Jules Verne — Doctorul Ox

Jules Verne 


Doctorul Ox 


-s 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010 


Jules Verne 


NU |! Hi EI il 


JE 


Il 


je 


| » Vi 
all il | 


ju: TR] 


J 


| | i li. 


Jules Verne 


Doctorul Ox 


Prezentarea grafică: VAL MUNTEANU 


JULES VERNE 
Hier et Demain Le docteur Ox Edition Hetzel 


Jules Verne 


O fantezie a doctorului Ox 
Nuvele şi povestiri 


ÎN ROMÂNEŞTIE DE SANDA RADIAN 


EDITURA ION CREANGĂ BUCUREŞTI, 1975 


O FANIEZIE A DOCTORULUI 
OX 


Capitolul I 


ÎN CARE SE ARATĂ CĂ DEGEABA CAUŢI CHIAR 
PE CELE MAI BUNE HĂRȚI ORĂŞELUL 
QUIQUENDONE 


De cauţi pe o hartă a Flandrei, veche sau modernă, 
orăşelul Quiquendone, e probabil că nu-l vei găsi. 

Să fie, aşadar, un orăşel dispărut? Nu. Un oraş ce va fi 
construit? Nici atât. El există, în ciuda geografilor, şi 
încă de opt sau nouă sute de ani. Are chiar două mii trei 
sute nouă zeci şi trei de suflete, dacă socoţi un suflet de 
fiecare locuitor. Este situat la treisprezece kilometri şi 
jumătate spre nord-vest de Audenarde şi la 


cincisprezece kilometri şi un sfert sud-est de Bruges, în 
plină Flandră. Vaar, micul afluent al râului Escaut, trece 
pe acolo sub trei poduri, care mai sunt acoperite de o 
veche boltă din evul mediu, ca la Tournay. Se poate 
admira un castel de demult, a cărui primă piatră a fost 
pusă în 1197 de către contele Baudouin, viitor împărat al 
Constantinopolului, şi o primărie cu ferestre gotice, 
încununată cu un şirag de creneluri, având deasupra un 
turn de alarmă cu turle, înalte de trei sute cincizeci şi 
şapte de picioare de la pământ. La fiecare oră se aude 
un clopot de cinci octave, adevărat pian aerian, al cărui 
renume îl întrece pe cel al vestitului clopot din Bruges. 

Turiştii — dacă se vor fi oprit cumva la Quiquendone — 
nu vor fi părăsit acest oraş curios, fără să fi vizitat sala 
«stathouderşilor», împodobită cu portretul în picioare al 
lui Wilhelm de Nassau, făcut de Brandon, galeria din 
biserica Saint-Magloire — capodoperă a arhitecturii 
secolului al şaisprezecelea — putul în fier forjat, săpat în 
mijlocul marii pieţe Saint-Ernuph, cu admirabilele ei 
ornamentaţii datorate pictorului fierar Quentin Metsys, 
mormântul ridicat altădată Mariei de Burgundia, fiica lui 
Carol 'Temerarul, care odihneşte acum în Dace la 
biserica Notre-Dame din Bruges etc. 

În fine, Quiquendone are ca industrie principală 
fabricarea de frişcă şi acadele pe scară largă. Oraşul 
este administrat din tată în fiu, de câteva secole, de 
familia van Tricasse! Şi totuşi Quiquendone nu figurează 
pe harta Flandrei! L-or fi uitat geografii, sau este vorba 
de o omisiune voită? N-aş putea să vă spun, dar 
Quigquendone există aievea, cu străduţele înguste, cu 
centura sa de fortificaţii, casele sale spaniole, halele şi 
primarul său, şi încă în aşa măsură încât a fost de 
curând teatrul unor fenomene pe cât de surprinzătoare, 
extraordinare, de necrezut, pe atât de reale, şi care vă 
vor fi relatate în această povestire chiar aşa cum s-au 
întîmplat. 

Desigur, nu se poate spune sau gândi nimic rău despre 
flamanzii Flandrei occidentale. Ei sunt oameni 
cumsecade, înţelepţi, economi, echilibraţi, prietenoşi, 
primitori, poate puţin greoi la vorbă şi la minte, dar 
aceasta nu explică de ce unul dintre cele mai 
interesante oraşe de pe teritoriul lor nu figurează încă în 
cartografia modernă. 


O asemenea omisiune e într-adevăr regretabilă. Dacă 
cel puţin istoria sau, în lipsa istoriei, cronicile sau, în 
lipsa cronicilor, tradiţia ţării ar fi menţionat undeva 
orăşelul Quiquendone! Dar nu, nici atlasurile, nici 
ghidurile, nici itinerarele nu pomenesc nimic. Chiar 
domnul Joanne, priceputul descoperitor de cetăţi, nu 
spune nici un cuvânt despre el. Se înţelege de la sine cât 
de mult dăunează această tăcere comerţului şi industriei 
orăşelului. Dar noi ne vom grăbi să adăugăm că 
Quiquendone n-are nici industrie, nici comerţ şi că nici 
n-are nevoie de ele. Acadelele şi frişca le consumă chiar 
oraşul şi nu sunt exportate. În sfârşit, Quiquendone este 
de sine stătător. Necesităţile locuitorilor sunt restrânse, 
existenţa lor modestă, ei sunt calmi, moderați, reci, 
flegmatici, într-un cuvânt, «flamanzi» dintre aceia cum 
se mai pot întâlni încă între Escaut şi Marea Nordului. 


Capitolul II 


UNDE PRIMARUL VAN | IRICASSE ŞI 
CONSILIERUL NIKLAUSSE SE INIREŢIN DESPRE 
NEVOILE ORAŞULUI 


— Crezi? întrebă primarul. 

— Cred, răspunse consilierul după câteva momente 
de tăcere. 

— Nu trebuie lucrat cu uşurinţă, reluă primarul. 

— Iată că sunt zece ani de când vorbim despre 
această gravă chestiune, grăi consilierul Niklausse, şi-ţi 
mărturisesc, stimate domnule van Tricasse, că încă nu- 
mi pot lua răspunderea să mă hotărăsc. 

— Îţi înţeleg şovăiala, reluă primarul care nu vorbi 
decât după cel puţin un sfert de ceas de gândire, îţi 
înţeleg şovăiala şi o împărtăşesc şi eu. Ar fi mai cuminte 
să nu hotărim nimic înaintea unei cercetări mai 
îndelungate.. 

— E sigur, răspunse Niklausse, că postul de comisar 
civil nu-şi are rostul într-un oraş atât de liniştit ca 
Quiquendone. 

— Înaintaşul nostru, răspunse van Tricasse pe un 
ton grav, înaintaşul nostru nu spunea niciodată, nu ar fi 
îndrăznit niciodată să spună că un lucru este sigur. 
Orice afirmaţie poate să aibă cândva dezminţiri 
neplăcute. 


Consilierul dădu din cap în semn de încuviinţare, pe 
urmă rămase liniştit aproape o jumătate de oră. După 
trecerea acestui timp, în care consilierul şi primarul nu 
mişcară nici măcar un deget, Niklausse îl întrebă pe van 
Tricasse dacă înaintaşul său — cu douăzeci de ani în 
urmă — nu s-a gândit şi el să desființeze postul de 
comisar civil, care, în fiecare an, greva oraşul 
Quiquendone cu o sumă de o mie trei sute şaptezeci şi 
cinci de franci şi câteva centime. 

— Da, răspunse primarul, care ridică cu o încetineală 
maiestuoasă mâna până la fruntea sa senină, s-a gândit 
în adevăr; dar a murit, preacinstitul, înainte de a fi 
îndrăznit să ia o hotărire atât în această problemă, cât şi 
în ceea ce priveşte oricare altă măsură administrativă. 
Era un înţelept. De ce n-aş face şi eu ca el? 

Consilierului Niklausse i-ar fi fost cu neputinţă să-şi 
închipuie o pricină care să contrazică părerea 
primarului. 

— Omul care moare fără a se fi decis la nimic în 
timpul vieţii, adăugă van Iricasse, a atins aproape 
desăvârşirea în astă lume. 

Acestea zise, primarul lovi cu degetul cel mic un 
clopoțel cu sunet slab, care scoase mai mult un suspin 
decât un clinchet. Aproape imediat, nişte paşi uşori 
trecură pe dalele podelei. Un şoarece n-ar fi făcut mai 
puţin zgomot alergând pe un covor gros. Uşa camerei se 
deschise răsucită în ţâţânile unse. În prag se ivi o fată cu 
cosiţe lungi. Era Suzel van Iricasse, unica fiică a 
primarului. Ea îi dădu tatălui ei, odată cu pipa, umplută 
vârf, un mic vas de aramă, fără să rostească un cuvânt. 
Apoi dispăru numaidecât, plecarea ei făcând tot atât de 
puţin zgomot ca venirea. 

Onorabilul primar aprinse uriaşul cap al lulelei şi fu pe 
loc învăluit într-un nor de fum albastru, lăsându-l pe 
consilierul Niklausse singur cu gândurile lui. 

Camera în care vorbeau astfel cele două notabilităţi 
împuternicite să administreze Quiquendone-ul era un 
salonaş bogat împodobit cu sculpturi de lemn întunecat. 
Un cămin înalt, având o vatră uriaşă în care putea să 
ardă un trunchi de stejar sau să se frigă un bou, ocupa 
un perete întreg al încăperii şi avea în faţă o fereastră 
zăbrelită, ale cărei vitralii îndulceau lumina zilei. Într-un 
vechi cadru, deasupra căminului, se afla portretul unui 
omuleţ oarecare — pictură atribuită lui Hemling — care 


trebuie să fi reprezentat un strămoş de-al lui van 
Tricasse. Familia lui era cunoscută din secolul XIV, 
epocă în care flamanzii şi Gui de Dampierre luptaseră 
împotriva împăratului Rudolf de Habsburg. 

Acest salonaş făcea parte din locuinţa primarului, una 
dintre cele mai plăcute din Quiquendone. Construită în 
stil flamand, cu tot neprevăzutul, capriciul, pitorescul, 
fantezia pe care o comportă o arhitectură ogivală, era 
citată ca unul dintre cele mai bizare monumente ale 
oraşului. O mănăstire de călugări sau un azil pentru 
surdomuţi n-ar fi trebuit să fie mai liniştit. Zgomotul era 
inexistent. Nu se umbla — se aluneca, nu se vorbea — se 
şoptea. Şi cu toate acestea, femeile nu lipseau din 
această casă, care, în afară de primarul van Tricasse, 
adăpostea şi pe soţia sa, doamna Brigitte van Tricasse, 
pe fiica sa Suzel van Tricasse şi pe servitoarea Lotche 
Jansheu. Trebuie amintită şi sora primarului, mătuşa 
Hermance, fată bătrână, care mai păstra numele de 
Tatanemance pe care i-l dăduse de mult nepoata Suzel, 
pe când era copilă. Ei bine, cu toate aceste pricini de 
ceartă, de zgomot, de vorbărie, locuinţa primarului era 
liniştită ca pustiul. 

Primarul era un om de cincizeci de ani, nici gras nici 
slab, nici înalt nici scund, nici bătrân nici tânăr, nici 
palid nici aprins la faţă, nici vesel nici trist, nici 
mulţumit nici plictisit, nici energic nici molatic, nici 
mândru nici umil, nici bun nici rău, nici risipitor nici 
zgârcit, nici curajos nici fricos, nici prea-prea nici foarte- 
foarte — ne quid nimis!— un om moderat în toate cele. 

Dar după mişcările sale, întotdeauna la fel de lente, 
după falca sa uşor lăsată şi pleoapele veşnic înălțate, 
după fruntea lui netedă ca o placă de aramă galbenă şi 
fără nici o cută, după muşchii săi neîncordaţi, un 
fizionomist ar fi recunoscut imediat că primarul van 
Tricasse era tipul flegmatic în persoană. Niciodată nici 
furie nici patimă, niciodată nici un fel de emoție n-a 
grăbit bătăile inimii acestui om, nici nu i-a înroşit 
obrajii. Niciodată, nici măcar în treacăt, pupilele sale nu 
s-au contractat din cauza unei supărări. Era îmbrăcat 
mereu în haine bune, nici prea largi, nici prea strâmte, 
pe care nu reuşise să le strice. Era încălţat cu ghete 
mari cu bot pătrat, cu talpa triplă, cu catarame de 


1 Ne quid nimis — nimic prea mult (în limba latină în 
text). 


argint, care prin durabilitatea lor îl deznădăjduiau pe 
cizmarul său. Purta pe cap o pălărie largă, care data din 
epoca în care Flandra se despărţise de Olanda, ceea ce 
însemna că venerabila piesă avea o vechime de 
patruzeci de ani. Dar ce e de mirare? Pasiunile sunt 
acelea care uzează trupul şi sufletul, îmbrăcămintea ca 
şi corpul, dar pe seninul nostru primar, apatic, 
nepăsător, rece, nu-l înflăcăra nimic. El nu uza lucrurile 
şi nu se consuma pe sine, şi prin aceasta era tocmai 
omul menit să administreze oraşul Quiquendone şi pe 
blajinii săi locuitori. 

Oraşul, în adevăr, nu era mai puţin calm decât locuinţa 
lui van Tricasse. Într-un astfel de loc paşnic, primarul 
socotea să ajungă la limitele cele mai îndepărtate ale 
vârstei, după ce va fi văzut-o pe soţia sa, buna doamnă 
Brigitte van Tricasse, pornind înaintea lui pe drumul de 
veci, unde desigur nu ar fi găsit linişte mai mare decât 
aceea de care se bucura de şaizeci de ani pe acest 
pământ. 

Acest lucru merită o explicaţie. 

Familia van Tricasse putea foarte bine să se cheme 
familia Jannot!. Iată de ce: toată lumea ştie povestea cu 
cuțitul acestui personaj tipic, tot aşa de vestit ca şi 
proprietarul lui şi la fel de fără moarte ca acesta, 
datorită dublei înlocuiri, mereu reînnoită, care sta în a 
pune alt mâner când unul se strică, altă lamă când cea 
dinainte nu mai face parale. 

Tot aşa era şi înlocuirea, absolut aceeaşi, folosită din 
negura timpurilor în familia van Tricasse şi ajutată de 
natură cu o bunăvoință de-a dreptul deosebită. Din 1340 
s-a văzut întotdeauna cum un van Tricasse devenit 
văduv, se recăsătorea cu o van Tricasse mai tânără ca 
el, care văduvă se recăsătorea cu un van Iricasse mai 
tânăr ca ea, care văduv etc... ca unică soluţie de 
continuitate. Fiecare murea când îi venea, cu o 
regularitate mecanică. Da, cinstita doamnă Brigitte van 
Tricasse era la al doilea bărbat şi, în afară doar dacă nu 
şi-ar fi făcut datoria, ea trebuia să plece înaintea soţului 
pe lumea cealaltă — soţ cu zece ani mai tânăr ca dânsa 
— pentru a da astfel locul unei noi doamne van Tricasse. 


1 Jannot sau Janot — tip comic din sec. XVIII, care 
semnifică prostia jalnică şi grotescul. 


Fapt pe care onorabilul primar se bizuia neîndoielnic, 
pentru a nu rupe tradiţiile familiei. 

Aşa arăta această casă liniştită şi tăcută, cu uşi care nu 
scârţâiau, cu ferestre care nu zăngăneau, cu podele care 
nu gemeau, cu sobe care nu duduiau, cu giruete care nu 
ţiuiau, cu mobile care nu pârâiau, cu broaşte care nu 
scrâşneau şi oaspeţi care nu făceau mai mult zgomot 
decât umbra lor. Divinul Harpocrat! şi-ar fi ales-o 
desigur ca pe un templu al tăcerii. 


Capitolul III 

UNDE COMISARUL  PASSAUF ÎŞI FACE O 
INTRARE PE CÂT DE ZGOMOTOASĂ, PE ATÂT DE 
NEAȘTEPTATĂ 


Când începuse interesanta conversaţie, relatată mai 
sus, între consilier şi primar, era ora trei fără un sfert 
după-amiază. La trei şi patruzeci şi cinci de minute, van 
Tricasse îşi aprinse pipa lui cea groasă, care putea fi 
umplută cu un sfert de kilogram de tutun, şi termină s-o 
fumeze la 5 şi 35 de minute. 

În tot acest timp, cei doi interlocutori nu schimbară 
nici un cuvânt. Pe la şase, consilierul, care proceda 
totdeauna prin «pretermisiune»?, reluă conversaţia cu 
următoarele cuvinte: 

— Atunci hotărîm? 

— Nu decidem nimic, replică primarul. 

— Cred, într-adevăr, că ai dreptate, van Tricasse. 

— Şi eu, cred, Niklausse. Vom lua o hotărîre, în 
privința comisarului civil, când vom fi mai bine 
lămuriţi... mai târziu... de vreme ce n-a trecut nici măcar 
o lună de când....... 

— Nici măcar un an, răspunse  Niklausse, 
desfăcându-şi batista de care se servi de altfel cu o 
perfectă discreţie. 

Şi iar domni tăcerea timp de o oră întreagă. Nimic nu 
tulbura această nouă pauză a conversaţiei, nici măcar 


1 Harpocrat — zeu greco-egiptean, venerat in timpul 
dinastiei egiptene a Lagizilor (306—30 î.€.n.). 

2 Pretermisiune— modalitate retorică de a începe prin a 
declara că nu vrei să vorbeşti despre subiectul pe care-l 
tratezi. 


apariţia câinelui casei, credinciosul Lento, care, nu mai 
puţin flegmatic decât stăpânul său, veni să facă politicos 
înconjurul salonaşului. Demn câine! Un model pentru 
toţi cei din specia sa! Chiar dacă ar fi fost din carton, cu 
rotile la picioare, n-ar fi făcut mai puţin zgomot în 
timpul raitei sale. 

Către ora opt, după ce Lotche aduse lampa veche din 
sticlă mată, primarul spuse către consilier: 

— Mai avem altă problemă urgentă de rezolvat, 
Niklausse? 

— Nu, van Tricasse, nici una, după câte ştiu. 

— Parcă mi s-a spus totuşi, îşi aminti primarul, că 
turnul de la poarta Audenarde cade în ruină? 

— În adevăr, răspunse consilierul, şi chiar nu m-ar 
mira ca într-una dintre zile să strivească vreun trecător. 

— Oh, reluă primarul, înainte ca o astfel de 
nenorocire să se întâmple, sper că noi vom fi luat o 
hotărîre în privinţa acestui turn. 

— Sper şi eu, van Iricasse. 

— Dar sunt chestiuni mult mai urgente de rezolvat. 

— Fără îndoială, răspunse consilierul, chestiunea 
halelor de piei, de exemplu. 

— (Oare tot mai ard? întrebă primarul. 

— Da, de trei săptămâni încoace. 

— Nu am decis noi în consiliu să le lăsăm să ardă? 

— Da, van Tricasse, şi asta la propunerea dumitale. 

— Nu este acesta mijlocul cel mai sigur şi cel mai 
simplu să stingem incendiul ? 

— Fără discuţie. 

— Ei bine, să aşteptăm. Asta-i tot? 

— Da, asta-i tot, răspunse consilierul, care-şi frecă 
fruntea, pentru a fi sigur că nu uita vreo problemă 
importantă. 

— Ah! exclamă primarul, n-ai auzit vorbindu-se şi de 
o scurgere de apă care ameninţă să inunde partea de jos 
a cartierului Saint Jacques? 

— În adevăr, răspunse consilierul. Este chiar păcat 
că această scurgere de apă nu s-a produs deasupra 
halelor de piei! Ea ar fi putut lupta contra incendiului, 
cu mijloace naturale, şi asta ne-ar fi scutit de multe 
discuţii. 

— Ce vrei să-i faci, Niklausse, răspunse domnul 
primar, nimic nu e mai fără noimă ca accidentele. Nu au 


nici o legătură între ele şi nu se poate, oricât ai vrea, să 
te foloseşti de unul pentru a te feri de celălalt. 

Această subtilă observaţie a lui van Tricasse ceru o 
bună bucată de vreme spre a fi gustată de amicul şi 
interlocutorul său. 

— Ei, dar, reluă după câteva momente consilierul 
Niklausse, noi nici nu vorbim despre marea noastră 
problemă! 

— Ce mare problemă? Avem deci o mare problemă? 
întrebă primarul. 

— Fără îndoială. E vorba despre iluminarea 
oraşului. 

— Ah, da! răspunse primarul. Dacă nu mă înşală 
memoria, dumneata vorbeşti de proiectul doctorului Ox? 

— Exact. 

— Merge bine, Niklausse, răspunse primarul. Se şi 
aşază ţevile şi uzina este complet terminată. 

— Poate că ne-am cam grăbit în această chestiune, 
spuse consilierul clătinând din cap. 

— Poate, răspunse primarul, dar scuza noastră este 
că doctorul Ox suportă toate cheltuielile pentru 
experienţa sa. Deci nu ne va costa nici un ban. 

— Este în adevăr o scuză. Apoi trebuie să mergi în 
pas cu epoca ta. Dacă experienţa reuşeşte, Quiquendone 
va fi primul oraş din Flandra luminat cu gaz oxi... Cum 
se numeşte acest gaz? 

— Gazul oxihidric. 

— Fie şi gazul oxihidric. 

În acest moment, uşa se deschise şi Lotche veni să-l 
anunţe pe primar că cina este gata. 

Consilierul Niklausse se sculă să-şi ia rămas bun de la 
van Tricasse, căruia atâtea hotăriri luate şi atâtea 
chestiuni tratate îi făcuseră poftă de mâncare. Apoi se 
stabili că se va convoca într-un timp destul de lung 
consiliul notabililor, cu scopul de a se decide dacă se va 
lua provizoriu o hotărîre în chestiunea realmente 
urgentă a turnului Audenarde. 

Cei doi administratori se îndreptară către uşa care 
dădea spre stradă, unul conducându-l pe celălalt. 
Consilierul, ajuns pe ultima treaptă, aprinse o mică 
lanternă, menită să-l călăuzească prin străzile 
întunecoase ale Quiquendone-ului, pe care instalaţia 
doctorului Ox nu le luminase încă. Era o noapte neagră 
de octombrie şi o ceaţă uşoară se lăsase asupra oraşului. 


Pregătirile de plecare ale consilierului Niklausse 
durară cel puţin un sfert de oră, căci, după ce-şi aprinse 
lanterna, trebui să-şi încalţe ghetele cu talpă de lemn şi 
să-şi îmbrace mănuşile groase din piele de oaie; apoi îşi 
ridică gulerul îmblănit al hainei, îşi îndesă pălăria până 
peste ochi, luă în mână umbrela greoaie cu mânerul în 
formă de cioc de corb, ca să fie gata de plecare. 

În momentul când Lotche, care lumina drumul 
stăpânului său, se pregătea să tragă zăvorul, un zgomot 
neaşteptat se auzi afară. 

Da, oricât de necrezut părea lucrul acesta, un zgomot, 
un adevărat zgomot, aşa cum oraşul n-a mai auzit 
desigur de la cucerirea donjonului de către spanioli, în 
1513, un zgomot îngrozitor răsună stârnind ecourile atât 
de profund adormite ale vechii reşedinţe van Tricasse. 
Se bătea în această uşă, neatinsă până atunci de vreo 
ciocănitură. Se bătea cu lovituri puternice, date cu un 
instrument contondent, probabil un baston noduros, 
mânuit de o mână robustă. Loviturile se amestecau cu 
strigăte şi se desluşea o chemare. Se auzeau limpede 
aceste cuvinte: 

— Domnule van Tricasse! Domnule primar! Deschideţi, 
deschideţi repede! 

Primarul şi consilierul, zăpăciţi cu desăvârşire, se 
priveau tăcând mâlc. Aceasta întrecea orice închipuire. 
Dacă s-ar fi tras în salonaş cu vechiul tun al castelului, 
care nu mai mergea din 1385, locuitorii casei van 
Tricasse n-ar fi fost mai «daţi gata». Să ne fie iertată 
această expresie cam vulgară, dar atât de potrivită 
împrejurării. 

Între timp, loviturile, strigătele, chemările se 
înmulţeau. Lotche, care-şi recăpătase sângele rece, îşi 
luă îndrăzneala să vorbească. 

— Cine e acolo? întrebă. 

— Eu sunt, eu! Eu! 

— Care eu ? 

— Comisarul Passauf. 

Comisarul Passauf! Chiar acela căruia era vorba de 
zece ani să i se suprime slujba. Ce se întîmpla oare? 
Burgunzii să fi cotropit Quiquendone ca în secolul al 
XIV-lea? Numai un eveniment de o asemenea importanţă 
putea să-l tulbure în aşa hal pe comisarul Passauf, care 
de obicei nu era mai puţin calm şi flegmatic decât 
primarul însuşi. 


La un semn al lui van Tricasse — căci onorabilul om n- 
ar fi putut scoate un cuvânt — zăvorul fu împins şi uşa 
se deschise. 

Comisarul Passauf năvăli ca o furtună în anticameră. 

— Ce se întâmplă, domnule comisar? întrebă 
Lotche, o fată curajoasă, care nu-şi pierdea capul în 
împrejurările cele mai grele. 

— Ce se întâmplă? răspunse Passauf, ai cărui ochi 
cât cepele oglindeau o adevărată emoție. Se întâmplă că 
vin de la locuinţa doctorului Ox unde se dădea o 
recepţie şi că acolo... 

— Acolo? rosti consilierul. 

— Acolo am fost martorul unei încăierări grozave, 
deoarece... domnule primar, s-a vorbit despre politică. 

— Politică! repetă van Tricasse, ciufulindu-şi peruca. 

— Politică, spuse din nou comisarul Passauf, ceea 
ce nu s-a mai făcut poate de o sută de ani în 
Quiguendone. Discuţia s-a aprins. Avocatul Andre Schut 
şi medicul Dominique Custos s-au luat la ceartă cu o 
violenţă care-i va duce poate să se bată în duel. 

— Să se bată! izbucni consilierul. Un duel! Un duel! 
La Quiquendone! Şi ce şi-au spus avocatul Schut şi 
medicul Custos? 

— Şi-au spus, cuvânt cu cuvânt, următoarele: 
«Domnule avocat, i s-a adresat medicul adversarului 
său, mergeţi cam departe, mi se pare, şi nu vă gândiţi 
destul să vă măsuraţi cuvintele!» 

Primarul îşi împreună mâinile. Consilierul păli şi lăsă 
să-i cadă lanterna. Comisarul clătină din cap. O astfel de 
frază provocatoare, exprimată de două notabilităţi ale 
ținutului! 

— Acest medic, murmură van Tricasse, este cu 
siguranţă un om periculos, un cap înfierbântat! Veniti, 
domnilor! 


clamă primarul 


ex 


? 


tIVI 


i 


— Cum nu sint exped 


Prin urmare, consilierul Niklausse şi comisarul 
reintrară în salonaş cu primarul van Tricasse. 


Capitolul IV 
UNDE DOCTORUL OX SE ARATĂ A FI UN 
FIZIOLOG DE SEAMĂ ŞI UN EXPERIMENTATOR 
ÎNDRĂZNEŢ 


Cine este oare acest personaj, cunoscut sub numele 
bizar de doctor Ox? 

Desigur un original, dar în acelaşi timp un savant 
îndrăzneţ, un fiziolog ale cărui lucrări sunt renumite şi 
apreciate în lumea ştiinţifică europeană, un rival valoros 
al lui Davy, Dalton, Bostock, Menzies, Godwin, Vierordt, 
al tuturor acestor minţi luminate care au făcut ca 
fiziologia să ajungă în fruntea ştiinţelor moderne. 

Doctorul Ox era un om grăsuţ, de statură mijlocie, 
având vârsta... dar nu am putea preciza vârsta şi nici 
naționalitatea sa. De altfel, ce importanţă au? E destul 
să se ştie că era un personaj bizar, cu sânge cald şi 
năvalnic, un veritabil excentric ieşit dintr-un volum de 
E.T.A. Hoffmann şi care se deosebea vădit, fără îndoială, 
de locuitorii din Quiquendone! El avea o încredere 
neclintită în persoana şi în teoriile sale. Totdeauna 
surâzător, mergând cu capul sus, cu umerii drepţi, uşor, 
degajat, cu privirea sigură, cu nările largi bine deschise, 
cu gura mare, care sorbea aerul trăgându-l adânc în 
piept, îţi făcea plăcere să-l vezi. 

Era vioi, foarte vioi, bine proporţionat, sănătos, 
sprinten ca argintul viu şi parcă îl mâncau necontenit 
tălpile. Nu putea sta locului şi se cheltuia în cuvinte 
repezite şi în gesturi fără număr. 

Era oare bogat acest doctor Ox, care se pusese pe 
propria-i socoteală să înfăptuiască iluminatul unui întreg 
oraş? 

Probabil, de vreme ce îşi permitea astfel de cheltuieli, 
şi este singurul răspuns pe care l-am putea da acestei 
întrebări indiscrete. 

Doctorul Ox sosise de cinci luni în Quiquendone, în 
tovărăşia discipolului său care răspundea la numele de 
Gedeon Ygene, un lungan uscat, slab, dar nu mai puţin 
vioi decât stăpânul său. 

Şi acum întrebarea: pentru ce doctorul Ox se angajase 
să facă pe cheltuiala sa iluminatul oraşului? De ce 


alesese tocmai pe liniştiţii locuitori ai Quiquendone-ului, 
cei mai flamanzi între toţi flamanzii, ca să înzestreze 
oraşul lor cu binefacerile unui iluminat excepţional? 
Oare nu voia el sub acest pretext să încerce o mare 
experienţă fiziologică, operând in anima vili '? 

În fine, ce avea de gând să întreprindă acest original? 
Din păcate nu putem şti, căci doctorul Ox n-avea alt 
confident decât pe discipolul său Ygene, care îl asculta 
orbeşte. 

În aparenţă, cel puţin, doctorul Ox îşi luase 
angajamentul să ilumineze oraşul, care de altfel avea 
mare nevoie de lumină, «mai ales noaptea», cum zicea 
în mod subtil comisarul Passauf. 

Astfel fu instalată o uzină pentru producerea gazului 
de iluminat. Gazometrele erau gata să funcţioneze şi 
conductele de gaz, împrăştiate sub pavajul străzilor, 
trebuiau în curând să-şi îndeplinească menirea făcând 
să se aprindă becurile în edificiile publice şi chiar în 
casele unor anumiţi particulari, prieteni ai progresului. 

În calitatea sa de primar, van Tricasse şi, în calitatea 
sa de consilier, Niklausse, apoi câţiva notabili se 
hotăriseră să autorizeze introducerea în locuinţele lor a 
acestui iluminat modern. Dacă cititorul nu a uitat, în 
timpul lungii convorbiri între consilier şi primar se 
amintise că iluminatul oraşului nu va fi făcut prin 
aprinderea obişnuită a hidrogenului carburat, pe care îl 
degajează distilarea huilei, ci prin întrebuinţarea unui 
gaz mai modern şi de zece ori mai luminos, gazul 
oxihidric, pe care-l produce amestecul de hidrogen şi 
oxigen. 

Doctorul, priceput chimist şi fizician, ştia să obţină 
acest gaz, în mari cantităţi şi ieftin, nu prin 
întrebuinţarea manganatului de sodiu după procedeele 
domnului Tessie du Motay, ci pur şi simplu prin 
descompunerea apei uşor acidulate, cu ajutorul unei pile 
făcute din elemente noi inventate de el. Astfel nu mai 
era nevoie de substanţe costisitoare, de plăci de metal, 
de retorte, de combustibil, de aparate speciale pentru a 
produce descompunerea celor două gaze. Un curent 
electric trecea prin bazine mari, pline de apă, şi 
elementul lichid se descompunea în cele două părţi din 
care era constituit — oxigenul şi hidrogenul. Oxigenul se 
capta într-o parte, iar hidrogenul, în volum dublu faţă de 


1 In anima vili - în inima oraşului (în limba latină în text). 


vechiul său asociat, mergea în altă parte. Ambele gaze 
erau culese în rezervoare separate, mijloc de prevedere 
esenţial, căci amestecul lor ar fi produs o explozie 
groaznică, dacă s-ar fi aprins. Apoi ele treceau prin ţevi 
care le îndreptau spre diverse lămpi cu gaz, care vor fi 
amplasate în aşa fel încât să poată fi prevenită orice 
explozie. Se va produce atunci o flacără deosebit de 
luminoasă, flacără a cărei strălucire rivaliza cu aceea a 
luminii electrice, care, după cum fiecare ştie şi după 
experienţele făcute de Casselmann, este egală, nici mai 
mult nici mai puţin, cu cea a una mie şaptezeci şi unu de 
lumânări. 

Ceea ce era sigur este că oraşul Quiquendone va 
câştiga din această generoasă combinaţie un iluminat 
minunat. Dar asta îl preocupa cel mai puţin pe doctorul 
Ox şi pe învăţăcelul său, după cum se va vedea mai 
departe. 

A doua zi, după ce comisarul Passauf îşi făcuse 
zgomotoasa sa apariţie în salonaşul primarului, Gedeon 
Ygene şi doctorul stăteau amândoi de vorbă în biroul lor, 
în principala clădire a uzinei, la parter. 

— Ei bine, Ygene! exclamă doctorul Ox, frecându-şi 
mâinile. l-ai văzut ieri la recepţia noastră pe bunii 
quiquendonezi, cu atâta sânge rece, care în ceea ce 
priveşte forţa pasiunilor se situează între bureţi şi polipii 
de corali! I-ai văzut cum se certau şi cum se provocau cu 
vorba şi cu gestul! Se şi schimbaseră moraliceşte şi 
fiziceşte. Şi totul abia începe! Aşteaptă până în 
momentul în care îi vom trata cu doze masive. 

— În adevăr, maestre, răspunse Gedeon Ygene, 
frecându-şi nasul ascuţit cu vârful degetului arătător, 
experienţa porneşte bine şi dacă eu însumi n-aş fi avut 
prevederea să închid robinetul de scurgere a gazelor, nu 
ştiu ce s-ar fi întîmplat. 

— L-ai auzit pe avocatul Schut şi pe medicul Custos? 
reluă doctorul Ox. Cuvintele în felul lor nu erau 
răutăcioase, dar în gura unui quiquendonez ele 
preţuiesc cât insultele pe care eroii lui Homer şi le 
aruncau unul altuia, înainte de a scoate spada din teacă. 
Ah, flamanzii ăştia! Ai să vezi ce vom face din ei! 

— Vom face din ei nişte ingraţi, răspunse Gedeon 
Ygene. 


— Eh, spuse doctorul, ce importanţă are dacă ne 
vor fi recunoscători sau nu, de vreme ce experienţa 
noastră reuşeşte! 

— De altfel, adaugă discipolul surâzând răutăcios, 
nu e de temut ca o astfel de excitare a aparatului lor 
respirator să deranjeze puţin plămânii acestor onorabili 
locuitori ai Quiquendone-ului? 

— Cu atât mai rău pentru ei, răspunse doctorul Ox. 
E în interesul ştiinţei! Ce-ai spune dacă broaştele şi 
câinii ar refuza să se facă experienţe cu ei? 

Este mai mult ca sigur că dacă broaştele şi câinii ar fi 
consultaţi, ei ar face unele obiecţii în ce priveşte 
practicile medicilor, dar doctorul Ox credea că a găsit 
un argument de necombătut, căci scoase un adânc 
suspin de mulţumire. 

— la urma urmelor, maestre, aveţi dreptate, 
răspunse Gedeon Ygene cu aerul că ar fi fost convins. 
Nu puteam găsi ceva mai bun decât pe locuitorii din 
Quiquendone. 

— Nu, ar fi fost imposibil, spuse doctorul, articulînd 
fiecare silabă. 

— Le-aţi luat acestor oameni pulsul? 

— Deo sută de ori. 

— Şi care este media pulsațiilor observate? 

— Nici cincizeci pe minut. Ințelege: un oraş unde de 
un secol n-a existat nici umbra unei controverse, unde 
căruţaşii nu înjură, unde birjarii nu se batjocoresc, unde 
caii nu-s nărăvaşi, unde câinii nu muşcă, unde pisicile nu 
zgârie! Un oraş unde, nefiind contravenţii, tribunalul şi 
poliţia n-au nimic de făcut, de la începutul până la 
sfârşitul anului! Un oraş pe care nu-l pasionează nimic, 
nici arta, nici comerţul! Un oraş în care jandarmii sunt 
un fel de legendă si în care nu s-a făcut nici un proces- 
verbal de o sută de ani încoace! Un oraş, în fine, unde de 
trei secole nu s-a tras nici un pumn şi n-a fost pălmuit 
nimeni! Vei înţelege bine, dragă Ygene, că aşa nu se mai 
poate şi că vom schimba totul. 

— Foarte bine! Foarte bine! replică entuziasmat 
discipolul. Dar aerul oraşului l-aţi analizat? 

— N-am uitat nici acest lucru. Şaizeci şi nouă de 
părţi azot şi douăzeci şi nouă — oxigen, acid carbonic şi 
vapori de apă în cantităţi variabile. Sunt proporţii 
obişnuite. 


— Binme, doctore, bine! răspunse Ygene. Experienţa 
se va face în stil mare şi va fi decisivă. 

— Şi dacă este decisivă, adăugă doctorul Ox, cu un 
aer triumfător, vom transforma lumea! 


Capitolul V 

UNDE PRIMARUL ŞI CONSILIERUL SE DUC SĂ 
FACĂ O VIZITĂ DOCTORULUI OX ŞI CARE SUNT 
URMĂRILE 


Consilierul Niklausse şi primarul van Tricasse aflară în 
sfârşit ce înseamnă o noapte zbuciumată. Evenimentul 
grav ce se petrecuse în casa doctorului Ox le dădu o 
adevărată insomnie. Ce urmări va avea această 
chestiune? Nu-şi puteau închipui. Va fi nevoie să se ia o 
hotărire? Autoritatea municipală, ai cărei reprezentanţi 
erau, va fi silită să intervină? Se vor da dispoziţii pentru 
ca un asemenea scandal să nu se mai întimple? Toate 
aceste îndoieli nu puteau decât să tulbure aceste firi 
molatice. Astfel, în ajun, înainte de a se despărţi, cei doi 
notabili «deciseră» să se revadă a doua zi. 

A doua zi, înainte de prânz, primarul van Tricasse se 
duse în persoană la consilierul Niklausse. Îl găsi pe 
prietenul său mai calm. Şi el era iar în apele lui. 

— Nimic nou ? întrebă van Tricasse. 

— Nu, de ieri nu s-a mai petrecut nimic nou, 
răspunse Niklausse. 

— Şi medicul Dominique Custos? 

— N-am auzit vorbindu-se nici de el, nici de 
avocatul Andre Schut. 

După o oră de conversaţie care ar încăpea în trei 
rânduri şi pe care n-are rost s-o pomenim, consilierul şi 
primarul se hotăriră să facă o vizită doctorului Ox 
pentru a-l descoase, fără să se observe, în privinţa celor 
petrecute. 

Contrar obiceiului lor, după ce luară această hotărire, 
cei doi notabili porniră s-o execute imediat. Ei plecară 
de-acasă şi se îndreptară spre uzina doctorului Ox, 
aflata în afara oraşului lângă poarta Audenarde, chiar 
aceea al cărei turn ameninţa să se dărâme. 

Primarul şi consilierul nu se ţineau de braţ, dar 
mergeau passibus aegius, cu un pas lent şi solemn, care 
îi făcea să înainteze cel mult cu 13 degete pe secundă. 
Era de altfel mersul obişnuit al cetăţenilor administraţi 


de ei şi nici în cele mai străvechi amintiri nu se pomenea 
să fi alergat cineva pe străzile din Quiquendone. 

Din când în când, la o răspântie liniştită, la cotul unei 
străzi paşnice, cei doi notabili se opreau spre a saluta 
lumea. 

— Bună ziua, domnule primar, spunea unul. 

— Bună ziua, prietene, răspundea van Tricasse. 

— Nimic nou, domnule consilier? întreba altul. 

— Nimic nou, răspundea Niklausse. 

Dar după aerul de mirare sau după anumite priviri 
întrebătoare, se putea citi că cearta din ajun era 
cunoscută de tot oraşul. Chiar numai drumul pe care-l 
străbătea van Tricasse îl putea face pe cel mai prost 
dintre quiquendonezi să bănuiască faptul că primarul se 
deplasa pentru un demers grav. Afacerea Custos şi 
Schut stăruia în minţile tuturora, dar nu venise încă 
momentul să se ia partea unuia sau altuia. Avocatul şi 
medicul erau în definitiv două persoane onorabile. 
Avocatul Schut, care nu avusese niciodată ocazia să 
pledeze într-un oraş unde notarii şi portăreii nu existau 
decât ca noţiuni, nu pierduse în consecinţă nici un 
proces. Cât despre medicul Custos, acesta era un 
practician respectabil, care, după exemplul confraţilor 
săi, vindeca pe bolnavi de toate bolile, afară de acelea 
de care mureau. Obicei supărător, luat din nenorocire 
de membrii tuturor Facultăţilor, în orice ţară şi-ar fi 
exercitat meseria. 

Ajunşi la poarta Audenarde, consilierul şi primarul 
făcură un mic ocol pentru a nu trece prin zona 
periculoasă a turnului. Apoi îl priviră cu atenţie. 

— Cred că va cădea, zise van Tricasse. 

— Şi eu cred, răspunse Niklausse. 

— In afară de cazul când ar fi proptit, adăugă van 
Tricasse. Dar trebuie oare proptit? Aceasta este 
întrebarea. 

— Este într-adevăr o întrebare, răspunse Niklausse. 
Câteva minute mai târziu ajunseră la poarta uzinei. 

— [Il putem vedea pe doctorul Ox? întrebară dânşii. 

Pe doctorul Ox îl puteau vedea întotdeauna autorităţile 
de frunte ale oraşului şi fură poftiţi imediat în biroul 
celebrului fiziolog. 

Cei doi notabili aşteptară o oră până la venirea 
doctorului, cel puţin aşa suntem îndreptăţiţi să credem, 
căci primarul — ceea ce nu i se întimplase niciodată în 


viaţă — arătă o oarecare nerăbdare, care se manifestă şi 
la tovarăşul său. 

Doctorul Ox intră în fine şi se scuză înainte de toate că- 
i făcuse pe domni să aştepte, dar avusese de aprobat 
planul unui gazometru, de rectificat un branşament... De 
altfel, toate mergeau bine! Conductele necesare 
oxigenului erau aşezate... După câteva luni oraşul va fi 
înzestrat cu o lumină minunată. 

Cei doi notabili puteau să vadă orificiile conductelor 
care se deschideau în biroul doctorului. 

Apoi doctorul întrebă ce pricină îi prilejuieşte cinstea 
de a-i vedea în biroul său pe primar şi pe consilier. 

— Am venit să vă vedem, doctore, răspunse van 
Tricasse. De mult n-am mai avut această plăcere. Noi 
ieşim foarte rar în bunul nostru oraş Quiquendone. Am 
putea număra paşii şi vizitele noastre. Din fericire, nimic 
nu vine să rupă firul vieţii noastre obişnuite... 

Niklausse îl privea pe amicul său. Primarul nu vorbise 
niciodată aşa de mult sau cel puţin cu atâta grabă... 1 se 
părea că van Tricasse vorbea cu o limbuţie care nu-i sta 
în fire. Şi Niklausse simţea şi el un fel de mâncărime de 
limbă. 

Doctorul Ox îl urmărea pe primar, privindu-l atent şi 
şiret. Van Tricasse, care nu discuta niciodată decât după 
ce se tolănea într-un fotoliu, se sculase de data asta în 
picioare. Îl cuprinsese un fel de excitație nervoasă, 
neobişnuită şi potrivnică temperamentului său. Încă nu 
gesticula, dar probabil că şi acest lucru se va întâmpla 
curând. Cât despre consilier, el îşi freca pulpele şi 
respira încet şi greoi. Privirea sa devenea din ce în ce 
mai însufleţită şi era «decis» să-l susţină, dacă era 
nevoie, pe fidelul său amic, primarul. 

Van 'Tricasse se ridică, făcu câţiva paşi, apoi reveni şi 
se opri în faţa doctorului. 

— Şi în câte luni, întrebă el cu un ton apăsat, în câte 
luni  susţineţi că lucrările dumneavoastră vor fi 
terminate? 

— În trei sau patru luni, domnule primar, răspunse 
doctorul Ox. 

— „ Trei sau patru luni e cam mult! zise van Tricasse. 

— Mult prea mult, adăugă  Niklausse, care, 
nemaiputând sta locului, se ridicase şi el. 

— Această perioadă de timp e necesară pentru a 
termina lucrarea răspunse doctorul. Muncitorii, pe care 


a trebuit să-i alegem din populaţia Quigquendone-ului, nu 
sunt prea expeditivi. 

— Cum nu sunt expeditivi?! exclamă primarul, care 
părea că interpretează aceste cuvinte ca o jignire 
personală. 

— Nu, domnule primar, insistă doctorul Ox. Un 
lucrător francez ar face într-o zi lucrul a zece dintre 
oamenii ce-i administraţi! Cum ştiţi, sunt flamanzi sută 
la sută. 

— Flamanzi! exclamă Niklausse încleştând pumnii. 
Ce semnificaţie înţelegeţi să daţi acestui cuvânt? 

— Doar semnificaţia... binevoitoare pe care i-o dă 
toată lumea, răspunse surâzând doctorul. 

— Asta-i, domnule, zise primarul măsurând cu paşi 
mari biroul de la un capăt la altul. Nu-mi plac asemenea 
insinuări. Lucrătorii din Quiquendone sunt tot aşa de 
buni ca şi lucrătorii din orice alt oraş de pe glob şi să 
ştiţi că nu vom lua pildă nici de la cei din Paris, nici de la 
cei din Londra! În ce priveşte lucrările dumneavoastră, 
v-aş ruga să vă grăbiţi cu executarea lor! Străzile 
noastre desfundate pentru aşezarea ţevilor de gaze 
constituie un obstacol pentru circulaţie. Comerţul va 
începe să se plângă, şi eu, administratorul responsabil, 
nu înţeleg să fiu nevoit să suport mustrări, din păcate 
prea adevărate! 

Bravul primar! Vorbise de comerţ, de circulaţie, şi 
aceste cuvinte, cu care nu era obişnuit, oare nu-i 
zdreleau buzele? Dar ce se întâmplase cu el? 

— De altfel, adaugă Niklausse, oraşul nu mai poate 
fi lipsit de lumină multă vreme. 

=> Cu toate acestea, zise doctorul, un oraş care 
aşteaptă de opt, nouă sute de ani... 

— Cu atât mai mult, domnule, răspunse primarul 
apăsând pe fiecare silabă. Alte timpuri, alte obiceiuri! 
Progresul merge înainte şi noi nu vrem să rămânem în 
urmă! Noi înţelegem ca străzile noastre să fie iluminate 
înainte de o lună, sau veţi plăti o despăgubire enormă 
pentru fiecare zi de întârziere! Ce s-ar întîmpla dacă pe 
întuneric s-ar încinge o bătaie? 

— Fără îndoială! exclamă Niklausse. Nu trebuie 
decât o scânteie pentru a aprinde un flamand. 
Flamandul este ca o flacără! 

— Şi în legătură cu aceasta, spuse primarul 
intervenind în vorba prietenului său, ni s-a raportat de 


către şeful poliţiei municipale, comisarul Passauf, că o 
ceartă ar fi avut loc ieri-seară în saloanele 
dumneavoastră, domnule doctor. S-a afirmat, dacă nu 
greşesc, că a fost vorba de o dispută politică... 

— În adevăr, domnule primar, răspunse doctorul Ox, 
care nu-şi putea ascunde decât cu greu un suspin de 
satisfacţie. 

— Cearta a izbucnit între medicul Dominique 
Custos şi avocatul Andre Schut nu-i aşa? 

— Da, domnule consilier, dar acest schimb de 
cuvinte nu a avut nimic grav. 

— Nimic grav?! exclamă primarul. Nimic grav când 
un om spune altuia că nu-şi dă seama de vorbele sale? 
Dar din ce aluat sunteţi oare plămădit, domnule? Nu 
ştiţi dumneavoastră că în Quigquendone nu e nevoie de 
mai mult spre a se ajunge la consecinţe extrem de 
regretabile? Da, domnule, dacă dumneavoastră sau 
oricare altul şi-ar permite să-mi vorbească astfel... 

— Sau mie!... adăugă consilierul Niklausse. 

Rostind aceste cuvinte pe un ton ameninţător, cei doi 
notabili, cu braţele încrucişate şi cu părul zbârlit, îl 
priveau drept în faţă pe doctorul Ox, gata să-l 
maltrateze dacă printr-un gest sau chiar mai puţin decât 
un gest, printr-o simplă clipire, ar fi dat impresia că are 
intenţia să-i contrazică. 

Dar doctorul nu făcu nici o mişcare. 

— În orice caz, domnule, reluă primarul, înţeleg să 
vă fac răspunzător de ceea ce se întâmplă în casa 
dumneavoastră. Eu sunt chezăşia liniştii acestui oraş şi 
nu vreau ca ea să fie tulburată. Cred că evenimentele 
întâmplate ieri nu se vor repeta, sau îmi voi face datoria, 
domnule. Aţi înţeles?... Dar răspundeţi odată, domnule! 

Vorbind astfel, primarul, sub influenţa unei 
supraexcitaţii extraordinare, ridică glasul la diapazonul 
furiei. Era mânios domnul van Tricasse, şi vocea lui se 
auzi desigur până afară. În fine, văzând că doctorul nu 
răspunde la provocările sale, îşi ieşi din fire: 

— Hai, Niklausse. zise el. 

Şi trântind uşa aşa de tare încât se cutremură toată 
casa, primarul plecă, luându-l pe consilier cu dânsul. 

Încetul cu încetul, după ce făcură vreo douăzeci de 
paşi pe câmpie, preacinstiţii notabili se liniştiră. Feţele li 
se destinseră. Din roşii deveniră trandafirii. 


Un sfert de oră după ce părăsiseră uzina, van Tricasse 
îi spuse domol consilierului Niklausse: i 

— Un om simpatic acest doctor Ox! Il revăd 
totdeauna cu cea mai mare plăcere. 


Capitolul VI 
UNDE FRANTZ NIKLAUSSE ŞT SUZEL VAN 
TRICASSE IŞI FAC CATEVA PROIECTE DE VIITOR 


Cititorii noştri ştiu că primarul avea o fiică, pe 
domnişoara Suzel. Dar oricât de ageri ar fi fost, ei n-au 
putut bănui că şi consilierul Niklausse avea un fiu, pe 
domnul Frantz. Şi chiar dacă ar fi ghicit acest lucru, 
nimic nu le-ar fi permis să-şi închipuie că Frantz era 
logodnicul Suzelei. Noi vom adăuga că aceşti doi tineri 
erau făcuţi unul pentru altul şi că se iubeau cum se 
iubeşte la Quiquendone. 

Să nu credeţi cumva că inimile tinere nu băteau în 
acest oraş neobişnuit. Dar ele băteau cu o anumită 
încetineală. Căsătoriile se făceau ca în orice alt oraş din 
lume, dar ele se făceau după un timp mai îndelungat. 
Viitorii soţi, înainte de a păşi pragul căsniciei, voiau să 
se cunoască bine şi acest lucru dura cel puţin zece ani, 
ca liceul. Se întâmpla foarte rar să fii «admis» înainte de 
acest termen. 

Da, zece ani! Zece ani îşi făceau curte! E oare prea 
mult când e vorba să te legi pe o viaţă întreagă? Se 
studiază zece ani pentru a ajunge inginer sau medic, 
avocat sau consilier de prefectură; de ce pentru a 
dobândi cunoştinţele de a fi soţ s-ar cere un timp mai 
scurt? Este inadmisibil şi, indiferent dacă este vorba de 
temperament sau de rațiune, credem că quiquendonezii 
sunt îndreptăţiţi să prelungească astfel stadiul de 
cunoaştere. Cine vede cum în celelalte oraşe libere şi 
înflăcărate căsătoriile se fac în câteva luni, trebuie să 
dea din umeri şi să se grăbească să-şi trimită băieţii la 
liceul şi fiicele la pensionul din Quiquendone. 

Nu se cunoştea de o jumătate de veac decât o singură 
căsătorie care se făcuse în doi ani şi încă era cât pe ce 
să iasă prost! 

Franz Niklausse iubea deci pe Suzel van Tricasse, dar 
într-un mod calm, cum se iubeşte când ai înaintea ta 
zece ani pentru a dobândi fiinţa iubită. In fiecare 
săptămână, o singură dată şi la o oră stabilită, Frantz 


venea s-o ia pe Suzel şi mergeau pe malul Vaarului. El 
avea grijă să-şi aducă undiţa şi Suzel avea grijă să nu-şi 
uite ghergheful, la care frumoasele sale degete lucrau 
florile cele mai ciudate. 

Trebuie spus că Frantz era un tânăr de douăzeci şi doi 
de ani, că un puf de culoarea piersicii începea să-i 
mijească pe obraji şi, în fine, că vocea sa abia începuse 
să devină mai groasă cu o octavă. 

Cât despre Suzel, era blândă şi roză. Avea 
şaptesprezece ani şi era amatoare de pescuit cu undiţa. 
Curioasă ocupaţie totuşi şi care te obligă să lupţi cu 
viclenie împotriva unei mrene. Dar şi lui Frantz îi 
plăcea. Această distracţie se potrivea cu temperamentul 
său. Răbdător, atât cât poate să fie cineva, încântat să 
urmărească cu o privire visătoare dopul de plută care 
tremura la suprafaţa apei, el ştia să aştepte şi când, 
după o pândă de şase ore, o mreană micuță, fiindu-i milă 
de el, consimţea în cele din urmă să se lase prinsă, se 
simţea fericit, dar ştia să-şi stăpânească emoția. 

În această zi, viitorii soţi, mai bine zis cei doi logodnici, 
şedeau pe malul înverzit. Vaarul limpede susura la 
câteva picioare sub ei. Suzel împungea liniştită acul în 
canava. Frantz schimbă în mod automat undiţa dintr-o 
parte în alta, apoi o lăsă să coboare pe curentul apei de 
la dreapta la stânga. Mrenele făceau în apă hore 
capricioase în jurul dopului de plută. În timp ce undiţa 
se plimba degeaba în straturile mai adânci. 

Din când în când: 

— Cred că muşcă din momeală, Suzel, zicea Frantz, 
fără a ridica ochii spre fată. 

— Crezi, Frantz? răspundea Suzel, care, lăsându-şi 
pentru o clipă lucrul, urmărea cu o privire duioasă 
undiţa logodnicului ei. 

— Nu, relua Frantz. Am crezut că simt o uşoară 
mişcare. M-am înşelat. 

— O să muşte, răspundea Suzel cu vocea ei pură şi 
dulce. Dar nu uita să tragi la timp. Întotdeauna întârzii 
cu câteva secunde şi mreana profită şi scapă. 

— Vrei să iei undiţa mea? 

— — Bucuroasă. Frantz. 

— Atunci dă-mi ghergheful. Vom vedea dacă sunt 
mai priceput la ac decât la cârligul undiţei. 

Şi fata lua undiţa cu mâna tremurândă, iar tânărul 
trecea acul prin canava. Şi ceasuri întregi schimbau apoi 


cuvinte dulci şi inimile lor băteau la fel, în timp ce dopul 
de plută tremura pe apă. Ah, fie în veci neuitate orele 
fermecătoare în timpul cărora, aşezaţi unul lângă altul, 
auzeau susurul apei! 

În ziua aceea, soarele cobora spre asfinţit şi, cu toată 
priceperea Suzelei şi a lui Frantz, peştele nu muşcase 
din momeală. Mrenele nu se arătaseră înţelegătoare şi- 
si râdeau de cei doi tineri, care erau prea cumsecade ca 
să se supere pe ele. 

— Vom avea mai mult noroc altă dată, Frantz, zise 
Suzel, când pescarul strânse în cutia de brad momeala 
neatinsă. 

— Să sperăm, Suzel, răspunse Frantz. 


Se iscă învălmăşeală pe culoare... 


Apoi, mergând alături, luară drumul înapoi spre casă, 
fără să schimbe un cuvânt, muţi ca şi umbrele care se 
alungeau înaintea lor. Suzel se vedea mare, mare, sub 
razele oblice ale apusului de soare. Frantz părea slab, ca 
şi undiţa pe care o ţinea în mână. 

Ajunseră la locuinţa primarului. Smocuri verzi de iarbă 
mărgineau dalele strălucitoare ale trotuarelor şi nimeni 
nu le smulgea, căci ele împodobeau străzile şi înăbuşeau 
zgomotul paşilor. 

În momentul în care uşa era gata să se deschidă, 
Frantz crezu că trebuie să-i spună logodnicei: 

— Ştii, Suzel, ziua cea mare se apropie. 

— În adevăr, se apropie. Frantz! răspunse fata 
plecându-şi genele 
lungi. 

— Da, zise Frantz, în cinci sau şase ani... 

— La revedere, Frantz, zise Suzel. 

— La revedere, Suzel, răspunse Frantz. 

Şi după ce uşa se închise, tânărul se îndreaptă cu pas 
regulat şi egal spre locuinţa consilierului Niklausse. 


Capitolul VII 
UNDE  ANDANIELE DEVINE ALLEGRO ŞI 
ALLEGRO-UL DEVINE VIVACE 


Emoţia pricinuită de incidentul cu avocatul Schut şi 
medicul Custos se calmase. Intâmplarea nu avusese 
urmări. Se putea deci spera că Quiquendone-ul va 
reintra în apatia sa obişnuită pe care un eveniment 
inexplicabil o tulburase pentru un moment. 

Între timp, punerea ţevilor destinate să alimenteze cu 
gazul oxihidric principalele clădiri ale oraşului se 
efectua rapid. Conductele şi branşamentele se strecurau 
încetul cu încetul sub pavajul din Quiquendone. Dar 
lămpile lipseau; fabricarea lor fiind foarte delicată, ele 
trebuiau executate în străinătate. Doctorul Ox se afla 
pretutindeni şi împreună cu discipolul său Ygene nu 
pierdea nici o clipă, grăbind lucrătorii, perfecţionând 
piesele fine ale gazorhetrului, alimentând zi şi noapte 
pilele gigantice care descompuneau apa sub influenţa 
unui puternic curent electric. Da! Doctorul producea 
gazul, cu toate că nu se terminase canalizarea, ceea ce 
— între noi fie vorba — părea destul de ciudat. Dar cel 
puţin era de sperat că în curând, la teatrul din oraş, 


doctorul Ox va inaugura splendoarea noului său 
iluminat. 

Căci Quiquendone avea un teatru, o clădire frumoasă, 
a cărei arhitectură interioară şi exterioară amintea de 
toate stilurile. Era în acelaşi timp bizantin, roman, gotic, 
renascentist, cu uşile boltite, cu ferestrele ogivale, cu 
ornamente strălucitoare, cu turnulețe fanteziste, într-un 
cuvânt, un specimen de toate genurile, jumătate Par- 
tenon, jumătate mare cafenea pariziană, ceea ce nu era 
de mirare, deoarece începuse să fie clădit sub primarul 
Ludwig van Tricasse în 1175 şi nu fusese terminat decât 
în 1837, sub primarul Natalis van Tricasse. I-au trebuit 
şapte sute de ani să se înalțe şi el s-a adaptat succesiv la 
arhitectura tuturor  epocilor. Dar n-avea nici o 
importanţă! Era un edificiu frumos, unde coloanele 
romane şi bolțile bizantine nu vor contrasta cu becurile 
cu gaz oxihidric care-l vor lumina. Se juca de toate în 
teatrul din Quiquendone şi mai ales se dădeau repre- 
zentaţii de operă şi operă comică. Dar trebuie să 
spunem că respectivii compozitori nu şi-ar fi putut 
recunoaşte niciodată lucrările, atât erau de schimbate 
ritmurile. 

În adevăr, cum nimic nu se făcea repede la 
Quigquendone, operele dramatice au trebuit să se 
adapteze la temperamentul locuitorilor. Cu toate că 
porţile teatrului se deschideau de obicei la patru şi se 
închideau la zece, nu se pomenea ca în timpul acestor 
şase ore să se fi jucat mai mult de două acte. Robert 
Dracul, Hughenoţii sau Wilhelm Tell ocupau de obicei 
trei seri, atât de înceată era desfăşurarea acestor 
capodopere. Vivacele în teatrul din Quiquendone se 
prefăcea în adagio, allegroul se executa într-un ritm 
lent. Optimile cvadruple se cântau ca notele obişnuite. 
Ruladele cele mai rapide, executate pe gustul 
quiquendonezilor, aveau ritmul unui imn lent. Trilurile 
şăgalnice se moleşeau, se distanţau, spre a nu jigni 
urechile amatorilor de muzică. Pentru a spune tot, aria 
rapidă a lui Figaro din primul act al Bărbierului din 
Sevilla se măsura cu 33 de bătăi ale metronomului şi 
dura 58 de minute, când actorul avea un talent 
impetuos. 

Se înţelege că artiştii veniţi din afară trebuiau să se 
conformeze acestei mode. Dar cum erau bine plătiţi, nu 
se plângeau, ci se supuneau baghetei şefului de 


orchestră, care la allegro nu dirija mai mult de opt 
măsuri pe minut. Însă şi câte aplauze culegeau aceşti 
artişti care cântau fără să-i obosească niciodată pe 
spectatorii din Quigquendone! Toate mâinile se izbeau 
una de alta la intervale destul de depărtate, cea ce 
cronicile din ziare numeau «aplauze frenetice». Ba 
chiar, o dată sau de două ori, dacă sala teatrului, mirată, 
nu se prăbuşise din pricina aplauzelor, aceasta se datora 
numai faptului că în secolul al XII-lea nu se lăcea 
economie la fundaţie, nici de pietre, nici de ciment. De 
altfel, pentru a nu exalta firile entuziaste ale acestor 
flamanzi, teatrul nu dădea spectacole decât o dată pe 
săptămână, permiţând actorilor să-şi aprofundeze cât 
mai mult rolurile, şi spectatorilor să guste cât mai mult 
frumuseţile capodoperilor artei dramatice. 

De multă vreme lucrurile mergeau aşa. Artiştii străini 
aveau obiceiul să facă un contract cu directorul din 
Quiquendone când voiau să se odihnească după 
oboselile de pe alte scene, şi se părea că nimic nu putea 
schimba tradiţia înrădăcinată când, 15 zile mai târziu 
după întâmplarea Schut-Custos, un incident neaşteptat 
produse din nou tulburare printre locuitori. 

Era într-o sîmbătă, zi de operă. Nu era încă vorba, cum 
s-ar putea crede, de inaugurarea noului iluminat. Nu! 
Ţevile ajunseseră până la sală, dar — din motivele 
indicate mai sus — încă nu se puseseră becurile, şi 
lumânările lustrelor răsfrângeau mai departe lumina lor 
discretă asupra numeroşilor spectatori care umpleau 
sala. Se deschiseseră uşile pentru public la ora unu 
după-masă, şi la patru sala era pe jumătate plină. La un 
moment dat se făcu o coadă care mergea până la piaţa 
Saint-Ernuph, înaintea farmaciei Josse  Liefrinck. 
Această îmbulzeală te îndreptățea să speri într-o 
reprezentație frumoasă. 

— Mergi în seara asta la teatru? îl întrebase 
dimineața consilierul pe primar. 

— Nu voi lipsi, i-a răspuns van Tricasse. Le voi 
însoţi pe soţia mea, pe fiica mea Suzel şi pe scumpa 
noastră Tatanemance, care se dau în vânt după muzică. 

— Va veni şi domnişoara Suzel? a mai întrebat 
consilierul. 

— Fireşte, Niklausse. 

— Atunci fiul meu Frantz va fi printre primii care se 
va aşeza la coadă, a spus Niklausse. 


— Ai un băiat focos, Niklausse, a rostit doctoral 
primarul, un om iute! Trebuie să-l mai supraveghem pe 
acest tânăr. 

—  Tubeşte, van Tricasse, iubeşte pe fermecătoarea 
dumitale Suzel. 

— Ei bine, Niklausse, o va lua de soţie. Din moment 
ce noi suntem de acord să se facă această căsătorie, ce- 
şi mai poate dori? 

— Nu-şi mai doreşte nimic, van Iricasse. Nu-şi 
doreşte nimic, dragul de el. Dar, în fine, nu vreau să 
spun prea mult, nu va fi ultimul care să-şi ia biletul la 
ghişeu. 

— Ah, neastâmpărată şi înflăcărată tinereţe! a rostit 
primarul cu gândul la trecutul său. Am fost şi noi aşa, 
scumpul meu consilier. Am iubit şi noi, am stat şi noi la 
rând la teatru, odinioară. Aşadar, pe deseară! Ştii că 
acest Fioravanti este un mare talent? I s-a şi făcut o 
primire frumoasă în oraşul nostru. Nu va uita multă 
vreme aplauzele din Quigquendone. 

Era vorba, în adevăr, de celebrul tenor Fioravanti care, 
prin virtuozitatea lui, tehnica perfectă şi vocea lui caldă, 
trezea la amatorii de muzică din oraş un veritabil 
entuziasm. 

De trei săptămâni Fioravanti obținuse cu Hughenoții 
un imens succes. Primul act, interpretat pe gustul 
quiquendonezilor, ocupase o seară întreagă a celei 
dintâi săptămâni din această lună. O altă seară — din a 
doua săptămână — prelungită cu nesfârşite andante 
stârni adevărate ovaţii pentru celebrul cântăreţ. 
Succesul crescu apoi cu al treilea act al capodoperei lui 
Meyerbeer. Dar Fioravanti era aşteptat pentru actul al 
patrulea, care avea loc în seara aceasta, în faţa unui 
public nerăbdător. Ah, minunatul duo Raul-Valentina, 
acest imn de dragoste pe două voci, suspinat îndelung, 
finalul unde se succed crescendo, stringendo şi piu 
crescendo, toate acestea încetinit, lungit la nesfârşit. 
Ah, ce fermecător! 

Deci la ora patru sala era plină. Lojile, fotoliile de 
orchestră, parterul, ocupate toate. În avanscenă se aflau 
primarul van Iricasse cu doamna şi domnişoara şi cu 
simpatica Tatanamance având pe cap o bonetă verde- 
deschis. Apoi, nu mult mai departe, consilierul Niklausse 
şi familia sa, fară să-l uităm pe îndrăgostitul Frantz. 
Veniseră de asemenea familia medicului Custos, a 


avocatului Schut, a lui Honore Syntax, judecătorul, 
Soutman Noobert, directorul companiei de asigurări, 
marele bancher Collaert, nebun după muzica germană, 
el însuşi un virtuos, perceptorul Rupp, directorul 
Academiei, Jerome Resh, comisarul şi multe alte 
notabilităţi, pe care nu le-am putea enumera aici fără să 
abuzăm de răbdarea cititorului. 

De obicei, aşteptind ridicarea cortinei, quiquendonezii 
aveau obiceiul să fie tăcuţi; unii citeau ziarul, alţii 
schimbau câteva cuvinte cu voce joasă, unii se aşezau 
fără zgomot şi fară grabă pe locurile lor, iar alţii 
aruncau câte o privire printre gene spre frumuseţile de 
la galerie. 

Dar în seara aceasta un observator ar fi constatat încă 
înaintea ridicării cortinei că o animaţie neobişnuită 
domnea în sală. Oamenii, care până atunci rămâneau tot 
timpul locului, se foiau de colo-colo. Evantaiele 
doamnelor se mişcau cu o repeziciune anormală. Un aer 
înviorător părea că năvălise în toate piepturile. Se 
respira mai adânc. Privirile străluceau şi semănau cu 
flăcările candelabrului care părea că aruncă asupra sălii 
o lumină neobişnuit de puternică. In adevăr, se vedea 
mai limpede ca altă dată, cu toate că sala nu era mai 
bine luminată. Ah, dacă ar fi funcţionat noile aparate ale 
doctorului Ox! Dar ele nu funcționau. 

În fine, întreaga orchestră se găsea pe locurile ei. 
Prima vioară trecu printre pupitre pentru a da un la 
modest colegilor săi. Instrumentele de coarde şi cele de 
suflat sau de percuție s-au pus de acord. Şeful de 
orchestră nu aşteaptă decât sunetul clopoţelului spre a 
începe prima măsură. 

Clopotelul sună. Al patrulea act începu. Allegro 
appassionato din antract era cântat ca îndeobşte, cu o 
încetineală maiestuoasă, care l-ar fi făcut pe ilustrul 
Meyerbeer să sară în sus, dar pe care amatorii de 
muzică din Quiquendone îl apreciară în toată măreţia sa. 
În curând însă şeful orchestrei nu-şi mai putu stăpâni 
executanţii. Simţea o oarecare greutate să-i reţină, pe ei 
care de obicei erau atât de calmi şi de ascultători. 
Instrumentele de suflat aveau tendinţa să grăbească 
cadenţa şi trebuia să-i frâneze cu o mână fermă, căci 
altfel ar fi luat-o înaintea instrumentelor de coarde, ceea 
ce din punct de vedere al armoniei ar fi produs efecte 
regretabile. Chiar şi fagotistul, fiul farmacistului Josse 


Liefrinck, un tânăr foarte bine crescut, tindea s-o ia 
razna. 

Între timp, Valentina a început recitativul: 

Sunt singură acasă... 

Dar şi ea se grăbea; şeful de orchestră şi toţi 
muzicanţii o urmau, poate, fără voia lor, iar partea 
cantabile, care trebuia să se desfăşoare larg, deveni o 
măsură de 12/8. După ce Raul apăru in pragul uşii din 
fund, între momentul în care Valentina se îndreptă spre 
dânsul şi cel în care se ascunse în camera alăturată nu 
trecu nici un sfert de oră, în timp ce altădată, conform 
tradiţiei teatrului din Quigquendone, acest recitativ de 37 
de măsuri dura exact 37 de minute. 

Saint-Bris, Nevers, Cavannes şi nobilii catolici au intrat 
în scenă puţin cam prea iute. Compozitorul marcase 
partitura cu allegro pomposo; orchestra şi nobilii au 
mers într-adevăr allegro, dar deloc pomposo, iar la 
partea de ansamblu din această pagină magistrală a 
conjuraţiei şi a binecuvântării pumnalelor, nu se mai 
încetini allegro-ul reglementar. Cântăreţii şi muzicanţii o 
porniră năvalnic. Nici publicul nu protestă; dimpotrivă, 
se simţea antrenat şi el, făcea parte din mişcare şi 
mişcarea răspundea dorinţei inimii lui. 

Renăscând din crunt război şi ruine 

Să eliberaţi patria, vreţi şi voi ca mine? 

Făgăduieli, jurăminte. Abia dacă Nevers avu timp să 
protesteze şi să cânte: Printre strămoşii mei sunt doar 
soldaţi şi nici un ucigaş, că fu oprit. Ofițerii de pază şi 
magistraţii se apropiara şi jurară iute să lovească toţi 
deodată. Saint-Bris înlătură cu o măsură de 2/4 obsta- 
colul pe care-l reprezenta recitativul care-i chema pe 
catolici la răzbunare. Cei trei călugări, purtând coşuri cu 
eşarfe albe, se îndepărtară grăbiţi prin uşa din fund a 
apartamentului lui Nevers, fără a ţine seama de regie, 
care le recomandase să înainteze încet. Între timp cei de 
pe scenă scoaseră spada şi pumnalul, şi călugării îi 
binecuvântară într-o clipă. Sopranele, tenorii, başii 
atacară cu strigăte de furie allegro furioso şi, dintr-un 
6/8 dramatic făcură un 6/8 cadril. Apoi ieşiră urlând: 

In miez de noapte, 

Fără şoapte! 

Aşa vrea Domnul! 

In miez de noapte. 


În acest moment publicul se ridică în picioare. Toţi se 
agitau în loji, la parter, la galerie. Aveai impresia că 
spectatorii se vor repezi pe scenă cu primarul în frunte, 
pentru a se alătura conjuraţilor şi a-i nimici pe 
hughenoți — cărora de altfel le împărtăşeau credinţa 
religioasă. Se aplaudă, actorii fură rechemaţi, se 
aclamă! Tatanemance flutură cu o mână febrilă boneta 
ei prăzulie. Lămpile din sală aruncară o lumină vie. 

Raul, în loc să ridice încet draperia, o smulse cu un 
gest superb şi se află faţă în faţă cu Valentina. În sfârşit 
veni marele duo şi el fu cântat în—un allegro vivace. 
Raul nu aşteptă întrebările  Valentinei, nici ea 
răspunsurile lui Raul. Pasajul minunat: 

Pericolul e aproape 

Și timpul zboară... 
deveni unul dintre rapidele 2/4 care au creat renumele 
lui Offenbach, atunci când îi făcea pe conjuraţi să 
danseze. Andantele amoroso: 

Ai spus-o! 

Da, mă iubeşti! 
nu mai fu decât un vivace furioso, şi violoncelul nu se 
preocupă să imite inflexiunile cântăreţului, cum indica 
partitura maestrului. În zadar striga Raul: 

Vorbeşte şi prelungeşte 

Al inimii mele somn visător, 
că Valentina nu-l putu prelungi. O mistuia un foc 
nefiresc.  Si-urile şi  do-urile înalte  izbucneau 
înspăimântător. 

El se zbătu, gesticula, se înflăcăra. Se auzi chemarea la 
atac. Clopotul sună. Dar ce mai clopot, parcă gâfâia! 
Clopotarul nu mai era stăpân pe el. Era o larmă 
îngrozitoare care lupta crâncen cu vacarmul orchestrii. 
În fine, finalul acestui act magnific: 

Pierit-au dragoste şi bucurie. 

Ah, remuşcările mă sfâşie! 
purtînd indicaţia compozitorului Allegro con motto, se 
încheie într-un prestissimo dezlănţuit. Ai fi zis că-i 
trecerea unui tren expres. Alarma reîncepu. Valentina 
căzu leşinată. Raul se aruncă pe fereastră! 

Era şi timpul. Orchestra zăpăcită n-ar mai fi putut 
continua. Bagheta şefului nu mai era decât o bucată de 
lemn sfărâmat pe cuşca suflerului. Corzile viorilor erau 
rupte, iar coada lor răsucită. In furia sa, timpanistul a 
crăpat timpanele. Contrabasistul sta cocoţat în vârful 


edificiului său sonor. Primul clarinetist înghiţise ancia şi 
al doilea, obosit, mesteca între dinţi  muştiucul 
instrumentului. Gulisa trombonului era strâmbată, iar 
nenorocitul cornist nu-şi mai putea scoate mâna din 
pavilionul cornului. 

Şi publicul! Publicul, gâfâind surescitat, da din mâini şi 
tipa. Toţi obrajii erau aprinşi, ca şi cum un incendiu le-ar 
fi mistuit trupurile. Se înghesuiau, se îmbulzeau să iasă 
bărbaţii fără pălării, femeile fără paltoane. Se iscă 
învălmăşeală pe culoare, oamenii se striveau la uşi, se 
certau, se încăierau. Nu mai ţineau seama nici de 
autorităţi, — nici măcar de primar. Toţi erau egali în faţa 
supraexcitaţiei aceleia infernale. Dar câteva minute mai 
târziu, ajuns în stradă, fiecare îşi recăpătă calmul 
obişnuit şi intră liniştit în casă, cu o amintire nelămurită 
despre ceea ce resimţise. Al patrulea act din Hughenoţii 
care altădată ţinea şase ore în cap, începuse în seara 
aceasta la patru şi jumătate şi se terminase la cinci fără 
douăsprezece minute. Durase optsprezece minute. 


Capitolul VIII 
UNDE VECHIUL ŞI SOLEMNUL VALS GERMAN 
SE SCHIMBA IN VARIEJ 


Dacă spectatorii după ce părăsiră teatrul şi-au regăsit 
calmul obişnuit, dacă ei se întoarseră liniştiţi la casele 
lor, simțind numai un fel de buimăceală uşoară, 
trecuseră totuşi printr-o stare de exaltare extraordinară 
şi zdrobiţi, frânţi, ca după o masă prea îmbelşugată, s-au 
prăbuşit pe pat şi au căzut într-un somn adânc. 

A doua zi îşi amintiră de cele petrecute în ajun. Într- 
adevăr, unuia îi lipsea pălăria pierdută în învălmăşeală, 
altuia o poală a redingotei ruptă într-o încăierare, unei 
doamne gheata de piele fină, celeilalte pelerina de zile 
mari. Memoria le reveni acestor cinstiţi cetăţeni şi, 
odată cu amintirea, se ruşinară oarecum de hărmălaia 
nedemnă pe care o făcuseră. Ea le apăru ca o orgie, ai 
cărei eroi fuseseră fără voia lor. Nu vorbeau deci despre 


cele întâmplate şi nici măcar nu voiau să-şi mai aducă 
aminte de ele. 

Personajul cel mai năucit din oraş era primarul van 
Tricasse. A doua zi, după ce se trezi, nu-şi putu găsi 
peruca şi in zadar Lotche o căută peste tot. Nimic. 
Peruca rămăsese pe câmpul de luptă. Primarul nu voi s- 
o caute cu ajutorul lui Jean Mistrol, trâmbiţaşul oficial al 
oraşului. Era mai bine să-şi sacrifice podoaba capilară 
decât să facă publică pierderea, el care avea onoarea să 
fie prim-magistrarul oraşului. 

Respectabilul van Tricasse gândea astfel, întins pe pat, 
sub plapumă, cu trupul frânt, cu capul greu, cu limba 
împleticită şi pieptul aprins. N-avea nici un chef să se 
scoale. Dimpotrivă, creierul său a lucrat mai mult în 
această dimineaţă decât, poate, în ultimii 40 de ani. 
Onorabilul magistrat revedea în gând toate întâmplările 
acestei inexplicabile reprezentații. El făcu o apropiere 
cu cele petrecute ultima oară la serata doctorului Ox. 
Căută să-şi dea seama de unde venea ciudata 
nervozitate care în două rânduri se manifestase la 
concetăţenii săi cei mai stimaţi. «Ce se întâmplă? se 
întreba el. Ce duh rău bântuie liniştitul meu oraş 
Quigquendone? Oare vom înnebuni şi întregul oraş va 
deveni un ospiciu? Căci am fost cu toţii acolo, consilieri, 
judecători, avocaţi, medici, academicieni, şi, dacă nu mă 
înşel, cu toţii am avut un acces de nebunie furioasă. Ce 
conţinea oare această muzică drăcească? E inexplicabil! 
Şi totuşi nu mâncasem şi nu băusem nimic care să-mi 
stârnească o asemenea exaltare. Nu. Ieri la cină am luat 
o felie de friptură de vițel bine rumenită, câteva linguri 
de spanac cu zahăr, lapte de pasăre şi două pahare mici 
de bere tăiată cu apă, care n-aveau cum să mi se suie la 
cap. E la mijloc ceva ce nu pot să-mi explic. La uema 
urmei, sunt răspunzător de actele cetăţenilor mei! Voi 
cere să se facă o anchetă». 

Dar ancheta întreprinsă din ordinul consiliului 
municipal nu dădu nici un rezultat. Dacă faptele erau 
exacte, agerimea magistraţilor nu le descoperi cauzele. 
De altfel, spiritele se liniştiră şi, odată cu calmul, 
excesele fură uitate. Ziarele locale evitară chiar să 
menţioneze incidentul, şi cronica asupra reprezentaţiei, 
apărută în Memorialul din Quiquendone, nu-şi îngădui 
nici o aluzie la înfierbântarea care se produsese în sală. 
Totuşi, dacă oraşul îşi recăpătă calmul obişnuit, dacă în 


aparenţă redeveni flamand ca altădată, se simţea că în 
realitate caracterul şi temperamentul locuitorilor se 
schimbau încetul cu încetul. S-ar fi spus —după cum se 
exprimă medicul Dominique Custos — că «le creşteau 
nervii». 

Să fim lămuriţi ! Această schimbare de netăgăduit nu 
avea loc decât în anumite împrejurări. Când 
quiquendonezii cutreierau străzile oraşului la aer, în 
pieţe, de-a lungul Vaarului, erau tot timpul echilibraţi, 
calmi şi sistematici, aşa cum îi ştiam. De asemenea, 
când se aflau la ei acasă, fie că lucrau cu mâinile sau cu 
capul, cei dintâi nu făceau nimic, iar ceilalţi nu gândeau 
nici ei nimic. Viaţa lor particulară era liniştită, inertă, 
vegetativă ca odinioară. Nici o ceartă, nici un reproş în 
căsnicie, nici o accelerare a bătăilor inimii, nici o 
excitare a encefalului! Media pulsaţiilor era ca pe 
vremurile bune, de la 50 la 52 pe minut. Dar, lucru în 
adevăr curios, care ar fi derutat înţelepciunea celor mai 
vestiți fiziologi ai epocii, dacă quiquendonezii erau 
aceiaşi în viaţa lor particulară, ei sufereau, dimpotrivă, 
vădite schimbări în viaţa obştească, în relaţiile de la 
individ la individ. 

De exemplu, dacă se întâlneau într-o instituţie publică, 
lucrurile «nu mai mergeau», ca să întrebuinţăm o 
expresie a comisarului Passauf. La bursă, la primărie, în 
amfiteatrul Academiei, la şedinţele consiliului, ca şi la 
cele ale savanților se isca o însufleţire, o excitație bizară 
cuprindea de îndată pe cei prezenţi. După o oră, 
raporturile deveneau tăioase, după două ore — discuţia 
se prefăcea în ceartă. Capetele se înfierbântau şi se 
ajungea la insulte. Chiar la biserică, în timpul slujbei, 
credincioşii nu puteau să asculte în linişte pe preotul 
van Stabel, care şi el se silea din amvon să-i mustre mai 
aspru ca de obicei. În fine, această stare de lucruri 
stârni noi certuri, din păcate mai grave decât cea a 
medicului Custos cu avocatul Schut, şi dacă nu se ceru 
intervenţia autorităţilor era din cauza faptului că, întorşi 
acasă, cetăţenii îşi regăseau calmul şi uitau jignirile 
făcute şi primite. 

Această deosebire nu uimi nişte minţi care nu-şi 
puteau da seama ce se petrece cu ele. O singură 
persoană din oraş, acela căruia consiliul voia să-i 
suprime postul de 30 de ani încoace, comisarul Passauf, 
observă că starea nervoasă, inexistentă în casele 


particulare, se arată imediat în instituţiile publice şi se 
întreba — nu fără oarecare nelinişte — ce s-ar întîmpla 
dacă această exaltare ar cuprinde şi domiciliile 
cetăţenilor şi dacă epidemia — cuvânt întrebuințat de el 
— s-ar răspândi şi pe străzile oraşului? 

«Atunci nu s-ar mai uita inectivele, n-ar mai interveni 
perioada de acalmie, n-ar mai exista pauze în delir, ci o 
iritare continuă ar arunca inevitabil pe guiquendonezi 
unul împotriva altuia. Atunci ce s-ar întâmpla? se 
întreba cu groază comisarul Passauf. Cum s-ar putea 
opri furia acestor sălbatici? Cum s-ar putea pune stavilă 
firilor aţâţate? Atunci slujba mea nu va mai fi o sinecură 
şi va trebui neapărat ca salariul meu să fie dublat de 
consilierii municipali, dacă nu va trebui să mă arestez şi 
pe mine însumi, pentru infracţiune şi încălcarea ordinii 
publice». 

Temerile lui Passauf se dovediră îndreptăţite. De la 
bursă, biserică, teatru, casa obştească, Academie, sau 
din hală, răul invada locuinţele particularilor, şi încă în 
mai puţin de 15 zile după memorabila reprezentaţie a 
Hughenoţilor. 

Primele semne ale epidemiei se manifestară în casa 
bancherului Collaert. Bogătaşul dădu un bal sau, mai 
bine zis, o serată dansantă pentru notabilităţile oraşului. 
El emisese cu câteva luni înainte un împrumut de 30 000 
de franci. După ce acesta fusese subscris pe trei 
sferturi, îşi deschisese saloanele pentru a face cunoscut 
succesul său financiar şi pentru a-l sărbători împreună 
cu compatrioţii săi. 

Se ştie ce sunt recepţiile flamande, blânde şi liniştite, 
în care băuturile principale sunt berea şi siropul. Câteva 
discuţii despre starea timpului, perspectivele recoltei, 
buna îngrijire a grădinilor, întreţinerea florilor şi în 
special a lalelelor; din când în când, câte un dans lent şi 
măsurat ca un menuet; câteodată un vals, dar unul 
dintre acele valsuri germane în care nu te învârteşti 
decât o dată la un minut şi jumătate, iar dansatorii se ţin 
departe unul de altul, atât cât le permite lungimea 
braţelor. Aşa se petrecea de obicei la balurile 
frecventate de înalta societate din Quiquendone. Polca, 
după ce fusese pusă pe măsura 4/4, a încercat şi ea să 
se introducă în lumea bună a oraşului, dar dansatorii 
rămâneau totdeauna în urma orchestrei, oricât de lentă 
era măsura. Şi a fost nevoie să se renunţe la acest dans. 


Asemenea reuniuni liniştite, unde tinerii şi fetele 
găseau o plăcere cuviincioasă şi cumpătată, n-au dat 
niciodată loc la izbucniri supărătoare. De ce oare în 
seara aceasta, la bancherul Collaert, siropurile păreau 
că s-au schimbat în vinuri ameţitoare, în şampanie 
spumoasă, în punciuri incendiare? De ce, în mijlocul 
seratei, un fel de ameţeală stranie îi cuprinse pe toţi 
invitaţii? De ce menuetul se transformă în ţopăială? 
Pentru ce muzicanţii din orchestră grăbiră măsura? De 
ce ca şi mai înainte, la teatru, lumânările ardeau cu o 
strălucire neobişnuită? Ce fluid pătrunsese în saloanele 
bancherului? Cum se întâmplă că perechile se 
apropiară, că mâinile se prinseră şi se strânseră tare? 
Că unii «cavaleri singuri» fură văzuţi făcând paşi 
îndrăzneţi în timpul figurilor lente şi odinioară atât de 
grave şi de solemne, maiestuoase şi cuviincioase ? Vai, 
ce Oedip ar fi putut răspunde la toate aceste întrebări 
de nerezolvat? Comisarul Passauf, prezent la serbare, 
simţi venind furtuna, dar nu putu s-o stăpânească, nici s- 
o evite şi fu cuprins de un fel de ameţeală care-l făcea 
să-şi piardă capul. Toate facultăţile sale fiziologice. şi 
spirituale sporeau. În diverse rânduri se aruncă asupra 
dulciurilor şi goli tăvile ca după o lungă dietă. 

In acest timp, animația balului creştea. Un murmur, ca 
un vuiet surd, ieşea din toate piepturile. Se dansa, se 
dansa cu adevărat. Picioarele se agitau într-o frenezie 
crescândă. Feţele se înroşeau de parcă luau chipul lui 
Silene. Ochii străluceau ca pietrele preţioase. Agitaţia 
generală ajunse la culme. 

Şi când orchestra intona valsul din Freischutz, când 
acest vals atât de german şi cu un ritm atât de lent fu 
început cu braţele deschise de către dansatori, atunci n- 
a mai fost, vai! un vals, ci un vârtej nebun, o piruetă 
nemaipomenită, o sarabandă demnă să fie condusă de 
Mefistofel, care să bată tactul cu un tăciune aprins. Apoi 
un galop, un galop infernal care după o oră întreagă, 
fără să-l poţi abate şi fără să-l poţi opri, antrena în 
şerpuirea sa prin camerele, saloanele, anticamerele şi 
scările somptuoasei locuinţe, din pivniţă până în pod, 
tineri şi fete, părinţi şi oameni de toate vârstele şi de 
ambele sexe. Luară parte la el grasul bancher Collaret, 
doamna  Collaret, consilierii, magistrații, marele 
judecător, Niklausse, primarul van Tricasse şi soţia sa şi 
chiar comisarul Passauf care nu-şi putu aminti niciodată 


cine a fost partenera sa în timpul acestei nopţi de 
pomină. 

Dar dânsa nu uită şi, din acel moment, în visele ei 
apărea focosul comisar care o strângea pătimaş la 
pieptul său. Şi dânsa era mult prea cuviincioasa 
Tatanemance! 


Capitolul IX f 
UNDE DOCTORUL OX ŞI DISCIPOLUL SAU 
YGENE NU-ŞI SPUN DECAT CATEVA CUVINTE 


— Ei bine, Ygene? 

— Ei bine, maestre, totul e gata. Conductele au fost 
aşezate. 

— In sfârşit vom putea acum să lucrăm în stil mare 
şi asupra maselor. 


Capitolul X 

IN CARE SE VA VEDEA CUM EPIDEMIA 
CUPRINDE TOT ORAŞUL, ŞI EFECTELE PE CARE 
LE PRODUCE 


În următoarele luni, răul, în loc să scadă, nu făcu decât 
să se întindă. După locuinţele particulare, cuprinse 
străzile. Oraşul Quiquendone era de nerecunoscut. Se 
observă un fenomen şi mai extraordinar decât cele de 
până acum; nu se resimţiră de boală numai oamenii, ci şi 
regnul animal şi cel vegetal. 

În mod curent, epidemiile sunt specifice. Cele care 
lovesc omul cruţă animalele, cele care lovesc animalele 
cruţă plantele. Nu s-a văzut niciodată un cal atins de 
vărsat de vânt, nici un om suferind de pestă bovină, iar 
oile nu se contaminează de boala cartofului. Dar aici 
toate legile naturii păreau răsturnate. Nu numai 
caracterul, temperamentul, gândurile locuitorilor şi ale 
locuitoarelor din Quiquendone se transformaseră, dar şi 
animalele domestice, câini sau pisici, boi sau cai, măgari 
sau capre, sufereau influenţa epidemiei, ca şi cum 
mediul lor obişnuit fusese schimbat. Înseşi plantele «se 
emancipau», ca să spunem aşa. 

În adevăr, în parcuri, în grădinile de zarzavat, în livezi, 
se puteau constata fenomene foarte bizare. Plantele 
agăţătoare se căţărau mai îndrăzneţ. Cele înfoiate 
deveneau mai stufoase. Arbuştii se făceau arbori, 


boabele abia semănate îşi arătau micul lor colţ verde şi, 
în acelaşi timp, creşteau cu repeziciune, ceea ce înainte 
şi în condiţii mult mai favorabile se întîmpla într-o 
măsură mult mai mică. Sparanghelul atingea două 
picioare în înălţime; anghinarele ajungeau cât un 
pepene; pepenii — ca bostanii, bostanii cât o clopotniţă 
de nouă picioare diametru. Verzele erau nişte tufişuri, 
iar ciupercile — nişte umbrele. 

Fructele nu întârziară să urmeze exemplul legumelor. 
Două persoane abia puteau mânca o fragă, şi patru o 
pară. Ciorchinii de struguri erau aidoma cu cei 
fenomenali şi atât de frumos pictaţi de Poussin în tabloul 
Reîntoarcerea trimişilor în Ţara Făgăduinţei. 

Acelaşi lucru în privinţa florilor. Violetele enorme 
răspândeau un parfum pătrunzător, trandafirii exagerat 
de mari străluceau în culorile cele mai vii, tufele de liliac 
formau în câteva zile desişuri de nepătruns, muşcatele, 
margaretele,  gherghinele, cameliile,  smirdarele, 
năpădind aleile, se înăbuşeau unele pe altele. Şi lalelele, 
aceste scumpe liliacee, care fac bucuria flamanzilor, 
câte emoţii nu pricinuiră amatorilor. Preacinstitul van 
Bistom fu cât pe ce să cadă văzând în grădina sa o 
simplă tulipa gesneriana enormă, monstruoasă, 
gigantică, al cărei caliciu servea drept cuib unei întregii 
familii de păsărele. Tot oraşul alergă să vadă floarea 
fenomenală care fu denumită tulipa quiguendonia. 

Dar vai! Dacă plantele, fructele, florile creşteau văzând 
cu ochii, dacă toate vegetalele căpătau proporţii 
colosale, dacă strălucirea culorilor şi miresmele îmbătau 
simţurile, în schimb ele se veştejeau într-un timp foarte 
scurt. Aerul pe care-l sorbeau le consuma repede şi 
mureau curând obosite, distruse — aceasta fu şi soarta 
faimoasei lalele, după câteva zile de frumuseţe. Acelaşi 
destin îl avură şi animalele domestice de la câinele de 
casă la porcul din cocină, de la canarul din colivie până 
la curcanul din ogradă. 

Trebuie spus că aceste animale erau în mod normal tot 
aşa de flegmatice ca şi stăpânii lor. Câinii şi pisicile 
lâncezeau mai mult decât trăiau, n-aveau niciodată 
vreun fior de plăcere sau vreo pornire de furie. Cozile nu 
li se mişcau, parc-ar fi fost de bronz. Nu-şi amintea 
nimeni, din vremuri imemoriale, de vreo muşcătură sau 
de vreo zgârietură. Cât despre câinii turbaţi, ei erau 


socotiți animale imaginare şi puşi împreună cu grifonii şi 
alte fiare în menajeria apocalipsului. 

Dar de câteva luni încoace, perioadă pe care căutăm s- 
o înfăţişăm în cele mai mici amănunte, ce schimbare! 
Câinii şi pisicile începură să-şi arate colții şi ghearele. 
Câţiva fură ucişi din cauza agresiunilor repetate. A fost 
văzut pentru prima oară un cal muşcându-şi zăbala şi 
luând-o razna pe străzile Quiquendone-ului, un bou 
împungând cu coarnele, un măgar răsturnîndu-se cu 
picioarele în sus în piaţa Saint-Ernuph şi scoțând nişte 
zbierete care nu mai aveau nimic «animalic» în ele. O 
oaie îşi apără viitoarele cotlete de cuțitul măcelarului. 

Primarul van Tricasse fu nevoit să dea pedepse 
împotriva animalelor domestice, care, apucate de 
streche, făceau nesigure străzile oraşului. Dacă 
animalele erau înnebunite, nici oamenii nu erau mai 
puţin scoşi din minţi. Flagelul nu cruţă nici o vârstă. 
Copilaşii se făceau repede nesuferiţi, ei care până acum 
erau crescuţi aşa de uşor, şi pentru prima oară 
judecătorul Honore Syntax ajunse să-şi biciuiască tânăra 
progenitură. 

La liceu avu loc un fel de răzmeriţă, şi dicționarele 
zburară prin aer. Elevii nu mai puteau fi ţinuţi în clasă, 
iar excitaţia îi cuprindea şi pe profesori care dădeau 
pedepse năstruşnice. 

Alt fenomen: toţi aceşti quiquendonezi, atât de 
cumpătaţi până atunci, şi care aveau drept mâncare 
principală frişca, începură să facă adevărate excese de 
hrană şi băutură. Regimul lor obişnuit nu-i mai 
satisfăcea. Fiecare stomac se prefăcea într-un abis care 
trebuia umplut în modul cel mai energic. Consumul 
oraşului se tripla. In loc de două mese pe zi, se luau 
şase. Se semnalară numeroase indigestii. Consilierul 
Niklausse nu putea să-şi astimpere foamea. Primarul 
van Tricasse nu-şi putea potoli setea şi nu mai ieşea 
dintr-un fel de semiebrietate furioasă. 

În fine, semnele cele mai alarmante se manifestară şi 
se înmulţiră pe zi ce trecea. Pretutindeni dădeai peste 
betivi, iar printre aceştia se găseau adesea cei din elita 
oraşului. Durerile de stomac dădură mult de lucru 
medicului Dominique Custos, ca şi nevritele şi 
nevroflogozele, ceea ce dovedea până la ce grad de 
iritare ajunseseră nervii populaţiei. Se iscau certuri 
zilnice pe străzile odinioară atât de pustii ale 


Quiquendone-ului, acum pline de lume, căci nimeni nu 
mai putea sta acasă. Fu nevoie să fie creată o nouă 
poliţie, pentru a putea stăpâni pe tulburătorii ordinii 
publice. Se instala o închisoare la casa obştească, zi şi 
noapte plină de contravenienţi. Comisarul Passauf cădea 
din picioare de oboseală. 

O căsătorie se făcu în mai puţin de două luni, ceea ce 
nu se mai întîmplase niciodată. Da! Fiul perceptorului 
Rupp o luă pe fata frumoasei Augustine de Rovere, şi 
asta la numai 57 de zile de când îi ceruse mâna. Se 
încheiară şi alte căsătorii care odinioară ar fi rămas în 
stare de proiect cu anii. Primarul nu-şi credea ochilor şi 
simţea cum încântătoarea Suzel, fiica sa, îi scapă din 
mână. Cât despre draga lui Tatanemance, aceasta 
îndrăznise să-l sondeze pe comisarul Passauf cu privire 
la un măritiş care-i părea că poate întruni toate 
condiţiile de fericire, noroc, onorabilitate, tinereţe. 

În fine, culmea nelegiuirii, avu loc şi un duel. Da, un 
duel cu pistoale, cu pistoale ghintuite, la depărtare de 
75 de paşi şi cu gloanţe adevărate. Şi între cine! între 
Frantz Niklausse, liniştitul pescar cu undiţa, şi fiul 
marelui bancher, tânărul Simon Collaert. lar cauza 
acestui duel era însăşi fiica primarului, de care Simon se 
simţea îndrăgostit, nevrând s-o cedeze pretențiilor 
îndrăzneţului său rival. 


Capitolul XI A 
UNDE  QUIQUENDONEZII IAU O HOTAĂRIRE 
EROICA 


S-a văzut în ce stare jalnică se găsea populaţia 
Quiquendone-ului.  Creierii  fierbeau. Nu se mai 
cunoşteau şi nu se mai recunoşteau unii pe alţii. 
Oamenii cei mai paşnici deveniseră certăreţi. Nu trebuia 
să te uiţi strâmb la ei, fiindcă imediat te trezeai că-ţi 
trimit martori. Unii lăsară să le crească mustăţi şi alţii — 
cei mai bătăioşi — aveau chiar mustăţi în furculiţă. 

În asemenea condiții, administrarea oraşului şi 
menţinerea ordinii pe străzi şi în instituţii publice erau 
foarte dificile, căci serviciile nu se organizaseră pentru o 
asemenea stare de lucruri. Primarul, respectabilul van 
Tricasse, pe care l-am cunoscut atât de calm, de fără 
viaţă, incapabil să ia vreo hotărâre oarecare, nu se mai 
putea potoli. Locuinţa sa răsuna de dimineaţa până 


seara de ţipete. Dădea câte douăzeci de ordonanţe pe zi, 
mustrându-şi agenţii şi gata să execute el însuşi tot ce 
ţinea de administrarea oraşului. 

Ah! Ce schimbare! Căminul plăcut şi liniştit al 
primarului, solida sa casă flamandă îşi pierduse liniştea 
de altădată. Ce scene conjugale aveau loc acum! 
Doamna van 'Iricasse se făcuse certăreaţă, mofturoasă 
şi lacomă. Soţul ei reuşea să-i acopere vocea, răcnind 
mai tare ca dânsa, dar nu putea s-o silească să tacă. 
Nervii bunei doamne o împingeau să caute pricină peste 
tot. Nimic nu mergea cum trebuie. Serviciul mergea 
prost, toate se făceau cu întârziere. Ea o învinovăţea pe 
Lotche, şi chiar pe Tatanemance, cumnata ei, care, 
enervată şi dânsa, îi răspundea cu răutate. Sigur că 
domnul van Tricasse o susţinea pe servitoarea Lotche 
cum se întâmplă de obicei în cele mai bune căsnicii. De 
aici, desperarea continuă a primăresei, reproşuri, 
discuţii, certuri şi scene care nu se mai sfârşeau. 

— Ce se întâmplă cu noi! exclamă nefericitul primar. 
Ce foc ne mistuie? Suntem oare stăpânii de diavol? Ah, 
doamnă van Iricasse, doamnă van Tricasse! O să mă 
faci să mor înaintea dumitale şi să încălcăm tradiţiile 
familiei. 

Căci cititorul nu a uitat obiceiul cam ciudat că domnul 
van Tricasse trebuia să ajungă văduv, ca să se 
recăsătorească cu o altă doamnă din familia sa. Între 
timp, noua stare de spirit produse şi alte efecte bizare 
care trebuie semnalate. Supraexcitarea, a cărei sursă nu 
o cunoaştem până în prezent, dăduse şi regenerări 
fiziologice, neaşteptate. Talente ce ar fi rămas 
necunoscute se iviră din mijlocul mulţimii. Se 
evidenţiară aptitudini noi. Artişti, până acum mediocri, 
se arătară sub o nouă înfăţişare. Apărură alţi oameni în 
arena politică şi literară. Se ridicară oratori cu verbul 
înflăcărat, care entuziasmau din toate punctele de 
vedere pe auditorii lor, predispuşi şi ei să se înflăcăreze 
uşor. De la şedinţele consiliului, curentul trecu în 
întrunirile publice şi se alcătui un club la Quiquendone, 
în timp ce douăzeci de ziare: Pândarul din Quiquendone, 
Imparțialul din Quiquendone, Radicalul din 
Quiquendone, Îndrăzneţul Quiquendone-ului scriseră cu 
patimă, puseră probleme sociale din cele mai grave. 

Dar în ce privinţe, vă veţi întreba. În toate şi în nici una 
cu deosebire: în legătură cu turnul de la poarta 


Audenarde, care se înclina, fiindcă unii voiau să-l 
dărâme şi ceilalți să-l restaureze; referitor la 
ordonanţele poliţieneşti emise de consiliu şi combătute 
de recalcitranţi; despre măturatul rigolelor şi curăţatul 
canalelor etc. Şi încă dacă avântaţii oratori s-ar fi 
mărginit la administraţia oraşului! Dar nu! Antrenaţi de 
curent, ei treceau mai departe şi, dacă soarta n-ar fi 
intervenit, i-ar fi târât, împins şi aruncat pe semenii lor 
în vâltoarea războiului. 

Într-adevăr, de vreo opt, nouă sute de ani, 
Quiquendone-ul avea în cartotecile sale un casus belli de 
cea mai bună calitate. Dar îl păstra cu sfinţenie, ca pe o 
relicvă, şi se părea că există posibilitatea să se strice şi 
să nu mai poată servi. lată în ce împrejurare se 
produsese acest casus belli. 

În genere, nu se prea ştie că Quiquendone se 
învecinează în acest colţ fericit al Flandrei cu micul 
orăşel  Virgamen. Teritoriile ambelor comune se 
mărginesc unul cu altul. In 1135, cu puţin înainte de 
plecarea în cruciadă a contelui Baudouin, o vacă din 
Virgamen — nu o vacă a unui locuitor, ci o vacă 
comunală, să se ţină seama — veni să pască pe teritoriul 
Quiquendone-ului. Abia apucă rumegătoarea să «smulgă 
de pe pajişte de trei ori cât lungimea limbii ei»!, că 
delictul — abuzul, crima, cum voiţi să-l numiţi — fusese 
comis şi constatat, la timpul său, cu forme în regulă, 
prin proces-verbal, căci la acea epocă magistraţii 
începuseră să ştie să scrie. 

— Ne vom răzbuna când va veni timpul, rostise liniştit 
Natalis van 'Tricasse, al 32-lea predecesor al actualului 
primar, şi cei din Virgamen nu vor pierde nimic 
aşteptând. Virgamenezii fuseseră aşadar preveniţi. Ei 
aşteptară gândind, pe drept cuvânt, că amintirea 
insultei va slăbi cu vremea. Şi, realmente, timp de 
câteva secole trăiră în bune raporturi cu semenii lor din 
Quiquendone. Dar nu ţinuseră seama de noii oaspeţi ai 
acestora şi mai ales de epidemia bizară care schimbase 
firea vecinilor lor; ea  redeşteaptă în inimile 
quiquendonezilor setea de răzbunare adormită. 

Lucrul se întâmplă la clubul din strada Monstrelet, 
unde vajnicul avocat Schut, evocând evenimentul în faţa 
auditorilor săi, le trezi pasiunea, întrebuinţând 


1 Vers din fabula lui La Fontaine «Animalele bolnave de 
ciumă». 


expresiile şi metaforele folosite în asemenea 
împrejurări. El reaminti delictul, răul făcut comunei 
Quiquendone şi pentru care o naţiune ce-şi păzea cu 
sfinţenie drepturile «nu putea îngădui iertare». O 
asemenea insultă nu poate fi uitată, ea este ca o rană 
vie; le mai vorbi de felul cum dau din cap locuitorii din 
Virgamen, ceea ce arată cât de mult îi dispreţuiesc pe 
quiquendonezi. Învocă pe compatrioţii săi care, poate, 
suportaseră în mod inconştient, timp de secole, această 
injurie mortală. Şi imploră «vlăstarele vechiului oraş» să 
nu mai aibă alt ţel decât de a obţine o strălucită 
satisfacţie. Apoi apelă la toate «forţele vii» ale naţiunii. 

Cu cât entuziasm fură primite de urechile 
quiquendonezilor aceste îndemnuri atât de noi pentru 
ele, nu încape în cuvinte. Toţi ascultătorii se ridicară în 
picioare şi cu braţele întinse cerură să se declare război. 
Niciodată avocatul Schut nu repurtase un asemenea 
succes, şi trebuie să recunoaştem că-l meritase pe 
deplin. Primarul, consilierul, toate notabilităţile care 
asistaseră la această şedinţă memorabilă simţiră că ar fi 
fost inutil să se împotrivească opiniei publice. De altfel, 
nici ei nu avură această dorinţă şi strigară, dacă nu mai 
tare, cel puţin la fel ca ceilalţi: «La graniţă! La graniţă!» 

Cum graniţa nu era decât la trei kilometri de zidurile 
oraşului, sigur că cei din Virgamen erau ameninţaţi de o 
adevărată primejdie, căci ar fi putut fi cotropiţi fără să 
aibă timpul să afle acest lucru. Dar onorabilul farmacist 
Jose Liefrinck, singurul care-şi păstrase capul limpede în 
aceste grave împrejurări, voi să atragă atenţia că le 
lipseau puştile, tunurile şi generalii. I se răspunse, nu 
fără oarecare batjocură, că vor face rost de generali, 
tunuri şi puşti şi că dreptul sacru şi dragostea de ţară 
erau suficiente pentru a face un popor de neînvins. 

Apoi luă cuvântul însuşi primarul care, într-o 
improvizație sublimă, vorbi despre laşii ce-şi ascund 
frica sub vălul prudenţei, şi sfâşie acest văl cu mâna lui 
patriotică. 

La un moment dat părea că sala se va nărui din pricina 
aplauzelor. 

Se trecu la vot. Votul fu exprimat prin aclamații şi 
strigăte din ce în ce mai sălbatice: «Spre Virgamen! 
Spre Virgamen!» Primarul se angaja să pună armatele în 
mişcare şi făgădui în numele cetăţii laurii triumfului 
generalilor care se vor întoarce învingători, aşa cum se 


obişnuia în timpul romanilor. Dar farmacistul Josse 
Liefrinck, fiind un încăpățânat, nu se dădu bătut, cu 
toate că fusese, şi ceru să mai facă o observaţie. El ţinu 
să arate că la Roma laurii triumfului nu se acordau 
generalilor învingători decât dacă aceştia omorâseră 
cinci mii de inamici. 

— Foarte bine, foarte bine! urlă asistenţa în delir. 

— Ştim însă că populaţia comunei Virgamen, urmă 
farmacistul, nu e mai mare de 3 575 de locuitori şi ar fi 
greu să se ajungă la această cifră, în afara cazului că 
aceeaşi persoană ar fi ucisă de mai multe ori. 

Nenorocitul logician nu fu lăsat să termine şi, după ce-l 
cotonogiră, îl aruncară pe uşă afară. 

— Cetăţeni, interveni atunci Silvestre Pulmacher, 
care se ocupa cu vânzarea de turtă dulce cu amănuntul, 
cetăţeni, orice ar spune acest farmacist laş, eu iau 
asupră-mi să ucid 5 000 de virgamenezi dacă acceptaţi 
serviciile mele. 

— 5 500! exclamă un patriot mai hotărât. 

— 6 600! grăi băcanul. 

— 7 000! strigă cofetarul Jean Orbideck din strada 
Hemling, care era pe cale să se îmbogăţească din 
consumul de frişcă. 

— In regulă! exclamă primarul van Tricasse, văzând 
că nimeni nu mai supralicitează. 

Şi iată cum cofetarul Jean Orbideck deveni general-şef 
al trupei din Quiquendone. 


Capitolul XII 

ÎN CARE DISCIPOLUL YGENE DĂ UN SFAT 
ÎNŢELEPI, PE CARE ÎNSĂ DOCTORUL OX ÎL 
RESPINGE CU SUPĂRARE 


— Ei bine, maestre! zise a doua zi discipolul Ygene, 
turnând căldări de acid sulfuric în jgheabul enormelor 
sale pile. 

— Ei bine, reluă doctorul Ox, n-am avut dreptate? 
Totul nu e decât o problemă de molecule... 

— Fără îndoială, dar... 

— Dar? 

— Nu credeţi că lucrurile au mers prea departe şi 
că aceşti nenorociţi n-ar trebui surescitaţi peste 
măsură? 


— Nu, nu! exclamă doctorul. Nu! Voi merge până la 
capăt. 

— Cum doriţi, maestre, totuşi experienţa mi se pare 
edificatoare şi cred că ar fi timpul să... 

= Sas 

— Să închidem robinetul. A 

— Asta-i bună! exclamă doctorul Ox. Încearcă 
numai şi te sugrum! 


Capitolul XIII 

DE UNDE SE DOVEDEŞTE DIN NOU CĂ DE LA 
ÎNĂLŢIME POT FI STĂPÂNITE TOATE 
SLĂBICIUNILE OMENEŞTI 


— Ce spui? întrebă primarul van Tricasse pe 
consilierul Niklausse. 

— Zic că acest război este necesar, răspunse 
consilierul pe un ton ferm, şi că a venit timpul să 
răzbunăm insulta ce ni s-a adus... 

— Ei bine, eu, răspunse supărat primarul, îţi repet 
că dacă populaţia Quiquendone-ului nu profită acum de 
ocazie ca să-şi ceară drepturile, va fi nedemnă de 
numele ce-l poartă. 

— Şi eu susţin că trebuie să strângem, fără îndoială, 
cohortele noastre şi să le trimitem spre graniţă. 

— In adevăr, domnule, în adevăr! răspunse van 
Tricasse. Mie-mi spui acest lucru? 

— Chiar domniei-voastre, domnule primar, şi acum 
auziţi adevărul, oricât de aspru ar fi el. 

— Ba îl veţi auzi dumneavoastră, domnule consilier, 
ripostă van Tricasse, furios, căci va ieşi mai bine din 
gura mea decât din a dumneavoastră! Da, domnule, 
orice întârziere ar fi ruşinoasă. Sunt nouă sute de ani de 
când oraşul Quiquendone aşteaptă momentul să-şi ia 
revanşa, şi, orice-aţi spune, dacă vă place sau nu, noi 
vom porni împotriva inamicului. 

— Ah! O luaţi în felul acesta, va să zică? rosti 
răspicat consilierul Niklausse. Ei bine, domnule, vom 
porni fără dumneavoastră, dacă nu vreţi să veniţi. 

— Locul unui primar este în primele rânduri, 
domnule. 

— Şi cel al consilierului, la fel. 

— Mă  insultaţi cu vorbele dumneavoastră, 
împotrivindu-vă tuturor dispozițiunilor mele! exclamă 


primarul, încleştând pumnii care aveau tendinţa să se 
prefacă în proiectile. 

— Ba dumneavoastră mă insultaţi, îndoindu-vă de 
patriotismul meu, grăi Niklausse şi luă şi el o poziţie de 
luptă. 

— Vă declar, domnule, că armata quiquendoneză se 
va pune în mişcare în cel mult două zile. 

— Şi eu vă repet, domnule, că nu vor trece nici 48 
de ore şi vom porni împotriva duşmanului. 

E uşor de văzut din acest fragment de discuţie că 
amândoi interlocutorii susțineau exact acelaşi lucru. 
Voiau războiul, dar surescitarea lor îi făcea să se certe. 
Niklausse nu-l mai asculta pe van Iricasse şi van 
Tricasse nu mai auzea ce spune Niklausse. Chiar dacă ar 
fi fost de păreri opuse asupra acestei grave probleme, 
dacă primarul ar fi dorit războiul şi consilierul pacea, 
cearta n-ar fi fost mai violentă. Cei doi vechi prieteni îşi 
aruncau priviri sălbatice. După bătăile accelerate ale 
inimii lor, după obrajii lor învăpăiaţi, după pupilele 
contractate, după cum le tremurau muşchii şi după 
vocile ce se ridicau până la răcnet, se putea pricepe că 
erau gata să se repeadă unul asupra celuilalt. 

Dar bătăile marelui orologiu opriră din fericire pe cei 
doi adversari chiar în clipa când erau să se încaiere. 

— În sfirşit, a sosit ceasul! exclamă primarul. 

— Care ceas? întrebă consilierul. 

— Ceasul când trebuie mers la turnul de alarmă. 

— E adevărat şi voi merge şi eu, chiar dacă vă este 
sau nu pe plac. 

— Şi eu. 

— Hai! 

— Hai! 

Ultimele cuvinte v-ar putea face să credeţi că trebuia 
să aibă loc o ciocnire şi că adversarii ieşeau pe teren. 
Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. Fusese 
stabilit ca primarul şi consilierul — cele două notabilităţi 
de frunte ale oraşului — să se ducă la primărie şi să se 
urce în turnul foarte înalt care domina oraşul, pentru a 
cerceta împrejurimile şi a lua, în consecinţă, cele mai 
bune hotărâri strategice care să asigure înaintarea 
trupelor. 

Cu toate că se puseseră amândoi de acord în această 
privinţă, nu încetară în timpul drumului să se certe. 
Toată strada răsuna de strigătele lor. Dar cum trecătorii 


erau la fel de excitaţi, exasperarea celor doi fruntaşi le 
părea firească şi nici n-o băgară în seamă. În asemenea 
împrejurări, cel ce rămânea calm ar fi fost socotit un 
monstru. Primarul şi consilierul ajunseră, în culmea 
furiei, la poarta turnului. Ei nu mai aveau obrajii aprinşi, 
ci palizi ca de ceară. Discuţia îngrozitoare le stârnise 
spasme în măruntaie şi se ştie că paloarea arată culmea 
furiei. 

În faţa scării înguste a turnului avură o adevărată 
izbucnire de mânie. 

Cine va trece primul? Cine va urca mai întâi scara în 
spirală? Adevărul ne obligă să spunem că se buluciră 
amândoi, şi consilierul Niklausse, uitând ce datora 
superiorului său, magistratul suprem al oraşului, îl 
îmbrânci puternic pe van Tricasse şi se repezi primul pe 
scara întunecoasă. Amândoi urcară apoi din patru în 
patru treptele, aruncându-şi unul altuia epitetele cele 
mai necuviincioase. Era de temut ca totul să nu se 
sfârşească cu un deznodământ groaznic în vârful 
turnului care domina caldarâmul de la 357 picioare 
înălţime. Dar cei doi inamici obosiră urcând, şi după un 
minut, la a optzecea treaptă, nu mai putură sui decât 
foarte greu şi gâfâind. 

Atunci — să fi fost oare din cauza oboselii? — dacă 
furia lor nu se stinse, cel puţin nu mai izbucni în termeni 
înjurioşi. Tăceau şi, lucru curios, părea că iritarea lor 
scădea pe măsură ce se ridicau deasupra oraşului. Un 
fel de linişte se lăsă în sufletele lor. Creierii nu le mai 
fierbeau şi se simțeau ca un ibric cu cafea pe care-l iei 
de pe foc. De ce? La acest «de ce» nu putem da nici un 
răspuns; dar adevărul este că, ajunşi la o platformă, la 
266 picioare deasupra nivelului oraşului, cei doi 
adversari se aşezară şi, vădit mai calmi, se priviră fără 
supărare. 

— Ce înălţime! zise primarul, trecându-şi batista 
peste faţa umedă. 

— Da, e foarte înalt, răspunse consilierul. Ştii că 
suntem cu patrusprezece picioare mai sus decât în 
turnul Sfântul Mihail din Hamburg? 

— Ştiu, răspunse primarul cu o undă de mândrie în 
glas, firească la cea mai înaltă autoritate a 
Quiquendone-ului. 

După câteva minute, cei doi notabili îşi continuară 
drumul, aruncând câte o privire curioasă prin 


ferestruicile din zidul turnului. Primarul urca primul, iar 
consilierul nu făcea nici cea mai mică obiecţie. Se 
întâmplă chiar ca pe la a 304-a treaptă van Tricasse 
fiind istovit, Niklausse să-l împingă binevoitor de la 
spate. Primarul se lăsă ajutat şi, când ajunse pe 
platforma turnului, spuse prietenos: 

— Mulţumesc, Niklausse, îţi rămân îndatorat. 

Puțin înainte, la intrarea în turn, fuseseră două fiare 
sălbatice gata să se sfâşie. Şi acum, în vârful lui, 
ajunseseră doi prieteni. 


Toată armata Quiquendone-ului se culcă la pămînt... 


y - 
Pe 
i i 


Vremea era minunată. Era în luna mai, soarele risipise 
norii. Ce cer senin, ce aer curat! Privirea putea să 
zărească cele mai mici amănunte la mare depărtare. Se 
vedeau numai la câteva mile zidurile Virgamenului, 
strălucitor de albe, iar din loc în loc acoperişurile roşii şi 
ţuguiate ale caselor şi clopotniţa sclipind în lumina 
soarelui. Şi acest oraş era hărăzit tuturor ororilor — să 
cadă pradă jafului şi să fie mistuit de flăcări? Primarul şi 
consilierul se aşezară unul lângă altul pe o băncuţă de 
piatră, ca doi oameni cumsecade, ale căror inimi sunt 
cuprinse de un acelaşi simţământ de adâncă încredere 
reciprocă. Priveau gâfâind de oboseală. Apoi, după 
câteva minute de tăcere, primarul exclamă: 

— Cât este de frumos! 

— Da, e încântător, răspunse consilierul. Nu ţi se 
pare, stimatul meu van Tricasse, că umanitatea este mai 
degrabă destinată să stea la asemenea înălţimi decât să 
se târască pe scoarţa globului terestru ? 

— Gândesc ca dumneata,  preacinstite domn 
Niklausse, răspunse primarul. Văd lucrurile în acelaşi 
fel. Se pot înțelege mai bine de aici sentimentele pe care 
le inspiră natura! O aspirăm prin toți porii. La asemenea 
înălţimi ar trebui să se formeze filozofii şi înţelepţii. 

— Facem înconjurul platformei? propuse consilierul. 

—  Să-l facem, încuviinţă primarul. 

Şi cei doi prieteni, mergând braţ la braţ ca altădată, şi 
vorbind cu lungi pauze între întrebare şi răspuns, 
examinau toate punctele orizontului. 

— Sunt aproape 17 ani de când n-am suit în turnul 
de alarmă, zise van Tricasse. 

— Eu nu cred să mă fi urcat vreodată, grăi 
consilierul Niklausse, şi-mi pare rău, căci de la această 
înălţime priveliştea e minunată. Vezi, bunul meu prieten, 
frumosul râu Vaar care şerpuieşte printre arbori? 

— Şi mai departe, uite înălțimile Saint- 
Hermandadului! Cât de grațios închid ele zarea! 
Priveşte această lizieră de copaci înfrunziți pe care 
natura i-a împrăştiat atât de pitoresc! Ah, natura, 
natura, Niklausse! Oare mâna omului va putea lupta 
vreodată cu dânsa? 

— E fermecător, dragul meu amic, fu de părere 
consilierul. Uită-te la turmele de pe pajiştile înverzite, 
boii, vacile, oile... 


— Şi plugarii care se duc la câmp. S-ar spune că 
sunt păstorii din Arcadia. Nu le lipseşte decât cimpoiul. 

— Şi ogoarele roditoare, şi minunatul cer albastru 
pe care nu-l tulbură nici un nor! Ah! Aici poţi deveni 
poet. Nu-l înţeleg pe Sfântul Simon stâlpnicul!, cum de 
n-a ajuns unul dintre cei mai mari stihuitori ai lumii? 

— Poate pentru că stâlpul lui nu a fost destul de 
înalt, răspunse consilierul cu un surâs dulce. 

În acea clipă, clopotele din Quiquendone fură trase. 
Ele bătură limpede, pe una din ariile cele mai 
melodioase. Cei doi prieteni se priviră plini de desfătare. 
Apoi primarul zise cu o voce calmă: 

—  Scumpe Niklausse, ce-am venit noi să facem în 
vârful acestui turn? 

— În adevăr, spuse consilierul, ne lăsăm duşi de 
visurile noastre... 

— Dar ce-am venit să facem aici? repetă van 
Tricasse. 

— Am venit, rosti Niklausse, să respirăm aerul curat 
pe care nu 

l-au viciat slăbiciunile omeneşti. 

— Ei bine, acum să coborâm. 

Cei doi notabili aruncară o ultimă privire minunatei 
privelişti care se desfăşura în jurul lor; apoi primarul 
trecu înainte şi începu să coboare cu un pas lent şi 
măsurat. Consilierul venea cu câteva trepte în urma lui. 
Ajunseră aşa la platforma unde se opriseră adineauri. 
Dar deodată obrajii începură să li se înroşească. Stătură 
o clipă locului, apoi îşi reluară coborârea întreruptă. 
După un minut, van Tricasse îl rugă pe Niklausse să-şi 
înăbuşe paşii, deoarece îl auzea prea aproape în spatele 
lui şi acest lucru îl stingherea. Şi faptul îl supără din ce 
în ce mai mult, căci douăzeci de trepte mai jos el îi 
porunci consilierului să se oprească pentru ca să se 
poată depărta de dânsul. 

Consilierul răspunse că nu avea chef să rămână cu un 
picior în aer pentru bunul plac al primarului şi continuă 
să coboare. Van Tricasse îl apostrofă cu o vorbă destul 
de aspră. Consilierul ripostă cu o aluzie răutăcioasă la 
vârsta primarului, care era destinat prin tradiţiile 
familiei să se recăsătorească. Van Tricasse mai cobori 
douăzeci de trepte, atrăgând atenţia lui Niklausse că n-o 


1 Stâlpnic — sihastru care-ţi petrecea viaţa în vârful 
unui stâlp. 


să-i treacă cu vederea cuvintele rostite. Niklausse zise 
că, în orice caz, el va cobori primul scara. Scara fiind 
foarte îngustă, cei doi notabili începură să se 
îmbrâncească în întuneric unul pe altul. Cuvintele de 
«bădăran» şi «mojic» fură dintre cele mai amabile care 
se schimbară între ei. 

— Vom vedea, dobitocule! exclamă primarul. Vom 
vedea cum te vei purta în acest război şi în rândurile cui 
te vei găsi! 

— Oricum, în rândul care va fi înaintea ta, 
imbecilule! răspunse Niklausse. 

Apoi plouă cu ocări şi se părea că s-au şi încăierat. Ce 
se întîmplase ? 

De ce felul lor de a fi se schimbase atât de brusc? De 
ce oile de pe platforma turnului se transformaseră în 
tigri, când ajunseseră cu 200 de picioare mai jos? 

Orice ar fi fost, paznicul turnului, auzind atâta gălăgie, 
deschise uşa tocmai în momentul în care adversarii, 
lovindu-se cu ochii ieşiţi din orbite, îşi smulgeau 
reciproc părul care, din fericire, era doar o perucă. 

— O să-mi dai socoteală! ţipă primarul, îndesind 
pumnul sub nasul adversarului său. 

— Oricând! urlă consilierul Niklausse, făcând o 
mişcare amenințătoare cu piciorul drept. 

Paznicul, şi el foarte mânios, nu se ştie de ce, găsi 
aceste purtări cât se poate de fireşti. Voi să ia parte la 
ceartă, mânat de o stare de furie, dar se stăpâni şi 
merse să vestească în tot cartierul că în curând va avea 
loc un duel între primarul van Tricasse şi consilierul 
Niklausse. 


Capitolul XIV 

UNDE LUCRURILE SUNT ÎMPINSE ATÂT DE 
DEPARTE, ÎNCÂT LOCUITORII DIN 
QUIQUENDONE, CITITORII ŞI CHIAR AUTORUL 
CER UN GRABNIC DEZNODĂMÂNI 


Această ultimă întâmplare arată până la ce punct de 
exaltare ajunsese populaţia guiquendoneză. Cei doi 
prieteni, fruntaşii oraşului şi cei mai calmi dintre 
cetăţeni înainte de răspândirea epidemiei, să atingă o 
asemenea stare de violenţă! Şi asta numai câteva minute 
după ce relaţiile lor de altădată, pornirile lor 
prietenoase şi binevoitoare, temperamentul lor 


contemplativ se manifestaseră din nou pe platforma 
turnului! 

Aflînd ceea ce se petrecea, doctorul Ox nu-şi putut 
stăpâni bucuria. El se  împotrivea argumentelor 
discipolului său, care vedea că lucrurile luau o 
întorsătură proastă. De altfel, amândoi erau şi ei supuşi 
nervozităţii generale. Nu erau mai puţin surescitaţi 
decât restul populaţiei şi ajunseră să se certe între ei, 
cum făcuseră primarul şi consilierul. Trebuie spus că o 
singură preocupare se afla pe primul loc înaintea tuturor 
celorlalte si tocmai din cauza ei se amânară duelurile 
provocate în afara conflictului virgamenez. Nimeni nu 
avea dreptul să-şi verse sânge în mod inutil, când acesta 
aparţinea până la ultima picătură patriei în pericol. Într- 
adevăr, evenimentele erau grave şi nu se putea da 
înapoi. 

Primarul van Tricasse, cu tot zelul său războinic, crezu 
totuşi de cuviinţă că nu e cazul să se pornească 
împotriva inamicului fără a-l preveni. Prin intermediul 
agentului comunal, domnul Hottering, el îi somă pe 
virgamenezi să-i dea satisfacţie pentru încălcarea 
teritoriului, comisă în 1195. Autorităţile din Virgamen 
mai întâi nu înţeleseră despre ce era vorba, şi agentul 
comunal — în ciuda misiunii lui oficiale — fu poftit 
destul de ritos să plece. 

Van Tricasse trimise atunci pe unul dintre aghiotanţii 
generalului cofetar, pe cetăţeanul Hildewert Shuman, 
un fabricant de acadele, om foarte hotărât, care aduse 
în faţa autorităţilor din Virgamen chiar procesul-verbal 
încheiat în 1195 prin grija primarului Natalis Van 
Tricasse. Autorităţile din Virgamen izbucniră în râs şi-l 
tratară pe aghiotant la fel ca pe agentul comunal. 

Primarul convocă atunci notabilităţile oraşului. O 
scrisoare foarte bine redactată şi extrem de fermă, 
sunând a ultimatum, puse chestiunea acestui casus belli 
şi se dădu un termen de 48 de ore pentru ca vinovaţii să 
repare insulta adusă Quiquendone-ului. Scrisoarea plecă 
şi reveni după o oră, ruptă în bucăţi, ceea ce constitui o 
nouă jignire. Virgamenezii, cunoscând demult marea 
răbdare a quiguendonezilor, îşi băteau joc de ei, de 
pretenţiile lor, de casus belli şi de ultimatumul trimis. 

Nu mai rămânea decât un singur lucru de făcut: să laşi 
să hotărască soarta armele, să invoci zeul războiului şi, 
după procedeul prusac, să te arunci asupra 


virgamenezilor înainte ca ei să fie pregătiţi. Toate 
acestea fură decise de consiliu, într-o şedinţă solemnă, 
unde strigătele, mustrările, amenințările se încrucişară 
cu o vehemenţă nemaipomenită. O adunare de nebuni, o 
reuniune de posedaţi, un club de demoni nu puteau fi 
mai dezlănţuiţi. 

Imediat după declaraţia de război, generalul Jean 
Orbideck îşi adună trupele, formate din 2 393 de 
combatanți dintr-o populaţie de 2 393 de suflete. 
Femeile, copiii, bătrânii se alăturară soldaţilor. Orice 
obiect ascuţit sau contondent deveni o armă de luptă. Se 
rechiziţionară puştile oraşului; au fost descoperite cinci, 
din care două fără trăgaci, şi au fost distribuite 
avangărzii. 

Artileria se compunea din vechiul tun al castelului, 
capturat în bătălia de la Quesnoy din 1339, una dintre 
primele guri de foc de care se aminteşte în istorie şi 
care nu mai fusese întrebuințată de cinci secole. De 
altfel, din fericire pentru servanţi, nu existau nici un fel 
de proiectile pentru el. Dar aşa cum era, această maşină 
de război putea să mai sperie pe inamic. Cât despre 
armele albe, ele fură scoase la iveală din muzeul de 
antichităţi: topoare de silex, ciocane, securi, diferite 
sulițe, halebarde, spade etc. Se slujiră de asemenea şi 
de arsenalele particulare, cunoscute îndeobşte sub 
numele de cămări şi bucătării. Dar curajul, dreptatea, 
ura împotriva dușmanului, dorinţa de răzbunare ţineau 
locul armelor perfecţionate şi înlocuiau — cel puţin era 
de sperat — mitralierele moderne şi tunurile cu 
chiulasă. 

Se făcu o trecere în revistă a armatei. Nici un cetăţean 
nu lipsea de la apel. Generalul Orbideck, care se ţinea 
cu greu în şa, pe calul său, un animal viclean, căzu de 
trei ori în faţa frontului. Dar el se ridică fără a fi rănit, 
ceea ce fu considerat ca un început promiţător. 
Primarul, consilierul, bancherul, rectorul, în sfârşit, toţi 
fruntaşii oraşului mergeau desigur în frunte. Nici 
surorile, nici fiicele, nici mamele nu vărsară nici o 
lacrimă. Dimpotrivă, îşi îndemnau soţii, taţii şi fraţii să 
plece la bătălie şi îi urmau formând ariergarda, sub 
conducerea doamnei van Iricasse. Jean Mistrol sună din 
trompetă, armata o porni, părăsi piaţa şi, scoțând 
strigăte sălbatice, se îndreptă spre poarta Audenarde. 


În clipa în care capul coloanei era să treacă de zidurile 
oraşului, un om se aruncă în faţa ei şi strigă: 

— Opriţi, opriţi, opriţi-vă, nebunilor! Încetaţi focul! 
Lăsaţi-mă să închid robinetul. Nu sunteţi însetaţi de 
sânge, sunteţi nişte cetăţeni cuminţi, calmi şi liniştiţi. 
Dacă v-aţi înflăcărat atât de tare, e din vina maestrului 
meu, doctorul Ox. A făcut o experienţă. Sub pretextul de 
a vă lumina oraşul cu gaz oxihidric, el l-a saturat cu... 

Discipolul îşi ieşise din fire, dar nu apucă să termine; 
în momentul când secretul doctorului era să-i scape de 
pe buze, doctorul Ox în persoană, cu o furie de 
nedescris, se repezi asupra nenorocitului Ygene şi îi 
închise gura cu pumnul. Între ei se încinse o bătaie. 
Primarul, consilierul, notabilii care se opriseră văzându-l 
pe Ygene, mânaţi şi ei de aţiţarea celor doi străini, se 
năpustiră asupra lor, nevoind să-i asculte nici pe unul, 
nici pe celălalt. Doctorul Ox şi discipolul lui, înjuraţi, 
bătuţi, erau să fie arestaţi din ordinul lui van Tricasse 
când... 


Capitolul XV _ 3 P, 
UNDE DEODATA AFLAM DEZNODAMANTUL 


... Când se auzi o explozie formidabilă... Tot văzduhul 
Quiquendone-ului părea cuprins de flăcări. O vâlvătaie 
de o intensitate extraordinară se înălţă ca un meteor 
până la cer. Dacă ar fi fost noapte, focul s-ar fi văzut la 
zece leghe în jur. 

Toată armata Quiquendone-ului se culcă la pământ, ca 
o armată de călugări. Din fericire nu avură nici o 
victimă. Câteva zgârieturi şi vânătăi, atâta tot. 
Cofetarului, care printr-o minune nu căzuse de pe cal,i 
se pârjolise panaşul, dar scăpă fără nici o rană. 

Ce se petrecuse? Pur şi simplu, cum avea să se afle în 
curând, uzina de gaz sărise în aer. În timpul absenței 
doctorului şi a discipolului său, se comisese probabil o 
imprudenţă. Nu se ştie de ce sau pentru ce, se ivi o 
scurgere de gaz de la rezervorul care conţinea oxigen la 
cel în care se găsea hidrogen. Din întâlnirea acestor 
două gaze rezultă un amestec exploziv, căruia i se 
dăduse foc din neatenţie. Asta schimbase totul. Dar când 
armata se ridică în picioare, doctorul Ox şi discipolul său 
Ygene dispăruseră. 

Toată armata Quiquendone-ului se culcă la pământ. 


Capitolul XVI 

UNDE CITITORUL INTELIGENT VEDE CĂ A 
BĂNUIT TOTUL ÎNTOCMAI, ÎN CIUDA 
PRECAUŢIILOR AUTORULUI 


După explozie, oraşul Quiquendone deveni din nou 
liniştit, flegmatic şi flamand, cum fusese odinioară. După 
explozie, care de altfel nu produsese mare panică, 
fiecare — fără să-şi dea seama — se îndreptă automat 
spre locuinţa lui. Primarul porni sprijinit de braţul consi- 
lierului, avocatul Schut la braţ cu medicul Custos, 
Frantz Niklausse la braţ cu rivalul său Simon Collaert. 
Fiecare mergea liniştit, fără zgomot şi fără să-şi mai 
aducă aminte de cele petrecute, Virgamenul şi 
răzbunarea fuseseră uitate. 

Generalul se întoarse la prăjiturile sale, şi aghiotantul 
său la acadele. Totul îşi recapătă calmul. Toţi îşi reluară 
viaţa obişnuită, oamenii şi animalele, animalele şi 
plantele, până şi turnul de la postul Audenarde pe care 
explozia — aceste explozii sunt câteodată miraculoase — 
pe care explozia îl îndreptase. 

Şi de atunci, nici un cuvânt mai tare, nici o ceartă nu 
se mai auzi în Quiguendone. Nu se mai făcu nici un fel 
de politică, nu se mai înfiinţă nici un club, nu se mai 
intentă nici un proces, oraşul nu mai avu nevoie de nici 
un paznic. Slujba comisarului Passauf deveni din nou o 
sinecură şi dacă nu i s-a tăiat salariul era pentru că 
primarul şi consilierul nu putură să se decidă să ia o 
hotărâre în privinţa lui. De altfel, din timp în timp, el 
continua, fără să ştie, să apară în visele neconsolatei 
Tatanemance. 

Cât despre rivalul lui Frantz, el cedă cu generozitate 
pe încântătoarea Suzel iubitului ei, şi acesta se grăbi s-o 
ia în căsătorie, cinci sau şase ani după evenimentele 
petrecute mai sus. Doamna van Iricasse muri zece ani 
mai târziu, în termenul dorit, şi primarul se căsători cu 
domnişoara Pélagie van Tricasse, verişoara sa, în 
condiţii excelente pentru fericitul muritor care trebuia 
să-i urmeze. 


Capitolul XVII £ 
UNDE SE EXPLICA TEORIA DOCTORULUI OX 


Ce făcuse, aşadar, misteriosul doctor Ox? O experienţă 
fantezistă şi nimic mai mult. 

După ce aşezase conductele de gaz, el saturase cu 
oxigen pur, fără să-l amestece cu nici un atom de 
hidrogen, clădirile publice, apoi 
casele particulare şi, în fine, străzile Quiguendone-ului. 
Acest gaz fără gust, răspândit în mare cantitate în 
atmosferă, provoacă organismului, când este aspirat, 
tulburări dintre cele mai grave. A trăi într-un mediu 
saturat de oxigen înseamnă a fi excitat, supraexcitat. 

Imediat ce intri din nou într-o atmosferă obişnuită, 
redevii cum ai fost înainte, după cum s-a văzut în cazul 
consilierului şi primarului atunci când pe platforma de 
sus a turnului de alarmă ei se aflaseră din nou la aer 
curat, căci oxigenul rămăsese — datorită greutăţii sale 
— în straturile inferioare. 

De asemenea, a trăi în aceste condiţii, a respira gazul 
care transformă fiziologic corpul ca şi sufletul înseamnă 
să mori repede, ca şi nebunii care-şi duc viaţa numai în 
petreceri. Din fericire pentru quiquendonezi, o explozie 
providenţială pusese capăt experienţei, distrugând uzina 
doctorului Ox. 

Virtutea, curajul, talentul, spiritul şi imaginaţia, toate 
aceste calităţi sau facultăţi s-ar rezuma, la urma urmei, 
la o problemă de oxigen? Aceasta era teoria doctorului 
Ox. Dar noi avem dreptul să nu o acceptăm şi, dinspre 
partea mea, eu o resping din toate punctele de vedere, 
în pofida experienţei efectuate în respectabilul oraş 
Quiquendone. 


O DRAMĂ ÎN VĂZDUH 


În luna septembrie 185., am sosit la Frankfurt pe Main. 
Trecerea mea prin principalele oraşe din Germania s-a 
remarcat prin izbutite ascensiuni aerostatice; dar nici un 
locuitor al Confederaţiei nu mă însoţise în nacelă şi 
frumoasele performanţe făcute la Paris de domnii 
Green, Eugene Godard şi Poitevin nu putuseră încă să 
determine pe ponderaţii germani să se avânte pe căile 
văzduhului. 

Totuşi, îndată ce ştirea ascensiunii mele apropiate se 
răspândi la Frankfurt, trei cetăţeni de vază solicitară 
favoarea să mă însoţească. După două zile urma să ne 
ridicăm cu balonul din Piaţa Comediei. Începui de îndată 
să fac pregătirile de plecare. Balonul meu era din 
mătase impregnată cu gutapercă, substanţă perfect 
impermeabilă, care nu putea fi atacată de acizi sau gaze, 
iar volumul său — 3000 de metri cubi — îi permitea să 
se ridice la cele mai mari înălţimi. 

Ascensiunea urma să aibă loc în ziua marelui târg din 
septembrie, care atrage atâta lume la Frankfurt. Gazul 
de iluminat, de o calitate superioară şi de o mare 
capacitate de ridicare, îmi fusese livrat în condiţii 


excelente. Aşadar, pe la ora ll dimineaţa, balonul era 
umplut numai pe trei sferturi — o precauţiune absolut 
necesară, căci, pe măsură ce balonul urcă, straturile 
atmosferice devin mai puţin dense şi fluidul închis sub 
fâşiile aerostatului, căpătând mai multă elasticitate, 
poate sfâşia învelişul. Calculele mele mi-au arătat exact 
cantitatea de gaz de care aveam nevoie pentru ca 
balonul să ne ducă pe mine şi pe însoțitorii mei. 

Trebuia să ne ridicăm la ora 12. Era o privelişte 
minunată să vezi toată aceasta mulţime de oameni 
nerăbdători care se îmbulzea spre piaţa de unde avea 
loc plecarea, o umplea până la refuz şi se revărsa în 
străzile apropiate, iar o parte părea un covor înflorat 
atârnând la ferestrele caselor, chiar de sub acoperişurile 
de ardezie. Vântul puternic din zilele precedente 
încetase. O căldură apăsătoare se lăsa din cerul fără 
nori. Nici o adiere nu se simţea în aer. Pe un asemenea 
timp puteai cobori chiar în locul de unde porniseşi. 

Luasem cu mine 300 de livre de lest pus în saci; nacela 
rotundă, care avea patru picioare diametru şi trei 
picioare adâncime, era bine instalată; frânghiile de 
cânepă care o susțineau erau dispuse simetric pe 
emisfera superioară a balonului; busola se afla la locul 
ei, barometrul atârna pe cercul care strângea frânghiile 
de suport ale balonului şi ancora fusese pregătită cu 
grijă. Eram gata de zbor. 

Am observat printre oamenii înghesuiți în jurul 
punctului de plecare un tânăr cu chipul palid, care părea 
foarte agitat. Figura lui mi se păru cunoscută. Era un 
spectator nelipsit al ascensiunilor mele, pe care-l 
întâlnisem în mai multe oraşe din Germania. Părea 
foarte tulburat şi privea cu lăcomie curioasa maşină 
care stătea nemişcată la o distanţă de câteva picioare de 
sol. Totuşi rămase destul de liniştit, în comparaţie cu cei 
din jurul său. 

Sună ora douăsprezece. Venise clipa plecării. Însă 
tovarăşii mei de zbor nu apăreau. Trimiţând pe cineva la 
domiciliul fiecăruia dintre ei, aflai că unul plecase la 
Hamburg, altul la Viena şi al treilea la Londra. Le-a 
pierit curajul în momentul când să întreprindă una din 
acele plimbări cu balonul, care — graţie abilității actuale 
a aeronauţilor — nu mai prezentau nici un pericol. 
Deoarece făceau oarecum parte din programul serbării, 
îi apucase teama că vor fi obligaţi să-şi joace rolul şi au 


fugit de pe scenă în momentul când trebuia să se ridice 
cortina. Curajul lor se dovedise invers proporţional cu 
viteza fugii. 

Lumea, decepţionată, se arătă destul de prost dispusă. 
Mă hotărâi să plec singur. Pentru a restabili echilibrul 
între greutatea specifică a balonului şi aceea pe care ar 
fi trebuit s-o ridice, am înlocuit cu saci de nisip pe 
tovarăşii de drum absenţi la apel şi m-am urcat în 
nacelă. Cei 12 oameni care reţineau aerostatul cu 12 
odgoane, fixate de cercul din mijloc, slăbiră strânsoarea 
fringhiilor, lăsîndu-le să alunece puţin printre degetele 
lor, iar balonul se înălţă cu alte câteva picioare de la sol. 
Nu se simţea nici o adiere şi atmosfera apăsătoare ca 
plumbul părea de nestrăbătut. 

— E gata totul ? întrebai. 

Oamenii se pregătiră. O ultimă privire mă încredința 
că puteam să plec. 

— Atenţie! 

Mulțimea fremăta şi mi se păru că va năvăli pe locul 
rezervat balonului. 

— Daţi drumul fringhiilor! 

Balonul se ridică încet, dar am simţit o zguduitură care 
mă aruncă pe fundul nacelei. 

Când mă ridicai, mă găsii faţă în faţă cu un călător 
neprevăzut, care nu era altul decât tânărul cel palid. 

— Domnule, vă salut cu stimă! îmi zise el foarte 
calm. 

— Cu ce drept? 

— Mă găsesc aici... cu dreptul pe care mi-l dă 
imposibilitatea dumneavoastră de a mă da afară! 

Eram năucit! Îndrăzneala sa mă zăpăcise şi nu-mi veni 
nici un răspuns. Priveam la acest intrus, dar lui nu-i 
păsa deloc de buimăceala mea. 

— Greutatea mea vă strică echilibrul, domnule... 
zise el. Permiteţi... Şi fără să aştepte să-i dau 
încuviințarea, puse mâna pe doi saci cu lest şi-i aruncă 
în spaţiu. 

— Domnule, îi spusei atunci, luând singura hotărâre 
posibilă, aţi venit, prea bine!... Rămâneţi... Dar numai eu 
voi fi acela ce conduce aerostatul... 

— Domnule, răspunse el, politeţea dumneavoastră 
este specific franceză. E din aceeaşi ţară ca şi mine. Vă 
strâng moralmente mâna pe care mi-o refuzaţi. Luaţi-vă 


toate măsurile şi procedaţi cum credeţi că e mai bine. 
Voi aştepta până terminati. 

— Cu ce scop? 

— Pentru a sta de vorbă cu dumneavoastră. 

Între timp barometrul scăzuse la 26 de degete. Ne 
ridicasem la aproape 600 de metri înălţime deasupra 
oraşului, dar nimic nu indica deplasarea orizontala a 
balonului, căci masa de aer care-l înconjoară se 
deplasează odată cu el. Un fel de căldură tremurătoare 
scălda priveliştea de sub noi şi, din păcate, îi estompa 
contururile. 

ÎI privii din nou cu atenţie pe tovarăşul meu. 

Era un om de vreo treizeci de ani, îmbrăcat simplu. 
Liniile aspre ale trăsăturilor sale trădau o energie de 
nestăpânit şi părea foarte muşchiulos. Cu toată uimirea 
ce i-o trezea această tăcută ascensiune, rămânea 
nemişcat, căutind să desluşească aşezările deasupra 
cărora treceam, contopite într-un tot neclar. 

—  Blestemată ceaţă! rosti după câteva momente. N- 
am răspuns nimic. 

— Îmi purtaţi pică, vorbi el din nou. Ei bine, nu 
puteam să-mi plătesc călătoria, trebuia deci să mă urc 
prin surprindere. 

— Nimeni nu vă spune să coborâţi, domnule. 

— Ah, să ştiţi că un lucru asemănător li s-a întîmplat 
şi conților de Laurencin şi de Dampierre, când, la 15 
ianuarie 1784, s-au ridicat la Lyon. Un tânăr negustor, pe 
nume Fontaine, a sărit în nacelă, cu riscul de a o 
răsturna! Au făcut cu toţii această călătorie şi nimeni n- 
a murit! 

— Când vom ateriza, ne vom explica, îi răspunsei, 
nemulţumit de felul uşuratic în care-mi vorbea. 

— Da, dar să nu ne gândim la întoarcere! 

— Dumneavoastră credeţi oare că voi întârzia să 
cobor? 

— Să coborâm?! zise el surprins, Să coborâm?! Dar 
să începem mai întâi să urcăm! 

Şi înainte de a-l putea împiedica, el aruncă peste bord 
doi saci de nisip, fără măcar să-i golească. 

— Domnule! exclamai cu mânie. 

— Cunosc îndemânarea dumneavoastră, răspunse 
încet necunoscutul. Frumoasele dumneavoastră 
ascensiuni au făcut vâlvă. Dar dacă experienţa este soră 
cu practica, ea este oarecum şi verişoară cu teoria, şi eu 


am făcut studii îndelungate despre arta aerostaticii. 
Acest lucru mi-a zdruncinat puţin creierul! adăugă el cu 
tristeţe, căzând într-o visare mută. 

Balonul, după ce mai urcă puţin, rămase staționar. 
Necunoscutul consultă barometrul şi zise: 

— Iată-ne la 800 de metri. Oamenii par nişte 
insecte. Observaţi! Piaţa Comediei s-a transformat într- 
un imens furnicar. Priviţi mulţimea care se înghesuie pe 
cheiuri şi cum se micşorează Zeilul. Suntem deasupra 
turlei Domnului. Mainul nu mai este decât o linie 
albicioasă care taie oraşul şi podul Main-Brucke 
seamănă cu un fir aruncat între cele două maluri ale 
fluviului. 

Aerul se răcise puţin. 

— Sunt în stare să fac orice pentru draga mea 
gazdă, îmi zise tovarăşul meu. Dacă vă este frig, îmi voi 
scoate hainele şi vi le voi împrumuta. 

— Mulţumesc, îi răspunsei tăios. 

— Deh! Nevoia te învaţă. Daţi-mi mâna, sunt 
compatriotul dumneavoastră, vă veţi instrui în tovărăşia 
mea şi convorbirea cu mine vă va despăgubi de necazul 
ce vi l-am pricinuit! 

M-am aşezat fără să răspund în celălalt capăt al 
nacelei. Tânărul scoase din scurta sa îmblănită un caiet 
voluminos. Era o lucrare despre aerostatică. 

— Posed, îmi zise, cea mai interesantă colecţie de 
gravuri şi caricaturi despre maniile noastre aeriene. Cât 
de mult a fost admirată şi totodată batjocorită această 
prețioasă descoperire! Din fericire nu mai suntem în 
epoca în care unii, aidoma fraţilor Montgolfier, căutau 
să facă nori artificiali cu ajutorul aburilor şi să fabrice 
un gaz cu proprietăţi electrice pe care-l produceau din 
arderea unor paie ude, amestecate cu lână tocată. 

—  Vreţi oare să subestimaţi meritele inventatorilor? 
i-am răspuns, căci mă împăcasem cu situaţia şi mă 
lăsam ispitit de aventură. Nu e frumos că experienţa a 
dovedit posibilitatea de a te ridica în văzduh? 

— Ei, domnule, cine neagă gloria primilor navigatori 
aerieni? Îţi trebuia un imens curaj să te ridici cu ajutorul 
acestor baloane atât de şubrede, care nu erau umplute 
decât cu aer cald! Dar, vă întreb, oare ştiinţa aerostatică 
a făcut vreun pas însemnat de la ascensiunile lui 
Blanchard, adică de aproape un secol? Evident, nu! 

Necunoscutul scoase o gravură din documentele sale. 


— Iată, îmi zise, prima călătorie aeriană făcută de 
Pilâtre des Rosiers şi marchizul d'Arlandes, patru luni 
după descoperirea baloanelor. Ludovic al XVI-lea refuză 
să le dea consimţământul la această călătorie şi doi 
condamnaţi la moarte trebuiau să încerce să străbată 
primele căi aeriene. Pilâtre des Rosiers se simţi revoltat 
de această nedreptate şi folosindu-se de diverse 
intervenţii, reuşi să i se permită să plece el însuşi. Încă 
nu fusese inventată această nacelă care uşurează 
manevrele, şi o galerie circulară se afla pe atunci în 
jurul părţii inferioare şi înguste a montgolfierului. Cei 
doi aeronauţi trebuiau deci să se sprijine, imobilizaţi, 
fiecare la câte o extremitate a galeriei, căci paiele 
presate care o înconjurau le împiedicau orice mişcare. 
Un reşou încălzit era suspendat sub orificiul balonului; 
când călătorii voiau să urce, ei aruncau paie peste jar, 
cu riscul de a aprinde aerostatul, şi aerul. încălzindu-se 
mai tare, dădea balonului o nouă forţă de ascensiune. 
Cei doi îndrăzneţi navigatori plecară la 21 noiembrie 
1783 din grădina Muette, pe care prinţul moştenitor o 
pusese la dispoziţia lor. Aerostatul se ridică impunător, 
merse de-a lungul insulei Lebedelor, trecu de Sena în 
dreptul barierei Conference şi, zburând între Domul 
Invalizilor şi Şcoala Militară, se apropie de Saint- 
Suplice. Atunci aeronauţii înteţiră focul, trecură peste 
bulevard şi aterizară dincolo de bariera Enfei Atingând 
solul, balonul se dezumflă şi-l acoperi câteva clipe sub 
cutele sale pe Pilâtre des Rosiers! 

— Funestă prevestire! spusei, interesat de aceste 
amănunte care mă priveau îndeaproape. 

— Avertisment al catastrofei care trebuia mai târziu 
să-l coste viaţa pe acest nefericit! răspunse cu tristeţe 
necunoscutul. Dumneavoastră n-aţi presimţit până acum 
ceva asemănător? 

— Niciodată. 

— De!  Nenorocirile se întâmplă şi fără 
presentimente, adăugă tovarăşul meu şi rămase tăcut. 

Între timp înaintam spre sud şi Frankfurt rămăsese în 
urmă. 

— S-ar putea să avem de înfruntat o furtună, grăi 
tânărul. 

— Vom cobori înainte, răspunsei. 

— Da de unde! E mai bine să urcăm în asemenea 
cazuri! Vom fi astfel mai siguri că vom scăpa de ea. 


Şi din nou doi saci cu nisip fură aruncaţi în spaţiu. 

Balonul se înălţă cu repeziciune şi se opri la o mie 
două sute de metri. Frigul se înăspri şi totuşi razele 
soarelui care cădeau pe învelişul balonului şi dilatau 
gazul din interior făceau ca aerostatul să urce cu mai 
mare viteză. 

— Nu vă fie teamă de nimic, îmi zise necunoscutul. 
Avem trei mii cinci sute de stânjeni de aer respirabil. În 
plus, nu trebuie să vă îngrijiţi de ceea ce fac. 

Am vrut să mă ridic, dar o mână viguroasă mă 
imobiliza pe banca mea. 

— Cum vă numiţi? întrebai. 

— Ce vă interesează numele meu? 

— Vă cer să-mi spuneţi cum vă cheamă! 

— Mă numesc Erostrate!, sau Empedocle? sau cum 
vă place mai bine. 

Acest răspuns nu avu darul să mă liniştească. 

Necunoscutul vorbea de altfel cu un sânge rece atât de 
ciudat, că mă întrebam, nu fără îngrijorare, cu cine 
aveam de-a face. 

— Domnule, continuă el, nu s-a găsit nimic nou de 
la fizicianul Charles? încoace! Patru luni după 
descoperirea aerostatelor, acest om îndemânatec 
inventase supapa care lasă să iasă gazul când balonul e 
prea plin, sau când vrei să cobori; nacela, care uşurează 
manevrarea aparatului; plasa, care conţine anvelopa 
balonului şi repartizează greutatea pe toată suprafaţa 
lui; lestul, care permite ascensiunea şi alegerea locului 
de aterizare; îmbinarea cu cauciuc, care face țesătura 
impermeabilă; barometrul, care indică înălţimea. In fine, 
Charles întrebuința hidrogenul care, fiind de 14 ori mai 
uşor decât aerul, permitea urcarea în straturile 
atmosferice cele mai înalte şi nu expunea balonul la 
pericolul unei aprinderi în spaţiu. La 1 decembrie 1783 se 
strânseseră în jurul 'Tuileriilor 300 000 de oameni. 
Charles se ridică în aer şi soldaţii îi dădură onorul 
militar. Străbătu nouă leghe, conducându-şi balonul cu o 


1 Erostrate din Ephes — un cetăţean al Ephesului, care 
a vrut să devină nemuritor, incendiind templul Artemizei 
in noaptea naşterii lui Alexandru cel Mare (356 î.e.n.). 

2 Empedocle — filozof grec din Agrigente, magician 
(sec. V î.e.n.). 

3 ? J.A. Charles — fizician francez (1746—1823). 


îndemânare pe care n-au despărţit-o actualii astronauți. 
Regele îi acordă o rentă de 2000 de livre, căci pe atunci 
se încurajau noile invenţii! 

Necunoscutul căzu parcă deodată pradă unei anumite 
tulburări. 

— Eu, domnule, reluă el, am studiat şi m-am convins 
că primii astronauți îşi dirijau baloanele. Fără să 
amintesc de Blanchard ale cărui afirmaţii pot fi 
dubioase, Guyton de Morveau, cu ajutorul unor rame şi 
al cârmei, reuşi să dea aparatului său mişcări precise şi 
o direcţie voită. De curând, la Paris, un ceasornicar — 
domnul Julien — a făcut la Hipodrom nişte experienţe 
reuşite, căci, graţie unui mecanism special, aparatul său 
de formă lunguiaţă a putut să meargă contra vântului. 
Domnul Petin a proiectat să suprapună patru baloane cu 
oxigen şi, cu ajutorul unor pânze dispuse orizontal, care 
se pot mişca fiecare în parte, speră să obţină o ruptură 
de echilibru, care — înclinînd aparatul — să-i imprime 
un mers oblic. Se vorbeşte de asemenea de motoare 
menite să înfrângă rezistenţa curenților, cum ar fi elicea 
de exemplu; dar elicea, învârtindu-se într-un mediu 
mobil, nu va da nici un rezultat. Eu, domnule, eu am 
descoperit singurul mijloc de a dirija baloanele, şi nici o 
academie n-a venit în ajutorul meu, nici un oraş nu a 
răspuns la listele mele de subscripţie, nici un guvern n-a 
vrut să mă înţeleagă! E o infamie! 

Necunoscutul se agita gesticulând şi nacela se clătina 
cu violenţă. Cu mare greutate îi menţineam echilibrul. 

între timp balonul întâlnise un curent de aer mai tare 
şi înaintam spre sud, la o înălţime de 1500 de metri. 

— Iată! Asta-i Darmstadt, îmi spuse tovarăşul meu, 
aplecându-se peste nacelă. Distingeţi castelul? Nu se 
vede prea bine, nu-i aşa? Ce vreţi? Zăpuşeala dinaintea 
turtunii face să ni se pară că lucrurile se clatină şi 
trebuie un ochi experiemntat pentru a recunoaşte 
localităţile! 

— Sunteţi sigur că e Darmstadt? îl întrebai. 

— Fără îndoială, şi ne aflăm la şase leghe de 
Frankfurt. 

— Atunci trebuie să coborâm! 

— Să coborâm ? Cred că nu aveţi pretenţia să 
coborâm pe clopotniţe, zise necunoscutul rânjind. 

— Nu, dar în împrejurimile oraşului. 

— Ei bine, să evităm deci clopotniţele! 


Şi în timp ce vorbea astfel, tovarăşul meu apucă nişte 
saci cu nisip. Mă aruncai asupra lui, dar el mă trânti cu 
o mână şi balonul, uşurat din nou de lest, atinse 2000 de 
metri înălţime. 

—  Păstraţi-vă calmul, zise el, şi nu uitaţi că Brioschi, 
Biot!, Gay-Lussac?, Bixio? şi Barral au urcat la cele mai 
mari înălţimi pentru a face experienţele lor ştiinţifice. 

— Domnule, trebuie să coborâm, reluai. Încercând 
să-i vorbesc cu duhul blândeţii. Furtuna se dezlănţuie în 
jurul nostru. Nu ar fi prudent.. 

— Ei, asta-i! Vom urca mai sus de ea şi nu ne va mai 
înspăimânta! exclamă tovarăşul meu. Ce poate fi mai 
frumos decât să fii deasupra norilor care strivesc 
pământul! Nu este o onoare să pluteşti astfel pe aceste 
valuri aeriene? Cele mai mari personalităţi au călătorit 
ca noi. Marchiza şi contesa de Montalembert, contesa de 
Podenas, domnişoara La Garde şi marchizul de 
Montalembert au plecat din suburbia Saint-Antoine spre 
meleaguri necunoscute, şi ducele de Chartres a dat 
dovadă de multă îndemânare şi prezenţă de spirit în 
ascensiunea sa din 1784. La Lyon, conții de Laurencin şi 
de Dampierre. La Nantes, domnul de Luynes, la 
Bordeaux d'Arbelet des Granges; în Italia cavalerul 
Andreani; în zilele noastre, ducele de Brunswick — toţi 
aceştia au lăsat în văzduh urmele luminoase ale gloriei 
lor. Pentru a putea fi la înălţimea acestor mari 
personalităţi, trebuie pătruns în hăurile văzduhului, mai 
departe decât au făcut-o ei! A te apropia de infinit, 
înseamnă să-l înţelegi! 

Aerul rarefiat dilata în mod considerabil hidrogenul din 
balon şi vedeam partea lui inferioară, lăsată fără gaz în 
acest scop, cum se umflă, făcând astfel imperios 
necesară deschiderea supapei; dar tovarăşul meu nu 
părea dispus să mă lase să manevrez cum doream. M-am 
decis deci să trag pe ascuns frânghia supapei, în timp ce 
el vorbea cu multă însufleţire, căci îmi era teamă că am 
ghicit cu cine am de-a face! Ar fi fost îngrozitor! Era 
aproape unu fără un sfert. Părăsiserăm Frankfurt de 40 
de minute şi din partea de sud veneau contra vântului 
nori grei, gata să se lovească de noi. 


1 J.B. Biot — fizician şi astronom francez (1774—1862). 
2 J. Gay-Lussac — fizician şi chimist francez (1778— 
1850). 

3 J.A. Bixio — om politic, medic, savant (1808—1865). 


— Ați pierdut oare orice speranţă ca să faceţi să 
triumfe teoriile dumneavoastră? îl întrebai cu mare 
interes. 

— Orice speranţă, răspunse cu glas sugrumat 
necunoscutul. Rănit de  nereuşită, caricaturile şi 
loviturile mişeleşti m-au nimicit de tot. Acesta este 
veşnicul supliciu rezervat inovatorilor. Priviţi la caricatu- 
rile din toate epocile, de care mi-e plină mapa! 

În timp ce tovarăşul meu răsfoia hârtiile, apucasem 
coarda supapei fără ca dânsul să fi observat. Mi-era 
totuşi teamă să nu remarce şuieratul, asemănător unei 
căderi de apă, pe care-l face gazul când îi dai drumul să 
iasă. 

— Câte glume s-au făcut despre abatele Miolan! 
spuse necunoscutul. Trebuia să se urce cu Janninet şi 
Bredin. În timpul pregătirilor, focul se aprinse la reşoul 
aerostatului şi populaţia neştiutoare rupse balonul în 
bucăţi! Apoi apărură caricaturile «animalelor curioase» 
cu porecle ca:  <«Miorlăitul», «Jean  Pisicuţă», 
«Ticălosul»!. 

Trăgeam de coarda supapei şi barometrul începu să 
urce. Era şi timpul! Câteva tunete înăbuşite se auziră în 
depărtare spre sud. 

— Priviţi şi această gravură, reluă necunoscutul 
fără să-şi dea seama de manevrele mele. Reprezintă un 
balon imens ridicând un vapor, cetăţi, case etc. 
Caricaturiştii nu bănuiau că neroziile lor vor deveni într- 
o zi adevăruri! Vasul acesta aerian este complet: la 
stânga se află cârma şi cabina piloților; la prova, un 
salon, o orgă gigantică şi un tun pentru a atrage atenţia 
locuitorilor Pământului sau ai Lunii; deasupra pupei, 
observatorul şi balonul şalupă; în mijloc, cabinele 
militarilor; la stânga lanterna de semnalizare, apoi 
galeriile superioare pentru plimbări, pânzele, cârmele 
orizontale; jos barurile şi magazinul alimentar. Admiraţi 
acest anunţ splendid: <«Inventat pentru fericirea 
umanităţii, acest glob va pleca imediat spre porturile din 
Mediterană şi la întoarcerea sa îşi va anunţa atât 
călătoriile spre cei doi Poli, cât şi spre Vestul îndepărtat. 
Nimeni nu trebuie să se îngrijească de nimic, totul este 
prevăzut şi se va desfăşura în bune condițiuni. Va exista 
un tarif fix pentru localităţile de pe traseu, iar preţul va 


1 În franceză, joc de cuvinte prin analogie cu: Miaulant, 
Jean Minet, Gredin. 


fi acelaşi şi pentru cele mai îndepărtate ţinuturi ale 
emisferei noastre, adică o mie de napoleoni pentru orice 
călătorie! Şi se poate spune că această sumă este destul 
de modestă, având în vedere viteza, confortul şi 
distracţiile de care vă veţi bucura în acest aerostat, 
distracţii ce nu se găsesc pe pământ, deoarece în acest 
balon fiecare va obţine tot ce-i trece prin minte. Lucrul 
acesta este atât de adevărat, încât în acelaşi loc unii vor 
fi la bal, alţii la odihnă; unii se vor înfrupta din cele mai 
alese mâncăruri, alţii vor posti; oricine va voi să discute 
cu persoane inteligente, va avea cu cine să vorbească; 
cine va fi prost, va găsi oameni ca dânsul. Astfel, 
plăcerea va fi „sufletul societăţii aeriene”!» Toate aceste 
invenţii i-au făcut pe oameni să râdă... 


a 


al cu minie 


— Domnule! exclam 


Dar în scurt timp, dacă zilele nu-mi sunt numărate, se va 
putea vedea că asemenea proiecte în vânt sunt de fapt 
realităţi! 

Coboram necontenit. El însă nu-şi dădea seama! 

— Priviţi acest soi de joc cu baloane, reluă el, 
desfăşurând în faţa mea câteva gravuri din care avea o 
colecţie întreagă. El conţine toată istoria artei 
aerostatice. Il joacă numai spiritele de elită, cu zaruri şi 
jetoane, la un preţ convenit, şi care se plăteşte sau se 
încasează după căsuţa unde ajungi. 

— Dar, răspunsei, păreţi să fi studiat în toate 
amănuntele ştiinţa aerostatică ? 

— Da. domnule, da! De la Phaeton!, Icar şi Architas 
încoace am cercetat tot, am examinat şi am învăţat tot! 
Prin persoana mea, dacă Dumnezeu mă va ţine în viaţă, 
arta aerostatică va aduce lumii servicii imense! Dar 
aceasta nu se va întâmpla! 

— De ce? 

— — Pentru că mă numesc Empedocle sau Erostrate! 

Între timp, balonul se apropia din fericire de pământ, 
dar când cazi de la o sută de picioare sau de la cinci mii 
pericolul este tot aşa de mare. 

— Vă amintiţi bătălia de la Fleurus? continuă 
tovarăşul meu. La această bătălie, Coutelle, din ordinul 
guvernului, organiză o unitate de aerostate. La asediul 
de la Maubeuge, generalul Jourdan avu atâtea foloase 
de pe urma acestui nou mod de observaţie, încât 
Coutelle, împreună cu însuşi generalul, se ridică în 
văzduh de două ori pe zi. Semnalizarea între piloţi şi cei 
ce ţineau balonul pe pământ se făcea cu ajutorul unor 
mici drapele roşii, galbene şi albe. Deseori se trăgea cu 
carabina sau cu tunul asupra balonului, în clipa când se 
înălța, dar fără nici un rezultat. Când generalul Jourdan 
se pregăti să asedieze Charleroi, Coutelle sosi în 
împrejurimi, se ridică de pe câmpia Jumet şi rămase la 
postul de observaţie cu generalul Morlot şapte sau opt 
ore, ceea ce contribui fără îndoială la victoria noastră de 
la Fleurus. In adevăr, generalul Jourdan a recunoscut pe 
deplin ajutorul pe care l-a obţinut de la observaţiile 
aeronautice. Ei bine, cu toate serviciile aduse cu această 
ocazie şi în timpul războiului din Belgia, anul care a 


1 Phaeton — fiul Soarelui în mitologia greacă, autorizat 
să conducă carul soarelui; nu reuşi si Zeus îl aruncă în 
Eridan. 


văzut începutul carierei militare a baloanelor a însemnat 
şi terminarea acestei cariere! Şcoala înfiinţată de către 
guvern la Meudon a fost închisă de Bonaparte la 
întoarcerea sa din Egipt. Şi totuşi, câte nu erau de 
aşteptat de la pruncul abia născut? Copilul avea sorţi să 
trăiască şi nu trebuia înăbuşit în faşă. 

Necunoscutul îşi sprijini capul în mâini şi cugetă 
câteva momente. Apoi, fără să ridice capul, spuse: 

— Cu toate că v-am interzis, domnule, 
dumneavoastră aţi tras supapa! 

Am dat drumul fringhiei. 

— Din fericire mai avem 300 de livre de lest! spuse 
el. 

— Şi care sunt intenţiile dumneavoastră? l-am 
întrebat. 

— N-aţi traversat niciodată mările? se interesă. Am 
simţit cum îmi piere sângele din obraz. 

— E neplăcut, adăugă, că suntem împinşi spre 
Marea Adriatică! Nu-i decât un simplu fluviu! Dar mai 
sus poate vom găsi alţi curenţi de aer. Şi fără să mă 
privească, zvârli câţiva saci de lest din balon. 

Apoi îmi zise cu o voce amenințătoare: 

— V-am lăsat să deschideţi supapa, pentru că 
dilatarea mare a gazului putea să spargă balonul. Dar să 
nu mai încercaţi. 

Şi continuă în felul următor: 

— Cunoaşteţi traversarea de la Douvres la Calais, 
făcută de Blan-chard şi doctorul Jefferies? A fost 
formidabil! La 7 ianuarie 1785, balonul lor fu umplut cu 
gaz pe coasta de la Douvres. Abia urcară cu vântul de la 
nord-est, când o eroare de echilibru îi forţă să arunce 
lestul pentru a nu cădea şi nu putură reţine din el decât 
30 de livre. Era prea puţin, căci vântul nu se răcea şi nu 
puteau avansa decât foarte încet spre coasta Franţei. În 
plus, permeabilitatea pânzei făcea ca aerostatul să se 
dezumfle încetul cu încetul şi după o oră şi jumătate că- 
lătorii observară că începuseră să coboare. 

«Ce-i de făcut?» zise Jefferies. 

«Nu am străbătut decât trei sferturi de drum, răspunse 
Blanchard şi suntem la prea mică înălţime. Urcând, vom 
întâlni poate curenţi de aer mai favorabili.» 

«Să aruncăm restul de lest!» 

Balonul mai luă puţină înălţime, dar nu trecu mult şi 
începu din nou să coboare. Pe la mijlocul drumului, 


aeronauţii aruncară jurnalul de bord şi uneltele. Un sfert 
de oră mai târziu, Blanchard îi spuse lui Jefferies: 

«Şi barometrul?» 

«Urcă! Suntem pierduţi şi totuşi se vede coasta 
franceză!» 

Deodată se auzi un mare zgomot. 

«S-a rupt învelişul balonului?» întrebă Jefferies. 

«Nu! Pierderea gazului i-a dezumflat partea inferioară! 
Dar coborâm mereu! Să aruncăm toate lucrurile 
inutile!» 

Alimentele, ramele şi cârma fură aruncate în mare. 
Aeronauţii nu mai erau decât la o sută de metri înălţime. 

«Urcăm iar, zise doctorul.» 

«Nu. Este numai efectul reducerii de greutate! Şi nu se 
observă la orizont nici un vapor, nici măcar o barcă! Să 
aruncăm în mare hainele!» 

Nefericiţii aruncară hainele, dar balonul continua să 
coboare! 

«Blanchard, zise Jefferies, trebuia să faci singur 
această călătorie; dar ai consimţit să mă iei şi pe mine, 
şi mă voi sacrifica! Mă voi arunca în apă, şi balonul 
uşurat va urca!» 

«Nu. nu! E îngrozitor!» 

Balonul se dezumfla din ce în ce mai mult şi 
concavităţile lui, transformându-se într-un fel de 
paraşută, împingeau gazul spre pereţi şi îi grăbeau 
ieşirea din balon. 

«Adio, prietene! spuse doctorul. Dumnezeu să te aibă 
în pază!» 

El voi să se arunce din balon, dar Blanchard îl reţinu. 

«Ne mai rămâne o posibilitate, spuse el, putem tăia 
frânghiile care susţin nacela şi să ne agăţăm de plasă! 
Poate că balonul va urca. Să fim gata! Dar... barometrul 
scade! Urcăm din nou! Vântul se răceşte. Suntem 
salvaţi!» 

Călătorii zăresc Calais-ul! Bucuria lor se apropie de 
delir! După câteva momente ei căzură peste pădurea din 
Guines. 

Nu mă îndoiesc, continuă necunoscutul, că, într-o 
împrejurare asemănătoare, veți urma exemplul 
doctorului Jefferies! 

Norii se rostogoleau în jurul nostru ca nişte mase 
strălucitoare. Balonul arunca umbre mari pe această 


îngrămădire de nori, înconjurat de ea ca de-o aureolă. 
Tunetul mugea sub nacelă. Totul era înfricoşător. 

— Să coborâm! exclamai. 

— Să coborâm când soarele de sus ne-aşteaptă? Jos 
cu sacii! Şi balonul fu uşurat cu mai mult de 50 de livre! 

La 3500 de metri ramaserăm staţionari. Necunoscutul 
vorbea fără întrerupere. Eram cu totul năucit, în timp ce 
dânsul se simţea că trăieşte în elementul său. 

— Cu un vânt favorabil am ajunge departe! exclamă 
el. 

În Antile se găsesc curenţi de aer care se deplasează 
cu 100 km pe oră. În timpul încoronării lui Napoleon, 
Garnerin a lansat la ll noaptea un balon luminos cu 
geamuri colorate. A doua zi în zori, locuitorii Romei 
salutau trecerea sa deasupra catedralei Sf. Petru! Noi 
vom merge mai departe şi mai sus! 

Abia mai auzeam. Totul zbârnâia în jurul meu. O 
spărtură se ivi printre nori. 

— Uitați-vă la acest oraş, zise necunoscutul! Este 
Spire! 

M-am aplecat peste nacelă şi am zărit o mică aşezare 
negricioasă. Era Spire. Rinul, atât de lat, semăna cu o 
panglică desfăşurată. Deasupra noastră cerul era de un 
albastru închis. Păsările nu se mai vedeau de mult, căci 
zborul lor era imposibil în acest aer rarefiat. Eram 
singuri în spaţiu, eu în tovărăşia acestui necunoscut! 

— Este inutil să ştiţi unde vă duc, zise el şi aruncă 
busola. Ah, ce frumoasă e o prăbuşire! Ştiţi că se 
numără puţine victime ale aerostaticii, de la Pilâtre des 
Rosiers până la locotenentul Gale, şi că nenorocirile se 
datoresc mai totdeauna imprudenţei. Pilâtre des Rosiers 
a plecat cu Romain, din Boulogne, la 13 iunie 1785. La 
balonul său cu gaz a montat un reşou cu aer cald, pentru 
a scăpa, fără îndoială, de necesitatea de a pierde gaz 
sau de a arunca lest. Asta însemna să pui un reşou sub o 
tonă de pulbere! Imprudenţii urcară la 400 de metri şi 
fură prinşi între vânturi potrivnice, care îi împinseră 
înspre largul mării. Pentru a cobori, Pilâtre a vrut să 
deschidă supapa aerostatului, dar sfoara acestei supape 
lunecă în balon şi îl sfişie în aşa fel, încât el se goli pe 
dată. Pânza balonului căzu peste montgolfieră, o făcu să 
se răsucească şi ea îi antrena pe ambii nefericiţi care 
fură zdrobiţi în câteva secunde. E îngrozitor, nu-i aşa? 

N-am putut răspunde decât cu aceste cuvinte: 


— Pie-vă milă, hai să coborîm! 

Norii ne înconjurau din toate părţile şi tunete 
îngrozitoare se repercutau în cavitatea aerostatului, iar 
fulgerele se încrucişau în jurul nostru. 

— Mă enervaţi! exclamă necunoscutul. Prea bine, 
nu veţi mai şti dacă urcăm sau coborâm! 

Şi barometrul luă calea busolei, împreună cu câţiva 
saci cu nisip. Trebuia să fi urcat la cinci mii de metri 
înălţime. Pojghiţe de gheaţă apărură pe pereţii nacelei şi 
un fel de lapoviţă mă pătrunse până la oase. În timpul 
acesta, o groaznică furtună izbucni sub noi, dar noi 
eram deasupra ei. 

— Nu vă fie teamă, îmi spuse necunoscutul. Numai cei 
imprudenţi devin victime. Olivari, care a pierit la 
Orleans, se urcase într-un balon de hârtie; nacela sa, 
suspendată sub reşou şi îngreunată de materiale 
inflamabile, căzu pradă flăcărilor. Olivari se prăbuşi şi 
muri. Mosment se ridică la Lille pe o platformă uşoară; o 
oscilație îl făcu să-şi piardă echilibrul; Mosment căzu şi 
muri! Bittorf, La Mannheim, văzu cum balonul său de 
hârtie se aprinsese în aer; Bittorf căzu şi muri! Harris se 
sui într-un balon prost construit, a cărui supapă prea 
mare nu putu să se închidă; Harris căzu şi muri! Sadler, 
rămas fără lest, ca urmare a staţionării prea mult timp 
în aer, fu târât de vânt peste oraşul Boston şi izbit de 
hornurile caselor; Sadler căzu şi muri! Coking cobori cu 
o paraşută convexă pe care o credea perfecționată; 
Coking căzu şi muri! Ei bine, iubesc aceste victime ale 
propriilor lor imprudenţe şi voi muri ca dânşii! Mai sus! 
Mai sus! 

Toate fantomele acestei necrologii îmi trecură pe 
dinaintea ochilor! Aerul rarefiat şi razele soarelui 
grăbeau dilatarea gazului şi balonul urca mereu! 
Încercai să deschid maşinal supapa, dar necunoscutul 
tăie coarda la câteva picioare deasupra capului meu... 
Eram pierdut! 

— Ați văzut-o căzând pe doamna Blanchard? îmi 
zise el. Eu am văzut-o, eu! Da, eu! Eram la Tivoli, în 6 
iulie 1819. Doamna Blanchard se înălţă cu un balon mic, 
pentru a economisi cheltuielile pentru gaz, şi fu deci 
obligată să-l umfle complet. Gazul ieşea prin partea 
inferioară, lăsînd în urma sa o dâră de hidrogen. Ea 
dusese cu sine, suspendată sub nacelă cu o sârmă, un fel 
de roată de artificii pe care trebuia s-o aprindă. 


Repetase această experienţă de câteva ori. În ziua aceea 
mai luă cu dânsa o mică paraşută de care se afla legat 
un artificiu terminat cu un glob, care aprins arunca 
scântei de argint. Trebuia să lanseze paraşuta după ce 
aprindea capătul artificiului cu un aprinzător construit 
în acest scop. Doamna Blanchard se înălţă. Noaptea era 
întunecoasă, în momentul când voi să aprindă artificiul, 
făcu imprudenţa să treacă aprinzătorul pe sub coloana 
de hidrogen care ieşea din balon. Aveam ochii aţintiţi 
spre ea. Deodată, o lumină neaşteptată luci în întuneric. 
Am crezut că e o surpriză făcută de îndemânatica 
aeronaută. Sclipirea crescu, dispăru deodată, apoi 
reapăru în vârful balonului sub forma unui imens jet de 
gaz aprins. Această lumină sinistră se proiectă pe 
bulevard şi pe tot cartierul Montmartre. Atunci o văzui 
pe nefericită sculându-se, încercând de două ori să 
comprime apendicele balonului pentru a stinge focul, 
apoi aşezându-se în nacelă şi căutînd să manevreze 
coborârea, căci încă nu cădea. Gazul arse câteva minute. 
Balonul devenea din ce în ce mai mic, cobora mereu, dar 
nu se prăbuşea! Vântul, suflând de la nord-vest, îl 
împinse înapoi deasupra Parisului. Pe atunci, în jurul 
casei cu nr. 16 din strada Provence, se aflau grădini 
imense. Aeronauta putea să cadă fără a fi în pericol. Dar 
fatalitate! Balonul şi nacela cad pe acoperişul casei! 
Izbitura fu uşoară. «Ajutor!» strigă nefericita. Tocmai 
atunci am ajuns pe stradă. Nacela alunecă pe acoperiş şi 
întâlni o scoabă de fier. Din cauza opririi bruşte, doamna 
Blanchard fu azvârlită din nacelă şi aruncată pe trotuar. 
Doamna Blanchard muri pe loc! 

Aceste povestiri mă făceau să încremenesc de groază. 
Necunoscutul era în picioare cu capul gol, cu părul 
zbârlit şi ochii rătăciţi. 

Nu mai puteam avea nici o iluzie! înţelesesem în sfârşit 
groaznicul adevăr! Aveam de-a face cu un nebun! 

El aruncă restul de lest şi furăm ridicaţi la cel puţin 
9000 de metri înălţime! Sângele îmi ţâşnea pe nas şi pe 
gură! 

— Ce poate fi mai frumos decât martirii ştiinţei! 
exclamă atunci dementul. Ei devin sfinţi pentru 
posteritate! 

Nu mai auzeam deloc. Nebunul se uită în jurul lui şi 
îngenunche strigându-mi în ureche: 


— Şi catastrofa lui Zambecarri aţi văzut-o? 
Ascultaţi! La 7 octombrie 1804, cerul părea să se 
lumineze. Ploaia şi vântul nu încetaseră să bată în zilele 
precedente, dar ascensiunea anunţată de Zambecarri nu 
putea fi amânată. Adversarii se şi apucaseră să râdă de 
el. Trebuia să facă ascensiunea cu orice preţ pentru a 
salva de batjocura publicului atât ştiinţa cât şi pe sine. 
Era la Bologna. Nimeni nu-l ajută la umplerea balonului. 

Se ridică la miezul nopţii împreună cu Andreoli şi 
Grossetti. Balonul urcă încet, căci fusese găurit de 
ploaie şi gazul ţâşnea afară. Cei trei călători curajoşi nu 
puteau observa starea barometrului decât cu ajutorul 
unei slabe lanterne. Zambecarri nu luase nimic în gură 
de 24 de ore. Grosetti era şi el nemâncat. 

«Prieteni, zise Zambecarri, mi-e frig şi sunt epuizat. 
Voi muri!» 

Şi căzu leşinat în galerie. Acelaşi lucru se întâmplă şi 
cu Grosetti. Singur Andreoli rămase în picioare. După 
mari sforţări, reuşi să-l scoată pe Zambecarri din starea 
sa de amorţire. 

«Ce e nou? Unde mergem? De unde bate vântul? Cât e 
ceasul?» 

«E ora două.» 

«Unde e busola?» 

«Răsturnată!» 

«Dumnezeule! Fitilul lanternei se stinge.» «Nu poate 
să ardă în acest aer rarefiat», zise Andreoli. Luna nu se 
ivise încă pe cer şi atmosfera era cufundată într-o beznă 
înfiorătoare. 

«Mi-e frig, mi-e frig! Andreoli, ce e de făcut?» 

Nefericiţii coborâră încet printr-un strat de nori 
albicioşi. 

«Linişte, spuse Andreoli. Auzi?» 

«Ce să aud?» răspunse Zambecarri. 

«Un zgomot ciudat!» 

«Te înşeli!» 

«Nu!» 

Închipuiţi-vi-i pe aceşti călători ascultând în mijlocul 
nopţii o larmă de neînțeles! Se vor izbi oare de un turn? 
Vor fi azvârliţi pe acoperişuri? «Auzi? S-ar zice că e 
vuietul mării!» «Imposibil!» «E mugetul valurilor!» 
«Adevărat!» «Fă lumină! Lumină!» 


După vreo cinci încercări zadarnice, Andreoli reuşi. 
Era ora trei. Zgomotul puternic al valurilor se auzea 
desluşit. Atinseseră aproape suprafaţa mării! 

«Suntem pierduţi!» strigă Zambecarri şi apucă un sac 
mare cu lest. 

«Ajutor!» chemă Andreoli. 

Nacela se afla în voia apei care le acoperi pieptul. 

«Să aruncăm în mare instrumentele, hainele şi banii!» 

Aeronauţii se dezbrăcară complet. Balonul uşurat se 
ridică cu o iuţeală nemaipomenită. Zambecarri începu să 
vomite violent. Grossetti suferea mari pierderi de sânge. 
Nenorociţii nu puteau vorbi căci li se tăia respiraţia. 
Frigul se abătu asupra lor şi la un moment dat fură 
acoperiţi de un strat de gheaţă. Luna li se păru roşie ca 
sângele. 

După ce balonul parcurse vreo jumătate de oră 
regiunile înalte ale atmosferei, el recăzu în mare. Era 
ora patru dimineaţa. 

Naufragiaţii erau pe jumătate în apă şi balonul, ca o 
pânză, îi târi pe mare timp de câteva ore. 

Când se făcu ziuă, se găsiră în dreptul oraşului Pesaro, 
la patru mile de coastă. Erau gata să ajungă la țărm, 
când un vânt puternic îi aruncă din nou în larg. 

Erau pierduţi! Bărcile înspăimântate fugeau din calea 
lor! Din fericire, un navigator mai priceput se apropie de 
balon şi-l ridică la bord, apoi îi debarcă la Ferrada. 

Călătorie cumplită, nu-i aşa? Dar Zambecarri era un 
om energic şi curajos. Abia restabilit după atâtea 
suferinţe, reluă ascensiunile. În timpul uneia din ele se 
izbi de un copac, lichidul din lampa de spirt se răspândi 
pe hainele sale; el fu cuprins de flăcări şi balonul 
începea să se aprindă, când reuşi să coboare pe 
jumătate ars. 

În fine, la 21 septembrie 1812, făcu o nouă ascensiune la 
Bologna. Balonul se agăţă de un copac şi lampa sa luă 
din nou foc. Zambecarri căzu şi fu ucis! Şi în faţa unor 
asemenea fapte să mai ezităm? Nu! Cu cât vom urca mai 
sus, cu atât moartea va fi mai glorioasă! 

Balonul, complet uşurat de toate obiectele ce le 
conţinea, urcă târându-ne la o înălţime pe care n-o mai 
putea aprecia! Aerostatul vibra în atmosferă. Cel mai 
mic zgomot făcea să se cutremure bolțile cereşti. Globul 
pământesc, singurul lucru care îmi izbi privirea în 
această imensitate, părea să dispară şi, deasupra 


noastră, înălțimile cerului înstelat se pierdeau în 
întunecimi profunde! 

Văzui individul ridicându-se în picioare în faţa mea! 

— Iată că a sosit ceasul! îmi zise el. Trebuie să 
murim! Suntem respinşi de oameni! Ei ne dispreţuiesc. 
Să-i strivim! 

—  Fie-ţi milă! am spus. 

— Să tăiem frînghiile! Această nacelă să fie 
abandonată în spaţiu! Forţa de atracţie îi va schimba 
direcţia şi vom ajunge în Soare! 

Desperarea îmi dădu puteri. Mă aruncai asupra 
nebunului şi avu loc o luptă groaznică, corp la corp. Dar 
am fost trântit pe jos şi, în timp ce mă apăsa cu 
genunchiul, dementul începu să taie frînghiile care 
susțineau nacela. 

— Una! numără el. 

— Dumnezeule! 

—  Două!... Trei... 

Am făcut un efort supraomenesc, m-am ridicat şi l-am 
împins cât colo. 

— Patru!... zise el. 

Nacela căzu, dar m-am agăţat în mod instinctiv de 
frânghii şi am urcat până la împletitura plasei care 
îmbrăca balonul. Nebunul dispăru în spaţiu. 

Balonul urcă la o înălţime uriaşă! Se auzi un pârâit 
îngrozitor! Gazul prea dilatat rupsese învelişul. Am 
închis ochii... 

Câteva minute mai târziu, o căldură umedă mă aduse 
în simţiri. Eram în mijlocul stihiilor dezlănţuite. Balonul 
se învârtea cu o viteză teribilă. Gonit de vânt, făcea o 
sută de leghe pe oră în cursa sa orizontală şi fulgerele 
se încrucişau în jurul lui. 

Totuşi, căderea nu era prea rapidă. Când am deschis 
ochii, am zărit pământul. Eram la două mile departe de 
mare şi uraganul mă împingea cu putere, când o izbitură 
neaşteptată mă făcu să dau drumul plasei. Mâinile mele 
se deschiseră, o frânghie îmi alunecă repede între 
degete şi mă trezii pe pământ! 

Era odgonul ancorei, care, atârnând până la sol, se 
prinsese într-o crăpătură şi balonul meu, uşurat pentru 
ultima oară, zbura ca să se piardă dincolo de mare. 


Nebunul dispăru în spațiu 


Când mi-am revenit, eram culcat in casa unui ţăran din 
Harderwick, un orăşel din Gueldre, la 15 leghe de 
Amsterdam, situat pe țărmurile lacului Zuyderzee. 

O minune îmi salvase viaţa, dar călătoria mea nu 
fusese, datorită unui nebun, decât un şir de imprudenţe 
pe care nu le putusem evita! 

Fie ca această teribilă povestire să fie de învăţătură 
celor ce mă citesc, dar să nu-i descurajeze pe 
exploratorii căilor văzduhului! 


O IARNĂ PRINTRE GHEȚARI 


I 
PAVILIONUL NEGRU 


Preotul vechii biserici din Dunkerque se deştepta la 
ora 5, în ziua de 12 mai 18... pentru a ține, după obiceiul 
său, prima slujbă, la care veneau câțiva pescari 
credincioşi. 

Îmbrăcat în veşmintele sacerdotale, tocmai se îndrepta 
spre altar, când un om intră în sacristie, vesel şi temător 
în acelaşi timp. Era un marinar de vreo 60 de ani, dar 
încă voinic şi puternic, cu o faţă cinstită şi plină de 
bunătate. 

— Părinte, strigă el, opriţi-vă, vă rog! 

— Ce te-a apucat aşa de dimineaţă, Jean Cornbutte? 
îi spuse preotul. 

— Ce m-a apucat? în orice caz, o mare dorinţă să vă 
îmbrăţişez. 

— Ei bine, după terminarea slujbei la care vei lua 
parte... 

— Slujba! răspunse râzând bătrânul marinar. 
Credeţi că veţi ţine acum slujba şi că eu vă voi lăsa? 

— Şi de ce n-aş ţine slujba? întrebă preotul. 
Lămureşte-mă! Clopotul a bătut a treia oară. 

— Dacă a bătut sau nu, zise Jean Cornbutte, va mai 
bate de câteva ori azi, părinte, căci mi-aţi promis că veţi 
sfinţi cu propriile dumneavoastră mâini căsătoria fiului 
meu Louis şi a nepoatei mele Marie! 

— A sosit deci! exclamă vesel preotul. 


— Nu, dar va sosi peste puţin timp, răspunse 
Cornbutte, frecându-şi mâinile. Observatorul de coastă a 
semnalat, la răsăritul soarelui, bricul nostru pe care l-aţi 
botezat chiar dumneavoastră cu frumosul nume de 
Tânăra vitează. 

— Te felicit din toată inima, dragul meu Cornbutte, 
zise preotul. N-am uitat de înţelegerea noastră. Vicarul 
mă va înlocui şi mă voi pune la dispoziţia scumpului tău 
fiu la sosirea sa. 

— Şi vă promit că nu vă va reţine mult timp! 
răspunse marinarul. Strigările au fost făcute chiar de 
dumneavoastră şi nu veţi mai avea decât să-l iertaţi de 
păcatele ce se pot săvârşi între cer şi apă, în mările 
Nordului. Straşnica idee am avut ca nunta să aibă loc 
chiar în ziua sosirii, astfel încât fiul meu Louis să 
meargă direct la biserică, imediat ce va părăsi bricul! 

— Atunci du-te şi orânduieşte totul cum trebuie, 
Cornbutte! 

— Alerg, părinte. Pe curând! 

Marinarul se întoarse, mărind pasul, la locuinţa sa, 
situată pe cheiul portului comercial şi de unde se putea 
vedea Marea Nordului, lucru de care era foarte mândru. 

Jean Cornbutte strânsese ceva avere în viaţa sa. După 
ce comandase multă vreme vasele unui bogat armator 
din Havre, se stabili în oraşul său natal, unde construi 
pe cont propriu bricul Tânăra vitează. Mai multe 
călătorii făcute în Nord îi reuşiră şi vasul găsea 
totdeauna prilejul să vândă la preţuri bune încărcătura 
lui de lemn, fier şi gudron. Jean Cornbutte predase apoi 
comanda vasului fiului său Louis, un vrednic marinar de 
treizeci de ani, care, după spusele tuturor căpitanilor de 
vase comerciale, era cel mai curajos matelot din 
Dunkerque. 

Louis Carnbutte plecase lăsând în urmă pe draga lui 
Marie, nepoata tatălui său, care găsea tare lungi zilele 
absenței sale. Marie abia împlinise douăzeci de ani. Era 
o frumoasă flamandă, având ceva sânge olandez în vine. 
Mama ei, pe patul de moarte, o încredinţase pe Marie 
fratelui său Jean Cornbutte. Vrednicul marinar o iubea 
ca pe propria-i fiică şi vedea în căsătoria ei cu fiul său o 
adevărată şi durabilă sursă de fericire. 

Sosirea bricului, zărit în largul canalelor dintre stânci, 
punea capăt unei importante operaţiuni comerciale de la 
care Jean Cornbutte aştepta un mare câştig. Tânăra 


vitează, plecată de trei luni, revenea din ultima sa escală 
de la Bodoe, de pe coasta occidentală a Norvegiei, şi 
parcursese repede drumul. 

Întorcându-se acasă, Jean Cornbutte găsi toată lumea 
în plină forfoteală. Marie, cu chipul strălucitor de 
bucurie, se îmbrăcase cu rochia de mireasă. 

— Numai să nu sosească bricul înaintea noastră! 
zise ea. 

— Grăbeşte-te, drăguţo, răspunse Jean Cornbutte, 
căci vântul bate de la nord şi Tânăra vitează merge 
repede când vine dinspre larg. 

— [L-ai vestit pe prietenii noştri, unchiule? întrebă 
Marie. 

— Da, i-am înştiinţat. 

— Şi pe notar, şi pe preot? 

— Fü liniştită! Numai tu poţi fi aceea care să ne 
facă să aşteptăm! In acest moment intră cumătrul 
Clerbaut. 

— Ei bine, bătrâne Cornbutte, ai noroc! Vasul tău 
soseşte tocmai în momentul când guvernul pune la 
licitaţie marile furnituri de lemn pentru marină. 

— Ce mă interesează pe mine? răspunse Jean 
Cornbutte. E vorba doar de treburile guvernului! 

— Sigur că da, domnule Clerbaut, zise Marie, acum 
nu ne gândim decât la un singur lucru: întoarcerea lui 
Louis. 

— Nu zic ba... răspunse cumătrul. Dar şi furniturile 
astea... 

— Şi vă poftim la nuntă... replică Jean Cornbutte, 
care-l întrerupse pe negustor şi-i strânse mâna aproape 
să i-o frângă. 

— Aceste furnituri de lemn... 

— Împreună cu prietenii noştri de pe uscat şi de pe 
mare, Clerbaut. 
I-am anunţat până acum pe toţi şi voi invita şi întreg 
echipajul bricului! . T- 

— Şi vom merge să-l aşteptăm pe dig? întrebă 
Marie. 

— Cred şi eu, răspunse Jean Cornbutte. Vom defila 
toţi, doi câte doi, cu muzica în frunte! 

Invitaţii lui Jean Cornbutte sosiră fără întârziere. Cu 
toate că era atât de devreme, nici unul nu lipsea la apel. 
Toţi îl felicitară care mai de care pe marinarul nostru pe 
care-l iubeau din toată inima. 


Marie, îngenuncheată, preschimbă rugăciunile de până 
atunci în mulţumiri. Ea intră apoi în sala comună, 
frumoasă şi gătită, şi fu sărutată pe obraz de toate 
nevestele, iar bărbaţii îi strânseră cu putere mâinile. 
Apoi Jean Cornbutte dădu semnalul de plecare. 

Era un spectacol neobişnuit să vezi această veselă 
ceată îndreptându-se spre mare în zorii zilei. Vestea 
sosirii bricului se răspândise în port şi multe capete cu 
scufia de noapte bine trasă peste urechi apărură la 
ferestre şi la porţile întredeschise ale caselor. 

Din ambele părţi se auziră sincere felicitări şi urări de 
bine. 

Nuntaşii ajunseră la dig însoţiţi de un cor de laude şi 
binecuvântări. Se făcuse vreme frumoasă şi soarele 
părea că ia parte la veselia generală. Un vânticel de la 
nord mâna valurile înspumate şi câteva şalupe de 
pescari, la ieşirea dintre estacade, brăzdau una lângă 
alta marea cu dârele lor repezi. 

Cele două diguri ale Dunkerque-ului, care prelungesc 
cheiul, înaintează departe în mare. Nuntaşii, ocupând 
toată lărgimea digului de nord, ajunseră în curând la o 
căsuţă situată la capătul lui, unde se afla postul de 
supraveghere al portului şi se putea urmări mişcarea 
vaselor. 

Bricul lui Jean Cornbutte se desluşea din ce în ce mai 
bine. Vântul se înteţea şi Tânăra vitează străbătea 
repede marea, cu toate pânzele desfăşurate. Veselia 
trebuia să domnească pe bord ca şi pe uscat. Jean 
Cornbutte, cu luneta în mână, răspundea cu voioşie la 
întrebările prietenilor. 

— Iată frumosul meu bric, exclamă el, curat şi bine 
întreţinut, 
ca şi cum ar pleca din rada Dunkerque. Nici o avarie! 
Nici un odgon mai puţin! 

— Il zăriţi pe căpitan, fiul dumneavoastră? fu 
întrebat. = 

— Nu, nu încă. Îşi vede de treburi. 

— Dece nu înalţă pavilionul? întrebă Clerbaut. 

— Nu ştiu, prietene, dar, fără îndoială, este o 
pricină. 

— Dă-mi luneta, unchiule, zise Marie smulgându-i-o 
din mână, vreau să fiu prima care îl zăreşte. 

— Dar este fiul meu, domnişoară! 


— E fiul dumitale de treizeci de ani, răspunse 
râzând fata, şi n-au trecut decât doi ani de când este 
logodnicul meu! 

Tânăra vitează se vedea acum în întregime. Echipajul 
se pregătea să intre în port. Pânzele de sus fuseseră 
strânse. Se puteau recunoaşte marinarii care îşi ocupau 
locurile pentru acostare. Dar nici Marie, nici Jean 
Cornbutte nu putură încă saluta, fluturând din mână, pe 
căpitanul vasului. 

— Pe legea mea, iată-l pe secundul Andre Vasling! 
exclamă Clerbaut. 

—  Uite-l pe Fidèle Misonne, dulgherul, spuse unul 
dintre cei de faţă. 

— Şi pe prietenul nostru Penellan! zise un altul, 
care îi făcea semne marinarului cu acest nume. 

Tânăra vitează se apropie la numai trei cabluri de port, 
când un pavilion negru se ridică la picul brigantinei. Era 
doliu la bord! 

Un fior de groază trecu prin toate sufletele şi prin 
inima tinerei logodnice. 

Bricul sosea trist în port şi o tăcere de gheaţă domnea 
pe puntea lui. În curând el va fi depăşit capătul digului. 
Marie, Jean Cornbutte şi toţi prietenii alergară la cheiul 
unde trebuia să acosteze şi într-o secundă se şi aflară pe 
bord. 

— Unde este fiul meu? zise Jean Cornbutte, care nu 
putu să scoată decât aceste cuvinte. 

Marinarii bricului, cu capul descoperit, îi arătară 
pavilionul de doliu. 

Marie scoase un strigăt de desperare şi căzu în braţele 
bătrânului Cornbutte. 

Andre Vasling adusese în port bricul Tânăra vitează, 
dar Louis Cornbutte, logodnicul Măriei, nu mai era pe 
bord. 


II 
PLANUL LUI JEAN CORNBUTIE 


De îndată ce fata părăsi bricul, încredinţată îngrijirilor 
unor prieteni apropiaţi, secundul Andre Vasling povesti 
lui Jean Cornbutte groaznica întâmplare care-l împiedica 
să-şi revadă fiul şi pe care jurnalul de bord o relata în 
felul următor: 


În dreptul Maelstromului, la 26 aprilie, vasul se pusese 
la adăpost în timpul unei mari furtuni, când se zăriră 
semnalele desperate pe care le făcea o goeletă în bătaia 
vântului. Această goeletă, cu catargul smuls, era 
împinsă fără pânze către vâltoare. Căpitanul Louis 
Cornbutte, văzând că vasul se îndreaptă fără doar şi 
poate spre pieire, hotări să ajungă la bordul lui. Cu toate 
stăruințele echipajului de a nu se duce, el cobori cu 
marinarul Cortrois şi cârmaciul Pierre Nouquet în 
șalupa care la ordinul lui fusese lansată la apă. Echipajul 
îi urmări cum se depărtau, până când dispărură în 
mijlocul ceţei. Se lăsă noaptea. Marea devenea din ce în 
ce mai furioasă. Bricul «Tânăra vitează», târât de 
curenţi, risca să fie înghiţit de Maelstrom. Fu atunci 
nevoie să se depărteze. Mai târziu cutreieră în zadar 
câteva zile locul sinistrului; nu mai găsi nici şalupa 
bricului, nici goeletă, nici pe căpitanul Louis cu cei doi 
marinari. André Vasling adună atunci echipajul, luă 
comanda vasului şi se îndreptă spre Dunkerque. 

Jean Cornbutte, după ce citi această seacă relatare, 
notată ca o simplă întâmplare de bord, plânse îndelung 
şi dacă mai avu vreo alinare, era că fiul său a murit 
vrând să salveze viaţa altora. Apoi nefericitul tată părăsi 
bricul, a cărui vedere n-o mai putea îndura, şi se 
întoarse desperat acasă. 

Trista ştire se răspîndi imediat în tot Dunkerque-ul. 
Numeroşi prieteni ai bătrânului marinar veniră să-i 
exprime viile şi sincerele lor condoleanţe. Apoi, 
marinarii de pe Tânăra vitează dădură amănunte cât mai 
complete ale acestei întâmplări, iar Andre Vasling trebui 
să-i povestească Mariei, cu toate detaliile, sacrificiul 
logodnicului ei. 

Jean Cornbutte, după ce plânse, stătu să chibzuiască 
şi, a doua zi după sosirea bricului, văzându-l pe Andre 
Vasling intrând, îi zise: 

— Eşti sigur, Andre, că fiul meu a pierit? 

— Din păcate, da, domnule Jean! răspunse Andre 
Vasling. 

— Şi ai făcut toate cercetările necesare pentru a-l 
regăsi? 

— Toate, fără nici o discuţie, domnule Cornbutte! 
Dar, din nefericire, este sigur că el şi cei doi marinari au 
fost înghiţiţi de vârtejul Maelstromului. 


— Ţi-ar plăcea, Andre, să păstrezi gradul de 
comandant secund al vasului? 

— Acest lucru depinde de cine va fi căpitan, domnule 
Cornbutte. 

— Căpitanul voi fi eu, André, răspunse bătrânul 
marinar. Voi grăbi descărcarea vasului şi voi alege 
echipajul pentru a pleca să-mi caut fiul! 

— Fiul dumneavoastră este mort! răspunse stăruitor 
Andre Vasling. 

— E posibil, Andre, răspunse cam răstit Jean 
Cornbutte, dar tot aşa de posibil este să fi scăpat. Voi 
cerceta toate porturile Norvegiei, unde a putut fi împins 
de curenţi, şi, când voi avea siguranţa de a nu-l mai 
putea revedea niciodată, numai atunci voi reveni să mor 
pe aceste meleaguri! 

Andre Vasling, înțelegând că această hotărâre este 
nestrămutată, nu mai insistă şi se retrase. 

Jean Cornbutte o înştiinţă imediat pe nepoata sa de 
acest plan şi văzu strălucind în ochii ei, printre lacrimi, 
câteva raze de speranţă. Fata încă nu se gândise că 
moartea logodnicului ei ar putea fi problematică; dar în 
clipa când această nouă nădejde îi pătrunse în suflet, în- 
cepu să creadă fără nici o îndoială că Louis trăieşte. 

Bătrânul marinar decise ca Tânăra vitează să plece 
imediat. Bricul, bine construit, nu avea nevoie de nici o 
reparaţie. Jean Cornbutte îi anunţă pe marinarii vechi 
că, dacă doresc să se îmbarce din nou, nu se va schimba 
nimic în alcătuirea echipajului. Numai el îl va înlocui pe 
fiul său la conducerea vasului. Nici unul din vechii 
tovarăşi ai lui Louis Cornbutte nu lipsi la această 
chemare. Erau printre ei marinari curajoşi ca Alain 
Turquiette, dulgherul Fidele Misonne, Breton Penellan, 
care-l înlocuia pe Pierre Nouquet în calitate de cârmaci 
al vasului, apoi Gradlin, Aupic, Gervique, de asemenea 
mateloţi îndrăzneţi şi încercaţi. 

Jean Cornbutte îi propuse din nou lui Andre Vasling să- 
şi reia locul la bord. Secundul vasului era un bun pilot, 
care dăduse dovadă de multă dibăcie la readucerea în 
port a bricului. Totuşi, nu se ştie de ce, Andre Vasling 
ezită şi ceru timp să se gândească. 

— Cum vrei, Andre Vasling, răspunse Cornbutte. 
Aminteşte-ţi numai că, dacă te-nvoieşti, vei fi binevenit 
în mijlocul nostru. 


Jean Cornbutte avea în Breton Penellan un om devotat, 
care fusese mult timp tovarăşul său de călătorii. Micuța 
Marie petrecuse altădată multe seri lungi de iarnă în 
grija cârmaciului, când acesta rămânea pe uscat. El îi 
purta o prietenie părintească, iar tânăra fată avea 
pentru dânsul o dragoste filială. Penellan grăbi din 
răsputeri pregătirile de plecare a vasului, cu atât mai 
mult cu cât, după părerea lui, Andre Vasling nu făcuse 
poate toate cercetările posibile pentru regăsirea naufra- 
giaţilor, cu toate că avusese oarecum o scuză pentru 
acest lucru, din cauza răspunderii ce îi revenea în 
calitate de căpitan al bricului. 

Nici opt zile nu trecuseră şi Tânăra vitează era gata s-o 
pornească pe mare. În locul mărfurilor pe care le 
transporta de obicei, vasul fu aprovizionat cu carne 
sărată, pesmeţi, butoaie cu faină, cartofi, carne de porc, 
vin, rachiu, cafea, ceai şi tutun. 

Plecarea fu fixată pentru 22 mai. Cu o seară înainte, 
Andre Vasling, care încă nu dăduse nici un răspuns lui 
Jean Cornbutte, se îndreptă către locuinţa acestuia. Era 
încă nehotărât, nu ştia ce să facă. 

Jean Cornbutte nu era acasă, cu toate că uşa locuinţei 
sale era deschisă. Andre Vasling pătrunse în odaia mare, 
vecină cu camera fetei de unde zgomotul unei discuţii 
animate îi ajunse la ureche. Ascultă cu atenţie şi 
recunoscu vocea lui Penellan şi a Mariei. 

Fără îndoială, discuţia dura de mai multă vreme, căci 
fata părea că opune o hotărâre de nezdruncinat la 
observaţiile marinarului breton. 

— Ce vârstă are unchiul Cornbutte? zise Marie. 

— Vreo şaizeci, răspunse Penellan. 

— Ei bine, nu va înfrunta dânsul toate primejdiile 
pentru a-şi regăsi fiul? 

— Căpitanul nostru este încă un om voinic, replică 
marinarul. Are un trup falnic ca un stejar şi muşchi tari 
ca oţelul. Aşa că nu mă sperie deloc că vrea să plece din 
nou pe mare! 

— Bunul meu Penellan, spuse Marie, eşti tare când 
iubeşti! De altfel, am încredere în ajutorul providenţei. 
Mă înţelegi şi mă vei ajuta! 

— Nu, răspunse Penellan. E cu neputinţă, Marie! 
Cine ştie pe unde putem rătăci şi ce nenorociri vom avea 
de suferit! Cîţi oameni viguroşi nu şi-au lăsat viaţa pe 
mările acelea! 


— Penellan, reluă fata, cu noi nu vor fi nici mai 
mulţi, nici mai puţini şi dacă mă refuzi, voi crede că nu 
mă iubeşti! 

Andre Vasling înţelese hotărârea fetei. Reflectă un 
moment şi apoi se decise. 

— Jean Cornbutte, zise el bătrânului marinar care 
tocmai intra, sunt de-al vostru. Cauzele care m-au 
împiedicat să mă îmbarce nu mai există şi puteţi să vă 
bizuiţi pe devotamentul meu. 

— Nu m-am îndoit niciodată de tine, Andre Vasling, 
răspunse Jean Cornbutte strângându-i mâna. Marie, 
copilul meu! strigă el cu voce tare. Marie si Penellan 
apărură imediat. 

— Vom porni mâine în zori când marea e joasă, zise 
bătrânul marinar. Sărmana mea Marie, e ultima seară 
pe care o petrecem împreună! 

— Unchiule! exclamă Marie, căzând în braţele lui 
Jean Cornbutte. 

— Marie, cu ajutorul Cerului, îţi voi readuce 
logodnicul! 

— Da, îl vom regăsi pe Louis! adăugă Andre Vasling. 

—  Veniţi deci cu noi? întrebă repede Penellan. 

— Da, Penellan, Andre Vasling va fi secundul meu, 
răspunse Jean Cornbutte. 

— Hm, da! făcu bretonul cu un aer ciudat. 

— Şi sfaturile sale ne vor fi utile, căci e îndemânatic 
şi întreprinzător. 

— Dar dumneavoastră, căpitane, ne veţi întrece pe 
toţi, căci aveţi încă tot atâta vigoare pe câtă pricepere. 

— Ei bine, prieteni, pe mâine. Întâlnirea la bord şi 
luaţi ultimele măsuri. La revedere, Andre, la revedere, 
Penellan! 

Secundul şi marinarul plecară împreună. Jean 
Cornbutte şi Marie rămaseră singuri. Multe lacrimi au 
curs în acea seară tristă. Jean Cornbutte, văzând-o pe 
Marie atât de  desperată, hotărî să grăbească 
despărţirea, părăsind a doua zi locuinţa fără să-şi ia 
rămas bun. Astfel că în timpul serii el îi dădu ultima 
sărutare şi se sculă la trei dimineaţa. 

Plecarea aceasta îi atrăsese pe estacadă pe toţi 
prietenii bătrânului marinar. Preotul, care trebuia să 
oficieze căsătoria Mariei cu Louis, veni să dea o ultimă 
binecuvântare vasului. Strângeri puternice de mână fură 
schimbate în tăcere şi Jean Cornbutte urcă pe bord. 


Echipajul era complet. Andre Vasling dădu ultimele 
ordine. Pânzele fură ridicate şi bricul se depărta cu 
repeziciune, ajutat de un vânt favorabil de nord-vest. 

Unde pleca acest vas? El urma calea periculoasă pe 
care s-au pierdut atâţia naufragiaţi! Nu avea o destinaţie 
precisă! Trebuia să se aştepte la toate primejdiile şi să 
ştie să le înfrunte fără şovăire! 


III 
O LICĂRIRE DE SPERANŢĂ 


În această epocă a anului, timpul era favorabil şi 
echipajul putea să spere că va ajunge repede la locul 
naufragiului. 

Planul lui Jean Cormnbutte izvora firesc din datele 
existente. Trebuia să facă o escală în insulele Feroe, 
unde vânturile Nordului puteau să-i fi mânat pe 
naufragiaţi; apoi, dacă se vor fi convins că nu fuseseră 
aduşi în nici un port din acele ţinuturi, trebuia să 
înceapă cercetările dincolo de Marea Nordului, să 
exploreze toată coasta occidentală a Norvegiei până la 
Bodoe, locul cel mai apropiat de naufragiu, şi să plece 
chiar mai departe dacă va fi nevoie. 

Andre Vasling credea, contrar părerii căpitanului, că 
trebuiau explorate mai curând coastele Islandei; dar 
Penellan atrase atenţia că în timpul catastrofei furtuna 
venea din vest; se putea deci spera că naufragiaţii nu 
fuseseră târâţi spre vârtejul Maelstrom şi că au fost 
aruncaţi pe litoralul norvegian. 

Se hotări prin urmare să se meargă pe lângă coastă, 
cât mai aproape posibil, pentru a recunoaşte eventual 
pe-acolo vreo urmă a trecerii celor căutaţi. 

A doua zi după pornire, Jean Cornbutte, cu capul 
plecat peste o hartă, era adâncit în gândurile sale, când 
o mânuţă i se aşeză pe umăr şi o voce dulce îi şopti la 
ureche: 

—  Ţin-te bine, unchiule! 

Se întoarse şi rămase uluit. Marie îl cuprinse în braţe. 

— Marie, fata mea, pe bord! exclamă el. 

— Femeia are dreptul să-şi caute bărbatul, când 
tatăl se îmbarcă săşi salveze fiul! 

— Nefericită Marie! Cum vei suporta truda noastră? 
Ştii că prezenţa ta ne poate stingheri cercetările? 

— Nu, unchiule, căci sunt puternică! 


— Cine ştie unde vom fi nevoiţi să mergem. Marie! 
Uită-te la această hartă! Ne apropiem de ţinuturi atât de 
primejdioase chiar şi pentru noi marinarii, căliţi în 
înfruntările cu marea! Şi tu, o copilă slabă! 

— Dar, unchiule, mă trag dintr-o familie de 
marinari! De mică aud povestindu-se despre lupte şi 
furtuni! Sunt alături de tine şi de vechiul meu prieten 
Penellan! 

—  Penellan! El te-a ascuns pe bord? 

— Da, unchiule, dar numai când a văzut că eram 
decisă s-o fac şi fără ajutorul lui! 

—  Penellan! strigă Jean Cornbutte. Penellan intră. 

— Penellan, ce-ai făcut rămâne bun făcut, dar 
aminteşte-ţi că eşti răspunzător de viaţa Mariei! 

— Fiți liniştit, căpitane, răspunse Penellan. Mititica 
are putere şi curaj şi va fi pentru noi un înger păzitor. Şi 
apoi, căpitane, cunoaşteţi crezul meu: tot răul e spre 
bine. 

Fata fu instalată într-o cabină pe care marinarii o 
pregătiră pentru dânsa în câteva minute şi pe care o 
făcură cât mai plăcută cu putinţă. 

Opt zile mai târziu, Tânăra vitează se opri la Feroe; dar 
cercetările cele mai minuţioase rămaseră fără rezultat. 
Nici un naufragiat si nici o urmă de vas nu fuseseră 
descoperite pe coastă. Chiar ştirea despre acest 
eveniment era cu totul necunoscută. Bricul îşi reluă deci 
călătoria, după zece zile de răgaz, pe la 10 iunie. Marea 
era prielnică, vânturile destul de tari. Vasul fu repede 
împins spre coastele Norvegiei, pe care le cercetă fără 
rezultate mai bune. Jean Cornbutte se hotărî să 
pornească spre Bodo€. 

Poate va afla acolo numele goeletei naufragiate în 
ajutorul căreia săriseră Louis Cornbutte şi cei doi 
mateloţi ai săi. La 30 iunie bricul aruncă ancora în acest 
port. Acolo autorităţile îi predară lui Jean Cornbutte o 
sticlă găsită pe mal, în care se afla un document 
întocmit astfel: 

La 26 aprilie, la bordul vasului «Frooern». După ce am 
fost abordaţi de şalupa de pe «Tânăra vitează», suntem 
împinşi de curenţi către gheţuri! Cerul să ne 
ocrotească!... 

Primul gând al lui Jean Cornbutte fu să mulţumească 
provindenţei. Se credea pe urmele fiului său! Această 


Frooern era o goeletă norvegiană de care nu se mai ştia 
nimic, dar care în mod evident fusese târâtă spre nord. 

Nu mai trebuia pierdută nici o zi. Tânăra vitează fu 
pregătită să poată înfrunta primejdiile mărilor polare. 
Fidele Misonne, dulgherul, cercetă cu multă grijă vasul 
şi se convinse că, având o construcţie solidă, va putea 
rezista la izbiturile sloiurilor de gheaţă. 

Datorită lui Penellan, care mai luase şi înainte parte la 
pescuitul balenelor în mările arctice, încărcară cuverturi 
de lână, haine îmblănite, numeroşi mocasini din piele de 
focă şi lemnul necesar la fabricarea săniilor care 
trebuiau să străbată câmpiile de gheaţă. Fu mărită într-o 
mare proporţie aprovizionarea cu spirt şi cărbuni, căci 
era posibil să fie obligaţi să ierneze undeva pe coasta 
groenlandeză. Fu cumpărată la un preţ foarte scump şi 
cu mare greutate o anumită cantitate de lămâi, care 
serveau la prevenirea şi vindecarea scorbutului, această 
boală teribilă care decimează echipajele în ţinuturile 
îngheţate. 

Proviziile de carne sărată, pesmeţi, rachiu, din care, 
prevăzători, luară mult mai multe, începură să umple o 
parte a calei bricului, căci magazia de alimente nu era 
destul de încăpătoare. IÎncărcară şi o mare cantitate de 
pemmican — carne uscată după o reţetă indiană, care 
concentrează foarte multe elemente nutritive într-un 
volum mic. 

După ordinele date de Jean Cornbutte, luară şi 
fierăstraie pentru tăierea gheţurilor, căngi şi pene cu 
care gheţurile tăiate să fie îndepărtate. Căpitanul îşi 
propuse să procure pe coasta groenlandeză câinii de 
care va fi nevoie pentru trasul săniilor. 

Tot echipajul luă parte la aceste pregătiri şi desfăşură 
o muncă foarte intensă. Marinarii Aupic, Gervique şi 
Gradlin urmau cu multă atenţie sfaturile cârmaciului 
Penellan, care le spuse să nu se obişnuiască de pe acum 
cu hainele de lână, deşi temperatura devenise joasă la 
aceste latitudini de deasupra cercului polar. 


S 
z 
Š 
3 
R 
A 
© 
=, 
S 
S 
R 
Š 
> 


Penellan urmărea, fără să zică nimic, cele mai 
neînsemnate fapte ale lui Andre Vasling. Acest om, 
olandez de origine, venise nu se ştie de unde şi, bun 
marinar, făcuse două călătorii la bordul vasului Tânăra 
vitează. Penellan nu-i putea aduce încă nici o vină, decât 
doar că se învârtea prea mult în jurul Mariei, dar îl 
supraveghea îndeaproape. 

Graţie activităţii echipajului, bricul fu gata la 16 iulie, 
cincisprezece zile după sosirea la Bodoe. Era tocmai 
epoca favorabilă pentru a încerca explorarea mărilor 
arctice. Dezgheţul începuse de două luni şi puteau fi 
întreprinse cercetări mai spre nord. Tânăra vitează 
plecă la drum şi se îndreptă spre capul Brewster, situat 
pe coasta orientală a Groenlandei, la 70 de grade 
latitudine. 


IV 
PE CANALURI 


La 23 iulie, o sclipire deasupra mării anunţa primele 
bancuri de gheaţă care, ieşind atunci din strâmtoarea 
Davis, se îndreptau spre ocean. Din acest moment se 
recomandă oamenilor de cart să fie foarte atenţi, căci 
exista pericolul ca vasul să se ciocnească de aceste 
mase enorme. 

Echipajul fu împărţit în două carturi: primul era 
compus din Fidèle Misonne, Gradlin şi Gervique; al 
doilea din Andre Vasling, Aupic şi Penellan. Ele se 
schimbau la fiecare două ore, căci pe frigul din aceste 
regiuni glaciale puterea omului scade la jumătate. Cu 
toate că Tânăra vitează nu era decât la 63 grade 
latitudine, termometrul arăta 9 grade sub zero. d 

Ploi şi ninsori abundente cădeau destul de des. În 
timpul înseninărilor, când vântul nu bătea prea tare. 
Marie rămânea pe punte şi ochii i se obişnuiau cu 
decorul sălbatic al mărilor polare. 

În ziua de 1 august se plimba pe pupa şi stătea de 
vorbă cu unchiul ei, Andre Vasling şi Penellan. Tânăra 
vitează intra tocmai atunci într-un canal larg de trei 
mile, de-a lungul căruia şiruri lungi de sloiuri de gheaţă 
coborau repede spre sud. 

— Când vom zări uscatul? întrebă fata. 

— În trei sau patru zile cel târziu, răspunse Jean 
Cornbutte. 


— Dar vom găsi noi oare urme indicând trecerea 
sărmanului meu Louis? 

— Poate, draga mea, dar mă tem că suntem încă 
destul de departe de sfârşitul călătoriei noastre. Este de 
presupus că Frooern a fost împins mult mai spre nord! 

— Foarte probabil, adăugă Vasling, căci vijelia care 
ne-a depărtat de vasul norvegian a durat trei zile, şi la 
trei zile un vas străbate destulă cale, mai ales când este 
avariat şi nu poate rezista vântului! 

— Să-mi fie cu iertare, domnule Vasling, ripostă 
Penellan, dar totul s-a întâmplat în luna aprilie, când 
încă nu începuse dezgheţul şi deci Frooern trebuie să fi 
fost oprit imediat de gheţuri... 

— Şi desigur sfărâmat în mii de bucăţi, răspunse 
secundul, căci echipajul nu mai putea să-l manevreze. 

— Dar aceste întinderi de gheaţă, răspunse 
Penellan, îi ofereau un mijloc uşor de a ajunge pe uscat, 
care nu putea să fie prea departe. 

— Să sperăm! zise Jean Cornbutte, întrerupînd 
discuţia care se repeta zilnic între secund şi cârmaci. 
Cred că vom vedea în curând uscatul. 

—  Iată-l! exclamă Marie. Priviţi munţii aceia! 

— Nu, copila mea, răspunse Jean Cornbutte. Aceia 
sunt munţi de gheaţă, primii pe care-i întâlnim. Ne-ar 
strivi ca pe nişte cioburi de sticlă dacă ne-ar prinde între 
ei. Penellan şi Vasling, fiţi atenţi la manevra vasului. 

Aceste mase plutitoare, din care mai mult de cincizeci 
apărură atunci la orizont, se apropiau încetul cu încetul 
de bric. Penellan trecu la cârmă, iar Jean Cornbutte se 
urcă pe vergile pânzei de sus pentru a arăta drumul. 

Spre seară, bricul plutea printre stîncile mişcătoare de 
gheaţă, ale căror izbituri sunt fatale. Trebuia să treci 
prin această flotă de munţi, căci cel mai prudent era să 
înaintezi. O altă dificultate se adăuga acestor primejdii: 
nu puteai să stabileşti direcţia vasului, căci toate 
punctele înconjurătoare se deplasau neîncetat şi nu 
ofereau nici un reper. Întunericul crescu odată cu ceața. 
Marie cobori în cabină şi, la ordinul căpitanului, cei opt 
oameni din echipaj trebuiră să rămână pe punte. Erau 
înarmaţi cu prăjini lungi terminate cu vârfuri de fier, 
pentru a feri vasul de izbitura gheţurilor. 

Tânăra vitează intră acum într-un canal atât de îngust, 
încât deseori extremităţile vergilor de la catarge fură 
atinse de munţii de gheaţă în derivă. A fost nevoie chiar 


să se orienteze altfel vela mare, slăbind parâmele. Din 
fericire, această măsură nu modifică viteza bricului, căci 
vântul nu bătea decât în pânzele de sus şi acestea erau 
suficiente să-l facă să înainteze repede. Având o cocă 
îngustă, el se avânta în văile pe care le umpleau 
trombele de ploaie, în timp ce ghețarii se izbeau între ei 
cu pârâituri groaznice. 

Jean Cornbutte cobori pe punte. Privirile sale nu 
puteau străpunge întunericul înconjurător. Fură nevoiţi 
să strânga pânzele de sus, căci vasul era ameninţat să se 
atingă de ghețari şi în acest caz ar fi fost pierdut. 

«Blestemată călătorie!» mormăia Andre Vasling în 
mijlocul mateloţilor din faţă care, cu căngile în mâini, 
evitau izbiturile mai periculoase. 

— Dacă scăpăm cu viaţă, o să aprindem o frumoasă 
candelă la Notre Dame des Glaces! răspunse Aupic. 

— Cine ştie câţi munţi plutitori mai avem de 
întâlnit! adăugă secundul. 

— Şi cine poate şti ce vom găsi în spatele lor! reluă 
matelotul. 

— Nu mai vorbi atâta, guralivule, se răsti Gervique, 
şi vezi-ţi de treabă pe punte. După ce vom trece de 
această regiune, vei avea destul timp să mormăi. Uită-te 
la cangea ta! 

În acest moment, un bloc enorm de gheaţă pătrunse în 
canalul îngust prin care trecea Tânăra vitează, veni 
drept în faţă şi părea cu neputinţă de ocolit, căci 
închidea toată lărgimea canalului şi bricul nu avea nici o 
posibilitate să cotească sau să-şi schimbe direcţia. 

— Poti ţine direcţia? întrebă Cornbutte pe Penellan. 

— Nu, căpitane! Vasul nu mai poate fi condus! 

— Ohe, băieţi, strigă căpitanul către echipaj, nu vă 
fie teamă şi împingeţi cu căngile voastre spre a feri 
vasul! 

Blocul avea şaizeci de picioare înălţime şi dacă izbea 
bricul, l-ar fi sfărâmat. A fost un moment de groază de 
nedescris şi echipajul alergă spre pupa, părăsindu-şi 
posturile în pofida ordinelor căpitanului. 

Dar când acest bloc se află numai la o jumătate de 
cablu distanţă de Tânăra vitează, se auzi un zgomot surd 
şi o adevărată trombă de apă căzu pe prova, care urcă în 
aceeaşi clipă pe creasta unui val enorm. 

Toţi marinarii scoaseră un strigăt de groază, dar când 
privirile lor se îndreptară înainte, blocul dispăruse, 


canalul era liber şi dincolo se vedea o imensă întindere 
de apă, luminată de ultimele licăriri ale zilei, făcând 
posibilă o navigaţie uşoară. 

— Totul este cum nu se poate mai bine! exclamă 
Penellan. Să înălţăm gabierele şi focurile. 

Se produsese un fenomen foarte obişnuit în aceste 
regiuni. Când masele plutitoare se desfac unele de 
celelalte în timpul dezgheţului, ele plutesc într-un 
echilibru perfect; dar când ajung în ocean unde apa este 
relativ mai caldă, bazele lor se fărâmiţează, se topesc 
încetul cu încetul şi procesul de dezintegrare este ajutat 
de izbirea cu alte sloiuri. Vine deci momentul când 
centrul de gravitate al acestor mase se deplasează si 
atunci ele se răstoarnă. Numai că dacă această 
răsturnare a blocului de gheaţă s-ar fi întîmplat cu două 
minute mai târziu, el s-ar fi prăbuşit peste bric şi l-ar fi 
distrus în cădere. 


V 
INSULA LIVERPOOL 


Bricul plutea acum pe o mare aproape în întregime 
liberă. Numai în depărtare, o lumină albicioasă, 
nemişcată de data aceasta, indica prezența unor 
câmpuri neclintite. Jean Corbutte se îndrepta tot timpul 
către capul Brewster şi se apropia acum de regiuni unde 
temperatura este extrem de scăzută, căci razele soarelui 
nu mai ajung decât foarte slab din cauza căderii lor 
oblice. 

La 3 august, bricul se găsi în prezenţa unor ghețuri 
imobile şi unite între ele. Canalele aveau deseori o 
lărgime de numai un cablu şi Tânăra vitează era obligată 
să facă mii de ocoluri, ajungând de multe ori cu vântul în 
faţă. 

Penellan avea o grijă părintească faţă de Marie şi, cu 
tot frigul, o obligă să petreacă pe punte 2—3 ore pe zi, 
căci mişcarea devenea absolut necesară pentru 
sănătate. 

De altfel curajul Mariei nu slăbea deloc. Cuvintele ei 
îmbărbătau chiar pe mateloţii bricului şi toţi aveau 
pentru dânsa o adevărată adoraţie. Andre Vasling se 
arăta mai curtenitor ca niciodată şi căuta toate ocaziile 
pentru a putea să-i vorbească; dar fata, având parcă o 
presimţire, nu-i accepta serviciile decât cu o anumită 


răceală. Se înţelege de la sine că obiectul discuţiilor lui 
Andre Vasling era mai mult viitorul decât prezentul şi că 
el nu ascundea puţinele probabilităţi de a-i salva pe 
naufragiaţi. Avea convingerea că pieirea lor era un fapt 
împlinit şi că fata trebuia să încredinţeze mâinilor altuia 
grija existenţei sale. 

Totuşi Marie nu înţelesese încă planurile lui André 
Vasling, căci, spre marea decepţie a acestuia, discuţiile 
nu puteau fi prea lungi. Penellan găsea totdeauna un 
motiv să intervină şi să spulbere efectul spuselor lui 
Andre Vasling prin cuvinte pline de speranţă. 

Marie nu stătea degeaba. După sfaturile cârmaciului, 
ea îşi pregăti haine de iarnă şi trebui să-şi schimbe cu 
totul felul de a se îmbrăca. Croiala veşmintelor femeieşti 
nu se mai potrivea la aceste latitudini friguroase. Îşi 
confecţiona deci un fel de pantalon îmblănit, 
genunchiere din piele de focă, iar fustele ei strâmte erau 
scurte până la jumătatea gambei, pentru a nu veni în 
atingere cu stratul de zăpadă care iarna va acoperi 
câmpiile de gheaţă. O manta de blană cu glugă, bine 
strânsă în talie, trebuia să-i ferească de ger partea de 
sus a corpului. 

În timpul pauzelor de lucru, oamenii din echipaj îşi 
confecţionară şi ei o îmbrăcăminte care putea să-i 
păzească de frig. Îşi făcură cizme înalte din piele de 
focă, care să le permită să străbată fără grijă zăpezile în 
timpul explorărilor. In felul acesta munciră tot timpul 
cât dură navigația pe canale. 

Andre Vasling, bun vânător, dobori de mai multe ori 
păsări acvatice, care în stoluri nenumărate zburau în 
jurul vasului. Unele din ele furnizară echipajului o masă 
excelentă care-i mai scutea de carne sărată. 

În fine, bricul, după mii de ocoluri, ajunse în dreptul 
capului Brewster. O şalupă fu lansată la apă. Jean 
Cornbutte şi Penellan ajunseră pe coastă, care însă era 
cu desăvârşire pustie. 

Imediat bricul se îndreptă spre insula Liverpool, 
descoperită în 1821 de căpitanul Scoresby, şi echipajul 
scoase strigăte de bucurie văzându-i pe băştinaşi cum 
alergau pe plajă să-i întîmpine. Putură să comunice de 
îndată, graţie câtorva cuvinte din limba lor, cunoscute 
de Penellan, şi câtorva fraze uzuale, pe care la rândul 
lor le învăţaseră de la oamenii de pe balenierele care 
frecventaseră aceste regiuni. 


Aceşti groenlandezi erau mici şi îndesaţi; înălţimea lor 
nu întrecea patru picioare şi zece degete, aveau 
culoarea pielii roşiatică, faţa rotundă şi fruntea îngustă, 
părul lins şi negru le cădea pe spate; dinţii le erau 
stricati, şi păreau atinşi de acel fel de lepră care bântuie 
la triburile ce se hrănesc numai cu peşte. 

În schimbul unor bucăţi de fier şi de aramă de care 
sunt extrem de dornici, sărmanii oameni aduceau 
blănuri de urs, piei de morsă, de câine de mare, de lup 
de mare, adică piei de animale cunoscute în genere sub 
numele de foci. Jean Cornbutte obţinu la un preţ foarte 
ieftin aceste obiecte, care aveau pentru el o atât de 
mare valoare. 

Căpitanul dădu să înţeleagă băştinaşilor că era în 
căutarea unui vas naufragiat şi-i întrebă dacă nu ştiau 
ceva despre el. Unul din ei desenă imediat pe zăpadă un 
soi de vapor, indicând că o navă de acest fel fusese 
târâtă spre nord acum trei luni; el arătă că dezgheţul şi 
ruperea câmpurilor de gheaţă i-a împiedicat să încerce 
să-l descopere — şi în adevăr pirogile lor foarte uşoare, 
pe care le conduceau cu nişte vâsle scurte, nu puteau 
rezista pe mare în asemenea condițiuni. 

Aceste şitiri, deşi incomplete, sădiră din nou speranţa 
în inimile marinarilor şi Jean Cornbutte nu mai întîmpină 
greutăţi să-i ducă mai departe pe marea polară. 

Înainte de a părăsi insula Liverpool, căpitanul cumpără 
un atelaj de şase câini eschimoşi, care se obişnuiră 
repede la bord. Vasul ridică ancora în dimineaţa de 10 
august şi pe un vânt puternic se avântă pe canalele 
Nordului. 

Era tocmai anotimpul celor mai lungi zile ale anului, 
astfel că la aceste latitudini înalte soarele, care nu mai 
apunea, atingea cele mai de sus puncte ale rotirilor sale 
deasupra orizontului. 

Lipsa totală a nopţilor nu era totuşi resimţită atât de 
puternic, căci ceața, ploaia şi zăpada învăluiau 
câteodată vasul în întuneric. Jean Cornbutte, decis să 
înainteze cât mai mult cu putinţă, începu să ia măsuri de 
igienă. Coridorul de pe punte fu închis complet şi în 
fiecare dimineaţă se făcea curent pentru primenirea 
aerului. Se instalară sobe şi se puseră în aşa fel 
burlanele încât să dea căldură cât mai mare. Oamenii 
fură sfătuiţi să nu poarte decât o cămaşă de lână peste 
cea de bumbac şi să-şi încheie cu grijă cazaca de piele. 


Focurile nu fuseseră încă aprinse, pentru a se economisi 
rezervele de lemne şi de cărbuni în vederea marilor 
geruri. 

Băuturile calde, cum erau ceaiul şi cafeaua, se 
distribuiau marinarilor în fiecare dimineaţă şi seara şi, 
cum era necesar ca oamenii să se hrănească cu carne, 
se începu vânatul rațelor şi lişiţelor care se găseau în 
mare număr în aceste regiuni. 

Jean  Cornbutte instala de asemenea în vârful 
catargului mare un «cuib de ciori», care era un soi de 
butoi fără capac, în care să stea permanent un om 
însărcinat să cerceteze câmpurile de gheaţă. 

Două zile după ce de pe bric nu se mai zărea insula 
Liverpool, temperatura se răci deodată sub influenţa 
unui vânt uscat. Se arătau semnele sosirii iernii. Tânăra 
vitează nu mai avea nici un minut de pierdut, căci în 
curând calea îi va fi închisă definitiv. Bricul înainta pe 
canalele libere, care aveau pe marginile lor câmpuri de 
gheaţă cu o grosime de aproape 30 de picioare. 

În dimineaţa zilei de 3 septembrie, Tânăra vitează 
ajunse în dreptul golfului Gael-Hamkes. Bătea un vânt 
cumplit, iar uscatul se găsea la 30 de mile distanţă. 
Pentru prima oară bricul se opri în faţa unui banc de 
gheaţă care nu-i mai oferea nici o trecere şi care avea 
cel puţin o milă lăţime. Trebuiră deci să întrebuinţeze 
ferăstraiele pentru a tăia gheaţa. Penellan, Aupic, 
Gradlin şi Turquiette au fost trimişi afară să lucreze la 
tăiatul gheții. Tăieturile trebuiau făcute în aşa fel, încât 
curentul apei să poată duce sloiurile desprinse de banc. 
Tot echipajul reunit munci mai mult de douăzeci de ore 
pentru această treabă. Oamenii lucrau pe gheaţă cu 
mare greutate; deseori erau obligaţi să stea în apă până 
la brâu şi hainele lor din piele de focă nu-i mai fereau 
destul de umezeală. 

De altfel, la latitudinile acestea înalte, orice muncă 
excesivă este urmată de o mare oboseală, căci începi să- 
ţi pierzi uşor respiraţia şi omul cel mai robust este 
obligat să se oprească foarte des. 

În fine, navigația deveni liberă şi bricul fu tras dincolo 
de bancul care-l reţinuse atâta timp. 


VI 
CUTREMUR PE ÎNTINDERILE DE GHEAŢĂ 


Câteva zile în şir Tânăra vitează avu de luptat cu foarte 
mari greutăţi. Echipajul sta aproape tot timpul cu 
ferăstrăul în mână şi oamenii fură chiar siliţi să 
întrebuinţeze praful de puşcă pentru a sfărâma 
enormele blocuri de gheaţă care le tăiau drumul. 

La 12 septembrie marea nu mai era decât o întindere 
solidă fără ieşire, fără canale, şi blocase vasul în aşa fel 
încât nu putea nici să înainteze şi nici să dea înapoi. 
Temperatura se menținea în medie la mai puţin de 16 
grade sub zero. 

Momentul iernatului sosise, deci, şi anotimpul rece 
venise, cu suferinţele şi primejdiile sale. Tânăra vitează 
se găsea în acel moment la aproximativ 21 de grade 
longitudine vestică şi 76 de grade latitudine nordică, la 
intrarea golfului Gael-Hamkes. 

Jean Cornbutte făcu primele pregătiri de iernat. Se 
ocupă mai întâi să găsească un liman a cărui aşezare să 
ferească vasul de vânturi şi de dezgheţ. Uscatul, care 
trebuia să fie la vreo zece mile spre vest, putea, singur, 
să-i ofere adăposturi sigure. Luă aşadar hotărârea să le 
caute. 

La 12 septembrie, porni însoţit de Andre Vasling, de 
Penellan şi de doi marinari — Gradlin şi Turguiette. 
Fiecare luă provizii pentru două zile — căci probabil 
cercetarea n-avea să dureze mai mult — şi piei de bivol 
pe care urmau să doarmă. 

Zăpada se aşternuse în cantitate mare şi suprafaţa ei, 
nefiind încă îngheţată, le provocă o mare întârziere. Se 
afundau în neaua moale până la brâu şi nu puteau să 
înainteze decât cu mare prudenţă, pentru a nu cădea în 
crevaşe. Penellan, care mergea în frunte, cerceta atent 
cu bastonul ghintuit fiecare depresiune a solului. 

Pe la orele şase seara ceața începu să se îngroaşe şi 
mica ceată trebui să se oprească. Penellan căută un bloc 
de gheaţă care să-i apere de vânt şi după ce mâncară 
puţin, cu regretul de a nu putea avea o băutură caldă, 
întinseră pe zăpadă pieile de bivol, se înveliră, se 
strânseră istoviţi unul în altul şi adormiră. 

A doua zi dimineaţă Jean Cornbutte şi tovarăşii săi 
erau acoperiţi de un strat de zăpadă de mai mult de un 
picior grosime. Din fericire, pieile lor perfect 
impermeabile îi feriseră şi pătura de nea îi ajutase chiar 
să-şi păstreze propria căldură împiedicând-o să răzbată 
afară. 


Jean Cornbutte dădu imediat semnalul de plecare şi 
spre prânz el şi tovarăşii săi zăriră în fine coasta pe care 
la început o desluşiră cu greutate. Blocuri înalte de 
gheaţă, tăiate perpendicular, se înălţau pe mal şi 
ridicături diferite, de toate formele şi mărimile, 
reproduceau în mare fenomenul cristalizării. Mii de 
păsări acvatice îşi luară zborul la apropierea marinarilor 
şi focile întinse pe gheaţă se aruncară repede în apă. 

— Pe legea mea! zise Penellan, nu vom duce lipsă 
nici de blănuri şi nici de vânat! 

— Se pare că aceste animale, răspunse Jean 
Cornbutte, au mai întâlnit oameni, căci în regiuni cu 
totul nelocuite n-ar fi atât de sălbatice. 

— Numai groenlandezii vin prin aceste locuri, zise 
Andre Vasling. 

— Totuşi nu văd nici o urmă a trecerii lor, nici cel 
mai mic semn de bivuac, nici cel mai mic bordei! 
răspunse Penellan, în timp ce urca pe o culme mai 
înaltă. Ei, căpitane! exclamă el. Vino aici! Zăresc o limbă 
de pământ care ne va feri binişor de vânturile din nord- 
est. 

— Pe aici, copii, zise Jean Cornbutte. 

Tovarăşii lui îl urmară şi toţi îl ajunseră curând pe 
Penellan. Marinarul spusese adevărul. O limbă de 
pământ, destul de ridicată, înainta în mare ca un cap şi 
apoi, îndoindu-se spre coastă, forma un mic golf adânc 
de cel mult o milă. Câteva sloiuri de gheaţă, 
sfărâmându-se de acest promontoriu, pluteau în mijlocul 
golfului şi marea, ferită de vânturile mai reci, nu 
îngheţase încă complet. 

Acest loc era minunat pentru iernat. Rămânea numai 
să aducă aici bricul. Dar Jean Cornbutte observă că 
întinderea de gheaţă înconjurătoare era foarte groasă şi 
părea foarte dificil să poţi tăia un canal prin care să 
conduci vasul. 

Trebuia deci găsit un alt adăpost, dar în zadar Jean 
Cornbutte căută spre nord. Coasta rămânea dreaptă şi 
abruptă pe o mare porţiune, şi dincolo de capul 
peninsulei se găsea direct expusă vântului din est. Acest 
lucru îl descumpăni pe căpitan, cu atât mai mult cu cât 
Andre Vasling arătă cu argumente de netăgăduit cât 
stăteau de prost. Până şi lui Penellan îi veni greu să-şi 
închipuie, cu tot optimismul său, că în aceste condiţii 
totul e-n perfectă ordine. 


Bricul nu mai avu deci norocul să găsească alt loc de 
iernat pe partea meridională a coastei. Ca urmare, 
trebuiau să se întoarcă, şi încă fără nici o clipă de 
şovăială. Mica ceată reluă aşadar drumul spre vas şi 
merse repede, căci hrana începea să le lipsească. Jean 
Cornbutte căută tot timpul drumului vreun canal 
practicabil, sau cel puţin o crăpătură care să permită să 
se sape un canal pe întinderea de gheaţă, dar totul fu 
zadarnic. 

Spre seară, marinarii ajunseră la blocul de gheaţă 
unde rămăseseră în cursul nopţii trecute. Nu ninsese în 
cursul zilei şi putură să mai recunoască pe gheaţă 
urmele trupurilor lor. Totul era deci pregătit de culcare, 
astfel încât se întinseră pe pieile lor de bivol. 

Penellan, foarte supărat de insuccesul cercetărilor, 
dormea destul de prost, când, într-un moment de 
insomnie, atenţia sa fu atrasă de un zgomot surd. Ciuli 
urechea şi uruitul i se păru atât de straniu, că îl trezi, 
dându-i cu cotul, pe Jean Cornbuitte. 

— Ce se-ntîmplă? întrebă acesta, căruia, ca unui 
adevărat marinar, odată cu trupul i se deşteptă şi 
mintea. 

— Ascultă, căpitane! răspunse Penellan. Zgomotul 
creştea şi se auzea din ce în ce mai tare. 

— Nu poate fi tunetul la o latitudine atât de înaltă, 
zise Cornbutte sculându-se în picioare. 

— Cred mai curând că avem de-a face cu o haită de 
urşi albi, răspunse Penellan. 

— Drace! Dar încă n-am întâlnit urşi până acum. 

— Ceva mai devreme sau mai târziu, răspunse 
Penellan, trebuie să ne pomenim cu ei. Să ne pregătim 
deci să-i primim cum se cuvine. 

Penellan, cu puşca în mână, urcă sprinten pe blocul 
care-i adăpostea. Bezna şi timpul noros îl împiedicară să 
vadă ceva; dar un fapt nou îl făcu să înţeleagă că 
zgomotul nu venea din împrejurimi. Jean Cornbutte se 
apropie de el şi observară amândoi cu groază că acest 
vuiet înăbuşit, a cărui intensitate îi trezi şi pe ceilalţi, 
izbucneşte de sub picioarele lor. 

Îi ameninţa o primejdie de altă natură. 

La zgomotul care semăna mai curând cu tunetul, se 
adăuga o mişcare pronunţată de legănare a câmpului de 
gheaţă. Mai mulţi marinari îşi pierdură echilibrul şi 
căzură. 


— Atenție! strigă Penellan. 

— Da! răspunseră oamenii. 

— Turguiette! Gradlin! Unde sunteţi? 

— lată-mă! răspunse Turquiette, scuturând zăpada 
care-l acoperea. 

— Pe aici, Vasling! strigă Cornbutte către secund. 
Şi Gradlin? 

— Prezent, căpitane!... Dar suntem pierduţi! strigă 
Gradlin îngrozit. 

— Nu! spuse Penellan. Suntem poate salvaţi! 


Penellan se îndreptă către cei doi norvegieni... 


Abia rostise aceste cuvinte, când se auzi un trosnet 
înspăimântător. Câmpul de gheaţă se fărâmiţă în 
întregime şi marinarii trebuiră să se agaţe de blocul 
care se clătina lângă ei. În pofida vorbelor cârmaciului, 
se găseau într-o situaţie extrem de primejdioasă, căci 
avea loc un cutremur. Sloiurile începură să se mişte, 
«ridicaseră ancora», cum spun marinarii. Acest 
cutremur dură aproape două minute şi era de temut ca 
gheaţa să crape chiar sub picioarele nefericiţilor 
mateloţi! Astfel aşteptară să se facă ziuă. Intr-o stare de 
spaimă neîntreruptă, căci nu puteau face nici un pas 
fără riscul de a pieri, şi rămaseră întinşi pe jos pentru a 
nu fi înghiţiţi de adâncurile apelor. 

La primele licrăriri ale zilei, o privelişte cu totul nouă 
se oferi ochilor lor. Vasta câmpie netedă din ajun era 
acum sfărimată în bucăţi şi valurile, din cauza mişcării 
seismice submarine, spărseseră stratul gros de gheaţă 
care le acoperea. Un singur gând îl frământa pe Jean 
Cornbutte: ce se întimplase cu bricul său. 

— Sărmanul meu vas! exclamă el. Trebuie să fi 
pierit! 

O neagră desperare se aşternu pe chipul tovarăşilor 
săi. Pierderea vasului însemna inevitabil moartea lor 
apropiată. 

— Curaj, prieteni, reluă Penellan, cutremurul din 
noaptea asta ne-a deschis un drum prin câmpul de 
gheaţă, care ne va îngădui să aducem bricul în golful 
pentru iernat! Şi iată că nu mă înşel! Tânăra vitează s-a 
apropiat de noi cu o milă! 

Toţi se repeziră înainte şi în chip atât de neprevăzător, 
încât Turquiette alunecă într-o crăpătură şi ar fi pierit 
cu siguranţă dacă Jean Cornbutte nu l-ar fi apucat de 
glugă. Scăpă astfel numai cu o baie cam rece. 

În adevăr, bricul plutea în bătaia vântului la două mile 
depărtare. După eforturi mari, micul grup ajunse la ei. 
Bricul era în stare bună, dar cârma, pe care nu se 
gândiseră s-o demonteze, fusese ruptă de gheţuri. 


VII 
PREGĂTIRI PENTRU IERNAT 


Penellan, ca de obicei, avusese dreptate. Totul se 
sfârşise cu bine şi acest cutremur al întinderii de gheaţă 
deschisese vasului un drum practicabil până la golf. 


Marinarii nu mai trebuiau decât să dirijeze sloiurile pe 
curenţi prielnici pentru a-şi croi o cale. 

În ziua de 19 septembrie, bricul a fost în sfârşit adus la 
două cabluri distanţă de pământ. In golful de iernat, şi 
ancorat într-un loc bun. Chiar de-a doua zi gheaţa se 
formă în jurul carcasei sale şi în puţin timp deveni destul 
de tare spre a suporta greutatea unui om, astfel că se 
putu stabili legătura cu uscatul. 

După obiceiul navigatorilor arctici, toată aparatura 
vasului rămase aşa cum se găsea; pânzele fură strânse 
cu grijă pe vergi şi învelite în apărătoarea lor şi butoiul 
de observaţie rămase la locul lui, pentru a se putea 
scruta împrejurimile şi eventual pentru a atrage atenţia 
asupra vasului. 

Soarele abia se mai ridica deasupra orizontului. De la 
solstițiul din iunie, rotirile pe care le făcea deveniseră 
din ce în ce mai joase şi în curând el avea să dispară cu 
totul. 

Echipajul se grăbi să-şi termine pregătirile. Penellan 
conducea lucrările. Gheaţa se îngroşă în jurul vasului şi 
era de temut ca presiunea ce o exercita să nu devină 
primejdioasă; dar Penellan aşteptă ca sloiurile plutitoare 
să se prindă între ele ajungând la un strat de 20 de 
picioare; el dispuse atunci tăierea piezişă a gheții în 
jurul navei, în aşa fel încât să ia forma vasului; aşezat ca 
într-o albie, bricul nu avea să se mai teamă de presiunea 
gheţurilor care nu se mai puteau mişca. 

Marinarii ridicară apoi de-a lungul marginii din jurul 
vasului şi până la bastingaje un zid de cinci-şase metri 
grosime, care se întări ca o stâncă. Acest înveliş nu 
permitea căldurii din interior să iasă afară. O pânză de 
cort, acoperită de piei şi închisă ermetic, fu întinsă dea- 
supra punţii şi formă un loc de plimbare pentru echipaj. 

Se construi de asemenea pe uscat o magazie din 
zăpadă, unde se îngrămădiră toate obiectele care nu 
erau absolut necesare pe vas. Pereţii cabinelor fură 
demontaţi, în aşa fel ca toate să alcătuiască o singura 
sală dintr-un capăt în celălalt al vasului. Această cameră 
unică era astfel mai uşor de încălzit, căci se găseau mai 
puţine colţuri care să prindă gheaţă şi umezeală. Era şi 
mai uşor să fie bine aerisită, cu ajutorul unor mâneci de 
pânză care se deschideau în afară. 

Fiecare muncea fără răgaz la aceste lucrări, aşa că la 
25 septembrie ele fură în întregime terminate. Andre 


Vasling se dovedi destul de îndemânatic la diversele 
amenajări. El se arătă mai ales deosebit de atent faţă de 
Marie şi dacă aceasta, îndreptându-şi toate gândurile 
spre sărmanul ei Louis, nu băgă de seamă, Jean 
Cornbutte înţelese însă despre ce era vorba. El vorbi cu 
Penellan şi îşi aminti de mai multe împrejurări grăitoare 
pentru intenţiile secundului. Andre Vasling o iubea pe 
Marie şi avea de gând s-o ceară de soţie unchiului ei de 
îndată ce nu va mai exista nici o îndoială asupra morţii 
naufragiaţilor; se vor întoarce atunci la Dunkerque şi lui 
Andre Vasling îi surâdea să se poată căsători cu o fată 
frumoasă şi bogată, cea care avea să fie unica 
moştenitoare a lui Jean Cornbutte. 

Numai că, în nerăbdarea lui, Andre Vasling era 
adeseori lipsit de abilitate; de mai multe ori declarase că 
cercetările pentru găsirea naufragiaţilor sunt inutile şi 
deseori Penellan îşi făcea o plăcere din a-i sublinia orice 
indiciu nou, menit să-i dezmintă părerea. Aşa că se- 
cundul nu-l suferea pe cârmaci,care-i răspundea cu 
aceeaşi monedă. 

Acestuia din urmă nu-i era teamă decât de un singur 
lucru, ca André Vasling să nu semene vrajbă în sânul 
echipajului, şi-l sfătui pe Jean Combutte să nu-i 
răspundă decât evaziv la intenţiile lui în privinţa fetei. 
Când se sfârşiră pregătirile de iernat, căpitanul luă 
diverse măsuri pentru sănătatea echipajului. In fiecare 
dimineaţă oamenii trebuiau să aerisească locuinţa şi să 
şteargă cu multă grijă pereţii interiori pentru a înlătura 
umiditatea din timpul nopţii. Ei primeau dimineaţa şi 
seara ceai sau cafea fierbinte, care sunt cele mai bune 
întăritoare contra frigului; apoi fură împărţiţi în grupe 
de vânători, care, pe cât posibil, să procure zilnic hrană 
proaspătă pentru echipaj. 

Fiecare trebuia să facă exerciţii fizice cotidiene, pentru 
a nu se expune fără puţină mişcare temperaturii de 
afară, căci pe un frig de 30 de grade sub zero se putea 
întâmpla ca o parte a corpului să îngheţe pe loc. În acest 
caz trebuia fricţionată cu zăpadă, singurul mijloc care o 
putea salva. 

Penellan recomandă stăruitor spălatul cu apă rece în 
fiecare dimineaţă. Trebuia să ai un anumit curaj să-ţi 
cufunzi mâinile şi faţa în zăpadă adusă şi topită. Dar 
Penellan dădu el însuşi exemplul şi Marie nu fu ultima 
care să-l imite. 


Jean Cornbutte nu uită nici de lecturi şi îmbărbătări, 
căci se cerea ca în inimi să nu se strecoare cu nici un 
preţ  desperarea sau plictiseala. Nimic nu e mai 
primejdios la aceste latitudini. 

Cerul totdeauna întunecat umplea sufletul de mâhnire. 
Zăpada mare, spulberată de vânturi, sporea stările de 
depresiune. Soarele avea să dispară în curând. Dacă 
norii nu s-ar fi îngrămădit deasupra capului, navigatorii 
s-ar fi putut bucura de lumina lunii, care devenea 
adevăratul soare în timpul lungilor nopţi de la Pol; dar, 
datorită vuiturilor de vest, zăpada cădea fără încetare. 
În fiecare dimineaţă trebuiau curățate căile de acces şi 
tăiate din nou în scări în gheaţă, care să permită 
oamenilor să coboare de pe vas. Odată scările scobite, 
se arunca peste ele puţină apă şi se întăreau imediat. 

Penellan mai făcu o groapă în gheaţă, nu departe de 
vas. În fiecare dimineaţă se sfărâma crusta de deasupra 
şi apoi, de la o anumită adâncime, se scotea o apă mai 
puţin rece decât cea de la suprafaţă. Toate aceste 
pregătiri durară aproape trei săptămâni. Apoi se gândiră 
să facă noi cercetări pentru găsirea naufragiaţilor. Vasul 
era țintuit pentru şapte luni şi numai dezgheţul putea 
să-i deschidă un nou drum printre sloiuri. Trebuiau deci 
să profite de această imobilitate forţată, pentru a urma 
explorările către nord. 


VIII 
PLANURI DE EXPLORARE 


La 9 octombrie Jean Cornbutte ţinu sfat pentru a 
stabili planul acestor operaţiuni. În scopul de a mări 
zelul şi curajul fiecăruia, el chemă la adunare întreg 
echipajul şi, cu harta în mână, expuse în mod clar 
situaţia în care se aflau. 

Coasta orientală a Groenlandei se întinde 
perpendicular spre nord. Descoperirile navigatorilor au 
arătat limita exacta a acestor regiuni. In spațiul de 500 
de leghe care separă Groenlanda de Spitzberg, nu 
fusese încă descoperit nici un fel de uscat. O singură 
insulă, insula Shannon, se găsea la vreo sută de mile în 
nordul golfului Gael-Hamkes, unde Tânăra vitează urma 
să ierneze. 

Deci vasul norvegian, după toate probabilitățile, fusese 
împins în această direcție. Presupunînd că el n-a putut 


să ajungă până la insula Shannon, Louis Cornbutte şi 
naufragiaţii ar fi trebuit să caute aici adăpost pe durata 
iernii. 

Această opinie avu precădere cu toată opoziţia lui 
Andre Vasling şi se luă hotărârea ca explorările să se 
îndrepte în direcția insulei Shannon. Pregătirile 
începură imediat. Cumpăraseră pe coasta Norvegiei o 
sanie făcută după modelul eschimoşilor, construită din 
scânduri curbate în faţă şi în spate, care putea să 
alunece pe zăpadă şi pe gheaţă. Avea douăsprezece 
picioare lungime pe patru lăţime şi putea la nevoie să 
care provizii pentru mai multe săptămâni. Fidèle 
Misonne o făcu numaidecât să meargă, lucrând la ea în 
magazia de zăpadă unde îşi avea sculele. Pentru prima 
oară se instala o sobă în această magazie, căci fără ea 
orice muncă ar fi fost imposibilă. Burlanul sobei ieşea 
printr-o gaură făcută în gheaţă într-unul din pereţii 
laterali, dar se ivi o greutate: căldura burlanului topea 
încetul cu încetul gheaţa în locul unde atingea 
deschizătura, care se mărea necontenit. Jean Cornbutte 
se gândi să înconjoare această parte a burlanului cu o 
pânză metalică având proprietatea să împiedice căldura 
să treacă. Încercarea reuşi foarte bine. 

În timp ce Misonne lucra la sanie, Penallan, ajutat de 
Marie, pregătiră hainele necesare pentru călătorie. Din 
fericire cizmele din piele de focă erau în număr foarte 
mare. Jean Cornbutte şi Andre Vasling se ocupară de 
provizii; aleseră un butoiaş cu spirt, destinat să 
încălzească un reşou portativ; luară cantităţi suficiente 
de ceai şi cafea; o lădiţă cu biscuiţi, două sute de livre 
de pemmican şi câteva ploşti cu rachiu completară 
partea alimentară. Vânatul trebuia să le procure zilnic 
hrană proaspătă. O anumită cantitate de praf de puşcă 
fu pusă în mai multe săculeţe. Aşezară busola, sextantul 
şi luneta la adăpost de hurducături. 

La ll octombrie soarele nu se mai arătă la orizont. O 
lampă ardea în permanenţă în sala echipajului. Nu mai 
era timp de pierdut, trebuiau să înceapă imediat 
explorările şi iată de ce: 

În luna ianuarie frigul avea să devină atât de mare, 
încât nu va mai fi posibil să pui piciorul afară decât cu 
riscul vieţii. Două luni, cel puţin, echipajul va fi 
condamnat să rămână închis pe vas, apoi va veni 
dezgheţul şi se va prelungi până în perioada când nava 


va trebui să părăsească gheţurile. Dezgheţul va 
împiedica orice explorare. Pe de altă parte, dacă Louis 
Cornbutte şi tovarăşii săi se mai aflau în viaţă, era cu 
neputinţă să mai reziste asprimii unei ierni arctice. 
Aşadar, sau îi puteau salva înainte pe naufragiaţi, sau 
orice speranţă era pierdută. 

Andre Vasling o ştia mai bine decât oricare altul. De 
aceea el hotări să facă numeroase greutăţi acestei 
expediţii. 

Pregătirile călătoriei se terminară la 20 octombrie. Se 
puse problema de a alege oamenii care aveau să plece. 
Fata nu trebuia să rămână fără protecţia lui Jean 
Cornbutte sau a lui Penellan. Dar nici unul, nici celălalt 
nu puteau lipsi de la această expediţie. 

Întrebarea era însă dacă Marie va putea suporta 
oboselile unei asemenea călătorii. Până acuma trecuse 
prin încercări grele fără să sufere prea mult, căci era o 
adevărată fiică de marinar, obişnuită din copilărie cu 
viaţa aspră de pe mare. De aceea Penellan nu se speria 
s-o vadă în mijlocul acestei clime groaznice, luptând 
contra primejdiilor mărilor polare. 

Se hotărî deci, după lungi discuţii, ca fata să 
însoţească expediţia. I se va rezerva la nevoie un loc pe 
sanie, peste care se va construi un mic adăpost de lemn. 
Cât despre Marie, i se îndeplinise dorinţa, căci nu i-ar fi 
plăcut deloc să fie departe de cei doi ocrotitori ai ei. 

Expediția fu alcătuită din: Marie, Jean Cornbutte, 
Penellan, Andre Vasling, Aupic şi Fidele Misonne. Alain 
Turguiette rămase să păzească bricul pe care se mai 
găseau Gervique şi Gradlin. Luară şi alte diverse 
provizii, căci Jean Cornbutte, pentru a putea face explo- 
rări cât mai departe posibil, hotărâse să lase depozite la 
distanţă de 7 zile de marş, pe întregul parcurs. 

Când sania fu gata de drum, o încărcară şi apoi o 
acoperiră cu piei de bivol. Toate împreună aveau o 
greutate de vreo şapte sute de livre, pe care un atelaj de 
cinci câini putea s-o tragă uşor pe gheaţă. 

La 22 octombrie, după prevederile căpitanului, 
temperatura se schimbă brusc. Cerul se însenină, stelele 
străluceau cu o lumină deosebit de vie şi luna se ivi 
deasupra orizontului, pentru a nu mai apune timp de 
cincisprezece zile. Termometrul coborâse la 25 de grade 
sub zero. 

Plecarea fu fixată pentru a doua zi. 


IX 
LOCUINŢA DE GHEAŢĂ 


La 23 octombrie, ora ll dimineaţa, micul grup porni la 
drum sub lumina unei luni pline. Măsurile fuseseră luate 
de data aceasta în aşa fel încât călătoria să se poată 
prelungi multă vreme dacă va fi nevoie. Jean Cornbutte 
porni de-a lungul coastei, urcând spre nord. Paşii 
oamenilor nu lăsau nici o urmă pe gheaţa întărită. Jean 
Cornbutte fu nevoit să se orienteze cu ajutorul punctelor 
de reper pe care le alegea în depărtare; când mergea 
spre o colină crestată, când spre câte un bloc enorm de 
gheaţă pe care presiunea îl ridicase peste nivelul 
câmpiei. 

La prima oprire, după cincisprezece mile, Penellan se 
ocupă de instalarea taberei. Cortul fu sprijinit de un bloc 
de gheaţă. Marie nu suferise prea mult de frig, căci, din 
fericire, vântul se liniştise şi astfel gerul era mai uşor de 
suportat; dar fata trebui să se dea jos de câteva ori de 
pe sanie pentru ca amorţeala să nu-i împiedice circulaţia 
sângelui. De altfel coliba de pe sanie, căptuşită cu piei 
din grija lui Penellan, oferea un adăpost cât se poate de 
bun. 

Noaptea, sau mai degrabă când sosi vremea odihnei, 
coliba de pe sanie fu transportată în cort unde servi fetei 
drept cameră de dormit. Masa de seară se compuse din 
carne proaspătă, pemmican şi ceai cald. Jean Cornbutte, 
pentru a preveni consecinţele grave ale scorbutului, mai 
distribui tuturor şi câte puţin suc de lămâie. Apoi 
adormiră cu toţii. 

După opt ore de somn fiecare îşi reluă locul, gata de 
plecare. După o masă substanţială, împărţită oamenilor 
şi câinilor, porniră. Gheaţa, care era ca oglinda, îngădui 
animalelor să tragă foarte uşor sania. Oamenilor le 
venea câteodată greu s-o urmeze. 

Dar o suferinţă de care se plânseră curând mai mulţi 
marinari fu lumina strălucitoare a lunii care se reflecta 
pe întinderea albă. Această lumină îi orbea şi provoca o 
usturime  insuportabilă la ochi. Aupic şi Misonne 
căpătară oftalmii. 

Se produse de asemenea un efect de refracție foarte 
bizar. În mers, în timp ce credeai că urci pe o mică 
înălţime, de fapt coborai, ceea ce ducea adesea la 


căderi, din fericire fără gravitate şi luate în glumă de 
Penellan. Totuşi, el îi sfătui pe ceilalţi să nu mai facă nici 
un pas fără a pipăi solul cu bastonul cu vârf de fier pe 
care-l avea fiecare. 

Pe la l noiembrie, 10 zile după plecare, grupul se găsea 
la vreo cincizeci de leghe spre nord. Toată lumea era 
extrem de obosită. Jean Cornbutte nu mai putea să 
suporte decât cu greu reflectările de lumină şi vederea 
lui slăbea simţitor. Aupic şi Fidèle Misonne abia mai 
umblau bâjbâind, căci ochii lor înroşiţi erau parcă arşi 
de reflectările albe. Marie fusese ferită de acest fel de 
accidente, deoarece ea rămăsese în colibă cea mai mare 
parte din timp. Penellan, însufleţit de un curaj 
neîmblânzit, rezista la toate încercările. Cel ce se simţea 
însă cel mai bine şi asupra căruia durerile, frigul, 
reflectările păreau să nu aibă nici o putere, era Andre 
Vasling. Trupul lui oţelit era obişnuit cu toate oboselile; 
dar vedea cu satisfacţie cum descurajarea îi cuprindea 
pe cei mai robuşti şi prevedea că în curând vor trebui să 
ia drumul întoarcerii. 

Şi chiar la 1 noiembrie, istoviţi, au fost nevoiţi să se 
oprească cu toţii o zi sau două. 

Îndată ce aleseră locul taberei, începură s-o instaleze. 
Hotărâră să construiască o casă de gheaţă care să fie 
sprijinită de o stâncă a promontoriului. Fidele Misonne 
însemnă imediat temelia care măsura 15 picioare 
lungime şi 5 lăţime. Penellan, Aupic şi Misonne tăiară, 
cu ajutorul cuţitelor, mari blocuri de gheaţă, pe care le 
aduseră la locul respectiv şi le ridicară cum fac zidarii 
cu pereţii de piatră. In curând peretele din fund avu o 
înălţime de cinci picioare şi o grosime de cam tot atâtea, 
căci materialul nu lipsea şi construcţia trebuia să fie 
destul de solidă ca să poată dura câteva zile. Cei patru 
pereţi fură gata după vreo opt ore; scobiră o uşă în 
partea de sud şi pânza de cort fu aşezată peste cele 
patru ziduri astfel ca să cadă şi peste uşă, pe care o 
acoperea. Nu mai rămânea decât să pună deasupra 
bucăţi mari de gheaţă, menite să servească drept 
acoperiş acestei locuinţe efemere. 

După alte trei ore de trudă, casa fu terminată şi fiecare 
se retrase în colţul său, cuprins de istovire şi 
descurajare. Jean Cornbutte era atât de ostenit că nu 
mai putea face un singur pas şi Andre Vasling profită de 


starea lui şi îi smulse promisiunea de a nu mai continua 
cercetările pe întinsul acestor pustietăţi îngrozitoare. 

Penellan nu mai ştia în numele cui să-i convingă să nu 
renunţe la expediţie. El găsea că era nedemn şi laş să-ţi 
părăseşti  tovarăşii pe baza unei presupuneri 
neîntemeiate. Prin urmare încercă să o spulbere, dar în 
zadar. Totuşi, deşi întoarcerea fusese hotărâtă, odihna 
devenea atât de necesară că timp de trei zile nu se 
făcură nici un fel de pregătiri de plecare. La 4 
noiembrie, Jean Cornbutte începu să îngroape într-un 
loc de pe coastă proviziile de care nu avea nevoie. Un 
semn indica depozitul, spre a servi unor improbabile noi 
expediţii ce le-ar face pe aceste meleaguri. În fiecare din 
cele 4 zile de mers lăsase asemenea depozite în drum, 
ceea ce trebuia să-i asigure hrana la întoarcere, fără să- 
şi dea osteneala s-o transporte pe sanie. 

Plecarea fu fixată pentru 5 noiembrie la 10 dimineaţa. 
O tristeţe profundă învălui micul grup. Marie îşi 
stăpânea cu greu lacrimile, văzându-l pe unchiul ei aşa 
de descurajat. Câte suferinţe inutile! Câtă muncă 
pierdută! Penellan devenise grozav de supărăcios, 
trimitea pe toţi la dracu şi la fiecare ocazie îşi ieşea din 
fire contra slăbiciunii şi laşităţii tovarăşilor săi, mult mai 
uşor de doborât, zicea el, decât Marie, care ar fi mers 
până la capătul lumii fără să se plângă. Andre Vasling 
nu putea să-şi ascundă plăcerea pe care i-o făcea 
această hotărâre. El se arătă mai atent ca niciodată faţă 
de tânăra fată, căreia îi dădu chiar speranţa că se vor 
face noi cercetări după terminarea iernii, cu toate că 
ştia că atunci ele aveau să fie prea târzii. 


X 
ÎNGROPAȚI DE VII 


În ajunul plecării, în timpul cinei, Penellan era ocupat 
să spargă lăzi goale pentru a băga lemne în sobă, când îl 
înăbuşi deodată un fum gros. In acelaşi timp, casa de 
gheaţă fu zguduită ca de un cutremur. Fiecare scoase un 
strigăt de groază şi Penellan se repezi afară. 

Era întuneric beznă. O furtună înspăimântătoare, căci 
încă nu putea fi vorba de dezgheţ, izbucnise în tot 
ţinutul. Vârtejuri de zăpadă se năpusteau cu o violenţă 
extraordinară şi frigul era atât de ascuţit încât 
cârmaciul simţi că mâinile începeau să-i degere pe loc. 


Fu obligat să intre din nou, după ce se frecă bine cu 
zăpadă. 

— Iată vijelia, zise el. Deie Domnul să reziste casa 
noastră, căci dacă uraganul o dărâmă, suntem pierduţi! 

În timp ce se dezlănţuiră rafalele de vânt, se auzi un 
zgomot îngrozitor de sub solul îngheţat, iar blocurile de 
gheaţă fărâmate, la capătul promontoriului, se izbiră cu 
putere şi se încălecară unul pe altul; vântul sufla cu 
atâta putere că se părea că întreaga casă se urnea din 
loc; fulgere fosforescente, inexplicabile la aceste 
latitudini, străbăteau vârtejurile de zăpadă. 

— Marie, Marie! strigă Penellan apucând mâinile 
fetei. 

— lată-ne la ananghie! spuse Fidèle Misonne. 

— Şi nu ştiu dacă vom scăpa! răspunse Aupic. 

— Să părăsim casa de gheaţă! rosti Andre Vasling. 

— E imposibil! răspunse Penellan. Frigul e 
îngrozitor afară, pe când rămânând aici îl putem 
înfrunta. 

—  Daţi-mi termometrul, spuse Andre Vasling. 

Aupic îi întinse instrumentul care marca zece grade 
sub zero în casă, cu toate că focul ardea. Andre Vasling 
ridică pânza care acoperea ieşirea şi îl scoase afară într- 
o secundă, căci altfel ar fi fost rănit de bucăţile de 
gheaţă purtate de vânt, care zburau prin aer ca o 
adevărată grindină. 

— Ei bine, domnule Vasling, îl întrebă Penellan, mai 
vrei să ieşim din casă?... Vezi bine că aici suntem mai în 
siguranţă! 

— Da, adăugă Jean Cornbutte, şi trebuie să 
întrebuinţăm toate puterile noastre pentru a consolida 
locuinţa pe dinăuntru. 

— Dar este o primejde mai teribilă care ne 
ameninţă! zise Andre Vasling. 

— Care? întrebă Jean Cornbutte. 

—  Aceea ca vântul să sfărâme gheaţa pe care 
suntem, cum a făcut-o cu blocurile de la capul 
peninsulei, şi să fim târâţi pe apă sau înecaţi! 

— Greu de crezut, răspunse Penellan, căci gerul ar 
îngheţa orice suprafaţă lichidă!... Să vedem care este 
temperatura. 

El ridică pânza atât cât să scoată braţul şi regăsi cu 
greu termometrul în mijlocul zăpezii, dar în sfârşit reuşi 
să-l apuce şi apropiindu-se de lampă zise: 


— Treizeci şi două de grade sub zero! E frigul cel 
mai aspru pe care l-am avut până acum. 

— Încă zece grade, adăugă Andre Vasling, şi va 
îngheţa mercurul! O tăcere posomorâtă urmă acestei 
reflecţii. 

Către 8 dimineaţa Penellan încercă să iasă încă o dată 
din casă, ca să-şi dea seama de situaţie. Trebuia de altfel 
să găsească o posibilitate ca soba să scoată fum prin 
altă parte, căci vântul îl suflase înapoi pe horn de mai 
multe ori. Marinami îşi încheie bine hainele, îşi legă 
strâns gluga pe cap cu ajutorul unei batiste şi ridică 
pânza. 

Deschizătura era complet astupată de zăpadă întărită. 
Penellan luă bastonul ghintuit şi reuşi să-l înfigă în 
această masă compactă. Dar frica îi îngheţă sângele în 
vine când simţi că vârful bastonului se izbeşte de un 
corp dur! 

— Cornbutte, îi zise căpitanului care se apropiase 
de dânsul, suntem îngropaţi în zăpadă! 

— Ce tot spui! exclamă Jean Cornbutte. 

— Zic că zăpada s-a strâns şi a îngheţat în jurul şi 
deasupra noastră, că suntem îngropaţi de vii! 

— Să încercăm să înlăturăm masa de zăpadă, 
răspunse căpitanul. Cei doi prieteni se opintiră contra 
obstacolului care astupa ieşirea, dar nu putură să-l 
mişte din loc. Zăpada formase un bloc de gheaţă care 
avea mai mult de cinci picioare grosime şi care se lipise 
de pereţii casei. 

Jean Cornbutte nu putu să-şi reţină un strigăt care-i 
deşteptă pe Misonne şi André Vasling. O înjurătură îi 
scăpă acestuia printre dinţi şi i se încleştară fălcile. 

Deodată, un fum mai gros ca oricând năvăli în cameră, 
căci nu mai avea pe unde să iasă. 

— Ce nenorocire! exclamă Misonne. Burlanul a fost 
astupat de gheaţă! 

Penellan demontă soba cu bastonul, după ce aruncă 
zăpada peste jeratic, ca să-l stingă, şi ca urmare îi 
învălui un fum atât de gros, încât abia se mai putea 
vedea lumina lămpii; apoi cârmaciul încercă să desfunde 
cu bastonul orificiul pe care ieşea burlanul, dar găsi în 
locul lui un strat solid de gheaţă. Nu mai aveau de 
aşteptat decât o moarte groaznică după o agonie 
teribilă. Fumul pătrundea în gâtlejul nenorociţilor 


provocându-le dureri insuportabile şi aerul nu va 
întârzia să le lipsească. 

Atunci Marie se ridică în picioare şi prezenţa ei, care-l 
deznădăjduia pe Jean Cornbutte, îi dădu puţin curaj lui 
Penellan. 

Penellan se gândi că acest copil sărman nu putea fi 
hărăzit unei morţi atât de groaznice! 

— Ce-i asta, spuse fata, aţi făcut prea mult foc? 
Camera e plină de fum! 

— Da... da... răspunse cârmaciul bâlbâindu-se. 

— Se vede, zise Marie, căci nu este frig, ba chiar de 
multă vreme nu am mai simţit o asemenea căldură! 

Oamenii nu îndrăzneau să-i spună adevărul. 

— Haide, Marie, spuse Penellan ca să schimbe 
vorba, ajută-ne să pregătim masa. E prea frig ca să ieşim 
din casă. lată reşoul, spirtul şi cafeaua. Voi ceilalţi 
aduceţi puţin pemmican, căci timpul acesta afurisit ne 
împiedică să vânăm! Vorbele cârmaciului îi însufleţiră 
pe tovarăşii săi. Să mâncăm mai întâi, şi apoi vom vedea 
cum să scăpăm de aici! adăugă el. 

Penellan fu primul care dădu exemplu, înghiţindu-şi 
raţia. Ceilalţi îl imitară şi băură cu toţii câte o ceaşcă de 
cafea fierbinte care le mai insuflă puţin curaj ; apoi Jean 
Cornbutte hotări să încerce să folosească energic, 
imediat, toate mijloacele de salvare. 

Atunci Andre Vasling spuse: 

— Dacă furtuna mai durează, ceea ce este de 
aşteptat, atunci înseamnă că suntem îngropaţi la zece 
picioare sub gheaţă, căci de afară nu se mai aude nici un 
zgomot! 

Penellan privi pe Marie care înţelese adevărul, dar nu 
se sperie. 

Penellan încălzi mai întâi la roşu vârful de fier al 
bastonului său la flacăra de spirt, apoi îl introduse 
succesiv în cei patru pereţi de gheaţă, dar nu străpunse 
nici unul. Jean Cornbutte hotări atunci să se sape un 
tunel prin care să poată ieşi. Gheaţa era însă atât de 
groasă, încât cuţitele intrau cu mare greutate. Bucăţile 
smulse umplură în curând încăperea. 

După două ore de muncă istovitoare, scobitura n-avea 
decât trei picioare adâncime. 

Trebuia deci căutat un mijloc mai rapid şi care să nu 
ducă la prăbuşirea casei, căci, cu cât înaintau, gheaţa 


devenea mai dură şi era nevoie de sforţări tot mai mari 
pentru a fi sfărâmată. 

Penellan avu ideea să se servească de reşoul cu spirt 
ca să topească gheaţa pe unde voiau să treacă. Era o 
idee periculoasă, deoarece, dacă întemnițarea dura un 
timp mai îndelungat, acest spirt, pe care marinarii îl 
aveau într-o cantitate mică, putea să le lipsească la pre- 
gătirea hranei. 

Cu toate acestea, toţi se declarară de acord cu această 
propunere, care fu pusă în practică. Săpară mai întâi o 
gaură de trei picioare adâncime pe un picior lăţime, 
pentru ca apa ce se va scurge prin topirea gheţei să aibă 
unde să se adune — şi bine făcură, căci îndată începu să 
picure din pricina focului pe care Penellan îl introduse în 
blocul de gheaţă. 

Deschizătura se adâncea încetul cu încetul, dar nu se 
putea continua multă vreme acest fel de a lucra, căci 
stropii se răspândeau pe hainele lor şi îi udau până la 
piele. Penellan fu nevoit să se oprească după un sfert de 
oră şi să scoată reşoul pentru a-şi usca veşmintele. 
Misonne îi luă locul imediat şi lucră cu aceeaşi râvnă. 

După două ore, cu toate că scobitura avea cinci 
picioare adâncime, bastonul de fier nu putuse încă 
pătrunde prin stratul de gheaţă. 

— Nu este posibil, zise Jean Cornbutte, să fi căzut 
atâta zăpadă! Se vede că a fost aruncată de vânt în acest 
loc. Poate că ar fi fost mai bine să ne gândim să săpăm 
prin altă parte. 

— Nu ştiu, răspunse Penellan, dar chiar dacă am 
face-o numai ca să nu ne descurajăm tovarăşii, trebuie 
să continuăm să străpungem în acelaşi punct. E cu 
neputinţă să nu găsim aici o ieşire! 

— Oare nu va lipsi spirtul? întrebă căpitanul. 

— Sper că nu, răspunse Penellan, cu condiţia, 
totuşi, să ne lipsim de cafea sau de băuturi calde! De 
altfel, nu aceasta mă îngrijorează cel mai mult. 

— Atunci ce, Penellan? întrebă Jean Cornbutte. 

Lampa noastră se va stinge din lipsă de ulei şi vom 
ajunge să nu mai avem hrană. 

— În fine, ce-o fi să fie! 

Apoi Penellan îl înlocui pe André Vasling, care lucra cu 
zel pentru salvarea comună. 


— Domnule Vasling, îi spuse el, îţi voi lua locul, dar 
veghează, te rog, la orice pericol de năruire, pentru ca 
să avem timp să-l evităm! 

Venind vremea de odihnă, după ce Penellan mai scobi 
în zid o adâncitură de un picior, reveni să se culce 
alături de tovarăşii săi. 


XI Ea 
O DARA DE FUM 


A doua zi, când marinarii se treziră, îi învăluia un 
întuneric de nepătruns. Lampa se stinsese. Jean 
Cornbutte îl deşteptă pe Penellan pentru a-i cere 
aprinzătorul, pe care acesta i-l dădu. Penellan se sculă 
vrând să aprindă reşoul, dar când se ridică se lovi cu 
capul de plafonul de gheaţă. Fu înspăimântat, căci cu o 
zi înainte mai putea să stea în picioare fără să-l atingă. 
După ce aprinse reşoul, la lumina slabă a spirtului care 
ardea, observă că plafonul coborâse cu o lungime de un 
picior. 

Penellan se apucă de lucru cu furie. 

În acest moment, fata zări, la lumina reşoului, cum 
desperarea şi voinţa luptau pe chipul său aspru. Atunci 
se apropie de el, îi prinse mâinile şi i le strânse cu 
duioşie. Penellan simţi că îi revine curajul. 

— Ea nu poată să moară în felul acesta! exclamă el. 

Luă din nou reşoul şi începu să lucreze, târându-se 
prin deschizătura îngustă. Acolo împinse cu o mână 
viguroasă bastonul cu vârful de fier şi nu mai simţi nici o 
rezistenţă. Ajunsese oare la straturile moi de zăpadă? 
Scoase bastonul şi o rază strălucitoare de lumină 
pătrunse în locuinţa de gheaţă! 

— Săriţi, prieteni! strigă. 

Şi cu mâinile şi picioarele împinse zăpada, dar 
suprafaţa ei exterioară nu era dezgheţată, aşa cum 
crezuse. Odată cu raza de lumină, un frig aspru 
pătrunse în cabană şi toate veşmintele umede îngheţară 
pe loc. Cu ajutorul cuţitului, Penellan mări deschizătura 
şi putu în fine să respire aerul de afară. Căzu în 
genunchi mulţumind Cerului, iar fata şi ceilalţi tovarăşi 
veniră alături de el. 

O lună splendidă lumina priveliştea, dar gerul era 
imposibil de suportat. Se înapoiară iute în casă. Înainte 
de a intra, Penellan privi în jurul său. Promontoriul nu 


se mai vedea şi coliba de pe sanie se afla în mijlocul unui 
imens câmp de gheaţă. Penellan voi să se îndrepte spre 
sanie, unde se găseau proviziile, dar sania dispăruse! 

Frigul îl obligă să intre şi el în casă. Nu le spuse nimic 
tovarăşilor săi. Trebuia înainte de toate să-şi usuce 
hainele, ceea ce făcu cu ajutorul reşoului de spirt. 
Termometrul pus un moment afară cobori la 30 de grade 
sub zero. 

După o oră. Andre Vasling şi Penellan se hotărâră să 
înfrunte frigul. 

Se îmbrăcară cu hainele încă umede şi ieşiră prin 
deschizătura ai cărei pereţi se şi făcuseră tari ca piatra. 

— Am fost duşi spre nord-est, zise Andre Vasling, 
orientându-se după stelele care licăreau cu o strălucire 
extraordinară. 

— N-ar fi nimic rău, răspunse Penellan, dacă şi 
sania ar fi fost târâtă cu noi! 

— Cum, sania nu se mai află în locul unde am lăsat- 
0? exclamă Andre Vasling. Dar atunci suntem pierduţi! 

— S-o căutăm, răspunse Penellan. 

Ei înconjurară casa, care forma un bloc înalt de 15 
picioare. O imensă cantitate de zăpadă căzuse în timpul 
vijeliei şi vântul o strânsese peste singura înălţime care 
se afla pe câmpie. Întregul bloc fusese târât de vânt, în 
mijlocul gheţurilor sfărâmate, la mai mult de 25 de mile 
spre nord-est, şi prizonierii suferiseră aceeaşi soartă cu 
închisoarea lor plutitoare. Sania, găsindu-se pe alt bloc, 
derivase, fără îndoială, altundeva, căci nu se zărea nici 
urmă de ea şi câinii probabil că pieriseră în această 
groaznică furtună. 

Andre Vasling şi Penellan simţiră cum desperarea li se 
strecura în suflet. Nu îndrăzneau să se întoarcă în 
locuinţa de gheaţă. Nu îndrăzneau să dea tovarăşilor lor 
nefericiţi aceste veşti fatale. Ei urcară pe blocul în care 
se găsea săpat adăpostul şi nu putură zări, cât vedeai cu 
ochii, decât o imensitate albă care-i înconjura din toate 
părţile. Frigul începea să le amorţească membrele şi 
umezeala hainelor se transforma în ţurţuri de gheaţă ce 
atârnau pe ei. 

În momentul când Penellan porni să coboare de pe 
înălţimea unde se afla, se uită la Andre Vasling. Acesta 
privi cu multă stăruinţă într-o anumită direcţie, apoi 
tresări şi păli. 

— Ce ecu dumneata, domnule Vasling? întrebă el. 


— Nimic, răspunse acesta. Să coborâm şi să ne 
hotărâm să părăsim cât mai curând aceste meleaguri pe 
care n-ar fi trebuit să punem piciorul niciodată! 

Dar în loc să-l asculte, Penellan urcă din nou şi privi 
spre locul care atrăsese atenţia secundului. El avu cu 
totul alt sentiment, căci scoase un strigăt de bucurie, 
exclamând: 

— Slavă Domnului! 

O dâră subţire de fum se ridica spre nord-est. Nu- 
ncăpea îndoială, acolo se aflau fiinţe omeneşti. 
Strigătele de bucurie ale cârmaciului îi atraseră şi pe 
ceilalţi şi toţi putură să se convingă cu ochii lor că 
Penellan nu se înşela. Imediat, fără să le pese de lipsa 
de hrană sau de gerul îngrozitor, se îndreptară cu paşi 
mari, îndesându-şi glugile pe cap, spre locul unde 
zăriseră dâra de fum. 

Fumul se ridica la nord-est şi micul grup o luă grabnic 
într-acolo. 

Ţinta la care trebuiau să ajungă se afla la vreo cinci 
sau şase mile depărtare şi era foarte greu să nimereşti 
dintr-o dată. Fumul dispăruse şi nici o moviliţă nu putea 
servi ca punct de reper, câmpul de gheaţă neted 
întinzându-se în faţa lor. Era de dorit totuşi să nu 
părăsească linia dreaptă. 

— Pentru că nu putem să ne orientăm cu ajutorul 
unor repere mai depărtate, zise Jean Cornbutte, iată 
mijlocul pe care-l vom întrebuința: Penellan va merge 
înainte, Vasling la 20 de paşi în urma lui, eu la douăzeci 
de paşi după Vasling. Voi putea astfel să-mi dau seama 
dacă Penellan nu se abate de la linia dreaptă. 

Mergeau aşa de o jumătate de oră, când Penellan se 
opri deodată, ciulind urechile. 

Grupul de marinari îl ajunse: 

—  N-aţi auzit nimic? îi întrebă. 

— Nimic, răspunse Misonne. 

— E curios, zise Penellan. Mi s-a părut că aud 
strigăte din partea aceea. A 

—  Strigăte? răspunse fata. Înseamnă că suntem 
destul de aproape de ţinta noastră! 

— Nu e sigur, răspunse Andre Vasling. La aceste 
latitudini şi pe un ger atât de mare, sunetul se aude de 
la distanţe extraordinare. 

— Oricum ar fi, zise Jean Cornbutte, să mergem cu 
riscul de a îngheţa! 


— Nu, rosti Penellan. Ascultati! 

Se auziră câteva sunete slabe, dar desluşite. Strigătele 
păreau a fi de durere şi teamă. Ele se repetară de două 
ori. S-ar fi zis că cineva cere ajutor. Apoi totul căzu din 
nou într-o tăcere adâncă. a 

— Nu m-am înşelat, zise Penellan. Inainte! 

Şi începu să alerge în direcţia de unde veniseră 
strigătele. Străbătu astfel două mile şi mare-i fu mirarea 
când văzu un om culcat pe gheaţă. Se apropie de el, îl 
ridică şi întinse braţele spre cer cu desperare. 

Andre Vasling, care-l urma de aproape, alergă într- 
acolo împreună cu ceilalţi şi exclamă: 

— E unul din naufragiaţi! E marinarul nostru 
Cortrois! 

— A murit, spuse Penellan, a murit de frig! 

Jean Cornbutte şi Marie ajunseseră lângă cadavru, pe 
care gerul îl şi înţepenise. Desperarea se putea citi pe 
toate feţele. Mortul era unul din tovarăşii lui Louis 
Cornbutte! 

— Înainte! strigă Penellan. 

Mai merseră vreo jumătate de oră fără să scoată un 
cuvânt şi zăriră o ridicătură a solului, care era cu 
siguranţă pământ. 

— E insula Shannon, zise Jean Cornbutte. 

După încă o milă văzură desluşit cum ieşea fum dintr-o 
colibă de gheaţă închisă cu o uşă de lemn. Începură să 
strige. Doi oameni ieşiră atunci alergând din colibă şi în 
unul din ei Penellan îl recunoscu pe Pierre Nouquet. 

— Pierre! strigă el. 

Acesta însă rămase locului ca un om năucit, care nu-şi 
dădea seama de ceea ce se petrece în jurul lui. Andre 
Vasling privea cu o nelinişte amestecată cu o bucurie 
drăcească pe tovarăşul lui Pierre Nouquet, căci nu era 
Louis Cornbutte. 

— Pierre! Sunt eu! strigă Penellan! Suntem noi, 
prietenii tăi! Pierre Nouquet se dezmetici si căzu în 
braţele vechiului său tovarăş. 

— Şi fiul meu? Şi Louis? întrebă Jean Cornbutte cu 
glasul cel mai deznădăjduit. 


XII 
ÎNTOARCEREA LA NAVĂ 


În acest moment, un om, aproape pe moarte, ieşi din 
colibă, târându-se pe gheaţă. Era Louis Cornbutte. 

— Fiul meu! 

— Logodnicul meu! 

Aceste două strigăte izbucniră în acelaşi timp şi Louis 
Cornbutte căzu leşinat în braţele tatălui şi fetei, care-l 
purtară înapoi în colibă, unde îngrijirile lor îl aduseră 
din nou la viaţă. 

— Tată! Marie! exclamă Louis Cornbutte. Vă mai 
văd totuşi încă o dată înainte de a muri! 

— Nu vei muri, spuse Penellan, căci toţi prietenii tăi 
sunt lângă tine. Cât de mult trebuia Andre Vasling să-l 
urască pe Louis Cornbutte pentru a nu-i întinde mâna! 
Şi nu i-o întinse. 

_ Pierre Nouquet nu mai ştia ce să facă de bucurie. 
Imbrăţişa pe toată lumea; apoi puse lemne în sobă şi în 
cabană temperatura deveni suportabilă. 

Aici se găseau încă doi oameni pe care nici Jean 
Cornbutte, nici Penellan nu-i cunoşteau. Erau Jocki şi 
Herming, singurii doi marinari norvegieni care mai 
rămăseseră din echipajul vasului Frooern. 

— Prieteni, suntem deci salvați! zise Louis 
Cornbutte. Tată! Marie! V-aţi expus la atâtea primejdii! 

— Nu ne pare rău, dragă Louis, răspunse Jean 
Cornbutte. Bricul tău, Tânăra vitează, este bine ancorat 
între gheţuri, la şaizeci de mile de aici. Vom merge cu 
toţii împreună până acolo. 

— Când se va întoarce Cortrois, zise Pierre 
Nouquet, va fi foarte mulţumit! 

O tăcere adâncă urmă acestor cuvinte şi Penellan făcu 
cunoscută lui Pierre Nouquet şi Louis Cornbutte 
moartea tovarăşului lor, pe care-l ucisese frigul. 

— Prieteni, zise Penellan, vom aştepta aici să mai 
scadă gerul. Aveţi provizii şi lemne? 

— Da, şi vom arde şi ce-a mai rămas din Froovern! 

Vasul Froovern fusese în adevăr deviat la patruzeci de 
mile de locul unde ierna Louis Cornbutte. Sloiurile care 
plutesc în timpul dezgheţului îl sfărâmaseră, iar 
naufragiaţii, cu o parte din rămăşiţele lui, din care îşi 
făcuseră cabana, fură târâţi pe coasta meridională a 
insulei Shannon. 

Naufragiaţii erau atunci în număr de cinci: Louis 
Cornbutte, Cortrois, Pierre Nouquet, Jocki şi Herming. 


Cât despre restul echipajului norvegian, fusese înghiţit 
de valuri împreună cu şalupa, în momentul naufragiului. 

Îndată ce Louis Cornbutte, purtat de gheţuri, văzu cum 
acestea se prindeau în jurul lui, îşi luă toate măsurile 
pentru a putea să treacă iarna. 

Era un om energic, foarte activ şi de mare curaj ; dar, 
cu toată munca depusă, fusese învins de această climă 
groaznică şi, când îl găsi tatăl său, nu mai aştepta decât 
să moară. El avusese de luptat nu numai cu stihiile 
naturii, dar şi cu  rea-voinţa celor doi marinari 
norvegieni, deşi aceştia îi datorau viaţa. Erau doi 
sălbatici, aproape lipsiţi de sentimentele cele mai 
elementare. 

Când Louis Cornbutte avu ocazia să-i povestească lui 
Penellan cele întâmplate, îi recomandă să se ferească în 
mod special de ei. În schimb, Penellan îl încunoştiinţă de 
purtarea lui Andre Vasling. Lui Louis Cornbutte nu-i 
veni să creadă, dar Penellan îi dovedi că, de la dispariţia 
sa, Andre Vasling a căutat să facă în aşa fel încât să 
obţină mâna tinerei fete. 

Toată ziua o petrecură odihnindu-se şi bucurându-se 
de minunata revedere. Fidèle Misonne şi Pierre Nouquet 
doborâră câteva păsări marine, aproape de casă de care 
nu era prudent să te depărtezi. Hrana proaspătă şi focul 
întreţinut mereu dădură forţe noi bolnavilor. Louis 
Cornbutte se restabilea văzând cu ochii. Era prima clipă 
de satisfacţie pe care-o aveau aceşti oameni vrednici. De 
aceea au sărbătorit-o cu voie bună, în coliba lor 
sărăcăcioasă, la şase sute de leghe în mările Nordului, 
pe un ger de 30 de grade sub zero! 

Frigul aspru se menţinu până dispăru luna şi abia la 17 
noiembrie, opt zile după întâlnirea lor, Jean Cornbutte şi 
tovarăşii lui putură să se gândească la plecare. Nu mai 
aveau decât lumina stelelor pentru a se orienta, dar 
gerul mai slăbise şi începu iar să ningă. 

Înainte de a părăsi acest loc, săpară un mormânt 
pentru sărmanul Cortrois. O ceremonie tristă, care 
impresionă puternic pe tovarăşii săi! Era primul dintre 
ei care nu-şi va mai revedea ţara. 

Misonne construi din scândurile cabanei un fel de 
sanie pentru transportul proviziilor şi marinarii o traseră 
cu rândul. Jean Cornbutte conduse convoiul prin locurile 
dinainte parcurse. Taberele se aşezau foarte iute, în 
orele de repaus. Jean Cornbutte spera să regăsească 


depozitele de provizii lăsate în drum, care deveneau 
necesare după creşterea grupului cu patru persoane. De 
aceea căută să nu se depărteze de drumul pe care 
venise. Printr-o întâmplare fericită, regăsiră sania care 
eşuase lângă promontoriu, unde toţi trecuseră prin 
atâtea primejdii. âinii, după ce îşi mâncaseră curelele 
pentru a-şi astâmpăra foamea, se repeziseră asupra 
proviziilor din sanie. Urletele lor atraseră atenţia şi 
indicară grupului locul unde se aflau; găsiră încă provizii 
în mare cantitate. 

Mica trupă îşi reluă drumul spre golful de iernare. 
Câinii fură înhămaţi la sanie şi nici o întâmplare 
deosebită nu întrerupse mersul expediției. Se putea 
constata doar că Aupic, Andre Vasling şi cei doi 
norvegieni se ţineau de-o parte şi nu voiau să aibă de a 
face cu tovarăşii lor. Deşi, fără să-şi dea seama, erau toţi 
patru ţinuţi sub supraveghere, căci acest sâmbure de 
vrajbă umplea de multe ori de spaimă sufletul lui Louis 
Cornbutte şi Penellan. 

La 7 decembrie, 20 de zile după întâlnirea lor, zăriră 
golful unde ierna Tânăra vitează. Care nu le fu mirarea 
când văzură bricul cocoţat, la aproape patru metri în 
aer, pe blocuri de gheaţă! Alergară într-acolo foarte 
îngrijoraţi de soarta tovarăşilor lor şi fură primiţi cu 
strigăte de bucurie de Gervique, Turquiette şi Gradlin. 
Toţi erau sănătoşi, dar trecuseră şi ei prin mari 
primejdii. Viscolul se simţise în toate mările polare. 
Gheţurile fuseseră sfărâmate şi deplasate, lunecând 
unele peste altele, şi astfel au pătruns şi sub albia de 
gheaţă pe care se găsea vasul. Greutatea lor specifică 
tinzând să le readucă la suprafaţă, căpătaseră o forţă 
nemăsurată şi ridicaseră pe neaşteptate bricul peste 
nivelul apei. 

Primele clipe fură dăruite bucuriei întoarcerii. 
Marinarii care luaseră parte la explorare erau mulţumiţi 
să găsească lucrurile în bună stare, ceea ce le asigura o 
iarnă, deşi aspră totuşi suportabilă. Vasul nu suferise 
stricăciuni din cauza ridicării lui şi se arăta foarte 
rezistent. Când va sosi epoca dezgheţului, nu va mai 
rămâne altceva de făcut decât să-l împingă pe un plan 
înclinat, adică, într-un cuvânt, să-l lanseze când marea 
va deveni liberă. 

Dar o ştire proastă întunecă feţele lui Jean Cornbutte şi 
ale tovarășilor săi. In timpul vijeliei, magazia de gheaţă, 


construită pe coastă, fusese dărâmată cu desăvârşire; 
proviziile se împrăştiaseră şi nu putuse fi salvată nici 
cea mai mică parte. Indată ce aflară de această 
nenorocire, Jean şi Louis Cornbutte vizitară cala şi 
magazia de alimente a bricului, pentru a şti ce mai 
rămăsese din provizii. 

Dezgheţul trebuia să vină în luna mai şi bricul nu putea 
să părăsească golful de iernat înainte de această epocă. 
Erau deci siliţi să petreacă încă cinci luni de iarnă în 
mijlocul gheţurilor, în care timp trebuiau hrănite 14 
persoane. După ce făcu toate socotelile, Jean Cornbutte 
înţelese că ar putea să ajungă cel mult până în 
momentul plecării, dând câte o jumătate de raţie la toată 
lumea. Vânătoarea deveni deci obligatorie, pentru a 
putea procura mai multă hrană. 

De teamă să nu se repete o astfel de nenorocire, 
hotărâră să nu se mai depoziteze proviziile pe uscat. 
Totul rămânea la bordul bricului. Se puseră în acelaşi 
timp şi paturi, pentru noii sosiți, în dormitorul comun al 
marinarilor. Turquiette, Gervique şi Gradlin tăiaseră o 
scară în gheaţă, în timpul lipsei tovarăşilor lor, astfel că 
se putea ajunge pe puntea vasului fără prea mare 
greutate. 


XIII 
CEI DOI RIVALI 


Andre Vasling se împrietenise cu cei doi marinari 
norvegieni. Şi Aupic făcea parte din banda lor, care de 
obicei se ţinea deoparte, dezaprobând cu glas tare toate 
măsurile luate; dar Louis Cornbutte, din nou stăpân pe 
vas, căci tatăl său îi dăduse comanda bricului, nu 
înţelegea să ia în seamă protestele lor. Şi, cu tot sfatul 
Mariei, care-l ruga să procedeze cu blândeţe, el spuse — 
ca să se ştie — că voia să fie ascultat fără şovăire, orice 
hotărâre ar fi luat. 

Totuşi, cei doi norvegieni, după două zile, reuşiră să 
pună mâna pe o lădiţă cu carne sărată. Louis Cornbutte 
ceru să fie înapoiată imediat, dar Aupic luă pe faţă 
partea lor şi Andre Vasling declară că măsurile luate în 
privinţa raţionalizării alimentelor nu puteau să dureze 
prea mult. 

Nu aveai cum dovedi acestor păcătoşi că totul se făcea 
în interesul obştesc, căci ei o ştiau prea bine, dar căutau 


numai o pricină pentru a se revolta. Penellan se îndreptă 
către cei doi norvegieni care scoaseră cuţitele, dar 
împreună cu Misonne şi Turquiette reuşi să le smulgă 
din mâini şi să ia înapoi lădiţa cu carne. Andre Vasling şi 
Aupic, văzând că lucrurile se întorc împotriva lor, nu se 
amestecară. Cu toate acestea, Louis Cornbutte îl luă pe 
secund la o parte şi-i zise: i 

— André Vasling, eşti un ticălos! Îţi cunosc purtarea 
şi ştiu ce scop au toate uneltirile tale; dar, cum răspund 
de salvarea întregului echipaj, dacă cineva din voi caută 
să pregătească pieirea lui, atunci bag cuțitul în el cu 
mâna mea! 

— Louis Cornbutte, răspunse secundul, te priveşte 
dacă vrei să-ţi impui autoritatea, dar gândeşte-te că aici 
nu mai există supunere ierarhică şi că numai dreptul 
celui mai tare este lege! 

Tânăra fată nu fusese înfricoşată niciodată de 
primejdiile mărilor polare, dar îi fu teamă de această 
ură, a cărei cauză era, şi fermitatea lui Louis Cornbutte 
abia putu s-o liniştească. 

Cu toată declaraţia de război, mesele se luau în comun, 
la aceleaşi ore. Mai vânară ceva păsări şi iepuri albi, 
dar, cu gerurile care se apropiau, avea să lipsească şi 
această resursă de hrană. Frigul mare începu la 
solstițiul de iarnă, la 22 decembrie, zi când termometrul 
scăzu la 35 grade sub zero. Oamenii sufereau de urechi, 
de nas şi aveau junghiuri în toate extremităţile corpului; 
fură cuprinşi de o moleşeală de moarte, însoţită de 
dureri de cap, şi respiraţia lor deveni din ce în ce mai 
grea. 

În această stare, nu mai aveau curajul să iasă după 
vânat sau să facă puţină mişcare. Rămâneau chirciţi în 
jurul sobei, care nu mai dădea căldură suficientă, şi cum 
se depărtau un pas de ea, simțeau că le îngheaţă 
sângele în vine. Jean Cornbutte îşi dădu seama că era 
grav bolnav şi nu mai putea părăsi dormitorul. 
Simptomele scorbutului începură să se manifeste şi 
picioarele i se acoperiră de pete albe. Fata se simţea 
bine şi îngrijea de bolnavi ca o adevărată soră de 
caritate. Toţi marinarii o binecuvântau. 1 ianuarie se 
arătă ca una din cele mai mohorâte zile de iarnă. Vântul 
bătea cu putere şi frigul deveni insuportabil. Nu puteai 
ieşi afară fără să degeri. Cei mai curajoşi se mulţumeau 
să se plimbe pe puntea acoperită de pânza de cort. Jean 


Cornbutte, Gervique şi Gradlin nu părăsiră patul. Cei doi 
norvegieni, Aupic şi Andre Vasling, care erau sănătoşi, 
aruncau priviri crunte camarazilor lor, pe care îi şi 
vedeau prăpădindu-se. 

Louis Cornbutte îl luă pe Penellan pe punte şi-l întrebă 
cum stau cu proviziile de combustibil. 

—  Cărbunele s-a terminat de mult, răspunse 
Penellan, şi în curând vom arde ultimele bucăţi de lemn! 

Dacă nu reuşim să combatem frigul, zise Louis 
Cornbutte, suntem pierduţi! 

— Ne mai rămâne un mijloc, replică Penellan, acela 
de a arde tot ce putem de pe bricul nostru, de la 
bastingaj până la linia de plutire şi, la nevoie, îl putem 
desface cu totul şi să construim un alt vas mai mic. 

— Este o măsură extremă, răspunse Louis 
Cornbutte, şi pe care avem timp s-o luăm când oamenii 
noştri vor fi cu toţii restabiliţi, căci, urmă el cu voce 
joasă, forţele noastre slăbesc şi cele ale inamicilor noştri 
cresc. Din păcate, asta-i situaţia! 

— E adevărat, spuse Penellan, şi fără grija pe care o 
avem de a veghea zi şi noapte, cine ştie ce s-ar întâmpla. 

— Să luăm topoarele, zise Louis Cornbutte, şi să ne 
facem provizia de lemne. 

Cu tot frigul de afară, se urcară amândoi pe 
bastingajul din faţă şi tăiară tot lemnul care nu era 
absolut necesar pentru vas. Apoi coborâră cu această 
nouă provizie, umplură iarăşi soba şi un om rămase de 
pază ca focul să nu se stingă. 

Dar Louis Cornbutte şi prietenii săi se aflară în curând 
din nou pe muche de cuţit. Ei nu se puteau bizui în nici o 
direcţie pe adversarii lor în rezolvarea problemelor pe 
care le punea existenţa zilnică a echipajului. 

Împovăraţi de toate grijile gospodăreşti, simţiră cum 
forţele lor încep să slăbească. Jean Cornbutte avu o 
criză de scorbut cu dureri foarte mari. Gervique si 
Gradlin începură să aibă şi ei simptomele bolii. Fără 
rezervele de suc de lămâie, care li se dădea din 
abundență, nefericiţii ar fi murit din cauza suferințelor. 
De aceea nu se făcea nici o economie în a li se 
administra acest leac de neînlocuit. 

Dar într-o zi, la 15 ianuarie, când Louis Cornbutte 
cobori în cambuză pentru a lua o nouă provizie de lămâi, 
rămase împietrit văzând că butoiaşele în care erau 
închise dispăruseră. Se comisese deci un furt şi autorii 


lui erau uşor de bănuit. Louis Cornbutte înţelese atunci 
de ce sănătatea inamicilor lor nu avusese de suferit! 
Căpitanul ştia că ai săi nu mai erau acum în putere să le 
ia înapoi aceste provizii de care depindea propria-i viaţă 
şi cea a tovarăşilor lui, şi pentru prima oară căzu într-o 
neagră desperare. 


XIV 
DEZNĂDEJDE 


La 20 ianuarie, cea mai mare parte din bieţii bolnavi 
nu mai putea să părăsească patul. Fiecare din ei, în 
afară de păturile de lână, avea şi câte o piele de bivol 
care-l ferea de frig; dar dacă încerca să scoată un braţ 
afară, simţea o durere atât de mare încât trebuia să-l 
retragă imediat. 

Când Louis Cornbutte aprinse focul în sobă, Penellan, 
Misonne şi Andre Vasling ieşiră de sub pături şi veniră 
să se aşeze în jurul focului. Penellan făcu o cafea 
fierbinte ceea ce îi mai întări. Şi Marie, care se 
apropiase să ia masa cu ei, bău şi mai prinse puteri. 

Louis Cornbutte se duse la patul tatălui său, care 
aproape că nu se mai putea mişca şi zăcea cu picioarele 
zdrobite de boală. Bătrânul marinar murmură câteva 
cuvinte fără şir, care sfâşiară inima fiului său. 

— Louis, spuse el, voi muri!... Ah, cât sufăr!... 
Salvează-mă! Louis Cornbutte luă o hotărîre dură: el se 
întoarse către secund şi îi zise abia stăpânindu-se: 

— — Ştii unde sunt lămâile, Vasling? 

— In cambuză, cred, răspunse secundul fără să se 
tulbure. 

— Ştii foarte bine că nu mai sunt acolo, pentru că 
le-ai furat. 

— Dumneata eşti căpitanul, Louis  Cornbutte, 
răspunse ironic Andre Vasling, şi îţi este permis să zici 
şi să faci orice! 

—  Fie-ţi milă, Vasling, tatăl meu e pe moarte! Poţi 
să-l salvezi! Răspunde! 

— N-am ce să răspund, ripostă Vasling. 

— Ticălosule! strigă Penellan, aruncându-se asupra 
secundului cu cuțitul în mână. 

— Ajutor, prieteni! strigă André Vasling, dându-se 
înapoi. Aupic şi cei doi marinari norvegieni săriră jos din 
pat şi veniră lângă el. Misonne, Turquiette, Penellan şi 


Louis se pregătiră să se apere. Pierre Nouquet şi 
Gradlin, deşi bolnavi, se sculară să-i ajute. 

— Sunteţi încă prea tari pentru noi, zise atunci 
Andre Vasling. Nu vreau să ne batem decât în clipa când 
vom fi siguri că vă înfrângem. 

Marinarii erau atât de slăbiţi încât nu îndrăzniră să-i 
atace pe cei patru ticăloşi, căci, dacă nu reuşeau, erau 
pierduţi. 

— André Vasling, zise Louis Cornbutte cu o voce 
sumbră, dacă tatăl meu moare, tu vei fi acela care l-ai 
omorât şi atunci te voi ucide ca pe un câine. 

Andre Vasling şi complicii săi se retraseră în celălalt 
colţ al dormitorului şi nu răspunseră. 

Trebuind să înnoiască provizia de lemne, cu tot gerul, 
Louis Cornbutte se urcă pe punte pentru a tăia o parte 
din bastingajul bricului, dar fu forţat să se întoarcă după 
un sfert de oră, căci altfel risca să cadă doborât de ger. 
În trecere aruncă o privire pe termometrul exterior şi 
văzu mercurul îngheţat. Frigul depăşise deci 42 de 
grade sub zero. Timpul era senin şi uscat, iar vântul 
sufla din nord. 

La 26, vântul se schimbă, venind din nord-est şi 
termometrul de afară arătă 35 de grade. Jean Cornbutte 
era în agonie. Zadarnic încercase fiul său să găsească 
vreun leac care să-i aline suferinţele. În acea zi însă, 
sărind pe neaşteptate asupra lui Andre Vasling, reuşi să- 
i smulgă o lămâie pe care acesta se pregătea s-o sugă. 
Andre Vasling nu făcu nici o mişcare s-o ia înapoi. Părea 
că aşteaptă o ocazie să pună în aplicare odioasele lui 
planuri. 

Sucul de lămâie îi dădu ceva puteri lui Jean Cornbuitte, 
dar ca să-i folosească ar fi trebuit să-l ia în continuare. 
Fata se rugă în genunchi de André Vasling, care nu-i 
răspunse nimic, şi Penellan îl auzi apoi pe ticălos zicând 
complicilor săi: 

— Bătrânul este pe moarte! Gervique, Gradlin şi Pierre 
Nouquet nu mai au nici ei mult! Ceilalţi îşi pierd puterile 
pe zi ce trece! Momentul se apropie, când viaţa lor va fi 
la cheremul nostru. 

La auzul acestor cuvinte, Louis Cornbutte şi tovarăşii 
săi deciseră să nu mai aştepte şi să profite de puţinele 
forţe ce le mai rămăseseră. Hotărâră ca în noaptea 
următoare să treacă la fapte şi să-i ucidă pe aceşti 
ticăloşi, spre a nu fi ucişi de ei. 


Temperatura mai urcă puţin. Louis Cornbutte se 
aventură să iasă cu puşca spre a mai aduce ceva vânat. 

Ajunse la aproape trei mile de vas şi, înşelat de 
efectele mirajului sau ale refracției, se depărtase mai 
mult decât ar fi vrut. Era o imprudenţă, căci pe sol se 
vedeau urme proaspete de fiare. Louis Cornbutte nu voi 
totuşi să se întoarcă fără a aduce ceva carne şi continuă 
să meargă înainte; dar îl încerca o senzaţie ciudată, 
parcă i se învârtea capul. Era ceea ce se numeşte 
«ameţeala albă». În adevăr, reflectările movilelor de 
gheaţă şi ale câmpiei îl învăluiră din cap până-n picioare 
şi i se păru că această culoare îl pătrunde provocându-i 
o stare de slăbiciune nemărginită. Ochiul său era plin de 
acest miraj şi avea privirea rătăcită. Avea impresia că 
albul îl va înnebuni. Fără să-şi dea seama de aceste 
fenomene, continuă să meargă înainte şi reuşi să 
doboare o pasăre pe care o urmărise cu stăruinţă. 
Pasărea căzu şi, pentru a o putea lua, Louis Cornbutte 
sări de pe un sloi pe câmpie şi se lovi lungindu-se pe 
gheaţă, căci făcuse un salt de zece picioare, când 
refracția îi dăduse iluzia că distanţa era doar de două. 

Atunci fu cuprins de ameţeală şi, fără să ştie de ce, 
strigă după ajutor câteva minute în şir, deşi nu-şi 
rupsese nimic în cădere. Frigul începu să-l pătrundă şi 
instinctul de conservare îl făcu să se ridice cu greutate. 

Deodată, fără să-şi dea seama de unde venea, îl izbi un 
iz de grăsime prăjită. Cum era în bătaia vântului ce suflă 
din dreptul vasului, presupuse că acolo se prăjea 
grăsimea şi nu înţelegea în ce scop se făcea un lucru 
atât de periculos, căci mirosul putea atrage haite de urşi 
albi. 

Louis Cornbutte luă drumul înapoi spre bric, pradă 
unei nelinişti care în spiritul său supraexcitat se 
schimbă îndată într-o mare spaimă. I se păru că nişte 
mase colosale se mişcau la orizont şi se întrebă dacă nu 
reîncepuse cutremurul gheţurilor. Mai multe din aceste 
forme se interpuseră între el şi vas, pe care păreau că 
vor să urce. Se opri să le observe mai bine şi groaza lui 
fu imensă când îşi dădu seama că este vorba de o haită 
de urşi uriaşi. 

Animalele fuseseră atrase de mirosul grăsimii, care-l 
surprinsese pe Louis Cornbutte. Acesta se ascunse în 
spatele unei ridicaturi şi numără trei fiare care suiau pe 
blocurile de gheaţă pe care se afla Tânăra vitează. 


Nimic nu arăta că primejdia era cunoscută de cei de pe 
vas şi o teamă nebună îi strânse inima. Cum să te opui 
acestor animale teribile? Andre Vasling şi tovarăşii lui se 
vor alătura oare tuturor oamenilor de pe bord în faţa 
primejdiei comune? Penellan şi ceilalţi, pe jumătate 
morţi de foame, amorţiţi de frig, vor putea ei să se 
împotrivească sălbăticiunilor lihnite? Nu vor fi oare 
surprinşi de un atac neprevăzut? Louis Cornbutte făcu 
aceste reflecții într-o secundă. Urşii urcaseră pe 
blocurile de gheaţă şi se pregăteau să atace vasul. Louis 
Cornbutte putu atunci să iasă de după ridicătura care-l 
ascunsese şi să se apropie târându-se pe gheaţă. El văzu 
enormele animale sfâşiind foaia de cort cu ghearele şi 
apoi sărind pe punte. Louis Cornbutte se gândi să tragă 
un foc de armă pentru a-i avertiza pe tovarăşii săi; dar 
dacă aceştia s-ar fi urcat pe punte fără să fie înarmaţi, ar 
fi fost făcuţi bucăţi; şi nimic nu arăta că ar avea vreo 
cunoştinţă de această nouă primejdie! 


XV 
URŞII ALBI 


După plecarea lui Louis Cornbutte, Penellan închisese 
cu grijă uşa dormitorului, care se găsea la capătul de jos 
al scării de pe punte. Apoi se îndreptă spre sobă unde 
urma să întreţină focul, pentru ca oamenii care se 
băgaseră din nou în pat să aibă puţină căldură. 

Era ora 6 seara şi Penellan se apucă să prepare cina. 
Cobori în magazia de alimente pentru a scoate carne 
sărată pe care s-o înmoaie în apă clocotită. Când urcă, îl 
găsi lângă sobă pe Andre Vasling care pusese să se 
prăjească nişte bucăţi de grăsime în tigaie. 

— Am fost aici înaintea dumitale, îi zise răstit 
Penellan. De ce mi-ai luat locul? 

— Din aceeaşi pricină care te face să mi-l ceri, 
răspunse Andre Vasling. Pentru că trebuie să-mi 
pregătesc cina! 

— Vei scoate imediat, grăsimea de pe foc, replică 
Penellan, altfel ai să vezi ce se întâmplă. 

— Nuse va întâmpla nimic, răspunse Andre Vasling, 
şi această cină va fi gătită şi fără voia dumitale! 

— Nu vei apuca să guşti din ea! strigă Penellan, 
repezindu-se la Andre Vasling, care scoase cuțitul şi 
strigă: 


— Ajutor, norvegienilor! Ajutor, Aupic! 

Aceştia fură în picioare într-o clipă, înarmaţi cu 
pistoale şi pumnale. Lovitura fusese pregătită. 

Penellan sări la Andre Vasling care, pesemne, luase 
asupră-şi să lupte singur cu el, căci tovarăşii săi 
alergaseră la paturile lui Misonne, Turguiette şi Pierre 
Nouquet. Acesta din urmă, fără apărare, istovit de boală, 
fusese lăsat în seama ferocităţii lui Herming. Dulgherul 
însă apucă un topor, sări din pat şi merse în 
întîimpinarea lui Aupic. Turquiette şi norvegianul Jocki 
luptau cu furie, Gradlin şi Gervique, pradă unor 
suferinţe atroce, nici nu-şi dădeau seama ce se întâmplă 
în jurul lor. 

Pierre Nouquet primi o lovitură de cuţit în coastă şi 
Herming se năpusti asupra lui Penellan care se bătea cu 
îndârjire. Andre Vasling îl apucase de mijloc. Dar chiar 
de la începutul luptei, tigaia fusese răsturnată pe sobă şi 
grăsimea, răspândindu-se pe cărbunii aprinşi, umpluse 
aerul cu o duhoare îngrozitoare. Marie se sculă, scoțând 
strigăte desperate, şi alergă la căpătâiul bătrânului Jean 
Cornbutte care horcăia. 

Andre Vasling, mai puţin viguros ca Penellan, simţi 
cum braţele îi erau desfăcute de cele ale cârmaciului. 
Încăierarea era prea încleştată ca să poată întrebuința 
armele. Secundul, zărindu-l pe Herming, strigă: 

— Ajutor, Herming! 

— Ajutor, Misonne! strigă la rândul său Penellan. 

Dar Misonne se tăvălea pe jos cu Aupic care căuta să-l 
înjunghie. Toporul nu-i prea era de folos dulgherului ca 
să se apere, căci abia îl putea ridica şi se ferea foarte 
greu de loviturile de cuţit ale lui Aupic. 

între timp, sângele curgea, iar răcnetele şi urletele nu 
mai conteneau. Turquiette, trântit la pământ de Jocki, 
făptură de o putere neobişnuită, primise o lovitură de 
cuţit în umăr şi căuta în zadar să pună mâna pe pistolul 
aflat la cureaua norvegianului. Acesta îl strângea ca într- 
o menghină încât nu putea face nici o mişcare. 

La strigătul lui Andre Vasling, pe care Penellan îl 
încolţise în uşa de intrare, Herming sări în ajutorul 
secundului. In clipa când voia să-i dea bretonului o 
lovitură de cuţit în spate, acesta, izbindu-l cu piciorul, îl 
trânti la pământ. Mişcarea pe care o făcuse îi permise 
lui Andre Vasling să-şi elibereze braţul drept din 
strânsoarea lui Penellan, dar uşa de la intrare pe care 


apăsa greutatea lor fu scoasă din ţâţâni şi Andre Vasling 
căzu pe spate. 

Deodată se auzi un răget teribil şi un urs enorm apăru 
pe treptele scării. Andre Vasling îl zări primul. Era la cel 
mult patru picioare distanţă de el. In acelaşi timp răsună 
o detunătură şi ursul, rănit sau speriat, se întoarse din 
drum. Andre Vasling, care reuşise să se ridice, urmări 
ursul, părăsindu-l pe Penellan. 

Cârmaciul puse la loc uşa scoasă şi privi în jurul său. 
Misonne şi Turquiette, legaţi fedeleş de inamicii lor, 
fuseseră aruncați într-un colţ şi făceau sforţări 
zadarnice să-şi desfacă frînghiile. Penellan sări în 
ajutorul lor, dar fu trântit jos de cei doi norvegieni şi de 
Aupic. Forţele sale slăbite nu-i permiseră să reziste 
acestor trei oameni, care-l legară în aşa fel încât nu mai 
putea face nici o mişcare. Apoi, la strigătele secundului, 
aceştia se repeziră pe punte, crezând că sosise Louis 
Cornbutte. 

Acolo, Andre Vasling se lupta cu un urs, căruia îi 
dăduse două lovituri de cuţit. Animalul, bătând aerul cu 
labele sale enorme, căuta să-l prindă. Andre Vasling, 
împins încetul cu încetul spre bastingaj, era pierdut, 
când răsună o a doua detunătură. Secundul înălţă capul 
şi-l văzu pe Louis Cornbutte pe sarturi, cu puşca în 
mână. Louis Cornbutte îl nimerise pe urs drept în inimă 
şi acesta căzu mort. 

Ura înăbuşi recunoştinţa din inima lui Vasling, dar, 
înainte de a-i da frâu liber, se uită în jurul lui. Aupic 
avea capul zdrobit de o lovitură de labă şi zăcea 
neînsufleţit pe punte. Jocki, cu toporul în mână, se 
apăra, nu fără greutate, de al doilea urs, care-l ucisese 
pe Aupic. Animalul primise două lovituri de cuţit şi 
totuşi se lupta cu îndârjire. Al treilea urs se îndrepta 
spre prova. 

Andre Vasling nu se mai ocupă de Louis şi, urmat de 
Herming, sări în ajutorul lui Jocki; dar Jocki, prins între 
labele ursului, fu zdrobit şi când animalul căzu sub 
gloanţele trase de Vasling şi Herming, nu mai ţinea între 
labe decât un cadavru. 

— — Nu mai suntem decât noi, zise André Vasling cu 
un glas sălbatic şi răutăcios, dar, dacă vom muri, acest 
lucru nu se va întâmpla fără să ne răzbunăm! 

_Herming încărcă din nou pistolul, fără să răspundă. 
Înainte de toate trebuiau să se descotorosească de al 


treilea urs. Andre Vasling, se uită spre prova, dar nu-l 
văzu. Ridicând ochii, îl zări sus pe bastingaj, căţărându- 
se pe sarturi pentru a-l ajunge pe Louis Cornbutte. 
Andre Vasling lăsă să-i cadă puşca pe care o îndreptase 
spre animal şi o bucurie sălbatică i se citi în ochi. 

— Ah, exclamă el, îmi datorezi această răzbunare! 

Între timp Louis Cornbutte se refugiase pe gabie. Ursul 
se căţăra tot timpul şi nu mai era decât la şase picioare 
de Louis, când căpitanul puse puşca la ochi şi ţinti inima 
animalului. 

Pe de altă parte, Andre Vasling îşi îndreptă puşca spre 
Louis, pentru a-l împuşca dacă ursul ar fi fost doborât. 

Louis Cornbutte trase, dar se părea că ursul nu fusese 
atins, căci se aruncă dintr-o săritură pe gabie. Tot 
catargul se cutremură. 

Andre Vasling scoase un strigăt de bucurie. 

—  Herming, strigă el către marinarul norvegian, du- 
te şi caută-mi-o pe Marie. Du-te şi adu-mi logodnica! 

Herming cobori scara spre dormitor. 

Între timp, animalul furios se repezise la Louis 
Cornbutte, care căută adăpost în cealaltă parte a 
catargului; dar în momentul când laba sa enormă se 
pregătea să-i zdrobească ţeasta, Louis Cornbutte apucă 
una din patarantine şi se lăsă să alunece pe covertă, nu 
fără pericol, căci la mijlocul drumului un glonte îi ţiui pe 
la ureche. Andre Vasling trăsese asupra lui, dar nu-l 
nimerise. Cei doi adversari se întâlniră faţă în faţă, cu 
cuţitele în mână. 

Această luptă trebuia să fie hotărâtoare. Pentru a-şi 
potoli setea de răzbunare, pentru a o face pe Marie să 
asiste la moartea logodnicului ei, Andre Vasling se 
lipsise de ajutorul lui Herming. Nu mai putea să se 
bizuie decât pe sine însuşi. 

Louis Cornbutte şi Andre Vasling se apucară de piept 
şi se ţinură în aşa fel încât nici unul să nu se dea înapoi. 
Unul din ei trebuia să moară. Işi dădură lovituri 
puternice de care nu se putură feri decât pe jumătate şi 
sângele începu să curgă şiroaie de-o parte şi de alta. 
Andre Vasling căută să cuprindă cu braţul gâtul 
adversarului, pentru a-l trânti la pământ. Louis 
Cornbutte, ştiind că cel care cade este pierdut, reuşi să-l 
împiedice, apucându-i ambele braţe; dar din cauza 
mişcării bruşte scăpă cuțitul din mână. 


Nişte ţipete groaznice îi ajunseră la ureche: era vocea 
Mariei pe care Herming voia s-o tragă pe punte. 
Clocotind de mânie, Louis Cornbutte se opinti spre a-l 
dobori pe Andre Vasling; dar în această clipă, cei doi 
adversari se simţiră amândoi cuprinşi într-o strânsoare 
puternică. Ursul, care se dăduse jos de pe gabie, se 
repezise asupra celor doi oameni. Andre Vasling era lipit 
de corpul animalului. Louis Cornbutte simţea cum îi 
intrau în carne ghearele monstrului. Ursul îi strângea pe 
amândoi. 

— Ajutor, Herming! putu să urle secundul. 

— Ajutor, Penellan! strigă Louis Cornbutte. 

Se auziră paşi pe scară. Penellan apăru, îşi încarcă 
pistolul şi trase în urechea animalului. Acesta gemu 
prelung. Durerea îl făcu să-şi desprindă o clipă labele şi 
Louis Cornbutte, istovit, lunecă fără cunoştinţă pe 
punte; dar animalul, încleştându-le iar cu putere, în 
chinurile agoniei, căzu împreună cu ticălosul Andre 
Vasling, al cărui cadavru fu strivit sub greutatea lui. 

Penellan se repezi în ajutorul lui Louis Cornbutte. Nici 
o rană gravă nu-i punea viaţa în pericol şi-şi pierduse 
doar pentru o clipă suflarea. 

— Marie! zise el deschizând ochii. 

—  Salvată! răspunse cârmaciul. Herming zace 
acolo,cu o lovitură de cuţit în burtă! 

— Şi urşii?.. 


As 


Ursul îi strîngea pe amindoi. 


— Morti, ca şi inamicii noştri! Dar se poate spune 
că, fără aceste animale, eram pierduţi. In adevăr, ele au 
sosit în ajutorul nostru! Să mulţumim deci soartei! 

Louis Cornbutte şi Penellan coborâră în dormitor şi 
Marie se aruncă în braţele lor. 


XVI 
SFÂRŞITUL 


Herming, rănit de moarte, fusese transportat pe un pat 
de Misonne şi Turquiette, care reuşiseră să-şi rupă 
legăturile. Acest ticălos începuse să horcăie şi ambii 
marinari se ocupară de Pierre Nouquet, a cărui rană din 
fericire nu era gravă. 

Dar o nenorocire foarte mare trebuia să-l lovească pe 
Louis Cornbutte. Tatăl său nu mai dădea semne de viaţă. 
Murise deznădăjduit, văzându-şi fiul în mâinile dușmane. 
Se săvârşise din viaţă înaintea acelei scene teribile? Nu 
se ştie. Dar sărmanul marinar, chinuit de boală, încetase 
să mai trăiască. 

În urma acestei neaşteptate lovituri, Louis Cornbutte şi 
Marie căzură într-o stare de profundă desperare, apoi 
îngenuncheară lângă pat şi plânseră, rugându-se pentru 
sufletul lui Jean Cornbutte. 

Penellan, Misonne şi Turguiete îi lăsară singuri şi 
urcară pe punte. Leşurile celor trei urşi fură trase spre 
prova. Penellan se hotărî să păstreze blănurile, care 
puteau să le fie de mare folos, dar nu se gândi nici un 
moment să mănânce din carnea lor. De altfel, numărul 
gurilor de hrănit scăzuse simţitor. Lângă cadavrele lui 
Andre Vasling, Aupic şi Jocki, aruncate într-o groapă 
făcută pe coastă, fu adus şi cel al lui Herming. 
Norvegianul murise în timpul nopţii, fără remuşcări, cu 
bale de furie la gură. 

Cei trei marinari reparară foaia de cort, care, sfâşiată 
în mai multe locuri, lăsa să intre zăpada pe punte. 
Temperatura era extrem de joasă şi rămase astfel până 
ce se ivi din nou soarele, care nu se arătă la orizont 
decât la 8 ianuarie. Jean Cornbutte fu înmormântat pe 
coastă, îşi părăsise ţara pentru a-l regăsi pe fiul său şi 
venise să moară pe aceste meleaguri duşmănoase! 
Mormântul lui fu săpat pe o înălţime şi marinarii îi 
puseră la căpătâi o simplă cruce de lemn. Din ziua 
aceea, Louis Cornbutte şi tovarăşii săi mai trecură prin 


grele încercări, dar lămâile pe care le găsiră reuşiră să 
le redea sănătatea. 

Gervique,  Gradlin şi Pierre Nouquet putură să 
părăsească patul la cincisprezece zile după aceste 
groaznice evenimente şi să înceapă să facă puţină 
mişcare. 

Curând vânătoarea deveni mai uşoară şi mai bogată. 
Păsările marine reveneau în număr mare. Se vâna 
deseori un fel de rață sălbatică, ce se dovedi o hrană 
excelentă. Vânătorii nu deplânseră altă pierdere decât 
cea a doi câini cure se rătăciră cu ocazia unei expediţii 
de recunoaştere, făcută la 25 de mile spre sud, penru a 
se vedea starea gheţurilor. 

În luna februarie avură loc furtuni puternice şi ninsori 
abundente. Temperatura mijlocie era încă de 25 grade 
sub zero, dar oamenii nu mai sufereau ca înainte. De 
altfel, vederea soarelui, care se ridica din ce în ce mai 
sus deasupra orizontului, îi încuraja vestindu-le sfârşitul 
chinurilor. 

Probabil că Cerul avu milă de ei, căci căldura veni 
timpuriu. Începând din martie, fură văzuţi câţiva corbi 
zburând în jurul vasului. Louis Cornbutte prinse nişte 
cocori care ajunseseră în peregrinările lor până în 
regiunile septentrionale. 

Mai la sud se puteau zări stoluri de rațe sălbatice. 

Sosirea păsărilor vestea o slăbire a frigului. Cu toate 
acestea, nu trebuia să te-ncrezi prea mult în ea, căci la 
prima schimbare a vântului, sau când era lună nouă ori 
lună plină, temperatura scădea brusc silindu-i pe 
marinari să recurgă la precauţiunile cele mai mari ca să 
se păzească. Arseseră, pentru a se încălzi, toate 
bastingajele vasului, pereţii cabinei superioare, pe care 
nu o locuiau, şi o mare parte din puntea aparentă. Era 
deci şi timpul ca această iarnă să ia sfârşit. Din fericire, 
la mijlocul lunii martie, temperatura medie nu cobori 
mai jos de 16 grade sub zero. Marie se ocupă să 
pregătească haine noi pentru această vară timpurie. 

De la echinocţiu, soarele se aflase tot timpul deasupra 
orizontului. Începuseră cele 8 luni cu ziua de 24 de ore. 
Lumina permanentă şi căldura neîntreruptă a soarelui, 
deşi foarte slabă, nu întârziară să aibă urmări asupra 
gheţurilor. 

Trebuiau luate masuri imediate pentru a lansa Tânăra 
vitează de pe platforma înaltă de gheaţă pe care se afla. 


Vasul fu deci bine proptit şi socotiră de cuviinţă să 
aştepte ca sloiurile să fie sparte de dezgheţ; dar 
blocurile de dedesubt, care se aflau pe o apă ceva mai 
caldă, se desfăcură încetul cu încetul şi bricul cobori pe 
nesimţite. La începutul lui aprilie se găsea la nivelul 
mării. 

Odată cu luna aprilie sosiră şi ploile torențiale care, 
căzând peste straturile de gheaţă, grăbiră topirea lor. 
Termometrul se ridică la 10 grade sub zero. Câţiva 
oameni îşi scoaseră hainele din piele de focă şi nu mai fu 
nevoie ca focul din sobă să ardă zi şi noapte în dormitor. 

Provizia de spirt, care nu se terminase, nu mai fu 
întrebuințată decât la pregătirea mâncării. Curând 
gheaţa începu să crape cu zgomote surde. Crevaşele se 
formară cu mare rapiditate şi era imprudent să mergi pe 
câmpie fără un baston cu care să cercetezi locurile pe 
unde treceai, căci crăpăturile şerpuiau ici şi colo. Se 
întâmplă chiar ca mai mulţi marinari să cadă în apă, dar 
scăpară numai cu o baie cam rece. 

Focile se întorseseră şi fură vânate de multe ori, 
grăsimea lor fiind foarte folositoare. 

Sănătatea tuturor rămase foarte bună. Timpul era 
întrebuințat pentru pregătirile de plecare şi pentru 
vânătoare. Louis Cornbutte mergea foarte des să 
cerceteze canalele formate şi, după configuraţia coastei 
meridionale, hotări să încerce să treacă pe la sud. 
Dezgheţul avusese loc în diverse părţi şi câteva sloiuri 
de gheaţă se îndreptau spre largul mării. 

La 25 aprilie vasul era gata de plecare. Pânzele scoase 
din învelişuri se păstraseră în bună stare şi fu o 
adevărată bucurie pentru marinari când le văzură 
legănându-se în bătaia vântului. Vasul sălta pe valuri, 
căci îşi regăsise linia de plutire şi, cu toate că nu se 
mişca încă, se afla în elementul său natural. 

În luna mai dezgheţul porni nestăvilit. Zăpada care 
acoperea coasta se topea pe toată întinderea şi forma un 
noroi gros care făcea ţărmul aproape inabordabil. Mici 
tufe trandafirii şi gălbui se iviră sfioase printre urmele 
de nea şi păreau să surâdă căldurii care abia se făcea 
simțită. Termometrul urcă în fine peste zero grade. 

La douăzeci de mile spre sud de vas, sloiurile 
desprinse de țărm pluteau acum spre Oceanul Atlantic. 
Cu toate că apa nu era încă liberă cu totul, în jurul 


vasului începură să se întrevadă canale de trecere de 
care Louis Cornbutte voia să se folosească. 

La 2l mai, după ce se duse o ultimă dată la mormântul 
tatălui său, Louis Cornbutte părăsi în fine golful în care 
iernase. Inimile vrednicilor marinari se umplură în 
acelaşi timp de bucurie şi tristeţe, căci nu laşi în urmă 
fără regret locul unde ai văzut murind un prieten. 

Vântul sufla de la nord şi înlesnea plecarea bricului. El 
fu adesea oprit de bancuri de gheaţă, pe care oamenii 
trebuiră să le taie cu ferăstrăul; deseori, mari blocuri 
plutitoare li se iviră în faţă şi fură siliţi să întrebuinţeze 
mine pentru a le face să sară în aer. O lună întreagă 
navigația se mai arătă plină de primejdii care au dus nu 
o dată vasul la un pas de pieire; dar echipajul era 
curajos şi obişnuit cu aceste manevre periculoase. 

Penellan, Pierre Nouquet, Turquiette, Fidele Misonne 
lucrau ei singuri cât zece şi Marie surâdea cu 
recunoştinţă fiecăruia dintre ei. Tânăra vitează scăpă în 
fine de gheţuri în dreptul insulei Jean-Mayen, pe la 25 
iunie. Bricul întâlni vase care plecau spre nord, la 
pescuitul focilor şi balenelor. 

Făcuse aproape o lună ca să iasă din marea polară. 

La l6 august Tânăra vitează se arătă în dreptul 
Dunkerque-ului. Bricul fusese semnalat de observatorul 
de coastă şi toată populaţia portului alergă pe dig. 
Marinarii se aflară îndată în braţele prietenilor lor. 
Bătrânul preot îi primi la pieptul lui pe Louis Cornbutte 
şi pe Marie şi din cele două slujbe pe care le făcu în 
timpul celor două zile următoare, prima fu pentru 
odihna sufletului lui Jean Cornbutte şi a doua pentru a 
binecuvânta pe cei doi logodnici, uniţi de atâta timp de 
nenorocirile prin care trecuseră împreună. 


DOMNUL RE-DIEZ ŞI 
DOMNIŞOARA MI-BEMOL 


Eram treizeci de copii în şcoala din Kalfermatt; 
douăzeci de băieţi între şase şi doisprezece ani şi zece 
fetiţe între patru şi nouă ani. Dacă vreţi să ştiţi unde se 
află exact acest târguşor, după cunoştinţele mele 
geografice, el este situat într-unul din cantoanele Elve- 
tiei, nu departe de lacul Constanţa, la poalele munţilor 
Appenzell. 

— Ei,tu de colo, Joseph Moller! 

— Da, domnule Valnigis, răspunsei. 

— Ce scrii în timpul lecţiei de istorie? 

— Iau notițe, domnule. 

— Bine. 

Adevărul este că desenam un omuleţ, în momentul 
când profesorul ne spunea pentru a mia oară povestea 
lui Wilhelm Tell şi a cumplitului Gessler. Nimeni nu o 
cunoştea atât de bine ca el. Singurul lucru care mai 
rămânea să-l lămurească era următorul: cărui soi, renet 
sau calvil, aparţinea mărul istoric, pe care eroul helvetic 
îl pusese pe capul fiului său? 

Orăşelul Kalfermatt are o aşezare pitorească într-o 
depresiune denumită «van», săpată pe coasta de nord a 
muntelui, aceea pe care razele soarelui nu pot s-o atingă 
vara niciodată. Şcoala, care se află la capătul orăşelului, 
sub bolți mari de frunziş, n-are aspectul posomorât al 
unei cazărmi. Ea este veselă ca înfăţişare, situată într-un 
loc unde respiri aer curat. Are o curte mare, plină de 
copaci, un adăpost pentru ploaie şi o micuță clopotniţă, 
unde clopotul cântă ca o pasăre pe ram. 

Şcoala este ţinută de domnul Valrugis împreună cu 
sora sa Lisbeth, o fată bătrână, mai severă ca dânsul. Ei 
amândoi ajung ca să predea scrierea, aritmetica, 
geografia, istoria — istoria şi geografia Elveţiei, 
bineînţeles. Aveam ore în fiecare zi afară de joi şi 
duminică. Şcolarii veneau la opt cu coşuleţul şi cărţile 
sub catarama curelei; în coşuleţ se găsea mâncarea 
pentru masa de prânz: pâine, carne rece, brânză, fructe 
şi o jumătate de sticlă de vin amestecat cu apă. Printre 
manuale găseai cărţi de aritmetică şi citire. La ora patru 
aduceam acasă coşuleţul gol până la ultima firimitură. 

— Domnişoara Betty Clere?... 

— Da, domnule Valrugis, răspunse fetiţa. 

— Pari să nu fii atentă la ceea ce dictez. Unde am 
rămas? Spune! 


— Atunci când Wilhelm refuză să salute pălăria, 
răspunse bâlbâind Betty. 

— Nu-i adevărat!... Nu mai suntem la pălărie, ci la 
măr, de orice soi ar fi el! 

Betty Clere, ruşinată, lăsă capul în jos, după ce se uită 
la mine cu ochii ei blânzi pe care-i iubeam atâta. 

— Fără îndoială, reluă cu ironie domnul Valrugis, 
dacă această istorisire s-ar fi cântat în loc să fie 
povestită, aţi fi ascultat-o cu mai multă plăcere, ţinând 
seama de gustul vostru pentru cântece! Dar niciodată un 
compozitor nu va îndrăzni să pună pe muzică un ase- 
menea subiect! 

Poate că profesorul nostru avea dreptate. Ce 
compozitor ar putea pretinde să facă să vibreze astfel de 
coarde! Şi totuşi, cine ştie? Poate în viitor?.. 

Dar domnul Valrugis îşi continuă dictarea. Mari şi mici, 
toţi eram numai urechi. S-ar fi auzit în clasă chiar 
şuierul săgeţii lui Wilhelm Tell, pentru a suta oară de la 
ultima vacanţă. 


II 


E sigur că domnul Valrugis acorda artei muzicii un loc 
inferior. Avea oare dreptate? Eram pe atunci prea tineri 
ca să ne facem o părere clară. Gândiţi-vă numai că eu 
mă aflam în grupa celor mari şi nu ajunsesem încă la 
vârsta de zece ani. Şi totuşi, vreo doisprezece dintre noi 
iubeam mult cântecele populare, vechile lieduri, precum 
şi imnurile bisericeşti, atunci când erau acompaniate de 
orga bisericii din Kalfermatt. 

Nu vreau să mă laud, căci nu-i frumos, şi chiar dacă 
am fost primul din clasă, nu trebuie s-o spun. Acum, 
dacă mă întrebaţi de ce eu, Joseph Muller, fiul lui 
Wilhelm Muller şi al Margaretei Has, azi şeful poştei din 
Kalfermatt, preluând slujba tatălui meu, am fost poreclit 
Re-diez şi de ce lui Betty Clere, fiica lui Jean Clere, 
cârciumarul din târg, şi a Jennyei Rose, i se zicea Mi- 
bemol, vă voi răspunde: răbdare, o să aflaţi numaidecât; 
graba strică treaba, copii! Ceea ce este sigur, este că 
cele două voci ale noastre se armonizau minunat, în 
aşteptarea timpului când ne-am unit amândoi în armonia 
căsniciei. Am acum, când scriu această povestire, o 
vârstă respectabilă, cunoscând lucruri pe care nu le 
ştiam atunci — nici chiar în muzică. 


Da, domnul Re-diez s-a căsătorit cu domnişoara Mi- 
bemol, suntem foarte fericiţi şi o ducem foarte bine prin 
muncă, cinste şi omenie! Dacă un şef de poştă n-ar avea 
cinste şi omenie, atunci cine s-o aibă ? 

Deci sunt cam vreo patruzeci de ani de când cântăm în 
biserică, întrucât trebuie să vă spun că toţi, atât fetiţele 
cât şi băieţii, făceam parte din corul din Kalfermatt. 


III 


Corul târgului nostru avea un mare renume graţie 
conducătorului său, organistul Eglisak. Ce maestru al 
solfegiului şi cât de priceput era când exersa cu noi 
vocalizele! Cum ne învăţa măsura, valoarea notelor, 
tonalitatea, modulaţia şi gamele! Foarte bun, foarte bun, 
vrednicul domn Eglisak! Se spunea că era un muzician 
genial, un maestru fără rival al contrapunctului şi că a 
compus o fugă extraordinară, o fugă în patru părţi. 

Cum nu prea ştiam ce se cheamă fugă, l-am rugat într- 
o zi să ne explice. 

— O fugă, răspunse el, îndreptându-şi capul de 
forma unei cutii de contrabas... 

— E o bucată muzicală? întrebai eu. 

— De muzică, băiatule. 

— Am vrea mult s-o ascultăm, exclamă un mic 
italian pe nume Farina, cu o voce frumoasă de contra- 
alto, cate urca, urca, până la cer. 

— Da, adăugă un mic german, Albert Hoct, a cărui 
voce cobora, cobora până în adâncul pământului. 

— Te rugăm, domnule Eglisak... repetară alţi băieţi 
şi fetiţe. 

— Nu, dragii mei, nu veţi cunoaşte fuga mea decât 
după ce va fi terminată. 

— Si când se va întîmpla asta? întrebai eu. 

— Niciodată. 

Ne uitarăm unii la alţii şi el surâse uşor. 

— O fugă nu e niciodată terminată, ne spuse dânsul. 
Se pot oricând adăuga părţi noi. 

Deci noi n-am putut asculta faimoasa fugă a lui 
Eglisak; dar el puse pentru noi, pe muzică, imnul 
sfântului Jean-Baptiste, acel psalm în versuri din care 


Gui d'Arezzo! a luat primele silabe pentru a arăta notele 
unei game: 

Ut queant laxis 

Re sonare fibris 

Mi ra gestorum 

Fa muli tuorum 

Sol ve polluti 

La bii reasum 

Sancte Joannes 

Nota Si încă nu exista în epoca lui Gui d'Arezzo. Abia 
în 1026 un anume Guido completă gama prin adăugarea 
acestei note, şi cred că bine a făcut. 

În adevăr, când cântam acest psalm, puteai veni de 
departe să-l asculți. Cât despre ceea ce însemnau 
cuvintele lui bizare, nimeni din şcoală nu ştia, nici chiar 
domnul Valrugis. Se credea că e pe latineşte, dar nu 
eram siguri. 

Oricum, domnul Eglisak continua să treacă drept un 
mare compozitor. Din păcate, suferea de o regretabilă 
infirmitate care tindea să se accentueze. Cu vârsta 
devenea tot mai surd. Noi observasem acest lucru, dar 
el n-ar fi fost niciodată de acord să-l recunoască. De 
altfel, pentru a nu-l mâhni, strigam când îi spuneam 
ceva şi falsetele noastre reuşeau să facă să-i vibreze 
timpanul. Dar nu era departe ziua când avea să fie cu 
desăvârşire surd. 

Nenorocirea se întâmplă într-o duminică, la vecernie. 
Ultimul psalm al slujbei se terminase şi Eglisak cânta la 
orgă, lăsându-se în voia capriciilor imaginaţiei. Cânta, 
cânta la nesfârşit. Nimeni nu îndrăznea să părăsească 
biserica, pentru a nu-l necăji. Dar iată că suflătorul 
istovit se opreşte. Orga devine mută. Eglisak nu 
observă. Acordurile şi arpegiile se domolesc sau se 
dezlănţuie sub degetele sale. Nici un sunet nu se aude şi 
totuşi, în inima sa de artist, el a continuat să vibreze... 
Am înţeles cu toţii: îl lovise o nenorocire. Nimeni nu 
îndrăzni să i-o spună, să-l anunţe că suflătorul coborâse 
de la galerie pe scara îngustă... 

Eglisak nu încetă să cânte. Şi aceasta se prelungi toată 
seara, toată noaptea. În dimineaţa următoare, el tot îşi 
mai plimba mâinile pe claviatura mută. A fost nevoie să 


1 Guido sau Gui d'Arezzo, călugăr benedictin şi savant 
muzician (aprox. 995—aprox. 1050), care a contribuit la 
progresul teoriei muzicii. 


fie tras de-acolo... şi atunci abia sărmanul om îşi dădu 
seama. Era surd, dar asta nu-l va împiedica să-şi termine 
fuga. Din păcate nu va mai putea s-o audă. 

Din acea zi orga cea mare nu mai răsună în biserica 
din Kalfermatt. 


IV 


Trecură şase luni. Veni un noiembrie foarte rece. O 
mantie albă acoperea munţii şi poalele ei ajungeau până 
pe străzi. Veneam la şcoală cu nasul roşu şi obrajii 
vineţi. O aşteptam pe Betty în colţul pieţii. Cât de 
drăguță era sub căciuliţa ei! 

— Tu eşti, Joseph? îmi spunea. 

— Eu sunt, Betty. Cam pişcă în dimineaţa asta. 
Strânge paltonul şi încheie-ţi bine gulerul. 

— Da, Joseph. Dacă am alerga puţin? 

— Bine. Dă-mi cărţile tale, le voi duce eu. Vezi să nu 
răceşti. Ar fi o nenorocire să-ţi pierzi vocea. 

— Şi tu pe a ta, Joseph! 

Ar fi fost păcat, în adevăr. Şi, după ce ne suflam în 
palme, fugeam cât puteam de repede pentru a ne 
încălzi. Din fericire în clasă era cald. Soba duduia. Nu se 
făcea economie de lemne. Se găsesc atât de multe 
vreascuri la poalele munţilor şi vântul mai are grijă să le 
smulgă şi de pe copaci. Totul e să le strângi. Ce scântei 
vesele aruncau crengile care ardeau! Ne adunam 
împrejurul sobei. Domnul Valrugis sta pe catedră, cu 
căciula înfundată pe cap. Lemnele pocneau însoţind ca 
nişte detunături povestea lui Wilhelm Tell. Şi mă 
gândeam că dacă ar fi fost iarnă şi Gessler n-ar fi avut 
decât pălăria, s-ar fi îmbolnăvit probabil în timp ce 
aceasta se afla în vârful prăjinii. 

Se muncea cu spor la citire, scriere, aritmetică, 
recitare, dictare şi profesorul era mulţumit. Dar cu 
muzica rămăsesem în pană. Nu s-a mai găsit nimeni să-l 
înlocuiască pe bătrânul Eglisak. Muzica lâncezea. 
Bineînţeles, eram pe cale să uităm tot ce învăţasem! 
Cum am face faţă dacă ar veni la Kalfermatt un alt 
dirijor al corului bisericesc? Vocile au început să 
scârţâie, orga de asemenea şi va fi nevoie s-o reparăm. 

Preotul nu-şi ascundea îngrijorarea. Acum, când orga 
nu-l mai acompania, cât de fals cânta sărmanul, 
îndeosebi la începutul slujbei! Tonul cobora puţin câte 


puţin şi când ajungea la supplici confessione dicentes, 
degeaba mai căuta notele sub stihar, căci nu le mai 
găsea. Acest lucru îi făcea pe unii să râdă. Mie mi-era 
milă şi lui Betty la fel. Nimic mai jalnic ca slujbele de- 
acum. 

Preotul a încercat mai multe mijloace de a schimba 
această stare de lucruri. Primul a fost să înlocuiască 
orga cu un vechi model de cimpoi. Cel puţin cu un 
cimpoi de acest fel nu va mai cânta fals. Nu era greu să- 
şi procure un asemenea instrument antediluvian. Era 
unul, atârnat pe peretele sacristiei. Dar unde să găseşti 
pe acela care să sufle în el? In definitiv, nu s-ar putea să- 
l întrebuinţeze pe suflătorul de orgă, care era acum fără 
slujbă? 

— Ai suflu? îi spuse într-o zi preotul. 

— Da, răspunse acest om de treabă, dar la burduf, 
nu cu gura. 

— Ce importanţă are, încearcă!.. 

— — Voi încerca. 

Şi încercă. Suflă în cimpoi, dar ieşi un sunet groaznic. 
Era din cauza lui sau din cauza cimpoiului? Nu s-a putut 
afla. Trebui deci să renunţe şi probabil că apropiatul 
Crăciun va fi destul de trist. Căci dacă lipsea orga din 
cauza lui Eglisak, nici corul nu prea mergea. Nu se 
găsea nimeni care să ne dea lecţii, nimeni care să bată 
măsura; iată de ce locuitorii din Kalfermatt erau tare 
mâhniţi. Dar într-o seară, în târg, avu loc o schimbare cu 
totul neaşteptată. 

Era 15 decembrie. Afară se lăsase un frig uscat, un frig 
din acelea care duc ecourile până în depărtări. O voce 
din vârful muntelui s-ar fi auzit până-n târg, un foc de 
armă tras în Kalfermatt s-ar fi auzit la Reischarden, care 
se găseşte la distanţă de cel puţin o leghe. 

Mă dusesem la masă la domnul Clere, într-o sâmbătă. 
A doua zi nu aveam şcoală. După ce ai lucrat toată 
săptămâna, cred că-ţi poţi îngădui să te odihneşti 
duminica? Şi Wilhelm Tell avea dreptul la odihnă, căci 
trebuie şi el să fi obosit după ce şapte zile a fost sâcâit 
de domnul Valrugis. Casa hangiului se afla în piaţa cea 
mică, în colţul din stânga, aproape în faţa bisericii, de 
unde se auzea scârţâind girueta din vârful clopotniţei 
ascuţite. 

La hanul lui Clere se găseau vreo doisprezece muşterii, 
oameni din partea locului. În seara aceasta se hotărâse 


ca Betty şi cu mine să le cântăm o frumoasă nocturnă de 
Salviati. 

Deci, după cină au fost strânse mesele, s-au aşezat 
scaunele şi era să începem cântecul, când un sunet de 
departe ajunse până la noi. 

— Ce înseamnă asta? zise unul. 

— S-ar zice că vine din biserică, răspunse altul. 

— Dare sunet de orgă! 

—  Haida-de! Orga cântă oare singură?.. 

Cu toate acestea, sunetele se desluşeau cu claritate, 
când crescendo, când diminuendo, amplificându-se 
câteodată atât de mult, ca şi cum s-ar fi auzit registrul 
forte al instrumentului. 

Cu tot frigul de afară, ne încumetarăm să deschidem 
uşa hanului. Vechea biserică se înfăţişa mohorâtă, nici o 
lumină nu străbătea prin vitraliile naosului. Probabil că 
totul se datora vântului care se strecura prin vreo 
spărtură a zidului. Credeam că ne-am înşelat şi ne 
pregăteam să reluăm şezătoarea, când fenomenul se 
reînnoi cu o atât de mare intensitate, încât nu mai putea 
fi vorba de nici o îndoială. 

— Dar se cântă în biserică! exclamă Jean Clere. 

— Nu poate fi decât diavolul, zise Jenny. 

— Oare diavolul ştie să cânte la orgă? replică 
hangiul. 

«Şi de ce nu?» mă gândeam eu. 

Betty mă prinse de mână. 

— Diavolul ?! se miră ea. 

In acest timp, uşile caselor din piaţă se deschiseră una 
după alta. Oamenii se arătau la ferestre şi se întrebau ce 
se întâmplă. Cineva de la han spuse: 

— Preotul a găsit poate un organist şi l-a adus aici. 

Cum nu ne-am gândit la această simplă explicaţie? 
Tocmai atunci preotul se ivi în pragul casei parohiale. 

— Ce se petrece? întrebă el. 

— Se cântă la orgă, domnule preot, îi strigă hangiul. 

— Ei bine! E Eglisak care cântă din nou. 

În adevăr, surzenia nu împiedica degetele să alunece 
pe clape şi era posibil ca bătrânul maestru să fi avut 
fantezia să urce la galerie împreună cu suflătorul. 
Trebuia să vedem. Dar pridvorul era închis. 

— Joseph, îmi spuse preotul, du-te până acasă la 
Eglisak. Alergai cu Betty de mână, căci ea nu voise să 
mă lase singur. După cinci minute ne înapoiarăm. 


— Ei bine? întrebă preotul. 

— Maestrul este acasă la el, îi răspunsei eu cu 
respiraţia tăiată. Era adevărat. Servitoarea îmi spusese 
că doarme buştean în patul lui şi tot vacarmul iscat de 
orgă nu putea să-l scoale din somn. 

— Atunci cine este acolo? murmură domnul Clere, 
neliniştit. 

— Vom afla îndată! exclamă preotul, încheindu-şi 
paltonul de blană. 

Orga se auzea mereu. Scotea parcă o furtună de 
sunete. Cele şaisprezece pedale lucrau în plin. Toate 
tuburile scoteau sunete puternice, chiar şi registrul de 
jos cu notele lui grave se amesteca în acest concert 
asurzitor. Piaţa era ca măturată de o rafală de muzică. 
S-ar fi spus că întreaga biserică era o imensă orgă, 
emițând prin clopotniţă sunete fantastice. 

Am spus că pridvorul era zăvorât, dar, făcând 
înconjurul clădirii, văzui că uşa mică, ce se afla drept în 
faţa hanului Clere, rămăsese întredeschisă. Pe aici ar fi 
putut pătrunde intrusul. Mai întâi intrară preotul şi 
ţârcovnicul care era cu el. In trecere, ei muiară degetele 
în vasul cu apă sfinţită şi, prevăzători, îşi făcură cruce. 
Apoi toţi cei ce-i urmau făcură la fel. 

Deodată orga amuţi. Bucata cântată de misteriosul 
organist se întrerupse pe un acord de quartă şi sixtă 
care se pierdu sub bolta întunecată. 

Intrarea oamenilor în biserică fusese oare cauza care a 
stăvilit inspiraţia artistului? Avem tot dreptul să credem 
că da. Peste naosul până atunci plin de armonii se lăsă 
din nou tăcerea. Zic tăcere, căci încremenisem cu toţii 
între stâlpi, cu senzaţia pe care o ai când, după un 
fulger, aştepţi izbucnirea tunetului. Dar nu ţinu mult. 
Trebuia să ştim despre ce era vorba. Ţârcovnicul şi doi 
sau trei din cei mai curajoşi se îndreptară spre scara în 
spirală care ducea spre galeria din fundul naosului. 
Urcară treptele, dar ajunşi la galerie nu găsiră pe 
nimeni. Capacul claviaturii era închis. Cimpoiul, pe 
jumătate plin încă de aerul care nu putea ieşi, neavând 
pe unde, rămăsese nemişcat. 

Probabil că, în mijlocul tumultului şi întunericului, 
intrusul putuse să coboare scara, să dispară pe uşa mică 
şi să fugă pe străzile târgului. 


V 


A doua zi, târgul Kalfermatt număra un locuitor în 
plus, ba chiar doi. Puteau fi văzuţi plimbându-se în piaţă, 
mergând în sus şi în jos pe strada principală, ajungând 
până în dreptul şcolii şi apoi întorcându-se spre hanul lui 
Clere, unde reţinuseră o cameră cu două paturi pentru 
un timp oarecare, fără să spună cât. 

«Poate fi o zi, o săptămână, o lună, un an», rosti cel 
mai important din aceste personaje, aşa cum mi-a 
povestit Betty când m-a întâlnit în piaţă. 

— Să fie organistul de ieri? am întrebat. 

— De, s-ar putea, Joseph. 

— Cu suflătorul lui?... 

— Fără îndoială, acela gras, răspunse Betty. 

— Şi cum arată? 

— Ca toată lumea. 

Ca toată lumea, desigur, pentru că aveau un cap pe 
umerii lor, braţele înfipte în trunchi şi tălpi la picioare. 
Dar poţi să ai toate astea, fără să semeni cu nimeni. Şi 
acest lucru l-am observat când pe la orele unsprezece i- 
am văzut în fine pe cei doi străini atât de ciudaţi. 

Mergeau unul în spatele celuilalt. Primul, de 35—40 de 
ani, deşirat, un fel de bâtlan înalt, îmbrăcat cu o 
redingotă lungă, gălbuie, purta pantaloni largi, coloniali, 
de unde ieşeau nişte picioare subţiri, iar pe creştet avea 
o pălărioară cu egretă. Ce chip îngust şi spân! Ochi 
bridaţi, mici, dar pătrunzători, cu o văpaie în pupile, 
dinţi albi ca nişte colţi, un nas lung şi subţire, gura 
strânsă şi bărbia ascuţită. 

Şi ce mâini! Degete lungi, foarte lungi, degete care pe 
o claviatură pot cuprinde o octavă şi jumătate! 

Celălalt — îndesat, spătos, cu umeri largi, cu torsul 
puternic, cu capul mare şi părul vâlvoi sub o pălărie 
cenuşie, cu o faţă de taur încăpățânat şi o burtă ca o 
cheie de «fa». Era un tip voinic de vreo treizeci de ani, 
care ar fi putut stâlci în bătaie pe cei mai zdraveni din 
târg. 

Nimeni nu-i cunoştea pe aceşti indivizi. Veniseră 
pentru prima oară prin ţinut. Desigur, nu erau elveţieni, 
mai curând păreau de prin părţile răsăritene de dincolo 
de munţi, dinspre Ungaria. Şi în adevăr, de-acolo 
soseau, aşa cum am aflat mai târziu. 

După ce au plătit la hanul lui Clere pe o săptămână 
înainte, au mâncat cu multă poftă din cele mai bune 


feluri. Şi acum făceau o plimbare, păşind unul după 
celălalt, cel mai mare cu un mers legănat, privind, 
hoinărind, îngânând un cântec, cu degetele neîncetat în 
mişcare. Din când în când îşi lovea într-un fel ciudat 
ceafa cu palma, repetind: «La natural, la natural... 
Bine!» 

Celălalt, grasul, mergea legănându-şi şoldurile, fumând 
o pipă în formă de saxofon, de unde ieşeau valuri de fum 
albicios. 

Îi priveam cu ochii holbaţi, când cel mai înalt mă zări şi 
îmi făcu semn să mă apropii. La început mi-a fost puţin 
frică, recunosc, dar în cele din urmă m-am hotărât, şi 
atunci el îmi zise cu o voce subţire ca a unui copil de 
cor: 

— Unde-i casa preotului, băiatule? 

— Casa parohială?... 

— Da. Vrei să mă duci până acolo? 

M-am gândit că preotul mă va certa dacă-i aduc aceste 
persoane — pe cel înalt mai ales, a cărui privire mă 
fascina. Aş fi vrut să refuz. Dar a fost imposibil şi iată- 
mă mergând spre casa parohială. 

Ne despărţeau de ea vreo cincizeci de paşi. Le-am 
arătat casa şi am fugit, în timp ce ei băteau în uşă în 
ritm de trei optimi şi o pătrime. Colegii mă aşteptau în 
piaţă, împreună cu domnul Valrugis. El mă întrebă ce s- 
a întîmplat şi eu i-am povestit. Cu toţii se uitau la mine. 
Închipuiţi-vă, «El» mi-a vorbit! 

Dar ceea ce le-am spus nu a putut să explice prea mult 
ce căutau aceşti doi oameni la Kalfermatt. De ce voiau 
să vorbească cu preotul? Cum i-a primit? Nu i s-a 
întîmplat vreo nenorocire lui şi servitoarei sale, o 
bătrână de vârstă matusalemică şi care uneori avea 
mintea rătăcită ? 

Totul se lămuri în aceeaşi după-amiază. 

Tipul bizar — acela mai înalt — se numea Effarane. 

Era ungur. Artist, acordor, constructor de orgă, 
organist — cum se spunea — făcea reparaţii mergând 
din oraş în oraş şi-şi câştiga existenţa cu această 
meserie. 

Dânsul, bineînţeles, fusese cel ce în ajun intrase pe 
poarta laterală împreună cu celălalt, ajutorul şi 
suflătorul său, şi reînviase ecourile în vechea biserică, 
dezlănţuind valuri de armonie. După el, instrumentul, 
care se defectase în anumite părţi, avea nevoie de 


câteva reparaţii şi el se oferea să le execute la un preţ 
foarte mic. Diverse certificate stăteau mărturie pentru 
priceperea sa în privinţa lucrărilor de acest fel. 

— Paceţi-le! Faceţi-le! spuse preotul care se grăbi 
să accepte oferta. Şi adăugă: Cerul fie de două ori 
lăudat că ne trimite un reparator de orgă de valoarea 
dumneavoastră, şi ar fi de trei ori dacă ne-ar trimite şi 
un organist. 

— Aşadar, sărmanul Eelisak?... întrebă meşterul 
Effarane. 

— Surd de-a binelea... îl cunoaşteţi? 

— Cine nu-l cunoaşte pe omul cu fuga! 

— Sunt şase luni de când nu mai cântă la biserică şi 
nici nu predă la şcoală. 

— Fiți liniştit, părinte, răspunse meşterul Effarane. 
În cincisprezece zile reparaţiile pot fi terminate şi, dacă 
vreţi, de Crăciun voi cânta eu la orgă. 

Şi zicând acestea, el îşi mişcă degetele nesfârşite, le 
pocni, dezmorţindu-şi falangele, şi le întinse apoi ca pe 
nişte tuburi de cauciuc. 

Preotul îi mulţumi artistului cu vorbe alese şi-l întrebă 
ce credea despre orga din Kalfermatt. 

— E bună, răspunse meşterul Effarane, dar 
incompletă. 

— Şi ce-i lipseşte? N-are douăzeci şi patru de 
tuburi, fără să uităm şi tuburile pentru vocile omeneşti? 

— Ei, ceea ce-i lipseşte, părinte, e tocmai un 
registru pe care l-am inventat şi pe care vreau să-l 
adaptez acestui instrument. 

— Ce registru ? 

— Registrul vocilor de copii, replică acest curios 
personaj, îndreptându-se din spate. Eu am imaginat 
această perfecţionare. Ar fi idealul, şi atunci numele 
meu va întrece pe al lui Fabri, Kleng, Erhard Smid, 
Andre, Castendorfer, Krebs, Muller, Agricola, Kranz, ca 
şi numele de Antegnati, Costanzo, Graziadei, Serassi, 
Tronci, Nanchinini, Callido, Sebastien Erard, Abbey, 
Cavaille-Coll... 

Preotul crezu, la un moment dat, că înşiruirea acestor 
nume nu se va termina până la ora vecerniei care se 
apropia. 

Constructorul de orgă adăugă, trecându-şi mâna prin 
păr: 


— Şi dacă voi reuşi la orga din Kalfermatt, nici o altă 
orgă nu se va putea asemui cu ea, nici cea de la Sf. 
Alexandru din Bergamo, nici cea de la Saint-Paul din 
Londra, nici aceea din Fribourg sau Haarlem. 
Amsterdam, Frankfurt, Weingarten, nici cea de la Notre- 
Dame din Paris sau de la Madeleine, St. Roch, St. Denis, 
Beauvais. 

Şi spunea aceste lucruri, cu un aer inspirat, făcând 
gesturi mari, care desenau în aer curbe capricioase. 
Deodată se auzi clopotul pentru vecernie şi luându-şi 
pălăria, căreia îi mângâie uşor egreta cu degetul, 
meşterul Effarane salută cu plecăciune şi se duse să-l 
întâlnească în piaţă pe suflătorul său. 


VI 


E de la sine înţeles că din ziua aceea nu se mai vorbi în 
târg decât despre importantul eveniment care se 
petrecuse. Marele artist, numit Effarane, care era în 
acelaşi timp şi un mare inventator, se obliga să 
îmbogăţească orga noastră cu un registru de voci de 
copii. 

Lucrările de reparaţie începură chiar a doua zi; 
meşterul Effarane si ajutorul său se puseră pe treabă. În 
timpul recreaţiilor, eu şi alţi câţiva colegi de şcoală ne 
duceam să-i vedem. Eram lăsaţi să urcăm la galerie, cu 
condiţia să nu-i stingherim în lucru. Toată tâmplăria fu 
desfăcută, redusă la scânduri. O orgă nu este decât un 
flaut al lui Pan, adaptat la cutia orgii cu un burduf şi un 
registru de butoni, adică un regulator mobil care 
reglementează intrarea aerului. A noastră era de tip 
mare, având douăzeci şi patru de tuburi principale, 
patru claviaturi de câte cincizeci şi patru clape şi de 
asemenea o claviatură de pedale pentru notele joase de 
două octave. Cât de imens ni se părea acest desiş de ţevi 
cu ancie sau cu guri de lemn ori de aluminiu! Te-ai fi 
putut pierde ca în mijlocul unei păduri dese. Şi ce 
denumiri curioase ieşeau din gura meşterului Effarane: 
dublete, fluieraşe, cromorne, registre joase, tonuri de 
bază, nazale. Când mă gândesc că erau acolo tuburi de 
lemn de şaisprezece picioare şi de aluminiu de treizeci şi 
două de picioare! In astfel de ţevi ai fi putut băga 
deodată toată şcoala, împreună cu domnul Valrugis! 


Priveam acest talmeş-balmeş cu un fel de uimire vecină 
cu groaza. 

— Henri, spunea Hoct, aruncând o privire piezişă, 
seamănă cu o maşină cu aburi... 

— Nu, mai repede cu o baterie de tunuri, spunea 
Farina, care ar arunca ghiulele de muzică!... 

Eu nu găseam termeni de comparaţie, dar, când mă 
gândeam la vijeliile pe care burduful dublu de suflat 
putea să le trimită prin ţevăria aceasta enormă, mă 
apuca un tremur care mă scutura ore întregi. 

Meşterul Effarane lucra în mijlocul acestei dezordini, 
fără să-i pese de nimic. 

În realitate, orga de la Kalfermatt era într-o stare 
destul de bună şi nu avea nevoie decât de nişte reparaţii 
puţin importante — mai mult trebuia curățată de praful 
depus de câţiva ani. Ceea ce era mai dificil era ajustarea 
registrului vocilor de copii. Acest aparat era acolo, într-o 
cutie, compus dintr-o serie de flaute de cristal care 
aveau menirea să scoată sunete fermecătoare. 

Meşterul  Effarane, abil constructor şi minunat 
organist, spera să reuşească aici ceea ce nu putuse 
realiza până acum. Cu toate acestea, observam că nu 
făcea decât să dibuie într-un fel sau într-altul şi, când nu 
izbutea, scotea strigăte ca un papagal înfuriat, necăjit 
de stăpâna sa. 

Brrr!... Aceste strigăte mă-nfiorau din creştet până-n 
tălpi şi simţeam cum mi se ridică părul în cap. 

Stărui asupra faptului că ceea ce vedeam mă 
impresiona la culme. 

Interiorul vastei cutii a orgii, acest enorm animal 
sfârtecat, ale cărui organe zăceau împrăştiate, mă 
frământa până la obsesie. O visam noaptea şi ziua, 
gândul la ea nu mă părăsea nici o clipă. În special cutia 
cu voci de copii, pe care n-aş fi avut curajul s-o ating, îmi 
făcea impresia unei cuşti plină de copii pe care meşterul 
Effarane îi creştea pentru a-i face să cânte sub degetele 
sale de organist. 

— Ce ai, Joseph? mă întreba Betty. 

— Nu ştiu, răspundeam. 

—  Poatecă te duci prea des să vezi orga? 

— Da... poate. 

— Nute mai duce. 

— Nu mă voi mai duce, Betty. 


Şi mă duceam totuşi, chiar în aceeaşi zi, împotriva 
voinţei mele. Mă cuprindea dorinţa să mă pierd în 
mijlocul acestei păduri de tuburi, să mă furişez în 
colţurile cele mai întunecate, să-l urmăresc pe meşterul 
Effarane cum ciocănea în fundul cutiei orgii. Mă 
stăpâneam să nu spun nimic acasă; tatăl şi mama mea 
m-ar fi crezut nebun. 


VII 


Cu opt zile înainte de Crăciun, eram dimineaţa la 
şcoală, fetele de-o parte şi băieţii de alta. Domnul 
Valrugis trona pe catedră, bătrâna soră în colţul său 
tricota cu nişte ace lungi, ca nişte frigări de bucătărie. 
Şi iată că atunci când ajunsesem din nou la momentul 
când Wilhelm Tell insulta pălăria lui Gessler, uşa se 
deschise. Intră preotul. 

Toată lumea se sculă în picioare, cum se cuvine, iar în 
spatele preotului apăru meşterul Effarane. 

Cu toţii plecarăm privirea în faţa ochilor pătrunzători 
ai organistului. Ce căuta el la şcoală şi de ce îl însoțea 
preotul? 

Mi s-a părut că se uită la mine cu luare-aminte. Mă 
recunoscuse desigur şi mă simţeam destul de prost. 

între timp, domnul Valrugis cobori de la catedră, se 
opri în faţa preotului şi zise: 

— Cărui prilej datorez onoarea?... 

— Domnule profesor, am vrut să vă prezint pe 
meşterul Effarane care a dorit să facă o vizită elevilor 
dumneavoastră. 

— Şi de ce? 

— M-a întrebat dacă există un cor la Kalfermatit, 
domnule Valrugis. l-am răspuns afirmativ. Am adăugat 
că era chiar excelent în timpul când îl dirija sărmanul 
Eglisak. Atunci meşterul Effarane şi-a exprimat dorinţa 
să-l asculte. Aşadar, l-am adus în dimineaţa aceasta în 
clasa dumneavoastră, rugându-vă să-l scuzaţi pentru 
întrerupere. 

Domnul Valrugis nu avea de ce să primească scuze. Tot 
ce făcea preotul era bine făcut. Wilhelm Tell va trebui să 
aştepte de data aceasta. 

Atunci, la un gest al domnului Valrugis, am stat jos. 
Preotul se aşeză şi el pe un scaun pe care i l-am adus eu, 
meşterul Effarane pe un colţ al mesei fetelor, care s-au 


dat înapoi spre a-i face loc. Cea mai apropiată de el era 
Betty şi am văzut că micuța de ea era speriată de 
mâinile şi degetele sale lungi, care descriau arpegii în 
văzduh. Meşterul Effarane luă cuvântul şi cu vocea sa 
pătrunzătoare spuse: 

— Aceştia sunt copiii de la cor? 

— Nu toţi fac parte din el, răspunse domnul 
Valrugis. 

— Câţi? 

— Şaisprezece. 

— Băieți şi fete? 

— Da, spuse preotul, băieţi şi fete, şi cum la această 
vârstă mai toţi au aceeaşi voce... 

— Eroare, replică imediat meşterul Effarane, şi 
urechea unui cunoscător nu s-ar înşela. 

Am fost tare miraţi de acest răspuns, cum bine vă 
puteţi închipui. Vocile noastre, a lui Betty şi a mea, 
aveau în acea perioadă un sunet atât de asemănător, că 
nu puteau fi deosebite când vorbeam: mai târziu ele se 
vor deosebi, căci vârsta modifică în mod inegal glasul 
adulţilor de sexe diferite. 

În orice caz, nimeni nu putea contrazice pe un om ca 
meşterul Effarane şi a rămas pe-a lui. 

— Să înainteze copiii care fac parte din cor, ceru el, 
ridicând braţul ca pe o baghetă de şef de orchestră. 

Opt băieţi, printre care mă număram şi eu, şi opt fete, 
între care se afla şi Betty, se aşezară pe două rânduri, 
faţă-n faţă. Şi atunci meşterul Effarane ne examina cu 
foarte multă atenţie, aşa cum nu fusesem niciodată 
examinaţi pe timpul lui Eglisak. A trebuit să deschidem 
gura, să scoatem limba, să aspirăm şi să expirăm 
îndelung, să-i arătăm până-n fundul gâtlejului coardele 
vocale pe care parcă avea de gând să le prindă cu 
degetele. Am crezut că vrea să ne acordeze ca pe nişte 
viori sau violoncele. Eram cu toţii neliniştiţi. 

Preotul, domnul Valrugis şi bătrâna sa soră erau şi ei 
tulburaţi, dar nu îndrăzneau să spună nici un cuvânt. 

— Atenție! strigă meşterul Effarane. Gama do- 
major! Solfegiem. Iată tonul. 

Tonul? Mă aşteptam să scoată din buzunar o piesă 
mică cu două ramuri, asemănătoare cu aceea a bunului 
Eglisak şi ale cărei vibrații dau «la»-ul exact, la 
Kalfermatt ca şi în oricare altă parte. 

Dar avurăm altă surpriză. 


Meşterul Effarane îşi plecă fruntea şi, cu degetul mare 
pe jumătate încovoiat, îşi lovi scurt baza craniului. 

Uluitor! Vertebra sa superioară emise un sunet metalic 
şi acest sunet era tocmai «la»-ul cu cele opt sute 
şaptezeci de vibrații ale sale. 

Meşterul Effarane avea într-însul un diapazon natural. 

Şi atunci, dându-ne pe «do», în timp ce arătătorul îi 
tremura la capătul braţului, repetă: 

— Atenție! O singură măsură! 

Şi iată-ne solfegiind gama lui «do», întâi urcând şi apoi 
coborând. 

— Rău... răul... strigă meşterul Effarane, când se 
stinse ultima notă. Aud şaisprezece voci diferite şi n-ar 
trebui să aud decât una. 

Părerea mea este că se arăta prea exigent, căci aveam 
obiceiul să cântăm împreună foarte corect, ceea ce ne 
adusese totdeauna multe laude. 

Meşterul Effarane clătina din cap şi arunca la stânga şi 
la dreapta priviri nemulţumite. Mi se părea că urechile 
sale, care aveau o anumită mobilitate, se mişcau ca 
acelea ale câinilor, pisicilor şi altor patrupede. 

— Încă o dată! exclamă el. Unul după altul acuma. 
Fiecare din noi trebuie să aibă o notă personală, o notă 
fiziologică, cum s-ar spune, singura pe care trebuie s-o 
emită vreodată într-un ansamblu. 

O singură notă fiziologică! Ce însemnau aceste 
cuvinte? Ei bine, aş fi vrut să ştiu care era a lui, a 
acestui original, şi de asemenea a preotului, care de 
altfel avea o frumoasă colecţie, una mai falsă ca alta. 

Am început, nu fără o mare îngrijorare — oare omul 
acesta îngrozitor nu ne va chinui? — şi nu fără a fi 
oarecum curioşi să cunoaştem care este nota noastră 
personală, cea pe care va trebui să ne-o cultivăm în 
gâtlej, ca pe o plantă în vasul de flori. 

Hoct se apucă să solfegieze şi, după ce încercă 
diversele note ale gamei, îi fu recunoscută ca fiziologică 
nota «sol» de către meşterul Effarane, ca fiind nota cea 
mai justă, cea mai vibrantă pe care o putea scoate 
laringele său. 

După Hoct urmă Farina, care se văzu condamnat 
pentru vecie la un «la» natural. 

Apoi ceilalţi colegi ai mei fură supuşi la acest 
amănunţit examen şi nota lor favorită primi pecetea 
oficială a meşterului Effarane. 


Făcui şi eu un pas înainte. 
— Ah, tu eşti, băieţaş, zise organistul. 


Şi luându-mi capul între mâini, îl întoarse într-o parte 
şi într-alta, încât îmi fu teamă să nu mi-l scoată din loc. 

— Să vedem nota ta, reluă el. 

Am cântat gama de la «do» la «do», urcând şi apoi 
coborând. Dar Effarane nu fu mulţumit. Imi porunci s-o 
iau de la început... Dar nu mergea... nu mergea. Eram 
foarte umilit. Eu, unul din cei mai buni din cor, să fiu 
oare lipsit de o notă personală? 

— Haide, exclamă meşterul Effarane, cântă gama 
cromatică! Poate voi descoperi nota ta. 

Şi vocea mea, cu intervale de semitonuri, execută 
octava. 

— Bine... bine! rosti organistul. 'Ţi-am găsit nota şi 
păstreaz-o în timpul întregii măsuri. 

— Care este ? întrebai tremurând puţin. 

— Este «re-diez». 

Pornind de la «re-diez», am solfegiat dintr-o singură 
răsuflare. Preotul şi domnul Valrugis nu se obosiră să 
dea nici un semn de satisfacţie. 

— E rândul fetelor, ordonă meşterul Effarane. Stam 
şi mă gândeam: 

«Dacă şi Betty ar putea avea pe «re-diez»! Nu m-ar 
mira, căci vocile noastre sunt la unison.» 

Fetele fură examinate una după alta. Una avea pe «si 
natural» alta pe «mi natural». Când îi veni rândul lui 
Betty Clere să cânte, ea se apropie şi rămase foarte 
intimidată în picioare, în faţa meşterului Effarane. 

— Incepe, fetiţo! 

Şi Betty începu cu vocea ei fermecătoare, aşa de 
plăcută încât ai fi spus că e cântecul unui sticlete. Dar i 
se întâmplă lui Betty acelaşi lucru ca şi prietenului ei 
Joseph Muller. Trebui să se recurgă la gama cromatică 
pentru a i se descoperi nota şi în cele din urmă îi fu 
atribuit «mi-bemol». 

La început m-am necăjit, dar, gândindu-mă bine, nu 
puteam fi decât mulţumit. Betty avea pe «mi-bemol» şi 
eu pe «re-diezy». Ei bine, e cam acelaşi lucru aşa că am 
bătut din palme. 

— Ce te-a apucat, băiete? întrebă organistul care 
încruntă din sprâncene. 

— Sunt foarte bucuros, domnule, îndrăznii să 
răspund, pentru că Betty şi cu mine avem aceeaşi notă... 

— Aceeaşi?! exclamă meşterul Effarane. 


Şi se îndreptă cu o mişcare atât de alungită, că braţul 
său atinse plafonul. 

— Aceeaşi notă! reluă el. Ah, tu crezi că un «re- 
diez» şi un «mi-bemol» este acelaşi lucru, neştiutor ce 
eşti! Ai merita o pedeapsă straşnică!... Eglisak al vostru 
v-a învăţat asemenea prostii? Şi aţi răbdat aşa ceva, 
părinte?... Şi dumneavoastră, domnule profesor... Şi 
chiar dumneavoastră, bătrână domnişoară... 

Sora domnului Valrugis căuta o călimară să i-o azvârle 
în cap. Dar el continuă, lăsându-se pradă furiei oarbe: 

— Nenorocitule, nu ştii ce-i aia o coma, această 
optime de ton, care deosebeşte pe «re-diez» de «mi- 
bemol», pe «la-diez» de «si-bemol» şi aşa mai departe? 
Cum asta! Nimeni de aici nu este în stare să aprecieze o 
optime de ton! Oare urechile din Kalfermatt n-au decât 
timpane ca pergamentul, îngroşate, uscate, ori sparte? 

Nimeni nu îndrăznea să facă o mişcare. Geamurile de 
la ferestre zăngăniră la vocea ascuţită a meşterului 
Effarane. Eram dezolat că provocasem această scenă, 
întristat că există o diferenţă între vocea Betty-ei şi a 
mea, chiar dacă numai cu o optime de ton. Preotul se 
uita curios la mine, iar domnul Valrugis îmi arunca nişte 
priviri... 

Dar organistul se calmă deodată şi spuse: 

—  Atenţiune! Fiecare să se aşeze în rând să cântăm 
gama! 

Am înţeles cu toţii ce însemna acest lucru şi ne luarăm 
locul după nota personală. Betty pe locul al patrulea în 
calitatea ei de «mi-bemol» şi eu chiar alături de ea în 
calitate de «re-diez». Cu alte cuvinte, alcătuiam un flaut 
al lui Pan sau, mai bine zis, tuburile unei orgi cu singura 
notă pe care putea s-o emită fiecare. 

— Acum, gama cromatică! strigă meşterul Effarane. 
Şi corect, căci altfel... 

N-am aşteptat să ne spună de două ori. Colegul nostru, 
care era «do», începu. Urmară ceilalţi. Betty cântă «mi- 
bemol»-ul său, apoi eu «re-diez»-ul, şi diferenţa părea că 
era apreciată de urechile organistului. După ce urcarăm, 
am coborit de trei ori la rând.. 

Meşterul Effarane părea destul de mulţumit. 

— Bine, copii! spuse el. Voi reuşi să fac din voi o 
claviatură vie! Şi cum preotul clătina din cap, puţin 
convins... 


— De ce nu! răspunse meşterul Effarane. S-a putut 
construi un pian cu pisici, pisici alese pentru mieunatul 
pe care-l scoteau când le ciupeai de coadă! Un pian de 
pisici, un pian de pisici! repetă el. 

Am început să râdem, fără să ştim exact dacă meşterul 
Effarane vorbea serios sau nu. Dar mai târziu am aflat 
că spusese adevărul despre acest pian de pisici, care 
mieunau când cozile lor erau ciupite de un mecanism. 
Dumnezeule! Ce nu sunt în stare să născocească 
oamenii? 

Atunci, punându-şi pălăria, meşterul Effarane salută, 
se întoarse şi ieşi spunând: 

— Nu uitaţi de nota voastră şi mai ales tu, domnule 
Re-diez, şi tu, domnişoară Mi-bemol! 

Şi porecla ne-a rămas. 


VIII 


Aşa se petrecu vizita meşterului Effarane la şcoala din 
Kalfermatt. Rămăsesem foarte impresionat. Mi se părea 
că un «re-diez» vibra neîncetat în fundul gâtlejului meu. 

În vremea aceasta lucrările la orgă avansau. Incă opt 
zile mai rămâneau până la Crăciun. Tot timpul meu liber 
îl petreceam la galeria din biserică. Nu puteam să mă 
stăpânesc. Îl ajutam pe organist cu ce mă pricepeam şi 
pe suflătorul său care nu scotea nici o vorbă. Acum 
registrele erau în bună stare, burduful de suflat gata să 
funcţioneze, cutia orgii nouă, cu alămurile sale 
strălucind în penumbra naosului. Da, totul va fi gata de 
sărbători, afară doar de faimosul aparat al vocilor de 
copii. 

În adevăr, acolo treaba şchiopăta. Se vedea limpede, 
după necazul meşterului Effarane. El încerca, încerca 
mereu. Lucrurile nu mergeau. Nu ştiam ce lipsea 
registrului său şi nici el nu ştia. De aici, o mare 
dezamăgire care dădea loc unor accese de furie. El se 
răzbuna pe orgă, pe burduful de suflat, pe suflător, pe 
sărmanul Re-diez, care nu avea nici o vină. 

Câteodată credeam că va sfărâma totul şi fugeam de- 
acolo. Ce vor spune oamenii din Kalfermatt, decepţionaţi 


în speranţele lor, dacă sărbătoarea nu va fi celebrată cu 
tot fastul? 

Să nu se uite că la acest Crăciun corul nu putea să 
cânte, fiind dezorganizat, şi că totul se bizuia pe muzica 
de orgă. A 

Pe scurt, ziua solemnă sosi. In cele douăzeci şi patru 
de ore premergătoare, meşterul Effarane, din ce în ce 
mai dezamăgit, se lăsase pradă unor asemenea stări de 
furie, că se putea crede că-şi va pierde minţile. Va trebui 
să renunţe la vocile de copii? Nu ştiam nimic, căci mă 
înspăimântase în aşa măsură încât nu mai îndrăzneam 
să urc la galerie şi nici măcar să intru în biserică. 

În seara de Crăciun, copii erau culcaţi la apusul 
soarelui şi dormeau până în momentul începerii slujbei. 
Aceasta le permitea să rămână treji până la miezul 
nopţii. Deci în acea seară, după şcoală, am condus-o pe 
micuța Mi-bemol până la poarta casei. Începusem şi eu 
să-i dau această poreclă. 

—  Nuvei lipsi la slujbă, i-am spus. 

— Nu, Joseph, şi nici tu. 

— Fii liniştită! 

M-am întors acasă unde eram aşteptat. 

— Trebuie să te culci, îmi spuse mama. 

— Da, am răspuns, dar n-am chef să dorm. 

— N-are importanţă! 

— Totuşi... 

— Fă ce-ţi spune mama, replică tatăl meu, şi te vom 
scula când trebuie. 

Am ascultat, mi-am sărutat părinţii şi m-am urcat în 
odăiţa mea. Hainele mele de sărbătoare erau puse pe 
speteaza unui scaun şi ghetele lustruite, lângă uşă. Nu 
mai rămânea decât să le îmbrac când mă voi da jos din 
pat, după ce îmi voi fi spălat faţa şi mâinile. 

Într-o clipă, vârât sub plapumă, am stins lumânarea, 
dar în odaie stăruia o lumină albăstruie din cauza 
zăpezii ce se aşternuse pe acoperişurile învecinate. 

Desigur, nu mai aveam vârsta să pun o gheată în vatră, 
cu speranţa de a căpăta un dar de la Moş-Crăciun. Şi mă 
năpădiră amintirile din timpurile frumoase ale copilăriei, 
care nu se vor mai întoarce. Ultima oară, acum vreo trei- 
patru ani, draga mea Mi-Bemol a găsit în pantoful ei o 
frumoasă cruciuliţă de argint... Să nu ştie nimeni, dar eu 
am pus-o! 


Apoi aceste amintiri frumoase se şterseră din mintea 
mea. Mă gândeam la meşterul Effarane. Îl vedeam 
şezând lângă mine, cu redingota lui lungă, cu picioarele 
lungi, cu mâinile lungi şi faţa lungă... În zadar îmi 
băgam capul sub sulul de la căpătâi, îl vedeam tot 
timpul şi simţeam cum degetele sale se plimbau de-a 
lungul patului meu... 

În fine, după ce m-am zvârcolit încoace şi încolo, am 
reuşit să adorm. 

Cât timp a durat somnul meu, nu ştiu. Dar deodată am 
fost deşteptat brusc: o mână se pusese pe umărul meu. 

— Să mergem, Re-diez, îmi zise o voce pe care o 
recunoscui imediat. Era vocea meşterului Effarane. 

— Să mergem, Re-diez, e timpul... Vrei să pierzi 
slujba? Auzeam fără să înţeleg. 

— Vrei să te trag afară din pat, cum se trage pâinea 
din cuptor? Aşternutul meu fu dat la o parte. Am deschis 
ochii, care fură orbiţi de lumina unui felinar pe care îl 
ţinea în mână... 

Ce spaimă am tras! Era într-adevăr Effarane cel care 
îmi vorbea. 

— Hai, Re-diez, îmbracă-te. 

—  Sămă îmbrac? 

— Dacă nu cumva vrei să mergi la slujbă în cămaşă. 
Nu auzi clopotele? 

În adevăr, clopotele sunau cu toată puterea. 

— Hai, Re-diez, nu te îmbraci? 

Fără să-mi dau seama, m-am îmbrăcat într-un minut. 
Trebuie să recunosc că mă ajutase meşterul Effarane şi 
ceea ce făcea el, făcea repede. 

— Vino, îmi spuse, ridicând felinarul. 

— Dar tatăl meu, mama?... 

— Se află la biserică... j 

Am fost mirat că nu m-au aşteptat. In fine, am coborât. 
Uşa casei se deschise, apoi se închise şi iată-ne în 
stradă. 

Ce ger! Piaţa era albă, pe cer puzderie de stele. În faţă 
se desluşea biserica şi clopotniţa al cărei vârf părea 
aprins de o stea. 

Îl urmam pe meşterul Effarane. Dar în loc să se 
îndrepte spre biserică, iată-l că umblă pe străzi de colo- 
colo. Se opreşte în faţa unor case, ale căror uşi se 
deschid fără să fie nevoie să baţi. Colegii mei ies din 
casă, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare: Hoct, Farina, toţi 


cei ce făceau parte din cor. Apoi e rândul fetelor şi în 
primul rând al micuţei Mi-bemol. O iau de mână. 

— Mi-e teamă, îmi spuse ea. 

Nu îndrăzneam să răspund: «Şi mie!» de frică să n-o 
sperii mai mult. În fine, suntem toţi. Toţi acei care au 
nota lor personală, întreaga gamă cromatică! 

Dar care este intenţia organistului? Neputând avea 
aparatul său de voci de copii, încearcă să formeze un 
registru cu copiii corului? 

Vrând-nevrând, trebuia să asculţi de acest personaj 
fantastic, aşa cum muzicienii din orchestră ascultă de 
dirijor când are bagheta în mână. Poarta laterală a 
bisericii este în faţa noastră. Intrăm doi câte doi. Nimeni 
nu se află încă în naosul rece, întunecos şi tăcut. Şi el 
care-mi spusese că tatăl şi mama mea mă aşteaptă... Il 
întreb, îndrăznesc să-l întreb. 

— Taci, Re-diez, îmi spune el, şi ajută-i micuţei Mi- 
bemol să urce. Ceea ce am şi făcut. lată-ne pe toţi suind 
scara îngustă şi ajungând la galerie. Deodată ea se 
luminează. Capacul orgii este deschis, suflătorul se 
găseşte la locul său. S-ar spune că a fost umflat cu tot 
aerul burdufului de suflat, atât pare de uriaş! 

La un semn al meşterului Effarane, ne aşezăm în 
ordine. El întinde braţul, cutia orgii se deschide, apoi se 
închide în urma noastră... 

Toţi şaisprezece suntem închişi în tuburile principale 
ale orgii, fiecare separat, dar vecini unul cu altul, Betty 
se găseşte în al patrulea, în calitatea ei de Mi-bemol, şi 
eu în al cincilea, în calitatea mea de Re-diez. l-am ghicit 
gândul meşterului Effarane. Nici o îndoială. Neputând 
să folosească aparatul inventat de el, a compus registrul 
vocilor de copii cu copiii corului şi când aerul va intra 
prin gura ţevilor, fiecare va cânta nota lui. Nu pisicile, ci 
noi — eu, Betty, toţi colegii noştri vor fi puşi în mişcare 
de clapele orgii. 

— Betty,eşti aici? am strigat. 

— Da, Joseph. 

— Nu-ţi fie frică, sunt lângă tine. 

— Tăcere! se auzi vocea meşterului Effarane. Şi 
atunci tăcurăm. 


IX 


Între timp biserica se umplea de lume. Prin crăpătura 
din tubul meu, am putut vedea cum mulţimea enoriaşilor 
trecea prin naos, care acum strălucea de lumini. Şi 
familiile care nu ştiau că şaisprezece din copiii lor sunt 
închişi în această orgă! Auzeam desluşit zgomotul 
paşilor pe pardoseala naosului, izbiturile scaunelor, 
tropăitul ghetelor şi al saboţilor de lemn, cu sonoritatea 
specială din biserici. Oamenii se aşezau pentru slujba de 
la miezul nopţii şi clopotele băteau întruna. 

— Eşti aici? am mai întrebat-o pe Betty. 

— Da, Joseph, îmi răspunse o voce stinsă care 
tremura. 

— Nu-ţi fie frică... nu-ţi fie frică, Betty! Nu vom 
rămâne înăuntru decât cât va dura slujba. Apoi ni se va 
da drumul. 

În sinea mea nu credeam acest lucru. Niciodată 
meşterul Effarane nu va da drumul acestor păsări din 
colivii şi puterea lui diabolică va şti să ne ţină mult timp 
acolo... Poate pentru totdeauna!... 

În fine, clopoţelul corului sună. Preotul şi cele două 
ajutoare ale sale ajung în faţa altarului. Ceremonia 
începe. 

Dar cum de nu s-au îngrijit părinţii noştri de noi? Am 
zărit pe tatăl şi pe mama mea liniştiţi pe locurile lor. 
Domnul şi doamna Clere erau la fel de liniştiţi... Liniştite 
erau şi familiile colegilor noştri. Era de necrezut. 

Mă gândeam la toate acestea, când deodată un vârtej 
trecu prin cutia orgii. Toate tuburile se cutremurară ca o 
pădure bântuită de furtună. Burduful funcţiona din plin. 

Meşterul Effarane începuse, pregătind prima parte a 
liturghiei. Tuburile principale răsunau ca nişte bubuituri 
de tunet. Totul se termină printr-un formidabil acord 
final pe fundalul de bas al tuburilor de treizeci şi două 
de picioare. 

Urmăream, speriat, clipa în care răbufnirile de aer se 
vor introduce în tuburile noastre, dar organistul ne 
rezerva, fără îndoială, pentru mijlocul slujbei. 

Orga încetă un timp, cât se citi predica duminicală, în 
care preotul îl felicită pe organist pentru că i-a redat 
bisericii din Kalfermatt vocile care se stinseseră... 

Ah, dacă aş fi putut să strig, să trimit «re-diezul» meu 
prin crăpătura tubului! 

Totul dură cinci minute care îmi părură cinci secole, 
căci presimţeam că rândul vocilor de copii trebuia să 


vină în momentul culminant al slujbei, pentru care marii 
artişti rezervă cele mai sublime improvizații ale geniului 
lor. 

În adevăr, eram mai mult mort decât viu. Mi se părea 
că niciodată nu voi scoate vreo notă din gâtlejul meu 
uscat de chinurile aşteptării. Dar nu puneam la 
socoteală suflul irezistibul care mă va umfla, când clapa 
care mă comanda va fi apăsată de degetul organistului. 

În fine, sosi şi mult temutul sfârşit de slujbă. Clopoţelul 
scoate sunete piţigăiate. O linişte generală domneşte în 
naos... 

Ei bine, cu toate că sunt un copil aşezat, nu pot fi calm. 
Nu mă gândesc decât la furtuna care se va stârni la 
picioarele mele. Şi atunci, cu o voce şoptită, spre a nu fi 
auzită decât de dânsa: 

— Betty? spun. 

— Ce vrei, Joseph? 

— [Ia seama, va fi rândul nostru. 

— Ah, Dumnezeule! exclamă sărmana. 

Nu mă înşelasem. Răsună un zgomot aspru. Este 
zgomotul regulatorului mobil care distribuie aerul în 
cutia orgii în care dau tuburile noastre. O melodie dulce 
şi impresionantă se ridică sub bolțile bisericii. 

Aud nota «sol» a lui Hoct, nota «la» a lui Farina, apoi, 
«mi-bemol»-ul scumpei mele vecine, pe urmă un suflu 
îmi umflă pieptul, un suflu uşor care creşte treptat şi 
scoate «re-diez»-ul pe buzele mele. Chiar dacă ai vrea să 
taci, nu ai putea. Nu mai sunt decât un instrument în 
mâna organistului. Clapa pe care o apasă pe claviatura 
sa este ca o valvă a inimii mele, care se întredeschide... 

Ah, cât de sfâşietor este acest lucru! Nu, dacă va 
continua astfel, ceea ce va ieşi din noi nu vor mai fi note, 
ci vor fi strigăte, strigăte de durere!... 

Şi cum să descriu chinurile pe care le simt, când 
meşterul Effarane face să răsune un acord puternic de 
septimă diminuată, în care eu ocup locul doi: «do 
natural», «re-diez», «fa-diez», «la natural». 

Şi cum crudul, nemilosul artist îl prelungeşte la 
nesfârşit, inima mi se opreşte, simt că mor şi îmi pierd 
cunoştinţa. 

Ceea ce face ca faimoasa septimă diminuată, 
nemaiavând «re-diez»-ul, să nu mai poată fi rezolvată 
conform regulilor armoniei. 


— Ei bine, ce ai? mă întrebă tata. 

— Eu... 

— Hai, scoală-te. E ora de mers la biserică. 

— Ora?... 

— Da, coboară din pat!.. 

Unde mă găseam? Ce se petrecuse? Oare toate acestea 
nu erau decât un vis? Închiderea în tuburile orgii, 
bucata de la sfârşitul slujbei, inima mea zdrobită, 
gâtlejul meu care nu mai putea să scoată «re-diez»-ul 
său? 

Da, copiii mei, din momentul când am adormit, până în 
momentul când tatăl meu venise să mă trezească, 
visasem toate acestea, din cauza imaginaţiei mele 
înfierbântate. 

— Şi meşterul Effarane?... întrebai. 

— Meşterul Effarane este la biserică, răspunse tatăl 
meu. Mama ta se află şi ea acolo... Hai, nu te-mbraci? 

M-am îmbrăcat ca beat, auzind în tot acest timp 
septima diminuată, chinuitoare şi nesfârşită... 

Am ajuns la biserică. Văzui toată lumea aşezată pe 
locurile obişnuite, mama mea, domnul şi doamna Clere, 
scumpa mea Betty, bine înfofolită, căci era foarte frig. 
Clopotul mai bătea şi mai putui să aud ultimele dangăte. 

Preotul, înfăşurat în odăjdii de mare sărbătoare, ajunse 
înaintea altarului, aşteptând ca orga să intoneze un 
marş triumfal. 

Dar ce surpriză! În loc de a face să răsune acordurile 
impunătoare care trebuiau să pregătească începutul 
slujbei, orga tăcea. Nimic! Nici o notă! 

Paracliserul urcă până la galerie... Meşterul Effarane 
nu era acolo. Fu căutat. Zadarnic. Organistul dispăruse. 
Dispăruse şi suflătorul. Furios probabil că nu reuşise să 
pună la punct mecanismul vocilor de copii, el părăsise 
biserica, apoi orăşelul, fără a cere plata ce i se cuvenea. 
De fapt nu a mai fost văzut niciodată la Kalfermatt. 
Mărturisesc că pe mine nu mă supărase acest lucru, 
deoarece, în tovărăşia bizarului personaj, nemaipunând 
la socoteală visul, aş fi ajuns nebun de legat. 

Şi dacă aş fi înnebunit, domnul Re-diez n-ar mai fi 
putut să se căsătorească zece ani mai târziu cu 
domnişoara Mi-bemol — căsătorie binecuvântată de 
soartă. Ceea ce dovedeşte că, în pofida diferenţei de o 


optime de ton — o coma, cum îi spunea meşterul 
Effarane — poţi fi fericit în căsnicie. 


HUMBUG 
MORAVURI AMERICANE 


În luna martie 1863, mă îmbarcasem pe vasul Kentucky 
care face cursa între New-York şi Albany. 


În această epocă a anului transporturile considerabile 
de mărfuri determinau o mare mişcare comercială, care 
de altfel nu avea nimic deosebit. Comercianţii din New- 
York întreţin, în adevăr, prin reprezentanţii lor, relaţii 
neîntrerupte cu provinciile cele mai depărtate, 
răspândind produsele Lumii Vechi şi exportând în 
acelaşi timp în străinătate mărfurile americane. 

Plecarea mea la Albany îmi dădea din nou prilejul să 
admir activitatea din New-York. Călătorii soseau din 
toate părţile. Unii îi luau la rost pe hamalii care duceau 
numeroasele lor bagaje, alţii, singuri ca nişte adevăraţi 
turişti englezi, aveau toate lucrurile într-un mic sac de 
voiaj care trecea aproape neobservat. Toată lumea 
alerga grăbită să-şi reţină un loc pe vaporul încăpător, 
pe care compania îl construise la dimensiuni tipic 
americane. 

Clopotul vasului care sunase de două ori stârnise 
panică printre întârziaţi. Pasarela se îndoia sub 
greutatea ultimilor sosiți, de obicei oameni care nu-şi 
pot amâna călătoria fără pagube serioase. Până la urmă 
numeroşii pasageri reuşiră să se îmbarce. Pachete şi 
călători se îngrămădeau şi-şi făceau loc. Flăcările 
duduiau în ţevile cazanului, puntea vasului Kentucky se 
cutremura. Soarele, încercând să răzbată prin ceața 
dimineţii, încălzea puţin aerul de martie care te silea să- 
ţi ridici gulerul hainei, să-ţi ţii mâinile în buzunare, 
zicând totuşi: «va fi frumos azi». 

Călătoria mea nu era o călătorie de afaceri şi, deoarece 
în valiză aveam tot ce-mi era necesar sau de prisos şi nu- 
mi  frământam mintea cu speculații sau cu 
supravegherea diverselor pieţe de desfacere, puteam da 
frâu liber gândurilor să hoinărească la întâmplare, acest 
prieten intim al turistului. 

Lăsam în seama ei să-mi scoată în drum vreun subiect 
de voioşie şi distracţie, când zării la trei paşi de mine pe 
doamna Melvil care-mi surâdea cu aerul cel mai 
fermecător din lume. 

— Cum! Dumneavoastră, doamnă, exclamai cu o 
surpriză întrecută doar de bucuria mea, dumneavoastră 
înfruntaţi primejdiile şi îmbulzeala pe un vas care 
străbate Hudsonul! 

— Desigur, dragă domnule, îmi răspunse doamna 
Melvil, strângându-mi mâna după obiceiul englezesc. De 


altfel, nu sunt singură, mă însoţeşte bătrâna şi buna mea 
Arsinoe. 

Şi îmi arătă pe credincioasa ei negresă care, şezând pe 
un balot de lână, o privea cu duioşie. 

— Oricât ajutor şi sprijin poate să vă dea Arsinoe, 
spusei, mă consider fericit, doamnă, de dreptul pe care-l 
am de a vă protegui în timpul acestei curse. 

— Dacă este un drept, îmi răspunse ea râzând, 
atunci nu vă voi fi îndatorată cu nimic. Dar cum se face 
că vă găsesc aici? După cum ne spuneaţi, nu trebuia să 
faceţi această călătorie decât peste câteva zile. De ce nu 
ne-aţi vorbit ieri de plecarea dumneavoastră? 

— Nu ştiam nimic, spusei. M-am hotărât să plec la 
Albany, numai deoarece clopotul vaporului m-a sculat 
din somn la şase dimineaţa. Vedeţi deci cum s-a 
întîmplat. Dacă m-aş fi deşteptat la şapte, poate m-aş fi 
îndreptat spre Filadelfia! Dar chiar dumneavoastră, 
doamnă, păreaţi aseară femeia cea mai sedentară din 
lume. 

— Fără îndoială! De aceea nici n-o vedeţi aici pe 
doamna Melvil, ci numai pe primul reprezentant al 
domnului Henri Melvil, comerciant-armator din New- 
York, care pleacă să supravegheze sosirea unui 
transport la Albany. Dumneavoastră, locuitorul unei ţări 
prea civilizate a vechiului continent, nu puteţi înţelege 
acest lucru!... Soţul meu neputând să părăsească azi- 
dimineaţă New-York-ul, îl voi înlocui eu. Vă rog să 
credeţi că registrele nu vor fi mai puţin bine ţinute, nici 
socotelile mai puţin exacte. 

— Sunt decis să nu mă mai mir de nimic! exclamai. 
Totuşi, dacă un asemenea lucru s-ar întâmpla în Franţa, 
dacă femeile ar duce la capăt treburile soţilor, atunci 
bărbaţii n-ar întârzia să le îndeplinească pe cele ale 
soțiilor. Ei ar fi cei care ar cânta la pian, ar decupa flori, 
ar broda bretele... 

— Nu-i prea  măgulitor pentru compatrioții 
dumneavoastră, replică râzând doamna Melvil. 

— Din contră! De vreme ce presupun că soțiile lor le 
brodează bretelele. 

În acest moment se auzi a treia bătaie a clopotului. 
Ultimii călători se grăbeau spre puntea vasului, în 
mijlocul strigătelor mateloţilor care apucară nişte prăjini 
lungi spre a depărta vasul de chei. 


Oferii braţul doamnei Melvil şi o condusei spre capătul 
punţii, unde mulţimea nu stătea atât de înghesuită. 

— V-am dat nişte scrisori de recomandaţie pentru 
Albany... începu dânsa. 

— Bineînțeles. Doriţi să vă mulţumesc pentru a mia 
oară? 

— Nu, căci acum nu veţi mai avea nevoie de ele. De 
vreme ce plec la tatăl meu, căruia îi sunt adresate, îmi 
veţi permite nu numai să vă prezint, dar chiar să vă ofer 
ospitalitatea în numele său? 

— Am avut deci dreptate, spusei, să mă bizui pe 
noroc, pentru a face o călătorie plăcută. Şi totuşi, atât 
eu cât şi dumneavoastră era cât pe ce să nu plecăm. 

— De ce? 

— Un călător, amator de excentricităţi, al căror 
monopol exclusiv îl aveau englezii înainte de 
descoperirea Americii, a vrut să rezerve numai pentru el 
întregul vas Kentucky. 

— E vreun fiu al Indiilor orientale, care călătoreşte 
cu un cortegiu de elefanţi şi de baiadere? 

— Ba, nicidecum. Am asistat la convorbirea sa cu 
căpitanul care îi respingea cererea şi n-am văzut nici un 
elefant să se amestece în vorbă. Acest original părea 
doar un om voinic, vesel, care voia să aibă mână liberă, 
atâta tot... Ei, dar e chiar dânsul, doamnă! îl recunosc... 
îl zăriţi pe călătorul care aleargă pe chei dând din mâini 
şi strigând cât îl ţine gura? Ne va mai întârzia şi el, 
tocmai când vasul începe să părăsească ţărmul. 

Un om de statură mijlocie, cu un cap enorm împodobit 
de două smocuri de favoriţi roşii ca focul, îmbrăcat într- 
o redingotă lungă cu guler dublu şi având pe cap o 
pălărie de cowboy cu borul larg, ajunsese pe 
debarcader, gâfâind, în clipa când pasarela fusese 
ridicată. Gesticula, striga, fără să-i pese de râsetele 
mulţimii din jurul lui. 

— Hei! Cei de pe Kentucky! Mii de draci! Locul meu 
este reţinut, plătit, şi sunt lăsat pe uscat!.. Mii de draci! 
Căpitane, te fac răspunzător faţă de marele judecător şi 
asesorii săi. 

— Cu atât mai rău pentru întârziaţi! exclamă 
căpitanul urcând pe una din punţile de comandă. 
Trebuie să ajungem la ora fixată şi mareea începe să se 
retragă. 


— Mii de draci! urlă din nou grăsunul. Voi obţine o 
sută de mii de dolari plus daune de la voi! Boby, exclamă 
el, întorcându-se către unul din cei doi negri care-l 
însoțeau, ocupă-te de bagaje şi fugi la hotel, în timp ce 
Dacopa va lua o barcă, pentru ca să ajung la blestematul 
ăsta de Kentucky. 

— E de prisos, strigă căpitanul, care porunci să se 
dezlege ultima parâmă. 

— Nute lăsa! Dacopa! îşi încuraja grăsunul negrul. 

Acesta puse mâna pe cablu în momentul când vasul 
începea să-l tragă şi prinse capătul său de unul din 
inelele de pe chei. În acelaşi timp încăpăţinatul călător 
se aruncă într-o barcă, în aplauzele mulţimii, şi din 
câteva vâsle ajunse la scara vasului Kentucky. Sări pe 
punte, se repezi spre căpitan şi îl potopi cu întrebări, 
făcând el singur gălăgie cât zece şi vorbind mai mult 
decât douăzeci de cumetre. Căpitanul, neputând să 
plaseze nici un cuvânt şi văzând că, de altfel, călătorul 
se instalase, se hotări să-l lase în pace. Luă aşadar din 
nou portavoce şi se îndreptă spre sala maşinilor. În 
momentul când voi să dea semnalul de plecare, grăsunul 
veni spre el ţipând: 

— Şi coletele mele, mii de draci? 

— Cum coletele dumneavoastră? răspunse 
căpitanul. Nu cumva sunt cele care sosesc chiar acum? 

Începură să se audă murmure printre călători, care 
deveniseră nerăbdători din cauza acestei noi întârzieri. 

— La cine aveţi pretenţii? urlă întreprinzătorul 
călător. Nu sunt eu un cetăţean liber al Statelor Unite 
ale Americii? Mă numesc Augustus Hopkins şi dacă 
numele meu nu vă spune destul... 

Nu ştiu dacă acest nume avu vreo influenţă reală 
asupra mulţimii pasagerilor. Oricum, căpitanul de pe 
Kentucky fu nevoit să acosteze pentru a îmbarca 
bagajele lui Augustus Hopkins, cetăţean liber al Statelor 
Unite ale Americii. 

— Trebuie să recunosc, spusei doamnei Melvil, că 
ăsta-i un om bizar. 

— Mai puţin bizar decât coletele sale, îmi răspunse 
dânsa, arătându-mi două camioane care aduceau la 
debarcader două lăzi enorme, înalte de douăzeci de 
picioare, acoperite cu pânză cerată şi legate cu o reţea 
încurcată de frânghii şi noduri. Capacele de sus şi de jos 
erau încercuite cu roşu, iar cuvântul «fragil», scris cu 


litere de-o şchioapă, făcea să tremure la o sută de paşi 
jur împrejur, pe toți  slujbaşii administratiei, 
răspunzători cu transporturile. 

Cu tot bombănitul provocat de apariția acestor 
monstruoase colete, domnul Hopkins dădu din picioare, 
din mâini, din cap şi strigă atâta, încât ele fură aşezate 
pe punte după mari eforturi şi o întârziere considerabilă. 
In fine, Kentucky putu să părăsească cheiul şi o luă pe 
Hudson în sus, în mijlocul vapoarelor de tot felul. 

Cei doi negri al lui Augustus Hopkins s-au pus de pază 
lângă lăzile stăpânului lor. Acestea aveau darul să 
trezească la culme curiozitatea pasagerilor. Cei mai 
mulţi le dădeau târcoale făcând tot felul de presupuneri 
excentrice care pot trece printr-o minte de peste ocean. 
Doamna Melvil însăşi era foarte curioasă, în timp ce eu, 
în calitatea mea de francez, mă sileam din răsputeri să 
par de o indiferenţă completă. 

— Sunteţi un om ciudat, îmi spuse doamna Melvil. 
Nu vă preocupă deloc conţinutul acestor două 
monumente. În ce mă priveşte, mor de curiozitate. 

— Recunosc, răspunsei, că nu mă prea interesează. 
Când am văzut sosind aceste două hardughii, am făcut 
imediat presupunerile cele mai năstruşnice. «Sau conţin 
o clădire de cinci etaje, cu locatari cu tot, mi-am zis, sau 
nu conţin absolut nimic». În ambele cazuri, care sunt 
cele mai bizare ce se pot imagina, nu aş avea vreo 
surpriză deosebită. Totuşi, dacă doriţi, mă duc să culeg 
ceva informaţii pe care vi le voi împărtăşi. 

— Mi-ar face plăcere, îmi răspunse ea, şi în timpul 
lipsei dumneavoastră voi verifica aceste borderouri. 

Am lăsat-o pe originala mea tovarăşă de călătorie să-şi 
revadă adunările cu repeziciunea casierilor de la Banca 
din New-York, care, se spune, n-au decât să arunce ochii 
asupra unei coloane de cifre pentru a cunoaşte imediat 
totalul. Tot gândindu-mă la această situaţie curioasă, la 
dualitatea existenţei acestor simpatice femei americane, 
m-am îndreptat către omul care era ţinta tuturor 
privirilor şi subiectul tuturor conversaţiilor. 

Cu toate că cele două lăzi ascundeau complet partea 
dinainte a vasului şi a cursului fluviului Hudson, 
cârmaciul conducea cu o siguranţă desăvârşită, fără să 
se preocupe de obstacole. Acestea trebuiau să fie 
numeroase, căci nicăieri râurile, fără a excepta Tamisa, 
nu erau străbătute de mai multe nave ca în Statele 


Unite. Într-o epocă în care Franţa nu avea în porturi 
decât douăsprezece până la treisprezece mii de vapoare, 
când Anglia număra până la patruzeci de mii, Statele 
Unite ajunseseră la şaizeci de mii, dintre care două mii 
despicau valurile tuturor mărilor din lume. Se poate 
deduce din aceste cifre mişcarea comercială, şi astfel se 
explicau şi numeroasele accidente al căror teatru sunt 
fluviile americane. 

E adevărat că nici catastrofele, nici ciocnirile, nici 
naufragiile nu contează prea mult în ochii acestor 
îndrăzneţi comercianţi. Ele constituie chiar o nouă 
activitate pentru societăţile de asigurare, care ar face 
afaceri destul de proaste dacă primele lor n-ar fi exorbi- 
tante. La greutate şi volum egal, un om în America 
valorează mai puţin băneşte şi ca importanţă decât un 
sac de cărbuni sau un balot de cafea. 

Poate că americanii au dreptate, dar eu aş renunţa la 
toate minele de cărbuni şi la toate plantațiile de cafea 
din lume, pentru umila mea persoană de francez! De 
aceea simţeam o oarecare nelinişte la sfârşitul călătoriei 
noastre, căci înaintam cu toată viteza printre nu- 
meroasele obstacole de pe fluviu. 

Augustus Hopkins nu părea să împărtăşească temerile 
mele. El trebuia să facă parte din acea categorie de 
oameni care mai repede sar în aer, deraiază, sau se 
îneacă decât să piardă o afacere. În nici un caz nu era 
preocupat de frumuseţile de pe malurile Hudsonului, 
care, în drumul spre mare, se perindau cu repeziciune 
prin faţa ochilor noştri. 

Între New-York, punctul de plecare, şi Albany, punctul 
de sosire, pentru el nu existau decât cele optsprezece 
ore de timp pierdut. Frumoasele staţiuni balneare, 
oraşele grupate astfel încât alcătuiau o privelişte 
pitorească, crângurile risipite ici şi colo pe câmpii, ca 
nişte buchete la picioarele «primadonei», cursul animat 
al minunatului fluviu, primele miresme ale primăverii, 
nimic nu îl putea scoate pe acest om din speculaţiile lui 
comerciale. 

El umbla în sus şi-n jos pe puntea lui Kentucky, 
bodogănind frânturi de fraze. Din când în când, 
aşezându-se deodată pe un balot de mărfuri, scotea 
dintr-unul din numeroasele sale buzunare un portofel 
mare, plin cu hârtii de toate felurile. Am bănuit chiar că 
punea la vedere, înadins, toate aceste hârţoage ale 


birocraţiei comerciale. Scotocea cu aviditate într-o 
corespondenţă enormă şi desfăcea scrisori din toată 
lumea, cu timbre din toate ţările, citind rândurile dese 
cu o îndărătnicie remarcabilă şi, mai ales, cred, foarte 
remarcată. 

Mi s-a părut imposibil să mă adresez lui, pentru a afla 
ceva. În zadar mai mulţi curioşi au vrut să-i facă să 
vorbească pe cei doi negri care stăteau de pază lângă 
lăzile misterioase; cei doi copii ai Africii, guralivi de felul 
lor, păstrau o tăcere desăvârşită. 

Mă pregăteam deci să mă întorc la doamna Melvil şi 
să-i împărtăşesc impresiile mele personale, când mă 
găsii în dreptul unui grup în mijlocul căruia luase 
cuvântul căpitanul vasului Kentucky. Se discuta despre 
Hopkins. 

— Vă repet, spunea căpitanul, că acest original nu 
se manifestă niciodată altfel. Merge pe fluviu în sus 
pentru a zecea oară de la New-York la Albany şi pentru 
a zecea oară face în aşa fel încât să ajungă cu întârziere 
şi transportă o asemenea încărcătură. Ce se întâmplă cu 
ea, nu ştiu. Circula zvonul că domnul Hopkins pune pe 
picioare o mare întreprindere la câteva leghe de Albany 
şi că i se trimit din toate părţile lumii mărfuri 
necunoscute. 

— Trebuie să fie unii din principalii agenţi ai 
Companiei Indiilor, spuse unul din cei prezenţi, care 
vrea să înfiinţeze un birou în America. 

— Sau mai degrabă un bogat proprietar de 
zăcăminte aurifere din California, răspunse altul. 
Trebuie să fie în joc nişte furnituri... 

— Sau vreo licitaţie. New-York Herald vorbea parcă 
în ultimul timp de aşa ceva. 

— Nu vom întârzia, spuse un al patrulea, să vedem 
că se emit acţiunile unei noi societăţi, cu un capital de 
cinci sute de milioane. Mă înscriu primul pentru o sută 
de acţiuni a o mie de dolari. 

— De ce primul? replică cineva. Aveţi vreo 
promisiune în această privinţă? Eu sunt gata să depun 
valoarea a două sute de acţiuni şi la nevoie chiar şi mai 
mult. 

— Dacă va mai rămâne ceva după ce cumpăr eu! 
exclamă de departe cineva a cărui faţă nu se putea 
desluşi. E vorba cu siguranţă de construirea unei căi 
ferate între Albany şi San-Francisco, şi bancherul căruia 


i se va adjudeca lucrarea este cel mai bun prieten al 
meu. 

— Ce tot vorbiţi de cale ferată? Acest domn Hopkins 
vrea să instaleze un cablu electric peste lacul Ontario, şi 
cele două lăzi enorme conţin kilometri de fire şi de 
gutapercă. 

— Peste lacul Ontario? Dar e o afacere grozavă! 
Unde este acest gentleman? exclamară mai mulţi 
negustori, bântuiţi de demonul speculaţiei. Domnul 
Hopkins va avea amabilitatea să ne expună planul său. 
Eu vreau primele acţiuni! 

— Baeu, vă rog, domnule Hopkins! 

— Nu, eu! 

— Nu, eu ofer o primă de o mie de dolari!... 

Cererile şi răspunsurile se încrucişau până ce larma 
deveni generală. Cu toate că pe mine nu mă ispitea 
speculaţia, urmării grupul de oameni care se îndrepta 
către eroul vasului Kentucky. Hopkins fu înconjurat în 
curând de o mare mulţime, căreia nu se sinchisi măcar 
să-i arunce o privire. Coloane lungi de cifre, numere 
urmate de foarte multe zero-uri se îngrămădeau pe 
hârtiile scoase din vastul lui portofel. Cele patru operaţii 
aritmetice se înşiruiau sub creionul său. Milioane se 
auzeau scăpându-i de pe buze cu repeziciunea unui 
torent; părea în prada unei frenezii a calculelor. În jurul 
lui se făcu tăcere, în ciuda furtunilor dezlănţuite de 
pasiunea comerţului în aceste capete americane. 

În fine, după o operaţiune imensă în care maestrul 
Augustus Hopkins întări de trei ori cu creionul un unu 
maiestuos care comanda o armată de opt zero-uri 
magnifice, el pronunţă aceste cuvinte solemne; 

— O sută de milioane. 

Apoi strânse în teribilul său portofel hârtiile şi scoase 
din buzunar un ceas împodobit cu două rânduri de perle 
fine. 

— Ora nouă! S-a şi făcut nouă! exclamă el. Oare 
vaporul ăsta blestemat nu se mişcă deloc? Căpitanul! 
Unde e căpitanul? 

Acestea zise, Hopkins trecu deodată prin triplul rând 
de oameni care-l asaltau şi-l zări pe căpitan aplecat pe 
tambuchiul maşinilor, de unde dădea ordine 
mecanicului. 


— Ştiţi, căpitane, îl luă el de sus, ştiţi că o întârziere 
de 10 minute ar putea să mă facă să pierd o afacere 
considerabilă? 

— Mie îmi vorbiţi de întârziere, răspunse căpitanul, 
uluit de o asemenea observaţie, când sunteţi singurul 
vinovat! 

— Dacă nu v-aţi fi încăpăţinat să mă lăsaţi pe uscat, 
ripostă Hopkins ridicând tonul, n-aţi fi pierdut un timp 
care este atât de preţios în această epocă a anului. 

— Şi dacă dumneavoastră şi lăzile dumneavoastră 
aţi fi avut grijă să veniţi la timp, replică iritat căpitanul, 
am fi putut să ne folosim de mareea care creştea şi am fi 
fost cu trei mile bune mai departe. 

— Ce să mai intrăm în amănunte? Trebuie să fiu 
înainte de miezul nopţii la hotelul Washington din 
Albany şi dacă sosesc după această oră, puteam mai 
bine să nu plec din New-York. Vă atrag atenţia că în 
cazul acesta voi da în judecată atât compania cât şi pe 
dumneavoastră, pentru daune. 

— Lăsaţi-mă în pace! exclamă căpitanul care 
începea să se supere. 

— Ba nu, atâta timp cât lipsa dumneavoastră de 
curaj şi economia de combustibil mă vor pune în pericol 
să pierd o avere!.. Haideţi, fochişti, trântiţi patru-cinci 
lopeţi de cărbune în cuptoarele voastre şi mecanicul să 
apese cu piciorul pe supapa cazanului, ca să câştigăm 
timpul pierdut. 

Şi Hopkins aruncă în sala maşinilor o pungă în care 
străluceau câţiva dolari. Căpitanul fu apucat de o furie 
grozavă, dar turbatul nostru călător găsi mijlocul să ţipe 
mai tare şi mai mult decât dânsul. Cât despre mine, mă 
îndepărtai repede de locul conflictului, ştiind că 
recomandarea făcută mecanicului de a acţiona supapa 
pentru a ridica presiunea aburului şi a mări viteza 
vasului nu putea avea altă consecinţă decât explozia 
cazanului. E inutil să vă mai spun că tovarăşii noştri de 
călătorie găsiră firească purtarea lui Hopkins. Astfel 
încât nu le mărturisii doamnei Melvil, care ar fi râs cu 
lacrimi de temerile mele închipuite. 

Când m-am întors la ea, terminase cu socotelile ei 
nesfârşite şi grijile comerciale nu-i mai încreţeau 
frumoasa frunte. 


— Aţi părăsit pe negustor, spuse ea, şi regăsiţi 
femeia de lume. Puteţi deci să-i vorbiţi de ceea ce vă 
place — de artă, sentimente, poezie... 

— Să vorbesc de artă, exclamai, de vise şi poezie, 
după cele ce am văzut şi auzit?! Nu, nu! Sunt complet 
pătruns de spiritul mercantil, nu mai aud decât sunetul 
dolarilor şi sunt uluit de splendida lor strălucire. Nu mai 
văd în acest frumos fluviu decât un drum foarte bun 
pentru transporturi de mărfuri, în aceste maluri 
fermecătoare decât un loc de perceput taxe de acostare, 
în aceste frumoase orăşele decât o serie de depozite de 
zahăr şi bumbac şi mă gândesc serios să construiesc un 
baraj pe Hudson şi să utilizez apele sale pentru a face să 
umble o moară de cafea. 

— Ei, dar ştiţi că, lăsând la o parte moara de cafea, 
aceasta este o idee! 

— De ce, mă rog, n-aş avea şi eu idei ca oricare 
altul? 

— — Ați fost deci şi dumneavoastră înţepat de tăunul 
industriei? întrebă râzând doamna Melvil. 

—  Judecați şi dumneavoastră, răspunsei. 

I-am povestit diversele scene la care fusesem martor. 
Ea ascultă cu atenţie, cum se cuvine unei minţi 
americane, şi căzu pe gânduri. O pariziană nu m-ar fi 
lăsat să povestesc nici jumătate. 

— Ei bine, doamnă, ce gândiţi despre acest 
Hopkins? 

— Acest om, îmi răspunse dânsa, poate fi un mare 
geniu speculativ care montează o afacere gigantică, sau 
pur şi simplu un saltimbanc al ultimului târg din 
Baltimore. 

Am izbucnit în râs, apoi trecurăm la alte subiecte. 

Călătoria noastră se termină fără alte incidente, în 
afară de faptul că Hopkins, vrând să mişte una din 
enormele sale lăzi, fără permisiunea căpitanului, fu cât 
pe ce s-o arunce în apă. 

În discuţia care urmă, el arătă din nou importanţa 
afacerilor sale şi valoarea coletelor ce-i aparţineau. Apoi 
îşi luă masa de prânz şi cina, ca un om care trebuia să-şi 
refacă puterile şi care are ca scop să cheltuiască mulţi 
bani. În fine, când am ajuns la destinaţie, nu era nici un 
singur călător care să nu fi fost gata să povestească 
minuni despre acest personaj extraordinar. 


Vasul Kentucky acostă la cheiul oraşului Albany înainte 
de ora fatală a miezului nopţii. I-am dat braţul doamnei 
Melvil, socotindu-mă fericit că am putut debarca teafăr, 
în timp ce maestrul Augustus Hopkins, după ce descarcă 
făcând mare scandal cele două lăzi miraculoase, intră 
glorios în hotelul Washington, urmat de o mulţime 
considerabilă. 

Am fost primit de domnul Francis Wilson, tatăl 
doamnei Melvil, cu amabilitatea şi sinceritatea care dau 
atâta preţ ospitalităţii. Cu toată împotrivirea mea, am 
fost obligat să primesc o frumoasă cameră albastră în 
locuinţa onorabilului negustor. Nu pot să numesc palat 
această casă imensă, unde spaţioasele apartamente par 
fără importanţă faţă de vastele magazine, pline de 
mărfuri din toate părţile, aflate în ea. O lume de 
funcţionari, muncitori, vânzători, hamali roiesc în acest 
veritabil oraş faţă de care casele de comerţ din Havre şi 
Bordeaux nu sunt decât o palidă imagine. Cu toate că 
stăpânul casei avea atâtea treburi, am fost tratat regeşte 
şi nu mai aveam nevoie să cer nimic, nici măcar să 
doresc ceva. 

A doua zi m-am plimbat prin minunatul oraş Albany, al 
cărui nume m-a fermecat întotdeauna. Am regăsit 
activitatea din New-York. O asemenea mişcare 
comercială corespunde unor interese multiple. Setea de 
câştig a oamenilor de afaceri, zelul cu care lucrează, 
nevoia lor de a scoate bani prin toate mijloacele, puse la 
îndemână de industrie sau speculație, nu au un aspect 
respingător la negustorii Lumii Noi, aşa cum îl au uneori 
la colegii lor de peste ocean. Există în felul lor de a 
activa un anumit prestigiu foarte simpatic. Se vede că 
aceşti oameni au nevoie să câştige mult, pentru a putea 
cheltui la fel de mult. 

La masă, care era servită cu tot dichisul, şi în timpul 
serii, conversaţia, la început generală, nu întârzie să se 
îndrepte într-o anumită direcţie. Se vorbea despre oraş, 
de plăcerile ce le oferea, de teatrul său. Domnul Wilson 
nu prea părea la curent cu aceste preocupări mondene, 
dar se arătă un adevărat american când am ajuns la 
celebrităţile cu totul originale care au uimit oraşe 
întregi şi care au făcut să vorbească toată Europa. 

— Faceți aluzie, îmi spuse domnul Wilson, la 
atitudinea noastră faţă de celebra Lola Montes? 


— Fără îndoială, răspunsei. Numai americanii au 
putut să ia în serios pe contesa de Lansfeld. 

— Am luat-o în serios, răspunse domnul Wilson, 
pentru că ce făcea era serios, tot aşa cum nu dăm nici o 
importanţă celor mai mari afaceri care sunt tratate cu 
uşurinţă. 

— Ceea ce, fără îndoială, vă scandalizează, zise 
doamna Melvil cu un glas batjocoritor, este că Lola 
Montes, între altele, a vizitat pensioanele de fete? 

— Am să mărturisesc deschis, am răspuns, că lucrul 
mi-a părut curios, căci această dansatoare fermecătoare 
nu era un exemplu de dat elevelor. 

— Tinerele noastre fete, zise domnul Wilson, sunt 
educate mult mai liber decât ale voastre. Când Lola 
Montes a vizitat pensioanele, n-a fost primită ca 
dansatoarea din Paris, nici în calitatea sa de contesă 
Lansfeld din Bavaria, ci ca o femeie celebră a cărei 
apariţie nu putea fi decât foarte plăcută. Lucrul n-a avut 
o urmare nedorită pentru copilele care o observau cu 
interes. Ce este rău în asta? 

— Rău este că asemenea ovaţii extraordinare 
răsfaţă pe marii artişti. Ele nu vor mai fi posibile când 
vor reveni din turneele lor prin Statele Unite. 

— Oare s-au plâns? întrebă repede domnul Wilson. 

— Din contră, am răspuns, dar cum va mai putea 
Jenny Lind să se simtă mulţumită cu ospitalitatea 
europeană, când vede aici oamenii cei mai apreciaţi 
înhămându-se la trăsura ei în plină serbare populară. Ce 
reclamă va mai putea egala celebra fundaţie a spitalelor, 
făcută de impresarul său? 

— Vorbiţi ca un invidios, zise doamna Melvil. Nu-i 
iertaţi acestei eminente artiste că n-a vrut niciodată să 
apară la Paris. 

— Nu, vă asigur, dbamnă, şi de altfel nici nu o 
sfătuiesc să vină, căci nu va fi primită aşa cum aţi 
primit-o dumneavoastră. 

— Veti fi în pierdere, zise domnul Wilson. 

— Mai puţin ca dânsa, după mine. 

—  Pierdeţi spitalele, dacă nu mai mult, zise râzând 
doamna Melvil. Discuţia urmă pe un ton glumet. După 
câteva clipe, domnul Wilson îmi spuse: 

— Deoarece aceste manifestări şi reclame vă 
interesează, aţi picat tocmai la timp. Mâine are loc 


licitaţia pentru primele bilete la concertul doamnei 
Sontag. 

— O licitaţie, nici mai mult nici mai puţin, parcă ar 
fi vorba de o cale ferată. 

— Fără îndoială şi achizitorul,care s-a impus cu cele 
mai îndrăzneţe oferte până acum, este pur şi simplu un 
preacinstit pălărier din Albany. 

— Este un meloman? întrebai eu. 

— EL... John Turner ăsta... detestă muzica. Pentru el 
înseamnă cel mai neplăcut zgomot. 

— Atunci care e scopul său? 

— Să se impună publicului. Este o reclamă. Se va 
vorbi despre el nu numai în oraş, dar şi în toate 
provinciile Federaţiei, în America şi în Europa, şi i se vor 
cumpăra pălăriile — va expedia toate ciurucurile şi le va 
furniza lumii întregi. 

— E imposibil! 

— Veti vedea mâine, şi dacă aveţi nevoie de o 
pălărie... 

— Nu voi cumpăra de la el. Trebuie să fie foarte 
proaste. 

— Ah! Parizian furios! exclamă doamna Melvil 
ridicându-se. 

Mi-am părăsit gazdele gândindu-mă la aceste 
curiozități americane. A doua zi am asistat la licitația 
faimosului prim bilet pentru concertul doamnei Sontag, 
cu o seriozitate care ar fi făcut onoare celui mai 
flegmatic locuitor al Federației. Pălărierul John Turner, 
eroul acestei noi excentricităţi, atrăgea atenția tuturor. 
Prietenii îl întîmpinau şi îl felicitau, de parcă ar fi salvat 
independenţa ţării. Alţii îl încurajau. Se făcură pariuri pe 
şansa lui şi pe aceea a altor câţiva concurenţi la aceeaşi 
onoare. Licitaţia începu. Primul bilet urcă repede de la 
patru dolari la două-trei sute. John Turner considera ca 
sigur că va fi ultimul licitator. Nu adăuga decât un mic 
spor la suma propusă de adversarii săi, căci era destul 
ca bravul cetăţean să dea un singur dolar mai mult 
pentru a câştiga, iar el era hotărât la nevoie să plătească 
o mie pentru acest loc preţios. Cifrele de trei, patru, 
cinci şi şase sute de dolari se succedară cu repeziciune. 
Asistenţa se încălzea din ce în ce şi de câte ori un 
licitator era mai îndrăzneţ, se auzea un murmur de 
aprobare. Acest prim bilet avea în ochii tuturor un preţ 


deosebit, nimeni nu se sinchisea de cele următoare. Într- 
un cuvânt, era o chestiune de onoare. 

Deodată izbucniră urale mai prelungite decât cele de 
până acum. Pălărierul strigă cu glas tare: 

— O mie de dolari! 

— O mie de dolari, repetă agentul licitaţiei. Nimeni 
nu dă mai mult?... O mie de dolari, primul bilet al 
concertului! Nu mai vorbeşte nimeni?... 

În timpul tăcerii dintre diversele strigări, se simţea un 
freamăt surd care trecea prin sală. Eram impresionat 
fără să vreau. Turner, sigur de victorie, aruncă o privire 
satisfăcută admiratorilor săi. Ținea în mână un teanc de 
bancnote ale uneia din cele şase sute de bănci din 
Statele Unite şi le flutura, în timp ce cuvintele agentului 
mai răsunară o dată: 

— O mie de dolari!... 

— Trei mii de dolari! strigă o voce care mă făcu să 
întorc capul. 

— Ura! strigă sala entuziasmată. 

— Trei mii de dolari! repetă agentul. 

În faţa unui asemenea cumpărător, pălărierul puse 
capul în pământ şi dispăru pe nesimţite. Sala era 
cuprinsă de frenezie. 

— Adjudecat la trei mii de dolari, zise agentul. 

L-am văzut atunci înaintând pe Augustus Hopkins, 
cetăţean liber al Statelor Unite, în persoană. Desigur el 
deveni astfel un om celebru şi nu mai rămânea decât să 
se compună imnuri în onoarea sa. 

Am ieşit cu greutate din sală şi mi-am croit cu mari 
dificultăţi un drum printre cele zece mii de persoane 
care îl aşteptau la uşă pe victoriosul cumpărător. Cum 
apăru, fu salutat cu lungi aclamații. Pentru a doua oară, 
din ajun, a fost însoţit la hotelul Washington de o 
populaţie foarte înflăcărată. El însă saluta cu modestie şi 
solemnitate şi seara, la cererea tuturor, apăru în 
balconul hotelului aplaudat de o mulţime în delir. 

— Ei bine, ce spuneţi de toate acestea? îmi zise 
domnul Wilson, când, după masa de seară, i-am povestit 
întâmplările din timpul zilei. 

— Cred că, în calitatea mea de francez şi de 
parizian, doamna Sontag îmi va pune la dispoziţie cu 
amabilitate un loc, fără să fiu nevoit să-l plătesc cu vreo 
cincisprezece mii de franci. 


— Cred şi eu, îmi răspunse domnul Wilson, dar dacă 
acest domn Hopkins este un om priceput, cei trei mii de 
dolari pot să-l facă să câştige o sută de mii. Un om care 
a ajuns la gradul său de excentricitate n-are decât să se 
aplece pentru a strânge milioane. 

— Cine poate să fie acest Hopkins? întrebă doamna 
Melvil. Era o întrebare pe care şi-o punea în acelaşi timp 
tot oraşul Albany. Evenimentele aveau să le dea un 
răspuns. În adevăr, câteva zile mai târziu, noi lăzi de 
forme şi dimensiuni şi mai grozave sosiră cu vaporul din 
New-York. Una din ele, care semăna cu o casă, intră din 
imprudenţă sau voit, cum vrei s-o iei, într-una din 
străzile înguste ale suburbiilor din Albany. Curând nu 
mai putu să înainteze şi trebui să se oprească acolo 
nemişcată, ca o bucată de stâncă. Timp de douăzeci şi 
patru de ore întreaga populaţie a oraşului se perindă la 
locul incidentului. Hopkins profita de aceste aglomerări 
pentru a ţine speech-uri strălucite. El tună şi fulgeră 
contra arhitecţilor ticăloşi de pe aceste meleaguri şi 
spuse, nici mai mult nici mai puţin, că va schimba 
alinierea străzilor din oraş pentru a face loc să treacă 
lăzile sale. 

Imediat deveni evident că trebuia să se decidă între 
cele două posibilităţi: sau să se desfacă lada al cărei 
conţinut îi intriga pe toţi, sau să se dărâme magherniţa 
care-i închidea drumul. Desigur că cei din Albany, foarte 
curioşi, ar fi preferat prima soluţie; dar Hopkins nu era 
dispus la aşa ceva. Lucrurile însă nu mai puteau rămâne 
în felul acesta. Circulaţia era întreruptă în cartier şi 
poliţia ameninţa să obţină pe calea justiţiei spargerea 
blestematei lăzi. Hopkins înlătură greutăţile cumpărând 
casa care-l stingherea, şi apoi o dărâmă. 

Vă închipuiţi că această ultimă manifestare îl ridică pe 
culmea celebrităţii. 

Numele său şi istoria cu lada circulară în toate 
saloanele. Nu se vorbi decât despre el la Cercul 
Independenţilor şi la Cercul Uniunii. Noi pariuri se 
făcură în cafenelele din Albany în privinţa proiectelor 
acestui om misterios. Ziarele publicau presupunerile 
cele mai fanteziste. Cred că avu loc şi un duel între un 
negustor şi un ofiţer de poliţie şi că susținătorul lui 
Hopkins ieşi victorios. 

Astfel, când avu loc concertul doamnei Sontag, la care 
asistam într-un fel mai puţin gălăgios decât al eroului 


nostru, acesta era cât pe ce să schimbe, prin prezenţa 
sa, scopul spectacolului. 

În fine, misterul fu explicat şi în curând Augustus 
Hopkins nu mai căută să-şi ascundă rostul. Acest om era 
pur şi simplu un antreprenor, care venea să facă un fel 
de expoziţie universală în împrejurimile oraşului Albany. 
El încerca să înfiinţeze pe contul său una din acele 
întreprinderi colosale, care până atunci erau monopolul 
guvernului. 

În acest scop el cumpără, la trei leghe de Albany, o 
imensă câmpie nedefrişată. Pe acest teren părăsit nu se 
mai găseau decât ruinele fortului William, care slujea 
altădată la apărarea companiilor comerciale engleze de 
la frontiera cu Canada. 

Hopkins se pregătea să strângă lucrători pentru a 
începe lucrări gigantice. Lăzile sale imense conţineau 
desigur unelte şi maşini pentru aceste construcţii. 

Imediat ce ştirea se răspîndi la Bursa din Albany, ea 
stârni la culme interesul negustorilor. Fiecare din ei 
încerca să se înţeleagă cu marele constructor şi să-i 
smulgă promisiuni pentru acţiunile ce se vor emite. Dar 
Hopkins răspundea evaziv la toate cererile. Asta nu 
împiedica să se stabilească un curs fictiv pentru aceste 
acţiuni imaginare şi afacerea începu să ia încă de la 
început proporţii enorme. 

— Acest om, îmi spuse într-o zi domnul Wilson, este 
un speculator foarte dibaci. Nu ştiu dacă este milionar 
sau calic, căci trebuie să fi fost sau Iov, sau Rothschild 
ca să întreprindă asemenea afaceri, dar sunt sigur că va 
face o mare avere. 

— Nu mai ştiu ce să cred, scumpe domn Wilson, şi 
mai ales ce să admir mai întâi; pe omul care îndrăzneşte 
să facă asemenea afaceri, sau ţara care le susţine şi le 
recomandă, fără a cere alte garanţii. 

— Astfel poţi reuşi, scumpul meu domn. 

— Sau să te ruinezi, am răspuns. 

— Ei bine, replică domnul Wilson, să ştiţi că un 
faliment în America îmbogăţeşte pe toată lumea şi nu 
ruinează pe nimeni. 

Nu puteam să am dreptate faţă de domnul Wilson 
decât dacă spusele mele se confirmau prin faptele care 
aveau să urmeze. Astfel c-am aşteptat cu nerăbdare 
rezultatul acestor activităţi şi reclame, care mă 
interesau în cel mai înalt grad. 


Ascultam cele mai neînsemnate ştiri în legătură cu 
întreprinderea domnului Augustus Hopkins şi citeam 
ziarele care se ocupau de ea în fiecare zi. Un prim 
transport de lucrători plecase şi ruinele fortului William 
începură să dispară. Nu se mai vorbea decât de aceste 
lucrări, al căror scop stârnea un adevărat entuziasm. 
Ofertele soseau din toate părţile: din New-York ca şi din 
Albany, din Boston şi din Baltimore. 

Firmele «Musical instruments»,  «Daguerreotype 
pictures» «Abdominal supporters», «Centrifugal 
pumps», «Squave pianos» se înscriau pentru a figura la 
loc de cinste şi imaginaţia americană nu se mai oprea. 
Se dădeau asigurări că în jurul expoziției se va ridica un 
oraş întreg. Se atribuia lui Augustus Hopkins intenția de 
a clādi un oraş care să rivalizeze cu New-Orleans, oraş 
care să poarte numele său. Apoi se spunea că acest oraş, 
desigur fortificat din cauza apropierii lui de graniță, nu 
va trece mult şi va deveni capitala Statelor Unite etc, 
etc. 

În timp ce aceste exagerări se răspândeau şi se 
înmulţeau, eroul lor rămânea aproape tăcut. Venea 
regulat la Bursa din Albany, se interesa de afaceri, lua 
notă de sosirea transporturilor, dar nu sufla o vorbă 
despre vastele sale planuri. Lumea se mira că un 
personaj de importanța sa nu făcea nici un fel de 
publicitate propriu-zisă. Poate că disprețuia acest fel 
obişnuit de a lansa o întreprindere şi nu se baza decât 
pe meritele sale personale. Aşa stăteau lucrurile când, 
într-o bună dimineaţă New-York Herald publică între 
coloanele sale următoarea informaţie: 

Fiecare ştie că lucrările Expoziţiei Universale din 
Albany progresează rapid. Ruinele fortului William au 
dispărut şi se sapă temeliile minunatelor clădiri, în 
mijlocul entuziasmului general. Zilele acestea cazmaua 
unui lucrător a scos la suprafaţă resturile unui enorm 
schelet, cu o vechime de mii de ani. Ne grăbim să 
spunem că această descoperire nu va întârzia deloc 
lucrările, care trebuie să ofere Statelor Unite ale 
Americii a opta minune a lumii. 

Am citit aceste câteva rânduri cu indiferența cu care se 
parcurg nenumăratele fapte diverse de care sunt pline 
ziarele americane. Nu bănuiam ce va rezulta mai târziu 
de aici. E drept că această descoperire dobândi, din 
spusele lui Augustus Hopkins, o importanță 


extraordinară. Pe cât fusese de rezervat asupra 
planurilor referitoare la marea lui întreprindere, pe atât 
de generos fu în comentariile, povestirile, reflecţiile şi 
deducţiile asupra dezgropării uriaşului schelet. S-ar fi 
spus că toate planurile sale de îmbogăţire şi speculație 
financiară depindeau de această descoperire. 

De altfel, se părea că descoperirea era în adevăr 
miraculoasă. Săpăturile se executau, după dispoziţiile 
lui Hopkins, în aşa fel încât să poată fi găsit şi celălalt 
capăt al fosilei gigantice, dar nu se ajunse la nici un 
rezultat nici după trei zile de muncă îndârjită. Nu se 
putea deci prevedea cât se întind dimensiunile 
scheletului, când Hopkins, care asista în persoană la 
adâncile excavații, zări, în fine, extremitatea carcasei 
uriaşe, la vreo două sute de picioare depărtare. Ştirea se 
răspândi imediat cu iuţeala fulgerului şi, fapt unic în 
analele geologiei, ea luă proporţiile unui eveniment 
mondial. 

Cu firea lor impresionabilă şi vioaie, gata mereu să 
exagereze, americanii răspândiră imediat ştirea căreia îi 
măriră importanţa, pe cât putură. Se punea întrebarea 
de unde proveneau aceste enorme rămăşiţe pământeşti 
şi ce trebuia dedus din existenţa lor în solul indigen. 
Institutul din Albany întreprinse studierea acestor 
probleme. 

Trebuie să mărturisesc că lucrul mă interesa mai mult 
decât splendorile viitoare ale Palatului Industriei sau 
speculaţiile excentrice ale Lumii Noi. Am început să 
urmăresc micile incidente ale acestei afaceri. Nu era 
greu, căci ziarele se ocupau de ea sub toate aspectele. 
Am avut satisfacția să aflu amănunte chiar de la Hopkins 
personal. 

De la sosirea sa în Albany, el era poftit în cele mai 
selecte cercuri ale societăţii oraşului. In Statele Unite, 
unde clasa negustorilor este socotită o clasă nobilă, era 
normal ca un om de afaceri atât de îndrăzneţ să fie 
primit cu toate onorurile datorate rangului său. Astfel că 
el fu invitat cu multă căldură la cluburi şi la ceaiuri în 
familie. Într-o seară l-am întâlnit în saloanele domnului 
Wilson. Desigur că subiectul de căpetenie era 
evenimentul zilei şi, de altfel, domnul Hopkins fu primul 
care începu să vorbească, fără să aştepte să fie întrebat. 
El ne făcu o descriere interesantă, amănunţită, erudită 
şi totuşi spirituală despre descoperirea sa, de modul 


cum s-a produs şi de consecinţele ei incalculabile. Lăsă 
să se întrevadă, în acelaşi timp, că înţelegea să tragă un 
profit de pe urma ei. 

— Dar, zise el, pentru moment, lucrările noastre 
sunt întrerupte, căci între primele şi ultimele săpături, 
care au scos la iveală cele două capete ale scheletului, 
există o porţiune de teren, pe care se înalţă de acum 
câteva din noile mele construcţii. 

— Dar sunteţi sigur că cele două capete ale 
animalului se îmbină sub această porţiune de teren care 
încă n-a fost cercetată? 

— Nu încape nici o îndoială, răspunse Hopkins, 
sigur de el. Judecând după fragmentele osoase pe care 
le-am dezgropat, acest animal trebuia să aibă proporţii 
enorme şi va întrece cu mult dimensiunile faimosului 
mastodont care a fost descoperit pe vremuri în valea 
fluviului Ohio. 

— Credeţi? exclamă un oarecare domn Cornut, un 
fel de naturalist, care practica ştiinţa aşa cum 
compatrioţii săi practicau comerţul. 

— Sunt sigur, răspunse Hopkins. Prin structura sa, 
acest monstru aparţine desigur speciei pachidermelor, 
căci are toate caracteristicile, aşa de bine descrise de 
domnul Humboldt. 

— Ce nenorocire, am spus eu, că nu poate fi 
dezgropat în întregime! 

—  Şicine ne împiedică? întrebă deodată Cornut. 

— Dar... construcţiile înălțate de curând... 

Abia începui să rostesc o asemenea enormitate, care 
mie mi se părea un adevăr la mintea cocoşului, că mă şi 
văzui imediat devenit ţinta unor surâsuri dispreţuitoare. 
Stimabililor negustori le părea un lucru foarte simplu să 
dărâme orice, chiar şi un monument, pentru a dezgropa 
un contemporan al potopului. Nimeni nu fu deci surprins 
auzindu-l pe Hopkins că a şi dat ordine în acest sens. 
Fiecare îl felicită din toată inima şi găsi că soarta avea 
dreptate când îi favoriza pe oamenii întreprinzători şi 
îndrăzneţi. În ceea ce mă priveşte, îl asigurai în mod 
sincer de prietenia mea şi mă gândeam să fiu unul 
dintre primii care să viziteze minunata sa descoperire. I- 
am promis chiar să mă duc la «Exhibition Parc», 
denumire ce ajunsese curentă, dar el mă rugă să aştept 
până ce vor isprăvi cu toate săpăturile, căci nu puteai 
încă să-ţi dai seama de uriaşele dimensiuni ale fosilei. 


După patru zile, New-York Herald publica amănunte 
despre monstruosul schelet. Nu era nici o carcasă de 
mamut, nici una de mastodont, de pterodactil, 
plesiosaur, sau megatheriun, toate aceste denumiri 
curioase ale paleontologiei fiind evocate prin antifraze. 
Rămăşiţele menţionate mai sus aparţineau toate celei de 
a treia sau cel mult celei de a doua ere geologice, pe 
când săpăturile lui Hopkins fuseseră împinse până la 
straturile primare ale scoarţei pământului şi unde nu 
fusese descoperită până atunci nici o fosilă. 


Victorie... exclamă el 


Această desfăşurare de cunoştinţe ştiinţifice, din care 
negustorii din Statele Unite nu înţeleseră mare lucru, 
avu un efect considerabil. Ce ai fi putut să deduci, dacă 
nu că acest monstru — care nu era nici moluscă, nici 
pachiderm, nici rozător, nici rumegător, carnasier sau 
mamifer amfibiu — era om ? Şi acest om, un gigant de 
peste patruzeci de metri înălţime! Nu se putea nega deci 
existenţa unei rase titanice înaintea rasei noastre! Dacă 
lucrul era adevărat, şi toată lumea îl socotea aşa, teoriile 
geologice cele mai recunoscute trebuiau schimbate, 
deoarece se găseau fosile cu mult sub straturile 
diluviene, ceea ce arăta că ele fuseseră îngropate într-o 
epocă anterioară potopului. 

Articolul din New-York Herald făcu senzaţie. Textul lui 
fu reprodus de toate ziarele americane. Subiectul ajunse 
la ordinea zilei şi cele mai frumoase guri ale Lumii Noi 
pronunţară cei mai anevoioşi termeni ştiinţifici. 

Începură mari discuţii. Se ajunse la concluzia că 
urmările descoperirii vor aduce o mare cinstire solului 
american care, în detrimentul Asiei, fu botezat «leagănul 
omenirii». În şedinţele academiilor şi la congrese se 
dovedi până la evidenţă că America, populată din 
primele zile ale lumii, a fost punctul de plecare al 
migraţiunilor succesive. Noul continent smulgea Lumii 
Vechi onorurile antichităţii. Se făcură în această 
problemă atât de gravă memorii voluminoase, inspirate 
de mândrie patriotică. In fine, o adunare a savanților, al 
cărei proces-verbal fu publicat şi comentat de toate 
organele presei americane, dovedea clar ca lumina zilei 
că paradisul terestru, mărginit de Pensilvania, Virginia 
şi lacul Erie, ocupa în acea vreme întinderea actuală a 
provinciei Ohio. 

Mărturisesc că toate aceste himere mă cuceriră şi pe 
mine. Vedeam pe Adam şi Eva cum stăpâneau turmele 
de animale sălbatice şi acest lucru nu părea o plăsmuire 
în America, aşa cum era pe țărmurile Eufratului unde nu 
se găseşte nici cea mai mică urmă. Şarpele ispititor lua 
în imaginaţia mea forma unui boa-constrictor sau a unui 
şarpe cu clopoței. Dar ceea ce mă mira mai mult era 
încrederea cu care era privită această descoperire, 
însoţită de o admirabilă convingere şi o totală lipsă de 
rezervă. Nu-i trecea nimănui prin minte că faimosul 
schelet putea să fie o înşelătorie, un bluff, praf în ochi 
sau «humbug» cum spun americanii, şi nici unul din 


aceşti entuziaşti savanţi nu se gândea să cerceteze cu 
ochii săi miracolul care înfierbântase toate capetele. 
Făcui această remarcă doamnei Melvil. 

— La ce serveşte să te duci la faţa locului? îmi zise 
dânsa. Vom vedea pe scumpul nostru monstru când va 
sosi timpul. Cât despre structura şi aspectul său, ele 
sunt cunoscute, căci nu vei putea străbate o milă în 
toată America fără să-l găseşti reprodus sub formele 
cele mai ingenioase. 

Tocmai în asta, în adevăr, strălucea geniul 
speculatorului. Pe cât de rezervat se arătase Augustus 
Hopkins în lansarea afacerii cu expoziţia, pe atât de plin 
de ardoare, inventivitate şi imaginaţie se dovedise, 
pentru a impune spiritului compatrioţilor săi miraculosul 
schelet. Totul îi era de altfel permis, de când atrăsese 
atenţia publicului prin originalele sale manifestări. 

Curând zidurile oraşului fură acoperite cu imense afişe 
multicolore care reproduceau monstrul sub diferite 
aspecte. Hopkins epuiza toate formulele cunoscute în 
materie de afişe. El întrebuința culorile cele mai 
impresionante. Lipi apoi aceste afişe pe toate zidurile, 
pe  parapeturile  cheiurilor şi pe copacii de pe 
promenadă. În unele din ele, liniile erau trasate în 
diagonală. În altele reclama era realizată în litere 
imense, făcute cu o pensulă groasă, spre a atrage cât 
mai mult atenţia trecătorilor. Diverşi oameni, îmbrăcaţi 
în salopete şi paltoane care sugerau scheletul, se 
plimbau pe toate străzile. Seara, nişte transparente 
imense îl proiectau în negru pe un fundal luminos. 

Hopkins nu se mulţumi cu aceste mijloace obişnuite de 
publicitate din America. Afişele şi a patra pagină din 
ziare nu-i mai ajungeau. El inaugura un adevărat curs de 
«scheletologie», în care îi invoca pe Cuvier, 
Blumenbach, Backland, Link, Stemberg, Brongnart şi 
alţi o sută care scriseseră despre paleontologie. 
Cursurile sale au fost frecventate şi aplaudate în aşa 
măsură, încât două persoane fură strivite într-o zi la 
intrare. 

Se înţelege de la sine că maestrul Hopkins le făcu nişte 
funeralii extraordinare şi că panglicile cortegiului 
mortuar reproduceau din nou formele inevitabile ale 
fosilei la modă. 

Toate acestea erau bune pentru oraşul Albany şi 
împrejurimile sale, dar trebuia să se lanseze afacerea în 


toată America. Domnul Lumley, în Anglia, la debutul 
artistei Jenny Lind, propusese negustorilor de săpun să 
le procure formele de turnat, cu condiţia ca aceste 
forme să aibă tiparul cu chipul ilustrei primadone. Ei 
acceptară, ceea ce avu rezultate excelente pentru că 
lumea îşi spăla mâinile cu trăsăturile eminentei 
cântărețe. Hopkins se servi de un mijloc analog. După o 
serie de contracte cu fabricanţii de ţesături, stofele 
oferiră bunului gust al cumpărătorilor imaginea fiinţei 
preistorice, iar calotele pălăriilor fură şi ele căptuşite cu 
ea. Până şi farfuriile primiră pecetea extraordinarului 
fenomen! Trec peste altele încă şi mai şi. Era imposibil 
să le eviţi. Dacă te îmbrăcai, te tundeai, luai masa, toate 
acestea nu le puteai face decât în tovărăşia fenomenului. 

Efectul acestei publicităţi de mare anvergură fu uriaş. 
Astfel, când ziarele, toba, trompetele, împuşcăturile 
anunţară că miracolul va fi pus la dispoziţia publicului, 
se auziră urale unanime. Începură apoi pregătirile 
pentru construirea unei săli imense în care să încapă, 
cum spunea reclama, «nu spectatori entuziaşti într-un 
număr de neînchipuit, ci scheletul unuia din acei 
giganţi, care, cum spune legenda, voia să ajungă până la 
cer». 

Trebuia să părăsesc Albany în câteva zile. Am regretat 
foarte mult că şederea mea nu putea fi prelungită, ca să 
am prilejul să asist la inaugurarea acestui spectacol 
unic. Pe de altă parte, nevoind să plec fără să văd cel 
puţin ceva, am hotărât să vizitez în taină «Exhibition 
Parc». 

Într-o dimineaţă mă îndreptai spre acele locuri cu 
puşca la umăr. Am mers cam trei ore spre nord, fără să 
pot obţine vreo informaţie precisă despre ţinta spre care 
plecasem. Totuşi, căutând locul vechiului fort William, 
am ajuns, după cinci-şase mile, la capătul călătoriei 
mele. 

Eram în mijlocul unei câmpii imense, din care o mică 
parte fusese răvăşită de câteva lucrări recente, lipsite de 
importanţă. Un spaţiu considerabil era închis de un 
gard. Nu ştiam dacă înconjura locul pe care trebuia să 
fie expoziţia, dar acest fapt îmi fu confirmat de un 
vânător de castori pe care l-am întâlnit prin împrejurimi 
şi care se îndrepta spre frontiera canadiană. 


— Da, aici este, îmi spuse el, dar nu ştiu ce se 
pregăteşte, căci în dimineaţa asta am auzit multe focuri 
de carabină. 

I-am mulţumit şi am continuat cercetările. 

N-am văzut nici urmă de lucrare. O linişte completă 
domnea peste această câmpie nedefrişată, căreia 
construcţiile gigantice trebuiau să-i dea viaţă şi mişcare. 

Neputând să-mi satisfac curiozitatea fără să pătrund în 
interior, m-am hotărât să fac înconjurul terenului 
împrejmuit, pentru a vedea dacă nu pot descoperi vreun 
mijloc de a intra. Am mers multă vreme fără să zăresc 
nici un fel de poartă. Destul de dezamăgit, ajunsesem să 
mă mulţumesc cu vreo crăpătură sau o simplă gaură 
pentru a putea să privesc înăuntru, când, la un colţ al 
gardului, am observat nişte scânduri şi stâlpi răsturnaţi. 
N-am ezitat să mă strecor pe terenul împrejmuit. 
Mergeam pe o câmpie pustiită. Ici şi colo se găseau 
bucăţi de stâncă aruncate în aer de dinamită. Movile de 
pământ vălureau şesul, semănând cu talazurile unei 
mări furtunoase. Ajunsei, în fine, la marginea unei 
excavații adânci, pe fundul căreia se afla o mare 
cantitate de oase. 

Aveam deci înaintea ochilor obiectul reclamei atât de 
mari şi zgomotoase. Acest spectacol nu avea desigur 
nimic interesant. Era o grămadă de fragmente osoase de 
toate felurile, rupte în mii de bucăţi. Spărturile unora 
din ele păreau foarte recente. N-am văzut deloc părţile 
mai importante ale scheletului omenesc, care, după 
dimensiunile anunţate, trebuiau să fie la o scară 
monstruoasă. Fără multe eforturi de imaginaţie, puteam 
să mă cred într-o fabrică de negru animal şi atâta tot! 

Am rămas foarte nedumerit, cum uşor vă puteţi 
închipui. Credeam chiar că sunt jucăria unei erori când 
zării câteva picături de sânge pe un povârniş pe care se 
vedeau urme de paşi. Luându-mă după aceste urme, am 
ajuns la deschizătura prin care venisem, unde noi pete 
de sânge, pe care nu le văzusem când am intrat, îmi 
atraseră atenţia. Lângă aceste pete se găsea şi o hârtie 
înnegrită de pulbere, care provenea fără îndoială de la 
fultuiala unei arme de foc. Toate se potriveau cu cele ce- 
mi spusese vânătorul de castori. 

Am luat bucata de hârtie. Cu oarecare greutate am 
descifrat unele cuvinte care erau scrise pe ea. Era o 
factură semnată de domnul Augustus Hopkins, 


aparţinând unui anume Barckley. Nimic nu indica natura 
obiectelor furnizate, dar alte fragmente osoase, pe care 
le-am găsit risipite ici-colo, mă făcură să înţeleg despre 
ce era vorba. Dacă dezamăgirea mea a fost mare, n-am 
putut să-mi stăpânesc hohotele de râs. Eram în faţa unui 
gigant şi al scheletului său format din părţi foarte 
diferite, care trăiseră înainte sub denumirea de bivoli, 
junci sau vaci pe câmpiile din Kentucky. Domnul 
Barckley era pur şi simplu un măcelar din New-York, 
care livrase grămezi de oase celebrului domn Augustus 
Hopkins! Aceste fosile n-au împins cu siguranţă 
niciodată pe Pelion peste Ossa!, pentru a ajunge în 
Olimp! Resturile lor nu se găseau în acest loc decât 
graţie ilustrului înşelător, care aştepta să le descopere 
din «întâmplare», săpând fundaţiile palatului care nu 
avea să existe niciodată. 

Acolo ajunsesem cu gândurile şi veselia mea, care ar fi 
fost mai sinceră dacă la fel ca gazdele mele n-aş fi fost şi 
eu victima acestui şarlatan, când auzii de afară nişte 
strigăte de bucurie. 

Am alergat la spărtură şi l-am zărit pe maestrul 
Augustus Hopkins în persoană, care venea cu carabina 
în mână, dînd semne de mare satisfacţie. M-am 
îndreptat spre el. Nu părea neliniştit că mă vedea pe 
locul isprăvilor sale. 

—  Victorie!.... Victorie!.... exclamă el. 

Cei doi negri Bobby şi Dacopa îl urmau la oarecare 
distanţă. Cât despre mine, care dobândisem experienţă, 
nu mă lăsai dus, gândind că îndrăzneţul mistificator va 
voi să-şi bată iar joc de mine. 

— Sunt fericit, îmi zise el, să am un martor pentru 
cele ce mi se întâmplă. Vedeţi în faţa dumneavoastră un 
om care se întoarce de la o vânătoare de tigri. 

— O vânătoare de tigri?! am repetat, decis să nu mai 
cred nici un cuvânt. 

— Da, de tigru roşu, adăugă el, denumit şi couguar, 
căruia i-a mers numele de crud ce e. Dracul de animal a 
pătruns pe terenul meu împrejmuit, cum puteţi constata 
şi dumneavoastră. El a distrus aceste bariere, care până 
acum au rezistat la curiozitatea generală, şi a sfărâmat 


1 Pelion — munte din Grecia, 1620 m. Ossa — munte 
din Grecia, 1955 m. Expresia «a împinge muntele Pelion 
peste Ossa» înseamnă a face totul pentru reuşita unei 
întreprinderi. 


apoi minunatul meu schelet. Imediat ce am aflat, n-am 
ezitat să-l urmăresc până l-am omorât. L-am întâlnit la 
trei mile de aici într-un desiş, l-am privit, el a îndreptat 
spre mine ochii săi sălbatici. S-a aruncat dintr-o săritură 
asupra mea, dar n-a putut să mă ajungă, căci s-a răsucit 
si a căzut doborât de un glonte care a pornit fără să mai 
am timp să ochesc. Este primul foc de puşcă pe care l- 
am tras în viaţa mea, dar — mii de draci! — îmi face 
onoare şi nu l-aş da nici pentru un miliard de dolari. 

«lată milioanele care vor curge din nou», mă gândii. 

În momentul acela cei doi negri veneau trăgând într- 
adevăr după ei leşul unui tigru roşu, foarte mare, animal 
aproape necunoscut în acest ţinut al Americii. Blana sa 
era peste tot roşcată, urechile negre şi capătul cozii la 
fel de negru. Nu m-am interesat să ştiu dacă Hopkins l-a 
omorît sau i-a fost furnizat gata mort şi împăiat de un 
oarecare Barckley, căci am fost izbit de uşurinţa şi 
indiferența cu care speculatorul îmi vorbea de scheletul 
său. Şi cu toate acestea era clar că toată această afacere 
îl costase până atunci mai mult de o sută de mii de 
franci! 

Nevrând să-i spun ce întâmplare m-a făcut stăpân pe 
secretul înşelătoriei sale — ar fi fost în stare să 
mulţumească Cerului — am rostit simplu: 

— Cum veţi ieşi din acest impas? 

— Ei, dar despre ce impas vorbiţi dumneavoastră ? 
îmi răspunse el. O fiară a nimicit minunata fosilă care ar 
fi făcut admiraţia lumii întregi, căci era unică, dar nu mi- 
a distrus nici prestigiul, nici influenţa şi-mi păstrez 
beneficiul poziţiei mele de om celebru. 

— Dar cum vă veţi justifica faţă de publicul 
entuziast şi nerăbdător? îl întrebai eu serios. 

— Spunându-i adevărul, nimic altceva decât 
adevărul. 

— Adevărul?! exclamai, dorind să ştiu ce înţelegea 
prin acest cuvânt. 

— Fără îndoială, îmi explică el cu aerul cel mai 
liniştit din lume. Nu este adevărat că acest animal a 
pătruns pe terenul meu ? Nu este adevărat că a 
sfărâmat în bucăţi admirabilele oseminte pe care le-am 
scos la suprafaţă cu atâta trudă? Nu este adevărat că l- 
am urmărit şi l-am ucis? 

«lată o mulţime de lucruri pentru care n-aş pune mâna 
în foc», gândii eu. 


— Publicul, continuă el, nu poate avea alte pretenţii, 
căci va cunoaşte întreaga situaţie. Voi cîstiga chiar o 
reputaţie de vitejie şi nu văd ce gen de celebritate îmi va 
mai lipsi. 

— Dar ce vă va aduce celebritatea ? 

— Averea, dacă ştiu să o câştig. Omului cunoscut îi 
sunt permise toate speranțele. El poate îndrăzni totul, 
întreprinde totul. Dacă Washington ar fi vrut să facă o 
expoziție de viței cu două capete, după capitularea York- 
Town-ului, ar fi câştigat desigur mulți bani. 

— E posibil, am răspuns eu serios. 

— E sigur! replică Augustus Hopkins. Astfel încât 
singurul lucru care-mi pune probleme este ce subiect să 
aleg ca să-l arăt, să-l lansez, să-l expun. 

— Da, am spus, alegerea este grea. Tenori au fost 
destui, timpul dansatoarelor a trecut şi ceea ce le-a 
rămas din picioare nu mai are nici o valoare, fraţii 
siamezi şi-au trăit traiul şi focile stau mute, cu toată 
educaţia făcută de profesorii lor distinşi. 

— Eu nu voi recurge la asemenea minunăţii. Oricât 
de uzate, sleite, moarte, mute ar fi focile, siamezii, 
dansatoarele şi tenorii, sunt încă destul de buni pentru 
un om ca mine, care preţuieşte atât de mult el însuşi! 
Sper deci să am plăcerea să vă văd la Paris, dragul meu 
domn! 

— Credeţi că veţi găsi la Paris, îl întrebai, acest 
obiect de mică valoare care ar putea deveni ilustru prin 
propriile dumneavoastre merite? 

— Poate, răspunse el serios. Dacă pun mâna pe vreo 
fată de portar, care n-a putut fi niciodată primită la 
Conservator, voi face din ea una din cele mai mari 
cântărețe ale celor două Americi! 

După acest schimb de cuvinte ne-am salutat şi m-am 
reîntors la Albany. În aceeaşi zi se răspândi groaznica 
ştire, iar Hopkins fu considerat un om ruinat. Subscripţii 
considerabile se deschiseră în favoarea sa. Fiecare 
mergea la «Exhibition Parc», pentru a-şi da seama de 
întinderea dezastrului, ceea ce aduse destui dolari 
speculantului. El vându la un preţ enorm blana de 
couguar care-l ruinase, dar care i-a păstrat reputaţia de 
a fi omul cel mai întreprinzător din Lumea Nouă. Cât 
despre mine, am revenit la New-York, apoi în Franţa, 
lăsând Statele Unite mai bogate cu un şarlatan, fără s-o 
ştie. Dar sunt nenumărați! 


Am ajuns la concluzia că viitorul artiştilor fără talent, 
al cântăreţelor fără glas, al dansatorilor fără muşchii 
picioarelor şi al săritorilor fără coardă ar fi fost destul 
de nenorocit dacă CristoforColumb n-ar fi descoperit 
America. 


ZECE ORE DE VÂNĂTOARE 


Există oameni care nu-i iubesc pe vânători şi poate că 
au dreptate. Să fie oare pentru că acestor cavaleri nu le 
este silă să ucidă cu mâinile lor vânatul înainte de a-l 
consuma? Sau cauza e mai degrabă că mai sus numiții 
vânători povestesc cu prea mare râvnă, în orice ocazie şi 
fără nici un rost, isprăvile lor? 

Eu înclin să cred că cea de-a doua pricină este cea 
adevărată. Dar acum vreo douăzeci şi ceva de ani m-am 
făcut şi eu vinovat de primul delict. Am vânat! Da, am 
vânat... Astfel, pentru a mă pedepsi, mă voi face vinovat 
şi de al doilea delict, povestindu-vă în amănunt 
întâmplările prin care am trecut la această vânătoare. 

Măcar dacă istorioara mea sinceră şi adevărată ar 
putea să-i lecuiască pentru totdeauna pe semenii mei să 
pornească peste câmpii în urma unui câine, cu tolba de 
vânătoare în spate, cartuşiera la brâu şi puşca sub braţ! 


Mărturisesc că nu cred să reuşesc. Dar, cu orice risc, 
încep povestirea. 


II 


Un filozof a spus undeva: «Nu trebuie să aveţi 
niciodată o casă la ţară, trăsură, cai sau terenuri de 
vânătoare! Totdeauna se vor găsi prieteni care să le aibă 
pe toate pentru voi». 

Ca o adeverire a acestei cugetări, am fost invitat să fac 
primele mele încercări cu arma pe nişte terenuri de 
vânătoare în departamentul Somme, fără a fi 
proprietarul lor. 

Era, dacă nu mă înşel, pe la sfârşitul lunii august, în 
1859. O hotărâre a prefecturii fixa pentru a doua zi 
deschiderea sezonului de vânătoare. 

În oraşul nostru Amiens — unde nu exista negustor sau 
meşteşugar, oricât de neînsemnat, să nu aibă o puşcă 
mai veche sau mai nouă cu care să se plimbe pe uliţa 
mahalalei — se aştepta cu nerăbdare, de vreo şase 
săptămâni, anunţarea acestei date solemne. 

Sportivii de meserie — cei ce cred că «au reuşit», cum 
spun ţintaşii de a treia sau a patra categorie — 
îndemânaticii care ucid fără să ochească precum şi cei 
ce ochesc dar nu nimeresc niciodată — pe scurt, 
ageamii, nu mai puţin zeloşi decât vânătorii de «prima 
mână» — se pregăteau în vederea începutului de sezon, 
se echipau, se aprovizionau, se antrenau, având capul 
numai la prepeliţe, vorbind numai despre iepuri şi 
visând numai potârnichi. Nevasta, copiii, familia, prie- 
tenii nu mai existau! Politica, arta, literatura, 
agricultura, comerțul, totul dispărea în fața 
preocupărilor pentru această zi măreaţă, când aveau să 
se distingă fanaticii acelei pasiuni pe care nemuritorul 
Joseph Proudhon’ a numit-o «o distracţie barbară!». 
Intâmplarea face ca printre cei câţiva prieteni ai mei din 
Amiens să fie un om drăguţ, care era un vânător înfocat 
cu toate că era slujbaş. Spunea că suferă de reumatism 
când trebuia să meargă la serviciu, dar se simţea foarte 
sprinten atunci când un concediu de opt zile îi permitea 
să ia parte la deschiderea sezonului de vânătoare. 


1 Proudhon Joseph — filozof francez (1809—1865), unul 
din principalii socialişti utopici ai secolului XIX 


Acest prieten se numea Bretignot. 

Bretignot veni să mă vadă câteva zile înaintea 
importantei date a deschiderii, pe mine care nu mă 
gândisem deloc la ea. 

— N-ai vânat niciodată ? îmi zise cu acel ton de 
superioritate care e compus din două zecimi de 
bunăvoință şi opt de dispreţ. 

— Niciodată, Bretignot, am răspuns, şi nici n-am de 
gând să... 

— Ei bine, vino cu mine la deschiderea sezonului, 
răspunse Bretignot. Ne sunt rezervate lângă comuna 
Herissart două sute de hectare unde mişună vânatul! 
Am dreptul să aduc un oaspete. Deci te invit şi te iau cu 
mine! 

— Dar eu... spusei oarecum încurcat. 

—  Nuai puşcă de vânătoare? 

— Nu, Bretignot, n-am avut niciodată. 

— N-are importanţă. Îţi voi împrumuta eu una, o 
puşcă cu vergea ce-i drept, dar care totuşi îţi doboară un 
iepure la o distanţă de optzeci de paşi. 

— Cu condiţia să-l nimereşti! îi spusei. 

— Bineînţeles! Va fi destul de frumos pentru tine. 

— Prea frumos, Bretignot! 

— Dar nu vei avea câine! 

— Nici n-am nevoie când am o asemenea puşcă! 

Prietenul Bretignot m-a privit cu un aer cam supărat. 
Nu-i plăcea să glumeşti despre vânătoare. Era un lucru 
sfânt! 

Dar încruntarea lui tinu doar o clipă. 

— Ei bine, vii? întrebă el. 

— Dacă ți tu... îi răspunsei fără entuziasm. 

—  Ţin!.. Ţin!.. Trebuie să vezi acest lucru cel puţin o 
dată în viaţă. Vom pleca sâmbătă seara. Contez pe tine. 

Şi iată cum am fost târât în această aventură a cărei 
nefastă amintire mă mai urmăreşte şi azi. 

Trebuie să recunosc că nu mi-am bătut capul cu 
pregătirile. N-am pierdut nici o oră de somn. Dar, ca să 
fiu sincer, demonul curiozităţii mă aţâţa puţin. Era în 
adevăr atât de interesantă o descriere a vânătorii! În 
orice caz, îmi propuneam, dacă nu să iau parte electivă, 
cel puţin să observ cu titlu de curiozitate atât pe 
vânători, cât şi vânătoarea în general. Dacă totuşi am 
consimţit să-mi iau şi o armă la spinare a fost ca să nu 


fac o figură proastă în mijlocul acestor Nemrozi! printre 
care mă invitase prietenul Bretignot, spre a le admira 
faptele vitejeşti. 

Bretignot mi-a făgăduit să-mi împrumute o armă, un 
săculeţ cu praf de puşcă, un săculeţ cu gloanţe; însă n-a 
fost nici un moment vorba să-mi dea şi o tolbă de 
vânătoare. A trebuit deci să-mi cumpăr acest obiect de 
care ar putea să se lipsească foarte bine cea mai mare 
parte din vânători. Am căutat o tolbă de ocazie. 
Degeaba. Preţul lor se urcase. Toate fuseseră smulse de 
la cei ce vindeau asemenea tolbe vechi. A trebuit să 
cumpăr una nouă, dar cu condiţia că-mi va fi reprimită 
— la jumătate preţ — dacă reuşeam s-o umplu cu ceva. 

Negustorul mă privi, surâse şi acceptă. 

Acest surâs nu-mi păru a fi un semn bun. 

«Cu toate acestea, mă gândeam, cine ştie ?» 

O, vanitate omenească! 


III 


În ziua fixată, în ajunul deschiderii vânătorii, la şase 
seara, mă aflam la întâlnirea ce mi-o dăduse Bretignot în 
piaţa Perigord. Acolo m-am urcat al optulea în diligenţă, 
fără a mai pune la socoteală câinii care-i însoțeau pe 
ceilalţi. 

Bretignot şi tovarăşii săi de vânătoare — nu 
îndrăzneam încă să mă socotesc unul dintre ei — arătau 
minunat în echipamentul lor tradiţional. Chipuri care 
meritau să fie cercetate: unele serioase, în aşteptarea 
zilei de mâine, altele vesele, comunicative. Cu toţii 
dădeau, de pe acum, iama — în vorbe — pe toate 
terenurile de vânătoare ale comunei Herissart. 

Se aflau aici o jumătate de duzină dintre cei mai vestiți 
vânători ai capitalei picardeze. li cunoşteam numai din 
auzite. Astfel că prietenul Bretignot trebui să mă 
prezinte cu toată pompa cuvenită în asemenea ocazii. 

Întâi mă recomandă domnului Maximon, un slăbănog 
înalt, cel mai cumsecade om în împrejurări obişnuite, 
dar feroce îndată ce purta o puşcă sub braţ — unul din 
acei vânători despre care se spune că preferă să ucidă 
pe unul din tovarăşii săi decât să se întoarcă fără vânat 


1 Nemrod — rege fabulos din mitologia asiro- 


caldeeană. 


în tolbă. Maximon nu vorbea deloc, era cufundat în 
gânduri, chibzuind la marile isprăvi ce le va săvârşi. 

Alături de acest important personaj se afla 
Duvanchelle. Ce contrast! Duvanchelle, scurt şi gras, 
având între cincizeci şi cinci şi şaizeci de ani, era atât de 
surd încât nu auzea nici detunătura armei sale, dar îşi 
atribuia cu zel toate loviturile care nu puteau fi 
identificate. De aceea a fost lăsat de multe ori să tragă 
cu o armă neîncărcată asupra unui iepure gata ucis — 
una din farsele care înveseleau timp de şase luni 
conversațiile de la cercul vânătorilor sau mesele de la 
han. 

A trebuit să îndur de asemenea viguroasa strângere de 
mână a lui Matifat, mare povestitor de isprăvi 
vânătoreşti. Nu vorbea niciodată de altceva. Şi ce 
exclamaţii! Ce onomatopee!  Strigătul  potârnichii, 
lătratul câinelui, detunătura armei. Pan-pan-pan! De trei 
ori «pan» pentru o puşcă cu două ţevi! Apoi, ce gesturi 
făcea! Mâna care se mişca, ca vâsla, pentru a imita 
goana în zigzag a vânatului, picioarele care se îndoiau, 
spinarea care se încovoia pentru a face lovitura mai 
sigură, braţul stîng care se întindea, pe când cel drept 
se sprijinea în piept spre a duce arma la ochi! Şi ce de 
smocuri de blană, ce pene şi fulgi zburau de pe aceste 
animale! Şi ce de iepuri împuşcaţi ţâşneau pe 
neaşteptate! Nu-i scăpa nici unul. Era cât pe ce să fiu 
chiar ucis în colţul meu, în focul discuţiei. 

Dar ceea ce trebuia neapărat auzit era cum Matifat şi 
prietenul său Pontcloue vorbeau ca fraţii — ceea ce nu-i 
împiedica să se potopească cu ocări dacă vreunul punea 
la îndoială isprăvile vânătoreşti ale celuilalt. 

— Ce de iepuri am doborât anul trecut, zise Matifat, 
în timp ce trăsura, hurducindu-ne, se îndrepta spre 
Herissart. Nici nu mai ştiu câţi! 

«Probabil la fel de mulţi ca mine», gândeam eu. 

— Şi eu, Matifat! răspunse Pontcloue. Îţi aminteşti 
când am fost împreună ultima oară la vânătoarea din 
Argoeuves! Ehe! Ce de potârnichi! 

— Parcă o văd pe prima care a avut norocul să 
primească încărcătura mea de plumb! 

— Şi eu pe a doua, căreia penele i-au zburat în aşa 
fel încât nu i-a mai rămas decât pielea. 

— Şi câinele meu care n-a mai putut-o găsi, pe 
brazda unde cu siguranţă căzuse! 


— Şi aceea în care am avut îndrăzneala să trag de la 
o distanţă de peste o sută de paşi, şi am nimerit-o totuşi! 

— Şi cealaltă pe care am doborât-o în lucernă, cu 
două focuri de puşcă... pan! pan! pan! şi pe care, din 
păcate, câinele meu a mâncat-o dintr-o singură 
îmbucătură! 

— Şi acel stol care şi-a luat zborul tocmai în 
momentul când îmi încărcam arma! Brr! Brr! Ce 
vânătoare, ce vânătoare! 

Făcând socoteala în sinea mea, am observat că nici una 
din toate potârnichile lui Pontcloue şi Matifat nu intrase 
efectiv în tolba lor. 

Dar nu îndrăzneam să spun nimic, căci sunt timid cu 
oamenii care ştiu mai mult decât mine. Şi, cu toate 
acestea, dacă era vorba să te întorci fără nici un vânat, 
asta aş fi ştiut să fac şi eu, tot aşa de bine. 

Cât despre ceilalţi vânători le-am uitat numele, dar, 
dacă nu mă înşel, unul din ei era cunoscut sub porecla 
de Baccara, pentru că la vânătoare trăgea ca la jocul de 
cărţi, dar fără să nimerească. 

În adevăr, cine ştie dacă nu voi merita şi eu această 
poreclă! Haida-de! Ambiţia punea stăpânire pe mine. 
Eram grăbit să vină ziua de mâine. 


IV 


Sosi şi ziua de mâine. Dar ce noapte am petrecut la 
hanul din Herissart! O singură cameră pentru opt 
persoane. Paturi mizerabile, unde se putea vâna cu mai 
mult spor decât pe terenurile de vânătoare ale comunei! 
Paraziţii odioşi îi năpădiseră şi pe câinii culcaţi pe jos, 
care se scărpinau făcând să se cutremure podeaua! 

Şi eu care întrebasem cu naivitate gazda, o bătrână din 
Picardia, cu o claie de păr încâlcit, dacă sunt purici în 
dormitor! 

«Ah, nu! îmi răspunsese ea... l-ar mânca ploşniţele!» 

După toate acestea, m-am hotărât să mă culc îmbrăcat 
pe un scaun care abia se ţinea pe picioare şi gemea la 
fiecare mişcare a mea. Ca urmare, m-am trezit frânt de 
oboseală a doua zi dimineaţă. 

Desigur că am fost primul care s-a deşteptat. 
Bretignot, Matifat, Pontcloue, Duvanchelle şi tovarăşii 
lor mai sforăiau. Eram grăbit să fiu pe câmp, ca acei 
vânători fără experienţă care vor să plece la răsăritul 


soarelui, chiar înainte de a mânca ceva. Dar maeştrii 
vânători — pe care i-am trezit, cu mult respect, unul 
după altul — îmi calmară, mormăind, nerăbdarea de 
începător. Ştiau, şireţii, că în zorii zilei este foarte greu 
să te apropii de potârnichea cu aripile încă pline de 
rouă, şi că, dacă îşi ia zborul, nu se decide aşa de uşor 
să se prefacă în friptură. 

Trebuia deci aşteptat ca toate lacrimile aurorii să fie 
sorbite de soare. 

În fine, după o mică gustare, urmată de nelipsita duşcă 
de dimineaţă, părăsirăm hanul, fiecare frecându-şi 
încheieturile; apoi ne îndreptarăm spre câmpia unde 
începeau terenurile rezervate pentru vânătoare. În 
momentul când ajunserăm la marginea lor, Bretignot, 
luându-mă la o parte, îmi zise: 

— Tine bine arma cu ţeava îndreptată spre pământ 
şi bagă de seamă să nu ucizi pe nimeni! 

— Voi face tot posibilul, răspunsei fără să mă oblig, 
dar în cazul când va trebui să mă revanşez, atunci... 

Bretignot ridică dispreţuitor din umeri, şi iată-ne la 
vânătoare — o vânătoare liberă — fiecare de capul său. 

Era un ţinut destul de urât acest Herissart. Dar se 
părea că dacă nu este atât de bogat în vânat ca Mont- 
sous-Vaudrey, hăţişurile îi erau totuşi înţesate şi iepurii, 
cum zicea Matifat, au fost văzuţi «înghesuindu-se» — 
«mai mulţi de doisprezece la o duzină», cum adăuga 
Pontcloue. 

Cu perspectiva de a da lovituri atât de frumoase, toţi 
erau foarte voioşi. 

Am început deci să vânăm. Timpul era minunat. Câteva 
raze de soare răzbăteau prin ceţurile dimineţii, care se 
risipeau în zare. 

Se auzeau pretutindeni strigăte, piuituri şi cârâieli. 
Erau păsări care, ieşind dintre brazde, urcau ca săgeata 
spre cer, ca nişte elicoptere ale căror aparate sunt puse 
brusc în funcţiune. 

De câteva ori, neputându-mă stăpâni, am dus arma la 
ochi. 

— Nu trage! Nu trage! îmi strigă prietenul meu 
Bretignot, care mă urmărea, deşi părea neatent. 

— De ce? Astea nu sunt prepeliţe? 

— Nu! Sunt ciocârlii! Nu trage! 

E de la sine înţeles că Maximon, Duvanchelle, 
Pontcloue, Matifat şi ceilalţi doi se uitară cam strâmb la 


mine. Apoi s-au dus pe nesimţite mai încolo cu câinii lor, 
care, adulmecând, căutau  încetişor prin  lucernă, 
dulcişor şi trifoi. Cozile lor ridicate se mişcau ca nişte 
semne de întrebare fără răspuns. 

Am avut impresia că aceşti domni nu prea voiau să se 
găsească în zona periculoasă a unui novice, care cu 
puşca lui le ameninţa întrucâtva picioarele. 

— Ei drăcie! Ţine bine arma! îmi tot spunea 
Bretignot, în timp ce se depărta de mine. 

— Ei! Nu o ţin mai prost ca altul! răspunsei puţin 
enervat de acest val de sfaturi. 

Pentru a doua oară Bretignot ridică din umeri şi se 
îndreptă spre stânga. Cum nu-mi convenea să rămân 
singur în urmă, grăbii pasul după dânsul. 


V 


I-am ajuns pe tovarăşii mei, dar, spre a nu-i mai speria, 
purtam arma pe umăr cu patul în sus. 

Cât de frumoşi erau la vedere aceşti vânători de 
profesie, în ţinuta de rigoare: haină albă şi pantaloni 
largi de catifea reiată, bocanci mari cu ţinte şi cu talpă 
lată, jambiere de pânză acoperind ciorapii de lână, 
preferabili celor de aţă sau bumbac, care rod călcâiul — 
aşa cum am avut prilejul să constat fără întârziere. Eu 
eram departe de a fi aşa frumos în echipamentul meu de 
ocazie; dar nu se poate cere unui debutant să aibă 
garderoba unui artist. 

În ceea ce priveşte vânatul, nu vedeam nimic. Dar pe 
aceste terenuri trebuie că se aflau numeroase prepeliţe, 
potârnichi, cristei de câmp, apoi iepuri de ianuarie pe 
care tovarăşii mei îi denumiseră «trei sferturi» şi după 
care le lăsa gura apă, apoi vătui şi iepuroaice. Nu te 
puteai îndoi de prezenţa lor, de vreme ce aşa spuneau 
vânătorii. 

— Caută să nu tragi asupra iepuroaicelor care stau 
să nască, îmi spunea amicul Bretignot. E nedemn de un 
adevărat vânător! 

Însărcinate sau nu, să mă ia dracu' dacă am văzut 
vreuna, eu care nu pot deosebi un iepure de o mâţă 
chiar şi într-o mâncare de iepure cu sos de vin! 

In fine, Bretignot, care ţinea neapărat să nu-l fac de 
râs, adăugă: 


— O ultimă recomandare importantă, în cazul când 
vei trage în iepuri. 

— Dacă va trece vreunul pe aici, spusei eu cu un aer 
răutăcios. 

— Va trece, răspunse cu răceală Bretignot. Ei bine, 
adu-ţi aminte că, datorită constituţiei sale, un iepure 
aleargă mai iute când urcă decât când coboară. Trebuie 
să ţii seama de aceast lucru când tragi în el. 

— Ce bine ai făcut să-mi atragi atenţia, prietene 
Bretignot, îi spusei. Nu voi uita acest sfat, îţi promit, şi 
voi profita de el! 

În sinea mea gândeam că iepurele fugea destul de iute 
chiar când cobora, pentru ca încărcătura mea să nu-l 
poată opri în loc! 

— Urmăriţi vânatul! exclamă atunci Maximon. Nu 
suntem aici spre a da noilor veniţi învăţătura cu 
linguriţa. 

Cumplit om! Dar nu îndrăznii să răspund nimic, 
înaintea noastră, în zare, se întindea în dreapta şi în 
stânga o câmpie vastă. Câinii se depărtaseră binişor şi 
stăpânii lor se împrăştiară. 4 

Făceam tot posibilul să nu-i pierd din ochi. În adevăr, 
mă chinuia un gând: mă temeam ca tovarăşii mei, 
poznaşi desigur, să nu-mi facă vreo farsă pe care putea 
s-o înlesnească lipsa mea de experienţă. Mi-aduceam 
aminte, fără să vreau, de acea nostimă întâmplare a 
unui novice, pe care prietenii lui îl făcuseră să tragă 
asupra unui iepure de carton care, şezând într-un desiş, 
bătea ironic într-o tobă! Eu aş fi murit de ruşine după o 
asemenea farsă. 

Între timp, mergeam fără ţintă de-a lungul miriştilor în 
urma câinilor, spre a ajunge la o perdea forestieră 
mărginită de arbuşti, care se vedea la vreo trei-patru 
kilometri. 

Orice aş fi făcut, aceşti mărşăluitori, obişnuiţi cu 
terenul accidentat, mlăştinos şi proaspăt arat, mergeau 
mai repede ca mine, astfel că rămăsei în urmă. Chiar şi 
Bretignot, care la început încetinise pasul ca să nu mă 
abandoneze tristului meu destin, îşi reluă mersul repede 
pentru a fi şi el printre primii care să întâmpine vânatul. 
Nu-ţi port pică, prietene Bretignot! Nu te puteai 
împotrivi instinctului tău, mai tare decât prietenia. Şi în 
curând nu mai văzui din tovarăşii mei decât capetele, ca 
nişte aşi de pică, deasupra tufişurilor. 


Oricum, de două ore, de când părăsisem hanul din 
Herissart, nu auzisem nici o detunătură — dar nici una! 
Câte bombăneli, câte învinuiri, câte bârfeli promitea 
acest lucru, dacă la întoarcere tolbele ar fi fost tot atât 
de goale ca la plecare! 

Ei bine, cine ar putea crede că mie mi-a fost dat să trag 
primul foc ? 

Dar mi-e ruşine să spun în ce împrejurări. 

Să mărturisesc? Arma mea încă nu era încărcată. 
Neprevedere de începător? Nu, ci o chestiune de amor 
propriu. Cum eram foarte neîndemânatic pentru această 
operaţiune, am aşteptat să fiu singur ca s-o fac. 

Deci, scăpând de martori, am deschis săculeţul cu 
pulbere, am vărsat în ţeava din stânga o cantitate şi am 
pus un dop de hârtie, apoi deasupra am turnat un număr 
bun de alice, mai mult decât măsura obişnuită. 

Cine ştie! Alice în plus n-au ce să strice dacă vrei să nu 
te întorci cu mâna goală! Apoi împinsei cât putui spre a 
umple bine tigăiţa şi în fine — ce imprudenţă! — o 
astupai. Făcui aceeaşi operaţie şi pentru ţeava din 
dreapta. Dar în timp ce împingeam pe ţeava încărcătura, 
ce detunătură! Puşca se descarcă. Toată încărcătura din 
stânga îmi atinse în treacăt obrazul! Uitasem să trag 
cocoşul cum trebuie şi o mişcare a fost destul să-l facă 
să cadă. 

Aviz începătorilor! Aş fi putut să dau semnalul 
deschiderii vânătorii în departamentul Somme, printr-un 
accident jalnic. Ce minunat fapt divers pentru ziarele 
din partea locului! 

Şi totuşi, ce-ar fi fost dacă în timpul când a pornit din 
greşeală încărcătura — îmi trecu prin minte — vreun 
vânat s-ar fi aflat în bătaia focului? Sigur că l-aş fi 
doborât! A fost o şansă pe care n-o voi mai întâlni! 


VI 


Între timp Bretignot şi tovarăşii săi ajunseseră la 
perdeaua forestieră. Acolo se opriră şi discutară ce 
trebuia făcut pentru a nu avea ghinion. Am ajuns lângă 
ei după ce-mi încărcasem arma, cu mare precauţie de 
data asta. 

Maximon îmi vorbi semeţ, cum îi şade bine unui 
maestru. 

— Ați tras? îmi spuse el. 


— Da!.. Adică... Da... am tras... 

— Un pui de potârniche? 

— Un pui de potârniche ! 

Pentru nimic în lume n-aş fi mărturisit neîndemânarea 
mea în faţa acestei reuniuni de savanţi. 

— Şi unde este? întrebă Maximon pipăindu-mi tolba 
goală, cu ţeava puştii sale. 

— L-am pierdut! răspunsei obraznic. Ce vreţi? Nu 
aveam câine! Ah, dacă aş fi avut un câine! 

— Haide, haide, cu o asemenea îndrăzneală e cu 
neputinţă să nu devii un adevărat vânător! 

Deodată interogatoriul ce mi se lua fu întrerupt brusc. 
Câinele lui Pontcloue gonea o prepeliţă la mai puţin de 
zece paşi depărtare. Fără să vreau, din instinct poate, 
am dus arma la ochi şi... pan! cum spunea Matifat. 

Ce izbitură în obraz am căpătat, aşezând greşit puşca 
la ochi! Una din acele izbituri pentru care nu poţi cere 
socoteală nimănui. Dar focul meu de armă fu imediat 
urmat de un altul, al lui Pontceloue. 

Prepeliţa căzu ciuruită de alice şi câinele o aduse 
stăpânului său care o băgă în tolbă. 

Nu mi s-a făcut măcar onoarea ca cineva să creadă că 
aş fi putut să am şi eu un rol în acest masacru. Dar nu 
rostii nici un cuvânt, nu îndrăznii să spun nimic. Se ştie 
că sunt cam timid cu oamenii care ştiu mai mult decât 
mine! 

Dar, pe legea mea, acest prim succes a trezit pofta 
tuturor furioşilor nimicitori de vânat. Gândiţi-vă! După 
trei ore de vânătoare, o prepeliţă la şapte vânători! Nu, 
era imposibil ca pe acest bogat teren din Herissart să nu 
fie cel puţin încă una şi, dacă ar fi reuşit s-o doboare, 
aceasta ar fi însemnat aproape o treime de prepeliţă 
pentru fiecare combatant. 

După ce trecurăm de perdeaua de arbori, ajunserăm 
pe arătură unde mersul e atât de anevoios. Mie 
brazdele, care te obligă să sari peste ele, bulgării de 
pământ, peste care picioarele alunecă, nu-mi plac deloc 
şi prefer, fără doar şi poate, asfaltul bulevardelor. 

Grupul nostru, împreună cu haita de câini, merse astfel 
două ore fără să vadă nimic. Un fel de nervozitate 
sălbatică se manifesta pentru orice fleac, fie din cauza 
unui butuc de care te împiedicai, sau din pricina unui 
câine care în fugă, se ciocnea de altul. Pe scurt, semne 
ale unei proaste dispoziţii gnerale. 


În fine, un stol de pui de potârniche se zări la vreo 
patruzeci de paşi deasupra unui lan de sfeclă. N-aş 
putea spune dacă era vorba de o companie sau dacă era 
numai o companie cu un efectiv redus. 

În adevăr, nu era compusă decât din doi pui de 
potârniche. 

Dar nu avea importanţă. Am tras în grămadă şi din 
nou, şi de data aceasta, împuşcătura mea fu imediat 
urmată de alte două. Pontcloue şi Matifat au slobozit în 
acelaşi timp focurile de armă. 

Una din sărmanele zburătoare căzu. Cealaltă scăpă 
însă şi se aşeză la un kilometru depărtare, în dosul unei 
movile mai înalte. 

Ah, mizerabilă potârniche, ce ceartă a ieşit din cauza 
ta! Ce discuţii între Matifat şi Pontclou€. Fiecare 
pretindea că el este autorul crimei. Şi ce replici tăioase! 
Ce subânţelesuri jignitoare! Ce aluzii regretabile! Şi ce 
cuvinte grele! «Hrăpăreţule!... Toate sunt numai pentru 
el!.... La dracu’ cu neobrăzaţii... E ultima oară când 
vânăm împreună!...» 

Şi alte asemenea amabilităţi de o culoare locală pe 
care pana mea refuză să o redea. 

Adevărul este că ambele împuşcături ale acestor domni 
cu pornit în acelaşi timp. 

A existat însă şi o a treia, care fusese trasă înaintea 
lor. Dar acest lucru nici nu era luat în seamă ! Oare era 
admisibil ca puiul de potârniche să fi fost doborât de 
mine? judecaţi şi dumneavoastră, doborât de un simplu 
începător! 

Astfel că am crezut că nu e cazul să intervin în cearta 
dintre Pontcloue şi Matifat, mânat doar de gândul 
generos de a-i împăca. Şi dacă nu eram şi eu luat în 
seamă, este pentru că sunt timid. Cunoaşteţi restul 
frazei. 


VII 


În sfirşit sosi şi amiaza, spre marea satisfacţie a 
stomacurilor noastre. Ne-am oprit la poalele unei coline, 
la umbra unui ulm. Armele şi tolbele, din păcate goale, 
fură aşezate alături. Apoi luarăm masa pentru a ne 
reface puţin forţele cheltuite zadarnic de la plecarea 


noastră. Trist prânz, nu-i vorbă! Tot atâtea mustrări, 
câte îmbucături! «Ţinut mizerabil!.. Asta se cheamă 
teren de vânătoare «bine păzit»! Braconierii îl 
devastează! Ar trebui să fie spânzurați câte unul de 
fiecare copac, cu o pancartă pe piept!... Vânătoarea 
devine imposibilă!.... În doi ani nu va mai fi nici un fel de 
vânat!... De ce să nu fie interzis pe o bucată de timp 
accesul pe teren? Da.. Nu!...» În fine, toate văicărelile 
unor vânători care n-au ucis nimic din zorii zilei! Apoi 
cearta reîncepu între Pontcloue şi Matifat, cu privire la 
puiul de potârniche al cărui caz nu fusese rezolvat. 
Ceilalţi se amestecară... Credeam că vor ajunge la 
bătaie. 

După o oră toţi o luară din nou la drum, bine 
îngreunaţi de mâncare şi de «udătură», cum se spune pe 
aici. Poate înainte de cină vor fi mai veseli. Care vânător 
în adevăratul înţeles al cuvântului, nu păstrează o mică 
speranţă până la ora când se aud potârnichile 
chemându-se între ele, încercând să se adune pentru a- 
şi petrece noaptea în familie? 

Iată-ne pornind. Câinii, aproape tot aşa de posomorâţi 
ca noi, o luară înainte. Stăpânii urlau după ei cu nişte 
glasuri fioroase, asemănătoare comenzilor din marina 
britanică. - 

Mergeam în urma lor cu pasul şovăitor. Începusem să 
mă simt istovit. Tolba mea, deşi goală, îmi apăsa şalele. 
Arma, care căpătase o greutate neobişnuită, mă făcea 
să-mi regret bastonul. Săculeţele cu pulbere şi alice le- 
aş fi încredinţat, ca pe nişte poveri supărătoare, unuia 
din copiii de ţărani care mă urmau cu un aer 
batjocoritor, întrebându-mă cam câte «patrupede» am 
ucis! Dar nu îndrăzneam s-o fac, din amor propriu. 

Două ore, două ore chinuitoare mai trecură de la 
plecare. Parcurseserăm vreo cincisprezece kilometri. 
Ceea ce reieşea limpede era că mă voi întoarce mai 
repede deşelat, decât cu o jumătate de duzină de 
prepeliţe. 

Deodată se aude un fâlfâit care îmi schimbă părerea! 
De data aceasta este un adevărat stol de potârnichi, 
care se ridică dintr-un tufiş. Împuşcături generale! O! 
Cincisprezece Împuşcături se aud de data asta, 
împreună cu a mea! 

Un strigăt răzbate prin perdeaua de fum! Privesc... 

În acest moment un chip se iveşte deasupra tufişului. 


E un ţăran cu o falcă umflată, ca şi cum ar ţine o nucă 
în gură! 

— Iacă şi un accident! exclamă Bretignot. 

— Nune mai lipsea decât asta! ripostă Duvanchelle. 

Nici unul dintre ei nu avu altă reacţie faţă de «delictul 
de lovire şi rănire fără intenţia de a ucide», cum se 
exprimă codul penal. Şi aceşti oameni fără inimă, 
alergând spre câini, care aduceau doi pui de potâr-niche 
răniţi numai, omorâră nenorocitele zburătoare cu 
lovituri de bocanci. Le doresc aceeaşi moarte, dacă 
vreodată vor trebui să moară ucişi de alţii. 

Între timp săteanul din partea locului se găsea tot 
acolo, cu falca umflată, neputând să scoată nici o vorbă. 

Dar iată că Bretingot şi tovarăşii săi se întorc. 

— Ei bine, ce a păţit acest om vrednic? întrebă 
Bretingot cu un ton protector. 

— Nu vedeţi? Are o aşchie de plumb în falcă! 
răspunsei. 

— Eh, nu-i nimic, zise Duvanchelle, n-are nimic! 

— Ba da! spuse ţăranul care, făcând o strâmbătură 
groaznică, căuta să arate cât de grav rănit este. 

— Dar cine a fost atât de neîndemânatic încât să-l 
aducă într-o asemenea stare pe acest nenorocit? întrebă 
Bretignot a cărui privire pătrunzătoare se opri asupra 
mea. 

— Dumneata ai tras? îmi zise Maximon. 

— Da, am tras, ca toată lumea! 

— Ei bine, atunci e clar! exclamă Duvanchelle. 

— Eşti un vânător tot aşa de neîndemânatic ca şi 
Napoleon I, reluă Pontcloue care detesta imperiul. 

— Eu!... Eu!... exclamai. 

— Nu poate fi altcineva, îmi zise cu severitate 
Bretignot. 

— Acest domn este fără îndoială un om periculos, 
adăugă Matifat. 

— Dacă eşti novice, spuse Pontcloue, refuzi 
invitaţiile, ori de unde ar veni! 

Şi acestea spuse, toţi trei plecară. 

Am înţeles. Imi lăsaseră în spinare pe rănit. 

M-am executat. Am scos punga şi i-am oferit zece 
franci bietului ţăran, a cărui falcă dreaptă se dezumflă 
imediat. Fără îndoială înghiţise nuca pe care o ţinuse în 
gură. 

— Te simţi mai bine? îl întrebai. 


— Aoleo! Mă apucă din nou, îmi răspunse, 
umflându-şi de data aceasta falca stîngă. 

— Ei bine, asta nu! îi spusei. Nu! O singură falcă e 
destul de data asta! 

Şi plecai. 


VIII 


În timp ce mă descurcasem astfel cu şiretul picardin, 
ceilalţi o luaseră înainte. De altfel îmi dăduseră să 
înţeleg că nu erau în siguranţă în vecinătatea unui 
neîndemânatic ca mine şi că cea mai elementară 
prudenţă îi făcea să se depărteze din preajma mea. 

Bretignot, sever, dar nedrept, mă părăsi şi el ca şi cum 
aş fi fost un trăgător deochiat. Toţi dispărură în curând 
în stânga, în spatele unei pădurici. La drept vorbind, nu 
m-am supărat. Cel puţin în felul acesta voi fi răspunzător 
numai de faptele mele! 

Eram deci singur, singur în mijlocul acestei câmpii 
imense. Ce căutam eu aici, cu tot acest harnaşament pe 
mine! Nu se vedea nici un pui de potârniche care să 
aştepte focul meu de armă. Nici un urechiat, cum spun 
ţăranii picardini, căruia să-i pot urmări «târcoalele», 
cum numesc vânătorii, în graiul lor, fuga iepurelui 
încolţit! Şi toate astea în loc să stau liniştit în biroul 
meu, scriind sau chiar nefăcând nimic! 

Mergeam fără nici o ţintă. O apucam pe potecile 
umblate, mai ales pe cele dintre ogoare. Mă odihneam 
câte zece minute. Apoi mergeam alte douăzeci. Nu se 
vedea nici o casă pe o rază de cinci kilometri. Nici o 
clopotniţă nu-şi arăta vârful la orizont. Totul era pustiu. 
Numai din timp în timp apărea câte un indicator, 
amenințând pe intrus cu inscripţia «Rezervat pentru 
vânătoare». 

Rezervat? Da, dar nu şi pentru vânat, căci nu se vedea 
nici urmă de aşa ceva. 

În fine, continuam să umblu, cufundat în gânduri, cu 
cureaua puştii de-a curmezişul pieptului, târându-mi 
picioarele. După mine, soarele întârzia să apună. Nu va 
cădea oare niciodată noaptea peste această nenorocită 
zi de deschidere a vânătoarei? 


IX 


Dar orice are un capăt — chiar şi terenurile rezervate 
pentru vânătoare. Îmi apăru deodată în faţă o pădurice. 
Mai avem de făcut un kilometru până acolo. 

Continuam deci să umblu fără să mă grăbesc. Am 
parcurs distanţa. Am ajuns la liziera pădurii. 

Departe, foarte departe, răsunau focuri de armă ce 
brăzdau văzduhul ca o ploaie de artificii la 14 iulie. 

«Ce măcel fac cu vânatul! Desigur, nu va mai rămâne 
nimic pentru anul viitor!» 

Şi atunci — ce ţi-e şi cu omul! — îmi trecu prin cap că 
voi fi poate mai norocos în pădure decât în câmp. În 
vârful copacilor se vor găsi totdeauna acele vrăbii 
nevinovate, pe care cele mai bune restaurante vi le 
servesc frumos ca frigărui de potârniche. 

lată-mă deci umblând prin luminişurile care duc spre 
şosea. 

În adevăr, demonul vânătorii pusese din nou stăpânire 
pe servitorul dumneavoastră! 

Da! Nu mai ţineam arma pe umăr; am încărcat-o cu 
grijă, era gata de tragere... Privirile mele se îndreptau 
neliniştite în dreapta şi în stânga. 

Nimic! Vrăbiile se fereau fără îndoială de restaurantele 
pariziene şi se ţineau ascunse. O dată sau de două ori 
am vrut să ochesc... Dar nu erau decât nişte frunze care 
tremurau în copaci şi sigur că nu era să trag în frunze. 

Se făcuse ora cinci. Ştiam că după vreo patruzeci de 
minute trebuia să fiu la han, unde aveam să cinăm 
înainte de a lua diligenţa care să ne readucă la 
Amiens,vii sau morţi, pe noi şi animalele vânate. Con- 
tinuam deci să merg pe drumul mare care se prelungea, 
după diverse cotituri, spre Herissart, dar eram foarte 
atent, căutând cu privirea în toate părţile. 

Deodată mă oprii... Inima începu să-mi bată mai 
repede! Sub un tufiş, la cincizeci de paşi intre mărăcini, 
era ceva. 

Era ceva de culoare neagră, având marginile argintii şi 
un punct de o culoare roşie aprinsă, ca o pupilă 
înflăcărată, care mă privea! 

Cu siguranţă că un vânat cu blană sau pene — n-aş fi 
putut preciza ce fel anume — se adăpostise acolo. Nu 
ştiam dacă era un iepure, un pui de iepure sau o 
făzăniţă. Şi de ce nu ? lată ce m-ar putea înălța în ochii 
prietenilor mei, când mă voi întoarce cu tolba umflată de 
un fazan! 


Mă apropiai deci cu prudenţă, cu puşca pregătită 
pentru a trage, îmi ţineam răsuflarea. Eram emoţionat, 
mai emoţionat ca Duvanchelle, Maximon şi Bretignot, 
toţi la un loc! 

În fine, când mă aflai la o distanţă convenabilă, adică la 
vreo douăzeci de paşi — aşezat în genunchi pentru ca 
împuşcătura să fie mai precisă, cu ochiul drept bine 
deschis, cu cel stâng bine închis, cu ţinta prinsă în 
cătare — ochii şi trăsei. 

— Am nimerit! strigai. Şi de data aceasta nimeni nu-mi 
va mai contesta împuşcătura! 

Şi, în adevăr, cu ochii mei... am văzut zburând pene... 
sau poate blană. 

Deoarece n-aveam câine, m-am repezit spre tufiş ca să 
iau vânatul, care nu mai dădea nici un semn de viaţă. L- 
am apucat... 

Era un chipiu de jandarm cu cozorocul argintiu, cu o 
cocardă a cărei culoare roşie părea să mă privească 
aidoma unui ochi adevărat! 

Din fericire nu se afla pe capul proprietarului în 
momentul când am tras! 


X 


Deodată o făptură lungă se ridică de pe iarba pe care 
era culcată. 

Am recunoscut înfricoşat pantalonul albastru cu dungă 
neagră, tunica de culoare închisă cu nasturi de argint, 
cartuşiera cu curele galbene de care atârna sabia 
jandarmului pe care nefastul meu foc de armă îl 
deşteptase. 

— Ați început să vânaţi acum chipiele jandarmilor? 
îmi zise el cu aerul specific al instituției din care făcea 
parte. 

— Domnule jandarm, dar vă asigur... răspunsei 
bâlbâindu-mă. 

— Şichiar aţi nimerit direct în cocardă! 

— Domnule jandarm, am crezut... că era un 
iepure!... O impresie amăgitoare! De altfel, sunt gata să 
plătesc... 

— În adevăr!... Dar e cam scump un chipiu de 
jandarm... mai ales când se trage în el fără permis! 

Am plătit. Tot sângele mi se strânsese la inimă. 
Atinsese un punct vulnerabil. 


— Aveţi permis? mă întrebă jandarmul. 

— Permis?... 

— Da, permis. Cred că ştiţi ce se cheamă permis? 

Ei bine, nu! N-aveam permis! Pentru a vâna o singură 
zi, crezusem că nu era nevoie de el. Dar totodată am 
socotit că e bine să spun ceea ce se spune întotdeauna 
în asemenea împrejurări: că am uitat permisul acasă. 

Un surâs de neîncredere, superior şi distins, se ivi pe 
faţa reprezentantului legii. 

— Sunt obligat să vă fac un proces-verbal, îmi zise, 
cu vocea dulceagă a unui om care întrevede o primă. 

— De ce? Vi-l voi trimite chiar mâine, stimate 
domnule jandarm... 

— Da, ştiu, răspunse jandarmul, totuşi sunt obligat 
să închei proces-verbal! 

— Ei bine, încheiaţi-l dacă rămâneţi nesimţitor la 
rugămintea unui începător! 

Un jandarm simţitor n-ar mai fi fost jandarm. Cel din 
faţa mea scoase din buzunar un carnet cu scoarţe 
galbene. 

— Cum vă numiţi? mă întrebă el. 

Haide! Ştiam că se  obişnuieşte, în asemenea 
împrejurări grave, să dai autorităţilor numele unui 
prieten. Dacă în acea epocă aş fi avut onoarea să fiu 
membru al Academiei din Amiens, poate n-aş fi ezitat să 
dau numele unuia din colegii mei. Dar m-am mulţumit să 
mă servesc de numele unui vechi camarad din Paris, 
pianist foarte talentat. Bietul băiat, care în acest 
moment făcea probabil cu toată râvna exerciţii de 
digitaţie, nu putea să-şi închipuie că i se încheia un 
proces-verbal pentru delictul de a fi vânat fără permis. 

Jandarmul notă cu grijă numele acestei victime, 
profesia, vârsta şi adresa ei. Apoi mă rugă politicos să-i 
predau puşca, ceea ce mă grăbii să fac. Cel puţin aveam 
ceva mai puţin de cărat. Il rugai chiar să-mi confişte şi 
tolba, sacul cu pulbere şi cel cu alice, dar el refuză cu o 
dezinteresare pe care o regretai. 

Rămase numai problema chipiului. Ea fu rezolvată fără 
modestie, cu preţul unei monezi de aur, spre satisfacția 
ambelor părţi. 

— E păcat, spusei eu, chipiul acesta era atât de bine 
păstrat. 

— Un chipiu aproape nou! îmi răspunse jandarmul. 
L-am cumpărat acum şase ani de la un brigadier care 


ieşea la pensie! Şi după ce şi-l puse din nou pe cap, cu 
un gest reglementar, impunătorul jandarm o luă cu pas 
legănat cine ştie încotro, iar eu îmi văzui de drum. 

După o oră am ajuns la han, ascunzând tuturor faptul 
că mi se confiscase puşca, şi nu spusei nimic de păţania 
mea. 

Aflaţi că tovarăşii mei aduceau din expediţia lor o 
prepeliţă şi doi pui de potârniche pentru şapte persoane. 
Cât despre Pontcloue şi Matifat, ajunseseră de la ceartă 
la o vrajbă de moarte, şi între Maximon şi Duvanchelle 
avusese loc un schimb de pumni în urma unei discuţii 
asupra unui iepure care mai alerga şi acum. 


XI 


Iată prin câte emoţii am trecut în timpul acelei zile 
memorabile. Am doborât poate o prepeliţă, poate un pui 
de potârniche, am rănit poate un ţăran, dar cu siguranţă 
am ciuruit un chipiu de jandarm! Prins fără permis, mi s- 
a încheiat un proces-verbal pe numele altuia! Am înşelat 
autorităţile! Ce se poate întîmpla mai mult unui ucenic 
vânător, pentru începutul său în cariera unor maeştri ca 
Anderson şi Pertuisetti ? 

Se înţelege de la sine că amicul meu, pianistul, a fost 
probabil foarte neplăcut surprins când a primit citaţia să 
se prezinte în faţa tribunalului corecţional din Doullens. 
Am aflat mai târziu că i-a fost imposibil să-şi găsească 
un alibi. În consecinţă, a fost condamnat la o amendă de 
şaisprezece franci, plus cheltuieli de judecată care se 
ridicau la cam tot atâta. 

Mă grăbesc să adaug că, puţin după aceea, a primit 
prin poştă, sub titlul de «restituire», un mandat de 
treizeci şi doi de franci, care-l despăgubeau de banii pe 
care-i plătise. N-a ştiut niciodată de unde-i venea 
această sumă, dar a rămas cu un delict penal şi are 
cazier judiciar! 

Nu-mi plac vânătorii, aşa cum am spus-o la început, 
pentru că îşi povestesc totdeauna isprăvile. Dar, după 
cum vedeţi, le-am povestit şi eu pe ale mele. Vă rog să 
mă iertaţi. Nu se va mai întîmpla. 

Această expediţie va fi fost în acelaşi timp prima şi 
ultima a autorului, dar el a păstrat din ea ceva care se 
aseamănă cu o ură ascunsă. Astfel ori de câte ori 
întâlneşte un vânător cu puşca sub braţ, care-şi urmează 


câinele, nu uită niciodată să-i ureze noroc la vânătoare. 
Se spune că asta poartă ghinion! 


PERIPEŢIILE FAMILIEI RONŢ 
O POVESIE CU ZANE 


A fost odată o familie de şoareci alcătuită din domnul 
Ront, doamna Ront, fiica lor Ronţinela şi vărul Ronţfleţ. 
Servitorii lor erau bucătarul Ronţoi şi menajera Romana. 

Aceşti stimaţi rozători au trecut prin peripeții atât de 
nemaipomenite, încât nu mă pot stăpâni să nu vi le 
povestesc, dragi copii. Bineînţeles, totul s-a petrecut pe 
vremea zânelor şi vrăjitoarelor, când măgarii şi alte 
necuvântătoare aveau grai. De-atunci se trage, fără 
îndoială, şi expresia «a spune măgării». Şi cu toate 
acestea, bietele dobitoace nu spuneau mai multe 
măgării ca oamenii din trecut sau din zilele noastre. 
Ascultaţi, aşadar, copii, încep. 


II 


În casa cea mai minunată dintr-unul din cele mai 
frumoase oraşe din acele timpuri, locuia o zână 
fermecătoare care se numea Firmenta. Făcea atâta bine 
cât poate face o zână şi era foarte iubită de toată lumea. 


Pe vremea aceea se pare că toate vietăţile erau supuse 
legilor metempsihozei!. Nu vă speriaţi de un cuvânt aşa 
de greu! Aceasta înseamnă că exista o scară a evoluţiei 
care trebuia urcată de fiecare fiinţă, treaptă cu treaptă, 
până la ultima, când putea să intre în rândul oamenilor. 
Astfel, vieţuitoarea se năştea moluscă, apoi devenea 
peşte, se transforma în pasăre, pe urmă în patruped, ca 
să ajungă bărbat sau femeie. După cum vedeţi, trebuia 
să urce scara de la starea cea mai primitivă la starea cea 
mai desăvârşită. Cu toate acestea, se întâmpla să fii 
câteodată nevoit să mai şi cobori scara, dacă aveai 
nenorocul să cazi pradă vreunui vrăjitor. Şi atunci, ce 
soartă tristă! Să te prefaci, după ce ai ajuns om, din nou 
în stridie! Din fericire, un asemenea lucru nu se mai 
întâmplă în zilele noastre — cel puţin fiziceşte. 

Trebuie să ştiţi că aceste felurite metamorfoze se 
făceau prin mijlocirea duhurilor. Duhurile bune te 
făceau să urci scara, iar cele rele s-o cobori; dar dacă 
acestea din urmă se foloseau cu nechibzuinţă de harul 
lor, li se lua puterea pentru o bucată de vreme. 

Se înţelege de la sine că zâna Firmenta era un duh bun 
şi niciodată nimeni n-a avut de ce să se plângă de ea. 

Într-o dimineaţă, se afla în sufrageria palatului ei, o 
sală împodobită cu perdele şi flori minunate. Razele de 
soare se furişau pe fereastră, aruncând sclipiri pe 
porţelanurile şi argintăria de pe masă. Fata din casă o 
pofti pe stăpâna sa să ia micul dejun alcătuit din feluri 
delicioase, aşa cum numai zânele au dreptul să mănînce, 
fără să fie învinuite de lăcomie. Dar abia se aşezase la 
masă, când se auziră bătăi în poarta palatului. 

Fata din casă se duse să deschidă şi o înştiinţă pe zână 
că un tânăr chipeş dorea să-i vorbească. 

— Pofteşte-l, îi spuse Firmenta. 

Era într-adevăr un tânăr frumos, de douăzeci şi doi de 
ani, înalt şi zvelt, avea o înfăţişare blândă, dar şi 
curajoasă, şi o ţinută plină de graţie. De la început zâna 
îl privi cu ochi buni. Se gândi că venise, ca atâţia alţii pe 


1 Metempsihoză — concepţie religioasă străveche, după 
care sufletul omului ar trece după moarte în corpul unui 
animal, al unei plante sau al altui om. Confuzia între 
acest termen şi legea evoluţiei speciilor este voită, 
autorul intenţionând să ironizeze folosirea 
metempsihozei ca motiv literar in scrierile fantastice 
romantice. 


care îi ajutase, pentru a-i cere sprijinul şi era gata să-i 
fie de folos. 

— Ce doreşti de la mine, tinere? îl întrebă cu un 
glas dulce şi promiţător. 

— Buna mea zână, răspunse el, sunt foarte 
nenorocit şi toată nădejdea mi-e la tine. 

Şi cum şovăia să vorbească, Firmenta îl îndemnă: 

— Spune ce ai de spus. Cum te numeşti? 

— Mă cheamă Ronţeş, răspunse el. Deşi nu sunt 
bogat, nu vin să-ţi cer avere. Nu, ceea ce vreau e 
fericirea! 

— Crezi că se poate dobândi una fără cealaltă? 
replică zâna surâzătoare. 

— Cred că da. 

— Şi ai dreptate. Vorbeşte, tinere. 

— Acum câtva timp, înainte de a deveni om, am fost 
şoarece şi, ca atare, am fost primit cu căldură într-o 
familie dintre cele mai bune, cu care socoteam că mă voi 
înrudi printr-un fericit legământ. Am plăcut tatălui, care 
era un şoarece plin de bun-simţ. Poate că mama mă 
privea cu ochi mai puțini binevoitori, pentru că nu eram 
bogat. Dar fiica lor Ronţinela se uita la mine cu atâta 
dragoste!... În fine, probabil că aş fi reuşit, dar o mare 
nenorocire mi-a zdrobit dintr-o dată toate speranțele. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă zâna cu mare interes. 

— Mai întâi, eu am devenit om, în timp ce Ronţinela 
a rămas şoarece. 

— Ei bine, răspunse Firmenta, aşteaptă ultima ei 
transformare când o să ajungă fată. 

— Fără îndoială, buna mea zână! Din nenorocire, 
Ronţinela a atras privirile unui puternic senior. Obişnuit 
să i se îndeplinească toate toanele, el nu suportă nici o 
împotrivire. Orice fiinţă trebuie să i se supună. 

— Şi cine este acest nobil ? întrebă zâna. 

— Prințul  Kissador. l-a propus scumpei mele 
Ronţinela s-o ducă în palatul său, unde va fi pe deplin 
fericită. Ea a refuzat, cu toate că mama ei a fost foarte 
măgulită de această cerere. Prinţul a căutat atunci s-o 
cumpere pe un preţ mare; dar tatăl ei, ştiind cât mă 
iubeşte şi că voi muri de durere dacă vom fi despărțiți, 
nu a vrut să consimtă. N-are rost să-ţi mai descriu furia 
prinţului Kissador. Văzând-o pe Ronţinela cât e de 
frumoasă ca şoarece, îşi închipuie că va fi şi mai 
frumoasă ca fată. Da, buna mea zână, şi mai frumoasă! 


Şi o va lua de soţie!... Ceea ce-i bine gândit pentru el, 
dar pentru noi înseamnă o mare nefericire! 

— Da, răspunse zâna, dar dacă prinţul a fost refuzat 
de ce îţi mai este teamă? 

— Mi-e teamă de orice, căci, pentru a-şi atinge 
scopul, el s-a adresat lui Gardafour... 

—  Vrăjitorului! exclamă Firmenta. Acestui duh 
vătămător, pornit numai să facă rău şi cu care sunt în 
veşnică luptă! 

— Chiar lui, buna mea zână. 

— Cum, l-a chemat pe Gardafour, care îşi 
întrebuinţează puterea numai pentru a readuce pe 
treptele inferioare fiinţele care, încetul cu încetul, au 
reuşit să le atingă pe cele de sus? 

—  Întocmai. 

— Din fericire, deoarece Gardafour a întrecut 
măsura, i s-a luat puterea pentru o bună bucată de 
vreme. 

— Este adevărat, răspunse Ronţeş, dar în momentul 
când prinţul i-a cerut ajutorul, el o mai avea. Astfel că, 
ispitit de promisiunile acestui nobil şi totodată speriat 
de amenințările lui, a primit să răzbune jignirea ce i-a 
adus-o familia Ronţ. 

— Şi a făcut-o? 

— A făcut-o, buna mea zână. 

— Cum? 

— El i-a transformat pe aceşti vrednici şoareci în 
stridii. Şi acum zac pe nisipurile din Samobrives, unde 
moluştele — de calitate superioară, trebuie să recunosc, 
ceea ce este normal de vreme ce familia Ronţ se află 
printre ele — se vând cu trei franci duzina! Vezi, dar, 
buna mea zână, cât de mare este nenorocirea mea! 

Firmenta asculta cu milă şi bunăvoință povestirea 
tânărului. Ea lua parte, de altfel, din toată inima la 
suferinţele omeneşti şi mai ales la iubirile neîmplinite! 

— Ce aş putea face pentru tine? îl întrebă. 

— Zâna mea bună, răspunse Ronţeş, deoarece 
Ronţinela mea se află pe nisipurile din Samobrives, 
prefă-mă şi pe mine în stridie, ca să am cel puţin 
mângâierea să trăiesc lângă dânsa! 

O spuse cu un glas atât de trist, încât zâna Firmenta, 
foarte mişcată, luă mâna tânărului şi rosti: 

— Ronţeş, chiar dacă aş consimţi să-ţi îndeplinesc 
dorinţa, n-aş reuşi. Ştii că n-am voie să-i fac pe oameni 


să coboare scara. Cu toate acestea, dacă nu pot să te 
readuc la starea destul de oropsită de moluscă, pot s-o 
înalt din nou pe Ronţinela. 

— Ah, fă-o, buna mea zână, fă-o! 

— Dar va trebui să treacă din nou prin stările 
intermediare înainte de a deveni un frumos şoarece, 
menit să fie într-o bună zi o tânără fată. Deci, fii 
răbdător! Supune-te legilor naturii şi, mai ales, ai 
încredere... 

— În tine, zâna mea bună! 

— Da, în mine! Voi face totul ca să te ajut. Să nu 
uităm însă că vom avea de purtat lupte grele. Ai în 
prinţul Kissador, cu toate că este cel mai prost dintre 
prinți, un vrăjmaş puternic. Şi dacă Gardafour îşi 
recapătă puterea înainte ca tu să o fi luat de soţie pe 
Ronţinela, îmi va fi greu să-l biruiesc, căci el va fi din 
nou egalul meu. 

În timp ce zâna Firmenta şi Ronţeş rosteau aceste 
cuvinte, se auzi deodată o voce slabă. De unde venea? 
Era greu de ştiut. Ea spunea: 

«Ronţeş... Ronţeş, sărmanul meu Ronţeş... Te iubesc!» 

— E vocea Ronţinelei! exclamă frumosul tânăr. Ah, 
zână, ai milă de dânsa!... 

În adevăr, Ronţeş era ca nebun. Alerga prin odaie, 
privea pe sub masă, deschidea bufetele, cu gândul că 
Ronţinela ar putea să se ascundă acolo, dar nu o găsi. 

Zâna îl opri cu un gest. 

Şi atunci se întâmplă ceva ciudat. Pe masă, aşezată pe 
o farfurie de argint, se afla o jumătate de duzină de 
stridii aduse chiar de la Samobrives. În mijloc se putea 
vedea cea mai frumoasă, în cochilia ei strălucitoare, cu 
marginea dinţată. Şi iat-o cum se îngroaşă, se lăţeşte, se 
face mai mare şi apoi îşi deschide cele două valve. 
Dinăuntru iese la iveală un chip adorabil, cu părul blond 
ca spicul grâului, cu ochii cei mai frumoşi din lume, cu 
un nas mic şi drept şi o gură fermecătoare, care repetă: 

— Ronţeş, scumpul meu Ronţeş! 

— Ea este! strigă frumosul tânăr. 

Era în adevăr Ronţinela, pe care el o recunoscuse fără 
greş. Căci, trebuie să vă spun, scumpii mei copii, că în 
acele timpuri fericite de basm, fiinţele aveau chip 
omenesc înainte de a aparţine umanităţii. 


Şi cât de frumoasă era Ronţinela sub sideful scoicii 
sale! S-ar fi spus că-i o bijuterie în cutiuţa ei. Şi ea vorbi 
astfel: 

— Ronţeş, dragul meu Ronţeş! Am auzit tot ce i-ai 
spus zânei şi zâna a binevoit să promită că va repara 
răul pe care mi l-a făcut fiorosul Gardafour. Ah, nu mă 
părăsiţi, căci, dacă el m-a schimbat în stridie, a făcut-o 
ca să nu mai pot fugi! Aşa că prinţul Kissador va veni să 
mă desprindă de pe bancul de nisip unde se află familia 
mea; el mă va lua cu dânsul, mă va pune în eleşteul său 
şi va aştepta până când voi ajunge o tânără fată. Astfel 
voi fi pe veci pierdută pentru sărmanul şi iubitul meu 
Ronţeş. 

Vorbea cu un glas atât de jalnic, încât tânărul, adânc 
mişcat, abia putu să răspundă în şoaptă: 

— Ah, draga mea Ronţinela! 

Şi, într-un elan de dragoste, întinse mâna către mica 
moluscă. Dar zâna îl opri. Apoi, după ce scoase cu 
gingăşie o perlă, care se formase pe fundul scoicii, îi 
zise: 

— Ia această perlă. 

— Să iau perla, buna mea zână? 

— Da, ia-o, e de mare preţ. Iți va putea sluji mai 
târziu. Acum o vom duce din nou pe Ronţinela pe bancul 
de nisip de la Samobrives şi acolo o voi face să mai urce 
cu o treaptă. 

— Nu numai pe mine, buna mea zână, rosti 
Ronţinela cu o voce rugătoare. Gândeşte-te la bunul meu 
tată Ronţ, la buna mea mamă şi la vărul Ronţfleţ. 
Gândeşte-te de asemenea la vrednicii noştri servitori 
Ronţoi şi Ronţana! 

În timp ce vorbea astfel, cele două valve ale scoicii se 
închideau încetul cu încetul şi-şi reluau mărimea 
obişnuită. 

—  Ronţinela! strigă tânărul. 

— Ta-ocutine, zise zâna. 

După ce o luă, Ronţeş apropie cochilia de buze. Nu 
conţinea dânsa tot ce avea el mai scump pe lume? 


III 
Era vremea refluxului. Valurile se rostogoleau până la 


bancul de nisip de la Samobrives. Între stînci se 
strânseseră ochiuri de apă. 


Granitul lucea ca abanosul lustruit. Păşeai pe plante 
marine, vâscoase, ale căror păstăi se spărgeau şi din ele 
ţâşneau stropi de apă. Trebuia să bagi de seamă să nu 
aluneci, căci nu cădeai pe moale. 

Ce grămadă de moluşte se găseau pe acest banc: melci 
marini, ceva mai mici ca cei de uscat, scoici, clovise şi 
mai ales stridii, cu miile! 

O jumătate de duzină dintre cele mai frumoase se 
ascundea printre plantele marine. Ba nu, m-am înşelat: 
nu se zăreau decât cinci. Locul celei de-a şasea era gol! 

În timp ce stridiile se deschideau sub razele soarelui, 
pentru a respira briza proaspătă venită din larg, se 
auzea un fel de cântec tânguitor, ca o litanie. 

Valvele moluştelor se depărtau încetişor una de alta. 
Între marginile lor dinţate şi transparente se puteau 
observa câteva figuri uşor de recunoscut. Una era a lui 
Ronţ-tatăl, un filozof, un înţelept, care ştia să ia viaţa 
aşa cum este, în orice împrejurare. 

«Fără îndoială, gândea el, după ce ai fost şoarece, nu-ţi 
vine uşor să devii din nou moluscă. Dar trebuie să te 
obişnuieşti şi să priveşti lucrurile în faţă». 

În a doua stridie se strâmba o faţă nemulțumită, cu 
fulgere-n priviri. În zadar căuta să iasă din cochilia ei. 
Era doamna Ronţ care zicea: 

— Să fiu închisă în această temniţă de scoică, eu 
care eram printre cele dintâi în oraşul nostru 
Ronţopolis, eu care, ajunsă la stadiul de om, aş fi fost o 
doamnă din lumea mare, poate chiar prinţesă! Ah, 
ticălosul de Gardafour! 

În cea de-a treia stridie se arăta faţa bleagă a vărului 
Ronţfleţ, un adevărat neghiob, puţin fricos, gata să 
ciulească urechile la cel mai mic zgomot, ca un iepure. 
Trebuie să vă spun că, în calitate de văr, îi făcea desigur 
curte verişoarei sale. Dar Ronţinela, se ştie, iubea pe 
altul şi faţă de acest altul Ronţfleţ resimțea un 
cavaleresc sentiment de gelozie. 

— Ah! Ah! exclamă el. Ce soartă! Cel puţin când 
eram şoarece puteam să fug, să mă salvez, să ocolesc 
pisicile şi capcanele. Dar aici e destul să fiu cules, cu o 
duzină de semeni de-ai mei, şi cuțitul grosolan al unui 
pescar mă va deschide cu brutalitate şi mă voi trezi pe 
masa vreunui bogătaş care mă va înghiţi, poate chiar de 
viu! 


În ce-a de-a patra stridie se găsea Ronţoi, un maestru 
bucătar mândru de talentele şi de priceperea sa. 

—  Blestematul de Gardafour! exclamă el. Dacă 
vreodată îmi cade în mână, îi sucesc gâtul! Eu, Ronţoi, 
care făceam asemenea bunătăţi de-mi mersese vestea, 
să stau acum între două valve! Şi soţia mea Ronţana... 

— Sunt aici, spuse o voce care ieşea din a cincea 
stridie. Nu te necăji, sărmanul meu Ronţoi. Chiar dacă 
nu pot să mă apropii, sunt alături de tine şi când vei 
urca din nou scara, o vom urca împreună!.. 

Buna Ronţana! Durdulie, simplă şi modestă, iubindu-şi 
mult soţul şi, ca şi el, foarte devotată stăpânilor. 

Apoi trista litanie reîncepu pe un ton lugubru. Câteva 
sute de stridii  nenorocite, aşteptind şi ele 
transformarea, se alăturară acestui cor de tânguieli. Ţi 
se rupea inima şi aşa, darmite dacă Ronţ-tatăl şi doamna 
Ronţ ar fi ştiut că fiica lor nu mai era cu ei! 

Deodată se făcu linişte. Scoicile se închiseră. 

Gardafour, care tocmai sosise pe plajă înfăşurat în 
mantia sa lungă de vrăjitor, cu tradiționalul coif pe cap, 
avea un aer fioros. Alături de el mergea prinţul Kissador, 
îmbrăcat în veşminte scumpe. Nu vă puteţi închipui cât 
de încrezut era acest nobil, ce caraghios îşi dădea silinţa 
să aibă un mers legănat, pentru a părea elegant. 

— Unde ne găsim? întrebă el. 

— Pe plaja din Samobrives, prinţe, răspunse 
Gardafour slugarnic. 

— Şi familia Ronţ? 

— Tot în locul unde am aşezat-o pentru a fi pe 
placul înălţimii-voastre. 


— Ah, Gardafour, zise prinţul răsucindu-şi mustaţa, 
mititica de Ronţinela! M-a vrăjit! Trebuie să fie a mea! 
Te plătesc ca să mă slujeşti şi, ia seama, dacă nu 
reuşeşti!... 

— Printe, răspunse Gardafour, chiar dacă am putut 
să transform toată această familie de şoareci în moluşte, 
înainte ca puterea mea să-mi fi fost retrasă, ştiţi prea 
bine că n-am darul să-i fac oameni! 

— Da, Gardafour, şi tocmai asta mă scoate din 
sărite! Amândoi ajunseră pe plajă în momentul când alte 
două persoane veneau din partea opusă. Erau zâna 
Firmenta şi tânărul Ronţeş care ţinea la piept cochilia 


unde era închisă iubita lui. Deodată îi zăriră pe prinţ şi 
pe vrăjitor. 

— Gardafour, zise zâna, ce cauţi pe-aici? lar 
unelteşti vreo fărădelege? 

— Zână Firmenta, zise prinţul Kissador, ştii că sunt 
nebun după această fermecătoare Ronţinela, destul de 
uşuratică pentru a respinge un nobil de rangul meu şi 
care aşteaptă cu atâta nerăbdare ora când o vei 
transforma într-o tânără fată. 

— O voi preschimba în fată ca să aparţină alesului 
ei. 

— Acest neruşinat, ripostă prinţul, acest Ronţeş! Lui 
Gardafour nu-i va fi greu să-l facă măgar, şi atunci îl voi 
trage de urechi! 

Auzind insulta, tânărul voi să se repeadă asupra 
prinţului pentru a-i pedepsi neobrăzarea, dar zâna îl opri 
apucându-l de mână. 

—  Stăpâneşte-ţi furia, îi spuse ea. Nu este 
momentul să te răzbuni şi insultele prinţului se vor 
întoarce într-o zi împotriva lui. Fă ce ai de făcut şi să 
plecăm. 

Ronţeş se supuse şi, după ce sărută o ultimă oară 
stridia, o aşeză în mijlocul familiei sale. 

Aproape imediat fluxul începu să acopere bancul de 
nisip de la Samobrives, apa cuprinse ultimele dâmburi 
de pământ şi totul pieri sub valuri până la orizontul 
îndepărtat al mării. 


IV 


Totuşi, spre dreapta, câteva stânci  rămaseră 
descoperite. Fluxul nu le putea atinge vârful chiar şi 
atunci când furtuna arunca valurile mult peste țărm. 

Acolo se refugiară prinţul şi vrăjitorul. Când apa se va 
retrage de pe plajă, vor merge să caute preţioasa stridie 
care o închide pe Ronţinela şi o vor lua cu dânşii. Prinţul 
era furios. Oricât de puternici ar fi fost prinții şi chiar 
regii pe vremea aceea, ei nu puteau face nimic contra 
zânelor. 

În adevăr, iată ce spuse Firmenta frumosului tânăr: 

— Acum, că a venit fluxul, Ront şi ai săi vor urca o 
treaptă spre umanitate. Îi voi preface în peşti şi, sub 
această formă, ei nu vor mai avea să se teamă de 
inamicii lor. 


— Chiar dacă ar fi pescuiţi? întrebă Ronţeş. 

— Fii liniştit, îi voi ocroti. 

Din nenorocire, Gardafour auzise cele spuse de zână şi 
îşi făuri un nou plan de atac; urmat de prinţ, el se 
îndreptă spre uscat. 

Atunci zâna întinse bagheta sa spre plaja din 
Samobrives, acoperită de apă. Stridiile familiei Ronţ se 
deschiseră. leşiră din ele nişte peşti zburdalnici, foarte 
bucuroşi de această nouă transformare. 

Ronţ-tatăl, un calcan demn şi curajos, cu tubercule pe 
trupul cafeniu, care, dacă n-ar fi avut chipul omenesc, v- 
ar fi privit cu doi ochi mari aşezaţi pe partea stângă. 

Doamna Ronţ, un drac de mare, cu şira spinării plină 
de ghimpi ascuţiţi, foarte frumoasă cu culorile ei 
schimbătoare. 

Domnişoara Ronţinela, o drăguță şi elegantă doradă de 
China, aproape diafană, foarte atrăgătoare în veşmântul 
său unde se amestecau negrul, roşul şi albastrul 
deschis. 

Ronţoi, o ştiucă posomorâtă cu un corp alungit, cu o 
gură până la urechi, cu dinţii ascuţiţi, cu aerul furios ca 
un rechin în miniatură, şi de o surprizătoare lăcomie. 

Ronţana, un păstrăv mare, cu pete rotunde de un roşu 
aprins, cu două semilune desenate pe solzii ei argintii şi 
care ar fi făcut impresie bună pe masa unui cunoscător 
într-ale mâncării. 

În fine, vărul Ronţfleţ, un merlan cu spinarea de un 
cenuşiu verzui. Dar, printr-o curiozitate a naturii, nu 
devenise decât pe jumătate peşte. Da, capătul corpului 
său, în loc să se termine cu o coadă, se mai afla strâns 
între două carapace de stridie. Nu este aceasta culmea 
ghinionului? Sărmanul văr! 

Merlanul, păstrăvul, ştiuca, dorada, dracul de mare şi 
calcanul, rânduindu-se sub apele limpezi, lângă stânca 
unde Firmenta îşi flutura bagheta, păreau să spună: 

— Mulţumim, bună zână, mulţumim! 


vV 


În acest moment se zăreşte un vas venind din largul 
mării. Este o şalupă cu vela roşiatică şi care, cu focul în 
vânt, se îndreaptă spre golf, mânată de briză. Prinţul şi 
vrăjitorul se află la bord şi echipajul trebuie să le vândă 
tot peştele pescuit. 


Năvodul a fost aruncat în mare. În această pungă 
uriaşă, plimbată pe fundul nisipos, sunt prinşi cu sutele 
tot felul de peşti, moluşte, crustacee, crabi, creveţi, 
homari, limande, calcani, limbi de mare, calcani netezi, 
rândunici de mare roşii, barbuni şi multe alte specii. 

Aşadar, vedeţi ce mare primejdie paşte familia Ront, 
abia eliberată din temniţa cochiliei sale. Dacă, din 
nenorocire, o culege năvodul, nu va putea să mai scape. 
Atunci, calcanul, dracul de mare, ştiuca, păstrăvul, 
merlanul, apucaţi de mâinile aspre ale marinarilor, vor fi 
azvârliţi în coşurile negustorilor de peşte, expediaţi apoi 
către vreo mare capitală, expuşi de vii pe tejghelele 
vânzătorilor din pieţe, în timp ce dorada, luată de prinţ, 
va fi pierdută pe veci pentru iubitul ei Ronţeş. 

Dar iată că vremea se schimbă. Marea se umflă. Vântul 
şuieră. Apele fierb. Se stirnesc rafale puternice. 
Izbucneşte furtuna. Vasul, scuturat de hulă, este jucăria 
valurilor. Pescarii n-apucă să ridice năvodul care se rupe 
şi, cu toate eforturile cârmaciului, şalupa este împinsă 
spre țărm şi se sfarmă de stânci. Cu greu prinţul 
Kissador şi Gardafour pot să scape din naufragiu, graţie 
devotamentului pescarilor. 

Bineînţeles, zâna cea bună a dezlănţuit furtuna pentru 
a salva familia Ronţ. Ea este de faţă, însoţită de 
frumosul tânăr, ţinînd în mână bagheta vrăjită. Ronţ şi ai 
săi zburdă sub apele care se liniştesc. Calcanul aleargă 
încolo şi încoace, dracul de mare înoată elegant, ştiuca 
îşi deschide şi îşi închide maxilarele puternice pe 
locurile unde se îngrămădesc peştişorii, păstrăvul face 
mişcări unduitoare, iar merlanul, pe care-l supără 
valvele, înaintează cu stângăcie. 

Cât despre frumoasa doradă, ea pare că aşteaptă ca 
Ronţeş să se arunce în apă pentru a se întâlni cu dânsa! 
Ah, cât de mult ar vrea şi el să fie iar împreună, dar zâna 
îl împiedică. 

— Nu, îl opreşte ea, nu înainte ca Ronţinela să-şi fi 
recăpătat forma sub care s-a priceput să-ţi placă. 


VI 


Ronţopolis este un oraş foarte frumos, situat într-o ţară 
al cărei nume l-am uitat. Acest stat nu se află nici în 
Europa, nici în Asia, Africa, Oceania sau America, cu 
toate că, fără doar şi poate, se găseşte undeva. 


În orice caz, peisajul din jurul oraşului se aseamănă 
mult cu acela din Olanda. Cerul e senin, aerul curat, 
pajiştile verzi, brăzdate de ape limpezi, au frunzişuri 
umbroase, copaci frumoşi şi păşuni bogate unde pasc 
turmele cele mai fericite din lume. 

Ca orice oraş, Ronţopolis are străzi, pieţe, bulevarde, 
dar aceste bulevarde, pieţe şi străzi sunt mărginite de 
brânzeturi minunate în formă de case: şvaiţer, brânză de 
Olanda şi alte douăzeci de feluri de caşcaval. înăuntrul 
lor au fost săpate etaje, apartamente, camere. În această 
cetate trăieşte în deplină armonie o populaţie 
numeroasă de şoareci cuminţi, modeşti şi prevăzători. 

Era într-o duminică, pe la ora şapte seara. Şoarecii cu 
familiile lor ieşiseră să respire aer curat. După ce 
munceau cu spor şase zile pentru a-şi reface proviziile 
căminului, a şaptea se odihneau. 

Tocmai în această zi prinţul Kissador se afla la 
Ronţopolis, însoţit de Gardafour care-l urma ca o umbră. 
Aflând că membrii familiei Ronţ deveniseră şoareci, 
după ce câtva timp fuseseră peşti, cei doi se pregăteau 
să le întindă pe neaşteptate o capcană. 

— Când mă gândesc, spunea mereu prinţul, că tot 
acestei  blestemate  zâne îi datorează noua lor 
transformare! 

— Ei, cu atât mai bine, răspunse Gardafour. Acum 
va fi mai uşor să-i prindem. Peştii scapă prea lesne. Iată- 
i iarăşi şoareci, şi noi vom şti să punem mâna pe ei. Şi 
odată în puterea voastră, adăugă vrăjitorul, frumoasa 
Ronţinela va sfârşi prin a se îndrăgosti nebuneşte de 
înălţimea-voastră. 

La aceste vorbe, încrezutul prinţ se umfla în pene, 
mergea ţanţoş şi făcea ochi dulci frumoaselor care se 
plimbau. 

— Gardafour, zise el, totul este gata ? 

— Totul, prinţe! Ronţinela nu va scăpa din capcana 
pe care i-am întins-o. 

Şi Gardafour arătă o elegantă boltă de frunze, aşezată 
în colţul pietii. 

— Acest loc de odihnă ascunde o cursă de şoareci, 
zise el, şi vă promit că preafrumoasa se va găsi în 
palatul înălţimii-voastre chiar astăzi. Şi acolo cu 
siguranţă că va fi cucerită de inteligenţa sclipitoare şi 
învăluitorul farmec al înălţimii-voastre! 


Neghiobul de prinţ înghiţea toate linguşirile grosolane 
ale vrăjitorului. 

— Iat-o, zise Gardafour. Să mergem, nu trebuie să 
ne vadă. Amândoi o luară pe o stradă învecinată. 

Era în adevăr Ronţinela, iar Ronţeş o conducea acasă. 
Cât era de fermecătoare cu frumosul ei cap de blondă şi 
graţioasa ei înfăţişare de şoarece! Şi tânărul îi spuse: 

— Ah, dragă Ronţinela, de ce nu eşti în sfârşit om? 
Dacă pentru a mă căsători cu tine aş fi putut redeveni 
şoarece, nu aş fi stat pe gânduri nici o clipă. Dar din 
păcate este cu neputinţă. 

— Ei bine, dragul meu Ronţeş, trebuie să aştepţi... 

— Să aştept! Tot timpul să aştept! 

— Ce importanţă are, dacă ştii că te iubesc şi că voi 
fi a ta. Şi-apoi, zâna cea bună ne ocroteşte şi nu mai 
trebuie să ne fie teamă nici de ticălosul de Gardafour, 
nici de prinţul Kissador. 

—  Neobrăzatul acesta, strigă Ronţeş, prostul ăsta 
căruia îi voi da o lecţie!... 

— Tu, dragul meu Ronţeş, nu, nu-i căuta pricină! 
Are paznici care-l vor apăra... Ai răbdare, pentru că nu 
se poate altfel, şi încredere, pentru că te iubesc! 

În timp ce Ronţinela spunea aşa de frumos aceste 
lucruri, tânărul o strângea la pieptul său şi îi săruta 
lăbuţele. Şi cum era puţin obosită de plimbare, zise: 

— Ronţeş, iată bolta de frunziş sub care obişnuiesc 
să mă odihnesc. Du-te până acasă şi spune tatălui şi 
mamei mele să treacă să mă ia de aci când merg la 
serbare. 

Şi Ronţinela se strecură sub frunziş. 

Deodată se auzi un zgomot sec, ca zăngănitul unui 
oblon care se lasă. 

Frunzişul ascundea o capcană vicleană şi Ronţinela, 
neputând bănui aşa ceva, atinsese resortul. Un grătar 
căzuse în faţa frunzişului şi o prinsese înăuntru. 

Ronţeş scoase un strigăt de furie, la care răspunse 
strigătul de desperare al Ronţinelei, urmat de acela de 
triumf al lui Gardafour, care se apropia alergând 
împreună cu prinţul Kissador. 

În zadar scutura tânărul gratiile încercând să le rupă, 
în zadar voi să se arunce asupra prinţului. 

Cel mai bun lucru era să plece după ajutor pentru a o 
elibera pe sărmana Ronţinela. Asta şi făcu Ronţeş, 


luând-o la goană pe strada principală a oraşului 
Ronţopolis. 

În acest timp, Ronţinela era scoasă din capcană şi 
prinţul Kissador îi spuse cu cea mai mare curtenie din 
lume: 

— Eşti în mâna mea, micuţo, şi acum nu vei mai 
scăpa! 


VII 


Familia Ronţ locuia într-una din cele mai frumoase 
case din Ronţopolis, într-o falnică brânză de Olanda. 
Salonul, sufrageria, camerele de locuit şi dependinţele 
erau confortabile şi bine distribuite. Ronţ şi ai săi se 
numărau printre notabilităţile oraşului şi se bucurau de 
stima generală. 

Intoarcerea la vechea lui situaţie nu schimbase sufletul 
acestui demn filozof. Voia să rămână ceea ce fusese 
întotdeauna, adică să fie modest în ambițiile sale, un 
adevărat înţelept pe care La Fontaine l-ar fi făcut 
preşedintele sfatului şoarecilor. Erai în câştig ori de câte 
ori îi urmai povaţa. Numai că se îmbolnăvise de gută şi 
umbla cu o cârjă, atunci când boala nu-l ţintuia în 
fotoliul său. El punea starea sănătăţii sale pe seama 
umezelii de pe bancul de la Samobrives, unde fusese 
nevoit să zacă câteva luni. Cu toate că se dusese la cele 
mai renumite băi, se întorsese mai bolnav ca înainte. Şi 
era cu atât mai rău pentru el, cu cât — fenomen foarte 
curios — guta îl făcea să nu mai poată suferi vreo 
transformare ulterioară. În adevăr, metempsihoza nu 
mai putea să se manifeste la indivizii atinşi de această 
boală a oamenilor bogaţi. Ronţ era menit, aşadar, să 
rămână şoarece atâta timp cât va suferi de gută. 

Dar doamna Ronţ nu era filozoafă. Inchipuiţi-vă situaţia 
ei când va fi făcută doamnă, şi încă doamnă din lumea 
mare, să aibă de bărbat un simplu şoarece, şi încă 
bolnav de gută! Să mori de ruşine, nu alta! Astfel că 
ajunsese mai arţăgoasă, mai supărăcioasă ca niciodată, 
căutând pricină soţului ei, luând la rost servitoarele 
pentru că nu-i îndeplineau bine poruncile date fără 
noimă, înveninând viaţa tuturor celor din casă. 

— Va trebui totuşi să te vindeci, domnule, şi voi şti 
eu cum să te silesc. 


— Nu doresc decât asta, scumpa mea, răspunse 
Ront, dar din păcate cred că nu este cu putinţă şi va 
trebui să mă resemnez să rămân şoarece... 

— Şoarece! Eu, nevasta unui şoarece! Ce mutră aş 
avea? Şi colac peste pupăză, fata noastră este 
îndrăgostită de un băiat fără nici un ban! Ce ruşine! Să 
ne gândim că dacă voi fi într-o zi prinţesă, atunci şi 
Ronţinela va fi prinţesă... 

— Asta înseamnă că şi eu voi fi prinţ, replică Ronţ 
nu fără ironie. 

— Tu, prinţ, cu coadă şi labe! Ia uitaţi-vă ce frumos 
cavaler! Aşa o auzeai pe doamna Ronţ văicărindu-se 
toată ziua. De cele mai multe ori căuta să-şi descarce 
nervii pe vărul Ronţfleţ. E drept că sărmanul văr 
stârnea, pe drept cuvânt, hazul. Şi de data aceasta 
transformarea lui nu fusese deplină. 

Nu era decât pe jumătate şoarece — şoarece în partea 
din faţă, dar peşte în partea dinapoi, cu o coadă de 
merlan care-l făcea deosebit de caraghios. În asemenea 
împrejurări, cum să-i placi încântătoarei Ronţinela sau 
chiar altor frumoase din Ronţopolis! 

— Dar ce-am păcătuit eu faţă de natură ca să mă 
năpăstuiască aşa? exclama el. Ce-am făcut oare ? 

— Ce-ar fi să-ţi ascunzi coada asta scârboasă? 
spunea doamna Ronţ. 

— Nu pot, mătuşico! 

— Atunci tai-o, dobitocule, tai-o! 

Şi bucătarul Ronţoi se oferi să facă această operaţiune, 
apoi să prepare coada cu cea mai mare măiestrie. Ar fi 
putut fi o bunătate într-o zi de sărbătoare ca aceasta! 

Era zi de sărbătoare la Ronţopolis. Da, dragii mei 
copii! Şi familia Ronţ se pregătea să ia parte la serbare. 
Nu aştepta decât întoarcerea Ronţinelei pentru a se 
duce în oraş. 

În acest moment, o caleaşcă se opri la poarta locuinţei. 
Era a zânei Firmenta care, înveşmântată într-o rochie de 
brocart auriu, venea să facă o vizită celor pe care-i 
ocrotea. Dacă râdea câteodată de ambițiile vane ale 
doamnei Ront, de lăudăroşenia caraghioasă a lui Ronţoi, 
de prostia bunei Ronţana, de scâncetele vărului Ronţileţ, 
ea preţuia cum se cuvme bunul simţ al lui Ronţ, adora 
pe fermecătoarea Ronţinela şi avea grijă de reuşita 
căsătoriei acesteia. În prezenţa ei, doamna Ronţ nu mai 


îndrăznea să cârtească învinuindu-l pe alesul fiicei sale 
că nu este nici măcar prinţ. 

Zâna fu primită cu toate mulţumirile pentru tot ce 
făcuse şi ce va mai face şi în viitor pentru ei. 

— Căci avem mare nevoie de dumneavoastră, 
doamnă zână! zise doamna Ronţ. Ah, când voi fi şi eu 
cucoană! 

— Răbdare, răbdare, răspunse Firmenta. Trebuie să 
laşi natura să-şi urmeze cursul, şi asta cere un anumit 
timp. 

— Dar de ce vrea natura să am o coadă de peşte, cu 
toate că am devenit şoarece? exclamă vărul cu o mutră 
jalnică. Doamnă zână, n-aş putea scăpa de ea ? 

— Din păcate, nu, răspunse Firmenta şi recunosc că 
n-ai noroc. Poate c-o datorezi numelui tău de Ronţifleţ. 
Să sperăm totuşi că nu vei mai avea o coadă de şoarece 
când vei deveni pasăre! 

— Ah, exclamă doamna Ronţ, cum aş vrea să ajung 
regina cârdului! 

— Şi eu o curcă mare, înfoiată! spuse cu naivitate 
buna Ronţana. 

— Şi eu stăpânul coteţului! adăugă Ronţoi. 

— Veţi fi ceea ce veţi fi, ripostă Ronţ. Cât despre 
mine, eu sunt şi voi rămâne şoarece din cauza gutei de 
care sufăr, dar e mai bine să fii aşa decât să te umfli în 
pene, ca atâtea păsări din jurul meu! 

În acest moment uşa se deschise şi apăru tânărul 
Ronţeş, palid şi zdrobit de durere. În câteva cuvinte el 
povesti despre capcană şi cum Ronţinela a căzut în 
cursa întinsă de mişelnicul Gardafour. 

— Ah, aşa care va să zică! răspunse zâna. Vrei să 
mai lupti, blestemat vrăjitor! Fie! Atunci, între noi doi! 


VIII 


Da, dragii mei copii, tot Ronţopolis era în sărbătoare şi 
aţi fi petrecut foarte bine dacă părinţii voştri v-ar fi dus 
acolo. Judecaţi şi voi! Peste tot, arcade mari, străvezii, 
sclipind în mii de culori, bolți de frunziş peste străzile 
pavoazate; casele împodobite cu tapiţerii de tot soiul, 
focuri de artificii întretăindu-se în aer, muzică la fiecare 
răspântie de străzi. Şi credeţi-mă că şoarecii n-ar 
rămâne cu nimic în urma celor mai vestite coruri din 
lume. Au voci suave, voci de flaut, de un farmec de 


nedescris. Şi cât de bine ştiu să interpreteze operele 
compatrioţilor lor: Ronzini, Ronţăit, Ronţavel şi atâţia 
alţi maeştri! 

Dar ceea ce ar fi stirnit admiraţia voastră, ar fi fost 
alaiul format din şoareci din toate colţurile lumii şi din 
cei ce, deşi nu sunt şoareci, au meritat acest nume! 

Se pot vedea şoareci care seamănă cu Harpagon, 
ţinând în lăbuţele lor preţiosul sipet de avar, şoareci 
bărboşi, vechi cârcotaşi, gata totdeauna să sugrume 
orice fiinţă vie; şoareci cu trompe ca o adevărată coadă 
pe nas, cum fabrică năzdrăvanii de zuavi africani, 
şoareci de biserică, umili şi modeşti, şoareci de pivniţă, 
obişnuiţi să-şi bage botul în marfa depozitată pe 
socoteala statului, şi în special un număr mare de 
şoricuţe-puicuţe, care executau dansuri şi 
contradansuri, ca în baletul operei. 

În mijlocul acestei pitoreşti mulţimi, înainta familia 
Ront, condusă de zână. Dar ei nu vedeau nimic din 
strălucitorul spectacol. Nu se gândeau decât la 
Ronţinela, la sărmana Ronţinela, răpită iubirii părinteşti 
şi dragostei logodnicului! 

Ajunseră astfel în piaţa cea mare. Găsiră capcana care 
rămăsese sub frunziş, dar Ronţinela nu se mai găsea 
acolo. 

—  Daţi-mi fiica înapoi! striga doamna Ronţ, care nu 
mai avea alt gând decât să-şi regăsească copila, încât îţi 
făcea în adevăr milă s-o auzi. 

Zâna încerca în zadar să-şi ascundă mânia contra lui 
Gardafour. Se vedea bine cât era de pornită, după 
buzele ei strânse, după ochii care-şi pierduseră 
bunătatea obişnuită. 

Deodată se auzi o mare zarvă dinspre piaţă. Era un 
cortegiu de prinți, duci, marchizi — mă rog, alcătuit din 
cei mai străluciți nobili — în costume minunate, şi 
înaintea lor păşeau gărzi cu tot felul de arme. 

În fruntea grupului principal mergea prinţul Kissador, 
care împărțea surâsuri şi saluturi protectoare la toţi 
linguşitorii care-l înconjurau,  neştiind cum să-l 
măgulească mai mult. 

Apoi, în urmă, în mijlocul slugilor, se zărea un biet 
şoricel. Era Ronţinela, atât de bine ţinută şi păzită că nu 
se mai putea gândi să scape. Ochii ei frumoşi, plini de 
lacrimi, mărturiseau mai mult decât aş putea să vă spun 
eu. 


Gardafour, care mergea lângă dânsa, nu o pierdea din 
ochi. Ah, de data aceasta pusese în sfârşit mâna pe ea! 

— Ronţinela, fiica mea! strigă doamna Ronţ. 

— Ronţinela, logodnica mea! exclamă şi Ronţeş, 
care încercă în zadar să ajungă până la ea. 

Nu-mai spun cu ce zâmbete salută prinţul Kissador 
familia Ronţ şi ce sfidător se uita Gardafour la zâna 
Firmenta. Cu toate că era lipsit de puterile sale de 
vrăjitor, el izbîndise întrebuinţând o simplă capcană. Şi 
în acelaşi timp, nobilimea îl felicita pe prinţ pentru 
cucerirea sa. Cu câtă îngâmfare primea neghiobul 
felicitările! 

Deodată zâna întinse braţul, flutură bagheta şi imediat 
se petrecu o nouă transformare. 

Dacă Ronţ-tatăl rămase şoarece, iat-o pe doamna Ronţ 
schimbată în papagal, pe Ronţoi în păun, pe Ronţana în 
gâscă şi pe vărul Ronţfleţ în bâtlan. Dar, ca întotdeauna 
cu ghinionul său, în loc să aibă o frumoasă coadă de 
pasăre, păstrase o codiţă subţire de şoarece care se 
vedea de sub pene! 

În acelaşi timp, o porumbiţă se ridică uşor din grupul 
nobililor: era  Ronţinela. Se poate lesne înţelege 
năuceala prinţului Kissador şi furia lui Gardafour! Şi 
iată-i pe toţi curtenii şi servitorii în urmărirea 
Ronţinelei, care se îndepărta în zbor. 

Decorul s-a schimbat. Nu mai este marea piaţă din 
Ronţopolis, ci un peisaj minunat în mijlocul arborilor 
înalţi. Şi din toate colţurile cerului se apropie mii de 
păsări care vor să primească la sânul lor pe noii fraţi 
zburători. Atunci, doamna Ronţ, mândră de penele ei, 
fericită să pălăvrăgească, se zbenguie graţioasă, în timp 
ce, ruşinată, buna Ronţana nu mai ştie unde să-şi 
ascundă labele ei de gâscă. 

În ce-l priveşte pe Ronţoi — adică don’ Ronţoi, nu vă fie 
cu supărare — îşi face coada roată, ca şi cum ar fi fost 
păun toată viaţa. lar sărmanul văr murmură: «lar am 
rămas de râsul lumii, ca un fleţ!» 

Dar iată că o porumbiţă străbate văzduhul: scoțând 
strigăte vesele, descrie curbe elegante şi se aşază încet 
pe umărul unui tânăr frumos. E drăgălaşa Ronţinela, 
care poate fi auzită cum şopteşte bătind din aripi la 
urechea logodnicului ei: 

— Te iubesc, scumpul meu Ronţeş, te iubesc! 


IX 


Unde am ajuns, dragii mei copii ? Tot într-o ţară pe 
care n-o cunosc şi al cărei nume n-aş putea să vi-l spun. 
Cu vastele sale şesuri, unde cresc arbori din zonele 
tropicale, cu templele sale, care se desprind în linii 
desluşite pe un cer foarte albastru, ea seamănă cu India 
şi locuitorii săi, cu hinduşii. 

Să intrăm în caravanseraiul din faţa noastră, un fel de 
han imens, deschis pentru orice călător. Aici se găseşte 
întreaga familie Ronţ. Ascultând de sfatul zânei 
Firmenta, au plecat cu toţii în călătorie. Cel mai bine era 
să părăsească Ronţopolis, pentru a scăpa de răzbunarea 
prinţului, atâta timp cât nu vor fi destul de pregătiţi să 
se apere singuri. Doamna Ront, Ronţana, Ronţinela, 
Ronţoi şi Ronţfleţ nu sunt încă decât nişte simple 
zburătoare. Dacă ar deveni fiare, atunci nu ar fi atât de 
uşor de înfrânt. Da, nişte simple zburătoare, printre care 
Ronţana a avut soarta cea mai potrivnică. Ea se plimbă 
singură în curtea hanului şi strigă: 

— Vai! Vai! După ce am fost un păstrăv zvelt, un 
şoarece plin de vino-ncoace, să devin o gâscă, o gâscă 
domestică, una din acele gâşte pe care orice bucătar 
poate s-o umple cu castane! Şi la acest gând, suspină 
adăugind: Cine ştie dacă acest lucru nu-i trece prin gând 
chiar bărbatului meu? Cât mă dispreţuieşte acum! Cum 
vreţi ca un păun atât de falnic să bage în seamă o gâscă 
atât de vulgară? Dacă eram măcar o curcă! Dar nu sunt! 
Şi Ronţoi nu mă mai găseşte pe gustul lui! 

Vorbele ei se adeveriră cu vârf şi îndesat, când 
îngâmfatul Ronţoi intră în curte. Dar şi ce păun frumos 
era! El îşi legănă mica şi uşoara egretă în culorile cele 
mai strălucitoare, îşi zbârli penele care păreau brodate 
cu flori şi împodobite cu pietre preţioase, îşi desfăşură 
larg superbul evantai al cozii cu pene lungi şi fulgi 
mătăsoşi. Cum ar putea să se coboare această 
admirabilă pasăre la gâsca aşa de puţin atrăgătoare, cu 
puful plumburiu şi cu mantia cafenie? 

— Scumpul meu Ronţoi! spuse ea. 

— Cine îndrăzneşte să-mi pronunţe numele? replică 
păunul. 

= Eu. 

— O gâscă ? Cine este această gâscă ? 

— Sunt eu, Ronţana ta! 


— Oh, ce grozăvie! Vezi-ţi de drum, te rog! 

În adevăr, trufia te face să spui prostii. Dar pilda îi 
venea de sus acestui înfumurat. Oare stăpâna sa, 
doamna Ronţ, arăta mai mult bun-simţ? Nu-l trata ea tot 
atât de dispreţuitor pe soţul ei? 

Iat-o, îşi face tocmai intrarea, însoţită de bărbatul şi 
fiica sa, de Ronţeş şi de vărul Ronţfleţ. 

Ronţinela era fermecătoare ca porumbiţă, cu penele 
sale de un cenuşiu albăstrui, cu guşa verde-aurie cu 
nuanţe schimbătoare, cu pieptul ei roşu venețian, şi 
gingaşa pată albă care se afla pe fiecare aripă. 

Cum o mai mânca Ronţeş din ochi! Şi ce uguit 
melodios se auzea când zbura în jurul frumosului tânăr! 

Ronţ-tatăl, sprijinit în cârjă, privea cu admiraţie la fiica 
sa. Cât de frumoasă o găsea! Dar, fără îndoială, soţia sa, 
doamna Ront, nu se arăta mai prejos. 

Ah, cât de bine nimerise natura când a transformat-o în 
papagal! Căci pălăvrăgea, pălăvrăgea tot timpul. Işi 
înfoia coada în aşa fel că stârnea până şi invidia lui 
Ronţoi. Dacă aţi fi văzut-o cum se aşeza în dreptul 
razelor soarelui ca să facă să strălucească puful galben 
de pe gât, în timp ce-şi mişca penele verzi şi albăstrii! 
Era în adevăr unul din specimenele cele mai reuşite ale 
papagalilor din Orient. 

— Ei bine, eşti mulţumită de soarta ta, scumpo? o 
întrebă Ront. 

— Aici nu mai e nici o scumpă! răspunse ea tăios. 
Te rog să-ţi măsori cuvintele şi să nu uiţi distanţa care 
ne desparte acum! 

— Pe tine de mine, soţul tău?! 

— Un şoarece, soţul unui papagal! Eşti nebun, 
dragul meu! 

Şi doamna Ront se umfla în pene, în timp ce Ronţoi îi 
dădea târcoale. Ronţ îi făcu un mic semn de înţelegere 
servitoarei, care nu-i înşelase aşteptările. Apoi îşi zise: 
«Ah, femeile, femeile! Nu ştii cum să le intri în voie când 
îngâmfarea le suceşte capul — şi chiar şi atunci când nu 
se întâmplă aşa ceva. Dar să fim filozofi!» 

În timpul acestei scene de familie, ce se întâmplă cu 
vărul Ronţfleţ, care îşi purta codiţa nepotrivită speciei 
sale? După ce fusese şoarece cu coadă de merlan, să 
devină bâtlan cu coadă de şoarece! Ce trist va fi dacă 
acest lucru va continua pe măsură ce el va urca scara 
vieţuitoarelor. Aşadar, stătea în colţul curţii, într-un 


picior, aşa cum fac bâtlanii gânditori, arătându-şi 
pieptul, a cărui albeaţă se străvedea printre micile dungi 
negre, cu penajul său cenuşiu şi cu moţul dat melancolic 
pe spate. 

Începură să se sfătuiască dacă n-ar fi bine să-şi urmeze 
călătoria, spre a putea admira toate frumuseţile ţării. 

Dar doamna Ronţ se admira doar pe dânsa şi don' 
Ronţoi n-avea ochi decât pentru el. Nici unul din ei nu 
privea minunatele peisaje, căci preferau oraşele şi 
târgurile unde puteau să-şi arate farmecele. 

În fine, tocmai despre asta vorbeau când un nou 
personaj îşi făcu apariţia la poarta hanului. 

Era unul din ghizii ținutului, îmbrăcat după moda 
hindusă, care venea să-şi ofere serviciile călătorilor. 

— Amice, îl întrebă Ronţ, ce-ar fi interesant de 
văzut? 

— O minune fără pereche, răspunse ghidul, este 
marele sfinx din deşert. 

— Din deşert! exclamă doamna Ront cu dispreţ. 

— Noi n-am venit să vizităm un deşert, adăugă don' 
Ronţoi. 

— Oh, răspunse ghidul, un deşert care astăzi nu va 
mai fi deşert, căci este sărbătoarea sfinxului şi lumea 
vine, să-i aducă prinos, din toate părţile globului. 

Aceste vorbe le făcură pe îngâmfatele zburătoare să 
vrea imediat să vadă sfinxul. Pentru Ronţinela şi 
logodnicul ei nu avea nici o importanţă unde vor fi duşi, 
numai să poată fi împreună. Cât despre vărul Ronţileţ şi 
buna Ronţana, ei voiau din tot sufletul să se poată 
ascunde în inima deşertului. 

— Atunci, la drum! zise doamna Ronţ. 

— Să mergem, răspunse călăuza. 

Puțin după aceea, toţi părăsiră hanul, fără să-şi dea 
seama că ghidul nu era altul decât vrăjitorul Gardafour, 
care, aşa de bine deghizat încât era de nerecunoscut, îi 
atrăgea într-o nouă capcană. 


X 
Ce sfinx superb, cu mult mai frumos decât sfincşii din 


Egipt, care sunt atât de celebri! Acesta se numea sfinxul 
din Romiradour şi era a opta minune a lumii. 


Familia Ronţ ajunse la marginea unei vaste câmpii, 
înconjurată de păduri dese, mărginite de un lanţ de 
munţi înalţi, cu vârfurile acoperite de zăpezi veşnice. 

În mijlocul acestei câmpii, închipuiţi-vă un animal 
dăltuit în marmoră. Era culcat pe iarbă, cu labele 
dinainte încrucişate una peste alta, cu corpul alungit ca 
o colină. Avea o lungime de cel puţin cinci sute de 
picioare şi o sută lăţime, şi capul se înălța la vreo 
optzeci de picioare deasupra solului. 

Sfinxul, ca toţi sfincşii, avea un aer de nepătruns. 
Niciodată nu a făcut cunoscut secretul pe care-l 
păstrează de mii de secole. Cu toate acestea, craniul său 
vast era deschis, putând fi vizitat de oricine. Pătrundeai 
până acolo printr-o poartă săpată între labe. Scări inte- 
rioare te purtau la ochii, urechile, nasul, gura şi până la 
pădurea de smocuri de păr care-i acoperea capul. 

În plus, pentru a vă putea da seama de dimensiunile 
uriaşe ale acestui monstru, aflaţi că zece persoane 
încăpeau uşor în orbita ochiului său. treizeci în 
pavilionul urechii, patruzeci între cartilajele nasului, 
şaizeci în gură, unde se putea da un bal, şi o sută în 
părul său des ca o pădure din America. Astfel că lumea 
venea din toate părţile nu pentru a-l consulta, deoarece 
nu voia să răspundă nimic, de frică să nu greşească, dar 
ca să-l viziteze, cum obişnuia şi cu statuia sfântului 
Carol din insulele lacului Maggiore. 

Să mi se permită, dragii mei copii, să nu mai stărui 
asupra descrierii acestei minuni care face onoare 
geniului uman. Nici piramidele Egiptului, nici grădinile 
suspendate ale Babilonului, nici colosul din Rodos, nici 
farul din Alexandria şi nici turnul Eiffel nu pot fi 
comparate cu ea. Când geografii se vor lămuri asupra 
ţării unde se află marele sfinx din Romiradour, sper că-l 
veţi vizita şi voi în timpul vacantelor. 

Dar Gardafour cunoştea ţara cu pricina şi ştiuse să 
atragă familia Ronţ pe acele meleaguri. Zicându-le că se 
dădea acolo o mare serbare populară, el îi înşelase 
mişeleşte, ceea ce-i va supăra cel mai mult pe păun şi pe 
papagal, căci de sfinxul cel superb nu se sinchiseau. 

După cum vă puteţi închipui, totul fusese pus la cale de 
vrăjitor şi de prinţul Kissador, astfel că prinţul Kissador 
se găsea acolo, la marginea unei păduri apropiate, cu 
vreo sută de oşteni din gărzile sale. Îndată ce familia 
Ront va fi intrat în sfinx, vor fi prinşi cu toţii ca într-o 


capcană. Dacă o sută de oameni nu vor putea pune 
mâna pe cinci păsări, un şoarece şi un tânăr, însemna că 
aceştia erau apăraţi de o putere supranaturală. 

În aşteptarea lor, prinţul se plimba încoace şi încolo. 
Dădea semne de mare nerăbdare. Cum fuseseră 
dejucate toate încercările sale de a o răpi pe Ronţinela! 
Ah, ce s-ar mai răzbuna el, dacă Gardafour şi-ar 
recăpăta puterea! Dar vrăjitorul mai era redus la 
neputinţă pentru câteva săptămâni. 

În fine, de data aceasta, toate măsurile fuseseră atât 
de bine chibzuite, că era mai mult ca sigur că nici 
Ronţinela, nici toţi ai săi nu vor scăpa de uneltirile 
urmăritorului lor. 

În acest moment, Gardafour se arătă în fruntea micii 
caravane şi prinţul, înconjurat de gărzile sale, se pregăti 
să intervină. 


XI 


Ronţ-tatăl înainta cu pas sigur, cu toată guta de care 
suferea. Porumbiţa, descriind cercuri mari în văzduh, se 
aşeza din timp în timp pe umărul lui Ronţeş. Papagalul, 
sărind din copac în copac, se înălța să poată vedea 
mulţimea luând parte la serbare. Păunul îşi ţinea coada 
strânsă pentru a nu fi sfâşiată de spini, în timp ce gâsca 
se legăna pe labele sale mari. În urma lor, bâtlanul, cu 
ciocul în jos, bătea cu furie aerul cu coada sa de 
şoarece. Încercase el s-o bage în buzunar, vreau să zic 
sub aripă, dar a trebuit să renunţe, căci era prea scurtă. 

În fine, călătorii ajunseră la picioarele sfinxului. 
Niciodată nu văzuseră ceva aşa de frumos. 

Între timp, doamna Ronţ şi don' Ronţoi întrebau 
ghidul: 

— Ce-i cu marea serbare şi năvala de lume pe care 
ni le-ai promis? 

— Îndată ce veţi ajunge în capul monstrului, 
răspunse vrăjitorul, veţi domina mulţimea şi veţi fi 
văzuţi de la o distanţă de câteva leghe jur împrejur. 

— Ei bine, să intrăm imediat! 

— Să intrăm. 

Toţi pătrunseră în interior, fără nici o bănuială. Nu 
văzură nici măcar că ghidul rămăsese afară după ce 
închisese în urma lor poarta ce se găsea între labele 
giganticului animal. 


Înăuntru era o lumină foarte slabă care se furişa prin 
deschizăturile din faţă, de-a lungul scărilor interioare. 
După câteva minute, Ronţ putea fi văzut plimbându-se 
între buzele sfinxului, doamna Ront zburătăcind pe 
vârful nasului său, unde se deda la nişte zbenguieli pline 
de cochetărie, don' Ronţoi pe creştetul capului, rotindu- 
şi coada în aşa fel încât mai-mai că întuneca razele 
soarelui. 

Tânărul Ronţeş şi tânăra Ronţinela se găseau în 
pavilionul urechii din dreapta, unde îşi susurau cele mai 


dulci jurăminte. 
În ochiul drept se afla Ronţana, al cărei penaj modest 
nu putea fi văzut, în ochiul stâng — vărul Ronţfleţ, 


ascunzându-şi cât putea mai bine jalnica-i coadă. 

De pe toate aceste poziţii ale feţei sfinxului, familia 
Ront putea contempla frumoasa privelişte ce se întindea 
până la marginea zării. 

Timpul era minunat, nici un nor pe cer, nici o pâclă 
deasupra pământului. 

Deodată, o ceată se arată la marginea pădurii. Ea se 
apropie, înaintează. Să fie oare mulţimea ce venea să 
vadă sfinxul din Romiradour? Nu! Sunt oameni înarmaţi 
cu sulițe, săbii, arcuri, arbalete, mergând în rânduri 
strânse. Nu pot avea decât gânduri rele. 

În adevăr, în fruntea lor se află prinţul Kissador, urmat 
de vrăjitor care a lepădat hainele de ghid. Familia Ronţ 
se simte pierdută, afară doar dacă cei înaripaţi îşi vor 
lua zborul singuri. 

— Fugi, scumpa mea Ronţinela! îi strigă logodnicul. 
Fugi! Lasă-mă pe mine pe mâna acestor ticăloşi! 

— Să te părăsesc... niciodată! răspunse Ronţinela. 

Şi, de altfel, ar fi fost prea riscant. O săgeată ar fi putut 
străpunge porumbiţa, ca şi papagalul, păunul, gâsca şi 
bâtlanul. Mai bine să se ascundă în interiorul sfinxului. 
Poate vor putea fugi când va cădea noaptea, printr-o 
ieşire secretă, fără să se teamă de arbaletele prinţului. 
Ah, ce păcat că zâna Firmenta nu-i însoţise la drum pe 
cei pe care-i ocrotea! 

Ca să preîntâmpine primejdia, frumosul tânăr avu o 
idee foarte simplă, cum sunt toate ideile bune: aceea de 
a baricada poarta din interior, ceea ce şi făcu 
numaidecât. 


Era şi timpul, deoarece prinţul Kissador, Gardafour şi 
gărzile sale, oprindu-se la câţiva paşi de sfinx, se 
adresară prizonierilor somându-i să se predea. 

Un «nu!» categoric se auzi din gura monstrului şi 
acesta fu singurul răspuns pe care-l primiră. 

Atunci gărzile se repeziră spre poartă şi, cum 
începuseră s-o asalteze cu enorme blocuri de stâncă, era 
vădit că nu va putea rezista multă vreme. 

Dar iată că un abur uşor învăluie chica uriaşului de 
piatră şi, ieşind din ultimele rotocoale, zâna Firmenta se 
iveşte pe creştetul sfinxului din Romiradour. 

La această apariţie miraculoasă, gărzile dădură înapoi. 
Dar Gardafour reuşi să-i readucă la asalt şi scândurile 
porţii începură să cedeze sub loviturile lor. 

În această clipă, zâna aplecă spre pământ bagheta 
care-i tremura în mână. Dar ce năvăli pe neaşteptate pe 
poarta care fusese forţată? O tigroaică, un urs şi o 
panteră care se aruncară asupra gărzilor. Tigroaica era 
doamna Ronţ. cu blana ei cea roşcată. Ursul era Ronţoi, 
cu părul zburlit şi scoțând ghearele. Pantera era 
Ronţana, care făcu un salt îngrozitor. Această ultimă 
transformare a schimbat cele trei păsări în animale 
sălbatice. 

În acelaşi timp, Ronţinela a luat înfăţişarea unei 
căprioare zvelte, iar vărul Ronţfleţ a ajuns un măgar 
care zbiară cu o voce groaznică. Dar a avut din nou 
ghinion! Şi-a păstrat coada de bâtlan şi prin urmare are 
o coadă de pasăre care-i atârnă la capătul crupei! Nu 
mai încape îndoială că este peste putinţă să scapi de 
propriul tău destin. 

La vederea acestor trei fiare enorme, gărzile n-au mai 
stat pe gânduri nici o clipă şi au rupt-o la fugă de le 
sfârâiau călcâiele. Nimic nu le-ar mai fi putut opri, cu 
atât mai mult cu cât prinţul Kissador şi Gardafour le-au 
dat pilda. Nu-i place nimănui să fie mâncat de viu. 

Dar dacă prinţul şi vrăjitorul au putut să fugă în 
pădure, câteva dintre gărzile lor au avut mai puţin 
noroc. Tigroaica, ursul şi pantera le-au închis drumul. 
Astfel că sărmanii oameni nu se mai gândiră decât să 
caute adăpost în interiorul sfinxului şi puţin timp după 
aceea alergau de colo-colo prin gura enormă. 

Mai proastă idee nici că se putea, dar când îşi dădură 
seama era prea târziu. 


În adevăr, zâna Firmenta întinse din nou bagheta şi 
nişte răgete grozave, ca nişte bubuituri de tunet, 
cutremurară văzduhul. Sfinxul se prefăcuse în leu. 

Şi ce leu! Avea o coamă zbârlită şi ochii săi aruncau 
flăcări. Deodată deschise şi apoi închise fălcile şi începu 
să mestece. După un moment, gărzile prinţului Kissador 
fură sfâşiate de colții uriaşului animal. 

Atunci zâna Firmenta cobori uşor pe pământ. La 
picioarele ei începură să se târască tigroaica, ursul şi 
pantera, cum fac fiarele la picioarele îmblânzitoarei 
care-i ţine sub privirea ei. 

Din vremea aceea sfinxul a devenit leul din 
Romiradour. 


XII 


Trecuse un anumit timp. Familia Ronţ a ajuns definitiv 
la forma omenească afară de tatăl care, păstrându-şi 
guta şi filozofia, a rămas şoarece. În locul său, alţii s-ar fi 
necăjit, s-ar fi revoltat contra unei soarte nedrepte şi şi- 
ar fi blestemat existenţa. El se mulțumea să surâdă 
fericit — după cum spunea — din pricină că nu trebuie 
să schimbe nimic din deprinderile sale. Oricum, cu toate 
că-şi păstrase înfăţişarea de şoarece, era un bogat 
senior. Cum soţia lui n-a mai vrut să locuiască în vechea 
sa brânză din Ronţopolis, ocupa acum un palat somptuos 
într-un mare oraş — capitala unui ţinut necunoscut — 
fără ca asta să-l facă mai mândru. Mândria sau, mai bine 
zis, vanitatea, el o lăsa doamnei Ronţ, devenită ducesă. 
Trebuia s-o vezi cum se plimbă prin apartamentele sale 
unde va sfârşi prin a uza oglinzile, tot uitându-se în ele! 

În această zi, de altfel, ducele de Ronţ şi-a curăţat 
blana cu mare grijă şi s-a dichisit atât cât i se poate cere 
unui şoarece. Cât despre ducesă, s-a împodobit cu cele 
mai frumoase veşminte: rochie cu flori — dintr-o 
țesătură de catifea, crepdeşin, mătase lucioasă, pluş, 
satin, brocart şi moar; corsajul era ca la curtea lui 
Henric al II-lea; trena brodată cu safire şi perle, lungă 
de mai mulţi metri, înlocuia diversele cozi ce le avusese 
înainte de a fi femeie; diamantele aruncau focuri 
scânteietoare; purta nişte dantele pe care nici 


îndemânatica Arahne! n-ar fi putut să le facă mai fine şi 
mai bogate şi o pălărie «â la Rembrandt», pe care se 
suprapuneau straturi de flori; pe scurt, tot ce putea fi 
mai la modă. Dar o să vă întrebaţi pentru ce atâta lux şi 
atâtea podoabe? lată: astăzi se celebra în capela 
palatului căsătoria fermecătoarei Ronţinela cu prinţul 
Ronţeş. Da, el a devenit prinţ, pentru a fi pe placul 
soacrei. Şi cum? Cumpărând un principat! Bine, dar 
principatele, cu toate că se ieftinesc, trebuie să coste 
încă destul de scump!... Fără îndoială! Astfel că Ronţeş a 
trebuit să sacrifice pentru această achiziţie o parte din 
preţul luat pe perlă — nu aţi uitat desigur faimoasa 
perlă găsită în scoica Ronţinelei, care valora mai multe 
milioane! 

Era deci bogat. Cu toate acestea, să nu credeţi că 
bogăţia a schimbat cu ceva gusturile sale sau ale 
logodnicei lui, care prin căsătorie va deveni prinţesă. 
Nu! Cu toate că mama ei era ducesă, ea a rămas fata 
modestă pe care o cunoaşteţi, şi prinţul Ronţeş o iubeşte 
mai mult ca niciodată. Era atât de frumoasă în rochia ei 
albă, cu ghirlande de flori de portocal! 

Se înţelege de la sine că zâna Firmenta a venit să ia 
parte la această căsătorie care este puţin şi opera sa. 

Aşadar, este o zi mare pentru toată familia. Şi don' 
Ronţoi are o înfăţişare superbă. In calitatea sa de fost 
bucătar, el a ajuns un cunoscut om politic. Nu există 
ceva mai frumos decât costumul lui de membru al 
Camerei; l-a costat scump, dar merita, căci întors pe dos 
putea deveni un costum de senator — ceea ce intra în 
preţ. 

Ronţana nu mai este gâscă şi, spre marea ei 
mulţumire, a ajuns doamnă de companie. Şi-a iertat 
soţul pentru purtările fudule de altă dată. Iar Ronţoi s-a 
întors la ea şi se arată chiar puţin gelos pe nobilii care îi 
fac curte nevestei sale. 

Cât despre vărul Ronţfleţ... Dar va intra imediat şi veţi 
putea să-l priviţi în voie. 

Invitaţii s-au adunat în sala de primire, împodobită cu 
mobile din cele mai frumoase şi cu draperii cum astăzi 
nici nu se mai lucrează. 


1 Arahne — Personaj din mitologia greacă. Conform 
legendei a fost o prinţesă lidiană, transformată in 
păianjen de zeiţa Atena. 


Salonul este luminat ca ziua şi parfumul florilor 
înmiresmează aerul. 

Au venit şi oaspeţi din împrejurimi să asiste la 
căsătoria prinţului Ronţeş. Nobilele doamne din înalta 
societate au vrut să facă parte din alaiul acestei perechi 
fermecătoare. 

Un majordom anunţă că totul este gata pentru 
ceremonie. Atunci se formează cel mai strălucit cortegiu 
ce s-a văzut până acum şi se îndreaptă spre capelă, în 
timp ce se aude o muzică armonioasă. 

A trebuit o oră până să se perinde înalții oaspeţi. în 
fine, într-unul din grupurile care încheie alaiul, iată-l şi 
pe vărul Ronţfieţ. Un tânăr frumos, pe legea mea, un 
adevărat model dintr-o revistă de modă, cu manta de 
curtean, cu pălăria împodobită cu o pană minunată care 
mătură pământul la fiecare salut. 

Vărul a ajuns marchiz, nu vă fie cu supărare, şi nu 
umbreşte strălucirea familiei. Este un tânăr atrăgător şi 
plin de graţie. I se fac destule complimente, pe care le 
primeşte cu o anume modestie. Se poate totuşi observa 
că pe faţa lui s-a întipărit o uşoară tristeţe şi că felul său 
de a fi este cam stângaci. Ţine privirea mai mult în jos 
şi-şi întoarce ochii de la cei ce se apropie de el. De ce 
această sfială? Nu a devenit oare om ca orice alt duce 
sau prinţ de la curte? 

Iată-l deci că înaintează cum îi e rangul în cortegiu, 
mergând în cadență cu pas de ceremonie şi când ajunge 
într-un colţ al salonului, se întoarce... Oroare!... 

Intre poalele costumului său, sub mantaua de curtean, 
atârnă o coadă de măgar. În zadar caută să ascundă 
ruşinoasa rămăşiţă a formei sale precedente! Îi este dat 
să nu scape niciodată de ea! 

Aşa se-ntimplă, dragi copii: dacă ţi-ai început prost 
viaţa, e foarte greu să mai găseşti calea cea bună. Vărul 
a ajuns om. A atins treapta cea mai înaltă de evoluţie. 
Nu mai poate spera într-o nouă metamorfoză care să-l 
scape de această coadă. O va purta până-şi va da 
duhul... 

Sărmanul văr Ronţfleţ! 


XIII 


Astfel a fost celebrată căsătoria prinţului Ronţeş şi a 
prinţesei Ronţinela, cu un fast deosebit, demn de acest 
frumos tânăr şi de această frumoasă fată, făcuţi unul 
pentru altul! 

La întoarcerea de la capelă, alaiul reveni în aceeaşi 
ordine şi în acelaşi pas solemn, în sfârşit, cu acea 
eleganţă şi corectitudine în ţinută care nu se întâlneşte, 
după cum se spune, decât în înalta societate. 

Dacă se aduce obiecţia că toti aceşti distinși seniori nu 
sunt decât nişte parveniţi, că în virtutea legilor 
metempsihozei ei au trecut prin stări destul de umile: că 
au fost moluşte fără gândire, peşti fără inteligenţă, 
păsări fără creier, patrupede fără rațiune, voi răspunde 
că nu mă mir totuşi să-i văd atât de binecrescuţi. Căci 
bunele maniere se învaţă ca şi istoria sau geografia. În 
orice caz, gândind la ceea ce a putut să fie în trecut, 
omul ar face mai bine să se arate mai modest şi atunci 
omenirea ar fi mai în câştig. 

După ceremonia căsătoriei avu loc o masă splendidă în 
marea sală a palatului. Dacă am spune că s-a servit 
ambrozia zeilor, mâncare de nouă ori mai dulce ca 
mierea, gătită de cei mai de frunte bucătari ai secolului, 
şi că s-a băut un nectar ca scos din cele mai minunate 
pivnițe ale Olimpului şi tot n-ar fi de ajuns. 

În fine, sărbătorirea s-a terminat cu un bal unde 
frumoase baiadere şi graţioase dansatoare egiptene, 
îmbrăcate în costume orientale, au venit să desfete 
augusta adunare. 

Prinţul Ronţeş a deschis balul cum se cuvenea, poftind- 
o pe prinţesa Ronţinela la un cadril în timpul căruia 
ducesa de Ronţ era la braţul unui nobil de sânge regal. 
Ronţoi dansa cu o ambasadoare şi Ronţana era condusă 
de însuşi nepotul marelui elector. 

Cât despre vărul Ronţfleţ, el ezită multă vreme să ia 
parte la petrecere, cu toate că-l mâhnea nespus să se 
ţină deoparte; nu îndrăznea să invite femeile 
fermecătoare cărora ar fi fost fericit să le ofere braţul, 
chiar dacă nu le putea cere mâna. În fine, el se decise să 
poftească la dans o drăgălaşă contesă de o remarcabilă 
distincţie. Această femeie acceptă... uşuratic poate, şi 
iată perechea avântându-se în vârtejul unui vals de 
Gungi'l. E 

Ah, ce-a urmat! Dansatorii nu mai avură loc! In zadar 
vărul Ronţfleţ voi să-şi ţină sub braţ coada de măgar, 


cum obişnuiesc dansatoarele cu trena rochiei. Această 
coadă fu smulsă de forţa centrifugă şi-i scăpă din mână. 
Şi deodată iat-o că se întinde ca un bici care plesneşte 
grupurile de dansatori şi se încolăceşte în jurul 
picioarelor, provocând căderi din cele mai 
compromiţătoare, care se termină în cele din urmă cu 
căderea marchizului Ronţfleţ însuşi şi a delicioasei sale 
partenere. Contesa a trebuit să fie ridicată pe jumătate 
leşinată de ruşine, în timp ce vărul o luă la goană cât 
putu de repede! 

Acest episod caraghios fu sfirşitul sărbătoririi şi fiecare 
se retrase, în timp ce o ploaie de artificii îşi desfăşura 
jerba strălucitoare în întunericul nopţii. 

Camera prinţul Ronţeş şi a prinţesei Ronţinela era una 
din cele mai frumoase din palat. Nu o considera prinţul 
ca un sipet al nepreţuitului juvaer pe care-l dobândise? 
Aici aveau să fie conduşi cu mare pompă tinerii 
căsătoriţi. 

Dar, înainte ca ei să intre, două personaje reuşiseră să 
se strecoare în această încăpere. 

Şi aceste două personaje, aţi ghicit, erau prinţul 
Kissador şi vrăjitorul Gardafour. 

Şi iată ce vorbeau: 

— Ştii ce mi-ai promis, Gardafour! 

— Da, prinţe, şi de data aceasta nimic nu mă va 
putea împiedica s-o răpesc pe Ronţinela pentru alteţa- 
voastră. 

— Şi când va fi prinţesa Kissador, cred că nu va 
avea ce regreta! 

— Asta-i şi părerea mea, răspunse linguşitorul 
Gardafour. 

— Eşti sigur că reuşeşti azi? reluă prinţul. 

— Gândiţi-vă, răspunse  Gardafour,  scoţându-şi 
ceasul. Peste trei minute, timpul pentru care mi s-a luat 
puterea vrăjitorească va fi trecut. Peste trei minute, 
bagheta mea va deveni tot aşa de puternică cum e şi a 
zânei Firmenta. Dacă Firmenta a putut să ridice pe 
membrii familiei Ront până la rangul de oameni, eu pot 
să-i fac să coboare din nou la specia celor mai de rând 
animale. 

— Bine,  Gardafour. Dar vreau ca Ronţeş şi 
Ronţinela să nu rămână singuri nici un moment în 
aceasta cameră. 


— Nu vor rămâne dacă-mi voi recăpăta puterea 
înainte ca ei să ajungă aici. 

— Câte minute mai trebuie să treacă? 

— Două minute. 

— Iată-i! exclamă prinţul. 

— Mă voi ascunde în acest cabinet, răspunse 
Gardafour, şi voi apărea la timpul potrivit. 
Dumneavoastră, prinţe, retrageţi-vă, dar rămâneţi în 
dosul acestei uşi şi nu o deschideţi decât în momentul 
când voi striga: «Ţi-a venit rândul, Ronţeş». 

— S-a făcut, şi mai ales nu-l cruța pe rivalul meu! 

— Veţi fi mulţumit. 

Se vede deci ce pericol ameninţa din nou această 
onorabilă familie care pătimise atâtea şi care nu-şi 
dădea seama că prinţul şi Gardafour sunt aşa de 
aproape. 

Tinerii căsătoriţi au fost conduşi cu mare pompă în 
camera lor. Ducele şi ducesa de Ronţ îi însoțesc 
împreună cu zâna Firmenta, care n-a vrut să părăsească 
pe frumosul tânăr şi pe frumoasa fată a căror dragoste a 
ocrotit-o. Nu mai au a se teme de prinţul Kissador şi de 
vrăjitorul Gardafour care nu fuseseră văzuţi niciodată în 
acest ţinut. Şi totuşi zâna simte o anumită nelinişte, are 
o tainică presimţire. Ea ştie că Gardafour trebuie să-şi 
recapete puterea sa de vrăjitor şi acest lucru o 
îngrijorează. 

E de la sine-nţeles că Ronţana se afla acolo, oferindu-şi 
serviciile tinerei sale stăpâne, iar lângă ea don' 
Ronţoi,care nu-şi mai părăseşte nevasta, precum şi vărul 
Ronţfleţ, cu toate că în acest moment vederea celei pe 
care-o iubeşte trebuie să-i sfişie inima. 

între timp, zâna Firmenta, tot neliniştită, n-are decât o 
singură grijă: să vadă dacă Gardafour nu se ascunde pe 
după o perdea, sub o mobilă... Ea priveşte împrejur, dar 
nu vede pe nimeni! 

Acum, când prinţul Ronţeş şi prinţesa Ronţinela vor 
rămâne singuri în cameră, zâna îşi recapătă siguranţa. 

Deodată se deschide brusc o uşă laterală, în momentul 
când zâna spune tinerei perechi: «Fiţi fericiţi» 

— Nu încă! strigă o voce puternică. 

Gardafour apare, fluturând bagheta magică. Firmenta 
nu mai poate face nimic pentru această familie 
nenorocită! 


Rămân cu toţii uluiţi. La început stau ca împietriţi, apoi 
dau înapoi, iară să se depărteze unul de altul, şi se 
strâng în jurul zânei spre a-l putea înfrunta pe Fiorosul 
Gardafour. 

— Buna noastră zână, spun ei, oare ne părăseşti?... 
Zâna noastră bună, apără-ne! 

— Firmenta, spune Gardafour, ţi-ai istovit toată 
puterea să-i salvezi, iar eu mi-am recăpătat-o pe a mea 
întreagă, spre a-i putea nimici! Acum bagheta ta nu mai 
poate face nimic pentru ei, pe când a mea!... 

Şi zicând acestea, Gardafour o flutură, ea descrie 
cercuri, şuieră prin aer, ca şi cum ar fi fost înzestrată cu 
o viaţă proprie. 

Ronţ şi ai săi au înţeles că zâna este neputincioasă, 
pentru că nu-i mai poate apăra printr-o metamorfoză 
superioară. 

— Zână Firmenta, exclamă Gardafour, tu ai făcut 
din ei oameni, eu voi face din ei fiare! 

— Indurare! Îndurare! murmură Ronţinela întinzând 
mâinile spre vrăjitor. 

— Nici o indurare! răspunde Gardafour. Primul 
dintre voi care va fi atins de bagheta mea se va 
transforma în maimuţă! 

Acestea zise, Gardafour se îndreaptă spre pâlcul de 
nefericiţi, care se risipeşte la apropierea sa. 

Dacă i-aţi fi văzut cum fugeau prin cameră de unde nu 
puteau ieşi, căci uşile erau închise, Ronţeş trăgând-o 
după sine pe Ronţinela şi căutînd să-i facă scut din 
trupul său, fără să se gândească la pericolul care-l 
ameninţă! Da, pe el îl pîndea primejdia cea mai mare, 
căci vrăjitorul tocmai striga: 

— Cât despre tine, frumosule tânăr, Ronţinela nu te 
va mai privi în curând decât cu dezgust! 


Prinţul Kissador a fost lovit de baghetă... 


Y _ -. Te Oa pă 
Nec > 200 are D, 


Di 


La aceste cuvinte Ronţinela căzu leşinată în braţele 
mamei sale şi Ronţeş fugi spre uşa cea mare, în timp ce 
Gardafour alerga după el: 

— Ţi-a venit rândul, Ronţeş! exclamă el. 

Şi se aplecă să-i dea o lovitură cu bagheta, ca şi cum ar 
fi mânuit o spadă. 

În acest moment uşa cea mare se deschise, în prag se 
ivi prinţul şi el fu acela care primi lovitura destinată lui 
Ronţeş... 

Prinţul Kissador a fost lovit de baghetă... Nu mai este 
decât un oribil cimpanzeu! 

Ce furie îl cuprinse atunci! El, atât de mândru de 
frumuseţea lui, atât de trufaş şi fanfaron, să fie acum o 
maimuţă cu faţa pocită, cu urechile lungi, cu bot mare, 
cu braţele până la genunchi, un nas turtit şi o piele 
gălbuie pe care se zbârlesc smocuri de blană! 

O oglindă se găseşte pe unul din pereţii camerei. 
Kissador se uită în ea şi scoate un urlet înfiorător. Fără 
să mai pregete, se repede la Garadafour care rămăsese 
locului, uluit de greşeala lui, îl apucă de gât şi-l sugrumă 
cu braţul său puternic de cimpanzeu. 

Atunci podeaua se  întredeschide, aşa cum se 
obişnuieşte în toate basmele, ies pale de fum şi 
Gardafour cel rău piere în mijlocul limbilor de flăcări. 
Apoi prinţul Kissador deschide o fereastră, sare peste 
pervaz şi aleargă să-şi întâlnească semenii în pădurea 
din apropiere. 


XVI 


Cred că nimeni nu va fi mirat dacă voi spune că toate 
acestea se terminară printr-o apoteoză, într-un cadru 
strălucitor, făcut să bucure pe deplin văzul, auzul, 
mirosul şi chiar gustul. Ochiul admiră cele mai frumoase 
privelişti din lume strălucind sub cerul Orientului. 
Urechea se umple de armonii cereşti. Nasul se desfată 
cu parfumuri ameţitoare, răspândite de miliarde de flori. 
Buzele sunt îndulcite de un aer încărcat de mireasma 
celor mai gustoase fructe. 

În fine, toată familia Ronţ este fericită. Este aşa de 
încântată, încât însuşi Ronţ-tatăl nu mai suferă de gută. 
Se simte vindecat şi azvârle cât-colo credincioasa lui 
cârje! Ducesa de Ront exclamă: 

— Aşadar, nu mai ai gută, dragul meu ? 


— Se pare, răspunde Ront, că am scăpat de ea. 

— Tată! strigă prinţesa Ronţinela. 

— Ah, domnule Ronţ! adaugă Ronţoi şi Ronţana. 
Îndată zâna Firmenta se apropie zicând: 

— În adevăr, Ront, nu mai depinde decât de tine să 
devii om şi, dacă vrei, pot... 

— Om, zână? 

— Ei, da, intervine doamna Ronţ, om şi duce, cum 
sunt şi eu femeie şi ducesă. 

— Pe legea mea, nu vreau! răspunde filozoful 
nostru. Şoarece sunt, şoarece vreau să rămân. 


XVII 


Iată, dragii mei copii, care este sfârşitul basmului. 
Familia Ronţ nu mai are a se teme acum nici de 
Gardafour, sugrumat de prinţul Kissador, nici de prinţul 
Kissador însuşi. 

Prin urmare, vor fi de acum înainte foarte mulţumiţi şi 
vor avea parte de ceea ce se cheamă o fericire senină, 
fără nori. 

De altfel, zâna Firmenta are pentru ei o adevărată 
dragoste şi nu va înceta să vegheze cu bunătate asupra 
lor. 

Singur vărul Ronţfleţ are oarecare motive să se plângă 
pentru că nu a putut ajunge la o transformare completă. 
Nu se poate resemna şi coada asta de măgar îl duce la 
desperare. În zadar vrea s-o ascundă. Ea iese mereu la 
iveală. 

În ceea ce-l priveşte pe vrednicul Ronţ, el va fi şoarece 
toată viaţa, în ciuda ducesei de Ronţ, care-l dojeneşte tot 
timpul pentru că nu se cădea să refuze să se ridice la 
rangul de om. Şi, când arţăgoasa cucoană prea îl 
omoară cu mustrările, se mulţumeşte să repete cu tâlc 
vorba fabulistului: 

«Ah, femeia, femeia! Adesea capu-i frumuşel, dar nu 
are nimic în el!» 

Cât despre prinţul Ronţeş şi prinţesa Ronţinela, au fost 
foarte fericiţi şi au avut mulţi copii. 

Aşa se încheie de obicei poveştile cu zâne, şi eu fac la 
fel, socotind că este o încheiere bună. 


CUPRINS 


O FANTEZIE A DOCTORULUI 
Xa a E a n i F 2 

O DRAMĂ ÎN 
VAD 2 oo oa n au ZE ATI a, PE A 49 

O IARNĂ PRINTRE 
(SEDERE E NE 67 


DOMNUL RE-DIEZ ŞI DOMNIŞOARA MI- 


MUMBO ma aia a RE a ea a aria sa NE, 
136 

ZECE ORE DE 
VANATOARE aeb. ca E RI E anal ca 158 

PERIPEŢIILE FAMILIEI 


JULES VERNE 


1. O CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL PĂMÎNTULUI 

2. OCOLUL PĂMÎNTULUI ÎN OPTZECI DE ZILE 

3. CINCI SĂPTĂMÎNI ÎN BALON 

4. STEAUA SUDULUI 

5. CĂPITANUL HATTERAS 

6. ŞCOALA ROBINSONILOR. RAZA VERDE 

7. DOCTORUL OX 

8. DOI ANI DE VACANTĂ 

9. UN BILET DE LOTERIE. FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII 
10. UIMITOAREA AVENTURĂ A MISIUNII BARSAC 

11. CELE 500 MILIOANE ALE BEGUMEI. ŞARPELE DE MARE 
12. VULCANUL DE AUR 

13. 20 000 DE LEGHE SUB MĂRI 

14. DE LA PĂMÎNT LA LUNĂ. ÎN JURUL LUMII 

15. UIMITOARELE PERIPEȚII ALE JUPÎNULUI ANTIFER 

16. INSULA CU ELICE 

17. BURSE DE CĂLĂTORIE 

18. CASA CU ABURI 

19. INDIILE NEGRE. GOANA DUPĂ METEOR 

20. INSULA MISTERIOASĂ (voL. 1) 

21. INSULA MISTERIOASĂ (voL. II) 

22. MINUNATUL ORINOCO 

23. CASTELUL DIN CARPAȚI. ÎNTÎMPLÂRI NEOBIȘNUITE 
24. ȚINUTUL BLĂNURILOR (voL. 1) 

25. ŢINUTUL BLĂNURILOR (voL. II) 

26. CĂPITAN LA CINCISPREZECE ANI 

27. 800 LEGHE PE AMAZON 

28. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. 1) 

29. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. II) 

30. TESTAMENTUL UNUI EXCENTRIC 

31. ROBUR CUCERITORUL, STĂPÎNUL LUMII 

32. CLOVIS DARDENTOR. SECRETUL LUI WILHELM STORITZ 
33. AGENJIA THOMPSON 

34. HECTOR SERVADAC 

35. UN ORAŞ PLUTITOR. SPĂRGĂTORII BLOCADEI. INVAZIA MĂRII 
36. PILOTUL DE PE DUNĂRE 

37. SATUL AERIAN. ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN MARIE CABIDOULIN 
38. PRICHINDEL 

39. CESAR CASCABEL 

40. CLAUDIUS BOMBARNAC. KERABAN ÎNCĂPĂȚINATUL 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RIJ - Jules Verne 2010