Aleksandr Romanovici Beleaev — Stapanul lumii

Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


STĂPÂNUL LUMII 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂIA 4 

I. UN NAPOLEON ÎN SPE 4 

II. SUB ROŢILE TRENULUI 14 

III. DOUĂ TESTAMENTE 20 

IV. MIREASA FERICITĂ 26 

V. MOȘTENIREA - UITE-O, NU E 32 

VI. PROCESUL 35 

VII. DISPARIŢIA MOȘTENITORULUI 41 
VIII. PALATUL DE STICLĂ 46 

IX. UN SPOR DE 50% 52 

X. „FATA CU ULCIORUL SPART” 57 

XI. CĂLĂTORIA DE NUNTĂ N-A AVUT LOC 65 
XII. LA ŞASE SEARA 73 

PARTEA A DOUA 80 

I. DEZASTRU LA BURSĂ 80 

II. CEL MAI PUTERNIC ÎNVINGE 87 
III. VILA ALBĂ 93 

IV. PSIHOZĂ ÎN MASĂ 102 

V. COMITETUL SALVĂRII PUBLICE 110 
V. UN ATAC RATAT 119 

VII. „TRILBYE” 130 

VIII. ZONA PANICII 135 

IX. „AJUTOR PRIETENESC” 145 

X. ÎN CĂUTAREA UNUI ANTIDOT 156 
XI. INVENTATORUL DE LA MOSCOVA 165 
XII. RĂZBOI ÎN TĂCERE 176 

XIII. O NOAPTE GROZAV DE INTERESANTĂ 188 
XIV. JOCUL S-A SFÂRŞIT 207 

XV. ACVARIUL SPART 214 

PARTEA A TREIA 224 


I. VILA DE PE ȚĂRM 224 

II. VÂNĂTOAREA DE LEI 232 

III. STERN E STIRNER 240 

IV. „CÂNTECUL LEBEDEI” DE SAINT-SAENS 248 
V. FIARELE ÎMBLÂNZITE 252 


PARTEA ÎNTÂIA. 

I. UN NAPOLEON ÎN SPE 

— M-ai stropit, Stirner! Uite ce mi-ai făcut pe rochie. Nu 
ştii să vâsleşti! 

— Ei, na! Ştiai că mergem să ne plimbăm cu barca. Cine vă 
pune pe voi, cucoanele, în ocazii de astea, să îmbrăcaţi 
rochii pe care şi un strop de apă lasă urme de neşters? 

— Jerome K. Jerome, „Trei într-o barcă”. 

— Felicitările mele, Frăulein, văd că eşti foarte citită. Dar 
ce vină am eu că Jerome a făcut această remarcă înaintea 
mea? Ea rămâne valabilă şi în cazul nostru, deşi nu suntem 
patru, ci cinci în barcă. 

— Ba patru! Protestă Emma Fit. 

— Află, păpuşă blondă, că în barca lui Jerome al patrulea 
era un câine. Pe când în barca noastră Falk al meu e primul. 

— Şi de ce, mă rog, primul?! 

— Pentru că-i genial. Falk! Domnişoarei Fit i-a căzut 
batista. Dă-i-o! 

Frumosul setter alb sări sprinten şi, spre hazul tuturor, 
execută ordinul. 

— E clar? 

— Stirner se umfla în pene. 

— Frăulein Gluck, am o propunere: hai să ne căsătorim şi 
să deschidem un circ ambulant. Eu - clovn, cu perucă 
roşcovană, prezint extraordinarul număr de dresură, iar 
dumneata stai la casă. Ceva grozav! Lumea dă năvală, câinii 
dansează, la casă foşnesc bancnotele. lar după spectacol, 
un supeu în compania încântătorilor şi credincioşilor noştri 


prieteni patrupezi. Ar fi colosal! Nu-i aşa? În orice caz, o 
îndeletnicire mult mai amuzantă decât slujba pe care o am 
la Karl Gottlieb. 

— Mulţumesc, dar. N-am nici o înclinaţie pentru viaţa 
nomadă. 

— Mde. Cu un capital ca al dumitale, e firesc să refuzi o 
asemenea partidă. 

— Capital ca al meu? Nu înţelese Elsa Gluck. 

— Chiar nu-ţi cunoşti comorile? Dar părul acesta care 
aminteşte de Venus a lui Tizian. E natural, nu? Hai, nu te 
supăra, ştiu că e natural. Află însă că femeile lui Tizian îşi 
căneau părul cu o vopsea a cărei formulă s-a păstrat, pare- 
mi-se. Păi vezi! Celebrele frumuseți care l-au inspirat pe 
pictor obțineau prin trudă şi tot felul de artificii ceea ce 
dumitale natura ţi-a dăruit din belşug, fără reţetă. Şi-apoi 
ochii aceştia albaştri şi adânci cum e cerul! N-o să-mi spui 
că sunt vopsiți! 

— Termină! 

— Şi dinţişorii ca nişte perle. 

— Între buze de coral. Nu-i aşa c-am ghicit? Zău, domnule 
Stirner, parcă n-ai fi secretarul unui bancher anost, ci 
comisul unei firme de bijuterii. Ei bine, urâciosule, am să-ţi 
plătesc acest „colier” de complimente! Spune-mi, rogu-te, 
obrajii dumitale scofâlciţi, nasul lung, pletele lăţoase, 
braţele până la genunchi, sunt toate veritabile? 

— Ştiu, preferi rotunjimile! Ca, de pildă, figura rubicondă 
a lui Otto Sauer. Unde mai poţi găsi ochi rotunzi ca ai lui şi. 
În perspectivă, peste vreo zece ani. Un capital la fel de 
rotunjor? 

— Pfui! Eşti vulgar! Făcu scârbită Elsa Gluck. 

— Te-aş ruga să nu numeri banii din buzunarul altuia! Îl 
puse la punct Sauer, jurisconsultul bancherului Gottlieb. 
Urmărise, tăcut şi posomorit, schimbul tăios de cuvinte 
dintre Stirner şi Elsa, continuând să despice ritmic cu 
vâslele lungi unda împurpurată de ultimele raze ale 
soarelui. 


Stirner înţelese că a întins prea mult coarda. 

— Ilertaţi-mă, dar n-am vrut să jignesc pe nimeni. Ţineam 
să arăt numai că şi în dragoste acţionează legea luptei 
pentru existenţă: cine-i mai puternic, acela învinge. Cerbii 
se bat între ei pe viaţă şi pe moarte, iar femela patrupedă e 
a învingătorului. Or în societatea noastră cine-i mai 
puternic? Cine are bani! 

— Închipuieşte-ţi, Frăulein, continuă el, adresându-se 
Elsei, că aş deveni peste noapte un Cresus, sau, şi mai mult, 
că aş fi bogat, să zicem, ca venerabilul nostru patron Karl 
Gottlieb. Atunci n-aş mai părea femeilor chiar atât de 
scofâlcit. 

— Ba, şi mai mult! Îl tachină Elsa. 

— Hm! Făcu Stirner cu ciudă. Cred şi eu! Cu comorile 
dumitale de frumuseți îţi poţi alege un Gottlieb după gust. 
Dar nouă ce ne rămâne să alegem? Nouă, pârliţilor de 
secretari şi secretăraşi care asistă la ospăț, fac zâmbre şi 
sunt nevoiţi să se mulţumească numai cu firimiturile de la 
masă, în timp ce alţii se îmbuibă ca porcii cu toate 
bunătăţile din lume! 

— Vai, ce urât vorbeşti! Se scandaliză şi Emma Fit. 

— Scuzaţi, promit să-mi supraveghez cu stricteţe 
vocabularul. Onestitatea! lată marele nostru cusur, de care 
profită suspuşii! Cinstea! Ştiţi ce-a spus Heine? „Cinstea e 
ceva foarte bun, dacă în jurul tău toţi sunt cinstiţi şi numai 
tu eşti şnapan”. Întrucât însă am în jur numai şnapani. 
Persoanele de faţă sunt excluse, fireştE. Ca să ajung la 
fericirea râvnită - se uită cu înţeles la Elsa Gluck1 - ar 
trebui să fiu un superarhişnapan, pe lângă care ceilalţi 
şnapani să pară îngeri. 

— Frumos le mai distrezi pe invitatele noastre, îl 
întrerupse Otto Sauer. Faci nişte glume! 

— Poftim? Întrebă Stirner, cu gândul în altă parte. Nu mai 
spuse nimic. Capul îi căzu pe piept şi o cută adâncă în 
zigzag i se adânci de-a curmezişul frunţii, îmbătrânindu-l. 
Părea că meditează la o problemă foarte grea. Scheunând 


încet, Falk îi puse o labă pe genunchi şi-i căută privirea. 
Vâslele rămăseseră nemişcate în mâinile lui Stirner; la 
lumina asfinţitului, stropii ce picurau de pe ele păreau de 
sânge. 

Văzându-i chipul îmbătrânit fără veste, Elsa tresări şi-i 
aruncă lui Sauer o privire neliniştită. 

Deodată Stirner dădu drumul vâslelor şi izbucni în râs. 

— Dar ce-ai zice, Frâulein Elsa, dacă aş fi omul cel mai 
puternic din lume? Dacă toţi ar asculta de fiecare cuvânt al 
meu, de orice gest al meu, întocmai ca Falk? Zvârli cravaşa 
în apă. Falk! Aport! Câinele ţâşni ca o săgeată peste bord. 
Uite-aşa! Dacă aş fi stăpânul lumii? 

— Ascultă, Stirner, dă-mi voie să fiu sinceră. Deşi eşti 
tânăr, ai o faţă groaznic de demodată, ca acelea de care dai 
în albumele de familie. „lar aici e bunicul, în tinereţe”. 
Înţelegi ce vreau să spun? Ei bine, eşti exact „bunicul în 
tinereţe”. Nu, hotărât, n-ai stofă de Napoleon. Poate doar 
un Napoleonaş de bursă. Din ăi mărunţei. 

— Aşadar. „adio zic coroanei, castelului şi curţii cu doamne 
de onoare şi lung alai de paji”. Declamă Stirner cu 
amărăciune. „Nu te mai bucuri de favoarea mea!”. Ei bine, 
nu ţi-oi fi închipuind că mor şi mă prăpădesc după 
dumneata. Şi nici c-am să m-apuc să fac pe paladinul numai 
pentru a fi vrednic de mâna şi de iubirea dumitale. Mă 
interesezi doar, ştiu eu, ca o dovadă a ceea ce pot înfăptui. 
O primă miză, atât! 

— Puțin îmi pasă ce îndrugi acolo. Mai bine vâsleşte, că s-a 
făcut târziu. 

Stirner îl apucă pe Falk de ceafă şi-l trase în barcă. 
Scuturându-se, câinele îi stropi pe toţi. Fetele ţipară. 

— S-a zis cu rochiţele voastre hidrofobe! Ricană Stirner, 
opintindu-se în vâsle. 

Ajutată de curent, barca luneca uşor şi repede. Soarele se 
ascundea după coama pădurii. Apa părea aur topit, dar 
spre mal prinseseră să se adune umbre sinilii. Se lăsase 
răcoare. Emma îşi puse pe umeri baticul pufos. 


Tăceau. Nici o tremurare nu încreţea luciul ca oglinda. 
Doar arar, un peştişor sfâşia pânza apei şi dispărea, 
scăpărând din solzi. 

Într-un târziu, Sauer rupse tăcerea: 

— Nu te ştiam atât de orgolios, Stirner! Spune-mi, te rog, 
ce te-a făcut să-ţi schimbi cariera ştiinţifică pe modesta 
slujbă pe care o ai la Gottlieb? Dacă sunt bine informat, ai 
obţinut rezultate destul de frumoase în studiul creierului. 
De altfel am întâlnit şi eu odată, într-un ziar, un articol 
despre reuşitele dumitale experienţe în domeniul. Asta. 
Cum îi zice. Ştiinţa aceea nouă care era pe-atunci marea 
dumitale pasiune. Reflexologie parcă. 

— Ce mai e şi asta? Habar n-am! Se miră Elsa. 

— Doamnelor şi domnilor, onorat auditoriu! Începu Stirner 
ca un conferenţiar ce ia cuvântul într-un cerc select. 
Reflexologia studiază reacţiile prin care omul, şi în general 
orice fiinţă, răspunde acţiunilor exterioare, aceste reacţii 
fiind caracteristice tuturor relaţiilor dintre organismul viu şi 
mediul ambiant. 

— Nu înţeleg nimic! Mărturisi Elsa. 

— Atunci să încercăm mai simplu. Ce este actul reflex? O 
reacţie bruscă, automată, a organismului la anumite 
excitaţii transmise nervului prin intermediul creierului. Să 
zicem că un copil întinde mâna spre foc. Are o senzaţie de 
arsură. Nervii comunică această senzaţie creierului şi de la 
creier porneşte înapoi reacţia de răspuns: copilul retrage 
repede mâna. În mintea lui, noţiunea de „foc” se asociază 
cu cea de durere. Ori de câte ori va vedea o flacără, copilul 
va retrage speriat mâna. Rezultă ceea ce se numeşte în 
termeni ştiinţifici un reflex condiţional. Şi-acum un alt 
exemplu, de data aceasta ceva mai complicat. Dai unui 
câine să mănânce şi, în acelaşi timp, cânţi la flaut. Cum s-ar 
spune, masă cu lăutari, în timpul „mesei” câinele salivează 
abundent. După un timp, când în conştiinţa lui sunetele 
flautului se vor asocia strâns cu senzațiile gustative, e de 
ajuns să cânţi, ca să înceapă câinele să saliveze intens. 


Aşadar, reflex condiţionat! Şi când te gândeşti că cele mai 
„sfinte” sentimente ca datoria, credinţa, cinstea, onoarea, 
ba chiar şi faimosul „imperativ categoric” al lui Kant, nu-s 
altceva decât nişte reflexe condiţionate ca şi salivaţia 
câinelui din exemplul de adineauri! Procesul formării 
acestor reflexe este, ce-i drept, mai complicat, dar esenţa 
rămâne aceeaşi. Recunosc că din punct de vedere ştiinţific 
toate aceste nobile virtuţi mă lasă rece. Câteodată am 
impresia că unii provoacă această salivaţie de virtuţi 
cântând la flautul religiei, moralei, onestităţii, iar noi, 
proştii, îi ascultăm cu botul plin de bale. N-ar fi timpul să 
dăm dracului toate aiurelile astea şi să nu mai jucăm după 
cum ne cântă morala atotputernicilor? 

— Dar tot nu mi-ai spus: de ce ai abandonat cariera 
ştiinţifică? Întrebă Sauer, ca să schimbe vorba. Cu erudiţia 
dumitale ai fi avut multe şanse să reuşeşti, să devii celebru. 

Ochii lui Stirner luciră poznaş: 

— Am să-ţi răspund, dragul meu Sauer. Am disecat vreo 
mie de creiere de oameni! Şi, închipuieşte-ţi, în niciunul n- 
am găsit raţiunea! Atunci mi-am spus că e mult mai plăcut 
să ai de-a face cu creierii pane, aşa cum se servesc în casa 
bunului nostru patron. 

— Vai, mi-e greață! Creieri de om pane?! Auzi Stirner 
glasul Emmei Fit de pe bancheta din fund. 

— Mii de scuze, Frăulein! N-am spus că Herr Gottlieb e 
canibal! Poate doar la figurat, ha-ha! De pildă, presimt că 
mâine, la micul dejun, va păpa friptă casa bancară Topfer et 
Co. Vroiam să spun numai că suzeranilor medievali le dădea 
mâna să facă pe cărturarii, cu pivnițele gemând de bucate 
şi de vinaţuri. Pe când astăzi. Uite, Sauer şi cu mine, nişte 
umili slujbaşi ai unui bancher, şi chiar domniile voastre, 
frumoase domnişoare, dactilografa şi stenografa lui, suntem 
mai bine plătiţi decât un doctor în cele mai sublime dintre 
ştiinţe. După cum vedeţi, am fost sincer. Nu sunt nici 
primul, nici ultimul care, pentru un blid sigur de linte, dă cu 
piciorul perspectivei de a fi trecut cândva printre 


deschizătorii de drumuri. De altfel parcă poţi să ştii? Uite, 
am învăţat la şcoală că drumul cel mai scurt între două 
puncte este linia dreaptă. Dar în matematici totul e 
abstract. În realitate nici nu există linii drepte. Stop! Am 
ajuns! Şi-acum, se întoarse el spre Emma Fit, mânuţa 
dumitale, Frăulein, şi îngăduinţa de a te conduce până la 
gară! 

Stirner şi Emma Fit o luară înainte. Sauer plăti barca şi, la 
braţ cu Elsa, îi urmă fără grabă. 

Se întunecase de-a binelea şi o spuză de stele acoperea 
cerul. Drumul era pustiu. 

— Ce de stele! Să ştii că se schimbă vremea. 

Îi spuse Sauer Elsei. 

— În orice caz nu înainte de a ajunge noi acasă. 

— "Ţi-a plăcut plimbarea? 

— Nu ţi se pare că-mi vorbeşti prea familiar? Zâmbi Elsa, 
dar fără să-i dea timp să scoată o vorbă, urmă: Hai, nu te 
mai scuza! Flecarul ăsta nesuferit mi-a stricat tot cheful. 
Turuie ca o moară hodorogită! Ce-o fi în capul lui! Ce 
pretenţii şi ambiţii! 

— Flecar? Repetă îngândurat Sauer. Nu ştiu. Oricum ar fi 
însă, flecar - neflecar, te-aş sfătui să fii mai prudentă cu el. 

Elsa îl privi mirată. 

— Cum adică? Am comis vreo imprudenţă? O pufni râsul. 
Vai, Otto, eşti gelos! Nu găseşti că-i prea devreme? Încă nu 
ţi-am dat nici un răspuns. Dacă mă răzgândesc? 

— Ştiu că glumeşti. Cu toate astea mi se strânge inima. O 
fi el flecar, dar nu-i deloc prost. Adu-ţi aminte ce spunea 
despre onestitate şi despre liniile strâmbe! E un mod dea 
gândi foarte primejdios. Ca să fiu sincer, mi-e frică de el şi-ţi 
duc grija, şi dumitale şi bătrânului Gottlieb. Tot ce a 
trăncănit el în barcă are un tâlc ascuns. Ce-o fi punând la 
cale? De la el te poţi aştepta la orice. 

Elsa îşi aduse aminte de cuta adâncă de pe fruntea lui 
Stirner, care îl îmbătrânise brusc şi din nou o trecu un fior. 
Instinctiv se lipi de braţul lui Sauer. 


— Ce-a făcut, ce-a dres, nu ştiu, dar n-ai văzut cum i s-a 
vârât bătrânul sub piele? Un pas nu face fără Stirner. Ba l-a 
luat şi-n casă, să-l aibă mai aproape. Seara Stirner îl 
distrează cu câinii lui dresați. 

— Ce-i al lui e-al lui! Câinii sunt într-adevăr extraordinari! 

— Asta-i adevărat. E tot ce s-a putut realiza vreodată mai 
bun în materie de dresură. Mai ales Falk. 

— Dar de pudelul acela negru ce spui? Socoteşte, 
recunoaşte orice literă şi execută toate ordinele lui Stirner 
fără să-i spună ceva, fără să-i facă vreun semn. Uneori mi-e 
frică. 

— Te înţeleg. Parcă n-ar fi câine, ci un demon. De ce spun 
eu de Stirner. Inteligența şi talentul lui îl fac şi mai 
primejdios. Sauer îi aruncă fetei o privire grăitoare. 

— În ceea ce mă priveşte pe mine, Otto, fii liniştit. Sunt 
absolut imună la farmecele lui. Până acum omul acesta îmi 
era pur şi simplu indiferent. Dar de când i-am văzut 
expresia aceea. Nu găsesc cuvântul potrivit. S-ar putea 
totuşi să fim nedrepţi. Vai ce m-am speriat! 

Apărând fără zgomot din întuneric, Falk o apucase pe Elsa 
de rochie şi, mârâind a joacă, o trăgea uşor. Sauer, furios, 
vru să-l gonească, dar Elsa râse amuzată. 

— Ne-am speriat degeaba. Tu nu vezi! E un mesaj de la 
Stirner: ne roagă să mergem mai repede. 

II. SUB ROŢILE TRENULUI 

Uşa biroului se deschise şi în prag apăru bancherul Karl 
Gottlieb, însoţit de secretarul său particular, Ludwig 
Stirner. 

Pătrunzând prin pereţii de sticlă, soarele matinal scălda 
încăperea. Licăriri jucăuşe se aprinseseră pe rama de aura 
ochelarilor impunătorului personaj. Bancherul făcu ochii 
mici şi un zâmbet îi flutură pe buze. Să tot fi avut vreo 
şaizeci de ani, dar văzându-i tenul sănătos şi obrajii rumeni, 
nimeni nu-i dădea această vârstă. Proaspăt bărbierit, 
mirosind a săpun, parfum şi ţigări de foi, toate de cea mai 
bună calitate, era întruchiparea prosperității. 


— Ei, a fost reuşită excursia? Întrebă el, dând mâna pe 
rând cu domnişoarele Gluck şi Fit, apoi şi cu Sauer. Aţi avut 
o vreme superbă, nu-i aşa? Sauer, expediază telegramele 
acestea. A sosit Buletinul Bursei? Care-i cursul dolarului? 
Aha. Şi acţiunile bumbacului? Urcă? Perfect! A, da, să nu uit 
- poliţele băncii Topfer & Co se protestează. Am aşteptat 
destul! Frăulein Fit, dar arăţi excelent astăzi! lar dumneata 
Frăulein Gluck, eşti nu ştiu cum, parcă mai visătoare! He, 
he, he! Râse bancherul, ameninţând-o în glumă cu degetul. 
Mi se pare că am ghicit. Primăvara, bat-o vina! 

Îşi potrivi bucheţelul de violete prins la butoniera 
redingotei şi se uită la ceas: 

— Zece fix. Dacă prindem trenul de zece şi patruzeci şi 
cinci, la două şi cincisprezece minute suntem înapoi. Să ne 
grăbim, Stirner. E vorba de o uzină care trece în 
proprietatea băncii. Terminăm repede cu formalităţile. Cu 
ocazia asta iau şi eu puţin aer, că nu mai ştiu de când n-am 
ieşit. A venit maşina? Să mergem, Stirner! 

leşi cu pasul uşor, şi-n clipa următoare îl auziră strigând: 

— Ce faci acolo, Stirner? 

— Imediat! Răspunse acesta, şi, repezindu-se în camera de 
alături, chemă: Falk! Brutus! 

Setterul care îl însoţise în excursie şi o namilă de dog 
tigrat veniră în goană cu lătrături vesele. 

Când trecu pe lângă domnişoara Gluck, Stirner îşi lăsă 
capul spre umăr şi întrebă zeflemitor: 

— Ei, te-ai hotărât? 

— Ce să hotărăsc? 

— 'Te măriţi cu mine? 

Izbucni în râs şi, urmat de câini, se grăbi să-l ajungă pe 
patron. 

Elsa se încruntă, Sauer bombăni ceva, fără să se ridice de 
la birou. 

Se auzi automobilul pornind. Nimeni nu scotea o vorbă. Fit 
țacănea de zor la maşina de scris, Sauer frunzărea nervos 
un dosar. 


— Să-lia naiba cu javrele lui! Bombăni el iarăşi. 

— Ce tot mormăi acolo? Îl întrebă Gluck. 

— Nu vezi? Unde merge, îşi ia câinii cu el! Şi-i de-o 
făţărnicie! leri numai că nu l-a făcut canibal pe Gottlieb, 
chipurile pentru că e necruţător cu debitorii, iar azi — 
poftim! 

— Se gudură pe lângă el şi-i caută privirea întocmai ca 
Falk. De ce crezi că a luat câinii? Ca să-l distreze pe bătrân 
„în sânul naturii”! 

— Ascultă, Sauer, ai putea să-l mai laşi în pace! N-ai văzut 
că a ghicit? I-a mâncat fripţi pe Topfer & Co! 

— Cum să nu ghicească! Pun capul că el l-a convins pe 
patron să le protesteze poliţele! 

— Eşti gelos, Sauer. Aia-i! Ciripi Frâulein Fit. 

— Fă-mi, te rog, o copie după borderoul ăsta! O chemă 
Sauer la ordine. 

Fit îl privi spăşită, ca un copil prins cu o şotie, şi îngăimă: 

— Cu plăcere! 

Maşina de scris îşi reluă ţăcănitul. Erau cu toţii absorbiți 
de muncă. Se întrerupeau numai ca să răspundă la telefon. 
Pe la unsprezece telefonul zbârnâi din nou. Cu ochii la o 
scrisoare de afaceri pe care tocmai o citea, Sauer ridică 

receptorul: 

— Alo! Da, biroul secretarului particular al domnului Karl 
Gottlieb. Poftim? Vorbiţi mai tare! Cum?! Imposibil! Se 
făcuse alb ca hârtia şi stiloul îi scăpă din mână. Glasul îi era 
atât de schimbat încât cele două tinere, lăsând lucrul, îl 
priveau cu teamă şi curiozitate. Sub roţile trenului?! Bine: 
dar. Dar cum? lertaţi-mă, e normal să fiu curios. 

Am înţeles. Da. Voi face întocmai...! 

Puse receptorul în furcă, îşi trecu mâna prin păr şi se 
ridică. 

— Ce s-a întâmplat? Sări Frăulein Fit în picioare. Pe cine l- 
a călcat trenul? Spune odată, omule! 

Dar Sauer recăzu pe scaun fără să scoată o vorbă. 


— Mda. Mă aşteptam la ceva în genul ăsta. Bâigui în sfârşit 
şi, ridicându-se ca împins de un resort, rosti cu voce 
gâtuită: Herr Karl Gottlieb. 

L-a călcat trenul. 

— Trăieşte?! Întrebară fetele într-un glas. 

— Nu cunosc amănuntele. 

— Cum, ăsta-i amănunt?! 

— Când am întrebat cum s-a întâmplat, mi-au răspuns că 
acum nu-i timp de explicaţii. Trebuie să pregătim patul. Şi 
să chemăm un medic. 

— Trăieşte deci! Deduse Gluck. 

— Poate. Sauer apăsă pe câteva butoane, chemă servitorii, 
dădu dispoziţii, telefonă după medici. În casă, toată lumea 
se agita. Menajera, sau cum i se spunea în casă - 
„intendenta”, veni cu sufletul la gură şi întrebă ce s-a 
întâmplat. 

Gottlieb fiind holtei, toată gospodăria era pe mâna 
doamnei Schmiedthof, o bătrânică simpatică şi foarte 
îngrijită. Când află ce nenorocire s-a întâmplat, Frau 
Schmiedthof se pierdu într-atăâta cu firea, încât Elsa trebui 
să se ocupe de ea. Se auzi un claxon. 

— Doctorul! Exclamă Frâulein Fit. 

— Ba nu, e maşina noastră, spuse Sauer. Hans, du-te şi 
deschide! 

Valetul ieşi, mişcându-şi cât putu de repede picioarele 
bolnave. 

Încremeniră toţi într-o aşteptare încordată. Frau 
Schmiedthof zăcea într-un fotoliu, mai mult moartă decât 
vie. 

În vestibul se auziră tropăituri învălmăşite. 

— Vin. Abia suflă Fit. Numai de-ar fi în viaţă. 

Uşa fu dată de perete. Intrară patru oameni, purtând pe 
braţe trupul oribil mutilat şi plin de sânge al lui Karl 
Gottlieb. Frau Schmiedthof scoase un țipăt şi-şi pierdu 
cunoştinţa. 

Picioarele cadavrului erau retezate mai sus de genunchi. 


Un al cincilea, tot în uniformă de feroviar, ducea un pachet 
voluminos. Fetele recunoscură pledul bancherului. Într-un 
colţ pachetul se desfăcuse lăsând să se vadă vârful unui 
pantof de lac. 

„Picioare. Picioarele lui. Se înfioră Elsa Gluck. Ce oroare! 
De ce le-o mai fi adus? Ce-i mai trebuie acum?” 

Privi faţa mortului. Trăsăturile aproape neschimbate. Doar 
pielea albă ca hârtia. „Din cauza hemoragiei.” 

O frapă un amănunt. Bucheţelul de violete de la butoniera 
redingotei rămăsese intact. Aceste flori gingaşe pe pieptul 
mortului o tulburau, nici ea nu ştia de ce. 

Tristul alai străbătu cabinetul şi dispăru în dormitorul lui 
Gottlieb. Stropi de sânge pe parchet îi marcau trecerea. 

Ultimul păşea Stirner, mai palid ca de obicei, dar absolut 
calm. Ocolea cu grijă petele de sânge, cu aerul unui 
trecător care ia aminte să nu calce într-o băltoacă. 

Falk se ţinea după stăpânul său, adulmecând sângele cu 
nările fremătânde. 

La vederea lui Stirner, Elsa se simţi cuprinsă de o teroare 
inexplicabilă. Întâlnindu-i privirea, el îi zâmbi discret, numai 
din ochi. Să i se fi părut oare? 

Sauer, care tocmai revenea din dormitor, se apropie de 
Stirner şi, privindu-l în lumina ochilor, întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Stirner îi înfruntă privirea fără să clipească. Încruntându- 
se doar, uşor, răspunse liniştit: 

— N-am fost de faţă. Gottlieb tocmai mă rugase să 
expediez o telegramă urgentă. Totul s-a petrecut în timpul 
scurtei mele absenţe - cel mult cinci minute am lipsit. 
Martorii oculari declară că Brutus, câinele meu, s-a speriat 
de locomotivă şi, sărind la o parte, a nimerit în picioarele lui 
Gottlieb. Bătrânul şi-a pierdut echilibrul şi s-au prăbuşit 
amândoi de pe peronul înalt drept sub roţile trenului. Bietul 
Brutus! În două l-a tăiat. Iar lui Gottlieb i-a retezat 
picioarele. 

— Văd că numai de câine îţi pare rău. 


— Lasă prostiile, Sauer! Te sfătuiesc să nu iei prea în 
serios rolul de „adânc îndurerat”. Moşulică era destul de 
simpatic şi-l regret sincer. Asta însă nu mă opreşte să-l 
regret şi pe bunul meu prieten patruped. 

— Ciudat! Rosti Sauer apăsat, pe un ton care dădea 
cuvintelor o tainică semnificaţie. Brutus l-a ucis pe Gottlieb. 

— Numai că Brutus al meu n-a fost om, iar Gottlieb n-a fost 
Cezar, pară Stirner cu un surâs batjocoritor, şi trecu în 
dormitorul patronului. 

III. DOUĂ TESTAMENTE 

Tragicul sfârşit al marelui bancher Gottlieb a răscolit 
adânc lumea oamenilor de afaceri din Germania. Cabinetul 
bancherului fusese unul dintre centrele nervoase ale vieţii 
financiare şi industriale a ţării. Gottlieb finanța numeroase 
alte bănci, dar şi uzine şi fabrici. 

Moartea lui subită era considerată drept unul din cele mai 
importante evenimente ale zilei. Ziarele încercau să 
prevadă consecinţele dispariţiei lui Gottlieb pentru diverşi 
creditori ai firmei, se lansau în comentarii pe tema 
schimbării raportului de forţe în sfera finanţelor, se 
întreceau în ipoteze asupra destinului băncii care-şi 
pierduse stăpânul. Îi va lua cineva locul lui Karl Gottlieb, 
sau banca va fi lichidată? Iată cum se punea problema. Se 
înţelege că găseai în ziare şi informaţii despre rudele cele 
mai apropiate ale bancherului - presupuşii moştenitori: 
Oskar Gottlieb, fratele defunctului, care avea un fiu, Rudolf, 
în vârstă de douăzeci şi patru de ani, precum şi patru fiice, 
din care două de măritat. Un ziar calculase la cât se va 
ridica partea de moştenire a tânărului şi a bogatelor 
mirese, deşi nimeni nu cunoştea exact valoarea averii 
rămase. 

În timp ce marea finanţă era în clocot, iar presa bătea 
toba, în casa lui Gottlieb se juca ultimul act al 
tragicomediei. 

Oskar Gottlieb - tăpălăgos şi aprins la faţă - şi odraslele lui 
clăpăuge şi pistruiate dădeau ordine în calitate de 


moştenitori legali. 

Oskar Gottlieb se încrunta mereu şi-şi strivea buzele între 
dinţi, să pară îndurerat. Perspectiva îmbogăţirii făcea să-i 
scapere ochii subţiaţi, dar pentru că avea destul tact şi 
pentru că îşi regreta totuşi fratele, îşi impunea o anumită 
rezervă. În schimb odraslele jubilau în văzul tuturor, 
presimţind deliciile apropiatei îmbogăţiri. Junele Rudolf şi 
domnişoarele Luise şi Gertrude, fiicele mai mari ale lui 
Oskar, treceau din cameră în cameră, căscau ochii la 
tablouri, mângâiau bibelourile scumpe, se tolăneau în 
fotoliile moi, pipăiau tapiţeria, împărțeau între ei toate 
aceste bunuri, se ciorovăiau, râdeau, făceau proiecte. 

Trupul mutilat al lui Karl Gottlieb (împreună cu picioarele 
retezate) fu înmormântat într-un cavou luxos, de o 
arhitectură greoaie. A doua zi urma să se procedeze la 
deschiderea testamentului. 

Oskar Gottlieb luase măsuri ca formalităţile să se 
desfăşoare cu o oarecare solemnitate. Invitase cunoscuţii şi 
pe câţiva dintre funcţionarii bancherului, printre care 
Sauer şi Stirner, domnişoarele Gluck şi Fit. 

Stirner se aşezase la biroul său şi, în aşteptare, cu o mutră 
plictisită, ca să-şi omoare timpul, desena câini pe o foaie de 
hârtie. 

— Ei, domnule! Mi se pare că dumneata ai fost secretarul 
regretatului meu unchi. Nu? Îl strigă Rudolf Gottlieb. 
Condu-mă la etaj. Aş vrea să văd. 

Fără o vorbă, Stirner apăsă pe butonul soneriei montate 
pe tăblia biroului. Bătrânul valet răsări în uşă. 

— Hans, condu-l pe domnul Gottlieb-junior la etaj! 

Şi îşi reluă absorbit ocupaţia din care fusese întrerupt de 
Rudolf. 

Tânărul nu spuse nimic, dar obrajii pistruiaţi i se 
aprinseseră de mânie. Sauer, care urmărise scena din colţul 
în care se retrăsese cu colegele lui, rânji: 

— Ai văzut, Elsa? Îşi dă aere de parcă el ar fi moştenitorul. 
Pe cuvânt dacă-i înţeleg tactica. S-ar zice că-i provoacă pe 


noii patroni să-i facă vânt pe poartă. 

— Parcă pe noi ştim ce ne aşteaptă? Se posomori Emma. 

— Dacă mă dă afară, mă angajez casieriţă la un circ 
ambulant, râse Elsa cu nepăsare. 

— Lasă gluma, Elsa. Vorbesc cât se poate de serios. Vă 
spun eu că Stirner joacă o carte mare. 

Iar câteva clipe mai târziu, cu voce scăzută: 

— Nu vi se pare că Gottlieb a murit în împrejurări destul 
de ciudate? 

Elsa îi aruncă o privire iscoditoare. 

— Dar ştii prea bine că Stirner nu era acolo când s-a 
întâmplat nenorocirea. 

— Aha! Vasăzică şi dumneata bănuieşti că moartea 
bancherului nu se datoreşte unui accident! Dacă i-a sugerat 
câinelui ce să facă? După câte ştiu, Stirner, ca om de ştiinţă, 
tocmai de asta s-a ocupat, de problemele sugestiei şi 
telepatiei. Cum îţi explici demonstrațiile uimitoare pe care 
le făcea cu câinii lui? Ţii minte, în seara când ne întorceam 
din excursie, cum ne-am pomenit deodată cu Falk. 

— Vai, dar e groaznic! Emmei Fit îi tremura glasul. Dacă 
sugerează câinilor să ne sfâşie?! 

Sauer zâmbi: 

— Ce interes are? Câinii lui Stirner urmăresc. Te rog să nu 
mi-o iei în nume de rău. Un vânat mai de soi. Mă întreb 
totuşi, la ce i-a putut folosi moartea lui Gottlieb? Omul 
acesta bizar se învăluie în cel mai adânc mister. Uite, de un 
an şi mai bine suntem colegi şi ne vedem zilnic, dar nici eu, 
nici altcineva n-a intrat vreodată în camera lui. Ce face 
acolo? Ce urzeşte în tăcere şi singurătate? 

— Pentru nimic în lume! Peisajul de Corot poţi să-l iei, 
treacă de la mine! Dar pe sfântul Sebastian nu-l dau! 

Surorile Gottlieb trecură pe lângă ei, disputându-şi 
moştenirea unchiului. 

Sauer amuţi. 

Prin casă ţârâiră soneriile, invitând toată lumea în 
cabinetul cel mare al răposatului patron. Notarul - un 


bătrânel uscăţiv, cu faţa rasă şi cu ochelari în ramă neagră 
de baga - se şi instalase la birou. Tipicar, sau poate prea 
conştiincios, refuzase categoric să divulge moştenitorilor 
conţinutul testamentului înainte de a proceda la 
deschiderea acestuia după toate formele. 

Cu ochii la servieta pântecoasă a omului legii, ce ascundea 
secretul moştenirii, Oskar, Rudolf şi domnişoarele Gottlieb 
nu-şi puteau stăpâni emoția. Foarte tacticos, notarul scoase 
din servietă un plic, ceru să se constate integritatea 
sigiliilor, apoi îl deschise şi dădu citire testamentului. 

Toată averea trecea în proprietatea lui Oskar Gottlieb, 
fratele defunctului, cu excepţia unei sume destul de 
importante lăsată doamnei Schmiedthof şi a unor legate 
mai mici pentru câţiva funcţionari mai bătrâni. 

Fericiţii membri ai familiei Gottlieb răsuflară uşuraţi, dar 
imediat se schimbară la faţă, pentru că notarul anunţă: 

— Acesta a fost primul testament. 

— Cum, mai există unul? Se alarmă Oskar Gottlieb. 

— Există, şi-l voi citi numaidecât. 

Repetă procedura examinării sigiliilor, deschise plicul şi 
începu să citească al doilea testament, pe care Karl Gottlieb 
îl făcuse cu numai o lună înainte de moarte. 

„Declarând nule şi neavenite orice testamente încheiate 
anterior, las toate bunurile mobiliare şi imobiliare în 
proprietate exclusivă salariatei mele, stenografa Elsa Gluck. 
Anumite motive mă împiedică să explic de ce-mi 
dezmoştenesc familia şi-mi testez toată averea domnişoarei 
Elsa Gluck, dar pentru ca rudele mele să nu atace pe cale 
judecătorească drepturile ei de moştenire, ţin să specific ce 
anume m-a îndemânat să procedeze astfel: 1) un serviciu pe 
care mi l-a făcut domnişoara Elsa Gluck, serviciu a cărui 
valoare întrece capitalul testat şi 2) unele împrejurări de 
ordin strict personal care m-au determinat să rup orice 
relaţii cu fratele meu Oskar Gottlieb.” 

— Convertită în valută forte, averea testată este evaluată, 
după un calcul preliminar, la suma de două miliarde dolari, 


încheie notarul. 

Oskar Gottlieb se răsturnă pe spătarul scaunului. Ochii i se 
înceţoşară, hârâia cu gura larg deschisă şi depăna în 
neştire din degete. 

Surorile Gottlieb boceau una în braţele alteia. 

Faţa palidă a lui Rudolf, cu pistrui cafenii pe pielea albă ca 
varul, părea împroşcată cu noroi. 

— Nu se poate! Nu se poate! Zbieră el deodată cu un glas 
de femeie isterică. E o mistificare. Şarlatanie! O crimă! Dar 
cu mine n-o să vă meargă, bandă de tâlhari ce sunteţi! 

Notarul ridică din umeri. 

— Tinere domn, te rog să-ţi măsori cuvintele. Eu mi-am 
făcut datoria şi-atât! Dacă aveţi ceva de obiectat, faceţi 
contestaţie pe cale legală! Iar până una-alta, testamentul 
trebuie să-l înmânez moştenitoarei. 

Spunând acestea, ieşi din spatele biroului, se apropie de 
Elsa Gluck şi-i întinse respectuos testamentul. 

Elsa făcu ochi mari şi luă maşinal documentul. 

Sauer o privea uluit, neştiind ce să creadă, iar Emma Fit 
se întreba dacă e cazul să se bucure sau să plângă. Singurii 
care-şi păstraseră calmul erau notarul şi Stirner. 

Oskar Gottlieb tresări puternic şi lunecă încet de pe scaun. 
Cei din preajmă săriră să-l sprijine. 

— Chemaţi un medic! 

Se iscă învălmăşeală. 

IV. MIREASA FERICITĂ 

Până la confirmarea testamentului, asupra averii se institui 
o tutelă. Oskar Gottlieb izbuti să obţină numirea sa ca 
tutore. lată de ce familia rămase să locuiască în casa 
defunctului bancher. Ca şi mai înainte, tânărul Rudolf îşi 
dădea aere de stăpân, ferm încredinţat că justiţia „îi va 
reintegra în drepturi pe succesorii legali”. 

Inventarierea şi evaluarea imensei averi a lui Karl Gottlieb 
cerea concursul tuturor funcţionarilor. De-aceea, în ziua 
următoare deschiderii testamentului veniră toţi la lucru, 
inclusiv Elsa. 


— Dumneata?!! Se miră Sauer. În ce calitate eşti aici? 

— De stenografă, răspunse Elsa, pe tonul cel mai firesc. 

— Stenografă miliardară! Unde s-a mai pomenit? O 
conduse într-un colţ mai retras şi continuă: Ia loc, te rog. 
Avem de discutat ceva foarte serios. 

Otto Sauer se aşeză pe un scaun în faţa ei. Chipul lui palid 
purta urmele unei nopţi de nesomn. Îşi frecă fruntea, 
silindu-se să-şi adune gândurile. 

— De ieri e un haos în capul meu, de nu mai sunt în stare 
să leg două cuvinte. Voiam să-ţi spun de Stirner. Una din 
două: ori l-am bănuit pe nedrept, ori e mai primejdios decât 
ne-am închipuit. Deocamdată un singur lucru e clar: între 
mine şi dumneata s-a înălţat un zid de netrecut. Eşti 
pierdută pentru mine, Elsa! 

În ochii fetei citi nedumerire şi reproş. 

— Spune-mi sincer, Elsa, cu mâna pe inimă: nu bănuiai 
chiar nimic despre. Despre surpriza care te aştepta? 

— Absolut nimic! 

— Nu se poate! Este exclus să nu fi ştiut ceva măcar 
despre serviciul acela „extraordinar”, pe care bătrânul îl 
consideră mai preţios decât toată bogăţia lui! 

— După câte mi-aduc aminte, nu i-am făcut nici un 
serviciu. 

Sauer îşi lipi palma de fruntea înfierbântată: 

— Simt că înnebunesc. Să zicem că Stirner este amestecat 
în toată afacerea asta, deşi încep să mă îndoiesc. Poate că 
într-un fel sau altul a reuşit să-i bage în cap bătrânului că 
dumneata i-ai fi adus serviciul acela imaginar, îndatorându-l 
astfel foarte mult. Să zicem! Dar de ce atunci nu i-a sugerat 
să-i lase lui averea? Sau poate. 

— Sauer se îndreptă ţeapăn pe scaun şi o suferinţă adâncă 
îi desfigură chipul. lartă-mă; Elsa, dar nu pot. Trebuie să-ţi 
pun o întrebare foarte delicată. Nu cumva între dumneata 
şi Karl Gottlieb. 

Elsa se ridică indignată. 


— Linişteşte-te, pentru dumnezeu! Stai jos. Nu vezi în ce 
hal sunt? Îmi trec prin cap fel şi fel de prăpăstii. Totuşi, nu 
pot să te mint, trebuie să-ţi destăinui gândurile care m-au 
făcut să mă zbucium toată noaptea. A fost un adevărat 
supliciu! Ştii, mi-am închipuit şi alte năzbâtii. Că poate. Îi 
eşti fiică. 

— Ascultă, Sauer, dacă nu încetezi, mă scol şi plec! 

— Sau poate. Asta ar fi culmea! Sau poate te-ai înţeles cu 
Stirner să-i serveşti de paravan. 

Elsa se ridică să plece, dar Sauer o prinse de mână şi o sili 
să se aşeze din nou. 

— Stai! Ascultă-mă până la capăt. Înţelege odată că tot ce- 
ţi spun acum, în faţă, cu atâta cruzime, se va spune. Sau 
mai precis seva şopti în spatele dumitale. Nu-ţi dai seama 
că testamentul acesta îţi strică reputaţia? Că te face de 
râsul lumii! 

— Eu te iubesc, Sauer! Uite, îţi fac o declaraţie în toată 
regula. Dar orice răbdare are margini! Nici nebunia n-ar fi 
o scuză pentru câte mi-a fost dat să aud de la dumneata! 
Cine ţi-a dat dreptul să mă insulţi? 

— Dreptul! Dreptul! Dar eu de ce trebuie să suport 
groaznica tortură a bănuielilor? 

Tăcu, sfârşit de puteri, şi capul îi căzu pe piept. 

Înduioşată, Elsa îi puse palma pe mână: 

— Te chinuieşti singur, dragul meu, şi nu văd de ce. Doar 
între noi doi nu s-a schimbat nimic. Nici nu înţeleg despre 
ce zid vorbeai adineaori. 

— Cum nu s-a schimbat nimic? Dar milioanele, dar 
miliardele lui Gottlieb?! Eşti una dintre cele mai bogate 
femei din lume, pe când eu? Am mândria mea, mândrie de 
bărbat. Sunt sărac şi nu vreau să se spună că m-am însurat 
pentru bani. Banii! Sacii de aur! Uite zidul! 

— Dar de unde ai mai scos-o şi pe asta? Zidul acesta nu 
există, Otto, şi nici nu va exista vreodată! 

Înainte de a înţelege bine despre ce este vorba, Sauer 
simţi că i se ia o piatră de pe inimă. 


— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că nu trebuie să fii un jurisconsult ca 
Otto Sauer, să nu dormi nopţile şi să ajungi în pragul ţicnelii 
ca să înţelegi cât de compromiţător este testamentul. N-am 
de gând să accept darul lui Gottlieb. Renunţ la drepturile 
de succesiune... 

— Elsa! Ai fi în stare? Răcni Sauer. 

La celălalt capăt al biroului, Emma Fit încetă să bată la 
maşină. 

— Ce ai, Sauer? M-ai speriat! 

— N-am nimic, Frâulein. Chiui şi eu de bucurie. Sunt 
bogat! Sunt omul cel mai bogat din lume! 

— Vă căsătoriţi deci? 

Emma se repezi să-şi îmbrăţişeze prietena şi să-l felicite 
pe Sauer, care strălucea de bucurie. 

— Măi, măi, ce scenă înduioşătoare! Cu ce ocazie 
felicitarile? 

Stirner tocmai intrase. 

— Elsa şi Sauer se căsătoresc şi vor înota în aur! Îmi pare 
atât de bine! Îl lămuri Emma surescitată. 

— Serios? 

Elsa şi Sauer schimbară o privire. După o ezitare 
imperceptibilă, Elsa răspunse ferm: 

— Da, foarte serios. Poţi să ne feliciţi. 

Stirner întinse mâna. 

Năuc de fericire, Sauer i-o strânse cu putere. 

— Felicitările mele, viitorii mei patroni! Bineînţeles, dacă 
veţi binevoi să mă păstraţi în serviciul domniilor voastre. 
Dar nu-i nici o supărare, chiar dacă mă concediaţi. Îmi iau 
geamantanul, îmi fluier câinii şi deschid un circ ambulant. 
Cât despre casieriţă, circ să fie. Ce zici, Emma, vii cu mine? 
Dar ce ai, păpuşico, plângi? 

— Plâng. De bucurie, bâigui Emma. 

— Eşti sigură că numai de bucurie? O ameninţă cu 
degetul. Apoi urmă: Şi păpuşelele ar trebui să înveţe să-şi 


ascundă sentimentele. Spune drept, nu ţi-e milă de Ludwig? 
Nici măcar atâtica? N-ai fost îndrăgostită de el un piculeţ? 

Acoperindu-şi faţa cu mâinile, Emma alergă spre uşă. Intră 
un servitor. 

— Domnul Gottlieb-senior îl roagă pe domnul Otto Sauer 
să poftească în cabinet. 

Sauer aruncă o privire Elsei şi ieşi codindu-se. Rămas cu 
Elsa între patru ochi, Ludwig Stirner schimbă tonul: 

— E adevărat, Frâulein Gluck? 

— Da, e adevărat. 

După un moment de gândire, Stirner întrebă: 

— Dar eu? N-am nici o şansă? 

— Acum mai puţin ca oricând. Ascultă, Stirner, am 
impresia că numai dumneata ai fi în stare să risipeşti ceața 
care învăluie toată povestea asta. Te-aş ruga să-mi răspunzi 
la câteva întrebări. 

— Sunt numai urechi. 

— N-ai putea să-mi explici taina testamentului? 

— Karl Gottlieb a luat-o cu el în mormânt. 

— Nu e răspunsul pe care îl aşteptam, dar, mă rog. 
Urmează întrebarea cea mai grea: există vreo legătură 
între. Întocmirea testamentului şi moartea subită a lui Karl 
Gottlieb? 

— Desigur. O legătură cât se poate de strânsă. Numai 
moartea lui Gottlieb face posibilă executarea testamentului 
şi intrarea în posesia moştenirii. Dar de ce mă întrebi pe 
mine? Orice jurist putea să-ţi spună asta. 

— 'Te faci că nu înţelegi. 

— Poate chiar nu înţeleg. Ori dumneata, din tact, nu vrei 
să pui punctul pe i. Întreabă-mă direct dacă nu l-am ucis pe 
bătrân! 

Elsa roşi. 

— 'Ţi-aş cere scuze, Stirner, dar cine-i de vină? Uiţi ce 
spuneai deunăzi? Că onestitatea e un cusur. Mă doboară 
gândul că printre oamenii cărora le strâng mâna. 


— Există şi unul cu mâinile mânjite de sângele pruncului 
sexagenar, care pe deasupra mai are şi tupeul de a te cere 
în căsătorie! 

— Ce faci, Stirner? De când te aşteptăm! Bombăni Oskar 
Gottlieb, apărând în uşă. 

Stirner se ridică cu un aer plictisit şi ieşi. 

— Ce aţi discutat atâta? Întrebă curioasă Emma, care între 
timp se întorsese la maşina de scris. 

— Mi-a oferit mâna, inima şi tot globul pământesc drept 
dar de nuntă! 

— Ce noroc pe tine! Două cereri în căsătorie într-o singură 
zi! 

— Ştii, Emma, am renunţat la moştenire. 

Fata rămase tablou. 

— Eşti nebună de legat! Poţi să te iei de mână cu Stirner. 

V. MOŞIENIREA - UITE-O, NUE 

Oskar Gottlieb n-a murit, dar moştenirea care-i lunecase 
printre degete a fost o lovitură prea grea pentru el. Slăbit, 
cu faţa răvăşită şi pământie, îşi spunea păsul cunoscutului 
avocat Luders, în cabinetul acestuia. Capul îi căzuse într-o 
parte, nu şi-l putea ţine drept. Şi tot răsucea un creion în 
mână. 

— Istoria aceasta cu testamentul e un fel de „uite-o, nu e”. 
Parcă şi-a băgat necuratul coada, zău aşa! Bine zice Rudolf: 
o bandă de tâlhari! Tâlhari ori smintiţi. Naiba ştie! Judecaţi 
şi dumneavoastră. A doua zi după deschiderea 
testamentului trimit după Otto Sauer. Jurisconsultul fratelui 
meu, dumnezeu să-l iertE. Ca să discut cu el unele chestii. 
Ce ziceam, om de încredere al bietului Karl, poate m-ajută 
el să fac niţică lumină în afacerea asta idioată cu 
moştenirea. Dar ţi-ai găsit. Ori că nu ştia într-adevăr nimic 
de schimbarea testamentului, ori umblă cu şoalda. Ce 
credeţi că-mi zice? Că Elsa Gluck renunţă la moştenire. Vă 
închipuiţi. Repede - să vie Gluck! Da, zice, e adevărat. Deci, 
totul e în regulă! Şi când colo, mă pomenesc peste câteva 
zile că testamentul este prezentat instanţei spre confirmare 


chiar de Sauer, cu procură în regulă de la Elsa Gluck. „Ce-i 
asta, domnule? Una vorbim şi alta facem?” El de colo: 
„Moştenitoarea s-a răzgândit”. 

— Din ziua aceea aţi mai avut vreo discuţie cu Frăulein 
Elsa Glick? Întrebă avocatul, pufăind din trabuc. 

— Am mai stat de vorbă cu ea, dar. Ştiţi. Parcă nu-i 
aceeaşi. Chip de piatră, privirea stinsă, şi se mişcă. Parcă-i 
buimacă de nesomn. Întreb: „Bine, Frăulein, parcă ziceai că 
renunţi la moştenire? „Nu ştiu. Îmi răspunde ea cu o voce 
leşinată. Nu-mi amintesc. Poate,. „Atunci de ce-ai mai 
înaintat testamentul spre confirmare?” Se holbează la mine 
şi nu spune nimic. Uite, aşa m-am canonit cu ea un ceas şi 
mai bine. Deodată o văd că se ridică fără o vorbă şi pleacă. 

— Dacă nu mă înşel, e logodită cu Sauer. 

— Exact. 

— Atunci nu-i exclus să-şi fi schimbat într-adevăr 
hotărârea iniţială sub influenţa lui, presupuse maestrul 
barei. 

— Mai ştiu eu? Tot ce se poate. Parcă el e mai breaz? 
Umbla cătrănit de parcă moştenirea ar fi fost o pacoste pe 
capul lor. Şi deodată s-a făcut colţos de nu mai poţi să te 
înţelegi cu el. Dacă-i spui o vorbă, îţi răspunde zece. Joacă 
teatru, mă întreb, ori şi-a pierdut minţile. 

Oskar Gottlieb îşi strecură creionul în buzunar, dar 
imediat îl scoase iarăşi. După ce-şi mai trase sufletul, 
continuă: 

— Cert e că testamentul a fost prezentat spre confirmare. 
Trebuie deci să pornim lupta. Dumneavoastră ce ziceţi, 
domnule avocat? 

Liuiders îşi rezemă de spătar capul chel, ca o bilă 
trandafirie şi privind cum se destramă în aer colacii de fum, 
vorbi de parcă ar fi gândit cu glas tare: 

— Primo - testamentul a fost întocmit de un notar, 
respectându-se cu stricteţe procedura legală. Aşadar, o 
acţiune având ca punct de plecare niscaiva vicii de formă 
cade. Secundo - procesul-verbal dresat de judecătorul de 


instrucţie şi de poliţie spune limpede că moartea lui Karl 
Gottlieb se datoreşte unui accident, orice premeditare fiind 
exclusă. Ce ne mai rămâne de făcut? Să dovedim că în 
momentul când a întocmit cel de-al doilea testament, 
testatarul era iresponsabil. Calea nu-i deloc sigură, dar alta 
nici nu există. 

Mai trimise în tavan un rotocol de fum şi îl întrebă pe 
Oskar Gottlieb: 

— Vă rog să-mi spuneţi sincer, în ce relaţii aţi fost cu 
defunctul dumneavoastră frate? N-au existat între 
dumneavoastră neînţelegeri, certuri? 

— Niciodată! Răspunse răspicat Oskar Gottlieb. 

— Atunci la ce face aluzie testamentul? 

Oskar Gottlieb roşi până în vârful urechilor şi începu să se 
frământe pe scaun. 

— Mai ales pentru afurisita asta de aluzie ţin neapărat să 
atac testamentul! Aluzia îmi face numele de ocară. Mă 
doare, desigur, că fratele meu m-a dezmoştenit, dar şi mai 
rău mă doare că era supărat pe mine fără să fiu vinovat. E 
ceva necurat la mijloc. M-o fi calomniat cineva, cu gând 
ascuns. 

— Da, încurcată afacere. Voi face tot ce-i omeneşte posibil, 
dar nu garantez nimic. După un altreilea colac de fum 
expediat pe urmele celorlalte, asul baroului trecu la o temă 
mult mai plăcută pentru el: onorariul. 

VI. PROCESUL 

Procesul Oskar Gottlieb - Elsa Gluck făcu mare vâlvă. 
Onorariul ameţitor pe care urma să-l primească celebrul 
avocat Luders dacă va obţine câştig de cauză, averea 
fabuloasă disputată, testamentul surpriză, moartea 
năprasnică a bancherului, atât de, curând după întocmirea 
ultimului testament, frumuseţea moştenitoarei - câte şi mai 
câte subiecte pentru ziare, câte prilejuri de bârfit. Se 
emiteau cele mai bizare ipoteze, se încingeau polemici 
fulminante, se încheiau pariuri. „Ce s-a petrecut în familia 
Gottlieb? De ce defunctul bancher şi-a dezmoştenit fratele? 


Ce fire leagă triunghiul Elsa Gluck - Karl Gottlieb - Sauer?” 
lată problemele care aţâţau cel mai mult curiozitatea 
marelui public şi interesau în aceeaşi măsură justiţia. 

Contestaţia lui Oskar Gottlieb, iscusit adusă din condei de 
avocatul Luiders, pornea de la premisa că în momentul 
întocmirii testamentului, bancherul nu s-ar fi aflat „în 
deplină posesie a facultăţilor sale mintale”. Se făcuse totul 
pentru a obţine probe în sprijinul acestei afirmaţii. 
Deranjându-l pe defunct, cei mai iluştri profesori i-au 
cercetat creierul. Actul de expertiză rezultat în urma 
acestui examen consemna cu lux de amănunte, greutatea 
creierului, culoarea, numărul de circumvoluţiuni, un 
început de scleroză, dar nu furniza dovada dorită. Experții 
nu îndrăzniră să scrie negru pe alb că bancherul Gottlieb a 
fost nebun, cu toate că se constataseră - nu fără 
„concursul” lui Luders - „unele anomalii”. 

Dar Luders pregătise şi câţiva martori bine dresați, mai 
înţelegători decât experţii. În jurul lui Karl Gottlieb, care 
învârtea afaceri de milioane, roiau întotdeauna sumedenie 
de oameni de tot soiul. Între aceştia, avocatul găsi uşor 
câţiva care, contra unei sume frumuşele, se arătară dispuşi 
să dea orice declaraţie li s-ar cere. Sub competenta 
îndrumare a maestrului, martorii relevară o mulţime de 
detalii din viaţa bancherului, în aparenţă lipsite de 
însemnătate, dar care înlănţuite creau un dubiu în privinţa 
integrităţii facultăţilor mintale. 

Stârniră ilaritate, de pildă, depoziţiile şefului contabil 
despre unele extravaganţe ale bancherului, ce frizau mania, 
în legătură cu raţionalizarea şi automatizarea. Karl Gottlieb 
pusese să i se construiască un lift special, pe a cărui 
platformă era fixat fotoliul în care obişnuia să şadă la masa 
de scris. O apăsare pe buton - şi din apartamentul său de la 
etaj cobora la parter, unde se aflau birourile băncii. După ce 
semna hârtiile şi discuta cu clienţii mai importanţi, se înălța 
cu fotoliu cu tot, asemenea unui zeu într-o piesă de teatru, 


şi, oprindu-se iarăşi în faţa mesei, îşi vedea mai departe de 
treabă. 

Când patronul lucra, nimeni n-avea voie să intre în 
cabinet, fie el funcţionar sau servitor. Dar pentru că totuşi 
se mai întâmpla să aibă nevoie de ceva, fuseseră instalate 
nişte benzi transportoare ce străbăteau toată clădirea. 
Bancherul spunea la telefon ce doreşte şi imediat banda 
transportoare, mişcându-se fără nici un zgomot, îi aducea 
registrul cerut, o cafea sau o cutie cu ţigări de foi. 

— Nu era normală nici pasiunea lui pentru igienă, depuse 
un alt martor. Avea peste tot în camere termometre, 
hidrometre, şi fel de fel de aparate complicate pentru 
stabilirea componenţei şi purității aerului. Sistemele uzuale 
de ventilaţie nu-l satisfăceau. „Ce aerisire ar putea fi, când 
introduci dinafară aer plin de praf şi de vapori de benzină?” 
obişnuia el să spună. Înainte de a intra în casă, aerai era 
epurat prin mijloace chimice. Un om special angajat veghea 
ca temperatura să se menţină invariabil la plus 120 C. Vara, 
aerul era răcit pe cale artificială până la această 
temperatură, avându-se grijă să nu fie nici prea uscat, dar 
nici umed, să nu scadă procentul de oxigen conţinut şi să nu 
apară bioxidul de carbon. Se făcea de asemenea ozonizare 
artificială. 

Pe baza acestor depoziţii, alţi medici psihiatri, mai puţin 
dificili decât primii sau poate mai bine zis plătiţi de Luders, 
constatară în certificatul de expertiză că defunctul suferea 
de o boală psihică cu un nume lung, impresionant şi foarte 
greu de pronunţat. Era limpede că Oskar Gottlieb câştigă 
teren. Mai trebuia lămurită o singură problemă care 
întârzia pronunţarea hotărârii: care erau relaţiile dintre 
Karl şi Oskar. E drept că mai mulţi martori declaraseră că 
pe cei doi îi lega o „dragoste frăţească”. Nu era exclus 
totuşi să fi intervenit o ruptură din motive rămase ascunse 
până şi celor mai intimi prieteni. Din fericire pentru Oskar, 
nu exista nici un indiciu că s-ar fi certat vreodată cu fratele 
său Karl. Luders se şi vedea cu onorariul încasat, îşi făcea 


planuri: o vilă la Nisa. O maşină nouă. Mariette. Un zâmbet 
îi înflori pe buze, privirea îi era languroasă. Dacă ar fi fost 
motan ar fi început să toarcă. Merita să-şi bată capul cu 
experţii şi cu martorii! Luders se întrecuse pe sine, punând 
la bătaie în acest proces toată priceperea, tot talentul, tot 
darul său oratoric. 

lată şi ziua în care urma să se pronunţe sentinţă. Uriaşa 
sală a tribunalului se dovedise neîncăpătoare. Sute de ochi 
o căutau pe Elsa Gluck, dar zadarnic: Sauer îi reprezenta 
interesele. 

Luiders, într-o formă de zile mari, analiză subtil declaraţiile 
martorilor, excelând în juxtapuneri şi în deducţii ingenioase 
şi pară într-un mod strălucit argumentele morocănosului 
Sauer. Câteva dintre observaţiile sale deosebit de spirituale 
stârniră o furtună de aplauze: era clar că publicul, în 
majoritatea lui, ţine cu „moştenitorii legali”, adică cu Oskar 
Gottlieb. De altfel şi judecătorii, în sinea lor, erau dispuşi să- 
i dea dreptate lui Gottlieb. 

— Cât priveşte sentimentele defunctului Karl Gottlieb faţă 
de clientul meu, spuse în încheiere Luders, indiferent de 
natura lor, cine să ţină seama de preferinţele sau de 
antipatiile unui alienat? Partea adversă spune: „Bine, dar 
Karl Gottlieb a condus activitatea unei firme mari”. 

— Luders ridică din umeri: 

— Ei şi? Istoria cunoaşte cazuri când state uriaşe au fost 
cârmuite de monarhi demenţi, fără ca poporul să bănuiască 
măcar. 

Răsunară câteva aplauze. Preşedintele agită clopoţelul. 

În momentul acela se ridică Oskar Gottlieb. Părea toropit 
de somn. Abia târându-şi picioarele, se apropie de bară şi 
spuse: 

— Cer cuvântul. 

Se aşternu o tăcere mormântală. Încreţindu-şi fruntea de 
parcă s-ar fi căznit să-şi amintească ceva şi înnodând 
anevoie cuvintele, Oskar Gottlieb bolborosi: 


— Nu-i adevărat. Nu e cum spune Luders. Karl era mai 
întreg la minte ca noi toţi. Şi meritam să mă 
dezmoştenească pentru că am greşit faţă de el. 

Sala încremenise în aşteptare. Luders îşi pierdu pentru o 
clipă cumpătul, dar imediat se repezi la Oskar Gottlieb şi-l 
trase înciudat de mânecă: 

— Ce faci?! Ce tot îndrugi acolo? Vino-ţi în fire, omule! 
Strici totul! Îi şuieră el la ureche. 

Oskar îşi smuci braţul şi se răsti în gura mare la avocat: 
— Ce mă tot bârâi la cap?! Lasă-mă în pace! Destul rău i- 
am făcut lui Karl. Să-i mai fac şi numele de ocară? Ce rău i- 
am făcut? Nu pot să spun. Asta ne priveşte pe noi. Familia 

noastră. De altfel are vreo importanţă? 

Până şi judecătorii, care văzuseră multe în viaţa lor, 
rămaseră stupefiaţi. 

— Dar de ce o spuneţi abia acum, întrebă preşedintele. 

— Pentru că. Pentru că. lăcu o clipă de parcă şi-ar fi 
pierdut firul gândurilor. Pentru că abia azi am aflat că 
fratele meu ştia. Ştia anumite lucruri. Moştenirea nu mi se 
cuvine mie, ci domnişoarei Elsa Gluck. 

Brusc, sala se umplu de tumult de parcă s-ar fi spart un 
stăvilar. Strigătele mulţimii acoperiră sunetul clopoţelului. 
Luders, palid ca un mort, se ridică clătinându-se, îşi turnă 
apă cu o mână tremurătoare, dar nu fu în stare să bea: 
dinţii îi clănţăneau şi conţinutul paharului curse pe robă. 

Sauer părea şi el uluit. 

Numai Rudolf Gottlieb, roşu de furie, se repezi la taică- 
său, îl zgâlţâi zdravăn şi-i strigă ceva. Dar bătrânul avea un 
aer apatic, de parcă toate acestea nu l-ar fi privit pe el. 
Atunci tânărul se apropie dintr-un salt de masa 
judecătorului şi, agitându-şi ameninţător pumnii, răcni de 
se auzi în toată sala: 

— Nu vedeţi că şi-a pierdut minţile?! Aici toţi sunt nebuni 
sau tâlhari! Dar nu mă las. O să merg până în pânzele albe! 

Şedinţa fu suspendată şi preşedintele evacuă sala. 

VII. DISPARIŢIA MOȘTENITORULUI 


Acţiunea fusese respinsă, iar testamentul - confirmat. Elsa 
Gluck intră în posesia moştenirii. 

Rudolf, ca şi Luders de altfel, căruia îi trecuse pe la nas un 
onorariu nemaipomenit în analele baroului, nu voiau să se 
dea bătuţi. Trebuia să întreprindă ceva - dar ce? Să ceară 
din nou o expertiză medicală pentru a stabili de data 
aceasta iresponsabilitatea lui Oskar Gottlieb! Dacă bătrânul 
e pus sub tutela lui Rudolf, acesta are dreptul să facă apel! 
Da, ar fi fost ceva, dar de unde să-l iei pe Oskar? Imediat 
după terminarea procesului, Oskar a dispărut. Experții n- 
aveau cum să-l declare iresponsabil. În lipsă! Rudolf 
cheltuia în dreapta şi-n stingă, înglodându-se în datorii, 
doar o da de urma părintelui său. Ajunse până acolo încât 
promise un premiu celui care-i va da de vreun indiciu. 
Nimic! 

Termenul de recurs era pe expirate. În disperare de 
cauză, Rudolf luă hotărârea să se adreseze Elsei Gluck. Ea 
nu se instalase încă în casa lui Karl Gottlieb, care îi revenea 
prin testament împreună cu toată averea, clar venea acolo 
zilnic la ore fixe, pentru a-şi îndeplini atribuţiile de salariată 
a băncii. Rudolf o găsi în cabinetul secretarului particular, 
care-i dicta ceva. În halul de nervi în care era, tânărului 
Gottlieb nu i se păru curios că Elsa continuă să lucreze 
conştiincios, de parcă n-ar fi privit-o pe ea vizita anunţată. 

Stirner îl întâmpină pe Rudolf cu un zâmbet ironic. 

— Ei, tinere domn, cum îţi merg treburile? 

— Nu te priveşte! I-o întoarse Rudolf înţepat. Am de 
discutat ceva cu Frâulein Gluck! 

Îl privi de sus pe Stirner, poftindu-l parcă să iasă afară. 
Secretarul închise un ochi: 

— Ceva con-fi-den-ţial? Mă rog! 

leşi fără grabă. 

Când auzi uşa închizându-se, Rudolf se luă cu mâinile de 
cap şi începu să se agite prin cameră. 

— Frăulein, Frâulein! Gemu el deodată şi, acoperindu-şi 
faţa cu palmele, izbucni în plâns. 


Elsa se zăpăci. 

— Ce-i cu dumneata? 

Rudolf îi căzu la picioare şi, frângându-şi mâinile, vorbi cu 
o voce înecată în lacrimi: 

— Fie-ţi milă, Frăulein! Nu mă nenoroci. Renunţă la 
moştenire. Ce să faci cu ea? lartă-mă. Nu-mi dau seama ce 
spun. Cum să renunţe cineva la o avere ca asta! Dar nu ţi se 
cuvine dumitale! N-ai nici în clin nici în mânecă cu toată 
bogăţia asta picată din cer. Nu! Ce vorbesc. Nu sunt în 
stare să mă concentrez. Ştiţi, Frăulein, numai speranţa asta 
mai dădea rost vieţii mele. Tata e un zgârie-brânză şi 
tremură pentru fiecare ban. Eu sunt dator vândut. În 
definitiv, de ce dumitale? De ce? E. E absurd, e de 
neconceput, e strigător la cer! E ceva. Vai, nici nu mai ştiu 
ce spun, dar sunt convins că mă înţelegi şi-ai să te înduri de 
mine. Dacă nu renunţi la moştenire, îmi zbor creierii! 

— Nu pot, răspunse calm Elsa. 

— Cum nu poţi?! Cine te poate opri? Doar ai şi vrut s-o 
faci. 

— Nu-mi amintesc. 

— 'Te implor! Îndurare! Îmi zbor. Adică ţi-am mai spus-o. 

Sări în picioare şi răvăşindu-şi chica roşcovană, porni să 
alerge de colo-colo ca apucat de furii. Se opri o clipă în loc 
cu privirea fixă şi cu mâna stângă încleştată pe bărbie, ca 
un om cufundat în meditaţie, apoi brusc începu să-şi smulgă 
părul din cap şi să-şi tragă palme: 

— Blestem! Blestem părului meu roşu şi mutrei pistruiate! 
O, dacă eram un tip bine. Dumneata eşti atât de frumoasă. 
Poate că eu. Poate că noi doi... Ce-ai zice dacă te-aş cere în 
căsătorie? 

Aerul său încurcat, faţa aprinsă şi părul vâlvoi îi dădeau o 
înfăţişare nespus de comică. Elsa îl privi amuzată. 

— Mulţumesc, domnule, dar sunt logodită. 

— Da, ştiu. Pur şi simplu mi-am pierdut controlul şi-mi dau 
pe faţă toate gândurile. Dar cu toate că eşti frumoasă, nu 
de dumneata am nevoie, ci de afurisita asta de avere. Nu 


mi-aş fi închipuit vreodată că o fiinţă atât de fermecătoare 
poate ascunde atâta cruzime şi. Şi lăcomie! Încheie el 
sarcastic. 

Elsa se încruntă. 

— Nu merit să fiu învinuită de aşa ceva. 

— Atunci ce te împiedică să rosteşti cuvântul care ar face 
din mine şi din surioarele mele cei mai fericiţi oameni din 
lume??! O prinse de mână şi o privi drept în ochi: 

— Renunţă! Renunţă! Te rog! Te implor, renunţă! 

Focul ce-l mistuia dădea acestor cuvinte o tărie deosebită. 
Pe fruntea senină a Elsei trecu o umbră, sprâncenele i se 
adunară. În inima ei se dădea o luptă. 

Cu toată tulburarea lui, Rudolf observă acest lucru şi-şi 
reluă pledoaria cu şi mai multă insistenţă. 

Dar totul nu dură decât o secundă. Faţa Elsei îşi recăpătă 
calmul, genele îi ascunseră pe jumătate ochii şi spuse încet, 
dar pe un ton ce nu admitea replică: 

— Dă-mi drumul! 

Îşi eliberă braţul şi, fără o vorbă, se îndreptă spre uşă. 

— De ce pleci? Stai! Rudolf o apucă iarăşi de mână, 
încercând s-o oprească, dar în momentul acela uşa se 
deschise, un câine năvăli în cameră şi se postă între ei, 
mârâind ameninţător. Îndată apăru şi Stirner. 

— Ei uite, asta nu-mi place! Îl dojeni el pe Rudolf. Aşa se 
poartă un tânăr manierat cu o domnişoară logodită? 

Tremurând ca prins de friguri, Rudolf îl măsură cu ură. 
Stirner îl înfruntă calm şi ironic. Tânărul bătu din picior, se 
întoarse şi ieşi ca o vijelie. Sări în maşină, bolborosind ca în 
delir: 

— "Totul e pierdut! Totul e pierdut! 

— Unde vă duc? Întrebă şoferul. 

— "Totul e pierdut! La Luders. 

Repetând într-una „totul e pierdut!”, dădu buzna în 
cabinetul avocatului, fără să ţină seama că acesta discuta cu 
o clientă. 


— Luders! Totul e pierdut! Refuză! Refuză pe toată linia, 
de la primul până la ultimul punct. Era şi de aşteptat. Mâine 
expiră termenul de recurs. Tata nu-i de găsit. Măcar de-am 
fi siguri că a murit. Adică, oricum ar fi prea târziu! În câteva 
ore n-ai cum obţine instituirea tutelei. Nu ne rămâne decât 
un singur lucru: să facem apel. Procura pe care v-a dat-o 
tata rămâne valabilă. 

— Bine, dar atâta timp cât există la dosar declaraţia lui 
Oskar Gottlieb, nu avem nici o şansă. 

— Avem, n-avem, mergem înainte! Poate până se judecă 
apelul apare şi tata. 

Liuiders dădu din umeri. Apoi însă îşi spuse că tânărul s-ar 
putea să aibă dreptate. Totul e să nu piardă termenul. În 
definitiv, poţi să ştii de unde sare iepurele? 

Făcură apel. În zadar. Oskar Gottlieb nu era de găsit. 
Obţinură câteva amânări, dar până la urmă familia Gottlieb 
pierdu definitiv procesul. 

Elsa Gluck intră în posesia moştenirii. 

VIII. PALATUL DE STICLĂ 

Pasiunea defunctului bancher pentru raţionalizări îşi 
pusese pecetea şi pe arhitectura casei, construită după 
ultimul cuvânt al tehnicii americanizate. Criteriul estetic al 
noului stil era utilitatea. Uriaşa clădire cu parter şi două 
etaje, durată din oţel, beton şi sticlă, fusese concepută în 
linii drepte, ce te făceau să crezi că arhitectul a folosit ca 
sursă de inspiraţie o coală de registru contabil, împărţit în 
rubrici şi subrubrici. Nici o arcuire capricioasă, nici un 
amănunt ornamental nu înveseleau ansamblul. În loc de 
ziduri, numai geamuri uriaşe care îi dădeau aspect de 
acvariu. Acoperişul, tot de sticlă, părea un scut prea fragil 
pentru milioanele cu care opera banca, Numai că „peştişorii 
de aur” erau ascunși în rărunchii clădirii, la subsol. Oţelul şi 
betonul trezoreriei ofereau o garanţie sigură împotriva 
gangsterilor, chiar dacă aceştia ar fi atacat banca din aer. 
Sutele de sonerii şi de semnale luminoase, periscoapele de 
o construcţie specială prin care gardienii instalaţi la parter 


vedeau tot ce se întâmplă la subsol, sistemul de uşi cu 
închidere automată, barajele electrice şi aparatele de 
filmat, de asemenea automate, condamnau la eşec orice 
încercare de a pătrunde aici prin forţă sau viclenie. Numai 
Gottlieb ştia cât bănet a dat reporterilor ca să descrie cât 
mai pe larg toate aceste minuni ale tehnicii securităţii. 
Urmărea două scopuri: să convingă lumea că fortăreaţa lui 
subterană este inexpugnabilă şi să taie astfel bandiţilor 
pofta de a ataca safeurile băncii lui. Într-adevăr, în zece ani 
s-a semnalat o singură tentativă de jaf. Şi aceea însă s-a 
terminat lamentabil pentru temerarii spărgători. Cu toate 
că, după cum au declarat singuri, „vedeau o meserie ce nu 
se există”, bandiții au fost prinşi ca nişte şoricei în cursă. 
Din primul moment a intrat în funcţiune aparatul de luat 
vederi şi filmul a rulat la toate cinematografele ca un fel de 
„aviz amatorilor”. Gurile rele spuneau că totul a fost doar 
un truc al bancherului, care i-a tocmit pentru o sumă 
frumuşică pe aceşti „artişti” din lumea interlopă, luându-şi 
solemn angajamentul că vor fi puşi în libertate de cum se va 
potoli zarva iscată de pretinsa lor ispravă. Cum, necum, 
filmul a avut efectul scontat. Bancherul şi depunătorii 
puteau dormi liniştiţi. 

Birourile băncii se aflau la parter. Un întreg corp de 
gardieni înarmaţi, necesari mai ales ca decor, păzeau 
intrările. 

Bancherul locuia la primul etaj. Din hol dădeai într-un 
salon, în birourile secretarului particular şi în cabinetul 
patronului. Două încăperi din aripa dreaptă comunicau cu 
cabinetul: dormitorul lui Gottlieb şi camera lui Stirner, 
întotdeauna încuiată: secretarul prefera să facă singur 
curat; nu permitea vreunui servitor să-i calce pragul. În 
aripa stingă se afla „menajeria” lui Stirner: câini, lupi, 
porci, pisici şi un urs. Aceste animale dresate trăiau într-o 
înduioşătoare armonie. Deşi renunţase la cariera ştiinţifică, 
Stirner continua să studieze psihicul animalelor „ca 
amator” - spunea el. 


Etajul superior (aproape două treimi din el, şi anume 
partea din mijloc) cuprindea galeria de tablouri - mândria 
defunctului bancher şi ţinta glumelor sarcastice ale 
cunoscătorilor. Aici coabitau într-o armonie la fel de 
înduioşătoare ca şi animalele lui Stirner, un Andrea del 
Sarto veritabil cu o stângace contrafacere după Correggio, 
zmângăleala unui diletant obscur, cu un desen în creion al 
lui Leonardo da Vinci. Tablourile, înşirate pe suporturi, 
perpendicular pe pereţii de sticlă, primeau lumina dintr-o 
parte. Gottlieb pretindea că aceasta este „aşezarea cea mai 
raţională”. În partea de mijloc a sălii, în afară de un pian 
instalat pe un podium, nu se afla nimic. Pentru banchete 
sau dineuri oficiale se aduceau nişte mese demontabile de o 
construcţie foarte complicată, „raţionalizate” şi ele de 
Gottlieb. E adevărat că, strânse, aceste mese ocupau puţin 
loc, dar ce chin pe bieţii servitori când trebuiau să le 
monteze! Întocmai ca la jocurile acelea complicate în care 
trebuie să compui o figură dintr-o sumedenie de piese 
aparent desperecheate - dacă o şipcuţă era pusă greşit, 
totul se dărâma şi. la-o de la capăt! 

Oamenii îşi ieşeau din fire, dar cel mai rău se enerva 
bancherul. 

— Cum de nu pricepeţi? E atât de simplu! 

Schimba aici, punea dincolo, potrivea dincoace, şi până la 
urmă totul îi scăpa din mâini, se lovea, se zgăria şi-l apucau 
şi pe el pandaliile. 

Acum s-a terminat cu toate astea. Mesele se odihneau 
îmbucătăţite, întocmai ca nefericitul lor stăpân. Ce plăcut 
era să-ţi auzi paşii răsunând în sala pustie, când te 
îndreptai spre grădina de iarnă! Aici, palmierii umbreau cu 
frunzele lor mari un imens acvariu, plante agăţătoare se 
împleteau dantelat pe pereţii unei grote artificiale, orhidee 
îţi desfătau ochii cu bogata lor gamă de culori. 

Poposeai pe îmbietoare sofale, între lauri şi leandri, iar 
cântecele păsărelelor care zburătăceau în libertate îţi 
fermecau auzul. 


Pe o altă uşă pătrundeai în biblioteca aflată exact 
deasupra celor două cabinete ale lui Gottlieb, de la parter şi 
de la primul etaj. Toate cele trei încăperi comunicau prin 
intermediul faimosului lift cu fotoliu. 

La capătul unei zile de lucru, bancherul „se înălța” 

În biblioteca lui alcătuită din ediţii de lux cu titluri 
imprimate în aur pe cotor, pentru a fuma în tihnă o havană. 
Cărţile nu le citea. Rareori lua din raft câte un volum şi se 
uita la poze. 

— Farsus sepectrum, maimuţa-strigoi. Ca să vezi ce de 
jivine pe lumea asta! Parc-ar purta ochelari, zău aşa. la mai 
dă-o dracului, c-o visez la noapte! 

Închidea cartea cu pocnet şi căsca. Ultimele două încăperi 
erau goale. Una se afla deasupra dormitorului lui Gottlieb, 
cealaltă deasupra camerei lui Stirner. Cu acestea încheiară 
Stirner şi Elsa vizitarea casei. 

— Ei, ţi-ai văzut palatul. Sper că ai să te simţi bine aici. 
Camerele sunt pline de aer şi de lumină, ca de altfel toată 
casa. Nu degeaba avea testatarul dumitale o mină atât de 
sănătoasă. 

La aceste cuvinte, Elsa tresări şi o umbră uşoară îi trecu 
pe faţă. 

Stirner se posomori. 

— Cum, Elsa, nu te bucuri? Gândeşte-te că eşti una dintre 
cele mai bogate femei din lume! Îţi poţi satisface orice 
dorinţă, orice capriciu! Dacă nu-ţi place casa asta, te poţi 
instala în oricare din celelalte douăzeci şi şase de clădiri 
care-ţi aparţin în oraş. Sau într-una din vilele dumitale de la 
Nisa, Menton, Ospidaletti, din Majorca ori din Algeria, din. 
Nici nu le mai ţin minte pe toate. După o clipă de gândire, 
adăugă: Totuşi, trebuie să-ţi placă aici. 

— Da, trebuie să-mi placă aici, răspunse Elsa ca un ecou. 

— Dincolo va sta camerista dumitale. Iar aici, şi în toată 
casa, numărul soneriilor întrece pe al cuişoarelor de 
tapiţerie din mobile, iar telefoane sunt şi mai multe. Aşa că, 
din orice fotoliu, poţi comanda tot ce-ţi pofteşte inimioara. 


Deocamdată stai jos şi odihneşte-te. În câteva clipe banda 
transportoare îţi va aduce o cafeluţă. Pa! 

După plecarea lui Stirner, Elsa căzu sfârşită în fotoliu şi-şi 
acoperi faţa cu mâinile. În câteva rânduri bătăile unei 
pendule speriară tăcerea, dar Elsa nu se mişcă. 

Se gândea la soarta ei atât de ciudată. Fiică de oameni 
nevoiaşi, a rămas de mică orfană şi a gustat din plin amarul 
sărăciei. De copilă era neobişnuit de frumoasă. Această 
frumuseţe i-a adus multe bucurii, dar şi multă suferinţă. 
Într-o zi a venit la orfelinat o văduvă bătrână şi bogată - 
Frau Băcker. Fermecată de frumuseţea micuţei, a hotărât 
pe loc s-o înfieze. Avea doisprezece ani atunci. Cei cinci ani 
cât a stat în casa bătrânei au fost cei mai frumoşi din viaţa 
ei. Frau Bâcker ţinea la Elsa ca la copilul ei, i-a dat o 
educaţie bună, iar Elsa o iubea ca pe o mamă. Dar 
bătrânica s-a stins pe neaşteptate, fără să lase nici un 
testament. De ochii lumii, rudele ei i-au oferit ceva şi Elsei, 
dar într-o formă atât de jignitoare, încât fata a refuzat şi şi- 
a căutat o slujbă, în cei doi ani care au urmat i-a fost dat să 
cunoască hidoşeniile vieţii. Cu frumuseţea ei, găsea uşor un 
loc de vânzătoare sau manechin, dar la fel de repede 
trebuia să renunţe la slujbă, ca să scape de asiduităţile 
patronilor. Şi-a spus atunci că trebuie să încerce altceva şi, 
seară de seară, renunțând la odihnă şi la orice distracţie, a 
început să înveţe stenografia, în sfârşit i-a surâs norocul şi a 
fost angajată la banca Gottlieb. Aici l-a cunoscut pe Sauer. 
Impresionată de politeţea, amabilitatea şi de bunele lui 
maniere, a ajuns să-l îndrăgească. 

Şi iată că moştenirea asta a smuls-o din făgaşul obişnuit! 

Nu putea pricepe nici în ruptul capului ce a făcut-o să 
accepte moştenirea, după ce la un moment dat hotărâse 
ferm să renunţe la ea. 

„De ce? De ce?” întrebarea revenea ca o obsesie. 
Deodată trăsăturile i se destinseră şi genele îi acoperiră 
pe jumătate ochii, iar după câteva minute răsufla adânc, ca 

atunci când scapi dintr-o încăpere neaerisită. Constată cu 


mirare că din tot zbuciumul de adineauri nu rămăsese nici 
urmă. Se ridică, se întinse cu voluptate şi-şi roti curioasă 
privirile prin încăpere. 

— Chiar că-i tare drăguţ aici! Ce aer plăcut şi câtă lumină! 
Uite ce covor frumos! 

Îmboldită de o lacomă curiozitate, pe care nu şi-o 
cunoscuse până atunci, prinse a cerceta minuţios, de una 
singură, noua ei locuinţă, biblioteca, galeria de tablouri, 
minunata grădină de iarnă. „Şi toate acestea îmi aparţin 
Pentru întâia oară gândi: „Are dreptate Stirner! 

Sunt fericită, nespus de fericită!” 

IX. UN SPOR DE 50% 

După ce se despărţi de Elsa, Stirner cobori la primul etaj. 
În birou, Sauer, Emma Fit şi Frau Schmiedthof, menajera, 
păreau că-l aşteaptă. 

Sauer îl întâmpină cu o plivire ostilă, în timp ce Fit şi 
Schmiedthof nu-şi puteau ascunde îngrijorarea. Nimeni nu 
ştia exact ce rol avea în această casă după schimbările 
survenite. 

— Bună ziua! Îi salută cu vioiciune Stirner. Vă aduc o veste 
bună! Patroana a dat dispoziţie: toată lumea rămâne în 
serviciu. Asta am discutat în primul rând cu Elsa, adică 
vreau să spun cu Frâulein Gluck. Să ştiţi însă că vom avea 
mult de lucru. Frumoasa noastră stăpână n-a condus 
niciodată o bancă, aşa că tot greul noi doi îl vom duce, 
Sauer şi cu mine. 

— Te-aş ruga să nu iei hotărâri în numele meu şi să nu-mi 
fixezi atribuţiile! Se zbârli Sauer. 

— Nu văd ce-am putea face altceva. Dar lasă. Discutăm noi 
mai târziu. Am ceva urgent de rezolvat. 

Trecu repede în cabinetul lui Gottlieb, se aşeză la birou şi 
scrise ceva, încuie hârtia într-un sertar şi trecu în camera 
lui, iar peste câteva minute se întoarse şi se aşeză din nou 
la biroul răposatului bancher. 

Intră Elsa, urmată aproape imediat de Sauer, Emma Fit şi 
Frau Schmiedthof, care desigur văzuseră că a coborât. 


LLA 


Emma şi menajera se grăbiră să-i mulţumească Elsei 
pentru că le-a îngăduit să rămână în serviciul ei. 

— A, Frăulein Gluck! Ce surpriză plăcută! Spuse Stirner, 
fără să se ridice de la birou. Cum te simţi? 

— Mulţumesc, bine. 

— Îţi place casa? 

— Foarte mult! Se însufleţi Elsa. Etajul de sus e scăldat în 
soare. Ai impresia că pluteşti pe un ocean de lumină. lar 
grădina de iarnă, zău, e încântătoare! Nu mai am ce căuta 
la Nisa! 

— Perfect! Deci totul e în ordine! Se bucură Stirner. 

Asupra lui Sauer însă, voioşia Elsei avu un efect contrar. 
Logodnicul îi aruncă o privire bănuitoare şi-şi muşcă 
buzele. 

— lar acum, scutură-ţi de pe umeri povara afacerilor, o 
invită Stirner pe acelaşi ton glumeţ. Am pregătit procura 
generală pe numele meu, aşa cum mi-ai poruncit. O 
semnătură, şi gata. 

Sauer, Schmiedthof, până şi naiva Emma încremeniră de 
uimire: normal ar fi fost ca procura s-o primească Sauer, 
logodnicul Elsei, sau cel puţin să-şi împartă cu Stirner 
conducerea băncii. 

— Cu plăcere, răspunse Elsa şi puse mâna pe stilou. 

— O clipă! Stirner apăsă pe buton şi în cameră intră 
bătrânul notar însoţit de doi martori. 

— Iertaţi-mă că v-am deranjat! Stirner îi vorbea notarului 
politicos, dar cu autoritate. Întrucât însă sunteţi, ca să spun 
aşa, de-al casei. 

Bătrânelul dădu din cap îndatoritor. Elsa semnă procura şi 
toate formalităţile se terminară în câteva minute. 

— Astfel de acte trebuiesc întocmite după toate formele. 
Vă mulţumesc! Îl concedie Stirner pe notar. 

Bătrânul ieşi însoţit de martori. Frăulein Fit şi Frau 
Schmiedthof îi urmară exemplul. 

— Dumneata, Sauer, rămâi ca şi până acum jurisconsult. 
Numai că noul nostru patron, mai cumsecade, îţi măreşte 


salariul cu 50%. Sper că am înţeles bine, nu? 

— Da, desigur! Încuviinţă Elsa. Sauer se făcu verde la faţă: 

— Foarte onorat, dar renunţ şi la spor şi la post! 

— Vai, Otto, ce-ţi veni? Sper că glumeşti! Sări Elsa. 

Stirner ridică din umeri, într-un gest de neputinţă: „Ce pot 
face eu?” 

— Sauer dragă, înţelege-te cu patroana. Eu am treabă jos, 
la bancă. Bună idee a avut bătrânul Karl. Nici că poate 
exista un mijloc de locomoţie mai comod. Apăsă pe un 
buton, o trapă se deschise şi dispăru cu fotoliu cu tot. 

— Sper că glumeşti, Otto, repetă Elsa când rămase 
singură cu Sauer. Puse mângâietor palma pe braţul lui. 

Sauer îşi trase mâna, cu o grimasă de dezgust. 

— Nu ştiu care din noi glumeşte, Frâulein Gluck! 

— Otto! 

— Numai că glumele dumitale sunt insulte. Îţi baţi joc de 
demnitatea mea de om, de dragostea, de încrederea, de 
prietenia mea! 

După o scurtă tăcere, urmă cu mâhnire: 

— Ce-i cu tine, Elsa? Ai jurat că renunţi la moştenire, şi m- 
ai minţit. De ce? 

— Dar nu pricepi, Otto? Aşa trebuie! Şi-apoi, nu tu mi-ai 
apărat interesele la proces? 

— E adevărat. Dar să mă bată Dumnezeu dacă ştiu de ce 
am făcut-o. Parcă mă împingea cineva de la spate. Adică. La 
urma urmelor, tu m-ai rugat. Şi ştii că nu pot să-ţi refuz 
nimic. Dar tu, tu de ce m-ai minţit?! Ai stârnit în inima mea 
toţi demonii îndoielii! Moştenirea asta te compromite, 
pângăreşte dragostea noastră. Şi-acum, colac peste 
pupăză, te apuci să-i dai procură lui Stirner! Cum să-mi 
alung bănuielile? Nu-nseamnă că eşti una cu el?! Că 
sunteţi. Intimi! Că-i eşti complice! M-ai dus de nasca pe un 
copil! 

— Otto! 

— Lasă-mă! Cum de nu înţelegi că o să te bârfească toţi şi- 
o să te împroaşte cu noroi?! Da, da, tot noroiul din stradă o 


să pătrundă în palatul acesta de aur! Tu în aceeaşi casă cu 
Stirner! Tu. 

— Linişteşte-te, Otto, te implor! 

— Nu, nu mă liniştesc! Şi nu te mulţumeşti cu atâta! Ca să 
mă umileşti mai rău, mă gratifici cu un spor de 50%! Ha-ha- 
ha! 50%! Contravaloarea dragostei şi a demnităţii! 

Izbucni într-un râs amar. 

Elsa îl privi zguduită şi neputincioasă. În inima ei se dădea 
o luptă cumplită. În sfârşit, nervii ei cedară şi o înecă 
plânsul. 

Sauer amuţi şi se prăbuşi pe un scaun. Din când în când, 
suspine spasmodice îi trădau zbuciumul. 

— Cât sunt de nenorocit! Nenorocitul de mine! Murmură 
el cu capul strivit între pumni. 

Elsa se apropie de el şi-l îmbrăţişă. 

— Cum poţi gândi atât de urât despre mine, Otto? Ştii 
doar că te iubesc. Hai, linişteşte-te, dragul meu, scumpul 
meu. Voi face tot ce-mi spui tu. 

— Adevărat? 

— Pe cuvânt, făgădui ferm Elsa. Şi nu mă mai învinui. Nici 
eu nu ştiu cum s-a întâmplat. 

Sauer se ridică şi-i cuprinse mâinile: 

— N-am nevoie de bogăţie, Elsa. Dragostea ta mi-ajunge. 
Şi în numele acestei iubiri, îţi cer ca mâine - da, chiar 
mâine! 

— Să ne cununăm şi tot mâine să-i faci vânt pe uşă 
ticălosului ăstuia de Stirner, cu haita lui de câini! 

— Cum spui tu, iubitule. 

— Elsa! 

— Ce scenă înduioşătoare! Auziră ei glasul ironic al lui 
Stirner. Speriaţi, se smulseră unul din braţele celuilalt şi 
întoarseră capul. 

Stirner îi privea din fotoliu, pufăind dintr-o havană. 

— Ca cauţi aici?! Izbucni Sauer. 

— Am venit, ca să spun aşa, în interes de serviciu! Pară 
Stirner. Încrederea cu care m-a onorat stimata noastră 


patroană. 

— Patroana noastră s-a răzgândit şi te concediază! I-o 
reteză Sauer. Procura va fi anulată! Ţinând însă seama de 
meritele dumitale, vei primi salariul pe două luni înainte, 
plus un spor de 50%! 

— Ei, ce să fac. O să deschid un circ ambulant, se căină 
Stirner, scărpinându-se la ceafă. 

Dar când rămase singur, se întunecă la faţă, scoase dintr- 
un sertar nişte planuri, le studie bombănind, apoi se încuie 
în camera lui. 

X. „FATA CU ULCIORUL SPART” 

Trecu o lună. Emma Fit şedea la locul ei obişnuit şi în 
aşteptarea orei de încheiere a programului bătea ceva la 
maşină. Tras la faţă, palid, nepieptănat, nebărbierit, Sauer 
măsura camera cu paşi mari, privind-o pe furiş. La un 
moment dat se opri în faţa Emmei, încordat, legănându-se 
de pe un picior pe celălalt. 

Emma se făcu roşie ca focul şi degetele ei de obicei atât de 
sprintene începură să încurce clapele: 

— Uf! M-am zăpăcit! De ce mă priveşti aşa, domnule 
Sauer? Parcă mă vezi prima oară. 

— Exact, Frăulein Emma. Unde mi-au fost ochii până 
acum? Eşti pur şi simplu delicioasă! 

Emma roşi mai tare; se prefăcu însă că nu aude. 

— Ciudat! Continuă Sauer. Eşti la noi de un an şi mai bine, 
ne vedem zilnic, şi totuşi. Abia de o lună pot spune că te 
văd: ce oval gingaş, ce păr mătăsos. Tot să-l mângâi, ce ochi 
minunaţi! Văd în ei când candoarea copilului, când o 
poznaşă viclenie de drăcuşor. Leit „Fata cu ulciorul spart 

— Ce ulcior? N-am spart nici un ulcior! 

— E un tablou de Greuze. lar dumneata. 

— Termină, Sauer! 

Cuvintele lui îi făceau plăcere, dar, de frica Elsei, încerca 
să-şi ascundă sentimentele. Patroana i-a şi surprins de 
câteva ori discutând în felul acesta. Trecea demnă şi 


V 


nepăsătoare, dar Emma simţea că „stăpâna”, cum îi spunea 
ea în glumă, vede şi înţelege tot. 

— Domnule Sauer, nu te mai recunosc! 

— Nici eu nu mă mai recunosc, fetiţo. Filosofii susţin că 
lucrul cel mai greu pe lume e să te cunoşti pe tine însuţi. 

Într-adevăr, era de nerecunoscut. Cumpătatul, ordonatul, 
ba chiar pedantul Sauer de la o vreme nu-şi mai îngrijea 
deloc ţinuta, frecventa cele mai deocheate cârciumi, unde 
chefuia cu toţi derbedeii, şi-şi neglija serviciul. 

— Ascultă, scumpă domnişoară, ai ţăcănit destul la pianul 
acesta afurisit care se cheamă maşină de scris. Hai sus să-ţi 
arăt noii peştişori de aur. Stirner i-a comandat ca să-i facă 
surpriză patroanei. 

Emma şovăia. 

Zâmbind, Sauer arătă din ochi spre uşa cabinetului: 

— 'Ţi-e frică? 

Fata se aprinse la faţă şi se ridică: 

— De ce să-mi fie frică? Merg. Dar numai pentru câteva 
minute. Vreau astăzi să ajung mai devreme acasă. 

Cele câteva minute se făcură jumătate de oră, o oră. 

Sauer flecărea fără încetare, copleşind-o cu 
complimentele. Deşi nu arăta, Emma tremura de frică să 
nu-i surprindă cineva. La un moment dat se uită la ceas şi 
se ridică decisă: 

— Vai, ce târziu e! Potrivindu-şi părul din mers, ieşi din 
grădină în sala cu tablouri. 

— Ştii ceva, Emma? Hai să mergem diseară la teatru. Pe 
urmă trecem pe la „Continental”. Au un jazz pe cinste! 

Emma, care îl ştia atât de grav şi serios, pufni în râs. 
Sauer o luă de braţ şi, patinând pe parchet, porniră 
amândoi spre ieşire. 

Dintr-un colţ al sălii, Elsa văzuse toată scena. Vizita des 
galeria. Unele tablouri o atrăgeau. Când cei doi se 
depărtară, Elsa intră în grădină şi căzu fără vlagă pe banca 
din faţa acvariului. Havuzul susura, peştişorii de aur înotau 
alene îndărătul sticlei verzui, iar uneori se ridicau la 


suprafaţă pentru a sufla mărgeluşe de aer. Era linişte. 
Păsărelele, înfoiate pe ramuri, picoteau ca înainte de ploaie. 

Privirea-i căzu pe o servietă de piele galbenă, cu iniţiale de 
argint: „O. S.”. 

În aceeaşi clipă auzi paşi care se apropiau. 

„Otto se întoarce să-şi ia servieta”, îi fulgeră prin minte. 
Prima ei pornire fu să se ascundă în grotă, dar se răzgândi. 

Sauer intră fredonând un cântec la modă. Când o văzu pe 
Elsa, rămase locului descumpănit, imediat însă afectă un 
aer degajat: 

— Doamna se plimbă? Cum vă plac peştişorii de aur? Cu 
sos picant trebuie să fie delicioşi! 

Gluma, cum era şi firesc, n-o înveseli. 

— Ascultă, Sauer, ce înseamnă asta?! 

— La ce face aluzie stăpâna? 

— La ceea ce s-a petrecut aici acum câteva minute şi în 
general la purtarea dumitale din ultima vreme. 

Sauer se aprinse la faţă: 

— Aceeaşi întrebare aş putea să ţi-o pun eu, Frăulein 
Gluck! Ce înseamnă purtarea dumitale? Ne-am căsătorit? L- 
ai concediat pe Stirner cum mi-ai promis? N-ai nici un drept 
să mă controlezi! 

— Nici nu pretind acest drept! Dar de promisiune, tot am 
să mă ţin. Mi-am dat cuvântul doar. 

— De ce n-ai făcut-o până acum? 

Fu rândul Elsei Gluck să-şi piardă cumpătul. Într-adevăr, 
de ce? Nici ea nu ştia. Din nou o lacună în mintea ei! Din 
nou oribila senzaţie că şi-a pierdut memoria! Gândurile i se 
izbeau de o stavilă nevăzută, aşa cum se zbate o muscă de 
geam. Lăsă capul în jos şi nu răspunse nimic. 

Privirile lui Sauer lunecau pe chipul şi pe trupul Elsei. Se 
întrebă mirat: „Cum de-am iubit-o? E atât de banală! 
Manechine din astea frumoase găseşti cu duiumul, la orice 
casă de mode! Gâtul e grațios, dar atât de lung! Unde ţi-au 
fost ochii, băiete? Şi umerii ăştia înguşti. Şi cum o urâţeşte 
aluniţa de sub ochiul stâng!” 


— Nu răspunzi? Cred şi eu! Nici n-ai ce răspunde! 

În sfârşit Elsa vorbi: 

— Parcă tu n-ai zis că demisionezi? De ce n-ai făcut-o? 
Pusese degetul pe rană. Şi Sauer se întreba mereu ce l-a 
făcut să rămână la bancă. Dragostea pentru Elsa? Aş! Cu o 
lună în urmă, spre propria-i surprindere, simţise că Elsa îi 
este indiferentă şi că s-a îndrăgostit lulea de Emma. Dar nu 

era asta singura schimbare petrecută în el. Uneori se 
simţea sfâşiat de porniri şi sentimente contradictorii, 
încerca un fel de dedublare a personalităţii. De aceea îşi 
căuta uitarea în vin şi în petreceri. 

N-ar fi recunoscut însă în ruptul capului că nici el nu ştie 
de ce n-a plecat de la bancă. Aşa că tălmăci întrebarea cum 
îi venea la socoteală. 

— Nu ştii cum să scapi mai repede de mine?! M-am 
lămurit! 

Elsa îl privi cu reproş. 

— Iar începi cu insinuările? 

— A, nu! Fii pe pace! Ne-am torturat destul unul pe altul. 
E timpul să dăm cărţile pe faţa. Ei bine, nu plec pentru că o 
iubesc pe Emma Fit! Da, o iubesc şi chiar astăzi îi voi cere 
mâna! 

Explicaţia i se părea plauzibilă, deşi undeva în 
subconştient îşi dădea seama că ar fi putut foarte bine să 
plece împreună cu Emma. 

Elsa abia suflă: 

— Otto! 

În inima lui Sauer încolţi un grăunte de milă, dar imediat 
îşi spuse: „Minte! Se preface!” Şi-i trânti în faţă cu toată 
indignarea: 

— Dar ce-ai fi vrut? Să faci din mine un soţ paravan? lar 
Stirner să fie prietenul oficial al casei?! Mulţumesc de 
această cinste! Dar nu te necăji. Cu banii tăi ai să găseşti 
pretendenți. Pe mine însă, iartă-mă! Emma Fit nu e 
deşteptăciunea întruchipată şi nu se joacă cu milioanele, 
dar are un suflet bun, curat, şi-mi va fi o soţie credincioasă! 


Elsa se încovoie ca sub lovituri de bici. 

Sauer îşi luă servieta: 

— Da, sunt sărac! Dar nimeni nu mă poate cumpăra cu un 
spor de 50%! Şi-acum, iartă-mă, sunt aşteptat! 

Se înclină cu o curtoazie exagerată şi ieşi. Rezonanţa sălii 
goale amplifică zgomotul paşilor. 

Elsa rămase într-un fel de înţepenire. Numai bătăile 
pendulei o readuseră în fire. Tresări. 

— S-a făcut cinci? 

Umbrele înserării de iarnă se adunau tot mai dese. 

leşi din sală şi privi în jur. Întâmplător ochii îi lunecară 
asupra pianului, şi simţi o dorinţă irezistibilă să cânte. 
Ridică din mers capacul, se aşeză şi-şi trecu degetele pe 
claviatură. 

Niciodată muzica nu-i făcuse atâta plăcere. 

Deodată se opri speriată. 

Drept în faţa ei se afla Stirner. Când a intrat? Rezemat de 
pian, o privea ţintă. Era palid şi trist. Buzele lui subţiri 
aveau zvâcniri nervoase. 

Elsa scoase un țipăt uşor. 

— Cântă, Elsa, o rugă el cu căldură. 

Îi făcu pe voie. Stirner o ascultă cu atenţie, apoi vorbi rar 
şi încet: 

— Cânţi atât de frumos! E „Cântecul lebedei”, nu? De 
Saint-Saens. Se spune că lebăda cântă o singură dată: 
înainte de moarte. Trăieşte însă mult, foarte mult, şi numai 
o rană mortală îi poate scurta zilele. Şi dumneata eşti 
rănită? Dar de cine? Gândeşte-te dacă merită să-ţi pierzi 
viaţa pentru el. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Elsa, lăsându-şi mâinile pe 
genunchi. De cine vorbeşti? 

— De el, de Sauer! De cine altcineva! Doar nu-i un secret. 

În Elsa se trezi mândria de femeie. Se ridică în picioare. 

— Domnule Stirner, te poftesc să nu te amesteci în 
treburile mele personale! 


— Numai că aceste treburi personale sunt şi ale mele, 
Frăulein Elsa. Ştii că te iubesc. 

— Dar şi dumneata ştii că eu nu te iubesc! 

— Asta-i toată nenorocirea! A mea şi-a dumitale. Da, da, şi- 
a dumitale, deşi n-ai de unde s-o ştii. Ce frumos ar fi totul 
dacă m-ai iubi de bună voie! 

— Nu înţeleg! Poţi iubi şi altfel? Îţi ies câteodată nişte 
vorbe din gură! 

Stirner ocoli întrebarea. 

— Ascultă, Elsa, hai să vorbim serios. Ei drăcie, în sala asta 
raţionalizată n-ai unde să stai jos. Să trecem în grădină. 

Se aşezară pe banca pe care stătuse Elsa adineaori. 

— Pentru dumneata viaţa a fost o şcoală destul de aspră, 
aşa că o cunoşti bine, începu Stirner. Ştii cât de greu îşi 
poate câştiga existenţa o fată frumoasă şi săracă, dacă vrea 
să rămână cinstită. Acum eşti bogată. Dar află că şi bogăţia 
îşi are neajunsurile ei. Pentru bărbaţi, eşti de două ori mai 
ispititoare. Frumuseţea cade deseori pradă donjuanilor, iar 
bogăţia aventurierilor şi altor mizerabili. Aşa că de-acum 
înainte nu vei şti niciodată dacă eşti iubită pentru dumneata 
sau pentru banii pe care-i ai. Ce te aşteaptă? Cu Sauer s-a 
terminat. Eşti singură, încearcă să judeci la rece. De ce să 
nu mă iei pe mine de bărbat? Da, da, ştiu! Nu mă iubeşti. 
Cele mai fericite căsătorii însă, după câte se spune, sunt 
clădite nu pe dragoste, ci pe rațiune. Poate că mai târziu ai 
să mă iubeşti. Se întâmplă deseori. Şi-apoi, trebuie să-ţi 
spun. Am întreprins ceva colosal. Am nişte planuri 
ameţitoare. Iar felul în care te porţi cu mine mă 
paralizează, nu-mi permite să-mi iau avânt, să mă dăruiesc 
în întregime operei mele. Te implor. Pentru ultima oară: 
hotărăşte-te! 

Elsa clătină din cap. 

— Nu, te rog! I-o luă înainte Stirner. Nu-mi da răspunsul 
acum. Gândeşte-te în linişte, cumpăneşte totul. Azi e joi. 
Duminică seara, la şase, aştept răspunsul! 

Făcu o uşoară plecăciune şi se retrase. 


Ceasul bătu de şase ori. 

XI. CĂLĂTORIA DE NUNTĂ N-A AVUT LOC 

Dimineaţa, când se trezi, Elsa îşi simţi capul ceva mai 
limpede. Nici urmă de apăsarea pe care o încerca de la o 
vreme încoace. Trebuia să decidă dacă primeşte să se 
mărite sau nu cu Stirner. Nu se întreba de ce e neapărat 
nevoie să ia o decizie. După micul dejun se aşeză în 
colţişorul ei preferat, în faţa acvariului. 

Totuşi nu avu linişte. Un servitor veni s-o anunţe că 
domnul Oskar Gottlieb o roagă insistent să-l primească. 

„Oskar Gottlieb? De unde a mai apărut?” se miră. Elsa. | 
se perindară prin minte toate amănuntele procesului. 

Cobori în holul de la primul etaj. 

Aici îi veni în întâmpinare, cu adânci temenele, un bărbat 
vârstnic, în care nu-l recunoscu din prima clipă pe fratele 
defunctului bancher. Oskar Gottlieb slăbise şi nu mai purta 
favorite, ci o barbă mare, căruntă. Era tras la faţă, obrajii i 
se scofâlciseră şi avea pungi mari sub ochi. Dar schimbarea 
nu era numai exterioară. '[inuta lui, fiecare gest purta 
amprenta înfrângerii şi-a umilinţei îndurate, iar ochii, 
jucându-i în cap, trădau înfrigurare. 

— Mii de scuze pentru deranj, spuse el sărutându-i mâna. 
Dacă nu-mi ajungea cuțitul la os. 

— Vă rog, îl pofti Elsa, arătându-i un fotoliu. 

Se aşezară. Oskar Gottlieb tăcea cu un aer încurcat, 
răsucindu-şi pălăria în mâini. În sfârşit vorbi cu glas 
nesigur: 

— Zău dacă ştiu cu ce să încep. Întâi şi întâi, daţi-mi voie 
să vă asigur că m-am resemnat. Nu mai am nici un fel de 
pretenţii. Dar pierderea neaşteptată a moştenirii m-a dat 
peste cap. Ştiţi, când mi-aţi spus că renunţaţi la moştenire. 
Mi-am ipotecat moşioara, cu gândul că mâine-poimâine pun 
mâna pe bani şi scap de toate datoriile. Ce era să fac? 
Tineretul se dă în vânt după petreceri. După toalete. Într-un 
oraş mare sunt atâtea ispite! Am avut cheltuieli şi cu 
gospodăria. Cumpără una, drege alta. Scadenţa era 


aproape, dar ce-mi păsa mie! N-aveam de unde şti c-o să vă 
răzgândiţi peste noapte. Departe de mine gândul să vă 
învinuiesc pentru asta! O spun numai ca să înţelegeţi mai 
bine cum stau lucrurile. În sfârşit, ce mai tura-vura! De azi 
într-o săptămână îmi vinde moşia cu toba şi rămân la 
bătrâneţe pe drumuri, cu o liotă de copii. 

— La cât se ridică datoria? 

Oskar Gottlieb începu să se bâlbâie: 

— E o sumă măricică. Pentru buzunarul meu, fireşte. Două 
sute de mii. 

Elsa se gândi. 

— O clipă. Vă dau imediat răspunsul. 

Gottlieb, care nu se aşteptase ca totul să se aranjeze atât 
de uşor, se risipi în mulţumiri umile şi călduroase. 

Elsa intră în biroul secretarului particular, dar imediat îşi 
dădu seama că Stirner nu mai lucrează de mult acolo. 
Străbătu încăperea şi trecu în cabinetul defunctului 
bancher. 

— Oskar Gottlieb e aici. 

Stirner ridică mirat din sprâncene: 

— Nu mai spune?! A înviat din morţi? Ei, mai bine mai 
târziu decât prea devreme. Şi ce pofteşte? 

— Îmi cere nişte bani. 1 se vinde moşia la licitaţie. 

— Cât? 

— Zice că a ipotecat-o pentru două sute de mii. 

Stirner se strâmbă. 

— Minte! Paragina lui de pământ cu tot ce are acolo nu 
merită nici jumătate! Îi dăm o sută de mii şi să nu-l mai 
prindem pe-aici! 

— Ascultă, Stirner! Oricât, mă simt vinovată de toate 
necazurile lui. Şi-apoi. E atât de nenorocit. 

Crede-mă, nu i-a fost uşor să vină la mine. Dă-i două sute 
de mii. le rog. 

Stirner râse amuzat. 

— Te rog”. Asta-i bună! Stăpâna băncii îl roagă pe 
preasupusul ei servitor! Frăulein Gluck, aici totul îţi 


aparţine şi orice dorinţă a dumitale e lege. Treaba mea este 
să fac să meargă bine căruţa şi să-ţi execut ordinele! 

Completă repede un cec pentru două sute de mii, apoi 
încuie carnetul în sertar. 

— Poftim! 

— Mulţumesc. 

— Iarăşi? Când ai să înveţi să te porţi ca o stăpână? 

Fericită, Elsa îi dădu lui Gottlieb cecul. 

— Două sute de mii. 

Oskar Gottlieb luă cecul cu o mână tremurătoare şi începu 
din nou să mulţumească şi să se scuze. 

— Nu-mi mai mulţumiţi atât, îl rugă Elsa jenată. Spuneţi- 
mi mai bine ce aţi păţit? Unde aţi dispărut după proces? 

— Am fost. Am fost bolnav. Da, bolnav. O boală tare 
ciudată. Când am ieşit din sală, m-a cuprins deodată frica şi 
o cumplită ruşine de oameni. Fotografiile noastre au apărut 
în toate ziarele. 'Țineţi minte, nu? Ei bine, mi se părea că 
fiecare trecător, fiecare birjar, toţi puştii mă arată cu 
degetul şi spun: „Uite-l pe ăla de l-a dezmoştenit frate-său 
pentru mârşăvia ce i-a făcut-o”. Şi pentru că nimeni nu ştia 
despre ce este vorba, putea să-şi închipuie orice: că i-am 
falsificat semnătura pe poliţe, că am vrut să-l otrăvesc. 
Atunci am fugit. Răsuflă adânc şi continuă: Da, Frăulein, am 
fugit. Dar nu departe. În timp ce ai mei mă căutau prin 
toată lumea, eu stăteam ascuns chiar aici, în oraş, la un 
vechi prieten al meu, un holtei bătrân. Doar atât i-am spus: 
„O vorbă dacă sufli, îmi fac seama”. Deşi nu era cazul să-l 
ameninţ. El, oricum, nu m-ar fi trădat. 

— Iertaţi-mă, râse Elsa, dar de prietenul dumneavoastră 
nu vă era ruşine? 

— Deloc! Dar nu v-am spus nostimada: nici nu-i ştiam 
adresa. Cu toate acestea m-am dus direct la el, fără să 
şovăi, ca împins de la spate. Şi unde mai pui că amicul meu 
m-a primit de parcă m-ar fi aşteptat şi doar nu ne 
văzuserăm de un car de vreme. Nici nu ne-am scris măcar 
de vreo zece ani încoace. Când mi-a deschis, a exclamat: „În 


LIA 


sfârşit, ai venit!” Aşa că la el am stat, ros de teamă şi de 
ruşine. Seara mă simţeam ceva mai bine şi-mi ziceam că a 
doua zi o să ies de dimineaţă să iau aer. Dar în toiul nopţii 
mă apuca o groază de mi se ridica părul măciucă în cap. Să 
nu râdeţi de mine, dar cred că-mi făcea cineva farmece! Mă 
băgăm cu capul sub plapumă şi acolo încremeneam. 
Dimineaţa nici în sufragerie nu îndrăzneam să ies. Îi ziceam 
prietenului că mă doare capul şi-l rugam să astupe bine 
ferestrele, să nu mă vadă cineva de afară. 

— Ciudat, foarte ciudat. 

— Citeam ziarele şi urmăream cercetările cu sufletul la 
gură. Din fericire apucaseră pe un drum greşit. Cât timp 
am stat ascuns la prietenul meu. O singură dată am râs: 
când am citit în ziar că m-ar fi găsit undeva în Argentina, 
într-un oraş. Nu mai ştiu cum îi zice. Apoi s-au dumerit. Cel 
pe care l-au înhăţat era un fermier venit la târg cu nişte 
treburi. I-am văzut poza în ziare. E drept că semăna cu 
mine. 

— Şi cât a durat starea asta? 

— Exact până în ziua când ultima instanţă mi-a respins 
definitiv apelul. Am simţit deodată că nu-mi pasă de nimic şi 
m-am întors acasă. Mi-am văzut de treabă. Până am primit 
somaţia. Atunci mi-am spus că singurul om care mă poate 
salva. 

O bătaie în uşă îl întrerupse. Sauer şi Emma Fit cerură 
voie şi intrară. Dându-şi seama că deranjează, bătrânul se 
grăbi să plece. 

Elsa făcu ochi mari: Sauer purta frac, iar Emma o rochie 
albă, cu un bucheţel la piept. Amândoi radiau. 

Sauer, cu Emma de braţ, se apropie: 

— Dă-mi voie să ţi-o prezint pe. Emma Sauer. Felicită-ne, 
Frâulein Gluck, ne-am căsătorit! 

Elsa, albă ca varul, se ridică în picioare. Emma, după o 
clipă de şovăire, dădu s-o îmbrăţişeze. Biruindu-şi 
tulburarea, Elsa o sărută cu răceală şi-i întinse mâna lui 


Sauer. Prea fericită ca să observe ceva, Emma începu să 
ciripească: 

— Să vezi, dragă. Mare năzdrăvan e Otto al nostru. Îşi 
învălui soţul într-o privire drăgăstoasă şi continuă: Aseară 
eram la teatru. Deodată îl aud: „Ne cununăm. Chiar acum. 
Haide!” 

— Şi te-ai hotărât pe loc? Se miră Elsa. 

Emma făcu o mutrişoară care voia să spună: „Cine dă cu 
piciorul norocului?” 

— Ştii, parcă ne împingea cineva de la spate. Nici n-am 
mai stat să vedem sfârşitul, deşi era o piesă tare 
interesantă. Stai, cum îi spune. Îmi scapă titlul. Cu o 
contesă. Dar n-are nici o importanţă. Aşadar, nici nu mai 
aşteptăm sfârşitul şi fuga după pastor. L-a sculat din pat 
nebunul de Otto! Era un bătrânel caraghios, buimac de 
somn! Ne-a citit el acolo, bâr-bâr-bâr, bâr-bâr-bâr, şi gata! 
Spune, Elsa, eşti supărată pe mine? Încheie ea spăşită. 

Candoarea ei copilărească aduse un zâmbet pe buzele 
Elsei. De astă dată ca urmare a unui sincer îndemn, o 
prinse în braţe şi o sărută. 

— Cum să fiu supărată pe. O păpuşică? Sper că eşti 
fericită, nu? 

— Mai mă-ntrebi? Răspunse Emma, încruntându-se ca să 
dea mai multă greutate cuvintelor sale. 

Dar când Elsa se uită la Sauer, zâmbetul îi îngheţă pe 
buze: acesta o pierdea din ochi pe tânăra-i soţie. 

„Aşadar, n-a făcut-o din răzbunare. O iubeşte! Şi tocmai 
acum. Parcă-i un făcut. la stai! Cine a mai spus-o? Aha! 
Oskar Gottlieb. Zicea şi el că parcă i-a făcut cineva farmece. 
Ce-or fi însemnând toate astea? Uf, iar mi se încurcă 
gândurile!” 

Glasul lui Stirner o făcu să se cutremure. 

— Uite-i şi pe tinerii căsătoriţi! Exclamă el, apărând. În uşa 
cabinetului. 

„De unde ştie?” se miră Elsa. 


Ca să nu fie de faţă când Stirner va felicita tânăra 
pereche, ieşi fără zgomot. 

— Felicitările mele! 

Sauer îi strânse mâna bărbăteşte, fără nici o urmă de 
resentiment. 

— Am vrea să plecăm diseară în călătorie de nuntă, 
gunguri Emma. Aveţi ceva împotrivă? Dumneata şi cu Elsa. 

Stirner dădu să se încrunte, dar imediat se stăpâni şi-i 
zâmbi Emmei: 

— Absolut nimic, păpuşico! Şi unde vreţi să mergeţi? 

— La Nisa, ori poate în Norvegia. Otto vrea să mergem în 
Norvegia, dar mie mi-ar place mai mult la Nisa. 

— Cum adică, au şi început divergenţele? Prea devreme! 
Glumi Stirner. Ai dreptate, Emma. Ce să cauţi în Norvegia? 
Acolo îţi îngheaţă năsucul! Ai grijă de ea, Sauer! Aşadar, la 
Nisa! 

— Mulţumesc, Stirner. Să ne grăbim atunci. Câte avem de 
pregătit. Îşi prinse soţul de mână şi-l trase spre ieşire. Hai, 
Otto, mişcă-te odată! Doar câteva ceasuri mai avem. 

Sauer închiriase nu de mult un mic şi cochet apartament 
într-o casă bătrânească, iar de dimineaţă îşi adusese şi 
Emma lucrurile aici. 

Tinerii căsătoriţi năvăliră pe uşă cu o exuberantă voioşie şi 
tot flecărind se apucară să-şi facă bagajele. 

— Aşadar, la Nisa! 

— Dacă zici tu. 

— Doamne, ce zor pe noi. Ca la foc! Uite, valiza asta-i 
bună. E mai încăpătoare. Trase de sub pat un geamantan 
cât toate zilele. Ce ai în el, bolovani? 

— Nu, nişte cărţi. Lasă că le scot eu. Ascultă. Ce-ar fi să 
amânăm plecarea? Dă-mi trusa. 

— Cum să amânăm?! Ce-ţi veni?! Ba plecăm diseară! Mă 
gândesc numai că nu am un costum de voiaj. 

— Îţi cumperi pe drum. Deocamdată pune-ţi rochiţa gri. Îţi 
stă bine şi-i mai comodă. 


Se aşezară jos, în faţa geamantanului uriaş, şi începură să- 
l golească de cărţi. Deodată încremeniră ca săgetaţi de un 
gând neaşteptat, apoi se priviră miraţi: 

— Ce ne-a venit să ne aşezăm pe parchet?! Se miră Emma. 
Uite, mi-am murdărit rochia! Şi de ce-ai scos valiza? Pleci 
undeva? 

— Nu plec nicăieri. Poate ai vrut să-mi vezi cărţile. 

— Eu?! Cărţile astea plicticoase? Fii serios! Să ştii, 
iubitule, că ne-am zăpăcit de fericire! 

Râse cristalin şi sări peste valiză drept în braţele lui Sauer. 

Acesta însă se indispusese: întâmplarea cu geamantanul 
ajuns cine ştie cum în mijlocul camerei îl obseda. 

— Hai, ce te-ai bosumflat? Te-am supărat cu ceva? Emma 
făcu un botic atât de nostim încât Sauer se mai însenină. 

— Păi cum să nu mă supăr? Nici nu te-ai mutat bine aici şi 
mi-ai şi întors casa pe dos! 

— Eu! Ce nevoie avem de cărţile tale şi de. Cufărul ăsta? 
Bombăni Emma dând un picior geamantanului. O fi ieşit 
singur de sub pat. Marş la loc! Marş! Hai, ajută-mă, 
urâciosule! 

Zvârli cărţile de-a valma înăuntru, împinseră valiza sub pat 
şi nici că mai pomeniră de călătoria de nuntă. 

XII. LA ŞASE SEARA 

— Nu uita, Elsa, că mâine e duminică! La şase seara aştept 
un răspuns. lar acum, plec. Ceva foarte urgent. Mă întorc la 
noapte sau, poate, dimineaţa. Aşadar, pe mâine. 

Elsa rămase singură în grădina de iarnă. Nu se gândea la 
răspunsul pe care trebuia să i-l dea lui Stirner. Altceva o 
frământa: neaşteptata căsătorie a lui Sauer a durut-o 
cumplit. 

Niciodată nu s-a simţit atât de singură şi de părăsită. 

Peştişorii se mişcau încet în acvariu, cu mlădieri şi 
întorsături zvâcnite ce făceau să le scapere solzii aurii. 

Elsa pizmuia micuţele făpturi. Şi peştişorii erau captivi, ca 
şi ea, într-un palat de cleştar, dar erau mulţi, zglobii, şi nu-i 
frământau, ca pe ea, atâtea gânduri chinuitoare. Nici în 


zilele cele mai grele, când se zbătea pentru o bucată de 
pâine, nu s-a simţit atât de năpăstuită. La urma urmelor, ce 
i-a dat bogăţia? 

Procesul plin de enigme şi averea moştenită au izolat-o de 
fremătătoarea mulţime a oamenilor simpli care trăiesc cum 
le place, se plimbă pe străzi, se duc la cinematograf. Când 
ieşea în oraş, stârnea curiozitatea. Toţi erau cu ochii pe ea, 
de nu mai putea face o mişcare. Până la urmă s-a claustrat 
de bună voie în clădirea băncii. Nu exista gust sau capriciu 
pe care să nu şi-l poată permite şi totuşi nimic n-o bucura. 
Numai un perete transparent, de sticlă, o despărţea de 
lumea plină de culori scânteietoare, dar pentru ea acest 
perete era de netrecut. 

— Vai, cât sunt de nefericită! Şopti copleşită de durere. 

Azi, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, stă aici, singură, ascultând 
bătăile pendulei care trezesc ecouri lugubre în odăile pustii. 
De jos se auzi mormăitul unui motor: pleca Stirner. 

Ah, da, Stirner! Mâine trebuie să-i dea răspuns. Ştia, 
simţea că i s-a dat un ultimatum. 

Dar ce o poate sili să răspundă? 

Timpul trecea. Ciudat! Îşi simţea mintea din ce în ce mai 
limpede. De când? De când a plecat Stirner. Parcă i se luau 
pe rând văluri de pe ochi. Boala lui Oskar Gottlieb: „parcă îi 
făcea cineva farmece”, căsătoria subită a lui Sauer, la fel de 
stranie. 

De când a murit Karl Gottlieb, în casa asta toţi se 
întreceau în fapte absurde, contradictorii, lipsite de cea mai 
elementară logică. Aici, desigur, se ascunde cheia 
misterului! Un singur om a „rezistat acestui val de nebunie: 
Stirner! 

Stirner! 

Ori poate chiar el a declanşat totul?! Atunci. În barcă, a 
pomenit ceva despre o armă puternică, o armă care i-ar 
îngădui să stăpânească lumea. A crezut că glumeşte. Să fie 
cu putinţă? E într-adevăr în stare să se joace cu oamenii ca 
mâţa cu şoriceii? Dar de unde această putere? În ce constă 


ea? Să fie Stirner un fel de magician, un al doilea 
Cagliostro? 

O străbătură fiori de gheaţă şi începu să tremure. 

Imaginea unui uliu rotind deasupra prăzii îi stăruia în 
minte. Pasărea hrăpăreaţă era Stirner, iar prada. Ea! N-are 
unde să se ascundă, n-are unde să fugă, să se smulgă din 
ghearele lui ascuţite! 

Se ridică în picioare, cu răsuflarea tăiată, dar imediat 
recăzu pe bancă. 

O cuprinse groaza. 

— Nu, nu, nu! Speriate de strigătele ei, păsărelele ţâşniră 
stol din rămuriş. 

Din sală pustie de alături, spre care uşa rămăsese 
deschisă, ecoul repezi înapoi ca un hohot: „Nu, nu, nu!” 
Spre mirarea Elsei, acest ecou neaşteptat o învioră, îi dădu 
curaj. Era ca şi cum un prieten nevăzut i-ar fi spus „Fireşte 
că nu!” Nu trebuie să se predea fără luptă, nu trebuie să se 
lase înfrântă, jucărie în mâinile lui, nu trebuie să se 
dăruiască unui om pentru care nu simte nici un pic de 
dragoste. 

Trecu în sală. 

„Ce să fac, ce să fac?” se zbuciuma ea, rătăcind printre 
tablouri. Privirea îi căzu din întâmplare pe unul din ele: un 
beduin călare pe un cal arab gonea ca vântul prin deşert, ca 
să scape de urmăritori. Burnusul alb îi flutura ca o aripă. 

„Chiar dacă beduinul va pieri, şi-a apărat viaţa până la 
ultima suflare. Să fug! Să fug cu orice preţ!” 

Se apropie de pian. Revăzu ca aievea scena de acum 
câteva zile. Stirner, cu faţa palidă, prelungă, cu veşnicul 
rictus batjocoritor, stătea aici şi o asculta cum cântă. 
Niciodată nu i s-a părut atât de respingător. 

Să fugă imediat! Dar cum? Unde? Nu are nici un ban! 

— Sunt miliardară! Şopti ea cu amărăciune. O miliardară 
săracă! Abia ieri i-a dăruit lui Gottlieb două sute de mii. 
Pentru ea însă n-a cerut niciodată nimic. Ceva o oprea. Ce 
anume? Poate mândria? 


De fapt, nici n-a avut nevoie. Nu ieşea aproape niciodată, 
iar când făcea cumpărături, totul i se aducea acasă şi 
Stirner achita notele. 

Dar stai! Îşi aduse aminte că trebuie să-i mai fi rămas ceva 
bani din ultimul salariu. Fugi în camera ei şi îşi scotoci febril 
poşeta. 

Banii erau acolo! Nu mulţi, dar de ajuns ca să poată lua 
trenul. Bine, dar pe urmă? Oriunde, orice bancă i-ar 
deschide credit nelimitat. În felul acesta însă Stirner ar afla 
unde se găseşte. 

Căzu pe gânduri. 

Fie ce-o fi! Decât viaţa care o aşteaptă aici, mai bine 
muritoare de foame! 

În câteva clipe se îmbrăcă şi cobori la primul etaj. Un dog 
bălţat sta tolănit pe covor, chiar în faţa uşii. Văzând-o, 
câinele dădu prietenos din coadă. Elsa îl mângâie şi încercă 
să-l dea la o parte, dar câinele nu se clinti din loc. lar când 
încercă să-l ocolească şi să deschidă uşa, dogul îi puse 
labele pe umeri şi, mârâind ameninţător, începu s-o împingă 
înapoi. 

Speriată, bătu în retragere. 

— Ce-i cu tine, Bucefal? Întrebă ea blând. 

Câinele începu iar să dea din coadă, dar la o nouă 
încercare a Elsei îşi arătă colții înspăimântători. Da, Stirner 
avea paznici de nădejde! Să ceară ajutor? Ar însemna să se 
trădeze. Îi veni o idee. Intră în cabinetul lui Gottlieb (uşa 
era deschisă), se aşeză în fotoliul de pe platforma liftului, 
apăsă pe buton şi cobori la parter, în birourile băncii. 

„Am fost mai vicleană ca tine, Stirner!” 

Deşi surprinşi, gardienii, o lăsară să treacă fără o vorbă, 
arătându-i tot respectul cuvenit. Uf! I-a fost teamă că 
paznicii au consemn să nu lase pe nimeni să iasă. 

Când păşi pragul clădirii pe care ajunsese s-o urască, 
inima îi bătea cu putere. Respiră cu nesaţ aerul îmbălsămat 
al primăverii şi se pierdu în mulţime. În sfârşit liberă! Dădu 


colţul, strigă un taxi şi porunci şoferului s-o ducă la cea mai 
apropiată gară. Să plece mai repede, cât mai departe! 

La gară, hamalul o întrebă ce bilet să-i ia. 

— Vezi şi dumneata. Până unde ajung banii. 

Abia când îi observă mirarea, Elsa înţelese că a comis o 
imprudenţă: dacă se vor face cercetări, omul îşi va aduce 
aminte de această călătoare. Dar ce mai putea face? În 
înfrigurarea ei, nu era în stare să-şi măsoare vorbele. 

Se linişti abia când trenul se puse în mişcare. Până în 
ultima clipă s-a temut că-l va vedea pe Stirner apărând pe 
peron, deşi ştia că e plecat din oraş. 

Când suburbiile Berlinului rămaseră în urmă şi văzu 
câmpia aşternându-se până-n zare, îi dădură lacrimile de 
bucurie. Lumina asfinţitului poleia în aur clădirile risipite 
ale fermelor. urmele se mişcau alene pe verdele de 
smarald al ierbii tinere. 

Totul o încânta. Se uita mereu pe fereastră şi fredona: „Ca 
o rândunică pretutindeni zbor”. 

Nu se gândea la nimic. Gusta din plin bucuria libertăţii 
recâştigate. Dar când umbrele serii perdeluiră priveliştea, 
iarăşi o năpădiră îndoielile. 

— Eh, mai rău în orice caz nu poate fi! 

Se dezbrăcă repede şi, obosită de zbuciumul acelei zile, 
adormi imediat. 

Cât a dormit? Nu-şi putea da seama. 

Se trezi brusc şi se uită mirată în jur. E într-un vagon! 
Cum a ajuns aici? Simţea crescând în ea o nelinişte, şi încă 
un sentiment pe care deocamdată nu reuşea să-l 
definească. Sentimentul acesta, limpezindu-se treptat, 
ajunse până la urmă s-o domine. 

„De ce am plecat? Trebuie să mă întorc! Stirner! Iubitul 
meu! Mă aşteaptă!” Îi revăzu chipul trist din seara când o 
ascultase cântând. Chipul acesta îi era acum nespus de 
drag. 

Se îmbrăcă repede şi ieşi pe culoar. Era foarte devreme. 
Pasagerii buimaci de somn se îndreptau spre toaletă cu 


prosoapele pe umăr. 

— Domnule conductor, când opreşte trenul? 

— La prima staţie. Conductorul, un bărbat corpolent, cu 
mişcări exasperant de încete, îşi scoase tacticos ceasul 
mare de argint, deschise fără grabă capacul şi, după o 
îndelungă chibzuială, răspunse: 

— Peste douăsprezece minute, Frâulein. 

Elsa bătea din picior nerăbdătoare. 

— Vai ce mult! Şi am vreun tren înapoi spre Berlin? 

— Cum sosim noi, pleacă acceleratul. Dacă îl apucaţi. 

Elsa îşi muşca buzele. 

Când trenul ajunse în gară, sări din vagon înainte de a opri 
şi reuşi să prindă acceleratul. 

Găsind-o fără bilet, controlorul îi dresă proces-verbal, dar 
Elsa aproape că nu-şi dădea seama ce se întâmplă. 
Răspundea totuşi automat la toate întrebările. 

Când îşi rosti numele, omul o privi cu respect şi 
curiozitate. 

Elsa nu-şi găsea locul. leşea mereu pe culoar, trecea de la 
o fereastră la alta. 1 se părea că acceleratul se târăşte ca un 
melc şi îi venea să plângă de ciudă. 

Aerul ei bizar şi mişcările dezordonate atrăgeau atenţia 
celor care treceau pe coridor. 

— Mai avem mult? Întreba ea din clipă în clipă şi, plictisiţi, 
pasagerii începură să se ferească de ea. Atunci intră într-un 
compartiment gol, se trânti cu faţa în jos pe bancă şi 
murmură ca în delir: 

— Ludwig! Ludwig! Ludwig! Ce dor mi-e de tine! 

În sfârşit ajunse în Berlin. 

Elsa îşi croi drum prin mulţime, străbătu în fugă peronul şi 
sări în primul taxi. 

— Banca „Elsa Gluck”! Cât se poate de repede! 

Stirner o aştepta în picioare, în mijlocul cabinetului. 

Elsa năvăli pe uşă cu părul în dezordine şi, plângând în 
hohote, i se aruncă în braţe. 

— Ludwig, dragul meu, în sfârşit! 


Pe faţa lui Stirner, fericirea lupta cu tristeţea. 

— Eşti a mea! Şopti el, sărutându-i ochii închişi. 

Ceasul bătu de şase ori. 

PARTEA A DOUA. 

I. DEZASTRU LA BURSĂ 

Lumea financiară intrase în panică. 

Bursa părea că-şi duce activitatea pe un vulcan. Peste 
două mii de falimente în mai! Cinci mii în iunie! Cât timp a 
fost vorba de întreprinderi mai mici, ziarele financiare 
încercau să atenueze impresia de catastrofă iminentă şi să 
liniştească opinia publică. „Criza - pretindeau ele - nu va 
face decât să epureze viaţa economică a ţării de firmele 
neserioase şi efemere răsărite pe terenul speculei.” În iunie 
însă criza înghiţi şi câteva societăţi mari, cu tradiţie. A fost o 
lovitură cumplită pentru industrie şi pentru mulţimea 
micilor acţionari. Presa nu mai încerca să-şi ascundă 
îngrijorarea: cataclismul se anunţa redutabil, cu atât mai 
mult cu cât - de astă dată - apariţia crizei nu putea fi 
explicată prin obişnuitele fluctuații ale „conjuncturii 
economice”. Părea că un flagel s-a abătut asupra 
întreprinderilor financiare, făcând ravagii cumplite. În 
primele zile ale lui iulie doar trei bănci mari mai 
rămăseseră în toată tara: „Miunsterberg”, „Schumacher” şi 
„Elsa Gluck”. Primele două pierduseră circa treizeci la sută 
din capital. Banca „Elsa Gluck”, dimpotrivă, în loc să piardă, 
aproape că îşi triplase capitalul. Ultima luptă, pe viaţă şi pe 
moarte, urma să se dea între aceşti trei coloşi ai finanţei. 
Capitalul băncii „Elsa Gluck” întrecea şi capitalul băncii 
„Munsterberg” şi pe cel al băncii „Schumacher”. Dacă însă 
cele două bănci s-ar fi unit, ar fi realizat un capital 
precumpănitor, cu toate pierderile suferite între timp. 

Mai era posibilă, pentru fiecare din ele, şi o altă 
combinaţie: să ajungă la o înţelegere avantajoasă cu banca 
„Elsa Gluck” sau chiar la o fuziune, cu păstrarea unor 
anumite drepturi. Şi Munsterberg, şi vulpoiul de 
Schumacher - fiecare pe cont propriu şi ferindu-se de 


celălalt - trimiseră oameni de încredere la Stirner, ca să 
„sondeze terenul”. Dar cum să te înţelegi cu „geniul rău”? 
(Aşa i se spunea în cercurile financiare lui Stirner!) 
Necruţător cu rivalii, îl concedie şi pe primul, şi pe al doilea, 
cu aceeaşi ironie batjocoritoare. Nemaipomenitul său noroc 
în afaceri, precizia cu care prevedea cursul bursei şi 
inexplicabila influenţă pe care o avea asupra celor din jur 
făceau din el un adversar de temut. 

Financiarii şi curtierii povesteau în şoaptă, de parcă s-ar fi 
temut să nu-i audă un duşman nevăzut, despre diferiţi 
bancheri care, la puţină vreme după ce dădeau ochi cu 
Stirner, îşi pierdeau parcă minţile şi, asemenea unor novici 
fără experienţă, se lansau în tranzacţii absurde, care îi 
duceau în câteva zile la ruină. lar capitalurile lor se mutau 
invariabil în safeurile subterane ale băncii „Elsa Gluck”. Ce 
au discutat cu Stirner la ultima întrevedere, înainte de 
prăbuşire, nimeni n-ar fi putut spune. Chiar şi cei care încă 
nu şi-au pus capăt zilelor, căzuţi într-o adâncă stare 
depresivă, nu erau în stare să dea un răspuns coerent. 
Tocmai de aceea Munsterberg şi Schumacher evitau o 
întrevedere personală şi acționau printr-o reţea întreagă de 
intermediari. 

Cum tratativele nu duseră la nici un rezultat, Schumacher 
şi Munsterberg înţeleseră că numai contopirea acestor 
bănci - rivale de mai bine de cincizeci de ani - le va permite 
dacă nu să învingă, cel puţin să continue lupta. 

De fapt lupta comună împotriva băncii Gluck părea să aibă 
mulţi sorţi de izbândă, în mâinile lor fiind concentrat grosul 
acţiunilor celor mai mari firme comerciale şi industriale ale 
țarii: minele de cărbuni, fabricile de coloranţi, uzinele de 
automobile, de aparate de radio şi electrice, căile ferate 
urbane şi numeroase şantiere navale. Unde mai pui 
milioanele de mici acţionari - fermieri, funcţionari, bucătari 
ai navelor, ba chiar şi lift-boy. Soarta modestelor lor 
economii atârna de destinul băncilor „Munsterberg” şi 


„Schumacher”. Aşadar, cei doi bancheri aveau de partea lor 
şi „cercurile largi ale opiniei publice”. 

În dimineaţa zilei de 15 iulie Sauer, cel mai devotat şi cel 
mai zelos ajutor al lui Stirner, intră în cabinet să dea 
raportul. 

Stirner îi întinse mâna şi Sauer, strălucind de fericire, i-o 
strânse cu putere. 

— Servus, Sauer! Ce-ţi face păpuşica? 

— Mulţumesc. M-am alarmat degeaba. leri a fost medicul 
s-o vadă. 

— Şi? 

Sauer roşi: 

— Vom avea un copil. 

— Ei, nu mai spune! Felicitările mele! Şi cele mai bune 
urări Emmei. Ceva noutăţi la bursă? 

— Da, şi încă senzaţionale. Munsterberg şi Schumacher 
pactizează împotriva noastră! Vor să fuzioneze într-o 
societate anonimă şi se aude că guvernul îi va sprijini. 

— Ştiam. 

Observând mirarea lui Sauer, Stirner zâmbi din colţul 
gurii: 

— Păi ce altceva le rămâne de făcut? Când vor să înfrunte 
un duşman mai puternic, fiarele se adună în haite. Cât 
despre cei din guvern. Sunt bucuroşi să aibă un tampon 
între banca de stat şi mine. Dacă sare în aer grăsanul de 
Munsterberg şi ţârul de Schumacher după el, în tot statul 
rămân numai două forţe financiare: eu, adică banca soţiei 
mele, şi banca de stat. Şi-n cazul ăsta, nu se ştie cine va fi 
mai tare. 

Deşi obişnuit cu succesele ameţitoare ale prietenului său, 
Sauer rămase stupefiat: 

— Nu mergi prea departe, Stirner? 

— Ascultă, prietene. Lumea în care trăim se află - ca să 
spun aşa - într-un echilibru instabil. Ori urci, ori te 
prăbuşeşti. Cercul, când nu se mai învârteşte, cade. Şi cum 
reacţionează bursa la proiectata fuzionare? 


— Într-o singură zi, acţiunile lui Miinsterberg şi 
Schumacher au urcat cu cincizeci de puncte. 

— Dă ordin tuturor agenţilor noştri să le cumpere! 

— Cum?! Mizezi pe Munsterberg şi pe Schumacher?! 

— Mizez pe Gluck! Cum de nu-mi înţelegi jocul? Fă-le să 
urce mereu! Cu cât vor fi mai bine cotate, cu atât mai bine 
pentru noi. M-am plictisit de vânat mărunt! Vreau să dau 
lovitura cea mare! 

Semnă hârtiile, dar când Sauer dădu să iasă, îl strigă: 

— Îmi trebuie adresa ministrului comerţului şi-a 
ministrului finanţelor! De acasă. 

— Sunt în îndreptar! 

— Ai dreptate. Ce zici, Sauer, n-am putea găsi un pretext 
să-i aducem aici? 

— N-aş crede. 

— Nu vin, zici? Să-l refuze ei pe Ludwig Stirner? Dar lasă. 
Mai avem timp. Ne descurcăm noi şi fără această vizită. 
Adu-mi, te rog, planul oraşului. 

Sauer se execută. 

— Mulţumesc. Nu mai am nevoie de dumneata. 

Stirner luă o busolă, orientă planul, notă cu puncte 
locuinţele celor doi miniştri, trase linii drepte de la aceste 
puncte la un al treilea punct ce marca banca „Elsa Gluck” şi 
măsură unghiul făcut de fiecare linie cu direcţia nord-sud a 
hărţii orientate. 

— Gata! Şi-acum, domnilor miniştri, dacă muntele nu vine 
la Mahomed. 

Apoi se închise în camera lui. 

Peste vreo zece minute Elsa intră şi se aşeză în fotoliul 
adânc din faţa biroului. Imediat se auzi o cheie răsucindu-se 
în broască şi apăru Stirner. Elsa îi alergă în întâmpinare cu 
braţele întinse, iar Stirner, luându-i mâinile, i le sărută cu 
duioşie. 

— M-ai chemat, Ludwig? 

O luă de braţ şi ieşiră: 


— Da, scumpa mea. Am terminat ce am avut de făcut în 
dimineaţa aceasta, aşa că-mi pot îngădui un ceas de odihnă. 
Vrei să luăm masa în grădina de iarnă? 

Elsa se lumină la faţă: 

— Ne vedem atât de rar. 

— Ce să fac, scumpa mea. Bătălia e în toi! Ştii că averea ta 
s-a triplat? Iar peste câteva zile vei fi stăpână pe 
capitalurile tuturor băncilor particulare din ţară. 

Se aşezară la masă. Stirner turnă vin în pahare. 

— Vei fi regina bursei! Sorbi o înghiţitură. De altfel, nu va 
mai exista nici un fel de bursă. Bursa va fi aici. Dacă nu erai 
măritată, câţi prinți de sânge ţi-ar fi oferit bucuroşi mâna şi 
inima! Dar şi eu, nu poţi să spui că-s de lepădat. Datorită 
mie. 

— Vai, dar n-am spus-o niciodată! 

— N-ai spus? Cu atât mai bine. 

Ciocniră. 

— Ştii, Ludwig, aş fi mai fericită dacă în loc să-mi fi triplat 
averea, ai sta de trei ori mai mult cu mine. Mi-e atât de urât 
singură. Nu trăiesc decât pentru clipele când ne vedem. 

— Mai ai puţină răbdare, draga mea. După ce-i voi dobori 
pe ultimii noştri adversari, ţi-i voi zvârli la picioare ca pe o 
pradă de război. 

Sauer intră şi se înclină respectuos în faţa Elsei. Ea îi 
răspunse cu un mic semn din cap. 

— Iertaţi-mă că vă deranjez. Apoi către Stirner: În hol e un 
individ care vrea să-ţi vorbească personal. Spune că-i ceva 
foarte urgent. Am impresia că e un agent allui 
Schumacher. 

Stirner ieşi. 

— Cum se simte Emma? Întrebă Elsa. 

— Mulţumesc. Mai bine. 

— Vezi că am avut dreptate? Te-ai speriat degeaba. Emma 
mamă! Nici nu-mi vine să cred. Zău că i-ar sta bine să se 
joace cu păpuşile. Am să trec azi s-o văd. 

— O să se bucure. 


Stirner se întoarse: 

— Ai ghicit, Sauer! În ultima clipă, vulpoiul de Schumacher 
e gata să-şi trădeze aliatul dacă primesc să-mi fie asociat. A 
încercat să mă intimideze, mi-a promis marea cu sarea. 
Într-un cuvânt, a aruncat în luptă întreg arsenalul său de 
speculant bătrân. 

— Şi? 

— L-am trimis la plimbare. l-am spus: transmite-i domnului 
Schumacher că n-am nevoie nici de asociat, nici de dădacă. 
Scurt pe doi! Stai, Sauer. Serveşte. 

Şi se aşezară la şuetă, ca doi buni prieteni pe care îi leagă 
şi o stimă reciprocă. Recentele furtuni n-au lăsat nici o 
urmă în inimile lor. 

II. CEL MAI PUTERNIC ÎNVINGE 

În ziua când guvernul urma să aprobe constituirea noii 
societăţi, rezultată prin fuzionarea băncilor „Munsterberg” 
şi „Schumacher”, Stirner îl chemă pe Sauer la o oră foarte 
matinală şi-i dădu următoarea dispoziţie: 

— Vinde toate acţiunile „Munsterberg” şi „Schumacher”! 
Una să nu rămână! 

— Bine, dar într-o singură noapte ele au urcat cu 26 de 
puncte! Am fost informat din sursă sigură că guvernul va da 
aprobarea cerută. Cred că. 

— Crezi ce vrei, dar execută întocmai instrucţiunile. Du-te 
imediat la bursă şi ţine-mă la curent prin telefon! 

Sauer dădu din umeri şi plecă. Peste o oră îl sună pe 
Stirner. 

— Acţiunile se vând ca pâinea caldă! Cursul urcă mereu. 

— Perfect! Când se întruneşte guvernul? 

— La două fix! 

— Le poţi vinde pe toate până la ora aceea? 

— Într-o oră, una nu-mi mai rămâne! 

— Bine! Peste o oră mă chemi iar! 

Dar Sauer telefonă peste o jumătate de ceas. 

— Am vândut toate acţiunile! La bursă se petrece ceva 
nemaipomenit. Mulțimea a înţesat toată piaţa. Circulaţia e 


blocată. Tramvaiele abia îşi fac loc, iar maşinile. 

— Nu mă interesează! Acţiunile noastre cum stau? 

— Îmi pare rău, daR. Au început să scadă. 

— Minunat! Lasă-le să mai scadă, apoi cumpără! 

Elsa apăru în uşă: 

— Ludwig, eşti tare ocupat? 

— Cumpără tot ce se oferă! Continuă Stirner în receptor. 
Şi sună-mă cât mai des! Apoi, către Elsa: Da, draga mea. 
Mănâncă singură. Rămân lângă telefon toată ziua şi 
probabil, toată noaptea! 

Elsa nu-şi putu stăpâni un gest de ciudă. Stirner puse 
receptorul în furcă şi veni lângă ea. 

— Puţină răbdare, dragostea mea. Astăzi dăm bătălia 
decisivă. Trebuie s-o câştig. Mâine vei fi o regină 
neîncoronată şi în mâinile tale vor fi bogății. 

— Ludwig, murmură Elsa cu reproş. 

— Fie! Nu-ţi mai vorbesc despre asta. Ce face Emma? Ai 
fost la ea? 

— Doctorul spune că are ceva la rinichi. Cine şi-ar fi 
închipuit! Şi că o naştere i-ar putea fi fatală. 

— Mda. Făcu Stirner cu gândul în altă parte. 

— Dar ea spune că mai bine moare decât să renunţe la 
copil. 

— Foarte bine, foarte bine. 

Din nou zbârnâi telefonul. Stirner tresări şi o sărută 
absent pe frunte: 

— Fii cuminte şi caută de te distrează. Când se va termina 
totul, plecăm pe Riviera! Alo! Da. 

Elsa suspină şi ieşi. 

— La douăsprezece? Adică peste o oră? N-au decât! Cum 
afli ce a hotărât guvernul, îmi comunici! 

Trânti receptorul şi începu să măsoare cabinetul în lung şi 
în lat. 

— Guvernul se întruneşte la douăsprezece, nu la două cum 
fusese vorba. Prin urmare experienţa a reuşit! Acum sunt 


mai sigur ca oricând de victorie. Şi dacă am învins acum, voi 
învinge întotdeauna! Eşti atotputernic, Stirner! 

Încremeni în mijlocul camerei cu capul pe spate, cu ochii 
întredeschişi şi un zâmbet de deplină satisfacţie pe buze: 

Dar nu, nu e momentul să mă las îmbătat de putere! Lupta 
se mai dă încă. Trebuie să-mi concentrez toate forţele 
pentru ultima lovitură! 

Se încuie iarăşi în camera lui, iar când ieşi de acolo, peste 
o oră, avea faţa răvăşită, şi câteva şuviţe de păr îi cădeau pe 
fruntea năduşită. Se pieptănă şi se lăsă istovit într-un 
fotoliu. Pleoapele grele aproape că-i ascundeau privirea. 

Telefonul! Sări ca împins de un resort şi smulse receptorul 
din furcă. 

— Alo?! Da, eu! Spune Sauer! 

Dar nu era Sauer, ci Spielmann, un agent al lui Stirner. 

— O veste formidabilă! Chiar acum s-a terminat şedinţa 
guvernului. Cererea a fost respinsă! Schumacher i-a trântit- 
o ministrului în faţă: „Trădătorule!” Aşa a strigat. Pe 
Munsterberg, ce să spun, l-a lovit damblaua şi l-au dus 
acasă mai mult mort decât viu! 

Stirner nu mai ascultă restul. Puse receptorul la loc cu 
mâna tremurătoare şi răcni atât de tare „Victorie!”, încât 
Falk, care moţăia încovrigat lângă fotoliu, sări ca ars şi-şi 
privi stăpânul cu mirare. 

— Victorie, Falk! 

Aruncă batista într-un colţ al camerei şi porunci: 

— Aport! 

Din câteva salturi, câinele i-o aduse la picioare. 

— De-acum înainte aşa o să facă toţi! Ha-ha-ha! Râse el 
sarcastic. Luă câinele de labele dinainte şi, ridicându-l, îl 
sărută pe cap. Dar pe ceilalţi n-am să-i pup, Falk, pentru că 
sunt mai proşti ca tine. Şi mă urăsc! Da, mă urăsc! Dar nu-i 
nimic. Cu atât mai plăcut îmi va fi să-i pun să facă sluj! 

Din nou sună telefonul. 

— Sauer? Da, ştiu! Mi-a telefonat Spielmann adineaori. 
Care e reacţia bursei? 


— Explozia unei bombe n-ar fi avut un efect mai mare! 
Parcă-i balamuc! 

— Acţiunile Munsterberg? 

— Scad vertiginos! Eşti un geniu, Stirner! 

— Lasă complimentele! Fii atent la ce-ţi spun: când 
acţiunile faliţilor ăstora o să se vândă la preţul hârtiei de 
ambalaj, începe şi cumpără. N-ai grijă, le facem noi să-şi 
recapete valoarea! Dă dispoziţii, Sauer, şi poţi să pleci la 
masă. Ţi-ai îndeplinit misiunea. Eşti liber! 

— Mersi de-aşa libertate! Pe unde să ies? Parcă aş fi în 
mijlocul unei turme turbate. Nici brancardierii de la salvare 
nu pot răzbate până aici să-i care pe toţi leşinaţii şi striviţii 
de mulţime! 

— Ei, dacă tot eşti sechestrat acolo, povesteşte-mi ce se 
întâmplă. 

Şi Sauer povesti: după o consultare de zece minute, 
curtierii au constatat că devalorizarea hârtiilor 
„Munsterberg”, „Schumacher” şi-ale celorlalte câteva mici 
bănci satelite acestora nu poate fi oprită. Aşadar, faliment! 
În fiecare clipă se prăbuşeau averi şi hârtiile treceau din 
mână în mână. 

După miezul nopţii tensiunea atinse apogeul. Nu numai 
piaţa din faţa bursei, dar şi pieţele învecinate erau înţesate 
de automobilele marilor acţionari. Vegheau în limuzinele 
lor, palizi, cu privirile rătăcite. Fiecare buletin anunţa o 
nouă scădere a cursurilor. Dar chiar în clipa când erau 
comunicate prin telefon şi telegraf, aceste cifre nu mai 
corespundeau realităţii. Părea că o calamitate cumplită ar fi 
pustiit oraşul şi toţi sinistraţii s-au refugiat în parcul din 
apropierea bursei. Aici, un loc pe-o bancă ori pe bordura de 
piatră a parcului costă mai scump decât o cameră în cel mai 
luxos hotel. Spre ziuă, doi agenţi de schimb şi un bancher 
îşi pierdură minţile. 

— Moarte lui Stirner! Ţipa unul din ei. 

Erau atât de furioşi, încât trebuiră să-i pună în cămăşi de 
forţă şi să-i ducă la ospiciu. 


O dată cu primele raze ale soarelui, zbuciumul se potoli, 
cum se sting ultimele pâlpâiri ale unui incendiu. Milionarii 
de ieri ieşeau împleticindu-se din clădirea bursei, 
îmbătrâniţi cu zece ani, albiţi şi încovoiaţi. 

Mulțimea se mai rărise. În sfârşit, izbuti şi Sauer să iasă. 
Se opri în mijlocul pieţei, clătinându-se de oboseală, şi trase 
cu nesaţ aerul proaspăt în piept. 

„Aceeaşi panică domneşte în toată ţara. Gândi el. În 
noaptea aceasta sute de mii de oameni au fost ruinaţi, 
milioane de mici acţionari şi-au pierdut economiile. 
Nebunul acela îl acuza pe Stirner. Dar ce vină are Stirner? 
Cel mai puternic învinge! Teribil e Stirner ăsta! Are un 
cap!” 

Zâmbi şi căscă cu poftă. 

Iar Stirner, după ce primi ultimul raport, se ridică de la 
birou şi se întinse cu voluptate. Îl cuprinsese oboseala 
plăcută a omului care a muncit din greu, dar cu spor. A 
învins! Şi victoria lui însemna mai mult decât 
îngenuncherea câtorva bancheri şi miniştri. Nu mai încăpea 
îndoială că poate oricând învinge rezistenţa omului! lată 
dovada. La început familia Gottlieb, apoi Emma, Sauer, 
Elsa. Şi-acum, ăştia! 

— Nimeni nu-mi mai poate ţine piept! Curând voi fi 
stăpânul lumii! Rosti orgolios. 

Nu-i era somn. 

Urcă şi bătu la uşa Elsei. 

Era îmbrăcată. Nici ea nu se culcase. Deschise îndată şi 
strălucind de fericire întinse braţele spre el. 

— În sfârşit, ţi-ai adus aminte că exist şi eu pe lume! 

III. VILA ALBĂ 

Banca „Elsa Gluck” (pe firmă continua să figureze numele 
de fată al Elsei) era suveranul absolut al lumii financiare. 

Elsa nu se simţea deloc mai puternică. Ca şi mai înainte, 
rătăcea singură prin casa pustie, şi numai puţinele clipe 
petrecute cu Stirner dădeau un rost vieţii ei nefericite. 
Stirner era şi acum foarte ocupat, iar când vroia s-o vadă, 


Elsa - cuprinsă de dulci fiori - se grăbea să coboare. Se 
întâmpla ca zile în şir să se întâlnească numai la micul 
dejun. Îi spunea distrat câteva cuvinte şi se făcea nevăzut. 
Alteori pleca din oraş pentru mai multe zile. Atunci ea 
cădea într-un fel de apatie şi se surprindea că nici nu-i este 
dor de el. Când se întorcea, îl primea destul de rece. Stirner 
se întuneca la faţă, se încuia în camera lui în care nici ea n- 
avea acces, şi după câteva minute Elsa se trezea palpitând 
de dragoste. 

Stirner nu-şi căpăta imediat buna dispoziţie. Tăcea, muncit 
de un gând tainic. Dar duioşia şi drăgălăşeniile Elsei 
reuşeau până la urmă să topească gheaţa, deşteptând în 
Stirner soţul atent şi iubitor. Elsa preţuia nespus aceste 
clipe atât de rare. 

Călătoria făgăduită se amâna mereu. 

Acum ambițiile lui Stirner ţinteau şi mai departe: să pună 
mâna pe întreaga industrie a ţării, speculând 
împrumuturile contractate de mai toate întreprinderile la 
banca „Elsa Gluck”. 

Industriaşii se apărau cu disperare, dar Stirner acapara 
metodic fabrici şi uzine. 

Abia după victoria definitivă îi spuse lui Sauer, fiind şi Elsa 
de faţă: 

— În sfârşit, mă pot odihni şi eu! Plecăm, ce-i drept cu 
oarecare întârziere, în călătoria de nuntă. Dumneata, 
Sauer, o să te descurci şi fără mine. În linii mari, lupta s-a 
terminat. Au rămas doar câteva formalităţi de îndeplinit. Vei 
protesta poliţele „ultimilor mohicani”, vei scoate 
întreprinderile lor la licitaţie, şi tot tu le vei cumpăra, 
pentru că în afară de noi nu dispune nimeni de capitalul 
necesar. Mâine dimineaţă plecăm cu avionul. Ce-ţi mai face 
soţioara? 

Sauer clătină din cap foarte abătut: 

— Nici n-ai mai recunoaşte-o. E foarte schimbată. 

— Păi e firesc, încercă să-l liniştească Stirner. Sarcina. 


— Nu despre asta e vorba, se fâstâci Sauer. 1 s-au umflat 
rău picioarele şi faţa. N-a vrut să asculte de medici şi acum 
naşterea este inevitabila. Mă tem pentru păpuşica mea. 

— Lasă, nu fi neliniştit. În curând va trebui să ai grijă de 
două păpuşi. Capul sus, Sauer! Îi vei avea la dispoziţie pe 
cei mai iluştri profesori. Aşadar, ne-am înţeles? Mă ţii la 
curent cu tot ce se întâmplă. Complimente soţiei. 

În ajunul plecării, Stirner a vegheat toată noaptea în 
camera lui. Elsa căzuse într-o stare vecină cu somnul. Prin 
toropeala care o cuprinsese se simţea străbătută de un fel 
de fluide nervoase sau de curenţi electrici. Inima i se topea 
de dragoste pentru Ludwig. De câteva ori întinse mâinile în 
neştire şi şopti: 

— Ludwig! Iubitul meu! 

În zori, avionul particular al băncii „Elsa Gliick” decolă cu 
destinaţia Menton, unde, cu puţin înainte de moarte, Karl 
Gottlieb cumpărase o vilă superbă. 

După viaţa de captivă dusă în ultimul timp, călătoria i se 
părea Elsei un vis. 

Lupta între dorinţa de a-l privi pe Ludwig şi aceea de a 
admira priveliştea neobişnuită ce se desfăşura sub aripile 
avionului. Îmbătată de atâta fericire, fredona: „Ca o 
rândunică, pretutindeni zbor”. 

— Am să schimb textul, spuse ea râzând. În loc de 
„pretutindeni zbor” să pun: „după tine mor”! Vai ce nostim! 
De aici se văd numai acoperişurile de ţiglă. Şi ce mici par 
casele, ca nişte cuburi risipite pe un covor verde. lar 
punctele acelea. Aha, e o turmă! Ce sunt crestele înzăpezite 
din zare? 

— Alpii. 

— Am şi ajuns?! Vom zbura deci mai sus decât vulturii! N- 
am fost niciodată atât de fericită. 

Aterizară cu bine pe micul aeroport de lângă Nisa şi peste 
o oră intrau în vila lor, situată pe ţărmul mării, în 
împrejurimile Vengtimigliei, aproape de frontiera dintre 
Franţa şi Italia. Era o vilă superbă, numai din marmoră albă 


şi scăldată în verdeață. Ramurile portocalilor atârnau, pline 
de roade aurii. În faţa vilei te îmbia o mică pajişte umbrită 
de palmieri şi împurpurată de garoafe. 

Singurul neajuns: vecinătatea liniei ferate. Trenurile 
treceau la intervale scurte, cu zgomot asurzitor. Dar nici 
asta n-o supăra pe Elsa: noaptea dormea ca legănată, iar 
ziua făceau excursii în munţi, se plimbau cu iahtul sau cu 
hidroavionul până la Nisa şi înapoi. Castelul miniaturalului 
principat Monaco, aciuat la poalele unor stânci galbene ca 
un cuib de rândunică, părea o jucărie. De-a lungul țărmului, 
valurile înşirau o salbă de spumă. Oamenii de pe plajă, 
priviţi de sus, mişunau ca furnicile. lar când pilotul îndrepta 
botul cenuşiu al aparatului spre larg, li se deschidea în faţa 
ochilor o privelişte şi mai uimitoare. Datorită unei iluzii 
optice, linia orizontului părea neobişnuit de înaltă, iar 
marea li se înfăţişa ca o cupă adâncă, albastră, acoperită cu 
o altă cupă azurie, răsturnată - cerul. Aveau impresia că 
hidroavionul este suspendat în interiorul unei sfere. Jos se 
mişcau încet iole şi iahturi cu pânze. Elsei îi râdea inima de 
încântare şi de fericire. Se întorcea la vilă mai veselă şi mai 
plină de viaţă ca oricând. 

După cutia de sticlă, raţionalizată, rece şi aproape pustie, 
vila aceasta avea ceva din căldura şi intimitatea unui cămin 
adevărat. Gottlieb nu apucase să-şi introducă aici 
năstruşnicele-i invenţii. Mobilierul, deşi cam demodat, era 
elegant şi comod. Pianul, nici el nou, dar de o marcă 
celebră, fu pentru Elsa o plăcută surpriză şi deseori seara 
făceau muzică. Uşa dinspre verandă rămânea mai tot 
timpul larg deschisă. Luna, răsărind, dura pe ape un pod de 
argint. Tuberozele înviorate de răcoarea nopţii răspândeau 
o aromă îmbătătoare. 

Melodiile pe care le cânta adânceau vraja senină a acestor 
nopţi meridionale. 

Se părea că şi Stirner se odihneşte. Trăsăturile i se 
destinseseră şi gura nu-i mai era strâmbată de oribilul său 
zâmbet ironic. Uneori doar, o fixa pe Elsa cu o privire tristă. 


La începutul celei de-a doua săptămâni, Elsa simţi în ea o 
schimbare ciudată. Ceva ca trecerea de la vis la trezie. Se 
retrăgea în camera ei şi rămânea mult timp singură. O 
năpădeau tot felul de gânduri. Şi din nou se surprindea că îl 
iubeşte mai puţin pe Ludwig. În momentele acelea îi părea 
iarăşi urât şi antipatic. 

Stirner îşi dădea seama ce se petrece în sufletul Elsei şi se 
posomori. Nici de la Sauer nu primea veşti prea 
îmbucurătoare. Duşmanul îşi scotea iarăşi capul. Câteva 
bănci s-au redeschis. Mai mulţi dintre marii industriaşi au 
obţinut împrumuturi în străinătate, şi şi-au plătit poliţele, 
putând astfel să respingă robia financiară a lui Stirner. Dar 
mai rău era că în lipsa lui presa pornise împotriva lui o 
campanie susţinută, demonstrând cât de primejdioasă este 
pentru stat şi pentru interesele naţiunii concentrarea 
finanţelor şi industriei ţării în mâinile unei singure bănci, 
banca „Elsa Gluck”! Ziarele guvernamentale erau la fel de 
pornite împotriva lui Stirner ca şi presa particulară. 

Succesele uluitoare, nemaipomenite, ale lui Stirner 
dădeau loc la cele mai neaşteptate ipoteze şi comentarii. 
Majoritatea ziarelor erau de părere că, oricare ar fi 
explicaţia acestor succese, ele depăşesc limitele normale şi, 
în consecinţă, împotriva lui Stirner ar putea fi luate şi 
măsuri neprevăzute de lege. Nu era exclus ca guvernul să 
emită un decret special în acest sens. Sub presiunea opiniei 
publice, miniştrii care nu aprobaseră constituirea societăţii 
anonime Munsterberg şi Schumacher au fost nevoiţi să 
demisioneze, deşi ancheta discretă făcută din ordinul 
ministrului de justiţie nu descoperise în conduita lor nimic 
infamant sau, mai concret, nu se putuse dovedi că ar fi fost 
mituiţi de Stirner. Munsterberg nu putuse supravieţui 
loviturii. Schumacher a încercat să se sinucidă, dar a fost 
salvat şi, îndată ce i-a permis sănătatea, a plecat în 
America. 

Acestea erau noutăţile din ultima săptămână. Stirner 
ajunsese o celebritate mondială. Numele lui era pe toate 


buzele. La Menton, trăiau foarte retraşi. Şi aici însă, când 
se întâmpla să apară în public, îi urmăreau priviri curioase, 
pline de spaimă, aşa că până la urmă Stirner prefera să se 
lipsească de orice societate. 

Cât timp Elsa a fost drăguță cu Stirner, totul mergea bine. 
Dar de când se purta tot mai rece, buna dispoziţie îi pierise. 
Intr-o bună zi s-a apucat de lucru: a pus săi se aducă foi de 
tablă, plasă de sârmă, izolatori, rezistenţe şi alte materiale 
electrotehnice, le-a dus pe toate într-o cameră din fundul 
vilei şi s-a închis acolo. 

În dimineaţa următoare Elsa era din nou numai dragoste 
şi duioşie. Dar nici asta nu-l bucura. Pentru a-şi alunga 
propriile-i gânduri negre, îi propuse să facă împreună o 
excursie în munţi, mai ales că n-au ieşit de mult din casă. De 
data aceasta Elsa primi cu bucurie. 

După o bună bucată de drum, se opriră să se odihnească 
într-o căsuţă albă, strălucind de curăţenie. Gazda - o 
bătrânică vorbăreaţă şi curioasă nevoie mare - le aduse o 
cană de lapte şi-i întrebă de unde vin. 

— Dinspre Vengtimiglia, îi răspunse Elsa, binevoitoare. 

Găsind sămânță de vorbă, bătrâna începu să turuie: 

— Aha, ştiu. Am auzit că a apărut antihristu' pe-acolo, 
maică. Unul Stirner. Acu, vorba aia, gura lumii-i slobodă! 
Cică Stirner ăsta şi cu nevastă-sa îs avuţi nevoie mare, dar 
că nu-i lucru curat cu bogăţia lor. Nu ştiu câţi, maică, au 
ajuns la sapă de lemn, iar alţii s-au prăpădit. Mult sânge şi 
multe lacrimi au curs din pricina lor! 

Un servitor de la vilă, apărut în ogradă, întrebă ceva pe un 
copil, apoi dădu buzna în odaie, fără a mai aştepta să fie 
poftit. 

— Iertaţi-mă, domnule Stirner, spuse omul, ştergându-şi 
fruntea îmbrobonită, dar mi-aţi poruncit să vă aduc imediat 
telegramele urgente. Asta chiar acum a sosit. 

Bătrânică scăpase ştergarul din mână şi se holba îngrozită 
la „antihrist”. 

Stirner deschise telegrama, o citi şi sări în picioare furios: 


— Poţi pleca, Jean! Îşi concedie el sluga şi, aruncând o 
monedă de aur bătrânei uluite, o ajută pe Elsa să se ridice. 
Să mergem! Trebuie să ne facem imediat bagajele. 

Bătrâna se uită lung în urma lor, apoi, murmurând o 
rugăciune, luă galbenul cu două surcele şi-l aruncă în 
groapa de gunoi. 

— Ptiu! Bani blestemaţi! 

— Ce s-a întâmplat, Ludwig? Se alarmă Elsa. Vai, dragul 
meu, ne şi întoarcem acasă? Atât de repede? Cuprinse cu o 
privire tristă marea, ţărmul, cerul, luându-şi parcă adio. 

— Trebuie neapărat să fiu acolo! Sauer îmi telegrafiază că 
duşmanii, profitând de lipsa mea, au reluat lupta. 

Faţa îi era dură, necruțătoare. 

Îşi smulse mâna de sub braţul Elsei şi zbieră agitându-şi 
pumnii: 

— Vă pun eu cu botul pe labe, afurisiţilor! 

Acasă, Stirner constată că situaţia e mult mai gravă decât 
îşi închipuise. Zeci de bancheri ruinaţi, unindu-se, au 
înfiinţat bănci noi, care concurau supărător banca „Elsa 
Gluck”. Izbutiseră nu numai să-i sustragă o parte din 
clientelă, dar să şi răscumpere câteva fabrici şi uzine căzute 
în robia financiară a lui Stirner. În plus, guvernul se 
pregătea să treacă prin parlament un proiect de lege: „Cu 
privire la instituţiile bancare”, vădit îndreptat împotriva lui. 

Uitând de Elsa, Stirner se aruncă în luptă. Din nou 
rămânea închis zile întregi în camera lui. 

De data aceasta le veni repede de hac adversarilor. 
Concurenţii fură literalmente puşi cu botul pe labe şi nu se 
mai auzi nimic despre legea ce urma să îngrădească 
activitatea lui Stirner. Ba dimpotrivă, câteva legi noi veneau 
să oficializeze rânduielile introduse de Stirner în practica 
bancară. 

Urmă o perioadă de relativă acalmie. Stirner găsea mai 
mult timp pentru Elsa, îşi reluă cercetările ştiinţifice, începu 
să se ocupe îndeaproape de „menajerie” şi construi câteva 
aparate complicate. 


Se simţea însă extenuat după tensiunea în care trăise 
atâta vreme. Medicul îi dădu un diagnostic deloc 
îmbucurător: astenie nervoasă. Mai îngrijorător era faptul 
că apăsătorul sentiment de singurătate se accentua când 
ducea o existenţă relativ normală. lar dezmierdările Elsei, 
în loc să-l liniştească, dimpotrivă, uneori îl enervau. 

— Crezi că asta am vrut?! Să mă mângâi eu cu mâna ta?!! 

Zadarnic încerca Elsa să pătrundă înţelesul acestor vorbe. 

Numai muzica avea asupra lui o înrâurire balsamică. 
Dezolantul sentiment al singurătăţii îl chinuia îndeosebi 
seara, întocmai ca pe biblicul Saul. Atunci alerga la „David”, 
cum o numea în acele clipe pe soţia lui, şi o ruga: 

— Cântă, Elsa. Te rog! Vreau muzică. Numai ea îmi dă 
alinarea. 

Elsa îi cânta nocturnele lui Chopin, de o visătoare 
melancolie. Revedeau atunci imagini din prima săptămână 
petrecută la vila albă, când nimic nu le umbrise fericirea. 
Mirosul florilor din grădina de iarnă accentua iluzia unei 
calde nopţi meridionale. Dar simţământul fericirii pierdute 
nu-i părăsea nici atunci. 

— Sper că nu vă deranjez, auziră într-o seară glasul lui 
Sauer. Puteţi să mă felicitaţi! Am un băiat! 

Stirner şi Elsa se ridicară tulburaţi. 

— M-am zăpăcit! Puteam să vă dau nu telefon, urmă 
Sauer. Era palid de oboseală, dar fericit. N-am închis un 
ochi toată noaptea. Prin ce emoţii am trecut! Acum. Emma 
a adormit. 

— Şi. Totul e bine? 

— A avut o naştere grea şi e foarte slăbită. Ştiţi, 
complicațiile la rinichi. Medicii spun că va trebui să plece în 
sud şi, probabil, pentru mai multă vreme. Dar nu vrea să 
plece fără mine. V-aş ruga să-mi daţi un concediu. 

Se uita rugător când la Stirner, când la Elsa. 

Stirner se gândea. 

— Bineînţeles. Nu-i aşa, Ludwig? Spuse Elsa. 


— Îţi dau răspuns peste două zile. Cred că se aranjează. 
Până una-alta, dă-mi voie să te felicit pentru venirea pe 
lume a lui Sauer-junior. 

Sauer se înclină. 

— lertaţi-mă, sunt foarte grăbit. 

leşi repede, lăsându-i pe cei doi duşi pe gânduri. 

IV. PSIHOZĂ ÎN MASĂ 

Trecură două zile, trecu şi o săptămână, dar de plecarea 
lui Sauer şi a Emmei tot nu putea fi vorba. Stirner aproape 
că nu ieşea din camera lui. Era tot mai morocănos şi 
preocupat. Adio serile de muzică din sala mare! Elsa ar fi 
vrut uneori să coboare la el, dar ceva o oprea. Rătăcea 
singură prin sala mare şi frângându-şi mâinile şoptea: 

— Nu mai pot, nu mai pot. 

La sfârşitul săptămânii, chipul lui Stirner începu să 
pălească în mintea ei, iar când reuşea să şi-l reînvie, i se 
părea străin, ba chiar odios. 

I se întâmpla tot mai des să privească nedumerită în jur, 
de parcă s-ar fi aflat pentru întâia oară în această casă. 
Gândul îi zbura mereu la Sauer. „Dragul meu Otto, de când 
nu te-am văzut!” Uitase că-i căsătorit, că are un copil. Când 
îl întâlni într-o seară, îl privi cu atâta duioşie, încât tânărul 
se opri mirat, apoi căzu pe gânduri, cu aerul unui om care 
se căzneşte să-şi amintească ceva. 

— Otto, îl chemă ea duios, de o veşnicie n-am mai stat de 
vorbă. De ce mă ocoleşti? Şi, apropiindu-se, adăugă în 
şoaptă: Sunt atât de singură. Îmi lipseşti mult, Otto. 

Erau singuri în cameră. 

Otto se lăsă pe un scaun lângă Elsa şi-şi frecă fruntea cu 
mâna. Cuvintele ei calde răscoliră amintiri adormite. Faţa 
bărbatului trăda o luptă chinuitoare. Deodată un gând îi 
însufleţi privirea. O prinse de mână şi, privind-o galeş, rosti 
cu glas întretăiat: 

— Da, draga mea, ai dreptate! Elsa, scumpa mea! Cum de 
am putut să te uit? Nu ştiu ce se petrece cu noi dar, uite, în 
clipa asta parcă mi-a luat cineva un văl de pe ochi, parcă 


acum te revăd, după o lungă despărţire. Unde ai fost, Elsa? 
Ce-ai făcut în tot acest timp? 

Nu se mai săturau uitându-se unul la altul, ca şi cum într- 
adevăr s-ar fi regăsit după o lungă şi grea despărţire. 

Vorbeau de dragoste, de chinul singurătăţii, de bucuria 
revederii. 

Ceasul bătu o dată, apoi încă o dată, trezind ecouri în 
odăile pustii, iar ei vorbeau mereu, uitând de tot şi de toate. 

Nu-şi făceau planuri, nu răscoleau trecutul, nu se gândeau 
la viitor. Pur şi simplu se îmbătau de fericirea acelor clipe, 
orbiţi de raza de lumină care străpunsese pe neaşteptate 
bezna ce învăluia gândurile şi simţămintele lor adevărate. 
Şi din nou se auzi pendula. 

— Vai, e miezul nopţii, se sperie Elsa. Pe mâine, scumpule. 
Şi ea, cea dintâi, îl îmbrăţişă pe Sauer şi-şi lipi buzele de ale 
lui într-o lungă şi pătimaşă sărutare. 

Dar acest „mâine” nu mai veni. 

Stirner, absorbit de muncă, îi scăpase de sub influenţa lui, 
dar numai pentru scurt timp. Lucra la un aparat cu ajutorul 
căruia avea să-şi extindă puterea asupra oamenilor. O serie 
de complicaţii survenite pe parcurs, ca şi proiectele lui noi, 
de proporţii colosale, făceau acest aparat indispensabil. 

Graţie măsurilor luate, producţia întreprinderilor 
industriale acaparate crescuse enorm, mărfurile se 
ieftineau şi piaţa internă era suprasaturată de ele. Stirner 
se pomeni în faţa unei dezastruoase crize de 
supraproducţie. Exista o singură salvare: cucerirea pieţelor 
externe. Pentru aceasta însă trebuiau biruite obstacole 
uriaşe. Temându-se de concurenţa mărfurilor sale ieftine, 
celelalte state recurseseră la puternice bariere vamale. 
Aceste bariere trebuiau înlăturate cu orice preţ. Războiul 
economic cu concurenţii din străinătate intrase într-un 
stadiu care implica pericolul unui conflict armat. Dar lui 
Stirner nu-i era deloc uşor să declare un război adevărat. E 
drept că făcea ce voia cu guvernul. Iotuşi, se putea aştepta 
la orice surpriză din partea miniştrilor nesupravegheaţi, îi 


va strivi pe toţi şi va rămâne el singur, cârmuitor unic şi 
absolut al ţării! Va supune voinţei sale milioane de oameni, 
le va sugera că un război este necesar, şi ei se vor duce 
bucuroşi la moarte, cum se duceau soldaţii lui Napoleon! 

Pentru aceasta avea nevoie de o armă extrem de 
puternică, o armă „cu bătaie lungă”, care să subjuge 
gândurile şi voinţa oamenilor. Lucrând cu îndârjire la 
crearea noului aparat, îi neglijase un timp pe cei din jur. 

Chiar în ziua când Elsa şi Sauer se despărţiră cu o lungă 
sărutare, Stirner pusese la punct noul aparat. Frânt de 
oboseală, adormi, iar noaptea, trezindu-se, îşi aduse aminte 
de Elsa şi de Sauer. Atâta fu de-ajuns ca în inimile lor să se 
producă o schimbare radicală. Sauer îşi adora din nou 
„păpuşica” şi copilul, iar Elsa murmura cu duioşie în somn 
numele lui Stirner. 

Dimineaţa cobori în cabinetul soţului ei, îl sărută pe frunte 
şi-i spuse: 

— Dragă Ludwig, două lucruri vreau să te rog. 

— Nu mai spune! Chiar două? Poruncă, stăpână! 

— A venit Gottlieb. 

— Iarăşi? 

— Nu bătrânul, ci Rudolf. 

— Păi ăsta-i taică-său întreg! Pariez că tot după bani a 
venit. Am ghicit? 

— Rudolf s-a certat cu bătrânul când a aflat că a luat de la 
noi două sute de mii şi lui nu i-a dat nici un ban. Acum ne 
roagă. 

— Exclus! 

— Dar suntem atât de bogaţi! Ce contează. 

— Tocmai de-aia! Să arunci o pomană unui bătrân, treacă- 
meargă, dar dacă îi dăm ceva neisprăvitului ăstuia, ne 
aprindem paie în cap. O să-şi închipuie că l-am jefuit, că 
acum ne mustră conştiinţa şi nu mai scăpăm de el. Osă 
încerce să ne şantajeze. Bătrânul s-a mulţumit cu cât i-am 
dat, pe când Rudolf. Asta-i primejdios! Nu, nu, draga mea. 
În interesul tău, refuz s-o fac! 


— Bine, dar. Aproape că i-am făgăduit. 

Stirner se gândi. În dimineaţa aceea era bine dispus. O 
idee poznaşă îl făcu să zâmbească. 

— Lasă, Elsa, că discut eu cu el, aici, faţă de tine. Ia loc, te 
rog. Şi iartă-mă o clipă. Trecu în camera lui şi se întoarse 
imediat. Am să-i joc o farsă, să-i tai pofta să mai calce pe- 
aici. Aş fi putut să-l fac să uite că existăm pe lume, dar nu- 
mi convine să măresc prea mult numărul „tutelaţilor”, 
încheie Stirner, fără să-i explice Elsei sensul acestor 
cuvinte. 

Porunci valetului să-l poftească pe domnul Gottlieb. 

Acesta nu avea deloc aerul unui solicitator. În inima lui, 
lăcomia care îl adusese aici se lupta cu înfumurarea. 

— Ia loc, tinere domn. Ai nevoie de bani? 

Rudolf simţi că-şi iese din fire, dar reuşi să se stăpânească. 
Numai faţa lui pistruiată se făcu roşie ca focul. 

— Da, îmi trebuie bani, răspunse el fără să se aşeze, şi am, 
cred, destule motive să vi-i pretind. 

„Ce dobitoc! Gândi Stirner. Şi-a şi dat cărţile pe faţă.” 

— Domnule Gottlieb, dacă pui problema în felul acesta, te 
poftesc să te adresezi instanţelor în drept şi să demonstrezi 
acolo în ce măsură sunt întemeiate pretenţiile dumitale. 

— În afară de norme juridice mai există şi norme etice, 
debită Rudolf o frază dinainte pregătită. Sub raport moral, 
drepturile mele nu se cer demonstrate. 

— Tinere, noi nu suntem instituţie filantropică. 

— Ascultă! Cu mine nu-ţi merge! Izbucni Rudolf. Ori îmi 
dai cât îţi cer, ori. 

— Aha, mă ameninţi? În cazul acesta am să te dau afară cu 
toate onorurile. 

Fluieră. În camera de alături se auziră paşi moi dar 
apăsaţi. O namilă de urs intră, legănându-se în două 
picioare, se apropie de Rudolf şi, proptindu-se cu labele în 
pieptul lui, începu să-l împingă spre ieşire. 

Alb ca varul la faţă şi tremurând de groază, Rudolf, când 
se văzu lângă uşă, făcu stânga împrejur şi o rupse la fugă, 


ţipând ca din gura de şarpe. Ursul - după el. 

Elsa se sperie şi ea, dar Stirner, răsturnat în fotoliu, se 
prăpădea de râs. 

— Aşa eşti sigur că ai scăpat de vizitatorii nepoftiţi. Ăsta 
nu mai calcă pe-aici. 

Sună telefonul. 

— Da, Stirner! A, tot dumneata eşti, domnule Gottlieb! N-o 
să mi-o ierţi niciodată? Ei, nu mai spune! Şi ce dacă eşti bun 
ochitor? Oricum, nu te sfătuiesc să mai calci măcar prin 
preajma casei. le previn că am dat ordin amicilor mei 
patrupezi să te sfâşie în bucăţi ca pe un ied dacă mai apari. 
Cum? L-am omorât pe unchiul dumitale? Şi eu care n-am 
ştiut nimic! Mă rog, te priveşte! N-ai decât. E un cretin 
sinistru, bombăni Stirner, punând receptorul la loc. 

— Vai, Ludwig, se poate să-l sperii în halul ăsta? 

— E cea mai inofensivă armă din arsenalul luptei dintre 
oameni. Dar parcă mai voiai să mă rogi ceva? 

— Nu ştiu dacă. 

— Fii liniştită. Oricare ar fi cel de-al doilea protejat, nu-l 
trimit în braţele ursului. Ascult! 

— E vorba de Emma. Am fost s-o văd. Mă imploră să-i dau 
concediu lui Sauer ca să plece amândoi în sud. Trebuie să 
se trateze neapărat, şi nu vrea să se despartă de el. 

— Acum da, se poate. Mă descurc şi fără Sauer. 
Frunzărind ziarele de dimineaţă, repetă: Acum se poate. 
Apropo, ai văzut asta? Nostim, nu? Citeşte tare. 

Elsa luă ziarul şi citi articolul însemnat de Stirner cu 
creion roşu. 

PSIHOZĂ ÎN MASĂ. 

Ieri seară s-a observat în oraşul nostru un fenomen ciudat. 
La orele 23, timp de cinci minute, mai mulţi oameni - 
numărul lor n-a fost încă precizat, dar se presupune că se 
apropie de zece mii - au simţit încolţind în mintea lor o idee 
fixă sau, mai precis, au fost obsedaţi de melodia 
binecunoscutului cântec: „Ach, du lieber Augustin”. Obsesii 
de acest gen sunt destul de frecvente la persoanele 


nervoase. Surprinde însă răspândirea şi simultaneitatea 
fenomenului. Şi unul din reporterii noştri a căzut pradă 
acestei obsesii. Să-i dăm cuvântul: 

— Mă aflu la cafenea cu un prieten, cunoscut critic 
muzical, adept fervent al muzicii clasice. Prietenul se 
plângea că de la o vreme gusturile publicului lasă de dorit, 
că scenele sunt năpădite de jazz-uri barbare, în timp ce 
operele clasicilor Mozart, Beethoven, Bach sunt tot mai rar 
interpretate. Îl ascultam cu luare-aminte, fiind eu însumi un 
iubitor al muzicii clasice, când deodată mă pomenesc 
fredonând în gând: „Oh, du lieber Augustin! Dacă ar afla, 
mi-am spus eu cu groază, nu mi-ar mai vorbi toată viaţa! 
Criticul continua să vorbească, dar aveam impresia că şi pe 
el îl frământă ceva. Din când în când scutura din cap ca 
pentru a alunga o muscă sâcâitoare. Pe faţa lui se citea 
spaima şi nedumerirea. În sfârşit tăcu şi începu să bată cu 
linguriţa în pahar. Stupoare: bătea tactul melodiei care îmi 
umbla şi mie prin cap. M-a străfulgerat o bănuială, dar nu 
îndrăzneam să i-o destăinui. 

Ce a urmat, a uluit toată lumea din local. 

Dirijorul a anunţat: „Poetul şi ţăranul” de Souppe, a ridicat 
bagheta şi a dat semnalul de începere. Ei bine, orchestra a 
început să cânte: „Oh, du lieber Augustin”! Şi, vă rog să 
reţineţi, în acelaşi ton. Eu, criticul, lumea de la celelalte 
mese, am sărit toţi în picioare şi am rămas aşa cam un 
minut, paralizaţi de surpriză. Apoi am început să cântăm şi 
noi, de-a valma, gesticulând; aceeaşi melodie ne obseda pe 
toţi. Exact peste cinci minute fenomenul a încetat.> 

După informaţiile de care dispunem, aceeaşi obsesie a 
cuprins aproape întreaga populaţie a cartierelor din 
preajma Pieței Bursei şi Străzii Băncilor. Mulţi cântau 
melodia pe stradă, uitându-se îngroziţi unul la altul. La 
operă, în locul duetului: „O noapte de iubire”, Faust şi 
Margareta s-au pomenit cântând în acompaniamentul 
întregii orchestre: „Ach, du lieber Augustin”. Câţiva 
spectatori au înnebunit subit şi au fost internaţi la ospiciu. 


Care să fie cauza ciudatei epidemii? S-au emis mai multe 
ipoteze. Reputaţi oameni de ştiinţă opinează pentru o 
psihoză în masă al cărei mod de propagare nu a fost încă 
elucidat. Deşi „maladia” s-a manifestat într-o formă 
inofensivă, îngrijorarea publicului este lesne de înţeles. 
Întotdeauna necunoscutul, inexplicabilul inspiră teamă şi 
stârneşte imaginaţia. Există şi temerea că maladia s-ar 
putea repeta în forme mai grave. Cum s-o combaţi? Cum să 
te fereşti de ea? Nimeni nu ştie, aşa cum nimeni nu-i 
cunoaşte cauzele. O comisie formată din oameni de ştiinţă, 
din care fac parte şi reprezentanţi ai parchetului, încearcă 
să lămurească misterul melodiei ce a ajuns să terorizeze 
publicul. S-ar putea ca fenomenul să nu fie atât de grav şi 
îngrijorător cum îşi închipuie unii.” 

Elsa se uită mirată la Stirner. 

— Ce înseamnă asta, Ludwig? 

— Asta înseamnă, scumpo, că totul e în regulă! Şi-acum 
hai la masă. 

V. COMITETUL SALVĂRII PUBLICE 

În ciuda asigurărilor liniştitoare ale ziarelor, misterioasa 
întâmplare cu veselul cântec german se dovedi doar 
începutul unei adevărate epidemii de demenţă în masă. 

La mai puţin de o săptămână se petrecu un fenomen 
similar, mai grav însă şi de mai mari proporţii, care alarmă 
nu numai marele public, ci şi guvernul. 

Exact la ora 12, într-o zonă a oraşului, perfect delimitată, 
se opri pentru un singur minut orice mişcare. Ai fi putut 
crede că are loc o scurtă grevă de protest, perfect 
organizată. 

În instituţii, munca încetă ca la semnalul unei baghete 
magice. Funcţionarii se opriră din scris, de parcă paralizia 
le-ar fi încătuşat mâinile. 

În magazine, vânzătorii încremeniră cu marfa întinsă spre 
cumpărători, muţi, cu gurile căscate şi cu zâmbetul 
profesional pe buze. În restaurante muzicanţii, cu 
arcuşurile în mână, încremeniră ca nişte statui, aşa cum i-a 


surprins inexplicabilul fenomen; la fel şi consumatorii - care 
cu ceaşca ridicată, care cu furculiţa dusă spre gură. 

Străzile şi pieţele cuprinse de ciudata paralizie aveau un 
aspect straniu. lată, de pildă, doi gardieni escortând un 
arestat. Acesta ar putea să fugă de paznicii lui împietriţi, 
dacă n-ar fi încremenit şi el cu un picior în aer. În piaţă, un 
băieţaş zdrenţăros, cu picioarele răşchirate a fugă şi cu 
trupul aplecat înainte, întinde mâna să fure o plăcintă. 
Precupeaţa se repede la el ca o cloşcă ce-şi apără puii de 
uliu. Dinamismul şi expresivitatea acestui grup ar fi stârnit 
invidia oricărui sculptor. Părea o scenă de pantomimă, 
surprinsă de un aparat de fotografiat. 

Pe străzi însă, această paralizie în masă avu urmări 
dezastruoase. Nenumărate victime se semnalară mai ales la 
limitele zonei. Când un pieton pătrundea în interiorul 
acestor limite rămânea stană de piatră, în timp ce deo 
parte şi de cealaltă a zonei circulaţia se desfăşura normal. 
Automobilele care pătrundeau din viteză în „zona moartă” o 
străbăteau în virtutea inerţiei, ajungând de partea cealaltă. 
Dar în cele câteva clipe cât dura „traversarea”, şoferul şi 
pasagerii nu erau capabili nu numai să facă o mişcare, dar 
nici măcar să gândească. De aceea automobilele nu virau la 
coturi, se izbeau de ziduri, se tamponau, se încălecau, 
îngrămădindu-se în şiruri lungi. Deraiară două trenuri 
urbane. Unul dintre ele, sfărâmând parapetul, se prăbuşise 
în mijlocul străzii. 

N-apucă populaţia să se dezmeticească bine, că o lovi o 
altă năpastă: un val de furie bântui oraşul timp de cinci 
minute. Era un fel de frenezie paroxistică. De data aceasta 
nebunia se manifestă printr-un singur răcnet: „Război!” 

— Vom lupta până la victorie! Moarte duşmanilor! Urlau 
bărbaţii, agitând bastoane şi umbrele, ţipau isteric femeile, 
răcneau bătrânii şi copiii - intonând distonant imnul 
naţional. Chipurile lor erau fioroase. Păreau ameţiţi de 
sânge şi se năpusteau, gloată, în neştire, de parcă ar fi avut 
înaintea ochilor un duşman de moarte. 


— Vrem război! Trăiască războiul! Moarte sau victorie! 
Atât de mult doreau să se arunce în luptă, să ucidă, să vadă 
sânge curgând, încât pe străzi se iscară încăierări cumplite. 
Se băteau bărbaţii, copiii. Câteva femei tăbărâră asupra 
unei doamne corpolente, pe care o luară drept străină, şi o 
bătură cu umbrelele de rămaseră din ele numai spiţele 
strâmbate. Cu feţele palide, cu ochii scăpărând de ură, fără 
pălării şi cu părul fluturând în vânt, femeile îşi maltratau 
victima cu un fel de voluptate sadică. Bărbaţii erau la fel de 
bănuitori. Peste tot li se năzăreau că văd spioni. Un grup 
întreg opri o ambulanţă, convinşi că bolnavul pe care-l 
transportă e un agent străin. Îi smulseră nenorocitului 
bandajele de pe trupul plin de arsuri şi, fără să se 
sinchisească de ţipetele lui sfâşietoare, scormoniră sub 
pansamente, căutând documente secrete. 

În starea în care se aflau, absolut toţi - bărbaţi, femei, 
bătrâni, copii - s-ar fi dus fără şovăire la luptă, fără să le 
pese de primejdie şi mânaţi de un singur gând: să ucidă. 

Criza de nebunie încetă la fel de brusc precum începuse. 

Oamenii se cutremurau la vederea răniților şi 
schingiuiţilor ce zăceau pe trotuare şi pe caldarâm, în 
băltoace de sânge, apoi îşi priveau hainele sfâşiate, părul 
răvăşit, şi nu puteau înţelege ce i-a apucat. 

Curând după aceea comisia pentru cercetarea „cazului 
obsesiei muzicale în masă” fu transformată într-un comitet 
al salvării publice. 

Al salvării! Dar de cine? Mister! Nimeni nu se mai îndoia 
că un duşman nevăzut - poate om, poate microb - ameninţă 
societatea cu un pericol cumplit, fără precedent în istorie. 
Acest duşman părea diriguitorilor ţării mai primejdios decât 
războaiele şi revoluțiile, tocmai pentru că era necunoscut. 
Nimeni nu ştia de unde va veni dezastrul şi cum ar putea fi 
prevenit. Domnea o stare de extremă surescitare. Zilnic se 
înregistrau sute de sinucideri. Zilnic zeci de oameni îşi 
pierdeau minţile. Guvernul şi presa făceau eforturi titanice 
pentru a menţine cursul normal al vieţii. Nu numai statul 


era ameninţat să se prăbuşească. Se clătinau înseşi 
temeliile vieţii în comun, iar societatea tindea să se 
transforme în balamuc. 

În capitală, tensiunea ajunsese de nesuportat. Totuşi, 
câţiva indivizi veroşi şi mai puţin impresionabili lansau 
dinadins zvonuri care de care mai năstruşnice, pentru a 
stârni şi mai multă panică. 

— În câteva zile e de aşteptat o recrudescenţă a bolii. De 
astă dată ne vom strânge de gât unii pe alţii. 

— Ni se va opri respiraţia şi vom muri sufocaţi în chinuri 
groaznice. 

— Toată lumea va adormi şi nimeni nu se va mai deştepta 
din somnul acela! 

Erau crezuţi. 

După cele întâmplate, orice părea cu putinţă. 

Oamenii îşi vindeau pe nimic casele şi lucrurile 
(cumpărate, bineînţeles, de autorii zvonurilor) şi se 
refugiau în regiuni neatinse de molimă. 

Comitetul salvării publice îşi ţinea ultrasecretele şedinţe 
aproape fără întrerupere. Şi ca să nu fie descoperiţi de 
duşmanul nevăzut - orice-ar fi şi oricine ar fi el - curajoşii 
membri ai comitetului se întruneau în subsolul primăriei. 
Cu toate că membrii comitetului se consultau zi şi noapte, 
prin rotaţie, misterul rămânea nedezlegat. 

Părerile experţilor invitaţi pentru consultări erau 
împărţite. 

Psihiatrii presupuneau că este vorba de o hipnoză în masă. 
Această teorie putea explica într-un fel răbufnirea 
sângeroaselor instincte războinice, dar „obsesia muzicală”, 
de proporţii mult mai mari, în nici un caz nu putea fi 
produsă prin hipnoză. De aceea, chiar aşa inofensivă cum 
părea, obsesia muzicală era considerată de experţi mult 
mai îngrijorătoare decât surescitarea bruscă a mulţimii de 
pe stradă. Ştiinţa cunoaşte exemple de emoţii molipsitoare 
cu exteriorizări spectaculare, cunoaşte cazuri de izbucnire 
gregară a unor panici distrugătoare, ca urmare a hipnozei 


în masă. Forme „latente” de hipnoză în masă însă nu s-au 
mai pomenit. 

Referirile la „minunile” săvârşite de fachiri cu ajutorul 
hipnozei în masă nu puteau fi luate în consideraţie, mai 
întâi pentru că nu au fost verificate şi nici studiate, şi-apoi 
pentru că nu aveai cum să discerni adevărul de născocirile 
călătorilor. 

Nici „ipoteza microbiană” nu se confirma. 

Examenul clinic al victimelor noului „morb” nu dădu 
rezultatele scontate. Nici un microb sau virus cunoscut 
ştiinţei nu fu depistat. 

— Explicaţia trebuie căutată în cu totul altă direcţie, 
susțineau inginerii electricieni. Cu siguranţă că este vorba 
de unde de radio recepționate nemijlocit de organismul 
omului. 

— Oameni-radioreceptori? Ricanau inginerii bătrâni. E 
ceva de domeniul fanteziei! 

— Şi despre radio se spunea aşa! Parau primii. 

Bătrânii ridicau din umeri. 

— Vrem dovezi! 

— Le veţi avea! 

Şi, asemenea colegilor medici, se apucară şi ei de 
experienţe. 

În timp ce oamenii de ştiinţă, închişi în laboratoare, sperau 
să dezlege misterul cu ajutorul microscoapelor şi al 
tuburilor catodice, un alt membru al comisiei, Johann 
Kranz, urmărea o pistă proprie. El nu era savant, ci doar un 
inspector de poliţie. Avea însă multă experienţă 
profesională şi mulţi îl socoteau inteligent. Kranz nu se 
întrebă cine e duşmanul. Microb sau om, el trebuie 
descoperit prin vechile şi încercatele metode care l-au 
călăuzit nu o dată spre ţintă: cercetarea urmelor crimei! 

Atâta îl interesa. Or urme erau cu duiumul. Totul e să ştii 
să te foloseşti de ele. Şi Kranz se aşternu pe treabă, 
stimulat de gravitatea şi de misterul care învăluia toată 


afacerea, ca şi de ambiția de a o lua înainte „ochelariştilor 
de cărturari”. 

Veghea nopţi în şir în biroul său spaţios, plin de „trofee” - 
fotografii de asasini, amprente digitale, şperacle, tot felul 
de probe materiale - sistematizând ştirile apărute în ziare şi 
rapoartele poliţiei despre ultimele evenimente. 

Aprindea ţigară de la ţigară şi înota în nori de fum. Din 
când în când deschidea larg ferestrele, pentru a aerisi 
camera. Trecea pe o hartă mare a oraşului nişte linii 
punctate, ele parcă ar fi şi ajuns să-l urmărească pas cu pas 
pe criminal. 

— Gata! Exclamă el când, în sfârşit, două din aceste linii se 
întâlniră, formând un unghi obtuz. 

Era ora patru dimineaţa. Împături în grabă planul, îl puse 
într-o servietă roasă, sună după maşină şi goni spre 
primărie. 

— Domnilor, misterul se limpezeşte! Strigă el, dând buzna 
în sala boltită de la subsol. 

Întreaga asistenţă, destul de numeroasă cu toată ora 
matinală, începu să se agite. 

— Aţi dezlegat misterul? Se bucură unul din membrii 
comitetului. 

— Am spus că misterul începe să se limpezească, atât! Îl 
readuse la realitate Kranz. Am găsit vizuina criminalului, fie 
el microb sau om, am găsit focarul de unde porneşte 
misteriosul fluid. În timp ce vorbea, scoase harta şi, 
desfăcând-o, o întinse pe masă. Metoda mea e foarte 
simplă: am sistematizat tot materialul referitor la aceste 
întâmplări inexplicabile, pentru a putea delimita sectoarele 
cuprinse de „demenţa epidemică”. lată rezultatele. Din 
„obsesia muzicală” n-am scos cine ştie ce. Ea s-a întins pe o 
rază de vreo doi kilometri. Depăşind această circumferință, 
ea slăbea treptat, ca la o depărtare de trei kilometri de 
centrul sectorului să nu se mai înregistreze nici un caz. 
Focarul se află undeva între Piaţa Bursei şi Strada Băncilor. 
Aici obsesia a fost atât de puternică, încât oamenii au cântat 


melodia cu glas tare. Din păcate, n-am reuşit să precizez 
matematic centrul sectorului lovit, pentru că din 
chestionarea cetăţenilor n-a rezultat destul de limpede 
gradaţia obsesiei. Persoane care se aflau în acelaşi loc fac 
declaraţii destul de contradictorii, ceea ce se datoreşte, 
bănuiesc, unor factori subiectivi. 

— Atâta tot? Se auzi un glas dezamăgit. 

— În ce priveşte primul caz, da. A doua răbufnire mi-a 
furnizat un material mult mai bogat. Fluidul s-a propagat 
într-o singură direcţie, cuprinzând un sector relativ îngust, 
şi s-a oprit într-un punct precis. Ca un fel de rază sau de 
fascicul de raze, care pornea cam dinspre banca „Elsa 
Gluck”. 

Se iscă rumoare. 

„Stirner!” „Păi cine altul?!” „V-am spus eu?” 

Numele lui Stirner era deseori pomenit în discuţiile 
purtate de comitet. 

— Să nu ne pripim, domnilor, spuse Kranz. Şi eu m-am 
gândit întâi la Stirner. Trebuia însă să verific. În acest scop, 
am aşteptat cu nerăbdare „repriza” următoare, pentru a-mi 
verifica teoria. În sfârşit a izbucnit „demenţa războinică”. Şi 
ea a străbătut oraşul ca o rază, ajungând până la clădirea 
lui Gottlieb, care acum aparţine Elsei Gluck. Numai că 
liniile, cele două linii, se intersectează undeva în spatele 
băncii Elsa Gluck, într-o clădire vecină. Uitaţi-vă şi 
dumneavoastră. 

— Şi ce se află în clădirea aceea? 

— Restaurantul „Empire”! Acolo trebuie căutat. Kranz lovi 
cu palma-i grasă peste hartă, de parcă ar fi vrut să 
strivească o muscă. 

Argumentele lui Kranz erau simple şi convingătoare. După 
o scurtă consfătuire, comitetul hotări să ordone o 
descindere la restaurantul „Empire” şi la hotelul aflat în 
aceeaşi clădire. 

Câteva dispoziţii telefonice şi o întreagă armată 
poliţienească porni spre „Empire”. 


Clădirea fu împresurată. Poliţiştii îi percheziţionară cu de- 
amănuntul pe locatari, vârând spaima în ei, întoarseră 
localul şi hotelul cu susul în jos, răscoliră podul şi pivnițele. 
Degeaba! Kranz era cam plouat, dar nici prin gând nu-i 
trecea să dezarmeze. 

— Poate că toată tărăşenia a fost dirijată din local de vreun 
client. 

Nu era exclus. 

Cei percheziţionaţi primiră ordin strict să-şi ţină gura, 
câţiva suspecți fură ridicaţi, pe obişnuiţii localului poliţia îi 
puse sub o supraveghere discretă. 

Dar cu toate măsurile luate, a doua zi vuia oraşul. 
Mulțimea aţâţată devastă localul şi proprietarul trebui să 
tragă obloanele. 

Kranz tot bombănea şi înjura de mama focului. 

— Lasă că-i venim noi de hac! Mormăia el. Oricine ar fi 
criminalul, el ştie că i-am dat de urmă. Şi mai ştie că, dacă 
mai face vreo poznă, a treia linie îi va pecetlui soarta. 

V. UN ATAC RATAT 

— Ce frumoasă-i viaţa! Să tot trăieşti! Inima îmi cântă de 
bucurie. Mă simt în al şaptelea cer! 

Tânărul cu privirea înduioşată şi cu un zâmbet larg pe 
buze îmbrăţişă felinarul ca pe un bun prieten. 

— Spune, felinăraşule, spune drăguţule! E cineva mai 
fericit ca mine? 

— Te ador! Molfăia un moşneag sfrijit şi prost îmbrăcat la 
urechea unei tinere elegante. Iar ea îl săruta pe obrajii 
ţepoşi şi-i şoptea: 

— Sunt atât de fericită! Am impresia că-l revăd pe tata. 
Dumnezeu să-l ierte. Semănaţi atât de bine. Tată, tăticule! 

La câţiva paşi de ei se îmbrăţişau doi vechi adversari 
politici: un monarhist şi un anarhist. 

— Viaţa e prea frumoasă ca să ne duşmănim! 

Un vagabond flenduros rupse o floare din grădină şi o 
oferi cu graţie unui poliţist. 

— Din partea mea, stimabile! 


Poliţaiul, gras şi cu nasul vineţiu, îl pupă pe amândoi 
obrajii şi luă mişcat darul. 

— Să trăieşti, băieţică! Florile şi cântecele sunt slăbiciunea 
mea! 

— Dacă-i aşa, hai să cântăm! 

— Hai! 

Se aşezară pe iarbă, fiecare cu braţul pe după umerii 
celuilalt, cu lacrimi în ochi, şi prinseră a zice de inimă 
albastră. 

— Luaţi, luaţi totul! Striga în extaz un bijutier vârând cu 
de-a sila în buzunarele trecătorilor inele, diamante, coliere 
de perle, ceasuri de aur. Doar n-o să le iau cu mine în 
mormânt! Vreau să vă bucuraţi aşa cum mă bucur şi eu 
acum! Jos mercantilismul! Trăiască fericirea generală! 

La tribunal se dădu o sentinţă de achitare într-un 
important proces politic, cu toate că vinovăția acuzatului 
era evidentă. Procurorul, celebru prin ferocitatea lui, în loc 
să-şi rostească rechizitoriul, îl îmbrăţişă pe acuzat şi, cu 
capul pe pieptul acestuia, murmură, plângând de fericire: 

— Frate, prietene! Ce plăcut e să ierţi şi să iubeşti! 

Chiar şi la abator, parlagiii înlănţuiau cu braţele grumajii 
boilor aduşi la tăiere şi-i sărutau între ochi. 

— Mă dobitocule. Spuneau ei. Te-ai speriat? Na, bea niţică 
apă şi dă o raită prin parcul de colo. E o iarbă! Şi florile poţi 
să le mănânci. Ce vrei tu. Să nu mai curgă sânge! Fugi, şi fii 
fericit! 

Toate acestea se întâmplară la numai câteva zile după 
devastarea localului. Geniul rău care pusese stăpânire pe 
oraş sfida comitetul şi-şi bătea joc de; toate măsurile luate. 
Ca un fel de compensație pentru momentele de furioasă 
demenţă şi pentru victimele cu care se soldase oprirea 
bruscă a circulaţiei, duşmanul dădea acum oamenilor 
prilejul să guste o negrăită fericire. Senzaţia de beatitudine 
era atât de desăvârşită, încât cei care au încercat-o ar fi dat 
orice să se repete. De data aceasta fiecare îşi amintea 


perfect de clipele trăite şi multă vreme mai vorbiră despre 
ele ca despre un paradis pierdut. 

Fenomenul dădea însă şi mai multe motive de îngrijorare 
decât izbucnirea de violenţă sângeroasă. Duşmanul 
necunoscut avea o putere extraordinară asupra sufletelor 
omeneşti. Inoculând oamenilor otrava bucuriei sau a 
suferinţei, putea face din ei nişte unelte oarbe ale 
dorințelor sale. Le putea dărui fericire, sau dimpotrivă îi 
putea tortura, schilodi, ori chiar ucide pe nesimţite, fără 
nici o împuşcătură. Situaţia părea disperată. 

În noaptea aceea membrii comitetului, deprimaţi şi tăcuţi 
în tainiţa lor adâncă, se uitau neîncrezători la Kranz, care 
sistematiza şi sintetiza datele asupra ultimelor evenimente, 
pentru a demarca sectorul cuprins de demenţa fericirii. 

Unul îşi pierdu răbdarea: 

— Ce faci, Kranz, acolo? Cum merge? 

— Cum nu se poate mai bine! 

Cineva pufni batjocoritor: 

— Poate vrei să spui: cum nu se poate mai rău! 

— Ba merge strună, pară Kranz. De când sunt n-am avut o 
misiune atât de captivantă. Sunt măgulit de cinstea care mi 
s-a făcut. Da, da! 

Degetele lui roşii, butucănoase, se mişcau repede, 
frunzărind rapoartele şi marcând câte un punct pe planul 
oraşului. 

— Ca Făt-Frumos din basme, urmă el cu ifos, Kranz va 
scăpa oraşul de zmeu şi i se va înălța un monument - lui 
Kranz, fireşte, nu zmeului. He-he! Sau mai bine un grup 
monumental: Kranz, mândru, cu lancea în mână, iar la 
picioarele lui se zvârcoleşte zmeul! 

— Îţi mai arde de glume, omule? Se miră procurorul, cel 
care cu câteva zile înainte plânsese la pieptul acuzatului. În 
jurul nostru se petrec lucruri îngrozitoare. Dacă de fiecare 
dată renunţ la acuzare, se duce statul de râpă. 

— Aşa sunt eu, ce vreţi. Deformaţie profesională! Glumesc 
şi-n faţa revolverului unui bandit. În faţa morţii ori râzi, ori 


fugi. Am spus şi repet: merge strună. Şi de data aceasta 
vântul de nebunie a avut forma unei unde dirijate. Şi să mi 
se facă pielea ciur, dacă vârful razei nu se îndreaptă spre 
acelaşi punct! Mai am vreo cinci rapoarte şi termin. 

Membrii comitetului îl înconjurară cu sufletul la gură. 

Se aşternu o tăcere încordată. 

În sfârşit, Kranz trecu pe hartă ultimele puncte. 

— Asta e! 

— Din nou banca „Elsa Gluck”! Exclamă un funcţionar de 
la interne. 

— Da, din nou! 

Kranz împinse planul mai spre mijlocul mesei şi explică: 
— Observaţi, vă rog: acesta este fascicolul numărul unu, 
valul de nebunie când s-a oprit toată circulaţia, iar acesta e 
fascicolul numărul doi, demenţa războinică. Cele două linii 
tăiau clădirea băncii şi se întâlneau la „Empire”, unde s-a 

operat cunoscuta descindere. 

— Care a dat greş! 

— Era normal să dea greş; noi am pornit de la ipoteza unui 
singur punct de emisiune. Ei bine, în privinţa aceasta 
fascicolul numărul trei este edificator! Sectorul demenţei 
fericirii mi-a dezvăluit eroarea făcută mai înainte. Undele 
porneau din două surse diferite, amândouă din clădirea 
băncii Elsei Gluck! După cum vedeţi, este o clădire foarte 
lungă. E de presupus că emiţătoarele se află la cele două 
capete. Asta a şi făcut ca vârful unghiului - presupunând că 
exista o singură sursă - să coincidă cu clădirea vecină. 
Unind însă linia unu cu linia trei, am obţinut un alt unghi. 
Acesta. E clar? 

Comitetul era în mare fierbere. 

— Nu v-am spus eu că-i isprava lui Stirner? 

— Pardon? Eu am spus-o mai întâi. 

— Ticălosul! Mizerabilul! Acum îl avem în mână! 

— Kranz, îl arestăm chiar acum! 

— Acum, noaptea? De! Să emiţi un mandat de arestare nu- 
i mare lucru, răspunse Kranz, dar poate-i mai bine să 


aşteptăm până dimineaţa. 

— De ce să mai aşteptăm? Sări procurorul, care nu putea 
să-i ierte lui Stirner ruşinoasa fraternizare cu acuzatul. 

— Nu avem de-a face cu un criminal obişnuit, aşa că 
trebuie să luăm toate măsurile de prevedere şi să 
cumpănim fiecare pas, ca să mergem la sigur. Noaptea, 
clădirea băncii este închisă şi păzită cu străşnicie. Noaptea, 
oricât de precauţi am fi, tot vom face zgomot şi duşmanul se 
va pune în gardă. Tocmai de aceea zic că e bine să ne 
ducem dimineaţa, la ora deschiderii, când sunt încă puţini 
clienţi. Câţiva civili vor reuşi să treacă neobservaţi. Intrăm 
câte unul, ca să nu dăm de bănuit gardienilor şi 
funcţionarilor. Dacă am intrat, urcăm fuga la etaj şi, până să 
prindă de veste, l-am şi umflat. 

Deşi ardea de nerăbdare, procurorul îi dădu dreptate 
încercatului inspector de poliţie. Arestarea lui Stirner fu 
amânată până dimineaţa. 

— Dar dacă vreţi să-mi ştiţi părerea, urmă Kranz, şi mai 
bine ar fi să mai aşteptăm o zi. 

— Ei, asta-i! Se revoltă un bătrânel uscăţiv, cu ochelari. 
Era ministrul de interne, care descinsese în persoană la 
comitet. 

Kranz ridică din sprâncene. 

— Repet, excelenţă: trebuie cumpănit fiecare pas. Nu 
putem întreprinde nimic înainte de a studia temeinic planul 
casei. Unde pui pază, dacă nu cunoşti toate intrările şi 
ieşirile? Şi ce faci dacă nu ştii exact unde îl putem găsi pe 
Stirner? Şi câte şi mai câte! Or toate acestea cer timp. 

Toate feţele se posomorâră. 

Deodată şeful poliţiei se lovi cu palma peste frunte. 

— Îmi permiteţi? Cred că am găsit soluţia! Domnilor, în 
sfârşit ne-a zâmbit norocul! Chiar zilele trecute am angajat 
la cancelarie un tânăr, pe nume Rudolf Gottlieb. Aţi auzit de 
el, nu-i aşa? 

— Cum să nu! Moştenitorul ghinionist. Nepotul răposatului 
bancher! 


— Nici că ţi-ai fi putut dori o călăuză mai bună, Kranz, 
spuse zâmbind şeful poliţiei. În calitate de viitor moştenitor, 
el a cercetat clădirea, vorba ceea, din pod până-n pivniţă. 
lar pentru Stirner el nutreşte cele mai sincere sentimente 
de duşmănie. Este, într-un cuvânt, exact omul care ne 
trebuie. 

— Şi de unde îl scoatem la ora asta? 

— Nimic mai simplu! Şeful poliţiei dădu un telefon şi în mai 
puţin de o oră, Rudolf Gottlieb intra, buimac de somn, în 
subsolul primăriei. 

Cum îi spuseră pentru ce l-au chemat, se trezi de-a 
binelea. Îşi încleşta pumnii şi, cu ochii scăpărând de ură, 
strigă: 

— Ei, lasă că ţi-arăt eu ţie, domnule Stirner! 

Şeful poliţiei radia. 

— Domnule şef, i se adresă Rudolf, v-aş ruga să-mi faceţi o 
mare favoare. 

— Spune, prietene. 

— Vreau să răpun bestia cu mâna mea! 

— Cum aşa, fără anchetă, fără judecată? Întrebă cam cu 
jumătate de gură ministrul justiţiei. Nu dispunem încă de 
probe directe. 

— După părerea mea, domnilor, interveni energic 
procurorul, tânărul nostru prieten are dreptate. Situaţia 
este prea gravă ca să ne jucăm de-a justiţia. Cred că nimeni 
nu se îndoieşte că tot ce s-a întâmplat este opera lui Stirner. 
Bine spune Kranz! Nu avem de-a face cu un criminal 
obişnuit. De-aceea nu suntem obligaţi să respectăm 
procedura obişnuită. Mă gândesc la securitatea statului şi a 
neamului! Dacă umblăm cu mănuşi, s-ar putea ca la proces, 
în loc să rostesc rechizitorul, să-l pup pe Stirner şi să-i ofer 
o ţigară! Când sunt în joc destinele patriei, ar fi o crimă să 
riscăm de dragul unor formalităţi! Şi-apol. Hm! Suntem 
doar între noi. Stirner poate fi dat scăpat de sub escortă. 
Unii dezaprobă această metodă, dar după mine nu-i vorba 
de nici o mistificare. Desfid pe-oricine mi-ar spune că există 


criminal care n-ar vrea să scape de pedeapsă şi care n-ar 
profita de primul prilej să evadeze! În felul acesta, dintr-o 
lovitură ne-am şi descotorosit de duşman! 

— Chiar aşa! Se grăbi să încuviinţeze şeful poliţiei. 

— Cine se ridică împotriva societăţii şi a statului trebuie 
scos de sub scutul legii! 

— Gottlieb, eşti bun ochitor? Întrebă Kranz. 

— Golesc tot încărcătorul într-un singur punct. 

— Ei, atunci. Cu Dumnezeu înainte! Exclamă şeful poliţiei. 

Discutară până dimineaţa planul de atac. Vor merge patru 
inşi: Rudolf Gottlieb, Kranz şi doi agenţi dintre cei mai buni, 
care să constituie un fel de rezervă. 

— E mai bine să fim puţini, fu de părere Kranz. 

La orele nouă dimineaţa, micul detaşament înarmat cu 
pistoale automate şi având instrucţiuni precise era gata să 
treacă la acţiune. 

— Cu dumnezeu înainte! Le ură din nou şeful poliţiei. 
Pătrunseră fără nici o dificultate în clădirea băncii, urcară 
la etaj şi, conduşi de Rudolf, se îndreptară spre cabinetul lui 
Stirner. Câteva cuvinte strecurate în şoaptă, dar pe un ton 
care nu admitea replică, îi reduseră la tăcere şi-i pironiră 

locului pe servitorii întâlniți pe scări şi pe culoare. 

În cabinet nu se afla nimeni. Unul din agenţi se postă la 
intrare, celălalt la uşa ce dădea în camera lui Stirner. 
Rudolf întredeschise uşa misterioasei încăperi şi strecură o 
privire înăuntru. Un pat, un dulap îngust şi o masă de 
toaletă formau tot mobilierul. Prin mijlocul încăperii trecea 
un paravan de stejar, destul de masiv. Stirner tocmai se 
bărbierea în faţa oglinzii. Acest examen nu dură decât o 
fracțiune de secundă. Dar n-apucă Rudolf să scoată 
revolverul, că doi câini se năpustiră la el. În acelaşi moment 
Stirner, care şedea cu spatele la uşă, îl văzu pe Rudolf în 
oglindă. Dintr-un salt fu dincolo de paravan, deschise o uşă 
şi dispăru. Apărându-se de zăvozi - cuvântul de ordine era 
să tragă numai în Stirner ca să nu dea alarma înainte de 
vreme - trecură dincolo de paravan şi bătură în uşă. 


— Deschide, Stirner! Strigă Gottlieb. De ce te-ai speriat? 

Uşa se deschise atât de repede încât Rudolf, care se 
opintise cu umărul, era să vină în nas. 

— Uşor, să nu cazi! Rosti calm Stirner. La loc, Falk! La loc, 
Bitch! 

Supuşi, câinii se întinseră cu boturile pe labe, clar fără a-i 
slăbi din ochi pe cei doi. 

— Îţi stau la dispoziţie, domnule Rudolf Gottlieb, spuse 
Stirner, aşezându-se la loc, în faţa oglinzii. 

Rudolf puse revolverul pe măsuţa de toaletă, luă 
pămătuful şi-i săpuni obrajii şi gâtul. Apoi se apucă să-l 
bărbierească. 

Stirner dădu capul pe spate şi Rudolf îl rase cu grijă ne 
gât. 

— Mă cam supără, Gottlieb. Ascute-l! 

Rudolf trase briciul pe curea şi-şi văzu înainte de treabă. 

Kranz, alături, în picioare, încremenise, în poziţie de 
drepţi, ca o santinelă. 

— Mulţumesc, Gottlieb. M-ai bărbierit clasa întâi. Păcat de- 
aşa talent. Ascultă-mă pe mine, ar trebui să deschizi o 
frizerie. Apoi se întoarse spre Kranz. Dumneata? 

— Mă numesc Kranz! Johann Kranz! La ordinele 
dumneavoastră! Învie detectivul. Puse revolverul pe masa 
de toaletă, luă o perie şi începu să curețe haina lui Stirner. 

— Mulţumesc! "Ţine aici! Dădu fiecăruia câte o piesă 
măruntă. 

Cu un „să vă fie de bine, coane!”, cei doi se înclinară 
slugarnic şi se traseră spre uşă. 

Cum ieşiră pe poarta clădirii, fiecare apucă în altă direcţie. 

Agenţii - nicăieri. 

Kranz se duse întins la închisoare şi ceru pe un ton 
categoric să fie încarcerat. Directorul crezu că glumeşte, 
dar Kranz începu să zbiere la el. 

— Am dispoziţie scrisă de la domnul ministru să arestez pe 
oricine cred de cuviinţă, aşa că. Executarea! Te previn că 
sunt în exerciţiul funcţiunii! 


Directorul îi făcu pe plac. Apoi ceru telefonic o confirmare. 
I se răspunse, că, dimpotrivă, detectivul este aşteptat cu 
nerăbdare la comitet. Kranz nici nu voia să audă. 

— Dacă puneţi mâna pe mine, trag! Îi ameninţă el. Kranz 
m-a închis, Kranz să mă elibereze! 

Directorul se lăsă păgubaş. 

— Asta-i ori beat, ori ţicnit! 

Kranz era înarmat, aşa că nu îndrăzniră să recurgă la 
forţă. 

— Dă-l dracului! Să stea acolo până i s-o ur?! 

Kranz, din celulă, îl pândea prin vizor pe temnicer. 

— Tu ce păzeşti, bă? Se răsti la bietul om. Cât o să mai stai 
acolo, în fundul culoarului?! Nu cunoşti regulamentul? Vino 
de controlează lacătul, ca să nu fug! 

Kranz era probabil o excepţie de la regula despre care 
vorbise procurorul: n-ar fi evadat nici în ruptul capului. 

Dintre toţi cei care au luat parte la atacul ratat, numai 
Rudolf Gottlieb se întoarse la comitet. Dar nu putură scoate 
nimic de la el. Pe faţa lui pistruiată, ciuda se îmbina cu 
nedumerirea. 

La toate întrebările răspundea invariabil: 

— L-am bărbierit! 

— Pe cine? 

— Pe Stirner! 

Membrii comitetului se priviră miraţi. 

— Poate vorbeşte la figurat. Ori poate în argou, asta 
înseamnă că l-a omorât, presupuse ministrul. 

— N-am auzit o asemenea expresie, răspunse şeful poliţiei, 
expert în materie. 

— Domnule, dumneata să ne spui clar: Stirner e viu sau 
mort? 

Rudolf se uita la ei cu ochi beţi, apoi răspunse cu un 
zâmbet acru: 

— E mai viu ca noi toţi! L-am bărbierit cu perdaf! Dacă 
doriţi, vă pot servi şi pe dumneavoastră. Deschid negreşit 
un salon de frizerie. 


VII. „IRILBYE” 

Se afla în grădina de vară, când îi auzi paşii. 

— Ludwig, în sfârşit! Se bucură Elsa, întinzând braţele. M- 
ai uitat de tot! 

Se priveau ca după o lungă despărţire. Într-adevăr, nu se 
văzuseră cam de o lună şi în acest răstimp amândoi s-au 
schimbat mult. Faţa lui Stirner se scofâlcise şi mai rău, ochii 
îi erau duşi în fundul capului, avea privirea neliniştită şi o 
dispoziţie mai schimbătoare ca înainte. Şi Elsa slăbise mult, 
de i se vedeau urât oasele la gât; obrajii i se supseseră. 
Privirea îi era vagă, absentă, mişcările automate, lipsite de 
vlagă. Dar şi mai mult se schimbase lăuntric. Viaţa ei psihică 
anormală o adusese într-o stare vecină cu dezintegrarea 
personalităţii. Gândea dezlânat, în crâmpeie, fără şir. 
Trecea brusc de la euforie la tristeţe. Dintr-o femeie plină 
de viaţă, se transforma tot mai mult într-un fel de robot. 

Aceasta se observa şi în timpul întâlnirilor cu Stirner: 
uneori se oprea brusc în mijlocul frazei, alteori, dimpotrivă, 
era de o volubilitate febrilă. 

Stirner se aşeză lângă Elsa şi-şi lipi obrazul de alei. 
Femeia îl mângâie pe obrazul celălalt. 

— Catifea, nu? Rudolf Gottlieb m-a ras! 

— Cine?!! Gottlieb?! 

— Chiar el. Vrea să deschidă o frizerie şi face exerciţii, 
bărbierindu-şi prietenii. 

Râse. Strident, sacadat, fără veselie. 

— Nu înţeleg, Ludwig. Glumeşti probabil. 

— Nici nu-i nevoie să înţelegi. 

lar după o pauză: 

— Eşti foarte schimbat, dragul meu. Te surmenezi. 

— Aş, fleacuri! 

— Nu cumva ai necazuri? 

Stirner se ridică şi începu să se plimbe nervos de colo-colo. 

— Dimpotrivă, totul merge strună. E adevărat însă că sunt 
extenuat. Am ajuns, la capătul puterilor, murmură el 


închizând ochii. Aş vrea să nu mă mai gândesc la nimic, să 
uit. Elsa, eşti foarte rece cu mine. 

Încrucişă mâinile pe piept şi-şi împlântă privirea într-a ei. 

Elsa păli, gura i se întredeschise şi răsuflarea i se 
întretăie. Deodată, pradă unei patimi mistuitoare, căzu 
gemând la pieptul lui Stirner, îi încolăci gâtul cu braţele şi-i 
acoperi cu sărutări ochii, fruntea, obrajii. Apoi îşi lipi gura 
de a lui şi-i muşcă buzele. 

Stirner o respinse brutal. 

— Ho! Ajunge! Potoleşte-te! 

Elsa se aşeză supusă. Elanul i se stinse brusc. Doar 
oboseală mai simţea. 

— Nu asta vreau! Nu. Ce chin! Mormăia Stirner, 
zbuciumându-se între palmieri. Spune-mi, Elsa, ce-ai făcut 
în ultimul timp? 

— M-am gândit la tine, răspunse ea placid. 

Stirner dădu din cap ca un medic al cărui diagnostic se 
confirmă. 

— Altceva? 

— Am citit. Un roman vechi pe care l-am găsit la 
bibliotecă: „Trilbye”. Îl ştii? Swengali o hipnotizează pe 
Trilbye şi ea devine o jucărie în mâinile lui. Biata fată! 
Groaznic! Să-ţi pierzi voinţa, să faci tot ce ţi se ordonă, să 
iubeşti la comandă! 

Stirner se încruntă. 

— M-am şi gândit: ce bine că noi ne iubim, că ascultăm 
numai de îndemnul inimii şi că suntem fericiţi. 

— Eşti fericită? 

— Da. Sunt fericită, răspunse Elsa cu aceeaşi moliciune în 
glas. Swengali. Ce putere avea omul acesta înfiorător! Mă 
ia groaza când mă gândesc numai. 

Stirner râse sec. 

— Ce-ţi veni? 

— Nimic. Mi-am adus aminte de ceva amuzant. Află că 
Swengali al tău e un ţânc pe lângă. Pironind-o din nou cu 
privirea rosti: Uită! Aşadar, ce-ai citit? 


— N-am citit nimic. 

— Parcă vorbeai despre un roman. 

— Care roman? 

— Dar la pian? 

— N-am mai cântat. 

— Hai, cântă ceva pentru mine. Şi mie mi-e dor de muzică. 

În sala mare, Elsa cântă „Primăvara” de Grieg. Spuse 
încetişor: 

— Asta mi-aduce aminte de Menton. Amurgurile liniştite 
de-acolo. Luna răsărind din mare. Aroma tuberozelor. Am 
fost nespus de fericiţi câteva zile! 

— Acum nu mai eşti fericită? 

— Ba da, totuşi. Te văd atât de rar. Iar când ne întâlnim. 
Ştiu, eşti nervos, surmenat. Mă gândesc uneori ce ne-a dat 
toată bogăţia asta? Mai bine am trăi acolo, între flori, pe 
ţărmul mării de azur, îmbătându-ne de soare şi iubire. 

— Să avem o grădină şi-o turmă de capre, rânji Stirner. Eu 
să fiu ciobănaş, iar tu o frumoasă păstoriţă: Paul şi Virginia. 
Să ai o căpriţă preferată albă ca neaua, cu un clopoțel de 
argint prins cu o funduliţă albastră. Şi să împleteşti coroniţe 
pe malul unui pârâu. Ce idilă! Constat, Elsa, că încă nu te-ai 
dezvăţat să gândeşti. Hm? Ludwig Stirner păscând capre! 
Ha-ha-ha! Adică, mai ştii? S-ar putea să ai dreptate. O 
turmă de patrupede îţi dă mai puţină bătaie de cap. Uită de 
Menton, Elsa! Trebuie să uităm de toate şi să urcăm tot mai 
sus, acolo unde zboară vulturii. Ba chiar mai sus de nori, ca 
să răpim cerului focul sacru sau. Să ne prăbuşim în genune. 
Încetează cu dulcegăria asta! Vreau ceva vijelios. Cântă-mi 
una din „Polonezele” pline de foc ale lui Chopin sau o 
rapsodie de Liszt, sau altceva tot atât de zbuciumat. Cântă 
să plesnească strunele! 

Supusă, Elsa cânta cu o forţă care-i întrecea puterile 
„Polichinelle” de Rahmaninov. Părea că în pieptul ei bate 
inima neliniştită a lui Stirner. 

Acesta se plimba neîncetat cu paşi mari şi-şi frângea 
nervos degetele. 


— Foarte bine! Sparge, dărâmă, rupe! Aşa te vreau! Sunt 
singur în lumea toată şi toată lumea e a mea! Gata, Elsa! 
Ajunge, odihneşte-te! 

Elsa răsufla greu. Braţele îi căzură nevolnic. Din pricina 
efortului supranatural, mai să-şi piardă cunoştinţa. 

Stirner o luă de mână, o conduse în grădină şi o aşeză pe 
bancă. 

— Stai jos. Uite, ai transpirat. 

Îi şterse fruntea cu batista şi-i aranja şuviţele desprinse. 

— Vreo noutate de la Emma? 

Elsa se însufleţi: 

— Ah, am uitat să-ţi spun. Am primit ieri o scrisoare lungă 
de tot. 

— Cum se simte? 

— Mai bine, dar medicii o sfătuiesc să mai stea acolo vreo 
două luni. Copilul e sănătos. 

— Şi ca să-ţi comunice toate astea i-au trebuit câteva 
pagini! 

— Îmi scrie mult de Otto. De la un timp e morocănos, 
irascibil. Nu mai e atât de drăguţ cu ea. Se teme că n-o mai 
iubeşte. 

Stirner asculta cu luare-aminte. Se părea că dragostea lui 
Sauer pentru Emma îl interesează mai mult decât 
dragostea Elsei pentru el. Se încruntă şi şopti ca pentru 
sine: 

— Ei, drăcie! Să fi calculat greşit? Ori e distanţa prea 
mare. Exclus! Să verific totuşi! 

Sări de pe bancă şi, fără să-i arunce o privire Elsei, fără 
să-i spună un cuvânt, plecă. 

— Ludwig! Ludwig, unde te duci? 

Zgomotul paşilor se stinse în fundul sălii. 

Elsa privi îngândurată peştişorii din acvariu. În cubul de 
sticlă verzuie, micuţele făpturi se mişcau alene, unduindu-şi 
codiţele şi suflând arar spre suprafaţa apei băşicuţe mici, 
strălucitoare, ca nişte minuscule bile de mercur. 

— lar am rămas singură! 


VIII. ZONA PANICII 

Vrând să afle amănunte despre atacul ratat, procurorul îl 
vizită personal pe „autoarestatul” Kranz. 

— Întotdeauna am spus despre dumneata, Kranz, că eşti 
un funcţionar model, începu procurorul pe un ton linguşitor. 
Ia spune, dragul meu, ce s-a întâmplat la Stirner? Şi de ce 
te-ai vârât singur în această celulă? 

Kranz asculta în poziţie de drepţi, dar nu se lăsă 
înduplecat. 

— Pentru cu sunt un criminal, răspunse el răspicat, ca la 
armată. Ce crimă am săvârşit? Nu vă pot spune. Refuz să 
fac - declaraţii. E dreptul meu. Puteţi să mă trimiteţi în 
judecată! 

— Cum să te trimit în judecată, omul lui Dumnezeu, dacă 
nu ştiu ce crimă ai făcut? 

— Vă priveşte. Stau aici până veţi afla. Când Kranz spune 
nu, nu rămâne! Să nu mai discutăm. Dar pentru că aţi venit, 
am o reclamaţie. 

— Spune, Kranz, spune. 

— E de-a dreptul scandalos ce se petrece aici! La masă mi- 
au adus ciorbă. Bag lingura şi. Ce credeţi? Carne! O bucată 
de vreo două sute de grame! lar deasupra uite-aşa pluteau 
petele de grăsime! Dacă dau mâncare ca asta la puşcărie, 
n-o să mai găseşti om cinstit, să-l cauţi cu lumânarea. Vă 
declar categoric, domnule procuror: dacă nu schimbă 
regimul, fac greva foamei! Să ştiţi! Şi încă ceva: escorta te 
ia din celulă şi te duce la latrină tocmai în fundul culoarului, 
în loc să aducă hârdăul în celulă. Ce, asta-i ordine? Pentru 
că dumnealor le e lene, eu să-mi primejduiesc viaţa? Dacă 
sunt tentat să fug, şi la prima încercare. Pac, pac?! Vă rog 
respectuos să luaţi măsuri ca regulamentul penitenciarului 
să fie respectat întocmai! 

Procurorul rămase cu gura căscată. Nu pentru că l-ar fi 
surprins povestea cu cele două sute de grame de carne din 
ciorba lui Kranz. Ştia el foarte bine că oricare dintre ceilalţi 
deţinuţi n-ar fi găsit fir de carne în lăturile cu care erau 


hrăniţi, nici dacă le-ar fi trecut prin sită. Dar să se plângă 
cineva că i se dă mâncare prea bună, asta chiar că n-a mai 
pomenit în cariera lui! 

„Bietul Kranz! S-a scrântit de tot de când a fost la Stirner. 
Dar să mai încercăm. Vorba dulce mult aduce.” 

— Te rog foarte mult, Kranz, povesteşte-mi totul, ca unui 
camarad mai în vârstă. Cum a fost? Adu-ţi aminte de când 
lucrăm împreună. Parcă ce-ţi cer: un fleac de declaraţie! 

— Un fleac de declaraţie? Nu zău! Dacă toţi criminalii s-ar 
apuca să facă mărturisiri, noi, detectivii, ce mai facem? 
Rămânem pe drumuri! Şomajul ne mănâncă! Să le iau 
fraţilor pâinea de la gură? Nu! Crima să fie crimă, iar 
cercetările cercetări. Să mai ciupească şi ei câte ceva! 

Dezarmat de această logică originală, procurorul tăcea 
amărât. 

Văzându-l supărat, lui Kranz i se făcu milă. Pescui din 
buzunar moneda măruntă primită de la Stirner şi i-o întinse 
procurorului, cum dai pomană unui cerşetor. 

— Asta-i tot ce am. 

Procurorul luă maşinal moneda şi o privi pe toate părţile, 
fără să înţeleagă nimic. 

— E o probă materială. Am câştigat aceşti bani într-un 
mod ilicit. 

Procurorul plecă îngândurat, jucând în palmă „proba 
materială”. 

„A fost unul din cei mai buni oameni ai noştri! Şi l-am 
pierdut din cauza lui Stirner! Când naiba o să-i venim 
acestuia de hac?” 

Asaltat cu întrebări de membrii comitetului, nerăbdători 
să afle rezultatele întrevederii sale cu Kranz, procurorul 
căzu în fotoliu şi schiţă un gest de neputinţă. 

— Ce-i de făcut?! Se lamentă ministrul de interne. Să fie 
Stirner invincibil? 

Atunci se ridică comandantul regiunii militare, supranumit 
„generalul de fier”, un bătrân uscăţiv, cu înfăţişare energică 
şi cu nişte mustăţi de majur, ca peria. 


— Ce-i de făcut? Repetă el cu o voce neaşteptat de 
puternică şi de tânără pentru vârsta lui. Vă spun eu, 
domnilor, ce-i de făcut. Va trebui să-i declarăm lui Stirner 
război în toată regula. Sper, domnule ministru, că n-o să vă 
supăraţi pe un bătrân ca mine că v-o spune de la obraz: voi, 
civilii, nu staţi prea bine cu nervii. Aţi trimis câţiva guleraţi, 
ăştia au făcut-o de oaie, şi. Gata, pezevenghiul ăsta, care 
poate n-a mirosit în viaţa lui praf de puşcă, este. Auzi 
dumneata, invincibil! Iată ce vom face: Unu: decretăm în 
oraş starea de asediu. Doi: împresurăm clădirea Elsei Gluck 
cu trupe. Da, cu trupe regulate! Cu ăsta trebuie să ducem 
război în toată regula. Şi pornim la asalt. Da, da, la asalt! 
Răcnea „generalul de fier”, de parcă ar fi comandat o 
armată de milioane de oameni pe câmpul de bătaie. Ba, 
pentru orice eventualitate, aducem şi artilerie. Admiţând 
prin absurd că atacul infanteriei va eşua, tunurile vor 
mătura clădirea de pe faţa pământului! Şrapnelele şi 
grenadele nu pot fi hipnotizate! Asta trebuie să facem, nu 
să ne văicărim! 

Discursul energic al „generalului de fier” avu un efect 
reconfortant. lar obiecțiile, de altfel foarte puţine, nu vizau 
fondul proiectului. 

— Vor fi lovite şi imobilele vecine. 

— Ce vină au ceilalţi oameni care locuiesc în clădirea 
băncii? De pildă, soţia lui? 

— Am spus doar: e puţin probabil să folosim artileria, 
răspunse generalul. Dar chiar dacă vor ajunge să prindă 
glas şi tunurile, ce să-i faci, nu există război fără victime. 
Mai bine să piară câteva sute de oameni, decât tot statul. 

— Să-i prevenim pe cei din jur. 

— În nici un caz! A divulga secretul operaţiunii înseamnă 
a-l pune în gardă pe inamic. Trebuie acţionat repede şi prin 
surprindere. La noapte, bine înţeles dacă sunt în 
asentimentul dumneavoastră, voi porni eu personal în 
fruntea încercaţilor mei soldaţi şi-i pun eu pielea pe băț 
domnului acela invincibil! 


— Să fim înţeleşi: fără artilerie! Interveni ritos ministrul de 
război. 

— De ce? Doar v-am spus. Câteva vieţi. 

— Nu-i vorba de vieţi aici! Dacă folosiţi bombe ar însemna 
să nimiciţi o dată cu Stirner şi arma lui! Ori asta - nu! Ar 
putea să ne fie de folos. 

Toţi îi dădură dreptate. 

La statul-major întrunit în împrejurimile oraşului, 
„generalul de fier” îşi expuse planul. 

— Avem de îndeplinit o misiune grea. Ordinul guvernului e 
clar: să nu recurgem la artilerie. Stirner trebuie capturat 
viu. El poate fi suprimat numai dacă împrejurările o vor 
impune, cu condiţia ca imobilul să rămână intact, cu toate 
obiectele pe care le conţine. Avem de-a face cu un duşman 
neobişnuit. Operaţiunea se va desfăşura în inima oraşului. 
De altfel, chiar dacă vom reuşi să pătrundem în clădire şi 
vom de acolo de Stirner, tot nu va fi „luptă de stradă”, ci, 
ştiu eu, „luptă de casă”. Primul lucru de care trebuie să 
avem grijă este ca Stirner să nu fugă. Ce ştim despre el? Că 
emite raze dirijate fie radial, fie pe zone, pe sectoare. Că 
razele lui - aşa vom numi arma pe care o posedă - nu au 
asupra tuturora acelaşi efect. Plecând de la acest 
considerent, forţele noastre trebuie să acopere întreaga 
zonă de luptă. E necesar să avem şi rezerve. Infanteria va 
converge spre punctul fixat, în unităţi compacte. Dacă sub 
influenţa razelor primele rânduri se vor retrage în panică, 
rândurile din spate vor trebui să preseze, silindu-le să 
meargă înainte. Sper că în felul acesta vom ajunge în 
imediata apropiere a casei, unde nu-i exclus să fie un fel de 
„zonă moartă”, inaccesibilă razelor, ca în cazul 
bombardamentului de artilerie. Eu pornesc cu avangarda. 

— Asta ar fi foarte imprudent, excelenţă, interveni 
adjutantul Korf. 

— Domnule colonel, i-o reteză generalul, în cazul de faţă 
dă-mi voie să-mi hotărăsc eu însumi locul pe câmpul de 
luptă! 


Deprins cu mojiciile superiorului său, aghiotantul, roşu ca 
focul, căuta doar să se ferească de privirile stat-majoriştilor 
şi nu mai spuse nimic. 

— Da, ştiu, e riscant! Urmă generalul cu ifos. Dar războiul, 
domnilor, nu e o partidă de domino. Pentru a putea 
comanda, trebuie să cunosc bine arma inamicului, puterea 
lui de foc! Trebuie să mă expun „tirului” pentru a mă 
convinge dacă arma este la fel de primejdioasă pentru un 
soldat călit, cum se arată a fi pentru un civil slab de înger. 

Se aşternu tăcere. Ofițerii de stat-major nu păreau prea 
încântați de planul bravului ghinărar. Parcă-l vedeau 
„călărind pe un cal ca neaua în fruntea oştilor viteze”, 
întocmai ca pe vechile litografii de prost gust. Dar ar fi fost 
inutil să-l contrazică. 

La miezul nopţii, din diferite puncte ale oraşului, unităţi de 
armată gata de luptă porniră spre sectorul Strada Băncilor 
- Piaţa Bursei. În frunte „generalul de fier”, călare pe un 
superb pursânge arab. 

— O armată întreagă împotriva unui civil! Ce ruşine! Dar 
decât să piară ţara. 

Generalul, luând-o înainte, ajunse în capătul unei străzi ce 
dădea în Piaţa Bursei. Clădirea băncii Elsa Gluck avea 
faţada spre această piaţă, spatele clădirii fiind Strada 
Băncilor. 

— Şi-acum, puişorule, să vedem ce-ţi poate pielea! Mormăi 
generalul. Scrută câteva clipe imobilul, apoi dădu pinteni 
calului. 

Scăpărând grațios din picioarele-i subţiri, roibul intră în 
piaţă, dar deodată, fără nici un motiv vizibil, fornăi, îşi lipi 
urechile de ţeastă şi se trase înapoi tremurând. 

„Ce a putut să-l sperie pe Abrek, care nu tresare nici când 
bubuie tunurile?” se întrebă generalul uimit. Îl bătu 
mângâietor cu palma peste gât: „Hai, Abrek, nu te mai 
prosti!” Şi-l îndemnă iar cu pintenii. 

De data aceasta, cum păşi pe caldarâmul pieţei, Abrek se 
cabră şi răsucindu-se pe loc o zbughi înapoi. În momentul 


când calul se răsucea şi picioarele lui dindărăt depăşiră 
pentru o frântură de secundă linia ce despărţea strada de 
piaţă, generalul simţi un fior rece furnicându-l prin şira 
spinării. Dar imediat Abrek îl duse la zeci de metri mai 
încolo. 

— Ei, comedie! Mârâi generalul. Îl cuprinse o mânie 
cumplită, ca întotdeauna în momentele de mare primejdie. 
Întoarse roibul şi îi înfipse cu cruzime pintenii între coaste. 
Neobişnuit cu acest tratament, Abrek scutură din cap şi 
ţâşni ca din praştie. Din câteva salturi fu în piaţă, dar 
deodată, fornăind cumplit, sări în lături atât de brusc, încât 
generalul - cel mai bun călăreț din armată - căzu din şea ca 
secerat. Se părea însă că nici nu-şi dă seama. Mintea lui, 
nervii, întregul organism căzuse pradă unei terori 
supranaturale. Se dezmetici abia pe stradă, unde îl târâse 
Abrek. Noroc că-i rămăsese un picior agăţat în scară. Între 
timp, unităţile de infanterie ajunseseră în dreptul pieţei. 

„M-au văzut! M-am făcut de basme”, se căină generalul. 
Se scutură cu cât mai multă demnitate şi, căutând să-şi 
ascundă tulburarea, îi spuse adjutantului: 

— Ei. Fleacuri! S-a speriat Abrek şi când a sărit odată, nici 
diavolul nu s-ar mai fi putut ţine-n şa! 

„Ca să nu scadă moralul trupei” şi mai ales ca să nu ajungă 
de râsul ofiţerilor şi soldaţilor, nu suflă o vorbă despre 
spaima pe care o trăsese. 

— "Toate unităţile sunt pe locurile de plecare? 

— Toate. Străzile de acces, pasajele şi gangurile au fost 
blocate. 

— Şi intrarea din Strada Băncilor? 

— Instrucţiunile au fost respectate întocmai. 

— Perfect. Aşteptaţi semnalul! 

Când, la ordinul generalului, dârele scânteietoare ale 
rachetelor săgetară noaptea, boltind spre clădirea băncii, 
armata porni la asalt. Se produse însă ceva de necrezut. 

Generalul a participat în viaţa lui la multe bătălii, dar o 
atât de groaznică panică nu i-a mai fost dat să vadă. Stătea 


în picioare pe platforma unei maşini, militare, în apropierea 
pieţei, şi răcnea cu un glas de tunet: 

— Înainte! Înainte! Vă împuşc, ticăloşilor! 

Nu-l asculta nimeni. Cuprinşi de spaima morţii, soldaţii 
aruncau armele şi o rupeau la fugă ca înaintea unei 
primejdii înfricoşătoare. Vuia piaţa de strigăte şi gemete. 
Rândurile din spate presau, cele din faţă luptau să 
răzbească înapoi. Generalul dăduse ordin ca fugarii să fie 
împinşi înainte fără milă. În felul acesta, din coloanele 
compacte care înţesaseră străzile, mereu alte rânduri erau 
„pompate” în piaţă, care se transformase într-un adevărat 
infern. Totuşi, încet, încet, ea se umplea de armată. 

Deodată, valul de teroare se revărsă mai larg, cuprinzând 
şi unităţile de pe stradă. De fapt nu un val, ci mai multe, 
succesive, se rostogoleau printre rânduri ca suflarea de 
gheaţă a morţii. Unităţile aliniate reglementar se 
învălmăşeau ca o turmă înnebunită. Soldaţii se repezeau 
orbeşte, ciocnindu-se unii de alţii, se ascundeau prin curţi, 
prin ganguri, iar din case năvăleau cu ochii holbaţi de 
groază civilii. 

În locuinţe, oamenii, înnebuniţi de groază, se vârau sub 
pat şi-n dulapuri. Câţiva se aruncară de la etaj pe capetele 
soldaţilor, în vârfurile baionetelor. Cu copiii strânşi la piept, 
femeile fugeau prin camere scoțând ţipete isterice, de 
parcă ar fi luat casa foc. Pe scările şi culoarele caselor 
clocoteau puhoaie de omenire. Unii se repezeau să urce, 
alţii dădeau să coboare. Femeile şi copiii erau doborâţi de 
mulţime şi călcaţi în picioare. Dar, mai groaznic decât orice, 
nimeni nu cunoştea cauza panicii, nimeni nu ştia de ce fuge 
şi unde fuge. Treptat, în vârtejul de omenire se formă un 
curent care înainta într-o singură direcţie. Probabil că 
soldaţii din rândurile încă neatinse de panică, văzând toate 
aceste orori, au luat-o la sănătoasa, antrenându-i şi pe 
ceilalţi. Se părea că oamenii au găsit în sfârşit calea 
salvatoare. Fugeau rupând pământul, de parcă i-ar fi 
ameninţat ţevile a mii de mitraliere. 


După ce alergă într-un suflet vreo trei cvartale de stradă, 
adjutantul îl ajunse din urmă pe „generalul de fier”, pe 
omul care nu ştie ce-i frica. Fără caschetă, cu vestonul rupt, 
cu o privire de nebun, sărea peste mormane de trupuri 
strivite, deschizându-şi drum cu pumnii lui uriaşi. 

Între timp „zona de baraj a panicii” - cum avea să i se 
spună mai târziu acestui fenomen - se lărgise, cuprinzând şi 
Piaţa Primăriei, unde întreg guvernul venise să asiste la 
şedinţa permanentă a comitetului salvării publice. Deodată 
un val de nelinişte se revărsă, şi toţi, savanţi şi miniştri, o 
luară la sănătoasa. 

Spre dimineaţă, panica se mai domoli, dar onoraţii membri 
ai comitetului nu mai îndrăzneau să se întoarcă în oraş. 

Aşadar, capitala fusese pierdută. Trebuia salvată ţara. Dar 
cum? Aproape nimeni nu mai credea în această salvare. 
Când membrii comitetului se regăsiră, convocară un 
consiliu de război într-un sătuc din împrejurimile oraşului. 
Deprimat de nereuşita operaţiei, „generalul de fier” îşi 
pierduse orice speranţă. 

— Demonii nu pot fi învinşi cu baionetele! Atâta spuse el şi 
capul îi căzu în piept. 

Stirner a învins! Putea dispune după bunul său plac de 
ţara întreagă, aşa cum n-a izbutit niciodată vreun alt despot 
în lume. 

IX. „AJUTOR PRIETENESC” 

Celelalte state urmăreau cu atenţie lupta dintre guvernul 
german şi Stirner. Bancherii francezi şi englezi nici măcar 
nu încercau să-şi ascundă bucuria când, telegrafic sau prin 
radio, aflau de ruina şi prăbuşirea celor mai mari bancheri 
germani, concurenţii lor pe piaţa monetară internaţională. 


— Bravo, Stirner! Jubilau ei, evaluând cu anticipație 
viitoarele profituri. 

Îşi dădeau seama că Stirner este un financiar extraordinar 
de abil şi de norocos, dar erau convinşi că până la urmă o 
să-şi frângă gâtul, aşa cum păţise şi Stinnes, al cărui 
concern crescuse, de asemeni, ca aluatul cu drojdie. 
Puterea lui Stirner ajunsese să întreacă toate 
pronosticurile, depăşind orice măsură. Istoria capitalismului 
n-a cunoscut o carieră atât de fulgerătoare ca a acestui 
Napoleon al marii finanţe. „Soarele Austerlitz-ului” 
strălucea pentru el tot mai puternic şi nimic nu prevestea 
apropierea „Waterloo-ului”. 

Se zvonea din ce în ce mai insistent că succesul lui Stirner 
s-ar datora unor cauze neobişnuite, că el ar cunoaşte un 
mijloc de a le răpi oamenilor voinţa şi de-ai supune cu 
desăvârşire, astfel încât devin toţi nişte jucării în mâinile lui. 

Dar când Stirner şi-a îngăduit să înfrunte chiar guvernul, 
s-au impacientat nu numai bancherii occidentali, dar şi 
oamenii de stat, iar înfrângerea „generalului de fier” şi fuga 
guvernului au avut în lumea diplomatică efectul unei 
bombe. 

Unul împotriva tuturor! Unul împotriva statului! A învins 
fără armată, fără tunuri, fără un foc de armă! 

Nemaiputând rămâne în expectativă, celelalte state se 
vedeau silite să-şi precizeze atitudinea faţă de uzurpator. 

În Franţa „cazul Stirner” ajunse să eclipseze problemele 
politice interne, ba chiar şi pe cele ale războaielor coloniale. 
Evenimentele din Germania erau examinate în şedinţe 
închise şi extrem de furtunoase ale consiliului de miniştri şi 
ale camerei deputaţilor. 

Până la urmă se adoptă cu o majoritate infimă următoarea 
hotărâre: în principiu se consideră necesară participarea la 
lupta împotriva lui Stirner, în consecinţă se va oferi ajutor 
Germaniei, dar se va trece la acţiune numai după ce ţara va 
fi pusă la adăpost faţă de Anglia. 


Politicienii şi financiarii englezi urmăreau cu mai mult 
calm evenimentele europene, ceea ce nu însemna că nu 
erau perfect edificaţi asupra primejdiei Stirner. Cabinetul 
de miniştri al Marii Britanii ajunse repede la unanimitate de 
păreri: 

Germania a fost îndeajuns de vlăguită de război şi 
continua ei slăbire ar putea tulbura echilibrul european. La 
ora actuală Stirner nu reprezintă un pericol direct pentru 
celelalte ţări şi este de presupus că ambițiile lui nu vor ţinti 
mai departe. Nu se poate admite însă ca Franţa să intervină 
singură în treburile interne ale Germaniei, chiar dacă ar 
face-o de conivenţă cu aceasta. În plus, uzurpator- 
neuzurpator, Stirner pare să fie o capacitate în 
administraţie şi în economie. Să vedem ce va face de acum 
înainte. Concluzia: să se recomande Franţei să nu se 
grăbească. lar dacă Stirner va manifesta intenţia de a 
interveni în treburile altor state sau va leza interesele 
acestora, se va trece la acţiune împreună cu Franţa. 

Comunicat Franţei, acest răspuns indignă pe militariştii 
care invocau demnitatea naţiunii. 

— Până când o să ne dăscălească Anglia? Strigau ei şi 
cereau să se acţioneze neîntârziat, dacă nu de altceva, 
măcar pentru a demonstra independenţa politicii franceze. 

Impedimente de ordin diplomatic întârziaseră însă 
intrarea imediată în acţiune. Guvernul german, temându-se 
(nu fără temei) că va trebui să plătească prea scump 
„ajutorul sincer” al Franţei, nu se grăbea să-l accepte, mai 
ales că tot mai spera să-l înfrângă pe Stirner. 

Cu tot eşecul operaţiunii conduse de el, „generalul de fier” 
se mai bucura de destulă autoritate în cercurile militare şi 
guvernamentale. Or el era un adversar nestrămutat al 
oricărei intervenţii străine. 

— Ce ne-ar aduce această intervenţie în afară de noi 
umilinţe şi de noi impozite? Spuse el. Am mai propus la 
consiliul de război să folosim tunuri cu tragere lungă pentru 
a face una cu pământul acest cuib blestemat! Mi s-a 


obiectat că vor fi ucişi cetăţeni paşnici, nevinovaţi. Asta-i un 
sentimentalism primejdios! Şi mii de oameni de-ar pieri, tot 
mai bine decât să piară tot statul! 

— Mai e ceva, excelenţă, îl întrerupse ministrul de război, 
care în tainiţele inimii sale pizmuia popularitatea 
„generalului de fier”. Într-adevăr am fost de părere să 
renunţăm la artilerie, dar de ce? V-am spus că, distrugând 
clădirea băncii o dată cu Stirner, am nimici şi invenţia lui, şi- 
ar fi păcat! Dacă am pune mâna pe această armă, ehe! Vă 
daţi seama? 

Ministrul făcu ochii mici şi privi visător printre gene. Ne- 
am răfui cu Franţa şi i-am face praf pe toţi duşmanii noştri. 

— Am fi stăpânii lumii! Am înţeles, îi curmă tăios tirada 
„generalul de fier”. Dar cum o să-l prinzi viu pe Stirner? În 
orice caz eu nu mai încerc. Am încercat. Să mai încerce şi 
alţii! 

După lungi şi înverşunate dispute se hotări ca împotriva 
lui Stirner să fie folosite tunuri cu tragere lungă. 

Când un tun uriaş scuipă unul după altul din rărunchi un 
obuz mai mare decât două staturi de om şi când acesta 
porni vâjâind spre capitală, „generalul de fier” nu-şi putu 
ascunde bucuria. Bubuiturile tunurilor erau pentru urechile 
lui o sublimă simfonie. 

— Oho! Exultă el. Uite-l cum şi-a luat zborul! Acum să te 
văd, domnule Stirner! Cum ai să faci obuzul să-şi schimbe 
traiectoria? Baterie, foc! Încărcaţi mai repede! Mai repede, 
până n-apucă să ceară îndurare, de n-o fi şi crăpat până 
acum! 

Pământul se cutremura de-ai fi zis c-o să se năruie dintr-o 
clipă în alta! Servanţii, trântiţi la pământ de suflul 
năprasnic, se adunau de pe jos. Numai „generalul de fier”, 
bine înfipt pe picioare, sta neclintit în spatele tunurilor, ca 
un zeu al războiului. Un rânjet de fiară gata să-şi înfigă 
colții îi adunase toate zbârciturile în jurul ochilor şi-al gurii. 

— Foc! Răcni el. Dar cu tot glasul său de stentor, nu-l auzi 
nimeni: timpanele nu mai percepeau glasul omenesc. 


Enervat, reteză aerul cu muchia palmei. 

Servanţii executară manevrele necesare dar, când să 
tragă, se frânseră toţi din şale şi înţepeniră în poziţia 
aceasta, cu braţele atârnând moi. 

— Ce v-a apucat? Zbieră „generalul de fier”. Foc! 

Nici o mişcare. 

Generalul se repezi la un artilerist şi-l zgâlţăi zdravăn, dar 
omul nici nu clipi. Atunci începu să înjure cumplit şi să bată 
din picioare: îl scotea din sărite gândul că Stirner trăieşte şi 
şi-a pus în funcţiune arma invizibilă. 

Şi deodată, prinzând viaţă, artileriştii întoarseră tunurile 
în direcţie opusă. Niciodată n-au executat această 
operaţiune cu atâta repeziciune şi precizie. Până să se 
dezmeticească generalul, bubuiră una după alta trei 
lovituri. Urmă o altă salvă, încă una şi încă una, până se 
isprăviră proiectilele care duceau urgie şi moarte oraşelor 
şi satelor învecinate. 

„Generalul de fier” nu mai răcnea, nu se mai agita. 
Înţelese că orice ordin este neputincios în faţa forţei 
invizibile care paralizase voinţa soldaţilor, forţă de care se 
simţea şi el stăpânit. Strivit de conştiinţa dezastrului, se 
lăsă fără vlagă pe ţărâna goală şi-şi cobori fruntea palidă. 

Când se stinse ecoul ultimei salve şi se lăsă o tăcere 
ţiuitoare, generalul îşi duse revolverul la tâmplă. Arma îi fu 
smulsă din mână. 

— Ruşine, excelenţă! 

Era adjutantul. 

Generalul nici nu băgă de seamă. Ochii, lipsiţi de expresie, 
îi rămăseseră pironiţi în pământ. Doborâţi de efortul 
supraomenesc, soldaţii zăceau grămadă lângă tunuri. 

Se lăsase amurgul. Luna, abia răsărită, privea printre norii 
învălătuciţi. Geana sângerie a apusului se decolora tot mai 
mult. Oamenii însă nu vedeau luna, nu vedeau bogăţia de 
culori a asfinţitului, nu auzeau ciripitul păsărilor din crâng. 
În trupurile lor viaţa abia pâlpâia. 


Singurul care se ţinea mai bine era adjutantul. Găsise în el 
destulă energie pentru a radiotelegrafia personal 
guvernului despre deznodământul luptei; zel inutil, pentru 
că bombele prăvălite peste oraşe şi sate au dus până 
departe vestea catastrofei. 

— Stăm prost. Murmură adjutantul. Se aşeză lângă 
general pe un scaun de campanie, îşi aprinse o ţigară şi 
ridică maşinal ochii. 

Îi atrase atenţia un punct la orizont, spre apus, care ba 
apărea, ba dispărea între nori. Un avion! Apoi mai apăru 
unul, şi încă unul. O escadrilă întreagă. Şi se îndreptau, 
după toate aparențele, spre Berlin! 

„Ale cui să fie? Se miră adjutantul. Aviația noastră n-a 
primit nici un ordin. Ori poate le-a trimis ministrul de 
război, când a aflat cum s-a sfârşit lupta? Dar e o nebunie 
să trimiţi oameni la moarte sigură, după tot ce.” 

Se aplecă spre general şi-l atinse uşor pe umăr: 

— Excelenţă! 

— Da, da. Totul e pierdut! Îşi aminti el deodată. De ce nu 
m-ai lăsat, Korf? De ce mi-ai luat revolverul? Dă-mi-l! 
Oricum, nu voi putea supravieţui dezonoarei. 

— Excelenţă, o escadrilă de avioane se îndreaptă spre 
Berlin. 

— Prostii. Ţi s-a năzărit. 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră? 

Formaţia, apropiindu-se, se distingea tot mai bine. Uruitul 
motoarelor se auzea clar. 

Generalului îi trebui un efort ca să ridice capul. 

— Ei, drăcia dracului! Ce dobitoci! Asta mai lipsea! 
Întreabă-i prin radio ale cui sunt. 

Adjutantul se execută, dar nu primiră nici un răspuns. 

Generalul înjură şi sări în picioare, ca înviorat de un duş 
rece. 

„Şi-a revenit!” zâmbi în sinea lui adjutantul. 

— Ascultă, Korf! Ai ochi mai ageri. Nu vezi însemnele de 
pe aripi? 


Avioanele ajunseseră cam deasupra lor, dar zburau foarte 
sus şi se mai întunecase. Norii care se rostogoleau într-una 
înrăutăţeau şi ei vizibilitatea. Se apropia furtuna. Vântul se 
înteţea. Avioanele se legănau în bătaia lui dar, conduse 
probabil de piloţi îndemânatici, înaintau cu siguranţă. 

— Nu văd. 

— Aprinde reflectoarele. 

Când fuioarele strălucitoare inundară în lumină aparatele, 
generalul şi adjutantul îşi duseră binoclurile la ochi. 

— Mi se pare, mormăi generalul, ori. 

— Nu vi se pare. Acum văd limpede. Sunt avioane 
americane. 

— Din ce în ce mai bine! Generalul se lăsă greoi pe scaun 
şi, punând binoclul pe genunchi, privi lung în urma 
escadrilei. Ascultă, Korf, dumneata pricepi ceva? 

Korf, mereu cu binoclul la ochi, strânse din umeri: 

— Aşadar America. Şi după toate aparențele, avioanele se 
îndreaptă spre Berlin. 

— Dar cine le-a chemat?! Ce caută aici?! 

— Am impresia că vântul le-a făcut să cam devieze, spuse 
adjutantul foarte liniştit. 

Intervenţia Statelor Unite ale Americii în lupta cu Stirner 
fu o surpriză pentru întreaga Europă, nu numai pentru 
„generalul de fier”. 

În timp ce între statele europene se purtau tratative 
diplomatice, Washington-ul, care urmărea cu deosebită 
atenţie desfăşurarea evenimentelor, reacţionă prompt. 

America nu putea rămâne în postura de spectator 
indiferent şi aceasta nu numai pentru că opera distructivă a 
lui Stirner reducea solvabilitatea unuia dintre cei mai mari 
datornici europeni. Washington-ul a înţeles înaintea 
ministrului de război al Germaniei ce se poate întâmpla 
dacă guvernul german îl va nimici pe Stirner şi-i va acapara 
arma. Înţelese înaintea tuturora importanţa acestei forte 
noi, colosale. Şi cum nu avea şanse să intre în posesia 
armei, hotărâse s-o distrugă, şi pe inventator în acelaşi 


timp, astfel încât secretul să nu încapă pe alte mâini. Şi cu 
cât mai repede va face acest lucru, cu atât mai bine. Dar 
cum, prin ce mijloace? Avioanele teleghidate americane 
erau destul de bine puse la punct. Aparatele lor puteau să 
străbată distanţe mari fără pilot, urmând un traseu stabilit 
la decolare, şi să lanseze automat într-un punct anume 
proiectile de o mare putere distructivă. lotul funcţiona 
perfect, în afară de sistemul de teletransmitere a imaginilor 
fotografice ale drumului străbătut, pentru observarea 
permanentă a aparatelor aflate în misiune şi corectarea 
direcţiei de zbor. Dar amânarea operaţiei implica riscuri şi 
mai mari. lar precizia mecanismelor şi hărţile militare 
amănunțite păreau să asigure reuşita. Tot America a înţeles 
cea dintâi că împotriva lui Stirner se pot folosi numai 
mecanismele dirijate de la mari distanţe. Ar fi putut trimite 
avioanele chiar din America. În acest caz, însă, distanţa ar fi 
fost colosală. Aparatele urmau să traverseze Oceanul 
Atlantic şi să străbată şi o parte din Europa, începând de la 
coasta apuseană a Franţei. Pe parcurs, cu toţi „redresorii” 
automaţi, curenţii aerieni ar putea modifica direcţia 
prescrisă. De ce n-ar pregăti declanşarea chiar din preajma 
graniţelor Germaniei? Că pentru aceasta e necesar şi 
asentimentul Franţei? Nu e o problemă pentru diplomaţia 
americană. 

Guvernul Statelor Unite ale Americii a trimis Franţei o 
notă redactată cu toată curtoazia diplomatică. Într-o altă 
notă cerea şi Germaniei îngăduinţa să bombardeze în plin 
Berlinul, cuibul inamicului public. O dată cu aceste note, 
fuseseră expediate şi altele, mult mai laconice clar şi mai 
energice, cerând plata imediată a restanţelor la datoriile 
contractate. 

Răspunsul Franţei nu s-a lăsat mult aşteptat: într-o notă 
reverenţioasă, guvernul francez accepta intervenţia şi 
cerea, cu o politeţe ce friza umilinţa, amânarea plăţilor. 

America a acordat cu mărinimie amânarea cerută şi a şi 
trimis avioanele. N-a mai stat să aştepte răspunsul 


Germaniei, care cam întârzia, sigură fiind că şi acest 
răspuns va fi pozitiv. Avioanele americane văzute de 
„generalul de fier” şi de adjutant şi-au făcut apariţia în 
spaţiul aerian german chiar în momentul când ministrul 
punea mâna pe condei, ca să semneze răspunsul. 

Cu toate acestea America tot nu-şi atinsese scopul. 
Avioanele deviară din cauza furtunii. Unul singur ajunse 
deasupra capitalei şi bombele lansate raseră de pe faţa 
pământului palatul imperial. Celelalte aparate îşi lansară 
încărcăturile ucigătoare prin împrejurimile oraşului, 
cauzând mari distrugeri. 

Fără să se descurajeze, americanii mai trimiseră o 
escadrilă. Germanii, îngroziţi de rezultatele primului raid, îi 
implorară să-i scutească de nefastul ajutor. Văzând apoi că 
nu mai au ce pierde, protestară în termeni categorici şi 
făcură apel la opinia publică europeană. America, desigur, 
n-ar fi ţinut seama de acest protest. Cum însă pe câmpul de 
luptă se produseseră schimbări, înţeleseră că-i mai cuminte 
să renunţe. 

Stirner, care îşi perfecţionase între timp extraordinara 
armă, lansase pe neaşteptate un fascicol de ideoraze 
dirijate peste teritoriul Franţei, până la ocean. 

Toţi cei prinşi în traiectoria fascicolului au aflat ce 
gândeşte Stirner. 

„Vreţi să porniţi împotriva mea un război mondial? 
Primesc provocarea! Dar armele voastre nu se pot măsura 
cu a mea. Nu vă daţi seama? De aceea vă sfătuiesc să 
abandonaţi lupta. Dacă însă v-aţi pierdut minţile, voi face să 
înnebuniţi de-a binelea. Vă dau ultimul avertisment!” 

Micşorând unghiul de emisiune (îngustând deci zona de 
acţiune), Stirner lansă un nou fascicol. 'Toţi cei care au 
nimerit în bătaia razelor, atât în Germania cât şi în Franţa, 
au înnebunit pe loc. Suflul de demenţă atinse şi o navă care 
trecea prin apropierea coastei franceze. Cuprinşi de o 
nebunie cu manifestări violente, marinarii şi pasagerii se 
aruncară în apă, iar fochiştii, pierzându-şi controlul, 


umplură într-atât cuptoarele cu cărbuni, încât explodară 
cazanele şi vasul se scufundă. Ospiciile erau arhipline. 
Nebuni furioşi rătăceau pe străzi şi se repezeau la 
trecătorii îngroziţi. Pe câţiva mai puternici şi primejdioşi, 
poliţiştii trebuiră să-i împugşte. 

Europa era în panică. Chiar şi la Washington, contrar 
obiceiului, toată lumea umbla posomorâtă. Inginerii 
americani trimişi în Franţa pentru a dirija avioanele 
buclucaşe căzuseră victime ale razelor lui Stirner. Ziarele 
americane anunțau zilnic starea sănătăţii lor, mereu 
înrăutăţită. Cazul produsese o impresie zguduitoare. Pentru 
întâia oară America suferea o lovitură atât de crâncenă, 
deosebit de dureroasă pentru orgoliul ei naţional, cu atât 
mai mult cu cât lovitura le-o dăduse un singur om, care pe 
deasupra mai era şi european. 

Ostilitățile fură suspendate. În sfârşit se putu odihni şi 
Stirner, după îndelungata şi groaznica tensiune din timpul 
„războiului”. 

X. ÎN CĂUTAREA UNUI ANTIDOT 

Sauer, Emma şi copilul se odihneau pe Riviera. 

Emma a avut toate motivele să se plângă de soţul ei în 
scrisoarea pe care o trimisese Elsei. La început, Otto Sauer 
s-a purtat atent cu soţia lui suferindă. O scotea în braţe pe 
terasă, o aşeza în şezlong şi plimba copilul cu căruciorul. Îşi 
desfătau ochii privind albastrul mării, vapoarele din larg, 
iahturile elegante şi graţioase, hidroavioanele ce zburau 
zumzăind de-a lungul țărmului. Mai că nu-şi vorbeau, dar 
tăcerea lor era odihnitoare, senină, tăcere de oameni 
fericiţi. Uneori Emma îi întindea mâna lui Sauer, cu faţa 
luminată de un zâmbet. Bărbatul i-o strângea duios şi o 
păstra într-a lui. 

Soarele meridional avea o înrâurire binefăcătoare asupra 
Emmei. Obrajii îşi recăpătaseră culoarea, prindea puteri şi 
după trei săptămâni era în stare să facă scurte plimbări. 

Dar indiferența tot mai accentuată a lui Sauer începuse să- 
i umbrească bucuria însănătoşirii. Dimineaţa, când se 


trezea, Emma nu mai găsea pe noptieră un bucheţel de 
garoafe proaspete, scânteind de rouă, de violete de Nisa ori 
trandafiri sângerii, atât de frumos mirositori. Şi tot mai rar 
se întâmpla să-i ţină companie pe terasă. Tăcerile, acum 
apăsătoare, în loc să-i apropie, îi înstrăinau. 

— Pleci? Îngăima Emma, când Sauer se ridica de pe scaun. 

— Doar n-o să stau aici proţap toată ziua, răspundea el cu 
grosolănie şi se retrăgea în camera lui sau ieşea undeva. 

Intrând odată pe neaşteptate în camera lui Otto, îl 
surprinse privind cu tandreţe şi melancolie portretul Elsei, 
pe care-l scosese probabil dintr-un sertar al biroului. 

Emma avu senzaţia că un ac îi străpunge inima. Dădu să 
iasă în vârfuri, dar Sauer o zări prin oglindă. Privirile li se 
încrucişară. Emma se tulbură şi mai rău, iar faţa lui Sauer 
căpătase o expresie de asprime, de răutate. Puse fotografia 
la loc, închise cu un pocnet sertarul şi se răsti la imaginea 
din oglindă: 

— Ce-i moda asta să dai buzna în cameră, când. Când 
lucrez? 

— Iartă-mă, Otto, n-am ştiut. 

leşi fără să mai spună nimic. 

Inima micuţei Emma era grav rănită. 

Se ascunse în camera ei şi plânse mult lângă leagănul 
copilului. 

— Băieţaşul meu, puişorul mamei drag! Şoptea ea, 
sărutând căpşorul copilului, pe care picurară câteva 
lacrimi. 

Petrecu o noapte albă, muncită de gânduri. Ceva cu totul 
neobişnuit pentru micuța Emma. 

„lată deci de ce e Otto atât de urâcios, gândea ea, 
frământându-şi mâinile. O iubeşte pe Elsa! De fapt, de ce 
mă mir? Doar s-au iubit întotdeauna. Cum de am uitat? 
Cum de am primit să-i fiu soţie? Şi de ce s-a însurat el cu 
mine, de vreme ce-o iubeşte pe Elsa? Da, dar a ţinut şi la 
mine! Mult. Inima nu poate fi amăgită. Atunci?” 


Toate acestea erau prea complicate pentru Emma. 
Gândurile negre, întrebările fără răspuns se prăvăliseră ca 
o avalanşă, strivind fără îndurare gingaşa floare a fericirii. 

— Otto, Otto, şoptea ea disperată, vărsând lacrimi de 
neputinţă. 

Să lupte? Nu era făcută pentru luptă. 

În zori s-a hotărât: îi voi scrie Elsei. Şi i-a scris scrisoarea 
care l-a indispus mai curând pe Stirner. 

Intuiţia feminină a ajutat-o să găsească tonul cel mai 
potrivit: n-a pomenit nimic despre întâmplarea cu 
fotografia. O prietenă e firesc să-şi împărtăşească alteia 
nefericirea. 

Aproape fără să-şi dea seama, prin această scrisoare 
Emma îi întindea o cursă rivalei: spera că Elsa se va trăda 
într-un fel dacă îl mai iubeşte pe Sauer. 

Aştepta cu nerăbdare răspunsul. Când l-a primit, de teamă 
abia a reuşit să deschidă plicul, iar rândurile îi jucau 
înaintea ochilor. 

Dar după ce a citit-o, a răsuflat uşurată. 

— Elsa nu ştie să mintă! 

Prietena ei o sfătuia să aibă răbdare, o asigura că Otto va 
fi iarăşi duios cu „păpuşica” lui şi - ceea ce a liniştit-o 
îndeosebi pe Emma - îi scria ce mult îl iubeşte pe Stirner, îi 
împărtăşea bucuriile şi frământările ei. Îşi exprima 
îngrijorarea că de la o vreme Stirner arată rău, că s-a 
surmenat şi-i foarte nervos. lar când citi sfârşitul, Emmei i 
se luă o piatră de pe inimă: „Nu l-ai mai cunoaşte pe 
Stirner. Şi-a lăsat barbă şi, să-l vezi, parcă-i un sihastru.” 

— Ce pocit era înainte, râse ea, da-mi închipui ce mutră 
are acum! 

Era iarăşi veselă şi zglobie. 

Sauer însă avu grijă s-o arunce din nou în ghearele 
deznădejdii. 

După întâmplarea cu fotografia, Sauer se purta şi mai urât 
cu Emma. O repezea, o jignea. 


Venea pe terasă numai ca să vadă copilul. Fără să-i dea 
vreo atenţie Emmei, se aşeza lângă cărucior şi începea să-l 
giugiulească pe micuţ. Tulburată, Emma îi căuta privirea, 
dar Otto părea că-i ignorează cu desăvârşire prezenţa. 

În ziua când a primit scrisoarea, Emma îndrăzni să-i 
adreseze câteva cuvinte. 

— Mi-a scris Elsa. Spune că Stirner arată rău şi e foarte 
surmenat. 

— Dacă bestia asta ar crăpa, lumea ar avea numai de 
câştigat, strecură printre dinţi Sauer. 

De la o vreme, Sauer nici nu voia să audă de Stirner. 
Această schimbare bruscă o miră pe Emma, dar n-avea 
curaj să-i ceară vreo explicaţie. 

Într-o zi i se păru că Sauer e în toane mai bune, în orice 
caz mai puţin nervos. Tocmai atunci câteva avioane brăzdau 
cerul, deasupra mării. Emma încercă să lege o conversaţie. 

— Otto, cum de nu cad avioanele? Doar sunt grele. 

— Mă, dar gâscă mai eşti! O bruscă bărbatul. Unde mi-a 
fost capul când te-am luat? 

Emma îngălbeni de durere şi de supărare. 

— Putem să ne despărţim, răspunse ea cu glasul 
sugrumat. Îl iau pe micul Otto şi plec. 

— N-ai decât să pleci!' Fii sigură că n-am să alerg după 
tine. Dar pe băiat nu-l dau! 

Potrivi mai bine plăpumioara copilului şi ieşi. 

Izbucnind în lacrimi, Emma se plecă zdrobită deasupra 
căruciorului. 

— Oare am să te pierd şi pe tine, puiul meu? 

În acel moment se auzi scârţâind nisipul potecii din 
grădină. 

— Cu domnul Sauer, vă rog. 

Îşi şterse repede obrazul cu batista şi întoarse capul. Un 
tânăr pistruiat şi roşcovan, îmbrăcat într-un costum alb, 
uşor, se afla în faţa ei. 

„Unde l-am mai văzut?” se întrebă Emma. 

— Nu mă recunoaşteţi? Ne-am mai întâlnit. 


— A, da! Domnul Gottlieb! 

— Exact. Rudolf Gottlieb. 

Auzind glasuri, Sauer ieşi pe terasă. Gottlieb se înclină 
uşor. 

— Domnule Sauer, avem de discutat ceva foarte important. 

Trecură în cabinet. 

— Aţi urmărit desigur ziarele, deschise vorba Gottlieb. 

— Nu citesc ziarele. 

Gottlieb ridică surprins din sprâncene. 

— Bine, dar. În toată lumea numai despre asta se 
vorbeşte? 

Întrebarea lui Gottlieb îl puse în încurcătură. Într-adevăr, 
cum de-a putut rezista să nu pună mâna măcar pe un ziar 
în atâtea săptămâni? 

— Aveam nevoie de odihnă absolută, încercă el să-şi 
explice purtarea ciudată. Or în ziare mereu dai de câte ceva 
care te tulbură sau te enervează. Mai ales scandalurile 
astea politice. 

— Dacă-i aşa, daţi-mi voie să vă pun la curent. Nu-i vorba 
de vreun scandal politic, ci de o primejdie care ameninţă 
toată ţara, dacă nu chiar toată lumea. 

Şi-i povesti despre ciudatul război dintre comitetul salvării 
publice şi Stirner, despre lamentabila înfrângere a 
„generalului de fier”. 

Sauer îl asculta cu tot mai multă atenţie, întrerupându-l 
uneori cu înjurături la adresa lui Stirner. 

Aceste replici scurte îi mergeau lui Gottlieb la inimă. 

— Constat cu bucurie că nutriţi pentru Stirner aceleaşi 
sentimente ca şi mine, nu-şi mai ascunse el bucuria. Aveţi 
probabil şi dumneavoastră destule motive să-l urâţi. Să vă 
spun drept, mi-era teamă că tot mai ţineţi la el. Oricât, aţi 
lucrat împreună, aţi fost chiar mâna lui dreaptă. Şi-n cazul 
acesta nu mi-aş mai fi putut îndeplini misiunea. Mi-am zis 
totuşi să încerc. Şi bine am făcut. Sunt trimis de comitet. 
Adică, ce mai, eu am fost cu ideea. Mi-am spus că sunteţi 
singurul care poate aduce oarecare lumină în taina 


extraordinarei influenţe a lui Stirner asupra oamenilor, 
singurul care ne-ar putea ajuta să aflăm în ce constă forţa 
pe care o are. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de 
părere că Stirner a descoperit un mijloc de a transmite 
gândurile la distanţă. Cum? Asta n-o ştie nimeni. Şi dacă aţi 
vrea. Ne-aţi face un serviciu enorm pentru care, 
bineînţeles, veţi fi răsplătit. 

Sauer se ridică şi începu să se plimbe cu paşi mari prin 
cameră. 

— Răsplătit? Dar să-l ştiu nimicit pe monstrul de Stirner 
mi-ar fi cea mai mare răsplată! Altceva nu-mi trebuie! 

În aceeaşi clipă se gândi la Elsa şi, printr-o asociaţie de 
idei, îşi aduse aminte de basmul cu fata de împărat răpită 
de un vrăjitor care ştia să prefacă totul în aur. Stirner este 
vrăjitorul, iar el, Sauer, o va elibera pe fata de împărat de 
vrăjile acestuia. Da, o va elibera! 

— V-aş ajuta cu dragă inimă, domnule Gottlieb, dacă aş şti 
ceva precis. Dar aşa, pe baza unor simple presupuneri. 
După câte ştiu, înainte de a fi angajat de răposatul 
dumneavoastră unchi, Stirner făcea cercetări ştiinţifice în 
domeniul creierului şi al transmiterii gândului la distanţă. 
Am urmărit apoi unele experienţe ale lui cu câini. Adevărate 
minuni! Eu unul bănuiesc că. Şovăi o clipă. Bănuiesc că 
unchiul dumneavoastră, Karl Gottlieb, n-a murit de moarte 
bună. Cum de a sărit câinele în picioarele bătrânului exact 
în clipa când se apropia trenul? Chiar dacă Stirner nu era 
acolo, coincidenţa aceasta mi se pare destul de suspectă. 

Gâfâind de emoție, Rudolf Gottlieb se săltă pe scaun şi 
întinse gâtul. 

— Întotdeauna mi-am spus că povestea asta cu moştenirea 
ascunde o crimă! Izbucni el. Dar de ce la proces n-aţi 
pomenit nimic de aceste bănuieli? Ba, mai mult, la proces 
aţi apărat interesele Elsei Gluck. 

Sauer schiţă un gest: 

— Habar n-am! Mă aflam probabil şi eu, ca şi ceilalţi, sub 
influenţa lui Stirner. Nu înţeleg cum îşi impune Stirner 


voinţa celorlalţi oameni. N-am pregătirea necesară pentru 
asta. Presupun însă că puterea lui se limitează la o anumită 
zonă. Aici, la distanţă, am avut senzaţia că mă trezesc dintr- 
un fel de somn hipnotic, că mă „descarc” de doza de 
sugestie pe care mi-a administrat-o probabil la plecare. Una 
din două: ori n-a reuşit încă să acţioneze la distanţe mari, 
ori sugestia n-a fost destul de puternică şi cu timpul şi-a 
pierdut efectul. 

— Aveţi dreptate. Dar se pare că Stirner se perfecţionează 
mereu, mărind intensitatea, distanţa de propagare şi 
persistenţa sugestiei. Aşa că poate chiar de mâine nu veţi 
mai fi nici aici în siguranţă. 

Sauer tresări. 

— Cum?! Să cad din nou sub influenţa acestui individ? Să 
fiu din nou o jucărie în mâinile lui? Mai bine fug la capătul 
pământului! Dar nu, şi mai bine ar fi să-l omor pe Stirner. 
Să ştiu că am scăpat de el şi că-i salvez şi pe ceilalţi! 

— Dacă într-adevăr acesta este secretul lui Stirner, el nu 
poate fi învins decât cu o armă de acelaşi fel. Dar de unde s- 
o luăm? 

Tăcură. Sauer se gândea intens. 

— Da, aşa este, spuse el într-un târziu. Nu poate fi învins 
decât cu propriile lui arme. Am o idee. E imposibil ca numai 
Stirner să se fi ocupat de problema transmiterii gândurilor 
la distanţă. Ar trebui să-i căutăm pe oamenii de ştiinţă care. 

— Am căutat. Sunt vreo câţiva, să-i numeri pe degete. 
Unul din ei, un cunoscut savant italian, ne-a spus că ceea ce 
face Stirner este deocamdată inaccesibil ştiinţei moderne. 
Aşadar, ori Stirner este un geniu cu neputinţă de combătut, 
ori e altceva la mijloc. 

— Doar nu se sfârşeşte lumea cu italianul acela! 

— Asta mi-am spus şi eu. Am citit undeva despre 
cercetările unui alt om de ştiinţă. Dar acesta nici nu-i măcar 
profesor. 

— Din care motiv socotiți că nu e cazul să vă adresaţi lui? 
Îl urzică Sauer. 


— Mărturisesc că. 

— Foarte rău! Stirner face ce vrea din noi! Şi ce, are vreun 
titlu? Să-l căutăm pe omul acela! Nici o şansă nu trebuie 
neglijată. 

După un moment de gândire continuă: 

— Da, da. Să nu pierdem nici o clipă! Plecăm împreună, îl 
găsim pe neprofesorul acela, şi-i cerem părerea. Stai! Ar 
mai fi ceva! Stirner a locuit un timp la Menton. Nu-i 
departe. Ce-ar fi să dăm o raită? Poate a lăsat vreo urmă! 

Zvârli câteva lucruri într-o valiză şi ieşiră pe terasă. 

— Emma! Plec. 

— Lipseşti mult? Se sperie Emma. 

— Nu ştiu. S-ar putea să dureze cam multişor, îşi luă 
rămas bun cu răceală şi ieşi repede, urmat de Gottlieb. 

Emma nu ştia ce să facă: să plângă că a părăsit-o Sauer, 
ori să se bucure că nu i-a luat copilul? 

Sauer avea asupra lui o procură de la Stirner. Asta le 
prinse bine. Pătrunseră fără greutate în vila Elsei Gluck. 
Luară la rând încăperile, scotociră fiecare colţişor. 

Într-o cameră aproape goală găsiră o bucată diformă de 
metal. Un aliaj pe care nu reuşiră să-l identifice. În jur erau 
împrăştiate bucăţi de sârmă răsucite în spirală, siguranţe, 
borne, izolatoare de porțelan. 

— Bine lucrat! Mormăi Gottlieb, cercetând bucata de 
metal. Se pricepe să şteargă urmele. E limpede ca bună 
ziua că aici se afla un aparat. Dar cum naiba a reuşit să 
topească metalul fără să lase nici o urmă de arsură pe 
parchet? 

— Nu mai avem ce face aici, Gottlieb. Să plecăm în 
căutarea antidotului. Unde ziceai că stă savantul acela care 
nu-i nici măcar profesor? 

— La Moscova. 

XI. INVENTATORUL DE LA MOSCOVA 

O lună mai târziu, Sauer şi Gottlieb căutau o anumită 
adresă pe strada Tverskaia-lanskaia, lângă Arcul de Triumf. 
Intrară în sfârşit într-o curte asfaltată, cu un havuz la 


mijloc, închisă de jur împrejur de blocuri cu şase etaje. 
Glasurile zglobii ale copiilor erau multiplicate şi amplificate 
de zidurile înalte. 

— Aici trebuie să fie, spuse Gottlieb cercetând numerele 
apartamentelor bătute deasupra uşilor de intrare. Hai, 
Sauer. Acu e acu. 

— Ei, drăcia dracului! Câte trepte or mai fi? Cum trăiesc 
ăştia fără lift? Gâfâia Sauer. Ce număr de apartament ziceai 
că are? 

— 29. 

— Aici e 25. Înseamnă că-i tocmai la al şaselea. 

— Nu-i nimic. Mişcarea îţi face bine. Ai cam început să iei 
proporţii, îl tachină Gottlieb şi sună. 

Când intrară în sfârşit la Kacinski, Sauer încercă o 
cumplită dezamăgire. Nici interiorul camerei, nici 
inventatorul nu corespundeau imaginii pe care şi-o făcuse. 

Se aşteptase să vadă un cabinet ticsit de tot felul de 
maşinării, în care să domnească dezordinea caracteristică 
locuinţei unui inventator. 

Într-adevăr, locuinţa lui Kacinski nu avea nimic din 
laboratorul unui Faust modern. 

O cameră nu prea mare, cu o fereastră aproape cât 
peretele. Lângă fereastră, un birou pe care se afla o maşină 
de scris. O altă maşină de scris se zărea pe o măsuţă lipită 
de una din marginile înguste ale biroului. Cele două maşini, 
una cu litere ruseşti, cealaltă cu litere latine, şi schiţa unui 
motor eolian tip Fletner, prins pe perete deasupra biroului, 
erau singurele aluzii. Destul de vagi! la profesia stăpânului 
casei. 

Deasupra unui divan, o copie destul de reuşită după o 
pânză de Greuze înfăţişa o fată cu privire naivă şi în acelaşi 
timp poznaşă, ca a tuturor personajelor feminine ale acestui 
maestru. 

Când dădu cu ochii de tablou, Sauer se strâmbă. Îşi aduse 
aminte de Emma. La început, înainte de căsătorie, fusese în 
stare să o compare cu fetele lui Greuze! 


Două peisaje atârnau de o parte şi de alta. Pe o măsuţă, un 
grup ecvestru de Klodt, turnat în fontă, înfăţişa un fragment 
din ansamblul statuar ce-mpodobeşte podul Ancikov din 
Leningrad. 

Un mic scrin, un dulap cu oglindă, o masă aşternută cuo 
faţă curată şi câteva scaune cu spătar, înalte, capitonate cu 
piele, completau mobilierul. 

Peste tot domnea ordine şi curăţenie - un motiv în plus ca 
Sauer să fie sceptic. 

Şi înfăţişarea inventatorului rus îl dezamăgi. Se aştepta să 
vadă o figură cu totul ieşită din comun şi. Când colo, un 
bărbat cu înfăţişare modestă, încă tânăr, blond, cu părul 
pieptănat pe spate, cu ochi albaştri, foarte luminoşi, cu 
nasul drept şi-o gură ce părea dăltuită de un artist. N-avea 
nici barbă, nici mustăţi. Şi cum era îmbrăcat: o bluză maro 
de catifea şi pantaloni de călărie vârâţi în cizme cu carâmb 
îngust! 

Iat-o şi pe soţia lui - senină, prietenoasă, într-o bluziţă 
albă. 

„Nu cumva am greşit uşa?” se alarmă Sauer. Dar nu, nu 
greşise. Gazdele îi primiră cu căldură, îi poftiră să stea, 
soţia inventatorului aduse dulceţuri. Imediat se înfiripă o 
discuţie animată. 

„Şi când te gândeşti că omul acesta, care trăieşte destul 
de modest, este poate şi el stăpân pe forţa aceea uriaşă! 
Cum de n-a fost tentat s-o folosească în interesele lui 
personale! Cine n-ar vrea să fie puternic şi bogat ca un 
nabab? Ori poate e adevărat că aici oamenii gândesc şi simt 
altfel?” 

Încercă să se lămurească prin întrebări ocolite. 

— Spuneţi-mi, vă rog, o întrebă el zâmbind pe soţia lui 
Kacinski, nu vă e frică să trăiţi alături de un om care poate 
sugera oricui. Chiar şi dumneavoastră. Tot ce doreşte? 

Femeia îl privi mirată. 

— De ce-ar face-o? Şi ce ar putea să-mi sugereze? Să vă 
spun drept, nu m-am gândit niciodată la asta. Pentru 


experienţe, are un laborator. 

Kacinski zâmbi. 

— Totuşi, e o forţă primejdioasă, bâigui Sauer cu un aer 
încurcat. 

— Ca orice forţă, răspunse Kacinski. Când a inventat 
dinamita, cu care putea să arunce în aer stânci de granit, 
Nobel era fericit că îi ajută pe oameni să lupte cu natura. 
Omenirea însă a făcut din această invenţie cel mai cumplit 
mijloc de distrugere. Mâhnit, Nobel n-a mai putut face 
altceva decât să instituie din „veniturile dinamitei” un 
premiu al păcii, pentru a-şi ispăşi măcar cu atâta vina de a fi 
pricinuit fără să vrea un rău. Vedeţi, dar, că Stirner nu este 
o excepţie. Că a folosit această forţă nouă în interesele sale 
egoiste? Totul depinde în mâna cui se află toporul. Unul 
sparge lemne, altul taie capete. Te poţi aştepta la orice. Cu 
mult înainte de a fi aruncat Stirner o provocare societăţii, 
trebuie să vă spun că au prevăzut şi alţii cât de 
primejdioasă poate fi noua forţă. Când primele experienţe 
au fost cunoscute de marele public, am fost pur şi simplu 
asaltat de cetăţeni îngrijoraţi. Unele femei se plângeau că 
nişte indivizi suspecți au şi încercat să le sugestioneze de la 
distanţă şi mă implorau să le feresc de „farmece”. Una se 
jura că nişte studenţi din Harkov o „încarcă” mereu cu 
curent electric şi când trece pe lingă un felinar „face scurt 
circuit”! Dar când am galoşii în picioare, zicea, sau un batic 
de mătase pe cap, nu se întâmplă nimic. Ce să mă fac? Simt 
şi în somn cum umblă curenţii prin mine şi aud un glas care 
spune: „Acum eşti în puterea noastră!” Am sfătuit-o să se 
acopere cu o pătură de mătase şi să ţină în mână un obiect 
metalic legat printr-un fir de calorifer. Cum ar fi legătura cu 
pământul la un aparat de radio. A venit să-mi mulţumească. 
Zice că i-a ajutat. Când se „lega de pământ”, o apuca un 
cârcel - se scurgea electricitatea - apoi adormea liniştită. 
Aşa că s-a rezolvat. În majoritatea cazurilor însă, cei care 
mă asaltau erau nişte dezaxaţi sau chiar de-a dreptul 
nebuni. Câţiva bărbaţi m-au ameninţat cu moartea dacă voi 


încerca să mă folosesc vreodată de invenţie. „Nu vreau să- 
mi împănezi creierul cu gândurile dumitale!” striga unul din 
ei. 

— Şi au avut perfectă dreptate! Îl întrerupse Gottlieb, 
dorind să aducă discuţia pe teren practic. Cum să nu-ţi fie 
frică? Gândiţi-vă la teroarea pe care a dezlănţuit-o Stirner! 

— Bineînţeles. De altfel, am prevăzut şi eu această 
posibilitate. De aceea, de când am început să lucrez la 
perfecţionarea metodei de transmitere a gândurilor la 
distanţă, am căutat şi mijloace pentru a pune omenirea la 
adăpost de eventuale abuzuri. 

— Şi aţi reuşit? Sări Gottlieb. 

— Va trebui să rezolv şi această problemă. Deşi. 

— Vreau să vă întreb ceva, îi întrerupse Sauer. Acum toată 
lumea vorbeşte despre transmiterea gândurilor la distanţă. 
Mărturisesc însă, spre ruşinea mea, că nu prea ştiu în ce 
constă această transmitere şi nu înţeleg de ce au descoperit 
oamenii abia acum ceva ce există probabil dintotdeauna? 

Lui Kacinski i se aprinseseră ochii, iar Gottlieb oftă în 
sinea lui. „Acum, ţin-te teorie!” 

— În linii generale, iată despre ce este vorba: fiecare gând 
al nostru provoacă o serie de modificări în cele mai infime 
particule ale creierului şi ale nervilor. Aceste modificări 
sunt întotdeauna însoţite de fenomene electrice. În timp ce 
lucrează, creierii şi nervii emit unde electromagnetice care 
se propagă în toate direcţiile, asemenea undelor de radio. 

— Bine, dar de ce până acum n-a reuşit nimeni să discute 
în gând cu altcineva? 

— Pentru că aceste unde electrice sunt destul de slabe şi 
de o factură specifică. lată de ce un gând emis este 
recepționat numai dacă nimereşte într-un creier, ca să spun 
aşa, acordat pe aceeaşi lungime de undă. 

— Într-un cuvânt, numai atunci când creierul receptor 
este apt să primească mesajele staţiei emițătoare”. 

— Exact! Asemenea fenomene s-au observat de mult la 
oamenii care convieţuiesc. Întrucât însă ele nu puteau fi 


verificate şi cu atât mai puţin explicate ştiinţific, de cele mai 
multe ori oamenii de ştiinţă negau existenţa lor, mai ales că 
aceste cazuri misterioase erau speculate de tot felul de 
spiritişti, teosofi şi alţi răspânditori ai misticismului, care le 
socoteau „dovezi incontestabile a existenţei spiritului”, 
capabil să se manifeste independent de trup. 

Făcu o pauză şi continuă: 

— Pe mine, tocmai unul din aceste cazuri „misterioase” m- 
a făcut să studiez problema transmiterii gândurilor la 
distanţă. 

— Foarte interesant, făcu Sauer. 

Gottlieb se răsuci nerăbdător pe scaun. 

— Eram pe atunci la Tbilisi. Un prieten al meu, bolnav de 
febră tifoidă, se simţea rău şi mergeam deseori să-l văd. 
Odată m-am întors de la el noaptea târziu. Sting lumina şi 
mă culc. Ceasul bate ora două. Deodată aud un sunet 
ciuda. Ca lovitura unei linguriţe de marginea unui pahar 
de cristal. „Pisica!” zic, şi aprind lumina. Scotocesc eu peste 
tot, dar nu găsesc nici pisică şi nici vreun obiect de sticlă 
care să fi putut zăngăni în felul acesta. N-am dat nici o 
importanţă acestei întâmplări şi aproape imediat am 
adormit. 

Dimineaţa m-am dus să-mi văd prietenul. În camera lui am 
găsit acea învălmăşeală care spune mai mult decât vorbele: 
murise peste noapte. Trupul lui neînsufleţit era întins pe 
pat. Am dat şi eu o mână de ajutor celor care-l spălau şi-l 
îmbrăcau. 

„Când a murit?” întreb. 

„Exact când a bătut ora două”, îmi răspunde maică-sa. 

Când m-am apropiat de pat, am atins fără să vreau 
noptiera plină de doctorii. S-a mişcat o linguriţă într-un 
pahar înalt de cristal şi am auzit un clinchet. Sunetul parcă- 
mi aducea aminte de ceva. 

„Unde l-am mai auzit? Mă frământam eu. Aha, astă- 
noapte!” Am rugat-o pe bătrână să-mi povestească 
amănunţit cum a murit fiul ei. 


„Când am auzit că-i două, am încercat să-i dau doctoria. El 
a mişcat din buze, dar n-a mai putut să bea. Am pus 
linguriţa în pahar şi când m-am întors, murise.” 

Am reflectat mult la această întâmplare. Nu m-am gândit 
nici o clipă, desigur, că ar putea fi ceva supranatural. Totuşi, 
care să fie explicaţia? Ţineam pe-atunci un curs de 
radiofonie. Ştiţi, cred, că sunt inginer electrician. Mi-a 
străfulgerat prin minte că ciudatul fenomen trebuie să fie 
de natură electrică. Ceva asemănător cu radioemisiunea. 
Nu cumva creierul prietenului meu a emis unde electrice pe 
care eu le-am recepționat? Abia când am venit aici, la 
Moscova, am început să studiez activitatea creierului şi a 
nervilor. Am descoperit o serie de analogii surprinzătoare 
între structura sistemului nervos central şi o staţie de radio. 
Există în creier particule cu rol de microfon, altele de 
detector, sau de telefon. Firele neuronilor se termină cu o 
mică spirală asemănătoare spirelor de sârmă ale 
solenoidului. Aşadar avem de-a face cu un fenomen de 
autoinducţie. De reţinut că (am şi discutat asta cu un coleg 
al meu fiziolog) din punct de vedere fiziologic rolul acestor 
spire nu poate fi explicat satisfăcător. Prin prisma 
electrotehnicii însă, se ajunge la o explicaţie absolut logică: 
natura a creat aceste spire pentru amplificarea curenților 
electrici. Ba avem în organism şi lămpi Rowland - retortele 
ganglionare ale inimii. Sursa de energie a inimii poate fi 
comparată cu o baterie de acumulatoare, iar sistemul 
nervos periferic - cu priza de pământ. Studiind constituţia 
organismului omenesc prin prisma electrotehnicii, am ajuns 
la convingerea fermă că el reprezintă un aparat electric 
complex, o staţie de radio în toată regula, capabilă să emită 
şi să recepţioneze oscilaţii electromagnetice. Priviţi, vă rog, 
schiţa aceasta. 

Desfăcu pe masă o foaie de calc. 

— Nu mi-a fost uşor să demonstrez indubitabil existenţa 
undelor electromagnetice. Lucram pe atunci în laboratorul 
lui Dugov. Aţi auzit de el? Face experienţe de sugestie pe 


animale şi a obţinut rezultate foarte frumoase. Într-o zi am 
confecţionat o cuşcă dintr-o plasă deasă de metal, aşezată 
pe izolatoare. Puteam însă face legătura cu pământul, 
automat. În cuşcă am închis un câine şi l-am rugat pe Dugov 
să acţioneze. Când cuşca nu era pusă la pământ, câinele 
executa fără greş tot ce-i ordona în gând Dugov. Dar cum 
făceam legătura cu pământul, câinele se arăta dintr-o dată 
nereceptiv la sugestie, înţelegeţi de ce? Întâlnind în drum 
reţeaua metalică, undele electromagnetice se scurgeau în 
pământ şi deci nu ajungeau până la câinele nostru. Ceea ce 
era de demonstrat: creierul emite unde electromagnetice! 
Natura electromagnetică a undelor emise de creier şi de 
nervi a fost demonstrată prin alte metode şi de câţiva 
savanţi - academicianul Lazarev şi profesorul Behterev la 
noi, iar în Italia de profesorul Casamali. 

Gottlieb ajunsese la capătul răbdării: 

— Toate acestea sunt într-adevăr extraordinare, dar 
mărturisesc că în primul rând pe noi ne interesează 
rezultatele practice ale experienţelor. Spuneaţi că v-aţi 
ocupat şi de problema punerii populaţiei la adăpost de o 
eventuală folosire a invenţiei în scopuri criminale. În ce 
stadiu aţi ajuns cu lucrările? L-aţi putea face inofensiv pe 
Stirner? Asta ne interesează pe noi. Da sau nu? 

— Un răspuns categoric n-aş putea să vă dau, simţi 
inventatorul dorinţa să frâneze cât de cât impetuoasele 
întrebări ale roşcovanului. Teoretic, problema a şi fost 
rezolvată, dar concluziile încă nu le-am verificat 
experimental, ca să zic aşa, pe scară mare. Experiențele de 
transmitere a gândurilor unor animale, la distanţă mică, nu 
pot fi considerate concludente. Am conceput o „maşină 
cerebrală” a cărei construire nu mai e o problemă pentru 
tehnica modernă. Acum studiez natura undelor 
electromagnetice emise de creierul omului, stabilesc 
lungimea lor, frecvenţa şi aşa mai departe. Când voi fi în 
posesia datelor necesare, va fi destul de simplu să le 
reproduc mecanic. Doar câteva transformatoare şi 


gândurile noastre, propagate întocmai ca undele radio 
obişnuite, vor putea fi recepționate de alţi oameni. Maşina 
(e în curs de realizare) se compune dintr-o antenă, un 
sistem de amplificare cu transformatoare şi tuburi catodice 
şi, în sfârşit, un cuplaj inductiv cu circuit oscilant. Orice 
gând radiat este amplificat de antena „staţiei de emisie” şi 
lansat în spaţiu. Văzând cât de atent îl ascultă acest domn 
Gottlieb, cântărindu-i fiecare vorbă, Kacinski zâmbi şi-i 
dădu în sfârşit un răspuns care să-i fie pe plac: lată „tunul” 
cu care îl vom ataca pe Stirner. 

Gottlieb răsuflă uşurat. 

— Şi cam când va fi gata „tunul”? 

— Cred că peste vreo două săptămâni. Vom trage primul 
foc. 

— Adică? 

— Adică îl luăm pe Stirner prin surprindere. Îi sugerăm să 
iasă din casă şi să vină la noi. Atunci va fi în puterea 
noastră. 

— Şi unde vă gândiţi să instalaţi „tunul”? 

— Cât mai aproape de ţintă. V-am spus doar, tunul n-a fost 
încă încercat şi mă tem că pe distanţe mari n-o să dea 
rezultate. 

— Dar nu-i primejdios să pătrundem în zona influenţei lui 
Stirner? Să nu uităm că arma lui are o mare rază de 
acţiune. Că e mai perfecționată şi, în plus, încercată. 

— Altă soluţie nu văd. O să riscăm, ce să facem. 

— Dar nu ne-am putea izola? Pomeneaţi adineauri de nişte 
mijloace de protecţie? Interveni Sauer. 

— Desigur. Dacă punem pe noi o plasă subţire de metal, 
undele electrice emise de creierul lui Stirner vor fi oprite 
de acest înveliş protector şi se vor scurge în pământ. Partea 
proastă e că astfel echipat nici nu poţi emite mesaje. Dar 
vedem noi. Am putea acţiona mecanic, cu ajutorul „maşinii 
cerebrale”, dar n-am studiat încă suficient undele 
electromagnetice ale radiaţiei creierului. De aceea va 
trebui să mă expun, cel puţin deocamdată: voi emite 


gânduri pe antenă fără să-mi pun costum izolator. Dacă mă 
simt atins de radiaţiile lui Stirner, îmi pun repede plasa, ori 
mi-o puneţi. În orice caz dumneavoastră veţi fi în siguranţă. 

— Ce-ar fi să îmbrăcăm costume de protecţie, să năvălim 
la Stirner şi să-i facem de petrecanie? Sau dacă mă mai 
pune să-l bărbieresc, îi tai beregata cu briciul! 

Sauer îl opri: 

— Asta ar însemnă. Asasinat. 

— Atâta pagubă! 

— Ar însemna pieirea nu numai a lui Stirner, dar şi a celor 
care vor încerca să-l răpună. Stirner şi-ar vinde scump 
pielea! Nu. Mai bine aşa. Să încercăm să-l prindem de viu. 
Victoria ar fi deplină! 

Gottlieb se ridică, Sauer îi urmă exemplul. 

— Daţi-mi voie să vă mulţumesc. Începu Gottlieb. 

— Deocamdată n-aveţi pentru ce, îl întrerupse Kacinski. 
Îmi veţi mulţumi când vom pune mâna pe Stirner. 

XII. RĂZBOI ÎN TĂCERE 

Stirner schiţa nişte planuri în cabinetul lui, când simţi 
deodată un îndemn irezistibil de a ieşi din casă. Se ridică şi 
porni spre uşă, dar un gând îl ţintui locului: „Nu cumva mă 
aflu sub influenţa unei voințe străine?!” Să-i fi descoperit 
cineva secretul şi să-l fi atacat cu propria-i armă?! În tot 
cazul emisiunea inamicului era încă destul de slabă: Stirner 
nu-şi pierduse facultatea de a raţiona. Totuşi, dorinţa de a 
ieşi în stradă nu-l slăbea. Îl străbătu un fior rece. Dacă nu 
scapă imediat de sub această influenţă, e pierdut! Ce-ar 
putea face? Cum să se salveze? Între timp picioarele îl şi 
duseră la uşă. lată draperiile de mătase, iar alături 
caloriferul. Cu un supraomenesc efort de voinţă făcu un pas 
în lături, smulse draperiile, se înfăşură în ele şi se agăţă cu 
mâinile de ţeava de metal a caloriferului. În aceeaşi clipă 
simţi cum slăbeşte impulsul care-l mâna în stradă: curenţii 
electromagnetici trimişi de inamicul nevăzut se scurgeau în 
pământ. Răsuflă cu uşurare. Dar asta nu însemna că a 
scăpat. Situaţia rămânea amenințătoare. 


„Am cuşca de metal pe care am folosit-o la primele 
experienţe, gândea febril Stirner. E în camera mea. Dacă 
reuşesc să ajung până acolo, intru în cuşcă şi fac legătura 
cu pământul. Astfel câştig timp, apoi văd eu. Dar cum să fac 
aceşti câţiva paşi? Nu mă înhaţă iarăşi impulsul străin, dacă 
mă depărtez de calorifer? Măcar de-ar fi linoleum pe jos! 
Ei, drăcia dracului! Să fiu atacat cu propria-mi armă! Mda, 
e cam albastră situaţia. lrebuie neapărat să mă izolez. Să 
intru în cuşcă. Ori să mă înfăşor într-o plasă. Am una în 
cameră. Apoi îmi fac un costum de reţea în toată regula. 
Până aici - toate bune, dar cum ajung până în cameră? 
Elsa! S-o chem pe Elsa!” 

Între el şi Elsa se stabilise demult un contact perfect şi era 
destul să se gândească la ea, chiar şi fără să recurgă la 
amplificatoare, ca să apară imediat. Stirner o chema în 
gând, imaginându-şi ca de obicei tot drumul pe care trebuia 
să-l străbată. Dar Elsa nu venea: draperia de mătase oprea 
radiaţiile. 

— Afurisită treabă! Stirner dădu la o parte un colţ al 
draperiei şi-şi dezgoli puţin capul. În aceeaşi clipă simţi iar 
îndemnul de a ieşi din casă şi se înfăşură repede la loc. În 
fracțiunea aceea de secundă însă zărise, la vreo doi metri 
de locul unde se afla, butonul unei sonerii electrice. Slăvită 
fie mania răposatului Gottlieb pentru sonerii! Poate reuşesc 
să chem pe cineva. 

Lăsând să-i alunece mâna pe ţeava de metal a 
caloriferului, începu să se apropie încet de sonerie. lată şi 
capătul ţevii. Până la radiatorul următor erau vreo 
şaptezeci de centimetri. Stirner se aplecă, fără să-şi 
desprindă mâna stingă de capătul ţevii, şi, ţinând mătasea 
cu dinţii, ca să nu lunece, întinse cealaltă mână. Manevra îi 
reuşi şi în sfârşit apăsă pe buton. 

„Dacă. Şi servitorii?!” gândi cu spaimă. 

Spre marea lui bucurie, auzi paşii târşiţi ai lui Hans. 

Pe fizionomia impasibilă de valet stilat a lui Hans nu se 
clinti nici un muşchi, când îşi văzu stăpânul drapat în 


mătase. Aştepta ordinele cu un prevenitor respect. 

— Ascultă, Hans. În camera mea. Începu Stirner, dar se 
opri: „Nimeni n-a pătruns vreodată acolo! Nu-i nimic, gândi 
el. Îl fac eu pe urmă să uite totul”. Am în cameră o plasă de 
metal, Hans. Ad-o imediat! Uite cheia. 

Ţinând cu o mână draperia, de parcă şi-ar fi acoperit pudic 
goliciunea, scoase cheia din buzunar şi i-o întinse lui Hans. 

Valetul plecă fără o vorbă şi aduse plasa subţire de metal. 

— Arunc-o peste mine! 

— Prea bine, domnule. 

Bătrânul execută ordinul cu aerul cel mai degajat, de 
parcă i-ar fi ţinut paltonul. 

— Mulţumesc, Hans. Poţi să pleci. Stai! Stai puţin! Spune, 
nu simţi nimic? Nu încerci nici o dorinţă neobişnuită? Să 
ieşi în stradă, de pildă? 

— Ce să caut eu pe stradă? Nu, domnule Stirner. Singura 
mea dorinţă e să mă trântesc puţin. Nu mai pot de picioare. 

— Şi simţi de mult această dorinţă de a te. Trânti puţin? 

— De vreo douăzeci de animă tot trage la pat. 

— Du-te, Hans, nu mai am nevoie de dumneata. 

Stirner intră repede în camera lui. 

— Las' că vă arăt eu! Bombănea el, manipulând nişte 
manete. Se auziră duduind la subsol motoare puternice, se 
aprinseră câteva becuri: maşina intra în funcţiune. O 
apăsare pe buton şi „proiectilul” zbură spre ţintă. 

În preajma oraşului, pe platforma unui autocamion mare, 
se afla montată o staţie de radio de un tip nemaivăzut până 
atunci. Construită după schema lui Kacinski, această staţie 
amplifica şi emitea radiaţiile cerebrale. 

Şoferul, Sauer şi Gottlieb purtau costume de protecţie din 
plasă de sârmă; plasa le acoperea şi capul. 

— Nu-i prea şic costumul, râse Kacinski, văzându-i astfel 
gătiţi, dar când va fi la modă, lumea îl va găsi chiar foarte 
nostim. Ori poate că ne vom căptuşi doar hainele cu un fileu 
de metal. Mai ştii? lar pe caP Măcar o voaletă. Femeile au 
purtat timp de secole văluri şi voalete. De ce n-am purta şi 


noi, bărbaţii? Mai ales că vălurile noastre vor fi uşoare şi 
fine, ca de mătase. 

— Am tras! Anunţă Kacinski câteva minute mai târziu, 
coborând de lângă staţie şi punându-şi şi el casca de sârmă. 
I-am poruncit lui Stirner să iasă din casă şi să vină aici. 

— Şi cum ştim dacă proiectilul şi-a atins ţinta? Întrebă 
Gottlieb. 

— Chiar dacă domnul Stirner nu ne onorează cu o vizită, 
găseşte el un mijloc să ne dea de ştire că a primit mesajul. 
Nu noi vom recepționa ştirea direct. Noi suntem la adăpost. 
Avem un dispozitiv care înregistrează automat emisiunile 
celorlalte staţii. 

Într-adevăr Stirner „le dădu de ştire”, într-un mod 
neaşteptat însă. 

Kacinski îşi scoase casca pentru a trimite un nou 
„proiectil”. Dar n-apucă să declanşeze. În aceeaşi clipă se 
prăbuşi cât era de lung pe platforma automobilului. Încercă 
să se ridice. Imposibil! Mai întâi capul, apoi şi trunchiul îi 
lunecară iarăşi pe-o parte. 

Sauer şi Gottlieb alergară şi-l dădură jos de pe platformă. 

— Eşti rănit? Te doare ceva? 

— Nu mă doare nimic. Mă simt chiar foarte bine, răspunse 
inventatorul, după o nouă încercare zadarnică de a se 
ridica în picioare. Ei, fir-ar să fie! Nu mai am de loc simţul 
echilibrului. 

Sauer, Gottlieb şi şoferul îl priveau stupefiaţi. Gottlieb avu 
prezenţa de spirit să-i pună casca metalică pe cap, pentru 
a-l feri de alte radiaţii. 

— Ce vă miraţi atât? Era de aşteptat. Stirner mi-a 
paralizat centrii echilibrului. Într-adevăr, a ajuns foarte 
departe! Simţul echilibrului reprezintă una dintre cele mai 
complicate şi mai puţin studiate probleme. Profesorul 
Behterev. 

„Ciudat soi de oameni mai sunt şi inventatorii ăştia, se 
cruci Sauer. Se zvârcoleşte ca un vierme strivit şi. Ne ţine o 
conferinţă despre reflexologie!” 


— A făcut-o anume pentru a ne arăta ce poate şi cu cine 
avem de-a face, continuă Kacinski. Simţul echilibrului. 

— Toate acestea sunt foarte interesante, domnule 
Kacinski, îi curmă vorba Gottlieb, dar în momentul de faţă 
trebuie să ne îngrijim de sănătatea dumitale. Apoi, către 
Sauer: Cred că e cazul să batem în retragere şi să evacuăm 
primul rănit din acest război extraordinar. 

Kacinski protestă. Ţinea cu tot dinadinsul să continue 
duelul. Sauer şi Gottlieb însă se arătară neînduplecaţi: 

— Nu uita că eşti singura speranţă a atâtor milioane de 
oameni! Ce ne facem dacă Stirner te omoară ori îţi ia 
minţile? 

— Ei, dacă mă luaţi aşa. Consimţi în sfârşit Kacinski. 
Stirner e cu adevărat primejdios, adăugă el când 
autocamionul porni. Arma lui e mai puternică. Bănuiesc că 
eficacitatea „tirului” său se datoreşte radiaţiilor dirijate. Ar 
trebui să încercăm şi noi! 

— Spune mai bine ce-ai să faci acum fără simţul 
echilibrului? 

— Poate îl recapăt. 

Gottlieb clătină din cap a îndoială. 

Kacinski zăcea ca un prunc neputincios. Încerca să se 
sprijine pentru a se ridica, dar cădea fără vlagă, deşi nu 
avea nici o leziune. 

— Ia vezi, Sauer, s-a înregistrat ceva pe banda aparatului? 

Banda era împestriţată de linii frânte. 

— Este ceva, dar cine poate să descifreze? 

— Voi construi curând un aparat care va tălmăci aceste 
semne în litere. Încercă să scoată o mână de sub reţea, dar 
se lăsă păgubaş. Ține banda aşa ca să pot citi. Hm! Vrea să 
mă intimideze! Ascultaţi şi voi: „Aţi pierdut bătălia, pentru 
că aţi ratat unica voastră şansă: de a mă lua prin 
surprindere. Stirner”. 

— Vom vedea noi cine e mai tare! Strigă Kacinski, 
săltându-se pe coate, dar capul îi căzu pe spate. Eşti un 
diavol, Stirner! Dar pe mine nu mă sperii! 


Opriră în faţa spitalului, îl luară pe Kacinski în braţe, îl 
duseră într-o rezervă şi, înainte de a-i scoate costumul de 
protecţie, acoperiră pereţii camerei cu o reţea de metal. 

Medicii nu se puteau dumiri ce are Kacinski, aşa că trebui 
să le dea el toate explicaţiile. 

— Dacă aşa stau lucrurile, nu putem face nimic, mărturisi 
medicul primar. Medicina, în astfel de cazuri, e 
neputincioasă. 

— Ştiu. Va trebui să creăm o ramură nouă a medicinei sau 
să recurgem la homeopatie. 

Medicul scutură din cap indignat. 

— E o şarlatanie. 

— Nu întotdeauna, răspunse zâmbind Kacinski. Mă refer 
la principiul homeopatiei: tratarea bolilor cu ajutorul unor 
agenţi care determină o acţiune analoagă celei de 
combătut. Sau, mai pe scurt, cui pe cui se scoate. 

Sauer sesiză primul ideea lui Kacinski. 

— Vrei să foloseşti emițătorul de radiaţii cerebrale? 

— Bineînţeles. Alt tratament nu văd. Am să transmit 
maşinii gândul că centrii echilibrului din creierul meu 
trebuie să-şi reia activitatea. Apoi amplific mesajul şi-l 
recepţionez tot eu. Stirner a acţionat violent, dar de la 
distanţă. Contraacţiunea din imediata apropiere a sursei de 
radiaţii cred că va fi eficace şi-mi voi recăpăta simţul 
echilibrului. Să încercăm! 

Medicii urmăreau curioşi şi sceptici desfăşurarea 
experienţei. Totul dură doar câteva minute. Deodată 
Kacinski sări în picioare şi începu să joace şi să dea din 
mâini. Chiar şi medicii, deşi tot se mai mirau, aplaudară. 

— Un adevărat miracol! Exclamă un medic tânăr. 

— O fi simulat! Bombăni un altul, mai în vârstă. 

Aşa a fost inaugurată noua ramură a medicinei, care 
ulterior avea să fie larg folosită în cele mai diferite domenii: 
de la neurologie până la chirurgie, permiţând efectuarea 
intervențiilor fără anestezie şi fără ca bolnavul să simtă nici 
cea mai mică durere. 


— De ce numai dumneata ai fost atins de „proiectilul” lui 
Stirner? Întrebă Sauer când rămaseră singuri. Doar raza 
emisă de ela întâlnit în drum atâţia oameni neprotejaţi de 
plasă. Probabil că Stirner a stabilit precis locul de unde vine 
radiaţia; şi raza lui, urmând o anumită traiectorie, a căzut 
exact aici. 

Kacinski se gândi câteva minute, înainte de a răspunde. 

— Alta cred că-i explicaţia. Recepţionând mesajul meu, 
Stirner a stabilit imediat lungimea de undă a staţiei de 
emisie, adică a creierului meu, şi frecvenţa specifică. Să ştiţi 
că undele cerebrale se deosebesc de la om la om. Apoi a 
emis la rândul lui un mesaj pe lungimea de undă şi 
frecvenţa aflată. lată de ce numai eu l-am recepționat. Este 
explicaţia cea mai firească. Dar nu-i exclus să fi emis un 
mesaj la „purtător”, dacă se poate spune aşa. 

— Adică? 

— A emis următoarea sugestie: „Omului care a trimis 
împotriva mea un mesaj cerebral să i se paralizeze centrii 
de voinţă şi centrii motori”. Şi cum omul acela sunt eu. 

— Dar se pot face astfel de sugestii? Cunoaşte hipnotismul 
asemenea cazuri? 

— Nu-mi aduc aminte, dar nu văd de ce să nu se poată. 
Totuşi prima explicaţie, mai simplă, pare şi mai logică. ŞIi- 
acum, la treabă! Uite ce facem: îl înconjurăm pe Stirner cu 
un inel de „tunuri” şi-l atacăm din toate părţile. El va 
încerca să pareze loviturile, descriind un cerc cu raza lui 
dirijată. Între timp însă, fiecare „tun” al nostru va apuca să 
emită un mesaj. 

— Ce-ar fi să cuprindem cu radiaţiile noastre şi pe 
servitori? Dacă ei părăsesc casa, n-o să mai aibă cine să 
procure alimente şi foamea îl va sili pe Stirner să se predea, 
propuse Gottlieb. 

— Nu-i rea ideea! 

Fură construite de urgenţă, în serie, mai multe 
radiomaşini pentru transmiterea gândurilor. Când totul fu 
gata, „comandantul suprem” ieşi pe câmpul de luptă cu 


treizeci de „tunuri” amplasate în jurul oraşului, la distanţe 
de câţiva kilometri unul de altul. 

Kacinski îi dădu lui Stirner un ultimatum: „Radiațiile 
noastre cerebrale vă vor convinge, sper, că monopolul 
dumneavoastră în folosirea noii forţe a luat sfârşit. Acum şi 
alţii stăpânesc în egală măsură metoda de transmitere a 
gândurilor la distanţă. În consecinţă, nu mai are sens să 
continuaţi lupta. Ea n-ar face decât să aducă unor oameni 
nevinovaţi noi pierderi şi suferinţe. Chiar dacă vă veţi pune 
la adăpost de mesajele noastre, vă vom împiedica să vă 
continuaţi opera nefastă, neutralizând orice radiaţie 
cerebrală adresată maselor prin contraradiaţii sau prin 
contraordine. Vă garantăm viaţa numai dacă veţi îndeplini 
imediat următoarele condiţii: 

1. Să restabiliţi starea normală şi să redaţi libertatea 
voinţei tuturor persoanelor care au fost supuse radiaţiilor 
dumneavoastră cerebrale. 

2. Să nu mai emiteţi pe viitor nici un fel de radiaţii 
cerebrale. 

3. Să predaţi toate maşinile şi instalaţiile electrice 
destinate radiaţiilor cerebrale. 

În caz de refuz sau de întârziere a răspunsului, mă voi 
vedea silit să recurg la măsuri extreme”. 

După aceea Kacinski ordonă servitorilor lui Stirner să fugă 
din casă. 

Dar Stirner se pusese în gardă. 

Citi mesajul înregistrat automat pe bandă şi răspunse pe 
loc: „Voi depune armele când voi crede de cuviinţă!” 

Apoi, observând că servitorii se pregătesc să fugă din casă, 
înţelese ce s-a întâmplat şi emise o radiaţie puternică, 
ordonându-le să se întoarcă. 

Bieţii oameni se zbăteau înnebuniţi, zvârcolindu-se ca în 
flăcări. Radiațiile se încrucişau, aruncându-i de colo-colo. 
Pradă celor două „impulsuri” la fel de puternice: să fugă din 
casă cu orice preţ şi să nu iasă din casă în nici un caz, ba se 
repezeau la uşă, ba dispăreau în odăi. Câţiva se 


cramponară de mobilă, de uşi, de calorifere. Şi toată 
vânzoleala asta sinistră se făcea fără nici un zgomot! 

Mesajul lui Stirner, emis de la o distanţă mai mică, se 
dovedi mai puternic. Treptat, servitorii se întoarseră la 
locurile lor şi începură să-şi vadă de treabă. Între timp, 
Stirner emise alte mesaje prin care poruncea întregii 
populaţii rămase în oraş să pornească împotriva maşinilor 
inamice şi să le distrugă. 

Oamenii alergau năuci pe străzi, ca în timpul unui 
cutremur, şi ajunşi afară din oraş se năpustiră furioşi să 
execute ordinul lui Stirner. Atacând surprinzător, mulţimea 
apucă să distrugă câteva emițătoare. Dar majoritatea 
luptătorilor lui Kacinski înţeleseră din prima clipă ce se 
întâmplă şi emiseră radiaţii de panică. Prinşi de vârtejul 
turbat a două mesaje opuse, ea şi servitorii lui Stirner, 
oamenii nu mai erau în stare nici să înainteze, nici să se 
întoarcă. 

Stirner nu-şi făcuse nici un fel de iluzii în privinţa 
deznodământului acestui atac. Urmărise doar să distragă 
atenţia inamicului, pentru a-i da lovitura decisivă. Îşi 
îndreptă radiaţiile spre diferite puncte ale cercului şi cei 
surprinşi fără plasă, ori care din imprudenţă şi-au desfăcut 
puţin costumul incomod, căzură loviți de paralizie ori îşi 
pierdură minţile. Răniţii, transportaţi la spatele „frontului”, 
erau trataţi cu rezultate mulţumitoare prin metoda lui 
Kacinski. Pe „câmpul de luptă” alţii le luau locul, iar 
maşinile emiteau zi şi noapte. 

Pe Stirner îl toropea somnul dar, pe cât posibil, se străduia 
să rămână treaz: în orice moment se putea aştepta la un 
asalt direct asupra clădirii. Îşi înarmă servitorii şi îi îmbrăcă 
în costume izolatoare. 

Era frânt de oboseală, dar nu capitula. Lucra cu 
înfrigurare la o nouă perfecţionare a emiţătorului care 
urma să scoată din circulaţie maşinile inamicilor. 

Războiul dura de câteva zile. 


Odată, pentru a emite un mesaj menit să neutralizeze un 
ordin al lui Stirner, Kacinski se urcă pe platformă şi se 
descoperi. Dar brusc, parcă răzgândindu-se, sări jos din 
maşină şi dispăru în întuneric, rupând-o la fugă. Sauer 
dormea pe prelata maşinii, învelit cu o plasă, iar Gottlieb, 
atent la înregistrările de pe bandă, pe care încerca să le 
descifreze, nu dădu importanţă faptului. 

Era întuneric beznă. Nu aprindeau reflectoarele ca să nu 
trădeze locul unde se afla emițătorul. Trecură câteva 
minute. Gottlieb, tot mai îngrijorat, scruta întunericul. 
Văzând că nu mai vine Kacinski, îl trezi pe Sauer. 

— Ce-ai făcut! Se îngrozi acesta. Nu-ţi dai seama că l-a 
nimerit o rază dirijată?! De ce nu l-ai oprit?! De mult a 
plecat? 

— De vreo zece minute. Mergea liniştit. A sărit din maşină 
şi credeam că se duce şi eL.. Ca omul, încercă să se 
dezvinovăţească Gottlieb. 

— Ai făcut o prostie cât tine de mare! 

Sauer aruncă vălul - ca să se poată mişca mai în voie, se 
limitau acum la un fel de pelerine de metal - şi emise: 
„Kacinski, întoarce-te!” 

Dar în aceeaşi clipă sări din maşină şi dispăru şi el în 
întuneric. 

— Suntem pierduţi! Îl auzi Gottlieb strigând. Încetul cu 
încetul glasul i se stinse în depărtare. 

Gottlieb avu fericita inspiraţie să-i poruncească şoferului 
să tragă maşina mai deoparte, ca să iasă din zona radiaţiilor 
dirijate, şi imediat comandă tuturor staţiilor să emită 
mesajul: „Kacinski şi Sauer! Înapoi!” 

Douăzeci de emiţători intrară în funcţiune deodată. Peste 
câteva minute apăru din noapte o siluetă. Sauer venea 
încet, aplecându-se când înainte şi înapoi, ca bătut de vânt. 

Pe Kacinski nu mai reuşiră să-l salveze. Ajunsese probabil 
prea aproape de emițătorul lui Stirner şi radiaţiile trimise la 
întâmplare nu mai avură nici un efect. 

— Vălul! Repede! Strigă Sauer. 


Gottlieb aruncă peste el plasa metalică. 

— Mulţumesc, Gottlieb! De data aceasta ai fost la înălţime. 
Îţi datorez viaţa. Dacă ai şti prin ce-am trecut! Mă smucea 
când înainte, când înapoi. O senzaţie oribilă! Kacinski s-a 
întors? 

— Nu! 

— Bietul Kacinski! Să-l pierdem tocmai acum! Fără el nu-i 
mai venim noi de hac lui Stirner. 

— Totuşi continuăm lupta! Bine că am învăţat cum 
funcţionează maşina. lar dacă nu reuşim să-l capturăm pe 
Stirner printr-un mesaj cerebral, luăm clădirea cu asalt. 
Îmbrăcăm un regiment în costume izolatoare, ne înarmăm 
până în dinţi şi-atunci să vedem ce-o să facă! Costumele ne 
vor feri de radiaţii, iar gloanţele, din fericire, nu pot fi 
hipnotizate. Îi facem de petrecanie! 

XIII. O NOAPTE GROZAV DE INTERESANTĂ 

Vlăguit de atâta goană, Kacinski ajunse în sfârşit la poarta 
băncii „Elsa Gluck”. 

Îl aşteptau. Uşa se deschise larg. Sărind mai multe trepte 
deodată, urcă într-un suflet la etaj, năvăli gâfâind în cabinet 
şi căzu extenuat într-un fotoliu. Era lac de năduşeală. 

Se deschise o uşă şi în prag apăru un bărbat înfăşurat într- 
o plasă metalică. Un fileu de sârmă îi proteja capul şi-i 
ascundea trăsăturile feţei. Era Stirner. 

— Cum te numeşti? 

— Kacinski. 

— Polonez? 

— Nu. Rus. 

După câteva clipe de tăcere, Stirner reluă: 

— Eşti prizonierul meu. Ştii foarte bine că ţi-aş putea opri 
respiraţia, lăsându-te să mori în chinuri groaznice. Sau pot 
face din dumneata un sclav care să mi se supună fără 
crâcnire. Eşti la discreţia mea. 

— Şi asta te amuză? 

Stirner întârzie cu răspunsul. 


— Războiul nu cunoaşte cruţare, urmă Kacinski. Sunt 
condamnat, ştiu. Dar nici dumneata nu stai mai bine. 
Curând îţi va veni rândul. Până una-alta, am şi eu o 
rugăminte. Întrucât am ieşit din joc şi nu mai reprezint 
pentru dumneata nici o primejdie, dă-mi voie, în calitate de 
om de ştiinţă, să văd instalaţia. 

— Cum?! 

— Aş vrea să-ţi cunosc invenţia. Mă interesează pe ce cale 
ai mers, cum sunt construite aparatele. 

După un moment de surpriză, Stirner parcă se lumină. 

— Ca între oameni de ştiinţă deci. 

Se apropie de prizonierul lui şi-i întinse mina. Dar Kacinski 
refuză să i-o strângă. 

Atunci Stirner se trase un pas înapoi şi-şi ascunse mâna 
sub plasă. 

— Aşa va să zică! Ia spune, la voi, în Rusia, toţi sunt atât de 
viteji? Întrebă el cu ironie. 

— Nu-i nici o vitejie în asta, răspunse Kacinski, fără să se 
tulbure. Om fi noi oameni de ştiinţă, dar ne aflăm la 
antipozi, mult prea departe unul de altul ca să ne putem 
strânge mâna. Asta-i tot! 

— Bine, îţi voi îndeplini dorinţa şi poate te voi lăsa în viaţă, 
cu condiţia să porunceşti oamenilor dumitale să oprească 
radiaţiile până la nouă dimineaţa. 

„La urma urmelor, îşi spuse Kacinski, câteva ore de 
armistițiu nu schimbă nimic. În plus, am prilejul să-i anunţ 
pe băieţi că trăiesc.” 

— De acord. 

Atunci Stirner îl conduse în camera lui, unde se afla 
emițătorul. 

— Ia te uită! Exclamă Kacinski, văzând o cuşcă din plasă 
de sârmă, în care încăpea un om şezând. Ai trecut şi 
dumneata prin asta? 

— Da. Am folosit-o experimental pentru a verifica existenţa 
undelor electromagnetice emise de creier. 

— Extraordinar! Am mers deci amândoi pe acelaşi drum! 


— Dar apoi am luat-o fiecare în altă direcţie. Fii bun şi 
transmite ordinul de „încetare a focului”. 

Kacinski se apropie de aparat, se concentră şi transmise 
un mesaj pe care Stirner îl citi pe banda înregistratorului 
automat. 

După numai patru secunde, pe aceeaşi bandă apăru 
răspunsul. 

„Vrem dovezi că vorbeşte Kacinski”, transmitea Sauer. 

Kacinski îi pomeni unele amănunte numai de ei ştiute, îi 
aminti ce au discutat la Moscova. Sauer se declară 
satisfăcut. 

„Până la nouă dimineaţa nici o radiaţie şi nici un atac. 
Sauer” 

— În regulă, spuse Stirner. Să trecem în cabinet. Şi-acum, 
uite, ai aici toate schiţele şi planurile mele. Ia loc la birou. 
Vei petrece o noapte interesantă! Stirner încuie uşa 
cabinetului şi-şi puse cheia în buzunar. Eu trec dincolo. Am 
ceva de transmis. 

— Sper că ai să respecţi armistițiul? 

— Nici o grijă. Va fi o emisiune, ca să spun aşa, strict 
particulară. Zâmbi strâmb şi dispăru în camera lui. 

La subsol huruiră motoarele. Peste un sfert de oră, Stirner 
reapăru. 

— S-a făcut. Mai scoase dintr-un dulap un teanc de desene 
şi le aruncă pe masă. Distrează-te! Găseşti aici totul, chiar 
şi planul casei. Vezi? Nu-ţi ascund nimic. Dinamurile le-am 
instalat la subsol. 

Făcu câţiva paşi prin cameră şi, răsucindu-se scurt pe 
călcâie, îl pironi pe Kacinski cu privirea. 

— În loc să te distrug, îţi dezvălui dumitale, care-mi eşti 
duşman, secretele mele militare. Purtarea mea nu te 
surprinde? 

— Deloc. Chiar atâta nu ţi-am cerut. Şi dacă o faci, 
înseamnă că ai motive. De aceea nici nu mă grăbesc să-ţi 
mulţumesc pentru „mărinimie”. 


— Ai dreptate. N-o fac din mărinimie. După o lungă tăcere 
rosti rar, cu glasul stins: Am pierdut bătălia. 

— Fireşte că ai pierdut-o, se grăbi să confirme Kacinski. Ai 
pierdut-o de când ţi s-a descoperit secretul. Şi află că nu 
sunt singurul care-l cunosc. Monopolul dumitale a luat 
sfârşit, puterea de care dispuneai poate fi contracarată şi 
continuarea luptei. 

— Nu-i adevărat! Răcni Stirner. Încă nu mi-am epuizat 
resursele! Sunt mult mai avansat ca voi, aparatele mele 
sunt mult mai perfecţionate, şi mai am o invenţie despre 
care nu ştiţi nimic: acumulatoare de unde şi de gânduri 
emise de milioane de oameni, amplificatoare de-o putere 
nebănuită. Aş fi putut să vă strivesc, să înăbuş bâzâitul de 
țânțari al aparatelor voastre, aşa cum o staţie de radio 
puternică acoperă gângăvitul emiţătoarelor de amatori. 
Reprezint o staţie de cincizeci de mii de kilowaţi şi, în 
comparaţie cu aceasta, resursele voastre. 

— Şi totuşi eşti învins! 

— Da, dar nu unde îţi închipui. Nu în tehnică! 

— Unde atunci? 

— Mi-am propus ceva ce mă depăşeşte. De fapt, a fost o 
absurditate. Ca să ajung stăpânul universului, ar fi trebuit 
să mă transform într-o maşină care emite voinţă. Or eu nu 
sunt decât un om! Un om extenuat. Mi-am stors până la 
ultima picătură puterea de voinţă, mi-am epuizat rezervele 
de energie nervoasă. lată adevărata cauză a înfrângerii 
mele! Acum mi-e egal. Totul s-a sfârşit. Ia planurile şi fă ce 
vrei cu ele. Din partea mea, poţi să le şi publici. Te priveşte. 

Se uită la ceas şi tresări. 

— Atâta am avut să-ţi spun. Te rog să respecţi întocmai 
condiţiile noastre. Este extrem de important pentru mine. 
Şi, nu te supăra, dar ca să fiu mai sigur am să te închid cu 
cheia şi-o să las aici paznici, arătă el cu mâna trei dogi 
tigraţi. Ei îmi execută întocmai ordinele. 'Te previn: dacă 
încerci să intri în camera mea ori să fugi, bucăţi te fac! 

leşi din cabinet şi răsuci cheia în broască. 


Kacinski continuă să răsfoiască mapa uriaşă pe care o 
avea în faţă. Foi pline de date şi de formule, planuri, schiţe, 
scheme. Acest limbaj convenţional, care nu spunea nimic 
profanilor, lui îi era familiar. Datele şi formulele deveneau 
idei, iar acestea, la rândul lor, imagini. Coloanele de cifre şi 
litere îl ajutau să urmărească pas cu pas truda unei minţi 
înzestrată cu o logică de fier. Kacinski admira 
ingeniozitatea şi ineditul concepţiei, îndrăzneala şi 
subtilitatea soluţiilor, aşa cum un şahist admiră jocul unui 
mare maestru. Cufundat în schiţe şi în planuri, uită curând 
de tot şi de toate. 

În teancul de hârtii adus pe urmă dădu de un caiet cu 
notițe. Un fel de jurnal. Crâmpeie de gânduri, însemnări 
răzlețe, mâzgălite la repezeală, fără dată, scheme aşternute 
din fuga condeiului, extrase din diferite cărţi. Aici îşi nota 
Stirner şi cheltuielile. Parcurse câteva pagini. 

— E mai interesant decât aş fi bănuit, şopti el şi reluă cu 
atenţie lectura, filă cu filă. 

„Anul nou. Ce-mi va aduce? Am fost la profesorul GoOro! 
Maestrul e necăjit: cimpanzeul Fritz s-a înfuriat şi l-a 
muşcat de mână. 

Am citit „Omizile”. Dacă atingi o omidă şi ea se contractă, 
şi omizile din apropiere se contractă şi se răsucesc absolut 
la fel. Care să fie explicaţia? 

Fritz s-a mai liniştit. Nici pe GOrd nu-l mai doare mâna. 
Bătrânul se teme de o infecţie. I-am povestit despre omizi. 
Mi-a dat nişte „explicaţii” nebuloase, care în fond nu 
spuneau nimic. Cică-i un reflex condiţionat. Aşa cum bâzâie 
copiii când văd pe alţii plângând. Numai că celelalte omizi 
se răsucesc fără s-o vadă pe prima! 

Spălătoreasă e o neruşinată: trei mărci şi douăzeci şi cinci 
de pfeningi un spălat! Va trebui să caut alta mai ieftină. Nu 
mi-au mai rămas bani pentru carte. 

Arrhenius (autorul cărţii pe care n-am cumpărat-o din 
cauza spălătoresei) a descoperit că în soluţiile cu sare, bune 
conducătoare de electricitate, moleculele neutre sub raport 


electric ale sărurilor dizolvate se descompun în particule 
încărcate cu electricitate, denumite ioni (ionul e un fel de 
„evadat”, un fugar). 

Proprietarul mă ameninţă cu evacuarea. Va trebui să mă 
apuc iar de traduceri. 

Ca să-i formăm pudelului un reflex condiţionat, în timp ce 
mănâncă, îi cântăm din flaut. După lucru, profesorul Gor6 a 
ieşit să-şi facă obişnuita plimbare şi m-a condus. Mi-a 
povestit ceva foarte interesant. Cică dacă iei o pereche de 
insecte - mascul şi femelă - şi le desparţi, chiar dacă închizi 
femela într-o cutie, iar pe mascul îl scoţi afară din oraş şi-i 
dai drumul la o mare distanţă, masculul tot se întoarce la 
femela. Cum se orientează? Profesorul spune că la multe 
insecte (vezi albinele) memoria vizuală e extrem de 
dezvoltată şi deci în aceasta nu-i nimic surprinzător. Mie 
însă nu-mi vine să cred. 

La vară, de îndată ce vor apare insectele, am să fac chiar 
eu experienţa. Pe mascul am să-l duc într-o cutiuţă bine 
închisă. 

GoOro i-a extirpat câinelui o emisferă cerebrală. Pare-se că 
operaţia n-a reuşit. Bietul animal urlă de ţi se rupe inima. I- 
am injectat morfină şi s-a mai liniştit. Am observat că efectul 
analgezic al morfinei se manifestă periodic: câinele s-a 
liniştit încetul cu încetul, pauzele dintre crize deveneau tot 
mai lungi. lar când a încetat acţiunea morfinei, am observat 
aceeaşi periodicitate şi în revenirea senzaţiilor dureroase. 

Ce noroc: am primit o carte la tradus. Ceva din chimie. 
Destul de greu. În schimb mi-au dat un aconto şi am închis 
gura celor mai sâcâitori creditori: proprietarului chichineţei 
în care stau şi băcanului. Constat că şi în chimie sunt multe 
lucruri interesante. Astăzi, de pildă, am aflat că numeroase 
procese chimice se caracterizează prin periodicitate. De 
pildă, dacă pui mercur într-o sticlă şi torni deasupra 
peroxid de hidrogen de o anumită concentraţie, între 
mercur şi peroxid se produce un proces chimic, peroxidul 
descompunându-se în apă şi oxigen. Ei bine, degajarea 


oxigenului se încetineşte şi se accelerează constant! Dar cel 
mai interesant este că otrăvurile şi narcoticele au asupra 
reacţiilor periodice o acţiune specifică, ca şi asupra 
organismului omenesc! Oare nu dovedesc toate acestea că 
în organismul omului şi al animalului se produc reacţii 
asemănătoare? Şi oare nu e surprinzător că morfina are 
asupra reacţiilor din retortă acelaşi efect calmant ca şi 
asupra câinelui operat? 

Uneori ştiinţe diferite prezintă contingenţe neaşteptate. 

Am cercetat experimental împreună cu profesorul GOr6 
procesul oboselii, în speţă al oboselii vizuale. Purpura 
descompusă la lumină se reface pe întuneric. 

Prin repetare, iritarea nervului poate fi din ce în ce mai 
mult împinsă spre acea limită dincolo de care nervul devine 
insensibil la excitaţii. Perioada de sensibilitate a nervului 
este în funcţie de timpul de descompunere a substanţei 
senzitive pe care o conţine (în cazul nostru - purpura). 

În ceea ce priveşte centrii nervoşi situaţi la nivelul 
măduvei spinării, excitarea lor electrică provoacă „reacţii” 
periodice independente de perioada curentului şi de natura 
excitaţiei. Agitaţia motrice transmisă de la centrul 
muşchilor se produce cu o frecvenţă de şaisprezece-treizeci 
pe secundă. (Deci din nou o periodicitate ca în procesele 
chimice.). 

Goro găseşte că din mine ar ieşi un excelent dresor de 
câini. Mai ştii? Poate că la circ aş câştiga mai bine decât cu 
traducerile. Că până să ajung profesor, mai va! Şi-apoi, ce o 
să-mi dea acest titlu? M-am săturat de mizerie! 

12 mai. O zi memorabilă! Pe pervazul ferestrei am aşezat 
un fel de colivioară cu un fluture femelă, iar pe mascul l-am 
dus afară din oraş, într-o cutiuţă ermetic închisă şi acolo i- 
am dat drumul. Fluturaşul lui i se cam boţiseră aripioarele 
şi mi-era teamă că nu va putea zbura. Totuşi s-a îndreptat 
imediat spre oraş. Când m-am întors acasă, nu sosise încă. 
Dar peste o oră, iată-l şi pe dumnealui. A coborât pe pervaz 
şi a început să se agite în jurul femelei lui captive. Le-am 


redat libertatea. Eram de-a dreptul uluit! Cum de a reuşit 
să se întoarcă? Din cutiuţă n-avea cum să vadă drumul. 
GoOro se înşeală! Fluturaşul s-a întors călăuzit de un simţ 
neştiut de noi. Ce simţ să fie acesta? Atunci mi-am adus 
aminte de omizi. Ce simţ le vesteşte că una din ele se 
crispează spasmodic între degetele unui om? Toată ziua 
numai la asta m-am gândit. 

Deodată mi s-a părut că am dezlegat misterul, că mă aflu 
în pragul unei descoperiri formidabile. Să fie asta intuiţie? 
O revelaţie? La drept vorbind abia mai târziu am înţeles 
exact cum stau lucrurile. La început n-a fost chiar o 
„revelaţie”, ci mai curând o exaltată presimţire a unei 
descoperiri extrem de importante. Şi ca să revenim la 
intuiţie: ea nu are nimic misterios, deşi în parte a rămas 
nelămurită. Cred că intuiţia se produce în momentul când o 
serie întreagă de impresii, de gânduri, de informaţii 
disparate, acumulate în decursul unui anumit timp, uneori 
destul de îndelungat, se asociază deodată, stabilindu-se 
între ele o anumită legătură. Acest proces are loc în creier, 
unde din sistematizarea, din înmănuncherea acestor date, 
rezultă o concluzie - o idee nouă. În tot cazul aşa s-a 
întâmplat cu mine. Acum pot urmări la rece cum am ajuns 
să fac această descoperire. Tot gândindu-mă la găze şi la 
omizi, mi-am spus. Aşa, în glumă. Că poate ele comunică 
prin radio. Poate că natura le-a înzestrat cu aparate de 
radioemisie şi de radiorecepţie. Doar au şi antene! Analogia 
era tentantă şi, în definitiv, de ce n-ar fi aşa? Doi fluturi pe 
care-i desparţi comunică prin semnale. Bine, dar de unde 
energia necesară emisiunii? Poate electricitatea? Să ne 
gândim la soluţiile chimice ale lui Arrhenius, care produc 
ioni, adică energie electrică. În organismul vieţuitoarelor se 
desfăşoară complicate procese chimice, legate de 
activitatea muşchilor şi mai ales a nervilor şi a creierului. În 
această activitate se constată o anumită periodicitate. Prin 
urmare, periodic, centrii nervoşi pun în libertate sau 
radiază ioni. Aceşti ioni îşi iau zborul, sunt recepţionaţi de 


sistemul nervos al unei alte vieţuitoare şi. Gata 
radiocomunicaţia! 

Chiar înainte de a fi ajuns la aceste deducţii, am presimţit 
că descoperirea mea e ceva infinit mai important decât o 
simplă explicaţie a regăsirii fluturaşilor. Poate că aceste 
gâze nu s-au regăsit datorită unei comunicări radio. Poate 
că au mirosul foarte dezvoltat sau un simţ de orientare pe 
care noi nu-l cunoaştem. Nu-mi mai arde de fluturi. 

Obiectul studiilor pe care le voi întreprinde pe viitor e mult 
mai interesant: omul, animalul.” „Extraordinar! Gândi 
Kacinski. Şi eu, şi Stirner am ajuns la aceeaşi concluzie, 
deşi am urmat căi diferite. Sau, mai precis, am avut puncte 
de plecare diferite. Pentru că şi el, şi eu am folosit în 
cercetările noastre ultimele realizări din domeniul chimiei, 
fiziologiei şi fizicii. Fără cunoaşterea profundă a radiofoniei, 
a reflexologiei, a teoriei ionilor, nici el şi nici eu n-am fi 
ajuns să facem această descoperire, şi invenţia noastră n-ar 
fi existat. Acum înţeleg de ce oameni de ştiinţă aflaţi uneori 
în colţuri opuse ale globului fac aceeaşi descoperire poate 
în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră.” „. Câteva zile am umblat 
năuc, scria Stirner în jurnalul său mai departe. Am făcut o 
descoperire ştiinţifică! Să vorbesc despre ea profesorului 
GoOrd sau nu? Până la urmă nu m-am putut abţine şi i-am 
povestit tot, ce-i drept nu prea clar şi nu prea concret. 
Totuşi mi-a făcut impresia că a prins imediat ideea 
principală. M-a privit ironic pe deasupra ochelarilor şi gura 
lui ştirbă s-a pungit într-un rânjet, din care pricină mustaţa 
şi ţepii de pe bărbie i s-au zbârlit ca acele unui arici. 

— Susţii, aşadar, că un creier omenesc când raţionează, 
sau dacă vrei când intră în funcţiune, hi-hi-hi, ar emite unde 
radio, ceea ce ar permite transmiterea gândurilor la 
distanţă? 

— Propriu-zis, nu gândurile sunt transmise la distanţă, ci 
undele electrice emise de creier. Orice gând, orice 
sentiment are lungimea lui de undă şi o anumită frecvenţă. 
Recepţionată de un alt creier, această undă „reproduce” în 


conştiinţa subiectului respectiv un gând sau un sentiment 
identic. 

GOro asculta cu atenţie, dând mereu din cap, dar când am 
terminat, mi-a trântit-o răspicat: 

— E-lu-cu-braţie! Nu te supăra, tinere, dar toate acestea 
sunt prostii. 'Te pripeşti cu concluziile - ăsta-i cusurul 
dumitale. Şi dacă nu te dezbari de el, n-ai să ajungi 
niciodată ceea ce se cheamă un savant adevărat. 

— De ce prostii? 

— Pentru că-i neştiinţific tot ce susţii. Şi-i neştiinţific 
pentru că nu poate fi demonstrat experimental. Hai, să 
încercăm. Între noi doi e o distanţă de câţiva paşi. 
Transmite-mi vreun gând al dumitale! Aud? 

Luat repede, mi-am pierdut siguranţa. 

— Păi pentru asta e nevoie ca „staţiile” noastre - creierul 
şi nervii - să fie acordate pe aceeaşi lungime. 

— Acordează! 

— Nu pot fi acordate. 

Goro făcu un gest grăitor. Triumfa. 

— Un moment, am reluat eu. Încă n-am terminat. Nu pot fi 
acordate ca un aparat de radio, asta am vrut să spun. Acest 
acord se întâlneşte însă la persoane care trăiesc mult timp 
împreună. Se cunosc destule cazuri. 

— De vizionarism, de telepatie, de spiritism, mese care se 
mişcă şi alte aiureli? Fii atent, tinere prieten! Ai păşit pe o 
cale foarte lunecoasă! 

— Bine, dar teoria mea nu are nici o legătură cu toate 
astea! 

Eram contrariat, dar nu descurajat. 

Iar sunt lefter. Mi-e teamă că mă aruncă proprietarul în 
stradă. 

Şi totuşi am dreptate! Nu mă las până nu-i demonstrez 
ramolitului de Gor6. Nu ştiu însă cum să organizez 
experienţa. 

Mâine iau banii pe traducere! 


Evrika! Goro admiră iscusinţa mea de dresor. El nu ştie 
însă că sistemul meu de dresură nu se întemeiază pe 
reflexe condiţionate, ci pe sugestie. Acesta e secretul. Caut 
să-mi imaginez cât se poate de clar drumul pe care trebuie 
să-l străbată câinele şi fiecare mişcare pe care trebuie s-o 
facă pentru a-mi executa ordinul. Ieri s-a întâmplat ceva 
foarte nostim. Plictisit la culme de bombăneala şi de 
interminabilele sfaturi ale lui GOr6, m-am gândit: „Muşca- 
te-ar Vega” (Vega e un şpiţ alb, pe care Gord îl adoră). Din 
obişnuinţă, mi-am imaginat-o pe Vega repezindu-se la Goro 
şi înfigându-şi colții în piciorul profesorului. Şi-odată o văd 
că ţâşneşte de la locul ei, se repede lătrând la Gord şi-i 
sfâşie pantalonii. Dacă nici asta nu-i transmiterea 
gândurilor la distanţă, ce-o fi altceva?... Gor6 e necăjit şi 
speriat. Comportarea căţeluşei discordă atât de izbitor cu 
reflexele pe care i le-am format, încât Gord bănuieşte un 
început de turbare. A închis-o în cuşcă şi-o ţine sub 
supraveghere. E foarte surprins că mai bea apă! Eu, în 
sinea mea, mă amuz teribil, dar Vega, sărăcuţa, moare de 
urât în carceră şi n-am cum s-o ajut. Ce-ar fi să-i 
mărturisesc profesorului adevărul? lată prilejul să-i 
demonstrez posibilitatea transmiterii gândurilor la distanţă! 
Dar o să mă creadă? Ce-ar fi să fac o experienţă de sugestie 
în faţa lui? Să dea el însuşi un ordin câinelui. De pildă, să-i 
ceară să latre de un anumit număr de ori. 

Am împrumutat douăzeci de mărci şi am plătit chiria. 
Vega tot mai stă la arest. Am încercat să-i sugerez să latre 
de trei ori, dar n-am reuşit. De obicei se execută prompt. Ce 

s-o fi întâmplat? 

Am descoperit cauza: cuşca cu gratii de fier atingea într- 
un loc ţeava robinetului. Mare meşteră întâmplarea! Prin 
urmare, mesajul meu se scurgea în pământ prin ţeavă, fără 
să ajungă la Vega. Am să confecţionez o cuşcă de metal pe 
care, după dorinţă, o voi putea lega de pământ sau 
dimpotrivă, izola.”. 


— Ca să vezi! Murmură Kacinski. Deci aşa i-a venit ideea 
să confecţioneze cuşca de metal! 

Urmau câteva pagini albe. De ce o fi întrerupt? Şi, în 
sfârşit, o nouă serie de însemnări. 

„Venerabilul meu patron Karl Gottlieb e mare amator de 
câini. De altfel, datorită câinilor l-am cunoscut şi am făcut 
carieră la banca lui. A venit într-o zi la G6r6. Îl vizita o 
singură dată pe an, de aceea nu l-am întâlnit mai înainte. Au 
fost colegi de şcoală şi erau de o vârstă, deşi nu-ţi venea să 
crezi când îi vedeai împreună: GOr6 - un hodorog bătrân, 
iar Gottlieb - durduliu şi proaspăt ca un heruvim. Încântat 
de câinii mei dresați, bancherul m-a invitat să trec pe la el. 
lată-mă deci secretar particular al lui Karl Gottlieb, spre 
mulţumirea noastră reciprocă! 

Adio, moş Goro! N-am apucat să-ţi demonstrez 
posibilitatea transmiterii gândurilor la distanţă. Dar e mai 
bine aşa. Prefer să lucrez singur. „Consacraţii” cam au 
obiceiul să-şi adjudece descoperirile tinerilor discipoli. 
„Experiențele făcute în laboratorul domnului profesor 
Gor6.” „Sub îndrumarea domnului profesor Gor6.” De fapt 
mă preocupă acum nu gloria, ci ceva mai important. Am 
făcut singur experienţa transmiterii sugestiei prin peretele 
de fier al cuştii şi m-am convins în mod cert că activitatea 
cerebrală este însoţită de radiaţii electrice. Acum trebuie să 
studiez natura acestor radiaţii. 

Sunt ocupat până peste cap. Serile lucrez la un aparat de 
captare a undelor radio emise de creierul omenesc. Trebuie 
să fie un aparat extrem de sensibil, care să recepţioneze 
unde ultrascurte de cel mult un metru. 

Schema aparatului. 

Elsa Gluck! Drăguţă fată. Între ea şi jurisconsultul nostru. 
Cum naiba-i spune? Are un nume ca un gust neplăcut. 
Bitter parcă. Nu. A, da, Sauer! În orice caz, relaţiile dintre 
ei nu depăşesc limitele bunei cuviinţe. Par să fie logodiţi. 
Ce-o fi găsit în mutra lui rotundă ca luna plină? 


Eşec! Aparatul nu recepționează undele radiate de 
creierul meu. Trebuie s-o iau de la capăt! Acum lucrez şi 
noaptea. După-amiezile studiez la universitate anatomia şi 
fiziologia, dar numai prin prisma radiotehnicii. Organismul 
omului considerat ca o radiostaţie de recepţie şi emisie! E 
colosal de interesant! 

Înainte de a studia această radiostaţie, a trebuit să mă 
iniţiez în secretele radiotehnicii. Mâine - mai ştiu eu? 

— Poate mă apuc de astronomie! Noroc că nu mai stau cu 
chirie, să mă omoare proprietarul cu restanţele! Primesc la 
Gottlieb casă, masă, plus o leafă foarte bună. După câtă 
mizerie am îndurat, mă simt un adevărat Cresus. Am din ce 
să-mi cumpăr materiale pentru maşinile la care lucrez. 

Elsa Gluck! Gluck! Să-i fie hărăzită umflatului ăsta această 
fericire? 

lar nu merge: aparatul urlă, şuieră. Să fie paraziţii 
gândurilor mele? Trebuie să izolez mai bine camera, ca să 
nu pătrundă nici un fel de influenţe din exterior. 

În sfârşit! 

Gluck nu-mi dă nici o atenţie. Emma Fit e un boboc de 
fată, dar n-are nimic în cap. O păpuşică, atât. E moartă 
după Sauer, dar acesta - acum o ştiu precis - n-are ochi 
decât pentru Elsa. Biata Emma! Ce dramă! 

Merge, merge bine! Nici că se putea altfel. S-a învăţat 
omul să-şi exprime gândurile prin litere - în scrisori, în 
ziare. Eu am găsit pentru gânduri şi sentimente un alt 
limbaj, alte simboluri. De pildă, lungimea de undă x + 
frecvenţa y = frică. Bucuria are o altă undă. Cred că voi 
învăţa curând să confecţionez artificial sentimente şi să le 
difuzez prin radio. Faceţi comanda, vă rog! O porţie de 
veselie sau de melancolie? Interesant că sentimentele 
animalelor au unde asemănătoare cu ale oamenilor (frică, 
bucurie etc.). 

Nu, prea e neverosimil! 

Ba nu, e genial! Ei drăcie! Îmi cânt singur osanale. Am 
construit un mic emiţător şi am radiat unda echivalentă 


tristeţii la câini. Aparatul meu înregistrează cu mare 
precizie undele electrice emise de creierul omului şi al 
animalului. Am ajuns să întocmesc un întreg „dicţionar” de 
sentimente şi gânduri exprimate în lungimi de undă. 
Aşadar, am pus la „patefonul” meu o „placă” tristă: unda 
tristeţii câinelui. L-am aşezat pe Falk lângă aparat, pe un 
scaun izolat, ca să recepţioneze mai bine. Rezultatul: Falk a 
început să urle a jale! Aşadar a recepționat unda tristeţii 
câinelui! De bucurie l-am prins în braţe şi am început să 
valsez cu el prin cameră. 

Când m-am liniştit, am hotărât să repet experienţa. De 
data aceasta l-am aşezat pe Falk după un paravan. N-a mai 
urlat. Recepţionează probabil numai de la mică distanţă. Ce 
ar fi să măresc puterea emiţătorului? 

Refuz s-o înţeleg pe Elsa Gluck. Dar în definitiv, de ce mă 
preocupă atâta? Oare m-am îndrăgostit? Aş! De asta îmi 
arde mie acum? 

Din surpriză în surpriză! Ca să mă indispun, m-am gândit 
la tot felul de lucruri neplăcute. Aparatul a înregistrat 
tristeţea mea. E o undă cu oscilaţii destul de complicate. Am 
emis această undă mult amplificată şi, fluierând vesel, am 
aşteptat rezultatul. S-a întâmplat ceva extraordinar! M-am 
întristat din senin şi era cât pe-aici să încep şi eu să urlu. 
Mi-am autotransmis unda tristeţii! De notat că înţelegeam 
foarte bine că n-am de ce să fiu trist, că e o tristeţe 
„artificială”. Să-i spun fenomenului autohipnoză? Nu, cred 
că este vorba de altceva. Singura asemănare cu hipnoza 
este că se transmite un gând sau o stare sufletească. Acest 
lucru se realizează însă pe cale mecanică: în fibrele 
nervoase sunt provocate artificial procesele electrochimice 
care însoțesc întotdeauna un gând sau un sentiment şi 
conştiinţa înregistrează naşterea acestui gând sau a acestei 
stări sufleteşti. Ce mecanism! 

Dar cum să-mi continui experienţele? Cum să-i influenţez 
pe alţii, fără să cad eu însumi sub influenţa radiaţiilor? Nu 


văd decât două posibilităţi: prima - radiaţii dirijate, a doua - 
un sistem de izolare (o plasă metalică pe cap, de pildă). 

Ideea cu plasa a fost bună. Voi începe să lucrez cu unde 
dirijate. Care este antena cea mai potrivită? Cred că una de 
genul „oglinzilor focale”, care concentrează razele într-un 
punct precis - în focar, în felul acesta, voi reuşi să amplific 
considerabil efectul radiaţiei. 

Nu obişnuiesc să-mi dau frâu liber imaginaţiei, dar uneori 
mă apucă ameţeala când mă gândesc ce perspective mi se 
deschid! Elsa. 

Experienţa de aseară: i-am poruncit în gând lui Falk să-mi 
aducă o carte din camera de alături. Ordinul a fost 
înregistrat automat şi apoi transmis de emiţător. Falk s-a 
executat. Am pus cartea la loc şi am repetat ordinul, de 
data aceasta n-am transmis nimic cerebral. Am emis doar, 
cu ajutorul aparatului, o undă de aceeaşi lungime. Falk mi- 
adus cartea. Aceste unde radio pot fi înregistrate de aparat, 
aşa cum o voce este înregistrată pe o placă de patefon. De 
acum înainte voi putea da ordine printr-o simplă apăsare de 
buton. 

Astăzi am făcut o experienţă şi mai interesantă: am 
încercat să comunic un ordin cerebral unui om. Karl 
Gottlieb are un valet pe care-l cheamă Hans. l-am poruncit 
lui Hans să vină în camera mea. M-am concentrat şi, 
imaginându-mă în locul lui Hans, am străbătut în gând tot 
drumul de la camera lui până la a mea. Pe scurt, am 
procedat exact ca în cazul experienţelor de sugestie pe 
câini. Bătrânul nu venea. Nu m-am mirat: între Falk şi mine 
s-a stabilit demult un „contact” perfect. În plus, lui Falk îi 
transmiteam ordine de la mică distanţă. Undele radio emise 
de creierul meu sunt prea slabe pentru a-şi atinge ţinta, 
pentru a genera oscilaţii electrice (respectiv gânduri sau 
imagini) identice în creierul unui alt om. Să nu uităm de 
asemenea că Hans şi cu mine suntem prea diferiţi. lată de 
ce „staţia lui de recepţie” nu a înregistrat semnalele 
creierului meu. Atunci am transmis acelaşi mesaj amplificat 


de emiţător. Recunosc că eram foarte emoţionat. Spre 
nespusa mea bucurie, am auzit paşii târşiţi ai bătrânului: 
suferă de reumatism şi poartă papuci. A deschis uşa fără să 
bată - ceea ce nui s-a mai întâmplat, cred, niciodată - şi s-a 
oprit cu un aer încurcat. Nu i-am poruncit ce să facă în 
camera mea şi bătrânul nu ştia cum să-şi explice prezenţa. 

— Iertaţi-mă, dar. Mi s-a părut că mă strigaţi. Bâigui el, 
negăsindu-şi locul. 

M-am grăbit să-l liniştesc. 

— Da, te-am chemat. Vreau să ştiu dacă domnul Gottlieb s- 
a întors de la club. 

— Conaşul încă nu s-a întors, mi-a răspuns înseninat 
bătrânul. Acum era sigur că l-am chemat. Senzaţia 
neplăcută a omului care şi-a pierdut controlul îl părăsise. 

— Mulţumesc, Hans, poţi pleca. 

— Prea bine, domnule! 

S-a înclinat şi a ieşit. lar eu? Era să-l prind în braţe şi să 
joc cu el, cum am făcut şi cu Falk când a început să urle. 

Experienţa a reuşit! Ce dovedeşte ea? Că pot porunci şi 
oamenilor. Îi pot sili să facă orice. Da, pot! Nu înseamnă 
aceasta să fii atotputernic? 

E destul să vreau, şi oamenii îmi vor pune la picioare toate 
bunurile lor. E destul să vreau, şi mă vor face rege, împărat! 
La naiba, n-am ce face cu coroana! E destul să vreau, şi voi 
fi iubit de cea mai frumoasă femeie. Elsa! Nu, nu! Asta n-am 
s-o fac niciodată. Uşurel, băiete! Eşti pe punctul să-ţi pierzi 
capul! Stăpâneşte-te, altfel dai în gropi! Nu de mult erai un 
student sărac. Apoi ai fost discipolul profesorului Goro. Un 
oarecare, omul de pe stradă, cu o mutră lungă şi pocită, ca 
de cal. Şi tu visezi putere, glorie, dragoste, numai pentru că 
ai avut şansa nesperată să faci o descoperire ştiinţifică? 

Ieri am făcut o excursie în patru: Elsa Gluck, Emma Fit, 
Sauer şi cu mine. Am îndrugat vrute şi nevrute. Mai în 
glumă, mai în serios, i-am făcut Elsei o cerere în căsătorie 
în toată regula. Mi-a răspuns. Ceea ce era firesc să-mi 
răspundă. Dar cu mine nu-i de glumit! De altfel, fata nici nu 


glumeşte. E sinceră. M-a scos din sărite aerul triumfător al 
lui Sauer! Ce mi-aş mai încerca emițătorul pe el!” „De când 
n-am mai notat nimic în jurnal! Soţia mea e din nou tristă. 
Trebuie să măresc puterea emiţătorilor. 

M-am lansat într-un joc mare. Ori îmi frâng gâtul, ori. 

De ce n-am ascultat glasul raţiunii? Acum e prea târziu. 
Jocul m-a târât departe. Sunt obosit, sunt extenuat. Această 
permanentă încordare! Dracu să mă ia! Mai bine 
rămâneam la GOro! 

Război...! 

Ajunge! Sunt la pământ. E timpul să pun punct.” 

XIV. JOCUL S-A SFÂRŞIT 

În grădina de iarnă, înfăşurată într-un voal fin de metal, 
Elsa Gluck se gândea. 

Zăpuşeala şi un tunet îndepărtat care trezea ecouri surde 
în sala pustie vesteau apropierea furtunii. Elsa se gândea, 
ca de obicei, la Ludwig. De-aceea, când îi auzi paşii, tresări 
de bucurie. Când îl văzu însă, aproape că se sperie: Stirner 
nu purta pelerina metalică, apoi îi scoase şi Elsei vălul. 

— Uf! Azi putem răsufla! Spuse el uşurat. Incomodă 
toaletă! 

Elsa nu-l văzuse de mult fără plasă şi-l găsea foarte 
schimbat: nasul i se ascuţise ca la oamenii măcinaţi de o 
boală grea, ochii i se duseseră în fundul capului, iar părul şi 
barba îi crescuseră în dezordine. 

— Vai, ce rău arăţi! Aproape că nu te recunosc! 

Stirner zâmbi cu amărăciune. 

— Cu atât mai bine. Parcă aş fi un sihastru, nu? Vino, Elsa. 
Aş vrea să-mi cânţi ceva. De când n-am mai ascultat muzică. 
Pentru ultima oară. 

Trecură în sală. Răsunară primele acorduri ale unei 
nocturne de Chopin. 

— Nu, Elsa. Altceva. Această melodie duioasă nu se 
potriveşte cu furtuna care se apropie. Auzi tunetul? Vine 
furtuna! Pentru unii ea înseamnă primenire, o viaţă nouă, 
pentru alţii - moarte. În noaptea asta. Stirner va muri. 


Elsa se ridică speriată. 

— Ludwig! Ce-i cu tine? Ce tot spui? Mă îngrozeşti! 

— Nu lua în seamă. Am să-ţi spun multe dar. Mai târziu. 
Cântă, cântă, Elsa! Ceva de Beethoven. Marşul funebru „La 
moartea eroului”. A eroului! Ha-ha-ha! 

Elsa cântă. 

Stirner se plimba agitat, frângându-şi mâinile. 

— Marşul funebru! La moartea unui erou dat de-a dura de 
pe piedestal. Se spune că Beethoven l-ar fi scris pentru 
Napoleon. Apoi, dezamăgit de acesta, l-a intitulat: „La 
moartea eroului”. Ce spuneam? Se uită la ceas. Ajunge, 
Elsa. Minutele sunt numărate. Sărută-mă, sărută-mă cum 
nu m-ai sărutat niciodată. 

Se smulse din braţele Elsei. 

— O iluzie, o dulce amăgire! 

Pendula bătu miezul nopţii. 

— S-a sfârşit! Murmură Stirner. 

În aceeaşi clipă Elsa simţi că ceva se petrece cu ea. Parcă 
un văl, asemenea celui metalic pe care-l purtase până mai 
adineauri, i se lua de pe minte, de pe inimă. Gândurile îşi 
recăpătaseră limpezimea. Redeveni Elsa cea de altă dată, 
Elsa dinaintea morţii lui Karl Gottlieb. Se destrăma o vrajă. 
Îşi roti privirea mirată prin sala mare, neprietenoasă, 
cufundată în semiîntuneric. Scăpărarea unui trăsnet lumină 
faţa lui Stirner. Văzând chipul acesta străin, bărbos, Elsa se 
cutremură. 

— Ce se întâmplă? Unde sunt? Bâigui ea. Dumneata cine 
eşti? 

Stirner urmărea cu durere şi curiozitate această 
metamorfoză. 

— Eşti în galeria de tablouri a lui Karl Gottlieb, defunctul 
bancher. Stenografa Elsa Gluck nu avea acces aici. lar eu 
sunt Ludwig Stirner. Nu mă recunoşti? Elsa! Ţi-am greşit, 
dar nu-ţi cer iertare. Deşi singura mea scuză e că te-am 
iubit. Te-am iubit cu adevărat. Şi-acum te iubesc din toată 
inima. 


Elsa se prăbuşi pe taburetul din faţa pianului. 

— Nu mă privi aşa, Elsa! Stirner îşi frecă fruntea ca 
pentru a-şi aduna gândurile. Da, te iubesc! Şi nu sunt 
primul pe care dragostea îl împinge la crimă. În mine s-a 
dat o crâncenă luptă. Mai ţii minte ce ţi-am spus odată, de 
mult, când am fost în excursie cu barca? Nu erau vorbe 
goale. Am descoperit înaintea altora modul de a transmite 
gândurile la distanţă şi am ajuns să stăpânesc o forţă 
colosală. Dar mi-am pierdut capul. Urzeam cele mai măreţe 
planuri. Slujindu-mă de forţa aceasta ţi-am sugerat să mă 
iubeşti. 

Elsa se dădu înapoi, înfiorându-se. 

— Iar lui Sauer, continuă Stirner, i-am sugerat că o iubeşte 
pe Emma. Oamenii erau marionete în mâna mea. Trăgeam 
de sfoară şi fantoşele începeau să joace după cum le 
porunceam. Am râvnit bogății. Şi le-am avut. Până n-am fost 
convins de atotputernicia mea am procedat cu prudenţă. 
Mergeam pe căi ocolite, care te duc mai sigur la ţintă. Ţi-am 
mai spus-o atunci, în barcă. Mar ţii minte? Ca să nu dau de 
bănuit, am făcut ca nu eu, ci dumneata să-l moşteneşti pe 
Gottlieb, iar dumneata. Te-ai măritat cu mine, aducându-mi 
zestrea pe care eu ţi-am adus-o la picioare! Ha-ha-ha! 

Elsa îl privea îngrozită. 

— Da, am fost crud cu oamenii. Să nu-ţi închipui însă că 
mi-a plăcut vreodată să fiu rău. Nu! Voiam să fiu mare. 
Unic! Îmi închipuiam că puterea mea n-are margini. Că-i 
de-ajuns să râvnesc gloria ca oamenii să aplaude chiar şi o 
neghiobie a mea. Dar în ultimă analiză, toate acestea n-ar fi 
fost decât o autoproslăvire, o autoamăgire, ca dragostea pe 
care ţi-am sugerat-o. 

Lăsă ochii în pământ şi continuă cu aceeaşi amărăciune: 

— Ţi-aminteşti legenda scandinavă despre zeul Thor? Şi el 
se credea atotputernic. Odată însă paşii l-au purtat spre 
ţara uriaşilor. Aceştia şi-au bătut joc de statura lui puţină. 
Atunci Thor s-a mâniat foarte şi le-a propus să-i pună 
puterea la încercare. Uriaşii au răspuns: „Bea apă din 


WI 


cornul acesta”!. A băut şi-a tot băut, dar tot n-a izbutit să-l 
golească. Şi i-au mai spus uriaşii să se ia la trântă cu o 
bătrână. Thor n-a izbutit s-o dovedească, deşi de atâta 
sforţare a intrat în pământ până la genunchi. Era şi firesc 
să nu poată sorbi toată apa: cornul legat de mare, nici chiar 
un zeu nu-l putea seca. lar bătrâna aceea era moartea. Aşa 
şi eu. Am vrut să golesc marea. Am vrut, singur, să întorc 
istoria, să-mi impun voinţa milioanelor de „stropi” ce 
alcătuiesc oceanul omenirii. Cu ajutorul maşinilor mele, 
visam să făuresc un fel de „fabrică a fericirii”, dar tot ce am 
înfăptuit nu-i decât un simulacru, o imitație grosolană. 

Se uită nervos la ceas: 

— Bat câmpii! Şi am atâtea să-ţi spun. Dacă ai şti, Elsa, cât 
am suferit. O fiară încolţită de duşmani fără număr, asta am 
fost. Mereu la pândă, într-o neîncetată tensiune nervoasă. 
Dacă aş fi avut lângă mine un prieten sincer, devotat. Dacă 
dumneata m-ai fi iubit cu adevărat, nu cu o dragoste 
artificială pe care chiar eu ţi-am sugerat-o! Poate că atunci 
aş fi continuat lupta. Dar eram singur. Sunt obosit. Am 
ajuns la capătul puterilor! 

Tăcu. 

Privindu-l, Elsa îşi spuse că faţa lui palidă, suptă, n-are 
nimic misterios, nimic înspăimântător. Faţa răvăşită a unui 
om istovit, cu nervii zdruncinaţi. Cine este în fond Stirner? 
Un cercetător, un inventator de talent, sau mai degrabă un 
individ destul de comun, care a descoperit întâmplător un 
mijloc de a-şi impune voinţa altor oameni. Puterea aceasta 1- 
a adus în pragul nebuniei. După nenumărate năzdrăvănii, 
care mai de care mai necugetate, în loc să supună lumea, a 
fost strivit de povara insuportabilă pe care a încercat s-o 
ridice pe umeri. Elsa mai curând intui decât înţelese toate 
acestea. Nu vedea în Stirner un erou de tragedie, un 
supraom, ci un nefericit care îşi plăteşte scump greşelile. 
Stirner pe care îl avea acum în faţă îi inspira milă. 

— Mi-nchipui cât ai suferit! Spuse ea încet. 


— Îţi mulţumesc, Elsa. Aceste cuvinte îmi sunt mai scumpe 
decât toate sărutările artificiale! Da, am ajuns la capătul 
puterilor şi. Făcu o pauză, apoi urmă cu o voce sugrumată. 
Şi am hotărât să încetez lupta. Să se termine o dată cu 
Stirner şi cu tot! 

Se uită din nou la ceas. 

— Mai am doar câteva minute de trăit. 

Elsa păli. 

— Ai luat. Otravă? 

— Da, dar nu o otravă obişnuită. Vei afla îndată. Te rog să 
mă asculţi. Am vrut să-mi răscumpăr măcar în parte vina pe 
care o am faţă de dumneata. [i-am redat libertatea, Elsa. 
Ţi-am sugerat la ora unsprezece ca exact la miezul nopţii să 
redevii cea de altădată. Viaţa artificială pe care ai dus-o se 
va destrăma. Fii liberă, fii aceea care eşti în realitate. 
Trăieşte cum vrei, iubeşte pe cine vrei, fii fericită! 

Elsa oftă din adâncul pieptului. 

— Dar Stirner? Continuă el. Ce să fac cu Stirner, căruia 
nici un om cinstit nu vrea să-i strângă mâna? Să moară! Am 
dat ordin emiţătorului meu şi l-am pus la puterea maximă. 
La ora unu - îşi privi din nou ceasul - adică peste numai 
şase minute, maşina va transmite lui Stirner ordinul emis 
tot de Stirner. Şi-atunci Stirner nu va mai şti cine este, îşi va 
pierde personalitatea, va uita tot ce-a fost. Se va naşte un 
om nou, un om cu o conştiinţă, un cuget nou. Îl va chema 
Stern şi va pleca acolo unde i-a poruncit Stirner, fără să 
bănuie că în străfundurile subconştientului său zace un 
Stirner înlănţuit, captiv! Asta înseamnă moarte. Moartea 
cugetului! 

— Dar dacă te prind?! Întrebă Elsa, cu o îngrijorare pe 
care nu şi-o putea explica. 

— Cine-l va recunoaşte pe temutul Stirner într-un. Paşnic 
anahoret? Am chibzuit bine totul. În noaptea aceasta 
duşmanii mei nu vor emite nici un mesaj. Şi chiar dacă şi-ar 
călca cuvântul, Stern nu va fi în primejdie, pentru că razele 


sunt dirijate împotriva lui Stirner. Or acesta nu va mai 
exista. 

Elsa se uită la el cu ochi mari: va asista la un fel de 
reîncarnare. 

— Şi mai e ceva, Elsa. După plecarea mea va izbucni un 
scandal nemaipomenit. Ţi se va lua probabil totul. Dar am 
avut grijă să nu duci lipsă de nimic. În plicul acesta ai bani 
de drum şi adresa unui om pe al cărui nume. Cred că-i mai 
prudent aşa. Am depus o sumă importantă. l-am 
administrat o doză puternică de sugestie, aşa că banii sunt 
în siguranţă. Du-te la el. E foarte departe, dar cu cât mai 
departe, cu atât mai bine. Trebuie să te odihneşti după câte 
ai îndurat. E timpul! Adio, Elsa! 

— Stai! Vreau să te întreb. O singură întrebare. Eşti 
vinovat de moartea lui Karl Gottlieb? 

Se auzi ceasul bătând ora unu. Faţa lui Stirner fu săgetată 
de un fior, privirea-i se înceţoşă, dădu ochii peste cap. Ca să 
nu cadă, se prinse gâfâind de colţul pianului. 

Elsa îl privea cu sufletul la gură. 

Stirner respiră adânc. Începuse să-şi revină. 

— Răspunde-mi? Eşti vinovat sau nu?! 

O privi nedumerit şi rosti cu un glas nou, calm: 

— lertaţi-mă, doamnă, dar nici nu vă cunosc. Şi nu ştiu la 
ce întrebare vă referiţi. 

Se înclină uşor şi ieşi cu pasul măsurat. 

Elsa rămase pe loc, zguduită. Stirner nu mai exista. 

XV. ACVARIUL SPART 

Zorile o găsiră tot acolo, pe taburetul de lângă pian. 
Încerca să descâlcească ghemul, să limpezească haosul pe 
care îl produsese în conştiinţa ei Stirner. Îşi depăna în 
minte totul - prin câte a trecut de la moartea lui Karl 
Gottlieb: evadarea nereuşită, dragostea subită pentru 
Stirner, vacanţa la Menton. Parcă le-a citit într-un roman. În 
schimb îşi amintea limpede de timpul când era logodită cu 
Sauer. Acum însă trecutul îi apărea oarecum schimbat. Îl 
mai iubeşte pe Sauer, desigur, dar. Nu ca înainte: imaginea 


lui parcă pălise. Ce fel de om e Sauer? Îşi dădu seama, spre 
propria-i surprindere, că nu-l cunoaşte aproape deloc. Ce 
vor simţi unul pentru celălalt? Apariţia neaşteptată a 
Emmei îi curmă gândurile. Arăta foarte obosită. Purta un 
costum de voiaj. 

— Elsa, strigă ea şi izbucni în lacrimi. 

— Emma, tu! Ce ai? De ce nu m-ai anunţat că vii? Unde-i 
copilul? 

— E jos cu bona. Ştii, Elsa, Otto m-a părăsit fără să-mi lase 
un ban. A trebuit să vând din haine şi din bijuterii ca să pot 
veni. 

— Cum?! Te-a lăsat fără bani, cu copilul în braţe? 

— Şi-a pierdut minţile! Mă simţeam atât de singură şi de 
părăsită! Ştii doar că în afară de tine nu mai am pe nimeni. 
O înecă un plâns isteric. Să nu mi-l iei! El tot mai ţine la 
tine. Ţine fotografia ta în sertar şi o priveşte mereu. Să nu 
crezi că l-am spionat! Nu. Am intrat din întâmplare! M-a 
gonit. Şi mi-a vorbit grosolan. Te iubeşte! Să nu mi-l iei. Tu 
ai tot ce doreşti, tu eşti fericită. Şi-apoi, din moment ce-l 
iubeşti pe Ludwig, ce nevoie ai de Otto? 

Pe buzele Elsei flutură un zâmbet, dar privirea tot tristă îi 
era. 

„Biata Emma, gândea Elsa, privind faţa atât de slăbită a 
bunei sale prietene. Unde sunt obrajii tăi rumeni, unde-i 
râsul tău argintiu? Sărmană păpuşică! Ce-a făcut Otto din 
tine! Să n-aibă el pic de inimă?! 

— Nu, nu-s fericită, răspunse ea grav, mângâindu-i părul 
răvăşit. Şi nici bogată nu mai sunt. lar pe Stirner, află că 
nu-l mai iubesc. De altfel, Stirner nici nu mai există. 

De surpriză, Emma îşi uită pentru o clipă durerea. 

— Cum nu mai există! A murit?! De ce nu mi-ai scris? Şi 
cum, pe un mort nu-l poţi iubi? Tiii, ce noutăţi! 

Elsa zâmbi iar. 

— Aha, înţeleg, scânci Emma. I-ai mărturisit că-l iubeşti pe 
Otto şi, disperat, Stirner şi-a pus capăt zilelor! Dar să nu 
mi-l iei pe Otto! 


— Linişteşte-te, prostuţă mică. Cum să ţi-liau? Doar e 
bărbatul tău, e tatăl copilului tău. 

— Ei şi? Mereu îmi spune că dragostea asta a fost un fel de 
nebunie şi că altfel nu s-ar fi căsătorit pentru nimic în lume 
cu o gâsculiţă ca mine. Şi mai spune o căsătorie ca a 
noastră poate fi oricând desfăcută foarte uşor. Şi dacă 
spune Otto, înseamnă că aşa este. Mă rog, n-oi fi eu prea 
deşteaptă, dar. Şi o gâsculiţă vrea să fie fericită. Se puse iar 
pe bocit. Doar m-a iubit! Pe urmă însă. M-a urât, parcă eu 
am fost de vină! A vrut să se răzbune. 

Şi-i povesti, printre hohote, nefericita ei iubire. Trăise prea 
mult timp închisă în suferinţa ei şi acum îşi vărsa năduful. 
Aşa află Elsa despre brutalitatea lui Otto, despre veşnicele 
ironii şi insulte cu care-şi umilea soţia. 

Pe măsură ce asculta, simţea că în inima ei se topeşte şi 
bruma de sentiment pe care i-o mai păstra lui Otto. Îl vedea 
în cu totul altă lumină. Nu poate invoca o nebunie. Abia 
după ce s-a smuls din robia lui Stirner s-a purtat mai urât 
cu Emma. Chiar dacă n-o iubeşte, nu-i era îngăduit să se 
poarte astfel cu soţia lui, cu mama copilului său. A dovedit 
că-i lipsit de cea mai elementară omenie. 

„Să aibă dreptate Stirner că suntem jucării oarbe ale 
instinctului, care ne poate face să îndrăgim până şi un om 
cu un cap de măgar? Ar fi groaznic!” se cutremură ea, 
amintindu-şi de dragostea pentru Sauer. 

În timp ce o asculta pe buna ei prietenă, Elsa se gândea la 
ale ei şi trăgea cu urechea la zgomotul tot mai puternic ce 
se auzea de jos, de la etajul întâi. 

„Ce-o fi acolo?” 

Acolo se desfăşura ultimul act al luptei. 

Un detaşament de oameni înarmaţi, în costume metalice 
de protecţie, năvăliră în casa Elsei. În fruntea lor se aflau 
Sauer şi Gottlieb. 

Sauer izbi în uşa cabinetului cu mânerul parabelumului. 

— Deschide, Stirner, altfel spargem uşa! 


Din cabinet se auziră glasul lui Kacinski şi lătrături 
întărâtate de câini. 

— Stirner nu-i aici, iar eu nu mă pot mişca de pe scaun. M- 
a încuiat şi a lăsat câinii să mă păzească. 

— Kacinski! Mai trăieşti? Se bucură Sauer. Apoi porunci 
soldaţilor: Spargeţi! 

Câţiva mai voinici se opintiră cu umărul şi uşa pârâi. 
Lătrăturile izbucniră şi mai furioase. Prin crăpăturile uşii, 
paznicii patrupezi îşi arătau boturile rânjite, acoperite cu 
bale. 

Câteva împuşcături, şi câinii amuţiră. 

— De ce i-aţi ucis? Se auzi din nou vocea lui Kacinski. 

— Doar nu era să-i las să ne sfâşie! Bombăni Sauer, 
strecurându-se în cameră. Rămase foarte surprins văzându- 
Il pe Kacinski şezând liniştit înapoia biroului. Cu fruntea 
rezemată în palmă, inventatorul studia concentrat nişte 
planuri. 

— Unde-i Stirner? Întrebă Sauer. 

— Nu ştiu, răspunse Kacinski, fără să ridice ochii. A spus 
că, de cum se luminează de ziuă, îmi va lua vederea, mă va 
sufoca sau aşa ceva. Probabil că a uitat, ori e ocupat. Lovi 
desenele cu palma şi exclamă: Colosal! Stirner nu m-a 
minţit. Am petrecut o noapte grozav de interesantă! Omul 
acesta e un geniu. Uite aici schema antenei instalaţiei de 
amplificare cu transformatori şi tuburi catodice! 
Formidabil! Şi cuplajul inductiv cu o antenă cu circuit 
oscilant. 

Sauer şi Gottlieb schimbară o privire: să ştiţi că Stirner i-a 
luat minţile? 

— Trebuie să scotocim toată clădirea şi să punem santinele 
lângă emițătoare! Hotări Sauer. 

Începură cu camera lui Stirner, unde era instalat unul din 
emițătoare. Celălalt se afla la capătul opus al clădirii, lângă 
„menajerie”. Niciuna din ele nu funcţiona. 

— Cred, domnilor, că suntem în afară de orice pericol. Ne 
putem scoate măştile de protecţie, spuse Gottlieb, ridicând 


cel dinţii fileul. Ceilalţi îi urmară exemplul. 

După ce detaşamentul luă clădirea în stăpânire, veniră şi 
câteva dintre vechile cunoştinţe ale lui Gottlieb: procurorul, 
şeful poliţiei, Kranz, precum şi „generalul de fier”, venit să 
studieze „noile metode de ducere a războiului”. Bătrânul 
soldat îşi desfăcea mereu braţele a nedumerire şi încerca să 
justifice într-un fel înfrângerea suferită în lupta cu Stirner. 

— De unde să ştiu că trebuia să ne punem voalete, precum 
cucoanele? Îşi adunase crunt sprâncenele albe, stufoase, şi 
adăugă trist, arătându-l pe Kacinski: De acum înainte 
oştirile vor fi conduse de ingineri. Noi ne-am trăit traiul! Ce 
să faci cu baionetele, dacă drăcovenia asta de maşină le 
poate oricând întoarce chiar împotriva ta? 

— Trebuie dat un comunicat. Toată lumea să ştie că armele 
de influențare a gândurilor au fost capturate, spuse Sauer 
şi intră în camera lui Stirner. E încâlcită a naibii, mormăi el, 
privind maşina de o construcţie necunoscută. Ei, Kacinski, 
ştii să umbli cu ea? 

Kacinski se apropie de maşină şi manevră cu mişcări 
sigure câteva manete. Instalaţia se puse în funcţiune. 

— Trebuie să emitem un mesaj care să redea libertate 
tuturor captivilor lui Stirner, spuse Kacinski. 

— Aşa e! Încuviinţară câteva glasuri. 

Kacinski începu „teletratamentul”, cum se exprimase 
cineva din persoanele aflate în cameră. 

— Ei? Făcu Sauer, când unul din soldaţii trimişi să 
cerceteze subsolul intră în cameră. 

— Nici urmă de Stirner, raportă omul. 

— Mai căutaţi o dată la parter! Scotociţi fiecare crăpătură! 

— Domnule procuror, spuse Kacinski, pot lua eu aceste 
planuri? Stirner mi le-a încredinţat mie şi. 

— Nu pot permite nimănui nu numai să ridice, dar nici 
măcar să atingă vreunul din obiectele aflate aici. Acestea 
sunt probe materiale, domnule! Poate mai târziu. 

— Păcat! Răspunse Kacinski, şi continuă în sinea lui: 
„Noroc că am apucat să studiez materialul şi să-mi notez 


formulele principale. Mă descurc eu şi fără planuri! Să le 
păstreze sănătoşi. Mă îndoiesc însă că vor fi în stare să 
descifreze formulele, necum planurile”. 

— Am şi eu o rugăminte, domnule procuror, interveni 
Gottlieb. Să asigurăm paza subsolului unde se păstrează 
valori imense. Însist, în calitate de moştenitor legal. Acum 
drepturile noastre la moştenire sunt în afară de orice dubiu. 

— Om trăi şi-om vedea, răspunse evaziv procurorul. Dar 
pază putem pune, n-am nimic împotrivă. 

Sauer, care ascultase încruntat, se apropie de Gottlieb şi-i 
spuse sarcastic: 

— Domol, domol, tinere. După cum ştii foarte bine, 
moştenirea a fost adjudecată Elsei Gluck prin hotărâre 
judecătorească. 

— Da, dar în lumina noilor împrejurări ea poate fi 
revizuită! Înfuriindu-se brusc, aliatul de acum câteva clipe 
strigă: Şi dumneata ce te bagi? Destul ne-ai prostit pe toţi! 
Dacă te mai prind o dată că mi te pui în cale, puşcăria te 
mănâncă! Ai apărat interesele Elsei Gluck, ai fost deci 
complice la crimă! 

— Nu ştiu dacă-ţi dă mâna să dezgropi cauzele care au 
făcut ca onorabilul dumitale părinte să fie dezmoştenit. Nu 
se lăsa nici Sauer. 

Intrarea lui Kranz puse capăt altercaţiei. 

— Aici s-a întâmplat, strigă el gesticulând agitat. ii minte, 
Gottlieb? În camera asta l-ai bărbierit pe domnul StirneR. 
Cu perdaf! Iar eu i-am periat hainele şi. Hâmm. Am luat şi 
bacşiş de la conaşu! Vă aduceţi aminte, excelenţă, de 
probele materiale pe care vi le-am înmânat la închisoare? 
Se adresă el procurorului. Moneda aceea. Dovada crimei 
mele! Preţul vânzării, cum s-ar spune! În loc să-i fac de 
petrecanie, i-am periat hainele! 

— Nimeni nu-ţi face vină din asta, Kranz. Dar ai trândăvit 
destul în celulă. Acum, la treabă. Am pus noi mâna pe 
colivie, dar păsărică. Phuit! A zburat. 


— Îl găsesc eu pe Stirner, n-aveţi grijă. Din pământ îl scot! 
Exclamă cu aplomb inspectorul de poliţie, frecându-şi 
mâinile. 

— O veste proastă, îl întrerupse Kacinski, punând 
receptorul în furcă. Au telefonat chiar acum de la o uzină 
că, de îndată ce a încetat influenţa lui Stirner, sute de 
muncitori au căzut jos fără suflare. Probabil reacţia 
organismului după groaznica tensiune în care i-a ţinut tot 
timpul. Trebuie să-i ajutăm. 

Posomorât şi furios, Sauer urcă la etajul doi. În grădina de 
iarnă o găsi pe Elsa şi pe soţia lui. 

Emma îi alergă înainte: 

— Otto! 

EI o respinse brutal. 

— Ce cauţi aici? Pleacă! Am de discutat cu doamna. 
Stirner. 

Elsa îl privi cu reproş, iar Emma se uită cu lacrimi în ochi 
la prietena ei: „Vezi cum se poartă eu mine?” 

— N-auzi?! O repezi Sauer. 

Emma oftă şi ieşi supusă. 

— Nu te mai recunosc! Aşa te porţi tu?! Îl mustră Elsa. 

— Cum ai vrea să mă port cu pacostea asta? M-a 
nenorocit! Izbucni Sauer. Ştii tu ce-a fost marele meu amor 
pentru Emma? Stirner mi l-a sugerat! 

— Asta nu-ţi dă dreptul să te porţi astfel! Ce vină are ea, 
sărăcuţa? Nu uita că te iubeşte de mult, şi nu din ordinul lui 
Stirner. 

— Dar eu ce vină am? Lasă-mă cu astea. Unde-i Stirner? 

— A plecat. 

— Unde? 

— Nu ştiu. Nu mi-a spus. Dar de plecat, a plecat. Sunt 
sigură. 

— Minţi! Vrei să-l ascunzi! 

Elsa se ridică. 

— Ascultă, Sauer, dacă continui să-mi vorbeşti pe acest 
ton, plec! 


Sauer reuşi să se stăpânească. 

— Iartă-mă, Elsa. Se aşeză lângă ea. Nervii mi-au fost puşi 
la grea încercare. Deci Stirner nu mai e aici. Asta înseamnă 
că eşti liberă, nu? 

Elsa încuviinţă din cap. 

— Acum, se înflăcără el, nimic nu ne mai împiedică să ne 
unim! 

— Sauer! Dar ai soţie, copil. 

— Te rog, nu-mi mai vorbi de Emma! 

Îi luă mâna. Elsa şi-o retrase încet, dar cu hotărâre. Nu 
numai Emma şi copilul o îndepărtau de Sauer. Firea josnică 
pe care i-o descoperea acum îl înstrăina mai mult decât 
orice. Nu cumva a fost întotdeauna grosolan şi crud, dar 
reuşea să-şi ascundă adevăratul chip sub masca politeţei şi 
a bunelor maniere? 

Şi mai era ceva. Nu-l putea uita pe Stirner, aşa cum l-a 
văzut în ultima noapte. Da, e un criminal. E adevărat că i-a 
înrobit voinţa. Dar trecând prin viaţa Elsei, bărbatul acesta 
a lăsat urme. Nimic nu putea umple golul lăsat în inima ei. 
Nu putea să n-o tulbure suferinţa lui adâncă, abisul de 
suferinţă dezvăluit în ultima noapte ochilor ei îngroziţi. Iar 
faptul că i-a redat libertatea dovedea că nu s-a ticăloşit de 
tot. 

Sauer nu înţelegea ce se întâmplă cu Elsa. Punea rezerva 
ei pe seama sfielii, a pudorii. 

Încercă din nou să-i ia mâna, şi îi vorbi din ce în ce mai 
înflăcărat: 

— Un singur cuvânt, Elsa, şi totul va fi bine. Spune da! Am 
îndurat destul, ne-am câştigat dreptul la fericire. Ţii minte 
cât m-am bucurat când ai spus că renunţi la moştenire? Mi- 
era teamă că te voi pierde. Acum însă banii nu vor mai 
ridica un zid între noi. Stirner a dispărut. Ce te împiedică să 
te bucuri de acest drept? Poate Gottlieb? Nu mă tem eu de 
mucosul ăsta! 

Elsa îl privi scrutător şi Sauer îşi retrase din nou mâna. În 
ochii ei se putea citi mirare şi teamă. 


— Să nu-ţi închipui că aş râvni la aceşti bani! Se grăbi el s- 
o asigure. Nu! Pe tine te iubesc, numai pe tine, şi nu mi-ar 
trebui nimic altceva! Dar de ce să nu fim practici? Idilele 
într-o colibă sărăcăcioasă nu-s decât născociri ale poeţilor. 
Gândeşte-te la viitor. Dă-mi o procură şi îţi garantez că din 
averea pe care o posezi acum voi salva cel puţin 
contravaloarea moştenirii iniţiale. 

Elsa ridică mâinile într-un gest de apărare. 

— Nu, Sauer! Să nu mai aud de moştenire! Sunt sătulă de 
atâtea orori şi atâta mârşăvie! Şi acum, iartă-mă. N-am 
dormit toată noaptea. Abia mă ţin pe picioare. 

— Sper că nu-i ultimul tău cuvânt? Se alarmă Sauer. 

Elsa plecă, fără să-i răspundă. Intră fuga în camera ei şi o 
prinse în braţe pe Emma, care nu se mai oprea din plâns. 

— Hai, nu mai plânge. Nu ţi-lLiau pe Otto altău. Dar tare 
mi-e teamă că, oricum, n-ai să-l faci să se întoarcă. 

— De ce? Întrebă Emma cu o privire de copil neajutorat. 
— Nu ştiu. Poate mai târziu. Spuse Elsa ca s-o linişteasca. 
Deocamdată amândouă avem nevoie de odihnă. Eu n-am să 

te părăsesc, Emma. Plecăm departe şi uităm totul. Hai, 
şterge-ţi ochişorii! Gândeşte-te la sănătatea ta. Şi să nu te 
mai aud spunând că eşti singură. Ai un fiu, pe care-l vom 
creşte împreună. El va fi fericirea ta. 

— Cum spui tu, Elsa. Să nu mă părăseşti! 

Sauer rămăsese în grădină, lângă acvariu, cu bărbia în 
piept şi privirea crâncenă. 

— Fir-ar a dracului de treabă! Strigă el deodată şi, furios, 
izbi cu pumnul în acvariu. 

Peretele de sticlă se făcu ţăndaări, apa se scurse şi 
peştişorii se îngrămădiră la fund, deschizând gura 
spasmodic şi biciuind cu codiţele nisipul umed. 

PARTEA A TREIA. 

I. VILA DE PE ȚĂRM: 

În bătaia brizei, frunzele palmierilor păreau nişte evantaie 
uriaşe, mişcate de o mână nevăzută. Cu toată ora matinală, 


soarele dogorea năprasnic. Arborii vârstau plaja cu umbre 
sinilii. 

Aburcată pe coasta unei coline, o căsuţă cu acoperişul 
neînclinat desfăşura spre ocean o terasă largă. Din partea 
cealaltă începea pădurea tropicală. Un pâlc de palmieri 
străjuia căsuţa, ferind-o de arşiţă. Terenul din jurul vilei era 
împrejmuit de un gard viu din plante ţepoase. 

Nici o altă locuinţă nu se vedea prin apropiere. Doar 
dincolo de coline se răsfirau spre golf casele unui mic 
orăşel. 

Pe terasă îşi lua micul dejun o femeie tânără, blondă. 
Îmbrăcată într-un costum alb, ea purta, asemenea 
indigenilor, sandale împletite pe piciorul gol. 

— Mai doriţi o ceaşcă? O întrebă un servitor bătrân, în 
bluză şi pantaloni albi, încălţat de asemenea cu sandale 
împletite. 

— Nu, Hans, mulţumesc. Poţi să strângi. Te mai dor 
picioarele? 

— Nu, doamnă, nu mă plâng. Soarele acesta face minuni. 
Încă puţin şi-o să pot juca! 

— Unde-i Frau Schmiedthof? 

— În oraş, după târguieli. Trebuie să vină. Aveţi nevoie de 
ceva, doamnă? 

— Nu. 

— Prea bine, doamnă. 

Cu un suspin uşor, Elsa întoarse fotoliul împletit cu faţa 
spre ocean şi, făcându-şi alene vânt cu un evantai meşterit 
dintr-o frunză de palmier, îşi lunecă privirile peste luciul 
scânteietor. 

Se împlineau trei ani de când s-a instalat aici împreună cu 
Emma, cu băieţaşul acesteia şi cu Frau Schmiedthof, care a 
ţinut să rămână în serviciul ei. 

Mare le-a fost uimirea când l-au găsit aici pe Hans, 
bătrânul servitor al lui Karl Gottlieb. El era omul de 
încredere despre care îi vorbise Stirner înainte de a 
dispărea. 


Stirner „consolidase” devotamentul lui Hans cu o 
puternică doză de sugestie. Tocmai obținuse succese 
extraordinare în sugestii de lungă durată. Încă de atunci s-a 
gândit să-şi autosugereze o „reîncarnare” pentru tot restul 
vieţii. Cu Hans a făcut prima aplicare practică a noii 
descoperiri. Mulţumit de rezultatele experienţei, Stirner şi- 
a spus zâmbind: „Uite ce uşor îl poţi face pe cineva devotat 
şi cinstit”. 

La drept vorbind, în cazul lui Hans sugestia a fost doar o 
măsură de precauţie, pentru că şi aşa bătrânul servitor s-ar 
fi conformat întocmai ordinelor primite. Stirner depusese 
pe numele lui Hans o sumă importantă, dar adevărata 
stăpână a vilei şi a banilor era Elsa. 

Încântată de colţişorul acesta, depărtat de oraşele 
zgomotoase şi de tot ce i-ar fi putut aminti trecutul, Elsa n- 
avea decât să-i rămână recunoscătoare lui Stirner. Un 
singur lucru dorea: să fie cât mai repede dată uitării. 

Instalarea lor aici s-a făcut în cel mai strict secret. N-au 
prevenit pe nimeni că pleacă, n-au comunicat nimănui noua 
lor adresă, iar odată ajunşi, şi-au schimbat şi identitatea. 
Elsa a împrumutat numele miloasei bătrâne care o 
crescuse, devenind Frau Bâcker, iar Emma a luat numele 
de fată al răposatei sale mame, Spielmann. Numai doamna 
Schmiedthof a refuzat să se supună acestei metamorfoze. 

— Nu-mi schimb eu numele! Cum să-l schimb? Să dau de 
bucluc? Cu legea eu nu mă joc. Vreau să fiu totdeauna în 
regulă. 

Micuța colonie ducea o viaţă tihnită şi plăcută. De teama 
de a nu fi descoperiţi, nu purtau corespondenţă cu nimeni şi 
nici nu se abonau la ziare sau reviste. Schmiedthof şi Hans 
vedeau de modesta lor gospodărie, iar o negresă indigenă o 
ajuta pe Emma să îngrijească de copil. Mai aveau şi doi 
grădinari negri, care făceau şi pe grăjdarii: cumpăraseră o 
pereche de cai şi un măgăruş. De fapt, animalele nu prea le 
erau de trebuinţă. Doar Emma ieşea uneori să-şi plimbe 


copilul cu droşca, ori călare pe măgăruş. De obicei, se 
mulţumeau cu plimbările pe jos, de-a lungul țărmului. 

Nu i-ai fi putut recunoaşte de bronzaţi ce erau. Mai ales 
Otto, „Voinicelul” cum îi spuneau toţi. Ars de soare, cu părul 
negru, creţ, zburdând peste tot, gol puşcă, putea fi luat 
uşor drept un mic indigen. 

Emma, deprinsă cu viaţa zgomotoasă a unui oraş mare, la 
început nu prea se simţea în apele ei. Treptat însă s-a 
obişnuit, mai ales că băieţelul nu-i prea dădea răgaz să se 
plictisească. Obrajii ei îşi recăpătaseră culoarea şi acum 
râsul i se împletea cu al micuţului - doi clopoței, ale căror 
clinchete se auzeau toată ziua. 

Seara, Elsa cânta uneori la pian. Copilul adormea în 
sunetele muzicii, iar Emma, neobişnuit de tăcută, se 
ghemuia la picioarele prietenei sale. 

Fiecare se gândea la ale sale. 

Elsa obişnuia să se scoale mai târziu. Sorbind cafeaua pe 
terasă, asculta cu un zâmbet cald glasurile zglobii de pe 
țărm. 

Voinicelul se zbenguia pe plajă cât era ziulica de mare. 
Strângea scoici şi pietricele, prindea crabi, zvârlea în apă 
peştişorii aduşi pe țărm de valuri. 

La început Emma trăia într-o permanentă spaimă. Se 
temea că se va dezlănţui furtuna şi oceanul va mătura mica 
lor căsuţă, tot i se părea că se ascund în cameră şerpi ori 
scorpioni, se temea de lei, deşi fiarele nu îndrăzneau să se 
apropie de casă. De câteva ori le-a auzit totuşi noaptea 
răgetul adus de vânt. Pradă unei terori cumplite, Emma o 
trezea pe Elsa. Cu timpul, a trecut şi asta. 

Mişcând leneş evantaiul, Elsa urmărea din ochi un iaht alb 
care răsărise parcă din valuri la gura golfului brăzdat de 
pirogele indigenilor pescari. Apariţia unui vas european era 
un eveniment pentru locuitorii acestui orăşel liniştit. Liniile 
oceanice treceau mult mai departe. lar navele de mai mic 
tonaj care apăreau uneori la orizont, ori îşi vedeau de 


drum, ori se îndreptau spre portul unui oraş, mai mare, din 
apropiere. 

Pe Elsa o încerca neplăcuta presimţire că iahtul acesta îi 
va tulbura liniştea, că o va smulge din făgaşul obişnuit. 

Legănându-se uşor, vasul coti spre intrarea în golf. Pe 
catarg flutura un pavilion roşu. 

„Ciudat”, gândi Elsa. 

Când iahtul ajunse în dreptul vilei, zăngăni lanţul ancorei, 
velele fură coborâte şi corpul navei începu să se legene 
uşor, toropind pe unde. Doi marinari urmaţi de trei bărbaţi 
în alb, cu căşti coloniale pe cap, coborâră într-o barcă. 
Câteva lovituri de lopeţi şi mica ambarcaţie trase la țărm. 
Cei trei coborâră pe plajă, unde se aflau în acel moment 
Emma, copilul şi negresa. Glasurile cristaline amuţiră. 
Voinicelul se lipi de maică-sa, uitându-se speriat la străini. 
Marinarii, rămaşi în barca, aruncară pe nisip nişte baloturi. 
Unul din bărbaţii în alb se apropie de Emma, se descoperi 
şi-i spuse ceva, arătând baloturile. Emma încuviinţă din cap. 
Oamenii desfăcură baloturile, scoțând la iveală câţiva pari, 
o prelată şi frânghii. Întindeau un cort! Asta-i bună! Alt loc 
n-au găsit? 

Emma şi negresa, cu copilul în braţe, suiau repede poteca 
pietruită, spre vilă. Mişcările evantaiului se precipitară, 
trădând enervarea şi curiozitatea Elsei. Emma o luase 
înaintea dădacei. Elsei i se strânse inima când văzu cât e de 
palidă şi de tulburată. 

— Cine sunt? Ce caută aici? Întrebă, când Emma, urcând 
în goană treptele, intră în sfârşit în umbra răcoroasă a 
terasei. Gâfâia şi câteva şuviţe i se lipiseră de fruntea 
năduşită. 

Tocmai atunci se apropie dinspre poartă, cu coşul pe braţ, 
şi Frau Schmiedthof. 

— N-am găsit pasăre, dar am cumpărat un peşte de toată 
frumuseţea! 

— Cine sunt? Repetă Elsa întrebarea, fără să răspundă 
menajerei. 


— Unul din ei. E Stirner. Răspunse Emma, uitându-se 
îngrozită la prietena sa. 

Elsa îngălbeni, evantaiul îi scăpă din mână. 

— Nu se poate! [i s-a părut! 

— Ba el este! Crede-mă! Tare-i schimbat, dar ochi ca ai lui 
nu se uită niciodată! E cu un alt tânăr şi unul mai în vârstă, 
cu nişte mustăţi atâta de mari! 

De emoție, Elsa nu era în stare să scoată o vorbă. Răsufla 
scurt, întretăiat, de parcă adineaori nu Emma, ci ea ar fi 
urcat coasta în goană. 

— Ce ţi-a spus? 

— Că au venit la vânătoare şi mi-a cerut voie să-şi instaleze 
aici cortul. Ce mă miră e că s-a recomandat Stern. 

— Stern! Exclamă Elsa. Da, Emma, nu te-ai înşelat! Atunci 
el e. 

— Cum adică? De ce Stern? 

După o clipă de ezitare, Elsa răspunse: 

— Şi-a schimbat numele, cum am făcut şi noi. 

— Ai ştiut şi nu mi-ai spus nimic? 

— Credeam că n-o să-l mai văd. Ascultă, Emma, nu te 
teme. El are şi mai multe motive să-şi îngroape trecutul. De- 
aceea te rog, draga mea, şi te rog şi pe dumneata, Frau 
Schmiedthof. Spune-i şi lui Hans. Dacă Stirner vine aici, nu 
vă adresaţi lui pe vechiul său nume şi nu lăsaţi să se vadă că 
l-aţi recunoscut. Oricât rău ar fi făcut, el nu mai e acelaşi. A 
pus cruce trecutului şi trebuie să-i păstrăm taina. 

— Dar dacă ceilalţi ştiu? 

— Mă îndoiesc. 

— Să vezi tu c-o să se trădeze singur! Cum să-şi păstreze 
calmul când va da ochii cu tine? Mai ales că nu se aşteaptă 
să te întâlnească! Hm! Ce interesant! Exclamă ca un copil 
care se bucură, ca imediat apoi să adauge îngrijorată: De n- 
ar pune iarăşi cine ştie ce la cale! De la el poţi să te aştepţi 
la orice. 

— În privinţa asta, n-ai nici o grijă. Poţi să fii sigură că n-o 
să ne recunoască pe niciunul dintre noi. Uite, pe tine nu te- 


a recunoscut. Poate doar pe mine. Aşa, vaG. Ca pe cineva pe 
care-l cunoşti din vedere, adăugă ea, amintindu-şi brusc de 
ceva. Dar ne frământăm de pomană. Poate nici n-o să vină 
aici. 

— Ba vine. Mi-a şi spus: „Sper că prezenţa noastră n-o să 
vă deranjeze”. Ne-a rugat, dacă vreunul dintre servitorii 
noştri indigeni cunoaşte bine ţinutul, să-i călăuzească o zi 
sau cel mult două. Vin, vin! Exclamă ea deodată. Pe mine tot 
m-au văzut cum eram pe plajă ciufulită ca o sălbatică, aşa 
că n-am ce pierde. Dar pe tine încă nu te-au văzut. Pune-ţi 
măcar ciorapii şi pantofii! Doar n-o să-l primeşti aşa, ce 
naiba. Oricât, Stirner. Vai, pardon, Stern! Stern ţi-a fost. 

Lăsând-o să vorbească, Elsa urcă repede în camera ei. Nu 
ca să se gătească, ci pentru a-şi birui tulburarea. 

Peste câteva clipe se va afla în faţa lui Stirner, în faţa 
omului acela enigmatic care i-a făcut atâta rău, dar care a 
iubit-o din toată inima. Nu se îndoieşte de asta. 

Năpădită de amintiri, se plimba agitată prin cameră. Nu 
înţelegea de ce e atât de emoţionată. Îşi închipuise că totul 
e îngropat, uitat. O singură taină, rămasă nedezlegată, o 
frământa uneori: E vinovat Stirner de moartea lui Karl 
Gottlieb? Sau a fost un accident? L-a întrebat atunci în 
noaptea plecării, dar el n-a mai apucat să-i răspundă! Fără 
să-şi dea seama, Elsa se apropie de oglindă şi-şi aranjă 
părul. 

„Vai ce neagră şi urâtă sunt! Adică ce contează, dacă 
oricum n-o să mă recunoască.” Auzi glasuri. 

— Ce stau aşa? Deschise şifonierul să-şi aleagă o rochie. 
Orice-aş pune, o să le par groaznic de demodată. În sfârşit, 
îmbrăcă o rochie albă, se răsuci în faţa oglinzii şi, încercând 
să-şi facă curaj, cobori pe terasă. 

II. VÂNĂTOAREA DE LEI 

Bărbatul în vârstă, cu mustăţi stufoase, se apropie de Elsa. 

— Întrucât sunt cel mai bătrân din grupul nostru, daţi-mi 
voie să fac prezentările, spuse el înclinându-se. Mă numesc 
Dugov şi sunt directorul grădinii zoologice din Moscova. 


Dumnealui e Kacinski, celebrul Kacinski. Aţi auzit, cred, de 
transmiterea gândurilor la distanţă. 

Kacinski se înclină. 

— Iar dumnealui este Stern, mâna mea dreaptă. 

Îşi strânseră ceremonios mâna. 

Elsa îi pofti să ia loc, sună şi porunci să se aducă o gustare. 
Când bătrânul servitor se apropie de masă, trăgând cu 
coada ochiului la Stirner, tava îi tremura în mână. Emma se 
uită întâmplător spre uşă şi pufni într-un râs abia reţinut. 
Elsa îi urmări privirea şi o văzu pe Frau Schmiedthof 
holbându-se din camera de alături. 

Dugov închină un pahar în sănătatea gazdelor. 

— Sunt dezolat că v-am tulburat liniştea, dar, credeţi-mă, 
doamnă Băcker, numai întâmplarea e de vină. Fiind în 
concediu, ne-am gândit să vânăm lei. Grădinile noastre 
zoologice au nevoie de câteva specimene falnice, cum se 
întâlnesc numai pe aici. De fapt numai eu am plecat, cu 
Stern. Kacinski ne-a ajuns din urmă: vrea să încerce o nouă 
armă de vânătoare. 

— Armă de vânătoare? Arătaţi-mi şi mie, sări Emma de la 
locul ei. 

Dugov râse. 

— Ca s-o puteţi vedea, va trebui să veniţi cu noi. 

— Eu la vânătoarea de lei? Pentru nimic în lume! Tremur 
numai când îi aud! 

— Oho! Se aud până aici? Prin urmare, am fost bine 
inspirați. O să fie o vânătoare pe cinste! Se bucură Dugov. 
De fapt nu v-am fi deranjat. Dar ştiţi. Apariţia vasului în golf 
şi a noastră în oraş ar fi stârnit prea multă vâlvă şi, când 
eşti urmărit de o mulţime de gură-cască, nu faci treabă 
bună. Dar n-o să vă deranjăm. Avem cortul. Tot ce vă 
rugăm. 

— V-a spus, cred, doamna, poate ştie vreunul din servitorii 
indigeni să ne arate drumul. 

Elsa consimţi cu dragă inimă. Căuta să nu se uite la 
Stirner. Din când în când îi arunca totuşi o privire, pe furiş. 


Până la urmă nu se mai putu stăpâni. 

— Dacă nu mă înşel, i se adresă, domnul nu e rus? 

— Aţi ghicit, doamnă. 

— Şi. Sunteţi de mult în Rusia? 

— De vreo trei ani. 

Buna cuviinţă nu-i mai îngăduia să pună întrebări. Dar 
cum să-ţi stăpâneşti curiozitatea abia zădărită? Cu riscul de 
a trece drept indiscretă, continuă să se intereseze: 

— Dar înainte, unde aţi stat? 

Râsul senin al lui Stirner o surprinse. Nu semăna deloc cu 
râsul strident, sarcastic, de altă dată. Într-adevăr avea 
înaintea ochilor un alt om. 

— Unde am stat şi în general ce am făcut înainte e o 
enigmă şi pentru mine Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe 
prietenii mei. Nu-mi amintesc absolut nimic din existenţa 
mea anterioară venirii la Moscova. La început această 
„uitare” mă chinuia, mă obseda. Profesorii pe care i-am 
consultat sunt de părere că sufăr de o afecţiune psihică cu o 
denumire foarte greu de pronunţat, un fel de schizofrenie. 
Se mai cunosc cazuri când bolnavul îşi pierdE. Ca să spun 
aşa. Personalitatea şi uită cu desăvârşire trecutul. Tovarăşul 
Kacinski s-a oferit să mă trateze după o metodă proprie. 
Stirner zâmbi. Am o deosebită consideraţie pentru Kacinski 
şi-l apreciez, dar am refuzat. E ceva în genul hipnozei 
pentru care am o aversiune organică. 

Elsa se uită la Kacinski. Acesta dădu afirmativ din cap. 

— Dacă refuză, ridică el din umeri, ce să fac? Doar n-o să-l 
tratez cu sila. 

— La Moscova am lucrat mai întâi ca muncitor la uzinele 
„Dinamo”, continuă Stirner. Apoi m-am angajat la grădina 
zoologică. Ştiţi, îmi plac foarte mult animalele. Aşa l-am 
cunoscut pe Dugov, directorul grădinii zoologice, care a 
avut bunătatea să mă facă, după scurt timp, colaboratorul 
lui apropiat. 

— Ai meritat-o cu prisosinţă, dragul meu, protestă Dugov. 


— Iar prin Dugov l-am cunoscut şi pe „emițătorul de 
gânduri”, cum îi spunem noi în glumă lui Kacinski. Asta-i tot 
ce ştiu despre mine. 

— Şi. Unde aţi ajuns cu transmiterea gândurilor la 
distanţă? Se interesă Emma. 

— Oho! Exclamă Dugov. Transmiterea gândurilor la 
distanţă se aplică acum pe scară largă. Peste câteva decenii 
lumea va fi de nerecunoscut. 

— Dar şi ceea ce s-a realizat până acum e de-a dreptul 
uimitor, adăugă Stirner. N-aţi citit în ziare? 

— Nu prea citim. Ştiţi? Nu suntem abonaţi. 

Stirner se uită ţintă la Elsa şi se încruntă de parcă s-ar fi 
căznit să-şi aducă ceva aminte. 

— Am impresia că v-am mai văzut undeva, în treacăt. 
Poate într-o călătorie? 

— Poate, se zăpăci Elsa şi se grăbi să schimbe vorba. 
Aşadar spuneaţi că transmiterea gândurilor face adevărate 
minuni? 

— Minuni, e un fel de a spune, se înflăcără Kacinski. Ce 
era socotit înainte minune, himeră, fantezie, noi am făcut să 
devină realitate. Cine n-a fost de mult la Moscova n-ar mai 
recunoaşte-o. L-ar frapa înainte de toate liniştea ce 
domneşte în acest oraş: de când am învăţat să comunicăm 
între noi prin gânduri, aproape că nu mai vorbim. Cât de 
incomod şi de încet ne pare acum vechiul mod de 
comunicare! Nu va trece mult şi vom da la arhivă poşta, 
telegraful, chiar şi comunicațiile radio. Am şi învăţat să 
discutăm între noi de la distanţă. Dacă doriţi, o să schimb 
câteva gânduri cu un prieten de la Moscova. 

Kacinski închise ochii pe jumătate, îşi lipi o cutiuţă de 
tâmplă şi se concentră. Elsa şi Emma urmăreau uimite 
mimica pe care o reflecta pe faţa lui discuţia aceasta mută. 
În sfârşit, deschise ochii şi zâmbi. 

— E într-o şedinţă şi mă roagă să revin mai târziu. Încolo, 
prietenul meu Ivan e bine, sănătos. La Moscova ninge. 


Trimite salutări la toată lumea şi ne roagă să aducem un 
papagal pentru nevasta lui. 

Emma rămăsese cu gura căscată de mirare. 

— Dar cum de nu s-au amestecat aceste gânduri cu ale 
altora? Bâigui ea. 

— Se mai întâmplă şi interferenţe, dar mai rar, ca la 
emisiunile radiofonice. Da fapt, staţiile noastre sunt mai 
precise: ştim întotdeauna cum este acordat receptorul 
interlocutorului şi stabilim uşor legătura. 

— Dar unde se găseşte staţia de care vorbiţi? Întrebă Elsa. 

— Aici! Răspunse Kacinski, ducându-şi mâna la frunte. 
Chiar creierul nostru! Avem şi amplificatoare, dar le folosim 
numai pentru emisiunile adresate marelui public: buletinul 
de ştiri, conferinţe, concerte. Pentru comunicări personale 
la mare distanţă avem fiecare câte un amplificator de 
buzunar. lată-l! Kacinski arătă cutiuţa pe care o ţinuse 
adineaori la tâmplă. Pentru distanţe mici, n-avem nevoie. Şi 
în curând ne vom putea dispensa în general de aceste 
amplificatoare artificiale. Datorită antrenamentului, 
„radiostaţiile” naturale sunt din ce în ce mai puternice. 

— Puteţi transmite un concert ca la radio? 

— Ba şi mai bine chiar. Îi rugăm uneori pe compozitorii 
noştri cei mai buni să improvizeze muzică în gând, s-o 
radieze. E o încântare să asculţi zborul liber al fanteziei! 
Sau să luăm şahul, joc care la noi pasionează pe mulţi. Sute 
de mii de oameni urmăresc în gând partidele disputate de 
marii maeştri, mai ales partidele „deschise”, când şahiştii 
imaginează şi întregul proces de chibzuire a fiecărei 
mutări. Şi câte şi mai câte! 

— Veniţi la noi să vedeţi toate acestea, spuse Stirner 
prinzând privirea Elsei. 

— Într-adevăr, atunci aţi putea vedea totul, spuse Kacinski. 
Transmitem mintal nu numai sunete, dar şi culori, imagini, 
scene, într-un cuvânt tot ce-şi poate imagina omul. Când 
emisiunile cerebrale vor fi accesibile oricui, nu vor mai 
exista teatre, cinematografe, şcoli, săli înăbuşitoare, ticsite. 


Cunoştinţele, distracţiile, spectacolele vor fi la îndemâna 
tuturora. Transmiterea gândurilor s-a dovedit foarte utilă şi 
în producţie. Avem acum colective ideale, care prin armonia 
cu care lucrează pot rivaliza cu cele mai bune orchestre. 
Acţionează toţi ca unul singur. 

Aceasta se datoreşte coordonării activităţii nervoase cu 
ajutorul sistemului de emisiuni cerebrale, în general, când 
se munceşte în colectiv, coordonarea mişcărilor are o 
importanţă deosebită. În acest scop au fost folosite în toate 
timpurile, chiar din cele mai vechi, îndemnuri cântate. 
„Heeei-rup!” de pildă. Sau „E-i uh nem!” al nostru. La „uh”, 
ca la marinărescul rup! Din „Heeei-rup!”, oamenii îşi 
concentrau eforturile într-un singur punct al timpului şi al 
spaţiului. La „nem” venea relaxarea. Dar această metodă 
dădea rezultate numai la o muncă fizică brută. Pentru 
procesele tehnologice mai complexe s-au încercat alte 
metode de coordonare a mişcărilor. De pildă, benzile 
rulante. Dacă se oprea un muncitor, trebuiau să se 
oprească toţi. Vrând-nevrând, te adaptai ritmului general, 
un ritm de muncă impus unor oameni de o factură psihică şi 
fizică diferită. Acum însă, acest sistem mecanic a fost 
înlocuit cu emisiunile cerebrale, care nu-i constrâng, ci 
numai îi ajută pe muncitori să contribuie, prin activitatea 
nervoasă ori musculară, la munca colectivului. 

A existat odată la Moscova o orchestră simfonică fără 
dirijor, care îi uimea pe toţi. A fost prima încercare de a 
crea un colectiv cimentat printr-o legătură lăuntrică, prin 
coordonarea activităţii nervoase a mai multor indivizi. Dar 
şi în acel caz, coordonarea era mecanică: instrumentiştii se 
supuneau mai mult ritmului, măsurii piesei executate, decât 
voinţei unice a colectivului. 

Situaţia se schimbă fundamental când un „dirijor” invizibil 
acţionează direct asupra centrilor de voinţă. Se lucrează 
într-o armonie perfectă şi datorită acestui lucru 
productivitatea muncii atinge nivelul maxim. 


— Dar toate acestea nu înăbuşă personalitatea, libertatea 
voinţei? Dacă unii abuzează de această forţă, în detrimentul 
altora? 

— A încercat s-o facă unul Stirner, interveni Stirner. Am 
auzit câte ceva despre asta. A folosit formidabila putere a 
gândului în scopuri egoiste şi a pricinuit mult rău 
oamenilor. Dar Kacinski i-a venit de hac. 

— Unde o fi acum acel Stirner? Elsa nu se putu abţine să 
pună această întrebare aproape macabră. 

— Nimeni nu ştie. Spre norocul lui! Dacă l-aş întâlni 
vreodată, nu ştiu ce i-aş face! L-aş omori! 

Kacinski zâmbi: 

— La ce bun, tovarăşe Stern? Avem metode mai delicate 
pentru a smulge năpârcilor veninul. Bineînţeles, în cazuri 
extreme recurgi la orice mijloace. Dar Stirner, să fim drepţi, 
ne-a lăsat o moştenire de nepreţuit. Fără invențiile lui n-am 
fi ajuns atât de departe în transmiterea gândurilor. Unde 
mai pui că în lupta cu el. Mi-a cruțat viaţa. Aşa că, în felul 
lui, n-a fost lipsit de nobleţe sufletească. 

— În Rusia, asemenea orori nici n-ar fi fost cu putinţă, îl 
întrerupse Stirner. De când teletransmiterea gândurilor a 
ajuns la îndemâna oricui, s-a produs un fel de echilibrare a 
forţelor: nu vrei să recepţionezi gândurile altuia, n-ai decât 
să-ţi „închizi” aparatul. 

— Posibilitatea unui „atac cerebral prin surprindere” nu-i 
chiar exclusă, opină Kacinski. Dar noi veghem cu străşnicie 
şi orice tentativă este pedepsită într-un mod original. Cu 
ajutorul ultraamplificatoarelor noastre îi administrăm 
infractorului o sugestie de-l facem să-şi bage minţile în caP 
În adevăratul înţeles al cuvântului. Pentru tot restul vieţii. 
Aproape că nu mai e nevoie de închisori. Dintr-un 
răufăcător putem face deseori un cetăţean util societăţii. 

Elsa asculta îngândurată. 

Din teama de a nu le fi obosit pe gazde cu atâta vorbărie, 
Dugov îşi consultă ceasul: 


— Să ne pregătim, Stern. Mâine în zori pornim la 
vânătoare. 

Cei doi bărbaţi îşi luară rămas bun şi coborâră scara. 

— Ne revedem la masă, strigă Elsa în urma lor. 

— Numai dacă nu vă deranjăm prea mult, răspunse Dugov 
şi se înclină. 

Din fundul casei se auzi plânsetul micului Otto. Emma se 
ridică şi ieşi. 

III. STERN E STIRNER 

Elsa rămase singură cu Kacinski. Era nespus de tulburată. 
Din tot ce povestiseră oaspeţii o impresionase mai ales 
relatarea lui Stirner că savantul rus i-ar putea reda vechea 
personalitate. Ce-ar fi să încerce? Măcar pentru câteva 
minute. Ar dori-o atât de mult. De ce? N-ar şti să spună. 
„Probabil ca să lămuresc taina morţii lui Gottlieb”, 
presupuse ea. Dar nu era numai atât. Poate că în 
subconştientul ei prinsese glas vanitatea femeii care nu 
putea admite ca bărbatul care a iubit-o să-şi fi lepădat o 
dată cu personalitatea şi sentimentul ce i-l purtase. Ori. Mai 
ştii? Poate că în inima ei de femeie cu încâlcite meandre 
încolţise un început de dragoste pentru acest om. Nu ştia 
cum să deschidă vorba. 

— Într-adevăr i-aţi fi putut reda lui Stern personalitatea? 
Îndrăzni în sfârşit să întrebe. 

— De ce nu? Dacă n-au fost distruşi centrii memoriei, 
amnezia poate fi vindecată. Şi Stern, după cum se comportă 
în general, se pare că n-a suferit vreun traumatism. Mie mi- 
ar fi foarte simplu. 

— N-aţi putea încerca aici, la noi, metoda dumneavoastră? 

— În nici un caz nu. 

— De ce? 

— Aţi auzit. Pentru că refuză să se supună acestei 
experienţe. Dar de ce ţineţi atât de mult ca Stern să-şi 
recapete personalitatea? 

— Pentru că. Ştiţi, cum să vă spun, pentru că l-am 
cunoscut pe acest om. Chiar foarte bine l-am cunoscut. Mă 


înţelegeţi. Şi văd că m-a uitat. O dată cu trecutul m-a uitat 
şi pe mine. Elsa se înflăcăra. Aş vrea să trezesc în mintea lui 
o singură amintire, ca să aflu o taină, o taină foarte 
importantă, pe care era să mi-o destăinuie, dar n-a mai 
apucat. 

Kacinski o privi surprins. „O poveste de dragoste.” 

— Regret, dar fără consimţământul lui nu pot, deşi vă 
înţeleg curiozitatea. 

Elsa se încruntă. 

— Nu-i curiozitate. E vorba de ceva foarte serios. De ceva 
atât de serios, încât v-aş ruga să încercaţi fără să-i cereţi 
consimţământul. Pentru zece minute numai. Oricine ar fi 
fost el în trecut, va redeveni iarăşi Stern şi nu va şti nimic. 
Nu-i nimic rău în asta. Vă rog, vă conjur. 

Fu rândul lui Kacinski să se supere. 

— Cum vă închipuiţi că puteam eu să-mi încalc principiile? 
Libertatea conştiinţei e sfântă! 

Elsa îşi pierdu răbdarea. „Va trebui să-i dovedesc că e ceva 
mult mai important decât o simplă curiozitate feminină!” 

— Spunea Stern că l-aţi făcut inofensiv pe un oarecare 
Stirner. Cum s-a întâmplat? 

Kacinski îi povesti totul amănunţit. 

— Prin urmare, l-aţi văzut pe Stirner. 

— N-aş putea spune. Purta pe faţă un văl din plasă 
metalică. 

— Refuzând să-mi îndepliniţi rugămintea, mă siliţi să vă 
destăinui un secret: Stern este una şi aceeaşi persoană cu 
Stirner, iar eu sunt soţia lui, născută Elsa Gluck. 

Kacinski rămase stupefiat. 

— Aşadar, Kranz a avut dreptate. 

— Kranz? 

— Un detectiv care nu are alt scop în viaţă decât să-l 
găsească pe Stirner. A fost nu de mult la Moscova, unde l-a 
întâlnit din întâmplare pe Stern. Ne-a împuiat capul că 
Stern este în realitate faimosul Stirner. L-am convins totuşi 
că e o simplă asemănare. 


— Acum recunoaşteţi, sper, că rugămintea mea e cât se 
poate de fundamentată. 

— Aşadar Stern, e Stirner! Murmură Kacinski. 

Elsa aştepta răspuns. 

— Da sau nu? 

— Nu! 

— Dar dacă Stern-Stirner va consimţi să se supună 
experienţei? 

— N-o va face! 

— Să vedem! Vorbesc eu cu el. Aşteptaţi aici. Mă întorc 
numaidecât. 

Elsa cobori până la cortul de pe țărm şi Kacinski o văzu 
explicându-i ceva lui Stirner. Acesta o ascultă cu atenţie, 
apoi dădu din cap afirmativ. 

„Ciudat! Ce uşor a reuşit să-l convingă! Se miră Kacinski. 
Pe mine, de câte ori i-am propus, m-a refuzat!” 

— E de acord! Spuse Elsa, revenind pe terasă împreună cu 
Stirner. Ba chiar insistă. 

Kacinski tot se mai îndoia. 

— Eşti de acord? 

— N-am nimic împotrivă. Mai mult. O să-mi facă plăcere. 

„La urma urmelor, îşi spuse Kacinski, în orice clipă îl pot 
face să uite din nou trecutul. Va trebui doar să-i urmăresc 
atent toate reacţiile.” 

— Bine. Dacă vrei tu! Kacinski scoase din buzunar micul 
acumulator-amplificator, îl lipi de tâmplă şi, pironindu-l pe 
Stirner cu privirea, îi porunci în gând: „Stai jos! Dormi!” 

Stirner se execută docil şi adormi imediat: ochii i se 
închiseră şi capul îi căzu pe piept. 

— De obicei nu recurgeam la adormire, dar e un caz mai 
dificil, explică savantul. Suntem înţeleşi, îi redau 
personalitatea numai pentru zece minute. 

— Douăzeci! 

— Să zicem cincisprezece, dar nici un minut mai mult. Să 
sperăm că în acest sfert de oră nu va dezlănţui nici un 
dezastru. Pentru orice eventualitate, îl voi supraveghea. 


Îngăduiţi-mi să intru alături. Trebuie! Şi nu uitaţi, exact 
peste cincisprezece minute va redeveni Stern. 

Kacinski se uită concentrat la Stirner. 

— Se va trezi imediat. Am plecat. 

Intră în casă şi se ascunse după uşă. 

Stirner răsuflă adânc, întredeschise de câteva ori ochii şi-i 
închise la loc, orbit de strălucirea soarelui. Trecerea de la 
semiintunericul sălii cu tablouri din casa lui Gottlieb la 
luciul scânteietor al oceanului era prea bruscă. În sfârşit 
îndrăzni să strecoare o privire printre gene, ca un om care 
se fereşte de o lumină puternică. 

— Ce se întâmplă? Unde mă aflu? Elsa, tu?! Dintr-o 
săritură fu lângă ea şi îi acoperi braţele cu sărutări. 
Scumpa mea! Ce înseamnă toate acestea? Nu reuşesc să-mi 
adun gândurile. 

— Stai jos, Ludwig, vorbi ea blând. Ascultă şi nu mă 
întrerupe. Avem numai cincisprezece minute. Îţi voi explica 
totul. În noaptea aceea groaznică te-ai transformat în Stern 
şi ai plecat. Stirner trebuia să dispară pentru totdeauna 
dar, după cum vezi, ne-am reîntâlnit. Cum? Ai să afli şi asta, 
dacă ne va rămâne timp. Acum însă te rog să-mi răspunzi la 
o întrebare care mă frământă de trei ani. 

— Cum? Au trecut trei ani?! Se miră Stirner. 

— Spune-mi adevărul: eşti sau nu vinovat de moartea lui 
Karl Gottlieb? Hai, repede. 

— Ţi-am mai spus, Elsa. Nu am nici un amestec. 

— Dar întâmplarea cu câinele? 

— A fost o simplă coincidenţă. 

— Şi întocmirea celui de-al doilea testament cu numai o 
lună înainte de moarte, tot coincidenţă a fost? 

— Nu. Eu l-am convins pe Gottlieb să-şi definitiveze 
testamentul, întrucât zilele îi erau numărate. Deşi avea o 
mină înfloritoare, suferea de o boală gravă de inimă. 
Medicii îi ascundeau adevărul dar, ştiindu-mă omul lui de 
încredere, m-au avertizat că mai mult de o lună n-o mai 
duce. Tocmai de aceea i-am sugerat să întocmească fără 


întârziere testamentul. Ţi-am explicat de ce l-am făcut să-ţi 
lase dumitale toată averea, şi nu mie: drumul acesta ocolit 
mă ducea mai repede la ţintă, încheie el cu vechiul său 
zâmbet ironic. 

— Da, dar Gottlieb pomeneşte în testament de un serviciu 
pe care i l-aş fi făcut. 

— I l-ai făcut într-adevăr, deşi poate eu i-am exagerat 
importanţa. Într-o zi, ţi-am dat câteva poliţe semnate de 
Karl Gottlieb, care trebuiau onorate. Ai observat, în treacăt, 
că scrisul patronului îţi pare de data aceasta cam ciudat. Eu 
nu ţi-am răspuns nimic, dar am procedat la o anchetă 
minuțioasă. Am găsit zeci de poliţe identice. Toate erau 
false. De unde au apărut? Cine a contrafăcut semnătura 
patronului? După lungi şi discrete cercetări, am ajuns ia 
convingerea că plastograful era Oskar Gottlieb, fratele 
defunctului. Am strâns împotriva lui probe zdrobitoare şi i 
le-am prezentat bătrânului. lată deci că i-ai adus un real 
serviciu. Fără să vrei, l-ai făcut să înţeleagă ce poamă e 
frate-său. Bătrânul s-a înfuriat şi a hotărât pe loc să-l 
dezmoştenească pe Oskar. Această idee, într-adevăr, eu i- 
am sugerat-o. Într-o scrisoare, i-a comunicat acest lucru. În 
răspunsul său, Oskar cerea cu umilinţă iertare, dând toată 
vina pe nevoile care ajunseseră să-l strângă de gât. 
Scrisoarea aceasta trebuie să se fi păstrat într-unui din 
safeurile lui Gottlieb. 

— Da, şi s-a găsit! Exclamă Elsa. Acum te cred! 

— Cine a găsit-o? 

— Cheile erau la Sauer. După ce ai dispărut, acesta s-a 
certat la cuțite cu Rudolf Gottlieb, care bineînţeles 
revendica moştenirea. Sauer şi-a propus, cred, să te 
înlocuiască în toate: a hotărât să-l înfrunte pe Gottlieb, ca 
averea să-mi rămână mie. A şi apucat să umble prin safeuri 
înainte de a fi sigilate. Într-unul din ele a găsit teancul de 
poliţe false şi scrisoarea lui Oskar Gottlieb despre care 
vorbeai adineauri. A prezentat toate acestea procurorului 
ca probă că bancherul Karl Gottlieb a avut motive bine 


întemeiate să-şi dezmoştenească fratele. Turbat de furie, 
Rudolf Gottlieb a tras în Sauer. L-a nimerit în abdomen şi 
Sauer a murit de peritonită. Gottlieb a fost condamnat la 
zece ani, iar cazul falsificării poliţelor a trebuit să fie clasat, 
pentru că la primul interogatoriu Oskar a murit de 
apoplexie. 

— Ce tragedie! Făcu Stirner. Trebuie să recunoşti însă că 
eu n-am nici o vină. 

— Poate doar indirect. Dar să lăsăm asta. Spune-mi, cum 
ai ajuns la Moscova? 

Stirner ridică din umeri. 

— Când mi-am pregătit fuga, mi-am spus că nimănui n-o 
să-i treacă prin cap să mă caute acolo. Mai ales că poliţia 
noastră nu are nici o legătură cu miliția din Moscova. De 
aceea am hotărât să-l „expediez” acolo pe Stern. Ce s-a 
întâmplat cu el mai târziu, nu ştiu. 

— 'Ţi-o pot spune eu, din puţinul pe care l-am aflat chiar 
din gura lui. 

Şi-i povesti totul, fără să menţioneze numele lui Kacinski, 
până în momentul sosirii vânătorilor în această mică 
localitate. 

— Dar cum de ai reuşit să-mi redai vechea personalitate? 

— M-am rugat de unul din noii tăi prieteni. Ţineam să 
discut câteva minute cu Stirner de altădată pentru a afla. 
Ce am aflat. 

— Şi. Am fost de acord? 

— Da, ai fost de acord. 

— Ciudat! Am prevăzut această eventualitate şi i-am 
ordonat lui Stern să nu se lase niciodată sugestionat. 

— Asta înseamnă că Stern nu te-a ascultat pe tine, ci pe 
mine, spuse zâmbind Elsa. 

— Elsa, Elsa! Pentru ce ai făcut-o? E un chin să simt din 
nou povara acestui groaznic trecut! 

— Ai să te dezbari de el numaidecât. 

— Da, dar acum îmi este şi mai greu să mă despart de tine, 
să ştiu că te voi uita pentru totdeauna. 


Se ridică, întinse braţele şi rosti cu duioşie: 

— Elsa! 

În clipa aceea ochii şi faţa îşi recăpătară calmul. 
Neînţelegând cum de şi-a permis s-o ia de mână, vorbi 
jenat: 

— Aşadar, cum rămâne, Frau Băcker? Veniţi cu noi la 
vânătoare? Sper că prietenii mei nu vor avea nimic 
împotrivă, mai ales că nu e nici o primejdie. 

Elsa înţelese că îl are din nou în faţă pe Stern, în aceeaşi 
clipă apăru şi Kacinski. Uitându-se la ceas, întrebă puţin 
insinuant, cu imputare parcă: 

— Vă deranjez? 

Stirner roşi puţin: „L-o fi văzut când a prins-o de mână?” 

— Frau Bâcker m-a rugat s-o luăm cu noi. Am vorbit 
despre vânătoare. 

— Şi altceva n-aţi vorbit nimic? 

— Nimic. Se întoarse spre Elsa. Nu-i aşa? 

— Da, aşa este, răspunse ea zâmbind. 

Kacinski o săgetă cu o privire plină de reproş. 

— Pari supărat. Ce ai? Îl întrebă Stirner. 

— Dar totul s-a sfârşit cu bine, se scuză Elsa. 

— Ce s-a sfârşit cu bine? Despre ce vorbiţi? Întrebă 
nedumerit Stirner. 

— A, fleacuri. Evită Kacinski răspunsul. Frau Băâcker ne-a 
cerut şi nouă consimţământul. Apoi, către Elsa: Deci nu eo 
glumă. Doriţi într-adevăr să veniţi cu noi? 

— Fireşte! Râse ea. 

Kacinski făcu gestul unui om care se dă bătut. 

— Aşadar, plecarea mâine în zori! Conchise Stirner. 

IV. „CÂNTECUL LEBEDEI” DE SAINI-SAENS 

Seara după cină, se înfiripă o conversaţie animată. 

Oaspeţii povesteau despre Moscova, despre miracolele 
teletransmi-siunilor cerebrale, despre posibilităţile 
nebănuite pe care le vor oferi ele omului când vor ajunge să 
fie stăpânite la perfecţie. 


Emma asculta fascinată, aruncând câte o privire Elsei: „Vai 
ce interesant e acolo! Spuneau aceste priviri. Şi noi care 
vegetăm şi nu ştim nimic!” 

Discul uriaş al lunii răsări la orizont, presărând oceanul cu 
paiete de argint. Valurile legănau uşor acest dar al cerului. 

Adia o boare răcoroasă. Florile îşi înteţiră miresmele 
picante, dulcege. 

Undeva prin apropiere cântau indigenii. Ritmul monoton 
al cântecului evoca valurile ce se sparg de țărm. Vraja 
nopţii tropicale domoli tot mai mult glasurile de pe terasă, 
până se aşternu tăcerea. 

Se auzea numai zgomotul pietrişului de pe țărm şuşuind 
între tocilele valurilor. 

— M-am plictisit! Se tângui Emma. 

— Cum puteţi spune una ca asta? Se miră Dugov, şi urmă 
cu un gest larg: Dar e fermecător! 

— Nu zic, dar. Azi la fel, mâine la fel. Ţi se urăşte! Lipseşte 
ceva. 

— Ştiu ce lipseşte! Muzica! Zâmbi Dugov. Cel puţin nouă, 
asta ne lipseşte ca încântarea să fie deplină. 
Dumneavoastră cântaţi, Frau Băcker? Am văzut dincolo un 
pian. Să asculţi muzică. Ceva liric! Să asculţi muzică în 
tăcere şi să te laşi purtat de feeria acestei nopţi! 

— Vă rugăm, vă rugăm! 1 se alăturară ceilalţi. 

Elsa se ridică din scaun. 

— Cu dragă inimă, spuse ea simplu şi intră în casă. 

„Azi mă simt în formă”, gândi ea. Atinse înfiorată clapele 
răcoroase, uşor jilăvite de umezeala serii. 

„Ce să le cânt?” Luând-o înaintea gândului, degetele 
ascultară de o tainică poruncă şi împletiră pe clape primele 
acorduri din „Cântecul lebedei” de Saint-Saens. Înfrăţite cu 
pulberea luminii argintii ce scânteia pe ocean, gingaşele 
note urcară încet spre lună. Vraja muzicii se îngemănă cu a 
nopții. 

— Ce frumos cântaţi! 


Elsa tresări. Rezemat de pian, Stirner o privea. Când a 
intrat? 

— lertaţi-mă, dar mi-a fost cu neputinţă să nu vin. Ştiţi, 
această melodie. 

Fără să se întrerupă, Elsa îl asculta adânc tulburată. „E 
„Cântecul lebedei,, nu-i aşa, este „Cântecul lebedei, de 
Saint-Saens”, a zis el odată, demult, acolo, în sala de sticlă. 
Un om cu o inimă de piatră n-ar fi vorbit aşa. Şi atunci 
glasul îi vibra de tulburare. 

— E „Cântecul lebedei”, nu-i aşa? „Cântecul lebedei” de 
Saint-Saens! L-am auzit de zeci de ori în interpretarea celor 
mai mari pianişti, spunea Stirner, fără să-şi ia ochii de la ea. 
Dar niciodată nu m-a emoţionat ca acum! Şi de unde 
impresia asta că v-am mai auzit cântând. Chiar acest 
cântec? Sigur v-am mai întâlnit. 

Elsa simţi că i se taie răsuflarea. 

— Ne-am întâlnit, într-adevăr. 

— Da?! Unde? Când? Întrebă Stirner în şoaptă agitată. 

— Într-o sală mare, cu pereţi de sticlă. Era noapte, şi afară 
urla furtuna. 

Stirner îşi frecă fruntea. 

— Da, da. Parcă-mi aduc aminte. 

— Ne-am întâlnit şi mai înainte. Şi încă foarte des. În viaţa 
pe care aţi uitat-o, adăugă cu înfrigurare Elsa, aruncând 
sacadat crâmpeie de frază. M-ai uitat. Când ai devenit 
Stern, te-am întrebat ceva, dar mi-ai răspuns: „lertaţi-mă, 
doamnă, dar nici nu vă cunosc.” 

— Cum?! E cu putinţă? ŞI. Ne cunoaştem bine? 

Elsa zăbovi cu răspunsul. Degetele n-o mai ascultau. Apoi 
se hotărî. Se opri scurt şi-l privi drept în ochi. 

— Foarte bine. Imediat începu să cânte „Polichinelle” de 
Rahmaninov, pentru ca tumultul acestei piese să-i ascundă 
freamătul. Stirner părea şi el emoţionat. 

— Prin urmare. Prin urmare, ştiţi cine am fost înainte, mai 
de mult?! 

Elsa tăcea. Muzica se revărsa năvalnic, se înălța, covârşea. 


— Frau Bâcker, vă implor, spuneţi-mi şi mie! Trebuie să 
ştiu! 

Elsa îşi luă mâinile de pe clape şi rosti grav: 

— Nu vă pot spune. Cel puţin deocamdată. 

În ochii ei tremura spaima. 

— De ce v-aţi oprit? Se auzi glasul lui Dugov. 

Elsa reluă bucata. 

Stirner tăcea, cu fruntea în palmă. Când începu să 
vorbească, vocea îi era ca un murmur: 

— Muzica asta. Dumneavoastră. De ce. Căuta cuvintele 
potrivite. De ce sunt atât de tulburat? 

lertaţi-mă, dar trebuie să vă spun tot ce simt. Nu sunt un 
Don Juan, să mă aprind la vederea unei femei frumoase. 
Dar dumneavoastră. Ţinuta capului, mlădierea rochiei când 
vă mişcaţi, gesturile acestea gingaşe, uşoare, mă tulbură şi 
trezesc în minte amintiri vagi, adică nu amintiri, ci mai 
curând. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi bine. Un fel de freamăt 
pe care parcă l-am mai încercat cândva. 

Veni lângă ea şi-i luă cu hotărâre mâna. 

— Frau Băcker, nu voi stărui să-mi spuneţi cine am fost, îi 
spuse cu o căldură pe care ea nu i-o bănuise. Dar dacă ne- 
am cunoscut, aveţi obligaţia morală să-mi vorbiţi de timpul 
acela. De prietenia noastră. Sau poate a fost ceva mai mult 
decât prietenie? Pentru mine e atât de important! Să 
mergem pe plajă şi acolo îmi veţi povesti totul. 

— Cum, s-a terminat programul? Se necăji Dugov. Păcat! 
Tocmai când prinsesem gust. 

— O doare capul pe Frau Băcker, o scuză Stirner. Pe plajă 
e mai răcoare, şi o mică plimbare îi va face bine. 

Coborâră. 

Kacinski îi petrecu cu o privire atentă şi gânditoare. lar 
mucalitul Dugov zâmbi pe sub mustață. Emma, care îi 
surprinse zâmbetul, fu revoltată. 

„Habar n-are şi râde ca.” Apoi privi şi ea siluetele ce se 
profilau pe stâncile țărmului şi fără să-şi dea seama, oftă. 

V. FIARELE ÎMBLÂNZITE 


Micul grup porni la drum. 

În frunte, cei doi servitori negri - călăuzele, apoi Dugov, 
Elsa, Stirner şi Kacinski. 

— Unde vă sunt armele? Se miră Elsa. 

— Aici! Răspunse Dugov, trăgându-şi un bobârnac peste 
frunte. 

— Cum, tot în creier? Dar ce fel de creier aveţi 
dumneavoastră? Aparate de radio, şi arme de vânătoare, 
poate şi becuri electrice, glumi Elsa. 

— Nu poate, ci precis! Se întoarse iarăşi Dugov spre ea. 
Rațiunea omului este cea mai mare forţă. Poate da şi 
lumină. Ei, Kacinski, cum spune Arrhenius? 

— Rațiunea omului e cea mai puternică sursă de energie. 
Oscilaţiile electromagnetice din celulele creierului omenesc 
reprezintă o forţă uriaşă care stăpâneşte lumea.” 

— Ca să vedeţi ce avem noi în cap! Se lăudă Dugov. 

Pătrunseră în desişul pădurii tropicale. Lumina puternică 
a zilei abia ajungea până aici, şi cu cât înaintau, întunericul 
era mai des. Păsări forfoteau între ramuri şi în păienjenişul 
lianelor. Ici-colo, câte o rază de soare filtrată prin desiş 
aprindea adevărate curcubeie pe penajul multicolor al 
zburătoarelor. Puzderia de frunze, prinse ca într-un 
reflector, păreau şi ele înmuiate în cele mai variate culori. 
Treptat, poteca dispăru. Covorul de frunze putrede şi 
trunchiurile doborâte făceau drumul destul de anevoios. 
Foarte curtenitor cu Elsa, Stirner îi întindea mereu mâna, 
ajutând-o să treacă obstacolele. 

— Mai avem mult de mers? Se alarmă Elsa, care începuse 
să obosească. Jivinele astea trăiesc tocmai în inima pădurii. 
— N-o să mergem până acolo, o linişti Dugov. Noi avem o 
vorbă: „Dacă nu merge vânătorul după vânat, vine el la 

vânător”. Cum dăm de un luminiş, le facem semn să 
poftească. 

Răzbiră curând într-o poieniţă scăldată în soare. După 
semiintunericul desişului, nu se puteau obişnui uşor cu 


atâta strălucire. Pretutindeni creşteau flori uriaşe, roşii şi 
galbene, semănând cu lalelele. 

— Vai, ce frumuseţe! Exclamă Elsa. 

Se aşezară pe iarbă, la taifas. 

— E timpul! Spuse în sfârşit Dugov. Se propti în mijlocul 
poienii, cu faţa gravă şi concentrată. Ridică puţin capul şi 
începu să se rotească încetişor în loc. Părea că încearcă să 
străpungă desişul cu privirea. 

Deodată Elsa tresări. De departe se auzi răgetul unui leu, 
ca un bubuit de tunet. Îi răspunse încă unul, apoi încă unul. 

— Merge, merge! Se bucură Kacinski. 

Dugov se învârtea mereu încet, concentrat. 

Răgetele se apropiau. În rămuriş, maimuţele speriate 
făceau mare tărăboi. Chiar şi păsările se neliniştiră: 
ţâşneau de pe crengi tocmai în creştetul arborilor. 

Se auziră vreascuri trosnind sub paşii vătuiţi, dar apăsaţi, 
ai sălbăticiunilor. 

Veneau de pretutindeni, împresurând micul grup de 
oameni dezarmaţi. Elsa simţi că o cuprinde groaza: dacă 
noua armă se va dovedi neputincioasă, îi aşteaptă o moarte 
cumplită! 

Stirner o luă de mână şi o privi drept în ochi: 

— Liniştiţi-vă! 

Elsei îi mai veni inima la loc. 

În momentul acela un leu uriaş, frângând tufişurile, ţâşni 
în poiană şi încremeni orbit de soare. Apoi se apropie 
încetişor de Dugov şi mârâi prietenos, frecându-şi capul de 
cizmele lui. Dugov îl scărpină între urechi şi leul se întinse 
cât era de lung la picioarele vânătorului-îmblânzitor. Apoi 
se auzi un fel de mieunat şi în poiană năvăli o leoaică 
urmată de doi pui. Noii-veniţi se culcară şi ei la picioarele 
lui Dugov. Încă un leu apăru dintr-un salt. 

— Ajunge! Hotări Dugov. lahtul nostru nu poate găzdui 
mai mulţi oaspeţi. Nu te supăra, se adresă el primului leu. 
Dar mă tem că de mătăluţă am să mă lipsesc. Nu eşti nici 
tânăr şi nici prea arătos. 


Leul îi linse mâna cu limba-i uriaşă şi fugi în desiş. 

— Asta, în schimb, e o adevărată mândreţe! Spuse Dugov, 
mângâind pe spinare leul uriaş care străbătuse dintr-un salt 
poieniţa. Uitaţi-vă ce blană. Adevărată lână de aur! Dar tu 
de ce plângi, piciule? Ţi-a intrat un ghimpe în lăbuţă? 
Sărăcuţul de tine! Hai la nenea să ţi-l scoată! 

Într-adevăr, scoase un ghimpe lung din laba puiului de leu. 

Leoaica urmărea liniştită operaţia. 

— Au labe foarte sensibile şi se întâmplă des să se 
rănească, îi explică Dugov Elsei. Dar de ce nu veniţi mai 
aproape? Sunt blânzi ca nişte copii! 

Elsa prinse curaj şi începu să mângâie animalele. Leii 
mârâiau prietenos, se frecau cu capetele de picioarele ei şi 
tot dădeau să-i lingă mâna. 

— Şi-acum, hai acasă. Acuşi se întunecă. Dar unde ne sunt 
călăuzele? 

Kacinski găsi pe unul din cei doi negri ascuns în iarbă. 
Clănţănea din dinţi, iar faţa şi-o ţinea ascunsă în palme. 
Celălalt, când auzi răgetul leului, o rupse la fugă. 
Înspăimântat, negrul găsit de Kacinski abia se puse pe 
picioare. În halul acesta în nici un caz n-ar fi putut să-i 
conducă. Tremura atât de tare, încât colierul din scoici pe 
care-l purta la gât zornăia mereu. Iar la vederea leilor, 
încremeni locului. Dar după ce Kacinski îl privi ţintă câteva 
clipe, se linişti şi îşi reluă locul în fruntea grupului. 

Acum rămase Dugov în ariergardă. Leul, leoaica şi puii îl 
urmau ca nişte căţeluşi. 

Şirul se strecura prin pădure. Negrul în frunte, apoi Elsa 
cu Stirner, după ei Kacinski şi la urmă Dugov. 

În desiş, unde era aproape întuneric, auziră deodată 
pârâit de ramuri rupte. Stirner scoase un țipăt şi se aşeză 
pavăză în faţa Elsei. Un jaguar uriaş se prăvăli peste 
Stirner şi-l trânti la pământ. Elsa ţipă îngrozită. Dar în loc 
să-l sfâşie pe Stirner, jaguarul se grăbi să facă stânga 
împrejur şi fugi cu coada între picioare, ca un câine bătut. 


— Constat că nici vânătoarea noastră nu-i lipsită de 
primejdie! Se auzi glasul lui Dugov. Eşti rănit, Stern? 

— N-am nimic, răspunse Stirner, ridicându-se. Numai 
haina mi-a sfâşiat-o aici, la braţ. 

— Ei, Frau Băcker, v-aţi convins cât e de puternică arma 
noastră? Întrebă Kacinski. Jaguarul ne-a atacat. Dar înainte 
de a fi căzut peste Stern, am apucat să emit un ordin mintal 
şi, după cum vedeţi, şi-a luat tălpăşiţa. Undele 
electromagnetice radiate de creier se propagă cu viteza 
luminii: trei sute de mii de kilometri pe secundă. Vă puteţi 
imagina o armă mai rapidă? În mai puţin de a suta mie 
parte dintr-o secundă, duşmanul a fost făcut inofensiv. 

— Să fim totuşi mai prudenţi, spuse Stirner, uitându-se cu 
îngrijorare la Elsa. Se temea pentru viaţa ei. 

— Nu mai e nici o primejdie. Pădurea-i mai rară. Acum 
ajungem, răspunse Dugov. 

— Ce papagali frumoşi, exclamă Elsa, când se mai linişti. 

Kacinski se lovi cu palma peste frunte. 

— Tiii, era să uit! l-am promis lui Ivan un papagal pentru 
nevastă-sa. Ochi în rămuriş pasărea cea mai frumoasă şi îi 
dădu un ordin mintal. Papagalul fâlfâi din aripi şi în clipa 
următoare i se aşeză pe umăr. 

Negrul urmărise scena cu o teamă superstiţioasă. 

Surprinzându-i privirea, Kacinski râse. 

— Ne crede zei făcători de minuni. Aşa-i omul: ori 
divinizează, ori neagă ceea ce-i depăşeşte puterea de 
înţelegere. 

— 'Toate acestea pot părea o minune şi unui om mai 
instruit, îşi dădu părerea Elsa. 

— E totuşi ceva cât se poate de firesc, interveni Stirner. 
Orice dresură are la bază formarea şi apoi fixarea unor 
anumite reflexe condiţionate. Şi noi tot aşa procedăm. 
Numai că noi, datorită succeselor înregistrate în tele- 
transmiterea gândurilor, putem accelera acest proces, 
fixând instantaneu în conştiinţa animalelor orice reflex 
dorim. Îţi mai aduci aminte, Kacinski, de primele noastre 


experienţe? A fost o joacă de copil în comparaţie cu ce 
facem acum! 

— Să nu subestimăm importanţa primelor noastre 
experienţe! Răspunse Kacinski. Fără ele n-am fi ajuns să 
avem cea mai vestită grădină zoologică din lumea întreagă. 

— Ce lucruri mai interesante pot fi văzute acolo? Prin ce v- 
aţi câştigat faima? Se interesă Elsa. 

— Ar merita să o vizitaţi! În împrejurimile Moscovei, un 
teren uriaş, acoperit cu un fel de clopot de sticlă, a fost 
transformat într-o grădină de iarnă de proporţii neîntâlnite. 
Acolo, între plante tropicale, umblă în voie lei, tigri, capre 
sălbatice, antilope, pantere, iar copiii zburdă, jucându-se cu 
sălbăticiunile care nu sunt deloc sălbatice. Droaie de copii 
vin să-şi petreacă ziua în grădină; se plimbă călare pe tigri, 
se hârjonesc cu puii de lei, se iau la întrecere cu 
căprioarele. Dar iată că am ajuns. Se vede vila 
dumneavoastră. 

Apariţia neobişnuitului alai alarmă pe toţi. Bona o luă la 
goană şi se aruncă în apă, Schmiedthof căzu leşinată, iar lui 
Hans i se muiară genunchii. În grajd, caii fornăiau şi loveau 
din copite, iar măgarul răgea ca în spaimele morţii. 

Încetul cu încetul larma se potoli. Elsa o convinse pe 
Emma să iasă pe terasă şi, ca să-i dea curaj, începu să se 
joace cu leii. Atunci micuțul Otto se apropie de pui, dar nu 
îndrăznea încă să-i mângâie. Dugov se distra pe socoteala 
Emmei: 

— Dacă doriţi, Frau Spielmann, vă las un leu! Vă păzeşte 
casa, are cu cine să se joace copilul. 

— Sunteţi foarte drăguţ, dar. Mă lipsesc. V-aş ruga să-i 
luaţi mai repede de aici. 

Dugov râse, privi ţintă leii, apoi îşi îndreptă privirea spre 
marinarii care aşteptau lângă cort. Ei se ridicară imediat şi, 
executând ordinul cerebral, strânseră cortul şi pregătiră 
bărcile. Păşind încet şi cu grijă pe poteca pietruită, leii 
coborâră spre țărm şi se culcară pe nisip. Marinarii îi 
transportară câte unul pe iaht. 


— Plecaţi? Se întristă Elsa. 

— Din păcate nu mai putem întârzia. Ne aşteaptă un 
dirijabil. Sperăm însă că vom mai avea plăcerea să ne 
întâlnim. După ce organizăm transportul, trebuie să 
prindem fiare pentru filialele din Harkov, Tbilisi şi din alte 
oraşe ale grădinii noastre zoologice. Şi aş fi fericit dacă ne- 
aţi face şi dumneavoastră o vizită. 

Elsa mulţumi cu un semn din cap. 

Dugov se apropie de Emma. 

— O să vă pară rău, doamnă, că n-aţi venit cu noi la 
vânătoare. Ca la circ v-aţi fi distrat. Zări un stol de păsări 
rotind sus, deasupra golfului. Dar ca să nu spuneţi că sunt 
om rău, am să fac o demonstraţie special pentru 
dumneavoastră. 

Privi concentrat spre golf. Schimbând imediat direcţia 
zborului, păsările se încolonară în triunghi, coborâră 
săgetat, dădură ocol vilei şi, schimbând formaţia, începură a 
se roti exact deasupra lor. Apoi cercul se lărgi treptat, până 
ce păsările se mistuiră în văzduh. 

Emma bătu din palme încântată. 

— Mai vreau! Mai vreau! Strigă băiatul. 

În timp ce Dugov îşi lua astfel rămas bun de la Emma şi de 
la copilul ei, Stirner, mai la o parte, îi vorbea Elsei cu 
înflăcărare. Împurpurată la faţă, ea asculta cu plăcere. 

— E timpul să plecăm! Hotări Dugov. 

Tot grupul cobori spre țărm. Cei trei vânători urcară în 
barcă şi puseră mâna pe vâsle. 

— La revedere! Strigă Stirner cu ochii la Elsa. 

În razele asfinţitului, picăturile de apă desprinse de pe 
vâsle păreau stropi de vin roşu din Chios. Barca ajunse în 
dreptul iahtului, iar macaralele o traseră pe bord. Vântul 
prielnic umflă pânzele. Se auzi zornăind lanţul ancorei. 

— La revedere! Mai auzi Elsa. 

Pe iaht şi pe țărm fluturară batistele. 

Leii, înşiraţi pe punte, priveau liniştiţi, forfota din jur. În 
lumina amurgului, blana lor lucea ca aurul. Noii argonauţi 


porniră spre larg. 

Dugov pironi leii cu privirea şi deodată ei începură să dea 
din cap şi să fluture laba, luându-şi parcă rămas bun de la 
cei de pe țărm. Emma şi copilul râdeau din toată inima. Elsa 
zâmbi şi ea, dar ochii îi erau trişti. 

Pânzele se topiră în zare şi peste necuprinsul de smarald 
începură să se aştearnă umbre cenuşii, dar cele două femei 
şi copilul tot mai priveau spre locul unde abia se mai ghicea 
dâra lăsată pe luciul oceanului de iahtul alb. 

— Chiar ar trebui să plecăm acolo, să vedem toate aceste 
minuni, rosti Elsa visătoare. 

— Straşnic ar fi! Se bucură Emma. M-am săturat de 
pustietatea de-aici. 

În noaptea aceea pe Elsa n-o prindea somnul. Când aţipi 
spre ziuă, i se păru că o cheamă Ludwig. 

— Da, Ludwig, da, iubitule! Şopti ea în somn. 

Era convinsă, chiar în vis, că Stirner numai la ea se 
gândeşte. Dar se înşela. Nu Stirner, ci Stern se gândea cu 
drag la frumoasele clipe petrecute în ultimele zile. 

Pe punte, sub cerul înstelat al tropicelor, Stern se aciuase 
într-un fotoliu scund şi, cu cotul rezemat de capul unui leu 
tolănit alături, încerca şi el să adoarmă. Luna pălise, 
suflarea răcoroasă a oceanului vestea ivirea zorilor, 
gândurile lui încă mai zburau, mereu şi mereu, spre vila 
singuratică de pe țărm, spre Frau Băcker. 

Până la urmă însă, în legănarea blândă a valurilor, îl toropi 
somnul şi îşi culcă fruntea pe coama leului. 

Primele raze îi surprinseră pe amândoi dormind. 

Nici omul, nici leul nu bănuiau că în tainiţele 
subconştientului lor forţa raţiunii omeneşti a ferecat cu 
şapte lacăte tot ce-a fost în ei crunt şi de temut. 


SFÂRŞIT 


1 Joc de cuvinte - În limba germană Gliick înseamnă 
fericire (N. R.)