleca la Oban. 

Procedase înţelept, fiindcă foarte probabil că în trăsură nu 
i s-ar fi oferit nici un loc, nici măcar pe scaunul din spate. 

Aşadar, de două ori până acum apusul soarelui se făcuse în 
condiţii în care ar fi fost cu putinţă să observi fenomenul, şi 
de două ori ochiul arzător al lui Miss Campbell se expusese 
în zadar mângăierilor sclipitoare ale razelor lui, care pentru 
câteva ore îi lăsau privirea tulbure! 

Mai întâi salvarea lui Olivier Sinclair, apoi trecerea lui 
Aristobulus Ursiclos îi făcuse să piardă prilejurile care 
poate nu se vor mai ivi mult timp! Este adevărat că 
împrejurările nu fuseseră aceleaşi în amândouă cazurile şi 
Miss Campbell pe cât o scuza pe una, pe atât o condamna 
pe cealaltă. Cine ar fi putut să o acuze de părtinire? 


A doua zi, Olivier Sinclair, destul de gânditor, se plimba pe 
plaja de la Oban. Cine era acest domn Aristobulus Ursiclos? 
O rudă a lui Miss Campbell şi a fraţilor Melvill? Sau numai 
un prieten? Părea cel puţin un obişnuit al casei, numai după 
felul cum Miss Campbell îl mustrase pentru stângăcia sa. Ei 
bine, ce îl interesa pe Olivier Sinclair? Dacă voia să ştie 
despre ce este vorba, nu avea decât să-l întrebe pe fratele 
Sam sau pe fratele Sib. Şi era exact ceea ce îşi interzise să 
facă - şi nu o făcu. 

Cu toate acestea, prilejurile nu-i lipsiră. 

În fiecare zi, Olivier Sinclair îi întâlnea pe fraţii Melvill 
plimbându-se pe malul mării - cine s-ar fi putut lăuda 
vreodată că i-a văzut pe unul fără altul? - uneori însoţiţi de 
nepoata lor. 

Se discuta despre o mie de lucruri şi mai ales despre timp, 
ceea ce în situaţia dată nu era deloc un fel de a vorbi fără a 
spune nimic. 

Se vor mai întâlni vreodată cu una din acele seri senine, a 
căror întoarcere era pândită, pentru a reveni la insula Seil? 
Cam greu. 

În adevăr, după cele două minunate zile senine, din 2 şi 14 
august, cerul era tot timpul schimbător, cu nori de furtună, 
orizonturi brăzdate de fulgere, apusuri ceţoase, în sfârşit 
tot ce putea să facă-desperareă unui elev astronom, agăţat 
de obiectivul lunetei sale şi urmărind schimbarea unui colţ 
al hărţii cereşti! 

De ce să nu mărturisim că tânărul pictor era acum 
îndrăgostit de Raza Verde, tot atât cât şi Miss Campbell? în 
tovărăşia fru- 

226 moaşei fete alerga şi el acum după acelaşi ţel. 
Cutreiera cu ea câmpiile spaţiului. Zbura pe aripile 
fanteziei nu cu mai puţină ardoare, ca să nu spunem nu cu 
mai puţină nerăbdare ca tânăra sa tovarăşă. Ah, el nu era 
un Aristobulus Ursiclos, cel cu capul pierdut în norii înaltei 
ştiinţe, plin de dispreţ pentru un simplu fenomen optic! 


Amândoi se înțelegeau şi amândoi voiau să fie acele fiinţe 
privilegiate pe care Raza Verde i-ar fi onorat cu apariţia sa! 
— O vom vedea, Miss Campbell, repeta Olivier Sinclair, o 

vom vedea, chiar dacă ar trebui eu însumi s-o aprind! La 
urma urmei, din vina mea v-a scăpat prima dată, şi sunt la 
fel de vinovat ca acest domn Ursiclos. ruda dumneavoastră. 
cred? 

— Nu. logodnicul meu. s-ar părea. răspunse în acea zi Miss 
Campbell, îndepărtându-se cu o oarecare grabă pentru a se 
duce să-şi întâlnească unchii care mergeau înainte şi îşi 
ofereau reciproc câte o priză de tabac. 

Logodnicul său! Efectul pe care îl produse asupra lui 
Olivier Sinclair acest răspuns simplu, şi mai ales tonul pe 
care fusese spus, fu ciudat! în definitiv, de ce nu ar fi 
pedantul savant un logodnic? Cel puţin în aceste condiţii se 
explica prezenţa lui la Oban. Faptul că fusese destul de 
prost inspirat de a se interpune între apusul soarelui şi Miss 
Campbell, nu însemna. Ce nu însemna? Olivier Sinclair ar fi 
fost foarte încurcat să o spună. 

De altfel, după o absenţă de două zile, Aristobulus Ursiclos 
reapăruse. Olivier Sinclair îl zări de mai multe ori în 
tovărăşia fraţilor Melvill, care nu putuseră să-i poarte pică. 
Părea să fie în cei mai buni termeni cu ei. Tânărul savant şi 
tânărul artist se întâlniseră de asemenea în diferite daţi, fie 
pe plajă, fie în saloanele Caledonian-Hotelului. 

Cei doi unchi crezuseră de datoria lor să-i prezinte pe unul 
celuilalt. 

— Domnul Aristobulus Ursiclos din Dumfries! 

— Domnul Olivier Sinclair din Edinburg! 

Aceasta îi costase pe fiecare din cei doi bărbaţi un salut 
mediocru, o simplă înclinare a capului la care corpul ţeapăn 
peste măsură nu luase deloc parte. Evident, între aceste 
două caractere nu putea fi vorba de simpatie. Unul 
cutreiera cerul pentru a culege stele, celălalt pentru a-i 
calcula elementele; unul, artist, nu căuta deloc să pozeze pe 


piedestalul artei; celălalt, savant, îşi făcea din ştiinţă un 
piedestal pe care se aşeza. 

Cit despre Miss Campbell, era cu totul îmbufnată 
împotriva lui Aristobulus Ursiclos. Dacă era acolo, se făcea 
că nu-i observă prezenţa; dacă tocmai trecea, ea vizibil 
întorcea capul. într-un 

227 cuvânt, aşa cum s-a explicat mai sus, „i-o reteza" cu 
toată fermitatea britanică. Fraţilor Melvill le era destul de 
greu să dreagă lucrurile. După părerea lor, orice ar fi fost, 
totul avea să se aranjeze, mai ales dacă această capricioasă 
rază voia în sfârşit să apară. 

În aşteptare, Aristobulus Ursiclos îl observa pe Olivier 
Sinclair pe deasupra ochelarilor săi - procedeu familiar 
tuturor miopilor care vor să privească fără să se bage de 
seamă. Şi ce vedea el: asiduităţile tânărului pe lângă Miss 
Campbell, amabila primire pe care aceasta i-o făcea în toate 
ocaziile, ceea ce, fără îndoială, nu avea darul să-i facă 
plăcere. Dar, sigur pe sine, se ţinu deoparte. 

În acest timp, în faţa acestui cer tulbure, în faţa acelui 
barometru al cărui ac mobil nu izbutea să se fixeze, toţi îşi 
simțeau răbdarea pusă la o foarte mare încercare. 

Cu speranţa de a găsi un orizont fără ceaţă, măcar pentru 
câteva minute, la apusul soarelui, făcură la insula Seil încă 
două sau trei excursii la care Aristobulus Ursiclos crezu de 
cuviinţă să nu ia parte. Zadarnică osteneală! Veni şi 23 
august fără ca fenomenul să binevoiască să apară. 

Atunci această fantezie deveni o idee fixă, care nu mai lăsa 
loc nici unei alteia. Era pe cale să devină o obsesie. O visau 
ziua şi noaptea şi era de temut un nou gen de monomanie, 
într-o epocă în care ele nu mai puteau fi numărate. în 
această încordare a spiritului, culorile se reduceau la o 
culoare unică: cerul albastru era verde, drumurile erau 
verzi, prundişurile erau verzi, stâncile erau verzi, apa şi 
vinul erau verzi ca absintul. Fraţii Melvill îşi închipuiau că 
sunt îmbrăcaţi în verde şi se credeau doi mari papagali care 
prizau tutun verde dintr-o tabacheră verde! într-un cuvânt, 


trăiau nebunia verdelui! Dăduse peste toţi un fel de 
daltonism, şi profesorii oculişti ar fi avut prilejul să publice 
interesante studii înTevistelelor de oftalmologie. Asta nu 
mai putea dura mult timp. 

Din fericire Olivier Sinclair avu o idee. 

— Miss Campbell, spuse el în acea zi, şi dumneavoastră 
domnilor Melvill, mi se pare că, dacă ne gândim bine, la 
Oban suntem rău plasați pentru a observa fenomenul cu 
pricina. 

— Şi cine este de vină? răspunse Miss Campbell privmdu-i 
drept în faţă pe cei doi vinovaţi, care plecară capul. 

— Aici nu-i un orizont de mare! reluă tânărul pictor. De 
aceea suntem obligaţi să mergem să-l căutăm pe insula Seil, 
cu riscul de a nu fi acolo exact în momentul în care ar trebui 
să fim! 

— Este evident! răspunse Miss Campbell. în adevăr, nu 
ştiu pentru ce unchii mei au ales pentru experienţa noastră 
tocmai acest oribil loc. 

— Scumpă Helena, răspunse fratele Sam, neştiind prea 
bine ce se spună, ne-am gândit. 

— Da. gândit. la acelaşi lucru. adăugă fratele Sib pentru a- 
i veni în ajutor. 

— Că soarele va binevoi să spună în fiecare seară la 
orizontul de la Oban. 

— Fiindcă Oban este situat pe malul mării! 

— Şi greşit v-aţi gândit, unchilor, răspunse Miss Campbell, 
foarte greşit v-aţi gândit, fiindcă el nu apune aici! 

— în adevăr, reluă fratele Sam. Sunt aceste nenorocite 
insule care ne ascund priveliştea largului. 

— Fără îndoială că nu aveţi pretenţia să le aruncaţi în aer? 
întrebă Miss Campbell. 

— S-ar fi făcut până acum, dacă ar fi fost cu putinţă, 
răspunse fratele Sib pe un ton hotărât. 

— Nu putem totuşi să ne ducem să ne stabilim pe insula 
Şeii! observă fratele Sam. 

— Şi de ce nu? 


— Scumpă Helena, dacă tu vrei cu orice preţ. 

— Cu orice preţ! 

— Să plecăm deci! răspunseră fratele Sib şi fratele Sam pe 
un ton resemnat. 

Şi aceste două fiinţe, atât de supuse, se declarară gata să 
părăsească imediat Obanul. Olivier Sinclair interveni. 

— Miss Campbell, dacă doriţi, cred că ar fi ceva mai bun 
de făcut decât să vă instalaţi pe insula Seil. 

— Spuneţi, domnule Sinclair şi, dacă propunerea 
dumneavoastră e acceptabilă, unchii mei nu vor refuza să 
fie de acord! 

Fraţii Melvill se înclinară cu o mişcare de automat atât de 
identică încât niciodată poate nu s-au asemănat mai mult. 

— Pe insula Seil, reluă Olivier Sinclair, nu se poate locui 
nici măcar câteva zile şi, dacă tot trebuie să vă puneţi 
răbdarea la încercare, Miss Campbell, nu trebuie să o faceţi 
însă în detrimentul tihnei dumneavoastră. Am observat de 
altfel că şi la Seil vederea mării este destul de limitată de 
configuraţia coastei. Dacă, din nefericire, va trebui să 
aşteptăm mai mult decât ne gândim, dacă şederea noastră 
se va prelungi timp ae câteva săptămâni, s-ar putea 
întâmpla ca soarele, care coboară acum către vest, să sfâr- 

229 şească prin a apune în spatele insulei Colonsay sau a 
insulei Oronsay, sau chiar a marei insule Islay, şi iarăşi vom 
pierde obiectivul nostru, din lipsa unui orizont suficient de 
mare. 

— în adevăr, răspunse Miss Campbell, ar fi ultima lovitură 
a ghinionului. 

— Pe care putem, eventual, să o evităm căutând o staţiune 
mult mai în afara acestui arhipelag al Hebridelor şi în faţa 
căreia să se deschidă întreg infinitul Atlanticului. 

— Şi cunoaşteţi vreuna de acest fel, domnule Sinclair? 
întrebă repede Miss Campbell. 

Fraţii Melvill nu-şi desprindeau privirile de pe buzele 
tânărului. Ce avea să răspundă? La care capăt al 


continentului Vechii Lumi vor trebui să se stabilească 
pentru a-i satisface dorinţa? 

Răspunsul lui Olivier Sinclair avu darul să-i liniştească 
numaidecât. 

— Miss Campbell, spuse el, nu departe de aici se află o 
staţiune care îmi pare că îndeplineşte toate condiţiile 
favorabile. Este situată în spatele acestor înălţimi Mull, care 
închid orizontul la vest de Oban. Este una din micile 
Hebride, cele mai avansate la marginea Atlanticului, este 
fermecătoarea insulă Ilona. 

— Ilona! exclamă Miss Campbell, Iona, unchilor! Şi noi nu 
suntem încă acolo? 

— Mâine vom fi, răspunse fratele Sib. 

— Mâine, înainte de apusul soarelui, adăugă fratele Sam. 

— Să plecăm deci, reluă Miss Campbell, şi dacă la Iona nu 
vom găsi un spaţiu larg deschis, aflaţi, unchilor, că vom 
căuta un alt punct pe litoral, de la John O'Groats, la capătul 
de nord a Scoției, până la Land's End, la capul din sud al 
Angliei, şi dacă nici asta nu va fi deajuns. 

— Este foarte simplu, răspunse Olivier Sinclair, vom face 
înconjurul lumii! 

Capitolul XIII MĂREŢIILE MARII. 

Aflând de hotărârea luată de oaspeţii săi, cine credeţi că se 
arătă desperat? Hotelierul Caledonian-Hotelului. Dacă ar fi 
putut, cum le-ar fi aruncat jupân Mac-Fyne în aer toate 
aceste insule şi insulițe care ascund priveliştea mării din 
Oban. Se consolă de altfel destul 

230 de repede, exprimându-şi doar toate părerile lui de 
rău că a găzduit o asemenea familie de maniaci. 

La orele opt dimineaţa, fraţii Melvill, Miss Campbell, 
doamna Bess şi Partridge se îmbarcau pe Swift steamer 
Pioneer - precum scria în prospect - care face înconjurul 
insulei Mull cu escală la Iona, la Stafia, apoi se întoarce în 
aceeaşi seară la Oban. 

Olivier Sinclair se afla înaintea tovarăşilor lui la cheiul de 
îmbarcare, pe platforma cu grilaj, aşteptându-i pe pasarelă. 


De prezenţa lui Aristobulus Ursiclos nici nu putea fi vorba 
în această călătorie. Fraţii Melvill crezură totuşi de datoria 
lor să-l prevină de plecarea lor grabnică. Cea mai 
elementară politeţe impunea acest lucru şi ei erau oamenii 
cei mai politicoşi din lume. 

Aristobulus Ursiclos primise destul de indiferent 
comunicarea celor doi unchi şi se mărginise pur şi simplu să 
le mulţumească, fără a pomeni ceva despre proiectele sale. 

Fraţii Melvill se retrăseseră deci, repetându-şi că dacă 
protejatul lor se menținea într-o extremă rezervă şi că dacă 
Miss Campbell îi purta puţină pică, asta avea desigur să 
treacă după o frumoasă seară de toamnă, după unul din 
acele minunate apusuri de soare cu care insula Iona nu se 
va arăta zgârcită. Cel puţin aşa credeau ei. 

Toţi călătorii fiind la bord, la al treilea şuier slobozit de 
sirena vaporului odgoanele fură desprinse şi Pioneer 
manevră în aşa fel încât să iasă din golf pentru a se 
îndrepta spre sud, spre strâmtoarea Kerrera. 

Se aflau la bord un oarecare număr de turişti pe care-i 
atrage, de două-trei ori pe săptămână, această excursie de 
douăsprezece ore în jurul insulei Mull; dar Miss Campbell şi 
tovarăşii ei aveau să-i părăsească la prima escală. 

În adevăr, erau nerăbdători să ajungă la Iona, acest nou 
câmp deschis cercetărilor lor. Timpul era minunat, marea 
calmă ca un lac. Traversarea avea să fie frumoasă. Dacă 
această seară nu le va aduce realizarea dorinţei lor, ei bine, 
după ce se vor fi instalat pe insulă, vor aştepta cu răbdare. 
Cel puţin acolo cortina va fi ridicată, decorul neschimbat. 
Nu va fi „relache" decât din pricina timpului. 

Pe scurt, înainte de prânz aveau să ajungă la capătul 
călătoriei lor. Rapidul Pioneer cobori strâmtoarea Kerrera, 
merse de-a lungul capului meridional al insulei, se avântă 
de-a curmezişul largei deschideri al lui Firth of Lorn, lăsă 
pe stânga Colonsay şi vechea sa mănăstire, întemeiată în 
secolul al patrusprezecelea de celebrii lorzi ai insulelor, şi 


trecu pe lângă coasta meridională a insulei Mull, eşuată în 
plină mare ca un imens crab al cărui cleşte in- 

231 ferior se curbează uşor câtre sud-vest. O clipă, Ben 
More se arătă la o înălţime de trei mii cinci sute de picioare 
deasupra îndepărtatelor coline - aspre şi greu de urcat, al 
căror veşmânt natural sunt buruienile - şi culmea lui 
rotunjită, pe care vârful Ardanalish o taie brusc cu 
impunătorul său masiv, domina aceste păşuni împestriţate 
cu rumegătoare.- 

Către nord-vest, aproape la extremitatea cleştelui 
meridional al insulei Mull, se arătă atunci pitoreasca Ilona. 
Oceanul Atlantic, imens, infinit, se întindea dincolo de ea. 

— Vă place oceanul, domnule Sinclair? îl întrebă Miss 
Campbell pe tânărul său tovarăş, care, aşezat lângă ea pe 
pasarela Pioneer-ului, contempla acest frumos spectacol. 

— Dacă îmi place, Miss Campbell! răspunse el. Da, şi eu nu 
sunt din acei păcătoşi care găsesc priveliştea monotonă! în 
ochii mei, nimic nu-i mai schimbător decât aspectul 
oceanului, dar trebuie să ştii să-l observi în diferitele lui 
fraze. De fapt, marea este făcută din atâtea nuanţe minunat 
topite unele într-altele, încât unui pictor îi este aproape mai 
greu să reproducă ansamblul, uniform şi variat în acelaşi 
timp, decât să picteze un chip, oricât de mobilă i-ar fi 
fizionomia. 

— Este adevărat, spuse Miss Campbell, ea se schimbă fără 
încetare sub cea mai mică adiere care trece şi, depinzând 
de lumina de care este străbătută, este mereu alta în toate 
ceasurile zilei. 

— Priviţi-o în acest moment, Miss Campbell! reluă Olivier 
Sinclair. Este cu totul calmă! Nu s-ar zice că este un frumos 
chip adormit, a cărui puritate admirabilă nimic nu o 
tulbură? Nu are nici o cută, este tânără, este frumoasă! Nu 
este decât o imensă oglindă care reflectă cerul şi în care 
cerul îşi poate avea chipul! 

— O oglindă pe care o întunecă prea des suflarea 
furtunilor! adăugă Miss Campbell. 


— Ei, răspunse Olivier Sinclair, tocmai aceasta face marea 
varietate a aspectelor oceanului! Numai un pic de vânt să 
bată şi chipul i se va schimba, se va zbârci, hula îi va pune 
coamă albă, va îmbătrâni într-un minut, va avea cu o sută 
de ani mai mult, dar va rămâne totdeauna superb, cu 
fosforescenţele lui capricioase şi broderiile de spumă! 

— Credeţi dumneavoastră, domnule Sinclair, întrebă Miss 
Campbell, că nici un pictor, oricât de mare ar fi el, nu va 
putea să redea vreodată pe pânză toate frumuseţile mării? 

— Nu cred, Miss Campbell, şi cum ar putea să o facă? 
Marea nu are de fapt o culoare proprie. Ea nu este decât o 
vastă reverberaţie a cerului! Este albastră? Nu cu albastru 
ar putea fi pic- 

232 tată! Este verde? Nu cu verde! Mai curând ar putea fi 
surprinsă în furiile sale când este întunecată, lividă, rea, 
când se pare că cerul îşi amestecă în ea toţi norii pe care îi 
ţine atârnaţi deasupra ei! Ah, Miss Campbell, cu cât îl văd 
mai mult, cu atât găsesc mai sublim acest ocean! „Ocean! 
Acest cuvânt spune tot! Este nesfârşitul! Acoperă adâncimi 
ce nu pot fi cercetate, câmpii fără margini şi alături de care 
ale noastre sunt pustii!" a spus Darwin. Ce sunt, faţă de el, 
cele mai vaste continente? Simple insule pe care le 
înconjoară apele lui! Acoperă patru cincimi din glob! Printr- 
un fel de neîntreruptă circulaţie - ca o creatură vie a cărei 
inimă ar bate la Ecuator - se hrăneşte cu propriii lui aburi, 
cu care alimentează şi izvoarele, aburi care se întorc apoi la 
el prin fluvii, sau pe care şi-i ia înapoi direct, din ploile 
dăruite tot de el! Da! Oceanul este infinitul, infinitul care nu 
se vede, dar care se simte, aşa cum spune un poet, infinit ca 
spaţiul pe care îl reflectă în apele sale! 

— îmi place să vă aud vorbind cu atâta entuziasm, 
domnule Sinclair, răspunse Mişs Campbell, şi acest 
entuziasm îl împărtăşesc! Da! Iubesc oceanul, aşa cum şi 
dumneavoastră îl puteţi iubi! 

— Şi nu v-aţi teme să-i înfruntaţi primejdiile? o întrebă 
Olivier Sinclair. 


— Nu, în adevăr, nu mi-ar fi frică! Poţi să te temi de ceea 
ce admiri? 

— Aţi fi fost o călătoare îndrăzneață? 

— Poate, domnule Sinclair, răspunse Miss Campbell. în 
orice caz, din toate povestirile de călătorii citite, le prefer 
pe acelea care au avut ca ţintă descoperirea mărilor 
îndepărtate. De câte ori nu le-am parcurs cu marii 
navigatori! De câte ori nu m-am avântat în acest adânc 
necunoscut - este adevărat, numai cu gândul; dar nu 
cunosc nimic mai de invidiat decât destinul eroilor care au 
săvârşit lucruri atât de mari! 

— Da, Miss Campbell, în istoria omenirii, ce poate fi mai 
frumos decât aceste descoperiri! Să traversezi pentru 
prima dată Atlanticul cu Columb, Pacificul cu Magellan, 
mările polare cu Parry, Franklin, d'Urville şi atâţia alţii, ce 
visuri! Nu pot să văd o corabie, vas de război, vas de comerţ 
sau o simplă şalupă de pescuit fără ca întreaga mea fiinţă să 
nu se îmbarce la bordul său! Cred că sunt făcut ca să fiu 
marinar şi dacă nu am îmbrăţişat această carieră din 
copilărie, o regret în fiecare zi! 

— Dar cel puţin aţi călătorit pe mare? întrebă Miss 
Campbell. 

— Atât cât am putut, răspunse Olivier Sinclair! Am 
cutreierat un pic Marea Mediterană, de la Gibraltar până la 
porturile Orientului, puţin Atlanticul până la America de 
Nord, apoi mările septentrionale ale Europei, şi cunosc 
toate aceste ape pe care natura le-a dăruit din belşug 
Angliei şi Scoției. 

— Sunt atât de minunate, domnule Sinclair! 

— Da, Miss Campbell, şi nu cunosc nimic ce s-ar putea 
compara cu meleagurile Hebridelor pe care ne poartă acest 
steamer! Este un adevărat arhipelag, cu un cer mai puţin 
albastru decât acela al Orientului, dar cu mai multă poezie, 
poate, în înfăţişarea stâncilor sale sălbatice şi a 
orizonturilor sale înceţoşate. Arhipelagul grec a dat naştere 
unei întregi lumi de zei şi zeițe. Fie! Dar veţi observa că 


erau divinităţi foarte burgheze, foarte pozitive, înzestrate 
mai ales cu o viaţă materială, făcând şi micile lor afaceri şi 
ţinându-şi contabilitatea cheltuielilor. După părerea mea, 
Olimpul era ca un salon cu oaspeţi mai mult sau mai puţin 
aleşi, unde se întâlneau zeii care semănau cam prea mult cu 
oamenii ale căror slăbiciuni le împărtăşeau! Nu acelaşi 
lucru se întâmplă cu Hebridele noastre. Aici este lăcaşul 
fiinţelor supranaturale! Zeităţile scandinave, imateriale, 
eterate, sunt duhuri nu trupuri! Odin, Ossian, Fingal - tot 
acest stol de poetice fantome ieşite din cărţile înţeleptelor 
Saga! Cât de frumoase sunt aceste chipuri a căror apariţie 
în mijlocul negurii mărilor arctice, prin zăpezile regiunilor 
hiperboreene, amintirea noastră le poate evoca! lată un 
Olimp într-altfel divin decât Olimpul grec. Acesta nu are 
nimic pământesc şi dacă ar trebui să-i hotărăşti un loc 
demn de oaspeţii săi, ar fi în mările noastre Hebride! Da, 
Miss Campbell, aici chiar m-aş duce să slăvesc divinităţile 
noastre şi, ca un autentic copil al acestei antice Caledonii, 
nu aş schimba arhipelagul nostru, cu cele două sute de 
insule ale sale, cu cerul lui încărcat de nori, cu mareele lui 
impresionante, încălzite de curentul Gulf-Stream, pentru 
toate arhipelagurile mărilor din Orient! 

— Şi este cu adevărat al nostru, al scoţienilor de la munte! 
răspunse Miss Campbell, cu totul înflăcărată de arzătoarele 
cuvinte ale tânărului său tovarăş, al nostru, al scoţienilor 
din comitatul Argyle! Ah, domnule Sinclair, ca şi 
dumneavoastră, sunt o pasionată a arhipelagului nostru 
caledonian. Este minunat, chiar şi când îşi dezlănţuie 
mânia. 

— Este în adevăr sublim, răspunse Olivier Sinclair. Nimic 
nu opreşte violenţa vijeliilor care năvălesc aici după un 
parcurs de trei mii de mile! Coasta scoțiană este exact în 
faţa coastei americane. Dacă acolo, de cealaltă parte a 
Atlanticului, se stârnesc ma- 

234 rile furtuni ale oceanului, aici se dezlănţuie primele 
asalturi ale valurilor şi vânturilor ce se reped asupra 


Europei occidentale! Dar ce putere au ele împotriva 
Hebridelor noastre - mai îndrăzneţe decât acel om despre 
care vorbeşte Livingstone, care nu se temea de lei, dar 
căruia îi era frică de ocean - aceste insule solide pe temelia 
lor de granit, bătându-şi joc de violenţa uraganului şi a 
mării! 

— Marea! O combinaţie chimică de hidrogen şi oxigen, cu 
doi şi jumătate la sută de clorură de sodiu! în adevăr, nimic 
mai frumos decât furiile clorurii de sodiu! 

Miss Campbell şi Olivier, auzind aceste cuvinte evident 
spuse la adresa lor şi ca un răspuns la entuziasmul lor, se 
întoarseră. 

Aristobulus Ursiclos era acolo, pe pasarelă. 

Inoportunul nu rezistase dorinţei de a părăsi Obanul în 
acelaşi timp cu Miss Campbell, ştiind că Olivier Sinclair o 
întovărăşea la Iona. Aşa că, îmbrăcat înaintea lor, după ce 
stătuse tot timpul călătoriei în salonul Pioneer-ului, se 
urcase pe punte când se apropiaseră de insulă. 

Furiile clorurii de sodiu! Ce cumplită lovitură de pumn 
dată visului lui Olivier Sinclair şi al lui Miss Campbell. 

Capitolul XIV VIAŢA PE IONA în acest timp, Ilona - pe 
vechiul său nume Insula Valurilor, înălţându-şi Colina 
Mănăstirii la o altitudine care nu depăşeşte patru sute de 
picioare deasupra nivelului mării - apărea din ce în ce mai 
mult şi steamerul se apropia de ea rapid. 

Către prânz, Pioneer acostă de-a lungul unui mic stăvilar 
făcut din stânci abia cioplite, înverzite cu totul de ape. 
Călătorii coborâră, unii - cei mai mulţi - pentru a pleca din 
nou peste o oră şi să se întoarcă la Oban prin strâmtoarea 
Muull, ceilalţi - mai puţini şi ştim care - cu intenţia de a 
rămâne la Iona. 

Insula nu are port propriu-zis. Un chei de piatră apără de 
valurile din larg unul din golfuleţe. Nimic altceva. Acolo se 
adăpostesc, pe timpul verii, câteva iahturi de plăcere şi 
şalupe de pescuit care exploatează aceste locuri. 


Miss Campbell şi tovarăşii săi, lăsându-i pe turişti în voia 
unui program care-i obligă să vadă insula în două ore, se 
îndeletniciră cu căutarea unei locuinţe convenabile. 

Nu trebuiau să se aştepte ca la Iona să găsească confortul 
staţiunilor balneare bogate din Regatul-Unit. 

În adevăr, Ilona nu măsoară mai mult de trei mile în 
lungime, pe o lărgime de o milă, şi numără abia cinci sute 
de locuitori. Ducele Argyle, căreia îi aparţine, nu are de pe 
urma ei decât un venit de câteva sute de livre. Acolo nu-i 
nici un oraş propriu-zis, nici măcar un orăşel, nici chiar un 
sat. Câteva case răzlețe, cele mai multe simple cocioabe, 
pitoreşti, dacă vrei, dar rudimentare, aproape toate fără 
ferestre, cu lumina venind numai pe uşă, fără vatră, cu o 
spărtură în acoperiş, neavând decât pereţi de paie şi pietre 
de pe malul mării, acoperişuri de trestie şi buruieni 
împletite cu fire groase de plante marine. 

Cine ar fi putut să creadă, cu toate acestea, că Ilona a fost 
leagănul religiei druizilor, în primele timpuri ale istoriei 
scandinave? Cine şi-ar fi închipuit că după ei, în secolul al 
şaselea, sfântul Columban-irlandezul, al cărui nume de 
asemeni îl poartă, avea să întemeieze aici, pentru a 
propovădui noua religie, prima mănăstire din toată Scoţia, 
călugării din Cluny venind să o locuiască până la reformă! 
Unde să cauţi acum imensele clădiri de odinioară, ca 
seminarul episcopilor şi al marilor preoţi ai Regatului-Unit? 
Unde să mai găseşti, în mijlocul ruinelor, biblioteca bogată 
în documente ale trecutului, în manuscrise despre istoria 
romană, la care veneau să se adape cu foâos erudiţii epocii? 
Nu! Acum, acolo unde luase naştere civilizaţia care avea să 
schimbe atât de adânc nordul Europei, nu mai era nimic 
decât ruine. Din Saint-Columban de altădată nu rămase 
decât Iona de astăzi, cu câţiva ţărani aspri care cu greu 
smulg pământului ei nisipos o recoltă slabă de orz, cartofi şi 
grâu, cu puţinii pescari ale căror şalupe îi hrănesc cu 
peştele din apele micilor Hebride! 


— Miss Campbell, spuse cu dispreţ Aristobulus Ursiclos, 
după ce aruncase doar o singură privire în jurul lui, găsiţi 
că asta se poate compara cu Oban? 

— E mai bine aici! răspunse Miss Campbell, cu toate că, 
fără îndoială, gândea că acum o să fie un locuitor nedorit pe 
insulă. 

În acest timp, în lipsa unui cazinou sau hotel, fraţii Melvill 
descoperiră un fel de han, aproape onorabil, unde trag 
turiştii care nu se mulţumesc numai cu răgazul pe care li-l 
dă vaporul ca să viziteze ruinele druidice şi creştine din 
Iona. Putură deci să se instaleze chiar în aceeaşi zi la 
Armele lui Duncan, în timp ce Olivier Sinclair şi Aristobulus 
Ursiclos îşi găsiră, de bine de rău, adăpost, fiecare într-o 
cabană de pescar. 

Dar starea sufletească a lui Miss Campbell era de aşa 
natură încât, în micuța ei cameră, în faţa ferestrei deschise 
la vest spre mare, se simţea tot atât de bine ca şi pe terasa 
înaltă a turnului din Helensburgh şi cu siguranţă mai bine 
decât în salonul Caledonian-Hotelului. De acolo orizontul se 
desfăşura în faţa ochilor fără ca vreo insuliţă să întrerupă 
linia rotundă a acestuia şi cu puţină imaginaţie ar fi putut 
vedea, la trei mile de acolo, de cealaltă parte a Atlanticului, 
coasta americană. Cu adevărat, soarele avea acolo o 
minunată scenă pentru a apune în toată splendoarea lui! 

Viaţa în comun se organiză deci uşor şi simplu. Mesele le 
luau împreună în sala scundă a hanului. Conform vechii 
tradiţii, doamna Bess şi Partridge se aşezau la masa 
stăpânilor lor. S-ar putea ca Aristobulus Ursiclos să se fi 
arătat oarecum surprins, dar Olivier Sinclair nu avu nimic 
de spus. îi îndrăgise pe cei doi servitori care, la rândul lor, îl 
iubeau. 

Abia atunci întreaga familie trăi viaţa scoțiană de altădată 
în toată simplitatea ei. După plimbările pe insulă, după 
discuţiile despre trecutele vremuri, în care Aristobulus 
Ursiclos nu pierdea niciodată prilejul să arunce nepotrivit 
nota modernă, se întâlneau la prânz şi la cina de la opt 


seara. Apoi venea apusul soarelui pe care Miss Campbell, 
chiar dacă cerul era acoperit, tot îl cerceta. Cine ştie! Se 
putea ivi în zona de jos a norilor o spărtură, o mică 
deschizătură, un gol, ceva care să lase să treacă ultima 
rază! 

Şi ce mese! Cel mai caledonian dintre comesenii lui Walter 
Scott, la un dineu dat la Fergus Mac-Gregor, la un supeu 
dat de Olduck Anticarul, nu ar fi găsit nimic de zis la 
vederea mâncărurilor pregătite după moda bătrânei Scoţii. 
Doamna Bess şi Partridge, întorşi cu un secol în urmă, se 
simțeau fericiţi ca şi când ar fi trăit pe timpul strămoşilor 
lor. Fratele Sam şi fratele Sib savurau cu evidentă plăcere 
combinaţiile culinare obişnuite odinioară în familia Melvill. 

iată şi replicile care se făceau auzite în sala scundă 
transformată în sufragerie. 

— Mai dă-mi din acest „cakes" făcut cu făină de ovăz, mult 
mai gustos decât prăjiturile untoase din Glasgow! 

— la puţin din acest „sowens", cu care muntenii din 
Highland se mai desfată şi astăzi! 

— Mai dă-mi din acest „haggis" pe care marele nostru poet 
Burns l-a cântat cum se cuvine în versurile sale ca pe cel 
dintâi, cel mai bun, cel mai autentic pudding dintre 
puddingurile scoțiene! 

— încă puţin din acest „cockylecky'"! Dacă cocoşul este 
puţin cam tare, garnitura de praz este excelentă! 

— Şi pentru a treia oară din acest „hotchpotch"“, mult mai 
reuşit ca orice altă supă a bucătăresei din Helensburgh! 

Ah, se mânca bine la Armele lui Duncan, cu condiţia de a 
te aproviziona la fiecare două zile din cămările steamerilor 
care circulă pe ruta micilor Hebride! Şi se şi bea bine! 

Trebuia să-i vezi pe fraţii Melvill, cu paharul în mână, 
urându-şi sănătate şi ciocnind cu acele căni mari în care 
încap nu mai puţin de patru căni englezeşti şi în care albea 
spuma „usquebangh"-ului, berea autohtonă prin excelenţă, 
sau cer mai bun „hummok" special fabricat pentru ei. Şi 
whisky-ul extras din orz, a cărui fermentare pare să se 


continue încă în stomacurile băutorilor! Şi dacă berea tare 
ar fi lipsit, nu s-ar fi mulţumit ei cu simpla „mum" din grâu 
obişnuit, fie chiar şi cu acel „two-penny" pe care îl puteai 
oricând face mai plăcut cu un păhăruţ de gin? în adevăr, 
nici nu se gândeau să regrete sherry-ul sau porto-ul din 
pivnițele de la Helensburgh şi Glasgow. 

Dacă Aristobulus Ursiclos, obişnuit cu confortul modern, 
nu obosea plângându-se mai mult decât se cuvenea, nimeni 
nu lua în seamă plângerile sale. 

Dacă timpul i se părea prea lung pe această insulă, pentru 
ceilalţi trecea repede şi Miss Campbell nu se mai supăra pe 
norii care înceţoşau în fiecare seară orizontul. 

Desigur, Iona nu era mare, dar cui îi place să se plimbe în 
aer liber îi trebuie oare spaţii atât de vaste? Imensităţile 
unui parc regal nu pot ele să încapă într-un petic de 
grădină? Se plimbau, deci. Olivier Sinclair schiţa ici, colo 
câteva peisaje. Miss Campbell îl privea pictând şi aşa trecea 
timpul. Zilele de 26, 27, 28, 29 august trecură fără o clipă 
de plictiseală. Această viaţă aspră se potrivea cu această 
insulă sălbatică, ale cărei stânci pustii erau izbite fără 
încetare de mare. 

Miss Campbell, bucuroasă de a fi scăpat de lumea 
curioasă, vorbăreaţă, inchizitorială a staţiunilor balneare, 
ieşea, aşa cum ar fi făcut-o în parcul de la Helensburgh, în 
„rokelay" care o învăluia ca o pelerină, pe cap numai cu un 
„snod", acea panglică trecută prin păr care stă atât de bine 
tinerelor scoțiene. Olivier Sinclair nu se sătura să admire 
graţia, farmecul făpturii ei, acea atracţie având asupra lui 
un efect de care, de altfel, îşi dădea foarte bine seama. 
Adeseori rătăceau amândoi, vorbind, privind, visând, până 
la marginea cea mai îndepărtată a țărmului şi călcau în 
picioare ultimele plante marine aduse de valurile mării. La 

238 apariţia lor, îşi luau zborul pe rând cârduri de 
scufundători scoțieni, acei „tamnie-nories" a căror 
singurătate o tulburau, acei „pictarnies" în căutare de mici 
peştişori aduşi de viitoarea talazurilor izbite de stâncă şi 


acei nebuni de „bassani", păsări cu penele negre, cu vârful 
aripilor albe, cu capul şi gâtul galben, care reprezintă mai 
ales clasa palmipedelor în ornitologia Hebridelor. 

Apoi, la venirea serii, după apusul soarelui pe care unele 
ceţuri îl voalau mereu, ce fermecător era pentru Miss 
Campbell şi ai săi să petreacă împreună, pe vreo plajă 
pustie, primele ore ale nopţii! Stelele se înălţau la orizont şi 
odată cu ele reveneau în amintire poemele lui Ossian. 

În mijlocul tăcerii adinei, Miss Campbell şi Olivier Sinclair 
îi auzeau pe cei doi fraţi recitind, când unul, când celălalt, 
strofele bătrânului bard, nefericitul fiu al lui Fingal.1 

Stea, tovarăşă a nopţii, care te iveşti strălucitoare din norii 
apusului şi care îţi porţi paşii tăi maiestuoşi pe albastrul 
firmamentului, ce priveşti tu pe câmpie? 

Vânturile vijelioase ale zilei tac; valurile potolite se tir ase 
la picioarele stâncii; musculiţele de seară, purtate iute pe 
aripile lor uşoare, umplu cu bâzâitul lor tăcerea cerurilor. 

Strălucitoare stea, ce priveşti tu pe câmpie? Dar te văd 
coborând surâzătoare la marginea zării. Adio, adio, tăcută 
stea! 

Apoi fratele Sam şi fratele Sib tăceau şi toţi se întorceau în 
odăiţele de la han. 

În acest timp, oricât de puţin clarvăzători ar fi fost fraţii 
Melvill, îşi dădeau bine seama că Aristobulus Ursiclos 
pierdea exact ceea ce Olivier Sinclair câştiga în sufletul lui 
Miss Campbell. Cei doi tineri se ocoleau cât puteau. Aşa că, 
nu fără greutate, unchii se străduiau să reunească această 
mică societate, să provoace o apropiere, chiar cu riscul unei 
glume din partea lui Misf Campbell. Da, ei ar fi fost fericiţi 
de a-i vedea pe Ursiclos şi Sinclair căutându-se în loc să se 
evite, în loc să păstreze o rezervă dispreţuitoare unul faţă 
de celălalt. îşi închipuiau oare că toţi oamenii sunt fraţi în 
felul în care erau ei? 

În sfârşit, manevrară atât de iscusit, încât la 30 august fu 
convenit că vor merge împreună să viziteze ruinele 
bisericii, ale mănăstirii şi cimitirului, situate la nord-est şi la 


sud de Colina Mănăstirii. Această plimbare, care turiştilor le 
ia numai două ore, noii oaspeţi ai insulei Ilona nu o făcuseră 
încă. Era în asta o lipsă de respect fată de umbrele 
legendare ale acelor călugări sihastri care locuiseră odată 
în colibele de pe litoral, o mare lipsă de atenţie faţă de 
aceşti mari morţi de familie regală, de la Fergus al II-lea 1 
până la Macbeth. 2 

Capitolul XV RUINELE DIN IONA în acea zi, deci, Miss 
Campbell, fraţii Melvill şi cei doi tineri plecară după-masă. 
Era o frumoasă zi de toamnă. în fiecare clipă câteva licăriri 
de lumină se strecurau prin spărtura norilor prea puţin 
groşi Sub această mereu schimbătoare lumină, ruinele care 
încununează această parte a insulei, stâncile litoralului, 
fericit grupate, casele răzlețe pe terenul accidentat al lonei, 
marea uşor brăzdată în depărtare de mângâierile unei 
brize plăcute, toate păreau să-şi schimbe aspectul puţin 
trist şi să pară, sub mângâierea soarelui, mai vesele. 

Nu era o zi cu vizitatori. Steamerul debarcase în ajun vreo 
cincizeci; avea să debarce, fără îndoială, tot atâţia a doua 
zi; dar astăzi insula lona aparţinea toată noilor ei locuitori. 
Ruinele vor fi deci cu totul pustii, când cei ce se plimbau vor 
sosi acolo. 

Drumul fu vesel. Buna dispoziţie a fratelui Sam şi a fratelui 
Sib îi molipsise pe tovarăşii lor. Discutau, se duceau, 
veneau, se îndepărtau pe micile cărărui aspre între zidurile 
joase de piatră. Totul era cum nu se poate mai bine când se 
opriră mai întâi în faţa Calvarului lui Mac-Lean. Acest 
frumos monolit de granit roşu, înalt de patrusprezece 
picioare, care domină şoseaua Main-Street, este singura 
rămăşiţă din cele trei sute şasezeci de cruci care 
acoperiseră insula până în epoca Reformei, către mijlocul 
celui de al XVI-lea secol. 

Olivier Sinclair, pe bună dreptate, vru să facă o schiţă a 
acestui monument bine meşterit şi impresionant în mijlocul 
unei câmpii cu iarbă cenuşie. 


Miss Campbell, fraţii Melvill şi el se grupară deci cam la 
cincizeci de paşi de monument, pentru a avea o privire de 
ansamblu. Olivier Sinclair se aşeză pe colţul unui mic zid şi 
începu să deseneze primele planuri de perspectivă ale 
terenului pe care se înălța crucea lui Mac-Lean. 

Câteva minute mai târziu, li se păru tuturor că o formă 
omenească încearcă să urce primele pietre de la baza 
acestui monument. 

— Bine, dar ce caută acest intrus aici? spuse Olivier. Dacă 
cel puţin ar fi îmbrăcat ca un călugăr nu ar distona şi aş 
putea să-l prosternez la picioarele acestei cruci vechi! 

— Este un simplu curios care desigur o să vă 
stingherească, domnule Sinclair, răspunse Miss Campbell. 

— Dar nu este cumva Aristobulus Ursiclos, care ne-a luat-o 
înainte? spuse fratele Sam. 

— Este chiar el! adăugă fratele Sib. 

În adevăr, Aristobulus Ursiclos era. Se urcase pe 
postamentul crucii în care lovea cu un ciocan. 

Miss Campbell, indignată de această lipsă de simţire a 
mineralogului, se şi îndreptă către el: 

— Ce faceţi acolo, domnule? întrebă ea. 

— Precum vedeţi, Miss Campbell, răspunse Aristobulus 
Ursiclos, caut să desprind o bucată din acest granit. 

— Dar la ce folosesc aceste manii? Credeam că timpurile 
iconoclaştilor au trecut! 

— Nu sunt deloc un iconoclast, răspunse Aristobulus 
Ursiclos, dar sunt geolog şi, ca atare, vreau să ştiu care este 
natura acestei pietre. 

O violentă lovitură de ciocan puse capăt operei de 
distrugere: o piatră de la temelia monumentului se 
rostogoli la pământ. Aristobulus Ursiclos o ridică de jos şi, 
dublând puterea optică a ochelarilor săi cu o lupă groasă de 
naturalist pe care o scoase din teaca sa, şi-o apropie de nas. 

— Este tocmai ce gândeam! spuse el. lată un granit roşu, 
cu un grăunte foarte dens, foarte rezistent, care trebuie că 
a fost extras din insuliţa Călugăriţelor. în totul asemănător 


cu cel de care arhitecţii din-secolul al XH-lea s-au folosit 
pentru a construi catedrala din Ilona. 

Şi Aristobulus Ursiclos nu pierdu o ocazie atât de 
binevenită pentru a se avânta într-o dizertaţie arheologică 
pe care fraţii Melvill - tocmai se apropiaseră şi ei - crezură 
că trebuie să o asculte. 

Miss Campbell, fără să se sinchisească de el, se apropie de 
Olivier Sinclair şi când desenul fu terminat, se regăsiră cu 
toţii în tinda catedralei. 

Acest monument este un edificiu complex, format din două 
biserici legate una de alta, ale căror pereţi groşi ca zidurile 
de cetate, ale căror stâlpi solizi ca stâncile au înfruntat 
asprimile acestui climat de treisprezece sute de ani. 

Timp de câteva minute vizitatorii se plimbară în prima 
biserică, romană prin arcul bolților sale şi curba arcadelor, 
apoi în cea de a doua, edificiu gotic din secolul al XII-lea, 
formând partea de la uşa principală până la cor a bisericii şi 
partea care desparte naosul de cor. Treceau astfel, prin 
aceste ruine, de la o epocă la alta, călcând pe marile dale 
pătrate, ale căror încheieturi lăsau să răzbească pământul. 
Aici erau lespezile mormintelor, dincolo, câteva pietre 
funerare cu chipuri sculptate pe ele, îngrămădite într-un 
colţ, părând că aşteaptă pomana trecătorului. 

Tot acest ansamblu, masiv, sever, tăcut, respira poezia 
timpurilor trecute. Miss Campbell, Olivier Sinclair şi fraţii 
Melvill, neobservând că preasavantul lor tovarăş rămânea 
în urmă, pătrunseră atunci sub apăsătoarea boltă a turnului 
pătrat - boltă care altădată domina portalul primei biserici 
şi se înălța, mai târziu, la punctul de intersecţie dintre cele 
două edificii. 

La un moment dat, pe pavajul sonor răsunară paşi atenţi, 
măsuraţi. S-ar fi putut crede că o statuie de piatră, 
însufleţită de vreun duh, mergea greoi, ca şi Comandorul în 
salonul lui Don Juan. 

Era Aristobulus Ursiclos care, cu pasul său ca unitate de 
măsură, verifica dimensiunile catedralei: 


— O sută şaizeci picioare de la est la vest, spuse el în clipa 
în care intră în cea de a doua biserică, notându-şi această 
cifră în carnet. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule Ursiclos! spuse 
ironic Miss Campbell. După mineralog, geometrul? 

— Şi numai şaptezeci de picioare la încrucişarea care 
desparte naosul de cor, răspunse Aristobulus Ursiclos. 

— Şi câte şchioape? întrebă Olivier Sinclair. 

Aristobulus Ursiclos îl privi pe Olivier Sinclair ca cineva 
care nu ştie dacă trebuie să se supere sau nu. Dar fraţii 
Melvill, intervenind la momentul potrivit, îi chemară pe Miss 
Campbell şi pe cei doi tineri să viziteze mănăstirea. 

Acest edificiu nu oferea decât rămăşiţe de nerecunoscut, 
cu toate că supravieţuise degradărilor Reformei. După 
această epocă, 

242 servise chiar de comunitate unor călugăriţe cu grad 
eclesiastic, ale căror venituri aparţineau ordinului Sfântului 
Augustin, cărora Statul le dădu azil aici. Acum nu mai erau 
decât nişte jalnice ruine ale unei mănăstiri devastată de 
furtuni, care nu mai avea nici bolți, nici stâlpi romani pentru 
a putea rezista fără stricăciuni intemperiilor unui climat 
nordic. 

Cu toate acestea, vizitatorii, după ce exploraseră ceea ce 
rămăsese din această mănăstire atât de înfloritoare 
altădată, putură încă să admire capela mai bine păstrată, 
ale cărei dimensiuni Aristobulus Uisiclos crezu de cuviinţă 
că nu trebuie să le mai măsoare. Acestei capele, mai puţin 
veche sau mai solidă decât sălile de mese sau schiturile 
mănăstirii, îi lipsea numai acoperişul; dar corul, care a 
rămas aproape intact, este o operă de arhitectură foarte 
apreciată de anticari. 

Mormântul celei care a fost ultima stareță a comunităţii se 
înalţă în partea de vest. Pe lespedea sa de marmură neagră 
apare un chip de fecioară sculptat între doi îngeri şi 
deasupra o madonă ţinându-l pe copilul Isus în braţe. 


— La fel cu „Madona şezând" şi „Madona de la capela 
Sixtină", singurele madone ale lui Rafael care nu-şi pleacă 
pleoapele; şi asta priveşte şi se pare că ochii ei zâmbesc! 

Această remarcă, foarte potrivit făcută de Miss Campbell, 
avu însă ca rezultat apariţia pe buzele lui Aristobulus 
Ursiclos a unei strâmbături destul de ironice. 

— Unde aţi auzit dumneavoastră, Miss Campbell, spuse el, 
că vreodată ochii pot zâmbi? 

S-ar putea ca Miss Campbell să fi avut dorinţa să-i 
răspundă că în orice caz nu, privindu-l, ai ei vor avea 
vreodată această expresie, dar tăcu. 

— Este o greşeală în general răspândită, reluă Aristobulus 
Ursiclos, ca şi când ar fi vorbit de la catedră, să se 
vorbească de ochi care zâmbesc. Aceste organe ale văzului 
sunt precis lipsite de orice expresie, aşa cum ne învaţă 
oculistica. De exemplu: puneţi o mască pe un chip, priviţi 
ochii prin această mască şi vă desfid să recunoaşteţi dacă 
acest chip este vesel, trist sau mânios. 

— Ah, într-adevăr? răspunse fratele Sam, pe care păru că 
îl interesează această mică lecţie. 

— Nu ştiam asta, adăugă fratele Sib. 

— Cu toate acestea aşa este, adăugă Aristobulus Ursiclos, 
şi, dacă aş avea o mască. 

Dar uluitorul tânăr nu avea o mască şi experienţa nu putu 
fi făcută în aşa fel încât să se îndepărteze orice îndoială în 
această privinţă. 

În plus, Miss Campbell şi Olivier Sinclair părăsiseră schitul 
şi se îndreptau către cimitirul din Iona. 

Această parte poartă numele de „Racla cu moaşte din 
Oban", în amintirea acelui tovarăş al sfântului Columban 
căruia i se datorează zidirea capelei. Ruinele ei se înalţă în 
mijlocul acestui câmp al morţilor. 

Este o aşezare ciudată acest teren presărat cu pietre 
funerare, unde dorm patruzeci şi opt de regi scoțieni, opt 
viceregi ai Hebridelor, patru viceregi ai Irlandei şi un rege 
al Franţei, al cărui nume s-a pierdut, ca şi acela al unui şef 


din timpurile preistorice, înconjurat de lungul său grilaj de 
fier, pavat cu dale juxtapuse, s-ar spune că este un fel de 
„câmp Karnac",1 ale cărui pietre ar fi funerare şi nu stânci 
druidice. 

Între ele, culcată pe un aşternut verde, este aşezată 
statuia regelui Scoției, acel Duncan ilustrat de sumbra 
tragedie a lui Macbeth. Dintre aceste pietre, unele poartă 
doar ornamente cu un desen geometric; celelalte, sculptate 
în reliefuri, reprezintă câţiva din acei sălbatici regi celtici, 
întinşi acolo cu o rigiditate de cadavru. 

Ce de amintiri rătăcesc pe deasupra acestei necropole din 
Iona! Ce salt trebuia să facă imaginaţia în trecut, răscolind 
pământul acestui Saint-Denis? ale Hebridelor! 

Şi cum să uiţi acea strofă a lui Ossian care pare să-i fi fost 
inspirată chiar de aceste locuri? 

Străine, calci aici pe pământ acoperit cu eroi. Cântă 
câteodată gloria acestor morţi vestiți. Umbrele lor uşoare 
să vină să se bucure în jurul tău! 

Miss Campbell şi tovarăşii săi priveau în tăcere. Nu aveau 
de suportat plictiseala unui ghid autorizat, care să pună în 
discuţie pentru câţiva turişti incertitudinile unei istorii atât 
de îndepărtate. 

Li se părea că-i văd pe aceşti descendenţi ai lordului 
insulei, Angus Og, tovarăşul lui Robert Bruce, fratele de 
arme al acestui erou care a luptat pentru independenţa 
țarii sale. 

— Mi-ar plăcea să vin aci pe înserate, spuse Miss 
Campbell. Mi se pare că ar fi un ceas mai potrivit pentru 
trezirea acestor amintiri. Aş vedea aducându-se trupul 
nefericitului Duncan. Aş auzi cuvintele groparilor, 
aşezându-l în pământul sfinţit al strămoşilor lui. în adevăr, 
domnule Sinclair, nu ar fi momentul cel mai potrivit pentru 
a evoca spiriduşii care păzesc cimitirul regal? 

— Desigur, Miss Campbell, şi cred că la chemarea 
dumneavoastră nu ar refuza să se arate. 


— Cum, Miss Campbell, dumneavoastră credeţi în 
spiriduşi? exclamă Aristobulus Ursiclos. 

— Cred, domnule, ca o adevărată scoțiană ce sunt, 
răspunse Miss Campbell. 

— Dar, în realitate, dumneavoastră ştiţi bine că asta este o 
închipuire, că nimic din tot acest fantastic nu există! 

— Şi dacă-mi place să cred! răspunse Miss Campbell 
enervată de această inoportună contrazicere. Dacă îmi 
place să cred în „brownie" domestici care păzesc lucrurile 
din casă, în vrăjitoare ale căror descântece se fac 
declamând versuri runice, în Valkyrii, aceste fecioare fatale 
ale mitologiei scandinave care iau cu ele pe războinicii 
căzuţi în bătălii; în acele zâne familiare, cântate de obicei 
de poetul nostru Burns în versuri nemuritoare, pe care un 
adevărat fiu al scoţienilor din Highlands nu ar putea să le 
uite: în această noapte zânele dansează pe Cassilis 
Dawnan's sau se îndreaptă către Golzean, în palida lumină 
a lunii, pentru a se duce să se piardă apoi în Coves, în 
mijlocul stâncilor şi pâraielor! 

— Eh, Miss Campbell, reluă prostul încăpățânat, vă 
închipuiţi deci că poeţii chiar cred în aceste visuri ale 
imaginaţiei lor! 

— Sunt sigur, răspunse Olivier Sinclair, altfel poezia lor ar 
suna fals, ca orice operă care nu ia naştere dintr-o 
convingere adâncă. 

— Şi dumneavoastră, domnule? răspunse Aristobulus 
Ursiclos. Vă ştiam pictor, nu poet. 

— Este acelaşi lucru, răspunse Miss Campbell. Arta nu 
este decât una singură, indiferent ce formă ia. 

— Dar nu. nu! Este inadmisibil, dumneavoastră nu puteţi 
crede în această mitologie a barzilor bătrâni, a căror minte 
tulburată evoca divinităţi închipuite! 

— Ah, domnule Ursiclos, sări fratele Sam, nu vorbiţi astfel 
despre strămoşii noştri care au cântat bătrâna noastră 
Scoţie! 


— Şi binevoiţi a-i auzi, spuse fratele Sib, revenind la 
citatele din poemul lor favorit. îmi plac cântecele barzilor. 
îmi place să ascult povestirile din timpurile apuse. Sunt 
pentru mine ca şi liniştea dimineţii, şi răcoarea colinelor 
umezite de rouă. 

— Când soarele nu mai aruncă pe povârnişurile lor decât 
raze ostenite, adăugă fratele Sam, şi lacul este liniştit şi 
albăstrui în fundul vâlcelei! 

Fără îndoială, cei doi unchi ar fi continuat să se îmbete la 
nesfârşit cu poezia ossianică, dacă Aristobulus Ursiclos nu i- 
ar fi întrerupt brusc, spunând: 

— Domnilor, aţi văzut dumneavoastră vreodată vreunul 
singur din aceste pretinse duhuri despre care vorbiţi cu 
atâta entuziasm? Nu! Şi pot fi văzuţi? Nici pe-atât, nu-i aşa? 
i 

— Vă înşelaţi, domnule, şi vă plâng că nu i-aţi văzut 
niciodată, reluă Miss Campbell, care nu i-ar fi cedat celui ce 
o contrazicea nici un fir de păr de al spiriduşilor săi. Sunt 
văzuţi apărând în toţi munţii Scoției, alunecând de-a lungul 
colinelor părăsite, înălțându-se din fundul văilor, fâlfâind pe 
suprafaţa lacurilor, zbenguindu-se în apele liniştite ale 
Hebridelor noastre, jucându-se în mijlocul furtunilor pe 
care le stârneşte iarna boreală. Şi de pildă, această Rază 
Verde, pe care mă încăpăţânez să o urmăresc, nu ar putea 
fi eşarfa vreunei Valkyriil, ale cărei franjuri se târăsc în 
apele orizontului? 

— Ah, nu! exclamă Aristobulus Ursiclos. Asta nu! Şi am să 
vă spun ce este Raza dumneavoastră Verde. 

— Nu-mi spuneţi! exclamă Miss Campbell. Nu vreau să 
ştiu! 

— Ba da, răspunse Aristobulus Ursiclos, cu totul enervat 
de discuţie. 

— Vă interzic. 

— O voi spune, totuşi, Miss Campbell. Această ultimă rază, 
pe care o aruncă soarele în clipa în care marginea 
superioară a discului său atinge orizontul, dacă este verde, 


poate înseamnă că, în clipa în care ea trece în stratul 
subţire de apă, împrumută culoarea acesteia. 

— 'Tăceţi. domnule Ursiclos! 

— în cazul în care acest verde nu urmează firesc roşul 
discului brusc dispărut, dar a cărui imagine a păstrat-o 
ochiul nostru fiindcă în optică verdele este o culoare 
complimentară! 

— Ah, domnule, raţionamentele dumneavoastră fizice. 

— Raţionamentele mele, Miss Campbell, sunt în acord cu 
natura lucrurilor, răspunse Aristobulus Ursiclos, şi tocmai 
mă pregătesc să public o comunicare cu acest subiect. 

— Să plecăm, unchilor! exclamă Miss Campbell, cu 
adevărat enervată. Cu explicaţiile sale, domnul Ursiclos va 
sfârşi prin a-mi desfiinţa Raza Verde! 

Atunci interveni Olivier Sinclair: 

— Cred că o comunicare a dumneavoastră, domnule, în 
legătură cu Raza Verde, ar fi cât se poate de ciudată; dar 
permiteţi-mi să vă propun o alta asupra unui subiect mai 
interesant poate. 

— Şi care, domnule? întrebă Aristobulus Ursiclos, luând o 
atitudine distantă şi bătăioasă. 

— Ştiţi desigur, domnule, că unii savanţi au tratat ştiinţific 
această problemă, atât de palpitantă: Despre influenţa 
cozilor peştilor asupra valurilor mării. 

— Eh, domnule. 

— Ei, bine, domnule, iată o alta pe care o recomand cu 
deosebire savantelor dumneavoastră meditații: Despre 
influenţa instrumentelor de suflat asupra formării 
furtunilor. 

Capitolul XVI DOUA FOCURI DE PUŞCA. 

A doua zi şi în primele zile ale lui septembrie, nu-l mai 
revăzură pe Aristobulus Ursiclos. Să fi părăsit lona cu 
vaporul turiştilor, după ce înţelesese că îşi pierdea timpul 
pe lângă Miss Campbell? Nimeni nu ar fi putut să o spună. 
în orice caz, bine făcea că nu se arăta. îi inspira tinerei nu 
numai indiferenţă, ci chiar un fel de aversiune. Să răpească 


orice poezie razei sale, să-i materializeze visul, 
transformând eşarfa unei Valkyrii într-un brutal fenomen 
optic! Poate că i-ar fi iertat totul, în afară de asta. 

Fraţilor Melvill nu li se permise nici măcar să se ducă să se 
intereseze ce se-ntâmplă cu Aristobulus Ursiclos. 

De altfel, la ce bun? Ce ar fi putut ei să-i spună şi ce mai 
sperau ei? Mai puteau ei să se gândească de acum înainte 
la căsătoria proiectată între două fiinţe atât de antipatice 
una alteia, despărțite de prăpastia care se sapă între proza 
vulgară şi poezia sublimă, unul cu mania sa de a reduce 
totul la formule ştiinţifice, celălalt netrăind decât pentru 
ideal, care dispreţuieşte cauzele şi se mulţumeşte cu 
impresiile? Cu toate acestea, Partridge, împins de doamna 
Bess, află că acest „tânăr savant bătrân", aşa cum îl 
poreclise el, nu plecase încă şi că mai locuia în barca lui de 
pescar, unde îşi lua mesele de unul singur. 

Important era în orice caz că Aristobulus Ursiclos nu se 
mai vedea. Adevărul este că, atunci când nu se închidea în 
casă, ocu- 

247 pat fără îndoială cu vreo înaltă speculație ştiinţifică, 
pleca cu puşca la spinare pe ţărmul-jos al litoralului şi acolo 
îşi potolea proasta dispoziţie în mijlocul unui adevărat 
măcel printre hârle 1 negre şi pescăruşi nevinovaţi. Mai 
păstra el deci vreo speranţă? îşi spunea el oare că, odată 
satisfăcută fantezia Razei Verzi, Miss Campbell va reveni la 
sentimente mai bune? Tot ce se putea, la urma urmei, 
ţinând seama de felul ei de a fi. 

Dar într-o zi avu o păţanie destul de neplăcută care, fără 
intervenţia pe cât de neaşteptată pe atât de generoasă a 
rivalului său, ar fi putut să se sfârşească prost pentru el. 

Era în după-amiaza zilei de 2 septembrie. Aristobulus 
Ursiclos se dusese să studieze stâncile care formau capul 
limbii de pământ meridionale a Ionei. Una din aceste mase 
de granit, un „stack", îi atrase în «special atenţia în 
asemenea măsură încât se hotări să se caţăre în vârful ei. 


Or, era destul de imprudent să încerci, fiindcă stânca nu 
avea decât suprafeţe perfect netede şi pe care piciorul nu 
avea de ce să se sprijine. Cu toate acestea, Aristobulus 
Ursiclos nu vru să se facă de ruşine. începu deci să se 
caţăre de-a lungul peretelui, ajutându-se de câteva tufe de 
iarbă care creşteau ici-colo, şi putu să ajungă în sfârşit, nu 
fără greutate, în vârful acestui stack. 

Odată sus, se dedică obişnuitei sale munci de mineralog. 
Dar când vru să coboare, fu mult mai greu. în adevăr, după 
ce cercetase cu grijă pe care parte a peretelui ar fi potrivit 
să se lase în jos, iată-l că-şi dădu drumul. în aceeaşi clipă 
piciorul îi alunecă, făcându-l să se rostogolească fără să se 
poată opri, şi ar fi căzut sigur în valurile mari care se izbeau 
de mal dacă la mijlocul căderii sale nu s-ar fi agăţat de o 
tulpină ruptă. 

Aristobulus Ursiclos se afla deci într-o situaţie periculoasă 
şi în acelaşi timp ridiculă. Nu putea să urce, nu putea să 
coboare. 

Trecu aşa un ceas şi nu se ştie ce s-ar fi întâmplat dacă 
Olivier Sinclair, cu uneltele lui de pictor în spate, nu ar fi 
trecut în acel moment pe acolo. Auzind strigăte, se opri. 
Când îl văzu pe Aristobulus Ursiclos agăţat la treizeci de 
picioare deasupra pământului, zbătându-se ca unul din acei 
omuleţi de răchită atârnaţi în galantarul unei taverne, îi 
veni mai întâi să râdă; dar, aşa cum era de aşteptat, nu 
stătu nici o secundă pe gânduri şi, cu orice risc, încercă să-l 
scoată de acolo. 

Nu era deloc uşor. Olivier Sinclair trebui să se urce mai 
întâi până în vârful stack-ului, şi apoi să-l tragă din nou în 
sus pe cel spânzurat, ca numai după aceea să-l ajute să 
coboare pe partea cealaltă. 

— Domnule Sinclair, spuse Aristobulus Ursiclos îndată ce 
se află la loc sigur, am calculat greşit unghiul de înclinaţie 
pe care îl făcea acest perete cu verticala. De aici se trage 
alunecarea şi suspendarea. 


— Domnule Ursiclos, răspunse Olivier Sinclair, sunt fericit 
că întâmplarea mi-a permis să vă vin în ajutor! 

— Daţi-mi totuşi voie să vă mulţumesc. 

— Nu-i nevoie, domnule. Şi dumneavoastră aţi fi făcut 
acelaşi lucru pentru mine. 

— Fără îndoială! 

— Ei bine, poate veţi avea prilejul! Şi cei doi se despărţiră. 

Olivier Sinclair nu crezu că trebuie să vorbească de acest 
incident care nu era deosebit de important. Cât despre 
Aristobulus Ursiclos, cu atât mai puţin: dar, în fond, cum 
ţinea mult la propria sa piele, îi era recunoscător rivalului 
său de a-l fi scos din acest impas. 

Ei bine, şi faimoasa Rază? Trebuie să fim de acord că se 
lăsa rugată deosebit de mult! Cu toate acestea nu mai era 
timp de pierdut. Toamna nu avea să întârzie să acopere 
cerul cu vălul ei de brumă. Atunci nu aveau să mai fie seri 
senine, seri cu care septembrie se arată atât de zgârcit sub 
latitudinile ridicate. Nu vor mai fi nici orizonturi clare, care 
par mai curând trase de compasul unui geometru decât de 
penelul unui artist. Vor trebui deci să renunţe la observarea 
acestui fenomen, cauza atâtor deplasări? Vor fi nevoiţi să 
amâne cercetarea până la anul viitor, sau se vor încăpăţâna 
să-l urmărească sub alte ceruri? 

În adevăr, era un motiv de supărare atât pentru Miss 
Campbell, cât şi pentru Olivier Sinclair. Amândoi, văzând 
orizontul Hebridelor întunecat sub vaporii fluxului, se 
înfuriau foarte tare. 

Aşa trecură primele patru zile din aceea ceţoasă lună 
septembrie. 

În fiecare seară, Miss Campbell, Olivier Sinclair, fratele 
Sam, fratele Sib, doamna Bess şi Partridge, aşezaţi pe vreo 
stâncă scăldată de micile valuri ale* mareei, asistau 
conştiincioşi la apusul soarelui pe minunatul fond de 
lumină, mai frumos fără îndoială decât dacă limpezimea 
cerului ar fi fost perfectă. 


Un artist ar fi aplaudat aceste magnifice apoteoze care se 
desfăşurau la căderea zilei, în faţa acestei orbitoare game 
de culori schimbându-se de la un nor la altul, de la violetul 
zenitului până 

249 la roşul de aur al zării, în faţa orbitoarei cascade a 
focului săltând pe stânci aeriene; dar aici stâncile erau nori 
şi aceşti nori, muşcând discul solar, absorbeau, odată cu 
ultimele raze, şi pe aceea pe care în zadar o căutau ochii 
observatorilor. 

Atunci, după amurgul astrului, se ridicau toţi dezamăgiţi, 
ca spectatorii unei feerii al cărei ultim efect nu a reuşit din 
vina unui maşinist; apoi, pe drumul cel mai lung, se 
întorceau la hanul Armele lui Duncan. 

— Pe mâine, spunea Miss Campbell. 

— Pe mâine, răspundeau cei doi unchi. Avem o presimţire 
că mâine. 

Şi în toate serile fraţii Melvill aveau o presimţire, care de 
fiecare dată sfârşea printr-o decepţie. 

Totuşi, ziua de 5 septembrie începu cu o dimineaţă 
superbă. Aburii răsăritului se topiră la căldura primelor 
raze de soare. 

Barometrul, al cărui ac, de câteva zile, mergea către timp 
frumos, mai urcă încă şi se opri la „frumos". Nu mai era atât 
de cald pentru ca cerul să fie îmbibat de acea abureală 
tremurătoare a arzătoarelor zile de vară. La nivelul mării 
atmosfera era tot atât de uscată ca şi pe un munte, la 
câteva mii picioare altitudine, într-un aer rarefiat. 

Ar fi imposibil să spunem cu câtă nelinişte urmăriră toţi 
această zi. Inutil să încercăm a reda cu ce bătăi de inimă 
observau dacă nu cumva în spaţiu se înălța vreun nor. Să 
descriem cu ce spaime, chiar, nu-şi desprindeau privirea de 
traiectoria soarelui, în drumul lui zilnic, ar depăşi cu totul 
puterile noastre. 

Din fericire, dinspre uscat venea o briză uşoară, dar 
continuă. Care, trecând peste munţii din est, alunecând pe 
suprafaţa lungilor câmpii din fund, nu se încărca cu acele 


umede molecule pe care le degajează vastele întinderi de 
apă şi care, odată cu seara, aduc şi vânturile din larg. 

Dar cât de greu trecu această zi! Miss Campbell nu-şi mai 
găsea locul. înfruntând arşiţa, se ducea de colo până colo, în 
timp ce Oliver Sinclair cutreiera înălțimile insulei, pentru a 
putea cerceta un orizont cât mai întins. Cei doi unchi goliră 
pe din două o întreagă tabacheră şi Partridge, ca şi când ar 
fi făcut de strajă, arăta ca un pândar pus să supravegheze 
câmpiile cereşti. 

Se hotărâse că în acea zi se va cina la ora 5, tocmai pentru 
a fi mai devreme la postul de observaţie. Soarele nu avea să 
dispară decât la orele şase şi patruzeci şi nouă de minute şi 
aveau să aibă tot timpul să-l urmărească până la apusul lui. 

— Cred că de data asta nu o să ne mai scape! spuse fratele 
Sam frecându-şi mâinile. 

— Şi eu cred, răspunse fratele Sib, care execută aceeaşi 
pantomimă. 

Cu toate acestea, către orele trei traseră o spaimă. La est 
se înălţase, ca un mare puf de nor, un început de cumulus 
şi, împins de briza de pe pământ, înainta spre ocean. 

Miss Campbell fu cea care îl zări mai întâi. Nu îşi putu 
stăpâni 

O exclamaţie de dezamăgire. 

— Este un singur nor, unul singur, şi nu avem de ce ne 
teme, spuse unul din unchi. O să se destrame repede. 

— Sau o să se ducă mai repede decât soarele, răspunse 
Olivier Sinclair, şi o să dispară în spatele orizontului 
înaintea lui. 

— Dar acest nor nu este cumva prevestitorul unei 
îngrămădiri de neguri? întrebă Miss Campbell. 

— Trebuie să vedem. 

Şi Olivier Sinclair se duse alergând la ruinele mănăstirii. 
De acolo îşi putu arunca privirea cât mai departe spre 
răsărit, pe deasupra munţilor Mull. 

Aceştia se conturau cu o foarte mare precizie; creasta lor 
semăna cu o linie tremurătoare, trasă cu creionul pe un 


fond de o perfectă albeaţă. 

Nu era alt nor pe cer şi Ben More, clar profilat la trei mii 
de picioare deasupra nivelului mării, nu avea nici o cuşmă 
de negură. 

După o jumătate de oră, Olivier Sinclair se întoarse şi cu 
câteva cuvinte îi linişti. Acest nor nu era decât un copil 
pierdut în spaţiu; nu va găsi nici măcar cu ce să se 
hrănească în această atmosferă uscată şi pe drum va pieri 
de inaniţie. 

În acest timp puful albicios înainta către zenit. Spre marea 
neplăcere a tuturor, urma drumul soarelui de care se 
apropia împins de briză. Alunecând prin spaţiu în vârtejul 
curenților de aer, 

1 se schimbă profilul. Din forma unui cap de câine pe care 
o avea la început, o luă pe aceea a unui peşte, a unui calcan 
uriaş; apoi se rotunji ca o minge, întunecată la mijloc, 
strălucitoare pe margini, şi în acest moment atinse discul 
solar. 

Miss Campbell îşi întinse braţele către cer lăsând să-i 
scape un strigăt. 

Ascuns în spatele acestui ecran de vapori, astrul 
strălucitor nu mai trimitea insulei niciuna din razele sale. 

Iona, plasată în afara zonei de împrăştiere a razelor 
luminoase, fu învăluită într-o mare umbră. Dar în curând 
această mare umbră se deplasă. Soarele reapăru în toată 
strălucirea lui. Norul 

251 cobori către orizont. Nici nu ajunse să-l atingă; o 
jumătate de oră mai târziu, dispărea ca şi când ar fi fost 
sorbit de cer. * 

— în sfârşit, iată-l împrăştiat, strigă tânăra, şi măcar de nu 
ar urma altul. 

— Nu, fiţi liniştită, Miss Campbell, răspunse Olivier 
Sinclair, dacă acest nor a dispărut atât de repede şi în acest 
chip, asta înseamnă că nu a întâlnit vapori în atmosferă şi 
că, spre vest, tot spaţiul este în întregime senin. 


La orele şase seara, grupaţi într-un loc bine situat, 
observatorii îşi ocupau posturile. 

Era extremitatea septentrională a insulei, pe creasta 
superioară a Colinei Mănăstirii. Din acest vârf privirea 
putea îmbrăţişa de jur împrejur în est întreaga porţiune a 
insulei Mull. La nord insuliţa Staffa apărea ca o enormă 
carapace de broască ţestoasă, eşuată în apele Hebridelor. 
Dincolo de asta Elva şi Gometra se desprindeau de litoralul 
prelungit al insulei. La vest-sud-vest şi nord-vest se întindea 
marea nesfârşită. 

Soarele cobora grăbit pe o traiectorie oblică. Perimetrul 
orizontului se desena cu o linie neagră, pe care ai fi crezut- 
o trasă cu tuş chinezesc. Pe partea opusă, toate ferestrele 
caselor din Iona se aprindeau, ca şi când ar fi fost mistuite 
de un incendiu ale cărui flăcări erau de aur. 

Impresionaţi de acest spectacol, Miss Campbell, Olivier 
Sinclair, fraţii Melvill, doamna Bess şi Partridge nu scoteau 
o vorbă. 

Închizând ochii pe jumătate, ei priveau acest disc care îşi 
pierdea forma, lăţindu-se paralel cu linia apei, şi lua 
înfăţişarea unui enorm mongoifier stacojiu. în larg nu se 
vedea nici un singur nor. 

— Cred că de data asta nu ne mai scapă, spuse din nou 
fratele Sam. 

— Şi eu, răspunse fratele Sib. 

— Linişte, unchilor! exclamă Miss Campbell. 

Şi ei tăcură şi îşi reţinură până şi respiraţia, ca şi când s-ar 
fi temut ca aceasta să nu se condenseze sub forma unui 
norişor care ar fi putut să acopere discul soarelui. 

Astrul muşcase în sfârşit din orizont cu marginea -sa 
inferioară. Creştea, creştea mereu, ca şi când s-ar fi umplut 
înăuntrul lui cu un fluid luminos. Cu toţii sorbeau din ochi 
ultimele lui raze. 

Aşteptau ca Arago care, instalat în deserturile Palma de pe 
coasta Spaniei, pândea semnalul de foc care trebuia să 


apară în vârful insulei Ivica, semnal care să-i permită să 
închidă ultimul triunghi ale meridianului său.! 

În sfârşit, un micuţ segment din arcul superior, asta fu tot 
ce rămase din disc la atingerea apelor. în mai puţin de 
cincisprezece secunde, suprema rază avea să fie slobozită 
în spaţiu şi va oferi ochilor pregătiţi să o primească această 
nuanţă de un verde paradisiac! 

Deodată, în mijlocul stâncilor litoralului, mai jos de colină, 
răsunară două detunături. Se înălţă un fum şi printre 
rotocoalele lui se desfăşura un întreg nor de păsări, 
pescăruşi goelanzi, petrele, înspăimântați de aceste focuri 
de puşcă neaşteptate. 

Norul se înălţă drept în sus, apoi, interpunându-se ca un 
ecran între orizont şi insulă, trecu prin faţa astrului care se 
stingea în clipa când îşi trimitea pe suprafaţa apelor ultima 
sa suliță de lumină. 

În acest moment, pe un colţ al falezei îl putură zări, cu 
puşca fumegând încă în mână şi urmărind din ochi tot stolul 
de păsări, pe inevitabilul Aristobulus Ursiclos. 

— Ah! De data asta m-am săturat! strigă fratele Sib. 

— E prea de tot! strigă fratele Sam. 

„Ar fi trebuit să-l fi lăsat agăţat de stâncă, îşi spuse Olivier 
Sinclair. Cel puţin ar mai fi fost şi acum acolo". 

Miss Campbell, cu buzele strânse, cu privirile fixe, nu 
scoase un singur cuvânt. 

O dată în plus şi din vina lui Aristobulus Ursiclos, pierduse 
Raza Verde! 

Capitolul XVII LA BORDUL CLORINDE1 

A doua zi, încă de la orele şase dimineaţa, un micuţ'iaht 
fermecător de patruzeci şi cinci —cincizeci de tone, 
Clorinda, părăsea micul port al lonei şi sub o uşoară briză 
din nord-est, cu frânghiile de la tribord legate cit mai 
aproape de direcţia din care bătea vântul, pleca în larg. 

Clorinda îi luă pe Miss Campbell, Olivier Sinclair, pe fratele 
Sam, fratele Sib, doamna Bess şi Partridge. 


Se înţelege de la sine că nefericitul Aristobulus Ursiclos nu 
era la bord. După întâmplarea din ajun, iată ce se convenise 
şi se executase imediat: părăsind Colina Mănăstirii ca să se 
întoarcă la han, Miss Campbell spusese cu o voce seacă: 

— Unchilor, fiindcă domnul Aristobulus Ursiclos are 
oricum intenţia să rămână la lona, îi vom lăsa lona domnului 
Aristobulus Ursiclos. Din vina lui, o dată la Oban, a doua 
oară aici, nu am putut vedea Raza Verde. Nu vom mai 
rămâne nici o zi aici, unde acest nechemat are privilegiul de 
a-şi exersa stângăcia. 

La această propunere atât de categoric formulată, fraţii 
Melvill nu găsiseră nimic de spus. Şi ei împărtăşeau 
nemulţumirea generală şi-l blestemau pe Aristobulus 
Ursiclos. Hotărât, situaţia pretendentului lor era 
compromisă pentru totdeauna. Nimic nu i-o va mai readuce 
pe Miss Campbell, trebuia de acum înainte să renunţe la 
împlinirea unui proiect devenit irealizabil. 

— în definitiv, aşa cum fratele Sam îi atrase atenţia fratelui 
Sib, pe care îl luase deoparte, făgăduielile imprudent făcute 
nu sunt căâtuşe de fier! 

Ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că niciodată nu poţi să 
fii legat printr-un veşnic jurământ, şi fratele Sib, cu un gest 
foarte categoric, dăduse întreaga lui aprobare acestui 
dicton scoţian. 

În momentul în care în sala scundă a hanului Armele lui 
Duncan îşi urau noapte bună, Miss Campbell spuse: 

— Vom pleca mâine. Nu voi mai rămâne aici nici o zi! 

— Am înţeles, scumpa mea Helena, răspunse fratele Sam, 
dar unde să mergem? 

— Acolo unde vom fi siguri că nu-l vom mai întâlni pe acest 
domn Ursiclos! Trebuie deci ca nimeni să nu ştie nici că 
părăsim lona, nici unde mergem. 

— De acord, răspunse fratele Sib; dar, draga mea fetiţă, 
cum să plecăm şi unde să mergem? 

— Ce? strigă Miss Campbell. Nu o să găsim cu ce să 
plecăm chiar în zori de pe această insulă? Pe tot litoralul 


scoţian nu o să aflăm un punct nelocuit, nelocuibil chiar, 
unde să ne putem continua liniştiţi experienţa noastră? — 

Cu siguranţă că numai ei doi, fraţii Melvill, nu ar fi putut 
răspunde la această dublă întrebare, rostită pe un ton care 
nu lăsa nici o portiţă de scăpare, nu îngăduia nici un 
subterfugiu. 

Din fericire Olivier Sinclair era acolo. 

— Miss Campbell, spuse el, iată cum se poate aranja totul. 
Aproape de aici este o insulă, mai degrabă o simplă insuliţă, 
foarte potrivită pentru observaţiile noastre, şi pe această 
insuliţă nici un inoportun nu va veni să ne deranjeze. 

— Care insuliţă? 

— Staffa, pe care o puteţi zări la cel mult două mile la nord 
de Ilona. 

— Sunt mijloace de trai şi posibilităţi de a ne duce acolo? 
întrebă Miss Campbell. 

— Da, răspunse Olivier Sinclair, şi foarte uşor. In portul 
lonei am văzut unul din acele iahturi care se găsesc în 
timpul sezonului în toate porturile englezeşti, gata 
totdeauna să pornească pe mare. Căpitanul şi echipajul lor 
sunt la dispoziţia primului turist care ar vrea să le 
folosească serviciile pentru Marea Mânecii, Marea Nordului 
sau Marea Irlandei. Ei bine, cine ne împiedică să închiriem 
acest iaht, să îmbarcăm provizii pentru vreo cincisprezece 
zile, fiindcă Staffa nu oferă nici o resursă, şi să plecăm chiar 
mâine, în primele ceasuri ale zilei? 

— Domnule Sinclair, răspunse Miss Campbell, dacă mâine 
am părăsi în taină insula, vă rog să mă credeţi că vă voi fi 
profund recunoscătoare! 

— Mâine, înainte de prânz, numai să fie un pic de briză 
dimineaţa, vom fi la Staffa, răspunse Olivier Sinclair, şi în 
afară de vizita turiştilor, care de două ori pe săptămână nu 
durează mai mult de o oră, nu vom fi stingheriţi de nimeni. 

Conform obiceiului fraţilor Melvill, prenumele femeii de 
serviciu se auzi numaidecât. 

— Bet! 


— Beth! 

— Bess! 

— Betsey! 

— Betty! 

Doamna Bess apăru imediat. 

— Mâine dimineaţă plecăm! spuse fratele Sam. 

— Mâine în zori! adăugă fratele Sib. 

Acestea fiind zise, doamna Bess şi Partridge, fără să mai 
aştepte, se îngrijiră numaidecât de pregătirile de plecare. 

În acest timp, Olivier Sinclair se îndrepta către port şi 
discuta cu John Olduck. 

John Olduck era căpitanul Clorindei, un adevărat marinar, 
purtând mica şapcă tradiţională cu vipuşcă de aur, îmbrăcat 
cu o jachetă cu nasturi de metal şi cu un pantalon de postav 
gros, albastru, îndată ce târgul fu încheiat, împreună cu cei 
şase oameni ai săi - şase din acei mateloţi pricepuţi care, de 
meserie pescari în timpul iernii, fac pe timpul verii serviciul 
pe iahturi, cu o su- 

255 perioritate incontestabila asupra tuturor marinarilor 
din alte ţări - se ocupă de toate pregătirile pentru plecare. 

La orele şase dimineaţa, noii pasageri ai Clorindei se 
îmbarcară, fără a spune cuiva care este destinaţia iahtului. 
Se luaseră toate alimentele, carne proaspătă sau 
conservată, precum şi băuturile necesare. De altfel, 
bucătarul Clorindei avea totdeauna posibilitatea de a se 
aproviziona de la steamerul care face cu regularitate cursa 
de la Oban la Staffa. 

Deci, încă din zorii zilei, Miss Campbell lUase în primire o 
cochetă şi fermecătoare cabină, situată la pupa iahtului. Cei 
doi fraţi ocupaseră cusetele din „maân-cabin" 1, dincolo de 
salon, confortabil instalată în partea cea mai lată a micului 
vas. Oliviei Sinclair se aranja într-o cabină aşezată în cotul 
scării celei mari care ducea îa salon. De ambele părţi ale 
sufrageriei, prin care trecea partea de jos a catargului 
mare, doamna Bess şi Partridge aveau la dispoziţie două 
cuşete, una la stânga, cealaltă la dreapta, în spatele 


oficiului şi al cabinei căpitanului. Mai în faţă era bucătăria, 
unde locuia şeful bucătar. Şi mai în faţă încă, Cabina 
echipajului, înzestrată cu hamăcele sale pentru cei şase 
marinari. Nimic nu-i lipsea acestui drăgălaş iaht, construit 
de Ratsey din Cowes. Pe o mare bună şi cu o drăguță de 
briză, îşi păstrase totdeauna un loc onorabil în întrecerile 
Royal Thames YachtClub-uhii. 

Fu pentru toţi o adevărată bucurie când Clorinda, 
pregătită de plecare, cu ancora ridicată, începu să-şi 
desfăşoare în vânt vela mare, vela artimon, focurile şi 
săgeata. Se înclină grațios în briză, fără ca puntea sa albă 
din lemn de brad de Canada să fie udată de o singură 
picătură de apă din bura micilor valuri pe care le despica o 
etravă, tăiată perpendicular pe linia apei. 

Distanţa care desparte aceste două Hebride, lona şi Staffa, 
este foarte mică. Cu un vânt bun din spate, douăzeci până 
la douăzeci şi cinci de minute ar fi fost de ajuns, pentru un 
iaht care făcea uşor opt mile pe.oră, să o străbată fără a 
forţa prea tare. Dar în acest moment avea. vântul slab - cel 
mult o briză uşoară. în afară de asta, marea se retrăgea şi 
iahtul trebuia să treacă printre maluri, împotriva unui 
reflux destul de puternic, înainte de a ajunge în dreptul 
Stafiei. 

De altfel, puţin o interesa pe Miss Campbell. Important era 
că Clorinda plecase. lona se pierdea în ceţurile dimineţii şi, 
odată cu ea, imaginea atât de detestată a acelui indiscret, 
căruia Helena voia să-i uite până şi numele. 

Şi o spuse foarte sincer unchilor săi: 

— Nu am dreptate, papa Sam? 

— Toată dreptatea, scumpa mea Helena. 

— Mama Sib nu este de acord cu mine? 

— Cu totul de acord. 

— Haide, adăugă ea îmbrăţişându-i, să convenim că unchii 
care voiau să-mi dea un asemenea soţ nu aveau, în adevăr, 
o idee prea faimoasă! 

Şi amândoi fură de acord. 


În fond, făcură o călătorie minunată, care nu avu decât 
neajunsul de a fi fost prea scurtă. Şi cine îi împiedica să o 
prelungească, să lase iahtul să alerge astfel înaintea Razei 
Verzi, să meargă să o caute în plin Atlantic? Dar nu! Se 
stabilise că se va merge la Staffa şi John Olduck îşi luă toate 
măsurile ca, odată cu începerea fluxului, să ajungă la 
această insuliţă, renumită între toate Hebridele. 

Către orele opt, micul dejun, compus din ceai şi sandvişuri, 
fu servit în sufrageria Clorindei. Comesenii, bine dispuşi, 
sărbătoriră veseli masa de la bord, fără păreri de rău 
pentru prânzurile de la hanul din Iona. Ingraţii! 

Când Miss Campbell se urcă din nou pe punte, iahtul 
cârmise şi schimbase poziţia pânzelor. Se întorcea tocmai 
către minunatul Far construit pe stânca Skerryvore, care îşi 
înalţă la o sută cincizeci de picioare deasupra nivelului 
mării lumina sa cea mare. Briza scăzând, Clorinda, sub 
marile ei pânze albe, lupta acum împotriva refluxului 
înaintând cu greu către Staffa. Şi cu toate acestea ea „tăia 
pana", adică, după o expresie scoțiană, îşi mărea viteza. 

Miss Campbell era pe jumătate culcată, la pupa vaporului, 
pe una din acele perne de pânză groasă care sunt folosite la 
bordul vapoarelor de agrement de origine britanică. Se 
îmbăta de această viteză netulburată de zdruncinăturile 
unui drum de uscat, nici de trepidaţiile unor şine, viteza 
patinatorului purtat pe suprafaţa unui lac îngheţat. Nimic 
mai grațios de privit, pe aceste ape uşor înspumate, decât 
această elegantă Clorinda, puţin înclinată, înălțându-se şi 
coborând pe val. Câteodată părea că pluteşte în aer, ca o 
imensă pasăre pe care o înalţă puternicele ei aripi. 

Această mare, împestriţată de uriaşele Hebride de nord şi 
de sud, adăpostită la est de o coastă, era ca un bazin 
interior, căruia briza nu-i putuse tulbura apele. 

Iahtul alerga oblic către insula Staffa, uriaşă stâncă 
izolată, în preajma insulei Mull, care nu se înalţă la mai mult 
de o sută de picioare deasupra mareelor. S-ar fi putut crede 
că ea era aceea care se deplasa arătându-şi când falezele 


de bazalt la vest, când sgrunţuroasa îngrămădire de roci de 
pe coasta sa orientală. Ca urmare a unei iluzii optice, ea 
părea să se învârtească în jurul propriului ei ax, la discreţia 
unghiurilor pe care le deschidea sau le închideaClorinda. 

Cu toate acestea, în ciuda refluxului şi a brizei, iahtul 
înainta. Când o lua către vest, în afara colţilor de stâncă ale 
insulei Mull, marea îl zgâlţâia mai tare, dar el rezista 
vitejeşte împotriva primelor valuri din larg; apoi, la 
următoarea mică schimbare de direcţie, regăsea ape 
liniştite care îl clătinau ca pe un prunc în leagăn. Către 
orele unsprezece Clorinda mersese destul de mult spre 
nord şi nu-i mai rămânea acum decât să se lase purtată 
către Staffa. Parâmele fură slăbite, pânzele de sus fură 
coborâte şi căpitanul se pregăti să ancoreze. 

La Staffa nu este un port, dar pe orice vânt este uşor să te 
strecori de-a lungul falezei de est, în mijlocul stâncilor 
înşirate la întâmplare de vreo convulsie a epocilor 
geologice. Totuşi, pe un timp neprielnic, locul nu ar fi 
potrivit pentru o ambarcaţie de un anumit tonaj. 

Clorinda se rândui deci destul de aproape de aceste 
semănături de bazalt negru. Manevră destul de 
îndemânatic, lăsând deoparte stâncă Bonchaillie, ale cărei 
trunchiuri prismatice, grupate în mănunchi, marea - acum 
scăzută - le lăsa să apară la suprafaţă, şi de cealaltă parte 
şoseaua care mărgineşte litoralul stâng. Acolo este cel mai 
potrivit loc de ancorat din insuliţă; tot de acolo ambarcaţiile 
care i-au adus pe turişti vin să-i ia după plimbarea lor pe 
înălțimile Staffei. 

Clorinda pătrunse într-un mic golf, aproape de intrarea 
grotei Clam-Shell; artimonul se lăsă sub parâmele slobozite, 
trincheta fu strânsă, ancora lăsată. 

Un minut după aceea, Miss Campbell şi tovarăşii ei 
debarcau pe primele trepte de bazalt, la stânga grotei. Era 
acolo o scară de lemn, asigurată cu o balustradă, care urca 
de la primele pietre până pe spinarea rotunjită a insulei. 


Le suiră cu toţii şi ajunseră pe platoul superior. Erau în 
sfârşit la Staffa, tot atât de departe de lumea civilizată, ca şi 
când o furtună i-ar fi aruncat pe cea mai pustie insuliţă din 
Pacific. 

Capitolul XVIII STAFEA. 

Dacă Staffa nu este decât o simplă insuliţă, în schimb 
natura a făcut-O cea mai ciudată din arhipelagul Hebridelor. 
Această uriaşă stâncă de formă ovală, lungă de o milă, lată 
de o jumătate, ascunde sub carapacea ei minunate grote de 
origine bazaltică. 

Astfel că acolo este locul de întâlnire atât al geologilor cât 
şi al turiştilor. Cu toate acestea, nici Miss Campbell, nici 
fraţii Melvill nu vizitaseră Staffa. Numai Olivier Sinclair îi 
cunoştea minunăţiile. Erau deci cei mai indicaţi să facă 
onorurile acestei insule, căreia veniseră să-i ceară o 
ospitalitate de câteva zile. 

Această stâncă se datoreşte numai cristalizării unui enorm 
cucui de bazalt, care s-a închegat acolo în primele perioade 
de formare a scoarţei pământeşti. Şi asta s-a întâmplat 
demult. în adevăr, după observaţiile lui Helmholtz 1, pe 
baza experienţelor lui Bischof asupra răcirii bazaltului, care 
nu s-a putut topi decât la o temperatură de două mii de 
grade, nu i-au trebuit acestei stânci, pentru a se realiza în 
întregime răcirea ei, mai puţin de trei sute cincizeci de 
milioane de ani. înseamnă deci că solidificarea globului, 
după trecerea din starea gazoasă în cea lichidă, a început 
să se producă într-o epocă extraordinar de îndepărtată. 

Dacă Aristobulus Ursiclos s-ar fi aflat acolo, ar fi avut 
material pentru o frumoasă disertaţie asupra fenomenelor 
istoriei geologice. Dar el era departe, Miss Campbell nu se 
mai gândea la el şi, aşa cum îi spunea fratele Sam fratelui 
Sib: „Să lăsăm musca asta în pace pe murrille!" - o 
locuţiune întru totul scoțiană şi care ar corespunde 
proverbului francez: „Să nu trezeşti pisica adormită", adică, 
să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. 

Apoi, priviră şi se priviră. 


— în primul rând, spuse Olivier Sinclair, se cuvine să ne 
luăm în primire acest nou domeniu. 

— Fără să uităm motivul pentru care am venit aici, 
răspunse surâzând Miss Campbell. 

— Cred şi eu, fără să-l uităm! exclamă Olivier Sinclair. Să 
mergem deci să căutăm un post de observaţie şi să vedem 
ce orizont de mare se desenează la vest de insula noastră. 

— Să mergem, răspunse Miss Campbell; dar timpul este 
puţin ceţos astăzi şi nu cred că soarele o să apună în 
condiţii favorabile pentru noi. 

— Vom aştepta, Miss Campbell, vom aştepta, dacă trebuie, 
până la timpul rău al echinocţiului. 

— Da, vom aştepta! răspunseră fraţii Melvill. atât timp cât 
Helena nu ne va ordona să plecăm. 

— Ei, nu-i nici o grabă, unchilor, răspunse tânăra fată, 
foarte fericită de la plecarea de pe insula Iona, nu, nu-i nici 
o grabă, aşezarea acestei insule este fermecătoare. O vilă 
care s-ar construi în mijlocul acestei câmpii, aruncată ca un 
covor înverzit pe suprafaţa ei, nu ar fi neplăcut de locuit 
chiar când vijeliile, atât de generos trimise nouă de 
America, se abat pe stâncile Staffei. 

— Hm, făcu unchiul Sib, trebuie să fie teribile pe această 
extremă margine a Oceanului! 

— într-adevăr, sunt, răspunse Olivier Sinclair. Staffa este în 
bătaia tuturor vânturilor din larg şi nu oferă adăpost, decât 
pe litoralul de est, acolo unde este ancorată Clorinda 
noastră. în această parte a Atlanticului, sezonul rău durează 
aproape nouă luni din douăsprezece. 

— lată de ce, răspunse fratele Sam, nu vedem pe aici nici 
un copac. îndată ce se ridică la câteva picioare deasupra 
solului, orice vegetaţie trebuie să piară pe acest platou. 

— Ei bine, nu ar merita să trăieşti pe această insulă două 
sau trei luni de vară? exclamă Miss Campbell. Unchilor, ar 
trebui să cumpăraţi Staffa, dacă Staffa este de vânzare. 

Fratele Sam şi fratele Sib, ca unchi care nu refuză nici o 
fantezie nepoatei lor, îşi şi duseră mina la buzunar, ca şi 


când ar fi fost vorba să-şi achite pe loc achiziţia. 

— Cui aparţine Staffa? întrebă fratele Sib. 

— Familiei Mac-Donald, răspunse Olivier Sinclair. O 
arendează cu douăsprezece livre pe an; dar nu cred că ar 
vrea să o cedeze, oricare ar fi preţul oferit. 

— Păcat! spuse Miss Campbell care, din fire foarte 
entuziastă, precum o ştim, era atunci într-o stare 
sufletească ce o făcea şi mai înflăcărată. 

Tot discutând, oaspeţii Staffei parcurgeau suprafaţa 
inegală acoperită de largi ondulaţii de verdeață. Acea zi nu 
era una din zilele rezervate de Societatea de vapoare din 
Oban pentru vizitarea micilor Hebride. Aşa că Miss 
Campbell şi ai săi nu aveau deloc a se teme de indiscreţia 
turiştilor. Erau singuri pe această insulă pustie. Câţiva cai 
de rasă mică şi câteva vaci negre păşteau iarba pipernicită 
de pe platoul pe care, din loc în loc, străbăteau, prin stratul 
subţire de pământ, urmele de lavă. Nici un cioban nu era 
însărcinat cu paza lor şi dacă această turmă de insulari 
patrupezi era supra- 

260 vegheată, asta se făcea de departe, poate că de la 
Iona sau chiar de pe litoralul insulei Mull, la cincisprezece 
mile în răsărit. 

De asemeni, nici o locuinţă. Numai rămăşiţele unei colibe, 
dărâmată de înspăimântătoarele furtuni ce se dezlănţuie 
aici, între echinocțiul din septembrie şi echinocțiul din 
martie, în adevăr, douăsprezece livre pentru câţiva acri de 
câmpie, a cărei iarbă este măruntă ca o veche catifea uzată 
până la urzeală, este o arendă frumoasă. 

Explorarea insuliţei la suprafaţă fu deci repede făcută şi 
nu se mai ocupară apoi decât de cercetarea orizontului. 

Era cu totul evident că în acea seară nu era nimic de 
aşteptat de la apusul soarelui. Cu starea schimbătoare care 
caracterizează zilele de septembrie, cerul, atât de limpede 
în ajun, se întunecase din nou. Către orele şase, câţiva nori 
roşietici, din acei care anunţă o apropiată tulburare a 
atmosferei, acoperiră partea din vest. Fraţii Melvill putură 


chiar să constate cu părere de rău că aneroidul Clorindei 
cobora către „variabil", cu oarecare tendinţă de a-l depăşi. 

Deci, după dispariţia soarelui în spatele unei linii dantelate 
de valurile din larg, se întoarseră cu toţii pe bord. Noaptea 
trecu liniştită în acest mic golfuleţ, format de stâncile grotei 
Clam-Shell. 

A doua zi, 7 septembrie, hotărâră să facă o recunoaştere 
mai completă a insuliţei. După ce exploraseră suprafaţa, şe 
cuvenea să exploreze interiorul. Nu trebuiau să facă într-un 
fel să treacă timpul, fiindcă un adevărat ghinion, a cărui 
vină o purta numai Aristobulus Ursiclos, împiedicase până 
atunci observarea fenomenului? De altfel nu avură de ce să 
regrete această excursie la grote care, tocmai ele, făcuseră 
celebră această neînsemnată insuliţă din arhipelagul 
Hebridelor. 

Acea zi fu folosită deci pentru a explora mai întâi „pivniţa 
Clam-Sheel", în faţa căreia era ancorat iahtul. Bucătarul 
“sef, la îndemnul lui Olivier Sinclair, se pregătea chiar să 
servească masa de prânz acolo. Comesenii s-ar fi putut 
crede închişi în cala unei corăbii. în adevăr, prismele, lungi 
de patruzeci-cincizeci de picioare, care formează osatura 
bolţii, se aseamănă destul de bine cu lemnăria interioară a 
unui vapor. 

Această grotă, înaltă de aproximativ treizeci de picioare, 
largă de cincisprezece, adâncă de o sută, este uşor 
accesibilă. Aproape deschisă la est, adăpostită dc vânturile 
aspre, în ea nu pătrund acele uriaşe valuri pe care 
uraganele le aruncă asupra celorlalte caverne din insuliţă. 
Dar, în acelaşi timp, poate că ea este mai puţin ciudată 
decât celelalte. 

Cu toate acestea, felul în care sunt aşezate aceste curbe 
de bazalt, care pare mai curând să indice intervenţia 
omului decât a naturii, este într-adevăr făcut să minuneze. 

Miss Campbell fu foarte încântată de vizitarea ei. Olivier 
Sinclair îi dădea prilejul să admire frumuseţile Clam-Shell'- 
ului, fără îndoială cu mai puţine amănunte ştiinţifice fără 


rost de cum ar fi făcut-o Aristobulus Ursiclos, dar, cu 
siguranţă, cu mai mult simţ artistic. 

— Mi-ar plăcea să păstrez o amintire de la vizita noastră la 
Clam-Shell, spuse Miss Campbell. 

— Nimic mai uşor, spuse Olivier Sinclair. 

Şi din câteva trăsături de creion făcu o schiţă a acestei 
grote, luată de pe stânca ce ieşea din apă la capătul 
drumului de bazalt. Deschiderea grotei, acest aspect de 
mamifer marin redus la starea de schelet pe care-l schiţau 
pereţii săi, scara uşoară care urcă în vârful insuliţei, apa 
atât de liniştită şi atât de limpede de la intrare, totul fu 
redat cu multă artă pe pagina albumului. 

Jos, pictorul adăugă această menţiune care nu dăuna cu 
nimic întregului ansamblu: 

Olivier Sinclair lui Miss Campbell Staffa, 7 septembrie 
1881. 

Prânzul odată terminat, căpitanul John Olduck dădu 
dispoziţii să se echipeze cea mai mare dintre cele două 
bărci ale Clorindei; călătorii săi luară loc în ea şi, mergând 
de-a lungul pitorescului contur al insulei, se duseră la Grota 
Vaporului, numită astfel fiindcă întreg interiorul este 
inundat de mare şi nu poate fi vizitată mergând pe jos. 

Această grotă este situată pe partea de sud-vest a insuliţei. 
Oricât de puţin puternică ar fi hula, nu ar fi prudent să 
pătrunzi aici în timpul ei, când apele clocotesc; dar în acea 
zi, cu toate că cerul era foarte ameninţător, vântul încă nu 
se răcorise şi explorarea nu era deloc primejdioasă. 

În clipa în care barca Cloridei ajungea în faţa cavităţii 
adânci, steamerul încărcat cu turişti din Oban tocmai 
ancora lângă insulă. Din fericire, această oprire de două 
ore, în timpul căreia Staffa aparţine vizitatorilor de pe 
Pioneer, nu tulbură cu nimic plăcerea lui Miss Campbell şi 
alor săi. Rămaseră nevăzuţi în Grota Vaporului, în timpul 
plimbării reglementare a acestora, care nu se face decât la 
grota lui Fingal şi la suprafaţa Staffei. Nu avură deloc 
prilejul să suporte prezenţa acestei lumi puţin cam 


zgomotoase - lucru pentru care se felicitară şi aveau de ce. 
în adevăr, pentru 

262 ce Aristobulus Ursidos, după dispariţia subită a 
tovarăşilor săi, nu ar fi luat, ca să se întoarcă la Oban, 
steamerul care făcuse escală la lona? Era oricum o întâlnire 
care trebuia evitată. 

Chiar dacă pretendentul respins ar fi fost sau nu printre 
turiştii din 7 septembrie, la plecarea steamerului nu mai 
rămăsese nimeni. Când Miss Campbell, fraţii Melvill şi 
Olivier Sinclair ieşiră din acest lung horn, un fel de tunel 
fără sfârşit care pare să fi fost forat într-o mină de bazalt, 
regăsiră obişnuita linişte a stâncii Staffa, izolată la 
marginea Atlanticului. 

Se citează un anumit număr de peşteri celebre în mai 
multe părţi ale golfului, dar mai ales în regiunile vulcanice. 
Ele se disting prin originea lor care este neptuniana sau 
plutonică. 

1 în adevăr, dintre aceste cavităţi, unele au fost săpate de 
ape care puţin câte puţin muşcă, rod, golesc pe dinăuntru 
chiar mase de granit, în asemenea măsură încât le 
transformă în excavaţiuni imense; astfel sunt grotele 
Crozen în Bretania, Bonifacio din Corsica, Morghatten în 
Norvegia, Saint-Michel la Gibraltar, Saratchel pe litoralul 
insulei Wight. 

Celelalte, de formaţie plutonică, se datoresc contractării 
pereţilor de granit sau bazalt, produsă de răcirea rocilor 
fierbinţi şi, în structura lor, prezintă un aspect de duritate 
care lipseşte grotelor de formaţie neptuniana. 

Pentru primele, natura, credincioasă principiilor sale, a 
economist eforturile; pentru celelalte, a economisit timpul. 

Celebra grotă a lui Fingal - Fingal's Cave, conform 
prozaicei expresii englezeşti - aparţine excavaţiunilor a 
căror materie a clocotit în focul epocilor geologice. 

Explorării acestei minunăţii a globului pământesc avea să-i 
fie consacrată ziua următoare. 

Capitolul XIX GROTA LUI FINGAL. 


Căpitanul Clorindei, dacă s-ar fi aflat de douăzeci şi patru 
de ore într-unui din porturile Regatului-Unit, ar fi luat 
cunoştinţă de un buletin meteorologic puţin liniştitor pentru 
corăbiile navigând pe Atlantic. 

În adevăr, se anunţase telegrafic de la New York o vijelie. 
După ce traversase oceanul de la vest la nord-est, ameninţa 
să se arunce 

263 sălbatic pe litoralul Irlandei şi Scoției, înainte de a se 
pierde dincolo de coastele Norvegiei. 

Dar, în lipsa acestei telegrame, barometrul iahtului arăta 
pe curând o mare tulburare atmosferică, de care un 
marinar prudent trebuia să ţină seama. 

Deci, în dimineaţa acelui 8 septembrie, John Olduck, puţin 
neliniştit, se duse pe brâul stâncos care mărgineşte Staffa 
spre vest, cu scopul de a cerceta starea cerului şi a mării. 

Nori cu formă nehotărâtă, mai mult zdrenţe de vapori 
decât nori, se fugăreau cu o mare viteză. Briza devenea mai 
puternică şi peste puţin avea să se transforme în furtună. 
Marea spumegândă se înălbea în larg; valurile se spărgeau 
cu vuiet de stâlpii de bazalt care se ridicau la baza insuliţei. 

John Olduck nu se simţi deloc liniştit. Cu toate că Clorinda 
era relativ adăpostită în golfuleţul Clam-Sheli, nu era o 
ancorare sigură nici chiar pentru un vapor de dimensiuni 
mai mici. Presiunea apelor, pătrunzând cu furie între 
insulițe şi stăvilarul din est, avea să ridice talazuri de temut, 
care ar fi fost destul de periculoase pentru siguranţa 
iahtului. Se cuvenea deci să ia o hotărâre şi mai ales să o ia 
înainte ca celelalte canale să devină impracticabile. 

Când se întoarse la bord, căpitanul îşi găsi acolo călătorii 
cărora le împărtăşi, odată cu temerile sale, şi părerea lui 
despre locul unde credea elcă trebuie neapărat să acosteze 
cât mai curând. Dacă întârziau cu numai câteva ore, riscau 
să găsească o mare dezlănţuită în această strâmtoare de 
cincisprezece mile care desparte Staffa de insula Mull. Or, 
în spatele acestei insule, şi mai ales în micul port 
Achnagraig, era cel mai potrivit să se refugieze, căci acolo 


Clorinda nu ar fi avut să se teamă deloc de vânturile din 
larg. 

— Să plecăm din Staffa?! exclamă în primul moment Miss 
Campbell. Să pierdem un orizont atât de extraordinar?! 

— Cred că ar fi foarte periculos să rămânem ancoraţi la 
ClamShell, răspunse John Olduck. 

— Dacă trebuie, scumpa mea Helena. spuse fratele Sam. 

— Da, dacă trebuie! adăugă fratele Sib. 

Olivier Sinclair, văzând cât de neplăcută era pentru Miss 
Campbell această plecare precipitată, se grăbi să întrebe: 
— Cât timp credeţi dumneavoastră, căpitane Olduck, că 

poate să dureze această furtună? 

— în această epocă a anului, cel mult două sau trei zile, 
răspunse căpitanul. 

— Şi credeţi că este necesar să plecăm? 

— Necesar şi urgent. 

— Care ar fi planul dumneavoastră? 

— Să pornim chiar în această dimineaţă. Cu vântul care se 
înteţeşte, vom putea fi înainte de a se însera la Achnagraig 
şi ne vom întoarce la Staffa îndată ce timpul rău se va fi 
potolit. 

— De ce să nu ne întoarcem la Ilona unde Clorinda ar 
putea fi într-o oră? întrebă fratele Sam. 

— Nu. nu. nu la Ilona! răspunse Miss Campbell, în faţa 
căreia se şi înălța umbra lui Aristobulus Ursiclos. 

— Nu vom fi mult mai mult în siguranţă în portul Ilona 
decât ancoraţi la Staffa, remarcă John Olduck. 

— Ei bine, spuse Olivier Sinclair, plecaţi imediat, căpitane, 
la Achnagraig şi lăsaţi-ne la Staffa. 

— La Staffa, răspunse John Olduck, unde nu aveţi nici 
măcar o casă în care să vă adăpostiţi?! 

— Grota de la Clam-Schell nu ar putea ajunge pentru 
câteva zile? reluă Olivier Sinclair. Ce ne va lipsi? Nimic! 
Avem la bord provizii suficiente, rufăria cuşetelor noastre, 
haine de schimb pe care le putem debarca şi, în sfârşit, un 
bucătar care ar vrea bucuros să rămână cu noi! 


— Da! Da! răspunse Miss Campbell bătând din palme. 
Plecaţi, căpitane, plecaţi imediat cu iahtul dumneavoastră la 
Achnagraig şi lăsaţi-ne pe Staffa. Vom fi acolo ca nişte 
oameni părăsiţi pe o insulă pustie. Şi vom duce o viaţă de 
naufragiaţi voluntari. Vom pândi întoarcerea Clorindei cu 
emoţiile, spaimele, neliniştile acelor Robinsoni care zăresc 
un vapor în largul insulei lor. De fapt, ce am venit să facem 
noi aici? Ceva romantic, nu-i aşa, domnule Sinclair? Şi ce ar 
putea fi mai romantic decât această situaţie, unchilor? Şi de 
altfel, o furtună, o vijelie pe această poetică insuliţă, furiile 
unei mări nordice, lupta ossianică a elementelor dezlănţuite 
- întreaga mea viaţă mi-aş reproşa de a mă fi lipsit de acest 
spectacol sublim! Plecaţi, deci, căpitane Olduck! Vom 
rămâne aici să vă aşteptăm. 

— Cu toate acestea. spuseră fraţii Melvill, cărora le 
scăpară aproape în acelaşi timp aceste cuvinte. 

— Mi se pare că unchii mei au vorbit, răspunse Miss 
Campbell, dar cred că voi găsi un mijloc să-i fac să fie de 
aceeaşi părere cu mine. 

Şi ducându-se să dea fiecăruia sărutarea de dimineaţă: 

— Asta pentru dumneata, unchiule Sam. Asta pentru 
dumneata, unchiule Sib. Acum pariez că nu mai aveţi nimic 
de spus. 

Fraţilor Melvill nici prin gând nu le mai trecu să facă cea 
mai mică obiecţie. De vreme ce nepoatei lor îi convenea să 
rămână la Staffa, de ce să nu rămână la Staffa, şi cum de nu 
au avut de la bun început această idee atât de simplă, atât 
de firească şi care rezolva toate problemele? 

Dar ideea venea de la Olivier Sinclair şi Miss Campbell 
crezu de datoria ei să-i mulţumească în chip deosebit. 

Hotărârea fiind luată, marinarii debarcaseră lucrurile 
necesare unei şederi pe insulă. Clam-Shell fu repede 
transformat în locuinţă provizorie, sub numele de Melvill- 
House. Aveau să se simtă tot atât de bine ca la hanul din 
Iona, şi chiar mai bine. Bucătarul îşi luă sarcina să găsească 


în acest scop un loc potrivit la intrarea grotei, într-o 
cotitură destinată parcă activităţii culinare. 

Apoi, Miss Campbell şi Olivier Sinclair, fraţii Melvill, 
doamna Bess şi Partridge părăsiră Clorinda, după ce John 
Olduck lăsase la dispoziţia lor mica barcă a iahtului, care le 
putea fi utilă în excursiile lor de la o stâncă la alta. 

O oră după aceasta, Clorinda, cu toate pânzele ridicate, se 
pregătea să pornească, ocolind nordul insulei Mull, pentru 
a ajunge la Achnagraig prin strâmtoarea care desparte 
insula de uscat. Pasagerii ei o urmăriră cu privirea de pe 
înălțimile Staffei cât putură de departe. Aplecată de briză 
ca un pescăruş a cărui aripă atinge valurile, o jumătate de 
oră mai târziu dispăru în spatele insuliţei Gometra. 

Dar, dacă timpul era ameninţător, cerul încă nu se 
posomorise. Soarele mai pătrundea încă prin spărturile 
mari ale norilor pe care vântul le deschidea la zenit. Te 
puteai plimba pe insulă şi să urmăreşti, ocolindu-le, poalele 
falezei de bazalt. Aşa că, prima grijă a lui Miss Campbell şi a 
fraţilor Melvill conduşi de Olivier Sinclair, fu aceea de a se 
duce la grota lui Fingal. 

Turiştii care vin de la lona obişnuiesc să viziteze această 
grotă cu bărcile steamerului din Oban; dar debarcând pe 
stâncile din dreapta, unde se află un fel de chei practicabil, 
poţi să pătrunzi astfel până la cea mai mare adâncime. 

În acest fel se hotărt Olivier Sinclair să o exploreze, fără să 
folosească barca Clorindei. 

leşiră deci din Clam-Shell. O luară pe brâul care 
mărgineşte litoralul la estul insulei. Extremităţile stâlpilor 
scunzi, înfipţi vertical, ca şi când vreun inginer ar fi bătut 
acolo ţăruşi de bazalt, formau un caldarâm solid şi uscat la 
picioarele stâncilor mari. Această plimbare ie câteva minute 
se făcu discutând, admirând insuliţele mângâiate de valuri, 
prin a căror apă verde puteai să 

266 vezi până în adânc. Nu ţi-ai fi putut închipui un drum 
mai minunat care să ducă la această grotă, demnă de a fi 
locuită de vreun erou din O mie şi una de nopţi. 


Ajunşi la cotul de sud-est al insulei, Olivier Sinclair îi făcu 
pe tovarăşii săi să urce câteva trepte naturale, care nu ar fi 
ştirbit prin nimic frumuseţea scării unui palat. 

Stâlpii exteriori, grupaţi pe lângă pereţii grotei ca aceia ai 
micului templu al zeiţei Vesta din Roma, se înălţau tocmai la 
colţul de sud-est al palierului, dar atât de apropiaţi unul de 
celălalt încât ascundeau cea mai mare parte din 
construcţie. Pe culmea lor se sprijină enormul masiv din 
care este format acest colţ al insuliţei. Despicătura oblică a 
acestor stânci, care par a fi aşezate ca şi cupa geometrică a 
pietrelor de pe faţa concavă a unei bolți, contrastează 
ciudat cu avântarea verticală a coloanelor care o suportă. 

La picioarele scărilor, marea, mai puţin calmă, făcând să 
se presimtă agitația din larg, se înălța şi cobora uşurel, ca şi 
când ar fi făcut un efort să respire. Acolo se reflecta 
întreaga temelie a masivului, a cărui umbră negricioasă se 
legăna sub ape. 

Ajuns la palierul de sus, Olivier Sinclair se întoarse spre 
stânga şi îi arătă lui Miss Campbell un fel de chei îngust, 
mai bine zis o banchetă naturală care mergea de-a lungul 
peretelui până în fundul grotei. O balustradă de fier, cu cele 
două capete ale sale fixate în bazalt, servea de sprijin între 
zid şi colţul ascuţit, ieşit în afară, al micului chei. 

— Ah, spuse Miss Campbell, această balustradă îmi strică 
oarecum palatul lui Fingal. 

— în adevăr, răspunse Olivier Sinclair, este amestecul 
mâinii omului în opera naturii. 

— Dacă ne ajută, trebuie să o folosim, spuse fratele Sam. 

— Şi o folosesc! adăugă fratele Sib. 

Când să intre în Fingal's Cave, vizitatorii, sfătuiţi de ghidul 
lor, se opriră o clipă. 

În faţa lor se deschidea un fel de tindă de biserică înaltă şi 
adâncă, plină de o misterioasă umbră. 

Distanţa dintre cei doi pereţi laterali, la nivelul marii, 
măsura în jur de treizeci şi patru de'picioare. La dreapta şi 
la stânga, stâlpi de bazalt, înghesuiți unii în alţii, ascundeau, 


ca în anumite catedrale din ultima perioadă gotică, masa 
pereţilor susţinători. Pe capitelele acestor stâlpi se sprijinea 
marginea unei bolți ogivale, care în partea cea mai de sus 
se înălţa cu cincizeci de picioare deasupra apelor mijlocii. 

Miss Campbell şi tovarăşii săi, încântați de acest prim 
aspect, trebuiră în cele din urmă să se smulgă 
contemplaţiei lor şi să urmeze acel relief care formează 
bancheta interioară. 

Acolo se rânduiau într-o ordine perfectă sute de coloane 
prismatice, dar dediferite mărimi, părând a fi rezultatul 
unei uriaşe cristalizări. încheieturile lor subţiri se conturau 
atât de precis, ca şi când foarfecă unui decorator le-ar fi 
decupat liniile. Unghiurile adânci ale unora se potriveau 
geometric cu colţurile în relief ale celorlalte. Una avea trei 
fațete, cealaltă patru, altele cinci, şase, până la şapte sau 
opt - şi care în uniformitatea generală a stilului puneau o 
variaţie ce pleda în favoarea simțului artistic al naturii. 

Lumina, venită din afară, juca pe toate aceste unghiuri şi 
fațete. Reluată de apa dinăuntru, reflectată ca într-o 
oglindă, izbindu-se în pietrele de sub apă, în ierburile 
marine cu nuanţe verzi, roşuânchis sau galben-închis, ea 
aprindea în mii de raze reliefurile bazaltului care constituia 
- cu motive ornamentale neregulate - plafonul acestei 
construcţii subterane fără rival în lume. 

Înăuntru domnea un fel de tăcere sonoră - dacă putem 
pune alături aceste două cuvinte - acea tăcere specifică 
excavaţiilor adânci, tăcere pe care vizitatorii nu se gândeau 
să o tulbure. Doar vântul îşi plimba pe acolo adierea 
acordurilor sale prelungi, care, părând că sunt făcute dintr- 
o melancolică serie de septime diminuate, puţin câte puţin 
urcau şi se stingeau. Ai fi crezut că auzi, sub suflul lui 
puternic, răsunând toate aceste prisme, ca şi clapele unei 
uriaşe armonice. Oare nu acestui bizar efect acustic se 
datorează numele de „Grota melodioasă", aşa cum era 
numită această grotă în limba celtică? 


— Şi ce nume i s-ar potrivi mai bine? spuse Oliver Sinclair, 
fiindcă Fingal era tatăl lui Ossian, al cărui geniu a ştiut atât 
de bine să contopească într-o singură artă muzica şi poezia. 

— Fără îndoială, răspunse fratele Sam; dar aşa cum 
spunea chiar Ossian: Când vor auzi urechile mele cântul 
barzilor? Când va bate inima mea ascultând povestirile 
despre isprăvile strămoşilor mei? Harfa nu mai face să 
răsune pădurile din Sebora! 

— Da, adăugă fratele Sib: Palatul este acum pustiu şi 
ecourile nu vor mai repeta cântecele de altădată! 

Adâncimea totală a grotei este apreciată la aproximativ o 
sută cincizeci de picioare. în fundul tindei apare un fel de 
corp de orgă 

268 pe care se profilează un oarecare număr de coloane, 
cu un volum mai mic decât al celor de la intrare, dar la fel 
de perfecte ca linii. 

Acolo Olivier Sinclair, Miss Campbell şi cei doi unchi ai săi 
vrură să se oprească un minut. 

Din acest punct, perspectiva, deschizându-se în plin cer, 
era minunată. Apa, care filtra lumina, lăsa să se vadă fundul 
submarin format din capete de coloane având de la patru 
până la şapte fațete, îmbucate una în alta ca pătratele unui 
mozaic. Pe pereţii laterali dansau uluitoare jocuri de umbră 
şi lumină. Dacă trecea vreun nor prin faţa deschizăturii 
grotei, ca o perdea de voal subţire pe avanscena unui 
teatru, totul se stingea. Dimpotrivă, totul strălucea şi se 
însufleţea de cele şapte culori ale spectrului solar când o 
undă de soare, răspândită de cristalul din fund, se urca în 
prelungi plăci luminoase până la capătul tindei. 

Dincolo de asta, se spărgea de primele trepte ale arcului 
uriaş marea. Acest cadru, negru ca o ramă de abanos, lăsa 
întreaga lor valoare planurilor din spate. Mai departe 
orizontul cerului şi al apei apărea în toată splendoarea sa, 
cu depărtările Ionei care, la două miile în larg, îşi decupa în 
alb ruinele mănăstirii. 


Toţi, în extaz în faţa acestui decor, nu ştiau cum să-şi 
exprime impresiile. 

— Ce palat fermecat! spuse în sfârşit Miss Campbell, şi ce 
spirit prozaic ar fi acela care ar refuza să creadă că a fost 
creat de un zeu pentru ondine şi silfi! Pentru cine vor vibra 
la suflarea vântului corzile acestei harfe eoliene? Oare nu 
această muzică supranaturală o auzea Waverley în visurile 
sale, această voce a Selmei, a cărei acorduri romancierul 
nostru le-a notat pentru a-şi legăna eroii? 

— Aveţi dreptate, Miss Campbell, răspunse Olivier, şi fără 
îndoială că atunci când Walter Scott îşi căuta imaginile în 
acest poetic trecut al scoţienilor de la munte, se gândea la 
palatul lui Fingal. 

— Aici aş vrea să evoc umbra lui Ossian! reluă entuziastă 
tânăra fată. De ce, după cincisprezece secole de tăcere, 
bardul invizibil nu s-ar arăta la auzul glasului meu? îmi 
place să cred că nefericitul, orb ca Homer, poet ca şi el, 
cântând marile fapte de arme ale timpului său, nu o dată s-a 
refugiat în acest palat care poartă încă numele tatălui său! 
Acolo, fără îndoială, ecourile din grota lui Fingal au repetat 
adesea inspiraţiile sale epice şi lirice, 

269 în cel mai curat accent al idiomurilor din "Ţara Galilor! 
Nu credeţi, domnule Sinclair, că bătrânul Ossian a putut să 
se aşeze chiar pe locul unde suntem noi şi că sunetele 
harfei sale s-au amestecat poate cu asprele accente ale 
glasului Selmei? 

— Cum să nu cred cele ce spuneţi, Miss Campbell, 
răspunse Olivier Sinclair, când le spuneţi cu un asemenea 
accent convingător? 

— Dacă l-aş invoca? murmură Miss Campbell. 

Şi cu glasul ei tânăr, prin vibraţiile vântului, strigă de mai 
multe ori numele bătrânului bard. 

Dar oricare ar fi fost dorinţa lui Miss Campbell şi cu toate 
că îl strigă de trei ori, răspunse numai ecoul. în palatul 
părintesc umbra lui Ossian nu apăru. 


În acest timp, soarele dispăruse în spatele unor vapori 
deşi, grota se umplea de umbre apăsătoare, afară marea 
începuse să se agite; valurile sale prelungi începuseră să se 
spargă cu vuiet pe ultimele bazalturi din fund. 

Vizitatorii se întoarseră deci pe bancheta îngustă, pe 
jumătate acoperită de stropii valurilor; ocoliră acest colţ 
expus de care se izbea vântul din larg; apoi se regăsiră 
pentru un moment la adăpost, pe şosea. 

De două ore, timpul se înrăutăţise simţitor. Vijelia creştea 
din ce în ce, aruncându-se pe litoralul Scoției şi amenințând 
să se transforme în uragan. 

Dar Miss Campbell şi tovarăşii ei, apăraţi de falezele de 
bazalt, putură să se întoarcă uşor la Clam-Shell. 

A doua zi, când coloana barometrului cobori din nou, 
vântul se dezlănţui cu o mare putere. Nori mai groşi, mai 
palizi, umplură întreg spaţiul, atârnând parcă mai jos. încă 
nu ploua, dar soarele nu se mai arăta, nici măcar din când 
în când. 

Miss Campbell nu păru atât de contrariată cât s-ar fi putut 
crede, de acest contratimp. Această existenţă pe o insulă 
pustie, biciuită de furtună, se potrivea firii sale. Ca unei 
eroine a lui Walter Scott, îi plăcea să rătăcească, cufundată 
în gânduri, de cele mai multe ori singură, printre stâncile 
de pe Staffa, şi fiecare îi respecta singurătatea. De 
asemenea, de mai multe ori reveni la acea grotă a lui 
Fingal, a cărei ciudăţenie poetică o atrăgea. Acolo îşi 
petrecea, visătoare, ceasuri întregi şi nu ţinea prea mult 
seama de sfaturile ce i se dădeau să nu se aventureze 
neprevăzător acolo. 

A doua zi, 9 septembrie, cea mai scăzută presiune 
atmosferică se abătu asupra coastelor Scoției. în centrul 
vijeliei, curenţii de aer se deplasau cu o violenţă fără egal. 
Era, de fapt, un uragan. Pe platoul insulei ar fi fost imposibil 
să-i rezişti. 

Către orele 8 seara, în clipa în care la Clam-Shell îi aştepta 
cina, Olivier Sinclair şi fraţii Melvill începură să fie foarte 


neliniştiţi. 

Miss Campbell, plecată de trei ceasuri fără să spună unde, 
nu se întorsese încă. 

Aşteptaseră cu răbdare, nu fără o nelinişte crescândă, 
pânăla orele şase. Miss Campbell nu reapăruse, Olivier 
Sinclair se urcă de mai multe ori pe platoul insulei. Nu văzu 
pe nimeni. 

Furtuna se dezlănţuia atunci cu o furie de nedescris şi 
marea, ridicată în valuri uriaşe, izbea fără oprire toată 
partea expusă la sud-vest a insuliţei. 

— Sărmana Miss Campbell! exclamă deodată Olivier 
Sinclair. Dacă mai este încă în grota lui Fingal, trebuie să o 
smulgem de acolo, altfel este pierdută! 

Capitolul XX PENTRU MISS CAMPBELL! 

Câteva minute mai târziu, Olivier Sinclair, după ce 
traversase şoseaua cu un pas grăbit, ajungea în faţa intrării 
grotei, în partea în care se înălța scara de bazalt. 

Fraţii Melvill şi Partridge îl urmaseră îndeaproape. 

Doamna Bess rămăsese la Clam-Shell aşteptând cu o 
nespusă îngrijorare, pregătind totul pentru a o primi pe 
Helena la întoarcerea ei. 

Marea, care se şi înălţase atât cât să acopere palierul 
superior, se năpustea acum peste balustradă şi făcea 
imposibilă orice trecere spre banchetă. 

Pe cât era de imposibil de a pătrunde în grotă, tot atât de 
cu neputinţă ar fi fost să ieşi din ea. Dacă Miss Campbell se 
afla 

271 înăuntru, era prizonieră! Dar de unde să ştii, cum să 
ajungi până la ea? 

— Helena! Helena! 

Acest nume, aruncat în bubuitul continuu al valurilor, 
putea el să fie auzit? Era ca un trăsnet de yânt şi talazuri 
care se prăvălea în grotă. Nici glasul, nici privirea nu erau 
atât de puternice ca să pătrundă până în adâncul grotei. 

— Poate că Helena nu este acolo? spuse fratele Sam, care 
voia să se agate de această speranţă. 


— Unde să fie? răspunse fratele Sib. 

— Da, atunci unde să fie? exclamă Olivier Sinclair. Nu am 
căutat-o eu în zadar pe platoul insulei, pe litoral, printre 
stânci, peste tot? Nu s-ar fi întors lângă noi dacă ar fi putut 
să se întoarcă? Acolo este! Acolo! 

Şi îşi aminteau entuziasta şi îndrăzneață dorinţă, 
mărturisită de mai multe ori de tânăra imprudentă, de a 
asista la vreo furtună în grota lui Fingal. Să fi uitat oare că 
marea dezlănţuită de uragan va inunda grota până sus, 
făcând din ea o închisoare a cărei uşă nu ar fi fost cu 
putinţă să o forţezi? 

Ce s-ar fi putut încerca acum ca să se ajungă la ea şi să fie 
salvată? 

Ridicate de uraganul care bătea cu toată furia în acest colţ 
al insuliţei, valurile se înălţau uneori până la vârful bolţii. 
Acolo se spărgeau cu un vuiet asurzitor. Preaplinul de apă, 
respins de izbitură, recădea în pânze spumegânde, ca şi 
cataractele Niagarei, dar partea de jos a valurilor, împinse 
de hula din larg, se arunca înăuntru cu violenţa unui torent 
al cărui baraj s-ar fi rupt brusc. însemna deci că marea se 
izbea chiar de fundul grotei. 

În ce loc ar fi putut Miss Campbell să găsească un refugiu 
care să nu fi fost asediat de valuri? Capătul din fund al 
grotei era direct expus loviturilor lor şi, în fluxul şi în 
refluxul lor, trebuie neapărat că măturau bancheta. 

Şi, în acelaşi timp, cei ce o căutau refuzau să creadă că 
îndrăzneață tânără era acolo! Cum ar fi putut ea să reziste 
năvălirii unei mări furioase în această fundătură? Oare 
trupul său mutilat, sfâşiat, izbit de colo-colo de viitoare, nu 
va fi fost aruncat până acum în afară? Oare curentul mareei 
care înainta nu-l va fi târât de-a lungul brâului şi a stâncilor 
până la Clam-Shell? 

— Helena Helena! 

Acest nume era tot timpul aruncat cu încăpățânare în 
larma vântului şi a valurilor. 

Nu răspundea şi nu putea să răspundă nici un strigăt. 


— Nu! Nu! Nu poate să fie în această grotă! repetau 
desperaţi fraţii Melvill. 

— Aici este! spuse Olivier Sinclair. 

Şi arătă cu mâna o fâşie de stofă pe care un val, în 
retragerea lui, o aruncase pe una din treptele de bazalt. 
Olivier Sinclair se repezi asupra fâşiei. 

Era „snod'-ul, panglica scoțiană pe care Miss Campbell o 
purta în păr. 

Se mai puteau îndoi acum? 

Dar atunci, dacă această panglică îi putuse fi smulsă, s-ar 
fi putut întâmpla totodată ca Miss Campbell să nu fie 
zdrobită de pereţii lui Fingal's Cave? 

— Am să aflu! exclamă Olivier Sinclair. 

Şi profitând de un reflux care degajase pe jumătate 
bancheta, apucă prima bară a balustradei, dar o masă de 
apă îl smulse şi-l răsturnă peste palier. 

Dacă Partridge nu s-ar fi aruncat cu riscul vieţii sale 
asupra lui, Olivier Sinclair s-ar fi rostogolit până la ultima 
treaptă şi ar fi fost târât de mare, fără putinţa de a i se da 
ajutor. 

Olivier Sinclair se ridicase. Nu renunţă să intre în grotă. 

— Miss Campbell este acolo! repeta el. Trăieşte, fiindcă 
corpul ei nu a fost aruncat afară ca acest petic de stfofă! S- 
ar putea să fi găsit un refugiu în vreo cotitură! Dar puterile 
o vor lăsa repede! Nu va putea rezista până când se vor 
retrage apele! Trebuie deci să ajungem până la ea! 

— O să mă duc eu! spuse Partridge. 

— Nu! Eu! răspunse Olivier Sinclair. 

Avea să folosească, pentru a ajunge la Miss Campbell, un 
mijloc desperat, care, totuşi, abia dacă îi lăsa o şansă dintr- 
o sută, de reuşită. 

— Aşteptaţi-mă aici, domnilor, le spuse el fraţilor Melvill. în 
cinci minute voi fi înapoi. Vino, Partridge! 

Cei doi unchi rămaseră în unghiul exterior al insuliţei, la 
adăpostul falezei, în acea parte în care marea nu putea 


ajunge, în timp ce Olivier Sinclair şi Partridge se întorceau 
cât mai repede la ClamShell. 

Erau orele opt şi jumătate seara. 

După cinci minute, Olivier Sinclair şi bătrânul servitor 
reapăreau târând de-a lungul şoselei mica barcă de pe 
Clorinda, pe care le-o lăsase căpitanul John Olduck. 

Avea deci Olivier Sinclair de gând să se lase aruncat de 
mare în grotă, fiindcă trecerea pe uscat era cu neputinţă? 

Da, avea să încerce! îşi risca viaţa. Ştia asta. Nu ezită. 

Barca fu adusă la piciorul scării, la adăpost de talaz, la 
cotul uneia din treptele de bazalt. 

— Merg cu dumneavoastră, spuse Partridge. 

— Nu, Partridge, răspunse Olivier Sinclair, nu! Nu trebuie 
să încărcăm o ambarcaţiune atât de mică! Dacă Miss 
Campbell este încă în viaţă, voi fi deajuns eu singur! 

— Olivier, strigară cei doi fraţi care nu-şi puteau stăpâni 
lacrimile, Olivier, salvează-ne fata! 

Tânărul le strânse mâna; apoi, sărind în barcă, se aşeză pe 
locul din mijloc, apucă cele două vâsle, se plasă cu 
îndemânare în viitoare şi aşteptă o clipă refluxul unui val 
uriaş care-l târi în faţa lui Fingal's Cave. 

Acolo curentul încercă să ia barca pe sus, dar Olivier 
Sinclair, printr-o manevră dibace, izbuti să o menţină 
stabilă pe apă; dacă ar fi deviat de-a curmezişul, inevitabil 
s-ar fi răsturnat. 

Mai întâi marea înălţă şubreda ambarcaţiune aproape la 
nivelul bolţii. S-ar fi putut crede că această cochilie avea să 
se spargă de masivul stâncos; dar, retrăgându-se, valul, 
printr-o mişcare înapoi căreia nu i se putea rezista, o duse 
din nou în larg. 

De trei ori barca fu astfel balansată, apoi aruncată spre 
grotă, pe urmă trasă înapoi, fără să fi găsit vreo trecere 
prin apele care barau deschiderea. Olivier Sinclair, stăpân 
pe el, îi menținea echilibrul cu vâslele. 

În sfârşit, o creastă mai înaltă împinse barca, făcând-o să 
oscileze o clipă pe această coamă lichidă aproape la 


înălţimea platoului insulei; apoi o prăpastie adâncă se căscă 
până la picioarele grotei şi Olivier Sinclair fu lansat oblic, ca 
şi când ar fi coborât pantele unei cataracte. 

Martorilor acestei scene le scăpă un strigăt de groază. Se 
părea că barca avea să fie neapărat zdrobită de stâlpii din 
stânga, la colţul intrării. 

Dar cutezătorul tânăr, printr-o lovitură de vâslă, îşi 
îndreptă barca; deschiderea era atunci liberă şi, cu iuţeala 
unei săgeți, puţin înainte ca marea să se ridice ca o enormă 
masă, el dispăru în interiorul grotei. 

O secundă mai târziu, pânzele lichide se prăbuşeau ca o 
avalanşă, se desfăşurau şi se spărgeau până la partea cea 
mai înaltă a insuliţei. 

Avea oare să se sfărâme barca de fundul grotei şi trebuiau 
să numere acum două victime, nu una? 

Nimic din toate acestea. Olivier Sinclair trecuse repede, 
fără să se izbească de plafonul inegal al bolţii. Culcându-se 
pe spate în barcă, se ferise astfel de ţurţurii de bazalt ce 
atârnau de acest plafon, într-o clipă ajunsese la peretele 
opus, neavând decât o teamă, aceea de a nu fi scos afară 
odată cu viitoarea, fără să se fi putut agăța de vreo 
asperitate din fund. 

Din fericire, barca, printr-o lovitură pe care ondularea 
inversă o mai îndulci, se izbi de stâlpii acelui soi de corp de 
orgă care se înălța la capătul lui Fingal's Cave; se sfărâmă 
pe jumătate, dar Olivier Sinclair putu să apuce o bucată de 
bazalt, să se agate de ea cu desperarea omului care se 
îneacă, apoi să se caţăre la adăpost de mare. 

O clipă mai târziu, barca, făcută bucăţi, reluată de un val 
care ieşea, era aruncată afară şi fraţii Melvill şi Partridge, 
văzând că apare epava, gândiră că îndrăzneţul salvator 
pierise. 

Capitolul XXI O ADEVĂRATA FURTUNA ÎNTR-O GROTA. 

Olivier Sinclair era teafăr, sănătos şi deocamdată în 
siguranţă, întunericul era destul de adânc pentru a nu 
putea vedea nimic în interior. Ziua, a cărei lumină scădea, 


nu pătrundea decât în intervalul dintre două valuri, când 
intrarea se elibera pe jumătate de masele de apă. 

În acest timp, Olivier Sinclair încerca să descopere în care 
loc se putuse refugia Miss Campbell. Fu zadarnic. Strigă: 

— Miss Campbell! Miss Campbell! 

Cum să descriem ce se petrecu cu el, când auzi un glas 
răspunzându-i: 

— Domnule Olivier! Domnule Olivier! Miss Campbell trăia. 

Dar în ce parte se putuse adăposti ca să nu poată fi ajunsă 
de asaltul valurilor? Olivier Sinclair, târându-se pe 
banchetă, ocoli fundul grotei. 

În peretele din stânga, o retragere a bazaltului făcuse o 
scobitură ca o nişă. Acolo stâlpii se despărţiseră. Refugiul, 
destul de larg la intrarea lui, se strimta în aşa fel încât nu 
lăsa loc decât pentru o persoană. Legenda botezase această 
scobitură „fotoliul lui Fingal". în acest colţişor, surprinsă de 
năvala mării, se refugiase Miss Campbell. 

Cu câteva ore mai devreme, marea fiind în reflux, intrarea 
în grotă fusese destul de uşoară şi imprudenta venise să-şi 
facă vizita zilnică. Acolo, cufundată în reveriile sale, nu se 
gândise la pericolul cu care o ameninţa apa crescândă, nu 
observase nimic din cele ce se petreceau afară. Când voise 
să iasă, care nu-i fusese spaima când nu mai găsise nici o 
ieşire prin această năvală de ape! 

Cu toate acestea, Miss Campbell nu-şi pierduse capul; 
căutase să se pună la adăpost şi, după două sau trei 
încercări de a ajunge pe palierul exterior, putuse, nu fără să 
rişte să fie luată de apă, să ajungă la acest „fotoliu al lui 
Fingal". 

Acolo unde valurile nu o puteau ajunge, o găsi ghemuită 
Olivier Sinclair. 

— Ah, Miss Campbell! strigă el. Cum aţi putut fi atât de 
imprudentă ca să vă expuneţi astfel, înaintea unei furtuni? 
Noi v-am crezut pierdută! 

— Şi dumneavoastră aţi venit să mă salvaţi, domnule 
Olivier, răspunse Miss Campbell, mult mai impresionată de 


curajul tânărului decât înspăimântată de pericolele prin 
care mai putea să treacă încă! 

— Am venit să vă scot din încurcătură, Miss Campbell şi, 
cu ajutorul providenţei, am să reuşesc! Nu vă este frică? 

— Nu mi-e frică. nu! De vreme ce sunteţi aici, nu mai mi-e 
teamă de nimic. Şi de altfel, pot eu să am alt sentiment 
decât acela de admiraţie în faţa unui asemenea spectacol? 
Priviţi! 

Miss Campbell se retrăsese până în fundul strimtului 
colţişor, în picioare în faţa ei, Olivier Sinclair căută să o 
apere cât mai bine, când câteva valuri, mai furios înalte, 
amenințau să ajungă la ea. 

Tăceau amândoi. Mai avea nevoie Olivier Sinclair să 
vorbească pentru a se face înţeles! La ce ar folosi vorbele 
ca să exprime tot ce simţea Miss Campbell? 

În acest timp, tânărul vedea cu o nelinişte de nedescris, nu 
pentru el ci pentru Miss Campbell, crescând amenințările 
din afară. Auzind urletele vântului, vuietul mării, nu" 
înţelegea el că furtuna se dezlănţuia cu o furie tot mai 
mare? Nu vedea el nivelul apelor înălțându-se odată cu 
marea, care timp de mai multe ore avea să le umile? 

Unde se va opri fluxul mării, căruia hula din larg avea să-i 
dea o înălţime neobişnuită? Nu se putea prevedea; dar ceea 
ce nu era decât prea evident, era că grota se umplea din ce 
în ce mai mult. întunericul nu era încă total, fiindcă crestele 
valurilor mai erau încă difuz impregnate de lumina zilei. în 
afară de aceasta, petice largi, fosforescente, aruncau ici şi 
colo un fel de incandescenţă electrică care se agăța de 
colţurile de bazalt, aprindea muchiile prismelor, lăsând în 
urma ei o vagă şi lividă dâră de lumină. 

În timpul rapidei apariţii ale acestor fulgere, Olivier 
Sinclair se întoarse către Miss Campbell. O privea cu o 
emoție care" nu se datora numai primejdiei. 

Miss Campbell surâdea, cu totul cucerită de spectacolul 
sublim: o furtună în această cavernă! 


În acel moment, o hulă mai puternică se înălţă până la 
scobitura „fotoliului lui Fingal". Olivier Sinclair crezu că ea 
şi cu el vor fi smulşi din adăpostul lor. 

O luă în braţe, ca pe o pradă pe care marea voia să i-o 
răpească. 

— Olivier! Olivier! exclamă Miss Campbell cu o tresărire 
de spaimă pe care nu şi-o putu stăpâni. 

— Nu te teme de nimic, Helena! răspunse Olivier Sinclair. 
Am să te apăr, Helena! Eu. 

Aşa spunea. Că o va apăra! Dar cum? Cum ar fipututel să 
o apere de violenţa valurilor, dacă furia lor creştea, dacă 
apele se înălţau şi mai mult şi dacă locul din acest colţişor 
nu mai putea fi păstrat? în care altă parte ar putea să se 
refugieze? Unde ar putea găsi un adăpost în care să nu-i 
poată ajunge această mon- 

277 struoasă răscoală a mării? Toate aceste eventualităţi îi 
apărură în teribila lor realitate. 

În primul rând trebuia să rămână calm. Din toate puterile, 
Olivier Sinclair se strădui să fie stăpân pe el. Şi trebuia cu 
atât mai mult, cu cât, chiar dacă din punct de vedere moral 
ar rezista, fizic însă, pe tânăra fată în cele din urmă o vor 
părăsi puterile. Epuizată de o prea îndelungată luptă, ar fi 
venit reacţia. Olivier Sinclair simţea de pe acum că, puţin 
câte puţin, puterile ei slăbeau. Ar fi vrut să o îmbărbăteze, 
cu toate că simţea că şi el îşi pierde orice speranţă. 

— Helena. scumpa mea Helena! murmură el. La 
întoarcerea mea la Oban. am aflat. că dumneata eşti. că 
datorită dumitale am fost salvat din viitoarea Corryvrekan! 

— Olivier. ştiai! răspunse Miss Campbell cu un glas 
aproape stins. 

— Da. şi astăzi îmi voi plăti datoria! Te voi salva din grota 
lui Fingal! 

Cum putea Olivier să vorbească de salvare în acest 
moment în care apele se spărgeau chiar la picioarele 
colţişorului în care se refugiaseră! Nu putea decât prea 
puţin să o apere de ele. De douătrei ori fu cât pe ce să fie 


luat de ape. Şi dacă rezistă, nu fu decât cu un efort 
supraomenesc, simțind braţele lui Miss Campbell ca 
înnodate în jurul mijlocului său şi înțelegând că marea ar fi 
târât-o odată cu el. 

Putea să fie ora nouă şi jumătate seara. Furtuna trebuie că 
atinsese atunci maximum de intensitate. în adevăr, apele 
care urcau intrau în grota lui Fingal cu impetuozitatea unei 
avalanşe. Din cauza izbiturii lor de pereţii laterali şi de 
fund, răsuna un vuiet asurzitor şi furia lor era atât de mare 
încât din pereţi se rupeau bucăţi de bazalt care, căzând, 
săpau goluri negre în spuma fosforescentă. 

Supuşi acestui asalt a cărui violenţă nimic nu poate să o 
redea, stâlpii aveau deci să se scufunde, piatră cu piatră? 
Risca oare bolta să se dărâme? Olivier Sinclair se putea 
teme de orice. Şi el se simţea cuprins de o toropeală de 
neînvins, împotriva căreia încerca să reacționeze. Adevărul 
era că uneori lipsea aerul şi dacă odată cu valurile intra din 
plin, se părea că tot valurile îl aspirau atunci când refluxul 
le târa afară. 

În aceste condiţii, Miss Campbell, epuizată, părăsind-o 
puterile, leşină. 

— Olivier! Olivier! murmură ea lăsându-se în braţele lui. 
Olivier Sinclair se ghemuise cu tânăra fată în partea cea 
mai adâncă a colţişorului. O simţea rece, neînsufleţită. Voia 

să o încălzească, ar fi vrut să-i transmită toată căldura pe 
care o mai avea el. Dar apele îi şi ajungeau până la mijloc şi 
dacă, la rândul lui, îşi pierdea cunoştinţa, se sfârşea cu ei 
amândoi! 

Cu toate acestea, îndrăzneţul tânăr avu tăria să mai 
reziste încă mai multe ore. O susţinea pe Miss Campbell, o 
apăra de loviturile valurilor, lupta proptindu-se în 
asperităţile de bazalt - şi asta în mijlocul unui întuneric pe 
care stingerea fosforescenţelor îl făcea şi mai adânc, în 
mijlocul acelor tunete întrerupte făcute din izbituri, urlete, 
şuierături. Nu mai era acum glasul Selmei răsunând în 
palatul lui Fingal! Erau acele lătrături împrăştiate ale 


clinilor din Kamciatka, şi aceşti câini, spune Michelet: în 
haite mari, cu miile, în nopţile lungi, urlă împotriva talazului 
care mugegşte şi se întrec în furie cu Oceanul de Nord! 

În sfârşit, fluxul începu să coboare. Olivier Sinclair îşi putu 
da seama că, odată cu scăderea apelor, hula din larg se 
potolise puţin. Aici întunericul era atât de adânc, încât afară 
părea relativ lumină, în această penumbră, deschizătura 
grotei, pe care nu o mai astupau talazurile mării, se schiţa 
nelămurit. în curând ajunseră până în pragul „fotoliului lui 
Fingal'" numai stropii valurilor care se retrăgeau. Acum nu 
mai era acel laţ sugrumător al talazurilor care strâng şi 
smulg. în sufletul lui Olivier Sinclair reveni speranţa. 

Calculând timpul după largul mării,.se putea aprecia că 
era trecut de miezul nopţii. încă două ore şi bancheta nu va 
mai fi spălată de crestele valurilor care se spărgeau. Va 
putea fi atunci folosită. Asta trebuia să caute să vadă în 
obscuritate, şi în sfârşit izbuti. 

Venise momentul să părăsească grota. 

În acest timp, Miss Campbell nu-şi recăpătase încă 
cunoştinţa. Olivier Sinclair o luă cu totul inertă în braţe; 
apoi, strecurându-se din „fotoliul lui Fingal", începu să 
meargă pe îngusta proeminenţă căreia valurile mării îi 
răsuciseră, îi smulseseră şi-i sfărâmaseră barele 
protectoare. 

Când un val alerga către el, se oprea o clipă sau se dădea 
un pas înapoi. 

În sfârşit, în momentul când Olivier Sinclair tocmai 
ajungea la unghiul exterior, o ultimă răscoală a apelor îl 
învălui cu totul. Crezu că Miss Campbell şi el au să fie 
zdrobiţi de perete sau aruncaţi în acea prăpastie urlătoare 
de la picioarele lor. 

Cu un ultim efort izbuti să reziste şi, profitând de 
retragerea valului, se repezi afară din grotă. 

Într-o clipă atinse colţul falezei unde fraţii Melvill, 
Partridge şi doamna Bess, care li se alăturase, rămăseseră 
toată noaptea. 


Ea şi el erau salvaţi. 

Acolo, culmea energiei morale şi fizice la care ajunsese 
Olivier Sinclair îl părăsi; după ce o depuse pe Miss 
Campbell în braţele doamnei Bess, căzu nemişcat la 
picioarele stâncilor. 

Fără devotamentul şi curajul său, Helena nu ar fi ieşit vie 
din grota lui Fingal. 

Capitolul XXII RAZA VERDE. 

Câteva minute mai târziu, în răcoarea aerului din 
interiorul ClamShell-ului, Miss Campbell îşi revenea ca 
dintr-un vis în care chipul lui Olivier Sinclair ocupase toate 
fazele. De primejdiile la care o expusese imprudenţa ei nici 
nu-şi mai amintea măcar. 

Nu putea vorbi încă; dar la vederea lui Olivier Sinclair i se 
umplură ochii de lacrimile recunoştinţei şi îi întinse mâna 
salvatorului ei. 

Fratele Sam şi fratele Sib, fără să poată scoate un cuvânt, 
îl strângeau pe tânăr într-o singură îmbrăţişare. Doamna 
Bess îi făcea reverență după reverență, iar Partridge l-ar fi 
strâns bucuros în braţe. 

Apoi, răpuşi de oboseală, după ce fiecare îşi schimbase cu 
haine uscate îmbrăcămintea udă leoarcă de apele mării şi 
ale cerului, adormiră cu toţii şi noaptea se termină în 
linişte. 

Dar emoția pe care o simţiseră nu avea să se şteargă 
niciodată din amintirea eroilor şi martorilor acestei scene 
care avusese ca teatru legendara grotă a. lui Fingal. 

A doua zi, pe când Miss Campbell se odihnea pe cuşeta 
care-i fusese rezervată în interiorul Clam-Shell-ului, fraţii 
Melvill, braţ 

280 la braţ, se plimbau pe partea şoselei învecinate. Nu 
vorbeau, dar aveau ei nevoie de cuvinte pentru a exprima 
aceleaşi gânduri? Amândoi, în acelaşi moment, mişcau 
capul de sus în jos când afirmau; de la dreapta la stânga 
când negau. Şi ce puteau ei afirma decât că Olivier Sinclair 
îşi riscase viaţa pentru a o salva pe tânăra imprudentă? Şi 


ce negau ei? Că primele lor proiecte s-ar mai putea realiza. 
în această conversaţie de muţi îşi spuneau şi multe alte 
lucruri, a căror împlinire fratele Sam şi fratele Sib o 
prevedeau pe curând. în ochii lor, Olivier nu mai era Olivier! 
Nu era mai puţin decât Amin, cel mai perfect erou al 
epopeilor Ţării Galilor.' în ceea ce îl priveşte, Olivier Sinclair 
era în prada unei frământări cu totul fireşti. Un fel de 
delicateţe îl îndemna să vrea să fie singur. S-ar fi simţit 
stingherit faţă de fraţii Melvill, ca şi când numai simpla sa 
prezenţă ar fi părut că pretinde preţul devotamentului său. 

Aşa că, după ce părăsi grota de la Clam-Shell, se plimba pe 
platoul de la Staffa. 

În acest moment, toate gândurile lui se îndreptau, fără 
voia lui, către Miss Campbell. De pericolele prin care 
trecuse, pe care bucuros le împărtăşise cu ea, nici măcar 
nu-şi mai aducea aminte. Ce îşi amintea din această noapte 
îngrozitoare erau ceasurile petrecute lângă Helena, în acel 
colţişor întunecat, când el o înconjura cu braţele lui pentru 
a o salva de furia valurilor. Revedea în luminile 
fosforescente chipul acestei tinere frumoase, palid mai mult 
de oboseală decât de frică, înălțându-se în faţa furiilor mării 
ca duhul furtunilor! O auzea răspunzând cu o voce mişcată: 
„Cum, ştiai?" când el îi spusese: „Ştiu ce ai făcut, când era 
să pier în viitoarea de la Corryvrekan!" 

Se regăsea în fundul acelui îngust adăpost, acea nişă, 
făcută mai mult să adăpostească vreo statuie rece de piatră, 
în care două fiinţe tinere, iubitoare, suferiseră, luptaseră 
una lângă alta, timp de ceasuri atât de lungi. Acolo, nici 
măcar hu mai erau Miss Campbell şi Sinclair. îşi spuseseră 
Olivier şi Helena, ca şi când, în clipa în care îi ameninţa 
moartea, ar fi vrut să reînceapă o viaţă nouă! 

Astfel se înlănţuiau în mintea tânărului, pe când se plimba 
pe platoul Staffei, ideile cele mai arzătoare. Oricât de mare 
ar fi fost dorinţa sa de a se întoarce lângă Miss Campbell, o 
putere de neînvins îl reţinea fără voia lui, fiindcă în 
prezenţa ei poate că ar fi vorbit, şi el voia să tacă. 


În acest timp, aşa cum se întâmplă câteodată după o 
tulburare atmosferică violent dezlănţuită, violent dispărută, 
timpul devenise admirabil, cerul de o perfectă puritate. De 
cele mai multe ori, această mare măturătură făcută de 
vânturile din sud-est nu lasă nici o urmă şi dă spaţiului de 
dincolo de mare o incomparabilă transparenţă. 

Soarele depăşise cel mai înalt punct al său, fără ca 
orizontul să se fi acoperit de cel mai subţire văl de ceaţă. 

Olivier Sinclair, cu capul arzând, mergea astfel prin 
această imensă strălucire reflectată de platoul insulei. 
Scăldat în efluviile calde, respira briza marină, se cufunda 
în această atmosferă dătătoare de viaţă. 

Deodată, un gând - gând uitat cu totul în viitoarea acelora 
care-i bântuiau acum sufletul - îi reveni, când se văzu în 
faţa zării largului. 

— Raza Verde! exclamă el. Dacă vreodată vreun cer a fost 
potrivit pentru cercetarea noastră, ăsta este! Nici un nor, 
nici un abur! Şi s-ar putea nici să nu vină, după groaznica 
vijelie de ieri care trebuie că i-a aruncat departe, în est. Şi 
Miss Campbell care nici nu bănuieşte că poate seara acestei 
zile pregăteşte un minunat apus de soare! Trebuie. trebuie 
să o previn. Fără întârziere! 

Olivier Sinclair, fericit de a avea acest motiv ca să se 
întoarcă lângă Helena, reveni către grota Clam-Shell. 

Câteva minute mai târziu, se găsea din nou în prezenţa lui 
Miss Campbell şi a celor doi unchi care o priveau drăgăstos, 
în timp ce doamna Bess îi ţinea mâna. 

— Miss Campbell, îi spuse el, vă simţiţi mai bine? Văd. v-au 
revenit puterile? 

— Da, domnule Olivier, răspunse Miss Campbell care 
tresări la vederea tânărului. 

— Cred că v-ar face bine, reluă Olivier Sinclair, să veniţi pe 
platou să respiraţi puţin din această briză uşoară, purificată 
de furtună. Soarele este minunat, o să vă încălzească. 

— Are dreptate domnul Sinclair, spuse fratele Sam. 

— întru totul, adăugă fratele Sib. 


— Şi apoi, mai trebuie să vă spun că, dacă presimţirile 
mele nu mă înşeală, reluă Olivier Sinclair, cred că în câteva 
ore o să vedeţi îndeplinindu-vi-se cea mai scumpă dintre 
dorinţe. 


— Cea mai scumpă dintre dorinţele mele? murmură Miss 
Campbell, ca şi când ei însăşi şi-ar fi dat un răspuns. 

— Da. cerul este de o limpezime deosebită şi probabil că 
soarele va apune pe un orizont fără nori! 

— Ar fi cu putinţă? exclamă fratele Sam. 

— Ar fi cu putinţă? repetă fratele Sib. 

— Şi am toate motivele să cred, adăugă Olivier Sinclair, că 
veţi putea, chiar în această seară, să zăriţi Raza Verde. 

— Raza Verde! răspunse Miss Campbell. 

Şi se părea că cerceta în memoria sa, puţin neclară, 
despre ce rază era vorba. 

— Ah. exact! adăugă ea. Am venit aici ca să vedem Raza 
Verde! 

— Haideţi! Haideţi! spuse fratele Sam, încântat de prilejul 
care li se oferea de a smulge pe tânăra fată din toropeala în 
care părea că recade. Să mergem de partea cealaltă a 
insulei. 

— Şi o să cinăm mai cu poftă la reîntoarcere, adăugă vesel 
fratele Sib. 

Erau atunci orele cinci după-amiază. 

Sub conducerea lui Olivier Sinclair, întreaga familie, 
împreună cu doamna Bess şi Partridge, părăsi imediat grota 
Clam-Shell, urcă scara de lemn şi ajunse la marginea 
platoului superior. 

Ar fi trebuit să vezi bucuria pe care o arătau cei doi unchi 
privind cerul magnific pe care cobora încet astrul 
strălucitor. Poate că exagerau, dar niciodată, nu, niciodată 
nu se arătaseră atât de entuziaşti în privinţa fenomenului. 
Se părea că pentru ei în primul rând, nu pentru Miss 
Campbell, făcuseră atâtea deplasări şi trecuseră prin atâtea 
încercări de la plecarea de la conacul din Helensburgh 
până la Staffa, trecând prin Ilona şi Oban! 

În realitate, în seara asta apusul soarelui făgăduia să fie 
atât de frumos încât cel mai puţin sensibil, cel mai cu 
picioarele pe pământ, cel mai prozaic dintre negustorii din 


City sau dintre negustorii din Canongate ar fi admirat 
priveliştea mării care se desfăşura sub ochii lor. 

Miss Campbell se simţea renăscând în această atmosferă 
îmbibată de emanaţii saline pe care o briză blândă, venită 
din larg, le filtra. Ochii săi frumoşi se deschideau nespus de 
mari asupra priveliştii Atlanticului. în obrajii ei palizi de 
oboseală reveneau bujorii tenului său de scoțiană! Cât de 
frumoasă era aşa! Cât farmec răspândea fiinţa ei! Olivier 
Sinclair mergea puţin în urma 

284 fetei admirând-o în tăcere, şi el, care până atunci o 
însoțea fără nici o stinghereală în lungile ei plimbări, acum, 
tulburat, cu inima plină de nelinişte, abia îndrăznea să o 
privească! 

Cât despre fraţii Melvill, ei erau categoric tot atât de 
radioşi ca şi soarele. îi vorbeau acestuia cu entuziasm. îl 
pofteau să apună pe un orizont fără ceaţă. îl implorau să le 
trimită ultima lui rază la sfârşitul acestei zile. 

Şi amintirile poeziei ossianice îi făceau să schimbe între ei 
strofă după strofă. 

O, tu care te rostogoleşti deasupra capetelor noastre, 
rotund ca şi scutul părinţilor noştri, spune-ne de unde 
izvorăsc razele tale, o soare divin! De unde vine lumina ta 
eternă? 

Înaintezi în măreaţa ta frumuseţe! Stelele dispar pe 
firmament! Palidă şi rece, luna se ascunde în undele 
apusului! Tu singur, o soare! 

Cine ar putea să fie tovarăşul tău de drum? Luna se pierde 
în ceruri; tu singur rămâi mereu acelaşi! 'Te bucuri 
neîncetat pe parcursul drumului tău strălucitor! 

Când trăsnetul bubuie şi zboară fulgerul, tu ieşi dintre 
nori în toată frumuseţea ta şi râzi de furtună! 

În această dispoziţie entuziastă merseră cu toţii către 
capătul platoului din Staffa, care dădea spre largul mării. 
Acolo se aşezară pe ultimele stânci, în faţa unui orizont a 
cărui linie subţire, desenată de o dungă de apă şi cer, părea 
că nimic nu trebuie să o tulbure. 


Şi de data aceasta nu va mai fi nici un Aristobulus Ursiclos 
care să-şi interpună pânza unei ambarcaţiuni sau să 
stârnească un cârd de păsări de apă între apus şi insuliţa 
Staffa! 

În acest timp, odată cu noaptea scădea şi briza, şi ultimele 
valuri mureau la picioarele stâncilor. Mai în larg, marea 
netedă ca o oglindă avea acea aparenţă uleioasă, pe care 
cea mai mică încreţitură ar fi fost suficient să o tulbure. 

Toate împrejurările se pretau de minune la apariţia 
fenomenului. 

Dar iată, o jumătate de oră mai târziu, Partridge, întinzând 
mâna spre sud, exclamă: 

— O pânză! 

O pânză! O să vină şi de această dată să treacă prin faţa 
discului solar, în clipa în care el va dispărea în valuri? în 
adevăr, ar fi fost mai mult decât ghinion! 

Ambarcaţiunea ieşea din canalul strimt care desparte 
insula Iona de limba de pământ Mull. Alerga cu vântul în 
spate, mai mult sub acţiunea fluxului decât împinsă de o 
briză ale cărei slabe suflări abia puteau să-i umfle pânzele. 

— Este Clorinda, spuse Olivier Sinclair, şi cum merge ca să 
ancoreze în partea de răsărit a Staffei, ea va trece prin 
cealaltă parte şi nu ne va stingheri cu nimic. 

În adevăr, era Clorinda care, după ce ocolise insula Mull 
prin sud, venise să-şi reia locul în golfuleţul Clam-Shell. 

Toate privirile se îndreptară atunci către orizontul din 
vest. Soarele cobora cu repeziciunea care pare că îl 
însufleţeşte la apropierea mării. Pe suprafaţa apelor 
tremura abia văzut o dâră largă de argint, trimisă de disc, 
ale cărui radiaţii erau încă greu de suportat, în curând, de 
la această nuanţă de aur vechi, pe care o luase în căderea 
lui, trecu la un aur care bătea în roş-aprins. în faţa ochilor 
lor, când şi-i acopereau cu pleoapele, scânteiau romburi 
roşii, cercuri galbene, care se întretăiau ca fugarele culori 
ale caleidoscopului. Uşoare linii ondulate dungau acest soi 


de coadă de cometă pe care reverberaţia o desena pe 
suprafaţa apelor. 

Era ca o ninsoare de fluturaşi argintii, a căror strălucire, 
apropiindu-se de mal, pălea. 

Nori, ceaţă, aburi, oricât de subţiri, nu se zăreau pe întreg 
perimetrul orizontului. Nimic nu tulbura claritatea acestei 
linii circulare, pe care un compas nu ar fi putut să o tragă 
mai subţire pe albeaţa unei coli veline. 

Cu toţii nemişcaţi, mai emoţionaţi decât s-ar fi putut crede, 
priveau globul care, mişcându-se oblic la orizont, cobori 
încă şi rămase ca suspendat o clipă deasupra abisului. Apoi 
deformarea discului, modificat de refracție, începu încetul 
cu încetul să se facă simțită; se lăţi în paguba diametrului 
său vertical şi reaminti de forma unui vas etrusc cu 
pântecul rotunjit, al cărui picior se scufunda în apă. 

Nu mai încăpea îndoială asupra apariţiei fenomenului. 
Nimic nu va tulbura acest admirabil apus al astrului 
strălucitor! Nimic nu va veni să intercepteze ultimele sale 
raze! 

În curând soarele dispăru pe jumătate în spatele liniei 
orizontale. Câteva jeturi luminoase, lansate ca nişte săgeți 
de aur, se izbiră pe primele stânci din Staffa. 

În fund, falezele insulei Mull şi vârful lui Ben More se 
împurpurau ca de o atingere de foc. 

Nici Olivier, nici Helena nu văzuseră Raza Verde. 

În sfârşit, nu mai fu decât un subţire segment de arc 
superior la nivelul mării. 

— Raza Verde! Raza Verde! strigară într-un singur glas 
fraţii Melvill, Bess şi Partridge ale căror priviri, timp de un 
sfert de secundă, se pătrunseseră de această incomparabilă 
nuanţă de jad lichid. 

Numai Olivier şi Helena nu văzuseră nimic din fenomenul 
care în sfârşit apăruse după atât de puţin fructuoase 
căutări! 

În momentul în care soarele îşi arunca prin spaţiu ultimele 
raze, privirile lor se încrucişară, se pierdură amândoi în 


aceeaşi contemplare! 

Dar Helena văzu raza neagră pornită din ochii tânărului; 
Olivier, raza albastră pornită din ochii fetei! 

Soarele dispăru cu totul: nici Olivier, nici Helena nu 
văzuseră Raza Verde! 

Capitolul xxiii concluzie. 

A doua zi, 12 septembrie, Clorinda pornea pe o mare 
frumoasă cu o briză favorabilă şi, aproape zburând, alerga 
spre sud-vestul Hebridelor. în curând Staffa, Iona, capul 
insulei Mull dispăreau în spatele falezei înalte ale insulei 
mari. După o călătorie plăcută, pasagerii iahtului debarcară 
în micul port al Obanului, apoi, pe calea ferată de la Oban la 
Dalmaly şi de la Dalmaly la Glasgow, străbătând cel mai 
pitoresc ţinut al Scoției muntoase, se întoarseră la 
Helensburgh. 

Optsprezece zile mai târziu, la biserica Sf. George din 
Glasgow, se celebra, cu mare ceremonie, o căsătorie; dar 
trebuie să mărturisim că nu era aceea a lui Aristobulus 
Ursiclos şi a lui Miss Campbell. Cu toate că logodnicul era 
Olivier Sinclair, fratele Sam şi fratele Sib nu se arătară mai 
puţin mulţumiţi decât nepoata lor. 

Este inutil să insistăm că această căsătorie, încheiată în 
asemenea împrejurări, îndeplinea toate condiţiile fericirii. 
întreg conacul de la Helensburgh, toată casa din West- 
George Street la Glasgow, lumea întreagă abia ar fi ajuns să 
cuprindă toată această fericire, care se cuibărise totuşi în 
grota lui Fingal. 

Dar din această ultimă seară petrecută pe platoul Staffei, 
Olivier Sinclair, cu toate că nu văzuse fenomenul atât de 
căutat, ţinu să-şi fixeze amintirea într-un fel mai durabil. 
Astfel că, într-o zi, expuse un „Apus de soare" de un efect cu 
totul deosebit, în care se admiră mai mult un fel de Rază 
Verde, de o foarte mare intensitate, ca şi când ar fi fost 
pictată cu smarald lichid. 

Acest tablou stârni în acelaşi timp admiraţie şi discuţii, unii 
pretinzând că surprinde un efect natural, minunat 


reprodus, alţii susţinând că era doar închipuire şi că natura 
nu producea niciodată un asemenea efect. 

De unde, marea mânie a celor doi unchi, care văzuseră 
această Rază şi îi dădeau dreptate tânărului pictor. 

— Şi este chiar mai recomandabil să vezi Raza Verde în 
pictură, spuse fratele Sam. 

— Decât în natură, continuă fratele Sib, fiindcă, stând să 
urmăreşti unul după altul atâtea apusuri de soare, asta face 
destul de rău ochilor. 

Şi fraţii Melvill aveau dreptate. 

Două luni mai târziu, tinerii căsătoriţi şi unchii lor se 
plimbau pe malul Clyde-ului, în faţa parcului vilei lor, când 
se întâlniră pe neaşteptate cu Aristobulus Ursiclos. 

Tânărul savant, care urmărea cu interes lucrările de 
dragare a fluviului, se îndrepta către gara din Helensburgh 
când îşi zări vechii tovarăşi din Oban. 

A spune că Aristobulus Ursiclos suferise fiindcă îl părăsise 
Miss Campbell, ar însemna să nu-l cunoşti. Nu se simţi 
deloc încurcat în prezenţa doamnei Sinclair. 

Se salutară. 

Aristobulus Ursiclos îi felicită politicos pe noii căsătoriţi. 
Fraţii Melvill, văzând că nu era deloc indispus, nu-i putură 
ascunde cât de fericiţi îi făcea această căsătorie. 

— Atât de fericiţi, spuse fratele Sam, încât atunci când 
sunt câteodată singuri, mă surprind zâmbind. 

— Şi eu plângând, spuse fratele Sib. 

— Ei bine, domnilor, le atrase atenţia Aristobulus Ursiclos, 
trebuie să fiţi de acord că pentru prima dată nu sunteţi de 
aceeaşi părere. Unul zâmbeşte, altul plânge. 

— Este exact acelaşi lucru, domnule Ursiclos, observă 
Olivier Sinclair. 

— Exact, spuse tânăra femeie, întinzând mâna unchilor 
săi. 

— Cum, acelaşi lucru? răspunse Aristobulus Ursiclos, cu 
acel ton de superioritate care i se potrivea atât de bine. Dar 
nu. deloc! Ce este zâmbetul? O expresie voluntară şi 


deosebită a muşchilor feţei, căreia fenomenele respirației îi 
sunt aproape străine, în timp ce prinsul. 

— Plânsul? întrebă doamna Sinclair. 

— Nu este decât o umezeală care înmoaie globul ochiului, 
un compus de clorură de sodiu, de fosfat de calciu şi clorat 
de sodiu! 

— în chimie, aveţi dreptate, domnule, spuse Olivier 
Sinclair, dar numai în chimie. 

— Nu înţeleg această deosebire, răspunse cu acreală 
Aristobulus Ursiclos. 

Şi salutând băţos ca un geometru, îşi reluă cu pas măsurat 
drumul spre gară. 

— lată-l pe domnul Ursiclos, spuse doamna Sinclair, care 
are pretenţia să explice pornirile inimii cum a explicat şi 
Raza Verde! 

— Dar, de fapt, scumpa mea Helena, răspunse Olivier 
Sinclair, noi nu am văzut-o, această Rază pe care atât de 
mult am vrut să o vedem! 

— Noi am văzut ceva mai mult! spuse tânăra femeie. Noi 
am văzut chiar fericirea - aceea pe care legenda o atribuia 
observării acestui fenomen! Fiindcă noi am găsit fericirea, 
scumpul meu Olivier, să ne mulţumim cu ea şi să lăsăm 
căutarea Razei Verzi pe seama celor ce nu o cunosc şi ar 
vrea să o cunoască! 


SFÂRŞIT