Aleksandr Romanovici Beleaev — Traficantul De Aer

Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


IRAFICANIUL DE AER 


CUPRINS: 

I. O DEZVĂLUIRE TULBURĂTOARE.190 
II. NOROCOSUL HAN S.197 

III. HANS DESCHIDE O „BRUTĂRIE”.205 
IV. REGII BURSEI.217 

V. MINA DE AUR.226 

VI. LUPTA CONTINUÂĂ.239 

VII. O COMOARĂ FĂRĂ FOLOS.249 

VIII. POTOPUL DE PÂINE.258 

IX. ASEDIUL.263 

X. CRIMINALUL.268 

XI. SALVAREA!274 

XII. VÂNT PRIMENITOR.279 


I. MELEAGURI BLESTEMATE 

„Meleaguri blestemate!” a spus scriitorul V. G. Korolenko 
despre ţinutul Turuhansk. Acest calificativ se potriveşte cât 
se poate de bine şi lakuţiei. O vegetaţie săracă, 
posomorâtă; în locurile ferite de vânt, cedrii slăbănogi, 
plopi şi mesteceni strâmbi; mai departe spre miazănoapte, 
tufişuri rahitice, mesteceni târâtori, arini cu ramurile 
întinse pe pământ, iarbă neagră; iar mai departe - smârcuri 
şi muşchi. Când te uiţi la aceşti copaci şi arbuşti pirpirii, 
prăpădiţi, care se lipsesc nevolnici de pământ, ai impresia 
că aceste plante nenorocite ar dori să se ascundă undeva în 
ţărână ca să se pună la adăpost de vânturile îngheţate, să 
nu mai vadă aceste „meleaguri blestemate”, unde i-a 
aruncat soarta vitregă. Şi de-ar fi după vrerea lor, şi-ar 
smulge din pământul îngheţat rădăcinile răsucite şi s-ar târî 


departe spre miazăzi, spre ţinuturile calde, cu soare 
binefăcător, unde suflarea vântului e ca o mângâiere... Dar 
copacii sunt condamnaţi să moară acolo unde se nasc; tot 
ce pot face este să se plece cât mai mult sub loviturile 
vântului aşteptând să li se împlinească destinul. 

Copacii, dar nu omul. Omul îşi alege singur calea şi soarta: 
părăseşte ţinuturile calde, însorite, intimitatea căminului şi, 
dornic de luptă, porneşte spre locuri necunoscute, vitrege, 
ca să biruie natura sau să cadă răpus pe pământul rece, 
lângă mesteacănul sfrijit, strâmb... 

Aceste gânduri triste m-au năpădit fără veste, pe când 
înaintam anevoie cu ajutorul şi călăuza mea, iakutul Nikola, 
de-a lungul fluviului lana. Baza expediției noastre se afla în 
„capitala” Iakuţiei, Verhoiansk, orăşel a cărui populaţie ar 
putea încăpea prea bine într-o singură casă de mărime 
mijlocie din Moscova. 

Ca aspect Verhoianskul a rămas acelaşi cum a fost cu ani şi 
ani în urmă: câteva zeci de case de lemn, în cea mai mare 
parte neînvelite şi tot atâtea iurte risipite în dezordine pe 
ambele maluri ale fluviului lana, într-o depresiune 
mlăştinoasă, inundabilă, presărată cu bălți întinse. Aproape 
în faţa fiecărei case e o balta „proprie”, dar apa eie 
tulbure, nu se poate bea şi localnicii sunt nevoiţi să-şi facă 
rezerve de gheată ca să aibă apă de băut peste an. Când vii 
pentru prima oară în acest oraş, ai impresia că firmele 
instituţiilor guvernamentale sovietice, ale magazinelor 
organizaţiei comerciale din lakuţia şi ale diferitelor 
cooperative sunt singurele semne ale timpurilor noi. 

Toate instrumentele mele complicate şi scumpe 
barografele Richard, microbarografele, anemometrele şi 
barometrele, le-am lăsat la Verhoiansk. N-am luat cu mine 
decât un mic barometru, un termometru şi o giruetă destul 
de rudimentară, spre marea bucurie a lui Nikola. Pentru el 
girueta nu era decât o jucărie amuzantă de felul micilor 
mori de vânt cu care se joacă copiii. 


Expediția noastră, al cărei conducător eram, a primit 
misiunea de a studia condiţiile meteorologice de la Polul 
frigului care se afla prin împrejurimile Verhoianskului, şi în 
special de a cerceta de ce s-a schimbat direcţia vânturilor. 

De la un timp, meteorologii au observat un fenomen 
ciudat: alizeele şi musonii au început să-şi schimbe direcţia. 
În zona ecuatorială vânturile care suflă de obicei de la est 
spre ecuator au început să se abată spre miazănoapte, şi cu 
cât înaintam spre nord, această abatere era mai 
accentuată. Cu ajutorul hărților sinopticel s-a constatat că 
în regiunea Verhoianskului se formase un centru spre care 
se scurgeau vânturile asemenea unor raze ce se strâng 
într-un focar uriaş. Toate acestea au dus la schimbarea - ce- 
i drept nu prea mare - a temperaturii medii: la ecuator ea a 
scăzut întrucâtva, iar la nord dimpotrivă, a crescut. Acest 
fenomen era o urmare firească a faptului că vânturile reci 
care bat dinspre Polul Sud au început să se îndrepte spre 
ecuator, iar vânturile calde, ecuatoriale - spre miazănoapte. 
S-au observat şi alte fenomene bizare, care deocamdată au 
fost înregistrate numai de aparatele de mare precizie şi de 
câţiva ingineri care supravegheau funcţionarea unor maşini 
pneumatice. Aceste observaţii dovedeau că presiunea 
atmosferică scăzuse uşor. Acelaşi lucru îl arătau şi 
observaţiile din care reieşea că a slăbit intensitatea 
sunetului, în special la mare înălţime (piloţii se plângeau de 
rateuri la motor chiar la o înălţime de 2000 de metri. 

Pare-se că deocamdată oamenii şi animalele nu simțeau şi 
nu observau nimic primejdios sau vătămător în aceste 
tulburări. Dar oamenii de ştiinţă care stăteau de veghe în 
faţa aparatelor erau îngrijoraţi şi, nedorind deocamdată să 
alarmeze opinia publică, căutau să lămurească cauzele 
acestor fenomene ciudate Mi-a revenit şi mie cinstea să 
particip la aceste lucrări. 

Şi în timp ce, la Verhoiansk, intendentul expediției noastre 
făcea ultimele pregătiri şi cumpăra cai şi câini, am hotărât 
să plec fără nici un bagaj ca să precizez itinerariul 


expediției. La această latitudine vântul suflă dinspre vest şi 
est, puternic şi uniform, aşa încât mă puteam orienta destul 
de bine şi cu instrumentele mele mai simple. Ne-am 
îndreptat spre lanţul munţilor Verhoiansk. 

Tovarăşul meu de drum şi căâlăuza mea, Nikola, era un 
iakut tipic: braţe subţiri şi lungi, picioare scurte şi strâmbe, 
mişcările încete şi greoaie. Visa să nu facă nimic, să 
mănânce mult şi să se îngraşe. Dar în ciuda acestui „ideal” 
era vrednic şi conştiincios şi putea parcurge kilometri fără 
să obosească. Natura îl înzestrase cu un optimism viguros, 
fără de care Nikola n-ar fi putut rezista pe aceste 
„meleaguri blestemate”. De altfel pentru Nikola locu-i natal 
nu era de loc blestemat: dacă ai fi stat să-l asculţi, pe tot 
pământul nu exista un loc mai bun ca lakuţia şi Nikola n-ar 
fi schimbat muşchii şi mestecenii strâmbi din acest ţinut 
pentru palmierii superbi din sud. 

Nikola sau pufăia din pipa lui de lemn, sau fredona 
cântece despre soarele care străluceşte pe cer zi şi noapte, 
despre fluviu, despre o stâncă, despre pasărea ce tocmai 
trecuse în zbor, într-un cuvânt despre tot ce vedea. Iar ochii 
săi negri, puţin oblici vedeau multe din cele ce-mi scăpau 
mie, deşi, după cum m-am convins, el nu distingea unele 
culori: este atât de şters coloritul meleagurilor sale natale 
încât el vedea lumea aproape la fel de cenuşie cum o vedem 
uneori la cinematograf. 

— Foalte bună vala - spuse Nikola scuipând galben din 
cauza tutunului. Foalte cald. 

Avea dreptate, pentru lakuţia era o vară neobişnuit de 
caldă. Chiar şi noaptea (zic noaptea, deşi soarele nu 
apunea) temperatura nu scădea sub zero grade, iar ziua 
urca până la 300 C, câteodată şi mai mult. 

Lăsarăm fluviul în urma noastră şi începurăm să urcăm 
povârnişul muntelui năpădit de salcie roşie, zadă şi lăstăriş 
de mesteceni. Deşi era foarte cald, din când în când, trebuia 
să trecem pe gheaţă sau prin „tarâni” - insule întregi de 
gheaţă ce n-au apucat încă să se topească. Crăpături adânci 


- opera gerului năprasnic din timpul iernii - brăzdau solul 
ca o reţea deasă, asemenea reţelei de riduri de pe faţa lui 
Nikola. 

Era perioada „nopţilor roşii”: soarele stacojiu se 
rostogolea încet la miazănoapte, scăldând în purpură 
vârfurile colnicelor, acoperite cu omăt. 

Am trecut cu bine peste un pârâu de munte şi am început 
să privesc în jur ca să aleg un loc unde să poposim pentru 
noapte. Deodată Nikola s-a oprit, apoi şi-a scos pipa din 
gură, a scuipat şi a spus netulburat: 

— Stligă. 

— Cine strigă? 

— Un om stligă. 

Am ciulit urechile, dar nici un sunet n-a ajuns până la 
mine. 

— Nu aud nimic - am spus eu. 

— Depalte stligă! Nikola făcu cu mâna un semn într-o 
parte. I s-a întâmplat ţeva, totuşi. 

— Dacă i s-a întâmplat ceva, să-i sărim în ajutor. O fi poate 
un vânător, atacat de vreo fiară. 

— Cum vlei. Să mergem. Dar nu trebuie să te duci la 
vânătoare dacă nu ştii să tlagi cu puşca. Dacă nu ştii să tlagi 
te lâd şi ţiorile - încheie sfătos Nikola începând să urce 
repede. 

Abia reuşeam să mă ţin după el. 

Am mers cam un kilometru când, în sfârşit, auzii şi eu un 
strigăt slab. Fineţea auzului lui Nikola era într-adevăr 
uimitoare! 

Apoi strigătele încetară şi răsunară una după alta două 
detunături înăbuşite. 

— Plost mai e. Mai întâi stligă şi apoi tlage. Tlebuie mai 
întâi să tlagi - bombănea într-una Nikola. 

Ajunserăm în vârful muntelui şi zărirăm un luminiş 
mlăştinos. Smârcul năpădit de muşchi era mărginit de un 
perete stâncos. La câţiva metri mai încolo desluşii un om pe 
jumătate scufundat în mlaştină. 


Probabil că omul ne văzuse şi el, fiindcă începu să-şi agite 
braţele. Sărind din piatră în piatră alergarăm în ajutorul lui. 
Îi întinsei ţeava puştii mele şi omul se prinse de ea cu mâna 
dreaptă. În stânga ţinea un obiect plin de noroi, care 
semăna cu un bidon cilindric pentru petrol. 

— Aluncă ulţiorul! Îi strigă Nikola. 

Se părea însă că omul nu voia nici în ruptul capului să se 
despartă de bidon. Icnea, îşi făcea vânt, îşi încorda braţul 
drept, fără să lase vasul din mâna stângă. 

— Aruncă-l pe mal! Îi strigă el. 

Omul ascultă de sfatul meu şi, luându-şi avânt, aruncă 
bidonul pe mal, apoi se prinse de ţeava puştii cu amândouă 
mâinile şi încet, încet ieşi din smârc. 

Cu greu am reuşit să-l scoatem pe mal. Înfăţişarea 
necunoscutului mă surprinse. Faţa lui rasă, destul de plină, 
te făcea să bănuieşti că ai de-a face cu un european. Era 
îmbrăcat într-un costum de alpinist, plin de noroi, dar de 
bună calitate, iar pe cap purta o caschetă cenuşie. 

Văzându-se pe mal, întâi apucă bidonul la care se vedea că 
ţine foarte mult, apoi, întinzându-mi mâna spuse într-o 
rusească stâlcită: 

— Vă mulţumesc foarte mult. Nici nu speram să-mi vină 
cineva în ajutor în această pustietate. Aţi auzit 
împuşcăturile mele? 

— Da, am auzit împuşcăturile, iar el, Nikola, a auzit chiar 
strigătele. 

Necunoscutul dădu din cap admirativ în direcţia lui Nikola. 
— Mi-am pierdut revolverul, dar nu face nimic - continuă 
el. Bravo, iakutule! Păreţi surprins? Fac parte din expediţia 

Societăţii geografice regale engleze organizată pentru 
studierea ținuturilor arctice. Sunteţi şi dumneavoastră om 
de ştiinţă? 

— Da, sunt din partea Academiei de Ştiinţe a U.R. S. S.N- 
aţi dori să vă uscați hainele? Îl întrebai, continuând să-l 
cercetez cu atenţie. 


Obiectul pe care îl ţinea în mină nu era un bidon cum am 
crezut la început, dar nici acum nu-mi puteam da seama ce 
este. Cilindrul, care avea chiar prin stratul de noroi 
străluciri de mercur, se termina cu un gât îngust şi, 
judecând după cât de încordat era braţul omului, atârna 
destul de greu. 

— Să-mi usuc hainele? Nu, mulţumesc, n-am nevoie. Vă 
mulţumesc încă o dată. 

Ne salută dând din cap, apoi se întoarse brusc şi începu să 
urce cu repeziciune povârnişul. 

Îl urmăream cu privirea foarte nedumerit. Omul pe care 
acum câteva clipe îl salvasem de la moarte ne-ar fi putut 
arăta mai multă consideraţie. Cum de-o fi nimerit aici? N- 
am auzit de vreo expediţie engleză prin aceste meleaguri. 
Şi apoi, bidonul acela ciudat... 

— Plost de tot. A aluncat levolvelul ca să salveze ulţiorul - 
îşi rezumă Nikola părerea despre străin. 

Apoi, dus pe gânduri, clătină dojenitor din cap şi începu să 
adune vreascuri pentru foc. Străduindu-ne să-l salvăm pe 
englez, ne udasem până la piele. 

— Hei, hei! Se auzi deodată glasul necunoscutului. 

Cocoţat pe un bloc mare de piatră, năpădit de licheni, ne 
făcea semne cu mâna. 

— Serviciu contra serviciu - strigă englezul. Să nu vă 
duceţi într-acolo - arătă el întinzând braţul în direcţia în 
care bătea vântul. Acolo e moartea! 

Şi salutându-ne din nou din cap se făcu nevăzut. 

„Ciudat avertisment! Gândii eu. Să nu mergem în direcţia 
vântului?” Dar, tocmai acesta este itinerariul nostru. Am 
primit misiunea să cercetez „focarul” spre care converg 
vânturile din toate colţurile globului pământesc. 

II. „CAICUL MORT” 

Cum ne-am oprit, o puzderie de țânțari se năpusti asupra 
noastră. Se vede însă că asta nu era nimic în comparaţie cu 
mulţimea de ţânţari care roiau de obicei aici în timpul verii. 


— Totuşi, foalte puţin ţânţali - constată Nikola. Îi alungă 
vântul. 

— Dacă şi asta e puţin! Mormăii eu. 

— 'Tlebuie mult mai mult. Soale nu e, nu se văd munţii. 
Uite, atâta ţânţali tlebuie - mă asigură Nikola desfăcând 
larg braţele. 

Apoi agăţă ceainicul deasupra flăcărilor pe un trepied din 
crengi. 

Aşteptând să fiarbă apa, Nikola îşi aprinse luleaua şi se 
întinse pe pământ. Îl vedeam îngândurat. Împotriva 
obiceiului nici nu cânta şi nici nu vorbea. Tăcerea se 
prelungi destul de mult. Într-un târziu, învăluindu-se într-un 
nor de fum, spuse: 

— Plost, totuşi. Tale plost. 

Se vedea că pe Nikola îl frământa ceva. 

— Ce-i prost, Nikola? 

— Cu omul cela... Nu e bine de loc. Mai bine se îneca... De 
tlei oli vala şi de tlei oli ialna am văzut un om la fel. 

— Îl cunoşti? Îl întrebai mirat. 

— Nu pe el, dar îi seamănă. Acolo! Arătă Nikola spre 
miazănoapte. 

Simţii că îmi pierd răbdarea: 

— la mai lasă ghicitorile, Nikola, şi spune odată despre ce 
e vorba. 

Şi Nikola îmi povesti în limbajul său sărac în cuvinte, dar 
totuşi sugestiv şi bogat în imagini, o aventură 
extraordinară. 

Se întâmplase acum trei ani. Nikola împreună cu tatăl şi 
fratele său plecaseră la pescuit, în estuarul Sellah2. Vara 
era pe sfârşite. Vântul mai bătea dinspre țărm, dar sloiurile 
de gheaţă care începuseră să apară din ce în ce mai multe 
în Oceanul îngheţat de Nord vesteau apropierea iernii. 
Nikola i-a sfătuit pe ai săi să se întoarcă mai repede acasă, 
dar le mergea în plin şi tatăl lui Nikola, pescar bătrân şi 
priceput, nu se grăbea. El îi asigura că atunci când va da 


gerul se va porni un vânt puternic dinspre miazănoapte, 
care îi va duce repede spre țărm. 

Dar deşi în agonie, vara nici nu se gândea să-i cedeze 
iernii locul, fără luptă. Vântul sudic bătea tot mai tare şi 
până la urmă se dezlănţui furtuna. Pescarii fură târâţi spre 
insula Makar. Vântul smulse mica lor pânză, iar vâsla de 
cârmă se frânse lovindu-se de un sloi de gheaţă. Talazurile 
înspumate aruncau micul lor caic în toate părţile ca pe o 
coajă de nucă. Dar pescarii, deprinşi cu primejdiile meseriei 
lor, nu-şi pierdură curajul. Gheaţa le asigura apă de băut, 
iar peşte aveau din belşug. Sufereau ce-i drept de frig, dar 
nu degeaba crescuseră în ţinutul cel mai friguros de pe 
glob. Organismul lor lupta cu îndârjire. Rebegiţi de frig, pe 
jumătate îngheţaţi, glumeau ca să mai prindă inimă. 

Dar în ziua a treia s-a întâmplat o nenorocire: caicul lor a 
nimerit între nişte sloiuri de gheaţă care l-au sfărâmat ca 
pe o coajă de nucă. Pescarii izbutiră cu greu să se caţăre pe 
un bloc de gheaţă şi să-şi continue în felul acesta drumul. 

Prezicerile tatălui lui Nikola s-au împlinit întocmai, deşi cu 
întârziere: vântul ce bătea dinspre uscat se potoli şi curând 
începu să se simtă suflarea îngheţată şi egală a nordului. 
Blocul de gheaţă pe care se aflau era mânat spre țărm, dar 
distanţa pe care trebuiau să o parcurgă era încă foarte 
mare. Naufragiaţii au început să sufere cumplit de foame. 
Peştele pierise o dată cu caicul, şi să prinzi peşte cu mâna 
nu era chiar atât de uşor. Puterile îi părăseau. Marea 
agitată din cauza schimbării vântului clocotea în jurul lor. 
Stropi de gheaţă îi împroşcau din cap până-n picioare. Câte 
un val se rostogolea peste blocul de gheaţă pe care se 
adăpostiseră. 

— Ela tale plost, tlebuia mulit - rezumă Nikola situaţia. 

Într-o noapte - deşi în anotimpul acela soarele începe să se 
ascundă la orizont, nopţile sunt încă foarte luminoase - 
pescarii văzură „un caic foalte male” venind direct spre ei 
cu toate luminile aprinse. 


Era un vapor uriaş cum nu mai văzuse până atunci Nikola. 
Pescarii începură să strige şi să dea din mâini. Vasul se 
apropie, dar nu se vedea pe punte nici un om. Deoarece 
însă vaporul se îndrepta direct spre blocul lor de gheaţă, 
pescarii crezură că cei de pe vas îi zăriseră. „De ţe nu ţipă 
el?” se întrebă Nikola. Cu cât se apropia, vaporul îi apărea 
tot mai mare. „Ilebuia să mă uit, uite aşa, la el” - spuse 
Nikola dându-şi capul pe spate. 

Dar bucuria pescarilor fu scurtă. Acum, erau îngroziţi: 
deşi prova uriaşului vapor era la numai câţiva metri de ei, 
pe punte nu apăruse nimeni... Peste câteva clipe chila 
vaporului se împlântă în sloiul lor de gheaţă, despicându-l în 
două. Se auzi un pârâit asurzitor şi un val îngheţat îl 
acoperi pe Nikola. Simţi cum îi fuge gheaţa de sub picioare. 
Când ieşi la suprafaţă nici tatăl şi nici fratele său nu se 
vedeau nicăieri: rămăseseră pe jumătatea sloiului dinspre 
babord, iar Nikola era în dreapta vaporului... De atunci 
Nikola nu şi-a mai revăzut nici tatăl, nici fratele şi nu ştie ce 
s-a întâmplat cu ei. 

Nikola se zbătu ca să se ţină la suprafaţă. Peretele de 
metal al corpului navei trecea prin dreptul său. Nu mai 
încăpea nici o îndoială: echipajul nu-i zărise... Nikola era 
condamnat la pieire, dacă nu va reuşi să se salveze singur. 
Presiunea apei îl depărta de vapor, dar, bun înotător, reuşea 
cu un efort supraomenesc să se ţină prin apropiere. Când 
trecură prin dreptul său hublourile luminate, Nikola ţipă, 
dar nu se arătă nimeni. 

Deodată văzu capătul unui odgon care atârna de pe punte. 
Cu riscul ca braţele să-i fie smulse din umeri, Nikola se 
năpusti să-l prindă, dar un val îl zvârli cât colo şi capătul 
odgonului trecu numai la o jumătate de metru de braţul 
său. Nikola îşi vedea moartea cu ochii. Şi totuşi nu-i fusese 
dat să moară. Zări deodată o scară, legănându-se chiar 
deasupra apei. Suindu-se pe o bucată de gheaţă Nikola se 
săltă, întinzând mâinile spre scară. Bucata de gheaţă se 
răsturnă sub greutatea lui, dar Nikola izbutise să se apuce 


de scară. Era salvat. Se caţără cât de repede putu şi se urcă 
pe punte aşteptându-se să vadă feţele mirate ale 
marinarilor. 

Când colo el fu cel care se miră: pe punte nici ţipenie de 
om! O navă moartă! Numai de jos se auzea surd duduitul 
maşinilor puternice... 

Nikola n-avea de unde să cunoască legenda Olandezului 
zburător, dar sărmanul iakut fu cuprins de o groază tot atât 
de mare ca aceea a unui marinar care ar fi nimerit pe 
această corabie legendară. 

De spaimă, Nikola era cât p-aci să sară înapoi în apă. Dar 
văzând oceanul dezlănţuit, se răzgândi. 

„Poate oamenii se tem de frig şi stau în cabine” - îşi spuse 
el şi plecă în recunoaştere, furişându-se ca un hoţ pe scări 
şi prin coridoare. Cabinele erau goale, inclusiv cabina 
căpitanului. De asemenea nu găsi pe nimeni în timonerie, în 
compartimentul echipajului şi în cambuză. 

Spaimei îi luă locul nedumerirea. Dacă a pierit întregul 
echipaj, ar trebui să se găsească măcar cadavrele celor 
care au murit ultimii. lar dacă echipajul ar fi părăsit vasul, 
el n-ar putea înainta. Întrucât însă vaporul merge, 
mecanicul, fochiştii şi timonierul trebuie să fie la posturile 
lor. 

Nikola cobori, dar nu găsi pe nimeni nici lângă căldări şi 
nici în sala maşinilor. Avea impresia că vaporul e condus de 
mâna nevăzută a unui mort. Simţi cum i se face părul 
măciucă. Înnebunit de spaimă se urcă pe punte şi se furişă 
în timonerie. Nimeni! Mânat de groază se repezi în partea 
cealaltă a corăbiei şi aici în sfârşit văzu un om, stând la 
prova, cu capul plecat. 

— Ei! Eu sunt!... Tu cine eşti?... Strigase Nikola cu glasul 
răguşit. 

Dar omul nu se mişcă. Era un spectacol înspăimântător, ca 
totul pe acest vas. Nikola simţea dorinţa arzătoare să vadă 
măcar o fiinţă vie şi, biruindu-şi groaza, se apropie de omul 
de la prova şi-l privi în faţă. Era mort! Abia acum observă 


Nikola că trupul neînsufleţit era legat de parapet cu o 
saulă... 

Din descrierea lui Nikola reieşea că mortul semăna foarte 
mult cu englezul pe care-l scosesem din smârc: avea şi el 
faţa rasă şi era îmbrăcat la fel. Abia acum am înţeles de ce 
părea Nikola atât de abătut: întâlnirea cu englezul i-a adus 
aminte de cele mai tragice clipe din viaţa lui. 

— Şi când ai văzut că e mort, ce-ai făcut? 

— Am început să ulu ca lupii - răspunse Nikola. 

Apoi îşi continuă povestirea. De când e, n-a văzut Nikola 
nimic mai înspăimântător decât acest „vapor mort”. În orice 
caz, pe vapor era cald şi uscat. Foamea birui frica şi Nikola 
porni să caute de-ale gurii. Găsi câteva butoaie cu apă de 
băut, dar cu alimentele situaţia era mai proastă. În sfârşit 
dibui un sac cu galeți, căzut după nişte lăzi goale, şi 
nepretenţiosul iakut fu mulţumit. 

„Se vede că morţii se satură cu apă şi mănâncă foarte 
puţin” - îşi spuse Nikola şi nu fără teamă duse la gură 
primul galet. Se aştepta ca din spatele său să se întindă o 
mână descărnată şi o voce cavernoasă să-i strige: „Dă-mi 
înapoi galeţii!” 

Morţii păreau să fie însă băieţi de treabă şi nu-l 
împiedicară pe Nikola să dea gata vreo zece galeți stropiţi 
cu două carafe pline cu apă. 

Acum, după ce se săturase şi-şi uscase hainele îi mai veni 
inima la loc. Îşi alese cabina ce-i păru lui mai bună şi, 
adresând pentru orice eventualitate câteva cuvinte de 
mulţumire morţilor care s-au arătat atât de buni cu el, se 
întinse îmbrăcat cum era pe cuşeta moale. Ultimul său 
gând, înainte de a-l prinde somnul, a fost că vreun spirit 
ocrotitor trimisese anume pentru el acest vas. Moartea 
fratelui şi tatălui său îl durea, dar unuia îi e scris să trăiască 
şi altuia să moară...! 

Nikola căzu într-un somn adânc şi dormi buştean ore în şir. 
Îl treziră scrâşnete şi pocnete asurzitoare şi legănatul 
puternic al vasului. La început nu înţelese unde se află. 


Aducându-şi aminte în sfârşit că era pe „caicul mort” sări în 
picioare. Nu-i mirosea a bine toată această hărmălaie; avea 
impresia că morţii înviaseră şi acum joacă tontoroiul 
zăngănindu-şi oasele. Cuprins de groază, se urcă pe punte. 

Vântul năprasnic şi îngheţat era cât p-aci să-l doboare. 
Vasul se legăna puternic. Aruncând o privire spre prova, 
înlemni de groază: sloiuri uriaşe de gheaţă dănţuiau în jurul 
vasului izbindu-se şi sfărâmându-se cu un zgomot asurzitor. 
Dar altceva îl sperie: prins de un curent puternic, vaporul 
gonea cu o viteză nebună într-o strâmtoare îngustă 
străjuită de două stânci abrupte, drept spre un zid vertical 
de piatră. Morților le ardea de pozne şi Nikola se întrebă 
dacă vasul i-a fost trimis într-adevăr de un spirit ocrotitor... 

Nikola se repezi spre mortul legat la prova şi apucându-l 
de umeri începu să-l zgâlţăie atât de tare încât ar fi scos şi 
sufletul din el dacă altcineva nu i-ar fi luat-o înainte. 

— Tu ţe faţi aiţi? Nu vezi? Ţipă Nikola. Întoalce înapoi! 

Mortul se prăbuşi cu faţa înainte şi cascheta îi căzu peste 
bord, dar nu-i dete ascultare lui Nikola şi vasul continua să 
gonească drept spre stâncă. Nikola se repezi la cârmă, dar 
înţelese îndată că orice ar face ar fi zadarnic: strâmtoarea 
era prea îngustă. Cu o ultimă licărire de speranţă, se urcă 
pe puntea de comandă şi strigă în portavoce: 

— Maşinile înapoi! Aşa cum îl auzise strigând pe căpitanul 
vaporului ce circula pe Lena. 

Se vede însă că spiritul mecanicului nu voia nici el să i se 
supună şi maşinile duduiau înainte. 

— Sunteţi nişte ploşti! Se răstise Nikola la imaginarii săi 
tovarăşi de drum. 

lakutul era deprins să ia hotărâri prompte. Văzând că nu 
poate împiedica catastrofa, luă toate măsurile de salvare: 
cobori ca vântul scara, aduse pe punte sacul cu galeți, îl 
azvârli în barcă, apoi se căţăra şi el, aşteptând să vadă ce-o 
să se întâmple. Şi nu aşteptă prea mult! Vaporul se izbi de 
stâncă cu atâta putere, încât Nikola, cu barcă cu tot, fu 
proiectat pe punte. Zgomotul cumplit al loviturii fu acoperit 


de vuietul asurzitor al căldărilor care explodaseră şi vasul 
începu să se scufunde. Se culcă pe dreapta şi valurile 
începură să măture puntea. Nikola profită de acest moment 
pentru a trage în apa mica lui ambarcaţiune. 

Barca fu prinsă îndată de vârtejuri, iar sloiurile îl 
împiedicau să vâslească. Trebuia totuşi să se depărteze cât 
mai repede, fiindcă, cufundându-se, vaporul l-ar fi atras şi 
pe el în adâncuri. Era un moment extrem de primejdios. 
Uitându-se mereu spre vapor cu coada ochiului, Nikola 
reuşi încetul cu încetul să ajungă în larg şi nimeri un curent 
care ocolea stânca. Barca lui luneca sprintenă de-a lungul 
stâncii verticale şi coti după colţ înainte de a se isca 
cumplitul vârtej în locul unde se scufundase vaporul. 

Nikola era salvat. După două zile ajunse cu barca la insula 
Makar, iar de acolo, pe gheaţă - se făcuse iarnă - la țărm. 

După ce-şi povesti odiseea, Nikola tăcu şi, îngândurat, 
începu să cioplească un băț cu cuțitul său vânătoresc, cu 
prăseaua din os de mamut, închipuind un cap lunguieţ de 
ren cu gâtul întins. Nikola ştia să meşterească cu multă artă 
diferite obiecte în os. 

Căzui şi eu pe gânduri... Povestea cu „caicul mort” era atât 
de neobişnuită încât părea o născocire. Dar eu îl cunoşteam 
bine pe Nikola: putea să înflorească o întâmplare, dar nu 
era un mincinos. Deodată îmi veni o idee. 

— Spune, cum se numea vaporul? Îl întrebai pe Nikola. 

Drept răspuns, plescăi încurcat din buze şi clătină din cap, 
arătând că nu ştie. 

— Ai văzut ce scria pe colacii de salvare? Poate îţi 
aminteşti măcar de prima literă? Cu ce semăna...? 

Nikola se gândi puţin şi spuse: 

— Cu aceste pirostrii de care e agăţat ceainicul - şi schiţă 
pe palma întinsă, cu vârful cuţitului, un desen care 
închipuia destul de bine litera A. 

Oare presupunerea mea să fie adevărată? 

Îmi aduceam aminte că acum trei ani, un mare capitalist 
pe nume mister Bailey echipase o expediţie care s-a 


îmbarcat pe spărgătorul de gheaţă „Arctic”. Expediția a fost 
admirabil înzestrată cu toate cele necesare pentru 
cercetări ştiinţifice şi urma să înainteze de-a lungul 
țărmului siberian, până în Alaska. Pe bord se aflau câţiva 
savanţi iluştri. 

Dar această expediţie avu un sfârşit tragic. Ultimele ştiri 
prin radio fură primite de pe spărgătorul de gheaţă când 
acesta se afla în apropierea capului Borhai. Câteva zile 
„Arctic” nu dădu nici un semn de viaţă, iar apoi lansă 
semnale de „S. O. S.”. De atunci nu s-a mai auzit nimic 
despre acest vas. Abia după un an nişte pescari au datpe o 
mică insulă pustie peste două bărci sfărâmate care 
aparținuseră spărgătorului de gheaţă, iar valurile au 
aruncat pe țărm, nu departe de gura Lenei, un colac de 
salvare, purtând inscripţia „Arctic”. Pare-se că aceasta era 
tot ce mai rămăsese din spărgătorul de gheaţă. Memoria 
bravilor navigatori a fost cinstită cum se cuvine, numele le- 
au fost trecute în lungul pomelnic al celor care şi-au jertfit 
viaţa pentru ştiinţă, iar „Arctic” a fost şters de pe lista 
navelor. Apoi nu s-a mai vorbit de acest naufragiu. 

Dar iată că aici, pe aceste „meleaguri blestemate” mi-a 
fost dat să aud din gura iakutului o poveste care arunca 
puţină lumină asupra soartei spărgătorului de gheaţă, 
învăluind totodată destinul său într-un mister de nepătruns. 
Ce s-au făcut pasagerii? Cum s-a putut ca acest vas, fără 
echipaj, să gonească cu toată viteza pe întinderile 
oceanului? Şi cum putea să înainteze, cum puteau funcţiona 
maşinile fără să fie conduse de cineva? Era cu neputinţă să 
nu explodeze o căldare sau, şi această presupunere era mai 
plauzibilă, căldările ar fi trebuit să se răcească, focul nefiind 
alimentat, iar vaporul să se oprească. 

Şi cine să fie englezul pe care l-am salvat din încleştarea 
smârcului? A afirmat că face parte dintr-o expediţie arctică 
engleză. Dar nu arată de loc ca un om care a naufragiat cu 
câţiva ani în urmă care a fost nevoit să trăiască atâta timp 
într-unul din cele mai pierdute colţuri ale lumii. Şi, în 


sfârşit, ce semnificaţie are avertismentul său? De ce m-ar 
ameninţa un pericol de moarte, dacă aş porni în direcţia 
vântului? Acest avertisment ascunde şi el un mister. Dar nu 
va reuşi să mă sperie! „Să mergem în direcţia vântului” - 
iată sarcina pe care şi-a propus-o expediţia noastră. 

În tot cazul, trebuie să fiu prevăzător. Prudenţa cea mai 
elementară îmi dicta să mă întorc la Verhoiansk şi să 
continui cercetările împreună cu ceilalţi membri ai 
expediției noastre. Dacă aş fi urmat acest gând înţelept, 
multe lucruri ar fi luat o cu totul altă întorsătură. Dar 
curiozitatea şi firea mea neastâmpărată de explorator mă 
îndemna să merg înainte. Amăgindu-mă singur, îmi 
spuneam că am să mai merg numai câţiva kilometri ca să 
văd ce primejdie m-ar putea ameninţa. 

— Ceaiul e gata - anunţa Nikola, luând de pe foc ceainicul 
în clocot. 

III. NARA LUI AL-TOION 

Osteniţi de atâta mers, am adormit adânc cu capetele bine 
învelite ca să ne ferim de țânțari. Când Nikola m-a trezit, 
soarele care nu apunea se afla înspre răsărit. Era 
dimineaţa. Vântul se mai potolise puţin în timpul nopţii, dar 
se înteţi din nou. Bătea uniform, nu în rafale, din ce în ce 
mai tare. 

— Să mergem într-acolo - spusei eu, arătând direcţia în 
care bătea vântul. 

În faţa noastră se înălța un lanţ de munţi. 

— Ial întl-acolo? Întrebă Nikola vădit îngrijorat. Tlebuie 
înapoi. Nu melg mai depalte. 

Acest răspuns mă uimi. Neînfricatul şi vrednicul Nikola 
refuza să mă însoţească! Să-l fi speriat cuvintele 
englezului?! 

— Şi de ce nu vrei să vii? Îl întrebai. 

— Un tovalăş al meu şi încă un tovalăş au plecat şi nu s-au 
mai întols - răspunse el posomorât. De acolo nimeni nu se 
mai întoalce. Acolo este nala lui Ai-Toion. 


Ştiam că Ai-Ioion - „moşneagul sfânt” - este divinitatea 
supremă a iakuţilor. Dar până acum nu auzisem niciodată 
despre nara lui Ai-Ioion. 

— Oare mai crezi în basmele despre toioni şi iori? Şi apoi 
cum poate să-ţi fie frică dacă eşti cu mine? 

— Eu ştiu că tu - om foalte male. Tu - bolşevic. Dar de 
acolo nu se întoalce nimeni. 

Nikola nu încerca să mă linguşească, spunându-mi „om 
foalte male” - bolşevic. (Pentru el oricine venea dintr-un 
oraş mare din Rusia era bolşevic.) Lauda lui era sinceră. 
Organizaţia comercială din lakuţia l-a scăpat pe el ca şi pe 
ceilalţi iakuţi de exploatarea negustorilor care le luau 
pentru o nimica toată blănurile şi îi deprindeau să bea 
vodcă. Copiii lui învățau la şcoală, iar doctorii i-au lecuit 
nevasta de o boală pe care o abătuse asupra ei un spirit rău 
- un ior. Ioate acestea erau „agitaţie prin fapte”, pe care 
Nikola o pricepea cât se poate de bine. Iar când omul 
începe să se îndoiască de puterea zeilor, se clatină şi 
credinţa în zei. Mi se părea că Nikola nu mai crede atât de 
mult în zei, considerându-i mai curând o născocire poetică 
folosită pentru a întruchipa diferite fenomene, aşa cum 
spunem şi noi uneori „Fortuna”, sau „Nemesis cea 
răzbunătoare”, fără să ne gândim la originea religioasă a 
acestor cuvinte şi păstrându-le doar anumite înţelesuri. Zeii 
lui Nikola, deşi pe ducă, nu dispăruseră încă cu desăvârşire 
din conştiinţa lui. Ba dimpotrivă, prindeau viaţă când era 
pus în faţa unui fenomen pe care nu-l înţelegea sau când îl 
îngrozea ceva. Aşa se întâmplase şi când a nimerit pe 
vaporul morţilor şi aşa era pare-se şi acum. Frica înăbuşea 
glasul raţiunii şi trezea credinţa primitivă în spiritele rele... 

— Ce înseamnă asta: nara lui Ai-Toion? 

— O nală ca toate nălile. Ai-Ioion lăsuflă, ial acolo - Nikola 
arăta în direcţia muntelui - se află nala lui. 

— Dar cum se face că el trage numai aerul în piept fără să- 
| scoată afară? Nu vezi că vântul bate tot timpul în aceeaşi 
direcţie? L-am întrebat eu. 


— Ai-Toion e foalte male. O mie de ani, totuşi, el tlage aelul 
în piept şi o mie de ani îl scoate afală... 

Asistam pare-se la naşterea unei noi legende. 

— Prostii! Vino cu mine, Nikola, şi ai să te convingi că nu 
există nici o nară a lui Ioion. 

Dar Nikola nici gând să se urnească din loc. Clătina din 
cap a refuz. 

— Nu vii? 

— Mi-e tale teamă. Totuşi, nu te duce nici tu! Îmi spuse el. 

Şovăiam. Era primejdios să mă duc singur. Cuvintele 
englezului nu fuseseră aruncate aşa într-o doară. Mă 
ameninţa poate într-adevăr un pericol neprevăzut. Dar 
deodată se trezi în mine amorul propriu. Dacă renunţam, 
Nikola ar fi putut să-şi închipuie că şi eu cred în povestea 
aceasta stupidă, cu nara. 

— Dacă nu vrei, mă duc singur! Spusei hotărât şi începui 
să urc muntele. 

Vântul bătea din spate, înlesnindu-mi urcuşul. 

— Nu te du! Strigă Nikola în urma mea Nu te du! 

Eu însă îmi urmai drumul, fără să întorc capul. 

Stâncile erau tot mai înalte, tot mai pieptişe. Am obosit 
repede şi am început să urc mai încet. M-am oprit în faţa 
unui repeziş să-mi trag sufletul. Deodată am auzit pe cineva 
gâfâind în spatele meu. Am întors capul: era Nikola. lakutul 
zâmbea eu gura până la urechi, arătându-şi dinţii strâmbi. 

— Totuşi te-ai dus şi m-am dus şi eu - mă lămuri el, 
văzându-mă mirat. 

— Bravo, Nikola! Exclamai bucuros. 

Eram nevoit să strig. Vântul vuia şi şuiera atât de tare 
încât aproape că nu ne auzeam unul pe altul. 

— Spune, Nikola, nu ţi-e frică? 

— Mi-e tale flică, totuşi. Să melgem! 

Începurăm să ne căţărăm pe stânci. În curând vântul 
smulse girueta de campanie ce-mi atârna pe spate. Nikola 
dădu să se repeadă după ea, dar l-am oprit. Vântul bătea 
atât de constant, încât mă puteam lipsi foarte bine de 


giruetă, iar Nikola ar fi putut să cadă în prăpastie, împins 
de acest vânt turbat. 

— Vino încoace! 'Ţine-te de mine! Să mergem împreună! I- 
am strigat. 

Ne-am agăţat unul de altul şi în felul acesta ajutându-ne 
am putut să ne continuăm drumul. Mergeam puternic 
înclinați pe spate şi totuşi nu reuşeam întotdeauna să ne 
ţinem pe picioare. Am căzut de multe ori şi ne ridicam cu 
greu. Vântul era atât de puternic încât aveam impresia că 
ducem saci plini cu nisip în spinare. Eram leoarcă de 
sudoare şi ajunşi la capătul puterilor. Deşi regretam 
hotărârea mea pripită, nici nu mă gândeam să mă întorc. 
Dar când am ajuns aproape de vârful muntelui mi-am dat 
cuvântul că îndată ce voi fi văzut ce se petrece de partea 
cealaltă a lanţului stâncos, vom face cale întoarsă ca să nu 
ispitim mai mult soarta. 

Mica distanţă până la creasta muntelui a trebuit s-o 
străbatem târâş. Vântul, compact şi apăsător, părea că ne 
va strivi ca pe nişte viermi în orice clipă. Parcă ne aflam în 
ocean, la mare adâncime şi sute de tone de apă ne apăsau 
cu greutatea lor. Ne astupam gura şi nasul ca să oprim 
năvala sufocantă a aerului; expiram cu multă greutate ca 
bolnavii de astmă. 

Ştiam că pe creastă vântul o să bată cu mai multă furie. Ca 
să nu fim târâţi în prăpastie, am luat unele măsuri de 
precauţie. Am ochit o crăpătură între două stânci şi ne-am 
îndreptat într-acolo ca să putem înainta la adăpostul 
pereţilor de granit. 

Am străbătut târâş această crăpătură îngustă care în 
mijloc coteşte în unghi drept şi, în sfârşit, iată-ne ajunşi sus 
pe creastă. M-am aplecat, m-am uitat în jos şi am rămas 
mut de uimire. 

Am văzut un crater uriaş, cu pereţii uşor înclinați 
asemenea craterelor de pe suprafaţa lunii. Dar ceea ce mă 
surprinse îndeosebi era povârnişul acestui crater. Nicăieri o 
piatră sau o proeminenţă, parcă fusese şlefuit. Avea forma 


unei pâlnii complet netede, slab înclinate, iar la mare 
adâncime, în mijlocul ei se căsca o gaură rotundă, enormă. 
Oare această pâlnie cu pereţii şlefuiţi şi gaura de pe fundul 
craterului, având forma unui cerc regulat, să fie o operă a 
naturii? Era greu de crezut. 

Ţinându-se bine de un colţ ascuţit al stâncii, Nikola îmi 
făcu un semn cu mâna şi strigă ceva. Nu-i puteam desluşi 
cuvintele şi mă uitai în direcţia arătată de el. Am văzut un 
copac care zbura de-a lungul circumferinței craterului, 
descriind un cerc uriaş, ca prins de vâltoare. Am urmărit 
copacul cu privirile. El continua să descrie cercuri regulate 
sau mai precis să zboare în spirală: fiecare cerc era mai mic 
şi trecea sub cel anterior, viteza cu care zbura copacul 
crescând mereu. Un fel de Maelstrom3 aerian!... Copacul 
mai descrise câteva cercuri şi dispăru în gaura neagră din 
fundul craterului. 

lată deci o nouă enigmă. Îmi era clar că puternicul curent 
de aer se scurge spre adâncul pământului. Toate acestea 
erau de neînțeles şi păreau la fel de absurde ca şi povestea 
cu nara lui Ai-loion. 

„Dar unde să fie cealaltă nară din care trebuie să iasă 
aerul?” 

Dar firul gândurilor mi-l curmă un alt fenomen. Un uriaş 
bloc de piatră, cântărind cel puţin o tonă, se smulse dintr-o 
dată de pe vârful unei stânci, dar nu căzu în jos cum ar fi 
fost normal, ci parcurse, zburând în spirală, aproape două 
treimi din circumferința craterului înainte de a atinge 
fundul şi de a dispare în gaura rotundă. 

„Cât de puternic e vântul aici!” gândii eu şi mă cutremurai 
fără voie, închipuindu-mă în locul blocului de piatră. 

Ne aflam în faţa unui fenomen extraordinar şi misterios al 
naturii şi deşi nu credeam în existenţa nării divine, totuşi 
nu-mi mai venea sa râd de legenda născocită de Nikola: ea 
părea să conţină un grăunte de adevăr. Noi am descoperit, 
căscându-se în scoarţa pământului, o nară uriaşă, care 
aspiră aerul de pe suprafaţa planetei. 


„Această ştire va face senzaţie în lumea ştiinţifică!” îmi 
spusei eu, vanitos. Dar acum nu e momentul şi nici locul 
pentru asemenea gânduri. Să vedem cum am putea scăpa 
de această vâltoare aeriană. Desprinzând cu cea mai mare 
prudenţă un braţ, l-am atins uşor pe Nikola pe umăr şi i-am 
făcut semn cu capul că trebuie să ne întoarcem. 

„Dar cum se face că această gaură nu se astupă?” mă 
întrebai intrigat... Dar ceea ce se petrecu în clipa 
următoare îmi alungă toate gândurile. 

Nikola îşi desprinse prea repede şi imprudent amândouă 
mâinile de pe stâncă şi deodată, sub presiunea maselor 
compacte de aer, corpul său începu să lunece repede de pe 
platforma pe care eram întinşi. Abia de avui timpul să-l 
apuc pe Nikola de picioare, dar simţii cu groază că şi corpul 
meu lunecă spre marginea prăpastiei. Încercai să mă agăţ 
cu vârfurile cizmelor de orice proeminenţă ca să ne oprim, 
dar în zadar: lunecam încet, dar implacabil spre marginea 
prăpastiei. Trupul lui Nikola atârna pe jumătate în gol. 
Vântul îi smulse sacul pe care-l avea în spinare. Sacul se mai 
ţinea de curele şi atârna orizontal, pe acelaşi plan cu capul 
lui Nikola. Încă o clipă şi tot corpul lui Nikola va fi fost 
suspendat deasupra hăului. Simţii deodată că iakutul se 
smuceşte ca şi când ar dori să-şi elibereze picioarele. La 
început n-am înţeles de ce o face. Nikola întoarse cu un 
mare efort capul şi îmi strigă: 

— Lasă! 

Un tovarăş credincios şi un adevărat bărbat. Dându-şi 
seama că e pierdut vroia ca cel puţin eu să scap cu viaţă. 
Nu puteam accepta acest sacrificiu şi-l ţineam mai departe 
cu putere de picioare. Trupul lui Nikola se întinse ca o 
coardă. Sacul cu merinde, de care erau legate ceainicul şi 
instrumentele, se desprinse şi zbură spre stângă de-a 
lungul marginii giganticei pâlnii. În aceeaşi clipă Nikola se 
smuci atât de tare, încât picioarele sale îmi scăpară din 
mâini. Nikola zbură cu o viteză nebună în urma sacului, ca 


şi când l-ar fi urmărit, vrând să-l prindă. În clipa următoare 
fui târât şi eu după Nikola... 

Clipe groaznice, care mi s-au întipărit pentru totdeauna în 
minte! Prima mea impresie a fost că vântul s-a potolit. 
Aceasta se datora faptului că acum goneam o dată cu 
puternicul curent de aer. În acelaşi timp am simţit că 
mediul în care ne aflam devine neobişnuit de compact ca şi 
când ne-am fi găsit în adâncul oceanului. Mi-am întins cu un 
efort supraomenesc braţul, încercând să mă apuc de 
marginea craterului. Zburam cam la un metru de peretele 
stâncos. Acum respiram parcă mai uşor. 

Întorcând capul, m-am uitat la Nikola care zbura înaintea 
mea. Părea că şi el încerca să se prindă de peretele 
craterului. Deşi greoi şi neîndemânatic, se răsucea ca un 
vierme întinzându-şi braţele lungi şi ţinând picioarele 
depărtate. Izbuti la un moment dat să atingă cu piciorul 
pentru o fracțiune de secundă peretele stâncos, dar prin 
aceasta nu făcu decât să-şi încetinească puţin zborul. 
Corpul său descrise o tumbă în aer şi se apropie puţin de 
mine. Îşi reluă poziţia orizontală. Întinsei mâinile, să-l prind. 
Dar chiar de n-ar fi fost decât un centimetru depărtare, tot 
n-aş fi putut să-l apuc deoarece distanţa dintre noi rămânea 
invariabilă. Nu eram în stare să întreprindem nimic. 

Între timp sacul descrisese un cerc complet şi acum zbura 
puţin mai jos de locul de unde căzusem. În urma sacului, 
trecu prin acest loc Nikola, iar apoi, eu. De aproape, 
peretele craterului nu părea atât de neted. Pe alocuri se 
vedeam crăpături, adâncituri şi proeminențe, dar nu era 
chip să ne agăţăm de ele şi chiar dacă am fi reuşit 
puternicul curent de aer ne-ar fi smuls braţul de parcă ar fi 
fost un picior de muscă. Nu ne rămânea deci decât să ne 
lăsăm în voia soartei. 

Nikola se uită probabil şi el, o dată cu mine, în jos să vadă 
ce ne aşteaptă. Gaura rotundă, neagră, ce se căsca în 
fundul craterului, părea tot mai mare, pe măsură ce ne 


apropiam de ea, zburând în spirală, din ce în ce mai repede, 
mai repede... 

Simţeam că-mi pierd cunoştinţa. Cercurile deveneau tot 
mai mici. Coboram din ce în ce mai în adânc... Parcă sosise 
clipa morţii. Eram sigur că sunt pierdut: mă voi prăbuşi în 
abis şi mă voi zdrobi de fundul de piatră. Zburând chiar 
deasupra găurii, izbutii printr-un efort să mă mai uit o dată 
în jos şi - poate era o halucinație - mie se păru că văd un 
grilaj şi lumina unor becuri enorme. Deodată, grilajul 
începu să se învârtească, lumina se stinse. Am leşinat... 

IV. ÎNTÂLNIRE NEAŞTEPTATĂ 

Când am început să-mi revin, mi-am simţit în primul rând 
corpul: mă durea şi mă înjunghia peste tot. Încă înainte de 
a deschide ochii, am simţit cum mă atinge cineva. Ridicând 
cu greu pleoapele l-am văzut pe credinciosul meu tovarăş 
de drum şi prieten, Nikola. La început însă nu l-am 
recunoscut. În locul hainelor din blană de ren pe care le 
purta de obicei, avea acum un halat cenuşiu de spital. 

Eram culcat pe un pat proaspăt înfăşat şi acoperit cu o 
pătură pufoasă, cenuşie. Mă aflam într-o cameră mică fără 
ferestre, luminată de un bec ce atârna în tavan de un fir 
lung. 

— Am sosit! Spuse Nikola, salutându-mă cu veşnicul său 
zâmbet. 

— Unde, în nara lui Ai-Toion? Încercai eu să fac haz de 
necaz. Ai văzut, Nikola, că nu există nici un fel de nară? 

— De unde ştii? Poate tocmai asta o fi - răspunse Nikola, 
arătând camera cu un gest circular. 

— Cu lumină electrică?! 

Aici convorbirea noastră fu întreruptă. Uşa se deschise şi 
în cameră intră o fată tânără, îmbrăcată într-un halat alb. 
„Sora de caritate” - gândii. Eram convins că mă găsesc într- 
un spital. Nu-mi puteam explica însă cât timp am zăcut în 
nesimţire, cum de am scăpat cu viaţă şi cum am nimerit 
aici. 


Sora mă întrebă ceva într-o limbă pe care n-o cunoşteam. 
I-am arătat prin gesturi că nu înţeleg ce spune şi în acelaşi 
timp o cercetam cu atenţie. Era tânără, rumenă la faţă şi 
respira sănătate. Un zuluf auriu îi ieşea de sub boneta albă. 
Fata zâmbi, arătându-şi dinţii regulaţi, strălucitori şi repetă 
întrebarea în englezeşte. Înţelegeam puţin această limbă, o 
citeam chiar, dar n-o puteam vorbi. I-am dat a înţelege prin 
gesturi că sunt dezolat. Atunci mi-a pus a treia oară 
întrebarea, de data aceasta în limba germană. 

— Cum vă simţiţi? 

— Mulţumesc, bine - răspunsei, deşi, ca să fiu sincer, nu 
mă simţeam bine de loc. 

— Vă doare ceva? 

— Mă doare peste tot! Mă simt ca şi cum m-ar fi măcinat 
nişte pietre de moară - am răspuns eu. 

— Putea să fie şi mai rău - spuse fata, zâmbind cu 
blândeţe. 

— Vreţi să fiţi atât de bună şi să-mi spuneţi şi mie unde mă 
aflu? Am întrebat. 

— O să aflaţi în curând. Vă simţiţi în putere să coborâţi din 
pat? 

Am încercat sa mă ridic, dar mi-am muşcat buzele de 
durere. 

— Staţi liniştit, am să vă aduc acum ceva de mâncare. Şi 
ieşi călcând fără zgomot, în papucii ei moi. 

Nikola se simţea mai bine ca mine. E adevărat că ba îşi 
freca coastele, ba spinarea, dar în tot cazul era pe picioare. 
Plimbându-se încolo şi încoace prin cămăruţă, ofta, ţinându- 
se de genunchiul drept. 

— Lulea s-a dus, tutun s-a dus şi tare aş fuma - se plânse 
el. 

Uşa se deschise din nou şi intră sora. Era însoţită de un 
bărbat cam de vreo treizeci de ani, cu faţa rasă, îmbrăcat 
într-un tricou de lână şi încălţat cu sari - cizme din piele de 
cal. Îmbrăcămintea lui m-a făcut să-mi amintesc că mă aflu 
într-o regiune din apropierea polului. Omul aduse pentru 


mine şi Nikola haine la fel ca ale lui, iar sora - o tavă cu 
gustarea de dimineaţă: omletă, tartine şi ceşti cu cacao, 
aburinde. 

— Acum mâncaţi - spuse ea pe un ton prietenos - iar când 
vă veţi putea ridica, îmbrăcaţi aceste haine şi sunaţi la 
butonul acesta. 

Făcu semn omului în tricou şi ieşiră amândoi din cameră. 
Am întins mâna după farfuria cu omleta de pe noptieră şi 
am început să înfulec de zor. În ciuda emoţiilor prin care 
trecusem, Nikola şi cu mine am mâncat cu multă poftă. 
Nikola savura cu voluptate ceaşca de cacao. Până atunci nu 
mai băuse aşa ceva. Închise ochii de plăcere şi plescăind din 
limbă, sorbea cu înghiţituri mari băutura fierbinte. 

Se vede însă că la acest spital nu se obişnuia ca bolnavii să 
zacă prea mult timp în pat. După ce am fost gata cu 
dejunul, m-am ridicat cu chiu, cu vai şi mi-am cercetat 
corpul. Cineva avusese grijă să mă spele şi să-mi puie 
lenjerie curată. Eram plin de vânătăi, dar n-aveam nici o 
fractură. Umărul drept se inflamase şi mă durea cumplit. 
Probabil că-mi scrântisem osul de la umăr, dar fusese pus la 
loc. Da, a avut dreptate sora, putea să fie şi mai rău... 

Nikola şi cu mine ne-am îmbrăcat, ajutându-ne unul pe 
celălalt şi apoi am apăsat pe butonul soneriei de lângă uşă. 
Peste câteva minute a venit omul în tricou şi ne-a făcut 
semn să-l urmăm. 

Am ieşit din cameră şi am luat-o pe un coridor lung, 
circular, luminat de becuri. Pe ambele părţi erau uşi, cu 
numere vizibile pe o parte: 32, 33, 34... lar pe cealaltă 12, 
13, 14... ca la un hotel sau într-un minister. 

Am mers destul de mult cotind mereu. De undeva se auzea 
un huruit egal, neîntrerupt. Se vede că zgomotul venea de 
la nişte maşini uriaşe. Acum înclinam să cred că ne aflăm 
într-o uzină! 

În sfârşit, ciceronele nostru se opri şi bătu la uşa cu 
numărul 1. Am intrat într-un cabinet spaţios, superb 
mobilat, cu covoare pe jos. Nici această cameră nu avea 


ferestre. Pereţii dispăreau îndărătul dulapurilor cu cărţi şi 
numeroaselor planuri. Într-un colţ, o casă de fier, iar lângă 
un birou masiv, o etajeră pivotantă, plină cu dosare. La 
biroul luminat de o lampă cu abajur verde şedea un bărbat 
cu faţa rasă şi scria ceva. Deodată sună telefonul. Omul 
întinse mâna şi ridică receptorul. 

— Hallo! Răspunse el la apel şi dădu un ordin scurt într-o 
limbă pe care n-o cunoşteam. 

Apoi rezemându-se de speteaza fotoliului turnant, se 
întoarse cu faţa spre noi. Purta o haină gri, iar în loc de 
vestă un tricou de lână cu un decolteu triunghiular din care 
se vedea gulerul răsfrânt al cămăşii şi o cravată în 
pătrăţele. Aveam impresia ca mă aflu în cabinetul unui 
director de fabrică. După ce i-am examinat hainele m-am 
uitat la faţa omului şi nu mi-am putut stăpâni o exclamaţie 
de uimire; era englezul pe care-l scosesem din mlaştină. 

Se vede că şi el era surprins. 

— Aha, cunoştinţe vechi! Exclamă el. Luaţi loc. 

Ne-am aşezat lângă birou. Englezul ne privi un minut 
gânditor, apoi clătinând dojenitor din cap şi lovind uşor cu 
echerul în masă spuse: 

— Văd că nu mi-aţi ascultat sfatul. 

— Şi totuşi, deocamdată, mai suntem în viaţă - i-am 
răspuns străduindu-mă să par cât mai degajat. 

— Deocamdată! Îmi întoarse englezul vorba pe un ton plin 
de subîinţelesuri. Numai din întâmplare nu v-aţi zdrobit, în 
cădere, ca o coajă de ou... 

Bătu câteva clipe darabana cu degetele în masă şi deodată 
întorcându-se repede cu fotoliu cu tot se cufundă în hârtii, 
ca şi când ar fi uitat de prezenţa noastră. Se aşternu o 
tăcere destul de apăsătoare. Apoi, tot atât de brusc se 
întoarse din nou spre noi. 

— Acei care pornesc în direcţia vântului nu se mai întorc! 
Rosti el răspicat, repetând ceea ce-mi spusese Nikola. Sau 
mor înainte de a ajunge aici, sau... Acum... Voi însă mi-aţi 


salvat viaţa. Mă simt îndatorat, şi nu vă doresc moartea. 
Dar... 

— Aici englezul ridică un deget. Se întoarse din nou pe 
jumătate, aşternu în grabă câteva rânduri pe o foaie de 
hârtie şi întrebă: Cum vă cheamă şi cine sunteţi.? 

— Numele meu e Klimenko, Gheorghi Petrovici. lar pe el îl 
cheamă Nikola. 

Englezul nota cu grijă răspunsurile mele, de parcă ar fi 
fost un judecător de instrucţie. Apoi mă întrebă câţi ani am, 
ce funcţie deţin, ce am studiat, precum şi despre scopul 
călătoriei (această chestiune părea să-l intereseze cel mai 
mult). Am socotit că n-are nici un rost să-i ascund adevărul. 

— Aş putea să ştiu cu cine am onoarea? Am întrebat la 
rândul meu, ca să echilibrez întrucâtva situaţia. 

Englezul pufni şi-mi aruncă drept răspuns: 

— De ce nu. Aveţi onoarea să vorbiţi cu mister Bailey... 

— Mister Bailey! Am exclamat eu surprins. Acela care a 
echipat expediţia de pe „Arctic”? Aşadar, n-aţi pierit? 

— Pentru toţi cei de colo de unde bate vântul, sunt mort. 
Pentru dumneavoastră însă, după cum vedeţi... lată ce 
vreau să vă spun, mister... Kalimenko... 

— Klimenko - l-am îndreptat eu. 

Dar mister Bailey nu izbutea să-mi pronunţe corect 
numele şi-l repetă în felul său: 

— Dumneavoastră, mister Kalimenko, nu veţi mai pleca de 
aici. Ca şi mine sunteţi mort pentru cei de acolo, de unde 
bate vântul. Mă bucur că sunteţi meteorolog. Îmi veţi fi de 
folos. Dar trebuie să aranjăm în aşa fel lucrurile încât... 
Tovarăşii dumneavoastră să nu vă mai caute. 

— Asta e cu neputinţă. Îndată ce se va afla că am dispărut 
fără veste, va fi trimisă o expediţie în căutarea mea. 

— O, ştiu că vă place foarte mult să căutaţi oamenii 
dispăruţi! Spuse ironic Bailey. Şi pe ai voştri şi pe străini: 
Nobile, Kulik, Gorski... 

Eram surprins. Se pare că acest Bailey ştia tot ce se 
petrece acolo „de unde bate vântul”, adică în lumea 


întreagă. Avea probabil o staţie de radio. 

— Da, noi nu obişnuim să părăsim pe cei care au nevoie de 
ajutorul nostru - răspunsei eu pe un ton, fără voia mea, 
înflăcărat. 

— Asta e foarte frumos! Acceptă Bailey ironic. Vom potrivi 
însă în aşa fel totul, încât nu veţi avea nevoie de ajutorul 
nimănui. Nu vă alarmaţi. Am spus doar că am să vă cruţ 
viaţa. Dar hainele cu care aţi călătorit le vom sfâşia, le vom 
mânji cu sânge şi le vom arunca în drumul celor care vor 
porni să vă caute. Aţi fost sfâşiaţi de fiare. Fără nici o 
îndoială! Expediția va face cale întoarsă. Nu vreau să vină 
nimeni aici... Tu poţi pleca - spuse deodată Bailey lui 
Nikola. 

După ce iakutul ieşi din cameră, mister Bailey se ridică, 
făcu câţiva paşi prin cabinet şi zise: 

— Aş mai avea ceva de discutat cu dumneavoastră. 

— Şi eu - i-am întors vorba tot mai încercând să 
„echilibrez situaţia”, dacă este posibil aşa ceva între un 
prizonier cum eram eu şi omul care ţinea în mână viaţa 
mea. 

Şi ca să nu-i dau timp să deschidă gura, am continuat 
repede: 

— Aţi spus că nu vreţi ca cineva să afle de existenţa 
voastră şi să vină aici. Dar asta-i cu neputinţă! Să admitem 
că datorită înscenării pe care o puneţi la cale se va crede că 
eu am murit. Dar cercetările ştiinţifice nu se vor opri. Nu 
ştiu încă cu ce vă îndeletniciţi aici, dar sunt de pe acum 
convins că din vina voastră vânturile şi-au schimbat 
direcţia, ceea ce a provocat şi schimbarea climei. 
Deocamdată, populaţia nu este încă alarmată, dar savanții 
din lumea întreagă urmăresc de mult, cu îngrijorare, 
fenomenele ciudate din atmosferă. Mai curând sau mai 
târziu toată lumea îşi va da seama că presiunea atmosferică 
a scăzut. În locul expediției noastre, alte expediţii vor porni 
în direcţia vântului, şi vântul le va conduce în mod 
inevitabil, până atunci. 


— Ştiu asta - îmi răspunse Bailey, dând semne de 
nerăbdare. Mai curând sau mai târziu, trebuie să se 
întâmple acest lucru. Ei vor veni aici şi... cu atât mai rău 
pentru ei. lar dumneavoastră... V-am avertizat o dată, dar 
nu m-aţi ascultat. Acum însă, ţin să vă previn să nu cumva 
să încercaţi să fugiţi de aici. Ar putea să vă coste viaţa. A 
doua oară n-am să vă cruţ. S-o spuneţi şi iakutului. Aţi 
înţeles, nu? Vă veţi bucura de o oarecare libertate, dacă îmi 
veţi da cuvântul... De altfel n-are nici un rost: vă veţi 
convinge singur că de aici nu se poate fugi. Veţi avea mult 
de lucru. Acum puteţi pleca, mister Kalimenko. William o să 
vă arate camera unde veţi locui. 

Bailey sună. Intră servitorul. 

— William, condu-l pe mister Kalimenko în camera 
numărul 66. La revedere. 

— Daţi-i voie lui Nikola să stea împreună cu mine. 

— Fie - încuviinţă englezul, după o scurtă gândire. Dar 
ţineţi minte: nici un fel de complot. La revedere. 

L-am urmat pe William de-a lungul coridorului 
semicircular, apoi am coborât cu un etaj şi ne-am cufundat 
într-un adevărat labirint. Mă mira faptul că nu întâlnim pe 
nimeni. L-am întrebat pe ghidul meu dacă nu mai există şi 
alţi oameni pe aici, dar omul nu mi-a răspuns nimic. Poate 
nu înţelegea nici ruseşte, nici nemţeşte. Cred însă mai 
curând că pur şi simplu n-a vrut să-mi răspundă. 

V. CĂZUT DIN CER, DIRECT LA O PRELEGERE 

lată-mă ajuns în „celula mea”. O cameră de cel mult 
treizeci de metri pătraţi şi înaltă cam de vreo patru metri. 
Pereţii erau acoperiţi cu placaj. O lampă ardea în tavan, iar 
alta pe birou. La perete două paturi înguste. Câteva scaune 
simple completau mobilierul. 

După cabinetul luxos al lui mister Bailey, această cameră 
mi s-a părut mai mult decât modestă. Dar... „putea să fie şi 
mai rău” mi-au răsunat în urechi cuvintele infirmierei şi 
situaţia mi s-a părut mai puţin jalnică. William plecă. 


Continuând să examinez camera, un plan mare care 
acoperea o jumătate de perete mi-a atras atenţia. 

Pe o coală de ozalit era înfăţişat în secţiune verticală 
orăşelul subteran al lui mister Bailey şi, separat, planul 
fiecărui etaj. Deşi desenul nu era însoţit de un text 
explicativ, mi-am putut face o idee generală despre întreaga 
construcţie. Prin centrul orăşelului trecea conducta uriaşă, 
în care căzusem. În jurul conductei erau aşezate în cerc 
încăperi numerotate. Orăşelul avea cinci etaje sub nivelul 
pământului şi trei etaje chiar în pereţii craterului. 
Dedesubtul etajului opt se vedeau două grote după toate 
aparențele naturale. 

De la conducta centrală pornea, spre dreapta, de-a lungul 
celui de al cincilea etaj (socotind de sus în jos), o conductă 
laterală care se termina departe, dincolo de perimetrul 
locuinţelor ieşind în afară. Această conductă mă intriga în 
cea mai mare măsură. La început mi-am închipuit că 
serveşte la evacuarea aerului care vine de sus. Dar dacă 
într-adevăr prin această conductă laterală ar fi ieşit o 
cantitate de aer egală cu cea absorbită, ar fi trebuit să 
existe la suprafaţă un al doilea curent contrar şi nu s-ar fi 
înregistrat nici o pierdere de aer. Or, hărţile sinoptice pe 
care le întocmisem cu multă grijă au arătat că din toate 
colţurile pământului curenţii de aer converg spre un singur 
centru, fără să întâlnească nicăieri un contracurent. 

Admiţând că aerul este absorbit în oraşul subteran şi nu 
mai iese de acolo, atunci - la naiba! 

— Din cauza presiunii întreaga aşezare ar fi trebuit sa 
sară de mult în aer asemenea unui cazan supraîncărcat cu 
vapori... 

Deodată, se deschise uşa şi mă pomenii cu Nikola. După ce 
închise uşa cu grijă, iakutul oftă, scărpinându-se în cap. Mă 
aşteptam să mă dojenească pentru că nu-i ascultasem 
sfatul, dar el nici n-a adus vorba despre asta. Mi-a povestit 
cât de surprins a fost întâlnind pe un coridor pe „cei doi 


Ivani” - iakuţii care dispăruseră acum un an în „nara lui Ai- 
Toion”. 

— Tot mai crezi în povestea cu nara? L-am întrebat. 

— Ela mai bine dacă nimeleam în nala lui Ai-Ioion decât a 
iolului ăsta - răspunse Nikola îngrijorat. 

Reuşise să schimbe câteva vorbe cu cei doi iakuţi şi aflase 
că ei lucrează într-o ţeavă mare la strângerea şi 
transportarea gunoiului adus de vânt în conducta centrală. 
Privii planul. Acesta era deci rostul conductei laterale! 

„Cei doi Ivani” s-au plâns lui Nikola că sunt trataţi aici ca 
nişte sclavi, nu sunt lăsaţi să plece nicăieri, dar „hrăniţi 
bine”. 

Deodată, auzirăm o bătaie în uşă. Intră William şi 
vorbindu-ne în limba lui necunoscută, şi cu gesturi, ne pofti 
să-l urmăm. 

Ne-am supus invitaţiei lui. În coridor, chiar lângă uşă 
stătea unul dintre iakuţi zis „Ivan cel mare”. William i l-a dat 
pe Nikola în grijă, iar noi am pornit mai departe. Am 
traversat coridorul, am intrat în cabina ascensorului nr. 50, 
am urcat un etaj şi ne-am oprit în faţa uşii nr. 13. William 
deschisese uşa fără să bată şi intrarăm într-o încăpere 
vastă. După toate aparențele era un laborator. Pe masă, 
într-o ordine desăvârşită se aflau tot felul de aparate 
complicate, cu compresoare, ţevi de aramă, serpentine şi 
răcitoare. Tot aici erau aşezate şiruri întregi de pahare, 
cupe şi alte recipiente. Suprafaţa lor argintată strălucea la 
lumina puternică a două lămpi cu arc. 

Privind aceste vase care te orbeau prin strălucirea lor, 
aveai impresia că un moştenitor bogat scosese din cufere 
argintăria familiei, ca să-şi admire comorile. Ştiam însă că 
asemenea vase (cu pereţii argintaţi pentru a reflecta 
căldura) se folosesc pentru experienţe cu aer lichid. 

Aer lichid!... Densitatea lui este de opt sute de ori mai 
mare decât a celui atmosferic. Orăşelul lui Bailey nu e oare 
o întreprindere, unde aerul din atmosferă este transformat 
în aer lichid? 


Cufundat în aceste gânduri nici n-am observat o femeie în 
halat alb care şedea cu capul aplecat la una din aceste 
mese. Când şi-a ridicat privirea, am recunoscut-o pe sora de 
caritate. Şi ea m-a recunoscut. A zâmbit, citindu-mi 
nedumerirea pe faţă. 

— Treceţi, vă rog, în cabinet. Tata vă aşteaptă - îmi spuse 
sora, arătându-mi o altă uşă. 

Am intrat, după ce am bătut la uşă, în camera alăturată. 
Era aproape tot atât de mare ca prima, dar aici nu se 
vedeau nici un fel de instrumente. Rafturi pline de cărţi 
acopereau pereţii, iar pe biroul mare se găseau vrafuri de 
foi pline cu formule chimice. 

De la birou se ridică în întâmpinarea mea un bărbat blond, 
cu ochi cenuşii şi obrajii rumeni, foarte înalt. Deşi în vârstă, 
avea un aer tineresc. Zâmbetul său blajin îmi amintea 
foarte mult de cel al fetei din laborator. El îmi strânse mâna 
cu putere, spunând: 

— Mister Bailey şi Eleonora mi-au vorbit de 
dumneavoastră. Avem nevoie de asemenea oameni. Păcat 
că nu sunteţi chimist, dar nu face nimic. Specialitatea 
dumneavoastră se înrudeşte destul de mult cu a mea... Ca 
şi mine vă „hrăniţi cu aer”, glumi el. 

Vorbea atât de firesc de parcă aş fi venit aici din proprie 
iniţiativă ca să le pun la dispoziţie cunoştinţele şi puterea 
mea de muncă. 

— Numele meu e Engelbrecht - se recomandă el. Luaţi 
loc, vă rog. 

— Engelbrecht! Exclamai eu uimit, rămânând în picioare. 
Sunteţi Svante Engelbrecht? Întreaga lume civilizată a 
deplâns pieirea dumneavoastră pe spărgătorul de gheaţă 
„Arctic”. 

— Zvonurile despre moartea mea au fost mult exagerate - 
repetă celebrul savant suedez butada lui Mark Twain. Da, 
sunt Svante Engelbrecht în carne şi oase. 

— Dar de ce... Ce v-a făcut să vă ascundeţi? 

Engelbrecht se încruntă. 


— Staţi jos, vă rog - mă pofti el din nou. Sunt inginer şef la 
întreprinderea lui mister Bailey. Noi producem aici aer 
lichid, hidrogen şi heliu, obţinem din aer azot, oxigen... 

— Şi ce faceţi cu ele? Îl întrebai împins de curiozitate. 

— Asta îl priveşte pe patron, pe mister Bailey. Cred că le 
vinde... 

— Dar cum? N-am auzit despre nici o concesiune... 

— Aspectul financiar al chestiunii mă interesează prea 
puţin - se grăbi să mă întrerupă Engelbrecht. N-aveţi decât 
să-l întrebaţi pe mister Bailey. Am cu el un contract şi în 
afară de laboratoarele mele, nu mă amestec în nimic. 
Mister Bailey e un om cu iniţiative excepţional de vaste şi 
lucrează numai în stil mare. Nu precupeţeşte nimic când e 
vorba să-mi creeze condiţii pentru activitatea ştiinţifică. 
Când veţi cunoaşte mai bine munca noastră, o să vedeţi că 
am făcut aici descoperiri ştiinţifice extrem de preţioase, 
necunoscute încă de nimeni. Dacă mister Bailey le 
comercializează şi trage profituri de pe urma lor, asta îl 
priveşte. Eu nu mă amestec în afacerile sale - mai repetă o 
dată savantul, nerăbdător să ajungă la informaţiile strict 
necesare. Nu duc lipsă decât de laboranţi. Nici nu am timp 
să fac singur experienţele. Însemn aici toate datele, şi atâta 
tot - spuse Engelbrecht, arătându-mi foile de hârtie pline 
de formule. Mă ajută fiica mea, Eleonora. 

— Sora de caritate? 

Engelbrecht zâmbi. 

— Aici e şi soră de caritate şi laborantă. Ea are grijă şi de 
mica mea gospodărie - spuse el cu o nuanţă de duioşie în 
glas. Pricepută la toate! Sper că o să-i ajutaţi în laborator. 
Ea vă va pune la curent cu lucrările noastre. Dacă nu vă 
veţi descurca într-o problemă, veniţi la mine; am să vă ajut 
ori de câte ori va fi nevoie... Şi acum, la lucru! Încheie 
Engelbrecht, întinzându-mi mâna. Timpul e preţios. 

L-am salutat din cap şi m-am întors în laborator. 

— V-aţi înţeles? Întrebă Eleonora. 

Mi-am desfăcut braţele a resemnare. 


— Staţi jos şi să ne apucăm de lucru - îmi spuse ea simplu, 
trăgând mai aproape un taburet. 

M-am aşezat cu aerul unui şcolar sârguincios. Am fost 
supus unui adevărat examen. 

— Cum se obţine aerul lichid?... Hm... hm... Se procedează 
în felul următor... Începui eu, privind părul Eleonorei care 
scăpa de sub boneta albă. Scăderea de temperatură 
obţinută în urma dilataţiei aerului este folosită pentru 
propria lui răcire. Aerul este comprimat treptat până la 
două sute de atmosfere, iar apoi presiunea este redusă 
brusc la douăzeci. Din cauza dilataţiei temperatura scade la 
treizeci de grade sub zero. Procedeul se repetă de câteva 
ori până ce se ajunge la o sută optzeci de grade sub zero. 
Atunci la o presiune de douăzeci de atmosfere aerul trece în 
stare lichidă... „Ce păr frumos are...” - această constatare 
am făcut-o în gând, fireşte. 

Eleonora îmi surprinse privirea şi înainte de a-mi fi 
coborât ochii, îşi îndreptă bucla ce-i scăpase de sub bonetă. 
Zâmbind aproape imperceptibil îmi spuse cu o gravitate 
care nu i se potrivea de loc: 

— Aţi răspuns superficial şi nu tocmai exact, dar pentru 
început, merge. Cunoaşteţi aparatul acesta? 

— E maşina Linde pentru lichefierea aerului - răspunsei, 
bucurându-mă ca un şcolar de câte ştiu. 

Eleonora aprobă din cap. 

— Aşa e, dar nu e decât o jucărie pe lângă maşinile 
complicate pe care le-a construit tatăl meu... 

Apoi, examenul continuă. 

— Va trebui totuşi să vă îmbogăţiţi mult cunoştinţele 
teoretice. Aerul lichid se obţine... 

Şi fără să-şi întrerupă munca începu prima prelegere. Am 
căutat să-mi concentrez toată atenţia, dar gândurile îmi 
fugeau mereu în altă parte. În clipa de faţă mă interesa mai 
mult cum de-au nimerit ea şi tatăl ei în acest orăşel 
subteran; de ce a naufragiat „Arctic“; cine era mortul pe 
care-l văzuse Nikola la prova vasului; ce întrebuințare dă 


Bailey aerului lichid, care sunt raporturile între el şi cei doi 
Engelbrecht... Întrebările se îmbulzeau cu duiumul în capul 
meu, dar nu îndrăzneam să le pun profesoarei mele. 

— Aerul lichefiat e un lichid străveziu, de culoare azurie, 
foarte mobil şi cu o temperatură de minus o sută douăzeci 
şi trei de grade Celsius, la presiune atmosferică normală - 
continuă Eleonora. Uneori la ieşirea din acest aparat aerul 
e tulbure din cauza bioxidului de carbon îngheţat care se 
găseşte în el într-o cantitate neînsemnată. Dar după ce este 
trecut printr-un filtru de hârtie, aerul devine transparent... 
„Sărmana fată! Nu duce o viaţa prea veselă în hruba asta. 
Oare ea şi tatăl ei au acceptat de bună voie acest 
surghiun?” mă întrebai eu. 

— Când aerul lichid se evaporă, azotul se degajă primul în 
stare de fierbere, punctul său de fierbere este de minus o 
sută nouăzeci şi patru de grade Celsius, al doilea se degajă 
argonul... Ce se degajă la evaporarea aerului lichid? Mă 
întrebă ea deodată, surprinzându-mi privirea distrată. 

— Argonul - am răspuns maşinal. 

Îmi suna încă în urechi ultimul cuvânt pe care-l rostise cu 
vocea ei profundă. 

Eleonora se încruntă. 

— Nu sunteţi atent - mă dojeni ea. 

— Nu vă supăraţi, dar am picat din cer abia acum câteva 
ore. Cred că e normal ca după această călătorie neobişnuită 
pe calea aerului să fiu buimăcit, pomenindu-mă deodată la o 
prelegere despre aerul lichid... 

Pe faţa severei mele profesoare înflori un zâmbet. Şi, 
neputându-se stăpâni, începu să râdă cu poftă, zglobie ca 
un copil. 

— Aşa e, aveţi dreptate, trebuie să vă odihniţi şi să vă mai 
reveniţi. 

M-a bucurat foarte mult această „recreaţie” şi m-am 
grăbit s-o întreb: 

— Spuneţi-mi, vă rog, cum de am rămas în viaţă? 


— V-au observat din întâmplare în timpul zborului. 
Ventilatoarele au fost oprite şi aţi aterizat destul de lin pe 
primul grilaj. Conducta este prevăzută cu o serie întreagă 
de site pentru reținerea gunoiului. Veţi înţelege toate 
acestea când o să vizitaţi instalaţia. Mâine e duminică şi am 
să v-o arăt chiar eu. 

— Şi încă o întrebare... 

Dar Eleonora se adâncise din nou în munca ei. 

— Duceţi-vă să va odihniţi - îmi porunci ea blând. 

Pe faţa mea se citea probabil multă părere de rău, pentru 
că tânără fată se grăbi să adauge cu obişnuitul ei surâs plin 
de bunătate: 

— O să ne mai vedem astăzi, la bibliotecă, după ora şase. E 
la etajul doi, camera patruzeci şi unu. 

Apoi mă salută din cap şi îşi reluă, concentrată, lucrul. 

M-am întors în camera mea... 

VI. ORĂŞELUL SUBTERAN 

În ziua a doua a captivităţii mele, am cercetat destul de 
amănunţit orăşelul. Eleonora îmi dădu cu dragă inimă toate 
explicaţiile necesare. 

La primul etaj (etajele se numărau aici începând de sus), 
se aflau camerele personalului administrativ. Aici locuiau 
inginerii, personalul tehnic superior, mister Bailey, cei doi 
Engelbrecht şi... Ofițerii. 

— Ofițerii? Întrebai surprins. 

Eleonora tăcu, încurcată. Se vede că-mi spusese mai mult 
decât se cădea şi acum nu ştia cum să-şi repare greşeala. 

— Un orăşel atât de mare ca al nostru nu poate rămâne 
fără pază - îmi răspunse în cele din urmă. Avem aici un fel 
de miliţie sau dacă vreţi un corp de pază. Pe cei care-l 
conduc, noi îi numim ofiţeri... Dar vă rog să nu afle nimeni 
că v-am spus-o. Mister Bailey m-a rugat să nu vă vorbesc 
despre paza noastră, dar m-a luat gura pe dinainte... Bine 
zis: limbă de muiere! Spuse ea înciudată. 

Am promis că voi fi mut ca peştele. 

— Şi e mare corpul ăsta de pază? Am întrebat. 


Dar Eleonora mă asigură că nu mai ştie nimic altceva 
despre forţele armate ale orăşelului. 

— Etajele le numărăm de sus în jos - continuă ea să-mi 
explice structura ciudatului orăşel. La etajul al doilea, în 
cele două cercuri exterioare, locuieşte personalul de 
calificare medie. 

Întrucât şi camera mea se află la acest etaj, am întrebat-o 
făcând pe supăratul: 

— Ca mine, de pildă? 

— Da, numai că ceilalţi sunt ceva mai bine pregătiţi. De-a 
lungul cercului interior se află bibliotecile şi laboratoarele. 
Etajul al treilea este rezervat muncitorilor. 'Tot acolo se află 
depozitele cu alimente, bucătăriile, cantinele, băile, 
cluburile, cinematograful... 

— Cum, aveţi şi cinematograf? 

— Şi cinematograf şi teatru. De ce vă miraţi? Dacă n-am 
avea distracţii, mulţi ar muri aici de plictiseală. 

— Dacă se plictisesc n-ar fi mai simplu să fugă? 

Eleonora se prefăcu că n-aude întrebarea mea. 

— Al patrulea etaj, sau primul sub nivelul solului e ocupat 
de maşinile care prelucrează aerul lichid în azot sub formă 
de amoniac, acid azotic şi ceanamidă - substanţă foarte 
prețioasă pentru industrie şi agricultură. 

Vorbea fără să se oprească, temându-se parcă să n-o 
întrerup din nou. 

— La noi se fabrică anual peste un milion de tone de acid 
azotic şi mărim mereu producţia. Pe lângă aceasta obţinem 
şi oxigen. Într-unul din sectoarele de la etajul patru se 
triază materialul care vine dinafară prin conducta 
principală. La nivelul etajului patru, conducta este 
prevăzută cu un sistem întreg de site începând cu cele mari 
prin ochiurile cărora poate trece un om şi terminând cu 
altele atât de dese încât prin ele nu trece nici praful. 

— Care va să zică Nikola şi cu mine am fost şi noi „triaţi”? 

— Bineînţeles. Câteodată nimeresc în conductă cele mai 
neaşteptate obiecte şi tot felul de vietăţi. Conducta 


absoarbe în mare cantitate copaci întregi. Uneori, vântul 
aduce cedri uriaşi smulşi cu rădăcină cu tot, brazi, pini, 
brazi albi, zadă. Tot acest material este folosit ca lemn de 
foc. Primăvara şi toamna, în timpul migraţiunilor, nimeresc 
în conductă o sumedenie de păsări. O parte din ele le 
congelăm, pregătind rezerve pentru un an, iar altă parte 
este transformată prin răcire, cu ajutorul aerului lichid, 
într-o piatră sfărâmicioasă care apoi se macină până se 
transformă în praf şi se păstrează în depozite, sau se 
exportă, poate. Adeseori nimeresc în conductă mici 
sălbăticiuni patrupede şi chiar animale mai mari cum ar fi 
vulpile polare. De câteva ori au poftit pe la noi venind pe 
calea aerului urşi albi, ba chiar şi un tigru! Pe la etajul cinci 
trece conducta prin care sunt aruncate afară, pneumatic, 
resturile inutilizabile ce vin aici de la etajul patru. În toate 
etajele subterane - de la al patrulea până la al optulea - 
aerul din atmosferă, absorbit prin conducta centrală, este 
transformat în aer lichid. Şi la fiecare din aceste etaje se 
găsesc încăperi pentru depozitarea aerului lichefiat. Ele 
sunt deosebit de numeroase la etajul al şaselea. Cele mai 
interesante sunt însă etajele şapte şi opt. La etajul şapte 
obţinem, cu ajutorul aerului lichefiat, hidrogen lichid a 
cărui temperatură depăşeşte cu numai douăzeci de grade 
zero absolut4. Iar cu ajutorul hidrogenului lichid, lichefiem 
heliul. Este procesul cel mai dificil şi cel mai complicat. Al 
optulea etaj este rezervat în întregime heliului lichid, un 
produs foarte preţios. Până acum am strâns sute de mii de 
litri. 

— Dar ce faceţi cu aceste cantităţi colosale? 

— Pe noi nu ne interesează operaţiile comerciale ale lui 
mister Bailey - repetă Eleonora cuvintele pe care le 
auzisem şi din gura tatălui ei. 

Doream să-i mai pun câteva întrebări: unde sunt instalate 
maşinile, ce se găseşte în grotele subterane. Dar deodată se 
auzi soneria care ne chema la masă şi nu am mai putut afla 
nimic în ziua aceea. 


Era duminică. Mă plimbam cu Eleonora pe „bulevardul” 
de la primul etaj - un coridor lung de o formă circulară. Ţi 
se ura să mergi mereu în cerc. Uşile numerotate de pe 
ambele laturi făceau să te crezi într-o închisoare uriaşă. 
Impresia era accentuată şi de faptul că nu vedeai nicăieri 
ţipenie de om. Ca şi când li s-ar fi interzis „deţinuţilor” să se 
plimbe. 

Abia mai târziu am aflat că locuitorii orăşelului, în special 
privilegiaţii de la primul etaj aveau voie să se plimbe prin 
munţii şi pădurile din împrejurimi. Se înţelege că printre 
aceştia nu se afla niciunul care să prefere excursiilor în aer 
liber interminabilele plimbări în cerc, pe coridorul 
„inchisorii”. 

Când se auzi soneria, uşile camerelor se deschiseră una 
după alta şi coridorul se umplu de oameni. Mă uitam curios 
la locuitorii orăşelului. Printre ei nu se vedea nici o femeie. 
Era un oraş al bărbaţilor şi Eleonora părea să fie o excepţie, 
ca pe vremuri fiica căpitanului pe o corabie de corsari. M-a 
frapat de asemenea că erau cu toţii tineri. Cel mai în vârstă 
nu părea să aibă mai mult de treizeci şi cinci de ani. 

Zadarnic căutam printre ei oameni în uniforme militare. 
Nu se vedea nici un „ofiţer”. Cu toţii erau îmbrăcaţi civil. 
Dar ţinuta lor, precizia mişcărilor vădea educaţia militară. 
În orice caz era neîndoios că trecuseră cu toţii prin şcoala 
de ofiţeri. 

Eu, nou venit, eram un străin pentru ei. Dar, oameni 
manieraţi, niciunul nu mă fixa cu insistenţă. O salutau 
politicos pe însoţitoarea mea, îmi aruncau o privire fugitivă 
şi-şi vedeau de drum discutând cu voioşie într-o limbă pe 
care, din păcate, n-o cunoşteam. 

Locuitorii primului etaj aveau cantina lor. Aş fi dat mult să 
pot pătrunde acolo ca să studiez mai îndeaproape 
„aristocraţia” locală. Dar mister Bailey luase toate măsurile 
ca să nu vină în contact cu locuitorii orăşelului. Astfel, eram 
obligat să rămân în laborator după terminarea lucrului, 
până ce toţi muncitorii ajungeau în camerele lor. În schimb, 


începeam lucrul, abia după ce toţi muncitorii erau la 
locurile lor. Pe lângă aceasta n-aveam acces la niciuna din 
cantine. Masa mi se servea în cameră, iar micul dejun îl 
luam în laborator împreună cu Eleonora. Duminicile, micul 
dejun mi se aducea în cameră. Mi-am luat deci rămas bun 
de la Eleonora şi am coborât cu ascensorul la etajul doi. 

Eram atât de curios să-i văd pe muncitori, încât am 
îndrăznit să calc întrucâtva instrucţiunile primite: în loc să 
intru în cameră, am mai coborât cu ascensorul un etaj şi am 
luat-o pe coridor în întâmpinarea oamenilor care se 
îndreptau spre cantină. Mulțimea aceasta de oameni m-a 
surprins. Ştiam că am în faţa mea pe muncitorii adevăraţi ai 
orăşelului şi totuşi nu vedeam între ei nici un reprezentant 
tipic al „rasei” omeneşti, creată de împărţirea societăţii pe 
clase. 

Ca aspect exterior muncitorii nu se deosebeau cu nimic de 
locuitorii etajului superior. Aceleaşi costume aş zice chiar 
prea fine, de o croială impecabilă, aceleaşi maniere 
elegante. Erau cu toţii bine făcuţi, cu alură de sportivi, bine 
antrenați. Mai mult supli decât voinici, şi păreau, după 
înfăţişare, oameni instruiți. Numai dacă îi examinai cu 
multă atenţie surprindeai o oarecare deosebire între 
locuitorii primului şi celui de al treilea etaj, o deosebire de 
nuanţă, care se observă, de pildă, şi în sânul aceleiaşi clase 
sociale, între cercuri conexe, cum ar fi de pildă cercurile 
burgheziei mijlocii şi cele ale marei finanţe, sau între mica 
nobilime şi cercurile ei superioare - marea aristocrație. 

Ca şi la primul etaj n-am întâlnit aici nici femei şi nici 
bătrâni. Mulțimea era alcătuită exclusiv din bărbaţi tineri. 

Toate acestea m-au uimit şi m-au intrigat în cel mai înalt 
grad. Dar n-am putut rămâne mai mult aici ca să-mi 
continui observaţiile. M-am grăbit să mă întorc la etajul doi. 
În camera mea l-am găsit pe William. M-a privit bănuitor. I- 
am spus că din nebăgare de seamă am coborât mai jos cu 
un etaj. 


Am început să mănânc, iscodindu-l pe William pe sub 
sprâncene. Nu mă îndoiam că era pus să mă spioneze. Dar 
acum nu asta mă interesa. Îi examinam chipul şi îl 
comparam cu al oamenilor pe care i-am întâlnit în 
coridoare. Părea puţin mai în vârstă decât ceilalţi, dar şi el 
avea faţa unui om care nu s-a lovit de greutăţi în viaţă. l-ar 
fi stat foarte bine ca director al unei mari întreprinderi 
comerciale. Şi iată că acest „director” mă serveşte la masă 
ca un lacheu oarecare! 

Ciudat era acest orăşel, ciudată fabrica lui mister Bailey... 

VII. O ÎNCERCARE DE EVADARE, RATATĂ 

Munca în laborator îşi urma cursul ei obişnuit. Peste 
câteva zile Eleonora mi-a adresat chiar cuvinte de laudă: 

— O să ajungeţi să lucraţi bine - observă ea. 

În alte împrejurări şi cu altă ocazie aceste cuvinte mi-ar fi 
făcut multă plăcere. Dar nu mă gândeam de fel să fac aici 
carieră şi să-mi termin viaţa ca un prea smerit slujbaş al lui 
mister Bailey. Gândul la evadare nu mă părăsea nici o clipă. 
Îl aşteptam în chilia mea spartană pe Nikola care venea 
puţin mai târziu şi ne ţineam în şoaptă conciliabule. 

Nikola fusese trimis să lucreze cu ceilalţi iakuţi în 
conducta prin care, cu ajutorul presiunii aerului, gunoiul şi 
toate resturile ce se adunau în orăşel erau zvârlite într-o 
prăpastie foarte adâncă ce se afla în afara craterului. 
Nikola, care între timp se împrietenise cu bucătarii chinezi 
şi izbutise chiar să se înţeleagă cu ei într-un fel oarecare, 
mi-a vorbit despre unele particularităţi ale gospodăriei 
orăşelului. 

Aici, totul îşi găsea o întrebuințare. Aflasem mai înainte de 
a-mi spune el de rezervele de hrană ce se făceau din 
animalele ce nimereau în conductă. Carnea proaspătă se 
procura prin vânătoare. La vânătoare locuitorii orăşelului 
foloseau arme ce funcționau cu ajutorul aerului comprimat. 
Aici se mai practica şi un alt gen de vânătoare foarte 
interesant: fiarele mari erau ucise cu bombe încărcate cu 
aer lichid, închis într-un înveliş termoizolant. 


Era destul să răsucegşti „focosul”, pentru ca în interiorul 
bombei temperatura să crească intens. Aerul lichid se 
dilata, gazificându-se şi bomba aruncată exploda cu atâta 
forţă de parcă ar fi fost încărcată cu dinamită, şi rupea fiara 
în bucăţi. 

Nikola nu mi-a descris decât efectul produs de aceste 
arme, dar nu mi-a fost greu să înţeleg mecanismul lor. Aerul 
lichid nu era singura sursă de energie folosită în orăşel. 
Pentru săparea puţurilor noi se folosea un alt exploziv. O 
sursă necunoscută de energie punea în mişcare maşinile de 
mare putere ale acestei întreprinderi neobişnuite. Când am 
cerut explicaţii Eleonorei, mi-a răspuns: 

— Asta nu intră în domeniul meu. 

„La această întreprindere sunt prea multe secrete de 
fabricaţie, mi-am spus. Acest Bailey, pe lângă faptul că mi-a 
răpit libertatea şi a făcut din mine un sclav, poate mă pune 
să muncesc în interesul capitaliştilor englezi... Mai ştii?! 
Poate că întreaga cantitate de aer lichid va deveni la un 
moment dat în mâinile lor o armă teribilă pe care o vor 
folosi împotriva noastră? Nu, trebuie să fug cât mai repede; 
trebuie să previn guvernul de această primejdie prin cel 
mai apropiat Soviet sau celulă.” 

L-am pus pe Nikola să-mi descrie de câteva ori şi 
amănunţit conducta de evacuare, pentru că planul era prea 
schematic. Conducta avea cel puţin doi kilometri. Se vede 
ca la început ajungea până la marginea prăpastiei dinafara 
craterului, dar gunoiul strâns aici cu timpul a prelungit 
încetul cu inertul platforma din faţa conductei şi acum ea 
depăşea cu vreo cinci sute de metri peretele abisului. Pe 
această platformă fuseseră instalate şine pentru vagonetele 
cu care se transporta gunoiul până la marginea prăpastiei. 
În locul unde se arunca gunoiul se formase o pantă destul 
de abruptă. De partea cealaltă peretele prăpastiei era 
aproape vertical, dar după părerea lui Nikola ne puteam 
totuşi căţăra pe el. În orice caz, numai pe aici puteam fugi. 


Am examinat încă o dată cu atenţie planul conductei. 
Deodată, am observat nişte semne: acolo unde se termina 
conducta erau câteva linii, abia vizibile, făcute cu unghia 
sau poate cu chibrit, înfăţişând nişte săgeți îndreptate spre 
gura conductei, iar deasupra săgeţilor erau mai multe 
semne de exclamaţie. 

Ce înseamnă toate acestea? Cine le-o fi făcut? Poate 
predecesorul meu care locuise în această cameră - un 
prizonier ca şi mine - mă avertiza astfel că dacă mă voi 
aventura pe acest drum mă ameninţă o primejdie... Se 
putea de asemenea ca săgețile să indice direcţia vântului. 
Ştiam însă că vântul bătea dinspre conductă, aruncând 
afară gunoiul. Aerul dinafară nu era aspirat decât prin 
conducta principală. lar după câte mă informase Nikola, în 
timp ce se strângea gunoiul, şi noaptea când oamenii 
dormeau, în această conductă laterală, de evacuare, nu 
sufla vântul. În orice caz, nu era altă alegere şi întrucât 
trebuia să avertizez autorităţile de această primejdie n- 
aveam nici un motiv să mai zăbovesc. 

Nikola şi cu mine hotărârăm să nu mai amintim realizarea 
planului nostru şi să pornim la drum chiar în acea noapte, 
îndată ce orăşelul va adormi. 

Mă întrebam dacă orăşelul e păzit noaptea. Ne-ar fi destul 
de greu să trecem neobservaţi, deoarece, după cum 
aflasem, lumina ardea în coridor fără întrerupere. Pe lângă 
aceasta era primejdios să plecăm în costumele noastre de 
casă, destul de subţiri. Eram în pragul toamnei şi, deşi 
clima se îndulcise, peste noapte putea totuşi să dea un 
îngheţ. Prin părţile acelea iarna vine foarte repede. Cât 
despre provizii, le purtam mai puţină grijă. Deşi n-aveam 
arme, Nikola ştia să meşterească arcuri şi săgeți şi chiar să 
împletească un soi de plasă din propriul său păr. El 
cunoştea o mie de metode de prindere a păsărilor, 
animalelor şi peştilor, şi cu el n-aveam să mor de foame. 

Am stat tăcuţi în camera noastră, ciulind urechile la 
zgomotele îndepărtate. Undeva, adânc sub pământ, huruiau 


motoarele, iar deasupra noastră se auzea vântul vuind în 
conductă. lată însă că a încetat şi acest vuiet; noaptea 
laboratoarele nu lucrau... 

Miezul nopţii. l-am făcut semn din cap lui Nikola şi am 
pornit la drum. Nikola mergea înainte. Am parcurs cu bine 
coridorul fără să întâlnim pe nimeni, am coborât la etajul 
cinci, aici am urcat o mică scară şi ne-am pomenit într-o 
cămăruţă, cât cabina unui ascensor, din care răspundea o 
uşă în interiorul conductei laterale. În cabină moţăia un 
paznic. M-am tras înapoi. Nikola însă a început să-i 
vorbească omului, repede şi în şoaptă, în limba iakută; îl 
recunoscuse: era iakutul „Ivan cel mare”. Am înţeles după 
ton că Nikola insistă să-l convingă de ceva pe Ivan. Acesta 
însă dădea din cap şi refuza, oftând şi scărpinându-şi 
bărbuţa rară. 

— Nu vlea să ne lase - mă lămuri Nikola. Se teme tale şi ne 
sfătuieşte să ne întoalcem. I-e fiică să nu-l uţidă. 

Apoi se întoarse spre Ivan şi încercă din nou să-l convingă. 
Se pare că Ivan începuse să şovăie. Apoi, cu un gest de 
resemnare deschise uşa ce da în conductă şi trecu primul 
pragul. 

Conducta era largă cât un tunel de cale ferată. Când uşa 
se închise în urma noastră, întunericul deveni de nepătruns. 
Deşi ne străduiam să nu facem nici un zgomot, paşii noştri 
stârneau un ecou puternic intre pereţii căptuşiţi cu tablă. 
Aproape de capăt conducta cotea lin şi îndată ce trecurăm 
de cotitură ne apăru lumina palidă a lunii noi... Această 
lumină m-a emoţionat ca un simbol al libertăţii. Încă câţiva 
paşi şi vom scăpa din închisoare! Chiar de aici simţeam 
mirosul frunzelor putrede şi al muşchiului. 

Gura conductei părea tot mai largă. Razele lunii luminau 
pereţii. La capăt am dat de nişte benzi de metal întinse de-a 
curmezişul ca o podişcă. Nikola sta să urce pe această 
podişcă, dar l-am apucat ce braţ şi s-a oprit. Mă gândeam 
că poate aveam în faţă o instalaţie automată de 
semnalizare. Deşi podişcă nu era prea largă, nu puteam 


sări peste ea. Mă gândeam cum să ocolim acest obstacol. 
Nikola nu înţelegea de ce m-am oprit şi mă zorea să ne 
continuăm drumul. Atunci i-am împărtăşit temerile melc. 

Am stat să ne sfătuim. Nikola a propus următorul plan: el 
şi cu mine o să-l ridicăm pe Ivan, care era mai mic de 
statură şi mai uşor decât noi, şi o să-i facem vânt peste 
podişcă. Apoi Ivan va aduce scânduri sau crengi din care 
vom dura „punte peste punte” - în aşa fel încât să putem 
trece fără să atingem benzile metalice. Dar Ivan nu voia în 
ruptul capului să întreprindă această călătorie aeriană: îi 
era frică să nu se rănească în cădere. 

— Am să tlec şi aşa - ne asigură el. Pieziş, pieziş... 

Şi, fără să ne dea timp să-i răspundem, Ivan s-a dat câţiva 
paşi înapoi, şi-a luat avânt şi s-a repezit înainte pe peretele 
înclinat al conductei, crezând că va putea trece fără să 
atingă podişcă... Reuşi să facă câţiva paşi, dar chiar la 
margine lunecă pe panta netedă şi umedă şi căzu cu 
zgomot cât era de lung, peste benzi... Dacă ele erau într- 
adevăr legate de sistemul do semnalizare, apoi ţine-te! 

Nu ne rămânea altceva de făcut decât, fără să ne mai 
sinchisim de podişcă, să fugim după Ivan. Din două sărituri 
am ajuns afară, urmat de Nikola. Am luat-o la goană pe 
traverse, ocolind vagonetele ce stăteau pe şine. În două sau 
trei minute am parcurs cel puţin jumătate din distanţa care 
ne despărţea de prăpastie. Căderea pe stratul moale de 
gunoi nu mă speria de loc. 

Alergam cât puteam de repede; Nikola, deşi avea picioare 
strâmbe, fugea alături de mine. Ivan însă, care nu mai 
fugise de mult, rămase în urmă. M-am oprit ca să-l aştept, 
dar Nikola, depăşindu-mă, mi-a strigat: 

— Las' că vine el! Fugi!... Şi-a continuat să alerge. 

M-am luat şi eu după Nikola. Eram la doi paşi de capătul 
platformei. Din partea cealaltă a prăpastiei se înălţau stânci 
posomorâte, luminate de lună. 

Deodată am auzit în spatele meu un zgomot ciudat, care 
creştea mereu, transformându-se într-un huruit puternic, 


uniform. În acelaşi timp se stârnise şi un curent care-mi 
bătea în faţă şi nu se datora repeziciunii cu care alergam, 
fiindcă păstrasem tot timpul aceeaşi viteză. „Poate au pus în 
funcţiune ventilatorul central...” - dar am respins imediat 
această ipoteză, fiindcă era prea devreme. Lucrul începea 
la ora şase dimineaţa, or, acum putea să fie cel mult ora unu 
după miezul nopţii. 

Zgomotul crescu în intensitate, iar curentul de aer deveni 
atât de puternic încât am fost nevoit să mă plec înainte ca 
să nu cad. Alergam din ce în ce mai greu. Simţeam că mă 
înăbuş. Aerul se făcea tot mai dens. Am înţeles totul: în 
spatele nostru fusese pus în funcţiune ventilatorul. Nu 
ştiusem până atunci că şi conducta de evacuare putea să 
absoarbă aer... „Deci iată ce însemnau săgețile şi semnele 
de exclamaţie de pe schiţă!” mi-a străfulgerat prin minte, în 
clipa aceea curentul stârnit de ventilator începu să vuiască 
asemenea unui monstru înfuriat că-i scapă prada din 
gheare. 

Vântul s-a transformat în furtună. Cu capul aplecat căutam 
să răzbat prin această perdea invizibilă de aer gata să ne 
strivească. Dar nu mai eram în stare să înaintez nici un pas. 
Nikola se prăbuşi la pământ şi începu să se târască de-a 
buşilea. I-am urmat exemplul, dar nici asta nu ne-a salvat. 
Făceam eforturi supraomeneşti, ne agăţam de pământ cu 
mâinile şi picioarele, dar curentul era mai tare ca noi şi ne 
trăgea mereu îndărăt. 

Plămânii noştri erau plini de aer ca nişte baloane gata să 
plesnească. Capul ne vâjâia, tâmplele ne zvâcneau. Deşi la 
capătul puterilor, nu voiam să ne predăm. Mâinile şi 
picioarele ne sângerau. Numai să ajungem la capătul 
platformei... Dar nu-l mai vedeam. La un moment dat vântul 
îmi răsuci capul înapoi şi printr-un nor de praf l-am văzut 
pe Ivan. Corpul său sălta şi descria tumbe în aer, într-o 
ciudată rostogolire, şi zbura spre gura conductei. 

La un moment dat m-a lovit ceva moale, dar n-am fost în 
stare să întorc capul să văd ce este. Am ghicit că era trupul 


lui Nikola. Eram aproape sufocat. Simţeam că-mi pierd 
cunoştinţa. Era zadarnic să mai lupt. Muşchii nu mă ajutau 
de loc, corpul neputincios s-a lăsat în voia curentului de aer. 
Am zburat înapoi spre conductă şi am căzut în nesimţire. 

VIII. „MISTER FATUM” 

M-am trezit în conductă, nu departe de intrare. Lângă 
mine zăcea Nikola şi Ivan. De data aceasta scâpasem 
aproape nevătămat. Ventilatorul fusese oprit probabil 
îndată ce ne-am întors şi aerul comprimat ne-a frânat 
zborul. L-am zgâlţâit pe Nikola de umăr. El scoase un 
geamăt şi spuse de parcă aiura: 

— A suflat tale, tale. 

N-a trecut mult şi a început să mişte şi Ivan. 

Am deschis uşa şi am intrat în cămăruţă. Aici l-am lăsat pe 
Ivan la postul său, pe Ivan care clătina mereu din cap, a 
reproş, iar noi ne-am dus spre camera noastră. Întregul 
orăşel subteran dormea şi n-am întâlnit pe nimeni. M-am 
aruncat disperat pe pat, fără să mă dezbrac, aşteptându-mă 
să fim arestaţi din clipă în clipă pentru că am încercat sa 
evadăm. 

Dar ceasurile treceau şi nu venea nimeni. Lipsisem cel 
mult două ore. 

„Oare să nu fi observat nimeni că am încercat să evadăm? 
Se prea poate ca ventilatorul să funcţioneze automat, iar în 
ce priveşte vuietul, locuitorii orăşelului subteran s-au 
obişnuit într-atâta cu el încât nici nu-l mai aud”, îmi treceau 
prin minte gânduri liniştitoare. Şi fără să-mi dau seama, am 
adormit. 

Soneria ne-a trezit ca de obicei la ora şase. Nikola pleca 
înaintea mea şi, întins pe pat cu ochii închişi, îl auzeam cum 
se îmbracă, fosăind şi fredonând. Îi invidiam calmul. Apoi 
am adormit şi nu m-am mai trezit decât la şapte şi jumătate 
la al doilea semnal. Am băut la repezeală un pahar cu cafea, 
am înghiţit nişte pesmeţi şi m-am dus la laborator. 

— Eşti cam palid astăzi - remarcă Eleonora, uitându-se cu 
atenţie la mine. 


— N-am dormit bine - răspunsei. 

— Ce te-a împiedicat să dormi? 

— Tot felul de gânduri. Nu mă pot împăca şi nici nu mă voi 
împăca vreodată cu această stare de captivitate. 

Eleonora se încruntă. Am tălmăcit în felul meu supărarea 
ei. Poate îi plac şi e mâhnită că îi prefer libertatea? Se vede 
însă că m-am înşelat. 

— Trebuie să ştii să te resemnezi în faţa inevitabilului - 
spuse ea tristă ca şi când s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie cu 
mine. Atitudinea ei mă surprinse şi mă intrigă şi mai mult. 

— Inevitabilul?! Un oarecare mister Bailey, comerciant 
care se îndeletniceşte cu afaceri destul de dubioase, un 
străin care s-a instalat cu de la sine putere pe teritoriul 
nostru nu are nici o asemănare cu acel Fatum, căruia 
trebuie să i te supui. Şi dacă eşti atât de fatalistă... 

— Începui eu pe un ton iritat. 

— Nu sunt de loc fatalistă. Dar nici nu trebuie să fii fatalist 
ca să înţelegi un lucru atât de simplu că uneori 
împrejurările sunt mai tari ca noi. 

— Asta nu înseamnă decât că noi suntem mai slabi decât 
împrejurările - nu mă lăsai eu, simțind că am pus degetul 
pe rană. 

— Văd că nu înţelegi! Răspunse Eleonora şi se adânci în 
munca ei. 

Dar n-aveam de gând să las să-mi scape acest prilej. 
Starea sufletească în care se afla ea era de aşa natură 
încât, dacă stăruiam, putea să-mi spuie multe lucruri pe 
care nu mi le-ar fi mărturisit altădată. 

— Atunci lămureşte-mă! Deocamdată din tot ce mi-ai spus 
am înţeles un singur lucru: că eşti aici prizonieră ca şi mine. 

— 'Te înşeli - răspunse fata. Chiar azi-dimineaţă tata a 
căutat să mă convingă să plec de aici şi... Mister Bailey nu 
se opune... 

— Şi totuşi, nu pleci. Înseamnă că te reţine ceva. Prin 
urmare, eşti prizonieră, dacă nu a lui mister Bailey, atunci a 
sentimentelor care te rețin aici. Stai puţin, mi se pare că am 


ghicit! Ai spus că tatăl dumitale a căutat să te convingă să 
pleci. Împreună cu el sau singură? 

— Fără el - răspunse încet Eleonora. Era foarte tulburată. 

— Încep să văd limpede. Nu vrei să pleci fără tatăl 
dumitale, iar el nu poate sau nu vrea să plece. Ori, mai bine 
zis, nu-l lasă „mister Fatum.” 

Eleonora zâmbi numai din ochi, dar nu-mi răspunse. 

— Mi-ai povestit într-o zi - urmai eu, însufleţindu-mă - că 
familia dumitale este foarte cunoscută în Suedia, şi nu în 
sensul pe care l-ar putea sugera numele dumitale 
răsunător. Mi-ai spus că minerul Engelbrecht care a condus 
în secolul al cincisprezecelea răscoala populară împotriva 
regelui Eric de Pomerania5 este străbunul dumitale. Un 
străbun care vă face cinste!... Se poate oare ca după cinci 
secole în inima celor din familia Engelbrecht să nu fi rămas 
nici urmă din trăsăturile de caracter ale acestui viteaz 
miner şi ei să nu fie în stare decât să-şi plece capul în faţa 
asupritorilor? 

Lovitura a fost prea crudă. Nu m-am aşteptat că voi atinge 
punctul cel mai dureros din inima Eleonorei. Ea mi-a vorbit 
în repetate rânduri despre strămoşul ei revoluţionar de 
care părea foarte mândră. Acum însă, comparaţia cu 
strâbunul ei, defavorabilă urmaşilor a tulburat-o şi a 
indignat-o. Se sculă deodată, se îndreptă cât era de înaltă şi 
ridică semeţ capul. Sângele îi fugi din obraji, încruntă 
sprâncenele. Ochii îi scăpărau scântei. Niciodată n-am 
văzut-o aşa. Mă privi mânioasă şi spuse cu voce întretăiată: 

— Dumneata... Dumneata. 

— 1 se tăie respiraţia. Dumneata nu înţelegi nimic - încheie 
ea încet şi deodată izbucni în plâns, cu faţa îngropată în 
palme. 

M-am zăpăcit nu ştiam ce să mai fac. N-avusesem de gând 
s-o jignesc. Am vrut doar s-o fac să-mi dezvăluie adevărul. 
Eram foarte mâhnit c-am supărat-o. 

— Iartă-mă - m-am rugat pe un ton atât de trist încât ar fi 
mişcat şi pietrele (iar inima Eleonorei nu era de loc de 


piatră). 

Şi-a recăpătat repede stăpânirea de sine. Umerii nu-i mai 
tresăreau. 

— lartă-mă, te rog. N-am vrut să te jignesc... 

Eleonora ridică încet capul şi încercă să zâmbească. 

— Să uităm asta... Nervii sunt de vină... Ai grijă ce faci! 
Ţipă ea deodată, observând că am aruncat o bucată de fier 
pe masa unde se afla un mic cub de alcool solid, ce părea 
făcut din sticlă (acum câteva minute reuşiserăm să 
congelăm alcool pur într-un mediu de aer lichid) - nu ştii că 
alcoolul solid nu arde, dar face explozie dacă-l loveşti? 

— Eterul îngheaţă transformându-se într-o masă 
cristalină... Am continuat eu în glumă, imitându-i tonul de 
mentor: un tub de cauciuc supus acţiunii aerului lichid 
devine dur şi sfărâmicios şi poate fi făcut bucăţi sau praf; 
florile par făcute din porțelan, iar o pălărie de fetru poate fi 
spartă în bucăţi”. 

— N-ai pomenit nimic despre elasticitatea metalelor sub 
acţiunea aerului lichid - spuse Eleonora, zâmbind cu voie 
bună. 

Am reluat pe acelaşi ton: 

— Rezistenţa de rupere a plumbului se dublează aproape. 
Majoritatea metalelor îşi măresc elasticitatea şi rezistenţa 
de rupere la tracţiune...” 

— Ajunge pentru astăzi - mă întrerupse ea. Şi acum, hai să 
lucrăm. 

Luă o cupă de sticlă cu pereţii argintaţi, privi în lichidul 
azuriu şi observând la suprafaţă un fir de praf, băgă 
deodată degetul în cupa plină cu aer lichid. 

— Ce faci? Am ţipat îngrozit la rândul meu. Ai să te arzi! 

Nu demult făcuse în faţa mea o „experienţă 
demonstrativă”; un ceainic plin cu aer lichid, aşezat pe o 
bucată de gheaţă, începuse „să fiarbă” scoțând aburi reci, 
fiindcă faţă de aerul lichid, până şi gheaţa e un corp încins 
în comparaţie cu temperatura lui joasă. Şi presupuneam că 


această temperatură joasă te „arde” mai rău decât metalul 
încins. 

Dar spre mirarea mea, Eleonora n-a ţipat de durere, ci 
scoțând liniştită degetul din cupă îl scutură şi apoi mi-l 
arătă: era nevătămat. 

— Aerul lichid, care vine în atingere cu degetul, se 
evaporă foarte intens, deoarece temperatura lui este mult 
mai joasă decât temperatura degetului. De aceea, se 
formează un fel de înveliş din aburi de aer lichid - n-ai 
observat? 

— Care fereşte o fracțiune de secundă degetul de arsură. 
Dar să nu-ţi dea prin gând să repeţi această experienţă - 
mă avertiză ea, observând că am întins şi eu degetul spre 
cupă. Asta trebuie făcută cu multă dibăcie, repede şi fără să 
atingi pereţii vasului. 

Apoi ne-am văzut fiecare de lucru. Se părea că Eleonora 
nu se mai gândea la mica noastră ceartă, eu însă nu puteam 
să uit. Sărmana Nora! Aşa îndrăzneam să-i spun numai în 
gând. Prin urmare este şi ea o victimă a lui Bailey! După 
această descoperire simpatia pe care o simţeam pentru 
Eleonora a crescut. Iar în gândul meu am mai trecut o 
crimă la activul lui mister Bailey. 

La un moment dat m-am surprins gândindu-mă să evadez 
împreună cu Eleonora. 

În laborator era linişte. Eram amândoi absorbiți de muncă. 
Am tresărit deodată auzind o detunătură. 

— larăşi ai astupat prea tare vasul! Mă dojeni Nora. 

Da, într-adevăr, greşisem. La temperatura camerei aerul 
lichid se evaporă repede şi presiunea vaporilor aruncă 
dopul afară. 

— Dacă îl astupi prea tare, explodează, dacă nu închizi 
destul de bine - se evaporă prea repede - bombănii eu, 
făcând pe supăratul. 

— Nu-i o muncă uşoară, nu-i aşa?... În schimb nu te poţi 
plânge că lucrăm în condiţii nocive. Ai aici aer cât pofteşti! 
Răspunse Nora. 


— Poate de aceea îţi sunt obrajii atât de rumeni? 

Nora îmi aruncă pentru prima oară o privire şăgalnică, o 
privire de femeie, care mă bucură nespus! Deci nu mai era 
supărată! 

Deodată, intră William şi spuse ceva în englezeşte. Nora 
traduse. 

— Mister Bailey îl roagă pe mister Klimenko să vină până 
la el. Poftiţi la răfuială, domnule - adăugă ea zâmbind. 

„Oare au aflat cu toţii de încercarea noastră de evadare?” 
Eram îngrijorat, dar zâmbetul liniştit al Norei mi-a dat 
curaj. Nu ştiam - vai! Că mister Bailey îi chema pe toţi la el 
- în afară de tatăl Norei - numai „pentru răfuială”. În acest 
orăşel subteran el era judecătorul suprem, iar hotărârile 
sale erau irevocabile. 

L-am urmat pe William cu inima grea. 

— Îţi urez să scapi uşor! Îmi strigă Nora din urmă. 

IX. „GRAȚIAT DIN MILA MĂRIEI SALE” 

În cabinet se şi aflau Nikola şi Ivan escortaţi de doi 
gentlemeni înarmaţi cu pistoale automate, ce funcționau cu 
ajutorul aerului comprimat. Mister Bailey stătea în picioare 
lângă birou. 

— Apropie-te! Îmi porunci el aspru, fără să mă invite să iau 
loc. 

M-am apropiat de birou. Mister Bailey se aşeză. Nu voiam 
să rămân în picioare în faţa lui şi m-am aşezat şi eu. Lui 
Bailey îi scăpărară ochii de furie şi se încruntă. 

— Aţi încercat să fugiţi?! Era mai curând o afirmaţie decât 
o întrebare. 

— Am vrut şi noi să ne plimbăm puţin - i-am răspuns eu, 
schiţând un zâmbet. 

— Nu are nici un rost să minţi sau să tăgăduieşti! Aţi 
încercat să fugiţi. V-am avertizat ce urmări poate să aibă 
aceasta. 

Mister Bailey porunci ceva unuia din oamenii înarmaţi. 
Acesta se apropie de mine şi îmi făcu semn să-l urmez. 


Judecata nu ţinuse nici un minut. Acum nu le rămăsese 
probabil decât să execute sentinţa. Am ieşit în coridor 
urmaţi de Nikola şi Ivan însoţiţi de restul escortei. La un 
moment dat ei cotiră, iar noi am mers mai departe. Am 
coborât şi am luat-o pe un alt coridor. Omul care mă însoțea 
se opri în dreptul unei uşi înguste de fier, o deschise şi mă 
împinse destul de brutal într-o cameră mică cu pereţi 
netezi, de fier, luminată de un bec anemic. Uşa se închise şi 
am auzit cheia întorcându-se în broască. Am rămas singur. 

„Carcera... Nu e chiar atât de grav. Am scăpat ieftin”, mi- 
am spus eu cercetându-mi închisoarea. Camera era curată, 
uscată, dar rece. Pe perete atârna un termometru Celsius. 
Asemenea termometre se aflau în fiecare cameră şi chiar în 
coridoarele orăşelului subteran. Aici temperatura era 
supravegheată cu străşnicie. Termometrul arăta plus şase 
grade. 

După noaptea nedormită şi emoţiile prin care trecusem 
eram frânt de oboseală şi fără putere. Îmi era somn şi abia 
mă ţineam pe picioare. În cameră, însă, nu se găsea nici 
măcar un scaun. Mă aşezai pe podeaua rece de piatră şi 
începui să moţăi. Peste câteva minute, însă m-am trezit din 
cauza frigului. Mă trecu un fior. M-am ridicat să mă uit la 
termometru. Arăta două grade sub zero. „Ce o fi însemnând 
toate acestea? Gândii. Să fie o scăpare a fochistului, sau 
poate o fac intenţionat?” 

Ca să mă mai încălzesc am început să mă plimb prin 
cameră, dar era atât de mică încât nu puteam să fac decât 
doi paşi înainte şi doi paşi înapoi. Atunci am început să sar 
şi să dau din mâini. Am obosit şi mai mult, dar am reuşit să 
restabilesc circulaţia sângelui. Era destul însă să mă aşez 
ca frigul să mă cuprindă şi mai rău. Dinţii îmi clănţăneau 
mărunt. Uitându-mă din nou la termometru, am văzut că a 
coborât la unsprezece grade sub zero. 

Simţeam cum mă pătrunde tot mai tare frigul. Mi se 
strângea inima, iar pe spinare parcă aveam un sloi de 
gheaţă. Dar această senzaţie nu se datora numai frigului: 


mi-am dat seama, cu groază, că mister Bailey m-a 
condamnat la moarte prin îngheţ! M-am repezit instinctiv la 
uşă şi am început să bat. 

— Deschideţi!... Deschideţi!... Răcneam ca ieşit din minţi. 
Dar nu răspundea nimeni. 

Mâinile începură să-mi sângereze. În sfârşit m-am lăsat să 
cad pe podea... „Câteodată împrejurările sunt mai tari ca 
noi. Nu trebuie să fii un fatalist ca s-o înţelegi...” îmi trecură 
prin minte cuvintele Eleonorei. Eu am luptat însă, am 
încercat să evadez şi mor luptând pentru libertate! Dar 
ea... De altfel, poate şi ea a luptat. Mi-am adus aminte de 
cadavrul legat de prova spărgătorului de gheaţă, despre 
care mi-a povestit Nikola. Aşa se răfuia Bailey cu duşmanii 
săi. Poate Eleonora are dreptate - e zadarnic să lupţi 
împotriva lui Bailey... 

Ce frig e!... Mâinile şi picioarele mă dor îngrozitor... Îmi 
frec degetele, dar ele au înţepenit şi nu se mai îndoaie... Mă 
ridic cu un efort şi mă uit la termometru. Douăzeci de grade 
sub zero... Lupta s-a sfârşit! Trebuie să mă supun 
destinului. 

M-am ridicat în capul oaselor pe podea şi am căzut într-un 
fel de toropeală. La urma urmelor moartea prin îngheţ nu e 
chiar atât de înspăimântătoare. În orice caz, e de preferat 
scaunului electric. Încă puţin şi orice durere va înceta, am 
să adorm... 

Un zgomot uşor, la uşă. Să fie adevărat? Încerc să mă 
ridic, dar frigul îmi încleştează corpul. E linişte. Mi s-a 
părut... 

Parcă nu mai e atât de frig. Cred însă că simţurile mă 
înşală. Organismul cedează căldură aerului. Diferenţa de 
temperatură dintre trupul meu şi aerul înconjurător se 
micşorează. De aici senzaţia amăgitoare de cald. Toţi acei 
care îngheaţă trec prin asta. Prin urmare, s-a sfârşit... 

Minutele se scurgeau şi totuşi mintea îmi rămânea lucidă, 
iar senzaţia de cald se accentua chiar. Ciudat! Niciodată n- 
am fost pe punctul să îngheţ, dar eram convins că în 


asemenea situaţii oamenii trebuie să se simtă astfel. Pentru 
a-mi verifica îndoielile am încercat să-mi mişc degetele şi 
spre uimirea mea am văzut că reuşesc fără nici o greutate, 
deşi înainte de aceasta nu le puteam nici măcar îndoi. M-am 
uitat la termometru. 

Plus cinci grade! 

Temperatura se ridică! Sunt salvat şi frica mea s-a dovedit 
neîntemeiată. Se vede că mister Bailey a vrut să mă sperie 
numai. 

Peste câteva minute temperatura în cameră s-a ridicat 
până la douăsprezece grade - temperatura obişnuită din 
încăperile locuite ale orăşelului subteran. M-am sculat şi am 
încercat să-mi dezmorţesc mădularele. Degetele erau 
umflate şi roşii. Simţeam însă cum sângele care pulsa 
năvalnic începe să le încălzească. Întrucât temperatura se 
ridica treptat, aşa cum scăzuse, am scăpat de efectele 
primejdioase ale decongelării. 

Şi acum ce o să facă cu mine? Cât o să mă maiţină în 
această carceră? 

Şi ca un răspuns la această întrebare se auzi din nou un 
zgomot uşor la uşă şi apoi cheia întorcându-se în broască. 
Intră William şi-mi făcu semn să-l urmez. 

Acum când eram sigur că am scăpat cu viaţă, am ieşit plin 
de curaj. William m-a condus din nou în cabinetul lui mister 
Bailey. 

De data aceasta Bailey mă pofti să iau loc, iar el ieşind de 
după birou a început să se plimbe prin cameră. 

— Mister Kalimenko - începu el. Ai merita să fii condamnat 
la moarte şi numai lui miss Engelbrecht să-i mulţumeşti că 
ai rămas în viaţă... 

L-am privit surprins. 

— Te condamnasem la moarte. Am ales pentru dumneata 
mijlocul cel mai puţin dureros de a trece pe celălalt tărâm. 
Am şi dat ordin ca sentinţa să fie executată... Dar noi ducem 
lipsă de personal calificat. Miss Eleonora nu poate face faţă 
singură... Aţi lucrat în calitate de ajutor al ei şi înainte de a 


termina cu dumneata am hotărât să aflu dacă i-aţi fost de 
un real folos. Ea nu ştia primejdia ce te ameninţa... Am 
rugat-o doar atât: să-şi spună părerea. M-a asigurat că 
lucrezi foarte bine şi că-i eşti un preţios ajutor. S-a opus 
când am anunţat-o că... [i-am dat altă funcţie. Şi am fost 
nevoit... Să revin asupra hotărârii mele. Eşti grațiat! 
Încheie el pe un ton solemn, aşteptându-se probabil să-mi 
exprim recunoştinţa. 

Eu însă nu i-am spus nimic şi m-am mulţumit să dau din 
cap. 

— Miss Engelbrecht a pus mult suflet - continuă Bailey, 
zâmbind ironic - cam prea mult poate ca să mă convingă că- 
i eşti într-adevăr util. Ea nu ştie de încercarea voastră de 
evadare. Nu i-ai spus nimic? 

— Nu - am răspuns. 

— Ce om ingrat! Să fugi... De lângă asemenea fată! 

— Să fug din captivitate, din robie - l-am îndreptat eu. 

— Dar ea, prezenţa ei, faptul că te afli în compania ei nu 
te-a reţinut? 

— V-aş ruga, mister Bailey, să nu vă amestecați în 
chestiunile mele personale - i-am retezat-o eu. Asta nu vă 
priveşte sub nici o formă. 

— Eşti sigur? Răspunse el. Ba da, mister Kalimenko, mă 
priveşte şi încă mult! 

Atunci abia am înţeles intenţia lui Bailey. Voia să ştie 
probabil dacă Eleonora şi cu mine nu ne-am îndrăgostit 
unul de altul. Această dragoste ar fi făcut viaţa Eleonorei 
mai frumoasă, iar pe mine m-ar fi ferecat mai tare ca 
lanţurile de acest orăşel subteran. Eram atât de indignat de 
aceste calcule, încât dragostea pe care începusem s-o simt 
pentru Eleonora era în mare pericol. Bailey nu era un bun 
psiholog. Nu ştia pesemne că nimic nu este mai primejdios 
pentru dragoste decât constrângerea. Or el nici nu încerca 
să ascundă că este dispus să facă pe peţitorul ca să 
transforme legăturile matrimoniale în lanţuri care să mă 
ţină legat de „fabrica” lui. 


— Îţi aduci aminte? Continuă Bailey - ţi-am cerut să-ţi dai 
cuvântul de onoare că nu vei fugi de aici, dar n-am stăruit. 
Nu cred în cinstea oamenilor şi mai ales - fără supărare! 

— Nu cred în cuvântul dat în împrejurările în care te afli 
dumneata. Bine spune un proverb de-al vostru, rusesc: „Pe 
lup oricât l-ai îndopa, tot spre pădure cată”. Şi atunci ce mi- 
am spus: lasă-l mai bine să se convingă pe pielea lui că de 
aici nu se poate fugi. Atunci o să se astâmpere şi o să-şi 
vadă de treabă. Şi iată că ai încercat-o... Acum eşti al 
nostru... Sper că n-ai să te plictiseşti aici prea tare în afară 
de cazul... În care ai avea o bucată de lemn în loc de inimă. 

Am sărit de pe scaun cu un aer atât de fioros, încât mister 
Bailey se dădu câţiva paşi înapoi şi începu să râdă, forţat. 

— Hai, nu fi supărat - spuse el mai împăciuitor. Doar nu te- 
am jignit cu nimic nici pe dumneata şi nici pe miss 
Eleonora. E o fată admirabilă şi orice bărbat ar fi mândru s- 
o ia de soţie. Şi acum, vino cu mine. Am să-ţi arăt multe 
lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată. O să-ţi prindă bine. 

X. O EXCURSIE SUBTERANĂ 

Mister Bailey deschise o uşă secretă şi trecu, urmat de 
mine, în camera alăturată. 

— Apropo - spuse mister Bailey - dacă te interesează poţi 
citi ultimele ştiri transmise prin radio. Ioată lumea 
deplânge moartea dumitale. Te-ai înecat împreună cu 
Nikola în apele Ienei. Tot ce a rămas de la dumneata este 
rucsacul cu instrumente. După cum vezi, totul a fost aranjat 
perfect, mister „cadavru”. 

Cu aceste cuvinte, Bailey deschisese un dulap mare în care 
atârnau câteva costume - de scafandru, cum mi-am 
închipuit eu. Dar mister Bailey m-a lămurit îndată: 

— Aceste costume nu sunt de scafandru. Îmbrăcat cu ele 
te-ai putea plimba prin spaţiile siderale unde e un frig 
absolut de două sute şaptezeci şi trei de grade. Costumele 
sunt confecţionate dintr-un material perfect termoizolant şi 
prevăzut cu rezervoare de oxigen. 


— Dar asta ce e? L-am întrebat, arătând o tijă metalică, cu 
o bilă în vârf, montată pe cască. 

— E antena. Costumele sunt înzestrate cu radiotelefoane, 
având fiecare câte o minusculă staţie de radio. În felul 
acesta vom putea discuta. Îmbracă-te! 

Am scos un costum din dulap. Era mai uşor decât cel de 
scafandru. Mister Bailey m-a ajutat să mă îmbrac şi a 
încheiat cu grija costumul cu nişte butoane speciale. 

— Şi acum, suntem gata - spuse el. Îl auzeam foarte bine, 
deşi capetele noastre erau vârâte în nişte căşti groase. E 
comod, nu-i aşa? Scafandrii ar fi fericiţi să aibă asemenea 
costume. 

— Sunt sigur însă că n-aţi pus această invenţie la 
dispoziţia societăţii - observai eu sarcastic. 

— Societatea? Făcu el cu dispreţ. Ce poate să-mi dea mie 
societatea? N-am timp de asemenea fleacuri. 

Mister Bailey se apropie de perete, trase o manivelă şi în 
mijlocul podelei se deschise o trapă. Mă uitai în jos şi văzui 
o mică scară care ducea spre o platformă împrejmuită cu 
un grilaj subţire de metal. 

— Coboară - mă invită Bailey. 

Am coborât pe scară, urmat de Bailey. Ajunşi pe platformă 
el răsuci un mâner montat pe grilaj, şi începurăm să 
coborâm, lin. Am coborât destul de mult. Când platforma- 
ascensor se opri, Bailey deschise uşa. În faţa noastră era o 
poartă scundă, de fier. Bailey o deschise şi intrarăm într-o 
încăpere mică, foarte îngustă, în fundul căreia se zărea o 
altă uşă neagră şi netedă de parcă ar fi fost de ebonită. 
Bailey o deschise şi pe aceasta. 

— E făcută dintr-un material care nu lasă să treacă 
căldura - explică Bailey. 

Apoi o altă încăpere la fel de mică şi o altă uşă. Ne 
strecurăm în felul acesta prin cinci asemenea camere, 
deschizând cinci uşi. 

— În fiecare cameră temperatura este aproximativ cu 
cincizeci de grade mai scăzută decât în cea precedentă - îşi 


continuă Bailey explicaţiile. lar acum vom intra într-o 
încăpere a cărei temperatură se apropie de frigul care 
domneşte în spaţiul cosmic. 

Când mister Bailey mai deschise o uşă, a şasea la număr, o 
privelişte uluitoare mi se înfăţişă ochilor...! 

Aveam în faţa noastră o uriaşă grotă subterană. Zeci de 
becuri luminau un lac mare, de un albastru nespus de 
frumos. Parcă un crâmpei din azurul cerului ar fi căzut în 
această peşteră. 

— E aer lichid - spuse Bailey. 

Eram într-adevăr uluit. Până acum nu văzusem aerul lichid 
decât în recipientele mici din laborator. Nu-mi închipuisem 
vreodată că se poate obţine şi păstra o cantitate atât de 
uriaşă de aer lichid. 

Am simţit deodată cum costumul începe să mă strângă 
puţin şi nu înţelegeam de ce. 

— Aici presiunea e foarte mare. Ne-ar fi turtit dacă 
materialul din care sunt confecţionate costumele noastre n- 
ar avea o elasticitate specială. Datorită lui mister 
Engelbrecht sunt în posesia unui procedeu care împiedică 
aproape complet evaporarea aerului lichid. Uită-te cu 
atenţie la boltă. E îmbrăcată toată într-un material 
termoizolant. În această peşteră chiar şi becurile nu sunt ca 
celelalte: sunt făcute din baterii fosforescente! Lumina lor e 
absolut rece... Da, conţinutul acestui lac albastru ar fi de 
ajuns ca luna să prindă viaţă, fiindcă i-am putea dărui 
atmosferă, dacă fireşte luna ar fi în stare să reţină acest 
cadou. Am aici mai multe lacuri ca acesta. Dar e încă puţin, 
prea puţin. Aerul lichid este numai de opt sute de ori mai 
dens decât cel atmosferic. Dacă am lichefia tot aerul din 
atmosferă, aerul lichid ar forma nu lacuri, ci oceane. 
Calculează şi dumneata: suprafaţa globului pământesc este 
de circa cinci sute zece milioane kilometri pătraţi. Aşadar, 
stratul de aer la o distanţă de numai un kilometru de la 
suprafaţa Pământului este egal ca volum cu cel puţin cinci 
sute de milioane de kilometri cubi. Or, stratul de aer mai 


mult sau mai puţin omogen, în ce priveşte densitatea, are o 
grosime de opt kilometri. Aceasta reprezintă o masă de 
peste cinci trilioane de kilograme, sau, cu alte cuvinte, o 
milionime din masa globului pământesc. Câtă materie primă 
nefolosită! 

— Materie primă?! Exclamai eu fără voie. 

Dar Bailey continuă imperturbabil: 

— Este aproape imposibil fireşte să se evalueze cu precizie 
rezervele de materie primă aeriană. Între spaţiul cosmic 
interplanetar şi atmosfera noastră terestră mai există o 
zonă de gaze rarefiate. S-a stabilit cu exactitate compoziţia 
chimică a aerului la o înălţime de nouă kilometri. Baloanele 
cu aparate înregistratoare se ridică doar cu ceva mai mult 
de treizeci şi şapte kilometri şi jumătate. Meteoriţii în zbor 
se aprind la o înălţime de 150 - 200 kilometri. Prin urmare 
şi la această înălţime aerul este încă destul de dens. Nissel 
a văzut meteori aprinzându-se chiar la o înălţime de şapte 
sute optzeci de kilometri! În sfârşit, o altă mărturie a 
grosimii atmosferei sunt aurorele boreale. Omul admiră de 
mult această feerie cerească, dar relativ recent a aflat că 
spectrul acestor lumini de o rară frumuseţe se compune în 
special din linii care indică prezenţa gazelor nobile şi mai 
ales a heliului. Liniile oxigenului, azotului, neonului şi 
heliului scânteie în aureola boreală la o înălţime de opt sute 
de kilometri. Ce-i drept, se prea poate ca vârtejurile 
electrice să smulgă şi să ridice în straturile superioare ale 
atmosferei atomii gazelor din care se compune ea. În tot 
cazul, e cert că aceşti atomi există chiar şi la această 
înălţime uriaşă. Dar asta încă nu este totul. Să nu-ţi închipui 
că atmosfera există numai deasupra Pământului. Savantul 
american Clare a calculat că numai până la o adâncime de 
16 kilometri - adâncime accesibilă observaţiilor - 
substanţele gazoase reprezintă în ce priveşte greutatea trei 
sutimi din întreaga masă. Aşa că rezervele totale de materie 
primă aeriană... 


— Sper că n-aveţi de gând să răpiți globului pământesc 
întreaga atmosferă?! Exclamai eu uimit. 

— Şi de ce nu? Răspunse mister Bailey. Să mergem mai 
departe şi vă veţi convinge că e un lucru pe deplin 
realizabil. Svante Engelbrecht e un geniu şi merită cu 
prisosinţă cât mă costă. 

„Oare banii să fie motivul?! Mă întrebam eu. Poate tatăl 
Norei e ahtiat după bani. Fiind bine plătit a consimţit să se 
îngroape împreună cu fiica lui în această vizuină de cârtiţă 
şi nu vrea să se întoarcă în patrie; Eleonora moare de 
plictiseală, dar nu se îndură să-şi părăsească tatăl... Aceasta 
să fie tragedia Norei?” 

— Globul pământesc fără atmosferă?! Pregătiţi un 
cataclism, rostii eu. 

— O, da, răspunse ironic Bailey. Oamenii se vor sufoca, 
plantele vor pieri o dată cu oamenii, un frig glacial va cobori 
pe Pământ din înălțimile siderale... Viaţa se va stinge şi 
globul pământesc va deveni un corp mort, ca Luna cea fără 
viaţă... Şi chiar aşa va fi, pe toţi dracii! Zbieră englezul. 

În clipa aceea mă gândii că am în faţa mea un nebun. 

— Vreţi să nimiciţi omenirea? Întrebai eu. 

— Mă sinchisesc prea puţin de omenire. Ea merge singură 
spre pieire. Şi la urma urmelor, planeta noastră nu va dura 
o veşnicie. Nu eu am fost acela care a condamnat-o. lar 
dacă aceasta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu - 
nu-i totuna? 

— Nu-i de loc totuna! Omenirea ar putea să mai existe 
milioane de ani. Globul nostru pământesc este încă foarte 
tânăr. Mult mai tânăr decât Marte. 

— Ai putea garanta că omenirea va exista milioane de ani? 
E destul să se rătăcească vreo cometă şi globul dumitale se 
va duce pe copcă. 

— Această eventualitate e foarte problematică. 

— Asta din punctul de vedere al unui vierme pământesc 
care nu vede mai departe de mizerabilul său orizont. 
Astronomii sunt însă de altă părere. Ei observă mereu 


explozii formidabile în toate ungherele abisului cosmic. Şi 
dacă reducem proporţiile cosmice numai la sistemul nostru, 
sau cum i se spune Galateia, o mică ulicioară a universului 
numită Calea Lactee, ciocnirile sunt tot atât de frecvente ca 
între automobile pe străzile unei metropole. 

— Asta aşa e, dar pentru noi „viermii Pământului”, 
intervalele între aceste catastrofe sunt de milioane de ani... 
Şi cu ce scop vrei să distrugi omenirea? 

— 'Ţi-am mai spus că mă sinchisesc prea puţin de omenire. 
Nu doresc moartea nimănui, dar n-am de gând să renunţ la 
planurile mele ca să cruţ omenirea. 

— Ce planuri? 

Mister Bailey nu-mi răspunse. 

Mergeam de-a lungul lacului albastru neînchipuit de 
frumos. Un abur diafan se ridica deasupra oglinzii sale: cu 
toate măsurile luate, aerul lichid se evapora totuşi, ce-i 
drept foarte puţin. Acţiunea căldurii globului pământesc şi a 
soarelui se făcea simțită în ciuda tuturor barierelor 
izolante. 

În peretele grotei se vedea o uşă neagră. 

— Să intrăm aici - spuse Bailey. 

Deschise uşa, şi după ce străbăturăm un gang ce cobora în 
pantă lină ajunserăm într-o altă peşteră, mult mai mică şi 
fără lac. Peştera era un fel de depozit, sau mai curând un 
orăşel întreg, unde în loc de case erau înşirate dulapuri 
enorme din acelaşi material negru, lucios. „Străzile” erau 
rectilinii, ca pe planurile oraşelor americane. Bailey 
deschise un dulap, trase afară, cu ajutorul unui mecanism, 
un sertar şi-mi arătă conţinutul: nişte bile lucioase, mari cât 
o nucă. Aşteptam cu nerăbdare explicaţii. 

— Ştii probabil - începu Bailey - că la temperatura 
obişnuită, un litru de apă absoarbe până la şapte sute de 
litri de amoniac gazos, iar la zero grade cantitatea 
absorbită de amoniac creşte până la o mie patruzeci de litri, 
volumul apei rămânând aproape neschimbat. 

Am dat din cap afirmativ: 


— Gazul se aşează în intervalele dintre particulele de apă. 

— Chiar aşa e. Intervalele dintre moleculele de gaz sunt 
enorme în comparaţie cu mărimea moleculelor însăşi. 
Amplasamentul moleculelor poate fi comparat cu felul cum 
sunt aşezate planetele în sistemul solar. Distanţele dintre 
ele sunt uriaşe în comparaţie cu dimensiunile lor. Dacă l-ai 
citit pe Flammarion, ţii minte cred ce spune el despre 
comete. Dacă am condensa gazele rarefiate din care se 
compune fiecare cometă şi care ocupă o suprafaţă de sute 
de mii de kilometri cubi, întreaga cometă ar încăpea într-un 
degetar... Şi ceea ce vezi aici nu sunt decât astfel de mici 
„degetare”. Ingeniosul Engelbrecht a reuşit să transforme 
aerul lichid într-un corp extrem de dens. Numai în acest 
sertar se află mai mult aer decât în uriaşul lac de aer lichid. 
Încearcă să iei o bilă din sertar! 

Am întins mâna şi am încercat să scot o bilă din sertar, dar 
n-am reuşit. 

— S-au lipit între ele? 

Bailey izbucni în râs. 

— Cât cântăreşte un metru cub de aer obişnuit, din 
cameră? Mă întrebă el. 

— Circa un kilogram. 

— Un kilogram şi un sfert. Iar în această bilă sunt 
concentrați o mie de metri cubi de aer. Numai un cal foarte 
puternic ar putea să tragă un car, având drept încărcătură 
doar o bilă ca asta. 

Mirarea mea făcu multă plăcere lui mister Bailey. 

— Da - repetă el. Engelbrecht merită banii ce mă costă. 
Cred că te-am convins acum că prelucrarea întregii 
cantităţi de materie primă aeriană nu e un lucru chiar atât 
de imposibil. Îmi închipui ce panică se va stârni în lume 
când oamenii vor simţi că se înăbuşă! 

Şi cu braţul întins spre bilele strălucitoare, mister Bailey 
rosti cu emfază: 

— De aici pot guverna lumea! 


M-a surprins că, fără să ştie, a recitat aproape textual 
cuvintele „Cavalerului avar” al lui Puşkin. 

— Şi ce nu mi-e supus? Am declamat eu. 

Şi am reluat: 

Şi ce nu mi-e supus? 

De-aicea pot, Ca demonul să poruncesc în lume; 

Să vreau numai - palatele răsar; 

Îmi sunt supuse mie toate cele, Eu, însă nimănui nu sunt 
supus; 

Sunt mai presus de orişice dorinţă, Sunt liniştit, căci îmi 
cunosc puterea: 

Îmi e destul să ştiu că pot. 

— Foarte bine spus - zise Bailey care mă ascultase cu 
atenţie. Nu ştiam că eşti poet. 

— Nu eu am spus-o, ci Puşkin. 

— N-are importanţă. E foarte bine spus. Puşkin? Îmi aduc 
aminte. L-a imitat pe Byron al nostru şi pe Walter Scott. Dar 
nu-mi place sfârşitul. Mie nu-mi ajunge numai conştiinţa 
puterii. Sunt capitalist, comerciant. Capitalul mort nu e 
capital. Trebuie să fac negoţ, şi-l fac chiar... Negustor de 
aer... Ha, ha, ha! Cui i-ar fi venit în minte aşa ceva? 

— Şi cu cine faceţi negoţ? Mă minunai eu. 

— Cu cine crezi că aş putea face?! Exclamă mister Bailey, 
enervându-se deodată. Doar nu cu comisariatele voastre ale 
poporului, pentru comerţ. 

— Prin urmare cu străinătatea? N-aş spune că acest 
comerţ e legal. V-aţi instalat pe teritoriul nostru sovietic... 

— Şi prelucrez minunatul vostru aer rusesc, nu respect 
monopolul comerţului exterior şi aşa mai departe. Am să fac 
comerţ cu Anglia, cu Germania, cu Franţa, am să fac avere, 
iar voi o să vreţi să mi-o luaţi? Am să mă duc în Anglia? Iar 
voi o să faceţi acolo revoluţie şi o să mă înhăţaţi pe mine cu 
toată averea mea? Ţipă mister Bailey, din ce în ce mai 
furios. Ajunge! Aţi stricat rosturile lumii întregi. Nu-i 
colţişor pe întregul glob unde să nu fi ameninţat de 
pericolul roşu. Acum aş putea să vă fac una cu pământul. 


Nu cunoaşteţi încă toate resursele de care dispun. Dar mi s- 
a urât. Vreau să-mi văd în linişte şi siguranţă de afacerile 
mele. 

— Atunci ar fi poate mai bine să te muţi în Lună - remarcai 
eu, ironic. 

— Nimic mai simplu! Degeaba râzi. Ce-i drept Luna e prea 
mică pentru a putea reţine atmosfera, dar aş putea 
amenaja aşezări de locuit subselenice. N-am duce lipsă de 
aer. lar pentru călătoriile interplanetare am ceva mai bun 
decât rachetele încărcate cu pulbere. 

— Vorbiţi serios? Am întrebat eu, privindu-l uluit. 

— Cât se poate de serios. 

— Şi o să deschideţi acolo o întreprindere pentru vânzarea 
aerului? Nu mi-aţi spus adineauri că aţi şi început să-l 
vindeţi? 

— Da, îl vând şi negoţul meu e în floare. 

— Şi cui îl vindeţi, dacă nu sunt indiscret? 

— Planetei Marte, fu răspunsul. Da, da, îl vând locuitorilor 
planetei Marte. E o piaţă avantajoasă pentru desfacerea 
aerului. Ştii, cred că pe Marte barometrul indică o presiune 
de douăsprezece ori mai mică decât la noi. Bieţii marţieni 
duc lipsă de aer şi îmi plătesc un preţ foarte bun pentru 
această marfă. 

„E nebun - îmi trecu prin minte. Asta mai lipsea 

— Şi cum procedaţi - vin ei aici, sau trimiteţi acolo un 
agent comercial? 

— Nu! De ce? Lansez în Marte, cu un tun special, 
proiectilele pe care le vezi aici. Explodând se transformă în 
aer. lar marţienii îmi trimit în schimb, pe aceeaşi cale, un 
produs de-al lor, uiul. 

— Uiul? Ce mai e şi ăsta? 

— Un element radioactiv de o energie colosală. Această 
energie pune în mişcare toate maşinile mele, cu ajutorul ei 
funcţionează tunul cu care lansez proiectilele spre Marte. 
Uiul îmi va da şi energia necesară pentru lansarea rachetei 
cu care voi zbura în Lună. 


VW 


— Dar de ce n-au venit marţienii pe Pământ, după aer? 
Marte e o planetă mult mai veche şi în ce priveşte tehnica, 
marţienii ne-au întrecut probabil foarte mult. 

— E adevărat că ne-au întrecut. Dar organismul 
marţienilor e foarte delicat. Încă acum şase sute de ani au 
făcut experienţe în vederea călătoriilor interplanetare. Dar 
piereau în drum, nefiind în stare să suporte condiţiile unei 
asemenea călătorii. În timpul zborului corpul devine 
imponderabil. Această stare e dăunătoare circulaţiei 
sângelui şi celorlalte funcţii biologice. Îndrăzneţii călători îşi 
găseau moartea, unii în drum, iar alţii scurt timp după ce se 
întorceau pe Marte. Ei numesc această boală „levitaţie” - 
cam aşa s-ar putea traduce acest cuvânt. 

— Cum de aţi aflat toate acestea? Cum aţi stabilit legătura 
cu ei? 

Mister Bailey se încruntă. 

— Ţi-am spus destule. Dacă nu mă crezi, am să-ţi arăt 
uiulul. De altfel, ai văzut cu ochii dumitale că era cât p-aci 
să mă înec în mlaştină, când am primit un colet de la 
marţieni. 

Dar totul părea atât de neverosimil, încât nu puteam să-l 
cred. Şi am ripostat: 

— Trecând prin învelişul aerian al Pământului, un 
asemenea „colet” ar deveni incandescent şi s-ar transforma 
în aburi ca un fragment de bolid. 

— Singur ai recunoscut că tehnica marţienilor trebuie să fi 
atins un nivel incomparabil mai înalt decât al oamenilor. 
Proiectilele lor sunt înzestrate cu dispozitive telecomandate 
de inginerii marţieni, care dirijează zborul. 

Am vrut să-i mai pun câteva întrebări lui mister Bailey, dar 
el închise dulapul şi spuse. 

— Să mergem mai departe. Am să-ţi mai arăt o privelişte 
foarte interesantă şi instructivă. 

Mă conduse spre o uşă scundă, îngustă prin care ne-am 
strecurat într-un coridor slab luminat. 


— Încă o întrebare - spusei eu - de ce v-aţi instalat „uzina” 
în lakuţia? 

— Pentru că acest ţinut este foarte potrivit industriei mele. 
Aici e polul frigului. 

— Dar, în centrul Groenlandei clima e la fel de rece. Acolo, 
chiar şi vara, temperatura nu se ridică mai sus de treizeci 
de grade sub zero. 

— Acest avantaj e numai aparent. Când aş pune în 
funcţiune ventilatoarele mele, dinspre sud s-ar îndrepta 
spre Groenlanda curenţi de aer cald şi temperatura s-ar 
ridica simţitor. La urma urmelor, acum temperatura aerului 
înconjurător nu mai are atâta importanţă pentru mine. Lia 
început însă numai asta conta. La ora actuală totul este 
astfel organizat încât aş putea obţine temperatura spaţiului 
cosmic, chiar la ecuator, desigur numai în orăşelul meu 
subteran. Pe lângă aceasta în Groenlanda nu poţi scăpa de 
meteorologii americani veniţi acolo să studieze „patria 
ciclonilor”. Or eu căutam un colţişor cât mai ferit, unde să 
nu mă deranjeze nimeni, până ce nu voi pune la punct 
producţia. Acum, nu mă mai tem de nimeni. Dimpotrivă, 
toată lumea ar fi trebuit să se teamă de mine. Vai de acei 
care vor merge în direcţia vântului!... Ştii, am uitat să-ţi mai 
comunic o noutate! Nu se mai întreprinde nimic pentru 
găsirea voastră şi expediţia al cărui conducător ai fost va 
porni la drum îndată ce va sosi omul care te va înlocui. Te 
asigur că întreaga expediţie îşi va găsi moartea, până la 
ultimul om! Se apropie iarna. Am să stârnesc o vijelie atât 
de năprasnică, încât membrii expediției vor muri înainte de 
a fi parcurs jumătatea distanţei de la Verhoiansk până la 
mine. 

— La vară, guvernul o să trimită o altă expediţie. N-ai să 
mai ai linişte - i-am spus. 

— Cu atât mai rău pentru ei - răspunse Bailey şi deschise 
uşa. 

Ne aflam acum într-o peşteră uriaşă, rotundă, cufundată 
în semiintuneric. Mister Bailey răsuci comutatorul şi o 


lumină puternică inundă peştera. Un spectacol uluitor mi se 
înfăţişă. 

Din tavan coborau stalactite, iar de pe pământ se înălţau 
stalagmite de cele mai bizare forme. În tavan sclipeau 
prisme de cristal de rocă. Coloanele răsucite ca cele dintr- 
un templu budist, depunerile ciudat prelinse de pe pereţi şi 
„perdeluţele” din colţuri dădeau peşterii o înfăţişare de 
basm. 

Chiar în faţa mea, în mijlocul peşterii, stătea un mamut 
uriaş. Ţinea trompa întinsă ca şi când acest colos s-ar fi 
pregătit să trâmbiţeze o chemare la luptă. Picioarele uriaşe 
- mai groase ca trupul meu - erau mult depărtate, iar capul 
îl ţinea aplecat. Tot corpul colosului strălucea, de parcă ar fi 
fost acoperit cu sticlă. În jurul mamutului se aflau grupaţi 
reprezentanţi mai mici ai regnului animal: urşi bruni şi albi, 
lupi, vulpi, samuri, hermine... O întreagă menajerie 
îngheţată! 

Pe ieşiturile stâncilor stăteau păsări strălucitoare - bufniţe 
polare, gâşte, rațe, corbi. lar de-a lungul pereţilor se 
înşirau reprezentanţii „bipezi” ai ținuturilor subpolare şi 
polare: iakuţi, samoiezi, voguli, ciukci - toţi în portul 
naţional şi ţinând în mână arcuri, săgeți şi capcane 
meşterite de ei. Unii îmbrăcaţi ca vânători stau parcă gata 
să tragă, alţii figurau lângă atelaje de câini sau reni, alţii în 
sfârşit ţineau câte o cange pentru prins peşte sau o vâslă. 

Tot aici se aflau obiecte casnice şi unelte folosite la diferite 
îndeletniciri. 

Era un adevărat muzeu pe cât de bogat, pe atât de variat. 

Toate exponatele erau acoperite cu o materie străvezie 
care strălucea ca sticla şi prin care se distingeau perfect de 
bine cele mai mici amănunte. 

— Extraordinar! Exclamai eu. 

Mister Bailey zâmbi mulţumit de sine. 

— Savanţii voştri abia se pregătesc să amenajeze un 
asemenea muzeu; al meu, însă, e gata. Ştii, cred că îngheţul 
permanent conservă cadavrele intacte. lată, acest mamut 


pe care l-am dezgropat a zăcut în solul veşnic îngheţat mii 
şi mii de ani. Totuşi carnea lui e atât de fragedă, încât chiar 
acum am putea s-o frigem şi s-o mâncăm. Să-i fi văzut pe 
câinii noştri, înfulecând cu poftă dintr-o „costiţă” de mamut. 

— Văd însă că n-ai aici numai animale fosile, ci şi urşi, 
lupi... Şi apoi văd şi oameni. 

— Da, am strâns şi exemplare vii. 

— Oameni vii? 

— Şi de ce nu? Care-i diferenţa? Mai devreme sau mai 
târziu, fiecare din ei ar fi fost sfâşiat de un urs sau ar fi 
murit pur şi simplu de moarte naturală, ar fi pierit fără 
urmă cum pier fiarele. Or eu am rezervat celor care au 
nimerit în muzeul meu o soartă sublimă. Datorită frigului se 
vor păstra ca mumiile egiptene. I-am imortalizat. 

— Dar pentru ce? Cine-i vede? 

— Eu, dumneata, n-are a face! N-am de gând să fac din 
muzeul meu o instituţie de material didactic-ilustrativ, sau s- 
o las cuiva prin testament. E un capriciu al meu, distracţia 
mea. Doar nu te poţi ocupa numai de afaceri! Îmi trebuie şi 
mie o distracţie. 

— Şi ca să te distrezi... ai ucis oameni? 

— Nu sunt primul care spune că vânătoarea de oameni 
este vânătoarea cea mai pasionantă... De altfel să nu-ţi 
închipui că mă duc anume să vânez „vânat biped”. Ce idee! 
Aici se află numai acei care au avut imprudenţa să dea 
târcoale orăşelului meu. Nimeni nu trebuie să afle de 
existenţa lui. Şi de aceea cine „a mers în direcţia vântului”, 
nu s-a mai întors... 

— Dar asta încă nu e totul - continuă el, după o scurtă 
tăcere. Am să-ţi mai arăt şi o altă secţie a muzeului meu. 
Urmează-mă! 

Am intrat în peştera alăturată, mult mai mică decât 
primele. În fundul ei, de-a lungul pereţilor, erau înşiraţi 
oameni-statui care străluceau ca sticla. 

Ne-am apropiat. 


— Iată, priveşte - spuse mister Bailey, arătând statuile. 
Aceasta este soarta celor care încearcă să evadeze. Vezi 
acest soclu? Era destinat dumitale. 

Mister Bailey aprinse un bec puternic. Lumina 
strălucitoare inundă statuile. Le-am privit atent şi m-am 
cutremurat. Erau cadavre de oameni, acoperite cu sticlă 
solubilă sau cu un alt material transparent. 

— Îi congelez, apoi se toarnă peste ei apă, care îngheaţă 
imediat. Aşa vor rămâne până la judecata de apoi... Un 
spectacol foarte instructiv, nu-i aşa? Arăt aceste mumii 
tuturor celor care au greşit pentru prima oară şi efectul e 
cât se poate de salutar: le piere pofta să mai calce legile pe 
care le-am stabilit eu... Am nevoie bineînţeles de oameni, 
mai ales de oameni calificaţi... 

Am numărat unsprezece cadavre. Cinci erau iakuţi, trei 
păreau să fie străini, iar ceilalţi aduceau a vânători 
siberieni. Pojghiţa de gheaţă era foarte subţire şi le 
distingeam perfect trăsăturile. Erau îmbrăcaţi aşa cum i-a 
surprins moartea. Cei mai mulţi aveau feţe calme, numai pe 
chipul unui iakut încremenise un rânjet care-ţi dădea fiori. 

— Cum îţi place „panteonul” meu? Întrebă Bailey. 

— Oribil spectacol - răspunsei. Trebuie să fii sigur de 
impunitate, ca să păstrezi aceste probe ale crimelor 
săvârşite. 

— Mai crezi şi acum că răul va fi pedepsit? Întrebă Bailey 
ironic. Se spune că viaţa pare mai uşoară când te hrăneşti 
cu această iluzie. Dar e timpul să ne întoarcem. 

XI. PRIZONIERII ORĂŞELULUI SUBTERAN 

M-am întors din această excursie zdrobit şi deprimat. Şi 
când te gândeşti că Bailey nu-mi arătase încă totul! Astfel, 
nu văzusem maşinile, nu văzusem armele ucigătoare cu 
care se putea respinge orice atac, n-am văzut acţiunea 
„uiului”. Dar şi ceea ce văzusem era destul ca să-mi pierd 
liniştea. Bailey s-a dovedit a fi mai puternic şi mai de temut 
decât îmi închipuisem. Era foarte greu să lupţi împotriva 


lui. lar proiectele sale nebunegşti constituiau o primejdie 
pentru întreaga omenire. 

Bailey rămânea o enigmă pentru mine. Nu-mi puteam 
închipui că îndeletnicirile sale „comerciale” urmăresc 
numai profitul. Şi într-adevăr, ce întrebuințare ar putea da 
acestor bogății fabuloase un om care s-a declarat în afara 
societăţii, şi care pregăteşte întregii omeniri, vieţii de pe 
Pământ, un sfârşit îngrozitor? Numai un nebun era în stare 
de aşa ceva. Sau poate Bailey întruchipa întreaga disperare 
a capitaliştilor condamnaţi de istorie şi, asemenea lui 
Samson, hotărâse să piară o dată cu duşmanii săi? Nu, ar fi 
absurd! Oamenii din clasa lui nu se grăbesc să moară, mai 
ales dacă sunt sănătoşi. 

Am intrat în laborator. Văzându-mă, Nora m-a salutat cu 
bucurie, iar obrajii ei rumeni s-au aprins ceva mai tare. Ca 
să-şi ascundă tulburarea s-a plecat asupra unei eprubete. 

— Miss Engelbrecht - începui eu pe un ton destul de 
solemn - daţi-mi voie să vă mulţumesc... 

— Pentru bunele referinţe? Nici nu merită să vorbim 
despre asta! Le-ai meritat. Când nu eşti cu gândul aiurea, 
lucrezi foarte bine... Numai să ai grijă să nu astupi prea 
tare vasele cu aer lichid şi să nu... 

— Cum nu merită să vorbim? O întrerupsei eu cu 
înflăcărare. Mi-ai salvat viaţa. 

Nora mă privi mirată şi speriată chiar. 

— Spune, vorbeşti serios? 

— Desigur! Era să fiu ucis pentru că am încercat să fug. 

— Ucis! Nu mi-am închipuit că e atât de grav, altfel aş fi 
căutat şi mai mult... Dar cine a vrut să te ucidă? Oare... 

— Cine altul decât mister Bailey! Nu-i cruţă pe cei care nu 
se supun voinţei sale! Ai văzut înfiorătorul său „panteon”? 

Nora a clătinat din cap şi m-a întrebat ce înseamnă asta. 
Atunci i-am povestit despre excursia pe care ani făcut-o cu 
Bailey prin orăşelul subteran şi despre tot ce am aflat de la 
traficantul de aer. 


Am rămas foarte surprins văzând că Nora mă ascultă cu 
un viu interes. Se vede că multe din cele ce i-am spus le 
auzea pentru prima oară. Pe măsură ce vorbeam se 
întuneca la faţă. Mirării îi lua loc neîncrederea, apoi 
indignarea. 

Când am terminat, am ridicat o cupă plină cu aer lichid şi 
am spus: 

— Iată, în oraşul acesta, noi preparăm licoarea destinată 
să distrugă omenirea. Viaţa mi-a fost cruţată numai ca să 
contribui la pieirea altora, la distrugerea faimoasei noastre 
Planete, cu tot ce trăieşte pe ea. Şi nici nu ştiu ce să fac, să 
mă bucur că am rămas în viaţă sau... Să beau eu însumi din 
această cupă. 

Zbârnâitul telefonului întrerupse discursul meu patetic. 
Nora ridică repede receptorul. 

— Hallo... Da... Mister Klimenko, la telefon e mister Bailey. 

Luai receptorul. 

— Da, eu sunt... Nu... Am înţeles! 

— Pari tulburat? Spuse Nora, când am terminat 
convorbirea. 

— De data aceasta mister Bailey a întârziat. A uitat să mă 
prevină că nu trebuie să-ţi spun nimic din câte am văzut şi 
auzit. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— l-am răspuns că nu ţi-am spus nimic şi i-am promis că 
nici nu-ţi voi spune. 

Nora răsuflă uşurată. 

Apoi, înălţă cupa cu aer lichid pe care o ţinusem înainte în 
mâna, se uită gânditoare la lichidul azuriu, şi deodată trânti 
cupa pe podea. Sticla se sparse, aerul lichid se vărsă şi sub 
influenţa căldurii podelei începu să sfârâie şi să se evapore 
repede. Peste un minut pe jos n-au mai rămas decât 
cioburile vasului. 

„Admirabil! Mi-am spus. Acum am un aliat!” 

Nora mă privi iscoditoare în lumina ochilor. 

— Mi-ai spus tot? 


— Tot - răspunsei eu, dar mă fâstâcii fără să vreau, 
aducându-mi aminte de planurile lui mister Bailey privind 
căsătoria mea cu Nora. Nu voiam să vorbesc despre asta. 
Nora îmi observă tulburarea. 

— Îmi ascunzi ceva. Nu mi-ai spus totul! 

— Sunt fleacuri, care n-au nici o legătură cu ce ne 
interesează. 

— Nu, minţi. Dacă ar fi fost fleacuri, n-ai fi atât de tulburat. 

Mă aflam în mare încurcătură şi am hotărât să trec de la 
apărare la atac. 

— Dar dumneata îmi spui totul? Adu-ţi aminte de discuţia 
noastră când te-am jignit fără să vreau... lartă-mă că-ţi 
amintesc. Mi-ai spus atunci: „Dumneata nu ştii nimic”. 
Atunci de ce nu mi-ai explicat ceea ce nu ştiu? 

De data aceasta Nora fu cea tulburată. 

— Sunt lucruri despre care e greu să vorbeşti... 

— Prin aceste cuvinte justifici şi tăcerea mea. 

— Nu, n-o justific. Nu m-ai lăsat să termin. Sunt lucruri 
despre care e greu să vorbeşti. Dar în unele împrejurări nu 
ai dreptul să mai taci. Eşti silit să spui tot, oricât ţi-ar veni 
de greu. 

— Şi ai să-mi spui? 

— Da, dacă şi dumneata îmi vei spune totul. 

Am căzut în propria mea cursă. Acum era prea târziu să 
dau înapoi şi nu-mi rămânea decât să-mi divulg secretul. 
Am căutat totuşi să mai îndulcesc puţin cinismul lui Bailey. 

— Bailey a spus... Că am o bucată de lemn în loc de inimă, 
dacă am hotărât să evadez, sacrificând de dragul libertăţii 
compania unei fete ca dumneata. 

La început Nora zâmbi: aceasta suna ca un compliment. 
Dar, fiind deşteaptă, înţelese îndată ce se ascunde sub acest 
compliment. Se încruntă. 

— Ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui mister Bailey 
pentru buna părere pe care o are despre compania mea. 
Din păcate mister Bailey priveşte totul din punct de vedere 
comercial. Într-un timp a fost şi el pretendent la „compania 


mea”... Şi atunci am avut impresia că nu ascultă de vocea 
inimii, ci se călăuzeşte după anumite calcule... Vedea că mă 
plictisesc şi că tânjesc după societate. Tata e extrem de 
ocupat. Mă iubeşte mult, dar... Se pare că ţine şi mai mult 
la ştiinţă - spuse Nora cu oarecare amărăciune şi parcă 
geloasă. Nostalgia de care am fost cuprinsă dăuna bunului 
mers al muncii. Şi mister Bailey... Înţelegi? M-a cerut în 
căsătorie. 

— Şi dumneata? Întrebai eu, ţinându-mi răsuflarea. 

— Fireşte, l-am refuzat categoric - răspunse Nora. 

Fără să vreau, am răsuflat uşurat. 

— Pe atunci, nu ştiam nimic despre afacerile sale şi la 
drept vorbind nici nu mă interesau. Dar pur şi simplu nu-mi 
plăcea. Mult timp s-a încăpățânat să spere că mă va putea 
seduce cu milioanele sale. În sfârşit m-a lăsat în pace când i- 
am declarat categoric că am să plec, dacă o să mă mai 
plictisească cu cererile sale în căsătorie. El s-a speriat şi mi- 
a dat cuvântul că va încerca „să mă uite”... Se vede că acum 
mister Bailey a găsit o altă variantă a vechiului său plan, 
crezând că în felul acesta va putea prinde doi iepuri dintr-o 
dată. Sau, mai simplu, vrea să pună la cale căsătoria 
noastră. Nu-i aşa...? 

Simţeam cum îmi ard urechile. Nora pufni în râs şi asta m- 
a bucurat. Pare-se că acum vedea cu ochi buni planurile lui 
mister Bailey! Dar ceea ce mi-a spus Nora după aceasta a 
fost pentru mine ca un duş rece. S-o fi făcut numai din 
viclenie feminină? Privindu-mă maliţios şi afectând aerul 
unui om de afaceri, a spus: 

— Se înţelege însă că nici nu mă gândesc să mă mărit cu 
dumneata, mister Klimenko. 

— Atunci cu cine? Am întrebat-o mâhnit. lartă-mă, n-am 
vrut... Aşa ceva nu se întreabă... Dar văd că astăzi nu 
lucrăm nimic! Încercai eu să schimb vorba. 

— Da, ai dreptate - răspunse Nora şi ridicând o altă cupă 
cu aer lichid îi vărsă conţinutul pe masă. 


Gestul ei a fost atât de neaşteptat, încât n-am avut timp să- 
mi trag mâna de pe masă. O parte din aerul lichid îmi 
nimeri peste degete şi începu să se evapore, sfârâind. Am 
simţit o arsură. 

— Doamne, ce am făcut! Exclamă fata. lartă-mă, te rog. 

Alergă la dulăpiorul cu medicamente, scoase o alifie 
împotriva arsurilor, vată, tifon şi începu să-mi bandajeze 
mâna. 

Chipul ei exprima o părere de rău atât de sinceră şi mă 
îngrijea cu atâta duioşie, încât am fost răsplătit pe deplin. 

Uşa ce ducea spre cabinetul tatălui ei se deschise şi 
Engelbrecht apăru în prag. 

— Ce se aude, Nora, nu e gata? Întrebă el. 

— N-am terminat - răspunse Nora. Mister Klimenko s-a 
ars la mână. 

— E ceva grav? Întrebă savantul. 

— Nu, un fleac - mă grăbii să-l liniştesc. 

— Trebuie să bagi bine de seamă - mă sfătui el. Atunci să 
ştiţi că aştept! 

Uşa se închise. 

Nora îmi pansase mâna. Ne aşezarăm fiecare la locul său. 
Fata oftă. 

— Hotărâsem să nu mai lucrez - spuse ea - dar dacă mi-o 
cere tata... Are nevoie de asta. 

— Tatăl dumitale ştie totul în privinţa lui mister Bailey? 

— Şi eu aş fi curioasă s-o ştiu. Vreau să stau de vorbă cu 
tata şi să-l rog să-mi spună tot... Când ne pregăteam să 
plecam în această expediţie nenorocită, tata mi-a spus că 
pornim în explorarea Marelui drum nordic. Am debarcat nu 
departe de gura fluviului lana. Ni s-a spus că piloţii pe care 
îi aveam pe spărgătorul nostru de gheaţă au descoperit că 
drumul spre est era blocat de sloiuri. Trebuia să ne oprim 
aici pentru iernat. S-a scos de pe vas întreaga încărcătură. 
Era foarte mare, în orice caz mult mai mare decât ar fi fost 
necesar pentru iernat. Am văzut grămezi de lăzi uriaşe, dar 
nu ştiu ce era înăuntru. Ne-am instalat pe mal, o parte din 


echipaj se mai afla pe vas. Tot acolo au rămas şi doi 
profesori, membri ai expediției noastre. Unul era inginer 
radiotehnician, iar celălalt astronom. 

— Ce căuta un astronom într-o expediţie polară? 

— Nu ştiu. În timpul călătoriei aceşti doi profesori au avut 
o neînțelegere cu mister Bailey. Da atunci se ţineau separați 
de ceilalţi, şi-i vedeam deseori şuşotind pe la colţuri. Într-o 
dimineaţă, am ieşit din cort ca să ajut la descărcare. Am fost 
foarte surprinsă constatând că vaporul dispăruse. Mi s-a 
spus că în timpul nopţii a fost luat de vânt şi dus în larg 
împreună cu cei doi profesori. Mai târziu, valurile au 
aruncat pe țărm cadavrul astronomului. Inginerul însă 
dispăruse împreună cu vaporul. Eram cu atât mai mirată cu 
cât în noaptea aceea nu fusese furtună. Când i-am făcut lui 
mister Bailey această remarcă m-a asigurat râzând - mai 
putea să râdă! 

— Că am dormit pesemne foarte tare şi de aceea n-am 
auzit când s-a dezlănţuit furtuna. „Dar marea e absolut 
calmă” - am obiectat eu, arătând oceanul. „În acest anotimp 
n-ai să vezi pe ocean talazuri - mi-a răspuns mister Bailey - 
pentru că gheţurile plutitoare fac ca marea să fie mai puţin 
agitată. S-a iscat un vânt atât de puternic, încât a smuls 
vaporul din ancoră şi l-a mânat în larg.” 

Eleonora tăcu. Notă ceva în caiet privind atentă retorta de 
pe cântar. Apoi reluă firul povestirii. 

— Mi s-a mai părut ciudat şi altceva: de pe vapor s-au 
descărcat pe țărm două avioane de mare capacitate. Or, ele 
nu erau necesare pentru tabăra noastră. După cum am 
aflat mai târziu, ele au fost aduse pentru a transporta tot 
bagajul nostru în interiorul ținutului. Avioanele au început 
să transporte lăzile, nu ştiam unde. Tata mi-a spus că mister 
Bailey şi-a schimbat planul. Întrucât vaporul s-a scufundat, 
a hotărât să întreprindă cercetări geologice pe continent. 
Deşi intrasem în plină iarnă, transportul încărcăturii nu a 
fost oprit. O parte din lăzi au fost expediate cu 
autocamioane aşezate pe schiuri. Toată operaţia a durat 


câteva luni şi am avut câteva victime omeneşti. I-am înlocuit 
pe marinarii morţi cu iakuţii care se abăteau din întâmplare 
pe la tabăra noastră. Ţinutul era nelocuit şi ne-am văzut 
nestingheriţi de treabă, departe de privirile indiscrete. În 
sfârşit, tata şi cu mine am plecat cu avionul spre noua 
tabără. Era un ţinut muntos cu desăvârşire pustiu. Maşinile 
de foraj scurmau asemenea unor cârtiţe pământul îngheţat. 
Mă pricep prea puţin la maşini, dar mă uimea cât de 
puternice erau. Dacă ai fi văzut cum lucrau aceste maşini 
extraordinare!... Din când în când avioanele mai aduceau 
aici noi maşini şi materiale. Se vede că mister Bailey 
întreținea legături cu restul lumii. Orăşelul subteran s-a 
construit cu o repeziciune de necrezut. 

Toate aceste lucrări nu semănau deloc cu prospecţiuni 
geologice. Dar mister Bailey mi-a explicat că a găsit aici un 
zăcământ de minereu de uraniu şi are de gând să extragă 
radiu. Pe lângă aceasta, a hotărât să extragă azot din aer şi 
să fabrice aer lichid. În fond nu mă interesa cu ce se 
îndeletniceşte mister Bailey. Eram foarte tânără când am 
început să-l ajut pe tata în lucrările sale ştiinţifice şi nu era 
prima dată când ne mutam dintr-un oraş în altul. Asta nu 
mă speria. Dar niciodată încă nu-mi fusese dat să trăiesc 
într-un loc aşa de uitat de lume ca acesta. Tata primise 
oferte foarte avantajoase de la firme serioase. Când l-am 
întrebat ce l-a făcut să accepte oferta lui mister Bailey, mi-a 
răspuns că mister Bailey îi oferă pentru un singur an o sută 
de mii de lire sterline. O întreagă avere! „Vreau să-ţi asigur 
viitorul” - mi-a spus tata. lată însă că a trecut anul şi tata 
continua să lucreze la mister Bailey. I-am spus într-o zi că ar 
fi timpul să ne întoarcem în patrie. Tata păru încurcat şi-mi 
răspunse că acum e foarte ocupat (pe atunci făcea 
experienţe în legătură cu transformarea oxigenului în 
hidrogen cu ajutorul curentului electric) şi nu vrea să-şi 
întrerupă lucrările. „Laboratoarele de aici sunt admirabil 
utilate şi e o linişte cum n-am să găsesc nicăieri în altă 
parte. Se lucrează în condiţii ideale”. Mi-a spus toate 


acestea pe un ton ca şi când ar fi căutat să se justifice. Am 
rămas cam dezamăgită. Observând aceasta, tata mi-a spus 
că, dacă vreau, pot să plec singură şi să locuiesc 
deocamdată la o mătuşă... Mama a murit când eram încă 
mică de tot... N-am vrut să-l părăsesc pe tata şi am rămas şi 
eu în acest orăşel subteran. 

— Dar ce l-a determinat pe tatăl dumitale să rămână? 
Banii? 

— Să nu crezi că tata e ahtiat după bani - s-a grăbit să mă 
asigure Nora. Adică la drept vorbind nimeni nu e dispus să 
renunţe la o sumă mare când îi pica în mâna. Dar numai 
pentru bani, n-ar fi rămas. 

— Atunci de ce părea încurcat, când l-ai întrebat dacă veţi 
pleca repede de aici? 

— Nu ştiu. Poate pentru că sacrifica interesele mele, 
ştiinţei. În orice caz aşa credeam pe atunci. Acum însă, 
după cele ce mi-ai povestit, bănuiesc că poate tata... N-a 
rămas chiar de bună voie să lucreze la mister Bailey. Sau 
poate... Dar nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva... 
Trebuie să lămuresc totul. Am să stau de vorbă cu tata. 

— Şi dacă se va dovedi că tatăl dumitale este prizonierul 
lui mister Bailey? 

Faţa Norei căpătă o expresie aspră şi decisă. 

— Atunci... Atunci am să lupt şi dumneata ai să mă ajuţi! 

I-am întins mâna validă şi Nora mi-a strâns-o. 

— Nora, ai terminat? Se auzi din nou glasul lui 
Engelbrecht. 

— Peste cinci minute e gata - răspunse ea văzându-şi din 
nou de retorte. 

— Vreau să-ţi dau un sfat - i-am spus eu când uşa s-a 
închis. Să nu mai spargi vase şi să nu mai verşi aerul lichid. 
E o copilărie. Până una alta să lucrăm ca şi înainte. Nu 
trebuie să dăm nimănui de bănuit. 

Nora aprobă din cap şi se cufundă în lucru. 

În noaptea aceea am dormit singur în cameră. Nikola n-a 
venit. Se vede că Bailey hotărâse să ne despartă. Asta era 


pentru mine o adevărată lovitură. Mă obişnuisem cu 
iakutul, mă ataşasem chiar de el. Pe lângă aceasta îmi era 
necesar ca să-mi pot realiza planurile. Mai devreme sau mai 
târziu va trebui să mă războiesc pe faţă cu Bailey. Eram 
continuu preocupat de gândul evadării sau cel puţin de felul 
în care aş putea să previn guvernul de primejdia ce ne 
ameninţă. 

Nikola a venit abia a treia zi, seara. Era ca întotdeauna 
vesel şi senin ca un copil. Natura aspră îl călise şi era 
deprins să suporte uşor vitregiile soartei. 

— Nikola! Îl întâmpinai eu, cu bucurie. 

— Bună ziua, tovalăşe! Îmi răspunse el. Şi aşezându-se pe 
podea cu picioarele încrucişate începu să cânte, dând din 
cap în ritmul melodiei: Tlei zile a stat Nikola numai cu apă şi 
pline. De mâncat n-a plea mâncat, dal toată ziua a cântat. 

— Nikola, văd că ştii să faci şi versuri! Exclamai. 

— Nu ştiu - răspunse el Copiii mei învaţă la şcoală şi 
cunosc multe cântece. Am auzit şi eu de la ei. 

— Dar cu Ivan ce se aude? 

— Ivan tlăieşte. A stat cu mine. Acuma s-a dus la luclu. 

Bailey şi-o fi spus probabil că „complicii” mei nu merită o 
pedeapsă prea aspră. Sau mai curând, i-a lăsat în viaţă 
având nevoie de braţe de muncă. 

— Stăm prost, Nikola. Mai vrei şi acum să fugi cu mine? 

— Vântul tale a bătut. Dar nu-i nimic. Dacă fugi, vin şi eu 
cu tine. 

XII. O CUNOŞTINŢĂ NOUĂ 

Bailey credea probabil că lecţia pe care mi-a dat-o precum 
şi groaznicul său „panteon” m-au făcut să-mi iau definitiv 
gândul de la evadare şi să mă resemnez. În orice caz, după 
excursia pe care am făcut-o împreună am început să mă 
bucur de mai multă libertate. Acum aveam acces chiar şi în 
sectoarele unde înainte intrarea îmi era interzisă. Numai în 
sala maşinilor şi în arsenal unde se păstrau armele n-am 
reuşit încă să pătrund. În schimb l-am cunoscut pe 
radiotelegrafist, o cunoştinţă foarte utilă. 


Acesta era un scoţian mai în vârstă, care o rupea binişor 
nemţeşte. Lucrase pe vremuri în Germania la o uzină de 
radioaparataj. Contrar ideii pe care o are toată lumea 
despre englezi, mister Luc era foarte vorbăreţ, ceea ce îmi 
convenea de minune. Pe lângă aceasta, am constatat că este 
un pasionat jucător de şah, şi întrucât eu eram un jucător 
de mâna întâia, n-avea acuma, parcă, alt scop în viaţă decât 
să mă bată, deşi juca mult mai slab. 

Şahul ne-a apropiat foarte mult. Serile, după ce îl înlocuia 
schimbul, se înfăţişa regulat la mine cu piesele sale de şah, 
turnate din fontă - statuete înfăţişându-i pe regele şi pe 
regina Angliei, ofiţeri ce semănau cu Don Quijote şi pioni ce 
aduceau a mercenari din Evul Mediu. 

Luc se aprindea repede şi când muta pionii lovea atât de 
tare pe tabla de lemn încât părea că tropăie cai adevăraţi 
pe un pod. La fiecare mutare spunea: 

— Înainte, pifanule!... Ai mers aşa? Uite cum merg eu. 

Mă prefăceam că mutările lui îmi dădeau de gândit şi între 
timp îi puneam câte o întrebare reuşind astfel să scot de la 
el, metodic, tot ce mă interesa. Am aflat astfel că mister Luc 
e un burlac bătrân, singur pe lume; nu-i e dor de patrie şi 
pare-se că a rămas la mister Bailey de bună voie, tentat de 
un salariu bun şi de posibilitatea de a bea după pofta inimii 
gin, de care era mare amator. 

— Unde-i mult gin, acolo îmi e şi patria - spunea Luc. Dar 
eu beau cu socoteală. Când mă duc la lucru sunt limpede ca 
apa. 

Am ţinut cont de această confidenţă şi de câte ori nea Luc 
venea, găsea la mine o sticlă de gin pe care o obţineam de 
la bufetier fără nici o dificultate. Ghidându-se după 
considerente comerciale, Bailey căuta să satisfacă pe cât 
posibil dorinţele acelora care lucrau cu el, constrânşi sau de 
bună voie, ca să nu fie chinuiţi de dorul de libertate şi să nu 
provoace nemulțumiri. 

Ca să-mi ating scopul, mi-am sacrificat chiar prestigiul de 
jucător de prima clasa. Din când în când îl lăsam pe Luc să 


câştige ultima partidă. Când ginul şi bucuria victoriei îi 
dezlegau definitiv limba, îl întrebam ceea ce mă interesa cel 
mai mult. 

Recunosc că felul cum m-am purtat cu Luc n-a fost prea 
cinstit. Dar oare Bailey a procedat cinstit cu mine? Mi-am 
spus că în această luptă împotriva lui orice mijloc e bun. 
Eram ca un ostaş pornit în recunoaştere şi care trebuie să 
se adapteze condiţiilor şi împrejurărilor. Misiunea mea era 
mai importantă decât etica raporturilor prieteneşti. 

— Ce ai mai auzit azi la radio, mister Luc? Îl întrebam 
căscând. 

Şi mister Luc începea să-mi înşire noutăţile. Am aflat în 
felul acesta că în locul meu în fruntea expediției a fost numit 
bunul meu prieten, tânărul savant Şireaev. Cu toate că 
iarna începuse, expediţia a pornit la drum. Dar viscolele şi 
vântul care bătea uneori cu forţa zece au silit expediţia să 
se întoarcă la Verhoiansk. După ce expediţia şi-a prezentat 
raportul, s-a ordonat de la centru ca plecarea ei să fie 
amânată până în primăvară, iar deocamdată expediţia să se 
ocupe pe loc cu observaţii meteorologice. 

Această veste m-a bucurat, dar m-a şi întristat. Şireaev era 
mai prudent ca mine. Nu voia să-şi rişte viaţa lui şi a 
celorlalţi membri ai expediției. Şi tocmai de aceea a scăpat 
de soarta ce i-o pregătise Bailey. Eram fericit că prietenul 
meu procedase în felul acesta. Dar asta însemna că până în 
primăvară nu puteam spera un ajutor dinafară. De altfel şi 
asta era spre bine - căutam eu să mă consolez. Bailey ar 
nimici pe toţi acei care ar face imprudenţa să se apropie de 
domeniile sale subterane. Statul ar trebui să trimită forţe 
puternice ca să-l poată răpune... 

Dar pentru ca operaţia să reuşească guvernul trebuia 
avertizat de gravitatea situaţiei. Se prea poate ca până în 
primăvară să izbutesc, într-un fel sau altul, stabilirea unei 
legături cu lumea dinafară. 

M-am înarmat cu răbdare şi am continuat să „spionez”. 


Luc şi cu mine am devenit prieteni buni. Şi într-o zi, într- 
un moment de sinceritate mi-a destăinuit câte ceva din 
taina vaporului „Arctic”. Luc era unul dintre puţinii iniţiaţi 
în această taină, deşi Bailey nu-i spusese nici lui adevăratul 
scop pe care-l urmărea. După spusele lui Luc, „Arctic”, cu 
maşinile sub presiune a fost îndreptat în larg, spre 
miazănoapte, ca să însceneze un naufragiu. Bailey nici nu 
se gândea să înainteze mai departe, spre răsărit. Nu voia 
decât „să strângă în U. R. S. S.-ul vostru nişte minereuri 
utile fără să-şi mai bată capul cu demersurile necesare 
pentru obţinerea unei concesiuni”. 

— O, mister Bailey e foarte şiret! Spuse Luc aproape cu 
admiraţie. Adevărat comerciant! Ce vrei? La voi, bogăţiile 
stau degeaba, ca un câine pe iarbă verde, iar el poate să le 
prefacă în bani. Straşnic v-a mai păcălit mister Bailey! 
Urmă Luc, râzând cu poftă. Mecanicul a ridicat presiunea, 
timonierul a blocat roata cârmei şi dă-i drumul! Când 
„Arctic” a pornit cu toată viteza, cei rămaşi pe spărgătorul 
de gheaţă au sărit într-o barcă cu motor şi s-au întors pe 
țărm, iar vaporul şi-a continuat singur drumul, Straşnic, nu- 
i aşa? 

— Şi n-a rămas nimeni pe vapor? L-am întrebat pe Luc. 

— Nimeni - răspunse el. 

Mă temeam să nu trezesc bănuielile lui mister Luc şi de 
aceea nu l-am iscodit despre soarta celor doi profesori 
dispăruţi. După o oarecare ezitare, m-am decis totuşi să-l 
întreb, foarte prudent: 

— Şi totul a mers bine, fără avarii, fără pierderi? 

— Câţiva oameni au murit în timpul cât am transportat 
încărcătura încoace, iar doi profesori au dispărut pe când 
ne aflam încă pe țărm. Se spune au plecat la vânătoare şi 
nu s-au mai întors. 

— Dar au fost căutaţi? 

— Pare-se că da. Dar pe atunci nu ne ardea nouă de aşa 
ceva. Aveam cu toţii de lucru până peste cap. Se apropia 
iarna. 


Sau Luc nu voia să-mi spună totul, sau multe nu le ştia nici 
el. În tot cazul nu mă puteam bizui pe el. Ostilitatea lui faţă 
de puterea sovietică era evidentă. Era un lefegiu tipic. 
Idealul său se reducea la atât: să primească un salariu bun, 
să bea gin şi să strângă bani pentru ca odată întors în 
patrie să-şi cumpere o căsuţă unde să trândăvească tot 
restul vieţii, trăind ca un rentier. 

I-am spus într-un rând că totdeauna m-a interesat radioul, 
dar din păcate n-am avut posibilitatea să studiez mai 
îndeaproape această invenţie minunată. 

— Nu-i de loc complicat - răspunse Luc. Vino la mine la 
staţie, preferabil noaptea când sunt de serviciu şi am să-ţi 
arăt totul. 

Am profitat de aceasta invitaţie şi de atunci am început să 
fac dese vizite lui mister Luc. 

Ce emoţionat am fost când, după o întrerupere de câteva 
luni, am auzit glasul atât de familiar al crainicului staţiei de 
radio „Komintern”! Buletinul de ştiri!... Ultimele veşti... 

— Şi acum să auzim, dragi tovarăşi, ce iarnă ne prezic 
meteorologii. O veste îmbucurătoare pentru cei care pleacă 
iama în vilegiatură: ei nu vor mai tremura în vilişoarele lor. 
Oamenii de ştiinţă ne făgăduiesc anul acesta o iarnă dulce, 
mult mai caldă chiar decât cea din anul trecut...” „Cum să 
nu! Gândii eu. Ventilatoarele lui mister Bailey au creat un 
fel de Gulfstream aerian. Curenţii de aer cald se îndreaptă 
de la ecuator spre emisfera boreală şi ridică temperatura! 

— În schimb în sudul Africii, în America de Sud şi în 
Australia se observă o simţitoare scădere a temperaturii...” 
- continuă crainicul. 

„Se simte răsuflarea pustiurilor de gheaţă de la Polul 
Sud!” răspunsei eu în gând crainicului... O, dacă aş putea să 
strig de aici la o distanţă de mii de kilometri că n-au de ce 
să se bucure că iarna va fi caldă şi că un pericol de moarte 
ameninţă omenirea...! 

— Şi acum să ascultăm muzică: Menuet de Bocherini. 
Execută orchestra radio”. 


Începu menuetul delicat şi grațios. Dar muzica mă 
indispuse şi mai mult. Acolo, viaţa îşi urmează cursul 
normal. Oamenii lucrează, se distrează. Îşi văd de treburile 
lor, fără să ştie ce primejdie îi ameninţă. 

Mi-am scos casca de la urechi. Luc era foarte concentrat; 
recepționa o telegramă şi traducea repede în litere 
punctele şi liniuţele alfabetului Morse. În fiecare dimineaţă 
aceste telegrame erau înmânate lui mister Bailey. 

În sfârşit ridică capul şi, fără să scoată casca, mă întrebă: 

— Ceva interesant? 

— Da, dar am şi acasă un aparat de radio-recepţie. Mă 
interesează însă partea tehnica şi nu numai recepţia, dar şi 
emisia. Aveţi un post emiţător? 

Se prea poate să fi fost exagerat de prudent şi vedeam 
primejdia chiar acolo unde nu era, dar mi s-a părut deodată 
că Luc s-a pus în gardă. 

— Vrei să transmiţi salutări rudelor sau prietenilor? Mă 
întrebă el zâmbind. Avem un emiţător, dar nu ne folosim de 
el ca să nu fim reperaţi. 

L-am crezut pe moment, dar după scurt timp am constatat 
că nu-mi spusese adevărul. Într-o zi am venit la staţie mai 
târziu ca de obicei. Luc transmitea un mesaj. 

— Ai hotărât să dai în vileag locul unde ne aflăm? Îl 
întrebai, zâmbind cu naivitate. Pare-se te-am prins în 
flagrant delict. 

Mister Luc se încruntă, apoi râse forţat. 

— Nu cumva mă spionezi? Mă întrebă el pe un ton glumeţ. 
Dar această glumă a făcut să mi se strângă inima. 

— Prostii! Pentru ce aş face-o? Şi urmai, simulând perfect 
supărarea: Dacă te deranjez, plec. 

— Rămâi - răspunse Luc. Data trecută ţi-am spus 
adevărul: emițătorul nostru cel mare tace. Dar acesta... O 
staţie ca asta nu există în toată lumea, în afară de locul 
unde sunt recepționate emisiunile noastre. Aparatul emite 
pe unde atât de scurte încât staţiile obişnuite nu-l pot 
intercepta. Datorită acestui fapt emisiunile noastre rămân 


secrete. Sunt secrete comerciale! Mă lămuri el. Dar un 
lucru vreau să-ţi spun, mister Klimenko: ţi-am arătat multă 
încredere pentru că-mi eşti prieten. Ar fi bine însă să nu 
spui nimănui că m-ai surprins în timpul unei emisiuni. Şi să 
nu mai vii la această oră... E un secret de serviciu. 

L-am liniştit pe Luc şi m-am întors în camera mea. Această 
ultimă descoperire m-a convins că Bailey are complici în 
lumea dinafară, lucru care îl făcea şi mai de temut. Iar Luc 
pare-se că începuse să mă suspecteze. De nu s-ar fi temut 
să-şi piardă partenerul de şah, cred că mi-ar fi interzis cu 
totul să mai vin la staţie. Pe viitor trebuia să fiu şi mai 
prudent. 

XIII. LINIŞTE ÎN PREAJMA FURTUNII 

— Noi respirăm în laborator aerul cel mai pur, bogat în 
oxigen. Şi totuşi parcă îmi lipseşte ceva - mărturisi Nora. 
„Vitaminele aeriene”, sau poate mirosul de pământ reavăn, 
mirosul de cetină, cerul, chiar şi cerul nordic... Numai când 
sunt aici, sus, respiraţia devine pentru mine o adevărată 
plăcere. 

Ne aflam pe un balcon amenajat pe o mică platformă într-o 
scobitură în partea dinafara craterului. 

Pe versantul exterior al muntelui se aflau mai multe 
balcoane ca acesta. Ele erau legate prin tuneluri înclinate 
cu cele trei etaje superioare. Fiecare tunel avea câte un 
ascensor. Aceste balcoane puteau servi ca posturi de 
observaţie pentru santinele. Însă vântul turbat, ce proiecta 
în crater pe toţi aceia care se încumetau să se apropie de 
munte, făcea orice pază inutilă. Locuitorii privilegiați de la 
etajele superioare veneau pe balcoane să respire aer 
„veritabil” şi să admire cerul. 

Nora îşi alesese un balcon şi mister Bailey, mărinimos, i-l 
dăduse în folosinţă exclusivă. Ea avea cheia de la intrarea 
tunelului ce ducea spre balcon (o altă cheie o ţinea mister 
Bailey). Uşa tunelului era în apropierea camerei ei şi Nora 
putea urca în balcon la orice oră. Zăbovea îndelung aici. Îi 
plăcea „să stea de vorbă cu stelele”. Era un loc cu totul 


retras, deoarece proeminenţele stâncilor ascundeau 
balconul şi de pe platformele vecine nu se vedea ce se 
petrece aici. 

Platforma se termina printr-un perete abrupt. Munţii din 
jur erau acoperiţi de zăpadă. Stelele străluceau pe cerul 
întunecat. Nu simţeai nici o adiere. 

— Ce bine ai spus „vitamine aeriene”... Răspunsei eu. Nu 
simt mirosul pământului, fiindcă zăpada acoperă totul, dar 
simt mireasma cetinei. Şi mai simt parcă un iz de fum, 
venind de departe. 

— lar unde-i fum, acolo sunt case, oameni... 

— Care se delectează şi ei cu „vitamine aeriene”. lar 
mister Bailey vrea să le răpească toate aceste bucurii! 

— Priveşte! 

M-am uitat spre miazănoapte. La orizont se înălța o 
coloană palidă de lumină... Mai sus, tot mai sus până la 
zenit. Din lăptoasă, deveni azurie, iar apoi de un verde- 
deschis. Vârful stâlpului prinse a se colora în trandafiriu şi 
deodată, aşa cum pornesc ramurile de la trunchiul 
copacului, s-au întins în toate direcţiile dungi late. Acum, la 
orizont se înălța un văl gingaş, diafan, scăldat în toate 
culorile curcubeului. Eram vrăjit de frumuseţea nopţii 
polare. Pe cer se revărsa în tăcere simfonia culorilor. Ele se 
succedau ca sunetele unei orchestre, aici înmănunchindu-se 
într-un sclipitor şi viguros acord, aici stingându-se molatece 
în pianisimul nuanţelor abia perceptibile. 

— Ce frumoasă e lumea! Spuse Nora cu oarecare 
melancolie. 

I-am luat mâna ascunsă într-o mănuşă îmblănită. Nora 
parcă nici n-a observat gestul meu şi a rămas nemişcată, 
contemplând panorama de creste şi văi ce se aşternea în 
faţa noastră. Zăpada albă reflecta luminile de pe cer şi-şi 
schimba neîncetat coloritul devenind când albastră, când 
trandafirie. O frumuseţe care te cucereşte pentru toată 
viaţa. În jurul nostru totul era pustiu. Nicăieri ţipenie de 
om. Asistam la parada unor culori negrăit de frumoase, dar 


mute şi surde... Eram parcă pierduţi într-o lume ireală, de 
basme. 

Şi dincolo de crestele munţilor, spre sud-vest şi spre sud- 
est se agita furnicarul omenesc. 

— Miss Engelbrecht, ai vorbit cu tatăl dumitale? 
Întrerupsei eu tăcerea. 

Nora parcă atunci se întoarse pe pământ din tovărăşia 
stelelor. 

— Da, am vorbit - răspunse ea, plecând capul. 

— Şi cum s-a terminat convorbirea? Nora ridică obosită 
ochii. 

— Cum s-a terminat?... Repeta ea întrebarea, ca şi când 
nu m-ar fi auzit bine. Tata m-a sărutat pe frunte aşa cum 
făcea când, copilă încă, mă duceam seara la culcare şi mi-a 
spus: „Somn uşor, fetiţa tatei”. Atunci m-am retras în 
camera mea. Tata! Dragul meu tată de care nu m-am 
despărţit nici o singură zi, parcă s-a depărtat de mine, s-a 
înstrăinat. Acum nu-l înţeleg şi parcă... Mi-e frică de el... Nu 
mai am în el încrederea de altădată. 

Tăcurăm din nou. Imnul ceresc al aurorei boreale se 
revărsa larg şi măreț executat de o gigantică orgă, dar cât 
de rece, de neauzit, cât de străin frământărilor noastre... 

Zilele se scurgeau plicticoase, monotone. Nora şi cu mine 
lucram ca şi înainte în laborator, dar fata îşi pierduse tot 
entuziasmul. Înainte era foarte fericită când tatăl ei îi 
adresa cuvinte de laudă. Acum lucra automat, ca un om 
nevoit să facă o muncă de care îi e silă ca să-şi câştige o 
bucată de pâine. Suferea cumplit. Frumoşii ei obraji rumeni 
păliseră, ochii căzuseră în orbite, slăbise mult. Era mereu 
cu gândul în altă parte. Vasele îi zburau din mână, făcea 
deseori greşeli. Pe profesorul Engelbrecht îl vedeam foarte 
rar, dar am constatat că şi el se schimbase mult. Se 
gârbovise, îmbătrânise, chipul lui căpătase o culoare 
pământie. 

Serile, după terminarea lucrului, Nora şi cu mine urcam 
uneori pe balconul nostru ca să admirăm aurora boreală, să 


respirăm „vitaminele aeriene” şi mai ales, ca să stăm de 
vorbă. Nora nu-şi putea împărtăşi nimănui durerea şi eram 
singurul om la care găsea sprijin moral. 

De câteva zile vântul nu mai vuia deasupra craterului. Se 
aşternuse o linişte neobişnuită. 

— Se vede că mister Bailey a hotărât să dea un scurt răgaz 
aerului - glumii eu. 

— Dar, dar n-avem nici un motiv să ne bucurăm - răspunse 
Nora. Vom aplica acum o nouă metodă de condensare a 
aerului. Iarna vântul aduce nori întregi de pulbere fină de 
zăpadă, ceea ce ne îngreunează mult munca. Zăpada 
scoasă din ventilator ocupă prea mult loc, iar înlăturarea ei 
cere multă trudă. Vezi acest munte? E artificial. El nu apucă 
să se topească în lunile de vară. Peste un an aici s-ar fi 
înălţat un adevărat Montblanc. Tata a făcut apel la toate 
forţele chimiei şi electricităţii şi a găsit noi metode de 
absorbţie şi descompunere a aerului. Dar vai, acum 
prelucrarea aerului se va face şi mai repede. Nu va trece 
mult şi tot pământul va simţi că se înăbuşă ca într-un acces 
de astmă. 

— Nora, să fugim de aici! Îi propusei eu deodată. 

Fata mă privi lung. 

— Să ne luăm de mână şi să sărim de pe această 
platformă? Mă întrebă ea în glumă. 

Tonul ei aducea a cochetărie. Nedându-mi timp să răspund 
urmă pe acelaşi ton, privind în prăpastie: 

— Adică la drept vorbind cred că n-am muri. Ne-am 
rostogoli până jos şi am cădea pe omătul moale. Apoi, am 
porni-o într-acolo... 

Privii cu atenţie în direcţia arătată de Nora. Într-adevăr, 
pe această cale am putea evada! Aici n-avem a ne teme de 
conductă. Văgăuna şerpuitoare ar fi o bună pavăză 
împotriva furtunilor stârnite de „zeul vânturilor”, Bailey. 

— Să lăsăm gluma, Nora. Ai avut într-adevăr o idee 
minunată - mi-am exprimat eu gândul cu glas tare. E puţin 
cam sus, ce-i drept... Dacă n-ai curaj, am să fug singur. 


Citii un fel de teamă în ochii Norei: 

— Dar nu te gândeşti c-am să rămân aici singură? Nu, n- 
am să te las... 

— Din ordinul majestăţii sale mister Bailey? 

— N-am să te las, reluă Nora. S-ar putea să te prindă ca şi 
data trecută şi atunci degeaba aş mai încerca să te salvez. 
Şi apoi nu eşti pregătit pentru o asemenea călătorie. Te-ai 
sacrifica zadarnic. Numai un om născut în această 
pustietate, un iakut ca Nikola al dumitale s-ar putea 
aventura... Într-adevăr, ce-ar fi să-l trimiţi pe Nikola? Elo s- 
o scoată minunat la capăt. Şi atunci nu va trece mult şi 
peste capetele noastre vor ploua bombele. Vom „cădea la 
datorie ca adevăraţi eroi” - încheie ea cu o ironie amară. 

— Trupele noastre vor fi prevenite şi poate vom reuşi să 
evităm această moarte de eroi. Cred că, asediat, mister 
Bailey o să se predea, când se va convinge că orice 
rezistenţă e zadarnică - am încercat eu să mai îndulcesc 
perspectivele. Da, ideea e bună. Sunt gata să-mi pun 
oricând pielea în joc, dar ai dreptate, Nikola o să se 
descurce mai bine. 

— Nikola se va învoi? 

— Nikola? Nu-l cunoşti. E un om de aur. A privit de atâtea 
ori moartea în faţă, încât proiectul nostru nici n-o să-l sperie 
şi nici măcar n-o să-l surprindă. 

Simţeam că mi s-a luat o piatră de pe inimă. Nora părea şi 
ea mai bine dispusă. Parcă întrezărisem o rază de speranţă. 
Acum aveam un plan concret. Căutam să chibzuim cât mai 
bine fiecare amănunt şi această preocupare o sustrăgea pe 
Nora de la gândurile ei sumbre. 

Când m-am văzut cu Nikola la noi în cameră, i-am spus în 
şoaptă: 

— Nikola, am găsit un loc pe unde se poate fugi. Ai putea 
să ajungi până la Verhoiansk? Am să-ţi dau haine 
călduroase, un revolver, un sac cu pesmeţi şi carne 
conservată. 

— Dar tu? M-a întrebat Nikola tot atât de încet. 


— Împreună, nu merge. S-ar putea să ne prindă. Dar dacă 
cumva n-ai să ajungi tu, voi pleca eu. De altfel în cazul că nu 
vrei să pleci singur... 

— De ţe să nu vleau? Mi-e ulât aiţi. Şi ţe să fac la 
Verhoiansk? 

— Ai să duci o scrisoare. Vrei? 

— Desigul - răspunse Nikola. 

— Gândeşte-te bine, Nikola. Eu nu te silesc. Dacă te vor 
prinde, de data aceasta n-ai să scapi atât de uşor. Au să te 
ucidă. 

— Oli un uls mă omoală, oli un om - tot aia e, făcu Nikola 
fatalist. Şi când tlebuie să plec? Imediat? 

— Nu, să mai aşteptăm. Trebuie să chibzuim bine să 
pregătim totul. Şi apoi, în curând se va arăta puţin soarele. 
Iarna e pe sfârşite. 

— Nu tlebuie soale. Văd şi aşa. Tale vleau acum. 

Cu greu am reuşit să-l conving să mai aştepte. Am început 
să-l pregătim de drum. Am hotărât să-i dau şuba şi cizmele 
mele. Oricând aş fi putut spune ca Nikola mi le-a „furat”. 
Revolverul mi l-a procurat Nora. Mai greu a fost cu 
merindele. La masă trecurăm în buzunar bucățele de pâine 
şi pesmeţi. Nikola făcea şi el economii, dar i-am interzis să- 
şi reducă din raţie: trebuia să prindă puteri. 

Nora făcea şi ea rezerve. Zicea că are „o foame de lup”. N- 
a trecut mult şi taşca pe care o ţineam sub pernă se 
umpluse aproape. Peste câteva zile Nikola putea pleca. 

Trebuia însă să luăm toate măsurile ca bănuielile să nu 
cadă asupra mea. Dacă Nikola nu va ajunge până la 
Verhoiansk şi va pieri, voi încerca eu. De aceea era necesar 
să mă păzesc pentru o asemenea eventualitate. 

XIV. „POZNELE” LUI MISTER KLIMENKO 

Ascultând de sfatul meu, cu câteva zile înainte de evadare, 
Nikola a început să se plângă tovarăşilor săi de lucru că nu 
mai poate de urât în acest orăşel subteran şi că e hotărât să 
fugă. 


— 'Tovalăşul Klimenko nu ştie nimic. Dacă al afla m-al celta 
lău de tot - spunea Nikola. 

Toţi l-au sfătuit să renunţe, spunându-i că-l aşteaptă o 
pedeapsă groaznică, dar Nikola ştia una şi bună: „Oli fiala 
mă omoală, oli un om, tot aia e”. De îndurat nu mai putea să 
îndure. 

Exista primejdia ca cineva dintre acei pe care Nikola îi 
iniţiase în taina lui să-l denunțe lui Bailey. Dar n-aveam 
încotro - eram nevoiţi sa acceptăm acest risc. Ca să-i 
deruteze pe eventualii urmăritori, Nikola spunea că şi de 
data aceasta va încerca să fugă prin conducta de evacuare. 
Admiţând chiar că aveau să-i aducă la cunoştinţă lui Bailey 
intenţiile lui Nikola, acesta nu s-ar nelinişti ştiind prea bine 
că o asemenea încercare este sortită eşecului. În sfârşit, 
totul părea pregătit. 

A venit şi ziua, mai bine zis noaptea evadării. M-am înţeles 
cu Nikola să se urce pe platformă gata echipat, când toată 
lumea va dormi. 

La ora convenită Nora şi cu mine ne aflam pe balcon. 
Noaptea era destul de întunecoasă. Doar fâşii palide, 
asemenea razelor îndepărtate ale unui reflector slab, 
brăzdau din când în când cerul. 

Minutele se scurgeau, dar iakutul nu se arăta. Am început 
să fiu îngrijorat, când uşa se deschise şi apăru Nikola. 

— De ce ai întârziat atât de mult? Îl întrebai eu. Nikola 
zâmbi cu gura până la urechi. 

— Sunt şilet - răspunse el. Am luclat în conductă şi am 
aşteptat să plece toţi. Apoi am mels cu spatele înainte, ca să 
vadă aşa ulme ale mele. 

Nu degeaba era Nikola un vânător iscusit. El ştia cum 
încurcă fiarele urmele ca să-l deruteze pe vânător şi 
hotărâse să se folosească de înţelepciunea animalelor, 
sporind-o cu viclenia omului. Mergând cu spatele, lăsase 
urme proaspete pe resturile de zăpadă şi gunoi din 
conductă, aşa încât să pară, daca ar fi fost cercetate, că a 
mers prin conductă spre ieşire. 


— Ei, îţi doresc succes îi spusei eu emoţionat, dându-i 
scrisoarea. 

— N-ai glijă - răspunse Nikola. Şi apoi, uitându-se în 
prăpastie: E cam înalt, totuşi. Dar nu-i nimic. Jos e moale. 
Lămâi cu bine, tovalăşe! Îmi strânse mâna şi dădu din cap 
adresându-se Norei: Rămâi cu bine. 

Nikola a încălecat fără să ezite balustrada de fier a 
balconului suspendat deasupra prăpastiei, s-a lăsat în 
muşchii braţelor până la margine şi după ce s-a legănat o 
clipă în aer, a desfăcut braţele. 

M-am aplecat, căutând să străpung cu privirea 
semiîntunericul. Corpul lui Nikola, din ce în ce mai mic, 
zbura în jos. Trebuia să parcurgă cel puţin patruzeci de 
metri înainte de a atinge panta troienită. 

lată că picioarele sale au atins zăpada şi tot corpul i s-a 
cufundat în omăt ca şi când ar fi plonjat în apă. Oricât mă 
căzneam, nu vedeam nimic, Nikola dispăruse în nămeţi. 
Poate e rănit sau a leşinat?... Perdelele învălurate, verde- 
roz ale aurorei boreale au început să unduiască pe cer, 
scăldând zăpada într-o lumină tremurată, şovăielnică. 
Vedeam acum în omăt gaura pe care o făcuse în cădere 
corpul lui Nikola; dar de el, nici urmă. 

— Priveşte, priveşte, uite, acolo, jos, se mişcă ceva... 

— Izbucni Nora emoţionată. 

— Unde? Nu văd nimic. Ţi s-o fi părând. 

Exploziile de lumină ale aurorei făceau ca umbrele să 
joace, ba îngroşându-se, ba pălind. 

— Nu acolo! Mai jos, mult mai jos! 

În sfârşit am văzut şi eu la vreo douăzeci de metri de locul 
unde căzuse Nikola ceva foarte mic care se agita prin 
zăpadă. 

— O mână! Exclamă Nora, care avea ochi mai buni. 

Mi-am încordat privirea şi m-am convins în cele din urmă 
că într-adevăr de sub zăpadă apăruse mâna lui Nikola. În 
cădere străpunsese ca o ghiulea stratul superior, afânat, 
care n-apucase să se bătătorească; lunecase sub el pe o 


distanţă de câteva zeci de metri şi acum căuta să iasă la 
suprafaţă. lată că apăru şi a doua mână, apoi căciula-i 
miţoasă. În sfârşit, Nikola ieşi pe jumătate din zăpadă. 
Aplecându-se ieşi în sfârşit cu totul. Ridică faţa spre noi şi 
ne făcu semne cu mâinile înmănuşate. 

Abia mă stăpânii să nu scot un chiot de bucurie. 

Nikola ne mai făcu o dată semn cu mâna, se culcă pe o 
rână şi se dădu de-a rostogolul pe panta lină. În felul acesta 
ajunse până în fundul văgăunii şi acum se vedea doar ca un 
punct. Apoi, înfundându-se la tot pasul în zăpadă, începu să- 
şi croiască drum spre gura văgăunii. N-avea schiuri - noi nu 
reuşisem să i le procurăm - dar nu-şi făcea grijă de asta. 
„Îmi fac eu” - spunea el. 

Da, Nikola va răzbi! Era pregătit pentru viaţa aspră din 
„meleagurile blestemate” ca şi sălbăticiunile pe care le 
vâna. Numai de n-ar cădea în mâna lui Bailey, că de natură 
şi de duşmanii patrupezi n-avea teamă. 

Aurora boreală se stinse. Deşi nu-l mai vedeam acum pe 
Nikola, totuşi am mai zăbovit mult cu ochii aţintiţi în beznă. 

— E timpul să plecăm. Nu trebuie să stăm prea mult aici - 
spuse Nora. 

— Da, să plecăm - răspunsei eu, întorcând în sfârşit capul. 
Mâine va fi ziua răfuielilor. Sunt sigur că mister Bailey îmi 
va lua un interogatoriu... Nora, vreau să te rog ceva. N-ai 
putea să-mi faci şi mie rost de un revolver? 

— La ce-ţi trebuie? 

— Dacă Bailey mă va face pe mine vinovat de evadarea lui 
Nikola... Am să-i trag un glonte în ţeastă. 

— Nu ştiu - răspunse Nora după o scurtă gândire - eu n- 
am alt revolver. Dar e posibil să aibă tata. Dacă voi reuşi să 
fac rost, ţi-l aduc mâine. Vino mai devreme la laborator. 

I-am strâns mâna cu recunoştinţă. Da, Nora era o fată 
curajoasă. Nu s-a temut să-l ajute pe Nikola să evadeze. Nu 
ezită să mă ajute şi pe mine să-l omor pe Bailey. 

N-am dormit bine în noaptea aceea. Pe la două, când în 
sfârşit aţipisem, se auziră bătăi puternice la uşă. 


Îmbrăcându-mă în grabă, am întrebat cine bate. 

Mi-a răspuns William. „Deci asta e! Bailey ştie tot şi acum 
mă cheamă la interogatoriu” - mi-am spus eu deschizând 
uşa. Intră William însoţit de doi oameni înarmaţi. Am băgat 
de seamă fără să vreau că feţele lor erau energice şi 
aristocratice. Cei doi „gentelmeni” m-au percheziţionat din 
cap până în picioare. Eram fericit că Nora n-apucase să-mi 
dea revolverul. Apoi William şi cei doi tineri au 
percheziţionat cu atenţie şi pricepere toată camera. Spre 
norocul meu, aici nu se afla nimic compromiţător. După ce 
au terminat percheziţia, „gentelmenii” m-au condus în 
cabinetul lui Bailey. 

Acesta turbat de furie m-a luat în primire chiar de la uşă. 

— Iarăşi te ţii de pozne! Zbieră el agitându-şi ameninţător 
pumnii. Nu-ţi dă pace gândul că fac comerţ cu Marte şi că 
nu respect legile voastre cu privire la comerţul exterior? 
Mister Bailey e un criminal! Trebuie deferit Tribunalului 
Suprem! Haida-de! Mister Bailey îi va lipsi pe muncitorii 
ruşi de aer şi din cauza lui aerul va fi distribuit numai pe 
cartelă, prin cooperative, şi numai celor înscrişi în 
sindicate? Ha, ha, ha! Nu-i aşa? Intrigile imperialiştilor 
englezi, hai? Las' că-ţi citesc eu gândurile. Socotesc că în 
curând va trebui să-ţi ocupi locul în panteon. Soclul te 
aşteaptă cam de multişor. 

M-am aşteptat la acest atac şi de aceea mi-am jucat 
perfect rolul. După ce Bailey tăcu, l-am întrebat calm, cu o 
„sinceră” mirare: 

— Ce s-a întâmplat, mister Bailey? Nu pricep nimic. Cred 
că n-aveţi nimic să-mi reproşaţi. Îmi dau silinţa să lucrez cât 
mai bine în laborator şi nu mă ştiu cu nimic vinovat. 

— Minţi! Ştii foarte bine despre ce este vorba. Unde-i 
Nikola? 

— N-am idee. Azi-noapte n-a dormit la mine. Mi-am spus 
că o fi făcut probabil vreun pocinog la lucru sau altceva şi a 
fost trimis la carceră. 


— Minţi! Minţi! Răcni Bailey. Iarăşi te ţii de pozne! Ia 
chemaţi-i pe oamenii care au lucrat cu Nikola. 

Muncitorii iakuţi au confirmat că într-adevăr Nikola, care 
tânjea după libertate, spunea mereu de câteva zile că o să 
fugă. Le spusese de asemenea că se teme să-şi 
împărtăşească planul lui Klimenko, pentru că acesta avea să 
se supere. Ei însă nu-l luaseră în serios şi de aceea nu 
raportaseră nimic lui Bailey. 

Spusele lor au avut darul să potolească întrucâtva furia lui 
Bailey. Inocenţa mea era dovedită printr-o serie întreagă de 
mărturii. 

— Nu te cred nici pe dumneata şi nici pe ei - spuse Bailey. 
Sunteţi din aceeaşi bandă! Vă acoperiţi unul pe altul. 

Şi deodată, pozând în judecător imparţial, încheie spre 
surprinderea mea: 

— Dar nu te pot judeca fără dovezi. Ancheta îşi va urma 
cursul. Până una alta rămâi pe lista suspecţilor. Poţi pleca. 

M-am întors în cameră fericit că totul s-a terminat cu bine. 
Numai de nu le-ar da prin minte să cerceteze valea. Dar 
şiretlicul lui Nikola cu urmele trebuia să îndrepte 
cercetările pe o cale greşită. 

A doua zi de dimineaţă, când am intrat în laborator, Nora 
mi-a şoptit: 

— N-am găsit revolverul. 

— E mai bine - răspunsei eu. Nu e chiar atât de uşor să-l 
cureţi pe Bailey. Mi-a şi luat interogatoriul. 

Şi i-am povestit Norei de cele ce s-au petrecut după ce ne- 
am despărţit. Nora m-a ascultat cu mare atenţie. 

— Numai de n-ar găsi urme în vale - am încheiat eu. 

— Despre asta, nici o grijă. Am fost pe balcon în zori. 
Viscolul de azi-noapte a făcut să dispară orice urmă. Numai 
de nu s-ar fi întâmplat şi cu Nikola la fel... 

— Nikola n-o să piară - am încercat s-o liniştesc. O să-şi 
facă o groapă în zăpadă, ca un câine, şi va dormi somnul 
pruncilor. 


În seara aceleiaşi zile se înfăţişă la mine mister Luc cu un 
pachet la subsuoară. 

— Ce ai acolo? Noi piese de şah? L-am întrebat. 

— Am adus şahul şi încă ceva - răspunse scoţianul, 
desfăcând pachetul. Uite, ai aici un aparat de radio. L-am 
construit anume pentru dumneata. Mister Bailey a dat 
ordin să nu te mai primesc la staţie. Ştiind însă cât de mult 
îţi place să-ţi asculţi „Kominternul” dumitale am hotărât să- 
ţi fac acest mic cadou. În felul acesta n-ai să te plictiseşti 
atât de tare. 

Eram gata să-i sărut pe Luc pentru „micul său cadou”. 
Scoţianul nici nu bănuia ce serviciu imens îmi făcea. Drept 
răsplată l-am lăsat în seara aceea să mă facă de două ori 
mat. Apoi mi-a instalat chiar el aparatul, l-a încercat şi mi-a 
spus: 

— Acum poţi să asculţi Moscova cât pofteşti. 

Urându-mi noapte bună, a plecat, iar eu m-am instalat 
lângă aparat dornic să aflu noutăţi. 

XV. LUMEA SE SUFOCĂ. 

Au trecut mai multe săptămâni. Deşi eram suspectat, 
mister Bailey mă lăsa deocamdată în pace. Probabil că 
începuse să se convingă de nevinovăția mea. Încetul cu 
încetul am încetat să mai fiu îngrijorat de soarta mea. În 
schimb ştirile auzite prin radio erau deprimante. Lipsa de 
aer devenea tot mai accentuată. Acum, nu numai oamenii 
de ştiinţă, dar şi profanii îşi dădeau seama de scăderea 
presiunii atmosferice. 

Primii care au simţit că aerul s-a rarefiat au fost locuitorii 
regiunilor muntoase: mulţi din ei au fost nevoiţi să coboare 
în ţinuturile mai joase. În văi lipsa de aer a avut un efect 
dezastruos asupra bolnavilor: astmaticii mureau în timpul 
acceselor; tuberculoşii, simțind că se înăbuşă, erau nevoiţi 
să-şi forţeze plămânii, ceea ce accelera cursul bolii şi 
provoca hemoragii. 

Maşinile care funcţionaseră perfect în condiţiile presiunii 
atmosferice normale se opreau. Motoarele avioanelor aveau 


rateuri chiar la mică înălţime. Pistoanele şi pompele 
maşinilor se blocau mereu. Toate acestea dezorganizau 
producţia şi transporturile. 

Şi, ca şi când n-ar fi fost de ajuns, au dat nişte geruri 
năprasnice însoţite de furtuni cu caracter foarte ciudat. 
Trombe de zăpadă se fugăreau ca nişte mesageri ai morţii. 
Aveai impresia că o mână criminală vrea să răpească 
Pământului atmosfera, răsucind curenţii de aer şi zvârlindu- 
i în sus, dincolo de nori. Iar de acolo, din necuprinsurile 
siderale se revărsau asupra Pământului valuri de frig 
glacial. Pământul se răcea: lipsită de o mare parte din şuba 
lui groasă - atmosfera - Pământul începu să cedeze, într-un 
ritm grăbit, spaţiului cosmic căldura lui lăuntrică. 

Catastrofa părea mult mai apropiată decât ne-am fi putut 
aştepta, judecând după uriaşele rezerve de „materie primă” 
aeriană. 

Am întrebat-o pe Nora cum explică tatăl ei apropierea 
acestor fenomene înspăimântătoare. Mi-a răspuns că atât 
tatăl ei cât şi mister Bailey par oarecum surprinşi. 

— Tata a vrut chiar să se consulte cu dumneata - spuse 
Nora. Zice că toate acestea ţin mai mult de specialitatea 
dumitale. 

Şi astfel am avut onoarea să fiu poftit la Engelbrecht. La 
consfătuire a participat şi Bailey. Nu-i prea păsa de cele ce 
se petreceau în lume, ba dimpotrivă: traficantul de aer era 
într-o agreabilă surescitare, ca un jucător sigur pe cărţile 
ce le are în mână. 

Consfătuirea noastră a durat mult. După tot felul de 
calcule am ajuns la concluzia că aerul, prelucrat în orăşelul 
subteran, reprezintă o parte infimă a atmosferei şi că 
sustragerea lui din masa generală de aer, care învăluie 
Pământul, nu poate să aibă un efect atât de dezastruos. 

— Atunci care este explicaţia? Întrebă Bailey uitându-se 
când la mine când la Engelbrecht. 

În sfârşit, situaţia s-a echilibrat! Acum are nevoie de 
părerea mea! Mi-am luat un aer cât se poate de grav şi mi- 


am expus-o: 

— Ventilatoarele lui mister Bailey au modificat direcţia 
obişnuită a vânturilor, din care cauză s-a schimbat şi factura 
învelişului atmosferic: aerul a devenit mai dens acolo unde 
curenţii obişnuiţi aer au coincis cu cei creaţi artificial şi s-a 
rarefiat acolo unde existaseră înainte curenţi aerieni opuși. 
Din această cauză a crescut diferenţa dintre maximul şi 
minimul presiunii atmosferice. Activitatea ciclonilor s-a 
intensificat. Ciocnindu-se, ciclonii au început să antreneze 
vârtejurile de aer spre mari înălţimi, mult mai sus ca de 
obicei. În felul acesta circulaţia normală a aerului s-a 
tulburat nu numai pe orizontală, dar şi pe verticală... 

Am văzut că Bailey şi Engelbrecht mă ascultau cu cea mai 
mare atenţie. 

— Nu pretind că acest tablou coincide întocmai cu 
realitatea - am spus eu în încheiere - cred însă că în linii 
generale am dreptate. Pornesc de la ideea că ventilatoarele 
lui mister Bailey, tulburând circulaţia obişnuită a aerului, au 
împins şi forţele elementare ale naturii în acest joc... 
Dumneavoastră, mister Bailey, puteţi fi asemuit doctorului 
Faust care a ştiut să cheme „Spiritul Pământului” dar n-a 
izbutit să-l stăpânească. 

Bailey a primit cu bunăvoință această comparaţie. 
Răspunse zâmbind: 

— Faust n-a avut de loc simţ practic. Să zburde în libertate 
„Spiritele Aerului”! Ceea ce mă interesează este cum să 
trag cât mai multe foloase din această sarabandă. 

Cu aceasta şedinţa noastră a luat sfârşit. 

Radioul îmi aducea mereu veşti noi. Acum, când se 
conturase spectrul unui înspăimântător cataclism, lupta 
pentru existenţă se ascuţise. Cei puternici îşi propuneau ca 
cel puţin să moară ultimii dacă nu vor putea să 
supravieţuiască. Or în lumea capitalismului cine erau cei 
mai puternici dacă nu cei bogaţi? 

Nu ştiu dacă Bailey le-a furnizat „conserve de aer” sau 
bogătaşii au început, poate, să-şi producă singuri aer lichid, 


ca să nu moară de setea de aer, în tot cazul ei dispuneau 
acum de această valută nouă, cea mai prețioasă. Aerul 
lichid îşi făcea triumfător intrarea pe piaţă, făcând să se 
prăbuşească în faţa sa toate celelalte valori. Aerul lichid se 
vindea într-un ambalaj special, care-l ferea de explozie şi 
evaporare. 

Cu această valută nouă bogătaşii începură să cumpere 
alimente şi conserve de tot felul. Era de presupus că 
Pământul, răcit, nu va mai rodi nimic. Agricultura şi 
creşterea animalelor urmau să dispară. Va rezista deci mai 
mult acela care va strânge rezerve mai mari de alimente, 
apă, aer şi căldură. Nu se mai construiau nicăieri case. Pe 
alocuri oamenii începuseră chiar de pe acum să-şi sape 
adăposturi în pământ asemenea cârtiţelor. Aici era mai 
cald; în jos, în locuinţele ermetic închise, puteai respira în 
voie consumând treptat din rezervele de aer lichid. 

Eram uluit de felul cum se precipitau evenimentele, acolo, 
departe de orăşelul nostru...! 

Aceste pregătiri egoiste, febrile pentru autoconservare se 
desfăşurau sub ochii muncitorilor şi în unele regiuni au şi 
avut loc tulburări. Pretextând că din toate colţurile globului 
pământesc vânturile se îndreptau spre pustiurile îngheţate 
ale Siberiei, presa burgheză, căreia şi cea conciliatoare îi 
ţinea hangul, îşi asigura cititorii că groaznica catastrofă 
care s-a abătut asupra lumii este opera comuniştilor de la 
Moscova care doresc pe această cale „să îngenuncheze” 
întreaga lume. 

Un val de nebunie cuprinse toate continentele. Europa şi 
America se înarmau febril pentru a porni război împotriva 
„duşmanilor neamului omenesc”. 

Între timp capitaliştii îşi continuau politica. Muncitorii 
refuzau să primească bani, care îşi pierdeau tot mai mult 
valoarea şi cereau „plata în aer”. Capitaliştii au fost nevoiţi 
să le facă această concesie, dar au stabilit un tarif extrem 
de redus. Pe lângă aceasta aerul lichid era distribuit în 
baloane „termice”, speciale, în aşa fel încât muncitorii să nu 


poată face rezerve. Întrucât în multe regiuni (mai ales în 
Europa Apuseană, Africa şi America) lipsa de aer se făcea 
de pe acum puternic simțită, muncitorilor nu le rămânea 
altceva de făcut decât să muncească numai pentru dreptul 
de a respira. Au apărut în comerţ măşti, asemenea celor de 
gaze şi tot mai des puteau fi văzuţi în locuri publice oameni 
purtând asemenea măşti. Dar întrucât ele nu erau 
prevăzute cu aparate de radio emisie-recepţie, ca cele de la 
căştile costumelor de scafandru din orăşelul nostru 
subteran, oamenii nu se puteau înţelege decât prin gesturi. 

„E mai bine aşa - spuneau pe faţă fasciştii - se va face mai 
puţină agitaţie”. Cei cu dare de mâna îşi procurară 
radiotelefoane portative. Cu asemenea aparate a fost 
înzestrată şi poliţia. 

Dar agitatorii au continuat să facă propagandă cu ajutorul 
manifestelor. Lupta de clasă s-a ascuţit mult, manifestându- 
se deodată cu o deosebită putere. Situaţia era extrem de 
încordată. „Răscoalele aerului” izbucneau peste tot; 
mulţimea devasta depozitele de aer lichid. Pe străzi a curs 
sânge... 

Vegheam nopţi întregi lângă aparatul de radio Ceea ce 
auzeam putea să te ducă la disperare. Până şi mister Luc îşi 
pierduse obişnuita lui seninătate. Şi acum venea la mine 
după predarea schimbului, cum îi era obiceiul, dar fără şah. 

— Proastă afacere - bombănea scoţianul. La ce-mi folosesc 
acum banii pe care i-am strâns de când sunt la mister 
Bailey? Ei nu mai au nici o valoare. E adevărat că pentru un 
balon sau chiar pentru o sticlă de aer lichid aş putea să-mi 
cumpăr o căsuţă frumoasă. Dar ce-mi trebuie acum o 
căsuţă, când pământul se sufocă? 

— Şi cine crezi că e de vină? L-am întrebat pe un ton iritat. 

— Alarmiştii şi speculanţii - fu răspunsul. 

— Dar panica de unde provine? 

— Din prostie. Am fi avut aer destul pentru tot restul vieţii. 
Mister Bailey n-ar fi înghiţit tot. 


Nu, n-am să-l pot câştiga pe mister Luc de partea mea. 
Chiar şi acum, când întreaga lume e ameninţată de un 
cataclism cumplit, el a rămas acelaşi: căsuţa şi bunăstarea 
lui personală erau pentru el mai presus de toate. Luc 
începuse să mă agaseze. Pretinzând că am migrenă sau că 
am mult de lucru, căutam să mă descotorosesc cât mai 
repede de el, ca să-mi reiau locul lângă aparatul de radio. 

Nervii îmi erau complet zdruncinaţi. Nu mai eram în stare 
să lucrez. Nora se simţea şi ea rău. Obrajii ei, altădată atât 
de rumeni, de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti, păliseră. 
Trasă la faţă, slăbită, şedea privind ţintă într-un singur 
punct. 

— Lumea piere - spunea Nora în şoaptă. Noi respirăm aici 
aer curat, bogat în oxigen, iar acolo - acolo, oamenii mor, 
copiii se sufocă... Şi nimeni din ei nu cunoaşte motivul... 

În sfârşit, într-o zi m-am hotărât să-i spun ceea ce trebuia 
poate să-i răspund de mult. 

— Vor afla - i-am spus. Nikola s-a prăpădit, nu mai încape 
nici o îndoială. Chiar la noapte am să pornesc la drum... 
Mister Bailey nu se gândeşte decât la „concurenţii” săi 
americani, la reorganizarea întreprinderii. Supravegherea 
nu mai e atât de riguroasă şi cred că voi reuşi să evadez... 

Nora întoarse capul spre mine şi spuse şoptit ca o 
somnambulă: 

— Ai să te prăpădeşti şi dumneata ca Nikola. 

Pe faţa ei se întipărise disperarea. Părea împietrită. 

— Mai bine să mă prăpădesc, decât să stau cu mâinile în 
sân, când mii de oameni sunt în pericol de moarte. 

— Da, mai bine moartea... Şopti Nora ca în vis. 

În ziua aceea, despărţindu-se de mine nu-mi zâmbi ca de 
obicei. Cu fiecare zi zâmbetul îi era tot mai palid, mai trist, 
şi acum se topise cu totul ca şi culorile obrajilor ei. 

— Rămâi cu bine - i-am spus, întinzând mâna. 

— Cu bine - mi-a răspuns ea. 

— Ai să vii pe balcon... Să mă conduci? 


— Voi veni... Unde ai spus? Ah, da, pe balcon... Repetă ea, 
lăsând capul în jos. 

XVI. JOCUL ÎNCEPE 

Am ieşit încet din laborator. 

Întorcându-mă în camera mea, m-am aşezat obosit pe un 
scaun. Eram cu moartea pe suflet. Crâmpeie de gânduri se 
fugăreau în mintea mea. Nikola s-a prăpădit. Lumea piere. 
Se prăpădeşte şi Nora... Nu mai are mult şi-şi va pierde 
minţile... 

Mi-am pus maşinal, mai mult din obişnuinţă, casca. 

Vorbea „Kominternul”... De la un timp nu se mai 
transmitea muzică, nici cântece voioase... Numai şi numai 
informaţii despre Pământul care se înăbuşea. E adevărat că 
la noi lucrurile se petreceau altfel decât în celelalte ţări... 
Oamenii nu luptau ca fiarele pentru ultima înghiţitură de 
aer. Guvernul făcea tot posibilul pentru a calma spiritele şi 
a salva populaţia. Dar ce putea să întreprindă?... Situaţia 
ţărănimii, risipită în numeroase sate, era deosebit de gravă. 
Oare sosise ceasul morţii...? 

Am dat să scot casca, când deodată am auzit o ştire ce mi- 
a tăiat răsuflarea. 

— Curaj, tovarăşi! Astăzi guvernul nostru a primit 
informaţii extrem de importante care vor schimba radical 
situaţia...” 

Şi ridicând glasul, crainicul rosti clar: „- Allo! Allo! Nara lui 
Ai-Toion! S-a făcut! Apoi adăugă cu glasul său obişnuit: 
Tovarăşi, voi nu înţelegeţi semnificaţia acestui mesaj, dar nu 
va trece mult şi veţi auzi cu toţii despre nara lui Ai-Ioion. 
Atunci veţi răsufla - în adevăratul sens al cuvântului - veţi 
răsufla, cu uşurare”. Primul care a răsuflat cu uşurare am 
fost eu. „Nara lui Ai-Ioion. S-a făcut!” Cerusem ca aceste 
cuvinte convenţionale să fie transmise prin radio, dacă 
Nikola va reuşi să înmâneze scrisoarea lui Şireaev, numit în 
locul meu în fruntea expediției. Acesta urma să transmită la 
Moscova raportul meu. Aşadar, Nikola trăieşte şi guvernul 
ştie tot despre orăşelul subteran al lui mister Bailey! 


M-am îmbrăcat în grabă şi am alergat pe balcon. Nora nu 
venise încă. Pe cer mereu aceeaşi simfonie de lumini. Acum 
nu mi se mai părea atât de rece, atât de străină Pământului. 
Îmi venea şi mie să cânt, să strig, şi m-am pomenit fără 
veste cântând, pentru prima oară de când mă aflam închis 
aici: 

Tristeţea urmează bucuriei, Prevestind noi bucurii... 

— Ai înnebunit?! Am auzit în spatele meu glasul Norei. S- 
ar putea să te audă cineva. Şi apoi să cânţi pe un ger ca 
ăsta? Să nu răceşti la gât. 

— Da, mi-am pierdut minţile! Nu-mi pasă dacă o să mă 
audă. Nu-mi pasă dacă mă voi îmbolnăvi. Nikola trăieşte! 
„Nara lui Ai-Ioion! S-a făcut...!”. 

— Ce-i cu dumneata, Gheorghi? Mă întrebă Nora 
spunându-mi pentru prima oară pe nume. 

Am luat-o deodată în braţe, am ridicat-o şi am început să 
mă învârtesc cu ea pe platformă. 

— Nebunule! Dă-mi drumul şi spune ce s-a întâmplat. 

— Ah! Ascultă. Totul e cum nu se poate mai bine. Am 
primit ştiri prin radio. Nikola trăieşte! A dus scrisoarea mea 
la destinaţie. În curând evenimentele se vor precipita. Aerul 
captiv va fi eliberat. lar dumneata şi cu mine vom sări în 
aer! Dar nu face nimic. Vom încerca să fugim în ultima clipă, 
când deasupra noastră vor plana bombardierele. Va fi o zi 
de neuitat! 

— Spune, Gheorghi, e adevărat? Exclamă Nora şi bujorii îi 
înfloriră din nou în obraji. 

Era tot atât de fericită ca şi mine. lată însă că faţa ei 
radioasă se întunecă. Învăţasem să descifrez fără greş toate 
nuanțele stărilor sufleteşti de pe acest chip. Acum se 
gândea desigur din nou la tatăl ei. Comportarea acestuia 
tot mai rămânea pentru Nora o înspăimântătoare enigmă. 
Apoi, însă gândurile ei luară o altă direcţie. 

— Aşadar deocamdată nu va trebui să te aventurezi în 
această călătorie primejdioasă - spuse ea. Sunt fericită. 
Însă e prematur să ne bucurăm. Nu-i chiar atât de uşor să-i 


vii de hac lui mister Bailey. Se va apăra până la ultima 
suflare. E un duşman de temut. 

— Fleacuri! Strigai eu. Un singur om nu se poate opune 
forţelor întregului stat, întregii lumi. 

— Cine ştie? Nici nu-ţi poţi închipui de ce arme groaznice 
de distrugere dispune mister Bailey. 

— Cel puţin va fi o luptă, iar nu o moarte resemnată. Şi 
apoi... Mister Bailey are şi „duşmani interni”. Ce-i drept, nu 
sunt numeroşi, dar s-ar putea să se dovedească mai 
primejdioşi decât armatele inamice. 

— Aceşti duşmani interni sunt numai doi. Dumneata şi cu 
mine - spuse Nora. Dar ai dreptate. Ei ar putea fi de mare 
ajutor. O, dacă şi tatăl meu!... Nora îşi lăsă capul în piept. 

Apoi se îndreptă şi rosti cu glas ferm: 

— Când va veni momentul, am să-l întreb pe tata fără 
înconjur: e prieten sau duşman... 

Deodată răbufni de jos o suflare îngheţată, iar din crater 
se auzi un huruit. 

— Au pornit din nou ventilatorul - mă lămuri Nora. Mister 
Bailey se grăbeşte să prelucreze resturile de materie primă 
aeriană. E frig... Să plecăm. 

În seara aceea, la despărţire, Nora îmi zâmbi. Surâsul ei a 
fost pentru mine ca o rază de soare după noaptea lungă de 
iarnă. 

Mi-am reluat din nou locul lângă aparat. 

„Kominternul” transmitea ultimul comunicat al guvernului. 

Conducătorul expediției, Şireaev, reuşise să determine 
centrul spre care converg vânturile. Guvernul pregăteşte o 
nouă expediţie care va avea misiunea să lămurească 
definitiv cauzele absorbției neobişnuite de aer la cutare şi 
cutare latitudine şi la o sută treizeci şi cinci grade 
longitudine estică. 

Am zâmbit, auzind acest comunicat. Ştiam că Şireaev nici 
nu s-a mişcat din Verhoiansk. I s-a atribuit cinstea 
descoperirii „punctului de absorbţie a aerului” în urma 
sfatului meu, pentru ca mister Bailey, căruia fireşte avea să 


i se aducă la cunoştinţă această ştire atât de importantă, să 
nu mă bănuiască pe mine. Îmi închipuiam cum o să se 
înfurie mister Bailey aflând că locul unde se află orăşelul 
său subteran a fost descoperit. Această informaţie trebuie 
să-i pară cu atât mai verosimilă, cu cât în ultima vreme 
ventilatoarele sale puternice nu funcţionaseră şi membrii 
expediției avuseseră posibilitatea să se apropie destul de 
mult de crater fără riscul de a fi absorbiți de curentul de 
aer. 

Ca întotdeauna, guvernul nostru a acţionat prompt şi 
hotărât. Din păcate, nu puteam comunica nimic Consiliului 
Revoluționar Militar despre forţele armate ale lui mister 
Bailey pentru că nici eu nu eram edificat în această privinţă. 
Izbutisem să aflu numai că populaţia orăşelului nu întrece 
cinci sute de oameni. La început, m-a surprins numărul mic 
al muncitorilor şi funcţionarilor. Dar la mister Bailey totul 
era mecanizat şi raţionalizat la maximum. 

Cinci sute de oameni împotriva unei armate întregi! Părea 
ridicol! Mă întrebam insă de ce fel de maşini de 
exterminare dispun aceşti oameni? Tot ce puteam face era 
să-i avertizez pe ostaşii noştri că lupta va fi grea şi că 
trebuie să se aştepte la orice surpriză. 

În tot cazul, deznodământul era aproape. Zarurile 
fuseseră aruncate. Jocul începuse... 

Mister Bailey a decretat, printr-un ordin, stare de asediu 
în orăşel. „Garnizoana” se pregătea de luptă. Pe creasta 
craterului s-au înălţat turnuri de pază pe care erau 
instalate auscultoare. Pe versanţii exteriori ai craterului s- 
au deschis nişte obloane descoperind ferestre rotunde cu 
geamuri groase de a căror existenţă nu ştiusem nimic. Din 
aceste deschideri priveau ameninţător ţevile tunurilor. 
Parcă pentru a uşura drumul duşmanului, uriaşele 
ventilatoare fuseseră din nou oprite. 

Eram în pragul primăverii. Vremea era calmă, nu se 
simţea nici o adiere. După o lungă hibernare, soarele 


începuse să arunce câte o rază pesta linia orizontului, 
îmbrăcând în purpură piscurile înzăpezite. 

Au urmat zile de chinuitoare aşteptare. În orăşel însă nu 
se simţea o animaţie deosebită: era la fel de pustiu şi mort 
ca de obicei. Laboratoarele lucrau normal. Se pare însă că 
acum atât laboratoarele cât şi atelierele lucrau „pentru 
apărare”. Elevatoarele ţâşneau neîntrerupt din adâncuri 
aducând proiectile bateriilor ascunse. Maşinile înlocuiau 
armate întregi. 

Nora şi cu mine lucram ca şi înainte în laborator, 
transformând coloanele kilometrice de formule ale 
profesorului Engelbrecht în noi metode de prelucrare a 
„materiei prime” aeriene. Am făcut numeroase experienţe 
fără să le cunoaştem rostul şi nici valoarea rezultatelor 
obţinute. Acest lucru o îngrijora mult pe Nora. Se întreba 
dacă noi doi nu contribuim la descoperirea unor noi metode 
de exterminare a omenirii. La întrebările Norei, profesorul 
dădea răspunsuri vagi. 

Serile, Nora şi cu mine urcam în balconul nostru şi 
priveam cerul pustiu Mesagerii înaripaţi (eram convins că 
noua expediţie va veni pe calea aerului) întârziau să se 
arate. Grosul forţelor aeriene ale U. R. S. S. Se afla departe 
de noi şi am calculat în cât timp ar putea fi aduse aici. După 
calculele mele reieşea că peste câteva zile avioanele se vor 
arăta deasupra capetelor noastre, aducându-ne nouă 
moartea, dar omenirii - eliberarea. 

— Priveşte, am impresia că văd nişte oameni lângă tunuri - 
îmi spuse Nora într-una din aceste seri de chinuitoare 
aşteptare. 

Într-adevăr în găurile negre ale nişelor am văzut 
mişcându-se nişte umbre. Auscultoarele recepţionaseră 
probabil apropierea avioanelor şi apărătorii orăşelului se 
pregăteau să respingă atacul. 

Am aşteptat cu sufletul la gură. În jurul nostru era linişte. 
Soarele apusese şi numai luna în declin lumina anemic 


priveliştea sălbatecă ce se aşternea la picioarele noastre. 
Era frig, dar nici nu ne gândeam să plecăm. 

A trecut cel puţin o oră. Deodată ne-a orbit o lumină 
puternică. Zeci de reflectoare uriaşe aşezate în cerc în jurul 
craterului s-au aprins dintr-o dată luminând până departe 
împrejurimile. Parcă ne-am fi transpus din noaptea polară 
într-o radioasă amiază a unei zile de la tropice. Când ochii 
s-au obişnuit cu această lumina puternică, am desluşit în 
zare câteva libelule argintii. În acelaşi timp urechile noastre 
au surprins şi zgomotul abia perceptibil al motoarelor. 

— Vin - îmi spuse Nora emoţionată. 

— Da! Răspunsei încet privind cum departe, spre vest. 
Libelulele mici se transformă treptat în rândunele, iar 
rândunelele devin şoimi... Mai aproape, tot mai aproape... 
Unu, doi, trei, patru... Cinci, şase... Şapte, opt, nouă, zece... 
Un cârd întreg aşezat în triunghi asemenea cocorilor! 

— Priveşte încoace! Exclamă Nora. 

Dinspre miazăzi venea o altă escadrilă. 

— Uite că vin şi dinspre miazănoapte...! 

Huruitul motoarelor umplea văzduhul, stârnind ecouri 
prin văi. Prima escadrilă zbura direct spre crater, iar 
celelalte două coteau încet spre răsărit, în aşa fel încât să 
bombardeze orăşelul în urma primului val... 

— Încă puţin şi nu va mai rămâne nimic din noi, spuse 
Nora. 

Mi-am adus aminte că ne-am propus să fugim, şi totuşi 
stăteam ca pironit locului, privind avioanele. 

Între timp ele se apropiaseră într-atâta încât la lumina 
puternică a reflectoarelor puteam distinge stelele roşii de 
pe aripi. 

— Ciudat - spuse Nora. Sunt convinsă că mister Bailey are 
tunuri cu tragere lungă. Acum, când avioanele au ajuns atât 
de aproape de ce o fi tăcând orăşelul? 

— N-ai răbdare? Doreşti să vezi avioanele mai repede 
doborâte? Zisei în glumă. 

— Vreau să se sfârşească odată... ca şi dumneata de altfel. 


Da, era adevărat. Eram şi eu stăpânit de un neastâmpăr 
nervos, dornic să aflu mai repede inevitabilul, să cunosc mai 
repede puterea armelor lui mister Bailey. N-a trebuit să 
aşteptăm prea mult. Servanţii de la baterii au început să se 
agite, apoi am observat manevrele care urmează de obicei 
după lansarea proiectilului. Şi totuşi n-am auzit detunătura. 

— Sunt tunuri pneumatice şi lansează bombe cu aer - mă 
lămuri Nora. 

— Bombe cu aer? Ce-o mai fi şi asta? O întrebai, 
încordându-mi vederea ca să nu-mi scape clipa când 
proiectilele îşi vor atinge ţinta. 

Dar efectul bombelor cu aer era cu totul deosebit. 

— Nu te uita sus, uită-te în jos - îmi atrase atenţia Nora. 

Am privit în jos şi am văzut cum pe suprafaţa albă a 
omătului se învolburează pulbere de zăpadă. 

— Atâta tot? 

Îmi venea să zâmbesc. 

Dar ce este asta?... Se părea că zăpada a început să fiarbă 
în clocot în locul unde căzuseră bombele, au apărut 
ghemotoace uriaşe de aburi şi deodată s-au ridicat cu un 
vuiet şi şuierat asurzitor trombe uriaşe. Una, ca un imens 
stâlp răsucit, s-a înălţat parcă până la cer, apoi a început să 
se desfacă repede, întinzându-se şi transformându-se într-o 
năprasnică furtună de omăt. Bailey a dezlănţuit atacul! M- 
am uitat la avioane. Vălul alb se apropia de ele cuo 
repeziciune uimitoare. lată că primul avion se răsuci brusc, 
începu să se zvârcolească în aer, apoi fu aruncat înapoi ca 
un petic de hârtie gonit de simun. 

Al doilea, al treilea avură aceeaşi soartă. Peste câteva 
clipe, tot cârdul se rotea cu o viteză nebună în văzduh, 
asemenea frunzelor de toamnă smulse de un uragan. 

O pâclă cenuşie acoperi cerul. 

Când pâcla se împrăştie, încetul cu încetul, cerul era la fel 
de pustiu ca şi înainte de furtună. Cornul lunii agăţat cu 
colţul său ascuţit în vârful unei stânci - ca şi când s-ar fi 


temut să nu împartă şi el soarta avioanelor - contempla, 
mohorât, povârnişurile moarte... 

Stăteam uluiţi, gâfâind de tulburare. Tremuram de parcă 
aveam friguri. Palidă, rezemată de perete, Nora se uita cu 
ochii mari acolo unde acum câteva minute zburau mândre 
păsările de oţel. Apoi, oftă greu. În cuvintele pe care le rosti 
desluşii din nou deznădejdea: 

— E greu să lupţi cu mister Bailey... lată rezultatul... 

— Dar nu e sfârşitul, ci abia începutul! Căutai eu s-o 
încurajez, deşi ca să fiu sincer începusem să mă cam 
îndoiesc de victorie. Să vedem ce-o să urmeze. 

— N-o să mai urmeze nimic - răspunse Nora. Trebuie să fii 
nebun ca să rişti un nou atac. 

Nora a avut dreptate: atacul nu s-a mai repetat. Trebuie 
timp ca să te dezmeticeşti după o asemenea lovitură şi să 
tragi învăţăminte din experienţa primei lupte. 

Şi totuşi nu ne înduram să plecăm şi am zăbovit îndelung 
cu privirile aţintite spre asfinţit. 

XVII. „EXPLOZIE DEMONSTRATIVĂ” 

A doua zi după primul raid, avioanele Armatei Roşii 
porniră din nou la atac. Nora şi cu mine ne aflam în 
laborator când a răsunat semnalul de alarmă. Ne-am înţeles 
dintr-o privire. Am lăsat eprubetele şi îmbrăcându-ne în 
grabă am urcat în turn. 

Era la amiază. Nori cenuşii acopereau cerul. Undeva sus 
de tot, se auzea huruitul unui motor, dar avionul nu se 
vedea. Am înţeles tactica piloților noştri: să atingă o 
înălţime cât mai mare şi să zboare la adăpostul norilor care 
urmau să-i ascundă privirilor. Comandamentul hotărâse 
probabil să nu arunce în luptă forţe importante, ci să 
acţioneze prin raiduri izolate. Era tactica cea mai indicată 
în aceste condiţii. Din păcate nici în felul acesta nu s-a ajuns 
la vreun rezultat. 

Mister Bailey era un adevărat stăpân al furtunilor. Înainte 
ca avionul să ajungă la zenit, au intrat în funcţiune 
giganticele ventilatoare care zvârliră spre înaltul cerului o 


trâmbă cumplită de aer. Acest berbece aerian făcu o 
spărtură în nori şi ei se risipiră repede. S-a arătat din nou 
cerul albastru... Dar avionul? Nu l-am mai văzut. Prin 
vuietul furtunii ce se dezlănţuise am auzit câteva bătăi 
neregulate, gâtuite, ale motorului, asemenea strigătului 
strangulat al unui vultur în agonie. Vântul aruncase cât colo 
avionul, o dată cu norii... 

În aceeaşi zi am aflat prin radio rezultatele primelor lupte. 
Dacă numărul victimelor nu era ţinut secret din „motive 
strategice”, aşa cum pretindea Bailey, flota noastră aeriană 
avusese pierderi mai mici decât mă temusem: trei piloţi 
morţi, şase răniţi şi două avioane sfărâmate. Majoritatea 
aparatelor reuşiră să-şi regăsească echilibrul, dar fuseseră 
purtate de vânt pe o distanţă de sute de kilometri. În ciuda 
pierderilor suferite, trupelor noastre nu le scăzuse curajul. 
Guvernul anunţa că va continua lupta până la înfrângerea 
duşmanului. 

— Las' că o să vedem noi cine va fi înfrânt! Spunea cu 
îngâmfare Bailey. Încă nu le-am dat să guste din toate 
acadelele mele. 

În zilele următoare s-au succedat câteva raiduri, dar cu 
acelaşi rezultat. Amplificatorii de sunete semnalizau 
apropierea avioanelor când acestea se aflau încă la mare 
distanţă, cu toate că pe aparate se montaseră amortizoare 
care suprimau aproape zgomotul motoarelor. De fiecare 
dată avioanele erau aruncate înapoi, pe distanţe uriaşe. 
„Nara lui Ai-Toion” deveni cunoscută lumii întregi. Acum, ea 
„expira” intens şi nu absorbea de loc (pentru ca împreună 
cu avionul să nu absoarbă şi bombele care ar putea să 
explodeze în ventilator). 

Atacurile aeriene au încetat: desigur că piloţii noştri s-au 
convins că orăşelul nu poate fi distrus din văzduh. 


— S-au învăţat minte - spuse Bailey. Păcat că a trebuit să 
irosesc atâta aer. Dar nu există război fără pierderi. Şi apoi 
eu am să recâştig aerul pierdut! Tot ei o să vină la mine să 
mă implore în genunchi să le dau o înghiţitură cât de 
mică...! 

Au urmat din nou zile de chinuitoare aşteptare. Numai 
sentinelele postate în turnurile de observaţie aminteau de 
război. În orăşel viaţa îşi urma cursul normal. 

Dar peste câteva zile liniştea fu sfâşiată de bubuituri 
îndepărtate. Puteam să jur că e un tir de artilerie, dar nu 
auzeam exploziile. Asta s-a întâmplat în ultimele ore ale 
nopţii. M-am îmbrăcat repede şi am ieşit pe coridor. Aici, m- 
am întâlnit nas în nas cu Bailey. 

— Tovarăşii dumitale nu se astâmpără de loc - spuse el 
furios. Au adus tunuri cu tragere lungă şi vor să distrugă 
orăşelul. Ce nerozi! Cum de nu înţeleg că prin aceasta nu 
vor face decât să grăbească sfârşitul lumii. Acum nu mai am 
de ce să ascund că te afli la noi. Vino cu mine la staţia de 
radio, am nevoie de dumneata. Expediază o radiogramă - 
porunci Bailey lui Luc când intrarăm acolo. 

Scoţianul se aşeză în faţa emiţătorului şi Bailey începu să 
dicteze: 

— Către comandantul armatei. Încetaţi imediat 
bombardamentul. Dacă un singur obuz va nimeri în orăşelul 
subteran al lui mister Bailey, se va produce o catastrofă 
mondială. În orăşel sunt stocate cantităţi uriaşe de 
hidrogen lichid. Dacă acesta se va scurge şi se va aprinde, 
el se va uni cu aerul lichid şi din această combinaţie, deşi 
aerul lichid are o temperatură foarte joasă, se va produce 
gazul detonant care degajă o căldură colosală, deoarece 
aerul lichid conţine oxigen într-o stare foarte concentrată. 
Căldura va transforma într-o fracțiune de secundă aerul 
lichid în aer gazos. Se va produce o explozie fără 
precedent. Uraganul ce se va stârni va mătura de pe faţa 
pământului oraşe şi sate. Asupra omenirii se va abate o 
catastrofă fără precedent. Kalimenko”. 


— Vreţi să trimiteţi această radiogramă în numele meu? L.- 
am întrebat surprins. 

— Da. Oare n-ai dori să previi o catastrofă 
înspăimântătoare? Ai mai multe şanse ca mine să fii crezut. 
Şi apoi, chiar acesta e adevărul. Ai văzut cu ochii dumitale 
hidrogenul lichid, lacurile cu aer lichid şi grămezile de bile. 
În sfârşit, dacă nu mă crezi, întreabă-l pe profesorul 
Engelbrecht. 

„Să fie oare Engelbrecht de partea lui Bailey?” gândii eu. 

— Nu pot semna această radiogramă, răspunsei. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că nu cred decât ceea ce văd cu ochii. Or n-am 
de unde cunoaşte acţiunea acestor bile de aer. 

— Care va să zică aşa? Nu mă crezi? Fie, am să-ţi dau 
prilejul să te convingi. Asta, ce-i drept, o să mă coste ceva, 
dar pe tovarăşii dumitale o să-i coste şi mai mult. 

Şi apoi, către Luc: 

— Trimite totuşi telegrama în numele lui Kalimenko. Ne 
putem lipsi de asentimentul său! 

— Protestez! 

— N-ai decât... Să mergem. 

Dar eu nu m-am mişcat din loc. 

— Vrei poate să te arestez? 

Mă avea în mână. N-avea nici un rost să risc să fiu arestat, 
deoarece rămânând în libertate aş fi izbutit poate să 
întreprind ceva împotriva lui Bailey. Nu-mi rămânea decât 
să mă supun. 

Şi astfel telegrama a fost expediată şi a ajuns la destinaţie. 
Un timp, tunurile au tăcut: comandamentul luase probabil 
legătura cu Moscova. A doua zi însă tunurile au început să 
bată din nou. Un obuz a explodat chiar la poalele craterului. 
Atunci Bailey a hotărât că nu mai are nici un rost să rişte şi 
a dat ordin „să li se dea o lecţie”. A fost expediată o altă 
radiogramă avertizând de data aceasta că mister Bailey va 
„descărca” a milioana parte din rezerva lui de armă 


aeriană, astfel ca inamicul şi lumea întreagă să vadă ce s-ar 
întâmpla dacă orăşelul ar sări în aer. 

Pe clinul vestic al craterului au fost aduse prin rostogolire 
mai multe butoaie pline cu bile lucioase, în aparenţă atât de 
inofensive. Toate obloanele au fost închise ermetic, Bailey 
ne-a invitat pe Nora şi pe mine să urmărim efectul exploziei 
printr-o ferestruică, cu un geam gros de cinci centimetri, 
făcută aproape de vârful stâncii. 

— Veţi vedea îndată de ce sunt în stare bilele mele - zise 
el. 

— Deocamdată văd că ele stau cuminte, deşi temperatura 
aerului este de numai 12 grade sub zero, iar presiunea 
atmosferică e mai scăzută ca de obicei. 

— Dacă bilele ar exploda pe loc, noi n-am avea cum să le 
scoatem afară. Engelbrecht a descoperit o compoziţie care 
întârzie evaporarea şi explozia. Ai puţină răbdare... 

— De ce nu acoperiţi cu această compoziţie toate bilele? 

— Nici o compoziţie nu le poate feri de căldura puternică 
pe care o degajă explozia unui obuz. Priviţi, începe...! 

Am observat într-adevăr că bilele de la suprafaţă au 
început parcă să fumege. Scurt timp după aceea, butoaiele 
au dispărut după un nor de aburi. Acest nor creştea cu o 
repeziciune extraordinară, ascunzând totul. 

— Asta nu este încă explozia - îmi explică Bailey. S-a 
evaporat învelişul de siguranţă. Îndată însă... Dar nu apucă 
să termine fraza. 

Se auzi un trosnet urmat de un bubuit asurzitor. Mi-am 
pierdut cunoştinţa. 

Când am deschis ochii am văzut deasupra mea cerul pe 
care norii se învârteau şi se sfâşiau într-un vârtej drăcesc. 
Peretele exterior al încăperii unde ne aflam, precum şi 
tavanul ei dispăruseră de parcă nici nu ar fi existat. Rafala a 
fost atât de puternică, încât, spre norocul nostru, n-a căzut 
aici nici o piatră; vântul le zvârlise cât colo de parcă ar fi 
fost nişte fire de paie. Lângă mine era întinsă Nora, iar în 


fund, lângă perete, zăcea Bailey cu capul spart. Băltoaca de 
sânge sub el se lăţea mereu. 

Nu recunoşteam valea muntoasă din faţa noastră. N-a 
rămas nici urmă din pădurea care creştea aici. Copacii 
fuseseră smulşi cu rădăcină cu tot şi duşi cine ştie unde. 
Piscurile munţilor şi chiar culmi întregi fură retezate. În 
faţa noastră apăruse între munţi o vale nouă, dincolo de 
care se vedea un pustiu neţărmurit de zăpadă... Acolo 
vântul bătea încă cu turbare. În jurul nostru, însă, era o 
relativă linişte. 

Am încercat să mă ridic în capul oaselor. Tot corpul mă 
durea şi mă înjunghia mult mai rău decât atunci când am 
fost absorbit de ventilator. M-am uitat din nou la Bailey. 
Avea gura întredeschisă, ochii îi erau sticloşi. Era mort? Cu 
atât mai bine!... Cu mâna lui şi-a pregătit moartea. 

M-am aplecat deasupra Norei şi am încercat s-o readuc în 
simţiri. Nu era rănită, dar căzuse într-un leşin adânc. M-am 
chinuit destul până s-o pun pe picioare. Nereuşind s-o 
readuc la viaţă cu ajutorul respirației artificiale, începusem 
să disper. Deodată mi-am adus aminte că se poate restabili 
funcţionarea inimii lovind repede cu pumnul în dreptul ei. 
Această metodă a fost eficace. Pulsul s-a accelerat şi în 
sfârşit Nora a deschis ochii. 

— Cum te simţi? Am întrebat-o. 

— Mulţumesc, destul de bine. Unde-i mister Bailey? 

— E mort - am răspuns eu, fără să-mi ascund bucuria. 

Dar în clipa aceea am auzit un horcăit şi apoi glasul lui 
Bailey, care suna surd: 

— Drăcia dracului!... Am cam sărit peste cal. 

Bâjbâia cu mâinile pe podea. 

— Nu pot să ridic capul - continuă el cu acelaşi glas 
înăbuşit. Ajutaţi-mă. 

M-am târât până la Bailey şi l-am sprijinit de perete. Capul 
îi atârna într-o parte. 

— O presiune de cincizeci de mii de atmosfere... Valul 
principal trebuia să se îndrepte în direcţia de unde venea 


căldura... Sursa de căldură a fost aşezată la apus. Şi totuşi 
s-a produs un suflu atât de puternic... 

— Mormăia Bailey, căutând să înţeleagă unde a greşit. 
Apoi gemu şi închise ochii. 

Deodată un gând trecu ca fulgerul prin mintea mea. Îl 
aveam în mână pe Bailey! Ce-ar fi... Nu va afla nimeni)... 
Am ridicat o bucată mare de piatră şi dădui să lovesc. Dar 
Nora mi-a prins braţul. 

— Nu ţi-e ruşine... Să omori un om rănit, bolnav, fără 
apărare? Şopti ea. 

Am simţit că roşesc. Piatra îmi scăpă din mână. 

— Dar n-ai spus singură... 

— Ce este?... Ce tot şuşotiţi acolo? Întrebă mister Bailey, 
deschizând puţin ochiul drept. 

— Trebuie să vă ducem în camera dumneavoastră. Am să 
chem îndată pe cineva - spuse Nora, frecându-şi obrajii, 
albi de ger. Mister Klimenko, fii bun, te rog, şi cheamă pe 
cineva să ne dea o mână de ajutor. 

Şovăiam, dar chiar în clipa aceea intră William 
strecurându-se prin uşa spartă. Hainele îi erau numai 
zdrenţe, iar faţa julită şi plină de vânătăi. Se vede că şi el n- 
o să uite această explozie. Era urmat de doi servitori. Îl 
ridicară pe Bailey, scoţându-l cu multă greutate prin uşa 
spartă. 

Nora privea dezastrul pricinuit de explozie. 

— E groaznic! Spuse ea. 

— Ai să regreţi în curând că te-ai lăsat condusă de milă 

— Se poate, dar n-am putut proceda altfel - răspunse 
Nora. Era ceva ce mă depăşea. 

XVIII. BAILEY SE DEMASCĂ 

Nora a trebuit să rămână lângă Bailey ca să-i dea 
îngrijirile necesare. Starea lui era destul de gravă. Capul îl 
durea cumplit. Din când în când aiura. În primele nopţi 
Nora nu s-a depărtat de el nici o clipă. 

— Ei, cum îi merge? O întrebam de câte ori aveam prilejul, 
cu speranţa nemărturisită că Bailey va muri. 


— Tot aşa - îmi răspundea Nora şi citindu-mi pe faţă 
dezamăgirea, adăuga cu un aer vinovat: 

— Văd că nu-mi poţi ierta slăbiciunea de care am dat 
dovadă. Dar a fost ceva mai puternic ca mine, ţi-am mai 
spus-o. N-aş fi putut altfel... 

— În ce dispoziţie este? 

— Azi-dimineaţă şi-a revenit şi-a spus: „M-am ales cu un 
cucui zdravân, dar cred că duşmanii au unul şi mai mare”. 

Bailey avea dreptate. Explozia demonstrativă pricinuise un 
dezastru neînchipuit. Pe o distanţă de mii de kilometri spre 
vest, direcţia spre care fusese îndreptată forţa principală a 
exploziei, ţinutul oferea o privelişte dezolantă: parcă un 
brici uriaş ar fi trecut peste glob şi a ras de pe faţa lui codri 
seculari, sate şi oraşe. Râurile ieşiseră din matcă şi 
inundaţiile desăvârşeau opera furtunii. Cine nu fusese ucis 
de vânt şi-a găsit moartea în valuri. Peste tot zăceau 
cadavre de oameni şi animale. Case întregi fuseseră 
azvârlite pe crestele munţilor sau în lacuri, câteodată la o 
depărtare de sute de kilometri. 

Zona dintre 60* şi 70* latitudine nordică a fost cea mai 
năpăstuită. Din fericire, centrul exploziei se afla departe de 
regiunile cu populaţie deasă din partea europeană a U.R.S. 
S. Şi Europa Occidentală. Zidul muntos al Uralilor a 
zăgăzuit şi el întrucâtva uraganul. Ufa, Sverdlovsk, Perm şi 
alte oraşe aflate în apropierea munţilor Urali au avut mai 
puţin de suferit decât localităţile din regiunea Volgăi. În 
pragul Uralului vântul a făcut parcă un salt uriaş şi s-a 
năpustit cu toată furia peste Samara, Nijni Novgorod, 
Vologda şi mai departe peste Moscova. Riga, Varşovia, 
Polonia, Germania, nordul Franţei şi Anglia arătau ca după 
un puternic cutremur. Apoi, viforul a trecut în goană 
Oceanul Atlantic scufundând o sumedenie de nave, de aici s- 
a năpustit asupra coastei răsăritene a Americii de Nord şi, 
după ce a făcut ravagii înspăimântătoare în Canada şi 
Statele Unite, s-a îndreptat peste Oceanul Pacific, spre 
țărmurile Japoniei, ocolind astfel globul pământesc. 


Apoi vântul trecu peste deşerturile Asiei, descriind un cerc 
complet! Într-o noapte muntele nostru a fost zgâlţâit ca de 
friguri sub loviturile năprasnice ale vântului de est. 
Încetinindu-şi mereu goana, viforul a ocolit de patru ori 
globul. Dar, periodic, furtunile au mai bântuit multă vreme. 

Straşnică lecţie! Lumea întreagă s-a cutremurat de 
groază. 

Acum nimeni nu mai dădea crezare basmelor despre 
crimele bolşevicilor care şi-ar fi pus, chipurile, în gând să 
asfixieze lumea. Numele lui Bailey era pe buzele tuturor, 
mai ales după ce lansase în eter o radiogramă adresată 
„Către toţi! Către toţi”, cerând tuturor ţărilor să-i 
recunoască puterea şi să depună armele. În statele mai 
puternic lovite de uragan se stârni panică. Presa cerea 
încheierea unui armistițiu şi începerea imediată de tratative 
cu mister Bailey, în vederea stabilirii unui acord. 

Numai Uniunea Sovietică declară că nu va depune armele 
decât după înfrângerea duşmanului. De această declaraţie 
se arătă foarte indignată presa germană, franceză şi 
americană: dacă U. R. S. S. Va continua să se încăpăţâneze, 
puterile europene şi America vor încheia pace separată cu 
mister Bailey. lar dacă Uniunea Sovietică se va opune, 
atunci „întreaga lume se va ridica împotriva ei”. 

Şi într-adevăr, scurt timp după aceea s-a recepționat o 
radiogramă din partea guvernelor Germaniei, Franţei, 
Angliei şi Statelor Unite, care îi cereau lui mister Bailey să- 
şi formuleze condiţiile de pace. 

Bailey nu s-a lăsat mult timp aşteptat. Ela formulat trei 
clauze cu un caracter ultimativ: 

1. Instaurarea în lumea întreagă a dictaturii marii finanţe. 

2. Exterminarea fizică a comuniştilor. 

3. Mister Bailey să aibă monopolul asupra vânzării aerului, 
măsură care va asigura imuabilitatea sistemului politic pe 
care îl va instaura. 

În sfârşit, Bailey îşi arătase adevăratul său chip. Şi astăzi 
mă întreb dacă într-adevăr făcea „comerţ exterior” cu 


Marte. Scopurile sale „pământeşti” însă mi-au apărut clare, 
când am aflat despre acest ultimatum. Obiectivele lui Bailey 
aveau un net caracter social-politic: el voia să perpetueze 
aservirea clasei muncitoare, oferindu-i doar posibilitatea să 
muncească pentru dreptul de a respira, în sensul cel mai 
propriu al cu vântului! 

Guvernele burgheze au găsit condiţiile lui mister Bailey 
mai mult decât acceptabile. În rândurile maselor 
muncitoare, însă, acest ultimatum a stârnit un vehement 
protest. Dar capitaliştii erau convinşi că-i vor reduce uşor 
pe muncitori la tăcere. „Cine este împotriva noastră, va 
rămâne fără aer” - răspundeau laconic partizanii încheierii 
unui acord cu Bailey. 

Lumea era ameninţată de o nouă şi îngrozitoare vărsare 
de sânge. De altfel, presa reacționară declara cu cinism (la 
numai două zile după ultimatum) că de data aceasta, dacă 
muncitorii vor îndrăzni să facă revoluţie, ea va fi „inăbuşită 
fără vărsări de sânge”. Se insinua deci că duşmanii de clasă 
vor fi pur şi simplu asfixiaţi. 

Am comunicat toate acestea Norei. Ea m-a ascultat fără să 
scoată o vorbă. O trăda însă tremurul uşor al buzelor. 

— Aşa nu mai poate continua - spuse ea după o scurtă 
tăcere. Chiar astăzi trebuie să vorbesc cu tata. Vino la 
miezul nopţii pe balcon. Am să-ţi povestesc tot ce voi afla de 
la el. 

Seara m-am pomenit cu mister Luc. Părea foarte abătut. 
Contrar obiceiului, nu mi-a propus să jucăm şah. Se plimba 
posomorât prin cameră, înjurând din când în când de mama 
focului. 

— Pari cam indispus, mister Luc? L-am întrebat. 

— Cum să nu fiu indispus - a mormăit el. Dracii să sfâşie 
măruntaiele lui mister Bailey şi ale „tovarăşilor” dumitale! 

— Dar ce s-a întâmplat, mister Luc? 

Cu picioarele larg depărtate şi braţele încrucişate pe piept 
scoţianul mi-a răspuns pe un ton tragic: 

— În tot orăşelul nu mai găseşti o picătura de gin! 


— Nu mai spune! Am exclamat uimit. Oare rezervele 
orăşelului sunt pe terminate? 

— Ba s-au terminat chiar! Se răsti Luc posomorât. Nu mai 
e gin şi nu va trece mult şi n-o să avem nici de mâncare, în 
afară de carne congelată. Şi după o scurtă ezitare: Nu mai 
are nici un rost să-ţi ascund adevărul: oricum n-ai să scapi 
din această cursă de şoareci. Proviziile erau aduse până 
acum cu avionul. Mister Bailey a întreţinut tot timpul 
legături cu lumea dinafară. Deşi e putred de bogat, singur 
n-ar fi izbutit niciodată să construiască şi să întreţină o 
întreprindere ca asta. Da! Mister Bailey nu e singur. El are 
numeroşi aliaţi. Şi aceştia l-au susţinut tot timpul, 
completându-ne rezervele... Acum însă suntem asediați. 
Piloții voştri - ăştia nu se tem nici de furtună! 

— Au făcut în jurul nostru un adevărat cordon. Nici o 
cioară nu poate să treacă, darmite un avion. Am trimis 
aliaţilor noştri din Anglia trei telegrame disperate, dar 
răspunsul lor e mereu acelaşi: „Nu vă putem ajuta cu nimic! 
Aveţi răbdare, în curând se va încheia pacea”. Aveţi 
răbdare! Bombăni înciudat Luc. Lor le vine uşor să rabde, 
dar eu ce mă fac...! 

Ceea ce mi-a mărturisit Luc a fost pentru mine o 
adevărată surpriză. Într-o privinţă Bailey era mai tare decât 
îmi închipuisem. Aflasem de la Luc că nu acţiona singur, ci 
se afla în fruntea unui complot al capitaliştilor! 

Se prea poate ca Bailey să fie sprijinit de forţele întregului 
capital internaţional. „Iraficantul de aer” nu era decât un 
paravan pentru ca mânia muncitorilor şi în general a 
populaţiei să nu fie îndreptată împotriva tuturor 
capitaliştilor. Totul fusese regizat în aşa fel încât făcea 
impresia că un nebun sau un scelerat a acaparat tot aerul, 
iar capitaliştii sunt nevoiţi să-i accepte condiţiile! 

Pe de altă parte, din cele aflate de la Luc reieşea că 
situaţia lui Bailey şi a orăşelului său era aproape disperată. 
lar dacă orăşelul va capitula, va fi compromis tot complotul: 
Aceasta n-o ştiau muncitorii, n-o ştia nici guvernul U. R. S. 


S. Aşadar iată de ce statele capitaliste erau atât de grăbite 
să încheie pace cu mister Bailey. Se apropiau zile 
hotărâtoare. Acum toate mijloacele sunt bune. Şi dacă Nora 
nu are curajul să-l expedieze pe lumea cealaltă pe mister 
Bailey, am s-o fac eu! 

Cele aflate de la Luc erau atât de importante, încât mi-am 
spus că merită să-l răsplătesc şi am scos de sub pat sticla de 
gin pe care o pitisem cu o săptămână înainte. 

Văzând licoarea atât de râvnită, mister Luc scoase un fel 
de răget şi se năpusti asupra sticlei ca o fiară asupra prăzii. 
A pus sticla la gură şi dintr-o răsuflare a golit-o pe jumătate. 
Apoi şi-a şters buzele, a astupat drăgăstos sticla, a băgat-o 
în buzunar şi după ce mi-a mulţumit, m-a lăsat singur. 

XIX. MÂINI DEZLEGATE 

M-am uitat la ceas. Era douăsprezece fără zece: timpul să 
mă duc pe balcon. 

Nora nu venise încă. Pe cer înfloreau jerbe verzi-liliachii, 
se vânzoleau voioase fâşii galbene şi albastre. La orizont 
unduiau parcă în adierea vântului nişte perdeluţe de un 
portocaliu pal. Astăzi, cerul era luminat ca de sărbătoare. 
Spectrele oxigenului şi neonului dansau cadril cu spectrele 
azotului şi heliului. 

Uşa scârţâi încet. Am întors capul. Nora! 

Avea paloarea unui om mort de îngheţ. Fără să scoată o 
vorbă s-a apropiat de mine, mi-a pus mâinile pe umăr, şi-a 
apropiat faţa de a mea şi deodată m-a sărutat apăsat pe 
buze. De surpriză mi s-a tăiat răsuflarea. 

— Nora! Exclamai încet. 

Dar fata s-a depărtat repede?l mi-a spus: 

— Acum totul va fi bine. Trebuie să cobor la lacul cu aer 
lichid. M-a trimis tata - adăugă ea pe un ton semnificativ - 
şi mister Bailey. Vino cu mine. 

— Nora! Nora! Dar ce-a spus tatăl dumitale? Şi ce 
înseamnă toate acestea? De ce eşti atât de palidă? 

Toate cuvintele pe care am vrut să le spun Norei îmi 
zburară din minte. Purtarea fetei era atât de ciudată şi ea 


îmi vorbea pe un ton atât de imperativ, încât am urmat-o ca 
un automat. Mergea foarte repede. De câteva ori am 
strigat-o şi am încercat să-i vorbesc, dar ea nu făcea decât 
să grăbească pasul. 

Am intrat în camera unde se păstrau hainele pentru 
excursiile prin peşterile în care domnea frigul absolut. 

— Ajută-mă să mă îmbrac mai repede şi nu mă întreba 
nimic - spuse Nora. Ai să afli îndată totul. 

M-am văzut nevoit să mă supun. După ce ne-am pus în 
grabă costumele „de scafandru” am coborât cu ascensorul. 
Lăsând în urma noastră mai multe uşi şi mereu tăcuţi, am 
intrat în peştera subterană. Deasupra oglinzii lacului 
albastru plutea un abur diafan. Razele reci ale becurilor 
luminau bine drumul. 

Înaintam pe malul lacului. Acum Nora mergea din ce în ce 
mai încet. S-a poticnit de câteva ori. Se vedea că abia se 
ţine pe picioare. Am luat-o de braţ, dar ea şi-a tras mâna, 
spunându-mi: 

— Ia-o puţin înainte. 

— De ce? 

— Aşa trebuie. 

Am făcut, docil, câţiva paşi când deodată am auzit un 
strigăt slab. Am întors repede capul şi am ţipat, 
cutremurându-mă îngrozit: 

— Ce faci?! 

Dar era prea târziu. 

Nora îşi descheiase costumul izolant, descoperindu-şi 
pieptul şi capul... 

Frigul de două sute şaptezeci şi trei de grade a ucis-o 
fulgerător. M-am repezit spre ea şi cu mâini tremurătoare 
am încercat să-i îmbrac înapoi casca, să-i închei haina pe 
piept. Într-o clipită trupul Norei s-a acoperit cu o 
promoroacă pufoasă şi s-a făcut dur ca oţelul... Chiar şi 
ochii ei, care rămăseseră deschişi, s-au acoperit cu o 
pojghiţă subţire de brumă. De pe buzele ei, pe care 
încremenise un surâs, căzu un mic bulgăre de gheaţă, 


ultima răsuflare a Norei. Pe alocuri bruma se desprinse 
căzându-i la picioare ca o fulguire de zăpadă. 

— Nora! Nora... Ce-ai făcut!... Am strigat ca înnebunit. 

Stăteam în faţa acestei stane de gheaţă neştiind ce să 
fac... La picioarele ei am zărit un obiect dreptunghiular, 
acoperit cu promoroacă. L-am ridicat, am scuturat bruma şi 
am văzut că e un plic. 

Când m-am uitat din nou la Nora bruma o acoperise în 
întregime. Am hotărât s-o duc în „panteon”, s-o urc pe 
soclul pe care-l pregătise mister Bailey pentru mine. Mi-am 
spus că în aceste împrejurări acolo era locul de veci cel mai 
potrivit pentru sărmana fată. Mi-am petrecut braţul pe 
după mijlocul ei înţepenit şi am încercat s-o ridic. Dar 
picioarele fetei, prinse în gheaţa care se formase din cauza 
evaporării căldurii corpului, nu se dezlipeau. Am făcut un 
efort şi am simţit că trupul Norei s-a frânt. Am tresărit şi 
mi-am retras mâna. Partea de sus a corpului căzu într-o 
parte, susţinut acum numai de haine. Câteva bucăţi ale 
trupului ei congelat căzură, asemenea cioburilor unei statui 
sparte, din costumul descheiat. Nora, atât de plină de viaţă, 
se transformase, într-o clipă, într-o statuie mai fragilă decât 
porţelanul... 

Eram profund îndurerat şi zguduit. Reuşind în sfârşit să 
desprind picioarele fetei, am luat pe umăr rămăşiţele ei 
fragile, le-am dus în „panteon” şi le-am aşezat pe soclu. Dar 
am izbutit să fixez pe piedestal numai partea de sus a 
corpului... Înlăturând cu un gest uşor bruma de pe chipul 
fetei, am privit pentru ultima oară buzele care abia 
adineauri mă sărutaseră. Am ieşit apoi din această peşteră 
sinistră. Întorcându-mă în camera mea am încălzit şi uscat 
cu prudenţă scrisoarea şi în sfârşit am deschis plicul. lată 
ce-mi scria Nora: „Scumpe prietene! 

lartă-mă că te-am făcut să treci prin clipe atât de 
dureroase. M-am temut că dacă nu vei fi lângă mine, n-am 
să am puterea să fac ceea ce eram datoare să fac. Prezenţa 
dumitale mi-a dat curaj. 


Am vorbit cu tata. L-am silit să-mi mărturisească adevărul 
întreg. Ştiu acum ce l-a determinat să lucreze pentru mister 
Bailey. 

Mister Bailey l-a înşelat pe tata. L-a atras în acest orăşel, 
făgăduindu-i că peste an an îl va lăsa să plece. Dar când a 
trecut anul, Bailey i-a declarat că s-a răzgândit, iar dacă 
tata se va opune, atunci nici el şi nici eu nu vom ieşi vii de 
aici. Tata, care mă iubeşte foarte mult, n-a vrut să-mi pună 
viaţa în primejdie şi a rămas. Dar îi venea greu să 
recunoască faptul că suntem prizonieri. De aceea a căutat 
să mă convingă că rămâne aici de dragul muncii sale. 

Din cauza mea, tata avea mâinile legate şi a fost astfel silit 
să participe la toată această oribilă poveste. 

Mi-ai reproşat într-o zi că nu semăn de loc cu strămoşul 
meu, minerul revoluţionar Engelbrecht. Da, trebuie să 
mărturisesc că nu posed voinţa, energia sa nestăvilită. 
Voinţa lui s-a topit probabil în decursul secolelor şi 
generaţiilor. Nu m-am putut hotări să-l omor pe Bailey. Şi 
mult timp n-am avut curajul să-l întreb pe tata dacă într- 
adevăr participă şi el la crimele acestuia. Vreau să mor însă 
ca o strănepoată demnă a minerului Engelbrecht. E tot ce 
pot face. Acum, tata e liber. Mi-ar fi prea greu să-i scriu. Te 
rog să-i transmiţi doar atât: „Tată, nu mai ai mâinile legate. 
Fă întocmai cum ar fi făcut în locul tău minerul 
Engelbrecht”. 

Adio. Nora.” 

Am recitit de câteva ori scrisoarea. Sărmana Nora! Se 
grăbise. Dacă aş fi apucat să-i spun ceea ce aflasem de la 
Luc, ea ar mai fi în viaţă... Şi... Ea m-a iubit. Dar acum totul 
s-a sfârşit. Unele lucruri din scrisoarea Norei nu-mi erau 
clare. Poate mă va lămuri tatăl ei. 

Între timp se făcuse dimineaţă şi m-am dus la profesorul 
Engelbrecht. 

L-am găsit în cabinetul său cufundat în formule. Văzându- 
mă, profesorul a ridicat capul şi m-a întrebat calm: 

— N-ai văzut-o pe fiica mea? 


— Fiicei dumneavoastră... Miss Eleonora... 1 s-a întâmplat 
o mare nenorocire - i-am răspuns eu. 

Engelbrecht se făcu alb la faţă. 

— Ce i s-a întâmplat? Spune! 

În tăcere am pus pe birou scrisoarea Norei. Mâinile 
profesorului tremurau, dar căuta să se stăpânească. După 
ce citi scrisoarea ridică ochii şi mă întrebă cu vocea stinsă: 

— Ce-a făcut? 

I-am povestit tot ce s-a întâmplat în peştera frigului 
absolut. Între timp mi-am revenit puţin în fire. 

Tatăl îşi îngropă faţa în palme. Rămase aşa câteva minute. 
N-am vrut să tulbur tăcerea. Când şi-a ridicat capul 
aproape că nu l-am recunoscut, atât de mult îmbătrânise. 

Engelbrecht făcu un efort să se ridice. Se clătină şi fu 
nevoit să se aşeze din nou. 

— Eu am ucis-o... 

Apoi trânti cu pumnul în masă şi ochii îi scăpărară de 
mânie. 

— Ba nu! Bailey a ucis-o! 

Se părea că în Engelbrecht reînvie sufletul strămoşului 
său. 

— Să mergem împreună la acest bandit! Răcni el deodată. 

— Vreau să vă pun o singură întrebare, domnule profesor 
- i-am spus. 

— Întreabă, dar repede... 

— Miss Eleonora scrie că, după cum i-aţi spus, Bailey a 
ameninţat că vă va ucide pe amândoi dacă veţi încerca să 
plecaţi de aici. Ştiu însă, tot de la miss Eleonora, că el nu s-a 
opus ca ea să plece. 

— Era un joc al lui mister Bailey. Un joc psihologic. Era 
sigur că Nora nu se va despărţi de mine. lar eu eram nevoit 
să-i dau fetei mele iluzia că e liberă să plece când vrea. 
Dacă ar fi aflat că e prizonieră, situaţia noastră ar fi devenit 
mult mai grea şi s-ar fi simţit mai nefericită. 

— Dar dacă ea ar fi vrut totuşi să plece? 

— Mister Bailey n-ar fi lăsat-o. 


— Atunci de ce... Nu l-aţi ucis pe Bailey? 

— M-am gândit de multe ori s-o fac. Dar moartea lui Bailey 
n-ar fi rezolvat nimic. Mister Bailey nu este decât o verigă 
din lanţul crimei. Ştiţi din cine se compune populaţia 
orăşelului cu excepţia câtorva salahori iakuţi? Din odrasle 
de bancheri şi persoane suspuse! Aceştia nu numai că nu 
m-ar fi lăsat să plec dacă l-aş fi omorât pe Bailey, ba, 
dimpotrivă, m-ar fi ucis şi pe mine şi pe Nora. Sau, s-ar fi 
putut să mă ucidă pe mine, iar pe ea s-o lase în viaţă... Ce- 
ar fi devenit? Sărmana copilă, a avut dreptate: din cauza ei 
aveam mâinile legate. Dar dacă aş fi bănuit ce are de gând 
să facă... De altfel acum e prea târziu să mai vorbim despre 
asta. Da, mister Bailey nu ştie de glumă. Aş fi avut soarta 
colegilor mei, cei doi profesori care au fost ucişi pe vasul 
„Arctic”, pentru că au refuzat să i se supună lui. 

Profesorul scotoci în sertarul biroului. 

— Ei drăcia dracului, unde mi-o fi revolverul? 

Era să-i spun că şi Nora l-a căutat fără să-l găsească, dar 
până la urmă am tăcut. 

— Nu-i nimic, ne putem lipsi de el. Să mergem, mister 
Klimenko. 

— Ce aveţi de gând? L-am întrebat. 

— Să-i spun două vorbe de la obraz lui mister Bailey... 

N-am nimerit la Bailey într-un moment potrivit. Şedea în 
fotoliu înconjurat de oamenii săi credincioşi, vreo zece la 
număr. 

Văzând aceasta, Engelbrecht s-a încruntat, dar era prea 
târziu ca să batem în retragere. 

— A, domnul profesor! Foarte bine că aţi venit! Spuse 
Bailey. Chiar acum am vrut să trimit pe cineva după 
dumneavoastră. '[inem aici un mic consiliu de război. Din 
păcate, capul meu nu lucrează încă bine... 

Bailey tăcu şi începu să se joace cu nişte mărgeluşe 
lucioase, aşezate în faţa lui pe un platou. Aceste mărgeluşe 
erau ultima invenţie a lui Engelbrecht: aer presat, într-un 
înveliş special. În acest înveliş aerul nu se evapora la 


temperatura obişnuită şi putea fi transportat fără nici un 
pericol. Numai o ridicare bruscă a temperaturii putea 
provoca o explozie. Bailey făcea pregătiri intense pentru 
exportul de aer, socotind că încheierea păcii în condiţiile 
formulate de el e un fapt aproape împlinit. 

— Da, capul... 

— Continuă Bailey. Ceva nu e în regulă acolo. Vorbeşti, 
vorbeşti şi deodată începi să îndrugi vrute şi nevrute. Dar o 
să treacă. Luaţi loc, sir... (Bailey nu mă pofti să stau jos, se 
mulţumi să-mi arunce o privire chiorâşă, dar nici nu-mi 
spuse să plec.) 

— Refuz să mai lucrez. De-acum încolo puteţi să nu mă mai 
socotiți printre funcţionarii dumneavoastră - spuse 
Engelbrecht, rămânând în picioare. 

— Re-fu-za-ţi?! Întrebă Bailey. Se întunecă la faţă. Ce vrea 
să însemne asta, sir? 

— Exact ce-am spus. 

— Aici contează numai ce spun eu - se înfurie de-a binelea 
Bailey. Aţi întrecut măsura, mister Engelbrecht. Dacă nu 
veţi relua îndată... 

— Ajunge! Zbieră deodată Engelbrecht. Nu vreau să mai 
fac parte din această bandă de tâlhari. 

— Dar asta e răzvrătire! Ştiţi ce vă aşteaptă? 

— Ticălosule! Urlă Engelbrecht. Mi-ai ucis fiica, ai umplut 
pământul de groaza, tu... Tu... Şi deodată, cu pumnii 
ridicaţi tăbări asupra lui Bailey şi-l apucă de gât. 

Nimeni nu se aştepta la aşa ceva de la Engelbrechit. 
Câteva clipe oamenii lui Bailey rămaseră ca pironiţi locului, 
apoi se năpustiră cu toţii asupra profesorului. M-am grăbit 
să-i vin în ajutor. S-a iscat o învălmăşeală de nedescris. 
Engelbrecht era foarte puternic şi nici de pumnii mei nu mă 
puteam plânge. Duşmanii însă erau prea numeroşi şi nu mai 
puteam rezista mult timp. Bailey se adăpostise îndărătul 
biroului şi se baricadase cu scaunele, dirijând de acolo 
bătălia. 


Din cauza emoţiei începu din nou să aiureze şi răcnea cât 
îl ţinea gura: 

— Jos cu ei! În Marte! În Lună... A venit sfârşitul lumii. O 
sută de mii de lire sterline gramul! 

lar Engelbrecht lupta să-şi croiască drum spre Bailey şi 
striga răguşit: 

— Am să te omor... Am să te rup în bucăţi! 

Simţeam că am ajuns la capătul puterilor şi i-am strigat lui 
Engelbrecht: 

— Înapoi! Dacă nu ne retragem, suntem pierduţi... 

Engelbrecht se dezmetici puţin. Întorcând capul, văzu că 
situaţia e disperată. E adevărat că trei din duşmanii noştri 
zăceau pe duşumea în nesimţire, dar ceilalţi, înarmându-se 
cu scaune, se pregăteau să ne atace din nou. 

Doi din ei ţineau în mână ţevile strălucitoare ale 
pistoalelor automate. 

Engelbrecht şi cu mine, apărându-ne cu îndârjire, am 
început să ne retragem spre uşă. Am reuşit să ieşim în 
coridor şi am luat-o la goană cu duşmanii pe urmele 
noastre. Cotind pe după colţ, am sărit pe platforma liftului 
şi am coborât un etaj. Peste puţin ne şi aflam în apropierea 
conductei de evacuare. Dar uşa era încuiată. 

— Pe aici, repede! Strigă Engelbrecht, care cunoştea bine 
topografia orăşelului. 

XX. CONDAMNAŢI LA MOARTE 

Am dat buzna într-o peşteră ce se afla în imediata 
apropiere a conductei şi ne-am grăbit să închidem uşa. 

Era o încăpere neterminată, unde urmau să fie depozitate 
rezervele de aer condensat. Frigoriferele nu fuseseră încă 
instalate şi temperatura era suportabilă. Deocamdată se 
păstrau aici vagonete şi scule de rezervă. Lumina nu fusese 
instalată. 

— Împinge încoace vagonetele! Îmi strigă Engelbrecht, 
căutând să baricadeze intrarea. 

Am împins spre poarta de fier vagonetele. Am aruncat 
peste ele târnăcoape, lopeţi, tot ce ne cădea în mână şi tot 


ce am putut dibui în întunericul de nepătruns. În sfârşit 
intrarea era baricadată. 

— Bun - făcu profesorul după ce terminarăm. Acum vom 
putea rezista. 

Se auziră bocănind dincolo de uşă paşii urmăritorilor 
noştri. 

Îndată răsunară lovituri puternice în uşă. Noi tăceam. 
După un timp loviturile încetară şi se făcu linişte. Ne 
întrebam dacă duşmanii noştri s-au convins că nu vor putea 
să deschidă uşa ori şi-au schimbat planul de atac. În tot 
cazul eram bucuroşi că ni se acordă un răgaz, pentru că 
abia ne mai ţineam pe picioare de oboseală. 

Engelbrecht se întinse într-un vagonet şi oftă. 

— Am făcut o prostie - spuse el într-un târziu. N-am putut 
să mă stăpânesc. Ce să-i faci, asta mi-e firea. Rabzi, rabzi, 
dar într-o bună zi răbufneşti... 

Tăcu un timp, apoi reluă: 

— Crezi într-adevăr că sunt complicele lui Bailey? 

— Doar nu puteaţi... 

— M-am grăbit eu să-l liniştesc. 

— Ba da, puteam. Puteam preîntâmpina catastrofa. 
Puteam salva omenirea, sacrificând viaţa mea şi a fiicei 
mele. Dar nu-i uşor să aduci asemenea jertfă. E totuşi mai 
bine să piară doi oameni, decât mii şi mii, nu-i aşa? 

— Ce rost are să vă autoflagelaţi? Spusei, ridicând din 
umeri. 

— Asta nu e autoflagelare... Părerea dumitale nu-mi este 
indiferentă. Căci dumitale şi nu mie a adresat fiica mea 
ultima ei scrisoare. Te-a iubit... Crezi că nu mi-am dat 
seama...? 

N-am răspuns nimic. Engelbrecht, acest om remarcabil, 
puternic, suferea nespus şi nu-şi mai putea ascunde 
durerea. 

— Dar să nu gândeşti prea rău despre mine - reluă el. 
Chiar dacă sunt vinovat în faţa omenirii, am fost crunt 
pedepsit. N-am dormit nopţi în şir, căutând o soluţie. Am 


încercat să găsesc o modalitate ca fabrica lui mister Bailey 
să arunce înapoi tot aerul pe care-l înmagazinase, dar în 
aşa fel ca să nu producă o catastrofă. Tocmai acest lucru îl 
urmăreau experienţele pe care le-aţi făcut în ultima vreme 
dumneata şi Nora. Aşa că poţi fi cu cugetul împăcat: n-ai 
lucrat pentru Bailey, ci împotriva lui. Experiențele au dat 
rezultate excelente şi lucrările mele se apropiau de sfârşit. 
Şi dacă Nora nu s-ar fi grăbit... Sărmana mea fetiţă!... Dar 
m-am căznit mult până să găsesc soluţia. Erau zile când mă 
cuprindea desperarea. Şi atunci îmi spuneam: astăzi 
trebuie să se termine totul. Am s-o omor pe Nora, apoi pe 
Bailey şi îmi voi pune şi eu capăt zilelor... Dar când intra 
Nora atât de proaspătă, strălucind de tinereţe... Ah!... 
Engelbrecht oftă greu. Nu puteam ridica mâna. Apoi la un 
moment dat am observat că nu mai are încredere în mine. 
Crezi că n-am citit în ochii ei groaznica întrebare? Tatăl ei, 
omul pe care l-a iubit atât de mult şi de cinstea căruia nu s- 
a îndoit niciodată, e un criminal? 

Engelbrecht se ridică deodată şi făcu un pas spre mine: 

— Şi acum, fetiţa mea a murit. Mi-e atât de greu... Totuşi 
parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă! S-a terminat cu 
„dedublarea personalităţii”... Noi doi suntem condamnaţi. 
Nu-mi pasă de ce o să mi se întâmple. Regret un singur 
lucru: că n-am reuşit să-l gâtui pe banditul de Bailey... Cred 
că ne vor ţine aici închişi până vom muri de foame. Din 
fericire, nu ne va omori frigul. La urma urmei... Nu-i acelaşi 
lucru? Parcă Nora nu s-a dat singură pradă frigului... 

Moartea sărmanei fete m-a zguduit şi pe mine. Mi-a fost 
dragă şi am pierdut-o chiar în clipa când aflasem că şi ea 
mă iubeşte. Dar incomparabil mai chinuitoare era povara 
care apăsa cugetul lui Engelbrecht. Şi apoi... Eu eram tânăr 
şi desperarea mea nu putea îi atât de nemărginită ca a lui. 
Eu voiam să trăiesc. 

— Spuneţi, nu există nici o posibilitate de a scăpa de aici? 
L-am întrebat pe Engelbrecht. 


Dar profesorul era prea cufundat în gândurile sale negre 
şi la început nici n-a înţeles ce spun. 

— Să scăpăm de aici? Mă întrebă el într-un târziu. Da, dar 
e greu. Acest perete răspunde în afară. 

— Atunci ce aşteptăm? Avem târnăcoape. E adevărat, aici 
e beznă, dar vom putea lucra şi aşa. 

— Vom putea - răspunse Engelbrecht, absent. Dar înainte 
de a străpunge stânca, vom muri de foame. Ar fi o trudă 
zadarnică. Culcă-te ca mine şi aşteaptă în linişte sfârşitul. 

Dar eu n-aveam de gând să-mi aştept resemnat moartea. 
După ce m-am odihnit puţin, m-am ridicat, am găsit pe 
pipăite un târnăcop şi m-am apropiat de zid. 

Lovituri puternice răsunară în beznă. 

— Nu aici, ceva mai spre stânga - îl auzii pe Engelbrecht. 
Acolo zidul e mai subţire. 

Am făcut câţiva paşi spre stânga şi am început să lovesc 
din nou. 

Când, obosit, m-am aşezat să mă odihnesc puţin, l-am auzit 
pe Engelbrecht mişcându-se şi un zăngănit de fiare: 
profesorul sărise din vagonet. 

— Sunt prea obosit, obosit sufleteşte, ca să mă mai 
căznesc să sparg această stâncă pentru a-mi salva viaţa. 
Dumneata însă eşti tânăr şi ai mai putea să-ţi găseşti 
fericirea. Trebuie să te ajut de dragul Norei... 

Se auzi zornăind metalul. Engelbrecht îşi alegea un 
târnăcop. 

— Aşa se sparge o stâncă? Îi auzii glasul, chiar lângă mine. 
la dă-te puţin la o parte. lată cum mânuia târnăcopul 
bătrânul miner Engelbrecht. 

Răsunară lovituri puternice, regulate. Am lucrat aşa 
câteva ore. În cele din urmă, extenuat, am aruncat 
târnăcopul, dar loviturile „bătrânului miner Engelbrecht” 
au mai răsunat mult timp în peştera vastă, stârnind ecouri 
puternice. 

— Ajunge pentru astăzi - spuse în sfârşit Engelbrecht, 
aruncând târnăcopul. 


Înainte de a ne culca, am împins vagonetele de la uşă şi le- 
am aşezat pe şine, în şir, în aşa fel încât primul vagonet se 
sprijinea de uşă, iar ultimul de peretele opus. 

— Bun. Acum, dacă aruncăm în vagonete toate sculele şi 
mai punem şi pietre, nici dracul nu mai deschide uşa. 

În sfârşit, sleiţi, ne-am culcat şi am dormit buştean. 

M-a trezit frigul şi foamea. L-am auzit pe Engelbrecht 
căscând îndelung. 

— V-aţi trezit? L-am întrebat. 

— Nu mai dorm de mult. Mi s-a făcut foame, dar n-avem ce 
face, va trebui să ne apucăm de lucru cu burta goală. 

Şi apucă târnăcopul. La început loviturile erau şovăitoare 
şi neregulate. Apoi Engelbrecht se încălzi şi începu să 
lucreze cu aceeaşi energie ca în ajun. Mi-am luat şi eu 
unealta în mână. 

Foamea se făcea tot mai simțită şi puterile începură să ne 
părăsească. Ne opream mereu-mereu ca să ne odihnim. 
Timpul se scurgea exasperant de încet. Stâncă părea mai 
dură ca ieri. 

În cele din urmă, am aruncat cât colo târnăcopul şi, 
cuprins de o desperare neputincioasă, m-am prăbuşit ca un 
sac pe o grămadă de pietre. Engelbrecht a mai lucrat un 
timp, apoi s-a stins şi ecoul loviturilor sale. 

— Stăm prost - spuse el cu amărăciune. Aşa nu vom 
rezista mult şi n-am înaintat nici cu o treime. Nu ne-am 
economisit puterile. Trebuie să facem o spărtură mai mică 
şi să lucrăm cu rândul. 

A mai trecut, după calculele noastre, încă o zi. Am încercat 
să adormim, culcându-ne amândoi în acelaşi vagonet ca să 
ne fie mai cald. Frigul ne pătrundea tot mai tare, tot mai 
chinuitor. Nu reuşeam să adorm. Golul din stomac îmi 
producea crampe. Picioarele îmi erau îngheţate, capul îmi 
ardea, mă durea tot corpul. Deşi căutam să le gonesc, 
gândurile negre nu-mi dădeau pace. Nu mai speram să ies 
vreodată de aici. Am vrut să-i vorbesc lui Engelbrecht, dar 


el stătea liniştit, poate dormea şi nu mă înduram să-l 
trezesc. 

Văzând că nu pot să adorm, m-am ridicat, m-am strecurat 
prin întuneric până la spărtura pe care o făcusem în zid şi 
am început să măsor distanţa parcursă. Câteva pietre mi se 
rostogoliră, cu zgomot, de sub picioare. 

— Cine e acolo? Îl auzii pe Engelbrecht. 

— Eu sunt. Nu dormiţi? 

— Nu - răspunse profesorul. Blestematele de gânduri nu- 
mi dau pace... Şi e frig... Hai să ne încălzim puţin. 

Engelbrecht se ridică şi luă târnăcopul. 

— Dracu! să-l ia că greu s-a mai făcut! Înjură el. 

Se auziră câteva lovituri, apoi deodată se făcu linişte. L-am 
auzit cum ofta. 

— Nu mai pot - spuse Engelbrecht. Îmi cade târnăcopul 
din mâini... Dar am să-mi silesc braţele să-l ţină bine! Şi 
deodată începu să lovească cu atâta putere încât de sub 
târnăcop scăpărară scântei. 

Dar aceasta a fost ultima explozie de energie. Târnăcopul 
căzu cât colo şi Engelbrecht se întinse pe o grămadă de 
pietre. 

— Odihniţi-vă, voi lucra eu - am spus, începând să lovesc 
stâncă. 

Dar la mine a mers şi mai greu. Mi se părea că dau cu 
toată puterea şi când colo târnăcopul nu făcea decât să 
zgârie stânca, desprinzând bucățele mici. Dacă vom lucra 
într-un asemenea ritm, n-o să spargem stânca nici în zece 
zile! Foamea ne va răpune mult mai repede... 

Am adormit sau poate am căzut într-un fel de toropeală 
fără să las târnăcopul din mână. Nu ştiu cât a durat această 
stare. Poate am zăcut aşa o zi şi o noapte, sau poate numai 
câteva minute. Şi nici n-aş putea spune cu certitudine dacă, 
în somn sau aievea, am reluat de câteva ori lucrul, lovind 
stâncă cu furia desperării, pentru ca să mă prăbuşesc din 
nou. 


Din când în când senzaţia de foame devenea insuportabilă. 
Dar treptat începu să se atenueze. Am căzut într-un fel de 
toropeală. Timpul se oprise parcă locului. Nu mai ştiam câte 
zile trecuseră de când ne-am închis singuri în această 
capcană. Mintea mea se cufunda tot mai mult într-un 
întuneric de nepătruns. Uneori mă străfulgera gândul 
morţii, dar nici el nu mă tulbura. 

Nepăsarea punea tot mai mult stăpânire pe mine. Simţul 
critic însă nu dispăruse cu desăvârşire. Îmi amintesc că 
urmăream cu oarecare curiozitate procesul morţii mele. Am 
observat chiar un anumit ritm în desfăşurarea lui. 
Perioadele de comă alternau cu oarecare trezire a 
simţurilor şi cunoştinţei, ca şi cum ultimele rezerve ale 
forţelor vitale strângeau resturile de „combustibil”, pentru 
a mai lumina o dată creierul... Căci numai creierul putea 
găsi o soluţie, numai el putea salva organismul, care murea. 
Şi organismul dăruia creierului meu ultima vlagă, ultima 
licărire de viaţă a celulelor - singura lui nădejde de 
scăpare... 

Într-unul din aceste momente de luciditate am auzit 
lovituri depărtate, foarte slabe, de târnăcop. 

„Probabil Engelbrecht s-a pus pe lucru. Oare auzul 
slăbeşte atât de mult la cei care sunt pe punctul să moară 
de foame? Gândii. Sau poate am halucinaţii? 

— Dumneavoastră bateţi? L-am întrebat pe Engelbrecht. 

— Acelaşi lucru am vrut să te întreb şi eu - răspunse el cu 
o voce stinsă. 

Îl auzeam însă cât se poate de clar, distinct. 

— Prin urmare, nu asurzesc şi nici n-am halucinaţii - 
reflectai eu cu glas tare. Atunci ce înseamnă aceste lovituri? 
De unde provin? Cine bate? 

— Mă gândesc la asta de câteva minute sau poate de 
câteva ore - răspunse Engelbrecht. Am crezut la început că 
dumneata te-ai apucat de lucru, dar că nu aud bine 
loviturile fiindcă am început să asurzesc. Să ştii însă că 
loviturile se aud dinspre spărtura pe care am făcut-o. Eu 


stau culcat chiar lângă ea. Şi după o scurtă tăcere: Se vede 
că mister Bailey vrea să termine mai repede cu noi şi a pus 
oamenii sa spargă zidul. El ţine mult la procedură şi vrea să 
ne judece probabil cum scrie la carte, pentru ca apoi să ne 
congeleze şi să ne aşeze în „panteon”. 

Am tăcut, ascultând cu încordare. Loviturile răsunau tot 
mai puternic, tot mai aproape. Apoi, brusc, au încetat. În 
locul lor se auzi un sunet nou: scrâşnetul burghiului. 

— Au pus burghiurile în funcţiune - spuse Engelbrecht 
calm. Aşa o să pună mai repede mâna pe noi... 

Primejdia a avut darul să ne dea noi puteri. N-aş putea 
spune că-mi era frică de moarte - mă şi aflam de altfel în 
pragul ei; dar aceste sunete noi tulburară monotonia vieţii 
noastre, ritmul stingem noastre treptat. Acum ne-am 
recăpătat complet cunoştinţa. 

— Ce-am putea face? Am întrebat eu. 

— Să-l primim pe duşman şi să murim luptând aşa cum se 
cuvine s-o facă un bărbat - răspunse Engelbrecht. 

Am zâmbit ironic, ştiind că Engelbrecht nu poate să mă 
vadă. 

— Sunteţi oare în stare să ridicaţi măcar o mâna? 

— Am destulă putere ca să crăp ţeasta primului nemernic 
care-şi va băga capul aici. Încearcă de te târăşte până la 
mine. 

Ne-am târât amândoi până la gura micii spărturi făcute de 
noi şi ne-am întins de ambele părţi, pregătind la îndemână 
nişte pietroaie cu colţuri ascuţite. Scrâşnetul monoton al 
burghiului mă adormea, dar luptam din răsputeri împotriva 
toropelii. lar când sunetul se auzi aproape de tot, îmi trecu 
somnul. M-am încordat tot ca o pisică ce se pregăteşte să se 
arunce asupra unui şoarece. 

— Peste câteva minute vor fi aici - şopti Engelbrecht. 

În clipa aceea am înţeles ce ne-a dat puteri noi: ura faţă de 
duşmani! 

Burghiul mai scrâşni o dată, zidul începu să pârâie şi o 
ploaie de pietricele se rostogoli peste noi. Zgomote 


stridente şi scrâşnete alternau cu zumzetul burghiului. O 
gaură, încă una în peretele subţire ce ne despărţea de 
duşmanii noştri... Apoi, câteva lovituri de târnăcop Spărtura 
era destul de marc ca să se poată strecura un om în orice 
caz aşa mi-am închipuit, pentru că la un moment dat 
încetară şi zgomotul burghiului şi loviturile târnăcoapelor şi 
se auzi în întuneric un foşnet pe care nu-l putea produce 
decât un om ce se strecura prin spărtură. Încordându-ne 
muşchii vlăguiţi, profesorul şi cu mine am ridicat 
pietroaiele. Eram atent la cel mai mic zgomot. Mai aproape, 
mai aproape. Lângă noi... „Acum!” gândii eu şi dădui să 
lovesc. Dar deodată piatra îmi căzu din mână, fiindcă auzii 
pe neaşteptate o voce cunoscută... 

XXI. „A CLĂPAT NEGUSTOLUI” 

— Tale întunelic. 

— Nikola! Zisei eu. 

— O! Tovalăş Klimenko! Răspunse el. 

Şi am simţit cum o mănuşă miţoasă îmi strângea mâna cu 
care era cât p-aci să sparg capul lui Nikola. 

— Cum ai nimerit aici? 

— Plea tale ţipi! Spuse Nikola şi, întorcând capul spuse 
cuiva care stătea de partea cealaltă a spărturii: Intlaţi, 
tovalăşi, aici sunt ai nostli. Ial noi - continuă el, adresându- 
se profesorului - am venit pe tine să salvăm, iar pe 
negustolul Beli să-l omolâm. 

— Cine „noi? 

— Almata Losie: iaca! 

— Dar cum de v-a venit în gând să spargeţi tocmai acest 
zid? De unde ştiai că mă găsesc aici? 

— Nu ştiam nimic. Dar tu mi-ai spus că pe aiţi e bine de 
mels în olas - răspunse Nikola. 

Nu puteam să-mi amintesc să-i fi spus vreodată aşa ceva. 
Şi numai mult mai târziu, aducându-mi aminte de timpul 
când mă sfătuiam nopţi întregi cu Nikola ca să întocmim 
planul evadării, mi-am amintit că într-adevăr i-am spus că 
acesta ar fi drumul cel mai comod prin care s-ar putea 


pătrunde în orăşelul subteran. Nu m-am aşteptat ca Nikola 
să fie atât de isteţ şi să aibă o memorie atât de bună. Numai 
din întâmplare am nimerit noi în această peşteră, unde a 
avut loc fericita întâlnire. 

Nikola s-a grăbit să-mi povestească de-a fir-a-păr „cum a 
fost”. 

Comandamentul nostru elabora mereu noi planuri de 
cucerire a orăşelului subteran. Când atacurile avioanelor s- 
au dovedit zadarnice, şi artileria n-a putut nici ea face 
nimic, au intrat în acţiune geniştii. S-a hotărât să se sape o 
galerie. Această sarcină era uşurată de faptul că întregul 
crater era acoperit de un strat gros de zăpadă. Era uşor să 
sapi şanţuri în acest strat pentru a ajunge până la stâncă. 
Pionierilor le-a trebuit mai bine de trei săptămâni pentru 
această operaţie, utilizând un sistem special spre a nu fi 
descoperiţi. Locul a fost bine ales. Nikola a lucrat şi el de 
multe ori în această peşteră. El ştia că aici nu locuieşte 
nimeni şi noaptea, când pleacă muncitorii, ar putea să intre 
fără să fie văzuţi. 

În timp ce Nikola îmi povestea toate acestea, intrară în 
peşteră prin spărtură mai mulţi ostaşi roşii. 

— Aici nu ne vede nimeni, putem face lumină - spuse 
Nikola şi în mâna lui străluci o lanternă electrică. Foalte 
bună dlăcia asta! Spuse el. [ac, şi gata. Ai, ai, ai! Exclamă el 
când îmi văzu faţa. Ai slăbit tale lău. N-ai mâncat de mult. El 
e tovalăş? Mâncaţi mai lepede! 

Şi Nikola îşi deschise raniţa şi începu să ne ospăteze, pe 
mine şi pe Engelbrecht. 

După ce am mâncat, i-am povestit lui Nikola şi 
comandantului detaşamentului toate peripeţiile noastre. 
Apoi ne-am întocmit un plan de acţiune. 

Între timp se făcuse dimineaţă. Comandantul a fost de 
părere că e mai bine să aşteptăm căderea nopţii ca să 
atacăm prin surprindere. 

Căutam să nu facem nici un zgomot, ca să nu atragem 
atenţia duşmanului. Nikola aprinse un mic foc, puse ceaiul 


la fiert şi începu să ne îndoape. Ziua trecu pe neobservate. 
Am vorbit de una de alta şi am pus la punct planul de 
acţiune. La ora şase seara, comandantul a pus câteva 
santinele, apoi a dat ordin ca toată lumea să se culce pentru 
ca oamenii să se odihnească înainte de „operaţie”. După ce 
am mâncat şi m-am încălzit lângă foc, am adormit buştean 
şi când m-a trezit noaptea Nikola, mă simţeam proaspăt şi 
uşor. Ce-i drept nu eram încă complet sigur pe picioare, dar 
asta nu mă oprea; ţineam morţiş să iau şi eu parte la atac. 

Am îndepărtat cu băgare de seamă vagonetele şi am 
deblocat intrarea. Numai de n-ar fi uşa încuiată! Un ostaş 
apăsă pe clanţă, uşa se deschise. Engelbrecht şi cu mine 
eram atât de puţin periculoşi pentru „armata” lui Bailey, 
încât nici n-au găsit de cuviinţă să ne închidă pe dinafară, 
mai ales că ştiau că şi de o parte şi de cealaltă a uşii ne 
aşteaptă moartea. 

Comandantul detaşamentului, a dat un ordin şi ostaşii, 
ţinându-şi armele în cumpănire, au pornit pe coridor. Nu se 
vedea nimeni. Abia lângă ascensor am dat de prima 
santinelă. Omul dormea. Trezit de paşii noştri încercă să 
dea alarma, dar comandantul îndreptă spre el ţeava 
revolverului. 

— Stai cuminte, frăţioare! Îi spuse el în ruseşte, dar atât 
de expresiv că omul înţelese pe dată ce i se cere şi se predă. 

Am urcat cu liftul la primul etaj. Când ajunse sus şi ultimul 
ostaş, ţâşni de undeva o umbră, pentru a dispare imediat 
după o cotitură. Peste câteva minute se va da alarma! Am 
grăbit pasul şi am pornit, aproape în fugă, spre cabinetul lui 
Bailey. 

Uşa nu era încuiată. Am dat-o de perete şi am năvălit în 
cabinet. 

Bailey nu se culcase încă. Şedea într-un fotoliu şi-şi plimba 
degetele peste mărgelele „aeriene” de pe platou. Capul îi 
era legat cu o batistă. 

Văzându-mă în fruntea unui detaşament de ostaşi roşii, 
Bailey holbă ochii. Falca de jos îi căzu. Rezemat de speteaza 


fotoliului, se uita la noi fără a încerca să-şi ascundă groaza. 

— Dumneata eşti cetăţeanul Bailey? Întrebă comandantul 
detaşamentului. 

— Da, el este - răspunsei eu. 

Comandantul făcu un pas spre Bailey. 

— Eşti arestat. 

Faţa lui Bailey se schimonosi. Ochii îi ieşiră şi mai mult din 
orbile şi acum în ei scăpăra nebunia. Îl apucase din nou una 
din crizele de care suferea în ultima vreme, de când fusese 
rănit. 

— A-a-a-a-a! Zbieră el cu o voce sălbatică. Bolşevici! Aha? 
Şi aici? Peste tot? Nicăieri nu pot scăpa de voi!... Vreţi să-mi 
răpiți aerul? 

Cu aceste cuvinte îşi cufundă degetele chircite în comoara 
lui - mărgelele „aeriene” - apucă câteva şi, ducându-le cu 
greu la gură, le înghiţi. 

Engelbrecht, înțelegând ce va urma îl apucă pe Bailey de 
guler şi-l trase spre uşă. 

— Ce vreţi să faceţi cu el? Întrebă comandantul, 
nepricepând ce primejdie ne ameninţa pe toţi. 

Bailey, care continua să aiureze, se zbătea să scape. 

— Să-l urcăm mai repede sus!... Ajutaţi-mă. Acum e de 
două ori mai greu! Ne strigă cu desperare Engelbrecht. 

Eu, Nikola şi doi ostaşi l-am apucat pe Bailey, L-am împins 
pe coridor, l-am aruncat în ascensor şi ne-am urcat 
împreună cu el pe platforma unde stătusem de atâtea ori de 
vorbă cu Nora, admirând aurora boreală, şi respirasem 
„Vitamine aeriene”. 

Bailey ţipa într-una, încercând sa scape. 

Am observat deodată că din gura lui ţâşneşte un ghemotoc 
de abur alb, rece. Trupul său începu să se umfle repede, 
mai ales toracele. Căldura interioară, din stomac, topise 
învelişul de protecţie al mărgelelor. Aerul începuse să se 
evapore şi cu Bailey se întâmpla acum acelaşi lucru care se 
petrece cu un peşte de la mare adâncime scos la suprafaţa 


oceanului: presiunea interioară întrece presiunea aerului 
atmosferic şi îl umflă. Încă o clipă şi... 

Dar Engelbrecht n-a stat să aştepte această clipa. 
Înşfăcându-l zdravăn pe Bailey îl aruncă peste balustradă. 

În cădere corpul lui Bailey se umflase ca un balon, iar din 
gură îi ieşeau aburi ca din supapa deschisă a unei 
locomotive. 

Înainte ca Bailey să ajungă la panta înzăpezită, se auzi o 
explozie, mărgelele „aeriene” explodaseră, într-un nor de 
aer alb am desluşit braţele şi picioarele lui Bailey rupte de 
trup şi împroşcate în direcţii opuse. În câteva clipe norul alb 
se transformă într-un curent puternic de aer, care ne-a 
proiectat spre perete. Reuşii însă să mă ţin pe picioare şi 
mă uitai în jos. Numai capul lui Bailey a ajuns până la 
povârnişul acoperit cu omăt. Trupul său, făcut bucățele, 
zbura în cele patru vânturi. 

Am stat câteva minute nemişcaţi, impresionați de această 
moarte neobişnuită. Primul care a rupt tăcerea a fost 
Nikola. 

— A clăpat negustolul - spuse el. 

Da, „a crăpat negustorul”, a crăpat şi întreaga lui 
întreprindere aeriană! 

Detaşamentul a biruit fără greutate garnizoana orăşelului 
subteran, iar postul de radio al orăşelului a comunicat lumii 
întregi vestea victoriei. 

În timpul acesta Engelbrecht ridica încet şi prudent 
temperatura în peşterile subterane, micşorând totodată 
presiunea atmosferică. Toate deschizăturile, conductele şi 
obloanele fură deschise. De pretutindeni ţâşnea un abur 
alb, rece, ce se transforma în aer dătător de viaţă. 

Viaţa se întorcea pe pământ. Nara lui Ai-Ioion „expira” 
aer... 

SFÂRŞIT 

CUPRINS 

I. MELEAGURI BLESTEMAIE 4 

II. „CAICUL MORT” 12 


III. NARA LUI AL-TOION 23 

IV. ÎNTÂLNIRE NEAŞTEPTATĂ 32 

VI. ORĂŞELUL SUBTERAN 49 

VII. O ÎNCERCARE DE EVADARE, RATATĂ 56 

VIII. „MISTER FATUM” 64 

IX. „GRAȚIAT DIN MILA MĂRIEI SALE” 71 

XI. PRIZONIERII ORĂŞELULUI SUBTERAN 94 

XII. O CUNOŞTINŢĂ NOUĂ 106 

XIII. LINIŞTE ÎN PREAJMA FURTUNII 114 

XIV. „POZNELE” LUI MISTER KLIMENKO 121 

XV. LUMEA SE SUFOCĂ. 129 

XVI. JOCUL ÎNCEPE 137 

XVII. „EXPLOZIE DEMONSTRATIVĂ” 147 

XVIII. BAILEY SE DEMASCĂ 155 

XIX. MÂINI DEZLEGATE 162 

XX. CONDAMNAŢI LA MOARIE 171 

XXI. „A CLĂPAT NEGUSTOLUI” 181 

Aleksandr Romanovici Beleaev 

PÂINEA VEŞNICĂ 

Traducere: M. Cardaş şi V. Probeanu 

Versiune electronica după textul din Seria Opere alese, 
volumul II 

Editura Tineretului, 1963 

Aleksandr Romanovici Beleaev 

I. O DEZVĂLUIRE TULBURĂTOARE 

Într-o seară de toamnă, un pricăjit barcaz pescăresc se 
apropia încet de insula FOhr din arhipelagul Frisicelor de 
Nord, aproape de coasta Germaniei. Vântul năprasnic de 
miazănoapte împroşca pe pescari cu stropi reci ca gheaţa. 
Chipurile învineţite de frig ale oamenilor erau mohorâte: se 
întorceau cu năvoadele aproape goale. 

— Să ştii că vine iarna înainte de soroc, mormăi un pescar 
bătrân, pufăind din pipa-i scurtă. 

— Aşa se pare, îi dădu dreptate altul mai tânăr şi, după o 
scurtă tăcere, adăugă: 

— Iar i-au furat năvodul lui Karl. Un năvod nou-nouţ. 


Cuvintele aruncate în treacăt de un tânăr le dădură ghes 
la vorbă. Oamenii se tot întrebau cine poate fi hoţul. 

— Eu unul zic că-i Hans, afirmă tânărul cu convingere. 

— Hans? Fugi de aici! Se mirară ceilalţi. 

Hans era un moşneag hodorogit, deşirat şi slab de-l bătea 
vântul. Locuia singur cuc în clădirea veche şi părăsită a 
farului. 

— Hans ăla care abia îşi târăşte picioarele?! Pe ce dovadă 
te bizui? 

— Dovadă? N-aţi văzut şi voi că, de la o vreme, Hans se 
îngraşă mereu? 

Era adevărat. De câteva săptămâni Hans se îngrăşase într- 
atât că uimise tot satul. 

— Cică ar fi găsit o comoară pe care a aruncat-o marea pe 
țărm. Când primeşte omul un dar ca ăsta nu-i de mirare să 
pună osânză pe el, spuse bătrânul pescar, dus pe gânduri. 

— Ei aş! Pun rămăşag că-i altceva la mijloc. Hans face 
contrabandă. 

— Ascultaţi-mă pe mine, stărui tânărul. Hans s-a îmbuibat 
din banii luaţi pe peştele şi năvoadele pe care ni le 
şterpeleşte. Ştiţi şi voi că se întâmplă s-o ia razna în toiul 
nopţii. Unde se duce? Ce trebuşoare învârteşte? Mie toate 
astea nu-mi miros a bine. 

Cu toate că unii mai puneau la îndoială spusele tânărului, 
era limpede că pescarii cam intraseră la bănuieli. Şi când 
barcazul acostă în dreptul farului, cineva azvârli o vorbă: 

— Ce-ar fi, fraţilor, să trecem pe la Hans? O să stăm puţin 
la căldurică. Cine ştie, poate o să-l tragem şi de limbă... 

— Asta da! Se bucură tânărul, dând zor cu descărcatul 
peştelui şi cu strânsul năvoadelor. 

Ferestruica farului era luminată. Bătrânul Hans nu se 
culcase încă. Îi primi cu braţele deschise şi-i pofti să se 
încălzească lângă o vatră dărăpănată. 

— Ei, v-a mers pescuitul? Întrebă bătrânul, frecându-şi 
mâinile cu vine groase şi degete închircite. 


— A mers pe dracu! Făcu tânărul pescar. Înfuriat de 
ghinionul ce-i urmărea şi de vremea păcătoasă, abia aştepta 
să-şi verse năduful pe cineva. Ştii, nene Hans, mă uit la 
matale şi mă întreb: ce face omul ăsta de pune într-una 
osânză pe el? 

Moşneagul zâmbi cu un aer stingher. 

— Şi tu te-ai îngrăşat, Ludwig. 

— Eu? Păi când omul vinde peştele pe care l-a prins cu 
mâna lui, nu-i nici o mirare să arate mai acătării. Dar cum 
faci matale de te îngraşi fără să munceşti? Hai, 
destăinuieşte-ne şi nouă secretul. Ne-ar plăcea mai mult să 
ne întindem oasele la căldurică în loc să rătăcim pe mare. 
Că toată agoniseala noastră sunt reumatismele... 

Era vădit că Hans începuse să nu se simtă în apele lui. Se 
zgribulea ca de frig, frecându-şi într-una mâinile. Toţi 
observaseră tulburarea bătrânului. Chiar şi cei care 
adineauri avuseseră îndoieli, acum începură să-l privească 
cu ochi bănuitori. 

— N-ar strica să-i facem o percheziţie, şopti roşcovanul 
Fritz unui alt pescar, îl iau eu mai pe departe. Las' pe mine! 
Apoi, către Hans: 

— Cum de nu ţi-e frică să stai în hardughia asta? Dacă se 
opinteşte bine vântul de la nord-est, zob te face. 

— Nu-i nimic. Zidurile sunt groase. Cât mai am eu de trăit, 
or ţine şi ele. 

— Dar dacă se prăbuşesc peste tine? Nu se lăsă Fritz. ie 
poate nu-ţi pasă, că ţi-ai trăit traiul, dar pe noi or să ne 
tragă la răspundere. Că de ce n-am luat măsuri! Află că n- 
am chef să înfund puşcăria din pricina ta. Trebuie să 
cercetăm bine toată clădirea. 

— Zău că nu merită! Bâigui bătrânul. Îşi dădea tot mai 
limpede seama că pescarii nu veniseră aici de florile 
mărului. Dar dacă ţineţi morţiş, întoarceţi-vă mâine. Tot e 
mai bine să cercetaţi pe lumină. 

— De ce să amânăm pe mâine ce putem face azi? 


— Cine ştie ce nenorocire se mai poate întâmplă pe scările 
astea care abia se mai ţin. Ce-i atâta zor? Aşa cum am locuit 
aici cincizeci de ani, o să mai stau o noapte. 

Ludwig, care pricepuse încotro bate Fritz, se vâri şi el în 
vorbă. 

— Aprinde un felinar! 

— Cum să-l aprind, păcatele mele, dacă n-am ulei? 

Fritz însă, care prinsese să cotrobăiască prin încăperea 
rotundă, găsise şi una şi alta. 

— "Ţine felinarul. Uite şi uleiul. Ce-mi umbli cu cioara 
vopsită, moşule? 

Nici nu apucară să se dumirească bine, că Fritz şi turnase 
ulei şi aprinsese felinarul. 

— Haidem! 

Se ridicară cu toţii şi se luară după Fritz. Oftând şi 
târându-şi picioarele, Hans îi urmă. La lumina chioară a 
felinarului, urcară treptele umede şi tocite ale scării în 
spirală. 

În încăperea de la etaj, sub un strat gros de praf şi de 
moloz, zăceau, claie peste grămadă, tot felul de hârburi şi 
ciurucuri. Prin geamurile sparte ţiuia vântul. Speriaţi de 
lumină, câţiva lilieci se vânzoliră prin odaie, scuturând 
praful şi păienjenişul de pe pereţi. Fritz cerceta cu atenţie 
fiecare ungher, răscolea molozul cu cizmele-i grele de 
pescar, plimba lumina felinarului pe pereţi, spunând, ca să 
păstreze aparențele: 

— Ce de crăpături. 

Nu găsiră nimic suspect. 

— Să urcăm la al doilea... 

— Acolo e pustiu, sări Hans speriat, dar Fritz nu-i dădu 
nici o atenţie. 

La catul al doilea, vântul bătea cu aceeaşi furie ca afară, 
pătrunzând prin golurile ferestrelor şi prin crăpăturile mari 
ce se căscau în ziduri. 

— Cred că te-ai înşelat, Ludwig, murmură încetişor Fritz. 


— Asta mai rămâne de văzut, răspunse acesta cu voce 
tunătoare şi, mâniindu-se fără noimă, îl îmbrânci pe Fritz. 
Adu aici felinarul. Asta ce-o mai fi? 

— Nu seamănă a năvod, se zborşi la el Fritz, socotind că 
nu mai e cazul să joace teatru. 

Felinarul desprinse din întuneric o poliţă pe care stătea o 
oală acoperită cu o scândurică. Ridicând scândurica, Fritz 
zări un lichid vâscos ca icrele de broască. 

— Să plecăm, Ludwig. Mâncarea asta s-a împuţit de când 
zace aici. Ţi-am spus eu că ai scrântit-o rău de tot... 

De ciudă că s-a făcut de râs, lui Ludwig îi venea să-şi tragă 
palme. Ca să amâne totuşi momentul neplăcut când va 
trebui să-şi recunoască înfrângerea, îl smulse pe Hans din 
ungherul întunecos unde se pitise şi-l luă din scurt: 

— Ce-i în oala aia? 

Spre uimirea tuturor, întrebarea lui Ludwig îl înspăimântă 
pe Hans. Îngăimă vreo două vorbe, dar de tare ce-i 
tremurau fălcile, nu se putea înţelege mai nimic. Acum îi 
cuprinsese pe toţi curiozitatea. 

— Taci, ai? Nu-i slăbi Ludwig Dacă ştiai ce te aşteaptă, de 
ce te-ai băgat în chestii d-astea? Îl repezi pe bătrân. 

— Vă rog, nu mă mai întrebaţi, bolborosi Hans. N-am 
săvârşit nici o nelegiuire, dar am jurat... 

lată deci unde se afla adevăratul mister! Cu un aer 
triumfător, Ludwig ridică cu băgare de seamă oala şi, 
poruncindu-i lui Fritz să-i lumineze drumul, cobori scările 
urmat de ceilalţi. Aşezând oala pe masă, lângă vatră, îi şopti 
lui Fritz: 

— Asta-i mai ceva decât năvoadele... 

Apoi sumbru, către Hans: 

— Să nu ne ascunzi nimic, auzi? 

— Bine, dar am jurat... 

— Ori spui tot, ori puşcăria te mănâncă!... 

— De ce? 

— Las' că ştii tu! Află că de mult suntem cu ochii pe tine. 
Nu degeaba te-ai îngrăşat de nu-ţi mai încapi în piele... 


— Cum, Ştiţi şi voi? 

Ludwig habar n-avea, dar în seara aceea de toamnă îşi 
descoperise pe neaşteptate aptitudini de detectiv. 

— Sigur că ştim. Ce ţi-ai închipuit? Dar dacă nu faci pe 
mutul, poate te scăpăm de gherilă... 

Moşneagul arăta distrus: cu capul prăbuşit în piept, părea 
cufundat în gânduri negre. După câteva clipe, izbuti să 
spună: 

— Înţelegeţi, îmi vine greu să-mi calc cuvântul. Cine ştie ce 
necazuri o să căşunez binefăcătorului meu, omului care şi-a 
făcut pomană cu un sărman moşneag ca mine! Dar de 
vreme ce tot aţi aflat... „pâinea veşnică” pe care mi-a 
dăruit-o profesorul Breuer... 

Aptitudinile de detectiv ale lui Ludwig nu făceau nici două 
parale, deoarece îi lipsea cu desăvârşire experienţa. 
Uitându-şi rolul, întrebă perplex: 

— Pâine veşnică? Ce-o mai fi şi asta? 

Auzind întrebarea lui Ludwig, ţâşnită dintr-o sinceră 
uimire, precum şi exclamaţiile nedumerite ale celorlalţi, 
Hans îşi dădu seama că pescarii habar n-aveau de „pâinea 
veşnică”, că altă bănuială îi adusese aici şi că numai 
întâmplător nimeriseră peste taina pe care el o păzise cu 
atâta străşnicie. Cel puţin dacă n-ar fi pomenit numele 
profesorului! Acum însă era prea târziu să mai dea înapoi. 
Umerii i se pleoştiră mai rău şi se lăsă fără vlagă pe o 
bancă. 

— O să vă spun tot... 

II. NOROCOSUL HANS 

— Ştiţi şi voi în ce sărăcie mă zbăteam: n-aveam nici după 
ce bea apă - îşi începu spovedania bătrânul Hans. Într-o 
seară, când nu mă mai ajutau puterile nici să ies din casă, 
aud nişte bătăi în uşă. Deschid. Era bătrânul profesor 
Breuer, aţi auzit de el, cel ce locuieşte în casa aceea aflată 
la o zvârlitură de băț de sat... 

— ÎL ştim. Zi înainte, îi dădu ghes Fritz, fremătând de 
curiozitate. 


— Profesorul îmi spuse: „Ascultă-mă, Hans, îţi dau de 
mâncare, ba, şi mai mult, n-o să mai ai grija hranei câte zile 
vei mai trăi, numai să-mi juri că nu sufli nimănui nici un 
cuvinţel”. Am jurat, dar uite că mi-am călcat jurământul, se 
căină bătrânul. Apoi continuă: Şi numai ce-l văd pe Breuer 
că scoate de sub manta un borcan. „În borcanul ăsta, zice, e 
cocă sau pâine veşnică, poţi să-i spui cum vrei. Dacă 
mănânci numai jumătate din cât e aici, te simţi sătul toată 
ziua. lar până a doua zi, borcanul se umple la loc. Nu te 
teme, Hans, coca asta n-o să-ţi facă nici un rău. E drept, nu- 
i prea plăcută la vedere, dar te asigur că e gustoasă şi 
hrănitoare. Gustă”. Eu, drept să vă spun, mă cam codeam. 
Atunci profesorul luă el însuşi un boţ de cocă şi-l înghiţi pe 
dată. „Vezi, zise, n-am pâţit nimic”. Mi-a lăsat borcanul şi m- 
a rugat să trec din când în când pe la el să-i spun cum mă 
simt. Apoi a plecat... 

Pescarii ascultau cu gura căscată. 

— Şi... Şi? Se agită Fritz nerăbdător pe scaun. 

— Tot dădeam târcoale borcanului, dar nu cutezam să mă 
ating de cocă, urmă Hans. Prea seamănă cu icrele de 
broască. M-am apropiat de câteva ori de borcan, dar numai 
când vedeam coca, îmi venea rău la stomac. În noaptea 
aceea, n-am închis ochii de foame. Spre dimineaţă, 
nemaiputând îndura junghiurile care-mi sfâşiau pântecul, 
mi-am zis: fie c-o mănânc, fie că n-o mănânc, tot o să mor... 
Am băgat lingura în borcan şi am înghiţit un cocoloş de 
cocă. Nu era rea. Avea gustul merelor coapte la cuptor şi 
apoi bine frecate. Să vezi drăcovenie! Din îmbucătura aia 
m-am săturat. Şi nu numai că m-am simţit sătul, dar am şi 
prins puteri. După ce i-am spus în gând bogdaproste 
profesorului pentru darul ăsta fermecat, am adormit tun. 
Când m-am trezit, eram zdravăn şi voios. 

— Şi coca? Te-ai uitat la ea? 

— Mai încape vorbă! Borcanul era plin ochi, cu toate că în 
ajun mâncasem cam jumătate din el. De atunci m-am pus pe 
îngrăşat... 


Oamenii păreau încremeniţi de uimire. Cum isprăvi 
bătrânul, săriră însă cu toţii în picioare, gesticulând şi 
vociferând: 

— Cum s-ar zice, un fel de „aşterne-te masă”? 

— Ehei, s-avem noi o comoară ca asta, nu ne-ar mai trebui 
nimic. Nici tu arat, nici tu pescuit. Stai neiculiţă pe cuptor şi 
îndoapă-te cu pâinică... 

— Mai ales pe sărăcia asta de pământ, unde nici cartofii nu 
cresc ca lumea... 

După primele emoţii, îi cuprinse îndoiala. Cum e cu putinţă 
una ca asta? Să ştii că bătrânul îşi bate joc de ei! Că prea e 
frumoasă şi extraordinară povestea cu „pâinea veşnică...”! 

— Ia zi, moşule, nu cumva ne zăpăceşti cu gogoşi? Îl luă la 
rost Ludwig. 

— De ce aş face-o? Uite, dacă vreţi, iau o îmbucătură în 
faţa voastră. 

Şi luă imediat cu lingura o bucată zdravănă de cocă, 
înghiţind-o cu poftă. Pescarii îl priveau cu nişte ochi de 
parcă moşneagul ar fi introdus în gâtlej un şarpe viu. 

— Poate vrea cineva să guste? 

Nu se înghesui niciunul. Neîncrederea însă se risipi. 
Începură să-şi dea din nou cu părerea despre povestea asta 
fără asemuire, pizmuindu-l pe norocosul Hans. 

Curând, odăiţa se umplu de nevestele şi copiii pescarilor 
care, de teamă să nu se fi întâmplat ceva, îi căutaseră peste 
tot. Până la miezul nopţii, istoria cu „pâinea veşnică” făcu 
ocolul micului sat de pescari. Nu le mai stătu gura până 
dimineaţa. Încă înainte de a se face ziuă, începu un 
adevărat pelerinaj la vechiul far. Fiecare ardea de dorinţa 
să vadă cu ochii lui miraculoasa „pâine veşnică” şi să se 
încredinţeze că într-adevăr coca a crescut peste noapte. 
Fritz şi Ludwig, care rămăseseră de veghe până în zori 
lângă borcan, puteau depune mărturie că într-adevăr coca 
crescuse ca maiaua, umplând până sus borcanul. 

Fritz, primul care se încumetase să guste din cocă, îi 
asigură că e săţioasă şi foarte plăcută la gust. 


Nicicând odăiţa rotundă a farului nu văzuse atâta lume 
adunată laolaltă. S-ar fi zis că e o întrunire fără sfârşit. 
Pescarii nu se puteau împăca cu gândul că Hans să fie 
singurul stăpân al unei asemenea comori. După ce s-au 
sfătuit îndelung, au luat până la urmă hotărârea să trimită o 
delegaţie la profesorul Breuer ca, pe de o parte, să 
lămurească ce-i cu pâinea asta, iar pe de altă parte să-l 
roage să împartă din ea şi celorlalţi. Fritz, Ludwig şi 
învățătorul Otto Weissmann, cărturarul satului, fuseseră 
aleşi în delegaţie. Hans se rugă să fie luat şi el, ca să se 
poată dezvinovăţi în faţa profesorului. 

Profesorul Breuer era un savant cu faimă mondială. 
Lucrările sale de biochimie, renumite prin cutezanţa lor 
uimitoare, suscitau polemici înverşunate, dar şi un viu 
interes printre oamenii de ştiinţă din Europa şi America. Cu 
câţiva ani în urmă, acest om care vădea, în ciuda vârstei, o 
clocotitoare energie, îşi întrerupsese, spre surprinderea 
generală, ciclul de prelegeri pe care-l ţinea la Universitatea 
din Berlin şi se retrăsese „la odihnă”, ca să-i folosim 
expresia. Dorind să evite pe cât posibil marile aglomeraţii 
urbane, îşi construise o căsuţă tocmai pe insula FOhr. 
Prietenilor intimi le declarase că fuge de „deşertăciunile 
lumeşti” pentru a se consacra unor experienţe de laborator, 
care au drept tel rezolvarea unei probleme de importanţă 
mondială. Profesorul nu destăinuire nimănui în ce consta 
această problemă. 

— În universităţile noastre, spunea el prietenilor pe un ton 
de vădită amărăciune, ţi-e îngăduit să lucrezi numai după 
tipic. Orice idee ştiinţifică revoluţionară sperie, îi pune pe 
toţi în stare de alarmă. Asistenţii, studenţii, laboranţii, 
docenţii, membrii corespondenţi, rectorul, ba chiar şi clerul 
sunt tot timpul cu ochii pe tine. Încearcă să revoluţionezi 
ştiinţa în asemenea condiţii: te vei acoperi de ridicol, vei fi 
înăbuşit de plasa intrigilor, înainte de a ajunge la vreun 
rezultat. Acolo însă, pe insulă, voi fi liber. Erorile mele nu 


vor fi bârfite pe coridoare, iar rezultatul final va vorbi de la 
sine... 

Şi evadă, într-adevăr, din amalgamul „deşertăciunilor 
lumeşti”, întrerupând orice contact - chiar şi corespondenţa 
- cu restul lumii. 

Pescarii din cătunul lângă care se stabilise habar n-aveau 
de faima mondială a profesorului şi, în general, nu ştiau 
aproape nimic despre el, deoarece savantul rămânea mai 
tot timpul în casă. Doar rareori, la primele ore ale dimineţii 
sau în amurg, putea fi văzut rătăcind printre dunele pustii. 
„Un moşneag cam sucit”! - aşa i se dusese vestea. Şi când 
acolo, poftim! În mâinile acestui moşneag se găsea o 
comoară care i-ar putea ferici pe toţi. 

Delegații pescarilor nu prea se simțeau în largul lor 
urcând dâmbul în vârful căruia era cocoţată căsuţa albă a 
savantului. Cei câţiva pomi ai grădinii îşi înălţau coroanele 
peste împrejmuirea scundă de piatră. Cum o să-i primească 
profesorul? O să le îngăduie şi lor să se înfrupte din „pâinea 
veşnică...”? 

Învățătorul împinse cu oarecare teamă portiţa - nu era 
încuiată - şi păşi în grădină, urmat de Fritz şi de Ludwig. 
Hans venea în urma lor, cu chipul nefericit al unui om târât 
în faţa judecății. Doi dulăi din cale-afară de graşi se 
repeziră la ei, hămăind. 

— Uite numai cum atârnă slănina pe câini! S-or fi 
îndopând cu cocă! Dacă o dă până şi javrelor, n-o să aibă 
inimă să ne refuze pe noi, nu-i aşa? Spuse Fritz. 

În prag apăru un bătrânel rumen şi vioi, cu un barbişon 
cărunt, dar cu părul încă blond şi des. Nu părea să aibă mai 
mult de şaizeci de ani. Era profesorul Breuer. Alungă dulăii 
şi îi întrebă prietenos ce doresc. 

— Am venit să vă rugăm să ne daţi şi nouă, dacă se poate, 
din „pâinea veşnică”, îndrăzni Otto Weissmann. Bineînţeles, 
dacă e într-adevăr aşa de grozavă cum pretinde Hans. 

Expresia feţei profesorului Breuer se schimbă fulgerător. 
De sub sprâncenele încruntate, îl săgeta pe Hans cu o 


privire care îl băgă pe bătrânul paznic al farului în sperieţi 
şi-l făcu să se închircească, parcă în aşteptarea unei 
lovituri. 

— N-am nici o vină, domnule profesor! Se tângui jalnic 
bătrânul, lipindu-şi palmele de piept. Numai printr-un 
vicleşug au izbutit să-mi smulgă secretul. 

— Într-adevăr, n-are nici o vină, îi veni în ajutor Fritz şi 
povesti profesorului cum descoperiseră, din întâmplare, 
taina „pâinii veşnice”. 

Chipul lui Breuer se mai însenină, fără însă să-şi recapete 
jovialitatea de adineauri. Rămase tăcut câteva minute, 
reflectând pesemne asupra situaţiei create. Tăcerea le păru 
delegaților chinuitor de lungă. În sfârşit, profesorul se 
hotări să vorbească: 

— Ce v-a spus Hans nu-i vorbă goală. Un singur kilogram 
de cocă te hrăneşte o viaţă întreagă, ba mai rămâne şi 
pentru urmaşi. Cred că ar fi de prisos să vă explic pe ce 
temeiuri am creat-o. Mă îndoiesc că aţi putea înţelege. De 
altfel, presupun că nici nu vă interesează... 

— Ceea ce ne interesează e să ne hrăânim cu ea, răspunse 
Ludwig. Care va să zică, ne daţi şi nouă? 

— Nu, nu vă dau. Cel puţin deocamdată. 

Fritz şi Ludwig se posomorâră la faţă. 

— Dar lui Hans de ce i-aţi dat? Ba pun rămăşag că şi 
javrele astea crapă cât intră în ele... 

— Aşa este, răspunse Breuer şi, impunându-i lui Fritz cu 
un gest să tacă, urmă pe un ton sever, care nu se potrivea 
de loc cu figura lui: 

— Ascultaţi-mă cu luare-aminte, înainte de a vă repezi să 
spuneţi vrute şi nevrute. Am trudit toată viaţa ca să creez 
această pâine, care va izgoni pentru totdeauna foametea de 
pe planeta noastră. Vouă mi-am închinat truda şi voi veţi 
căpăta pâinea asta. Totul mă face să cred că scopul a fost 
atins, dar nu pot considera încă experienţele încheiate. 
Deoarece aşa stau lucrurile, nu pot împărţi pâinea în 
dreapta şi-n stânga. 


— Bine, dar Hans... 

— Hans e şi el o experienţă, îl întrerupse cu asprime 
profesorul pe Fritz. Mai întâi am lucrat cu animale - chiar 
cu câinii pe care i-aţi văzut şi cu cobai. Dar numai după ce 
am mâncat eu însumi din „pâinea veşnică” şi m-am 
încredinţat că e absolut nevătămătoare, m-am decis să fac o 
experienţă şi cu Hans. Asta însă nu e de ajuns. Nu cunosc 
încă toate proprietăţile „pâinii veşnice”. Poate se va dovedi, 
cine ştie, că un consum prelungit dăunează sănătăţii. Aşa că 
nu vă grăbiţi să-l invidiaţi pe Hans. Nu ştiu cum se va 
comporta „coca” peste o lună. S-ar putea să se înăcrească, 
să fie bună numai de aruncat. De aceea, ascultaţi-mă pe 
mine: mai aveţi puţină răbdare. Aşa cum aţi trăit până acum 
fără coca asta, mai puteţi aştepta câteva luni. Uite, 
făgăduiesc solemn că satul vostru, voi veţi fi primii care veţi 
avea pâinea veşnică. Cu o singură condiţie însă: să păstraţi 
cu străşnicie secretul, în aşa fel încât pescarii din satele 
vecine să nu afle nimic. Dacă voi afla că măcar un singur 
om, în afară de voi, a prins de veste, voi distruge şi coca pe 
care i-am dăruit-o lui Hans şi voi pleca de aici pentru 
totdeauna. E ultimul meu cuvânt. 

— Domnule profesor, îndrăzni învățătorul, dar... 

— Nici un dar! 

— Despre altceva este vorba. Aş vrea să ştiu, totuşi, cum 
creşte pâinea asta. Sunt învăţător la şcoala din sat, aşa că 
poate voi izbuti să pricep ceva... 

— Sunt profesor la Universitatea din Berlin, i-o întoarse pe 
acelaşi ton Breuer, dar mi-au trebuit patruzeci de ani de 
muncă îndârjită ca să „pricep” ceva. Cum să-ţi explic? Uite, 
dacă tai în două o râmă, din cele două părţi se vor forma 
două specimene noi. E clar? Cam la fel se întâmplă şi cu 
coca asta. Şi acum vă rog să mă iertaţi, am de lucru. [ineţi 
bine minte ce v-am spus: vă cer câteva luni de răbdare şi 
discreţie şi o să primiţi pâinea. Dacă nu, nu veţi căpăta 
nimic. 


Cu un scurt salut din cap, profesorul intră în casă. 
Delegații rămaseră mofluzi în mijlocul curţii. 

— Ne-a lămurit buştean, mormăi Ludwig. În loc să ne dea 
cocă, ne-a bodogănit ceva despre niscaiva râme. O jumătate 
de râmă pentru friptură, cealaltă de prăsilă... 

— Era pur şi simplu un exemplu! Protestă învățătorul. 

— Cu exemple nu-ţi umpli burdihanul. Câinii sunt buni 
pentru experienţă, Hans la fel, dar noi ce cusur om avea? 
Să ştiţi că eu tot nu mă las! 

Făcură cătrăniţi calea întoarsă, ducând consătenilor 
vestea cea tristă. 

III. HANS DESCHIDE O „BRUTĂRIE” 

În sat, spiritele continuau să se agite. Li se părea nedrept 
oamenilor ca numai Hans să se îndoape cu „pâinea 
veşnică”. Pescarii ţinură sfat şi hotărâră să declare coca 
proprietatea obştei, s-o confişte şi să facă din ea parte 
dreaptă fiecăruia. Primarul satului însă, socotind că e o 
hotărâre ilegală, refuză s-o ducă la îndeplinire. Cei mai 
frământaţi de toată povestea asta erau Ludwig şi Fritz. O 
luaseră până într-atât razna, încât susțineau nici mai mult 
nici mai puţin că nu trebuie să se ţină seama de legi, 
deoarece atunci când fuseseră promulgate, încă nu se 
pomenea de „pâinea veşnică”. Cei mai mulţi însă se temeau 
ca printr-un act de samavolnicie să nu-şi găsească cumva 
beleaua cu autorităţile de la centru. La una din adunările ce 
se ţineau lanţ în acele zile, cineva aduse vestea că în două 
rânduri lui Hans i se furase din cocă. Se vede că hoţul nu 
era cu totul lipsit de scrupule, deoarece nu luase de fiecare 
dată decât vreo treizeci de grame. 

— Om deştept! 'Țipa pe toate drumurile Fritz. Eu nici n-aş 
numi asta furt. Am spus şi repet: aluatul ăla nu poate să 
aparţină unui singur om. 

De când aflase de hoţie, pe Ludwig îl bătea mereu gândul 
să şterpelească şi el o bucăţică din coca năzdrăvană. 

Într-o noapte întunecoasă, luă cu el o frânghie şi o porni 
întins spre far. După câteva încercări, nodul gros pe care-i 


făcuse la un capăt al frânghiei nimeri într-o ieşitură a 
zidului şi astfel Ludwig izbuti să pătrundă în încăperea 
unde era păstrată coca. Bâjbâi pe întuneric după oală, dar, 
pe neaşteptate, o făptură pe care nu reuşea s-o identifice se 
repezi la el cu nişte ţipete infernale, zgâriindu-l pe mâini şi 
pe faţă. Luat prin surprindere, Ludwig se trase înapoi şi se 
rostogoli de-a berbeleacul pe scară. Trezit de hărmălaie, 
Hans veni într-un suflet cu felinarul. 

— Ce-i cu tine, Ludwig? 

— Eu... Ştii, am vrut să prind hoţul care-ţi tot fură din 
cocă. Dar te pui cu ucigă-l toaca! Mi-a sfâşiat tot obrazul cu 
ghearele! 

Ludwig însă nu credea în existenţa necuratului, aşa că 
stăruia ca Hans să urce împreună cu el în încăperea de la al 
doilea cat. 

De cum intrară, zăriră un coşcogea motan negru care se 
stropşea la ei. 

— Ia te uită cine-mi fu hoţul! Se minună Ludwig. În ruptul 
capului nu m-aş fi gândit că şi mâţele se prăpădesc după 
cocă. 

În sinea lui zâmbi cu amărăciune: „Ferice de ele că nu 
trebuie să ţină seama de nişte legi neroade”. După prima 
încercare, când fusese cât p-aci să fie prins asupra faptului, 
Ludwig se lăsă păgubaş. De altfel, în scurtă vreme lucrurile 
prinseră să ia o cu totul altă întorsătură. 

Hans era, ce-i drept, asigurat cu pâinea cea de toate zilele. 
Dar ce te faci cu ghetele sparte prin care ies degetele, cu 
zdrenţele care pârâie la cusături şi crapă pe trupul 
îngrăşat, ce te faci iarna fără lemne într-o şandrama 
nenorocită? Într-un cuvânt, Hans tot calic era, deşi un calic 
sătul. 

Puteau oare bogătanii satului să nu profite de sărăcia 
moşului? S-au pus care mai de care să-l momească cu 
ciubote noi-nouţe, cu şubă caldă, cu lemne de foc, numai să 
le dea şi lor barem un cocoloş de cocă. Multă vreme Hans 
se ţinu tare, rezistând tuturor ispitelor. Dar când, pe la 


mijlocul lui decembrie, dădu un ger de crăpau pietrele, nu 
mai putu răbda şi începu să vândă din cocă. Trecuse prima 
perioadă de ghiftuială şi acum organismul lui bătrân se 
mulțumea cu mai puţin. Hans nu consuma pe zi nici 
jumătate din borcan, aşa că-i rămânea zilnic câte un mic 
prisos. Tocmai cu prisosul acesta începu el să facă negoţ, 
vânzând în fiecare zi altcuiva câte un boţ de cocă. Amatori 
nu lipseau, aşa că la un moment dat se văzu nevoit să-i 
programeze pe muşterii - azi ţie, mâine lui, poimâine lui 
cutărică şi aşa mai departe. Cu timpul puse stăpânire pe el 
lăcomia. Pretindea preţuri din ce în ce mai mari şi se 
tocmea ca un cămătar. Oamenii înjurau şi plăteau: „Alţii să 
aibă şi eu nu?” 

Aşa a ajuns Hans vândut banului. Rupându-şi de la gură 
numai ca să-şi mărească deverul, dădu jos ceva din 
kilograme. În schimb, cuferele gemeau de blănuri şi alte 
straie scumpe, în vatră ardeau butuci întregi, iar în micul 
sipet, bine tăinuit sub pat, teancurile şi fişicurile se 
înmulţeau într-una. Nu trecuseră nici două luni şi iată-l pe 
Hans cel mai bogat om din sat. 

De atâta noroc ce dăduse peste el arăta pe zi ce trecea 
mai tânăr. Acum începuse să-i fie frică de moarte şi, ca nu 
cumva într-o bună zi vechiul far să se dărâme peste el, îşi 
cumpără o casă unde se mută cu o slujnicuţă care îi spăla 
rufele, vedea de gospodărie şi-i prepara cafeaua pe care 
moş Hans o sorbea „ca un adevărat boier”, maimuţărindu-l 
pe preotul din satul vecin. Ba pusese să i se trimită din oraş 
şi un aparat de radio. Cât era ziua de mare lenevea într-un 
fotoliu comod, pufăind din pipă şi ascultând, cu un zâmbet 
mulţumit, ştirile din lumea largă. Nu-l sâcâiau de loc 
mustrările de cuget. 

Când i se întâmpla să-şi amintească de profesorul Breuer, 
îşi alunga repede gândurile neplăcute: „În fond, ce rău am 
făcut? Profesorul mi-a dat de mâncare, dar nu m-a 
îmbrăcat. Şi apoi trebuie să te îngrijeşti şi de semenii tăi. 
Nu e drept să se bucure de cocă un singur om, nu-i aşa?” 


Pescarii erau şi ei mulţumiţi. E drept că numai cu cocă nu 
prea se săturau, mai aveau nevoie de pâine şi peşte. Totuşi 
nici puţinul acela nu era de lepădat. Cei mai nevoiaşi însă 
nu izbutiseră să încropească suma trebuincioasă ca să-şi 
cumpere şi ei pâine veşnică. Unul din ei, luând de bune câte 
se spuseseră cândva la întruniri despre faptul că pâinea 
veşnică trebuie să fie un bun al tuturor, a încercat să aplice 
în practică această idee, vârând mâna într-un ulcior cu cocă 
aflat în cămara, întâmplător deschisă, a unui pescar înstărit. 
Prins asupra faptului, a încasat o bătaie soră cu moartea, 
fiind dat şi în judecată pentru furt. Sărmanul nu pricepea 
de loc de ce ceilalţi pescari sunt atât de porniţi împotriva 
lui. Încercând să se dezvinovăţească, repetă chiar spusele 
lor despre „bunul obştesc”. Dar nu izbuti să înduplece pe 
nimeni. 

— Când coca o să se împartă pe gratis - i se răspunse - 
atunci o să fie într-adevăr bun obştesc. Tu, însă, ai vrut să 
capeţi prin furtişag şi pe degeaba ceea ce pe noi ne-a costat 
atâta bănet. Ştii doar ce înseamnă pentru noi banii ăştia? 
Trudă fără istov, plină de primejdii. Nu un cocoloş de cocă, 
ci munca noastră ai vrut s-o jefuieşti. 

L-au făcut să simtă pe spinarea lui toate rigorile legii. 
Judecătorii, oameni din acelaşi sat, au avut însă grijă să nu 
pomenească în sentinţă despre ce fel de cocă e vorba: 
secretul „pâinii veşnice” era păzit cu străşnicie. Pescarii 
voiau să trăiască mai bine ca locuitorii satelor megieşe. Şi, 
mai ales, nutreau încă speranţa că azi-mâine profesorul o să 
le împartă cocă din belşug. Aşa că la urechile lui Breuer nu 
ajunse nici o veste despre „brutăria” lui Hans. 

După puţin timp însă, profesorul tot a aflat. Şi nu numai el. 

Într-o zi, profesorul tocmai lucra în laboratorul său, când 
fu anunţat că vrea să-i vorbească un tânăr „spălăţel”, 
orăşean după haină. Breuer strâmbă din nas: nu-i plăcea să 
fie deranjat în timpul lucrului. Cu atât mai puţin îl încânta 
vizita acestui orăşean „spălăţel”. 

— Spune-i că nu-s acasă. 


— l-am spus, dar zice că o să aştepte până vă întoarceţi, îi 
răspunse servitorul său, Karl. 

— Atunci du-te şi spune-i că nu mă întorc azi, se înfurie de- 
a binelea Breuer. 

După aceea, uitând de toate, se adânci în nişte calcule. 

A doua zi dimineaţa, Karl veni să-l anunţe că tânărul de 
ieri s-a întors şi stăruie să fie primit. Servitorul aduse şi o 
carte de vizită. 

Văzând că nu poate să scape de oaspetele acesta atât de 
insistent, profesorul oftă şi se duse în salon. 

La intrarea lui, se ridică grăbit din fotoliu un tânăr cu o 
pereche de ochelari uriaşi pe un chip complet ras. Era 
îmbrăcat cu o eleganţă ţipătoare. 

— Mii de scuze, dragă profesore, că v-am tulburat 
singurătatea, prinse a turui vizitatorul. 

— Sunt foarte ocupat şi vă pot acorda cel mult cinci 
minute, răspunse sec bătrânul. 

— Nici nu vă rețin mai mult. Sunt de la ziarul berlinez... 
Tânărul numi unul din cele mai mari cotidiene. 

Aflând că are de-a face cu un reporter, profesorul mormăi 
ceva în barbă. Între timp, însă, reporterul continuă: 

— Redacţia m-a trimis să vă solicit un interviu despre 
formidabila dumneavoastră invenţie... 

— Invenţie? Care invenţie? Se puse în gardă Breuer. 

— Pâinea veşnică”, fireşte! Ce perspective grandioase...! 

— Cum, şi dumneata? Strigă profesorul, împurpurându-se 
la faţă. De unde ai mai scornit-o? Prostii, vorbe de clacă! N- 
am inventat nici un fel de „pâine veşnică”! 

Tânărul întâmpină această dezlănţuire mânioasă cu un 
zâmbet calm, care îl exasperă şi mai mult pe celălalt. 

— Stimate maestre reluă el, noi nu ne-am fi permis să 
încercăm a pătrunde în tainele muncii dumneavoastră 
ştiinţifice, dacă întâmplarea nu ni le-ar fi adus la cunoştinţă. 
Fiţi încredinţat că n-avem absolut nici o vină. 

— Ce întâmplare? Bâigui profesorul, presimţind că, într- 
adevăr, totul fusese descoperit. 


— Aţi dat, cu titlu de experienţă, o bucată din cocă, pe care 
oamenii o numesc „pâine veşnică”, bătrânului pescar Hans. 
Ei bine, acest om s-a apucat să vândă din pâinea asta 
consătenilor... 

— Imposibil! Nu-şi putu reţine profesorul explozia de 
uimire. 

— Din păcate, asta e situaţia. Hans nu s-a dovedit demn de 
încrederea dumneavoastră. lar pe nevasta unui pescar n-a 
răbdat-o inima să nu trimită o bucăţică de cocă bătrânei 
sale mame, care zăcea bolnavă în satul vecin. Sora ei, care 
locuieşte împreună cu maică-sa, a scris fratelui său de la 
Berlin despre pâinea asta miraculoasă. Ori acest frate - 
spre norocul nostru!... 

— E curier la ziarul pe care-l reprezint. 

— Spre norocul vostru şi spre ghinionul meu! Bombăni 
profesorul. 

— În felul acesta, ziarul nostru are privilegiul de a fi aflat 
primul despre această invenţie menită să răstoarne lumea. 
Vestea ne-a uluit într-atâta încât, neputând pune bază pe 
cuvintele unui curier, redacţia m-a trimis la faţa locului ca 
să aflu întreg adevărul. 

Ar fi fost inutil să tăgăduiască. Resemnat, profesorul lăsă 
capul în piept. 

— Continuă. 

— Venind aici, am aflat, recurgând la o stratagemă, că tot 
ce-a povestit curierul nostru e adevărat: „pâinea veşnică” 
există. 

Ca împins de un resort, profesorul se repezi la tânăr şi-i 
strânse viguros mâna. 

— 'Te rog, dragul meu, din adâncul sufletului te rog să nu 
comunici nimic ziarelor! Experienţa nu s-a terminat încă şi 
divulgarea secretului ar putea avea consecinţe 
dezastruoase. Îţi făgăduiesc pe cuvânt de onoare că, atunci 
când voi socoti oportun, vei fi primul care va afla totul 
despre invenţia mea. Îţi voi scrie personal. 

Tânărul clătină din cap cu un zâmbet compătimitor. 


— Din păcate, această posibilitate nu mai e acum 
realizabilă, scumpe maestre. În ziarul nostru a şi apărut o 
notă. Doar nu era să aşteptăm să ne sufle alţii ştirea asta 
senzaţională...! 

— Senzaţia, numai asta vă interesează, murmură Breuer. 
N-aveţi decât să publicaţi o altă notă care să informeze 
cititorii că, în urma verificării la faţa locului, totul s-a 
dovedit un zvon lipsit de temei. 

— Prea târziu. Vor da năvală şi alţi reporteri. În orice caz, 
vă promit că voi discuta cu redactorul şi această 
eventualitate. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. Dar - serviciu 
contra serviciu! V-aş ruga să mă lămuriţi măcar în câteva 
cuvinte în ce constă invenţia dumneavoastră. Mă voi folosi 
de ceea ce-mi veţi spune numai dacă vestea, în ciuda 
oricărei oprelişti, se va răspândi. Cel puţin să aibă ziarul 
nostru prioritatea... 

Breuer se plimba nervos prin cameră. Vrând cu tot 
dinadinsul să-l câştige de partea lui pe reporter, se gândi că 
n-ar strica să-i facă pe plac. Începu să vorbească, 
însufleţindu-se pe nesimţite. Reporterul scoase repede un 
stilou, deschise blocnotesul şi stenografie cuvânt cu cuvânt. 

— Fără îndoială, vă este cunoscut că ideea creării în 
laborator a „pâinii artificiale” îi preocupă de mult pe 
oamenii de ştiinţă. Dar calea pe care s-a mers până acum 
este eminamente greşită, deoarece toţi s-au străduit să 
rezolve problema exclusiv prin mijloacele chimiei. Ar fi 
absurd să tăgăduim: chimia este o mare ştiinţă şi o mare 
forţă. Dar, ca toate celelalte ştiinţe, îşi are limitele ei. Chiar 
dacă, să zicem, s-ar obţine pe cale chimică albumină - ceea 
ce se va realiza fără doar şi poate mai devreme sau mai 
târziu - problema alimentaţiei tot nu ar fi încă rezolvată. 
Întâi şi întâi, din punct de vedere economic. Ca să vă apară 
totul mai limpede, vă voi da un exemplu din alt domeniu. 
Oamenii de ştiinţă au înfăptuit visul alchimiştilor de a 
transforma metalele comune în metale nobile, reuşind să 
obţină aur pe cale chimică. Numai că un gram de aur 


preparat în laborator este incomparabil mai scump decât 
un gram de aur din natură. Aşadar, ceea ce din punct de 
vedere ştiinţific este, incontestabil, o măreaţă descoperire, 
din punct de vedere economic se dovedeşte fără valoare. În 
al doilea rând, nu trebuie să uităm că în alimentaţia 
noastră, pe lângă albumină, mai intră glucide şi grăsimi. A 
crea pe cale chimică tot ce este necesar pentru nutriția 
organismului reprezintă, desigur, o problemă principal 
solubilă, dar colosal de grea cât timp cunoştinţele noastre 
se vor menţine la nivelul actual. De aceea am ajuns la 
concluzia că e necesar să fac apel la biologie. Căci ce 
altceva sunt organismele vii decât un laborator, unde se 
desfăşoară cele mai uimitoare procese chimice, fără 
intervenţia omului? Sunt zeci de ani de când am început să 
lucrez la culturi de protozoare - organisme cu cea mai 
simplă structură - străduindu-mă să obţin o „specie” al 
cărei „organism” să cuprindă toate elementele necesare 
pentru alimentaţie. Această problemă am reuşit s-o rezolv 
exact acum douăzeci de ani. 

— Şi aţi tăcut două decenii?! Exclamă reporterul. 

— Da, am tăcut pentru că mă aflam abia la jumătatea 
drumului. Protozoarele mele constituiau, ce-i drept, un 
aliment ideal. Fiind monocelulare, se înmulţeau prin 
diviziune simplă, având, deci, toate însuşirile „pâinii 
veşnice”. Partea proastă însă era că viaţa „veşnică” a 
protozoarelor se întemeia pe o îngrijire anevoioasă şi o 
hrană specială. Te costa ca şi când ai fi crescut bunăoară o 
turmă de porci. Cum s-ar spune, aurul meu obţinut în 
laborator era mai scump decât cel din natură. Ei bine, în 
aceşti douăzeci de ani m-am străduit să obţin o cultură de 
protozoare care să nu necesite nici un fel de îngrijire şi nici 
„nutreţ”. 

— Şi aţi reuşit? 

— Pe de-a-ntregul. Repet însă că experienţele mele nu 
sunt încă terminate. Tocmai de aceea te rog insistent să mai 
aştepţi puţin cu publicarea materialului. Am descoperit şi 


selecționat pe cale artificială o „specie” de organisme dintre 
cele mai simple, care îşi extrag singure hrana necesară 
direct din aer. 

— Din aer! Strigă tânărul în culmea uimirii. Dar bine, ce 
pot găsi ele în aer? Doar ştim cu toţii că aerul nu e alcătuit 
decât din azot şi oxigen... 

— Uiţi argonul şi hidrogenul, reluă profesorul. Dar neonul, 
dar criptonul, heliul, xenonul?! În afară de aceste elemente 
constante, atmosfera mai conţine, în cantităţi variabile, 
aburi, bioxid de carbon, acid azotic, ozon, clor, amoniac, 
brom, peroxid de hidrogen, iod, hidrogen sulfurat, clorură 
de sodiu, radiaţii ale unor elemente cum sunt radiul, toriul 
şi actiniul. Mai găseşti în plus praf anorganic şi - fii atent! 

— Organic. Da, organic: bacteriile. lată, prin urmare, şi 
„carnea”. Bucătărie, nu glumă! 

Reporterul uitase să mai ia note şi îl privea pe profesor cu 
o expresie de totală uluire. Nu şi-ar fi închipuit în ruptul 
capului că „golul” aerian are o compoziţie atât de bogată... 

— E adevărat că nu tot ce se găseşte în această „cămară” 
a atmosferei terestre se poate consuma în formă crudă. Dar 
protozoarele mele iau de acolo ingredientele necesare, le 
prelucrează în organismul lor şi prepară o mâncare de să te 
lingi pe degete, nu alta... 

Furat de subiectul acesta care-l pasiona, profesorul ar mai 
fi vorbit mult timp, dacă n-ar fi fost întrerupt de reporter. 
Tânărul nu mai putea să tacă. Sări de pe scaun, îşi vâri 
carneţelul în buzunar şi începu să alerge prin cameră, 
zburlindu-şi părul. 

— Fenomenal, domnule! Colosal! Începe o eră nouă în 
istoria omenirii! S-a terminat cu foametea, cu sărăcia, cu 
războaiele, cu vrăjmăşia între clase... 

— Ar fi mult prea frumos dac-ar fi aşa, spuse profesorul cu 
amărăciune. Dar nu-mi fac astfel de iluzii. Din păcate, 
oamenii vor găsi totdeauna motive să se duşmănească. În 
afară de pâine mai au nevoie de haine, de case, de 
automobile, de artă, de glorie... 


— Oricum, e grandios! Şi cum v-aţi gândit să folosiţi 
această formidabilă invenţie? 

— Se înţelege că n-o să mă apuc s-o speculez ca 
nenorocitul de Hans! „Pâinea veşnică” trebuie să aparţină 
tuturor. 

— Fireşte, fireşte! Văd că nu sunteţi numai un mare 
savant, dar şi o inimă generoasă. Sunteţi. Sunteţi 
binefăcătorul omenirii! Daţi-mi voie să vă strâng mâna! 

Şi tânărul strânse cu efuziune mina profesorului. 

— Nu uita, tinere, ce mi-ai promis! Îi aminti Breuer la 
despărţire. 

— Fiţi fără grijă! Voi face tot posibilul şi chiar imposibilul... 

Şi nici n-apucă să rostească ultimul cuvânt, că o şi zbughi 
pe uşă ca ovijelie. 

„Ce perspective! Gândea el, alergând spre chei. Ce articol 
senzaţional aş putea trânti... Şi ce de parale...” 

Între timp, profesorul Breuer, aplecat în laboratorul său 
asupra retortelor şi creuzetelor, se întreba cu îngrijorare ce 
necazuri îl mai aşteaptă. 

IV. REGII BURSEI 

În sala de lectură a Clubului Comercial domnea tăcerea. 
Zgomotele nu pătrundeau în încăperea aceasta vastă; erau 
absorbite de zidurile groase, de covoarele moi şi adânci. O 
lumină blândă scălda mesele rotunde pe care erau risipite 
ziare şi reviste, dăruia sclipiri aurii scoarţelor scumpe din 
rafturile dulapurilor masive, isca licăriri fugare în lentilele 
ochelarilor unor domni gravi şi impunători, tolăniţi în fotolii 
comode. Liniştea era tulburată doar de foşnetul ziarelor, de 
bătăile melodioase ale pendulei şi, când şi când, de câte o 
frază lapidară. Sala de lectură a bibliotecii - „cea mai 
liniştită încăperea din Berlin” - era de mult locul plăcut, de 
odihnă al magnaţilor finanţei. Aici, în această oază de 
linişte, veneau să-şi calmeze nervii după agitația trepidantă 
a afacerilor de peste zi. Ca să ai acces în acest club, 
capitalul trebuia să ţi se cifreze la cel puţin un milion. 


Rodenstock, proprietarul unor uzine de maşini agricole, 
un bărbat corpolent, în etate, cu ochii adormiţi, înecaţi în 
osânză, şi cu mişcări leneşe, puse ziarul deoparte şi, după 
ce pufăi de câteva ori din trabuc, se adresă cu o voce 
molatecă vecinului său, bancherul Kriegmann, o făptură 
uscăţivă, cu trăsături colţuroase. 

— Aţi citit, domnule Kriegmann? „În istoria omenirii începe 
o eră nouă. O invenţie extraordinară. S-a terminat cu 
foametea”. 

Fără o vorbă, Kriegmann apucă ziarul exact cum prinde o 
pisică şoarecele şi parcurse în grabă articolul cu pricina. 
Apoi îşi smulse pince-nez-ul de pe nas şi îl scrută nedumerit 
pe Rodenstock. 

— Mă întreb dacă e numai o glumă sau vreo nouă 
„bombă”, care până la urmă se va dovedi falsă. 

— Mă tem că de data asta e vorba de o bombă adevărată, 
care ar putea să ne arunce în aer pe noi toţi. 

— E absurd! „Pâinea veşnică” nu poate fi decât o himeră. 

— După inventarea avionului, a radioscopiei, a radioului şi 
a câte şi mai câte ar trebui să ne deprindem să luăm în 
serios himerele. Ce naiba! De la savanții ăştia te poţi 
aştepta la orice. Eu am şi cules unele informaţii. Ei bine, 
află că încă o himeră a devenit realitate: „pâinea veşnică” 
există. E trist, dar aşa e. 

Cu aceeaşi mişcare violentă, Kriegmann îşi trânti pince- 
nez-ul înapoi pe nas şi strigă, destrămând liniştea acestui 
sanctuar: 

— Bine, dar asta înseamnă revoluţie! Ce-o să se întâmple 
cu sistemul nostru economic? Când vor primi „pâinea 
veşnică”, muncitorii or să părăsească fabricile şi... 

— Muncitorii n-or să părăsească fabricile, în privinţa asta 
poţi să fii liniştit, îl întrerupse Rodenstock destul de 
grosolan. 

Proprietar al unei firme vechi, „dinainte de război”, 
Rodenstock îl dispreţuia în sinea lui pe bancherul îmbogăţit 
abia de curând din speculă ordinară cu valută. 


— Muncitorii n-or să părăsească fabricile, mai repetă o 
dată Rodenstock. Nu uita că în afară de pâine le mai trebuie 
haine şi încălţăminte. Preţurile la cereale vor scădea, fără 
îndoială, dar în schimb se vor scumpi mărfurile industriale. 
Nevoia îi va sili să muncească. E drept însă că ar putea 
surveni perturbații dezastruoase. Toate preţurile se vor 
prăbuşi peste noapte. Agricultura va fi nimicită. Ţăranul nu 
va mai avea ce să vândă oraşului şi puterea lui de 
cumpărare se va reduce la zero. Vom pierde uriaşa piaţă 
rurală. De aici - crize teribile în industrie, şomaj, tulburări 
muncitoreşti. Întregi ramuri industriale legate de 
agricultură vor înceta să mai existe. Cine o să mai aibă 
nevoie de tractoare, de semănătoare, de batoze? Zguduirile 
economice vor atrage după ele şi altele, mai periculoase - 
sociale, revoluţionare. S-ar putea ca în acest cataclism să 
piară toată civilizaţia noastră... lată, domnul meu, la ce 
poate duce „pâinea veşnică”! 

Rodenstock zugrăvea aceste orori cu glasul lui de 
totdeauna, calm, tărăgănat. Tonul acesta firesc îl buimăcea 
şi mai mult pe Kriegmann: te pomeneşti că Rodenstock îşi 
bate joc de el! 

Ascultând profeţiile bătrânului, bancherul ba îşi trăgea 
capul între umeri, ba îşi întindea gâtul subţire, ca pentru a 
auzi mai bine. 

— Şi ce putem face? Bolborosi el în sfârşit. 

— Să distrugem „pâinea veşnică”. Toată, până Ia ultima 
firmitură. După aceea, coborând glasul, Rodenstock urmă: 

— Iar, de va îi nevoie, să-l nimicim şi pe „brutar”. 

Acum Kriegmann îşi dădea seama că Rodenstock nu 
glumeşte. Era clar că bătrânul negustor cumpănise bine 
totul şi că în mintea lui se conturase o anumită hotărâre. De 
aceea se dovedea capabil să vorbească pe tonul acesta 
firesc despre lucruri atât de înspăimântătoare. Lui 
Kriegmann îi veni inima la loc. 

— Şi... Oare... Se poate distruge? 


— Trebuie distrusă. Altă soluţie nu există. Întotdeauna e 
mai uşor să distrugi decât să creezi. 

— Dar cum? Ziarul scrie că un întreg sat de pescari se 
hrăneşte de pe acum cu „pâinea veşnică”. Doar n-o să-i 
aruncăm pe toţi în aer? 

— Mă îngrozeşti, stimate! N-o să facem decât să 
cumpărăm pâinea de la pescari. Atâta tot. Nici prin cap nu 
le trece cât valorează. Ăştia n-au văzut de când sunt o 
bancnotă de o sută de mărci. Dacă le vom oferi o mie, vor 
socoti că existenţa le e asigurată până la adânci bătrâneţe. 

— Dar ce ne facem cu ăla, cu profesorul Breuer, 
inventatorul? 

Rodenstock tăcu câteva clipe, apoi şuieră printre dinţi: 

— Cu ele altă poveste. 

Se uită la ceas şi continuă: 

— Oamenii mei au şi intrat în acţiune. I-am trimis să 
cumpere „pâine” în satul acela de pescari. La nouă trebuia 
să vină Meyer, ca să-mi raporteze cum se desfăşoară 
„operaţia”. Nu ştiu de ce o fi întârziind. 

Tăcură. Cu bărbia în piept, Rodenstock părea că moţăie. 
Kriegmann se tot agita în fotoliu, mormăind ceva de unul 
singur. Privirea îi era concentrată, sprâncenele adunate: 
reflecta adânc. 

Pendula monumentală picură lin zece bătăi melodioase. 

Rodenstock tresări ca zgâlţâit din somn şi-şi reaprinse 
trabucul. În aceeaşi clipă trecu pragul sălii un tânăr 
îmbrăcat civil, dar cu o vădită ţinută militară. Era Meyer, 
secretarul bătrânului. 

Rodenstock îl pofti cu un semn să ia loc în fotoliul liber de 
lângă el şi închizând ochii pe jumătate, porunci: 

— Spune! 

Se vedea de la o poştă că pe Meyer îl năpădise oboseala 
drumului. Îşi întinse cu voluptate trupul în fotoliul moale, 
dar imediat îşi îndreptă ţinuta şi-şi începu raportul: 

— Din păcate, nu vă pot comunica nimic îmbucurător. Ne- 
am dat peste cap ca să-i convingem, dar degeaba. La 


început, pescarii nici n-au vrut să stea de vorbă cu noi, 
refuzând categoric să ne vândă „pâinea veşnică”, sau 
„coca”, cum spun ei. Abia când am oferit fiecăruia câte trei 
mii de mărci, au început parcă să şovăie. 

— Ce animale! Bombăni Rodenstock. 

— Dar tot n-au căzut la învoială. Am fost nevoiţi să ridicăm 
preţul la cinci mii. 

— Auzi tâlharii! 

— Doar aşa am putut încheia târgul cu doi din ei, Fritz şi 
Ludwig. Nici nu le cunosc numele întreg. 

— Aha, tot i-au ademenit bănuţii... 

— Pe urmă a mers mai uşor. Am cumpărat cocă de la 
jumătate de sat, sperând să isprăvim până seara. Am 
descoperit însă ceva ce m-a determinat să opresc achiziţiile 
până la noi ordine. 

Rodenstock ridică pleoapele şi întrebă cu acelaşi glas 
adormit: 

— Ce-ai descoperit? 

— Toată operaţia are rost numai dacă izbutim să 
cumpărăm întreaga cantitate de „pâine” până la ultimul 
gram. Am aflat însă că Fritz şi Ludwig şi-au oprit câte o 
bucăţică „de prăsilă”, cum spun ei. 

— Păi asta e curată pungăşie! 

— Au scos ei înşişi la iveală tertipul, dându-şi ifose prin sat 
cum că „i-au dus” pe negustori. lar pescarii ceilalţi, de 
ciudă că n-au făcut la fel, au venit să-i pârască. Partea 
proastă e că nu ştim exact câtă pâine e în sat, aşa că, oricât 
am cumpăra, nu putem fi încredinţaţi că am reuşit să 
punem mâna pe întreaga cantitate. Lecţia pe care ne-au 
dat-o Fritz şi Ludwig ne-a deschis ochii. În consecinţă, am 
oprit achiziţiile. Din aceleaşi motive n-am trecut la 
executarea misiunii următoare, în ce-l priveşte pe 
profesorul Breuer... 

Chipul lui Rodenstock îşi păstra încă aerul somnolent, dar 
sprâncenele i se târau încet-încet spre rădăcina nasului, 


încreţindu-i fruntea. Meyer, deprins cu acest simptom, 
înţepeni de-a binelea în fotoliu. 

— Prost, murmură Rodenstock, dar în glasul său se şi 
simțeau tunetele furtunii ce se apropia. 

— Prost! Răcni apoi industriaşul, împurpurându-se la faţă. 

„Aha, şi mătăluţă ai nervi”, ricană, în gând, Kriegmann. Şi 
fără a sta mult pe gânduri, ţâşni din fotoliu, aplecându-se 
spre Rodenstock. 

— Ascultaţi-mă şi pe mine, domnilor! 

Ochii de obicei placizi ai lui Rodenstock azvârleau acum 
scântei. Totuşi, catadicsi să-şi plece urechea la spusele lui 
Kriegmann. 

— Crizele, revoluțiile, războaiele, toate acestea sunt 
adevărate calamităţi, începu bancherul să-şi expună 
proiectul. Dar ceea ce e o calamitate pentru mase s-ar 
putea să nu fie chiar o nenorocire - ba poate chiar 
dimpotrivă - pentru anumite persoane. Dacă ai cap, ştii să 
profiţi chiar şi de pe urma unui război. 

„Da, tu nu te poţi plânge de război” se oţări Rodenstock, în 
sinea lui, măsurându-l din cap până-n picioare. 

Kriegmann părea să-i fi citit gândul. 

— Dumneavoastră, de pildă, domnule Rodenstock, în 
timpul războiului, aţi preschimbat, cum se spune, plugurile 
în spade şi aţi început să fabricaţi arme... 

Rodenstock îşi strâmbă chipul într-o grimasă. Aşa era: nici 
el n-avea de ce să fie nemulţumit de război. 

— Aţi spus că „pâinea veşnică” e o bombă. Scuturând 
energic din cap, Kriegmann continuă: Dar şi bombele, 
domnule Rodenstock, au adus câştiguri frumuşele. Până să 
izbucnească crizele, revoluțiile şi mai ştiu eu ce, se pot face 
nişte afaceri grozave şi cu „pâinea veşnică”. Şi acum, ca să 
închei: decât să distrugem pâinea veşnică, mai bine s-o 
comercializăm. O să cumpărăm de la profesorul Breuer 
brevetul, la orice preţ - eu sunt gata să pun la bătaie tot 
disponibilul băncii mele - o să înfiinţăm o societate anonimă 
„Pâinea veşnică, pentru comercializarea ei pe piaţa internă 


şi externă, iar până la începerea perturbaţiilor şi a altor 
chestii d-astea o să câştigăm miliarde. Apoi, vină şi potopul! 
Gândiţi-vă: numai noi vom avea monopolul pe piaţa 
mondială. E ceva fantastic! Nu, domnilor, „pâinea veşnică” 
nu e o bombă, e în primul rând pâine, o pâine din care o să 
ne înfruptăm noi cu toţii. 

— Ce se va alege însă din uzinele mele de maşini 
agricole...? 

— Nu-ţi face iluzii, în orice caz sunt condamnate. Din 
moment ce „pâinea veşnică” există, n-o mai putem distruge. 
Nu-mi închipui că Fritz şi celălalt, cum i-o fi zicând, or fi 
singurii care au dosit câte o bucăţică de cocă, fie chiar şi cât 
un bob de mazăre. Într-un an, bobul ăsta va creşte cât un 
munte. Dacă noi vom avea monopolul, acesta va fi un munte 
de aur. 

— Se poate să aveţi dreptate, reflectă Rodenstock. Meyer! 
Pleci imediat la profesorul Breuer şi-i oferi un milion, două - 
oricât va cere! 

Salutând scurt din cap, Meyer se întoarse brusc pe călcâie 
şi ieşi. 

Câteva zile mai târziu, zelosul funcţionar dădea raportul 
lui Rodenstock şi Kriegmann. 

— Profesorul refuză categoric să facă din invenţia sa un 
obiect de tranzacţii comerciale. Spune că visul vieţii sale 
este să izbăvească omenirea de foamete. Hotărârea lui este 
ca toţi nevoiaşii să aibă parte de „pâinea veşnică”, fără nici 
o plată. 

— Uită-te la el, ce idealist! Făcu batjocoritor Kriegmann. 

— Ba e un dobitoc, i-o tăie Rodenstock. Spune-mi, Meyer, i- 
ai transmis oferta noastră? 

— Bineînţeles. 

— Şi? 

— Când i-am oferit un milion, s-a făcut foc, de parcă i-aş fi 
trântit cea mai groaznică insultă. Când am spus cinci... M-a 
dat pe uşă afară. Am impresia că nu-i în toate minţile. Nici 
măcar nu şi-a scos brevet pentru invenţie...” 


— N-are brevet? Sări Kriegmann. Atunci la ce naiba mai 
avem nevoie de el? O să obţinem singuri un brevet şi o să 
ne punem pe treabă. Găsim un chimist deştept, dar pârlit, îl 
atingem cu vreo două milioane şi ne trage o analiză clasa 
întâi, ba ne mai spune şi săru-mâna. Putem să mai 
modificăm ceva în compoziţia „făinii”, îi mai punem nişte 
mirodenii să miroasă frumos şi-i dăm bătaie... 

— Da, dar nu suntem singurii care ştim despre pâine. Nu 
este exclus să se fi gândit şi alţii la această genială 
combinaţie comercială! Îl ironiză Rodenstock. 

Kriegmann se cam posomori. 

— Mda, „mina de aur” de pe insula Fohr trebuie păzită cu 
străşnicie. Cu banii şi cu relaţiile noastre nu cred că-i vreo 
problemă. 

— Au şi alţii bani şi relaţii, nu-l slăbi Rodenstock. 

— Dar altceva ce-am putea face? Trebuie. Este singura 
soluţie. Parcă aşa aţi binevoit să vă exprimaţi, nu? 

Analizând situaţia în fel şi chip, convingându-se că, într- 
adevăr, altă soluţie nu există, lăsară, baltă toate discuţiile şi 
începură să pregătească un adevărat plan de bătaie. 

V. MINA DE AUR 

Încorsetat într-un costum strâmt, pe talie - ultimul răcnet 
al modei - care abia îi putea cuprinde trupul voinic şi 
ciolănos, Fritz, abia întors din oraş, se fălea în faţa lui 
Ludwig cu minunăţiile pe care le târguise. Îngrămădeala de 
obiecte adunate fără nici o noimă făcea odaia să semene cu 
o hală de vechituri. 

— la aşează-te în fotoliul ăsta! 

Ludwig privi cu îndoială jilţul înalt şi îngust din metal 
lucitor, cu pernă moale, de catifea. Până la urmă îi făcu pe 
plac prietenului său şi se aşeză. 

Fritz răsuci o drăcie şi, deodată, scaunul lunecă în jos. 
Speriat, Ludwig se cramponă de rezemătoare şi ridică 
picioarele, spre hazul lui Fritz, al neveste-sii şi al băieţaşului 
lor. 

— Ce zici de năzdrăvănia asta? Dai un ban, dar face! 


Era un scaun dentar. 

Ţâşnind ca ars dintre braţele scaunului, Ludwig respiră 
uşurat. Apoi cercetă cu un ochi expert şi celelalte 
cumpărături. 

— Ce-i cu bilele astea de biliard? Ce vrei să faci cu ele? 

— Le-am luat băiatului, în loc de mingi. Mi-a rămas inima 
la ele când le-am văzut cât sunt de lustruite. Uite şi o 
trâmbiţă, continuă el, arătând un ditamai helicon. Sclipeşte 
de zici că-i aur, nu-i aşa? Se înţelege că n-am uitat-o nici pe 
nevestică. l-am luat o umbreluţă, nişte catifea de rochie, 
blană de vulpe... 

Ludwig învârtea heliconul pe toate părţile. 

— Bine, dar ştii să cânţi? 

— Las-că-nvâţ eu! 

— Află că eu am cumpărat un pian. Pentru fetiţă, mânca-o- 
ar tata. Poţi să te ascunzi cu goarna ta... 

— Lasă pianul! Mi-am cumpărat ceva de vă bag în cofă pe 
toţi! Hai la debarcader, să-ţi arăt. 

Porniră spre chei, dându-şi care mai de care ifose cu 
cumpărăturile. 

Pe chei se şi îmbulzeau o mulţime de pescari. De fapt, 
pescari e un fel de a spune, pentru că rămăseseră aşa 
numai cu numele. De când sătucul lor se transformase 
peste noapte într-o „mină de aur”, deveniseră cu toţii nişte 
speculanţi înrăiţi. Mai şmecher decât ceilalţi, Fritz 
pricepuse primul că la preţurile care se plăteau pentru 
„pâinea veşnică” e mai convenabil să te hrăneşti cu peşte şi 
să „creşti” toată coca pentru vânzare. De la o vreme 
începuse s-o vândă agenţilor lui Rodenstock - un gram pe 
aproape tot atâta aur. Se umpluse de bani, întrecându-şi cu 
mult consătenii. 

— Ia arată-ne ce dracu ai acolo? Îl luară în primire 
pescarii, pironind priviri arse de invidie şi curiozitate spre 
un lădoi cât toate zilele. 

Împreună cu câţiva oameni care îi săriră imediat în ajutor, 
Fritz deschise lădoiul şi scoase de acolo o motocicletă cu 


ataş, nou-nouţă. Oamenii căscară nişte ochi cât cepele. Aşa 
ceva încă nu se pomenise în satul lor. E dat dracului Fritz 
ăsta! Chiar că i-a băgat în cofă pe toţi. 

Fritz se agita plin de importanţă în jurul motocicletei, 
punând ulei, gresând, strângând câte un şurub. 

— Când naiba ai învăţat toate astea? Se mirau oamenii. Nu 
cumva ştii să şi mergi cu ea? 

Fritz porni motorul, sări în şa şi înaintă câţiva metri, dar 
roţile se împotmoliră în stratul gros de nisip. Motocicleta 
mai tuşi de câteva ori, apoi amuţi definitiv. Devenit ţinta 
ironiilor care de care mai usturătoare, Fritz se căznea să 
învie motorul, dar degeaba. 

— Nu-i nimic, le scriu să-mi trimită un şofer şi o să vedeţi 
voi că o să meargă ca pe unt, se oţări el, împingând 
vehiculul la deal. 

Ludwig păşea ca hipnotizat după motocicleta 
strălucitoare. Îl rodea invidia. Simţea în clipele acelea că, 
pur şi simplu, îl urăşte pe Fritz; pe bunul său prieten, cu 
care înfruntase, în larg, atâtea primejdii de moarte. Nu, n-o 
să se lase până n-o să stăpânească şi el o maşină la fel. 
Pentru asta e de ajuns să facă rost de o bucată zdravănă de 
cocă. Lui Fritz i-a mai rămas. Da, da, singur s-a lăudat. 
Ludwig ştie unde îşi ţine ascunsă Fritz comoara. Mai mult 
ca sigur că diseară Fritz o să tragă din nou la măsea şio să 
zacă beat mort... La noapte... 

Orele care se scurseră până la căderea nopţii i se părură 
lui Ludwig nesfârşit de lungi. Când se stinseră şi ultimele 
lumini la ferestre, se furişă hoţeşte spre casa lui Fritz. 
Câinele începu să latre, dar, recunoscându-l, se ghemui cu 
coada între picioare şi amorţi. Ludwig mai aşteptă un timp 
şi după aceea încercă să forţeze o fereastră. Geamul se făcu 
Zob, dar din casă nu se auzi nici o suflare. Se strecură 
uşurel pe fereastră şi o luă pe bâjbâite spre scrinul cel nou, 
de stejar, unde ştia că-i tăâinuită coca. 

Uşa scrinului scârţâi. Lui Ludwig i se tăie respiraţia. În 
camera de alături, cineva se răsuci în aşternut de trosni 


patul, bolborosi ceva în somn şi sforăi mai departe. Ludwig 
dibui ulciorul şi, strângând cu grijă la piept prada prețioasă, 
se furişă înapoi spre fereastră. Atinse pe întuneric heliconul 
care se prăbuşi cu un zgomot asurzitor. Ca împins: de un 
resort, Fritz se trezi şi dădu buzna în cameră. 

— Cine eşti, mă? 

Silueta lui Ludwig se contura limpede în pervazul ferestrei 
luminat de lună. 

„Hoţii!” Cuprins de o furie oarbă, Fritz, se uită repede în 
jur şi văzu pe masă bilele de biliard. Apucă una şi, ieşit din 
minţi, o zvârli drept în capul hoţului care se răsturnă, icnind 
ca secerat, în scaunul dentar. Tremurând de spaimă, 
nevasta lui Fritz se apropie cu un felinar. Nu le veni să-şi 
creadă ochilor. 

— Ludwig! 

În capul prietenului lui Fritz se căsca o rană cumplită. 
Lovitura fusese atât de năprasnică încât bila pătrunsese 
până la jumătate în ţeastă şi părea un ochi uriaş, holbat 
dintr-o îngrămădeală de carne sângerândă. 

Femeia se porni pe bocit. Fritz simţea că-şi pierde capul. 
Ilată-l şi asasin! Ce se va întâmpla acum cu el? Se linişti însă 
repede. 

— la nu mai vărsa lacrimi pe degeaba! Se răsti el la 
nevastă. N-am săvârşit nici o crimă. Un tâlhar mi-a intrat în 
casă şi s-a repezit la mine. N-am făcut decât să mă apăr. 
Atât. Aşa trebuie să spui. Pricepi? Fii fără grijă, n-o să 
păţesc nimic. 

Moartea lui Ludwig zgudui satul. Totuşi pescarii erau de 
partea lui Fritz. Fiecare îşi apără cum poate avutul! Nici n- 
au găsit măcar necesar să-l aresteze. Dosarul a fost clasat şi 
viaţa şi-a urmat cursul. Meyer cu oamenii lui cumpărau de 
zor coca. Trebuiau să se grăbească înainte de a da năvală şi 
alţi achizitori. În sat apăreau din când în când nişte indivizi 
suspecți, dar Meyer izbutea să-i îndepărteze, „ungându-i” 
cu sume grase. Unul singur, venit de curând, îi cam dădu de 
furcă. Acesta refuza să trateze şi nu se lăsa corupt. Meyer 


era mereu cu ochii pe ei. Omul reuşi să cumpere mai bine 
de o sută de grame de cocă şi încercă s-o şteargă 
neobservat cu prada. Dar Meyer se ţinea scai după el. 

Într-o seară, s-au întâlnit ca din întâmplare pe mal, lângă 
vechiul far, acum întunecat şi pustiu. 

— Mă urmăreşti? Îl apostrofă străinul. 

— Exact. Şi te voi urmări până o să accepţi condiţiile mele. 
Nu vei părăsi insula, nu vei scoate de aici nici un gram de 
cocă. 

Dar se vede că nici achizitorul nu era dintre cei care se 
sperie cu una, cu două. Îl măsură dispreţuitor pe Meyer şi 
vâri mâna cu prefăcută nepăsare în buzunar: 

— Mă ameninţi? Rău faci! Ştiu să mă apăr. 

Prinzând mişcarea, Meyer se repezi înainte. În aceeaşi 
clipă, omul smulse din buzunar un revolver. Cu o lovitură 
dibace, Meyer i-l azvârli din mână. Se încăierară într-o 
luptă crâncenă corp la corp, zbătându-se în nisip, fiecare 
căutând să-l răzbească pe celălalt. Meyer era mai agil, 
celălalt însă mai puternic, aşa că şansele erau egale. Meyer 
obosi primul. Privirea îi căzu întâmplător pe revolverul ce 
zăcea la câţiva paşi. Rostogolindu-se de vreo două ori 
împreună cu adversarul său, reuşi, până la urmă, să ajungă 
lângă armă. Se vede încă că achizitorul înţelese planul lui 
Meyer: întinse şi el mâna după revolver. Tot scurmând 
spasmodic nisipul cu degetele, ajunse să sape o groapă. În 
sfârşit. Meyer izbuti, cu stânga, să răstoarne pe spate capul 
adversarului şi cu dreapta să apuce revolverul. Celălalt însă 
îi încleştă braţul cu disperarea ultimelor puteri. Atunci 
Meyer, printr-o mişcare îndemânatecă, îşi suci mâna, 
îndreptând ţeava armei spre ţeasta adversarului. O apăsare 
pe trăgaci. Dunele, valurile ce se spărgeau de țărm şi 
vuietul vântului înăbuşiră detunătura. Lupta luase sfârşit. 
Sângele înroşise încă o dată nisipul insulei de pescari. 

Meyer scrută întunericul. Nu se vedea ţipenie de om. 
Numai pescăruşii zburau jos de tot cu ţipete jalnice. Ridică 
în spinare trupul neînsufleţit al fostului concurent şi-l 


ascunse în far, chiar în camera unde îşi păstra cândva Hans 
comoara. 

Aşadar, adversarul cel mai îndărătnic fusese lichidat. Nu 
era însă exclus să-i ia alţii locul. Meyer îi telegrafie lui 
Rodenstock că se impun măsuri cu totul excepţionale 
pentru a grăbi achiziţionarea pâinii. 

Când Rodenstock îi citi lui Kriegmann telegrama, 
bancherul exclamă: 

— Gata, am găsit! Să nu-mi spui pe nume, dacă n-o să 
smulgem toată coca de la nesătuii ăştia. O să ne-o aducă 
chiar ei plocon. Pe deasupra o să ne alegem şi cu profituri 
grase. 

Ca la semnul unei baghete magice, în micul sat de pe 
insulă începu o activitate clocotitoare. Acostau nave pline cu 
lăzi şi lemn de construcţie. În jurul farului, clădiri înălțate la 
repezeală apăreau ca ciupercile. Mai trecu puţin şi 
deasupra intrărilor prinseră a scânteia firme ţipătoare: 
„Bar”, „Cinematograf”, „Dancing”, încă un bar, încă unul. 
Toate erau însă dominate de clădirea uriaşă a Cazinoului. 
Viaţa pescarilor deveni o nesfârşită trândăveală. Femeile nu 
mai ieşeau din cinematograf, vrăjite de filmele înfăţişând o 
viaţă de huzur - Kriegmann le alegea personal - iar bărbaţii 
îşi făceau veacul prin baruri şi la masa de joc. Patima 
jocurilor de noroc pusese stăpânire pe aceste firi naive şi 
pescarii i se dăruiau până la uitarea de sine. 

Mulţi şi-au tocat în febra zăpăcitoare a goanei după 
hazard tot ce agonisiseră din speculă, dar, arzând de 
dorinţa să mai joace „ca să se refacă”, aruncau pe masa 
verde ultimul lor „capital” - coca, preţuită la gram, întocmai 
ca aurul. Se apropia ziua când, înnebuniţi de acest vârtej 
furibund, vor aduce la Cazinou şi ultima fărâmă de cocă, pe 
care deocamdată o păzeau ca pe lumina ochilor. 

lată însă că manevrele lui Meyer au fost date peste cap 
într-un mod cu totul neaşteptat. 

Într-o noapte de primăvară, trei tineri pescari se apropiau 
de clădirea veche a farului părăsit. În ultimii ani lucraseră 


la uzinele din Essen, dar, din pricina şomajului, se 
întorseseră în sat, reluându-şi vechea îndeletnicire. 

— Să intrăm, spuse Johann, cel mai în vârstă dintre ei, 
arătând cu un gest uşa sfărâmată de vânt a farului. 

Urcară, cu Johann în frunte, în camera de la etajul doi. 

— Parcă pute a stârv! Adulmecă Oskar. 

— O fi crăpat p-aici vreo pisică vagaboantă, îşi dădu cu 
părerea Rudolf. 

— Să vedem şi noi pisica, mormăi Johann, scăpărând un 
chibrit. 

Flăcăruia pâlpâitoare dezvălui cadavrul aproape 
descompus al unui bărbat, orăşean după port. 

Ceilalţi doi nu-şi putură reţine o exclamaţie de groază. 

— E cadavrul unui achizitor ucis de Meyer, îi lămuri 
Johann. Totul s-a petrecut sub ochii mei. Dar nu ăsta-i baiul. 
Un tâlhar mai puţin - nu-i mare pagubă! Hai pe mal, te 
sufoci în duhoarea asta. Am o vorbă cu voi. 

După ce se aşezară tustrei pe o limbă de nisip, Johann îşi 
continuă gândul: 

— Aţi văzut cadavrul? Ştiţi bine că nu e primul şi probabil 
nici ultimul omor săvârşit în satul nostru. Gândiţi-vă, 
prieteni, la ce se petrece. Oamenii parcă şi-au ieşit din 
minţi. Asasinate, furturi, beţii, dezmăţ, jocuri de noroc... 
Alde Meyer şi ai lui au făcut din oamenii noştri nişte 
speculanţi şi nişte cartofori. 

— E timpul să se termine cu porcăria asta, murmură 
Oskar. 

— Bineînţeles. Dar există ceva mult mai important: 
„pâinea veşnică”. De la ea a pornit toată halimaua. Ce caută 
aici jupân Meyer cu toată banda? Pentru ce-i deprind pe 
pescari cu băutura, pentru ce-i jecmănesc la ruletă? 

— Mai încape vorbă? Ca să le smulgă pâinea şi să câştige 
ei milioane, spuse Rudolf. 

— Ai dreptate. Numai că mai e ceva: vor să câştige 
milioanele astea pe seama muncitorilor flămânzi. Gândiţi-vă 
însă şi la altceva: dacă pâinea asta ar ajunge în stăpânirea 


muncitorilor, ea ar deveni o armă extrem de puternică în 
lupta cu capitaliştii. 

— Ajunge, ţi-am înţeles gândul! Îl întrerupse Oskar, 
ridicându-se. Trebuie să punem mâna pe cât mai multă 
cocă. Dar cum să facem? 

— Aici e aici, răspunse Johann. Ca să-i concurăm pe alde 
Meyer suntem prea săraci... 

— N-ar fi bine să stăm de vorbă cu ai noştri? Cine ştie, 
poate că-i lămurim... 

— Prea târziu! Banii şi patima asta nebunească a jocurilor 
de noroc le-au furat minţile. O să mai treacă mult până or 
să se dezmeticească pescarii. 

— Ce-ar fi s-o şterpelim? Propuse Rudolf. 

Johann dădu din umeri. 

— Mă rog, când e vorba de o cauză mare... Darcâto să 
strângem în felul ăsta? Bătrânii nu-şi slăbesc din ochi 
comoara. Pentru un pic de cocă ajung să se omoare fraţii 
între ei. Mi-a încolţit însă în minte o idee care ne-ar ajuta 
poate să ne atingem scopul. Privi în lungul drumului ce 
ducea spre sat. Totul era pustiu. Îndată trebuie să sosească 
Meyer. I-am dat întâlnire aici, oferindu-mă chipurile să... Să 
pun la cale o bandă ca să-i jefuiască pe pescari de ceea ce 
le-a mai rămas din cocă. Adică să le-o smulgă dintr-o dată, 
în loc să le-o ia cu ţârăita, la ruletă. Meyer nu prea are 
încredere în mine, dar planul îl ispiteşte. 

— Cum s-ar zice, se dumiri Oskar, vrei să capeţi de la 
Meyer arme, să-i jefuieşti cu ajutorul nostru pe pescari, să 
pui mâna pe cocă şi s-o trimiţi şomerilor, lăsându-l pe 
speculant cu buzele umflate... 

— Nu-i chiar aşa, răspunse Johann şi, scrutând încă o dată 
drumul, urmă: Mi se pare că vine. Ascundeţi-vă în far, dar 
fiţi cu băgare de seamă, ca la o adică să-mi săriţi în ajutor. 

Oskar şi Rudolf se făcură nevăzuţi. 

Johann îşi aprinse pipa şi, împrăştiind în juru-i nori de fum, 
aşteptă cu un aer calm, somnolent. Nu se clinti nici atunci 


când auzi paşi în spatele lui. Privea marea ca un om adânc 
cufundat în gânduri. 

— Bună, Johann! Îl strigă Meyer. Unde-ţi zboară 
gândurile? 

Celălalt se ridică alene. 

— A, dumneata erai, domnule negustor! Bună, bună! 

Meyer se încruntă: salutul îi păru prea familiar. „Ce 
bădărani!” gândi el, dar întrebă pe un ton afabil: 

— Ei, cum merge? 

— Cum să meargă? Bine. Hoitul concurentului căruia i-ai 
făcut de petrecanie s-a împuţit de tot. 

Meyer se schimbă la faţă. 

— Care concurent? Am făcut eu cuiva de petrecanie? Ce 
tot îndrugi acolo, băiete? 

— Eu îndrug? Ăla îndrugă, răspunse Johann, arătând spre 
far. Stârvul care putrezeşte acolo. Nu încerca să 
tăgăduieşti, Meyer. Am fost, cum se spune, martor ocular. 
Dumneata nu m-ai zărit, eu însă am văzut foarte bine tot ce 
s-a întâmplat. Tocmai hoinăream între dune. 

— O capcană? Întrebă Meyer, simțind că-i îngheaţă 
sângele în vine. Sau poate un şantaj? Cât ceri ca să taci? 

— Aşa mai vii de acasă! Cer mult, foarte mult, domnule 
asasin. la nu mai fă mutra asta şi fii cu luare-aminte la ce-ţi 
spun. Întâi şi întâi, să-mi dai toată coca pe care ai strâns-o. 
Şi, ca să nu doseşti cumva vreo bucăţică, o să fac eu însumi 
o percheziţie la dumneata acasă. 

— Dar asta e... e neobrăzare curată... 

— În al doilea rând, continuă Johann, neluând în seamă 
indignarea lui Meyer, o să închideţi imediat respectabilele 
voastre stabilimente. În al treilea rând, o să dai înapoi 
pescarilor toţi banii pe care i-au pierdut la joc. Stai, încă nu- 
i totul! Ultima condiţie e să te cărăbăneşti cu toată haita şi 
ferească Dumnezeu să vă mai prindem pe aici. Ai trei 
secunde să te gândeşti. 

Fost militar, Meyer era deprins să acţioneze prompt şi 
hotărât. Nu-i trebuiră nici trei secunde ca să tabere pe 


Johann şi să-l trântească la pământ. Odată adversarul 
doborât, dădu să fugă, dar Johann apucă să-i pună piedică 
şi, peste alte două secunde, şedea el călare pe Meyer, care 
se zbătea cu disperare în încleştarea lui. 

Oskar şi Rudolf alergară într-un suflet în ajutorul 
prietenului lor. Văzându-i, Meyer scrâşni din dinţi. 

— Mă predau, mârâi el. Lasă-mi mâna, ai să mi-o rupi, 
dracu să te ia! 

— Cotrobăieşte-l prin buzunare, Oskar! 

Tânărul scoase din buzunarele lui Meyer două revolvere. 

— Oho, o baterie întreagă! Ia vezi, nu mai are nimic? Ei, 
acum îţi dau drumul. Totul la timpul său, nenişorule! Ce zici, 
primeşti condiţiile noastre? Ori preferi să ţii tovărăşie 
onorabilului dumitale concurent care zace în far? 

— Pri... Primesc, gâfâi Meyer. 

— Dacă-i aşa, haidem la mătăluţă acasă. 

Escortat de Johann, Oskar şi Rudolf, Meyer porni, târându- 
şi picioarele. Locuia singur în căsuţa pe care o închiriase la 
marginea satului. Pescarii scotociră peste tot, luând, potrivit 
învoielii, coca şi banii. 

Când, în sfârşit, plecară, făgăduindu-i c-o să-l conducă la 
vapor, era mult după miezul nopţii. 

Sleit de puteri, Meyer îşi îngropă obrazul în palme şi 
rămase nemişcat câteva minute. Apoi ridică brusc capul şi 
izbi cu pumnul în masă, răcnind ca un apucat: 

— Să mă las prostit în halul ăsta... 

Când se mai linişti puţin, încercă să compună o telegramă 
către Rodenstock. Rupse foaie după foaie. Nu-i ieşea textul. 
Deodată răsunară bătăi la uşă. 

„Să fie tot tâlharii ăia?” 

— Cine-i? 

O telegramă urgentă. După ce se convinse că e într-adevăr 
poştaşul, Meyer deschise uşa. Tlelegrama era de la 
Rodenstock: „Închide cazinoul şi localurile stop. Lichidează 
totul stop. Vino imediat”. 


Meyer nu înţelegea ce a determinat expedierea acestei 
telegrame, dar nu-şi putea reţine bucuria, deoarece picase 
la ţanc: va putea îndeplini toate cerinţele lui Johann, fără să 
lezeze interesele patronilor. 

Nici nu se crăpase bine de ziuă când se puse pe treabă. 

Se stinse avalanşa de lumini a barurilor, se închiseră 
cinematograful şi dancingurile. Clădirea golită a cazinoului 
se cufundă în tăcere. Trezindu-se dintr-o dată fără toate 
aceste distracţii, pescarii furioşi erau cât p-aci să-l 
cotonogească pe Meyer, cerând cu urlete asurzitoare 
redeschiderea tripoului. Ba încercară chiar să pună 
stăpânire cu forţa pe clădire. Renunţară însă când aflară că 
ruleta - sufletul stabilimentului - fusese scoasă încă de cu 
noapte şi încărcată pe un vas. O singură mângâiere aveau: 
Johann le dăduse înapoi toţi banii pe care-i pierduseră la 
joc. Oamenii umblau tăcuţi şi mahmuri, ca după o beţie 
cruntă. Încet-încet luară sfârşit chefurile, bătăile, furturile. 
Pescarii hoinăreau fără rost pe uliţi, uitându-se unul la altul 
cu priviri apatice, neştiind de ce treabă să se apuce, 
neavând despre ce să schimbe o vorbă. Se înviorau numai 
la amintirea nopţilor scurse în orgii. Apoi, ochii li se 
acopereau din nou cu o perdea de umbră şi căscau de le 
trosneau fălcile. La muncă nu se gândea nimeni. Tot sperau 
că, dacă nu azi, mâine o să reînceapă febra aurului, 
specula, vârtejul ruletei şi chefurile. Dar zilele treceau una 
după alta, fără să aducă vreo schimbare. Numai adierea 
proaspătă a vântului de primăvară izbutea să-i mai 
însufleţească. 

La Berlin, pe Meyer îl aştepta o veste senzaţională: 
chimistul angajat de Kriegmann izbutise să definească 
compoziţia „pâinii veşnice” şi s-o prepare pe cale artificială. 

— Acum ne putem lipsi şi de Breuer şi de pescari, se 
bucura Rodenstock. O să producem singuri „pâinea 
veşnică”. 

— Unde mai pui că s-a dus şi teama de concurenţi, adăugă 
Kriegmann. N-au decât să cumpere pâinea cu gramul şi să 


aştepte să crească. Noi o s-o fabricăm cu tonele şi o să le 
rupem gura la toţi. 

Societatea anonimă „Pâinea veşnică”, vânzare şi export, îşi 
începu operaţiile. 

VI. LUPTA CONTINUĂ 

Cei mai mari capitalişti din Germania au investit sume 
uriaşe în această afacere. 'Tot globul a fost împânzit de 
reclamele ţipătoare ale companiei: 

Cumpăraţi „PÂINEA VEŞNICĂ!” 

Gustos! Hrănitor! 

Cu un kilogram eşti sătul o viaţă! 

Reclama însă nu sufla o vorbă despre preţul acestui 
produs - motiv de nesfârşite şi violente discuţii între 
Rodenstock şi Kriegmann. Bancherul stăruia ca, la început, 
pâinea veşnică să se vândă la un preţ pipărat, accesibil 
numai bogătaşilor. 

— După ce strângem caimacul, o s-o vindem ieftin pentru 
marele public. 

Rodenstock nu era de acord. 

— Nu uita, dragă Kriegmann, că după un timp fiecare 
kilogram de „pâine” se dublează. Or să se găsească cu 
duiumul deştepţi care să revândă surplusul. Şi n-o să-i 
putem opri s-o facă. Dacă vrem să ne scoatem nu numai 
capitalul, ci şi un profit cumsecade, apoi trebuie să 
acţionăm rapid, înainte ca negustorii ăştia de ocazie să 
reducă de tot preţul. 

În scurt timp însă s-au văzut siliţi să-l scadă singuri, dar 
dintr-un cu totul alt motiv: bogătaşii nu se dădeau în vânt 
după acest produs. Nu voiau să renunţe la mâncărurile 
alese şi picante, cu care erau deprinşi, de dragul „piftiei 
ăsteia greţoase”. 

În schimb sărăcimea, odată „pâinea veşnică” ieftinită, 
dădu năvală s-o cumpere. 

Nu exista ungher uitat de lume unde să nu ajungă 
reprezentanţii companiei. Mii de broşuri, de filme şi de 
agenţi publicitari revărsau asupra populaţiei un potop de 


vorbe, care trâmbiţau avantajele şi calităţile extraordinare 
ale acestui produs incomparabil. Societatea făcea afaceri 
strălucite. Dar nu trecu mult şi lupta în jurul „pâinii” se 
încinse din nou. 

Cel care o declanşa de data asta fu însuşi profesorul 
Breuer. Aflând că „pâinea” se găseşte de acum în vânzare, 
el trimise ziarelor o scrisoare de protest, prin care cerea 
insistent ca guvernul să pună capăt activităţii prosperei 
societăţi anonime. 

„N-am trudit patruzeci de ani - scria profesorul - pentru 
ca o mână de speculanţi să-şi sporească averile, 
exploatându-mi invenţia. Protestez categoric! Dar nu e 
vorba numai de asta, ci mai ales de faptul că „pâinea 
veşnică, se vinde pe toate drumurile, în timp ce 
experienţele sunt încă în curs. Este nu numai o revoltătoare 
violare a dreptului de inventator, dar şi un pericol public, 
deoarece acest aliment nou încă nu a fost studiat până la 
capăt!” 

— Încearcă să-i bage în sperieţi pe cumpărători, mârâi 
Kriegmann, când citi în ziar scrisoarea. Dar n-o să-i 
meargă! Avem doar atâtea avize ale medicilor care atestă 
că este absolut nevătămătoare. Avem şi aprobarea 
consiliului medical. Toţi consumatorii sunt perfect sănătoşi 
şi ne sunt recunoscători. O reclamă mai bună nici că se 
poate. Nu, domnule profesor, te-ai trezit prea târziu şi n-o 
să izbuteşti să ne pui bețe în roate! 

Totuşi, scrisoarea profesorului produse o puternică 
impresie, suscitând dispute înverşunate. Guvernului îi 
devenise clar ce greşeală făcuse, permiţând companiei să 
comercializeze acest produs. Apariţia pe piaţă a „pâinii 
veşnice” provocase de acum oscilaţii febrile ale preţurilor. 
Întreaga lume comercială şi industrială era în fierbere. Nu, 
„pâinea veşnică” era un mijloc prea puternic de influențare 
a economiei - şi nu numai a pieţii interne, dar şi a celei 
mondiale - ca să fie lăsat în mâinile unor particulari. 


Ziarele guvernamentale porniră o campanie, demonstrând 
că trebuie instituit monopolul de stat asupra „pâinii”. 

Ziarele muncitoreşti erau însă de altă părere, invocând 
dorinţa inventatorului, ele insistau ca „pâinea” să fie 
declarată bun obştesc şi, ca atare, distribuită în mod 
gratuit. 

În timp ce se desfăşurau aceste controverse violente, în 
micul sat de pescari evenimentele îşi urmau cursul. 

În zorii unei dimineţi de primăvară, pescarii fură martorii 
unei scene cu totul ieşită din comun: profesorul Breuer, cu 
capul gol şi cu părul vâlvoi, dând din mâini ca un apucat, 
alerga spre casa nouă a bătrânului Hans. Abia trezit, Hans 
savura în tovărăşia menajerei obişnuita cafeluţă cu frişcă de 
dimineaţă. La intrarea profesorului, se ridică respectuos, 
potrivit unei vechi deprinderi şi arătă spre fotoliul comod de 
lângă el. 

— Poftiţi, luaţi loc, domnule profesor. O ceaşcă cu cafea? 

Profesorul se lăsă istovit în fotoliu. Goana îl obosise atât de 
rău, încât nu era în stare să scoată o vorbă. Aşa că se 
mulţumi să refuze cu un gest nervos. După ce-şi recapătă 
puţin suflul, spuse: 

— Hans, mai ai din „coca” pe care ţi-am dat-o? 

Bătrânul îşi încordă atenţia. 

— Nu mai am nici o fărâmă, domnule profesor, îmi pare 
rău, dar ştiţi cum e omul! Păcătos! Toţi vindeau, am vândut 
şi eu. lar ce mai rămăsese, am pierdut la ruletă. 

Profesorul îl privi străpungător drept în ochi. 

Moşneagul îşi feri privirea. 

— Spui adevărul, Hans? 

— Să mă bată Dumnezeu dacă mint! 

Profesorul se ridică. 

— Află, Hans, că nu te cred. M-ai mai înşelat o dată. Ţi-ai 
călcat cuvântul. 

— Am greşit, domnule profesor, şi... Breuer îl întrerupse 
iritat: 


— Nu-mi arde acum de scuzele dumitale. Ştii ce ai făcut, 
Hans? Fiindcă nu m-ai ascultat, nici n-ai idee câţi oameni ai 
nenorocit şi o să mai nenoroceşti. la bine aminte la ce-ţi 
spun. 'locmai am terminat experienţele cu „pâinea”. M-am 
convins că nu poate fi mâncată. Câinele pe care am început 
să-l hrănesc cu „pâinea” asta, cu o săptămână înainte de a 
ţi-o da dumitale, s-a prăpădit în chinuri groaznice. Şi 
dumneata, dacă n-o să mi-o dai înapoi până la ultimul gram, 
o să sfârşeşti într-o moarte cumplită. O să te faci ca 
tăciunele, trupul o să-ţi fie răsucit de convulsii groaznice şi 
din gură or să-ţi curgă bale ca la un animal turbat. O 
moarte mai cruntă nici nu poate fi închipuită... 

Alb ca varul, Hans se prăbuşi pe marginea fotoliului. 
Moarte! De atâta huzur, uitase cu totul că mai există şi ea 
pe lume. Să moară tocmai acum! Să nu mai bea cafea cu 
frişcă, să nu-şi mai lăfăie trupul în fotoliile astea moi, pe 
pernele de puf?! 

Nu, ar fi prea îngrozitor! 

Deodată, îi fulgeră prin ochi o licărire vicleană. 

— Dar dumneavoastră, domnule profesor? Ziceaţi că aţi 
mâncat din coca aia? O să muriţi şi dumneavoastră? 

Luat pe neaşteptate, Breuer se zăpăci. Îşi recapătă însă 
imediat stăpânirea de sine. 

— Tot ce se poate, nu ştiu. În orice caz am luat un antidot. 

— Dacă-i aşa, sunt sigur că o să-mi daţi şi mie din aia, cum 
spuneaţi adineauri. 

— N-o să-ţi dau! Chiar dacă fac o crimă. Ca să ispăşeşti! 
Dar îţi mai ofer o singură şansă; adu-mi imediat coca! 

Hans se însenină. 

— Ei, ce să-i fac! Nimeni nu vrea să moară. Mă întorc 
îndată, domnule profesor. 

Dispăru pentru câteva clipe în camera de alături, 
închizând bine usa în urma lui. În sfârşit aduse coca, pe 
care i-o întinse profesorului, oftând din adâncul sufletului. 

Breuer aruncă o privire spre cutiuţa rotundă de tablă. 

— Asta-i tot? 


— Vai de mine, domnule profesor, cum vă închipuiţi că aş 
mai fi în stare să vă mint? 

— Pie. Dar dacă m-ai minţit şi de data asta, cu atât mai rău 
pentru dumneata. 

— Cum rămâne cu antidotul ăla, sau cum naiba i-o fi 
zicând? 

— Ţi-l aduc. N-ai nici o grijă. 

La plecarea profesorului, Hans, înecându-se de râs, spuse 
menajerei: 

— Să creadă el că m-a tras pe sfoara. Mi-am oprit totuşi o 
bucăţică. Pun rămăşag pe orice că profesorul umblă cu 
fofârlica. Prea e cusută cu aţă albă toată povestea asta cu 
otrăvirea. Pentru altceva are nevoie de cocă... 

Între timp, lângă casa lui Hans se îngrămădiră pescarii, 
curioşi să afle ce s-a întâmplat. Chiar profesorul îi lămuri, 
repetând cuvânt cu cuvânt tot ce spusese bătrânului: fără 
antidot într-o săptămână vor muri cu toţii. lar antidotul îl 
vor primi numai în schimbul „pâinii” care le mai rămăsese. 
Pescarii îl ascultau, unii dând neîncrezători din cap, alţii 
speriaţi. Dar toţi jurau într-un glas că nu mai au cocă nici 
cât negru sub unghie - o vânduseră toată sau o pierduseră 
la joc. 

Profesorul ţipa, bătea din picioare, încerca să-i 
înspăimânte. Degeaba! N-au cocă şi pace! Ei pretindeau 
însă să le dea antidotul. Numai trei făgăduiră să aducă 
„pâinea”. Dar nu izbutiră decât să-i aţâţe şi mai mult pe 
consătenii lor. 

— Zicea c-o să ne fericească pe toţi, iar acu, poftim, ne ia şi 
ce bruma ne-a mai rămas! 

— El ne-a otrăvit, el să ne salveze! Izbucniră răcnete 
amenințătoare. 

— Înţelegeţi odată, nebunilor, că pentru binele vostru mă 
zbat. 

— Ei aş! Ne-am săturat de baliverne! 

— Nici nu vă închipuiţi ce nenorociri, ce orori vă 
aşteaptă... 


Văzând că nu-i chip să-i convingă, profesorul se aşeză 
extenuat pe trepte, îngropându-şi obrazul în palme. 

— E groaznic, e înspăimântător! Murmura el, clătinând din 
cap. 

Câtorva pescari li se făcu milă. 

— Să-i dăm câte o bucăţică, altfel se prăpădeşte bătrânul 
cu zile... 

Breuer înălţă fruntea. 

— 'Tot sau de loc! Cu bucăţelele astea n-o să schimbaţi 
NIMIC... 

— Să mă ia naiba dacă pricep ceva, ridică atunci vocea un 
bătrân pescar, ieşind în faţa celorlalţi. Cum vine asta, că 
dacă dăm toată coca, nu ne mai otrăvim? 

— Pentru că dacă nu aduceţi tot, nu vă dau antidotul... 

— Ce înseamnă că nu ne dai? 

Mulțimea izbucni din nou în urlete şi vociferări. 

— Dacă nu ni-l dai, o să dai ortul popii înaintea noastră! 

Oamenii îl înconjurară, cuprinşi de furie, pe Breuer, îl 
înhăţară de braţe ca pe un răufăcător şi-l târâră spre casa 
lui. Profesorul atârna moale în mâinile lor, bolborosind ca în 
delir: 

— Ce oroare! Ce nenorocire! 

Odată ajuns în casă, intră cu paşi împleticiţi în laborator şi 
reveni îndată cu o damigeană plină cu un lichid atât de 
transparent, de puteai să juri că-i apă chioară. 

— Iată. Luaţi fiecare câte o înghiţitură. Să-i duceţi şi lui 
Hans. Să bea toţi cei care au mâncat din cocă... 

Pescarii plecară tăifăsuind despre purtarea ciudată a 
profesorului. 

— Să ştiţi că s-a scrântit rău de tot... 

— Nici nu-i de mirare. Întotdeauna i-a lipsit o doagă... 

Între timp profesorul întră în cabinet şi, cu mâna 
tremurătoare, aşternu o telegramă către un deputat cu 
care era în relaţii amicale. 

„Comunicaţi guvernului că trebuie confiscate imediat şi 
distruse toate stocurile de „pâine veşnică, stop informaţi 


toate statele stop caz contrar otrăvire în masă stop Breuer.” 

Întrucât nu de mult se luase hotărârea cu privire la 
instituirea monopolului de stat asupra „pâinii veşnice”, 
consiliul de miniştri fu convocat de urgenţă, pentru a lua în 
discuţie telegrama. Ca să nu se stârnească panică, totul fu 
păstrat în cel mai strict secret. Ministrul finanţelor, care 
sperase că, prin „pâinea” asta miraculoasă, va putea să 
redreseze bugetul ţării şi să consolideze cursul mărcii, se 
făcu luntre şi punte pentru a-şi convinge colegii să nu 
acorde nici o importanţă telegramei. 

— E un truc al inventatorului, indignat că n-a putut apare 
în postura de „binefăcător al omenirii”. Ori, mai curând, 
aiureala unui nebun. Cei mai iluştri savanţi au analizat 
minuţios „pâinea” şi n-au descoperit nici un fel de elemente 
vătămătoare. 

Dezbaterile au fost extrem de furtunoase. Până la urmă 
însă se statornici o părere unanimă: să nu se publice nici o 
ordonanţă cu privire la distrugerea „pâinii”, până ce 
problema nu va fi elucidată până la capăt. Ministerul 
sănătăţii luă de urgenţă măsuri ca specialiştii să mai 
examineze o dată „pâinea”. Precum şi pe cetăţenii care o 
consumaseră sistematic. De asemenea guvernul decise să 
fie trimişi la Breuer doi profesori - un psihiatru şi un 
chimist - care se numărau printre cunoştinţele sale intime. 
Sub pretextul unei vizite amicale, aceştia urmau să-şi facă o 
părere în ce priveşte starea sănătăţii lui Breuer şi să 
încerce să-şi dea seama, în mod concret, ce primejdie îi 
ameninţă pe cei care s-au hrănit cu buclucaşa cocă. 

Peste câteva zile, specialiştii îşi prezentară raportul, care 
nu se deosebea cu nimic de primul: pâinea e hrănitoare, 
bogată în vitamine, absolut nevătămătoare şi se digeră atât 
de uşor încât este perfect suportată chiar şi de bolnavi, 
precum şi de sugaci ca aliment suplimentar. Toţi cei care o 
consumaseră se simțeau excelent. Bolnavii de anemie şi 
caşexie se întremaseră rapid, iar în starea sănătăţii 
tuberculoşilor se înregistrase o ameliorare simţitoare. 


Luând cunoştinţă de acest raport, ministrul comerţului 
răsuflă uşurat. 

— Mărturisesc că din curiozitate şi, ca să spun aşa, în 
interes de serviciu am gustat şi eu din coca asta 
năzdrăvană. Ei bine, de când cu telegrama aceea 
alarmantă, am avut tot timpul senzaţia că îmi orăcăie 
broaşte în burtă. 

După câteva zile se întoarseră şi cei doi profesori de pe 
insula Fâhr. Îl găsiseră pe Breuer foarte deprimat. 

— Nici nu poate fi vorba de o psihoză, raporta psihiatrul. 
Totuşi, nervii lui Breuer lasă de dorit. Starea lui sufletească 
prezintă oscilaţii bruşte, specifice unei neurastenii acute. 
De la o surescitare exuberantă cade, fără nici o tranziţie, 
într-o deprimare profundă. Nu se poate spune că ne-a 
primit prea cordial. N-a vrut să ne comunice nimic concret 
în privinţa temerilor sale. „Voi aţi încurcat-o. Voi s-o 
descurcaţi. Eu unul mi-am făcut datoria şi v-am avertizat. 
Acum mă spăl pe mâini. Voi răspundeţi de tot ce-o să se 
întâmple.” Asta-i tot ce ne-a spus. 

Raportul profesorilor nu era de natură să-i bucure pe 
miniştri. Monopol de stat da, dar nici să-şi asume guvernul 
răspunderea pentru cine ştie ce nenorociri se vor produce. 
Până la urmă însă se calmară. Vorba aceea: interesul poartă 
fesul. Aşa că luară hotărârea să nu se acorde nici o 
importantă telegramei lui Breuer. 

Kriegmann, fiind la curent, prin sursele sale de informaţii, 
cu desfăşurarea evenimentelor, îi spuse lui Rodenstock: 

— Guvernul vrea să ne smulgă din „pâine”. N-are decât! 
Noi am apucat nu numai să ne recuperăm capitalul, dar şi 
să scoatem un beneficiu, e drept, nu prea mare. Acum, dacă 
iese vreun bucluc cu „pâinea” asta, noi, cum s-ar zice, nici 
usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase... 

VII. O COMOARĂ FĂRĂ FOLOS 

Primăvara începuse sub auspicii proaste pentru Hans: 
menajera lui se măritase cu un pescar din satul vecin şi îl 
lăsase de izbelişte. Bătrânul nu se putea deprinde cu viaţa 


de burlac: deretică, găteşte, spală. Mereu îl vedeai prin sat, 
ţinându-se de capul văduvelor şi orfanelor şi rugând-o ba pe 
una, ba pe alta să vină să-i ţină gospodăria. Dar ţi-ai găsit! 
Ca şi bărbaţii, femeile se dezvăţaseră de mult să 
muncească. Nimeni nu era atât de sărac, încât să fie nevoit 
să se bage slugă. Aşa că bătrânul trebuia să se resemneze. 
Ca să nu gătească, începu din nou să se hrănească cu coca 
pe care o bună bucată de vreme o „crescuse” numai pentru 
negoţ. 

lată însă că într-o dimineaţă mai caldă ca de obicei 
deschise bufetul să ia o lingură de cocă din borcan. Mare îi 
fu mirarea când văzu că aluatul crescuse mai mult decât 
până atunci, revărsându-se peste gura borcanului. Se 
repezi în pivniţă, unde avea pus deoparte un stoc pentru 
anumite combinaţii negustoreşti. Acolo coca se comporta ca 
întotdeauna, crescând aproape imperceptibil. 

Moşneagul nu mai putu de bucurie. 

„Să ştii că o fi crescut atât din pricina căldurii”, îşi zise el. 
Luă cam jumătate din conţinutul borcanului şi înfulecă cu 
poftă. Până pe la douăsprezece lenevi la soare, fumându-şi 
pipa, apoi trase un puişor de somn. După vreo două ceasuri, 
cum se trezi, dădu fuga la bufet. Borcanul - plin ochi! 

„Uite, dom'le, ce drăcovenie! Acu să poftească domnii 
negustori”, gândi el, necăjit că comerţul cu coca se sfârşise 
atât de lamentabil. 

Seara se duse în vizită la un pescar, om pe care-l ştia cu 
familie grea. Vorbiră de una, de alta, apoi moşul strecură ca 
într-o doară: 

— N-aveţi nevoie de ceva cocă? 

Pescarul ridică din umeri. 

— Ne cam ajunge cât avem. Deşi, la drept vorbind, un kil 
acolo aş mai lua. 

— Şi cât dai pe el? 

— Păi ştiu şi eu? Vreo două mărci. 

Supărat, Hans mai îndrugă ceva, de politeţe, despre 
primăvara asta timpurie şi o luă din loc. 


— Vreo două mărci! Bombănea bătrânul în drum spre 
casă. Că ieri luai pentru un kil nu ştiu câte hârtii de o mie. 
Unde s-or fi topit cumpărătorii? Dracu să-i mai înţeleagă pe 
orăşenii ăştia. Ba ţi-o smulg din mâini, ba se fac nevăzuţi. 

Cătrănit rău, se culcă o dată cu găinile. 

A doua zi, primul drum îl făcu tot la bufet. Se trase înapoi 
cu ochii cât cepele: coca nu numai că se revărsase din 
borcan, dar umpluse întreg raftul. 

— Tiii, cum mai creşte! Se cruci bătrânul. Păi dacă merge 
mai departe aşa, o să ajung chiar s-o dau cu două mărci. 

Colindă apoi tot satul, oferind cocă de vânzare. Dar 
pretutindeni îl întâmpina acelaşi răspuns: 

— N-avem nevoie. 

Peste câteva zile toţi se săturaseră până în gât. E drept că, 
deoarece vremea se răcise pe neaşteptate, coca nu mai 
creştea atât de vertiginos, dar între timp fiecare familie îşi 
strânsese provizii suficiente ca să-şi ţină zilele. 

Hans se îngrăşase din nou de nu-l mai încăpeau hainele. 
De nu l-ar fi ros gândul că atâta bogăţie se iroseşte de 
pomană, ar fi pus pe el şi mai multă osânză. Mai bine mort 
decât să arunce coca în stradă! Şi Hans înfuleca de zor, cu o 
poftă nepotolită de bătrân lacom, până într-o bună zi când a 
simţit că nu mai poate îndesa atâta cocă în el. Gâfâia la cea 
mai măruntă mişcare, picioarele i se făcuseră cât doi 
butuci. Cu mari eforturi izbuti să se ducă până la nişte 
vecini. Stăpânul casei moţăia lângă portiţă cu cei doi copii 
ai lui, iar nevastă-sa şedea la fereastră. 

— Bună ziua, le ură mieros Hans. Ştiţi, mi-e urât singur. 
Nu veniţi să mâncaţi nişte cocă? 

Pescarul măsură din ochi distanţa între cele două case - 
nu erau decât vreo treizeci de paşi - şi mormăi alene: 

— Prea departe... 

— Vai de mine! Dacă eu, care-s mai bătrân... 

— Nu, mulţumesc. Sunt sătul. De cinci ori am stat la masă 
până acum. 

— Păcat! 


Hans se lăsă pe prispă lângă pescar şi mărturisi 
adevăratul scop al vizitei: 

— V-aş ruga, totuşi, să veniţi, dacă nu în vizită, barem ca 
să-mi faceţi un bine. Coca aia creşte văzând cu ochii. A 
umplut trei rafturi din bufet. Mănânc, mănânc şi tot nu 
scade. Zău, ce dracu, suntem oameni, ajutaţi-mă! 

Femeii i se făcu până la urmă milă. 

— Trebuie să-l ajutăm pe bietul om. Oricui i se poate 
întâmplă o nenorocire. Noi mai dovedim că suntem mulţi, 
dar el e singur şi bătrân... 

— N-ai decât, bombăni bărbatul nepăsător. Mie mi-e lene. 

Femeia plecă cu Hans, care nu mai contenea cu 
mulţumirile. 

— Nu face nimic. Şi dumneata ne-ai făcut un bine când, 
văzând cât de săraci suntem, ne-ai vândut cocă mult mai 
ieftin decât altora. 

— Păi aşa se trăieşte între oameni, se bucură Hans. 
Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. la şi mănâncă sănătoasă. 
Poftă bună! 

Femeia luă o lingură de cocă şi înghiţi în sila. 

— Mulţumesc că ţi-ai făcut pomană cu un biet bătrân. Mai 
ia, hai, te rog! 

Femeia duse lingura la gură, dar o dădu la o parte scârbită 
şi îngăimă: 

— Nu pot, îmi vine să vomit... 

— Încă o bucăţică măcar. Nu refuza un sărman moşneag. 

Hans se milogea de parcă ar fi ajuns muritor de foame şi 
ar fi umblat la cerşit. 

— Dacă-ţi spun că nu mai sunt în stare, ce mă tot pisezi? 
Îşi ieşi din fire femeia. Să nu-ţi fie cu supărare... 

Plecă. 

În urma ei, Hans bătea temenele clămpănind: 

— Nu îndrăznesc să mai stărui. Bogdaproste şi pentru 
atât... 

În noaptea aceea somnul nu se lipi nici o clipită de el. 
Socotea într-una ce de bănet ar fi adunat vânzând coca la o 


mie de mărci kilogramul. Abia spre ziuă reuşi să aţipească, 
dar aproape imediat fu trezit de un zgomot ciudat. Sări din 
pat, privind cu teamă în jur. În lumina leşietică a zorilor 
văzu că aluatul crescuse atât încât împinsese uşa bufetului 
şi năpădise podeaua. 

Îl cuprinse groaza. Pentru întâia oară se gândi la primejdia 
pe care o reprezintă coca asta. 

„Ce-o să mă fac? Până la urmă blestemata mă scoate şi din 
casă”. 

N-a mai închis un ochi. 1 se tot năzărea că aluatul, asemeni 
unui balaur fumuriu, se târăşte spre pat şi vrea să-l 
sugrume... De cum se lumină bine de ziuă, se postă la 
marginea drumului pe care se întâmpla să treacă uneori 
şomeri, vagabonzi, cerşetori. Opri din drumul lor trei flăcăi 
voinici, lihniţi de foame şi-i aduse acasă, făgăduindu-le o 
masă pe cinste. 

Pesemne că tinerii aceştia nu mâncaseră niciodată cocă. 
La început se cam codiră, dar, după ce-i văzură pe Hans 
mâncând, luară şi ei câte o bucăţică şi dând de gust, se 
puseră cu nădejde pe mâncat. Coca parcă se topea în gură 
şi până la o vreme puteai să mănânci fără să-ţi simţi 
stomacul încărcat. Unde mai pui că tinerii aveau nişte 
stomacuri zdravene şi o poftă de speriat. Nu trecură nici 
douăzeci de minute şi goliră două rafturi. Hans se mai 
lumină la faţă. 

— Ei, v-a plăcut? 

— Nu-i rea, răspunseră tinerii, toropiţi de ospăţul asta 
îmbelşugat. 

— De, câtă foame am mai tras şi eu la viaţa mea! Omul 
trebuie să-şi ajute aproapele. Sunt singur cuc şi am pâine 
berechet, de ce să nu potolesc foamea unui flămând? 

— Mulţumim! 

— N-aveţi pentru ce. Mai poftiţi şi altădată. Săa ştiţi că nu 
mă supăr dacă veniţi şi în fiecare zi. Ba să vă aduceţi şi 
prietenii. Am inimă bună, o să vă dau la toţi de mâncare. 

— Mulţumim, o să mai venim. 


Plecară. Hans nu mai putea de bucurie. 

— Aşa mai merge... 

Coca nu-i mai părea un monstru fioros, gata-gata să-l 
înşface şi să-i facă de petrecanie. 

— Vlăjganii ăştia sunt în stare să înghită şi un balaur! 

A doua zi i-a aşteptat cu nerăbdare, dar degeaba. Arşiţa 
zilei se simţea din plin. Coca umpluse din nou bufetul şi se 
revarsă po duşumea. Somnul îi fu iarăşi bântuit de 
coşmaruri. Se făcea că aluatul se apropie târâş şi că din 
masa lui amorfă se ridică nişte braţe cenuşii, 
amenințătoare... Se trezea din când în când, scăldat în 
sudori reci. În sfârşit, îl fură un somn adânc şi dormi mai 
multe ore în şir, până îl deşteptară nişte strigăte. 

— Jupâne, ei jupâne! 

Soarele se înălţase pe orizont cam de două sulițe. Se sculă 
buimac şi deschise fereastra. Afară erau trei inşi. Pe doi din 
ei îi cunoştea: erau şomerii de acum două zile. Al treilea, 
înveşmântat în nişte ţoale zdrenţuite, părea un cerşetor. 
Bucuros, se grăbi să deschidă larg uşa. 

— Poftiţi, poftiţi! Vi s-a făcut foame, nu-i aşa? V-am aşteptat 
ieri cu nişte cocă, o grozăvie! 

Dar oaspeţii nu se grăbeau să intre. În loc de bună 
dimineaţa, unul din şomeri întrebă cu aerul cuiva care vrea 
să încheie un târg: 

— O să mâncăm iarăşi cocă? 

Oarecum surprins, Hans răspunse cât putu de prietenos: 

— Fireşte... 

— Şi preţul? Stărui tânărul pe acelaşi ton. 

Hans făcu ochii mari: 

— Preţul? Care preţ? V-am cerut cu vreun ban? 

— Asta ar mai lipsi - să mai şi plătim! Vrem să ştim cât ne 
plăteşti dumneata ca să mâncăm... 

— Să vă plătesc? Eu? Ca să mâncaţi? Unde s-a mai 
pomenit una ca asta? 

— S-a pomenit ori ba, află, jupâne, că pe degeaba nu 
mâncăm. Dacă nu vrei să plăteşti, adio şi-un praz verde. 


Găsim de lucru în altă parte. Slavă domnului, treabă este 
berechet! 

— Da' ce, asta-i muncă? Staţi, staţi, nu plecaţi! Se sperie 
Hans. Câţiva bănuţi aş putea să vă dau... 

— Cât? 

— Să zicem, douăzeci de pfenigi. 

— Numai atâta? Aici, în sat, ne roagă lumea cu două mărci 
kilogramul. Toţi trag de noi... 

Hans simţea că înnebuneşte. Auzi, domnule, să le 
plătească - şi încă pentru ce? Ca să se îndoape cu cocă. 
Coca pe care acum câtăva vreme o vindea cu peste o mie de 
mărci kilogramul. Ori oamenii ăştia îşi bat joc de el, ori şi-a 
pierdut minţile... 

— Nu vă dau nici un ban! Găsesc eu destui flămânzi... 

— Găseşti pe dracu! Toate satele din jur au prins de veste. 

— O să mănânc singur toată coca, se încăpăţână Hans. 

— Treaba dumitale. Dar dacă nu crăpi până mâine, o să 
dai şi patru mărci, cum te văd şi cum mă vezi. Haidem, 
băieţi! 

Îl lăsară singur cu coca cenuşie, care acoperise o bună 
parte din podea. Peste noapte o să umple odaia... 

Pe Hans îl străbătură fiori de groază. Se repezi la 
fereastră şi strigă după cei trei. 

— Hei, băieţi, veniţi înapoi! 

Veniră înapoi, cântăriră coca din ochi şi se puseră îndată 
pe treabă. Mâncară mai întâi coca revărsată pe duşumea. 
După ce dădură gata şi cele două rafturi de jos, se 
declarară bătuţi. 

Hans le plăti suma cuvenită şi căzu epuizat în fotoliu. 

„Mâncătorii de cocă” îşi făceau apariţia zilnic. Se îngrăşau, 
mâncau din ce în ce mai puţin, dar ridicau în schimb tot mai 
mult preţul. Banii lui Hans se topeau. Nemaiputând să 
îndure imaginea propriului său dezastru, se îndopă şi el, 
într-o zi, după plecarea oamenilor, până la refuz. Dimineaţa 
nu mai fu în stare nici să se dea jos din pat. Inima îi bate cu 
poticneli, ca înhăţată de o gheară. 


Când veniră „mâncătorii”, le porunci cu o voce întretăiată 
de spasme: 

— Aruncaţi afară porcăria asta! Cât mai departe de casă, 
să n-o mai văd în ochi! 

— Bine c-a dat Dumnezeu, se bucurară oamenii, cărora li 
se făcuse lehamite de atâta cocă. Alţii de când au aruncat- 
0... 

Dădură zor şi, în sfârşit, casa fu curățată de cocă. Hans 
făcu o sforţare să se ridice în capul oaselor, ca sa plătească 
oamenilor, dar deodată se învineţi la faţă şi se prăbuşi 
horcăind în aşternut. 

— A mierlit-o şi ăsta, spuse cerşetorul, apropiindu-se de 
pat. S-a înăbuşit în osânză ca şi ăilalţi doi. Ei, băieţi, zic să 
ne luăm ceva ca amintire şi s-o uşchim la vapor. Am făcut 
destui purici în satul ăsta împuţit. Dar unde naiba o fi 
ţinând biştarii? 

Unul din cei doi şomeri încercă să-l oprească. 

— Lasă, Karl. Ce te faci dacă te prinde? 

— Cine să mă prindă? Nu vezi că borţoşii ăştia nici nu se 
mai mişcă toată ziulica din casă? 

Găsi lădiţa cu banii, îşi umplu buzunarele şi plecă 
împreună cu ceilalţi doi, părăsind mortul. 

VIII. POTOPUL DE PÂINE 

Satul trăia zile de teroare cumplită. În fiecare casă de 
pescari se găsea măcar o fărâmitură de „pâine veşnică”. O 
data cu arşiţa verii, „pâinea” începuse să crească vertiginos 
şi neaşteptata „recoltă” stârnise o explozie de bucurie. Dar 
bucuria le fu de scurtă durată. Chiar în zilele următoare îşi 
dădură seama că, dată fiind repeziciunea cu care creşte, 
coca ameninţă să se transforme dintr-un aliment preţios 
într-un duşman cumplit, într-un adevărat potop în stare să-i 
năclăiască şi să-i sufoce pe toţi. 

Primejdia îi mai dezmetici: era limpede că dacă nu iau de 
urgenţă măsuri hotărâte îi aştepta un sfârşit groaznic. 

La început, ca şi Hans, pescarii se străduiră să împuţineze 
coca, mâncând-o. Înfulecau în disperare, în duşmănie, până 


cădeau jos săgetaţi de crampe. Mulţi dintre ei fură cuprinşi 
de o frică sălbatică. Ca să se salveze, cei mari şi puternici îi 
sileau pe cei mici şi lipsiţi de voinţă să se îndoape cu cocă. 
Dar totul se dovedea zadarnic! Curând îşi dădură seama că 
în felul acesta nu obţin nici un rezultat. Coca năpădea 
încăperile, spărgând geamurile şi se revărsa în stradă ca un 
puhoi cenuşiu de nestăvilit. Forţa care o făcea să crească 
era atât de teribilă, că după ce burduşea casa, coca urca pe 
coş aşternându-se ca un nămete pe acoperiş. Pescarii cu 
familii numeroase îi mai ţineau de bine, de rău piept. 
Apucau s-o scoată din timp în stradă. Noaptea, oamenii 
aruncau bucăţi de cocă lângă casele vecinilor. Cine era însă 
prins, era bătut măr. 

Şi Fritz prinse pe unul. Turbat de furie, îl dobori cu o 
lovitură cumplită într-un morman de pâine. Până dimineaţa, 
coca înghiţise cadavrul. Aşa săvârşi Fritz al doilea omor. 
Nici nu încerca să ascundă: susţinea şi de astă dată că 
fusese în legitimă apărare. Poate că judecătorii din oraş ar 
fi găsit că Fritz depăşise limitele legitimei apărări. Pescarii 
însă îi dădeau cu toţii dreptate, susţinând că Fritz a 
procedat bine şi că această întâmplare se cuvine să fie 
învăţătură de minte pentru alţii. 

Izgoniţi de cocă din casele lor, aproape înnebuniţi de 
spaimă, oamenii se adunau deseori la sfat pe ţărmul mării. 
De cum se strângeau, povesteau care mai de care lucruri 
care-ţi ridicau părul măciucă. De pildă, cum s-a prăpădit 
întreaga familie a tâmplarului: noaptea, când dormeau, 
coca astupase uşile şi ferestrele, năvălise în casă şi îi 
înăbuşise pe toţi... Cum au murit sufocaţi copii de ţâţă şi 
bolnavi nevolnici lăsaţi prin case... 

Una din mamele care îşi pierduse în felul acesta pruncul, 
istorisea cu vocea întretăiată de suspine: 

— M-am repezit până la vecini să-i rog să mă ajute ca să 
salvez barem lucrurile din casă. Coca umpluse numai 
camera din faţă până la jumătate, în cealaltă, din fund, 
dormea copilul. Credeam c-o să mă întorc repede, dar am 


umblat tot satul până să găsesc pe cineva să mă ajute. De, 
fiecare cu necazurile lui. Nu mai ştiu cât am lipsit. Când în 
sfârşit mă întorc, camera din faţă era aproape plină, aşa că 
nu mai puteam răzbate dincolo să scot copilul. Mă reped la 
fereastră - era zăvorâtă pe dinăuntru. M-au trecut toate 
sudorile. Atunci am hotărât să trec cu orice preţ prin cocă. 
Era groasă şi lipicioasă cum e clisa. Am reuşit să fac doar 
câţiva paşi, dar am crezut că se scurge toată vlaga din 
mine. M-am oprit. Coca îmi ajunsese până la umeri şi, după 
scurt timp, mi-a încolăcit gâtul, a urcat până la bărbie... 
Câteva minute şi m-aş fi înăbuşit... Ca atunci când te îneci 
într-o mlaştină. Am început să ţip. Noroc de Fritz care 
tocmai trecea prin faţa casei. A adus în grabă o cange şi m- 
a tras afară. Dar copilaşul, odorul meu, a fost ucis de cocă, 
nu l-am mai putut salva... 

— Da, aşa a fost, întocmai cum spune dânsa, întări Fritz. 
Am înghiţit şi eu destulă cocă, până ce am izbutit s-o scot 
afară pe Marta... 

Salvarea unui om cu riscul vieţii li se părea ceva de la sine 
înţeles, ca şi omorârea „aruncătorului” - termen apărut o 
dată cu noul delict, fiind socotit la fel de infamant ca şi 
celălalt, mai vechi, de „hoţ”. 

Pescarii ascultau, cufundaţi într-o tăcere grea, toate 
aceste întâmplări sinistre. 

— Să murim aşa, toţi cu zile? Se revoltă o fată. 

— Mai bine să le lăsăm dracului de case şi să fugim cât mai 
departe de aici, îşi spuse părerea un pescar bătrân. 

Fritz privea marea cu creierul frământat de o idee. Într-un 
târziu spuse: 

— Ce-aţi zice dacă am azvârlii coca în mare, mai ales că-i 
la doi paşi. Acolo, e loc cât vrei. Chiar dacă n-o să se ducă la 
fund, vântul şi valurile o s-o care departe. În felul ăsta 
scăpăm de ea... 

Toţi încuviinţară. Fie ce-o fi, numai să nu mai aibă senzaţia 
chinuitoare că stau degeaba. Se puseră cu îndârjire pe 
treabă. Cărau cocă zi şi noapte şi-o aruncau în apă. 


Coca se umezea puţin, dar nu se scufunda, ci plutea la 
suprafaţă asemeni unui sloi de gheaţă murdar, pe care 
soarele primăvăratec îl închisese la culoare. Nici nu se 
depărta măcar de țărm. Dimpotrivă, valurile aruncau o 
parte din cocă înapoi pe țărm. Bine cel puţin că se dovedise 
pe gustul peştilor, care se îngrămădiseră într-un număr 
impresionant, devorând-o cu nesaţ. 

Spectacolul îi aţâţă pe pescari. 

— Să ştiţi că n-or să aibă ce alege din ea... la uitaţi-vă câţi 
au dat năvală... 

— Grozavă momeală! Ce de peşte s-ar prinde! 

— Nici un năvod n-ar putea să tragă o povară ca asta. Mai 
ales ale noastre, putrede cum sunt... 

De fapt niciunul nu se gândea serios la pescuit. Singura lor 
preocupare era să care într-una coca şi s-o azvârle în mare. 

În a treia zi, un pescar exclamă: 

— Ce-o mai fi şi asta? Deşi peştii au înfulecat atâta din ea, 
în loc să se împuţineze, s-a înmulţit... 

— O fi crescând şi în apă, mai ştii! 

Mai trecură câteva zile şi deveni limpede că în mare coca 
creşte şi mai repede, poate unde are la dispoziţie mai multă 
hrană. Cât se întindea zarea, o vedeai burduşindu-se 
deasupra apei. Şi, colac peste pupăză, năpădise şi ţărmul, 
amuţind cu totul zgomotul valurilor şi începând să se 
prelingă pe uscat. Ai fi zis că marea, sătulă de atâta hrană, 
nu mai poate înghiţi nici o fărâmitură şi-o înapoiază 
pământului. Nici o ambarcaţiune nu se mai putea apropia 
de mal. 

lată, deci, spulberată şi ultima lor speranţă. Nu mai ştiau 
ce să facă. Priveau deznădăjduiţi această mare stranie, 
cenuşie şi gelatinoasă ca un fel de piftie, pe care probabil 
nici nu se putea înainta cu barca. Iar dincoace, pe țărm, 
erau casele pustii, părăsite. 

Un pescar făcu totuşi o încercare, dar barca lui se 
împotmoli ca într-un nămol gros. 


— Uite ce s-a ales din marea noastră, începu să jelească 
bătrânul pescar. Acum nu mai e chip nici să fugim de pe 
insulă. Şi de la cine ni se trag toate astea? 

Întrebarea îi fulgeră pe toţi. Oamenii aceştia ajunşi la 
disperare căutau cu tot dinadinsul un ţap ispăşitor, pe care 
să-şi verse mânia pentru toate nenorocirile abătute asupra 
lor. 

— Mai şi întrebaţi cine e vinovatul? Profesorul Breuer, 
care altul! 

Uitaseră sau poate nu voiau să-şi amintească în ce fel îşi 
făcuseră rost de cocă şi cât îi implorase profesorul să-i dea 
lui toate rezervele de „pâine veşnică”. 

— El ne-a nenorocit! El ne-a lăsat fără adăpost şi ne-a 
osândit copiii la pieire. El a dezlănţuit prăpădul. Moarte lui 
Breuer! Să piară monstrul! 

Mulțimea dezlănţuită porni puhoi spre colina în vârful 
căreia se afla casa profesorului. 

Zadarnic încercau Johann, Rudolf şi Oskar să-i oprească de 
la o faptă necugetată. Mânia e oarbă, nu judecă. 

IX. ASEDIUL 

Profesorul Breuer trecea prin momente înfiorătoare. 
Ajunsese şi la urechile lui vestea despre ce se întâmplă în 
sat. Deşi făcuse tot ce i-a fost omeneşte posibil ca să 
preîntâmpine urgia, simţea apăsând pe umerii lui o parte 
din vină. 

— E groaznic! E înnebunitor! Murmura el, măsurând cu 
paşi nevolnici cabinetul în lung şi în lat. Ce soartă absurdă! 
Să trudeşti patruzeci de ani ca să aduci oamenilor fericirea 
şi să le pricinuieşti atâtea nenorociri... 

Accesele de zbucium şi deznădejde alternau cu cele de 
activitate febrilă: căuta un mijloc ca să distrugă cât mai 
rapid cu putinţă coca sau cel puţin să-i încetinească 
creşterea. Rămânea nopţi întregi în laborator, 
neîngăduindu-şi nici o clipă de odihnă. 

Dar nenumăratele experienţe pe care trebuia să le facă 
pentru a obţine un leac eficace cereau timp. 


Şi mai cereau ceva: linişte sufletească. Iar lui toate aceste 
orori îi creau o tensiune nervoasă vecină cu nebunia. 
Prevăzând că mai devreme sau mai târziu va fi atacat de 
mulţimea revoltată, îşi luase din timp toate măsurile. Nu 
pentru că ar fi pus prea mult preţ pe viaţa lui, ci pentru că 
era convins că numai el şi nimeni altul poate salva omenirea 
înainte ca ea să piară înăbuşită de cocă. De aceea era 
hotărât să-şi apere viaţa în orice chip. 

Când servitorul dădu buzna în cabinet şi strigă eu sufletul 
la gură: „Năvălesc pescarii!”, profesorul avu putere doar să 
murmure: 

— Au şi venit? 

Rămase câteva clipe tăcut, cu aerul unui osândit în clipa 
supremă când i se aduce vestea: „E timpul să mergi la locul 
execuţiei”. Recăpătându-şi însă rapid sângele rece, înălţă 
capul şi porunci calm: 

— Zăvorăşte uşile, Karl! Pune obloanele de stejar la 
ferestrele de la parter. 

Întrucât totul fusese chibzuit din vreme, pregătirile se 
desfăşurară cu iuţeală. Uşa din faţă, masivă şi ferecată, 
putea rezista chiar şi unui atac îndelungat. Obloanele 
prinse în buloane groase acopereau ermetic ferestrele 
înguste de la parter. Karl apucă să închidă şi poarta, cu 
toate că era mai puţin trainică decât uşa de la intrare. 

— Dacă-i ţine puţin în loc şi tot e bine... 

Vila profesorului era gata să înfrunte asediul. Pe măsură 
ce mulţimea se apropia, răcnetele ei răzbeau dincolo de 
ziduri, risipindu-şi ecoul macabru în încăperi. 

— Moarte monstrului! 

Poarta se cutremură sub loviturile căngilor grele. Dulăii 
sloboziţi din lanţ izbucniră în hămăituri sălbatice. Lemnul 
porţii pârâi sub presiunea mulţimii şi, în sfârşit, cedă. 
Înarmaţi cu căngi şi harpoane, pescarii năvăliră în curte, 
omorâră câinii şi înconjurară casa. 

— Deschide! Urlau întărâtaţi pescarii. Degeaba te ascunzi, 
că tot punem noi mâna pe tine... 


Profesorul strecură o privire prin fereastra îngustă de la 
etaj. Cu tot tragismul situaţiei nu-şi putu reţine un zâmbet 
amar: nu se mai pomenise vreodată o armată ca asta, 
alcătuită din indivizi atât de graşi şi cu mişcări greoaie. E 
drept că necazurile şi truda din ultimele zile le mai topise 
din osânză, dar şi aşa cum arătau acum păreau adunaţi la 
un concurs de burtă-verzi. Gâfâiau şi oboseau repede, de- 
aceea erau mai puţin primejdioşi decât voiau să pară. 

— Pie cum vreţi voi, dar mai înainte vă cer să mă ascultați, 
strigă profesorul, încercând să acopere larma. Nu puteţi 
spune că nu v-am prevenit... 

Nu-l lăsară să vorbească. 

— Ucigaşule! Monstrule! La moarte! La moarte! 

— O să vă învăţ cum să distrugeţi coca! Strigă Breuer, 
străduindu-se să potolească vacarmul. 

La auzul acestor cuvinte, oamenii care se aflau mai 
aproape tăcură. În timp ce ceilalţi continuau să vocifereze. 

— Până ce voi găsi un mijloc care să vă scape de cocă, 
fărâmiţaţi-o între pietre, pisaţi-o, ardeţi-o. Şi, mai ales, 
lăsaţi-mă să lucrez în linişte. Nu uitaţi că aţi mai refuzat o 
dată să-mi urmaţi sfatul... 

Vuietul mulţimii îi înăbuşi glasul. Oamenii începură să-şi 
manevreze căngile ca pe un berbece, încercând să spargă 
uşa. Dar uşa şi obloanele rezistau straşnic. 

Pescarii nu aveau de gând să se lase. Când unul obosea, 
altul îi lua locul, izbind cu furie în uşă. Către seară, uşa se 
şubrezise, fiind străpunsă în câteva locuri de căngile 
ascuţite. Dar şi armata de pântecoşi ajunsese la capătul 
puterilor. Asediatorii se adunară roată, ca să discute 
situaţia. Găseau că durează prea mult şi că e din cale-afară 
de obositor să continue asediul cu cângile. Trebuia născocit 
vreun mijloc mai rapid pentru cucerirea fortăreței. 

Treptat, răcnetele învălmăşite încetară: gloata asta 
neorganizată era pe cale să se transforme într-o adevărată 
„armată”, cu comandanţi şi stat major. 

„Asta nu-mi place”, îşi spuse Breuer. 


— Uite-l cum dă din mâini, bombăni în momentul acela 
Karl, arătând cu mâna spre un pescar. Asta-i Fritz, îl 
Cunosc. 

Fritz explica ceva cu gesturi repezite. Pescarii îl ascultară 
cu luare-aminte, apoi, vorbind toţi laolaltă, se retraseră pe 
poartă. Numai câţiva rămăseseră lângă casă. 

„le pomeneşti că o fi izbutit să-i convingă să-şi bage 
minţile-n cap, gândi Breuer, cu o brumă de speranţă. Dar 
atunci ce rost au santinelele?” 

După o oră, când îi văzu pe pescari urcând din nou costişa, 
înţelese planul pe care îl urziseră: fiecare căra în spinare o 
legătură de vreascuri. 

— Ce-or fi punând la cale? Doar n-or fi vrând să ne ardă de 
vii? Se îngrozi Karl. 

— Trebuie să scăpăm cu viaţă, răspunse Breuer, 
urmărindu-i din ochi pe pescarii care îngrămădeau 
vreascurile sub uşă şi de-a lungul zidurilor. la să dăm 
drumul la „artilerie”. 

Servitorul aduse un pachet mare de rachete. Înainte ca 
pescarii să-şi isprăvească pregătirile, Breuer şi Karl 
aruncară spre ei vreo zece rachete. Aceste proiectile 
anume preparate şuierau şi pocneau asurzitor, scuipau 
flăcări şi săreau din loc în loc, împrăştiind un miros 
respingător. Dar, în ciuda aparenţelor, rachetele erau 
absolut inofensive. 

În rândurile asediatorilor se iscă panică. Pescarii o luară la 
fugă, strănutând şi acoperindu-şi gura cu mâinile. Erau 
încredinţaţi că e vorba de gaze asfixiante. 

Trecuse de miezul nopţii. Între norii ce goneau sfâşiaţi de 
vânt se ivi cornul lunii. Văzând că nu se aleseseră decât cu 
spaima, pescarii se întoarseră spre casa profesorului tocmai 
când acesta se pregătea să fugă. 

În lumina alburie a lunii, Breuer îi văzu înaintând ca o 
masă compactă de cărbune. Legaţi cu câte o basma care le 
acoperea nasul şi gura, pescarii înălţau deasupra capetelor 
torţe aprinse. Deşi burtoşi şi greoi, acționau de data 


aceasta rapid şi fără şovăială, ca nişte adevăraţi soldaţi. 
Înainte ca Breuer să aibă răgazul să azvârle asupra lor o 
salvă de rachete, dădură foc vreascurilor şi se retraseră la 
oarecare distanţă. 

— Stăm prost, mormăi Breuer, privind cum se preling 
flăcările pe crengile uscate... Îşi plecă îngândurat fruntea. 
N-avem ce face, trebuie să-i adormim cu gaze. N-o să 
moară niciunul, dar cel puţin pentru trei ore îi scoatem din 
circulaţie... Or să doarmă duşi. 

Aduse repede din laborator două butelii. Deşurubă 
capacul de metal şi lăsă să se scurgă un gaz aproape 
incolor. După ce şi el şi Karl îşi puseră măşti de gaze, goli 
încă trei butelii. Efectul fu fulgerător: de îndată ce gazul 
ajunse în curte, pescarii începură să cadă ca seceraţi. 

— Putem pleca, spuse grăbit profesorul. 

leşiră, încuind uşa după ei, împrăştiară vreascurile aprinse 
şi stinseră focul. Între timp, vântul începuse să risipească 
gazele. 

— Cu atât mai bine. Într-un ceas-două or să fie pe picioare. 
Până atunci însă noi suntem departe. 

Scoaseră din garaj un automobil micuţ cu două locuri şi 
goniră spre cel mai apropiat oraş. 

X. CRIMINALUL 

Dimineaţa, când se treziră, pescarii se priviră unul pe altul 
nedumeriţi. Ce se întâmplase? Prin curte zăceau risipite 
ramuri şi crăci. Din casă nu răzbătea nici un zgomot. 

Se repeziră şi sparseră uşa. Nu găsiră ţipenie de om! 

— A şters-o! Ne-a lăsat cu buzele umflate... 

Se întoarseră înciudaţi în sat şi abia atunci îşi aduseră 
aminte de felul cum i-a învăţat Breuer să distrugă coca. 
Aduseră un cazan cât toate zilele, aprinseră un foc zdravăn 
şi aruncară câteva bucăţi înăuntru. Din cazan ieşea un fum 
înecăcios şi coca se topea văzând cu ochii. Numai un strat 
subţire de reziduri se depunea pe fund. Cine n-avea cazan, 
fărâmiţa coca între pietre sau în piuă. Treaba mergea cu 
spor, dar trebuia să asuzi toată ziua: coca creştea mereu. 


În timp ce pescarii se istoveau cu truda asta de ocnaşi, 
profesorul împreună cu Karl îşi continuau drumul. Lângă un 
cătun întâlniră un pescar bătrân, care îl cunoştea pe Breuer 
din vedere. 

— Uite-l pe monstru! Strigă pescarul, arătându-l ţăranilor 
pe Breuer. 

Se ridică un vuiet de ameninţări. Karl apăsă cât putu pe 
accelerator, dar unul din ţărani apucă să arunce cu furca 
după ei şi sparse un cauciuc. Izbutind cu chiu - cu vai să 
iasă din sat, se dădură jos din maşină ca să schimbe 
cauciucul, dar, văzând că ţăranii alergau după ei, urlând şi 
blestemând ca scoşi din minţi, fugiră în pădure. Au rămas 
ascunşi acolo toată ziua şi numai după ce se lăsă bezna 
nopţii se încumetară să pornească mai departe. 

„Sunt un proscris, se lamenta Breuer. Orice om întâlnit în 
cale poate să mă ucidă, ca pe un criminal scos de sub scutul 
legii...” 

Când ajunseră, în sfârşit, în oraş, Breuer se înfăţişă 
imediat procurorului şi, după ce-şi declină numele şi 
calitatea, spuse: 

— Vă rog să mă arestaţi şi să mă trimiteţi la închisoare, ca 
să nu fiu sfâşiat de mulţime. 

— Aţi venit la timp, răspunse procurorul. Chiar adineauri 
am primit ordin să vă arestez. 

— Ca să mă apăraţi de furia mulţimii, nu? 

— Hm! Făcu vag procurorul. La drept vorbind, nu numai 
pentru asta. Cred că o să vi se intenteze o acţiune. 

Cu toate că vestea îl lovise drept în moalele capului. 
Breuer tăcu şi, căzând într-o adâncă apatie, se lăsă dus la 
închisoare fără nici o împotrivire. Curând îl mutară într-o 
închisoare din Berlin. 

— Aveţi cunoştinţă de nenorocirile pe care le-a provocat 
invenţia dumneavoastră? Îl întreba judecătorul de 
instrucţie. 

— Da, dar nu mă consider vinovat. Am avertizat 
guvernul... 


— Despre vinovăția dumneavoastră o să vorbim mai târziu. 
Ştiţi, aşadar, ce s-a întâmplat în satul acela de pescari. 
Presupun însă că ignoraţi ce grozăvii s-au petrecut în lumea 
întreagă? 

— Aceleaşi nenorociri probabil, dar în proporţii mai mari... 

— În proporţii mai mari! Se revoltă judecătorul. Cum de 
puteţi vorbi cu atâta sânge rece? Blestemata aia de cocă a 
năpădit sate, târguri, oraşe. Sute de mii, ce spun, milioane 
de oameni au rămas fără adăpost. Navigaţia fluvială şi 
maritimă s-a oprit, pentru că râurile şi mările s-au 
transformat în nişte uriaşe mlaştini. Erupția unui vulcan e 
floare la ureche pe lângă catastrofa pe care aţi provocat-o. 
lată ce reprezintă aceste „proporţii mai mari”, despre care 
vorbeaţi adineauri cu atâta calm. 

— Şi ce vreţi să fac? Să cad în genunchi şi să cer iertare? 
Ţipă iritat profesorul. Nu cumva eu am umplut lumea de 
cocă, am făcut negoţ cu „pâinea veşnică”? Spuneţi-mi 
măcar ce acuzaţii mi se aduc? 

— Că, fără să terminaţi experienţele, fără să studiaţi toate 
însuşirile acestui aluat, aţi comis criminala imprudenţă să 
daţi o bucată bătrânului pescar Hans. Aici e izvorul răului... 

— Bine, dar am luat toate măsurile de precauţie. Ce vină 
port eu, dacă lacomul acela de Hans a abuzat de încrederea 
mea? 

— Aţi dat o forţă groaznică, nimicitoare pe mâna unui om 
care abia ştia să citească. Halal precauţie! Poate veţi 
binevoi, totuşi, să-mi împărtăşiţi toate amănuntele? 

Aşezându-se la birou, judecătorul de instrucţie îi luă un 
interogator în toată regula, care dură multe ore. Îl interesa 
în special de ce Breuer nu specificase în telegrama lui ce 
primejdie anume ameninţă lumea, arătând doar că „pâinea” 
dăunează sănătăţii. 

— Dacă aţi fi înfăţişat de pe-atunci tot adevărul, dezastrul 
putea fi preîntâmpinat. S-ar fi folosit nişte frigidere 
speciale, sau mai ştiu eu, poate nişte rezervoare ermetice. 


— Mi-am închipuit că perspectiva unei otrăviri îi va 
înfricoşa pe oameni şi-i va face să nu mai consume coca, s-o 
distrugă. Unde mai pui că, dacă aş fi spus adevărul, s-ar fi 
putut să nu fiu crezut, aşa cum n-am fost crezut în ceea ce 
priveşte pericolul de otrăvire. În treacăt fie zis, frigiderele 
şi rezervoarele despre care vorbeaţi adineauri n-ar fi fost 
decât un paleativ absurd. Fabricarea lor cere timp, ori coca 
creşte cu repeziciunea cu care se înmulţesc bacteriile: 
şaisprezece milioane de descendenţi în douăsprezece ore. 

Când i se permise să-şi vadă avocatul, Breuer află de la 
acesta un şir de amănunte suplimentare. 

— Aţi nenorocit o lume, scumpe profesore. Acum milioane 
de oameni pisează toată ziua afurisita aia de cocă. Cine are 
bani, angajează câţiva pârliţi să facă treaba asta pentru el. 
Ceilalţi însă parcă ar fi osândiţi la o trudă de sisif. S-au găsit 
şi state care au încercat să arunce cocă pe teritoriul 
statelor vecine. Era cât pe ce să izbucnească războiul. 
Paradoxal e însă faptul că tot coca le-a domolit ardoarea 
războinică. Într-adevăr, cum să te războieşti, dacă nici n-ai 
pe unde trece? Oamenii şi caii se împotmolesc în cocă. Aşa 
ca totul s-a rezumat la câteva neînsemnate lupte aeriene. 
Dar ce ne mai aşteaptă de acum înainte? Ziarele înteţesc 
panica, scriind că aluatul dumneavoastră se va întinde 
pretutindeni, acoperind globul cu o crustă compactă. Şi 
atunci, s-a zis cu omenirea! Soarele va rumeni globul ca pe 
o pâine uriaşă. Nu este exclus să fie, într-adevăr, gustoasă şi 
hrănitoare, dar n-o să mai aibă cine s-o mănânce, căci nu va 
mai exista umanitate pe glob. Cei mai prevăzători - 
bineînţeles, şi cei mai bogaţi - au şi început să cumpere 
parcele pe crestele munţilor. Un grup de bogătaşi a 
acaparat toate gheţarele elveţiene, ca să se adăpostească 
acolo în speranţa că n-o să ajungă coca atât de sus, mai ales 
că imediat ce dă de frig creşte mai încet. 

— Aş vrea însă să ştiu - îl întrerupse Breuer - de ce sunt 
acuzat tocmai eu? Doar Rodenstock şi Kriegmann sunt cei 
care au comercializat pâinea! 


Avocatul zâmbi. 

— Aflaţi, dragă profesore, că guvernul a apucat să instituie 
monopolul şi că, prin urmare, în ultimul timp, el a fost 
marele negustor de pâine. Vă daţi seama că n-o să se acuze 
guvernul singur. Ar fi stupid, nu-i aşa! Şi, ca să se justifice în 
ochii maselor, ca să abată atenţia opiniei publice, îi trebuie 
cu tot dinadinsul un vinovat. 

— Acum înţeleg, murmură Breuer. În aceste condiţii, e 
absurd să mai sper că-mi voi putea dovedi nevinovăția. 

— Da, nu vă ascund că situaţia nu-i de loc uşoară. Cu un 
singur preţ vă puteţi răscumpăra libertatea: descoperind 
cât mai neîntârziat un „antidot” eficace, pare să distrugă 
radical toată coca de pe glob... 

— Dar pentru asta trebuie să mi se dea posibilitatea să 
lucrez! 

— Vi se va asigura această posibilitate. Încă în cursul zilei 
de azi veţi fi instalat într-un laborator utilat, chiar aici în 
închisoare. Vi se va pune la dispoziţie tot ce vă trebuie 
Credeţi-mă pe mine, este cea mai bună metodă să înlăturați 
avalanşa de învinuiri... 

XI. SALVAREA! 

— Daţi-mi voie să mă prezint: Schmidt, docent universitar. 
Din clipa asta - mâna dumneavoastră dreaptă. Am mai 
lucrat în domeniul biochimici pentru Rodenstock şi 
Kriegmann. Eu am fost aceia care am redescoperit formula 
„pâinii” şi am produs-o pentru export... 

— Aha, care va să zică un „complice”! Nu cumva aşa se 
explică prezenţa dumneavoastră alături de mine în 
laboratorul închisorii? 

— Nu. Mie nu mi-au făcut nimic. Au socotit, pesemne, că o 
singură victimă e de ajuns. 

— Cum, vrei să spui că Rodenstock şi Kriegmann sunt şi ei 
liberi? 

— Mai încape vorbă! Liberi şi prosperi. Acum fabrică nişte 
maşini pentru distrugerea pâinii prin mijloace mecanice şi 
câştigă averi colosale. Nu-i om care dispune de ceva bani să 


nu-şi cumpere o astfel de maşină. Mii de muncitori lucrează 
la distrugerea „pâinii”. În toată lumea, ziua de lucru a fost 
prelungită până la douăsprezece ore! Ce să-i faci! 
Pretutindeni s-a decretat starea de asediu. Muncitorii 
lucrează cu ordine de mobilizare. Orice încercare de grevă 
este înăbuşită cu cruzime. 

Breuer îl asculta zdrobit, cu bărbia în piept. 

„Bietul Breuer! La asta a visat el?!” îl compătimi Schmidt 
pe bătrân. Schimbă vorba: 

— Cum vi se pare laboratorul? Nu-i rău, ce ziceţi? 

Smulgându-se din plasa gândurilor negre, Breuer privi în 
jur cu un ochi de expert şi rămase mulţumit. La vederea 
microscoapelor, a retortelor se mai învioră parcă după 
zbuciumul din ultimele zile. Abia aştepta să se pună din nou 
pe lucru. 

— Da, da, nu-i rău de loc. Mai lipseşte câte ceva, dar sunt 
convins că o să ni se dea tot ce ne trebuie. La muncă, la 
muncă! 

— Aşa-mi plăceţi, se bucură celălalt. Fiţi fără grijă, 
domnule profesor. Îi venim noi de hac aluatului. Apropo, 
cum explicaţi intensificarea creşterii „pâinii”? Numai 
căldurile verii să fie la mijloc? 

— Da de unde! Alta este explicaţia: vara aerul conţine mai 
multe bacterii decât iarna. Deoarece protozoarele au hrană 
din belşug, „pâinea” creşte vertiginos. 

— Da, am bănuit şi eu cu aici e buba. De aceea, cred că 
„pâinea veşnică” poate fi distrusă prin două mijloace. Ori 
găsim o cultură de bacterii care să devoreze coca mai 
repede decât e în stare ea să crească, ori va trebui să 
sterilizăm aerul din jurul ei, lăsând astfel protozoarele fără 
hrană. 

— Eu m-am gândit numai la primul mijloc. Dar să ştiţi că şi 
ideea dumneavoastră în ce priveşte sterilizarea nu mi se 
pare de lepădat. 

— Vă mulţumesc! Ar fi, deci, bine să ne ducem cercetările 
în ambele direcţii. 


Schmidt era nu numai priceput şi talentat, dar şi un bun 
camarad. Lucrau fără răgaz şi fără îndoială că cercetările 
ar fi progresat mult mai rapid, dacă n-ar fi fost vizitele 
judecătorului de instrucţie care îl lăsau pe Breuer pradă 
unor gânduri negre, ori îl aduceau într-o stare de teribilă 
surescitare. Schmidt se străduia să-l liniştească cum putea. 

— Nu-i mai daţi atâta importanţă hârţogarului ăsta. Orice 
s-ar spune, dumneavoastră aţi realizat o invenţie epocală. 
Nu există muncă ştiinţifică fără eşecuri. E drept că acum ne 
străduim să distrugem rodul muncii dumneavoastră. Dar nu 
ne vom opri la această activitate destructivă. Vom şti să 
punem frâu aluatului şi nu mă îndoiesc că într-o bună zi o să 
se supună oamenilor, izbăvindu-i pentru totdeauna de 
foamete. 

Lumea întreagă urmărea cu sufletul la gură cercetările din 
laboratorul închisorii. Oamenii ajunseseră însă la capătul 
râbdării. Ziarele cereau tot mai stăruitor ca profesorul să 
fie adus în faţa tribunalului întrucât e puţin probabil că va 
rezolva vreodată problema. Schmidt, care îşi mai rupea 
uneori câteva clipe ca să frunzărească ziarele, nu-i 
comunica nimic lui Breuer în legătură cu campania de 
presă, ca să nu-i sporească grijile. 

Se întâmplă însă că într-o zi unul din aceste articole îi căzu 
lui Breuer în mână. Toată ziua se învârti prin laborator, 
negru de supărare, iar seara stărui ca Schmidt să se culce 
mai devreme, deoarece de multe nopţi nu închisese ochii. 

Schmidt se culcă - dormeau chiar aici, în laborator - dar 
somnul nu se prinse de el. În seara aceea Breuer păruse 
mult mai agitat ca de obicei. Prefăcându-se că doarme, 
Schmidt îl urmărea printre gene. Profesorul se plimbă o 
vreme prin laborator ca într-o cuşcă, apoi se aşeză să 
lucreze. Liniştit în privinţa lui, Schmidt era gata să 
adoarmă, când îl trezi un strigăt: 

— Evrika! 

Prima lui pornire fu să se scoale ca să-l felicite pe Breuer, 
dar o presimţire nelămurită îl opri. Între timp profesorul se 


apropiase de masa de scris, arsese nişte hârtii la flacăra 
spirtierei şi, după ce aşternu în fugă câteva rânduri pe o 
bucată de hârtie, scoase o seringă. 

„Vrea să se sinucidă!” se îngrozi Schmidt şi, dintr-un salt, 
fu lângă Breuer. 

— Uşor, uşor, domnule profesor, aşa nu merge! 

— Dă-mi pace, se împotrivi Breuer. Dacă am avut vreo vină 
faţă de oameni, mi-am ispăşit-o: am descoperit mijlocul ca 
să se distrugă coca, dar mă simt sleit de puteri... Îmi 
ajunge! 

— vă înţeleg, aţi obosit şi aveţi nevoie de odihnă 
îndelungată. Un creier ca al dumneavoastră nu trebuie să 
piară înainte de vreme. Şi, smulgându-i seringa din mână, 
continuă: Daţi-mi voie să vă felicit, scumpe maestre! De 
altfel, puteţi să mă felicitaţi şi pe mine, deoarece tot în 
seara asta am rezolvat şi eu problema. 

— Şi de ce aţi tăcut? 

— Am vrut să mai verific unele amănunte, răspunse 
Schmidt cu modestie. 

Adevărul era însă altul: văzând că Breuer se apropie de 
ţel, voise să-i lase lui gloria primului descoperitor. 

— Şi acum, scumpe profesore, mi se pare că e cazul să tot 
trăim. Să trăim şi să lucram împreună. Vom perfecționa 
„pâinea” - „pâinea” dumneavoastră - şi nu va trece mult 
până când toată lumea o va mânca, rostind numai cuvinte 
de laudă la adresa genialului „bucătar”. 

Chipul lui Breuer se lumină încet-încet într-un zâmbet 
cald. Strânse cu efuziune mâna inimosului său colaborator. 
Peste câteva ore ziarele şi radioul vestiră lumii întregi că 
mijlocul radical pentru distrugerea „pâinii” fusese 
descoperit. „Ciuperca profesorului Breuer” avea un efect 
instantaneu. Erau suficiente câteva grame şi coca începea 
să se acrească, să se dezumfle şi, acolo unde se înălţau 
înainte munţi gelatinoşi, să nu rămână decât un ghemotoc 
de mucegai cenuşiu. Pe măsură ce se usca, chiar şi 
ghemotocul se pulveriza. Rezultate bune dădură şi 


sterilizatoarele de aer ale lui Schmidt, dar metoda lui 
Breuer, fiind mai simplă şi mai ieftină, căpătă o mult mai 
largă răspândire. 

Lumea scăpase de cocă. Omenirea era salvată. 

XII. VÂNT PRIMENITOR 

Boarea răcoroasă vestea venirea toamnei în sătucul de 
pescari. Marea îşi revărsa asupra insulei toate miresmele. 
Peste întinderile de valuri verzi goneau nori albicioşi. Între 
mare şi cer păsările spintecau văzduhul cu ţipete stridente, 
guturale. Valurile se spărgeau de țărm, împodobindu-l cu 
salbe de spumă. 

Pe țărm se adunase la această oră tot satul în păr. 
Năvoadele fuseseră reparate, bărcile călăfătuite şi date cu 
catran. Bărbaţii se pregăteau să plece la pescuit. Chipurile 
le erau concentrate, iar braţele musculoase, care fixau 
pânzele, executau mişcări iuți şi precise. 

— Bate un vânt prielnic, se bucură Fritz, aşezându-se la 
cârmă. 

— Semn c-o să prindem mult peşte, fu de părere bătrânul 
pescar care, încălţat cu nişte cizmoaie cât toate zilele, 
tocmai venea prin apă spre barcă. 

Barcazul fremăta pe valuri ca un cal avid să soarbă 
depărtările. Iată în sfârşit isprăvite şi ultimele pregătiri. 

Toţi se simțeau voioşi şi nerăbdători. Vântul umflă pânza şi 
barcazul, cotind scurt cu prova spre larg, porni săgeată pe 
valuri. 

Cu părul răvăşit de vânt, Fritz ţinea strâns cârma. Avea 
senzaţia copleşitoare că vântul puternic, sărat, al mării îi 
revarsă în vine vigoarea şi energia de altădată. Crâmpeie 
din viaţa pe care o duseseră în ultimele luni i se perindau 
prin fata ochilor ca fantoma unui vis îngropat în trecut: 
bogăţia care dispăruse pe neaşteptate, aşa cum venise, 
vârtejurile de patimi, omorurile, beţiile, nopţile mistuite de 
ameţeala nebunească a jocurilor de noroc, ororile potopului 
de pâine... 


Nici nu-i venea acum să creadă că el, pescarul Fritz, a trăit 
toate acestea. Poate că n-a fost de fapt decât un vis urât, un 
groaznic coşmar. Privi iscoditor chipul aspru al bătrânului 
pescar care manevra cu gesturi sigure pânza: fălci 
încleştate şi ochi ageri de lup de mare - un chip care părea 
cioplit cu barda în lemn de stejar. 

Şi oare, într-adevăr, pe bătrânul acesta l-a văzut lângă 
masa verde a ruletei, în tripou, cu gura întredeschisă, cu 
mâinile tremurătoare, cu ochii dilataţi, fioroşi, de nebun, 
scăpărând de lăcomie... 

Nu, nu poate să fi fost decât un vis urât. 

Furat de gânduri, Fritz nu cârmi la timp şi un val se 
prăvăli pe punte. 

— Cască bine ochii, flăcăule! Îl luă la rost bătrânul. 

Strigătul acesta poruncitor îi goni ca prin minune 
coşmarurile. Cu inima uşoară, Fritz se opinti în cârmă. 
Înfrăţită cu vântul aspru şi primenitor, barca goni sprintenă 
spre larg. 


SFÂRŞIT 


1 Hărţi sinoptice - hărţi pe care se înseamnă de câteva ori 
în 24 de ore situaţia atmosferică în diferite regiuni şi la 
anumită oră. (N. Red. Ruse.) 

2 Estuar în Oceanul îngheţat de Nord, la est de gura 
fluviului lana (lakuţia). Numele îl are de la Sellah, unul din 
numeroasele râuşoare din tundră care se varsă în acest 
estuar. Atât râul cât şi estuarul Sellah sunt bogate în peşte. 
(N. Red. Ruse.) 

3 Un vijelios curent lângă insulele Lofoten, în apropierea 
coastelor nord-vestice ale Norvegiei 

4 Zero absolut - temperatură la care presiunea gazelor 
este egală cu zero, ceea ce corespunde cu minus 2735; 


temperatura cea mai joasă posibilă. (N. Red. Ruse. 

5 Engelbrecht - Engelbrechtson l-a biruit pe Eric, regele 
Danemarcei, Suediei şi Norvegiei (detronat în 1436), şi a 
fost propus de ţărani ca cârmuitor, dar nobilimea a izbutit 
să-şi impuie candidatul ei. Peste câţiva ani aristocrații l-au 
ucis pe Engelbrecht. (N. Red. Ruse.)