Victor Hugo — Oamenii marii

Victor Hugo 


OAMENII MĂRII 


chin această carte insulei ospitalităzii şi 
hberiățu, acestia colt dir  Petririuaul 
pământ norriarii, uriie triieste uri Pac 
Popor de NOU OANEI Al PHP — Sper 
ŞI biândei stânci Guemieseu, astăzi azi ul 
meu, Şi poate și rnormâritul. 


ME 


Victor Hugo 


OAMENII MĂRII 


Închin această carte insulei 
ospitalităţii și libertăţii, acestui 
colț din bătrânul pământ 
normand, unde trăiește un mic 
popor de nobili oameni ai mării 
-  asprei și  blândei stânci 
Guernesey, astăzi azilul meu, și 
poate și mormântul. 


VH. 


ARHIPELAGUL MÂNECII 


Cataclismele de demuli 


Atlanticul macină coastele Franţei. Presiunea curentului 
polar ne schilodește ţărmul dinspre apus. Meterezele 
noastre împotriva mării sunt mânate de la Saint Valery-sur- 
Somme la Ingouville, blocuri uriașe de stâncă se prăvălesc, 
valurile rostogolesc nori albi de bolovăniș, porturile ni se 
înnămolesc de atâta nisip și pietriș, la gurile fluviilor ni se 
închide calea. Zilnic se desprinde câte un crâmpei din 
pământul Normandiei și dispare sub valuri. Această 
uluitoare acţiune de măcinare, azi încetinită, a fost cândva 
înfiorătoare. Numai pintenul uriaș al peninsulei Finistere a 
fost în stare s-o frâneze. De puterea curentului polar și de 
violenţa acţiunii lui de surpare îţi poţi da seama după 
scobitura pe care a produs-o între Cherbourg și Brest. 
Formarea în acest chip a Golfului Mânecii în dauna 
pământului francez s-a petrecut înaintea erei istorice. Se 
cunoaște totuși data ultimei violenţe hotărâtoare a 
oceanului asupra coastei franceze. În anul 700, șaizeci de 
ani înaintea urcării pe tron a lui Carol cel Mare, o furtună 
violentă a desprins Jersey-ul de Franţa. 

Asemenea Jersey-ului, se pot vedea azi și creștetele altor 
crâmpeie de uscat înghiţite mai demult de apele oceanului. 
Aceste creștete care se înalță din apă sunt azi insule. Este 
ceea ce se cheamă arhipelagul normand. 

Vieţuiește acolo un harnic furnicar omenesc. 

Acţiunii mării, care a pricinuit prăpădul, i-a urmat 
acţiunea omului, care a făurit un popor. 


Guernesey 


Granit la miazăzi, nisip la miazănoapte; ici stânci 
abrupte, colo dune. Un povârniș de pajiști, cu unduiri de 
coline și reliefuri stâncoase; drept ciucuri acestui covor 
verde, învrâstat de cute, spuma oceanului; de-a lungul 
coastei, baterii la nivelul solului; din loc în loc, turnuri cu 
deschizături pentru ochit; cât e plaja de lungă se vede jos 
un parapet masiv, întretăiat de creneluri și de scări, pe 
care-l năpădește nisipul și pe care-l atacă valul, unicul 
asediator de temut; niște mori cu aripile smulse de furtună; 
câteva, la Valle, la Ville-au-Roi, la Saint-Pierre-Port și la 
Torteval se mai învârt încă; pe coastă, mici golfuri de 
ancorat; pe dune, turme, și lângă ele, fugind de colo-colo și 
adulmecând, câinele ciobanului și câinele văcarului; 
căruțele ușoare ale negustorilor de la oraș gonesc pe 
drumurile desfundate; multe case negre, unse cu smoală pe 
partea dinspre apus, spre a fi ferite de ploaie; cocoși, găini, 
bălegar; pretutindeni ziduri ciclopice; minunate erau cele 
din vechiul port - din păcate azi distruse - cu blocurile lor 
informe, cu stâlpii lor puternici și lanţurile lor grele; ferme 
împrejmuite de arbori uriași; ţarini cu garduri de zid gros 
de piatră, înalte până la brâu, ce desenează pe câmpii o 
ciudată tablă de șah; ici și colo câte un meterez în jurul unui 
teren năpădit de scaieţi, colibe de granit, bordeie întărite 
ca niște cazemate, cabane ce pot sfida ghiuleaua; uneori, în 
locul cel mai sălbatic, dai de o clădire nouă, nu prea mare, 
cu clopot deasupra; e o școală; două-trei pâraie prin fundul 
livezilor; ulmi și stejari; un crin făcut anume parcă pentru 
Guernesey - Guernesey Lily - pe care nu-l întâlnești decât 
aici; când vine vremea muncilor de vară, vezi pluguri cu 
câte opt cai; în faţa caselor, clăi mari de fân, înălțate pe 
blocuri de piatră așezate-n cerc; tufișuri de măcieși plini de 
ghimpi; pe alocuri, printre livezi și grădini de zarzavat - 
grădini lucrate în vechiul stil francez, cu tise tăiate 
geometric, cu garduri vii de merișor tuns, cu vase baroce; 
flori rare cresc prin curţile ţăranilor, rododendroni printre 
cartofi; pretutindeni, pe iarbă, covoare de varecil!, de 


culoarea urechiușei; în zare, zece clopotniţțe gotice; 
aproape tot atâtea flori iarna ca și vara. Acesta-i Guernesey- 
ul. 


Guernesey (urmare) 


Pământul, amestecat până la saturație cu pulbere de 
stâncă. E viguros; nămolul și algele marine, care servesc de 
îngrășământ, adaugă sare granitului, de unde rezultă o 
fertilitate nemaiîntâlnită; seva face minuni; magnolii, mirt, 
dafini, oleandri, hortensii albastre; fucsiile sunt peste 
măsură de mari; găsești bolți de verbină cu floarea bătută; 
ziduri întregi de mușcate; portocali și lămâi crescând sub 
cerul liber; de struguri nici pomeneală, căci ei nu se coc 
decât în sere; aceștia, însă, sunt minunaţi; cameliile au 
înălțimea arborilor; prin grădini întâlnești flori de aloes mai 
înalte decât casa. 

Atrăgător pe această parte a țărmului, Guernesey este 
înfricoșător pe cealaltă. Coasta apuseană, devastată, e 
veșnic bântuită de vânturile dinspre larg. Numai brizanţi'?:, 
vijelii, mici golfuri de adăpost, bărci peticite, pârloage, 
lande, cocioabe, uneori câte un cătun sărăcăcios, și, 
tremurând parcă, cirezi de vite slabe, iarbă pipernicită. Și 
sărată, și sărăcie lucie, sub aspectul ei cel mai crunt. 

Dacă sapi nisipul depus de apele mării în micul golf 
Vason, găsești acolo arbori. Există în locul acela, sub un 
misterios strat de nisip, o pădure întreagă. 

Pescarii, trataţi cu asprime de această coastă apuseană 
bântuită de vânturi, au devenit piloţi îndemânatici. Marea 
ce scaldă insulele Mânecii nu se aseamănă cu nicio altă 
mare. În golful Cancale, din apropierea acestora, e locul 
unde nivelul fluxului atinge cea mai mare înălțime de pe 
întregul glob. 


Primejdiile marii 


„„„ Coasta apuseană a Guernesey-ului e plină de locuri 
primejdioase. Valurile au crestat-o cu multă măiestrie. 
Uneori, oceanul te pune aici în faţa unor situaţii 
neașteptate, de care trebuie să te ferești. lată, de pildă, 
unul din capriciile cele mai obișnuite ale rozei vânturilor din 
insulele Mânecii: furtuna se dezlănțuie de la sud-est; apoi 
se așterne liniștea, o liniște deplină; răsufli ușurat; asta ţine 
uneori o oră; și deodată, uraganul, care dispăruse spre sud- 
est, se ivește dinspre nord-vest; îl aveai la început în spate, 
acum îl ai în faţă; e vijelia răsturnată. Dacă nu ești un pilot 
încercat și un vechi lup de mare. Și dacă, profitând de 
răstimpul de liniște, n-ai fost destul de prevăzător să faci o 
manevră în sens contrar în timp ce vântul își schimbă 
direcţia, totul s-a sfârșit, nava se sfărâmă în bucăţi și se 
scufundă. 

Aproape niciodată nu-i liniște în partea aceasta a 
oceanului. 


Stâncile 


În arhipelagul Mânecii coasta e în cea mai mare parte 
sălbatică. Interiorul acestor insule e plin de farmec, 
țărmurile sunt însă aride și mohorâte. Marea Mânecii fiind 
o Mediterană în miniatura, valurile ei sunt scurte și 
violente, iar undele - un plescăit. Din această cauză, 
falezele par ciocănite în chip ciudat, iar coasta prezintă 
săpături adânci. 

Cine trece de-a lungul acestor ţărmuri vede perindându- 
i-se în faţa ochilor un șir întreg de imagini amăgitoare. În 
fiecare clipă stânca încearcă să te înșele. Nimic mai straniu 
decât aceste miraje. lată gigantice broaște de piatră, ieșite 
fără îndoială din apă ca să respire; călugăriţe uriașe zoresc 
grăbite, cu capul aplecat spre orizont; iar prin cutele 
împietrite ale vălului lor vezi trecând parcă suflul vântului: 
regi cu coroane din lavă vulcanică stau gânditori pe tronuri 


masive de pe care se prelinge spuma mării: fel de fel de 
ființe pitite în stâncă își scot braţele în afară; li se văd 
degetele răsfirate ale mâinilor. Toate acestea nu sunt însă 
decât stânci lipsite de formă. Apropie-te, și nu mai rămâne 
nimic. Sunt fenomene caracteristice stâncilor. lată aici o 
fortăreață, acolo un templu străvechi: dincolo o grămadă de 
ruine și de ziduri surpate, imaginea jalnică a unui oraș 
pustiu. Dar nu există nici templu, nici oraș, nici fortăreață: e 
numai faleza. Pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi, te 
abaţi din drum sau faci vreun ocol, ţărmul ia forme mereu 
noi; nu există caleidoscop care să se descompună mai 
repede; imaginile se destramă și renasc iarăși; perspectiva 
se va ţine de năzbătii. Blocul acesta e un trepied, apoi se 
preface în leu, și mai târziu într-an înger, care-și întinde 
aripile; pe urmă, ia forma unui om care șade și citește o 
carte. Nimic nu-și schimbă forma mai iute decât norii, cu 
excepţia stâncilor. 


Saint-Pierre-Port 


Casele de lemn sculptat din care a fost construit 
odinioară Saint-Pierre-Port, capitala Guernesey-ului, au fost 
aduse din Saint-Malo. O frumoasă casă de piatră din secolul 
al XVI-lea se mai poate vedea și astăzi pe Strada Mare. 

Portul Saint-Pierre este un port liber. Orașul e construit 
în etaje pe un șir întreg de văi și de coline, care înconjoară 
într-o neorânduială pitorească vechiul port, ca și când ar fi 
fost strânse laolaltă de mâna unui uriaș. Râpele ţin loc de 
străzi. lar scările înlătură ocolurile. Pe străzile în pante 
foarte abrupte galopează în sus și în jos minunaţii cai anglo- 
normanzi. 

În piaţa mare, vânzătoarele, așezate pe caldarâm, sub 
cerul liber, expuse ploilor torențiale din timpul iernii; în 
schimb, la câţiva pași numai, se poate vedea statuia de 
bronz a unui prinţ. La Jersey cad pe an 330 milimetri cubi 


de apă, iar la Guernesey 289. Vânzătorii de pește sunt mai 
favorizați decât zarzavagiii; piaţa de pește, o imensă hală 
acoperită, are mese de marmură pe care se expune, cum nu 
se poate mai frumos, peștele, care la Guernesey se 
pescuiește de multe ori în cantități uimitoare. 

Nu există nicio bibliotecă publică. Există o societate 
tehnică și literară. De asemenea un colegiu. Se construiesc 
biserici cu duiumul. 

Există aici și un Palat de Justiţie. Judecătorii, îmbrăcaţi în 
violet, își expun părerile cu voce tare. În secolul trecut, 
măcelarii nu puteau vinde nici măcar o jumătate de 
kilogram de carne de vacă sau de berbec mai înainte ca 
autorităţile să nu-și fi luat partea leului. 

Există și un teatru. Pe o stradă pustie, o portiţă prizărită 
dând într-un coridor constituie intrarea. Interiorul se 
aseamănă, din punct de vedere arhitectonic, cu o șură de 
fân. 

Pe colina de la nord, la Castle Carey (mai corect Carey 
Castle), se află o prețioasă colecţie de tablouri, cea mai 
mare parte spaniole. Dac-ar fi publică, ar constitui un 
muzeu. 

În  Saint-Pierre-Port sunt tot atâţia arbori câte 
acoperișuri, mai multe cuiburi decât case, și zgomotul pe 
care-l fac păsările e mai mare decât cel al trăsurilor. 

Treci o râpă, străbaţi Mill-street, intri într-un fel de gang 
strâmt între două case înalte, urci un drum cu scări, îngust 
și nesfârșit, care cotește când la dreapta, când la stânga, și 
ale cărui trepte se clatină, și iată-te dintr-o dată într-un oraș 
beduin; dărâmături, gropi săpate de apa ploilor, ulicioare 
desfundate, ziduri cu crestele arse, case năruite, odăi 
pustii, fără ferestre și fără uși, în care iarba crește în voie, 
grinzi aruncate de-a curmezișul străzilor, ruine baricadând 
trecerea, ici-colo câte o șandrama locuită, băieţași goi, 
femei palide. 

Ici-colo, femei care umblă din poartă-n poartă, ca să 
vândă tot felul de mărunţișuri cumpărate în bazare sau în 


pieţe. Aceste revânzătoare, foarte sărace, câștigă cu mare 
greutate câteva centime pe zi. lată observaţia uneia din ele: 
„Mare minune c-am putut pune deoparte săptămâna asta 
treizeci și cinci de centime”. 

În luna mai încep să sosească iahturile, rada portului e 
înțesată de vase de plăcere; cele mai multe sunt cu pânze, 
unele însă merg cu aburi. Sunt iahturi a căror întreţinere se 
ridică la o sută de mii de franci pe lună. 

Localnicii sunt sănătoși,  chipeși și cumsecade. 
Închisoarea orașului e mai mult goală. 

Meșterii marangozii3* din Guernesey sunt renumiţi; 
bazinul de carenaj'4* e totdeauna plin cu vase în reparaţie. 
Vasele sunt trase pe uscat în sunetul flautului. Cântărețul, 
spun meșterii marangozi, face mai multă treabă decât un 
lucrător. 

Orașul e străbătut în toate direcţiile de un soi de căruţe 
cu două roţi, încărcate cu butoiașe de bere și cu saci cu 
cărbuni de pământ. 


Istorie, legendă, religie 


Jersey a cunoscut împilarea a doi jefuitori: Cezari5: și 
Rolloni!s+. Înaintea lui Rollon, duce al normanzilor, a domnit 
peste arhipelag Salomon, regele bretonilor. Din această 
cauză la Jersey se resimte o puternică influenţă normandă, 
iar la Guernesey o puternică influenţă bretonă; natura 
ținuturilor oglindește istoria lor; la Jersey sunt mai multe 
pășuni, iar la Guernesey mai multe stânci; Jersey e mai 
verde, Guernesey mai sălbatic. 

Arhipelagul are biserici din belșug. E un amănunt asupra 
căruia merită să te oprești; pretutindeni temple. Cucernicia 
catolicilor e depășită; pe un petic de pământ din Jersey sau 
din Guernesey se găsesc mult mai multe capele decât pe 
oricare suprafaţă de pământ de aceeași mărime din Spania 
sau din Italia. Metodiști propriu-ziși, metodiști primitivi, 


metodiști uniţi, metodiști independenţi, baptiști, 
presbiterieni, milenariști, quakeri':, evangheliști, fraţi din 
Plymouth, nesectari etc.; adăugaţi biserica episcopală 
anglicană, adăugaţi biserica romano-catolică. Se găsește la 
Jersey până și o capelă mormonă'&.. 

Cuvântul Voltaire e aici, după cum se pare, sinonim cu 
una din multiplele porecle ale diavolului. Când e vorba de 
Voltaire, toate sectele religioase fac front comun. Mormonul 
e de aceeași părere cu anglicanul, acordul se stabilește pe 
terenul dușmăniei și toate sectele se unesc prin ură. 
Anatema aruncată asupra lui Voltaire constituie punctul de 
întâlnire al tuturor variantelor protestantismului. Trebuie 
subliniat că în timp ce catolicismul nu-l poate doar suferi pe 
Voltaire, protestantismul resimte faţă de el oroare. Geneva 
supralicitează Roma. Există și un crescendo al blestemului. 
Calasi+, Sirveni1*, atâtea pagini strălucitoare îndreptate 
împotriva persecuțiilor la care au fost supuși protestanții 
sunt date uitării. Voltaire a negat dogma. Acest lucru e de 
ajuns. E drept că ela apărat pe protestanți, dar a păcătuit 
împotriva protestantismului. Protestanţii îl urmăresc cu o 
ingratitudine ortodoxă. O persoană care trebuia să 
vorbească în public la Saint-Helier în legătură cu o colectă a 
fost prevenită că dacă va pomeni numele lui Voltaire în 
cuvântare, cheta nu va da niciun rezultat. Atâta timp cât 
trecutul va mai avea putere să-și spună cuvântul, Voltaire va 
fi ostracizat. Ascultaţi-l; nu a avut nici geniu, nici talent, nici 
spirit. La bătrâneţe a fost insultat, iar după moarte - 
proscris. El este veșnic „discutat”. În aceasta constă gloria 
lui. E oare posibil să se vorbească despre Voltaire fără 
patimă și cu nepărtinire? Când un om domină un secol și 
întruchipează ideea de progres, el nu mai dă naștere la 
critici, ci la ură. 


Bâtrânele sălașuri și vechii sfinţi 


Cicladele descriu un cerc; arhipelagul Mânecii, un 
triunghi. Când te uiţi pe hartă la insulele Mânecii - căci 
harta îţi redă imaginea a ceea ce ai vedea dacă ai privi de 
sus - vezi o porţiune triunghiulară de mare care se 
desprinde dintre aceste trei puncte extreme; Aurigny, care 
reprezintă vârful nordic al triunghiului, Guernesey, vârful 
apusean, și Jersey, cel de la sud. Fiecare dintre aceste trei 
insule-mamă este înconjurată de ceea ce am putea numi 
puișorii: insulițele Aurigny are Bur-Hou, Ortach și Casquets, 
Guernesey are Herm, Jet-Hou și Li-Hou. 

Pe vremuri, în timpurile preistorice, insulele Mânecii erau 
sălbatice. Primii locuitori ai insulelor au aparţinut probabil 
acelei rase primitive al cărei tip se mai întâlnește și azi la 
Moulin-Guignon. Trăiau jumătate din an hrănindu-se cu 
pește și scoici, iar cealaltă jumătate prădând vasele 
naufragiate. Pirateria de-a lungul ţărmurilor arhipelagului 
constituie pentru ei un mijloc de existenţă. Nu cunoșteau 
decât două anotimpuri: anotimpul pescuitului și anotimpul 
naufragiilor; asemenea locuitorilor din Groenlanda, care 
numesc vara vânătoarea renilor, și iarna - vânătoarea 
focilor. Toate aceste insule, mai târziu normande, erau 
numai scaieţi, mărăciniș, vizuini de sălbăticiuni și sălaș de 
tâlhari. Un vechi cronicar, originar din aceste insule, se 
exprimă cu energie: capcane și cuiburi de pirați. Romanii le 
cotropiră, dar prezenţa lor nu influenţă prea mult 
moravurile locuitorilor; răstigneau piraţii, dar celebrau 
Furinalele, adică sărbătoarea pungașilor. Această zi se mai 
sărbătorește și azi în unele din satele noastre la 25 iulie, iar 
în orașele noastre în tot cursul anului. 

Insulele Casquets sunt foarte primejdioase; pe coasta lor 
se produc multe naufragii. Cu două sute de ani în urmă, 
englezii își făcuseră o ocupaţie din scoaterea la suprafaţă a 
tunurilor scufundate în acele locuri. Unul din aceste tunuri, 
acoperit de stridii și de midii, se găsește în muzeul din 
Valognes. 


Alte particularitaţi 


Locuitorii de pe-o insulă trăiesc în relaţii de mare 
prietenie cu cei de pe celelalte; dar se și iau în râs unii pe 
alţii, însă fără răutate. Aurigny, care depinde din punct de 
vedere administrativ de Guernesey, se înfurie câteodată, și- 
ar dori ca șeful puterii judecătorești să-și mute reședința pe 
teritoriul ei și în felul acesta Guernesey să-i devină satelit. 
La care Guernesey răspunde, fără mânie, prin următoarea 
glumă populară: 


„Păzea, Pierre, păzea Andr6, 
Că te-altoiește Guernesey”. 


Insularii aceștia, formând o adevărată familie a mării, 
sunt uneori amărâţi, dar niciodată ursuzi. 

Aurigny, de altfel, își are și ea importanţa ei relativă. 

Pentru cei din Casquets, Aurigny e însăși Londra. Fiica 
păzitorului de far Houguer, născută la Casquets, a făcut pe 
când avea douăzeci de ani o călătorie la Aurigny. Fu atât de 
buimăcită de zgomotul de acolo, încât ceru să plece 
numaidecât înapoi, la stâncile ei. Nu văzuse niciodată până 
atunci un bou. Zărind un cal, exclamă: „Ce câine mare!” 

„Întotdeauna cu cei doi pe cele zece”, spune o 

străveche zicătoare din partea locului. Și ce vrea să spună? 
Că niciodată, dacă ţi-ai luat vreun om cu ziua sau vreo 
femeie de serviciu, cei doi ochi ai tăi nu trebuie să slăbească 
o clipă cele zece degete ale lor. Sfat de stăpân cărpănos, 
vechea neîncredere care dă pe faţă vechea lenevie. Diderot 
povestește că, pe când era în Olanda, vrând să înlocuiască 
un geam spart de la o fereastră, văzu venind cinci lucrători: 
unul aducea geamul cel nou, altul chitul, unul găleata cu 
apă, unul mistria și un altul buretele. În două zile, și lucrând 
toţi cinci, au pus geamul la loc. 


Acestea sunt, trebuie s-o spunem, străvechile lâncezeli 
gotice, rezultat al iobăgiei, după cum nepăsarea creolă e un 
rezultat al sclaviei, ambele fiind vicii comune tuturor 
popoarelor și care, în zilele noastre, în contact cu 
progresul, dispar de pretutindeni: de pe insulele Mânecii, 
ca și din alte părţi, și poate de aici mai repede ca de 
oriunde, în aceste harnice comunităţi insulare, sârguința 
care face parte din îndeplinirea conștiincioasă a 
îndatoririlor devine din ce în ce mai mult legea muncii. 


Particularităţi (urmare) 


Insulele Mânecii nu au deocamdată decât două statui: 
una la Guernesey a „prinţului-consort”, cealaltă la Jersey, 
numită „Regele de Aur”; i se spune așa, neștiindu-se pe cine 
reprezintă și nici pe cine vrea să imortalizeze. Se află în 
centrul pieţei mari din Saint-Helier. O statuie, fie ea și 
anonimă, e totuși o statuie și asta măgulește amorul propriu 
al populaţiei, căci a fost fără îndoială ridicată în cinstea 
cuiva. Nimic nu răsare mai anevoie din pământ ca o statuie, 
dar în același timp nimic nu se înalță cu mai mare 
repeziciune. Când nu poţi avea un stejar, te mulțumești și 
cu o ciupercă. Shakespeare își așteaptă și astăzi statuia în 
Anglia, Beccaria și-o așteaptă mereu pe-a sa în Italia, dar se 
pare că domnul Dupin și-o avea pe-a lui în Franţa. 

Jersey are un „Munte al Spânzuraţilor”, ceea ce lipsește 
la Guernesey. Cu șaizeci de ani în urmă a fost spânzurat la 
Jersey un om pentru că a luat dintr-un sertar șaizeci de 
centime; e adevărat că în aceeași epocă a fost spânzurat în 
Anglia un copil de treisprezece ani pentru că furase niște 
prăjituri, iar în Franţa a fost ghilotinat Lesurqgues, un 
nevinovat. Farmecul pedepsei cu moartea! 

La Guernesey mai stăruie încă pedeapsa bătăii eu biciul; 
la Jersey acuzatul e aruncat într-o cușcă de fier. Lumea își 
bate joc de relicvele sfinţilor, dar venerează cizmele lui 


Carol al Il-lea:1!:. Ele sunt păstrate cu sfințenie în castelul 
de la Saint-Quen. 

„.. Clima, o primăvară veșnică. Exista și iarnă, și vară, 
fără îndoială; dar cu măsură; niciodată arșița Senegalului, 
dar nici gerurile Siberiei. Insulele Mânecii sunt pentru 
Anglia ceea ce insulele Hyeres sunt pentru Franţa. Bolnavii 
de piept de pe insula Albionului vin aici să-și îngrijească 
sănătatea. 


Homo edax'2 


Marea clădește și dărâmă; iar omul ajută mării, nu însă 
pentru a construi, ci pentru a distruge. 

Nicio unealtă a timpului nu lucrează atât de intens ca 
târnăcopul omului. Omul e un adevărat rozător. Sub mâinile 
lui totul se schimbă și totul se transformă fie în bine, fie în 
rău. Omul, această ființă cu o existenţă atât de scurtă, 
această vieţuitoare care se apropie cu fiecare zi ce trece de 
mormânt, întreprinde acţiuni care sfidează infinitul. 
Tuturor acţiunilor și reacţiunilor naturii, elementelor care 
tind să comunice cu alte elemente, fenomenelor lumii 
înconjurătoare, vastei circulații a forţelor din adâncul 
lucrurilor, omul le opune blocada sa. Și el, la rândul lui, le 
spune: „Pe aici nu se trece”. El are interesele sale și 
universul trebuie să ţină seama de ele. Nu are el, de altfel, 
un univers al lui? Și înțelege să dispună de el după bunul 
său plac. 

Totul tinde să îngrădească pe om, dar nimic nu-l poate 
opri. Limitelor el răspunde prin salturi. Imposibilul e o 
frontieră care bate veșnic în retragere în faţa lui. 

O formaţiune geologică, care are la bază nămolul din 
timpul potopului și în vârf zăpada veșnică, e pentru om un 
zid ca oricare altul: îl străpunge și trece mai departe. El 
taie istmuri, forează vulcanii, crestează stâncile de pe malul 
mării, sapă galerii subterane, sfărâmă  promontorii. 


Odinioară, toată munca asta gigantică o făcea pentru 
Xerxesi13*; azi, mai puţin naiv, o face pentru el însuși. 
Această scădere a prostiei se numește progres. Omul 
lucrează pentru casa lui, și casa lui e întreg pământul, el 
schimbă ordinea lucrurilor, le mută, le înlătură, dărâmă, 
scormonește, răscolește, sapă,  scobește, sparge, 
pulverizează, desființează ici, dărâmă dincolo și clădește 
din nou cu ceea ce a mai rămas din dărâmături. Nimic nu-l 
face să șovăie, nicio masă, niciun bloc, nicio piedică, nici 
rezistența materiei, nici maiestatea naturii. Cu târnăcopul 
în mână, omul pornește să ia cu asalt nemărginirea. Viitorul 
va asista poate la dărâmarea Alpilor. Globule, nu te 
împotrivi strădaniilor furnicii tale! 

Câţiva visători, unii dintre ei iluștri, au visat să readucă 
pe pământ primăvara veșnică. Anotimpurile excesive, vara 
și iarna, sunt rezultatul prea marii înclinări a axei 
pământului pe planul elipticei. Pentru a suprima 
anotimpurile, ar fi suficient să se îndrepte această axă. 
Nimic mai simplu. Înfigeţi în pol un par care să pătrundă 
până în centrul globului, legaţi de el un lanţ, găsiți undeva 
în afara suprafeţei pământului un loc din care să puteţi 
trage, procuraţi-vă zece miliarde de atelaje cu câte zece 
miliarde de cai fiecare, daţi bici cailor, axa se va îndrepta și 
veţi realiza astfel primăvara veșnică. După cum vedeţi, nu-i 
mare scofală! 

Dar să căutăm în altă parte paradisul. Primăvara e un 
lucru minunat: libertatea și dreptatea sunt, însă, cu mult 
mai preţioase. Paradisul ţine de lumea spirituală, nu de cea 
materială. 

Ca să fim liberi și drepţi, nu depinde decât de noi. 

Seninătatea e de natură interioară. lar primăvara veșnică 
se află în noi înșine. 


Bunâtatea poporului din arhipelag 


Cine a vizitat arhipelagul normand îl iubește; cine a trăit 
acolo îl prețuiește. 

Pe aceste insule trăiește un popor nobil, puţin numeros, 
dar mare prin calităţile sale sufletești. Sufletul lui este 
sufletul mării. Oamenii de pe insulele Mânecii aparţin unei 
rase deosebite. Ei se consideră oarecum superiori „ţării 
celei mari”(4: și-i privesc de sus pe englezi, care sunt 
înclinați câteodată să disprețuiască „cele trei sau patru 
ghivece de flori din heleșteul acela”. Cele două insule: 
Jersey și Guernesey nu rămân datoare: „Noi suntem 
normanzi - spun locuitorii lor - și noi am fost acei care-am 
cucerit Anglia”. Poţi surâde, desigur, dar poţi și admira. 

„„. Insula Guernesey este supusă unei vaste acţiuni de 
dărâmare. Granitul de aici e bun, cine mai dorește? 
Întregul şir de stânci de pe malul mării a fost scos la 
licitaţie. Locuitorii vând insula cu de-amănuntul. Ciudata 
stânca numită „Stânca Diavolului” a fost vândută de curând, 
ca un obiect de ocazie, pentru câteva lire sterline și, după 
ce imensa carieră de la Ville-Baudue va fi secătuită, va veni 
rândul alteia. 

Piatra de aici e căutată în întreaga Anglie. Numai pentru 
digul care se construiește de-a lungul Tamisei vor trebui 
două sute de mii de tone de piatră. Persoanele devotate 
monarhiei, care ţin la trăinicia statuilor regale, au regretat 
foarte mult că piedestalul statuii de bronz a regelui Albert e 
din granit de Chessering și nu din minunatul granit de 
Guernesey. Dar, în sfârșit, aceasta e situaţia: țărmurile 
Guernesey-ului cad sub loviturile târnăcoapelor. În numai 
patru ani, în Saint-Pierre-Port a dispărut un munte, chiar de 
sub ferestrele locuitorilor din la Falue. 

Dar lucrurile acestea se petrec în America, la fel ca și în 
Europa. În momentul de faţă, Valparaiso e pe punctul de-a 
vinde la mezat jupuiturilor de stânci străvechile și 
minunatele sale coline, care-au dat orașului numele de 
Valea Paradisului. 


Vechii locuitori din Guernesey nu mai recunosc insula. Şi 
ar fi ispitiți veșnic să spună: „Ni s-a schimbat locul natal”. 
Adăugaţi la aceasta faptul că locuitorii din Guernesey, care 
vorbeau odinioară franțuzește, vorbesc azi englezește; încă 
o dărâmare. 

Până în jurul anului 1805, insula Guernesey era tăiată în 
două. Un fluviu care se vărsa în mare o străbătea de la un 
capăt la celălalt, de la lanţul răsăritean la lanţul apusean al 
munților Crevel. Acest braţ al mării înainta până în dreptul 
stâncilor Fruquiers și al celor două Sauts-Roquiers; el 
forma, mici golfuri care pătrundeau adânc în uscat, unul 
întinzându-se până la Salterns; acest braţ al mării era 
cunoscut sub numele de Braye du Valle. Saint-Sampson în 
secolul trecut era un loc pentru ancorat, situat de cele două 
părţi ale unei străzi a oceanului. Stradă îngustă și 
întortocheată. Tot așa după cum olandezii au secat lacul 
Harlem, transformându-l într-o câmpie, destul de urâtă de 
altfel, cei din Guernesey au astupat braţul Braye du Valle, 
transformat astăzi în pășune. Din strada de odinioară ei au 
făcut o fundătură; această fundătură este portul Saint- 
Sampson. 

Ori de câte ori se prezintă prilejul, pescarii aceștia săraci 
se dovedesc a fi oameni cu adevărat excepţionali; când au 
fost lansate liste de subscripţii pentru victimele inundaţiilor 
de la Lyon și pentru înfometaţii de la Manchester, Jersey și 
Guernesey au contribuit cu mult mai mult decât Anglia și 
Franţa la un loc, păstrându-se, bineînţeles, proporţiile!15+. 

Locuitorii acestor insule au păstrat din vechea lor viaţă 
de contrabandiști o atracţie puternică pentru tot ce e 
riscant și primejdios. Ei se răspândesc peste tot locul. 
Roiesc. Arhipelagul normand colonizează astăzi așa cum 
coloniza odinioară arhipelagul grecesc. E una din gloriile 
lui. Întâlnești locuitori originari din Guernesey și Jersey 
până în Australia, California și Ceylon. În America de Nord 
există un New-Jersey și un New-Guernesey, acesta din urmă 
în statul Ohio. Acești anglo-normanzi, deși ţinuţi puţin în loc 


din cauza atâtor secte religioase, au totuși o înclinaţie 
nestăvilită pentru progres.  Întâlnești la ei toate 
superstiţiile, dar și judecata cea mai sănătoasă. Oare Franţa 
n-a cunoscut și ea tâlhăria la drumul mare? Și în Anglia n-a 
existat oare canibalismul? Să fim modești și să ne gândim la 
strămoșii noștri tatuaţi! 

Jersey, Guernesey, Aurigny, străvechi cuiburi de hoţi sunt 
astăzi ateliere. Iar în locul stâncilor amenințătoare, acum 
sunt porturi. 

Ce minunată diferenţă între navigația actuală, de-a 
hangul coastelor, sau a râurilor, cinstită, frățească, și 
vechea corabie de pirați, diformă, având drept deviză: 
Homo homini monstrum'15*. Barierele de altădată s-au 
prefăcut în punți. Obstacolul de ieri îţi sare astăzi în ajutor. 
Piratul de odinioară a devenit acum pilot. Și e mai 
întreprinzător și mai îndrăzneţ ca niciodată. Astăzi nu se 
mai pomenește decât cu bunăvoință despre vechea 
piraterie din arhipelagul normand. În faţa tuturor acestor 
pânze, încântătoare și luminoase, triumfal călăuzite de 
lanternă și de far printre adevărate labirinte de talazuri și 
de stânci submarine, te gândești cu mulţumirea adâncă pe 
care ţi-o dă înfăptuirea progresului, la acei bătrâni marinari 
mândri, de odinioară, navigând pe furiș în șalupe fără 
busolă, pe valurile negre, palid Luminate din loc în loc, din 
promontoriu în promontoriu, de străvechile focuri cu flăcări 
tremurânde, pe care le agitau cu violenţă în cuștile de fier 
în care ardeau năprasnicele vânturi ale oceanului. 


e PARTEA ÎNTÂI e 


SIEUR CLUBIN 


* Cartea întâi e 


CUM SE CREEAZĂ 
O REPUTAŢIE PROASTĂ 


Un cuvânt scris pe o pagină albă 


Crăciunul din 182... a fost la Guernesey de pomină. 
Ninsese în ziua aceea. În insulele Mânecii o iarnă geroasă e 
o iarnă de neuitat, iar zăpada constituie un adevărat 
eveniment. 

În dimineaţa acelei zile de Crăciun, șoseaua care merge 
de-a lungul mării de la Saint-Pierre-Port la Valle era în 
întregime albită. Ninsese de pe la miezul nopţii până-n zori. 
Către ora nouă, puţin după răsăritul soarelui, cum pentru 
anglicani nu era încă ora când trebuiau să se ducă la 
biserica din Saint-Sampson, și nici pentru wesleyeni'17+ 
momentul s-o pornească spre capela Eldad, drumul era, 
aproape pustiu. Pe crâmpeiul de șosea care desparte prima 
turlă de a doua nu se zăreau decât trei trecători: un copil, 
un bărbat și o femeie. Mergând la o oarecare distanţă unul 
de altul, era limpede că acești trecători nu aveau nici în 
clin, nici în mânecă unul cu altul. Copilul, în vârstă de vreo 
opt ani, se oprise și privea curios zăpada. Bărbatul venea la 
o distanţă de vreo sută de pași în urma femeii. Mergea, ca și 
aceasta, spre Saint-Sampson. Bărbatul, tânăr încă, părea 
muncitor sau marinar. Era îmbrăcat cu hainele lui de lucru: 


o bluză cafenie de postav gros și pantaloni cu jambiere 
gudronate, ceea ce dădea a înţelege că, deși era zi de 
sărbătoare, el n-avea de gând să meargă la niciuna din 
biserici. Bocancii lui greoi, din piele netăbăcită, cu tălpile 
bătute în ţinte mari, lăsau pe zăpadă o urmă mult mai 
asemănătoare cu lacătul unei închisori decât cu piciorul 
unui om. Cât privește femeia, ea era, fără urmă de îndoială, 
îmbrăcată pentru biserică: avea o pelerină largă, de mătase 
neagră, vătuită, sub care purta cu multă cochetărie o rochie 
de poplin de Irlanda, cu benzi albe și roz, și, dacă n-ar fi 
avut ciorapi roșii, ai fi putut-o lua drept pariziană. Mergea 
plină de vioiciune, cu pași sprinteni și ușori, și după mersul 
ei, încă neîmpovărat de greutăţile vieţii, ghiceai o fată 
tânără. Avea în mișcări acea graţie trecătoare, 
caracteristică celei mai gingașe dintre vârste - adolescenţa 
- răsăritul și apusul laolaltă, începutul feminităţii și sfârșitul 
copilăriei. Bărbatul n-o băgase încă de seamă. 

Deodată, în dreptul unui pâlc de stejari verzi de la 
capătul unei grădini, la locul numit „Casele scunde”, fata își 
întoarse brusc capul și această mișcare îl făcu pe tânăr s-o 
privească. Se opri, păru că-l examinează o clipă, apoi se 
plecă, și omul avu impresia că scrie ceva cu degetul pe 
zăpadă. După aceea se ridică, porni mai departe, iuţindu-și 
pașii, întoarse din nou capul, de data asta râzând, și dispăru 
în stânga drumului, pe poteca cu garduri de nuiele care 
duce la castelul din Lierre. Când se întoarse pentru a doua 
oară, bărbatul o recunoscu pe Deruchette, o încântătoare 
fată din partea locului. 

Nu simţi defel nevoia să se grăbească, și câteva clipe mai 
târziu ajunse în dreptul pâlcului de stejari de la capătul 
grădinii. Nici nu se mai gândea la fata care dispăruse pe 
potecă, și de bună seamă că dacă în momentul acela vreun 
porc de mare ar fi sărit în mare sau vreun prihor ar fi ţâșnit 
din tufișuri, omul și-ar fi continuat drumul cu ochii ţintă la 
prihor sau la porcul de mare. Din întâmplare, însă, el 
mergea cu ochi plecaţi și privirea îi căzu fără voie pe locul 


unde se oprise tânăra fată. Rămăseseră acolo urmele a 
două piciorușe, iar alături putu citi cuvântul acesta scris de 
ea pe zăpadă: Gilliatt. Era numele lui. 

Îl chema Gilliatt. 

Rămase pironit locului multă vreme, privind numele 
acesta, urma piciorușelor, zăpada, apoi își continuă drumul 
îngândurat. 


Capatul drumului 


Gilliatt locuia în parohia Saint-Sampson. Și nu prea era 
iubit prin partea locului. Existau destule motive pentru 
aceasta. 

În primul rând, locuia într-o casă „bântuită de stafii”. Se 
întâmplă uneori ca la Jersey sau la Guernesey, la ţară sau 
chiar în oraș, trecând pe o uliţă pustie sau pe o stradă 
forfotind de lume, să dai de o casă cu intrarea baricadată; 
bălăriile astupă ușa; ferestrele de la parter sunt acoperite 
cu scânduri, bătute în cuie, groaznice la vedere; ferestrele 
de la etaje sunt închise și deschise totodată, cercevelele 
sunt zăvorâte, dar toate ochiurile sunt sparte. Dacă în jurul 
casei e vreo curte, iarba crescută în voie o acoperă în 
întregime, iar zidul împrejmuitor se năruie; dacă se află și 
vreo grădină, e invadată de urzici, mărăcini și cucută, și 
poţi zări acolo tot soiul de insecte neobișnuite; coșurile 
casei sunt crăpate, acoperișul se prăbușește; ceea ce se 
vede în interiorul camerelor e o ruină; lemnul e putred, iar 
piatra, acoperită cu mucegai. lapetul de pe pereţi se 
scorojește. Dar poţi studia în voie vechile modele de tapete, 
grifonii din timpul imperiului, draperiile în formă de 
semilună și coloanele trunchiate din vremea lui Ludovic al 
XVI-lea. Păienjenișul e des și plin de muște, semn că nimic 
nu vine să tulbure liniștea deplină a păianjenilor. Câteodată 
zărești pe o poliţă un vas spart. Asta e o casă „bântuită de 
stafii”. Din când în când, diavolul vine noaptea pe-acolo. 


O casă, ca și un om, poate să moară. E de ajuns numai să 
se abată asupra ei cine știe ce superstiție. Atunci e 
îngrozitor. Asemenea case moarte nu sunt deloc rare în 
insulele Mânecii. 

Ţăranii, ca și locuitorii de pe litoral, n-au pic de liniști din 
pricina diavolului. Populaţia din regiunea Mânecii - din 
arhipelagul englez și de pe coasta franceză - posedă date 
foarte precise în privinţa lui. Diavolul are emisarii săi care 
împânzesc tot pământul. Și e absolut sigur că Belfegor e 
ambasadorul Iadului în Franţa. Hufgin în Italia, Belial în 
Turcia, Thamuz în Spania, Martinet în Elveţia, iar Mammon 
în Anglia. Satan e un împărat ca oricare altul. Împăratul 
Satan. Locuinţa lui e foarte bine pusă la punct; Dagon e 
mare pitar; Succor Benoth e căpetenia eunucilor; Asmodeu, 
bancherul jocurilor de noroc; Kobal, director al teatrului, și 
Verdelet mare maestru de ceremonii; Nybbas e măscărici, 
Wierus, mare învăţat, bun strigolog și demonograf erudit, îl 
numește pe Nybbas „marele maestru al parodiei”. 

Bătrânii din partea locului povestesc - aceste lucruri însă 
s-au petrecut tare de mult - că populaţia catolică din 
arhipelagul normand a fost pe vremuri, deși împotriva 
voinţei ei, în legături încă și mai strânse cu necuratul, decât 
populaţia hughenotă. De ce? Nu știm. E sigur însă că 
diavolul a pricinuit odinioară multe necazuri acestei 
minorităţi. Prinsese mare drag de catolici și obișnuia să-i 
viziteze chiar, ceea ce ar da să se înţeleagă că diavolul e 
mai curând catolic decât protestant. 

Casa în care locuia Gilliatt fusese bântuită pe vremuri de 
stafii, dar acuma nu mai era. Ceea ce dădea și mai mult de 
bănuit. Toată lumea știe că atunci când un vrăjitor se mută 
într-o casă blestemată, diavolul socoate că această casă este 
locuită de cine trebuie și-i face vrăjitorului favoarea de a nu 
mai da pe acolo, afară doar de cazul când e chemat anume, 
cum e chemat medicul. 

Această casă era cunoscută sub numele de „Casa de la 
capătul drumului”. Era așezată la marginea unei fâșii de 


pământ, sau mai bine-zis, de stâncă, ce forma un mic loc 
aparte de ancorat în Golful Houmet-Paradis. În acele locuri 
apa e adâncă. Casa era singuratică, așezată la margine de 
tot, aproape în afara insulei, și având împrejur doar atât 
pământ cât trebuie pentru o grădiniţă. Fluxul inunda 
câteodată grădiniţa. Între portul Saint-Sampson și micul 
Golf Houmet-Paradis se găsește un deal mărișor, pe care se 
înalță acel bloc de turnuri și de iederă numit castelul din 
Valle sau al Arhanghelului, așa că din Saint-Sampson nu se 
putea vedea „Casa de la capătul drumului”. 

Nu există nimic mai obișnuit la Guernesey decât un 
vrăjitor. El își practică meseria în mai multe parohii, și 
faptul că ne aflăm în veacul al XIX-lea nu-i tulbură defel. Și 
au îndeletniciri cu adevărat criminale. Fierb aur. Culeg 
ierburi la miezul nopţii. Deoache vitele oamenilor. Iar lumea 
le cere sfaturi; ei cer să li se aducă în sticle „udul 
bolnavilor” și-i auzi șoptind: „Cât de trist e udul'. Unul din 
ei a descoperit într-o zi - era în martie 1856 - șapte diavoli 
în udul unui bolnav. Vrăjitorii sunt temători și-n același timp 
de temut. Unul a vrăjit de curând un brutar „impreună cu 
cuptorul său”. Un altul e atât de ticălos, încât lipește și 
sigilează cu cea mai mare grijă plicuri „în care nu se află 
nimic”. Un al treilea merge până acolo încât ţine în casă, pe 
un raft, trei sticle etichetate, purtând inscripţia „B”. Aceste 
fapte monstruoase sunt pe deplin dovedite. Unii vrăjitori 
sunt binevoitori, și în schimbul a două sau trei guineei1%+ îţi 
iau boala cu mâna. Pentru asta se zvârcolesc în patul lor, 
urlând cât îi ţine gura. Și în timp ce ei se sucesc și se 
răsucesc, spui deodată: „Uite, mi-a trecut!” Alţii te vindecă 
de toate bolile, legându-ţi o batistă în jurul corpului. Leacul 
e atât de simplu, încât te minunezi că nimeni nu s-a gândit 
la el până azi. În secolul trecut, curtea regală din 
Guernesey îi punea pe rug și-i ardea de vii. În zilele noastre 
îi condamnă doar la opt săptămâni închisoare, patru 
săptămâni de pâine și apă și patru săptămâni de regim 


celular, alternând unul cu celălalt. Amant alterna 
catenae'1*.. 

Ultima condamnare la ardere pe rug a avut loc la 
Guernesey în 1747. Orașul folosise pentru acest lucru una 
din pieţele sale, răscrucea de la Bordage. Între 1565 și 
1700 locul acesta a fost martor la arderea a unsprezece 
vrăjitori. Îndeobște, vinovaţii recunoșteau toate învinuirile 
ce li se aduceau. Și erau ajutaţi să mărturisească prin 
torturi. Răscrucea de la Bordage a adus și alte servicii 
societăţii și religiei. Acolo au fost arși și eretici. Sub domnia 
Mariei Tudor au fost arse acolo, împreună cu alţi hughenoți, 
o mamă și cele două fiice ale ei; mama se numea Perrotine 
Massy. Una din fiice era însărcinată. Și născu în jurul 
rugului. Cronica spune: „Pântecele ei plesni”. Din pântecul 
acesta ieși un copil viu; nou-născutul se rostogoli în afara 
focului nimicitor un oarecare Housse îl ridică. Judecătorul 
Helier Gosselin, bun catolic, porunci să fie aruncat din nou 
în foc. 


„Pentru soţia ta, când te vei însura” 


Să ne întoarcem la Gilliatt. 

Oamenii din partea locului povesteau că o femeie, care 
avea cu ea un copilaș, venise spre sfârșitul revoluţiei să se 
stabilească la Guernesey. Era englezoaică, afară doar dacă 
n-a fost franțuzoaică. Copilul purta un nume oarecare, pe 
care felul de a pronunţa al locuitorilor din Guernesey și 
ortografia ţărănească îl transformară în Gilliatt. Trăia 
singură cu acest copil care, după unii, îi era nepot de frate 
sau de soră, după alţii fiu, după alţii nepot de fiu sau de 
fiică, iar după alţii nu-i era niciun fel de rudă. Avea ceva 
bani, atâţia doar cât să nu moară de foame. Cumpărase un 
petic de pământ pentru pășune la Sergentee și un loc de 
arătură la Roque-Crespel, în apropiere de Rocquaine. „Casa 
de la capătul drumului” era, în acea vreme, bântuită de 
stafii. De mai bine de treizeci de ani rămăsese nelocuită. Se 


năruia pe zi ce trecea. Grădina, pe care marea o vizita cam 
prea des, nu mai producea nimic. În afara zgomotelor din 
timpul nopţii și a luminilor, îndeosebi de înspăimântător la 
această casă era faptul că dacă lăsai acolo seara pe vatră 
un ghem de lână, andrele și o farfurie cu supă, găseai a 
doua zi dimineaţa farfuria goală, supa mâncată și gata 
împletite o pereche de mănuși femeiești. Cocioaba era de 
vânzare, împreună cu demonul din ea, pentru câteva lire 
sterline. Femeia o cumpără, ispitită bineînţeles de diavol. 
Sau de preţul așa de scăzut. 

Ea nu se mulțumi numai să cumpere casa, ci se și mută în 
ea împreună cu copilul; și din acel moment casa își 
redobândi liniștea. „Casa asta a dobândit ce dorea”, 
spuseră oamenii din partea locului. Vraja încetă. Nu se mai 
auziră strigăte în faptul zilei. Nu mai apărură alte lumini 
decât aceea a lumânării de seu pe care o aprindea femeia în 
fiecare seară. Lumânarea unei vrăjitoare nu se deosebește 
cu nimic de făclia unui diavol. Această explicaţie fu pe 
placul tuturor. 

Femeia știa să tragă foloase pe de urma celor câteva 
prăjini de pământ pe care le cumpărase. Avea și o vacă 
bună cu laptele gras. Cultiva fasole albă, bostani și cartofi 
Golden Drops. Vindea, așa cum se obișnuiește, „păstârnacul 
cu mia, ceapa cu suta și bobul cu cântarul”. Nu se ducea 
niciodată la târg, ci își vindea recolta în piaţa de zarzavat de 
la Saint-Sampson, prin intermediul lui Guilbert Falliot. 
Condica lui Falliot arată că odată vânduse pentru ea până la 
douăsprezece baniţe de cartofi timpurii, așa-ziși „de trei 
luni”. 

Casa fusese reparată ici și colo: atât doar cât să poată 
locui cineva în ea. În cameră, de plouat nu ploua decât pe 
vreme de mare vijelie. Casa avea un parter și un pod. 
Parterul era împărțit în trei încăperi, două pentru dormit și 
una pentru mâncat. În pod te urcai pe o scară. Femeia 
gătea și își învăţa copilul să citească. Nu se ducea niciodată 
la biserică, cea ce îi făcu pe localnici să declare, după o 


matură chibzuinţă, că e franțuzoaică. A nu te duce „la nicio 
slujbă” este un lucru grav. 

Într-un cuvânt, erau niște oameni de care nu merita să te 
ocupi. 

După toate probabilitățile, femeia era franţuzoaică. După 
câtva timp, femeia îmbătrâni, copilul crescu. Trăiau singuri, 
iar lumea îi ocolea. N-aveau nevoie de ajutorul nimănui. 
Lupoaica și puiul de lup se ling unul pe altul. Era și aceasta 
una din formulele pe care le născocise la adresa lor 
bunăvoința celor din jur. Copilul deveni adolescent, 
adolescentul se făcu bărbat și atunci, așa cum se întâmplă 
întotdeauna, bătrânele tipare ale vieţii trebuind să dispară, 
mama muri. Ea îi lăsă moștenire pășunile de la Sergentee, 
peticul de arătură de la Roque-Crespel, „Casa de la capătul 
drumului” și, pe lângă acestea, după cum sună inventarul 
oficial, „o sută de guinee de aur puse la ciorap”. Casa era 
destul de bine mobilată: două cufere de stejar, două paturi, 
șase scaune și o masă, împreună cu toate cele necesare 
unei gospodarii. Pe o poliţă se aflau câteva cărți, iar într-un 
ungher un cufăr, a cărui înfățișare n-avea nimic misterios, și 
care fu deschis pentru întocmirea inventarului. Cufărul era 
din piele roșcată, cu arabescuri din cuie de aramă și stele 
de cositor, și conţinea un trusou de fată nou-nouţ, din care 
nu lipsea nimic, croit din pânză fină de Dunkerque, cămăși 
și fuste, mai multe bucăţi întregi de mătase pentru rochii și 
o hârtie pe care citi aceste cuvinte, scrise de mâna moartei: 
„Pentru soţia ta, când te vei însura”. 

Moartea femeii fu o grea lovitură pentru cel rămas în 
viață. Până atunci fusese sfios, acum deveni de-a dreptul 
sălbatic. În jurul lui se făcu un adevărat pustiu. Nu mai era 
vorba de singurătate, ci de un gol imens. Atâta timp cât 
simţi pe cineva alături de tine, viaţa e suportabilă. Singur, ţi 
se pare că n-ai s-o mai duci multă vreme. Și nu mai faci 
nicio sforţare. Aceasta e prima formă a deznădejdii. Mai 
târziu înţelegi că datoria nu e decât un șir de 


consimțăminte. Privești viaţa, privești în față moartea și 
consimţi la toate. Dar acest lucru te face să sângerezi. 

Gilliatt fiind tânăr, rana i se cicatriză. La vârsta asta, 
țesuturile inimii se refac. Tristeţea lui, care se risipea 
treptat-treptat, se contopi cu natura din jur, se prefăcu într- 
un fel de vrajă care-l atrase spre lucruri, îndepărtându-l de 
oameni, și-i contopi din ce în ce mai mult sufletul cu 
singurătatea. 


Dușmânie 


Gilliatt, am mai spus-o, nu era iubit în parohie. Nimic mai 
firesc decât această aversiune. Motive se întâlneau cu 
duiumul. Mai întâi, după cum am arătat, casa în care locuia, 
apoi, originea lui. Cine era această femeie? Şi ce legătură 
avea ea cu el? Localnicilor, îndeobște, nu le place ca străinii 
să fie învăluiți în mister. Era apoi îmbrăcămintea lui, 
întocmai ca a unui lucrător, deși, fără să fie bogat, avea cu 
ce trăi chiar fără să muncească. Apoi, grădina, pe care 
reușea s-o cultive și de unde strângea recolta de cartofi, în 
ciuda uraganelor din timpul echinocţiului. Apoi cărţile 
acelea groase pe care le ţinea pe poliţă și din care citea. 

Și încă multe alte motive. 

Cine-l silea să trăiască singur cuc? „Casa de la capătul 
drumului” era un fel de lazaret; Gilliatt era ţinut în 
carantină; de aceea nimic mai firesc decât să se minuneze 
oamenii de sihăstria lui și să-l scoată tot pe el vinovat 
pentru singurătatea la care ei înșiși îl condamnaseră. 

Nu se ducea niciodată la biserică. leșea deseori noaptea 
din casă. Vorbea cu vrăjitorii. Fusese văzut într-o bună zi 
stând în iarbă, cu un aer mirat. Se ducea des la 
dolmenul'2 de la Ancresse și la pietrele vrăjite, risipite ici- 
colo pe câmpie. Unii spuneau că sunt siguri că l-au văzut 
salutând politicos Piatra care Cântă. Cumpăra toate 
păsările care i se aduceau și-apoi le dădea drumul. Era cât 
se poate de cuviincios cu orășenii pe care-i întâlnea pe 


străzile din Saint-Sampson, dar făcea bucuros un ocol 
pentru a nu fi obligat să treacă pe acolo. Mergea adesea la 
pescuit și se întorcea totdeauna cu pește. Își lucra grădina 
duminica. Avea un cimpoi, pe care-l cumpărase de la niște 
soldaţi scoțieni în trecere prin Guernesey, și cânta din el la 
căderea nopţii, pe stâncile de pe malul mării. Făcea gesturi 
largi ca semănătorii. Ce nu i se poate în-tâmpla, oare, unui 
ținut în care trăiește un om ca acesta? 

Cât despre cărțile pe care i le lăsase răposata și din care 
tot citea nu prevesteau nimic bun. Reverendul Jaquemin 
Herode, pastorul din Saint-Sampson, intrând în casă cu 
prilejul înmormântării femeii, citise pe cotorul acestor cărţi 
următoarele titluri: „Dicţionarul horticultorului, Candide de 
Voltaire, Sfaturi pentru popor cu privire la sânătate de 
Tissot”. Un nobil francez emigrat, care se retrăsese la 
Saint-Sampson, spusese: Trebuie să fie acel Tissot care a 
purtat în băț capul prințesei de Lamballe”. 

Pastorul observase pe una din aceste cărţi următorul 
titlu, cu adevărat suspect și ameninţător: De Khubarbaro. 

Să recunoaștem totuși că lucrarea, fiind scrisă în limba 
latină, după cum arată și titlul, era îndoielnic ca Gilliatt, 
care nu cunoștea această limbă, s-o fi putut citi. 

Dar tocmai cărţile pe care omul nu le poate citi sunt cele 
care îl acuză mai mult. Inchiziția din Spania s-a pronunţat 
asupra acestei chestiuni, înlăturând orice îndoială în 
această privinţă. 

De altfel, cartea cu pricina nu era alta decât tratatul 
doctorului Tilingius „Despre revent':2!*, publicată în 
Germania în 1679. 

Existau bănuieli că Gilliatt ar face farmece, filtre și 
„fierturi”. N-avea el oare fiole? 

Şi-apoi, de ce ieșea să se plimbe seara, câteodată chiar 
până la miezul nopţii, pe stâncile de pe țărm? Desigur, 
pentru a sta de vorbă cu duhurile rele care rătăcesc 
noaptea pe malul mării, învăluite în fum. 


Odată el ajutase chiar vrăjitoarei din Iorteval să-și scoată 
căruţa care se împotmolise în noroi. Era vorba de o bătrână 
numită Moutonne Gahy. 

Cu prilejul unui recensământ care se făcuse pe insulă, 
întrebat asupra meseriei sale, el răspunsese: „Pescar atunci 
când se găsește pește”. Puneţi-vă în locul acelor oameni; v- 
ar plăcea oare, un asemenea răspuns? 

Sărăcia ca și bogăţia sunt relative. Gilliatt avea pământ și 
o casă și, în comparaţie cu acei care n-aveau nimic, nu era 
sărac. Într-o zi, pentru a-l pune la încercare și poate și 
pentru a-l îmbia, căci există femei care s-ar căsători și cu 
diavolul dacă ar fi bogat, o fată îi spusese lui Gilliatt: „Când 
ai să te însori, oare?” El răspunsese: „Îmi voi lua nevastă 
atunci când își va lua bărbat Piatra care Cântă”. 

Această Piatră care Cântă e un bolovan uriaș înfipt într-o 
grădină de lângă proprietatea d-lui Lemezurier de Fry. E o 
piatră care trebuie supravegheată îndeaproape. Nimeni nu 
i-a dat încă de rost. Auzi cântând lângă ea un cocoș pe care 
nu-l vezi; fapt nemaipomenit de supărător. Şi apoi, e lucru 
știut că ea a fost adusă aici de duhurile rele, numite 
„sargusete”. 

Noaptea când tună, dacă vezi zburând în văpaia norilor și 
în unduirea aerului niște făpturi, poţi fi sigur că sunt 
„sargusete”. O femeie care locuiește la Grand-Mielles le 
cunoaște bine. Într-o seară, pe când se găseau mai multe 
„sargusete” la o răscruce, această femeie strigă unui 
căruţaș, care nu știa pe ce drum să apuce: „Întreabă-le pe 
ele care-i drumul; sunt duhuri binevoitoare și foarte 
politicoase când stau de vorbă cu oamenii”. Nu mai încape 
nicio îndoială că femeia e o vrăjitoare. 

Dreptul și învățatul rege Jacques I'22: punea să fie fierte 
de vii femeile de soiul acesta, gusta apoi fiertura și, după 
gustul pe care-l avea, spunea: „A fost vrăjitoare”, sau „N-a 
fost vrăjitoare”. 

Este regretabil că regii de azi nu mai au daruri de felul 
acesta, care te făceau să pricepi utilitatea monarhiei. 


Existau motive serioase ca Gilliatt să fie luat drept 
vrăjitor. În timpul unei furtuni, pe la miezul nopții, fiind 
singur într-o barcă pe mare în dreptul locului numit 
Somnoroasa, fu auzit cum întreba: 

— E loc de trecere? 

O voce îi răspunse de pe înălțimea unei stânci: 

— Este. Curaj! 

Cu cine vorbea el oare, dacă nu cu cineva care-i 
răspundea? După părerea noastră, acest lucru constituie o 
dovadă neîndoielnică. 

Într-o altă noapte furtunoasă, atât de întunecoasă că nu 
vedeai nimic în faţa ochilor, foarte aproape de stânca 
Cattau, care nu-i decât un dublu șirag de bolovani, unde vin 
vinerea să danseze vrăjitorii, caprele și duhurile rele, a fost 
recunoscută în mod aproape sigur vocea lui Gilliatt în 
următoarea conversaţie înspăimântătoare: 

— Cum îi merge lui Vesin Brovard? (Era un zidar care 
căzuse de pe acoperiș.) 

— Se vindecă. 

— Ptiu, drace! Şi-a căzut de la o înălțime mai mare ca 
stâlpul ăsta uriaș. Ce minune c-a scăpat fără să-și frângă 
gâtul! 

— A fost vreme frumoasă la strânsul ierbii de mare, 
săptămâna trecută? 

— Mai frumoasă ca azi. 

— Cu siguranţă că nu va mai fi pic de pește în piaţă. 

— Vântul suflă prea tare. 

— Nu vor reuși să întindă năvoadele. 

— Ce face mătușa Caterina? 

— Minunat! 

„Mătușa Caterina” era, fără îndoială, o „sargusetă”. 

După cât se pare, Gilliatt făcea farmece în timpul nopții. 
Cel puţin așa bănuia lumea. 

Era uneori văzut turnând apă pe jos, dintr-un urcior pe 
care îl avea. Dar e lucru știut că apa pe care-o împrăștii pe 
jos ia chipul diavolilor. 


Pe șoseaua care duce la Saint-Sampson, în faţa turnului 
de pază nr. 1, se găsesc trei pietre așezate în formă de 
scară. Pe platforma lor, azi goală se găsea odinioară o 
cruce; afară doar dacă nu fusese vreo spânzurătoare. 
Aceste pietre sunt foarte primejdioase. 

Oameni de-o cinste fără cusur și persoane demne de 
toată încrederea susțineau că l-au văzut pe Gilliatt în 
apropierea acestor pietre stând de vorbă cu o broasca 
râioasă. Dar la Guernesey nu există broaște râioase; la 
Guernesey sunt numai năpârci, iar broaște râioase sunt 
numai la Jersey. Această broască râioasă trebuie să fi venit 
înot de la Jersey, ca să stea de vorbă cu Gilliatt. Convorbirea 
era prietenească. 

Aceste lucruri au fost pe deplin stabilite; și dovada stă în 
faptul că cele trei pietre se mai găsesc și astăzi acolo. lar 
cei care s-ar mai îndoi de acest lucru n-au decât să meargă 
să le vadă; și, mai mult chiar, la mică depărtare de ele eo 
casă în colţul căreia se vede următoarea firmă: Negustor de 
vite tăiate și vii, de frânghii vechi, fier, oase și tutun de 
mestecat; plătește, și servește imediat. 

Ar trebui ca cineva să fie de rea credinţă ca să nege 
prezenţa acestor pietre și existenţa acestei case, și toate 
astea erau în dauna lui Gilliatt. 

Numai necunoscătorii nu știu că regele auxcrinierilor 
reprezintă primejdia cea mai mare a apelor Mânecii. Nicio 
vieţuitoare a mării nu e mai de temut ca el. Cine-l zărește 
va naufragia cu siguranţă între un sfânt Mihail și următorul. 
E micuţ de tot, fiind pitic, și e surd, fiind rege. El știe 
numele tuturor celor care și-au găsit moartea pe mare, și 
locul precis în care zac. Cunoaște în cele mai mici amănunte 
cimitirul din fundul oceanului. Un cap ţuguiat, cu fălci 
puternice, un corp îndesat, un pântece vâscos și lăbărţat, 
țeasta numai noduri, picioare scurte, braţe lungi, în locul 
labelor înotătoare, în locul mâinilor - gheare, o faţă 
lătăreaţă și verde, iată cum arată acest rege. Ghearele îi 
sunt unite printr-o pieliță, iar înotătoarele au unghii. 


Închipuiţi-vă un pește care e în același timp o fantomă și 
care are figura unui om. Ca să-i vină de hac cineva, trebuie 
să-l vrăjească sau să-l pescuiască. Până una alta însă, e 
înspăimântător. Nimic nu e mai neliniștitor decât să-l 
zărești. Distingi deasupra talazurilor și în plină hulă, dincolo 
de negurile dese, un contur care e o făptură; o frunte joasă, 
un nas cârn, urechi turtite, o gură enormă din care lipsesc 
dinţii, un rânjet verde-albastru, sprâncene drăcești și ochii 
mari, șugubeţi. E roșu când fulgerul e gălbui și vânăt când 
fulgerul e roșu-aprins. Are o barbă aspră și ondulată, tăiată 
pătrat, pe care o desfășoară pe-o membrană în formă de 
pelerină, împodobită cu paisprezece scoici, șapte în faţă și 
șapte în spate. Acei care se pricep la scoici spun că sunt 
nemaipomenite. Regele auxcrinierilor nu poate fi văzut 
decât pe timp de furtună. El e măscăriciul lugubru al 
vijeliilor. Forma lui prinde consistenţă doar în negură, în 
uragane și pe vreme de ploaie. Are un buric hidos. O 
carapace de solzi îi acoperă coastele ca într-o vestă. El se 
ridică în picioare deasupra valurilor care țâșnesc sub 
presiunea curenților și se răsucesc ca talașul sub rindeaua 
tâmplarului. Stă cu tot corpul deasupra spumei și, dacă 
zărește cumva la orizont vapoare în primejdie, dansează în 
umbră, cu faţa luminată de strălucirea unui vag surâs, cu o 
înfățișare de nebun, îngrozitoare. Teribilă întâlnire! Pe 
vremea când Gilliatt era în centrul preocupărilor celor din 
Saint-Sampson, persoanele care-l văzuseră în ultima vreme 
pe regele auxcrinierilor declarau că pelerina acestuia nu 
mai avea decât treisprezece scoici. 'Treisprezece; asta îl 
făcea și mai primejdios. Dar ce se întâmplase cu a 
paisprezecea? O dăruise el oare cuiva? Şi cui anume? 
Nimeni nu putea răspunde la asemenea întrebări și lumea 
se mulțumea să facă tot felul de presupuneri. Un fapt era 
însă sigur. Și anume că domnul Lupin-Mabier, de fel din 
Godaines, om cu greutate, proprietar taxat la optzeci de 
pogoane, era gata să jure cu mâna pe cruce că văzuse într- 
o zi în mâinile lui Gilliatt o scoică foarte ciudată. 


Nu arareori se puteau auzi convorbiri de felul acesta 
între doi ţărani: 

— Nu-i așa, vecine, că am un bou frumos? 

— Cam umflat, vecine. 

— Hm, da. Se pare că ai dreptate. 

— Are mai mult seu decât carne. 

— Ptiu, drace! 

— Nu l-o fi deocheat oare Gilliatt? 

Gilliatt se oprea uneori la marginea ogoarelor lângă 
plugari sau la marginea grădinilor lângă grădinari și se 
întâmpla să le arunce vorbe misterioase: 

— Când mușcatul-dracului înflorește, seceră secara de 
toamnă. 

(Paranteză: mușcatul-dracului e totuna cu sipica.) 

— Frasinul înfrunzește, semn că nu va mai fi îngheţ. 

— Solstiţiul de vară, scaietele în floare. 

— Dacă nu plouă în iunie, grâul va prinde rugină. Teme-te 
de mătură. 

— Când leagă cireșul sălbatic, ferește-te de lună plină. 

— Dacă vremea e în a șasea zi a lunii la fel cu cea din ziua 
a patra sau din ziua a cincea, ea va continua tot așa luna 
întreagă, în prima situaţie în nouă cazuri din douăsprezece, 
și în a doua în unsprezece cazuri din douăsprezece. 

— Nu-ţi slăbi din ochi vecinii cu care ești în proces. 
Ferește-te de glumele răutăcioase. Dacă dai porcului lapte 
fierbinte, moare. Dacă freci dinţii unei vaci cu soc, ea nu 
mai poate mânca. 

— Pietroșelul se împerechează, atenţie la friguri. 

— Dacă ies broaștele, seamănă pepeni. 

— Popivnicul iepuresc de înflorește, seamănă orz. 

— Teiul de înflorește, cosește-ţi iarba. 

— Ulmul cu frunzele late de înflorește, deschide serele. 

— Tutunul de înflorește, acoperă serele. 

Şi, lucru nemaipomenit, dacă-i urmai sfaturile, mergeau 
toate strună. 


Într-o noapte de iunie, în timp ce cânta din cimpoi între 
dune, înspre Demie de Fontenelle, pescuitul scrumbiilor 
dădu greș. 

Într-o seară, în timpul refluxului, o căruţă încărcată cu 
iarbă de mare se răsturnă pe prundul din faţa „Casei de la 
capătul drumului”. Îi fu pesemne frică că va fi dat în 
judecată, căci își dădu multă osteneală, ajutând la ridicarea 
căruţei, pe care apoi o încărcă din nou el însuși. 

Aflând că fetița unor vecini are păduchi, Gilliatt merse la 
Saint-Pierre-Port, de unde se înapoie cu o alifie și unse cu 
ea copila; Gilliatt o scăpă astfel de păduchi, ceea ce 
dovedește că el fusese acela care-o umpluse. 

Toată lumea știe că există farmece pentru a umple pe 
cineva de păduchi. 

Lumea spunea că Gilliatt obișnuiește să se uite în fântâni, 
ceea ce e lucru primejdios atunci când ai ochi care 
deoache; fapt sigur este că într-o zi la Arculons, în 
apropiere de Saint-Pierre-Port, apa unei fântâni se umplu 
dintr-o dată de mâl. Femeia căreia îi aparţinea puţul îi 
spuse lui Gilliatt: „la te uită, mă rog, la apa asta”. Şi îi 
întinse un pahar plin. Gilliatt mărturisi: „E drept - spuse el - 
apa e tulbure”. Femeia, neîncrezătoare, îi spuse: „Atunci, 
limpezește-o!” Gilliatt îi puse tot felul de întrebări: Dacă are 
staul, dacă staulul are canal de scurgere, dacă șanțul 
canalului de scurgere nu trece cumva pe lângă puț; femeia 
răspunse că da. Gilliatt intră în staul, trebălui un timp la 
canalul de scurgere, schimbă direcţia șanțului, și apa din 
puț deveni din nou limpede. Lumea comentă faptul în fel și 
chip. Apa unui puț nu poate fi rea de băut și-apoi dintr-o 
dată să devină bună, așa, fără niciun motiv; oamenii fură de 
părere că n-a fost lucru curat, și într-adevăr e greu de 
presupus ca Gilliatt să nu fi fermecat puţul. 

La ţară e obiceiul să se culeagă tot soiul de informaţii 
despre o persoană, se adună apoi toate dovezile la un loc, 
iar totalitatea lor formează ceea ce se numește renumele 
unui om. 


Într-o zi, Gilliatt fu surprins pe când îi curgea sânge din 
nas. Lucru destul de grav. Proprietarul unei bărci, care 
călătorise mult și care făcuse aproape înconjurul 
pământului, afirmă că la tunguși tuturor vrăjitorilor le 
curge sânge din nas. Când vezi un om căruia îi sângerează 
nasul, știi bine cu cine ai de-a face. Totuși, s-au găsit și 
oameni cu bun simţ care-au observat că ceea ce-i 
caracterizează pe vrăjitorii din Tungusia poate să nu-i 
caracterizeze în aceeași măsură pe cei din Guernesey. 

În preajma unui sfânt Mihail fu văzut oprindu-se într-o 
pășune situată în mijlocul cânepiștilor de la Huriaux, la 
marginea șoselei principale de la Videclins. Fluieră, și în 
clipa următoare se ivi un corb, și îndată după asta o 
coţofană. Faptul a fost confirmat de un om cu vază, ajuns 
mai târziu consilier în consiliul celor doisprezece, căruia i-a 
fost încredinţată sarcina de a întocmi evidenţa bunurilor 
regale. 

La Hamel, în circumscripţia Epine, existau câteva 
bătrâne care spuneau că sunt absolut sigure că au auzit 
într-o dimineaţă, în faptul zilei, niște rândunele chemându-l 
pe Gilliatt. 

Adăugaţi la toate acestea că nu era nici om bun. 

Într-o zi, un biet om bătea un măgar. Măgarul nu se 
urnea din loc. Stăpânul îl izbi de câteva ori cu saboţii în 
pântece, până ce măgarul căzu la pământ. Gilliatt alergă 
repede să ridice măgarul, dar măgarul murise. Gilliatt îl 
pălmui atunci pe sărmanul om. 

Într-o altă zi, văzând un băiat dându-se jos dintr-un copac 
cu niște pui de pescăruși, abia ieșiţi din găoace și complet 
golași, Gilliatt luă puișorii din mâna băiatului și împinse 
răutatea până acolo, încât îi pusese înapoi în cuib. 

Niște trecători îl mustrară pentru asta, dar el se mulțumi 
să le arate perechea de pescăruși, care zburau ţipând în 
jurul copacului și care se reîntorceau la cuib. Avea o 
adevărată slăbiciune pentru păsări. Acesta e semnul după 
care pot fi recunoscuţi îndeobște vrăjitorii. 


Cea mai mare plăcere a copiilor e să dibuiască cuiburile 
pescărușilor și ale lăstunilor din stâncile de pe malul mării. 

Ei se întorc cu mari cantităţi de ouă albastre, galbene și 
verzi, din care fac tot felul de ornamente în formă de rozetă 
pe peretele din faţa vetrei. Dar cum stâncile de pe malul 
mării sunt foarte abrupte, uneori piciorul le alunecă, ei cad 
și-și găsesc astfel moartea. Nimic nu-i mai frumos ca 
paravanele acelea împodobite cu cojile de ouă ale păsărilor 
de mare! Gilliatt nu știa ce să mai născocească pentru a 
face rău. Punându-și viaţa în primejdie, el se cațără pe 
povârnișurile stâncilor de pe țărm și atârnă maldăre de fân 
peste care puse pălării vechi și tot felul de momăi, în scopul 
de a împiedica păsările să-și mai facă acolo cuibul, și în felul 
acesta și pe copii de a se căţăra în căutarea lor. 

lată pentru ce oamenii din partea locului îl urau aproape 
pe Gilliatt. L-ar fi urât chiar și pentru mai puţine motive. 


Alte trăsături de-ale lui Gilliatt, 


care dădeau de banuit 


Opinia publică nu era încă prea bine lămurită asupra lui 
Gilliatt. Îndeobșşte, era luat drept „marcou”, adică om 
„însemnat”. Unii însă mergeau până acolo încât îl socoteau 
chiar „cambion”. „Cambionul” este copilul zămislit de o 
femeie cu diavolul. 

Când o femeie are de la același bărbat șapte băieţi în șir, 
al șaptelea este „marcou”. Cu condiţia ca seria băieţilor să 
nu fie întreruptă de nașterea unei fete. Un „marcou” are o 
floare de crin întipărită pe corp, ceea ce-i dă puterea de a 
vindeca scrofuloza, tot așa de bine cum o vindecau și regii 
Franţei. 

Astfel de oameni există la Jersey, la Aurigny și la 
Guernesey. Asta probabil din cauza drepturilor pe care 
Franţa le are asupra ducatului Normandiei. Altfel la ce bun 
floarea de crin? 


Pe insulele Mânecii există de asemenea și scrofuloși, ceea 
ce face ca acești „marcou” să fie necesari. 

Într-o zi, pe când Gilliatt se scălda în mare, câtorva 
persoane care erau de faţă li s-a părut că-i văd floarea de 
crin. Punându-i-se unele întrebări cu privire la aceasta, a 
început, drept răspuns, să râdă cu hohote. Căci râdea și el 
uneori, ca toţi oamenii. Dar de-atunci n-a mai fost văzut 
scăldându-se; obișnuia să se îmbăieze numai în locuri 
primejdioase și singuratice. Probabil în timpul nopţii, la 
lumina lunii; lucru, trebuie să recunoaștem, bătător la ochi. 

Acei care se încăpăţânau să-l ia drept „cambion”, adică 
pui de iazmă, se înșelau fără îndoială. Căci ar fi trebuit să 
știe că numai în Germania există „cambioni”. Dar la Valle și 
la Saint-Sampson lumea era, acum cincizeci de ani, cu totul 
neștiutoare. 

A considera pe cineva din Guernesey drept pui de iazmă, 
e, fără îndoială, prea de tot. 

Oamenii îi cereau sfaturi, tocmai pentru că prezenţa lui îi 
tulbura. Ţăranii veneau la el plini de teamă să i se plângă de 
bolile lor. Această teamă cuprinde în ea o doză de 
încredere; la ţară, cu cât medicul este mai deocheat, cu atât 
leacul e mai eficace. Gilliatt avea reţetele lui proprii, pe 
care le moștenise de la femeia care murise; le dădea 
tuturor celor care i le cereau și nu lua niciodată vreun ban. 
Vindeca sugelul cu cataplasme de buruieni; conţinutul 
uneia din fiolele sale tăia fierbinţeala; chimistul din Saint- 
Sampson, pe care noi în Franţa l-am numi farmacist, era de 
părere că trebuie să fie o fiertură de chinină. Chiar și cei 
mai puţini binevoitori trebuiau să recunoască că Gilliatt era 
un diavol destul de cumsecade cu bolnavii atunci când era 
vorba de leacurile lui obișnuite; dar când făcea cineva apel 
la calitatea lui de „marcou”, nici nu voia să audă; dacă 
vreun scrofulos îi cerea să-i atingă floarea de crin, Gilliatt, 
drept răspuns, îi închidea ușa în nas; el refuza cu 
încăpățânare să facă minuni, ceea ce e absolut ridicol când 


ești vrăjitor. N-ai decât să nu fi, dar dacă ești, atunci fă-ţi 
meseria cum trebuie. 

Erau totuși câteva excepţii în ceea ce privea dușmănia 
generală. Sieur Landoys, din Clos-Landes, era ajutor de 
grefier al parohiei  Saint-Pierre-Port, însărcinat cu 
întocmirea actelor și cu paza registrului de nașteri, 
căsătorii și decese. Acest grefier Landoys se fălea că se 
trage din vistiernicul Bretaniei, Pierre Landais, spânzurat în 
1485. Într-o zi, pe când se scălda în mare, sieur Landoys se 
îndepărtă prea mult de țărm și fu cât pe-aci să se înece. 
Gilliatt se aruncă în mare, fu și el pe punctul de a se îneca, 
dar reuși să-l salveze pe Landoys. Din ziua aceea, Landoys 
nu mai vorbi nimic pe socoteala lui Gilliatt. lar celor care se 
arătau miraţi de purtarea sa, le răspundea: „De ce aș 
dușmâni un om care nu numai că nu mi-a făcut niciun rău, 
ci dimpotrivă mi-a făcut un mare bine”. Ajutorul de grefier 
ajunse să lege chiar o oarecare prietenie cu Gilliatt. Era un 
om lipsit de prejudecăţi. Nu credea în vrăjitori, își bătea joc 
de cei care se temeau de strigoi. În ceea ce-l privea, avea o 
luntre, pescuia când avea răgaz, numai de plăcere, și nu 
văzuse niciodată nimic extraordinar, afară doar de o femeie 
în alb care ţopăia deasupra apei la lumina lunii, dar nici 
chiar de asta nu era tocmai sigur. Moutonne Gahy, 
vrăjitoarea din Torteval, îi dăduse un săculeț ca să-l poarte 
atârnat la gât, pentru a fi ocrotit de duhurile rele; el își 
bătea joc de acest săculeţ și nici nu știa măcar ce era 
înăuntru; îl purta totuși, fiind parcă mai în siguranţă atunci 
când își simţea săculeţul la gât. 

Câţiva oameni mai îndrăzneţi, urmând pilda lui sieur 
Landoys, se încumetară să-i găsească lui Gilliatt unele 
circumstanţe ușurătoare, oarecari calităţi, cum ar fi: 
cumpătarea lui, faptul că nu bea rachiu și nici nu fuma, și 
unii ajungeau până acolo că-l lăudau cam în felul următor: 
„Nu bea, nu fumează, nu mestecă și nu prizează tutun”. 

Dar cumpătarea nu constituie o calitate decât dacă e 
însoţită și de altele. 


Opinia publică îl urmărea pe Gilliatt cu vrăjmășia ei. 

Orice s-ar fi spus însă despre el, în calitate de „marcou”, 
Gilliatt putea aduce numai foloase. Într-un an, în vinerea 
mare, exact la miezul nopţii, zi și ceas hărăzite pentru 
asemenea vindecări, toţi scrofuloșii de pe insulă, plini de 
plăgi care-ţi inspirau milă, veniră în masă la „Casa de la 
capătul drumului” - fie din pură inspiraţie, fie în urma unei 
înțelegeri luate mai dinainte - implorându-l pe Gilliatt, cu 
mâinile împreunate, să-i vindece. El refuză. Acest fapt dădu 
la iveală toată cruzimea lui. 


Burduful 


Acesta era Gilliatt. 

Fetele îl socoteau urât. 

Urât nu era el, dimpotrivă, putem zice că era chiar 
frumos. Profilul său îți amintea întrucâtva profilul unui 
barbar din vechime. Când dormea, semăna cu un dac de pe 
Columna lui Traian. Urechea îi era mică, delicată, aproape 
fără lob, de o formă minunată. În mijlocul frunţii avea acea 
semeaţă cută verticală a omului îndrăzneţ și dârz. Colţurile 
gurii îi erau lăsate, semn al amărăciunii; fruntea avea o linie 
nobilă și senină; privirea sinceră; avea ochi buni, deși puţin 
voalaţi de clipirea aceea continuă deprinsă de pescari din 
răsfrângerea luminii pe valurile mării. Avea un râs tineresc 
și fermecător. Nu exista fildeș mai luminos decât acela al 
dinţilor lui. Din cauza vântului și a soarelui, faţa îi devenise 
aproape neagră. Nu poţi înfrunta nepedepsit oceanul, 
furtuna și nopţile; la treizeci de ani părea de patruzeci și 
cinci. Purta pe faţă masca întunecată a vântului și a mării. 

Fusese supranumit Gilliatt cel meșter la toate. 

O legendă indiană spune: Într-o zi, Brahma întrebă Forţa: 
„Cine e mai puternic decât tine?” Ea răspunse: „Iscusinţa”. 
Un proverb chinez zice: „Câte n-ar face leul, dac-ar fi 
maimuţă”. Gilliatt nu era nici leu, nici maimuţă; dar tot ceea 
ce făcea el venea atât în sprijinul proverbului chinez, cât și 


în al legendei indiene. Deși avea statura și puterea unui om 
obișnuit, el reușea totuși - atât de inventivă și de viguroasă 
îi era îndemânarea - să ridice greutăţi uriașe și să realizeze 
minuni demne de un atlet. 

Avea calităţile unui sportiv; se folosea tot atât de bine de 
mâna stângă, ca și de cea dreaptă. 

Nu vâna, dar pescuia. Cruţa păsările, dar nu și peștii. Vai 
de cei muţi! Era un înotător excelent. 

Singurătatea îi face pe unii oameni mai ageri, iar pe alţii 
îi îndobitocește. Gilliatt se înfățișa sub amândouă aspectele. 
Uneori putea fi văzut cu acel „aer mirat”, despre care am 
mai vorbit, și putea fi luat drept cretin. Alteori, însă, avea 
privirea adâncă și pătrunzătoare. 

Într-un cuvânt, nu era decât un biet om care abia știa să 
scrie și să citească. Probabil că se afla la limita care separă 
pe visător de gânditor. Gânditorul voiește, visătorul 
consimte. Când oamenii simpli trăiesc în singurătate, ei 
devin, într-o oarecare măsură, complicaţi. Şi se pătrund pe 
nesimţite de spaimă în faţa necunoscutului. Întunericul de 
care era înconjurat spiritul lui Gilliatt era alcătuit, în părți 
aproape egale, din două elemente obscure, amândouă, dar 
foarte deosebite: în el, neștiința, infirmitatea, în afara lui, 
misterul, imensitatea. 

Tot căţărându-se mereu pe stânci, suind urcușuri 
pieptișe, cutreierând pe orice vreme insulele arhipelagului, 
zi și noapte viaţa în primejdie prin trecătorile cele mai 
periculoase, el devenise, fără să tragă niciun folos din asta, 
ci numai pentru propria lui plăcere și din pură fantezie, un 
uimitor om al mării. 

Era un pilot înnăscut. Adevăratul pilot e acel marinar 
care navighează pe fundul mării mai mult decât la 
suprafaţă. Valul e o problemă exterioară, veșnic complicată 
de configuraţia submarină a locurilor pe unde trece vasul. 
Văzându-l pe Gilliatt cum merge cu vasul lui printre șirurile 
de stânci din arhipelagul normand, aveai impresia că 


trebuie să aibă sub ţeastă o hartă a adâncimilor mării. Ştia 
totul și înfrunta totul. 

Cunoștea balizele!2+ mai bine decât cormoranii care 
veneau să se așeze pe ele. Deosebirile imperceptibile care 
există între stâlpii semnalizatori de la Creux, Alligande, 
Tremies și Sardrette erau perfect vizibile pentru el și nu 
dădea greș nici pe vreme de ceaţă. 

Cunoștinţele sale deosebite de marinar ieșiră, cum nu se 
poate mai bine, la iveală, cu prilejul uneia din acele 
întreceri marinărești, numite regate, care avu loc într-o zi 
la Guernesey. Întrecerea consta din următoarele: să fii 
singur într-o ambarcaţiune cu patru pânze, s-o conduci de 
la Saint-Sampson la insula Herm, la depărtare de-o 
leghei!2*+, și apoi s-o readuci de la Herm la Saint-Sampson. 
Nu există pescar care să nu poată conduce singur un vas cu 
patru pânze și lucrul nu pare să fie prea greu, dar iată ce 
venea să-l complice: în primul rând, însăși ambarcaţiunea, 
una din acele largi și masive bărci pântecoase, așa cum se 
construiau pe vremuri la Rotterdam, pe care marinarii din 
secolul trecut le numeau „burdufuri olandeze”. Şi astăzi se 
mai întâlnește uneori pe mare acest vechi model olandez 
burduhănos și turtit, având la babord!2%+ și tribordi25* două 
aripi care se pleacă după vânt, când una, când alta, și care 
înlocuiesc chila!27*. În al doilea rând, reîntoarcerea de la 
Herm, reîntoarcere care se complica printr-o grea 
încărcătură de pietre. Plecai cu corabia goală, dar te 
întorceai cu ea plină. Premiul întrecerii îl constituia însăși 
corabia. Ea urma să aparţină învingătorului. „Burduful” 
servise drept pilotină'!2%; pilotul care-o construise și-o 
condusese timp de douăzeci de ani fusese cel mai robust 
dintre toţi marinarii Mânecii; după moartea lui nu s-a găsit 
nimeni să poată conduce „Burduful”, și-atunci s-a luat 
hotărârea să fie dat ca premiu învingătorului unei regate. 
Corabia, deși n-avea punte, avea unele calităţi care puteau 
ispiti un marinar. Catargul era situat în partea dinainte a 
corăbiei, ceea ce mărea forța pânzelor. Și-un alt avantaj, 


catargul nu stingherea defel încărcătura. Era o construcție 
solidă, greoaie, dar încăpătoare și care înfrunta cu semeţie 
largul; o adevărată barcă - „cumătră”, cum i se spunea. S- 
au găsit mulţi să și-o dispute; întrecerea era grea, dar 
răsplata ispititoare. Șapte sau opt pescari, cei mai voinici de 
pe insulă, se prezentară. Ei încercară rând pe rând. Dar 
niciunul nu putu ajunge până la Herm. Ultimul care primi 
lupta era renumit pentru faptul că trecuse vâslind, pe timp 
de mare furtună, primejdioasa strâmtoare dintre Serk și 
Brecq-Hou. Lac de sudoare, reveni cu „Burduful”, spunând: 
„Nu se poate!” Atunci Gilliatt se urcă în corabie, apucă mai 
întâi vâsla cu putere, înșfacă apoi scota!2+ cea mare și-o 
porni în larg După aceea, fără a înţepeni scota, ceea ce ar fi 
constituit o imprudenţă, și fără a. O slăbi, ceea ce îl făcu să 
fie stăpân pe vela!3%* cea mare, ci lăsând-o să alunece în 
voia vântului de-a lungul inelului, și fără a deriva, ţinu 
echeai!2!! cârmei cu mâna stângă. În trei sferturi de oră 
ajunse la Herm. Trei ore mai târziu, deși între timp se 
stârnise dinspre miazăzi un vânt puternic care sufla spre 
rada de travers, „Burduful” condus de Gilliatt își făcea 
intrarea în Saint-Sampson cu încărcătura de pietre. El 
adăugă încărcăturii, din pură bravadă, micul tun de bronz 
de la Herm, cu care insularii trag la 5 noiembrie, în semn 
de bucurie pentru moartea lui Guy Fawkes!2+. 

Guy Fawkes, în treacăt fie zis, e mort de două sute șaizeci 
de ani; bucurie de lungă durată deci. 

Gilliatt, încărcat peste măsură și istovit, deși avusese în 
plus în corabie tunul lui Guy Fawkes și în pânze vântul de 
miazăzi, conduse înapoi - am putea spune chiar aduse 
înapoi - „Burduful” la Saint-Sampson. 

Văzând acest lucru, mess Lethierry exclamă: „lată un 
marinar curajos!” 

Şi-i întinse mâna lui Gilliatt. 

Vom mai avea prilejul să vorbim despre mess Lethierry. 

Această întâmplare nu daună cu nimic poreclei sale de 
„cel isteţ”. 


Câteva persoane declarară că faptul nu avea nimic 
neobișnuit în sine, dat fiind că Gilliatt ascunsese în corabie 
o creangă de moșmon sălbatic. Dar lucrul nu putu fi 
dovedit. 

Din ziua aceea Gilliatt nu mai folosi alt vas decât 
„burduful”. Până și la pescuit se ducea tot cu barca asta 
greoaie. El o lega de țărm în micuțul, dar minunatul loc de 
ancorare de sub zidul casei sale de la „capătul drumului”, 
pe care îl întrebuința numai el. La căderea nopții își arunca 
năvodul pe umăr, străbătea grădina, trecea zidul de piatră, 
cobora de pe o stâncă pe alta și sărea drept în corabie. Şi- 
apoi în larg. 

Prindea pește mult, dar se șoptea că rămurica de 
moșmon se afla veșnic în corabie. Nimeni nu văzuse 
creanga asta, dar toată lumea credea în existenţa ei. 

Peștele de prisos nu-l vindea niciodată, ci-l dăruia. 

Săracii îi primeau peștele, dar îi purtau totuși pică din 
cauza crengii aceleia de moșmon. Sunt lucruri care nu se 
fac. Nu trebuie să înșeli marea. 

Era pescar dar nu era numai atât. Învăţase, dintr-o 
pornire lăuntrică și din dorinţa de a se distra, încă trei sau 
patru meserii. Era tâmplar, fierar, rotar, calafagiu și 
întrucâtva și mecanic. Nimeni nu dregea o roată mai bine 
ca el. Își fabrica singur toate uneltele de pescuit, după o 
metodă proprie. Într-un ungher al „casei de la capătul 
drumului” se afla un mic cuptor pentru topitul fierului și o 
nicovală și pentru că „burduful” nu avea decât o ancoră, își 
forjă singur, fără ajutorul nimănui, încă una. Această ancoră 
era minunată; inelul prin care trecea cablul avea exact tăria 
care-i trebuia, și Gilliatt, fără ca să-l fi învăţat cineva, găsise 
dimensiunile exacte pe care trebuie să le aibă traversa, 
pentru ca ancora să nu se dea peste cap. 

Înlocuise cu multă răbdare cuiele bordajului!:2 corăbiei 
cu cuie de lemn, așa încât rugina n-avea cum să mai vatăme 
vasul. 


În felul acesta, el îmbunătăţise cu mult navigabilitatea 
„burdufului”. Profitând de aceasta, pleca din când în când 
să petreacă o lună sau două pe vreo mică insulă 
singuratică, de pildă la Chousey sau Casquets. Lumea 
spunea: „Poftim! lar a plecat Gilliatt!” Dar nu-i părea 
nimănui râu de el. 


Scaunul Gild-Holm-'Ur 


Ar fi o muncă zadarnică să cauţi astăzi în micul golf 
Houmet casa lui Gilliatt, grădina lui și micuța radă în care-și 
adăpostea corabia. „Casa de la capătul drumului” nu mai 
există. Mica peninsulă, pe care era clădită casa, a căzut sub 
târnăcopul dărâmătorilor de stânci și a fost încărcată, 
căruţă cu căruţă, pe vasele negustorilor de piatră și de 
granit. În capitală, s-a transformat în cheiuri, biserici, 
palate. Toată această creastă stâncoasă ce ieșea din mare a 
luat de mult drumul Londrei. 

Aceste stânci care înaintează în mare, cu crăpăturile lor 
largi și cu creasta lor dinţată, sunt niște adevărate mici 
lanţuri de munţi; văzându-le, ai aceeași impresie pe care ar 
avea-o un uriaș privind lanţul Cordilierilor. În dialectul local 
li se spune „bănci”. Aceste „bănci” au înfățișări variate. 
Unele se aseamănă cu o coloană vertebrală, fiecare stâncă 
reprezentând o vertebră, altele cu un os de pește, iar altele 
cu un crocodil care se adapă. 

La extremitatea „băâncii” de la „capătul drumului” se afla 
o stâncă imensă, pe care pescarii din Houmet o numeau 
„Cornul fiarei”. În timpul fluxului, valurile mării separau 
stânca de „bancă” și „Cornul” rămânea răzleţ. În timpul 
refluxului ajungeai la ea printr-un istm format din stânci 
ușor de trecut. Curiozitatea acestei stânci o forma, când o 
priveai venind dinspre larg, un fel de scaun natural, săpat 
de valuri și lustruit de ploi. Dar acest scaun era înșelător. 
Erai atras spre el, aproape fără să-ţi dai seama, de 
frumuseţea  priveliștii; te  opreai acolo „de dragul 


prospectului”, cum se spune la Guernesey; era acolo ceva 
care te ţintuia locului; e un adevărat farmec în orizonturile 
fără sfârșit. Scaunul te îmbia să te așezi pe el; forma un fel 
de firidă în faţada abruptă a stâncii; era ușor să te caţări 
până la această firidă; marea care-o săpase în stâncă tăiase 
dedesubtul ei un fel de scară alcătuită din pietre late, 
comod așezate, unele deasupra celorlalte; prăpastia are 
uneori momeli de felul acesta, te urcai până acolo, te așezai 
în el; te simţeai în largul tău; fundul scaunului era din 
granit ros și ruginit de spuma mării, drept braţe două 
scobituri care păreau făcute anume, iar drept spătar zidul 
înalt și vertical al stâncii, pe care-l admirai până sus, 
deasupra capului, fără să-ţi treacă măcar prin gând că n-ai 
fi în stare să sari peste el. Nimic mai ușor decât să cazi 
pradă visării stând în fotoliul acesta; în faţă ţi s-așternea 
toată imensitatea mării; vedeai până-n depărtare cum 
veneau și plecau corăbiile, puteai urmări cu privirea o 
pânză până ce dispărea dincolo de Casquets, sub 
rotunjimea oceanului; erai uimit, priveai și iar priveai, 
încercai o nemaipomenită bucurie, simțeai mângâierea 
brizei și a valurilor; vântul, când nu-i pustiitor, te adoarme. 
Contemplai marea, ascultai vintul, te simţeai cuprins de 
toropeala extazului. Când ochii îți sunt plini de prea multă 
frumuseţe și lumină, e o plăcere nespusă să-i închizi. Te 
trezeai apoi dintr-o dată. Era prea târziu. Fluxul crescuse 
treptat-treptat. Marea împresura stânca din toate părțile. 

Erai pierdut. 

Cel mai înfricoșător asediu - marea care se umflă. 

Fluxul crește la început pe nesimţite, apoi din ce în ce 
mai repede. Ajuns în dreptul stâncilor. Devine furios, 
spumegă. Nu reușești întotdeauna să te salvezi înot printre 
brizanţi. Foarte buni înotători s-au înecat la „Cornul” de la 
„capătul drumului”. 

A privi marea din anumite locuri, la anumite ore, eo 
adevărată otravă. Ca atunci când uneori privești o femeie. 


Străvechii locuitori ai insulei Guernesey numeau 
odinioară această firidă săpată în stâncă de valuri „Scaunul 
Gild-Holm-'Ur” sau „Kidormur”. Cuvânt celt (se spune), pe 
care cei care cunosc limba celtă nu-l înțeleg, iar cei care 
cunosc franceza îl înțeleg: „Qui-dort-meurt” (Cine-adoarme- 
moare.) Așa îl traduc ţăranii. 

Există și la Aurigny un scaun asemănător, căruia i se 
spune „Scaunul călugărului”, atât de bine săpat de valuri și 
cu o proeminenţă stâncoasă atât de izbutită, încât s-ar 
putea spune că marea a avut amabilitatea să-ţi pună un 
scăunel sub picioare. 

În timpul fluxului, când marea atingea cea mai mare 
înălțime, scaunul Gild-Holm-'Ur nu se mai zărea defel. Apa 
îl acoperea în întregime. 

Scaunul Gild-Holm-'Ur se găsea în vecinătatea „Casei de 
la capătul drumului”, Gilliatt îl știa și stătea adesea pe el. 
Venea mereu pe-acolo. Medita? Nu. Am mai spus-o. El nu se 
lăsa surprins de flux. 


+ Cartea a doua e* 


MESS LETHIERRY 


Viaţă zbuciumată 
și conștiința luminată 


Mess Lethierry, om cu vază în Saint-Sampson, era un 
marinar grozav. Navigase mult. Fusese musi31*, matelot la 
vele, gabieri35*, timonier, contramaistru, șef de echipaj, 
pilot, căpitan. Acum era armator. Nu exista altul care să 
cunoască la fel de bine marea ca el. Era neînfricat când 
trebuia să salveze pe cineva de la înec. Pe timp de furtună o 
lua de-a lungul țărmului cercetând orizontul. Ce se petrece 
oare acolo departe? Cineva e în primejdie. Sărea într-o 
barcă, chema doi-trei oameni îndrăzneţi, se lipsea la nevoie 
și de ei, își alcătuia un echipaj de unul singur, dezlega 
parâma, punea mâna pe vâsle, se avânta în larg, urca și 
cobora, și-apoi sălta din nou pe creasta valurilor, devenea 
una cu uraganul, dădea piept cu primejdia. Îl zăreai astfel 
de departe în mijlocul vijeliei, stând în picioare în barcă, cu 
apa curgând șiroaie de pe el, prins între fulgere, cu o față 
de leu care-ar avea coama de spumă. Uneori își petrecea 
așa ziua întreagă, riscându-și viața în mijlocul valurilor, a 
vânturilor, a grindinei, apropiindu-se de vasele gata să se 
scufunde, salvând oamenii, salvând încărcătura, căutând 


parcă pricină furtunii. Seara se întorcea acasă și împletea o 
pereche de ciorapi. 

Dusese viaţa asta cincizeci de ani, de la zece ani până la 
șaizeci, atâta vreme cât se simţise tânăr. La șaizeci de ani 
băgă de seamă că nu mai poate ridica cu o singură mână 
nicovala din fierăria lui Varclin; nicovala asta cântărea o 
sută douăzeci de kilograme; și deveni dintr-odată 
prizonierul reumatismelor. Fu silit să renunţe la mare. 
Trecu atunci de la vârsta eroică la vârsta patriarhală. Și nu 
mai fu decât un simplu unchiaș. 

Dobândi în acest timp și reumatismul, și belșugul din 
casă. Aceste două rezultate ale muncii își ţin bucuros 
tovărășie. În momentul în care devii bogat, îţi dai seama că 
ești și paralizat. Asta e încoronarea vieţii. 

Şi-ţi spui: Acum bucură-te! 

În insulele de felul Guernesey-ului populaţia e alcătuită 
din oameni care și-au petrecut viaţa făcând ocolul ogorului 
lor și din oameni care și-au petrecut viaţa făcând ocolul 
lumii. Sunt cele două feluri de plugari: unii ai pământului, 
ceilalți ai mării. Mess Lethierry făcea parte dintre cei din 
urmă. lotuși cunoștea și uscatul. Dusese o viaţă grea, de 
muncitor. Călătorise pe continent. Fusese câtva timp 
marangozi=5* la Rochefort, apoi la Cette. Am pomenit mai 
înainte de ocolul lumii; el făcuse ocolul Franţei în calitate de 
meșter în breasla marangozilor. Lucrase și la mașinăriile 
care scoteau apa salinelor din Franche-Compte. În Franţa 
învățase să citească, să cugete și să vorbească. Făcuse de 
toate, și din tot ce făcuse se alesese cu o învăţătură: cinstea. 
Fondul firii sale era acel al marinarului. Elementul său era 
apa. Obișnuia să spună: „Peștii sunt acasă la mine”. Într-un 
cuvânt, întreaga sa existenţă, cu excepţia a doi sau trei ani* 
fusese dăruită oceanului: „azvârlită în apă”, cum spunea el. 
Navigase pe mările cele mari, în Atlantic și în Pacific, dar 
prefera Marea Mânecii. Exclama cu dragoste: „Dintre toate, 
asta-i cea cu adevărat sălbatică!” Acolo se născuse și tot 
acolo voia să moară. După ce făcuse o dată sau de două ori 


înconjurul lumii, știind la ce se putea aștepta, se înapoiase 
la Guernesey, și nu se mai clintise din loc. Singurele lui 
călătorii, de-atunci încolo, fuseseră la Granville și la Saint- 
Malo. 

Mess Lethierry era din Guernesey, adică normand, adică 
englez, adică francez. Purta în el această patrie cvadruplă, 
înconjurată din toate părţile, aproape scufundată în marea 
lui patrie, oceanul. Toată viaţa și peste tot locul își păstrase 
obiceiurile lui de pescar normand. 

Aceasta nu-l împiedica însă să deschidă din când în când 
câte o carte veche, să se complacă citind vreun volum care-i 
cădea la îndemână, să știe câteva nume de filosofi și de 
poeţi, și s-o rupă niţeluș în orice limbă. 

Acești semeţi marinari din arhipelagul normand sunt 
oameni de spirit. Știu aproape cu toţii să citească. Poţi 
vedea duminica mici marinari de câte opt ani șezând pe 
câte un colac de funii, cu o carte în mână. Dintotdeauna le-a 
plăcut acestor marinari normanzi să fie batjocoritori și au 
făcut, așa cum se spune astăzi, jocuri de cuvinte. 

Unul din ei, îndrăzneţul pilot Queripel, i-a aruncat în faţă 
lui Mongomeryi:”:, refugiat la Jersey după nenorocita 
lovitură de lance dată lui Henric al Il-lea, următoarea 
apostrofă: „Un cap fără o doagă a spart un cap sec”. 

Marinarii de pe insulele Canalului sunt niște adevăraţi 
gali din vechime. Aceste insule, care în prezent se 
anglizează cu repeziciune, și-au păstrat multă vreme 
caracterul lor autohton. Țăranul din Serk vorbește limba lui 
Ludovic al XIV-lea. 

Acum patruzeci de ani, marinarii din Jersey și Aurigny 
vorbeau jargonul clasic al marinarilor. Te-ai fi putut crede 
atunci în plină viaţă marinărească din secolul al XVII-lea. 
Vocabularul marinăresc al strămoșilor noștri, azi aproape 
complet reînnoit, mai era încă în uz la Guernesey către 
1820. Astăzi e o limbă moartă. Argoul mării e cu totul altul 
în prezent. 


Limbai ul semnelor nu s-a transformat nici el mai puţin; 
cât de departe sunt cele patru flăcări: roșie, albă, albastră 
și galbenă, ale lui La Bourdonnaisi3t+, de cele optsprezece 
pavilioane din timpurile noastre care, arborate două câte 
două, trei câte trei și patru câte patru, oferă nevoilor de a 
comunica la distanțe mari șaptezeci de mii de combinaţii, 
care nu dau greș niciodată și care, ca să spunem așa, 
prevăd neprevăzutul. 


Poţi fi lovit în ceea ce iubești 


Mess Lethierry avea o fire deschisă și o inimă generoasă. 
Acea minunată calitate, încrederea, era cusurul lui. Avea un 
fel al lui de a-și lua un angajament; o făcea în mod solemn; 
și spunea: „Îmi dau cuvântul de onoare bunului Dumnezeu”. 
Şi odată rostite aceste cuvinte, el mergea până-n pânzele 
albe. Credea în bunul Dumnezeu și în nimic altceva. Se 
ducea foarte rar la biserică, și atunci din politeţe. Pe mare 
era superstiţios. 

Cu toate astea, niciodată o furtună nu l-a făcut să dea 
înapoi, și aceasta din cauză că nu admitea să fie contrazis. 
Nu tolera acest lucru nici din partea oceanului și nici din a 
altcuiva. Voia să fie ascultat; cu atât mai rău pentru mare, 
dacă opunea rezistenţă; nu-i rămânea decât să se 
resemneze. Mess Lethierry nu se lăsa înduplecat cu una, cu 
două. Nici valul care se înalță ameninţător, nici vecinul pus 
pe harţă nu izbuteau să-l oprească din drum. Ceea ce 
spunea odată, era bine spus; ceea ce își propunea să facă 
era ca și făcut. Nu se pleca nici în fața unei obiecţii, nici în 
faţa unei furtuni. Pentru el nu exista nu; nici în gura unui 
om, nici în bubuitul norilor. Trecea peste orice piedică. Nu 
îngăduia nimănui să-i refuze ceva. De aici îndărătnicia sa în 
viaţă și curajul său neclintit pe ocean. 

Își gătea bucuros ciorba de pește, cunoscând bine 
cantitatea de piper și de sare, precum și ierburile 
trebuincioase, și se desfăta tot atât de mult când o gătea, ca 


și atunci când o mânca. O ființă pe care o flanelă de marinar 
o transfigurează și căreia o redingotă îi dă un aer stupid, 
care, cu părul în vânt, seamănă cu Jean Barti, iar cu 
pălărie tare, cu Jocrisse!4% stângaci în oraș, ciudat și de 
temut pe mare, cu grumaz de hamal, neînjurând niciodată, 
înfuriindu-se extrem de rar, cu un glas foarte dulce, care 
devine tunet într-o pâlnie marinărească, un ţăran care-a 
citit Enciclopedia, un guernesiez care a văzut revoluţia, un 
ignorant care știe multe, o fire lipsită de bigotism, dar 
având tot felul de viziuni, crezând mai mult în $tima apelor, 
decât în Sfânta Fecioară, posedând forța lui PolifemitL:, 
voinţa lui Cristofor Columb, logica unei sfârleze, ceva dintr- 
un taur și ceva dintr-un copil, un nas aproape cârn, fălci 
puternice, o gură din care nu lipsește niciun dinte, o faţă 
numai zbârcituri, un obraz pe care pare să-l fi bătătorit 
valurile și peste care roza vânturilor s-a învârtit timp de 
patruzeci de ani, un aer de vijelie pe frunte, carnaţia unei 
stânci în plină mare, și acum adăugaţi acestei aspre 
înfățișări privirea unui om bun, și-l veţi avea pe mess 
Lethierry. 

Mess  Lethierry avea două pasiuni: Durande și 
Deruchette. 


*e Cartea a treia e* 


DURANDE ȘI DERUCHETIE 


2 


Ciripit și fum 


O pasăre cu înfățișarea unei fete, ce poate fi mai 
încântător? Închipuiţi-vă că se află în casa dumneavoastră și 
că ar fi Deruchette. Fermecătoare făptură! Ai fi ispitit să 
spui: „Bună ziua, domnişoară codobatură!” Nu i se văd 
aripile, dar i se aude ciripitul. Câteodată cântă. Prin ciripit, 
ea e mai prejos decât omul; prin cântec e mai presus. 
Cântecul ei e plin de mister. Așteptând viața, aceea care 
într-o zi va deveni mamă continuă să fie foarte multă vreme 
copil, fetița stăruie în tânăra fată. Şi e ca o pitulice. Când o 
vezi, te gândești: Ce drăguţ din partea ei să nu-și ia zborul! 
Aceasta făptură blândă, prietenoasă, se familiarizează cu 
locuința, ramură cu ramură, vreau să spun cameră cu 
cameră, intră, iese, se apropie, se îndepărtează, își 
netezește penele sau își pieptănă părul, face tot soiul de 
mici zgomote delicate, îţi șoptește la ureche cine știe ce 
gingășie ce nu se poate exprima prin cuvinte. Pune 
întrebări, îi răspunzi; o întrebi, ciripește. Trăncănești cu ea 
vrute și nevrute. Să flecărești puţin e o adevărată 
destindere după o discuţie serioasă. Această ființă poartă în 
ea cerul. A răspândi bucurie, a radia fericire, a fi un izvor 
de lumină în mijlocul lucrurilor întunecate, a fi ceea ce dă 
farmec vieţii, a fi armonia, graţia, drăgălășenia înseamnă a 


fi de folos celor din jur. Frumuseţea îmi provoacă mulțumire 
prin simplul fapt că e frumoasă. Există fiinţe care au 
puterea magică de a fermeca pe toţi cei din jurul lor; 
câteodată, nici nu-și dau seama de asta, ceea ce face și mai 
strălucitoare feeria; prezenţa lor luminează, apropierea lor 
încălzește; trec pe lângă tine, ești mulţumit, se opresc, ești 
fericit, le privești și simţi că trăiești; e aurora întruchipată 
în om; nu fac nimic altceva decât să existe, aceasta e de 
ajuns, îţi transformă casa în paradis, întreaga lor ființă 
răspândește un farmec nespus; împărtășesc tuturor celor 
din jur extazul, fără să-și dea altă osteneală decât de a 
respira alături de ei. 

Deruchette avea o căutătură molatică și agresivă în 
același timp, dar nu-și dădea seama de asta. Ea nu cunoștea 
poate înțelesul adânc al cuvântului dragoste, dar îi plăcea 
să vadă că oamenii se îndrăgostesc de ea. Şi făcea acest 
lucru fără niciun gând rău. 

Deruchette avea cele mai frumoase mânușiţe din lume și 
piciorușe care i se potriveau de minune: „Patru lăbuţe de 
muscă”, cum spunea Mess Lethierry. Avea în întreaga-i 
făptură bunătate și gingășie; drept familie și avuţie, pe 
Mess Lethierry, unchiul ei; munca ei consta din plăcerea de 
a trăi; talentul - în câteva cântece; drept știință avea 
frumuseţea, drept spirit - candoarea, drept inimă - 
naivitatea; avea graţioasa lenevie creolă, amestecată cu 
nechibzuinţă și cu vioiciune, veselia cicălitoare a copilăriei, 
cu o ușoară înclinare spre melancolie; rochii puţin cam 
provinciale, elegante, dar nu prea bine croite, pălării 
împodobite cu flori în orice anotimp, fruntea senină, gâtul 
mlădios și ispititor, părul castaniu, pielea albă, punctată cu 
câţiva pistrui în timpul verii, gura mare și sănătoasă, iar pe 
buze - gingașa și primejdioasa lumină a surâsului. Asta era 
Deruchette. 

Uneori, seara, după apusul soarelui, în clipa în care 
marea și noaptea se contopesc, când crepusculul 
împrumută talazurilor un aspect înspăimântător, vedeai 


intrând în rada portului Saint-Sampson, purtată de 
mișcarea sinistră a valurilor, ceva ca o masă informă, o 
siluetă monstruoasă care fluiera și scuipa, o arâtare 
groaznică care horcăia ca o fiară și din care ieșea fum ca 
dintr-un vulcan, un fel de hidră căreia-i curgeau balele în 
spuma mării, care târa după ea o dâră de pâclă, arătare 
care se năpustea asupra orașului cu o îngrozitoare bătaie a 
roții și cu o gură din care ţâșneau flăcări. Aceasta era 
Durande. 


Eterna istorie a utopiei 


A fost o nemaipomenită noutate prezenţa unui vas cu 
aburi în apele Mânecii în 182... Toată coasta normandă a 
fost pentru multă vreme înfricoșată. Astăzi, când la orizont 
se încrucișează zece sau douăsprezece vapoare, nimeni nu- 
și mai întoarce privirea, ele preocupă cel mult un moment 
vreun cunoscător care deosebește după culoarea fumului 
vaporul care arde cărbune din Eales, de cel care 
întrebuinţează cărbune din Newcastle. Dacă trec, foarte 
bine. N-au decât să treacă. Bun venit, de intră în port. Și 
drum bun, de pleacă. 

În primul pătrar al secolului nostru!'42*, lumea privea cu 
neliniște aceste invenţii, iar mașinăriile și fumul lor erau cu 
deosebire rău văzute de locuitorii din insulele Mânecii. În 
acest arhipelag puritan, unde i s-a imputat reginei Angliei 
că a încălcat preceptele bibliei, deoarece la o naștere a fost 
adormită cu cloroform, cel dintâi succes al vasului cu aburi 
a fost acela de-a fi botezat Vasul Diavolului (Devil-Boat). 
Acelor pescari cumsecade de pe atunci, catolici pe vremuri, 
după aceea calviniști, dar întotdeauna bigoţi, acel vapor li s- 
a părut un infern plutitor. Un predicator local dezbătu 
această problemă: „FEști îndreptățit oare să pui să lucreze 
laolaltă apa și focul, pe care Dumnezeu le-a despărțit?” 
Acest monstru de fier și de foc nu seamănă oare cu 
Leviatani4:*? Nu înseamnă să refaci în felul acesta, în 


măsura în care-o poate face omul, haosul? Nu este prima 
dată când progresul e calificat drept o «întoarcerea la 
haos». 

„Idee nesăbuită, eroare grosolană, absurditate”, acesta a 
fost verdictul Academiei de științe consultată de către 
Napoleon, la începutul acestui secol, cu privire la vasul cu 
aburi; li se poate trece cu vederea pescarilor din Saint- 
Sampson dacă în domeniul științei ei nu ating decât nivelul 
geometrilor din Paris, iar în domeniul religiei nu i se poate 
cere unei insulițe ca Guernesey să fie mai luminată decât un 
mare continent ca America. În 1807, când cel dintâi vapor 
al lui Fultoni*4, sprijinit de Livingstone, înzestrat cu mașina 
lui Watti'45+ -, trimisă din Anglia, având pe bord, în afară de 
echipaj, doi călători francezi - Andre Michaud și încă unul - 
când acest prim vapor cu aburi a întreprins prima sa 
călătorie de la New York la Albany, s-a nimerit să fie ziua de 
17 august. Fapt care a determinat metodismul să ia 
atitudine, și în toate capelele predicatorii blestemară 
această mașină, declarând că numărul șaptesprezece 
reprezintă totalul celor zece coarne și al celor șapte capete 
ale fiarei din Apocalips. În America, vasul cu aburi era 
condamnat în numele Apocalipsului, iar în Europa în 
numele Genezei. Aceasta era singura deosebire. 

Savanţii respinseseră ideea vasului cu aburi ca pe un 
lucru imposibil, preoţii la rândul lor o respingeau ca pe o 
nelegiuire. Ştiinţa condamnase, religia osândise. Fulton era 
un fel de Lucifer. Oamenii simpli de pe litoral și cei de la 
țară încercau același sentiment de împotrivire faţă de noua 
invenţie din cauza neliniștii pe care le-o provoca noutatea. 
Faţă de vapor, punctul de vedere al religiei era următorul: 
apa și focul sunt despărțite printr-o prăpastie de netrecut. 
Așa a poruncit Dumnezeu. Nu trebuie să separi ceea ce 
Dumnezeu a unit; și nu trebuie să unești ceea ceela 
separat. Punctul de vedere al ţăranilor era următorul: ăsta 
e un lucru de care mi-e frică. 


Numai un om ca Mess Lethierry putea cuteza în acea 
epocă îndepărtată să întreprindă o acţiune de felul acesta: 
punerea în circulaţie a unui vapor de la Guernesey la Saint- 
Malo. Numai el, ca liber-cugetător, putea s-o conceapă, și ca 
marinar curajos s-o realizeze. Francezul care sălășluia în el 
concepu ideea, iar englezul din el o înfăptui. 

În ce împrejurare? S-o spunem. 


Rantaine 


Cu vreo patruzeci de ani înaintea epocii în care s-au 
petrecut faptele aci povestite exista la periferia Parisului, 
aproape de zidul de centură, între „Fosse-aux-Loups” și „la 
Tombe lIssoire”, o casă cam deocheată. Era o cocioabă 
singuratică, servind la nevoie și drept capcană. Acolo locuia, 
împreună cu soţia și copilul său, un soi de burghez-bandit, 
fost copist la unul din procurorii de la Châtelet, care 
devenise apoi tâlhar pur și simplu. Compăru mai târziu în 
faţa Curţii cu Juri. Numele familiei era Rantaine. Copilul 
creștea în cocioaba asta, laolaltă cu crima. Tatăl și mama, 
deoarece făcuseră parte din mica-burghezie, îl învățau să 
citească; îl instruiau. Mama, palidă, aproape în zdrenţe, 
făcea în chip mecanic „educaţia copilului”, îl învăţa să 
silabisească, și-și întrerupea apoi lecţiile pentru a da o 
mână de ajutor soţului în afacerile lui banditești. În acest 
timp, cartea de rugăciuni, deschisă la pagina unde fusese 
lăsată, rămânea pe masă, și copilul, alături, aștepta visător. 

Tatăl și mama, prinși până la urmă cu mâţța-n sac, 
dispărură în noaptea penală. Copilul dispăru și el. 

Lethierry, într-una din călătoriile lui, întâlni un aventurier 
ca și el, îl scoase din nu se știe ce încurcătură, îl ajută, 
prinse drag de el, îl luă cu sine, îl aduse la Guernesey, îl găsi 
priceput la cabotaj%: și și-l făcu asociat. Era micul 
Rantaine, care între timp crescuse. 

Rantaine, ca și Lethierry, avea grumaz vânjos, umeri laţi 
și puternici, pe care putea căra poveri mari, și șolduri de 


Hercule-Farnese!4”:. Lethierry și Rantaine aveau același 
mers și același aer de familie; Rantaine era doar mai înalt. 
Cine-i vedea din spate, plimbându-se prin port, unul lângă 
celălalt, spunea: „lată-i pe cei doi frați”. Văzuţi din faţă, 
lucrurile se schimbau. Tot ceea ce era deschis și luminos la 
Lethierry, se mohora la Rantaine. Rantaine era prudent. El 
mânuia armele de minune, cânta din armonică, nimerea 
mucul unei lumânări cu un glonţ, de la douăzeci de pași, 
avea un pumn grozav, recita versuri din Henriada și 
tălmăcea visele. Ştia pe dinafară Mormintele de la Saint- 
Denis, de Treneuil. Spunea că fusese prieten cu sultanul din 
Calicut, „căruia portughezii îi spun zamorinul”. Dacă cineva 
ar fi putut răsfoi carneţelul pe care-l purta la el, ar fi putut 
găsi, printre alte însemnări, și unele de felul acesteia: „Lia 
Lyon, într-o crăpătură din zidul uneia din celulele închisorii 
Sfântul Iosif, se găsește ascunsă o pilă”. Vorbea cu o 
încetineală calculată. Spunea că e fiul unui cavaler al 
Ordinului Sfântului Ludovic. Lenjeria îi era desperecheată 
și însemnată cu iniţiale diferite. Nimeni nu era mai sensibil 
ca el la chestiuni de onoare; se bătea și ucidea. 

Forţa servind de înveliș șireteniei, acesta era Rantaine. 

Frumuseţea loviturii sale de pumn, aplicată într-un bâlci 
pe o cabeza de moroi%*: cucerise odinioară inima lui 
Lethierry. 

La Guernesey nu se cunoștea nimic din aventurile lui, 
care erau deocheate de tot. Rantaine văzuse lume și trăise 
viaţa din plin. Înconjurase, navigând, toate continentele. 
Avusese fel de fel de meserii. Fusese bucătar în 
Madagascar, crescător, de păsări în Sumatra, general în 
Honolulu, redactor la un ziar religios în insulele Galapagos, 
poet în Oomrawutte, francmason în Haiti. Se declara de 
rasă albă, pursânge, și-i ura pe negri; totuși, cu siguranță 
că l-ar fi admirat pe Soulouque!4:. Viaţa îi fusese un lung 
șir de eclipse; apărea, dispărea și apărea din nou... Nu 
termina bine o blestemăţie și începea alta. 

Era capabil de orice și chiar și de mai rău. 


Izbucnea uneori în râs, dar își încrunta în același timp 
sprâncenele. Forma gurii dezminţea înţelesul cuvintelor 
sale. Nările aduceau mai mult cu ale unui animal. Avea la 
coada ochiului o răscruce de zbârcituri, în care-și dădeau 
întâlnire tot felul de ghinduri ascunse. Secretul înfățișării 
sale nu putea fi dezlegat decât în acel loc. Laba gâștei se 
prefăcuse la el într-o adevărată gheară de vultur. Avea un 
cap ţuguiat: lat la tâmple, îngust la vârf. Urechea sa diformă 
și acoperită de păr părea că-ţi spune: Nu vorbi fiarei care 
sălășluiește în vizuina asta. 

Într-o bună zi, la Guernesey nu se mai știu nimic de 
soarta lui Rantaine. 

Asociatul lui Lethierry „spălase putina”, golind casa 
asociaţiei. 

În această casă se găsea, de bună seamă, și partea lui 
Rantaine. Dar erau, de asemenea, și cincizeci de mii de 
franci ai lui Lethierry. 

Lethierry, în meseria lui de navigator și de marangoz, 
câștigase, în decurs de patruzeci de ani de muncă și de 
cinste, o sută de mii de franci. Rantaine fugi cu jumătate din 
ei. 

Lethierry, deși pe jumătate ruinat, nu deznădăjdui și se 
gândi imediat să-și refacă situaţia. Unui om de inimă îi poţi 
lua avutul, nu însă și curajul. Începuse tocmai să se 
vorbească despre vapor. Lui Lethierry îi veni ideea să 
încerce mașina lui Fulton, atât de contestată, și să lege 
arhipelagul normand de Franţa printr-un vas cu aburi. Şi 
riscă totul pentru această idee. Învesti toţi banii pe care-i 
mai avea. Şase luni după fuga lui Rantaine, locuitorii 
înmărmuriţi văzură ieșind din portul Saint-Sampson un 
vapor din care ieșea fum, care-ţi făcea impresia unui 
incendiu pe mare, primul vas cu aburi care a navigat pe 
Mana Mânecii. 

Acest vapor, căruia ura și disprețul tuturor îi dăruiră 
porecla de „Galera lui Lethierry”, anunţă că va face cursa 
regulată între Guernesey și Saint-Malo. 


Cum e și ușor de înţeles, lucrurile au mers la început rău 
de tot. 'Toţi proprietarii de cutere, care făceau cursa între 
insula Guernesey și coasta franceză, începură să ţipe cât îi 
ținea gura. Ei se ridicară împotriva acestui atentat contra 
Sfintei Scripturi și a monopolului lor. Câteva feţe bisericești 
tunară și fulgerară. Un oarecare pastor, pe numele Elihu, 
califică vaporul drept „destrăbălare”, iar vasul cu pânze fu 
decretat ortodox. Fură văzute deslușit coarnele diavolului 
pe capul boilor pe care-i transporta și-i debarca vaporul. 
Aceste proteste se făcură auzite o bună bucată de vreme. 
Totuși, treptat-treptat, lumea sfârși prin a-și da seama că 
vitele ajungeau la destinaţie mai puţin obosite și că se 
vindeau pe un preţ mai bun, carnea fiind mai fragedă; că 
riscurile călătoriei erau mai mici chiar și pentru oameni; că 
traversarea Mânecii, mai puţin costisitoare, era și mai 
sigură, și de mai scurtă durată; că plecai la oră fixă și că 
ajungeai la oră fixă; că peștele, fiind transportat mai 
repede, era mai proaspăt și că, începând de la acea dată, 
cantitatea de pește care prisosea, lucru foarte frecvent la 
Guernesey, putea fi desfăcută pe pieţele franceze; că untul 
minunatelor vaci din Guernesey ajungea mai repede la 
destinaţie cu Vaporul Diavolului, decât cu corăbiile cu 
pânze cu un singur catarg, și că nu pierdea din calitate, 
ceea ce făcea ca de la Dinan, de la Saint-Brieuc și de la 
Rennes să vină mereu alte și alte cereri; că, în sfârșit, 
mulțumită a ceea ce se chema „Galera lui Lethierry”, aveai 
siguranţa călătoriei, un itinerar regulat, un du-te-vino ușor 
și rapid, o intensificare a circulaţiei, o lărgire a 
debușeurilor, o extindere a comerțului, așa încât lumea 
trebui să se resemneze cu acest Vapor al Diavolului, care 
încălca preceptele bibliei, dar care îmbogăţea insula. 
Câteva spirite independente avură chiar curajul să-și dea, 
într-o oarecare măsură, aprobarea. Sieur Landoys, 
grefierul, acordă toată consideraţia sa acestui vapor. De 
altfel, acesta fu un gest obiectiv din partea lui. Deoarece nu- 
l iubea deloc pe Lethierry. 


Se alăturară și alţii lui sieur Landoys. Încetul cu încetul 
evenimentul luă proporţii; evenimentele sunt aidoma 
fluxului mării; cu trecerea vremii și în faţa succesului 
neîntrerupt și mereu crescând, precum și a foloaselor de 
netăgăduit, creșterea bunăstării tuturora fiind fapt 
constatat, veni o zi în care, cu excepţia câtorva „înţelepţi”, 
„Galera lui Lethierry” deveni obiectul de admiraţie al 
întregii insule. 

Astăzi ar fi mai puţin admirat. Acest vas de acum 
patruzeci de ani i-ar face să surâdă pe constructorii din 
zilele noastre. Minunăţia aceea era diformă; fenomenul 
acela era infirm. Ceea ce nu împiedica să fie o capodoperă. 
Orice embrion al științei se prezintă sub acest dublu aspect: 
ca făt - un monstru; ca germen - o minune. 


Vaporul-diavol 


„Galera lui Lethierry” nu avea catargele ridicate după 
așa-numitul punct velici!5% ceea ce nu constituia un cusur, 
deoarece acest punct reprezintă doar una din legile 
construcţiei navale; de altfel, vasul fiind pus în mișcare cu 
ajutorul aburului, pânzele treceau pe planul al doilea. Să 
mai adăugăm apoi că un vapor cu zbaturi“!+ e aproape 
indiferent la felul pânzelor care i se pun. „Galera” era prea 
scurtă, prea rotundă, prea turtită; era prea lată și dinainte, 
și dinapoi; curajul constructorului nu mersese până acolo 
încât s-o facă și ușoară; „Galera” avea unele din defectele și 
unele din calităţile „burdutului”. 

Avea puţin tangaj'*2+, dar mult ruliu'5=. Tambuchiurile!54+ 
erau prea înalte. Era cu mult prea lată față de lungimea sa. 
Mașina, masivă, ocupa foarte mult loc și, pentru ca vasul să 
poată lua totuși încărcătură cât mai multă, a trebuit ca 
bordajul vasului să fie înălțat peste măsură, ceea ce 
constituia un alt cusur. Fiind scurtă, ar fi trebuit să vireze 
iute, timpul necesar unei giraţii a vasului fiind în raport 
direct cu lungimea sa; dar greutatea îi răpea avantajul pe 


care i-l dădea scurtimea. Cuplul ei maiestrui55* era prea 
larg, ceea ce îi încetinea mersul, rezistența apei fiind direct 
proporţională cu cea mai mare secţiune a suprafeţei udate 
și cu pătratul vitezei vaporului. Partea dinainte a vasului era 
verticală, ceea ce n-ar constitui o greșeală în ziua de azi, 
dar în acea vreme se obișnuia în mod invariabil ca ea să fie 
înclinată cu 45". Toate curbele corpului vasului erau bine 
îmbinate, dar nu erau destul de lungi pentru înclinarea lor 
și mai ales pentru paralelismul cu prisma de apă deplasată, 
care trebuie să fie refulată întotdeauna numai lateral. Pe 
timp de furtună vasul se afunda prea tare în apă, fie cu 
partea dinainte, fie cu partea dinapoi, semn că centrul de 
gravitate fusese greșit calculat. Cârma era aceea de 
demult, nu cu roată ca cea din zilele noastre, ci cu eche, 
învârtindu-se în niște ţâţțâni fixate în etamboui5* și 
mișcându-se cu ajutorul unei grinzi orizontale, așezată 
deasupra bolţii de la pupa. Două bărci lunguieţe erau 
agățate de niște gruie!27*. Vaporul avea patru ancore, 
ancora cea mare, cea de-a doua ancoră, care este ancora 
de lucru, working-anchor'* și două ancore de afurcati5*. 
Aceste patru ancore, fundarisite cu ajutorul lanțurilor, erau 
manevrate, după împrejurări, de marele cabestan!%: de la 
pupa și de micul cabestan de la prova. Neavând decât două 
ancore pentru afurcat, una la tribord și alta la babord, vasul 
nu putea ancora în labă de gâscă, ceea ce îl făcea să fie 
oarecum dezarmat în fața unor anumite vânturi. Totuși, în 
asemenea cazuri, el putea folosi cea de-a doua ancoră. 
Geamandurile erau normale și în așa fel construite, încât 
puteau ţine greutatea lanţului ancorelor, continuând totuși 
să plutească. Barca avea dimensiunile necesare. Era o 
adevărată rezervă a vasului; și era suficient de solidă ca să 
poată ridica ancora cea mare. Acest vas prezenta o 
inovaţie; era prevăzut cu lanţuri, ceea ce de altminteri nu 
răpea nimic din mobilitatea manevrelor curenteifl+ și nici 
din întinderea manevrelor fixe!%2:. Arborada!8:', deși de 
importanţă secundară, nu prezenta niciun defect de 


construcţie; capelatura!St+, bine strânsă și bine degajată, 
abia era vizibilă. Coastele vaporului erau solide, dar 
grosolan lucrate, lemnăria vaselor cu aburi necerând 
execuţia aceea delicată a vaselor cu pânze. Vaporul naviga 
cu o iuțeală de două leghe marine pe oră. Când era 
imobilizat în larg, devierea provei din linia vântului se 
efectua în condiţii mulțumitoare. Așa cum era ea, „Galera 
lui Lethierry” naviga bine, dar îi lipsea prova lansată, care 
despică valurile și, în genere, nu se putea spune că se 
comporta prea elegant pe valuri. Îţi dădeai seama că, în 
cazul unei primejdii - trombă marină sau brizanţi - numai 
cu greu putea fi guvernată. Scârţâia din încheieturi ca un 
obiect diform. Și făcea, alunecând pe valuri, zgomotul unei 
ghete noi. 

Vasul, special construit pentru a lua cât mai multă marfă, 
ca toate vapoarele construite mai curând pentru comerț 
decât pentru război, era amenajat exclusiv în scopul ca 
încărcarea lui să se facă în cele mai bune condiţii. Primea 
puţini pasageri. Transportul vitelor se făcea în condiţii 
foarte grele și încărcarea lor cerea o atenţie deosebită. 
Vitele erau ţinute pe vremea aceea în cala vaporului, ceea 
ce dădea naștere la multe complicaţii. Astăzi animalele se 
transportă pe puntea de la prova. Tambuchiurile Vâporului- 
Diavol erau vopsite în alb, corpul vasului, până la linia de 
plutire, era de culoarea focului, iar restul vasului, urmând 
moda destul de urâtă a acelui secol, în negru. 

Fără încărcătură, vasul avea pescaj'55* de șapte picioare, 
încărcat - de paisprezece. 

Cât privește mașina, ea era puternică. Forţa ei era de un 
cal putere pentru fiecare trei tone. Ceea ce reprezintă 
aproape forţa unui remorcher. Roţile cu zbaturi erau 
așezate la locul potrivit, puţin înaintea centrului de 
gravitate al vaporului. Presiunea maximă a mașinii era de 
două atmosfere. Înghiţea mult cărbune, deși funcţiona pe 
baza principiului de condensaţie și de expansiune. Era 
așezată pe o placă de fontă dintr-o singură bucată, în așa fel 


încât, chiar în cazul unei avarii grave, nici o izbitură a 
valurilor n-ar fi putut să-i deranjeze echilibrul și chiar 
deformarea corpului navei nu ar fi avut repercusiuni asupra 
mașinii. Pentru a-i da și mai multă soliditate, biela 
principală fusese așezată lângă cilindru, ceea ce deplasa 
centrul de oscilație al balansoarului de la mijloc spre 
extremitate. În ultima vreme s-au inventat cilindri oscilanţi 
care permit suprimarea bielelor; în epoca aceea, însă, biela 
așezată lângă cilindri însemna ultimul cuvânt al tehnicii. 
Căldarea era compartimentată prin pereţi cu metal și 
prevăzută cu o pompă de alimentare. Roţile cu zbaturi erau 
foarte mari, ceea ce micșora pierderea forţei motrice, iar 
coșul era foarte înalt, ceea ce mărea tirajul focarelor 
căldărilor; dar mărimea roţilor mărea puterea de izbire a 
valurilor, și înălțimea coșului - presiunea vântului. Zbaturi 
de lemn, cârlige de fier și butuci de fontă, acestea erau 
roţile, bine construite și, lucru uimitor, puteau fi demontate. 
Trei zbaturi se aflau în permanenţă sub apă. Viteza 
centrului zbaturilor nu depășea decât cu o sutime viteza 
vaporului; aceasta constituia defectul roţilor. Pe de altă 
parte, fusul manivelelor era prea lung, iar sertarul 
producea prea mare frecare când se dădea drumul 
vaporilor în cilindru. Pentru vremea ei, însă, această mașină 
părea să fie, și era într-adevăr, o minune. 

Mașina fusese construită în Franţa în uzina metalurgică 
din Bercy. Într-o oarecare măsură, mecanicul care-o 
construise după planurile lui Lethierry, murise; mess 
Lethierry fusese cel care o concepuse, așa încât mașina 
aceasta era unică și cu neputinţă de înlocuit. Desenatorul 
rămăsese, constructorul însă lipsea. Mașina costase 
patruzeci de mii de franci. 

Lethierry își construise singur „Galera” pe cala acoperită 
de lângă primul turn situat între Saint-Pierre-Port și Saint- 
Sampson. Pentru a cumpăra lemnăria fusese la Brema. Își 
pusese întreaga lui iscusință de meșter marangoz în 
această construcţie și-i puteai recunoaște măiestria după 


felul cum erau împreunate scândurile bordajului, înguste și 
egale între ele și acoperite cu mastic de India, mult mai bun 
decât gudronul. Dublura!SS* vasului era solid fixată. 
Lethierry cătrănise carena vaporului. Pentru a remedia 
rotunjimea prea mare a cocii!S7!, fixase săgeata: 
bompresului'$:, ceea ce-i permitea să adauge la marea 
pânză pătrată a bompresului încă una, falsă. În ziua în care 
fu lansat vaporul, el spuse: „lată-mă din nou pe linia de 
plutire!” „Galera” reuși în cele din urmă, după cum am 
văzut. 

Din întâmplare sau dinadins, vaporul fusese lansat într-o 
zi de 14 iulie. În ziua aceea, Lethierry, în picioare pe punte, 
între cele două tambuchiuri, se uită ţintă în larg și strigă: 
„Acum e rândul tău! Parizienii au cucerit Bastilia, azi te 
cucerim noi pe tine!” 

„Galera lui Lethierry” făcea naveta o dată pe săptămână 
între Guernesey și Saint-Malo. Pleca marţi dimineaţa și se 
reîntorcea vineri seara, în ajunul târgului de sâmbătă. 
Lemnul din care era construită era mai tare decât lemnul 
celor mai mari cutere de pe coasta întregului arhipelag, iar 
capacitatea fiindu-i în raport direct cu dimensiunea, o 
singură cursă a „Galerei” aducea un venit egal cu cel adus 
de patru curse al unui cuter obișnuit. De aici, câștiguri 
frumoase. Renumele unui vas depinde de felul în care i se 
stivează încărcătura și Lethierry se pricepea să-și încarce 
vasul de minune. În ziua în care el nu mai putu să lucreze 
pe mare, instrui un marinar care să-l înlocuiască la stivarea 
încărcăturii vasului. După doi ani, vasul cu aburi producea 
un venit net de șapte sute cincizeci de lire sterline pe an, 
ceea ce echivalează cu optsprezece mii de franci francezi. 
Lira sterlină din Guernesey valorează douăzeci și patru de 
franci, cea din Anglia douăzeci și cinci, iar cea din Jersey 
douăzeci și șase. Aceste ciudăţenii sunt mai puţin ciudate 
decât par; băncile sunt interesate să menţină aceste cursuri 
diferite. 


Lethierry suie treptele gloriei 


„Galera” propășea. Mess Lethierry vedea apropiindu-se 
clipa când avea să devină „domnul” Lethierry. La Guernesey 
nu ești „domn” cu una, cu două. Între om și domn există o 
întreagă scară ierarhică: la început, și asta e prima treaptă, 
ţi se spune scurt, pe nume, Petre, să zicem; apoi, treapta a 
doua, „vecine” Petre; treapta a treia, „moș” Petre; apoi a 
patra treaptă, „sieur” Petre; apoi, a cincea treaptă, „mess” 
Petre; apoi, ajuns în vârf, „domnul” Petre. 

Datorită isprăvii sale dusă la bun sfârșit, datorită 
aburului, datorită mașinii sale, datorită Vaporului-Diavol, 
Mess Lethierry devenise cineva. Ca să-și construiască 
„Galera”, fusese nevoit să recurgă la împrumuturi; făcuse 
datorii la Brema, făcuse datorii la Saint-Malo; dar în fiecare 
an mai stingea ceva din datorie. 

Ceva mai mult. Cumpărase pe credit, chiar la intrarea 
portului Saint-Sampson, o frumoasă casă de piatră, nou- 
nouţă, având marea de o parte și o grădină de alta, în colţul 
căreia se putea citi acest nume „Neinfricatele”. Această 
clădire, a cărei faţadă făcea parte din însuși zidul portului, 
atrăgea atenţia printr-un dublu șir de ferestre, dintre care 
unul, cu fața spre miazănoapte, răspundea într-o curte 
plină cu flori, iar celălalt, cu faţa spre miazăzi, privea spre 
ocean; în felul acesta, casa avea două fațade, una 
îndreptată spre furtuni, iar cealaltă spre trandafiri. 

Fațadele acestea păreau construite anume pentru cei doi 
locatari: mess Lethierry și miss Deruchette. 

Casa „Neinfricatele” era foarte cunoscută în Saint- 
Sampson, căci mess Lethierry izbutise în cele din urmă să 
devină popular. Popularitatea i se datora, într-o oarecare 
măsură, bunătăţii, devotamentului și curajului lui, oarecum 
faptului că salvase un mare număr de oameni și într-o 
foarte mare măsură, succesului său, precum și faptului că 
dăruise portului Saint-Sampson privilegiul plecărilor și 
sosirilor vasului cu aburi. Văzând că Vaporul-Diavol este, 


fără nicio îndoială, o afacere strălucită, Saint-Pierre, 
capitala insulei, reclamase vaporul pentru portul ei, dar 
Lethierry nu cedă cu niciun chip și vaporul rămase la Saint- 
Sampson. Era orașul său natal. „Aici am primit eu botezul 
mării”, spunea el. Și datorită acestui fapt, el dobândi o mare 
popularitate locală. Calitatea lui de proprietar care plătește 
dări făcuse din el ceea ce la Guernesey se numește un 
locuitor. Fusese numit consilier. Acest biet marinar ajunsese 
să urce cinci din cele șase trepte ale ierarhiei sociale din 
Guernesey; era „mess”; era aproape „domn”, și cine știe 
dacă într-o bună zi nu va reuși să pășească și această 
treaptă? Cine știe dacă într-o bună zi nu se va putea citi în 
almanahul  Guernesey-ului, la capitolul „Gentry and 
Nobility”:2, această nemaiauzită și minunată menţiune: 
„Lethierry esq.”!21+? 

Dar mess Lethierry dispreţuia, sau mai curând ignora 
acea latură a lucrurilor care se numește vanitate. Simţea 
că-i folositor și aceasta îl bucura. Faptul că era popular îl 
mulțumea mai puţin decât acela de a se ști folositor. El nu 
avea, după cum am mai spus, decât două pasiuni, și ca 
urmare numai două ambiţii: Durande și Deruchette. 

Oricum ar fi fost, el mizase la loteria mării și scosese lozul 
cel mare. 

Lozul cel mare era Durande navigând. 


Același naș și aceeași patroană 


După ce crease vaporul, Lethierry îl boteză. Îi spuse 
Durande. Durande - de-acum încolo nu-i vom mai spune 
altfel. Să ne fie de asemenea îngăduit, oricare-ar fi practica 
în tipografie, să nu subliniem acest nume, conformându-ne 
în felul acesta intenţiei lui Lethierry, pentru care Durande 
era aproape o fiinţă. 

Durande și Deruchette, e unul și același nume. 
Deruchette nu-i decât diminutiv. Acest diminutiv e foarte 
răspândit în apusul Franţei. 


Sfânta Durande e o sfântă din regiunile Angoumois și 
Charente. Fusese oare cuvioasă? Asta îi privește pe cei ce 
se ocupă de vieţile sfinţilor. Cuvioasă sau nu, i s-au închinat 
o sumedenie de biserici. 

Lethierry, pe vremea când fusese la Rochefort, tânăr 
marinar, făcuse cunoștință cu această sfântă, probabil în 
persoana vreunei drăguţe charenteze sau poate a vreunei 
fetișcane cochete, cu unghiile îngrijite. Amintirea ei trebuie 
să fi fost destul de vie pentru ca să dea acest nume celor 
două iubite ale lui: Durande, „Galerei”, și Deruchette, fetei. 

Era părintele uneia și unchiul celeilalte. 

Deruchette era fiica unui frate al său care murise. Nu 
mai avea nici tată, nici mamă. O adoptase Lethierry. Îi ţinea 
loc de tată și de mamă. 

Deâruchette nu-i era numai nepoată. Îi era și fină. Elo 
țţinuse în braţe la botez. El fusese acela care-i alesese ca 
patroană pe sfânta Durande și ca nume de toată ziua, 
Deruchette. 

Deruchette, cum am spus, se născuse la Saint-Pierre- 
Port. Numele ei figura în registrul parohiei la data 
respectivă. Lethierry s-ar fi învoit bucuros să-și mărite 
nepoata, însă așa cum înţelegea el. Ar fi vrut să-i găsească 
un soț după chipul și asemănarea lui, care să muncească 
toată vremea, în timp ce ea să nu facă prea mare lucru. i 
plăceau mâinile negre la bărbaţi și mâinile albe la femei. 
Pentru ca Deruchette să nu-și strice frumoasele ei mâini, el 
o crescuse ca pe-o domnișoară. Îi luase pian, profesor de 
muzică, o mică bibliotecă și ceva aţă și câteva ace într-un 
coșuleţ de lucru. Ei îi plăcea mai mult să citească decât să 
coasă, și mai mult să cânte decât să citească. Întocmai așa o 
voia mess Lethierry. Farmec, asta era tot ce-i cerea. Elo 
crescuse mai mult ca pe-o floare decât ca pe-o femeie. Cine- 
i cunoaște bine pe marinari va înţelege lesne acest lucru. 
Acestor oameni aspri le place tot ce e gingaș. Pentru ca 
nepoata să întruchipeze idealul unchiului, trebuia să fie și 
bogată. Aceasta era de altfel și dorinţa lui mess Lethierry. 


Uriașa lui mașină plutitoare lucra în acest scop. Sarcina 
Durandei era de a o înzestra pe Deruchette. 


Aria „Bonny Dundee” 


Deruchette ocupa cea mai frumoasă cameră a 
„Neinfricatelor”, cu mobilă de mahon și împodobită cu un 
pat cu perdele în carouri verzi și albe, cameră cu două 
ferestre și cu vederea înspre grădină și înspre colina cea 
înaltă pe care se găsește castelul din Valle. De partea 
cealaltă a colinei se găsea „Casa de la capătul drumului”. 

Camera Deruchettei, în care se afla și pianul, era plină de 
cântecele ei. Acompaniindu-se la pian, Deruchette cânta 
aria ei preferată, melancolica melodie scoțiană „Bonny 
Dundee”; tot farmecul înserării era în această melodie, 
toată aurora era în glasul ei; aceasta crea un contrast 
surprinzător de plăcut; lumea spunea: „Miss Deruchette 
cântă la pian”, și trecătorii de la poalele colinei se opreau 
uneori în fața zidului grădinii „Neinfricatelor” pentru a 
asculta glasul ei atât de suav și cântecul acela atât de trist. 

Deruchette umplea toată casa cu veselia ei și o 
transforma într-o veșnică primăvară. Era frumoasă, dar mai 
mult drăguță decât frumoasă, și mai mult drăgălașă decât 
drăguță. Ea amintea bătrânilor piloţi, prietenii lui mess 
Lethierry, de acea prințesă dintr-un cântec soldățesc și 
marinăresc, care era atât de frumoasă, încât „i se dusese 
vestea în tot regimentul”. Mess Lethierry spunea: „Are un 
păr des, de parcă-i un cablu”. 

De mic copil fusese încântătoare. Nasul ei produsese 
multă vreme îngrijorarea, dar micuța, probabil hotărâtă să 
se facă frumoasă, nu s-a dat bătută; creșterea nu i-a jucat 
nicio farsă; nasul nici nu i se lungi prea tare, nici nu i se 
scurtă prea mult; și mai târziu rămăsese tot încântătoare. 

Nu-i spunea niciodată unchiului ei altfel decât „tată”. 

El îi trecea cu vederea micile înclinații de grădinăriţă și 
chiar de gospodină. Își stropea singură straturile de nalbe, 


de molene purpurii, de brumărele și de călțunul-doamnei; 
semăna și măcrișori de culoare roz; știa să tragă folos de pe 
urma climei din Guernesey, insulă atât de prielnică florilor. 
Avea și ea, ca toţi ceilalţi de altfel, aloeși ce creșteau sub 
cerul liber și, ceea ce e mult mai greu, reușea să cultive 
chiar scrântitoare!2+* de Nepal. Grădiniţa ei de zarzavat era 
cultivată cu foarte multă pricepere; semăna spanacul după 
ridichi și mazărea după spanac; știa când să semene 
conopida olandeză și varza de Bruxelles, pe care le răsădea 
în iulie, napii, pe care-i recolta în august, cicoarea creaţă în 
septembrie, păstârnacul rotund în toamnă și bănica în 
iarnă. Mess Lethierry o lăsa să facă tot ce poftește, numai 
să nu umble prea mult cu sapa și cu grebla, și mai ales să 
nu pună îngrășămintele cu mâna ei. Îi pusese la dispoziţie 
două servitoare, pe care le chema Douce și Grace, două 
nume obișnuite la Guernesey. Grace și Douce se ocupau de 
casă și de grădină și aveau dreptul de a avea mâinile roșii. 

Cât despre mess Lethierry, el avea drept cameră o odăiţă 
cu fața spre port și învecinată cu sala cea mare și joasă de 
la parter, unde se găsea ușa de la intrare și de unde 
porneau diferitele scări interioare ale casei. Camera era 
mobilată cu un hamac de marinar, un cronometru și o pipă. 
Se mai găseau acolo o masă și un scaun. Tavanul, alcătuit 
din bârne, era dat cu var, la fel ca și cei patru pereţi; în 
dreapta ușii, bătută în cuie, harta arhipelagului Mânecii, o 
frumoasă hartă maritimă, purta următoarea menţiune: W 
Faden, 5 Charing Cross. Geograf al Maiestăţii Sale; iar la 
stânga era ţintuită în cuie una din acele basmale mari de 
bumbac, pe care erau înfățișate în culori steagurile și 
semnele întregii marine de pe glob, având în cele patru 
colţuri stindardele Franţei, Rusiei, Spaniei și Statelor Unite 
ale Americii, iar la mijloc steagul Imperiului Britanic. 

Sala cea joasă de la parter, adevărată hală, având un 
cămin și jur împrejur bănci și mese, servise, în secolul 
trecut, drept loc de adunare unui grup de refugiaţi francezi 
de religie protestantă. 


În fundul sălii, lângă ușa camerei lui mess Lethierry, o 
mică estradă de scânduri, care servise hughenoţilor drept 
amvon, devenise, datorită unui grilaj și a unei deschizături, 
„oficiul” vaporului, adică biroul Durandei, de care se ocupa 
mess Lethierry în persoană. Pe vechiul pupitru de stejar, un 
registru, pe foile căruia erau scrise cuvintele: „Pasiv” și 
„Activ”, înlocuia biblia. 


Omul care l-a dibuit pe Rantaine 


Atâta timp cât mess Lethierry putuse naviga, condusese 
singur pe Durande și n-avusese alt pilot și alt căpitan decât 
pe sine însuși; dar venise ceasul, cum am arătat mai sus, 
când mess Lethierry simţi nevoia să fie înlocuit. Alegerea sa 
s-a oprit asupra lui sieur Clubin din 'Torteval, un om tăcut. 
Sieur Clubin se bucura pe întregul litoral de renumele unui 
om de o cinste exemplară. 

Deși avea mai mult aerul unui notar decât al unui 
marinar, sieur Clubin era totuși un marinar capabil, cum rar 
se întâlnește. Poseda toate însușirile ce se cer pentru a 
înfrunta primejdia sub toate formele în care s-ar fi înfățișat. 
Se pricepea să încarce cum trebuie un vapor, manevra 
pânzele cu meticulozitate, știa să boteze la perfecţie ancora 
și lanţurile, era un timonier vânjos, un pilot foarte 
îndemânatic și un căpitan îndrăzneţ. Era prudent și 
împingea uneori prudența până la cutezanţă, ceea ce 
constituie o mare calitate când ești pe mare. Teama pe 
care-o resimțea în faţa probabilului era temperată de 
instinctul posibilului. Era unul din acei marinari care 
înfruntă pericolul până la o anumită limită, cunoscută 
numai de ei, și care știu să tragă folos din orice aventură. 
Toată siguranţa pe care-o poate avea cineva, când se află pe 
mare, el o poseda în întregime. În afară de aceasta, sieur 
Clubin era și un înotător căruia i se dusese vestea; făcea 
parte din categoria aceea de oameni deprinși cu valurile, 
care stau în apă cât timp vor, și care, la Jersey, pleacă de la 


Havre-des-Pas, ocolesc capul Colette, fac înconjurul 
schitului și al castelului Elisabeta și revin, după două ore, la 
punctul de plecare. Era din 'Torteval și se spunea c-ar fi 
străbătut de multe ori înot distanţa atât de primejdioasă 
dintre stâncile Hanois și capul Plainmont. 

Dar ceea ce a contribuit în gradul cel mai înalt ca Clubin 
să câștige încrederea lui mess Lethierry a fost faptul că, 
cunoscându-l sau pătrunzându-l pe Rantaine, îl prevenise 
pe mess Lethierry despre necinstea acestuia, spunându-i: 
„Rantaine are să te fure într-o bună zi”. Fapt care s-a și 
adeverit. În mai multe rânduri, e drept că în acţiuni de 
puţină însemnătate, mess Lethierry pusese la încercare 
cinstea, împinsă până la scrupul, a lui Clubin și acum lăsa 
toate treburile pe seama lui. Mess Lethierry spunea: „O 
conștiință deplină cere o încredere deplină”. 


Povestiri din marile calatorii 


Mess Lethierry, nesimţindu-se în largul lui altfel, purta 
întotdeauna hainele de bord și prefera bluza sa de marinar 
celeia de pilot. Lucrul acesta o făcea pe Deruchette să 
strâmbe din născior. Nimic nu-i mai drăguţ ca o ființă 
graţioasă care se înfurie. Deruchette îl dojenea pe 
Lethierry, râzând: „Pfui! tată - striga ea - miroși a catran”. 
Și-l lovea ușurel peste grumazul lui vânjos. 

Acest bătrân lup de mare adusese din călătoriile lui 
povestiri uluitoare. Văzuse în Madagascar niște pene de 
pasăre atât de mari că trei din ele ajungeau să poţi acoperi 
o casă. Văzuse în India tulpini de măcriș înalte de nouă 
picioare. Văzuse în Noua Olandă cârduri de curcani și de 
gâște mânate și păzite, ca de un câine ciobănesc, de o 
pasăre căreia i se zice agami!. Văzuse cimitire de 
elefanţi. Văzuse în Africa gorile, un soi de oameni-tigri, 
înalți de șapte picioare. Cunoștea obiceiurile tuturor 
maimuţelor, de la macacul sălbatic, căruia îi spunea macaco 
bravo, până la macacul urlător, căruia îi spunea macaco 


barbado. În Chile văzuse o maimuţă-femelă ce-i înduioșa pe 
vânători arătându-le puiul ei. Văzuse în California un 
trunchi de arbore scorburos căzut la pământ, în interiorul 
căruia un om călare putea face o sută cincizeci de pași. 
Văzuse în Maroc mozabiţi și biskri bătându-se între ei cu 
măciuci și cu răngi de fier, pentru că mozabiţii le 
aruncaseră biskrilor cuvântul kelb, ceea ce înseamnă câini, 
iar biskri le spuseseră mozabiţilor khamsi, adică oameni din 
secta a cincea. În China văzuse cum a fost tăiat în bucățele 
piratul Chanh-thong-quaularh-Quoi, pentru că asasinase pe 
starostele unui sat. La Thun-dati-Mo6t văzuse un leu răpind o 
bătrână în plin târg. Fusese de faţă la sosirea marelui șarpe 
care venea de la Canton, pentru a celebra la Saigon, în 
pagoda din Cholen, sărbătoarea  Quannam-ei, zeița 
navigatorilor. Contemplase în tribul Moi pe marele Quan- 
Su. La Rio de Janeiro văzuse cum femeile braziliene își pun 
seara în păr mici globuri din mătase străvezie, conţinând 
fiecare câte un fel de licurici, ceea ce dă impresia că poartă 
în păr stele. Luptase în Uruguay cu furnici uriașe și în 
Paraguay cu un soi de păianjeni păroși, mari cât un cap de 
copil, care cuprind între labe a treia parte dintr-un cot, și 
care atacă oamenii, împungându-i cu ţepii lor, se înfig în 
carne ca săgețile, provocând bășici cu puroi. Pe râul Arinos, 
afluentul Tocantinului, în pădurile virgine de la nord de 
Diamantina, dăduse ochi cu înspăimântătorul popor al 
oamenilor-lilieci, așa numiții murcilagos, oameni care se 
nasc cu părul alb și cu ochii roșii, locuiesc în bezna 
pădurilor, dorm în timpul zilei, se scoală noaptea și 
pescuiesc și vânează pe întuneric, văzând mai bine în 
nopţile fără lună. Lângă Beyruth, în tabăra unei expediţii 
din care făcuse și el parte, dispărând un pluviometru dintr- 
un cort, un vrăjitor, încins cu două sau trei curele de piele, 
și care semăna cu un om care s-ar fi îmbrăcat numai cu 
bretele, scuturase cu atâta furie un clopoțel agăţat de 
capătul unui corn, încât o hienă sosi aducând înapoi 
pluviometrul. Hiena fusese hoaţa. Aceste întâmplări 


adevărate semănau atât de mult cu basmele, încât o făceau 
pe Deruchette să petreacă de minune. 

Păpușa de pe Durande era legătura dintre vapor și fată. 
Pe insulele normande se dă numele de Păpușă'* figurii 
tăiate în prova vasului, statuie de lemn rudimentar 
sculptată. De aceea, în loc de „a naviga” se întrebuințează 
expresia locală: „a fi între pupa și păpușă”. 

Păpușa de pe Durande îi era în mod deosebit dragă lui 
mess Lethierry. Ceruse tâmplarului s-o facă după chipul și 
asemănarea  Deruchettei. Între această sculptură și 
Deruchette era tot atâta asemănare cât poate fi între o 
figură lucrată din topor și o fiinţă omenească. Era un 
buștean care se străduia să semene cu o faţă drăguță. 

Blocul acesta, aproape diform, era un adevărat miraj 
pentru mess Lethierry. Îl admira cu religiozitate. Și în faţa 
acestei figuri era cu totul sincer. În ea o regăsea întru totul 
pe Deruchette. 

Mess Lethierry avea două mari bucurii pe săptămână: o 
bucurie marţi și o bucurie vineri. Prima bucurie, când o 
vedea pe Durande plecând, a doua bucurie, când o vedea 
înapoindu-se. Se rezema cu coatele de fereastră, își privea 
opera și era fericit. 

Vinerea, prezenţa lui mess Lethierry la fereastră era ca 
un semnal. Când era văzut la geamul „Neinfricatelor”, 
aprinzându-și pipa, lumea spunea: „Uite! Vaporul e la 
orizont”. Un fum îl anunţa pe celălalt. 

Când se întorcea în port, Durande își lega otgonul sub 
fereastra lui mess Lethierry de un inel mare de fier, fixat în 
temelia  „Neînfricatelor”. În nopţile acelea, Lethierry 
dormea fericit în hamacul lui știind-o, de o parte, pe 
Deruchette adormită, și de cealaltă, pe Durande trasă la 
țărm. 

Locul unde acosta Durande se afla în vecinătatea 
clopotului din port. Exista acolo, în faţa porții 
„Neinfricatelor”, o fărâmă de chei. 


Cheiul  „Neinfricatelor”, casa, grădina,  ulicioarele 
străjuite de garduri de nuiele și chiar cele mai multe dintre 
casele  dimprejur nu mai există astăzi. Exploatarea 
granitului din Guernesey a făcut ca aceste terenuri să fie 
vândute. 'Iot locul acesta e ocupat, în clipa de faţă, de 
șantierele spărgătorilor de piatră. 


Scurtă privire 
asupra eventualilor soţi 


Deruchette creștea, dar nu se mărita. 

Mess Lethierry, făcând din ea o fată cu mâinile albe, o 
făcuse pretențioasă. Felul acesta de educaţie se întoarce 
mai târziu împotrivă-ţi. 

De altminteri, el era, în ceea ce-l privea, încă și mai 
pretenţios. Lethierry voia ca soțul Deruchettei să fie într-o 
oarecare măsură și un soţ pentru Durande. Ar fi vrut să-și 
căpătuiască dintr-o singură lovitură amândouă fiicele. Ar fi 
vrut ca cel care-ar putea-o conduce pe una din ele, s-o 
poată pilota și pe cealaltă. Ce e oare un soţ? Căpitanul unei 
călătorii pe mare. De ce nu același stăpân și fetei, și 
vaporului? O căsnicie are și ea fluxul și refluxul ei. Cine știe 
să conducă o barcă, știe să conducă și o femeie. Sieur 
Clubin, fiind numai cu cincisprezece ani mai tânăr decât 
mess Lethierry, nu putea fi pentru Durande decât un stăpân 
provizoriu; trebuia un pilot tânăr, un stăpân definitiv, un 
adevărat urmaș al întemeietorului, al inventatorului, al 
creatorului. Pilotul definitiv al Durandei ar fi fost oarecum 
ginerele lui mess Lethierry. De ce să nu fie contopiţi 
amândoi ginerii într-unul singur? Era o idee care-i plăcea. 
Vedea și el apărându-i în vis un logodnic. Un marinar 
viguros cu pielea bronzată și cu părul roșu, atlet al mării, 
iată idealul lui. Nu prea era însă și cel al Deruchettei. Visele 
ei erau mai trandafirii. 


Dar, indiferent de preferinţele lor, atât unchiul cât și 
nepoata păreau înţeleși să nu se grăbească. Când își dădură 
seama că Deruchette avea să fie moștenitoarea probabil a 
lui Lethierry, pretendenţii începură să se îmbulzească. 
Acest zel nu inspiră întotdeauna încredere. Mess Lethierry 
simţea acest lucru. Și mormăia: „Fată de aur, peţitori de 
bronz”. Şi-i trimitea la plimbare. Aștepta. Și ea de 
asemenea. 


O excepţie în firea lui Lethierry 


Mess Lethierry avea un cusur; și încă unul mare. Ura, dar 
nu pe cineva anume, ci ceva: pe popi. Într-o zi, citind - căci 
el citea - în Voltaire - căci el citea Voltaire - aceste cuvinte: 
„Popii sunt niște motani”, puse cartea deoparte și fu auzit 
mormăind printre dinţi: „Simt că mă prefac în câine”. 

E necesar să ne reamintim că preoţii, atât cei luterani, 
cei calvini, cât și cei catolici, îl combătuseră cu energie și-l 
persecutaseră cu blândeţe cu prilejul construirii Vaporului- 
Diavol. A avea idei revoluţionare în navigaţie, a încerca să 
legi numele arhipelagului normand de cel al progresului, a 
acorda bietei insulițe Guernesey privilegiul de a lansa o 
nouă invenţie era - noi nu ne-am ferit s-o spunem - o 
îndrăzneală vrednică de anatemă. De aceea l-au și damnat 
întrucâtva. Noi vorbim aici, nu trebuie să se uite, despre 
vechiul cler, foarte diferit de clerul de azi, care, aproape în 
toate bisericile locale, manifestă o tendinţă liberală către 
progres. Încercaseră să-i zădărnicească munca lui mess 
Lethierry în fel și chip; toate piedicile care pot fi cuprinse în 
predici i-au fost puse în cale. Urât de către oamenii 
bisericii, îi ura și el la rându-i. Ura lor constituia 
circumstanţa ușurătoare a urii sale. 

Dar aversiunea faţă de preoţi era la el o pornire firească. 
Ca să-i urască n-avea nevoie să fie urât de ei. După cum 
obișnuia să spună, el era câinele motanilor acelora. Era 
pornit împotriva lor din principiu și, ceea ce e mai hotărâtor 


încă, din instinct. Simţea ghearele lor ascunse și-și arăta 
colții. Nu întotdeauna cu multă chibzuinţă, trebuie să 
recunoaștem, și nu întotdeauna la locul și timpul potrivit. A 
nu face niciun fel de deosebire între ei e o greșeală. Ura în 
bloc nu dă întotdeauna rezultate bune. Nici chiar vicarul 
din Savoia!“ nu i-ar fi putut câștiga încrederea. Nu-i sigur 
că pentru mess Lethierry exista vreun preot cumsecade. 
Filozofând mereu, el pierdea puţin din înţelepciune. Și cei 
îngăduitori sunt uneori intoleranţi, după cum și cei blânzi 
sunt câteodată furioși. Dar Lethierry era atât de blajin, 
încât nu putea uri cu adevărat. El mai mult respingea decât 
ataca. Ţinea oamenii bisericii la distanţă. Ei îi pricinuiseră 
mult rău, el se mulțumea să nu le facă bine. Diferenţa de 
nuanţă dintre ura lor și ura lui e că ura lor era vrăjmășie, 
iar a lui era antipatie. 

În insula Guernesey, așa micuță cum este, se găsește loc 
pentru două religii. Încape în ea și religia catolică, și religia 
protestantă. Trebuie să adăugăm că nu-și adăpostește cele 
două religii în aceeași biserică. Fiecare cult își are templul 
sau capela lui. La Guernesey, fiecare biserică își are lăcașul 
ei. 

Există acolo o parohie drept-credincioasă și una eretică. 
Poţi alege. Niciuna, nici alta, asta fusese alegerea lui mess 
Lethierry. 

Acest marinar, acest lucrător, acest filosof, acest om care- 
și datora situaţia exclusiv muncii sale, atât de simplu în 
aparenţă, în fond nu era simplu defel. Avea contradicţiile și 
încăpăţânările lui. Dar, în privința popilor, era de neclintit. 
L.ar fi întrecut chiar și pe Montlosier!7:. 

Antipapismul lui nu reușise să-l împace cu anglicanii. Era 
tot atât de puţin iubit de pastorii protestanți, ca și de preoţii 
catolici. În prezenţa celor mai serioase dogme lipsa sa de 
respect faţă de religie izbucnea aproape fără nicio reţinere. 

Sămânţa asta de ateism o avea din timpul șederii lui în 
Franţa. 


Deși guernesiez, și încă get-beget, oamenii de pe insulă îi 
spuneau „francezul”, din cauza spiritului lui ireverenţios. 
Nici el nu făcea un secret din asta, era îmbibat de idei 
subversive. Înverșunarea lui de-a duce la bun sfârșit 
construirea vaporului cu aburi - a Vaporului-Diavol - o 
dovedise cu prisosinţă. „Eu am supt laptele lui '89”£&: - 
spunea el. După părerea localnicilor, nu era un lapte prea 
bun. 

De altfel, în ceea ce privește compromisurile, făcea și el 
unele. E foarte greu să rămâi integru în ţările mici. În 
Franţa, să păstrezi aparențele, în Anglia, să fii respectabil, 
iată preţul unei vieţi tihnite. A fi respectabil, asta implică 
păzirea unei serii întregi de reguli, de la respectarea cu 
sfinţenie a duminicii, până la înnodarea corectă a cravatei. 
„Să nu te-arate lumea cu degetul” - iată o altă lege teribilă. 
A fi arătat cu degetul e diminutivul afuriseniei. Orașele mici, 
cloacă de bârfeli, excelează în genul acesta de răutăţi, care 
izolează și care sunt mai rele decât blestemele. Chiar și cei 
mai curajoși oameni se tem de asta. Poţi înfrunta mitraliile, 
poţi înfrunta uraganul, dar dai înapoi în faţa 
mahalagismelor. Mess Lethierry era mai mult dârz decât 
logic. Dar sub această presiune, chiar și tenacitatea lui se 
încovoia. El turna - și asta era o altă locuţiune de-a lui, plină 
de concesii ascunse, și uneori de nemărturisit - „apă în 
vinul său”. Se ţinea departe de oamenii bisericii, dar nu le 
închidea cu hotărâre ușa casei. În împrejurări oficiale și în 
epocile fixate pentru vizitele pastorale, primea în chip 
mulțumitor fie pe pastorul luteran, fie pe preotul papistaș. | 
se întâmpla ca din când în când s-o însoţească la biserica 
anglicană pe Deruchette, care, de altminteri, amintim, nu 
se ducea la biserică decât cu prilejul celor patru mari 
sărbători ale anului. 

Într-un cuvânt, aceste compromisuri pe care le făcea în 
silă îl enervau și, departe de a-l apropia de oamenii bisericii, 
îi măreau antipatia față de ei. Se despăgubea însă, bătându- 
și joc de ei cu și mai multă înverșunare. Acest om, care nu 


știa ce-i răutatea, era veninos numai în această privinţă. Cu 
neputinţă să-l schimbi. 

De altminteri, fără doar și poate, aceasta era firea lui, așa 
că trebuia să te resemnezi. 

Nu exista cler care să-i placă. Lipsa lui de respect faţă de 
clerici îmbrăca un caracter revoluţionar. Nu prea făcea 
deosebire între o formă de cult și alta. Spunea: „Wesley nu-i 
mai breaz decât Loyola”!2:+. Când vedea trecând un pastor 
întovărășit de soţia sa, îi întorcea spatele. „Popă însurat!” 
spunea el, cu accentul absurd pe care-l avea în acea epocă, 
în Franţa, această împerechere de cuvinte. Povestea că în 
timpul ultimei sale călătorii în Anglia o văzuse pe 
„episcopeasa Londrei”. Revolta lui cu privire la astfel de 
căsătorii mergea până la mânie. „Fustă cu fustă nu se 
cunună”, striga el. Demnitatea de preot îi făcea impresia 
unui sex aparte. Ar fi spus cu plăcere: „Nici bărbat, nici 
femeie: popă”. Întrebuinţa, cu aceeași lipsă de gust, și faţă 
de clerul anglican, ca și faţă de cel catolic, aceleași epitete 
dispreţuitoare;  învăluia ambele  „sutane” în aceeași 
frazeologie; și nu-și dădea nici măcar silinţa să varieze 
poreclele soldăţești la modă pe atunci, în legătură cu 
preoţii, fie ei catolici sau luterani. Deruchettei îi spunea: 
„Mărită-te cu cine vrei, numai popă să nu fie”. 


Graţia cuprinde în ea și nepăsarea 


Când spunea mess Lethierry o vorbă era vorbă; când 
spunea Deruchette o vorbă, o uita numaidecât. lată ce 
deosebea pe unchi de nepoată. 

Deruchette, crescută așa cum am văzut, se obișnuise cu 
lipsa de răspundere. Într-o educaţie, căreia nu i se dă prea 
multă atenţie, există - insistăm asupra acestui fapt - multe 
primejdii ascunse. Dorinţa de a-ţi vedea copilul fericit prea 
de timpuriu e poate lucru nechibzuit. 

Deruchette credea că, de vreme ce ea era mulțumită, 
totul merge strună. Ea simţea, de altfel că unchiul său e 


mulțumit numai văzând-o pe ea mulţumită. Avea aproape 
aceleași idei ca ale lui mess Lethierry. Dacă se ducea de 
patru ori pe an la biserică, era cu conștiința împăcată. Am 
întâlnit-o în rochie de sărbătoare, ducându-se la slujba de 
Crăciun. În ceea ce privea viaţa, era cu totul neștiutoare, 
întreaga ei fire o predispunea să se îndrăgostească, într-o 
bună zi, nebunește. Deocamdată, însă, era veselă. 

Cânta când avea chef, trăncănea tot ce-i trecea prin 
minte, trăia fără nicio grijă, arunca o vorbă la întâmplare și 
apoi trecea mai departe, începea un lucru și-apoi îl lăsa. 
Era, într-un cuvânt, încântătoare. Adăugaţi la toate astea și 
libertatea educaţiei engleze. În Anglia, copiii umblă singuri, 
fetele sunt propriile lor îndrumătoare, adolescenţa nu-i 
ținută în frâu. Acestea sunt moravurile. Mai târziu fetele 
acestea libere devin, ca femei, sclave. Întrebuinţăm acești 
termeni în sensul lor cel mai bun: libere să crească în voie, 
sclave ale îndatoririlor lor. 

Deruchette se trezea în fiecare dimineaţă fără să-și mai 
amintească de ceea ce făcuse în ajun. Ai fi pus-o în mare 
încurcătură dac-ai fi întrebat-o ce făcuse c-o săptămână în 
urmă, ceea ce n-o împiedica să aibă, în anumite ceasuri de 
neliniște sufletească, un misterios sentiment de tristeţe și să 
simtă parcă trecerea unui nor de umbră peste veselia și 
bucuria ei. Peste seninul tinereţii trec deseori asemenea 
nori. Dar norii aceștia se risipeau repede. Se smulgea din 
neliniștea asta printr-un hohot de râs, neștiind nici de ce 
fusese tristă, nici de ce era din nou senină. Totul era pentru 
ea prilej de joacă. Îi plăcea să glumească cu trecătorii. 
Făcea glume răutăcioase pe socoteala băieţilor. Chiar dac- 
ar fi întâlnit pe necuratul în carne și oase nu l-ar fi cruțat și 
i-ar fi făcut și lui cine știe ce șotie. Era drăguță și-n același 
timp atât de candidă, încât abuza de drăgălășenia ei. 
Surâdea cu ușurința cu care te zgârie o pisicuţă. Cu atât 
mai rău pentru cel zgâriat. Nici nu-și mai aducea aminte 
apoi de toate acestea. Ziua de ieri nu exista pentru ea; trăia 
din plin ziua de azi. lată ce înseamnă să fii prea fericit. 


Amintirile Deruchettei dispăreau cu repeziciunea cu care se 
topește zăpada. 


e Cartea a patra e 


CIMPOIUL 
Primele învăpăieri ale 
unui răsărit sau ale unui incendiu 


Gilliatt nu vorbise niciodată cu Deruchette. O cunoștea 
pentru că o văzuse de departe, așa cum cunoști luceafărul 
de dimineaţă. 

Atunci când Deruchette l-a întâlnit pe Gilliatt pe drumul 
dintre Saint-Pierre-Port și Valle, și când i-a făcut surpriza de 
a-i scrie numele pe zăpadă, ea nu avea decât șaisprezece 
ani. Chiar în ajun, mess Lethierry îi spusese: „S-a sfârșit cu 
copilăriile. lată-te domnișoară!” 

Numele acesta, Gilliatt, scris de această copilă, 
pătrunsese într-o nebănuită adâncime sufletească. 

Ce însemnau femeile pentru Gilliatt? Nici el n-ar fi putut 
spune. Când întâlnea vreuna, el îi inspira teamă, iar la 
rândul lui se temea și el de ea. Nu vorbea cu o femeie decât 
atunci când nu mai avea încotro. Nu fusese niciodată 
„drăguţul” vreunei fetișcane de la ţară. Când mergea 
singur pe drum și zărea o femeie apropiindu-se, sărea peste 
cel dintâi gard întâlnit sau se ascundea în vreun tufiș și-apoi 
își continua drumul. Ocolea până și bătrânele. 

În dimineaţa aceea de Crăciun, când o întâlnise pe 
Deruchette și când ea scrisese numele lui râzând, se 


întorsese din drum, nemaiștiind de ce plecase de acasă. 
Noaptea nu putu închide ochii. Se gândi la mii de lucruri: c- 
ar fi mai bine să semene ridichi negre în grădină; că 
expoziţia fusese reușită; că nu văzuse trecând vaporul de la 
Serk; se întâmplase oare ceva cu vaporul? Că văzuse iarba 
grasă în floare, lucru rar în acel anotimp. La drept vorbind, 
el nu știuse niciodată cu adevărat ce fusese pentru el 
bătrâna care murise. Își zise că trebuie să-i fi fost cu 
siguranță mamă, și atunci se gândi la ea cu și mai multă 
duioșie. Se gândi la trusoul din cufărul de piele. Se gândi că 
păstorul Jacquemin Herode va fi probabil numit peste puţin 
timp decan în Saint-Pierre-Port și locţiitor al episcopului, 
așa că rectoratul din Saint-Sampson va deveni vacant. Se 
gândi că a treia zi de Crăciun va fi cea de-a douăzeci și 
șaptea zi a lunii și că, în consecinţă, fluxul va atinge cea mai 
mare înălțime la ora trei și douăzeci și unu de minute, că 
retragerea apelor la jumătate va avea loc la ora șapte și 
cincisprezece minute, că nivelul cel mai scăzut al refluxului 
va fi atins la ora nouă și treizeci și trei de minute și că fluxul 
va atinge jumătate din înălțimea sa maximă la ora 
douăsprezece și treizeci și nouă de minute. Își reaminti 
până în cele mai mici amănunte costumul scoţianului care-i 
vânduse cimpoiul. Se deșteptă târziu și primul său gând fu 
la Deruchette. 

Noaptea următoare dormi, dar tot timpul nopţii îi apăru 
în vis soldatul scoţian. Îl visă de asemenea și pe bătrânul 
pastor Jacquemin Herode. Deșteptându-se, din nou se gândi 
la Deruchette și simţi împotriva ei o mânie violentă; îi părea 
rău că nu mai era copil, pentru că s-ar fi dus să arunce cu 
pietre în geamurile ei. 

Apoi se gândi că, dac-ar fi fost mic, mama i-ar mai fi trăit 
încă, și începu să plângă. 

Se hotări să plece pentru trei luni la Chousey sau la 
Minquires. Totuși nu plecă. 

Nu mai puse niciodată piciorul pe drumul dintre Saint- 
Pierre-Port și Valle. 


Își închipuia că numele său Gilliatt rămăsese întipărit 
acolo pe pământ și că sărea în ochii oricărui trecător. 


Intrarea, pas cu pas, 


în necunoscut 


În schimb el vedea în fiecare zi „Neînfricatele”. N-o făcea 
dinadins, dar se întâmpla să aibă treburi în direcţia aceea. 
Se nimerea mereu ca drumul lui să fie tocmai cărarea ce 
mergea pe lângă zidul grădinii Deruchettei. 

Într-o dimineaţă, fiind pe această cărare, o precupeaţă 
care se întorcea de la „Neinfricatele” spuse alteia: 
„Domnișoarei Lethierry îi place varza de mare”. 

El săpă groapă în grădina „Casei de la capătul drumului” 
și sădi o varză de mare. Varza de mare e o varză cu gustul 
de sparanghel. 

Zidul grădinii „Neinfricatelor” era foarte scund; puteai 
sări peste el. Dar ideea de a sări peste eli s-ar fi părut 
îngrozitoare. Totuși, nu era oprit de-a auzi, în trecere, ca 
toată lumea, vocile persoanelor care vorbeau în camere sau 
în grădini. El nu asculta, dar auzea. Odată auzi pe cele două 
fete în casă, Douce și Grace, certându-se. Era un zgomot 
de-al casei. Această ceartă îi sună în urechi ca o muzică. 

Altă dată deosebi un glas care nu era la fel cu al celor 
două fete și care i se păru că ar fi glasul Deruchettei. Și o 
luă la goană. 

Cuvintele pe care această voce le rostise îi rămaseră 
pentru vecie întipărite în minte. Și le repeta în fiecare clipă. 
Aceste cuvinte erau: „Eşti bună să-mi dai mătura?” 

Treptat-treptat mai prinse curaj. Îndrăzni să se oprească. 
Într-o zi, D&ruchette, pe care n-o putea zări de afară, deși 
fereastra camerei ei era deschisă, ședea la pian și cânta. 
Cânta aria ei favorită: „Bonny Dundee”. El se făcu palid la 
faţă, dar împinse curajul până acolo, încât ascultă melodia 
până la capăt. 


Sosi primăvara. Într-o zi, Gilliatt avu o viziune: cerul se 
deschise. Gilliatt o văzu pe Deruchette stropind niște 
lăptuci. 

Cu timpul, făcu chiar mai mult decât să se oprească câtva 
timp locului. Începu să-i studieze obiceiurile, observă orele 
când venea și pleca, și-o aștepta. 

Își luă toate măsurile ca să nu-l vadă nimeni. 

Puțin câte puţin, în timp ce desișurile se umpleau de 
fluturi și de trandafiri, stând nemișcat și tăcut ore întregi, 
ascuns îndărătul zidului, nevăzut de nimeni, ţinându-și 
răsuflarea, se obișnui s-o vadă pe Deruchette umblând de 
colo până colo prin grădină. Te obișnuiești cu otrava. 

Din ascunzătoarea unde era, el o auzea deseori pe 
Deruchette vorbind cu mess Lethierry, sub o boltă deasă de 
verdeață sub care era o bancă. Cuvintele ajungeau foarte 
lămurit până la el. 

Ce drum lung străbătuse! Ajunsese acum să pândească și 
să tragă cu urechea. Vai! Ce spion bătrân e inima omului! 

Mai era și altă bancă, vizibilă și foarte apropiată, la 
capătul unei alei. Deruchette venea să stea uneori acolo. 

După florile pe care vedea că le culege și le miroase 
Deruchette, îi ghicise gusturile cu privire la parfumuri. 
Mirosul zorelelor îi era cel mai drag, veneau apoi garoafele, 
caprifoiul și iasomia. Trandafirul nu venea decât în rândul al 
cincilea. Ea admira crinii, dar nu-i mirosea. 

După parfumurile care-i plăceau mai mult, Gilliatt și-o 
făurea în imaginaţie. Fiecărui parfum îi corespundea o 
virtute. 

Numai gândul c-ar putea sta de vorbă cu Deruchette 
făcea să i se zbârlească părul în cap. 


Aria „BONNY DUNDEE' 


trezește un răsunet pe colină 


Dincolo de gardul grădinii „Neinfricatelor”, la un colţ al 
zidului îmbrăcat de ilice și iederă, năpădit de urzici, cu o 
nalbă sălbatică arborescentă și o uriașă coada-lupului 
crescută pe granit, iată locul în care-și petrecu Gilliatt 
aproape toată vara. Stătea acolo nespus de îngândurat. 
Șopârlele care se obișnuiseră cu el se încălzeau la soare pe 
aceleași pietre. Vara fu senină și blândă. Deasupra capului 
lui Gilliatt era un necontenit du-te-vino de nori. Ședea tot 
timpul pe-o piatră în iarbă. Văzduhul răsuna de ciripitul 
păsărilor. Gilliatt își lua capul în mâini și se întreba: „Dar la 
urma urmei, de ce mi-a scris ea numele pe zăpadă?” Vântul 
dinspre mare sufla cu putere. Din când în când, în 
îndepărtata carieră de la Vauduc, trompeta minerilor dădea 
brusc semnalul, vestind trecătorii să se ferească pentru că 
va exploda o mină. Nu se vedea de acolo portul Saint- 
Sampson, dar se zăreau vârfurile catargelor pe deasupra 
arborilor. Pescărușii zburau, răzleţi. Gilliatt o auzise pe 
maică-sa spunând că femeile se pot îndrăgosti de bărbaţi și 
că asta se întâmplă uneori. El își răspundea: „Acum înţeleg, 
Deruchette e îndrăgostită de mine”. Și se simţea trist până- 
n adâncuri sufletului. Își spunea: „Dar și ea, la rândul ei, se 
gândește la mine; așa-i trebuie”. Se gândea că Deruchette 
era bogată și că el era sărac. Se gândea că vaporul e o 
invenţie groaznică, dezgustătoare. Nu-și putea aduce 
niciodată aminte în ce zi a lunii se află. Se uita, privind în 
gol, la uriașii bărzăuni negri cu burta galbenă și aripile 
scurte, care intrau cu zgomot în crăpăturile zidurilor. 

Într-o seară, Deruchette intră în cameră să se culce. Se 
apropie de fereastră s-o închidă. Noaptea era întunecoasă. 
Deodată își aţinti urechea. În bezna aceea adâncă plutea o 
melodie. Cineva, care se afla probabil pe panta colinei, sau 
la poalele turnurilor castelului din Valle, sau poate și mai 
departe, cânta dintr-un instrument o melodie. Deruchette 
recunoscu aria ei preferată „Bonny Dundee”, cântată din 
cimpoi. Dar nu înţelese nimic. 


De atunci, muzica se repeta din timp în timp la aceeași 
oră, mai ales în nopţile foarte întunecoase. 
Deruchettei nu-i prea era pe plac acest lucru. 


Pentru unchi și tutori, 
persoane taciturne, serenadele 
înseamnă scandaluri nocturne 


(Versuri dintr-o comedie inedită) 


Trecură patru ani. 

Deruchette avea să împlinească în curând douăzeci și 
unu de ani și nu se măritase încă. 

Cineva a scris odată: O idee fixă e ca un sfredel. În 
fiecare an se mai adâncește c-o învârtitură. Dac-ar vrea 
cineva să ni-l smulgă în primul an, ni l-ar scoate cu păr cu 
tot; în al doilea an, ne-ar sfâșia pielea; în al treilea an, ne-ar 
sfărâma oasele; în al patrulea an, ne-ar smulge și creierul. 

Gilliatt ajunsese în acest al patrulea an. 

El nu-i spusese încă niciun cuvânt Deruchettei. Toate 
gândurile lui se îndreptau spre această fată încântătoare. 
Asta era tot. 

Găsindu-se odată, din întâmplare, la Saint-Sampson, o 
văzu pe Deruchette vorbind cu mess Lethierry în faţa porții 
„Neinfricatelor”, poartă care dădea înspre șoseaua 
portului. Gilliatt își luă inima-n dinţi și se apropie foarte 
mult de ei. Şi era aproape sigur că-n clipa în care trecuse 
prin faţa lor, ea zâmbise. Ceea ce de altfel nu era ceva 
imposibil. 

Deruchette continua să audă din când în când cântecul 
cimpoiului. 

Mess Lethierry îl auzea și el. Își dădu seama în cele din 
urmă de înverșunarea cu care era executată melodia sub 
ferestrele  Deruchettei. Muzică  duioasă, circumstanţă 


agravantă. Un îndrăgostit care dă târcoale noaptea nu-i era 
pe plac. El voia s-o mărite pe Deruchette când i-o sosi 
ceasul, când va dori ea și când va dori și el, pur și simplu, 
fără somn și fără muzică. Pierzându-și răbdarea, se puse la 
pândă și era sigur că-l zărise pe Gilliatt. Își trecu degetele 
prin favoriţi, semn de mânie, și mormăi: „Ce-i tot vine să 
țivlească animalului ăsta? O iubește pe Deruchette, e 
limpede. Îţi pierzi timpul, băiete. Cine-o vrea pe Dăâruchette 
trebuie să stea de vorbă cu mine, nu să cânte din fluier”. 

Un eveniment de mare însemnătate, așteptat încă de 
multă vreme, se înfăptui. Se anunţă că pastorul Jaquemin 
Herode fusese numit locţiitor al episcopului din Winchester, 
decan al insulei și rector la Saint-Pierre-Port, și că va părăsi 
Saint-Sampson, pentru a pleca la Saint-Pierre imediat ce-și 
va instala succesorul. 

Noul rector trebuia să pice din zi în zi. Acest preot era un 
gentilom de origine normandă, domnul Joe Caudray, 
anglizat Cawdry. 

Existau cu privire la viitorul rector amănunte pe care 
binevoitorii și răuvoitorii le comentau în chip diferit. Se 
spunea despre el că e tânăr și sărac, dar că tinereţea îi era 
compensată prin multă învăţătură, iar sărăcia prin mari 
speranţe. În limbajul special, creat anume pentru moștenire 
și avuţie, moartea poartă numele de speranţă. El era 
nepotul și moștenitorul bătrânului decan din Saint-Asaph, 
putred de bogat. Dacă murea decanul, era un om avut. 


Succesul binemeritat 


stârnește întotdeauna pizma 


lată care era în acel moment bilanţul lui mess Lethierry. 
Durande își ţinuse făgăduiala dată. Mess Lethierry își 
plătise datoriile, își umpluse golurile, își achitase creditorii 
din Brema, făcuse faţă scadenţelor din Saint-Malo. Își 
eliberase casa, „Neinfricatele”, de ipotecile care o grevau; 


răscumpărase toate polițele locale pentru care garantase 
cu această casă. Era deţinătorul unui mare capital 
productiv, Durande. Venitul lui net era acuma de o mie de 
lire sterline și creștea văzând cu ochii. La drept vorbind, 
Durande îi era întreaga avere. Era în același timp și bogăţia 
întregului ţinut. Transportul boilor constituind unul din cele 
mai mari venituri ale vaporului, fusese nevoie, pentru a 
îmbunătăţi condiţiile de încărcare și descărcare, să suprime 
atât gruiele pentru ridicarea bărcilor, cât și cele două bărci. 
Fusese poate o mare nechibzuinţă. Durande nu mai avea 
decât o singură balenieră, barca cea mare. Această barcă, e 
drept, era excelentă. 

Trecuseră zece ani de la furtul comis de Rantaine. 

Prosperitatea Durandei avea și o latură slabă: nu inspira 
încredere; lumea credea că-i o simplă întâmplare. Situaţia 
lui mess Lethierry era socotită ca fiind o excepţie. Se 
spunea că făcuse un act de nebunie cu rezultat fericit. 
Cineva, care-i urmase exemplul la Cowes, pe insula Wight, 
nu reușise. Încercarea ruinase toţi acţionarii. Lethierry 
spunea: „Asta s-a întâmplat deoarece mașina n-a fost bine 
construită”. Dar oamenii dădeau din cap cu neîncredere. 
Ceea ce caracterizează inovațiile e faptul că, atunci când 
apar, toată lumea e împotriva lor, și cea mai mică greșeală 
le compromite. Unul din oracolii comerciali ai arhipelagului 
normand, bancherul Jauge din Paris, consultat cu privire la 
speculaţiile asupra vaselor cu aburi, ar fi răspuns, se zice, 
întorcând spatele: „Ceea ce-mi propuneţi e o conversiune. 
Conversiunea banilor mei în fum”. În schimb, vasele cu 
pânze găseau comanditari câţi voiau. Capitalurile se 
încăpăţțânau pentru pânze, împotriva cazanelor cu aburi. La 
Guernesey, Durande era un fapt, dar aburul nu constituia 
un principiu. Aceasta e înverșunarea negaţiei în prezenţa 
progresului. Despre Lethierry se spunea: „loate bune, 
numai că n-ar mai lua-o de la capăt”. Departe de a încuraja, 
exemplul lui înspăimânta. Nimeni nu s-ar mai fi încumetat 
să riște un al doilea vas cu aburi. 


Norocul pe care-l avură 
naufragiaţii de-a întâlni acest cuter 


Echinocţiul se anunţă de timpuriu în Marea Mânecii. E o 
mare îngustă, care stânjenește vântul și-l aţâţă. Din luna 
februarie încep să se stârnească vânturile de apus și 
valurile dezlănţuite brăzdează marea în toate direcţiile. 
Navigaţia devine nesigură; oamenii de pe coastă privesc 
spre stâlpul semnalizator; lumea e preocupată de soarta 
vapoarelor care pot fi în primejdie. Marea apare ca o 
capcană; o goarnă nevăzută anunţă nu se știe ce bătălie. Un 
suflu puternic și violent răstoarnă zarea; suflă un vânt 
năprasnic. Întunericul fluieră și vuiește. În adâncul norilor, 
chipul negru al furtunii își înfoaie obrajii. 

Vântul e o mare primejdie; ceața, alta. 

Ceţurile au fost din toate timpurile temute de navigatori. 
Pe ocean există trei regiuni bântuite de ceaţă: una 
ecuatorială și două polare; marinarii le dau o singură 
denumire: primejdie! 

În toate regiunile maritime, și mai ales în Marea Mânecii, 
negurile echinocţiului sunt periculoase. Ele aștern dintr-o 
dată noaptea deasupra mării. Unul din pericolele ceţii, 
chiar atunci când nu-i prea deasă, e că te împiedică să 
deosebești adâncimea apei după schimbarea coloritului; de 
aici primejdia de-a nu-ţi mai da seama de apropierea 
brizanţilor și a locurilor de mică adâncime. Ești la marginea 
prăpastiei și nici nu bănuiești măcar. De multe ori ceața nu 
lasă vapoarelor în mers altă posibilitate de scăpare decât a 
pune în pană!% vasul sau de a arunca ancora. Sunt tot 
atâtea naufragii din cauza ceţii, ca și din cauza vânturilor. 

Totuși, după o vijelie extrem de violentă care urmă unei 
zile bântuite de ceaţă, sloop-ul poștal Cashmere sosi 
nevătămat din Anglia. El intră în Saint-Pierre-Port când cea 
dintâi rază de lumină se ivea din mare, chiar în momentul în 
care, din castelul Cornet, se trăgea lovitura de tun ce 


vestea răsăritul soarelui. Cerul se înseninase. Cu acest 
sloop era așteptat să sosească noul rector din Saint- 
Sampson. Puțin după sosirea sloop-ului se răspândi în oraș 
știrea că el fusese acostat pe mare, în timpul nopţii, de o 
barcă în care se afla echipajul unui vapor naufragiat. 


Norocul pe care l-a avut 
hoinarul de a fi fost zarit de un pescar 


În noaptea aceea, Gilliatt, după ce se potoli vântul, plecă 
la pescuit, fără să-și împingă totuși „burduful” prea departe 
de coastă. 

Întorcându-se, în plin flux, pe la ora două după-amiază, 
când soarele e foarte strălucitor, și trecând prin faţa 
„Cornului fiarei” ca să ajungă în golfuleţul „Casei de la 
capătul drumului”, i se păru că zărește pe luciul apei, în 
dreptul locului unde se oglindea „Scaunul Gild-Holm-'Ur”, o 
umbră care nu era a stâncii. Își lăsă „burduful” să plutească 
într-acolo și văzu un om care ședea pe „Scaunul Gild- 
Holm-'Ur”. Apele mării se înălțaseră destul de mult; stânca 
era împresurată de valurile în creștere ale fluxului; 
întoarcerea nu mai era cu putinţă. Gilliatt făcu tot felul de 
semne omului de pe stâncă. Acesta rămase nemișcat. 
Gilliatt se apropie. Omul adormise. Era îmbrăcat în negru. 
„Pare să fie popă”, gândi Gilliatt. Se apropie însă și mai mult 
și văzu chipul unui adolescent. 

Acest chip îi era necunoscut. 

Din fericire, stânca era verticală și apa foarte adâncă în 
locul acela. Gilliatt trase „burduful” îndărăt și reuși să-l 
așeze de-a lungul peretelui stâncos. Fluxul ridica barca 
destul de sus, pentru ca Gilliatt, urcându-se pe marginea 
„burdufului”, să poată atinge picioarele omului. El se sui pe 
marginea bărcii și-și ridică braţele. Dac-ar fi căzut în acea 
clipă, e îndoielnic dac-ar mai fi reapărut la suprafaţa apei. 


Valurile loveau stânca. A cădea între „burduf” și stâncă 
însemna moarte sigură. 

Trase de picior pe cel care dormea: 

— Hei, ce faci acolo? 

Omul se trezi. 

— Mă uit - zile el. Trezindu-se de-a binelea, el continuă: 
Abia am sosit pe meleagurile astea și-am ajuns aici 
plimbându-mă; am petrecut noaptea pe mare, priveliștea 
mi-a plăcut mult, eram obosit și-am adormit. 

— Zece minute încă, și te-ai fi înecat - zise Gilliatt. 

— Ei, aş! 

— Sări în barca mea! 

Gilliatt ţinu barca pe loc cu piciorul, se prinse cu o mână 
de stâncă și întinse cealaltă mână omului îmbrăcat în negru, 
care sări sprinten în barcă. Era un tânăr foarte frumos. 

Gilliatt apucă vâsla și în două minute „burduful” ajunse în 
golfuleţul „Casei de la capătul drumului”. 

Tânărul purta pălărie rotundă și cravată albă. Redingota 
lui neagră și lungă era încheiată până la gât. Avea părul 
blond, buclat, o faţă femeiască, privirea senină, aerul grav. 

Între timp, „burduful” ajunsese la țărm. Gilliatt trecu 
odgonul prin inelul de ancorat, apoi se întoarse și văzu 
mâna foarte albă a tânărului întinzându-i o monedă 
englezească de aur. 

Gilliatt îi înlătură ușor mâna. Urmă un moment de tăcere. 
Tânărul o întrerupse: 

— Mi-ai salvat viaţa. 

— Poate - răspunse Gilliatt. 

Odgonul era înnodat. Coborâră din barcă. 

Tânărul repetă: 

— Îţi datorez viaţa, domnule. 

— Şi ce-i cu asta? 

Răspunsul lui Gilliatt fu urmat de o nouă tăcere. 

— Ești din parohia asta? întrebă tânărul. 

— Nu - răspunse Gilliatt. 

— Din ce parohie ești atunci? 


Gilliatt ridică mâna dreaptă, arătă cerul și spuse: 

— Din aceea. 

Tânărul salută și plecă. 

După câţiva pași, el se opri, se scotoci în buzunar, scoase 
o carte și se întoarse spre Gilliatt, întinzându-i-o. 

— Dă-mi voie să-ţi dăruiesc asta. 

Gilliatt luă cartea. 

Era o biblie. 

O clipă mai târziu, Gilliatt, rezemat cu coatele de 
parapetul casei sale, se uită în urma tânărului care cotea 
după colţ, pe cărarea ce duce spre Saint-Sampson. 

Încet-încet, își lăsă privirea în jos. Uită de noul venit, nu 
mai știu nici dacă „Scaunul Gild-Holm-'Ur” exista cu 
adevărat și totul dispăru pentru el în adâncurile fără fund 
ale reveriei. În Gilliatt exista un abis, Deruchette. 

Un glas care-l strigă îl scoase din această uitare de sine: 

— Hei, Gilliatt! 

El recunoscu vocea și-și ridică privirea. 

— Ce s-a întâmplat, sieur Landoys? 

Era într-adevăr sieur Landoys, care trecea pe șosea, la o 
sută de pași de „Casa de la capătul drumului”, în faetonul 
lui tras de un căluţ. Se oprise pentru a-l striga pe Gilliatt, 
dar părea preocupat și grăbit. 

— Noutăţi mari, Gilliatt. 

— Unde? 

— La „Neinfricatele”. 

— Ce anume? 

— Sunt prea departe ca să-ţi spun toată tărășenia. 

Gilliatt se cutremură. 

— Se mărită miss Deruchette? 

— Nu. Mai trece vreme până atunci! 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Fugi la „Neînfricatele”! Ai să afli. 

Şi sieur Landoys dădu bici calului. 


+ Cartea a cincea e 


REVOLVERUL 


Discuţiile de la hanul lui Jean 


Sieur Clubin era omul care veșnic așteaptă prilejul. 

Era scund și galben la faţă, dar avea puterea unui taur. 
Marea nu izbutise să-l bronzeze. Pielea lui părea de ceară. 
Era de culoarea unei lumânări și avea în ochi limpezimea 
sobră a luminii ei. Memoria lui era nemaipomenită și plină 
de ciudăţenii. Pentru el, a vedea o singură dată un om 
însemna să-l și păstreze așa cum păstrezi o însemnare într- 
un registru. Privirea asta sumară străpungea. Pupila lui 
făcea mulajul unui chip și-l reţinea; chipul putea să 
îmbătrânească, sieur Clubin îl recunoștea. N-aveai cum să-i 
abaţi memoria asta tenace. Sieur Clubin era concis, 
cumpătat, rece, suprimase orice gest de prisos. Înfăţișarea 
lui candidă te câștiga din capul locului. Mulţi îl socoteau 
naiv; avea la coada ochiului o cută care-i dădea un aer de 
uimitoare prostie. Nu exista marinar mai priceput ca el, am 
mai spus-o: nimeni nu se pricepea mai bine ca el să 
întărească o pânză, să micșoreze presiunea vântului în vele 
sau să menţină cu scotele velatura în bătaia vântului. 
Nimeni n-avea o reputaţie mai bună în ceea ce privea 
cucernicia și cinstea. Oricine l-ar fi bănuit de ceva ar fi 
devenit numaidecât suspect. Era bun prieten cu domnul 
Rebuchet, zaraf din Saint-Malo, de pe strada Saint-Vincent, 


lângă armurier, și domnul Rebuchet spunea: „Mi-aș lăsa 
toată prăvălia în paza lui Clubin”. Sieur Clubin era văduv. 
Nevasta lui fusese personificarea femeii cinstite, după cum 
el era personificarea bărbatului cinstit. Ea murise, lăsând în 
urmă renumele unei virtuţi exemplare. Dacă judecătorul i- 
ar fi șoptit vorbe dulci, ea l-ar fi pârât regelui; iar dacă 
bunul Dumnezeu s-ar fi îndrăgostit de ea, s-ar fi dus să-l 
reclame preotului. Această pereche, sieur și doamna 
Clubin, realizaseră în 'Iorteval idealul cuprins în epitetul 
englez respectable - „respectabil”. Doamna Clubin era ca 
lebăda; sieur Clubin era ca ermelinul“!+. Ar fi murit dintr-o 
singură pată. Un ac să fi găsit, și-i căuta numaidecât 
proprietarul. Ar fi bătut toba pentru o cutie de chibrituri. 
Într-o zi, intrând într-o cârciumă din Saint-Sevan, spuse 
cârciumarului: „Am mâncat aici acum trei ani și ai greșit 
socoteala”, și restitui cârciumarului șaizeci și cinci de 
centime. Era cinstea personificată și atrăgea atenţia asupra 
ei printr-o calculată subţiere a buzelor. 

Părea că stă veșnic la pândă. Pe cine pândea? Pe tâlhari, 
pesemne. 

În fiecare marţi conducea vasul Durande de la Guernesey 
la Saint-Malo. Sosea la Saint-Malo marţi seara, rămânea 
acolo două zile pentru a încărca vaporul, și-o pornea spre 
Guernesey vineri dimineaţa. 

Era pe vremea aceea la Saint-Malo un mic han, chiar în 
port, căruia i se spunea Hanul lui Jean. 

Când au fost construite cheiurile actuale, hanul a fost 
dărâmat. 

Sieur Clubin trăgea la Hanul lui Jean. Acolo era biroul 
Durandei în Franţa. 

Vameșii și grănicerii care asigură paza coastelor veneau 
să mănânce și să bea la Hanul lui Jean. Își aveau masa lor. 
Vameșii din Binic se întâlneau acolo, în interes de serviciu, 
cu vameșii din Saint-Malo. 

Proprietarii de vase veneau și ei acolo, dar mâncau la altă 
masă. 


Sieur Clubin se așeza când la una, când la cealaltă, dar 
cu mai mare plăcere la masa vameșilor decât la aceea a 
proprietarilor. Era binevenit la amândouă mesele. 

Masa proprietarilor era prezidată de un bătrân căpitan 
de cursă lungă, domnul Gertrais-Caboureau. Domnul 
Gertrais-Caboureau nu era un om, era un barometru. 
Îndelungata lui deprindere cu marea îi dăruise o uimitoare 
siguranţă a pronosticurilor. El decreta ce fel de vreme va fi 
a doua zi. Asculta vântul; lua pulsul mareelor. Spunea 
norului: scoate limba. Adică fulgerul. Era doctorul talazului, 
al brizei, al vijeliei. Oceanul era pacientul lui; făcuse 
înconjurul lumii, așa cum ai face înconjurul unei clinici, 
examinând fiecare climat, și pe vreme bună, și pe vreme 
rea; cunoștea la perfecţie patologia anotimpurilor. Îl puteai 
auzi enunţțând fapte ca acestea: „Odată, în 1796, 
barometrul a coborât la trei linii sub furtună”. Devenise 
marinar din pasiune. Ura Anglia cu intensitatea cu care 
iubea marea. Studiase cu luare-aminte marina engleză, 
pentru a-i cunoaște părțile ei slabe. Explica în ce consta 
deosebirea dintre vasul Sovereign din 1637, Royal William 
din 1670 și Victory din 1765. Compara între ele sculpturile 
și ornamentele care împodobesc diferite vapoare. Regreta 
turnurile de pe punte și gabiile'22+ în formă de pâlnie de pe 
corabia engleză Great Harry din 1514, și asta probabil din 
punctul de vedere al ghiulelelor franceze, care pătrundeau 
atât de bine în acele suprafeţe. Naţiunile pentru el nu 
existau decât prin instituţiile lor maritime. Era un izvor 
nesecat de informaţii; era și abecedar, și almanah; era 
etalon și tarif. Ştia pe de rost taxele pe care le percep 
farurile, mai ales cele englezești: un penny de tonă când 
treceai prin fața unuia, un farthingi8t+, când treceai prin 
faţa celuilalt, îți spunea: „Farul de la Small's Rock, care nu 
consuma decât două sute de galoaneit! de ulei, arde în 
prezent o mie cinci sute”. Într-o zi, pe punte, pe când zăcea 
grav bolnav și era socotit mai mult mort decât viu, iar 
echipajul vasului era strâns în jurul hamacului său, își 


întrerupse horcăielile agoniei, ca să spună maistrului 
marangoz: „Ar fi mai bine să se facă în grosimea 
butucilori&: care unesc coloanele arborilor câte o scobitură 
de fiecare parte, pentru a fixa înăuntru raiul de fontă al 
unei macarale cu fusul său de fier, ca să se poată trece pe 
acolo niște parâme groase”. Toate astea contribuiau să facă 
din el o figură impunătoare. 

Rareori se întâmpla ca la masa căpitanilor să se discute 
același subiect ca la masa vameșilor. Cazul s-a întâmplat 
totuși în primele zile ale lunii februarie, unde ne-au dus 
evenimentele pe care le povestim. Corabia cu trei catarge, 
Tamaulipas, condusă de căpitanul Zuela, care sosise din 
Chile, unde urma să se și înapoieze, atrase atenţia celor 
două mese. La masa patronilor se vorbea despre 
încărcătura ei, iar la masa vameșilor despre cele ce se 
petreceau pe puntea ei. 

Căpitanul Zuela, din Copiapo, era un chilian, întrucâtva 
columbian, care făcuse în mod independent războaiele 
pentru independenţă, fiind când de partea lui Bolivar”, 
când de partea lui Morillo!85*, după cum îi dictau interesele. 
Se îmbogăţise aducând servicii când unora, când altora. 
Nimeni nu era mai credincios ca el Bourbonilor, nimeni nu 
era mai bonapartist, mai absolutist, mai liberal, mai ateu și 
mai catolic. Făcea parte din acel mare partid care s-ar 
putea numi partidul osului de ros. Din când în când își făcea 
apariţia în Franţa în scopuri comerciale; și, dac-ai fi dat 
crezare zvonurilor, el dădea azil pe puntea corăbiei sale 
fugarilor, faliţi frauduloși sau proscriși politici, puţin îi păsa, 
numai să plătească. Procedeul său de-a îmbarca pe cineva 
era simplu. Fugarul aștepta într-un anumit punct pustiu de 
pe coastă și, în momentul în care ridica ancora, Zuela 
trimitea o barcă să-l ia. În felul acesta, cu prilejul ultimei 
sale curse înlesnise evadarea unui condamnat în lipsă, din 
procesul Berton, iar de data aceasta avea de gând, după 
cum se spunea, să transporte mai mulţi indivizi compromiși 


în afacerea „Bidassoa”!8:. Poliţia, prevenită, nu-l slăbea o 
clipă din ochi. 

Ciudat lucru să constaţi, și faptul e aproape dovedit, că 
evadarea, mai ales a oamenilor necinstiţi, dă cele mai 
neașteptate rezultate. Bruma de civilizaţie pe care un 
ticălos o aduce cu sine de la Paris sau din Londra îi ţine loc 
de zestre în ţările primitive sau barbare, îi servește drept 
scrisoare de recomandaţie și face din el un inovator. Şi nu 
era deloc imposibil ca un aventurier, care scăpa aici de sub 
rigorile legii, să ajungă acolo la sacerdoţiu'%:. Dispariţia 
avea în ea ceva fantasmagoric și nu o dată evadarea s-a 
terminat cu rezultate nevisate. O fugă de felul acesta ducea 
în plin necunoscut și în ireal. 

A înlesni evadările constituia o industrie și, dată fiind 
frecvenţa cazurilor, era o industrie aducătoare de mari 
profituri. Această speculație era anexa unor anumite genuri 
de comerț. Cine voia să fugă în Anglia se adresa 
contrabandiștilor; cine voia să fugă în America se adresa 
piraţilor de cursă lungă, de felul lui Zuela. 


Clubin zârește pe cineva 


Zuela venea uneori să ia masa la Hanul lui Jean. Sieur 
Clubin îl cunoștea din vedere. 

De altminteri, Clubin nu era trufaș; nu se dădea în lături 
să-i cunoască din vedere pe ticăloși. Mergea uneori chiar 
până acolo încât făcea cunoștință cu ei, dându-le mâna în 
plină stradă și spunându-le bună ziua. Vorbea englezește 
când întâlnea vreun contrabandist de prin părțile Angliei și 
o scotea le capăt pe spaniolește când era vorba de vreun 
contrabandist spaniol sau sud-american. În privinţa asta, își 
avea maximele lui: „Poţi trage bune foloase de pe urma 
cunoașterii răului”. „Pădurarul profită stând de vorbă cu 
braconierul.” „Marinarul trebuie să sondeze piratul, piratul 
fiind în felul lui o stâncă submarină.” „Îl încerc pe ticălos, 
așa cum încearcă medicul o otravă.” Nimic de spus 


împotrivă. Toată lumea îi dădea dreptate căpitanului Clubin. 
Faptul că nu era un moftangiu ridicol găsea aprobarea 
tuturor. Cine-ar fi îndrăznit să-l vorbească de rău? Tot ceea 
ce făcea el era, firește, „în folosul serviciului”. 'Tot ce venea 
de la el era simplu. Nimic nu-l putea compromite. Cristalul, 
chiar dac-ar vrea să se păteze, tot n-ar reuși. Această 
încredere era dreapta răsplată a unui îndelung răstimp de 
probitate și în asta constă superioritatea reputațţiilor bine 
stabilite. Orice-ar fi făcut, sau orice-ar fi părut că face 
Clubin, era interpretat în sensul cel mai bun; își cucerise 
faima unui om care nu poate greși; pe lângă toate astea, se 
spunea că e și foarte prevăzător; din cutare sau cutare 
legătură care-ar fi compromis pe oricare altul, cinstea lui 
ieșea consolidată și cu o aureolă de dibăcie. Renumele lui 
de om dibaci se împletea în mod armonios cu acela de om 
naiv, fără niciun fel de contradicţie sau de tulburare. Un 
naiv dibaci, asta s-a mai văzut doar. E una din variantele 
omului cinstit, și încă una dintre cele mai preţuite. Sieur 
Clubin era unul din acei oameni pe care, dacă-i auzi vorbind 
prietenește cu un escroc sau cu un bandit, îi accepţi ca 
atare, le ghicești gândurile, îi înţelegi, îi respecţi cu atât mai 
mult; acești oameni își atrag asupră-le surâsul satisfăcut al 
stimei publice. 

Vasul Tamaulipas terminase cu încărcatul. Corabia se 
pregătea să plece și urma să ridice ancora în scurtă vreme. 

Într-o marţi seara, Durande sosi la Saint-Malo, încă pe 
lumină. Sieur Clubin, în picioare pe puntea de comandă, 
supraveghind manevra pe care-o făcea vasul pentru a se 
apropia de port, văzu lângă Petit-Bay, pe plaja de nisip, 
între două stânci, într-un loc foarte singuratic, doi oameni 
care stăteau de vorbă. Își îndreptă spre ei luneta lui 
marinărească și recunoscu pe unul din cei doi oameni. Era 
căpitanul Zuela. Se pare că-l recunoscu și pe celălalt. 

Celălalt era un om înalt, cu părul puţin cărunt. Purta o 
pălărie înaltă și îmbrăcămintea sobră a membrilor unei 


secte religioase. Era probabil un quaker. Ţinea ochii plecaţi 
cu modestie. 

Sosind la Hanul lui Jean, Clubin află că Tamaulipas urma 
să ridice ancora peste vreo zece zile. 

S-a aflat mai târziu că mai luase și alte câteva informații. 

Când se înnoptă, el intră la armurierul de pe strada 
Saint-Vincent și-i spuse: 

— Ştii dumneata ce-i aia un revolver? 

— Da - răspunse armurierul - e ceva de fabricaţie 
americană. 

— Este un pistol care reia conversaţia. 

— Într-adevăr, are și întrebarea, și răspunsul. 

— Și replica. 

— E drept, domnule Clubin. Un butoiaș ce se învârtește. 

— Cu cinci sau șase gloanţe. 

Armurierul întredeschise colţul gurii și lăsă să se audă 
plescăitul acela al limbii care, atunci când e însoţit de o 
anumită legănare a capului, exprimă admiraţia. 

— Arma e bună, domnule Clubin. Cred că va reuși să-și 
croiască drum. 

— Aș vrea un revolver cu șase focuri. 

— Nu posed așa ceva. 

— Cum se poate una ca asta, dumneata, armurier? 

— Nu ţin încă acest articol. Vedeţi dumneavoastră, e ceva 
nou. Abia a fost lansat. În Franţa nu se fabrică deocamdată 
decât pistoale. 

— Ei, drace! 

— Acest obiect nu există încă în comerţ. 

— Ei, drace! 

— Am, în schimb, pistoale minunate. 

— Eu vreau un revolver. 

— Recunosc că e mai bun. Dar stai puţin, domnule 
Clubin... 

— Ce? 

— Mi se pare că există în momentul de faţă unul de 
ocazie la Saint-Malo. 


— Un revolver? 

— Da. 

— De vânzare? 

— Da. 

— Unde asta? 

— Mi se pare că știu unde. Am să mă interesez. 
— Când îmi poţi da răspunsul? 

— E de ocazie. Dar bun. 

— Când să mă-ntorc? 

— Dacă vă procur eu un revolver, să știți că-i bun. 
— Când îmi poţi da răspunsul? 

— Cu prilejul viitoarei dumneavoastră călătorii. 
— Să nu spui că e pentru mine - zise Clubin. 


Clubin duce și nu mai aduce înapoi 


Sieur Clubin încarcă Durande, îmbarcă un număr de vite 
și câţiva pasageri și, ca de obicei, plecă din Saint-Malo spre 
Guernesey vineri dimineaţa. 

În aceeași zi, pe când vaporul se afla în larg, răstimp 
îngăduit căpitanului să lipsească câteva clipe de pe puntea 
de comandă, Clubin intră în cabina lui, încuie ușa, luă un 
sac-valiză, pe care-l avea, puse în compartimentul elastic al 
acestuia niște îmbrăcăminte, iar în celălalt pesmeţi, câteva 
cutii de conserve, o cantitate mai mare de cacao în batoane, 
un cronometru și luneta marinărească, închise sacul cu un 
lacăt și trecu prin verigi o curea gata pregătită, pentru a-l 
putea trage în sus, la nevoie. Apoi cobori în cala vaporului, 
intră în sala cablurilor și fu văzut reîntorcându-se de acolo 
cu una din acele frânghii, cu noduri, prevăzută la capăt cu 
un cârlig, care folosesc, pe mare, la călăfătuirea+ 
corăbiilor, iar pe uscat, tâlharilor. Aceste frânghii înlesnesc 
escaladările. 

Ajuns la Guernesey, Clubin se duse la Torteval. El petrecu 
acolo treizeci și șase de ore. Luase cu sine sacul-valiză și 
frânghia cu noduri, dar nu le mai adusese înapoi. 


În acea epocă, contrabandiștii spanioli veneau până la 
Guernesey. Ei aduceau ţigări din Havana și vin de Xeres, pe 
care englezii îl numesc sherry. 

Trebuie să spunem o dată pentru totdeauna că 
Guernesey-ul despre care e vorba în această carte e vechiul 
Guernesey, care nu mai există și pe care ar fi cu neputinţă 
să-l mai regăsești astăzi în altă parte decât la ţară. Acolo el 
mai trăiește încă, dar la oraș este mort. Observaţia pe care 
o facem pentru Guernesey este valabilă și pentru Jersey. 
Saint-Helier nu-i cu nimic mai prejos decât Dieppe, iar 
Saint-Pierre-Port poate sta cu cinste alături de Lorient. 
Mulțumită progresului, mulțumită admirabilului spirit de 
inițiativă al acestui mic și curajos popor insular, în ultimii 
patruzeci de ani totul s-a transformat în arhipelagul 
Mânecii. Acolo unde domnea întunericul, acuma strălucește 
lumina. Şi acestea fiind spuse, să trecem mai departe. 

În acele timpuri care, din perspectiva depărtării, devin 
timpuri istorice, contrabanda era în floare pe Marea 
Mânecii. Corăbiile contrabandiștilor erau în special foarte 
numeroase pe coasta apuseană a  Guernesey-ului. 
Persoanele foarte bine informate și care cunosc până în cele 
mai mici amănunte tot ceea ce se petrecea acum aproape o 
jumătate de secol pot cita chiar numele mai multor corăbii 
dintre acestea, mai toate din Asturii și din Guipuzcoa. 
Neîndoielnic e însă faptul că nu trecea nici o singură 
săptămână fără ca una sau două dintre ele să nu-și facă 
apariţia fie în micul Golf de la Saints, fie la Plainmont. Aveai 
impresia că toate plecările și sosirile acestea făceau parte 
dintr-un serviciu regulat. O grotă de la Serk, săpată în 
stâncă, se chema, și continuă să se cheme și azi 
„dughenile”, deoarece în grota asta venea lumea să 
cumpere mărfurile contrabandiștilor. Pentru nevoile acestui 
comerţ se vorbea în arhipelagul Mânecii un fel de idiom al 
contrabandiștilor, azi dat uitării, care semăna cu spaniola 
tot atât cât seamănă vorbirea din Levant cu italiana. 


În multe puncte de pe litoralul englez și francez există o 
prietenească înţelegere secretă între contrabandiști și 
comercianții cu firmă și autorizaţie în regulă. Contrabanda 
avea intrarea liberă la numeroși financiari de vază, pe ușa 
de serviciu e adevărat; și se infiltra pe căi subterane în 
circulaţia comercială și în toate arterele industriei. Pe faţă, 
negustor, pe ascuns, contrabandist; aceasta era istoria a 
numeroase averi. Deși urmărită de lege, contrabanda avea, 
lucru de netăgăduit, cele mai înalte relaţii în lumea 
financiară. Ea întreținea legături cu „lumea cea mai bună”. 

De aici rezultau o seamă de complicităţi, asupra cărora 
se păstra o desăvârșită tăcere. Aceste mistere trebuiau să 
fie învăluite în întunericul cel mai complet. Un 
contrabandist cunoștea foarte multe lucruri, dar nu trebuia 
să sufle o vorbă despre ele. Exista o taină a contrabandei, 
după cum există o taină a spovedaniei. 

Acest secret era păstrat cu sfințenie. Contrabandistul 
jura să nu dezvăluie nimic și-și ţinea cuvântul. Nu te puteai 
încrede în nimeni mai bine ca într-un contrabandist. 
Judecătorul municipal din Oyarzun prinse într-o zi un 
contrabandist din Port-sec și-l puse la cazne, pentru a-l sili 
să destăinuie numele cămătarului care-l finanța pe ascuns. 
Contrabandistul nu spuse numele cămătarului. Acest 
cămătar era însuși judecătorul municipal. Dintre cei doi 
complici, judecătorul și contrabandistul, primul trebuise, de 
ochii lumii și pentru a respecta legea, să ordone tortura, iar 
celălalt suportă chinurile pentru a-și respecta jurământul. 

Cei mai faimoși contrabandiști, care veneau în acea 
vreme la Plainmont, erau Blasco și Blasquito. Ei erau 
tocayos: tizi. La spanioli și la catolici aceasta constituie un 
fel de înrudire, tizii având același patron în rai, lucru, 
trebuie să recunoaștem, nu mai puţin demn de a fi luat în 
consideraţie ca acela de a avea același tată pe pământ. 

Când cunoșteai, cu oarecare aproximaţie, itinerarul 
secret al contrabandiștilor, nimic nu era mai ușor decât să 
vorbești cu acești oameni, dar în același timp nimic nu era 


mai greu. Era suficient să n-ai nici un fel de prejudecată 
nocturnă, să te duci la Plainmont și să înfrunţi misteriosul 
semn de întrebare pe care-l prezintă acel loc. 


Plainmont 


Plainmont, în apropiere de Torteval, e unul din cele trei 
vârfuri ale  „triunghiului”, pe care-l prezintă insula 
Guernesey. La extremitatea promontoriului se înalţă o 
colină acoperită cu verdeață, care domină marea. 

Această înălțime e pustie. 

Și e cu atât mai pustie, cu cât în acel loc se găsește o 
casă. Ea adaugă o notă de groază singurătăţii. Este, se zice, 
bântuită de stafii. 

Dar bântuită sau nu de stafii, înfățișarea ei e dintre cele 
mai stranii. 

Această casă clădită din granit și având un singur etaj e 
situată în mijlocul pajiștii. N-are nimic din aspectul unei 
case părăsite. Ar putea fi oricând locuită. Pereţii îi sunt 
groși și acoperișul solid. Nu lipsește nicio piatră din zid, 
niciun olan din acoperiș. Un coș de cărămidă se înalţă într-o 
parte a acoperișului. Casa stă cu spatele spre mare. Fațada 
dinspre ocean nu-i altceva decât un zid. Cercetând totuși cu 
atenţie această faţadă, poţi deosebi o fereastră zidită. Pe 
părţile laterale sunt trei ferestrui, una către răsărit și două 
către apus, toate trei zidite. Numai faţada dinspre uscat are 
o ușă și mai multe ferestre. Ușa e zidită. Cele două ferestre 
de la parter sunt și ele zidite. La primul etaj - și acesta e cel 
dintâi lucru care te izbește când te apropii - sunt două 
ferestre deschise; ferestrele zidite prezintă însă un aspect 
mai puţin înspăimântător decât aceste ferestre deschise. 
Faptul că sunt deschise le face să apară negre în plină zi. N- 
au nici geamuri, nici cercevele. Ele se deschid spre 
întunericul dinăuntru. Ai zice, orbitele goale ale unor ochi 
scoși. În casă nu-i nimic. Zărești prin ferestrele căscate 
toată ruina din interior. Nici tapet, nici lemnărie, numai 


piatră goală. Parc-ar fi un mormânt cu ferestre, dând 
strigoilor posibilitate să privească afară. Ploile surpă 
temelia casei dinspre mare. Niște urzici bătute de vânturi 
mângâie partea de jos a zidului. Cât vezi cu ochii nici urmă 
de așezare omenească. Această casă e o văgăună unde 
domnește tăcerea. Dacă te oprești și-ţi lipești urechea de 
zid, auzi totuși uneori un zgomot confuz, ca de fâlfâiri de 
aripi. Deasupra ușii zidite, pe lespedea care formează 
arhitrava, sunt săpate aceste litere: ELM-PBILG, și această 
dată: 1780. Noaptea pătrunde în ea luna lugubră. 

De jur împrejurul casei se întinde marea. Poziţia casei e 
minunată și, în consecinţă, sinistră. Frumuseţea locui 
devine o enigmă. De ce nu mai stă nimeni aici? Locule 
frumos, casa e bună. De ce-a fost atunci părăsită? 
Întrebărilor puse de rațiune li se adaugă întrebările 
imaginaţiei. Câmpul acesta e bun de cultivat, de ce-a rămas 
în paragină? Niciun stăpân. Ușa zidită. Ce are oare acest 
loc? De ce fug oamenii de el? Ce se petrece oare aici? Și, 
dacă nu se petrece nimic, de ce nu e nimeni? Când totul e 
adormit, rămâne oare aici cineva treaz? Aspectul acestei 
case îți evocă vijelii întunecoase, vânturi, păsări de pradă, 
fiare care se ascund, fiinţe pe care nimeni nu le cunoaște. 
Căror drumeţi le oferă ea găzduire? Îţi imaginezi nori grei 
de grindină și de ploaie pătrunzând cu furie prin ferestre. 
Șuvoaie de apă aduse de furtuni și-au lăsat urmele pe 
zidurile ei interioare. Aceste camere zidite și deschise 
totodată sunt vizitate de uragan. S-a săvârșit oare vreo 
crimă aici? Ai impresia că noaptea această casă lăsată 
pradă întunericului trebuie să strige după ajutor. Stă ea 
oare mută tot timpul? Răzbesc de-acolo voci? Cu cine are ea 
de-a face în această pustietate? Misterul ceasurilor 
întunecate e în elementul lui aici. Această casă îţi dă un fior 
de neliniște chiar în miezul zilei; cum arată ea, oare, în 
puterea nopţii? Privind-o, ai impresia că te găsești în faţa 
unei taine. Te întrebi, fantezia avându-și logica ei și posibilul 
panta sa, ce se întâmplă cu această casă între crepusculul 


serii și zorii dimineţii? Întunericul care sălășluiește în odăile 
acestea părăsite e mai mult decât întuneric: e 
necunoscutul. După asfinţitul soarelui, bărcile pescarilor se 
vor întoarce din larg, cântecul păsărilor va amuţi, păstorul 
care-și păzește caprele îndărătul stâncii va porni spre casă, 
printre crăpăturile zidurilor se vor strecura fără sfială cele 
dintâi târâtoare, stelele vor începe să clipească, vântul de 
miazănoapte se va stârni, domnia întunericului va începe, 
iar cele două ferestre vor continua să stea acolo holbate. 
Toate acestea deschid drum larg fanteziei. 

„Casa este bântuită de stafii”; cuvântul acesta dă răspuns 
la toate. Spiritele credule își au explicaţia lor; dar spiritele 
pozitive și-o au și ele pe-a lor. Nimic mai simplu, spun ele, 
decât această casă. E un vechi post de observaţie păstrat 
din timpul războaielor revoluţiei și ale imperiului și din 
vremea contrabandelor. În acest scop a și fost construit 
acolo. Războiul terminându-se, postul a fost părăsit. Casa n- 
a fost dărâmată deoarece ar mai putea fi de folos în viitor. 
Ușa și ferestrele de la parter au fost zidite pentru ca 
locuința să nu se preschimbe într-un focar de infecţie și 
pentru ca nimeni să nu poată intra înăuntru; ferestrele de 
pe cele trei laturi dinspre mare au fost zidite și ele din 
cauza vântului de miazăzi și de răsărit. Iată toată explicaţia. 

Ignoranţii și credulii insistă însă. Mai întâi, casa n-a fost 
construită în timpul războaielor revoluţiei. Ea poartă data - 
1780 - anterioară revoluţiei. Apoi, ea n-a fost construită ca 
să servească drept post de observaţie: se pot vedea acolo 
inițialele ELM-PBILG, care reprezintă monograma dublă a 
două familii și care indică, potrivit obiceiului, că această 
casă a fost construită pentru ca să primească în ea o tânără 
pereche. Deci, ea a fost locuită. Și-atunci de ce nu mai este? 
Dacă ușa și ferestrele au fost zidite pentru ca nimeni să nu 
poată pătrunde în casă, de ce-au fost lăsate atunci două 
ferestre deschise? Trebuia să se fi zidit totul s-au nimic. De 
ce nu sunt obloane? De ce nu sunt cercevele? De ce nu sunt 
geamuri? De ce-au fost zidite ferestrele de pe o parte a 


casei, dacă nu s-au zidit și cele de pe cealaltă? Nu lași să 
intre ploaia pe la miazăzi, dar o lași să intre pe la 
miazănoapte. 

Credulii se înșală, fără îndoială, dar e sigur că nici 
spiritele pozitive n-au dreptate. Problema rămâne deschisă. 

Ceea ce e sigur e că această casă le-a servit, mai mult 
decât le-a dăunat, contrabandiștilor. 

Groaza răpește lucrurilor adevărata lor însemnătate Fără 
îndoială, multe fenomene nocturne, dintre cele care-au 
acreditat încetul cu încetul legenda despre „strigoii care 
bântuie casa”, ar putea fi explicate prin prezenţe 
necunoscute și furișe, prin scurtele popasuri ale unor 
oameni care se reîmbarcau în grabă, fie din prevedere, fie 
din cauza îndrăznelii Unor anumiţi indivizi deocheaţi, care 
se ascundeau pentru a pune la cale tot felul de lovituri și 
care se lăsau văzuţi doar atâta cât să le vâre localnicilor 
frica în oase. 

În acea epocă, acum îndepărtată, multe acte îndrăzneţe 
erau cu putinţă. Poliţia, mai ales în ţările mici, nu era ceea 
ce este astăzi. 

Trebuie să adăugăm că, dacă această casă era, așa cum 
se spune, la îndemâna contrabandiștilor, întâlnirile lor 
trebuiau să aibă, până la un oarecare punct, deplină 
siguranță datorită tocmai renumelui acestei case 
blestemate. Fiind vorba de-o casă blestemată, n-o putea 
denunța nimeni, împotriva strigoilor nu te poţi plânge nici 
vameșilor și nici poliţiei. Oamenii superstițioși fac semnul 
crucii și nu procese-verbale. Ei văd sau cred că văd, fug și 
tac. Există o înţelegere tacită, involuntară dar totuși reală, 
între cei care stârnesc frica și cei cărora le e frică. Oamenii 
în care-a intrat frica vorbesc puţin. Ai impresia că spaima le 
șoptește: tăcere! 

Dac-ar fi să dai crezare legendelor locale și poveștilor 
oamenilor pe care-i întâlnești, ai crede, după cum spun ei, 
că superstiția a mers odinioară până acolo, încât s-au 
atârnat de zidurile casei din Plainmont, de niște cuie, a 


căror urmă se mai vede și astăzi, șoareci fără labe, lilieci 
fără aripi, schelete de animale, broaște râioase strivite între 
paginile unei biblii, firicele de niprală!%* galbenă, bizare 
talismane, agăţate acolo de unii imprudenţi trecători 
nocturni cărora li s-a părut c-au surprins anumite lucruri și 
care nădăjduiau să dobândească prin aceste daruri iertarea 
și să îndepărteze dușmănia vampirilor, a iazmelor și a 
vârcolacilor. 

Oricum, dacă în această casă se petrec lucruri ciudate, e 
o chestiune care-o privește; în afară de câteva cazuri cu 
totul întâmplătoare, și de câteva excepţii, nimeni nu se duce 
să vadă ce se petrece acolo, ea e lăsată în plata Domnului; 
nimeni nu dorește să riște a se întâlni eu necuratul. 

Cum spaima o păzește și îndepărtează pe toţi cei care-ar 
putea zări ceva și depune mărturie, a fost dintotdeauna 
ușor să pătrunzi noaptea în casă, cu ajutorul unei scări de 
frânghie, sau, și mai simplu, cu al celei dintâi scări luată din 
vreo cânepiște din vecinătate. O mică provizie de alimente 
și câteva boarfe depozitate acolo îţi permiteau să aștepți în 
toată siguranța eventualitatea și norocul unei îmbarcări 
clandestine. Tradiţia povestește că, acum vreo patruzeci de 
ani, un fugar, urmărit, după unii, pentru ideile lui politice, 
după alţii, pentru fraude comerciale, a stat ascuns mult 
timp în „casa cu stafii” din Plainmont, de unde a reușit să se 
îmbarce pe o corabie de pescari și să plece în Anglia. Din 
Anglia ajungi lesne în America. 

Aceeași tradiţie afirmă că nimeni nu se atinge de 
proviziile depozitate în această casă părăsită, atât diavolul 
cât și contrabandiștii având tot interesul ca cel care le-a 
depozitat acolo să se reîntoarcă. 

De pe înălțimea pe care e situată casa se zăresc la sud- 
vest, la o milă de coastă, stâncile Hanois. 

Acest recif e renumit. El a pricinuit toate relele pe care le 
pot pricinui niște stânci. Era unul dintre cei mai temuţi 
asasini de pe mare. Pândea ca un trădător vasele în toiul 


nopţii. A contribuit mult la lărgirea cimitirelor din Torteval 
și Rocquaine. 

În 1862 a fost instalat pe acest recif un far. 

Astăzi, stâncile Hanois luminează calea navelor, pe care 
altădată le scufunda; capcana ţine o torţă în mână. Stânca 
de care odinioară te fereai ca de un răufăcător o cauţi azi la 
orizont ca pe-un protector, ca pe-o călăuză. Stâncile Hanois, 
altădată spaima acestor întinse spaţii nocturne, le aduce 
astăzi siguranţa. E ca un tâlhar care devine dintr-o dată 
jandarm. Sunt trei stânci Hanois: marele Hanois, micul 
Hanois și Hanois cel violet. Farul e instalat pe micul Hanois. 

Ca un înotător să străbată strâmtoarea dintre Hanois și 
Plainmont e lucru greu, dar nu cu neputinţă. Cititorul își 
reamintește că aceasta era una din isprăvile cu care sieur 
Clubin se putea făli. Înotătorul care cunoaște bine locurile 
are la îndemână două refugii unde se poate odihni: Stânca 
rotundă și, cotind puţin la stângă, mai departe, Stânca 
roșie. 


Câutatorii de cuiburi 


Cam prin preajma acestei zile de sâmbătă, pe care-o 
petrecu sieur Clubin la Iorteval, avu loc un fapt ciudat, 
puţin cunoscut atunci de către cei din partea locului, și care 
nu ieși la iveală decât mult mai târziu. Căci o sumedenie de 
lucruri - după cum am arătat - rămân necunoscute tocmai 
din cauza spaimei pe care o inspiră celor care au fost 
martori la făptuirea lor. 

În noaptea de sâmbătă spre duminică - precizăm data și 
o credem exactă - trei copii escaladară povârnișul de la 
Plainmont. Acești copii se reîntorceau în sat. Veneau 
dinspre mare. Erau ceea ce se numește în limbajul local: 
căutători de cuiburi. Oriunde se găsesc faleze și crăpături 
în stâncile de deasupra mării, întâlnești un mare număr de 
copii care caută cuiburi. Am pomenit în treacăt despre ei. 
Cititorul își reamintește că pe Gilliatt îl preocupa această 


chestiune, atât din pricina păsărilor, cât și din pricina 
copiilor. 

Căutătorii de cuiburi sunt un fel de ștrengari ai oceanului 
și nu prea știu ce-i sfiala. 

Noaptea era foarte întunecoasă. Straturi groase de nori 
ascundeau zenitul. Bătuse ora trei dimineaţa în clopotnița 
din 'Torteval, care e rotundă și ţuguiată, aducând cu scufa 
unui vrăjitor. 

De ce se întorceau acești copii atât de târziu? Nimic mai 
simplu. Fuseseră la vânătoare de cuiburi de pescăruși la 
locul numit „Mormanul lui Mazăre” din Aval. Anotimpul 
fiind foarte blând, epoca împerecherii păsărilor începuse de 
timpuriu. Copiii, tot pândind zborul masculilor și al 
femelelor în jurul culcușurilor, nici nu băgaseră de seamă, 
distraţi de urmărirea asta îndârjită, cum trecuse timpul. 
Fluxul îi împresurase și nu mai putuseră ajunge la timp în 
micul golf unde-și priponiseră barca, așa că trebuiră să 
aștepte pe-o înălțime de pe „Mormanul lui Mazăre” 
retragerea mării. Așa se explică reîntoarcerea lor nocturnă. 
Aceste  reîntoarceri sunt așteptate de îngrijorarea 
înfrigurată a mamelor care, imediat ce-și revăd odraslele, 
nemaiavând motive de a fi îngrijorate, își revarsă bucuria în 
mânie, și mânia pe care lacrimile o ațâţă se transformă într- 
o ploaie de palme. De aceea ei zoreau spre case, destul de 
neliniștiți. Se grăbeau în felul acela în care bucuros ai mai 
zăbovi, graba care ascunde dorința de a nu mai sosi 
niciodată. Îi aștepta o îmbrăţișare combinată cu palme. 

Unul singur dintre acești copii nu avea de ce să se teamă. 
Era orfan. Băiatul acesta era francez, fără tată și fără 
mamă, și era mulțumit în clipa aceea că n-avea mamă. 
Nepăsându-i nimănui de soarta lui, n-avea nici de la cine 
mânca bătaie. Ceilalţi doi copii erau din Guernesey și 
făceau parte chiar din parohia 'Torteval. 

După ce _ trecură coama înaltă a stâncilor, cei trei 
căutători de cuiburi ajunseră pe platoul unde se afla „casa 
cu stafii”. 


La început le fu frică, așa cum și trebuia să-i fie oricărui 
trecător, și mai ales oricărui copil la acea oră și în acel loc. 

Tare-ar mai fi avut chef s-o ia la fugă, dar în același timp 
tare ar fi dorit să se oprească și să se uite! 

Se opriră. Priviră casa. 

Era în întregime neagră și grozav de impresionantă. 

Era în mijlocul platoului pustiu, un bloc întunecat, o boltă 
simetrică și hidoasă, o matahală înaltă, pătrată, ceva 
asemănător unui imens altar de întuneric. 

Primul gând al copiilor fu acela de-a o rupe la fuga, al 
doilea, de-a se apropia. Niciodată nu văzuseră casa la o oră 
ca asta. Curiozitatea de-a cunoaște ce-i frica există. Printre 
ei era și un mic francez, ceea ce îi determină să se apropie. 

Se știe că francezii nu cred în nimic. 

De altfel, să înfrunţi primejdia laolaltă cu alţii, asta te mai 
liniștește oarecum; să-ţi fie frică în trei îţi dă curaj. 

Şi-apoi, nu degeaba erau ei vânători, nu degeaba erau 
doar copii: tustrei laolaltă n-aveau nici treizeci de ani; la 
această vârstă ești în căutarea lucrurilor ascunse, le 
scormonești, le pândești; și-apoi, te poţi opri în mijlocul 
drumului? Când îţi vâri capul într-o văgăună, cum să nu ţi-l 
vâri și în văgăuna cealaltă? Când ai pornit-o la vânătoare, 
ești înfierbântat de febra vânatului; când ai pornit să 
descoperi ceva, ești prins ca într-un angrenaj. Când te-ai 
uitat de atâtea ori în cuiburile păsărilor, nu te poţi abţine să 
nu te uiţi puţin și-n cuibul stafiilor. Să scotocești prin iad: de 
ce nu? 

În felul acesta vei afla ce-i și cu basmele acelea cu care ţi- 
au vârât părinţii frica-n oase. 

Tot acest talmeș-balmeș de idei, în stare confuză și 
instinctuală în mintea acestor căutători de cuiburi din 
Guernesey, avu drept rezultat curajul lor nesăbuit. Ei 
porniră spre casă. 

De altfel micuțul care le servea drept punct de sprijin în 
acţiunea lor vitejească era demn de această încredere. Era 
un băiat hotărât, ucenic calafagiu, unul dintre copiii aceia 


care sunt aproape oameni în toată firea, care se culcă pe 
paie într-un șopron de pe șantier, care-și câștigă singuri 
existenţa, care au vocea groasă, care se caţără bucuros pe 
ziduri și în copaci, care n-au nicio prejudecată cu privire la 
merele pe lângă care trec; lucrase într-unul din bazinele 
carenaj ale vapoarelor de război, și era un copil al 
întâmplării, fiu al întâmplării, fiu al norocului, orfan vesel, 
născut în Franţa, nu se știe unde, două motive pentru ca 
cineva să fie îndrăzneţ; dădea bucuros de pomană săracilor, 
era foarte rău și-n același timp foarte bun, cu părul blond 
bătând în roșu și, pe lângă toate acestea, se putea lăuda că 
stătuse de vorbă cu niște parizieni. Pentru moment, el 
câștiga un șiling pe zi lucrând la călăfătuitul bărcilor de 
pescari aflate în reparaţie la Pequiries. Când îi venea chef, 
își lua singur vacanţă și o pornea după cuiburi de păsări. 
Acesta era micul francez. 

Pustietatea locului avea ceva funebru în ea. Se simţea 
acolo o  inviolabilitate amenințătoare. Era un loc 
înfricoșător. Curba, în pantă repede, a acestui platou tăcut 
și pustiu, se pierdea la foarte mică distanţă în prăpastie. 
Jos, marea era tăcută. Vântul nu sufla defel. Niciun firicel de 
iarbă nu se clintea. 

Micii căutători de cuiburi înaintau cu pași înceţi, cu ochii 
aţintiţi asupra casei, micul francez mergând în fruntea lor. 

Unul din ei, povestind mai târziu faptele, sau ceea ce își 
amintea din ele, adăugă: „Casa era mută - nu spunea 
nimic”. 

Se apropiau ţinându-și răsuflarea, cum te-ai apropia de o 
fiară. 

Urcaseră panta dindărătul casei, care se termină în 
partea dinspre mare printr-un mic istm stâncos și abrupt; 
ajunseseră foarte aproape de ea, dar nu vedeau decât 
peretele dinspre miazăzi, care e pe de-a-ntregul zidit; nu 
îndrăzniseră să cotească la stânga, căci în felul acesta ar fi 
riscat să zărească faţada casei cu cele două ferestre, ceea 
ce ar fi fost îngrozitor. 


Totuși, își făcură curaj; tânărul ucenic călăfătuitor le 
spunea în șoaptă: „Să virăm spre stânga. Aceea-i partea cea 
frumoasă. Trebuie să vedem cele două ferestre negre”, ei 
„virară la stânga” și ajunseră la cealaltă parte a casei. 

Cele două ferestre erau luminate. Copiii o luară la fugă. 

Când ajunseră destul de departe, micul francez întoarse 
capul. 

— Uite - zise el - lumina s-a stins. 

Într-adevăr, nu se mai vedea nicio lumină la ferestre. 
Silueta casei se profila ca tăiată după tipar pe cerul 
plumburiu. 

Frica nu-i părăsi, însă curiozitatea puse din nou stăpânire 
pe ei. Căutătorii de cuiburi se apropiară din nou de casă. 

Și, dintr-o dată, lumina reapăru la amândouă ferestrele. 

Cei doi băieţași din Torteval își luară din nou picioarele la 
spinare, și pe-aci ţi-e drumul. Drăcușorul de francez nici nu 
înainta, dar nici înapoi nu dădu. 

Rămase încremenit locului, stând cu fața spre casă și 
privind-o. 

Lumina se stinse, apoi străluci iarăși. Era tot ce poate fi 
mai îngrozitor. Reflexul luminii arunca o vagă dâră de foc 
pe iarba umezită de aburul nopţii. La un moment dat, 
lumina reflectă pe peretele interior al casei uriașe profiluri 
negre, care se mișcau, și umbrele unor capete enorme. 

De altfel, casa neavând nici tavane, nici pereţi 
despărțitori, ci numai cele patru ziduri și acoperișul, o 
fereastră nu putea fi luminată fără să nu fie luminată și 
cealaltă. 

Văzând că ucenicul călăfătuitor stă pe loc, ceilalți doi 
căutători de cuiburi se întoarseră tiptil-tiptil, unul după 
altul, tremurând și plini de curiozitate. Ucenicul călăfătuitor 
le spuse în șoaptă: „În casa asta sunt strigoi. Am văzut nasul 
unuia”. Cei doi băieţași din Torteval se pitulară îndărătul 
francezului și, ridicându-se în vârful picioarelor, 
adăpostindu-se în spatele lui, luându-l drept scut, 
opunându-l obiectului care le inspira teamă, simțindu-se 


oarecum în siguranţă, știindu-l între ei și duhurile rele se 
încumetară să privească și ei peste umărul lui. 

Casa, la rândul ei, părea că-i priveşte și ea. În această 
beznă adâncă și mută apăreau două pupile roșii. Erau 
ferestrele. Lumina dispărea, reapărea, dispărea din nou, 
așa cum se întâmplă de obicei cu astfel de lumini. 
Întreruperile acestea sinistre se explică, probabil, prin 
forfota din iad. Parcă se întredeschidea ceva și-apoi se 
închidea la loc. Răsuflătoarea mormântului produce efecte 
asemănătoare cu ale unei lanterne cu care poţi vedea fără 
să fii văzut. 

Deodată, o masă neagră și foarte opacă, având forma 
unui om, apăru la una din ferestre, ca și cum ar fi venit din 
afară, apoi dispăru în interiorul casei. Părea că cineva 
intrase tocmai atunci în casă. 

Să intri pe fereastră e un lucru obișnuit la stafii. 

Lumina se învioră o clipă, apoi se stinse și nu mai 
reapăru. Casa se cufundă iarăși în întuneric. Atunci se 
auziră dinăuntru niște zgomote. Aceste zgomote păreau 
glasuri omenești. Așa-i întotdeauna. Când vezi, nu auzi; și 
când auzi, nu vezi. 

Noaptea domnește pe mare o liniște deosebită. Liniștea 
întunecimii e mai desăvârșită pe mare decât aiurea. Pe 
întinderea aceasta mișcătoare, unde în mod obișnuit nu se 
aude nici zborul vulturului, când nu bătea vântul și nu erau 
valuri puteai auzi zburând și o muscă. Această pace 
mormântală dădea un caracter lugubru zgomotelor ce 
veneau din casă. 

— Să mergem să vedem - spuse micul francez. 

Şi făcu un pas spre casă. 

Celorlalţi doi le era așa de frică, încât se hotărâră să-l 
urmeze. Nu mai îndrăzneau să se întoarcă singuri. 

Când trecură pe lângă o grămadă de vreascuri care, nu 
se știe din ce motiv, le insufla oarecare siguranţă în această 
singurătate, un ciuf'%* o zbughi dintr-un tufiș. Ramurile se 
loviră unele de altele. Ciufii au un zbor ciudat, oblic, cu o 


înclinaţie neliniștitoare. Pasărea trecu pieziș pe lângă copii, 
aţintindu-și asupra lor ochii rotunzi, strălucitori în timpul 
nopţii. 

Se iscă oarecare teamă în grupul ce se afla în spatele 
micului francez. 

Acesta apostrofă ciuful: 

— Vrabie, ai venit prea târziu. Nu mai am timp. Vreau să 
văd. 

Și porni înainte. 

Măcieșii trosneau sub ghetele lui mari, ţintuite, dar 
aceasta nu-l împiedica să audă zgomotele ce veneau din 
casă și care erau când mai tari, când mai slabe, având 
intonaţia calmă și continuitatea unui dialog. 

O clipă mai târziu el spuse: 

— De altfel, numai proștii cred în strigoi. 

Sfidarea în clipele de primejdie cucerește codașii și-i 
împinge înainte. 

Cei doi ștrengari din 'Torteval o porniră și ei, urmându-l 
pas cu pas pe ucenicul călăfătuitor. 

Avură impresia că această clădire bântuită de stafii 
crește din cale-afară. În această iluzie pe care-o produce 
optica fricii era și un grăunte de adevăr. Casa devenea din 
ce în ce mai mare, pe măsură ce se apropiau de ea. 

Şi-n timpul acesta, glasurile din casă se făceau din ce în 
ce mai clare. Copiii ascultau. Urechea își are și ea puterea 
ei de-a mări sunetele. Era cu totul altceva decât un 
murmur, mai mult decât o șoaptă și mai puţin decât o 
rumoare. Din timp în timp se desprindeau unul sau două 
cuvinte, pronunţate limpede de tot. Cuvintele acestea, cu 
neputinţă de înţeles, sunau bizar. Copiii se opreau, ascultau, 
apoi începeau din nou să înainteze. 

— Vorbesc strigoii între ei - murmură ucenicul 
călăfătuitor - dar eu nu cred în strigoi. 

Băieţașii din Torteval erau grozav de ispitiţi să bată în 
retragere, pitindu-se îndărătul grămezii de vreascuri, dar 
acestea rămăseseră cu mult în urmă și prietenul lor, 


calafagiu, continua să înainteze spre casă. Le era grozav de 
frică să rămână cu el, dar nici să-l părăsească nu 
îndrăzneau. 

Pas cu pas și foarte încurcaţi, îl urmau. 

Micul francez se întoarse spre ei și le zise: 

— Să știți că nu-i nimic adevărat. Nu există strigoi. 

Casa devenea din ce în ce mai înaltă. Vocile deveneau din 
ce în ce mai clare. 

Se apropiau. 

Cu cât se apropiau mai mult, cu-atât își dădeau mai 
limpede seama că în casă ardea ceva ca o lumină acoperită. 
Era o licărire foarte vagă, unul din efectele acelea de 
lanternă oarbă despre care am pomenit adineauri. 

Când fură aproape de tot, se opriră. 

Unul din cei doi băieţi din 'Torteval îndrăzni să facă 
remarca: 

— Nu-s strigoi; sunt iele. 

— Ce atârnă la una din ferestre? întrebă celălalt. 

— Parcă-i o funie. 

— Nu, e un șarpe. 

— E funia unui spânzurat - spuse cu autoritate micul 
francez. Asta le poartă noroc. Dar eu nu cred nimic. 

Și din trei pași - ce zic, din trei sărituri - fu lângă zidul 
casei. Era un gest de îndrăzneală, plin de înfrigurare. 

Ceilalţi doi, tremurând ca varga, îl urmară, și veniră să se 
lipească de el, strângându-se unul în dreapta și celălalt în 
stânga lui. Copiii își lipiră urechea de zid. În casă discuţia 
continua. 

lată ce spuneau fantomele: 

— Asi, entendido estâ? 

— Entendido. 

— Dicho? 

— Dicho. 

— Aqui esperară, un hombre, y podrâ marcharse in 
Ingleterra con Blasquito? 

— Pagando? 


— Pagando. 

— Blasquito tomară al hombre en su barca. 

— Sin tratar de conocer su pais? 

— No nos toca. 

— Ni de saber su nombre? 

— No se pregunta el nombre, perd, se pesa la bolsa. 

— Bien. Esperare el hombre en esa casa. 

— Tengo que comer. 

— Tendră. 

— En donde? 

— En este saco que he traido. 

— Muy bien. 

— Puedo dexar el saco aqui? 

— Atunci, ne-am înțeles? 

— Înţeles. 

— Convenit? 

— Convenit. 

— Un om are să aștepte aici; va putea el oare să plece în 
Anglia cu Blasquito? 

— Plătind? 

— Plătind. 

— Blasquito îl va lua în barca sa. 

— Fără să caute să afle din ce ţară este? 

— Asta nu ne privește. 

— Nici să-l întrebe de nume? 

— Noi nu întrebăm de nume: cântărim punga. 

— Bine. Omul va aștepta în casa asta. 

— Numai să aibă de-ale mâncării. 

— Va avea. 

— Unde? 

— În sacul ăsta pe care l-am adus cu mine. 

— Foarte bine. 

— Pot să las sacul aici? 

— Contrabandiștii nu sunt hoţi. 

— Şi voi când plecaţi? 


— Mâine dimineaţă. Dacă omul dumitale e gata, ar putea 
veni cu noi. 

— Nu-i gata. 

— Îl privește. 

— Câte zile va trebui să aștepte în casa asta? 

— Două, trei sau chiar patru. O zi mai mult sau una mai 
puţin. 

— E sigur că Blasquito va veni? 

— Sigur. 

— Aici? La Plainmont? 

— La Plainmont. 

— În care săptămână? 

— Săptămână viitoare. 

— În ce zi? 

— Vineri, sâmbătă sau duminică. 

— S-ar putea să nu vină? 

— E tizul meu. 

— Vine pe orice vreme? 

— Pe orice vreme. Nu-i fricos. Eu sunt Blasco, ele 
Blasquito. 

— Așadar, va veni negreșit la Guernesey? 

— Într-o lună vin eu, în cealaltă lună vine el. 

— Înţeleg. 

— Începând de sâmbăta viitoare, de azi în opt zile, nu vor 
trece cinci zile și Blasquito va fi aici. 

— Dar dacă marea va fi furioasă? 

— Adică, vreme rea? 

— Da. 

— Atunci Blasquito nu va veni așa de repede, dar totuși 
va veni. 

— De unde vine? 

— Din Bilbao. 

— Și unde pleacă? 

— La Portland. 

— Atunci e bine. 

— Sau la Torbay. 


— Şi mai bine. 

— Omul dumitale poate fi liniștit. 

— Blasquito nu trădează? 

— Numai lașii trădează. Noi suntem oameni curajoși. 
Marea e biserica iernii. Trădarea e biserica iadului. 

— Nu ne-aude nimeni? 

— Imposibil să ne-audă sau să ne vadă cineva. Groaza 
face-un adevărat pustiu împrejurul nostru. 

— Ştiu asta. 

— Cine s-ar încumeta s-asculte? 

— E adevărat. 

— De altfel, chiar dac-ar asculta cineva, tot n-ar înţelege 
mare lucru. Noi vorbim o limbă mândră, numai a noastră, 
pe care n-o cunoaște nimeni. Deoarece o vorbești și 
dumneata. Înseamnă că ești de-ai noștri. 

— Am venit să mă înţeleg cu voi. 

— Bun. 

— Și acum plec. 

— Fie. 

— Spune-mi, și dacă pasagerul ar vrea ca Blasquito să-l 
conducă în altă parte decât la Portland sau Torbay? 

— Să aibă cu el banii necesari. 

— Blasquito va face ceea ce-i va cere omul? 

— Blasquito va face ceea ce-i vor cere banii. 

— Cât ţine călătoria până la Torbay? 

— Cât vrea vântul. 

— Opt ore? 

— Ceva mai mult sau ceva mai puţin. 

— Blasquito va da el oare ascultare pasagerului? 

— Dacă marea îi va da ascultare lui Blasquito. 

— Va fi bine plătit. 

— Aurul e aur, iar vântul e vânt. 

— Ai dreptate. 

— Omul face cu aurul ceea ce poate, Dumnezeu face cu 
vântul ceea ce vrea. 


— Omul care are de gând să plece cu Blasquito va fi aici 
vineri. 

— Bine. 

— La ce oră vine Blasquito aici? 

— În timpul nopţii. Venim noaptea. Plecăm noaptea. Avem 
o nevastă care se cheamă marea și o soră care se cheamă 
noaptea. Nevasta ne mai poate înșela, sora niciodată. 

— Totul e deci hotărât? La revedere, oameni buni. 

— Noapte bună. Un păhărel de rachiu? 

— Mulţumesc. 

— E mai bun decât siropul. 

— Am deci cuvântul vostru. 

— Numele meu este „Cuvânt de onoare”. 

— La revedere. 

— Dumneata ești gentleman, iar eu sunt cavaler. 

Era limpede că numai diavolii puteau vorbi în felul 
acesta. Copiii nu ascultară mai mult și de data asta o luară 
de-a binelea la fugă; micul francez, în sfârșit convins, fugea 
mai iute decât ceilalţi. 

În marţea care urmă acestei sâmbete, sieur Clubin se 
reîntoarse la Saint-Malo, conducând Durande. 

Tamaulipas se mai găsea încă în rada portului. 

Sieur Clubin, între două pufăituri de lulea, îl întrebă pe 
hangiul Hanului lui Jean: 

— Ei bine, când are de gând să plece Tamaulipas? 

— Poimâine, joi - răspunse hangiul. 

În seara aceea Clubin mâncă la masa grănicerilor și, 
împotriva obiceiului, plecă imediat după cină. Din această 
cauză, el nu mai putu deschide biroul Durandei și fu cât p- 
aci să nu-și mai poată încărca vasul. Ciudat lucru din partea 
unui om atât de punctual ca sieur Clubin! 

Se pare că a stat câteva minute de vorbă și cu amicul său, 
zaraful. 

Se întoarse la han două ceasuri după ce Noquette sunase 
stingerea. Clopotul brazilian o sună la ora zece seara. Era 
deci miezul nopţii. 


Jacressarde 


Acum patruzeci de ani exista la Saint-Malo o ulicioară 
numită ulicioara Coutanchez. Această ulicioară nu mai 
există, fiind înghițită de planul de înfrumusețare a orașului. 

Era formată din două rânduri de case de lemn înclinate 
unele spre altele și lăsând între ele doar atâta loc cât să 
treacă un firicel de apă, căruia i se spunea stradă. Și-o 
puteai trece dintr-o săritură, lovindu-te cu capul sau cu 
cotul de casele din dreapta sau din stângă. Aceste bătrâne 
barăci din evul mediu normand aproape că au profiluri 
omenești. Între cocioabă și vrăjitoare nu-i mare deosebire. 
Caturile lor de jos intrate înăuntru, cele de sus ieșite în 
afară, streșinile strâmbe și tot mărăcinișul lor de fier vechi 
închipuiesc buze, bărbii, nasuri și sprâncene. Ferestruia 
podului e ochiul cu albeaţă. Obrazul e peretele zbârcit și 
plin de pecingine. Își ating aproape frunţile, ca şi când ar 
pune la cale vreo lovitură. 

Una din casele de pe ulița Coutanchez, cea mai mare, cea 
mai faimoasă sau cea mai deocheată se numea Jacressarde. 

Jacressarde era adăpostul celor fără de adăpost. Există, 
în toate orașele, și mai cu seamă în porturile maritime, pe 
ultima treaptă a populaţiei, un rest, drojdia societăţii. 
Oameni fără niciun căpătâi, cu care nici justiţia nu reușește 
s-o scoată la capăt, aventurieri de ultima speţă, vânători de 
expediente, chimiști escroci, încredințând viața alambicului, 
toată gama zdrenţei purtate în fel și chip, cei care-au dat 
greș în acţiunile lor necinstite, existenţele bancrutare, 
cunoștințele falimentare, indivizii cărora nu le-au reușit 
furturile prin efracţie și escaladarea ferestrelor și coșurilor 
(căci marii spărgători se menţin mereu la suprafaţă și nu se 
dau niciodată la fund), răufăcătorii și răufăcătoarele, 
nemernicii și ticăloasele, scrupulele ferfeniţă și coatele 
rupte, pungașii ajunși în mizerie, înrăiţii prost răsplătiți, 
învinșii duelului social, hrăpăreţii ajunși să flămânzească, 
infractorii de speța găinarilor, golanii în dublul și jalnicul 


înțeles al cuvântului; aceștia erau obișnuiţii locului. 
Inteligența umană se înfățișează acolo sub formele ei 
bestiale. Un morman de gunoaie sufletești. Toate acestea se 
îngrămădesc într-un ungher, peste care trece din când în 
când măturoiul raziei polițienești. La Saint-Malo, ungherul 
Jacressarde. 

În speluncile acestea nu vei găsi mari criminali, bandiți, 
asasini de profesie, produsele prodigioase ale ignoranței și 
mizeriei. Când e și crima de faţă, reprezentantul ei e câte 
un beţiv brutal; hoţia nu depășește limita furtului de 
buzunare. Întâlnești acolo mai curând ceea ce scuipă 
societatea, decât ceea ce varsă. Haimanale, da; tâlhari de 
drumul mare, nu. Iotuși, trebuie să fii prudent. Această 
ultimă speţă de vagabonzi cuprinde uneori exemplare 
nelegiuite. Într-o zi, aruncându-și plasa asupra speluncii 
Episci€, care era pentru Paris ceea ce era Jacressarde 
pentru Saint-Malo, poliția a pus mâna pe Lacenaire!%-.. 

Jacressarde era mai mult o ogradă decât o casă, și mai 
mult un puț decât o ogradă. Ea n-avea etaj spre stradă. Un 
zid înalt în care se deschidea o poartă joasă, aceasta îi era 
fațada. Apăsai clanța, împingeai poarta și te pomeneai în 
curte. 

În mijlocul acestei curţi zăreai o gaură rotundă, 
împrejmuită de un colac de piatră la nivelul solului. Era un 
puț. Curtea era mică, puţul era mare. În jurul ghizdului 
pavajul era desfundat. 

Curtea, pătrată, pe trei dintre laturi avea clădiri. Pe 
latura dinspre stradă nu era nimic, dar în faţa porţii, la 
dreapta și la stânga ei, se aflau case. 

Dacă intrai acolo după căderea nopţii, și o făceai 
riscându-ţi pielea, auzeai zgomotul multor respiraţii 
amestecate, și dacă era noapte cu lună sau cu destule stele 
ca să dea formă contururilor întunecate care ţi se înfățișau 
dinaintea ochilor, iată ce vedeai: 

Curtea. Puţul. În jurul curţii și terminându-se în dreptul 
porții, un șopron cam în formă de potcoavă, dar oarecum 


pătrată, galeria roasă de carii, descoperită, cu tavanul din 
grinzi, susţinut de stâlpi de piatră așezați la distanţe 
inegale unul de altul; la mijloc, puţul; în jurul puţului, pe un 
așternut de paie, închipuind un șirag circular de mătănii, 
tălpi verticale, tocuri scâlciate, degete ieșind prin găurile 
bocancilor, numeroase călcâie goale, picioare de bărbaţi, 
picioare de femei, picioare de copii. Erau toate picioare de 
adormiţi. 

Dincolo de aceste picioare, ochiul, pătrunzând în 
penumbra șopronului, deosebea trupuri, forme, capete 
aţipite, membre inerte, zdrenţe de haine bărbătești și 
femeiești, promiscuitatea în plin bălegar, un nu știu ce 
sinistru zăcământ omenesc. Era dormitorul oricui. Plăteai 
zece centime pe săptămâna. Picioarele atingeau puţul. În 
nopțile de vijelie ploua peste aceste picioare, în nopţile de 
iarnă ningea peste aceste trupuri. 

Cine erau aceste fiinţe? Necunoscuţi. Veneau acolo 
noaptea și plecau dimineaţa. Unii se strecurau pe furiș 
pentru o noapte și nu plăteau. Cei mai mulţi erau lihniţi de 
foame, nu mâncaseră nimic toată ziua. Toate viciile, toate 
ticăloșiile, toate urdorile, toate suferinţele; același somn de 
plumb pe același pat de tină. 

Nu erau paie suficiente pentru toată lumea. Nenumărate 
trupuri dezgolite zăceau pe pavaj; se culcau frânte de 
oboseală, se sculau cu membrele înțepenite. Puţul, fără 
capac, veșnic descoperit, avea o adâncime de treizeci de 
picioare. Ploua înăuntru, murdăriile se scurgeau tot în el, 
zorile curţii se infiltrau tot acolo. Ciutura puţului zăcea 
alături. Cui îi era sete bea din puț. Cui îi era silă de viaţă se 
arunca în el. Din somnul de pe bălegar alunecai în somnul 
de veci. În 1819 fu scos de acolo un copil de paisprezece 
ani. 

Ca să nu riști nimic în acel loc, trebuia să fii „de-ai casei”. 
„Străinii” erau prost văzuţi. 

Se cunoșteau oare aceste fiinţe între ele? Nu. Ele se 
adulmecau. 


Stăpâna casei era o femeie tânără, destul de drăguță, 
care purta pe cap o bonetă cu panglici, se spăla uneori cu 
apa din puț și avea un picior de lemn. 

În zorii zilei curtea se golea: obișnuiţii casei își luau 
zborul. 

În curte se puteau vedea un cocoș și mai multe găini 
care, cât era ziua de mare, scurmau prin bălegar. Curtea 
era tăiată de o grindă orizontală susținută de stâlpi, care 
aducea cu o spânzurătoare, un obiect care nu era cu totul 
nelalocul lui acolo. În câte-o zi, după o noapte ploioasă, 
vedeai uscându-se pe această grindă o rochie de mătase, 
slinoasă și udă leoarcă, rochia femeii cu picior de lemn. 

Deasupra șopronului, și încadrând ca și el curtea, era un 
etaj, iar deasupra etajului un pod. O scară de lemn putredă, 
trecută printr-o spărtură făcută în tavanul șopronului, 
ducea sus în pod; scara se clătina când pe ea urca cu 
zgomot, șovăitoare, femeia cu picior de lemn. 

Chiriașii de o noapte sau de o săptămână dormeau în 
curte; chiriașii statornici locuiau în casă. 

La ferestre, niciun geam; în pervazuri, nicio ușa; coșuri 
destule, dar nicio vatră; asta era casa. Treceai dintr-o 
cameră în alta, fie printr-o deschizătură dreptunghiulară 
care fusese pe vremuri ușă, fie printr-o spărtură 
triunghiulară între grinzile de susţinere ale peretelui 
despărțitor. 

Tencuiala căzută de pe pereţi acoperea toată podeaua. le 
întrebai cum de nu se dărâmă șandramaua. Vântul o 
zgâlțâia din temelie. Urcai cum puteai treptele lunecoase și 
mâncate ale scării. Pretutindeni crăpături mari prin care 
pătrundea lumina. Iarna intra în cocioabă așa cum intră apa 
într-un burete. Belșugul de păianjeni te liniștea în privința 
pericolului imediat de prăbușire. Niciun fel de mobilă. Prin 
colțuri, două-trei mindire plesnite, lăsând să se vadă mai 
multă cenușă decât paie. Ici-colo, câte un urcior sau câte-o 
strachină de lut, slujind la tot felul de nevoi. O duhoare 
dulceagă, greţoasă, domnea peste tot locul. 


Ferestrele dădeau spre curte. 

În afară de populaţia flotantă, instalată în curte, 
Jacressarde avea trei locatari: un cărbunar, un gozorari(%+ 
și-un „Alchimist”. Cărbunarul și gozorarul ocupau cele două 
mindire de la etaj; „alchimistul” locuia în podul căruia, nu 
se știe pentru ce, i se spunea mansardă. Nimeni nu știa în 
ce ungher dormea femeia. „Alchimistul” era întrucâtva 
poet. El ocupa, în pod, sub olanele acoperișului, o încăpere 
cu o ferestruie îngustă, și o vatră mare de piatră, în care 
vântul mugea ca într-un hău. Ferestruia, neavând 
cercevele, o acoperise cu o bucată de tablă ruptă din tăblia 
unui vapor. Această tablă lăsa să treacă lumină puţină și 
mult frig. Cărbunarul, drept chirie, dădea din când în când 
câte-un sac cu cărbuni, gozorarul dădea săptămânal câte-o 
măsură de grăunţe pentru păsări, „alchimistul” nu plătea 
nimic. Până una alta, el distrugea casa. Smulsese bruma de 
lemnărie a casei și mereu scotea din perete sau din 
acoperiș câte o așchie pentru a-și înfierbânta ceaunul de 
fabricat aur. 

Ceaunul de fabricat aur al „alchimistului” era o veche 
ghiulea plesnită, decretată de el cazan, în care combina 
ingredientele.  Preschimbarea metalelor în aur era 
preocuparea lui de căpetenie. Uneori le vorbea despre asta 
desculților din curte, care râdeau cu hohote. El spunea: 
„Oamenii aceștia sunt plini de prejudecăți”. Era hotărât să 
nu moară până ce nu va fi spart cu piatra filosofală 
ferestrele științei. Cuptorul lui înghiţea multe lemne. 
Balustrada scării dispăruse, luând drumul cuptorului și, 
încetul cu încetul, întreaga casă urmă același drum. 
Proprietăreasa îi spunea: „N-ai să-mi mai lași decât 
pereții”. El o potolea făcându-i versuri. 

Aceasta era Jacressarde. 

Un copil, sau poate un pitic, în vârstă de doisprezece sau 
de șaizeci de ani, gușat, veșnic cu mătura în mână, era 
servitorul casei. 


Obișnuiţii casei intrau pe poarta dinspre curte; publicul 
intră prin prăvălie. 

Ce era această prăvălie? 

Zidul înalt care forma faţada casei dinspre stradă avea, în 
dreapta porţii prin care pătrundeai în curte, o deschizătură 
în unghi drept, ușă și fereastră totodată, cu oblon și 
cercevea, singurul oblon din toată casa prevăzut cu ţâţâni și 
cu zăvoaie, singura cercevea înzestrată cu geamuri. 
Îndărătul acestei uși cu geam care dădea în stradă era o 
cămăruţă, încăpere ruptă din spaţiul șopronului-dormitor. 
Se putea citi pe ușa din stradă o inscripţie mâăzgălită cu 
cărbune: Aici găsiţi rarități. Expresia era folosită încă de pe 
atunci. Pe trei policioare, formând un fel de etajeră, în dosul 
geamului, puteai zări câteva oale de faianţă fără toarte, o 
umbrelă de soare chinezească, pictată, ruptă pe ici pe colo, 
cu neputinţă de deschis sau de închis, mai multe cioburi de 
fier și de gresie, strâmbe și stricate, pălării de damă și 
bărbătești cu fundul calotei rupt, trei sau patru scoici, mai 
multe pacheţele cu nasturi vechi de os și de aramă, o 
tabacheră cu portretul Mariei Antoaneta și un volum 
desperecheat din Algebra din Boisbertrand. Asta era 
dugheana. Acest asortiment forma „rarităţile”. Dugheana 
comunica, printr-o ușă din fund, cu ograda unde era puţul. 
În cămăruţă se găsea o masă și un scăunel fără spătar. 
Femeia cu picior de lemn era casierița. 


Cumpărători nocturni 


și vânzător deocheat 


Clubin lipsise de la Hanul lui Jean toată seara de marți; 
mai lipsi și miercuri seara. 

În ziua aceea, pe înserate, doi oameni apucară pe 
stradela Coutanchez; ei se opriră în faţa Jacressardei. Unul 
din ei bătu în geam. Ușa prăvăliei se deschise. Intrară. 


Femeia cu picior de lemn le aruncă surâsul rezervat 
burghezilor. Pe masă ardea o lumânare. 

Oamenii erau într-adevăr doi burghezi. 

Acela care bătuse în geam spuse: 

— Bună ziua, femeie. Am venit după obiect. 

Femeia cu picior de lemn surâse din nou și ieși pe ușa din 
fund, care dădea în curtea unde se afla puţul. Curând după 
aceea ușa se deschise din nou și un om apăru în prag. Omul 
purta șapcă și bluză. De sub bluză i se reliefa un obiect. 
Avea fire de paie în cutele bluzei și o privire de om abia 
trezit din somn. 

Înainta. Se măsurară tustrei cu privirea. Omul în bluză 
avea un aer uluit și viclean. El spuse: 

— Dumneata ești armurierul? 

Cel care bătuse în geam răspunse: 

— Da. Dumneata ești parizianul? 

— Zis Piele-Roșie. Da. 

— Să vedem. 

— Poftim. 

Omul scoase de sub bluză un obiect foarte rar în acea 
vreme în Europa - un revolver. 

Revolverul era nou și sclipitor. Cei doi burghezi îl 
examinară. Acela care părea un obișnuit al casei și pe care 
omul în bluză îl numise „armurierul” încercă mecanismul. 
Trecu obiectul celuilalt, care părea a fi străin de acest loc și 
care stătea cu faţa în umbră. 

Armurierul continuă: 

— Cât? 

Omul în bluză răspunse: 

— L-am adus din America. Sunt oameni care aduc de 
acolo maimuțe, papagali, animale sălbatice, ca și cum 
francezii ar fi niște sălbatici. Eu însă aduc de-astea. E o 
invenţie folositoare. 

— Cât? reluă armurierul. 

— E un pistol care se învârte iute de tot. 

— Cât? 


— Paf. Primul foc. Paf. Al doilea foc. Paf... grindină, ce mai 
una-alta! Ăsta face treabă bună. 

— Cât? 

— Are șase focuri. 

— Ei bine, cât? 

— Şase focuri, asta face șase ludovici'%:.. 

— Vrei cinci ludovici? 

— Imposibil. Un ludovic de fiecare glonţ, ăsta-i preţul. 

— Vrei să facem târgul? Atunci fii om de înţeles! 

— Ţi-am cerut cât face. Uită-te bine la el, domnule 
armurier. 

— M-am uitat. 

— Morișca se învârte ca domnul Talleyrand:%:. l-ar sta 
foarte bine în dicţionarul sfârlezelor. E un giuvaer. 

— L-am văzut. 

— Cât privește ţeava, e de fabricaţie spaniolă. 

— Am observat și asta. 

— E fabricată din fir răsucit. lată cum se fabrică firele 
astea. Se deșartă în cuptorul de topit tot coșul unui 
negustor de fiare vechi, caiele vechi de la potcoave, 
potcoave roase... 

— Şi coase vechi. 

— Asta voiam să spun și eu, domnule armurier. Vâri toate 
vechiturile astea la foc zdravăn de sar scânteile, și să vezi 
dumneata ce minunat aliaj de fier capeți. 

— Ești de meserie? 

— Mă pricep la toate meseriile. 

— Am spus, mi se pare, că-ţi vom da pentru acest obiect 
cinci ludovici? 

— Îmi permit să atrag atenţiunea domniei-voastre că am 
avut onoarea să solicit șase ludovici. 

Armurierul cobori vocea: 

— Ascultă, parizianule, profită de ocazie. Descotorosește- 
te de jucăria asta. Pentru voi, ăștia, o armă ca asta nu 
folosește la cine știe ce lucru. Doar ca să atragi atenţia 
asupra dumitale. 


— E drept că-i cam bătător la ochi - spuse parizianul. E 
mai nimerit pentru un burghez. 

— Iei cinci ludovici? 

— Nu, șase. Unul de fiecare gaură. 

— Ei bine, îţi dau șase napoleoni!%:.. 

— Eu vreau șase ludovici. 

— Nu ești bonapartist? Să preferi dumneata ludovicul 
unui napoleon! 

Parizianul, poreclit Piele-Roșie, surâse: 

— E de preţ Napoleon - spuse el - dar Ludovic e mai la 
preț. 

— Șase napoleoni. 

— Șase ludovici. E pentru mine o diferenţă de douăzeci și 
patru de franci. 

— Nu-i chip să facem târgul în cazul ăsta. 

— Nu-i nimic. Păstrez bibeloul. 

— Păstrează-l, n-ai decât. 

— Mai vrei și rabat! Asta-i bună! Nu mi-aș fi închipuit că 
mă voi despărţi în felul ăsta de-un obiect care-i o adevărată 
invenţie. 

— Atunci, bună seara. 

— E un mare progres faţă de pistol! Indienii 
chesapeakes!%. îi spun Nortay-u-Hah. 

— Cinci ludovici bani peșin e o avere. 

—  Nortay-u-Hah, asta înseamnă Pușcă-scurtă. Mulţi 
habar n-au de lucrul ăsta. Primești cinci ludovici și alți cinci 
franci pe deasupra? 

— Burghezule, am zis șase. 

Omul care stătea cu faţa în umbră și care până atunci nu 
scosese o vorbă încercase tot timpul acesta mecanismul 
revolverului. Se apropie de armurier și-l întrebă șoptit la 
ureche: 

— E bun obiectul? 

— Excelent. 

— Dau șase ludovici! 


Cinci minute mai târziu, în timp ce parizianul poreclit 
Piele-Roșie strângea în buzunarul secret de la subsuoara 
bluzei cei șase ludovici primiţi, armurierul și cumpărătorul, 
care purta în buzunarul pantalonilor revolverul ieșeau din 
stradela Coutanchez. 


Carambolul:1%+ 
bilei roșii și al bilei negre 


A doua zi, într-o joi, la mică depărtare de Saint-Malo, 
lângă capul Decolle, într-un loc unde faleza e înaltă și 
marea adâncă, se petrecu un fapt tragic. 

Un promontoriu stâncos de forma unei sulițe, legat de 
uscat printr-un istm îngust, se prelungește în mare și se 
termină brusc printr-o uriașă stânca dreaptă ca un perete; 
nimic mai obișnuit în arhitectura mării. Ca să ajungi, venind 
dinspre țărm, pe platoul din vârful stâncii perpendiculare, 
trebuie să urmezi un drum pieptiș, al cărui urcuș e uneori 
destul de anevoios. 

Pe un platou de felul acesta stătea, către ceasurile patru 
după-amiază, în picioare, un om înfășurat într-o manta 
largă, cu glugă și, după anumite cute drepte și colţuroase 
pe care le făcea mantaua, era ușor de recunoscut că 
dedesubt ţinea o armă. Creasta pe care se afla omul era o 
platformă destul de întinsă, plină de cuburi mari de piatră, 
asemănătoare unor uriașe lespezi de pavaj, lăsând între ele 
spaţii înguste de trecere. Platforma aceasta, pe care 
creștea o iarbă măruntă și deasă, se termina înspre mare 
printr-o porţiune stearpă, la capătul căreia se căsca vertical 
o râpă. Râpa, mai înaltă cu șaizeci de picioare decât nivelul 
mării, părea tăiată cu firul cu plumb. Colţul stâng i se 
măcina însă, formând una din acele scări naturale des 
întâlnite pe falezele de granit, ale căror trepte, puţin 
lesnicioase, îţi cer uneori pași gigantici sau salturi de 
măscărici. Rostogolirea asta de stânci cobora perpendicular 


până-n mare, afundându-se apoi în ea. Era un loc în care-ţi 
puteai frânge cu ușurință gâtul. Totuși, la nevoie, puteai 
cobori și pe acolo, ca să te îmbarci chiar sub pereţii falezei. 

Vântul adia. Omul, înfășurat în mantaua lui, cu picioarele 
bine înfipte în pământ, cu mâna stânga sprijinindu-și cotul 
drept, închise un ochi și-și apropie de celălalt un ochean. 
Părea absorbit de o cercetare atentă. Se apropiase de 
marginea râpii și rămăsese acolo nemișcat, cu privirea 
aţintită în zare. Fluxul atinsese cea mai mare înălţime. 
Valurile izbeau, sub el, baza falezei. 

Omul se uita cu atenţie la un vas din larg, care executa o 
manevră ciudată. 

Acest vas, care părăsise abia de-o oră portul Saint-Malo, 
se oprise după stâncile Banquetiers. Era o navă cu trei 
catarge. Nu fundarisise ancora, poate din pricină că marea, 
nefiind acolo destul de adâncă, lanţul ancorei s-ar fi 
desfășurat foarte puţin în mare și ancora ar fi putut fi 
prinsă sub etrava!10!+ navei; vaporul se mulțumise deci să 
oprească în pană. 

Omul, care era grănicer de coastă - ceea ce se putea 
bănui după mantaua lui de uniformă - iscodea cu cea mai 
mare atenţie manevrele navei și părea că și le notează în 
minte. 

Era încă destulă lumină, mai ales în largul mării și pe 
creasta falezei. Partea de jos a coastei începuse să se 
întunece. 

Grănicerul, absorbit cu totul de manevra vasului și 
scrutând conștiincios largul, nu se gândise să cerceteze și 
stânca de lângă el, sau cea de sub el. Stătea cu spatele 
către scara puţin îmbietoare care lega platoul falezei cu 
marea, și nu observă că acolo mișca ceva. Pe această scară, 
îndărătul unui cot pe care-l făcea stânca, se găsea cineva, 
un om care, după toate aparențele, se ascunsese în acel loc 
înainte de sosirea grănicerului. Din când în când, din 
umbră, se ivea din dosul stâncii un cap, se uita în sus și 
pândea paznicul. Capul acesta, acoperit cu o pălărie mare 


americană, era cel al omului, al quaker-ului care, cu vreo 
zece zile înainte, vorbise, pe stâncile de la Petit-Bay, cu 
căpitanul Zuela. 

Dintr-o dată, grănicerul păru să-și dubleze încordarea. 
Șterse repede cu mâneca sticla ocheanului și-l îndreptă 
energic spre nava cu trei catarge. 

Un punct negru se desprinse de navă. 

Acest punct, aidoma unei furnici pe mare, era o barcă. 
Părea că are de gând să tragă la țărm. Cei câţiva marinari 
care erau în barcă vâsleau din răsputeri. 

Barca cârmea puţin câte puţin și se îndrepta spre capul 
Decolle. 

Atenţia grănicerului era încordată la maximum. Nu 
pierdea din ochi nicio mișcare a bărcii. Se apropiase încă și 
mai mult de marginea falezei. 

În clipa aceea, un om înalt, quaker-ul, se ivi în spatele 
grănicerului, în capul scării. Grănicerul nu-l vedea. 

Quaker-ul se opri o clipă, cu braţele atârnând pe lângă 
Corp, cu pumnii crispaţi și, cu precizia unui vânător gata să 
tragă, măsură spatele grănicerului. 

Numai patru pași îi despărțeau. Făcu un pas înainte, apoi 
se opri, mai făcu încă unul, și se opri din nou; nu făcea altă 
mișcare decât aceea dinainte, tot restul corpului 
rămânându-i încremenit ca o statuie; piciorul atingea iarba 
fără zgomot; făcu al treilea pas și se opri; se apropiase atât 
de mult de grănicerul care continua să se uite nemișcat 
prin ochean, încât aproape că-l atingea. Omul din spatele 
grănicerului ridică încet mâinile, cu pumnii încleștaţi, până 
la înălțimea umerilor, apoi, dintr-o dată, braţele i se 
năpustiră înainte și amândoi pumnii, desfăcându-se, ca sub 
presiunea unui resort, izbiră umerii grănicerului. Lovitura 
fu îngrozitoare. Grănicerul n-apucă să scoată măcar un 
strigăt. Căzu din înaltul falezei, cu capul în jos, în mare. I se 
mai văzură tălpile doar în răstimpul unei clipite. Fu ca o 
piatră aruncată în apă. Apoi marea acoperi totul. 

Pe suprafaţa întunecată a apei se iviră două-trei cercuri. 


Nu mai rămăsese decât ocheanul, în iarbă, căzut din 
mâna lui. 

Quaker-ul se plecă peste marginea râpei, privi cum se 
topeau cercurile în valul mării, așteptă câteva minute, apoi 
se ridică, fredonând printre dinţi: 


„Muri și domnul polițist. 
Muri, Pierzând-și viața.” 


Se mai aplecă o dată. Nimic nu reapăru la suprafaţa apei. 
Doar în dreptul locului unde grănicerul fusese înghiţit de 
valuri, la suprafaţa apei, se formase un fel de pată deasă, de 
culoare brună, care se lărgea pe măsură ce-o legănau 
valurile. Pesemne că grănicerul își strivise capul de vreo 
stâncă submarină. Sângele se ridica la suprafaţă și păta 
spuma mării. Quaker-ul, cu ochii tot la această băltoacă 
roșiatică, reluă: 


„Acum un Sfert de ceas era. 
Și-acuma nu mai este...” 


Dar n-apucă să termine. Auzi îndărătul lui o voce foarte 
blândă, care spunea: 

— Dumneata erai, Rantaine? Bună ziua. Ai omorât un om. 

El se întoarse și văzu, la o distanţă de cincisprezece pași, 
în despărțitura dintre două stânci, un om scund cate ţinea 
un revolver în mână. 

Răspunse: 

— După cum vezi! Bună ziua, sieur Clubin. 

Omul cel scund tresări. 

— Mă recunoști? 

— Și dumneata m-ai recunoscut doar pe mine - spuse 
Rantaine. 

Se auzea în timpul acesta zgomot de vâsle pe mare. Era 
barca pe care-o zărise grănicerul și care acum se apropia. 


Sieur Clubin spuse în șoaptă, ca și când și-ar fi vorbit lui 
însuși: 

— Ai lucrat repede. 

— Cu ce vă pot servi? întrebă Rantaine. 

— Cu nimica toată. Aproape zece ani de când nu te-am 
văzut. Trebuie să fi învârtit afaceri mari. Cum îţi merge? 

— Bine - spuse Rantaine. Dar dumneata? 

— Foarte bine - răspunse sieur Clubin. 

Rantaine făcu un pas spre sieur Clubin. 

Un mic zgomot sec îi ajunse până la ureche. Sieur Clubin 
își încărca arma. 

— Rantaine, suntem la cincisprezece pași unul de altul. 
Tocmai câţi trebuiesc. Stai locului! 

— Ah! exclamă Rantaine. Ai ceva cu mine? 

— Am de vorbit cu dumneata. 

Rantaine nu mai făcu nicio mișcare. Sieur Clubul reluă: 

— Ai asasinat chiar adineauri un grănicer. 

Rantaine își ridică puţin pălăria și răspunse: 

— Mi-ai mai făcut cinstea să mi-o spui. 

— În termeni mai puţin preciși. Am spus: un om. Și acum 
precizez: un grănicer. Acest grănicer purta numărul 619. 
Era cap de familie. Lasă în urma lui o văduvă și cinci copii. 

— Se poate - zise Rantaine. 

Urmă un scurt răstimp de tăcere. 

— Sunt numai oameni tot unul și unul acești grăniceri - 
spuse Clubin. Aproape toţi foști marinari. 

— Am remarcat - zise Rantaine - că răposaţii lasă în 
urmă, de obicei, o văduvă și cinci copii. 

Sieur Clubin continuă: 

— Ghici cât m-a costat revolverul? 

— E o piesă frumoasă - răspunse Rantaine. 

— La cât o preţuiești? 

— Trebuie să fi costat o avere. 

— M-a costat o sută patruzeci și patru de franci. 

— Trebuie s-o fi cumpărat de la dugheana de arme din 
strada Coutanchez - spuse Rantaine. 


Clubin reluă: 

— Nici n-a strigat măcar. Căderea îţi ia glasul. 

— Sieur Clubin, va fi vânt la noapte. 

— Numai eu cunosc taina. 

— Tragi tot la Hanul lui Jean? întrebă Rantaine. 

— Da, nu-i râu la han. 

— Mi-amintesc c-ara mâncat acolo niște varză călită de 
toată bunătatea. 

— Trebuie să fii extrem de puternic, Rantaine. Ai niște 
umeri... Nu mi-aș dori un bobârnac de la dumneata. Eu, 
când m-am născut, eram așa de plăpând, că se îndoiau toţi 
dac-am să trăiesc. 

— Ai trăit totuși, din fericire. 

— Mi-am păstrat vechile deprinderi; trag tot la bătrânul 
Han al lui Jean. 

— Ştii, sieur Clubin, de ce te-am recunoscut? Pentru că 
m-ai recunoscut și dumneata pe mine. Mi-am zis: numai 
Clubin e în stare de un lucru ca ăsta. 

Și mai făcu un pas înainte. 

— Treci la locul dumitale, Rantaine. 

Rantaine se dădu înapoi și spuse, așa, ca pentru sine: 

— Ești ca un copil în faţa drăciilor ăstora. 

Sieur Clubin continuă: 

— Situaţia-i asta. Avem la dreapta, spre Saint-Enogat, la 
trei sute de pași de-aici, un alt grănicer, numărul 618, care 
se află în viaţă, și la stânga, spre Saint-Lunaire, un post de 
vamă. Asta va să zică șapte oameni înarmaţi, care pot fi aici 
în cinci minute. Stânca va fi împresurată. Poteca bine 
păzită. Să evadezi, cu neputinţă. Mai e și un cadavru la 
picioarele falezei. 

Rantaine aruncă o privire piezișă la revolver. 

— Ai dreptate, Rantaine. E o piesă nostimă. Poate că nu-i 
încărcat decât cu praf de pușcă. Dar ce-are a face? Ajunge 
un singur foc, și aleargă spre noi toată forţa armată. Şi pot 
trage șase. 


Loviturile ritmice ale lopeţilor se auzeau din ce în ce mai 
clar. Barca nu era departe. 

Bărbatul cel înalt îl privea pe cel scund într-un fel ciudat. 
Sieur Clubin vorbea cu o voce din ce în ce mai liniștită și 
mai blândă: 

— Rantaine, oamenii din ambarcaţia pe care-o vezi 
venind, aflând ceea ce-ai săvârșit aici adineauri, vor da o 
mână de ajutor ca să fii arestat. Știu că-i plătești zece mii de 
franci căpitanului Zuela ca să te treacă dincolo. Între noi fie 
vorba, ai fi scăpat mai ieftin cu contrabandiștii din 
Plainmont; dar ei nu te-ar fi dus decât până-n Anglia, și-apoi 
dumneata nu poţi risca să te arăţi la Guernesey, unde toată 
lumea are onoarea de a te cunoaște. Dar, să revin la 
chestiune. Dacă trag, ești arestat. Pentru fuga dumitale îi 
plătești lui Zuela zece mii de franci. I-ai și dat cinci mii de 
franci aconto. Zuela va păstra cei cinci mii de franci și va 
pleca mai departe. Așa! Rantaine, te-ai împopoţonat 
strașnic de bine. Pălăria asta, haina asta caraghioasă și 
ghetele astea te schimbă complet. Ai uitat ochelarii. Ai făcut 
bine că ţi-ai lăsat favoriţi. 

Rantaine surâse, dar surâsul lui aducea mai mult a 
rânjet. Clubin continuă: 

—  Rantaine, ai niște pantaloni americani cu două 
buzunare. Într-unul e ceasul dumitale. Păstrează-l. 

— Mulţumesc, sieur Clubin. 

— În celălalt e o cutie mică de fier forjat, care se deschide 
și se închide cu resort. E o veche tabacheră de marinar. 
Scoale-o din buzunar și aruncă-mi-o. 

— Dar asta-i hoţie în lege! 

— Ești liber să dai alarma. 

Şi Clubin se uită ţină la Rantaine. 

— Ascultă, mess Clubin... - zise Rantaine, înaintând un 
pas și întinzându-și mâna deschisă. 

Mess era o lingușire. 

— Stai pe loc, Rantaine! 

— Mess Clubin, să facem o învoială. Îţi dau jumătate. 


Clubin își încrucișa braţele, lăsând să se vadă ţeava 
revolverului. 

— Drept cine mă iei, Rantaine? Eu sunt om cinstit. Și 
după o scurtă pauză, adăugă: Îmi trebuie tot. 

Rantaine mormăi printre dinţi: 

— Cu ăsta nu-i de glumit. 

Ochii lui Clubin scăpărară. Vocea îi deveni rece și tăioasă 
ca oţelul. Strigă: 

— Văd că te înșeli. Dumneata ești acela care te numești 
Furt, eu mă numesc Restituire. Ascultă, Rantaine, acum 
zece ani ai părăsit Guernesey-ul în toiul nopţii, luând din 
casa unei asociaţii cincizeci de mii de franci, care erau ai 
tăi, dar ai uitat să lași pe loc alţi cincizeci de mii de franci, 
care erau ai altuia. Acești cincizeci de mii de franci, pe care 
i-ai furat de la asociatul dumitale, excelentul și distinsul 
mess Lethierry, fac azi, împreună cu dobânzile cuvenite pe 
timp de zece ani, optzeci și unu de mii și șase sute șaizeci și 
șase de franci și șase centime. Ieri ai intrat la un zaraf. Am 
să-ţi spun și numele, Rebuchet. Din strada Saint-Vincent. I- 
ai numărat șaptezeci și șase de mii de franci în bilete de 
bancă franceze, în schimbul cărora ai primit trei bancnote 
de câte o mie de lire sterline, plus moneda măruntă. Ai pus 
aceste bancnote în tabachera de fier, iar pe aceasta ai pus-o 
în buzunarul cel mic din dreapta al cingătorii pantalonilor. 
Aceste trei mii de lire sterline valorează șaptezeci și cinci 
de mii de franci. În numele lui mess Lethierry, mă voi 
mulțumi cu această sumă. Plec mâine la Guernesey și vreau 
să-i duc banii. Rantaine, vasul cu trei catarge care 
staţionează acolo este Tamaulipas. Ţi-ai îmbarcat azi-noapte 
cuferele, printre sacii și bagajele echipajului. Vrei să 
părăsești Franţa. Ai, desigur, motivele dumitale. Pleci la 
Arequipa. Barca vine să te ia. O aștepți aici. E aproape. 1 se 
aud vâslele. Depinde de mine să pleci sau să rămâi. Dar 
gata cu vorbăria! Aruncă-mi tabachera de fier. 

Rantaine deschise buzunarul, scoase o cutie mică și o 
aruncă lui Clubin. Era tabachera de fier. Ea se rostogoli la 


picioarele lui Clubin. 

Clubin se cinchi, fără să-și plece însă capul, și ridică 
tabachera cu mâna stângă, ţintindu-l pe Rantaine cu cei doi 
ochi ai săi și cu cele șase gloanţe ale revolverului. Apoi 
strigă: 

— Amice, întoarce-te cu spatele. 

Rantaine se întoarse cu spatele. 

Sieur Clubin își puse revolverul la subsuoară și apăsă de 
resortul tabacherei. Cutia se deschise. 

Conţinea patru bancnote, trei de câte o mie de lire și una 
de zece lire. 

Îndoi cele trei bancnote de o mie de lire, le puse la loc în 
tabachera de fier, închise cutia și o puse în buzunar. 

Apoi luă de jos o pietricică, înfășură pietricica în hârtia de 
zece lire și spuse: 

— Întoarce-te. 

Rantaine se întoarse. 

Sieur Clubin continuă: 

— Ţi-am spus că mă voi mulţumi cu cele trei mii de lire. 
lată cele zece lire pe care ţi le dau înapoi. 

Şi-i aruncă lui Rantaine bancnota care învelea pietricica. 

Rantaine, cu o lovitură de picior, făcu să zboare bancnota 
și pietricica în mare. 

— Cum vrei - spuse Clubin. Atunci trebuie să fii bogat. 
Mi-ai luat o piatră de pe inimă! 

Zgomotul lopeţilor, care se tot apropiase în răstimpul 
acestui dialog, încetă. Semn că barca ajunsese la picioarele 
falezei. 

— Trăsura e jos. Poţi pleca, Rantaine. 

Rantaine se îndreptă spre scări și cobori printre stânci. 
Clubin se apropie cu băgare de seamă de marginea râpii și, 
întinzându-și gâtul, îl privi cum coboară. 

Barca se oprise lângă ultima treaptă pe care o formau 
stâncile, chiar în locul unde căzuse grănicerul. 

Tot uitându-se la Rantaine cum sare din piatră în piatră, 
Clubin mormăi: 


— Sărmane numărul 619! El se credea singur. Rantaine 
credea că nu-s decât ei amândoi. Eu singur știam că suntem 
trei. 

Zări la picioarele lui, în iarbă, ocheanul pe care-l scăpase 
grănicerul din mână. Îl ridică. 

Zgomotul vâslelor se auzi din nou. Rantaine abia sărise în 
barcă și aceasta o și pornise în larg. 

Când Rantaine se văzu în barcă și când, după primele 
lovituri de vâslă, faleza începu să rămână în urma lui, 
îndepărtându-se, el se ridică brusc în picioare, faţa i se 
schimonosi îngrozitor și, arătând cu pumnul, strigă: 

— Ha! Până și diavolul e-o canalie! 

Câteva clipe după asta, Clubin, din înaltul falezei, în 
momentul când îndrepta ocheanul în direcţia bărcii, auzi 
deslușit aceste cuvinte rostite de o voce puternică în 
mijlocul vuietului mării: 

— Sieur Clubin, ești un om cinstit; dar ai să-mi dai voie 
să-i scriu lui Lethierry despre cele întâmplate. În barcă e şi- 
un marinar din Guernesey, numit Ahier 'Tostevin, care face 
parte din echipajul lui Tamaulipas și care se va întoarce la 
Saint-Malo cu prilejul viitoarei călătorii a lui Zuela, și va 
depune mărturie că ţi-am încredinţat, pentru mess 
Lethierry, suma de trei mii de lire sterline. 

Era vocea lui Rantaine. 

Clubin era omul care, odată ce începea un lucru, îl ducea 
până la capăt. Neclintit ca și grănicerul și chiar pe locul în 
care stătuse acesta, cu ocheanul la ochi, el nu pierdu o clipă 
din vedere barca. O văzu descrescând printre valuri, 
dispărând și reapărând, apropiindu-se de nava care 
staţiona în larg, lipindu-se de ea, și apoi recunoscu statura 
înaltă a lui Rantaine pe puntea lui Tamaulipas. 

Când barca fu trasă pe punte și așezată la locul ei, 
Tamaulipas porni. Vântul bătea dinspre uscat înteţindu-se; 
vasul își întinse toate pânzele. Ocheanul lui Clubin rămase 
aţintit asupra acestei siluete care devenea din ce în ce mai 
schematică și, o jumătate de oră mai târziu, Tamaulipas nu 


mai era decât un punct negru, pierzându-se în zare, pe 
cerul pal al crepusculului. 


Informaţii folositoare pentru persoanele 
care așteaptă scrisori de dincolo 
de ocean sau care se tem de ele 


Şi în seara aceea sieur Clubin se întoarse târziu. 

Una din cauzele întârzierii sale o constituia faptul că, 
înainte de a se întoarce la han, se dusese până la poarta 
Dinan, unde erau mai multe cârciumi. El cumpărase dintr-o 
cârciumă, unde nu era cunoscut, o sticlă de rachiu, pe care- 
o pusese în buzunarul încăpător al bluzei sale marinărești, 
ca și când ar fi vrut s-o ascundă; apoi, întrucât Durande 
urma să plece a doua zi de dimineaţă, Clubin făcu o 
inspecţie pe punte, pentru a se asigura că totul e în ordine. 

Când sieur Clubin se întoarse la Hanul lui Jean, în sala 
cea joasă nu se mai găsea decât bătrânul căpitan de cursă 
lungă Gertrais-Gaboureau, care-și sorbea halba și-și fuma 
pipa. 

Domnul Gertrais-Gaboureau salută pe Sieur Clubin între 
o sorbitură și un pufăit. 

— Good byei!12:, căpitane Clubin. 

— Bună seara, căpitane Gertrais. 

— În sfârșit, iată c-a plecat și Tamaulipas. 

— Ah! zise Clubin - nici n-am băgat de seamă. 

Căpitanul Gertrais-Gaboureau scuipă și zise: 

— A șters-o Zuela. 

— Când? 

— În seara asta. 

— Încotro? 

— La dracu”. 

— Fără îndoială; dar unde? 

— La Arequipa. 


— Habar n-aveam - spuse Clubin. Și adăugă: Mă duc să 
mă culc. 

Aprinse lumânarea, se îndreptă spre ușă, dar se 
reîntoarse: 

— Ai fost vreodată la Areguipa, căpitane Gertrais? 

— Da. E cam mult de-atunci. 

— Unde se face escală? 

— Câte puţin prin toate părțile. Dar Tamaulipas nu va 
face nicio escală. 

Domnul Gertrais-Gaboureau deșertă pe marginea unei 
farfurii scrumul pipei sale și continuă: 

— Cunoști vasul de coastă cu trei catarge Calul Troian și 
frumosul Trentemouzin, tot cu trei catarge, care-au plecat 
la Cardiff. Eu nu eram de părere să plece, din cauza vremii. 
În ce hal s-au întors: Calul Troian era încărcat cu 
terebentină, a luat apă și, punând în mișcare pompele, și-a 
pompat, odată cu apa, toată încărcătura. Cât privește 
Trentemouzin, a suferit mai ales în părţile de sus: 
galionul1%:, brâul superior, verga gabier trinchet de 
susi104!, traversa ancorei de la babord, toate-s distruse. S-a 
întors într-un hal fără hal. Arborele trincheti1%: n-a suferit 
nimic; a fost totuși serios zguduit. Toate legăturile de fier 
ale bompresului au dispărut și, lucru de necrezut, 
bompresul n-a fost decât strâmbat, însă cu totul despuiat; 
căptușeala vaporului e găurită de la babord pe-o suprafaţă 
de peste trei picioare pătrate. lată ce va să zică să n-asculţi 
de alţii. 

Clubin pusese lumânarea pe masă și începu să mute un 
șir de ace cu gămălie, care erau prinse în gulerul bluzei. El 
continuă: 

— Parcă spuneai, căpitane Gertrais, că Tamaulipas nu va 
face nicio escală. 

— Niciuna. Merge direct spre Chile. 

— În cazul acesta, nu va putea trimite știri din drum. 

— Ba s-avem iertare, căpitane Clubin. În primul rând, va 
putea trimite depeșe prin toate navele cu vele pe care le 


întâlnește și care se îndreaptă spre Europa. 

— Așa-i! 

— Apoi, unde mai pui cutia de scrisori a mării? 

— Ce-i aceea, cutia de scrisori a mării? 

— Nu știi ce-i aceea, căpitane Clubin? 

— Nu. 

— Când treci strâmtoarea Magellan. 

— Ei, și? 

— Pretutindeni zăpadă, tot timpul vijelii, vânturi 
păcătoase, o mare îngrozitoare. 

— Şi-apoi? 

— După aceea, treci de capul Marmouth. 

— Bine. Pe urmă? 

— Apoi treci capul Valentin. 

— Şi-apoi? 

— Apoi treci capul Isidore. 

— Şi-apoi? 

— Apoi treci promontoriul Anna. 

— Bine. Bine. Dar ce numești dumneata cutia de scrisori 
a mării? 

— Am ajuns și la asta. Munţi în dreapta, munţi în stânga. 
Pretutindeni pinguini și pescăruși vestitori de furtună. O 
regiune  înspăimântătoare. Pe toţi sfinţii! Pe toate 
maimuţele! Ce hărmălaie și cum te mai lovește! Vârtejul n- 
așteaptă să-i vină în ajutor cineva! Acolo trebuie să-ţi 
supraveghezi traversa care ţine lemnăria pupei! Acolo 
trebuie să-ți reduci pânza velelor. Acolo ești silit să 
înlocuiești  vela mare cu  floculii%+: și flocul cu 
trinchetinul 0. Vijelie peste vijelie. Și apoi, câte patru, 
cinci șase zile se stă la capa seacă!1%+. De multe ori dintr-o 
velatură'2:+ nou-nouţă nu-ţi mai rămân decât niște zdrenţe. 
Ce mai dans! Rafale care-ţi fac o corabie cu trei catarge să 
țopăie ca un purice. Am văzut pe un bric englez, True blue, 
un mic mus care lucra la ghiul'l1:, măturat de pe bord și 
aruncat în fundul gheenei, cu săgeată cu tot. Zbori în aer 
parc-ai fi fluturaș, ce mai încolo! Am văzut pe submaistrul 


de pe Revenue, o goeletă frumușică, smuls de pe gabie 
trinchet și ucis pe loc. Am avut și eu copastia!!ii! distrusă și 
rama lacrimară 2: făcută piftie. leși de-acolo cu toate 
velele ciuruite. Fregate cu cincizeci de guri de foc iau apă 
ca niște panere. Și blestemata aia de coastă! Nimic mai 
mohorât. Stânci ciopârţite, ca și când cineva și-ar fi făcut o 
joacă din asta. Te apropii de Port-Famine. Acolo e mai rău 
ca oriunde. Cele mai grozave valuri pe care mi-a fost dat să 
le văd în viața mea. Niște regiuni infernale. Și, deodată, 
zărești aceste două cuvinte scrise cu roșu: Post-Office. 

— Ce vrei să spui cu asta, căpitane Gertrais? 

— Vreau să spun, căpitane Clubin, că imediat ce-ai trecut 
de promontoriul Anna, vezi pe-un bolovan înalt de-o sută de 
picioare un stâlp solid. Iar de stâlpul ăsta e legat un butoi. 
Butoiul ăsta e cutia poștală. Englezii s-au apucat să scrie pe 
el: Post-Office. Cu ce drept se amestecă ei? E poșta 
oceanului; și nu aparţine acelui onorabil gentleman care e 
regele Angliei. Această cutie poștală e comună. Aparține 
tuturor naţiunilor. Post-Office! Parc-ar fi pe chinezește! Îţi 
face impresia unei cești de ceai, pe care diavolul ţi-o oferă 
pe neașteptate. Şi-acum, iată cum funcţionează acest 
serviciu poștal. Fiecare navă care trece pe-acolo trimite 
stâlpului o barcă cu scrisorile pe care cei de pe navă vor să 
le expedieze. Vasul care vine din Atlantic trimite scrisorile 
pentru Europa, iar vasul care vine din Pacific trimite 
scrisorile pentru America. Ofiţerul care îţi conduce barca 
pune în butoi pachetul dumitale cu scrisori și-l ridică pe cel 
care se găsește acolo. Îţi iei sarcina să expediezi aceste 
scrisori; iar nava care va trece pe-acolo în urma dumitale, 
își va lua sarcina să expedieze scrisorile dumitale. Întrucât 
navigația se face în sens contrar, continentul de unde vii 
dumneata este acela către care mă îndrept eu. Eu transport 
scrisorile dumitale, dumneata le transporţi pe-ale mele. 
Butoiul e fixat de stâlp cu un lanţ. Și plouă!... Şi ninge!... Și 
bate grindina!... Păcătoasă mare! Păsările zboară în toate 
direcţiile. Tamaulipas va trece pe-acolo. Butoiul are un 


capac bun, cu balamale, dar n-are nici broască, nici lacăt. 
După câte vezi, se poate scrie prietenilor. Scrisorile ajung la 
destinaţie. 

— E foarte nostim - murmură Clubin, gânditor. 

Căpitanul Gertrais-Gaboureau se întoarse la halba lui. 

— Să presupunem că ticălosul ăsta de Zuela îmi scrie. 
Pungașul își zvârle mâzgăleala în butoi la Magellan, și peste 
patru luni primesc slova acestui nemernic. Dar, era să uit, 
Căpitane Clubin! Pleci mâine? 

Clubin, cufundat ca într-un fel de transă, nu auzi. 
Căpitanul Gertrais repetă întrebarea. Clubin se trezi: 

— Sigur, căpitane Gertrais. E ziua mea de plecare. 
Trebuie să plec mâine dimineaţă. 

— În locul dumitale, eu n-aș pleca. Pielea câinilor miroase 
a jilav, căpitane Clubin. Păsările de mare dau de două nopţi 
târcoale lanternei farului. Semn rău. Am un barometru care 
face fel de fel de trăsnăi. Luna e la primul pătrar; e 
maximum de umiditate. Am văzut adineauri cebareaua' 13 
închizându-și frunzele și-un câmp plin de trifoi cu tulpinile 
drepte ca lumânarea. Râmele ies la suprafaţă, muștele 
înțeapă, albinele nu se mai depărtează de stup, vrăbiile ţin 
sfat. lar sunetul clopotelor s-aude de la mari depărtări. Am 
auzit în această seară clopotele bisericii din Saint-Lunaire 
sunând toaca pentru vecernie. Și-apoi, la asfinţit, soarele 
era murdar. Mâine va fi ceață mare. Nu te sfătuiesc să pleci. 
Mă tem mai mult de ceaţă, decât de uragan. Mare parșivă-i 
și ceața asta! 


e Cartea a șasea « 


TIMONIERUL BEAT ȘI 
CĂPITANUL CUMPĂTAT 


Stâncile Douvres 


Cam cu cinci leghe la sud de Guernesey, în largul mării, 
în faţa capului Plainmont, între insulele Mânecii și Saint- 
Malo, există un șir de stânci ieșite pe jumătate din mare, 
numite stâncile Douvres. E un loc extrem de primejdios. 

Punctul de pe coasta Franţei cel mai apropiat de stâncile 
Douvres este capul Brehant. Distanţa dintre aceste stânci și 
coasta Franţei e ceva mai mare decât aceea care desparte 
Franţa de prima insulă din arhipelagul normand. 

În aceste mări ale lumii civilizate, chiar și cele mai 
sălbatice regiuni stâncoase sunt rareori pustii. Întâlnești 
contrabandiști la Hagot, vameși la Binic, celți la Brehant, 
crescători de stridii la Cancale, vânători de iepuri pe insula 
lui Cezar, la Cesambre, pescuitori de crabi la Brecq-Hou, 
pescari cu năvoadele la Miniquiers, pescari cu sacul la 
Ecre-Hou. Pe stâncile Douvres nu întâlnești însă pe nimeni. 

Păsările de mare sunt acolo ca la ele acasă. 

Nu există întâlnire mai periculoasă. Stâncile Casquets, 
unde se spune că a naufragiat Corabia Albă, bancul 
Calvadosului, stânci submarine lângă insula Wikt, insula 
Ronesse. Care transformă ţărmul de la Beaulieu într-un loc 


de groază, fundul înalt de la Preel, care gâtuie de la 
Marquel, din care cauză geamandurile zugrăvite în roșu 
trebuie să fie așezate din douăzeci în douăzeci de brațe'Wi+:, 
locurile înșelătoare din jurul lui Etables și Plouha, cei doi 
drugi de granit de la sud de Guernesey, bătrânul Anderlo și 
micul Anderlo, Corbiere, stâncile Hanois, insula Ras, pe 
care zicala: „Dacă treci pe lângă Ras și nu mori, apoi te- 
alegi cu o spaimă grozavă, te lovește damblaua”, o 
recomandă ca pe-un loc înfiorător; „Femeile Moarte”, 
strâmtoarea dintre Boue și Frouquie, „Ruina”, dintre 
Guernesey și Jersey, stânca Hardent, dintre Minquiers și 
Chausey, „Calul Rău”, dintre Golful Bouval și Barneville, au 
o faimă ceva mai bună. E preferabil să înfrunțţi toate aceste 
recifuri unul după altul, decât stâncile Douvres o singură 
dată. 

Cu excepţia stâncii Pater-Noster, dintre Guernesey și 
Serk, nu există pe tot întinsul primejdioasei Mări a Mânecii 
- Marea Egee a Occidentului - stânci care să inspire atâta 
groază ca stâncile Douvres. 

Și încă de pe Pater-Noster poţi lansa un semnal; cei care 
naufragiază acolo mai pot nădăjdui un eventual ajutor. La 
nord se vede capul Dicard, sau al lui Icar, și la sud reciful 
„Nasul Mare”. De pe stâncile Douvres nu se vede nimic. 

Vijelia, apa, norii, nemărginirea, pustiul. Nimeni nu trece 
prin faţa stâncilor Douvres, afară doar de cei ce rătăcesc 
drumul. Granitul are acolo o înfățișare sălbatică și hidoasă. 
Peste tot numai prăpăstii. Neospitalitatea amenințătoare a 
abisului. 

Ești în largul mării. Apa e foarte adâncă. Un recif cu totul 
singuratic, de felul stâncilor Douvres, atrage și adăpostește 
tot felul de animale, care simt nevoia de a fi cât mai departe 
de oameni. E un fel de uriaș madrepor submarin. Un 
labirint scufundat. Există acolo, la adâncimi unde înotătorii 
ajung cu greu, peșteri, grote subterane, văgăuni, 
încrucișări de drumuri întunecoase. Specii din cele mai 
monstruoase mișună peste tot locul. Se sfâșie unele pe 


altele. Crabii mănâncă peștii și sunt și ei la rândul lor 
sfâșiaţi. Vietăţi înspăimântătoare, create pentru a nu fi 
văzute de ochiul omenesc, rătăcesc vioaie în această beznă. 
Vagi forme embrionare de guri, de antene, de tentacule, de 
înotătoare, de aripioare, de fălci căscate, de solzi, de 
gheare, de clești, plutesc, tremură, se umflă, se descompun 
și dispar într-o transparenţă sinistră. Înspăimântătoare 
roiuri de animale acvatice se mișcă de colo, până colo, 
fiecare cu rostul lui. Este un adevărat stup de hidre. 

Acum patruzeci de ani, două stânci de-o formă cu totul 
neobișnuită  semnalau de departe reciful  Douvres 
navigatorilor de pe ocean. Erau doi colţi verticali, ascuţiţi și 
încovoiaţi, ale căror vârfuri mai-mai că se atingeau. [i se 
părea că vezi ieșind din mare fildeșii unui elefant înghiţit de 
valuri. Numai că aceștia erau înalţi cât niște turnuri, parcă 
ai unui elefant mare cât un munte. Cele două turnuri 
naturale ale întunecatului oraș de monștri nu lăsau între ele 
decât o trecere îngustă, în care se năpusteau talazurile. 
Această trecere, întortocheată și lungă de mai mulţi coţi, 
părea un crâmpei de stradă strânsă între două ziduri. 
Acestor două stânci gemene li se spunea cele două Douvres. 
Erau: marea și mica Douvres. Una era înaltă de șaizeci de 
picioare, cealaltă de patruzeci. Necontenitul du-te-vino al 
valurilor a reușit în cele din urmă să facă o tăietură ca de 
fierăstrău la baza acestor turnuri, iar puternicul uragan din 
26 octombrie 1859 a prăbușit unul din ele. Cea care-a 
rămas în picioare, mica Douvres, e retezată și roasă mereu 
de apele mării. 

Uneia din cele mai ciudate stânci din grupul Douvres i se 
spune Omul. Ea mai poate fi văzută și astăzi. În secolul 
trecut, niște pescari rătăciţi printre aceste stânci au găsit în 
vârful ei un cadavru. Lângă cadavru se aflau o mulţime de 
scoici goale. Un om naufragiase în acele locuri și se 
refugiase acolo. Trăise un timp mâncând scoici, și-apoi 
murise. De aici și numele de Omul. 


Tăcerile apei sunt lugubre. Zgomotul mării în veșnică 
mișcare se contopește cu liniștea înconjurătoare. Reciful 
Douvres e cufundat în această singurătate. De jur 
împrejurul lui, cât vezi cu ochii, frământarea nesfârșită a 
talazurilor mării. 


Rachiu căzut din cer 


Vineri dimineaţă, a doua zi după plecarea vasului 
Tamaulipas, Durande porni spre Guernesey. 

Ea părăsi Saint-Malo la ora nouă. 

Vremea era senină, nici urmă de ceaţă; aveai impresia că 
bătrânul căpitan Gertrais-Gaboureau spusese baliverne. 

Îndeletnicirile lui sieur Clubin îl siliseră să-și neglijeze 
aproape cu totul încărcătura vasului. Nu îmbarcase decât 
câteva colete cu mărfuri din Paris pentru magazinele de lux 
din Saint-Pierre-Port, trei lăzi pentru spitalul din Guernesey, 
una cu săpun de sulf, alta cu lumânări și o a treia cu talpă 
franceză și cu piele fină de Cordova. Și aducea înapoi din 
încărcătura precedentă o ladă de zahăr tos și trei lăzi de 
ceai, care fuseseră respinse de vama franceză. Sieur Clubin 
îmbarcase puţine vite; doar câţiva boi. Acești boi erau în 
cala vaporului, legaţi cam de mântuială. 

Pe punte se găseau șase pasageri: un localnic din 
Guernesey, doi negustori de vite din Saint-Malo, un „turist”, 
cum se spunea în acea vreme, un parizian semi-burghez, 
probabil voiajor comercial, și un american care călătorea în 
scopul de-a împărți biblii. 

Durande avea, fără a-l pune la socoteală pe Clubin, 
căpitanul vaporului, un echipaj format din șapte oameni: un 
timonier, un marinar pentru manipularea cărbunilor, un 
marinar marangoz, un bucătar, care la nevoie era și gabier, 
doi fochiști și un mus. Unul din cei doi fochiști era în același 
timp și mecanic. Acest fochist mecanic, un negru olandez 
foarte curajos și extrem de inteligent, evadat de pe 
plantațiile de zahăr din Surinam, se numea Imbrancam. 


Negrul Imbrancam înţelegea și slujea de minune motorul. 
La început de tot, apariţia în mijlocul cazanelor a lui 
Imbrancam, negru din cap până-n picioare, a contribuit și 
ea în mare măsură la înfățișarea diabolică a Durandei. 

Timonierul, născut la Jersey, dar originar din Cotentin, se 
numea 'Tangrouille. 'Tangrouille era dintr-o străveche familie 
de nobili. 

Acest lucru era adevărat în sensul cel mai riguros al 
cuvântului. Insulele Mânecii sunt, ca și Anglia, o ţară care 
ține la ierarhie. Şi astăzi mai există acolo caste. Castele își 
au ideile lor, care constituie pavăza lor. Aceste idei ale 
castelor sunt pretutindeni aceleași, atât în India cât și în 
Germania. Nobleţea se cucerește prin spadă și se pierde 
prin muncă. Ea se păstrează prin trândăvie. A nu face nimic 
înseamnă a trăi ca un nobil; sunt onoraţi numai cei care nu 
muncesc. O meserie degradează. În Franţa de odinioară nu 
exista decât o singură excepţie, și asta numai pentru 
meșterii sticlari. Golirea sticlelor contribuind oarecum la 
gloria nobililor, fabricarea lor nu era considerată ca o 
dezonoare. În arhipelagul Mânecii, ca de altfel și în Anglia, 
cine vrea să rămână nobil trebuie să rămână bogat. Un om 
care muncește nu poate fi nobil. Chiar dac-ar fi fost, 
muncind pierde acest titlu. Cutare marinar se trage din 
cavalerii care ridicau o companie întreagă de soldaţi dintre 
vasalii lor, dar acum nu mai e decât un simplu marinar. 
Străvechile catastife bisericești de la Coutances pomenesc 
despre o seniorie de Tangroville. Pe insulele normande, 
dacă sărăcești, ești repede eliminat din rândurile nobilimii. 
O schimbare în felul de pronunțare a numelui ajunge. Din 
Tangroville devii Tangrouille, și cu asta totul s-a terminat. 

E tocmai ceea ce i s-a întâmplat timonierului de pe 
Durande.  langrouille păstrase străvechea calitate a 
nobililor - cusur grav pentru un timonier - aceea de-a se 
îmbăta. 

Sieur Clubin se încăpățânase să-l păstreze în serviciu. 
Garantase pentru el în faţa lui mess Lethierry. 


Timonierul Tangrouille nu părăsea niciodată vasul și 
dormea la bord. 

În ajunul plecării, când sieur Clubin, la o oră destul de 
înaintată din noapte, venise pentru a face inspecția 
vaporului, Tangrouille era în hamacul său și dormea. 

În timpul nopţii, Tangrouille se trezi. Era un vechi obicei 
al lui de-a se trezi noaptea. Orice beţiv care e la stăpân își 
are mica lui ascunzătoare. Tangrouille și-o avea și el pe-a 
lui, pe care o numea cămară. Cămara secretă a lui 
Tangrouille era în tancul de apă. El și-o făcuse acolo, ca să 
nu-i dea nimeni de urmă. Era convins că ascunzătoarea nu 
era cunoscută decât de el. Căpitanul Clubin, fiind un om 
cumpătat, era sever. Puţinul rom și rachiu englezesc pe 
care-l putea sustrage timonierul atenţiei vigilente a 
căpitanului era pus de-o parte în acest ungher misterios al 
tancului de apă, care este fundul unui tub de sondăi!i5+ și 
avea aproape în fiecare noapte o întâlnire de dragoste cu 
această cămară. Supravegherea era riguroasă, de aceea 
cheful era  sărăcăcios și excesele nocturne ale lui 
Tangrouille se mărgineau de obicei să tragă de două-trei ori 
câte-o dușcă pe furiș. Se întâmpla uneori ca și cămara să fie 
goală. În noaptea aceea, Tangrouille găsi aici o sticlă de 
rachiu la care nu se aștepta. Bucuria îi fu mare, dar mirarea 
și mai mare încă. Din care cer îi căzuse oare sticla? Nu-și 
putea aminti nici când, și nici cum adusese sticla asta pe 
vapor. O bău imediat, într-o oarecare măsură de prevedere, 
dar mai ales de teamă ca nu cumva rachiul să fie descoperit 
și confiscat. După aceea aruncă sticla în mare. A doua zi, 
când luă în mână bara cârmei, Tangrouille se clătina puţin. 

Conduse totuși vaporul aproape ca de obicei. 

Cât despre Clubin, el se întoarse, se știe, să se culce la 
Hanul lui Jean. 

Clubin purta întotdeauna sub cămașă o cingătoare de 
piele în care păstra, pentru orice eventualitate, o rezervă 
de douăzeci de guinee, cingătoare de care nu se despărțea 
decât în timpul nopţii. Pe partea interioară a cingătorii era 


numele lui, sieur Clubin, scris chiar de mâna lui, pe pielea 
netăbăcită, cu cerneală groasă litografică, care nu se 
șterge. 

Când se sculă, înainte de-a pleca, el puse în buzunarul 
cingătorii cutia de fier cu cei șaptezeci și cinci de mii de 
franci în bilete de bancă, apoi își strânse ca de obicei 
cingătoarea în jurul trupului. 


Conversaţii întrerupte 


Plecarea avu loc într-o atmosferă plină de bună 
dispoziție. Călătorii, imediat ce-și îngrămădiră cuferele și 
geamantanele pe bănci și sub bănci, trecură în revistă 
vaporul, așa cum se întâmpla întotdeauna, inspecţie care 
pare obligatorie, într-atât e de obișnuită. Doi dintre 
pasageri, turistul și parizianul, nu văzuseră încă niciodată o 
navă cu aburi și, de la primele învârtituri ale roții, începură 
să admire spuma. Apoi admirară fumul. Ei examinară piesă 
cu piesă, și aproape șurub cu șurub, pe punte ca și între 
punți, toate aceste unelte marinărești cu puzderia lor de 
inele, de cârlige, de șuruburi și de buloane care, mulțumită 
preciziei și felului cum sunt îmbinate între ele, sunt asemeni 
unui uriaș giuvaier; giuvaier de fier poleit de furtuni cu 
rugină. Făcură înconjurul micului tun de alarmă amarat pe 
punte „cu un lanţ, ca un câine de pază”, după cum remarcă 
turistul, și „acoperit c-o bluză de pânză gudronată, ca să nu 
răcească”, adăugă parizianul. Când vaporul se îndepărtă de 
țărm, se schimbară obișnuitele reflecții asupra perspectivei 
portului Saint-Malo. Saint-Malo se făcu mic în depărtare, 
apoi dispăru. Pe tot întinsul mării domnea liniște completă. 
Dâra pe care o lăsa vaporul în urmă era parcă un drum 
nesfârșit cu ciucuri de spumă, care se prelungea cât vedeai 
cu ochii, fără a face vreo cotitură. 

Niciodată mașinile Durandei nu funcţionaseră mai bine 
ca în acea zi. Vaporul se comporta de minune. 


Către ora unsprezece, pe o boare răcoroasă care adia 
dinspre nord-nord-vest, Durande se găsea în larg, în 
dreptul stâncilor Minguiers, cu mașinile sub presiune mică, 
navigând spre apus cu mureleii1*: din tribord și cât mai 
strâns de direcţia vântului. Vremea se menținea senină și 
frumoasă. Totuși navele de pescuit se înapoiau din larg. 

Încetul cu încetul, ca și cum fiecare s-ar fi grăbit să 
ajungă în port, marea se golea de vase. 

Nu se putea spune că Durande urmase cu exactitate 
drumul ei obișnuit. Echipajul nu era îngrijorat, încrederea 
în căpitan fiind fără margini; totuși, poate din cauza greșelii 
timonierului, vaporul se abătuse puţin din drum. Părea că 
Durande se îndreaptă mai curând spre Jersey decât spre 
Guernesey. Puțin după ora unsprezece, căpitanul rectifică 
direcţia și vaporul porni fără șovăială spre Guernesey. Nu 
se pierduse decât prea puţin timp. În zilele scurte însă, 
timpul pierdut își are neajunsurile lui. Pe cer strălucea un 
minunat soare de februarie. 

Tangrouille, în starea în care se afla, nu era nici prea 
sigur pe picioare și nici prea stăpân pe braţul său. Din care 
cauză, bravul timonier făcea dese ambardeei117+, ceea ce 
încetinea mersul vaporului. Vântul încetase aproape de tot. 

Călătorul din Guernesey, care ţinea în mână un ochean, îl 
îndrepta din când în când asupra unui nouraș de ceaţă 
cenușie pe care vântul îl tot plimba spre marginea de apus 
a zării, și care semăna cu un pămătuf de vată prăfuită. 

Căpitanul Clubin avea obișnuita lui înfățișare austeră de 
puritan. Îţi făcea impresia însă că e ceva mai atent ca de 
obicei. 

Pe puntea Durandei domnea o atmosferă de liniște, de 
voioșie aproape. Călătorii vorbeau. Închizând ochii în timpul 
unei călătorii pe mare, îţi poţi da seama de starea mării 
după tonul convorbirilor. Deplina libertate de spirit a 
călătorilor corespunde liniștei depline a apei. 

E imposibil, de pildă, ca o conversaţie de felul acesteia să 
aibă loc în alte condiţii decât pe o mare foarte liniștită. 


— Ia uită-te, domnule, la musca aceea frumoasă cu verde 
Și roșu. 

— S-o fi rătăcit pe mare și se odihnește și ea pe vapor. 

— O muscă nu obosește așa de repede. 

— E drept, i-atât de ușoară! O poartă vântul. 

— A fost cântărită, domnul meu, o unciei118+ de muște, s- 
au numărat apoi muștele și s-au găsit, nici mai mult nici mai 
puţin de șase mii două sute șaizeci și opt. 

Guerneseiezul cu ochean intră în vorbă cu negustorii de 
vite din Saint-Malo și flecăreala lor decurgea cam în felul 
următor: 

— Boul din Aubrac are trupul rotund și îndesat, 
picioarele scurte și părul roșcat. E cam încet la lucru, din 
cauza picioarelor scurte. 

— În privinţa asta, boul din Salers îi e superior. 

— Am văzut și eu, domnule, doi boi frumoși în viaţa mea. 
Primul avea picioarele scurte, pieptul masiv, pulpa plină, 
șoldurile largi, lungimea dintre ceafă și crupă destul de 
mare, înălțimea greabănului respectabilă, pielea ușor de 
jupuit. Celălalt avea toate semnele că fusese îngrășat cu 
multă pricepere. Trupul îndesat, gâtul zdravăn, picioarele 
sprintene, pielea alb-roșcată, partea dindărăt atârnându-i 
de plină ce era. 

— Asta-i rasa Cotentin. 

— Da, dar în urma unei încrucișări cu un taur angus sau 
cu un taur Suffolk. 

— Domnule, vrei sau nu să mă crezi, dar în sudul Franţei 
sunt concursuri de măgari. 

— De măgari? 

— De măgari. Așa cum am avut onoarea să-ţi spun. Și 
trebuie să știi că cei mai urâţi sunt cei mai preţuiţi. 

— Atunci e la fel cu iepele care fată catâri. Cele mai urâte 
sunt și cele mai bune. 

— Întocmai. lapa din Poittevin. Burta mare, picioarele 
groase. 


— Cea mai bună iapă de felul ăsta cunoscută până azi e 
un butoi pe patru stâlpi. 

Nourașul de ceaţă zărit în depărtare crescuse. Forma 
acum la orizont un arc de aproape cincisprezece grade. S- 
ar fi spus că-i un nor care se târăște pe apă din lipsă de 
vânt. Vântul nu mai bătea aproape deloc. Marea n-avea nici 
cea mai mică încreţitură. Cu toate că nu era încă miezul 
zilei, soarele pălea. Lumina, dar nu mai radia căldură. 

— Mi se pare - spuse turistul - că vremea are să se 
schimbe. 

— Poate-o să plouă - răspunse parizianul. 

— Poate-o să fie ceaţă - zise americanul. 

— Domnule - răspunse turistul - în Italia, cea mai mică 
cantitate de ploaie cade la Molfetta, iar cea mai mare la 
Tolmezzo. 

La ora douăsprezece, potrivit obiceiului din arhipelag, 
clopotul anunţă masa. Cine dori, cobori la dejun. Câţiva 
pasageri aveau la ei coșurile cu provizii și mâncară pe 
punte, înveselindu-se. Clubin nu mâncă defel. 

În timpul mesei, conversațiile continuară cu aceeași 
însufleţire. 

Guerneseiezul se apropie de american. Americanul îi 
zise: 

— Cunoașteţi marea asta? 

— Firește, sunt doar de-aici. 

— Şi eu la fel - spuse unul dintre locuitorii din Saint-Malo. 

Guerneseiezul consimţi printr-o înclinare a capului și 
continuă: 

— În momentul de faţă suntem în larg, dar nu mi-ar fi 
plăcut defel să fi avut ceaţă când eram în dreptul stâncilor 
Minquiers. 

Americanul se adresă locuitorilor din Saint-Malo: 

— Insularii pot fi consideraţi pe bună dreptate mai mult 
decât cei de pe coastă, oameni ai mării. 

— E drept, noi cei de pe coastă nu putem face baie decât 
până la brâu. 


— Ce sunt stâncile Minquiers? continuă americanul. 

Locuitorul din Saint-Malo răspunse: 

— Nişte pietricele tare păcătoase. 

— Mai sunt apoi stâncile Grelets - făcu guerneseiezul. 

— Fără îndoială - răspunse maluinul. 

— Și Chouas - adăugă guerneseiezul. 

Maluinul izbucni în râs: 

— Da' dacă stăm să le numărăm pe toate, mai sunt și 
„Sălbaticii”. 

— Şi „Călugării” - observă guerneseiezul. 

— Și „Raţa” - exclamă maluinul. 

— Domnule - răspunse guerneseiezul politicos - 
dumneata ai răspuns la toate. 

— Maluinul e om șireti11%:. Și spunând asta, maluinul făcu 
eu ochiul. 

Turistul interveni și el cu o întrebare: 

— Va trebui oare să străbatem tot șirul de stânci? 

— Defel. L-am lăsat în urmă, spre sud-sud-est. Și 
guerneseiezul continuă: Cu mici, cu mari la un loc, reciful 
Grelets numără cincizeci și șapte de vârfuri. 

— Și Minquiers patruzeci și opt - spuse maluinul. 

Aici dialogul continuă numai între maluin și guerneseiez: 

— Pot să le număr pe toate. 

— De la Deree până la Insula cea Mare? 

— Da. 

— Şi „Casele”? 

— Care sunt în număr de șapte în mijlocul stâncilor 
Minquiers! Da, și pe ele. 

— Văd că știi toţi bolovanii. 

— Dacă n-am cunoaște noi pietrele, n-am mai fi din Saint- 
Malo. 

— Îţi face plăcere s-auzi cum raţionează un francez. 

Maluinul se înclină la rândul său și zise: 

— „Sălbaticii”, trei stânci. 

— Şi „Călugării”, două. 

— Şi „Raţa”, una. 


— „Raţa” arată singură că-i numai una. 

— Nu, pentru că Suarda sunt patru stânci. 

— Ce numiţi dumneavoastră  Suarda? întrebă 
guerneseiezul. 

— Noi numim Suarda ceea ce numiţi dumneavoastră 
Chouas. 

— Nu-i recomandabil să treci între „Raţa” și Chouas. 

— Numai păsările pot face așa ceva. 

— Şi peștii. 

— Nu-i atât de ușor nici pentru ei. Pe furtună se izbesc de 
pereţii stâncilor. 

— În Minquiers e și nisip. 

— Da, în jurul „Caselor”. 

— Din Jersey se pot vedea opt stânci. 

— De pe plaja Azette, ai dreptate. Dar nu opt, ci șapte. 

— În timpul refluxului te poţi plimba printre stâncile 
Minquiers. 

— Da, apele descoperă o suprafaţă destul de mare. 

— Şi stâncile Dirouilles? 

— Stâncile Dirouilles n-au nimic comun cu stâncile 
Minquiers. 

— Vreau să spun că sunt periculoase. 

— Dar numai spre Granville. 

— Se vede că și vouă, celor din Saint-Malo, vă e drag, ca 
și nouă, să navigaţi în apele astea. 

— Da - răspunse maluinul - cu singura deosebire că noi 
spunem: „Obișnuim să navigam”, pe câtă vreme voi spuneţi: 
„Ni-e drag să navigam”. 

— Sunteţi marinari buni. 

— Eu sunt negustor de vite. 

— la să vedem, atunci, cine era din Saint-Malo? 

— Surcoufi120:. 

— Și altul? 

— Duguay-Trouini121+. 

Aici interveni voiajorul comercial din Paris: 


— Duguay-Irouin? A fost prins de englezi. Era un om pe 
cât de simpatic, pe atât de curajos. Și a plăcut mult de tot 
unei tinere englezoaice. Ea a fost aceea care l-a scos din 
închisoare. 

În acel moment o voce tunătoare strigă: 

— Ești beat! 


Unde se dezvăluie toate 
calitaţile de capitan ale lui Clubin 


Toţi se întoarseră. 

Era căpitanul care-l apostrofa pe timonier. 

Sieur Clubin nu tutuia pe nimeni. Ca să arunce asemenea 
cuvinte timonierului Tangrouille, trebuia să fie tare furios, 
sau să ţină mult să pară furios. 

O explozie de mânie venită la timp te scapă de 
răspundere și te ajută uneori s-o treci pe spinarea altuia. 

Căpitanul, în picioare pe puntea de comandă, între cele 
două apărătoare ale roţilor în zbaturi, se uita ţintă la 
timonier. Repetă printre dinţi: 

— Beţivule! 

Cinstitul Tangrouille își lăsă capul în jos. 

Negura se întinsese. Ea ocupa acum aproape jumătate 
din orizont. Înainta în toate direcţiile dintr-o dată: ceața se 
aseamănă întrucâtva cu o picătură de ulei. Se lărgea pe 
nesimţite. Vântul o împingea fără grabă și fără zgomot. Iar 
ea punea încetul cu încetul stăpânire pe ocean. Venea 
dinspre nord-vest și vaporul o avea în provă. Era ca o 
masivă faleză mișcătoare și cu contururile șterse. Intra în 
mare ca un zid. Într-un anumit punct, imensa întindere de 
apă intra sub ceaţă și dispărea. 

Distanţa dintre vapor și acest punct era încă de 
aproximativ o jumătate de milă. Dacă vântul și-ar fi 
schimbat direcţia, s-ar fi putut evita cufundarea în negură: 
dar pentru asta ar fi trebuit să și-o schimbe numaidecât. 


Intervalul acela de-o jumătate de milă se scurta văzând cu 
ochii. Durande înainta, dar în același timp înainta și negura. 
Ea se îndrepta spre vapor, și vaporul se îndrepta spre ea. 

Clubin dădu ordin să se mărească presiunea și să se 
cârmească spre răsărit. 

Ocoli în felul acesta negura câtva timp, dar ea înainta 
mereu. Totuși vaporul naviga încă în plin soare. 

Se pierdea însă un timp preţios cu aceste manevre, care 
anevoie puteau reuși. Noaptea se lăsa repede în luna 
februarie. 

Guerneseiezul examina cu atenţie ceața.  Spuse 
maluinilor: 

— Nerușinată ceaţă. 

— O adevărată murdărie pe mare - observă unul dintre 
maluini. 

Celălalt maluin adăugă: 

— lată ce poate strica farmecul unei călătorii pe mare. 

Guerneseiezul se apropie de Clubin: 

— Căpitane Clubin, mi-e teamă că ceața se va întinde 
până la noi. 

Clubin răspunse: 

— Voiam să rămân la Saint-Malo, dar am fost sfătuit să 
plec. 

— Cine v-a sfătuit? 

— Nişte vechi marinari. 

— La drept vorbind - reluă guerneseiezul - aţi avut 
dreptate să plecaţi. Cine știe dacă mâine nu va fi furtună? 
În anotimpul ăsta nu te poţi aștepta la nimic bun. 

Câteva minute mai târziu, Durande intră în norul de 
ceaţă. 

Fu o clipă ciudată. Dintr-o dată, cei care se aflau la pupa 
vaporului nu mai văzură pe cei ce se găseau la prova. Un 
perete moale, cenușiu, tăia vaporul în două. 

Apoi întregul vapor dispăru în ceaţă. Soarele nu mai era 
decât un fel de lună mai mare. Brusc, toată lumea începu să 
tremure. Călătorii își puseră pardesiurile, iar marinarii 


mantalele de ploaie. Marea, aproape fără nicio cută, 
ascundea recea ameninţare a imobilităţii. S-ar părea că 
excesul acesta de calm își are tâlcul lui. Totul era plumburiu 
și opac. Coșul negru și fumul negru luptau împotriva acestei 
lividităţi care învăluia vaporul. 

Abaterea spre răsărit nu mai avea acum niciun rost. 
Căpitanul îndreptă vasul spre Guernesey și mări presiunea. 

Pasagerul guerneseiez, dând târcoale compartimentului 
căldărilor, auzi pe negrul Imbrancam vorbind cu camaradul 
lui, fochistul. Pasagerul ascultă cu atenţie. Negrul spunea: 

— Azi-dimineaţă, pe soare, mergeam încet; acum, în plină 
ceaţă, mergem repede. 

Guerneseiezul reveni lângă sieur Clubin. 

— Căpitane Clubin, nu-i nimic îngrijorător, totuși nu dăm 
prea mare presiune? 

— Ce să facem, domnule? Trebuie să câștigăm timpul 
pierdut din cauza beţivanului ăstuia de timonier. 

— E drept, căpitane Clubin. 

Şi Clubin adăugă: 

— Mă grăbesc s-ajungem cât mai repede. Avem destul de 
furcă cu ceața; gândește-te ce-ar fi să ne apuce și noaptea! 

Guerneseiezul se apropie de maluin și spuse: 

— Avem un căpitan minunat. 

Din când în când, fâșii mari de ceaţă, care păreau 
dărăcite se iveau greoaie și ascundeau soarele. Apoi, acesta 
reapărea mai palid încă, ca și când ar fi fost bolnav. Peticul 
de cer care se mai zărea semăna cu cercurile murdare și 
pătate de ulei dintr-un vechi decor de teatru. 

Durande trecu în apropierea unui cuter care, din 
prudenţă, aruncase ancora. Era cuterul Shealtiel din 
Guernesey. Căpitanul cuterului băgă de seamă viteza mare 
a Durandei. I se păru de asemeni că nu se află pe drumul 
cel bun și că vasul cârmea prea mult spre apus. Vaporul 
acesta, care naviga în ceaţă cu toată viteza, îl umplu de 
mirare. 


Pe la orele două după-amiază, negura era atât de deasă, 
încât căpitanul trebui să părăsească pasarela de comandă și 
să vină lângă timonier. Soarele dispăruse, de jur împrejur 
nu era decât ceaţă. Pe punţile Durandei domnea un soi de 
întunecime albă. Vaporul naviga în mijlocul unei palori 
difuze. Nu se mai vedea cerul și nu se mai vedea nici marea. 

Vântul încetase. 

Bidonul cu terbentină, atârnat de un inel dedesubtul 
pasarelei, n-avea nici cea mai mică oscilație. Pasagerii nu 
mai scoteau o vorbă. 

Totuși, parizianul fredona printre dinţi cântecul lui 
Beranger: 


„Într-o zi, Dumnezeu s-a trezit”... 


Unul dintre maluini i se adresă: 
— Domnul vine de la Paris? 
— Da, domnule. 


. „Și pe geam și-a scos capul, grăbit”. 
— Ce mai e nou pe la Paris”? 
. „Planeta lor poate-a pierit”. 


— La Paris, domnul meu, toate merg de-a-ndoaselea. 

— Atunci, pe uscat lucrurile se petrec ca și pe mare. 

— Da, e drept, avem o ceaţă tare păcătoasă. 

— Şi care poate aduce numai nenorociri. 

Parizianul exclamă: 

— Şi, mă rog, pentru ce nenorociri? La ce bun 
nenorociri? Cui servesc nenorocirile? E ca și cu incendiul de 
la Odeon'122:. Atâtea familii pe drumuri. E oare drept lucrul 
ăsta? Nu știu, domnule, de ce religie ești dumneata, dar 
întrucât mă privește, trebuie să spun că nu sunt mulțumit 
deloc. 


— Nici eu - spuse maluinul. 

— Tot ce se petrece aici pe pământ - reluă parizianul - îţi 
face impresia unui obiect al cărui mecanism se strică. Îmi 
vine să cred că bunul Dumnezeu ne-a părăsit. 

Maluinul se scarpină în creștetul capului, ca unul care 
încearcă să înțeleagă. Parizianul continuă: 

— Bunul Dumnezeu e absent. Ar trebui să se dea un 
decret pentru a-l obliga să-și reia reședința. S-a dus la vila 
lui de la ţară și nu se mai ocupă de noi. De aceea totul 
merge anapoda. Nu mai încape nicio îndoială, scumpul meu 
domn, că bunul Dumnezeu nu mai e la conducere, că e în 
vacanţă și că locţiitorul său, cine știe ce înger seminarist, 
sau ce dobitoc cu aripi de vrabie, se află în fruntea 
bucatelor. 

Căpitanul  Clubin, care se apropiase de cei doi 
interlocutori, puse mâna pe umărul parizianului. 

— Sst! spuse el. la seama, domnule, la ceea ce spui! 
Suntem pe mare. 

Nimeni nu mai rosti un cuvânt. 

După cinci minute, guerneseiezul, care ascultase toată 
conversaţia, murmură la urechile maluinului: 

— Şi pe lângă toate astea, mai avem și-un căpitan 
religios. 

Nu ploua, dar te simţeai muiat din cap până-n picioare. 
Nu-ţi dădeai seama de drumul străbătut decât după 
creșterea neliniștii. Aveai impresia că pătrunzi în chiar 
inima tristeţii. Ceaţa așterne liniștea peste ocean; ea 
potolește valurile și înăbușă vântul. În această liniște, 
horcăitul Durandei avea ceva neliniștitor și jalnic. 

Nu se mai încrucișa cu niciun vas. Dacă, în depărtare, fie 
înspre Guernesey, fie înspre Saint-Malo, s-ar fi găsit pe 
mare vreun vas în afara ceţii, pentru el, Durande, înecată în 
ceaţă, ar fi rămas nevăzută, și lunga ei dâră de fum ieșind 
din nimic i-ar fi făcut impresia unei comete negre pe cerul 
alb. 

Deodată, Clubin strigă: 


— Blestematule! Ai manevrat greșit! Ai să provoci avarii. 
Ai merita să fii pus în lanţuri. Șterge-o de aici, beţivule! 

Și luă el în mâinile sale cârma. 

Umilit, timonierul se refugie printre manevrele de la 
prova. 

Guerneseiezul spuse: 

— Acum suntem salvaţi. 

Vaporul continua să înainteze cu repeziciune. 

Pe la orele trei, marginea de jos a ceţii începu să se ridice 
și marea fu văzută din nou. 

— Asta nu-mi place - zise guerneseiezul. 

Ceaţa nu poate fi risipită decât de soare sau de vânt. 
Dacă o risipește soarele, e bine; de o împrăștie vântul, e mai 
puţin bine. Ca s-o risipească soarele era prea târziu. În 
februarie, la orele trei după-amiază, soarele nu mai are 
putere. lar dacă vântul începe să sufle la această oră din zi, 
e un lucru foarte neplăcut. Acesta e adesea semnul 
prevestitor al uraganului. 

De altfel, vântul sufla atât de încet, încât abia îl simţeai. 

Clubin, cu ochii la busolă, ţinând echea cârmei și 
guvernând, bombănea printre dinţi cuvinte de felul acesta, 
care ajungeau până la urechile pasagerilor: 

— Nu-i timp de pierdut. Beţivul ăsta ne-a întârziat destul. 

Faţa lui era, de altfel, complet lipsită de expresie. 

Marea era mai puţin liniștită sub ceaţă. Se întrezăreau 
unele valuri. Raze de lumină rece, ca de gheaţă, pluteau la 
suprafața apei. Aceste plăci de lumină jucând deasupra 
valurilor produc îngrijorare marinarilor. Ele indică 
spărturile făcute de vânturile care suflă la mari înălţimi în 
tavanul ceţii. Ceaţa se risipea, dar se lăsa apoi din nou, mai 
deasă. Uneori opacitatea era completă. Vaporul era prins 
într-o adevărată banchiză de ceaţă. Din când în când, cerul 
acesta periculos se întredeschidea ca un clește, lăsând să se 
întrevadă o fărâmă de orizont, apoi se închidea la loc. 

Guerneseiezul, înarmat cu ocheanul său, stătea ca o 
santinelă la prova vaporului. 


O rază de lumină străbătu o clipă prin ceaţă, apoi 
dispăru. 

Guerneseiezul se întoarse înspăimântat: 

— Căpitane Clubin! 

— Ce-i? 

— Mergem direct spre stâncile Hanois. 

— Te înșeli - spuse rece Clubin. 

Guerneseiezul insistă: 

— Sunt absolut sigur. 

— Imposibil. 

— Am zărit chiar acuma stânci la orizont. 

— Unde? 

— Acolo. 

— Acolo-i largul. Imposibil. 

Şi Clubin continuă să-și conducă vaporul spre punctul 
arătat de călător. 

Guerneseiezul privi din nou prin ochean. În clipa 
următoare alergă spre Clubin: 

— Căpitane! 

— Ei, ce mai e? 

— Întoarce. 

— De ce? 

— Sunt sigur c-am văzut o stâncă foarte înaltă și încă 
aproape de tot. Este marele Hanois. 

— Ai văzut un sul de ceaţă mai deasă. 

— E marele Hanois. Întoarce, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Clubin cârmi brusc. 


Clubin stârnește culmea admiraţiei 


Se auzi o trosnitură. Sfărâmarea unui vapor pe-un fund 
mic în largul mării e unul din zgomotele cele mai 
îngrozitoare pe care și le poate închipui cineva. Durande se 
opri brusc. 


Din cauza ciocnirii, mai mulţi pasageri căzură și se 
rostogoliră pe punte. 

Guerneseiezul ridică mâinile spre cer: 

— Ne-am ciocnit de Hanois! Spuneam eu! 

Un strigăt ascuţit răsună pe vapor: 

— Suntem pierduţi! 

Vocea lui Clubin, scurtă și uscată, domină strigătul: 

— Nimeni nu-i pierdut! Şi tăcere! 

Bustul negru și gol al lui Imbrancam ieși prin 
deschizătura pătrată a sălii căldărilor. 

Negrul spuse calm: 

— Căpitane, a început să intre apa. Şi-are să se stingă 
focul. 

Clipa fu îngrozitoare. 

Ciocnirea semănase cu o sinucidere. Să fi fost făcută 
anume și tot n-ar fi fost mai îngrozitoare. Durande se 
năpustise asupra stâncii, ca și când ar fi vrut s-o ia cu asalt. 
Un vârf ascuţit intrase în vapor ca un cui. Mai mulţi metri 
pătraţi din bordajul vasului se prefăcuseră în țăndări, 
etrava era ruptă, bompresul sfărâmat, prova distrusă. 
Corpul deschis al navei sorbea apa mării ca un gâlgâit 
oribil. Era o rană adâncă prin care pătrundea naufragiul. 
Ciocnirea fusese atât de violentă, încât sfărâmase în partea 
dindărăt a vaporului lanţurile cârmei care, smulsă din locul 
ei, se bălăbănea încoace și încolo. Stânca găurise vaporul, 
și-n jur nu se vedea decât negura deasă și compactă, acum 
aproape neagră. Se lăsa noaptea. 

Durande se scufunda cu partea dinainte, ca un cal 
străpuns în măruntaie de coarnele unui taur. 

Murise. 

Momentul când fluxul atinge jumătatea înălţimii lui se 
făcea simţit pe mare. 

Tangrouille se trezise din beţie; nimeni nu rămâne beat în 
timpul unui naufragiu; cobori în spaţiul dintre cele două 
punți, apoi se urcă din nou pe punte și spuse: 


— Căpitane, apa năvălește în cală. În zece minute va fi la 
nivelul găurilor de scurgere. 

Călătorii fugeau de colo până colo pe puntea vasului, 
înnebuniţi de spaimă, frângându-și mâinile, aplecându-se 
peste bord, uitându-se la mașină, făcând toate mișcările 
acelea inutile care însoțesc clipele de groază. Turistul 
leșinase. 

Clubin făcu semn cu mâna, și se făcu liniște. Îl întrebă pe 
Imbrancam: 

— Cât timp mai poate funcţiona mașina? 

— Cinci până la șase minute. 

Apoi se adresă călătorului din Guernesey: 

— Eram la cârmă. Dumneata ai zărit stânca. Pe care 
dintre stâncile Hanois ne aflăm? 

— Pe cea violetă. Adineauri, când s-a făcut puţină lumina, 
am recunoscut-o foarte bine. 

— Fiind pe stânca cea violetă - continuă Clubin - avem la 
babord marele Hanois, iar la tribord micul Hanois. Suntem 
la o milă de uscat. 

Echipajul și călătorii ascultau, tremurând de îngrijorare 
și de încordare, cu ochii ţintă la căpitan. 

Se să descarce vaporul ar fi fost fără rost, și de altfel 
imposibil. Ca să se arunce încărcătura în mare, ar fi 
însemnat să se deschidă saborzii“12* parapetului și să se 
mărească pericolul pătrunderii apei în vapor. Să se 
fundarisească ancora n-ar mai fi folosit la nimic: vaporul era 
ținut locului. De altminteri, dacă s-ar fi fundarisit ancora în 
acel loc, lanţul s-ar fi încurcat în traversă. Mașina ne-având 
nicio stricăciune și putând fi folosită atâta timp cât focul mai 
ardea, adică numai câteva minute, roţile cu zbaturi mai 
puteau fi puse în mișcare de aburi, vaporul dat înapoi și 
smuls din recif. În acest caz, însă, vasul s-ar fi scufundat 
imediat. Într-o oarecare măsură, stânca astupa 
deschizătura și împiedica năvala apei. Era un fel de tampon. 
Dacă s-ar fi destupat deschizătura, ar fi fost cu neputinţă să 
oprești năvala apei sau să ajungi la pompe. Cine scoate 


pumnalul din rană ucide numaidecât rănitul. Smulgerea 
vasului din stânca însemnă pur și simplu scufundarea lui. 

Boii din cală ajunși de apă începură a mugi. 

Clubin ordonă: 

— Să se coboare șalupa. 

Imbrancam și langrouille se repeziră și desfăcută 
parâmele. Restul echipajului privea împietrit. 

— Toată lumea la manevră! strigă Clubin. 

De data asta ascultară cu toţii. 

Șalupa fu coborâtă pe mare. 

În acel moment, roţile Durandei se opriră, fumul încetă, 
focarul căldării fu inundat. 

Călătorii, lunecând de-a lungul scării sau agăţțându-se de 
manevrele curente, cădeau mai mult decât coborau în 
șalupă. Imbrancam ridică turistul leșinat, îl duse în șalupă, 
apoi se urcă din nou în vapor. 

Marinarii se îmbulzeau în urma călătorilor. Micul mus se 
rostogolise sub picioarele lor și ei călcau peste copil. 

Imbrancam bară trecerea: 

— Nimeni nu trece înaintea copilului - spuse el. 

Îndepărtă cu braţele lui negre pe marinari, ridică 
băieţașul și-l întinse călătorului guerneseiez care, stând în 
picioare în șalupă, primi copilul. 

Copilul fiind salvat, Imbrancam se dădu la o parte și 
spuse celorlalţi: 

— Treceţi. 

În timpul acesta, Clubin se duse în cabină și împacheta 
documentele de bord și instrumentele. Scoase busola din 
habitaclui124+. Dădu documentele și instrumentele lui 
Imbrancam, iar busola lui Tangrouille, și le spuse: „Coborâţi 
în șalupă”. 

Aceștia coborâră. Echipajul îi precedase. Șalupa era 
plină. Apa îi ajungea până la margini. 

— Acum - strigă Clubin - plecaţi. 

Un strigăt se ridică din șalupă: 

— Și dumneata, căpitane? 


— Eu rămân. 

Naufragiaţii au puţin timp pentru discuţii și încă și mai 
puţin pentru înduioșări. Totuși, cei care erau în șalupă și, 
într-o oarecare măsură, în siguranţă, încercară o emoție, și 
aceasta nu din cauza situaţiei lor. Toate vocile stăruiră în 
același timp: 

— Vino cu noi, căpitane. 

— Eu rămân. 

Guerneseiezul, care era un bun cunoscător al mării, 
răspunse: 

— Ascultă, căpitane. Ai eșuat pe stâncile Hanois. De aici 
până la Plainmont nu ai decât o milă înot. Dar cu barca nu 
poţi trage la țărm decât la Roquaine, iar până acolo sunt 
două mile. E ceaţă și o sumedenie de brizanţi. Şalupa nu va 
ajunge la Roguaine înainte de două ore. Şi se va lăsa 
noaptea. Fluxul crește, vântul se înteţește. Se apropie 
furtuna. Am fi bucuroși să ne întoarcem și să te luăm, dar 
dacă începe vijelia, va fi cu neputinţă. Dacă rămâi, ești 
pierdut. Vino cu noi. 

Parizianul interveni: 

— Șalupa e plină, ba chiar prea plină, și-un om în plus va 
fi un om prea mult. Dar suntem treisprezece, ceea ce e rău 
pentru barcă și-i mai bine s-o supraîncărcăm cu un om, 
decât cu o cifră. Vino, căpitane. 

Tangrouille adăugă: 

— Toate astea sunt din vina mea și nu din a 
dumneavoastră. Nu-i drept să rămâneţi aici. 

— Rămân - spuse Clubin. În noaptea asta vaporul va fi 
făcut bucăţi de furtună. Nu-l voi părăsi. Când vaporul e 
pierdut, căpitanul moare. Se va zice despre mine: „Și-a 
făcut datoria până la capăt”. Tangrouille, te iert. Și 
încrucișându-și braţele strigă: Atenţie la comandă. Daţi 
drumul parâmei în bandă. Afară prova! Plecaţi! 

Șalupa se clătină. Imbrancam pusese mâna pe cârmă. 
Toate mâinile care nu vâsleau se întinseră spre căpitan. Din 
toate gurile se auzi un strigăt: 


— Ura pentru căpitanul Clubin! 

— Minunat om! zise americanul. 

— Domnule - răspunse guerneseiezul - e cel mai cinstit 
om de pe tot întinsul mării. 

Tangrouille plângea. 

— Dac-aș fi avut suflet - murmură el - aș firămascueel. 

Șalupa se cufundă în ceaţă și dispăru. 

Nu se mai văzu nimic. 

Zgomotul vâslelor descrescu, și-apoi se pierdu cu totul. 

Clubin rămase singur. 


Interiorul unui abis luminat 


Când omul acesta se văzu pe stâncă, înconjurat de 
neguri, în mijlocul apei, departe de orice legături cu lumea 
departe de orice zgomot omenesc, socotit de ceilalţi ca și 
mort, singur între marea care creștea și noaptea care 
cobora, el resimţi o bucurie adâncă. 

În sfârșit, izbutise. 

Își împlinise visul. Poliţa cu scadență lungă pe care-o 
emisese asupra soartei îi era achitată. 

Pentru el, a fi părăsit însemna a fi mântuit. Se găsea pe 
stâncile Hanois, la o milă de țărm; avea asupra lui șaptezeci 
și cinci de mii de franci. Nicicând nu fusese înscenat un 
naufragiu cu mai multă pricepere. Nimic nu lipsise; e drept 
însă că totul fusese prevăzut. Clubin, încă din tinereţe, 
nutrise un gând: să-și pună cinstea ca miză la ruleta vieţii, 
să treacă drept om integru, și-apoi să-și aștepte momentul, 
să lase ca miza să crească necontenit, să găsească mijlocul 
cel mai bun pentru a-și realiza planul, să descopere clipa 
cea mai potrivită; și-atunci să nu dibuiască, ci să înșface cu 
amândouă mâinile; să dea o lovitură, dar să nu dea decât 
una singură, să termine printr-un jaf și să-i lase în urma lui 
pe imbecili cu gura căscată. Înţelegea să realizeze dintr-o 
dată ceea ce nu le reușeau escrocilor de rând în douăzeci 
de lovituri la șir. Şi, în timp ce ei ajung la spânzurătoare, el 


să ajungă la avere. Întâlnirea cu Rantaine fusese raza lui de 
lumină. Își făuri numaidecât planul. Să-l silească pe 
Rantaine să restituie tot ceea ce luase; cât privește 
eventualele mărturisiri ale acestuia, să le facă nule și 
neavenite, dispărând; a trece drept mort e cea mai 
năstrușnică dispariţie; pentru aceasta trebuia distrusă 
Durande. Acest naufragiu era necesar. Și-apoi, pe lângă 
toate astea, să dispară lăsând în urma lui un renume bun, 
întreaga-i existenţă înfăţișându-se ca o capodoperă. Cine l- 
ar fi văzut pe Clubin în timpul naufragiului, ar fi crezut că 
are în faţa sa un demon fericit. 

Trăise o viaţă întreagă pentru această clipă. 

Întreaga lui făptură exprima doar atât: în sfârșit! O 
seninătate înspăimântătoare își aruncă palida-i lumină pe 
fruntea asta întunecată. Ochii lui lipsiţi de expresie, în 
fundul cărora ţi se părea că vezi un perete, deveniră 
profunzi și înfricoșători. Focul care-l mistuia pe dinăuntru 
se răsfrângea în privire. 

Ticălosul care sălășluia tăinuit în Clubin făcu explozie. 

Clubin privi întunericul nesfârșit din jur și nu-și putu 
reține un hohot de râs, înfundat și sinistru. 

Era în sfârșit liber! Era în sfârșit la suprafaţă. Își rezolva 
problema. 

Clubin avea tot timpul înaintea lui. Fluxul creștea și, în 
consecinţă, susţinea vaporul pe care, până în cele din urmă, 
avea să-l ridice chiar. Vaporul era puternic țintuit de stâncă; 
niciun pericol să se scufunde. Pe de altă parte trebuia lăsat 
șalupei timp destul să se depărteze - să piară poate; Clubin 
nădăjduia din suflet acest lucru. 

În picioare pe Durande naufragiată, își încrucișa braţele, 
sorbind cu nesaţ această singurătate în mijlocul tenebrelor. 

Clubin rămase un timp pe gânduri: își contempla 
onestitatea așa cum își privește șarpele vechea-i piele 
năpârlită. 

Toată lumea crezuse în cinstea lui și, într-o oarecare 
măsură, chiar și el. 


Izbucni într-un hohot de râs. 

Aveau să-l creadă mort, pe câtă vreme el era bogat. 
Aveau să-l creadă pierdut, pe câtă vreme el era salvat. Ce 
strașnic renghi jucase el prostiei universale! 

Și în această prostie universală era cuprins și Rantaine. 
Clubin se gândea la Rantaine cu un dispreţ fără margini. 
Dispreţul dihorului faţă de tigru! Această dispariţie care nu- 
i reușise lui Rantaine, lui, lui Clubin, îi reușise pe deplin. 
Rantaine pleca în mod rușinos, iar el, Clubin, dispărea 
triumfător. Se substituise lui Rantaine în ceea ce privea 
fapta nelegiuită a acestuia, și câștigul îi revenise lui, lui 
Clubin. 

În ceea ce privea viitorul, el nu avea un plan bine 
precizat. Avea, în cutia de fier ascunsă în cingătoare, cele 
trei bancnote. Această certitudine îi era suficientă. Își va 
schimba numele. Există ţări în care șaizeci de mii de franci 
valorează șase sute de mii. N-ar fi o soluţie rea să meargă 
într-unul din acele colțuri îndepărtate ale pământului și să 
trăiască cinstit cu banii pe care-i luase înapoi de la 
hoțomanul de Rantaine. Să speculeze, să intre în marele 
comerț, să-și sporească capitalul, să devină cu adevărat 
milionar, nici asta n-ar fi tocmai rău. 

De pildă, la Costa-Rica, unde marele comerț cu cafea abia 
începea, existau posibilităţi de a câștiga tone de aur. Avea 
să vadă el. 

Dar puţin îl interesau toate astea. Avea destul timp să se 
gândească mai târziu la ele. Deocamdată, ceea ce fusese 
mai greu se și făcuse. Să-l despoaie pe Rantaine, să dispară 
împreună cu Durande, asta fusese problema principală. Ea 
fusese rezolvată. Restul era simplu. Nicio piedică cu putinţă 
de-acum încolo. Nimic de care să-i fie teamă. Nimic nu mai 
putea surveni. Va ajunge la țărm înot, noaptea va ajunge la 
Plainmont, va escalada faleza, se va îndrepta spre „Casa cu 
stafii”, unde va intra fără nicio greutate cu ajutorul 
frânghiei cu noduri pe care și-o ascunsese dinainte în 
crăpătura unei stânci, va găsi în casă sacul-valiză în care se 


aflau veșminte uscate și merinde, iar acolo va putea aștepta 
în tihnă, știind foarte bine că nu vor trece nici opt zile și 
contrabandiști din Spania, probabil și Blasquito, vor sosi la 
Plainmont și, pentru câteva guinee, îl vor duce nu la Torbay, 
cum îi spuse lui Blasco pentru a-i îndepărta presupunerile și 
pentru a-l trage pe sfoară, la rândul său, ci la Pasages sau la 
Bilbao. De acolo va pleca la Vera Cruz sau în Nouvelle 
Orleans. De altfel, sosise momentul să se arunce în apă, 
șalupa fiind departe. O oră de înot era un fleac pentru 
Clubin, și numai o milă îl despărţea de uscat, întrucât se 
găsea pe stâncile Hanois. 

În acest punct al reveriei lui Clubin. O spărtură se 
produse în negura care-l înconjura. Înspăimântătoarele 
stânci Douvres îi apărură în fața ochilor. 


Intervine neașteptatul 


Clubin privea năuc. Era într-adevăr pe îngrozitoarea 
stâncă singuratică. 

Era cu neputinţă să te înșeli în privinţa acestei siluete 
diforme. Cele două stânci gemene se înălţau într-un chip 
înspăimântător, lăsând să se vadă între ele, ca o capcană, 
defileul. S-ar fi zis că e o cursă a oceanului. 

Stâncile erau extrem de aproape. Ceaţa, asemenea unui 
complice, le ascunsese vederii. 

În ceaţă, Clubin greșise drumul. Deși își încordase 
întreaga atenţie, i se întâmplase și lui ceea ce i s-a 
întâmplat lui Gonsalez, care-a descoperit Capul Alb, și lui 
Fernandez, care-a descoperit Capul Verde. Ceaţa îl făcuse 
pe Clubin să rătăcească drumul. 1 se păruse excelentă 
pentru a-și duce la bun sfârșit planul, însă ceața își avea 
riscurile ei. Clubin se abătuse din drumul său spre vest, dar 
se înșelase. Călătorul guerneseiez, crezând că recunoaște 
stâncile Hanois, provocase manevra hotărâtoare a cârmei. 
Clubin avusese convingerea că făcuse să eșueze vaporul pe 
stâncile Hanois. 


Durande, străpunsă de unul din brizanţii recifului, se afla 
la mică distanţă de cele două Douvres. 

La vreo trei sute de metri mai departe se vedea un cub 
masiv de granit. Pe laturile prăpăstioase ale acestei stânci 
se zăreau câteva adâncituri și ridicături, bune pentru 
escaladat. Colţurile drepte ale acestor pereţi abrupți în 
unghi drept lăsau să se întrevadă existenţa unui platou în 
vârful stâncii. 

Această stânca era Omul. 

Omul era și mai înalt decât cele două Douvres. Platforma 
sa domina îngemănatul lor pisc inaccesibil. Această 
platformă, cu marginile prăvălite, avea o suprafaţă atât de 
regulată, încât părea sculptată. Era cu neputinţă să-ţi 
închipui o priveliște mai jalnică și mai înfiorătoare. Valurile 
din larg veneau să-și încreţească unda lor liniștită de pereţii 
pătraţi ai acestui enorm buștean negru. 

Totul părea împietrit. Doar câte o adiere în aer, doar 
câte-o cută pe întinsul apei. Ghiceai, sub pânza mută a apei, 
efervescenţa vieţii din adâncuri. 

Clubin văzuse deseori reciful Douvres din depărtare. 

Era încredinţat acum că se afla pe acele stânci și nu în 
altă parte. 

Nu mai avea niciun fel de îndoială. 

Schimbare bruscă și îngrozitoare. Stâncile Douvres în 
locul stâncilor Hanois. În loc de-o milă, cinci leghe marine: 
Cinci leghe marine! Imposibilul! Stâncile Douvres pentru 
naufragiatul singuratic înseamnă apropierea, vizibilă și 
palpabilă, a ultimelor lui clipe. Cu neputinţă să ajungi la 
țărm. 

Clubin se cutremură. Se aruncase singur în gheare 
morţii. Omul constituia singurul refugiu. De bună seamă că 
în timpul nopţii se va stârni furtuna și că șalupa Durandei se 
va scufunda. Nicio știre despre naufragiu nu va putea 
ajunge până la țărm. Nu se va afla nici măcar că Clubin a 
fost lăsat pe stâncile Douvres. Nicio altă perspectivă, decât 
să moară de frig și de foame. Cei șaptezeci și cinci de mii de 


franci ai săi nu-i vor putea oferi nicio îmbucătură de pâine. 
Tot ceea ce pusese el la cale se sfârșea în capcana asta. Era 
arhitectul harnic al propriei sale catastrofe. Niciun ajutor 
de nicăieri. Nicio salvare nu era cu putinţă. Triumful se 
transforma în prăbușire, în locul eliberării, captivitatea. În 
locul unui viitor fericit, agonia. Cât ai clipi din ochi, atât cât 
durează lumina unui fulger, întreaga lui construcţie se 
prăbușise. Raiul visat de acest demon își reluase adevărata 
sa față. Mormântul. 

Între timp, se stârnise vântul. Ceaţa purtată de ici-colo, 
numai găuri, sfâșiată, era împinsă grămadă spre orizont în 
uriașe fâșii fără formă. Întreaga suprafaţă a mării ieși la 
iveală. 

Boii, asaltaţi din ce în ce mai mult de valuri, tot mai 
mugeau în cală. 

Noaptea se apropia, probabil și furtuna. 

Durande, pe care fluxul o ridicase deasupra valurilor, se 
legăna când de la dreapta la stângă, când de la stânga la 
dreapta, și începuse să se învârtească în jurul stâncii de 
care era priponită, ca în jurul unui pivot. 

Era de așteptat dintr-un moment în altul s-o ajungă un 
val, s-o smulgă și s-o târască în adânc. 

Nu mai era așa întuneric ca în momentul naufragiului. Cu 
toate că era ora cu mult mai înaintată, se vedea totuși mai 
limpede. Ceaţa, risipindu-se, împrăștiase și o parte din 
întuneric. La asfinţit nu se mai vedea nicio urmă de nor. În 
timpul crepusculului, cerul e o imensă întindere albă. 
Această vastă lividitate lumina marea. 

Durande eșuase în plan înclinat, de la pupa spre prova. 
Clubin se urcă pe partea din pupa vasului, care era aproape 
în întregime în afara apei, și-și aţinti privirea în zare. 
Situaţia era deznădăjduită; dar această făptură sinistră nu 
era încă desperată. 

Clubin își spunea că după lungul răstimp de negură, 
navele ancorate sau oprite în pană din cauza ceţii își vor 
relua cursa și că, poate, vreuna din ele se va ivi la orizont. 


Și, într-adevăr, o pânză se ivi în depărtare. Venea de la 
răsărit și se îndrepta spre apus. 

Apropiindu-se, vasul se contura din ce în ce mai clar. N- 
avea decât un singur catarg și greementuli!2%* instalat ca la 
goeletă'125:. Bompresul era aproape orizontal. Era un cuter. 

În mai puţin de jumătate de oră, el va naviga destul de 
aproape de reciful Douvres. Clubin își spuse: „Sunt salvat”. 

Într-un moment ca acela pe care-l trăia el, primul gând e 
să-ţi salvezi viaţa. 

Se putea ca acest cuter să fie străin. Cine știe dacă nu 
era vreunul din vasele contrabandiștilor care se îndrepta 
spre Plainmont? Cine știe dacă nu era chiar Blasquito? În 
acest caz, nu i-ar fi salvat numai viaţa, ci și averea. Și-atunci 
faptul de-a fi eșuat pe stâncile Douvres, grăbind sfârșitul 
aventurii sale, suprimându-i așteptarea la „Casa cu stafii” și 
făcând ca deznodământul să se petreacă în largul mării, s- 
ar transforma într-un incident fericit. 

Acest spirit întunecat nutri din nou, cu înfrigurare, 
credinţa în siguranţa reușitei. 

E ciudată ușurința cu care cred ticăloșii că succesul e 
ceva care li se cuvine. 

Nu rămânea decât un singur lucru de făcut. 

Durande, prinsă între stânci, își contopea silueta cu a 
acestora, se confunda cu dantelura lor, în care nu însemna 
decât o linie în plus, putându-se cu greutate deosebi și 
pierzându-se în masa lor stâncoasă. Din cauza luminii slabe 
care domnea pe mare, n-ar fi putut atrage atenţia vaporului 
care avea să treacă. 

Dar o făptură omenească, conturându-se în negru pe 
alburiul crepuscular, în picioare pe platoul stâncii Omul și 
dând semne că se găsește în primejdie, ar fi fost, fără nicio 
îndoială, zărită. Și s-ar fi trimis o barcă pentru a salva 
naufragiatul. 

Stânca Omul nu era decât la vreo trei sute de metri 
depărtare. Să ajungi la ea înot era o nimica toată, să te urci 
în vârful ei, ușor de tot. 


Nu mai era niciun minut de pierdut. 

Partea dinainte a Durandei era înfiptă în stâncă; el 
trebuia deci să se arunce în mare de pe partea dindărăt a 
vaporului, adică tocmai din locul în care se afla. 

Primul lucru pe care-l făcu fu să arunce o sondă, și-n felul 
acesta își dădu seama că sub pupa apa era foarte adâncă. 
Scoicile microscopice ale  foraminiferelor și ale 
policistineelor, pe care seul sondei le adusese la suprafaţă, 
erau intacte, semn că în acele locuri se găseau grote adânc 
săpate în stâncă, unde apa, indiferent de furtuna de la 
suprafaţă, era veșnic liniștită. Se dezbrăcă, lăsându-și 
hainele pe punte. Haine va găsi el pe cuter. 

Nu-și păstră decât cingătoarea de piele. 

Când fu gol, duse mâna la cingătoare, o strânse mai bine, 
pipăi cutia de fier, cercetă repede cu privirea direcţia pe 
care trebuia s-o apuce printre brizanţi și valuri pentru a 
ajunge la stânca Omul, apoi se aruncă în apă. 

Deoarece sărise de la o mare înălțime, se afundă adânc. 

Pătrunse la mare adâncime, ajunse până la tund, îl atinse, 
înotă o clipă de-a lungul stâncilor submarine, apoi făcu o 
sforţare pentru a se ridica la suprafaţă. 

În acel moment se simţi apucat de picior. 


* Cartea a șaptea « 


IMPRUDENŢA DE A 
PUNE ÎNTREBĂRI UNEI CĂRȚI 


Nestemata din fundul prăpastiei 


Câteva minute după scurta lui convorbire cu sieur 
Landoys, Gilliatt se și afla la Saint-Sampson. 

Îngrijorarea lui Gilliatt luase forma unei adânci tulburări 
sufletești. Ce se întâmplase oare? 

La Saint-Sampson domnea zvon de stup înspăimântat. 
Toată lumea ieșise în fața porţilor. Femeile vociferau. Unii 
păreau să povestească ceva și făceau fel de fel de gesturi; 
se formau grupuri în jurul lor. Auzeai pretutindeni aceleași 
cuvinte: ce nenorocire! Mulţi zâmbeau. 

Gilliatt nu căută să afle nimic. Nu era în firea lui să pună 
întrebări. De altminteri, era prea mișcat ca să le vorbească 
unor oameni indiferenți. Nu avea niciun fel de încredere în 
poveștile unora și-ale altora; îi plăcea să afle totul dintr-o 
dată; se duse direct la casa „Neinfricatelor”. 

Neliniștea îi era atât de mare, încât îi dispăru până și 
frica de-a intra în casă. 

De altfel, ușa sălii celei scunde care da spre chei era larg 
deschisă. În prag era un furnicar de bărbaţi și femei. Toată 
lumea se îmbulzea să intre. Intră și el. 


Când fu înăuntru, îl găsi rezemat de ușorul ușii pe sieur 
Landoys, care-i spuse în șoaptă: 

— Acum știi ce s-a întâmplat? 

— Nu. 

— N-am vrut să-ţi spun lucrul ăsta pe drum. Ca să nu am 
aerul de-a cobi. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

În sală era o grămadă de lume. 

Grupurile vorbeau în șoaptă, ca în camera unui bolnav. 

Cei din faţă, vecini, trecători, simpli curioși, oameni 
necunoscuţi, se îngrămădeau lângă ușă cu un fel de teamă, 
lăsând fundul sălii gol, unde mess Lethierry stătea în 
picioare, alături de Deruchette care plângea. 

Stătea rezemat de peretele despărțitor din fundul 
camerei. Bereta-i de marinar îi cădea peste sprâncene. O 
șuviță de păr cărunt îi aluneca pe obraz. Nu scotea nicio 
vorbă. Braţele îi atârnau fără vlagă, gura îi era parcă lipsită 
de suflul vieţii. Părea un obiect neînsufleţit, rezemat de un 
zid. 

Văzându-l, simţeai că ai în față un om din care viaţa se 
scursese. Dispărând Durande, viața lui Lethierry nu mai 
avea niciun rost. Inima lui era pe mare, și inima aceasta se 
înecase. Ce-avea să se întâmple cu el acuma? Să se scoale 
în fiecare dimineaţă, să se culce în fiecare noapte. Să n-o 
mai aștepte pe Durande, să n-o mai vadă plecând. Să n-o 
mai vadă întorcându-se. Ce însemnătate mai avea puţinul 
ce-i mai rămăsese de trăit, dacă nu mai avea niciun ţel în 
viață? Să bei, să mănânci... și pe urmă? Omul acesta își 
încoronase munca de-o viaţă întreagă printr-o capodoperă, 
și progresul pe care-l realizase îi răsplătise toate sacrificiile. 
Progresul se năruia; capodopera sa era moartă. Să mai 
trăiască încă vreo câţiva ani o viaţă searbădă? La ce bun? 
Nu mai nădăjduia să mai poată înfăptui ceva în viitor. La 
vârsta asta nu mai poţi relua lucrurile de la capăt; și, apoi, 
era ruinat. Bietul bătrân! 


Deruchette, plângând pe un scaun lângă el, îi ţinea în 
mâini pumnul. Mâinile fetei erau împreunate, pumnul lui 
Lethierry era crispat. Nuanţa dintre sentimentele de 
deznădejde care-i copleșeau pe amândoi era exprimată prin 
această atitudine. Mâinile împreunate exprimă că mai 
există o rază de speranţă; pumnul crispat arată că totul e 
pierdut. 

Mess Lethierry își lăsase mâna sa între mâinile ei. Se lăsa 
în voia soartei. Nu mai sălășluia în el decât o fărâmă de 
viaţă - atât cât rămâne celui lovit de trăsnet. 

Grupurile vorbeau în șoaptă. Fiecare povestea ceea ce 
aflase. lată care erau știrile: 

Durande eșuase în ajun pe stâncile Douvres, pe ceaţă, cu 
aproape o oră înainte de asfinţitul soarelui. Cu excepţia 
căpitanului, care nu voise să părăsească vasul, toţi ceilalți 
se salvaseră cu șalupa. O vijelie care se dezlănţuise dinspre 
sud-vest după ridicarea ceţii fusese pe punctul de a-i face să 
naufragieze, pentru a doua oară, și-i împinsese în larg, 
dincolo de Guernesey. În timpul nopţii avuseseră norocul 
de-a întâlni cuterul poștal Cashmere, care-i luă pe bord și-i 
aduse la Saint-Pierre-Port. Totul se întâmplase din vina 
timonierului 'Tangrouille, care fusese arestat. Comportarea 
lui Clubin fusese desăvârșită. 

Piloții, în număr extrem de mare printre persoanele care 
formau grupurile din sală, pronunţau cuvântul „reciful 
Douvres” într-un chip cu totul deosebit. „Păcătos han”, 
spunea unul din ei. 

Pe masă se putea vedea o busolă și un teanc de registre 
și carnete: erau fără îndoială busola Durandei și 
documentele de bord pe care Clubin le predase lui 
Imbrancam și lui Tangrouille în momentul plecării șalupei; 
minunată abnegaţie din partea acestui om care înțelegea să 
salveze până și niște hârțoage, în momentul când se lăsa 
pradă morții; neînsemnat amănunt plin de măreție; uitare 
sublimă de sine însuși. 


Toţi cei prezenţi, fără excepţie, îl admirau pe Clubin și cu 
toţii împărtășeau credinţa că, până în cele din urmă, el 
trebuie să se fi salvat. Cuterul Shealtiel, care sosise cu 
câteva ore după Cashmere, adusese ultimele știri. Shealtiel 
navigase douăzeci și patru de ore în aceleași ape în care 
navigase și Durande. În timpul ceţii așteptase cu răbdare, și 
în timpul furtunii navigase în zigzag contra vântului. 
Căpitanul de pe Shealtiel se găsea și el printre cei de faţă. 

În clipa în care Gilliatt intrase în cameră, căpitanul 
terminase tocmai de povestit lui mess Lethierry ceea ce 
știa. Povestirea era un raport în toată puterea cuvântului. 
Spre ziuă, vijelia încetând și vântul îmblânzindu-se, 
căpitanul de pe Shealtiel auzise niște mugete în plină mare. 
Acest zgomot de ţară în mijlocul valurilor mirându-l peste 
măsură, se îndreptă într-acolo. Zări Durande între stâncile 
Douvres. Marea era destul de liniștită, încât se putu 
apropia. Strigă în direcţia vasului naufragiat. Numai 
mugetul boilor care se înecau fu singurul răspuns. 
Căpitanul vasului Shealtiel era sigur că pe puntea Durandei 
nu se afla nimeni. Vasul oferea un adăpost sigur; și, oricât 
de puternică ar fi fost vijelia, Clubin ar fi putut sta toată 
noaptea pe puntea vasului. El nu era omul care să se lase 
doborât atât de repede. Nefiind pe punte, era clar că 
trebuie să se fi salvat. Mai multe cutere și mai multe 
corăbioare din Granville și Saint-Malo, care ieșiseră din 
ceaţă trebuie să fi navigat, fără urmă de îndoială, în ajun, 
destul de aproape de stâncile Douvres. Vreunul din ele 
trebuie să-l fi luat negreșit la bord pe căpitanul Clubin. Nu 
trebuie să uităm că șalupa Durandei era supraîncărcată în 
clipa în care părăsise vaporul naufragiat, că ea avea de 
înfruntat multe riscuri, că un om în plus ar fi fost o povară și 
mai mare și ar fi putut provoca scufundarea bărcii și că mai 
ales aceasta trebuie să-l fi determinat pe Clubin să rămână 
pe epavă; dar, de îndată ce-și îndeplinise datoria și vaporul 
salvator se ivise, Clubin n-avea, desigur, niciun motiv să nu-l 
folosească. A fi erou nu înseamnă a fi neghiob. O sinucidere 


ar fi fost un lucru absurd, întrucât lui nu i se putea aduce 
nicio învinuire. Vinovatul era Tangrouille, și nu Clubin. Toate 
acestea erau concludente; căpitanul de pe Shealtiel avea 
perfectă dreptate, și toată lumea aștepta ca Clubin să-și 
facă apariţia dintr-un moment în altul. Se plănuia chiar să 
fie primit în triumf. 

Din relatările căpitanului se desprindeau cu certitudine 
două lucruri: Clubin era salvat și Durande pierdută. 

În privinţa Durandei nu mai rămânea nimic de făcut, 
catastrofa fiind iremediabilă. Căpitanul de pe Shealtiel 
asistase la ultima fază a naufragiului. Stânca extrem de 
ascuţită, în care Durande era oarecum pironită, rezistase 
tot timpul nopţii și ţinuse piept furiei furtunii, ca și când ar 
fi vrut să-și păstreze pentru sine epava; dar, dimineaţa, în 
clipa în care Shealtiel, constatând că pe bord nu mai era 
nimeni care trebuia salvat, era pe punctul de-a se depărta 
de vaporul naufragiat, se ivise unul din acele valuri uriașe, 
care apar la sfârșitul furtunilor, ca o ultimă manifestare a 
mâniei lor. Acest val săltă vaporul cu furie, îl smulse din 
stânca de care era țintuit și, cu iuţeala și precizia unei 
săgeți, îl aruncă între cele două stânci Douvres. Se auzi o 
trosnitură „diabolică”, spunea căpitanul; Durande, ridicată 
de valul uriaș la o oarecare înălțime, fu aruncată în defileul 
dintre cele două stânci, unde se înfundă până la cuplul- 
maistru. Era din nou pironită, dar mult mai solid decât 
fusese prima oară de stânca submarină. Avea să rămână 
acolo, suspendată, într-un chip jalnic, pradă tuturor 
vânturilor și furiei valurilor. 

Durande, după spusele căpitanului de pe Shealtiel, era 
pe trei sferturi sfărâmată. S-ar fi scufundat cu siguranţă în 
timpul nopţii, dacă stânca n-ar fi reţinut-o și susținut-o. 
Căpitanul de pe Shealtiel examinase epava cu ocheanul și 
dădea, cu precizia caracteristică marinarilor, toate 
amănuntele asupra dezastrului; vijelia devastase cu furie 
turbată vaporul. Din biga!127* de încărcare, fixată solid pe 
catargul din prova al vaporului, nu mai rămăsese nimic - 


nici urmă din ea - rasă complet - zvârlită la toţi dracii, cu 
parâma, cu macaralele și cu lanţurile ei cu tot. Durande era 
ruptă în bucăţi; valurile mării aveau s-o fărâmiţeze. În 
câteva zile nu va mai rămâne nimic din ea. 

Totuși, mașina - lucru remarcabil, și care dovedea cât era 
de trainică - nu suferise decât foarte puţin de pe urma 
dezastrului. Căpitanul de pe Shealtiel spunea că are 
suficiente temeiuri să susţină că „manivela” n-avea nicio 
stricăciune gravă. Catargele vasului fuseseră smulse de 
furtună, însă coșul mașinii rezistase. Zăbrelele de fier ale 
pasarelei de comandă fuseseră doar răsucite; apărătorile 
roţilor avuseseră mai mult de suferit, cușca roţilor era 
strivită, dar roţilor părea că nu le lipsea nici un singur zbat. 
Mașina era neatinsă. Asta era convingerea căpitanului de 
pe Shealtiel. Fochistul Imbrancam, amestecat și el între 
grupurile de faţă, împărtășea aceeași convingere. Acest 
negru, mai inteligent decât mulţi albi, era un admirator al 
mașinii. El ridica braţele răsfirându-și cele zece degete ale 
mâinilor lui negre și spunea mereu lui Lethierry, amuţit cu 
totul: „Stăpâne, mașinăria trăiește”. 

Întrucât salvarea lui Clubin părea sigură, iar scheletul 
navei considerat ca și pierdut, discuţiile din sânul diferitelor 
grupuri se învârteau toate numai în jurul mașinii. Lumea se 
interesa de ea ca și când ar fi fost vorba de o ființă 
omenească. Se minunau de felul în care se comportase în 
faţa dezastrului. 

— Solidă cumătră, spuse un marinar francez. 

— Şi la ce bun? exclamă un pescar din Guernesey. 

— Dată dracului trebuie să fi fost - reluă căpitanul de pe 
Shealtiel - ca să se aleagă doar cu două-trei zgârieturi. 

Încetul cu încetul, mașina deveni singura lor preocupare. 
Spiritele se înfierbântară și se iscară controverse. Avea 
prieteni, dar și dușmani. Câţiva, care aveau câte un 
străvechi, dar solid, cuter cu pânze și care sperau să pună 
mâna pe clienţii Durandei, nu erau chiar atât de mâhniţi să 
vadă că stâncile Douvres pedepsesc noua invenţie. Șoaptele 


se transformară în hărmălaie. Discuţiile erau purtate destul 
de zgomotos. 'Totuși, zgomotul era într-o oarecare măsură 
discret și, în răstimpuri, cei prezenţi, coborau dintr-o dată 
glasul sub presiunea tăcerii mormântale a lui Lethierry. 

Din discuţiile multilaterale care avură loc, se puteau 
trage următoarele concluzii: 

Mașina constituia esenţialul. Să se refacă vaporul era cu 
putință, să se refacă însă mașina, nu. Mașina aceasta era 
unică. Ca să se mai construiască una la fel n-ar fi fost nici 
bani, dar ar fi lipsit mai cu seamă constructorul. Se 
reamintea că acel care construise mașina murise. Ea 
costase patruzeci de mii de franci. Nimeni nu s-ar mai 
încumeta să investească într-o operaţie atât de puţin sigură 
un capital atât de mare; cu atât mai mult cu cât se dovedise 
acum că vapoarele cu aburi naufragiau tot atât de ușor ca și 
celelalte; accidentul actual al Durandei făcea să se dea la 
fund toate victoriile trecute. Totuși, era îngrozitor să te 
gândești că, în acel moment, mașina era încă întreagă și în 
bunăstare și că, în cinci sau șase zile, va fi prefăcută 
probabil în țţăndări, întocmai ca și corpul vasului. Atâta timp 
cât mai era în ființă se putea spune oarecum că nu există 
încă naufragiu. Numai pierderea mașinii ar fi ceva 
iremediabil. Să salvezi mașina înseamnă să repari 
dezastrul. 

Era ușor însă de spus: să salvezi mașina. Dar cine s-ar fi 
încumetat să ia asupra sa o sarcină ca asta? Și era posibil 
oare acest lucru? A face un proiect și a-l duce la îndeplinire 
sunt două lucruri deosebite, și dovada o avem în faptul că e 
ușor să făurești un vis, dar e greu să-l realizezi. Însă, dacă a 
existat vreodată un vis greu de realizat și nesăbuit, apoi 
tocmai acesta era: să salvezi mașina eșuată printre stâncile 
Douvres. Să trimiţi acolo un vas și un echipaj pentru a 
readuce mașina ar îi ceva absurd, nici prin gând nu trebuia 
să-ţi treacă așa ceva. Era anotimpul vijeliilor năprasnice; la 
prima furtună mai puternică, lanţurile ancorelor ar fi fost 
tăiate ca de fierăstrău, de crestele de sub apă ale stâncilor, 


și vasul s-ar fi sfărâmat în bucăţi de stâncile recifului. Ar 
însemna să trimiţi un al doilea naufragiu în ajutorul celui 
dintâi. În gaura aceea din platoul superior în care se 
adăpostise naufragiatul legendar care murise de foame, 
abia dacă era loc pentru un singur om. Pentru ca să fie 
salvată mașina, trebuia, deci, ca un singur om să meargă la 
stâncile Douvres și ca acel om să fie singur, singur pe 
această mare, singur în această pustietate, singur la cinci 
leghe de coastă, singur în această grozăvie, singur 
săptămâni întregi, singur în fața prevăzutului și a 
neprevăzutului, fără niciun fel de provizii atunci când te 
trec fiorii spaimei de a muri de foame, fără niciun ajutor în 
împrejurări deznădăjduite, fără nicio urmă omenească, 
afară de aceea a fostului naufragiat mort acolo din cauza 
lipsurilor de tot felul, fără niciun alt tovarăș decât cadavrul 
celui mort. Şi apoi, cum ar trebui să procedeze el ca să 
salveze mașina? Pentru aceasta ar fi trebuit să fie nu numai 
marinar, ci și fierar. Și la ce pericole s-ar expune? Omul 
care ar încerca acest lucru ar fi mai mult decât un erou! Ar 
fi un nebun. Căci, în anumite acţiuni care depășesc puterile 
obișnuite ale unui om și pentru care s-ar părea că sunt 
necesare forțe supraomenești, curajul se învecinează cu 
nebunia. Și-apoi, la urma urmei, să te jertfești pentru niște 
fiare vechi, n-ar fi oare curată nebunie? Nu, nimeni nu se va 
duce la stâncile Douvres. Trebuia să se renunţe la mașină, 
ca și la restul vasului. Salvatorul mult așteptat n-avea să se 
ivească. Unde să se găsească un astfel de om? 

Acestea, exprimate doar cu alte cuvinte, formau fondul 
tuturor discuţiilor șușotite de mulţimea ce se afla acolo. 

Căpitanul de pe Shealtiel, care era un vechi pilot, rezumă 
gândul tuturor prin această exclamaţie făcută cu voce tare: 

— Nu! S-a terminat. Nu există om care să se încumete să 
meargă acolo și să aducă mașina. 

— Dacă nu mă duc eu - spuse Imbrancam - asta 
înseamnă că lucrul e cu neputinţă. 


Căpitanul de pe Shealtiel își flutură mâna stângă, făcând 
acel gest scurt care exprima convingerea că un lucru e cu 
neputinţă de înfăptuit, și continuă: 

— Dacă asemenea om ar exista... 

Deruchette își întoarse capul: 

— M-aș mărita cu el - spuse ea. 

Un bărbat foarte palid ieși din mijlocul mulţimii și zise: 

— Te-ai mărita cu el, miss Deruchette? 

Era Gilliatt. 

Între timp, ochii tuturor se aţintiseră asupra lui. Mess 
Lethierry își îndreptase spinarea. În privirea sa lucea o 
lumină stranie. 

Își smulse bereta de marinar de pe cap și-o aruncă jos, 
apoi privi solemn în faţa lui, fără să vadă pe nimeni din cei 
prezenţi, și spuse: 

— Deruchette s-ar mărita cu el. Îmi dau cuvântul de 
onoare în faţa lui Dumnezeu. 


Mare vâlvă pe coasta de apus 


În noaptea, care urmă zilei aceleia, luna trebuia să răsară 
la ora zece. Totuși, cu toate că noaptea se anunţa frumoasă, 
iar vântul și marea nu inspirau îngrijorare, niciun pescar, 
din niciun port, mare sau mic, de pe insula Guernesey, n- 
avea de gând să iasă la pescuit. Și asta era foarte firesc; 
cocoșul cântase la miezul zilei. 

Când cocoșul cântă la o oră neobișnuită, e semn că nu va 
fi pește. 

În seara aceea, totuși, la căderea nopţii, un pescar care 
se întorcea la Omptolle, avu o surpriză. În dreptul lui 
Houmet-Paradis, dincolo de cele două Brayes și de cele 
două Grunes, la stânga cărora e baliza de la Flattes 
Fougeres cu înfățișarea ei de pâlnie răsturnată, iar la 
dreapta baliza de la Saint-Sampson cu înfățișarea unui chip 
omenesc, i se păru că zărește o a treia baliză. Ce era cu 
baliza asta? Când fusese fixată în locul acela? Asupra cărei 


primejdii atrăgea ea atenţia? Baliza răspunse numaidecât 
acestor întrebări; ea se mișcă: era o navă cu pânze. Uimirea 
pescarului nu scăzu însă. O baliză era ea singură un semn 
de întrebare; un vas cu pânze, unul și mai mare. De pescuit 
nici nu putea fi vorba. Când toată lumea se reîntorcea în 
port, un singur om ieșea în larg. Cine? De ce? 

Zece minute mai târziu, vasul cu pânze, navigând încet, 
ajunse la oarecare distanță de pescarul din Omptolle. 
Acesta nu fu în stare să recunoască ambarcaţiunea. Desluși 
doar zgomotul a două vâsle. După toate probabilitățile, era 
un singur om. Vântul bătea dinspre miazănoapte; omul 
naviga fără îndoială cu scopul de a ieși în bătaia vântului. 
Dincolo de capul Fontanelle. Acolo își va desfășura probabil 
pânzele. Avea deci de gând să treacă dincolo de Ancresse și 
de muntele Crevel. Ce însemna oare asta? 

Vasul cu un singur catarg trecu, iar pescarul se înapoie în 
port. 

În aceeași noapte, pe coasta de apus a Guernesey-ului, 
observatori întâmplători, și la oarecare distanţă unii de alţii, 
făcură, la diferite ore și în diferite puncte, unele constatări. 

Puțin timp după ce pescarul din Omptolle trase la țărm, 
un căruţaș care căra iarbă de mare la o jumătate de milă 
mai departe, dând bice cailor pe drumul pustiu de la 
Cltures, în apropierea cromleh'12*-ului din vecinătatea 
posturilor de observaţie 6 și 7, văzu pe mare, destul de 
departe, la orizont, într-un loc puţin frecventat, deoarece 
era nevoie să-l cunoști foarte bine, în direcţia Rogque-Nord 
și Sablonneuse, un vas care-și întindea pânza. Dădu de 
altfel puţină importanţă faptului, deoarece îl interesa mai 
mult căruța decât barca cu pânze. 

La aproape o jumătate de oră după ce căruţașul zărise 
această pânză, un zidar care se reîntorcea de la lucru din 
oraș, făcând ocolul bălții Pelee, se găsi dintr-o dată aproape 
faţă în faţă cu o barcă cu pânze care pătrunsese cu multă 
îndrăzneală între stâncile de la Quenon, Rousse de Mer și 
Grippe de Rousse. Noaptea era întunecoasă, dar marea era 


luminoasă, ceea ce se întâmplă adesea, din care cauză se 
putea distinge cea mai mică mișcare din larg. Pe mare nu 
era decât această barcă. 

Putin mai spre miazăzi și puţin mai târziu, un culegător 
de languste, trăgându-și luntrea pe bancul de nisip dintre 
Port Soif și Port Enfer, nu pricepea nici în ruptul capului ce 
căuta acolo o barcă cu pânze care se strecura între Boue 
Corneille și Moultte. Trebuia să fii un bun pilot și să fii 
extrem de grăbit să ajungi undeva, ca să te încumeţi să 
treci prin acele locuri. 

După o zi furtunoasă, când marea nu e încă pe deplin 
potolită, acest itinerar era puţin sigur. Era o imprudenţă să- 
l alegi, afară doar dacă cunoșteai pe dinafară locurile de 
trecere. 

La ora nouă și jumătate, la Equerrier, un pescar care-și 
aducea năvodul din larg se opri câtva timp să se uite între 
Colombelle și Souffleresse la ceva care părea să fie un vas. 
Acest vas se expunea din cale-afară. Aceste locuri sunt 
bântuite de rafale neașteptate și extrem de primejdioase. 
Stânca Souffleresse se cheamă așa din cauză că de pe ea 
vântul suflă cu putere asupra bărcilor cu pânze. 

În clipa în care luna apăru pe cer, iar în mica strâmtoare 
de la Li-Hou fluxul atingea înălțimea maximă și marea era 
staţionară, paznicul singuratic de pe insula Li-Hou trase o 
spaimă grozavă: văzu trecând între lună și el o siluetă lungă 
de culoare neagră. Această siluetă neagră, înaltă și îngustă, 
semăna cu un giulgiu care s-ar fi sculat în picioare și ar fi 
luat-o la sănătoasa. Ea aluneca încet deasupra pereţilor 
acelora pe care-i formează șirurile de stânci. Paznicul din 
Li-Hou crezu că o are în faţa ochilor pe „Doamna cea 
neagră”. 

În cazul cel mai rău, această siluetă neagră putea să fie şi 
o pânză. Lungul baraj de stânci peste care părea că alunecă 
putea să ascundă, într-adevăr, corpul unei nave cu vele, 
care ar fi navigat îndărătul lor, lăsând să se vadă numai 
pânza. Dar paznicul se întreba ce vas s-ar fi încumetat să 


navigheze la această oră între Li-Hou, La Pecheresse, 
Anguilleres și Leree Point? Și cu ce scop? Se aștepta să fie 
mai degrabă „Doamna cea neagră”. 

Există pe coasta de miazăzi a Guernesey-ului, în spatele 
Plainmont-ului, în fundul unui mic golf format numai din 
râpe și din stânci înalte ca niște ziduri, tăind perpendicular 
suprafața mării, un port bizar pe care un francez ce 
locuiește pe insulă din 1855, același poate care scrie aceste 
rânduri, l-a botezat Portul de la etajul patru, nume adoptat 
aproape în unanimitate astăzi. Acest port, numit în acea 
vreme Moies, e un platou stâncos, jumătate natural și 
jumătate tăiat de mâna omului, cu vreo patruzeci de 
picioare deasupra nivelului mării și comunicând cu ea prin 
doi dulapi groși, paraleli, așezați în plan înclinat. Bărcile, 
ridicate cu forţa braţelor, cu ajutorul lanțurilor și al 
scripeţilor, se urcă din mare și coboară la loc de-a lungul 
acestor dulapi, ca și cum ar aluneca pe două șine. Oamenii 
se folosesc de-o scară. Acest port era pe-atunci foarte 
frecventat de contrabandiști. Fiind foarte greu de ajuns la 
el, era locul cel mai potrivit pentru ei. 

În jurul orei unsprezece, niște contrabandiști, poate chiar 
aceia pe care se bizuise Clubin, se aflau cu tot bagajul lor în 
vârful acestei platforme a portului Moies. Cine face 
contrabandă, stă veșnic de veghe: pândeau. Fură peste 
măsură de miraţi văzând o pânză care se desprinse brusc 
din silueta neagră a capului Plainmont. Luna lumina din 
plin. Contrabandiștii supravegheară multă vreme pânza, 
temându-se să nu fie cumva vreun vas însărcinat cu paza 
țărmului, care-ar intenţiona să se pitească după marele 
Hanois și să rămână acolo, la pândă. Dar pânza trecu de 
stâncile Hanois, lăsă în urma ei, la nord-vest, Boue Blondei 
și se pierdu în larg, în plumburiul pâclei de la orizont. 

— Unde dracu' s-o fi ducând barca asta? își ziseră 
contrabandiștii. 


În aceeași seară, puţin după asfinţitul soarelui, cineva 
bătu la poarta „Casei de la capătul drumului”. Era un 
tinerel îmbrăcat în haine cafenii, cu ciorapi galbeni, ceea ce 
arăta că e un mic slujbaș al parohiei. Poarta „Casei de la 
capătul drumului” era închisă, iar obloanele trase. O 
bătrână pescăriţă care, cu un felinar în mână, umbla de 
colo până colo pe bancul de nisip din faţa casei, în căutare 
de scoici și alte „fructe de mare”, strigă băiatul și între 
bătrână și micul slujbaș al parohiei avu loc următorul dialog 
în faţa „Casei de la capătul drumului”: 

— Ce vrei, băiatule? 

— Îl caut pe omul de-aici. 

— Nu-i acasă. 

— Unde-i? 

— Nu știu. 

— Dar mâine-l găsesc? 

— Nu știu. 

— A plecat? 

— Nu știu. 

— Vezi că noul rector al parohiei, reverendul Ebenezer 
Caudray, ar vrea să-i facă o vizită. 

— Nu știu. 

—  Reverendul m-a trimis să-l întreb pe omul care 
locuiește în „Casa de la capătul drumului” dacă mâine 
dimineaţă va fi acasă. 

— Nu știu. 


Nu ispitiţi biblia 


În următoarele douăzeci și patru de ore, mess Lethierry 
nu dormi, nu mâncă, nu bău, o sărută pe frunte pe 
Deruchette, se interesă de soarta lui Clubin, care nu dăduse 
încă niciun semn de viaţă, semnă o declaraţie cum că nu 
înţelege să înainteze niciun fel de plângere și obţinu astfel 
punerea în libertate a lui Tangrouille. 


Ziua următoare și-o petrecut stând pe jumătate rezemat 
de masa din biroul Durandei, nici în picioare, nici șezând, 
răspunzând cu blândeţe când i se vorbea. De altfel, 
curiozitatea oamenilor potolindu-se, liniștea se așternuse 
din nou peste casa „Neînfricatele”. În zelul pe care-l pui 
când compătimești pe cineva intră în bună parte și dorința 
de-a iscodi. Ușa se închisese din nou; Lethierry rămăsese 
singur cu Deruchette. Fulgerul care strălucise o clipă în 
ochii lui mess Lethierry se stinsese; privirea i se mohori 
iarăși, ca în clipa în care se aflase vestea catastrofei. 

Deruchette, neliniștită, urmând sfatul slujnicelor, pusese 
lângă el, pe masă, fără să spună un cuvânt, perechea de 
ciorapi pe care-i împletea în momentul în care sosise știrea 
cea tragică. 

El surâse cu amărăciune și zise: 

— Prin urmare, mă credeţi stupid! 

După un sfert de oră de tăcere adăugă: 

— Maniile astea sunt bune numai atunci când ești fericit. 

Deruchette făcu să dispară de pe masă perechea de 
ciorapi și, profitând de acest prilej, îndepărtă și busola și 
documentele de bord pe care mess Lethierry le cerceta 
prea des cu privirea. 

În cursul după-amiezii, puţin înainte de ora ceaiului, ușa 
se deschise și intrară doi oameni, îmbrăcaţi în negru, unul 
bătrân, altul tânăr. 

Pe cel tânăr l-am zărit, poate, în cursul acestei povestiri. 

Oamenii aceștia aveau amândoi un aer serios, dar fiecare 
în alt chip; bătrânul avea ceea ce ce-am putea numi 
seriozitatea profesiei sale; tânărul avea o seriozitate 
firească. Haina o imprimă pe cea dintâi, gândirea o dă pe 
cea de-a doua. 

Erau, după cum arătau și veșmintele lor, două feţe 
bisericești aparţinând bisericii de stat. 

Ceea ce la tânărul acesta ar fi surprins din primul 
moment pe orice observator, era faptul că seriozitatea care 
i se răsfrângea adânc în privire și care, fără îndoială, era 


firească, contrasta cu chipul său. Întrucât era preot, trebuia 
să fi avut cel puţin douăzeci și cinci de ani; părea însă de 
optsprezece. Era blond, rumen în obraz, proaspăt, cu obraji 
de fată și mâini delicate, foarte fin și foarte mlădios în 
costumul său sobru; avea un fel de-a fi vioi și natural, deși 
reţinut. Din toată înfățișarea lui se desprindea farmec, 
eleganţă și, am putea spune, chiar voluptate. Frumuseţea 
privirii lui era ca un corectiv al acestui exces de graţie. 
Surâsul lui sincer, care lăsa să se întrevadă niște dinţi de 
copil, era trist și smerit. Avea în el gingășia unui paj și 
demnitatea unui episcop. 

Sub părul lui des și blond, atât de auriu, încât părea 
nenatural, fruntea se boltea înaltă și pură. O cută fină, 
bifurcată spre cele două sprâncene, deștepta în mod 
nelămurit ideea păsării gândirii, planând cu aripile 
desfăcute în mijlocul acestei frunţi. 

Tinereţea lui transparentă lăsa să i se străvadă 
maturitatea interioară. Alături de slujitorul bisericii cu 
părul cărunt, care-l însoțea, el părea, la prima vedere, a-i fi 
fiu. Dar dacă te uitai mai bine la el, aveai impresia că-i era 
tată. 

Bătrânul nu era altul decât doctorul Jacquemin Herode. 
Doctorul Jacquemin Herode aparţinea ritului anglican, care 
e o varietate a catolicismului roman, dar fără papă. Era 
arogant, corect, cu vederi înguste și plin de sine. Nu ieșea 
nici cu o iotă din litera cărţii. De altfel, trufaș... Îi plăcea să- 
și dea importanţă. Avea mai mult aerul unui prelat italian, 
decât pe acel al unui pastor protestant. Redingota lui 
aducea într-o oarecare măsură cu croiala unei sutane. 
Mediul său potrivit ar fi fost Roma. Era prelat de curte 
înnăscut. Părea că fusese anume creat spre a împodobi 
cortegiul unui papă și a merge în urma scaunului papal, 
împreună cu întreaga curte pontificală, în veșminte violete. 
Accidentul de a se naște englez și educaţia lui teologică 
bazată mai mult pe vechiul decât pe noul testament 
împiedicaseră împlinirea acestui măreț destin. Întreaga-i 


strălucire se reducea la calitatea de rector în Saint-Pierre- 
Port, decan al insulei Guernesey și locţiitor al episcopului de 
Winchester. Era și asta, fără îndoială, un fel de glorie. 

Această glorie nu-l împiedică pe domnul Jacquemin 
Herode să fie, la urma urmei, un om destul de cumsecade. 

Avea înfățișarea unui om învăţat, clipea extrem de des și 
plin de importanţă, avea nările păroase, dinţii ieșiţi, buza de 
sus îngustă, iar cea de jos groasă, mai multe diplome, un 
frumușel venit bisericesc, prieteni printre  baroneţi, 
încrederea episcopului, și veșnic o biblie în buzunar. 

Mess Lethierry era atât de absorbit de gândurile sale, 
încât intrarea celor doi preoţi nu-i produsese decât o 
ușoară încruntare a sprâncenelor. 

Domnul Jacquemin Herode înaintă, salută, reaminti în 
câteva cuvinte severe și sobre, dar pline de trufie, recenta 
sa avansare și spuse că venea, potrivit obiceiului, „să 
introducă” pe lângă notabilităţi - și pe lângă mess Lethierry 
în special - pe succesorul său în parohie, noul rector din 
Saint-Sampson, reverendul Joe Ebenezer Caudray, de azi 
încolo pastorul lui mess Lethierry. 

Deruchette se ridică. 

Tânărul preot, care nu era altul decât reverendul 
Ebenezer, se înclină. 

Mess Lethierry se uită la domnul Ebenezer Caudray și 
mormăi printre dinţi: „N-ar fi bun de marinar”. 

Grace adusese câteva scaune. Cei doi pastori se așezară 
lângă masă. 

Doctorul Herode începu un mic discurs. Aflase despre 
cele întâmplate. Durande naufragiase. Venea, în calitate de 
pastor, să aducă mângâiere și să dea sfaturi. Acest 
naufragiu era o nenorocire, dar era în același timp și un 
prilej fericit. Să pătrundem în noi înșine; prosperitatea nu 
ne face oare îngâmfaţi? Valurile fericirii sunt primejdioase. 
Nu trebuie să vedem numai părțile rele ale unei nenorociri. 
Căci necunoscute sunt căile Domnului. Mess Lethierry era 
ruinat. Ei bine, a fi bogat înseamnă să fii pe marginea 


prăpastiei. Îţi faci prieteni prefăcuţi. Sărăcia îi alungă. 
Rămâi singur. Solus eris. Durande producea, se spune, un 
venit de o mie de lire sterline pe an. Pentru un înţelept e 
prea mult. Să fugim de ispită, să dispreţuim aurul. Să 
primim cu recunoștință dezastrul și părăsirea. Să nu ne 
revoltăm împotriva hotărârilor de  nepătruns ale 
providenţei. lov, un adevărat sfânt, după ce-a cunoscut 
mizeria a devenit și mai bogat de cum fusese. Cine știe dacă 
pierderea Durandei nu va fi răsplătită chiar și prin câștiguri 
materiale? Astfel, de pildă, el doctorul Jacquemin Herode, 
învestise oarecare capitaluri într-o afacere foarte rentabilă, 
în curs de realizare la Sheffield; dacă mess Lethierry, cu 
fondurile care-i mai rămâneau, ar vrea să intre în această 
afacere, și-ar putea reface averea; era vorba de a furniza 
cantități mari de arme ţarului, care se pregătea să înăbușe 
răscoala din Polonia. Se putea realiza un câștig de trei sute 
la sută. 

Cuvântul iar păru că-l trezește pe Lethierry. Îl întrerupse 
pe doctorul Herode: 

— N-am chef de ţar. 

Reverendul Herode răspunse: 

— Mess Lethierry, stăpânitorii sunt unșii Domnului. Stă 
scris „Să dăm Cezarului ce e al Cezarului”. Ţarul, adică 
Cezar! 

Lethierry, cufundat din nou în gândurile sale, murmură: 

— Cine-i ăla Cezar? N-am auzit de el. 

Reverendul Jacquemin Herode își continuă discursul de 
încurajare. Nu mai stărui asupra afacerii din Sheffield. 
Dacă ești împotriva lui Cezar, înseamnă că ești republican. 
Reverendul înţelegea că poate fi cineva și republican, în 
cazul acesta, mess Lethierry ar putea să aibă în vedere o 
republică; el și-ar putea reface averea în Statele Unite mai 
cu succes chiar decât în Anglia. Dac-ar vrea să-și înzecească 
ceea ce-i mai rămânea, n-avea decât să cumpere acţiuni ale 
marii companii de exploatare a plantațiilor din Texas, unde 
lucrau peste douăzeci de mii de negri. 


— Sunt împotriva sclaviei - răspunse Lethierry. 

— Sclavia - replică reverendul Herode - este de natură 
divină. Stă scris: „Dacă stăpânul își lovește sclavul, nu i se 
va întâmpla nimic, căci sclavul e bunul său”. 

Grace și Douce, din pragul ușii, sorbeau, într-o stare 
aproape de extaz, cuvintele  reverendului rector. 
Reverendul continuă. De fapt era, cum am mai spus, un om 
cumsecade; și, oricât de mari ar fi fost deosebirile de vederi 
dintre el și mess Lethierry, în privinţa castelor și a 
persoanelor, el venise, cu toată sinceritatea, să-i aducă 
acestuia din urmă tot sprijinul spiritual și chiar și pe cel 
vremelnic, de care el, doctorul Jacquemin Herode, era 
capabil. 

Dacă mess Lethierry era într-atât de ruinat încât să nu 
poată participa cu niciun folos la vreo speculație oarecare, 
de ce n-ar intra în administraţie, primind un post bine 
plătit? Erau libere locuri foarte onorabile, și reverendul era 
gata să-l recomande pe mess Lethierry. Funcţia de deputat- 
viconte era tocmai vacantă la Jersey. Mess Lethierry era 
iubit și stimat și reverendul Herode, decan în Guernesey și 
locţiitor al episcopului, garanta să obţină pentru mess 
Lethierry funcţia de deputat-viconte de Jersey. Deputatul 
viconte e un slujbaș foarte important; el ia parte, în calitate 
de reprezentant al maiestăţii sale, la judecăţi, la dezbaterile 
din piaţa publică și la executarea sentinţelor judecătorești. 

Lethierry își ţinti privirea asupra doctorului Herode. 

— Nu-mi place ștreangul - spuse el. 

Doctorul Herode, care până atunci pronunţțase cuvintele 
pe același ton, avu de data aceasta un acces de severitate și 
o altă intonaţie în glas: 

— Mess Lethierry, pedeapsa cu moartea e lăsată de la 
Dumnezeu. Dumnezeu a pus spada în mâna omului. Stă 
scris: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. 

Reverendul Ebenezer își apropie pe nesimţite scaunul de 
acel al reverendului Jacquemin și-i spuse, în așa fel încât să 
nu fie auzit decât de acesta: 


— Spusele acestui om îi sunt dictate. 

— De cine? De ce? întrebă cu același ton reverendul 
Jacquemin Herode. 

Ebenezer răspunse în șoaptă: 

— De conștiința sa. 

Reverendul Herode își scotoci buzunarul și scoase de 
acolo o carte mică și groasă, legată, cu încuietoare, o puse 
pe masă și spuse cu voce tare: 

— Conștiinţa, iat-o! 

Cartea era o biblie. 

Apoi doctorul Herode se îmblânzi. Dorinţa lui era de a-i fi 
de folos lui mess Lethierry, pentru care avea mare stimă, 
căci în calitatea lui de pastor avea dreptul și datoria de a da 
poveţe; totuși, mess Lethierry era liber să facă tot ce poftea. 

Mess Lethierry, cufundat din nou în descurajarea lui și în 
gândurile-i negre, nu-l mai asculta. Deruchette șezând 
lângă el, la fel de îngândurată, nu-și ridica ochii din podele 
și adăuga acestei conversații, și așa lipsită de însufleţire, 
stinghereala pe care-o poartă cu sine prezenţa cuiva care 
tace tot timpul. Un martor care nu scoate niciun cuvânt e 
un fel de povară nedefinită. De altfel, doctorul Herode 
părea că nu se prea sinchisea de asta. 

După ce spuse ce avu de spus, se ridică. Ebenezer, care-l 
însoțea, se ridică și el. Grace și Douce, bănuind că cei doi 
pastori erau pe punctul de a pleca, deschiseră ușa cu două 
canaturi. 

Mess Lethierry nu vedea și nu auzea nimic. 

Domnul Jacquemin Herode spuse în șoaptă domnului 
Ebenezer Caudray: 

— Nici nu ne salută măcar. Asta nu mai e supărare, ci 
adevărată abrutizare. Îţi vine să crezi că și-a pierdut 
minţile. 

Spunând acestea, luă de pe masă mica biblic și o ţinu 
între mâinile-i întinse, așa cum ţii o pasăre de care ţi-e frică 
să nu-și ia zborul. Acest gest spori atenţia celor de faţă. 
Grace și Douce își întoarseră gâtul, curioase. 


Reverendul Jacquemin Herode desfăcu încuietoarea 
cărții, își strecură unghia la întâmplare între două pagini, își 
puse o clipă mâna peste cartea deschis, se reculese, apoi, 
plecându-și ochii cu autoritate asupra cărții, începu să 
citească cu glas tare: 

lată ce citi: 

«Isaac se plimba pe drumul care duce la Fântâna numită 
a aceluia care trăiește și care vede. 

Rebeca zărindu-l pe Isaac, zise: „Cine este bărbatul care 
vine întru întâmpinarea mea?” 

Atunci Isaac o pofti în cortul său, o făcu femeia lui, și 
dragostea lui pentru ea fu mare.» 

Ebenezer și Deruchette se uitară unul la altul. 


* PARIEA A DOUA e 


GILLIATI CEL ISCUSII 


* Cartea întâi e 


RECIFUL 


Locul unde ajungi anevoie 


și de unde pleci cu greu 


Barca cu pânze care fusese în cursul nopţii precedente în 
mai multe puncte de pe coasta Guernesey-ului, la ore 
diferite, era, aţi ghicit, „burduful”. GGilliatt alesese 
trecătoarea îngustă dintre stânci, de-a lungul coastei; era 
un drum periculos, dar era direct. S-apuce pe drumul cel 
mai scurt îi fusese singura grijă. Naufragiile nu așteaptă, 
marea nu-ţi dă răgaz și-o oră de întârziere putea fi de 
neînlocuit. Voia să vină cât mai repede în ajutorul mașinii 
aflate în primejdie. 

Una din preocupările lui Gilliatt, atunci când plecase din 
Guernesey, părea să fie aceea de-a nu atrage atenţia asupra 
lui. Plecă așa cum pleacă cei care evadează. Avea oarecum 
aerul că se ascunde. Evită coasta răsăriteană ca unul care- 
ar găsi inutil să treacă prin dreptul portului Saint-Sampson 
și al portului Saint-Pierre, alunecă liniștit, s-ar putea spune 
că aproape se strecură de-a lungul coastei opuse, care e 
prea puţin locuită. Când ajunse printre stânci fu nevoit să 
vâslească; dar Gilliatt mânuia vâsla potrivit legii hidraulice: 
o înfunda fără să izbească apa, apoi o scotea fără grabă, și- 
n felul acesta reuși să navigheze în întuneric cu multă 


repeziciune și aproape fără zgomot. Ai fi crezut că pune la 
cale cine știe ce faptă rea. 

Adevărul este că, aruncându-se orbește într-o acţiune 
care părea din toate punctele de vedere imposibilă și 
riscându-și viața, cu aproape toate șansele împotriva lui, se 
temea de concurenţă. 

Cum începu să se lumineze de ziuă, într-unul din locurile 
cele mai singuratice și mai primejdioase din largul mării, 
putură fi distinse două siluete, între care distanţa descrește 
văzând cu ochii, una apropiindu-se de cealaltă. Una, 
aproape invizibilă în uriașa frământare a valurilor, era o 
barcă cu vele; în această barcă se afla un om: era 
„burduful” în care se găsea Gilliatt. Cealaltă, încremenită, 
uriașă, neagră, avea deasupra apelor o formă neașteptată. 
Doi stâlpi înalţi sprijineau deasupra valurilor, în golul dintre 
ei, un fel de traversă orizontală, asemeni unei punți 
aruncată între vârfurile lor. Traversa, atât de informă, încât 
din depărtare era cu neputinţă să ghicești ce era, se 
contopea aproape cu cele două stânci verticale. Întregul îţi 
făcea impresia unei porţi uriașe. La ce putea servi oare o 
poartă în această imensă întindere, deschisă de jur 
împrejur, care e marea? Această siluetă sălbatică se 
contura pe seninul cerului. 

Lumina dimineţii creștea din ce în ce mai mult spre 
răsărit; geana albă a zării sporea întunecimea apelor. În 
faţă, în partea cealaltă, luna apunea. 

Acești doi stâlpi erau stâncile Douvres. Masa informă 
care se îmbuca în ele ca o grindă între două pervazuri era 
Durande. 

Iar reciful, ţinându-și în felul acesta prada și expunând-o 
vederii, era înfricoșător; lucrurile neînsufleţite au uneori 
pentru om un fel de dușmănie sumbră și făţișă. Era o 
adevărată sfidare în atitudinea acestor stânci. Părea că sunt 
în așteptare. 

Nimic mai trufaș și mai semeţ decât această îmbinare; 
vaporul învins, abisul stăpân. Cele două stânci, de pe care 


se mai scurgeau încă șiroaie de apă în urma furtunii din 
ajun, păreau niște luptători de pe care curge sudoarea. 
Vântul se domolise, marea era doar ușor încreţită; se 
ghicea, aproape de suprafaţă, existența câtorva stânci 
submarine, peste care panașe de spumă se rostogoleau 
grațios; dinspre larg venea un murmur asemeni zumzetului 
de albine. Totul era la același nivel, în afară de cele două 
Douvres, verticale și drepte, ca două coloane negre. Ele 
erau până la oarecare înălțime în întregime acoperite de 
catifeaua algelor. Șoldurile lor aveau povârnișuri cu sclipiri 
de armură. Erau parcă gata să reînceapă lupta. Îţi dădeai 
seama că sub apă erau adânc împlântate într-un masiv 
muntos. Respirau un fel de atotputernicie tragică. 

De obicei marea își dă loviturile pe ascuns. Îi place să 
rămână în umbră. Rareori se întâmpla ca misterul să 
renunţe la taina sa. Marea e și deschisă și ascunsă, umblă 
pe ocolite, nu-i place să-și dea în vileag faptele. Provoacă un 
naufragiu, și-l ascunde numaidecât; pudoarea ei constă în 
a-și înghiţi victimele. Valurile sunt fățarnice; ele ucid, pradă, 
ascund, se fac că nu știu nimic și surâd. Rag și apoi 
spumegă. 

Aici, nimic din toate acestea. Stâncile Douvres, ridicând 
deasupra valurilor trupul mort al Durandei, aveau un aer 
triumfător. Ai fi zis două braţe monstruoase ieșind din abis 
și arătând furtunilor acest cadavru de navă, ca un ucigaș 
care se fălește cu ticăloșia lui. 

Gilliatt era îmbrăcat cu hainele pe care obișnuia să le 
poarte de când se afla pe mare: cămașa de lână, ciorapi de 
lână, ghete ţintuite, bluză marinărească tricotată, un 
pantalon de stofă groasă și aspră, cu buzunare, iar pe cap o 
bonetă roșie de lână, dintr-acelea pe care le purtau pe 
atunci marinarii, și cărora li se spunea în secolul trecut 
„ocnașe”. 

Recunoscu reciful și porni spre el. 

Durande era tocmai contrariul unui vapor scufundat; era 
un vapor care spânzura în aer. 


Cu greu de închipuit o acţiune de salvare mai ciudată ca 
aceasta. 

Era ziua-n amiaza mare când Gilliatt ajunse în apele 
recifului. 

Marea era, după cum am mai spus, liniștită. Singurele 
valuri care se agitau la suprafaţa apei erau doar cele iscate 
de strânsoarea dintre stânci. În orice braţ al mării, fie el 
mare sau mic, apa freamătă. Înlăuntrul unei strâmtori 
valurile spumegă veșnic. 

Aruncă sonda de mai multe ori. 

Trebuia să facă o mică debarcare. 

Obișnuit să lipsească de-acasă vreme îndelungată, el avea 
întotdeauna gata pregătite cele necesare pentru o 
călătorie. Un sac cu pesmeţi, un sac cu făină de secară, un 
coș cu pește sărat și cu carne afumată, un bidon uriaș cu 
apă de băut, o lădiță norvegiană pictată cu flori, în care 
erau câteva cămăși groase de lână, mantaua de ploaie, 
jambierele lui gudronate și-o blană de oaie pe care noaptea 
și-o arunca peste bluză. În momentul plecării de-acasă 
pusese în grabă toate lucrurile acestea în „burduf”, iar pe 
deasupra mai adăugase și-o pâine proaspătă. În graba 
plecării își luase doar câteva unelte de lucru; un ciocan de 
fierărie, un topor și-o secure, un ferăstrău și o frânghie cu 
noduri, prevăzută la capăt cu un cârlig de fier. Cu o scară 
de felul acesta și folosind-o cu iscusință, pantele cele mai 
repezi devin accesibile, și un marinar priceput reușește să- 
și croiască drum pe povârnișurile cele mai abrupte. 

Plasele, undițele sale și toate sculele de pescuit erau în 
barcă. Le pusese acolo din obișnuinţă, în mod mecanic, căci 
urma, dacă avea să-și înfăptuiască planul, să rămână multă 
vreme într-un arhipelag de stânci, unde astfel de unelte 
sunt cu totul nefolositoare. 

În momentul în care Gilliatt ajunse în dreptul recifului, 
marea  descreștea, ceea ce constituia o împrejurare 
prielnică. Valurile, care se retrăgeau treptat, treptat, lăsau 
să se vadă, la poalele micii Douvres, mai multe lespezi plate 


sau puţin înclinate, evocând destul de bine imaginea 
consolelor care susţin o bârnă. Aceste suprafeţe, când 
înguste, când largi, înșiruite la distanţe inegale de-a lungul 
monolitului vertical, se prelungeau într-un fel de cornișă 
subţirică până dedesubtul Durandei, care ieșea în afara 
celor două stânci, unde era strânsă ca într-o menghină. 

Aceste platforme puteau fi lesne folosite, atât pentru 
debarcare, cât și pentru cercetarea amănunţită a locurilor. 
Proviziile pe care le adusese Gilliatt în „burduf” puteau fi 
descărcate în mod provizoriu acolo. Nu era însă timp de 
pierdut, căci platformele nu rămâneau deasupra apei decât 
acoperite iarăși de valurile mării. 

În faţa acestor stânci, unele plane, altele în pantă, își 
împinse și-apoi își opri Gilliatt „burduful”. 

Un strat umed și alunecos de iarbă de mare le 
înveșmânta; povârnișul era ici, colo, mai pieptiș, ceea ce 
făcea alunecușul mai periculos. 

Gilliatt se descălţă, sări cu picioarele goale pe iarba de 
mare și-și priponi „burduful” de un colţ de stâncă. 

Apoi înaintă cât putu mai departe pe cornișa îngustă de 
granit, ajunse sub vaporul suspendat în aer, își ridică ochii 
și începu să studieze. 

Durande era prinsă, suspendată și oarecum potrivită 
între cele două stânci, la o înălțime de aproape douăzeci de 
picioare deasupra mării. Valurile trebuie să fi fost grozav de 
puternice ca s-o azvârle la asemenea înălțime. 

Aceste isprăvi de pomină nu sunt de natură să-i minuneze 
pe oamenii mării. Ca să nu cităm decât un singur exemplu, 
la 25 ianuarie 1840, în golful Stora, în clipa în care se 
potolea furtuna, unul din ultimele ei talazuri se dezlănţui cu 
atâta furie, încât dintr-o singură lovitură aruncă un bric 
întreg deasupra scheletului corvetei Marne, care eșuase în 
acele locuri înfigându-l cu bompresul înainte, între două 
faleze. 

De altminteri, între cele două Douvres nu mai era decât 
jumătate din Durande. 


Vasul, smuls din mijlocul valurilor, fusese oarecum 
dezrădăcinat din apă de uragan. Vârtejul vântului îl 
răsucise, vârtejul apei îl ţintuise și vasul, prins între cei doi 
pumni ai vijeliei, din care unul îl împingea înainte, celălalt îl 
ținea pe loc, se rupsese ca o șipcă. Partea dindărăt, cu 
mașina și cu roţile, ridicată deasupra valurilor spumegânde 
și aruncată cu toată furia ciclonului în defileul dintre cele 
două Douvres, se înfundase între stânci până la jumătate și 
rămăsese acolo. Ciclonul aplicase lovitura cu putere și cu 
multă precizie: pentru a înfunda această parte a vasului în 
defileul dintre cele două Douvres, uraganul se transformase 
în măciucă. Partea dinainte a Durandei, smulsă și 
rostogolită de rafalele puternice ale vântului, se sfărâmase 
de stânci. 

Din cala desfundată a vaporului, boii înecaţi căzuseră în 
mare. 

O mare porţiune din pereţii din faţă ai vaporului nu se 
desfăcuse încă complet de partea dindărăt și spânzura în 
aer, susținută de apărătorile roţilor din stânga prin câteva 
legături șubrede, ușor de sfărâmat cu lovituri de topor. 

Se vedeau, ici-colo, în scobiturile mai îndepărtate ale 
recifului, bârne, scânduri, fâșii de pânză, crâmpeie de lanţ. 
Tot felul de rămășițe de-ale vaporului încremenite pe stânci. 

Gilliatt studia cu atenţie vasul naufragiat. Chila vaporului 
forma un fel de platou deasupra capului său. 

Zarea, unde apele fără de margini se mișcau alene, era 
senină. Soarele se înălța maiestuos din această nesfârșită 
întindere albastră. 

Din când în când, câte-o picătură de apă se prelingea de 
pe epavăi12: și cădea în mare. 


Perfecţiunea dezastrului 


Cele două Douvres se deosebeau între ele atât ca formă, 
cât și ca înălțime. 


Pe mica Douvre, încovoiată și ascuţită, se vedeau 
ramificându-se, de la bază spre vârf, vinele lungi ale unei 
roci de culoare cărămizie, de nuanţă destul de deschisă, 
care învrâsta cu dungile ei masa de granit a stâncii. În 
locurile în care dungile acestea roșcate pătrundeau în 
granitul stâncii se formaseră un fel de crăpături foarte 
folositoare unei ascensiuni. Una din aceste crăpături, care 
se afla chiar deasupra epavei, fusese atât de bine șlefuită și 
lărgită de loviturile valurilor, încât se transformase într-un 
fel de firidă, în care s-ar fi putut așeza o statuie. Granitul 
micii Douvre era rotunjit la suprafaţa sa neted ca o piatră 
de încercat aurul, netezime care nu-i răpea nimic din 
duritate. Vârful micii Douvre era ascuţit ca un corn. Cea 
mare, lucioasă, omogenă, netedă, perpendiculară și ca 
tăiată cu firul cu plumb, era formată dintr-un singur bloc și 
părea făcută din fildeș negru. Nicio adâncitură, niciun 
relief. Povârnișul îi era neospitalier; ocnașului nu i-ar fi 
putut folosi pentru a evada, și nici unei păsări ca să-și 
clădească acolo cuibul. În vârful ei se afla, ca și pe stânca 
Omul, o platformă; numai că această platformă era 
inaccesibilă. 

Te puteai urca pe mica Douvre. Însă nu puteai rămâne 
acolo timp mai îndelungat; puteai rămâne cât doreai pe cea 
mare, dar era cu neputinţă să ajungi în vârful ei. 

Gilliatt, după ce văzu despre ce-i vorba, se reîntoarse la 
„burduf”, descarcă totul pe cea mai lată dintre cornișele de 
deasupra apei, făcu din toate lucrurile astea, foarte reduse 
la număr, un soi de balot pe care-l înfășură într-o prelată, 
trecu prin nodul balotului o frânghie cu cârlig la capăt, 
împinse balotul într-un ungher al stâncii, unde să nu-l 
ajungă valurile, apoi, căţțărându-se cu mâinile și cu 
picioarele, din colţ de stâncă în colţ de stâncă, îmbrăţișând 
mica  Douvre,  cramponându-se de cele mai mici 
neregularități, se sui până la nava eșuată în aer. 

Ajuns la înălțimea roţilor cu zbaturi sări pe punte. 

Interiorul epavei era lugubru. 


Durande oferea vederii toate urmele unei agresiuni 
violente și înspăimântătoare. Era violul îngrozitor al 
furtunii. Vijelia se comportă ca o bandă de pirați. Nimic nu 
seamănă mai mult cu un atentat ca un naufragiu. Norii, 
tunetul, ploaia, vânturile, talazurile, stâncile, toată banda 
asta de complici e odioasă. 

Pretutindeni se vedeau urmele furiei turbate ale furtunii. 
Felul ciudat în care erau răsucite unele piese de fier îţi 
dezvăluia violenţa cu care furtuna, ca ieșită din fire, le 
azvârlise în toate direcţiile. Spaţiul dintre punți semăna cu 
celula unui nebun care a spart toate lucrurile. 

Nu există fiară care să-și sfâșie prada cu mai multă 
sălbăticie ca marea. Apa mării e toată numai gheare. Vântul 
mușcă, valurile sfâșie; talazul e o gură cu colţi ascuţiţi. El 
sfâșie și strivește în același timp. Lovitura oceanului e la fel 
cu aceea a unei labe de leu. 

Prăpădul de pe Durande se caracteriza prin aceea că 
totul fusese distrus cu minuţiozitate, bucată cu bucată. 
Parcă totul ar fi fost jumulit în mod îngrozitor. Multe 
stricăciuni păreau făcute înadins. Îţi venea să spui: Ce 
răutate! Pereţii vasului fuseseră jupuiţi cu artă. E un fel de- 
a pustii propriu ciclonului. Acest devastator uriaș se 
complace în a ciopârţi și în a subţia. Distrugerile pe care le 
săvârșește seamănă cu niște torturi. El extermină și disecă 
în același timp. 

Cicloanele se întâlnesc rar în clima noastră și sunt cu atât 
mai de temut, cu cât se ivesc când nu te gândești. O stâncă 
pe care-o întâlnește în drum poate sili vijelia să se 
învârtească în jurul ei ca în jurul unei axe. Probabil că 
furtuna s-a învârtit în spirală în jurul stâncilor Douvres și 
din ciocnirea cu reciful s-a înălțat brusc o trombă marină, 
ceea ce explică aruncarea vaporului pe stânci, la o înălțime 
așa de mare. Când bântuie ciclonul, un vapor nu cântărește 
în faţa vântului mai mult ca o pietricică într-o praștie. 

Durande avea o rană adâncă, la fel cu aceea pe care-ar 
avea-o un om tăiat în două; era un trunchi deschis prin care 


se scurgea un amestec de sfărâmături, asemeni unor 
măruntaie. Funii fâlfâiau în aer și se zbăteau în vânt; lanţuri 
se legănau de colo-colo, zăngănind; fibrele și nervii 
vaporului erau despuiaţi și atârnau. Ceea ce nu era 
sfărâmat în bucăţi era  dezarticulat; crâmpeie din 
căptușeala interioară a vaporului dădeau impresia unor 
țesale bătute în cuie; totul era o ruină; nimic care să nu fie 
smuls din loc, sărit din cuie, crăpat, strâmbat, ros, găurit, 
distrus; niciun fel de coeziune în acest morman respingător; 
totul era spart, dislocat și rupt, prezentând aspectul acela 
de  inconsistenţță fluidă care caracterizează orice 
învălmășeală, începând cu cea omenească, numită câmp de 
bătălie, și terminând cu învălmășeala elementelor, numită 
haos. Totul se prăbușea, totul se scurgea, și un șuvoi de 
scânduri, de tăblii, de fiare vechi, de cabluri și de bârne se 
oprise la marginea marii fracturi a chilei, de unde cea mai 
mică zguduitură le putea rostogoli în mare. Ceea ce mai 
rămăsese din această solidă carenă, atât de falnică 
odinioară, adică numai partea dindărăt, spânzurată între 
cele două Douvres și poate gata să se prăbușească oricând, 
era crăpată ici și colo și lăsa să se vadă prin găurile ei largi 
interiorul întunecat al vaporului. 
lar spuma scuipa de jos pe epava asta jalnică. 


Teafără, dar nu salvată 


Gilliatt nu se așteptase să găsească numai jumătate de 
vapor. Niciuna din indicaţiile, totuși atât de precise, ale 
căpitanului de pe Shealtiel, nu dăduseră a înțelege că 
vaporul fusese tăiat în două pe la mijloc. Probabil că 
spărtura se produsese sub presiunea maselor orbitoare de 
spumă, atunci când căpitanul de pe Shealtiel auzise 
„trosnitura aceea diabolică”. Căpitanul plecase, fără 
îndoială, în clipa în care vijelia dădea lovitura de graţie 
Durandei, și ceea ce luase el drept un talaz uriaș fusese o 
trombă marină. Mai târziu, când se apropiase să vadă 


vaporul naufragiat, el nu putuse zări decât partea 
anterioară a epavei, restul, adică marea spărtura care 
separase partea dinainte a vaporului de partea dindărăt, 
fiindu-i ascuns de gâtul îngust al recifului. 

Cu excepţia acestui amănunt, tot ceea ce spusese 
căpitanul de pe Shealtiel fusese exact. Corpul vasului era 
pierdut, mașina însă rămăsese neatinsă. 

Asemenea întâmplări se întâlnesc adesea atât în timpul 
naufragiilor, cât și în timpul incendiilor. Nu putem pătrunde 
logica dezastrelor. 

Catargele, rupte, căzuseră; coșul însă nici nu se clintise: 
placa cea mare de fier a postamentului mașinii reușise să-l 
păstreze în întregime intact. Scândurile ce căptușeau roţile 
cu zbaturi erau desprinse una de alta, întocmai ca lamele 
unei jaluzele; dar printre ele se puteau vedea cele două roţi 
în perfectă stare. Lipseau doar câteva zbaturi. 

În afară de mașină rezistase și marele cabestani13% din 
pupa vaporului. Lanţul îi era înfășurat împrejur și, datorită 
faptului că fusese fixat zdravăn într-un cadru de scânduri 
groase, mai putea fi încă întrebuințat, cu condiţia ca efortul 
făcut pentru a-l pune în mișcare să nu distrugă complet 
puntea. Scândurile punţii se îndoiau peste tot locul sub cea 
mai mică greutate. Toată această diafragmă se clătina. 

În schimb, cum am mai spus, porţiunea corpului vasului 
care se afla între cele două Douvres era de neclintit și 
părea să reziste. 

Faptul că mașina rămăsese intactă era ca un fel de bătaie 
de joc și adăuga catastrofei o nuanţă de ironie. Mașina era 
salvată, ceea ce n-o împiedica însă să fie pierdută. Oceanul 
o păstra pentru a o distruge pe îndelete. Jocul de-a pisica cu 
șoarecele. 

Durande avea să-și trăiască agonia, desfăcându-se bucată 
cu bucată. Avea să devină jucăria valurilor turbate. Avea să 
se micșoreze pe zi ce trece și, ca să spunem așa, să se 
topească. Ce se putea face? Numai gândul că un asemenea 
bloc uriaș, alcătuit din mecanisme și angrenaje, masiv și 


delicat totodată, condamnat să nu poată fi mișcat din loc din 
cauza greutăţii sale, lăsat în această regiune singuratică, 
pradă forţelor distructive, pus de stânci la discreţia vântului 
și a valurilor, ar putea fi, în condiţiile acestui mediu 
neîndurător, salvat de la o nimicire lentă, părea nebunie 
curată. 

Durande era prizoniera celor două Douvres. 

Cum s-o eliberezi? 

Cum s-o smulgi de-acolo? 

Evadarea unui om e lucru greu; dar ce problemă 
reprezintă evadarea unei mașini! 


Cercetarea locală prealabila 


Gilliatt era încolţit din toate părţile numai de probleme 
urgente. Cea mai urgentă însă era aceea de a găsi un loc de 
ancorat pentru „burduf”, apoi un adăpost pentru el însuși. 

Durande fiind strivită mai puternic la babord decât la 
tribord, apărătoarea roții din dreapta era mai ridicată decât 
cea din stânga. 

Gilliatt se urcă pe apărătoarea roții din dreapta. De acolo 
el domina partea de jos a stâncilor și, cu toate că șirul 
îngust al stâncilor dindărătul celor două Douvres șerpuia, 
formând mai multe coturi, Gilliatt putu să cerceteze în voie 
planul geometric al recifului. 

Își începu lucrul prin această acţiune de recunoaștere. 

Cele două Douvres, după cum am mai arătat, erau ca doi 
stâlpi uriași stând de strajă la intrarea îngustă a unei 
stradele alcătuită din mici faleze din granit cu fațadele 
perpendiculare. Nu rareori întâlnești în formațiunile 
submarine primitive asemenea coridoare ciudate, care par 
cioplite cu toporul. 

Acest defileu, extrem de întortocheat, era întotdeauna 
plin cu apă, chiar în timpul refluxului. Un curent foarte 
agitat îl străbătea veșnic de la un capăt la celălalt. Cotiturile 
repezi ale acestui fel de canal erau, după natura vântului 


care-l răscolea, când bune, când rele; câteodată dădeau 
hula peste cap, îndepărtând-o; altă dată o îndârjeau. Și 
acest din urmă caz era cel mai frecvent; obstacolul înfurie 
valurile și le împinge la excese; spuma e semnul creșterii 
nemăsurate a valului. 

Vijelia de-a lungul defileurilor dintre două stânci e supusă 
peste tot locul aceleiași presiuni și prezintă aceeași 
primejdie. Suflul uriaș rămâne uriaș de la un capăt la 
celălalt al defileului, biciuind doar mai ascuţit. E măciucă și 
săgeată totodată. Străpunge și zdrobește în același timp. 

Cele două șiruri de stânci, care lăsau între ele acest soi 
de „stradă marină”, se orânduiau în platforme mai joase 
decât cele două Douvres și descreșteau treptat-treptat, apoi 
se afundau amândouă sub apă la oarecare distanţă. La 
capătul acela se găsea o altă intrare gâtuită, mai joasă 
decât intrarea dintre cele două Douvres, care forma 
intrarea dinspre răsărit a defileului. Era ușor de ghicit că 
dubla prelungire a celor două șiruri de stânci continua 
strada sub apă până la stânca Omul, așezată ca o cetăţuie 
pătrată la cealaltă extremitate a recifului. 

De altfel, în timpul refluxului, și era tocmai reflux când 
Gilliatt cerceta aceste locuri, cele două șiraguri de stânci 
submarine lăsau să li se vadă crestele, unele fără pic de 
umezeală pe ele, vizibile toate și înșiruindu-se una după alta 
fără întrerupere. 

Omul limita și proptea în partea de răsărit întreaga masă 
de stânci a recifului, care se rezema înspre apus de cele 
două Douvres. 

Văzut de sus, întregul recif părea un șirag de mătănii 
alcătuit din brizanţi, având la un capăt cele două Douvres, 
iar la celălalt Omul. 

Această stradelă în zigzag, șerpuind ca un fulger, avea, 
aproape peste tot, aceeași lăţime. Oceanul o construise 
astfel. Natura, în veșnică mișcare, produce uneori 
regularităţi din acestea ciudate. 


De la un capăt la altul al defileului, cei doi pereţi paraleli 
de stâncă stăteau faţă în faţă, la o distanţă pe care lărgimea 
Durandei o acoperea aproape exact. Între cele două 
Douvres, o adâncitură a Douvrei celei mici, curbată și 
prăvălită în acel loc, dăduse adăpost roţilor cu zbaturi. În 
orice alt loc, roţile ar fi fost strivite. 

Dubla faţadă interioară a recifului avea un aspect 
îngrozitor. 'Tot ceea ce Gilliatt, de pe înălțimea epavei, putea 
zări din defileu, îl făcea să i se încreţească pielea de groază. 
De multe ori defileurile de granit ale oceanului îţi ofereau o 
stranie și permanentă întruchipare a naufragiului. Defileul 
celor două Douvres o oferea și el pe-a lui proprie, 
înspăimântătoare. Oxizii rocilor lăsau ici-colo pe povârnișul 
stâncos urme roșiatice, ca niște pete de sânge închegat. Era 
ca sudoarea însângerată a unui cavou plin de cadavre, ca și 
cum reciful ar fi ascuns o criptă. Aspra piatră marină, diferit 
colorată, ici din cauza descompunerii amalgamurilor 
metalice din compoziţia rocilor, colo datorită mucegaiului, 
prezenta în unele locuri plăgi groaznice, purpurii, în altele 
pete de un verde suspect, împroșcături de un roșu închis, 
care evocau ideea asasinatului și a exterminării. [i se părea 
că ai în faţă peretele unei camere de tortură de pe care 
sângele nu se uscase încă. Ai fi zis că trupurile strivite ale 
oamenilor și-au lăsat acolo urma; iar stânca perpendiculară 
purta un fel de amprentă a unor agonii acumulate. În unele 
locuri, sângele celor uciși părea că se mai prelinge încă de 
pe pereţii umezi și aveai impresia că dacă ai atinge cu 
degetul stânca, ţi l-ai înroși de sânge. Urme de masacru 
apăreau pretutindeni. La picioarele dublului șir de stânci 
paralele, uriași bolovani rotunjiți de valuri, unii de un roșu 
aprins, alţii negri sau violeţi, vizibili peste tot locul - la 
suprafața mării, sub valuri și în adânciturile săpate de apă 
în stânca - făceau impresia unor viscere. S-ar fi zis că 
pântecele unor uriași fuseseră deșertate acolo. În peșterile 
pe care le sapă apele mării asemenea aspecte se întâlnesc 
destul de des. 


Un grajd pentru cal 


Pentru cei pe care neprevăzutul călătoriilor îi condamnă 
să locuiască câtva timp pe un recif în mijlocul oceanului, 
forma recifului nu le este nicidecum indiferentă. Sunt 
recife-piramidă, o unică creastă săgetând din valuri, recife- 
colac, ceva ca un rotocol de bolovani; există și recife- 
coridor. 

Un recif-coridor are o direcţie. Această direcţie e de 
mare importanţă. De felul cum e orientat reciful depinde și 
influenţa pe care-o exercită el asupra aerului și apei. Reciful 
coridor acționează asupra valurilor și vântului în mod 
mecanic, prin forma sa, și ca un element galvanic, prin 
gradul diferit de magnetizare a planurilor sale verticale, 
mase alăturate și antagonice. 

Acest fel de recife atrage toate forţele dezlănţuite ale 
uraganului și exercită asupra vijeliei o ciudată putere de 
concentraţie. 

De unde, în regiunile cu astfel de stânci, o sporire a 
violenţei furtunilor. 

Gilliatt se pricepea destul de bine la recife, ca să nu 
subaprecieze seriozitatea situaţiei în care se găsea pe 
stâncile Douvres. Înainte de toate, după cum am mai spus, 
trebuia să-și pună la loc sigur „burduful”. 

Dubla spinare stâncoasă, ce se prelungea ca o tranșee, 
șerpuitor, în spatele celor două Douvres, alcătuia ici și colo 
grupuri împreună cu alte stânci, și puteai lesne ghici 
existenţa unor fundături și a unor peșteri care răspundeau 
în stradela dintre stânci și care se legau de defileul 
principal, ca ramurile de tulpină. 

Partea inferioară a stâncilor era căptușită cu alge, iar 
partea superioară cu licheni. Nivelul uniform al algelor pe 
toate stâncile indica nivelul cel mai ridicat al fluxului, peste 
care apele mării nu mai cresc. Vârfurile stâncoase, pe care 
apa nu le atingea niciodată, aveau fulguiala aceea de argint 


și de aur pe care i-o dă granitului marin amestecul de 
licheni albi și de licheni galbeni. 

Pe alocuri, stâncile erau acoperite de scoici de formă 
conică și-ţi făcea impresia că erau mâncate de lepră. Caria 
uscată a granitului. 

În unele locuri, în unghere ascunse, unde se strânseseră 
mormanele de nisip fin cu suprafața unduită mai mult de 
vânt decât de valuri, creșteau pâlcuri de scaieţi albaștri. 

În unele scobituri rareori scăldate de valurile mării se 
vedeau adânc săpate mici vizuini ale ariciului de mare. 
Acest arici-moluscă, un fel de bulgăr viu care umblă 
rostogolindu-se pe ţepi, a cărui carapace este alcătuită din 
peste zece mii de piese artistic împreunate și sudate și a 
cărui gură se cheamă, nu știu de ce, lanterna lui Aristotel, 
găurește granitul cu cei cinci dinţi ai săi care mușcă piatra, 
și-apoi se instalează acolo. În alveolele acestea îl găsesc 
căutătorii de „fructe de mare”. Ei îl taie în patru și-l 
mănâncă crud, ca pe o stridie. Unii obișnuiesc să-și înmoaie, 
pâinea în această carne gelatinoasă. De aici și denumirea 
de ou de mare. 

Vârfurile îndepărtate ale stâncilor submarine, 
descoperite de reflux, formau chiar la poalele Omului un fel 
de golfuleţ, împrejmuit aproape de jur împrejur de pereţii 
stâncoși ai recifului. Era limpede că-n locul acela s-ar putea 
amenaja o mică radă. Gilliatt examină golfuleţul. Avea forma 
unei potcoave și era deschis numai într-o singură parte, în 
direcţia vântului dinspre răsărit, cel mai puţin primejdios 
dintre vânturile care bântuie în acele locuri. Zăgăzuită, 
marea era în acel loc aproape ca o apă stătătoare. Acest 
golfuleţ putea oferi un adăpost. De altminteri, Gilliatt nu 
prea avea de unde alege. 

Dacă voia să profite de reflux, trebuia să se grăbească. 

Timpul continua de altfel să se menţină frumos și liniștit. 
Trufașul ocean era în toane bune. 

Gilliatt cobori, se încălţă, desfăcu parâma, se urcă în 
barcă și o împinse în larg. El navigă de-a lungul părții 


exterioare a recifului, folosindu-se de vâsle. 

Ajuns în dreptul Omului, examină cu atenţie intrarea 
golfuleţului. 

Un fel de unduire imperceptibilă în mobilitatea valurilor, 
cută invizibilă pentru oricine altul decât un marinar, indica 
locul de trecere. 

Gilliatt studie o clipă această curbă, aproape fără de 
contur în noianul apelor, împinse puţin barca spre larg ca 
să poată întoarce și să-și croiască mai cu ușurință drum și- 
apoi, repede, dintr-o singură lovitură de vâslă, intră în 
golfuleţ. 

Aruncă sonda. 

Locul de ancorat era într-adevăr minunat. 

„Burduful” era la adăpost, aproape împotriva tuturor 
eventualităţilor anotimpului. 

Până și cele mai periculoase stânci au asemenea 
ascunzișuri liniștite. Adăposturile pe care le întâlnești 
printre stânci au ceva din ospitalitatea beduinului: sunt 
sigure și te poţi încrede în ele. 

Gilliatt trase „burduful” cât mai aproape de Omul, totuși 
la o oarecare distanţă de locul unde atingea fundul, și 
aruncă cele două ancore ale vasului. 

După ce termină, își încrucișă braţele și începu să se 
sfătuiască cu el însuși. 

„Burduful” era la adăpost; această problemă o rezolvase; 
dar mai rămânea încă una. Unde să se adăpostească el 
acum? 

Două adăposturi se prezentau: „Burduful” însuși, cu 
fărâma lui de cabină care putea fi, de bine, de rău, folosită, 
și platoul Omului, până la care puteai urca cu ușurință. 

Și dintr-un adăpost și din celălalt puteai ajunge, în timpul 
refluxului, sărind din stâncă în stâncă, aproape fără să te 
uzi, până la defileul dintre cele două Douvres, unde se 
găsea Durande. 

Dar refluxul nu durează decât un moment, așa că tot 
restul timpului erai despărţit fie de adăpost, fie de epavă, 


printr-o distanţă de peste trei sute de metri. Să înoţi printre 
stânci e un lucru greu, iar când marea acoperă stâncile, e 
cu neputinţă. 

Nu rămânea decât să renunţe și la „burduf”, și la Omul. 

Niciun adăpost cu putinţă între stâncile vecine. Vârfurile 
inferioare ale stâncilor se afundau de două ori pe zi sub 
apele fluxului. 

Vârfurile mai înalte erau spălate fără încetare de spuma 
valurilor. Acţiune inospitalieră. 

Rămânea doar epava. 

Era oare cu putinţă să locuiască acolo? 

Gilliatt nutri această speranţă. 


O cameră pentru călător 


După o jumătate de oră, Gilliatt, aflându-se din nou pe 
epavă, urca și cobora de pe puntea superioară pe puntea 
inferioară și de acolo în cală, aprofundând examenul sumar 
făcut cu ocazia primei lui vizite. 

Cu ajutorul cabestanului urcase pe puntea Durandei 
balotul pe care-l făcuse din încărcătura „burdufului”. 
Cabestanul funcţionase bine. Manelelei131 pentru a-l pune 
în mișcare, nu lipseau pe punte. Gilliatt n-avea decât să 
întindă mâna în vraful acesta de piese răvășite, ca să-și 
aleagă pe cea pe care-o dorea. 

Găsi în mormanul de resturi o daltă, căzută fără îndoială 
din cutia dulgherului, cu care-și îmbogăţi lădiţa de scule. 

De altminteri - atunci când te afli într-o situaţie precară 
și cel mai neînsemnat lucru are valoare - își avea briceagul 
în buzunar. 

Gilliatt lucră toată ziua la epavă, curăţind, consolidând, 
înlăturând tot ceea ce era de prisos. 

Când veni seara, el ajunse la următoarea concluzie: 

Întreaga epavă tremura în bătaia vântului. Carcasa ei se 
cutremura la fiecare pas al lui Gilliatt. Numai acea parte din 
corpul vasului în care se afla mașina, prinsă ca într-un 


clește între stânci, era solid fixată și nu se clintea din loc. 
Traversele erau puternic proptite în granitul stâncilor. 

Să se instaleze pe Durande ar fi fost o nechibzuinţă. Ar fi 
însemnat o povară în plus; și epava nu numai că nu trebuia 
supraîncărcată, ci dimpotrivă, era nevoie să fie ușurată. 

Ruina aceasta trebuia cruţată cât mai mult cu putinţă. 
Era ca un bolnav care trage să moară. Vântul avea s-o 
maltrateze îndeajuns. 

Însuși faptul de a fi silit să lucrezi pe navă era dăunător 
pentru ea. Activitatea pe care epava va trebui s-o suporte o 
va obosi în mod sigur, poate peste puterea ei de rezistenţă. 

Și apoi, dacă vreun accident de noapte ar surveni în 
timpul somnului lui Gilliatt, a te găsi în epavă ar fi însemnat 
să te scufunzi o dată cu ea. Niciun ajutor cu putinţă; totul ar 
fi fost pierdut. Deci, ca să poţi salva epava, trebuia să te afli 
în afara ei. 

Să fii în afara ei și în același timp lângă ea - aceasta era 
problema. 

Era din ce în ce mai complicat. 

Unde să găsești un adăpost în aceste condiţii? 

Gilliatt căzu pe gânduri. 

Nu rămâneau decât cele două Douvres. Dar ele păreau 
puţin primitoare. 

Se zărea de jos, pe platoul din vârful marii Douvre, un fel 
de ridicătură. Poate că în acest crâmpei de stâncă se găsea 
vreo scobitură. O gaură în care să te poţi cuibări; Gilliatt 
nici nu cerea mai mult. 

Dar cum să ajungi până la platou? Cum să te urci pe 
acest perete vertical, dur și lustruit ca o pietricică, pe 
jumătate acoperit de alge verzi și vâscoase, cu înfățișarea 
lunecoasă a unei suprafeţe bine săpunite? 

Erau mai bine de treizeci de picioare între puntea 
Durandei și creasta platoului. 

Gilliatt scoase din lada lui cu unelte funia cu noduri și-o 
prinse cu cârligul de cingătoare și începu să escaladeze 
mica Douvre. Pe măsură ce se urca, ascensiunea devenea 


tot mai anevoioasă. Uitase să-și scoată ghetele, ceea ce 
făcea ca urcușul să fie și mai greu. Ajunse cu multă caznă în 
vârf; se ridică în picioare. Nu era loc decât atâta cât să 
poată să-și pună picioarele. Să-și înjghebeze un adăpost era 
aproape cu neputinţă. Un stâlpnici12+* ar fi fost foarte 
mulțumit și cu atâta; Gilliatt, mai pretenţios, voia ceva mai 
mult. 

Mica Douvre era aplecată în direcţia celei mari, ceea ce 
de departe făcea impresia că o salută; iar distanţa dintre 
cele două Douvres, care la poale era de vreo douăzeci de 
picioare, spre vârf nu era decât de opt până la zece 
picioare. 

De pe piscul unde se urcase, Gilliatt văzu și mai limpede 
globul stâncos care acoperea în bună parte platforma marii 
Douvre. 

Această platformă era la o înălțime de cel puţin trei 
stânjeni deasupra capului său. O prăpastie îl despărțea de 
ea. 

Povârnișul micii Douvre, foarte înclinat, îi fugea de sub 
picioare. 

Gilliatt desfăcu de la cingătoare funia cu noduri, măsură 
repede cu privirea distanţa și aruncă cârligul pe platformă. 

Cârligul râcâi stânca, apoi alunecă. Funia, la capătul 
căreia se găsea cârligul, căzu sub picioarele lui Gilliatt, de-a 
lungul micii Douvre. 

Gilliatt încercă din nou. Aruncând funia mai departe și 
țintind ridicătura de granit de pe platforma unde zărea o 
seamă de crăpături și de șanțuri. 

Aruncarea funiei fu făcută cu atâta îndemânare și cu 
atâta precizie, încât cârligul rămase înfipt. 

Gilliatt trase cu putere de frânghie. Stânca se sfărâmă și 
funia se rostogoli din nou în prăpastia de sub el. Gilliatt 
aruncă cârligul pentru a treia oară. 

De data asta nu mai alunecă. Trase cu putere de 
frânghie. Ea rezistă. Cârligul se fixase undeva. 


Se oprise pe platou în vreun colţ de stâncă, pe care 
Gilliatt nu-l putea vedea. 

Era silit să-și încredințeze viaţa acestui suport 
necunoscut. Gilliatt nu șovăi. 

Nu era vreme de pierdut. Trebuia să aleagă soluţia cea 
mai rapidă. De altfel, era aproape cu neputinţă să coboare 
pe puntea Durandei, pentru a chibzui la altă posibilitate. 
Alunecușul era probabil, iar prăbușirea aproape sigură. De 
urcat urci, dar nu știi dacă te mai poţi întoarce. 

Gilliatt avea, ca toţi marinarii destoinici, mișcările sigure. 
El nu-și irosea niciodată puterile. Nu făcea decât eforturi 
măsurate. Din care cauză făcea minuni de bărbăţie, deși 
avea mușchi obișnuiți; nu era mai vânjos ca alţii, dar în 
schimb era mai cutezător. La el, puterea, care e de natură 
fizică, se îmbina cu energia, care e de natură morală... 

Lucrul pe care trebuia să-l facă era periculos. 

Să străbată, agăţat de funie, spaţiul dintre cele două 
Douvres, asta era problema. 

Gilliatt încercă pentru a doua oară cârligul; dar acesta 
nici nu se clinti. 

Gilliatt își înfășură mâna stângă cu o batistă, apucă cu 
putere frânghia cu mâna dreaptă, peste care puse mâna 
stângă, apoi, întinzând un picior înainte, iar cu celălalt 
lovind cu putere stânca, pentru ca forţa brânciului să 
oprească răsucirea frânghiei, se aruncă din vârful micii 
Douvres spre faţa abruptă a celei mari. 

Izbitura fu puternică. Cu toate precauţiunile luate, 
frânghia se răsuci și el se izbi eu umărul de stâncă. Fu 
împins înapoi. Pumnii i se loviră la rândul lor de stâncă. 
Batista alunecase. Mâinile i se zdreliră. Puţin lipsi ca să nu-i 
fie strivite. 

Gilliatt rămase o clipă ameţit, atârnând în gol. 

Fu totuși destul de stăpân pe sine, chiar în clipa când îi 
veni ameţeală, ca să nu dea drumul frânghiei. 

Câtva timp se scurse în legănări și zvâcnete, înainte ca el 
să izbutească a prinde frânghia între picioare. În cele din 


urmă reuși. 

Revenindu-și în fire și ţinând frânghia atât cu mâinile cât 
și cu picioarele, privi în jos. 

Lungimea funiei, care-i servise de multe ori să atingă 
înălțimi și mai mari, nu-l neliniștea. Capătul ei se târa într- 
adevăr pe puntea Durandei. 

Gilliatt, având siguranţa că va putea cobori, începu să se 
urce. 

În câteva clipe fu pe platou. 

Nicio făptură, în afară de cele înaripate, nu călcase 
vreodată pe-acolo. Platoul era acoperit peste tot cu găinaţ. 
Avea forma unui trapez neregulat, tăiat în acea prismă 
uriașă de granit purtând numele de marea Douvre și era 
scobit la mijloc ca o covată. Opera ploilor. 

Gilliatt, de altfel, făcuse cele mai  îndreptăţite 
presupuneri. Se vedeau, în unghiul de la baza trapezului, o 
seamă de stânci suprapuse, resturi provenite probabil din 
surparea vârfului stâncii. Aceste stânci, asemenea unui 
morman de uriașe lespezi de pavat, lăsau destul loc ca să se 
strecoare printre ele vreo fiară sălbatică, rătăcită pe piscul 
acesta. 

Nu se vedea niciun fel de grotă, nicio peșteră, ci numai 
găuri ca într-un burete. Una din aceste vizuini i-ar fi putut 
servi lui Gilliatt drept adăpost. 

Vizuina avea un așternut de iarbă și de mușchi. Gilliatt ar 
fi fost acolo strâns ca într-o teacă. 

atacul avea la intrare o înălțime de două picioare. Dar se 
îngusta cu cât pătrundeai mai înăuntru. Sicriele de piatră 
au uneori această formă. Mormanul de stânci fiind 
îndreptat cu spatele spre sud-vest, vizuina era ferită de ploi, 
dar era expusă vântului de miazănoapte. 

Gilliatt o găsi pe gustul lui. 

Cele două probleme fuseseră rezolvate: „burduful” avea 
un adăpost, iar el avea o locuinţă. 

Partea bună a acestei locuinţe era că se afla în 
apropierea epavei. 


Cârligul frânghiei cu noduri, care căzuse între două 
blocuri de stâncă, se înfipsese acolo solid. Gilliatt îl mai 
întări, punând deasupra lui și un bolovan. Apoi intră imediat 
în legătură directă cu Durande. De-acum încolo era ca la el 
acasă. 

Marea Douvre îi era casa. Durande îi era șantierul. 

Să plece și să se întoarcă, să se urce și să coboare, nimic 
nu era mai simplu. 

Cobori cu vioiciune pe punte, cu ajutorul frânghiei. 

Ziua era frumoasă, lucrurile începuseră bine, era 
mulțumit și băgă de seamă că i se făcuse foame. 

Își desfăcu coșul cu provizii, deschise briceagul, tăie o 
halcă de carne afumată, mușcă o îmbucătură de pâine 
neagră, trase o dușcă din plosca cu apă dulce și se ospătă 
împărătește. 

Când termină masa, soarele nu apusese încă. Profită de 
lumina care mai dăinuia și începu să ușureze epava, 
operaţie ce nu mai putea suferi nicio întârziere. 

Petrecuse o parte din zi triind rămășițele. Depozită în 
ungherul solid în care se găsea mașina tot ceea ce-i putea fi 
de folos: lemnărie, fierărie, funii, pânze. Aruncă în mare tot 
ceea ce era nefolositor. 

Încărcătura „burdufului”, pe care-o ridicase pe punte cu 
ajutorul cabestanului, deși foarte redusă, constituia totuși o 
povară. Gilliatt zări în peretele micii Douvre o scobitură în 
formă de firidă, care nu era la o înălțime prea mare, așa 
încât puteai ajunge la ea doar întinzând mâna. Se văd 
deseori săpate în stânca asemenea dulapuri naturale, ce-i 
drept, în permanenţă deschise. Gândi că și-ar putea 
depozita acolo lucrurile. Așeză în fund cele două lădițe, cea 
cu scule și cea cu haine, cei doi saci, făina de secară și 
pesmeţii, iar în faţă puse, poate puţin prea aproape de 
marginea firidei, dar din lipsă de spaţiu nu avea de ales, 
coșul cu provizii. 

Avusese grijă să-și scoată din lădița cu îmbrăcăminte 
blana de oaie, mantaua de ploaie cu glugă și jambierele 


gudronate. Pentru ca vântul să nu-i poarte frânghia cu 
noduri de colo-colo, îi legă capătul de jos de un cârlig de pe 
epavă. 

Trebuia să se îngrijească și de cealaltă extremitate a 
frânghiei. A-i imobiliza partea de jos era foarte necesar, dar 
în vârful prăpastiei, în locul unde frânghia cu noduri se 
freca de muchea platformei, era primejdie să i-o taie 
muchea ascuţită a stâncii. 

Gilliatt scotoci prin vraful de resturi pe pare le pusese 
deoparte și luă de-acolo câteva fâșii de pânză de vele, iar 
dintr-un crâmpei de parâmă vechi, câteva fire lungi de 
sfoară, cu care își burduși buzunarele. 

Un marinar ar fi bănuit numaidecât că are de gând să 
căptușească cu bucăţile astea de pânză și cu capetele de 
sfoară cotul pe care-l făcea frânghia cu noduri pe muchea 
ascuţită a stâncii, pentru a feri funia să se roadă; operaţie 
ce se cheamă „patronare”. 

După ce se aprovizionă din belșug cu petice, își puse 
jambierele, își trase mantaua de ploaie peste bluză și gluga 
peste bonetă, își înnodă în jurul gâtului blana de oaie și, 
îmbrăcat în panoplia asta din care nu lipsea nimic, apucă 
funia solid fixată de data asta la marginea marii Douvre și 
porni să ia cu asalt acest turn întunecat al mării. 

Gilliatt, în ciuda faptului că avea mâinile zdrelite, ajunse 
cu ușurință pe platou. 

Cele din urmă pâlpâiri ale apusului se stingeau. Pe mare 
se lăsase noaptea. Peste vârful Douvres mai dăinuia încă o 
licărire de lumină. 

Gilliatt profită de această slabă strălucire pentru a 
îmblăni frânghia cu noduri. O înfășură, pe porţiunea care 
atingea muchia stâncii, într-un bandaj format din mai multe 
straturi de pânză, legând strâns cu sfoară fiecare strat în 
parte. După ce termină această operaţie, Gilliatt, care 
stătuse până atunci pe vine, se ridică în picioare. 

În vreme ce sfârșea fixarea acestor zdrenţe împrejurul 
frânghiei cu noduri, auzi în văzduh un fel de fâșâit ciudat. 


Zgomotul aducea, în liniștea înserării, cu fâlfâitul aripilor 
unui uriaș liliac. 

Gilliatt ridică ochii spre cer. Un imens rotocol negru i se 
rotea deasupra capului, pe cerul adânc și alb al 
crepusculului. 

Se văd, în tablourile vechi, astfel de cercuri în jurul 
capetelor sfinţilor. Numai că acelea sunt de aur, pe un fond 
întunecat, pe când acesta era sumbru, pe un fond luminos. 
Nimic mai bizar. Ai fi zis că e aureola de noapte a marii 
stânci Douvre. 

Acest cerc se apropia de Gilliatt și apoi se îndepărta, se 
micșora și apoi se lărgea. 

Erau pescăruși, goelanzi, cormorani, lăstuni, un nor de 
păsări de mare înfricoșate, speriate. 

Probabil că marea Douvre le era hanul și că ele veneau să 
se culce, iar Gilliatt ocupase una din camere. Acest locatar 
neașteptat le neliniștea. 

Un om pe meleagurile astea, așa ceva nu văzuseră 
niciodată! 

Zborul lor speriat dură câtva timp. 

Se părea că păsările așteaptă plecarea lui Gilliatt. 

Gilliatt, ușor îngândurat, le urmărea cu privirea. 

Vârtejul zburător sfârși prin a se resemna, cercul se 
desfăcu brusc în spirală și stolul de păsări de mare se lăsă 
la capătul celălalt al recifului, pe Omul. 

Acolo păreau că ţin sfat și comentează întâmplarea. lar 
Gilliatt, în timp ce se cuibărea în culcușul lui de granit și-și 
punea sub cap o piatră drept căpătâi, auzi încă multă vreme 
păsările glăsuind una după alta, când îi venea fiecăruia 
rândul la croncănit. 

Apoi tăcură și totul adormi, păsările pe stânca lor, iar 
Gilliatt pe a lui. 


Importunaeque volucres':*: 


Gilliatt dormi bine. Totuși îi fu frig și se deșteptă de 
câteva ori în timpul nopţii. Se culcase, firește, cu capul în 
pragul viziunii și cu picioarele în fundul ei, și nu avusese 
grijă să scoată din culcuș mulţimea aceea de pietricele 
ascuţite care nu-i făceau cu nimic somnul mai ușor. 

Din când în când, întredeschidea ochii. 

Auzea în răstimpuri detunături puternice. Erau valurile 
fluxului care năvăleau în grotele recifului, făcând un zgomot 
asemănător bubuitului de tun. 

Adormea însă din nou și vedea de data asta în vis „Casa 
de la capătul drumului”, casa „Neinfricatelor”, portul Saint- 
Sampson; o auzea cântând pe Deruchette; parcă trăia 
aievea. Când adormea, i se părea că e treaz, iar când se 
trezea, i se părea că visează. 

Și, într-adevăr, de-aici înainte totul avea să se petreacă 
aidoma ca într-un vis. 

Către miezul nopţii, un foșnet prelung se iscă în văzduh. 
Gilliatt îl percepu în mod nedeslușit prin somn. Probabil că 
se stârnea vântul. 

Odată, scuturat de un fior de frig, întredeschise 
pleoapele ceva mai mult decât până atunci. În înaltul 
cerului se îngrămădeau nori grei; luna aluneca printre ei, 
urmărită de o stea uriașă. 

Spre ziuă, Gilliatt era pe jumătate îngheţat și dormea 
adânc. 

Lumina dimineţii care-l lovise brusc în faţă îl smulse din 
acest somn care ar fi putut deveni, poate, primejdios. 
Ilatacul îi era așezat cu fața spre răsărit. 

Gilliatt căscă, se întinse și se strecură afară din bârlog. 

Dormise așa de adânc, încât nu-și dădu seama imediat 
unde se găsește. 

Treptat-treptat își redobândi simţul realităţii, și încă în 
așa măsură, încât strigă: „La masă!” 

Vremea se potolise, cerul era rece și senin. Norii se 
risipiseră, vântul din timpul nopţii limpezise zarea, iar 


răsăritul soarelui făgăduia o zi frumoasă. Încă o zi 
minunată, care începea. Gilliatt era plin de voioșie. 

Își scoase mantaua de ploaie și jambierele, le înfășură în 
pielea de oaie, cu blana înăuntru, legă sulul cu o sfoară și-l 
împinse în fundul vizuinii, la adăpost de-o eventuală ploaie. 
Apoi își făcu patul, adică aruncă, afară toate pietricelele. 
Când patul fu gata, cobori pe funie până pe puntea 
Durandei și alergă la firida în care-și depozitase coșul cu 
provizii. 

Dar coșul nu se mai afla acolo. Cum îl pusese foarte 
aproape de marginea firidei, vântul care suflase în timpul 
nopții îl smulsese și-l aruncase în mare. În afară de pesmeţi 
și făina de secară, nu-i mai rămâneau lui Gilliatt decât 
scoicile cu care se hrănise și naufragiatul care murise de 
foame pe stânca Omul. 

Cât privește pescuitul, trebuia să-și mute gândul de la 
așa ceva. Peștelui nu-i plac șocurile și de aceea se ferește de 
stânci; vârșele și năvoadele își pierd zadarnic vremea 
printre stânci, crestele lor nu-s bune decât ca să le rupă 
ochiurile. 

Gilliatt mâncă doar câteva scoici, așa-zișii „păduchi de 
stâncă”, pe care le desprinse cu mare greutate. Era să-și 
rupă briceagul din cauza lor. 

În timp ce lua această sărăcăcioasă gustare, auzi un 
ciudat tumult venind de pe mare. Privi în direcţia aceea. 

Era stolul de pescăruși și de goelanzi, care se năpustiseră 
asupra unei stânci mai joase, fâlfâind din aripi, ciocnindu-se 
unii de alţii, strigând și chemând. Se îngrămădeau claie 
peste grămadă în jurul unui anumit punct. Această hoardă 
cu cioc și cu gheare devora ceva. 

Acel ceva era coșul lui Gilliatt. 

Coșul, aruncat de vânt pe un colţ de stâncă, se spărsese, 
păsările alergară în grabă într-acolo. Purtau în ciocuri tot 
felul de bucăţi. Gilliatt își recunoscu de departe carnea 
afumată și peștele sărat. 


Păsările trecură la represalii. Gilliatt le luase adăpostul, 
ele îi luară mâncarea. 


Reciful și felul de a se folosi de el 


Trecu o săptămână. 

Deși era anotimpul ploilor, totuși nu ploua, și lucrul 
acesta îl bucura nespus de mult pe Gilliatt. 

De altfel, ceea ce întreprindea el depășea, cel puţin în 
aparenţă, puterea omenească. Succesul părea atât de puţin 
sigur, încât încercarea apărea nebunie curată. 

Când te apuci serios de un lucru, ies la iveală piedicile și 
greutăţile. Numai începând ceva, îţi dai seama cât de 
anevoie vei ajunge la capăt. Orice început e greu. Primul 
pas pe care-l faci îţi destăinuie fără cruţare ceea ce va 
urma. Şi orice piedică te înțeapă ca un mărăcine. 

Pentru ca mașina Durandei să fie scoasă din locul unde-o 
aruncase vijelia și unde era pe trei sferturi prinsă între 
stânci și pentru a încerca, cu oarecare sorţi de izbândă, 
asemenea operaţie de salvare într-un asemenea loc și într- 
un asemenea anotimp, părea că e nevoie de o trupă 
întreagă, de oameni, și Gilliatt era singur; trebuia un întreg 
utilaj de tâmplărie și mașini de tot felul, și Gilliatt avea un 
ferăstrău, un topor, o daltă și un ciocan; era nevoie de un 
atelier și de-o magazie solidă, și Gilliatt n-avea nici măcar 
un acoperiș; trebuiau provizii de alimente, și Gilliatt n-avea 
nici măcar o pâine. 

Dacă cineva în această primă săptămână, l-ar fi văzut pe 
Gilliatt lucrând pe stâncile recifului, nu și-ar fi putut da 
seama ce are de gând să facă. Părea că nu se mai gândește 
nici la Durande, nici la cele două Douvres. Se ocupa numai 
de ceea ce se găsea pe stânci; părea preocupat de salvarea 
micilor resturi de pe vaporul naufragiat. Profita de 
ceasurile de reflux pentru a despuia stâncile de tot ce le 
dăruise naufragiul. Mergea din stâncă în stâncă, adunând 
ceea ce aruncase marea acolo: fâșii din velele vaporului, 


crâmpeie de funii, bucăţi de fier, așchii din bocaporțţilei!154- 
vaporului, dulapii și bordajul sfărâmat, vergi răsucite, ici o 
grindă, colo un lanţ, dincolo o macara. 

În același timp, el studia toate văgăunile stâncilor. 
Niciuna nu-i putea servi de adăpost, spre marea 
dezamăgire a lui Gilliatt, căruia noaptea îi era frig în spaţiul 
îngust străjuit de lespezi de pe creasta mării Douvre unde 
locuia; el ar fi dorit să-și găsească o mansardă mai bună. 

Două din aceste văgăuni erau destul de încăpătoare; cu 
toate că podeaua de rocă naturală era aproape 
pretutindeni oblică și inegală, puteai totuși sta în picioare și 
umbla prin ele. Ploaia și vântul erau ca la ele acasă, dar nici 
fluxul cel mai puternic n-ajungea până acolo. Erau vecine cu 
mica Douvre și puteai ajunge cu ușurință și oricând la 
aceasta. Gilliatt hotări ca una din ele să fie magazie, iar 
cealaltă atelier de fierărie. 

Cu ajutorul tuturor sacheţilori155* de înfășurat velele pe 
vergi și a parâmelor de întins tendelei1:*: pe strajă!137* pe 
care reuși să le adune, făcu baloturi din resturile scăpate de 
la înec, adunând fierăria și lemnăria în mănunchiuri, iar 
velele în suluri. Le legă cu grijă pe toate. Pe măsură ce 
fluxul ajungea până la ele, făcându-le să plutească, Gilliatt 
le târa printre stânci până la magazia sa. Găsise într-o 
adâncitură o parâmă groasă, cu ajutorul căreia putea trage 
chiar și părţi mai mari din corpul epavei. Scoase din mare, 
în același mod, numeroase bucăţi de lanţ ce se aflau risipite 
printre stânci. 

Era uimitoare dârzenia cu care Gilliatt îndeplinea această 
muncă grea. Făcea tot ce-și propunea să facă. Nimic nu 
rezistă voinţei înverșunate de a reuși. 

La sfârșitul săptămânii, Gilliatt depozitase în perfectă 
ordine, în acest șopron de granit, tot acest talmeș-balmeș 
pe care-l crease furtuna. Fiecare obiect salvat își avea locul 
lui. 'Tot naufragiul se afla acolo, clasat și etichetat. Era ceva 
asemănător haosului, pus în rafturi. 


O bucată ce pânză, deși foarte găurită, din velastrai' 18, 
fixată cu niște bolovani, acoperea tot ceea ce ploaia ar fi 
putut strica. 

Așa sfărâmată cum era partea dinainte a Durandei, 
Gilliatt reuși totuși să salveze cele două gruie!1* ale bărcii 
împreună cu cele trei macarale. 

Regăsi bompresul și avu mult de furcă până să 
desfășoare funia ce părea lipită de el. Gilliatt reuși totuși s-o 
desfășoare, această funie groasă putându-i fi de mare folos. 

Găsi de asemenea și ancorotuli14, care rămăsese între 
două stânci de pe fundul mării, și marea, retrăgându-se, îl 
expunea vederii. 

Găsi, în ceea ce fusese odinioară cabina lui Tangrouille, o 
bucată de cretă, pe care-o luă cu grijă. Câteodată ești 
nevoit să faci câte-o însemnare. 

O găleată de piele pentru incendii și mai multe hârdaie în 
stare destul de bună îi completau utilajul de lucru. 

Tot ce mai rămăsese din încărcătura de cărbuni de pe 
Durande fu transportat în magazie. 

În opt zile, această operaţie de salvare a rămășițelor fu 
terminată; stâncile erau curățate, iar epava Durandei 
ușurată de tot ceea ce era de prisos. Nu mai rămăsese pe 
epavă decât mașina. 

Partea dinainte a bordajului, care se mai ţinea încă de 
partea dinapoi, nu îngreuna carcasa. Ea atârna fără să 
tragă epava în jos, fiind susţinută de un colţ de stâncă. Era 
de altfel mare și lată, și ar fi fost și greu de târât, iar în 
afară de asta ar fi ocupat prea mult loc în magazie. Gilliatt o 
lăsă deci acolo unde se găsea. 

La intrarea în magazie se vedeau două mormane de 
rebuturi, unul cu obiecte de fier, bune de retopit, și unul cu 
obiecte de lemn, bune de ars. 

Gilliatt își începea munca în zorii zilei. În afara orelor de 
somn, el nu se odihnea nicio clipă. 

Cormoranii, rotindu-se de colo până colo, îl priveau cum 
robotește. 


Atelierul de fierărie 


După ce-și orândui magazia, Gilliatt își făuri și atelierul 
de fierărie. 

Cea de-a doua grotă, aleasă de Gilliatt era un soi de 
coridor lung și îngust, destul de adânc. La început se gândi 
să se instaleze acolo; dar vântul de la miazănoapte nu 
înceta o clipă și sufla cu atâta înverșunare în coridorul acela 
îngust, încât trebui să renunţe la această idee. Aceste foaie 
îi sugerară ideea unui atelier de fierărie. Grota, neputându- 
i servi drept cameră, va fi transformată în atelier. Să te 
servești de obstacolul care-ţi stă în cale, asta înseamnă un 
pas important spre izbândă. Vântul era dușmanul lui 
Gilliatt; Gilliatt porni să și-l facă servitor. 

Fierăria pe care voia să și-o înjghebeze Gilliatt era 
schițată în linii mari de natură; dar ca să îmblânzești 
această încăpere rudimentară în măsură de-a ţi-o face utilă, 
și să transformi această peșteră într-un laborator, nimic nu 
era mai anevoios și nimic nu cerea eforturi mai mari. Din 
trei sau patru stânci late, scobite în formă de pâlnie și care 
se terminau printr-o crăpătură îngustă, întâmplarea făurise 
în acel loc un fel de suflantă uriașă și diformă, cu mult mai 
puternică decât acele vechi foaie ale strămoșilor, lungi de 
paisprezece picioare, care produceau la fiecare apăsare 
numai circa doi metri cubi de aer. Aici era cu totul altceva. 
Forţa uraganului nu poate fi calculată. 

Acest exces de forţă avea un neajuns: era greu să 
modifici suflul... 

Peșterea avea două neajunsuri: vântul o străbătea de la 
un capăt la celălalt și apa de asemenea. 

Nu erau valurile mării, ci o șiroire care curgea întruna, 
mai curând o prelingere decât un torent. 

Spuma mării, pe care talazurile ce se izbeau de recif o 
aruncau uneori până la o înălțime de peste o sută de 
picioare, reușise cu timpul să umple cu apă de mare un fel 
de cadă naturală, săpată în stâncile înalte care dominau 


coridorul. Apa care se revărsa peste marginile acestui 
rezervor forma puţin mai îndărăt, pe povârniș, o cascadă 
micuță, lată de cel mult un ţol și înaltă de vreo patru sau 
cinci stânjeni. Ploile înnociau mereu apa din cadă. Din când 
în când, câte un nor vărsa în trecere câte o nouă răpăială în 
acest rezervor, veșnic plin și care se revărsa întruna. Apa 
era sălcie, nepotabilă, dar limpede, deși sărată. Această 
minusculă cascadă forma șuvițe subţiri ce se prelingeau în 
chip fermecător la capetele algelor verzi, așa cum se 
prelinge apa la vârful firelor de păr. 

Gilliatt se gândi să folosească apa din cadă pentru a 
supune vântul. Cu ajutorul unei pâlnii, a două sau trei 
jgheaburi făcute din scânduri trase la rindea și potrivite în 
grabă unele lângă altele, dintre care unul prevăzut cu un 
robinet, și cu ajutorul unui hârdău foarte larg, servind 
drept rezervor inferior fără burduf și fără contragreutăţi, 
completând toată aparatura asta printr-un fel de 
strangulare în partea de sus și prin niște găuri aspiratoare 
în partea sa de jos, Gilliatt, care era, după cum am mai 
spus, și puţin fierar, și puţin mecanic, reuși să înjghebe, 
pentru a înlocui foalele care-i lipseau, un aparat mai puţin 
perfect decât acela care se numește azi „cagniardelle”, dar 
mai puţin rudimentar decât acela care se numea pe 
vremuri, în Pirinei, „trompă”. 

Din făina de secară pe care-o avea făcu pap de lipit; iar 
din funiile negudronate, câlţi. Cu câlţi, cu papul și cu câteva 
pene de lemn, astupă toate crăpăturile stâncii, nelăsând 
decât o mică gură pentru aer, făcută dintr-un crâmpei de 
fitil pe care-l găsise pe Durande și care servise ca 
palinargiu micului tun de semnalizare. Această gură de aer 
era îndreptată, orizontal, în direcţia unei lespezi mari pe 
care Gilliatt instalase vatra fierăriei. Un dop fabricat dintr- 
un crâmpei de odgon închidea la nevoie orificiul. 

După asta, Gilliatt îngrămădi cărbuni și lemne în vatră, 
scapără amnarul chiar de stâncă, aprinse cu el o mână de 
câlţi și cu câlţi arzând dădu foc lemnelor și cărbunilor. 


Încercă suflanta. Funcţiona de minune. 

Gilliatt simţi o mândrie de ciclop: era stăpânul aerului, al 
apei și al focului. 

Stăpân al aerului: dăruise vântului un soi de plămân. 
Crease în granit un aparat respirator și transformase suflul 
vântului în foale. Stăpân al apei: din micuța cascadă făcuse 
un injector de aer. Stăpân al focului: din această stâncă 
inundată de apă făcuse să țâșnească focul. 

Hruba fiind aproape din toate părţile descoperită, fumul 
se înălța în voie, înnegrind povârnișul stâncilor înclinate. 
Aceste stânci, care păreau create anume pentru spuma 
mării, cunoscură de data asta funinginea. 

Gilliatt își alese drept nicovală un bolovan ros de ape, 
alcătuit dintr-o rocă foarte dens granulată și care aproape 
avea forma și dimensiunea trebuincioasă. Oferea o bază de 
lovire foarte periculoasă, putându-se sparge în mii de 
țâăndări. Una din extremităţile acestui bloc, rotunjită și 
sfârșind printr-un vârf ascuţit, putea înlocui, la nevoie, 
vârful conic al nicovalei, dar celălalt vârf, vârful piramidei, 
lipsea. Era asemenea străvechii nicovale de piatră a 
troglodiţilor. Suprafaţa lustruită de valuri avea aproape 
duritatea oţelului. 

Gilliatt regretă că nu-și adusese nicovala lui. Neștiind că 
Durande fusese tăiată în două de furtună, nădăjduise să 
găsească lada dulgherului cu toate sculele trebuincioase, 
care, în mod obișnuit, se afla în partea din faţă a calei. 
Numai că tocmai partea din faţă a navei fusese smulsă de 
valuri. 

Cele două hrube pe care Gilliatt le răpise recifului se 
învecinau. Magazia și fierăria comunicau între ele. 

În fiecare seară, după o zi de muncă, Gilliatt se ospăta cu 
o bucată de pesmet muiată în apă, cu un arici de mare, cu 
câte o scoică sau cu câţiva cornaciiitl!, singurul vânat cu 
putință pe aceste stânci, și apoi, tremurând ca și funia cu 
noduri, se urca să se culce în gaura lui de pe marea stâncă 
Douvre. 


Descoperire 


Un recif situat în apropierea coastei e cercetat uneori de 
oameni; un recif din largul mării, niciodată. Ce-ar avea, de 
pildă, de căutat acolo? Un recif doar nu-i o insulă. N-ai nicio 
posibilitate să te aprovizionezi; nu-s nici arbori fructiferi, 
nici pășuni, nici vite, nici izvoare de apă dulce. Este un loc 
sterp, într-un ţinut pustiu. Numai stânci goale, cu 
povârnișuri repezi deasupra apei și cu vârf un ascuţite sub 
apă. Nu te poţi aștepta la nimic altceva, acolo, decât la 
naufragii. 

Acest soi de recife, care în vechea limbă marinărească se 
numeau „Singuraticele”, sunt, cum am mai spus, niște 
locuri ciudate. Marea e singura stăpână și face tot ce-i 
place. Nici picior de pământean nu vine s-o tulbure. 
Prezenţa omului înspăimântă marea; ea nu are încredere în 
el și de aceea-i ascunde adevărata ei faţă și-i tăinuiește 
acţiunile ei. În dreptul recifelor din larg marea se simte în 
siguranţă: știe că omul nu se va încumeta să vină până 
acolo. Monologul valurilor nu va fi tulburat de nimeni. 
Marea lucrează necontenit la recif, îi repară stricăciunile, îi 
ascute vârfurile, îi făurește altele noi, îl renovează, îl 
menţine în bunăstare. Îl străpunge în toate direcţiile, 
fărâmiţează roca mai slabă, o dezgolește pe cea dură, o 
despoaie, îi lasă numai scheletul, sapă, disecă, sfredelește, 
găurește, taie canale, pune excavaţiunile în comunicaţie, 
umple reciful cu încăperi, imită în mare buretele, scobește 
interiorul, sculptează exteriorul. Și-și făurește în interiorul 
acestui munte, ale cărui taine nu le cunoaște nimeni și care- 
i aparţin numai ei, peșteri, sanctuare, palate; are la 
dispoziţie o vegetaţie hidoasă și-n același timp minunată, 
alcătuită din ierburi plutitoare care mușcă, și din monștri 
care prind rădăcină; și tăinuiește în întunericul apei această 
splendoare ce înspăimântă. De pe reciful răzleţ nimeni n-o 
supraveghează, nimeni n-o spionează și nimeni n-o 
stingherește; ea-și poate desfășura acolo în voie latura ei 


misterioasă, îngrozitoare care prind formă în adâncurile ei. 
Tot ceea ce tăinuiește marea, acolo găsești. 

Promontoriile, capturile, limbile de nisip, fâșiile de 
pământ subţiri ca niște ace, stâncile, recifele sunt - insistăm 
asupra acestui lucru - adevărate construcţii. În comparaţie 
cu partea care-i revine oceanului în formarea lor, originea 
lor geologică reprezintă extrem de puţin. Aceste construcții 
au alveole ca un fagure, cuști ca într-o menajerie, tuneluri 
ca galeriile cârtiţei, celulele ca o închisoare, tranșee ca un 
câmp de bătălie. Au porţi, însă baricadate, coloane, însă 
trunchiate, turnuri, însă aplecate, punți, însă rupte. 
Compartimentarea e foarte strictă; aici e loc numai pentru 
păsări, dincoace e loc numai pentru pești. Nu se trece dintr- 
o parte în alta. Pe alocuri zărești bolți înspăimântătoare, 
gata să se prăbușească, dar care totuși nu se surpă. le miri 
cum de pot sta în picioare aceste construcții ce-ţi provoacă 
ameţeală numai când le privești. Oriunde te-ai întoarce vezi 
numai stânci povârnite, blocuri care-ţi dau impresia că nu 
se sprijină pe nimic, goluri imense, stânci suspendate, care 
par să-și bată joc de toate legile. 

Această arhitectură își are capodoperele ei, care te 
înmărmuresc. Reciful Douvres este una dintre ele. 

Marea îl construise și îl dusese la desăvârșire cu o 
dragoste unică în felul ei. Valurile arțăgoase îl lingeau 
întruna. Era groaznic la înfățișare, viclean, întunecos și plin 
de peșteri. 

Avea un întreg sistem venos alcătuit din grote submarine 
ce se ramificau până la adâncimi de nepătruns. Mai multe 
din  deschizăturile acestui labirint submarin apăreau 
deasupra apei în timpul refluxului. Cine voia putea să intre. 
Pe răspunderea sa, bineînţeles. 

În vederea operaţiilor de salvare a mașinii, Gilliatt fu silit 
să cerceteze cu de-amănuntul toate aceste grote. Nu era 
una care să nu te îngrozească. Oriunde, în peșterile acestea 
vedeai reprodus, la dimensiunile exagerate ale oceanului 
același aspect de abator și de măcelărie, atât de straniu 


întipărit pe stâncile defileului dintre cele două Douvres. 
Acela care n-a văzut, în interiorul unei grote de felul acesta, 
pe pereţii de granit care desfid timpul, aceste groaznice 
fresce create de natură, nu-și poate face o imagine despre 
înfățișarea lor. 

Aceste grote înfiorătoare erau niște adevărate capcane; 
nu trebuia să zăbovești prea mult timp în interiorul lor. 
Când venea fluxul, apa le umplea până-n tavan. 

„Păduchii de stâncă” și „fructele de mare” foiau în toate 
părţile. 

Te izbeai peste tot locul de bolovanii pe care marea-i 
rostogolise și-i îngrămădise în mormane uriașe în fundul 
bolților. Mulţi dintre ei cântăreau mai mult de-o tonă. Erau 
de toate mărimile și de toate culorile; cei mai mulţi păreau 
stropiţi cu sânge; alţii, acoperiţi, cu alge păroase și 
vâscoase, semănau cu niște uriași soboli verzi scormonind 
în granit. 

Multe din peșterile acestea se terminau brusc printr-un 
cot dublu. Altele, artere ale unui sistem de circulaţie 
misterios, se prelungeau în interiorul stâncii prin niște 
hrube întortocheate și întunecoase. Erau străzile abisului. 
Pe măsură ce înaintai, hrubele se îngustau; un om n-ar fi 
putut trece prin ele. O torţă aprinsă ar fi luminat doar 
întunecimi de pe care se prelingeau picături de apă. 

Într-o zi, Gilliatt, tot scotocind, mereu se aventură în 
interiorul uneia din aceste hrube. Fiind vremea refluxului, 
ora era potrivită pentru asemenea aventuri. Era o zi 
frumoasă, plină de liniște și de soare. Nu era de temut 
niciun fel de piedică din partea mării, care să complice 
riscul acestei explorări. 

Cum am amintit mai sus, două erau motivele care-l 
împingeau pe Gilliatt să se aventureze în asemenea acţiuni: 
să caute, pentru operaţiile de salvare a mașinii, resturi 
folositoare și să găsească crabi și languste cu care să-și 
astâmpere foamea. Scoicile începeau să se împuţineze pe 
Douvres. 


Hruba era extrem de îngustă și trecerea aproape cu 
neputinţă. La capătul ei, Gilliatt zări lumină. Făcu mari 
sforțări, se lipi de pereţi, se răsuci cât putu mai mult și 
înaintă cât îi fu cu putinţă mai departe. 

El se afla, fără să bănuiască măcar, în interiorul stâncii de 
vârful căreia făcuse Clubin să se ciocnească Durande. 
Gilliatt se afla sub acest vârf. Stânca, abruptă pe dinafară și 
cu neputinţă de escaladat, era scobită pe dinăuntru. Avea 
galerii, puțuri și camere, ca un mormânt de rege egiptean. 
Dintre toate labirinturile recifului, acesta era unul din cele 
mai complicate; operă a apei, măcinare datorată valurilor 
neobosite. Ramificaţiile acestui tunel de sub mare 
comunicau probabil cu marea imensă de dincolo de intrarea 
lui prin numeroase deschizături, unele căscate la nivelul 
apei, altele, pâlnii adânci și nevăzute. În imediata apropiere 
a acelui loc - dar Gilliatt nu știa acest lucru - se aruncase 
Clubin în mare. 

În această crăpătură bună doar pentru crocodili, unde 
crocodilii, e drept, nu erau de temut, Gilliatt dădea din colţ 
în colţ, se târa pe burtă, se căţăra, lovindu-se cu fruntea de 
pereţii peșterii, se încovoia, se înălța din nou, simțea cum îi 
fuge stânca de sub picioare, o regăsea iarăși, înaintând cu 
foarte mare greutate. Puțin câte puţin coridorul începu să 
se lărgească, apăru o geană de lumină și dintr-o dată 
Gilliatt pătrunse într-o peșteră cum nu s-a mai văzut. 


Interiorul unui edificiu submarin 


Această geană de lumină venise la timp. 

Încă un pas, și Gilliatt ar fi căzut într-o apă poate fără 
fund. Apele peșterilor sunt atât de reci și-ţi paralizează atât 
de repede membrele, încât de multe ori nici chiar cei mai 
buni înotători nu reușesc să se salveze. 

De altminteri, nu există niciun mijloc ca să ieși la 
suprafaţă și să te agăţi de povârnișul stâncilor între care 
ești ca și zidit. 


Gilliatt se opri brusc. Coridorul din care ieșea se termina 
printr-o mică platformă îngustă și vâscoasă, un fel de balcon 
tăiat în peretele vertical. Gilliatt se lipi de perete și privi. 

Se afla într-o peșteră mare. Deasupra capului său era o 
boltă care semăna cu fundul unui craniu uriaș. Ca plafon, 
piatră; ca podea, apă; învolburările mareei, strânse între 
cei patru pereţi ai grotei, păreau niște largi lespezi 
unduitoare. Peștera era închisă de jur împrejur. Nicio 
ferestruie, nicio răsuflătoare; nicio spărtură în perete, nicio 
crăpătură în boltă. Lumina venea de jos, prin apă. Era un 
fel de strălucire a întunericului. 

Gilliatt, ale cărui pupile se dilataseră în cursul traversării 
coridorului cufundat în întuneric, deosebea acum totul în 
această lumină crepusculară. 

Ajunsese să cunoască bine, pentru că le vizitase de 
nenumărate ori, peșterile Piemont de la Jersey, „Grota cu 
zăbrele” de la Guernesey și „Dughenele” din Șerk, numite 
astfel din cauza contrabandiștilor care-și desfăceau acolo 
mărfurile; dar nici unul din aceste caverne minunate nu se 
putea asemui cu încăperea subterană și submarină în care 
se afla acum. 

În faţa lui, Gilliatt deslușea sub ape un fel de boltă 
arcuită. Această boltă, ogivă naturală, meșteșugit lucrată de 
valuri, era strălucitoare între cei doi stâlpi de susţinere ai 
ei, adânci și negri. Prin acest portic submarin intra în 
peșteră lumină din largul mării. Lumină stranie, prilejuită 
de o scufundare. 

Lumina aceasta se împrăștia sub apă ca un evantai imens 
și se răsfrângea apoi pe stâncile peșterii. Razele ei drepte, 
tăiate în lungi fâșii încremenite pe fundul sumbru al 
peșterii, luminându-se sau  întunecându-se de la o 
adâncitură, la alta, produceau efectul unor plăci de sticlă 
puse una sub alta. Era lumină în peșteră, dar o lumină 
nemaivăzută încă. N-avea nicio asemuire cu lumina zilei 
noastre pământene. Îţi venea să crezi că ai pătruns pe alt 
tărâm. Razele soarelui, străbătând acest portic plin până-n 


vârf de o masă sticloasă de apă de mare, deveneau verzi ca 
razele lui Aldebaran. Apa, inundată de această lumină 
potolită, părea un smarald topit. O nuanţă verde-albăstruie, 
de o gingășie nemaiîntâlnită, învăluia întreaga peșteră. Pe 
boltă tremura o delicată răsfrângere verde-alburie, ca de 
agată. Unduirile valurilor, oglindite pe plafon, se desfăceau 
și se refăceau la infinit, când lărgindu-și când îngustându-și 
zalele lor de aur, cu mișcările ritmice ale unui dans 
misterios. De protuberanţele bolţii și de zgrunţurii stâncilor 
atârnau plante lunguieţe și subţiratice, care-și scăldau 
probabil rădăcinile dincolo de fâșia de granit, în vreo pânză 
de apă din părţile superioare ale peșterii, și de pe care se 
prelingea, rând pe rând, câte o picătură de apă, câte o 
nestemată. Mărgăritarele acestea cădeau în adâncul 
prăpastiei cu un zgomot ușor, delicat. Toate acestea îţi 
produceau o impresie de nespus. Era cu neputinţă să-ţi 
închipui ceva mai fermecător, și nici să întâlnești ceva mai 
lugubru. 


Ceea ce vezi 


și ceea ce întrevezi acolo 


Întuneric orbitor de lumină, așa arăta locul acela uimitor. 

Simţeai, în această peșteră, pulsaţia mării. Mișcarea 
ritmică a valurilor din afară făcea să se umfle și-apoi să 
descrească pânză de apă din interiorul peșterii, cu 
regularitatea ritmului respirației. 

Apa era de o transparenţă fermecătoare și Gilliatt putea 
deosebi, la diferite adâncimi, mici platforme inundate de 
valuri, suprafeţe alcătuite din stânci ascuţite, de un verde 
din ce în ce mai intens. Unele cavităţi întunecoase trebuie 
să fi fost fără fund. 

De amândouă părțile porticului submarin se vedeau, abia 
schițate, bolți foarte joase, numai beznă, care lăsau să se 
ghicească existenţa unor mici peșteri laterale, cotloane ale 


cavernei centrale și până la care se putea probabil ajunge 
în perioadele de mare reflux. 

Aceste grote aveau plafoanele în plan înclinat, cu 
unghiurile mai mult sau mai puţin deschise. Plaje micuţe, 
date la iveală de necontenitele săpături ale mării, largi de 
câteva picioare, se înfundau și se pierdeau sub aceste 
tavanuri piezișe. 

Ici-colo, ierburi lungi de peste un stânjen se legănau, sub 
apă, cu mișcarea unduitoare a pletelor în bătaia vântului. 
Se întrezăreau păduri întregi de liane de mare. 

Întreg peretele grotei, atât porţiunea de deasupra apei, 
cât și cea de sub ea, de sus până jos, din boltă până la 
punctul unde se făcea nevăzut, era acoperit de acea 
uimitoare floră a oceanului, atât de rar întrezărită de ochiul 
omului și pe care vechii navigatori spanioli o botezaseră 
„praderias del mar” - „pășunile mării”. Un mușchi vârtos, 
care avea toate nuanțele măslinului, ascundea și amplifica 
excrescenţele granitului. De sub toate streșinile ţâșneau 
subţiraticele curelușe încreţite ale algelor, din care pescarii 
își fac barometre. Suflul întunecat al peșterii legăna aceste 
șuviţe sclipitoare. 

Sub această vegetaţie ba ascundeau, ba arătau vederii 
cele mai rare giuvaeruri din scrinul oceanului; fildeșuri, 
camee, diademe, coifuri, scoici de purpură, melci. Ciorchinii 
de moluște, asemenea unor colibe microscopice, erau 
pretutindeni lipite de stâncă și se grupau în sătuleţe, pe 
ulițele cărora rătăceau de colo-colo chitonii, acești cărăbuși 
ai valurilor. Bolovanii, nereușind decât cu mare greutate să 
pătrundă până aici, peștera era locul de refugiu al scoicilor. 
Scoicile sunt persoane foarte simandicoase, care, îmbrăcate 
numai în horbote și ceaprazuri, ocolesc aspra și necivilizata 
atingere cu gloata, cu stirpea de rând a pietrelor. Grămezile 
strălucitoare de scoici răspândeau pe sub valuri, în unele 
locuri, neasemuite iradiaţii, printre care întrevedeai un 
amalgam de azururi, de sidefuri și de reflexe aurii de toate 
nuanțele apei. 


Pe pereţii peșterii, puţin deasupra nivelului fluxului, o 
plantă minunată și neobișnuită forma marginea covorului 
de alge, pe care-l continua parcă și-l desăvârșea. Această 
plantă, fibroasă, deasă, extrem de încâlcită și aproape 
neagră, se înfățișa ca o pânză largă, împletită în toate 
sensurile și întunecată la culoare, peste tot presărată cu 
nenumărate și micuţe flori de un albastru fermecător. În 
apă, aceste flori păreau că se aprind și sclipeau ca un 
jeratic cu reflexe albăstrii. Deasupra apei erau flori, sub apă 
erau safire; așa că apele, atunci când creșteau și inundau 
partea de jos a peșterii care era îmbrăcată cu plantele 
acestea, acopereau stânca cu pietre scumpe. 

Stâncile constituiau una din minunile acestei peșteri. 
Aceste stânci, când perete, când boltă, când prova sau 
pilaștrii, erau în unele locuri aspre și golașe, apoi, chiar 
alături, cizelate în chipul cel mai delicat. 

Ce artist neîntrecut e abisul! Bucata aceea de perete, 
tăiată, parcă și acoperită de reliefuri, închipuind mișcări și 
atitudini, părea un vag basorelief; puteai, în faţa acestei 
sculpturi cu contururile ceţoase, să te gândești la Prometeu 
cioplind în granit forme pe care Michelangelo avea să le 
desăvârșească. Se părea că numai din câteva lovituri de 
ciocan artistul de geniu ar fi putut împlini ceea ce începuse 
titanul. În alte locuri, stânca era încrustată cu aur și cu 
argint ca un scut sarazin, sau înflorată cu smalţ negru ca un 
havuz florentin. Avea uneori panouri care păreau bronzuri 
de Corint, apoi arabescuri ca portalul unei moschei, apoi, 
asemenea unei pietre runice, crestături făcute cu unghia 
parcă, întunecate și șterse de vreme. Plante cu rămurele în 
spirală sau răsucite ca niște cârcei de viţă se împleteau pe 
deasupra lichenilor aurii, acoperind stâncile cu filigrane. 
Era o peșteră care amintea întrucâtva de palatul unui rege 
maur. Era întâlnirea dintre sălbăticie și arta cea mai 
măiastră în măreţia și monstruoasa arhitectură a împlinirii. 

Minunatele mucegaiuri marine căptușeau cu catifea 
ungherele pereţilor de granit.  Povârnișurile erau 


împodobite cu ghirlande de liane uriașe, care abia se ţineau 
să nu cadă și care păreau înzestrate cu inteligenţă proprie, 
atât de desăvârșit întruchipau ornamentaţia. Paracherniţa, 
cu buchetele ei ciudate, își etala cu gust și în locurile cele 
mai potrivite mănunchiurile ei de flori. Era cu neputinţă să- 
ţi închipui o peșteră împodobită cu mai multă măiestrie. 
Neobișnuita lumină paradisiacă ce venea de sub apă, 
penumbră marină și strălucire de rai totodată, învăluia 
toate formele într-un fel de nebulozitate de vis. Fiecare val 
era o prismă. Conturul lucrurilor, sub unduirile acestea de 
toate nuanțele curcubeului, avea coloritul lentilelor optice 
prea convexe; spectre solare pluteau pe sub apă. În această 
lumină diafană, asemănătoare aurorei, ţi se părea că vezi 
răsucindu-se crâmpeie de curcubeu, scufundate. În alte 
locuri, apa părea scăldată în clar de lumină. 'Ioate 
splendorile păreau amalgamate acolo spre a crea din 
îngemănarea lor imaginea a ceva nebulos și nocturn. 

Nimic mai tulburător și mai enigmatic decât fastul care 
domnea în această peșteră. Totul era învăluit într-o 
atmosferă de vrajă. Vegetaţia fantastică și stratificarea 
informă a rocilor se îmbina de minune într-un tot plin de 
armonie. Era o fericită împerechere a acestor lucruri 
sălbatice. Ramificaţiile plantelor se agăţau de stânci cu 
atâta gingășie, încât părea ca abia le ating. 

Gilliatt, care era un fel de vizionar al naturii, medita, 
cuprins de o vagă emoție. 

Deodată, la câteva picioare dedesubtul său, în 
transparenţa fermecătoare a acestei ape, care părea o 
masă de pietre preţioase topite, zări ceva ce nu poate fi 
descris prin cuvinte. Printre valurile unduitoare se mișca un 
fel de zdreanţă lungă. Această zdreanţă nu plutea, ci înota; 
avea o ţintă, mergea undeva, se mișca cu repeziciune. 
Cârpa aceasta avea forma unei marotei1%2: de bufon, o 
marotă cu panglici; aceste panglici lăbărţate unduiau; 
zdreanța părea acoperită cu o pulbere, pe care apa nu 
reușea s-o moaie. Era ceva mai mult decât îngrozitor, era 


murdar. Era ceva ireal în lucrul acesta; era o vieţuitoare, 
afară doar că nu va fi fost o arătare. Părea că se îndreaptă 
spre partea întunecoasă a peșterii și se cufundă acolo. 
Păturile de apă de deasupra ei se umbriră. Această siluetă 
alunecă și apoi dispăru, sinistră. 


+ Cartea a doua e 


MUNCĂ ISIOVITOARE 


Mijloacele celui care nu are nimic 


Peștera aceasta nu lasă să-i scape prada cu una cu două. 
Intrarea nu fusese ușoară, ieșirea însă era și mai grea. 
Gilliatt reuși totuși să scape de acolo și nu se mai întoarse. 
Nu găsise nimic din ceea ce căutase, iar ca să-și satisfacă 
curiozitatea n-avea timp. 

Puse imediat în funcţiune fierăria. Îi lipseau unele unelte, 
dar și le fabrică. 

Drept combustibil avea epava Durandei, apa drept motor, 
iar vântul avea să-i ațâţe focul. O piatră îi ţinea loc de 
nicovală, instinctul - de știință, iar voinţa - de forţă. 

Gilliatt se avântă cu înflăcărare în această muncă cu 
perspective atât de sumbre. 

Părea că timpul îl favorizează. El se menținea uscat și 
aproape cu totul lipsit de tulburările atmosferice care 
anunţă echinocțiul. Luna martie sosise pe nesimţite. Zilele 
creșteau. Seninul cerului, blândeţea fără seamăn a mării 
nesfârșite, calmul amiezilor păreau că exclud orice 
schimbare bruscă a vremii. Marea zâmbea cu veselie 
soarelui. O dezmierdare prealabilă însoțește de multe ori 


trădările. În astfel de mângâieri marea nu-i zgârcită. Când 
ai de-a face cu această femeie, nu trebuie să te încrezi în 
surâsul ei. 

Vântul sufla ușor, foalele hidraulice mergeau cu atât mai 
bine. Un suflu prea puternic ar fi stânjenit mai mult decât 
ar fi ajutat. 

Gilliatt avea un ferăstrău; el își fabrică și o pilă; cu 
ajutorul ferăstrăului porni ofensiva împotriva lemnului, cu 
ajutorul pilei porni la atac contra metalului; apoi își luă 
drept ajutoare cele două mâini de fier, ale făurarului, 
cleștele și dalta; cleștele strânge, dalta mânuiește; primul 
se comportă ca încheietura mâinii, cea de-a doua ca un 
deget. Utilajul e un adevărat organism. Treptat-treptat, 
Gilliatt își lua alte ajutoare și-și făurea armură. Dintr-o 
tăblie de fier subțire și lată își construi o streașină deasupra 
vetrei fierăriei sale. 

Una din principalele lui griji fu aceea de-a tria și de-a 
repara  macaralele.  Drese  tocurile și  raiurile(145: 
macaralelor. Tăâie de pe grinzi toate strujiturile și le rotunji 
din nou capetele; avea, după cum am mai spus, pentru 
nevoile lucrărilor sale de dulgherie, o sumedenie de coaste 
din osatura vasului naufragiat, pe care le înmagazinase și le 
aranjase după formă, dimensiuni și esenţă, stejarul de o 
parte, bradul de alta, piesele curbe, cum erau de pildă 
coastele, separate de cele drepte, ca ramele bocaporţilor. 
Era rezerva lui de stâlpi de susţinere și de pârghii, de care- 
ar fi putut, la un moment dat, să aibă mare nevoie. 

Cine are de gând să construiască un palanci1*4: trebuie 
să se îngrijească de bârne și de macarale; dar asta nu-i de 
ajuns, mai trebuiesc și funii. Gilliatt repară cablurile și 
parâmele. Întinse velele sfâșiate de valuri și reuși să scoată 
din ele o sfoară minunată, din care împleti frânghii subțiri; 
și cu frânghiile înnădi parâmele. Numai că înnăditurile 
acestea ar fi putrezit dac-ar fi stat prea multă vreme în apă; 
Gilliatt trebuia să folosească funiile și cablurile cât mai 


repede. Nu izbutise să-și înjghebeze decât funii albe, 
smoala lipsindu-i cu desăvârșire. 

După ce-și cârpi parâmele, el trecu la repararea 
lanțurilor. 

Reuși, cu ajutorul crestei laterale a bolovanului-nicovală, 
care ţinea loc de vârf conic, să făurească niște inele 
rudimentare, dar solide. Cu aceste inele el uni frânturile 
lanțurilor sfărâmate și le dădu lungimea dorită. 

Să baţi fierul de unul singur și fără niciun ajutor e mai 
mult decât greu. Reuși totuși să învingă toate greutăţile. E 
drept că-n fierăria lui n-avu de făurit decât piese mărunte: 
cu mâna în care avea cleștele el le răsucea de pe o parte pe 
alta, iar cu cealaltă le ciocănea. 

Tăie în bucăţi barele rotunde de fier de pe puntea de 
comandă, făuri la capătul uneia din bucăţi câte un vârf, iar 
la celălalt o floare lată, închipuind astfel uriașe piroane, 
lungi de câte un picior. Aceste piroane, folosite din plin la 
construcţia podurilor, sunt folositoare pentru fixarea 
vreunui obiect în stânca. 

Ce-l făcea pe Gilliatt să-și dea atâta osteneală? Vom vedea 
mai târziu. 

Fu silit să-și ascută de mai multe ori toporul și dinţii 
fierăstrăului. Își fabricase pentru ferăstrău o  pilă 
triunghiulară. 

Când împrejurările o cereau, se folosea de cabestanul de 
pe puntea Durandei. Cârligul lanţului se rupse. Gilliatt își 
făuri altul. 

Cu ajutorul dălţii și al cleștelui, și folosindu-se de foarfece 
ca de-o șurubelniţă, se apucă să demonteze cele două roţi 
cu zbaturi ale vaporului; și izbuti. Cititorul n-a uitat, 
desigur, că demontarea lor era posibilă; roţile fuseseră 
construite special în acest fel. Apărătorile cu care fuseseră 
acoperite folosiră acum la împachetarea lor. Din scândurile 
acestor apărători, Gilliatt construi două lăzi, în care așeză, 
piesă cu piesă, cele două roţi numerotate cu grijă. Bucata 


de cretă, pe care-o păstrase, îi fu de mare folos pentru 
această numerotare. 

Așeză aceste două lăzi în partea cea mai rezistentă de pe 
puntea Durandei. 

După ce termină aceste pregătiri, Gilliatt se găsi în faţa 
celei mai mari dificultăţi. Se punea acuma problema 
mașinii. 

Demontarea roţilor fusese cu putință; demontarea 
mașinii nu era posibilă. 

În primul rând, Gilliatt nu prea cunoștea mecanismul ei. 
Și risca, încercând s-o demonteze la întâmplare, să-i face 
vreo stricăciune ireparabilă. Apoi, chiar dac-ar fi făcut 
nechibzuința de a încerca dezmembrarea mașinii piesă cu 
piesă, i-ar fi trebuit cu totul alte unelte decât acelea care 
pot fi fabricate având o peșteră drept fierărie, vântul drept 
foaie, şi un bolovan drept nicovală. Încercând să demonteze 
mașina, risca s-o taie în bucăţi. 

De data asta te puteai într-adevăr crede în prezenţa unei 
probleme cu neputinţă de rezolvat. 

Se părea că Gilliatt avea acum în faţa lui imposibilul. 

Ce era de făcut? 

Gilliatt își avea planul său. 

„Burduful” era ancorat mai departe, în micul golf al 
stâncii Omul, unde marea nu-l supăra cu nimic. Gilliatt, vă 
amintiţi, organizase totul în așa fel, încât să poată oricând 
ajunge la barcă. Cobori în „burduf” și măsură cu grijă 
lăţimea în mai multe locuri, și mai ales mijlocul. Apoi se 
reîntoarse pe Durande și măsură diametrul cel mare al 
postamentului mașinii. Acest diametru, fără porţiunea pe 
care fuseseră așezate roțile, bineînţeles, era cu două 
picioare mai mic decât mijlocul „burdufului”. Mașina putea 
deci să intre în barcă. 

Dar cum s-o transporţi acolo? 


Capodopera lui Gilliatt vine 


în ajutorul capodoperei lui Lethierry 


Dacă, puţin timp după aceea, un pescar ar fi avut ideea 
nesăbuită să se aventureze prin meleagurile acelea, 
îndrăzneala i-ar fi fost răsplătită prin ciudata priveliște care 
i s-ar fi înfățișat ochilor între cele două Douvres. 

lată ce-ar fi zărit el acolo: patru grinzi groase de stejar la 
egală distanţă una de alta, mergând de la o stâncă la 
cealaltă, și înfipte parcă cu forţa între cele două Douvres, 
ceea ce constituiau chezășia trăiniciei lor. Capetele grinzilor 
ce se rezemau de mica Douvre erau așezate și se propteau 
pe reliefurile stâncilor, iar capetele de pe marea Douvre 
fuseseră fără îndoială fixate cu forţa în povârnișul stâncii, 
prin lovituri de ciocan, de către vreun om puternic, care 
trebuie să fi stat în picioare chiar pe scândura pe care-o 
înfigea. Lungimea acestor grinzi era ceva mai mare decât 
lăţimea defileului dintre cele două Douvres; așa se explică 
greutatea cu care fuseseră înfipte între stânci, și tot așa și 
așezarea lor în plan înclinat. Ele se sprijineau pe marea 
Douvre în unghi ascuţit, iar pe mica Douvre în unghi obtuz. 
Erau ușor, dar inegal înclinate, ceea ce constituia un defect. 
Lăsând la o parte acest cusur, ele ar fi putut fi amenajate 
pentru a primi postamentul unui pod. De aceste patru 
grinzi erau fixate patru palancuri, prevăzute fiecare cu 
parâmele lor, dar ceea ce era straniu și îndrăzneţ în același 
timp, era că macaraua dublă cu două raiuri se afla la o 
extremitate, iar macaraua simplă la cealaltă. Această 
distanță, prea mare ca să nu prezinte primejdii, fusese 
probabil cerută de necesităţile operaţiei care urma să fie 
efectuată. Palancurile erau puternice și macaralele solide. 
De palancurile acestea atârnau numeroase cabluri, care din 
depărtare păreau niște fire de aţă, iar dedesubtul acestui 
aparat aerian, format din macarale și din scânduri, masiva 
epavă a Durandei părea suspendată de firele de aţă. 

Cu adevărat suspendată nu era încă. Dedesubtul 
grinzilor și perpendicular pe ele se puteau vedea opt 


deschizături efectuate în puntea epavei, patru la dreapta și 
patru la stângă mașinii, și dedesubtul lor, în carena vasului, 
alte opt deschizături. Parâmele care coborau vertical din 
cele patru macarale intrau în puntea vasului, apoi ieșeau 
din carenă prin deschizăturile din dreapta mașinii, treceau 
sub chilă și sub mașină, reintrau în vapor prin 
deschizăturile din stânga mașinii și, urcându-se iarăși, 
străbăteau din nou puntea, reveneau să se înfășoare în 
jurul celor patru macarale ale grinzilor, unde le apuca un 
fel de tipsie și făcea din ele un mănunchi legat într-un cablu 
unic, care putea fi mânuit cu o singură mână. Un cârlig și 
un măr călăuză!!*, prin gaura căruia trecea și se 
desfășura acest cablu unic, completau aparatul și, la nevoie, 
putea ţine loc și de frână. Felul cum fusese alcătuit aparatul 
asigura punerea în mișcare în mod simultan a celor patru 
macarale și, adevărată frână a forțelor de gravitație, cârma 
menținea echilibrul. Lungimea cablurilor varia în raport cu 
înclinația inegală a grinzilor și corecta oarecum această 
inegalitate. Funiile erau primejdioase și puteau să se rupă 
oricând; ar fi fost mult mai indicate lanţurile, dar acestea 
alunecau anevoie pe raiurile macaralelor. 

Toată această mașinărie, plină de cusururi, dar înfăptuită 
de un singur om, te uimea. 

De altminteri, vom prescurta explicaţiile. Ni se va ierta că 
trecem peste multe amănunte care-ar lămuri poate 
lucrurile pentru oamenii de specialitate, dar ar îngreuia 
înțelegerea lor pentru ceilalți. 

Partea de sus a coșului mașinii trecea printre cele două 
grinzi din mijloc. 

Cu toate lipsurile aparaturii, Gilliatt era plin de 
încredere. Era atât de sigur de reușită, încât, în ziua în care 
coborâse în barcă, el fixase pe părţile laterale ale 
„burdufului” două perechi de inele de fier, faţă în faţă, exact 
la aceeași distanţă unele de altele, ca și cele patru inele ale 
Durandei de care erau legate cele patru lanţuri ale coșului. 


Gilliatt avea desigur un plan al său, foarte amănunţit și 
bine stabilit. Având toţi sorții împotriva lui, voia să-și alieze 
toate măsurile de prevedere. 

Făcea unele lucruri care păreau cu totul nefolositoare, 
semnul cel mai sigur al unei serioase chibzuieli. 

Felul lui de a proceda ar fi dezorientat, cum am mai spus, 
orice observator, fie el chiar un cunoscător. 

Dacă, de pildă, l-ar fi văzut cineva făcând sforţări 
extraordinare și riscând din clipă în clipă să-și frângă gâtul, 
pentru a înfige cu lovituri de ciocan opt sau zece din 
piroanele pe care și le fabricase singur în temelia celor 
două Douvres, chiar la intrarea în defileul recifului, cu greu 
s-ar fi lămurit de rostul lor și de bună seamă s-ar fi întrebat 
la ce bun toată truda asta. 

Și dacă l-ar fi văzut cineva măsurând crâmpeiul din 
bordajul din prova Durandei care, vă reamintiţi, rămăsese 
atârnat de epavă, apoi fixând de marginea de sus a acestui 
crâmpei un cablu solid, tăind cu toporul bucăţile de dulapi 
care ţineau restul bordajului de epavă, târând bordajul în 
afara defileului, cu ajutorul refluxului care-i împingea 
partea de jos, în timp ce Gilliatt trăgea partea de sus, fixând 
în sfârșit cu cablul această masă grea de scânduri și de 
bârne, mai largă decât însăși intrarea defileului, de 
piroanele înfipte în postamentul micii Douvre, acest 
observator ar fi înţeles încă și mai puţin și s-ar fi întrebat de 
ce, dacă Gilliatt voia să libereze pentru a-și ușura lucrul 
defileul dintre cele două Douvres de această masă de 
lemnărie, de ce n-o arunca pur și simplu în mare, de unde 
ar fi fost luată de valuri? 

Gilliatt avea, pesemne, motivele lui. 

Pentru a fixa piroanele în postamentul celor două 
Douvres, Gilliatt folosea cea mai mică crăpătură a 
granitului, lărgind-o la nevoie și înfigând acolo mai întâi 
niște pene de lemn ce alcătuiau un fel de temelie unde să 
poată ţintui bine piroanele de fier. Făcu exact aceleași 
pregătiri și pe cele două stânci care se înălţau la celălalt 


capăt al recifului, la intrarea dinspre răsărit a strâmtorii; 
prevăzu toate plesniturile stâncii cu pene de lemn, ca și 
cum le-ar fi pregătit să poată primi și ele, oricând, 
crampoanele de fier; părea însă o simplă măsură de 
prevedere, căci nu înfipse în ele niciun cui. E lesne de 
înțeles că, față de lipsurile de tot felul de care suferea, 
prudenţa cerea să nu întrebuințeze materialele de care 
dispunea, decât în măsura necesităţilor și în momentul în 
care acestea o cereau. Era și aceasta o complicaţie care se 
adăuga la atâtea alte greutăţi. 

Imediat ce termina un lucru, se ivea numaidecât altul. 
Gilliatt trecea fără să crâcnească de la unul la altul și-și 
ducea cu hotărâre munca lui gigantică. 


Sub re“ 


Omul care înfăptuia toate acestea devenise înfricoșător la 
vedere. 

Gilliatt, în truda lui multiplă, își cheltuia toate forțele 
dintr-o dată; le refăcea însă anevoie. 

Lipsurile pe de o parte, oboseala pe de alta îl slăbiseră 
mult. Părul și barba îi crescuseră. Nu mai avea decât o 
singură cămașă care să nu fi fost ferfeniță. Umbla desculţ, 
vântul îi luase una din ghete, iar marea pe cealaltă. 
Ţăndările ce săreau din nicovala primitivă și extrem de 
periculoasă de care se servea îi răniră mâinile și braţele în 
mai multe locuri, urmări neplăcute ale muncii. Aceste răni, 
mai mult zdrelituri, nu erau prea adânci, dar apa sărată și 
frigul le zgândăreau veșnic. 

Îi era foame, îi era sete, îi era frig. 

Plosca lui de apă dulce era goală, făina lui de secară o 
consumase cu prepararea papului, sau o mâncase. Nu mai 
avea decât câţiva pesmeţi. 

Neavând apă în ce să-i moaie, îi sfărâma între dinţi. 

Treptat-treptat, și zi de zi, forţele îi slăbeau. 

Acest recif îngrozitor îi sorbea toată vlaga. 


Apa era o problemă; mâncarea era o problemă; dormitul 
era o problemă. 

Mânca doar atunci când reușea să pună mâna pe vreun 
garid'14”:, pe vreun rac de mare sau pe vreun crab; bea 
doar atunci când zărea vreo pasăre de mare lăsându-se în 
vârful unei stânci. Se cățăra până acolo și găsea mai 
întotdeauna o crăpătură cu puţină apă dulce. Bea după 
pasăre, uneori de-a valma cu ea, căci pescărușii și lăstunii 
se obișnuiseră cu el și nu-și mai luau zborul când se apropia 
de ei. Gilliatt, nici chiar atunci când simţea că se sfârșește 
de foame, nu le făcea niciun rău. Păsărilor, la rândul lor, 
văzându-l cu părul îngrozitor de zbârlit și cu barba lungă, 
nu le mai era frică de el; această schimbare a înfățișării lui 
Gilliatt le liniștea; ele nu mai vedeau în el un om, ci un 
animal. 

Păsările și Gilliatt deveniseră acum buni prieteni. Aceste 
sărmane făpturi se ajutau între ele. Atâta timp cât mai 
avusese secară, le împărțţise firimituri din turtele pe care și 
le făcea; iar acuma ele îi arătau, la rândul lor, locurile unde 
putea găsi apă de băut. 

Mânca scoicile crude; într-o oarecare măsură, scoicile 
astâmpără setea. Cât privește crabii, îi frigea; neavând 
tingire, îi cocea între două pietre înroșite la foc, în felul 
sălbaticilor de pe insulele Feroe. 

Între timp se apropiase echinocțiul; începuseră ploile; şi 
parcă ploua cu dușmănie. Nu cu răpăieli și nici turnând cu 
găleata, ci cu niște ace lungi, subţiri, reci ca gheaţa, 
ascuţite, care treceau prin hainele lui Gilliatt și-l 
pătrundeau până la piele, iar de la piele îi ajungeau până la 
os. Ploi care nu-ţi astâmpărau decât în parte setea, dar în 
schimb te muiau bine. 

Zgârcită în binefaceri, darnică în sâcâieli de tot felul, așa 
era ploaia aceasta, nedemnă de cer. Gilliatt o simţi pe pielea 
lui timp de mai bine de o săptămână, zi și noapte. 

Noaptea, în vizuina lui din stâncă, adormea frânt de 
oboseală. Uriași țânțari de mare veneau să-l înțepe. Se 


scula plin de umflături. 

Avea friguri și asta îl susținea în muncă: febra e un 
stimulent care ucide. În mod instinctiv mesteca mereu 
licheni sau sugea frunze de lingurea sălbatică, firavă 
vegetaţie a crăpăturilor neinundată ale unui recif. De altfel, 
nu dădea mare atenţie suferințelor sale. N-avea timp să se 
sustragă ocupaţiilor de fiecare zi din cauza persoanei sale. 
Mașina Durandei n-avea nimic de suferit. Asta îi era de 
ajuns. 

În fiecare clipă, potrivit cerinţelor lucrului său, se arunca 
în apă, apoi se reîntorcea pe uscat. Intra și ieșea din apă 
așa cum ai trece dintr-o încăpere într-alta. 

Hainele nu i se mai zvântau niciodată. Erau îmbibate cu 
apa ploilor care nu mai conteneau, și cu apa de mare care 
un se usucă niciodată. Tot timpul Gilliatt era ud leoarcă. 

Să trăiești murat ca un câine, te obișnuiești și cu asta. 
Sărmanele grupuri de irlandezi, bătrâni, mame, fete, tinere 
care umblă aproape goale și copii care-și petrec iarna sub 
cerul liber, expuși ploilor torențiale și ninsorii, ghemuiţi unii 
în alţii în gangurile caselor de pe străzile Londrei, trăiesc și 
mor astfel, uzi până-n măduva oaselor. 

Să fiind leoarcă din cap până-n picioare și să-ţi fie sete; 
Gilliatt îndura și această tortură bizară. Își sugea din când 
în când mâneca bluzei. 

Nu izbutea să se încălzească la focul pe care-l făcea; focul 
în aer liber nu-ţi folosește decât pe jumătate; te coci pe o 
parte și degeri pe cealaltă. 

Lac de sudoare, Gilliatt tremura ca varga. 

Toate din jur i se împotriveau, învăluindu-l într-o liniște 
înfricoșătoare. Își dădea seama că e considerat ca un 
dușman. Îl treceau nădușelile și-l scuturau frigurile. Focul îl 
ardea, apa îl îngheţa, setea îi dădea fierbinţeli, vântul îi 
sfâșia hainele, foamea îi străpungea măruntaiele. Simţea 
asupră-i apăsarea istovitoare a unui tot plin de dușmănie. 
Obstacolul, tăcut, uriaș, purtând  iresponsabilitatea 
aparentă a fatalităţii, dar pătruns de nu știu ce consens 


general al înverșunării, îl strângea din toate părţile pe 
Gilliatt, ca într-un clește. Gilliatt îi simțea pretutindeni 
prezenţa necruțătoare. Niciun mijloc de scăpare. Avea 
parcă de-a face c-o făptură vie. Gilliatt avea sentimentul 
unei forțe întunecate și a unei dușmănii care se silesc să-l 
distrugă. Nu depindea decât de el să fugă de-acolo; dar, 
pentru că rămânea locului, era silit să înfrunte această 
vrăjmășie de neînțeles. Neputându-l alunga, aceste forțe 
căutau să-l doboare. 

Situaţia lui Gilliatt în acest mediu îngrijorător semăna cu 
aceea a unui duel suspect, în care e amestecat și un 
trădător. 

Era înconjurat de-o adevărată coaliţie de forţe potrivnice. 
Simţea în jurul lui hotărârea de-a se descotorosi de el. Cam 
în același fel împinge ghețarul blocul eratici!148+. 

Aproape fără să aibă aerul că-l atinge, această coaliţie, 
ascunsă îl despuia, îl umplea de sânge, îl încolţea și, ca să 
spunem așa, îl scotea din luptă înainte ca lupta să fi început. 
Aceasta nu îl făcea însă să muncească mai puţin și nici mai 
fără răgaz; numai că, pe măsură ce lucrarea prindea viaţă, 
viaţa lucrătorului se scurgea. S-ar fi zis că această natură 
sălbatică, temându-se de sufletul din om, hotărâse să-l 
secătuiască. Gilliatt rezista cu îndărătnicie și aștepta. Abisul 
începuse prin a-i slei forțele. Ce-avea de gând să mai facă 
abisul pe urmă? 

Reciful celor două Douvres, acest balaur de granit care 
stătea la pândă în mijlocul mării, îl acceptase pe Gilliatt. ÎI 
lăsase să intre și-i îngăduise să facă ce voia. Această primire 
semăna cu ospitalitatea unui bot larg deschis, ce stă gata să 
te sfâșie. 

Totul împotriva lui, nimic de partea lui; era izolat, părăsit, 
slăbit, istovit, uitat. Sacul de alimente îi era gol, parte din 
unelte stricate, iar parte abia dacă mai puteau fi folosite; 
foame și sete în timpul zilei, frig noaptea, tot numai răni și 
zdrenţe, cârpe rupte peste copturi, găuri în haine și-n 


carne, mâini zdrelite, picioare însângerate, trupul numai 
piele și os, faţa palidă, și-n ochi scânteindu-i o flacără. 

Flacără minunată, icoana voinţei. Ochiul omului e în așa 
fel făcut, că întrevezi în el toate virtuțile. Pupila ochiului 
nostru dezvăluie întreaga cantitate de omenie din noi. Ne 
afirmăm prin lumina care strălucește sub sprâncenele 
noastre. Conștiinţele mici clipesc mereu din ochi, cele 
puternice aruncă fulgere. Dacă nu s-aprinde nimic 
îndărătul pleoapei, înseamnă că niciun gând nu încolțește în 
minte, înseamnă că niciun sentiment de dragoste nu 
clocotește în inimă. Acela care iubește, acela are și voinţă, 
iar voinţa înflăcărează privirea omului. Hotărârea toarnă 
foc în privire; foc minunat, iscat de arderea gândurilor 
timide. 

Oamenii dârzi sunt sublimi. Cine nu-i decât viteaz n-are 
decât o singură pornire lăudabilă, cine nu-i decât îndrăzneţ 
n-are decât o singură însușire, cine nu-i decât curajos n-are 
decât o singură virtute; numai cel care stăruie pe drumul 
adevărului are măreție. Aproape toată taina sufletelor mari 
stă în aceste cuvinte: „Perseverando!” - „Să perseverezi!” 

Pe cei slabi chiar numai aparenţa unui obstacol îi face să 
dea înapoi; pe cei tari, însă, nu. Ei consideră pieirea ca pe-o 
posibilitate, iar izbânda ca pe-o certitudine. 

Toate sforţările lui Gilliatt păreau că se agaţă de 
imposibil, izbânda se anunţa modestă sau înceată, și era 
nevoit să cheltuiască mult, pentru ca să dobândească puţin; 
și tocmai de aici îi venea măreţia, și tocmai de-aici îi venea 
patetismul. 

Că pentru a așeza patru grinzi deasupra unui vapor 
naufragiat, pentru a despărţi și pentru a izola de pe acest 
vapor partea care mai putea fi salvată, pentru a fixa pe 
această epavă și în interiorul epavei patru macarale cu 
cablurile lor, avusese nevoie de atâtea pregătiri, de atâta 
trudă, de atâtea dibuiri, de atâtea nopţi petrecute pe 
pământul gol și de atâtea zile de muncă istovitoare, aceasta 
se datora condiţiilor mizerabile ale lucrului de unul singur. 


Aceste condiţii, Gilliatt nu numai că le acceptase, dar le și 
căutase. Temându-se de un concurent, pentru că un 
concurent i-ar fi putut deveni rival, se ferise să-și ia un 
ajutor. Își asumase singur riscurile acestei acţiuni 
copleșitoare, cu toate primejdiile, cu truda din zi în zi mai 
anevoioasă, cu eventualitatea pieirii salvatorului în însăși 
acţiunea de salvare, cu foametea, frigurile, cu lipsurile 
enorme și cu toate chinurile îngrozitoare. Era și asta un 
egoism, în felul său. 

Se găsea parcă sub un îngrozitor clopot pneumatic. Vlaga 
se scurgea din el încetul cu încetul. Dar el abia dacă-și 
dădea seama de acest lucru. 

Istovirea forţelor nu istovește însă și voinţa. Voința și nu 
credinţa constituie forţa principală. Credinţa despre care se 
spune c-ar fi în stare să mute munţii din loc nu reprezintă 
nimic față de ceea ce poate înfăptui voința. Pe măsură ce 
vigoarea lui Gilliatt descreștea, voinţa lui neclintită de a 
izbuti creștea. Slăbirea forţelor fizice sub loviturile acestei 
naturi sălbatice avea ca efect călirea forțelor lui morale. 

Gilliatt nu simţea oboseală, sau, mai bine zis, nu voia să 
țină seama de ea. Sufletul care nu-și pleacă urechea la 
poticnelile trupului constituie o forță de neînvins. 

Gilliatt vedea cum progresează munca lui, și nimic 
altceva. Era un nenorocit, inconștient de nenorocirea lui. 
Ţinta lui de care era așa de aproape îi crea o stare de 
continuă halucinație. Suferea toate suferinţele acestea, 
stăpânit de un singur gând: Înainte! 


Gilliatt așază „burduful” 
în poziţie de plecare 


Acţiunea de salvare a mașinii, plănuită de Gilliatt, era, 
cum am mai spus, o adevărată evadare, și se știe de câtă 
răbdare e nevoie pentru organizarea unei evadări. Marea, 
adevărat temnicer, îl supraveghea. 


De altminteri, trebuie să recunoaștem că ploaia, oricât de 
urâcioasă și de dușmănoasă fusese, îi venise chiar într- 
ajutor, îi refăcuse într-o oarecare măsură provizia de apă 
dulce; dar avea o sete de nepotolit și golea plosca aproape 
tot atât de repede pe cât o umplea. 

Într-o bună zi, cea din urmă zi din aprilie, cred, sau poate 
prima zi de mai, totul fu gata. 

Postamentul mașinii era ca și încadrat între cele opt 
cabluri ale palancurilor. Patru de o parte, patru de alta. 
Cele șaisprezece deschizături prin care treceau aceste 
cabluri erau legate între ele, atât de pe punte cât și sub 
carenă, prin tăieturi făcute cu ferăstrăul. Scândurile 
fuseseră tăiate cu ferăstrăul, osatura corpului cu toporul, 
fierăria cu pila, și tabla subţire de aramă cu care era 
căptușit vasul cu foarfeca. Porțiunea din chila care se găsea 
dedesubtul mașinii fusese pur și simplu tăiată în două locuri 
și era gata să alunece odată cu mașina, susținând-o în 
același timp. Tot hamacul acesta înfricoșător nu mai atârna 
decât de un lanţ care, la rândul său, atârna doar de o 
singură tăietură de pilă. Când un lucru e atât de aproape de 
sfârșit, prudenţa cere să te grăbești. 

Era de altfel momentul potrivit, apele mării fiind în 
scădere. 

Gilliatt reușise să demonteze și arborele roţilor cu 
zbaturi, ale cărei extremităţi ar fi putut constitui un 
obstacol și ar fi putut împiedica alunecarea mașinii. El 
izbutise să lege în poziţie verticală această piesă grea, în 
însuși batiul'14%: mașinii. 

Era timpul să termine totul. Gilliatt, cum am mai spus, nu 
era obosit pentru că nu voia să fie; uneltele sale însă erau 
peste măsură. Era aproape imposibil să se mai folosească 
pe fierărie. Piatra care-i servise drept nicovală crăpase. 
Foalele începuseră să nu mai funcţioneze cum trebuie. 
Minuscula cădere de apă, alimentată cu apă de mare, nu 
mai dădea randamentul de la început, din cauza sării care 
se depusese la încheieturile aparatului. 


Gilliatt se duse în micul golf al stâncii Omul, făcu revizia 
completă a „burdufului”, se convinse că totul era în ordine, 
controlă mai cu seamă cele patru inele fixate la baborăd și la 
tribord, ridică apoi ancora, și, vâslind, reveni cu „burduful” 
în dreptul celor două Douvres. 

Defileul dintre cele două stânci era destul de larg pentru 
„burduf”. Era și destul de larg și destul de adânc. Gilliatt își 
dăduse chiar din prima zi seama că barca putea fi împinsă 
până sub epava Durandei. 

Manevra era însă extrem de grea. Ea cerea o precizie de 
giuvaergiu, și aducerea bărcii în defileu era cu atât mai 
anevoioasă cu cât, pentru scopul pe care și-l propusese 
Gilliatt, era necesar ca vasul să pătrundă în recif cu pupa, 
adică având cârma înainte. Trebuia ca atât catargul cât și 
tachelajuli1%: bărcii să rămână în afara epavei, în direcția 
gâtului strâmt de la intrarea defileului. 

Aceste complicaţii ale manevrei făceau ca operaţia să fie 
anevoioasă chiar și pentru un marinar încercat ca Gilliatt. 
Nu mai era vorba, cum fusese cazul când pătrunsese în 
micul golf al stâncii Omul, de o simplă mânuire a cârmei, 
acuma erau necesare o serie întreagă de operaţii: să 
împingă barca înainte, s-o tragă, să vâslească și să sondeze 
apa. Gilliatt se chinui mai bine de un sfert de oră. Şi până în 
cele din urmă izbuti. 

În cincisprezece sau douăzeci de minute „burduful” fu 
așezat dedesubtul Durandei. Stătea atât de fix, încât părea 
legat cu parâme. Gilliatt aruncă în apă amândouă ancorele. 
Ancora cea mare fu în așa fel fundarisită, încât să poată 
înfrunta vântul dinspre apus, cel mai primejdios dintre 
vânturile din acea regiune. Apoi, cu ajutorul unei pârghii și 
al cabestanului, Gilliatt cobori în „burduf” cele două lăzi 
care conţineau roţile demontate, frânghiile de descărcat 
fiind pregătite cu mult înainte. Cele două lăzi ţinură loc de 
lest. 

Scăpând de grija lăzilor, Gilliatt legă de cârligul lanțurilor 
cabestanului birul mandarului regulatori!+, menit să 


frâneze palancurile. 

Pentru ceea ce intenţiona să facă Gilliatt, defectele 
„burdufului” se dovedeau calităţi, barca neavând punte, 
încărcătura putea intra mai adânc în camera bărcii și se 
putea sprijini direct pe paioli152; catargul fiind așezat în 
faţă, poate chiar prea în faţă, încărcătura avea să dispună 
de mai mult spaţiu, și catargul găsindu-se în felul acesta în 
afara epavei, nimic nu putea stingheri ieșirea „burdufului” 
din defileu; avea forma unui sabot, ori nimic nu-i mai stabil 
și nimic nu-i mai rezistent pe mare decât o ambarcaţiune în 
formă de sabot. 

Deodată, Gilliatt băgă de seamă că marea crește. Căută 
să vadă dincotro bătea vântul. 


O primejdie neașteptată 


Sufla un vânt slab, însă sufla dinspre apus. E un prost 
obicei al vântului, mai cu seamă în perioada echinocţiului, 
de a sufla din această direcţie. 

Potrivit vântului care sufla în acel moment, marea se 
comportă felurit în defileul recifului Douvres. Valurile intră 
în coridor când dinspre apus, când dinspre răsărit, după 
felul rafalei care le împinge. Dacă marea intră dinspre 
răsărit, e blândă și binevoitoare; dacă intră dinspre apus, e 
vijelioasă. Aceasta din cauză că vântul de răsărit, bătând 
dinspre uscat, n-are putere, pe câtă vreme vântul dinspre 
apus, care străbate tot Atlanticul, aduce cu sine toată 
puterea spaţiilor fără margini. Chiar o pală slabă de vânt, 
dacă vine de la apus, te poate pune pe gânduri. Vântul 
rostogolește talazurile uriașe ale oceanului nesfârșit și 
împinge valuri peste valuri în gâtul strâmt al recifului. 

Apa care năvălește cu furie e totdeauna înfricoșătoare. 
Apa e ca și mulţimea; o mulţime e un lichid; când cantitatea 
care poate intra undeva e mai mică decât aceea care vrea 
să intre, atunci, dacă sunt oameni, se strivesc, iar dacă sunt 
ape se învolburează. Când bate vântul de la asfinţit, oricât 


de slab ar fi el, cele două Douvres sunt supuse de mai multe 
ori pe zi acestui asalt al valurilor. Valurile cresc, fluxul dă 
ghes, stânca ţine piept, gâtul dintre cele două stânci nu se 
deschide decât cu greutate, valurile împinse cu forță 
țâșnesc în sus și mugesc ca ieșite din minţi, talazurile izbesc 
cele două faţade interioare ale defileului. Așa se face că 
reciful Douvres, atunci când suflă cel mai slab vânt dinspre 
apus, oferă acest spectacol ciudat: în larg, pe mare, liniște; 
în recif, adevărată vijelie. Acest tumult local și care nu 
depășește cadrul defileului n-are nimic comun cu o furtună; 
nu e decât o răzmeriță de valuri, însă îngrozitoare. Cât 
privește vânturile de miazănoapte și de la miazăzi, ele 
pătrund în recif de-a curmezișul și nu ridică decât puţine 
valuri în coridor. Intrarea dinspre răsărit a recifului, 
amănunt care merită să fie reamintit, duce la stânca Omul; 
iar deschizătura primejdioasă dinspre apus e la cealaltă 
extremitate, chiar între cele două Douvres. 

În această intrare dinspre apus se găsea GGilliatt 
împreună cu Durande eșuată și cu „burduful” solid fixat 
între cele două stânci. 

O catastrofă părea de neînlăturat. Vântul care sufla, deși 
slab, avea destulă putere totuși pentru a dezlănţui, dintr-un 
moment în altul, această catastrofă. 

În puţine ore, talazurile fluxului, care creștea neîncetat, 
aveau să se năpustească vijelios asupra strâmtorii dintre 
cele două Douvres. Zvonul înăbușit al celor dintâi valuri se 
și auzea. Apele umflate de la intrarea defileului, vârtej 
format prin presiunea întregului Atlantic, vor avea îndărătul 
lor toată masa de apă a oceanului. Nici valuri furtunoase, 
nici talazuri furioase, ci un simplu val, hotărâtor, având o 
forță de impulsiune care, pornind din America și ajungând 
în Europa, produce o ţâșnitură de două mii de leghe. Acest 
val, gigantic vârtej al oceanului, va întâlni deschiderea 
recifului și, spărgându-se de cele două Douvres, turnurile 
de strajă ale intrării, stâlpii defileului, umflat de flux, umflat 
de bariera care-i stă în cale, respins de stâncă, întărâtat de 


vânt, se va năpusti cu îndârjire asupra recifului și, 
zvârcolindu-se ca un turbat din cauza piedicilor, va 
pătrunde între cele două ziduri; cu toată furia talazurilor 
stăvilite, va găsi acolo „burduful” și Durande, pe care le va 
sfărâma în bucăţi. 

Împotriva acestei eventualităţi trebuie un scut. Gilliatt îl 
avea gata pregătit. 

Trebuia oprit fluxul de a pătrunde dintr-o dată în recif, de 
a se ivi cu furie în pereţii defileului, dar fără să i se pună 
stavilă creșterii, să i se bareze trecerea, fără să i se refuze 
intrarea; trebuia să i se reziste și să i se cedeze în același 
timp, trebuia să se prevină presiunea valului asupra gâtului 
strâmt al defileului, căci aici era toată primejdia: trebuia 
procedat în așa fel ca apa să nu năvălească în recif, ci să 
pătrundă încetul cu încetul, încât talazul să-și piardă furia și 
violenţa; această turbată dezlănţuire de forţe trebuia 
îmblânzită. Trebuia înlocuit obstacolul care întărâta, cu un 
obstacol care liniștește. 

Gilliatt, cu îndemânarea lui obișnuită, mai puternică 
decât forţa lui fizică, mișcându-se cu agilitatea unei capre 
sălbatice pe un pisc de munte, sau cu dibăcia unei maimuțe 
într-o pădure, folosindu-se pentru salturile lui nesigure și 
ameţitoare până și de cele mai mici vârfuri de piatră, sărind 
în apă, ieșind din apă, înotând în mijlocul vârtejurilor, 
cățărându-se pe stânci, cu o funie între dinţi și un ciocan în 
mână, desfăcu parâma care ţinea agăţat și lipit de temelia 
micii Douvre crâmpeiul de bordaj din partea dinainte a 
Durandei; făcu, folosindu-se de mai multe bucăţi de 
frânghie groasă, un soi de ţâţâni cu ajutorul cărora fixă 
acest panou de piroane înfipte în granit, învârti în jurul 
acestor ţâțâni întreaga armătură de scânduri care aducea 
cu un chepeng de stăvilar, îl expuse apoi cu partea laterală 
bătăii valurilor, așa cum se face cu șafranulii=:: cârmei, iar 
valurile împinseră panoul în așa fel, încât una din marginile 
ei se opri pe marea Douvre, în timp ce ţâţânile de frânghie 
rețineau cealaltă margine pe mica Douvre; cu ajutorul 


piroanelor pe care le înfipsese mai înainte și la temelia 
marii Douvre, el fixă pe această stâncă și cealaltă margine a 
panoului, așa cum procedase și pe mica Douvre, pironind-o 
solid de cei doi stâlpi ai defileului; puse de-a curmezișul 
acestui stăvilar un lanţ, ca o curea de-a curmezișul unui 
scut, și în mai puţin de o oră acest zăgaz se ridică în fața 
fluxului; stradela recifului fu închisă întocmai ca o poartă. 

Această construcţie solidă, masă greoaie de bârne și de 
scânduri, care, culcată, ar fi putut ţine loc și de plută, iar în 
picioare era ca un zid, fusese mânuită de Gilliatt cu ajutorul 
valurilor, cu o iscusinţă de măscărici. Se putea spune ca 
festa fusese jucată înainte ca marea, care creștea mereu, să 
fi băgat de seamă. 

Fusese o împrejurare dintr-acelea când Jean Bart ar fi 
pronunţat faimoasele lui cuvinte pe care le arunca mării ori 
de câte ori reușea să scape de naufragiu: „le-am tras pe 
sfoară, englezule!” (Se știe că atunci când Jean Bart voia să 
insulte oceanul, îi spunea „englezule”). 

După ce termină operaţia de zăgăzuire a defileului, 
Gilliatt se gândi la „burduf”. El înfășurase destul cablu pe 
ambele ancore, pentru ca odată cu fluxul să se poată ridica 
și barca. Toate acestea nu constituiau pentru Gilliatt o 
surpriză; el prevăzuse totul; un om de meserie și-ar fi dat 
imediat seama de asta după cele două macarale-galoș154+ 
fixate în partea dindărăt a „burdufului” prin care treceau 
două frânghii ale căror capete erau înfășurate în jurul 
inelelor celor două ancore, cu scopul de a le întări. 

Între timp, apele crescuseră; fluxul ajunsese la jumătate 
din înălțimea sa maximă; acesta e momentul în care 
valurile, chiar dacă apele cresc liniștit, pot da loviturile cele 
mai puternice. Planul lui Gilliatt se împlini întocmai. Valurile 
se rostogoleau cu furie spre stăvilar, se izbeau de el, se 
învolburau și treceau pe sub el. În afara stăvilarului bântuia 
hula, dincoace de el apa se infiltra liniștit. Gilliatt realizase 
ceva cam ca niște furci caudine ale mării. Fluxul era învins. 


Mai curând peripeții 
decât deznodământ 


Sosise clipa cea mai grea. 

Se punea acum problema coborârii mașinii în barcă. 

Gilliatt rămase câteva clipe pe gânduri, cu cotul mâinii 
stângi în mâna dreaptă, și fruntea în mâna stângă. 

Se urcă apoi pe epavă; parte din ea, aceea pe care se 
găsea mașina, trebuia desprinsă, iar cealaltă parte, carcasa, 
urma să rămână pe loc. 

Tăie cele patru parâme care fixau de bordajul Durandei, 
la tribord și la babord, cele patru lanţuri ale coșului. 
Parâmele fiind din cânepă, briceagul le veni repede de hac. 

Cele patru lanţuri, eliberate, căzură atârnând de-a lungul 
coșului. 

De pe epavă, Gilliatt se urcă pe aparatura construită de 
el, încercă cu piciorul soliditatea bârnelor, cercetă cu 
atenţie macaralele, se mai uită o dată la palancuri, pipăi 
cablurile, examina matiselile!155:, se convinse că parâmele 
necătrănite nu erau pătrunse prea tare de umezeală, se 
asigură că nimic nu lipsește și că nimic nu ameninţă să se 
rupă, apoi sărind de pe marginea bocaportului pe punte, se 
instală lângă cabestan, în acea parte a Durandei care urma 
să rămână mai departe agăţată între cele două Douvres. 
Acolo își fixă el postul de comandă. 

Grav și emoţionat doar atâta cât trebuia, Gilliatt se mai 
uită o dată la palancuri, apoi luă o pilă și începu să taie 
lanțul care ţinea toată această mașinărie în suspensie. 

Prin vuietul mării se auzea scrâșnetul pilei. 

Lanţul cabestanului, legat de mandarul regulator, era 
foarte aproape de el, încât putea să-l ajungă cu mâna. 

Deodată se auzi o trosnitură. Veriga pe care-o pilea, 
tăiată mai mult de jumătate, se rupse, toată aparatura se 
puse în mișcare. Gilliatt abia avu timp să se arunce asupra 
curentului mandarului. 


Lanţul rupt plesni cu putere stânca, cele opt cabluri se 
întinseră, întregul bloc tăiat și cioplit se smulse cu violenţă 
din corpul epavei, pântecele Durandei se căscă, iar planșeul 
de fier al mașinii, apăsând greu pe cabluri, apăru 
dedesubtul chilei. 

Dacă Gilliatt n-ar fi apucat la timp curentul mandarului, 
mașina s-ar fi prăbușit. Dar mâna lui puternică era acolo; și 
mașina cobori lin. 

Când fratele lui Jean Bart, Pieter Bart, acest beţiv viguros 
și ager la minte, pescar sărman din Dunkerque, care-l 
tutuia pe marele amiral al Franţei, salvă galera „Langeron”, 
gata să se scufunde în micul golf d'Ambleteuse, când, 
pentru a smulge această greoaie masă plutitoare din 
mijlocul stâncilor pe timp de furtună, el legă vela cea mare, 
făcută sul, cu trestie marină, ţintind ca trestia, rupându-se 
de la sine, să desfășoare vela în bătaia vântului, el se bizuise 
atunci pe ruperea trestiei, așa cum Gilliatt se bizuise pe 
ruperea lanțului, și ambele acţiuni, îndrăzneţe și ciudate, 
fură încununate de același succes uimitor. 

Mandarul pe care-l apucase Gilliatt rezistă și funcţionă de 
minune. Rolul său era, vă amintiţi, de-a amortiza forțele, 
unite într-una singură și supuse unei mișcări unice de 
ansamblu. Acest mandar se aseamănă întrucâtva cu braţul 
unei bulinei158*, numai că, în loc să orienteze o velă, ea 
asigura echilibrul unui întreg mecanism. 

Gilliatt, stând în picioare și ţinând strâns cabestanul, avea 
în mână, ca să spunem așa, tot pulsul aparatului. 

În clipa aceea ieși la iveală toată dibăcia scornelilor lui 
Gilliatt. 

Forţele își exercitară acţiunea în așa fel, încât se 
completară. 

În timp ce mașina Durandei, desprinsă dintr-o dată, 
cobora spre „burduf”, „burduful” suia către mașină. Epava 
și barca de salvare, ajutându-se în sens contrar venea una 
înaintea celeilalte. Ele se căutau una pe alta, economisindu- 
și astfel jumătate din muncă. 


Fluxul, umflându-se fără zgomot între cele două Douvres, 
ridica barca, apropiind-o de epavă. Mareea era mai mult 
decât învinsă, era domesticită. Oceanul făcea acuma parte 
din însuși mecanismul lui Gilliatt. 

Crescând, apele urcau „burduful”, fără smucituri, lin, 
aproape cu băgare de seamă, ca și când ar fi fost un obiect 
din porțelan. 

Gilliatt combina și proporţiona cele două mișcări, cea a 
apei și cea a aparatului, și, încremenit lângă cabestan, ca o 
statuie înfricoșătoare căreia-i dădeau ascultare toate forţele 
dintr-o dată, potrivea ritmul coborârii mașinii după ritmul 
creșterii apelor. 

Apele urcau lin, palancurile funcționau fără smucituri. 
Era o ciudată colaborare a tuturor forţelor naturii, 
subjugate de om. Pe de o parte forţa de gravitație aducând 
mașina, pe de altă parte fluxul aducând cu el 
ambarcaţiunea. Puterea de atracţie a astrelor, care produce 
fluxul, și puterea de atracţie a pământului, care este 
gravitația; se înțeleseseră parcă între ele ca să-l slujească 
pe Gilliatt. Ele îl slujeau fără să șovăie și fără răgaz, și sub 
impulsul energiei unui singur om, aceste forţe pasive se 
transformaseră în auxiliare active. Din minut în minut lucrul 
înainta: distanţa dintre barcă și epavă descreștea pe 
nesimţite. Apropierea se făcea în liniște și cu o oarecare 
teamă parcă de omul care se afla acolo. Elementele naturii 
primeau un ordin și-l executau. 

Aproape exact în momentul în care fluxul se opri din 
creștere, parâmele încetară să se mai desfășoare. Dintr-o 
dată, dar fără cea mai mică smucitură, macaralele se 
opriră. Mașina, ca și când ar fi fost pusă cu mâna, luă loc în 
„burduf”. Stătea drept, în picioare, nemișcată, fixată solid. 
Postamentul de susţinere al mașinii se rezema cu cele patru 
colţuri ale lui pe paiolul bărcii. 

Totul se sfârșise cu bine. 

Gilliatt se uita înmărmurit. 


Bucuria nu-l prea răsfățase până atunci pe bietul om. Fu 
copleșit de o fericire imensă. Simţea cum i se-nmoaie 
picioarele; și în faţa triumfului său, el, care nu simţise nicio 
tulburare până atunci, începu dintr-o dată să tremure. 

Privea aiurit „burduful” de sub epavă și mașina din 
„burduf”. Nici nu-i venea să-și creadă ochilor. S-ar fi zis că 
nu se așteptase să facă ceea ce făcuse. Făurise minunea cu 
mâinile lui și-o contempla acuma cu uimire. 

Dar tulburarea-i fu de scurtă durată. 

Gilliatt făcu mișcarea omului care se deșteaptă din somn, 
apucă repede ferăstrăul, tăie cele opt cabluri, apoi, la o 
distanță de numai zece picioare de burduf, din cauza 
creșterii fluxului, sări în barcă, luă un sul de frânghie, făcu 
repede patru funii cu laţ, le trecu prin inelele pe care le 
pregătise dinainte și fixă cu ajutorul lor, de ambele părţi, la 
bordajul „burdufului”, cele patru lanţuri ale coșului care, cu 
o oră mai înainte, fuseseră încă legate de bordul Durandei. 

După ce fixă, Gilliatt înlătură de pe partea de sus a 
mașinii bucăţile epavei care mai atârnau de ea. Un crâmpei 
pătrat din tablierul punţii Durandei era încă prins de 
mașină și Gilliatt îi scoase cuiele și eliberă „burduful” de 
toată încărcătura asta de scânduri și de grinzi pe care-o 
aruncă pe stânci. Această ușurare era binevenită. 

De altminteri, „burduful”, cum era și de așteptat, 
rezistase strașnic de bine sub greutatea mașinii. „Burduful” 
nu se afundase decât până la linia lui de plutire. Mașina 
Durandei, deși atârna greu, era totuși mai ușoară decât 
mormanul de pietre și decât tunul pe care le adusese 
odinioară Gilliatt de la Herm în „burduf”. 

Se terminase deci totul. Nu-i mai rămânea decât să plece 
acasă. 


O victorie care nu ţine mult 


Dar nu se terminase totul. 


Nimic nu era mai urgent decât redeschiderea gâtului 
strâmt al defileului barat de crâmpeiul din bordajul 
Durandei și scoaterea neîntârziată a „burdufului” din recif. 
Când te afli pe mare orice clipă e prețioasă. Vânt slab, abia 
câteva cute în larg; seara, deosebit de frumoasă, promitea o 
noapte minunată. Marea era staţionară, dar refluxul 
începuse să se și facă simţit; momentul era minunat pentru 
plecare. Refluxul avea să-i ușureze ieșirea din reciful celor 
două Douvres, și tot refluxul avea să-i ajute intrarea în 
Guernesey. Ar fi putut fi la Saint-Sampson în zorii zilei. 

Dar un obstacol neașteptat se ivi. Exista o lacună în 
planurile lui Gilliatt. 

Mașina era liberă; coșul însă nu era. 

Fluxul, apropiind „burduful” de epava suspendată în aer, 
micșorase primejdia coborârii mașinii în barcă și scurtase și 
timpul operaţiei de salvare; dar această micșorare a 
intervalului dintre barcă și epavă făcuse ca partea de susa 
coșului să rămână prinsă în deschizătura din corpul 
desfăcut al epavei. Coșul era prins ca între patru pereți. 

Valul îl servise pe Gilliatt, dar nu fără oarecare viclenie. 
Părea că marea, forţată să asculte de voinţa lui, avusese 
totuși un gând ascuns. 

E drept însă că răul pe care-l pricinuise fluxul avea să-l 
repare refluxul. 

Coșul, înalt de peste trei stânjeni, pătrundea în corpul 
Durandei pe o distanţă de vreo opt picioare; or, nivelul apei 
avea să scadă cu douăsprezece picioare; coșul, coborând 
împreună cu barca o dată cu retragerea apelor, ar fi cu 
aproape patru picioare dedesubtul epavei și s-ar putea 
elibera. 

Dar cât timp trebuia pentru această eliberare? Şase ore. 

Peste șase ore va fi aproape miezul nopţii. Cum va ieși 
oare la asemenea oră? Și ce drum să aleagă în mijlocul 
tuturor acestor stânci, printre care abia dacă reușeai să-ţi 
croiești drum în timpul zilei, și cum să se expună în toiul 


nopţii nenumăratelor curse pe care i le întindea marea în 
aceste locuri? 

N-avea încotro. Trebuia să aștepte ziua următoare. 
Aceste șase ore odată pierdute, pierdeai cel puţin 
douăsprezece. 

Nici măcar nu trebuia să-ţi treacă prin gând să te pripești 
și să deschizi gâtul recifului. Stăvilarul avea să-i fie iarăși de 
folos la apropiata creștere a apelor. 

Lui Gilliatt nu-i rămânea decât să se odihnească. 

Să stea cu braţele încrucișate era singurul lucru pe care 
nu-l făcuse încă de când se afla pe reciful Douvres. 

Această odihnă forţată îl mânie și-l umplu aproape de 
revoltă, ca și când ar fi fost vina lui. Își spuse: „Oare ce-ar 
gândi despre mine  Deruchette, dacă m-ar vedea 
trândăvind?” 

Totuși, refacerea forţelor sale nu-i era poate 
nefolositoare. 

„Burduful” stându-i acum la dispoziţie, hotări să-și 
petreacă noaptea în el. 

Se duse să-și caute blana de oaie pe marea Douvre, se 
înapoie, mâncă niște moluște de stâncă și doi sau trei 
cornaci, apoi, fiindu-i tare sete, dete pe gât ultimele 
înghiţituri de apă dulce de pe fundul ploștii, se înfășură în 
blana de oaie, în care îi era atât de bine, se culcă lângă 
mașină, asemenea unui câine de pază, își trase gluga pe 
ochi și adormi. 

Dormi adânc. Un somn dintr-acelea care vin după ce-ai 
dus cu bine un lucru la capăt. 


Avertismentele marii 


În mijlocul nopţii, dintr-o dată, și ca și când ar fi fost 
împins de un resort, se trezi. 

Deschise ochii. 

Cole două Douvres care se înălțau deasupra capului său 
păreau luminate ca de răsfrângerea unui uriaș jeratic alb. 


Pe întreaga faţadă neagră a recifului se juca parcă refluxul 
unui foc. 

De unde venea acest foc? 

Din apă. 

Marea era nemaipomenită. 

Părea că s-au aprins apele mării. Cât puteai cuprinde cu 
ochii, atât în interiorul recifului cât și în afara lui, marea 
pâlpâia ca o flacără. Această vâlvătaie nu era roșie; n-avea 
nimic din văpaia vulcanilor sau a cuptoarelor încinse. Nici 
scânteiere, nici dogoare, nici purpuriul flăcărilor, nici 
zgomot. Lungi dâre albăstrii închipuiau pe valuri cutele 
unui giulgiu. O vastă licărire palidă înfiora apele. Nu era un 
incendiu; era spectrul unui incendiu. 

Închipuiţi-vă o beznă învăpăiată. 

Noaptea, noaptea nemărginită, tulbure și difuză, părea 
să ţină loc de combustibil pentru acest loc de gheaţă. Era 
nu știu ce fel de lumină, iscată din întunecimi. Întunericul 
intra ca element component în această lumină fantomă. 

Marinarii de pe Marea Mânecii cunosc cu toţii aceste 
fosforescenţe de nedescris, pline de avertismente pentru 
navigatori. 

În această lumină, lucrurile își pierd materialitatea, 
îmbibate de pâlpâirea spectrală, ele par străvezii. Stâncile 
nu mai sunt decât niște contururi. Cablurile ancorelor par 
niște bare de fier încins. Sub apă, plasele pescarilor sunt ca 
niște împletituri de foc. Jumătate din vâslă e de abanos, 
cealaltă jumătate, de sub val, e de argint. Picăturile de apă 
ce se preling de pe vâslă și cad în mare se aprind ca niște 
stele. Fiecare barcă trage după ea o cometă. Corăbierii, 
împroșcaţi cu apă și luminoși, par niște ruguri vii. Afunzi 
mâna în apă și-o scoţi înmănușată în flăcări; dar flăcările 
sunt moarte, nu le simţi. Braţul ţi-e un tăciune aprins. 
Formele de sub valuri par purtate de un curent de foc. 
Spuma scânteiază. Peștii sunt asemenea unor limbi de foc 
sau unor frânturi de fulger șerpuind în adâncurile palid 
luminate. 


Această lumină străbătuse prin pleoapele închise ale lui 
Gilliatt. Datorită ei se trezi. 

Şi se trezi la timp. 

Apele mării se retrăseseră, dar începeau să crească din 
nou. Coșul mașinii, care se desprinsese de sub epavă în 
timpul somnului lui Gilliatt, avea să fie prins din nou între 
pereţii deschizăturii care se căsca deasupra lui. 

Se reîntorcea încetișor în același loc. 

Doar un picior mai avea coșul până să intre iarăși în 
deschizătura din corpul Durandei. 

Creșterea apei cu un picior e pentru flux chestiune de o 
jumătate de oră. Gilliatt avea deci înainte-i o jumătate de 
oră pentru a folosi situaţia favorabilă care era din nou 
primejduită. 

Se ridică brusc în picioare. 

Totuși, oricât de urgente erau măsurile pe care trebuia să 
le ia, rămase pe gânduri câteva minute, țintuit locului, 
privind cu atenţie fosforescenţa. 

Gilliatt cunoștea extrem de bine marea. Cu toate că de 
atâtea ori îl bruftuise, el îi era de multă vreme tovarăș. Nu 
era gând pe care această ființă misterioasă - oceanul - să-l 
nutrească, și Gilliatt să nu i-l poată ghici. Gilliatt, stând 
mereu singur, observând și văzând, devenise aproape un 
prezicător al vremii, ceea ce în englezește se numește 
weatherwise - un proroc al timpului. 

Gilliatt alergă la parâmele cele mari și le dădu drumul 
puţin; apoi, nemaifiind reţinut de ancorele afurcate!1>”:, 
prinse cu putere cangea „burdufului” și, sprijinindu-se de 
stânci, împinse barca spre gâtul defileului, la câţiva metri 
de Durande, foarte aproape de stăvilar. În mai puţin de 
zece minute „burduful” fu scos de sub carcasa eșuată. Nicio 
primejdie ca de acum încolo coșul să mai fie prins în cursă. 
Fluxul putea crește în voie. 

Totuși, Gilliatt n-avea de fel aerul unui om care are de 
gând să plece. 


Cercetă încă o dată fosforescenţa mării și ridică ancorele; 
dar nu pentru a le scoate definitiv din apă, ci pentru a 
ancora din nou „burduful”, și încă foarte solid; de data 
aceasta, e drept, lângă ieșire. 

Nu folosise până atunci decât cele două ancore ale 
„burdufului”, nu întrebuinţase încă ancora cea mică a 
Durandei, pe care, vă reamintiţi, o găsise printre stânci. 
Această ancoră fusese pusă „gata pentru orice 
împrejurare”, într-un ungher al „burdufului”, dimpreună cu 
o provizie întreagă de parâme și de macarale, și cu cablul 
ei, prevăzut dinainte cu boţuriii:** foarte rigide, care 
opresc deriva!15% vasului. Gilliatt aruncă și cea de-a treia 
ancoră, având grijă să lege cablul ei de un otgon care avea 
un capăt înfășurat de jur împrejurul inelului ancorei, iar 
celălalt în jurul cabestanului orizontal al „burdufului”. El 
realiză în felul acesta un fel de afurcare „în labă de gâscă”, 
cu mult mai solidă decât afurcarea cu două ancore. Toate 
acestea erau semnul unei vii îngrijorări și a sporirii 
măsurilor de precauţie. Un marinar ar fi recunoscut în 
această operaţie un soi de ancorare de vreme rea, când te 
aștepți ca vreun curent să aducă nava sub vânt. 

Fosforescenţța pe care Gilliatt o supraveghea și asupra 
căreia își avea veșnic aţintiți ochii îl ameninţa poate, dar în 
același timp îi aducea și foloase. Fără ea, Gilliatt ar fi rămas 
mai departe prizonierul somnului și ar fi căzut în cursa pe 
care i-o întindea noaptea. Ea îl trezise și tot ea îi și lumina 
drumul. 

În recif dăinuia un fel de lumină suspectă. Dar această 
strălucire, oricât de neliniștitoare i s-ar fi părut ea lui 
Gilliatt, își avusese și partea ei bună, întrucât îl făcuse să 
vadă pericolul și îi dăduse putinţa să manevreze barca. De 
acum înainte, oricând ar fi vrut Gilliatt să ridice ancora și să 
plece, „burduful” în care se găsea mașina era liber. 

Numai că Gilliatt părea că se gândește din ce în ce mai 
puţin la plecare. După ce barca fu ancorată, Gilliatt se duse 
în „magazia” lui, de unde luă cel mai solid lanţ pe care-l găsi 


și, legându-l de piroanele bătute în cele două Douvres, 
întări pe dinăuntru, cu ajutorul lui, barajul de scânduri și de 
grinzi, pe care mai înainte îl întărise pe dinafară cu ajutorul 
celuilalt lanţ, pus de-a curmezișul. Departe de-a deschide 
ieșirea defileului, el o astupă și mai bine încă. 

Fosforescenţa continua să-l lumineze, dar începuse să 
descrească în intensitate. E drept că începuse să se și 
lumineze de ziuă. 

Deodată, Gilliatt ciuli urechea. 


Cine are urechi de auzit să audă 


I se păru că aude, venind de la mari depărtări, un vuiet 
slab, nedeslușit. 

Adâncurile scot, la anumite ore, un fel de bubuit. 

El ascultă din nou. Zgomotul îndepărtat se repetă. Gilliatt 
clătină din cap ca omul care știe despre ce este vorba. 

Câteva minute după asta era la cealaltă extremitate a 
defileului recifului, la intrarea dinspre răsărit, care până 
atunci fusese deschisă și, cu lovituri puternice de ciocan, 
înfipse mai multe piroane în granitul celor două stânci ce 
străjuiau gâtul dinspre stânca Omul, așa cum făcuse și la 
intrarea defileului dintre cele două Douvres. 

Crăpăturile acestor stânci erau gata pregătite pentru 
asta și prevăzute din abundență cu pene de lemn, aproape 
toate din inimă de stejar. Reciful era foarte dărăpănat în 
partea aceea și prezenta numeroase crăpături, așa că 
Gilliatt putu să împlânte un număr și mai mare de piroane 
decât în postamentul celor două Douvres. 

La un moment dat, ca și când ar fi suflat cineva deasupra 
ei, fosforescenţa se stinse; aurora, din clipă în clipă mai, 
strălucitoare, îi luă locul. 

După ce înfipse piroanele, Gilliatt aduse bârne, apoi 
frânghii, apoi lanţuri, și fără să-și lase o singură clipă lucrul 
din ochi, fără să-și abată atenţia un singur moment, începu 
să construiască de-a curmezișul gâtului strâmt dinspre 


Omul, cu ajutorul unor scânduri groase de stejar fixate 
orizontal și legate între ele cu otgoane, unul din acele 
stăvilare cu spaţii libere între scânduri, pe care știința 
modernă și le-a însușit acuma în urmă și pe care le-a 
botezat „sparge-valuri”. 

Aceste stăvilare sunt gardurile de sârmă ghimpată ale 
fortificațiilor ridicate în calea furtunilor. Nu poţi lupta 
împotriva mării decât bizuindu-te pe putinţa de a-i macină 
forța, divizând-o. 

Între timp, soarele se ridicase plin de strălucire. Cerul 
era senin, marea era liniștită. 

Gilliatt dădea zor. Era liniștit și el, însă graba lui lăsa să 
se întrevadă îngrijorarea. 

Alerga, făcând sărituri uriașe, de pe-o stâncă pe alta, de 
la stăvilar la magazie și de la magazie la stăvilar. Se 
reîntorcea de acolo târând cu violență ba o coastă, ba o 
grindă de carlingă!1*:. Utilitatea acestor provizii ieșea 
curând la iveală. Era limpede că Gilliatt era pus în faţa unei 
eventualităţi pe care o prevăzuse. 

O puternică bară de fier îi ţinea loc de pârghie pentru a 
muta dintr-un loc în altul bârnele. 

Lucrarea se înfiripa cu atâta repeziciune, încât părea c-o 
vezi crescând cu ochii. Cine n-a văzut un genist lucrând ca 
să înjghebeze un pod, nu-și poate da seama de repeziciunea 
cu care lucra Gilliatt. 

Gâtul dinspre răsărit era și mai îngust decât gâtul 
dinspre apus. N-avea decât cinci sau șase picioare lățime. 
Aceasta îi convenea lui Gilliatt. Spaţiul care urma să fie 
întărit și închis fiind foarte strâmt, stăvilarul avea să fie cu 
atât mai solid și mai ușor de făcut. Erau de ajuns numai 
grinzile orizontale, nu mai era nevoie și de ţăruși. 

După ce așeză primele traverse ale „spărgătorului de 
valuri”, Gilliatt se urcă pe ele și ascultă cu atenţie. Vuietul 
devenea tot mai deslușit. 

Gilliatt continuă să lucreze la stăvilar. Îl întări cu două 
gruie de pe Durande, legându-le de eșafodajul de grinzi cu 


niște frânghii trecute prin cele trei rotițe ale macaralelor 
gruielor. Apoi legă totul cu lanţuri. 

Această construcţie nu era altceva decât un fel de grătar 
enorm cu bârne și lanţuri drept gratii. 

Părea mai curând împletită decât construită. 

Gilliatt dublă legăturile și mai bătu piroane în locurile 
unde mai era nevoie. 

Cum găsise o grămadă de bare de fier îndoite pe epavă, 
avusese din ce să-și facă o mare provizie de cuie de acestea. 

Tot lucrând, sfărâma întruna pesmeţi între dinţi. Îi era 
sete, dar nemaiavând apă dulce, nu și-o putea astâmpăra. 
Golise plosca în timpul cinei din ajun. 

Mai bătu încă patru-cinci scânduri, apoi se urcă din nou 
pe stăvilar. Ciuli urechea. 

Zgomotul depărtat  încetase. Domnea o liniște 
mormântală. 

Marea era liniștită și nespus de frumoasă; merita toate 
madrigalele pe care i le închină burghezii, atunci când sunt 
satisfăcuţi de ea „oglindă”, „lac”, „untdelemn, nu alta”, „o 
jucărie”, „blândă ca mielușelul”. Verdele adânc al oceanului 
răspundea albastrului adânc al cerului. Un smarald și un 
safir care se admirau unul pe altul. Nu-și puteau găsi niciun 
cusur. Niciun nor în înaltul cerului, nici urmă de spumă 
deasupra mării. Și-n toată splendoarea asta pășea 
maiestuos soarele de aprilie. Era cu neputinţă să întâlnești 
vreodată vreme mai frumoasă. 

Departe, în zare, un lung șirag negru de păsări călătoare 
învârsta cerul. Zburau cu repeziciune. Se-ndreptau spre 
uscat. În zborul lor era ceva ce aducea a fugă. 

Gilliatt continuă să înalțe stăvilarul. 

Îl înălță cât putu, atât cât îi permitea rotunjimea 
stâncilor. 

Spre amiază, soarele i se păru mai fierbinte decât s-ar fi 
cuvenit. Amiaza e ora primejdioasă a zilei; Gilliatt, stând în 
picioare pe trainicul baraj de gratii pe care-l sfârșise chiar 
atunci, începu să cerceteze din nou zarea. 


Marea era mai mult decât liniștită; era ca o apă 
stătătoare. Nu se zărea nicio pânză. Pe cer, nicăieri, niciun 
nor; numai că din albastru cerul devenise alb. De un alb 
ciudat. În zare, spre apus, se vedea doar o pată micuță cure 
nu prevestea nimic bun. Pata nu se clintea din loc, dar 
creștea. În dreptul stâncilor, valurile fremătau ușurel. 

Gilliatt fusese bine inspirat construind barajul. 

Se apropia furtuna. 

Abisul se hotărâse să dea bătălia. 


*e Cartea a treia e 


LUPIA 


Extremele se ating, iar contrariile 


se anunţă unele pe altele 


Nimic nu-i mai primejdios decât vijelia echinocţiului când 
întârzie. 

Un fenomen înspăimântător se iscă atunci pe mare, 
fenomen care ar putea fi numit „năvala vânturilor din larg”. 

În orice anotimp, dar mai ales în epoca conjuncţiilor sau a 
opozițiilor unei planete cu soarele, în clipa când te aștepți 
mai puţin, marea-i cuprinsă dintr-o dată de o liniște stranie. 
Această uriașă și necontenită frământare a valurilor se 
potolește; aţipește; lâncezește; pare c-ar vrea să se 
odihnească: ai putea crede c-a obosit. Toate zorzoanele 
marinărești, începând cu ghidonul bărcilor de pescari și 
terminând cu flamurile vaselor de război stau pleoștite de-a 
lungul catargelor. 


Apoi, dintr-o dată, toate peticele astea încep să freamăte 
ușurel. 

E timpul, dacă pe cer sunt nori, să pândești formarea 
norilor cirus, dacă soarele e la asfinţit, să cercetezi roșeaţa 
amurgului; iar dacă e noapte cu lună, să-i supraveghezi 
cearcănele. 

Există expresia: „Sub piatră stă pitit ţiparul”; ar fi mai 
potrivit să se spună: „Îndărătul liniștii se ascunde furtuna”. 

Ore întregi, uneori zile întregi se scurg în felul acesta. 
Piloții vaselor își îndreaptă ocheanele când într-o direcţie, 
când într-alta. Chipul bătrânilor marinari se înăsprește de 
mânia ce clocotește în ei, pricinuită de așteptarea 
îndelungată. 

Deodată se aude un murmur puternic și nedeslușit. E ca 
un fel de dialog misterios, undeva în văzduh. 

Nu se zărește nimic. 

Marea rămâne liniștită. 

Însă zgomotul crește, se înteţește, se înalță. Dialogul 
devine din ce în ce mai puternic. 

S-ar părea că dincolo de zare e cineva. 

Cineva înspăimântător: vântul. 


Explicaţia zgomotului 


auzit de Gilliatt 


Marea năvală a vânturilor asupra uscatului are loc în 
timpul echinocţiilor. 

E vremea furtunilor. 

Marea așteaptă și tace. 

Uneori, cerul e posomorât. E plumburiu, un mănunchi 
uriaș de nori cenușii îl acoperă aproape în întregime. 
Marinarii privesc cu îngrijorare chipul supărat al 
întunericului. 

Dar de înfățișarea lui mulţumită le e și mai frică. Un cer 
strălucitor la vremea echinocţiului ascunde totdeauna 


vijelie. Pe o vreme liniștită ca aceasta, „lurnul Bocitoarelor” 
din Amsterdam se umplea de femei care cercetau neliniștite 
zarea. 

Când furtuna de primăvară sau de toamnă întârzie, e 
semn că va izbucni cu și mai multă furie. Își ţine forţele în 
rezervă, ca să pustiască. 

Când așteptarea e prea lungă, marea nu-și dă pe faţă 
nerăbdarea decât printr-o liniște sporită. Numai că 
tensiunea magnetică se manifestă prin ceea ce am putea 
numi „aprinderea apei”. Licăriri se înalţă din valuri. Văzduh 
încărcat cu electricitate, mare fosforescentă. Marinarii se 
simt istoviți. Această clipă e îndeosebi periculoasă pentru 
vasele construite din metal; carcasa lor metalică poate 
produce devieri de busolă, care le duc la pieire. În felul 
acesta a pierit transatlanticul Iowa. 

În acest timp, de acolo, din larg, din depărtările de 
nepătruns, din orizontul plumburiu al singurătăţilor, din 
străfundurile libertăţii nezăgăzuite, vin vânturile. 

Atenţie, echinocțiul se pregătește de luptă. 

Orice furtună e precedată de un murmur. Dincolo de 
zare, uraganele se sfătuiesc mai întâi în șoaptă. 

Asta se aude ca un zvon în întunecimi, departe, deasupra 
liniștii înfricoșătoare a mării. 

Șopotul acesta ameninţător îl deslușise atunci Gilliatt. 
Fosforescenţa fusese cel dintâi semn; șopotul, cel de-al 
doilea. 


Între două rele 


Atâta timp cât „burduful” fusese ancorat în micul golf al 
Omului, iar mașina solid fixată în podeaua epavei, Gilliatt 
fusese neînfrânt. „Burduful” era în siguranță, mașina la 
adăpost; cele două Douvres, între care era prinsă mașina, o 
condamnau la o distrugere lentă, dar o apărau împotriva 
oricărei surprize. În orice caz, lui Gilliatt îi mai rămânea un 
mijloc de salvare. Chiar dacă mașina era distrusă, Gilliatt nu 


era pierdut. El avea la îndemână „burduful” cu care putea 
pleca oricând. 

Dar să aștepți ca „burduful” să fie scos din golfuleţul 
unde era ancorat în siguranţă, să-l lași să intre în defileul 
celor două Douvres, să ai răbdare până-l vezi pe el, de 
asemenea, prizonierul recifului, să-i îngădui lui Gilliatt să 
ducă la bun sfârșit acţiunea de salvare a mașinii, scoaterea 
din epavă și transbordarea ei pe „burduf”, să nu pui niciun 
fel de piedică acestei victorii, aici era cursa. 

În clipa aceasta mașina „burduful” și Gilliatt se găseau 
reuniți în defileul recifului. Ei alcătuiau un singur tot. Era 
de ajuns o singură sforțare, îndreptată asupra unui singur 
punct, pentru ca „burduful” să fie sfărâmat de stânci, 
mașina înghițită de valuri, Gilliatt înecat. Toate acestea 
puteau fi săvârșite dintr-o dată și fără irosirea forțelor; 
putea fi distrus totul dintr-o singură lovitură. 

Rar situaţie mai grea decât cea în care se găsea Gilliatt. 

Sfinxul ipotetic, pe care imaginaţia visătorilor îl bănuise 
undeva, îndărătul beznei, părea să-l pună în dilemă. 

Să rămână, să plece? 

Să plece era nebunie curată, să rămână era ceva 
înspăimântător. 


Lupta 


Gilliatt se urcă pe marea Douvre. 

De acolo putea vedea tot întinsul mării. 

Spre apus era ceva de necrezut. Se ridica dintr-acolo un 
zid. Un zid imens de nori, acoperind de la un capăt la 
celălalt toată suprafaţa mării, se înălţă încet de la orizont 
către zenit. Acest zid dreptunghiular, vertical, fără nicio 
spărtură pe toată înălțimea lui, fără nicio spărtură pe 
creastă, părea construit cu firul de plumb, iar muchiile 
trase cu sfoară. Un nor care se asemăna cu granitul. 
Povârnișul acestui nor, perfect perpendicular în partea de 
miazăzi, se rotunjea puţin spre miazănoapte ca o tăblie de 


tinichea îndoită la un capăt, sugerând ușoara alunecare a 
unui plan înclinat. Acest perete de negură se lărgea și 
creștea fără ca partea lui superioară să înceteze o clipă de 
a fi paralelă cu linia orizontului, aproape de nedeslușit în 
întunericul ce se lăsa pe mare. Acest zid al văzduhului se 
înălța ca și când ar fi fost dintr-o bucată în tăcerea deplină. 
Nicio unduire, nicio cută, niciun ascuţiș care să iasă în afară 
sau care să se rupă din masa compactă. Această imobilitate 
în mișcare avea un aspect lugubru. Soarele, palid îndărătul 
unei neguri de o transparenţă bolnăvicioasă, lumina 
această viziune de apocalips. Norul acoperea acum aproape 
jumătate din boltă. S-ar fi zis că ai în faţa ta 
înspăimântătorul povârniș al abisului. Era ceva care aducea 
cu creșterea unui munte de întuneric între cer și pământ. 

În plină zi se lăsa noaptea. 

Văzduhul era încins ca un cuptor. Un abur umed ca de 
etuvă se împrăștia în această îngrămădire ciudată, de nori. 
Cerul, care din albastru devenise alb, din alb se făcuse 
cenușiu. Parc-ar fi fost o placă enormă de ardezie. Marea, 
dedesubt, tulbure și plumburie, era o altă placă uriașă de 
ardezie. Nicio adiere, niciun tremur pe ape; niciun zgomot 
cât puteai cuprinde cu ochii, marea era pustie. Nicăieri 
nicio pânză. Păsările se ascunseseră. 

Creșterea acestei mase compacte de întuneric se făcea 
pe nesimţite. Apropierea ei era înfiorătoare. 

Gilliatt privi fix norul ce se apropia și mormăi printre 
dinţi: „Mi-e sete și-mi vei da să beau!” 

Rămase câteva clipe nemișcat, cu ochii aţintiți asupra 
norului. S-ar fi zis că măsoară din cap până în picioare 
furtuna. Scoase din buzunarul bluzei sale „ocnașa” și și-o 
puse pe cap. Apoi luă, din scobitura în care dormise atâta 
vreme, toată rezerva lui de ţoale, își trase jambierele și-și 
îmbrăcă mantaua de ploaie întocmai ca un cavaler care-și 
pune armura în momentul începerii bătăliei. Se știe că nu 
mai avea ghete, dar picioarele i se bătătoriseră tot umblând 
mereu pe stânci. 


Pregătit astfel de luptă, cercetă cu atenţie stăvilarul, 
înșfacă cu energie funia cu noduri, cobori de pe platoul 
Douvre, puse piciorul pe stâncile de jos și alergă la 
magazie. Câteva clipe mai târziu, se puse pe lucru. Dacă 
norul ar fi avut auz, ar fi putut auzi loviturile lui de ciocan. 
Ce făcea Gilliatt? Cu ceea ce-i mai rămăsese din piroanele, 
funiile și bârnele sale, el ridică de-a curmezișul intrării 
înguste dinspre răsărit un al doilea baraj de gratii, la zece 
sau douăsprezece picioare îndărătul primului. 

Continuă să domnească o liniște adâncă. Firicelele de 
iarbă dintre crăpăturile recifului nici nu clinteau. 

Deodată, soarele dispăru. Gilliatt înălță capul. 

Norul, care se urca necontenit, acoperise soarele. Parcă 
lumina zilei s-ar fi stins dintr-o dată și ar fi rămas numai 
răsfrângerea ei palidă și tulbure. 

Zidul de nori își schimbase înfățișarea. Își pierduse forma 
compactă, unitară. Atingând zenitul, se încreţise în lat și 
atârna pieziș pe restul bolţii. Norul avea acum un fel de 
etaje. Procesul de zămislire a furtunii se citea ca într-o 
secţiune de tranșeu. Se puteau deosebi straturile de ploaie 
și zăcămintele de grindină. Nu se vedeau fulgere, ci numai 
o înfricoșătoare licărire difuză, căci ideea de groază se 
poate foarte bine lega și de ideea de lumină. Se auzea, 
nedeslușită, răsuflarea vijeliei. Tăcerea care domnea în 
văzduh zvâcnea înăbușit. Gilliatt, tăcut și el, se uita cum i se 
strâng deasupra capului toate blocurile acestea de pâclă și 
cum se iscă diformitatea norilor. La orizont se așternea 
greoi și se lățea un brâu de negură de culoare cenușie, iar 
la zenit o fâșie de culoarea plumbului; zdrenţe pământii 
atârnau din înălțimile norilor peste ceața groasă de jos. Tot 
fundalul scenei alcătuit din zidul de nori avea o nuanţă 
spectrală, lăptoasă, pământie, posomorâtă, de nedescris. 
Un subţiratic nor alburiu, transversal, venit nu se știe de 
unde, tăia pieziș, dinspre miazănoapte către miazăzi, zidul 
cel înalt și întunecat. Unul din capetele acestui nor se târa 
deasupra mării. Și, în locul unde atingea vălmășagul de 


valuri, se zărea în întuneric un clăbuc de abur roșu. 
Dedesubtul șuviţei acesteia lungi de nori spălăciţi, nourași 
negri de tot, și la o înălţime foarte mică, zburau în sens 
contrar, ca niște bezmetici, ca și cum n-ar mai fi știut ce-i cu 
ei. Norul uriaș, care servea drept fundal, creștea din toate 
părţile dintr-o dată, mărind întunecimea și continuându-și 
înaintarea lugubră. Nu mai rămăsese, spre răsărit, în 
spatele lui Gilliatt, decât un portal de cer albastru, care 
urma să se închidă și el. Fără să se fi simţit în aer nici cea 
mai mică adiere, o stranie risipă de puf cenușiu trecu prin 
văzduh, împrăștiindu-se peste tot locul și fărâmițându-se, ca 
și când îndărătul acestui zid de întuneric ar fi jumulit cineva 
o pasăre uriașă. Se formase un tavan negru compact, care 
în fundul zării atingea marea și se contopea cu ea în beznă. 
Simţeai cum înaintează ceva. Ceva uriaș, greoi și cumplit. 
Întunericul creștea. Dintr-o dată izbucni un tunet asurzitor. 

Gilliatt resimţi și el zguduitura. 

Niciun fel de descărcare electrică nu însoţi tunetul. 
Fusese ca un tunet negru. Liniştea se așternu din nou. Era 
ca o pauză înaintea unei luări de poziţie. Apoi se iscară, 
unul după altul și cu încetineală, fulgere uriașe, fără formă. 
Erau fulgere mute. Nicio bubuitură. De fiecare dată când 
fulgera, întreg văzduhul se lumina. Zidul de nori se 
preschimbase acum într-o peșteră. Avea bolți și arcade. 
Înăuntru zăreai umbre. Se înfiripau capete monstruoase; 
păreau că se întind gâturi; elefanţi uriași, care abia se 
întrezăreau și dispăreau numaidecât. 

O coloană de negură, dreaptă, rotundă și neagră, 
deasupra căreia plutea un abur alb, închipuia coșul unui 
vapor uriaș, înghiţit de valuri, care-și încinge cazanele sub 
apă și fumegă. Pânze largi de nori unduiau ca faldurile unor 
drapele. 

Gilliatt simţi dintr-o dată că-i trece un suflu prin plete. 
Trei sau patru păianjeni mari de ploaie fură zdrobiţi de 
stânca din preajma lui. Și, pentru a doua oară, bubui 
trăsnetul. Se stârni vântoasa. 


Întunecimea își pierduse răbdarea: cea dintâi bubuitură 
a tunetului răscolise marea, cea de-a doua spintecă 
peretele de nori de sus și până jos, se ivi o crăpătură și 
toată apa ţinută în suspensie năvăli pe-acolo, crăpătura se 
prefăcu într-o gură deschisă care vomita ploaie, și spasmele 
furtunii se porniră. 

Înfricoșătoare clipă! 

Aversă, uragan, fulgere, detunături, valuri până-n nori, 
spumă, bubuituri, zvârcoliri frenetice, strigăte, urlete 
răgușite,  șuierături, toate de-a valma. Dezlănţuirea 
monștrilor. 

Vântoasele izvorau ca niște fulgere. Iar ploaia nu cădea, 
se prăbușea. 

Pentru un biet om, prins ca Gilliatt cu o corabie 
supraîncărcată într-un defileu de stânci la largul mării, nu 
exista nimic mai ameninţător. Primejdia fluxului, pe care 
Gilliatt îl învinsese, nu era nimic pe lângă primejdia furtunii. 
lată care era situaţia: 

Gilliatt, înconjurat din toate părţile de primejdii, 
desfășura în ultimul moment și-n faţa pericolului suprem o 
strategie extrem de iscusită. El își fixase punctul de sprijin 
chiar la inamic; se unise cu reciful; stânca Douvre, 
dușmanul lui altădată, îi era, acum tovarăș în acest uriaș 
duel. Gilliatt îl îngenunchease. Din acest mormânt, Gilliatt 
își făcuse fortăreaţa. El se fortificase în această ruină 
formidabilă din mijlocul mării. Era blocat acolo, dar și 
împrejmuit de ziduri de apărare. Avea, ca să spunem așa, 
spatele acoperit de recif, și da piept cu uraganul. 
Baricadase strâmtoarea, această șosea a valurilor. Era, de 
altminteri, singurul lucru care-i mai rămăsese de făcut. Se 
pare că oceanul, care e și el un despot, poate fi totuși pus la 
punct cu ajutorul baricadelor. „Burduful” putea fi socotit în 
siguranţă din trei părți. Strâns între cei doi pereţi interiori 
ai recifului, afurcat „în labă de gâscă”, era apărat dinspre 
miazănoapte de mica Douvre, iar spre miazăzi de Douvre 
cea mare, povârnișuri sălbatice mult mai deprinse să 


dezlănţuie catastrofa, decât s-o împiedice. Dinspre apus 
vasul era apărat de tăblia de bârne, legată cu otgoane și 
țintuită de stânci, baraj încercat, care învinsese apriga 
vâltoare a fluxului, adevărată poartă de fortăreață, având 
drept stâlpi înseși coloanele recifului - cele două Douvres. 
Nimic de temut din partea asta. Primejdia venea dinspre 
răsărit. 

Spre răsărit nu era decât sparge-valuri. Un sparge-valuri 
e un aparat care pulverizează. Cel puţin două-baraje de 
gratii îi sunt necesare. Dar Gilliatt n-avusese timp să ridice 
decât unul singur. Construia acuma în plină furtună pe cel 
de-al doilea. 

Din fericire, vântul sufla dinspre nord-vest. Marea are și 
ea stângăciile ei. Acest vânt, străvechiul vânt dinspre nord- 
vest, nu se simțea prea tare pe stâncile Douvres. El asalta 
reciful de-a curmezișul și nu împingea valurile nici în prima, 
nici într-a doua intrare a defileului, așa încât, în loc să 
pătrundă într-o strâmtoare, se izbea de un zid. Furtuna 
dăduse un atac greșit. 

Dar vântul te atacă mai adesea din coastă, nu pieptiș, și 
trebuie să te aștepți în orice moment la cine știe ce ocoluri 
bruște. Dacă această schimbare de direcţie s-ar fi produs 
dinspre răsărit, înainte ca cea de-a doua barieră cu gratii să 
fi fost gata, primejdia ar fi fost mare. Vijelia ar fi năvălit în 
defileul dintre stânci și totul ar fi fost pierdut. 

Zbuciumul furtunii creștea mereu. Vijelia dă lovitură 
după lovitură fără întrerupere. În asta îi stă tăria; dar tot în 
asta și slăbiciunea. Dezlănţuindu-se tot timpul, ca o turbare, 
se expune inteligenţei omului care se apără; dar ce istovire! 

Nimic mai monstruos. Niciun răgaz, nicio întrerupere, 
niciun moment de liniște, măcar cât să-ţi tragi răsuflarea. E 
un fel de lașitate în risipa aceasta a forțelor nesecate. Ai 
simțământul că respiră plămânul infinitului. 

Toată nemărginirea în tumult se năpustea asupra 
recifului Douvres. Auzeai glasuri fără de număr. Cine să 
poate oare striga așa? Spaima provocată de anticul zeu Pan 


era și ea acolo. Erau clipe când auzeai glasuri, ca și cum ar 
fi dat cineva o comandă. Apoi strigăte, sunete ca de goarnă, 
trepidaţii stranii și urletul acela măreț căruia marinarii îi 
spun chemarea oceanului. Vârtejuri de vânt nedefinite și 
iuți ca fulgerul răsuceau cu șuier valurile, talazurile, care 
jucau rolul de discuri pentru vârtejurile acestea, erau 
azvârlite asupra stâncilor ca niște haltere gigantice mânuite 
de atleți nevăzuţi. Mormanele de spumă făceau stâncile să 
pară despletite. Sus torente, jos bale. Apoi mugetele se 
înteţeau. Niciun fel de larmă omenească sau de răget 
bestial n-ar fi în stare să dea nici pe departe vuietul 
asurzitor cu care valurile se smulg din mare. Norii 
bombardau, grindina mitralia, hula, valurile se căţărau pe 
metereze. În unele locuri părea tot nemișcat. În altele 
vântul sufla cu patruzeci de prăjini pe secundă. Cât vedeai 
marea cu ochii, era toată albă; pe o suprafaţă de zece leghe 
se întindeau clăbucii de săpun spre zare. Porţi de foc se 
deschideau și se închideau. Norii păreau a fi luat foc unii de 
la alţii și deasupra grămezilor de neguri roșii aidoma 
jeraticului, se înălțau ca fumurile norii negri. Tot felul de 
forme plutitoare se ciocneau și se împleteau, deformându- 
se unele pe altele. Curgea la apă cu nemiluita. Pe bolțile 
cerului răpăiau salve de pușcă. În mijlocul tavanului de 
întuneric era ca un fel de coșarcă răsturnată, din care 
curgeau de-a valma trombele, grindina, norii groși și deși, 
flăcările,  fosforescenţele, bezna, lumina, zgomotul, 
fulgerele, într-atât sunt de înfricoșătoare aceste surpări de 
abise! 

Gilliatt părea că nici nu le ia în seamă. Cu capul în jos, nu 
vedea decât ce lucra el. Începea să se înfiripe al doilea 
zăgaz. La fiecare lovitură de trăsnet, el răspundea printr-o 
lovitură de ciocan. În haosul acesta, le puteai distinge 
cadenţa. Era cu capul gol. O rafală îi smulsese „ocnașa” din 
cap. 

Setea îl chinuia. Avea, pesemne, febră. Băltoace de apă 
de ploaie se formaseră prin preajmă, în scobiturile stâncilor. 


Din când în când lua apă în pumni și bea. Apoi, fără să-i 
pese de mersul furtunii, își reîncepea lucrul. 

Totul depindea de un moment. Știa ce-l așteaptă dacă nu 
termina la timp stăvilarul. La ce bun să mai pierzi o clipă 
uitându-te cum ţi se apropie moartea? 

În jurul lui totul fierbea ca într-un cazan sub presiune. 
Numai bubuituri și larmă. Câte o clipită părea că fulgerul 
coboară o scară. Scânteile electrice se îndreptau tot timpul 
spre crestele acelorași stânci, pesemne din pricina vinelor 
de diorită. Grindina era adesea cât pumnul. Gilliatt trebuia 
să-și scuture mereu cutele bluzei. Chiar și buzunarele i se 
umpluseră de măzăriche. 

Vijelia se abătuse acum spre apus și izbea stăvilarul 
dintre cele două stânci Douvres; dar Gilliatt avea încredere 
în stăvilarul acesta și pe bună dreptate. Stăvilarul, făcut din 
tablia cea mare de la prova Durandei, primea fără să-i pese 
loviturile valurilor; elasticitatea înseamnă rezistenţă; 
calculele lui Stevenson stabilesc că, împotriva valului, 
elastic și el, o construcţie de lemn de orice mărime, cu 
goluri între grinzile prinse într-un anumit fel, opune o mai 
mare rezistenţă decât un stăvilar de zid. Stăvilarul dintre 
cele două stânci Douvres îndeplinea aceste condiţii; el era 
de altminteri atât de iscusit ancorat de stânci, încât talazul, 
izbindu-l, era ca un ciocan care împlântă din ce în ce mai 
adânc cuiul, căci îl proptea și mai vârtos de stânci și-i mărea 
puterea de rezistenţă; ca să-l dărâme, ar fi trebuit 
răsturnate cele două Douvres. Furtuna nu izbutea, într- 
adevăr, decât să trimită în „burduf”, pe deasupra 
obstacolului, câteva bale de spumă împroșcată. În partea 
aceasta, datorită stăvilarului, furtuna sfârșea jalnic, în chip 
de scuipat. Gilliatt nici nu se sinchisea de sforţarea ei. 
Auzea fără să se tulbure opintelile acestea turbate și 
zadarnice. 

Spuma, zburând în toate direcţiile, părea fulgi sau lână. 
Valuri uriașe inundau întărâtate stâncile, le acopereau, 
intrau printre ele, pătrundeau în reţeaua de crăpături 


interioare și ieșeau apoi din masa lor de granit prin 
deschizături înguste ca niște izvoare nesecate care, în 
mijlocul acestui potop, păreau niște biete cișmele pașnice. 
Ici-colo cădeau grațios în mare, din crăpăturile acestea, 
șuvițe argintii. Grilajul de întărire al stăvilarului de la 
răsărit era aproape gata. Mai erau de făcut câteva noduri la 
frânghie și lanţ, și-i venea și grilajului vremea să lupte, la 
rândul lui. 

Deodată se limpezi totul, ploaia încetă, norii se 
împrăștiară, vântul își schimbă brusc direcţia, la zenit se 
deschise un fel de fereastră înaltă ca de crepuscul și 
fulgerele se stinseră; ai fi zis că era sfârșitul furtunii. Dar 
abia începea. 

Vântul, care suflase de la sud-vest, începu să sufle 
dinspre nord-est. 

Furtuna avea să reînceapă cu trupe proaspete de noi 
uragane. Nordul se pregătea de atacuri violente. Marinarii 
numesc această temută reluare rafală răsturnată. Vântul de 
miazăzi e mai bogat în ploi, cel de miază-noapte - în 
fulgere. 

Dezlănţuindu-se dinspre răsărit, atacul avea să se 
îndrepte acum spre punctul cel mai slab. 

De data aceasta, Gilliatt își întrerupse lucrul. Se uită 
împrejur. 

Se sui în picioare pe o stâncă ieșită în afară, deasupra 
celui de-al doilea grilaj, gata și el. Dacă prima întăritură a 
stăvilarului ar fi fost smulsă de ape, ea ar fi sfărâmat-o pe 
cea de-a doua, care nu era încă pe deplin consolidată, iar 
Gilliatt ar fi fost strivit sub dărâmături. Gilliatt ar fi fost 
strivit, în locul pe care și-l alesese, înainte de a apuca să-și 
vadă „burduful”, și mașina, și toată munca lui nimicite de 
prăpăd. Asta îl aștepta, dar Gilliatt accepta această 
eventualitate și, ceea ce era mai fioros, o și dorea. 

În acest naufragiu al tuturor speranţelor sale, să moară 
chiar de la început era tot ce voia; să moară cel dintâi, căci 
mașina i se părea o ființă. Își dădu la o parte, cu mâna 


stingă, părul pe care ploaia i-l lipise de pleoape, strânse cu 
putere în mâna dreaptă credinciosul său ciocan, se plecă 
puţin pe spate, amenințând la rândul lui, și așteptă. 

Așteptarea nu-i fu prea lungă. 

O  scăpărare de fulger dădu semnalul, fereastra 
albicioasă de la zenit se închise, băierile cerului se 
dezlegară, totul se întunecă din nou, și nu se mai văzu decât 
făclia fulgerelor. Atacul cel temut se apropia. 

O hulă uriașă, ce se putea vedea la lumina fulgerelor care 
scăpărau fără întrerupere, se ridică dinspre răsărit, de 
dincolo de stânca Omul. Semăna cu un uriaș tăvălug de 
sticlă. Era de culoare verde-albăstrie și fără pic de spumă, 
și se pusese de-a curmezișul mării. Înainta spre stăvilar. Cu 
cât se apropia, cu atât se umfla mai mult; era ca un fel de 
cilindru imens de întuneric rostogolit pe ocean. Tunetul 
bubuia surd. 

Hula ajunse în dreptul stâncii Omul și, lovindu-se de ea, 
se rupse în două, apoi trecu mai departe. Cele două capete 
se reuniră din nou și nu mai erau decât unul și același 
munte de apă. De unde până atunci hula înaintase paralel 
cu zăgazul, acum venea perpendicular pe el. Era un talaz 
uriaș, de forma unei bârne. 

Acest berbec se năpusti asupra stăvilarului. Izbitura fu 
însoţită de un muget înspăimântător. Spuma acoperi totul. 
Nu-și poate nimeni închipui, dacă nu le-a văzut, avalanșele 
acestea de zăpadă pe care și le ia marea într-ajutor, și sub 
care se îneacă stânci de peste o sută de picioare înălțime, 
ca de pildă Marele Anderlo de la Guernesey, sau Coama de 
la Jersey. 

Timp de câteva clipe nu se mai văzu nimic sub mormanul 
de ape, decât năvala valurilor furioase, o spumegare din 
cale-afară de bogată, albul linţoliului fâlfâind de vântul 
morții, un maldăr de zgomote și de furtună dincolo de care 
lucrau forţele nimicirii. 

Spuma se risipi. Gilliatt tot în picioare era. 


Barajul rezistase. Niciun lanţ rupt, niciun cui smuls. Pus 
la încercare, barajul făcuse dovada celor două însușiri ale 
oricărui stăvilar; fusese mlădios ca o împletitură și tare ca 
un zid. Hula fusese prefăcută în ploaie. 

Un șuvoi de spumă, șerpuind de-a lungul pereţilor 
întortocheaţi ai defileului, se stinse dedesubtul 
„burdufului”. 

Omul care pusese botniţă oceanului nu-și îngădui o clipă 
de odihnă. 

Din fericire, vijelia își schimbă un timp direcţia. 
Înverșunarea valurilor se abătu asupra pereţilor stâncoși ai 
recifului. Era un răgaz. Gilliatt se folosi de el pentru a 
completa grilajul din partea dindărăt. 

Ziua se încheia, și el tot nu-și sfârșise corvoada. Vijelia 
turbată bătea mereu coastele recifului cu o măreție 
lugubră. Urnele de apă și cele de jeratic care se află în norii 
groși și deși se goleau și se umpleau continuu. Vălurirea se 
înălță și unduirile joase ale văzduhului aduceau cu 
zvârcolirile unui balaur. 

Când se înseră, era noapte de mult. Nici nu se băgă de 
seamă. 

De altminteri, nu era cu totul întuneric. Vijeliile, cu 
iluminări orbitoare de fulgere, schimbă bezna cu lumina. 
Totul e alb, apoi deodată totul se face negru. 

O zonă incandescentă, roșie ca roșul aurorei boreale, 
plutea ca o zdreanţă de flacără fantomă, îndărătul norilor 
groși. Din pricina asta, plutea peste toate o lumină 
mohorâtă. Dârele de ploaie erau luminoase. 

Lumina asta îi ajuta lui Gilliatt și-i arăta drumul. Odată, el 
se întoarse chiar și-i vorbi fulgerului: „[ine-mi luminarea!” 

Izbuti, la lumina aceasta, să înalțe zăgazul dindărăt mai 
sus decât cel din faţă. Stăvilarul era, astfel, aproape gata. În 
timp ce Gilliatt fixa de grinda de sus a provei un otgon de 
susținere, vântul de nord îl izbi drept în faţă. Asta îl făcu să- 
și ridice capul. Vântul începea să bată din nou prin defileu. 
Își schimbase iar direcţia brusc, suflând de la nord-est. 


Asaltul împotriva curmăturii de la intrarea de răsărit a 
defileului reîncepea. Gilliatt își aruncă privirea în larg. 
Stăvilarul avea să fie atacat iarăși. Se apropia o nouă 
furtună. 

Izbit cu putere în stăvilar, valul fu urmat de un al doilea, 
apoi de altul și de încă unul, cinci sau șase, cu plesnet 
aproape de-a valma; în sfârșit, cel de pe urmă, mai fioros 
decât toate. 

Valul acesta, care era ca vectorul median al unui cuplu de 
forțe, avea ceva din aspectul unei fiinţe vii. Ti-ai fi putut 
ușor închipui în masa asta burduhănoasă și transparentă 
contururi de branhii și aripi înotătoare. Izbindu-se de 
stăvilar, talazul se turti și se stâlci. Forma lui, aproape 
animală, fu sfârtecată de stânci și ţâșni în sus. Era ca și 
când s-ar fi strivit de blocul de stânci și de lemnărie o hidră. 
Dându-și duhul, hula nimicea totul în calea ei. Talazul părea 
că se ţine cu toate puterile de stânci și că mușcă. Un 
cutremur puternic zgudui reciful. 

Când se retrase spuma, lăsă ochilor priveliștea unei 
adevărate pustiiri. Acest din urmă asalt făcuse treabă, nu 
glumă. De data asta, stăvilarul avusese de suferit. O bârnă 
lungă și grea, smulsă din zăgazul din faţă, fusese aruncată 
peste întăritura dindărăt, chiar pe stânca povârnită pe care 
Gilliatt și-o alesese o vreme ca post de comandă. Din 
fericire, însă, nu se mai întorsese pe ea. Altfel ar fi fost ucis 
pe loc. 

Chipul ciudat în care se prăvălise bârna o împiedicase de 
a mai sări încă o dată, ceea ce-l salvă pe Gilliatt de lovituri 
în ricoșeu și de contralovituri. Chipul cum se produsese 
căderea i-a mai fost util, cum se va vedea mai jos, și în altă 
privinţă. 

Între stânca ieșită în afară și povârnișul interior al 
defileului era un interval, un gol mare destul de asemănător 
cu o crestătură de bardă sau cu urma unei pene de despicat 
bușteni. Unul din capetele grinzii, azvârlite în aer de talaz, 
pătrunsese, căzând, în acest gol. Golul se lărgi. 


Lui Gilliatt îi veni o idee. Să apese pe celălalt capăt! 

Grinda, prinsă cu un capăt în crăpătura stâncii, pe care o 
lărgise, se întindea dreaptă ca un braţ omenesc. Acest soi 
de braţ mergea paralel cu fațada interioară a defileului, de- 
a lungul ei, iar capătul liber al grinzii era la aproximativ 
optsprezece până la douăzeci de palmace departe de 
punctul de sprijin. Distanţă numai bună pentru încercarea 
la care avea să fie supusă. 

Gilliatt se propti cu laba picioarelor, cu genunchii și cu 
pumnii de povârnișul stâncii, iar cu spatele se rezemă de 
pârghia aceasta imensă. Grinda era lungă, ceea ce sporea 
forța apăsării. Stânca era și așa zdruncinată. Totuși Gilliatt 
fu nevoit să se opintească de patru ori. Din păr, sudoarea i 
se scurgea de-a valma cu ploaia. A patra oară se opinti cu 
furie. În stâncă se auzi o trosnitură, deschizătura, 
prelungită printr-o crăpătură, se căscă asemenea unei fălci 
și masa grea de granit se prăbuși în spaţiul strâmt dintre 
pereţii defileului cu un zgomot asurzitor, ca un răspuns dat 
trăsnetelor. 

Masa de granit căzu drept, dacă se poate spune așa, 
adică fără să se spargă. Închipuiţi-vă un menhir prăvălit 
dintr-o dată. 

Grinda-pârghie se rostogoli și ea o dată cu stânca, și 
Gilliatt, căruia totul îi fugea de sub picioare, era gata să 
aibă și el aceeași soartă. 

Fundul defileului era plin de pietre în locul acela și apa 
era mică. Monolitul, stârnind un freamăt de spumă care-l 
împroșcă pe Gilliatt din cap până-n picioare, se așternu 
între cele două mari stânci paralele ale defileului, făcând 
între ele un zid transversal, un soi de trăsătură de unire 
între cele două povârnișuri. Capetele lor atingeau stâncile 
defileului; era puţin cam prea lung, și creasta lui, formată 
dintr-o rocă turtită, se sfărâmă în clipa îmbucării cu 
peretele defileului. De pe urma acestei prăbușiri se formă o 
fundătură ciudată, care se poate vedea și astăzi. Îndărătul 
acestei bariere de piatră, apa e mai totdeauna liniștită. 


Era un meterez și mai de neînvins decât tăblia de la 
prova Durandei, fixată între cele două stânci Douvres. 

Acest meterez venise tocmai la timp. 

Vijelia își urma cursul. Talazul se înverșunează totdeauna 
când i se pune ceva împotrivă. Atins, primul zăgaz începea 
să-și desfacă zăbrelele din încheieturi. Un nod desfăcut în 
reţeaua unui stăvilar este o avarie gravă. Inevitabil, gaura 
se lărgește și nu există niciun mijloc de a repara ceva pe 
loc. Pe cel ce-ar încerca l-ar lua valurile. 

O descărcare electrică, care ilumină tot reciful, îi dezvălui 
lui Gilliatt stricăciunile care începuseră să se producă la 
stăvilar, grinzile strâmbate, capetele de frânghie și capetele 
de lanţ care începură să se bălăbănească în aer și o 
spărtură chiar în mijlocul armăturii. Cel de-al doilea zăgaz 
era neatins. 

Blocul de piatră azvârlit de Gilliatt cu atâta forţă în 
defileu, îndărătul stăvilarului, era cel mai solid baraj, avea 
însă un cusur: era prea scund. Talazurile nu-l puteau 
sfărâma, dar îl puteau trece. 

Să-l mai înalțe, nici nu se putea gândi. Doar blocurile 
tăiate din stâncă ar mai fi putut fi cu folos suprapuse peste 
zăgazul acesta de piatră; dar cum să le desprinzi din 
stâncă, cum să le târăști până acolo, cum să le ridici cum să 
le pui unele peste altele, cum să le fixezi? Poţi adăuga 
scânduri; stânci nu poţi adăuga. 

Gilliatt nu era Enceladei!181:.. 

Înălţimea redusă a acestui mic istm de granit îl neliniștea 
pe Gilliatt. 

Urmările acestui cusur nu întârziară să se facă simţite. 
Rafalele de valuri nu mai dădeau răgaz stăvilarului; nu se 
mai putea spune că se înverșunau împotriva lui, ci mai 
curând că nu se mai dezlipeau de el. Pe schelăria asta așa 
de zguduită se auzea un fel de tropăit. 

Deodată, un crâmpei din bordajul epavei, desprins din 
mormanul de piese răzlețe, sări dincolo de-al doilea zăgaz, 
zbură pe deasupra stâncii transversale și căzu în defileu, 


unde apa puse stăpânire pe el și-l târî prin cotiturile 
fundăturii. Gilliatt îl pierdu din ochi. Cu siguranţă că 
această bucată de bârnă avea să ciocnească „burduful”. Din 
fericire, însă, în interiorul recifului, apa, închisă din toate 
părţile, se resimțea foarte puţin de clocotul de afară. Era un 
loc cu valuri mici și izbitura n-avea cum să fie prea 
puternică. De altfel, Gilliatt n-avea timp să se ocupe de 
stricăciunea asta, dacă era într-adevăr vreo stricăciune; 
primejdiile îl încolţeau toate dintr-o dată, furtuna își 
concentra atacurile asupra punctului celui mai slab, 
pericolul iminent era în faţă. 

Se făcu, pentru o clipă, beznă adâncă; fulgerele încetară; 
înspăimântătoare complicitate; norii și valurile nu mai erau 
decât unul și același lucru; se auzi o lovitură înăbușită. 

După lovitură urmă o trosnitură. 

Gilliatt  ciuli urechea. Zăgazul din faţă, fruntea 
stăvilarului, era zdrobit. Se vedeau capetele bârnelor 
săltând din valuri. Marea se slujea de primul zăgaz pentru 
a-l distruge și pe cel de-al doilea. 

Gilliatt încercă sentimentul pe care l-ar trăi un general 
care și-ar vedea avangarda bătând în retragere. 

Al doilea rând de bârne rezistă izbiturii. Armătura 
dindărăt era puternic legată și bine proptită de stânci. Dar 
zăgazul smuls de valuri cântărea greu și era la bunul plac al 
valurilor care-l azvârleau când înainte, când înapoi; 
nodurile care-i mai rămăseseră întregi îl împiedicau să se 
disloce și-i mențineau neștirbit volumul, iar proprietăţile pe 
care i le imprimase Gilliatt spre a sluji drept armă de 
apărare sfârșiseră prin a face din el un excelent instrument 
de distrugere. Din scut, devenise măciucă. Ba mai mult, 
capetele de grinzi sfărâmate ieșeau peste tot locul ca niște 
ţepi. Şi era parcă numai colţi și pinteni. Ce armă de 
distrugere ar putea fi mai amenințătoare și mai nimerită în 
mâinile furtunii? 

Zăgazul era proiectilul, iar marea era catapulta. 


Loviturile cădeau una după alta cu un fel de regularitate 
tragică. Gilliatt, pe gânduri, îndărătul acestei porţi pe care 
o baricadase, asculta cum ciocănește moartea dornică să 
intre. 

Se gândea cu amărăciune că, fără coșul Durandei, care 
era reţinut în chip atât de fatal de epavă, el s-ar găsi în clipa 
asta, și încă ajuns de dimineaţă, la Guernesey, în port, iar 
„burduful'“ ar fi fost în siguranţă. Și mașina salvată. 

De ce-i era frică nu scăpă. Zăgazul se rupse. Fu ca un 
horcăit. Toată schelăria stăvilarului, împreună cu cele două 
armături amestecate și strivite, se năpustiră de-a valma ca 
tromba hulei asupra unui munte, și se opri. Nu mai rămase 
decât o harababură de resturi, un mărăciniș inform de 
bârne prin care pătrundeau valurile  dislocându-le 
necontenit. Acest meterez învins se lupta eroic cu moartea. 
Marea îl sfărâmase, iar el sfărâma la rândul lui marea. 
Doborât, el rămânea încă într-o oarecare măsură folositor. 
Stânca ce bara drumul, obstacol peste care nu se putea 
trece, îl ţinea de picioare. Defileul era, cum am mai spus-o 
foarte strâmt în locul acela; rafala biruitoare înghesuise, 
amestecase și pisase tot stăvilarul, în loc, în curmătura 
aceasta a defileului; însăși violenţa presiunii, îngrămădind 
masa aceasta într-un spaţiu restrâns și vârând una în alta 
piesele sfărâmate, făcuse din mormanul acesta de 
dărâmături un bloc compact. Era ceva distrus, dar de 
neclintit. Câteva bucăţi de lemn fură totuși smulse din loc. 
Una dintre ele zbură prin aer foarte aproape de Gilliatt. îi 
simţi suflul pe frunte. 

Dar câteva talazuri dintre talazurile acela uriașe, care 
revin în timpul vijeliilor cu o regularitate pe care nimic n-o 
poate tulbura, săreau peste dărâmăturile stăvilarului. Ele 
cădeau în defileu și, în ciuda cotiturilor pe care le făcea 
fundătura, stârneau valurile. Apa din defileu începea să se 
agite ameninţător. Sărutul valurilor se lipea din ce în ce mai 
cu foc de stâncile defileului. 


Cum să mai împiedici atunci agitația asta a valurilor, de a 
se întinde până la „burduf”? 

Nu le trebuia prea mult valurilor ca să stârnească 
furtuna și în interiorul defileului și, după câteva izbituri, 
„burduful” ar fi fost găurit și mașina scufundată. 

Gilliatt se gândea și se înfiora la gândul acesta. 

Dar nu-și pierdea cumpătul defel. Pentru el nu exista cale 
întoarsă. 

Uraganul găsise unde era buba și se azvârlea turbat între 
cel două ziduri ale strâmtorii. 

Deodată, răsună la oarecare distanţă îndărătul lui un 
trosnet mai îngrozitor decât tot ce auzise Gilliatt până 
atunci, iar ecoul se prelungi între pereţii defileului. 

Zgomotul venise din direcţia „burdufului”. 

Se întâmplase, pesemne, vreo nenorocire acolo. 

Gilliatt se grăbi să vadă. 

De la intrarea de răsărit a defileului unde se afla, nu 
putea vedea „burduful” din cauza cotiturilor stradelei. La 
ultima cotitură se opri așteptând un fulger. 

Fulgerul nu întârzie și-i dezvălui situaţia. 

Atacului dat de valuri împotriva intrării dinspre răsărit a 
defileului îi răspunsese un atac al vântului împotriva intrării 
dinspre apus. Se anunţa un dezastru. 

„Burduful” nu părea să aibă vreo stricăciune; înțepenit 
cum era pe două ancore, era foarte puţin expus; dar 
scheletul Durandei era la ananghie. 

Epava expunea furtunii acesteia atât de puternice o 
suprafaţă prea mare. Era cu totul deasupra apei, în aer, 
oferindu-se. Deschizătura pe care i-o făcuse Gilliatt pentru 
a scoate mașina slăbise și mai mult corpul epavei. Grinda 
chilei era sfărâmată. Scheletul acesta avea coloana 
vertebrală ruptă. 

Uraganul o izbise în plin. 

Nici nu-i trebuia mai mult. Podeaua se îndoise ca o carte 
care se deschide. Dezmembrarea se produsese. Acesta era 


trosnetul care, ridicându-se deasupra vijeliei, ajunsese până 
la urechile lui Gilliatt. 

Ceea ce văzu Gilliatt când se apropie părea fără leac. 

Tăietura pătrată pe care o făcuse el în podeaua epavei se 
transformase într-o rană. Vântul rupsese marginile acestei 
răni în mai multe locuri. Spărtura aceasta transversală 
împărțea epava în două. Partea dindărăt a epavei care se 
învecina cu „burduful” rămăsese nevătămată în menghina 
ei de granit. Partea dinainte, care se afla faţă în faţă cu 
Gilliatt, atârna în aer. O ruptură, câtă vreme ţine, e ca o 
balama. Această masă se bălăngănea pe grinzile sfărâmate 
ca în jurul unor ţâţâni. Iar vântul o clătina cu un zgomot 
înfricoșător. 

Din fericire, „burduful” nu mai era dedesubtul ei. 

Dar legănarea aceasta zdruncina și cealaltă jumătate din 
corpul epavei, care era încă nemișcată, înfiptă bine între 
cele două stânci Douvres. De la clintirea din loc și până la 
smulgerea totală nu-i decât un pas. Sub înverșunarea 
vântului, partea dislocată a epavei putea să târască după 
ea, deodată, și cealaltă parte, care atingea aproape 
„burduful”, și totul, „burduful” împreună cu mașina, ar fi 
pierit o dată cu prăbușirea ei. 

Lui Gilliatt i se părea că și vede toate acestea în faţa 
ochilor. 

Asta însemna catastrofa. Cum putea fi înlăturată? 

Gilliatt era dintre oamenii care-și fac din însăși primejdie 
un aliat. Stătu o clipă să-și adune gândurile. Păși apoi spre 
arsenalul său și-și luă barda. 

Ciocanul își făcuse cu vârf și îndesat datoria, venise acum 
rândul toporului. 

După asta, Gilliatt se urcă pe epavă. Se instală pe 
porțiunea de podea care nu cedase încă și, aplecat 
deasupra prăpastiei defileului dintre cele două stânci 
Douvres, începu să taie bârnele frânte și să înlăture tot ce 
mai ţinea epava care spânzura în aer de cea fixă. 


Să ducă la capăt separarea celor două bucăţi ale epavei, 
să elibereze jumătatea rămasă nevătămată, să arunce în 
valuri tot ce luase în stăpânire vântul, să dea furtunii cea ce 
i se cuvenea, aceasta era operaţia pe care trebuia s-o ducă 
la bun sfârșit. O operaţie mai curând primejdioasă decât 
anevoioasă. Jumătatea epavei care spânzura în aer, trasă în 
jos de vânt și de propria ei greutate, nu mai era prinsă de 
cealaltă jumătate decât în câteva puncte. Epava luată în 
întregime se asemăna cu un diptici162:, având unul din 
obloane pe jumătate ieșit din cuie, și care se izbea de 
celălalt. Doar cinci sau șase piese din osatura bordurilor, 
îndoite și numai plesnituri, dar nerupte, mai rezistau încă. 
Crăpăturile lor scârţâiau și se lărgeau la fiecare pală de 
vânt, așa că toporului nu-i mai rămânea, ca să zicem așa, 
decât să dea o mână de ajutor vântului. Aceste legături 
puţine la număr ușurau munca, dar constituiau în același 
timp și o primejdie. Căci totul se putea prăbuși dintr-o dată 
sub greutatea lui Gilliatt. Furtuna ajunsese la paroxism. 
Până atunci fusese doar înfricoșătoare, acum, deveni 
îngrozitoare. Cerul se molipsi și el de zvârcolirile mării. 

În timpul furtunilor pe mare există un moment când, pe 
negrul norilor apare, nu se știe de ce, pentru a spiona 
tulburarea generală, cercul acela slab de lumină albăstruie 
pe care vechii marinari spanioli îl numeau „ochiul furtunii”, 
el ojo de tempestad. Ochiul acela lugubru era aţintit asupra 
lui Gilliatt. 

Gilliatt, la rândul sau, se uita la nori. Își ţinea capul sus 
acuma. După fiecare lovitură de topor se ridica, semeţ. Era, 
sau părea a fi, prea frânt, pentru ca un sentiment de 
mândrie să nu ia naștere în el. Îl cuprinsese cumva 
desperarea? Defel. În faţa accesului suprem de furie al 
oceanului era pe cât de curajos, pe atât de prudent. Nu 
călca decât pe locurile sigure ale epavei. Se expunea, dar se 
și cruța. Și el ajunsese la paroxism. Energia i se înzecise. 
Hotărârea lui de a înfrunta pericolul nu mai cunoștea 
margini. Loviturile bardei lui răsunau ca niște sfidări. 


Gilliatt părea să fi câștigat în luciditate ceea ce pierduse 
furtuna. Patetică luptă! Pe de o parte, forțele nesecate ale 
naturii, pe de alta, forţele neobosite ale omului. Care pe 
care avea să-l dea gata? Nori înspăimântători modelau pe 
bolta nemărginită a cerului capete de gorgonei!18*, tot ce 
puteau spori intimidarea se dezlănţuise, ploaia ţâșnea din 
valuri, spuma se revărsa din nori, palele vântului își 
cocârjau stafiile-n văzduh, din meteori se învăpăiau chipuri 
și dispăreau numaidecât, și după dispariţiile acestea 
întunericul se lăsa fioros; nu mai erau decât torente de apă 
ce se revărsau din toate părţile odată, era o fierbere în tot 
universul; întunericul se revărsa în masă; nori cumulus 
doldora de grindină, scălâmbi și de culoarea cenușii, păreau 
cuprinși de un soi de nebunie giratorie. În văzduh era un 
zgomot ca de mazăre uscată, scuturată într-o sită, 
electricităţile de sens contrar studiate de Volta164+ își 
aruncau de la nor la nor, ca și cum erau înspăimântătoare, 
trăsnetele cădeau chiar pe lângă Gilliatt. 

Gilliatt părea că stârnise uimirea abisului. Umbla încoace 
și încolo pe epava Durandei, făcând să se cutremure puntea 
sub pașii săi, lovind, tăind, cioplind, despicând, cu mâna 
încleștată pe bardă, palid în lumina fulgerelor, cu părul 
vâlvoi, desculţ, zdrenţuit, scuipat de balele mării, măreț în 
mijlocul acestor limburi în care se nășteau fulgerele. 

Forţelor naturii în delir, doar iscusinţa le poate ţine piept, 
iscusinţa era cheia biruinţei lui Gilliatt. El urmărea ca toate 
sfărâmăturile dislocate să se prăbușească dintr-o dată. 
Pentru asta el slăbea puterea de rezistenţă a rupturilor, 
fără să le taie cu totul, lăsând adică totuși câteva legături 
subţiri, care să menţină tot restul. Se opri brusc, cu toporul 
ridicat. Operația reușise. loată partea dislocată se 
desprinse. 

Jumătatea aceasta a scheletului epavei alunecă între cele 
două stânci Douvres, dedesubtul lui Gilliatt care, în picioare 
pe cealaltă jumătate de epavă, stătea și se uita, aplecat. Ea 
se afundă perpendicular în apă, împroșcă stâncile cu 


spumă, și se opri în curmătura defileului, înainte de a atinge 
fundul. Partea rămasă deasupra apei era destul de înaltă 
pentru a domina talazurile cu mai mult de douăsprezece 
picioare; podeaua, în poziţie verticală, se înălța ca un zid 
între cele două stânci Douvres; ca și stânca azvârlită de-a 
curmezișul strâmtorii puţin mai în susul defileului, podeaua 
abia lăsa să se prelingă o șuviță de spumă pe la cele două 
extremităţi; era cea de-a cincea baricadă înjghebată de 
Gilliatt împotriva furtunii în această strâmtoare a mării. 

Orb, uraganul ajutase și el la ridicarea acestei ultime 
baricade. 

Gilliatt era fericit că îngustimea curmăturii împiedicase 
barajul acesta să se ducă la fund. Asta îl făcea să se înalțe 
mai mult deasupra apei; pe de altă parte, apa putea circula 
în voie pe dedesubtul obstacolului, și asta scădea ceva din 
forţa talazurilor. Ceea ce se strecoară pe dedesubt nu poate 
sări pe deasupra. Aceasta constituie, în mare parte, 
secretul stăvilarelor plutitoare. 

De acum înainte, orice-ar fi avut de gând norii, nu mai 
era niciun pericol pentru „burduf” ori pentru mașină. Apa 
nu putea să se mai învolbure în jurul lor. La adăpost între 
barajul dintre cele două stânci Douvres, care le apărea 
dinspre apus, și noul baraj care le ocrotea dinspre răsărit, 
nici talazurile mării și nici vârtejurile vântului nu le mai 
puteau atinge. 

Gilliatt știuse să smulgă mântuirea chiar din catastrofă, 
într-un cuvânt, însăși furtuna îl ajutase. 

Odată treaba terminată, Gilliatt luă dintr-o băltoacă 
făcută de ploaie puţină apă în căușul palmelor, bău și le 
strigă norilor: „Nătărăilor!”(165+ 

E o mare bucurie, în care intră și destulă ironie, pentru 
inteligența combativă, să vadă stihiile turbate și 
monumental de stupide ajungând până la urmă să aducă 
servicii omului. 

Gilliatt cobori în „burduf” și se folosi de lumina fulgerelor 
pentru a-l cerceta. Avea mare nevoie de ajutor biata 


corabie, căci o zdruncinase binișor ora ce trecuse, și 
începuse acum să se lase pe o coastă. Făcându-i o revizie 
sumară, Gilliatt nu descoperi cu prilejul acesta nicio 
stricăciune. Iotuși, era sigur că „burduful” avusese de 
suferit izbituri violente. Dar cum se liniștiră apele, corpul 
vasului se îndreptă de la sine; ancorele se purtaseră bine; 
cât privește mașina, cele patru lanţuri cu care fusese legată 
o ţinuseră de minune. 

Gilliatt era pe sfârșite cu trecerea vasului în revistă, când 
o fluturare albă trecu pe lângă el și se cufundă în întuneric. 
Era un pescăruș. 

Ce ţi se poate năzări în faţa ochilor mai îmbucurător, în 
timpul furtunilor pe mare! Când vin păsările, e semn că 
pleacă furtuna. 

Alt semn bun: se înteţeau tunetele. 

Când violenţa furtunii ajunge la apogeu, ea începe să se 
dezorganizeze. Toţi marinarii știu lucrul acesta, ultimele 
opintiri ale furtunii sunt cumplite, dar de scurtă durată. 
Excesul de fulgere anunţă sfârșitul. 

Ploaia se opri dintr-o dată. Apoi nu se mai auzi decât o 
huruială prin nori, neprietenoasă. Furtuna stătu, ca o 
scândură căzută la pământ. Se sparse, dacă se poate spune 
astfel. Imensa spărtură a norilor se dezagregă. O geană de 
cer senin despică beznele. Gilliatt rămase înmărmurit; era 
ziua în amiaza mare. 

Furtuna ţinuse aproape douăzeci de ore. 

Vântul care o adusese o lua acum înapoi. O masă de 
beznă difuză astupa orizontul. Fâșii zdrenţuite de neguri 
mișcătoare se strânseră claie peste grămadă; de la un capăt 
la celălalt al frontului de nori se produsese o mișcare de 
retragere; un vuiet prelung, din ce în ce mai stins, se făcu 
auzit și cele din urmă picături de ploaie se scuturară; apoi 
toată întunecimea aceasta fierbând de tunete se îndepărtă 
ca un vălmășag de înfricoșătoare care antice. 

Cerul se făcu dintr-o dată albastru. 


Gilliatt prinse de veste că era obosit. Somnul se abate 
peste cel trudit ca o pasăre de pradă. Gilliatt simţi cum i se 
taie genunchii și se lăsă moale jos, în corabie, chiar pe locul 
unde se afla, fără să mai aleagă. Adormi. Rămase așa timp 
de câteva ceasuri, lungit și nemișcat, prea puţin deosebit de 
bârnele și de parii în mijlocul cărora zăcea. 

Când se trezi, simţi că-l roade foamea. 


e Cartea a patra e 


TAINELE RECIFULUI 


Cui e foame își află perechea 


Marea se potolea. În larg mai era însă destulă 
frământare. Așa că despre o plecare imediată nici nu putea 
fi vorba. De altminteri, era și târziu. Cu încărcătura pe care- 
o avea „Burduful”, ca să ajungi înainte de miezul nopţii la 
Guernesey, trebuia să pleci dis-de-dimineaţă. 

Cu toate că foamea nu-i clădea astâmpăr, cel dintâi lucru 
pe care-l făcu Gilliatt fu să se dezbrace la piele, căci numai 
așa se putea încălzi puţin. 

Hainele îi erau ude leoarcă din cauza vijeliei, dar apa de 
ploaie o spălase pe cea de mare, așa că acum se puteau 
usca. 

Gilliatt nu-și păstră pe el decât pantalonii, pe care și-i 
suflecă până sub genunchi. 

Își întinse la uscat pe unde apucă, atârnându-le de 
colţurile stâncilor din jur și fixându-le cu bolovani, cămașa, 
bluza, mantaua, jambierele și blana de oaie. 

După aceea se gândi și la mâncare. 

Gilliatt se folosi de briceag, pe care avea întotdeauna 
grijă să-l ascută și să-l păstreze în bunăstare, și desprinse 
de pe granit câţiva „păduchi de stâncă”, scoici care 
seamănă întrucâtva cu așa numitele „clovisses” ale 
Mediteranei. Se știe că acestea se mănâncă crude. Dar, 


după toată munca lui din ajun, atât de variată și de 
istovitoare, ospăţul era prea sărăcăcios. Nu mai avea nici 
pesmeţi. Cât privește apa, acum nu mai ducea lipsă. Nu 
numai că-și potolise setea, dar era aproape inundat. 

Profită de faptul că marea se retrăgea, pentru a umbla 
printre stânci în căutarea langustelor. Refluxul scosese la 
iveală o sumedenie de stânci. Așa că nădăjduia într-o 
recoltă bogată. 

Numai că-i scăpase din vedere că nu va mai avea cum să 
le gătească. Dac-ar fi avut timpul să se ducă până la 
magazie, ar fi găsit-o prăbușită sub ploaia torențială. Tot 
lemnul și cărbunii erau sub apă și din toată provizia lui de 
câlţi, care-i ţinuseră loc de iască, nu-i mai rămăsese niciun 
firicel neudat. Nu mai avea cum aprinde focul. 

De altminteri, foalele erau alandala; streașina de 
deasupra vetrei fierăriei fusese smulsă din loc; vijelia îi 
devastase în întregime laboratorul. Cu ceea ce ce-i mai 
rămânea din sculele care scăpaseră de pe urma prăpădului, 
Gilliatt putea, în cazul cel mai bun, să mai facă unele lucrări 
de dulgherie, dar nici măcar una singură de fierărie. Dar 
Gilliatt, deocamdată, nici nu se gândea la atelierul lui. 

Foamea îi dădea ghes și el porni, fără să mai stea mult pe 
gânduri, în căutarea hranei. Și rătăcea nu printre stâncile 
dinăuntrul defileului, ci în afară, pe creasta recifului. Aici, 
de partea aceasta a recifului, se ciocnise Durande cu zece 
săptămâni înainte de stâncile care ieșeau din mare. Pentru 
vânătoarea la care pornise Gilliatt, exteriorul defileului era 
cu mult mai indicat decât interiorul. Crabii, pe timpul 
refluxului, obișnuiesc să iasă din ascunzișurile lor ca să ia 
aer. Și le place să se prăjească la soare. Acestor făpturi 
diforme le place amiaza. E un spectacol ciudat ieșirea lor 
din apă în plină lumină. Colcăiala lor te revoltă aproape. 
Când îi vezi, cu mersul lor stângaci și pieziș, suind greoi, din 
prag în prag, caturile de jos ale stâncilor, asemeni treptelor 
unei scări, ești silit să-ţi mărturisești că oceanul își are și el 
paraziţii lui. 


De mai bine de două luni, Gilliatt se hrănea cu acești 
paraziți. 

În ziua aceea, însă, racii de mare și langustele se 
ascundeau. Furtuna îi silise pe acești singuratici să intre în 
ascunzișurile lor, de unde n-aveau curajul să iasă încă. 
Gilliatt ţinea în mână briceagul deschis și smulgea din când 
în când câte-o scoică de sub varec. O mânca mergând tot 
mai departe. 

Trebuie să fi ajuns nu departe de locul unde dispăruse 
sieur Clubin. 

Tocmai când Gilliatt hotărâse să se mulțumească cu arici 
de mare și cornaci, auzi deodată un plescăit la picioarele 
sale. Un crab mare, speriat de apropierea lui, sărise în apă. 
El nu se afundă însă prea repede, așa că Gilliatt îl mai zări 
câtva timp. 

Gilliatt începu să alerge după crab, urmărindu-l de pe 
temelia recifului. Crabul fugea și el. 

Şi deodată nu se mai văzu nimic. 

Crabul se  vârâse, pesemne, în vreo crăpătură, 
dedesubtul stâncii. 

Gilliatt se agăţă cu nădejde de niște colţi de granit și-și 
întinse gâtul să cerceteze dedesubtul blocurilor de piatră. 

Acolo se găsea, într-adevăr, o adâncitură, în care se 
ascunsese cu siguranţă crabul. 

Era mai mult decât o adâncitură. Era un fel de portal. 

Marea pătrundea sub acest portal, dar nu era adâncă. Se 
vedea fundul mării, plin de pietre rotunjite de valuri. Aceste 
pietre, de un verde-albăstrui, erau îmbrăcate în alge, semn 
că stăteau veșnic sub apă. Păreau niște creștete de copii cu 
părul verde. 

Gilliatt își luă briceagul în dinţi, cobori din vârful 
povârnișului ajutându-se de mâini și de picioare și sări în 
apă. Apa îi ajungea aproape la umăr. 

Intră sub portal. Se pomeni într-un fel de coridor 
rudimentar, cu un început de boltă în ogivă deasupra 
capului. Pereţii coridorului erau lustruiţi și netezi. Nici 


urmă de crab. Gilliatt pășea pe fundul apei. Cu cât înainta, 
lumina devenea mai slabă. Începu să nu mai deosebească 
Nimic. 

După vreo cincisprezece pași, bolta de deasupra capului 
său se termina. leșise din coridor. Era mai multă lărgime și, 
prin urmare, mai multă lumină; de altfel, pupilele i se 
dilataseră; vedea destul de bine. Şi fu cuprins de uimire. 

Intrase iarăși în acea peșteră ciudată în care mai fusese o 
dată, cu o lună înainte. 

Ochii începeau să i se obișnuiască. Vedea din ce în ce mai 
bine și privea înmărmurit. Se găsea din nou în acel palat 
extraordinar al întunericului, revedea bolta, coloanele, 
acele pete roșii care erau sau sânge, sau scoici de purpură, 
vegetaţia aceea cu străluciri de nestemate și, în fund, 
cripta, asemeni unui sanctuar, dimpreună cu piatra aceea 
care părea un altar. 

Nu-și mai aducea aminte de toate amănuntele, dar i se 
întipărise în minte imaginea acestui interior, în întregul ei, 
pe care acum îl revedea aievea. 

Revedea în faţa lui, la o oarecare înălțime în peretele 
povârnit al peșterii, adâncitura prin care pătrunsese acolo 
pentru prima dată și care, din locul unde se afla el acum, 
părea inaccesibilă. 

Revedea, alături de arcada în ogivă, acele grote scunde și 
întunecoase, adevărate cavouri ale peșterii, pe care le mai 
zărise o dată de departe. Acum, era lângă ele. Cea mai 
apropiată de el era zvântată și se putea pătrunde ușor 
înlăuntrul ei. 

Dar și mai aproape încă decât de această adâncitură, el 
observă, deasupra nivelului apei, și venindu-i foarte la 
îndemână, o crăpătură orizontală în granit. Crabul era 
probabil acolo. Își vârî mâna cât putu mai adânc și începu să 
scormonească în această adâncitură întunecoasă. 

Dintr-o dată se simţi apucat de braţ. 

Ceea ce încercă în clipa aceea fu un sentiment de 
negrăită oroare. 


Ceva subţire, aspru, plat, rece ca gheaţa, lipicios și viu se 
încolăcise pe întuneric în jurul braţului său gol. Iar acum îi 
înainta către piept. Era ca strânsoarea unei curele și 
împunsătura unui burghiu. În mai puţin de-o secundă un soi 
de spirală i se răsuci în jurul încheieturii mâinii și a cotului, 
și-i atinse umărul. Vârful îi scormonea subsuoara. 

Gilliatt încercă să se dea înapoi, dar abia se putu clinti 
din loc. Era parcă țintuit în cuie. Cu mâna stângă rămasă 
liberă, apucă briceagul pe care-l ţinea între dinţi și cu mâna 
asta, ţinând briceagul, se propti de stânca și făcu o sforţare 
deznădăjduită, ca să-și smulgă brațul din strânsoare. Nu 
reuși decât să stârnească fașa care se strânse și mai tare. 
Era mlădioasă ca pielea, tare ca oţelul, rece ca noaptea. 

O a doua curea, îngustă și ascuţită, ieși din adâncitura 
stâncii. Era ca o limbă ieșind din botul unei fiare. Linse într- 
un chip îngrozitor torsul gol al lui Gilliatt și, dintr-o dată, 
lungindu-se peste măsură și subţiindu-se, i se lipi de piele 
încolăcindu-i-se în jurul corpului. 

În același timp, o durere nemaipomenită, care nu poate 
asemăna cu nicio alta, punea stăpânire pe Gilliatt făcând să- 
i zvâcnească mușchii încordaţi. El simţea pătrunzându-i în 
carne o sumedenie de corpuri rotunde, îngrozitoare. I se 
părea că un număr nesfârșit de buze, lipite de pielea lui, 
căutau să-i sugă sângele. 

O a treia curea undui afară din stânci, îl pipăi, îi biciui 
coastele ca o frânghie udă și se fixă în jurul lor. 

Spaima când ajunge la paroxism îţi ia graiul. Gilliatt nu 
scotea un țipăt. Era destulă lumină ca să poată vedea 
formele acelea respingătoare care i se lipiseră de trup. Oa 
patra panglică, mișcându-se de data asta cu iuţeala unei 
săgeți, zvâcni încolăcindu-se în jurul pântecului. 

Cu neputinţă de tăiat sau de smuls curelele acelea 
vâscoase, care se lipiseră de corpul lui Gilliatt prin 
nenumărate puncte de contact. Fiecare din aceste puncte 
era un focar de durere stranie și îngrozitoare. Era ceea ce 


ai fi simţit dacă ai fi fost devorat dintr-o dată de o 
sumedenie de guri prea mici. 

O a cincea prelungire ţâșni din scobitură. Ea se 
suprapuse celorlalte și încolăci mijlocul lui Gilliatt. Senzaţia 
de înăbușire veni să se adauge groazei: Gilliatt abia mai 
putea să răsufle. 

Aceste curele, ascuţite la vârf, se lățeau treptat-treptat ca 
lama unei săbii spre mâner. Toate cinci porneau, fără 
îndoială, din același punct. Ele umblau și se târau pe trupul 
lui Gilliatt. Simţea cum se mută dintr-un loc în altul aceste 
apăsări ciudate, care i se păreau a fi niște guri. 

Deodată, o mare vâscozitate rotundă și turtită ieși din 
adâncul scobiturii. Era centrul; cele cinci curele porneau 
dintr-acolo, ca spițele din butucul roții, puteai zări în partea 
opusă a acestui disc dezgustător rădăcina altor trei 
tentacule care rămăseseră în fundul scobiturii. În mijlocul 
acestei mase vâscoase erau doi ochi care priveau. Acești 
ochi îl vedeau pe Gilliatt. Gilliatt recunoscu caracatița. 


Monstrul 


Ca să-ţi dai seama ce înseamnă o caracatiţă, trebui să dai 
ochi cu ea. 

În comparaţie cu caracatiţa, balaurul cu șapte capete din 
poveste te face să zâmbești. 

Balena e enormă, caracatița e mică; hipopotamul are 
platoșă, caracatița e goală; șarpele Jararaca șuieră, 
caracatița e mută, rinocerul are un corn, caracatița n-are 
corn; scorpionul are un ac, caracatiţa n-are ac; scorpionul 
Butus are clește, caracatiţa n-are clește; maimuța urlătoare 
are o coadă cu care înhaţă prada, caracatița, n-are coadă; 
rechinul are înotătoare ascuţite ca un brici, caracatița n-are 
înotătoare; liliacul-vampir are aripi prevăzute cu unghii, 
caracatița n-are aripi; ariciul are ţepi, caracatiţa n-are ţepi; 
espadonuli165: are o spadă, caracatița n-are spadă; peștele- 
torpilă  electrocutează, caracatiţa nu se slujește de 


descărcări electrice; broasca râioasă secretă un virus, 
caracatița n-are virus; vipera are venin, caracatița n-are 
venin; leul are gheare, caracatiţa n-are gheare, vulturul are 
cioc, caracatița n-are cioc; crocodilul are o gură ca un 
ferăstrău, caracatița n-are dinţi. 

Caracatiţa n-are mușchi, nu scoate strigăte 
amenințătoare, n-are platoșă, n-are corn, n-are ac, n-are 
clește, n-are coadă cu care să apuce sau cu care să 
strivească n-are înotătoare cu care să poată tăia, n-are aripi 
prevăzute cu unghii, n-are ţepi, n-are spadă, n-are 
electricitate, n-are virus, n-are venin, n-are gheare, n-are 
cioc, n-are dinţi. Dar dintre toate animalele e cea mai 
perfect înarmată. 

Dar, în definitiv, ce-i o caracatiţă? E o ventuză. 

În recifele din largul mării, acolo unde apa își expune și-și 
ascunde toate splendorile, în adânciturile stâncilor, unde nu 
pătrunde nicio ființă omenească, în peșterile necunoscute, 
unde-i belșug de vegetaţie, de crustacee și de scoici, sau 
sub adâncile portaluri ale oceanului, înotătorul care se 
încumetă, ispitit de frumuseţea locurilor, să ajungă până 
acolo, riscă s-o întâlnească. Dac-o întâlnești vreodată, nu fi 
curios, fugi cât mai repede. Intri acolo fermecat și ieși 
îngrozit... 

lată ce înseamnă această întâlnire, întotdeauna cu 
putinţă printre stâncile din largul mării. 

O formă cenușie care șerpuiește prin apă, de grosimea 
braţului și lungă de aproape o jumătate de cot; o cârpă; 
seamănă cu o umbrelă închisă, fără mâner. Această 
zdreanţă vine spre tine încet-încet. Deodată se deschide, 
opt raze se desfășoară brusc în jurul unei feţe cu doi ochi; 
aceste raze sunt vii; unduirea lor e ca o vâlvătaie; alcătuiesc 
un fel de roată; pe de-a-ntregul desfășurată, are un 
diametru de cinci picioare. Groaznică desfășurare care se 
năpustește asupra ta. 

Hidra apucă omul cu cangea. 


Această lighioană se lipește de prada ei, o acoperă și o 
leagă strâns cu panglicile ei lungi. Partea de dedesubt e de 
culoare gălbuie, cea de deasupra e pământie; cu neputinţă 
să găsești vreo asemănare acestei curioase nuanţe colbăite; 
ai spune că-i o vietate alcătuită din cenușă și care trăiește 
în apă. Când se înfurie devine violentă. E moale, fapt care te 
înspăimântă. 

Nodurile ei leagă fedeleș; atingerile ei paralizează. 

E ca o lighioană atinsă de scorbut și acoperită de 
cangrene. 

Caracatiţa nu poate fi smulsă cu niciun chip. Se face una 
cu prada. În ce fel? Prin vid. Cele opt braţe, groase la 
rădăcină, se subţiază treptat-treptat și se termină prin niște 
ace ascuţite. Sub fiecare din ele se înșiră două rânduri 
paralele de mici umflături, adevărate tumori purulente, 
care merg descrescând, cele mai mari la rădăcină, cele mai 
mici la vârf; fiecare șir are douăzeci și cinci de asemenea 
umflături: fiecare tentacul are cincizeci, iar animalul are în 
total patru sute. Aceste umflături sunt ventuze. 

Aceste ventuze sunt niște zgârciuri cilindrice, răsfrânte, 
pământii. La caracatițele mari, ventuzele merg descrescând 
de la un diametru cât al unei monede de cinci franci până la 
grosimea unui bob de linte. Aceste crâmpeie de tub ies din 
animal și-apoi reintră în el. Ele pot pătrunde în corpul 
victimei până la o adâncime de mai bine de un palmac. 

Acest aparat de supt are fineţea unei claviaturi. Se ridică 
și-apoi coboară. Ascultă până și de cele mai neînsemnate 
dorinţe ale lighioanei. Nu există sensibilitate care să 
egaleze însușirea de a se contracta pe care o au aceste 
ventuze, contracţiuni care sunt întotdeauna proporționale 
cu mișcările lăuntrice ale animalului și cu exerciţiile 
dinafară. Balaurul are sensibilitatea unei mimoze. 

Acestui monstru marinarii îi spun „pulpă”, știința îi spune 
cefalopod, iar mitologia îi spune „kraken”. Marinarii englezi 
îi spun „Devil-fish” - „Peștele-Diavol”. Îi mai spun și 


„Bloodsucker” - „Vampir”. În insulele Mânecii i se spune 
caracatiţă. 

E foarte rară la Guernesey; foarte mică la Jersey; foarte 
mare și destul de des întâlnită la Serk. 

O gravură a lui Sonninii1%%+ din ediţia lui Buffoni168: 
înfățișează un cefalopod strângând între tentacule o 
fregată. Denis de Montfort socoate că prin regiunile nordice 
există caracatiţe în stare să scufunde un vapor. Bory Saint- 
Vincenti1% neagă acest lucru, dar afirmă că în regiunile 
noastre caracatița atacă omul. Duceţi-vă la Serk și veţi 
vedea lângă Brecg-Hou o scobitură într-un stei de stâncă 
unde cu câţiva ani înainte o caracatiţă a înhăţat, paralizat și 
înecat un pescuitor de homari. Peron! și Lamarcki11+ se 
înșală atunci când pun la îndoială faptul că o caracatiță care 
nu are înotătoare poate totuși înota. 

Cel ce scrie aceste rânduri a văzut cu ochii lui la Serk, în 
peștera zisă „dughenele”, o caracatiţă urmărind înot un om 
care se scălda. După ce-a fost omorâtă, a fost măsurată; 
avea un diametru de patru picioare engleze!12+ și-au putut 
fi numărate patru sute de ventuze. Lighioana pe moarte le 
scotea încă în afară cu mișcări convulsive. 

Când înoată, caracatiţța stă, cum s-ar spune, în teacă, 
înoată cu toate braţele strânse. Închipuiţi-vă o mânecă 
cusută cu un pumn înăuntru. Acest pumn, care e capul, 
împinge apa și înaintează cu o mișcare ondulatorie, abia 
perceptibilă. Cei doi ochi ai ei deși mari, nu pot deosebi 
decât anevoie, fiind de culoarea apei. 

Când vânează sau când stă la pândă, caracatiţa se face 
nevăzută; se micșorează, se comprimă; se reduce la cea mai 
simplă expresie a ei. Se confundă cu penumbra. Pare o cută 
a valurilor. Seamănă a orice, numai a făptură vie nu. 

Caracatiţa e ipocrită. N-o bagi în seamă; și dintr-o dată se 
deschide. 

O vâscozitate înzestrată cu voință, ce poate fi mai 
îngrozitor? Clei plămădit cu ură. 


În cele mai limpezi și mai albastre ape ţâșnește această 
hidoasă și lacomă stea a mării. Ceea ce e mai îngrozitor e că 
nici n-o simţi când se apropie. Aproape întotdeauna, în clipa 
în care ai zărit-o te-a și înhăţat. 

Noaptea totuși, și mai cu seamă în epoca rutului, ea e 
fosforescentă. Această sperietoare își are și ea dragostele 
ei. Așteaptă să fie nuntită. Şi se gătește, se aprinde, se 
iluminează, și din înaltul vreunei stânci, o poţi zări 
dedesubtul tău, în adâncimea beznelor, înflorită într-o 
iradiaţiune palidă, parc-ar fi un soare-fantomă. 

Caracatiţa înoată; dar și umblă. E oarecum pește, ceea ce 
n-o împiedică să fie un pic reptilă. Ea se târăște pe fundul 
mării. Când merge, se folosește de cele opt braţe. Şi se 
târăște în felul unei omizi. 

Nu are oase, nu are sânge, nu are carne. E flască. 
Înlăuntrul ei nu se găsește nimic. E o piele. Îi poţi întoarce 
tentaculele pe dos așa cum întorci degetele unei mănuși. 

Are un singur orificiu, la mijloc, în locul de unde pornesc 
razele. Această deschizătură unică e anusul? E gura? E și 
una, și alta. 

Același orificiu îndeplinește ambele funcțiuni. Intrarea e 
totodată și ieșire. Lighioana are corpul rece. 

Nu există strânsoare care să se poată compara cu aceea 
a cefalopodelor. 

Căci ești atacat de-o mașină pneumatică. Ai de-a face cu 
vidul prevăzut cu picioare. Nu ţi se înfig în piele nici unghii, 
nici colţi; e un fel de crestare indescriptibilă a pielii. O 
mușcătură e lucru de temut; dar nu atâta cât o sugere! 
Gheara nu-i nimic pe lângă ventuză. Gheara înseamnă 
animalul care pătrunde în carnea ta; ventuza înseamnă 
corpul tău care se scurge în animal. Mușchii ţi se umflă, 
tendoanele ţi se răsucesc, pielea-ţi plesnește sub apăsarea 
spurcată, sângele ţâșnește și se amestecă într-un chip 
înfricoșător cu limfa moluștei. Animalul te acoperă cu o mie 
de guri hidoase; lighioana se încorporează omului; om și 
lighioană devin un amalgam. le contopești cu ea. Această 


imagine de coșmar îţi stă pe trup. Tigrul nu poate decât să 
te sfâșie; caracatiţa, oroare! te aspiră. Te trage spre ea și în 
ea, și, ferecat, năclăit, neputincios, te simţi încet-încet 
vărsat în acest sac înspăimântător, care e un monstru. 

Mai mult decât faptul groaznic de-a fi mâncat de viu e 
faptul de neînchipuit de-a fi supt de viu. 


Altă formă a luptei 
în adâncul abisului 


Așa arată vieţuitoarea care, de câteva clipe, îl avea în 
puterea ei pe Gilliatt. 

Monstrul era locuitorul acelei grote. Era 
înspăimântătorul duh al locului. Un fel de demon întunecat 
al apelor. Toate aceste splendori aveau în mijloc oroarea. Cu 
o lună în urmă, când Gilliatt pătrunsese pentru prima oară 
în această grotă, pata neagră, fără formă definitivă, pe 
care-o întrezărise printre cutele acestei ape misterioase, nu 
era altceva decât această caracatiţă. Acolo își avea ea 
sălașul. 

Când Gilliatt, intrând pentru a doua oară în această 
peșteră în urmărirea crabului, zărise crăpătura în care 
credea el că se pitise crabul, caracatița stătea în gaura 
aceea, la pândă. 

Gilliatt își vârâse braţul acolo; caracatiţa i-l înhăţase. 

Şi nu-i mai dădea drumul. 

Gilliatt era musca acestui păianjen. 

El stătea cufundat în apă până la brâu, cu picioarele 
încleștate de rotunjimea pietrelor lunecoase, cu braţul 
drept strâns cu putere și înțepenit de încolăcirile curelelor 
plate ale caracatiţei, cu bustul acoperit aproape complet de 
fașele încrucișate ale acestui bandaj îngrozitor. 

Din cele opt braţe ale caracatiţei, trei se ţineau de 
stâncă, iar cinci îl înlănţuiau pe Gilliatt. În felul acesta, 
cramponându-se pe de-o parte de granit, iar pe de alta de 


om, îl pironeau pe Gilliatt de stâncă. Gilliatt avea pe el două 
sute cincizeci de lipitori. Sentimentului de spaimă i se 
adăuga și cel de dezgust. Să fii strâns într-un pumn uriaș 
ale cărui degete elastice, lungi de aproape un metru, sunt 
căptușite cu ventuze vii care-ţi răvășesc carnea! 

Am mai spus-o, nu te poţi smulge din înlănţuirea unei 
caracatițe. Dacă încerci, te simţi și mai strașnic legat. Ea nu 
face decât să se strângă și mai tare. Efortul ei de-a te 
încătușa crește în raport cu efortul tău de-a te elibera. Cu 
cât te zbaţi mai mult, cu atât te încleștezi mai mult. 

Gilliatt n-avea decât un singur mijloc de salvare: cuțitul. 

Nu-i era liberă decât mâna stângă; dar se știe că se 
servea de ea cu ușurință. S-ar fi putut spune despre elcă 
avea două mâini drepte. 

Briceagul lui, deschis, era în mâna asta. 

Tentaculele caracatiței nu pot fi retezate; e cu neputinţă 
să le tai pielea, căci ea alunecă sub lama cuţitului; și-apoi 
ele se înfig atât de adânc în piele, încât o tăietură în aceste 
curele ar pătrunde până-n carnea victimei. 

Caracatiţa e formidabilă; există totuși un mijloc de a-i 
veni de hac. Pescarii din Serk îl cunosc; cine i-a văzut 
executând în plină mare anumite mișcări repezi, știe ce 
înseamnă acest lucru. 

Porcii de mare îl cunosc și ei: ei mușcă în așa fel sepiile, 
încât le retează dintr-o dată capul. De aceea în largul mării 
se văd atâtea sepii, atâţia calmari!128+* și-atâtea caracatițe 
decapitate. 

Într-adevăr, caracatița nu poate fi rănită decât la cap. 

Gilliatt știa asta foarte bine. 

Nu văzuse însă niciodată o caracatiţță de asemenea 
proporţii. Întâmplarea făcuse să aibă de-a face chiar de 
prima dată cu o caracatiţă din speța cea mare. Un altul și-ar 
fi pierdut cumpătul. 

Când te lupţi cu o caracatiţă, ca și atunci când ești încolţit 
de un taur, există un moment care nu trebuie să-ţi scape; e 
clipa în care caracatița își întinde capul și clipa în care 


taurul își pleacă grumazul; răstimp de-o clipită. Cine-l scapă 
e pierdut. 

Tot ceea ce am povestit până acum se desfășurase doar în 
câteva minute. Gilliatt simțea totuși că e din ce în ce mai 
supt de cele două sute cincizeci de ventuze. 

Caracatiţa e plină de vicleșuguri. Ea caută mai întâi că-și 
paralizeze prada. O înhaţă și-apoi așteaptă cât poate mai 
mult. 

Gilliatt ţinea briceagul în mână. Ventuzele îl sugeau din 
ce în ce mai puternic. 

El se uita la caracatiţă și ea se uita la el. 

Deodată, lighioana desprinse de pe stâncă cel de-al 
șaselea braţ, azvârlindu-l spre Gilliatt, căută să-i apuce 
braţul stâng. 

În aceeași clipă, ea își întinse cu repeziciune și capul. 
Într-o secundă, și gura ei anus s-ar fi lipit de pieptul lui 
Gilliatt. Cu șoldurile supte de sânge și cu braţele ferecate, 
Gilliatt ar fi fost pierdut. 

Dar Gilliatt veghea. Pândit de caracatiţă, o pândea și el la 
rândul lui. 

Reuși să evite tentaculul și, în momentul în care lighioana 
era gata să-i înfigă gura în piept, pumnul său înarmat se 
abăâtu asupra ei. 

Urmară două zvâcnituri în sens contrar, a caracatiţei și-a 
lui Gilliatt. 

Fu ca o luptă între două fulgere. 

Gilliatt înfipse vârful briceagului în vâscozitatea turtită și, 
cu o mișcare circulară, asemeni rotirii unui bici, tăie un cerc 
în jurul ochilor lighioanei și-i smulse capul, așa cum ai 
smulge un dinte. 

Și lupta se sfârși. 

Lighioana se desprinse dintr-o dată. 

Căzu la pământ ca o cârpă. Pompa aspiratoare fiind 
distrusă, dispăru și vidul. Cele patru sute de ventuze 
dădură drumul în același timp și stâncii, și omului. Zdreanţa 
căzu pe fundul apei. 


Gilliatt, gâfâind din pricina sforțărilor din timpul luptei, 
zări la picioarele lui, pe bolovani, două grămezi gelatinoase, 
diforme, de o parte capul caracatiţei, și de cealaltă restul. 
Spunem restul, căci ar fi greu să spunem corpul. 

Temându-se totuși de cine știe ce zvâcneli spasmodice ale 
lighioanei în agonie, Gilliatt se depărtă cât putu mai mult de 
tentaculele ei. 

Dar animalul murise de-a binelea. 

Gilliatt își închise briceagul. 


Nimic nu se ascunde 
și nimic nu se pierde 


Era și timpul să se termine cu caracatiţa. Era aproape 
sufocat; braţul drept și torsul i se învineţiseră; mai mult de 
două sute de umflături începeau să iasă la iveală; sângele 
ţâșnea din câte unele, ici și colo. Leacul acestor răni e apa 
sărată. Gilliatt se afundă în mare, frecându-și pielea cu latul 
palmei. În urma fricţionării, umflăturile dispăreau treptat- 
treptat. 

Tot dându-se înapoi și afundându-se tot mai adânc în apă, 
el se apropiase, fără să bage de seamă, de grota în formă 
de criptă, pe care-o zărise mai înainte și care se afla lângă 
adâncitura unde fusese înhăţat de caracatiţă. 

Acest cavou se prelungea dedesubtul pereţilor înalţi ai 
peșterii printr-o hrubă piezișă și complet uscată. Bolovanii 
care se îngrămădiseră cu timpul acolo ridicaseră fundul 
hrubei deasupra nivelului obișnuit al fluxului. Hruba era un 
soi de boltă largă lăsată în jos spre mijloc; un om ar fi putut 
pătrunde acolo numai aplecându-se. Strălucirea verzuie a 
grotei submarine pătrundea înăuntru și-o lumina slab. 

Tot frecându-și pielea tumefiată, cu mișcări repezi, 
Gilliatt ridică ochii în mod mecanic. Privirea-i pătrunse 
adânc în cavou. 

Şi fu scuturat de-un fior. 


I se păru că zărește în fundul acestei grote, în umbră, 
ceva asemănător unui chip de om care râde. 

Gilliatt nu auzise niciodată cuvântul halucinație, dar 
cunoștea senzaţia. 

Hruba era întru totul asemănătoare unui cuptor de var. 
Era o firidă joasă, larg arcuită, ai cărei pereţi boltiţi și 
abrupți se îngustau pe măsură ce se apropiau de fundul 
criptei, unde pietrișul și bolovanii se împreunau cu bolta, 
închizând fundătura. 

Intră în criptă și, aplecându-și capul, se îndreptă spre 
ceea ce se vedea în fundul ei. 

Era într-adevăr ceva care râdea acolo. 

Era un cap de mort. 

Nu era numai capul, ci tot scheletul. 

În criptă zăcea scheletul unui om. 

Când un om îndrăzneţ dă cu ochii de așa ceva, el vrea să 
știe cu tot dinadinsul despre ce-i vorba. Gilliatt se uită cu 
atenţie în jur. 

Era înconjurat de o sumedenie de crabi. Dar nu mișca 
niciunul. Cam așa trebuie să arate un furnicar mort. Toţi 
acești crabi erau ţepeni. Erau carcase goale. 

Grămezile lor, semănate ici și colo, desenau pe 
caldarâmul de bolovani care încurcau trecerea constelații 
diforme. 

Gilliatt, cu ochii aţintiţi în altă parte, călcase peste ele 
fără să le observe. 

În fundul criptei unde ajunsese Gilliatt se afla un strat 
mai gros de carcase. Era o zbârlire încremenită de antene, 
de mandibule și de picioare. Cleștii lor deschiși rămăseseră 
rigizi și fără putinţa de a se mai strânge. Carapacele osoase 
stăteau nemișcate sub crusta lor de ţepi; câte unele, 
răsturnate, își arătau cavitatea lor interioară, vânătă. 
Această îngrămădire îţi sugera ideea unei hoarde de 
asediatori și prezenta încâlceala unui mărăciniș. 

Scheletul zăcea sub mormanul acesta. 


Se întrezărea, sub puzderia de tentacule și de carapace, 
craniul cu striurile lui, vertebrele, cele două tibia, femurele, 
degetele lungi și noduroase cu unghiile lor. Coșul pieptului 
era plin de crabi. Înăuntrul lui bătuse cândva o inimă. 
Mucegaiuri marine căptușeau cavitățile ochilor. Moluștele 
de stâncă își lăsaseră balele în fosele nazale. De altfel, nu 
exista în acest ungher al peșterii nici iarbă de mare, nici 
alge. Nici altă vegetaţie și nu simţeai nici cea mai ușoară 
adiere de vânt. Nicio mișcare. Dinţii rânjeau. 

Acest minunat palat al abisului, brodat și încrustat cu 
toate nestematele mării, se hotărâse, în sfârșit, să-și 
destăinuie secretul. Era o vizuină; în ea trăia caracatiţa; și 
un mormânt: în el zăcea un om. 

Imobilitatea spectrală a scheletului și-a lighioanelor se 
legăna încetișor din cauza luminii pe care-o răspândeau 
apele subterane și care se răsfrângeau tremurătoare peste 
mormântul împietrit. Crabii, talmeș-balmeș îngrozitor, 
păreau că sunt pe punctul de a-și termina dejunul. 

Gilliatt avea în fața ochilor cămara caracatiţei. Crabii 
mâncaseră omul, caracatița mâncase crabii. 

Lângă cadavru nu se găsea nicio urmă de veșminte. Omul 
trebuie să fi fost înhăţat gol. 

Gilliatt începu să dea la o parte crabii de deasupra 
scheletului, cercetând totul cu atenţie. Cine era acest om? 
Cadavrul fusese disecat cu măiestrie. S-ar fi zis că e o piesă 
de anatomie; toată carnea fusese luată de pe oase; nu-i mai 
rămăsese măcar un mușchi, nu-i lipsea un singur os. Dacă 
Gilliatt ar fi fost de specialitate, și-ar fi putut da imediat 
seama de acest lucru. Dezgolite, membranele fibroase care 
învelesc oasele erau albe, lucioase și păreau lustruite. Dacă 
n-ar fi zărit, pe ici pe colo, urmele verzi ale algelor, ai fi 
crezut că-i fildeș. Membranele cartilaginoase fuseseră 
subţiate cu delicateţe și curățate cu grijă. Mormintele oferă 
câteodată priveliștea unor asemenea bijuterii sinistre. 

Cadavrul părea înmormântat sub crabii morţi; Gilliatt 
începu să-l dezgroape. 


Deodată, el se plecă cu înfrigurare. 

Zărise în jurul coloanei vertebrale un soi de cingătoare. 

Era o cingătoare de piele cu care, fără îndoială, omul 
fusese încins în timpul vieţii. 

Pielea prinsese mucegai. Catarama era ruginită. 

Gilliatt trase de cingătoare. Vertebrele rezistară și el fu 
nevoit să le rupă. Cingătoarea era neatinsă. O crustă de 
scoici începuse să se formeze pe ea. 

O pipăi și simţi în interiorul ei un obiect tare, de formă 
pătrată. Catarama era atât de tare închisă, încât nici prin 
gând nu-i trecu s-o deschidă. Gilliatt tăie pielea cu 
briceagul. 

În buzunarul cingătoarei se găsea o cutiuţă de fier şi 
câteva monede de aur. Gilliatt le numără: erau douăzeci de 
guinee. 

Cutia de fier era o veche tabacheră de marinar, care se 
deschidea cu ajutorul unui arc. Era foarte ruginită și închisă 
ermetic. Arcul, în întregime oxidat, nu mai funcţiona defel. 

Și de data asta briceagul îl scoase din încurcătură pe 
Gilliatt. Introduse lama briceagului între capac și cutie, 
apăsă cu putere, și capacul sări în sus. 

Cutia se deschise. 

Înăuntru nu se găsea decât hârtie. 

Un mic teanc de hârtii subţiri, împăturite, garnisea 
fundul cutiei. Erau ude, dar nu și distruse. Cutia, ermetic 
închisă, le păstrase neatinse. Gilliatt le desfăcu. 

Erau trei bancnote de câte o mie de fire sterline fiecare, 
însumând șaptezeci și cinci de mii de franci. 

Gilliatt le împături din nou, le puse la loc în cutie, profită 
de micul spaţiu gol care mai rămase pentru a pune înăuntru 
și cele douăzeci de guinee și închise cutia cât putu mai bine. 

Examină apoi cu atenţie cingătoarea. 

Pielea, altădată lustruită pe dinafară, era nelucrată pe 
dinăuntru. Pe acest fond de culoare roșcată erau însemnate 
cu tuș gros, de tipar, care nu se șterge, câteva litere. Gilliatt 
le descifră și citi: sieur Clubin. 


În spaţiul care separă șase palmace 
de două picioare e loc destul 


spre a găzdui moartea 


Gilliatt puse cutia îndărăt în buzunarul cingătoarei, iar 
cingătoarea o puse într-unul din buzunarele pantalonilor 
săi. 

Cât privește scheletul, el îl lăsă în voia crabilor, cu 
caracatița moartă lângă el. 

În timp ce Gilliatt se găsea în fundul hrubei, alături de 
caracatiță și de schelet, fluxul în creștere inundase 
coridorul strâmt de la intrare. Gilliatt nu putu ieși de-acolo 
decât înotând pe sub portal. El trecu ușor dedesubtul bolţii 
arcuite; cunoștea ieșirea și era maestru în acest fel de 
gimnastică marinărească. 

E lesne de întrevăzut drama care se petrecuse acolo cu 
zece săptămâni în urmă. Un monstru îl înhăţase pe celălalt. 
Caracatiţa îl atacase pe Clubin. 

Acesta fusese, în bezna de nepătruns, ceea ce s-ar putea 
numi întâlnirea ipocriziilor. Avusese loc în fundul abisului 
ciocnirea între cele două făpturi croite din întuneric și 
așteptare, și una, care era animalul, o nimicise pe cealaltă, 
care era omul. Sinistră justiţie! 

Crabul se hrănește cu hoituri, caracatița se hrănește cu 
crabi. Caracatița atacă orice animal pe care-l întâlnește 
înotând în calea ei, vidră, câine, om, și dacă poate, bea 
sângele și apoi le lasă cadavrele pe fundul apei. Crabii sunt 
cărăbușii necrofori!174+ ai oceanului. Putreziciunile îi atrag; 
ei vin, mănâncă hoitul, iar caracatița îi mănâncă pe ei. 
Hoiturile dispar în crab, crabul dispare în caracatiţă. Am 
mai amintit despre această lege. 

Clubin căzuse pradă caracatiţei. 

Caracatiţa l-a înhăţat și apoi l-a înecat; iar crabii l-au 
sfârtecat. Un val a împins cadavrul în fundul hrubei, unde l- 


a găsit Gilliatt. 

leșit de acolo, Gilliatt scotoci prin toate crăpăturile 
stâncilor, căutând arici de mare și moluște de stâncă; 
renunţase definitiv la crabi. 1 s-ar fi părut că e carne de om 
ceea ce mănâncă. 

De altminteri, nu mai avea acum decât o singură 
preocupare: să se ospăteze din belșug înainte de plecare. 
Nimic nu-i mai stătea în cale de-acum încolo. Marile furtuni 
sunt urmate întotdeauna de o perioadă de calm, care 
durează uneori mai multe zile. Din partea mării nu se mai 
putea aștepta la niciun fel de primejdie. Gilliatt era hotărât 
să plece a doua zi. Din cauza fluxului, barajul pe care-l 
construise între cele două Douvres trebuia menţinut și în 
timpul nopţii; dar Gilliatt avea de gând să-l desfacă în zorii 
zilei, să împingă apoi „burduful” în afara celor două 
Douvres și să pornească spre Saint-Sampson. Briza liniștită 
care sufla, și sufla dinspre sud-est, era tocmai vântul de 
care avea nevoie. 

Era începutul lunii mai; zilele erau destul de lungi. 

Când Gilliatt, după ce-și terminase raita printre stâncile 
recifului și după ce-și astâmpărase întrucâtva foamea, se 
reîntoarse în strâmtul defileu dintre cele două Douvres 
unde se găsea „burduful”, soarele asfinţise, iar lumina 
crepuscului era dublată de lumina palidă pe care-o 
răspândește cornul lunii noi; fluxul atinsese nivelul său 
maxim și apele începeau acum să se retragă. Coșul mașinii, 
care stătea în picioare în barcă, fusese acoperit în timpul 
furtunii de valurile spumoase ale mării, cu un strat de sare, 
pe care-l poleia luna. 

Aceasta îi reaminti lui Gilliatt că vijelia îi umpluse barca 
cu apă de ploaie și de mare și că, dacă voia să plece a doua 
zi, trebuia să golească mai întâi barca. 

Constatase, când părăsise „burduful” pentru vânătoarea 
de crabi, că în camera bărcii apa era de aproape șase 
palmace. Ispolul:15:+ de scos apă îi va fi de ajuns pentru a 
goli barca. 


Când se întoarse înapoi în barcă, Gilliatt fu cuprins de 
spaimă. Apa din „burduf” atingea acum o înălţime de 
aproape două picioare. 

Împrejurare foarte gravă: „burduful” lua apă. 

În lipsa lui Gilliatt barca se umpluse încetul cu încetul cu 
apă. Încărcată cum era, douăzeci de palmace de apă în plus 
însemnau o povară periculoasă. Încă puţin și barca s-ar fi 
scufundat. Dacă Gilliatt ar mai fi întârziat un singur ceas, 
probabil că el n-ar mai fi găsit deasupra apei decât coșul 
mașinii și catargul. 

Nu mai avea niciun minut de pierdut. Trebuia să caute 
spărtura, s-o astupe și apoi să golească corabia, sau cel 
puţin s-o mai ușureze. Pompele Durandei se pierduseră în 
timpul naufragiului; Gilliatt nu avea la îndemână decât 
ispolul de scos apă al „burdufului”. 

Înainte de toate, însă, trebuia găsită spărtura. Aceasta 
era problema cea mai urgentă. 

Tremurând de frig, Gilliatt se puse imediat pe lucru, 
nevrând să piardă nici o singură clipă cu îmbrăcatul. Nu 
mai simţea acum nici frigul, nici foamea. 

„Burduful” se umplea necontenit. Din fericire, vântul nu 
mai sufla defel. Cel mai neînsemnat val ar fi scufundat 
barca. 

Luna apuse. 

Gilliatt, dibuind prin întuneric, îndoit din șale, cufundat în 
apă până peste brâu, căută multă vreme. Descoperi în 
sfârșit avaria. 

În timpul vijeliei, în momentul critic când „burduful” se 
aplecase pe-o parte, vânjoasa barcă atinsese fundul cu 
călcâiul tălpoaiei și se izbise cu destulă violenţă de stâncă. 
Unul din colţurile micii Douvre făcuse o spărtură în corpul 
vasului, la tribord. 

Spărtura era, din nenorocire, și în chip aproape perfid, 
situată la punctul de întâlnire dintre două întărituri, ceea 
ce, adăugat zăpăcelii din timpul vijeliei, împiedicase pe 


Gilliatt s-o descopere atunci când, în toiul furtunii, făcuse pe 
întuneric o revizie sumară a bărcii. 

Ceea ce era îngrijorător la această spărtură era lărgimea 
ei, și ceea ce-i micșora gravitatea era faptul că, deși pentru 
moment era acoperită de apa care crescuse în interiorul 
corăbiei, ea se găsea totuși deasupra liniei de plutire. 

În clipa în care se produsese spărtura, valurile se 
rostogoleau cu furie în defileu, așa încât nu mai exista nivel 
de plutire, talazurile năvăliseră prin spărtură în „burduf”, și 
„burduful”, sub povara acestei supra-încărcături, se 
afundase cu câteva degete! Apoi, chiar după ce marea se 
potolise, greutatea apei care pătrunsese în barcă, făcând să 
i se ridice linia de plutire, menţinuse spărtura sub apă. De 
aici și primejdia care amenința în fiecare moment 
„burduful”. Apa dacă izbutea să astupe gaura, „burduful“ 
putea fi golit și îndată ce apa va înceta să mai pătrundă în 
barcă, aceasta se va ridica până la linia ei normală de 
plutire, spărtura va ieși de sub apă și, la vedere, repararea 
va fi ușoară, sau, în cel mai rău caz, cu putinţă de efectuat. 
Gilliatt, după cum am mai amintit, își avea uneltele de 
dulgherie în stare destul de bună încă. 

Dar câte peripeții înainte de-a ajunge până acolo! Câte 
primejdii! Câte nenorociri nu se puteau ivi până atunci! 
Gilliatt auzea apa ţâșnind fără încetare. O singură 
smucitură, și totul se ducea la fund. Câte necazuri! Cine știe 
dacă nu era prea târziu! 

Gilliatt se învinui amarnic. Ar fi trebuit să dibuiască 
numaidecât stricăciunea. Cele șase palmace de apă din cală 
ar fi trebuit să-l pună în gardă. Avusese neghiobia de a 
pune apa din barcă pe seama ploii și a spumei valurilor. Se 
învinovăţi că dormise și că mâncase; se învinovăţi că fusese 
frânt de oboseală, se învinovăţi chiar și de dezlănţuirea 
furtunii, și de căderea nopţii. Totul era din vina lui. 

Toate aceste mustrări și le făcea în timp ce alerga de colo 
până colo. Prins cu tot felul de treburi, și acest lucru nu-l 
împiedică defel să chibzuiască la tot ce mai avea de făcut. 


Găsise spărtura, asta însemna un prim pas; s-o astupe cu 
câlți era cel de-al doilea. Nu putea face mai mult pentru 
moment. Nu se pot efectua lucrări de tâmplărie sub apă. 

O împrejurare favorabilă făcuse ca spărtura din corpul 
vasului să se producă în spaţiul dintre cele două lanţuri 
care fixau la tribord coșul mașinii. Câlţii puteau fi legaţi de 
aceste lanţuri. 

Între timp, apa creștea. Înălţimea ei depășise două 
picioare. 

Lui Gilliatt apa îi trecea de genunchi. 


De profundis ad altum:'*: 


În rezerva de accesorii de tot felul de care putea dispune 
Gilliatt era și o prelată gudronată, prevăzută la cele patru 
capete cu niște sfori lungi. 

Luă prelata, legă cu ajutorul sforilor două din capetele ei 
de cele patru inele ale lanțurilor care fixau coșul de acea 
parte a corăbiei unde se produsese spărtura, și o aruncă 
peste bord. Prelata căzu ca un cearșaf între mica Douvre și 
barcă și se cufundă în apă. Valurile, împingându-se să 
pătrundă în cală, o aplecară deasupra spărturii. Cu cât 
presiunea apei era mai mare, cu atât se lipea prelata mai 
strâns de vas. Vasul însuși obloji cu ea fractura. Rana bărcii 
era astfel pansată. 

Această pânză gudronată se interpunea între interiorul 
calei și valurile din afară. Nu mai pătrundea niciun strop de 
apă. 

Spărtura era acoperită, dar nu era încă astupată. Avea 
totuși un mic răgaz. 

Gilliatt apucă ispolul și începu să golească „burduful”. 
Era de altfel și timpul să-l ușureze de asemenea greutate. 
Lucrul îl mai încălzi puţin, dar oboseala lui trecuse de orice 
limită. Era silit să-și mărturisească că nu va putea merge 
până la capăt și că nu-i va fi cu putinţă să golească 


„burduful”. Nu mâncase mai nimic și halul de istovire în 
care ajunsese îl umilea. 

Măsura progresul muncii sale după scăderea nivelului 
apei de la genunchii săi. Apa descreștea însă încet. 

De altminteri, pătrunderea apei în corabie fusese numai 
întreruptă. Pericolul era doar îndepărtat, nu definitiv 
înlăturat. Prelata, împinsă de valuri în spărtură, începea să 
se umfle în interiorul calei. Această umflătură semăna cu un 
pumn ascuns sub prelată, silindu-se s-o spargă. Pânza, fiind 
groasă și gudronată, rezista; dar presiunea apei și 
umflătura creșteau neîncetat și nu exista nicio siguranţă că 
pânza nu avea să cedeze și umflătura putea plesni în orice 
clipă. Și atunci năvala apei ar fi reînceput. 

În cazuri de felul acesta, echipajele vapoarelor în 
primejdie de-a se scufunda știu foarte bine că nu există altă 
salvare decât un tampon. Strângi tot soiul de petice care-ţi 
vin la îndemână. Tot ceea ce în limbajul marinăresc se 
numește „blană”, și împingi cu ele cât poţi mai adânc punga 
prelatei în spărtura vasului. 

Gilliatt n-avea niciun fel de asemenea „blană”. Întreaga 
cantitate de petice și de câlţi pe care reușise s-o strângă în 
magazie fusese ori întrebuințată de el în diferitele lucrări 
pe care le întreprinsese, ori împrăștiată de furtună. 

La nevoie, ar mai fi putut găsi ceva resturi scotocind 
printre stânci. Barca era acum destul de ușurată de povara 
ei, pentru ca să poată lipsi timp de un sfert de oră; dar cum 
să întreprindă această acţiune fără lumină? Era beznă de-a 
binelea, nu mai era nici lună; nimic decât întunecatul cer 
înstelat. Gilliatt n-avea nici sfoară subţire și uscată pentru 
a-și face feștilă, nici seu pentru a-și face lumânare, nici foc 
să și-o aprindă, și nici felinar să și-o ferească de vânt. Pe 
barcă și pe întregul recif nu se distingea nimic cu claritate, 
totul era confuz. Auzeai doar apa gâlgâind în jurul corăbiei 
rănite, nici măcar spărtura n-o puteai zări; doar pipăind cu 
mâinile își dădea seama Gilliatt de presiunea continuă a 
prelatei. În întunericul care domnea era cu neputinţă să 


exploreze cu folos locul spre a găsi eventualele resturi de 
frânghii și de vele, răvășite printre brizanţi. Cum să culegi 
toate zdrenţele astea fără să vezi nimic? Gilliatt privea cu 
tristețe în noapte. Atâtea stele și nici măcar o singură 
lumânare! 

Masa lichidă din interiorul bărcii împuţinându-se, 
presiunea din afară creștea. Punga prelatei se umfla tot 
mereu. Se balona din ce în ce mai tare. Era ca un abces 
gata să spargă. Situaţia care se îmbunătăţise la un moment 
dat se agravase iarăși. 

Un tampon era absolut necesar. 

Gilliatt nu mai avea la îndemână decât veșmintele sale. 

Le pusese, după cum vă amintiţi, la uscat pe vârfurile 
stâncilor de pe mica Douvre. 

Se duse să le strângă de acolo și le îngrămădi pe 
marginea „burdufului”. 

Luă mantaua lui gudronată și, îngenunchind în apă, o 
înfundă în spărtură, împingând umflătura prelatei în afară 
și golind-o astfel de apă. După manta puse blana de oaie, 
după blana de oaie, cămașa de lână, după cămașa de lână, 
bluza. Le băgă pe toate. 

Nu mai avea pe el decât pantalonii, dar și-i scoase și pe 
aceștia, îi vâri în spărtură, consolidând astfel locul astupat. 
Tamponul era gata și nu părea deloc neîndestulător. 

Acest tampon răbufnea în afara spărturii, prelata 
servindu-i drept înveliș. Iar valul încercând să pătrundă în 
barcă apăsa asupra obstacolului, turtindu-l cât mai mult 
peste fractură, mărindu-i astfel puterea de rezistenţă. Era 
ca un fel de compresă exterioară. 

După ce mijlocul umflăturii fu împins în afară, marginile 
ei formară în interiorul „burdufului”, de jur împrejurul 
spărturii și a tamponului, un fel de pungă circulară pe care 
neregularităţile spărturii o fixau pe loc, fă-când-o să stea și 
mai strâns lipită de peretele interior al bărcii. Gaura prin 
care pătrundea apa era astupată. 


Dar nimic nu era mai nesigur. Reliefurile ascuţite ale 
spărturii care fixau prelata puteau oricând s-o străpungă și, 
prin găurile acestea apa ar fi năvălit din nou. Gilliatt, în 
întunericul care domnea, nici nu-și dădea seama de acest 
lucru. Era puţin probabil ca tamponul să poată rezista până 
în zorii zilei. Zbuciumul lui Gilliatt nu mai era același ca mai 
înainte, dar el îl simţea crescând pe măsură ce puterile îl 
părăseau. 

Reîncepu să golească cala, dar braţele lui istovite abia 
mai puteau ridica ispolul plin cu apă. Era gol și tremura din 
tot corpul. 

Gilliatt simţea apropierea sinistră a sfârșitului. 

Ca un fulger îi trecu prin minte ideea că o salvare ar mai 
fi posibilă. S-ar putea ivi o corabie în larg! Un pescar care- 
ar trece din întâmplare prin apele celor două Douvres i-ar 
putea sări într-ajutor. Sosise momentul în care prezenţa 
unui colaborator era absolut necesară. Un om și o lanternă, 
și totul putea fi salvat. În tovărășia cuiva, camera bărcii ar 
putea fi ușor golită: spărtura fiind astupată și barca 
nemaiavând această supra-încărcătură de lichid, s-ar ridica 
din nou deasupra, și-ar recăpăta linia obișnuită de plutire, 
spărtura ar ieși din apă, reparația ar putea fi efectuată, 
tamponul înlocuit imediat printr-o piesă de căptușit vasele 
și reparația provizorie transformată într-una definitivă. 
Altfel, Gilliatt trebuia să aștepte până-n zori. Să aștepte o 
noapte întreagă! Întârziere tragică, care i-ar putea aduce 
pieirea. Gilliatt trecea prin frigurile nerăbdării. Dacă din 
întâmplare s-ar ivi la orizont luminile vreunui vas, Gilliatt ar 
putea de pe înălțimea marii Douvre să-i atragă atenţia. 
Vremea era calmă, vântul nu bătea defel, marea n-avea 
niciun val, iar un om care s-ar agita pe fondul cerului 
înstelat avea toate șansele să fie zărit. Nu există căpitan de 
vas sau chiar simplu patron al vreunei bărci de pescuit 
care, trecând noaptea prin apele celor două Douvres, să nu- 
și aţintească ocheanul în direcţia recifului; e o măsură 
elementară de prevedere. 


Gilliatt nădăjduia să fie văzut. 

El se sui pe epavă, apucă frânghia cu noduri și se urcă pe 
marea Douvre. 

Nicio pânză la orizont. Nicio lumină. Cât vedeai cu ochii, 
marea era pustie. 

Nicio posibilitate de-a fi ajutat, nicio posibilitate de a 
rezista. 

Gilliatt, lucru care nu i se mai întâmplase niciodată până 
atunci, se simţi dezarmat. 

E] și cu barca lui, cu mașina Durandei, cu toată truda lui 
de până atunci, cu toată izbânda, cu tot curajul lui erau 
menite abisului. Nu mai dispunea de niciun mijloc de luptă; 
se lăsă în voia întâmplării. Cum ar fi putut împiedica fluxul 
să vină, apele să crească, noaptea să fie noapte? Tamponul 
acesta era unicul său punct de sprijin. Gilliatt își sleise toate 
puterile și se despuiase complet ca să-l poată înjgheba și 
completa; nu-l mai putea nici întări, nici mări; tamponul, 
bun, rău cum era, nu mai putea fi schimbat, așa încât, în 
mod fatal, orice strădanie era de prisos. Acest bandaj 
improvizat în pripă peste spărtura bărcii era la discreţia 
valurilor. Cum avea oare să se comporte acest obstacol 
inert? Tamponul era acela care ducea în prezent lupta și nu 
Gilliatt. Peticul acesta, și nu spiritul unui om, înfrunta acum 
primejdia. Învolburarea unui singur val ar fi fost suficient ca 
să destupe gaura. Presiune mai mare sau mai mică; la asta 
se reducea acum întreaga problemă. 

Deznodământul depindea de o luptă mecanică între două 
cantităţi de energie. Gilliatt nu mai putea de acum înainte 
nici să-și ajute tovarășul de luptă, nici să ţină piept 
dușmanului. Nu mai era decât un simplu spectator al vieţii 
sau al morţii sale. Acest om, care fusese întruchiparea unor 
calităţi supranaturale aproape, era, în momentul suprem, 
înlocuit printr-o forţă de rezistenţă oarbă. 

Niciuna din marile încercări și niciuna din spaimele prin 
care trecuse până atunci nu puteau fi comparate cu ceea ce 
resimțea el în clipa de faţă. 


Punând piciorul pe reciful Douvres, el se văzuse dintr-o 
dată înconjurat și oarecum înlănțuit de singurătate. Această 
singurătate nu numai că-l învăluise, dar pusese chiar 
stăpânire pe el. Mii de primejdii își arătaseră, dintr-o dată, 
colții. Vântul era nelipsit, gata oricând să răbufnească; 
marea la fel, gata oricând să mugească. Cu neputinţă să pui 
căluș gâtlejului vântoaselor; cu neputinţă să smulgi colții 
din gura mării. Și, totuși, el s-a luptat; omul a înfruntat într- 
o luptă corp la corp oceanul, el s-a luat la trântă cu vijelia. 

Dar câtor alte ameninţări nu le-a ţinut el piept?! Câtor 
lipsuri nu le-a făcut el faţă?! Toate nenorocirile s-au abătut 
asupra lui. A fost nevoit să lucreze fără unelte, să ridice 
greutăţi enorme, fără niciun ajutor, să rezolve probleme 
fără să aibă pregătirea necesară, să-și astâmpere foamea și 
setea fără niciun fel de provizii, să doarmă fără pat și fără 
acoperiș. 

Pe acest recif, adevărată capră de tortură, el a fost supus, 
rând pe rând, la tot felul de cazne, de nenumăratele 
manifestări crâncene ale naturii, blajină ca o mamă când 
crede ea de cuviinţă, călău când are ea chef. 

El a învins singurătatea, a învins foamea, a învins setea a 
învins frigul, a învins febra, a învins greutăţile muncii, a 
învins somnul. A întâlnit în cale, pentru a-i opri trecerea, 
toate piedicile unite împotriva lui. După lipsurile cele mai 
grele, forţele naturii; după valurile mareei, uraganul; după 
vijelie, caracatița; după monstru, spectrul. 

Sinistră ironie finală! În acest recif din care Gilliatt 
nădăjduia să iasă biruitor, Clubin, mort, îl privea rânjind. 

Rânjetul spectrului era îndreptăţit. Gilliatt se credea 
pierdut, Gilliatt se și vedea mort ca și Clubin. 

Iarna, foamea, oboseala, demontarea piesă cu piesă a 
epavei, transbordarea mașinii, uraganul, vântul, trăsnetul, 
caracatița, toate acestea nu însemnau nimica faţă de 
spărtura bărcii. Puteai lupta, și Gilliatt luptase, împotriva 
frigului cu ajutorul focului, împotriva foamei cu ajutorul 
scoicilor de pe stânci, împotriva setei cu ajutorul apei de 


ploaie, împotriva greutăţii operaţiilor de salvare a mașinii 
cu ajutorul iscusinţei și a energiei, împotriva fluxului și a 
vijeliei cu ajutorul stăvilarelor, împotriva caracatiței cu 
cuțitul. Împotriva spărturii, însă, n-aveai nimic. 

Uraganul își lua în felul acesta sinistru rămas bun de la 
el. Era ultima sa lovitură, lovitură dată prin surprindere, 
atac furiș al învinsului împotriva învingătorului. Bătând în 
retragere, vijelia mai arunca în urma ei această săgeată. 
Învinsul, fugind în dezordine, se întorcea și lovea din nou. 
Era lovitura trădătoare a abisului. 

Poţi lupta împotriva furtunii; dar cum să lupţi împotriva 
apei care se prelinge picătură cu picătură? 

Dacă tamponul ar ceda, dacă gaura s-ar deschide din 
NOU, - nimic n-ar mai putea salva „burduful” de la 
naufragiu. Ar fi fost ca atunci când se dezleagă brusc 
bandajul pus pe rana unei artere. Și, odată „burduful” 
scufundat, cu supra-încărcătura pe care-o avea, nimic nu l- 
ar mai fi putut readuce la suprafaţă. Două luni de muncă 
titanică, de eforturi extraordinare, se terminau, așadar, 
printr-un dezastru complet. S-o ia de la capăt era cu 
neputinţă. Gilliatt nu mai avea nici fierăria, nici materialele 
necesare. Poate că în zorii zilei îi va fi dat să-și vadă tot 
rodul muncii lui scufundându-se încetul cu încetul, și pentru 
totdeauna, în abis. 

Îngrozitor lucru să simţi sub tine această forță 
întunecată! 

Abisul îl trăgea spre el. 

Odată barca înghițită de valuri, lui nu i-ar mai fi rămas 
decât să moară de foame și de frig, ca și celălalt, 
naufragiatul de pe stânca Omul. 

Acest eroism fără seamăn se termina astfel prin 
neputinţă, această luptă formidabilă primită de bună voie, 
acest război purtat de un singur om împotriva tuturor 
forțelor coalizate ale naturii, această Iliadă întreprinsă de 
unul singur se încheia astfel prin deznădejde. 

Gilliatt, pierdut, se uita la întinderea nesfârșită din faţă. 


Nu mai avea pe el nimic. Era gol în faţa nemărginirii. 

Și atunci, copleșit de întreagă această imensitate ale 
cărei rosturi nu le putea pătrunde, neștiind la ce trebuie să 
se mai aștepte, față în faţă cu întunericul, înconjurat de 
această beznă neînduplecată, de foșnetul apelor, al 
valurilor, al talazurilor, al hulei, al vârtejurilor clocotitoare, 
al rafalelor, sub norii care pluteau pe cer, sub suflul 
vânturilor, sub forța uriașă pe care o simţea pretutindeni, 
având în jurul și dedesubtul lui oceanul, iar deasupra lui 
constelaţiile, Gilliatt se prăbuși deznădâăjduit, renunţă la 
luptă, se întinse pe spate pe o stâncă, cu faţa îndreptată 
spre stele, învins și împreunându-și mâinile în fața 
adâncurilor cumplite ale cerului, el strigă nemărginirii: 
„Îndurare!” 

Era singur în această noapte, pe această stâncă, în 
mijlocul acestei mări, răpus de oboseală, cu înfățișarea unui 
om lovit de trăsnet, gol ca un gladiator în arena circului. 

I se părea că-și simte trupul destrămându-i-se în frig, în 
oboseală, în neputinţă, că devine una cu întunericul. Și ochii 
se închiseră. 


Există o ureche în necunoscut 


Trecură câteva ore. 

Soarele răsări, strălucitor. 

Primele raze luminară pe platoul marii Douvre o formă 
încremenită. Era Gilliatt. 

Continua să stea întins pe stâncă. 

Trupul său gol, îngheţat și ţeapăn, nu dădea niciun semn 
de viață. Pleoapele-i închise erau vinete. Cu greu s-ar fi 
putut spune dacă nu era un cadavru. 

Soarele părea că-l privește. 

Dacă acest om despuiat nu era mort, el era atât de 
aproape de moarte, încât cea mai slabă adiere de vânt rece 
ar fi fost de ajuns ca să-l răpună. 


Vântul începu să sufle, însă un vânt călduţ și înviorător; 
adierea primăvăratecă a lunii mai. 

Între timp, soarele se înălța pe adânca boltă albastră; 
razele sale, acum mai puţin orizontale, se împurpurau. 
Lumina sa se transformă în căldură. Ea îl învălui pe Gilliatt. 

Gilliatt nici nu mișcă. Dacă mai respira, o făcea cu 
răsuflarea aceea gata să se stingă, care abia dac-ar fi aburit 
o oglindă. 

Soarele continua să se înalțe pe cer, razele sale căzând 
din ce în ce mai puţin pieziș peste Gilliatt. Vântul, care la 
început nu fusese decât căldicel, era acuma cald. 

Corpul acela ţeapăn și gol nu făcea încă nicio mișcare; 
totuși, pielea părea mai puţin vânătă. 

Soarele, cu cât se apropia mai mult de zenit, cu atât 
razele-i cădeau mai perpendicular pe platoul Douvres. Din 
înaltul cerului se revărsa o ploaie de lumină; vasta 
răsfrângere a luminii de către marea albastră se uni cu 
căldura soarelui; stânca începu să se încingă și încălzi omul. 

Un suspin adânc săltă pieptul lui Gilliatt. 

Trăia. 

Soarele continua să-l învăluie în razele sale mângâitoare, 
acum aproape fierbinţi. Vântul, vânt de amiază și aproape 
vânt de vară, se apropie de Gilliatt ca o gură, suflând ușor. 

Gilliatt începu să miște. 

Pacea mării era de nedescris... Murmura ca o doica lângă 
pruncul ei. Valurile păreau că leagănă reciful. 

Păsările de mare, care-l cunoșteau bine pe Gilliatt, 
zburau deasupra lui, neliniștite. Nu cu neliniștea lor 
sălbatică de odinioară, ci o neliniște duioasă. Scoteau 
strigăte scurte. Păreau că-l cheamă. Un pescăruș, care-l 
îndrăgise pesemne, merse cu familiaritatea până acolo, 
încât veni aproape de tot. Începu să-i vorbească. Se părea 
că Gilliatt nu-l aude. Pescărușul îi sări pe umăr și-i ciuguli 
ușurel buzele. 

Gilliatt deschise ochii. 


Păsările, bucuroase și speriate în același timp, își luară 
zborul. 

Gilliatt se ridică în picioare, se întinse, așa cum face leul 
când se trezește din somn, alergă pe marginea platformei și 
privi dedesubtul lui defileul îngust dintre cele două 
Douvres. 

„Burduful” era la locul său, nevâtămat. lamponul 
rezistase; se vede că marea nu-l maltratase din cale-afară. 

Totul era salvat. 

Lui Gilliatt îi trecuse oboseala. Forţele i se refăcuseră. 
Leșinul în care căzuse fusese un somn adânc, odihnitor. 

Goli „burduful”, deșertă toată apa din cală și spărtura ieși 
la suprafaţă, se îmbrăcă, bău, mâncă și se simţi plin de 
voioșie. 

Spărtura, studiată la lumina zilei, cerea mult mai multă 
osteneală decât își închipuise Gilliatt la început. Era o 
avarie destul de gravă. Abia dacă-i ajunse ziua întreagă 
pentru a o repara. 

A doua zi, în zori. După ce desfăcu barajul și deschise din 
nou intrarea defileului, îmbrăcat în zdrenţele cu care 
reușise să astupe spărtura, având asupra lui cingătoarea lui 
Clubin și cei șaptezeci și cinci de mii de franci, în picioare 
pe „burduful” reparat, lângă mașina pe care o salvase, pe o 
mare admirabilă și bucurându-se de un vânt prielnic, 
Gilliatt ieși din reciful Douvres. 

Porni spre Guernesey. 

În momentul în care se îndepărta de recif, dac-ar fi fost 
acolo cineva, l-ar fi putut auzi fredonând aria „Bonny 
Dundee”. 


* PARIEAA IREIA e 


DERUCHETIE 


* Cartea întâi e 


NOAPTE ȘI LUNĂ 


Clopotul din port 


Astăzi Saint-Sampson e aproape un oraș; acum patruzeci 
de ani Saint-Sampson ora aproape un sat. 

Când venea primăvara și clăcile de iarnă luau sfârșit, 
locuitorii scurtau serile și se culcau de cum se înnopta. 
Saint-Sampson era una din vechile parohii în care clopotele 
anunțau stingerea și care păstrase obiceiul de-a sufla în 
lumânare foarte devreme. Oamenii se culcau și se sculau o 
dată cu găinile. 

Trebuie să mai adăugăm că locuitorii din Saint-Sampson 
sunt, cu excepţia câtorva familii de burghezi înstăriți, în 
marea lor majoritate, cioplitori de piatră și tâmplari. Portul 
e un port pentru reparatul vaselor. Cât e ziua de mare se 
scot pietre din cariere și se fabrică scânduri groase pentru 
vapoare; ici cazmaua, colo ciocanul. Fără întrerupere se 
lucrează la prelucrarea lemnului de stejar și a granitului. 
Seara, muncitorii cad frânţi de oboseală și somnul lor e ca 
de plumb. Munca istovitoare face somnul greu. 

Într-o seară de pe la începutul lunii mai, după ce se 
uitase câteva clipe la cornul lunii ce se strecura printre 
arbori și ascultase pașii Deruchettei care se plimba singură 
în răcoarea nopţii prin grădina „Neinfricatelor”, mess 
Lethierry intrase în camera sa așezată cu faţa spre port și 


se culcă. Douce și Grace se culcaseră și ele. În afară de 
Deruchette, toată lumea din casă dormea. Toată lumea 
dormea de asemenea și în Saint-Sampson. Ușile și 
ferestrele erau pretutindeni închise. Pe străzi, nicio 
mișcare. Ici-colo, rare lumini pâlpâind ca sclipirea ochilor 
gata să se închidă împurpurau ferestruiele din acoperișuri, 
semn că se culcau și servitorii. Trecuse câtva timp de când 
bătuse orele nouă în străvechea clopotniţă romană, 
acoperită de iederă, care împarte cu biserica Saint-Brelade 
din Jersey ciudăţenia de-a purta o dată formată din patru 
de unu: 1111; ceea ce înseamnă anul una mie o sută 
unsprezece. 

Popularitatea lui mess Lethierry la Saint-Sampson se 
datora succesului său. Succesul dispărând, în juru-i se 
crease golul. Îţi vine să crezi că ghinionul e molipsitor și că 
oamenii fără noroc sunt ciumaţi, atât e de rapidă punerea 
lor în carantină. Tinerii din „familiile bune” o ocoleau pe 
Deruchette. Izolarea din jurul casei „Neinfricatelor” era 
atât de mare, încât nici nu se aflase acolo despre micul 
eveniment de mare importanţă locală, care pusese în 
fierbere tot portul Saint-Sampson, în ziua aceea. Rectorul 
parohiei, reverendul Joe Ebenezer Cuadray, devenise om 
bogat. Unchiul său, ilustrul decan din Saint-Asaph, își 
dăduse sfârșitul la Londra. Ştirea fusese adusă de corabia 
poștală  Cashemere, care sosise din Anglia chiar în 
dimineaţa aceea și al cărei catarg se zărea în rada portului 
Saint-Pierre. Cashemere urma să plece a doua zi la amiază 
la Southampton și, după cum se spunea, avea să ia la bord 
și pe reverendul rector, rechemat în mare grabă în Anglia 
pentru deschiderea oficială a testamentului, fără să mai 
menţionăm celelalte chestiuni urgente legate de primirea 
unei mari moșteniri. De dimineață până seara, lumea din 
Saint-Sampson a răstălmăcit în fel și chip evenimentul. 
Cashemere, Reverendul Ebenezer, unchiul său decedat, 
bogăţia sa, plecarea lui, posibila avansare în viitor, toate 
acestea au format fondul freamătului... O singură casă, 


unde nu se aflase nimic, rămăsese tăcută, casa 
„Neinfricatelor”. 

Mess Lethierry se trântise în hamac, așa îmbrăcat cum 
era. De când cu catastrofa Durandei, a sta în hamac era 
pentru el o alinare. A sta lungit pe patul lui de mizerie este 
leacul pe care-l încearcă orice prizonier, și mess Lethierry 
era prizonierul propriei sale mâhniri. Se culca; era doar un 
răgaz, o pauză pentru a-și recăpăta forțele și a-și alunga 
gândurile negre. Dormea el oare? Nu. Veghea el oare? Nu. 
La drept vorbind, de două luni și jumătate - căci trecuseră 
de atunci două luni și jumătate - mess Lethierry trăia într-o 
stare de somnambulism. Nu-și venise complet în fire. Era în 
starea aceea tulbure și confuză pe care-o cunosc toţi cei 
copleșiți de o mare deznădejde. Ideile care-i pluteau prin 
minte nu erau propriu-zis gândire, somnul său nu era 
propriu-zis odihnă. Ziua nu era un om treaz, noaptea nu era 
un om adormit. Era în picioare, apoi culcat, atât și nimic 
mai mult. Când stătea lungit în hamacul său, uita un pic de 
toate și el numea asta somn; deasupra lui pluteau vedenii, 
iar înăuntrul lui un nor nocturn, plin de feţe nedeslușite, îi 
învăluia creierul; împăratul Napoleon îi dicta memoriile, 
avea mai multe Deruchette, păsări bizare stăteau cocoţate 
pe arbori, străzile din Lons-le-Saulnier se transformau în 
șerpi. Coșmarul era răstimpul de odihnă al deznădejdii. Își 
petrecea nopţile visând și zilele dus pe gânduri. 

Stătea uneori câte o după-amiază întreagă încremenit la 
fereastra camerei sale care, vă reamintiţi, dădea spre port, 
cu ochii în jos. Cu capul între mâini, cu coatele sprijinite de 
pervazul de piatră, nepăsător faţă de tot ce se petrecea în 
jurul său, privind ţintă la vechiul inel de fier fixat în zidul 
casei sale, la o mică distanţă de fereastră, unde odinioară 
acosta Durande. Se uita la rugina care se așternea peste 
inelul acesta. 

Viaţa lui mess Lethierry se reducea la o înșiruire de acte 
mecanice. 


Mess Lethierry medita tot timpul - dacă faptul de-a fi 
absorbit de gânduri se poate numi meditaţie - prăbușit într- 
un fel de prăpastie tulbure. De multe ori lăsa să-i scape 
vorbe pline de amărăciune, ca acestea: „Nu-mi mai rămâne 
decât să-mi cer de la Cel de Sus foaia de drum”. 

Trebuie notată o contradicţie în firea lui Lethierry, tot 
atât de complexă ca și acea a mării, al cărei produs, ca să 
spunem așa, era: mess Lethierry nu se ruga niciodată. 

Nu exista pentru el, în starea sufletească în care se 
găsea, decât o singură imagine clară: surâsul Deruchettei. 
Dincolo de surâsul acesta, totul era cufundat în întuneric. 

De câtva timp, fără îndoială din cauza pierderii Durandei, 
a cărei lovitură o resimțea și ea, fermecătorul surâs al 
Deruchettei era din ce în ce mai rar. Părea frământată de 
gânduri. Micile ei gingășii de păsărică și de copil 
dispăruseră. N-o mai vedeai dimineaţa, când lovitura de tun 
anunţa ivirea aurorei, făcând o plecăciune și spunând 
soarelui care răsărea: „Bon... jour. Intraţi, vă rog”. Avea 
uneori o înfățișare foarte serioasă, lucru trist la o făptură 
atât de drăgălașă. Își dădea totuși toată silinţa să râdă și să- 
| distreze pe mess Lethierry, dar veselia ei se întuneca pe zi 
ce trecea și se prăfuia, ca aripile unui fluture străpuns de 
un ac. Să mai adăugăm că, fie din cauza mâhnirii care o 
resimțea pentru mâhnirea unchiului ei, căci există dureri 
care se răsfrâng de la o persoană la alta, fie din alte cauze, 
ea părea să aibă acum o mare înclinaţie pentru religie. Pe 
vremea fostului rector, domnul Jaqguemein Herode, ea nu se 
ducea, se știe, decât de patru ori pe an la biserică. Acuma, 
însă, mergea foarte des. Nu lipsea de la nicio slujbă, nici 
duminica, nici joia. 

Seara, ori de câte ori era vreme frumoasă, ea se plimba o 
oră sau două prin grădina „Neinfricatelor”. Se plimba 
întotdeauna singură și era aproape tot atât de îngândurată 
ca și mess Lethierry. Deruchette se culca întotdeauna cea 
din urmă. 


Mess Lethierry, din cauza vălului care i se așternuse 
deasupra minţii, nu băgă de seamă aceste mici schimbări în 
obiceiurile Deruchettei. De altfel, el nu avea nimic din firea 
plictisitoare a unei guvernante bătrâne. Nu băgase de 
seamă nici măcar cât de regulat se ducea Deruchette la 
biserică. Dârz în prejudecățile sale împotriva a tot ceea ce 
ține de biserică - lucruri și oameni - el n-ar fi privit cu ochi 
buni regularitatea cu care frecventa Deruchette biserica. 

Asta nu însemna că starea lui sufletească nu era pe 
punctul de a se schimba și ea. Mâhnirea - asemenea unui 
nor - își schimbă mereu forma. 

Oamenii dintr-o bucată, am mai spus-o, sunt câteodată, 
când vin nenorocirile peste ei, puternic zdruncinaţi, dar nu 
doborâţi. Oamenii căliți sufletește, de felul lui Lethierry, 
reacţionează după un anumit timp. 

În momentul în care-l întâlnim din nou, toropeala în care 
căzuse în primul moment al desperării sale începuse, de 
aproape o săptămână, să se risipească; fără a fi mai puţin 
trist, Lethierry vădea ceva mai multă vlagă, era mereu 
întunecat, dar nu mai era morocănos; începea să-și dea din 
nou seama, într-o oarecare măsură, de faptele și 
evenimentele din jur; și începea să resimtă ceva din acel 
fenomen care s-ar putea numi reintrarea în viaţa reală. 

Astfel, în timpul zilei, pe când stătea în camera joasă, el 
nu asculta cuvintele oamenilor, dar le auzea. Într-o 
dimineaţă, Grace veni triumfătoare să anunţe Deruchettei 
că mess Lethierry desfăcuse banderola unui ziar. 

Ceea ce l-a readus pe mess Lethierry la simţul realităţii a 
fost o întâmplare care l-a zguduit puternic. Să povestim ce 
anume îl zguduise. 

Într-o după-amiază, între 15 și 20 aprilie, se auziră în ușa 
sălii joase din casa „Neinfricatelor” cele două lovituri care 
anunţă sosirea factorului poștal. Douce deschise ușa. Era 
într-adevăr o scrisoare. 

Scrisoarea fusese expediată de pe mare. Era adresa lui 
mess Lethierry. Purta ștampila Lisboa. 


Douce duse scrisoarea lui mess Lethierry, care era închis 
în camera lui. El luă scrisoarea, o puse în mod mecanic pe 
masă și nici nu se uită măcar la ea. 

Scrisoarea rămase pe masă o săptămână întreagă, fără 
să fie deschisă. 

Se întâmpla totuși ca într-o dimineaţă Douce să spună lui 
mess Lethierry: 

— Domnule, pot șterge praful care s-a așternut peste 
scrisoarea dumitale? 

Lethierry păru că se trezește. 

— E adevărat - spuse el. 

Şi deschise scrisoarea. 

Citi următoarele: 


„Pe mare. 10 martie. 
Lui mess Lethierry din Saint-Sampson. 


Veţi citi cu plăcere știrile mele. Mă aflu pe 
Tamaulipas în drum spre Tara Urmelor Pierdute. 
Printre oamenii din echipaj se găsește un marinar 
pe nume Ahier-lostevin din Guernesey, care, spre 
deosebire de mine, se va reintoarce și va avea 
multe lucruri de povestit. Mă folosesc de întâlnirea 
cu vasul Hernan Curtez, care se îndreaptă spre 
Lisabona, pentru a vă trimite această scrisoare. 
Oricât v-ar surprinde acest lucru, trebuie să știți că 
sunt un om cinstit. 

Cel puţin tot atât de cinstit ca și sieur Clubin. 

Nădăjduiesc că știți cele ce s-au întâmplat; 
totuși, socot că nu e de prisos să vi le comunic și 
eu. 

lată faptele: 

V-am restituit banii. 

Am împrumutat de la dumneavoastră, este drept, 
într-un fel cam necinstit, cincizeci de mii de franci. 
Înainte de-a părăsi Saint-Malo, am încredinţat 


omului dumneavoastră de încredere, sieur Clubin, 
spre a vă fi remise, trei bancnote de câte o mie de 
lire sterline fiecare, ceea ce echivalează cu 
șaptezeci și cinci de mii de franci. Sper că veți găsi 
această restituire satisfăcătoare. 

Sieur  Clubin a luat apărarea intereselor 
dumneavoastră și a încasat banii dumneavoastră 
cu energie. Mi s-a părut chiar foarte zelos; aceasta 
e și cauza pentru care vă informez despre cele 
petrecute. 

Celălalt om de incredere al dumneavoastră, 

Rantaine 


Post-scriptum. Sieur Clubin avea un revolver și 
acesta-i motivul pentru care nu am chitanţă.” 


Atingeţi peștele-torpilă, atingeţi o butelie de Leyda 
încărcată, veţi simţi ceea ce a simţit mess Lethierry citind 
această scrisoare. 

Cele cuprinse în plicul acesta, pe această foaie de hârtie 
împăturită și căreia în primul moment îi dăduse atât de 
puţină atenţie, erau de natură să provoace o adevărată 
comoțţie. 

Recunoscu scrisul, recunoscu semnătura. Cât privește 
faptul despre care era vorba în scrisoare, la început el nu 
înțelese nimic. 

Zguduirea fu atât de puternică, încât își veni complet în 
fire. 

Relatarea uimitoare cu privire la cei șaptezeci și cinci de 
mii de franci încredințaţi de Rantaine lui Clubin fiind o 
enigmă, ea constituia latura utilă a șocului, întrucât forța 
creierul lui Lethierry să lucreze. A face o presupunere, asta 
înseamnă pentru creier o îndeletnicire sănătoasă. Rațiunea 
se deșteaptă, logica e chemată în ajutor. 

De câtva timp, opinia publică din Guernesey începuse să 
reconsidere cazul lui Clubin, omul cinstit care fusese ani de- 


a rândul admis în mod unanim în sanctuarul stimei. Lumea 
își punea întrebări, unii începură să se îndoiască, se făceau 
rămășaguri pentru și contra. Fapte ciudate începură să iasă 
la iveală. Purtările lui Clubin începură să apară în adevărata 
lor lumină, adică deveneau negre. 

O anchetă judiciară se deschisese la Saint-Malo, pentru a 
se ști ce se întâmplase cu grănicerul 619. Justiţia îndreptă 
cercetările ei pe un făgaș greșit, ceea ce i se întâmpla 
deseori. Ea pornise de la presupunerea că grănicerul de 
coastă trebuie să fi fost ademenit de Zuela și îmbarcat pe 
Tamaulipas, în drum spre Chile. Această ipoteză ingenioasă 
atrase după sine o serie de alte concluzii greșite. Miopia 
justiţiei nici nu-l zărise măcar pe Rantaine. Dar, în cursul 
cercetărilor, magistraţii instructori descoperiră și alte 
urme. Întunecata afacere se complicase. Clubin își făcuse 
intrarea în misterul care învăluia cazul. Se stabilise o 
coincidenţă, poate o legătură între plecarea lui Tamaulipas 
și pierderea Durandei. În cârciuma de la poarta Dinan, 
unde Clubin credea că nu-l cunoaște nimeni, fusese 
recunoscut; patronul cârciumii își spusese cuvântul: Clubin 
cumpărase o sticlă de rachiu. Pentru cine? Armurierul de 
pe strada Saint-Vincent de asemenea vorbise; Clubin 
cumpărase un revolver. Pentru a-l folosi împotriva cui? 
Hangiul de la Hanul lui Jean vorbise: Clubin lipsise fără 
niciun motiv de mai multe ori de la han. Căpitanul Gertrais- 
Gaboureau  vorbise: Clubin se  încăpăţânase cu tot 
dinadinsul să plece, deși fusese prevenit și deși știa foarte 
bine că avea de luptat cu ceața. Echipajul Durandei vorbise. 
De fapt, încărcătura vasului fusese făcută la voia întâmplării 
și marfa aruncată de-a valma în cala vasului, neglijenţă ușor 
de înţeles atunci când căpitanul are de gând să scufunde 
vaporul. Pasagerul din Guernesey vorbise: Clubin crezuse 
că vaporul eșuase pe stâncile Hanois. Locuitorii din Torteval 
vorbiseră: cu câteva zile înainte de naufragiul Durandei, 
Clubin venise acolo și se plimbase pe drumul ce duce la 
Plainmont, care se învecinează cu stâncile Hanois. Avea cu 


el un sac-valiză. „Plecase cu el și se întorsese fără”. 
Căutătorii de cuiburi vorbiseră; se părea că povestea lor 
putea fi pusă în legătură cu dispariţia lui Clubin, cu singura 
condiţie ca strigoii să fie înlocuiţi cu contrabandiștii. În 
sfârșit, „casa cu stafii” din Plainmont vorbise și ea: oamenii 
hotărâți să lămurească misterul escaladaseră zidul și ce 
găsiră înăuntru?  locmai sacul-valiză al lui Clubin. 
Judecătoria din Torteval puse mâna pe valiză și dispuse să 
fie deschisă. Conţinea provizii alimentare, un ochean, un 
cronometru, îmbrăcăminte bărbătească și rufărie purtând 
inițialele lui Clubin. În discuţiile care avură loc la Saint-Malo 
și Guernesey, toate aceste fapte, înlănţuite între ele, duceau 
la concluzia că Clubin voise să comită un act de 
barateriei12+. Se făcea legătura între tot felul de indicii 
confuze, se constata un dispreţ ciudat faţă de sfaturile 
primite, o acceptare a riscurilor ceţii, o neglijenţă care da 
de bănuit în ceea ce privea încărcătura vasului, o sticlă de 
rachiu, un timonier beat, înlocuirea timonierului cu 
căpitanul, o manevră a cârmei despre care, în cazul cel mai 
bun, putea fi socotită neindemânatică. Eroismul de a 
rămâne pe epavă se transforma în ticăloșie. Clubin, de 
altminteri, se  înșelase asupra stâncilor. Intenţia de 
baraterie, odată admisă, era lesne de înţeles de ce alesese 
Clubin tocmai stâncile Hanois, de unde se putea ajunge cu 
ușurință la țărm înot, și odată ajuns la țărm, ar fi rămas 
câtva timp în „casa cu stafii”, așteptând ocazia de a fugi. 
Sacul-valiză, proviziile acestea pentru cazuri neprevăzute 
constituiau proba probelor. Ce legătură exista între această 
aventură și cealaltă întâmplare, aceea a dispariţiei 
grănicerului de coastă, era un lucru pe care nu-l înţelegea 
nimeni. Se bănuia că există o legătură între ele; dar atât și 
nimic mai mult. Se întrevedea, cu privire la grănicerul de 
coastă nr. 619, o întreagă tragedie. Clubin putea să nu fi 
jucat niciun rol, dar îl zăreai între culise. 

Barateria nu explica însă totul. Mai rămânea un revolver 
fără de nicio întrebuințare. Acest revolver își avea, probabil, 


rolul în cealaltă afacere. 

Oamenii din popor știu să adulmece și nu dau niciodată 
greș. Instinctul public e foarte priceput în restabilirea 
adevărului, bizuindu-se numai pe întâmplări neînsemnate și 
pe crâmpeie. Numai că faptele acestea din care se 
desprindea probabilitatea existenţei unui act de baraterie 
dădeau naștere la serioase îndoieli. 

Faptele se legau strâns între ele, totul concorda; lipsea 
însă baza. 

Nu scufunzi un vapor pentru plăcerea de a-l scufunda. 
Nu te expui unei serii întregi de primejdii ca ceața, reciful, 
înotul, ascunzătoarea și fuga, fără niciun scop anumit. Ce 
scop a urmărit oare Clubin? 

I se vedea fapta, dar nu i se vedea încă motivul. 

De aici, îndoiala din mintea multora. Unde nu există 
motiv, se pare că nu există nici faptă. 

Lacuna era serioasă. 

Or, scrisoarea lui Rantaine venea să umple această 
lacună. 

Această scrisoare dezvăluia motivul lui Clubin. O pradă 
de șaptezeci și cinci de mii de franci. 

Rantaine era deus ex machina. El cobora din nori cu 
lumânarea în mână. 

Scrisoarea lui arunca lumină deplină asupra acestui caz. 

Ea explica totul și, fără să mai fie nevoie, anunţa și o 
mărturie, aceea a lui Ahier-Iostevin. 

Și, fapt hotărât, ea explica și felul în care fusese folosit 
revolverul. 

Fără îndoială că Rantaine era extrem de bine informat. 
Scrisoarea lui te făcea să vezi cât se poate de clar cele 
întâmplate. 

Nicio circumstanţă atenuantă pentru ticăloșia lui Clubin. 
El pusese la cale naufragiul; dovada acestei premeditări o 
formau proviziile adăpostite în „casa cu stafii”. Și, chiar 
presupunând că ar fi fost nevinovat și admițând că 
naufragiul era o simplă întâmplare, n-ar fi trebuit el oare, în 


ultimul moment, când se hotărâse să se sacrifice pe epavă, 
să încredinţeze cei șaptezeci și cinci de mii de franci ai lui 
mess Lethierry oamenilor care se salvau pe șalupă? 
Adevărul sărea în ochi. Dar ce se întâmplase după aceea cu 
Clubin? Fusese, probabil, victima propriei sale greșeli. Fără 
îndoială că pierise pe reciful Douvres. 

Acest eșafodaj de presupuneri, foarte conforme, după 
cum se vede, cu realitatea, preocupă timp de mai multe zile 
spiritul lui mess Lethierry. Scrisoarea lui Rantaine îi făcu 
serviciul de a-l obliga să gândească. După cea dintâi 
zguduire a surprizei, el făcu efortul de a începe să 
gândească. Apoi făcu și celălalt efort, mai greu încă, acela 
de a se informa. Fu obligat să primească și chiar să caute 
oameni cu care să poată sta de vorbă. După opt zile 
redevenise, până la un anumit punct, un om practic, putea 
să-și concentreze gândurile și era aproape vindecat. leșise 
din starea tulbure în care se aflase până atunci. 

Scrisoarea lui Rantaine, admițând că mess Lethierry ar fi 
putut nutri oarecare speranţă în ceea ce privește 
restituirea banilor furaţi, făcu să i se risipească și această 
ultimă iluzie. 

La catastrofa Durandei ea avea să adauge un nou 
naufragiu, acela al celor șaptezeci și cinci de mii de franci. 
Ea îl repuse pe Lethierry în posesia acestei sume doar atâta 
timp cât îi trebui ca să-și dea seama că a pierdut-o. Această 
scrisoare îi dezvălui cât era de ruinat. 

Din această cauză, el resimţi o durere nouă și foarte 
puternică, despre care am amintit adineauri. Începu, lucru 
pe care nu-l mai făcuse de două luni, să se preocupe de 
casă, de ceea ce se va întâmpla cu ea, de schimbările pe 
care va trebui să i le aducă. Supărări mici care te 
împungeau cu mii de ace, aproape mai rele decât 
deznădejdea. Să fii lovit de o nenorocire în rate, să lupţi pas 
cu pas ca să recucerești terenul pe care faptul împlinit ţi l-a 
răpit, e ceva îngrozitor. Cu nenorocirea care vine ca o 
avalanșă te mai împaci, cu aceea care vine picătură cu 


picătură - niciodată. Nenorocirea care te lovește dintr-o 
dată te copleșește, dar amănuntul te torturează. Adineauri, 
catastrofa te fulgera, acuma ea te hărțuiește. 

E umilirea care vine să agraveze prăbușirea. E o a doua 
nimicire, care se adaugă celei dintâi și-i dezgustătoare. 
Cobori încă o treaptă în neant. După linţoliu, vin zdrenţele. 

Să reflectezi la decăderea ta. Nu există gând mai 
ucigător. 

Să fii ruinat pare nimica toată. Lovitură violentă; 
brutalitatea soartei; o catastrofă care te lovește o dată 
pentru totdeauna. Fie. O accepţi. Totul s-a sfârșit. Ești 
ruinat. Bine. Ai murit. Dar nu. Ești viu. Chiar de-a doua zi îţi 
dai seama de asta. Cum? Prin mii de înţepături. Cutare 
trecător nu te mai salută, facturile negustorilor încep să 
curgă. lată un dușman care râde de ultimul joc de cuvinte 
al lui Arnal, dar asta n-are importanţă, jocul de cuvinte îi 
pare atât de amuzant tocmai din cauză că te vede că ești 
ruinat. Citești decăderea ta chiar și în privirile celor 
indiferenți; cei care luau masa la tine găsesc că făceai prea 
mare risipă servind trei feluri de bucate la prânz; 
cusururile tale sar în ochi tuturor; nerecunoștinţa, 
nemaiașteptând nimic din partea ta, își dă arama pe faţă; 
toţi imbecilii au prevăzut ceea ce ţi se întâmplă acum; cei 
răi te sfâșie, iar cei și mai răi te deplâng. Și-apoi, sute de 
nimicuri josnice. Greaţa urmează lacrimilor. Până acum beai 
vin, vei bea de acum înainte cidru. Două servitoare!? Una e 
de prisos! Va trebui s-o dai afară pe una și s-o împovărezi 
peste măsură pe cealaltă. Sunt prea multe flori în grădină, 
ai să sădești în locul lor cartofi. Dăruiai fructele prietenilor, 
acum le vei vinde în piaţă. La masă toată lumea tace. [i se 
pare că toţi cei din jur îţi poartă pică. Chipurile celor dragi 
sunt îngrijorate. lată ce înseamnă să decazi. Nu mori o 
singură dată, ci mori în fiecare zi. Să cazi nu înseamnă 
nimic, e cuptorul cel mare încins. Să decazi înseamnă 
moarte lentă, la flacără mică. 


În seara despre care am vorbit și care era una dintre cele 
dintâi seri de mai, Lethierry, lăsând-o pe Deruchette să se 
plimbe în grădină sub clar de lună, se culcase mai trist ca 
oricând. 

Toate aceste amănunte meschine și dezgustătoare, 
complicaţii ale averilor pierdute, toate aceste preocupări de 
puţină importanţă, care încep prin a fi plictisitoare și 
sfârșesc prin a fi jalnice, se îmbulzeau în capul lui. 
Mohorâtă îngrămădire de necazuri de tot felul. Mess 
Lethierry își simțea prăbușirea definitivă. Ce aveau să se 
facă? Ce avea să se întâmple cu ei? Ce sacrificii va trebui să 
impună Deruchettei? Pe care s-o concedieze, pe Douce sau 
pe Grace? Vor fi siliți oare să vândă casa „Neinfricatelor”? 
Nu vor trebui oare să părăsească insula? Să nu fi nimic 
acolo unde ai fost totul, e o decădere pe care n-o poate 
suporta nimeni. 

Și când te gândești că totul s-a sfârșit! Și cum era oare 
posibil să nu-ţi reamintești de cursele acelea care legau 
Franța cu arhipelagul, de plecările acelea de marţi și 
reîntoarcerile de vineri, de mulțimea aceea de pe chei, de 
marile încărcături, de activitatea aceea febrilă, de bogăţiile 
acelea, de navigația aceea directă și curajoasă, de mașina 
aceea, căreia omul îi imprimă voinţa sa, de căldarea aceea 
atotputernică, de fumul acela, de viaţa aceea?! Vaporul e 
completarea busolei; busola indică drumul cel bun, aburul o 
urmează. Una propune, cealaltă execută. Unde se găsea 
oare acum Durande a lui, această minunată și maiestuoasă 
Durande, această stăpână a mării, această regină care-l 
încoronase rege?! După ce-ai fost în ţara ta omul de idei, 
omul de succes, omul care revoluţionează, să renunţi! Să 
abdici! Să nu mai fi nimic! Să stârnești râsul! Să fii un sac în 
care-a fost cândva ceva! Să fii trecutul, după ce-ai fost 
viitorul! Să ajungi să te compătimească cu un aer protector 
toți idioţii! Să vezi cum triumfă rutina, încăpăţânarea, 
deprinderile învechite, egoismul, ignoranţa! Să vezi cum își 
reîncep stupidele lor curse cuterele acelea demodate, 


aruncate de colo până colo pe valuri! Să vezi întinerind 
toate vechiturile! Să-ţi vezi ratată întreaga viaţă! După ce-ai 
fost însăși lumina, să dispari în umbră! Ah! Ce minunat era 
să vezi pe valurile mării acel roș mândru, acel cilindru 
uriaș, acea coloană cu capitel de fum, acea columnă mai 
semeaţă decât coloana Vendmei1%:, căci pe aceasta din 
urmă nu-i decât un om, pe când pe cealaltă e însuși 
progresul! Oceanul era dedesubt. Era certitudinea plutind 
în largul mării. Și toate acestea au putut fi văzute pe insula 
asta mică, în acest mic port, în acest mic Saint-Sampson. 
Da, toate acestea au fost văzute! Da, au fost văzute, și nu 
vor mai fi văzute niciodată de-acum înainte. 

Toată obsesia asta a părerilor de rău îl tortura pe 
Lethierry. Gândurile par uneori că plâng în hohote. 
Niciodată poate nu resimţise cu mai multă amărăciune 
pierderea suferită. O anumită stare de toropeală urmează 
acestor accese acute. Sub povara acestei tristeţi, el aţipi. 

Rămase aproape două ore cu ochii închiși, mai și adormi 
puţin, dar gândi mult, cu minte înfierbântată. Toropeala 
ascunde o adâncă activitate a creierului, foarte obositoare. 
Mai târziu, către ora douăsprezece, poate puţin mai 
devreme sau puţin mai târziu se smulse din somnolenţă. Se 
deșteptă, deschise ochii și pe fereastra care se afla în fața 
hamacului văzu un lucru extraordinar. În faţa ferestrei se 
contura o siluetă. O siluetă nemaipomenită. Coșul unui 
vapor cu aburi. 

Mess Lethierry se ridică brusc. Hamacul se legănă, ca 
zguduit de furtună. Lethierry privi cu atenţie. În faţa 
ferestrei era o vedenie. Portul, inundat de lumina lunii, se 
încadra între tocurile ferestrei, și-n această lumină, foarte 
aproape de casă, se contura, dreaptă, rotundă și neagră, o 
siluetă superbă. 

În faţa ochilor săi se afla coșul unei mașini. 

Lethierry sări jos din hamac, alergă la fereastră, o 
deschise se aplecă în afară și-o recunoscu. Coșul Durandei 
stătea în faţa lui. Era la locul său obișnuit. 


Cele patru lanţuri ale sale îl ţineau legat de marginile 
unui vas. Înăuntru căruia, sub coș, se distingea o masă cu o 
formă foarte complicată. 

Lethierry se dădu înapoi, se întoarse cu spatele la 
fereastră și căzu iarăși în hamac. 

Se întoarse și văzu din nou arătarea. 

Un moment, mai târziu, cât ai clipi din ochi, fu pe chei, 
ținând în mână un felinar. 

De vechiul inel de acostare al Durandei era legată o 
barcă în care, la pupa ei, se găsea un bloc masiv de unde 
ieșea coșul drept, care se înălța în faţa ferestrei casei 
„Neinfricatelor”. Partea dinainte a vasului trecea dincolo de 
colţul casei, fiind la nivel cu cheiul. 

În vas nu era nimeni. 

Vasul avea o formă caracteristică, pe care întregul 
Guernesey ar fi putut-o descrie. Era „burdutul”. 

Lethierry sări înăuntru. Alergă la masa care se vedea 
dincolo de catarg. Era mașina. 

Era acolo, întreagă, completă, neatinsă, așezată cu grijă 
pe postamentul ei de fontă; căldarea era și ea intactă; 
arborele roţilor stătea drept în picioare și era legat alături 
de căldare; pompa aspiratoare era la locul ei; nu lipsea 
nimic. 

Lethierry examină mașina. 

Luna și felinarul se ajutau reciproc spre a o lumina. 
Cercetă cu de-amănuntul întregul mecanism. Văzu cele 
două lăzi care se găseau alături. Privi arborele roţilor. 
Merse în cabină. Era goală. 

Reveni lângă mașină și o atinse cu mâna. Își vâri capul în 
căldare. Îngenunche pentru a-i cerceta interiorul. 

Puse felinarul în cuptor și razele lui luminau întreaga 
mașină, dând impresia înșelătoare a unei mașini în care 
arde focul. 

Apoi izbucni într-un hohot de râs și, ridicându-se în 
picioare, cu ochii aţintiţi asupra mașinii, cu braţele ridicate 
spre coșul vaporului, strigă: „Ajutor!” 


Clopotul portului se afla pe chei doar la câţiva pași; el 
alergă spre el, apucă lanţul cu putere și trase clopotul cu 
violenţă. 


Iarăși clopotul din port 


Gilliatt, într-adevăr, după o traversare fără incident, dar 
cam înceată din cauza greutăţii încărcăturii „burdufului”, 
ajunsese la Saint-Sampson pe înnoptate, mai aproape de 
ora zece decât de ora nouă. 

Gilliatt calculase timpul sosirii. Fluxul atingea jumătate 
din înălțimea sa maximă. Era o noapte cu lună și apa era 
adâncă; se putea intra în port. 

Micul port era adormit. Doar câteva vase ancorate, cu 
velele înfășurate, cu gabia și cruceta!181+* capelate1%2+ și cu 
felinarele stinse. În depărtare se zăreau câteva nave în 
reparaţie, în bazinul de carenaj, golite de apă. 

Gilliatt, imediat ce trecu de intrarea strâmtă din faţa 
portului, examină portul și cheiul. Nu se vedea nicăieri 
lumină, nici în casa „Neinfricatelor”, nici în altă parte. Nu 
se vedea niciun trecător, în afară de unul singur poate, un 
bărbat, care intrase în locuinţa portului sau ieșise de acolo. 
Și nici nu puteai fi sigur dacă era într-adevăr cineva, căci 
noaptea, imaginile sunt înșelătoare, iar razele lunii ţes 
numai obiecte  nedeslușite. Depărtarea se adăuga 
întunericului. Casa preotului se afla situată în acea vreme 
de cealaltă parte a portului, într-un loc unde se află azi un 
bazin de carenaj descoperit. 

Gilliatt trase la țărm fără zgomot, în dreptul 
„Neinfricatelor”, și legă „burduful” de inelul Durandei, sub 
fereastra lui mess Lethierry. 

Sări apoi din barcă și puse piciorul pe uscat. Lăsând în 
urma lui „burduful” tras la chei, ocoli casa, apucă pe o 
stradelă, apoi pe alta, nici nu privi măcar răscrucea de unde 
pornea poteca ce ducea spre „Casa de la capătul drumului” 
și, după câteva minute, se opri în ungherul acela al zidului 


unde creșteau ilice, o nalbă sălbatică, în iunie cu flori roze, 
iederă și urzici. De acolo, ascuns după mărăcini, șezând pe 
o piatră, de atâtea ori în zilele de vară, ore și luni întregi, 
privise, dus pe gânduri, peste creasta zidului, atât de scund 
că te îmbia să-l sari, grădina „Neinfricatelor”, iar printre 
ramurile copacilor două ferestre ale unei camere din acea 
casă. Își regăsi piatra, mărăcinii, zidul tot așa de scund, 
ungherul, tot atât de întunecos și, ca o sălbăticiune care se 
reîntoarce în viziunea sa, strecurându-se mai mult decât 
mergând, el se piti acolo. Din acel moment, nu mai făcu 
nicio mișcare. Privi. Revăzu grădina, aleile, tufișurile, 
straturile de flori, casa, cele două ferestre ale camerei. 
Luna îi lumina acest vis. Nevoia de a respira e uneori un 
lucru îngrozitor. Făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să nu 
respire. 

Avea impresia că vede un paradis fantomă. Îi era teamă 
să nu dispară totul. Era aproape cu neputinţă ca lucrurile 
astea să se găsească aievea în faţa ochilor lui. O adiere, și 
totul s-ar putea risipi. Gilliatt se cutremură la gândul 
acesta. 

Aproape, foarte aproape de el, în grădină, la marginea 
unei alei, se găsea o bancă de lemn vopsită în verde. Vă 
reamintiţi de această bancă. 

Gilliatt nu slăbea din ochi cele două ferestre. Se gândea 
la somnul unei anumite făpturi din acea cameră. Dincolo de 
peretele acela, cineva dormea. Ar fi vrut să nu fie acolo 
unde era. Dar ar fi preferat să moară decât să plece. 

Deodată, o văzu chiar pe ea. 

Dintr-un tufiș ale cărui ramuri se îndesiseră o dată cu 
venirea primăverii, ieși, cu o încetineală spectrală și 
cerească de nedescris, o ființă, o rochie, un chip divin, o 
făptură care părea aproape transparentă în razele lunii. 

Gilliatt simţi că se sfârșește - era Deruchette. 

Deruchette se apropie. Se opri. Făcu câţiva pași cu 
intenţia de a se îndepărta, se opri din nou, apoi reveni și se 
așeză pe banca de lemn. Luna strălucea printre arbori, 


câţiva nori rătăceau printre stele pale, marea vorbea cu 
întunericul în șoaptă, orașul dormea, dinspre orizont se 
înălța ceața, melancolia serii era profundă, gânditoare. 
Deruchette își plecă fruntea cu privirea pierdută în gol. 
Penumbra îi modela mâinile ei de statuie, rochia ei avea una 
din acele nuanţe care în timpul nopţii par albe, ramurile 
fremătau înfiorate parcă de vraja pe care o răspândea în 
jurul ei; genele ei plecate și ușor contractate păreau că vor 
să reţină o lacrimă sau să alunge un gând; braţele ei aveau 
nesiguranța fermecătoare a mâinilor care n-au de ce se 
sprijini, gesturile ei aveau ceva diafan în ele, fiinţa ei părea 
mai mult o licărire decât o lumină. Era atât de aproape de 
el, încât el se îngrozi. Gilliatt îi auzea respiraţia. 

Emoţia pe care-o resimțea nu se poate exprima prin 
cuvinte; sentimentul e veșnic nou, iar cuvântul a fost 
întrebuințat mereu, de unde neputinţa de a reda o emoție 
prin cuvinte. Poţi fi copleșit de sentimentul unei admiraţii 
nemărginite. S-o vezi pe Deruchette, s-o vezi în carne și 
oase, să-i vezi rochia, boneta, panglica pe care o înfășoară 
în jurul degetului, era oare cu putinţă un asemenea lucru? 
Să fii atât de aproape de ea, e oare cu putință? S-o vezi 
respirând, ea respiră deci! Atunci și, aștrii respiră! Gilliatt 
tremura de emoție. Era cel mai nefericit și cel mai îmbătat 
dintre oameni. Nu știa ce să facă. Bucuria negrăită de ao 
vedea îl paraliza. Cum? Ea era cea care stătea acolo, și el 
era cel de-aici!? 

Să se scoale, să sară zidul, să se apropie de ea și să-i 
spună: „lată-mă!” Să vorbească, cu Deruchette, acest gând 
nici nu-i trecea prin minte. Și dacă i-ar fi trecut, ar fi luat-o 
la fugă. Singurul lucru asemănător unui gând care reușea 
să încolţească în mintea sa era doar că Deruchette e acolo, 
că el nu mai avea nevoie de nimic altceva și că începea 
veșnicia. 

Un zgomot îi trezi pe amândoi, pe ea din visare, pe el din 
extazul în care căzuse. 


Cineva umbla prin grădină. Nu se vedea cine, din cauza 
copacilor. Erau pași de bărbat. 

Deruchette își ridică privirea. 

Pașii se apropiară, apoi nu se mai auzi nimic. Persoana 
care mergea se oprise. Trebuia să fie foarte aproape. 
Poteca pe care se găsea banca se pierdea între două 
tufișuri. Acolo trebuie să se fi oprit persoana aceea, între 
tufișuri, la câţiva pași de bancă. 

Întâmplarea făcuse ca ramurile să fie în așa fel 
îndreptate, încât Deruchette s-o poată vedea, însă Gilliatt 
nu. 

Luna așternea pe pământ, de la marginea tufișului până 
la bancă, o umbră. 

Gilliatt vedea această umbră. El o privi pe Deruchette. 

Era foarte palidă. Pe buzele ei întredeschise se ivise un 
strigăt de mirare. Se ridicase pe jumătate de pe bancă, apoi 
recăzuse iarăși; în atitudinea ei se amesteca dorința de a 
fugi și sentimentul de vrajă care-o copleșise. Uimirea ei era 
o încântare plină de teamă. Avea pe buze aproape 
strălucirea  surâsului, iar în ochi licărirea lacrimilor. 
Prezenţa acelei persoane părea c-o transfigurează. Se 
părea că ființa pe care-o vedea nu aparţinea pământului. 

Fiinţa care nu era pentru Gilliatt decât o umbră vorbi. O 
voce mai dulce decât glasul unei femei se auzi din tufiș. Era 
o voce de bărbat totuși. Gilliatt auzi aceste cuvinte: 

— Domnișoară, te văd în fiecare duminică și în fiecare joi; 
mi s-a spus că altădată nu veneai atât de des. Îţi cer iertare, 
dar lucrul acesta a fost observat. N-am vorbit niciodată cu 
dumneata, căci nu era de datoria mea; astăzi îţi vorbesc, 
căci e de datoria mea. În primul rând, trebuie să mă 
adresez dumitale. Cashmere pleacă mâine. Și de aceea am 
venit. Te plimbi în fiecare seară prin grădină. Ar fi urât din 
partea mea să-ţi cunosc obiceiurile, dacă n-aș nutri pentru 
dumneata anumite gânduri. Domnișoară, ești săracă; de 
azi-dimineaţă eu sunt bogat. Vrei să te căsătorești cu mine? 


Deruchette își împreună mâinile, ca pentru o rugă 
fierbinte, și se uită la cel care-i vorbea, tăcută, cu privirea 
fixă, tremurând din cap până-n picioare. 

Vocea continuă: 

— Te iubesc. Dumnezeu n-a făcut inima omului pentru ca 
ea să tacă. Pentru mine nu există decât o singură femeie pe 
pământ, dumneata. Credința mea este în Dumnezeu și 
speranța mea este în dumneata. Ești viaţa mea și ai început 
să fii cerul meu. 

— Domnule - zise Deruchette - nu e nimeni în casă care 
să vă poată da un răspuns. 

Vocea se ridică din nou: 

— "Te iubesc cu pasiune, domnișoară. Ești nevinovăția 
personificată. Ştiu bine că e ora când toată lumea doarme, 
dar nu puteam alege alt moment. Reverendul Herode îmi 
spunea: „Trebuie să te însori cu o femeie bogată”. l-am 
răspuns: „Nu, mie îmi trebuie o femeie săracă”. 
Domnișoară, îţi vorbesc fără să mă apropii de dumneata, și 
sunt gata să mă dau înapoi dacă nu vrei ca umbra mea să-ţi 
atingă picioarele. Dumneata ești aceea care vei hotări: vei 
veni cu mine numai dacă vrei. lubesc și aștept. Dumneata 
ești întruchiparea vie a binecuvântării. 

— Domnule - îngână Deruchette - nu știam că sunt 
băgată în seamă duminica și joia. 

Vocea continuă: 

— Dumnezeu a vrut să-și manifeste intenţiile sale creând 
florile, aurora, primăvara, și voinţa sa este să iubești. În 
întunericul misterios al nopţii ești atât de frumoasă! 
Această grădină a fost îngrijită de dumneata și în parfumul 
florilor ei e ceva și din respiraţia dumitale. Domnișoară, 
întâlnirea dintre două inimi e independentă de voinţa lor. 
Nu este vina noastră. Dumneata veneai la slujbă, nimic mai 
mult; eu eram acolo, nimic mai mult. Uneori am ridicat ochii 
asupra dumitale. Am greșit, dar ce puteam face? Totul s-a 
întâmplat astfel fiindcă te-am privit. E un lucru care nu 
poate fi împiedicat. Inima e cel dintâi dintre temple. Fie ca 


făptura dumitale să-mi împodobească locuinţa, acesta e 
paradisul terestru spre care năzuiesc; consimţi la asta? Cât 
timp am fost sărac, nu ţi-am spus nimic. Știu vârsta 
dumitale. Dumneata ai douăzeci și unu de ani, eu am 
douăzeci și șase. Plec mâine; dacă mă respingi, nu mă mai 
întorc niciodată. Vrei să fii logodnica mea? Ochii mei, de 
nenumărate ori, și fără voia mea, i-au întrebat pe-ai 
dumitale. Te iubesc, răspunde-mi! Voi vorbi cu unchiul 
dumitale de îndată ce mă va putea primi, dar în primul rând 
mă îndrept spre dumneata. Afară doar dacă nu mă iubești. 

Deruchette își plecă fruntea și murmură: 

— Ah! Îl ador! 

Spuse totul atât de încet, încât numai Gilliatt auzi. 

Ea rămase cu fruntea plecată, vrând parcă să-și ascundă 
gândurile. 

Urmă un răstimp de tăcere. Frunzele copacilor nu mai 
foșneau. Era acea clipă gravă și liniștită, când somnul 
lucrurilor sporește somnul vieţuitoarelor și când noaptea 
pare că ascultă bătăile inimii naturii. În această atmosferă 
de reculegere se înălța, ca o armonie care completează 
tăcerea, vuietul imens al mării. 

Vocea reluă: 

— Domnișoară... 

Deruchette tresări. 

Vocea continuă: 

— Vai! Aștept. 

— Ce așteptați? 

— Răspunsul dumitale. 

— Dumnezeu l-a auzit - spuse Deruchette. 

În clipa aceea glasul deveni aproape sonor și în același 
timp mai dulce ca oricând. Cuvintele acestea se desprinseră 
dintre arbori ca dintr-un tufiș în flăcări: 

— Ești logodnica mea. Ridică-te și vino. Fie ca albastrul 
adânc unde strălucesc aștrii să fie martorul primirii 
sufletului meu de către sufletul tău și ca prima noastră 
sărutare să se contopească cu cerul. 


Deruchette se ridică și rămase o clipă nemișcată, cu 
privirea aţintită drept înainte, fără îndoială asupra unei alte 
priviri. Apoi, cu pași înceţi, cu capul sus, cu braţele lăsate în 
jos și cu degetele mâinilor răsfirate, ca atunci când te bizui 
pe un sprijin nevăzut, ea se îndreptă spre tufiș și dispăru 
îndărătul lui. 

O clipă mai târziu, în locul unei singure umbre, pe nisip, 
erau două, care se contopeau, și Gilliatt vedea la picioarele 
lui îmbrăţișarea celor două umbre. 

Timpul curge din noi ca dintr-un ceasornic cu nisip, dar 
noi nu simţim fuga asta, mai ales în unele clipe supreme. 
Această pereche pe de o parte, care ignora prezenţa 
acestui martor și nu-l vedea, de cealaltă parte martorul 
care nu vedea perechea, dar care o știa acolo, câte minute 
vor fi rămas ei așa, în această suspensie misterioasă? Cu 
neputinţă de spus. Deodată, un zgomot bubui în depărtare, 
o voce strigă: „Ajutor!” și clopotul din port începu să sune. 
Probabil că cei doi îndrăgostiţi, care trăiau clipele unei 
fericiri divine, n-au auzit nimic. 

Clopotul continua să sune. Dacă cineva l-ar fi căutat pe 
Gilliatt în ascunzișul său din ungherul zidului, nu l-ar mai fi 
găsit acolo. 


+ Cartea a doua e 


RECUNOȘTINTĂ ÎN PLIN 
DESPOTISM 


Bucuria și suferinţa 


Mess Lethierry trăgea clopotul cu furie. Deodată se opri. 
Un om cotise de după colţul cheiului. Era Gilliatt. 

Mess Lethierry începu să alerge spre el sau mai bine-zis 
se năpusti asupra lui, îi luă mâna între mâinile sale și îl privi 
un moment drept în ochi, fără un cuvânt, una din acele 
tăceri care sunt exploziile ce nu-și găsesc loc pe unde să 
răbufnească. 

Apoi, mai mult cu forţa, zgâlțâindu-l și trăgându-l după el 
și strângându-l în braţe, îl făcu pe Gilliatt să intre în sala 
cea joasă a casei „Neinfricatelor”, împinse cu piciorul ușa 
care rămăsese întredeschisă, se așeză, sau mai bine-zis 
căzu pe un scaun de lângă o masă mare, luminată de lună, 
ale cărei raze aruncau o slabă licărire pe faţa lui Gilliatt, și, 
cu un glas în care se amestecau hohote de râs cu sughițuri 
de plâns, strigă: 

— Ah! Fiul meu! Omul cu cimpoiul! Gilliatt! Ştiam eu bine 
că tu erai acela! „Burduful”, drace! Povestește-mi tot. 
Așadar, ai fost acolo! Acum o sută de ani ai fi fost ars pe rug. 
E curată vrăjitorie. Nu lipsește nicio serpentină. Nu lipsește 
niciun tub. Tubul prizei de apă nici n-a fost mișcat din loc. E 


de necrezut cum de-a scăpat mașina asta fără nicio 
stricăciune. Trebuie unsă doar cu puţin ulei. Dar cum ai 
reușit să faci una ca asta? Și când te gândești că Durande 
va naviga din nou! Arborele roţilor a fost demontat ca de 
mâna unui ceasornicar. Dă-mi cuvântul tău de onoare că nu 
sunt nebun. 

Se sculă în picioare, respiră adânc și continuă: 

— Jură-mi numaidecât asta! Ce revoluție! Mă ciupesc și- 
mi dau seama că nu visez. Ești copilul meu, ești băiatul 
meu, ești bunul Dumnezeu. Ah, fiule! Când te gândești că s- 
a dus să-mi caute afurisita mea de mașină! În largul mării! 
În capcana aceea a recifului! Am văzut multe drăcii în viaţa 
mea, dar una ca asta nu mi-a fost dat să văd. Am văzut 
parizienii, care-s diavoli adevăraţi. Te asigur că n-ar reuși să 
facă un asemenea lucru! E mai grozav ca Bastilia. Am văzut 
gauchosi185: arând pământul în pampas cu cracă de-un cot 
în loc de plug și cu o legătură de mărăcini trasă de-o curea 
în loc de grapă. Și cu astea ei recoltează boabe de grâu 
mari cât alunele. Dar e un fleac faţă de ceea ce ai făcut tu. 
Ai făcut o adevărată minune, ce mai una alta! Ah! 
Ticălosule! Vino să-mi sări de gât. Tot ţinutul îţi va fi 
recunoscător. Ce-au să mai mârâie cei din Saint-Sampson! 
Mă pun numaidecât pe lucru și-mi refac luntrișoara. E 
uimitor cum de-a scăpat chiar și biela teafără. Domnilor, el 
a fost la Douvres. Repet, Douvres. Și-a fost acolo singur. 
Douvres! Nu există stâncă mai rea ca asta. Ai aflat? Nu ţi-a 
spus nimeni? Acuma-i sigur, totul a fost pus la cale, Clubin a 
scufundat Durande ca să-mi șterpelească banii pe care 
trebuia să mi-i aducă. L-a îmbătat pe Tangrouille. E-o 
poveste lungă, am să-ţi povestesc altă dată toată tâlhăria. Și 
eu, dobitoc stupid, am avut încredere în Clubin. Dar el și-a 
săpat singur groapa, căci n-a mai ieșit de acolo. Există un 
Dumnezeu, canalie! Vezi tu, Gilliatt, trebuie să ne punem 
numaidecât pe lucru, și repede-repede, să refacem 
Durande. Și încă cu douăzeci de picioare mai lungă. 
Vapoarele se construiesc azi mai lungi ca altădată. Voi 


cumpăra lemn de la Danzig și Brema. Acum, că am mașina, 
îmi vor da ei și pe datorie și creditul îmi va renaște. 

Mess Lethierry, ducându-și degetul mijlociu de la mâna 
dreaptă la frunte, semn că în mintea lui încolţise un plan, 
spuse: 

— În orice caz, pentru ca să reîncep totul pe o scară mai 
largă, ceva numerar mi-ar fi prins de minune. Ah! Dacă aș 
avea cele trei bancnote, cei șaptezeci și cinci de mii de 
franci pe care tâlharul de Rantaine mi i-a restituit și pe care 
tâlharul de Clubin mi i-a furat! 

Gilliatt, fără a rosti un cuvânt, căută ceva în buzunar, 
scoase un obiect și-l puse în faţa lui. Era cingătoarea de 
piele pe care-o adusese cu sine. Desfăcu și întinse pe masă 
această cingătoare, în interiorul căreia lumina lăsa să se 
citească cuvântul: Clubin; scoase din buzunarul cingătoarei 
o cutie, și din cutie trei hârtii împăturite, pe care le desfăcu 
și le întinse lui mess Lethierry. 

Mess Lethierry examină cele trei hârtii. Era destulă 
lumină pentru ca cifra 1000 și cuvântul thousandi18î+ să 
poată fi limpede văzute. Luă cele trei bancnote, le puse pe 
masă una lângă alta, se uită la ele, se uită la Gilliatt, rămase 
un moment năucit, apoi fu ceva ca o erupție după o 
explozie: 

— Şi asta! Ești formidabil! Bancnotele mele, toate trei! 
De câte o mie fiecare! Cei șaptezeci și cinci de mii de franci 
ai mei! Ai coborât deci până-n infern. E cingătoarea lui 
Clubin. Drace! Citesc înăuntru scârnăvia lui de nume. 
Gilliatt aduce înapoi mașina și pe deasupra mai aduce și 
banii! E de dat la ziar, nu alta! Voi cumpăra lemn de cea mai 
bună calitate. Pricep acum, i-ai găsit scheletul, Clubin 
putrezit în cine știe ce colţ! Vom cumpăra lemnul de brad 
de la Danzig și cel de stejar de la Brema, vom face un 
bordaj minunat, vom pune stejar în interior și brad pe 
dinafară. Altădată navele se construiau mai puţin bine și 
țineau mai mult; asta pentru că lemnul era mai bine ales, 
fiindcă nu se construia așa de mult ca acuma. Poate ar fi 


mai bine să facem corpul vasului din ulm. Lemnul de ulm e 
minunat pentru părțile care stau în apă; zvântat și muiat tot 
mereu, asta-l putrezește; ulmul are nevoie să stea tot 
timpul în apă, el se hrănește cu apă. Ce minunată Durande 
vom construi! Nu mi se va impune nicio condiţie. Nu mai am 
nevoie de credit. Am bănișorii mei. S-a mai văzut vreodată 
un om ca Gilliatt?! Eram la pământ, strivit, mort. Și el mă 
pune din nou pe picioare! Și eu care nici nu mă mai 
gândeam la el! Îmi ieșise cu totul din minte. Acum îmi 
reamintesc totul perfect de bine. Bietul băiat! Ah! Uitasem, 
știi, ai să te însori cu Deruchette! 

Gilliatt se sprijini de perete, ca unul care abia se mai ţine 
pe picioare, și cu vocea slabă, dar foarte lămurită, spuse: 

— Nu. 

Mess Lethierry avu o tresărire bruscă: 

— Cum asta, nu? 

Gilliatt răspunse: 

— N-o iubesc. 

Mess Lethierry se duse la fereastră, o deschise și o 
închise la loc, se întoarse la masă, luă cele trei bancnote, le 
împături, puse deasupra cutia de fier, se scarpină în cap, 
luă cingătoarea lui Clubin, o aruncă cu violenţă de perete și 
zise: 

— E ceva la mijloc. Își înfundă mâinile în cele două 
buzunare și continuă: N-o iubești pe Deruchette! Atunci 
pentru mine cântai tu din cimpoi?! 

Gilliatt, care continua să stea rezemat de perete, păli ca 
un om care peste câteva clipe va înceta să mai respire. Pe 
măsură ce el se îngălbenea, Lethierry se înroșea. 

— Iată un adevărat imbecil! N-o iubește pe Deruchette! 
Ei bine, fă ce-ai face și s-o iubești, căci nu se va mărita 
decât cu tine. Ce poveste vii să-mi îndrugi mie aici? Şi tu îţi 
închipui că eu te cred! Ești bolnav poate? Foarte bine, 
trimite după doctor, dar nu vorbi prăpăstii. Nu-i cu putinţă 
să fi avut timpul să vă certaţi și să te superi pe ea. E drept 
că îndrăgostiții sunt așa de proști! Ai poate vreun motiv 


serios? Dacă ai, spune-mi-l și mie! Nu face cineva pe prostul 
așa, fără niciun motiv. Și-apoi, eu am vată în urechi, poate n- 
am auzit bine, repetă ce-ai spus. 

Gilliatt răspunse: 

— Am zis nu. 

— Va să zică, ai zis nu. Se încăpăţânează, dobitocul! Fără 
îndoială că e ceva la mijloc! Ai zis nu! Iată o prostie care le- 
ntrece pe toate. Li se fac dușuri reci unora pentru mai puţin 
lucru decât atâta. Ah! N-o iubești pe Deruchette! Atunci de 
dragul bătrânelului ai făcut tu tot ce-ai făcut? Pentru ochii 
frumoși ai tăticului te-ai dus tu la Douvres, ai îndurat frigul, 
ai îndurat căldura, ai crăpat de foame și de sete, te-ai hrănit 
cu vermina stâncilor și-ai avut ceața, ploaia și vântul drept 
adăpost, și te-ai trudit să-mi readuci mașina, așa cum se 
aduce unei femei frumoase canarul care-a scăpat din 
colivie! Și furtuna de acum trei zile! Îţi închipui că eu nu-mi 
dau seama de ce-a însemnat acest lucru! Trebuie să fi avut 
strașnic de furcă. De dragul căpăţânii mele bătrâne ai tăiat 
tu piatra și lemnul, ai strunjit, te-ai învârtit în toate părțile, 
ai cărat greutăţi, ai pilit, ai tăiat cu ferăstrăul, ai cioplit 
lemnul, ai născocit, ai sfărâmat și ai făcut, de unul singur, 
mai multe minuni decât toţi sfinţii din paradis la un loc? Ah, 
idiotul! Și cât m-ai plictisit, totuși, cu cimpoiul tău! În 
Bretagne i se zicea biniou. Și mereu aceeași melodie, 
animalul! Şi zi așa, n-o iubești pe Deruchette! Habar n-am 
ce-i cu tine. Îmi amintesc foarte bine cum s-au petrecut 
lucrurile. Stăteam în ungherul ăsta și Deruchette a spus: 
„Mă voi mărita cu el”. Și se va mărita cu tine! Şi zici că n-o 
iubești! Oricât m-aș căzni să pricep, nu pricep nimic. Sau tu 
ești nebun, sau eu. Și-acum priviţi-l cum a amuţit. Nu-i 
îngăduit să faci tot ceea ce-ai făcut, și-apoi să spui: „N-o 
iubesc pe Deruchette.” Nu faci cuiva un serviciu, ca să-l 
înfurii pe urmă să-și iasă din minţi. Ei bine, dacă nu te însori 
cu ea, nu se va mărita niciodată. În primul rând, eu sunt 
acela care am nevoie de tine. Vei fi pilotul Durandei. Te 
înșeli, băiete, dacă-ţi închipui c-am să te las să pleci așa, cu 


una, cu două! A! Nu! Asta nu, inimioara mea; nu-ţi mai dau 
drumul acuma. Ie ţin, nici nu vreau s-aud ce-mi spui. Unde 
mai găsesc eu un marinar ca tine! Tu ești omul de care am 
nevoie. Dar vorbește odată! 

Între timp, clopotul trezise toată lumea din casă și de 
prin vecini. Douce și Grace se sculaseră și intraseră tocmai 
în sala cea joasă, buimăcite și neputând rosti un singur 
cuvânt. Grace ţinea în mână o lumânare. Mai mulţi vecini, 
burghezi, marinari și ţărani, care ieșiseră în grabă, stăteau 
pe chei privind înlemniţi coșul Durandei, care se afla în 
„burduf”. Câţiva, auzind glasul lui mess Lethierry în sala 
cea joasă, începură să se strecoare în tăcere prin ușa 
întredeschisă. Între chipurile a două cumetre se vedea 
ieșind capul lui sieur Landoys, care avea norocul să se 
găsească întotdeauna acolo unde ar fi regretat dacă nu ar fi 
fost. 

Marile bucurii nu cer decât să aibă public. Punctul de 
sprijin, puţin cam nestabil, pe care Li-l oferă mulţimea, le 
place; de acolo, ele pornesc mai departe. Mess Lethierry 
băgă deodată de seamă că în jurul lui se adunase lume 
multă. Și fu mulţumit de auditoriu. 

— Ah! Iată-vă și pe voi. Foarte bine c-aţi venit. Știţi 
noutatea! Omul acesta a fost acolo și s-a întors cu ceea ce- 
aţi văzut. Bună ziua, sieur Landoys. Adineauri când m-am 
trezit am văzut coșul. Era chiar sub fereastra mea, nu-i 
lipsește mașinăriei nici un singur cui. Se fac gravuri cu 
Napoleon; ei bine, mie-mi place mai mult isprava asta decât 
bătălia de la Austerlitz. Abia aţi ieșit din pat, oameni buni, 
Durande vi s-a întors înapoi pe când dormeaţi. În timp ce 
voi vă puneţi scufele pe cap și stingeţi lumânările, există 
oameni care fac acte de eroism. Nu suntem decât o ceată 
de lași și de trântori, nu facem altceva decât să ne încălzim 
reumatismele, dar din fericire asta nu împiedică să existe și 
spirite înfierbântate. Ei merg acolo unde trebuie și fac ceea 
ce trebuie. Omul din „Casa de la capătul drumului” vine de 
pe stâncile Douvres. El a pescuit Durande din fundul mării, 


a pescuit banii din buzunarul lui Clubin, o văgăună și mai 
adâncă. Dar cum ai reușit să faci toate astea? Tot iadul era 
împotriva ta, vântul și mareea, mareea și vântul. Nu se 
poate să nu fi vrăjitor. Cei ce spun asta nu-s chiar atât de 
proști. Durande s-a reîntors! Furtunile pot fi ele și 
crâncene, Durande își râde de ele. Prieteni, vă anunţ că de 
azi înainte nu mai există naufragii. Am inspectat mașina. E 
ca și nouă, întreagă, ce mai tura-vura! Sertarele de vapori 
funcţionează perfect! S-ar zice c-abia ieri a ieșit din fabrică. 
Ştiţi că apa care se scurge din vapor iese printr-un tub, 
așezat în alt tub prin care intră, și toate astea pentru a se 
folosi căldura; ei bine, amândouă tuburile sunt neatinse! Ca 
toată mașina, de altfel! Și roţile de asemenea! Ah! Ai să te- 
nsori cu ea! 

— Cu cine? Cu mașina? întrebă sieur Landoys. 

— Nu, cu fata. Ba da, cu mașina. Cu amândouă. Îmi va fi 
de două ori ginere. Va fi căpitanul. Good-bye, căpitane 
Gilliatt. O să fie strașnică Durande! Ce afaceri vom mai face, 
și ce curse, ce negoţ, ce transporturi de boi și oi! N-aș 
schimba Saint-Sampson pentru toată Londra. Și iată cine-i 
autorul. Vă spun că e ceva care iese din comun. Vom citi 
despre asta sâmbătă în gazeta lui moș Mauger. Gilliatt cel 
isteţ e într-adevăr isteţ. Dar ce-i cu ludovicii ăștia de aur? 

Mess Lethierry zărise tocmai, prin crăpătura capacului, 
că în cutia așezată peste bancnote se găseau mai multe 
monede de aur. Luă cutia, o deschise, deșertă conţinutul în 
palmă și puse apoi pumnul de guinee pe masă. 

— Pentru săraci, sieur Landoys, dă banii ăștia din partea 
mea contabilului din Saint-Sampson. Cunoașteţi scrisoarea 
lui Rantaine! V-am arătat-o; ei bine, am și bancnotele. Am 
cu ce să-mi cumpăr și stejar, și brad, și am și cu ce face 
lucrările de tâmplărie. Dar să lăsăm asta. Vă reamintiţi de 
vijelia de acum trei zile? Ce furtună și ce ploaie! Îţi făcea 
impresia că cerul trage cu tunul. Şi Gilliatt a înfruntat toate 
acestea pe Douvres. Asta nu l-a împiedicat însă să scoată 
epava, așa cum îmi scot eu ceasul din buzunar. Datorită lui, 


eu devin din nou cineva. Vaporul bătrânului Lethierry își va 
relua serviciul, doamnelor și domnilor. O coajă de nucă cu 
două roţi și cu un ciubuc de pipă, sunt nebun după 
asemenea invenţie! Mi-am zis întotdeauna: voi face și eu 
una la fel. E poveste veche; e o idee care mi-a venit într-o zi 
la Paris, într-o cafenea din colţul străzilor Christine și 
Dauphine, pe când citeam un ziar în care se vorbea despre 
asta. Ştiţi voi că Gilliatt nu s-ar sfii defel să pună mașina lui 
Marly în buzunarul cel mic de la cingătoarea pantalonilor și 
să se plimbe așa cu ea? Omul ăsta e fier forjat, oţel călit, nu 
alta, diamant, marinar strașnic, fierar, om de ispravă, fără 
pereche. lată ceea ce numesc eu om cu adevărat deștept. 
Noi suntem niște terchea-berchea. Lupi de mare, 
dumneata, eu, noi toţi; leul mării, însă, iată-l! Ura, Gilliatt! 
Nu știu ce-a făcut, dar e un drac și jumătate, și atunci, cum 
vreţi să nu i-o dau pe Deruchette? 

De câteva clipe, Deruchette se afla în sală. Nu rostise un 
singur cuvânt și nu făcuse nici cel mai mic zgomot. Se 
strecurase ca o umbră. Se așezase aproape neobservată, pe 
un scaun, în spatele lui mess Lethierry, care stătea în 
picioare și vorbea fără întrerupere, vijelios, cu voce tare, 
vesel, gesticulând. La scurt timp după ea, altcineva își făcu 
în sală apariţia, fără să scoată un cuvânt. Un bărbat 
îmbrăcat în negru, cu cravată albă, ţinându-și pălăria în 
mână, se oprise în pragul ușii. În grupul care devenise din 
ce în ce mai numeros se vedeau acum mai multe lumânări. 
Ele luminau dintr-o parte pe omul acesta îmbrăcat în 
negru; profilul lui, de o frăgezime tinerească și 
fermecătoare, se desena pe fondul întunecat cu o puritate 
de medalie; se sprijinea cu cotul de una din tăbliile ușii și-și 
ţinea fruntea cu mâna stângă, atitudine firească, plină de 
graţie, care făcea să iasă în evidenţă mărimea frunţii în 
comparaţie cu micimea mâinii. Se vedea o cută de adâncă 
neliniște în colţul buzelor sale strânse. El privea și asculta 
cu atenţie încordată. Cei prezenţi recunoscându-l pe 
reverendul Ebenezer Caudray, rectorul parohiei, se dădură 


în lături spre a-i face loc să treacă, dar el rămase în pragul 
ușii. Gesturile lui trădau oarecare șovăială, dar în privire i 
se vedea hotărârea. Privirea lui o întâlnea din când în când 
pe aceea a Deruchettei. Cât despre Gilliatt, fie din 
întâmplare, fie dinadins, stătea în umbră și chipul aproape 
că nu i se vedea. 

Mess  Lethierry nu-l zărise la început pe Domnul 
Ehbenezer, dar o zărise pe Deruchette. Se duse la ea și o 
sărută cu toată înflăcărarea care poate fi cuprinsă într-o 
sărutare pe frunte. În același timp întinse mâinile spre 
ungherul întunecos unde se găsea Gilliatt. 

— Deruchette - spuse el - iată-te din nou botezată și iată- 
ți și soţul! 

Deruchette ridică fruntea și, cu priviri rătăcite, căută în 
întuneric. 

Mess Lethierry continuă: 

— Vom face nunta imediat, chiar mâine, dacă e cu 
putinţă, vom obţine dispensă; de altfel, formalităţile nu sunt 
complicate la noi, decanul face ceea ce vrea, te trezești 
căsătorit înainte de-a avea timpul să strigi „păzea”, nu-i ca 
în Franța, unde e nevoie de strigări, de publicaţii, de 
termene, de o droaie de formalităţi inutile, și-ai să te poţi 
lăuda că ești nevasta unui om de ispravă, și pe lângă toate 
astea, a unui marinar în toată puterea cuvântului, lucru pe 
care l-am crezut chiar din prima zi când l-am văzut 
întorcându-se din Herm. Acum el se întoarce de la Douvres 
cu averea ta și-a mea, cu averea întregului ţinut; e un om 
despre care se va vorbi într-o zi cum nu se poate mai bine; 
tu ai zis: „Mă voi mărita cu el”, și te vei mărita cu el; și veţi 
avea copii, și eu voi fi bunic, și tu vei avea norocul să fii o 
lady, lângă acest bărbat serios, care muncește, care-i 
folositor, care-i uluitor, care face cât o sută, care salvează 
invențiile altora, care e o providenţă, și tu, cel puţin, tu nu 
te vei mărita, ca aproape toate ciumele bogate de pe-aici, 
cu vreun soldat sau cu vreun preot, adică ori cu un om care 
ucide, ori cu un om care minte. Dar ce faci în colțul tău, 


Gilliatt? Nu te vede nimeni. Douce, Grace, voi toţi, lumină! 
Luminaţi-mi ginerele a giorno'1*5:. Vă logodesc, copiii mei, 
și iată-ţi bărbatul și iată-mi ginerele, Gilliatt de la „Capătul 
drumului”, băiatul de ispravă, marele marinar; și eu nu voi 
avea alt ginere, iar tu nu vei avea alt soţ, îmi dau din nou 
cuvântul de onoare în faţa lui Dumnezeu. Ah, iată-te și pe 
dumneata, domnule pastor, ai să-mi cununi pe tinerii ăștia. 

Privirea lui mess Lethierry se oprise asupra reverendului 
Ebenezer. 

Douce și Grace îndepliniseră porunca. Două lumânări 
așezate pe masă îl luminau pe Gilliatt din cap până în 
picioare. 

— Cât e de frumos! exclamă Lethierry. 

Gilliatt arăta îngrozitor. 

Era așa cum ieșise în dimineaţa aceea chiar, din reciful 
Douvres, în zdrenţe, cu coatele rupte, cu barba peste 
măsură de mare, cu părul zbârlit, cu ochii injectaţi și roșii, 
cu faţa jupuită, cu mâinile însângerate, era desculţ. Câteva 
din bășicile pe care i le lăsaseră ventuzele caracatiţei se 
mai vedeau încă pe braţele lui păroase. 

Lethierry îl privea cu admiraţie. 

— E adevăratul meu ginere! Cum s-a bătut el cu marea! 
E numai zdrenţe! Și ce umeri! Ce palme! Cât ești de 
frumos! 

Grace alergă în grabă lângă Deruchette și-i sprijini capul. 
Deruchette leșinase. 


Cufarul de piele 


Întregul Saint-Sampson se sculase o dată cu revărsatul 
zorilor, iar Saint-Pierre-Port începea și el să sosească. 
Învierea Durandei stârnise pe insulă o vâlvă asemănătoare 
aceleia pe care o provocase în sudul Franţei La Salette. 
Lumea se îmbulzea pe chei pentru a privi coșul Durandei, 
care ieșea din „burduf”. Cu toţii ar fi vrut să vadă și să 
pipăie puţin mașina; dar Lethierry, după ce făcuse din nou, 


și de data asta la lumina zilei, inspecția triumfătoare a 
mașinii, postase în barcă doi marinari cu sarcina de-a 
împiedica apropierea curioșilor. De altminteri, era destul 
lucru să admiri și coșul. Lumea privea și se minuna. Nu se 
vorbea decât despre Gilliatt. Se comenta și se sublinia 
porecla de „cel isteț”; admiraţia se sfârșea în mod obișnuit 
cu această frază: „Nu-i întotdeauna plăcut să ai pe insulă 
oameni în stare de asemenea isprăvi”. 

De afară, mess Lethierry putea fi văzut șezând la masa sa 
în faţa ferestrei și scriind, cu un ochi pe hârtie și cu celălalt 
la mașină. Era atât de absorbit, încât nu se întrerupse decât 
o singură dată, ca s-o „strige” pe Douce și s-o întrebe ce 
face Deruchette. Douce răspunsese: „Domnișoara s-a sculat 
și a plecat”. Mess Lethierry spusese: „Foarte bine că s-a dus 
să ia aer. 1 s-a făcut rău astă-noapte din cauza căldurii. Era 
foarte multă lume în sală. Și-apoi, surpriza, bucuria și, pe 
lângă toate astea, ferestrele închise. Ce mândru soț are să 
mai aibă!” Și începu din nou să scrie. Parafase și sigilase 
două scrisori adresate celor mai de seamă meșteri 
constructori de vapoare din Brema. Tocmai terminase de 
lipit cea de-a treia scrisoare. 

Zgomotul unei roţi pe chei îl făcu să-și ridice capul. Se 
plecă peste pervazul ferestrei și de pe cărarea care ducea 
spre „Casa de la capătul drumului” văzu venind un băiat 
împingând o roabă. Băiatul se îndrepta spre Saint-Pierre- 
Port. În roabă se găsea un cufăr de piele galbenă, bătută în 
cuie de aramă și de cositor. 

Mess Lethierry îl întrebă: 

— Unde te duci, băiete? 

Băiatul se opri și răspunse: 

— La Cashmere. 

— Ce-ai de făcut acolo? 

— Duc cufărul ăsta. 

— Bine, atunci vei duce și scrisorile astea trei. 

Mess Lethierry deschise sertarul mesei, luă un capăt de 
sfoară, legă laolaltă cele trei scrisori pe care le scrisese și 


aruncă pachetul băiatului, care-l prinse din zbor cu 
amândouă mâinile. 

— Să-i spui căpitanului de pe Cashmere că eu i le-am 
trimis și să aibă grijă de ele. Sunt pentru Germania-Brema, 
via Londra. 

— Nu pot vorbi cu căpitanul, mess Lethierry. 

— De ce? 

— Cashmere n-a acostat la chei. 

— Ah! 

— E în radă. 

— Ai dreptate, din cauza mării. 

— Nu pot vorbi decât cu patronul bărcii. 

— Să-i spui că-s scrisorile mele. 

— Da, mess Lethierry. 

— La ce oră pleacă Cashmere? 

— La ora douăsprezece. 

— La prânz, astăzi, fluxul crește. Va avea fluxul împotrivă. 

— Dar are vântul de partea lui. 

— Băiete - zise mess Lethierry, întinzând arătătorul spre 
coșul mașinii - vezi tu asta? Asta își bate joc și de vânt, și de 
flux. 

Băiatul puse scrisorile în buzunar, apucă braţele roabei 
și-și continuă drumul spre port. Mess Lethierry strigă: 

— Douce! Grace! 

Grace întredeschise ușa: 

— Ce s-a întâmplat, mess? 

— Intră și așteaptă. 

Mess Lethierry luă o foaie de hârtie și începu să scrie. 
Dacă Grace, care stătea la spatele lui, ar fi fost curioasă și 
și-ar fi întins gâtul în timp ce el scria, ea ar fi putut citi, 
peste umărul lui, următoarele: 


„Scriu la Brema pentru lemnărie. Am toată ziua 
de lucru cu marangozii pentru deviz. heconstrucția 
vaporului va merge repede. În ceea ce te privește, 
du-te la decan pentru a căpăta dispensele. Doresc 


ca această căsătorie să se încheie cât mai curând 
posibil, chiar imediat, dacă ar fi cu putinţă. Eu mă 
ocup de Durande, tu ocupă-te de Deruchette”. 


Dată scrisoarea și semnă: Lethierry. 

Nu-și dădu osteneala să pună biletul în plic, îl împături și- 
Il dădu fetei. 

— Du asta lui Gilliatt. 

— La „Casa de la capătul drumului”? 

— La „Casa de la capătul drumului”. 


*e Cartea a treia e* 


PLECAREA CASHMERE-ULUI 


Golfuleţul din apropierea bisericii 


În târguri și târgușoare știrile zboară repede. Să se ducă 
și să vadă coșul Durandei sub ferestrele lui mess Lethierry 
devenise încă în zorii zilei problema cea mai importantă a 
cetăţenilor din Guernesey. În faţa acestui eveniment, toate 
celelalte trecuseră pe planul doi. Niciun cuvânt despre 
moartea decanului din Saint-Asaph: nimeni nu mai aducea 
vorba nici despre reverendul Ebenezer Cuadray, nici 
despre îmbogățirea sa neașteptată, nici despre plecarea sa 
cu vasul Cashmere. Readucerea mașinii Durandei de pe 
stâncile Douvres constituia singura chestiune la ordinea 
zilei. Nimănui nu-i venea să creadă. Naufragiul păruse un 
lucru extraordinar, salvarea vaporului însă de-a dreptul cu 
neputinţă. Trebuia să se convingă cu propriii lor ochi. Orice 
altă preocupare era amânată. Lungi șiruri de orășeni cu 
întreaga lor familie, începând cu „vecinii” și terminând cu 
„mess”-ii, bărbaţi, femei, gentlemeni, mame cu copii și copii 
cu păpuși se îndreptau pe toate drumurile din Saint-Pierre- 
Port spre lucrul „care trebuie neapărat văzut”, la casa 
„Neinfricatelor”. Multe prăvălii din Saint-Pierre-Port erau 
închise; în Comercial-Arcade  încetase complet orice 
vânzare și orice fel de comerţ; atenţia tuturor era 
îndreptată spre Durande; niciun negustor „nu făcuse 


saftea”; în afară de-un giuvaiergiu care se minuna că 
vânduse o verighetă de aur „unui ins care părea foarte 
grăbit și care-l întrebase de locuinţa domnului decan”. 
Puținele prăvălii care rămăseseră deschise se 
transformaseră în locuri de întâlnire unde se comenta 
zgomotos salvarea miraculoasă a mașinii. Pe Hyvreuse, care 
se cheamă astăzi, nu se știe bine pentru ce, Cambridge 
Park, nu se plimba nimeni; în Hight-street, care se chema 
pe vremea aceea La Grand” Rue, nu se vedea ţipenie de om, 
de asemenea nici în Smith-street, care se numea pe atunci 
strada Fierarilor, și ei nici în Hautville. Esplanada însăși era 
deșartă. S-ar fi zis că-i duminică. Toată tulburarea asta, 
provocată de un om atât de neînsemnat ca acest Gilliatt, 
făcea pe oamenii gravi și persoanele corecte să ridice din 
umeri. 

Biserica din Saint-Pierre-Port se afla pe malul mării, în 
fundul portului, chiar pe debarcader aproape. Această 
biserică constituie majuscula liniei lungi care formează 
faţada orașului spre ocean. 

Ea este în același timp parohia districtului din Saint- 
Pierre-Port și sediul decanului întregii insule. Slujba e 
oficiată de locţiitorul episcopului, pastor cu depline puteri. 

Portul din Saint-Pierre, foarte frumos și foarte larg în 
prezent, era în acea vreme, și chiar acum zece ani, mai 
puţin însemnat ca portul Saint-Sampson. Erau doar două 
ziduri ciclopice, în formă de semicerc, care plecau de pe 
țărm, unul spre stânga și altul spre dreapta, atingându-se 
aproape la celălalt capăt al lor, unde mai puteau fi văzute 
încă cele două verigi ale lanţului care, în Evul Mediu, 
închidea intrarea, permitea trecerea vapoarelor. Imaginați- 
vă cleștele întredeschis al unui rac și veţi vedea portul 
Saint-Pierre. Acest clește încălca o mică suprafaţă din 
imensitatea mării, obligând-o să stea liniștită. Totuși, când 
bătea vântul de răsărit, în dreptul deschizăturii se iscau 
adevărate valuri care pătrundeau apoi furioase în port, și 
era mult mai înțelept să rămâi atunci în radă. Era tocmai 


ceea ce făcuse în acea zi și vasul Cashmere. El ancorase în 
rada portului fără să acosteze. 

Navele cu vele, atunci când bătea vântul de răsărit, 
alegeau bucuros această soluţie care, printre altele, le 
economisea și cheltuielile portuare. În acest caz, luntrașii 
orașului, această tagmă de marinari curajoși, desființată o 
dată cu crearea noului port, veneau să ia călătorii în bărcile 
lor, fie la debarcader, fie în staţiile de pe plajă, 
transportându-i, pe ei și bagajele lor, uneori pe-o mare 
foarte agitată; dar întotdeauna fără accident, la vasele care 
urmau să plece. Vântul de răsărit e un vânt de coastă, 
foarte bun pentru traversarea spre Anglia, vasele au ruliu, 
dar n-au tangaj. 

Când vasul care trebuia să plece se afla în port, toată 
lumea se îmbarca în port; când se afla în radă, atunci te 
puteai îmbarca într-unul din punctele de pe coasta din 
apropierea locului de acostare a vasului. În toate golfuleţele 
acestea găseai luntrași „la discreţie”. 

Havelet era unul din aceste golfuleţe. Acest mic port, deși 
era foarte aproape de oraș, era atât de singuratic, încât îţi 
făcea impresia că se găsește departe de tot. Existau mai 
multe poteci care duceau la Havelet. Cea mai scurtă 
mergea de-a lungul țărmului; partea ei bună era că te 
ducea în oraș și la biserică în cinci minute, iar neajunsul ei, 
că fluxul o acoperea de două ori pe zi. Celelalte poteci, mai 
mult sau mai puţin abrupte, se înfundau în văgăunile 
povârnișurilor râpoase. Havelet, chiar în toiul zilei, se afla în 
penumbră. Blocuri, care păreau spânzurate în aer, îl 
înconjurau din toate părțile. Pretutindeni se vedeau tufișuri 
dese de mărăcini, care aruncau o umbră plăcută asupra 
acestui colț, unde stâncile și valurile dădeau peisajului un 
aspect sălbatic; nimic mai calm decât acest golfuleţ pe 
vreme liniștită, nimic mai furtunos însă când marea era 
vijelioasă. Erau aici ramuri veșnic acoperite de spuma 
mării. Primăvara, golfuleţul era plin de flori, de cuiburi, de 
miresme, de păsări, de fluturi și de albine. Datorită 


lucrărilor din ultimul timp, aceste locuri sălbatice nu mai 
există astăzi, frumoase linii drepte le-au luat locul; se văd 
construcţii, cheiuri, grădiniţe; târnăcopul a făcut ravagii; 
frumosul a învins ciudăţeniile muntelui și neregularităţile 
stâncilor. 


Deznădejdile puse faţă în faţă 


Era ceva mai devreme de ora zece dimineaţa; „un sfert 
înainte”, cum se spune la Guernesey. 

Afluenţa, după toate aparențele, devenea din ce în ce mai 
mare la Saint-Sampson. Populaţia, arzând de curiozitate, se 
îmbulzise în partea de nord a insulei, așa că Havelet, care 
se afla în partea de sus, era mai pustiu ca oricând. Totuși se 
vedea acolo o barcă și un luntraș. În barcă se găsea o 
geantă de voiaj. Luntrașul părea că așteaptă pe cineva. 

În rada portului se zărea ancorat Cashmere-ul care, 
urmând să ridice ancora abia la amiază, nu făcea nicio 
pregătire de plecare. 

Un trecător care, de pe una din potecile în formă de 
scară ale falezei, ar fi putut trage cu urechea, ar fi auzit un 
murmur de șoapte în Havelet și, dacă s-ar fi aplecat peste 
povârnișurile ce străjuiau acel loc, ar fi putut vedea, la o 
oarecare distanţă de barcă, într-un colţișor stâncos și plin 
de ramuri, unde nu putea răzbi privirea luntrașului, două 
persoane, un bărbat și o femeie: Ebenezer și Deruchette. 

Aceste colțișoare ferite de pe malul mării, ce ispitesc de 
obicei femeile care vin acolo să se scalde, nu sunt 
întotdeauna atât de singuratice cum par. Ești uneori 
supravegheat și auzit. Cei care se ascund sau se adăpostesc 
acolo pot fi cu ușurință urmăriţi prin desișul vegetației, 
datorită nenumăratelor poteci întortocheate. Granitul și 
arborii ce ascund pe cei care nu vor să fie văzuţi și auziţi 
pot tot atât de bine ascunde și un martor. 

Deruchette și Ebenezer stăteau în picioare unul în faţa 
celuilalt, ochi în ochi; se ţineau de mână. Deruchette 


vorbea, Ebenezer tăcea. O lacrimă care i se oprise între 
gene stătea gata să cadă, și nu cădea. 

Deznădejdea și pasiunea erau întipărite pe fruntea 
evlavioasă a lui Ebenezer. O resemnare sfâșietoare se 
adăuga acestor sentimente, resemnare potrivnică credinţei, 
deși izvorâtă din ea. Pe faţa lui, de-o seninătate îngerească 
până atunci, începeau să se ivească semnele fatalităţii. 
Acela care până atunci nu meditase decât asupra dogmei 
începea să mediteze acum asupra destinului, meditaţie 
vătămătoare, pentru un preot. Meditaţii de felul acesta 
destramă credinţa. Nimic nu e mai tulburător decât să te 
încovoi sub puterea necunoscutului. Tot felul de nori 
întunecau spiritul lui Ebenezer. 

O privea cu prea mare intensitate pe Deruchette. Aceste 
două fiinţe se idolatrizau. 

În privirea lui Ebenezer se putea citi tăcută adoraţia 
deznădejdii. 

Deruchette spunea: 

— Să nu pleci. N-am tăria să îndur asta. Vezi, credeam 
că-ţi voi putea spune adio, dar mi-e cu neputinţă. Nimeni nu 
te poate sili să poţi. De ce-ai venit ieri? Nu trebuia să vii 
dacă aveai de gând să pleci. Nu ţi-am vorbit niciodată. Te 
iubeam, dar nu-mi dădeam seama de acest lucru. Numai 
atunci, în prima zi, când domnul Herode a citit povestea 
Rebecăi și când ochii tăi i-au întâlnit pe-ai mei, numai atunci 
am simţit cum îmi ard obrajii și m-am gândit: Ah! cum 
trebuie să fi roșit Rebeca! Oricum ar fi, dacă alaltăieri mi-ar 
fi spus cineva: Îl iubești pe rector, aș fi râs. Tocmai asta a 
fost latura teribilă a acestei iubiri. A fost ca o trădare. Nici 
n-am băgat de seamă. Veneam la biserică, te vedeam, 
credeam că toată lumea e la fel ca mine. Nu ţi-aduc nicio 
învinuire, n-ai făcut nimic ca să te iubesc, nu ţi-ai dat nici 
cea mai mică osteneală, te uitai la mine, nu e vina ta dacă te 
uiţi la oameni, dar asta m-a făcut să te ador. Nici nu 
bănuiam măcar. Când luai cartea de rugăciuni în mână, era 
ca o lumină; când o luau ceilalţi, nu era decât o simplă 


carte. Uneori ridicai ochii spre mine. Vorbeai despre 
arhangheli, pentru mine arhanghelul erai tu. Ajungea să 
spui un lucru, pentru ca imediat să-l gândesc și eu. Până la 
tine nici nu știu dacă credeam în Dumnezeu. După ce te-am 
cunoscut, am devenit o femeie care se roagă. Îi spuneam 
Doucei: „Ajută-mă să mă îmbrac mai repede, ca să nu 
întârzii de la slujbă”. Şi alergam la biserică. Așadar, asta 
înseamnă să fii îndrăgostită de-un bărbat. N-o știam. Îmi 
spuneam: „Încep să devin evlavioasă!” Tu mi-ai dezvăluit că 
nu mă duceam la biserică de dragul bunului Dumnezeu. 
Veneam acolo pentru tine, e drept. Ești frumos, vorbești 
minunat, când ridicai braţele împreunate spre cer mi se 
părea că ţii inima mea în mâinile tale albe. Eram nebună și 
nu-mi dădeam seama de asta. Vrei să-ţi spun care-a fost 
greșeala ta? Că ai intrat aseară în grădină și mi-ai vorbit. 
Dacă nu mi-ai fi spus nimic, eu n-aș fi știut nimic. Ai fi 
plecat, aș fi fost poate tristă, dar acum simt că voi muri. 
Acum, când știu că mă iubești, când știu că te iubesc, e cu 
neputinţă să mai pleci. La ce te gândești? Ai aerul că nici nu 
m-asculți. 

Ebenezer răspunse: 

— Ai auzit doar cele ce s-au spus ieri! 

— Din nefericire, da! 

— Ce pot face eu atunci? 

Tăcură o clipă. Ebenezer continuă: 

— Nu-mi rămâne decât un singur lucru de făcut. Să plec. 

— Și mie să mor. Ah! Aș fi vrut să nu mai existe mare, să 
nu fie decât cer. Cred că asta ar soluţiona totul, am pleca 
împreună. N-ar fi trebuit să-mi vorbești. De ce mi-ai vorbit? 
Dac-ai făcut-o, nu trebuie să mai pleci. Ce-are să se aleagă 
din mine? Îţi repet, voi muri. Cu ce vei fi mai câștigat când 
mă vei ști în mormânt? Oh! Mi-e inima sfâșiată. Sunt tare 
nefericită. Totuși, unchiul meu nu-i un om rău. 

Era pentru prima oară în viaţa ei când Deruchette 
spunea, vorbind despre mess Lethierry, unchiul meu. Până 
atunci ea spusese întotdeauna: tatăl meu. 


Ebenezer se dădu un pas înapoi și făcu semn luntrașului. 
Se auzi zgomotul căngii printre pietre și pașii omului în 
barca sa. 

— Nu, nu! strigă Deruchette. 

Ebenezer se apropie de ea: 

— Trebuie, Deruchette. 

— Nu. Niciodată! Pentru o mașină! E oare cu putinţă? L- 
ai văzut ieri pe omul acela groaznic? Nu poţi să mă 
părăsești. Ești un om deștept, trebuie să găsești un mijloc. 
Nu-i cu putinţă să-mi fi spus să vin aici azi-dimineaţă, dacă 
aveai de gând să pleci. Nu ţi-am făcut niciun rău doar! Cu 
ce ţi-am greșit? Vrei să pleci cu vasul acesta? Nu vreau. Nu 
trebuie să mă părăsești. Nu deschizi cuiva cerul, numai ca 
să-l închizi apoi la loc. Trebuie să rămâi. De altfel, mai este 
încă timp. Ah! cât te iubesc! 

Și strângându-se la pieptul lui Ebenezer, îl cuprinse de 
după gât cu braţele, vrând parcă să-l înlănţuiască, 
împreunându-și în același timp mâinile ca pentru 
rugăciune. 

El desfăcu această înlănţuire gingașă, care rezistă cât 
putu mai mult. 

Deruchette căzu pe muchia unei stânci acoperite cu 
iederă, iar mâneca rochiei i se ridică până la cot, lăsând să 
se vadă minunatul ei braţ alb, dezgolit; în ochii ei, aţintiţi în 
gol, se putea vedea o lumină difuză și palidă. Barca se 
apropia. 

Ehbenezer îi cuprinse capul cu amândouă mâinile; fata 
avea aerul unei văduve, iar tânărul aerul unui bătrân. îi 
atingea părul cu un fel de evlavie aproape; o privi timp de 
câteva minute, apoi o sărută pe frunte, unul din acele 
săruturi sub care ai impresia c-ar trebui să răsară o stea și, 
cu un accent în care tremura cea mai adâncă deznădejde și 
în care simţeai sfâșierea inimii, el rosti cuvântul acesta, 
cuvântul adâncurilor: 

— Adio! 


Deruchette izbucni în hohote de plâns. În acel moment ei 
auziră o voce domoală și gravă care spunea: 

— De ce nu vă căsătoriţi? 

Ebenezer întoarse capul. Deruchette își ridică ochii. 

Gilliatt era în faţa lor. Venise pe-o cărare lăturalnică. 

Gilliatt nu mai era omul din ajun. Își pieptănase părul, își 
potrivise barba, se încălțase, purta o cămașă albă de 
marinar, cu guler mare răsfrânt, îmbrăcase cele mai noi 
haine marinărești pe care le avea. Pe degetul său cel mic se 
vedea un inel de aur. Părea foarte liniștit. Faţa lui dogorită 
de soare era lividă. 

Un chip de bronz înfățișând suferinţa, așa era figura lui. 

Îl priviră uimiţi. Deşi nu era de recunoscut, Dâruchette îl 
recunoscu totuși. Cuvintele rostite de el erau atât de 
departe de ceea ce gândeau ei în acel moment, încât nici nu 
le prinseră înţelesul. 

Gilliatt urmă: 

- Miss Deruchette are douăzeci și unu de ani. E deplin 
stăpână pe soarta ei. Unchiul ei nu-i decât unchiul ei. Și 
apoi, vă iubiţi... 

Deruchette îl întrerupse cu blândeţe: 

— Cum se face că ești aici? 

— Căsătoriţi-vă - spuse din nou Gilliatt. 

Deruchette începu să-și dea seama de ceea ce voia să 
spună omul acesta. Ea îngână: 

— Bietul meu unchi... 

— EI s-ar opune - spuse Gilliatt - dac-ar fi vorba să-și dea 
consimțământul, dar, odată lucrul făcut, n-ar mai avea nimic 
împotrivă. De altminteri, veţi pleca. Când vă veţi întoarce, 
vă va ierta. Gilliatt adăugă cu amărăciune în glas: Și-apoi, el 
nu se mai gândește decât la reconstrucţia vaporului. Asta îl 
va absorbi cu totul în timpul lipsei voastre. Își va găsi 
mângâierea în Durande. 

— N-aș vrea - îngână îndurerată Deruchette, dar în 
vocea sa se simțea bucurie - să las în urma mea mâhnire. 

— Nu va ţine multă vreme - spuse Gilliatt. 


Ebenezer și Deruchette rămăseseră o clipă ca uluiţi. Apoi 
își reveniră. Pe măsură ce tulburarea lor descreștea, 
începeau și ei să înţeleagă sensul cuvintelor lui Gilliatt. Nu 
era totul clar, dar interesul lor era să nu opună niciun fel de 
rezistenţă. 'Te lași condus orbește atunci când e vorba să fii 
salvat. Obiecţiunile la intrarea în rai sunt slabe de tot. Era 
în atitudinea Deruchettei, ușor sprijinită de Ebenezer, ceva 
care făcea cauză comună cu cele spuse de Gilliatt. Cât 
privește misterul prezenţei acestui om și al cuvintelor sale 
care, în mintea Deruchettei mai ales, dădeau naștere la tot 
felul de nedumeriri, erau chestiuni secundare. Omul acesta 
le spunea: „Căsătoriţi-vă”. Lucrul acesta era clar. Dacă 
exista vreo răspundere, el și-o lua asupra lui. Deruchette 
simțea în mod nelămurit că, din diferite motive, el avea 
acest drept. Ceea ce spunea el despre mess Lethierry era 
cu totul adevărat. Ebenezer, îngândurat, murmură: 

— Un unchi nu-i totuna cu un tată. 

Suferea efectul unei schimbări fericite și neașteptate. 
Scrupulele pe care-ar fi putut să le aibă preotul se topeau și 
se dizolvau în această biată inima îndrăgostită. 

Vocea lui Gilliatt deveni răspicată și tăioasă și simţeai în 
ea parcă pulsaţiile febrei. 

— Nu-i timp de pierdut. Cashmere pleacă peste două 
ceasuri. Mai aveţi încă timp, dar numai timpul strict 
necesar. Veniţi. 

Ebenezer îl privea cu atenţie. Deodată el exclamă: 

— "Te recunosc acum! Dumneata ești acel care mi-ai 
salvat viaţa! 

Gilliatt răspunse: 

— Nu cred. 

— Acolo, la capul Băncilor. 

— Nu cunosc acest loc. 

— Asta s-a întâmplat chiar în ziua sosirii mele aici. 

— Să nu pierdem timpul - spuse Gilliatt. 

— Şi, dacă nu mă înșel, dumneata ești omul de ieri seară. 

— Poate. 


— Cum te numești? 

Gilliatt ridică glasul: 

— Luntraș, să ne aștepți. Ne întoarcem imediat. Miss, m- 
aţi întrebat cum se face că sunt aici, lucrul e foarte simplu, 
mergeam în urma dumitale. Ai douăzeci și unu de ani. Prin 
părţile astea, când tinerii sunt majori și depind numai de ei 
înșiși, se pot căsători într-un sfert de oră. Să mergem pe 
poteca de pe marginea apei. O putem folosi cu ușurință, 
căci marea n-o va inunda decât la amiază. Dar repede de 
tot. Veniţi cu mine. 

Deruchette și Ebenezer păreau că se sfătuiesc din priviri. 
Stăteau în picioare nemișcaţi, unul lângă celălalt; erau ca 
beţi. Se întâmplă câteodată să ai asemenea șovăieli ciudate 
la marginea abisului care e fericirea. Ei înțelegeau fără să 
înţeleagă totuși. 

— Îl cheamă Gilliatt - îi șopti D&ruchette lui Ebenezer. 

Gilliatt reluă oarecum autoritar: 

— Ce mai așteptați? V-am spus doar să veniţi după mine. 

— Unde? întrebă Ebenezer. 

— Acolo. 

Şi Gilliatt arătă cu degetul turnul bisericii. 

Ei îl urmară. 

Gilliatt mergea înainte. Pasul îi era sigur. Al lor șovăia. 

Pe măsură ce se apropiau de biserică, se vedea răsărind 
pe chipul pur și frumos al lui Ebenezer și pe cel al 
Deruchettei ceva ce-avea să se transforme curând într-un 
zâmbet. Apropiindu-se de biserică, faţa lor se lumina. În 
ochii duși în fundul capului ai lui Gilliatt era noapte. 

S-ar fi zis un spectru conducând două suflete spre 
paradis. 

Ebenezer și Deruchette nu-și dădeau prea bine seama de 
ceea ce-avea să se întâmple. Intervenţia acestui om era 
paiul de care se agaţă înecatul. Îl urmau pe Gilliatt cu 
supunere, așa cum urmează deznădăjduiţii pe cel dintâi 
venit. Acela care se află în pragul morţii primește cu 
ușurință tot ceea ce-i prelungește viaţa. Deruchette, mai 


naivă, era mai încrezătoare. Ebenezer era îngândurat. 
Deruchette era majoră. Formalităţile căsătoriei la englezi 
sunt foarte simple, mai ales în regiunile de sine stătătoare, 
unde rectorii parohiilor au o putere aproape absolută; dar 
cu toate acestea decanul va consimţi el oare să celebreze 
căsătoria, fără să se informeze măcar dacă unchiul 
consimte? Asta era o problemă? Totuși trebuia încercat. În 
orice caz, era o amânare. 

Dar cine era omul acesta? Și dacă el era într-adevăr 
acela despre care mess Lethierry declarase în ajun că-i e 
ginere, cum se putea explica ceea ce făcea el acum? El, 
piedica, se transforma în providenţă. Ebenezer nu înţelegea 
nimic, dar acorda evenimentelor încuviințarea tacită și 
rapidă a omului care se simte salvat. 

Poteca nu era peste tot locul la fel, în unele părţi ea era 
noroioasă și greu de străbătut. Ebenezer, absorbit de 
gândurile sale, nu dădea atenţie nici băltoacelor, nici 
grămezilor de pietre. Din când în când Gilliatt se întorcea 
și-i spunea lui Ebenezer: 

— Luaţi seama la pietre, ajutaţi-o pe Deruchette. 


Până unde merge 
prevederea celor ce se jertfesc 


În momentul în care intrau în biserică, clopotul anunţa 
ora zece și jumătate. 

Din cauza orei timpurii și a pustietăţii ce domnea în oraș 
în ziua aceea, biserica era goală. 

Totuși, în fund, lângă masa care în bisericile reformate 
înlocuiește altarul, se găseau trei persoane: decanul și 
asistentul; apoi registratorul. Decanul, care nu era altul 
decât reverendul Jaquemin Herode, ședea pe un scaun; 
asistentul și registratorul stăteau în picioare. 

Biblia deschisă era pe masă. 


Alături, pe o mescioară, se afla o altă carte, registrul 
parohiei, deschis și el, și pe care un ochi atent ar fi putut 
observa o pagină proaspăt scrisă de pe care cerneala nu se 
uscase bine încă. O pană și o călimară se aflau alături de 
registru. 

Văzându-l intrând pe reverendul Ebenezer Cuadray, 
reverendul Jagquemin Herode se ridică în picioare: 

— Vă aștept, spuse el. Totul e pregătit. 

Decanul, într-adevăr, era în odăjdii. 

Ebenezer se uită la Gilliatt. 

Reverendul decan adăugă: 

— Sunt la dispoziţia dumitale, colega. 

Şi se înclină. 

Salutul acesta nu se abătu nici la stângă, nici la dreapta. 
Urmărind direcţia razei vizuale a decanului, era clar că 
pentru el nu exista decât Ebenezer. Ebenezer era preot și 
gentleman. Decanul nu cuprinsese în salutul său nici pe 
Deruchette, care era alături de Ebenezer, nici pe Gilliatt, 
care era în spatele lui. În privirea sa era o paranteză în care 
nu era admis decât Ebenezer. Păstrarea acestor nuanţe 
face parte din buna orânduire a lucrurilor și consolidează 
societatea noastră! 

Decanul continuă cu o amabilitate în care se simțea totuși 
o ușoară nuanţă de trufie: 

— Colega, te felicit de două ori. Unchiul dumitale a murit 
și te însori; iată-te, deci, pe de o parte bogat, și pe de alta 
fericit. De altminteri acum, datorită vaporului care va fi 
reconstruit din nou, miss Lethierry e și ea bogată, lucru de 
care mă bucur cu deosebire. Miss Lethierry s-a născut în 
această parohie, am verificat data nașterii ei în registru. 
Miss Lethierry este majoră și nu depinde decât de ea însăși. 
De altminteri unchiul ei, care reprezintă întreaga ei familie, 
și-a dat consimțământul. Vreţi să vă căsătoriţi imediat din 
cauza plecării dumitale, înţeleg foarte bine; dar, dat fiind că 
e vorba de căsătoria unui rector al parohiei, mi-ar fi plăcut 
să fie celebrată cu oarecare solemnitate. Voi scurta însă 


ceremonialul, ca să vă fiu pe plac. Esenţialul poate fi 
cuprins în puţine cuvinte. Actul a și fost redactat în registrul 
acesta și n-a mai rămas decât de completat numele. Potrivit 
legii și obiceiurilor în vigoare, căsătoria poate fi celebrată 
imediat după înscrierea în registru. Declaraţia cerută 
pentru dispensă a fost făcută în formele legale. lau asupra 
mea o mică neregulă, căci cererea de dispensă ar fi trebuit 
înregistrată cu șapte zile înainte de oficierea căsătoriei; dar 
mă închin în fața necesităţii și a urgenţei plecării dumitale. 
Fie. Am să vă căsătoresc. Asistentul meu va fi martorul 
mirelui; cât privește martorul miresei... 

Decanul se întoarse spre Gilliatt. 

— Totuși, mai există o piedică. 

Gilliatt dădu din cap afirmativ. 

— E de ajuns - spuse decanul. 

Ehbenezer stătea nemișcat. Deruchette părea imaginea 
împietrită a extazului. 

Decanul continuă: 

Deruchette tresări. 

Decanul urmă: 

— Trimisul lui mess Lethierry, aici de faţă, care a făcut 
pentru dumneavoastră cererea de dispensă și a semnat 
declaraţia în registru - și cu degetul cel mic de la mâna 
stângă decanul arătă spre Gilliatt, ceea ce îl scutea să 
pronunţe acest nume lipsit de importanţă - mi-a comunicat 
azi-dimineaţă că mess Lethierry, prea ocupat pentru a 
asista personal la celebrarea căsătoriei, dorește ca ea să 
aibă loc fără întârziere. Această dorinţă însă, exprimată 
verbal, nu-mi e de ajuns. Din cauza dispenselor pe care 
trebuie să le acord și a neregulii pe care trebuie să mi-o 
asum, n-aș putea trece așa de ușor peste acest lucru și ar 
trebui să mă informez la mess Lethierry, afară doar dacă nu 
aveţi semnătura lui. Oricât de mare-ar fi bunăvoința mea, 
nu mă pot mulţumi numai cu consimțământul verbal care 
mi se transmite. Mi-ar trebui ceva în scris. 


— Nu trebuie să vă faceţi griji din cauza asta - spuse 
Gilliatt. 

Şi-i întinse reverendului decan o hârtie. 

Decanul luă hârtia, o parcurse într-o privire, păru că 
trece cu vederea câteva rânduri, desigur fără importanţă, 
apoi citi cu voce tare: 

— „... Du-te la decan pentru a căpăta dispensele. Doresc 
ca această căsătorie să se facă cât mai curând posibil, chiar 
imediat dac-ar fi cu putinţă”. 

Puse hârtia pe masă și continuă: 

— Semnat Lethierry. Ar fi fost mult mai respectuos, dacă 
scrisoarea mi-ar fi fost adresată mie. Dar, deoarece e vorba 
de un coleg, mă voi mulțumi și cu atâta. 

Ebenezer îl privi din nou pe Gilliatt. Există și înţelegeri 
între suflete. Ebenezer simţea că la mijloc e o înșelătorie; 
dar el nu avu puterea, poate că nici nu-i trecu măcar prin 
minte s-o dea pe faţă. Să fi fost pentru că se supunea la 
acest eroism ascuns al jertfei, pe care-o întrevedea, să fi 
fost din cauza tulburării conștientei sale, produse de 
lovitura de trăsnet a fericirii? Destul că el rămase mut. 

Decanul luă în mână pana și completă, ajutat de 
registrator, locurile albe de pe pagina scrisă în registru, 
apoi, îndreptându-și ţinuta, îl invită printr-un gest pe 
Ebenezer și Deruchette să se apropie de masă. 

Ceremonia începu. 

Fu un fenomen ciudat. 

Ebenezer și Deruchette stăteau unul alături de celălalt în 
faţa preotului oficiant. Oricine-a visat că se căsătorește a 
simţit în vis ceea ce ei simțeau aievea în acel moment. 

Gilliatt se afla la oarecare distanţă, în umbra stâlpilor. 

Deruchette, sculându-se în dimineața aceea 
deznădăjduită, cu gândul doar la sicriu și la giulgiu, se 
îmbrăcase în alb. Gândul acesta al morţii se întâmplă să fie 
cât se poate de potrivit pentru nuntă. Rochia albă dă 
numaidecât unei fete tinere înfățișarea unei mirese. 


O adevărată aureolă învăluia chipul Deruchettei. 
Niciodată nu fusese atât de frumoasă. Pe obraji, lacrimile 
nu i se uscaseră încă. Surâsul ei înflorea poate peste-o 
lacrimă. 

Decanul, în picioare lângă masă, puse un deget pe biblia 
deschisă și întrebă cu voce tare: 

— Există vreo împotrivire? 

Nimeni nu răspunse. 

— Amin - spuse decanul. 

Ebenezer și Deruchette făcură un pas către reverendul 
Jaquemin Herode. Decanul zise: 

— Joe Ebenezer Caudray, vrei să iei această femeie de 
nevastă? 

Ebenezer răspunse: 

— Vreau. 

Decanul continuă: 

— Durande Deruchette Lethierry, vrei să iei acest bărbat 
de soţ? 

Deruchette, care simţea că se sfârșește de prea multă 
bucurie, asemenea unei lămpi prea pline cu untdelemn, 
murmură mai mult decât pronunţă: 

— Vreau. 

Atunci, potrivit frumosului obicei al căsătoriei la 
anglicani, decanul privi în jurul său și adresă întunericului 
din biserică această întrebare solemnă: 

— Cine dă această femeie acestui bărbat? 

— Eu - zise Gilliatt. 

Urmă un răstimp de tăcere. Ebenezer și Deruchette 
simţiră adierea unei tulburări nedeslușite străbătându-le 
fericirea. 

Decanul puse mâna dreaptă a Deruchettei în mâna 
dreaptă a lui Ebenezer, și Ebenezer spuse Deruchettei: 

— Deruchette, te iau de soţie, fie că vei fi mai bună sau 
mai rea, mai bogată sau mai săracă, bolnavă sau sănătoasă, 
pentru ca să te iubesc până la moarte, jurându-ţi credinţă. 


Decanul puse mâna dreaptă a lui Ebenezer în mâna 
dreaptă a Deruchettei și Deruchette spuse lui Ebenezer: 

— Ebenezer, te iau de soţ, fie că vei fi mai bun sau mai 
rău, mai bogat sau mai sărac, bolnav sau sănătos, pentru ca 
să te iubesc și să-ţi dau ascultare până la moarte, jurându-ţi 
credinţă. 

Decanul întrebă: 

— Unde e verigheta? 

Era ceva cu totul neașteptat. Ebenezer, luat fără veste, n- 
avea verighetă. 

Gilliatt scoase inelul de aur pe care-l purta pe degetul cel 
mic și-l prezentă decanului. Era fără îndoială inelul de 
nuntă cumpărat în dimineaţa aceea de la giuvaergiul de pe 
Comercial-Arcade. 

Decanul puse inelul pe biblie, apoi îl dădu lui Ebenezer. 

Ehbenezer luă micuța mână stângă, tremurând toată, a 
Deruchettei, îi trecu inelul pe cel de-al patrulea deget și 
zise: 

— Prin acest inel îmi devii soţie. 

Gilliatt, în picioare, își plecă capul. 


„Pentru soţia ta, când te vei însura” 


La ieșirea lor din biserică văzură Cashmere-ul, care-și 
începuse pregătirile de plecare. 

— Ajungeţi la timp - spuse Gilliatt. 

Şi porniră din nou pe cărăruia care ducea la Havelet. 

Deruchette și Ebenezer mergeau înainte. Gilliatt mergea 
acum în urma lor. 

Erau ca doi somnambuli. Erau tot copleșiți, schimbaseră 
doar deznădejdea în fericire. Nu știau nici unde sunt, nici 
ce fac; grăbeau pașii în mod mecanic, nu-și mai aduceau 
aminte de nimic, se simțeau aparținându-și unul altuia, dar 
nu puteau lega două idei între ele. Nu poţi gândi în stare de 
extaz, după cum nu poţi înota într-un torent. Din mijlocul 
întunericului căzuseră brusc într-o Niagara a bucuriei. Era 


ca și cum ar fi intrat în paradis. Nu-și vorbeau, căci sufletele 
lor își spuneau destule lucruri. Deruchette se lipea de 
braţul lui Ebenezer. 

Pașii lui Gilliatt, în urma lor, le reamintea din când în 
când că el se află acolo. Erau profund emoţionaţi, dar fără 
să poată scoate un singur cuvânt: excesul de emoție te 
paralizează. Starea în care se găseau ei era plină de 
încântare, dar îi copleșea. Erau căsătoriţi. Amânau orice fel 
de explicaţie, se vor revedea doar, ceea ce făcea Gilliatt era 
bine, acesta era principalul. În adâncul inimilor, ei îi 
mulțumeau fierbinte, deși sentimentul acesta era încă 
nelămurit. Deruchette își spunea că există unele lucruri pe 
care va trebui să le lămurească într-o bună zi, mai târziu. 
Deocamdată, ei primeau totul. Își dădeau seama că sunt în 
puterea acestui om hotărât și iute, care, forțându-i aproape, 
le dăruia fericirea. Să-i pună întrebări, să vorbească cu el, 
le era cu neputinţă. Prea multe impresii năvăleau peste ei 
dintr-o dată. Tăcerea le era dinainte iertată. 

Să închidă ochii, să-i aducă mulțumiri în sufletul ei, să 
uite pământul și viaţa, să se lase condusă în cer de demonul 
acesta bun. Aceasta era tot ce-i rămânea de făcut. O 
explicaţie ar fi cerut prea mult timp, să-i mulțumească 
numai, ar fi însemnat prea puţin. Cuprinsă de dulcea 
moleșeală a fericirii, ea nu spunea nimic. 

Le rămânea doar atâta luciditate, cât să-și poată conduce 
pașii. Sub apă, unele părţi din burete rămân albe. Cu puţina 
luciditate care le rămăsese, ei puteau deosebi marea de 
uscat și Cashmere-ul de un alt vas. 

În câteva minute ajunseră la Havelet. 

Ebenezer intră cel dintâi în barcă. În momentul în care 
Deruchette se pregătea să-l urmeze, ea avu senzaţia că 
mâneca îi e ușurel apucată. Era Gilliatt, care-i atinsese cu 
un deget faldurile rochiei. 

— Doamnă - spuse el - știu că nu eraţi pregătită pentru 
călătorie. M-am gândit că veţi avea poate nevoie de rochii și 
de lenjerie. Pe puntea Cashmere-ului veţi găsi un cufăr în 


care se află obiectele necesare unei femei. Cufărul, mi-a 
fost lăsat de mama mea. Era hărăzit femeii pe care-aș fi 
luat-o de nevastă. Daţi-mi voie să vi-l dăruiesc. 

Deruchette se trezi pe jumătate din visul ei. Se întoarse 
spre Gilliatt. Acesta, cu o voce scăzută și care abia putea fi 
auzită, continuă: 

— Acuma - și nu fac asta pentru ca să vă întârzii, dar, 
vedeţi doamnă - trebuie să vă explic. În ziua aceea în care 
s-a întâmplat nenorocirea, vă aflaţi în sala cea joasă, aţi 
rostit un cuvânt. Firește, nu vă mai reamintiţi acest lucru. 
Nimeni nu-i obligat să-și reamintească toate cuvintele pe 
care le-a rostit. Mess Lethierry era tare mâhnit. Fără 
îndoială că era un vapor bun și aducea mari foloase. A 
intervenit naufragiul; tot ţinutul era cuprins de emoție. 
Sunt lucruri care, firește, au fost date uitării. Au mai fost și 
alte vapoare care-au pierit printre stânci. Nu te poţi gândi 
toată viaţa la un accident. Voiam numai să vă spun că, 
întrucât se spunea că nimeni nu se va duce, eu m-am 
hotărât să mă duc. Ei spuneau că e cu neputinţă; altceva 
era cu neputinţă. Vă mulţumesc că mă ascultați câteva 
clipe. Veţi înțelege, doamnă, că dacă m-am dus acolo, n-am 
făcut-o ca să vă jignesc. De altfel, faptul datează de foarte 
multă vreme. Ştiu că sunteţi grăbită. Dac-am avea timp mai 
mult, dac-am putea sta mai mult de vorbă, v-aţi reaminti, 
dar asta nu mai folosește la nimic. Lucrul acesta s-a 
întâmplat într-o zi, pe când ningea. Şi-apoi într-o altă zi, pe 
când treceam, mi s-a părut c-aţi zâmbit. Așa se explică totul. 
Cât privește seara de ieri, n-am mai avut timp să mă duc 
acasă, veneam direct de la lucru, hainele mi-erau numai 
zdrenţe, v-am speriat, v-aţi simţit rău, am greșit, nu trebuie 
să te prezinţi așa în faţa oamenilor, vă rog să mă iertați. 
Cam asta e tot ceea ce-am avut de spus. Și acuma, veţi 
pleca. Veţi avea vreme bună. Vântul bate de la răsărit. Adio, 
doamnă. Nu-i așa că nu-mi veţi lua în nume de rău că v-am 
spus câteva cuvinte? Sunt ultimele clipe. 


— Mă gândesc la cufărul acesta - răspunse Deruchette. 
De ce nu-l păstrezi pentru soţia dumitale, când te vei 
căsători? 

— Doamnă - zise Gilliatt - cu siguranţă că nu mă voi 
căsători niciodată. 

— Ar fi păcat, căci ești om bun. Îţi mulţumesc. 

Și Deruchette zâmbi. Gilliatt îi răspunse și el printr-un 
zâmbet. 

Apoi îi ajută să se urce în barcă. 

După mai puţin de un sfert de oră, barca în care se 
găseau Ebenezer și Deruchette ajunsese în rada portului, 
lângă Cashmere. 


Mormântul cel mare 


Gilliatt merse pe marginea apei, trecu repede prin Saint- 
Port, apoi se îndreptă spre Saint-Sampson, de-a lungul 
mării, ascunzându-se de oameni, ocolind drumurile pline de 
trecători. 

De multă vreme, știți doar, el avea un fel al lui de a bate 
ținutul în lung și-n lat, nevăzut de nimeni. Cunoștea 
anumite poteci, avea drumurile lui singuratice și 
șerpuitoare; avea deprinderea trufașă a omului care simte 
că nu e iubit de nimeni, deprinderea de a se însingura. Încă 
de copil, văzând pe feţele oamenilor că nu le era drag, el 
luase obiceiul acesta, care-i intrase cu timpul în sânge, de a 
se ţine departe de lume. 

Din când în când, întorcea capul și se uita în urmă, în 
rada portului, unde Cashmere-ul își întinsese pânzele. 
Vântul era slab, Gilliatt mergea mai repede decât vasul. 
Gilliatt mergea pe stâncile de pe marginea apei, cu capul 
plecat. Fluxul începea să crească. 

La un moment dat se opri și, întorcând spatele mării, 
contemplă timp de câteva minute, dincolo de stâncile care 
ascundeau drumul spre Valle, un pâlc de stejari. Erau 
stejarii de la locul numit „Casele joase”. Odinioară, acolo, 


sub acești arbori, degetul Deruchettei scrisese numele său, 
Gilliatt, pe zăpadă. De câtă vreme se topise zăpada aceea! 

Își continuă drumul. 

Ziua era minunată, cum nu fusese niciuna în anul acela. 
Era una din acele zile de primăvară când luna mai se 
dăruiește toată: făptura toată părea să nu aibă altă ţintă 
decât a se desfăta ca-n zi de sărbătoare. Murmurul pădurii, 
ca și cel al satului, murmurul valului, ca și cel al văzduhului, 
ascundeau parcă un gungurit. Întâii fluturi se așezau pe 
întâii trandafiri. Totul era înnoit în natură, ierburile, 
mușchii, frunzele, miresmele, razele soarelui. '[i se părea că 
soarele lumina pentru prima dată. Pietricelele erau 
proaspăt spălate. Cântecul profund al pădurii era cântat de 
păsări abia născute. Probabil că găoacea oului pe care-l 
spărseseră cu cioculeţul lor mai era încă în cuib. Fâșâitul 
aripilor care învățau să zboare se amestecau cu foșnetul 
frunzelor. Cântau primul lor cântec, încercau primul lor 
zbor. Era o gingașă vorbire de piţigoi, de pupeze, de 
botgroși, de sticleţi, de vrăbii și de ghionoi. Liliacul, 
lăcrămioarele, lemnul câinesc și glicinele alcătuiau, în 
desișul crângurilor, un delicat amestec de culori. O 
minunată lintiţă de apă, cum se întâlnește des la Guernesey, 
acoperea bălțile cu o pânză de smarald. Codobaturile și 
stăncuţele, care-și clădesc cuiburi atât de gingașe, se 
scăldau în apa de smarald. Printre crengile crângurilor se 
întrezărea albastrul cerului. Câţiva nori galeși se fugăreau 
pe bolta azurie, cu unduiri de nimfă. Simţeai, trecându-ţi 
parcă pe deasupra capului, sărutări trimise de guri 
nevăzute. Nu era zid vechi care să nu aibă, ca orice mire, 
buchetul său de micșunele. Porumbarul era în floare, 
bobiţele la fel; între hăţișurile verzi vedeai mănunchiurile 
acelea de flori albe care străluceau și mănunchiurile acelea 
de flori galbene care sclipesc. Primăvara își arunca tot 
argintul și tot aurul în uriașa împletitură a pădurilor. 
Mlădiţele erau de un verde proaspăt. În văzduh se 
încrucișau strigăte de bun sosit. Vara ospitalieră își 


deschidea portițele păsărilor venite de departe. Era vremea 
când sosesc rândunelele. Piramide de măcieși împodobeau 
povârnișul drumurilor  desfundate, în așteptarea 
piramidelor de păducel. Frumuseţea și gingășia trăiau în 
bună vecinătate; splendoarea se completa cu graţie; ceea 
ce era maiestuos nu stingherea cu nimic ceea ce era firav; 
nu se pierdea nici o singură notă din acest concert. 

Era frumos, era lumină, era cald; dincolo de gardurile 
înflorite, în curţi, se vedeau copii râzând. Câţiva jucau 
șotron. Merii, piersicii, cireșii, perii acopereau livezile cu 
coroanele lor mari de flori albe sau roșiatice. larba era 
presărată toată cu ciuboţica-cucului, coada-șoricelului, 
pervănţele, margarete, crini de primăvară, zambile, cu 
toporași și veronici. Flori albastre de boranţă și stânjenei 
galbeni erau răspândiţi pretutindeni, alături de acele 
frumoase steluțe trandafirii, care înfloresc în mănunchiuri 
dese, de unde le și vine numele de „tovarășe”. Gângănii 
aurii mișunau printre pietre. Urechelniţțe în floare 
împurpurau acoperișurile de stuf. Muncitoarele din stupi 
erau pe afară. Albina era la lucru. Văzduhul era plin de 
murmurul mării și de bâzâitul insectelor. 

Când Gilliatt sosi la Saint-Sampson, apa nu pătrunsese 
încă până în fundul portului și el îl putu străbate astfel cu 
piciorul, nevăzut de nimeni, prin spatele corpurilor de nave 
aflate în bazinul de carenaj. Un șirag de pietre netede, 
distanţate unele de altele, care se aflau în acel loc, permite 
această trecere. 

Nimeni nu-l observă. Mulțimea se afla la capătul celălalt 
al portului, aproape de intrarea îngustă, lângă casa 
„Neinfricatelor”. Numele lui era pe toate buzele. Se vorbea 
atât de mult de el, încât nimeni nu-l luă în seamă. Gilliatt 
trecu, adăpostit oarecum de vâlva pe care-o stârnise. 

Văzu din depărtare „burduful” pe locul unde-l legase de 
țărm, coșul mașinii între cele patru lanţuri ale sale, câţiva 
marangozi trebăluind împrejurul lui, siluete nelămurite 


venind și plecând și auzi vocea tunătoare și voioasă a lui 
mess Lethierry, care dădea ordine. 

Se înfundă într-un șir de ulicioare. 

În dosul casei „Neiînfricatelor”, nu se afla nimeni, toată 
curiozitatea fiind concentrată asupra celor ce se petreceau 
în faţa ei. Gilliatt apucă pe poteca paralelă cu zidul scund al 
grădinii. Se opri în ungherul în care se înălța nalba 
sălbatică: revăzu piatra pe care stătuse de atâtea ori, 
revăzu banca pe care șezuse Deruchette. Privi aleea unde 
văzuse cele două umbre îmbrăţișându-se și apoi dispărând. 

Porni din nou. Urcă colina castelului din Valle, apoi cobori 
și se îndreptă spre „Casa de la capătul drumului”. 

Houmet-paradis era pustiu. 

Casa era așa cum o lăsase dimineaţa, după ce se 
îmbrăcase spre a merge la Saint-Pierre-Port. 

O fereastră era deschisă. Prin ea se vedea cimpoiul 
agăţat de un cui bătut în perete. 

Pe masă se zărea mica biblie, care-i fusese dăruită drept 
mulțumire de un necunoscut, care nu era altul decât 
Ebenezer. 

Cheia se afla în ușă. Gilliatt se apropie, puse mâna pe 
cheie. Încuie ușa de două ori, vâri cheia în buzunar și se 
îndepărtă. 

Se îndepărtă nu în direcţia uscatului, ci în direcţia mării. 

Străbătu grădina pieziș, apucând pe drumul cel mai 
scurt, fără să mai ţină seama de straturi, având totuși grijă 
să nu strivească verzele de mare, pe care le semănase 
deoarece îi plăceau Deruchettei. 

Sări parapetul și cobori printre stânci. 

Urmă, mergând mereu drept înainte, șiragul lung și 
îngust de stânci care ies din mare și care leagă „Casa de la 
capătul drumului” de obeliscul de granit din mijlocul mării, 
căruia i se spunea „Cornul fiarei”. Acolo era „Scaunul Gild- 
Holm'Ur”. 

Sărea de pe-o stâncă pe alta, ca un uriaș care-ar umbla 
pe crestele munţilor. Să sari pe un șir de stânci e ca și cum 


ai merge pe muchia unui acoperiș. 

O pescăriţă care umbla de colo până colo desculţă, prin 
băltoacele de pe malul mării, nu departe de el, și care se 
întorcea la țărm, îi strigă: 

— la seama! Se umflă marea! 

EI își urmă drumul. 

Când ajunse pe marea stâncă de la capătul șirului de 
stânci, pe „Cornul” ce se înălța ca un pisc din mare, se opri. 
Uscatul se termina acolo. Era capătul micului promontoriu. 

Privi. 

În larg, câteva bărci ancorate pescuiau. Din timp în timp 
se vedeau pe aceste bărci șiroiri de argint în soare: apa 
care se scurgea din plase. Cashmere nu ajunsese încă în 
dreptul portului Saint-Sampson; vasul își desfășurase vela 
gabier. Se afla între Herm și Jethou. 

Gilliatt ocoli stânca. Ajunse sub „Scaunul Gild-Holm'Ur”, 
la piciorul acelei scări abrupte, unde, cu trei luni în urmă, îl 
ajutase pe Ebenezer să se dea jos. Se sui pe scară. 

Cea mai mare parte din treptele ei le și acoperise apa. 
Numai două sau trei erau la suprafaţă. Urcă până în vârf. 

Aceste trepte conduceau la „Scaunul Gild-Holm'Ur”. 
Ajuns la „scaun”, îl examină o clipă, își duse mâna la ochi, 
făcând-o să lunece ușor de la o sprânceană la cealaltă, gest 
prin care pare că alungi trecutul, apoi se așeză în scobitura 
stâncii, având înspre peretele de granit și sub picioare 
oceanul. 

Deasupra capului lui Gilliatt, printre crăpături, câteva 
flori de stâncă tremurau în vânt. Cât vedeai cu ochii, marea 
era albastră. În depărtare se zărea Franţa ca o ceaţă la 
orizont și dunga lungă și galbenă a nisipurilor de la 
Carteret. Din când în când trecea câte un fluture alb. 
Fluturilor le plăcea să se plimbe pe mare. 

Vântul adia slab de tot. Tot albastrul, cel de jos ca și cel 
de sus, era nemișcat. Niciun tremur nu tulbura șerpii aceia 
lungi, de un azuriu când mai închis, când mai deschis, care 


indică, la suprafaţa mării, învolburările line ale apelor de 
mică adâncime. 

Cashmere, din cauza vântului prea slab, își desfășurase 
toate bonetele!155*+ pentru a-l prinde mai bine în vele. Se 
acoperise în întregime de pânze. Dar vântul bătând de-a 
curmezișul, bonetele îl siliră să navigheze foarte aproape de 
coasta Guernesey-ului. Trecuse de baliza de la Saint- 
Sampson. Se afla în dreptul colinei castelului din Valle. Era 
momentul când avea să treacă în fața promontoriului pe 
care se găsea „Casa de la capătul drumului”. 

Gilliatt îl privea apropiindu-se. 

Văzduhul și marea aţipiseră parcă. Nivelul apei se înălța 
liniștit, fără zvâcnituri. Marea creștea, umflându-se treptat, 
fără valuri. Rumoarea stinsă din largul mării părea 
respiraţia unui copil. 

Se auzeau, dinspre portul Saint-Sampson, mici zgomote 
înăbușite, cu siguranţă lovituri de ciocan. Erau marangozi 
care așezau probabil macaralele și platforma de încărcat 
pentru a scoate mașina din barcă. Aceste zgomote ajungeau 
foarte slab până la Gilliatt, din cauza masei de granit de 
care era rezemat. 

Cashmere se apropia cu o încetineală de fantomă. 

Gilliatt aștepta. 

Deodată, un plescăit și-o senzaţie de frig îl făcură să 
privească în jos. Valul îi atingea picioarele. 

Își plecă ochii, apoi îi ridică din nou. 

Cashmere era foarte aproape. 

Peretele stâncos în care ploile săpaseră „Scaunul Gild- 
Holm'Ur” era atât de vertical și apa era atât de adâncă, 
încât pe vreme liniștită navele puteau, fără primejdie, să-și 
croiască drum la numai câteva sute de metri de stânca. 

Cashmere apăru. Se apropia, se înălța văzând cu ochii. 
Creștea parcă pe apă. S-ar fi zis o umbră ce se mărește din 
ce în ce mai mult. Catargele se conturară în negru pe 
azurul cerului, în minunata legănare a mării. Velele lungi, 
interpuse la un moment dat între el și soare, se colorară în 


trandafiriu și căpătară o transparenţă de nedescris. Valurile 
aveau un murmur nedeslușit. Niciun zgomot nu tulbura 
lunecarea maiestuoasă a acestei siluete. Vedeai tot ce se 
petrece pe punte, ca și când te-ai fi aflat acolo. 

Cashmere trecu chiar pe lângă stâncă. 

Timonierul era la cârmă, un mus se căţăra pe sarturi!1%7, 
câțiva pasageri, sprijinindu-se cu coatele de marginea 
vaporului, admirau albastrul cerului și al mării, căpitanul 
fuma. 

Dar Gilliatt nu vedea nimic din toate acestea. 

Era pe punte un colţ inundat de soare. În direcţia aceea 
privea el. În colţul acela însorit erau Ebenezer și 
Deruchette. Ei ședeau în lumina aceea, unul alături de 
celălalt. Se ghemuiau cu gingășie unul în altul, ca două 
păsărele care se încălzesc la razele soarelui de amiază. 
Capul Deruchettei se lăsase pe umărul lui Ebenezer, braţul 
lui Ebenezer înlănţuia mijlocul Deruchettei; stăteau mână 
în mână, împletindu-și degetele. 

Era o liniște dumnezeiască. 

În privirea lui Ebenezer era mulțumire și admiraţie; 
buzele Deruchettei se mișcau; în clipa fugară în care vasul 
alunecă la câţiva stânjeni doar de „Scaunul Gild-Holm'Ur”, 
Gilliatt auzi, în liniștea aceea fermecătoare, glasul duios și 
suav al Deruchettei, purtat de vântul care adia în direcţia 
uscatului, spunând: 

— Priveşte! Parc-ar fi un om pe stâncă! 

Apariţia aceasta fugară trecu. 

Cashmere lăsă în urmă promontoriul „Casei de la capătul 
drumului” și se afundă în cutele adânci ale valurilor, în mai 
puţin de un sfert de oră catargele și velele sale se 
transformară într-un obelisc alb în largul mării, 
descrescând treptat către zare. Apa îi ajungea lui Gilliatt 
până la genunchi. 

EI se uita cum se îndepărtează cuterul. 

Vântul se înteţi în larg. Putu vedea cum Cashmere-ul își 
ridică bonetele de jos și focurile de la prova, folosind 


această înteţire a vântului. Cashmere-ul ieșise din apele 
Guernesey-ului. Gilliatt nu-l părăsea o clipă din ochi. 

Fluxul creștea. Marea îi ajungea până la brâu. Timpul 
trecea. 

Pescărușii și cormoranii zburau în jurul lui, neliniștiţi. Ai fi 
zis că încearcă să-i atragă atenţia. Poate că era, în stolul 
acela de păsări, vreun pescăruș de pe Douvre, care-l 
recunoștea. 

Trecuse o oră. 

Vântul din larg nu se simţea încă în radă, dar Cashmere- 
ul descreștea văzând cu ochii. Vasul era, după toate 
semnele, în plină viteză. Ajunsese, aproape, în dreptul 
stâncilor Casquets. 

Nu era nici urmă de spumă în jurul stâncii „Gild- 
Holm-'Ur”, niciun val nu se spărgea de granitul stâncii. 
Marea se umflă încet-încet. Lui Gilliatt apa îi ajunsese 
aproape până la umeri. 

Mai trecu încă o oră. 

Cashmere era dincolo de apele Aurigny-ului. Stânca 
Ortach îl ascunse o clipă. El trecu prin spatele acestei 
stânci, apoi ieși, ca dintr-o eclipsă. Vasul se îndreptă cu 
repeziciune spre nord. Naviga acum în largul mării. Nu mai 
era decât un punct care, din cauza soarelui, scânteia ca o 
lumină. 

În jurul lui Gilliatt păsările se roteau, scoțând strigăte 
scurte. 

Nu i se mai vedea decât capul. 

Marea creștea cu o încetineală sinistră. 

Gilliatt, nemișcat, privea Cashmere-ul dispărând la 
orizont. 

Fluxul nu mai avea mult până la înălţimea sa maximă. Se 
însera. Îndărătul lui Gilliatt, în radă, câteva bărci de pescari 
reveneau din larg. 

Ochii lui Gilliatt rămâneau pironiţi în zare fără să se 
poată dezlipi de vas. 


În privirea aceasta tragică și liniștită se reflecta o stare 
cu neputinţă de exprimat prin cuvinte. În ochii lui era toată 
resemnarea dureroasă pe care-o lasă visul neîmplinit; era 
acceptarea funerară a unei alte împliniri. 

În timp ce-n jurul stâncii „Gild-Holm-'Ur” nemărginirea 
apei creștea necontenit, în privirile adânci ale lui Gilliatt 
urca nețărmurita liniște a întunericului. 

Cashmere, care abia se mai zărea, devenise o pată ce se 
contopea cu negura. Ca să-l poţi deosebi, trebuia să știi 
unde era. 

Treptat-treptat, această pată, care nu mai avea nicio 
formă precisă, păli. 

Apoi se micșoră. 

Apoi se destramă. 

În clipa în care vasul se șterse de pe linia zării, capul 
dispăru sub apă. Şi nu se mai văzu nimic decât marea. 


Sfârșit 


15: Varec - plantă marină din familia algelor; creşte pe stânci și este aruncată 
de mare pe coaste; servește la îngrășatul pământului. 

12: Brizanţi - stânci submarine. 

1% Marangoz - dulgher specializat în prelucrarea lemnăriei pentru vase sau 
ambarcaţii de lemn. 

14: Bazine de carenaj - bazine în care este curățată carena unei nave de 
depunerile vegetale sau animale, și unde este totodată vopsită. 

1%. Cezar (Iuliu) - consul și dictator roman. Unul dintre marii conducători de 
oști din antichitate, cuceritorul galilor, legislator și istoric (101-44 î.e.n.). 

1% Rollon - Căpetenia corsarilor normanzi. Obține de la Carol cel Simplu o 
parte din regatul franc de apus, care ia numele de Normandia. Primul duce al 
Normandiei. Moare în 931. 

12: Quaker - membru al unei secte religioase răspândite mai ales în Anglia și 
Statele Unite. 

1% Mormon - membru al unei secte religioase din S.U.A., întemeiată în 1827. 
1% Calas (Jean) - Protestant din orașul Toulouse, victimă a fanatismului 
religios. Condamnat la moarte de parlamentul din Toulouse sub învinuirea 
mincinoasă de a-și fi ucis fiul spre a-l împiedica să treacă la catolicism, a fost 
tras pe roată și cadavrul său ars pe rug la 9 martie 1762. Voltaire a desfășurat 
o activitate uriașă pentru a face să triumfe adevărul. Mobilizând opinia 
publică, din Franţa și din Europa, Voltaire reușește să obțină reabilitarea lui 
Calas. 

15. Sirven - Inginer hotamic din orașul Castres (Franţa), de religie 
protestantă, e învinuit și el, ca și Calas, de a-și fi ucis fiica din motive 
religioase. Cunoscând soarta tragică a lui Calas, Sirven fuge în Elveţia. Timp 
de cinci ani Voltaire luptă spre a dovedi nevinovăția lui, reușind să obţină 
până în cele din urmă o hotărâre de anulare a sentinței de condamnare la 
moarte a lui Sirven. 

1: Carol al II-lea Stuart. 

112: Homo edax - omul lacom; aci cu sens de: doritor de a transforma natura, 
de a progresa. 

12 Xerxes - Fiul lui Darius, 1, regele perșilor (485-465 î.e.n). După ce a supus 
Egiptul care se răsculase, a invadat Atica. A fost învins de greci în lupta de la 
Salamina. 

1: Marea Britanie. 

15. Tată, de pildă, luând numai cazul Guernesey-ului, proporţia sumelor 
subscrise pentru ajutorarea victimelor inundaţiilor din Franţa din anul 1856; 
Franţa a contribuit cu treizeci de centime de cap de locuitor, iar Guernesey cu 
treizeci și opt de centime. (n. a.). 

115: Homo homini monstrum - omul este monstru pentru alt om. 

11: Wesleyeni - membrii unei secte religioase anglicane, foarte rigidă, fondată 
în secolul al XVIII-lea de către John Wesley. 

1: Guinee - monedă engleză, valorează 21 șilingi. 

1%. Amant alterna catenae - lanțurilor le plac schimbările (în limba latină în 
text). 

12: Dolmen - monument preistoric, format dintr-o lespede mare de piatră 
așezată pe altele verticale. Astfel de monumente se găsesc în diferite părţi ale 
Europei și chiar în Africa. 


12: Revent - plantă a cărei rădăcină se întrebuințează în medicină. 

12: Jacques 1 - rege al Angliei între anii 1603-1625, cunoscut pentru 
autoritarismul său religios. 

12%. Baliză - semnal înfipt în fundul apei și cu un cap vizibil la suprafaţă, 
pentru a semnaliza prezenţa unui obstacol pentru navigaţie. 

12: O leghe marină este egală cu aproape 3 mile marine. O milă marină are 1 
852 metri. 

1%: Babord - partea din stânga a unei nave (privind de la pupă spre proră). 

12% Tribord - partea din dreapta a unei nave. 

122: Chilă - element principal al osaturii unei nave. Dispus la fundul navei, 
longitudinal, construit din table groase sau dintr-o grindă (la navele mici). 

1%). Pilotină - vasul care servește pilotului pentru a ieși înaintea navelor ce 
trebuiesc pilotate. 

12 Scotă - parâmă menită să întindă colţul de jos al velelor. 

1%) Velă - pânză folosită pentru deplasarea unei nave sub acţiunea curenților 
de aer, alcătuită din mai multe fâșii cusute între ele și legată cu parâma de o 
vergă (bară fixă sau mobilă). 

13: EBche - bara fixată pe axul cârmei servind la manevra acestuia. 

12: Fawkes (Guy) - ofițer englez implicat în complotul organizat împotriva 
regelui Angliei, Jacques I. Prins asupra faptului, și-a recunoscut vina, dar 
chiar și sub tortură a refuzat să-și 

denunțe complicii. 

1%: Bordaj - scândurile sau tăbliile care se prind pe coastele vasului în exterior 
și interior, formând corpul navei. 

1%: Mus - elev marinar. 

1%. Gabier - marinar însărcinat cu manevra velelor și a manevrelor fixe și 
curente. (Manevre - parâme folosite îndeosebi pentru manevrarea velelor și a 
vergilor). 

1% Marangoz - dulgher specializat în prelucrarea lemnăriei pentru nave. 

13 Mongomery - căpitan în garda scoțiană din timpul domniei lui Henric al II- 
lea. Cu prilejul unui turnir (serbare militară cu prilejul căreia se desfășurau 
lupte călare cu arme ascuţite), îl răni 

mortal pe rege (1530—1574). 

1%! La Bourdonnais (Bertrand-Frangois M6h6) - marinar francez în serviciul 
„Companiei Indiilor”, guvernator, în 1735, în îles de France și de Bourbon. 

1%. Bart (Jean) - Renumit marinar francez. S-a făcut cunoscut prin strălucitele 
sale acţiuni din timpul războaielor navale ale Franţei cu Anglia și Olanda. 
Curajul, simplicitatea și modestia sa 

au rămas proverbiale (1650-1702). 

1% Jocrisse - Personaj din vechile farse franceze, înfățișând tipul nerodului 
prin excelenţă și al naivului de care toţi își bat joc. 

141 Polifem - Fiul lui Neptun. Cel mai cunoscut dintre ciclopi. 

1% Secolul al XIX-lea. 

1%: Leviatan - monstru legendar, uriaș, de care se pomenește în biblie. 
Numele lui a trecut în literatură în sensul de ceva uriaș și monstruos. 

14: Fulton (Robert) - Inventator american, a construit și a experimentat o serie 
de mașini, un submarin și prima navă acționată de un motor cu aburi (1765- 
1815). 


1% Watt (James) - lInventator englez, constructor al mașinii cu aburi 
perfecţionate (1736-1819). 

1% Cabotaj - navigaţie de-a lungul coastelor, între porturi situate în apropiere 
unele de altele. 

12: Hercule-Farnese - operă a sculptorului Glicon din Atena (sec. II î.e.n.), în 
care eroul exprimă idealul de forță, de bărbăţie, în concepţia grecilor antici. 
1%) Cabeza de moro - cap de maur. 

1%. Soulouque - Negru din Haiti, proclamat împărat al insulei în 1849 sub 
numele de Faustin 1. Şi-a creat o faimă tristă prin actele sângeroase pe care 
le-a săvârșit în timpul domniei sale. A 

fost răsturnat de la putere în 1859. 

1%: Punct velic - punctul unde este aplicată rezultanta tuturor acţiunilor 
vântului asupra velelor unui vas. 

15: Zbaturi - palele unei roţi care servesc la mișcarea (propulsarea navelor). 
1%: Tangaj - mișcare de aplecare a vasului de la prova spre pupa și viceversa. 
1%: Ruliu - mișcare oscilatorie laterală a vasului. 

1%: Tambuchiu - mică suprastructură pentru a proteja intrarea în interiorul 
navei. 

1%: Cuplu maiestru - secţiunea prin coasta de maximă lărgime. 

135 Etambou - piesă masivă de lemn din partea dinapoi a vasului. 

13: Gruie - piesă de fier, curbată în afara bordului, servind pentru a ridica 
ancora, bărci, greutăţi etc. 

15%: Working-anchor - în englezește „ancoră lucrătoare”. 

15: A afurca - a ancora cu două ancore, astfel ca direcţia vântului să fie 
perpendiculară pe linia ancorelor. 

1%; Cabestan - dispozitiv de ridicare format dintr-un cilindru. 

15: Manevră curentă - parâmă mobilă cu care se manevrează vergile și velele. 
1%: Manevră fixă - parâmă ce fixează și întărește arborada. 

1%: Arboradă - ansamblul arborilor (catargelor) și vergilor unei nave. 

1% Capelatura - locul unde se leagă manevrele pe arbore, precum și toate 
accesoriile capelării. 

1% Pescaj - înălţimea vasului cât intră în apă când este încărcat. 

1% Dublura - învelișul de cupru pentru protecţia cârmei navelor de lemn. 

15 Cocă - ansamblu construit din scheletul unei nave și învelișul ei exterior. 
1%) Săgeata - vergea scurtă cu care se lungește bompresul. 

1%: Bompresul - arbore înclinat, aşezat la prova vasului. 

12: Gentry and Nobility - Lumea bună și nobilimea în limba engleză în text.) 
12 Lethierry esq. - în limba engleză, gentilom. 

12: Scrântitoare - specie de plante târâtoare, cu flori galbene, rar albe, roz sau 
roșii. 

1%. Agami - pasăre originară din America de Sud, ceva mai mare decât o găină 
de la noi. Păzește păsările în mijlocul cărora trăiește. 

2: Păpușa - figura din prova navei. Se mai numește galion. 

2! În limba franceză, joc de cuvinte, pupa numindu-se poupe, iar păpușa, 
poupee. 

1%. Vicarul din Savoia - „Profesiunea de credinţă a vicarului din Savoia” - una 
din părţile renumitei lucrări a lui Jean Jacques Rousseau, Emile sau Despre 
Educaţie (1762). 


12: Montlosier (Francois-Dominique) - scriitor francez, renumit prin scrierile 
sale împotriva iezuiţilor (1756-1833). 

12. Referire la anul 1789, care a marcat începutul revoluţiei burgheze din 
Franţa. 

12: Loyola (Inigo de) - fondatorul ordinului religios al iezuiţilor. 

1%: A pune în pană - a orienta astfel velele, încât vasul să rămână aproape 
imobil. 

15: Ermelin - hermină, mamifer carnivor, asemănător nevăstuicii, având o 
blană scumpă, albă iarna, pe care și-o păstrează imaculată chiar cu preţul 
vieţii. 

1%) Gabie - o mică platformă de veghe fixată pe coloana unui catarg. 

1%) Penny - monedă englezească, divizionară. 

1%! Farthing - veche monedă divizionară engleză. 

1%: Galon - unitate de măsură echivalând cu 1,5 litri. 

1% Butucul coloanei unui arbore - piese din lemn sau fier cu două găuri - una 
pătrată pentru gâtul arborelui inferior și una rotundă pentru arborele 
superior. 

15: Bolivar (Simon) - general și om de stat din America de Sud. A condus 
luptele coloniilor spaniole împotriva jugului spaniol. A cucerit independenţa 
Venezuelei și a Columbiei și a înființat, în 1824, noul stat independent al 
Boliviei. Pentru curajul și energia de care a dat dovadă în luptele împotriva 
coloniștilor a fost supranumit Washingtonul Americi de Sud (1783-1830). 

1%) Morillo (Pablo) - general spaniol trimis de colonialiștii spanioli să reprime 
mișcarea de eliberare a popoarelor din America de Sud. A fost înfrunt de 
Simon Bolivar. 

1%) Bidassoa - În 1823 guvernator reacţionar al Franţei a trimis o expediţie 
militară, în frunte cu ducele de Angouleme, să înăbușe revoluţia spaniolă. Pe 
malurile de frontieră Bidassoa, trupele guvernului de la Paris s-au ciocnit de 
un grup de republicani francezi, care au încercat să împiedice trecerea 
intervenţioniștilor în Spania. 

1%): Sacerdoţiu - rang preoţesc; preoţime. 

12 A călăfătui - a astupa cu calafat (câlţi îmbibaţi cu catran) golurile dintre 
scândurile bordajelor sau ale punţii unei nave. 

'%: Niprală - plantă furajeră cu flori galbene. 

1%: Ciuf - pasăre de noapte (buhă cu moţuri mici de trei-patru pene). 

1% Lacenaire - odios asasin din Franţa. Executat la Paris la 19 ianuarie 1836. 
1%: Gozorar - vânzător de gozuri - pleavă, gunoaie; cel care caută prin 
gunoaie. 

1% Ludovic - monedă franceză de aur, care valora 34 de franci. 

12%: Talleyrand - om de stat și diplomat francez. Sub vechiul regim dinaintea 
Revoluţiei Franceze, episcop de Autun. Reprezentant al clerului în statele 
generale. Se alătură burgheziei și devine președinte al Adunării Naţionale în 
1790. Ministru al Afacerilor Externe sub guvernul Directoratului, sub 
Consulat și apoi sub imperiul lui Napoleon, președintele guvernului provizoriu 
după căderea lui Napoleon, ministru de externe sub Restauraţie. A servit 
toate regimurile și toate guvernele. Despre el s-a spus: „Îi slujea pe cei 
puternici, îi dispreţuia pe cei neîndemânatici și îi părăsea pe cei nenorociţi”. 
(1754-1838). 


1%: Napoleon - monedă franceză de aur care valora 20 de franci. 

1%: Chesapcakes - golf din S.U.A., pe coasta Atlanticului. 

11%: Carambol - la biliard, atingerea pe rând a doua bile dintr-o singură 
lovitură. 

111: Etravă - element de rezistenţă care închide corpul unei nave, la 
extremitatea prorei, și cu care nava își deschide drumul prin apă. 

11%: Good-bye - la revedere (în lb. engleză în text). 

11%: Galion - navă cu vele, folosită în sec. XVI-XVIII pentru transportului de 
mărfuri din coloniile spaniole, și uneori ca navă de război. 

11%! Verga gabier trinchet de sus - grindă de fier sau de metal fixată în vârful 
primului catarg. 

11%: Arbore trinchet - arbore vertical al unei nave cu pânze, situat la proră. 

11%: Floc - velă triunghiulară aflată la prova vasului. 

49 Trinchetin - velă triunghiulară legată la extremitatea spre pupa a 
bompresului. 

11%! A sta la capa - a suporta un vânt puternic sub câteva vele rezistente; capa 
seacă se ţine numai cu o singură velă. 

11%: Velatura - ansamblul velelor ce pot fi învergate în același timp pe o navă. 
119: Ghiul - verga fixată cu un capăt la catarg şi servind la întinderea velelor 
numite rande. 

11: Copastie - rama parapetului. 

112: Rama lacrimară - rama exterioară din jurul punţii pentru scurgerea apei. 
153: Cebarea - plantă ierboasă, cu flori la început verzi, mai târziu roşietice, 
folosită uneori pentru salată. 

114: Braţ - măsură maritimă egala cu aproximativ 1,62 m. 

1445: Sondă - parâmă subţire gradată, având o greutate de plumb la un capăt, 
cu care se măsoară adâncimea apei. 

119: Se zice că o navă are murele la tribord, când ea merge cu vântul strâns 
din tribord. 

12: Ambardee - deviere de drum. 

158: Uncie - măsură farmaceutică, egală cu 30,59 gr. 

15 Maluin - în limba franceză joc de cuvinte: malouin, malin (malouin - 
locuitor din Saint-Malo; malin - om șiret). 

112: Surcouf - vestit corsar francez născut la Saint-Malo, ridicat la rangul de 
baron sub Napoleon Bonaparte (1773-1827). 

12: Duguay-Trouin - marinar francez, născut la Saint-Malo. S-a distins prin 
faptele sale de vitejie în timpul războaielor lui Ludovic al XIV-lea (1673-1736). 
112: Odeon - cunoscut teatru din Paris, construit în 1782. A fost distrus de 
două ori de incendiu, prima oară în 1799, a doua oară în 1818. Apoi a fost 
reconstruit. 

1%: Sabord - deschizătură făcută în parapetul sau în bordul navei pentru a 
încărca și descărca mărfuri etc. 

1124. Habitaclu - cutie metalică în care se găsește busola. 

15: Greement - totalitatea manevrelor fixe și curente de la bordul unei nave. 
11%! Goeletă - vas mic cu vele, având de obicei două catarge. 

421 Bigă - macara cu braţ oscilant, comandat prin cabluri, folosită în 
construcţii și la bordul navelor. 


1%: Cromleh - monument preistoric alcătuit din blocuri de piatră dispuse în 
cerc uneori; în mijlocul cercului se află un bloc de piatră mai mare. 

12%: Epavă - resturile unei nave eșuate și părăsite de echipaj. 

41%) Cabestan - troliu, dispozitiv utilizat la deplasarea greutăților sau 
vehiculelor pe distanţe mici. 

31: Manelă - pârghie de lemn pentru învârtit cabestanul etc. 

112: Stâlpnic - anahoret care își petrece viaţa în vârful unui munte (n. a.). 

5: Importunaeque volucres - și zburătoarele nepoftite (în limba latină în 
text). 

114: Bocaporţi - deschideri în puntea unei nave, prin care se introduc 
mărfurile în magazie. 

45: Sacheţi - saule (frânghii) lungi cu care se leagă vela înfășurată pe vergă. 
115 Tendă - pânză ce se montează deasupra punţii pentru a o apăra de soare. 
131: Strajă - sârmă pe care se întind tendele. 

11%! Velastrai - velă triunghiulară susţinută de un strai. Strai - parâma care 
susține arborele în sens longitudinal. 

11%: Gruie - dispozitiv la bordul unei nave, pentru ridicat greutăţi. 

11% Ancorot - ancoră unică, folosită la manevrarea ambarcaţiilor. 

11: Cornaci - fructul unor plante acvatice ierboase. 

11%: Marotă - sceptru cu clopoței pe care-l purtau bufonii. 

11%: Rai - rotiţă de lemn sau de metal cu care este prevăzută macaraua. 

11% Palanc - sisteme de macarale simple sau multiple, prin care se trece o 
parâmă numită curent, servește la ridicarea greutăților pe nave. 

11%: Măr călăuză - piesă de lemn în formă de lentilă, găurită la mijloc. 

11%: Sub re - în toiul lucrului (în limba latină în text). 

1141: Garid - specie de moluscă. 

1% Bloc eratic - stâncă, bloc transportat la mari distanţe de ghețari. 

1% Batiu - construcţie de fontă sau oţel, pe care se montează mecanismele 
sau dispozitivele unui sistem tehnic și prin intermediul căreia se poate fixa pe 
o platformă. 

115: Tachelaj - ansamblul parâmelor folosite pentru fixarea arborilor sau la 
manevrarea pânzelor și a vergilor pe o navă; construcţie din bare de lemn, 
folosită la susţinerea tendelor (acoperișuri 

de pânză) pe o navă. 

“5: Mandarul regulator (chiţibuș) - este format dintr-o macara simplă care 
alunecă pe un curent. 

11%! Paiol - căptușeala interioară din lemn sau metal a fundului unei nave. 

153: Safran - partea cârmei care lucrează asupra apei. 

11%: Macara-galoş - macara lungă și turtită, având una din feţe tăiată, pentru 
ca să poată fi introdusă parâma. 

115: Matiseală - împreunare a două capete de parâmă, trecând șuviţele lor 
unele prin altele. 

115%: Bulină - parâmă pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave. 

15 Ancore afurcate - cu lanţuri de lungime egală, legale într-un punct cu o 
cheie. 

115. Bot - legătură menită să oprească alunecarea unor parâme sau a unui 
lanţ. 


115: Deriva - deplasarea sub influenta vântului sau a curentului a navei 
ancorate (sau a navei în mers). 

11%) Carlingă - grinda longitudinală de legătură a osaturii navei. 

151: Encelade - Personaj mitologic, unul din titanii care s-au revoltat împotriva 
lui Jupiter. Potrivit mitologiei, Jupiter l-a fulgerat și l-a îngropat în adâncurile 
vulcanului Etna din Sicilia. Se spunea că el continuă totuși să respire și atunci 
cînd respiră ies aburi și flăcări din craterul vulcanului, iar cînd încearcă să se 
întoarcă în adâncurile vulcanului, muntele se zguduie. 

1%! Diptic - tablou alcătuit din două piese (de obicei panouri de lemn) legate 
între ele. 

11% Gorgone - Monștri legendari în număr de trei: Meduza, Euryale și Stheno. 
Legenda, le atribuie puterea de a transforma în stane de piatră pe toţi acei 
care se încumetau să le privească. În literatură, gorgonele închipuiesc o 
putere înspăimântătoare, un soi de amestec de întuneric, cruzime și groază. 
11% Volta (Alessandro) - fizician italian, inventator în domeniul electricităţii. A 
studiat și electricitatea atmosferică. (1745-1827). 

1% În limba franceză, joc de cuvinte: cuvântul „cruche” folosit de autor 
însemnând și „ulcior” și „nătărău”. 

11%) Espadon - peste cu falca de sus prelungită în formă de lamă osoasă. 

45: Sonnini (Charles) - naturalist francez, colaboratorul lui Buffon (1751- 
1812). 

1% Buffon (George Louis Leclerc) - naturalist și scriitor francez, autorul 
celebrei „Istorii naturale” apărută în 1749 și 1789 (1707-1778). 

1%: Bory (de Saint-Vincent) - general, geograf și naturalist francez (1778- 
1846). 

12: Peron (Francois) - naturalist francez, studiat și prețuit de Darwin (1775- 
1810). 

1: Lamarck (Jean-Baptiste) - naturalist francez. A creat primul sistem 
evoluționist de clasificare a animalelor și vegetalelor (1744-1829). 

122: Patru picioare engleze sunt egale cu un metru și un sfert. 

12%: Calmar - cel mai mare dintre cefalopozii cunoscuţi - „uriașul 
cefalopodelor”, cum i se mai spune. 

114: Necrofor - care se hrănește cu cadavre. 

13: Ispol - lingură de lemn pentru golit ambarcaţiunea de apă. 

11% De profundis ad altum - din adâncuri pe culmi (în limba latină în text). 

12 Lisboa - numele portughez al Lisabonei, capitala Portugaliei. 

1%: Baraterie - fraudă comisă de un căpitan în dauna încărcăturilor. 

15: Deus ex machina - zeul din mașină (expresie latină). 

4%: Coloana Vendâme - coloană înălţată în Piaţa Vendâme din Paris, în 
amintirea victoriilor militare ale lui Napoleon. 

481: Cruceta - platformă fixată pe arborele gabier. 

182: A capela - a lega o manevră de un arbore. 

15: Gauchos - crescători de vite și cultivatori din Argentina. 

11%) Thousand - o mie (în limba engleză în text). 

1%) A giorno - ca în plină zi (în limba italiană în text). 

118%: Bonete - vele ajutătoare care se întind numai pe vreme bună în 
extremitatea vergilor velelor pătrate. 

18! Sarturi - manevră fixă servind la legarea arboradei.