Radu Tudoran — Toate Panzele Sus

RADU IUDORAN 


RADU IUDORAN 


TOATE PÂNZELE SUS! 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI. 

La poarta Levantului. 

[. Fiecare epavă îşi are taina ei... 5 

II. Şi oamenii au tainele lor 27 

III. Întâmplări la sfârşitul lui martie 55 
IV. Plutaşul năzdrăvan 71 

V. Echipajul 84 

VI. Paznicul farului 92 

VII. Cherestea pentru Pireu 110 
PARTEA A DOUA. 

Ultima sirenă. 

VIII. Oprire la Țarigrad 122 

IX. „Drum bun, domnule Vaillant!” 142 
X. Glasurile mării 163 

XI. Un călugăr ciudat 173 

XII. Adnana 188 

XIII. Rechinii 201 

XIV. Altfel de primejdii 220 

XV. Din cartea prieteniei 239 

XVI. Cântecul sirenei 254 

XVII. Când se împotmoleşte ancora 272 
PARTEA A TREIA. 

Crucea Sudului. 

XVIII. Invizibilul Martin Stricland 287 
XIX. Sub coasta africană 296 

XX. Uraganul 308 

XXI. Plânsul plutaşului 320 

XXII. Primăvară în Brazilia 334 

XXIII. La concurenţă cu preşedintele Uruguaiului 342 
XXIV. Închisorile Argentinei 353 


XXV. Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare 368 
PARTEA A PATRA. 

Alcalufii. 

XXVI. Barul Cristofor Columb 373 

XXVII. Uiliaul 385 

XXVIII. Ţărmul de aur 397 

XXIX. Satul alcalufilor 410 

XXX. Pământul necunoscut 426 

XXXI. Răfuiala 436 

XXXII. Viteazul Ismail 444 

XXXIII. Zgripţuroaica de la Milky Way 452 

XXXIV. Unde se sfârşeşte - şi unde începe aventura 459 
ANEXĂ. 

Mic manual marinăresc 467 


CAPITOLUL 1. 

Fiecare epavă îşi are taina ei... 

Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească 
Penelopa, încărcată vârtos cu cereale, grâu de Bărăgan, 
dulce, cu bobul greu, cobora gâfâind pe braţul de mijloc al 
Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul 
Patridei, la Pireu. 

Căpitanul ei era kir lani Ghinis - negustor iscusit şi 
marinar bătrân, botezat de toate furtunile arhipelagului 
grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam 
greşise socotelile şi cu navigația, şi cu negustoria. Intrată 
pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa 
fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise 
să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de 
iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o 
corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga 
stăpânului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să 
înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adânci se iviseră pe 
fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc 


vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de 
zbârcituri. 

Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, 
strângând pântecele corăbiei în chingi - şi gâfâi şi gâfâi, ca 
şi cum ai sta pe brânci, cu un sac de o sută de ocale în 
spinare - şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămăi, şi 
zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiull cabinei de la prova 
de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din 
echipaj - pezevenghii! - fac chiolhan cu banii tăi. Şi 
zadarnic strigi: 

— Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de 
gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi? 

Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să 
nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănâncă 
berbec fript, cântă şi benchetuiesc. 

— Bre Ismail, bre Marulis, aveţi grijă, bre, că mă 
nenorociţi! 

Of, şi după multe asemenea nopţi de chin, într-o zi, din 
plumburiu, cerul se face albăstrui, gheţurile se umflă şi 
trosnesc şi p-ormă încep să curgă sloiuri - şi acum, kir lani, 
să te ţii! Sloiurile vin mugind şi se încalecă şi trosnesc şi 
căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, 
aburind ca un ceaun pus la fiert - şi strigă deznădăjduit: 

— Mai bine să-mi rupă mie un picior! Hei, măi băieţi, măi, 
dragii mei! N-auzi, Nicola, n-auzi, Marulis, nici tu, 
Gherasim, hoţilor! Lachi, Ismail, prieteni scumpi, puneţi 
mâna, puneţi mâna, pezevenghi ce sunteţi! 

Sloiurile scrâşnesc, corabia trosneşte şi plânge, şi kir Iani 
se dă cu fruntea de parapet, pierdut... 

Ah, şi unde-s portocalii şi lămâii şi arhipelagul cu insule 
verzi! 

Pe urmă, gheţurile se duc, se duc, dar corabia are bordajul 
crăpat şi ia apă şi pezevenghii trag la pompă numai c-o 
mână, iar cu cealaltă se scarpină în tur, privind la cerul 
curat şi rânjind bucuroşi, cu dinţii lor mari, ca de cal, care 
toată iarna au mestecat de pomană berbec fript. Douăzeci 


de berbeci, kir Iani i-a plătit şi i-a scris în carnet, douăzeci 
de berbeci şi şaptesprezece vedre de vin, ptiu! şi patru sute 
cincizeci de pâini - să te iei cu mâinile de păr! 

Ei, şi acu să vedem cum mergem la Pireu? Corabia trebuie 
trasă pe mal, aici se cer multe parale, că vin cincizeci de 
hoţomani, cu odgoane, cu argaţi, cu manele şi cu un vătaf 
afurisit, o namilă de om din Brăiliţa, cu ciomag la subsuoară 
şi cu cuţit la brâu. 

— Treizeci de icosari! zice vătaful. Atât să ne dai; niciunul 
mai puţin. 

Kir lani îşi bagă degetele în gât şi începe să horcăie, ca un 
spânzurat. 

— Huo, pezevenghi ţe sunteţi! izbuteşte să gâfâie, în 
sfârşit, arătându-şi furia în acel grai valah cu iz de 
arhipelag, cunoscut prin porturile dunărene până şi azi. 
Treizeţi de icosari ca să tradzeţi corabia pe malu? Mai bine 
îi dau focu cu mâna mea! 

Oamenii îl privesc neclintiţi şi răi, că toată iarna n-au 
mâncat - şi-o să mai treacă multă vreme până să prindă la 
ananghie alt căpitan de vas. 

— Dacă vrei să-i dai foc, a-ncoa' o para să-ţi aduc un kil dă 
gaz! zice vătaful, rânjind. 

— Bre, oameni buni, aveţi inimă, bre! se roagă kir lani, 
înmuiat. 

— Lasă inima în pace, că pe noi ne taie la ramazan! se 
amestecă în vorbă un om, mişcându-şi muchia palmei pe 
pântece, cu gestul care lui kir Iani îi e atât de cunoscut, din 
frecăturile sale cu hamalii şi cu celelalte neamuri de 
pezevenghi din atâtea porturi colindate de el. 

— Corabie mare, jupâne! adaugă un alt om. Asta încarcă 
opt vagoane; dintr-un transport te îmbogăţeşti! 

Kir lani îl priveşte uluit. Până mai ieri-alaltăieri, 
haimanalele astea nici nu ştiau ce-i acela drum de fier, şi- 
acum socotesc încărcătura în vagoane, ca la Stambul sau la 
Pireu. 


— Da' de unde, oameni buni! zice, după ce s-a dezmeticit. 
Care corabie?! Un barcazu nenoroţitu! Trei vagoane mari şi 
late dacă potu să încarcu - şi-aşa încă e prea multu; niţi nu 
stiu dacă nu mă scufundu pe drumu. 

Dar ce atâta vorbă? Treizeci de icosari au cerut, treizeci le 
dai. Mâine au să ceară patruzeci - şi n-o să-ţi rămână, într- 
adevăr, decât să iei o sticlă de gaz, s-o verşi jumătate pe 
punte, jumătate în hambar, să dai foc şi p-ormă să pleci la 
Stambul cu vreun caic turcesc, fiindcă o să-ţi fie ruşine să te 
arăţi atât de prăpădit în faţa unui căpitan simpatriot. 

În sfârşit, cu gâfâieli, cu scârţâieli, corabia e trasă pe mal, 
în gemetele căpitanului deznădăjduit... Ah, fraţicule, biata 
corabie, cinci scânduri din bordaj sunt făcute praf! Acum 
vin marangozii cu scule de dulgher, alţi pezevenghi, care 
vor şi ei icosari. Pe urmă apucă-te de călăfâtuit, de câtrănit, 
tocmeşte-te iarăşi cu hoţomanii de la început, să-ţi dea 
corabia la apă, altfel putrezeşti pe mal - şi nu-i timp de 
pierdut, că mugurul sălciei a început să se umfle, cum se 
umflă apele Dunării, cenuşii, şi dacă nu te grăbeşti să 
încarci, acu'-acu' încep să vină căpitanii din jos şi într-o 
săptămână preţul grâului se urcă de zece ori... 

Într-adevăr, de data asta kir Iani o greşise şi cu navigația, 
şi cu negustoria. Dar acum, de bine, de rău, corabia aluneca 
la vale, spre mare, spre arhipelagul cu portocalii şi cu 
lămâii înfloriţi, lăsând necazurile în urmă, în susul fluviului 
învolburat, peste care apăsau ultimii nori de martie, 
duşmănoşi şi posomorâţi. 

Penelopa era o corabie nu prea mare, mai curând un 
barcaz - cum spunea însuşi căpitanul când voia să se arate 
umil - un barcaz cu două catarge şi cu pânze puţine, care 
putea să încarce, nici opt vagoane, dar nici trei, ci, ca la o 
bună tocmeală, taman vreo cinci, aşa cum încărcase acum. 
Sub această povară, vasul intra în apă destul de mult, 
nelăsând deasupra decât vreo patru palme de bordaj, atât 
cât să poată înfrunta oarecare valuri cuminţi. Cât despre 
furtună, mai bine să n-o întâlneşti! Dar, măcar în această 


privinţă, iscusinţa căpitanului nu dăduse niciodată greş în 
cei aproape douăzeci de ani de când naviga pe aici. El ştia 
să aştepte vântul potrivit şi să se adăpostească în porturi cu 
mult înainte de a fi prea târziu, chiar dacă în chipul acesta 
îşi lungea drumul cu zile întregi sau cu săptămâni... 

Soarele, care bătea din faţă apropiindu-se de nămiezi, 
făcea să lucească pe scândura înnegrită a bordajului 
numele corăbiei, scris de o parte şi de alta a etravei, cu 
litere verzi, împrospătate de curând cu mare dichis. Sufla 
un vânt plin, de la apus, şi vasul, cu vela mare într-un bord, 
cu vela mică în celălalt, se mişca binişor, făgăduind să 
ajungă la Sulina către ora trei. 

Căpitanul stătea el însuşi la cârmă, fiindcă pe acest braţ 
îngust şi cu vânt din pupa, prielnic dar primejdios, nu se 
încumeta să-şi lase soarta în mâna nimănui. 

Venind prilejul acum, trebuie spus despre kir lani Ghinis 
că era un om pirpiriu, cu un cap scofâlcit, cu fălci lăbărţate, 
pline de ţepi cenuşii - un om pe care n-ai fi dat două parale 
dacă n-ar fi avut ochii aceia, nişte ochi mici şi apropiaţi, dar 
atât de vii, încât spuneau singuri cât preţuieşte stăpânul lor. 
Ca îmbrăcăminte, căpitanul nostru nu se deosebea cu nimic 
de ceilalţi căpitani de barcaz din arhipelag; adică, purta 
cizme cu carâmbii scurţi vârâţi sub pantalonii de pânză 
cenuşie, largi jos de un cot, dacă nu mai mult, iar la brâu 
strânşi peste tricoul vărgat cu o curea lată, bătută cu ţinte 
de argint. Pe timp răcoros, ca azi, această îmbrăcăminte se 
întregea cu o haină de postav negru, care abia ajungea la 
şold, ca să ţină de cald fără să te facă greoi; în sfârşit, pe 
tigva cheală, lucie ca bostanul turcesc, căpitanul purta o 
bonetă de lână albastră, cu ciucure pufos, fluturat de vânt - 
şi în afară de cele arătate mai sus n-avea nimic, nici nasturi 
auriţi, nici ancore brodate cu fir, adică nici un fel de 
zorzoane, şi asta arăta pe adevăratul marinar, vrednic şi 
cinstit faţă de meseria lui. 

Dar, spre deosebire de toţi căpitanii din lume, kir lani nu 
fuma lulea, ci trabuc, ca lorzii şi ca marii negustori, ceea ce 


umplea de mirare pe cei gură-cască din porturi, care nu 
mai văzuseră în viaţa lor marinar cu asemenea tabiet. Auzi 
comedie, căpitan să fumeze trabuc! El însă nu ţinea seama 
de mirarea lor, decât poate că îi privea ţâfnos - şi continua 
să pufăie cu sârg, împlinindu-şi două patimi deodată, şi 
patima fumatului, şi a mestecatului, căci dacă jumătate de 
trabuc o prefăcea în scrum, pe cealaltă o molfăia între 
gingii, degustându-i sucul amărui. 

În clipa de început a acestei povestiri, vântul lua domol 
fumul trabucului şi-l împingea în rotocoale leneşe spre 
prova, unde îl împletea cu alt soi de fum, unsuros şi aromat, 
care ieşea stăruitor pe tambuchiul de la cabina echipajului. 
Oamenii din echipaj, vârâţi cu toţii sub punte, îşi pregăteau 
prânzul, frigând pe cărbuni berbecul cumpărat aseară de la 
Tulcea, un adevărat berbec dobrogean, fraged şi gras, cum 
nu găseşti nici chiar la Stambul. Era al douăzeci şi unulea în 
acest drum - ceea ce îţi dădea temeiuri să crezi că, atunci 
când aroma fripturii îi gâdila nările, lui kir Iani, care-i 
plătise pe toţi, îi trebuia mare stăpânire de sine să nu scape 
cavilele timonei din mâini, lăsând barcazul s-o ia razna şi să 
se pună pe uscat. 

Adevărul este însă că în clipa asta gândul căpitanului nu 
era la berbec, ci la cu totul altceva. La prova, aplecat 
înainte, cu coatele rezemate de parapet, cercetând neclintit 
apele în faţa sa, se afla un om străin, un călător întâmplător, 
din cale afară de ciudat - şi kir lani nu-şi putea lua ochii din 
ceafa lui. Alături, pe scândura goală a punţii, stătea tolănit - 
poate dormind, poate visând, poate adulmecând aroma 
fripturii de berbec - un alt ins, un fel de derbedeu, îmbrăcat 
zdrenţăros, cu o traistă sub cap şi cu o flintă strânsă între 
genunchi. 

Întrucât aceste două personaje nu făceau parte din 
echipaj, se cuvine să lămurim prezenţa lor aici. 

În ziua când, coborând de la Brăila cu cele cinci vagoane 
de grâu, Penelopa acosta la vechiul chei de zid din Galaţi, 
unde căpitanul avea de gând să întârzie o după-amiază şi o 


noapte, pentru anumite socoteli cu nişte simpatrioţi stabiliţi 
în oraş, trenul de Bucureşti aducea aici, pe linia de la 
Barboşi, deschisă de curând, şi depunea pe peronul gării 
încă în lucru, un călător deosebit de ceilalţi. Acesta era un 
bărbat de vreo treizeci şi patru de ani, de statură potrivită, 
dacă nu chiar înaltă, cu ochii negri, scânteietori şi 
neliniştiţi, cu părul castaniu, cu trăsăturile feţei desenate 
apăsat; dar, în înfăţişarea lui, numai obrazul ars de soare şi 
de vânt îl făcea să pară de vârsta arătată mai sus, altminteri 
părând mult mai tinerel. 

Spre deosebire de ceilalţi călători din vagonul de clasa 
întâi, îmbrăcaţi în redingote negre, cu veste înfiorate, 
gulere scrobite şi pălării tari, cam greoi în aceste haine 
adoptate de curând, tânărul nostru se mişca sprinten în 
costumul său neobişnuit, un costum cafeniu, alcătuit dintr-o 
haină în carouri şi pantaloni de golf, răsfrânţi peste 
genunchi, cu ciorapi scoțieni şi ghete foarte bombate la 
vârf. În vreme ce vecinii săi îşi îmbrăcau cu multă 
cumpănire pardesiile negre, el luă din cui o pelerină şi-o 
aruncă sub braţ, împreună cu şapca de călătorie până 
atunci aflată în plasă, apoi, apucând cu cealaltă mână un 
mic geamantan roşu, cu burduf, deschise uşa 
compartimentului care răspundea direct afară şi sări pe 
peron încă înainte ca trenul să se fi oprit. 

— Vreo liftă de la Comisia Europeană! pufni în urma lui 
unul din domnii rămaşi în compartiment. 

Într-adevăr, tânărul călător părea să fie un străin, 
necunoscător al limbii vecinilor săi, fiindcă tot timpul 
drumului nu scosese un cuvânt, ci privise stăruitor pe geam 
peisajul care i se desfăşura în faţa ochilor. Dar odată 
coborât pe peron, se îndreptă spre vagonul de bagaje şi, 
văzând că hamalii tocmai coborau un cufăr de călătorie, 
ferecat cu chingi de metal şi cu zdravene încuietori de 
alamă, li se adresă în cea mai neaşteptată limbă 
românească, spre uimirea unuia din foştii tovarăşi de drum, 


care nu-şi putuse înfrânge curiozitatea şi se luase pe 
urmele lui: 

— Umblaţi cu grijă, să nu vătămaţi ceva! 

Tovarăşul de drum şi-ar fi putut satisface curiozitatea mai 
din vreme, dacă i-ar fi dat prin minte să cerceteze cartea de 
vizită, în rama ei de piele, atârnată destul de vizibil de 
încuietoarea micului geamantan pe care ciudatul călător, în 
clipa când se urcase în tren, la Bucureşti, îl aruncase în 
plasa de deasupra capului, fără nici o grijă să-şi ascundă 
numele. Pe această carte de vizită scria, ca şi pe uriaşul 
cufăr coborât din vagonul de bagaje: 

Anton Lupan. 

Ingenieur 

— Unde ducem cufărul, boierule? întrebă unul din hamali. 

— Căutaţi o birjă; vin şi eu numaidecât! porunci călătorul 
ciudat. 

Apoi se apropie de locomotivă, aruncă asupra ei un ochi 
cercetător şi, ridicând capul, îi zâmbi mecanicului într-un 
chip care arăta că nu-s la primul lor schimb de priviri. 

— Ei, mulţumit de călătorie, domnule? îl întrebă 
mecanicul, de sus. 

— De la Barboşi încoace ai lăsat-o mai domol, răspunse 
Anton Lupan, căruia să-i spunem pe numele lui, o dată cei 
l-am aflat. 

Mecanicul ridică din umeri, vrând să arate că nu-i vina lui: 

— E terasamentul slab... Şi p-ormă, podurile astea de 
lemn! Aud că o să le schimbe, ori o să le întărească. La anu' 
o să mergem cu patruzeci de kilometri pe oră... 

După ce mai schimbă câteva cuvinte cu omul de pe 
locomotivă, călătorul nostru îşi luă rămas bun de la el şi se 
îndreptă spre ieşire, nu înainte de a arunca o privire asupra 
construcţiilor din jur. Era vădit că înnoirile acestea îl 
interesau cum nu se poate mai mult. Aceeaşi dorinţă de a 
vedea totul, de a afla, de a nu scăpa nimic din ochi îl făcuse 
să coboare prin gări, în timpul opririlor mai lungi, să 
cerceteze şinele, traversele, macazurile, semafoarele, să 


intre în vorbă cu mecanicul, ca şi când ar fi fost inspector la 
drumul de fier. 

În spatele gării, hamalii încărcau anevoie cufărul într-o 
birjă micuță, cu un singur cal. 

— Dumneata suie-te colea, pe capră, boierule, că-n spate 
nu mai ai loc! zise birjarul, uitându-se amărât, când la cufăr, 
când la calul slăbuţ. 

— N-avea grijă de mine, răspunse stăpânul cufărului. Eu 
am să merg pe jos. 

— Încotro o luăm? 

— Mână în port! 

Birjarul ridică sprâncenele, mirat: 

— În port? D-apoi acu' nu-i nici un vapor! 

— Dumneata mână, şi-om vedea acolo ce-o fi. 

Zicând acestea, călătorul porni la deal, spre oraş, cu 
pelerina şi cu şapca la subsuoară, cu micul geamantan în 
mână, lăsându-l pe birjar singur, ca şi cum nu i-ar mai fi 
păsat de el; de bună seamă, sau era un om cu capul în nori, 
sau avea o încredere desăvârşită în semenii săi şi mai cu 
seamă în birjari. 

Omul de pe capră ridică din umeri a nedumerire, dar, ca 
să nu-şi mai bată capul cu un călător zănatic, smuci hăţurile 
şi porni spre locul poruncit. Ajungând în port îşi aruncă 
ochii în sus şi-n jos, pe cheiul aproape pustiu, şi nezărindu- 
şi muşteriul nicăieri, rămase încurcat, în aşteptarea lui. 

În faţă tocmai acostase o corabie grecească şi căpitanul, 
cu boneta dată pe ceafă, cu haina descheiată la gât, se 
certa furios şi năduşit cu echipajul, muşcând cu năduf dintr- 
un capăt de trabuc. Doi oameni săriseră pe mal şi legau 
vasul, înnodând alene parâmele de bintele aflate în 
marginea cheiului. 

— Bre Lachi, bre Ismail! striga căpitanul pe limba 
grecească, în gura tambuchiului de la prova. Lăsaţi 
berbecu' acu', şi veniţi să daţi o mână de ajutor! N-auziţi, 
bre, neam de pezevenghi?! 


Birjarul se uită nepăsător la el, se mai uită o dată pe chei, 
mormăi ceva, apoi îşi ridică gulerul, îşi băgă mâinile în sân 
şi începu a picoti, cu capul în piept. 

Între timp, călătorul nostru, Anton Lupan, urca strada la 
deal, spre oraş, să zici că uitase de cufăr şi de port. 
Curiozitatea din privirile lui nu mai părea aşa de vie ca la 
început, ceea ce dovedea că locurile îi erau cunoscute şi nu 
înfăţişau pentru el nimic nou; în schimb, între sprâncene i 
se iviseră două cute grele, semnul unei nelinişti, unei 
mâhniri care nu se văzuse până atunci. 

Pe o parte şi pe alta a străzii se înşirau magazii închise, cu 
drugi de fier puşi de-a curmezişul uşilor, prăvălii cu 
obloanele trase, fiindcă era zi de duminică, frizerii, 
cafenele, birturi şi alte felurite locante nu prea înţesate de 
muşterii; cartierul, aflat între gară şi port, trăia mai viu, 
pesemne, în zilele de lucru, când aici se vânturau mărfuri 
de la vapor la tren, sau de la tren la vapor, în locul acesta de 
înnăditură a negoţului dintre Apus şi Orient. 

Anton Lupan merse astfel pe trotuarul aproape pustiu, 
vreo câteva sute de metri, fără ca semnul de îngrijorare de 
pe chip să-l fi părăsit, până ce ajunse la biroul domnului 
Iacomachi, unde mai fusese o dată acum câteva luni. Nu 
nădăjduia să aibă o veste mai bună decât rândul trecut, 
totuşi, de vreme ce era în oraş, inima nu-l lăsa să plece mai 
departe, înainte de-a afla dacă, prin cine ştie ce minune, nu 
venise o ştire nouă între timp. 

Uşa biroului scoase din somnul lui duminical clopoţelul de 
alamă atârnat sus de pervaz ca la dughene şi frizerii, şi o 
dată cu clinchetul care se răspândi până în fund, un băieţaş 
aflat la o masă schiloadă, în colţul încăperii, lingă soba de 
tuci, sări în picioare, cu ochii cârpiţi, privind zăpăcit la noul 
venit. 

— Unde-i kir lacomachi? întrebă vizitatorul neaşteptat, 
înaintând spre fund. 

Drept răspuns, băiatul, care pesemne nu înţelegea graiul 
românesc, se repezi la o uşă din lături şi începu să strige, în 


sus, spre capătul unei scări, cu glasul plângăreţ şi speriat, 
ca şi cum ar fi cerut ajutor: 

— Kiria! Kiria! 

În liniştea desăvârşită a casei se auziră scările scârţâind 
sub paşii cumpăniţi ai unui om greoi şi nezorit şi, după vreo 
douăzeci de scârţâituri, însoţite de suspine şi mormăieli, kir 
lacomachi se ivi în uşă, cu papuci de atlas verzui, încovoiaţi 
la vârf, cu giubeaua de duminică, neagră, bătută cu fir 
gălbui şi împodobită pe margini cu blană de samur, cu tichie 
albastră în cap, cu un şirag de mătănii într-o mână, iar în 
alta cu ciubucul lung, de abanos, pe care Anton Lupan îl 
cunoştea de rândul trecut. 

— Să mă ierţi, kir lacomachi, dacă ţi-am stricat tabietul, 
începu acesta, uitându-se la ciubuc şi la mătănii. Cred că 
mă mai ţii minte; am fost la dumneata în noiembrie, anul 
trecut. Nu cumva s-a auzit ceva, între timp, despre Pierre 
Vaillant sau despre corabia lui? 

Kir lacomachi se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, 
cum te uiţi la un nebun, apoi ridică braţele spre cer, cu 
mătănii şi cu ciubuc, în timp ce mustăţile stufoase i se 
zburleau pe obrazul plin, bine bărbierit, trădând sâcâiala 
pe care altminteri stăpânul lor şi-o ascundea, ca omul 
obişnuit prin negustorie să fie răbdător şi bine crescut, 
adică politicos, după un cuvânt tras din limba lui. 

— 'Ţe mai vrei dumneata să afli despre un barcazu care a 
pieritu acum ţinţi ani, pe timpu de război? Pune-i cruţe, 
cum i-am pusu şieu! 

Cu aceste cuvinte, negustorul trase din raft un catastif 
vechi, îl deschise într-un anumit loc şi bătu cu dosul palmei 
în foaia îngălbenită de timp. 

— Uite-aiţi! zise, citind în catastif. Marfă pornită de la 
Stambul, la trei aprilie o mie optu sute saptezeţi şi şapte... 
Măsline, untdelemnu, orezu, cafea, portocale, limonia - 
şapte vagoane... Noroc că n-a fostu plătită, altfel mă 
ruinamu! 


Şi arătând cele două linii încrucişate, trase peste lista 
mărfurilor neprimite, kir lacomachi încheie, ridicând încă o 
dată ciubucul şi mătănii le spre cer: 

— Pune-i cruţe, fraţicule, cum i-am pusu şi eu! 

Anton Lupan nu se aştepta la o altă veste, totuşi, nu i se 
părea la fel de uşor să pună cruce peste viaţa unui om, cum 
punea kir lacomachi pe lista celor şapte vagoane cu mărfuri 
scufundate undeva în Marea Neagră sau aruncate pe cine 
ştie ce țărm alei. 

După ce îşi luă rămas bun de la negustor, ieşi în stradă, 
îngândurat, întrebându-se ce rost mai avusese acest ocol, 
când era limpede că Pierre Vaillant pierise de mult? Să mai 
fi licărit oare undeva, în sufletul lui, vreo speranţă, fără să-şi 
dea seama de ea - să-l fi mânat vreun instinct? Sau era 
numai acea pietate care ne îndeamnă să punem flori pe 
mormintele celor dispăruţi? 

Dar ocolul făcut zadarnic în căutarea unui prieten pierdut 
îi prilejui lui Anton Lupan să întâlnească alt om, prin una 
din ciudatele întâmplări ale vieţii care îţi scot în cale, când 
te aştepţi mai puţin, tocmai pe cel de care ai nevoie mai 
mult. 

După ce, părăsind biroul lui kir lacomachi, călătorul 
nostru merse un timp pe Calea Domnească, grăbind pasul 
ca birjarul să nu-l aştepte prea mult, din faţă, de undeva, îi 
ajunse la ureche, încă înăbuşit, zumzet de glasuri omeneşti, 
clinchet de zurgălăi, strigăte, chiote şi pocnituri. 

Era zi de duminică, aşa cum am mai spus, pe la vreo două 
ceasuri după prânz - şi o mulţime de târgoveţi, unii mai 
chipeşi, alţii mai ponosiţi, amestecați cu slujnice, cu ostaşi în 
uniforme de dorobanţi, cu muncitori de la drumul de fier şi 
cu puzderie de copii, se îndrepta spre locul de unde se 
auzea chiolhanul pomenit. 

După câteva sute de paşi, în stânga se deschise un maidan 
întins. Deasupra mării de capete care-l acoperea se roteau 
chioşcuri pictate, de căluşei, săltau ca nişte peşti zburători 
bărci mânuite de tineri îndrăzneţi, se ridicau alene şi 


coborau domol policioarele scrâncioburilor ţărăneşti, în 
strigătele de spaimă sau de plăcere ale publicului femeiesc. 

Prin mulţime mişunau limonagii, vânzători de salep, 
purtând în spate ciudatele lor cazane de alamă, înzorzonate 
cu fel de fel de marafeturi, cu şi fără rost, negustori de 
turtă dulce, de acadele, de fistic, de halva şi rahat, urmaţi 
de tot felul de gură-cască şi de derbedei. Din loc în loc se 
vedeau cazane cu ulei fumegând, în care se rumeneau 
gogoşi, iar prin alte părţi sfârâiau grătare încinse, cu 
cârnaţi de porc şi muşchiuleţ. 

Anton Lupan se opri în marginea bâlciului şi, cu toată 
apăsarea sufletească, se pomeni zâmbind. Desigur, 
priveliştea nu-i era necunoscută, căci pe lângă zâmbet, nu 
stârni nici un fel de mirare în ochii lui. După ce cercetă în 
fugă mulţimea, privirea i se opri asupra unei barăci, unde 
se trăgea la semn - şi, o clipă mai târziu, se îndrepta într- 
acolo, curios, ca şi cum ar fi uitat încă o dată de birjarul 
care-l aştepta în port. 

Baraca, înjghebată din scânduri nedate la rindea, avea 
deasupra o firmă albă, pe care era zugrăvit un dorobanţ 
ţeapăn, cu arma la ochi, trăgând în urma unui turc pus pe 
fugă, cu fesul sărit şi cu şalvarii verzi găuriţi în dos. 
Dedesubt se puteau citi aceste două versuri, ca reclamă 
pentru stăpânul barăcii şi ca îndemn pentru târgoveţi: 

Exersaţi ochiul şi-o mână pentru Patria Română! 

O tejghea lungă închidea intrarea barăcii şi în faţa ei 
stăteau cot la cot mai mulţi ochitori, înverşunaţi pe figurile 
de tablă înşirate pe peretele din fund, al căror mecanism se 
încăpăţâna să rămână ţeapăn, cu toată ploaia de gloanţe 
abătută asupra lor. Stăpânul întreprinderii şi nevasta lui, o 
femeie grasă cu mustăţi de flăcău, încărcau armele de zor, 
înhăţând de fiecare dată câte un bănuţ - şi cu un ochi 
zâmbeau, mulţumiţi, cu altul îi căinau, amărâţi, pe ochitorii 
neghiobi. 

În clipa când Anton Lupan se apropia de baracă, din 
partea cealaltă se ivea un ins zdrenţăros, slab şi deşirat, un 


om de vreo treizeci de ani, cu o traistă pe umăr şi o flintă 
ruginită sub braţ, legănându-se împreună cu aceste poveri, 
nu prea stăpân pe picioarele lui. Ajuns în faţa tejghelei, 
lunganul îşi lăsă boclucurile jos, se scormoni în buzunar, 
scoase un bănuţ, pe care femeia cu mustăţi se grăbi să i-l 
smulgă din mână, primi o puşcă încărcată, îşi rezemă 
coatele pe scândură şi începu să-şi plimbe nesigur ţeava 
armei asupra figurilor din fund. 

— Pă care vreţi s-o ochesc? întrebă, cu un glas gros şi 
mototolit, de om bine băut. 

— Mireasa, nene, ocheşte mireasa! strigară mai mulţi 
copii, dezamăgiţi de ceilalţi ochitori. 

Unul dintre aceştia se străduia nevolnic să lovească 
iepurele de tablă, care de ceasuri întregi fugea stând pe 
loc. 

— Ia cară-te de-aici, mă beţivule! Nu mai încurca lumea şi 
tu! îl repezi dispreţuitor pe noul venit, care-l stânjenea în 
îndeletnicirea lui. 

— Mireasa, nene, mireasa! continuau să strige copiii, 
neîncrezători şi totuşi curioşi, strânşi grămadă în spatele 
omului zdrenţăros. 

Acesta căută cu ochii tulburi mireasa. O zări în marginea 
din dreapta, duse puşca la ochi şi, fără a pierde nici o clipă, 
apăsă pe trăgaci. Îndată se stârni o muzică gălăgioasă de 
flaşnetă, cu piculine şi zurgălăi, şi mireasa, la braţ cu 
ofiţerul de roşiori, se puse în mişcare, alunecând pe o şină 
înclinată spre spectatori. 

Copiii începură să sară în sus, bătând din palme şi strigând 
bucuroşi. Ochitorii ceilalţi zâmbiră strâmb. 

— Cred şi eu c-a nimerit, dacă-i beat! zise unul din el, 
batjocoritor. 

Femeia cu mustăţi aruncă o privire nemulțumită 
bărbatului ei, apoi puse în mâna ochitorului norocos puşca 
încărcată din nou. După obiceiul de atunci, astăzi uitat, cel 
ce lovea ţinta o dată, avea dreptul să tragă încă un glonţ, 
fără să plătească nimic; dacă lovea zece ţinte la rând, ceea 


ce nu se întâmpla în fiecare zi, căpăta şi un premiu, fie o 
oglindă cu flori pictate în colţ, fie o statuetă de ghips, fie 
vreun alt obiect la fel de preţios, după alegerea sa. Iar în 
sfârşit, cel ce ar fi lovit toate ţintele fără să smintească nici 
un glonţ, pe lângă premiul amintit, cuvenit la fiecare zece 
figuri, s-ar fi ales pe deasupra cu un pol de aur, 
îmbogăţindu-se la minut, dar asta fireşte nu se pomenise 
nicicând, fiindcă altminteri stăpânul barăcii n-ar fi fost prost 
să se bage într-o treabă care să-l lase mofluz. 

— Pă care s-o lovesc? întrebă iarăşi ochitorul zdrenţăros. 

— Ursul, nene, ursul! strigară copiii. 

Omul ochi, şi ursul se răsuci greoi pe fusul de fier, în 
sunetele flaşnetei care prinse să cânte din nou. În jur 
izbucniră strigăte; ochitorii ceilalţi lăsară puştile pe tejghea 
şi începură să se zgâiască la beţiv, uimiţi şi încă 
neîncrezători. Anton Lupan făcu un pas înainte, aproape 
fără voia lui. 

— Fierarul, fierarul! strigau copiii, în sfârşit satisfăcuţi. 

Beţivul ochi la iuţeală, şi după pocnitura seacă a tablei 
atinse de glonţ, fierarul, cu obrazul roşu şi cu mustăţi 
castanii, începu să mişte braţul, lovind cu ciocanul într-o 
nicovală dispărută de mult de la locul ei. 

Auzind flaşneta şi strigătele copiilor, mulţimea dădu năvală 
încoa', în timp ce Anton Lupan mai făcea un pas înainte, cu 
privirea uimită asupra dibaciului ochitor. 

Femeia cu mustăţi strânse din dinţi şi se uită pământie la 
bărbatu-său. Acesta se apropie de beţiv, cu paşi hotărâți: 

— Hai, gata acu'! îi zise, luându-i puşca din mâini. 
Mulțimea se împotrivi: 

— Da' de ce? Lasă-l să tragă! E dreptu' lui. 

— Pompieru', nene, ocheşte în pompier! 

Stăpânul barăcii se uită cruciş la spectatori, se uită la 
femeie, la beţiv, scrâşni din dinţi, dar n-avu încotro. 

Astfel, în strigătele oamenilor şi-ale copiilor, în pocniturile 
seci ale tablei lovite mereu, căzură pe rând iepurele, cerbul, 


mistrețul, vulpea, se puse în mişcare barca pe lac şi 
pompierul salută mulţimea cu tulumba pentru onor. 

Aceasta fiind a zecea figură, oamenii, care ţineau 
socoteala, din ce în ce mai înfierbântaţi, începură să strige: 

— Premiul! Premiul, jupâne! Nu-l face uitat! Jupânul se 
aplecă peste un cufăr din fund, îi săltă capacul, scoase o 
statuetă de ghips, vopsită ţipător, care înfăţişa un câine-lup, 
sau un vițel, sau poate un porc mistreţ, dacă nu cumva un 
animal de prin alte părţi - şi-l puse cu năduf pe tejghea. 

— Hai, acu' du-te! scrâşni printre dinţi. 

Fireşte că mulţimea, care ţine totdeauna partea celui 
dibaci, nu se lăsă. 

— Înainte! înainte! săriră oamenii. Ce, jupâne, ţi s-a făcut 
de scărmâănat? 

— Pitpalacii, nene! strigau copiii. Spălătoreasa! 
Grădinarul! Oaia şi berbecul! Vaporul, vaporul! 

Ochitorul puse mâna pe puşcă şi luă toate ţintele la rând, 
fără greş, stârnind la fiecare lovitură sunetele flaşnetei şi 
strigătele mulţimii cuprinse de fiori. Femeia cu mustăţi se 
făcuse nevăzută şi nu se mai ivi, până la sfârşit. Poate umbla 
să strice vreo maşinărie, în fund, să înţepenească vreuna 
din figuri... 

După alte zece lovituri, ochitorul primi un briceag cu 
plăsele de fier, pe care se vedea o locomotivă scoțând fum 
pe coş. Omul mai trase de zece ori - şi cu asta treaba se 
sfârşi: toate figurile fuseseră lovite pe rând. 

— Polul! Polul! începură să strige oamenii, zvârlindu-şi 
căciulile şi pălăriile în sus. 

Bâlciul se golise; mai toată lumea se adunase în jurul 
barăcii, curioasă să vadă cum va fi pân' la sfârşit. 

— Haide, scoate polu', scoate-l! continuau să strige cei din 
faţă, uitându-se duşmănos la omul de după tejghea, care 
rămăsese prostit, cu mâinile atârnând pe lângă trup. 

— N-am acu'. De unde să-i dau un pol? încercă el s-o 
încurce. Să vină deseară, că i-l dau! 

Mulțimea începu să urle: 


— A, nu umbla cu şoalda, jupâne, c-o păţeşti! De luat ştii să 
iei, da' când e vorba să plăteşti... Hai, scoate polu' şi dă-l 
creştinului, că e dreptu' lui. 

Că hâr, că mâr, jupânul n-avu încotro şi începu să 
scormonească în buzunar, de unde, după multă zăbavă, 
scoase cu mâna năduşită un bănuţ de aur. 

— Ia-l şi cară-te, sta-ţi-ar în gât! zise sugrumat, băgându-l 
în ochii câştigătorului. 

Acesta luă banul, îl privi pe o parte, pe alta, îl încercă în 
dinţi, îl frecă de mâneca zdrenţuită, îl mai privi o dată, apoi 
în sfârşit îl băgă în buzunar şi întinse mâna după puşcă, să 
tragă din nou. 

— Ce mai vrei? 

— Hai de la început. Ce, ori nu te ţii? 

Jupânul se făcu roşu - şi, cu ochii ieşiţi din cap, prinse a 
răcni: 

— Cară-te de aici, beţivule! N-am bani d-aruncat în vânt! 

Între acestea, Anton Lupan, care nu-şi mai putuse lua 
ochii, din ce în ce mai uimiţi, de la iscusitul ţintaş, făcu încă 
doi paşi, şi ajungând lângă el îi puse mâna pe braţ; găsise, 
când se aştepta mai puţin, omul de care avea nevoie mai 
mult pentru planurile lui. Fiindcă, aşa cum putuse să-l 
cântărească din ochi, şi ochii nu-l înşelaseră decât rareori, 
omul din faţa sa, deşi beat, părea să aibă şi alte virtuţi, pe 
lângă nemaipomenita lui dibăcie de trăgător. 

— Hai cu mine, băiete! îi zise, într-un chip căruia nu i te 
puteai împotrivi. 

Totuşi, omul zdrenţăros şovăi, cu ochii la ţintele din fund. 

— Închid, dau foc, nu mai pot! răcnea stăpânul barăcii, 
scos din minţi. 

Anton Lupan strânse braţul ochitorului şi-l trase după el, 
cu un gest blând, dar hotărât: 

— Haide, şi-o să câştigi mai mult decât un pol! 

Înduplecat nu de aceste vorbe, ci de hotărârea pe care o 
simţea în glasul străinului, de data asta omul nu mai zăbovi 


decât ca să-şi ia traista, flinta lăsată jos, mistrețul de ipsos şi 
briceagul cu locomotiva scoțând fum pe coş. 

Ajungând în marginea maidanului, unde mulţimea se 
rărea, Anton Lupan întoarse capul spre însoţitorul său şi-l 
întrebă: 

— Cum te cheamă, flăcăule? 

Acesta vru să mârâie, arţăgos: „Da' ce treabă ai 
dumneata?” - însă ridicând ochii întâlni un zâmbet atât de 
deschis şi de frăţesc, încât se simţi câştigat pe loc. 

— Ieremia mă cheamă! răspunse, încrezător. 

— Ăi fi cel care a intrat cu oiştea în gard? 

Omul râse cu gura până la urechi, din ce în ce mai voios: 

— Nu; ăla e frate-miu, că ne-am nemerit doi fraţi să ne 
cheme la fel. 

Acum fu rândul lui Anton Lupan să izbucnească în râs. Cu 
asta, orice urmă de gheaţă se rupse între ei. 

— Prin urmare, am să-ţi zic leremia. Om vedea ce-om face 
dacă ne-om întâlni şi cu fratele tău. Pe mine mă cheamă 
Anton Lupan. 

— Anton? Era la noi în sat un dascăl la biserică, de-l chema 
la fel. O fi nume popesc? 

— N-aş putea să-ţi spun, dar după câte ştiu, n-am avut nici 
un popă în neam. 

— Aşa?! făcu leremia, mirat. Vezi că la noi în sat pe oameni 
îi cheamă ori lon, ori Vasile, ori leremia, ca pe mine, ori 
Haralamb, ca pe vără-miu. Mai e şi unul Marin, da' ăla a 
venit tocmai de peste Olt. Anton l-a chemat numai pe 
dascăl... Şi dacă te cheamă Anton, de ce-ţi mai zice şi 
Lupan? 

— Asta-i numele de familie. Pe la voi nu-i tot aşa? 

— Chiar aşa nu-i, ori ştiu eu?! Noi zicem: leremia al lui nea 
Ion, Haralamb al lui moş Vasile... 

— Ei, vezi? Altfel cum să-i deosebeşti între ei? 

— Mda, când te cheamă Ieremia. Dar când te cheamă 
Anton, cu cine aş putea să te asemuiesc? Cu dascălul de la 
noi din sat? Păi ăla a murit de mult... 


Şi zicând acestea, leremia se puse iarăşi pe râs. Râse şi 
Anton Lupan, deşi cam stânjenit, fiindcă o clipă nu-şi dădu 
seama dacă are de-a face cu un om glumeţ sau eu un 
cârcotaş. Pe urmă, ca să schimbe vorba, întrebă: 

— Ia spune, leremie, ai vreo treabă aici în târg? 

— Până una alta nu, da' acu', dac-or înverzi copacii, 
gândesc să-mi cumpăr o foarfecă şi să m-apuc de tăiat 
frunză la câini. 

Anton Lupan râse din nou, în timp ce căuta cu ochii o 
cârciumă, ori ceva de acest fel, unde să se oprească o clipă 
să-şi omenească însoţitorul şi să-l descoasă fără zor, 
gândindu-se că la o nevoie ca asta birjarul putea să-l 
aştepte oricât. Dar văzând că toate locantele din jur erau 
pline de lume gălăgioasă, pusă pe chef, merse mai departe, 
coborând spre port. Din când în când îşi arunca ochii spre 
stânga, cercetându-l pe Ieremia, care mergea alături voios, 
fără să întrebe nimic, nici măcar încotro ostenesc. Nici 
urmă de beţie nu se mai vedea pe chipul lui, de parcă nu el 
fusese cel ce adineauri se apropiase de baracă mergând pe 
trei cărări. 

— Unde ai învăţat să ocheşti aşa de bine? îl iscodi după un 
timp, uitându-se la flinta din mâna lui. 

— La Griviţa, c-aveam gloanţe din belşug şi fesuri turceşti 
să le iei la ochi, câte vrei. 

— Şi cum, mai înainte n-ai mânuit puşca? 

— Ba de mânuit am mânuit-o până m-am spetit, când m-a 
luat la reghiment, numai că de tras, am tras mai puţin. Da' 
eu, vezi dumneata, cum am dus-o la ochi, parcă m-am simţit 
frate cu ea... 

La aceste vorbe, Anton Lupan îl privi mai iscoditor. Omul 
de lângă el, înalt din cale afară, să fi zis că-i deşirat dacă n- 
ar fi fost destul de spătos, avea un cap cam micuţ pentru 
trupul lui, un cap de păsăroi, cu nasul ascuţit, cu ochii 
apropiaţi, când vicleni, când glumeţi, cu bărbia îngustă şi cu 
obrazul plin de ţepi. Purta un fel de cioareci hărtăniţi, 
strânşi cu nojiţele opincilor până sub genunchi, dar în sus 


avea o haină de marinar, peticită cam peste tot, care nu se 
potrivea nici cu cioarecii, nici cu căciula de oaie, din cap. 

— Şi cu flinta asta ce faci? îl întrebă mai departe Anton 
Lupan, fără să fi pătruns taina ciudatei lui îmbrăcăminţi. 

— O ţin aşa, să zic şi eu că am ceva. Am fost cu ea paznic la 
un boier, colo, peste Brateş. 

— Vreo meserie ai învăţat? 

— Sunt marangoz, domnule, numai că, de când cu 
războiul, nu găsesc de lucru de fel. Înainte mai veneau 
turcii, grecii şi mai ciocăneam câte ceva la barcazurile lor. 
Ori mă duceam la Tulcea şi lucram bărci pentru pescari. 
Acu' grecii vin mai rar că-s cam speriaţi, iar turcii, de, or fi 
supăraţi pe noi. 

— Ceva carte ai învăţat? 

— Câtă a uitat meşterul meu. 

— Ştii să citeşti, să scrii, să socoteşti? 

— Taman cât trebuie ca să nu zică lumea că-s prea prost. 

Anton Lupan tăcu un timp, gânditor, apoi întoarse capul 
spre el şi-l întrebă, fără înconjur: 

— Ascultă, leremie, ai vrea să porneşti cu mine la drum? 
După cât bag de seamă, rosturi prea multe nu ai aici în 
târg. 

— Şi nici în altă parte, domnule. Încotro s-o pornim? 

— Aşa, spre capătul lumii... 

Aici leremia micşoră pasul fără voia lui şi, dându-şi căciula 
pe spate, se scarpină în creştet, îndoit. 

— N-o fi prea departe? zise, uitându-se cam chiorâş la 
vecinul său, cu teama că acesta îl lua peste picior. 

— Departe, e drept! răspunse Anton Lupan hotărât să nu 
umble cu amăgeli. 

Or, pe Ieremia tocmai răspunsul lui îl zgândări, fiindcă 
părea cu totul şi cu totul serios - şi îl făcea să simtă 
furnicături peste tot, şi-n inimă, şi-n creier, şi-n trup. 

Bănuind ce se întâmplă cu el, Anton Lupan zâmbi mulţumit 
şi-l lăsă un timp să fiarbă aşa, în zeama lui, apoi îl întrebă, 


parcă într-o doară, ca şi când ar fi vrut să schimbe vorba de 
la început: 

— Pe mare ai fost vreodată? [i-o fi teamă de ea? 

— Teamă? lacă zău că nu ştiu. Da' de cunoscut o cunosc; 
doi ani am fost dulgher pe un caic turcesc, şi-am tot umblat, 
pe la Stambul, pe la Salonic, ba am ajuns chiar şi la Pireu. 

Anton Lupan tresări, surprins, şi chipul i se lumină mai 
mult; deci omul său era chiar mai încercat decât bănuise el; 
se cuvenea să nu-l mai scape din mâini, altul pe măsura lui 
fiind greu de găsit. 

— De băut bei mereu, sau numai aşa, la sărbători? îl iscodi 
mai departe, dezvăluindu-şi singura îndoială care-l îngrijora 
într-adevăr. 

Ieremia se uită la el, apoi îşi lăsă ochii în jos, ruşinat: 

— Da' de unde, domnule, nici măcar la sărbători! S-a 
întâmplat o istorie afurisită de m-ai văzut dumneata beat. 

— Ce istorie? stărui Anton Lupan. 

— Ia, o istorie! Să zic c-a fost nuntă, aş greşi, da' altfel, ce 
naiba a fost? Am un potlogar de văr la Sulina, văru' 
Haralamb, şi el tot marangoz, că noi acasă n-am avut 
pământu' nostru şi-am venit de mici la oraş să învăţăm 
meşteşug... Acu' e la Sulina, cum spusei, lucrează de astă- 
vară la şantier, adică la reparat vapoare, la austrieci - că el 
nu-i numai marangoz, e şi fierar, meşter bun altminteri, de! 
- păcat că n-are şi minte în cap! Ei, şi când a venit 
dezgheţu', să fie de-atunci vreo trei săptămâni, m-am 
pomenit cu el în călduri, aici pe capu' meu, că vrea să se 
însoare, să intre în rândul oamenilor: „Altminteri - zice - îmi 
iau lumea în cap, măi vere leremie, ori mă spânzur, aşa nu 
mai pot s-o duc!” Te pui cu zănaticu'? Ăsta, când dă spicu' 
ierbii îşi iese din minţi. „Şi de ce nu te însuraşi la Sulina?” 
zic eu. Aş, domnia-sa e mofturos, ce crezi! Cică la Sulina nu- 
i niciuna pe gustul lui, hai la Galaţi, acolo e de ales! „Păi 
cine-o să te ia pe tine, măi netotule? Nu te vezi că eşti un 
pârlit, un zdrenţăros?”... Ce să mai lungesc vorba, 
domnule! Eu aveam odaie în curte la un sacagiu, adică om 


înstărit, cu casă de zid, cu magazie, cu acareturi şi pe 
deasupra cu două sacale, nu una, fiecare cu câte doi bidivii. 
Lui hoţomanu' de vără-miu, nu i-a trebuit să umble prin 
târg, că el, cum a venit, cum a pus ochii pe Ghiocica, fata 
sacagiului, fată cu zestre, cu salbă şi cercei de aur şi de 
frumoasă, frumoasă-al naibii, durdulie, rotunjoasă, ca un 
ghioc. Acu' lasă că şi el, Haralamb, e un pui de rumân să-l 
mănânci din ochi, nu deşirat şi ciolănos ca mine, chit că mi- 
e văr, că taică-miu, cu-al lui au fost fraţi buni, de la un 
bunic. Ei, şi dacă l-a văzut, fetii i-a căzut cu tronc, n-a mai 
ţinut seama că-i zdrenţăros şi pârlit, iar sacagiu' n-a avut 
încotro... Nu-ţi mai spun că i-a cumpărat straie şi cizme noi, 
din cele cu scârţ, adică l-a înţolit cum n-a fost înţolit neam 
de neamul lui, că altminteri, îi place să se fudulească dacă 
are cu ce. Şi-aşa, s-a mutat văru' Haralamb în casă la ei, şi 
pune-te pe trai, pe găină fiartă şi pe pui fript, trei 
săptămâni în şir. Îmi trimitea şi mie câte un hartan în odaia 
din fund, lângă magazii; în faţă nu m-a poftit... Pe urmă au 
hotărât ei nunta, să fie azi - altfel intram în postul Paştelui 
şi era prea târziu - da' petrecerea a început de ieri pe la 
prânz; a adus sacagiu' amândouă sacalele pline cu vin - şi s- 
a pus mahalaua pe băut... Numai că, să vezi dumneata, pe 
la trei dinspre ziuă, văru' Haralamb mă ia de mânecă şi mă 
trage în odaia mea din fund: „Măi leremie, eu mă duc! Auzi 
că fluieră! Vine vaporu' nemţesc din sus...” „Iu eşti 
nebun?”. „Nu, da' m-am săturat aici. Uite, să le dai straiele 
de ginerică, şi cizmele, că mi-erau mici...” Altminteri suflet 
cinstit, domnule, ar fi putut să plece îmbrăcat ca lumea, nu 
în zdrenţele lui... Şi dacă ela plecat, eu n-am ştiut ce să fac, 
aşa că m-am apucat de băut. Am băut până la ziuă, când s-a 
băgat de seamă că ginerică s-a dus. Atunci s-a stârnit zarvă 
şi văicăreală, şi sacagiu' m-a aruncat în uliţă, cu flinta şi cu 
traista, altceva n-am avut, de ce să mint. „Să nu te mai 
prind pe-aicea, neam de potlogar!” Auzi vorbă la el! Parcă 
aveam eu vreo vină, parcă eu îi amăgisem fata! lacă, 


domnule, cum s-a întâmplat de m-ai găsit beat, rătăcind 
prin bâlci... 

— Va să zică. deseară n-ai unde să dormi! zise Anton 
Lupan, neştiind dacă să râdă sau să se întristeze de păţania 
lui. 

— Lasă, că dac-o fi să merg cu dumneata, nu merg fiindcă 
n-am unde dormi! răspunse leremia, cam oţărât. 

Cu această vorbă cam în doi peri, care nu spunea nici da, 
nici nu, sosiră în port, fără să-şi dea seama când făcuseră 
atâta drum. Anton Lupan văzu de departe trăsura 
aşteptând pe chei, cu birjarul moţăind, dar în loc să se 
îndrepte într-acolo, merse întins spre barcazul acostat de 
curând şi-l cercetă stăruitor, plimbându-se zorit prin faţa 
lui. Pe punte nu era ţipenie de om; pânzele fuseseră de 
bine, de rău, strânse pe ghiuri, dar altminteri se vedeau o 
grămadă de parâme şi de catrafuse aruncate pretutindeni, 
ceea ce dovedea un echipaj nu tocmai zelos. Pe tambuchiul 
din prova ieşea un ademenitor miros de berbec fript. 

Ieremia se apropie şi el, adulmecând mirosul şi înghițind 
în sec; peste noapte se ţinuse mai mult de vin, cu mâncarea 
o lăsase mai uşor şi acum îi părea rău după bunătăţile de la 
sacagiu. 

— Da' nu mi-ai spus cum şi încotro s-o pornim, domnule? 
zise, lungindu-şi gâtul spre tambuchi. 

— Gherasime! Ismaile! Aţi surzit, pezevenghilor? se auzi în 
clipa aceea pe punte un glas, strigând furios. 

Căpitanul ieşea din cabina lui, cu o boccea după el - şi 
nimeni nu venea să-i dea ajutor. Din cabina echipajului se 
auzeau râsete şi chiuituri. 

— Faceţi chef cu banii mei! mai pufni căpitanul, 
spumegând neputincios. Las' că ajungem noi la Pireu şi-o să 
vedeţi voi! 

Ieremia nu lua seama la strigătele lui, mai cu seamă că nu- 
i înţelegea toate cuvintele greceşti, ci îl asculta pe Anton 
Lupan, care-i vorbea despre drumul lui. Apoi se trase un 
pas în lături şi zise, uitându-se cam chiorâş: 


— Nu ştiu pe unde vine ţara asta, dar, după câte mi-ai 
spus, ar însemna să călătorim un an întreg. 

— Poate şi doi! 

— Aoleu! Şi numai pe mări? 

— Ba şi pe oceane. 

— Ce vorbeşti?! 

De data asta Ieremia părea mai degrabă curios decât 
speriat şi nu se mai uita chiorâş, ci drept, cu ochii străbătuţi 
de scântei. 

Văzând că niciunul nu mişcă din oamenii săi, căpitanul 
barcazului se îndreptă spre schelă, să iasă la chei, cu 
bocceaua după el, morfolind cu ciudă între dinţi trabucul 
rău mirositor. Anton Lupan îl lăsă pe Ieremia şi, ţinându-i 
calea, îl salută, voios: 

— Bună-ziua, căpitan lani! Căpitanul scăpă trabucul din 
dinţi: 

— Da' de unde ştii dumneata că sântu căpitan? şi de unde 
ştii că mă cheamă lani? 

Necunoscutul de pe chei îi zâmbi, şiret: 

— Auzi vorbă! Păi e destul să se uite cineva la dumneata, 
ca să vadă că eşti căpitan. Şi încă ce căpitan! Eu unul, ca să- 
ţi spun drept, n-aş fi aşteptat să te văd comandant pe un 
cargobot. 

Kir lani se împăună, cu pieptul umflat şi ochii daţi peste 
cap; apoi scuipă pe lângă schelă, prefăcându-se supărat. 

— Mie nu-mi trebuie cargobotu, fraţicule, să-mi stea 
armatoru pe capu. Mai bine căpitanu pe corabia mea! 

— A, corabia asta frumoasă e a dumitale?! Atunci sigur, ce 
să intri la stăpân, pe cargobotul altuia! 

Şi văzându-l că plesnea de ifos, Anton Lupan găsi de prisos 
să-i răspundă la a doua întrebare - răspuns care de bună 
seamă i-ar fi tăiat ifosul şi l-ar fi înfuriat; el îi spusese Iani, 
fiindcă după câte ştia, cam lani îi chema pe toţi căpitanii din 
arhipelag. Aşa că schimbă vorba, cât timp căpitanul se mai 
împăuna: 

— Gândesc că pleci la Pireu, căpitan lani. Aşa-i? 


— Chiar asa... şi ţe vrei dumneata? 

— Vreau să iei... doi călători... 

Anton Lupan se opri puţin şi întoarse capul spre însoţitorul 
său, care aştepta, la doi paşi. Acesta adulmecă spre 
tambuchi, înghiţi în sec, apoi înclină din cap; nu se 
înţelegea limpede dacă încuviințarea lui privea plecarea la 
drum sau mirosul berbecului gras. 

— Da, căpitan lani, doi călători! continuă Anton Lupan 
luând răspunsul care îi convenea. 

— şi până unde, fraţicule, hai? 

— Până la Stambul, sau chiar mai departe... 

Căpitanul făcu ochii mari; i se părea de mirare că un tânăr 
aşa de bine îmbrăcat dorea să călătorească pe corabia lui, 
când putea să aştepte vaporul, două-trei săptămâni. Dacă 
avea bani, precum se putea bănui, de ce să fie grăbit? Pe 
urmă îşi zise în sine, luminat: „A făcut vreo boroboaţă, vreo 
coţcărie, ori poate vreun omor şi vrea să spele putina cât 
mai curând... Asta este o gâscă bună; să nu pierdem prilejul 
şi s-o jumulim vârtos! Kir lani, vezi ce faci!” 

Aşa că răspunse, lăsându-se greu, ca un morun mare şi 
gras, chit că el unul era pirpiriu ca un ţipăraş: 

— De, fraţicule, să te iau, să nu te iau? Daca paţescu ţeva? 

Anton Lupan îi înţelese gândurile cum îl privi în ochi, dar 
nu găsi cu cale să-i arate că nu era un fugar, şi deci n-avea 
de ce să se lase strâns cu uşa de primul căpitan întâlnit. 

— Ei, ia spune, kir lani, cât ceri? 

— Până la Pireu? 

— Deocamdată să zicem până la Stambul; pe urmă om mai 
vorbi. 

— Cu mâncarea mea? 

Ieremia înghiţi în sec, iar; pe tambuchi se auzea berbecul 
sfârâind - pesemne îl răsuceau deasupra cărbunilor, să te 
apuce leşinul, chiar dacă erai îndopat. 

— Cu mâncarea dumitale, kir Iani! răspunse Anton Lupan. 

Căpitanul scoase un trabuc nou din buzunar şi se scarpină 
în cap. 


— Dumneata ai să dormi în cabina mea: ţinţi icosari. El să 
doarmă pe punte: doi icosari; alt loc nu am. 

— Unde-o să doarmă, o să vedem noi. Va să zică, asta ţi-e 
vorba: şapte icosari şi ne-am împăcat. Bate palma, căpitan 
lani! 

Căpitanul muşcă din trabuc, înciudat: „Ar fi trebuit să cer 
douăzeci, ori douăzeci şi cinci. Am fost un măgar!” Dar nu 
mai putea da înapoi, căpitanul are numai o vorbă, dacă-i 
căpitan. 

După ce primi banii şi-i încercă în fel şi chip, strigă spre 
oamenii săi, care stăteau sub punte, să fi zis că-s legaţi: 

— Bre Lachi, bre Ismail, avem pasageri, ia veniţi încoa'! 

Fireşte, nimeni nu scoase capul să vadă de ce striga, 
fiindcă oamenii din echipaj tocmai prânzeau, cu o întârziere 
care le mărise foamea şi le luase auzul de tot. Dar nici mare 
nevoie nu era de ei. Birjarul cu leremia duseră cufărul pe 
punte şi cu asta treaba se sfârşi; din partea celor doi 
călători, corabia putea să pornească la drum. 

Căpitanul cobori repede în cabina sa, încuie la repezeală 
dulapurile şi sertarele, îşi chemă pasagerul, ca să-i arate 
culcuşul hotărât pentru el, apoi se îndreptă spre oraş. 

— Pe când plecarea, căpitan Iani? 

— Dacă este vânt bun, mâine la ziuă. 

— Ei, leremie, zise Anton Lupan, acum a venit timpul să 
vedem dacă berbecul acela e bun într-adevăr, sau te-ai 
înşelat. 

— Domnule, răspunse leremia, crede-mă că o vorbă atât 
de înţeleaptă n-ar fi putut să spună nici popa de la Trei- 
Ierarhi! 

Cei doi pasageri neaşteptaţi se îndreptară spre tambuchiul 
din prova şi coborâră scările, tropăind. 

— Bună-ziua, palicarilor! strigă Anton Lupan din prag. Vă 
doresc poftă bună, fiindcă aveţi la ce. Mi se pare că aţi pus 
mâna pe un berbec gras! 

— Poftim gustam! - răspunse un om din echipaj, înroşindu- 
se ca un flăcăiaş - mândru de vorba noului venit, că el 


alesese berbecul, el îl pusese la fript. 

Era bucătarul corăbiei şi în acelaşi timp ajutor de cârmaci, 
pe nume Nail Geafer Ismail, un ins de vreo patruzeci de ani, 
cam mărunţel, dar altminteri vânjos ca orice marinar, cu 
capul rotund, pleşuvit, cu faţa gălbuie, de felul ei, nu de pe 
urma vreunei boli, cu nasul ca un boţ de ceară lipit între 
ochi, iar sub nas cu o mustață zbârlită încotro vrei, să fi zis 
că-i supărată pe toată lumea din jur. 

— Pe cinstea mea! vorbi primul cârmaci, fără să se 
întoarcă spre noii veniţi. Dacă nu l-aş fi lăsat în Marea 
Roşie, după glas aş zice că ăsta-i Anton Lupan cel viteaz! 

În clipa aceea întoarse capul alene, şi deodată sări în sus, 
ca ars, mai-mai să se lovească în tavan, că părea de două ori 
mai înalt decât Ismail. 

— Prea Sfântă Născătoare, chiar el era! strigă, făcându-se 
când palid, când roş. De unde-ai răsărit, domnule? Nu 
cumva te ai bine cu ăl necurat? 

Anton Lupan îl privi cercetător printre pleoape, apoi 
chipul i se lumină: 

— Tu nu eşti cumva Gherasim-contrabandistul, măi neam 
de coţcar? 

— Eu sunt, domnule, şi poţi să strigi în gura mare, că aici 
nu mă tem. Dar dacă vreodată s-o întâmpla să ne întâlnim 
pe la Port-Said, te rog să vorbeşti mai încet; n-am chef de 
închisorile arăpeşti. 

Cei doi oameni îşi strânseră mâinile, apoi se îmbrăţişară, 
ca doi prieteni vechi, bucuroşi că se revăd. 

— Măi fraţilor, vorbi Gherasim, de data asta în greceşte, 
întorcându-se spre ai săi, care se zgâiau la el, miraţi să-l 
vadă aşa de voios, pe el de felul lui tare ursuz. Prin '78 
eram la Port-Said, pe o corabie arăpească, eu cu frate-miu 
Panait - şi... 

— Şi făceaţi negustorie cu haşiş! îi întregi vorba Anton 
Lupan. 

— Asta pe sub mână, domnule; doar nu era să mă usuc cu 
zece piaştri pe lună, cât îmi dădea hapsânul de căpitan. 


— Stam jos, mâncam! îi îmbie Ismail pe noii veniţi. Oamenii 
din echipaj se înghesuiră pe laviţele fixe, aflate de o parte şi 
de alta a mesei, făcându-le loc oaspeţilor. Ieremia îşi lăsă 
traista lângă scară, dar de flintă nu se despărţi, ci se aşeză 
la masă cu ea sub cotul stâng. 

— Şi cum vă spuneam, frăţioare - reîncepu Gherasim - era 
prin '78, că nu se deschisese canalul de Suez decât de 
câţiva ani şi aşteptam la Port-Said să luăm marfă pentru 
Berbera. Stăteam la chei şi în jurul nostru, puzderie de 
corăbii şi barcaze, care turceşti, care greceşti, care 
arăpeşti. Mai încolo erau vapoare, de toate felurile şi de 
toate naţiile - şi lume multă pe chei, negustori, hamali, 
marinari, gură-cască, milogi. Lângă noi era legat un barcaz 
arăpesc, al unuia Huseim, şi ăsta avea cu el o soră, Adnana, 
pe care o bătea în fiecare zi. De ce-o bătea şi de ce-o purta 
după el pe mări, cine putea şti? La arapi nu-i ca la noi, să 
întrebi, să iscodeşti, că doar dacă te uiţi niţel mai lung la ce 
învârtesc ei, odată te pomeneşti cu un cuţit în gât... Şi aşa, 
într-o dimineaţă, Huseim al nostru îşi luase iar sora la 
scărmănat. Fata nu plângea, strângea numai din dinţi şi 
scăpăra cu ură din ochi, mândră se vede, deşi la vârstă 
copil. Noi, de colea, nici să ne uităm nu îndrăzneam; 
trăgeam doar cu coada ochiului, înjurând în gând. Ş-odată, 
ce să vezi, un tânăr, să fi zis că şi-a pierdut minţile, se 
opreşte pe chei, se face roşu, apoi se repede la schelă, sare 
pe punte - şi când îi propteşte una lui Huseim sub fălci, se 
prăvăleşte arapul peste bord, ca un balot. Păcat că nu s-a 
nimerit pe aproape nici un rechin; scăpa lumea de un 
ticălos! Ei, iacă, tânărul care a făcut isprava asta, e 
dumnealui - numai că de-atunci a mai îmbătrânit puţin şi 
poate acum o fi mai domol. 

Oamenii întoarseră capul spre oaspetele ciudat şi-l priviră 
cu ochii înflăcăraţi. Ca unora care călătoriseră prin acele 
părţi sau măcar cunoşteau din istorisiri obiceiurile locului, 
întâmplarea li se părea de necrezut. Cât despre Ieremia, cu 
toate că nu înţelegea chiar fiecare cuvânt grecesc, privea 


cu ochii zgâiţi la Anton Lupan, uitându-şi până şi de berbec. 
Apoi dacă lucrurile stăteau aşa, cum spunea marinarul ăsta 
voinic, noul lui stăpân nu era un om să-l întâlneşti oricând. 
Acum era mulţumit că pornise după el; până mai adineauri, 
de, se mai gândise că la noapte, după ce s-o sătura de 
berbec fript, să spele putina, frumuşel, doar nu-l costa 
nimic şi-atâta lucru s-ar fi priceput să facă şi el, dacă era 
văr cu Haralamb. 

În acest timp, Gherasim le vorbea mai departe alor săi, din 
ce în ce mai aprins: 

— Îndată, mai repede decât ai vira o cheie de lanţ, vestea 
că s-a găsit cineva să-l înfrunte pe Huseim s-a întins în tot 
portul, fraţilor. Era acolo un bătrân, am uitat cum îl chema, 
care ţinea un fel de dugheană pe chei - găseai la el şi cafea, 
şi ciubuc, mai făcea negustorie şi cu chihlimbar. Lumea îl 
ţinea de înţelept, zicea că se trage din nu ştiu ce neam de 
profeţi. Şi el a spus: „Numai Allah are drept să-i bată pe 
credincioşi. Dar Huseim n-a fost un credincios - şi dacă s-a 
găsit un ghiaur să-l înfrunte, apoi bravo lui! Aferim! 
Ghiaurul ăsta e viteaz şi se cuvine să fie cinstit de toţi!” Aşa 
a spus bătrânul - şi aşa a fost. Numele lui Anton Lupan s-a 
dus pe toată Marea Roşie... Ehei, dar dumnealui a mai făcut 
şi alte isprăvi; am să vi le spun eu... 

Ascultătorii păreau fermecaţi. leremia barem se simţea ca 
beat, să fi zis că vinul de la nuntă i se urcă iar, mai vârtos, în 
cap. Auzind cuvintele care se spuneau despre Anton Lupan, 
se umfla în pene, mai mândru decât dacă ar fi fost vorba de 
el sau de Haralamb. Mult dorise în viaţă, de când se ştia, să 
întâlnească un om cinstit şi viteaz! 

— Dar ia spune, domnule, ce vânt te aduse încoa'? întrebă 
Gherasim, dând-o iarăşi pe glas de valah. Acu' vreo doi ani 
auzisem că eşti secund pe un vapor olandez. Alţii spuneau 
că lucrezi căi ferate, la turci. 

— Am făcut şi căi ferate, am fost şi secund - ba mi-am luat 
şi brevetul de căpitan... Da' tu ce naiba neam eşti, grec, ori 
de-ai noştri, că vorbeşti româneşte de parc-ai fi muntean?! 


— Grec, domnule, de lângă Pireu! sări Nicola, al doilea 
cârmaci. 

Gherasim îşi lăsă capul în pământ şi cât era el de 
mătăhălos, păru sfios ca un copilaş. 

— Ei, oi fi şi eu ceva! zise, nelămurit, cu glasul puţin 
întristat. 

Apoi, scuturându-se, ridică ochii spre Anton Lupan: 

— Şi-acum încotro? Nu mai eşti îmbarcat? 

— Nu; am avut ceva treburi în ţară, le-am limpezit şi uite 
că plec iar. 

— Mergi cu noi, ori am înţeles eu aiurea? 

— Ba ai înţeles bine, că d-aia vă striga căpitanul, să puneţi 
mâna pe bagaj. Merg cu voi până la Stambul, sau până la 
Pireu, om vedea... Vreau să cumpăr o corabie şi să... 

Văzând că s-a oprit, Gherasim îl întrebă, zgândărit în 
inima lui de vechi marinar: 

— Ia spune, în ce parte ai vrea să pleci? Ce mări ţi-au 
rămas de vânturat? 

— Destule! răspunse Anton Lupan. 

— Domnule, stărui cârmaciul, te-am întrebat nu ca să-mi 
răcesc gura. Nu mă cunoşti prea bine, dar te rogsămă 
crezi că nu sunt flecar şi nici în sufletul omului nu mă bag 
cu de-a sila. Mă gândisem că poate ai avea nevoie de un 
cârmaci. 

Anton Lupan îl privi îndelung, în timp ce toată lumea 
tăcea, cu ochii la ei, apoi înclină din cap: 

— Bine, Gherasime! Fireşte că o să am nevoie de un 
cârmaci şi dacă acela ai vrea să fii tu, sunt sigur că altul mai 
bun nu s-ar afla. Numai de-am găsi şi o corabie demnă de 
asemenea cârmaci! Când crezi că sosim la Stambul? 

— Păi dacă plecăm mâine, pe miercuri o să fim la Sulina, 
pe sâmbătă sau pe duminică poate intrăm în Bosfor. 

Auzind aceste cuvinte, Ismail scoase un suspin amar. 

— Ce-i, mă turcule, eşti certat cu sultanul de te-ai întristat 
aşa? îl luă în batjocură Marulis, al patrulea om din echipaj. 


Bucătarul nu răspunse, dar se vedea limpede că avea 
inima grea, parcă apăsată de un bolovan. 

— Lăsaţi-l în pace! interveni Gherasim, mirându-se că la 
un oftat ca ăsta oamenii puteau face haz. 

Adevărul este că amărăciunea lui Ismail, deşi vădită, mai 
degrabă îţi stârnea râsul decât întristarea. 

— Ce e cu el? întrebă Anton Lupan. 

— Păcate omeneşti, domnule! răspunse nelămurit 
Gherasim. Şi cum spuneai, o să-ţi trebuiască un cârmaci. 

— O să-mi trebuiască. Dar Panait ce face? 

— Frate-miu? Dumnezeu să-l ierte! L-au căsăpit piraţii. 

— Îmi pare rău de el! zise Anton Lupan, întristându-se 
deodată. Era om de mare ispravă. Şi când s-a întâmplat 
nenorocirea asta? 

— Acum un an, la Samos. 

De la pirați vorba trecu la altele şi se lungi multă vreme; 
îşi amintiră de porturi unde se întâlniseră odată, povestiră 
despre corăbii vechi, despre căpitani, ceilalţi avură fiecare 
de spus câte ceva, uitară de necazuri - şi aşa, tot înfulecând 
din berbec, tot deşertând stacane cu vin, nici nu băgară de 
seamă cum deasupra capului, micul spirai se făcuse 
cenuşiu, vestind căderea amurgului. Cineva aprinse o 
lampă cu gaz, agăţată în tavan; lumina ei slabă prinse să le 
legene umbrele pe pereţi. Mai târziu auziră şi paşii 
căpitanului, sus, dar nimeni nu ieşi în întâmpinarea lui - şi 
kir Iani cobori în cabina de la pupa, mormăind înciudat... 

A doua zi în zori Penelopa porni domol la vale, împinsă de 
o blândă adiere de la sud, şi seara ajunse la Tulcea, unde 
înnoptă, dând prilej echipajului să debarce în căutarea altui 
berbec. În ziua următoare, vântul, schimbându-se de la 
apus, se arătă şi mai prielnic decât în ajun, astfel că pe la 
ora prânzului corabia lui kir lani se apropia de Sulina, 
unde, după cum ne amintim, făgăduia să ajungă foarte 
curând. 

Asupra acestei clipe l-am lăsat pe căpitan la cârmă, 
pufăind din trabuc, cu ochii la pasagerul său, aflat la prova, 


cu coatele rezemate de parapet, în vreme ce leremia stătea 
întins pe punte, alături, cu flinta lui strânsă între genunchi. 

În cele două zile de drum, ciudatul pasager îşi vârâse 
nasul peste tot, cercetând corabia pe îndelete, judecase 
forma ei şi felul cum era construită, măsurase catargele din 
ochi, şi le închipuise cu întreagă velatura - iar după aceea 
nu fusese nevoie să se gândească îndelung ca să-şi dea 
seama că Penelopa nu era lucrul care îi trebuia lui. 

Într-adevăr, corabia aceasta nu prea izbutită, construită 
economic, cu coastele pe alocuri putrede sau plesnite, cu 
bordajul de brad, se dovedea vrednică să transporte de ici- 
colea cinci vagoane de grâu, dar hotărât, n-ar fi putut să 
înfrunte o încercare mai grea. 

Din clipa când ajunsese la această concluzie, călătorul 
nostru se liniştise şi rămăsese pe gânduri, la prova, cu ochii 
la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru 
elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul 
şi apa. După un timp, perdeaua aceasta monotonă începu să 
fluture, departe, în faţă, şi pe sub faldurile ei se iviră, fără 
să se poată impune de la început ca reale, câteva căsuțe 
albe, câteva magazii de scânduri, cu pereţii cenuşii, câteva 
catarge înşirate în linie dreaptă... 

O oră mai târziu, Penelopa acosta la cheiul scund al 
Sulinei, între alte două corăbii greceşti, care intraseră în 
ajun din mare şi aşteptau vântul prielnic să pornească spre 
Brăila. Neaducând nici un fel de marfă, amândouă erau 
încărcate cu nisip, fiindcă fără acest lest n-ar fi putut naviga 
cu pânze, fără primejdie de răsturnare. Nimeni nu se mira 
că de ani de zile atâtea corăbii intrau pe Dunăre să încarce 
grâu şi aduceau în schimb nisip; probabil, prin părţile de 
unde veneau se găsea nisip cu duiumul. 

Ceva mai în susul cheiului, un vapor austriac se pregătea 
pesemne să plece la drum, fiindcă scotea fum gros pe coşul 
înalt cât catargele. 

Îndată ce Penelopa acostă, echipajul sări pe uscat şi se 
năpusti spre cele două corăbii vecine, ca să-şi vadă 


compatrioţii şi să afle ştiri noi din ţară. Căpitanii acestor 
vase se aşezaseră sub şopronul unei locante de pe chei - un 
fel de cârciumă, cafenea şi ceainărie - şi sorbeau cu 
socoteală dintr-o sticluţă cu mastică de Chios, în aşteptarea 
pastramei de capră, care se frigea alături, pe cărbuni, 
sfârâind şi pocnind ca artificiile. Bineînţeles, kir ani se 
îndreptă şi el într-acolo şi după cuvenitele saluturi şi 
îmbrăţişări se aşeză la masă cu dânşii, fericit că regăsea un 
colţ din Patrida. 

Era spre ora patru după prânz; soarele de primăvară mai 
avea de brăzdat o bucată bunişoară de cer, până să cadă la 
apus, pe orizontul de stuf. Vântul se potolise încetul cu 
încetul, ca în sfârşit să adoarmă de tot, dar pentru cei care 
îi cunoşteau legile şi-i simțeau tainele, era limpede că 
dinspre mare avea să se ridice în curând briza de sud-est, 
adică: vântul cel mai neprielnic pentru a te îndrepta spre 
Stambul. 

Astfel, fără să-l mai întrebe pe kir Iani, Anton Lupan 
înţelese că astăzi nu putea fi nici vorbă de o plecare la 
drum; dar faptul acesta nu-l supăra câtuşi de puţin, fiindcă 
întârzierea era spre folosul lui; iată avantajele călătoriei cu 
un barcaz prăpădit faţă de un vapor care în acest port mic 
nu i-ar fi îngăduit nici să răsufle puţin. 

La începutul iernii, aflându-se la Galaţi, voise să se ducă şi 
la Sulina, fiindcă deşi îi scrisese de mai multe ori 
căpitanului din port, cerându-i lămuriri, acesta nu-i 
răspunsese nimic. Din nefericire, tocmai atunci pe Dunăre 
începuseră să curgă sloiuri, şi nici un vapor, nici un barcaz 
nu mai pleca în jos. 

Acum putea, în sfârşit, să caute urmele lui Pierre Vaillant şi 
aici. 

— Domnule! zise leremia, la fel de lămurit şi el în privinţa 
vântului, ca unul care umblase câţiva ani pe mări. După 
cum văd, azi n-o să plecăm mai departe. Eu m-aş duce pe la 
văru-miu Haralamb, să văd cum îi merge cu văduvia. 


— Du-te, numai ai grijă ca deseară să fii înapoi; să nu te 
trimită cumva în peţit. 

— Aş! Nu cred să-i mai ardă lui de însurătoare acum; mai 
degrabă cred că stă ascuns, să nu-l dibuiască vreo iscoadă 
de-a sacagiului. 

Anton Lupan merse câţiva paşi pe chei, până la baraca de 
lemn a căpităniei; o femeie care frigea guvizi, sub un 
şopron dărăpănat, îl vesti că pe căpitanul portului nu-l 
putea găsi decât a doua zi, spre prânz, fiind plecat la 
vânătoare de rațe, în păpuriş... A doua zi, la prânz, când 
Penelopa urma să plece în zori! Viaţa aici se mişca mai 
greoi chiar decât barcazele încărcate cu grâu! 

Încotro să pornească, pe cine să întrebe călătorul nostru 
când pe chei nu se vedeau decât marinari străini? 

Peste pădurea de stuf, către răsărit, se ridica, stingheră, 
turla unui far micuţ. Aha, acolo trebuia să fie un om - şi 
poate cel mai nimerit! 

După ce mai aruncă o privire în jur, nădăjduind ca rațele 
să nu fi venit încă din ţările calde şi căpitanul portului să se 
întoarcă dezamăgit, Anton Lupan porni pe malul apei în jos 
să ajungă la far. Din faţă se ridica boarea amară şi sărată a 
mării, în vreme ce frământarea valurilor rostogolite pe nisip 
se auzea, de peste perdeaua de stuf, ca un murmur 
îndepărtat, murmurul acela nelimpede, aspru şi totdeodată 
blând, pe care corăbierii îl confundă adesea cu freamătul 
din fiinţa lor. Câteva sute de metri mai departe, stufărişul se 
pierdea în nisip, lăsând să se deschidă către sud o plajă 
largă şi întinsă, petrecută pe sub orizont, cu dune năpădite 
de buruieni şi de pir. 

Farul veghea posomorât în partea cealaltă a canalului, 
încins cu brâuri de piatră negricioasă care i se urcau până 
la gât. Marea în faţă era mai mult cenuşie decât albastră; 
mâlul adus de Dunăre murdărea apa până aproape de 
orizont, unde se zărea o dâră vineţie ca o muchie de cuţit. 
Pe cer pluteau câţiva nori albi, destrămaţi, şi jos, deasupra 
valurilor, se roteau pescăruşii, ţipând. Pânza unei bărci se 


zărea departe, în larg, iar pe țărm, către sud, se mai 
ghiceau nişte lotci negre, trase pe nisip. 

Pe malul celălalt al canalului, înspre far, o bătrână stătea 
aplecată cu doniţa deasupra apei. 

— Hei! Mătuşăă! o strigă Anton Lupan. 

Bătrâna se ridică, lungă şi arcuită ca un arac, de-ai fi zis că 
e pusă acolo să ţină tovărăşie farului singuratic de pe mal. 
De sub basma îi atârna în laţe părul cenuşiu, murdar. Cu 
toată depărtarea, un ochi i se vedea lovit de albeaţă, lucind 
în soare ca un solz de crap. 

— Ce vrei? răspunse, cu arţag. 

— Cine-i paznicul farului? 

— Ifrim, dar nu-i aici, tâlharul! Du-te şi dumneata! Zicând 
acestea, arătarea luă doniţa de jos şi porni pe mal. 

— Hei, mătuşă! E plecat departe? 

— La dracu' e plecat! Du-te după el, fuguţa... Anton Lupan 
rămase încurcat, lângă canal. Apoi se gândi că omul căutat 
de el avea însărcinări mult mai precise şi mai grave decât 
un căpitan de port şi deci, indiferent unde ar fi fost plecat, o 
dată cu căderea serii trebuia să vină să aprindă felinarele la 
far. Nu-i rămânea decât să-l aştepte răbdător: se afla la 
poarta acelui Levant unde timpul nu costă bani! 

O epavă pe jumătate îngropată în nisip zăcea în faţa sa pe 
malul mării şi se miră că nu o văzuse până acum. Părea să 
fie un barcaz, naufragiat de mult, dacă judecai după nisipul 
îngrămădit de vânt în juru-i. Dar iată că ţărmul acesta 
aspru, cu toată înfăţişarea lui paşnică, mai ceruse şi alte 
jertfe corăbierilor. La nord de canal, în umbra farului, se 
vedea un catarg strâmb, răsărind dintre dune cu mişcarea 
de deznădejde a unui braţ omenesc care cere ajutor înainte 
de a se prăbuşi; pesemne acolo nenorocirea se întâmplase 
de curând, altminteri catargul, şi după el cealaltă lemnărie 
bună de pus pe foc şi-ar fi împlinit destinul firesc în aceste 
locuri lipsite de păduri... În partea astălaltă, către sud, se 
ridica altă movilă de nisip, lăsând să se vadă, pe alocurea, 


bordajul putred, fărâmat, şi coastele negre ale unei corăbii 
naufragiate de cine ştie cât timp. 

Anton Lupan porni pe țărm, spre miazăzi, gândindu-se că 
fiecare din aceste epave îşi avea taina ei... Nisipul le 
acoperea, an de an, lemnul nejumulit de oameni putrezea 
dedesubt şi nimeni, niciodată, n-avea să mai poată şti ce 
destine se frânseseră aici. Fiecare din aceste epave fusese o 
corabie cândva - cu etrava arcuită semeţ, cu catarge înalte 
şi zvelte ca brazii, fremătând, cu pânzele umflate de vânt - 
brăzdase mări şi oceane, ducând mesajul vieţii omeneşti pe 
Pământ. Se asemănau între ele în toată istoria lor, şi totuşi, 
fiecare îşi avea trecutul ei, pe care nu-l putea şterge nici 
chiar acest sfârşit comun. Dar cum se numiseră ele şi 
căpitanii lor, ce echipaj le purtase în lume, ce cârmaci le 
condusese prin furtuni, ce patimi, ce virtuţi, ce bucurii, ce 
suferinţe frământaseră inimile acestor oameni dispăruţi, ce 
ură, ce nebunie, ce iubire, ce simţăminte fuseseră curmate 
în naufragiul de demult, ce taine zăceau sub nisip? 

La câteva sute de metri spre sud se vedea altă corabie 
aruncată de valuri pe țărm, şi asta de asemenea de foarte 
mult timp, fiindcă era şi ea pe jumătate îngropată în nisip, 
numai că, fiind lucrată dintr-un lemn mai vârtos, ţinuse 
piept vremii şi nemilosului ei aliat, putregaiului nimicitor. 
Tot ce putuse folosi cuiva era luat de mult. Scândurile punţii 
fuseseră smulse până la una şi de bună seamă toată 
lemnăria ar fi suferit la fel dacă, după îndelungata atingere 
cu apa mării, n-ar fi fost aproape pietrificată, astfel 
nemaiputând să meargă la foc. Două lanţuri grele, la prova, 
se pierdeau în nisip, unde pesemne se aflau îngropate şi 
ancorele, pe care nimeni nu se ostenise să le ia, fiindcă nu i- 
ar fi folosit la nimic. Cabestanul, care iarăşi nu putea folosi 
nimănuia, rămăsese la locul lui, ca şi alte piese de fier, 
mâncate de viermii ruginii. 

În lupta acestei epave cu timpul se vedea atâta îndârjire, 
încât Anton Lupan se apropie şi o privi uimit. Atât cât putea 
să judece, după ceea ce rămăsese deasupra nisipului, părea 


să fie o corabie venită din Baltică sau din Marea Nordului. 
Cu chila ei lungă, cu pupa aproape la fel de ascuţită ca şi 
prova, cu liniile fine şi-n acelaşi timp robuste, îi amintea 
de... Deodată, cercetătorul se făcu palid, inima încetă să-i 
bată, picioarele se împotriviră să-l ducă mai departe... 

Această corabie aruncată de valuri pe țărm, la gura 
Sulinei, îi amintea... În clipa următoare inima lui îşi reluă 
nebuneşte bătăile, sângele îi dogori în vine, picioarele i se 
mişcară de la sine ducându-l în jurul epavei... 

Fiecare epavă îşi are taina ei... O poartă cu ea până oa 
acoperă nisipul, până o surpă putregaiul; n-o poate bănui, 
n-o poate dezlega nimeni. 

Anton Lupan se opri în faţă, la prova; pe scândura 
bordajului, cenuşie, se mai vedeau, şterse de vreme, 
trunchiate, despărțite, unele litere - şi din ele, omul care le 
cunoscuse putea întregi numele corăbiei. 

Avea şi această epavă o taină, ca toate epavele din lume, 
dar lui îi era cunoscută, rămânea taină doar pentru ceilalţi 
oameni. Lui îi sfâşia inima şi, aşa sfâşiată, i-o umplea de 
nelinişte şi de nedumerire... 

Un bătrân, cu capul alb ca floarea coliliei, venea pe țărm, 
cu sumanul pe umeri, cărând greu un coş cu peşte în mână. 

— Bună-seara, domnule! zise, ferit, scoţându-şi căciula. Cu 
toată ninsoarea care-i acoperea creştetul, avea, nu ştiu 
cum, o înfăţişare haină, dar poate era numai o închipuire. 

— Bună-seara! răspunse Anton Lupan, întorcându-se, ca 
din altă lume. 

Bătrânul se opri, cuprins de mirare: 

— Ştii graiul nostru? 

— Şi de ce nu l-aş şti? Par să fi picat din lună? 

— Nu, domnule; dar credeam că eşti inglez de la Comisie. 

Anton Lupan se apropie de dânsul; bătrânul îşi lăsase 
coşul jos şi scapără amnarul, să-şi aprindă luleaua. 

— Eşti de mult prin părţile astea, moşule? 

— Cam de multişor, aş zice că-s născut aicea, dar de câţi 
ani anume, mai greu să fac socoteala; or fi 65, or fi 70, nici 


popa nu poate să-mi spună. 

— Eşti pescar? 

— Am fost, mai la tinereţe; acum mi-au dat farul în seamă. 

— A, dumneata eşti Ifrim, paznicul farului? 

— Păi dar cine? 

— "Tocmai te căutasem... Baba dumitale e cam aspră, 
moşule! 

— Ducă-se pe pustie! 

Anton Lupan se frământa, chinuit de gânduri, dar 
privindu-l, nimeni nu i-ar fi bănuit zbuciumul. 

— Uite o cutie de chibrituri; să nu te mai chinuieşti cu 
amnarul. 

— Mulţumesc, domnule, am şi eu la far, că-mi dă Comisia 
să aprind felinarele; dar pentru lulea mai bun e amnarul. 

— Te grăbeşti tare? 

— Nu, că mai e până la apusul soarelui şi felinarele sunt 
şterse; altminteri, baba mea nu-mi dă voie să plec până nu 
le frec bine. 

— Spune-mi - întrebă Anton Lupan, luptându-se să-şi 
stăpânească bătăile inimii - nu cumva ştii ce-a fost cu 
corabia asta? 

— Ba ştiu, cum nu; şi cu asta, şi cu cea de mai la vale, 
numai să nu mă-ntrebi anul. Astea sunt nelegiuirile lui 
Spânu. 

Aici, în ochii bătrânului se aprinse o scurtă lucire, ca la 
dihăniile care rătăcesc noaptea prin codri; dar poate că şi 
asta era doar o închipuire. După aceea, el se aşeză pe nisip, 
scapără iar amnarul şi, pufăind din lulea, îşi dădu drumul la 
gură: 

— Erau nişte tâlhari de apă, pirați cum le spune. Se 
pripăşiseră de ani de zile prin părţile noastre şi nu putea 
să-i stârpească nimeni. Căpetenia lor era unu' Axente, venit 
de prin marea grecească, da' lumea îi spunea Spânu, 
fiindcă nu-i creştea păr pe faţă, nici mustăţi, nici barbă, ca 
la neoameni. 


Bătrânul scuipă cu dispreţ în nisipul umed, îşi mângâie 
barba, cum şi-ar fi înfoiat coada păunul, apoi îşi continuă 
povestirea, în timp ce Anton Lupan se aşeză alături 
stăpânindu-şi cu greu bătăile inimii: 

— Spân, spân, dar altfel om subţire, trăit în lume, cu 
ştiinţă de carte, să te miri că se apucase de tâlhărie. Nu ştiu 
din ce părţi venise, dar iaca, pot să jur că ştia tot ce e limbă 
omenească în lume... Pe acea vreme nu era farul ăsta, ci 
altul, gata să se dărâme - iar de aprins, se aprindea numai 
când îşi aducea cineva aminte. Corăbiile, dacă ajungeau 
ziua, bine, dacă nu, trebuiau să aştepte departe, că 
altminteri le luau valurile şi le buşeau de nisip până ce le 
făceau fărâme. Şi tâlharii ăştia, cu Spânu, pândeau seara la 
țărm; dacă vedeau vreo pânză în zare, aşteptau să se lase 
întunericul, aduceau un bou din stufăriş, îl priponeau la 
malul mării şi-i legau un fanar între coarne. Bietul dobitoc 
se zbătea toată noaptea aşa, legănând felinarul. Dacă vedea 
lumina asta jucând, ca pe valuri, căpitanul din larg, ce-şi 
zicea: e vreo corabie la ancoră, ia să mă apropii de ea, să 
aflu o vorbă de la oameni. Şi se apropia, sărmanul, 
încrezător, numai că nimerea pe nisip şi de aici nu mai avea 
scăpare. Tâlharii se repezeau într-acolo cu bărcile, săreau 
pe punte cu iataganele în mâini, pe unii îi spintecau, pe alţii 
îi aruncau în mare şi p-ormă prădau corabia de nu lăsau 
decât lemnul gol. 

Anton Lupan strânse pumnii şi scrâşni printre dinţi: 

— Ticăloşii! Aşa crezi că s-a întâmplat şi cu corabia asta? 
Oare n-o fi scăpat nici un om? 

— N-aş crede, domnule; Spânu nu lăsa pe nimeni să-i 
scape viu. 

— Dar de unde ştii că aici a fost mâna lui şi nu s-o fi 
întâmplat altfel, vreo furtună, sau... 

Paznicul farului clipi din genele albe ca nişte fulgi, ca şi 
cum întrebarea l-ar fi surprins. Apoi, după ce aruncă o 
privire piezişă spre vecinul său, începu să râdă mulţumit, 
arătându-şi dinţii ştirbi: 


— Păi dac-am văzut cu ochii mei? lacă, ţi-am spus să nu mă 
întrebi când a fost, că în ani mă-ncurc. Să fie şase, să fie 
şapte, ştiu eu? 

— Patru ani în aprilie! murmură Anton Lupan. 

— Asta aşa-i, era primăvară, ţin minte ca azi. Se nimerise o 
noapte cu fulgere şi tunete, de te-ngrozeau. Pe la miezul 
nopţii mi-am pus sacul în cap şi-am ieşit la Dunăre, să văd 
dacă barcazul e bine legat, că lucrasem peste iarnă un 
barcaz mărişor şi nu-l dădusem la apă decât de vreo două 
săptămâni. Puteam să încarce ca la vreo cinci mii de ocale de 
peşte şi tocmai mă gândeam să iau drumul în sus să trec pe 
la pescari, să adun ceva prospătură... Nu ţi-am spus că la 
vremea aceea nu mă mai ţineau puterile să ies în larg, la 
pescuit, aşa că începusem să fac o leacă de negoţ; duceam 
peşte în sus, pe la Tulcea, ba chiar şi la Galaţi... 

Anton Lupan se ridică în picioare, cu pumnii strânşi, 
silindu-se să-şi ascundă nerăbdarea; ştia că dacă l-ar fi 
întrerupt, sau l-ar fi zorit, paznicul farului s-ar fi burzuluit, 
ca toţi bătrânii - şi greu ar mai fi scos un cuvânt de la el. 

— Şi cum îţi spuneam, reîncepu povestitorul, după ce-l 
privi mirat, am ieşit la malul apei; aveam bordeiul mai jos 
de port, cam pe unde-s acum magaziile ale mari. Bătea 
vântul din larg, Dunărea se umflase şi gemea, iar dincolo, 
peste stuf, se auzea marea mugind de-ai fi zis că o chinuiesc 
o mie de draci. Pe urmă mi s-a părut mie că se întâmplă 
ceva ciudat, parcă am zărit o lumină zbătându-se prin 
păpuriş... „Or fi iar tâlharii! mi-am zis. Or fi simţit ceva, 
blestemaţii, şi se pregătesc de jaf!” Atunci am luat-o niţel la 
vale, cu vântul în piept, să te dărâme şi altceva nimic. N-am 
apucat să ies bine în marginea stufului, când am zărit o 
umbră, ceva să zici că-i o dihanie zburătoare, venea repede 
la țărm, taman către locul unde se vedea felinarul cum se 
zbătea ca turbat. Atunci un fulger a luminat malul şi-am 
văzut corabia cum s-a poticnit şi a început să se zbată 
neputincioasă, cu fundul pe nisip; un catarg s-a rupt şi-a 
căzut, numai trosnet şi pârâituri; zburau bucăţile de pânză 


luate de vânt, de-ai fi zis că-s nişte pescăruşi, orbiţi. Când s- 
a stins fulgerul, s-a stins şi felinarul tâlharilor... Poate mai 
veniseră şi alţi oameni ca mine, şi se uitau din stufăriş, dar 
cine se putea lupta cu ai lui Spânu, că erau mulţi şi nu 
pregetau să înfigă cuțitul în pieptul nimănui? Îndată s-au 
auzit răcnete, pe urmă împuşcături; trăgeau cei de pe 
corabie, în cine şi cum, nici ei nu puteau şti... Trei zile a 
ţinut furtuna; se ridicase marea de ajungea până la păpuriş. 
A patra zi, când s-a liniştit şi s-a tras în matca ei, nu mai era 
pe țărm urmă, nici de tâlhari, nici de călători. Numai 
corabia rămăsese, pe-o coastă, aruncată în nisip... S-au mai 
dus şi oamenii noştri şi-au luat ce-au mai găsit, că de, ce- 
aruncă marea la țărm nu-i bunul nimănui - dar multe n-au 
avut de luat; jefuiseră tâlharii tot ce fusese de preţ. 

— Şi cum - întrebă Anton Lupan, spumegând - nu s-a găsit 
nimeni să-i pedepsească pe aceşti tâlhari blestemaţi? 

— Cine să-i pedepsească, domnule? Şi cum să-i dovedeşti? 
Ăsta, Spânu, avea corabia lui, o ţinea în port, ca marinarul 
cinstit, făcea din când în când drumuri la Stambul, la 
Salonic, şi aducea chiar marfă, încât nu-l puteai bănui... Şi 
pe urmă nici n-a mai stat mult aici; cum s-a auzit de război, 
a ridicat pânzele şi s-a dus. Zice lumea că ar îi ajuns pe la 
turci, pe la greci şi face prăpăd prin mările lor, dar nu ştiu 
de-o fi adevărat, ori numai aşa, vreun zvon... 

Ajungând cu povestirea aici, bătrânul, care uitase de timp, 
întoarse capul şi văzu că soarele se zbătea, ca un înecat, în 
pădurea de stuf. 

— M-am luat cu vorba şi-am uitat de far, zise, ridicându-se 
grăbit. Mă duc să aprind felinarele; altfel e belea. 

Anton Lupan porni lângă el, spre canal, şi merseră aşa, 
tăcuţi, cu umbrele întinse departe înainte, până în stufărişul 
de lângă far. Numai când ajunseră la canal, unchiaşul, în 
timp ce-şi dezlega barca priponită de un pietroi, ridică ochii 
şi se uită mirat la străinul din faţa lui. 

— Domnule, să mă ierţi că te-ntreb, da' mi se pare că 
vorbele mele te-au întristat. Ce ai dumneata cu corabia asta 


care putrezeşte pe mal de atâţia ani? 

— A fost corabia mea, moşule! răspunse Anton Lupan. 
Paznicul farului, din barcă, făcu ochii mari: 

— A dumitale? 

— A mea şi-a unui prieten de care am fost foarte legat. Dar 
el pesemne a pierit atunci, când ai spus dumneata. 

Curentul canalului luă barca, ducând-o spre larg. Bătrânul 
se închină repede, parcă speriat, apoi rămase ţeapăn, cu 
ochii la mal - şi nu se dezmetici decât după o vreme când, 
legănată de valuri, barca trecuse de far. 

— Ifrime! Ifrime! striga piţigăiat, fără să se arate, bătrâna 
de pe malul celălalt. Pe unde mi-ai umblat, hodorogule? Ai 
stat la taifas, hai? Pune mâna pe vâsle, nu vezi că te fură 
satana? 

Cădea amurgul şi apa Dunării lua culoarea stânjeneilor 
când ajunse în port Anton Lupan. Se aprindeau felinarele 
de noapte pe corăbii; oamenii cinau; la locanta de peste 
chei se auzea chiolhan. 

— Aici erai? 

Ieremia se ridică, deşirat, de pe o bintă de lemn, 
sprijinindu-se în flintă ca într-un toiag. 

— Te aşteptam, domnule. Stătui până acum de vorbă cu 
văru' Haralamb, da' nu ştiam ce-o fi cu dumneata. Ai vreo 
poruncă de dat? 

— Da; în noaptea asta rămânem pe corabie, că altfel nu 
ştiu unde ne-am putea aciui. Dar fii gata ca mâine 
dimineaţă să coborâm bagajul şi să ne luăm rămas bun de 
la căpitan. 

— Cum adică? făcu leremia, nespus de mirat. Aşa repede 
te răzgândeşti dumneata? Nu mai plecăm la drum, cum 
spuneai? 

— Ba o să plecăm, dar nu cu corabia lui kir lani, ci... Restul 
vorbelor se pierdură în scârţâitul schelei, căci Anton Lupan 
se repezise pe punte, să-l caute pe cârmaci. 

— Gherasime, vino puţin încoa'! 


Ieremia rămase pe chei, cu o mână la gură, cu alta 
sprijinindu-se în toiagul lui ferecat. 

„E o taină la mijloc; îl frământă ceva!” îşi zise, clătinând 
din cap. 

Însă nu trebuia să fii un înţelept ca să gândeşti astfel. Doar 
e firesc ca şi oamenii să aibă taine în sufletul lor, nu numai 
corăbiile aruncate de valuri pe mal! 

CAPITOLUL II. 

Şi oamenii au tainele lor. 

Avem taine şi le purtăm cu noi, taine mai mici, taine mai 
mari - când se dezvăluie îşi pierd o parte, două, trei, şapte, 
nouă părţi din puterea lor - alteori se pierd de tot, ca puful 
păpădiei suflat de un vânt tăricel. Dar avem taine şi le 
purtăm cu noi - şi suferim, ne întristăm, plângem din 
pricina lor, sau râdem şi ne bucurăm, fiindcă sunt şi altfel 
de taine, care ascund câte fericiri nu gândeşti. 

De ce în ochii micuţi ai lui kir Iani, care zgâria brânza şi 
cică benchetuia cu ceilalţi căpitani, la locanda de peste chei, 
se strecura din când în când câte un zâmbet şiret? Căci 
zâmbetul acesta n-avea nici o legătură cu vorbele, fie ele 
chiar de duh, ale simpatrioţilor săi. Căpitanul Penelopei 
păstra o taină, altfel nu se putea! Să fi fost taina în 
bocceaua cu care coborâse pe chei la Galaţi, sau în cealaltă, 
cu care venise înapoi? A, nu venise cu mâinile în buzunar? 
La drept vorbind, ce poţi să spui? Îl văzuse cineva venind? 
Şi dacă l-ar fi văzut, cine îşi putea băga nasul în bocceaua 
lui? Să fi fost în ea ceva scule de aur, ori giuvaere de preţ? 
Grecii de la Galaţi sau de la Brăila de multe ori îşi trimiteau 
la Patrida agoniseala lor, pe aceste căi. Nu că le-ar fi păsat 
de vămile româneşti - de cele din Bosfor şi din Dardanele se 
temeau ei. lar ca să le trimită pe uscat, pe la bulgari, era 
mai greu cu tâlharii care aşteptau în munţi, la trecători. 
Bine, dar aşa, şi pe mare puteai întâlni pirați! Pe naiba, cine 
să se lege de un barcaz prăpădit care duce cinci vagoane cu 
grâu? Cam asta ar fi putut să fie taina lui kir lani Ghinis: să 
care avuţii şi să nu bănuiască nimeni, de fel, în primul rând 


echipajul său ticălos. Poate de aceea zâmbea căpitanul 
Penelopei din când în când, şiret, gândindu-se la partea cei 
se va cuveni, iar alteori arunca priviri îngrijorate peste chei, 
să nu intre vreun hoţoman în cabina lui şi să se apuce de 
scotoceli. 

Ce om nu are taina, sau tainele lui? 

lată, de pildă, de ce Ismail, bucătarul, se amăra când 
auzea vorbindu-se de Stambul? O taină, bineînţeles! 

De ce Gherasim, grec de lângă Pireu, precum îl ştiau toţi, 
vorbea aşa de limpede graiul românesc, iar când îl iscodeai 
despre aceasta, îşi lăsa capul în jos, cogeamite om, sfios ca 
un copil? Oare n-avea şi el taina lui? 

Până şi leremia... Da, Anton Lupan nu băgase de seamă, 
dar când povestea despre nunta de la sacagiu, avea în glas 
un gust amărui, aşa ca de sâmbure de măr strivit între 
dinţi... Acum leremia stătea pe binta de pe chei, cu flinta pe 
genunchi şi o mângâia drăgăstos, ca şi când i-ar fi spus: „Iu 
ai să rămâi cu mine toată viaţa, ai să mă însoţeşti oriunde ar 
fi să mă duc, chiar şi la capătul Pământului, în ţara ceea... 
am uitat cum îi zice... N-o să te smulgă nimeni din mâna 
mea...” Avea şi leremia ceva pe sufletul lui: de un an de 
când se mutase la sacagiu, o iubea în taină pe Ghiocica, şi 
nu bănuia nimeni, nici ea, nici sacagiul, nici măcar vără-su, 
că poate aşa nu i-ar fi luat-o de sub nas... Nu i-ar fi luat-o? 
Aş! Atunci nu ştii ce pui de lele e acest Haralamb! Dar 
Ieremia nu-i purta nici o pică, nu-l pizmuia, dimpotrivă, se 
mai şi mândrea cu el. Cum să nu fii mândru de un 
asemenea flăcău? Se ştia deşirat şi ciolănos, cu ochii mici, 
cu nasul ascuţit, cu obrazul plin de ţepi, taman bun să-l pui 
pe câmp sperietoare de ciori - şi socotea cu inima împăcată 
în amărăciunea lui: „Ghiocica nu era de nasul meu! Mai 
bine să plec în lume; ce bine s-a nimerit!” 

Dar cine nu are tainele lui? 

Parcă pe stăpânul locantei din port dacă l-ai fi scuturat n- 
ar fi curs coţcăriile din el cum curge grâul dintr-un sac ros 
de şobolani? Parcă omul de colo, sau celălalt, de se fereşte 


pe lângă magazii, sau altul, care trece noaptea canalul 
vâslind încet, să nu se audă vâsla nici la cinci paşi, sau altul 
şi altul, atâţi, au sufletul curat-curăţel, nu duc nici o taină cu 
ei? Dar căpitanul portului, plecat la rațe acum? Nu-l apăsa 
nimic, nu tresărea niciodată în somn? 

Până şi moş Ifrim, paznicul farului, cu capul nins, de bunic, 
avea o taină, ehe! şi încă mai grea decât a tuturora de care 
s-a vorbit până acum. Nu că-l scărmăna baba lui, asta ştiau 
şi copiii din port. Alta era taina lui - şi dacă cineva ar fi 
pătruns-o, s-ar fi îngrozit. Să-l lăsăm în plata domnului, cu 
taina lui! Dar vezi că pe deasupra, unchiaşul avea şi un 
cusur: de la o vreme se nărăvise să sugă ţuică din ţoi, şi 
dacă lua niţeluş rachiu, vorbea mai multe decât s-ar fi 
cuvenit. Noroc că oamenii din jur erau mai întotdeauna 
chercheliţi şi ei, încât nu prea ţineau seama la trăncăneala 
lui - altminteri taina s-ar fi aflat de mult. 

Taine peste tot! De ce ne-ar mira că şi Anton Lupan îşi 
avea taina lui? 

Se lăsase noaptea de mult, noapte neagră, de martie, şi 
adormise totul în jur; se potolise şi briza de la sud, se 
potolise şi foşnetul stufului galben, de anul trecut, numai cel 
verde îşi înălța firul plăpând şi parcă se auzea dând cântec 
de slavă primăverii aburitoare care făcea să dospească 
pământul jilăvit - îl auzea cine avea urechi pentru glasurile 
tainice ale firii pornite la drum. Dunărea curgea la vale abia 
murmurând; mai departe, farul clipea somnoros asupra 
mării acoperite de ceţuri alburii. Nu se vedea nici o 
mişcare, nici o lumină în port; doar pe catargele celor trei 
corăbii ardea câte un fanar afumat; ţinând locul oamenilor 
de veghe, toropiţi. 

Anton Lupan şedea pe chei, cu pelerina aruncată pe 
umeri, cu picioarele atârnate deasupra apei, aplecat 
înainte, cu coatele rezemate pe genunchi - şi-n vreme ce 
unda curgea domol la vale, gândurile lui urcau trudnic pe 
firul fluviului, în sus. 


Această apă, care străbătea oraşe şi ţări, îi era cunoscută 
de mult, de şaptesprezece ani împliniţi, şi îi legănase atâtea 
visuri, încât i se părea că au amândoi acelaşi început. Da, îşi 
amintea drumul la Giurgiu, în anul '65, când lumea i se 
deschisese în faţă, îndreptăţindu-l să-şi spună că abia de 
atunci începuse viaţa lui. La ceea ce fusese înainte se 
gândea mai puţin: o casă scundă, la Bucureşti, sub zidurile 
mănăstirii lui Mihai Vodă, de pe deal, o grădină cu nuci şi 
pruni, întinsă până la malul mocirlos al Dâmboviţei, cam 
prin locul unde astăzi se află podul numit Izvor şi unde în 
timpul acela sacagiii intrau cu sacalele în vad să ia apă 
pentru gospodării, iar copiii mahalalei, laolaltă cu rațele şi 
cu gâştele fără ogrăzi, se scăldau gălăgios. Bunică-su, fără 
să fi fost la învăţătură în străinătăţi, avusese slujbă de 
arhivar pe lângă mitropolit, prezidentul Divanului Domnesc, 
adică ţinuse seama zapiselor şi izvoadelor Ţării Munteneşti, 
un om luminat pentru timpul lui. Cel mai vârstnic dintre fiii 
săi, tatăl lui Anton Lupan, îi urmase în slujbă, nu se 
dovedise mai puţin stăruitor şi mai puţin luminat decât el şi 
astfel, grija arhivei i se lăsase în seamă până la contopirea 
ei cu cea de la Iaşi, prin Unirea Principatelor Române. 
Atunci se căută alt om, cu titluri de învăţătură din Apus, ca 
să se împlinească un tipic, şi i se dădu acestuia conducerea 
Arhivelor Statului. Bătrânul nu avea titluri de la universităţi 
şi nici nu era omul cuiva sus-pus, aşa încât trebui să 
coboare câteva trepte şi să se lase acoperit de praf într-un 
post tare mărunt. Pe atunci i se spunea bătrân unui om de 
cincizeci de ani, chiar neîmpliniţi; viaţa se scurgea mai 
domol, anii erau mai lungi, nevoiaşilor, în truda lor 
neostoită, li se păreau nesfârşiţi, nesfârşiţi li se păreau celor 
bogaţi, chinuiţi de plictis - şi oamenii îmbătrâneau înainte 
de timp. 

Anton Lupan era singur, cu tatăl lui; maică-sa murise în 
chinuri, când născuse al doilea copil, care însă nu trăise mai 
mult de o zi. Între tată şi unicu-i fiu se statornicise o 
prietenie puţin obişnuită în acel timp, care pentru Anton 


Lupan nu avea să fie egalată decât de prietenia lui cu Pierre 
Vaillant, mai târziu. 

Bătrânul scria în taină o istorie a Ţărilor Române şi tot în 
taină pregătea viitorul fiului său. În grădina cu nuci şi pruni 
de pe malul Dâmboviţei aduna vreo douăzeci de copii, pe 
care-i învăţa carte, blând şi răbdător, pentru doi galbeni pe 
lună pe cei mai avuţi, odrasle de dregători, de boieri cu 
moşii, pentru un galben pe alţii, ai negustorilor înstăriți; dar 
avea printre ei şi şcolari cărora nu le lua nimic fără să le 
poarte mai putină grijă decât celorlalţi. 

În toate timpurile au fost pe lume oameni mai buni, mai 
blânzi, mai înţelepţi, mai cinstiţi decât alţii - şi de bună 
seamă tatăl lui Anton Lupan era unul dintre ei. Ştia multe 
bătrânul, te mirai câte puteau încăpea într-un cap omenesc, 
dar el îşi dădea seama că faţă de ştiinţa lumii, asta însemna 
mai nimic, de aceea se străduise necurmat şi ani de zile 
pusese deoparte câte doi galbeni, câte patru, câte cinci, să- 
şi poată trimite copilul la învăţătură în Apus, cum nu puteau 
face decât dregătorii ţării şi boierii avuţi. Aşa nădăjduia ca, 
pe lângă învăţătură, fiul său să se bucure şi de o cinstire 
care nu i se arătase lui. 

Anton Lupan şi-l amintea în ziua aceea când plecaseră la 
drum, înghesuiți amândoi pe leagănul de lemn al trăsurii de 
poştă, căreia i se spunea, după călătorii străini, diligenţă 
sau omnibus; barba bătrânului, bătută de vânt, o barbă 
mare, albă, ca a sfinţilor de la Mihai Vodă, îi atingea obrazul 
şi în asta tânărul drumeţ, cu inima cât un purice şi cu 
sufletul cât cerul de sus, îşi găsea mângăierile de rămas 
bun, pentru acea parte din fiinţa lui care era apăsată de 
teamă şi îndoieli... Fiindcă pleca aşa de departe, pentru 
atâta timp! 

Pe câmp vedea oameni întinzând şinele drumului de fier. 
Ar fi dorit să se oprească, să se apropie de ei, minunat de 
această năzdrăvânie a timpurilor noi, dar trăsura zbura pe 
drumul pietruit, ridicând nori de colb. 


Îşi amintea târgul murdar, de pe malul acestei Dunări, 
unde ajunseseră pe înnoptat, apoi un han, Hotello dei 
Vapori, ţinut de un italian zâmbitor şi vorbăreţ, care-i 
găzduise într-o cămăruţă neaerisită, de lângă grajduri; avea 
hotelierul şi odăi mai frumoase, cu balcoane de lemn 
deasupra uliţei, dar acestea erau pentru călători mai 
bogaţi. Rămăseseră două zile acolo, bătând ulițele şi malul 
Dunării în aşteptarea vaporului austriac. A treia zi în zori, 
Anton Lupan se îmbarcase pe Arhiducele Albrecht, poate 
cel mai vechi vapor al Companiei Dunărene - şi se 
despărţise de tatăl său, fără să ştie că n-avea să-l mai vadă 
nicicând. 

De atunci străbătuse numeroase ţări, cutreierase 
Mediterana în lung şi-n lat, cunoştea Marea Roşie, Golful 
Persic şi Oceanul Indian; în lume se schimbaseră câte nu-ţi 
pot intra în gând, dar fluviul acesta continua să curgă şi azi 
pe aceeaşi veche matcă a lui. 

Stătea aşa, pe chei, cu coatele rezemate pe genunchi, cu 
fruntea brăzdată de cute adânci şi îşi amintea călătoria de- 
atunci, care însemnase începutul vieţii lui. 

Arhiducele Albrecht se desprinsese de ponton, aruncând 
valuri de fum negru şi greu pe coş, pufăind şi gemând din 
adânc, stârnind îngrijorare şi teamă în ochii pasagerilor 
care se urcau prima oară pe un vapor. Dar tânărului de 
şaisprezece ani, maşinile zgomotoase de jos, al căror 
tremur năvalnic îl simţea în tălpi, nu-i stârneau nici un fel 
de teamă, ci numai un însetat interes. Îşi fluturase o vreme 
batista, înghesuit lângă parapet, până ce barba albă a 
bătrânului se topise în ceața risipită pe ape în zori. Pe urmă 
aruncase o privire spre malul bulgăresc, atunci stăpânit de 
turci, cu coline înverzite de vii şi de livezi, cu sate ale căror 
case mici şi murdare, construite ciudat, coborau până la 
țărm, parcă pentru a-şi spăla sărăcia şi apăsarea jugului 
străin. Îşi îndreptase o clipă ochii şi spre malul stâng, mai 
scund, acoperit de holde întinse până la orizont, şi după 
aceea, tot drumul până la Turnu-Severin nu făcuse altceva 


decât să cerceteze nesăţios vaporul de fier; pipăia tabla, 
niturile, întăriturile, se posta în faţa punţii de comandă cu 
ochii la cârmă, la căpitan şi la cârmaci, se strecura la maşini 
şi urmărea ore întregi, dintr-un ungher, mersul obosit şi 
mişcările trudnice ale oamenilor puşi să aibă grija lor. Îşi 
amintea totul, până azi, cu fiecare amănunt, ca şi când toate 
s-ar fi întâmplat ieri. Ceva mai sus de Turnu-Severin, 
vaporul se oprise, fiindcă drumul pe apă era primejdios, 
călătorii debarcaseră, se urcaseră în birjă şi haida-haida, 
hurducând pe şoseaua tăiată în stâncă de-a lungul fluviului, 
ajunseseră la Orşova, unde aştepta alt vapor; ar părea 
ciudat că, după atât timp, Anton Lupan ţinea minte şi 
numele vaporului, Iris, şi pe-al comandantului, căpitanul 
Silva - dar cum le-ar fi putut uita când şi vaporul, şi omul 
care-l conducea printre stânci, erau miracole pentru el? 

Fusese un drum de poveste, printre munţi care-şi scăldau 
poalele de granit în fluviu, ca şi cum ar fi vrut să le închidă 
calea; numai că vaporul mistuia cărbunii flămând şi îşi urma 
drumul netulburat de nimic, în pufăitul greoi al maşinilor 
ascunse în pântecele lui... lată apoi Budapesta, pe cele 
două maluri ale Dunării, legate cu un gigantic pod de fier, 
iată clădirile mari, de piatră cenugşie, unele vechi de 
aproape o sută de ani, Universitatea, Primăria, uriaşa 
mănăstire a piariştilor, cu patru sute de chilii, Bursa, 
Academia Militară şi altele şi altele, care minunau ochiul 
tânărului călător... 

De aici mai departe, până la Paris, călătorise pe drumul de 
fier, altă minune a timpului. Nu, trenul nu mergea ca vântul 
şi ca gândul, cum îi auzise vorbind pe călătorii de pe vapor, 
dar după mişcarea domoală de până atunci, părea că 
zboară, înghițind câmpia ca un căpcăun. 

Aproape zece ani zăbovise Anton Lupan la Paris, unde, 
după ce-şi sfârşise ultimele clase de liceu şi Politehnica, 
dobândise o diplomă de inginer şi un prieten bun, pe Pierre 
Vaillant. Mai vârstnic cu vreo şapte ani, acesta îşi părăsise 
studiile ingineriei în 1865, tocmai când tânărul nostru sosea 


la Paris, şi se dusese după acel înflăcărat Lesseps la tăierea 
canalului de Suez. După trei ani, când Anton Lupan, admis 
de la început în cursul superior, printr-un examen care 
stârnise interesul tuturor profesorilor săi, era în ultima 
clasă de liceu şi dădea târcoale Politehnicii, Pierre Vaillant 
se întorcea de la Port-Said, ars de soare, chinuit de boli, 
slab, tras la faţă şi cu sufletul nedumerit. Nimic din ceea ce 
întâlnise în acel ţinut îndepărtat, bântuit de friguri şi de 
furtuni cu nisip, nu fusese ca în visurile lui. Visase un deşert 
adus la viaţă, cu oraşe şi sate noi, înconjurate de grădini - şi 
nu se făcea altceva decât să se sape un canal îngust şi trist. 
Totuşi, muncise acolo trei ani, conştiincios, îndârijit, şi ar fi 
rămas până la terminarea uriaşei lucrări, dacă într-o bună 
zi nu s-ar fi pomenit repatriat cu forţa, fiindcă îl înfruntase 
pe şeful sectorului, un om tăcut, cu faţa de mort şi ochi de 
peşte, căruia nu i se cunoştea nici numele, nici naţia, ci 
numai biciul îndoit pe spinarea salahorilor îndobitociţi. 

Aşa se întorsese Pierre Vaillant la vechea îndeletnicire, ca 
să se facă inginer, constructor de vapoare, după dorinţa 
bunicului care îl crescuse şi îl trimisese să înveţe carte 
înaltă la Paris. 

Anton Lupan se împrietenise repede cu acest coleg mai 
vârstnic, puţin adus de umeri, ca oamenii osteniţi sau 
împovăraţi, cu obrajii supţi şi timpuriu cutaţi, cu părul 
blond, de gal, cu ochii albaştri, aşa de nepotriviţi cu 
scepticismul şi posomoreala sa. De ce anume îi căutase atât 
de stăruitor prietenia, prea limpede nu ştia nici el. Desigur, 
nu numai fiindcă aflase că venea de la Port-Said. Poate, în 
chip tainic, îşi simţea inima bătând la fel cu a lui, deşi nu-i 
împărtăşea posomoreala şi scepticismul, el unul 
îndestulându-şi deocamdată toate nevoile sufletului cu 
învăţătura şi cărţile. 

Şi astfel, la sfârşitul anului de şcoală, tânărul român 
neputând să se întoarcă în ţară pentru două luni de 
vacanţă, drumul fiind greu, ţara departe, plecase cu Pierre 
Vaillant la Saint-Malo, pe coasta de nord a Franţei, orăşel 


vestit prin marinarii, pescarii lui şi constructorii de nave. 
Aflat pe o insulă, la vărsarea micului fluviu Rance în mare, 
în locul unde Canalul Mânecii stă faţă în faţă cu Atlanticul, 
Saint-Malo mai era vestit şi pentru corsarii lui, care de 
câteva sute de ani, până mai deunăzi, dăduseră mare bătaie 
de cap Angliei. 

Acolo locuia familia prietenului, mama, un frate, o soră, 
bunicul şi multe rubedenii, răspândite prin tot oraşul, 
fiindcă era o familie veche, ale cărei spiţe împânzeau o 
bună parte din coasta de nord a Franţei. Numai tatăl lui 
Pierre Vaillant lipsea, fusese marinar, ca toţi bărbaţii şi 
pierise, într-o călătorie pe ţărmuri îndepărtate. 

La Saint-Malo, Anton Lupan cunoscu o altă viaţă, cunoscu 
marea, bărcile, corăbiile, pescarii, marinarii şi începu să-i 
iubească. Multe veri la rând trăi printre ei, împărtăşindu-le 
traiul, ducându-se cu ei în larg, mânuind pânzele, urcându- 
se pe catarge, ţinând cârma, trăgând frânghiile aspre ale 
cârligelor, spintecând morunii pe puntea alunecoasă, 
dormind în patul îngust şi tare care se cuvine marinarului, 
în legănarea aci duşmănoasă, aci molcomă, şi-n cântecul 
neîntrerupt al oceanului. 

În alte zile, când bântuia furtuna şi nu plecau pescarii, cei 
doi prieteni îşi petreceau timpul printre constructorii de 
vase, căci nu era palmă de loc unde să nu se vadă 
ridicându-se pe nisip scheletul unei corăbii. În bătaia 
vântului care şuiera înfiorător printre coastele dezvelite ale 
viitoarei nave, sub cerul gol, biciuit uneori de ploaie, ars de 
soare alteori, Anton Lupan învăţă să mânuiască barda, 
ferăstrăul, sfredelul şi rindeaua, dar mai cu seamă învăţă 
cum şi din ce iscusinţă luau naştere liniile vasului, însuşirea 
lui cea mai însemnată pentru a se putea lupta cu oceanul. 

Dacă ar fi fost numai atât, desigur că tânărul student nu s- 
ar fi ales cu altceva decât cu o deprindere folositoare, care 
l-ar fi făcut să încline în meseria lui spre construcţiile de 
nave. Dar vacanţele la Saint-Malo îşi arătară altă urmare, 
neaşteptată, care avea să înrâurească adânc asupra vieţii 


lui viitoare. Nu fu o simplă întâmplare, ci o înşiruire de 
întâmplări, culminând cu găsirea unor pagini dintr-un vechi 
jurnal marinăresc, aşa cum se întâmplă de obicei şi în 
cărţi... 

Bunicul lui Pierre Vaillant, pere Leon, adică moş Leon cum 
îi ziceau toţi, un bătrân nespus de vânjos şi de harnic 
pentru cei şaptezeci şi doi de ani ai lui, se arăta ca fire tare 
tăcut şi tare ciudat în tăcerile lui. De bună seamă, nepotul, 
posomorât şi neîncrezător în oameni, cum îl ştia Anton 
Lupan, moştenise o parte din aceste trăsături. 

În faţa casei aflată deasupra plajei, bătrânul trăsese pe 
nisip un sloop vechi, de vreo opt tone, cu care fusese la 
pescuit în ultimii ani, îi dăduse jos catargul, îl proptise cu 
pari de jur împrejur şi acum locuia în el, ceea ce nu era de 
mirare pentru un vechi marinar, cu atât mai mult cu cât şi 
alţii la Saint-Malo îşi transformau în locuinţă vasele din 
tinereţe, poate din pornirea practică a franţuzului să nu 
irosească nimic, poate dintr-un îndemn romantic, 
romantismul alături de cumpătare, fiind şi el tot franțuzesc. 

Nimeni din ai săi nu era primit cu prietenie pe vas, nici 
nora, nici nepoţii - şi nici vecinii nu se bucurau deo 
strângere de mână dacă veneau să-l întrebe de sănătate pe 
moş Leon. Bătrânul trăia acolo, singuratic şi ciufulit, ca un 
huhurez, singur îşi deretica, singur îşi gătea mâncare, 
singur îşi spăla rufele şi îşi îngrijea îmbrăcămintea de pe el. 

Trimiţându-l să înveţe carte inginerească pe cel mai mare 
dintre nepoți, nu dovedea prin nici un semn că i-ar purta 
acestuia mai multă dragoste decât celorlalţi ai săi, căci nu-i 
vorbea nici lui cu alte cuvinte şi cu alt glas decât tuturor. Iar 
când îl vedea pe Pierre ducându-se cu pescarii, drum de la 
care nu-l putea opri, cum nu poţi opri cerbul în pădure să 
bea apă de la izvor, bătrânul privea în urmă posomorât, fără 
să ştii de unde îi venea posomoreala, ce se frământa în 
sufletul lui. 

Numai un om îi era mai aproape, adică pe acela îl poftea în 
cabina lui, sau îl lua la cârciumă uneori şi îl cinstea cu un 


păhărel de absint, schimbând arar câte un cuvânt cu el, 
într-una la fel de posomorât. Acest om, moş Gir cum i se 
zicea, deşi nu era chiar atât de bătrân, fiindcă abia 
împlinise cincizeci de ani, fusese şi el marinar, viaţa lui nu 
era o taină pentru nimeni din jur, dar Pierre şi prietenul său 
nu ştiau mare lucru despre el, decât că suferise odată un 
naufragiu îngrozitor, despre care nu vroia să mai 
vorbească, oricât l-ai fi iscodit. 

Într-o zi, când bunicul se dusese la cârciumă cu acel ciudat 
moş Gir, Pierre şi Anton Lupan se apropiară de vechiul 
sloop, cu chila îngropată în nisip şi începură să-i dea 
târcoale, cercetându-l cu luare aminte, ca doi cunoscători 
ce începeau a fi. 

— Cum ţi se pare prova? întrebă Pierre, pipăind lemnul 
pietrificat. 

— Nu ştiu; poate prea dreaptă; mi-ar fi plăcut să aibă 
etrava mai alungită. 

— Da; însă dacă ai fi navigat cu el în golful Gasconiei, ţi-ai 
fi schimbat părerea curând. 

Cei doi prieteni cercetară astfel forma vasului, pe îndelete, 
de la prova până la pupa, admirându-i liniile robuste, apoi, 
dorind să vadă felul construcţiei, pe dinăuntru, puseră 
piciorul pe scara rezemată într-un bord, păşiră pe punte şi, 
coborând treptele sub tambuchi, ajunseră în cabina 
bătrânului, unde până acum nu mai fuseseră decât o dată 
sau de două ori, şi niciodată de capul lor. 

Încăperea semăna cu orice cabină de corabie, decât că în 
mijloc avea o sobă de tuci, cu burlanul scos prin punte; 
lumina venea de sus, printr-un spirai mic, iar alături atârna 
o lampă marinărească, din cele făcute să stea drept, oricare 
ar fi balansul vasului - numai că acum stătea ţeapănă, de 
ani de zile, ca orice lampă de la uscat. 

Nimic aici n-ar fi stârnit mirarea unui vizitator, şi nici cei 
doi prieteni nu avură de ce se mira, mai cu seamă că pe ei 
nu-i interesa alcătuirea gospodărească a unei cabine de 
corabie, ci felul de construcţie al vasului. 


Printr-o uşiţă făcută sub scară, ei pătrunseră în hambarul 
sloopului, prefăcut de proprietar în bucătărie şi cămară, 
cercetară aici coastele de stejar, bordajul încă sănătos, 
dădură la o parte panourile de pe jos, dezvelind santina 
uscată de atâta timp, să vadă chila şi varangele, putrezite 
după o viaţă de câteva zeci de ani - şi, în sfârşit, se 
întoarseră în cabină, netulburaţi de nimeni până acum. 

În clipa aceea niciunul din ei nu bănuia că mica încăpere 
ascundea o taină care avea să-i tulbure adânc pe amândoi şi 
să le îndrepte viaţa pe alt drum decât cel bănuit până 
atunci. 

Anton Lupan tocmai pusese piciorul pe scară, să urce sus, 
când întorcând capul, văzu că prietenul său, împins de o 
curiozitate care nu mai avea nici o legătură cu construcţia 
vasului, cotrobăise în sertarul mesei şi acum era aplecat 
asupra unei hârtii. 

— Haide, Pierre, să nu vină bătrânul şi să ne găsească aici! 

— Stai puţin! Doamne, dar ce-o fi asta?! Ia vino să vezi! O 
scrisoare de la Charles Darwin! 

Cei doi prieteni, atraşi de inginerie, se interesau mai puţin 
de ştiinţele naturii, dar numele lui Darwin nu-i putea lăsa 
nepăsători, mai cu seamă când îl vedeau pus în josul unei 
scrisori adresate unui bătrân marinar, necunoscut de 
nimeni, care trăia aproape sălbatic într-un mic orăşel de 
pescari, pe o coastă a Franţei. Căci, într-adevăr, scrisoarea 
era adresată lui moş Leon şi glăsuia astfel, în englezeşte, 
limbă pe care Pierre Vaillant o deprinsese în cei trei ani cât 
lucrase la canalul de Suez: 

[] „Bătrânul meu corsar, mă bucur că trăieşti şi eşti tot 
voinic, cum te-am cunoscut. Sunt trei ani de când nu ţi-am 
mai scris, mai exact de la 8 decembrie 1856, căci am notată 
în agendă data acelei scrisori, dar în aceşti ani am uitat şi 
de mine, nu numai de prietenii vechi şi buni ca dumneata. 
Am primit deunăzi ultima dumitale scrisoare şi îţi răspund 
în grabă, ca să-ţi cer iertare că am tăcut atâta timp. Dar am 
lucrat în aceşti ani la desăvârşirea unei cărţi, pe care în 


sfârşit o văd azi apărută şi ţi-o trimit, ca unuia ce te-ai aflat 
lângă mine şi în gândurile mele pe vremea când meditam la 
ea. Ea cuprinde teoria mea despre originea speciilor şi ţi-o 
dăruiesc nu ca s-o citeşti la anii dumitale, bătrânule 
cârmaci, ci ca să-ţi aminteşti de mine şi să mă aperi, măcar 
cu gândul, când ceilalţi corsari, corsarii ştiinţei se vor 
năpusti asupra mea. Fiindcă această carte, sunt sigur, va 
stârni mare nemulţumire între savanţi. Dar eu voi fi împăcat 
să ştiu că la vecinii mei de peste drum, este unul care nu mă 
va huli - şi acela eşti dumneata, dragul meu pere Leon. 

Aşadar, în legătură cu fiul dumitale, bravul Arnold, crezi că 
e pierdută orice nădejde? Să fi pierit într-adevăr în acele 
ţinuturi pustii? Oare face să te încrezi în spusele unui 
singur om, mai cu seamă că acel Gerard are mintea destul 
de tulburată, după câte mă laşi să înţeleg? Ce-ar fi să mai 
nădăjduim un timp? Un vechi corsar ca dumneata nu 
trebuie să-şi piardă speranţa, atâta timp cât pe apă mai 
pluteşte o scândură din vasul lui! Aştept să-mi trimiţi ştiri şi 
te îmbrăţişez ca pe un frate, scumpul meu corsar 
neîmblânzit. 

Charles Darwin, Londra, 5 septembrie 1859.” 

— De unde îl cunoaşte moş Leon pe Darwin? întrebă Anton 
Lupan, după ce prietenul său, nespus de uimit, îi tălmăci 
cuprinsul ciudatei scrisori. 

— Nu ştiu! E la mijloc o taină... Nu l-am auzit niciodată 
vorbind despre el. 

— Dar Arnold, din scrisoare, nu e tatăl tău? 

— Ba da! răspunse Pierre Vaillant, sub stăpânirea unei 
tulburări pe care şi-o ascundea, prin firea lui aşa de 
asemănătoare cu a bătrânului. 

— Mi-ai spus că a pierit într-un naufragiu, continuă 
prietenul său. 

— Da, a plecat într-o călătorie, peste Atlantic, când eu 
aveam unsprezece ani, era în 1853 - şi nu s-a mai întors. 

— Dar unde şi cum a pierit? Asta nu s-a aflat? 


— Pier mulţi marinari; oamenii la noi sunt obişnuiţi ca unii 
să nu se mai întoarcă, şi dacă nu se întorc, ce rost are să ştii 
mai mult? 

— Poate că totuşi... După cum văd, Darwin îl sfătuieşte pe 
moş Leon să mai nădăjduiască. 

Pierre clătină din cap: 

— Nu; scrisoarea asta e de acum nouă ani; atunci puteai 
să mai speri; azi n-ar mai avea nici un rost. De altfel, unul 
din oamenii care au plecat cu el s-a întors de mult şi a adus 
ştirea că toţi ceilalţi s-au pierdut. 

— Cine-i omul ăsta? 

— Moş Gir; el trebuie să fie cel despre care se pomeneşte 
în scrisoare. Da, cred că numele lui adevărat e Gerard. 

— Şi cum, nu s-a putut afla de la el unde şi cum s-a 
întâmplat naufragiul? Nu s-au făcut cercetări? 

— Ba da. L-au cercetat la Tribunalul Maritim, dar n-au 
putut afla nimic de la el. A fost repatriat, acum zece sau 
unsprezece ani, de un vapor englezesc, care l-a găsit 
undeva, prin strâmtoarea lui Magellan, rătăcind, pe 
jumătate înnebunit. Mai târziu şi-a venit în fire, dar 
trecuseră prea mulţi ani şi nimeni nu se mai gândea să-l 
descoasă atunci despre naufragiul acela, fiindcă se 
întâmplaseră multe alte naufragii între timp. 

— Dar tu nu l-ai întrebat? N-ai vrut să ştii? 

— Ba da, numai că e greu să scoţi o vorbă din gura lui. Şi 
apoi, de câte ori am încercat să mă apropii de el, m-a simţit 
moş Leon şi m-a izgonit. 

— Pesemne că e o taină! zise Anton Lupan, înfiorat. 

— Ce taină să fie? Un naufragiu, ca atâtea câte se petrec 
pe mări! 

În timp ce vorbea, Pierre răscolea sertarul mesei scoțând 
deasupra întreg cuprinsul lui, de parcă uitară că bătrânul, 
care nu îngăduia nimănui să intre aci, se putea întoarce 
oricând. Ochii i se opriră o clipă pe cartea lui Darwin: 
„Despre originea speciilor pe calea Selecţiei naturale”, 
amintită în scrisoare. După semne, moş Leon se oprise 


asupra ei, şi interesul unui bătrân marinar pentru o carte 
de ştiinţă ar fi mirat pe oricine, nu doar pe Darwin. Dar 
interesul acelui marinar se dovedea mult mai mare pentru o 
altă carte, ale cărei pagini erau împânzite de însemnări. 
Pierre se uită pe copertă şi citi: „Charles Darwin - călătoria 
unui naturalist în jurul lumii”. 

— O cunoşti? îl întrebă pe prietenul său. 

— Nu. Oare cum de n-am auzit de ea? 

Citeau amândoi cu înflăcărare orice cărţi de călătorie le 
cădeau în mâini - şi totuşi, asta le rămăsese necunoscută 
până azi. 

— Nu-i apărută de prea mult timp! observă Pierre. Şi 
pesemne circulă mai mult între specialişti. În orice caz, o 
iau cu mine s-o citim. Cred că moş Leon n-o să-i simtă lipsa 
aşa curând. 

Cu aceste cuvinte, tânărul ascunse volumul în sân. 

Sub cărţi era un portret al lui Darwin, cu iscălitura lui, 
apoi un caiet gros cu scoarţele roase de timp; nepotul îl 
frunzări în fugă şi recunoscu scrisul greoi al bătrânului, 
deprins mai mult cu cârma corăbiilor decât cu condeiul. 

Sub acel caiet se aflau alte scrisori, toate de la acelaşi 
expeditor, ceea ce mărea ciudăţenia descoperirii lui: într-o 
scrisoare din 1851, Darwin spunea: 

[] „Iubitul meu Leon, mă bucur că vrei încă să-mi stai întru 
ajutor, dar, din păcate, deocamdată călătoria nu se poate 
înfăptui, fiindcă persoanele sus-puse cărora m-am adresat, 
socotesc inutile orice cheltuieli pentru cercetarea acelui 
ţinut. Guvernul majestăţii sale nu va avea nici un folos din 
cunoaşterea '[ării de Foc; el e mai degrabă interesat de un 
canal, între America de Nord şi de Sud, care tăind istmul 
Panama şi unind cele două Oceane, ar scuti pe navigatori să 
mai aibă de-a face în vreun fel cu aspra strâmtoare a lui 
Magellan. M-am interesat, prin prietenii mei de la Paris, 
dacă nu am putea primi un sprijin din partea guvernului 
francez, dar ei au aflat acelaşi răspuns. Caut în clipa de faţă 
un om inimos şi destul de bogat ca să ia asupra lui 


cheltuielile acestei călătorii, care nu va aduce nimănui nici 
un câştig bănesc...” 

Pierre Vaillant străbătu în fugă rândurile de mai sus, 
tălmăcindu-le prietenului său - şi arătându-se amândoi din 
ce în ce mai uimiţi. 

Alte scrisori pomeneau de aceleaşi greutăţi, până ce una, 
datată 17 decembrie 1852, începea cu o exclamaţie: 

[|] „Bătrânule cârmaci, am găsit! Am găsit pasărea rară pe 
care o caut de atâta timp! E un tânăr căpitan de vas, care 
vine de la Boston, sălaşul unor lupi de mare la fel de bravi 
ca bravii voştri corsari. Nu-i bogat, dar are o corabie şi cinci 
sute de dolari, şi e gata să plece încotro îl trimit. Pentru 
rest, oi mai pune eu, din puţinul pe care îl am, m-or mai 
ajuta prietenii mei - poate universitatea din Oxford ne va da 
câteva sute de lire, după cum mi s-a făgăduit - şi asta sper 
să fie de ajuns. Îmi pare rău că noi doi, bătrânii, nu vom 
putea pleca, dar în locul meu voi trimite pe un strălucit elev 
al meu, care cred că şi-a însuşit toată ştiinţa şi înflăcărarea 
mea şi care, în plus, are douăzeci şi cinci de ani mai puţin 
decât mine. Nu te mai îndemn nici pe dumneata să pleci, 
dacă te simţi împovărat de ani, deşi eu sunt sigur că eşti la 
fel de vânjos ca pe vremea când am navigat împreună pe 
Beagle. Dar fie, bătrânule corsar, îţi dau pace - şi sunt 
bucuros să-l primesc în locul dumitale pe Arnold, deşi nu-l 
cunosc, încredinţat fiind că îţi seamănă în toate privinţele şi 
mă pot bizui pe el la fel ca pe dumneata. Trimite-l la Londra 
numaidecât - şi dacă, o dată cu el îmi mai poţi trimite încă 
doi marinari, la fel de bravi, sau măcar unul, vasul nostru va 
avea întreg echipajul cu care să poată pleca.” 

În clipa când Pierre Vaillant sfârşea de citit această 
scrisoare, care începea să lămurească taina întrevăzută la 
început, dar o şi mărea în acelaşi timp, afară se auzi glasul 
bunicului şi mormăielile lui moş Gir. 

— Ce facem? şopti Anton Lupan speriat. 

— Hai să ne ascundem în hambar! 


Altceva nici n-ar fi fost de făcut, fiindcă afară scara se şi 
auzea scârţâind sub paşii ursuzului moş Leon. Pierre 
Vaillant şovâăi o clipă, apoi, cu toată teama care pusese 
stăpânire pe el, luă caietul cu scoarţe de carton, îl băgă în 
sân, peste cartea de călătorie a lui Darwin, puse la loc 
scrisorile citite şi se strecură în magazie, împreună cu 
Anton Lupan. 

Cei doi tineri rămaseră acolo, ascunşi, vorbind pe şoptite 
între ei, până ce, lăsându-se seara, moş Gir se duse la casa 
lui; curând după aceea, bunicul se culcă şi îl auziră 
sforăind. Atunci, mişcându-se cu grijă, ca nişte furi, ieşiră 
pe gura magaziei, se târâră pe punte, până la prova şi de 
acolo îşi dădură drumul pe nisip. 

Zilele următoare nu se mai duseră nici cu pescarii în larg, 
nu mai umblară nici pe țărm, printre corăbiile noi, ci 
rămaseră în odaia lor citind cu nesaţ şi din ce în ce mai 
înfierbântaţi, când cartea lui Darwin, când caietul 
bătrânului marinar. Acum nu mai încăpea nici o îndoială, 
moş Leon îl însoţise pe Darwin în călătoria lui, fusese 
cârmaci pe Beagle, deşi el nu pomenea niciodată despre 
această întâmplare, să te şi miri. Atât cartea cât şi jurnalul 
descriau acelaşi drum, dar bineînţeles în altfel - şi 
amândouă se întregeau, făcându-te să înţelegi alte 
întâmplări de mai târziu. 

Cei doi prieteni se opriră îndeosebi asupra unor pagini ale 
lui moş Leon care li se păreau lămuritoare pentru tot ce 
urmase apoi: 

[] „16 aprilie 1834 

Ne aflăm încă în Ţara de Foc şi stăm la ancoră de trei 
săptămâni, în canalul pe care căpitanul FitzRoy l-a botezat 
„Beagle” după numele vasului său, în prima lui călătorie 
făcută aici anii trecuţi. În faţa noastră, spre nord, se înalţă 
un şir de munţi cenuşii, cu crestele învăluite în nori şi 
nimeni nu bănuieşte ce e dincolo de ei. 

Astăzi căpitanul şi domnul Robert, împreună cu 
paisprezece marinari, s-au întors la vas, după o călătorie de 


douăzeci de zile, pe care au făcut-o în bărci, cercetând 
ţinuturile spre apus. Domnul Robert părea foarte mulţumit 
de cele descoperite, totuşi mi-am dat seama că îl preocupă 
altceva, după felul cum se plimba tăcut pe punte, cu capul 
în pământ, ridicându-l din când în când ca să-şi arunce 
privirea spre nord...” 

Mai departe, jurnalul bătrânului descria o ceartă între 
nostrom şi primul ofiţer, iar în pagina următoare, revenea la 
Darwin, domnul Robert, după al doilea nume al acestuia: 

[] „Domnul Robert mi-a vorbit azi în taină: „Corsarule, ai fi 
în stare să faci un drum greu şi primejdios, de vreo două 
sute de mile?, - „încotro, domnule?, - „Spre nord., - „Cum 
adică, pe uscat?, - „Da, s-o luăm peste munţi şi să ieşim la 
Atlantic!” 

Apoi a întins harta în faţa mea şi mi-a explicat: „Vezi, 
ţinutul acesta, între canalul Beagle şi Ocean, n-a fost călcat 
de picior omenesc până azi. Nimeni, nici băştinaşii pe care 
i-am iscodit nu mi-au putut spune ceva, căci nici ei n-au 
ajuns vreodată aşa de departe, se feresc de acele locuri, de 
parcă ar fi un ţinut blestemat. S-ar putea să găsim formaţii 
geologice necunoscute, plante, animale, gângănii care mi-ar 
ajuta să întregesc istoria vieţii pe Pământ. Ştii că de aceea 
am plecat în jurul lumii, că pe mine nu m-a silit nimeni ca pe 
dumneata...”, 

Ajungând la aceste rânduri, Pierre Vaillant ridică ochii din 
caiet şi se uită cu o căutătură ciudată la Anton Lupan. 

— Oare ce-o vrea să spună? Cine şi de ce l-a silit să plece? 
Ce taină o mai fi şi asta? 

— Nu ştiu, citeşte mai departe; poate o să aflăm din jurnal. 

În continuare, jurnalul spunea: 

[] „Ne-am hotărât; peste trei zile plecăm - am găsit patru 
oameni, printre ei şi un băştinaş, pe care căpitanul l-a luat 
pe vas în cealaltă călătorie a sa; acum îl cheamă Jimmy, 
vorbeşte englezeşte şi cred că îi este foarte devotat 
domnului Robert. 


În faţa noastră e un râu, încă necercetat. Vom merge pe 
cursul lui, în sus, până la izvoare, apoi vom trece munţii şi... 
Ce să spun, simt o strângere de inimă când mă gândesc la 
cele ce vor urma. Două sute de mile, pe un pământ încă 
neumblat! Şi dacă vom întâlni fiare primejdioase, sau 
prăpăstii şi păduri fără cap, sau poate chiar canibali? 

A rămas hotărât ca la o săptămână după plecarea noastră 
vasul să pornească spre răsărit, să iasă în ocean şi să ne 
întâmpine pe coastă, la 54*7' latitudine sudică, 67*12' 
longitudine vestică, adică exact la jumătatea distanţei între 
capul Penas şi capul San Pablo.” 

Aici, din datele jurnalului reieşea o întrerupere de 
cincisprezece zile, după care urma: 

[] „Planul nostru e dat peste cap; niciodată nu l-am văzut 
pe domnul Robert mai abătut ca azi, când a ieşit de la 
căpitan. 

Canalul Beagle a rămas în urmă - şi probabil niciodată nu 
ne vom mai întoarce la locul unde am fost ancoraţi. 

N-am scris în jurnal de peste două săptămâni, dar aş vrea 
să văd pe unul căruia să-i mai fi ars în acest timp de aşa 
ceva. 

Ne sfârşisem pregătirile de plecare, a doua zi urma să 
debarcăm, când o furtună, venită de la vest, ne-a smuls de 
la ancoră şi, ca să nu ne arunce pe stânci, a trebuit să fugim 
în ocean. Am pierdut o barcă, au luat-o valurile de pe punte, 
s-a rupt un catarg, de bine de rău l-am reparat, dar cred că 
n-a lipsit mult să pierim cu toţii, aşa de tare ne-a scărmănat. 
Oamenii sunt istoviţi şi descurajaţi. Azi e prima zi liniştită, 
deşi plouă cu grindină. Navigăm spre nord-vest, să atingem 
coasta de răsărit a Ţării de Foc, după care vom intra în 
strâmtoarea lui Magellan. 

Căpitanul refuză să se întoarcă în canalul Beagle, ca să 
putem debarca, şi are motive, căci asta, navigând cu vânt 
potrivnic, ar însemna o lună de întârziere. Or, se apropie 
iarna în emisfera de sud şi până la venirea ei trebuie să 
străbatem întreaga strâmtoare a lui Magellan, ca să ieşim 


în Pacific. Altfel, dacă ne-ar prinde timpul rău aici, cine ştie 
ce s-ar mai întâmpla! 

Dar domnul Robert e tare supărat şi-l înţeleg, fiindcă acum 
mă doare şi pe mine sufletul să lăsăm acest ţinut 
necercetat. Simt chiar un fel de ghimpe în inimă când mă 
gândesc că am făcut şapte mii de mile până aici, iar până în 
Anglia vom mai face aproape treizeci de mii - şi n-am 
străbătut cele două sute pe care nu le-a străbătut nici un 
om până azi. 

Jimmy spune că duhurile ne împiedică şi nu trebuie să ne 
punem rău cu ele; dacă ne-au trimis acest semn, e dovadă 
că încă ne-au cruțat; să nu mai încercăm nimic, altfel s-ar 
răzbuna...” 

Rândurile următoare, descrierea trunchiată a călătoriei 
prin strâmtoare, prin Pacific, Oceanul Indian, pe la Capul 
Bunei Speranţe, până în Anglia, nu aduceau nici o lămurire 
în plus asupra acestei expediţii în Ţara de Foc, care nu se 
înfăptuise deoarece căpitanul FitzRoy nu-şi mai putuse 
prelungi şederea într-un loc primejdios pentru vas şi pentru 
echipaj. Dar, legând însemnările lui moş Leon de 
corespondenţa lui cu Charles Darwin, celor doi tineri nu le 
era greu să înţeleagă ce se întâmplase în anii următori, 
după cum de asemenea înțelegeau şi li se părea firească şi 
fierberea care îl stăpânise atâta vreme pe bătrânul cârmaci. 
„Simt un fel de ghimpe în inimă - zicea el - când mă 
gândesc că am făcut şapte mii de mile până aici, iar până în 
Anglia vom mai face încă treizeci de mii, şi n-am avut 
răgazul să străbatem cele două sute, pe care nu le-a 
străbătut nici un om până azi.” Rândurile acestea înfăţişau 
cheia întregului fapt. 

— Parcă şi pe mine mă râcâie ceva în suflet! zise, cu ciudă, 
Anton Lupan. 

Prietenul său, mai reţinut, stătea, cu fruntea încruntată, 
aplecat asupra acelei pagini din jurnal. 

— Da! încuviinţă, fără să dea drumul la glas. Într-o 
împrejurare ca asta, un om întreg nu se poate resemna. 


— Dovadă că nici moş Leon nu s-a resemnat. 

Era limpede că ani de zile bătrânul păstrase legătura cu 
Darwin, gata să plece iar, numai că atunci când prilejul se 
ivise, cu mare întârziere, nu se mai simţise în stare să ducă 
un asemenea drum până la cap. În schimb îl trimisese pe 
fiul lui, arătând cât de legat se simţea încă de acel plan. 

Din nefericire, noua expediţie naufragiase, pierise fiul, 
pierise echipajul, în afară de un om de la care nu puteai afla 
nimic - şi ţinutul acela rămăsese la fel de necunoscut ca 
acum treizeci de ani! 

Iar bătrânul cârmaci se închisese în el, devenind tăcut şi 
posac; desigur îl durea sufletul pentru fiul lui, pe care îl 
trimisese să piară, dar poate mai avea în inimă şi azi 
ghimpele acela, că locul tainic era încă necălcat de picior 
omenesc - şi că atâţia oameni trebuiseră să se zbuciume, 
atâţia să moară, fără să se afle ce taină se ascunde între 
munţi şi ocean. 

După o săptămână, cei doi tineri încă mai frunzăreau 
cartea lui Darwin şi jurnalul lui moş Leon, citind - cine ştie a 
câta oară, câte un pasaj, şi revenind mereu la rândurile 
care priveau locul acela necercetat. Asupra lor se aşezase o 
îngândurare ciudată - şi n-o mai puteau alunga, ca şi când 
jurnalul ar fi fost vrăjit. 

— Pierre! zise Anton Lupan într-o zi. Oare tu crezi că... Ştii 
că mă trezesc uneori noaptea şi pe urmă nu mai pot 
adormi? Mă tot frământ şi mă tot întreb... 

Aici tânărul tăcu, uitându-se stăruitor în ochii prietenului 
său. lar acesta, fără să aştepte urmarea cuvintelor lui, 
clătină din cap, înţelegător, şi mărturisi: 

— La fel simt şi eu! 

— Oare ce-o fi acolo, Pierre? 

— Cine ştie? Ar putea să fie păduri, sau lacuri, sau munţi, 
sau câmpii, sau deşert - sau toate la un loc, sau nimic 
deosebit. Cu sau fără ele, mersul vieţii pe Pământ rămâne 
acelaşi. 

— Şi totuşi... 


— Da, şi totuşi, chinuitor e că nu ştii. Nu-i aşa? Ai vrea să 
ştii măcar că nu-i nimic. 

— Da, Pierre! Cred că prin firea lui, omul e împins să afle 
tot, să nu-i rămână nimic necunoscut. 

— Ei bine, şi? 

Schimbau aceste vorbe într-o după amiază, la sfârşitul lui 
august, când stăteau amândoi în odaie, cu jurnalul în faţă, 
fără să se mai gândească la ceilalţi ai casei. 

— Trebuie să aflăm, Pierre! exclamă Anton Lupan, dând 
fără voie drumul la glas. 

Era tare tinerel atunci, abia împlinise nouăsprezece ani, e 
drept că de o vreme locuia singur în ţară străină, dar până 
acum viaţa nu-i pusese niciodată în faţă întâmplări care să-l 
fi zbuciumat. Acum însă se stârnise în el o fierbere, ale cărei 
urmări nici nu le bănuia; da, parcă avusese putere de vrajă 
acel vechi jurnal, căci de atunci înainte nu mai găsiră tihna 
adevărată, nici Pierre Vaillant, nici Anton Lupan... Şi dacă 
acesta din urmă se afla acum, după atâţia ani, pe cheiul 
Sulinei, ajuns bărbat azi, drumul lui până aici fusese făcut 
sub semnul aceleiaşi taine desprinse din jurnal. 

— Trebuie să aflăm! zise şi Pierre Vaillant, cu glasul mai 
înfrânat. 

Şi din vorba primului, întărită de-a celuilalt, se pecetlui în 
ziua aceea soarta amândurora. 

În clipa când Pierre Vaillant îşi spunea vorba sa, uşa se 
dădu în lături şi moş Leon se ivi în prag, cu ochii la vechiul 
sau jurnal. 

— Deci voi mi l-aţi luat! izbucni bătrânul. Ce-aţi căutat în 
cabina mea? 

Moş Gir era în spatele său şi clătina dojenitor din cap. 

Dar Pierre Vaillant, în loc să-şi piardă cumpătul, căci 
bunicul lui spumega ca oceanul înfuriat, îi privi în faţă şi 
vorbi liniştit, dar cu o mare hotărâre în liniştea sa: 

— O să ne ducem noi acolo! 

— Unde? 


Drept răspuns, nepotul arătă cu capul spre blestematul 
jurnal. 

Bătrânul nu înţelese numaidecât, fiind prea înfuriat; apoi 
se uită la jurnal, se uită la nepot, îşi dădu seama despre ce 
vorbea el şi sângele îi veni în obraz. 

— N-ai să te duci! strigă, atât de pornit, de parcă l-ar fi 
văzut pe Pierre îmbarcându-se, gata să plece chiar azi. 

El ştia ce sânge curge în vinele flăcăului, sângele fierbinte 
şi răscolitor al unui şir lung de navigatori şi corsari. 

— "Ţara de Foc nu-i tot una cu Suezul! urmă, având şi 
spaimă, şi rugăminte în glas. 

Fusese tare mâhnit când aflase că nepotul lăsase baltă 
învăţătura ingineriei şi plecase în Africa. Îi trimisese acolo 
multe scrisori, amestecând în ele rugăminţile cu 
ameninţarea. Pierre nu se întorsese din pricina acelor 
scrisori, dar bătrânul îl văzuse venind - şi-l iertase şi se 
bucurase că nepotul, în loc să umble hoinar, avea să fie 
inginer, să facă vapoare pentru alţi marinari, iar el să 
rămână pe mal, la casa lui, om aşezat, să se liniştească 
odată sângele în neamul Vaillant. 

— Măi băiete, măi băiete! urmă moş Leon, lăsându-se pe 
un scaun, înmuiat deodată şi uitându-se la nepot cu ochii 
înlăcrămaţi. Lasă gândurile astea, că n-o să mai ai linişte 
toată viaţa! Locurile de acolo sunt aspre, altfel le-ar fi 
cercetat cineva până azi. 

— Ştiu cât sunt de aspre; am citit şi-n cartea lui Darwin, şi- 
n jurnal. 

În acest timp, moş Gir continua să clatine dojenitor din 
cap, fiind gata parcă să spună şi el ceva, ca să-l înfrâneze pe 
Pierre Vaillant. lar acesta, după ce-i făcu semn prietenului 
său să stea pe scaun, se aşeză şi el, în faţa bunicului, şi-l 
întrebă, ca şi când ar fi uitat şi de sfatul, şi de mânia sa: 

— Dar ia spune-ne, cum ai ajuns pe Beagle, că despre asta 
nu te-am auzit vorbind nici pe dumneata, nici pe altcineva 
în oraş? 


Bătrânul se aprinse din nou în obraz, numai că acum nu-l 
mai stăpânea mânia, ci alte simţăminte, greu de aflat. Şi, 
după ce se uită la moş Gir şi la nepot, şi la Anton Lupan - şi 
după ce oftă şi şovăi - îşi începu povestea, nespusă nimănui 
până azi. Fiindcă el socotea întâmplarea sa faptă de ruşine 
pentru un corsar. 

— Apoi, măi băiete, dacă am ajuns marinar pe un vas 
englezesc, să nu crezi cumva că asta s-a întâmplat din voia 
mea; m-am dus că altfel nu era rost să scap... 

În tinereţe, moş Lon, ca atâţi alţii de la Saint-Malo, 
călcaseră ades coasta Angliei, dovedindu-se corsari foarte 
viteji şi dibaci. Dar nu prădau, ca orice tâlhari, ci picau în 
câte un golf, debarcau şi răscoleau la iuţeală câte un conac, 
pe milord îl dezbrăcau, milady-ei îi luau giuvaeru-rile, mai 
luau şi altele, câte se găseau; pentru asta nu era nevoie să 
verse sânge, nu-şi pătau mâinile, păgubaşii se arătau 
totdeauna foarte speriaţi, corsarii picau fără veste, aveau 
oamenii lor la conac, cărora le dădeau bună parte din 
pradă, s-o împartă sărăcimii din sat. 

Ani de zile mersese treaba aşa, că se luase de gânduri 
regele Angliei, neştiind cum să le vină franţuzilor de hac. 
Roiau fregatele majestăţii sale prin canal, poterele umblau 
pe mal, dar corsarii le miroseau, se strecurau printre ele şi, 
unde nu se aştepta nimeni, acolo picau. 

Moş Leon, om tânăr pe vremea aceea, avea un căpitan 
foarte viteaz, Philip Herald, care făcuse multe isprăvi în 
viaţa sa şi însuşi regele Angliei făgăduise mare răsplată cui 
l-o prinde şi l-o aduce la ştreang. Despre acel căpitan s-au 
scris balade, cântându-i-se îndrăzneala şi vitejia - era 
acelaşi om despre care mai aproape de timpul nostru s-a 
scris chiar şi un roman. 

Dar el, deşi iscusit şi nespus de brav, şi-a dovedit o 
slăbiciune neîngăduită unui corsar şi asta i-a dus în 
nenorocire pe toţi oamenii lui din echipaj. Căci a căzut 
căpitanul îndrăgostit de o milady - şi multe nopţi a zăbovit 
cu ea, în iatac, soţul, milordul, aflându-se mai tot timpul la 


Londra, pentru treburi dregătoreşti, fiindcă era un bărbat 
foarte însemnat. Până ce, aflând el de la o slugă ticăloasă 
despre cele ce se întâmplau în iatac, s-a înfuriat peste 
măsură de fapta milady-ei şi de îndrăzneala acelui corsar, 
de-aceea şi-a pus în gând a se răzbuna. 

— Căpitane, vino-ţi în fire! îi spuneau oamenii lui Philip 
Herlad. 

Dar căpitanul nu-i asculta, ci tot ancora într-un golfuleţ, de 
lângă conac şi se ducea să-şi petreacă noaptea cu acea 
milady, căreia, se pare, puţin îi păsa că iubitul ei era şi 
franţuz, şi corsar; ba încă ai fi zis că asta o bucura mai mult 
decât dacă ar fi fost englez şi lord sau pair foarte stimat. 

Atât că într-una din acele nopţi, când căpitanul se desfăta, 
au venit fregatele pe mare, poterele pe uscat, şi-au pus 
mâna şi pe căpitan, şi pe corabia lui, cu tot cu echipaj. 
Fireşte, s-au luptat, şi echipajul de o parte, şi căpitanul, 
dincolo, în iatac, şi-au doborât fiecare din ei măcar câte un 
vrăjmaş. Ba căpitanul l-a împuns cu sabia în burtă pe însuşi 
soţul încornorat, mărindu-i dorinţa de a se răzbuna. 

Şi astfel l-au dus pe Philip Herald la Plymouth şi l-au pus în 
ştreang, nu cum scrie în cărţi că milady l-ar fi ajutat să iasă 
din închisoare şi l-ar fi scăpat. Cum să-l scape, când îl 
păzeau toate gărzile câte se aflau în oraş?! Iar pe milady, 
deşi soţul, iertător, ar fi vrut s-o cruţe, regele a poruncit s-o 
ducă la mănăstire, şi acolo i s-a veştejit viaţa, pentru vina de 
a fi îndrăgit un corsar. 

Cât despre echipaj, n-au spânzurat englezii pe niciunul, ci 
i-au pus în lanţuri, la Devonport, fără să-i judece, fără să 
ştie cât vor sta aşa. 

Astea se întâmplau prin 1825 şi era rege atunci în Anglia 
George al IV-lea, care s-a stins din viaţă peste cinci ani. Dar 
în 1630, când el încă mai trăia, pornindu-se pregătiri să 
plece o corabie în jurul lumii, ca să facă anumite cercetări, 
măsurători astronomice, să se întregească şi harta - şi fiind 
nevoie de un echipaj tare încercat, gata să înfrunte 
primejdii nespus de mari - a trimis vorbă regele, prin 


amiral, prinşilor de la Devonport, că acei dintre ei care se 
învoiesc să plece în jurul lumii cu bricul Beagle, vor căpăta 
la sfârşitul călătoriei libertatea, după ce vor depune 
jurământ că nu se vor face din nou corsari. 

Şi s-a dus moş Leon, cu toţi ceilalţi, opt câţi erau, fiindcă 
altminteri le-ar fi putrezit oasele în portul militar. Numai că 
din cei opt plecaţi, şapte pe drum au scăpat, unii la Capul 
Verde, alţii în Brazilia, s-au îmbarcat poate pe alte vase şi s- 
au pierdut în lume - mai bine aşa, decât să îndure starea 
lor, de-a fi marinari dar totdeodată şi puşcăriaşi. 

Numai moş Leon a rămas cârmaci pe Beagle şi cinstit de 
toată lumea, atât de căpitanul FitzRoy, cât şi de echipaj, 
fiindcă era foarte iscusit în meseria sa. Şi-a făcut ocolul 
lumii şi s-a întors la Devonport după câţiva ani, şi acolo a 
depus jurământul făgăduit regelui răposat şi l-au dat 
drumul şi s-a întors ei la Saint-Malo, spunând cum au fost 
prinşi, cum au pierit ceilalţi în închisoare şi cum pe el l-au 
lăsat slobod după atâţia ani. 

Dar anume că a făcut ocolul lumii pe un vas englezesc, n-a 
spus nimănui, asta fiind mare ruşine pentru un adevărat 
corsar; cum adică, să slujeşti celui cu care te-ai luptat? 
Oare l-ar fi înţeles ai lui de ce a rămas? Căci dacă elnu a 
fugit, o dată cu ceilalţi, nu a făcut asta de fricos, nici fiindcă 
ar fi fost dulce traiul pe vas. Dar a cunoscut acolo un om, 
care şi l-a apropiat de el şi l-a câştigat. Acel om era Charles 
Darwin, domnul Robert, cum îl numea moş Leon în jurnal. 

Nu ieşise bine bricul din canal, când oceanul în faţă s-a 
învolburat, o aripă de furtună, nevestită prin nimic, s-a 
abătut peste vas şi l-a culcat pe o coastă, fără ca echipajul 
să se fi aşteptat; oamenii sau dus de-a rostogolul până în 
parapet, ca nişte saci, căpitanul s-a prăvălit şi el făcându-i- 
se ţăndări ocheanul, cârmaciul a alunecat şi cârma, rămasă 
de capul ei, a început să se rotească şi să se hâţâne să zici 
c-au să se rupă troţele şi-o să rămână bricul la cheremul 
năpraznicului ocean... Ce să mai slăbeşti pânzele, ce 


comandă să dai într-o clipă ca asta, oricât ai fi de încercat 
marinar?! 

Până să se dezmeticească vreunul, moş Leon, deşi era 
slobod în clipa aceea, nefiind el de cart, s-a repezit la 
cârmă, a răsucit-o cu mişcări pe care nu ştie să le facă 
oricare cârmaci, a întors prova în vânt şi îndată bricul s-a 
ridicat din valuri, ca un animal despovărat. 

Nimeni n-a venit atunci să-i mulţumească pentru fapta sa; 
cum ar fi putut un englez să laude pe un marinar străin, şi 
franţuz şi ocnaş? Abia mai târziu şi-au dat ei seama ce fel de 
om era acest corsar şi-au început să-l privească altfel, ba 
căpitanul chiar îl şi lăuda. 

În clipa aceea de la început, când căpitanul îşi cerceta 
ocheanul fărâmat iar marinarii se ridicau de jos, uitându-se 
în jur buimaci, un singur om s-a apropiat de franţuz, i-a 
strâns mâna şi i-a zis aşa: 

— Bravo, băiete! Până azi n-am mai văzut un cârmaci atât 
de viteaz şi de dibaci! 

Omul acela era Charles Darwin, şi de atunci înainte, ori de 
câte ori găsea prilejul, venea să stea de vorbă cu fostul 
corsar, fără să se sfiască de ochii celorlalţi, fără să-i pese că 
pe vas franţuzul avea înscris de ocnaş; şi moş Leon s-a 
apropiat de el cât nu se apropiase de fostul lui căpitan şi 
simţindu-l om de omenie şi pe deasupra cu multă ştiinţă în 
cap, i-a rămas într-una alături, gata să-i fie de folos, 
devenindu-i lui foarte devotat - şi nici n-a mai fugit de pe 
vas. 

Restul, cei doi tineri ştiau din jurnal. Pe deasupra mai 
aflară, fireşte nu în aceeaşi zi, ci din frânturi, cât ţinu vara, 
când de la moş Leon, când de la moş Gir, că vorbea şi 
acesta, cu zgârcenie, câteodată - aflară de călătoria 
înfăptuită mai bine de douăzeci de ani după aceea, de către 
trimisul lui Darwin, care pornise să cerceteze ţinutul din 
Ţara de Foc, nestrăbătut prima dată. 

Numai că de data asta, planul expediției fusese altul: să 
debarce cercetătorii - cinci oameni - pe ţărmul Oceanului, 


la gura unui râu, între capul San Pablo şi capul Penaş, iar 
de-acolo, mergând de-a lungul apei, spre munţii aflaţi la 
sud, să taie de-a curmezişul ţara, părând drumul mai uşor 
de făcut astfel. Iar corabia să se ducă mai departe şi să-i 
aştepte în canalul Beagle, la locul de unde vroise să plece, 
în 1832, Darwin. 

Plecaseră astfel cercetătorii, printre ei fiind şi Arnold 
Vaillant, tatăl lui Pierre. Moş Gir rămăsese pe corabie cu 
căpitanul şi cu restul echipajului - şi se duseseră pe canal, 
la locul de aşteptare, unde rămăseseră două luni, luptându- 
se cu furtunile - deşi, după socotelile făcute, expediţia ar fi 
trebuit să ajungă în cel mult o lună. 

Încheindu-se acele două luni de aşteptare şi fiind 
primejdie să-i prindă iarna, se stârni vrajbă pe corabie; unii 
ar fi vrut să plece, alţii socoteau că nu le e îngăduit să lase 
expediţia părăsită, în locuri neumblate de nici o corabie, 
căci, dacă într-un târziu ar fi ajuns totuşi la locul de 
aşteptare, neavând nici un mijloc de mers mai departe, ar fi 
pierit, nefericiţii, pe țărmurile canalului. 

Dar, tocmai când se certau învrăjbiţi între dânşii, s-a pornit 
una din acele înspăimântătoare furtuni ale toamnei, a smuls 
corabia de la ancoră, şi, după două zile de luptă cu valurile, 
a aruncat-o pe stânci, făcând-o fărâme. Şi s-a pierdut atunci 
întreg echipajul, cum pierduţi au fost şi cei duşi înăuntrul 
țarii. 

Numai moş Gir a scăpat, ca printr-o minune, aruncându-se 
în apă înainte de clipa nenorocirii şi înotând până la o insulă 
ferită de vânt. De-acolo, după potolirea furtunii, a ajuns la 
ţărmul de nord al canalului şi cât a ţinut iarna a trăit 
printre sălbatici, fără adăpost, hrănindu-se cu ce se 
hrăneau ei, cu scoici, cu carne de bursuc şi cu rădăcini 
uneori, ca sihaştrii, până în primăvară, când a pornit să 
rătăcească spre miazănoapte. Şi după luni de zile, ajungând 
la strâmtoarea lui Magellan, istovit şi pe jumătate sălbatic, 
cu minţile împrăştiate, l-a găsit un vapor englezesc, care l-a 
întors în ţara lui aflată aşa de departe. 


Cu această povestire, Pierre Vaillant afla în sfârşit mai 
limpede în ce chip pierise tatăl său, întâmplare asupra 
căreia moş Leon, în durerea şi descurajarea lui, păstrase 
taină până acum, la fel cum păstrase în taină istoria 
călătoriei cu Darwin. Şi desigur, bătrânul, gândind să-i 
hărăzească altă viaţă mai potrivită cu timpurile paşnice 
care se aşezau asupra lumii, avusese temeiuri să-i ascundă 
faptele acestea din trecut. Dovadă că, din clipa când le 
aflase, Pierre Vaillant nu mai avea linişte în sufletul lui. 

Tot restul verii tânărul rămase gânditor, frământat de 
gânduri pe care i le mărturisea lui Anton Lupan uneori. 

— Secolul nostru nu mai are măreție! spunea el. Au 
dispărut corsarii de pe mări, oamenii aceia viteji şi drepţi, 
semănând cu haiducii voştri despre care mi-ai vorbit; era 
firesc să dispară, lumea îşi găseşte alte orânduieli; dar până 
una alta, bunicul meu, care a ocolit Pământul fără să se 
teamă de primejdii, iar apoi l-a trimis pe tatăl meu să 
întregească ceea ce rămăsese nefăcut de el, ar vrea ca eu 
să duc o viaţă paşnică pe uscat, să construiesc vapoare în 
loc să călătoresc. E drept că şi vapoare trebuie să 
construiască cineva, altfel omenirea ar rămâne în loc, 
înţeleg prea bine asta, dar să le construiască alţii; eu simt 
nevoia să fac mai mult decât ei. Şi acum ştiu ce am de făcut: 
o dată voi ajunge în Ţara de Foc, să împlinesc ce n-au putut 
împlini bunicul cu Darwin; dar eu mai am o datorie pe 
deasupra - adică încă un scop: să descopăr, dacă va fi cu 
putinţă, urmele tatălui meu. Aşa, secolul nostru va rămâne, 
măcar pentru mine, măreț! 

Vorbe de om tânăr, care se spun uşor la anii lui Pierre 
Vaillant, ba chiar şi mai târziu. Numai că sub aceste vorbe, 
nepotul corsarului ascundea o hotărâre asupra căreia 
Anton Lupan nu păstra îndoieli. 

— Voi merge şi eu, Pierre! spunea el, arătându-şi 
hotărârea în vorbe mai puţine, dar cu mai mult zel, căci era 
şi mai tânăr decât prietenul său. 


Aşa se născu în mintea lor şi li se înrădăcina în suflet 
dorinţa de a porni la drum, spre locurile acelea 
necunoscute de semenii lor. Şi dovadă că nu fuseseră vorbe 
spuse în vânt, astăzi, după aproape paisprezece ani şi după 
numeroase înfrângeri, Anton Lupan se găsea aici, pe malul 
Dunării, urmărit de acelaşi gând. 

Căci nu era uşor de înfăptuit planul lor! 

În aceeaşi vară, ferindu-se de moş Leon, primul adversar 
al unei asemenea călătorii, el, unul din însufleţitorii ei din 
trecut, tinerii îi scriseră lui Darwin. Îi scrise Pierre, spunând 
că e nepotul lui Leon şi fiul lui Arnold Vaillant. că are un 
prieten de nădejde şi sunt gata să înfăptuiască explorarea 
neîmplinită atunci. Îi scrise multe Pierre vestitului 
naturalist, uitând însă să-i aducă la cunoştinţă vârsta lor şi 
lipsa mijloacelor trebuitoare unei asemenea călătorii. lar 
Darwin le răspunse, nelăsându-i să aştepte nici două 
săptămâni: „Veniţi numaidecât la Londra, să ne sfătuim 

Să meargă la Londra, când ei trebuiau să se întoarcă la 
studii, la Paris! Şi de unde banii de drum? 

Cu asta, tinerii începură a se dezmetici. Pierre Vaillant îi 
scrise din nou lui Darwin, acum în termeni mai potoliţi, 
mărturisindu-i că deocamdată nu aveau nici măcar 
mijloacele să vină la Londra, dar rămân în planul lor, la fel 
de hotărâți. 

„Pentru o asemenea călătorie - adăuga Pierre - gândesc 
că e mai greu să găseşti oamenii decât banii. Credeţi oare 
că, la stăruința dumneavoastră, guvernul Angliei nu ne-ar 
da ajutorul trebuitor?” „Nu, scumpul meu flăcău - răspunse 
Darwin, după alte două săptămâni - guvernul majestăţii 
sale ar fi sprijinit cu greu chiar o expediţie englezească, sau 
mai degrabă cred că n-ar fi sprijinit-o de loc, dată fiind lipsa 
unui scop practic pentru Regatul Unit. Cât despre ideea că 
ar putea să ajute o expediţie străină, nici să nu ne mai 
gândim. Încercaţi pe lângă guvernul Franţei, dacă aveţi un 
cunoscut influent; eu sunt gata să stărui şi să vă dau girul 
meu, în clipa când mă veţi vesti cui să mă adresez.” 


V 


— De unde luăm omul influent, Pierre? întrebă Anton 
Lupan, scărpinându-se în cap, gest mai mult românesc 
decât franțuzesc, pe care avea să-l facă adesea în viitor, în 
clipele de încurcătură, întocmai ca ţăranul român. 

Pierre Vaillant scrise un memoriu, pe care îl depuse, în 
numeroase exemplare, la felurite instituţii de cultură, 
începând cu Academia Franceză şi terminând cu Societatea 
Enciclopedică - şi de pretutindeni primi refuzuri, 
politicoase în cazul cel mai bun. 

Scrise şi Anton Lupan, tatălui său, la Bucureşti, cu felurite 
ocoluri, temându-se să nu stârnească împotrivirea lui, şi 
întrebându-l dacă pentru o asemenea expediţie, condusă de 
mari savanţi - aici se gândea la girul făgăduit de Darwin - 
nu s-ar putea nădăjdui un sprijin din partea guvernului 
român. „Nu ştiu ce-ai aşteptat de la mine, tată, când m-ai 
trimis să învăţ carte înaltă la Paris, dar dacă eu ţi-aş spune 
că visul meu astăzi este să explorez, bineînţeles nu de capul 
meu, acele ţinuturi rămase necunoscute până azi, spre 
ruşinea secolului în care trăim - oare te-aş mâhni şi te-ai 
împotrivi?” „Nu, fiule! răspunse bătrânul, spre mirarea şi 
spre liniştea tânărului student. Nu m-aş împotrivi. Mă 
întrebi ce-am aşteptat de la tine, când te-am trimis să 
studiezi. Am vrut să te faci inginer, fiindcă inginerii ne 
lipsesc şi se vor căuta mult în ţara noastră, care trebuie să 
se ridice din ţărână şi să-şi facă temelie de fier. Am vrut să 
te întorci în ţară, să durezi căi ferate, poduri, şosele şi alte 
înlesniri care se cer azi popoarelor civilizate, cum aş vrea să 
fie şi poporul nostru. Dar dacă tu ai de gând să înfăptuieşti 
ceea ce îmi spui, am să-ţi dau binecuvântarea mea şi 
sprijinul meu, cât va fi, căci n-am de ce să mă împotrivesc 
unei fapte de folos omenirii şi care ar aduce cinste neamului 
românesc. Dar la alt sprijin să nu te aştepţi, vai, fiul meu! 
Am vorbit cu domnul V. A. Urechia, ministrul instrucţiunii, 
care mi-e prieten într-o măsură şi domnia sa, deşi 
înţelegător, ba chiar viu interesat de un asemenea plan, mi- 
a spus, cu mâhnire, că nu se poate nădăjdui un ajutor din 


partea guvernului, altele fiind nevoile ţării azi. Ba încă mi-a 
spus că nici nu îndrăzneşte să-i vorbească primului 
ministru, ori altora, despre o astfel de călătorie, fiindcă 
nimeni nu l-ar lua în serios. Încercaţi mai degrabă să faceţi 
cu franţuzii ceva, sau cu englezii, dacă domnul Darwin vă 
sprijină, cum mi-ai scris.” 

Bătrânul îi sfătuia să bată la uşi unde ei încercaseră de 
mult, fără nici un folos. 

— Ei bine, Pierre! zise Anton Lupan, la capul acestor 
încercări. O să mergem cu mijloacele noastre, dacă nu se 
poate altfel! 

— Aştepţi vreo moştenire? Eu nu! 

— Nici eu. Dar o să ne terminăm şcoala, o să muncim, o să 
muncim cât patru, cât opt, cât douăzeci, şi-n câţiva ani... 

Inimos şi nebun! spunea Pierre Vaillant despre tânărul său 
prieten, care, în faţa piedicilor, se înfierbântase mai rău 
decât el. 

Învăţau carte, şi încă sârguincios, dar asta nu-i silea să 
lase în părăsire planul lor. Îi scriseră din nou lui Darwin, 
cerându-i sfatul, cum ar putea organiza mai bine o 
asemenea expediţie, doi tineri ca ei. Şi Darwin le răspunse, 
părând că-i ia cu totul în serios, continuând să nu-şi dea 
seama însă de lipsa mijloacelor care-i chinuia pe ei: „Cel 
mai indicat ar fi un vas de trei-patru sute de tone, pe care s- 
ar putea amenaja laboratoarele trebuitoare. În afară de 
echipaj, care trebuie să fie foarte încercat şi, măcar 
jumătate din el să mai fi navigat în strâmtoarea lui 
Magellan, ar trebui să luaţi un naturalist, un geograf, un 
geolog şi un meteorolog, acesta fiind personalul ştiinţific 
minim pentru reuşita unei atari expediţii. Aparatele de 
laborator vi le voi dărui eu...” 

Iarăşi se posomori Pierre Vaillant, citind această scrisoare, 
iarăşi se scărpina în cap, încurcat, prietenul său. 

— De unde luăm vasul, Pierre? 

— Vasul ca vasul, dar cu ce plăteşti un echipaj aşa de mare 
şi atâţi oameni de ştiinţă - şi de unde provizii pentru toţi? 


Asta ar însemna milioane şi noi... Tu cât ai strâns până 
acum? 

— O sută de franci. 

— Eu cincizeci! 

— E bine pentru început, dar ne mai lipseşte destul! Apoi 
Anton Lupan se însufleţi iar: 

— Pierre, ştii ceva? Noi nu vom putea niciodată organiza o 
expediţie după toate regulile care se cer. Dar important e 
să ajungem acolo măcar noi doi! Va fi o expediţie romantică, 
Pierre! 

— Şi cu cercetările ştiinţifice? 

— Le vom face noi! 

— Cum adică? 

— Ne vom „specializa”. Eu mă apuc de geografie şi de 
meteorologie, dar să ştii că mă apuc serios. Ţie îţi las 
geologia şi ştiinţele naturii. De altfel toate se înrudesc! Lia 
lucru, băiete, cu sârg! 

Inimos şi nebun tânărul român! 

— Şi tu, la ce fel de vas te gândeşti? întrebă prietenul său. 

— Un sloop de zece tone, ca să avem cel mult trei oameni 
pe lângă noi. Asta costă mai puţin. 

— Nu, un mic bric de 150 de tone, cu zece oameni, ar fi 
mai potrivit. 

— Dar cere prea mulţi bani, Pierre! Să zicem mai bine o 
goeletă, de vreo 80 de tone, cu cinci oameni afară de noi. 

— Bine, o să mai vedem. 

Cu asemenea planuri treceau anii de şcoală dar 
deocamdată nu adunaseră bani nici cât s-ar fi cerut pentru 
chila vasului dorit de ei. În schimb îşi păstraseră 
entuziasmul, cercetaseră tot ce se putea numi carte de 
călătorie prin biblioteci, stătuseră de vorbă cu oameni de 
ştiinţă, întocmiseră chestionare cu privire la toate aspectele 
care trebuiau urmărite de un cercetător într-un ţinut nou. 

— După cum vezi, partea ştiinţifică a explorării noastre va 
fi mult mai uşoară decât călătoria în sine! zicea Anton 
Lupan. Ce trebuie să ştim, în definitiv? Să ne orientăm, să 


putem ridica pe hartă detaliile locului, să colecţionăm roci, 
plante, insecte şi animale şi să ştim cum să le conservăm. Pe 
urmă nu au decât să le ia în primire savanții şi să le pună 
nume latineşti. 

— Da, obiecta prietenul său, mai potolit. Dar în afară de 
ştiinţa elementară, pentru asta îţi trebuie un anumit simţ. 

— O să ni-l însuşim, Pierre! Ai văzut cum proceda Darwin. 
N-ai fi zis că era un mare preot în mijlocul naturii, ci un 
simplu turist. Până una alta, te vestesc că am fost la 
meşterul acela, pe rue Malherbe, am vorbit cu el şi mă 
învaţă să împăiez păsări. Asta ne va folosi. 

— Foarte bine! încuviinţă Pierre Vaillant, puţin cam 
absent. Eu mă gândesc la altceva - să nu socoteşti că e un 
gând mărunt, pe lângă ce avem noi de făcut. Oare o să 
găsim urmele tatălui meu? 

— Poate că da; asta nu depinde de dorinţa noastră, ci de 
noroc. 

Pierre Vaillant îşi scutură capul şi zâmbi: 

— Haide, băiete, nu te simţi dator să fii trist! Nu pentru 
asta mergem noi la capătul lumii. Dar, ştii, mi-aş simţi 
sufletul mai liniştit. 

— Te înţeleg, Pierre! Dacă tatăl meu, pe care nu l-am văzut 
de şapte ani, ar pieri într-un ţinut necunoscut, cred că nu aş 
avea viaţă tihnită până nu l-aş găsi. 

Aşa treceau anii, cu învăţătura şi cu pregătirea migăloasă 
a expediției lor, deşi nu era vorba de o pregătire materială, 
ci de aceea care privea mintea şi sufletul, poate mai greu de 
înfăptuit. O lună, vara, se duceau la practică, pe şantierele 
de la Toulon, unde se construiau vapoare de fier şi mari 
nave de război, ca să înlocuiască bricurile, corvetele şi 
fregatele de lemn care aveau să putrezească prin porturile 
lor. Apoi luna cealaltă o petreceau la Saint-Malo, printre 
pescari şi navigatori, plecând cu ei în larg şi făcând fără 
codeală oricare din asprele munci ale lor, pregătindu-se 
astfel pentru planul cunoscut doar de ei. 


Căci bătrânul moş Leon, slăbit de ani între timp, ieşea mai 
rar din cabina lui, nu-i mai urmărea ca în trecut, nu mai 
bănuia ce nutresc, socotea că, potolindu-se el, s-au potolit şi 
ei, judecind ca struţul cu capul ascuns în nisip. 

Pierre Vaillant, deşi mai vârstnic, era mai plăpând decât 
Anton Lupan; frigurile dobândite la Port-Said îl mai 
zgâlţâiau şi acum uneori, dar el nu pierdea nici acest timp 
ci, aşezat pe punte, învelit în pături până la gât, cerceta 
hărţile marinăreşti, cărţile de astronomie, sau mânuia 
sextantul, luând înălţimea soarelui şi făcând calcule, să afle 
locul unde se afla, desăvârşindu-se în meşteşugul de 
navigator - meşteşug pe care avea grijă să şi-l însuşească şi 
Anton Lupan la rândul său. Dar când Pierre Vaillant se 
simţea în puteri, arunca păturile de pe el, se avânta pe 
catarge, trăgea parâmele, învârtea la cabestan, ca orice 
matelot, sau ţinea cârma, străduindu-se să nu se abată din 
drum nici cu un grad, fiind şi ăsta un mare meşteşug, 
trebuitor viitorului lor drum. 

Când nu plecau în larg, colindau ţărmul, în căutarea unui 
vas potrivit, pe care să-l ia de model pentru vasul lor - şi 
unde ar fi putut găsi mai uşor un asemenea vas, decât pe 
plaja pescarilor de la Saint-Malo? Între timp făcuseră şi 
socoteala materialului trebuitor, intraseră în vorbă şi cu un 
negustor, cu privire la cost - care se ridica la vreo patru mii 
de franci cel puţin - şi cu toate că ei nu agonisiseră 
deocamdată decât trei sute cincizeci, îşi aleseseră chiar şi 
locul unde să pună vasul pe cală, peste un an sau peste doi. 

Pierre Vaillant îşi luă diploma de inginer constructor de 
vase numai cu doi ani înaintea lui Anton Lupan, fiindcă 
boala îl împiedicase să-şi dea examenele la timp, deşi el se 
dovedise un student nespus de serios şi de stăruitor. Un 
timp, după aceea, trebuiră să se despartă: Pierre se angajă 
la şantierele de la Saint-Nazaire, având grijă să nu 
cheltuiască decât un sfert din leafă pentru nevoile lui, restul 
punându-l deoparte, în scopul ştiut. 


Vara, fireşte, se întâlneau la Saint-Malo; lui Anton Lupan i- 
ar fi fost greu să se ducă la Bucureşti, să-l vadă pe tatăl său, 
căci din două luni de vacanţă una şi-o petrecea la practică, 
pe şantier. Hotărâse însă ca în anul când îşi va lua diploma 
să plece în ţară, să stea un timp acolo, lângă bătrân, şi 
numai după aceea să se întoarcă la Saint-Malo, spre a 
începe construcţia vasului lor, nădăjduind că vor avea până 
atunci banii trebuitori. 

Dar în anul când termină el şcoala, banii strânşi de Pierre 
nu puteau acoperi nici pe departe costul materialului 
trebuitor; inginerii, care nu au voie să facă nici o greşeală 
în calcularea rezistenţei materialelor, calculaseră greşit 
cuprinsul pungii lor, ceea ce nu se întâmplă, de pildă, cu cel 
mai puţin învăţat negustor. 

— Pierre, ştiu ce-avem de făcut! izbucni Anton Lupan, 
lepădându-şi descurajarea, el fiind cel ce se entuziasma mai 
uşor. Amânăm planul nostru numai cu un an, numai cu un 
an, auzi tu! - şi atunci vom avea de ajuns nu numai pentru 
vas, ci şi pentru echipaj! 

— Cum? 

— Mergem în Turcia! 

— În Turcia? Ce-are de-a face Turcia, cu Ţara de Foc? 

Anton Lupan ştia, se pusese un afiş mare, la poarta 
Politehnicei, că Turcia caută ingineri pentru construcţia 
drumului de fier. 

— Am făcut socoteala, Pierre! Turcii plătesc de patru ori 
cât putem câştiga aici. 

— Dar noi suntem ingineri de vase! 

— Ce-are a face?! O să construim poduri şi drumuri de fier 
- nu e mai greu! 

Lui Pierre Vaillant nu-i trebui mai mult de un ceas să-şi 
însuşească acest plan şi seara porniră spre Marsilia, unde 
se îmbarcară pe primul vapor care mergea la Stambul. Însă 
nu se îmbarcară ca pasageri, cu bilet, ci ca apprentis pe 
lângă comandant, declarând că vor să se facă ofiţeri de 
punte, ceea ce într-un fel era adevărat, cu singura 


deosebire că ei îşi făcuseră „aprentisajul” în mulţi ani şi 
astăzi, dacă ar fi avut brevet, ar fi putut chiar să comande 
un vas. 

Compania de navigaţie fu bucuroasă să angajeze ca viitori 
ofiţeri doi tineri cu diplomă de inginer, iar căpitanul fu şi 
mai bucuros să-i aibă sub comanda sa şi să stoarcă untul 
din ei, ca unul care, pe lângă practica-i îndelungată, nu 
avea învăţătură de carte într-un grad prea înalt. 

Cât îi priveşte pe cei doi tineri proaspăt îmbarcaţi, în cele 
două săptămâni de călătorie până la Stambul îşi făcură cu 
îndârjire ucenicia de marinari, fără să le pese de untul pe 
care într-adevăr îl stoarse din ei hapsânul de comandant, şi 
când debarcară, fură în situaţia de a depune la Bancă prima 
economie serioasă - costul călătoriei cu clasa întâi, plătit de 
imperiul Otoman - peste cele vreo două sute de franci 
agonisiţi din leafa lui de Pierre Vaillant. 

Pe timpul acela, nu se călătorea ca azi; plecând de la Paris, 
Anton Lupan ar fi vrut să treacă în sfârşit prin ţară, fiindcă 
nu-şi mai văzuse părintele de zece ani şi aflase că era 
bolnav. Asta ar fi însemnat însă o lună de întârziere, şi cine 
ştie dacă după aceea mai găsea liber postul ademenitor 
plătit de sultan. Poate peste şase luni, peste un an, i-ar fi 
fost mai uşor să se repeadă cu un vapor până la Brăila, de 
unde să se urce în tren; drumul de fier de la Bucureşti la 
Barboşi tocmai se lucra. 

Astăzi, o asemenea despărţire ar putea să ni se pară 
ciudată, un asemenea fiu ne-ar părea ingrat. Dar atunci, 
când cineva se ducea la trei mii de kilometri de casă, era 
ştiut că n-o să-i mai vadă pe ai lui ani şi ani. 

Pe timpul acela, scrisorile, depeşele, pe-acolo pe unde se 
pusese telegraf, nu mergeau ca azi. Când Anton Lupan află 
că tatăl său murise, zadarnic ar mai fi plecat; el primi 
această ştire în august, şi bietul bătrân murise în mai. 

— Nu fii mâhnit! îl îmbărbăta Pierre Vaillant. Nu te 
zbuciuma că ai lipsit de la căpătâiul lui, în ultimul ceas. Aşa 


cum îl cunosc, din scrisori, sunt sigur că în clipa morţii nu 
te-a judecat rău, ci te-a binecuvântat! 

Socotelile din Franţa nu sunt bune în Turcia - şi cei doi 
tineri ingineri se dovediră iarăşi nepricepuţi când era vorba 
de bani. După un an, cu toată economia lor, constatară că 
nu aveau încă de ajuns pentru ceea ce plănuiau. Rămaseră 
deci şi al doilea an, lucrând amândoi pe aceleaşi şantiere, la 
calea ferată Adrianopole-Stambul, fără să se despartă de 
cărţile ştiinţifice, de jurnalul bătrânului corsar şi de harta 
Ţării de Foc, cu pata aceea albă care îl fascina. Şi în tot 
acest timp, se gândeau cu stăruinţă, cu ardoare, la viitoarea 
călătorie, continuând să viseze şi să facă planuri, 
înfierbântaţi. 

Dormeau vara în corturi, iarna în bordeie sau prin case 
ţărăneşti, fără să se ducă la oraş, ca să nu risipească nici un 
ban. Erau printre ei ingineri francezi, englezi, belgieni, care 
veniseră aici atraşi de decorul exotic, de taina seraiurilor şi 
de ochii cadânelor, ascunşi sub iaşmac. Nădăjduind să 
poată ridica iaşmacurile acestea sub care ochii codaţi 
oglindeau farmecul Orientului, tinerii ingineri din Apus 
băteau înfumuraţi ulițele din Galata şi din vechiul Stambul. 
Apoi, dezamăgiţi de pudoarea cadânelor şi înspăimântați de 
biciul eunucilor care le însoțeau, se duceau în Pera, 
cartierul european, unde se îmbătau şi se consolau cu 
grecoaice, cu armence, nesupuse rigorilor nici unui Coran. 

Cum unii lipseau cu săptămânile, tinerii noştri prieteni 
luau asupra lor sarcinile acestora, primind de la ei, după 
tocmeală, un sfert, o treime, o jumătate din leafa plătită de 
padişah şi astfel economiile lor creşteau. În schimb, 
dinaintea zorilor şi până ce soarele asfinţea, nu le rămânea 
timp nici să soarbă o picătură de apă clocită, din urciorul 
vreunui ţăran. Seara cădeau frânţi, deşelaţi, dar înainte de- 
a adormi mai făceau planuri în şoaptă, visau. 

Sunt pe lume asemenea oameni, lumea tihnită să nu se 
mire - frumuseţea Pământului, bucuriile vieţii de la ei se 
trag! 


Abia în primăvara celui de al doilea an, când drumul de 
fier ajungea pe malul Cornului de Aur, cu ape de smarald, 
îşi îngăduiră prima călcare a acestui aspru program: 
închiriară o barcă şi se duseră la Stambul, cu gândul ca o 
duminică întreagă să-şi facă de cap. Dar oare, ar fi putut să 
se avânte în marele şi ciudatul oraş, înainte de a da o raită 
pe cheiul Galatei, unde forfotea mulţime de marinari sub 
cerul dantelat de catargele vapoarelor şi corăbiilor care 
veneau sau se pregăteau să plece spre porturi îndepărtate, 
să împânzească mările şi oceanele toate, la nord, la sud, la 
apus şi la răsărit, câte mări şi oceane erau? 

În acea duminică însorită de la începutul lui martie, 
plimbându-se prin port văzură o goeletă olandeză, Marta, 
pe care căpitanul bolnav, descurajat şi părăsit de echipaj, o 
vindea cu o mie de lire, adică mult mai puţin decât preţul 
unei caravane de măgari. Oamenii săi se angajaseră unul 
câte unul pe vapoare, fiindcă aveau muncă mai puţină şi li 
se plăteau lefuri mai mari. Da, bătrânul căpitan îşi dădea 
seama, vapoarele aveau să alunge în curând corăbiile de pe 
mări, să acopere cerul cu fumul lor negru în locul pânzelor 
albe. Nu-i rămânea decât să-şi vândă vasul aici, unde se mai 
găseau căpitani, puzderia aceea de căpitani ai Levantului, 
mulţumiţi să aibă corabia lor şi să care mărfuri de ici-colea, 
în Marea Neagră, în Marmara şi în arhipelag. Şi totuşi, nici 
chiar aici cumpărătorii nu se iveau. La început ceruse trei 
mii de lire, apoi două, şi în sfârşit ajunsese la una... 

— Scump, fraţicule! spuneau căpitanii greci, strâmbând 
din nas. 

S-ar fi părut că vasul nu le plăcea, lor care navigau pe 
barcazuri cu bordajul de brad, le-ntăreau cu sfoară pe unde 
slăbeau şi dacă se întâmpla să nu se înece, mergeau cu ele 
aşa până ajungeau putregai. 

Turcii încaltea, credincioşi caicelor din Bosfor, arcuite la 
pupa şi la prova ca nişte papuci de serai, nu întorceau nici 
măcar capul să privească minunea asta de vas, despre care 
un cunoscător şi-ar fi dat seama îndată că e făcut să 


înfrunte cele mai aspre furtuni, furtunile din Marea 
Nordului, cu valul scurt şi îndesat, deci, cu atât mai uşor să 
se poată avânta pe orice altă mare şi pe orice ocean. 

Pierre Vaillant şi chiar Anton Lupan s-ar fi putut socoti 
acum cunoscători destul de încercaţi, nu fiindcă erau 
ingineri cu diplomă, ci fiindcă veri în şir îşi făcuseră la 
Saint-Malo o ucenicie mai prețioasă decât orice patalama ar 
fi avut în buzunar. lar o mie de lire era tocmai suma 
agonisită de ei, de când tot adunau. 

Cei doi prieteni se priviră, fără să-şi spună un cuvânt - şi 
într-o clipă tot planul li se schimbă în cap: de ce să 
construiască un vas nou, care le-ar fi cerut cu lucrul lui încă 
un an, pe lângă că i-ar fi costat de cinci ori cât acesta? 

E drept că Anton Lupan, atât de înflăcărat totdeauna, se 
sperie puţin, dar abia după ce se văzu, împreună cu 
prietenul său, proprietar de vas; fiindcă târgul se făcuse la 
iuţeală, cât să sorbi un filigean de cafea. 

— Domnule, vorbi Pierre, fără să se aşeze pe scaunul oferit 
de căpitan. Marta preţuieşte mai mult, dar noi avem exact o 
mie de lire, cât ceri dumneata. 

Se aflau toţi trei în cabina căpitanului, după ce 
examinaseră vasul de la un cap până la celălalt. Anton 
Lupan simţea legănarea Bosforului, simţea mirosul de lemn 
încins, de cânepă, de catran, privea raza de soare care intra 
veselă pe spirai, i se părea că navighează pe ocean şi o 
fericire nelimpede i se ridica în suflet, ameţindu-l, făcând să 
i se clatine capul ca omului beat. 

— Mi se pare necinstit să mă folosesc de un moment 
neprielnic pentru dumneata, spunea mai departe Pierre, cu 
tremur în glas. O să aşteptăm o săptămână - şi dacă până 
atunci nu s-o ivi un cumpărător să ofere un preţ mai potrivit 
cu preţul adevărat... 

Cu toate necazurile sale, căpitanul păru să facă haz: 

— Tinere, din ce planetă picaşi? lată, fiindcă mi-ai vorbit 
cinstit, am să-ţi vorbesc şi eu tot aşa: crezi că tocmai 
Stambulul e portul acela din lume, încă nedescoperit de 


nimeni, unde o să vină cineva şi să-mi spună: „Ai cerut o mie 
de lire; e prea puţin - poftim o mie şi una!” N-o să dea 
nimeni o liră mai mult, nu o liră, un onlic, o para! 

Apoi căpitanul îi privi pe amândoi, mirat, căci niciunul n- 
avea înfăţişare de marinar. 

— Şi de ce vreţi s-o cumpăraţi? 

— Să călătorim în lume; dorim să ajungem într-un loc care 
încă nu s-a cercetat. 

— N-aveţi niciunul treizeci de ani! 

— Ba treizeci şi cinci! răspunse Pierre. 

— Eu douăzeci şi opt! adăugă Anton Lupan. 

— “Tocmai bine! Atunci puteţi să plecaţi. Să fi fost mai 
tânăr, aş fi mers cu voi, măcar şi cârmaci, dacă n-aţi fi vrut 
să mă luaţi căpitan. 

Şi întorcându-se spre Pierre, ca mai vârstnic, căpitanul 
schimbă tonul, de-ai fi crezut că e supărat: 

— Câţi bani spuneai că ai? 

— O mie de lire... 

— Bine! Daţi-mi nouă sute, să vă rămână şi pentru echipaj! 

Şi fiindcă amândoi cumpărătorii protestau, căpitanul 
adăugă, încruntat: 

— Faceţi cum vă spun; altfel trag vasul în larg şi îl înec cu 
mâna mea. N-o să-l dau tâlharilor de pe mal! 

Într-adevăr, Anton Lupan se sperie abia după ce se văzu 
proprietar. 

— Acum ce-o să facem? Oare nu ne-am pripit? Să nu păţim 
ca fericitul acela care a câştigat un elefant la loterie, şi s-a 
bucurat toată ziua, ca pe urmă să se îngrozească, fiindcă 
hrana pachidermului îl sărăcea. 

Noroc că în viaţa celor doi prieteni, îndoielile unuia se 
compensau cu înflăcărarea celuilalt; fiecare, pe rând, era 
furnizorul de entuziasm. 

— Dragul meu, răspunse Pierre Vaillant, omul acela era un 
guguman. Eu în locul lui aş fi plecat în Africa şi elefantul 
meu şi-ar fi găsit hrana singur, cum şi-o găsesc celelalte mii 
de elefanţi. 


— Cu alte cuvinte? întrebă Anton Lupan. 

— O să găsim echipaj... 

— Căpitanul cum n-a găsit nici măcar un om, de leac? 

— Era bătrân şi descurajat, şi ursuz pe deasupra, ca toţi 
bătrânii care oftează după vremea lor, fără s-o înţeleagă pe 
a celorlalţi. Cu tinereţea noastră e altceva; ai văzut că l-am 
câştigat până şi pe el, cât e de ursuz şi de înciudat! 

— Şi după ce-om avea echipajul? 

— O să cărăm mărfuri, în Egee, în Marmara, poate şi-n 
Mediterană, şi la anul, dacă om face treaba cu cap, o să 
avem destui bani ca să pornim peste Atlantic. 

— Dar contractul nostru nou cu Direcţia drumului de fier 
expiră abia peste un an. 

— Unui din noi va rămâne şi va răspunde de treburile 
celuilalt. Doar am mai făcut şi pentru alţii aşa ceva. 

— E adevărat, dar ei cel puţin erau aici, puteau fi văzuţi, 
iscăleau hârtiile, se duceau să încaseze banii. 

— O să se aranjeze şi asta! În Turcia, ce nu se poate 
aranja? Am aflat că aici sunt slujbaşi care, printr-o anumită 
socoteală, ocupă în acelaşi minister, de pildă, şi-un post de 
director, şi unul de impiegat, şi unul de portar. Unul din noi 
va fi în acelaşi timp şi Pierre Vaillant, şi Anton Lupan - iar 
bugetul padişahului îi va plăti pe amândoi, ceea ce, faţă de 
nevoile noastre, nu-i un lucru de lepădat. 

Anton Lupan cunoscuse lumea studenţească de la Paris, 
lumea pescarilor, marinarilor, constructorilor de vase de la 
Saint-Malo, apoi în treacăt pe a unor marinari de pe 
vaporul englezesc cu care călătorise de la Marsilia, şi în 
sfârşit, lumea muncitorilor de la drumul de fier, ţărani 
greci, turci, bulgari, macedoneni, oameni posomorâţi, şi 
închişi în ei. Acum începea să cunoască lumea Levantului - 
dar mintea lui n-o putea cuprinde, n-o înţelegea. 

Stăteau, el şi Pierre Vaillant, pe puntea corăbiei, la pupa, 
rezemaţi de parapet, şi se uitau la hamalii care duceau 
cufărul căpitanului pe mal. Câteva minute mai târziu, 
cufărul acesta buclucaş făcea să se ştie în tot portul că 


Marta avea alt proprietar. Vreo trei căpitani turci, vreo 
şapte greci, doi albanezi, un armean, se năpusteau pe 
punte, înfuriaţi: 

— Aţi cumpărat? 

— Da! 

— Cu o mie de lire? 

— Cu nouă sute! răspunse, zeflemitor, Pierre Vaillant. Un 
grec păşi înainte, roşu la faţă, să zici c-o să pice jos, lovit de 
dambla. 

— N-ai ştiut că vreau să cumpăr eu? 

— Eu am vrut să cumpăr! strigă un turc, cu iatagan. 

— Ba eu, fraţicule! se împotrivi grecul, mai roşu în obraz. 
Ceilalţi murmurară, la fel de indignaţi; fiecare se tocmise, 
fiecare aşteptase să mai treacă o zi-două şi căpitanul să mai 
lase un ban. Lumea Levantului începea să se arate şi Anton 

Lupan o privea, cu ochii mari. 

— Nouă sute ai dat? gâfâi grecul. Îţi dau o mie şi fugi de- 
aici; e corabia mea! 

— Dau o mie o sută! se auzi alt glas. 

— O mie două sute! strigă primul turc, scoțând punga din 
buzunar. 

— O mie trei! zise, cam speriat, singurul armean. Glasurile 
se amestecară: 

— O mie cinci sute! 

— O mie şase! 

— Allah! 

— O mie şapte! 

— Aman! 

— Două mii! gâfâi armeanul, speriat. 

— Te tai! strigă turcul cu iatagan. 

Aşa s-ar fi atins preţul cerut prima oară de bietul căpitan, 
dacă răbdarea lui Pierre Vaillant n-ar fi ajuns la cap. 

— Prea cinstiţilor căpitani, vă rog să debarcaţi, fiindcă vă 
osteniţi în zadar. Suntem stăpânii corăbiei şi n-o vindem, 
chiar dacă ne-ar cere-o sultanul şi ne-ar plăti-o cu jumătate 
din serai. 


Levantul cobora pe chei, în amestec de giubele, de fesuri, 
de turbane şi de şalvari, blestemând, înfuriat: 

— Câine de ghiaur! 

— Franţuz parşiv! 

— Valah murdar! 

— Allah! Allah! 

— Aman! 

În timp ce Anton Lupan se clătina, ca şi când l-ar fi lovit 
cineva în cap. 

— Dar înainte de a căuta echipajul, continuă Pierre 
Vaillant reluându-şi netulburat ideea întreruptă de vizita 
numeroşilor căpitani, cred că trebuie să schimbăm numele 
corăbiei. Ţie Marta îţi place, îţi spune ceva? 

— E un nume de femeie... 

— Fireşte, asta ştiam. Dar nu înţeleg să păstrăm un nume 
de femeie, care nici măcar nu e numele iubitei mele, că nu 
am niciuna, dacă n-am uitat. 

— Nici eu! oftă Anton Lupan. 

— Tinere, ţi-ai ales singur drumul! Dar bagă de seamă, 
acum, dacă ai pornit, nu da înapoi! O să vină şi vremea 
dragostei, când o să ai răgaz pentru ea... Vezi numai să n-o 
cheme Marta, fiindcă-i un nume rece ca un ghețar. Sunt 
sigur că nu-i plăcea nici căpitanului, însă, ce vrei, pesemne 
era numele neveste-si şi bietul om fusese obligat să se 
supună acestui obicei barbar. Dacă un căpitan nu-şi botează 
corabia cu numele femeii lui, înseamnă să nu mai aibă trai 
cu ea. La Saint-Malo era un pescar bătrân - nu-l ştii tu, 
murise când ai venit prima oară acolo - care avusese şase 
neveste şi ca urmare schimbase de şase ori numele 
sloopului cu care pescuia. Când a ajuns la a şaptea nevastă, 
dimineaţa, după nuntă, s-a dus omul pe plajă, cu pensula şi 
cu cutia de vopsea, pentru cuvenitul ritual. Dar un şugubăţ 
i-o luase înainte, şi peste noapte sloopul îşi căpătase în 
sfârşit numele care i se potrivea cu adevărat: „Barbă 
Albastră”. Nu glumesc: pe coasta Mânecii cunosc toţi istoria 
asta. 


— Bine, dar el nu l-a schimbat? întrebă râzând Anton 
Lupan. 

— Nu, fiindcă, vezi tu, bătrânul pescar era un om drept şi 
socotise că trebuie să îndure acest nume de batjocură, ca să 
ispăşească măcar aşa numeroasele lui blestemâăţii. 

— De unde ştii? Poate că se mândrea! 

Pierre Vaillant îşi duse arătătorul la tâmplă şi făcu ochii 
mari, ca omul care îşi descopere cu întârziere o lacună în 
cap. 

— Te pomeneşti! Şi lumea care-l credea pocăit! Ce bătrân 
potlogar! Ei, dar hai să ne întoarcem la Marta. Tu ce nume 
i-ai da? 

— Nu ştiu... Cred că ar trebui să fie un simbol, să se lege 
de dorinţele noastre. 

— Adică tot după ritual! 

— Dar după un ritual mai nobil decât al bătrânului tău 
pescar! 

— Ei bine, atunci s-o numim L'Esperance... Cum se spune 
asta pe limba ta? 

— Speranţa. 

— Nu sună urât, totuşi, dacă nu-ţi jignesc sentimentele 
patriotice, de valah, mi-ar plăcea mai mult cuvântul din 
limba mea; e mai... mai internaţional. 

În seara aceleiaşi zile, Marta, sub numele ei nou, 
L'Esperance şi sub pavilionul francez, avea cinci oameni 
echipaj, ba chiar şi un căpitan, care s-ar fi putut să fie 
căpitan adevărat, deşi n-o putea dovedi cu acte, ci numai cu 
martori gălăgioşi din port, gata să jure pe Biblie sau pe 
Coran. 

— Care dintre noi se îmbarcă şi care rămâne pe uscat? 
întrebă Pierre Vaillant. 

— Desigur că te îmbarci tu; eşti mai vechi marinar decât 
mine, răspunse Anton Lupan. 

— Bine! Atunci îţi încredinţez sarcina să mă reprezinţi pe 
lângă sultan. 


La căderea nopţii, Anton Lupan lua Cornul de Aur, în lung, 
cu barca, să se întoarcă la drumul lui de fier, de care nu 
putea să nege că se simţea legat. 

Fusese de ajuns o singură zi, ca în soarta lor să se schimbe 
atâtea! Aveau o corabie, adică mijlocul principal ca să plece 
spre locurile la care visaseră atâţi ani. Se mai despărţise şi 
alteori de Pierre Vaillant, de la începutul prieteniei lor, dar 
abia acum, rămas singur, îşi dădea seama câte îl legau de 
acest om minunat. Sub scepticismul şi reținerea lui se 
ascundea o inimă caldă, generoasă, şi-un entuziasm 
neegalat decât de îndârjirea cu care îşi ducea orice 
hotărâre până la cap. Atunci când părea mai neîncrezător, 
mai şovăielnic, atunci se lupta cu piedicile mai dârz, atunci 
îi era sufletul mai înaripat. 

Duminica următoare, când reveni în port, pe cheiul 
Galatei, Anton Lupan făcu ochii mari: L'Esperance se afla la 
locul ei, dar n-o mai recunoştea, părea mai mică, adâncită 
în apă, de ai fi zis că se scufundă, dacă oamenii nu s-ar fi 
mişcat pe punte, netulburaţi. Echipajul tocmai închidea 
gura magaziei, acoperind-o cu tenda. Căpetenia lor părea 
să fie un om vânjos ca un taur, mai degrabă îndesat decât 
înalt, cu pieptul ca o platoşă de aramă şi cu nişte mustăţi 
negre, lungi şi ţepoase, de te înspăimântau. 

Pierre Vaillant se afla la prova, în faţa unei măsuţe puse 
lângă catarg şi stătea de vorbă cu un străin, îmbrăcat în 
giubea de bogătaş. Acesta era kir 'Ţiminadis, cel mai mare 
negustor de coloniale din Bosfor, Marmara şi arhipelag. 
L'Esperance tocmai încărcase mărfurile sale: cincizeci de 
butoaie cu măsline, două vagoane de orez în saci, optzeci 
de butoaie cu untdelemn, cinci mii de kilograme de cafea, 
apoi lăzi cu portocale şi lămâi, cu totul şapte vagoane şi 
ceva. 

— Cum merge slujba la sultan? strigă Pierre, venind în 
întâmpinarea lui Anton Lupan. 

Acesta se uită speriat la omul cu mustăţi mari. Abia acum 
văzuse că avea o cicatrice, urma unei tăieturi adânci pe 


obraz. 

— Parcă nu l-am văzut rândul trecut. Nu ţi-e teamă de el? 

— Vorbeşti de Sotir? L-am angajat după plecarea ta. E un 
om al dracului, dar altminteri un cârmaci fără pereche, 
după câte am aflat de la căpitani. 

— Şi căpitanul tău? 

— Doarme, în cabină la pupa. N-avea grijă; după două 
drumuri mă descotorosesc de el; nu-mi trebuie mai mult ca 
să fiu eu căpitan. 

— Dar văd că ai încărcat marfă şi nu spui nimic; ăsta-i 
evenimentul cel mai important. Ai făcut socotelile, ne 
îmbogăţim, sau mai va? 

Pierre părea stânjenit. 

— Da, am luat şapte vagoane de coloniale; tocmai semnam 
actele cu kir 'Ţiminadis... Ar fi trebuit să te vestesc, poate 
voiai să te duci tu cu marfa asta... 

— De ce? se miră Anton Lupan. 

— Fiindcă e pentru un port valah... 

— Galaţi? 

— Întocmai. Poate ai fi vrut să-ţi vezi ţara; lipseşti de atâţia 
ani! 

— Pierre, asta-i adevărat, dar dacă vrei să plecăm mai 
curând peste Atlantic, să nu fim sentimentali! Du-te, eşti 
mai priceput decât mine, numai ai grijă, adună cât mai 
mulţi bani! 

— Şi tu la fel! Nu-ţi fie milă, jupuieşte-l pe sultan! 

L'Esperance ridică ancora în aceeaşi zi, înainte de amiază, 
fiindcă bătea vântul dinspre Marmara, iar curentul ducea 
spre Marea Neagră, ceea ce se întâmplă numai în zece- 
cincisprezece zile din cele trei sute şaizeci şi cinci ale unui 
an. 

Anton Lupan o însoţi de departe, mergând de-a lungul 
cheiului, până unde acesta se sfârşea, sub cazărmile de 
artilerie de la Top-Hane€. Acolo rămase nemişcat, un ceas, 
două, trei, cu ochii după L'Esperance. Apoi pavilionul ei 
tricolor, fluturat de vânt, se pierdu în negurile albăstrii de 


pe Bosfor şi pânzele albe se topiră, una câte una, pieri şi 
ultimul catarg... 

Aşa se despărţiră - şi de atunci nimeni nu-i mai aduse vreo 
veste despre Pierre Vaillant... 

Trei zile mai târziu se stârni fierbere la Stambul: începuse 
războiul în Balcani - turcii alergau pe străzi speriaţi, grecii 
şi bulgarii se ascundeau, sultanul era la aman. 

Anton Lupan aşteptă neliniştit să se întoarcă L'Esperance, 
şi când trecu o lună, fără să se audă nimic despre ea, se 
gândi că războiul îl silise pe Pierre Vaillant să se refugieze 
cu corabia pe vreun braţ al Dunării, ori pe vreun canal. Ştia 
că el o să se descurce, îl ştia isteţ şi brav. 

Dar iată că nu trecură zece zile din mai, când se răspândi 
vestea că Ţările Române se declaraseră neatârnate şi, 
alăturându-se oştilor ruse, porniseră cu război asupra 
hainului Imperiu Otoman. 

Acum pentru un valah era primejdios să rămână o zi mai 
mult pe pământ turcesc, căci turcii păreau înfuriaţi. Anton 
Lupan lăsă baltă drumul de fier şi se îmbarcă în pripă pe 
primul vapor care pleca spre Marmara. Era un vechi vas 
italian, cu pânze şi maşini, cu două catarge, care l-ar fi făcut 
să semene cu un bric dacă n-ar fi avut la mijloc coşul înalt. 
N-avea elice, ci zbaturi, aşa că se mişca greoi, ţinea marea 
prost pe timp rău şi, doamne! ce se mai legăna! 

Cu acest vas blestemat, sub comanda unui căpitan care 
nu-l cruța, cutreieră Mediterana, Marea Roşie şi Golful 
Persic, iar peste un an, când se făcuse linişte în Balcani, se 
întoarse la Stambul cu brevet de ofiţer al doilea, cu o aspră 
ucenicie de navigator şi cu o sută de lire sterline în 
buzunar, ceea ce era o sumă mărişoară, lira englezească 
întrecând-o de zece ori pe cea bătută la Stambul de sultan. 

Anton Lupan nădăjduia că între timp Pierre Vaillant 
adunase şi el ceva, şi astfel, puteau porni cu L'Esperance 
peste ocean. 

Dar corabia nu se întorsese în Bosfor, nimeni nu o văzuse, 
nu se mai ştia nimic despre ea. Domnul Ţiminadis era pe 


jumătate ruinat, în timpul războiului grecii nu fuseseră 
cruţaţi - şi îşi smulgea părul din cap: pierduse mai mult, nu 
numai cele şapte vagoane de mărfuri îmbarcate pe 
L'Esperance. 

— S-a înecat, nu înţelegi dumneata? Am scrisoare de la kir 
lacomachi, de la Galaţi. 

— De unde ştie domnul lacomachi că s-a înecat? 

— Păi dacă n-a sosit, ce să fie altceva? Crezi că s-a urcat în 
rai? 

Anton Lupan nu putea să creadă, nu înţelegea. Poate 
L'Esperance naufragiase, atâtea corăbii naufragiau, dar era 
peste putinţă ca prietenul său să nu se fi salvat. 

Scrise la Saint-Malo; îi răspunse fratele mai mic al lui 
Pierre: moş Leon era bolnav, nu mai ieşea din cabina lui şi 
aştepta să i se întoarcă nepotul hoinar; de un an şi ceva, 
nimeni nu mai primise ştiri de la Pierre Vaillant. 

Îi scrise domnului lacomachi, la Galaţi; negustorul 
răspunse că nu primise nici o marfă; restul nu-l privea. 

Scrise căpitanilor de port de la Burgas, Varna, Constanţa, 
Sulina, Odesa, întrebând dacă nu ştiau ceva despre goeleta 
L'Esperance. Unii nu-i răspunseră, poate nici nu existau, 
alţii nu auziseră niciodată de vasul căutat. 

Urmară anii negri din viaţa lui Anton Lupan: pierdut fără 
urmă acest prieten, care dacă ar fi fost fratele lui adevărat 
nu i-ar fi fost mai drag, pierdută L'Esperance, ca un simbol 
al tuturor speranţelor ce se pierdeau, pierdut, zădărnicit 
planul călătoriei lor peste ocean! 

Să se întoarcă în ţară, nimic nu-l îmbia. Aflase că la căile 
ferate care se construiau nu erau preţuiţi inginerii valahi. 
Oamenilor puşi în fruntea înnoirilor nu le-ar îi plăcut să 
vadă printre ei pe unul mai destoinic, mai întreprinzător, 
mai îndrăzneţ decât ceilalţi, amenințând să le strice 
rosturile strămoşeşti şi să le tulbure tihna unei vieţi care se 
mişca iavaş-iavaş, prin colb, ca diligenţele de acum cincizeci 
de ani. 


Noroc că, deşi ciuntit, Imperiul Otoman întindea şi el căi 
ferate, dincolo de Bosfor, în Anatolia. 

Anton Lupan construi podul de fier de lângă Vezir-han, 
peste Sakar, construi gări, viaducte, silozuri... Din când în 
când se repezea la Stambul sau trimitea iscoade, să vadă 
dacă nu se aflase ceva despre Pierre Vaillant. Uneori avea 
presimţirea că prietenul său era în viaţă, apoi se descuraja, 
ca peste o săptămână să spere iar. Dar când trecu încă un 
an, îşi dădu seama că zadarnic ar mai fi aşteptat. 

Din clipa aceea simţi trezindu-se în el, arzătoare, dorinţa 
de a nu părăsi vechiul plan, de a-l duce fie şi singur până la 
sfârşit. Avea acum adunate două sute cincizeci de lire 
sterline şi când se ducea la Stambul, cutreiera cheiul 
Galatei, nădăjduind să găsească o corabie care să semene 
cu L'Esperance. Numai că, de la război, nu se mai vedeau 
decât barcazuri şi caice şubrede, din lemn de brad, bune 
pentru strâmtori, pentru Marmara şi la nevoie pentru 
arhipelag, iar preţul lor era de trei-patru ori mai urcat. 
Istoria cu căpitanul Martei fusese o întâmplare care nu se 
repeta. Două sute cincizeci de lire sterline nu mai ajungeau 
azi nici să arvuneşti o corabie ca L'Esperance. 

Din păcate, tocmai atunci, construcţia căilor ferate 
otomane intra în impas; pare-se, tot de pe urma războiului, 
vistieria padişahului suferea grav. Anton Lupan ajunse cu 
un barcaz la Pireu, iar aici se îmbarcă pe un vapor olandez, 
care pleca spre Indii şi avea nevoie de al doilea ofiţer, 
fiindcă cel vechi căzuse bolnav. Navigă până la Singapore, 
unde dădu examen în faţa Comisiei Maritime şi căpătă 
brevetul de prim ofiţer, ceea ce îi îngăduia să se îmbarce pe 
orice vas ca ajutor de comandant, ca secund, cum se spune 
mai pe scurt azi. 

În 1881 când reveni în Mediterană avea agonisite cinci 
sute de lire sterline, iar examenul dat la Marsilia îi 
recunoştea titlul de căpitan de cursă lungă, ultimul brevet 
în ierarhia marinarilor, care-l îndreptăţea să comande vase 
de orice tonaj, în orice mare a lumii. Pe lângă vechea lui 


meserie, însuşită cu râvnă în ani de studiu îndelungaţi, 
făcuse, aproape fără să vrea, o întreagă carieră de marinar. 

Acum îl cunoşteau mulţi căpitani şi mateloţi, de la Marsilia 
la Pireu, la Port-Said, iar în Marea Roşie unde navigase mai 
îndelungat se născuseră legende despre luptele lui cu 
piraţii arabi. El se simţea stânjenit când le auzea: într- 
adevăr, pusese adesea pe fugă asemenea tâlhari, care 
atacau în miezul zilei corăbiile şi le prădau, dar făcuse asta 
de pe puntea unui vapor de două mii de tone, înconjurat de 
oameni viteji şi bine înarmaţi. La Suez, la Port-Said, la 
Berbera, îl cunoşteau hamalii, pescarii, copiii dezbrăcaţi 
care hoinăreau pe chei aşteptând să le arunci un ban... 

Deşi mările sunt mai întinse decât uscatul, numără 
drumuri mai puţine, fiindcă ele nu ocolesc munţi, nu caută 
vaduri, nu au puzderia de răspântii care duc la fiecare oraş, 
la fiecare sat, ci se trag cu sfoara de la un port până la 
celălalt. Dar în chipul acesta sunt mai umblate şi marinarii 
se cunosc mai bine între ei decât oamenii de la uscat. 

E drept că astăzi vapoarele au orar regulat şi când se 
întâlnesc, după ce se salută grav, coborând pavilionul de la 
pupa şi ridicându-l iar, tradiţie pe care ivirea maşinii nu a 
spulberat-o, îşi vede fiecare grăbit de calea sa. 

Corăbiile odinioară, şi chiar vapoarele în primii lor ani nu 
făceau aşa; căpitanii întorceau prova în vânt şi de la zece 
paşi se puneau pe taifas, dacă nu cumva se pofteau unul pe 
altul la un pahar de vin, la o cafea şi la o ţigară de tutun 
aromat. Mateloţii, aplecaţi peste parapete, tăifăsuiau şi ei 
întocmai ca bravii lor căpitani, şi astfel, în aceste popasuri 
de un ceas, oamenii se cunoşteau, îşi spuneau păsurile, 
povesteau ultimele întâmplări din porturi, legau prietenii 
care dăinuiau, chiar dacă trebuiau să treacă luni şi ani până 
să se întâlnească iar. 

Amintirea acestei vieţi, necunoscută celor de la uscat, îi 
încălzea inima lui Anton Lupan. Pentru a porni la drumul 
atât de mult visat, nici cele cinci sute de lire sterline, nici 
brevetul de căpitan nu preţuiau cât putinţa lui de a 


pătrunde până în adânc tainele sufletului de marinar. O 
corabie ar fi găsit cândva, ar fi putut să adune şi destui bani 
ca să cumpere provizii şi să plătească un echipaj. Dar oare, 
el singur, fără Pierre Vaillant, ar fi putut să-şi conducă 
echipajul la mii de mile de porturile lui, prin furtuni, 
uragane şi primejdii de neînlăturat, dacă nu şi-ar fi însuşit 
bunul cel mai de preţ, cheia inimilor aspre ale acelor 
oameni neobişnuiţi, smulşi din rădăcinile lor pământeşti şi 
răsădiţi, ca nişte plante sălbatice, pe ogorul nestatornic al 
nesfârşitului şi de-a pururi zbuciumatului ocean? 

Mai simţea şi acum lipsa lui Pierre Vaillant, dar nu îi mai 
era atâta teamă să se pregătească singur de drum. Jurnalul 
lui moş Leon, cărţile, scrisorile lui Darwin, instrucţiunile lui 
îl însoţiseră în toate călătoriile de până atunci; le scoase iar 
la iveală şi, aplecat deasupra lor, iar începu să viseze, 
ceasuri întregi, când zâmbitor, când încruntat. 

De la Marsilia plecă la Bucureşti, de data asta folosindu-se 
de binefacerile drumului de fier, cu o satisfacţie 
copilărească, fiindcă lucrase destule drumuri de fier în viaţa 
sa. Se socotea dator să facă acest drum, să-şi revadă ţara, 
acum când se pregătea să lipsească iarăşi mult timp. Dar, 
mai cu seamă, voia să caute, o ultimă oară, urmele lui 
Pierre Vaillant... 

Bucureştiul crescuse, şi totuşi lui i se părea, mai mic; 
străzile parcă nu-l mai încăpeau. Dealul de la Mihai-Vodă se 
tocise, iar Dâmboviţa, fastuoasă în amintirea lui de copil, se 
înghesuise într-un canal, fără sacagii şi fără orătănii 
gălăgioase pe mal. Nucii din grădină se uscaseră, pe strada 
din faţă se punea pavaj şi negustorii dădeau târcoale 
locului, căutându-l pe proprietar: voiau să cumpere 
grădina, să ridice prăvălii cu etaj; oraşul se mărea. 

Casa părăsită acum şaisprezece ani era în grija unui 
bătrân orb, care-l îmbrăţişă plângând, fără ca Anton Lupan 
să înţeleagă de ce; nu-şi amintea de el şi nici orbul nu putu 
să-l lămurească de când şi prin ce împrejurări venise aici. Îi 
auzea paşii, târşâind în urma lui, întretăiaţi de suspine 


scurte, ca nişte icneli, şi între două suspine, bătrânul 
spunea un cuvânt de recunoştinţă despre milostenia celui 
repauzat. 

În casa scundă, intrată în pământ până la cercevelele 
geamurilor, cu streşinile atârnând obosite, ca aripile unui 
croncan jumulit, fiul întors dădu peste un mic sipet, care 
cuprindea agoniseala bătrânului Lupan. Până în pragul 
morţii, acesta se străduise necontenit cu copiii, învăţându-i 
carte, căci cu şcolile era încă greu, şi într-un an mai mult, în 
altul mai puţin, adunase vreo două sute de galbeni, care, 
împreună cu un pumn de giuvaeruri, înfăţişau un mic avut. 
O scrisoare caligrafiată larg, cu acele înflorate chirilice de 
care bătrânul nu se despărţise până la sfârşit, spunea 
astfel: „Fiul meu, deoarece simt că voi închide ochii înainte 
de a te vedea, îţi las aici gândul meu de rămas bun şi 
binecuvântarea mea. Află, dacă n-ai simţit, că de la moartea 
bunei tale mame n-am avut alt gând decât gândul tău. 
Fiindcă acum, în anii bătrâneţii, nevoile mi-au fost mici, am 
pus deoparte rodul strădaniei mele, ca să te bucuri tu de el, 
carele eşti tânăr şi ai nevoi mai mari. Atât că, să ştii, dorinţa 
mea este nu să huzureşti cu ceea ce îţi las, fiindcă nici n-ai 
putea huzuri prea mult, ci asta să-ţi ajute spre îndeplinirea 
gândurilor tale şi ale prietenului tău, iar dacă aţi 
deznădăjduit în planul vostru aşa de greu şi de neînțeles 
celor din jur - să-ţi folosească banii aceştia la orice ar fi 
spre binele semenilor tăi...” 

Acest îndemn neaşteptat, care pe Anton Lupan îl zgudui 
adânc, se aşeză dintr-o dată, ca un puternic stâlp susţinător, 
lângă vechile îndemnuri din sufletul lui. Şi astfel, cu 
îndemnul crescut, în loc să fi ostenit între timp, pornise el la 
drum în ziua când l-am întâlnit coborând din tren la Galaţi. 
Folosise iarna ca să facă iarăşi cercetări, să vadă dacă totuşi 
nu se aflase nimic despre Pierre Vaillant; dar nici oamenii 
de prin porturi, nici negustorii, nici vameşii, nimeni nu 
auzise vreodată de acest nefericit călător şi de corabia lui. 


În primăvară, după ce vându casa părintească, 
giuvaerurile şi alte câteva mici bunuri lăsate de bătrân, 
porni, cu destui bani asupra lui, ca să colinde porturile în 
căutarea unei corăbii - şi tocmai aici, la gura Dunării, 
întâmplarea făcu să dea peste L'Esperance. Această epavă, 
întâlnită când nu se mai aştepta, i se părea un mesaj de la 
Pierre Vaillant. Avea s-o scoată din nisip, s-o întregească, să- 
i redea viaţa şi, însoţit de umbra prietenului dispărut, să se 
avânte cu ea peste ocean ca să ajungă în acea ţară 
depărtată la care ei doi visaseră ani îndelungaţi. 

Dunărea - rostogolindu-i prin faţă valuri de amintiri - şi 
marea, fremătând dincolo de stuf, îl făceau să retrăiască tot 
zbuciumul acestui vis, să înţeleagă că nu va simţi fericirea 
întreagă până nu-l va împlini. 

Oamenii care la acest ceas, aici, în oraşul micuţ de la gura 
fluviului sau în alte oraşe, peste râuri şi munţi, dormeau 
tihniţi, cu scufii trase peste urechi, cu lumânarea la căpătâi, 
poate oameni buni, poate chiar cinstiţi, părinţi iubitori de 
copii, slujbaşi destoinici, negustori cumpăniţi, n-ar fi înţeles 
acest zbucium roditor, l-ar fi luat drept frământarea unui 
nebun... Să nu cădem în greşeala lor! Cei de felul lui Anton 
Lupan înfrumuseţează faţa pământului şi înnobilează sensul 
vieţii noastre, a tuturora! 

Într-un târziu, el se ridică de pe chei pătruns de umezeală 
şi amorţit de frig. Un cocoş se auzea departe, trâmbiţând cu 
îndoială miezul nopţii târzii... Putea fi ora somnului şi 
pentru ultimul om care veghease în portul adormit. 
Fanarele celor trei corăbii pâlpâiau şters, vestind că au să 
aţipească şi ele curând. 

Când păşi pe puntea Penelopei, Anton Lupan se pomeni cu 
o umbră firavă în faţa lui; 

— Ce-i, Ismail? 

Bucătarul lui kir lani adulmecă vântul rece care se pornea 
de la nord, amenințând să se întărească treptat până a 
doua zi, apoi oftă amărât: 

— Asta vânt bun plecam Stambul! 


— Aşa-i, Ismail. Altul mai bun nici că s-ar pomeni. Turcul se 
scarpină în creştet şi oftă mai adânc: 

— Mâine debarcam? 

— Da, rămân aici. 

— Luam Gherasim? 

— Îl iau; nu ştiam că ţi-a spus. 

După o tăcere lungă, bucătarul îşi făcu îndemn şi, ridicând 
ochii spre Anton Lupan, zise rugător, cu glas prăpădit: 

— Domnule, luam şi Ismail! 

În lumina felinarului atârnat de catarg avea ochii galbeni, 
trişti ca ai câinilor fără stăpân, şi chipul lui părea al unui 
copil bătrân părăsit de părinţi; numai mustaţa-i zburlită şi 
amenințătoare, ca ţepii de arici părea pusă pe harţă, într-o 
deplină nepotrivire cu celelalte de pe chip. 

— Stam la cârmă, spălam puntea, cuseam pânze, 
munceam! continuă turcul, cu aceiaşi glas obidit. Găteam 
musaca, bucătar bun... Făceam saraigili... 

Anton Lupan îl cântări din ochi un timp. „Credincios şi 
cinstit”, socoti după cele citite pe chipul lui. Altceva, până 
nu-l vedea la treabă, ce-ar fi putut şti? De unde să 
bănuiască el acum ce boroboaţe avea să săvârşească sfiosul 
Ismail, ce încurcături să iasă de pe urma lui? Dar mai ales, 
cum putea să ştie ce drag, ce nepreţuit avea să-i fie într-o zi 
omul acesta micuţ şi amărât, cu toate boroboaţele şi 
încurcăturile lui? 

— Bine! răspunse şovăind. Dar ştii ce am de gând? 

— Ştim; am spus Gherasim. 

— Bagă de seamă, plecăm la capătul Pământului! 
Bucătarul se însufleţi: 

— Plecam numaidecât! 

— Atunci cere-ţi debarcarea de la kir lani şi rămâi cu noi! 
hotări Anton Lupan, după ce mai şovăi un timp. 

Iar Ismail oftă uşurat, îl privi cu ochii calzi şi zise gâtuit: 

— Mulzumim! 

Taine omeneşti! Le poţi pătrunde pe toate, le poţi 
dezvălui? 


CAPITOLUL III. 

Întâmplări la sfârşitul lui martie. 

Soarele se ridicase numai de câteva palme pe cer, de ai fi 
zis că apa mării încă nu se zbicise pe el şi mai sfârâia, 
scoțând aburi verzui, când Penelopa se dezlipi de chei şi, 
după ce-şi scoase anevoie prova afară, se îndreptă greoaie 
pe canal în jos, luând drumul către Stambul. Bătea briza 
dimineţii, de la nord, vânt foarte prielnic pentru acest 
drum, dacă nu se întărea prea mult. 

Patru oameni rămăseseră pe chei şi făceau semne de drum 
bun, la care echipajul, micşorat, răspundea inimos, 
fluturându-şi bonetele în vânt. Numai căpitanul, la cârmă, 
strângea încruntat trabucul între dinţi, fără să arunce o 
privire înapoi. Era furios mai întâi fiindcă pierduse un 
pasager darnic, de la care, poate, dacă acesta îşi prelungea 
drumul până la Pireu, ar mai fi ciupit câţiva galbeni rotunzi 
şi sunători, şi al doilea, fiindcă blestematul valah i-l răpise 
pe Gherasim. De Ismail nu-i părea tocmai rău, că prea îi 
făcea pagubă cu berbecii lui fripţi; aşa, lipsiţi de bucătar, 
oamenii aveau să mănânce mai puţin. Dar ce te faci fără 
celălalt fugar, pe cine te mai bizui când suflă vânt rău, pe 
cine mai urci în vârful catargelor să înlocuiască un scripete 
sau să lege o fungă ruptă - şi câte fungi nu se pot rupe de- 
aici la Stambul, când toate sunt atât de putrede în jur! 

— Drum bun şi cale bătută, căpitan lani! strigă Gherasim, 
rămas pe chei, cu boneta dată pe ceafă, cu haina aruncată 
pe umeri, cu pieptul lăsat liber în bătaia vântului. 

Era un om înalt, mai-mai să-l ajungă pe leremia, însă nu 
aşa ciolănos ca el, ci bine clădit, cu umerii largi, cu pieptul 
voinic, parcă legat în fier de sus până jos, un om pe care, la 
o nevoie, să te poţi bizui. Ochii negri, isteţi, dar uneori 
acoperiţi de un văl trist, mustaţa încărunţită uşor, groasă şi 
îndesată ca burta vrăbioiului sătul, bărbia rotundă, parcă 
tăiată în cremene, şi grumazul vânjos îi dădeau o înfăţişare 
dârză, în măsură să ţină departe pe oricine ar fi vrut să se 
apropie de el cu gând rău. 


— Ei, acum să-l lăsăm pe kir lani! zise Anton Lupan, după 
ce Penelopa se îndepărtă destul. 

Oamenii se strânseră în jurul lui. 

— lată ce avem de făcut: leremie, tu să te duci în târg şi 
mai întâi să cauţi o prăvălie sau un croitor, să-ţi potriveşti 
nişte haine ca lumea. 

— Nu-i nevoie, domnule. Când o veni vaporu' austriac, la 
prânz, găsesc eu pe cineva să-mi dea o pereche de 
pantaloni şi-un surtuc marinăresc, dacă-l îmbii la un clondir 
de rachiu; şi-aşa, pe eltot nu-l costă nimic. Ba, dacă-i duc 
două clondire, îmi mai dă şi un tricou, şi cizme, zău, Doar 
prin porturi am trăit, ştiu eu cum să mă descurc. 

— Dar asta-i treabă necinstită! leremia ridică ochii, 
nedumerit. 

— Lasă, domnule! se amestecă Gherasim, împăciuitor. E 
obiceiul pământului, la ce să-l stricăm noi? 

— Bine, numai să nu iasă bocluc! 

— Aş! Să vezi dumneata ce-am să mă înţolesc! 

— Dacă-i aşa, de ce nu te-ai înţolit până acum? 

La această întrebare, Ieremia se scărpină-n cap, şi mai 
nedumerit: 

— Păi de ce să mă fi înţolit dacă nu mă zorea nimeni, că 
doar n-aveam de gând să mă-nsor?! Parcă rachiul se 
găseşte pe drum, nu tot cu bani îl iei? Şi ce, am avut eu 
vreodată bani de aruncat în vânt? 

Anton Lupan se pomeni scărpinându-se în cap, imitând 
gestul lui, pe care de altminteri îl cunoştea, ba încă de mult, 
şi fără să vrea, zâmbi. 

— Nădăjduiesc să nu-mi porţi pică fiindcă vreau să fii 
îmbrăcat mai frumos. 

— De ce să-ţi port pică? Eu nu văd că atârnă zdrenţele pe 
mine? Numai că înainte nu-mi prea păsa de ele; acu', 
înţeleg, se schimbă socoteala, înseamnă că nu trebuie să te 
fac de râs... 

— Bine, leremie! După asta să cauţi prin târg, să vezi unde 
ne putem găzdui pe câteva zile. 


— Asta nu-i greu! Văru' Haralamb se are bine cu toate 
vădanele. 

— Vezi numai că noi suntem puşi pe treabă, nu pe 
însurătoare. Ismaile, tu ai să stai aici, cu calabalâcul nostru, 
până se întoarce leremia, pe urmă căutaţi o căruţă şi-l 
duceţi la gazda noastră; numai, aveţi grijă de cufăr, fiindcă 
înăuntru sunt lucruri care pot să se vatăme. După ce 
terminaţi, luaţi-o pe canal în jos, până la far, şi-acolo, dacă o 
să vă uitaţi pe mal, o să mă vedeţi pe mine şi pe Gherasim. 

— Astăzi nu mâncam? întrebă Ismail. 

Nu-i păsa atât de el, că nu mânca prea mult; din 
obişnuinţă, se îngrijea de prânzul celorlalţi. 

— Ba o să mâncăm, dar nu berbec fript! răspunse Anton 
Lupan. 

— Lasă că mi se făcuse lehamite de berbec! adăugă 
Gherasim. 

Bucătarul îl privi mustrător şi dezamăgit: adică berbecii 
lui nu erau graşi, nu erau bine fripţi? 

Văzându-l aşa chinuit, Anton Lupan îl linişti: 

— Ismaile, nu fii amărât! Când ne-om încropi gospodăria 
noastră, o să poţi găti orice ţi-o da prin gând, chiar şi 
saraigli. Până-atunci, o să mâncăm la locanta de peste 
drum. Chiar să te duci pe acolo şi să vezi ce ne pot da la 
prânz. 

Bucătarul adulmecă în aer, mişcându-şi nările într-un 
anumit chip. 

— Plachie de crap! răspunse repede, mulţumit. 

— De unde ştii? 

— Miroseam! 

Ceilalţi trei se puseră pe râs, spre nedumerirea lui Ismail. 

— Atunci, în ceea ce priveşte prânzul nostru, am scăpat de 
griji, zise Anton Lupan. Faceţi ce v-am spus şi veniţi după 
noi, cât mai curând. leremie, poate găseşti pe undeva nişte 
lopeţi. O fi vreo fierărie aici, în târg? 

— Nu ştiu, domnule, dar fii liniştit: lopeţi găseşte văru' 
Haralamb pe la vădanele lui. 


După ce rămase singur, Ismail se aşeză cu grijă pe cufărul 
lui Anton Lupan, îşi aprinse luleaua, îşi trase sacul alături, 
un sac de acela cenuşiu, din pânză de velă, lung şi îngust, în 
care marinarii îşi poartă întregul lor avut - şi după ce 
scotoci prin el, scoase la iveală o cutie lătăreaţă de lemn, 
plină cu pensule şi felurite vopsele, puse în borcănaşe ca 
sulimanurile la spiţer. 

Pe malul celălalt se vedea un şlep negru, tras pe uscat, săi 
se repare fundul şi să fie dichisit. De o parte şi de alta erau 
nişte barăci cenuşii, apoi câteva sălcii, încă neînfrunzite, 
jelindu-se ca nişte bocitoare pe ţărmul pustiu, şi dincolo de 
ele începea pădurea de stuf. Nu se simţea nici o mişcare, 
totul părea amorţit, numai dinăuntrul şlepului se auzeau 
bocănituri. 

Bucătarul privi printre pleoape ţărmul sterp, pe care 
soarele dimineţii, încă rece şi zgribulit, parcă îl sărăcea mai 
mult, apoi scoase din sac o bucată de mucava, o îndreptă pe 
genunchi, amestecă vopselele şi se apucă să picteze, 
mulţumit, peisajul din faţa lui. Întâi trase, de-a latul, două 
linii şerpuitoare, la două degete una de alta, şi spaţiul de la 
mijloc îl umplu cu sineală, închipuind o Dunăre mai albastră 
decât ar fi visat-o orice poet. După ce apa fu gata şi o 
contemplă mulţumit, luă alte penele, pe rând, şi muindu-le 
tot în alte culori, aruncă în unda ei nemişcată sumedenie de 
peşti feluriţi, de neamuri ciudate, verzi, roşii, aurii - în 
gândul lui ştiuci, crapi, plătici, nisetri şi moruni, la o scară şi 
într-o abundență care ar fi îmbogăţit pe pescarul cel mai 
pârlit. 

Tocmai în clipa când picta ultimul crap, de proporţiile unui 
delfin, Ismail tresări, adulmecă în aer şi-apoi, lăsând 
ustensilele sale de artist, se repezi la locanta de peste 
drum. 

— Kir Aristide! strigă, băgându-şi mustaţa zbârlită pe 
fereastra bucătăriei. Mai puneam dafin, mai puneam piper, 
şi facem foc mic! Nu stricam plachie, bre! 


După ce dădu aceste sfaturi şi adulmecă din nou mirosul 
plachiei, Ismail se trase doi paşi înapoi, cu ochii la firma lui 
kir Aristide. De mult timp îl zgândărea la inimă s-o picteze 
el, din nou, cu dichis, dar grecul, încăpățânat şi zgârcit, nu 
se învoia de fel. Era o firmă veche, ruginită, pe care abia se 
mai putea citi: 

ARISTIDE PANAIOTIS. 

Locandă cafenea ceai ospătărie. 

LA PALICARUL AMĂRÂT 

— De ce spuneam amărât, bre? întreba Ismail. 

— Asa, pentru simpatrioţi. Să vadă că tânzimu de doru la 
Patrida! 

Din partea lui, fostul bucătar de pe Penelopa socotea 
dăunător acest şiretlic. Simpatrioţii care vin la locantă, 
departe de Patrida, vor să se veselească, nu să fie amărâţi. 

— Lasam pictam, zgriam Ismail! stăruia pe lângă grec, de 
câte ori se oprea cu barcazul aici. Frumoz pictam, frumoz 
zgriam: „La palicar veselit!” 

Zadarnic însă: kir Panaiotis nu se lăsa convins! 

Ismail mai privi firma ce-o privi, clătină din cap, apoi se 
întoarse la pictura lui, nu înainte de a-i striga încă o dată 
stăpânului locantei să facă focul mai mic. 

În acest timp, Anton Lupan, urmat de Gherasim, o luase 
de-a lungul canalului, în jos, pe drumul străbătut în ajun, şi 
se afundase în stufăriş. După câteva minute marea se 
deschise în faţa lor, arămită de soarele care încă nu-şi 
lepădase zgura roşiatică a oricărui răsărit. Spre sud-est se 
vedea Penelopa îndepărtându-se repede, împinsă de briza 
rece a nordului. În larg se rostogoleau valuri înspumate, 
semn că vântul nu rămânea blând. 

Gherasim se opri pe plajă, cu mâinile în buzunare, privind 
în urma barcazului. O umbră îi întunecă faţa. 

— Vezi, domnule, zise cu un fel de mirare, pe kir lani nu |- 
am avut de loc la inimă şi-am fost bucuros să-l dau naibii, 
dar după Penelopa mă doare inima. Am navigat trei ani cu 
ea şi n-aş putea spune că au fost ani uşori, şi cu toate astea, 


acum când o văd ducându-se fără mine, tot mi-e teamă să 
nu fi uitat ceva pe bord. De uitat, nu-i vorbă, că n-am avut 
ce uita; dar poate mi se duce o fărâmă din suflet. Stau să 
socotesc, cât suflet trebuie să aibă un marinar şi ce-i 
rămâne când e bătrân, dacă lasă câte ceva din el pe fiecare 
corabie cu care a navigat? 

Anton Lupan îl bătu pe umăr: 

— Nu te mai gândi la asta, Gherasime! În curând o să 
avem o corabie mai frumoasă decât toate celelalte, şi ca să 
facem treaba ca lumea, o să-ţi trebuiască tot sufletul. Vezi 
dară, nu lăsa să plece cu Penelopa nici o fărâmă din el! 

— Bine, domnule, ducă-se fără mine! De altminteri, cu 
vântul ăsta, care ar putea să se prefacă în furtună, şi cu trei 
oameni câţi i-au rămas, nu-l văd pe kir lani să nimerească 
gura Bosforului. Mai degrabă cred că mâine seară Penelopa 
o să zacă undeva pe coasta Anatoliei. Noroc că nu-s stânci 
în partea aceea; nu că mi-ar păsa de kir Iani, mi-ar fi milă 
de oameni... 

După acest schimb de gânduri porniră pe malul mării şi 
după câteva sute de paşi ajunseră la epava pe care Anton 
Lupan o descoperise ieri seară. Zăcea în acelaşi loc, culcată 
pe o coastă, în culcuşul ei adânc de nisip, pe care i-l 
săpaseră anii. 

Gherasim îi dădu ocol, cu un început de mirare, până ce 
deodată rămase ţeapăn, cu mâna la gură. 

— Păi asta-i Marta, domnule! Aş putea să jur, fiindcă am 
navigat cu ea vreo cinci ani, între Marea Mânecii şi 
Mediterană. 

— Nu te-nşeli, răspunse Anton Lupan, în sufletul căruia 
tulburarea de ieri seară se ridica iarăşi. Numai că în clipa 
când a naufragiat, nu se mai numea Marta. S-a întâmplat cu 
ea o poveste pe care am să ţi-o spun odată. Acum hai să 
vedem ce se poate face ca să-i schimbăm soarta. Ar fi fost 
păcat să putrezească aici, pe malul mării. 

Ochii lui Gherasim sclipiră: 


— Da, domnule, e o corabie fără pereche! Am înfruntat cu 
ea valurile Biscaiei şi niciodată nu mi-a bătut inima că ar 
putea să ne facă vreo ruşine. E drept că joacă pe valuri ca o 
bătrână beată, în schimb, nu ia un strop de apă pe punte. 
Poţi să pui rufe la uscat, când alte corăbii sau vapoare se 
udă până în vârful catargelor... Dar cum o să facem, a cui e 
ea acuma? 

— A fost a mea şi-a unui prieten care bănuiesc că a pierit 
aici, împreună cu tot echipajul... Poate ai auzit de nişte 
pirați... 

Gherasim păli, apoi se făcu roşu: 

— Spânu? Ah, mă jur că într-o zi, dacă am să-l întâlnesc, 
eu am să-i pun ştreangul de gât, n-am să las pe altul. Pe 
bietul Panait, frate-miu, tot el l-a căsăpit acum doi ani, la 
Samos. Numai că, unde să-l întâlnesc, tâlharul? De la o 
vreme i s-a pierdut urma. 

— Ştreangul o să i-l punem împreună, Gherasime! 
Prietenul pe care mi l-a ucis, mi-era mai mult decât un 
frate. 

Cârmaciul nu văzuse niciodată pe faţa cuiva atâta tristeţe 
şi-atâta îndârjire. Dar îndată Anton Lupan îşi scutură 
tristeţea şi zise, stăpânindu-se: 

— Acum să ne apucăm de treabă, să cercetăm corabia în 
amănunţime, să facem socoteala materialului de care e 
nevoie, pe urmă o să mă duc la Căpitănia portului, să închei 
actele de cumpărare... 

— Cum adică? Nu-i a dumitale? De la cin' s-o cumperi? 

— Nu mai e a mea, dacă a rămas în părăsire. După o 
vreme, orice epavă trece în stăpânirea statului. 

— Nacţi-o bună! Eu din partea mea, n-aş întreba pe 
nimeni; aş pune-o pe picioare - şi p-ormă, să vină cineva să- 
mi ceară socoteală! Auzi legiuire! 

Trecuseră numai vreo două ceasuri de când se aflau pe 
malul mării, în care timp cercetaseră epava scândură cu 
scândură, atât cât le îngăduia nisipul, când în dreptul 
farului se iviră trei oameni ieşind din stufărişuri, cu lopeţi în 


mâini. Erau leremia, Ismail şi un necunoscut, care se ţinea 
ceva mai în urmă. 

Pe malul celălalt, baba lui moş Ifrim, venită să ia apă cu 
doniţa, stătea ţeapănă ca un stâlp şi se uita după ei, parcă 
înciudată, cu solzul de crap din ochi, lucind. 

— El e Haralamb, domnule! zise Ieremia, când ajunseră la 
locul unde-i aşteptau Anton Lupan şi Gherasim. M-am 
gândit să-l iau cu noi, să ne dea o mână de ajutor, că şi aşa, 
la şantier, mare lucru nu are de făcut. 

— Foarte bine! răspunse Anton Lupan, strângând mâna lui 
Haralamb şi cercetându-l făţiş. 


Noul venit era aşa cum şi-l închipuise după cele auzite 
despre el până acum: un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de 
ani, nu prea înalt dar nici scund, cu umerii largi, cu trupul 
subţire şi mlădiu, călcând apăsat şi totuşi uşor, ca jivinele 
sprintene din păduri, cu obrazul prelung, cu gura roşie ca 
mărul călugăresc când s-a pârguit, cu părul negru, numai 
inele şi cârlionţi răsuciţi. Dar asta încă n-ar fi însemnat 
nimic, numai cu atât poate n-ar fi înnebunit lumea 
femeiască din împrejurimi, dacă ar fi avut un nas oarecare, 
nici frumos, nici urât. Nasul lui Haralamb, cu nările subţiri, 
fremătând cum freamătă frunza plopului bătută de vânt, 
era în aşa chip dăltuit, în aşa fel se întregea linia lui cu linia 
frunţii, iar vârful, atât de gingaş şi în acelaşi timp atât de 
hotărât, se arcuia umbrind buza de sus, încât femeile când 
se uitau la el simțeau că-şi pierd credinţa şi-n bărbatul lor, 
şi-n diavol, şi-n Dumnezeu. Pe-un asemenea flăcău mai bine 
să-l spânzuri, decât să-l laşi slobod pe drum! Şi măcar dacă 
ar fi fost numai atât! Haide, să îi fost trupul mlădiu, umerii 
largi, dinţii albi, obrazul oacheş, prelung şi nasul oricât de 
frumos, un nas fără pereche pe pământ, dar barem să fi 
avut altfel de ochi, nici frumoşi, nici urâţi, ochii oricui! Ochii 
lui Haralamb, verzi-aurii, aveau în ei câtă lumină varsă 
soarele de prânz în april, şi cât verde se îmbină primăvara 
în crâng. Zadarnic umblau să-i întunece sprâncenele dese, 
pline de umbră ca inima codrului celui mai adânc, zadarnic 
împleteau zăbranice negre deasupra lor genele-i lungi, 
soarele nu se stingea în ei nici după apus, iar verdele 
crângului dăinuia, prelungind dulcea lumină a primăverii, 
peste orişice anotimp. 

„Ce mai flăcău!” îşi zicea Anton Lupan, privindu-l uimit, 
fermecat de lumina ochilor lui. 

— Şi ce vânt te-a adus la Sulina? îl întrebă, clipind. 

— Apoi, domnule, noi, ca şi la ai lui leremia, am fost fraţi 
mulţi, cu pământ puţin, şi-atunci ne-am risipit care încotro, 
pe la oraş, să învăţăm vreun meşteşug. Am lucrat o vreme 
la o moară, la Brăila, pe urmă am fost la un dulgher şi d- 


acolo, acu' doi ani, am venit încoace, că m-au îmbiat 
austriecii la şantier... „Fir-ai tu să fii!” zicea leremia, în 
sinea lui, ascunzându-şi picuşorul de pizmă sub un zâmbet 
strâmb. „Le-au îmbiat austriecii la şantierul lor? Nu spui că 
umbla dulgherul să te omoare, ştii tu de ce! Aoleu, ce-am să 
mai râd, când ţi s-o înfunda într-o zi!”... 

Dar nu, nu era pizmă, iar zâmbetul nu era strâmb! De ce 
să-l nedreptăţim? Că doar Ieremia întotdeauna se mândrise 
cu Haralamb şi cu isprăvile lui! Însă într-adevăr se gândea 
că o să i se înfunde într-o zi - îi era teamă, nu se bucura nici 
un pic. 

— Şi-ţi place aici? continuă Anton Lupan. 

— Ce naiba să-mi placă? Numai sălcii şi stuf, ca să nu mai 
pun la socoteală broaştele şi ţânţărimea. 

Haralamb aruncă o privire spre stufăriş, tresări şi îşi lăsă 
ochii în pământ. Cine i-ar îi urmărit privirea, ar fi zărit o 
basma galbenă, ferindu-se prin stuf. Dar oamenilor nu le 
era gândul la basmale şi nimeni altul n-o văzu. 

„Da' mai lăsaţi-mă în pace! Nu scap de voi nici aici?” îşi 
zicea în acest timp, Haralamb, sâcâit, fără să-şi ia privirea 
din pământ. 

De sub malul canalului, la far, se ivi moş Ifrim - se uită un 
timp la ei, apoi o luă spre port şi se pierdu în stuf. 

— Ei, haide să ne apucăm de treabă! hotări Anton Lupan, 
văzând că soarele urca grăbit. Haralamb, dacă vrei să ne 
dai o mână de ajutor, îţi vom mulţumi. 

— Bucuros, domnule. Dar ce aveţi de gând? 

— Uite, puneţi mâna pe lopeţi; pentru început vreau să 
dezgropăm corabia asta din nisip. Pe urmă o să avem de 
lucru vârtos. Cât voi săpaţi aici, eu o să mă caţăr cu 
Gherasim sus, că, după câte bănuiesc, şi-năuntru trebuie să 
fie o groază de nisip... 

Erau patru oameni, cu lopeţi, altceva nu aveau nimic - şiai 
fi spus că truda lor urma să fie amarnic de lungă şi mai cu 
seamă fără rost. Să dezgropi o epavă din nisip! Merită să te 
zbuciumi zece ani ca să ajungi aici? 


Aşa ar fi judecat oamenii cu scufii în cap - îi ştiţi. Să nu 
judecăm ca ei, să fim cu luare aminte asupra acestui 
început, fiindcă tot ce va fi mai departe porneşte de-aici. 

Cum corabia zăcea pe o coastă şi adânc îngropată în nisip, 
Anton Lupan făcu un salt şi apucându-se cu mâinile de 
copastie, izbuti cu oarecare trudă să ajungă până sus. 
Gherasim îi întinse lopata, apoi îl urmă în acelaşi chip. 
Puntea jumulită scândură cu scândură lăsa să se vadă 
înăuntrurile corăbiei, împovărate de nisip. Ani de zile vântul 
îşi făcuse treaba cu sârg. 

În timp ce Gherasim se apuca să arunce nisipul afară, 
Anton Lupan, aplecându-se pe sub traversele punţii, 
cercetă corabia, pe îndelete, de la etravă până la etambou, 
amintindu-şi cu emoție de ziua când L'Esperance era 
ancorată la cheiul Galatei şi o cercetase la fel, tot într-o zi 
de martie, însoţit de Pierre Vaillant. Cu fiecare pas înainte, 
pe chipul lui se vădea mulţumirea, deşi sufletul îl era 
întristat de amintirea prietenului pierdut. Lemnul, stejar 
sănătos, era întreg şi neputrezit, lucrat cu îngrijirea care-i 
arăta pe meşterii olandezi sau norvegieni, moştenitorii 
meşteşugului vikingilor, neîntrecuţi făuritori de corăbii. Sub 
loviturile pe care corabia le primise când fusese aruncată 
pe nisip nu crăpase nici o coastă, nici o scândură nu sărise 
din loc. Fireşte, puntea trebuia refăcută în întregime, 
trebuiau catarge, pânze şi încă multe altele... 

După ce sfârşi această cercetare, Anton Lupan scoase din 
buzunar un metru, un carnet, un creion şi începu să facă 
felurite măsurători, însemnându-le pe o schiţă alcătuită în 
pripă. Apoi cobori pe nisip, îşi alese un loc adăpostit de 
vânt, după o dună năpădită de pir, şi în vreme ce oamenii îşi 
continua treaba, se apucă de făcut socoteli. 

Către ora prânzului, partea corăbiei dinspre mare era 
dezgropată până la chilă, lăsând să se vadă întreg bordajul, 
nevătămat şi fără urmă de putrezeală. 

Anton Lupan se apropie, îl cercetă cu toată luarea aminte 
şi nu-şi ascunse mulţumirea. 


— Ei, Ismaile, acum putem lăsa lucrul şi să mergem la 
masă. Ne merităm cu toţii plachia. După prânz puneţi mâna 
pe lopeţi să-i daţi ajutor lui Gherasim, că înăuntru mai e 
încă mult nisip; eu între timp am să stau de vorbă cu 
căpitanul portului, dacă s-o fi întors de la rațele lui. 

— Domnule, zise leremia, în timp ce se îndreptau spre 
port, poate vrei să vezi cum te-am găzduit; dumneata o să 
mâi în odaia lui văru' Haralamb, că el şi-aşa înnoptează mai 
mult prin vecini. Eu cu Gherasim şi cu Ismail ne-am găsit 
odaie alături, la un pescar. 

— Bine, leremie; asta o să fie numai pentru început. Mai 
târziu, vreau să ne facem o baracă pe malul mării, să nu 
mai pierdem vremea cu dusul şi întorsul din târg. 

— Adică dumneata cam cât socoteşti că o să-ntârziem pe- 
aici? întrebă Gherasim. 

— Vreo trei-patru luni, sau poate chiar mai mult. Sunt 
atâtea şi atâtea de făcut. 

Vestea aceasta îl făcu pe bucătar să tresară şi să se bucure 
ca un copil; nu nădăjduise chiar aşa mult! Dar, în chip 
ciudat, de unde în prima clipă îi râseră amândoi ochii, o 
clipă mai târziu rămase vesel numai unul, iar altul se 
amări... Ei, drăcie! Asta ce taină o mai putea fi? 

Îndată după prânz, în timp ce oamenii săi se îndreptau 
spre malul mării, Anton Lupan se duse la Căpitănie. Femeia 
care ieri frigea guvizi, acum jumulea o rață, sub şopronul 
părăginit. Dinăuntru se auzea ţăcănitul obişnuit al jocului 
de table, atât de cunoscut celor ce au trecut vreodată prin 
faţa cafenelelor de la Stambul. 

— Şase-şase! striga căpitanul, în clipa când uşa se 
deschise în spatele lui. 

Anton Lupan se opri în prag, nedumerit; în afară de ceafa 
căpitanului şi de un fes roşu care se ridica deasupra ei, nu 
mai vedea nimic. Dar căpitanul lovi cu palma în masă şi 
strigă victorios, aplecându-se spre invizibilul său adversar 
învins: 

— Marţ! Să nu joci cu mine, dacă eşti ageamiu! 


— Bună-ziua, domnule! 

Pe ceafa groasă, cutată adânc, se vedeau trei negi aşezaţi 
în triunghi, doi jos şi unul mai sus. De o parte şi de alta a 
urechilor clăpăuge ieşeau în lături două capete de mustăţi 
băţoase ca fuiorul de cânepă meliţat de curând. Lângă cutia 
de table aburea un ibric cu cafea, iar un ciubuc, al cărui tub 
şerpuia pe podea până la narghileaua din fund, scotea 
firişoare împletite de fum. 

— Bună-ziua! repetă Anton Lupan, după ce tuşi de câteva 
ori, ca să-şi vestească sosirea, cum face în asemenea 
împrejurări omul bine crescut. 

Căpitanul se întoarse greoi, cu scaun cu tot, şi rămase 
zgâit. Avea obrazul la fel de gros ca şi ceafa şi un nas ca o 
trompa de elefant, să te miri că în răsucirea asta nu 
dărâmase totul în calea lui. 

— Vor-vorbiţi româneşte? 

Se mira, ca şi bătrânul Ifrim, fiindcă şi lui i se părea că are 
de-a face cu un străin. 

— Aş putea vorbi turceşte, răspunse Anton Lupan, cu ochii 
la fesul din capul lui. Dar asta e o limbă pe care o cunosc 
mai puţin. 

— Turceşte? Nu ştiu! Ştiu bulgăreşte, şi sârbeşte, puţin. 
Căpitanul portului ocupa această slujbă de vreo şase ani, 
printr-o întâmplare care rămânea de neînțeles pentru toată 

lumea şi pentru el în primul rând. În tinereţe făcuse 
grădinărie, îndeletnicirea cea mai răspândită, după pescuit, 
pe malurile şi ostroavele Dunării, prielnice zarzavaturilor, 
dar mai cu seamă ardeilor, castraveţilor şi verzei târzii. Un 
grădinar de la Dunăre trebuie să fie în acelaşi timp şi 
barcagiu, să cunoască drumurile pe apă, cum cunosc 
căruţaşii drumurile de pământ. El, unul, care la venirea 
toamnei trebuia să bată Dunărea în sus şi-n jos, de la Sulina 
la Brăila şi Măcin, şi asta nu numai într-un an, ci 
nenumărați ani în şir, ca să-şi ducă varza şi ardeii la târg, 
cunoştea cursul apei, cu coturi, ostroave, anafoare, grinduri 
şi praguri de nisip, cum îşi cunoştea grădinăria lui. 


Aşa se făcuse că mai târziu, austriecii îl luaseră în slujba 
lor să arate drumul căpitanilor de vas care navigau de puţin 
timp pe aici, şi după o vreme, mulţumiţi de priceperea lui, îi 
eliberaseră chiar şi un brevet de pilot pentru Dunărea de 
Jos. Ultimul salt fusese şi mai uşor de făcut... Spre 
bătrâneţe, slăbindu-i vederea şi nemaifiind bun de pilot, 
austriecii, generoşi, îi dăruiseră o pereche de ochelari de la 
Viena şi, având cuvânt greu la Comisia Europeană a 
Dunării, îl făcuseră căpitan de port, fără să cerceteze dacă 
omul avea vreo pregătire pentru această slujbă de birou. E 
drept că pe atunci ar fi fost cam greu să se ştie care sunt 
îndatoririle unui căpitan de port, mai cu seamă într-un port 
ca Sulina, unde asupra bunelor rânduieli veghea cu mare 
grijă Comisia. 

Căpitanul avea în primire un birou, un registru şi un 
regulament gros. Comandanții de vapoare îşi făceau singuri 
înscrierile în registrul misterios, iar căpitanului nu-i 
rămânea decât să pună pecetea şi să-şi şteargă năduşeala 
de pe frunte, ca şi cum ar îi cărat în spinare un sac cu 
cartofi. 

Slujbele sunt grele sau uşoare numai după chipul cum le 
priveşti. Căpitanului i se părea mai uşor să încarci grâu în 
vapor, ori să baţi cu ciocanul la şantier, decât să pui pecetea 
în registru şi să ai în primire regulamentul cel gros. 

— De când eşti dumneata aici? îl întrebă Anton Lupan, 
înaintând spre el. 

Căpitanului i se păru ameninţător; se uită cu un ochi la 
registru, cu altul la regulament şi se făcu galben-verde. ca 
un castravete răscopt. 

— Păi cam de multişor; dinainte de război. 

„Acum o să se uite în registru, o să mă-ntrebe din 
regulament”, îşi zicea în sine, socotind că se afla în faţa unul 
inspector trimis de la Bucureşti. Nu-l inspectase nimeni 
până azi, nimeni nu se amestecase în treburile lui, dar se 
gândea tot mai des că odată şi-odată cineva o să-şi aducă 


aminte de el. Măcar dac-ar mai fi întins-o aşa vreo doi ani, 
până ieşea la pensie şi scăpa de griji. 

— Prin vara lui '78 n-ai primit o scrisoare de la Stambul? 
continuă străinul din faţa lui. 

Asta ce mai era? Ce mai avea Stambulul cu Ţările 
Române? 

— Prin '78? Stai să mă gândesc... Prin '78... Un plic 
verzui? 

— Aşadar, l-ai primit?! 

— L-oi fi primit... 

— 'Ţi-am scris şi iarna trecută, de la Bucureşti. 

Pe căpitan îl treceau năduşelile. De Stambul nu-i era aşa 
teamă; cu Bucureştiul se încurca mai greu. Fără să vrea, 
privirea îi fugi spre sertarul biroului, unde zăceau, prăfuite, 
sumedenie de scrisori. Pe lângă registru şi regulament, ele 
erau spaima vieţii lui. 

— De o goeletă, L'Esperance, sub pavilion francez, n-ai 
auzit? 

— Ştiu eu, domnule? Trec multe vase pe aici. Poate era 
trecută în registru, dar cine se încumeta să caute în el? 

— E vorba de o corabie pe care au prădat-o piraţii, în ajun 
de război. 

— A, da! Piraţii lui Spânu! Cum nu; îmi amintesc! 

— Atunci de ce n-ai răspuns la scrisori? 

— Să răspund? făcu căpitanul, fâstâcindu-se din nou. De 
ce n-am răspuns? 

Anton Lupan îl privi printre pleoape, apoi deodată întinse 
mâna pe birou şi luă regulamentul cel gros. 

— Ce scrie aici? 

Asta era taina căpitanului de port, taină pe care ani de zile 
n-o dibuise nici un om. Nefericitul luă regulamentul în 
mâinile-i păroase, cuprinse de tremur, îi suci ce-l suci, până 
ce-l deschise cu susul în jos şi privi în el, prostit. Trebuise să 
vină acest străin ciudat, ca să descopere într-o clipă ceea ce 
alţii nu dibuiseră în atâţi ani. 


— Merge cam greu fără ochelari! zise, zeflemitor, Anton 
Lupan. 

De mirat, învățase să nu se mai mire de nimic; se afla la 
poarta Levantului şi Levantul ascundea ciudăţenii fără 
sfârşit. 

— Nu prea sunt deprins cu scrisul ăsta nou! bolborosi 
căpitanul, scăldat în sudori. Am fost învăţat cu alt scris... 

— Dar cărţile nu se ţineau de-a-ndoaselea nici atunci! 
Căpitanul aruncă regulamentul şi ocolind biroul veni în faţa 
lui Anton Lupan, scurt şi gros, cu nasul mare prins parcă 
într-un belciug, cu mustăţile ca un jujău din acelea care se 
leagă de gâtul râmătorilor, să nu iasă din ogrăzi printre 
uluci. 

— Domnule, nu mă nenoroci! Cine te-a trimis să mă 
iscodeşti? Am adunaţi vreo cincisprezece polişori, ţii dau pe 
toţi, numai să nu mă spui! 

Anton Lupan se uită la el, cum se frământa, cu pumnii 
noduroşi pe piept, gâfâind, năduşind. 

— N-am nevoie de nici un ban; din partea mea poţi să fii 
liniştit... 

— Mă mai împrumut cu cinci. Îţi dau douăzeci! Îţi dau şi 
trei rațe, le-am împuşcat ieri. 

— Numai aş vrea să-mi spui, cum naiba poţi să-ţi faci 
slujba, dacă nu ştii să citeşti şi să scrii? 

— De ce să citesc? Ce să scriu? întrebă căpitanul, mai 
fâstăcit. 

— Dumneata nu primeşti adrese, instrucţiuni, mă rog, 
corespondenţă de sus? 

— Nu! Treaba merge ibrişin. Nu se amestecă nimeni aici. 

— Dar când îţi iei leafa, nu iscăleşti? 

— Leafa? Leafa vine cu vaporu', de la Galaţi, mi-o aduce un 
căpitan; iscăleşte el în locul meu; suntem prieteni de mult... 
Domnule, pari un om bun! Nu mă spune la nimeni şi-ţi 
făgăduiesc... 

— Nu-ţi face griji! Dacă n-ai ştiut carte acum patru ani, 
când asta mi-ar fi folosit, puţin îmi pasă că nu ştii azi! Aş 


mai fi avut şi altceva cu dumneata, dar mi-e teamă că te-aş 
încurca prea mult... Cum ziceai că merge treaba aici? 

— Ibrişin! 

— Atunci aferim! 

— Domnule, o cafea? 

— Mulţumesc, nu. 

— Ciubuc? 

— Nu obişnuiesc. 

— Dar o tablă nu faci? Numai pe un frâncuţ! 

— Poate cu alt prilej. 

— Şi nu mă spui? 

— Poţi să fii liniştit! 

Vin uneori furtuni care, cu cât sunt mai năprasnice, cu atât 
lasă în urma lor cerul mai nevinovat, mai senin. 

Anton Lupan nu închisese bine uşa Căpităniei, când auzi 
zarurile ţăcănind. lar când să intre în stuf, îl auzi pe căpitan 
strigând: 

— Doi-patru; poartă în casă! Lăstuno, rața s-a fript? 

Oamenii aruncau nisipul de zor şi cel mai inimos, deşi cu 
spor mai mic, părea Ismail. Bucătarul se opintea în lopată, 
şi-i povestea, gâfâind, lui Haralamb, că Ieremia ştia - mai 
fusese pe la turci - cum se fac adevăratele sarai-gli la 
Stambul: 

— Voi nu ştim ce estem saraigli; voi spuneam sarailie! Hi- 
hi-hi! 

În disprețul lui pentru cofetarii ghiauri, Ismail îi amintea 
ascultătorului că mâncase odată, la Galaţi sau la Brăila, o 
asemenea sarailie şi pe urmă trei zile băuse apă cu vadra, 
fără să-şi potolească setea şi să-i treacă sughiţul. A, cu totul 
altceva se făcea la Stambul! 

După cum povestea bucătarul, fireşte cu alte cuvinte, 
nefiind deprins prea bine cu graiul ghiaur, turcii îi spuneau 
prăjiturii lor sarai-gli, adică prăjitură de serai. Ea a fost 
născocită de un cofetar vestit, pentru sultan şi pentru 
femeile lui; dar cofetarul acela avea un ucenic şiret - şi 
după ce-a învăţat să facă prăjitura de serai, pezevenghiul a 


fugit şi a vândut taina altor cofetari... Saraigliile la Stambul, 
după ce se coc, la un foc cu mare dibăcie potrivit, sunt gata 
poate numai pentru ghiauri. Credincioşii Coranului, 
adevăraţi cunoscători la lucru bun, le pun în borcane cu 
miere şi trandafir şi aşa le lasă zece zile, să se îndulcească 
şi să se înmoaie ca puful. Numai după aceea le mănâncă şi 
p-ormă îşi ling degetele, dând har lui Allah. Dar asemenea 
sarai-gli poţi să mănânci şi douăzeci, fără să te prindă leşin 
la stomac şi fără să-ţi fie sete ioc. 

— Aferim, bre, asta sarai-gli! 

Haralamb asculta şi înghiţea în sec, chinuit; nu era 
pofticios, dar cum să nu-i lase gura apă, la chipul cum 
povestea Ismail? Astăzi pesemne fusese ziua luptei lui cu 
ispitele! Colea, bucătarul cu saraigliile, dincolo basmaua 
galbenă, fluturând ademenitoare prin stuf. Oare mai era 
mult până la asfinţit? 

— Măi turcule, mai tacă-ţi gura! izbucni Gherasim. Nu vezi 
că l-ai scos din minţi? 

Dar oare un bucătar, când a început să vorbească de 
meşteşugul lui, se poate opri cum îi spui? 

— Gherasime! strigă Anton Lupan, apropiindu-se. 
Cârmaciul lăsă lopata jos şi ieşi în întâmpinarea lui. 

— Ce-ai făcut cu Căpitănia, domnule? 

— Cred c-ai avut dreptate; nu merită să ne ostenim şi să 
aruncăm banii în vânt. O să ne vedem de treburile noastre, 
fără să mai întrebăm pe nimeni. Portul ăsta parcă ar fi ţara 
nimănui... Ei, cum merge treaba aici? 

— Până deseară mântuim. 

Într-adevăr, înainte de asfinţitul soarelui, înăuntrul 
corăbiei nu mai era fir de nisip. Oamenii îşi ştergeau 
năduşeala de pe frunte şi îşi îndreptau şalele, mulţumiţi. 
Haralamb trăgea cu coada ochiului spre stufăriş. 

— Mâine o să trebuiască să ne adunăm mai mulţi s-o 
săltăm în picioare şi s-o proptim. Haralamb, crezi c-ai să 
găseşti câţiva oameni, cu cabluri şi cu argaţi? 

— Adică să-i caut din seara asta, domnule? 


— Păi altfel cum? 

Flăcăul oftă, cu ochii la stufăriş. 

— Las' că-i găsim, domnule! răspunse leremia, în locul lui, 
dându-i un ghiont, cu năduf. 

— Vreo cherestegerie este aici? 

— Este, dar cam sărăcuţă. 

— Nici nu ne trebuie cine ştie ce: nişte scânduri de brad să 
facem o baracă şi vreo câteva grinzi, să săltăm corabia de 
pe nisip şi s-o proptim. Pentru restul materialelor am 
întocmit o listă; o să vorbim deseară despre asta şi o să 
vedem ce este de făcut. Acum să mergem la cină. Ismaile, 
oare ce-o să găsim la kir Panaiotis? Ce ne-o fi pregătit? 

Bucătarul adulmecă în aer, dar îndată îşi lăsă capul în jos 
şi mărturisi, ruşinat: 

— Nu simţeam, estem departe; nu puteam mirosim... 

În seara aceea, după cină, Anton Lupan îşi strânse oamenii 
în odăiţa lui Haralamb, unde era găzduit, odaie curată, cu 
scoarţe pe jos, cu perdeluţe la ferestre şi cu năframe de 
borangic puse ca podoabe pe pereţi; o mână de femeie ar fi 
îmbătrânit să facă atâtea; aici, se vede, era claca mai 
multora. Harnice şi cumsecade femei! 

Aseară, pe vremea asta, Anton Lupan îl avea numai pe 
Ieremia şi abia stătea de vorbă cu Gherasim, arătându-i ce 
purta în gând. Acum se adunaseră cinci... Sfatul lor ţinu 
îndelung, în jurul lămpii cu gaz; Haralamb stătea ca pe 
ghimpi. 

— Aşadar, acum ştim fiecare ce avem de făcut, spuse 
Anton Lupan, la sfârşit. leremie, ai rămas numai tu. Credeai 
că te-am uitat? Tu, mâine dimineaţă ai să pleci cu vaporul la 
Galaţi, şi ai să cumperi toate aceste materiale scrise de 
mine aici. Te trimit pe tine, fiindcă oraşul ţi-e bine cunoscut. 

Zicând, îi întinse o listă lungă de cumpărături şi un pumn 
de bani: o sută de galbeni, preţul unei gospodării de om 
chivernisit. leremia se înroşi până în fundul urechilor, că le 
simţi fierbinţi, le auzi ţiuind. 


— Dar, domnule, nu ţi-e... nu ţi-e frică de loc? întrebă, 
uluit. 

— Frică? De ce? Dacă ai flinta cu tine, nu mă tem de nimic. 

Oamenii se priviră, nu ştiu cum, ameţiţi; parcă le plutea în 
cap fumul unei vrăjitorii. În clipa când Ieremia luase banii, 
toţi, în frunte cu Haralamb, fuseseră siguri că n-au să-l mai 
vadă niciodată venind înapoi. Dar acum, după aceste vorbe, 
pe care Anton Lupan le rostise ca şi când n-ar fi înţeles 
întrebarea lui, simţiră, în chip tainic, toţi în acelaşi timp, că 
Ieremia o să se întoarcă gâfâind, parcă mânat din urma de 
turci... Vrăjitorii! 

Şi leremia se întoarse, într-adevăr, la capătul unei 
săptămâni... Se întâmplaseră multe între timp; pe moş Ifrim 
(văzuseră toţi, că farul era în ochii lor) îl bătuse baba lui de 
trei ori, şi-i ridicase, cu doniţa, un cucui în creştet, să zici 
că-i ou de gâscă, gata să facă pui. Anton Lupan jucase table 
cu căpitanul portului, luându-i partidă după partidă, la 
rând. Căpitanul pierdea partidele, şi cu fiecare partidă un 
franc de argint, dar nu se dădea învins, fiindcă era cunoscut 
drept cel mai bun tablagiu pe toată Dunărea de Jos, de la 
Sulina până la Măcin. Bătuse furtuna echinoxului în cursul 
acestei săptămâni, împingând valurile mării până în 
stufăriş, dar oamenii noştri îşi văzuseră de treburile lor, uzi 
până la brâu şi de la brâu în sus jumuliţi de vânt. Zburau 
prin văzduh trâmbe de apă şi nori de nisip, foşnea şi se 
tânguia stuful bătrân, de anul trecut - cel verde, încă 
plăpând, necheza subţirel, ca mânjii născuţi de curând... Se 
mai întâmplaseră şi altele, însă doar fapte mici. Cel mai 
însemnat era că martie se apropia de sfârşit... 

Ieremia sosi într-o joi, la prânz, cu un barcaz încărcat până 
sus. După ce îl rugă pe căpitan să aştepte la chei, porni pe 
malul canalului în jos, să-i caute pe ai săi la locul cunoscut. 
Soarele strălucea pe un cer albăstrit - venea primăvara, şi 
de la nord şi de la sud, de la apus şi de la răsărit, şi punea 
stăpânire pe Pământ, încălzindu-i seva, făcându-l să 


aburească blajin. Creştea stuful, iar salcia îşi despletea 
deasupra apelor zulufii verzui. 

Ajungând la far, Ieremia rămase nedumerit, cu ochii mari 
pe țărm, spre sud. Corabia era acolo unde o lăsase, numai 
că la început n-o recunoscu. În lipsa lui, ceilalţi nu bătuseră 
cu mâinile în sân: o despresuraseră cu totul din nisip şi-o 
ridicaseră în picioare, proptind-o cu stâlpi. Alături se ivise o 
baracă de scânduri, iar în spatele ei un şopron, de sub care 
ieşea fum. Când se apropie, îl văzu acolo pe Ismail, aplecat 
deasupra unei vetre cu oale şi crătiţi puse la fiert, în rând. 

Bucătarul icni şi rămase ţeapăn, cu linguroiul în mâini. Nu 
că n-ar mai fi crezut în vraja pe care o simţiseră cu toţii 
deunăzi; dar vezi, vraja are o lege şi ispita alte legi... 

Serile, stând la taifas cu Gherasim, parc-ar fi zis că de la 
plecarea lui leremia trecuse prea mult timp... 

Auzindu-i icnetul, că icnise adânc, Gherasim îşi scoase 
capul ciufulit dinăuntrul corăbiei, iar Anton Lupan ieşi pe 
uşa barăcii, cu nişte hârtii în mâini. 

— Bine-ai venit, leremie! 

— Bine te-am găsit, domnule! 

Gherasim îl privi mustrător pe Ismail; acesta răspunse cu 
aceeaşi mustrare în priviri... Vraja e vrajă - de ce s-o punem 
pe talger cu ispita şi s-o cântărim? 

— Ei, leremie, ia spune, ce-ai făcut? 

— Am adus tot ce mi-ai poruncit - până la ultimul cui. 
Numai lemn de pin pentru catarge n-am găsit, dar am dat 
acolo peste un plutaş, om de ispravă, îl cunosc de mult, şi 
fără să mai cer voia dumitale, i-am zis să coboare pe Bistriţa 
doi pini înalţi. Când o fi cu ei la Galaţi, o să ne dea de veste 
aici, prin vreun căpitan de vas. 

— Foarte bine ai făcut! De altminteri, catargele au să ne 
trebuiască abia la sfârşit... Şi cărţulia de care ţi-a spus 
căpitanul portului? 

— Am găsit-o, uite-o aici... Dar văru' Haralamb pe unde-o 
fi? întrebă Ieremia, uitându-se în jur. 


— S-a dus la şantier, să facă rost de o forjă şi de câteva 
găleți cu cărbuni. Ştiam că azi-mâine trebuie să pici - şi 
aveam nevoie de lucrurile astea, ca să ne apucăm de treabă 
numaidecât. Noi, după cum vezi, am făcut câte ceva aici cât 
ai lipsit. 

Între timp se apropiaseră şi ceilalţi doi, Gherasim şi Ismail, 
tocmai în clipa când sus, lângă far, Haralamb ieşea din stuf, 
ducând în spinare un sac greu, înnegrit. Alţi doi oameni 
veneau după el, cu o forjă, iar un al treilea împingea o 
roabă, a cărei roată se auzea scârţâind până aici. 

— Dar asta-i fierărie în lege! se minună Ieremia, puţin mai 
târziu, privind forja, sacul cu cărbuni şi roaba în care se 
vedeau o nicovală cât toate zilele şi gogeamite baros 
ruginit. 

Apoi se întoarse spre vără-su şi, în loc de bun găsit, îl luă la 
rost: 

— Ce-ţi puseşi muşcata aia la ureche? Nu te vezi că eşti 
totuna de cărbuni? 

Haralamb luă floarea ruşinat şi-o ascunse în pumn. 

— Pe Ghiocica o văzuşi? întrebă, şoptit. 

— Nu; l-am văzut pe sacagiu! răspunse leremia, printre 
dinţi. 

Şi oftă adânc. 

— Poftim mâncam! se auzi în clipa aceea glasul lui Ismail. 

Ieremia se apropie de Anton Lupan: 

— Domnule, prânzul trebuie ori să-l grăbim, ori să-l lăsăm 
pentru mai târziu; ne aşteaptă barcazul în port şi dacă nu-l 
descărcăm curând, căpitanul o să vrea bani mai mulţi... 
Apoi, mai am acolo un băietan, pe care l-am luat cu mine să- 
mi fie de ajutor la drum, şi bietul de el o fi flămânzit. 

— Atunci, hai să prânzim la iuţeală, hotări Anton Lupan. N- 
are rost să ne amânăm masa, fiindcă barcazul n-o să-l 
putem descărca aşa, cât ai bate din palme. Iar băietanului 
tău, i-om duce acolo ceva de-ale gurii, dacă s-o învoi Ismail. 

Sub şopronul bucătăriei, fusese înjghebată o masă din 
scânduri de brad, pe pari bătuţi în nisip. De o parte şi de 


alta a ei se întindeau două bănci cu picioarele tot aşa, 
înfipte în nisip. Ismail aşteptă să-i vadă pe toţi aşezaţi, 
zâmbi mulţumit, îşi umflă pieptul şi se apropie cu castronul 
plin, aburind. Făcuse mâncare ghiaurească, borş de 
perişoare, cu leuştean mult, numai că nu băgase carnea în 
maşina de tocat, ci o migălise cu satirul, ca la Stambul, să 
nu i se piardă nici un pic din gust... Spre necazul lui, 
oamenii mâncau grăbiţi, nimeni n-avea timp să se minuneze 
că borşul era aşa bun. 

Odată prânzul sfârşit, nu spuseră decât în fugă: 
„Mulţumim, Ismaile!” - şi porniră ca nebunii spre port... 

Sunt în viaţa unui bucătar clipe de mulţumire, dar şi clipe 
amare, să nu le mai socoteşti! Carne tocată cu satârul şi să 
nu spună nimeni un cuvânt! 

Ismail spălă vasele, pufnind, le puse la locul lor pe poliţele 
de sub şopron, le acoperi să nu le umple nisipul adus de 
vânt şi intră în baracă, să-şi ia cutia cu vopsele, că marea 
căpătase o culoare sidefie pe care voia s-o picteze negreşit. 

Se mutaseră aici abia de trei zile şi până acum toţi păreau 
mulţumiţi de noul lor culcuş. Dormeau în hamace, ca pe 
vapor, înăuntru mirosea a răşină de brad şi marea le 
murmura necontenit în urechi. 

Numai Haralamb, cum cădea seara, se făcea nevăzut şi 
până la răsăritul soarelui, nu-l mai simţeai venind; acum, e 
drept, nimeni nu-l putea sili să înnopteze aici, de vreme ce- 
şi avea odăiţa şi rosturile lui în târg. Mai cu seamă că, dacă 
era vorba de muncă, muncea cât trei, să zici că oboseala nu 
se-atingea de el. Şi nici la simbrie nu se-arăta grăbit; când 
Anton Lupan aducea vorba de bani, îşi lăsa capul în pământ, 
sfios: 

— Lasă, domnule, întâi să mântuim treaba şi p-ormă mă-i 
plăti. 

— Dar poate că atunci ai să ceri cine ştie cât! 

— Cât ai să-mi dai dumneata - şi am să fiu mulţumit. 

Ismail se aşeză pe nisip, deschise cutia de vopsele, puse 
bucata de mucava pe genunchi, când îl văzu pe moş Ifrim 


venind dinspre far. Bătrânul îşi făcea în fiecare zi drum pe 
aici, se uita la oameni cum muncesc şi pufăia din lulea, ca 
un logofăt pus să ţină seama de munca lor. 

— Am mâncat? îi strigă Ismail, bucuros de venirea lui. 

— Nu, că s-a supărat baba mea şi-a aruncat mâncarea la 
câini. 

lacă mai sunt şi clipe de mulţumire în viaţa unui bucătar - 
şi ele vin adesea la timpul cel mai potrivit. 

— Hai, dam borş Ismail! Borş cum găteam la ghiaur! Moş 
Ifrim se aşeză sub şopron, îşi scoase căciula şi se închină, 
trăgând cu ochiul la oala lui Ismail. Borşul încă nu se răcise, 
nu mai trebuia încălzit. 

Bucătarul îi puse farfuria în faţă, îi dădu o lingură de fier, 
pâine tăiată felii, apoi se trase în lături, cu mâinile în 
şolduri, aşteptând mulţumit. 

— Borşul cu pâine nu-i bun; n-ai mămăligă? întrebă 
bătrânul, făcând nazuri de la început. 

Ismail pufni. 

Oaspetele său clătină din cap, luă lingura de fier, o privi 
chiorâş, o şterse în palmă şi zăbovi un timp. 

— N-ai una de lemn? Borşul cu lingură de fier n-are gust! 

— N-aveam! se stropşi Ismail. 

Moş Ifrim se apucă să mănânce, parcă silit, rupând plinea 
cu teamă şi tot uitându-se chiorâş la lingura cu care nu era 
obişnuit. Cu o lingură d-asta te poţi şi otrăvi! Dar, ce mai 
tura-vura, borşul era bun, gras, mirosea frumos, avea de 
toate alea, ardei mai puţin, leuştean mai mult - aşa cum se 
cere unui borş gătit ca la ghiauri. 

— Bogda-proste! spuse paznicul farului când sfârşi. 

— Am fost bun? 

— Bun, nimic de zis, numai că perişoarele sunt parcă 
tocate prea mărunt... 

— Siktir! 

Dar să-l lăsăm pe bietul Ismail spumegând şi să vedem ce 
făcuseră ceilalţi, între timp. După ce sfârşiseră prânzul, 
plecaseră spre port, zoriţi, cu Anton Lupan în frunte, urmat 


de Gherasim. Haralamb se ţinea mai în urmă, pe lângă 
vără-su, muşcând floarea în dinţi. 

— Zi, mă, pe Ghiocica n-o văzuşi? 

— Nu-ţi spusei? L-am văzut pe sacagiu! 

Apropiindu-se de Căpitănie, auziră zarurile ţăcănind; 
căpitanul îşi făcea partida de table de după prânz, 
luptându-se cu adversarul său închipuit, dar cu toată 
fierbinţeala jocului, îi simţi şi se repezi la geam, aplecat în 
afară, mai-mai să dea cu trompa în-nisip. 

— Facem o partidă, p-un frăncuţ? 

Anton Lupan se apropie de fereastră şi-i întinse cărticica 
pe care i-o adusese Ieremia în sân. 

— lată abecedarul; ţi l-a găsit. 

În săptămâna care trecuse, se mai întâmplase şi alt fapt 
mărunt: căpitanul portului îl iscodise pe Anton Lupan, cât 
de greu i-ar fi unui om ca el să înveţe a scri şi a citi, măcar 
aşa, ca să nu se facă de râs. De mult nutrea asemenea 
dorinţă în sufletul lui, dar ca să ceară ajutorul cuiva, ar fi 
însemnat să-şi dezvăluie vechiu-i beteşug. Alta era 
socoteala cu acest străin, care părea un om şi bun şi tăcut; 
ştia că n-o să spună nimănui, n-o să-l dea în gât... Dar nu 
bănuise că pentru a-şi împlini tainicul vis era nevoie de o 
carte cu colaci, cârlige şi bețe trase în fel şi chip. Ce să faci 
cu ele, de unde să porneşti, cum să le descurci? Acum 
căpitanul se uita în cărţulie ca mâţa-n calendar şi simţea că- 
l trec nădugşeli fierbinţi. 

În port, la pupa vasului de pasageri austriac, care tocmai 
venise din sus, se vedea legat la chei un barcaz micuţ, 
încărcat din greu. Cam în partea lui din mijloc, pe o stivă de 
scânduri, şedea, cu picioarele atârnate în jos, un băieţandru 
de vreo şaisprezece ani, cu un mintean negru pe umeri, cu 
o căciulă de oaie dată pe ceafă - şi cânta încetişor, ca 
pentru el, dintr-un fluier ciobănesc. 

— Cântă de foame! spuse leremia. Apoi strigă: 

— Hai, Mihule, lasă cavalul, că ţi-am adus să mănânci! La 
aceste vorbe, băiatul ridică ochii spre chei şi chipul oacheş, 


bătut de vânt, i se lumină. 

— Ele băietanul de care ţi-am vorbit, domnule! îl lămuri 
leremia pe Anton Lupan. 

Acesta sări pe puntea barcazului şi se apropie de băiat, cu 
mâna întinsă, prietenos. Atunci văzu că la picioarele lui 
stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în 
jur, un câine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf şi 
încâlcit, cam slab şi năpădit de ciulini, cu coada jumulită în 
chip greu de înţeles, care însă, în toată înfăţişarea lui, poate 
puţin cam jalnică acum, amintea de un nu prea îndepărtat 
strămoş lup. 

Băiatul sări în picioare, sfios şi poate neîncrezător; nu 
prea era obişnuit, se vede, cu bunătatea semenilor săi. 
Câinele se ridică şi el, se trase un pas înapoi, şi rămase aşa, 
atent. Privirea lui nu arăta nici teamă, nici prietenie; lui 
Anton Lupan i se păru că vede în ea o demnitate la fel de 
grăitoare ca a unuiom -caa unuiom care oare, 
bineînţeles. În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri 
albăstrii, cum e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, 
dar noaptea încă nu s-a statornicit, deşi zâmbitori, se citea 
o tristeţe domoală, din cele care o dată ce s-a ivit în priviri, 
ai zice că niciodată nu mai poate pieri. Anton Lupan o 
cunoştea - şi deodată îşi dădu seama că dacă băiatul acesta 
plecase cu un barcaz, la chemarea primului venit, era semn 
că nu lăsase în urmă vreun trai bun. Ridică mâna şi-i 
mângâie obrazul, gingaş ca de fată, cu duioşia cu care-şi 
mângâie părintele copilul obidit. 

— Să nu-ţi pară rău că ai venit până aici, îi vorbi blând. O 
să capeţi cele de cuviinţă pentru osteneala ta. 

Băiatul făcu o mişcare cu mâna ca şi cum ar fi vrut să 
arate că nu ţine la nici un fel de răsplăţi. Văzându-l aşa şi 
gândindu-se la vârsta lui crudă, Anton Lupan se simţi 
întristat. 

— Câinele-i al tău? îl întrebă. 

— E de la stână, răspunse băiatul. S-a luat după mine şi n- 
a vrut să se ducă înapoi, chiar dacă l-am zgornit. Aşa că 


umblăm amândoi. 

Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca 
şi câinelui, trebuie să le fie foame, deci lăsă asta pentru mai 
târziu şi deocamdată îi încredinţă pe amândoi lui leremia, 
să-i ospăteze cu cele trimise de Ismail. 

Între timp, căpitanul barcazului, care se cinstise cu 
oamenii săi la locanta lui kir Panaiotis, se apropie de chei şi, 
curând după aceea, descărcatul începu. În afară de 
cheresteaua de pe punte, în magazia vasului fuseseră 
înghesuite până sus fel de fel de materiale, în lăzi, în 
baloturi, în cutii de tablă, în bidoane şi-n saci. leremia le 
cumpărase după listă şi le orânduise sârguincios. Erau 
cabluri de oţel şi parâme de felurite grosimi, făcute colaci, 
erau bare de fier, şuruburi, cuie, butoiaşe cu ulei de in, cutii 
de vopsea, pânză groasă de vele, cu urzeală de cânepă şi 
bătătura de bumbac - şi încă multe altele pe care nu le 
puteai descurca decât dacă aveai lista lor în cap. 

Numai descărcatul lor dură câteva ceasuri şi cum până 
seara n-ar mai fi fost vreme să care totul de-aici, hotărâră 
să le lase pe chei, sub paza lui Ieremia. Pe Haralamb îl 
mânară în târg să se înţeleagă cu doi căruţaşi, pentru a 
doua zi, dar el zăbovea să plece şi se tot învârtea pe lângă 
vără-su: 

— Zi, nu vrei să-mi spui? 

— Nu ţi-am spus? Ce, eşti surd? 

— Adică n-ai văzut-o, te juri? 

Anton Lupan rămase să încheie socotelile cu căpitanul. 
Când ieşi din cabină, îl văzu pe Mihu stând pe o ladă, în 
marginea cheiului, cu cavalul pe genunchi; câinele stătea 
cuminte, alături. Îi plătise cuviincios pentru osteneala lui şi 
prin grija lui Gherasim îi făcuse şi-o legătură cu de-ale gurii, 
pe trei zile, să aibă la drum. 

— Şi acum, încotro porneşti, Mihule? îl întrebă, punând 
piciorul pe chei. 

Băiatul se ridică, sfios: 

— Păi, am să mă întorc cu barcazul la Galaţi şi p-ormă... 


În aceste vorbe neterminate Anton Lupan simţi o teamă 
ascunsă cu greu. Înţelese şi mai limpede că băiatul nu avea 
nici un rost, nicăieri. 

— De unde eşti? îl întrebă, aşezându-se pe ladă şi făcându- 
i semn să stea lângă el. 

— Din Muscel, din sus de Rucăr. 

— Şi ce făceai acolo? 

— Cu oile. 

— Ale voastre? 

— Nu; la stăpân. Peste iarnă au dat lupii la stână, baciul 
era plecat devale, la Câmpulung, rămăsesem numai eu, să 
am grijă de cinci sute de oi. S-au năpustit lupii şi au făcut 
prăpăd, au sfâşiat nouă oi şi din unsprezece câini au lăsat 
cu viaţă numai cinci... Când a venit baciul, m-a zvântat în 
bătăi. 

— Şi atunci, ai fugit? 

— Da, am fugit. 

— De ce nu te-ai dus la ai tăi? 

— Ce să fac acolo, că n-au nici pentru ei? M-am dus la 
Câmpulung, am vrut să intru la un negustor, părea om bun, 
numai că a zis să-l alung pe Negrilă, că nu-i trebuie dulău. 

— Negrilă îl cheamă? 

— Negrilă. Da' ce, nu-i nume frumos? 

Auzindu-şi numele, câinele îşi ridică ochii, ca şi cum ar fi 
protestat şi el. 

— Ba da, un nume mai potrivit nu puteai să-l găseşti... Şi 
zi, nu v-a primit pe amândoi? 

— Nu; a zis că de ce să hrănească două guri. 

— De! O fi avut şi el socotelile lui! 

— O fi avut... Şi-atunci m-am dus mai departe, din sat în 
sat, nu cunoşteam drumul, dar întrebam - şi-am nimerit la 
Bucureşti... La început m-am speriat, că era lume multă şi 
gălăgie mai rău ca la bâlci. Pe urmă m-am prietenii cu nişte 
olteni, de vindeau legume, cu coşurile. M-au luat în odaia 
lor, la marginea oraşului, pe lângă Obor. Am stat acolo pe 
vară; făceam fluiere şi le vindeam prin târg. Da' într-o zi, 


când mergeam pe stradă, eu cu Negrilă, s-a oprit aşa, fără 
veste, o cotigă lângă noi; doi inşi au sărit cu zbilţurile şi ne- 
au încolţit. Cică erau hingheri - putrezi-le-ar oasele de vii! 
Mai bine să mori de foame decât să faci ca ei! Am dat să 
fugim, da' vezi că Negrilă nu le ştia gândurile şi le-a căzut 
în laţ. M-am rugat de ei: „Mă nene, nu mi-l luaţi, că n-a 
făcut nici un rău!” - „Piei de-aici, a strigat unul, că de nu, te 
luăm şi pe tine şi te aruncăm laolaltă cu el!” 

Băiatul se opri o clipă şi-şi mângâie câinele pe cap, 
străbătut de un fior. Apoi continuă: 

— Săracu' Negrilă se zbătea în laţ, să scape, dar laţul îl 
sugruma rău: ochii i se făcuseră roşii. Atunci am văzut şi eu 
roşu, de parcă ochii lui ar fi fost ai mei. „Dă-i drumu'!” am 
răcnit. Şi fără să ţin seama că era de două ori cât mine, m- 
am repezit în gâtul hingherului. Celălalt hingher, ăl de 
mâna caii, s-a întors şi m-a altoit cu biciul peste mijloc. 
Atunci n-am mai ştiut ce fac: am luat un pietroi de jos şi l- 
am aruncat din răsputeri. Am vrut, ori n-am vrut, da' ştiu că 
drept la mir l-am atins. Hingherul s-a prăbuşit la pământ, 
ameţit; celălalt s-a repezit să-i dea ajutor. Se adunase lume 
multă pe lângă noi, mai cu seamă femei şi copii, şi strigau, 
da' mi s-a părut că-mi ţineau parte mie, nu lor. Cineva mi-a 
spus: „Fugi, măi băiete, până nu se ridică de jos, că altfel 
cheamă poliţia şi te-ai nenorocit!” Nu ştiu cum l-am slăbit 
pe Negrilă din laţ, cum am deschis uşa cotigii - barem să 
scape toţi câinii dacă o fi s-o păţesc eu. Erau o mulţime de 
câini, că s-a umplut strada de chelălăitul lor. Pe urmă am 
luat-o la fugă spre Obor. Acolo am stat pitit până seara, 
când au venit oltenii - şi ei m-au povăţuit să fug. Noaptea 
am plecat, pe la Colentina, şi am mers până în zori, când ani 
ajuns într-un sat de ţigani, parcă Lilieci; m-am odihnit acolo, 
sub un salcâm, şi pe la nămiezi, am plecat. Uite-aşa am 
mers vreo două săptămâni, pe la Urziceni, pe la Făurei, 
până am ajuns pe malul Dunării, la Brăila. Am căutat să 
intru şi acolo ta un negustor - n-aş zice că oamenii erau răi, 
dar toţi îmi spuneau: „Ce să facem, mă băiete, cu două 


guri? De dulăul tău ne arde nouă? Nu vezi ce de câini sunt 
în oraş?” Asta-i adevărat, străzile erau pline de câini, şi 
când îl vedeau pe Negrilă după mine îşi scoteau colții şi 
mârâiau, de parcă ar fi zis: „Mă veneticule, să nu care 
cumva să pui gura pe ciolanul nostru!” Am stat aşa vreo 
săptămână şi-am vândut fluierele pe care te făcusem pe 
drum; seara dormeam sub un şopron, în port; încă nu se 
lăsase frig. Pe urmă m-am prietenit cu un hamal - un om 
bun - şi el m-a dus la o babă, pe lingă cimitiru' Sfântu' 
Constantin, şi s-a rugat de ea să mă ia acolo să-i slujesc, că 
era cam beteagă de un picior. Baba asta făcea descântece şi 
ghicea în cărţi. N-am dus-o nici bine, nici rău la ea; am fost 
mulţumit că m-a lăsat cu Negrilă. Da' ea m-a lăsat fiindcă 
mă punea să-i tai păr din coadă, pentru descântecele ei. Ce 
era să fac? Am tăiat, azi un smoc, mâine un smoc, până l-am 
lăsat pe Negrilă golaş, de parcă îi era şi lui ruşine să se 
vadă aşa. Las' că părul creşte la loc, m-am gândit eu, şi 
Negrilă o şti că n-am încotro... 

— Şi uite că aproape a crescut! zise Anton Lupan, privind 
coada subţirică, pe care câinele şi-o mişca mulţumit, de câte 
ori auzea vorbindu-se de el. 

— A crescut, nu mi-e de asta! încuviinţă tânărul lui stăpân. 

— Şi ia spune, Mihule - Mihu îţi zice, nu-i aşa? - ce-ai făcut 
mai departe? 

— Păi am stat acolo până înainte de Florii, când a murit 
baba; se vede că pe ea n-a putut să se descânte, cum 
descânta pe alţii. Am umblat iarăşi o săptămână prin port, 
aşa fără rost, până ce tot hamalul acela mi-a spus că la 
Galaţi ar fi un negustor bogat, cu prăvălii mari şi cu multe 
curţi, şi că dacă m-aş duce la el, poate m-ar primi şi cu 
Negrilă - că n-aş fi vrut pentru nimic în lume să mă despart 
de el. Ei, şi dacă am ajuns eu acolo, la Galaţi, am început să- 
| caut pe negustor, şi-am dat peste nenea leremia, care mi-a 
zis să merg cu el, că n-o să-mi pară rău... Aici băiatul se 
opri, încurcat. 

— Şi-acum ai vrea să te-ntorci, să-l cauţi pe negustor? 


— Aşa mă gândeam, răspunse Mihu, fără nici un îndemn. 

Anton Lupan se ridică: 

— Ce-ar fi să-l dai naibii pe negustorul tău, mai ales că nici 
nu ştii ce fel de om e? N-ai vrea să rămâi cu noi? 

— Şi ce să fac, domnule? întrebă băiatul, înviorat. 

— Ce-o să facem toţi. Las' că n-o să fie râu, ai să vezi! Ce 
zici, te învoieşti? 

— Da' pe Negrilă îl iei? 

— Fireşte! Altfel nici nu mă gândesc. 

Obrazul băiatului se lumină, şi tot ceea ce fusese îndoială 
şi amărăciune pe chipul lui se pierdu în vânt. Iar vântul îi 
purtă îndoiala şi amărăciunea de-a lungul canalului, le 
flutură peste perdeaua de stuf şi se duse cu ele spre mare, 
unde le înecă, departe în larg, să li se şteargă urma pe veci. 

Cădea amurgul când se apropiau de baraca lor. Anton 
Lupan mergea în frunte, fluierând, ca un om pe deplin 
mulţumit; Mihu venea după el, fără să vadă unde pune 
pasul, cu gura căscată, cu ochii zgâiţi la marea vineţie în 
lumina amurgului de după echinox, Negrilă se zbenguia pe 
țărm, aruncându-se în apă şi tăvălindu-se pe nisip, umplând 
malul mării de lătrături vesele, ca şi când ar fi simţit că din 
clipa asta începe altă viaţă şi pentru el şi pentru stăpână-su. 

— Domnule, întrebă Mihu, fără să-şi poată lua ochii de la 
orizont, toată asta care se vede aici e numai apă? 

— Numai apă, Mihule. Şi încă, atât cât vezi tu nu-i poate 
nici a mia parte din întinderea ei. 

— Aoleu, maică! strigă băiatul, înmărmurit. 

În clipa aceea, în baracă se aprinse o lampă. Sub şopron, 
Ismail aţâţa focul, furios, să încălzească borşul ghiauresc 
rămas de la prânz. 

— Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit 
două guri mai mult: pe Mihu şi pe Negrilă, îi vezi? Ai grijă 
să nu ne facem de râs! 

CAPITOLUL IV. 

Plutaşul năzdrăvan. 


Apele Dunării se linişteau, aduceau mâl mai puţin, trecuse 
luna aprilie şi chiar luna mai se apropia de sfârşit, 
puhoaiele de primăvară pornite peste şesuri, din munţi, îşi 
pierdeau puterea de la început, şi totul părea să se 
statornicească, ori să dea înapoi, spre mai mic, numai 
stuful, salcia şi ziua creşteau necontenit. 

Primăvara, la gura Siretului încep să vină plutaşi, din sus. 
Ei pornesc pe Bistriţa, răzleţi, cu plute mici, alcătuite din 
şapte, opt, poate zece trunchiuri de copaci, netezi şi lungi, 
legaţi laolaltă cu scoabe de fier, cu şipci bătute în curmeziş, 
cu sârme, cu frânghie, cu ce se poate găsi. După ce trec 
Toancele şi celelalte cataracte ori strâmtori sugrumate de 
stânci şi ajung jos unde apele se lăţesc pierzându-şi puterea 
lor de şuvoi, plutaşii se strâng mai mulţi laolaltă, îşi leagă 
plutele, se unesc - căci se cunosc de ani de zile între ei - şi 
aşa îşi continuă coborârea, în convoaie lungi, ca muntenii 
care vin cu căruțele la şes. Pe o bucată de tablă pusă la loc 
mai ferit de vânt aprind foc, şi în ceaune, pe pirostrii, îşi fac 
mămăliga şi fiertura, fără să se oprească din drum. Unii, 
mai gospodăroşi, înjghebează pe plută chiar şi colibe, ca să 
aibă adăpost pe timp rău; alţii dorm sub cerul gol, înveliţi în 
sumane vechi, cu clipocitul apei în urechi, cu Calea Laptelui 
şi cu puzderia de stele în ochi. 

Aşa merg ei, zile şi nopţi în şir, săptămâni, până ajung la 
gura Siretului şi-acolo se despart de copacii aduşi din munţi 
- se despart în înţelesul cel mai adânc şi mai definitiv al 
acestui cuvânt, fără putinţă de întoarcere, cum te desparţi 
de mortul lăsat la cimitir, cum se despart, pentru tot restul 
vieţii lor, două scânduri tăiate din acelaşi trunchi. Plutele 
sunt luate în seamă de alţi oameni, în spatele cărora 
veghează negustori pântecoşi, slobozi la gură şi strânşi la 
chimir, iar plutaşii se întorc spre munţii lor, cale lungă, 
drum sterp, cu traistă şi cu toiag de drumeţ. 

Spre sfârşitul acelui mai, de care am pomenit, într-o 
dimineaţă cu neguri străvezii întinse pe lunci, plutaşii sosiți 
de cu seară la gura Siretului îl văzură venind din sus pe 


Cristea Busuioc, cunoscut tuturora prin trăsnăile lui - că 
între altele, la fiecare pogorâre ridica pe plută pânză cu 
catarg şi se lăsa mânat la vale de vânt. Oamenii rămaseră 
ţepeni pe mal, unii uimiţi, alţii pizmaşi. Ei coborau prima 
oară Siretul în acest an, după dezgheţul târziu, iar eliată că 
făcea al doilea drum, de parcă ar fi fost înfrățit cu cel 
necurat. Ori poate că era, mai ştii?! 

Un plutaş poate s-o ia înaintea celorlalţi dacă se grăbeşte 
să adune mai repede lemnele pe mal, dacă se strecoară mai 
dibaci printre stânci, să nu-şi fărâme pluta, ca apoi să 
pornească toată treaba de la început, dacă se avântă peste 
cataracte cu mai mult curaj... Încolo, ce mai poţi să faci? 
Apa nu curge mai repede pentru unul, ca să-l scoată în 
frunte, nu merge mai domol pentru altul, să-l lase codaş. De 
bună seamă, marea iscusinţă a cuiva mai duce uneori la un 
câştig de un ceas, de două, hai, de o zi dacă iscusinţa lui nu 
are asemuire cu-a nici unui plutaş, dacă simte firul apei şi 
nu-l părăseşte un pas, dacă ia din puterea râului tot ce se 
poate lua, fără să piardă un dram. Numai că aşa nu 
izbuteşti tu, Cristea Busuioc, sau altul, oricum te-ar chema, 
să cobori de două ori la gura Siretului, în vreme ce alţii abia 
au coborât o dat'. 

Cristea Busuioc însă era un român năzdrăvan. El umbla cu 
plutele de la şaisprezece ani şi încă de pe-atunci se arătase 
mai altfel decât ceilalţi. Ceilalţi, când ajungeau la Dunăre, 
îşi luau traista, toiagul şi-o porneau; el zăbovea pe mal. 
Cunoştea Bistriţa, cunoştea Siretul ca şi cum apele acestea 
ar fi şerpuit prin ograda sa; în faţa Dunării rămânea mirat. 

— Astea unde se duc? întreba, privind corăbiile şi 
vapoarele care urcau la deal. 

— Spre '[ara Ungurească... 

— Departe, aşa-i? 

— Ehe, băiete, nu-i de mintea ta! 

— Şi din Ţara Ungurească, încotro o iau? 

— Spre Ţara Nemţească... 

— lar de acolo? 


— De acolo? 

Această întrebare stârnea nedumerire şi mirare în ochii 
celorlalţi. Nu ştia nimeni limpede de unde şi de unde anume 
porneşte Dunărea. 

Atunci flăcăiandrul întorcea capul după corăbiile şi 
vapoarele care coborau. 

— Încotro se duc? 

— Spre mare... 

— Asta n-are margini... O fi adevărat? 

— Ba are, dar nu le vede decât vulturul, şi nu pe orice 
vreme, numai după ploaie, când se spală cerul de nu 
rămâne pe tot întinsul lui un firicel de colb, cât un vârf de 
ac. 

— Şi corăbiile pot să meargă aşa, până la malul celălalt? 

— Merg, dacă nu le răstoarnă vreun val. Merg până la 
Ţara Turcească şi chiar dincolo de ea... 

Flăcăul asculta cu gura căscată ca un prostovan. Ar fi vrut 
să se urce pe-o corabie, să meargă în sus, spre [ara 
Ungurească şi spre cea Nemţească, până unde izvorăşte 
Dunărea, ar fi vrut să coboare spre marea fără margini, că 
întinderea ei prea i se părea de basm. Dar vapoarele, 
corăbiile treceau pe la gura Siretului fără să oprească, şi el 
nu putea face decât să caşte gura la ele, de pe mal. 

Astea se întâmplau pe când avea şaisprezece, optsprezece, 
nouăsprezece ani, vârstă la care lumea crede că-ţi lipseşte 
multă minte din cap. Cui să se spovedească, de la cine să 
ceară un sfat? I-ar fi spus lui moş Mătrăgună, dar bătrânul 
se arătase întotdeauna posac... 

Cristea Busuioc era singur pe lume, de când se ştia. Într-o 
iarnă viforoasă, călugării de la Durău îl găsiseră aruncat pe 
paie, într-un coşar, şi luându-l în seama lor îl botezaseră 
Hrisant. Sub acest nume crescuse, din mila unuia şi-a 
altuia, sub acest nume se făcuse măricel, mânase caprele, 
pe deal, slujise călugărilor, bătuse toaca, frecase lespedea 
în altar, sub acest nume deschisese ochii asupra lumii, 
mirat. Dar la şaisprezece ani, când călugărimea socotea să 


facă din fratele Hrisant un prea cuvios şi smerit monah, 
flăcăul sări zidul Durăului, ca un cârlan care simte că se 
apropie ziua hamului afurisit şi luându-şi picioarele la 
spinare, nu se mai opri decât pe valea Bistriţei, la coliba lui 
Moş Mătrăgună, vechi şi încercat plutaş. 

De ce purta bătrânul această poreclă şi care era numele 
lui adevărat, nu putuse afla nimeni, nici până în ziua când 
închisese ochii şi-l duseseră la ţintirimul sărăcăcios de sub 
deal; poate unde era ursuz şi mereu încruntat - dar asta n- 
ar fi fost o pricină întreagă, fiindcă una-i să fii ursuz, şi alta-i 
să ai inima veninoasă, precum s-ar fi înţeles din porecla sa. 

În schimb era mai uşor de tălmăcit porecla dată de oameni 
flăcăului fugar, fraged şi zvelt ca firul de busuioc în luna lui 
mai. Cât despre celălalt nume, chiar că n-aveai de ce te 
mira dacă lumea i-l schimbase fără să-i mai întrebe pe naşi: 
unui om slobod îi poţi spune Cristea, dar nicidecum Hrisant, 
ca unui monah. 

Şi iacă, în loc să fie călugăr, flăcăul nostru ajunsese plutaş. 

— Hai, Cristea, că ne-apucă seara, hai! zicea ursuz moş 
Mătrăgună, de pe mal. 

Treceau corăbii pe Dunăre şi flăcăul le urmărea cu ochii 
mari. 

— Moşule, da' de unde ştii dumneata că vulturul... 

— Mai bine ia-ţi traista şi hai la drum. Nu mă mai bate la 
cap! 

Cristea Busuioc ar fi vrut să plece, dar nu se îndura. Privea 
catargele înalte, pânzele mânuite cu meşteşug de marinari. 
Mare minune cum mergeau corăbiile, când la deal, când la 
vale, după cum le cârmeai! 

— Moşule, eu am să fac o drăcie! 

— Pâi nu m-aş mira! 

— Am să pun la plută pânze şi catarg. 

— Ptiu! A intrat în tine ăl împieliţat! 

La vremea aceea, flăcăul împlinea douăzeci de ani şi 
semăna cu busuiocul în luna călduţă a lui Cireşar. Purta 


părul în plete, avea fruntea înaltă, ochii albaştri şi iubea o 
fată potrivită lui, fată de plutaş... 

Atunci sunară goarnele vestind război pe pământ bulgar, 
sunară şi-n câmpie, şi-n munte, la pădurari şi plutaşi; 
pădurarii şi plutaşii îmbrăcară haine de dorobanţi, îşi 
puseră cuşmă în cap şi se luptară cu turcii lui Osman Paşa, 
până ce turcul zise: aman! 

Dar când turcul zicea aman, fata lui Cristea Busuioc se 
ducea după mire nou, om cu stare, cu poştalion şi argaţi, 
primar în alt sat. 

De aici înainte, tânărul plutaş se posomori, se aspri la 
inimă, se aspri la chip, începu să semene cu busuiocul pălit, 
din luna lui Brumar. lar când pieri şi moş Mătrăgună, peste 
vreo trei ani, se făcu scorţos şi singuratic, cu frunte cutată, 
cu ochi încercănaţi - şi lumea socoti că îi trecuse vremea, 
nu mai era bun de însurătoare, să-şi facă şi el casă, ca orice 
gospodar. Îşi lăsase barbă, iar părul pe la tâmple îi 
încărunţea; era flăcău tomnatic, la douăzeci şi cinci de ani; 
acum semăna cu busuiocul necules la vreme, acoperit de 
omături, iernile, pe plai. 

Dar, cu toate acestea, cât ţinea valea Bistriţei, Cristea 
Busuioc rămânea cel mai bun plutaş. Lumea îl socotea o 
leacă sărit, o leacă năzdrăvan. Când ajungea cu pluta la şes 
îi împlânta în faţă un par înalt, îl priponea în toate părţile cu 
frânghii, de nu se mai clintea, şi pe el ridica o pânză mare, 
să croieşti din ea cămăşi la douăzeci de fârtaţi. Cum 
învârtea, cum sucea această pânză, ar fi putut să nu 
rămână o taină pentru ceilalţi, dacă s-ar fi ostenit să se uite 
şi ei o dată la corăbii sau la bărcile pescarilor, cum făcuse el 
de la şaisprezece ani... Dar oamenii nu se uitau, ci îşi 
scuipau în sân şi se cruceau. Iar Cristea Busuioc trecea pe 
lângă ei ca vântul, căci doar vântul, nu necuratul îl ducea 
aşa... 

Cam sărit, cam năzdrăvan plutaş! Ceilalţi, de când se 
ştiau, făceau calea întoarsă pe drum cu colb, din sat în sat, 
cumpărau ici o traistă de mălai, colo una de grâu, se mai 


opreau prin câte un târg, mai beau o ţuică, se mai tocmeau 
pentru o oca de bumbac şi haida-haida, când pe jos, 
împovăraţi, când cu vreo căruţă de ţăran, ajungeau. Cristea 
Busuioc luase în ultimul an alt obicei necurat: de la gura 
Siretului, după ce îşi strângea pânza şi o băga în sac, se 
ruga de câte un luntraş care cobora pe Dunăre să-l ducă 
până la Galaţi, acolo se urca în carul cu foc, ăl de mergea pe 
drum de fier - şi-n acest chip, a doua zi sosea aproape de 
Piatra-Neamţ... 

Aşa se făcea că la acest sfârşit de mai, cu cerul norat, când 
ceilalţi abia soseau la gura Siretului, el cobora a doua oară, 
aducând doi pini înalţi, cum îl rugase acum şase săptămâni, 
în portul Galaţiului, căprarul leremia, cunoscut de la 
Griviţa, unde reghimentele lor luptaseră cot la cot 
împotriva paşei Osman. 

Bătea vânt de la miazănoapte şi pluta îngustă gonea către 
Dunăre, luându-se la întrecere cu negurile dimineţii care se 
rostogoleau pe mal. Fireşte, din doi pini, oricum i-ai lega, nu 
poţi face o plută, asta o ştie şi cel mai neghiob plutaş; 
Cristea Busuioc luase încă vreo şase, ce-i drept nu tot atât 
de înalţi - să fie, că muşterii pentru ei se găseau. 

— Asta s-a zăltat de tot! ziseră plutaşii, văzându-l că în loc 
să se oprească, o lua înainte, la Dunăre, dându-şi drumul în 
larg - şi Dunărea, deşi în scădere, tot se mai învolbura, 
fierbea, ducând năvalnic la vale mâlul luncilor şi răgăliile 
negre smulse de pe mal. 

Ceea ce făcea el părea treabă de om fără cap. De unde să 
ştie ei că înainte de a-şi da drumu' pe Dunăre, Cristea 
Busuioc îşi pregătise pluta anume s-o poată duce încotro ar 
vrea? Fiindcă iată ce-şi zisese el, după ce se gândise la asta 
timp îndelungat: „Ca să ajungă pinii mei acolo unde sunt 
aşteptaţi, trebuie să mă opresc cu ei la gura Siretului, să 
caut un român cu carul, s-o întind prin colb până la Galaţi, 
să trimit vorbă la vale, cu cine s-o îndura, să-l aştept două 
zile pe dom' căprar, iar el la urmă să-i încarce pe un şlep 
sau pe un ceam, că-s prea lungi, pentru un barcaz... 


Aşa se hotări el să coboare până la Sulina, drum încă 
neîncercat de vreun plutaş. 

Fârtaţii lui de pe țărm îl urmăreau din ochi şi-l căinau 
amar: 

— Zăltat rău! Pesemne vrea să se sfârşească, s-a săturat 
de trai. 

Dar iată că pluta, în loc să se piardă în vârtejuri, să se dea 
peste cap, merse pieziş până la firul apei, săltând uşor pe 
val, iar acolo se roti supusă şi porni spre Galaţi, ca o corabie 
în toată legea, cu căpitan şi cârmaci. Cristea Busuioc stătea 
la partea ei din urmă şi o mânuia, trăgând de frânghiile 
pânzei, luptându-se cu cârma, cu îndrăzneală şi pricepere 
de vechi marinar. 

Vezi, nu de pomană privise el ani şi ani corăbiile străine 
care se duceau la vale sau urcau la deal! Nu-i spusese 
nimeni o vorbă, nimeni nu-i dăduse un sfat, dar tot uitându- 
se aşa la ele, le dibuise rosturile ascunse şi-acum le folosea. 
Două lăturoaie, puse în unghi la partea din faţă a plutei şi 
prinse cu scoabe, tăiau apa foşnind, ca etrava unui barcaz. 
Cât despre cârmă, aceasta nu-i ceruse plutaşului nici o 
bătaie de cap; el nu făcuse decât să mute la spate lopata 
lungă, pusă de obicei în faţă, cu care pluta, pe râuri, poate 
fi trasă când hăis, când cea. 

Cristea Busuioc mergea de ani de zile cu pânza lui ciudată, 
că nu degeaba trecea drept om năzdrăvan, dar îşi cunoştea 
lungul nasului, ştia s-o ridice numai când avea vânt prielnic, 
din sus, de la deal; altminteri s-o fi luat cu vântul din coastă, 
simţea că n-ar mai fi mers la vale, ci s-ar fi pomenit pe mal; 
de ce, cu toate acestea, corăbiile izbuteau să meargă cam 
încotro voiau? Apoi de bună seamă, fiindcă adâncimea lor, şi 
chipul cum le era lucrat fundul, ca o burtă de crap, uşura 
mişcarea înainte, pe când mişcării de-a latul se împotrivea. 
Sunt ascunse aici nişte legi pe care învățații le-au dibuit 
sute sau mii de ani după ce navigatorii din vechime le 
folosiseră în chip minunat... Cristea Busuioc nu cunoştea 
nici învăţătura vechilor marinari, nici legile dezvăluite de 


învăţaţi, în schimb era un om care ştia să vadă, şi după ce 
vedea, ştia să-şi frământe gândul în cap. Nu avusese 
niciodată prilejul să se apropie de o corabie trasă pe mal, 
dar privindu-le pe cele care pluteau, le întregise alcătuirea 
în minte, ca şi cum ar fi zăbovit sub apă, ca broscanii, şi le- 
ar fi cercetat. Şi aşa, după ce privise, şi după ce-şi 
frământase îndelung gândurile, ca pe un aluat, ajunsese şi 
el, pe calea lui, la legile acelea, găsite de învăţaţi. 

Corăbiile merg încotro vor, fiindcă vântul, prins cu 
iscusinţă în pânze, îşi răsfiră puterea cum se răsfiră 
coroana unui pom despicat, şi dacă eşti dibaci, foloseşti 
acea parte din puterea lui care ţi-e mai pe plac. Cristea 
Busuioc n-ar fi putut să-i lămurească altuia, cu 
limpeziciune, de ca anume se întâmpla astfel, fiindcă e mai 
greu să lămureşti unele lucruri, decât să le faci. Dacă 
vreunul din plutaşi l-ar fi văzut mişcând sforile pânzei şi l-ar 
fi întrebat: 

— De ce-o slăbişi, măi frate? Nu stătea bine, ori vrei să te- 
arăţi grozav? 

El ar fi ridicat din umeri, stânjenit ca şcolarul care nu ştie 
lecţia. Cum să-l lămurească, dacă n-avea în graiul lui 
cuvinte pentru o treabă cu care neam de neamul lui nu 
fusese dedat? 

La mijlocul plutei, printre pinii ce-o alcătuiau, vârâse cam 
de trei coţi în apă alte lăturoaie, lipite unul de altul şi prinse 
sănătos în cuie şi-n piroane încât nu se clinteau. Las' că aşa 
cum erau puse nici nu le vedeai, dar dacă vreun plutaş la fel 
de năzdrăvan s-ar fi afundat în apă şi, dând de ele cum 
stăteau ţepene acolo ca brăzdarele unui plug de uriaşi, ar fi 
vrut să ştie cam ce rost aveau, el ar fi ridicat iarăşi din 
umeri - şcolar prostănac: 

— Ştiu eu? lac-aşa! 

Nu ştia să spună, dar rostul lor era limpede în cap: 
neavând adâncime, pluta, la vânt dintr-o coastă, s-ar fi dus 
de-a latul ca un fir de pai. Lăturoaiele acelea, alcătuite de 
către un plutaş de pe Bistriţa acum mai bine de optzeci de 


ani, ţineau locul, atât cât era cu putinţă, derivorului prea 
binecunoscut la micile vase cu pânze atât de răspândite azi. 

lacă în ce chip naviga la vale Cristea Busuioc, spre uimirea 
pescarilor, grădinarilor şi celorlalţi oameni aflaţi în calea sa 
pe mal. Unii chiuiau, alţii îşi aruncau căciulile pe sus, alţii 
căscau gura ca proştii şi se minunau: se întâmpla prima 
oară ca o plută să meargă pe Dunăre, de parcă ar fi fost 
barcaz. 

Uneori întâlnea vapoare, remorchere cu convoaie de 
şlepuri care urcau la deal; căpitanii trăgeau de fluier 
speriaţi, dar pluta îi ocolea cu dibăcie cum ocolea 
grindurile, răgăliile şi buştenii duşi de ape, iar plutaşul îşi 
scotea căciula sfios, salutându-i pe căpitani cu bună-cuviinţa 
lui de ţăran. 

Aşa trecu el pe la Galaţi, trecu de cotul Pisicii, o luă spre 
răsărit, lăsă Tulcea într-o parte şi se duse pe braţul de 
mijloc al Dunării, după cum îl îndrumau. Căci, din când în 
când, îşi făcea mâna pâlnie la gură şi striga către căpitanii 
întâlniți în cale, către pescari ori către oamenii de pe mal, 
ca un cărăuş care străbate locuri pe unde n-a mai umblat: 

— Ehei! Asta-i drumul la Sulina? Mai e cale multă, hai? 

Seara trăgea în marginea Dunării, se priponea la mal şi 
făcea popas. Apele clipoceau, ţiuia stuful verde, stuful uscat 
croncănea, fremăta ramura sălciei, pe ţărmuri se vedeau 
focuri de pescari - şi Cristea Busuioc se gândea la fata care 
se dusese după primarul bogat... 

A şasea zi de călătorie ajunse la Sulina, puţine ceasuri 
înainte de a se înnopta, dar trecu prin port, fără să ştie că 
aici era locul unde căprarul leremia aştepta pin de catarg. 

— Ehei! Mai e mult pân' la Sulina? strigă plutaşul la 
oamenii de pe chei. 

Aceştia îl priveau cu gura căscată, socotindu-l ori smintit, 
ori poznaş. Să te afli la Sulina şi să întrebi cât mai ai pân' la 
ea?! 

Cristea Busuioc se duse înainte, pe canal, clătinând din 
cap: „Oameni de la Dunăre - şi nu te pot îndruma! Halal 


LLA 


Ceva mai de vale, peste coama stufului, văzu o turlă 
cenuşie, un fel de porumbar. Vântul de miazănoapte se 
întărise, frânghiile pânzei se cam zbuciumau, stuful se 
legăna, învolburat, iar din faţă se ridica un soi de muget, 
când înăbuşit, când slobod, ca tunetul care cade din munţi 
şi geme cu alt glas pe fietece pisc golaş. 

Şi deodată, în faţa plutaşului se deschise un hău înspumat. 
Gemea marea, amestecându-şi apele cenuşii cu apele vinete 
ale cerului adumbrit, iar Cristea Busuioc o privea, buimac. 

O arătare ciudată, să fi zis că-i femeie, să fi zis că-i pălimar, 
stătea ţeapănă lângă porumbarul acela de piatră, încă mai 
ciudat decât ea, şi se uita la plutaş cu un ochi mort, cu altul 
rotund şi ascuţit, de croncan. 

— E-hei! Un' te duci, măi creştine? strigă, plin de teamă şi 
de mirare, un moşneag, venind dinspre far. 

Plutaşul nu-l auzea; ceea ce se deschidea în faţa lui nu 
putea să fie decât marea fără margini ale cărei ţărmuri 
îndepărtate nu le zăreşte decât vulturul, pe timp senin, 
când nici o scamă de nor, nici o negură nu pluteşte pe ceru! 
curat. 

Înainte de-a găsi răgazul să se-ntrebe şi să se lămurească 
unde era ascunsă Sulina şi căprarul său care-i poruncise 
pinii înalţi, Cristea Busuioc se pomeni dincolo de far, în gura 
canalului, cu pluta săltând pe valuri ca un cal nărăvaş. 
Vântul, până atunci molcomit de stufărişul des ca peria, se 
năpusti în pânză, îi smulse sforile din mâini şi se puse vârtos 
pe scărmănat. Nu mai era vreme să lămureşti nimic - ducă- 
se dracului, şi Sulina şi căprarul - luptă-te cu vântul, băiete, 
înfruntă valurile, vezi ce faci cu cârma, cu pânzele, să nu te 
pomeneşti peşcheş turcilor, tocmai la Țarigrad! 

Bătea vânt de nord, măturând ţărmul, şi marea se umflase, 
îşi gonea valurile către miazănoapte, ca pe nişte berbeci 
albi care behăiau. Plutaşul se lupta cu ele, mai degrabă 
uimit decât înspăimântat, iar pinii săi trosneau, pârâiau, ca 
în pădure când vine furtuna şi-i încovoaie, îi jumuleşte, îi 
zbuciumă, să-i vadă dezrădăcinaţi. Mânuind cârma cu o 


mână, cu alta luptându-se să întindă sforile pânzei care 
flutura ca o margine de cer sfâşiat, plutaşul năzdrăvan căta 
cam pe unde şi în ce chip să se apropie de mal. Pescăruşii 
se roteau pe deasupra sa, scoțând ţipete de mirare şi se 
uitau la el din fugă, când cu un ochi, când cu celălalt, căci 
de bună seamă nu mai văzuseră în viaţa lor asemenea 
luntre şi asemenea luntraş. 

Valurile spălau pluta o dată în lung, o dată în lat, smuceau 
de cârmă, smuceau de catarg, ducând-o când spre 
miazănoapte, când spre țărm, când spre larg. La fiecare 
smucitură, Cristea Busuioc se prăbuşea, apa îi trecea peste 
umeri, peste cap, dar el nu slăbea nici pânza nici cârma şi, 
ridicându-se în picioare, trăgea învrăjbit de ele, luptându-se 
să ajungă la mal, Această luptă nu ţinu mai mult timp decât 
ţi-ar trebui să retezi cu securea un trunchi mijlociu de 
stejar - omului pus la încercare i se părea însă că înfruntă 
valurile de ceasuri întregi, de zile, de ani... Şi unde naiba 
era portul acela, şi căprarul leremia, că nu se vedea nicăieri 
urmă de port, picior de căprar?! 

Pluta mai merse aşa cam o sută de paşi, trosnind pe creste 
de val, gemând în fundurile de văi înspumate câte se căscau 
în faţa sa, până ce, deodată, necuratul o prinse pe dedesubt 
în coarnele lui de împieliţat, o săltă în sus, o răsuci într-un 
vârtej de iad şi-apoi o trânti cu ciudă în pragurile de nisip 
care şerpuiau pe sub apă, aproape de mal. Catargul se 
frânse, pânza zbură în fâşii, ca scamele de nori destrămaţi, 
în vreme ce necuratul, prins dedesubt, se zvârcolea 
scoţându-şi coada şi coarnele printre trunchiurile de pini, 
rupând legăturile care-i ţinea, împrăştiindu-i, aruncându-i 
la țărm şi nechezând înciudat. 

Plutaşul se prăvăli în apă, cu spuma valurilor fierbându-i 
peste cap, dar nu-şi pierdu cumpătul, ci se avântă, înotând 
voiniceşte spre mal. Câţiva oameni alergau speriaţi în 
întâmpinarea sa. Pe cel din frunte, mai înalt decât ceilalţi, 
ciolănos şi răşchirat, ar fi zis că-l ştie de undeva; ia te uită: 
să juri că-i crăprarul leremia întâlnit la Galaţi. 


— Tu erai, măi Busuioace? strigă lunganul, oprindu-se 
ţeapăn, când fu la vreo zece paşi. 

— Eu, dom' căprar! lacă, ţi-am adus pin de catarg! 

Pinii se înşirau, unul după altul, teferi, pe mal, şi leremia 
zgâindu-se când la ei, când la plutaş, îşi făcea cruce şi se 
minuna. 

— Halal, măi băiete! zise Gherasim, apropiindu-se şi 
uitându-se la străinul acesta zănatic, cu aceeaşi nedumerire 
ca şi ceilalţi. Pun prinsoare că minte n-ai nici de doi bani, 
dar altminteri, te-ai luptat cu valurile grozav! la spune, eşti 
de mult marinar? Pe ce mări ai umblat? 

Cristea Busuioc nu-i răspunse ci făcu ochii mari; ceva mai 
sus, pe nisipul plăjii, se ridica o corabie, prima corabie pe 
care o vedea trasă pe uscat, şi el, fără să se mai uite la 
nimeni, cu apa şiroindu-i pe trup, mustind în opinci, porni 
către ea. 

— Mă, smintilă, strigă leremia, nu băga toporul în 
scândură, că abia e chituită; vezi că ăsta nu-i copac! 

După ce ocolise corabia, Cristea Busuioc îşi scosese 
toporişca de la brâu, sculă de care nu se desparte niciodată 
un plutaş, şi încerca lemnul cu muchia, să vadă cât e de 
tare, din ce copac e tăiat, ca unul tot atât de priceput la 
copaci, pe cât este de priceput geambaşul la cai. 

Între timp, ceilalţi se apropiau, privindu-l miraţi; nici nu 
apucaseră să-i spună bună-ziua, şi iată-l, se învârtea în jurul 
corăbiei, ca apucat. 

— Măi Busuioace, strigă iar leremia, nu te vâri acolo, să 
nu-ţi cadă ceva în cap! 

Plutaşul se trântise pe nisip, aşa leoarcă precum era, cu 
părul răvăşit de vânt, cu barba udă şi încâlcită ca un caier 
de lână nedat la darac, şi cerceta corabia pe dedesubt, 
pornit să-i afle rosturile de la un cap până la celălalt. 
Negrilă se învârtea în jurul lui, aci dând din coadă, aci 
mârâind. Haralamb trăgea cu coada ochiului spre stufăriş, 
căci soarele se apropia de asfinţit, adică era ceasul când se 
iveau basmalele şi-i ademeneau. 


— Măi omule! strigă leremia din nou. Nu te căţăra sus, că 
ai să cazi şi-ţi frângi gâtul! 

Sfârşind cu partea de jos, Cristea Busuioc se căţăra pe 
scară, să cerceteze şi puntea. Vedea prima oară în viaţa lui 
o corabie trasă pe uscat - avea în sfârşit prilejul să-l 
dezvăluie tainele la care se gândise de când se ştia! 

Să ne folosim de prilej ca să cunoaştem şi noi această 
corabie despre care s-a tot vorbit până acum - lucru 
trebuitor, fiindcă vom călători cu ea îndelung şi nu se cuvine 
să plecăm la drum înainte de a şti pe ce ne putem bizui. 

Se spune că atunci când începe construcţia unui mare 
vapor, la faţa locului e trimis un om din viitorul echipaj, să 
vadă cu ochii lui cum se pune fiecare grindă, fiecare tablă, 
cum se bate fiecare nit, cum ia naştere nemărginitul labirint 
de compartimente, magazii, coridoare, mulţimea 
ungherelor de nebănuit, fiindcă altminteri, dacă nu e cineva 
să le cunoască rostul de la început, nimeni nu le poate 
descurca mai târziu. 

Corabia noastră nu-i atât de mare, dar asta nu înseamnă 
că n-ar putea să aibă tainele ei. Spre ai le lămuri, să 
pornim de jos, cum au pornit meşterii care au durat-o acum 
vreo douăzeci şi cinci de ani. Un sfert de veac! Să fie atât de 
veche - şi să mai poată încă înfrunta furtuni? De ce nu? 
Ochiul unui om cu pricepere şi-ar da seama de virtuțile ei 
numaidecât. 

Această corabie a navigat douăzeci şi cinci de ani. La 
început s-a numit Marta - şi sub acest nume am întâlnit-o la 
Stambul, unde căpitanul ei, bătrân, bolnav şi părăsit de 
echipaj, a vândut-o pe un preţ tare mic, alegându-se în 
schimb cu mulţumirea că nu o lăsa pe mâna oricui. Mai 
târziu s-a numit L'Esperance, ceea ce înseamnă Speranţa, 
nume care nu i-a purtat noroc. Asta însă nu dovedeşte că a 
fost rău ales; fiindcă deşi aruncată pe țărm la primul ei 
drum, corabia nu şi-a încheiat destinul aici, ci a lăsat 
deschisă calea altor nădejdi, cum vom vedea mai târziu. 


Aici, pe ţărmul Sulinei, unde au prădat-o piraţii, Anton 
Lupan a găsit-o ruinată, îngropată în nisip, şi ridicând-o şi-a 
pus în gând să purceadă cu ea la drum, împletind acest 
gând cu amintirea lui Pierre Vaillant. 

Astăzi, la sfârşitul lui aprilie, după cinci săptămâni, corabia 
părăsită pe țărm nu mai seamănă cu o epavă: oamenii au 
muncit vârtos între timp. Să ne luăm pe urmele lui Cristea 
Busuioc şi s-o privim. Ne aflăm în faţa unui vas olandez, 
întrebuințat odinioară la pescuit, lung de vreo douăzeci şi 
cinci de metri, lat de şapte, înalt cam de cinci; bineînţeles, 
când va pluti pe apă, mai mult de două treimi se va afunda - 
şi-atunci nu va mai avea înălţimea aceasta de cocostârc sub 
care ni se înfăţişează acum, stând pe nisip. 

Când au durat-o, meşterii au ales întâi un stejar vânjos, 
tăiat din pădure de cel puţin douăzeci de ani, ca trunchiul 
să fie pe deplin uscat, până în inima lui. Altminteri, lemnul 
poate să se strâmbe, să crape, iar taninul şi celelalte sucuri 
cu care-i îmbibat atrag nişte mici vieţuitoare ale mării, un 
fel de carii - şi acestea se cuibăresc în el, rozându-l încet. 

Odată trunchiul de stejar adus pe mal, oamenii s-au apucat 
să-l cioplească, făcând din el o grindă puternică; aceasta de 
acum înainte se va numi chilă şi pe ea se va sprijini întreg 
corpul noii corăbii. Chila, pe care o cercetăm aplecându-ne, 
cum l-am văzut pe Cristea Busuioc făcând, are cam 
optsprezece metri lungime şi e aproape tot atât de groasă 
ca trunchiul unui om voinic, să zicem al lui Gherasim. Lucru 
sănătos, lemn dintr-o bucată, dovedind meşteri cinstiţi, că 
mulţi îl fac din înnădituri; nu-i uşor să găseşti un stejar şi 
drept, şi fără noduri, şi atât de lung! Să vă spună plutaşul, 
ca unul care ştie cam ce copaci cresc în păduri! 

Sfârşind ei de cioplit chila în muchii, lemnarii au aşezat-o 
pe butuci, la oarecare înălţime de pământ, ca să poată 
umbla pe dedesubt. Cu această primă treabă, se spune că 
vasul a fost pus pe cală - prilej de sărbătoare, ca şi atunci 
când, de pildă, se pune cea dintâi piatră la temelia unei 
case noi. 


După ce au răsuflat puţin şi au deşertat un păhărel de vin, 
oamenii au prins să cioplească alt stejar, ales cu mare 
dichis, să fie curb, dar nici prea mult, şi din el au scos acea 
grindă arcuită prelung, care se cheamă etravă şi care, 
formând partea din faţă a corăbiei, despică valul foşnind. Pe 
aceasta au potrivit-o la un cap al chiliei, făcând în 
amândouă o cioplitură de îmbinare şi-apoi au prins-o vârtos, 
cu buloane de bronz, să nu mai poată fi clintită din loc 
Desigur, fierul e şi mai tare şi mai ieftin decât bronzul, dar 
are neajunsul că în atingere cu lemnul de stejar şi cu apa 
mării, care cuprinde fel de fel de săruri, rugineşte - şi 
rugina îl mănâncă atât de repede, încât după câţiva ani nu 
mai rămâne din el aproape nimic. Sunt şi unii care, dorind 
să scoată lucru ieftin, pun fier gol - însă corăbiile făcute de 
ei au o viaţă mult mai scurtă, ceea ce nu duce la o socoteală 
cu adevărat folos. 

O dată etrava prinsă la locul ei, meşterii au trecut la 
capătul celălalt al chilei, în care au fixat o nouă piesă, 
numită etambou, o grindă dreaptă, înclinată uşor înapoi. 

Aceste trei piese, îmbinate între ele, formează partea 
principală a construcţiei, cum şira spinării formează partea 
principală a unui schelet omenesc; ele se şi numesc de 
altminteri „piese majore” şi lasă să se bănuiască de pe 
acum forma viitoarei corăbii. Fiindcă nu toate corăbiile sunt 
la fel. Cei mai buni constructori au fost totdeodată şi 
navigatori - şi din experienţa călătoriilor făcute de ei au 
căutat să ajungă la formele cele mai potrivite cu felul 
mărilor pe care aveau să le străbată aceste nave noi. 

Sunt corăbii mai late sau mai înguste; primele pe de o 
parte plutesc mai bine, pe de alta se mişcă mai greoi. 

Unele au etrava mai alungită, ceea ce le face să taie valul, 
în loc să încalece pe el - şi astfel se leagănă mai puţin pe 
timp rău; în schimb, o bună parte din valurile sparte se 
varsă pe punte, lucru cam neplăcut, dacă nu chiar 
primejdios. 


Dimpotrivă, corăbiile cu etravă arcuită scurt nu iau 
aproape niciodată apă pe punte - aşa cum spunea Gherasim 
despre Marta; într-adevăr, aceste corăbii, cu prova lor 
robustă, nu se lasă uşor scăldate de valuri, ci se ridică 
fulgerător deasupra lor, dar asta face cam grea viaţa 
echipajului, pe timp furtunos. 

Când se apucă să lucreze o corabie, constructorii aleg o 
formă sau alta, sau una de mijloc, chibzuind să scoată un 
lucru cât mai bun; unii izbutesc mai bine, alţii mai puţin. 
Unii fac pupa, partea din spate a corăbiei, retezată, 
terminându-se cu un perete drept, uneori uşor înclinat 
înapoi, socotind că acest fel de construcţie, care e mai ieftin 
şi mai lesnicios, nu aduce nici un neajuns. Alţii spun că pupa 
terminată astfel ridică vârtejuri, stânjenind mersul corăbiei; 
pe deasupra, când marea e furtunoasă, valurile care vin din 
urmă, izbindu-se într-un perete drept, pot răsuci nava în 
loc, ceea ce cu adevărat e primejdios; deci ei fac pupa 
ascuţită, la fel ca prova, cum de pildă sunt lucrate vasele de 
pescuit din Marea Nordului, al căror model îl avem aici. O 
asemenea formă aduce şi alt folos: datorită ei, apa care 
trece de-a lungul bordajului alunecă uşor pe lângă 
etambou, fără să stârnească vârtejuri în urma lui... 

Dar astea sunt mici taine pe care ar fi greu să le 
pătrundem în adânc, cu atât mai mult cu cât şirul lor nu se 
sfârşeşte aici. Să ne mulţumim cu ceea ce a fost trebuitor ca 
să ne dăm seama de virtuțile corăbiei cu care vom porni la 
drum. 

Odată cele trei piese mari puse pe cală, prinse în buloane 
şi proptite de jur împrejur ca niciuna să nu cate strâmb, 
meşterii s-au apucat să cioplească, perechi-perechi, 
coastele de stejar care vor întregi scheletul corăbiei; lucru 
anevoios, cerând ochi şi mână de om iscusit, căci coastele 
nu seamănă între ele de fel, ci pornind de la mijloc se 
îngustează treptat, spre etravă şi spre etambou, urmând o 
linie pe care nu oricine o poate dibui. Astăzi chiar, când 
planurile vapoarelor se fac după reguli inginereşti, ochiul 


omenesc e chemat să întregească şi să ajute calculele, de 
aceea construcţia navală rămâne o artă, pe care tehnica 
timpurilor noi nu o înlătură, ci o ia în ajutor. Cu atât mai 
multă iscusinţă li se cerea megşterilor în trecut, când ei nu 
aveau la îndemână nici planuri, nici formule, nici cărţi, ci 
numai îndelungata deprindere şi meşteşugul lor. 

Dacă ne urcăm pe punte, urmându-l pe Cristea Busuioc, şi 
privim înăuntrul corăbiei, vedem coastele înşirându-se după 
acea linie arcuită iscusit; ar fi de ajuns ca una singură, şi 
într-un singur punct, să fie cioplită prea mult, sau prea 
puţin, ca în locul acela bordajul pus deasupra să stea 
umflat, sau să se afunde în chip hâd, lucru care, pe lângă 
sluţenia lui, stârneşte vârtejuri, îngreuind, uneori simţitor, 
mersul corăbiei. 

După ce au fost cioplite, din lemn anume ales pe curbura 
lor, ca tăietura să ia fibra în lung, coastele au fost puse pe 
chilă şi prinse cu aceleaşi buloane de bronz despre care am 
amintit; după un sfert de veac umezeala le-a înnegrit, dar 
niciunul nu-i mâncat de rugină iar lemnul în jur a rămas 
întreg şi sănătos, ca la început. 

Înşiruite după linia lor fără cusur, coastele sunt legate 
deasupra, fiecare cu perechea ei din celălalt bord, prin 
traverse uşor arcuite în sus, ca puntea care se va sprijini pe 
ele să îngăduie scurgerea neîntârziată a valurilor năpustite 
peste parapet. 

Să nu ne îngreuiem mintea prea mult cu celelalte 
numeroase întărituri, puse în lat şi în lung - şi, atâta fiindu- 
ne de ajuns, să socotim scheletul corăbiei împlinit. 

Pentru tot ce s-a făcut până acum, lemnul întrebuințat a 
fost stejarul vârtos; un altul, care să-l înlocuiască, nu se 
poate găsi. La bordaj, îmbrăcămintea care se pune 
deasupra scheletului, merge şi un lemn mai uşor. Corăbiile 
ieftine, făcute în pripă şi fără grijă de viitor, se mulţumesc 
chiar şi cu lemn de brad, dar acesta, pe lângă că putrezeşte 
în câţiva ani, mai are neajunsul că în apă se umflă, iar la aer 
se strânge foarte mult - adică, după cum spun corăbierii, 


are joc mult. Or, o corabie nu se afundă până la aceeaşi linie 
mereu. Dacă merge un timp cu o încărcătură mai mică, 
bordajul rămas deasupra se usucă, iar între scânduri se 
ivesc crăpături prin care, la primul prilej, apa se strecoară 
înăuntru, dând multă bătaie de cap bietului echipaj. Să 
lăsăm deci la o parte acest lemn, folosit numai când n-ai 
încotro. 

Un soi de conifer, numit pitchpine2, care creşte prin 
America de Nord, e mult căutat de meşterii corăbieri; fiind 
tare îmbibat cu răşină, apa nu se lipeşte de el, şi aşa 
scândură nici nu joacă, nici nu putrezeşte, viaţa ei 
socotindu-se ca şi fără sfârşit. Din păcate, depărtarea de 
unde e adus face să-i crească preţui prea mult. Să nu mai 
vorbim de mahagoni, cunoscut la noi sub numele de mahon, 
lemn exotic, cu mari însuşiri, folosit la iahturi şi bărci de lux, 
dar care, pe lângă pitchpine e încă mai scump. 

Însă de ce să ne zbuciumăm atât şi să nu folosim mai 
departe tot stejarul, cu care s-a lucrat până acum, însuşirile 
lui nefiind mai mici decât ale celorlalte soiuri de lemn, greu 
de găsit? E drept că pentru a-şi dovedi aceste însuşiri 
trebuie ales de un ochi priceput, luate numai scândurile 
fără cusur şi apoi puse să se usuce la loc potrivit, ani în şir, 
douăzeci cel puţin. lată deci că o corabie nu se poate 
înfiripa de azi pe mâine, decât dacă te mulţumeşti să 
semene cu un sicriu. 

Dar chiar după ce lemnul a fost găsit, pusul bordajului 
cere mare pricepere, mare dibăcie şi mult timp. Fiindcă nu- 
i lucru uşor să îmbraci în scânduri tot una şi una, cu fibra 
dreaptă şi fără nod, un corp în formă de ou - şi mai cu 
seamă să faci asta în aşa fel ca între scânduri să nu rămână 
loc gol. Fiecare bucată de lemn trebuie croită după anumite 
socoteli - o formă are scândură când stă dreaptă, şi altă 
formă capătă când o îndoi, lipind-o de coaste şi bătând-o cu 
piroane de aramă la locul ei. Mare iscusinţă se cere aici 
unui marangoz! 


O dată acest lucru sfârşit, bordajul fiind pus de jos până 
sus, meşterii îl netezesc cu rindeaua, apoi încep să-l 
călăfătuiască, adică să îndese fuioare subţiri de cânepă 
între scânduri, altminteri, oricât ar fi ele de bine potrivite, 
apa tot îşi găseşte loc să străbată la loc nedorit. După 
călăfătuire, corăbiile ieftine se ung cu smoală şi, cu asta, 
sunt gata să plece la drum... 

Altfel se desăvârşeşte treaba, atunci când vrei s-o faci cu 
întregul meşteşug; peste scândura bordajului se întind mai 
multe straturi de chit, pe al doilea nepunându-l înainte ca 
primul să se fi uscat pe deplin, şi când ultimul s-a întărit ca 
piatra, te apuci de vopsit. 

Atât mai aveau să facă oamenii noştri în ziua când veni 
Cristea Busuioc cu pinii lui din munţi. În săptămânile care 
trecuseră, niciunul nu stătuse cu mâinile în sân, că până să 
ajungă la vopsea, fuseseră multe de făcut. O corabie care a 
fost aruncată de valuri pe nisip, oricât ar fi de ţeapănă, 
suferă ici, colea mici stricăciuni. Pe urmă, bordajul, în care 
felurite neamuri de scoici se înfig adânc, trebuie curăţit cu 
raşcheta, un fel de daltă lungă încovoiată la vârf - şi asta nu 
se termină într-o zi - apoi trebuie călăfătuit din nou, lucru 
care iarăşi cere mult timp, iar la urmă trebuie dat cu chit. 

În timp ce Gherasim cu Ismail făceau aceste treburi, unul 
în bordul drept, altul în cel stâng, Ieremia, ajutat de doi 
marangozi luaţi de la şantier, băteau scândurile punţii, 
lucru nou pe deplin, fiindcă din puntea veche nu mai 
rămăsese nimic. Cât despre Haralamb, el meşterea părţile 
de fier, sub îndrumarea lui Anton Lupan, care umbla cu 
buzunarele pline de hârtii - şi-n aceste hârtii avea 
însemnate toate cele trebuitoare pentru desăvârşirea 
lucrului, până la ultimul cui. 

„Al naibii om!” îşi ziceau ceilalţi, minunându-se de 
iscusinţa şi de priceperea lui. EI avea răspuns la orice 
întrebare, de la oricine ar fi venit; ştia câtă cretă şi cât ulei 
de în fiert trebuie pus ca să iasă chitul bun, ştia cum se 
răsuceşte, în fuioare subţiri, firul de cânepă şi cum se 


mânuieşte dalta de călăfătuit, ştia cum se prind scândurile 
punţii, bătând cuiul pieziş, de sub muchie, aşa fel ca 
scândura următoare să-i acopere floarea şi deasupra să nu 
se vadă nimic... Pe vremea studenţiei, când se ducea între 
constructorii de corăbii de la Saint-Malo, făcuse şi el 
asemenea treburi, ani în şir, şi ucenicia de atunci îşi arăta 
acum roadele în fiecare zi. lar dacă se întâmpla ca un lucru 
să-i fie totuşi necunoscut, nu îşi ascundea neştiinţa sub 
obişnuitele bâlbâieli ale meşterilor nepricepuţi, ci căuta 
fără sfială în cărţile lui - şi îndată îţi aducea răspuns. 

Cum să nu te miri? Puntea era gata numai pe un sfert, iar 
el avea de pe acum în cap locul fiecărei babale, fiecărui 
tachet, fiecărei cavile care aveau să fie prinse deasupra ei - 
şi îl îndruma pe Haralamb: „Iaie de ici, îndoaie, dă gaură, 
nituieşte! Haide, asta-i gata, alta la rând!”... Pinii lui Cristea 
Busuioc abia coborau pe Bistriţa, sau poate cel mult 
ajungeau la Siret - şi fierăria catargelor era gata, toată, de 
jos până sus! 

Pe latura dinspre sud a barăcii, adică după colţul unde se 
termina şopronul cu bucătăria lui Ismail, răsărise, din a 
doua săptămână, un şopron mai mic. Sub el se afla acum 
fierăria lui Haralamb, înzestrată cu sculele împrumutate de 
la şantier: forja, nicovala, ciocanele şi baroasele, la care mai 
târziu se adăugase o menghină şi o maşină veche de dat 
găuri în fier. 

Aici ostenea Haralamb din zori până la asfinţit, negru de 
funingine şi de cărbuni - uitând uneori până şi de ispita 
basmalelor colorate care tot dădeau târcoale prin stufăriş. 

Iar fiindcă un fierar are neapărat trebuinţă de un ajutor, îl 
luase ucenic pe Mihu, singurul care nu se putea lăuda că ar 
cunoaşte vreun meşteşug, în afară de meşteritul fluierelor; 
dar cui îi ardea de fluiere acum? 

În primele zile, ceilalţi se uitaseră cam chiorâş la el şi la 
dulăul lui. Oamenii de felul lor leagă greu un prieteşug, 
fiindcă ei nu înţeleg să-l lege azi, ca să-l dezlege mâine, cum 
se dezleagă un nod marinăresc sau o nojiţă de opinci. 


Munceau laolaltă, stăteau la aceeaşi masă, dormeau sub 
acelaşi acoperiş, glumeau uneori, dar când era vorba să-şi 
împărtăşească vreun gând mai al lor, Gherasim se unea cu 
Ismail, cunoscuţi de mult, leremia cu Haralamb, vără-su - şi 
atât! Lui Anton Lupan încă se sfiau să-i spună fiecare păs, 
deşi îi îndeplineau poruncile cu sârg - încă se temeau să nu 
răsară din el un stăpân ca toţi stăpânii cunoscuţi până 
acum. 

Mihu se ivise între ei la timpul când ei se mai cântăreau 
unul pe altul, pe furiş, cu acel cântar nevăzut care izbuteşte 
aşa de greu să măsoare greutatea sufletului omenesc. Ce 
mai venise, tocmai acum, să le tulbure măsurătorile, acest 
ciobănaş de la oi? Ba încă însoţit şi de un dulău, care să-i 
mârâie din te miri ce, să mănânce din mâncarea lor şi în 
schimb să nu le aducă decât purecii? 

Negrilă însă se dovedi folositor mai curând decât ar fi 
putut el bănui. Încă din prima seară, după ce trecu pe la 
fiecare şi îi mirosi sfios, privindu-i pătrunzător, deşi ferit, 
după ce dădu târcoale barăcii şi şopronului lui Ismail, se 
duse sub chila corăbiei, unde-şi făcu culcuş între doi butuci. 
Un ceas mai târziu, moş Ifrim, care aprinsese luminile la far 
şi, după deprinderea luată în ultimul timp, venea la baracă 
să-şi bage nasul mofturos prin tingiri, fu întâmpinat cu 
furioase lătrături... 

Până atunci, noaptea, oamenii stăteau de pază pe afară, cu 
schimbul, să nu vină vreun răufăcător. Din seara aceea, 
Negrilă luă pe seama lui grija de a le păzi avutul. Pas să se 
mai apropie cineva prin stufăriş, pas să mai treacă pe plajă 
vreun pescar întârziat prin târg, fără ca întreaga Sulina să 
nu fie trezită din somn de lătrăturile lui! 

Cu Mihu, treaba nu merse tot aşa de uşor; băiatul era 
îndemânatic şi supus, dar oamenii, cărora le fusese ucenic 
pe rând, şi la raşchetat, şi la călăfătuit, şi la geluit 
scândurile punţii, deşi mulţumiţi de ascultarea lui, 
continuau să se uite la el chiorâş. Primul care începu să-i 
arate prieteşug fu Haralamb, la care ucenicea acum. 


Băiatul învârtea la forjă, potrivea cărbunii, aducea apă de 
băut, îndeplinea tot felul de porunci, iar dacă meşterul său 
punea pe nicovală fierul înroşit, se repezea la baros şi-l 
mânuia cu atâta putere, încât răspândea în jur mii de 
scântei. La fiecare lovitură a barosului, Negrilă, care 
urmărea lucrul de lângă şopron, sărea în sus, lătrând, când 
vesel, când furios, fără să ştii ce-o fi în mintea lui. În clipele 
de răgaz, Mihu întorcea capul spre el şi-i făcea semne să 
stea liniştit, ca să nu se supere meşterul; atunci dulăul 
dădea din coadă, pesemne mândru că stăpânul său e atât 
de iscusit. Alteori, băiatul vedea în ochii lui o privire 
curioasă, de parc-ai fi zis că se miră şi e gata să se pună pe 
râs. 

— Uite-l că râde de mine, nene Haralamb! zicea cu ciudă 
tânărul ucenic. 

— Cum o să râdă un câine, măi băiete? Asta-i bună! Ce, el 
e om, să râdă cum râzi tu? 

— Râde, zău, nu-l ştiu eu? Că doar nu-l cunosc de ieri de 
alaltăieri! Râde şi plânge la fel ca omul, după cum e vesel 
sau necâjit. 

— Taci din gură, că astea le scorneşti tu! Şi chiar de-ar fi 
aşa, la ce să râdă, de tine? Ce-ai făcut? 

— Râde fiindcă mă vede negru de cărbuni. Haralamb nu 
mai găsea cu cale să răspundă, ci ridica din umeri şi îşi 
vedea de fierul înroşit, dar din asemenea vorbe, care 
vădeau blândeţe şi suflet nevinovat de copil, începea să se 
simtă mai aproape de ucenicul lui. 

— Vorbeşte ca oamenii, nu te răsti la el! îl mustra uneori 
pe leremia, când i se părea că acesta i-a dat cam aspru vreo 
poruncă lui Mihu. 

— Ce, mă, eşti zăpăug? se mira vără-su. Unde-ai auzit tu 
că m-am răstit? 

Într-adevăr, cu toată fiinţa lui deşirată şi ciolănoasă, 
leremia avea şi-o inimă bună, şi-un glas cum nu se poate 
mai blând. Dar lui Haralamb, acum i se părea că toţi îl 
zădărăsc pe bietul copil. Şi, pornind de la această părere a 


lui, întâi leremia, apoi Ismail şi Gherasim îşi dădură silinţa 
să se poarte care de care mai blând cu Mihu, până ce, pe 
nebăgate de seamă, le deveni drag tuturora. 

Cam aşa stăteau treburile la acest sfârşit de mai blând. 
Veniseră zilele calde, când peste stuf plutesc funigei aurii, 
când marea începe să aburească şi pescăruşii zboară mai 
sus. 

Oamenii se sculau în zori, se spălau cu apă din mare, 
îmbucau la repezeală ceva, spre necazul lui Ismail, care nu 
auzea de la nimeni o vorbă de laudă pentru truda lui - şi 
apoi, goi până la brâu, se apucau de robotit. Roata forjei 
piuia sub şopron ca un gânsac fugărit, bubuia nicovala sub 
barosul lui Mihu, vuia ţărmul de ferăstraie, rindele şi 
ciocane, de strigăte şi chiuituri. 

Abia cu un ceas înaintea prânzului îşi amintea bucătarul că 
trebuie să lase raşcheta, şpaclul sau dalta de călăfătuit, ca 
să se ducă la oalele lui. Adesea, pe scândura de tăiat ceapă 
se întâmpla să frământe un boţ de chit - uneori ciorba 
mirosea a cânepă fiartă iar mâncarea a ulei de in. Oamenii 
cam mormăiau - n-aveau decât să mormăie, degeaba le 
făcea alteori mâncare fără cusur, că ei tot nu ştiau să spună 
nimic mai mult decât: mulţumim, Ismail! 

Seara, după ce se spăla de cărbuni, Haralamb tot mai 
păstrase năravul s-o ia razna prin stuf şi să nu se întoarcă 
decât a doua zi, dar se ducea mai rar decât la început. În 
celelalte seri rămânea cu ai săi, la taifas, pe nisipul călduţ, 
până ce se ridica luna sus. Uneori, când îi vedea tăcuţi, 
Mihu lua cavalul şi începea să picure încetişor din el sunete 
dulci, curate ca picăturile de rouă ale dimineţilor de april; 
marea murmura molcom la douăzeci de paşi şi oamenii, 
gânditori, călătoreau pe cine ştie ce căi, împovăraţi de sacul 
lor cu amintiri. 

În unele seri, când îl lua la goană baba lui, moş Ifrim îşi 
făcea drum pe la ei cu clondirul de rachiu, se aşeza pe nisip, 
îşi aprindea luleaua, apoi, tot pufăind din lulea şi sugând din 
clondir, se apuca de sporovăit. Negrilă nu-l mai lătra, dar 


când îl simţea că vine, îşi arăta colții şi începea să mârâie, 
ferindu-se din calea lui; poate unde îl simţea străin, fiindcă 
altminteri bătrânul nu făcea nici un rău, nimănui. 

În ultimul timp mai fuseseră tocmiţi şi alţi oameni la lucru, 
un bătrân velar cu ajutoarele lui, dar aceştia nu se vedeau 
pe aici; ei croiau şi coseau de zor pânzele corăbiei, într-o 
magazie din port. Aşa că, o bună parte din zi, de obicei 
după-amiaza, Anton Lupan şi-o petrecea cu ei. Seara, în 
drum spre țărm trecea uneori şi pe la Căpitănie. Căpitanul 
portului se chinuia cumplit - îi fusese dat să îndure la 
bătrâneţe cazne pe care nu le putuse nici măcar bănui. Cu 
fesul dat pe ceafă, peste cei trei negi năduşiţi, cu fruntea 
cutată adânc, de-ai fi zis că adânciturile străbat prin ţeastă, 
până la creierul obosit, bietul om îşi plimba trompa pe 
paginile abecedarului şi buchisea, gâfâind: 

— O-i, oi; b-o-i, boi! 

De aici, Anton Lupan se întorcea la ai săi, schimba câteva 
vorbe cu ei, hotăra ce se va lucra a doua zi, apoi intra în 
baracă, unde se adâncea în cărţi sau în socoteli. 

Cam astea se întâmplaseră, cam aşa decurgea viaţa lor, în 
seara când venise Cristea Busuioc cu pinii din munţi. 

Întorcându-se din port, Anton Lupan fu mirat să vadă un 
străin dând târcoale corăbiei. 

— Ele omul de care ţi-am vorbit, domnule, îl lămuri 
Ieremia. Eu îi spusesem să lase pinii la Galaţi şi să ne dea 
de veste prin cineva, da' uite că nii-a adus la nas! 

Plutaşul stătea cu ochii în pământ şi îşi mângâia stângaci 
toporişca de la brâu. Ceilalţi se adunaseră în spatele lui, 
afară de Ismail, care robotea la bucătărie, silindu-se să 
pregătească o cină fără miros de cânepă şi de vopsele, în 
cinstea noului venit. 

Acesta ridică privirea spre Anton Lupan, nu mai puţin sfios 
decât la început, dar de data asta, însufleţindu-se un pic, ca 
firul de busuioc pe care-l scapi de sub omături şi-l aduci la 
căldură, să înmiresmeze odaia de musafiri. 


— Am auzit că plecaţi pe mări, domnule, zise arătându-şi 
pieptul voinic. lacă, nu-ţi cer nici o plată pe lemnul adus - şi 
mă leg să-ţi fiu de folos şi cu ascultare la tot ce mi-i porunci, 
numai ia-mă şi pe mine, măcar până la [arigrad, că de mult 
aştept prilej pentru asemenea drum! 

CAPITOLUL V. 

Echipajul. 

În aceeaşi seară, după cină, rămaseră în jurul mesei, la 
lumina felinarului agăţat de grindă, sus, şi ţinură sfat, 
îndelung. Ismail nu-şi mai încăpea în piele, atât era de 
fudul: plutaşul mâncase ca un căpcăun, iar la urmă spusese, 
ceea ce nu spusese niciunul până acum: 

— Aşa mai zic şi eu! Mâncare ca asta cred că nuau nici 
boierii, decât la zile mari! 

Dar ce-ar fi fost dacă bucătarul ar fi făcut vestita lui 
musaca? Şi dacă la urmă l-ar mai fi îndulcit şi cu sarai-glii 
puse la borcan în sirop de trandafir? 

Anton Lupan stătea în capul mesei şi parcă zâmbea; un 
zâmbet mai mult lăuntric, de care puteai să-ţi dai seama 
numai dacă îl cunoşteai. 

— Eşti bucuros că ne-a venit lemnul de catarg, domnule? îl 
întrebă Ieremia. 

— Sunt bucuros, fireşte, dar mai mult mă bucur că avem 
încă un marinar! 

— Şi ce marinar! O să iasă din el un cârmaci grozav! 
adăugă Gherasim, fără să-l slăbească din ochi pe plutaş. 

Acesta se ruşină; i se părea că îl batjocoreau pentru 
isprava lui, că rupsese pluta tocmai când să ajungă la mal. 

— Fiţi îndurători, zise cu capul plecat, şi-o să-mi dau silinţa 
să vă fiu pe plac, dar nu-mi găsiţi vină dacă n-am văzut 
marea decât abia azi! 

— Linişteşte-te, băiete! Noi tocmai că ne minunam de 
iscusinţa ta! 

Cristea Busuioc ridică ochii spre Gherasim şi-l privi mirat: 

— Adică nu râzi de mine? 

— Auzi vorbă! N-ai înţeles că te lăudăm? 


— Dar bagă de seamă să nu ne încurci! se auzi glasul lui 
Anton Lupan. Dacă vrei să mergi numai până la Țarigrad, 
spune de pe acum, să ştim pe ce ne putem bizui. 

— Păi dumneavoastră încotro plecaţi? 

Era o întrebare căreia se cuvenea să-i dai numaidecât 
răspuns. Nu poţi să iei un om cu tine şi să-i spui: „Vino! 
Unde-o să ajungem om vedea mai târziu!” 

Anton Lupan zăbovi un timp. Pe Gherasim, pe leremia şi 
pe Ismail îi lămurise oarecum. Acum, fiindcă tot trebuia să-l 
lămurească pe noul venit, era clipa nimerită să-i lămurească 
şi pe ei mai deplin - şi nu strica să audă şi Haralamb aceste 
lămuriri. Ştia că vărul lui leremia nu umblase pe mare în 
viaţa lui, dar, dacă l-ar fi înduplecat să pornească la drum 
alături de el, ar fi fost mai mulţumit de el, cu toată 
nepriceperea lui, decât de un marinar necunoscut, cine ştie 
cât de nărăvit, fiindcă, mai ales de când cu vapoarele, 
marinari cumsecade nu găseai oriunde şi oricând. Pe 
Haralamb, de bine de rău îl cunoştea, îi ştia cusururile, dar 
îl ştia şi îndemânatic, şi vrednic, şi isteţ - putea să iasă din 
el un marinar bun. 

— Mihule! zise, după ce gândi repede cele de mai sus. Du- 
te în baracă şi vezi că pe masă sunt nişte hărţi făcute sul. 

— Le ştiu, domnule; pe care s-o aduc? 

Ia te uită! Ciobănaşul îşi băgase nasul prin hărţile lui! La 
drept vorbind, ar fi trebuit să-şi dea seama mai demult; 
uneori, când se întorcea seara din port, deşi orânduite 
frumos, îşi găsea hărţile parcă puse altfel, nu cum le lăsase 
la prânz. Întorcând ochii spre Mihu, pe chipul lui se ivi 
zâmbetul acela ascuns, şi aşa iar zăbovi un timp, privindu-l 
prelung. 

— Adă-le pe toate; altfel ai să le încurci. 

Băiatul se supuse, fără să mai zică nimic, dar când se 
întoarse părea mirat şi mâhnit de neîncrederea tui Anton 
Lupan. 

Acesta alese o hartă mare care înfăţişa întregul Pământ şi 
o întinse pe masă, în faţa oamenilor. Ei se aplecară 


deasupra, mai degrabă nedumeriţi decât curioşi. Vedeau 
prima oară o asemenea hartă, chiar cei care erau marinari 
vechi; alţii, ca leremia, Haralamb sau Cristea Busuioc, 
poate nu văzuseră nici măcar alta, mai puţin încâlcită, de 
pildă, harta judeţului lor. 

— Iată, aici e întreg Pământul, cu continente, mări şi 
oceane - şi uite unde ne găsim noi! începu Anton Lupan, 
împungând cu vârful creionului un cerculeţ, în dreptul 
căruia se vedeau nişte litere de necitit, ca un şir de puricei. 
Vedeţi, continuă el, aici e Marea Neagră, iar la apus, bucata 
asta de pământ, în formă de gheată, e Ţara Românească; o 
credeaţi fără margini, dar ia uitaţi-vă ce mică e pe lângă 
restul Pământului! 

Oamenii priveau harta şi ascultau minunându-se, fără însă 
ca nedumerirea să li se fi şters de pe chip. Ieremia îşi duse 
mâna la gură şi clătină din cap, gestul obişnuit al ţăranului 
pe care-l uimeşte ceva. 

— Adevărat, domnule, că mare-i Pământul! Păi noi ce mai 
suntem pe lângă el? Nişte gândaci amărâţi! 

— Uitaţi-vă, continuă Anton Lupan, arătând cu creionul, 
aceasta este Mediterana, pe lângă care Marea Neagră pare 
un lighean; iar Mediterana, la rândul ei, faţă de Oceanul 
Atlantic, ai zice că e cât un lăculeţ. Pe toate aceste mări şi 
oceane, care scaldă continentele, mişună mii şi mii de 
corăbii şi de vapoare, iar pe continente freamătă viaţa a 
milioane de oameni... 

Ismail se săltă de la locul lui şi, aplecându-se deasupra 
hărţii, întrebă temător, ca şi când s-ar fi aşteptat să se 
ridice din apele mărilor o mână care să-l strângă de gât: 

— Unde estem Stambul? 

— Uite-l colea! 

Ce poţi să vezi pe hartă? Un pătrăţel înnegrit... Bucătarul 
oftă şi tăcu. 

— În clipa când aici, la Sulina, soarele a apus, reîncepu 
Anton Lupan, fără să fi înţeles oftatul lui, în cealaltă parte a 
Pământului, în Alaska, în Tahiti sau în Hawai se luminează 


de ziuă. Când noi aici ne culcăm, trudiţi, să ne odihnim, în 
alte părţi oamenii îşi încep truda lor de fiecare zi. Viaţa 
freamătă necontenit pe Pământ, nu-i niciodată odihnă 
deplină - odihna deplină ar însemna ca Pământul să fi 
murit. Dacă te osteneşti să cuprinzi măcar cu mintea 
întinderea acestei lumi, înseamnă că nu mai eşti chiar aşa 
de mic în faţa ei, cum a spus leremia, aşa de amărât. Eu 
unul mi-am pus în gând să ajung la unul din capetele ei, 
unde a rămas până azi un loc necercetat de nici un călător. 

— Adică să mergem chiar la capul Pământului, domnule? 
întrebă Cristea Busuioc, gâfâind. 

Anton Lupan se uită la toţi, pe rând. Gherasim stătea cu 
coatele pe masă, privind neclintit harta, fără ca pe chipul lui 
ca de gheaţă să se poată citi vreun gând. Ieremia îşi luase 
mâna de la gură, dar îşi ţinea falca şi clipea din ochi, 
uitându-se pe furiş la ceilalţi. Ismail rămăsese posac încă de 
adineauri; ceea ce se vorbise pe urmă ai fi zis că nu-l mai 
privea. Pe chipul lui Mihu se ivise o lumină arzătoare, ochii 
îi sclipeau, vii, fără însă ca în ei să se fi stins mâhnirea de la 
început; era prea mărunt, prea nedestoinic pentru ceea ce 
se punea la cale aici! Cât îl priveşte pe Haralamb, el îşi 
trase căciula pe ochi, îşi băgă mâinile în sân şi se suci într-o 
parte, înstrăinându-se de vecinii săi, cu care pesemne 
socotea că nu are nimic de împărţit, în clipa când se 
pregăteau să plece la un asemenea drum. 

— Fie şi capul Pământului, dacă vrei să-i zici aşa! răspunse 
Anton Lupan la întrebarea plutaşului. Dar să nu vă speriaţi, 
că ăsta nu-i un drum chiar aşa de greu de făcut. Iată, în loc 
să faci de douăzeci de ori drumul de-aici până la Pireu... 

— O fi! zise Gherasim, cu chipul de nepătruns. Ceilalţi 
tăceau, parcă mai nedumeriţi ca la început. Chiar în ochii 
lui Cristea Busuioc, care atâta vreme visase să plece în 
lume, rupându-se de gura Siretului, unde se sfârşeşte 
drumul oricărui plutaş, se ivise acum o îndoială uşor de 
citit. Numai Mihu asculta, îmbujorat la chip, cu aceiaşi ochi 
vii, neclintiţi. 


Anton Lupan se scarpină în cap, imitând fără voie gestul 
lui Gherasim. Era mai greu decât îşi închipuise, să le spună 
acestor oameni ceea ce ani de zile plănuise cu Pierre 
Vaillant şi alt şir de ani îşi spusese lui însuşi, în gând. Aveau 
să înţeleagă ei oare însemnătatea cercetării unui pământ 
încă necunoscut? Dar mai cu seamă aveau să înţeleagă cum 
se născuse acest plan în mintea lui? Să le vorbească despre 
călătoria lui Darwin, despre jurnalul bătrânului corsar, 
despre expediţia în care pierise Arnold Vaillant? Poate că, 
spunându-le acestea de pe acum, când ei încă nu-l 
cunoşteau bine, mai degrabă i-ar fi îngrozit. 

— Vreau, continuă Anton Lupan, silindu-se să nu-şi piardă 
tonul hotărât, vreau să ajung acolo fiindcă n-au putut 
ajunge alţii, deşi s-au străduit. E un legământ făcut cu mine 
însumi, să nu las necercetat locul acela necunoscut. 

— Şi la ce bun, domnule? întrebă Gherasim. 

— La ce bun? Dacă primii navigatori care au pornit la 
drumuri mai lungi s-ar fi întrebat astfel, astăzi poate n-am fi 
avut nici măcar dovada că Pământul e rotund. Cei ce 
călătoresc sub îndemnuri necunoscute oricui, fac ca 
oamenii să ştie mai multe despre lumea lor - şi cu cât ştii 
mai multe, cu atât te poţi socoti mai stăpân peste ea. Apoi, 
asemenea călătorii ajută oamenilor să se apropie între ei, să 
rupă hotarele care-i despart, întâi hotarele judeţului unde 
s-au născut, apoi pe al ţării lor, al altor ţări, al continentelor, 
iar la urmă hotarele lumii întregi. Aşa, într-o zi, când lumea 
va avea drumuri bătute în toate părţile de călători, când nu 
va mai rămâne loc tainic nicăieri, Pământul nesfârşit întins 
în faţa noastră ne va înspăimânta mai puţin şi noi nu ne vom 
mai vedea atât de mici în faţa lui. E oare greu de înţeles 
ceea ce vă spun? 

Nu răspunse niciunul; numai Mihu şopti: „nu 
nu-l băgau în seamă, nimeni nu-l auzi. 

— Acum de ce taci, Ismaile? Te arătai mai voinicos la 
început! 

Bucătarul ridică ochii lui galbeni, de câine obidit: 


VW 


- darpe el 


— Mergeam! 

— Aşa e, domnule! se auzi şi glasul lui Gherasim. Suntem 
marinari, ne-am înţeles să te urmăm, o să mergem cu 
supunere oriunde vei dori! Eu unul te cunosc de mult, ştiu 
că n-o să ne duci decât pe drum bun. 

— Bine; dar aş vrea ca mai înainte să înţelegeţi cu toţii 
ceea ce mi-am pus în gând. 

— Ei, ce nu înţelegem azi, o să înţelegem mai târziu. 
Altceva s-a încâlcit în capul meu acum, după câte ne-ai 
spus: călătorii care au cutreierat lumea, cum ar fi Magellan, 
Columb şi mai ştiu eu care alţii, că doar am auzit şi eu de ei, 
au avut la îndemână mijloace îndestulătoare şi tot le-a venit 
greu. Noi, oare, cum o să ne descurcăm? Ai dumneata, sau 
îţi dă cineva atâţia bani ca să putem pleca la un drum aşa 
lung? 

— Am, pentru început; în orice caz, destui ca să terminăm 
corabia şi să vă plătesc pentru ce-aţi muncit. 

— Mai pe urmă cine plătim? întrebă Ismail neliniştit, pe 
drept cuvânt. 

La kir lani avusese şapte lire turceşti pe lună; Anton 
Lupan îi făgăduise zece - rămăsese cu el pentru alte pricini, 
nu pentru acest chilipir - dar şi banii îşi aveau rostul lor, nu 
se putea lipsi de ei, că doar cum să trăieşti, din vânt? 

— Nu-ţi face griji, Ismaile. Tot eu am să vă plătesc, ba o să 
aveţi chiar parte la câştig. 

— şi asta câştig de unde luam? stărui bucătarul, fără să se 
fi liniştit. 

— De unde îl lua şi kir Iani. 

— Caram marfa, Pireu, Stambul? 

— Da, anul ăsta, până la vara viitoare, o să cărăm marfă, la 
Stambul, la Pireu, în Mediterana, pe unde om găsi muşterii. 

— Şi mai pe urmă? stărui Ismail. 

— La vara viitoare cred că o să avem strânşi destui bani ca 
să pornim la drum, dincolo de Gibraltar, spre Pernambuco, 
Rio de Janeiro, Buenos Aires... Pricepuşi? răspunse Anton 
Lupan, arătând pe hartă drumul presupus. 


Ştia că una era s-o spună, şi alta s-o poată împlini; bănuia 
greutăţile care aveau să se ivească în cursul acestui drum 
atât de lung, simţea că pe deasupra aveau să mai fie altele, 
încă de nebănuit, dar nu se putea arăta şovăitor tocmai 
acum, când oamenii păreau aşa de îndoiţi. 

Până la Gibraltar, bucătarul nu spuse nimic; numai când 
văzu creionul luând-o peste ocean, icni şi începu să îngâne 
repede, parcă năucit: 

— Allah-Allah-hu! 

— lată unde trebuie să ajungem! continuă Anton Lupan, 
oprindu-se cu creionul la Capul Horn, colţul cel mai de 
miazăzi al Americii de Sud. Ei, Ismaile, mai ai ceva de zis? 

— Caram marfa, câştigam puţin, răspunse bucătarul, după 
ce-şi reveni. 

— Asta de unde ştii? 

— Kir lani am spus. 

— Dar ce-ai fi vrut tu, să-ţi arate adevăratul lui câştig? 
Atunci i-aţi fi cerut să vă plătească mai mult. 

Bucătarul nu părea liniştit nici acum: se tot foia, aruncând 
priviri piezişe spre oceanul care se întindea de la Gibraltar 
până la coastele Americii de Sud. 

— Ştiu ce vrei să spui! continuă Anton Lupan, ca şi când ar 
fi înţeles gândul lui. E una să navighezi în ligheanul tău, pe 
la Pireu, pe la Stambul, şi alta să te avânţi până la capul 
Pământului. Ai să spui că aici nu vă pândeau primejdii prea 
mari, şi chiar dacă ar fi fost să se întâmple ceva, nu era 
greu să vă întoarceţi în porturile voastre, să găsiţi altă 
corabie şi alt căpitan. Ai dreptate, m-am gândit şi la asta. 
Îndată ce vom ajunge la Stambul, o să asigurăm corabia la o 
societate mare şi în contract o să vă pun, ca parte egală, pe 
fiecare din voi, încât, dacă ni s-o întâmpla vreo nenorocire, 
în orice parte a lumii am fi, o să primiţi atâţi bani ca să vă 
puteţi întoarce acasă şi să trăiţi un timp, fără griji. 

— Asta bine am gândit! încuviinţă Ismail. Dar vream ştim... 

Aici, Gherasim, care de câtva timp începuse să se uite la el 
cam chiorâş, nu se mai putu înfrâna şi izbucni: 


— la ascultă, mă turcule, de când te-ai făcut tu aşa 
cusurgiu? Ei, fir-ai să fii! Ce, ai uitat câţi căpitani au tras de 
tine ca de-un catâr? Ai uitat câţi ghionţi ai mâncat de la ei? 
Ia să-mi spui tu mie, de câte ori te-au aruncat în brânci pe 
schelă şi te-ai pomenit în praful de pe chei, numai cu 
şalvarii şi cu turbanul din cap? Dar de căpitan Mehmet ai 
uitat, că tu mi-ai povestit cum te-a băgat la închisoare, 
fiindcă i-ai cerut dreptul tău pe un an?! S-a plâns la poliţie, 
domnule, că l-a ameninţat cu moartea - şi poliţia l-a crezut. 
Ce zici, Ismaile? Mi se pare că ai stat vreo două săptămâni 
închis! Şi-acum face nazuri, al dracului turc! 

Gherasim mai bombăni ce mai bombăni, apoi se întoarse 
spre Anton Lupan, scărpinându-se în cap, şi îşi dezvălui şi el 
nedumerirea lui: 

— Domnule, dar corabia noastră o să poată oare înfrunta 
un asemenea drum? '[i-am spus că o cunosc şi ştiu că multă 
lume se minuna prin porturi când auzea ce furtuni am 
întâlnit. Vezi dumneata însă... 

— Tu de ce nazurim? sări bucătarul, cu mare arţag. 

— Linişteşte-te, că nu face nazuri! interveni Anton Lupan. 
Omul a întrebat... Gherasime, crezi cumva că Magellan sau 
Columb, de care mi-ai vorbit, au avut corăbii mai mari? Sau 
chiar să fi fost aşa, crezi că erau lucrate cu iscusinţa de azi? 
Ca să nu mai spun că noi întrebuinţăm acum pânze 
împărţite mai bine şi că, pe deasupra, folosim toate 
învăţămintele rămase de la navigatori în câteva sute de 
ani... Deci să nu ne îndoim de corabia noastră ci mai 
degrabă să ne întrebăm dacă noi vom fi vrednici de ea. 

— Şi asta e de întrebat, încuviinţă Gherasim, înclinând din 
cap. Din toţi, numai dumneata, cu mine şi cu Ismail suntem 
marinari... 

— Nu uita că şi leremia a umblat pe mări câţiva ani. 

— N-am uitat, şi nu l-am uitat nici pe flăcăul ăsta, care a 
venit azi, că doar eu m-am minunat cel dintâi de 
îndrăzneala lui; ţi-am spus, o să fie un marinar bun. Dar 


chiar aşa, suntem numai cinci; ne mai trebuiesc vreo trei 
oameni; de unde-i luăm? 

— Nu-i nevoie să ne înghesuim atâţi; dacă am mai găsi 
încă unul, cred că ne-ar fi de ajuns, ca să avem la drum trei 
schimburi de câte doi... Ce zici, Haralamb, mergi şi tu? 

Flăcăul se suci şi mai mult, închizându-se în pielea lui, ca 
un arici. Parcă de plecat pe mări îi ardea lui acum? 

— D-apoi eu nu-s marinar. Le ce să vă-ncurc? 

— N-ai să ne încurci de loc; dimpotrivă, ai să ne fii de folos. 
Marinăria se-nvaţă, nu-i aşa, Gherasime? 

— Se-nvaţă, dar până să se-nveţe, ar însemna să ne trudim 
noi în locul lui. 

— lar nazurim? sări Ismail. Domnule, luam, învăţam 
Haralamb, facem marinar bun! 

— Ei, Haralamb, nu răspunzi? 

— Nu merg, domnule! Să nu fii supărat, dar eu am de 
gând să mă-nsor, să intru în rândul oamenilor. 

Şi după ce zise acestea, flăcăul se posomori şi se strânse 
mai mult în pielea lui de arici, ca să nu se mai lege nimeni 
de el. 

— Vai de capul tău! îl batjocori Ieremia, pufnind. Ai să intri 
tu în rândul oamenilor când m-oi călugări eu! Parcă nu te 
ştiu?! 

— Ce facem, Gherasime? zise Anton Lupan, un pic 
descumpănit de împotrivirea lui Haralamb, pe care se mira 
că nu-l câştigase de partea lui, în mai bine de nouă 
săptămâni. N-aş vrea să luăm aşa, orice om s-o găsi. 

— Aici ar fi şi greu să-l găsim. Să vedem, domnule, să 
aşteptăm; zilele astea trebuie să vină Penelopa, că prea a 
zăbovit mult, şi cred că am să-l înduplec pe Marulis - barem 
pe ăsta îl ştiu, e om cinstit şi marinar bun. Kir lani şi-o fi 
întregit echipajul între timp, aşa că n-o să mă împiedice 
inima să i-l fur. 

Ismail se posomori; îl rugase pe Marulis să-i aducă un 
borcan cu saraiglii adevărate, de la Stambul, dar uite că 


Penelopa nu se mai întorcea, deşi de la plecarea ei trecuse 
mult timp. 

— Kir lani nu mai veneam! zise cobind. Am înecat pe 
drum... 

— În sfârşit, până la plecare mai avem timp, O să 
aşteptăm! hotărî Anton Lupan, rotindu-şi privirea de la unul 
la altul, pe rând. 

Ajungând la plutaş se opri; se vede că acesta era un om 
sfios şi tăcut; pusese o întrebare, căpătase răspuns, dar de 
atunci nu mai spusese nimic. La drept vorbind, se cam 
grăbiseră să-l numere printre ei, fiindcă o vorbă limpede nu 
ieşise încă din gura lui. 

— Ia spune, omule, ce-ai hotărât? Vrei să mergi numai 
până la Țarigrad? Ai grijă să nu ne încurci! 

— Apoi, domnule, ce mi-e '[arigradul, ce mi-e capul 
Pământului?! răspunse Cristea Busuioc, fâstâcit. 

Oamenii se puseră pe râs, înveseliţi de copilăria acestui 
răspuns, pe cât de limpede, pe atât de deschis. Râdea până 
şi Ismail, uitându-şi necazul cu saraigliile aşteptate de la 
Stambul, ba chiar şi Haralamb, cu toată înfăţişarea lui de 
arici. Numai Mihu stătea tăcut în colţul lui, uitându-se la 
Anton Lupan cu ochii vii şi totdeodată mâhniţi. Întâlnindu-i 
privirea, acesta clipi: 

— Ce-i, Mihule? 

Băiatul mişcă din buze, fără să spună nimic; în schimb, 
ochii vorbeau destul - şi deodată, pe chipul lui Anton Lupan 
se ivi zâmbetul acela greu de văzut. 

— Adică la tine de ce nu m-oi fi gândit? întrebă, 
scărpinându-se iarăşi în cap, ca Gherasim. 

La drept vorbind, se gândea de la un timp, iar adineauri, 
când cu hărţile, gândul îi zăbovise asupra lui, destul de 
hotărât - numai că băiatul i se părea prea crud. 

— Te pomeneşti că vrei să mergi şi tu! 

— Ce să facem cu un copil? mormăi Gherasim. Anton 
Lupan continuă, ca şi când nu l-ar îi auzit: 

— la spune, Mihule, nu te sfii! 


— Aş merge, domnule! răspunse băiatul, cu obrajii arzând. 

Apoi îşi lăsă capul în pământ şi adăugă mai încet, 
strecurându-şi pe sub gene privirea temătoare spre 
Gherasim: 

— Numai să nu vă încurc... Eu n-am mai fost niciodată pe 
mare, nu sunt de loc priceput... 

Şi deodată, cuprins de teama că ar putea să rămână 
singur pe ţărmul acesta pustiu, să se despartă de ceilalţi, şi 
mai cu seamă de Anton Lupan, care se purtase cu el aşa de 
înţelegător şi de blând, băiatul izbucni: 

— Dar ia-mă, domnule, şi am să fac tot ce mi-oţi porunci! 
Zău, nene Gherasime, am să mă silesc zi şi noapte, mă jur 
să nu-ţi ies niciodată din cuvânt! 

— La urma urmei, zise Anton Lupan, şovăind mai mult din 
pricina lui Gherasim, n-ar strica să-l luăm. Pe orice corabie 
e nevoie de un mus. 

— Ce-i acela mus? întrebă Mihu, gâfâind. 

— Un fel de ucenic-marinar. 

— Apoi atunci, mai ales dacă-i vorba să fiu numai ucenic, 
ia-mă, domnule, şi-am să fiu ucenic bun! 

— Ce zici, Gherasime? 

— Ştiu eu?! Dacă dumneata socoteşti... Altminteri, ce să 
spun, băiatul e inimos, destoinic, voinic, doar îl ştiu. S-ar 
putea să iasă din el un marinar priceput... 

Mihu asculta cu sufletul la gură. Urechile îi vâjâiau şi 
parcă totul se rotea în jurul lui. Numai ca prin vis îl auzi pe 
Anton Lupan zicând: 

— Dar o să fie muncă grea, băiete, o să întâlnim furtuni şi 
alte primejdii, au să treacă ani până să venim înapoi... Aici 
glasul îi şovăi, apoi se auzi mai încet, dar parcă mai dârz: 

— Dacă om mai veni! 

Câteva clipe se lăsă tăcere adâncă; marinarul e învăţat cu 
primejdiile, iar gândul neîntoarcerii face parte din primele 
lui deprinderi; în tăcerea aceasta nu era spaimă, ci o 
îndârjire aspră, care le făcea chipurile reci şi neclintite, ca 
ale unor stane de piatră. Numai leremia aruncă o privire 


piezişă spre vără-su, ca şi cum s-ar fi temut de mustrarea 
acestuia. Însă, cu toate că se ţinea deoparte, acum, chiar şi 
chipul lui Haralamb era neclintit şi aspru ca piatra. 

— Merg, domnule! şopti Mihu. 

În tăcerea clipei, şoapta suna ca o hotărâre, ca un 
legământ pe viaţă. Iar băiatul, ca şi când s-ar fi temut să nu- 
i fie judecată rău pripa cu care spusese o vorbă ca asta, 
adăugă şi lămurirea lui, pentru judecătorul aspru: 

— Parcă dacă aş fi intrat la stăpân, ştiu eu când m-aş mai fi 
întors acasă?! 

Alte câteva clipe se priviră în tăcere, unii pe alţii; chiar şi 
inima lui Haralamb părea tulburată. După aceea, Anton 
Lupan înclină din cap şi vorbi, schimbând glasul: 

— leremie, mâine să te duci în port şi să faci rost de haine 
marinăreşti pentru Cristea Busuioc şi pentru băiatul ăsta! 

Mihu se făcu roşu, apoi alb ca varul, şi iarăşi roşu, de-ai fi 
zis că obrazul lui e felinarul pe care moş Ifrim îl aprindea 
seara sus în turla farului. 

— Dar Negrilă, domnule? întrebă, amărându-se iarăşi. 

— Îl luăm şi pe el, de bună seamă! Dacă nu i-am dat lui 
Ieremia poruncă pentru dânsul, mi-am închipuit că n-ăi fi 
dorind să-ţi îmbrăcăm şi câinele marinăreşte! 

Chiotul lui Mihu îl făcu pe Negrilă să tresară şi să se 
repeadă la el, cu priviri neliniştite şi întrebătoare. Apoi 
câinele şi stăpânul o luară la goană împrejurul barăcii, se 
rostogoliră pe nisipul umed, chiuitul se amestecă în 
întuneric cu scheunatul şi cu lătrăturile, într-o nestăvilită 
hârjoană. Când băiatul se întoarse la masă, jumulit şi lăţos 
ca zlătarii, urmat de dulăul care gâfâia cu limba scoasă, 
ceilalţi puneau la cale treburile de făcut în ziuă următoare; 
acum începea călăfătuitul punţii şi vopsitul bordajului. 
Bucătarul îşi freca mâinile, cu un zâmbet de mulţumire 
înfipt în mustaţa-i ţepoasă. 

— De ce te bucuri aşa, Ismaile? 

— Daca vopseam, pe urmă zgriam-pictam... 


Fireşte, corabia trebuia să aibă scris numele, pe bordaj - 
la pupa şi la prova - treabă pe care cine ar fi putut s-o facă 
mai bine decât bucătarul? Ismail se bucura de pe acum la 
gândul că o să-şi arate meşteşugul, căruia, la Stambul, 
proprietarii de caice şi barcazuri îi arătau multă preţuire. 
Se şi vedea, cocoţat pe schelă, cu penelul într-o mână, în 
alta cu cutia de vopsele... 

— N-o să fie nevoie, zise Anton Lupan - nepăsător, 
tâlharul! - fără să se gândească la dezamăgirea 
bucătarului. 

Dar vorba asta pe Ismail parcă îl îmbrânci într-un cazan cu 
smoală. 

— Nu zgriam? întrebă, clătinându-se. 

Cum adică să nu scrii? Ce, o corabie poate să plece la 
drum fără nume? 

— O să turnăm litere de bronz, la şantier, continuă 
căpitanul, cu o cruzime de care nu-şi dădea seama. 

— Turnam? făcu năucit bucătarul. 

— Da; aşa n-au să se mai şteargă, n-o să trebuiască să te 
ţii tot timpul cu pensula pe lângă ele. 

— Nu ştergeam? 

— Şi pe urmă, bronzul e mai frumos decât vopseaua! 

— Mai frumoz? 

lată ceva ce nu putea să intre în mintea bucătarului; dar el 
nu găsi cu cale să arate vreo împotrivire, nu era lucrul lui, 
nu-i rămase decât să-şi plece capul în pământ, cuprins de o 
grea tristeţe... Ţi se înecară corăbiile, Ismaile! 

— Dar de chemat cum o să se cheme corabia noastră, 
domnule? întrebă Ieremia. 

Bucătarul se uită la el, ca la unul venit de pe altă lume. Ce 
să mai vorbeşti de numele corăbiei, dacă ai de gând să-l 
torni în bronz, în loc să-l pictezi frumos, cu vopsele, galben 
şi portocaliu împodobit pe margini cu verde? 

Anton Lupan tăcea, cu gândul dus în depărtare; mai 
vorbise o dată de numele acesta cu Pierre Vaillant, la cheiul 
Galatei - trecuseră de atunci patru ani de zile. 


— Cred că numele unei corăbii trebuie să cuprindă în el 
dorurile, năzuinţele echipajului, răspunse aproape cu 
aceleaşi vorbe pe care le rostise la vremea aceea. Dacă i-am 
tălmăci numele vechi, şi i-am spune Speranţa, socotesc că 
ar fi cel mai bine. 

Oamenii ridicară din umeri; numele nu li se părea nici 
frumos, nici urât - şi-apoi, până nu se deprindeau cu el, nu 
le spunea nimic, după cum nu spune nimic numele noului- 
născut, decât poate părinţilor care l-au ales şi s-au gândit la 
el de cine ştie cât timp. După cum, atunci când i-am întâlnit 
prima oară, nu ne spuneau nimic numele lui Anton Lupan, 
lui leremia, Gherasim, Mihu, Cristea Busuioc sau Ismail. 
Dar într-o zi, numele corăbiei avea să. fie pentru ei 
cuprinzător şi viu, ca numele copilului care a crescut. 

Tot aşa cum, în acea zi, numele oamenilor adunaţi aici vor 
fi pentru noi mai cuprinzătoare şi mai vii... 

Priviţi-i de pe acum, căci în acea zi au să ne fie dragi, o să 
ne bucurăm de izbânzile lor şi-o să suferim când i-om vedea 
încolţiţi de primejdii sau nefericiţi. O să ni se pară uneori că 
seamănă între ei, că o vorbă spusă de unul ar fi putut fi 
spusă de vecinul lui; dar oamenii nu s-au adunat laolaltă ca 
să se întreacă în vorbe de duh, ci ca să mâne corabia pe 
mări, spre capătul lumii, prin grele încercări, înfruntând 
duşmani şi furtuni. 

Uneori Ismail va rămâne ceasuri întregi sub punte, închis 
în bucătăria, lui; dacă nu] | vom vedea pe afară, să nu 
credem că a murit. Cristea Busuioc va tăcea zile în şir; să 
nu-l socotim nici prostănac, nici mut... Să nu ne aşteptăm ca 
fiecare să iasă în frunte, înfăţişându-se ca un erou: poleit, 
după tipic. 

Dar când vom spune: „Speranţa a pornit la drum”, vom 
vedea nu numai corabia, tăind valurile cu toate pânzele sus, 
ci în mintea noastră vor răsări ei toţi, aliniaţi în rând, cu 
părul fluturând, privind spre orizont, mândri şi dări, în 
sunetele marşului triumfal pe care etrava îl ridică în clipa 


tuturor plecărilor, oricare ar fi primejdiile de înfruntat în 
drum. 

Aşa se alcătui, echipajul Speranţei la sfârşitul acelei luni; 
mai lipsea, un om - pe Mihu nu te puteai bizui; era numai 
ucenic - iar ca să-l înduplece cineva, pe Haralamb nu fusese 
chip. Aşa ajunseră marinari Cristea Busuioc, plutaş de pe 
valea Bistriţei şi leremia, ţăran din sus de Buzău, aşa ajunse 
mus Mihu, cioban de pe la Câmpulung. 

Dacă nu şi-ar fi cunoscut oamenii, în seara aceea, Anton 
Lupan, ar fi fost îngrijorat şi nemulţumit: în afară de tânărul 
mus, care zburda în jurul barăcii, parcă ieşit din minţi, 
ceilalţi, se duseră la culcare închişi în ei, cu capul în 
pământ, tăcuţi. Dar el nu vedea în asta şovăială sau 
descurajare, ci semnul marilor griji; căci erau oameni în 
toată firea, ştiau ce legământ au făcut, ce greutăţi şi ce 
primejdii îi aşteaptă în viitorul lor drum - nu se lăsau 
amăgiţi. Singurul cu adevărat mâhnit era bucătarul, şi pe 
drept cuvânt. 

— Tu de ce-am tăcut? pufnea către Gherasim, neputând 
adormi. De ce n-am spus zgriam-pictam Ismail? 

CAPITOLUL VI. 

Paznicul farului. 

În zilele următoare lucrul căpătă o însufleţire care te mira, 
dacă te gândeai ce posomorâţi erau oamenii când se 
duseseră la culcare după acel sfat. Dar iată-i că munceau de 
la ivirea zorilor până după apus, iar în tot acest timp ţărmul 
răsuna de strigăte şi chiuituri, deşi, dacă te-ai fi apropiat şi 
te-ai fi uitat în ochii fiecăruia, pe rând, ai fi văzut încă, la 
unii mai limpede, la alţii mai ferit, acelaşi semn de nelinişte 
şi nedumerire zbătându-li-se în priviri. 

Dar venise luna iunie, ziua era mare, timpul părea că se 
statornicise blajin, şi ei, mânaţi de îndemnuri ascunse, 
munceau de dimineaţă până seara, cu sârg. În timp ce o 
parte din echipaj vopsea bordajul, mânuind pensulele 
grăbiţi, ceilalţi, împreună cu cei doi marangozi de la şantier, 
desăvârşeau înlăuntrurile corăbiei. 


Acum, când treaba se apropia de sfârşit, acest interior, 
pornind de la provă, se înfăţişa iată în ce chip: 

O încăpere destul de strâmtă, fiindcă pe corăbii locul 
trebuie bine chivernisit, alcătuia bucătăria lui Ismail. Ea 
avea la mijloc un spaţiu liber de un metru şi jumătate pe 
doi, ceea ce, dacă stai să te gândeşti, nu e prea puţin. Într- 
un bord erau dulapuri pentru crătiţi şi vase, iar în faţa lor 
maşina de gătit. În bordul celălalt se aflau alte dulapuri, 
încăpătoare, destinate restului de ustensile bucătăreşti, a 
căror listă fusese întocmită de Ismail, după ce se gândise 
îndelung la toate felurile de bucate pe care urma să le 
gătească pentru ghiauri; tot aici aveau să-şi găsească locul 
cutiile cu arome şi condimente, de care nu se poate lipsi 
niciodată un adevărat bucătar, fie c-ar fi el franţuz, fie c-ar 
fi turc. Spre prova, printr-o uşiţă strâmtă, puteai intra, 
numai pe jumătate, în acea mică încăpere numită cambuză, 
nelipsită pe nici un vas, în ea îngrămădindu-se proviziile, ca 
în cămara obişnuită a unui gospodar. 

Deasupra acestei uşiţe era scara care ducea pe punte, 
prin tambuchiul de lângă cabestan. O altă uşă, asta însă 
făcută pe măsura unui om adevărat, răspundea în 
încăperea următoare, cabina echipajului, luminată de un 
spirai larg. La peretele din fund al acesteia erau câte două 
paturi suprapuse, iar între ele, un dulap mare, cu şase 
despărţituri, câte una pentru fiecare om din echipaj. În 
borduri se mai aflau încă două paturi şi deasupra lor, ca 
spaţiul să nu se piardă în van, se întindeau, pe toată 
lungimea cabinei, rafturi spaţioase, bune pentru orice 
întrebuințare ai fi vrut să le dai. În sfârşit, la mijloc se vedea 
o masă, fixată în podea, cu două tăblii care se puteau lăsa în 
jos, îngăduind oamenilor să se mişte în voie prin cabină, 
chiar dacă ar fi fost toţi adunaţi laolaltă - ceea ce peo 
corabie nu se poate întâmpla decât foarte rar. 

Pereţii, tavanul şi mobila acestei cabine nu erau făcute din 
vreun lemn scump, ci din brad românesc, atât de cunoscut 
lui Cristea Busuioc, de altminteri ca şi celorlalţi; dar bine 


netezit, chituit cu îngrijire şi apoi vopsit în alb, lemnul 
acesta ieftin dădea încăperii o înfăţişare luminoasă, care te 
îmbia. De nenumărate ori pe zi, oamenii îşi lăsau lucrul o 
clipă şi se duceau să-şi arunce ochii pe spirai în cabina lor, 
de care păreau mândri ca de un palat. 

În spatele acestei cabine se afla magazia, căreia marinarii 
îi mei spun şi hambar, întocmai ca oamenii de la uscat. Ea 
se întindea cam nouă metri în lungime şi, ocupând pe 
corabie spaţiul cel mai larg, aşa cum se şi cuvenea, putea să 
primească zece vagoane de încărcătură, dacă era vorba de 
mărfuri cu volum mijlociu, adică nu din cele care trag prea 
uşor la cântar. Patru ţevi de grosimea unui par de gard, 
puse la depărtări egale, două într-un bord, două în celălalt, 
străbăteau magazia, de la punte până la santină - cum se 
numeşte spaţiul de sub podea - şi prin ele puteau să se 
introducă sonde, ca să se vadă dacă nu s-a adunat apă care 
să amenințe mărfurile din hambar. 

Gherasim şi Ismail socoteau că sondele acestea, 
neîntâlnite de ei pe nici un barcaz, ar fi o zadarnică bătaie 
de cap. Ei ştiau că în santină se adună apă şi că, din când în 
când, trebuie s-o pompezi afară, dacă ţi-e milă de căpitan. 
Altminteri, dacă ţi-a fost lene, sau ai uitat, ce te priveşte pe 
tine, că doar nu-i marfa ta?! 

— "Ţineţi seama că de data asta vă priveşte pe toţi în chip 
egal! îi lămuri Anton Lupan, amintindu-le hotărârea lui de a 
împărţi câştigul cu fiecare om din echipaj. Pe urmă, nu 
uitaţi că tot ar fi trebuit să punem în magazie nişte stâlpi, 
care să susţină puntea. M-am gândit să-i înlocuim cu aceste 
ţevi, ca pe vasele mai mari, şi astfel să facem două treburi 
deodată, cu aceiaşi bani. 

— Asta bine am judecat! recunoscu Ismail, înclinând din 
cap. 

Şi se întoarse repede la treabă, încântat de iscusinţa 
noului său căpitan. Puntea fusese călăfătuită şi acum, 
bucătarul cu Gherasim o smoleau, într-un ceaun, pus pe 
pirostrii la adăpost de vânt, jos sub bordaj, Mihu topea 


smoala, ca un pui de drac care pregăteşte caznele 
păcătoşilor aruncaţi în iad. Aşa, fumegândă, cei doi o luau 
într-un fel de ibrice şi o turnau peste calafat, între 
scândurile punţii, cu o îndemânare care te uimea, de-ai fi 
zis că întind nişte şnururi negre, drepte, fără noduri - 
treabă obişnuită pentru orice marinar. 

În acest timp marangozii potriveau blănile de brad ale 
bocaportului, care închide gura magaziei, o deschizătură în 
punte, lungă de trei metri şi lată de doi, destul de mare, ca 
la încărcatul mărfii să nu fie belea. 

Lipită de hambar, spre pupa, se afla cabina căpitanului, cu 
două paturi la borduri, cu o masă mare la mijloc, cu felurite 
dulapuri şi rafturi, pentru haine şi cărţi, totul de brad vopsit 
alb, ca şi în cabina echipajului, şi luminat de asemenea 
printr-un spirai. În sfârşit, din uşă pornea scara care ducea 
pe punte, la cârmă, sfârşindu-se sub un tambuchi larg. 

În cufărul său, Anton Lupan avea, pe lângă alte 
instrumente de navigaţie, o busolă din cele mai noi, cu roza 
vânturilor cât jumătatea roții de car. O cumpărase la Pireu, 
de la comandantul unui bric italian, care fiind la ananghie, 
în urma jocului de cărţi cu nişte potlogari, ar fi fost în stare 
să vândă tot vasul numai să scape cu obrazul curat. 

Busola fu pusă pe punte, la cârmă, într-un habitaclu de 
stejar, lucrat de mâna iscusită a lui Haralamb, care, 
terminând cu fierăria, redevenise tâmplar. De altfel şi roata 
cârmei, timona, cum se spune între marinari, ieşise tot din 
mâna sa, lucru frumos, lustruit, de ulm alb, numai că pentru 
cavile trebuise să ceară ajutorul unui strungar. 

Tot el cioplea azi catargele, pe mal, ajutat de plutaş, după 
măsurile date cu mare grijă, ca întotdeauna, de Anton 
Lupan. 

Cristea Busuioc mânuia barda şi cuţitoaia cu milă, ca şi 
când ar fi cioplit în inima sa, iar când îl vedea pe Haralamb 
desprinzând aşchii groase, nepăsător cu minunea aceea de 
pini drepţi şi înalţi, de-ai fi zis că are suflet sângeros, de 
casap, îşi băga mâna în barbă şi gemea, încruntat. 


Apoi se sfârşi chinul, catargele erau gata, netezite, date cu 
ulei de în să nu poată crăpa, aveau puse crucetele, apoi 
feluritele inele, fiare şi întărituri care robeau pentru 
totdeauna ceea ce mai rămăsese din bieţii copaci... Se 
apucaseră de alte treburi, tăiau cabluri de oţel, le îndoiau la 
capete peste rodanţe de fier zincat, le matisau făcând 
ochiuri care să nu se desfacă, să nu se roadă ani şi ani - dar 
plutaşul, cu ochii la aşchiile rămase pe mal, tot mai ofta... 

După cum e de înţeles, dacă ei ajunseseră să facă din 
aceste cabluri sarturile şi straiurile cu care se leagă 
catargele, ca vântul şi mişcările corăbiei să nu le rupă, sau 
să le îndoaie cumva, înseamnă că treaba nu mai avea mult 
până la cap. Se uscase de mult vopseau pe bordaj, vopsea 
cenuşie, după hotărârea lui Anton Lupan, ca să nu se 
murdărească la fietece pas, cum s-ar fi întâmplat dacă 
foloseau albastrul-azur, propus de Gherasim, sau 
portocaliul dorit de bucătar. Se terminase şi cu turnatul 
smoalei pe punte, peste calafat, se pusese cârma, busola - 
ancorele cu lanţurile lor grele se aflau de mult la locul 
destinat, pânzele se coseau de zor, în port, de către acel 
bătrân velar, catargele şi bompresul erau gata, iar sarturile 
şi straiurile, aşa cum am văzut, se desăvârşeau bucată cu 
bucată, după măsurile date de Anton Lupan. Totul făcut cu 
chibzuială, scris mai întâi pe hârtie ori trecut în plan, ca să 
nu te pomeneşti la urmă că lipseşte ceva, sau că altceva nu-i 
bine măsurat. Şi totuşi, mai rămăsese un lucru, la care nu 
se gândise nimeni - şi uitat ar fi rămas, dacă Ismail nu s-ar 
fi dovedit mai cu grijă decât toţi ceilalţi. 

Într-o zi, pe la ora prânzului, văzând că bucătarul nu 
cheamă oamenii la masă, Anton Lupan îşi vâri nasul sub 
şopron şi, lângă oalele care fumegau, îl văzu pe Ismail 
adâncit într-o treabă de lemnar, alcătuind un fel de ladă 
ciudată, al cărei rost nu-l înţelegea. 

— Ce faci cu lada asta, Ismaile? îl întrebă, mirat. 

— Nu estem ladă! răspunse bucătarul, cu mâna pe ciocan. 

— Dar atunci ce-i? 


— La urmă vedeam! 

Peste un ceas, când Anton Lupan reveni, nerăbdător, 
oamenii fiind înfometați, constată că lucrul lui Ismail, 
desăvârşit, nu era altceva decât un coteţ, adăpostul obişnuit 
al câinelui de pază, care poate fi văzut în curtea oricărui 
târgoveţ şi-n ograda oricărui ţăran; numai că bucătarul, în 
marele lui elan, îi făcuse şi uşă, cu balamale şi chiar cu 
zăvor, iar deasupra îi tăiase o ferăstruică rotundă, poate cu 
gândul să-i pună şi geam. 

— Ce-i cu coteţul ăsta? 

Ismail se ridică, îşi îndreptă spinarea, răsuflă uşurat şi în 
sfârşit răspunse printr-o întrebare, mândru c-o luase 
înaintea celorlalţi: 

— Negrilă unde dormeam? 

Anton Lupan se scărpină în cap, destul de încurcat, 
recunoscând în sinea lui că lăsase o lipsă serioasă în plan. 

După prânz, bucătarul îşi sfârşi treaba, vopsind coteţul în 
portocaliul pe care nu-l putuse da pe bordaj, iar în faţă, 
deasupra uşii, scrise, cu verde, albastru, roşu şi galben, 
numele noului ei proprietar. 

În timp ce mânuia penelul, încântat, se gândea că ar fi 
trebuit să mai adauge ceva, de pildă: „Bine am venit!” sau 
„Dormeam uşor!” dar acum era prea târziu: locul de 
deasupra uşii, lăsat prea mic, nu-i mai îngăduia. 

A doua zi, coteţul fu urcat pe punte, la pupa, şi prins în 
buloane, ca să nu-l poată lua nici un val. 

Aşa uită Ismail necazul cu literele de pe bordaj, turnate în 
bronz, în loc să le picteze el, cum s-ar fi cuvenit dacă ar fi 
avut de-a face cu un căpitan mai puţin ciudat. Noroc că 
Anton Lupan se oprise cu bronzul la bordaj; dacă ar fi 
încercat să pună acele litere spurcate şi pe coteţul lui 
Negrilă, pe care nici măcar nu-l avusese în plan, ieşea 
tămbălău de se auzea pân' la Galaţi... 

Acestea se petreceau pe la jumătatea lunii iunie, când nu 
mai trebuiau multe zile ca totul să fie gata, şi corabia, dată 
la apă, să se desprindă de țărm, înfruntând primul val. Dar 


până atunci veniră două întâmplări, la care nimeni nu se 
aştepta. Prima, întâmplare cu haz, împlini bucuria lui 
Ismail, mulţumindu-l cu vârf şi-ndesat în pasiunea lui de 
zugrav; a doua, zguduitoare, avea să dezvăluie o taină grea, 
umplând de zbucium inimile tuturora, dar mai cu seamă pe 
a lui Anton Lupan. 

Nu toate zilele sunt frumoase în iunie, cerul nu rămâne 
totdeauna limpede şi înalt, uneori îl acoperă nori grei, îl 
brăzdează fulgere în zig-zag, îl zguduie tunetul, făcându-l 
să fluture ca velele unei corăbii în uragan. Vântul se 
porneşte când cenugşiu, de la uscat, când vânăt, din larg; 
atunci, marea prinde să se umfle şi să freamăte, nisipul 
fâşâie şi foşneşte, biciuind frunza ţepoasă a pirului şi-a 
buruienilor de pe mal, totul se culcă la pământ şi se jeluie, 
neputând ţine piept năvălitorului blestemat. Vai de bieţii 
pescari pe care asemenea furtuni, iscate din senin, îi prinde 
în larg! Vai de marinarii ale căror corăbii sau barcazuri sunt 
şubrede, au pânzele slabe şi căpitani nu îndestuli de bravi! 

Dar aceste furtuni, atât de înspăimântătoare pentru cei 
din larg, pricinuiesc adesea pagube chiar oamenilor de la 
uscat. 

Într-o dimineaţă, după ce toată noaptea vântul zgâlţâise 
acoperişul, iar ploaia bătuse furioasă în geam, kir Aristide 
Panaiotis, stăpânul locantei din port, dacă nu l-aţi uitat, îşi 
găsi vechea lui firmă dată la pământ şi făcută praf. 

Moş Ifrim, care îndată ce stinsese felinarele la far venise 
să-şi bea obişnuitul pahar de rachiu, în loc de ceai, îl găsi pe 
negustor tânguindu-se lângă tabla ruptă şi mototolită, de 
parcă şi-ar fi râs dracul de ea. Ploaia contenise, dar cerul 
era tare înnourat, ceea ce făcea încă mai jalnic acest 
nefericit ceas. 

— Kir Aristide, zise paznicul farului, dă-mi o sticlă de 
rachiu şi te scap! 

— Cum mă scapi? 

— O dată ce-am spus, lasă pe mine, nu mai întreba! 
Dumneata îngrijeşte-te de o tablă nouă, trimite pe cineva la 


şantier, peste canal. Mie dă-mi numai sticla şi de rest să nu 
ai habar! 

În zăpăceala acelei clipe, kir Aristide uitase de Ismail, cu 
toate că mai acum o lună bucătarul încă îl îmbia să-i picteze 
o firmă nouă, demnă, precum spunea el, de 
heghemoniconul unui adevărat palicar. Moş Ifrim în schimb 
n-avea să-l uite, orice s-ar fi întâmplat, fiindcă abia deunăzi, 
într-o clipă de răgaz, Ismail îi făcuse chipul, cu vopsele, pe 
ditamai bucata de mucava. Ce, ca potlogarii aceia iviţi de 
puţină vreme prin bâlciuri, de le zice potigrafi, să te scoată 
mumie ştirbă şi să-ţi mai ia şi un franc? Chiar şi baba lui, cât 
era ea de afurisită, scuipa de deochi când îşi vedea 
moşneagul pus pe mucava, mândru ca un împărat, gras la 
faţă, roşu în obraz, să juri că-i flăcău de douăzeci de ani. 

Iată dar cum se întâmplă că în dimineaţa aceea înnorată, 
paznicul farului, cu clondirul de rachiu în buzunar, se duse 
pe țărm în solie la Ismail, meşterul zugrav. Când auzi ce 
bucurie îi hărăzise Allah, acesta lăsă totul baltă, îşi luă 
penelurile, cutia cu vopsele şi se duse, fără ca măcar să-şi 
ceară învoire de la Anton Lupan. Lasă că mare nevoie nici 
nu se mai simţea de el acum, când rămăseseră prea puţine 
treburi de terminat, pentru câţi inşi erau. Gherasim cu 
Haralamb întindeau troţele cârmei, iar ceilalţi potriveau 
cavaleţii sub bordaj, pregătind sania de lansare, căci venise 
şi momentul acesta, atât de mult aşteptat. 

Ce bucurie, ce desfătare fu ziua aceea, cu toţi norii ei, 
pentru prea fericitul nostru bucătar! Ce de culori îmbinate 
ca în coada păunului cel mai înfoiat, ce de portocaliu, de 
galben, de roşu, de albastru, de verde, verdele maiestuos al 
pădurii şi firavul verde al firului de praz, ce litere 
îmbârligate, împodobite unele cu steluțe aurii, cum e cerul 
în noaptea de mai, altele cu flori sfioase, sau gânditoare, 
sau semeţe, ca în poienile învăluite de soare după ce mai 
întâi ploaia le-a spălat - şi ce mândru chip de palicar, cu 
obraz sângeriu ca hălcile de carne gata să le toci pentru 
musaca, şi ce mustăţi, ascuţite la vârf ca ardeiaşul iute, iar 


la rădăcină groase ca ardeiul gras, şi ce giubea, ca foaia de 
lăptucă, şi ce tichie înzorzonată ca un coş cu zarzavat! 

Furat de pictură, Ismail îşi uită până şi de îndatoririle lui 
de bucătar; în ziua aceea, oamenii rămaseră nemâncaţi. 
Dar chiar să fi avut cine să le gătească, ei tot n-ar fi mâncat; 
fiindcă până la timpul prânzului se întâmplă altceva. 

După plecarea lui Ismail, fiecare îşi văzu de treabă, 
gândind ca până seara să mântuie totul, lăsând pe a doua zi 
numai lucrurile mărunte, adunarea sculelor, materialelor 
rămase şi desăvârşirea saniei, pregătind corabia pentru 
lansaj. 

Moş Ifrim se învârti ce se învârti pe lângă oamenii care 
lucrau jos, mai trase o gură de rachiu, apoi, neavând ce 
face, puse piciorul pe scară şi se urcă pe punte, la cârmaci. 
Anton Lupan se afla în baracă şi, ajutat de Mihu, încheia 
socotelile lucrului terminat. De când îşi dăduse seama că 
tânărul său mus îi umbla prin hărţi şi prin celelalte hârtii, îl 
luase la descusut şi astfel descoperise că băiatul acesta, 
venit de la oi, cu toată puţina lui ştiinţă de carte, desprindea 
cu mare uşurinţă înţelesul cuvântului tipărit, iar cifrele, cu 
deosebire, păreau că nu înfăţişează nici o greutate pentru 
mintea lui. De atunci înainte, când avea prilejul, îl lua prin 
preajma sa, îi dădea cărţi să citească, îl punea să facă 
socoteli şi îl lămurea dacă îl vedea încurcat. Fără îndoială, 
ciobănaşul avea în cap o zestre neobişnuită, greu de găsit 
chiar la tineri mai învăţaţi, ceea ce îl umplea de uimire pe 
Anton Lupan. În curând, Mihu avea să-i fie de un ajutor la 
care nu se aşteptase în ziua când se hotărâse să-l ia în 
echipaj. 

Acum se uita la el cum scria, stângaci, cifrele pe care i le 
dicta; mâna lui nu era deprinsă cu plaivazul, îl mişca greoi, 
încruntat, dar când trecea la adunare, chipul i se însenina, 
ochii îi alunecau ca argintul viu pe coloane, scoțând 
socoteala dintr-o răsuflare, ca şi când ar fi avut maşină de 
calculat în cap. 


În schimb, pe măsură ce chipul băiatului căpăta mai multă 
seninătate, fruntea lui Anton Lupan se încrunta. Reparaţia 
şi înzestrarea corăbiei îl costase de trei ori mai mult decât 
plătiseră pe ea acum cinci ani. Afară de banii datoraţi 
oamenilor, pe care îi ţinea puşi deoparte, abia dacă mai 
avea atât ca să poată duce treaba până la sfârşit, să nu 
rămână pe mal, încurcat. Dacă nu găsea numaidecât marfă 
cu care să poată pleca, îl pândea primejdia de a rămâne 
fără echipaj, căci doar nu le putea cere oamenilor să 
lâncezească în port, nemâncaţi. Pe bună dreptate se 
arătase Ismail atât de îngrijorat săptămânile trecute, când 
venise vorba de bani. 

Afară, în icneala topoarelor, în hârşâitul ferăstrăului şi-n 
bocănelile de ciocan, se auzea glasul lui moş Ifrim, 
zgândărindu-l pe cârmaci: 

— Ia, măi creştine, de colea şi trage-i un gât, că-i rachiu 
bun, hai! 

Jos, Haralamb se opintea în pana cârmei, iar pe punte, 
Gherasim trăgea de timonă, încercând troţele, să vază dacă 
nu-s largi. 

— Zi, nu vrei să bei, te ţii mândru, parcă n-aş şti eu ce 
beţivani zac în voi, alde ăştia, de se cheamă că sunteţi 
marinari! bombănea paznicul farului, aşezat pe bocaport. 
Cu capul cam afumat. 

Clondirul gâlgâi de câteva ori, apoi glasul bătrânului se 
auzi iar: 

— Da' furtuna de astă-noapte, ai simţit-o? 

— Am simţit-o, că doar nu eram mort! 

— Ehe, furtună, ce credeai! Grecului i-a dat firma jos, mie 
era să-mi stingă felinarele la far! Ai auzit cum mugea 
marea? Taman ca atunci când v-a aruncat la mal. 

Gherasim întoarse capul şi-l privi mirat. 

— Moşule, du-te de te culcă! Nu vezi că vorbeşti în dodii? 

Moş Ifrim clipi, scutură din cap, apoi începu să râdă 
prosteşte, râsul omului beat: 


— Aşa-i, că nu eraţi voi, erau alţii... Ăia, ehe! Păi dacă aţi fi 
fost voi, ce, mai umblaţi slobozi azi? 

Adâncit în gândurile lui, Anton Lupan auzea acest glas - şi 
fără să urmărească înţelesul vorbelor, care aminteau 
nenorocirea petrecută aici acum atâţi ani, simţea în suflet o 
tulburare ciudată, fiindcă pricina ei nu i se lămurea. Pe la 
fereastra barăcii treceau fantome cenuşii, umbrele norilor 
care se fugăreau pe cer, când mai strânşi, când mai 
destrămaţi. lar pe puntea corăbiei glasul tărăgănat al 
moşneagului nu contenea: 

— lacă aşa veneau norii şi-atunci: îi vedeai numai când 
scăpăra fulgerul, altminteri ce să vezi? cer, mare - totun 
drac! 

— Du-te, moşule, că te bate baba cu doniţa-n cap! Paznicul 
farului mai trase un gât de rachiu, apoi se uită la Gherasim, 
clipind - şi deodată rămase ţeapăn, cu mâinile încleştate pe 
clondir, cu ochii înspăimântați. 

— Lasă pistolu' jos! răcni, trăgându-se înapoi, pe bocaport, 
cu o mişcare de groază, al cărei loc de plecare nu-l puteai 
bănui. 

Negrilă începu să latre cu furie, învârtindu-se în jurul 
corăbiei, să fi zis că-i turbat. Anton Lupan ieşise în uşa 
barăcii, cu carnetul de socoteli în mâini, chemat de o 
nelinişte ciudată şi se uita la moş Ifrim, nedumerit. 

— Măi băieţi! strigă Gherasim, aplecându-se peste 
parapet. Veniţi careva şi luaţi-l de aici; şi-a băut minţile, mi- 
e să nu-l apuce boala copiilor. 

Bătrânul însă îşi revenise din spaima aceea de neînțeles şi 
rânjea ca prostul, arătându-şi dinţii ştirbi. 

— Aşa-i, că nu eraţi voi! zise, după ce mai trase un gât de 
rachiu. Ăia, ehe! 

Apoi se uită stăruitor la Gherasim: 

— Da' să ştii că tu semeni cu celălalt! 

— Care celălalt? 

— Ei, care! Cârmaciul! 


Moş Ifrim îşi recăpătase glasul flecar şi tărăgănat de la 
început, înecat în rachiu. 

— Cârmaciul! continuă, trăgându-se înapoi la locul vechi şi 
pregătindu-se să sugă din clondir. Era tot aşa de vânjos ca 
tine, numai că mi s-a părut mai scund. Da, mai scund, 
hotărât. Şi-avea o tăietură ici, în obraz... 

Anton Lupan scăpă carnetul din mâini. 

— O tăietură în obraz? bâigui Gherasim, uitându-se la 
paznicul farului, năuc. 

Se întâmpla ceva de neînțeles, întreba una, şi altă 
întrebare se zbuciuma în capul lui, fără s-o simtă lămurit, îl 
văzu pe moş Ifrim pipâindu-şi un obraz, apoi pe celălalt şi 
gândindu-se, nehotărât. 

— Da, o tăietură în obrazul stâng! răspunse bătrânul, 
clipind. 

Şi iarăşi trase un gât de rachiu. Gherasim făcu un pas 
înainte: 

— Nu-l chema Sotir? 

Dar nici aceasta nu era întrebarea nelămurită care 
mocnea în capul lui. 

— Ba da! Aşa l-a strigat franţuzul - era un franţuz înalt, 
bălai... 

Anton Lupan se năpusti înainte, răscolind nisipul ud, se 
agăţă de scară şi din două sărituri fu sus. În clipa aceea, 
Gherasim se prăvălea peste bătrân, cu mâna în beregata 
lui, răcnind: 

— Dar tu de unde ştii? 

lată adevărata întrebare, care se arăta limpede, în sfârşit: 

— De unde ştii tu, câine bătrân? 

Aşa se dezvălui taina lui moş Ifrim, pe care nimeni n-ar fi 
putut-o bănui. Erau de patru luni în preajma lui, îl întâlneau 
mai în fiecare zi, îl ospătau din când în când, îl căinau când 
îl vedeau bătut, e drept că îl simțeau şiret uneori, alteori 
cârcotaş şi hapsân, dar încolo părea un biet moşneag 
nevolnic, care nu făcea nici bine nici rău nimănui. Printre 
oamenii din port şi din târg trecea de asemenea drept suflet 


cinstit, cu frica lui Dumnezeu şi a babei lui, numai o leacă 
flecar şi beţiv... Acum beţia şi flecăreala făcuseră să se 
arate adevăratul lui chip. 

E uşor de înţeles ce tulburare stârni întâmplarea aceasta 
în sufletul lui Anton Lupan. Dar nici Gherasim nu era 
tulburat mai puţin; Sotir, cârmaciul de pe L'Esperance, 
despre a cărui întâlnire cu piraţii afla abia acum, ii fusese 
prieten bun. 

— Mi-era la fel de drag ca Panait, frate-miu, domnule, dar 
nu ştiam pe unde-o mai fi, îi pierdusem urma demult; când 
eşti marinar se întâmplă să nu-ţi mai întâlneşti prietenii ani 
în şir; credeam că s-o fi îmbarcat pe vreun vapor şi-o fi 
plecat spre Americi... Spune ce s-a-ntâmplat cu el, 
tâlharule! Altfel te sugrum! 

Anton Lupan se repezi şi numai cu greu îl scăpă pe 
moşneag din mâinile lui. 

— O să ne spună el tot, Gherasime, nu te grăbi! Acum lasă- 
|] să răsufle, că l-ai înăbuşit. 

Gherasim se aşeză pe bocaport, încă tremurând, 
străduindu-se să-şi stăpânească mânia şi furia pe care şi ie 
simţea în suflet, clocotind. 

În timp ce el se frământa astfel, ţinându-şi capul în mâini, 
bătrânul, pe care-l credeau aproape neînsufleţit, deschise 
un ochi, se uită la cioburile rămase din clondir, pândi o clipă 
cu ochiul celălalt, străbătut de vinişoare sângerii - apoi, 
deodată, zvâcni de jos ca o lăcustă pe mirişte şi se aruncă 
peste parapet, de la cinci metri înălţime, să crezi că rămâne 
înţepenit în nisip. Dar în clipa următoare îl văzură 
ridicându-se şi tulind-o spre stufăriş, cu umerii aduşi, lipit 
de pământ, ca un şoarece de câmp, de parcă l-ar fi avut pe 
dracul în trup. Hotărât că nimeni nu l-ar mai fi ajuns, dacă 
Negrilă nu s-ar fi repezit pe urmele lui, nu i-ar fi sărit în 
spinare şi nu l-ar fi trântit la pământ. 

Bătrânul tăgădui un timp, făcându-l pe Gherasim să-l 
zgâlţâie, ieşit din minţi, apucându-l când de piept, când de 
gât şi buşindu-i capul în nisip. 


— Spune, că te ucid! 

În sfârşit, paznicul farului văzu că nu mai avea putinţă de 
scăpare şi mărturisi. Tâlhărise cu ai lui Spânu zece ani 
împliniţi, dar cică fusese numai gazda lor, îi pitea cu unele 
prilejuri, alteori le ducea mâncare, prin stufăriş, şi căra din 
lucrurile prădate la Galaţi, unde le vindea negustorilor, prin 
târg. 

— Altceva nimic, oameni buni, iacă îmi fac cruce şi mă jur! 
Nu mă duceam cu ei, n-am prădat, n-am ucis! 

— Minţi! Atunci de unde ştii cum s-a întâmplat, dacă nu 
erai de faţă, câine bătrân? De unde-l ştii pe Sotir? 

Şi iarăşi se încleştă Gherasim în grumazul bătrânului, 
până ce acesta îşi dădu ochii peste cap, iar pe gură 
începură să-i curgă bale sângerii. Zadarnic se lupta Anton 
Lupan, cu ceilalţi, să i-l scoată din mâini. 

Gemând, horcăind, în cuvinte fără şir, moş Ifrim spuse 
totul, reamintind întâmplarea de atunci, pe care Anton 
Lupan o ştia tot de la el, însă în alt chip. Mărturisi că pe 
cârmaci îl înjunghiase el, cu mâna lui, vârându-i iataganul în 
piept, în vreme ce Spânu îl încolţea pe la spate apucându-l 
de mâini. La lumina fulgerului îl văzuse pe bietul Sotir, cu 
chipul acela brăzdat de o tăietură în obrazul stâng, chip 
care şi-acum îl mai chinuia în vis, îl văzuse prăbuşindu-se 
lângă cârmă, încercând să ia pistolul de jos şi să mai tragă o 
dată, înainte de a se da răpus... Aşa pieriseră toţi, luaţi fără 
veste, loviți pe întuneric, fără să ştie de unde şi cum. 
Zadarnic trăgeau cu pistoalele, cu puştile - nu vedeau pe 
nimeni, căci piraţii se târau pe brânci, pe lângă parapet, pe 
după catarge, ştiau dinainte ce aveau de făcut. 

Restul, Anton Lupan şi-l amintea din ceea ce bătrânul îi 
povestise mai demult; totdeauna se întâmpla la fel când 
piraţii prădau o corabie aruncată pe țărm: nimeni nu le 
venea în ajutor nefericiţilor, lumea din târg stătea ascunsă, 
cu frica-n sân; abia a doua zi, când piraţii erau fugiţi de 
mult, ascunşi pe la locurile lor, în stufărişul încâlcit, se 
apropia câte un om mai milostiv şi, înainte de a lua şi el 


ceea ce mai găsea bun, îngropa leşurile în nisip. Poate în 
multe locuri, pe acest țărm urgisit, zăceau oasele 
marinarilor străini, fără cruce, fără semn de mormânt, căci 
nimeni nu le ştia nici numele, nici dumnezeul căruia se 
închinaseră înainte de a muri. 

— Pe franţuzul de care spuneai, cine l-a ucis? întrebă, 
gâtuit. 

Paznicul farului îşi dădu ochii peste cap şi horcăi, adânc. 

— Vorbeşte, ucigaşule, că nu te las viu! urlă Gherasim. 

— Nu ştiu... Când a căzut cârmaciul... 

Povestea cu vorbe pe care abia le puteai desluşi. Când 
căzuse Sotir, bătrânul auzise un glas, venit parcă de sus, 
strigându-l pe cârmaci şi spunându-i ceva, în grai 
necunoscut. „Pe catarg, după franţuz!” răcnea Spânu; elîi 
înţelegea vorbele, cunoştea orice grai străin. Atunci venise 
alt fulger şi, întorcând capul, moş Ifrim îl văzuse pe acel 
franţuz căţărat la jumătatea catargului - era numai în 
cămaşă, bălai, înalt şi slăbuţ, dar năpraznic de învrăjbit, 
trăgând la nimereală cu pistolul şi căţărându-se mereu, tot 
mai sus - să nu se lase învins. 

Anton Lupan nu îşi mai simţea pumnii, atât îl ţinea de 
strâns, cu unghiile înfipte în carne, adânc. 

— Spune mai departe! scrâşni. 

Paznicul farului se uită la el cu un ochi înroşit, icni de 
câteva ori, pe urmă deschise gura plină de bale sângerii. 

— Atunci... 

Dar alt cuvânt nu mai putu rosti - închise ochii, sughiţă 
adânc, picioarele i se chirciră şi rămase aşa ţeapăn pe nisip, 
parcă neînsufleţit. 

— Spune mai departe! şuieră Anton Lupan, aplecându-se 
asupra lui, pradă unui zbucium pe care nu şi-l putea 
stăpâni. 

Mai era de rostit un cuvânt, ca întunericul în care se 
pierduse Pierre Vaillant să se limpezească în sfârşit, după 
atâţia ani, să se dezvăluie pe deplin taina dispariţiei lui. 


Zadarnic însă; bătrânul rămase înţepenit şi mut, cu gura 
strâmbă, lăsând să se prelingă bale sângerii. Gherasim se 
mai năpusti o dată asupra lui, dar oamenii îi opriră: 

— Lasă-l, că l-ai răpus! După ce şi-o veni în fire, l-om mai 
iscodi! 

Se făcu însă aşa fel, că sfârşitul nu mai putu fi aflat din 
gura lui. 

— Mihule! porunci Anton Lupan. Du-te şi caută-i pe 
căpitanul portului şi pe poliţai: să vină aici, numaidecât! 

Băiatul plecă fuga, urmat de Negrilă, iar oamenii se 
aşezară posomorâţi pe nisip; nu-i mai ardea nimănui să se 
întoarcă la lucrul părăsit. 

Câteva clipe mai târziu, bătrânul ucigaş deschise ochii, 
ferit, îşi trase uşor, pe nesimţite, ţurloaiele sub trup - şi cu 
aceeaşi zvâcnitură de lăcustă sări în picioare ca s-o 
zbughească şi să se piardă în stuf. Fusese atât de 
neaşteptată această săritură, după ce până atunci zăcuse 
ţeapăn, parcă sfârşit, încât rămaseră cu toţii năuci, privind 
neputincioşi în urma lui. Când se dezmeticiră şi se 
năpustiră în stufăriş, bătrânul nu mai era de găsit. 

Îl căutară cât ţinu acea zi, răscoliră pădurea de stuf, se 
împotmoliră în smârcuri, străbătură încâlcita urzeală de 
gârle şi canaluri, intrând în apa putrezită până la brâu, 
până la gât... Ziua întreagă răsunară în păpuriş lătrăturile 
câinelui şi strigătele, înjurăturile oamenilor care nu voiau să 
se dea bătuţi - dar până seara nu găsiră nimic. Nimeni, 
niciodată n-avea să mai ştie de soarta bătrânului ucigaş... Şi 
dacă dură o vreme, undeva, în vreun sat de pescari din 
Deltă avea să se pripăşească vreun bătrân prăpădit, cu 
părul alb ca floarea coliliei, cu umerii aduşi, să-l crezi 
nevolnic şi năpăstuit, nimeni n-avea să ştie de unde venea şi 
care era numele lui. Sau dacă peştii aveau să roadă din 
vreun stârv prins în răgălii, sau dacă gârlele aveau să ducă 
în mare şi marea să arunce pe țărm un hoit putrezit, nimeni 
n-avea să poată răspunde dacă era hoitul acelui nemernic 
Ifrim... 


În seara aceea Gherasim, împotriva cumpătării lui, se duse 
în port, la locanta grecului, şi bău pe nerăsuflate o sticlă 
întreagă cu rachiu. Ismail mântuia de zugrăvit firma nouă şi 
se arăta tare fudul, fără să ştie nimic din frământarea 
tovarăşilor săi, pe care-i lăsase singuri la un moment atât 
de nepotrivit... 

— Fir-ai tu să fii cu Coranul tău! îl înjură cârmaciul. 

Ba chiar îl înjură mai urât - deşi; la drept vorbind; bietul 
Ismail era nevinovat ca un prunc. 

Gherasim se întoarse la baracă negru la chip, fără să se 
ştie dacă-i beat sau doar posomorât - şi toată noaptea se 
zvârcoli în hamacul lui, gemând. 

Aşa se zvârcolea, în suflet, şi Anton Lupan, cu mâinile sub 
cap, cu ochii deschişi în întunericul adânc. „Dar dacă n-a 
murit?” se întreba, pradă unui zbucium care avea să-l 
stăpânească iar zile în şir. Da, ar fi fost cu putinţă ca Pierre 
Vaillant să fi scăpat atunci şi astăzi să rătăcească pe cine 
ştie unde, fără să se poată afla de soarta lui; din întâmplări 
ca aceea de atunci, oamenii ies uneori cu mintea 
împrăştiată, cu memoria răvăşită în vânt, trăiesc şi nu ştiu, 
nici cine sunt, nici de unde vin... S-ar fi putut să fie aşa, s-ar 
fi putut să fie în alt chip - zbuciumul lui Anton Lupan 
pornea, de la întunericul de nepătruns care acoperea acea 
fărâmă de nădejde, înfiripată pe mărturia bătrânului, 
nelimpede şi nedusă până la sfârşit... 

O dată cu căderea serii, lumina nu se mai aprinse la far; se 
mai întâmpla astfel uneori, în acel timp. Cerul nu s-a 
limpezise până la asfinţit, norii vineţi amenințau ţărmul 
cenuşiu. Dincolo de canal, bătrâna rămase lângă apă, până 
târziu, cu doniţa în mâini - sau poate rămase aşa până a 
doua zi, căci lumina dimineţii, o găsi în, acelaşi loc, 
nemişcată ca un stâlp, cu solzul de peşte din ochi lucind în 
razele soarelui răsărit de curând. 

Şi tot aşa rămase ea până înspre prânz, când veni alt om, 
trimis să ia paza farului în locul celui fugit. Atunci bătrâna 
îşi adună boarfele într-o boccea, se urcă în barcă şi vâsli 


ţeapănă, până la malul cestălalt, mişcând numai din mâini. 
Aici trase barca pe pământ, o întoarse cu fundul în sus, buşi 
în ea cu un pietroi, până o făcu zob, ca să nu rămână de 
folos vreunui creştin, şi la urmă o împinse în apă, să se ducă 
pe mare şi valurile să desăvârşească stricăciunea ei. lar ea, 
cu bocceaua la spinare, cu doniţele în mâini, o luă de-a 
lungul canalului, până ajunse în port, unde se aşeză în 
ţărână, aşteptând vaporul, fără să audă o vorbă de la 
nimeni, fără să spună o vorbă nimănui. Şi aşa, mută şi parcă 
fără suflet omenesc în trup, cu solzul de peşte din ochi 
lucind, seara, vaporul o luă s-o ducă la urma ei, cine ştie 
unde, pe apele Dunării, în sus... 

Câteva zile mai târziu, timp scurs sub apăsarea acestei 
întâmplări, care n-avea să se uite curând, Speranţa se 
legăna pe valuri, la câteva sute de paşi de țărm. Un 
remorcher, cu al cărui căpitan Anton Lupan se înţelesese 
din ajun, venise în zorii zile şi, întinzând până la mal un 
cablu lung, o trăsese uşor cu sania ei pe nisip, ducând-o în 
larg, la adânc. 

Ar fi fost prilej de sărbătoare, ca totdeauna când se dă la 
apă un vas nou, sau măcar înnoit, dar Anton Lupan era încă 
prea tulburat, ca înveselirea să nu i se pară o profanare a 
amarelor lui amintiri; oamenii, care acum cunoşteau cu toţii 
pricina amănunţită a mâhnirii lui, desigur că gândeau la fel 
şi îl înconjurau tăcuţi. Speranţa alunecase pe țărm într-o 
linişte solemnă, fără strigăte şi chiuituri, dar poate că aşa, 
pentru fiecare dintre ei, clipa aceasta preţuia mai mult, 
avea să li se întipărească în suflet şi mai profund. 

Acum, Speranţa, cu catargele întinse pe punte, gata să fie 
ridicate la locul lor, se îndrepta spre port, trasă de 
remorcherul al cărui fum înnegrea cerul senin. „Grozavă 
maşină!” se gândea Gherasim, cu pumnii pe cavilele cârmei. 
Într-un ceas făcuse ceea ce douăzeci de oameni, opintindu- 
se din greu în manele, învârtind argaţii, n-ar fi făcut într-o 
zi. Grozavă, dar prea huruia şi scotea fum mult! 


Ismail stătea la prova, lângă ancoră, gata să dea drumul 
lanţului, dacă ar fi fost să se întâmple cine ştie ce bocluc. Şi 
el se minuna de puterea maşinii, zicând, în sinea lui: 
„Aferim!” 

Ceilalţi, cu pantalonii sumeşi până la genunchi, trăgeau 
sania la mal, cu ochii după corabia care plutea lin. Negrilă 
se zbenguia printre ei, strănutând, uitându-se mirat şi 
chiorâş în jur, ori de câte ori valurile se spărgeau în 
preajma lui, aruncându-i în nări stropii săraţi-amărui. 
Numai Mihu rămăsese pe țărm, cam abătut şi înfricoşat 
oarecum; de data asta simţea o teamă nelimpede în faţa 
mării fără sfârşit, pe care avea să se avânte în curând, 
neavând putinţa de a se mai răzgândi; şi, ceea ce era mai 
rău, nu-şi putea destăinui teama nimănui, fiindcă atunci 
degeaba s-ar mai fi chemat că este el mus! 

Două căruţe se iviră la far, ieşind de pe drumul pierdut în 
stufăriş: Haralamb le tocmise de cu seară, să ridice 
calabalâcul oamenilor şi tot ceea ce nu fusese urcat pe 
bord. Marangozii de la şantier desfăceau baraca, smulgând 
scândurile, la rând; cuiele ruginite ţipau prelung, de parcă 
simțeau durerea acestui sfârşit; nimic nu se dărâmă fără 
durere şi fără țipăt - țipăt de om, țipăt de cui - din 
zbuciumul îndurat azi iese bucuria zilei de mâine: se 
desfăcea baraca, de care oamenii erau legaţi cu atâtea 
amintiri, dar Speranţa pleca la drum! 

— Cu sania am mântuit, domnule, zise Ieremia, 
apropiindu-se de Anton Lupan. Ce mai avem de făcut? 

— Tu rămâi aici, până se încarcă tot. Pe Haralamb şi pe 
Busuioc trimite-i după mine, în port. Căruţele au să mai 
vină o dată, să ia lemnăria, că e păcat s-o lăsăm aşa, în 
Nisip. 

— Şi ce-o să facem cu ea? 

— O s-o ducem la Stambul sau la Pireu; acolo scândurile 
au mare preţ, chiar dacă-s vechi, că la ei nu-i belşug de 
cherestea, ca la noi. 


Zicând acestea, Anton Lupan porni spre port, nu înainte 
de a mai arunca o privire în jur. Fără corabie, care până 
acum făcuse parte din peisaj, ca o casă, sau ca un copac, 
locul i se părea pustiu, ca şi cum casa ar fi ars, sau copacul 
ar fi fost tăiat. 

Însă Speranţa nu pierise, era aici, la câteva sute de paşi, 
urcând pe canal, îi vedea pavilionul, ridicat prima oară, 
fluturând peste stuf - Speranţa pornea la drum... 

Când ajunse în port, se apropia şi remorcherul, mişcându- 
se încet la deal. Anton Lupan sări pe puntea unui cargobot 
aflat la chei, cu al cărui căpitan se înţelesese de asemenea 
din ajun. Speranţa trase lângă bordul lui. Ismail şi 
Gherasim aruncară parâmele şi doi marinari de pe vasul 
străin le prinseră ca să le lege strâns de câte o baba. 

— Gherasime, ai sondat în santină? E ceva apă? 

— Poate câteva picături, domnule, că sonda abia dacă s-a 
umezit puţin. 

— Ai grijă să încerci mereu! îi porunci Anton Lupan, 
mulţumit. 

Căpitanul cargobotului se apropie de el. 

— Gata? Le ridicăm acum? întrebă, arătând catargele 
întinse pe puntea Speranţei, în lung. 

— Da, să le ridicăm cât mai curând; o corabie fără catarge 
îmi pare ca un om fără cap. 

Macaraua vaporului începu să huruie, se răsuci, şi cârligul 
ei cobori încet drept în mâna lui Gherasim, care îl agăţă la 
iuţeală de primul catarg, cel mai mic. Mic, mic, dar abia 
când cablul începu să-l ridice în sus, se văzu cât era acesta 
de lung. 

Cristea Busuioc cu Haralamb veneau de-a lungul cheiului, 
vorbind însufleţit. În ultima vreme între ei se legase un 
prieteşug destul de strâns. 

— Zău, măi frate Haralamb, de ce nu mergi şi tu? 

— Nu merg! Ce să cat pe mări? [i-am spus c-o să mă-nsor! 

Când văzu catargul legănându-se pe sus, plutaşul aruncă 
traista, singurul său avut, şi se năpusti pe punte; ce, putea 


să stea la taifas când alţii umblau cu pinii lui? 

— Ce lungime are? întrebă căpitanul, în vreme ce al doilea 
catarg se ridica spre cer. 

Anton Lupan îi urmărea, cu ochii pe sus. 

— Douăzeci de metri deasupra punţii, răspunse, şi cu 
aproape cinci până la chilă, cam douăzeci şi cinci. Trei metri 
mai lung decât arborele mic. 

— Unde i-aţi găsit aşa drepţi şi lungi? 

— Pe-aici, prin munţii noştri. 

— Frumoşi cresc brazii la voi! 

— Şi oamenii la fel! răspunse Anton Lupan, cu ochii la 
Cristea Busuioc. 

Pe puntea Speranţei, plutaşul privea vârful catargelor, 
care parcă scărmănau norii pufoşi de pe cer. Erau falnice 
catargele - şi Cristea Busuioc, cu umerii largi, cu pieptul 
voinic, cu barba fluturată de vânt, era la fel de falnic şi el. 

— Ei, domnule! strigă Gherasim, cu chipul strălucind. 
Acum pot să spun că mă simt iar la locul meu! 

La ora prânzului, catargele erau întărite cu straiuri spre 
prova, cu sarturi în părţi, nu se mai clinteau, nu mai 
scârţâiau în etambreu, iar oamenii din echipaj se îmbarcau 
unul câte unul, aducându-şi fiecare sacul, traista sau 
bocceaua pe bord. Numai Haralamb nu avea nimic, îşi 
dusese boarfele în târg, la gazda lui - nu era marinar, ci 
musafir. 

Ultimul se urcă Negrilă, păşind fără nici o sfială, de parcă 
toată viaţa lui ar fi fost câine de matelot. Ismail îl întâmpină 
la schelă şi-l ademeni spre coteţul portocaliu, pregătit cu 
atâta dichis. Însă, în hazul tuturor, dulăul, după ce se 
apropie de coteţ şi îi dădu ocol, mirosindu-l curios, ridică un 
picior de dinapoi asupra lui şi îl stropi fără zăbavă, uitându- 
se neruşinat drept în ochii lui Ismail. Echipajul se prăpădea 
de râs ca şi cei câţiva străini strânşi pe chei. 

lar Negrilă, fără să-i pese nici de ai lui, nici de străini, luă 
puntea în lung, mirosind la tot locul, apoi se întoarse la 
mijloc, se urcă pe bocaport şi se întinse la soare, mişcând 


din coadă prea mulţumit; coteţul bucătarului fusese deci 
respins - şi încă în chipul cel mai urât! 

În ziua aceea, ca şi prima oară când debarcaseră aici, 
echipajul prânzi la kir Panaiotis, numai că de data asta era 
mai numeros. Ismail nu avusese nici unde, nici când să 
gătească mâncare - şi chiar dacă ar fi gătit-o, părea atât de 
necăjit şi de furios, încât de bună seamă ar fi aruncat-o 
peste bord. Ce folos că locanta avea firmă nouă, „La palicar 
veselim”, pictată de mâna lui, dacă pezevenghiul acela de 
câine îl făcuse de râs?! 

Anton Lupan deschise un şip cu vin de Cotnar, dintr-o 
tainiţă pe care numai el şi Ieremia o ştiau, şi turnă în 
paharele tuturor. 

— Beau pentru Speranţa şi pentru voi toţi! zise, ciocnind 
cu fiecare pe rând. Aş fi vrut ca astăzi, fiind într-un fel 
sărbătoare, să ne adunăm în jurul mesei, pe bord, adică la 
noi acasă, cum face orice bun gospodar. Dacă nu s-a putut, 
să nu ne amărâm; o să facem asta altă dată, când Ismail o fi 
mai puţin furios. 

Bucătarul mormăi ceva, de neînțeles. Nu avea numai 
necazul cu câinele; firma pictată deunăzi fusese ultima lui 
bucurie aici. De la o vreme, cine ar fi avut timp să-l 
cerceteze ar fi văzut că era tot mai mâhnit; pare-se că 
apropierea plecării stârnea nu ştiu ce zbucium în sufletul 
lui. 

— Domnule, vorba e că ne mai trebuie un om, zise 
Gherasim, dezvăluindu-şi grijile, în loc să-şi bea paharul cu 
vin. Cu Penelopa slabă nădejde să mai vină cât suntem noi 
aici. 

— Caută prin port; mai ştii? - poate găseşti pe cineva să 
meargă măcar până la Stambul. 

— Ei, până la Stambul om merge la nevoie şi c-un om mai 
puţin. Dar aş fi vrut s-avem echipajul întreg. 

Ieremia îi tot dădea cu cotul lui Haralamb, musafirul - dar 
acesta stătea cu nasul în jos, încruntat şi tăcut. Anton Lupan 
întoarse capul spre el: 


— lacă, să nu uit: după-masă vino să ne socotim, să-ţi dau 
banii cuveniţi. 

— Lasă, domnule, mai este timp. Poate mai aveţi vreo 
nevoie, stau până la urmă, să vă ajut. 

— De unde să mai fie timp?! Dacă găsim marfă, într-o zi, 
două, pornim... 

Aici Anton Lupan se opri şi se uită cam îngrijorat la 
Gherasim. Încă nu spusese nimănui că dacă marfa aceasta 
zăbovea un timp, săptămâna viitoare i-ar fi fost greu să 
scoată bani chiar şi pentru piaţă, ca Ismail să aibă cu ce le 
găti. 

Cârmaciul văzu îngrijorarea din privirea lui. 

— Domnule, cât despre marfă, să nu-ţi faci dumneata griji! 
Nu-ţi făgăduiesc nimic pentru Ţara de Foc, nu cunosc 
asemenea muşterii; dar dacă-i vorba de Pireu, de Stambul, 
poţi să fii liniştit! 

După prânz se răspândiră fiecare la treburile lui, aşa cum 
îi împărţi Anton Lupan, totdeauna cu socotelile în buzunar, 
cu planul dinainte făcut. Acum totul mergea uşor, 
zbârnâind, toate erau pregătite, numai să le pui la locul 
potrivit. Mai întâi aşezară bompresul, acel catarg ciudat, 
întins în afara etravei, ca antena unui gândac uriaş, din ce 
în ce mai scurt, mai ciuntit la corăbiile rămase pe mări azi. 
După ce îl înţepeniră cu sub-barba în jos, de etravă, cu 
cabluri groase în părţi, de bordaj, cu straiuri în sus, de 
arborele trinchet (cum se numeşte la o goeletă catargul mai 
Mic, din prova), Gherasim încalecă pe el şi se apucă să lege 
dedesubt o plasă, întinsă pe toată lungimea lui. 

— Asta la ce trebuie, nene Gherasime? îl întrebă Mihu, 
singurul rămas pe punte, să-i fie de ajutor, ceilalţi având 
altele de îndeplinit. 

— Ca să nu cazi tu în apă, când ai să te duci pe bompres! 
răspunse cârmaciul, zâmbind pe sub mustăţi. 

— Nu, fără glumă, nene Gherasime! 

— Ce glumă, măi băiete? N-a fost vorba că tu o să fii mus? 

— Ba da; aşa a rămas hotărât. 


— Atunci ce te mai miri? Locul musului aicea este, unde 
mă vezi pe mine acum! 

— Adică pe ăsta, cum îi ziseşi - bompres? Ce să caut pe el? 
Dumneata râzi de mine, nene Gherasime! 

— Ba nu râd de fel; parcă mie îmi arde de râs? Vezi tu, aici 
în faţă o să vină o pânză, în trei colţuri, care se cheamă foc. 
Ca s-o pui la locul ei, ori ca s-o scoţi, trebuie să te duci pe 
bompres. 

Mihu se aşeză pe punte, tare obidit. 

— Da' mie mi-e frică! mărturisi, aproape plângând. 

— Aşa crezi la început, îl îmbărbătă Gherasim. Pe urmă te 
obişnuieşti. Până să-ţi treacă frica, o să se ducă altul, iar tu 
o să te uiţi. 

Băiatul îşi simţi inima mai la locul ei. Privi apa, jos, privi 
bompresul şi nu i se mai păru chiar aşa de lung. 

— Nene Gherasim, să viu şi eu acolo? Aş vrea să-ţi ajut. 

— Vino, numai să n-aluneci. Mai bine să te descalţi! Peste 
vreun ceas, Anton Lupan, care se întorcea de la Căpitănie, îl 
găsi pe Mihu tocmai la capătul bompresului, terminând de 
legat plasa, în vreme ce Gherasim sta turceşte pe punte şi 
se minuna de iscusinţa lui. 

— Ce faceţi aici? 

— Fac şcoală cu musul! 

— Ei, şi merge treaba, merge? 

— Merge, după cum poţi să vezi! 

— Atunci foarte bine! Fiindcă, Mihule, începând de astăzi 
eşti îmbarcat pe Speranţa, trecut în actele Căpităniei. 
Mâine o să capeţi chiar şi carte de marinar, cu stema ţării, 
cu pecete şi cu iscălitură... 

— Că n-o fi iscălit căpitanul năsos! 

— Ba chiar el, cu mâna lui! 

— Nu mai spune?! Gata cu abecedarul? 

— Cu abecedarul încă nu, dar la iscălit s-a deprins. 

— Păi, dacă-i aşa, acum o să-i mai crească nasul încă de un 
cot! 

— Vezi să nu te-audă, că-ndată o păţeşti! 


— Nu pune el mâna pe mine, aici pe bompres! 

Anton Lupan întoarse capul, ferindu-se de el, să nu-l vadă 
râzând; când naiba se dezgheţase aşa tânărul lor mus, că 
până azi dimineaţă îl ştiuse sfios? Oare îşi trăgea 
îndrăzneala de la acel bompres? 

— Ce zici, Gherasime? 

— Dacă nu şi-o lua nasul la purtare, o să fie un marinar 
bun. 

— N-o să şi-l ia; numai să ştii să-i vorbeşti. Ei, acum mă 
duc să văd ce-i şi cu pânzele. Ceilalţi s-au dus? 

— Mai adineaurea. 

— Da' Ismail unde e? 

— Cred că în târg, după cumpărături. 

— Bine; dă-i zor să termini ce mai ai de făcut, că dacă în 
seara asta aducem pânzele, mâine ieşim să facem o 
încercare, în larg. 

— Aşa, cu hambarul gol? 

— Dacă vântul n-o fi puternic, merge şi fără lest. 

— Bine, domnule. Eu mai am puţine de făcut; numai 
grijelele au să-mi ia mai mult timp. 

— Ce sunt acelea grijele? întrebă Mihu, după ce rămase 
iar singur, numai cu Gherasim. 

— lacă, şipcile astea de stejar pe care le vezi aici. 

— Şi ce facem cu ele? 

— Le legăm între sarturi, ca pe nişte trepte; aşa, când o fi 
să te urci pe catarg, o să-ţi fie mai uşor, n-o să te văd 
plângând. 

— Pe catarg mă urc eu şi fără ele, că-n asta sunt meşter. 

— Meşter?! Măi băiete, de când cu bompresul te-ai cam 
obrăznicit! Unde ai văzut tu catarg la stâna ta din munţi? 

— Catarg nu, nene Gherasime, da' copaci înalţi, câţi vrei. 

— Aşa?! făcu cârmaciul, acum dumerit. Zi, ai umblat după 
veveriţe?! Atunci ia urcă-te colea, să te văd şi eu! 

— Pe cel mare? 

— Mă mulţumesc şi cu cel mic, la început. 


Mihu îşi lepădă cizmele, la iuţeală, că de când era mus nu 
mai umbla în opinci, cuprinse catargul în braţe, şi, 
ajutându-se de tălpile goale, începu să se caţere în sus. În 
clipa asta poate, uitase unde se găseşte şi îşi închipuia că se 
caţără pe un brad înalt, cum cresc ei prin păduri. Alungind 
la crucetă se opri, să răsufle un pic. 

— Vrei mai departe, nene Gherasime? întrebă, cu ochii în 
sus. 

— Dă-i drumul înainte; hai, până la măr! 

— Măcar dac-ar fi un măr adevărat! Aş avea spor mai 
mult! 

Ajuns în vârful catargului, Mihu îşi încolăci picioarele pe 
lemnul lustruit, şi abia acum se uită în jos, la pământ. În 
prima clipă, mai-mai că ameţi. Dunărea se vedea ca un 
şarpe lung, cenuşiu, adormit în drum. Cele câteva vapoare 
şi barcaze, înşiruite pe firul apei, la deal, ai fi zis că-s nişte 
pureci micuţi. Stuful verde, înalt cât omul voinic, părea un 
lan de grâu răsărit de curând. Toate se vedeau de aici mici- 
mititele, numai marea crescuse parcă mai mult. Lui Mihu îi 
fu iarăşi frică de ea şi îşi întoarse ochii dincoace, spre 
pământ. Tocmai atunci Ismail venea pe chei, cu un sac la 
spinare, gâfâind sub povara lui. Negrilă se ţinea după el, 
zbenguindu-se, dând să-l apuce de surtuc. Se vede că 
bucătarul uitase ocara şi acum erau prietenii cei mai buni. 

— Nene Ismaile, ia uită-te în sus! Sacul bucătarului căzu la 
pământ. 

— Dam jos acum-acum! 

Văzându-şi stăpânul cocoţat sus, de unde ştia că-l lăsase la 
prova, cu Gherasim, Negrilă latră neliniştit, pe urmă sări pe 
punte, se opri la picioarele catargului şi începu să-l râcâie, 
scheunând. 

— Hai, acu' vino jos, Mihule! porunci Gherasim, pe deplin 
lămurit în privinţa însuşirilor tânărului mus. 

Treceau repede ceasurile, după prânz. Grijelele erau puse 
la catargul mare, mai rămâneau de pus la cel mic, ghiurile 
se aflau la locurile lor, atârnând de balansinele lungi, 


fungile şi scotele, trecute prin scripeţi, aşteptau doar să le 
întinzi, mai lipseau pânzele, ca să pleci la drum. 

— Bravo, băiete! zise Gherasim, arătându-şi pe faţă 
mulţumirea, acum, la sfârşit. Mus ca tine nici c-am mai 
văzut! 

Numai Ismail, naiba ştie de ce, bombănea şi pufnea sub 
punte, în bucătăria lui. 

— Mă turcule! strigă cârmaciul, după ce-l lăudase pe mus. 
Lasă bombăneala şi apucă-te să găteşti ceva pentru cină, că 
uite, se lasă seara curând! 

Într-adevăr, soarele nu mai avea decât vreun ceas-două 
până la asfinţit. Culoarea cerului, deasupra, se şi 
schimbase, mai blândă, mai albăstrie, şi Dunărea, cenuşie 
până atunci, începea să prindă sclipiri azurii. 

În clipa aceea, sub bordul înalt, se auzi o vâslă bătând apa, 
mărunt. 

— Hei, Speranţa! Nu-i nimeni aici? 

Mihu şi Gherasim se îndreptară spre parapet. Jos se ivise o 
barcă şi în ea un marinar străin. 

— Parcă te-am mai văzut pe undeva, zise acesta în 
greceşte, uitându-se stăruitor la Gherasim. 

— Se prea poate. Dacă acu' vreo şase luni ai avut un cucui 
în creştet, mi se pare că ţi l-am altoit eu, la Salonic. 

— Aha! făcu marinarul, dumerit. Da' te ştiam cu Penelopa. 

— Şi eu te ştiam pe Neptun al lui kir Vangheli; acu' te văd 
numai c-o barcă. 

— Ehe, am terminat de mult cu Neptun. S-a pus pe uscat, 
astă-iarnă. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— La Chios. A fost furtună; s-au pierdut vreo zece 
corăbii... Da' ia spune, căpitanu' i-aici? 

— O să vină îndată. Cam ce vrei cu el? 

— l-am adus barca. 

Gherasim îl privi printre pleoape: 

— Asta ai primit-o de zestre? 


— Nu, că nu-s însurat. Mi-a lăsat-o kir Vangheli, când cu 
beleaua aia. 

— Aha! Şi te pomeneşti că ai venit cu ea pe mare, drum 
aşa lung! Da' ştiu că ai tras la vâsle! Voinic marinar, ce să 
spun! 

— la nu-ţi bate joc de mine, că ştiu şi eu să fac cucuie! se 
burzului marinarul, punând mâna pe vâslă. 

— Mai încet, palicarule! îl potoli Gherasim. Mai bine, 
spune, pe ce eşti îmbarcat? 

— Pe Orion, vaporul ăla negru, de colo. 

— Şi câte bărci aveţi voi? 

— Vreo cinci. 

— Am înţeles; acu' o să fie numai patru. Să zicem că asta a 
fost legată la pupa, astă-noapte s-a desfăcut nodul şi a luat- 
o curentul. Unde dracu' ai dosit-o până acum? 

— Nu-ţi spun că-i barca mea, măi omule? Ce mă descoşi 
aşa, de parc-ai fi poliţai? 

— Bine, bine, te las! Numai să nu te simtă căpitanul 
nostru, că nu-i plac coţcăriile. Ţi-a dat multe parale? 

— Nimica toată... 

Tocmai atunci Anton Lupan trecea schela, urmat de 
Haralamb şi de Cristea Busuioc, care aduceau în spinare o 
parte din pânze - focul şi trinca. leremia rămăsese să le 
aducă pe celelalte, cu căruţa, altfel, la mărimea lor, n-ar fi 
fost chip. 

— Uite, domnule, a venit un marinar cu o barcă, vorbi 
Gherasim. Când te-ai înţeles cu el, că eu nu ştiam nimic? 

— L-am găsit adineauri pe chei, mai sus... De ce te 
strâmbi? Puteam să plecăm la drum fără barcă? Mai bine 
ia-o în primire şi urc-o sus, s-o dichisim puţin. 

— Câţi bani îi dăduşi? 

— Doi poli de aur; socoteşti că-i mult? 

— Doi poli? Asta-i o avere, mai ales acum, când stăm prost 
cu banii, după cum mirosii. Uite, marinarul dumitale e om 
cumsecade, am stat de vorbă cu el şi mi-a mărturisit că ar 


vrea să-ţi dea un pol înapoi, că prea ţi-a luat mult. Nu-i aşa, 
palicarule? Hai, spune, nu te sfii de dumnealui. 

— Eu? Eu n-n-am... începu să se bâlbâie marinarul străin. 

Gherasim îl zori: 

— Haide, haide, dă polul, nu-ţi fie teamă, dumnealui e om 
bun! 

— Eu? Eu n-n-nu... 

Cârmaciul se aplecă peste parapet şi spuse mai încet, ca 
pentru sine, fără să ţină seama de bâlbâăiala lui: 

— Frumoasă barcă! Ar merita doi poli, nu-i vorbă, dacă n- 
ar fi hârjâită aşa de rău la prova. Ia spune, palicarule, cum 
de o zgâriaşi tocmai în acel loc? 

Marinarul de pe Orion păli. 

— Hai, scoate polul! îl îndemnă Gherasim, cu glas nespus 
de blând. 

Omul se supuse, dar după ce Anton Lupan cobori în cabina 
lui, mirat de mărinimia unui marinar străin, scrâşni printre 
dinţi: 

— Las' că te prind eu o dată la strâmtoare! 

— Unde? În Bosfor sau la Dardanele? Ehei, palicarule, nu 
cunoşti politica; strâmtorile sunt acum libere... Dar ce văd? 
Barca ta e zgâriată şi la pupa! A, păi atunci nu merită nici 
măcar un pol! 

— Taci că te-njunghii! 

— Ce-ai spus? Vrei să faci cinste? Mulţumesc, acum nu 
beau, dar dacă vrei să-mi aduci o sticlă cu rom de la kir 
Panaiotis, o primesc bucuros. Haide, grăbeşte-te, că altfel 
mă răzgândesc şi nu-i răul meu! 

Marinarul se urcă pe punte vânăt, numai fiere şi oţet. 
Când puse piciorul pe chei, văzându-l că şovăie, Gherasim 
strigă după el: 

— Uite, colo e kir Panaiotis! Vezi să fie rom bun - şi vino 
repede, până nu ridicăm barca la bord; atunci zgârieturile 
se văd mai uşor. 

— Ce-a fost asta, nene Gherasime? întrebă Mihu, care 
simţise o ciudăţenie în purtarea lor, deşi nu înţelegea o 


vorbă din graiul grecesc. 

— Aşteaptă şi ai să vezi! Ia, măi băieţi, veniţi încoa' să 
facem o treabă, că p-ormă e rost de-un pâhărel... 

O corabie de o sută de tone nu are macarale sau bigi, ca 
vapoarele, dar un ghiu, scos în afara bordului, cu un palanc 
zdravăn prins la capul lui, îţi poate ridica o barcă pe punte 
aproape cât ai clipi. 

— Romul vi-l dau deseară; acu' duceţi-vă să vă vedeţi de 
treabă! le porunci Gherasim lui Haralamb şi Cristea 
Busuioc, după ce barca fu pusă deasupra bocaportului, cu 
fundul în sus. Mihule, tu vino-ncoa, să te lămuresc. Vezi 
zgârieturile astea, aici? 

— Le văd, dar asta nu înseamnă o stricăciune. Cu puţină 
vopsea, nu se mai cunoaşte nimic. 

— Aşa e, numai că vezi tu, sub zgărietură scria ceva. la să 
ne uităm! Aha, uite un O, un I. Uită-te şi tu, la pupa; nu 
cumva vezi vreun R, vreun N? 

— Ba da, un R parcă ar i... 

— Ei vezi?! Ştii ce scria aici? Orion. 

— Adică barca asta... 

— Aşa, aşa! E de pe vaporul acela negru, care scoate fum; 
pesemne c-o să plece curând. Coţcarul a făcut treaba la 
timp. Stai să mă duc să-i aţin calea; altminteri e în stare să 
mă lase mofluz - şi romul nu strică la drum. 

— Păi bine, nene Gherasime, dacă barca asta e de pe 
Orion, înseamnă că marinarul a furat-o! 

— Cam aşa ceva! Uite-l c-a venit! 

Gherasim păşi pe chei şi luă sticla, pe care marinarul i-o 
întinse, cum l-ar fi împuns cu un cuţit. 

— Vezi poate îţi stă în gât şi crapi! 

— Mulţumesc! Dacă s-o întâmpla asta, te las moştenitor. 

— Nu-i nevoie. Păduchi am şi eu. 

— Aşa? Atunci ai face bine să te speli mai des. Marinarul se 
depărtă, poticnindu-se în bolovanii de pe chei. 

— Nene Gherasime, reîncepu Mihu, tot nedumerit, 
uitându-se cu teamă la sticla de rom. Dacă-i furt, nu trebuie 


pedepsit? 

— Păi eu ce-am făcut? răspunse Gherasim râzând. Tânărul 
mus nu mai zise nimic, dar asta nu însemna că se simţea pe 
deplin lămurit. Pe urmă se luă cu treburile şi până seara 
uită să se mai gândească la acest furtişag, atât de ciudat 
pedepsit, fiindcă în jurul lui se pornise o forfotă cum nu mai 
văzuse niciodată până atunci. Faţa Speranţei se schimba, de 
la minut la minut. Fuseseră aduse şi cele două vele mari, 
care acum erau legate pe ghiuri, la locurile lor, numai să 
tragi fungile şi să le ridici. Pe punte, în dreptul trinchetului, 
se iviseră două butoaie, câte unul în fiecare bord, puse pe 
grinzi rotunjite după forma lor, ca nişte cavaleţi, şi legate 
zdravăn cu frânghii. 

— Astea pentru ce sunt? îl întrebă pe Gherasim. 

— Pentru apă, băiete, că altfel ce-o să bem şi cu ce-o să 
gătim pe drum? 

Pe urmă se mai aduse un butoiaş de fier, cu ulei de rapiţă, 
pentru felinare, şi altul, cu gaz, pentru lămpi, iar pe 
arborele mare, deasupra punţii, se ivi ca din pământ - 
fiindcă Mihu nu văzuse când şi cine-l pusese aici - un clopot 
de bronz. Băiatul se apropie, îl cercetă curios, văzu că pe el 
erau săpate nişte litere, le silabisi: Speranţa, dar nu 
înţelese nimic şi lăsă să-l întrebe mai târziu, pe Gherasim; 
acum cârmaciul părea prea zorit, ca să-i mai poţi vorbi. 
Câte nu se făcuseră - şi tot mai erau multe de făcut abia 
acum; oamenii forfoteau pe punte, ca nişte furnici; da, la 
bordul Speranţei viaţa se însufleţea minut cu minut... 

— Ismaile! strigă Anton Lupan, ieşind din cabină. Hai să 
mâncăm până nu năvălesc ţânţarii, că auzi-i, au şi început 
să ţiuie pe lângă mal. 

Îmbrăcase şi el prima oară haine de marinar, deşi ar fi 
putut să le pună totdeauna, de vreme ce lumea îi ştia 
căpitan. Dar poate, neavând încă o corabie, nu voise să pară 
nimănui marinar de uscat. 

lacă, până şi hainele căpitanului, pantalonii cenuşii, largi, 
tricoul vărgat, surtucul de postav şi boneta din cap 


dovedeau că viaţa se schimba. Acum toate se întâmplau aci 
altfel decât pe uscat - sau poate, în fierbinţeala lui, numai 
Mihu le vedea aşa. 

Pe punte, lângă catargul mare, se ivi o masă. De unde? Şi 
două bănci! Ei drăcie, cine şi când să le fi cărat? 

— Nene Gherasime, romul poate să te îmbete chiar dacă 
vezi numai sticla? 

— Ce-ţi veni, băiete? Eşti deochiat? 

— Nu ştiu, dar parcă mi se învârtesc toate în cap! 

Nu, de bună seamă că se întâmplase ceva! Până şi friptura 
de berbec avea un gust mai aromat, şi Ismail, cu toată 
bombăneala lui, părea mai îmblânzit, şi clopotul acela, de 
pe catarg, lucea aşa de tainic în umbra amurgului, şi 
Dunărea ai fi zis că avea învolburări nefireşti, de parcă şi ea 
aştepta să se întâmple nu ştiu ce nou, cu Speranţa... Numai 
Haralamb părea stingherit aici, în straiele lui de ţăran. 

— Băieți, zise Anton Lupan, la sfârşitul mesei, de acum 
înainte începem viaţă de marinari. N-o să fie nimeni zbirul 
celuilalt, dar se cuvine să ascultați fără cârtire poruncile ce 
vi se dau. Gherasime, tu, ca prim cârmaci, vel fi ajutorul 
meu şi şeful echipajului; numeşte oamenii de vardie pentru 
noaptea asta. La ora opt începe primul cart. Vezi, nu uita să 
pui felinarul pe catarg. Culcaţi-vă devreme, fiindcă aţi 
muncit cu toţii din răsputeri azi. Mâine, dacă avem vânt 
potrivit, ieşim să facem o încercare în larg... 

Da, începuse viaţa de marinar. Cu totul, cu totul altceva 
decât la uscat. 

— Bang-bang! făcea clopotul de pe catarg. 

Mihu dormea în patul de sus, în stânga, iar jos dormea 
primul cârmaci. Paturile din dreapta le luaseră plutaşul şi 
Ieremia. Lui Ismail îi rămăsese să aleagă între cele două din 
lungul bordajului, ceea ce îl făcuse să se legene un ceas în 
picioare, nehotărându-se pe care să-l ia; numai când îl 
prinsese picoteala, căzuse, fără alegere, în cel din babord şi 
adormise buştean. 

— Bang-bang, bang! se auzea afară clopotul de pe catarg. 


— Nene Gherasime, de ce bate aşa? 

— Vesteşte orele de cart. Hai, culcă-te, Mihule, că te-ai 
zbuciumat destul azi! 

— Mă culc; nenea Haralamb a plecat? 

— Da; s-a dus la casa lui, în oraş. 

— El nu-i marinar. Păcat! Nenea leremia e de vardie? 

— Da; de la ora douăsprezece intră Busuioc, iar de la 
patru dimineaţa, eu. 

— Faci şi dumneata? 

— De bună seamă, cum fac toţi ceilalţi! Culcă-te, băiete! 

— Mă culc, uite-acuşi. Da' pe mine când mă pui de vardie? 

— Mai târziu, când ai să deprinzi ca lumea rosturile de 
marinar! 

— Păi cum, nenea leremia... 

— Ela mai fost pe mare... Dar, ei, drăcie, tot nu te-ai 
culcat? 

Ismail deschise un ochi, clipi repede, apoi se mută în patul 
din faţă, mormăind cu arţag: 

— Mâine puneam căram cartofi; noaptea ailaltă dormeam 
sforăiam! 

Parcă şoapta lui Mihu nu-l lăsa să doarmă? Paturile, că şi 
prin somn se gândea dacă nu-i mai bun unul decât celălalt! 

— Nene Gherasime! 

Cum puteau să sforăie unii, când totul în jur era atât de 
nou, de neaşteptat?! 

— Sst! Vorbeşte mai încet! Ia spune, ce-ţi veni iar? 

— Oare Negrilă o fi dormind? 

— Doarme, l-am văzut eu. 

— În coteţ? 

— Nu, alăturea. 

— Să mă duc la el? 

— Culcă-te, măi băiete, că mâine ai de tras la ham! 

— Lăsam, lăsam, mâine căram cartofi! mormăi Ismail, 
revenind, cu ochii închişi, ca lunaticii, în primul lui pat. 

Clopotul bătu pe punte de trei ori câte două bătăi scurte şi 
una lungă la sfârşit: baaang! 


— E unsprezece şi jumătate, zise cârmaciul. 

— De unde ştii dumneata? 

— Hai să te lămuresc, împieliţatule, că altfel n-ai de gând 
să mă laşi! 

Mihu se aplecă în jos, peste marginea patului. 

— Spune, nene Gherasime! 

— Păi vezi tu, la noi, pe corăbii şi pe vapoare, marinarul 
intră la datorie din patru în patru ore, la douăsprezece ziua, 
la patru după prânz, la opt seara, la miezul nopţii şi mai 
departe asemenea; timpul ăsta se cheamă cart. Înţelesu-m- 
ai? 

— Am înţeles; dar ce-i cu clopotul? 

— Păi uite ce e; omul de cart bate clopotul într-un anumit 
fel la fiecare jumătate de ceas. Dacă a intrat seara, la ora 
opt, să zicem ca leremia, apoi la opt şi jumătate bate o dată, 
în dungă; ăsta e semnul jumătăţii de ceas. La ora nouă bate 
de două ori, îndesat, semn că s-a dus un ceas din cart. Ei, 
mai încolo merge tot aşa, adaugi câte două bătăi pentru 
fiecare ceas; adineauri auzişi de trei ori cele două bătăi, 
care arată că de la ora opt, începutul de cart, au trecut trei 
ceasuri; dar fiindcă la urmă a mai bătut o dată, bang, 
înseamnă că nu-i numai unsprezece... 

— E unsprezece şi jumătate, nene Gherasime! Acum m-am 
limpezit la cap! 

— Dar mai înseamnă şi altceva: că trebuie să taci! 

— Tac! Numai că aş vrea să te mai întreb ceva: de unde 
ştie nenea leremia să bată aşa? 

— l-am învăţat eu, pe toţi, în seara asta. 

— Vezi, dacă nu te întrebam, mie nu-mi spuneai! 

Afară, pe punte, se auzi un pas, apoi glasul lui leremia: 

— Mă Busuioace, dormi? Hai, scoal'! 

Plutaşul mormăi ceva prin somn şi se întoarse pe partea 
cealaltă. Dacă văzu aşa, leremia luă o cange de pe punte, o 
întinse prin spirai şi-l îmboldi cu ea. 

— Hai, mă, somnorosule, scoal'! Gherasim se ridică în 
capul oaselor. 


— Vorbeai cu cineva adineauri, mă leremie, sau auzii eu 
aiurea? 

— Ba vorbeam, cu Haralamb; ai auzit bine. 

— Parcă plecase acasă! 

— S-a-ntors să-mi ţină tovărăşie. 

— Poate că l-au gonit purecii! 

— Naiba ştie ce-l goneşte! 

— Nene Gherasime, întrebă Mihu, după ce Cristea Busuioc 
urcă scările, călcând pe trepte ca pe buştenii plutelor. Da' 
de unde ştiu ei când să bată? Au ceas la îndemână? 

— Sigur că da; ceasul căpitanului. 

Afară se auzi clopotul, vestind împlinirea celei de a patra 
ore. 

— E miezul nopţii, Mihule. Dacă nu te culci, stricăm 
prietenia. 

— Mă culc! Numai că, nu mi-ai spus de ce bate clopotul? 

— Aşa, ca să ştie toţi cum trece vremea... 

— Păi cin' să ştie, dacă dorm ca buştenii? 

— Ei, diavole, prea întrebi multe! Sunt corăbii mai mari, 
care au marinari cu zecile... Acolo treaba merge altfel, nu 
doarme toată lumea... Şi-apoi, o fi, n-o fi nevoie, e un obicei 
vechi - şi marinarii îşi păstrează obiceiurile mai bine decât 
cealaltă omenire. 

Deodată Ismail se prăvăli drept în mijlocul cabinei. 

— Dacă nu tăcem, te facem baie în Dunărea! 

Şi îşi schimbă iarăşi patul, într-o neastâmpărată năzuinţă 
spre mai bine. 

De data asta musul îşi călcă pe inimă şi conteni cu 
întrebările. După câteva clipe îl auzi pe Gherasim sforăind, 
laolaltă cu bucătarul; cabina zumzăia, de parcă ar fi fost 
plină cu bondari, ca scorburile din pădure. Pe spirai bătea 
luna, poleind podeaua, cu raza ei argintie. Dincolo de 
bordaj clipoceau uşor apele Dunării. 

— Bang-bang, bang! se auzi sus bătaia de aramă. 

„Unu şi jumătate!” îşi zise Mihu, în pragul somnului, fericit 
că aflase şi-această mare taină. 


Avea numai o umbră asupra aţipelii, teama să nu-l viseze 
pe moş Ifrim, paznicul farului, cum îl visase nopţile trecute, 
când nu începuse încă dulcea marinărie. 

CAPITOLUL VII. 

Cherestea pentru Pireu. 

Se întâmpla o ciudăţenie... 

Mihu se trezi, în spaimă. Visase că se dădea într-un 
scrânciob pe care însă nu-l vedea - şi nu-l învârteau oameni, 
ci nişte zmei cu aripi de liliac; nu vedea scrânciobul, însă pe 
zmei, da. 

Băiatul se frecă la ochi şi o clipă rămase buimac: cum 
stătea întins în pat, îşi văzu picioarele cu cinci şchioape mai 
sus decât capul. Cabina era goală, pieriseră şi Gherasim, şi 
Ismail, şi ceilalţi, iar pe spirai, în locul Lunei, pătrundea 
soarele, de te orbea. 

— Ei comedie! zise musul, sărind din pat, fără să înţeleagă 
de ce picioarele îi stătuseră mai sus de cap. 

Dar deodată alunecă pe o parte, ca şi cum jumătate de 
trup i s-ar fi îngreuiat şi până să se agate de ceva, se prăvăli 
cu capul în bordaj, într-unul din paturile folosite peste 
noapte de nehotărâtul Ismail. 

— Ei, comedie! repetă, încă buimac. Să ştii că tot sticla aia 
cu rom mi-a făcut ceva! 

Afară se auzea un vâjâit ciudat, de parcă un scoc de moară 
s-ar fi vărsat peste bordaj. Băiatul rămase aşa, câteva clipe, 
pân' ce deodată i se făcu lumină în cap. 

— Am plecat pe mare! strigă, repezindu-se la uşă, mâhnit 
şi îngrijorat că nu se trezise o dată cu ceilalţi. 

Când scoase capul afară, pe gura tambuchiului, văzu 
deasupra o apă cenuşie, învolburată, care în prima clipă i se 
păru că-i apa cerului, cu nori îngrămădiţi, luptându-se să se 
învingă unii pe alţii; nu erau decât pânzele din faţă, ridicate 
pe straiuri, fluturându-i deasupra capului. Nu se mai 
vedeau în jur nici catargele vapoarelor, nici cheiul, cu 
Căpitănia şi cu magaziile, ci numai marea, aplecată într-o 
parte, ca un talger beat. 


Mihu se frecă la ochi, se uită în jur, buimac; nici urmă de 
pământ nu se mai desluşea, nu puteai şti dacă eşti pe lângă 
Sulina sau pe lângă Țarigrad - iar apa mării, aşa culcată pe 
o parte, se mai şi legăna, ridicându-se când în faţă, când în 
spate, într-un uriaş talaz, cumpănit şi larg. O ştiuse că e 
mare, trei luni de zile o tot privise de pe mal, dar de unde 
să-şi închipuie că dănţuieşte aşa? 

— Bună-dimineaţa! auzi din spate glasul lui Anton Lupan. 

Glasul i-l auzi, dar pe el, de văzut nu-l vedea... Musulurcă 
încă două trepte, până ce orizontul ieşi întreg la iveală de 
sub parapetul înalt, şi-atunci îşi dădu seama că marea era 
dreaptă, cum o ştiuse totdeauna, numai corabia mergea 
aplecată pe o coastă - ea se legăna. Dar era oare corabia de 
aseară, corabia la care meşterise şi el, laolaltă cu ceilalţi, 
erau aceleaşi catarge, acelaşi bompres sub care abia ieri 
întinsese plasa - sau o schimbase peste noapte un vrăjitor 
minunat? Fiindcă toate în alcătuirea ei căpătaseră acum 
viaţă, şi puntea, şi catargele, şi pânzele care fremătau. 
Piuiau scripeţii, scotele groase (prinse în tacheţii pe care de 
altminteri îi recunoştea) se legănau sub vântul slab, 
sarturile şi straiurile urzeau o împletitură mişcătoare pe 
cerul înalt, ca şi cum ar fi vrut să coasă, unele de altele, 
marginile norişorilor destrămaţi. 

— Ei, bună-dimineaţa, Mihule! se auzi încă o dată glasul lui 
Anton Lupan. 

Căpitanul era în spatele lui, la prova, şi se uita cu binoclul 
încotrova. Musul întoarse capul spre el, speriat: 

— Nu cumva am pornit spre Țarigrad? Că voiam să trimit 
carte acasă, să afle şi ei... 

— Fii pe pace! Nu ştii că a fost vorba să ieşim astăzi în 
larg? 

Pe punte, fiecare avea de făcut câte ceva, iar el dormise 
până acum, buştean! Şi barem dacă Anton Lupan l-ar fi 
mustrat! Ce să-l mustre! Se uita la el şi-i zâmbea. Numai 
Negrilă, alături, cu picioarele de dinainte deasupra 


parapetului, cu coama umflată de vânt, întoarse capul o 
clipă şi îl privi, fără să se gudure - pesemne foarte supărat. 
Mihu îşi lăsă capul în pământ şi îşi ceru iertare, vorbind 

parcă pentru câine, parcă pentru căpitan: 

— Eu nu-s de vină, da' ce să fac dacă nu m-a sculat 
nimeni? 

— Nu-i nimic! răspunse căpitanul, poate din partea lui 
Negrilă, poate din partea sa. leri te-ai trudit mai mult ca 
niciodată, de aceea nu te-ai trezit când am plecat. 

În clipa aceea pânzele foşniră şi catargele Speranţei, 
arcuindu-se, traseră puntea peste valuri, până ce apa 
ajunse la parapet, să zici că va sări deasupra şi-i va boteza. 
Mihu se agăţă repede de marginea tambuchiului şi se uită 
speriat la căpitan. 

— Nu ne răsturnăm? întrebă, în şoaptă, nu fiindcă ar fi 
socotit întrebarea tainică, ci fiindcă asta-i era toată puterea 
glasului. 

Apoi văzu, cu mirare, că toţi ceilalţi îşi cătau de treburi, ca 
şi când puntea ar fi fost dreaptă. 

— De ce merge aşa, pe o coastă? întrebă, de data asta 
regăsindu-şi întreg glasul. 

— Fiindcă vântul e travers şi n-avem nici un fel de lest. 

— Aşa? făcu musul, fără să priceapă. 

— Dar ia spune, îl întrebă Anton Lupan, nu ai rău de 
mare? 

— Asta ce înseamnă? 

— Nu te doare nimic, nu ţi-e greață? 

— Nu, domnule, mă simt în toată firea. 

— Te pomeneşti că ţi-e chiar foame! 

— De ce să mint, parcă mai mult ca niciodată. 

— Asta înseamnă că ai urzeală de marinar în tine. De rest, 
nici să nu-ţi pese! Ismaile, vezi că-ţi mai vine un muşteriu la 
masă! 

Ismail picta barca, scriindu-i la prova numele Speranţei, 
dar cu toată slăbiciunea sa pentru această îndeletnicire, de 
data asta picotea cu penelul în mână, încurcând literele şi 


vopseaua; peste noapte nu se odihnise, fusese un chin cu 
paturile acelea, căci nici măcar în zorii zilei nu ajunsese la 
vreo hotărâre. 

După ce primi partea de mâncare, şi o înfulecă de parcă 
mai înainte ar fi postit o săptămână, Mihu porni să ia 
cunoştinţă de mersul treburilor pe corabie. Primul, fireşte, 
se cuvenea să fie cercetat cârmaciul, ca unul care ţinea 
soarta tuturor în mână. 

În drum spre pupa, musul se împiedică de Cristea Busuioc, 
care spăla puntea, împreună cu căprarul său, leremia. 

— Păzea! strigă plutaşul, aruncând pe jos un ghiordel cu 
apă albăstrie. 

Mihu se feri de-a lungul parapetului, uitându-se chiorâş la 
valurile care ridicau capul, gata să se repeadă cu gura lor 
udă şi să-l apuce de picioare. 

— Bună-dimineaţa, nene Gherasime! zise, ajungând la 
cârmă. Spune-mi, te rog, ce-i acela vânt travers? 

— Vântul care bate dintr-o coastă, cum îl avem noi acuma. 

— Aşa? Mulţumesc pentru lămurire! Dar ia spune-mi, 
lestul ce e? 

— Greutăţi felurite, nisip, piatră, pe care le pui în hambar, 
când n-ai altă încărcătură, ca să afunzi corabia mai mult în 
apă; altminteri, pe vânt puternic ar putea să se răstoarne. 

Chiar să se răstoarne? laca, asta nu era o ştire bună 
pentru Mihu, care aflase dinainte că n-au lest în magazie... 

Noroc că nu era vorba decât de o încercare, căpitanul 
voise ca oamenii să-şi afle rosturile în timpul drumului, să 
ştie cum se împart la mânuitul pânzelor, la manevrele de 
plecare, într-un cuvânt, să se deprindă cu această corabie 
nouă, cu atât mai mult cu cât unii nu prea făcuseră 
marinărie. Când insula Şerpilor se arătă, drept în vârful 
bompresului, dovedind că busola, după care urmaseră 
drumul, era bună, Anton Lupan socoti că se pot întoarce la 
Sulina. 

— Ştii ce viteză avem, Gherasime? întrebă, apropiindu-se 
de cârmă. Patru noduri! Şi ţine seama că briza uneori abia 


adie! 

— Eu ţi-am spus, domnule, că e o, corabie cum nu găseşti 
alta în lume! Dar asta încă nu-i nimic; s-o vezi pe furtună! 

Mihu auzea prima oară unele cuvinte; briza, ca briza, îşi 
mai închipuia el cam ce-ar putea să fie, dar de noduri, pe 
cine să întrebe, că nimeni n-avea timp de el acuma! 

— Toată lumea la posturi! strigă căpitanul. 

Oamenii se risipiră pe punte, fiecare la locul pe care de 
bună seamă îl ştia dinainte, fiindcă nu se văzu nici o 
îmbulzeală, nici o şovăire. 

Apoi urmară alte porunci, repezite, pânzele fluturară, 
cârma se roti, ghiurile trecură dintr-un bord în altul, şi, 
înainte ca musul să se dezmeticească, simţi soarele în ceafă, 
nu în frunte ca până acum. Speranţa schimbase drumul, 
supusă ca un cal care simte frâul, şi acum naviga spre 
Sulina, trăgând o brazdă albă pe marea sinilie. 

— Şi adică eu n-am nimic de făcut? întrebă Mihu, 
apropiindu-se de căpitan, după ce o vreme se învârtise fără 
rost pe punte. 

— Tu uită-te în jur şi ia aminte la tot ce se întâmplă. O să 
faci şi treabă, începând de mâine! 

Era şi aceasta o poruncă, pe care trebuia s-o aducă la 
îndeplinire. Mihu se uită în jur, dar totul se înfăţişa ca mai 
înainte, numai marea, din albastră, începea să se facă 
cenuşie. lar de întâmplat, acum, la întoarcere, nu se 
întâmpla nimic alt decât la venire. Numai că leremia şi 
Cristea Busuioc, sfârşind cu spălatul punţii, făceau fiecare 
ce-l îndemna inima: primul, aşezat la umbră, sub catargul 
mare, îşi lustruia, cu felurite cârpe, flinta lui ruginită; al 
doilea îşi plimba ochii pe pânze şi, după felul cum îşi 
frământa barba, după cutele dintre sprâncene, părea să 
răsucească nu ştiu ce socoteli în minte. Încolo, Negrilă îi 
ţinea tovărăşie căpitanului, la prova, de parcă l-ar fi pus 
cineva să cerceteze marea nesfârşită, Gherasim îşi vedea 
mai departe de cârmă, iar Ismail picta barca, picotind cu 
penelul în mână. 


De uitat, te uiţi la dânşii, dar asta se poate numi ucenicie? 

Tot învârtindu-se pe punte, de la prova până la cârmă, tot 
strecurându-se pe sub ghiuri, împiedicându-se în parâme, 
Mihu nici nu-şi dădu seama că de la o vreme nu mai simţea 
legănarea mării, nu-l mai speriau valurile, iar când corabia 
se apleca mai tare, udându-şi parapetul, nu se mai repezea 
speriat în lături, să se agate de ceva care-i venea la 
îndemână. Acest scurt drum fusese deci, în toate privinţele, 
o rodnică ucenicie. 

După trei ceasuri de drum, adică puţin înaintea prânzului, 
când Speranţa ajungea la cheiul Sulinei, Mihu, căţărat pe 
parapet, ţinându-se numai cu o mână de sarturi, cu cealaltă 
mână îi făcea semne lui Haralamb, nemarinarul, scoțând 
chiote de bucurie. 

— Potoleşte-te, măi băiete, că ne faci de ruşine! îl mustră 
aspru, Gherasim, de la cârmă. 

Haralamb stătea pe o bintă, în marginea cheiului, cu 
căciula dată pe ceafă, cu minteanul pe umeri, ca oamenii 
fără căpătâi de prin porturi, care nu fac altceva decât să 
încurce lumea. 

— Hai, mă, barem prinde parâma! îi strigă leremia. 

Nici nu apucase echipajul să arunce la chei toate 
legăturile, când un om gras şi roşu, cu înfăţişarea 
negustorului, bine îmbrăcat dar năduşit ca hamalii, cu 
caftanul totuna de funingine, semn că venea de la drum şi 
stătuse pe lângă coşul vaporului, sări pe punte, întrebând 
unde-i căpitanul. 

— Vii de la Pireu, de la Stambul? Pe kir Iani, cu Penelopa 
nu i-ai întâlnitu? începu el repede, în aceeaşi limbă peltică 
folosită şi de kir lani despre care se interesa acuma. 

— Nu venim de la Stambul şi cu atât mai puţin de la Pireu, 
domnule! 

— Dar pe kir Iani îl cunoşti? 

— Cunosc vreo sută de kir lani; dacă-i vorba de cel cu 
Penelopa, l-am văzut acum patru luni şi mai bine. 


— Acum patru luni l-am văzutu şi eu! gemu străinul. Dar ţe 
folosu că l-am văzutu atunţi? Eu am nevoie de el acum. Eu 
sunt Leonida Velisaratos, exportator din Brăila; n-ai auzitu 
de mine? 

— N-am auzit, însă asta nu mă împiedică să-ţi dau un sfat: 
linişteşte-te, că nu câştigi nimic, kir Leonida! 

— Cum să mă linistescu? Dumneata nu ştii ţe-am păţiţu! 
Ah, kir Iani, unde eşti, să te strângu de gât! 

În timp ce negustorul se văita gălăgios, Gherasim, care 
îndruma echipajul să lege velele pe ghiuri, îşi lăsă treaba, 
se trase mai aproape şi rămase aşa, ascultând atent. 

— 'Ţe ma făcu acu', ţe ma făcu, că putrezescu scândurile în 
port! 

— Despre ce-i vorba, domnule? întrebă căpitanul 
Speranţei. 

— Uite, astă-primăvară i-am arvunitu pe kir lani să-mi facă 
două transporturi cu cherestea la Pireu. Ne-am învoitu să-i 
aduc marfa aiţi, să-i fie mai usoru, să nu mai urţe până la 
Brăila... 

Gherasim făcu încă un pas şi ciuli urechile, fără să arate 
însă prin nimic vreun interes deosebit străinului şi 
necazurilor lui. 

— Eu m-am ţinutu de cuvânt şi am trimişii cheresteaua aiţi 
încă de la Paşti, continuă kir Leonida, suferind. Uite-o colo, 
stă pe chei şi putrezeşte, opt vagoane, scândură de fag de 
ţel mai bunii. Mai platescu şi paznic, mai pierdu şi timpii, şi 
dau bani de pomană la vapor, că am venit aiţi ţel puţin de 
zeţe ori, să vădu ţe-i cu kir lani. 

— Bine, şi n-ai găsit alt căpitan să te scoată din bocluc? 
întrebă Anton Lupan, compătimitor. 

Gherasim mai făcu un pas spre ei. 

— N-am găsitu, continuă să se tânguiască negustorul. Că 
vin puţini şi ţei care vin, sunt arvuniţi dinainte. Nu stiu cu 
ţine să vorbescu... Se strică marfa şi scade la preţ - şi mai 
mă făcu de râs şi la kir Nicolachi, la Pireu. 


— Domnule, vorbi căpitanul, bucurându-se că-i ieşise 
norocul în drum. Dacă ai încredere în corabia noastră, noi 
tocmai ne pregătim să plecăm la... 

Aici, Gherasim făcu un ultim pas şi fu în dreptul lor. 

— Dar cu grâul lui kir Livarditi cum rămâne? întrebă, cu 
aerul cel mai serios. 

Anton Lupan se miră: 

— Kir Livarditi? Nu ştiu nimic de el... 

— Aşa-i, c-am şi uitat să-ţi spun. Vino în cabină să-ţi dau 
banii, domnule; am luat aseară arvună... 

— Ai luat arvună mare? întrebă negustorul, ţinându-se 
după el. 

Cârmaciul îl opri, fără politeţe, cu mâna în piept: 

— Aşteaptă dumneata aici, că vin înapoi! 

— Ia spune, măi coţcarule, ce gânduri ticăloase îţi umblă 
prin cap? întrebă Anton Lupan, după ce coborâră scările în 
cabina lui. 

Gherasim râse, şiret: 

— De câţi ani umbli prin porturile astea, domnule? 

— Ce legătură are asta, cu ce te-am întrebat eu? 

— Adică să nu fi auzit dumneata cum se face treaba pe- 
aici, pe la noi? 

— Bine, dar povestea asta cu kir Livarditi prea-i cusută cu 
aţă albă! Crezi că el n-o să vadă? 

— N-are decât să închidă ochii. Vorba e ca noi să-i cântăm 
şi el să joace. Îţi închipui că dacă am fi în mâna lui ne-ar 
arăta vreo milă? 

— Dar asta nu-i cinstit, Gherasime! 

— Cinstea e după obrazul omului, domnule. Lasă-mă să 
pun eu treaba la cale. Vreau să-i ciupesc niţel din osânză, că 
are destulă. 

După ce zise acestea, cârmaciul ieşi singur pe punte. 

— Îmi pare rău, jupâne! Ne gândisem să-ţi facem un bine, 
de-asta ne-am sfătuit, eu cu căpitanul, dar arvuna nu-i 
jucărie: trei sute de drahme, cincisprezece icosari de aur. 


Kir Livarditi n-o s-o primească înapoi, dacă n-o să-i dăm o 
despăgubire măcar tot atât de mare. 

— 'Ţe kir Livarditi e ăsta? întrebă negustorul, începând să 
gâfâie. N-am auzitu de el, de unde vine? 

— Se prea poate nici să nu-l cheme aşa. Dumneata ştii cum 
se face negustoria. Ce, vrei să-ţi spun pe şleau că ne-a rugat 
să păstrăm taina până ce încarcă grâul? Negustorii au 
socotelile lor; eu nu mă amestec în ele. 

— şi daca platescu eu despăgubirea? Ţinţisprezeţe icosari 
ai spus? Platescu - şi luaţi cheresteaua! 

— De, ştiu eu dacă s-o învoi kir Livarditi? Stai o clipă să 
vorbesc şi cu căpitanul. 

Cârmaciul cobori în cabină. 

— Domnule, dumneata rămâi aicea, şi nu scoate capul pe 
punte. Eu îmi fac drum pe la kir Panaiotis. 

— Şi cu negustorul ce se mai întâmplă? 

— Îl las să fiarbă o leacă, să i se topească grăsimea. În 
sfârşit, după ce bău cu tabiet mare un păhărel de mastică în 
locanta lui kir Panaiotis, Gherasim se întoarse pe punte, 
clătinând din cap cu amărăciune. 

— Greu, domnule; aproape cu neputinţă! Am vorbit cu 
omul lui kir Livarditi şi a spus că nu îşi ia pe cap beleaua 
asta, dacă nu-i dau şi lui o sută de drahme. 

— Ma ruinezu, ma prapadescu. Mai zos nu lasă? Un icosar 
nu-i azundge? 

— În ruptul capului! Cinci icosari bătuţi pe muche. Kir 
Velisaratos îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Bine, platescu douăzeţi de icosari şi p-ormă mă spânzur. 

— De ce să te spânzuri, kir Leonida? Plăteşti treizeci şi 
cinci de icosari, nu douăzeci, şi-ţi vezi sănătos de treabă. 

Negustorul îşi băgă mâna în gât. 

— De unde ai scosu treizeţi şi ţinti, hoţomanule? întrebă, 
începând să horcăie. 

— Nu ţi-am spus că am luat cincisprezece icosarii arvună? 
După regulile negustoriei, dacă-i dăm înapoi arvuna, nu se 
cuvine să i-o dăm îndoită? 


— Cu asta ne-am înţelesu: daţi înapoi ţinţisprezeţe icosari 
şi mai punu eu ţinţisprezeţe, basca ăi ţinti pentru 
puşlamaua aia. 

— Nu-i aşa, kir Leonida. De ce să dăm înapoi icosari? 
noştri? I-am băgat în pungă, nu-i mai scoatem la lumină! 

Asta întrecea chiar orice măsură! Dar în clipa când simţi 
că înnebuneşte, kir Velisaratos făcu o ultimă sforţare să-şi 
păstreze minţile. 

— Haide! zise, dându-şi seama că nu mai avea rost nici o 
împotrivire. Platescu treizeţi şi ţinti de icosari. Te bucuri? 
Când încărcaţi cheresteaua? 

— Cum ne-om învoi din preţ, cum începem. 

— Bine, să auzim care-i preţul. 

Gherasim ridică din umeri, luându-şi mutra prostului, se 
scărpină în cap ca netotul, pe urmă se aşeză pe bocaport şi- 
Il pofti pe kir Velisaratos să stea alături. 

— Care-i preţul? Păi să facem socoteala. Ai opt vagoane de 
cherestea? Fie, dar noi trebuie să facem socoteala pe zece, 
că atât primeşte corabia noastră. 

— De ţe să faţem socoteala pe zeţe, dacă eu am numai opt 
vagoane? 

— Mai adă două - doar n-o să plecăm cu magazia goală! 
Asta înseamnă pagubă, jupâne! 

Kir Leonida oftă şi se învoi, turbând de mânie: 

— Bine, platescu pe zeţe vagoane. 

— Atunci putem face treaba. Să vedem acum cât 
preţuieşte metrul de fag la Brăila şi cât la Pireu. Ehei, la 
Pireu cheresteaua e scumpă! 

— Asta ţe te priveşte? 

— Nu mă priveşte; îmi făceam doar aşa, o socoteală. Care 
va să zică, să zicem că la Brăila ar fi cinci lei... 

— Nu-i adevărații, pe mine mă costă zeţe! 

— Stai, jupâne, că făceam socoteala pentru mine. Al plătit- 
o zece, e treaba dumitale; puteai să dai şi douăzeci, dacă 
eşti filotim din fire. Care va să zică, cinci lei la Brăila, la 


Pireu să fie douăzeci de drahme, ba poate chiar douăzeci şi 
Cinci... 

— Da' de unde! M-am învoitu cu kir Nicolachi pe zeţe 
drahme. 

Gherasim clătină din cap, cu milă: 

— Te-a înşelat, kir Leonida, şi-i mai mare păcatul, că pari 
om de omenie. Preţul acolo e douăzeci şi cinci de drahme, 
dacă nu chiar treizeci, află de la mine! Aşa, şi cum făceam 
socoteala, dacă ai dat dumneata cinci lei pe metru, scădem 
cinci din treizeci, că ce mi-e drahma, ce mi-e leul, înseamnă 
că-ţi rămân, câştig curat, douăzeci şi cinci de drahme. Ei 
uite, jupâne, ca să nu spui că te-am prins la strâmtoare, nu- 
ţi cerem să împărţim câştigul pe din două; o să ne dai 
numai zece drahme de metru. Drahme ori lei, pentru noi e 
totuna, numai să plăteşti în aur... 

Negustorul sări în sus, ca ars cu fierul roşu, şi începu să 
urle, făcând spune la gură: 

— Zeţe drahme de metru? Asta-i tâlhărie! 

— Ascultă, jupâne! zise Gherasim, cu asprime. Ai face bine 
să-ţi stăpâneşti gura... Noi nu ţi-am spart uşa acasă, nici nu 
ţi-am băgat mâna în buzunare. Ţi-am cerut un preţ; dacă 
nu-ţi vine la socoteală, sănătate bună! 

— şi ţe făcu cu cheresteaua? 

— Îl aştepţi pe kir Iani. 

— Îl asteptu, îl asteptu! Nu vezi că nu vine? 

— Atunci o arunci în Dunăre... Sau, dacă ţi-e milă de ea, 
plăteşti preţul, jupâne! 

— Zeţe drahme de metru? 

— Zece, dar asta numai acuma, peste un ceas s-ar putea 
să urce, aşa că hotărăşte-te până mai e vreme! 

Kir Leonida începu să se plimbe pe punte, turbând de 
mânie: 

— Ţinţi drahme nu-ţi azundge? 

— Numai zece, jupâne! 

— Socotit pe zeţe vagoane? 

— Pe zece, cât ne-a fost vorba. 


— Ştii câte parale faţe asta? 

— Cum să nu ştiu? La ce m-am gândit până acum? O mie 
de drahme, adică cincizeci de icosari de aur şi cu treizeci şi 
cinci despăgubirea... 

— Asta-i o avere! Zestre pentru două fete! 

— Pentru două fete înstărite, kir Leonida! A mea, când am 
luat-o, n-avea nici cinci parale. 


— Bine! zise negustorul, vânăt la faţă, după o clipă de 
gândire. Platescu despăgubirea, şi restul plăteşte kir 
Nicolachi, când predaţi marfa la Pireu. 

— Nu aşa, jupâne; să facem cum e obiceiul. Plăteşti 
dumneata acuma despăgubirea, că omul lui kir Livarditi 
aşteaptă, ne dai şi-o arvună, cât te lasă inima - şi aduci 
hamali să încarce marfa. Când treaba-i gata, adaugi la 
arvună cât o mai fi nevoie să se facă douăzeci şi cinci de 
icosari, sau napoleoni dacă aşa ţi-e mai la îndemână, adică 
jumătate suma. Pentru cealaltă jumătate ne dai scrisoare, 
să ne plătească la Pireu omul dumitale. 

— şi dacă vă prăpădiţi pe drum? întrebă kir Leonida. 
Gherasim îl privi printre pleoape, cu duşmănie, apoi se 
stăpâni, ridică din umeri şi răspunse, cu un amestec de 
batjocură şi dojenire: 

— De, jupâne, fiecare meserie cu primejdiile ei! Dumneata 
pierzi o pungă de galbeni, noi pierim şase suflete. 

Şi arătând la oamenii din echipaj, care aşteptau pe punte, 
să vadă ce-o să mai fie, adăugă, învăluindu-i într-o privire 
caldă, neaşteptată pe chipul lui aspru, de om cioplit numai 
în cremene: 

— Eu zic că, dacă ne preţuieşti laolaltă, om face cât 
icosarii dumitale! 

Încărcatul începu după prânz şi ţinu aşa toată ziua - 
scândură de fag, gălbuie; Cristea Busuioc o pipăia, bucată 
cu bucată, lemn bun - şi parcă îl durea inima s-o vadă 
ducându-se în ţară străină. 

Haralamb îşi pierdea vremea, când pe chei, când pe la 
locanta grecului, nefiind de folos nimănuia. 

— Nu te-nsuraşi, mă? îl întreba Ieremia. 

Seara încă nu sfârşiră, încărcatul merse mai departe toată 
noaptea, până se iviră zorile. Când răsări soarele, magazia 
era plină şi Speranţa nu mai avea decât un metru de la apă 
până la copastie. 

— Ce zici, Gherasime, o să ţină? întrebă căpitanul. N-am 
încărcat-o cam fără măsură? 


— Nici o grijă, domnule! Am fi putut să mai punem încă 
două vagoane. 

Şi cârmaciul adăugă, râzând cu şiretenie: 

— Aşa cum de altminteri ne-a fost şi tocmeala cu jupânul. 

— Chiar, ce te faci dacă îţi mai scoate, din pământ, din 
iarbă verde, şi cele două vagoane? 

— Le încărcăm, dar îi mai ciupim vreo sută de drahme 
pentru întârziere şi pentru deschisul bocaportului. Ce, 
oamenii ăştia să muncească de pomană? 

Într-adevăr, marfa fiind încărcată, fiind puse înăuntru şi 
scândurile barăcii, aduse de pe plajă, Ieremia cu plutaşul 
închideau gura magaziei şi întindeau deasupra o tendă, 
prinsă pe margini sub drugi de fier întăriţi cu pene. 

Anton Lupan râse din toată inima: 

— Da' ştiu că l-ai frecat pe kir Leonida! la spune, de la cine 
ai învăţat să strângi oamenii în chingi aşa de tare? 

— De la kir Iani, şi de la alt kir ani, şi de la încă un kir 
lani, de la mulţi kir Iani, domnule! 

— Fie, dar cred că i-ai întrecut pe toţi kir Ilanii! Optzeci şi 
cinci de icosari sunt o avere, Gherasime! 

— Ştiu, aşa spunea şi negustorul. 

— Îţi dai seama cât puteau să câştige căpitanii pe care i-ai 
slujit până acuma? 

— Îmi dau, să vezi însă istorie: când spui un icosar, doi 
icosari, cincizeci de icosari, ţie, care nu i-ai avut niciodată în 
mână, ţi se pare că icosarul e doar o vorbă goală. Dar uite 
că vine kir Leonida! Domnule, te rog să mă laşi pe mine să 
număr banii; vreau şi eu să văd cât atârnă... 

Negustorul străbătea cheiul, năduşit, cu giubeaua 
prăfuită, însă altminteri cu înfăţişarea omului plin de 
mulţumire. 

— Ia te uită la el! zise Gherasim cu ciudă. Parcă s-ar duce 
la nuntă, nu la jumuleală! Bună-dimineaţa, jupâne! Noi 
suntem gata de plecare; ai adus banii? 

— l-am adusu, răspunse negustorul, scoțând din buzunar o 
pungă plină. Să merdzem zos şi să faţem hârtiile. 


După ce numără banii, cu migală şi cu un fel de teamă, 
Gherasim îi puse înapoi în pungă, şi îi cântări în mână. 

— Ei, acum ştiu şi eu ce greutate are aurul! Mai ai şi alte 
pungi ca asta, kir Leonida? 

— Am; asta mă priveşte pe mine. Cârmaciul clătină din 
cap, cu milă: 

— Grea viaţă trebuie că duci, jupâne! Să cari cu dumneata 
atâta povară! Şi unde mai pui că numai cârpitul 
buzunarelor trebuie să te coste o avere! 

Negustorul ridică din umeri, nepricepând sau făcându-se 
că nu pricepe. 

— A, uitasem, zise, cu un surâs de şiretenie. L-am întâlnitu 
pe kir Livarditi. Ţi-a trimesu multă sănătate. 

— Da? făcu Gherasim, fără să tresară, zâmbind cu aceeaşi 
şiretenie. Şi nu e supărat pe mine că l-am încurcat cu griul? 

— Nu e supăratu de loc. Ba mi s-a părutu chiar vesel. 
Poate c-o fi înnebunitu de supărare. 

Pe cârmaci îl scotea din fire voia bună a negustorului. 

— Şi dumneata eşti cam vesel, jupâne! mormăi, cu ciudă şi 
cu nedumerire. 

— De ţe să nu fiu vesel? Am trimesu marfa, am scapatu de 
gridză. 

— Aşa? Eşti mulţumit? Ei acu', fiindcă ai dat banii şi ai 
iscălit hârtia, am să-ţi spun o vorbă; dar stai jos, să nu-ţi vie 
ameţeală: Dacă nu te învoiai cu o mie de drahme, îţi 
duceam marfa şi cu două sute: cu zece icosari, jupâne! Na, 
ca să-ţi treacă mulţumirea! 

O clipă, negustorul se făcu galben şi zâmbetul i se prefăcu 
în rânjet. Apoi se porni pe râs, şi râse, râse, până ce îl 
prinse tuşea şi crezură că-l ia şi leşinul. 

— Zi asa, fraţicule, zeţe icosari numai? Atunţi stai zos, să-ţi 
spun şi eu o vorbă: ieri am primitu scrisoare de la kir 
Nicolachi, uite colea, ziţe: „Kir Leonida, trimite cheresteaua 
că e mare căutare. Platescu oricât, patruzeţi, ţinţizeţi de 
drahme pe metru, altfel pierdem muşteriii şi ne faţem de 
ocarâ.” 


— Bine, jupâne! scrâşni Gherasim, abia stăpânindu-şi 
furia. Altă dată am să ţin seama. Să învăţ şi de la dumneata 
ceva, nu numai de la kir lani! 

— Să duţi sănătate lui kir Nicolachi şi salutări la Patrida! 
mai spuse negustorul, pornind să urce pe scară. 

— Ai văzut, domnule! izbucni cârmaciul, cu ciudă, când 
rămaseră singuri. Şi ziceai că l-am strâns în chingă! 

— Lasă-l în pace! Orice ai zice, am făcut o treabă bună! 

— Bună, nu-i vorbă, dar puteam să avem două pungi ca 
asta, în loc de una! 

— la, mai bine să ne pregătim de plecare. Văd că 
barometrul stă neclintit de trei zile. De vânt, ce să mai 
vorbesc, cred că te îmbie! 

— Da, n-am ce zice; vânt de apus; altul mai potrivit n-are 
de un' să vină. 

— Atunci îngrijeşte de plecare. Butoaiele cu apă sunt 
pline? 

— Pline, de aseară. 

— Provizii avem pe trei-patru zile? 

— S-a dus Ismail să târguiască; trebuie să pice acuma. 

— Atunci eu dau o fugă până la Căpitănie să fac formele de 
plecare şi peste vreo oră cred că putem ridica pânzele. 

— Foarte bine! 

leşiră amândoi pe punte; în port începuse forfota zilei. 
Ismail cu Mihu se întorceau din piaţă, amândoi cu câte un 
sac în spinare, urmăriţi pas cu pas de Negrilă. 

Mihu vedea pe chipul bucătarului mare amărăciune. 

— De ce eşti supărat, nene Ismaile? Nu te bucuri că 
mergem la Stambul, în Turchia? 

Drept răspuns, Ismail oftă, să ţi se rupă inima. Ce necaz îl 
pândea oare, de se amăra pe măsură ce treceau zilele? Din 
partea lui, la gândul plecării, Mihu simţea, pe lângă 
oarecare nelinişte, o nemărginită bucurie. Şi doar nu era 
orfan, să spui că n-are pe nimeni, nu-i duce nimeni grija 
ştiindu-l în lume. Numai că el se gândise să nu se-ntoarcă 
pe capul bătrânilor, că şi fără el abia îşi duceau sărăcia; ce 


adică, să-l trimită iarăşi la stână, să stoarcă baciul din el 
untul şi să-l lase numai cu zerul? Avea să se întoarcă el 
odată, dar nu cu mâinile goale, să le fie ajutor, nu povară 
bătrânilor. 

Chiar ieri, în timp ce se încărca lemnăria, scrisese carte 
acasă, iar azi îi lipise timbru şi-o pusese în cutia care se 
ducea cu vaporul: „Mamă şi tată, aflaţi despre mine că m- 
am făcut marinar, mus adică, şi plec pe mare. Suntem şase 
inşi, toţi unul şi unul, iar dintre toţi căpitanul e cel mai de 
omenie, şi deştept şi cu multă carte, învățătorul de la noi 
din sat nu-i ajunge nici la călcâie. Las' că şi nenea 
Gherasim, cârmaciul, cu toate că strigă uneori cu asprime, 
are o inimă să nu-i găseşti pereche în lume. Eu mă am bine 
cu fiecare, şi cu nenea Ismail, bucătarul, că mă hrăneşte cu 
bucatele cele mai bune, musaca, şi-o să-mi dea şi sarailie, 
când om ajunge în Turchia. Nenea leremia mă învaţă cum 
să ţin puşca la umăr şi să ochesc prin cătare; pe el ca ţintaş 
nu-l întrece nimeni. Odată a doborât două rațe dintr-o 
împuşcătură, nu ştiu cum le-a luat, zice că le-a prins în linie, 
de era să-l lovească damblaua pe năsosul de la Căpitănie, că 
el umblă trei zile prin baltă, până să împuşte una. Şi cu 
nenea Cristea Busuioc, care a venit cu pluta tocmai de pe 
Bistriţa, m-am împrietenit acum, mai în urmă - că altfel e 
cam posomorit şi scump la vorbire, cătrănit cum zice nenea 
Ieremia; el m-a învăţat să fac alt soi de fluier, cu găuri mai 
multe, pot să cânt cu el şi mai gros şi mai subţire. A mai fost 
cu noi un om, până acuma - l-am ajutat când lucram 
fierărie, ceilalţi spun că-i un încurcă-lume, dar eu îl socotesc 
om de ispravă, numai că poate are şi el un ofla inimă. 
Nenea leremia, că îi e văr, zice, hai măi Haralamb cu noi şi- 
o să-nnebunească turcoaicele după tine! lar el zice, şi ce 
dac-au să înnebunească şi mie nu mi-o place niciuna? Aşa 
că nenea Haralamb nu vine cu noi, rămâne aici, la Sulina. 
Mamă şi tată, eu vă las cu bine. Şi Negrilă s-a împrietenit cu 
toată lumea. Numai lui nenea Ismail i-a făcut odată mare 
ruşine...” 


Când Ismail şi Mihu păşiră pe punte, Gherasim îi şi luă în 
primire: 

— Pe unde zăbovirăţi? Ce, credeţi că mai e timp de căscat 
gura? 

Apoi strigă, să-l audă şi ceilalţi, adică plutaşul, care tot 
orânduia parâmele, şi leremia, care stătea de vorbă cu 
Haralamb, lângă schelă: 

— Ei, băieţi, luaţi-vă rămas bun de la Sulina! 

— Cum adică, nene Gherasime, plecăm chiar acuma? 
întrebă musul pornind să sară într-un picior în jurul 
magaziei. 

— Acum, fără zăbavă, că ia uite ce vânt bate; vânt de zile 
bune! Dar ia pune tu mâna pe sondă, şi vezi cum stăm cu 
apa în santină. Cu încărcătura asta nu se poate să nu fi 
pătruns vreo picătură. 

Mihu îi îndeplini porunca la iuţeală, bucuros că plecau la 
drum, bucuros că i se încredința o treabă de însemnătate 
mare. 

— E apă de vreo trei degete, nene Gherasime! 

— Asta-i nimica toată; aşa-i până se umflă bordajul. Da', 
oricum, de ce s-o lăsăm acolo? Pune mâna pe pompă şi dă-o 
afară. 

Peste vreo jumătate de oră, când musul, roşu în obraz şi 
plin de năduşeală, fiindcă trăsese la pompă cu toată 
sârguinţa, termina cu scosul apei din santină, se întorcea şi 
Anton Lupan de la Căpităânie. 

Oamenii îl înconjurară: 

— Plecăm, domnule? 

— Chiar acuma! leremie, vino cu mine în cabină. Am să-ţi 
dau două carabine, una pentru tine, să nu te mai încurci cu 
flinta aia ruginită, alta s-o încredinţezi tu cui crezi că e mai 
bun ochitor, după tine, că pe tine, unul, asta o ştiu bine, nu 
te poate întrece nimeni. 

— Poate văru' Haralamb, domnule... E drept, că nu ne-am 
pus la încercare, dar nici n-ar mai avea rost acuma, dacă 
drumurile ni se despart pentru multă vreme! 


Haralamb stătea pe chei, cu căciula dată pe ceafă, cu 
minteanul pe umeri, cu o muşcată roşie în gură, urmărind 
manevrele de plecare. Ceva mai sus, la chei, sosise vaporul 
de pasageri de la Galaţi şi tocmai se punea schela. 

— Ia treci, mă vere, şi desfă legătura! strigă leremia. 
Haralamb se apropie de bintă şi prinse să slăbească 
parâma, fără să lase mugşcata din gură. 

— Şi aşa, să nu uiţi! îi mai spuse vără-su, aceasta fiind 
clipa despărțirii. Dacă te duci pe acasă, vezi ce-i cu âi 
bătrâni. Să nu-mi poarte de grijă, dacă n-or primi prea 
repede veşti de la mine. 

Pe schela vaporului se îmbulzeau, coborând grăbiţi, 
călătorii - fel de fel de lume, pescari, ţărani, negustori, 
târgoveţi, care cu geamantane, care cu saci, cu traiste şi 
boccele... Deodată, Haralamb, care se uita la ei în neştire, 
scăpă muşcata din gură. Printre ceilalţi cobora un om în 
haine de dimie sură, înalt şi spătos ca haiducii, cu căciula 
turtită, cu mustaţa lungă, cânepie, cu ciomag la subsuoară 
şi încruntat să te înspăimânte chiar dacă n-ai fi avut nimica 
pe inimă. Un poliţai înarmat cu pistol şi cu iatagan arcuit în 
urmă, venea după dânsul, aruncând priviri fioroase în juru- 
i, ca toţi poliţaii din lume. 

Haralamb păli. 

— Ce e, măi vere? îi întrebă Ieremia. iar el răspunse, 
pierdut: 

— Sacagiul! Acum mi s-a zis! 

— Păi ce mai stai? Fugi! 

De spus, poţi să spui, poţi să şi faci, că nu eşti olog, dar mai 
pe urmă, unde te ascunzi? În stuf, ca moş Ifrim? 

Flăcăul aruncă priviri repezi în jur, îl văzu pe sacagiu 
intrat în vorbă cu cineva, întrebând, descusând, în vreme ce 
poliţaiul se uita la toată lumea urât - şi nu mai zăbovi: dintr- 
un salt fu pe bordul Speranţei, luă puntea în lung, cu umerii 
aduşi, şi nu se mai opri decât sub tambuchi... 

Portul rămânea în urmă, domol, cu vapoarele care afumau 
cerul albăstrui, cu corăbiile bătrâne care-şi legănau 


catargele în fum, cu magaziile lui cenuşii, care piereau, pe 
rând. Pieri şi Căpitănia, cu şopronul sub care aceeaşi 
femeie ştiută de mult, Lăstuna, pe numele ei neobişnuit, 
jumulea rațe şi frigea guvizi, în vreme ce căpitanul mai 
buchisea şi acum, nedumerit: a-c ac, s-a-c, sac - cu nasul în 
abecedarul blestemat care rămânea greaua povară a vieţii 
lui. 

— Mă vere, asta mi-ai făcut-o tu! scrâşni Haralamb, de sub 
tambuchi. Tu l-ai îndreptat aici! 

— Păi dacă l-aş fi îndreptat eu, nu te-ar fi dibuit de la 
început? Ce, ar fi trebuit să-ţi caute urma patru luni? 

Se sfârşea canalul, marea era în faţă, deschizându-i 
Speranţei poarta Levantului, spre vechiul Stambul. 

Ţărmul de nisip rămânea departe, mai şters, mai nefiresc, 
de-ai fi zis că era numai o închipuire, care îndată avea să-ţi 
piară din gând. Plaja se mai văzu un timp ducându-se către 
miazăzi, pe urmă, apa începu să se ridice asupra ei, 
udându-i nisipul, întânzându-se spre stufăriş - şi-atunci 
rămase doar stufărişul şi sălciile - alt timp. lar după ce totul 
pieri, numai turnul cenuşiu al farului înfruntă depărtarea, 
dar nu până târziu, căci nici el nu putea fi decât vremelnic 
mai înalt ca timpul grăbit. 

Pe punte, forfota din clipa plecării pierise şi se lăsase 
liniştea foşnitoare din codrii adânci. Pânzele fremătau 
printre norii albi, destrămaţi şi scândura bordajului spunea 
mării povestea ei, din timpul când nu fusese lemn de 
corabie, ci stejar uriaş. 

Gherasim stătea la cârmă, căpitanul în dreapta lui, iar 
ceilalţi, de o parte şi de alta, uitându-se spre orizont, 
mândri şi dâriji, în timp ce etrava, foşnind, îşi începea 
marşul ei - ştiţi... 

Era în a cincisprezecea zi a lui iulie 1881 -Speranţa 
pornea la drum cu toate pânzele sus... 

CAPITOLUL, VIII. 

Oprire la Țarigrad. 


În acea vreme, când vasele cu pânze puteau fi întâlnite 
încă destul de des în toate mările lumii, Marea Neagră, 
Marmaraua şi Arhipelagul cunoşteau mai mult caice şi 
barcazuri, aproape toate cu câte două catarge şi cu vele 
puţine, adesea croite la întâmplare sau după chibzuinţă nu 
prea învățatului lor căpitan. 

De aici nu trebuie să se înţeleagă că aceste mici corăbii 
erau cu totul şi cu totul pradă întâmplărilor grele şt 
furtunilor. Dar tot atât de adevărat este că, dacă echipajul 
lor nu dovedea o iscusinţă şi o bravură nemaipomenită, nu 
le rămânea decât să aştepte cuminţi în porturi vremea bună 
- sau, când furtuna venea pe neaşteptate, să fugă din calea 
ei cu iuţeala omului desperat. Altfel, sfârşitul nu putea fi 
decât naufragiul - coşmarul oricărui marinar. 

Cu Speranţa era altceva... 

Bunele însuşiri ale unei nave le dă, în primul rând, forma 
ei şi felul cum e construită. Despre asta s-a vorbit când 
corabia noastră se afla pe plaja Sulinei. Forma asigură 
viteza şi stabilitatea vasului, pe care forţe dinafară, valurile 
şi vântul, cată să-l răstoarne, iar o construcţie îngrijită şi 
solidă îl face să reziste în această luptă. 

Dar pentru izbânda navigaţiei, fie pe vreme bună, fie pe 
furtună, tot atâta însemnătate are împărţirea pânzelor. 

Sunt corăbii cu unul, două, trei, cinci şi chiar mai multe 
catarge. În ceea ce priveşte numirile lor, altele în fiecare 
colţ al lumii, adesea le încâlcesc până şi navigatorii - să ne 
mulţumim cu atât cât ne trebuie, ferindu-ne de orice ar 
putea să ne stârnească învălmăşeală în creier. 

Speranţa era ceea ce se numeşte o goeletă, după numărul 
catargelor şi felul velaturii. Cu trei pânze triunghiulare la 
prova, ridicate pe sarturi, cu o velă mijlocie pe catargul mic, 
împlântat la o treime din lungimea corăbiei, lângă peretele 
despărțitor dintre cabina echipajului şi magazie, şi în 
sfârşit, cu o velă mare pe al doilea catarg, ceva mai înalt 
decât primul - pare-se că ea avea, ca orice goeletă, cea mai 
bine împărţită velatură din vremea aceea şi poate chiar din 


toate vremurile. O dovedise întrucâtva deunăzi, cu prilejul 
primei ieşiri pe mare, iar astăzi, când naviga cu alt vânt, 
mai aspru, dovada se întărea. Dar adevărata dovadă avea s- 
o facă mai târziu, pe mări furtunoase, prin uragane, prin 
strâmtori răscolite de valuri şi semănate cu stânci - căci 
Speranţa pornea la drum greu şi lung, după cum vom 
vedea. 

Oamenii ştiau încotro merg, de aceea, în clipa plecării 
stătuseră pe punte, umăr la umăr, privind spre orizont, 
mândri, aspri şi încordaţi. Acum, când corabia se aşternuse 
la drum, sub cerul senin, fiecare se dusese la treaba lui, 
fără însă ca fierberea din sufletele lor să se fi terminat. 

Anton Lupan coborâse în cabină, să scrie Jurnalul de Bord, 
de grija căruia nu trebuie să uite niciodată corăbierul, fie c- 
ar fi pe furtună, fie pe timp bun: „15 iulie 1881, ora 9,30 
farul de la Sulina s-a pierdut din vedere; navigăm spre 
Stambul, cu vânt de la vest, de forţa trei, cu toate pânzele 
sus, Gherasim şi Cristea Busuioc fiind în primul cart...” 

Gherasim stătea la cârmă, iar Cristea Busuioc făcea de 
veghe la prova, cum se obişnuieşte pe orice corabie când 
navighează, pe lângă țărm sau în larg. 

— Nene Cristea, dumneata eşti de veghe? întrebă Mihu. 

Întreba numai ca să intre în vorbă cu plutaşul, fiindcă 
altminteri doar îl ştia ce face acolo, de vreme ce Gherasim îl 
pusese de cart. 

Cristea Busuioc stătea, pe marginea parapetului, 
cercetând încordat faţa mării, deşi, cât vedeai cu ochii, nu 
erau decât valurile care de la o clipă la alta îşi lepădau 
mâlul Dunării şi se albăstreau. 

— Da, de veghe. 

— Şi ce trebuie să faci? 

— Să văd dacă nu se iveşte ceva în faţa noastră... Haide, 
băiete, du-te d-aici, nu mă ţine de vorbă! Ce, tu altă treabă 
n-ai? 

Ăsta era necazul, că băiatul n-avea nici o treabă până nu 
ieşea Anton Lupan din cabină, unde naiba ştie ce tot scria! 


— Mihule, tu să mă aştepţi pe mine, să aruncăm lochul3! îi 
spusese căpitanul, acum o jumătate de ceas. 

Şi de atunci, musul se învârtea pe punte, fără ca măcar să 
fi înţeles ce urmau să arunce, el cu Anton Lupan. Nimic de 
pe bord nu i se părea de prisos, ca să spui că trebuie 
aruncat. 

— Nene Gherasime, acum nu mai mergem pe o coastă; se 
cheamă că avem lest, nu-i aşa? 

Pe naiba, lest! Era la mintea cocoşului ce se întâmplase de 
vreme ce aveau opt vagoane de cherestea în hambar - dar 
întreba şi el, într-o doară, să-l zgândăre la vorbă pe 
cârmaci. 

— Nu, băiete, avem marfă, lestu-i alt marafet, cum de 
uitaşi? Şi încă marfa n-ar fi nimic! Avem cu noi ceva care 
atârnă mai greu: o pungă plină cu icosari! Hai, şi-acum du- 
te, nu mă mai bate la cap! 

Musul luă puntea în lung, tot trăgând cu ochiul la 
tambuchiul pe unde trebuia să iasă Anton Lupan. Ajungând 
în dreptul bocaportului, se opri şi se uită la Negrilă, 
înciudat. Câinele îi ţinuse tovărăşie omului de veghe, apoi, 
văzând că totul pe mare era limpede, că nici pescăruşii nu 
se mai roteau pe sus, pieriseră spre uscat, se tolănise la 
soare şi dormea liniştit pe hambar. Ce viaţă tihnită! Şi 
musul care crezuse că marinarul trebuie să se zbuciume 
neîncetat! 

Dar oare, pe puntea Speranţei, în afară de el nu se mai 
frământa nimeni la acest ceas? 

Ismail tăia ceapă în bucătărie şi lăcrima; dacă era vreo 
frământare în fiinţa lui, cum s-o vezi? - omul lăcrămează la 
ceapă mai vârtos decât la orice necaz! 

Frământarea adevărată era dincoace, în cabina 
echipajului, la un pas. 

— Mă vere, tu mi-ai făcut-o! Să ştii că te bat! scrâşnea 
Haralamb. 

Ieremia stătea pe marginea patului şi îşi freca flinta lui 
ruginită, necăjit că nu-i putea scoate lustrul pe care îl avea 


carabina dată de căpitan. 

— Cum era să ţi-o fac eu? Tu n-ai atâta minte în cap? 

— Şi-acum să-mi spui cum ies din belea? 

— Păi beleaua ai lăsat-o în urmă, fii mulţumit c-ai scăpat! 
lacă, mai bine leapădă ţoalele de pe tine şi ţine de colea 
haine de marinar! Hai, că la ora prânzului intri de cart! 

— Asta cine a spus? 

— Gherasim, că el e şeful de echipaj. 

— Adică vrei, nu vrei... Haralamb spumega de necaz. 

— Măi vere, îl linişti Ieremia, de ce-ţi faci tu inimă rea? 
Dacă nu te împaci cu viaţa de marinar, nu te împiedică 
nimeni să te dai jos la Țarigrad, să cauţi o corabie sau un 
barcaz şi să faci calea-ntoarsă, că vădanele tale or fi 
suspinând pe mal. 

— Nu, că eu vreau să mă-nsor, să mă fac gospodar. 

— Cine-o să te ia pe tine? Nu te vezi că eşti amărât şi 
sărac? 

— Ehe! Lac să fie, că broaşte! Ghiocica, ori alta ca ea! 

— Şi dup-o săptămână s-o tuleşti iar? Păi ce, tu eşti făcut 
să stai în laţ şi să-ţi dea de mâncare socrul bogat? Hai, mă, 
cu noi, să vezi lumea, şi-aşa o să te luminezi şi tu la cap, 
singur o să spui că mai înainte n-ai avut minte nici cât un 
vițel proaspăt fătat. Unde mai pui că o să strângi şi 
gologani, destui ca să-ţi faci casă şi să te însori cu cine oi 
vrea. 

— Dar cum o să merg, că nici măcar nu mi-am scos carte 
de marinar? 

— O să-ţi scoată căpitanul, când om ajunge la Țarigrad. 

— Va să zică, v-aţi înţeles pe spinarea mea! 

— Păi sigur că m-am dus să mă sfătuiesc cu el, dacă te-am 
văzut în necaz! 

Haralamb rămase pe gânduri, scărpinându-se cu 
nehotărâre în cap. 

În acest timp, Speranţa îşi urma drumul, în larg, departe 
de uscat. Gherasim mânuia cârma, chinuindu-se să ţină 
după busolă unghiul dat de căpitan. Naviga de peste 


douăzeci de ani, străbătuse Marea Roşie, de la Suez la Bab- 
el-Mandeb, Mediterana barem o colindase în lung şi-n lat, 
iar de câteva ori trecuse chiar dincolo de Gibraltar, prin 
golful Biscaiei, canalul Mânecii, către Amsterdam, dar nici 
până azi nu se împăcase pe deplin cu busola, care îi ostenea 
ochii şi îl toropea. Îi venea mai la îndemână să ţină drumul 
după soare, după stele, şi cu atât mai uşor după semne de 
la uscat; de altminteri, chiar şi căpitanii lui, ceilalţi, pe cât le 
era cu putinţă, mergeau pe lângă mal, neavântându-se în 
larg decât atunci când n-aveau încotro; cât despre busolă, 
se uitau la ea numai la zile mari. 

Acest fel de a merge, pe lângă coastă, se numeşte cabotaj. 
Din partea lui, Anton Lupan se simţea mai liniştit ştiindu-se 
departe de uscat; într-adevăr, pentru cel care cunoaşte 
marea şi ştie să se lupte cu ea, primejdia nu e în larg, ci la 
mal, aşa cum mai târziu se va dovedi, cu vârf şi-ndesat. 

De aceea, ieşind de la Sulina, căpitanul Speranţei luase 
drumul spre sud-est, până ce orice urmă a țărmului se 
topise, departe, sub orizontul înceţoşat, şi abia atunci îi 
dăduse lui Gherasim unghiul care de acum înainte trebuia 
ţinut cu străşnicie, treabă plină de răspundere pentru orice 
cârmaci. De aceea stătea Gherasim încruntat, de aceea 
când Mihu îl zgândărise la vorbă răspunsese îndestul de 
posac; altceva fusese deunăzi, când ieşiseră să se plimbe 
câteva ceasuri în larg, şi altceva era acum, când busola 
trebuia să-i scoată 250 de mile depărtare de Sulina, în gura 
Bosforului, către Țarigrad. 

Peste o jumătate de ceas, căpitanul ieşi pe punte, îşi 
aruncă ochii la dâra înspumată pe care Speranţa o lăsa în 
urmă, apoi se apropie de cârmaci: 

— Gherasime, schimbă drumul mai la vest un cart! 

Pe vremea aceea, corăbierii nu măsurau unghiurile în 
grade, ca azi, fiindcă 360 de liniuţe trase pe cadranul 
busolei ar fi zăpăcit ochiul bietului cârmaci, fără să aducă 
vreun folos adevărat, atâta timp cât o corabie, mişcată de 
vânt, nu putea niciodată să urmeze drumul cu precizie de 


grad. Ei împărțeau cadranul în patru sferturi, după cele 
patru puncte cardinale, iar fiecare sfert avea opt carturi, un 
cart numărând astfel unsprezece grade şi ceva. 

— De ce-am schimbat drumul, domnule? întrebă Mihu, 
apropiindu-se de căpitan, pe de o parte curios, pe de alta 
dorind să-i amintească de prezenţa sa şi de-o anumită 
treabă nelimpede pe care fusese vorba s-o facă amândoi, 
încă de acum un ceas. 

— lată de ce, Mihule... răspunse Anton Lupan. 

Din lămuririle date de el musului, se înţelegea cam aşa: e 
uşor să tragi o linie pe hartă, unind gura Bosforului cu 
Sulina, să masori unghiul pe care acest drum îl face cu 
orice meridian şi apoi, încredinţându-l cârmaciului, să te 
culci împăcat. Corabia însă nu merge mai niciodată 
întocmai pe drumul acesta; în timp ce prova ei rămâne 
îndreptată tot timpul sub unghiul arătat de busolă, ceea ce 
pe un navigator fără pricepere îl poate prea des înşela, 
vântul sau curenţii mării o fac să alunece de-a latul - să 
deriveze, cu un cuvânt folosit de marinari - şi astfel, cu 
toate măsurătorile şi cu toată strădania cârmaciului, ea iese 
în altă parte, nu unde te-ai aşteptat. 

Privind dâra lăsată în urmă, care e cu atât mai arcuită cu 
cât corabia alunecă mai mult de-a latul, Anton Lupan 
măsurase din ochi deriva şi îşi dăduse seama că dacă 
mergeau mai departe aşa, vântul de la vest i-ar fi împins 
treptat în larg şi în loc să nimerească în Bosfor, s-ar fi 
pomenit altundeva, mai la răsărit, pe coasta Anatoliei. În 
vremea aceea, ochiul căpitanului ţinea locul multor 
instrumente de navigaţie, dar când ochiul era deprins cu 
măsurătorile, iar căpitanul se dovedea dibaci, corăbiile 
ajungeau la locul dorit aproape tot aşa de sigur ca 
vapoarele de azi. Poruncindu-i cârmaciului să schimbe 
drumul, căpitanul socotise că zădărnicea păgubitoarea 
derivă şi astfel, deşi acuma prova Speranţei era îndreptată 
cu un cart mai la vest de drumul adevărat, el era sigur că 
au să iasă în gura Bosforului, tocmai unde doreau. 


Abia sfârşise de dat aceste lămuriri, când pe tambuchiul 
din prova ieşi Haralamb, bocănind cu cizmele pe scări, 
îmbufnat. 

— Aoleu, că mândru-ţi mai stă marinar, nene Haralamb! 
strigă Mihu, uitând chiar şi de acea treabă hotărâtă s-o facă 
împreună cu Anton Lupan. 

Până şi Gherasim, de la cârmă, cât era el de încruntat, 
ridică ochii din busolă şi zâmbi pe sub mustață, mulţumit de 
înfăţişarea noului său om din echipaj. Era chipeş Haralamb 
în straiele lui de ţăran, dar să-l vezi acum, cu tricoul vărgat 
şi cu boneta albastră din cap! 

— Mă, ascultă ce-ţi spun eu! zise Ieremia, urcând după el, 
cu flinta sub braţ. N-o să fie turcoaică să nu leşine după 
tine, numai cum te-o vedea! 

Chiar şi Negrilă se ridică de pe bocaport, se uită 
nedumerit la noul marinar, îşi ciuli urechile, mârâi mirat, 
apoi, dumirindu-se, se repezi la el şi începu să latre vesel, 
stârnind pe puntea Speranţei adevărat bairam. 

Numai Ismail rămăsese posomorât în bucătăria sa, tot 
tăind ceapă pentru plachie şi lăcrămând necurmat. 

— Ia fă-te-ncoa', frate Haralamb, să te ung ajutor de 
cârmaci! strigă Gherasim. Hai, că dacă eşti isteţ, nu-i treabă 
grea. 

Dar poate că mai mulţumit decât toţi era Anton Lupan; de 
mult îşi pusese el ochii pe Haralamb, îl ştia bun marangoz, 
bun fierar, vrednic, voios, uneori cu haz, însuşiri greu de 
întâlnit toate deodată la un singur marinar. Să nu-i porţi 
recunoştinţă sacagiului care picase la ţanc? 

Mihu rămăsese pe punte, bosumflat. 

— Domnule, parcă era vorba să aruncăm nu ştiu ce... 

— Lochul, Mihule! Vino încoa'! 

Poţi oare să povesteşti călătoria unei corăbii din celălalt 
veac fără să aminteşti despre această unealtă care şi-a 
făcut treaba, glorios, zeci şi zeci de ani? Fiindcă nu e vorba 
de lochul folosit pe vapoarele de azi, ci de un instrument de 
multă vreme uitat: o bucată de scândură, ca un sfert de 


cerc, cercul întreg să zici c-ar fi fost de mărimea obişnuită a 
unei roţi de car. Pe latura rotundă, lemnul are găuri, 
umplute cu plumb, pentru o trebuinţă care se va vedea. De 
cele trei colţuri se leagă trei capete de saulă, parâmă 
subţire împletită anume ca să nu se poată întinde, nici 
dezrăsuci, oricât ai scărmăna-o - şi toate trei se înnoadă, ca 
o labă de gâscă, de altă parâmă, aceasta lungă de câteva 
sute de paşi. Arunci scândură în apă, loch cum se cheamă, 
în toată alcătuirea sa; plumbul o face să stea în picioare, şi 
după ce vârtejurile stârnite de corabie în alunecarea ei se 
topesc în val, ea rămâne în mijlocul mării ca un popândău 
nemişcat, în timp ce parâma cu care e legată alunecă peste 
parapet, pas cu pas. 

Pentru a înţelege restul, trebuie să ştii - şi Mihu aflase asta 
încă de la Sulina, când îşi băga nasul prin hărţi cerându-i 
mereu lămuriri lui Anton Lupan - trebuie să ştii că un grad, 
din cele 360 ale unui meridian, are cam 111 kilometri, iar 
un minut, din 60 de minute ale unui grad, are la rândul lui 
cam 1850 de metri, lungimea milei marine, singura 
măsurătoare folosită de corăbieri în trecut, ca şi azi. 

Pe parâma lochului, după ce se lasă o lungime 
îndestulătoare, în scurgerea căreia să fii sigur că scândură 
aruncată în apă nu se mai mişcă, cia rămas pe loc, caun 
par, se fac noduri la depărtări egale, între unul şi altul 
măsurându-se 31 de metri fără ceva. Parâma alunecă, 
numeri nodurile şi te uiţi la ceas; dacă într-un minut trece, 
de pildă, un nod, înseamnă că în acest timp corabia a mers 
acei treizeci şi unu de metri fără ceva - cifră care înmulțită 
cu 60, face 1850 metri, adică o milă marină pe ceas. Deci, 
câte noduri se scurg într-un minut, atâtea mile va străbate 
corabia într-un ceas, bineînţeles dacă viteza intre timp nu 
se va schimba. De aceea, când vorbeau de iuţeala vasului 
lor, corăbierii din trecut nu spuneau mile, ci noduri, cuvânt 
vechi, dar folosit de unii încă şi azi, fiindcă marinarii, dacă 
ne amintim ce spunea Gherasim, sunt mai încăpăţânaţi 
păstrători ai tradiţiilor decât oamenii de la uscat. 


Cam acestea ar fi cuvintele cu care un căpitan i-ar lămuri 
musului său folosinţa lochului, ca să fie sigur că lămurirea îi 
pătrunde mai uşor în cap. Lochul adevărat are însă nodurile 
de două ori mai dese, căci o parâmă prea lungă ar însemna 
o mânuire mai grea, iar timpul măsurătorii se micşorează şi 
el la o jumătate de minut, ceea ce nu-i greu să se înţeleagă 
că duce la acelaşi rezultat. Cât despre ceasornic, pentru 
uşurarea trebii era înlocuit cu o nisiparniţă, străvechi 
instrument de măsurat timpul, alcătuit din două bule de 
sticlă unite printr-o mică gâtuitură. Într-una din ele se afla 
pus, cu socoteală, atât nisip cât să se poată scurge în 
cealaltă, în câtimea de timp pe care doreai a o măsura... 

Speranţa naviga cu 6 noduri, asta însemnând, deci, 6 mile 
pe ceas. 

— Şi la ce trebuie să ştim iuţeala, domnule? întrebă Mihu, 
în timp ce trăgea lochul înapoi, pe punte, şi întindea saula la 
uscat, sub îndrumarea lui Anton Lupan. 

— Fiindcă dacă ştim câte mile facem pe ceas, răspunse 
acesta, putem să le măsurăm pe hartă şi să vedem cam în 
ce loc ne găsim la un moment dat. lată, eu ştiu de pe acum 
că dacă vântul nu scade, deseară, la ora şase, o să fim în 
dreptul Constanţei; e trebuitor să ştii în orice clipă, când 
eşti departe de coastă, cât drum ai străbătut şi cât ţi-a mai 
rămas. 

Vremea se păstra frumoasă şi vântul bătea statornic, de la 
uscat. Cei câţiva nori albi care plutiseră pe cer de dimineaţă 
se topiseră o dată cu venirea amiezii; numai orizontul, de 
jur împrejur, era îngreuiat de o pâclă albastră. Din când în 
când, departe, în dreapta, în tribord, ca să vorbim ca nişte 
adevăraţi marinari, lucea în soare aripa unui pescăruş 
răzleţ, dovedind că într-acolo se afla coasta. Pe mare se 
fugăreau valuri, unele înspumate, însă Speranţa, care le 
primea dintr-un bord, nu se balansa nici de-o şchioapă, ci 
doar sălta, domol, între văi şi creste, împungând cerul cu 
catargele şi trăgând pe el o linie dreaptă. 


Haralamb intrase de veghe o dată cu începerea celui de al 
treilea cart, treabă uşoară chiar pentru unul care n-a fost în 
viaţa lui marinar. El stătea în acelaşi loc unde de dimineaţă 
stătuse plutaşul, şi pare-se era tare mândru de însărcinarea 
sa. 

— Gata, domnule, l-am câştigat! îi spuse Ieremia lui Anton 
Lupan. Ăsta nu mai debarcă la Stambul, chiar dacă ar vrea 
să-l facă ginere turcul cel mai bogat! 

Credea că îl câştigase cu vorbele lui înțelepte - şi când 
colo, pe Haralamb îl zăpăcise haina de marinar. Dar lasă că 
şi Gherasim avusese partea lui, care preţuia măcar tot atât 
cât tricoul vărgat; în loc să-l pună la spălat puntea, ca pe 
orice marinar proaspăt, îi încredinţase cârma, fireşte el 
neîndepărtându-se de lângă ea - şi timp de un ceas, când 
hăis, când cea, Speranţa navigase condusă de Haralamb. 

Toate păreau să meargă strună, oamenii se înfrăţeau cu 
marea, erau voioşi, îşi lăsaseră grijile la uscat - numai 
Ismail clipea des, cu gândul aiurea, posomorât şi posac. 

Pe la trei ceasuri după prânz văzură o corabie cu două 
catarge, care trecea departe, prin dreapta, pesemne 
ţinându-se în preajma coastei, căpitanul neavând 
îndrăzneala să navigheze în larg. 

— Te pomeneşti că-i Penelopa! zise cârmaciul, râzând pe 
sub mustață. Dac-ar fi aşa, aş vrea să văd ce mutră ar face 
kir Velisaratos... 

— Nu cred să fie Penelopa; are catargele mai înalte, 
răspunse Anton Lupan, uitându-se prin ochean. Şi chiar 
dac-ar fi ea, cheresteaua lui kir Leonida n-o s-o mai încarce! 

Tot în tribord, pe la cinci şi jumătate, se zări o dâră de fum, 
plutind deasupra orizontului. 

— E un vapor care intră în portul Constanţa, spuse 
căpitanul, după ce privi ceasul. Vezi, Mihule, a fost bună 
socoteala noastră. la hai să mai măsurăm viteza o dată. 
Acum, am să te pun pe tine să arunci lochul... 

Prima oară, musul ţinuse nisiparniţa - căci doar nu era să 
purceadă la toate deodată, în primele lui ceasuri de 


navigaţie. 

Se apropia seara şi întâia zi a călătoriei se scursese pe 
neobservate. Anton Lupan, Gherasim şi Ismail se schimbau 
din patru în patru ore, la cârmă, iar leremia, Haralamb şi 
Cristea Busuioc făceau pe rând de veghe. Mihu şi Negrilă 
se plimbau de la unii la alţii. 

Cei care nu erau de cart cinară la ora şapte, ca să termine 
înainte de a cădea noaptea. Pe urmă, Gherasim cobori sub 
tambuchiul de la pupa, în laturile căruia se aflau 
magazioarele cu zestrea Speranţei, scoase două felinare 
mari, cu sticla groasă, unul verde, celălalt roşu, şi după ce 
le aprinse, se apucă să le pună la locul lor, în dreptul 
catargului mic, deasupra parapetului. 

— Astea ce sunt, nene Gherasime? întrebă Mihu. 

— Felinarele de poziţie. Musul rămase cu gura căscată. 

— Vezi tu, îl lămuri cârmaciul, dacă noaptea vine o corabie 
în calea noastră, după felinarele astea îşi dă seama încotro 
mergem şi ştie să ne ocolească. Îndată ce cade seara, orice 
corabie trebuie să pună un felinar roşu în babord, adică 
aici, în stânga, şi altul în tribord, aşa fel ca să poată fi 
văzute din faţă. Înţelegi mai departe? 

— Nu prea, mărturisi băiatul. 

— Uite, continuă Gherasim, scărpinându-se în creştet, să 
zicem că eşti de veghe noaptea şi vezi deodată în faţă o 
lumină roşie. Ce înseamnă asta? 

— Că e o corabie, fireşte! 

— Dar cum e, cu faţa? 

Mihu se gândi o clipă, privind felinarele. 

— Nu! Dacă ar fi cu faţa ar trebui să le văd pe amândouă. 
Înseamnă că o văd dintr-o coastă. 

— Învață să vorbeşti; dintr-un bord, nu dintr-o coastă. Dar 
din care anume? 

— Din babord! răspunse musul, după ce se gândi iarăşi. 

— Aşa e, băiete! Şi dacă tu o vezi din babord, încotro are 
prova, adică încotro merge? 

— Spre stânga mea, nici vorbă. 


— Atunci tu ce se cuvine să faci, ca să nu dai în ea, ca 
orbetele? 

— Păi ce să fac? S-o iau niţei la dreapta. 

— Întocmai! Şi aşa, ea ce bord o să-ţi vadă? Adică, lumina 
verde, sau a roşie? 

— Păi dacă o iau la dreapta, înseamnă că mă întorc spre ea 
cu babordul. 

— Bine, băiete! Cu asta ai învăţat rostul felinarelor. Ca să 
nu uiţi niciodată, trebuie să ştii o regulă: dacă vezi verde în 
partea unde şi tu ai tot verde, ori roşu unde ai roşu şi tu, 
atunci nu te pândeşte nici o primejdie. Marinarii au făcut 
din regula asta chiar o poezie; ţine-o minte şi tu: Verde-n 
verde, roş în roş, drumu-i bun din moş strămoşi... 

În clipa când Gherasim îşi sfârşea lămuririle, clopotul bătu 
de patru ori, vestind sfârşitul ultimului cart al zilei; acum 
începea serviciul de noapte. Căpitanul, care zăbovise în 
cabină să scrie în Jurnalul de Bord, ieşi pe punte. 

— Mihule, du-te de te culcă îndată, că la miezul nopţii intri 
de veghe. 

La început, lui Mihu nu-i veni să creadă; pe urmă, dându-şi 
seama că Anton Lupan nu era din cei care să amăgească 
oamenii, începu să sară într-un picior pe punte, chiuind ca 
haiducii. 

— Mai încet, că aici nu eşti la stână! îl potoli cârmaciul. 

Apoi se întoarse spre căpitan, scărpinându-se cu îndoială 
în creştet: 

— Domnule, poate nu e bine să-l punem de la început chiar 
noaptea. Să fi făcut măcar un cart de ziuă. 

— N-avea nici o grijă, Gherasime; tot de veghe a fost cât a 
ţinut ziulica... Dar bagă de seamă, Mihule, dacă te prind că 
nu adormi numaidecât, s-a zis cu veghea! 

Musul cobori în cabină, se caţără în patul lui, îşi trase 
pătura până peste cap, închise ochii, strânse pumnii şi 
adormi la iuţeală, fiindcă aşa îi poruncise căpitanul. Dar 
gândul lui rămăsese afară, pe puntea umezită de abureala 
rece a nopţii, sub pânzele care legau marea cu cerul. 


La miezul nopţii, când îşi luă postul în primire, toate i se 
păreau cunoscute în juru-i, ca şi când ar fi fost om de veghe 
o veşnicie - şi cu cât i se păreau mai cunoscute, cu atât 
simţea mai rece în spinare gheara unei nelinişti fără nume. 

— Mihule! strigă Anton Lupan, de la cârmă. 

În noapte, glasul avea ceva tainic. Răsărise de curând o 
bucată de lună târzie. 

— Da, domnule! 

— Nimic; voiam să ştiu dacă eşti acolo. Nu trebuie să stai 
ţeapăân, că doar dacă e să se vadă ceva, se vede de departe. 
Poţi să te mai mişti pe punte. Dacă ţi se face urât, mai vino 
încoace. 

Auzindu-le glasul, Negrilă, care dormea pe undeva, în 
umbră, se săltă în picioare, căscă, apoi se apropie de 
stăpână-su, lipăind pe punte, şi începu să i se frece de 
cizme. 

— Hai, fii cuminte! Acum n-am timp de tine! Tânărul mus 
stătea aplecat peste parapet, la prova, cu ochii aţintiţi 
înainte. Luna se ridica pe cer, ascunsă sub pânze, şi marea, 
ruginie la început, începea să se arginteze. Era atâta linişte, 
că se auzeau valurile, până departe, murmurând domol, cu 
o mie de glasuri. Sub bompres, etrava tăia apa, foşnind 
tainic; câte un val se spărgea în bordaj, alene, şi vântul îi 
prindea jerba albă, spulberând-o în scântei ude. 

Spre răsărit, în lumina Lunii, cerul era palid, lăptos ca 
varul; mai sus, bolta se albăstrea şi lăsa să se vadă stele 
răzlețe, parcă mişcătoare, care se fereau cu teamă din 
calea catargelor. 

Mihu rămase aşa o vreme, cu ochii când la cer, când la 
mare. Dormeau toţi pe corabie, iar el cu căpitanul le ţineau 
soarta în mână. Era rece a naibii gheara aceea care-l râcâia 
în spinare! Arar, câte o stea mică se desprindea de pe boltă, 
ca o frunză firavă scuturată de vântul toamnei, şi după ce 
lăsa în urmă o dâră nesigură, se stingea deasupra valurilor. 
Încolo, nu se vedea nimic, cât era de lung orizontul şi de 
întinsă marea. 


— Domnule, întrebă musul, dând o fugă la pupa, după ce 
se încredinţă că nici măcar o vedenie nu le-ar fi putut tăia 
calea, stelele care cad sunt sufletele morţilor? Aşa am auzit, 
dar parcă nu-mi vine a crede să fie pe cer atâtea stele câte 
suflete sunt pe lume, fiindcă se cuvine să punem la 
numărătoare şi dobitoacele, şi găzele, nu numai oamenii. 

— Nu, Mihule, stelele căzătoare sunt meteoriți, frânturi 
care se desprind din unele astre şi rătăcesc fără nici o lege 
în nemărginirea văzduhului. Viteza lor e aşa de mare, încât 
din frecarea cu aerul se aprind şi se mistuie. Câte unul 
nimereşte pe Pământ, dar până azi nu s-a auzit să fi adus cu 
el vreo nenorocire. Cele mai multe stele căzătoare se topesc 
în aer şi se pierd fără urmă... 

Aici, Mihu tresări, făcu ochii mari şi se repezi speriat la 
prova. Era o stea care căzuse în mare şi nu voia să se 
stingă? Valurile o săltau, iar ea sclipea, şugubeaţă, făcând 
cu ochiul celorlalte stele. Se vedea limpede, în stânga 
bompresului, din ce în ce mai luminoasă; şi iată că, deodată, 
sub ea se ivi încă una, parcă răsărită din apă. Ei, dar a doua 
nu mai era albă, ci roşie, ca un felinar de corabie. 

— Domnule, ce să fie asta? 

Căpitanul lăsă o clipă cârma şi se apropie de parapetul 
Speranţei. 

— E un vapor, Mihule; nu-ţi fie teamă, o să treacă departe, 
prin stânga noastră; pesemne se duce la Odesa. 

— Nenea Gherasim m-a învăţat cum să recunosc corăbiile 
şi nu mi-aş fi pierdut capul. Dar n-am înţeles ce-i cu lumina 
aceea albă. 

— Gherasim a uitat să-ţi spună că vapoarele, spre 
deosebire de corăbii, mai au şi o lumină albă pe catargul 
din prova. De acum înainte să ţii minte. 

Peste o jumătate de ceas, vaporul era în dreptul Speranţei, 
însă aşa de departe că abia i se deosebea umbra 
posomorită şi dâra de fum negru în lumina Lunei. 

— Mihule, ia vino încoa'! strigă Anton Lupan de la cârmă. 
E ceasul două; dacă socotelile mele sunt bune, am făcut 


până acum o sută zece mile; trebuie să vedem farul de la 
Capul Caliacra. la, noaptea poţi să te caţeri pe catarg tot 
aşa de iute ca ziua? 

— Pot, domnule! 

— Atunci dă-i drumul, dar ia-o pe grijele - altfel te 
împiedică pânzele - şi uită-te dacă nu se zăreşte farul. Ia 
seama să nu aluneci, că rămân fără om de veghe. 

În câteva clipe, musul era la crucetă, de unde, luând 
catargul în braţe, se căţără mai departe, până ce atinse 
mărul cu mâna. 

— Ia te uită minune! Văd ceva, parc-ar fi fulgere, dar de 
unde, că-i vreme senină?! 

— Nu sunt fulgere, ci lumina farului, îl lămuri, mulţumit, 
căpitanul. Uită-te bine, şi vezi până la cât poţi să numeri 
între o sclipire şi alta. 

Negrilă scheuna, învârtindu-se în jurul catargului. 

— Cam până la 8, domnule. 

— Bine, acum dă-te jos la iuţeală. 

— E farul de la Caliacra? întrebă musul, îndreptându-şi 
hainele. Nu s-ar putea să fie altul? Nenea Gherasim mi-a 
spus că pe coaste sunt multe faruri. 

— Sunt mai multe sau mai puţine, după cum e coasta, 
Mihule. Ele se pun mai cu seamă în locuri primejdioase, pe 
insule, pe istmuri, la intrarea strâmtorilor. Dar sunt făcute 
în aşa fel, ca să nu le încurci între ele. Ziua le recunoşti 
după formă, că unele sunt mai înalte, altele mai scunde, 


unele de fier, altele de piatră, vopsite tot în culori deosebite. 


Noaptea te lămureşti după lumină; fiecare se aprinde în alt 
chip, mai rar sau mai repede, la unele lumina ţine mai 
multe clipe, la altele mai puţine... 

— Şi marinarii de unde ştiu asta? 

— Au o carte, Cartea farurilor, în care sunt trecute toate 
farurile din lume, fiecare avându-şi acolo descrierea. Când 


te-am pus să numeri, am vrut să ştiu măcar pe departe câte 


secunde trec între o sclipire şi alta, deşi, eu unul, nu aveam 


nici o teamă că am putea fi în altă parte decât la Capul 
Caliacra. 

— Dar ştiu eu dacă n-am numărat prea repede? Omul 
greşeşte... 

— Ai dreptate; pentru asta, când te afli în locuri cu faruri 
multe, şi te temi că ai putea să le amesteci, te foloseşti de 
un ceas anume, care măsoară cu precizie durata luminii şi 
timpul dintre o clipire şi alta. Acum ai înţeles cum stă 
treaba, băiete? 

— Da, domnule! 

— Atunci pune-ţi mantaua în spinare şi du-te de stai de 
veghe. 

Restul cartului se scurse pe nesimţite; luna ciuntită 
trecuse în partea astălaltă, frecându-se de catarge, şi 
începuse să pălească o dată cu stelele. La răsărit, dacă te 
uitai pe sub pânze, cerul se făcuse cenuşiu, apoi albise - şi 
sub el valurile păreau mai potolite. 

La ora patru, când Ismail ieşi somnoros pe punte, să ia 
cârma în primire, orizontul începea să se împurpureze, iar 
vântul nu mai sufla cu vechea putere. Înainte de a cobori 
sub punte, Anton Lupan cu Mihu aruncară lochul şi văzură 
că, într-adevăr, Speranţa nu mai făcea decât cinci noduri. 

Ziua de 16 iulie se scurse mai încet decât prima. Oamenii 
se uitau plictisiţi la pânzele care, din când în când, fluturau 
greoaie, căci vântul slăbea din oră în oră. Spre prânz ai fi 
zis că va adormi de-a binelea; însă după vreun ceas îşi 
recapătă viaţa şi se roti mai la nord cu un cart, pesemne 
cătându-şi în altă parte puterea. Acum Speranţa îl primea 
dinapoi a traversului, şi după ce scotele fură slăbite atât cât 
se cuvenea, se aşternu la drum cu cinci mile pe ceas. 

Peste zi, leremia, Haralamb şi Cristea Busuioc trecură pe 
rând la cârmă, sub îndrumarea primului cârmaci. Mihu era 
mâhnit că nu-l puneau şi pe el - însă se linişti când 
căpitanul îl chemă în cabină şi-l aşeză în faţa hărților, pe 
care de altminteri musul le cunoştea. 


— Să ţii cârma e mai uşor; cu asta ai să te deprinzi repede. 
Pe tine vreau să te învăţ mai multe, fiindcă te văd isteţ şi aş 
vrea să fii ajutorul meu cândva. Poate că odată ai să ajungi 
chiar căpitan. 

În ziua aceea, Anton Lupan începu să-i împărtăşească 
temeinic lui Mihu învăţătura sa. Când ai numai un an de 
şcoală şi acela făcut pe apucate, n-ai să deprinzi nici într-o 
zi, nici în două, nici în douăzeci de luni, ştiinţa care i se cere 
unui adevărat căpitan. La Sulina, ucenicul-marinar nu 
ştiuse nici măcar că Pământul e rotund - acum îl avea 
limpede în cap, fiindcă văzuse acolo-n cufărul lui Anton 
Lupan un glob pământesc, cu ape şi cu continente, pe care 
acest vrăjitor i-l rotea în faţa ochilor, cum ar fi rotit 
Pământul cel adevărat. Dar ştiinţa Pământului şi-a hărților, 
care îl desfăşoară neted în faţa ta, nu se sfârşeşte când ai 
aflat ce lungime are ecuatorul, ce-i aceea o paralelă şi un 
meridian. 

După trei ceasuri de învăţătură, Mihu ieşi pe punte cu 
capul făcut calendar. Ehei, or fi ţinut cârma ceilalţi, de se 
fuduleau acum prin faţa sa, şi leremia, şi Haralamb, ba 
chiar şi tăcutul plutaş - dar niciunul nu ştia cum se măsoară 
pe hartă longitudinea şi latitudinea unui punct dat! 

Restul timpului până la cină, cu capul zbârnâind de parcă 
ar fi avut în el un bondar, Mihu se zbengui pe punte cu 
Negrilă, amestecându-se amândoi printre picioarele 
celorlalţi. După două zile de navigaţie, se mişca aici ca pe 
uliţa sa; ar fi fost altfel, de bună seamă, dacă s-ar fi nimerit 
o mare mai zburlită, un vânt mai duşman, dar se vede că şi 
marea, şi vântul au grija să nu-i sperie pe ucenicii-marinari. 

La opt seara musul intră de veghe, în cart cu Anton Lupan. 

Înainte ca oamenii să plece la culcare, căpitanul întrebă: 

— Cine o să fie de cart în noaptea asta, de la patru înainte? 

— Eu cu leremia, răspunse primul cârmaci. 

— Aşa? Aveţi grijă că spre cinci jumătate-şase dimineaţa, o 
să vedeţi uscatul. 


— Ajungem la Bosfor? se bucură Mihu sărind într-un picior 
pe lângă hambar. 

Dar în clipa aceea îl auzi pe bucătar oftând şi se potoli, 
ruşinat. De data asta nu mai încăpea îndoială că pe bietul 
Ismail îl aştepta mare necaz. 

În primul cart de noapte întâlniră două vapoare venind de 
la "Țarigrad. Mihu, care era de veghe, le recunoscu îndată şi 
nu se mai fâstâci; treceau prin stânga, aveau lumini roşii, 
deci nu-i dădeau nici o bătaie de cap. 

— Domnule, îşi arătă mirarea, apropiindu-se de cârmă, dar 
corăbii n-am întâlnit de loc, de când am plecat! 

— Cu vântul ăsta corăbiile nu pot ieşi din Bosfor, îl lămuri 
Anton Lupan. lrebuie să aştepte un timp mai potrivit, altfel 
curentul din strâmtoare le duce înapoi. 

Îndată ce termină cartul, musul se urcă în pat şi adormi 
buştean. 

În noaptea aceea îl visă pe Ismail, cu şalvari şi cu fes - şi 
doar era de mirare, că nu-l văzuse niciodată în portul 
islamului. Bucătarul tocmai îl îmbia să guste dintr-un 
borcan mare cu saraiglii, când un strigăt de pe punte îl făcu 
să sară în mijlocul cabinei, speriat. 

Pe spirai intra lumina răsăritului, vie de te ameţea. 

— Se vede pământ! striga Ieremia. 

Se repeziră cu toţii pe punte; numai Ismail rămase jos, 
oftând necurmat. 

Soarele abia ieşise din valuri, şi marea părea un lan de 
dughie fremătând sub vântul curat. În faţă, prin negurile 
dimineţii, se zărea o limbă de pământ, pe care lumina 
răsăritului, lovind-o pieziş, o făcea să sclipească şi o înroşea. 

— Am ajuns mai devreme, zise Anton Lupan uitându-se la 
ceas. Da, iată, vântul s-a întărit, pesemne în al doilea cart. 

— Şi Bosforul unde-i, nene Gherasime? întrebă Mihu 
apropiindu-se de cârmă, cu cizmele în mâini, aşa cum 
năvălise pe punte, înaintea celorlalţi. 

— Ai răbdare, băiete, mai avem de mers! la, mai bine 
pune-ţi cizmele! Ce fel de mus eşti tu? 


Căpitanul se uită cu binoclul spre ţărmul roşcat. 

— Iată Anatoli Fener! zise, arătând cam un cart în dreapta 
bompresului. N-am ieşit tocmai la ţanc; pesemne deriva a 
fost mai mare decât în socoteala mea. Ia, Gherasim, ţine 
mai la vest o jumătate de cart. lată şi Rumeli Fener! 

— Pe ce limbă vorbiţi, domnule, că nu înţeleg nimic! 
întrebă Mihu, trăgându-şi cizmele pe sub pantalonii largi. 

— Bosforul desparte Europa de Asia, îl lămuri Anton 
Lupan, şi turcii stau călare pe el, ca pe un catâr înşăuat. 
Înţelegi? Partea europeană a Turciei se cheamă Rumelia, 
iar cea asiatică, Anatolia. La intrarea Bosforului sunt două 
faruri, cum ar fi ochii catârului de care-ţi vorbeam: unul şi 
cheamă Anatoli, iar celălalt Rumeli Fener. Pune mâna pe 
binoclu, să le vezi şi tu. 

— Vorba e, zise Ieremia râzând, de unde găsim acum câte 
o piatră, s-o luaţi în gură, voi ăştia care n-aţi mai fost pe- 
aici? 

— Pietre n-o să găsim, dacă n-am avut grijă să aducem de 
la Sulina! răspunse Haralamb. Dar zic că mai bine ar fi să 
luăm în gură câte un ou răscopt. Afurisita asta de mare te 
stoarce de te-apucă leşinul. Hai să-l sculăm pe Ismail. 

Tocmai atunci pe gura tambuchiului se ivi un fes roşu şi, 
spre uimirea tuturor, sub fes, capul bucătarului, mai 
posomorât ca oricând. 

— Ne taie la ramazan, Ismaile! strigă Haralamb, uitându- 
se cu mirare la fesul lui. 

— Luam singur mâncam! Ismail rugam! răspunse 
bucătarul, îndreptându-se spre pupa cu un covoraş în 
mâini. 

— Păi rugăciunea la voi se face seara; ce te-a apucat, măi 
Ismaile? întrebă Gherasim. 

— Dacă nu făceam aseară, acuma făceam. 

— La Sulina nu te-am văzut niciodată cu fes, sări şi 
leremia. Îmi şi uitasem că eşti de-ai lui Allah. 

În loc să răspundă, Ismail se uită la busolă, se uită încurcat 
pe cer, apoi se întoarse spre Anton Lupan: 


— Domnu', la busolă Mecca unde veneam? 

— Păi, credincioşii când se roagă, cum fac? 

— Acasă, muftiu întrebam. Aici, de unde muftiu luam _ 

— Şi dacă nu te aşezi cu faţa la Mecca, nu te aude Allah? 

— Nu auzeam azi, auzeam mâine; eu trebuie azi auzeam! 

— Atunci stai să mă uit pe hartă şi să măsor direcţia 
exactă, altminteri, dacă greşesc, te pomeneşti că te rogi în 
van! 

După ce Ismail află direcţia locului sfânt, îşi puse covoraşul 
jos, îngenunche pe el, cu fesul în cap, şi începu să se roage, 
fără să-i pese de ceilalţi, lovindu-se cu fruntea de punte, 
bolborosind versete din Coran şi strigând, din când în când, 
cu un glas desperat: 

— Allaah, ieh... Allaah ieeh! Aaaa Allah! 

Speranţa îşi continua drumul spre Bosfor şi ţărmul se 
înălța din mare, schimbându-şi culoarea de la o clipă la alta, 
când cenuşie, când vânătă, când roşcată, până ce copacii 
înşiraţi pe creastă se arătară limpede, aruncându-şi 
umbrele verzi peste argila şi piatra spălate de ape. 

Anton Lupan cobori în cabină şi se întoarse cu un steag 
roşu împodobit cu semiluna albă. 

— Ăsta-i de la Plevna, domnule? întrebă Ieremia, făcând 
ochii mari. 

Fiindu-i teamă să nu se trezească în el porniri războinice, 
căpitanul se grăbi să-l liniştească: 

— Nu, e un steag paşnic; nu te-apuca să-l găureşti cu 
flinta. 

Apoi se întoarse spre cel mai tânăr membru din echipaj: 

— Mihule, ia să te văd, cât de repede îl legi în vârful 
catargului? 

— Steagul turcesc? se miră băiatul. 

— Da, aşa e regula. Când o corabie sau un vapor intră în 
apele unei ţări străine, pe lângă pavilionul ei de la pupa, 
trebuie să pună la prova, pavilionul ţării aceleia. 

Curând, gura Bosforului se văzu limpede, liniştită, tainică 
şi neaşteptat de albastră. Un ceas mai târziu, Speranţa se 


afla între coasta Europei şi-a Asiei, continuându-şi 
şovăitoare drumul, ca şi când n-ar fi ştiut pe care să-l 
aleagă. 

Malul apusean luminat de soare îşi arăta colinele înalte, 
coborâte până la marginea apei, acoperite de sicomori, 
salcâmi şi platani, printre care luceau vesele căsuțe de 
lemn, răzlețe - albe, portocalii, roşii, galbene. Sus, la 
creastă, păştea o turmă de măgăruşi, ale căror urechi lungi 
se vedeau bălăbânindu-se pe cerul Europei, departe. Malul 
asiatic, umbrit, părea mai trist la ora aceasta a dimineţii, 
dar dacă înfrângeai umbra cu ochii, puteai să vezi aceleaşi 
coline înalte, înverzite şi presărate arar cu căsuțe vopsite în 
toate culorile, în toate nuanțele. 

Speranţa mergea pe lângă malul drept, scăldată în soare, 
împinsă mai mult de curent decât de vânt, care părea că se 
potoleşte. Bosforul se îngusta, treptat, fără însă ca apa să-şi 
piardă culoarea, mai limpede şi mai străvezie decât a 
cerului de deasupra, albastru. 

Undeva, în faţă, se vedea fum de vapoare, luceau pânze 
care păreau când albe, când verzui ca apa. Gherasim stătea 
la cârmă, nepăsător, fiindcă Bosforul îi era mai cunoscut 
decât nevasta. Ismail îşi terminase rugăciunea şi coborâse 
în bucătărie, chipurile să pregătească bucate, dar de jos se 
auzeau mai mult oftaturile lui decât zăngănitul vaselor. 
Ceilalţi se îngrămădiseră la prova, cu gurile căscate, în 
spatele căpitanului care, înarmat cu ocheanul, cerceta 
malurile. 

După câţiva kilometri, în faţă, ascunsă în umbră, se ivi o 
mică radă pe malul căreia se ridicau, în amfiteatru, 
sumedenie de case, unele mici, ca nişte chioşcuri, altele cât 
nişte palate, cu turnuri şi terase, toate vopsite în culori 
îmbietoare. 

— Acolo-i Terapia, spuse Anton Lupan. Asta pe greceşte 
înseamnă sănătate - şi într-adevăr, aerul acolo tămăduieşte 
o mulţime de boli, închipuite sau chiar adevărate. La 


Terapia vin turcii bogaţi să-şi petreacă vremea, când nu au 
ce face. 

Aproape în acelaşi timp văzură că în dreapta se deschidea 
un golf larg, atât de însorit, că îţi lua ochii. În fund sclipea 
alt orăşel, cu aceeaşi îngrămădire de case vesele, pierdute 
printre platani cu coroane uriaşe. 

— Ajungem la Buiuk-Dere€. Aici trebuie să ne oprim, îşi 
vesti Anton Lupan echipajul. Pregătiţi ancora şi fiţi gata la 
pânze. Hei, Gherasime, ia-o două carturi la dreapta! Iar tu, 
Ismaile, lasă-l pe Allah şi vino încoace! 

Pe măsură ce se adânceau în golful albastru, valurile 
Bosforului se potoleau, până ce apa rămase lucie ca oglinda 
şi curată ca lacrima. În faţă se vedeau o sumă de corăbii şi 
barcazuri, dormind la ancoră. Cu vântul care îşi dădea 
sufletul, Speranţa ajunse anevoie în preajma lor, unde 
îndată aruncă ancora. Cât ai clipi din ochi, de la țărm se 
desprinse o barcă şi, peste câteva minute, doi turci, 
îmbrăcaţi pe jumătate europeneşte, cu pantaloni negri, cu 
redingote lungi până la genunchi, încheiate strâns de sus 
până jos, cu fesuri roşii, amândoi cu ochelari şi cu obrazuri 
ţepoase, se aflau pe punte, privind iscoditori echipajul. 

— Aveţi marfă pentru Stambul? întrebă primul. 

— Aveţi bolnavi? întrebă celălalt. 

Unul era vameşul, al doilea medicul. Neîncrezându-se în 
cuvântul căpitanului, se apucară şi unul şi altul să-şi facă 
meseria. Vameşul cobori în cabină, cercetă actele care 
priveau încărcătura, puse să se ridice bocaportul şi îşi vâri 
nasul pretutindeni, părând că este hotărât să găsească nod 
în papură. 

— Trebuie bacşiş! îi şopti Gherasim căpitanului. 

— Ba nu-i dau nimic; nu are leafă de la sultan? răspunse 
acesta. 

El nu apucase să afle că tocmai atunci sultanul o ducea 
prost cu banii, nu-şi plătea slujbaşii cu lunile, ba nu mai era 
în stare să plătească nici măcar dobânzile la datoriile 


statului. Dar asta n-avea nici o legătură cu bacşişul, 
născocire din vremurile celelalte. 

În timp ce vameşul scotocea corabia, de la un cap până la 
altul, nedumerit de întârzierea bacşişului, medicul adună 
oamenii pe punte, îi puse să se dezbrace până la brâu, 
cercetă tatuajele lui Gherasim, se zgâi la cadâna şi la 
ancora de pe pieptul bucătarului, îi ciocăni, li se uită sub 
pleoape, le porunci să deschidă gura, în timp ce Negrilă 
stătea ascuns după bocaport şi mârâia la el clănţănindu-şi 
colții. 

— Trebuie bacşiş, trebuie bacşiş! şopti iarăşi cârmaciul. 

Anton Lupan ridică din umeri, apoi, văzând că oaspeţii tot 
aşteptau, le arătă scara, salutându-i după obiceiul turcesc, 
cu salamalecuri: 

— Efendi, vă mulţumesc că v-aţi ostenit până aici; nu vreau 
să vă întârzii la o cafea, fiindcă vă ştiu înglodaţi în treburi. 
Pe urmă, văd că şi barcagiul aşteaptă; v-aş sfătui să nu-l 
ţineţi de pomană în soare! 

Cei doi slujbaşi plecară de-a-ndăratelea, bombănind pe 
limba lor cuvinte fioroase. 

Mihu, care le ţinuse scara, veni la Anton Lupan, roşu ca 
racul: 

— Domnule, ăla mai slab, doctorul, a spus siktir! 

— Ce vorbeşti! Te pomeneşti că o fi vreun cuvânt 
doctoricesc! 

— Lasă, domnule, nu glumi, că atâta lucru am învăţat şi eu 
de la nenea Ismail. Dacă ştiam aşa, îl asmuţeam pe Negrilă 
- şi să fi văzut cum s-ar fi dus turcul cu pantalonii rupţi în 
tur, fir-ar el al dracului! 

Anton Lupan râse cu poftă, apoi se întoarse spre ceilalţi: 

— Ei, băieţi, apucaţi-vă să legaţi pânzele, că după cum se 
arată vântul, deocamdată nu-i rost să plecăm mai departe. 
Ismaile, ai gătit ceva pentru astăzi? 

— Când găteam? bombăni bucătarul, posomorât cum nu-l 
văzuseră niciodată. 


— Atunci nici nu te mai osteni; noi o să coborâm la uscat, 
că tot n-o să putem pleca aşa de curând. Demâncare o să 
găsim la vreo locantă pe-aici; cred că n-o să murim de 
foame. 

— Găseam, găseam! răspunse bucătarul, fără să se bucure 
că scăpa de grija bucatelor. 

— Iar tu, urmă Anton Lupan zâmbind, dacă vrei să soseşti 
mai devreme la Stambul, acasă, du-te colea, la debarcader, 
ia vaporaşul... 

— Nu plecam! Stam, păzeam puntea! zise turcul, fără altă 
lămurire. 

Ceilalţi lăsară barca la apă, Gherasim luă vâslele, Negrilă 
se ghemui la picioarele lui, după el coborâră căpitanul, 
Cristea Busuioc, Mihu, Haralamb şi la urmă leremia, 
trăgând după el flinta pe care o purta totdeauna. 

— Asta la ce-o luaşi, leremie? 

— la aşa, să fie acolo! Tusea strică la drum, da' puşca e 
bună! 

— Ismaile, ai grijă să nu faci vreun bocluc! mai strigă 
Anton Lupan, înainte de a se dezlipi de bord. Vezi pe unde-ţi 
aprinzi luleaua, că lemnului nu-i trebuie decât un chibrit. Şi 
ai grijă de haimanale; nu primi pe nimeni la bord. Ai auzit? 

— Auzim, auzim! răspunse bucătarul, la fel de posomorât. 

— Ce-o fi cu nenea Ismail? întrebă Mihu, în timp ce se 
îndreptau spre țărm. 

— Ei, o fi având el vreun necaz! răspunse cârmaciul, care, 
deşi părea că ştie mai multe, se mărgini să spună numai 
atăt. 

Casele coborau de pe coline până la Bosfor, gata să-şi 
înece temeliile în unda lui. Cele mai multe erau de scânduri, 
însă lucrate îngrijit, cu chioşcuri ascuţite la vârf, cu terase 
scăldate în soare, cu rame traforate la uşi şi ferestre, ca un 
filigran fin şi toate vopsite în culori vii, toate culorile ce se 
pot închipui, afară de verde, culoarea islamului, neîngăduită 
oricui. În schimb copacii şi grădinile, trecând peste orice 
legiuiri, îmbrăcau totul în uimitoarele ghirlande ale 


frunzişului lor, mai puternice, mai stăruitoare, mai vii decât 
toate culorile. 

Din loc în loc se vedea câte un debarcader de lemn, vopsit 
în alb, în faţa căruia, barcagii arnăuţi, îmbrăcaţi cu cămăşi 
subţiri de voal, îşi aşteptau muşteriii, cam rari la ora 
aceasta dinaintea prânzului, când orăşelul dormea, toropit. 
Nu prea era lume nici pe cheiul îngust, nici pe terasele 
cafenelelor, aşezate în marginea apei. Ici-colo câte un grup 
de turcoaice, cu şalvari şi faţa ascunsă sub iaşmacuri, se 
uitau nepăsătoare la copiii care se jucau alături, moleşiţi. 
Haralamb se zgâia la ele, înciudat că nu le putea vedea la 
chip. 

— Măi vere, pe-aici toate umblă aşa? 

— Păi altfel, cum? 

— Atunci n-am făcut nimic! 

Gherasim trase barca lângă terasa unei cafenele, ca la un 
debarcader. Cristea Busuioc, care de la intrarea în Bosfor 
nu spusese nimic, ci doar privise la toate din jur, 
mângâindu-şi barba bătută de vânt, îşi scoase toporişca de 
la brâu şi-i înfipse muchia în scândura debarcaderului, 
înnegrită de timp. 

— Ăsta-i brad de pe la noi! oftă cu ochii lui albaştri 
înceţoşaţi de amintiri. 

— Că-n alte părţi n-o mai fi crescând brad! pufni 
Haralamb, înciudat de iaşmacul turcoaicelor. 

— O fi crescând, dar pe-al nostru îl cunosc, oriunde ar fi! 

Căpitanul sări pe debarcader. 

— Băieți, acum avem prilejul să bem câte o cafea, şi 
totdeodată să ne ferchezuim puţin, că aici, cafenelele sunt 
şi frizerii. 

Într-adevăr, până să vină cafeaua, bărbierii, care abia 
aşteptau să le pice muşterii, se apucară să le săpunească 
obrajii şi după o jumătate de ceas, când ieşiră, erau cu toţii 
răcoriţi, bine raşi şi dichisiţi. În spatele cafenelei roiau o 
mulţime de câini, de toate neamurile, mai toţi slabi şi 
jigăriţi, tolăniţi unii în praful drumului, fără să le pese de 


trecători. Când îi văzu, Negrilă se zburili, dar îndată, dându- 
şi seama că avea de-a face cu nişte semeni paşnici şi 
nevătămători, în care pierise orice urmă a demnităţii 
câineşti, îşi cătă de drum, uitându-se dispreţuitor la ei. 

Ceva mai încolo era un hotel luxos, înconjurat de grădini 
împărăteşti şi umbrit de coroana unui platan uriaş, în 
ramurile căruia hotelierul construise un chioşc, unde 
puteau să se aşeze la masă doisprezece inşi, ca să 
prânzească la umbra frunzelor dantelate şi lucii ca firul de 
borangic. 

— Am să vă duc să vedeţi un platan pe lângă care ăsta nu 
înseamnă nimic! le spuse Anton Lupan însoţitorilor săi, 
văzându-i că rămăseseră în drum, nemişcaţi. 

Porniră să urce pe o stradă largă şi, la marginea 
orăşelului, într-o livadă, se pomeniră sub un copac care 
întuneca trei sferturi de cer. Trunchiul lui, înalt ca un turn 
şi mai gros de patru stânjeni, era alcătuit din şapte-opt 
tulpini împletite laolaltă, în chip de neînțeles. Jos, pe 
pământul spălat de ploi, se vedeau rădăcinile noduroase, 
încâlcite ca nişte şerpi uriaşi, groase să nu le poţi cuprinde 
cu braţele. În sus, fiecare ramură părea un copac gigantic - 
şi toate laolaltă făceau cât un codru întreg. În trunchiul 
bătrân se vedeau scorburi adânci cât un bordei, presărate 
cu putregai roşiatic, cu pereţii înnegriţi de fum. Pe timp de 
ploaie, păstorii veneau să se adăpostească aici şi aprindeau 
focul în scorburi, fără ca uriaşului să-i pese ceva. 

— Aoleu, că mare-i, maică! strigă Mihu, când îl văzu. 

Ceilalţi nu putură spune nici măcar atât. Încaltea, plutaşul, 
care văzuse mulţi copaci în viaţa lui, rămase ţeapăn şi mut, 
crezându-se nu sub un copac de pe lumea asta, ci de pe 
celălalt tărâm. Până şi Negrilă simţea apăsătoarea măreție 
pe care firea şi-o dezvăluia aici; cu coada între picioare, 
câinele se uita temător în jur, parcă speriat de umbra căreia 
nu-i vedeai marginile. 

— Ia staţi colea jos, să răsuflăm un pic! îşi îmbie Anton 
Lupan echipajul. Cred că nu vă pare rău c-aţi urcat până 


aici! 

— Dar nici măcar n-am urcat, domnule, răspunse leremia, 
rotindu-şi capul pe sus, fără să găsească nici o poartă spre 
cer prin desişul copacului. Oare câţi ani să aibă namila 
asta? 

— Apoi, dacă e să ne luăm după legendă, şi de ce nu ne-am 
lua, trebuie să aibă aproape o mie de ani... 

Dinspre Bosfor adia mireasma mirtului alb, înflorit. Sus, la 
creastă, se auzea un clopoțel sunând cristalin, un păstor îşi 
chema caprele şi iezii zburdau, behăind. Deasupra, în 
pădurea de ramuri a platanului uriaş, nu se simţea nici un 
freamăt - nu venea nici o boare de vânt... 

Aşa trecu un timp îndelungat, în care nimeni nu spuse 
nimic. Apoi, pe un drumeag, mai sus, se ivi o haraba 
greoaie, cu roţile scârţâind prin colb, trasă de doi boi 
gânditori, cu ochii trişti. Ajungând la umbra platanului, 
ţăranul care îi mâna se opri şi îi dejugă; boii se aşezară jos, 
cu mişcări domoale, vechi de mii de ani, şi începură să 
rumege, în tihnă, cu privirea dincolo de infinit. Din haraba 
cobori o ţărancă, fără vârstă şi fără chip, luă o oală de 
pământ, înnegrită de fum, bărbatul apucă o legătură de 
pânză groasă ca sacul, se apropiară de trunchiul copacului, 
fără să arunce nici o privire spre străini, aprinseră foc de 
găteje într-una din scorburi, puseră deasupra, pe două 
pietre, fiertura la încălzit, apoi rămaseră nemişcaţi, cu 
privirea pierdută în infinit ca şi blândele lor dobitoace 
aşezate la umbră, mai sus. 

— Ăştia-s turci, domnule? întrebă Ieremia, uitându-se când 
la cei doi ţărani, când la boii lor. 

— Nu; poate că sunt bulgari. Turcoaicele nu umblă cu 
chipul descoperit. 

— Credeam că pe-aici nu sunt boi... 

— Mă, ţie ţi s-a făcut dor de casă! tresări Gherasim, 
îngrijorat că un om din echipaj ar putea să ia drumul înapoi, 
lăsându-i încurcaţi la Stambul. 

Ieremia oftă: 


— La ce să-mi fie dor? Eu am umblat cu tesla şi cu 
ferăstrăul, nu cu boii. Că să fi avut ai mei, ăi bătrâni, o 
pereche de boi, n-aş mai fi fost eu aici! 

— la mai dă-i ciorilor de boi, că omul poate trăi şi fără ei! 
zise Haralamb, sâcâit de alte griji. Mai degrabă gândesc că 
ţi s-o fi făcut foame, d-aia te-ai amărât. 

— Poate că nu gândeşti rău! răspunse Ieremia, înviorându- 
se. 

Anton Lupan se ridică: 

— Atunci ia hai să mergem să ne ospătăm, băieţi! După- 
masă, dacă vreţi, ne întoarcem aici, ne aşezăm la umbră şi 
tragem un somn bun. 

Coborâră în Buiuk-Dere, mâncară cam fără chef un soi de 
plăcintă cu verdeţuri şi tocătură de berbec, pipărată al 
naibii, la o locantă pentru marinari, şi pe urmă, cum 
spusese căpitanul lor, se întoarseră sub platanul de pe deal, 
unde dormiră, cu toţii laolaltă, sub privegherea lui Negrilă, 
până pe înserat. 

Când se ridicară să plece, totul era altfel în jur, de-ai fi zis 
că în timpul somnului o mână vrăjită îi dusese în alt loc; şi 
totuşi, se aflau tot acolo, sub platanul de o mie de ani - 
numai harabaua plecase şi turma de capre nu se mai vedea 
pe deal. Dar cerul, în părţi, se făcuse albastru ca mările 
adânci - iar Bosforul, netulburat de nici o undă, părea o 
draperie de catifea, întunecată ca inima sclavelor din serai. 
Devale, copacii îşi desfăcuseră ramurile, mai larg, 
înfrăţindu-se peste acoperişurile colorate ale caselor, 
frasinii cu sicomorii şi cu platanii, iar printre ei, mirtul, a 
cărui floare albă toropită la prânz trimitea în sus miresme 
ostenite şi dulci, revărsa acum valuri grele de parfum, care 
cotropea locul ca lava fierbinte a unui vulcan. 

— Să mergem de-aici, domnule, că locul e vrăjii! zise 
Ieremia, luându-şi aproape cu spaimă flinta de jos. 

Când ajunseră în oraş, vraja se rupse ca pânza 
păianjenului. Pe străzi începuse forfota dinaintea serii; se 
auzeau uşi trântite, cratiţe sfârâind, se ridica miros de 


friptură, răzbeau scâncete de copii şi glasuri de femei 
îngânând melodii fără înţeles. La un restaurant, orchestra 
de lăutari unguri cânta valsuri de Strauss şi pe plajă se 
plimbau, braţ la braţ, câte două, chicotind, frumoase 
grecoaice cu ochi măslinii. Dinspre Stambul începeau să 
vină, în şir, vaporaşe şi bărci, din care coborau la 
debarcadere bărbaţi zgomotoşi, cu obrazul mulţumit, mai 
toţi graşi, în haine europene, dar cu fes în cap. Erau bogaţii 
negustori din Stambul care, după ce îşi închideau prăvăliile 
şi birourile, se repezeau la Buiuk-Dere, să-şi petreacă 
noaptea în vile, sub freamătul sicomorilor şi în mireasma de 
mirt. 'lerasele cafenelelor începeau să se umple de oamenii 
gălăgioşi, orchestrele cântau valsuri fără sfârşit şi 
frumoasele grecoaice îşi continuau plimbarea pe chei, 
aruncând ocheade viitorilor miri. 

Acest freamăt ţinu până noaptea târziu. Ţărmul era 
scăldat în lumini, care se răsfrângeau în apă şi ajungeau 
tremurând până în bordurile posomorite ale barcazelor. Pe 
catarge ardea câte un fanar afumat şi marinarii stăteau 
aplecaţi peste parapet, fumând, fără gânduri, cu ochii 
dincolo de lumini... 

Spre miezul nopţii, când gălăgia se potoli, de la uscat se 
ridică briza de apus, care, după ce risipi ultimele zumzete şi 
fumul, aduse în larg mireasma proaspătă a grădinilor de pe 
deal... 

Speranţa ridică ancora la patru dinspre ziuă, înaintea 
răsăritului. Când ieşi din golf şi îşi reluă drumul prin 
strâmtoare, în faţa Terapiei, apa începu să freamăte, ca un 
pârâu de munte, gonind vijelios spre Stambul. 

— Mega reiumr! spuse Gherasim, de la cârmă. Aşa să tot 
mergi! 

— Ce-nseamnă mega reiumr? întrebă Mihu. 

— Curentul mare. Aici apa Mării Negre goneşte spre 
Marmara, iar ceva mai încolo, în larg, sau pe lângă malul 
celălalt, Marmaraua goneşte şi ea, înapoi, să ia locul ăsteia. 
Vezi tu, măi băiete, nici mările, care au țărmurile lor, 


statornicite de când lumea, nu pot să stea locului; d-apoi 
cum să te miri atunci că sufletul omenesc se zbuciumă 
necurmat? Numai oamenii fără năzuinţe lâncezesc unde i-ai 
aşezat, ca mările închise care nu-şi pot părăsi matca. 

Bosforul se îngusta, treptat, până ce, între un țărm şi altul, 
rămaseră mal puţin de o mie de paşi. Prin acest loc, unde se 
vedea castelul Ghiuzeldje-Hisar, ridicat de Baiazid Fulgerul, 
trecuse Darius cu armata sa, pornită împotriva sciţilor, 
acum aproape două mii patru sute de ani. Pe podul clădit 
aici de Mandrocles din Samos, îşi mânase Darius fantastica 
lui cavalerie asiatică, şapte sute de mii de oameni cu cai, 
cămile şi elefanţi... Pe aici trecuseră perşii, romanii, turcii, 
când într-o parte, când în alta, aici fusese locul de 
întrepătrundere al continentelor. Europa îşi căutase 
drumuri spre răsărit, Asia spre apus, într-un freamăt 
nestăvilit, aşa cum astăzi, după două milenii şi jumătate, 
când urmele podului ridicat de Mandrocles nu mai existau, 
Marea Neagră şi Marmaraua căutau, în acelaşi freamăt, să- 
şi ia locul una alteia. 

Speranţa îşi urma drumul repede, dusă de curent, pe 
lângă malul european. Pe țărm, un şir de pescari, încovoiaţi, 
opintindu-se ca nişte cai în ham, îşi trăgeau bărcile la edec, 
neputând învinge cu vâslele vârtejul stârnit de mega 
reiumr. 

Mai departe, țărmurile se îndepărtau iarăşi, curentul se 
domolea şi Bosforul îşi relua culoarea lui de safir, mai clară 
şi mai adâncă decât a cerului înalt. 

Din loc în loc, în apropierea malului, se vedeau un fel de 
platforme, puse pe pari, în vârful cărora stăteau, ca nişte 
momâi, pescari cu undiţe sau cu plase. 

Lui Anton Lupan, care străbătuse de multe ori Bosforul, şi- 
i văzuse în aceleaşi locuri, i se părea că sunt nişte vietăţi 
ciudate, un fel de cocostârci cu chip omenesc, care se 
năşteau cu picioarele în apă şi aşa mureau. 

Ştia că aceşti pescari stăteau ceasuri întregi acolo, 
nemişcaţi, pândind undiţa. Uneori îi prindea somnul, 


picoteau, capul le cădea în piept, apoi se prăbuşeau în apă 
şi se înecau în somn, fără să ştie cum arată moartea. 

Soarele se ivi în stânga, luminând malul european, ale 
cărui coline se desfăşurau ca trase cu sfoara, înecate în 
verdeaţa grădinilor şi presărate cu sate construite parcă 
pentru jocul copiilor, din carton colorat. 

Dincolo de Arnăut-kioi începură să se înşiruiască, în 
marginea apei, alcătuind o linie neîntreruptă, palatele de 
vară ale mai-marilor, palatul sultanei, ale vizirilor, paşalelor, 
miniştrilor... Speranţa mergea atât de aproape de țărm, 
încât la ferestrele zăbrelite de la odăile femeilor se puteau 
vedea mişcând draperiile negre, din spatele cărora 
cadânele priveau răsăritul soarelui, sau poate, în chinul 
nesomnului, visau cu ochii deschişi la eroul care avea să 
vină odată să le rupă gratiile. 

Prin faţa corăbierilor noştri alunecau alte palate, albe, alte 
sate: Corn-Ceşme, Orta-kioi, Siragan-serai, apoi Dolina- 
Bagşe numit odinioară Iasonion, după numele lui Iason, 
care debarcase aici cu argonauţii săi porniţi în căutarea 
lânei de aur. 

Mai chibzuiţi, sultanii dispreţuiseră visul nebunesc al 
argonauţilor şi se mulţumiseră cu lâna de mioară, care, de 
pildă, unuia mort de curând, Abdul Medjid, îi ajutase să 
ridice la Dolma-Bagşe un imens palat venețian, altminteri 
plin de fineţe şi de graţie, dar care, fireşte, s-ar fi potrivit 
mai bine la Veneţia decât în decor otoman. 

Printre aceste seraiuri se ridicau minarete albe ca date cu 
var. Apoi se iviră clădirile greoaie din marginea oraşului, 
cazărmi şi magazii, în vreme ce, deasupra lor, colinele îşi 
păstrau verdeaţa. Bosforul se lărgea într-una, până ce 
malul asiatic cu casele din Skutari, aşezate în amfiteatru, se 
îndreptă către sud. În faţa lui, spre apus, se deschidea un 
golf larg din fundul căruia pornea Cornul de Aur, 
pătrunzând ca o lamă albastra printre colinele Rumeliei şi 
despărţind Stambulul de suburbiile lui, aflate în dreapta. 


Speranţa îşi urmă drumul, pe malul drept, şi ajunse la 
cheiul Caiafei, după ce trecu prin faţa unui şir nesfârşit de 
vapoare, barcazuri, caice şi corăbii aşezate în ordine 
militărească, toate cu prova în larg şi pupa la mal. În faţă, 
spre Skutari, de pe ţărmul asiatic, lucea în soare un far alb, 
aşezat deasupra unei îngrămădiri de stânci; era Turnul 
Fetei, numit şi al lui Leandru, dar fără nici o legătură cu 
tânărul erou grec din Abydos, care, cum spune legenda, se 
înecase în Hellespont, nu în gura Bosforului. 

Cu toate că nu era nici ora şapte dimineaţa, pe cheiul 
Galatei forfotea o neastâmpărată mulţime de oameni, 
îmbulzindu-se, îmbrâncindu-se, vorbind toţi deodată, 
strigând, înjurând, chemându-se unii pe alţii în aproape 
toate limbile Pământului, turceşte, greceşte, franţuzeşte, 
italieneşte, englezeşte, româneşte, ca într-un nou Turn 
Babel. 

În faţa vămii ancorase un vas de pasageri, venit din 
Mediterană, şi în preajma scării pe care călătorii încercau 
să coboare, roiau zeci de bărci cu barcagii fioroşi, 
ameninţându-se cu vâslele, sau cu cuţitele trase de la brâu, 
în lupta pentru un muşteriu. Când unul din aceşti nefericiţi 
muşterii, ameţit de strigăte şi de înjurături, ajungea la chei, 
uitându-se buimac împrejur, altă mulţime se repezea 
asupra lui, îi smulgea bagajele din mâini şi-l târa spre 
necunoscut, printre mâini care, neputând înhăţa un 
geamantan, se întindeau cerând, cu neruşinare şi aproape 
ameninţător, bacşiş. 

— Este marfă pentru Stambul? strigă o gloată de 
asemenea derbedei, năpustindu-se să sară pe puntea 
Speranţei înainte de a se pune schela. 

Gherasim îi întâmpină cu un rânjet de dispreţ: 

— N-avem nimic; plecaţi de-aici, puşlamalelor! 

Apoi le împărţi cu dărnicie un şir de cumplite înjurături, în 
toate limbile orientului - şi ca urmare mulţimea se 
îndepărtă, mârâind. 


Ca şi când nu ar fi aşteptat decât să se facă linişte, din 
spatele lor se iviră misiţii şi negustorii, mai mult greci şi 
armeni, unii îmbrăcaţi în haine arătoase, alţii mai ponosiţi, 
dar toţi cu acelaşi zâmbet mieros. 

— Ce vreţi? întrebă Gherasim, punând schela. 

Câţiva păşiră pe punte, ploconindu-se linguşitor, cu 
mâinile pe piept. Negrilă, care aştepta pe bocaport, cu 
coada zburlită, îşi arătă colții, gata să se repeadă în ei. 

— Aveţi ceva marfă? întrebă tainic unui din vizitatori. 
Plătim bine, bani peşini, numai aur, efendi! 

De la război, imperiul sultanului nu se mai bucura de 
bogăţiile "Ţărilor Române şi, în aşteptarea mărfurilor dulci 
cu care fuseseră deprinşi, negustorii sau misiţii lor umblau 
cu limba scoasă pe chei, întâmpinând hămesiţi puţinele 
corăbii şi barcazuri de la Dunăre, gata să plătească oricât 
pe bunătăţile primite odinioară plocon. 

— N-avem nimic! răspunse Gherasim îndârjit. 

— Ceva trebuie să aveţi; se cunoaşte că magazia-i plină cu 
vârf! 

— Ei, şi ce vă priveşte pe voi? Avem cherestea pentru 
Pireu. 

Un misit, cu ochii urduroşi sub ochelarii plesniţi, făcu un 
pas înainte şi se aplecă la urechea lui Gherasim, arătându-şi 
dinţii ştirbi într-un zâmbet dulceag: 

— Cherestea? Allah, Allah, Allah! Şi dacă-i pentru Pireu, nu 
putem face să se oprească la Stambul? 

Zicând acestea, băgă mâna în buzunarul giubelii şi îşi 
zăngăni punga ademenitor. 

— Plecaţi, n-avem marfă, v-am mai spus! răspunse 
cârmaciul, neademenit nici de zăngănitul banilor, nici de 
zâmbetul lipicios. 

Misitul nu deznădăjdui: 

— Allah, Allah, Allah! Ce om rău! Hai să deschidem 
magazia, poate ai şi altceva, nu doar cherestea. Poate ai 
uitat. Vreo putină cu brânză? Vreun butoi de Cotnari? Ştiu 
un vizir, plăteşte aur, o medgidie ocaua. 


— N-avem nimic, înţelege când îşi vorbesc turceşte! 

— Poate ai vreun chiup cu miere? Sau ceva lână de oaie, 
cumpărăm orice. 

— N-avem! 

— Nici ceva borangic? Hai, nu fii hapsân! 

Dacă văzu că nu-i rost de scăpare, Gherasim ridică din 
umeri, plictisit, se uită la Negrilă, care mârâia arătându-şi 
colții, apoi spuse, zâmbind: 

— Văd că nu pot scăpa de voi! Poftim, uitaţi-vă în hambar! 
Negustorilor nu le trebui mai mult; se năpustiră ca nişte 
corbi asupra bocaportului, fără să se mai uite în jur, fără să 
ţină seama de nimic, fiecare vrând să pună mâna pe marfă 
cel dintâi. Dar n-apucară să facă prea mulţi paşi, că Negrilă 
se zburli din vârful cozii până la urechi şi începu să-şi 

clănţăne fioros colții. 

— Hoţii, Negrilă! strigă Gherasim, izbucnind în râs. Hoţii! 
Şo pe ei! 

Dulăul nu aşteptă mai mult; se lăsă pe picioarele de 
dinapoi, îşi înfipse ghearele în tendă, se îndoi ca un arc - şi 
când se aruncă înainte, pe punte nu mai era picior de 
străin. Misiţii şi negustorii se îmbulzeau pe schelă, care 
pârâia sub picioarele lor, de-ai fi zis că acum se rupe şi-i 
lasă să cadă în Bosfor. 

Negrilă se întoarse triumfător, fluturându-şi coada pe sus, 
scărmănând o bucată de giubea care-i rămăsese în dinţi. 

Echipajul Speranţei se prăpădea de râs, în vreme ce 
oaspeţii nepoftiţi îşi trăgeau sufletul pe chei, înjurând. 
Deprinşi cu câinii adormiţi din Stambul, Negrilă li se părea 
o fiară primejdioasă venită din inima Africii. 

— Ce-a fost cu hărmălaia asta aici? întrebă Anton Lupan, 
ieşind din cabină, unde îşi pusese hainele de oraş. 

— Ia, ce să fie, răspunse Gherasim, l-am învăţat niţică 
negustorie pe câinele ăsta, să nu-i pară rău că a făcut 
drumul până aici! 

— Aşa? Bine! Ei, uite, Gherasime, cred că acum e rândul 
tău să rămâi de vardie. Ismail o fi şi el dornic, ca tot omul, 


să-şi vadă casa, iar pe ceilalţi vreau să-i iau cu mine, să-l 
plimb prin Stambul. 

— Foarte bine, domnule. Şi aşa n-aveam nici o treabă cu 
turcii. Când om ajunge la Pireu, o să fie altceva. 

Cum vorbeau el astfel, din mulţimea care forfotea pe chei 
se desprinse un străin, un om ca la vreo patruzeci de ani, cu 
obrazul măsliniu, cu fes roşu, şalvari verzi şi giubea 
prăzulie, împodobită cu înflorituri de argint, însă roasă de 
timp. Acest necunoscut, după chip armean, care privise 
întâmplarea de adineaurea, părea că-i păstrează lui Negrilă 
un respect deosebit, de aceea, cu toate că avea dorinţa să 
ajungă pe puntea Speranţei, nu îndrăzni să treacă schela, ci 
începu să facă semne de chemare şi temenele, ţinându-se la 
câţiva paşi de marginea cheiului. 

— Ce-i, efendi? întrebă căpitanul mirat, folosind, atât cât 
nu uitase, limba folosită şi de sultan. 

După ce mai făcu încă o temenea, străinul răspunse cu 
glasul dulceag: 

— Vreau să vorbesc cu efendi căpitan. 

— Eu sunt: poftim pe bord. 

— Hm, da... Vă rog, însă, legaţi leul, că-l văd cam supărat! 

— N-avea nici o grijă; dacă eşti om bun scapi teafăr! 
răspunse Gherasim, în locul lui Anton Lupan. 

În sfârşit, armeanul negricios păşi pe punte, aruncând 
priviri speriate către Negrilă, care-şi reluase locul pe 
bocaport, gata să-şi arate colții cum s-o simţi nevoia. 

— Eu sunt Agop, Agop din Bazar, dac-ai auzit, începu 
vizitatorul, apropiindu-se de căpitan, cu o temenea la 
fiecare pas. 

— N-am auzit. Dar ia spune, ce nevoie te aduce la noi? 

— N-ai auzit? Agop. Am avut prăvălie, în Bazar, covoare şi 
giuvaeruri, dar acum, de când a fost războiul, am scăpătat. 
Ah, efendi, sunt om sărac! 

— Şi ce vrei dumneata de la mine? Nici noi nu suntem 
bogaţi. 

Armeanul făcu încă o temenea. 


— Am venit să întreb, fiindcă am aflat unde mergeţi, n-aţi 
vrea să mă luaţi şi pe mine până la Pireu? Vreau să încerc 
ceva negustorie la Atena, poate oi avea noroc mai mult, că 
aici nu mai e de trai pentru un biet armean. 

Căpitanul aruncă o privire întrebătoare spre cârmaci. 
Acesta se apropie, alene, cu mâinile în buzunare, privind 
printre pleoape la oaspetele în giubea. 

— Ia ascultă, jupâne, ce înseamnă aia scăpătat? La mine şi 
la noi ăştialalţi înseamnă să n-ai o para de tutun. La un 
negustor mi se pare că stă altfel socoteala, ia spune, cu câte 
pungi ai rămas? 

— Pot să plătesc, cum nu, plătesc cinstit! răspunse 
armeanul, ocolind întrebarea. 

— Atunci ce treabă ai să te milogeşti de noi şi nu te duci cu 
vaporul? 

— Pe vapor sunt mulţi hoţomani, începu repede Agop din 
Bazar. Am cu mine ceva calabalăc, a, nu, nu sunt lucruri de 
preţ, boarfe de prin casă, ce mi-a mai rămas, un cufăr, un 
balot, câţiva saci. Pe vapor le pierzi urma, pe tine te bagă la 
cabină, calabalâcul la hambar - deasupra pune capacul şi 
până la Pireu ţi-l scotocesc de te lasă fără un ac. 

Lui Gherasim lucrul nu i se părea tocmai curat, dar nici ce 
să piardă n-avea. 

— Şi cât vrei să plăteşti dacă te luăm cu noi? 

— Pentru mine şi pentru bagaj? 

— Da; numai să nu vii pe urmă cu tot bazarul, că stricăm 
socoteala. 

— Nu, frumosule palicar! Un cufăr, un balot, vreo trei 
saci... Ei, cât să plătesc? Cât vrei dumneata? 

Cârmaciul se scarpină în cap: 

— Păi să ne dai trei sute de drahme; cincisprezece icosari. 

Anton Lupan ridică ochii, mirat; preţul i se părea 
nebunesc; cu banii aceştia putea să trăiască timp de o lună 
un vizir din cei mari. În schimb, pe chipul armeanului trecu 
un zâmbet în care se vădea mulţumirea. Dar Agop din 


Bazar îşi alungă repede zâmbetul şi începu să se 
văicărească, frângându-şi mâinile: 

— Cincisprezece icosari? De unde să iau atâţi bani, 
palicarule? Hai, fii om de omenie şi ai milă de un biet 
negustor scăpătat. 

Gherasim stătu o clipă în cumpănă; se gândea că poate 
întrecuse măsura şi-avea să-şi alunge muşteriul, care, 
oricum, nu era de lepădat. Văzându-l aşa, armeanul crezu 
că îl supărase şi se repezi, gâfâind: 

— Cincisprezece ai spus? Cincisprezece îţi dau, c-aşa sunt 
eu, asta m-a dus de râpă, filotimia. Când ajungem la Pireu, 
îţi mai dau şi-un şal de caşmir persan, să-l ai amintire de la 
Agop din Bazar. 

— Bine, jupâne, dă arvuna şi ne-am împăcat! 

— Când plecăm? întrebă armeanul, încercând zadarnic să- 
şi ascundă nerăbdarea. 

— Dacă avem vânt potrivit, plecăm la noapte sau mâine în 
Zori, răspunse de data asta Anton Lupan. Aşa că dumneata, 
efendi Agop, deseară să fii aici cu tot calabalăcul pe care îl 
al. 

După ce numără cinci icosari arvună, armeanul şovăi, 
scoase încă zece, plata întreagă, să fie scăpat, apoi plecă, 
trăgându-se de-a-ndăratelea pe schelă şi făcând câte o 
temenea la fiecare pas. În clipa aceea, căpitanul, care se 
uita după el, simţi o privire ciudată abătându-se asupra sa, 
de undeva din mulţimea de pe chei - o privire scurtă şi 
ferită, pornită dintr-un ochi viclean. Îşi aţinti luarea aminte 
într-acolo, sub îndemnul unei tulburări de neînțeles, dar în 
mulţimea îmbulzită pe mal nu deosebi nici un chip care să-i 
spună ceva, deci se gândi că nu fusese decât o închipuire - 
şi se întoarse liniştit la oamenii din echipaj. 

Aceştia se spălaseră, îşi orânduiseră îmbrăcămintea şi 
erau gata de drum. La urmă se ivi şi Ismail, pe tambuchiul 
de la prova, îmbrăcat cu cele mai frumoase haine de 
marinar pe care le avea, dar în locul bonetei cu fesul în cap. 


— Ei, Ismaile, ce faci, mergi cu noi sau te duci să-ţi vezi 
casa? îl întrebă Anton Lupan. 

Bucătarul ridică din umeri, încurcat, şi, când să spună o 
vorbă, icni, parcă lovit în cap, trăgându-se înapoi un pas, 
alb la faţă şi cu ochii mari. 

E bine să amintim aici, că la vremea aceea, Ismail era un 
om de vreo patruzeci de ani, care cutreierase de flăcău 
Marea Neagră, Marmaraua, Mediterana, Marea Roşie, ba 
ajunsese şi prin Oceanul Indian, pe fel de fel de corăbii, cu 
fel de fel de căpitani, că înfruntase furtuni, luase parte la 
lupte cu pirați, scăpase din naufragii, că într-un cuvânt, era 
un om încercat şi brav. E drept că aşa cum îl ştim, mai mult 
scund decât înalt, cu capul pleşuvit, rotund ca un bostan, cu 
faţa gălbuie, cu nasul ca un boţ de ceară lipit între ochii 
micuţii şi înlăcrămaţi, iar sub nas cu o mustață alcătuită din 
două duzini de ţepi rari, bravul nostru marinar nu avea 
înfăţişarea cea mai potrivită cu vitejia sa. Dar faptele i se 
cunoşteau şi nimeni nu îndrăznea să i le tăgăduiască, nici 
între prieteni, nici între duşmani. 

Deci, tovarăşii săi ridicară miraţi capul să descopere 
pricina spaimei care i se ivise deodată pe obraz. 

În faţa schelei, pe chei, stătea înfiptă o turcoaică, mare şi 
lătăreaţă, bâţâind din picior, cu mâinile în şolduri ca o 
precupeaţă de la noi, nu atât de înaltă cât îndesată, cu sânii 
ca două târne, cu trunchiul ca un poloboc lăbărţat. 
Picioarele, parcă mai groase decât bintele de pe chei, erau 
vârâte în ghete galbene peste care se răsfrângeau şalvarii 
liliachii; în sus avea o feredgea albastră, iar faţa îi era 
acoperită de un iaşmac negru, sub care se ghiceau ochii 
fioroşi, ca ai tartorilor din iad. 

Ismail se mai trase un pas înapoi şi din galben, obrazul i se 
făcu stacojiu. 

— Ghiulsum! izbuti să îngâne, cu glasul firav. Turcoaica 
înaintă după el. 

— A, te-am găsit, hoţomanule! o auziră cei ce ştiau graiul 
otoman. Ai fugit de pe Penelopa, ai scăpat de kir lani, 


credeai că scapi şi de Ghiulsum, hai? 

— Domnule, şoşoti Gherasim, înfiorat, un nume mai 
potrivit nici că se putea! Când îl aud, parcă simt doi ghionţi, 
unul în coaste şi altul în cap! 

— Unde mi te-ai ascuns de astă-toamnă, stârpitură? 
continuă turcoaica, făcând încă un pas. De plecat ai ştiut să 
pleci, dar bani să-mi trimiţi, ioc. Ţi-am vândut catârul, auzi, 
haimana ce eşti! 

Ismail înghiţi un nod şi lacrimă, îndurerat: 

— Ghiulsum! 

— Ţi-am vândut ligheanul şi ibricul cu flori de trandafir. 

— Aman! 

— Ţi-am vândut iataganul, şalvarii de atlas... Covorul de 
Brussa l-am dus la Bazar... 

Ismail se şterse la ochi. 

— Şi-acum unde plecai, pezevenghi bătrân? 

— Veneam acasă, Ghiulsum! 

— Cu haine de ghiaur? Piei din ochii mei şi pune-ţi şalvari. 

Bucătarul se trase de-a-ndăratelea până la prova, unde se 
auzi ducându-se de-a berbeleacul pe scări. Femeia rămase 
în faţa schelei, cu mâinile în şolduri, bâţâind din picior de se 
cutremura cheiul şi bintele vuiau. 

— Domnule, zise Gherasim, spumegând neputincios, ce-ar 
fi să-i asmut pe Negrilă, n-ai vrea? 

Căpitanul îl linişti, cu scaun la cap: 

— 'Ţine-ţi firea, Gherasim; aici sunt treburi de familie şi noi 
nu avem dreptul să ne amestecăm, oricât am fi de mâniaţi! 

După o vreme ieşi şi Ismail pe punte, urcând fără îndemn 
scările, cu şalvari şi giubea. În locul fesului îşi pusese 
turban, răsucit de trei ori - şi aşa îşi simţea capul greu ca 
după chiolhan. 

— Domnule! i se adresă în şoaptă lui Anton Lupan, vorbind 
pe limba acestuia. Dam cinci lire, puteam? 

— Fireşte, e dreptul tău; numai că nu am lire, ci icosari. 

— Icosar bun, schimbam zaraf. 


După ce îşi luă banii, bucătarul se îndreptă spre schelă, cu 
paşi de bolnav. 

— Ismaile, nu uita, la noapte plecăm! îl strigă Gherasim pe 
turceşte, ca să înţeleagă şi nevastă-sa. 

— O să vină când îi dau drumul eu! răspunse Ghiulsum, 
pornind să-şi legene trupul lătăreţ pe chei, la doi paşi 
înaintea nefericitului ei bărbat. 

— Dacă asta mai vine o dată aici, o arunc în Bosfor! scrâşni 
Gherasim, negru în obraz. 

— Nu te prinde; s-ar putea întâmpla tocmai pe dos. Nu te- 
ai uitat la ea? 

Curând Ghiulsum se pierdu în mulţime; Ismail, mai 
pirpiriu, se pierduse înaintea ei... 

— Ei, ghiaurilor, zise Anton Lupan, destul de mâhnit de 
necazul bietului bucătar. Hai acu' să mergem şi noi - restul 
să-l lăsăm în grija lui Allah! 

Aşa se lămuri taina acelor oftaturi pe care le auziseră cu 
toţii în ultima vreme, din ce în ce mai adânci, mai jalnice, pe 
măsură ce se apropia clipa plecării. Mai rămânea să se vadă 
de ce, uneori, bucătarul, în timp ce cu un ochi vărsa lacrimi, 
cu celălalt zâmbea cald şi gingaş... 

CAPITOLUL IX 

„Drum bun, domnule Vaillant!” 

Privit de pe Bosfor, Stambulul, clădit pe coline care se 
ridică de jur împrejur, pare o grădină în amfiteatru, a cărei 
verdeață brăzdează zidurile colorate, turnurile, 
acoperişurile şi cupolele palatelor; numai minaretele zvelte, 
albe, cu balconul lor circular şi cu vârful ascuţit împungând 
cerul, se ridică deasupra, desprinse de restul reliefului, ca 
nişte catarge ale unei corăbii ciudate, o arcă ancorată într-o 
mare bizară de sicomori, nuci, salcâmi, chiparoşi şi platani. 
De departe, toate au puritatea cerului şi-a mării, care ele 
însele înfăţişează aici tot ce poate avea mai pur safirul şi 
smaraldul... 

Urmat de cei patru ghiauri ai săi şi cu Negrilă în cap, 
Anton Lupan porni să cutreiere oraşul. Dar mai întâi, el îşi 


lăsă oamenii să aştepte câteva minute pe chei, la pupa 
Speranţei şi se duse la Căpitănie să lase, după lege, actele 
vasului şi ale echipajului, ca la plecare să le ia gata vizate. 

Făcând câţiva paşi, căpitanul ajunse în dreptul unei table 
de lemn, pusă pe doi stâlpi şi având deasupra o mică 
streaşină. Asemenea table erau prin toate porturile pe care 
le colindase şi orice căpitan, orice marinar, nu trecea mai 
departe până nu se uita pe listele afişate. Aici se înscriau 
vasele pierdute, spre ştiinţa mulţimii, pe vremea aceea 
jurnalele având mai puţin răspândire decât astăzi. 

Un marinar, care venea din India, putea să afle astfel de 
soarta unui prieten al său, a unei rude, sau a unui frate, 
plecat pe alte mări şi a cărui corabie naufragiase. 

Bineînţeles, pe atunci neexistând mijloace de comunicaţie 
ca astăzi, lista nu era niciodată întreagă; se înscriau pe ea 
vasele despre a căror pieire venea să spună un martor. 
Deci, dacă aflai de soarta tristă a unora, nu erai de loc sigur 
că pe lângă acestea nu mai naufragiaseră şi altele, 
întâmplându-se ca despre unele să nu mai vină ştiri 
niciodată. 

Dintr-o obişnuinţă pe care şi-o însuşise în viaţa de port, 
Anton Lupan citi tablele vaselor pierdute, de la un capăt 
până la altul, cum face tot marinarul în clipa când debarcă. 

Din câte trebuiseră să atingă Stambulul, fiind aşteptate de 
negustori, de armatori, de companii de navigaţie, pieriseră 
pe drum în ultima vreme vreo şapte barcazuri, un bric de 
trei sute de tone, două vapoare şi patru caice. 

Căpitanul Speranţei simţi o strângere de inimă; între cele 
două vapoare naufragiate, unul era Helder, sub pavilion 
olandez, cu care navigase cândva până în Indii; acum, în 
drum de la Odesa spre Stambul, fiind prins de furtună şi 
negăsind gura Bosforului, Helder fusese aruncat pe uscat, 
la şapte mile vest de Rumeli Fener; scăpaseră numai şase 
oameni din echipaj... Între cei pierduţi era şi căpitanul van 
Zwoller, pe care Anton Lupan îl cunoştea... 


Tabla vaselor pierdute e un semn de doliu, ca pânza 
neagră care se pune la porţile unde a murit cineva - şi ea 
umple de întristare sufletul oricărui marinar. Dar 
marinarul, după ce se reculege în faţa ei, cu un gând de 
pioşenie pentru fratele repauzat, se duce la vasul său, 
ridică ancora şi porneşte în larg, chiar dacă ştie că odată va 
întregi el lista, căci altfel, dacă ar şovăi, n-ar mai fi marinar. 

Ceva mai târziu, sfârşind şi cu Căpitănia, Anton Lupan se 
întoarse la ai săi, care-l aşteptau - şi porniră cu toţii spre 
oraş, avându-l, cum spuneam, pe Negrilă în cap. 

Echipajul Speranţei îşi făcu anevoie loc prin îmbulzeala 
mulţimii, şi, după câteva sute de paşi, cârmi la dreapta, pe o 
stradă bolovănoasă, care urca dealul pieptiş, cu trepte din 
loc în loc, ceea ce dovedea dintr-o dată că nu putea fi 
străbătută nici de căruţe, nici de trăsuri. În schimb, o urcau 
trudnic hamali, încărcaţi cu poveri. Erau oameni vânjoşi, cu 
pieptul larg, răsuflând ca nişte bivoli şi opintindu-se în nişte 
picioare atât de subţiri, încât, faţă de restul trupului, 
păreau ca fluierele cioplite de Mihu. Purtau şalvari de 
pânză albă, murdară, vestă gălbuie, de stofă groasă, şi fes 
în jurul căruia îşi legau batista. Pe umeri aveau o perniţă, 
îndesată cu câlţi, şi pe ea duceau poveri grele, sub care te 
întrebai cum de nu li se rup ţurloaiele. 

Pe de lături urcau poticnindu-se măgăruşi, încărcaţi cu 
grinzi putrede şi cu bolovani luaţi din dărâmături; dintr-o 
casă arsă sau părăginită în vale, se făcea una nouă, mai sus. 

Strada, cu caldarâmul desfundat, era înţesată de câini 
jigăriţi, plini de râie, de răni, murdari, năpârliţi, flămânzi şi 
cuminţi. Pe-alocuri, în gropi pe care nimeni nu se gândea să 
le astupe, se vedeau, în mijlocul străzii, căţele leproase 
alăptându-şi căţeii orbi, privind cu tristeţe la trecători, la 
hamali, la măgăruşi, care le ocoleau cu obişnuinţă, semn că 
le ştiau din totdeauna aici. 

— Ptiu! făcu Haralamb. Şi ce minunăţie părea, când te 
uitai de jos! 


— Oraş vechi! răspunse Anton Lupan, pe care nu-l mai 
mira ceea ce vedea în jur. Oraş bătrân de două mii cinci 
sute de ani! 

— Şi ce, dacă-i bătrân, nu se poate înnoi, ori măcar 
curăța? 

— Ba s-ar putea, dar vezi tu, aici şi oamenii sunt la fel de 
bătrâni. 

Haralamb ridică din umeri, nemulţumit de tot ceea ce 
vedea, dar mai cu seamă de afurisitul iaşmac. 

Un străin care vine prima oară la Stambul şi nu ia o busolă 
cu el, se rătăceşte în câteva clipe în labirintul lui de străzi, 
străduţe şi ulicioare strâmbe, încălecate, încâlcite, fără 
început şi fără sfârşit, mai ales că toate-s la fel şi aproape 
niciuna nu are vreo tăbliță care să-i amintească numele. 

Înființat cu aproape şapte sute de ani înainte de Christos, 
de către megarieni, neam de greci vestiți în vechime, şi 
trecut pe rând în mâna unor stăpâni feluriţi, oraşul, numit 
la început Bizanţ, a crescut la întâmplare. La început a fost 
prea mic, pe urmă a fost prea mare ca să-l mai poată 
pieptăna cineva. Stăpânii au ridicat palate, turnuri şi ziduri 
de cetate, creştinii biserici, credincioşii moschei, de-ţi 
uimesc ochii şi azi, iar restul s-a făcut din mila lui 
Dumnezeu şi-a profetului. 

Megarienii, de felul lor pescari şi negustori, nu s-au arătat 
atât de războinici ca să-şi poată apăra sălaşul, şi acesta, 
ajuns cu timpul la înflorire, a trecut pe rând în mâna tot a 
altor stăpânitori: perşii lui Darius I, atenienii şi spartanii, 
macedonenii, apoi romanii, de la al căror împărat 
Constantin, Bizanțul şi-a luat numele Constantinopole, 
folosit din greşeală şi azi, spre necazul turcilor. Aceştia au 
pus mâna pe el abia pe la jumătatea secolului al XV-lea, 
după trei înverşunate asedii; l-au făcut capitala împărăției 
turceşti şi de-atunci nu l-au mai dat din mâini. Dar, 
schimbându-i numele în Stambul, ca să se piardă toate 
urmele trecutului, nici n-au băgat de seamă că numele nou 
nu era barem un cuvânt turcesc. Cucerind ei oraşul, au 


găsit aici sumedenie de greci, cum era firesc. Aceştia 
ocupau o mahala, care mai este şi azi, mahalaua Fanarului, 
şi când coborau de acolo după treburile lor, spuneau: eis 
ten polin, ceea ce ar cam însemna: mă duc în oraş. De la 
această vorbă, stâlcită în turceşte, a ieşit nume otoman 
pentru oraşul cucerit. Şi astfel, Istambulul are până azi nu 
numai temeliile rămase de la greci, ci chiar numele pe care, 
fără această lămurire, l-ai crede turcesc. 

Echipajul Speranţei străbătu sumedenie de străzi vechi, 
tot urcând la deal, trecu pe lângă turnul Galatei, ridicat de 
genovezi în secolul al XIII-lea, un turn rotund, cu un rând 
de ferestre ajurate, terminat cu un acoperiş conic, de 
aramă, cu vârful aurit, luă în lung Câmpul Morților, cimitir 
musulman cu morminte vechi, năruite, printre care 
mulţimea din Pera se plimbă cu seninătate şi pălăvrăgeşte 
ca într-un parc - şi ajunse aproape de marginea oraşului, la 
leni Mahalle. 

Iată un loc de unde străinul, zăpăcit de atâtea străzi şi 
străduţe fără nume, pe care le-a străbătut orientându-se 
după soare sau lăsându-se îndrumat de un instinct 
ancestral, ar putea, cu ajutorul unui îndrumător, să-şi dea 
seama de rosturile oraşului. De aici, Stambulul se vede ca în 
palmă, de o parte şi de alta a Cornului de Aur; acesta 
înfăţişează singura lui podoabă care nu se poate murdări, 
nici peste veacuri. 

— De ce-i spune aşa, domnule? întrebă Cristea Busuioc, 
mângâindu-şi barba stufoasă ca a padişahului. 

Există o piatră rară, mai puţin cunoscută decât altele, chit 
că acelea ar fi mai rare decât ea; se cheamă lapis-lazuli şi 
are cel mai curat şi mai frumos albastru-azur care se poate 
închipui. Lapis-lazuli era Cornul de Aur în clipa aceea, căci 
altfel, tăcut precum îl ştim, nu s-ar fi minunat şi n-ar fi 
întrebat plutaşul. 

— Păi fără îndoială îi spune aşa, după forma lui alungită, 
răspunse Anton Lupan; dar mai cu seamă după frumuseţile 
şi bogăţiile care-i îmbracă malurile. 


De la leni Mahalle până jos, la Cornul de Aur, se înşiră în 
pantă suburbiile oraşului, căci adevăratul Stambul e dincolo 
de apă. Acolo sunt mai dese şi moscheile, şi seraiurile, şi 
amintirile strămoşilor. Ca să le vezi şi să le descurci pe toate 
deodată, nu e cu putinţă pentru un ochi şi o minte 
omenească. Mai bine să te opreşti în câteva locuri. lată, 
Bosforul şi Cornul de Aur. De partea asta, Galata, în vale, 
apoi la stânga ei 'Top-Hane, care înseamnă Casa tunurilor, 
fiindcă acolo sunt turnătoriile şi cazărmile artileriştilor - iar 
deasupra, Pera, cartierul modern, unde se află Ambasadele 
şi Legaţiile, Băncile, marile prăvălii, marile hoteluri şi 
restaurante. De partea cealaltă, între Marmara şi Cornul de 
Aur, se întinde Stambulul, cu Marele Serai, în colţul din 
stânga, cu Sfânta Sofia, nu prea departe. Dar mai sunt şi 
alte seraiuri: Aivan-Serai, Agaş-Serai, Aca-Serai, Eski-Serai 
- şi încă... Mai sunt şi alte moschei: a lui Ahmed, cea cu şase 
minarete, a lui Baiazid, a lui Soliman Magnificul, a lui 
Mahomed Cuceritorul, a lui Selim întâiul, a sultanei Valide - 
şi cu asta nu s-au terminat toate. 

Ce poate să vadă din toate astea marinarul care, în drum 
spre Pireu ori spre Marea Neagră, se opreşte aici o zi şi o 
noapte? Cum poate să pătrundă el tainele unui oraş, când 
însăşi municipalitatea lui nu le cunoaşte pe toate? 

Moschei, minarete, cupole, seraiuri, palate, chiparoşi, 
sicomori, străzi desfundate, câini, măgari, hamali, grecoaice 
sulemenite, armence tare oacheşe, turcoaice cu şalvari 
albaştri, ghete galbene şi iaşmac negru pe faţă - să mergem 
mai departe! 

Era încă devreme, şi până la ora prânzului, echipajul 
Speranţei putea cutreiera străzile încâlcite, cu Anton Lupan 
în frunte, Negrilă deschizându-le drumul, nerăbdător, la 
zece paşi mai departe. Trecură pe lângă prăvălii fără uşi şi 
ferestre, care seara se închid cu obloane de scânduri. În 
faţa lor se înghesuiau turcoaice mascate, lacome la 
cumpărături ca atâtea din femeile celelalte, însoţite de 
servitoare negrese, cu zimbile pântecoase. 


Uneori, în jurul lor se vedea câte un eunuc negru, cu 
trunchiul scurt, cu picioarele lungi, cu faţa spână, grasă şi 
lăbărţată, cu gâtul vârât între umeri, uitându-se posomorât 
la mulţime, gata să-şi apere stăpânele nu numai de 
primejdia ghiaurilor, ci şi a credincioşilor. 

Se uitară oamenii noştri prin cafenele, unde turcii, 
armenii, persanii fumau ciubuc şi îşi beau cafelele, în vreme 
ce tinerii greci, plini de ifos, se lăsau pe mâna bărbierilor să 
le vopsească sprâncenele şi să le ceruiască mustăţile. 
Cafenelele erau mai toate la fel, nici prea mari, nici prea 
luxoase: o odaie cu pereţii văruiţi simplu şi îmbrăcaţi în 
lemn până la jumătate; de jur împrejur laviţe joase, 
acoperite cu rogojini împletite din paie; în mijloc o fântână 
de piatră sau de marmură, care aruncă în aer câteva fire 
sărace de apă; pe pereţi, poliţe pentru sculele bărbierilor, şi 
oglinzi rotunde, de fildeş, în care muşteriii să-şi poate 
admira ferchezuiala; în sfârşit, în fund dulapul cu 
narghilele, iar alături cotlonul sub care se fierb, una câte 
una, cu ibricul, cafelele. 

Peste vreo două ceasuri, oamenii noştri trecuseră Cornul 
de Aur, pe unul din cele şase poduri de vase, cutreieraseră 
străzile, văzuseră moscheile, cisternele subterane, ca nişte 
hrube uriaşe, făcute pe vremuri în vederea asediilor - şi se 
aflau la intrarea Bazarului cel mare, nu după vreo 
cumpărătură, ci numai aşa, ca să caşte gura. 

Deodată, leremia, care cerceta curios mulţimea îmbulzită 
în faţă, îl trase pe Anton Lupan de mânecă şi exclamă cu 
mirare: 

— Domnule, ăsta nu-i armeanul de azi dimineaţă? 

— Care armean, leremie? 

— ĂI de s-a milogit să-l luăm cu noi pe corabie. 

— Unde-l vezi? 

— Uite repede, că tocmai dă să intre! 

Pe poarta Bazarului îşi făcea loc cu ifos un om îmbrăcat în 
giubea bogată, cusută cu aur şi bătută cu pietre scumpe, 
pesemne un negustor cu vază, căci mulţimea ii deschidea 


calea, fără cârtire, trăgându-se umilă în lături. Anton Lupan 
nu apucă să-i vadă faţa, ci numai ceafa negricioasă şi 
giubeaua strălucitoare. 

— Fugi de-aicea, leremie! zise, încredinţat că omului său i 
se năzărise. Păi tu nu vezi că ăsta-i negustor cu stare? Ia, 
mai bine hai să dăm o raită şi prin Bazar, şi p-ormă să 
mergem undeva, la vreo ospătărie, să ne punem pântecele 
la cale. Dar, după câte îmi aduc aminte, cred că bucatele de 
aici nu prea au să vă placă; tare mi-e teamă că o să-i ducem 
dorul lui Ismail al nostru, sărmanul! 

— Oare o să mai vină? întrebă Mihu, cu teamă şi tristeţe. 
N-o să-l oprească... 

Dar nu-şi sfârşi vorba, ci rămase cu gura căscată, cu ochii 
cât cepele, la poarta Bazarului. Ismail şi nu altul, cu turban 
şi cu şalvari, cum îl ştia de azi dimineaţă, ieşea dinăuntru, 
voios şi mândru de parcă ar fi fost pe puţin vărul sultanului, 
iar alături mergea, zglobie, o turcoaică micuță, ciripind sub 
pânza iaşmacului. 

— Nene Ismaile! strigă băiatul. 

Văzându-i pe ai săi, bucătarul se opri locului, făcu vesel o 
temenea adâncă, apoi îşi lăsă turcoaica şi se apropie de 
dânşii. 

— Ce-i cu tine, Ismaile? îl întrebă căpitanul, încă 
necrezându-şi ochilor, dar primindu-l cu bucurie. 

— Estem bine, domnule! 

— Şi nevasta? Ce-ai făcut cu ea? Ismail clipi din ochi. 

— Care nevastă? Ghiulsum? 

— Ei da, doar ai plecat cu ea pe chei. Acuma unde ai lăsat- 
0? 

— Acasă! 

— Şi asta, cine e? 

— Asta? Asta altă nevastă: Laleli! 

Auzindu-şi numele, turcoaica scoase un ciripit sub 
iaşmacul subţire şi le făcu străinilor un semn prietenesc, 
fluturându-şi mâna micuță. 


— Ptiu, bătu-te-ar sfinţii de turc păcătos! exclamă 
Haralamb cu pizmă, încercând să ghicească sub iaşmac 
chipul Laleliei, al cărei râs îi arsese inima. 

Ismail se apropie de Anton Lupan, îşi lăsă ochii în jos şi se 
rugă sfios, ca un copilandru: 

— Domnule, mai dam cinci icosari; puteam? 

— Fireşte, Ismaile! Numai ai grijă şi nu-i arunca în vânt, că 
e păcat de ei. 

— Nu aruncam, domnule; dam Laleli. 

Turcoaica râse iarăşi, făcând să-i tremure iaşmacul şi 
mătasea feredgelei, ca străbătute de fiori, îşi flutură încă o 
dată mâna, mai gingaş, mai dulce ca prima oară, apoi porni 
după Ismail, bocănind zglobie cu tocurile-i mici pe 
caldarâmul uliţei, parcă prea aspru, prea nepotrivit cu 
piciorul ei. 

Anton Lupan îl trase de mânecă pe Haralamb, care 
rămăsese cu ochii după ea, tânjind: 

— Haide, haide, băiete, nu-ţi mai strica ochii degeaba! În 
privinţa asta află de la mine: cu turcii nu-i de glumit! 

— Şi cum, domnule, aici poţi să ai câte neveste vrei? 
Auzisem eu, dar credeam că-s gogoşi. 

— Chiar câte vrei, nu, răspunse Anton Lupan. Aşa că mută- 
ţi gândul să rămâi la Stambul. Haremuri mari au numai 
sultanii, vizirii, paşalele şi pe ici, pe colo, negustorii foarte 
bogaţi, fiindcă nu-i uşor să ţii atâtea femei, să le dai 
mâncare aleasă, îmbrăcăminte scumpă, giuvaeruri, să ai 
palat cu odăi pe numărul lor, cu servitoare, cu eunuci şi 
câte mai câte altele. Unde mai pui că dacă o femeie din 
harem naşte, după aceea are dreptul la casa ei, cu altă 
servitorime şi alte cheltuieli. Oamenii obişnuiţi sunt 
îngăduiţi să ţină patru neveste legitime, cu cununie cum se 
spune la noi, dar prea puţini se încumetă să folosească 
acest drept. 

— Atunci se cheamă că Ismail al nostru îşi ţine 
heghemoniconul! zise Haralamb, pizmuitor, fiindcă nu 
putea să uite râsul cu care-l săgetase micuța Laleli. 


— Vai de heghemoniconul lui! îl căină Ieremia, gândindu- 
se la Ghiulsum. 

Anton Lupan porni spre poarta Bazarului. 

— Haideţi, ghiaurilor, că n-am venit aici să trăncănim 
despre Ismail şi haremul lui! 

Bazarul cel mare din Stambul e o hală nesfârşită, întinsă 
pe câteva pogoane de loc, dar mai degrabă poţi să-l 
socoteşti un oraş în mijlocul oraşului, fiindcă are străzile, 
străduţele, ulițele, gangurile şi pieţele lui, toate sub un 
acoperiş drept, cu bolte de sticlă, ca nişte căpiţe de fân; 
prin ele, lumina zilei pătrunde înjumătăţită, odihnitoare şi 
nesigură, ajutându-i negustorului să ascundă cusurul mărfii 
- aceeaşi lumină care ajută femeii, la o vârstă, să-şi ascundă 
urmele anilor de pe chip. 

De o parte şi de alta a străzilor sunt prăvălii, mai mari sau 
mai mici, care în fund au aproape întotdeauna o odăiţă 
ferită, cu câteva trepte mai sus, unde în dulapuri, sipete şi 
lăzi întărite cu fier se păstrează mărfurile de preţ, pentru 
muşteriii avuţi, numai ei îngăduiţi să intre aici. 

Îndeobşte, fiecare stradă îşi are negoţul ei. Una e strada 
prăvăliilor de parfum, unde se vinde esenţă de jasmin, apă 
de trandafir, săculeţi cu mosc, mătănii de jad, de chihlimbar, 
de fildeş, piepteni, oglinzi persane cu chenarul pictat fin - şi 
tot ce au nevoie pentru îngrijirea farmecului lor femeile 
frumoase din Stambul. În alte părţi se vând ţesături, 
mătăsuri şi stofe de Brussa, caşmir indian, cămăşi brodate 
cu fir de aur, şaluri persane, voaluri, brocarturi, tot ce mâna 
omului, de la Londra până la Pekin, a putut să coloreze şi să 
împletească mai iscusit, din bumbac, lână, mătase, aur şi 
argint. 

Pe altă uliţă, sunt prăvăliile de pantofi, ghete şi papuci, 
unde întâlneşti cele mai ciudate încălțări, peste putinţă de 
închipuit pe piciorul unui european. Mătasea japoneză, 
marochinul, catifeaua şi brocartul, în culori vii, roşu, verde, 
galben, sunt folosite pentru a da formele cele mai 
neaşteptate acestui obiect gingaş, care va încălţa picioare 


făcute să umble numai pe rogojini indiene şi covoare de 
Persia. Unele par aşa de mici, încât, sub paietele şi pietrele 
lucioase care le împodobesc, le-ai crede mai degrabă 
cutioare pentru bijuterii. 

Pe urmă vin prăvăliile de covoare, de caftane, cele de 
draperii, de iatagane şi pumnale, prăvăliile unde se vinde fir 
de aur şi argint, cu care se brodează papucii, pungile de 
tutun, vestele, dolmanele. Dar colţul care ascunde cele mai 
mari bogății, peste putinţă de socotit, e cel de arme vechi, 
mai bogat chiar decât toţi sacii de pietre scumpe adăpostiţi 
în prăvăliile de bijuterii. Aici se găsesc săbii de Damasc, 
platoşe, sulițe, şei împodobite cu laur şi pietre de preţ, puşti 
străvechi, cu cremene sau cu fitil, încântând ochiul cu 
măiestritele lor încrustături - tot ceea ce războinicii 
timpurilor au purtat cu ei, de la Gingishan încoace şi poale 
chiar dinaintea lui. 

Trecând prin faţa acestor prăvălii, în care negustorii 
bogaţi ca nişte maharajahi tronau grav în vechiul port al 
islamului, măreţi şi nepăsători în faţa oricărei înnoiri, Anton 
Lupan îşi aminti că mai trebuia să cumpere nişte puşti, dar 
de bună seamă nu din cele aflate aici. 

Tocmai se îndreptau spre ieşire, străbătând uliţa 
covoarelor, când leremia se opri în faţa unei prăvălii şi 
exclamă din nou, de data asta triumfător: 

— Uite, domnule, că nu mi s-a părut! E armeanul nostru, 
văzuşi? 

Într-adevăr, omul în caftan aurit, care intrase pe poartă 
acum un ceas, era aici, în mijlocul prăvăliei, discutând 
însufleţit cu alt negustor, tot atât de scump îmbrăcat - şi 
cum de data asta îl vedea din faţă, Anton Lupan se 
încredinţă că nu putea fi altul decât Agop din Bazar. Doi 
servitori negri, aşezaţi în genunchi, coseau cu mişcări iuți 
gura unui sac îndesat, care, cel puţin pe dinafară, părea 
sărăcăcios, faţă de bogăţiile din jur. Armeanul mai discută 
ce mai discută cu celălalt negustor, scoase de la brâu nişte 
hârtii făcute sul, le desfăcu, îşi băgară amândoi capul în ele, 


părând că fac nişte socoteli şi nu se înţeleg, apoi urcară cele 
câteva trepte şi se topiră în odăiţa din fund. 

— Ia te uită milogul, ce haină are pe el! zise Haralamb, cu 
năduf. Păi ăstuia trebuia să-i cerem treizeci de icosari, dacă 
nu mai mult! 

Anton Lupan ridică din umeri, nepăsător, deşi purtarea 
armeanului îl mira destul. Dar, la urma urmei, pe el nu-l 
privea starea unui negustor, de vreme ce-şi plătea călătoria, 
cinstit. Fireşte, Gherasim ar fi judecat altfel - şi vai de 
pielea bietului Agop dacă ar fi apărut în port cu caftanul 
aurit! 

În faţa prăvăliei, pe partea cealaltă a uliţei, stătea, chircit 
pe caldarâm, cu taraba pe genunchi, un vânzător de tutun. 
Era un bătrân, cu turbanul soios tras până peste ochi, cu 
faţa ascunsă într-o barbă câlţoasă, nepieptănată demult, 
îmbrăcat într-un caftan sărăcăcios, lung până la pământ. 
Lui Anton Lupan i se păru ciudat că se rătăcise aici, pe uliţa 
covoarelor, când în altă parte îşi aveau locul vânzătorii de 
tutun. Poate însă că nu era un negustor, ci un biet turc 
sărac, care încerca să cerşească o para, într-un chip mai 
ferit. De aceea se apropie de el, luă o pungă de tutun 
fărâmat, cu gândul să i-o dea lui Ismail, întrebă de preţ şi 
aruncă pe tarabă câţiva ikilici4, de două sau de trei ori cât 
s-ar fi cuvenit. 

— Allah să te ocrotească pentru bunătatea ta! îi mulţumi 
cerşetorul, ducându-şi mâna la frunte şi înclinându-se umil. 

Cu toate că nu stătuse prea mulţi ani în Turcia şi nu 
vorbea limba ţării fără cusur, pe Anton Lupan îl izbi un 
oarecare accent străin, pe care nu l-ar fi putut avea decât 
un ghiaur turcit; dar bătrânul vânzător de tutun îi păruse la 
început cel mai curat urmaş al profetului, de aceea îşi 
îndreptă curios ochii asupra lui. Bătrânul lăsase ikilicii pe 
tarabă şi se uita nepăsător în prăvălia unde cei doi servitori 
negri sfârşeau de cusut sacul ponosit. 'Tocmai atunci uşa din 
fund se deschise, lăsându-l să treacă pe Agop din Bazar, 
urmat de celălalt negustor, fiecare cu câte un sipet în mâini. 


În clipa aceea, în ochii bătrânului se aprinse un fulger 
scurt care pieri numaidecât. Dar asta fu de ajuns ca Anton 
Lupan să încerce aceeaşi tulburare ciudată ca azi 
dimineaţă, pe chei, când i se păruse că simte în mulţime 
văpaia unei priviri omeneşti. Rămase în loc, mai mult mirat 
decât neliniştit, cu ochii la vânzătorul de tutun. Acesta 
stătea nemişcat, privind în prăvălia de peste drum - şi era 
atâta nepăsare, atâta oboseală în ochii lui adormiţi, încât 
căpitanul Speranţei nu se mai îndoi că începuse să aibă 
năluciri. 

Şi totuşi, în aceeaşi zi, avea să i se întâmple ceva 
asemănător, dar nespus mai ciudat. 

Era curând după prânz. Înaintea mesei intrase la un 
armurier, cumpărase patru revolvere şi trei puşti Holland- 
paradox, o armă renumită, uşoară faţă de calibrul ei, cu 
două ţevi, una pentru glonţ, alta pentru alice, puţind deci fi 
folosită în împrejurări felurite. Prânzise, împreună cu 
ceilalţi, într-o locantă din Galata - şi, după ce îşi trimisese 
oamenii în port, cu armele şi cu pachetele de cartuşe, 
urcase dealul şi intrase în holul noului hotel Pera-Palace să 
frunzărească ziarele străine, fiindcă de câteva luni nu mai 
ştia nimic din cele ce se întâmplau în lume. 

Tocmai când intra pe uşă, un negru pitic, cu un turban mai 
mare decât tot trupul lui, cobora de la etaj un geamantan 
cu burduf, desigur al unui călător care părăsea hotelul. 
Anton Lupan privi geamantanul, ros de timp, împestriţat de 
etichete în parte şterse sau căzute, semnele hotelurilor pe 
unde trecuse posesorul lui. 

Poate un ochi priceput, de turc, ar izbuti să deosebească 
un câine din Galata de unul din Stambul. Se poate întâmpla 
ca primul să aibă albeaţă în ochiul stâng, iar al doilea în 
ochiul drept, ori coada unuia să fie mai scurtă cu un deget 
decât a celuilalt, deşi proverbul zice să nu te bizui pe coadă 
când vrei să faci deosebiri între câini. Dar hai să zicem că 
un ochi de turc... Ei bine, aş vrea să-l văd pe turcul acesta 
cu ochiul isteţ, capabil să găsească deosebiri şi să 


stabilească identități pe baza unor amănunte greu de 
descoperit - aş vrea să-l văd într-un hotel, unde se perindă 
mii de călători, fiecare cu bagajul lui, cum ar deosebi un 
geamantan de altul, fireşte dacă ar fi vorba de geamantane 
lucrate în acelaşi chip? 

Anton Lupan privi geamantanul, în treacăt, şi i se păru 
cunoscut. După ce făcu un pas, întoarse capul şi îl privi din 
nou; negrul pitic îl lăsase în faţa uşii, aşteptând să coboare 
posesorul lui. Da, întâlnise undeva un geamantan 
asemănător, îl ştia bine, îl avea în ochi şi se silea să şi aducă 
aminte unde-i văzuse şi-n ce împrejurări. 

„Încep să am năluciri!” îşi zise din nou, gândindu-se la cele 
întâmplate peste zi. 

Apoi se aşeză într-un fotoliu din pai de orez, îndulcit cu 
perne de puf, ceru o cafea şi începu să frunzărească ziarele, 
lăsând în plata domnului şi geamantanul şi celelalte 
gânduri. Peste câteva clipe, o umbră i se aşeză pe chip - şi, 
fără să vrea, strânse tulburat ziarul în mâini; o scurtă 
telegramă de la Londra vestea că Charles Darwin era 
bolnav, cu puţine speranţe de a se mai însănătoşi. 

Numele acestui om de ştiinţă rămânea legat de planul lui, 
mai aştepta încă un sprijin de la el, nu se gândea să plece la 
drum înainte de a-l vedea şi a-i cere încă o dată sfatul, de 
rândul acesta prin viu grai, nu pe calea scrisorilor, 
neîndestulătoare când ai nevoie nu doar de îndrumări ci 
mai cu seamă de o încurajare, care să capete sensul unei 
învestiri. Rămas singur, Anton Lupan simţea nevoia să aibă 
asupra sa umbra proteguitoare a marelui cercetător, care 
să înlocuiască măcar în spirit lipsa lui Pierre Vaillant. 

Şi iată că, pierdut fiindu-i prietenul, era acum primejdie 
să-l piardă şi pe adevăratul însufleţitor al acestei călătorii. 

Anton Lupan lăsă ziarul din mâini şi căzu pe gânduri, sub o 
perdea cenuşie ţesută de mâhniri şi îndoieli. O clipă flutură 
şi descurajarea asupra lui - apoi şi-o scutură; acum, orice ar 
fi fost să se întâmple, nu mai avea dreptul să se lase înfrânt, 
fiindcă, la drept vorbind, drumul era început. Avea o 


corabie gata de plecare şi şase oameni care îl aşteptau în 
port. Gândindu-se la ei, chipul i se însenină, ca şi când o 
rază de soare, străbătând fumul de tutun, aşezat în valuri 
dese sub plafon, s-ar fi îndreptat asupra lui. 

Holul era plin de lume, cea mai mare parte europeni, 
oameni de afaceri sau turişti în haine de sport, cu aparate 
fotografice şi binocluri atârnate de gât, forfotind printre 
mese, agitaţi şi nerăbdători, în aşteptarea dragomanului 
care să-i plimbe prin Stambul. Se vorbeau felurite limbi, în 
gura mare sau mai potolit, şi toate dădeau un zumzet care 
pe un oriental l-ar fi adormit numaidecât, cum de altminteri 
se şi întâmpla cu cei câţiva musulmani, rătăciţi ici-colea, şi 
picaţi în somn, cu ciubucul stins. 

Deodată, în acest zumzet adormitor, căpitanul Speranţei 
auzi un glas spunând mieros, glasul tuturor portarilor de 
hotel: 

— Bon voyage, monsieur Vaillant! 

Fără îndoială că o clipă, mintea obosită încercase să se 
odihnească, fără voia lui, lăsându-l în acea toropeală nici 
rea, nici plăcută, care îţi umple creierul de furnicături. 
Anton Lupan îşi scutură capul, buimac. Visase şi cineva 
pronunţase în vis numele cunoscut? în clipa următoare sări 
în picioare, aproape înnebunit. Geamantanul! Acum îşi 
amintea: era al lui Pierre! Da, se învechise, dar îl 
recunoştea, nu-şi dădea seama cum, poate prin acel 
amănunt pe care îl înregistrează numai ochiul - şi nu ţi-l 
transmite niciodată, conştient. 

Geamantanul nu mai era în faţa uşii, îl luase un om care 
ieşea tocmai atunci, grăbit; îl zări numai din spate, o 
frântură de secundă, fiindcă lumea care forfotea printre 
mese îi acoperea vederea. Nu-şi dăduse seama dacă era 
înalt sau scund, tânăr sau bătrân, dar cine-ar fi putut fi altul 
decât Pierre, pe care ani de zile îl socotise pierdut? 
Îndoielile lui, stârnite de mărturia nelimpede a bătrânului 
Ifrim, îşi dovedeau temeinicia abia acum, dar şi-o dovedeau 
din plin! 


Anton Lupan se repezi spre uşă, îmbrâncind lumea, ca 
ieşit din minţi, strigând: 

— Pierre! Pierre! Pierre! 

Oamenii îl priveau miraţi, dar nimeni nu se dădea la o 
parte din drum. Când ieşi pe uşă, se pomeni într-o mulţime 
de trecători care împestriţau strada în sus şi în jos. Se uită 
într-o parte, apoi în alta, dădu să facă un pas la deal, se 
răzgândi, o luă fuga la vale, până la primul colţ, cercetă 
strada care se deschidea în dreapta, plină de câini dar fără 
nici un om - şi, dându-şi seama că zadarnic ar mai fi căutat 
aici, se întoarse la hotel, gâfâind. 

— Cine era domnul care a plecat acum? îl întrebă pe 
portar, gata să-l ia de gât. 

Acesta îl privi mirat, apoi răspunse nepăsător: 

— Domnul Pierre Vaillant! 

Lui Anton Lupan îi veni sângele în obraz. 

— Eşti sigur, Pierre Vaillant ai spus? strigă, întinzându-se 
peste contoar şi apucându-l pe portar de reverul hainei. 

— Liniştiţi-vă, domnule, că speriaţi lumea! într-adevăr, 
oamenii din hol începeau să se strângă în jur, nedumeriţi, 
întrebându-se unii pe alţii ce s-a întâmplat. Anton Lupan îşi 
luă capul în mâini. 

— Spune-mi, te rog, continuă, de data asta cu glasul 
liniştit, îl cunoşti de mult pe domnul Vaillant? 

— De când s-a deschis hotelul, adică de vreo trei ani, vine 
regulat la noi. 

— Eşti sigur că nu te înşeli asupra numelui? Portarul 
zâmbi, sigur de el, şi deschise registrul de pasageri. 

— lată, domnule, datele din paşaport, căci, după cum ştiţi 
prea bine, poliţia ne obligă să verificăm cu grijă actele 
străinilor. Vedeţi şi dumneavoastră: Pierre Vaillant, inginer, 
supus francez, născut la Saint-Malo, 8 august 1842... 

Anton Lupan răsuflă adânc. Acum nu mai putea fi nici o 
îndoială, Pierre trăia... Dar ce taină ascundea cu el? Şi, mai 
ales, cum îl putea regăsi? 


— Nu ştii unde a plecat? Să nu ţi se pară ciudat că te 
întreb atâtea, dar mi-e prieten bun şi de ani de zile îl 
credeam pierdut. 

— Nu ştiu, răspunse portarul, însă cred că n-a părăsit 
Turcia. După câte am auzit, are lucrări în mai multe locuri, 
mai cu seamă peste Bosfor, în Anatolia, şi mai tot timpul e 
plecat. Aici vine de câteva ori pe an, probabil pentru treburi 
la minister. 

— Nu ştii cum i-am putea da de urmă? Nu are prieteni, 
cunoscuţi, nu-ţi aminteşti de cineva care venea să-l vadă 
aci? 

Portarul clătină din cap: 

— Nu, domnule; cred că l-am văzut totdeauna singur şi nu- 
mi amintesc să-l fi căutat cineva. 

Anton Lupan mulţumi, se îndepărtă câţiva paşi şi se aşeză 
într-un fotoliu. Mai întâi trebuia să se liniştească şi să 
cugete nepripit. De vreme ce Pierre trăia, într-un fel sau 
altul avea să-i găsească urma. Trebuia să-şi facă un plan... 

Deocamdată nu mai putea îi vorba să plece azi. Cobori în 
port, să-şi vestească oamenii; probabil că venise şi Agop din 
Bazar, cu care avea să fie mai greu, dat fiind că acesta se 
grăbea. 

Pe drum, străbătând străzile Galatei, mintea i se limpezi şi 
îşi simţi sufletul mai senin. Îl stăpânea o fericire calmă şi 
adâncă, pe care n-o întuneca decât gândul că, dacă ar fi 
avut mai mult noroc, dacă şi-ar fi ridicat o clipă mai 
devreme ochii din ziar, acum poate ar fi fost împreună cu 
Pierre Vaillant. Ce fericire, să-l ducă pe puntea Speranţei, 
să-i arate... Aici îl cuprindea din nou neliniştea... Ce se 
întâmplase cu el, atunci, după atacul piraţilor, cine-l salvase, 
unde dispăruse atâta vreme, de nu-i putuse găsi urma? 

Dacă ar fi ridicat ochii o clipă mai devreme! Deodată simţi 
că i se face lumină în cap. Unde s-ar fi putut duce un călător 
care plecase de la hotel, luându-şi bagajul, dacă nu la gară 
sau în port? Trebuia să se grăbească şi, cine ştie, poate 
dădea de el. 


Ultima parte a drumului o făcu în fugă; peste câteva 
minute era pe bord, abia trăgându-şi răsuflarea. Oamenii 
stăteau la taifas, aşezaţi pe bocaport, împărtăşindu-şi 
impresiile după raita dată prin oraş. 

— Băieți, li se adresă Anton Lupan, înfrigurat, cred că n-o 
să mai plecăm noaptea asta. Aşteptaţi-l pe armean şi dacă 
nu-i convine să-şi amâne plecarea, spuneţi-i că peste o oră 
mă întorc şi-i dau banii înapoi. 

— Ba nu-i dăm nimic! răspunse Gherasim, ursuz. Să 
aştepte; corabia nu-i vapor, să plece după ceas. 

— Bine, despre asta vorbeşte tu cu el. Dar acum, în primul 
rând, ia-ţi picioarele la spinare, du-te până în capătul 
cheiului, vezi ce vapor pleacă şi cercetează printre 
pasageri, poate găseşti un francez, Pierre Vaillant... 

— Pierre Vaillant, domnule? întrebă cârmaciul, făcând 
ochii mari, ca şi restul echipajului. 

— Da; pare-se că n-a pierit, ci e viu şi sănătos. Dacă-l 
găseşti, adă-l încoace pe sus, dar hai, pleacă repede, nu mai 
pierde vremea. Voi, ceilalţi, staţi aici, până mă întorc. 

După ce făcu un pas pe chei, Anton Lupan se opri: 

— leremie, vino şi tu! 

— Să-mi iau puşca, domnule? 

— la-ţi ce vrei, numai vino fuga! 

Străbătură amândoi în goană podul de vase peste Cornul 
de Aur, lăsară în dreapta clădirea vămii noi şi curând după 
aceea se aflau pe peronul gării de la Caic-hane. Pleca un 
tren peste o jumătate de ceas, dar călătorii musulmani, care 
vin la gară cu zece ore mai devreme, se aflau de mult în 
vagoane, privind răbdători pe geam; unii îşi făceau 
rugăciunea, îngenuncheaţi pe coridoare sau în spaţiul 
dintre bănci; ceilalţi se simțeau datori să nu-i tulbure, şi 
dacă doi asemenea credincioşi se aflau la rugăciune, la un 
capăt şi la altul al coridorului, nimeni nu mai putea urca sau 
cobori din vagon. 

Anton Lupan străbătu anevoie trenul, în multe locuri fiind 
nevoit să facă sărituri ca la circ peste vreun cap în turban, 


prosternat cu fruntea la pământ, şi se alese cu înjurături 
cumplite din partea celorlalţi credincioşi: 

— Câine de ghiaur! Dar-ar ciuma în tine! Stârpi-ţi-ar 
nevasta! 

Pierre Vaillant nu era nicăieri; Anton Lupan rămase pe 
peron până la plecarea trenului, aşteptându-l zadarnic. Află 
că alt tren pleca peste un ceas, din gara Haidar-Paşa, pe 
malul Anatoliei. 

Alergă la chei, cu leremia după el, tocmi un caic lung şi 
îngust, cu trei barcagii, şi le porunci să tragă din răsputeri, 
spre insulele Prinkipo. Ajutată de curent, barca străbătu cei 
patru kilometri până la gara maritimă, în mai puţin de 
jumătate de ceas; gara de călători se afla la câteva sute de 
paşi. Anton Lupan îi făcu în fugă şi ajunse la timp ca să 
poată cerceta trenul, înţesat de aceiaşi credincioşi, de la un 
capăt până la altul; Pierre Vaillant nu era nici aici. Nu 
încăpea îndoială că rămânea numai vaporul; oraşul nu avea 
decât aceste două gări şi dacă nu plecase pe aici, un 
călător, ca să dispară, ar fi trebuit să poată zbura prin 
văzduh. 

Caicul îi duse de-a dreptul la cheiul Galatei, în locul unde 
era ancorată Speranţa. 

— Ei, Gherasime, l-ai găsit? strigă căpitanul sărind pe 
punte şi aruncând priviri nedumerite în jur, mirat că nu-l 
vedea pe Pierre Vaillant. 

Cârmaciul ridică din umeri: 

— Nu este, domnule; pleacă doar un vapor, deseară, şi l- 
am căutat din cabină în cabină, am cercetat şi registrul de 
călători, am întrebat pe toată lumea... 

— Atunci nu poate fi decât în Stambul; rămânem aici şi 
mâine, să-l mai căutăm, hotări Anton Lupan. lată ce-o să 
facem, băieţi - trebuie să-mi daţi o mână de ajutor, leremie, 
ţine un icosar şi întoarce-te la gara Haidar-Paşa. Tu, 
Haralamb, du-te peste Cornul de Aur, la gara de la Caic- 
hane€. Rămâneţi acolo până mâine la prânz, vedeţi ce 
trenuri sunt şi nu scăpaţi din ochi nici un călător... 


Mai departe, le descrise înfăţişarea lui Pierre Vaillant şi 
mai ales geamantanul, care putea fi recunoscut după 
mulţimea etichetelor de hotel. 

— Dacă vedeţi pe cineva că seamănă cu prietenul meu, aşa 
cum vi l-am descris, vă apropiaţi de el şi-l întrebaţi. De 
altfel, n-o să vă fie greu, fiindcă nu sunt prea mulţi călători 
europeni. Tu, Gherasime, să nu scapi portul din ochi; vezi 
dacă nu mai pleacă vreun vapor, vreo corabie, orice, la 
noapte sau mâine, iscodeşte, întreabă peste tot... 

Nu sfârşise bine de vorbit, când schela se auzi scârţâind, 
sub un pas sfios, şi Ismail se ivi pe punte, ruşinat, cu capul 
în pământ. 

— Domnule! zise, apropiindu-se de Anton Lupan, mai mult 
mort decât viu. Mai dam cinci lire, puteam? 

Căpitanul ridică din umeri, încurcat. Punga lui kir Leonida 
nu era fără fund, şi până să pună mâna pe bani la Pireu... E 
drept că mai luase cincisprezece icosari de la Agop din 
Bazar. 

— Nu puteam dam, domnule? întrebă Ismail, speriat. 

— Dacă ai nevoie, fireşte că o să-ţi dau. Numai că n-ai 
picat în momentul cel mai potrivit. Şi p-ormă, o să 
trebuiască să facem o socoteală; ceilalţi n-au luat până 
acum nimic... Dar ce naiba faci cu atâţia bani? 

— Pentru nevastă, domnule, trebuie dam. 

— Păi nu i-ai mai dat cinci icosari la prânz? 

— Dam Laleli. Acum trebuie dam Mufide. 

Şi Ismail arătă cu mâna spre chei, unde aştepta o 
turcoaică înaltă şi subţire ca un minaret. 

— Dar tu ai un harem întreg! strigă căpitanul, ridicând 
braţele spre cer. Barem spune-mi o dată, să-mi pot încheia 
socotelile şi eu: cu asta ai terminat, păcătosule? 

— Mai este una, Valide, răspunse bucătarul, sfios. 

— Ei bine, iată cinci icosari pentru Mufid€, şi cinci pentru 
Valide, dar alţii să nu-mi mai ceri! Ce, vrei să ne vindem 
vasul pentru haremul tău? Hai, du-te la Mufide şi până 
mâine la prânz să nu te mai prind pe-aici! 


— Nu plecam noaptea? întrebă Ismail, înviorându-se. 

— Nu! Şi să ştii că alţi bani nu-ţi mai dau! Nevestele tale 
ne costă prea scump! 

— Valide făceam saraigli, mâine aduceam. Saraigli Valide 
bun-bun! 

După ce bucătarul plecă, rostogolindu-se ca o geamandură 
pe lângă Mufid€, Anton Lupan porni în oraş. Întâi se duse în 
Pera, la legația Franţei şi, cu toate că după prânz birourile 
erau închise, izbuti să găsească un secretar de la consulat. 

— Cunoaşteţi un inginer, Pierre Vaillant, supus francez, 
care locuieşte în Stambul? 

— Personal nu-l cunosc, dar ştiu de el, răspunse 
secretarul, binevoitor. Şi-a reînnoit paşaportul anul acesta; 
chiar eu i l-am făcut. 

— Şi atunci cum de nu-l cunoaşteţi personal? 

— Fiindcă nu a venit aici, ci a trimis un servitor de la hotel; 
asta se obişnuieşte, mai ales la Stambul, cred că ştiţi. 
Probabil că domnul Pierre Vaillant e foarte ocupat... 

Anton Lupan plecă mai liniştit. Nu făcuse nici un pas 
înainte, dar de data asta era sigur că nu mai putea fi nici o 
încurcătură la mijloc şi că îl va găsi pe Pierre. 

Până seara cutreieră străzile din Pera, intră prin cafenele, 
prin holurile hotelurilor, se uită după trecători, sperând că 
şi întâmplarea i-ar putea fi de folos, deşi se bizuia mai mult 
pe oamenii săi, puşi să păzească gările. 

Ar fi trebuit să treacă şi pe la birourile Lloyd-ului5, ca să 
asigure corabia, aşa cum le făgăduise oamenilor, dar socoti 
mai potrivit să facă treaba aceasta la Pireu. 

Când se întoarse în port, tocmai sosea şi Agop din Bazar, 
cu o caravană întreagă de măgăruşi şi de hamali. Nu avea 
un cufăr, ci două, nu un balot, ci trei, şi pe deasupra vreo 
zece saci. Din păcate, Gherasim nu era aici, ca să-l judece 
după cum s-ar fi cuvenit. Dar nici nu fu nevoie de el, căci 
armeanul, văzând nedumerirea de pe chipul lui Anton 
Lupan, se apropie, făcând temeneli adânci, în giubeaua 
ponosită pe care o purta la început: 


— Efendi căpitan să nu fie supărat, începu cu glas mieros, 
s-a întâmplat să adun mai mult calabalăc; nici eu n-am ştiut. 
Dar am să plătesc cinstit. 

— Despre asta ai să te înţelegi cu cârmaciul meu, 
Gherasim, când o veni. 

— De ce să aşteptăm până atunci? Ne-am înţeles cu 
cincisprezece icosari, mai pun încă cinci. 

Anton Lupan nu-şi dădea seama dacă e mult sau puţin şi 
zăbovi cu răspunsul. 

— Încă zece! se repezi Agop, dacă văzu aşa. Încă 
cincisprezece! Cu totul treizeci. 

Neprimind nici un răspuns, căci căpitanul îl privea mirat, 
armeanul băgă mâna în buzunar de unde scoase o pungă 
plină cu vârf, şi zise grăbit: 

— Patruzeci, dacă treizeci e prea puţin. Plătesc chiar 
acum: ce vrei, lire, napoleoni, icosari? 

— Mi-e totuna, numai că am să-ţi dau o veste proastă: nu 
mai plecăm la noapte, ci zăbovim încă o zi. Dacă eşti grăbit, 
caută alt căpitan. 

Armeanul se trase înapoi, clătinându-se, de parcă l-ar fi 
lovit cineva în cap. Câteva clipe rămase ţeapăn, cu ochii 
holbaţi, pe urmă aruncă o privire pe chei, la hamalii care 
aşteptau. 

— Pe cine să mai caut acum? Dacă ne-am învoit, merg cu 
dumneata. Dar mâine plecăm, nu mă amâi iar? 

— Nădâăjduiesc că nu, deşi sigur nu poate fi nici Allah. 
Dacă om avea vânt potrivit... 

— Bine! încuviinţă Agop, dându-şi seama că n-avea încotro. 
Putem să urcăm bagajele? 

— Fireşte! Hei, Cristea, ia desfă bocaportul. Şi tu, Mihule, 
ai grijă de Negrilă al tău, să nu ne lase muşteriul fără 
giubea! 

Pe chei stătea un funcţionar de la vamă, uitându-se 
nepăsător la sacii lui Agop, dar aruncând din când în când 
câte o privire temătoare în lături, să vadă dacă nu vine 
altcineva. După ce îşi văzu calabalăcul încărcat în hambar, 


armeanul se apropie de el, îi strecură ceva în buzunar, 
primi o hârtie cu peceţi - şi se întoarse pe punte, răsuflând 
uşurai. 

— Acum poţi pleca liniştit, îi spuse Anton Lupan. Să fii aici 
mâine spre prânz. 

Armeanul se sperie: 

— Să plec? De ce să plec dacă am plătit? Rămân aici! Şi se 
aşeză repede pe hambar. 

— Nu te alungă nimeni, domnule, răspunse căpitanul, 
ridicând din umeri. Credeam că mai ai treburi prin oraş. 

— Ce treburi să am? Nu mai am nimic; sunt un negustor 
scăpătat. 

Peste vreo oră se întoarse şi Gherasim; până a doua zi nu 
pleca nici un vapor, nici o corabie, nici măcar un barcaz. 

— Unde-l culcăm pe armeanul ăsta? îl întrebă Anton 
Lupan. Are de gând să rămână aici peste noapte. Să-l chem 
în cabină la mine, sau îl luaţi voi, la prova? 

— Păi să vedem ce zice şi el... Hei, jupâne, vino să-ţi alegi 
culcuşul! Vrei cabină de lux, sau te mulţumeşti cu una mai 
aşa? Să ştii că pentru asta mai dai un icosar, fiindcă partea 
dormitului n-am pus-o în preţ. 

Agop se lăsă mai greu pe capacul hambarului. 

— Nu merg în cabină; eu dorm aici. Am pernă şi pătură să 
mă-nvelesc. 

— Uite la el, zgârciobul! îi şopti Gherasim lui Anton Lupan. 
E în stare să-şi rupă oasele pe scândură, pentru un icosar. 

— Iartă-l, Gherasime, că ne-a plătit destul! Ştii cât am luat 
de la el? Patruzeci de galbeni zimţuiţi! 

— Cum asta, domnule? 

— Uite, a mai avut ceva calabalăc. Gherasim râse, 
mulţumit: 

— Domnule, bag seama că începi să înveţi meseria. Ei, 
dacă-i aşa, să ne purtăm mai blând cu dumnealui... Efendi 
Agop, vino că am glumit! Pentru cabină nu trebuie să mai 
plăteşti nimic. 

Spre mirarea lor, armeanul nu se urni din loc: 


— Mulţumesc, eu dorm aici, cum am spus. Nu pot să dorm 
în cabină, că sufăr de năduf. 

— Da' de unde năduf! şopti Gherasim. Nu l-am văzut eu 
cum alerga pe chei, ca un ogar? 

Apoi spuse tare, stăpânindu-se cu greu să nu izbucnească 
în râs: 

— Bine, efendi Agop! Dormi unde vrei, dar să ştii că pe 
punte, mai mare e dulăul ăsta; îl cheamă Negrilă şi vine de 
la oi; mai departe înţelege-te cu el cum ştii! 

În noaptea aceea, Anton Lupan dormi neliniştit; se întreba 
ce-or fi făcând Haralamb şi Ieremia în gări - şi-i părea rău 
că seara nu mai dăduse o fugă pe la ei, deşi mai cu seamă 
până la Haidar-Paşa, era drum destul. Îl auzea afară pe 
Agop gemând şi pe Negrilă mârâind - şi, cu toată neliniştea, 
câteodată îl apuca râsul. Îi era drag câinele acesta 
ciobănesc, coborât din munţi, care nu văzuse niciodată o 
corabie, dar care înţelesese de la început, fără să-l fi învăţat 
nimeni, că rostul unui câine aici era să păzească puntea, ca 
pe ograda lui stăpână-su. Aici cine era stăpânul lui? Mihu, 
Gherasim, Ismail? 'Toţi şi niciunul... Dar stăpânul lor, al 
acestor oameni vrednici şi ascultători, al lui leremia, al lui 
Cristea Busuioc şi-al celorlalţi, cine era? El, Anton Lupan? 
Desigur, aşa s-ar fi putut numi, dar el nu se simţea stăpân, 
ci căpitan - şi numai atât! 

Venise de departe, ridicase în picioare o corabie aruncată 
pe țărm şi adunase în jurul lui câţiva inşi, necunoscuţi. 
Acum, toţi aceşti oameni erau strânşi mănunchi. Simţi 
deodată o mare căldură pentru ei, pentru tot ce era în jur, 
pentru tot ce făcuseră împreună, din ziua când 
dezgropaseră corabia din nisip, pentru tot ce le rămânea de 
făcut - şi le rămânea de făcut tuturor laolaltă, tot ce visase 
el cu Pierre Vaillant din ziua când găsiseră cartea lui 
Darwin şi jurnalul bătrânului corsar; nimic nu-i mai putea 
împiedica să plece la drum, poate chiar în acest an, fiindcă 
prietenul dispărut nu pierise, aveau să-l găsească - şi 


mările li se deschideau libere în faţă, liber li se deschidea 
întinsul ocean... 

Mările li se deschideau în faţă? Pe la prânz aveau să vadă 
că piedici serioase încercau să năruiască acest vis înaripat. 
Anton Lupan se sculă înaintea zorilor, îl lăsă pe Agop din 
Bazar dormind deasupra bocaportului, pe Cristea Busuioc 
de vardie şi pe Negrilă mârâind, cu ochii la omul străin. În 
gara de la Caic-hane îl găsi pe Haralamb moţăind într-un 

colţ, pe peron. 

— Nu-i nevoie să stai tot timpul aici; între trenuri, du-te şi 
mai plimbă-te prin oraş, dar ai grijă să-ţi iei postul în 
primire, la timp. 

Apoi se urcă în barcă, se duse la Haidar-Paşa - şi cu 
Ieremia făcu la fel. 

Pierre Vaillant nu se ivise nicăieri. 

Pe la ora şapte, când soarele apucase să se ridice bine pe 
cer, Anton Lupan era înapoi, în port. Îl mai trimise încă o 
dată pe Gherasim să vadă dacă nu pleca vreun vapor, iar pe 
Mihu şi pe Cristea Busuioc îi îndemnă să se ducă prin oraş, 
cu rândul, ca să nu stea amândoi de pomană la bord. 

Mai bine nu i-ar fi trimis! Întâi se duse plutaşul, cu barba 
în vânt, cu toporişca la brâu, păşind visător, după firea lui. 
Pe vremea aceea, cheiul Galatei avea binte de lemn; Cristea 
Busuioc le cercetă din loc în loc, pipăind lemnul, 
încercându-l cu unghia, suspinând - era lemn românesc, 
brad din Carpaţi, trunchiuri groase, încercuite cu fier şi 
bătute trudnic în pământ; se mai uită un timp pe la corăbii, 
stând falnic pe mal, cu mâinile în brâu, fără să simtă forfota 
din jurul lui - apoi, terminând cu portul, porni pe străzile 
Galatei, în sus, oprindu-se uneori pe la uşile caselor, 
încercând lemnul cu toporişca şi oftând. 

Peste vreo două ceasuri, când se întoarse, Mihu îl văzu 
legănându-se, scuturând din cap, cu ochii tulburi, ca omul 
băut, şi socoti că plutaşul, înfrângând cumpătarea sa 
cunoscută de toţi, intrase într-o prăvălie şi trăsese la măsea 
rachiu ori ce altă naiba băutură se găsea pe-aici - lucru 


care îl mâhni mult, fiindcă până atunci îl socotise pe Cristea 
Busuioc curat ca un sfânt. 

— Ce făcuşi, nene Busuioc? îl dojeni, uitându-se la el 
strâmb. 

În loc să răspundă, plutaşul prinse să se rotească pe 
punte, năuc, cu capul în mâini. Negrilă se uita când la el, 
când la stăpână-su, se vede treaba foarte uimit. Cât despre 
Agop din Bazar, acesta rămăsese la locul vechi, fără să vadă 
nimic, încruntat, frământându-şi pumnii, muncind cine ştie 
ce socoteli în gând. 

Aici săvârşi Mihu o greşeală, de care avea să se căiască 
amar mai târziu; nu era de loc timpul potrivit să plece în 
oraş, lăsând paza Speranţei în grija plutaşului, aşa cum se 
înfăţişa acesta acum. Dar necazul n-avea să i se tragă de- 
aici, fiindcă în lipsa lui, cu corabia nu se întâmplă nici un 
rău; necazul îl aştepta în alt loc şi el plecă într-acolo, fără să 
bănuiască nimic. 

Urmat de Negrilă, tânărul mus porni să se plimbe pe chei, 
întocmai cum făcuse şi plutaşul înaintea lui - ajunse până la 
Top-han€, se uită la cazărmile de pe deal, cu tunurile 
aşezate la rând, apoi îşi alese o stradă mai puţin umblată şi 
o luă în lung, căscând gura pe la cafenele şi pe la prăvălii. 
După vreo sută de paşi se pomeni în faţa unui om, arămiu la 
chip, care stătea pe un scăunel, în gura unui gang murdar, 
întortocheat şi parcă nesfârşit. Omul se ridică şi, făcând un 
salamalec adânc, îi spuse ceva, pe grai necunoscut, arătând 
la cizmele lui care se prăfuiseră rău între timp. 

Mihu ridică din umeri, făcând semn că nu înţelege graiul 
străin. 

— Franţuz? întrebă omul cu obraz arămiu. Asta băiatul 
înţelegea; răspunse: 

— Nu! 

— Italian? 

— Nici. 

— Bulgar, ungur? 

— Nu; român! 


— Român?! exclamă străinul, luminându-se la chip şi dând- 
o pe graiul musului: Şi eu sunt tot român! Ah, ce bucurie să 
întâlneşti unul de-ai tăi, printre străini! 

— Şi eşti de mult aici? întrebă Mihu, împărtăşind bucuria 
lui. 

— De copil! 

Zicând acestea, necunoscutul îşi arătă un chip atât de 
nefericit, încât băiatul se întristă; pesemne bietul om 
îndurase multe, din copilărie până acum; până şi graiul şi-l 
stâlcise, trăind atât amar de ani printre străini; să nu fi 
auzit asta din gura lui, ar fi zis că-i de orice nație, numai 
român nu, aşa vorbea de stâlcit. 

— Şi cu ce te îndeletniceşti aici? 

— Lustragiu. 

— Da? Vino în port, o să te ospătăm şi-o să te cinstim. 
Suntem cu o corabie, şase români - numai bucătarul e turc. 

— Merg, dar mai întâi lasă-mă să-ţi lustruiesc cizmele; e 
ruşine să umbli aşa prăfuit. Îţi dau lustru cu vacs arăbesc, o 
să te minunezi! 

Zicând acestea, fără să mai aştepte vreo încuviinţare, 
străinul cu obraz arămiu îşi îndesă muşteriul pe scăunel, îi 
trase cizmele din picioare şi se topi după o cotitură a 
gangului nesfârşit. 

— Unde te duci? strigă băiatul, neliniştindu-se oarecum. 

— La prăvălie, uite colea! Aşteaptă că ţi le-aduc 
numaidecât. 

În acest timp, căpitanul Speranţei trecuse Cornul de Aur şi 
se îndrepta spre Ministerul de Lucrări Publice; acolo se afla 
şi Direcţia drumurilor de fier otomane, unde acum câţiva 
ani era cunoscut. Spera să afle ceva despre Pierre Vaillant... 
Dar lucrul nu merse uşor, cu toate cunoştinţele sale asupra 
limbii şi chiar a obiceiurilor turceşti. Dacă limba nu se 
schimbase în cei câţiva ani cât lipsise de aici, obiceiurile, 
datorită sărăciei publice, luaseră un caracter, ca să zicem 
aşa, mai riguros. 


Pe scurt, primul care-i pretinse bacşiş, nu ca să-l lase să 
intre, fiindcă altminteri intrarea era slobodă atât pentru 
oameni cât şi pentru câinii fără stăpân, ci numai ca să-l 
îndrume la un anumit birou, fu portarul, în îmbrăcăminte 
orientală, cu şalvari şi cu turban, ceea ce, la urma urmei, de 
ce ne-ar mira, atâta vreme cât ne aflăm la Stambul? 

Portarul ascultă cu luare aminte necazul ghiaurului şi 
când, în sfârşit, acesta îl întrebă încotro s-ar putea îndrepta, 
ridică din umeri, neştiutor, de parcă n-ar fi fost pus acolo 
taman pentru asemenea daraveli. Abia după ce Anton 
Lupan, dumerindu-se, îi strecură în mână un onlic de 
argint, ceea ce însemna cam doi lei, adică mâncarea unei 
familii pe o zi, turcul făcu o temenea, zâmbi şi-l îndrumă să 
se ducă la un birou, undeva la capătul unor coridoare 
întortocheate, care parcă nu mai aveau sfârşit. 

În faţa uşii dormea un câine jigărit. Dându-şi seama că n- 
ar fi putut să-l mişte din loc, ca unul care cunoştea câinii din 
Stambul, Anton Lupan păşi peste el şi intră. Biroul avea 
fereastra spre Bosfor, afară se vedea soarele strălucind, 
vântul încreţea molcom apa de safir, dar slujbaşul 
padişahului stătea cu geamul închis, bea cafea şi fuma 
ciubuc în odaia îmbâcsită de fum. 

Ascultă şi el povestea ghiaurului, apoi clipi din ochi şi făcu 
gestul cunoscut, frecându-şi degetul mare de arătător. 

— Pentru daravela asta te duci dumneata la etajul de sus şi 
întrebi de efendi director Ali-bey, zise, după ce primi o 
medgidie de argint, ceea ce însemna cam cinci lei. 

— Nu s-ar putea să-mi spui dumneata unde-i biroul lui Ali- 
bey? Ca să mai întreb pe cineva costă cam scump. 

Turcul păru mirat, dar, în sfârşit, după ce se mai uită o 
dată la medgidia de argint, îi dădu în silă lămuririle 
trebuitoare ca să ajungă la locul cuvenit. 

Ali-bey era un slujbaş din cei tineri, care învățase ceva 
carte prin Franţa, deci se arătă încântat să primească un 
vizitator străin, ca să-şi mai încerce cu el graiul franțuzesc. 
La rândul lui, Anton Lupan era bucuros că dăduse peste un 


turc venit din Apus, care, de bună seamă, îşi lepădase 
obiceiurile strămoşeşti. 

Ali-bey îi ascultă şi el povestea, zâmbind politicos şi 
înclinând din cap. La urma urmei, vizitatorul nu voia să ştie 
altceva, decât dacă inginerul Pierre Vaillant lucra undeva 
pentru imperiul sultanului, dacă avea vreun contract, dacă 
nu i se putea afla urma. 

— Vă întreb asta, pentru că am lucrat împreună la calea 
ferată Adrianopole-Stambul, iar eu personal am lucrat după 
aceea podul cei mare peste Sakar, în apropiere de Vezir- 
han. Vedeţi dar că nu vin la dumneavoastră chiar ca un 
străin. 

Ali-bey înclină din cap, zâmbi, dar după aceea ridică din 
umeri, ca unul care nu putea face nimic. 

Lui Anton Lupan îi veni sângele în obraz. Oare trebuia şi 
de data asta să dea bacşiş? Ali-bey nu era un slujbaş 
oarecare - şi pe deasupra învățase carte în Franţa, venea 
de acolo cu obiceiuri noi. Văzându-l că tace, cu ochii visători 
asupra Bosforului, făcu un gest timid, cu mâna la buzunar. 

— O liră ajunge! spuse nepăsător turcul care, deşi privea 
Bosforul, simţise vecinătatea banilor, poate printr-un 
instinct strămoşesc. 

Căpitanul Speranţei puse lira pe masă, cu obrazul arzând 
de ruşine. Ali-bey luă moneda, o privi ca pe un lucru de 
nimic, apoi o lăsă să cadă în buzunar. 

— Păi dacă daravela stă aşa cum mi-aţi spus, trebuie să 
încercaţi la Direcţia drumului de fier. 

— Dar Direcţia drumului de fier nu-i aici? întrebă Anton 
Lupan, ridicându-se surprins. Doar am vorbit limpede cu un 
funcţionar, care m-a îndrumat încoa'. 

Ali-bey zâmbi înţelegător: 

— Probabil că e un funcţionar din cei vechi, care nu se 
descurcă în treburile ministerului; cu timpul o să-l înlocuim. 
Direcţia drumului de fier s-a mutat peste drum, în palatul 
vechi. 


Cu asta, turcul se ridică şi făcu o temenea, semn că pentru 
o liră vorbise de ajuns. 

Anton Lupan cobori scările, năucit. La ieşire dădu nas în 
nas cu portarul în şalvari. 

— Bine, pezevenghi bătrân, de ce m-ai trimis aici, când eu 
ţi-am spus că am treabă la drumul de fier? 

— La drumul de fier, efendi? se miră portarul cu un rânjet 
de dispreţ. Se vede că n-am înţeles. 

Apoi scoase onlicul, se uită la el, strâmbă din nas şi 
adăugă: 

— Dacă dădeai o medgidie, spuneam de la început: uite 
colea e drumul de fier! 

Anton Lupan se întoarse în port aproape de prânz, 
spumegând de furie, şi cu trei lire aruncate în vânt. La 
Direcţia drumului de fier, după ce trecuse din birou în 
birou, lăsând cuvenitul bacşiş, aflase în sfârşit că Pierre 
Vaillant nu lucra nicăieri. După sfatul unui alt slujbaş, care 
băgase nepăsător o medgidie în buzunar, ar mai fi putut 
încerca la Seraschierat, Ministerul de Război, dar se lăsă 
păgubaş, fiindcă nu se simţea în stare să refacă numai prin 
puterile lui finanţele zdruncinate ale imperiului otoman. 

„Totuşi o să se întoarcă - şi atunci o să-l găsesc”, îşi zicea, 
în timp ce se îndrepta năduşit spre port. 

Se gândea să plece la Pireu cu cheresteaua lui kir Leonida, 
apoi să revină aici şi să aştepte un timp, făcând până una 
alta mici curse în Arhipelag, după cum s-ar fi ivit prilejul şi 
marfa ceea ce, la drept vorbind, nici măcar nu schimba 
planul lui; tot se gândise să rămână în Mediterană până în 
primăvara viitoare, ca să adune banii trebuitori marii 
călătorii. Noroc că nu-l zorea nimeni la drum, şi mările 
libere îl aşteptau. 

Dar oare nu se înşela? Ce se întâmplase aici? Un soldat cu 
fes, tunică roşie şi şalvari verzi, cu baioneta la puşcă, o 
baionetă lungă cât un catarg, stătea ţeapăn pe chei, la pupa 
Speranţei. Pe punte, Cristea Busuioc clătina din cap, în 
vreme ce Agop din Bazar îşi frângea mâinile, deznădăjduit. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Anton Lupan, alergând pe 
bord. 

— Amendă, domnule, răspunse plutaşul, arătând o hârtie 
cu peceţi mari. 

Hârtia, cu stema sultanului în cap, pornea de la Căpitănia 
portului şi spunea, pe de o parte în limba turcă, pe alta în 
franţuzeşte, că deoarece aruncase gunoi în port, goeleta 
Speranţa, sub pavilion românesc, trebuia să plătească 
numaidecât o amendă de o mie de lire, altminteri... 

Căpitanul simţi că-şi pierde firea; nu-şi închipuise că 
finanţele padişahului erau chiar în acest hal! 

— Cine a adus hârtia asta? 

— Unul de la Căpitănie, chior de un ochi şi bâlbâit, lovi-l-ar 
boala! răspunse plutaşul, tot clătinând din cap. 

— A venit de mult? 

— Nu, mai adineaurea; dacă o fi un sfert de ceas. 

— Mihu pe unde e? 

— S-a dus prin oraş. 

— Şi başbuzucul ăsta de pe chei, ce hram ţine aici? 

— L-a lăsat să ne păzească; cică să nu spălăm putina. Agop 
se apropie de căpitan, frângându-şi trupul, roşu în obraz, cu 
ochii zgâliţi. 

— Dumneata stai liniştit, efendi, dar eu ce fac? 

— Ce întrebare e asta? Ce, amenda te priveşte pe 
dumneata? 

— Nu mă priveşte, numai că dacă n-o plăteşti, îţi ia tot. 

— Foarte bine; o să ia cheresteaua, nu boclucurile 
dumitale, că doar ce-ar câştiga? 

Armeanul începu să alerge pe punte, bătându-se cu 
pumnii în cap. Tocmai atunci pică şi Gherasim, care mai 
dăduse târcoale pe chei, în căutarea lui Pierre Vaillant. 

— Ce ne facem, Gherasime? întrebă Anton Lupan, 
arătându-i hârtia. 

Cârmaciul se scarpină în cap. 

— O mie de lire?! Hm! Şmecher sultanul! Dar lasă, 
domnule, că asta-i boală cu leac! Ia hai cu mine, şi-o să 


vedem! 

Când să treacă schela, Agop veni fuga la ei: 

— Efendi căpitan, ai milă de un negustor scăpătat! 
Vorbeşte acolo, stăruie, dacă lasă mai ieftin, poate te 
împrumut eu cu ceva. Îmi dai iscălitură, pe un an... 

— Al naibii armean! zise Gherasim, în timp ce se îndreptau 
spre Căpitănie. Scăpătat, scăpătat, dar văd că n-a rămas 
fără cheag! 

Căpitanul portului era un om ursuz, cu nasul arcuit ca un 
iatagan şi cu un neg cât o băncuţă pe obraz - să zici că se 
trage din acelaşi neam de căpitani de port cu căpitanul de 
la Sulina. 

— Dumneata ne-ai trimis hârtia asta? îl întrebă Gherasim, 
apropiindu-se de biroul pe care fumega un ciubuc de 
chihlimbar. 

Căpitanul îşi puse ochelarii pe nas; pe nasul lui ochelarii 
stăteau ca o pereche de dăsagi în spinarea unui elefant. 

— Eu am trimis-o, da; ai venit cu banii? 

— Se vede că glumeşti, efendi! O mie de lire c-am aruncat 
nişte gunoi, dacă l-om fi aruncat careva? Ce supărare ţi-am 
făcut dumitale cu asta? 

— A, nu ştii, şi eşti marinar?! Gunoiul se duce la fund şi azi 
aşa, mâine aşa, până vezi că scade apa şi nu mai poate veni 
vaporul la mal. 

Gherasim se gândi o clipă, uitându-se stăruitor la nasul 
căpitanului, ca şi când de-aici putea să-i vină scăparea. Şi 
cum se uita astfel, văzu un pahar de apă ivindu-se sub nas, 
nasul se ridică spre tavan, iar apa se duse pe gâtlejul 
însetat. 

— Efendi căpitan, începu cârmaciul, care găsise scăparea 
nu în nas, ci în pahar. În privinţa gunoiului eu unul cred că 
socoteala nu-i aşa cum spui dumneata. Eu unul cred că 
dacă se ridică fundul, se ridică şi apa... 

— Nu-i adevărat! 

— Ba da, şi pot să dovedesc. lată, am să iau paharul ăsta, 
am să torn apă în el, aşa... Acum fii bun şi pune-ţi ochelarii 


să vezi ce se întâmplă dacă un marinar aruncă un făraş cu 
gunoi aproape de mal. 

Aici Gherasim se întoarse spre Anton Lupan şi-i ceru în 
şoaptă câţiva icosari. 

— Ei, a crescut, sau ba? întrebă, dând drumul unei 
monede în pahar. 

Căpitanul îşi puse ochelarii, se aplecă peste masă şi se uită 
la galbenul zimţat. 

— Nu văd, n-a crescut! răspunse, clătinând din cap. 
Cârmaciul mai lăsă să cadă încă un ban, care se aşeză 
cuminte peste celălalt. 

— Nici acum, efendi căpitan? 

— Acum a crescut, dar prea puţin. 

— Aşa? la mai uită-te o dată şi dacă nici acum nu eşti 
mulţumit, apoi mă duc la cadiu... 

— Bun, bun! încuviinţă căpitanul, ursuz, punând mâna pe 
pahar. Putea să crească mai mult, dar haide, să nu mai 
lungim vorba... La cadiu, degeaba te gândeşti, că are 
albeaţă în ochi şi vede prost de tot. 

— Dar pe gunoiul ăsta, ne mai dai şi carte de marinar 
pentru un om care e cu noi, efendi căpitan. 

— Acte aveţi? 

— Mai vrei acte, după ce ai băgat trei icosari în buzunar? 

Când se întoarseră, venise şi leremia de la gară şi stătea 
pe punte, rezemat în flintă, zădărând santinela de pe mal: 

— la spune, Osman, pe la Plevna ai luptat? 

Turcul nu înţelegea altă vorbă decât Plevna, dar asta era 
destul ca să-l umple de necaz. 

— Lasă-l, măi leremie, nu vezi că nu ştie româneşte? zise 
Gherasim, păşind pe bord. 

— Ba ştie, dar se preface; ia să-i pomenesc de pilaf, să vezi 
cum ar mişca din nas! Hei, Osman, ia uite-ncoa', pe mine 
mă ţii minte? 

Santinela îşi smuci puşca de pe umăr. 

— Stai, păgânule, că am şi eu puşcă! Uite-o colea, n-o fi 
aşa nouă ca a ta, dar e-nvăţată la turci. Cum vede unul, 


numai ce-o auzi că-ncepe a necheza: nihahaha! 
Nihahahahaa! 

Îndată veni şi Haralamb, fără să aducă vreo veste mai 
bună decât vără-su - şi fără ca măcar să fi văzut vreo 
turcoaică, aşa, ca să-i fie pe plac. Parcă puteai să ştii ce 
sluţenii se ascund sub iaşmacurile acelea lăsate pe obraz? 
Numai Laleli îi săgetase inima, că prea era zglobie, prea 
râdea gingaş, dar, dacă o ştia nevasta lui Ismail, ce putea să 
facă decât să suspine şi să viseze la ea? Uite pentru ce 
chinuri îşi lăsase el vădanele lui de la Sulina şi venise la 
Țarigrad! 

Tocmai când Haralamb cugeta aşa, pe chei se ivi Mihu, 
bocind, cu pumnii la ochi, târşâindu-şi picioarele goale prin 
praf. 

— Unde-ţi sunt cizmele? îl întrebă Anton Lupan. 

— Mi le-a luat! 

Şi plângând, smiorcăind, cu pumnii murdari la ochi, musul 
povesti întâlnirea lui cu lustragiul din gang. 

Auzindu-i păţania, căpitanul Speranţei nu ştia dacă să-l 
mustre sau să facă haz. 

— Gherasime, du-te cu el în oraş şi cumpără-i o pereche 
de cizme noi. lar tu, Mihule, altă dată vezi ce faci! 

Hotărât, nu mai aveau de ce să zăbovească în portul 
acesta care-i costa o sumedenie de bani. 

Sufla o briză slabă, dinspre uscat, dar sus, la creastă, 
dincolo de leni Mahalle, se vedeau copacii despletindu-şi 
ramurile, iar în larg, cât se zărea un colţ din Marmara, 
valurile se zbuciumau, ridicând berbeci albi, ceea ce 
dovedea că vântul nu era chiar aşa de firav. 

— Pregătiţi-vă de plecare! Peste o jumătate de oră ridicăm 
ancora! 

Agop din Bazar răsuflă uşurat. 

— Şi cu Ismail ce facem, domnule? întrebă Gherasim, 
uitându-se pe mal. 

— Dacă nu vine, plecăm fără el; i-am spus că la prânz să 
fie aici. Îmi pare rău, dar mi se pare că prea şi-a făcut de 


cap. La Galliopoli sau la Pireu o să găsim alt bucătar, mai 
puţin poligam... Dar haide, du-te odată după cizme, că ne 
rămâne musul descălţat! 

Înaintea plecării, Anton Lupan făcu un ultim drum în oraş, 
urcă străzile cu trepte ale Galatei şi se duse la Pera-Palace. 

— Iată aici câteva rânduri pentru domnul Pierre Vaillant, îi 
spuse portarului. Dacă se întoarce, anunţă-l că în două 
săptămâni sper să fiu şi eu înapoi; să mă aştepte sau măcar 
să-mi lase adresa unde îl pot căuta. 

Când ajunse în port, văzu de departe că echipajul 
Speranţei în loc să dezlege pânzele, stătea îmbulzit în jurul 
tambuchiului, la prova; numai Agop din Bazar se frământa, 
alergând pe punte, dintr-un bord în altul, nerăbdător să se 
vadă plecat. 

— Hei, ce-i aici? strigă căpitanul de pe mal. Oamenii se 
dădură în lături, ruşinaţi. Ismail, în portul lui oriental, 
stătea turceşte deasupra tambuchiului, ca un sultan, şi 
trăgea mulţumit din lulea, înconjurat de cele patru neveste, 
aşezate pe punte, cu capul sub iaşmac. Haralamb se tot 
învârtea pe lângă Laleli, încercând să-i vadă faţa, în vreme 
ce turcoaica râdea şăgalnic, cu râsul ei cald şi tremurat. 

— Ce-i, Ismaile, nu-ţi ajunge cât ai stat cu ele? întrebă 
Anton Lupan, trecând schela. Nu cumva vrei să ne aduci 
haremul tău pe cap? 

— Au venit numai să-l petreacă, domnule, sări Haralamb, 
luându-i apărarea. 

Laleli gunguri dulce, sub voal. Celelalte îşi întoarseră 
capul spre ea şi cu tot iaşmacul se văzu că o fulgerau. 

— Valide am făcut saraigili, zise şi Ismail, bucuros, arătând 
un şir de borcane aşezate lângă tambuchi. 

Cea de-a patra nevastă, pe care nu o văzuse nimeni până 
acum şi nici nu-i auzise glasul, începu să râdă, un râs gros şi 
aspru, ca de bărbat. De altfel, şi după restul înfăţişării, atât 
cât puteai să bănuieşti sub feredgeaua albastră, ai fi luat-o 
mai degrabă drept un hamal. 


— Pe asta o punem să ridice ancora, zise Ieremia, ţinându- 
se cu teamă la un pas de ea. 

Anton Lupan se îndreptă spre cabină: 

— la, Ismaile, debarcă-ţi haremul, că n-avem timp de 
pierdut; altminteri ţi-aş spune să le pofteşti la o cafea. 

În clipa când turcoaicele se ridicau, Haralamb făcu ce făcu 
şi dându-se pe lângă Laleli, îi ridică un colţ al iaşmacului. 
Ghiaurii avură timp să vadă un chip gingaş, îmbujorat, cu 
buzele roşii, cu dinţii albi, cu ochii adânci şi albaştri cum e 
cerul de mai, noaptea, clipind speriaţi sub genele lungi şi 
grele ca perdelele de la odaia sultanei. Celelalte trei 
începură să strige şi să blesteme, năpustindu-se asupra 
ghiaurului neruşinat: 

— Câine murdar! Mânca-ţi-ar corbii ochii spurcaţi! 
Ghiulsum puse mâna pe o cange şi, cum nu mai avu când să 
se ferească, bietul Haralamb se pomeni cu ea în cap. 

— Dar-ar ciuma în tine, ghiaur scârnav! 

Numai Laleli nu zicea nimic, ci gungurea şăgalnic sub 
iaşmac, parcă fericită că marinarii îi văzuseră faţa. 

După ce terminară cu ghiaurul, turcoaicele o luară la 
scărmănat pe ea - şi o traseră pe chei, spurcând-o cu vorbe 
şi scuturând-o ca pe un ţol murdar. 

— Mă, Ismaile, tu nu zici nimic? întrebă Haralamb, 
apropiindu-se furios de bucătar, care stătea netulburat la 
locul lui, pe tambuchi, ca un padişah. 

— Ba ziceam! Tu ce-am căutat puneam mâna pe iaşmac? 
Hai? 

Toată lumea socoti că va începe gâlceavă. Însă, spre 
uimirea tuturor, în clipa următoare, de unde până atunci 
părea înfuriat, bucătarul zâmbi, oftă, şi zise cu alean: 

— Ah, Allah! Allah! Bre Haralamb, am văzut ce ochi 
aveam? 

— Haide, Ismaile! îl potoli căpitanul, care între timp îşi 
schimbase hainele de oraş. S-a făcut ceasul două şi tot n-am 
plecat, din pricina ta. Dezlegaţi pânzele! Ridicaţi schela... 
Hei, dar ăsta cine mai e? Ce-i, moşule, cu dumneata? 


Pe chei, în capul schelei, se ivise un călugăr bărbos, cu 
comănacul plin de găuri şi albit de praf, într-o sutană 
măslinie, strânsă pe mijloc cu o bucată de curea. La gât 
avea un şirag de mătănii sărăcăcioase, de lemn slinos, iar în 
spinare ducea o dăsagă grea. 

— Domnul cu voi! Cine-i căpitanul? întrebă noul venit, 
făcând semnul crucii cu un gest cam stângaci. 

— Eu; ia spune, ce vânt de poartă prin lumea asta de 
păcătoşi că, după port, aş zice că vii de la Muntele Athos? 

— Chiar aşa, fiul meu, răspunse călugărul, în vreme ce 
păşea pe punte şi îşi lăsa dăsaga jos. Sunt de la mănăstirea 
sfântului Mina, dar umblu prin lume de mai bine de un an, 
să strâng bani, că ne-a ars biserica şi nu mai avem unde 
aduce har tatălui nostru ceresc. 

Zicând acestea, omul în sutană se întoarse cu faţa spre 
răsărit şi se închină larg. 

— Şi de la noi ce vrei? îl întrebă Anton Lupan, privindu-l 
stăruitor. 

Ochii, glasul, ceva din înfăţişarea călugărului îi amintea nu 
ştiu ce; poate îl mai întâlnise vreodată, prin alte locuri, că 
partea asta a lumii era plină de călugări de la Muntele 
Athos. 

— Păi uite, taică, ce-aş vrea... Am auzit că plecaţi la Pireu. 

— Da, n-ai auzit rău. 

— Şi te-aş ruga să iei un călugăr sărman cu dumneata, că 
numai pentru numele lui Christos trudesc. Am bătut drumul 
pe jos, de la Athos până aici, şase luni am umblat şi am 
adunat câte ceva, dar puţin, că oamenii sunt săraci. Dacă 
nu ţi-e ocol, m-aş ruga de dumneata să mă duci până la 
Skyros, în Arhipelag, că acolo avem credincioşi de la care 
nădăjduiesc să mai strâng ceva. Mai departe, oi vedea ce-oi 
face, oi găsi vreun barcaz să mă ducă prin insulele acelea... 
Dar de asta să n-ai grijă dumneata; dacă mă iei până la 
Skyros şi mă laşi undeva, pe mal, mai departe m-o ajuta 
mila lui Dumnezeu şi bunătatea oamenilor. 


— Ce facem, Gherasime, că ne mai veni un pasager? 
întrebă Anton Lupan, încurcat. 

Cârmaciul se scarpină în cap. 

— Să-l luăm, domnule; n-om păgubi cine ştie ce, dacă om 
trece şi pe la Skyros. 

— Mulţumesc, taică, Dumnezeu să te răsplătească de-o 
mie de ori! zise călugărul, răsuflând uşurat. 

— Atunci, moşule, hotări Anton Lupan, caută-ţi un culcuş 
pe undeva, că nu mai avem timp de taifas. Hai, băieţi, 
ridicaţi ancora! 

Lanţul greu începu să scrâşnească, în scârţâit de cabestan, 
Speranţa îşi afundă prova trasă pe ancora grea, parâmele 
desprinse de pe binte căzură făcând să plescăie apa, focul şi 
trinca ţâşniră pe strai şi cheiul Galatei începu să alunece 
uşor înapoi, cu mulţimea de gură-cască înşirată pe mal. În 
stânga se vedea Turnul lui Leandru, orbitor de alb, iar în 
dreapta Top-Kapu-Serai, cu zidurile năruite ale vechiului 
palat. 

Înainte de a intra în Marmara, Speranţa trecu prin faţa 
acestei clădiri greoaie care, însă, cu zidurile ei văruite ieftin 
în fiecare an, cu copacii care înverzeau în jur, fără nici o 
cheltuială din partea sultanului, înşela ochiul şi te lăsa să 
visezi la palate de basm. Într-un loc, la etaj, se vedea un şir 
de ferestre cu zăbrele de lemn, în spatele cărora fluturau 
perdele grele de catifea; acolo, pesemne, era haremul unde 
lâncezeau, sub sulimanuri, grecoaicele şi georgiencele din 
serai, osândite la sclavie prin porunca profetului, căruia 
sultanul, drept recunoştinţă pentru un Coran aşa de 
mărinimos, îi ridica minarete la fiecare pas. 

Într-un colţ al palatului se deschidea o uşă sau o fereastră, 
de unde se înclina la vale, până în apa curată a mării, un fel 
de scoc ciudat. Pe-aici, pare-se, pe acest sinistru tobogan, 
alunecaseră de-a berbeleacul, cândva, multe capete fără 
trup şi trupuri fără cap, din mila sau din furia sultanilor, ca 
să li se piardă urma în Marmaraua tăcută ca o uşă de serai. 


Speranţa ocoli lop-Kapu-Serai şi luă drumul spre sud-vest, 
lăsând în urmă Bosforul învolburat. În dreapta alunecau, 
scăldate iarăşi în verdeață şi izbutind încă o dată să înşele 
ochiul cu farmecul lor de fard, zidurile colorate ale caselor, 
palatele albe, turnurile şi minaretele asupra cărora veghea 
ochiul lui Allah. 

Gherasim stătea la cârmă, Mihu smiorcăia sub tambuchi, 
ruşinat, fără să se bucure de cizmele noi care luceau să zici 
că-s de lac, iar ceilalţi, îngrămădiţi în tribord, priveau, 
neostenind să se minuneze, colinele verzi presărate cu 
smalţ. Plutaşul era printre ei, dar nu zicea nimic, ci doar 
clătina într-una din cap. 

— De ce-şi vopsesc casele aşa, în toate culorile, domnule? 
îl întrebă Ieremia pe Anton Lupan. 

— E un obicei vechi; înainte, fiecare neam de oameni din 
Stambul trebuia să-şi vopsească zidurile altfel, ca să se 
deosebească unii de alţii. Armenii erau osândiţi la culoarea 
neagră, de îngropăciune, grecii, mai norocoşi, aveau 
culoarea roşie, ca sângele boului - numai turcii puteau să 
folosească varul sau culorile deschise. Astăzi regula asta a 
căzut, dar oamenii continuă să-şi împestriţeze casele, 
fiindcă pesemne s-au obişnuit cu ele aşa. 

În faţă se iviră zidurile groase şi înalte ale unui castel 
întortocheat, cu mai multe turnuri, care se oglindeau în apa 
mării, la ora aceasta verzuie, de smarald. 

— Asta-i vestita închisoare Edi-Kule, adică a celor Şapte- 
Turnuri, spuse Anton Lupan. 

— Parcă văd numai patru... 

— Celelalte s-au dărâmat. Aici erau închişi, pe vremuri, 
vrăjmaşii sultanului; tot aici se întemniţau solii şi 
ambasadorii ţărilor cu care Turcia intra în război. Multe 
capete s-au rostogolit în Marmara dinapoia zidurilor pe 
care le vedeţi. Aici a pierit domnitorul nostru, Constantin 
Brâncoveanu, cu toţi ai săi - şi de atunci sultanii ne-au 
trimis domni străini, greci din mahalaua Fanarului... 


— Păi ce să ne mai mire atâtea palate, că au avut de unde 
să ia! oftă leremia, cu ochii la seraiurile şi moscheile care 
rămâneau în urmă, pe deal. 

— Dar în Bazar! zise Cristea Busuioc, tot clătinând din 
cap. N-aţi văzut ce averi? Astea de unde s-au adunat? 

Ia te uită! Plutaşul de când căpătase glas? 

— Lasă, nu vă mai faceţi inimă rea! îi linişti Anton Lupan, 
gândindu-se la păţaniile lui de azi. S-a dus vremea când 
Stambulul huzurea. Acum sultanul trage mâţa de coadă, de- 
o auzi miorlăind până în Dardanele. 

Oamenii se puseră pe râs. 

— Adică s-a sfârşit bairamul! zise Ieremia. 

— Apăi da! adăugă, visător, Haralamb. Acum suntem în 
ramazan! 

Vorbea una, dar gândul lui la alta era. Acum, după ce-i mai 
văzuse şi chipul, ispita lui adăugându-se glasului gingaş, 
Laleli îi frigea inima, cum se frige kebabul la jar. 

Cât despre plutaş, el spusese destul, de acum înainte n- 
avea să mai scoată o vorbă, cel puţin un ceas. 

Deodată, în stânga moscheii Sultan-Selim se ridică o 
coloană de fum şi îndată limbi de flăcări ţâşniră spre cer. 
profilându-se pe dealul Galatei, din fund. 

— Ce-i asta, domnule? 

Căpitanul ridică din umeri, nepăsător: 

— Arde o casă în Stambul; asta nu miră pe nimeni - se 
întâmplă des pe-aici. E de ajuns să-şi uite un turc ciubucul 
nestins - se aprinde o casă, de la ea alta, că toate-s de lemn 
- până ce te pomeneşti că arde o mahala întreagă. Dacă ai 
sta să faci socoteala câte case au ars în Stambul de la 
înfiinţarea lui, ai vedea că oraşul a fost construit din nou de 
câteva zeci de ori. 

— Numai moscheile şi seraiurile nu ard! Astea-s de zid! 
zise Ieremia, uitându-se la flăcările care nu se mai ridicau 
spre cer, ci înghiţeau casele la rând, întinzându-se ca şerpii 
pe deal. 


— Fireşte! răspunse Anton Lupan. Ce-i al sultanului şi-al 
lui Allah se face trainic, nu vezi? 

Edi-Kule rămânea în urmă, tainică şi posomorâtă; 
deasupra se întindea zidul oraşului, urcând pe deal, printre 
grădini, ca apoi să coboare la Cornul de Aur. Între pietrele 
cenuşii se vedeau bucăţi de marmură albă, lucind în soarele 
care le ştia acolo de sute de ani. 

— Marmara asta mi-e că-i tot de furat! oftă un om din 
echipaj. 

În afara zidului, sus, pe deal, printre copaci se zărea 
cimitirul de la Eiub - şi cu acest sălaş al morţii, Stambulul 
se sfârşea, înecat în fum, aşezându-se fumul focului peste 
fumul istoriei lui... 

CAPITOLUL X. 

Glasurile mării. 

În după amiaza zilei de 21 iulie, Speranţa naviga pe 
Marmara, spre apus, sub un vânt tare, din tribord şi făcea 
aproape şapte mile pe ceas, după cum dovedi lochul pe care 
musul îl aruncă, încă smiorcăind, simțindu-se vinovat şi cu 
mare apăsare pe inimă, că îşi pierduse cizmele cumpărate 
de căpitan. Crestele valurilor începeau să se spargă şi 
corabia de data asta se legăna simţitor, nu chiar ca o 
bătrână beată, cum spusese odată Gherasim despre ea, ci 
ca o femeiuşcă zglobie, dornică să meargă la bal. 

Echipajul forfotea pe punte, punând ordine în lucrurile pe 
care şederea la Stambul le întorsese pe dos. Dacă vântul nu 
se prefăcea în furtună - şi barometrul stătea nemişcat, 
prevestind timp frumos - însemna că a doua zi, la răsăritul 
soarelui, intrau în Dardanele; mai bine nici nu se putea. 
Vântul proaspăt şi răsuflarea curată a mării spăla din 
sufletul oamenilor, pe rând, amintirea zilelor zbuciumate 
petrecute în portul gălăgios, plin de ispite şi de primejdii. 
Numai Haralamb, Mihu şi Cristea Busuioc nu erau în apele 
lor. 

Primul se uita chiorâş la Ismail, pizmuindu-l din toată 
inima pe care i-o săgetase aşa de cumplit Laleli. 


Plutaşul îşi făcea îndatoririle sârguincios şi îndemânatic, 
dar mai tăcut ca oricând; ce naiba se întâmplase cu el, de se 
uita cu privirile aiurea şi tot clătina din cap, năuc? 

Cât despre Mihu, necazul lui îl cunoşteau toţi, dar nu 
înțelegeau că pentru o pereche de cizme trebuie să te 
zbuciumi atât. 

După ce Speranţa se aşternu la drum şi insulele Prinkipo, 
ultima amintire a Stambulului, se şterseră în urmă, 
căpitanul îl chemă pe mus jos, să meargă mai departe cu 
învăţătura, fiindcă pe punte toate erau puse la locul lor, nu 
mai rămăsese nimic de făcut. 

Dar parcă de învăţătură îi ardea lui Mihu acum? Asculta 
lămuririle lui Anton Lupan despre nordul geografic şi 
nordul magnetic, despre declinaţie, deviaţie şi derivă, 
cunoştinţe trebuitoare numaidecât unui navigator, ca să 
calculeze capul la compas, fără de care nu poate să plece la 
drum - asculta, dar gândul lui era la cizmele lăsate la 
Stambul... 

Şi trecea timpul - şi în cizmele noi, deşi lăcuite, se simţea 
stânjenit, dracu' ştie de ce, parcă îl strângeau, una la 
degete, alta la călcâi. 

Pe punte se auzi sunând clopotul de cart, două bătăi 
scurte, sunetul cunoscut. 

— S-a făcut ora cinci! observă căpitanul mirat. Repede 
trece timpul uneori! 

Musul se însufleţi o clipă şi răspunse râzând: 

— Fiindcă-i vânt bun, domnule! Când slăbeşte vântul, 
parcă şi ceasul merge şontăc. 

— Măi băiete, n-ai nici o săptămână pe mare, şi-ai început 
să gândeşti ca marinarii bătrâni! 

Cu toată lauda aceasta, Mihu îşi aminti iarăşi de cizme şi 
iarăşi se posomori. 

Afară, viaţa îşi urma drumul obişnuit, fără nici o tulburare 
din partea nimănui. Gherasim rămăsese la cârmă şi în 
cartul al doilea - Ismail cică trebuind să gătească pentru 
cină - iar plutaşul era de veghe la prova, unde se tot legăna 


deasupra parapetului, de ai fi zis că o să-l apuce ameţeala şi 
o să cadă în valuri. 

Ieremia dormea butuc în cabină, fiindcă peste noapte se 
chinuise pe o bancă în amărâta aia de gară. 

Haralamb mai zăbovise o vreme pe punte, privind cum 
pierea în urmă Stambulul. Îl tot muşca un şarpe de inimă, 
îndemnându-l la lucruri rele, dar acum era prea târziu, 
păcat că îndemnul nu venise la vreme. Adică la urma 
urmelor ce treabă avea el în Grechia? N-ar fi fost mai bine 
să rămână pe chei, la Galata, că doar nu putea să-l ia 
nimeni cu sila - şi să fi căutat, într-un chip oarecare, urma 
turcoaicei după care-i sfârâia inima? Pe urmă îl luă 
oboseala, că şi el se chinuise peste noapte în gară, cobori în 
cabină şi, punând capul pe pernă, adormi, având în ureche 
gunguritul şăgalnic, iar sub pleoape surâsul gingaş al 
Laleliei. 

Pe punte, în afara cârmaciului şi omului de veghe, mai 
erau şi ceilalţi doi - călătorii. Agop din Bazar stătea 
nemişcat deasupra hambarului, aruncând priviri speriate în 
juru-i. Călugărul se aşezase pe un maldăr de parâme la 
prova, îşi pusese pe nas nişte ochelari legaţi pe după urechi 
cu sfoară şi citea smerit Biblia, trecându-şi printre degete 
mătăniile slinoase, în mârâitul necurmat al lui Negrilă. 

În babord se zăreau munţii Asiei Mici, acoperiţi de zăpadă, 
iar în prova, printre pânzele de corăbii şi fumul de vapoare 
care pluteau în depărtare, cine avea ochi buni putea să 
vadă insula Marmara, legănându-se în mijlocul mării ca o 
arcă greoaie. 

Călugărul mai citi o vreme biblia, tot depănându-şi 
mătăniile, pe urmă se uită în lături, îşi scoase ochelarii, se 
ridică anevoie şi se îndreptă încovoiat spre pupa, cu cartea 
la subsuoară, urmat de mârâitul dulăului. 

— Te trudeşti într-una, cârmaciule! zise, în greceşte, 
aşezându-se alături de cârmă. 

Gherasim era în toane bune: 

— Nu mă trudesc, părinte; îmi fac meseria. 


— Frumoasă meserie, dar grea, nu-i aşa, fiule? 

— De, când mai grea, când mai uşoară, dar încolo, n-am ce 
zice, frumoasă-i întotdeauna! 

După ce tăcu o vreme, călugărul se trase mai aproape şi 
vorbi, cu îngrijorare: 

— Taică, să nu crezi că duc averi cu mine; ia, acolo, vreo 
sută şaptezeci de piaştri, nici măcar două lire. Dar vezi 
dumneata, nu-s banii mei, ci ai mănăstirii, de aceea mi-e 
teamă. 

— Cum adică, părinte? Călugărul scăzu glasul: 

— Am auzit că umblă pirați printre insule. Oare n-o fi 
primejdie să ne prade? 

Cârmaciul începu să râdă: 

— N-avea grijă, părinte, nu se ostenesc ei pentru două 
lire! 

— Ei, taică, te pui cu tâlharii? 

— Şi-apoi, zise Gherasim mai departe, acum, de când s-au 
înmulţit vapoarele, piraţii nu mai umblă pe toate drumurile; 
nu le dă mâna. Maie unu', Spânu, dacă i-ai auzit numele, şi- 
or mai fi şi alţii, da' puţini, nu ca înainte. Aşa, se mai 
întâmplă câteodată să încolţească vreo corabie rătăcită, 
vreun barcaz aruncat de furtună pe vreo insulă pustie... 

— Ei, vezi, taică! Barem, dacă ar fi să ni-i scoată satana în 
cale, aveţi cu ce să-i răpuneţi? 

— În privinţa asta, să fii liniştit, părinte. Suntem oameni 
unu' şiunu'! 

Călugărul se trase mai aproape. 

— Dar puşti? Că pe oameni i-am văzut cu mâinile goale. 

— Nu le purta dumneata de grijă. Avem fiecare câte o 
carabină şi gloanţe cu duiumul. 

— Asta-i bine! zise călugărul, făcându-şi semnul crucii. Dar 
măcar, le ţineţi la îndemână, n-or fi pe undeva, prin fundul 
magaziei? 

— S-ar putea una ca asta, părinţele? Du-te să le vezi, că le 
ţinem fiecare lângă pat, în cabină! 


— Aşa? Apăi atunci mi-e inima mai liniştită. Căpitanul are 
şi el puşcă? 

— Oho! Şi pe deasupra două pistoale! 

Călugărul se uită la uşa cabinei, oftă, ca şi când tot i-ar mai 
fi fost teamă, pe urmă se ridică şi porni spre prova, 
târşâindu-şi picioarele. 

— Păi domnul să rămână cu tine, cârmaciule! mai zise 
făcând asupra lui Gherasim semnul crucii. Eu mă duc să-mi 
mai luminez cugetul cu cărţile astea sfinte. 

Aşa trecu încă o oră... 

Jos, în cabină, Mihu îşi continua învăţătura, uitând, încetul 
cu încetul, necazul cu cizmele. Acum ştia cum se măsoară 
drumul pe hartă, cum i se fac îndreptările, corecţii pe limba 
navigatorului, şi cum apoi trebuie urmat după busolă, dar 
rămăsese cu o nedumerire. Navigând în chipul acesta, nu 
eşti niciodată sigur că ai să ajungi chiar acolo unde ai făcut 
socoteala; deriva, oricât ai ţine seama de ea, nu se poate 
măsura, cum masori unghiul de drum. În călătorii scurte, ca 
de pildă de la Sulina la Stambul, înrâurirea ei păgubitoare 
nu are când se mări; câteva mile într-o parte sau în alta, pe 
mare nu înseamnă nimic. Dar ce te faci când călătoreşti 
săptămâni şi luni în şir, fără să vezi urmă de pământ? 
Abaterea de azi se adună cu cea de mâine - şi la urmă te 
pomeneşti că ajungi unde nici n-ai gândit. 

— Acum, dacă m-ai întrebat, am să te lămuresc, Mihule, 
răspunse căpitanul, mulţumit că mintea musului era 
sprintenă ca vântul bun. Despre asta aveam de gând să-ţi 
vorbesc mai târziu. Vezi tu, la asemenea drumuri, dacă te-ai 
lua numai după busolă, s-ar putea să nimeregşti la dracu-n 
praznic, cum ai spus tu; şi nu că din asta ţi s-ar trage 
numaidecât vreo nenorocire, dar în primul rând ar însemna 
să baţi mările de pomană şi să nu fii la timp acolo unde ţi-ai 
pus în gând. Ca să înlăture această greşeală, navigatorii 
calculează în fiecare zi, sau ori de câte ori socotesc că este 
nevoie, locul unde se află, luându-se după soare sau după 
stele. Pentru asta e nevoie de instrumente şi de table 


astronomice, anume făcute - o să ajungem şi la ele, dar mai 
târziu. O dată ce-au aflat locul, navigatorii îl punctează pe 
hartă, de aceea, de câte ori calculezi poziţia corăbiei, se 
spune că „ai făcut punctul”. Dacă punctul e în afara 
drumului, corectezi unghiul la busolă, aşa ca să te apropii 
iarăşi de el - şi asta în fiecare zi, până termini călătoria... 

Clopotul de cart bătu de trei ori câte două bătăi scurte, 
vestind ora şapte şi apropierea cinei. 

— Acum haide să vedem ce mai e pe-afară! hotări 
căpitanul. 

Când ieşiră pe punte se apropia şi leremia, cu flinta lui 
veche, căutându-şi loc unde că se aşeze ca s-o frece de 
rugină. 

— Fugi de-aici cu oţelele tale! îl repezi Gherasim, văzându- 
lcă dă să se aciueze lângă cârmă. Ce, vrei să-mi zăpăceşti 
busola? Alt loc n-ai mai găsit, cât e puntea asta de lungă? 

— Domnule, întrebă musul, oare e adevărat că fierul 
sminteşte magneţii busolei? Nenea Gherasim m-a repezit şi 
pe mine odată, când ciopleam un fluier pe lângă cârmă; zice 
că şi un briceag e de ajuns ca să-ţi facă încurcătură. 

— Aşa e, Mihule. Fierul înrâureşte simţitor asupra busolei. 
Trebuie să nu uiţi asta şi să ai grijă totdeauna! 

— Dar atunci fierăria de pe corabie cum n-o înrâureşte? 
Ancorele, sarturile, cratiţele din bucătărie? 

— Astea-s prea departe. Dar fiindcă veni vorba de cratiţe, 
ce-ar fi să-i dăm o gură lui Ismail, să se grăbească puţin cu 
cina, că uite, acu' se face seară! 

— Mă duc eu! zise Mihu, luând-o la fugă, spre prova. 

Dar când se uită pe gura tambuchiului, văzu că bucătăria 
era goală; maşina de gătit dormea, rece, cratiţele în rafturi 
se ciocneau unele de altele, din pricina balansului şi sunetul 
dovedea atât de limpede că sunt goale, încât te apuca 
deznădejdea. 

— Nene Ismaile! strigă musul, chinuit de o foame pe care 
n-o simţise nici în zilele când umbla fără căpătâi pe 
drumuri. Nene Ismaile! 


Nici un semn de viaţă din partea bucătarului! 

La strigătele musului, uşa se deschise şi Haralamb, trezit 
din somn, ieşi buimac din cabină şi urcă scara, pe punte. 

— Ce-i, măi copile, de strigi aşa, că doar nu dau turcii?! 

— Nu ştiu unde-i nenea Ismail - şi-i ora cinei. 

— Păi unde să fie? Doarme în cabină. Hei, Ismaile, scoal' 
că s-a făcut ziuă! 

Căpitanul cu leremia veneau de la cârmă. 

— Doarme ca un malac, domnule! zise Haralamb, arătând 
pe spirai, în cabină. 

Într-adevăr, bucătarul, ghemuit cu faţa la perete, dormea 
făcut una cu patul, de-ai fi zis că nici nu mai răsuflă şi 
niciodată n-o să se mai ridice în picioare. 

— Scoal' mă, n-auzi?! strigă Haralamb iarăşi. 

Apoi, văzând că drept urmare, Ismail abia acum începea să 
sforăie, luă cangea, o vâri prin spirai şi se apucă să-l 
îmboldească la nimereală, punând în asta toată pizma pe 
care i-o nutrea bucătarului. 

Sforăitul crescu şi mai tare. Era un sforăit care făcea să 
tremure pereţii, geamurile spiraiului, puntea - şi poate 
chiar catargul, împreună cu straiurile. 

Negrilă se ridică în picioare şi ciuli urechile. Agop din 
Bazar se uită speriat în lături, iar călugărul îşi luă ochit din 
Biblie, uitând să-şi mai depene mătăniile. 

— Ei, fir-ai tu al naibii! îşi pierdu răbdarea Haralamb. Zi, 
nu vrei să te scoli? Stai că am eu ac de cojocul tău, 
păcătosule! 

Şi aplecându-se pe spirai, strigă cât îl ţinea gura: 

— Ismaile, păzea că vine Ghiulsum, ia uite-o! 

La rostirea acestui nume, sforăitul pieri ca prin farmec, iar 
Ismail se rostogoli în mijlocul cabinei şi începu să-şi caute 
speriat şalvarii... 

Vorba e că veselia nu ţine de foame, sau nu ţine multă 
vreme. Echipajul Speranţei râse îndelung pe socoteala 
bucătarului, până ce simţiră că lihneala îi doboară din 
picioare, în seara aceea trebuiră să se mulţumească numai 


cu o cină gătită la iuţeală; cu acest prilej băgară de seamă 
că la Stambul, în zarva şi încurcăturile ivite înaintea 
plecării, nimeni nu avusese grijă de cele ale gurii; nu-i 
vorbă că asta era în seama lui Ismail, aşa că degeaba ai fi 
luat la zor pe alţii - şi lui Ismail, ce să-i mai spui, căi se 
întâmplaseră şi lui destule! Nici măcar apă în butoaie nu 
avusese grijă să pună; noroc că erau aproape pline, şi 
puteau să ţină de acum încolo încă o lună de zile. 

Acum, cu ce mai aveau în cambuză de la Sulina, puteau să 
se descurce două-trei zile. Anton Lupan hotări să facă o 
scurtă escală la Skyros, pentru aprovizionare, că tot 
trebuiau să se abată într-acolo, să-l lase pe călugăr. 

După ce cinară aşa ca să nu rabde foame, ouă prăjite cu 
slănină, din care Ismail fireşte nu se înfruptă, oprindu-l 
Coranul, coborâră o parte din pânze, adică săgețile din 
vârful catargelor, fiindcă vântul era destul de aspru şi peste 
noapte ar fi putut să crească mai tare. Gherasim aprinse 
felinarele, apoi îşi luă pătura din cabină şi se întinse pe 
punte, cu un maldăr de parâme drept pernă. 

— Dumneata du-te de te culcă în patul meu, îi spuse 
călugărului. 

Acesta se grăbi să dispară sub punte, cu dăsaga la spinare, 
ca să scape de mârâitul lui Negrilă. 

Cerul, în faţă, mai avea o geană purpurie, care se 
răsfrângea în câţiva nori alungiţi deasupra orizontului; în 
schimb, în pupa Speranţei se lăsase noapte deplină. Numai 
dâra palidă care rămânea în urmă, ca o cale a laptelui 
căzută în apă, înfrângea perdelele mai apropiate ale nopții, 
făcându-le pe celelalte mai negre, mai grele. Dar şi asupra 
acestora, farul de la San Stefano, hăt în partea Stambulului, 
îşi trimitea sclipirile rare, sfâşiindu-le la răstimpuri cu 
spada lui ca argintul. Îndată, alt far, cel de la Eregili, pe 
coasta europeană, se ivi în dreapta bompresului, 
încrucişându-şi lama cu a celui lăsat în urma. Şi iată, nu 
trecu multă vreme, când se ivi şi în stânga unul, ridicându- 


se anevoie din valuri, ca privirea unui străjer care se uită 
peste ziduri. 

— Far la un cart în stânga bompresului! strigă Mihu, el 
fiind de veghe la ora aceea. 

— L-am văzut, răspunse căpitanul, de la cârmă. E farul de 
pe insula Marmara. Timpul se scurgea în tăcere. 

Din când în când întâlneau vapoare, mai dese ca în Marea 
Neagră, care treceau aşa de aproape, încât se vedeau 
marinarii pe punte aplecaţi peste balustrade, făcând senine 
cu mâna. 

— Efendi Agop! strigă Anton Lupan după o vreme, auzind 
că armeanul tot geme, chinuindu-se deasupra hambarului. 
De ce nu vrei dumneata să cobori în cabină, să te odihneşti 
ca oamenii? Aşa te mai trage şi umezeala mării şi te 
pomeneşti prins de junghiuri. Pe urmă să nu dai vina pe 
mine. 

— Mulţumesc! răspunse Agop zgribulit ca o mâţă udă. Aici 
stau bine, efendi, stau bine! 

Şi iar începu să geamă. 

Aproape de miezul nopţii, în stânga, de o parte şi de alta a 
farului, se iviră pâlpăiri de lumină. 

— Ce lumini sunt astea, domnule? întrebă Mihu, 
apropiindu-se de cârmă. 

— Pesemne sunt focurile pescarilor. 

La miezul nopţii, Ismail, care se culcase iarăşi după cină şi 
îi trăsese un somn zdravăn trei ceasuri şi mai bine, veni să 
ia cârma, iar leremia, trecu de veghe. Anton Lupan însă mai 
rămase pe punte încă vreo oră, până ce ajunseră în dreptul 
farului; Mihu nu cobori nici el în cabină. Acum ţărmul 
insulei se zărea, departe, ca o umbră nesigură care-ţi 
umplea sufletul de teamă şi de tristeţe. Focurile pescarilor, 
rare, luminau câte un colţ de stâncă ruginită, câte o bucată 
de faleză ca un zid de puşcărie. Mai departe, pământul se 
pierdea în întuneric, neîngăduindu-ţi să-l vezi nici cu 
închipuirea. 

— E mare insula asta, domnule? 


— Are vreo douăzeci de kilometri lungime. 

— Şi nu-i nici un oraş pe toată lungimea? 

— Ba da, un orăşel, Marmara, în partea ailaltă. Dar ce-ar fi 
să te duci la culcare? Nu uita că în zori o să avem treabă. 

Auzind aceste cuvinte, Agop, care pesemne nu putea să 
doarmă, se ridică de deasupra hambarului. 

— Efendi, mâine dimineaţă sosim la Gallipoli? 

— Da, către ora şapte, dacă vântul rămâne acelaşi. 

— Şi ne oprim în port? 

— Numai pentru controlul vamal. Eu zic că-i mai bine să-l 
facem aici, decât la Cianak. 

— N-am putea să trecem aşa, fără oprire? 

— Cum crezi una ca asta? Dumneata n-ai mai călătorit 
niciodată prin Dardanele? Vrei să tragă cu tunul? 

Armeanul vru să mai întrebe ceva, pe urmă oftă şi se duse 
să-şi ia în primire locul de veghe. 

Înainte de a cobori să se culce, Anton Lupan mai trecu pe 
la cârmă. 

— la spune, Ismaile, te-ai limpezit la cap, n-o s-o iei razna? 
Să mă duc la culcare sau să-ţi mai ţin tovărăşie? Mi-e teamă 
să nu te fure somnul. 

— Domnule, când facem mâncare o dată poate greşim; 
când suntem la cârmă ţinem drum bun. Întrebam 
Gherasim! 

— Lasă-l pe Gherasim, că doarme. Ai grijă să nu te apropii 
de țărm; peste vreo două ore, o să vezi farul de la Carakioi, 
în tribord. 

— Ştiam, am umblat mult Marmaraua! Ehe, cârmaci vechi 
Ismail! 

Lui Mihu, vecinătatea insulei tainice, pe care din când în 
când se vedea pâlpâind un foc de pescari, îi dădea un fel de 
teamă, fără să ştie de unde pornea. Ar fi vrut să rămână pe 
punte, dar socotea că Anton Lupan s-ar fi supărat, de aceea, 
după ce mai aruncă o privire spre țărm, aşa cum îl zărea, 
plin de umbre fâlfâitoare, în babord, la o mie de paşi, cobori 
în cabină. Călugărul gemu prin somn, apoi se lăsă linişte; nu 


se mai auzea decât răsuflarea oamenilor şi freamătul 
valurilor dincolo de bordaj. 

Şi deodată, în liniştea aceasta, lui Mihu i se păru că 
desluşeşte un gungurit ciudat, asemănător cu gunguritul 
sfios şi plin de teamă al porumbelului care vine iarna la 
geam. Trase cu urechea, dar în clipa următoare gunguritul 
nu se mai auzea: poate fusese unul din glasurile mării, 
fiindcă marea, când o auzi dinlăuntrul corăbiei, nu are 
numai un glas; ea urlă ca lupul prădalnic, mugeşte ca taurul 
înfuriat, latră ca dulăii la stână, mormăie ca ursul la fragi, 
behăie ca oile în iernatic, plânge ca bietul cerb gonit de 
hăitaşi, geme ca omul bolnav, ia glasul buhnei ursuze şi 
strigătul cucului într-una hoinar - de ce nu l-ar lua şi pe-al 
porumbelului care îţi gungure iarna la geam? 

Aşa se gândi musul - şi în timp ce marea vorbea cu toate 
aceste glasuri dincolo de bordaj, el adormi împăcat. 

Soarele nu răsărise când Speranţa intră în gâtuitura de 
apus a Mării Marmara, care premerge strâmtoarea 
Dardanelelor. La ora cinci, Gherasim luă cârma; se zăreau 
departe țărmurile, plutind nesigur în pâcla dimineţii. În 
pupa, cerul se împurpura, făcând să sângereze ici-colo o 
creastă de val. 

Mihu deschise ochii în clipa când soarele ieşea din unde, 
ca un fes roşu în capul unui Neptun otoman. 

Ismail se culcase abia de un sfert de oră, dar avusese 
vreme să-şi acordeze sforăitul pe trei glasuri, unul subţirel, 
ca struna de vioară, altul mijlociu, de caval, iar al treilea 
grav, plin de nădejde, ca buciumul de muntean. Haralamb şi 
Cristea Busuioc dormeau încă, întorşi cu faţa la perete, 
obişnuiţi cu acest concert matinal. 

După ce îşi roti ochii prin cabină, întrebându-se ce 
nelinişte îl făcuse să se trezească aşa de devreme, căci cu 
sforăitul bucătarului era şi el obişnuit, Mihu îşi aduse 
aminte de călugăr şi se aplecă spre el, peste pat. Pe spirai 
intra o dâră de lumină cenuşie, în care se împleteau şuviţe 
purpurii, alungând prin colţuri întunericul cabinei. 


Călugărul dormea cu faţa în sus, cu o tichie neagră 
înfundată până pe urechi, şi cu mâna dreaptă atârnând în 
jos, încleştată în băierile dăsagei, ca şi când i-ar fi fost 
teamă să nu-l fure cineva. 

Deodată, Mihu făcu ochii mari şi începu să chicotească, 
fără să ţină seamă de respectul datorat unui monah. Dar ce 
oare în înfăţişarea călugărului acesta călător îi stârnise 
asemenea haz? 

În clipa aceea, călugărul tresări, clipi din ochi, îşi duse 
repede mâna la barbă şi se întoarse cu faţa la perete, 
mormâăind supărat. 

Musului i se făcu ruşine că râsese de el. Ruşine? Da, în 
prima clipă; apoi alt gând prinse să i se frământe în cap... 

Afară, pe punte, nu se simţea nici o mişcare... Să fie-al 
naibii! - erau uneori clipe când te apuca teama, când ţi se 
părea că în jurul tău totul a murit şi nici măcar sforăitul lui 
Ismail nu-ţi alunga din cuget neliniştea stârnită de această 
tăcere lungă şi grea. Şi după o vreme, iarăşi i se păru lui 
Mihu că aude gunguritul de astă-noapte, cine ştie de unde 
pornit. O fi fost unul din glasurile mării, dar parcă prea 
suna deslugşit, aici, la câţiva paşi, în preajma lui! 

Şi iarăşi trase cu urechea, şi iarăşi nu află nimic. Acum nu 
mai putea să adoarmă la loc, îl frământa un început de 
gând, nelămurit. Mai bine era să iasă la lumină, să audă o 
vorbă şi să vadă un chip omenesc. 

Băiatul cobori din pat cu grijă, ca să nu tulbure încă o dată 
somnul călugărului. Când să-şi tragă cizmele în picioare, 
zări sub perna monahului Biblia, în care acesta citise ieri tot 
timpul drumului, cuprins de mare smerenie. Nu văzuse 
niciodată o carte sfântă - se simţi îmboldit să-şi arunce ochii 
prin ea - de aceea se apropie încetişor de pat, întinse mâna, 
deschise scoarţa de mucava groasă - şi rămase cu ochii 
mari, nespus de mirat... în clipa aceea, călugărul sări de la 
locul lui şi înşfăcă furios cartea, aruncându-i o privire care-l 
făcu să fugă pe punte, cu cizmele în mână, parcă gonit de 
cel necurat. 


Soarele se ridicase pe cer cât jumătate de cange, risipind 
negurile dimineţii de deasupra mării şi dezvelind țărmurile 
cenuşii. Înapoia traversului, în dreapta, farul de la Carakioi, 
al cărui turn se ştergea între dealuri sub lumina dimineţii, 
continua să clipească, palid, încercând zadarnic să se lupte 
cu soarele răsărit de mult; pesemne paznicul uitase să-l 
stingă şi sforăia şi el prin vreun ungher, ca Ismail. 

În faţă, unde malurile păreau că se unesc, închizând 
drumul corăbiei, se şi zăreau minaretele albe de la Gallipoli. 

Vântul se rotise şi bătea aproape din pupa, ca şi cum se 
pregătea din vreme să-şi facă loc prin strâmtoare, în urma 
Speranţei. La adăpostul coastei, valurile erau mai scurte şi 
mai îndesate; câte unul se spărgea în bordaj, cu o izbitură 
surdă care făcea să tremure puntea şi să zbârnâie sarturile. 

Peste un ceas, goeleta românească era la Gallipoli, în gura 
strâmtorii, şi arunca ancora în mica radă din faţa oraşului, 
lângă un vapor francez care venea din Egee şi ancorase 
câteva minute mai devreme. O paţr sau un vizir, gras că i se 
îndoia scara sub picioare, tocmai cobora în barcă, să se 
ducă la țărm, pesemne cu treburi de-ale sultanului, căci 
funcţionărimea portului şi a oraşului prea roia în jurul lui, 
speriată. După el cobori, în alte bărci, o suită numeroasă, 
apoi de trei ori pe atâţi servitori negri, toţi îmbrăcaţi în 
culori ţipătoare şi cu pielea lucioasă. Abia după aceea 
începură să se debarce bagajele - şi asta ţinu mai mult de 
un ceas, în care timp, autorităţile portului nu avură răgaz 
să se ocupe de o corabie românească. 

Agop se frământa pe punte, dând semne de nerăbdare, 
care creşteau de la o clipă la alta. În sfârşit, după ce zarva 
stârnită de venirea paşalei se potoli, vaporul fluieră scurt, 
ridică ancora şi porni spre Stambul, lăsând în urmă o dâră 
de fum negru şi gros, care se întinse deasupra radei. Abia 
atunci se văzu desprinzându-se de la țărm barca vameşului. 
Dar slujbaşul padişahului se duse mai întâi la un vapor 
englezesc, care era ancorat ceva mai departe şi îşi flutura, 
cu nervozitate, pavilionul majestăţii sale britanice. 


Anton Lupan se uită cu ocheanul la acest vapor, probabil 
unul dintre primele în istoria navigaţiei cu aburi, un fost 
bric căruia i se adăugaseră maşini cu zbaturi. Navigase pe 
un vas italian, asemănător cu acesta, până în golful Persic şi 
îşi blestemase viaţa - de aceea se mira că astăzi, după 
atâţia ani, se mai găseau încă oameni să-i alcătuiască 
echipajul. 

Între timp, barca vameşului, depărtându-se de vaporul 
englezesc, unde îşi făcuse îndatorirea, se apropie de 
Speranţa. Un funcţionar cu fes, însoţit de un başbuzuc 
fioros, cu puşcă în bandulieră, se urcă pe punte şi cercetă 
actele privitoare la încărcătură. Când ceru să se ridice 
bocaportul, Agop păru că leşină, dar, în zarva de pe punte, 
nimeni nu băgă de seamă. 

— Astea ce sunt? întrebă vameşul, arătând la sacii 
înghesuiți deasupra cherestelei. 

— Lucruri casnice, efendi! bâigui armeanul, cu faţa 
pământie. Boarfe de prin casă. Eu sunt Agop, Agop din 
Bazar, am avut prăvălie la Stambul, dar am scăpătat şi 
acum mă duc să-mi încerc norocul la Atena. Poftim, 
lucrurile sunt vămuite, am dovadă, am plătit taxele... 

Vameşul îşi vâri nasul în hârtie, dar, se vede, nu-i arătă 
încredere, cu toate peceţile şi iscăliturile. 

— Să ne uităm puţin, efendi Agop, să ne facem datoria 
zise, punând piciorul peste marginea deschizăturii şi 
dându-şi drumul în magazie. 

Armeanul, până atunci galben la faţă, se făcu roşu ca fesul 
vameşului şi se repezi după el, împiedicându-se în poalele 
giubelei. Se auziră şoapte, oftaturi, şi în sfârşit fesul se ivi în 
gura hambarului. Agop ieşi şi el deasupra; nu mai era nici 
galben, nici roşu, ci îşi recăpătase culoarea obrazului, însă 
sudoarea îi curgea gârlă pe faţă. 

În timp ce turcul cobora scara, să plece, Gherasim se 
apropie de Anton Lupan şi-i spuse în şoaptă: 

— Domnule, mi se pare că armeanul ăsta n-are numai 
boarfe... 


— Altceva ce-ar mai putea să aibă? 

— Păi ştiu eu, covoare, mătăsuri... 

— Am bănuit şi eu asta... Dar lasă-l în plata domnului. Noi 
n-avem ce pierde: asta e treaba vămii. Fireşte, dacă ne-ar fi 
încredinţat nouă calabalăcul, să-l transportăm pe seama 
noastră, atunci s-ar fi schimbat treaba. 

Cârmaciul ridică din umeri: 

— Bine, domnule, fie după voia dumitale, dar să ştii că la 
Pireu eu îi mai ciupesc câţiva icosari de aur... De ce să 
câştige numai vameşii? 

Sfârşindu-se controlul vămii, Anton Lupan luă barca şi se 
duse în port cu actele Speranţei, ca s-o înscrie în registrul 
Căpităniei. Dar mai întâi, din obişnuinţa marinarului, se opri 
pe chei în faţa tablei vaselor pierdute. 

Timpul fusese bun în ultima vreme; din primăvară până 
acum, din câte vase se ştiau în drum spre Gallipoli, nu 
pieriseră decât patru barcazuri, unul pornit de la Pireu, 
două de la Salonic şi ultimul de la Alexandreta, aşa cum 
aduceau mărturie feluriţi căpitani şi marinari, care găsiseră 
epavele sau scăpaseră de la înec oameni de-ai echipajelor. 

Sfârşind citirea listei, Anton Lupan îşi scoase boneta, 
obicei cinstit de toţi marinarii, apoi intră la Căpitănie, şi 
Speranţa fu înscrisă în registru, după vaporul franțuzesc 
Descartes, cu care venise paşaua. 

Deasupra acestuia era trecut celălalt vapor, Victory, sub 
pavilionul britanic. Aruncându-şi din obişnuinţă ochii asupra 
înscrisului, Anton Lupan scoase, fără să vrea, o exclamaţie 
de uimire. Comandantul vasului englezesc era John 
Tennyson, cu care se împrietenise în anul când navigaseră 
amândoi pe drumul Indochinei, dar cu un vapor mai acătării 
decât cel de astăzi; e drept că pe vaporul acela John 
Tennyson nu era comandant, ci ofiţer de punte, 
desăvârşindu-şi ucenicia. 

În radă se auzi un fluier, apoi zornăitul lanţului: Victory 
ridica ancora şi se pregătea de plecare. 


Comandantul Speranţei se năpusti pe chei, sări în barcă şi 
se îndreptă spre vaporul englezesc, făcând semne cu 
boneta în aer; acum, dacă se întâlniseră aici, nu l-ar fi 
răbdat inima să nu schimbe câteva vorbe cu un prieten pe 
care nu-l mai văzuse de trei ani şi pe care cine ştie când şi 
în ce port avea să-l întâlnească iarăşi. 

Peste un sfert de ceas, Anton Lupan se afla pe Victory, în 
cabina căpitanului şi desfăcea în pripă, cu John Tennyson, 
sacii cu amintiri ai marinarilor. 

— De când eşti îmbarcat pe sicriul ăsta? întrebă Anton 
Lupan pe urmă, privind cabina murdară de fumul 
cărbunelui. 

— De un an, răspunse prietenul. Ce vrei, e primul vas pe 
care îl comand de când mi-am luat brevetul. Doar n-aveau 
să-mi dea un transatlantic! E însă ultimul drum pe care îl 
face; compania s-a hotărât să-l scoată din serviciu îndată ce 
ajungem la Portsmouth. Dar tu? N-ai găsit să te îmbarci pe 
altceva decât pe o goeletă de o sută de tone? 

— Ştii că eu am alte planuri, nu să comand vapoare. 

— Deci tot te mai gândeşti la călătoria aceea? 

— Bineînţeles, mai cu seamă că mi-am găsit prietenul. 
John Tennyson aflase de la el. În anul când navigaseră 
împreună, întreaga lor istorie, zbuciumul, planurile, 
strădania şi dispariţia ciudată a lui Pierre Vaillant - care 
iată, acum se ivise undeva, când nu mai spera nimeni. 

— Prin urmare, zise căpitanul vaporului, duci cherestea la 
Pireu. 

— Da, şi de-acolo mă întorc la Stambul, cu orice marfă. 
Cred că până atunci o să se întoarcă şi Pierre, ca să plecăm 
împreună. 

— Vezi cum îţi alegi drumul, continuă John Tennyson. Am 
aflat că umblă pirați printre insule. În porturile Levantului, 
lumea e foarte speriată. 

— N-avea grijă; am oameni bravi şi goeleta e bună! După 
ce mai schimbară astfel câteva vorbe, Anton Lupan îşi luă 


rămas bun de la comandantul vaporului şi se întoarse pe 
bordul Speranţei, grăbit, căci se făcuse ora nouă. 

Victory ridică ancora, arătând aceeaşi grabă, fluieră scurt 
şi porni, vărsând asupra radei fumul negru şi pufăitul greoi 
al maşinilor. Trecând prin dreptul goeletei româneşti salută 
cu pavilionul, apoi se îndreptă spre gura strâmtorii. 

Peste jumătate de ceas, Speranţa îşi rotea şi ea prova şi se 
întindea la drum, cu vânt puternic din pupa. Alte câteva 
corăbii şi barcazuri, plecate mai devreme, erau în drum 
spre Egee, împânzind apa strâmtorii cu velele lor joase, 
întinse în amândouă bordurile. Aşa cum se legănau greoaie, 
păreau nişte măgăruşi, încărcaţi cu samare mai mari decât 
îi ţineau puterile. 

În strâmtoare, valurile pornite din Marinară se rupeau în 
două, se încălecau unele pe altele, sugrumate, furioase ca 
nişte fiare, care, neavând unde-şi dezlănţui pornirile, rag şi 
mugesc făcând spume la gură. Goeleta se lua la întrecere 
cu ele şi, primindu-le din pupa, aproape nu le simţea furia; 
numai câte un val mai sălbatic scăpat întreg în gâtuitură, 
după ce încerca zadarnic să se urce pe punte, zgâlţâia 
cârma, apoi se rostogolea neputincios pe sub chilă, ca să se 
spargă sub vârful bompresului, aruncând stropi de ciudă. 

Lochul arăta ceva mai mult de opt noduri, adică aproape 
viteza unui vapor de poştă şi barcazurile rămâneau unul 
câte unul în urmă. Rămase curând în pupa şi Victory, al 
cărei căpitan, aflat pe puntea de comandă, se uita cu 
ocheanul la goeleta năzdrăvană, uimit ce repede îl lăsa în 
urmă, cu toate că ridicase şi el toată velatura, nu mergea 
numai cu maşinile. 

Întreg echipajul Speranţei era pe punte, cuprins de 
înfrigurare - şi chiar Agop din Bazar părăsise bocaportul, 
pe care până acum îl păzise cu străşnicie, ca să vină la 
prova, unde fierbea volbura mării, căscând abisuri pline de 
spumă. Numai călugărul rămăsese în cabină, pe dăsaga lui, 
cu cartea sfântă în mână. 


Deodată, în foşnetul valurilor şi-n freamătul corăbiei, Mihu 
auzi un fâlfâit de aripi şi, când întoarse capul, văzu o pasăre 
albă, zbătându-se printre pânze, până ce se dezmetici şi îşi 
luă zborul spre ţărmul de apus al strâmtorii. Cunoştea 
pescăruşii care se roteau adesea pe deasupra corăbiei, iar 
uneori chiar se aşezau câte o clipă în vârful catargelor, dar 
aceasta părea altă pasare. 

— Uite un porumbel, măi vere! strigă Haralamb, 
minunându-se cu îndreptăţire. 

Ce să caute un porumbel pe deasupra strâmtorii? 

— S-o fi rătăcit şi el, săracul! zise leremia. 

În capul lui Mihu, însă, zborul porumbelului se uni cu 
gunguritul de astă-noapte şi el rămase pe gânduri, clipind 
des, cu ochii printre catarge. În clipa aceea auzi un scârţâit 
uşor în spate, şi, întorcând capul, i se păru că geamul 
spiralului se mişcase. Hotărât, după păţania cu cizmele, lui 
Mihu toate nimicurile i se păreau fapte ciudate... 

În acest timp, țărmurile strâmtorii alunecau de o parte şi 
de alta, atât de aproape încât te-ai fi crezut pe un fluviu, 
primăvara, când apele curg vijelioase. Malul european era o 
înşiruire de dealuri râpoase şi sterpe, arar tărcate de câte o 
firavă linie de verdeață. Pe malul celălalt creştea o vegetaţie 
mai bogată, aproape mediteraneană. Într-un loc, pe plajă, 
se vedeau corturi şi în jur soldaţi făcând instrucţie. Sus, la 
creastă, se bănuiau ascunse fortărețe cu tunuri care îşi 
puteau apleca repede ţevile asupra vaselor duşmănoase. 

Înainte de a ajunge la Kilid Bar, strâmtoarea cotea brusc la 
stânga, îndreptându-se spre sud, dar vântul, care pesemne 
aluneca şi el printre maluri, o dată cu apa, rămase 
neschimbat în pupa Speranţei, fără să-şi piardă puterea. 
Strâmtoarea se îngusta din ce în ce mai mult, valurile, 
înghesuite, se luptau între ele cu mai multă furie şi corabia 
gonea, ca mânată de furtună. Orăşelul Kilid Bar, aşezat pe 
malul european, între râpe, rămase în urmă, ca o gară prin 
care acceleratul trece fără să oprească; la fel Cianak-Katesi, 
pe malul din faţă. 


— Da' afurisite sunt Dardanelele în partea asta, domnule! 
exclamă Cristea Busuioc, privind strâmtoarea cu ochiul 
plutaşului. Pe-aici e mai rău ca la loancele noastre! 

După ce spusese aceste multe vorbe, avea să rămână mut 
ca lemnul catargelor, aproape şase ceasuri, continuând din 
când în când să-şi scuture capul şi să se uite aiurea, de-ai fi 
zis că-i ca neoamenii. 

— Numai când bate vântul, se înfurie Dardanelele; 
altminteri să ştii că sunt liniştite, îl lămuri Anton Lupan, 
surprins şi el de furia apei. 

Nu văzuse niciodată strâmtoarea atât de răscolită - şi 
acum nu se mai mira că în locul acesta valurile rupseseră 
podul aruncat peste Helespont de Xerxes, după cum nu se 
mira că, văzându-le nemernicia, regele perşilor pusese 
oameni să le biciuiască. Dacă ar fi avut vreun zor să 
navigheze spre Marmara şi nu spre Egee, poate şi-ar fi 
vărsat şi el furia pe valuri la fel cum făcuse războinicul 
rege. 

Aşa cum se înfăţişa acum strâmtoarea, îi venea greu să 
creadă că aici era locul pe unde Leandru, îndrăgostit de 
Hero, se avântase înot peste apele Helespontului ca să-şi 
vadă iubita care-l aştepta dincolo, fluturându-şi năframa. 
Dar dacă aceasta putea fi numai o legendă, sigur era că un 
om le trecuse - şi nu un erou din antichitate, ci unul al 
vremurilor moderne, lord Byron - fără ca măcar pe malul 
celălalt să-l fi aşteptat vreo Hero a zilelor noastre... 

La ora 1 după-amiază, Speranţa lăsă în stânga forturile de 
la Kum-Kaleh, în dreapta cele de la capul Helles, cobori de 
pe catarg pavilionul turcesc şi luă drumul prin Egee, sud 5 
carturi spre vest, îndreptându-se către insula Skyros... 

CAPITOLUL. XI. 

Un călugăr ciudat. 

O corabie care iese din Dardanele şi se îndreaptă spre 
Pireu, traversând Marea Egee, întâlneşte în stânga, curând 
după ce a părăsit strâmtorile, insula Tenedos, pe care 
trebuie s-o ocolească prin partea apusului. De aici înainte ia 


drumul sud 3 carturi spre vest, ca să iasă la Capo d'Oro, 
colţul de nord-est al peninsulei greceşti. 

Ca să meargă însă la Skyros, insula cea mai mare din 
arhipelagul Sporadelor de nord, trebuie să facă un 
oarecare ocol, luând drumul cu vreo două carturi mai la 
vest, ceea ce în socotelile corăbierilor nu înseamnă 
numaidecât o întârziere, dat fiind că adesea vântul îi sileşte 
să nu aleagă drumul cel mai drept. 

Speranţa lăsase de curând în stânga insula Tenedos şi 
naviga pe o mare răscolită cu vela mare într-un bord, cu 
cea mică în celălalt, împinsă din pupa de un vânt puternic, 
care de la ieşirea din Dardanele continua să sufle 
neschimbat, dinspre nord-est. 

Dacă acul barometrului n-ar fi rămas de atâtea zile în 
acelaşi loc, echipajul ar fi coborât vela mare şi ar fi mers 
numai cu cea mică şi cu trinca, de teama unei apropiate 
furtuni. Dar, se vede, căpitanul Speranţei avea mai mare 
încredere în acest instrument ciudat, decât în prevestirile 
pescăruşilor care fugeau speriaţi din larg, îndreptându-se 
spre 'lenedos sau spre alte insule apropiate din arhipelag. 
Era un vânt tare, însă statornic, şi marea, deşi brăzdată de 
berbeci albi, după două ore de drum se arătă neputincioasă 
în faţa Speranţei, care o ameninţa cu bompresul, ori de câte 
ori îşi trimitea pe sub chila ei valuri mai mari. 

Gherasim ţinea cârma; pe vânt din pupa, acesta nu era 
lucrul cel mai uşor, căci valurile care se năpusteau din 
urmă, cu toată neputinţa lor, din vreme în vreme dădeau 
asalturi încercând să scoată corabia din drum, ca s-o pună 
de-a latul şi pe urmă s-o scarmene duşmănos. 

Ieremia era de veghe, iar Haralamb cu Mihu şi cu Cristea 
Busuioc stăteau pe lângă el, altceva neavând de făcut. 
Plutaşul tot mai clătina din cap câteodată, uâtându-se cu un 
ochi ciudat la Haralamb, care povestea o păţanie de-a sa, 
când fusese la baia turcească. 

Pe Mihu îl chinuia un gând şi nu ştia căruia din ei ar putea 
să-l destănuiască. Stătea lângă Ieremia, aplecat peste 


parapet, fără să simtă stropii reci, zburătăciţi de sub etravă 
şi aduşi de vânt să-i biciuiască obrazul. Din când în când, un 
val mai mare ridica bompresul pe cer, apoi îl lăsa să se 
prăbuşească într-un cazan înspumat - şi atunci simţea o 
gâdilătură la lingurea, întocmai ca în scrânciob, de Paşti. 
Atât că pentru scrânciob trebuia să dea ouă roşii sau 
gologani, pe când aici, de două ceasuri se legăna, fără să-i 
ceară nimeni vreo plată. 


— Şi m-a pus dracu' mă vere, povestea Haralamb, în hazul 
lui Ieremia, să intru la baia aia, că tot n-aveam ce face în 
gară, dacă nu pleca nici un tren. Ce să vă spun, murdar n- 
am fost niciodată de felul meu, şi mai puţin acuma, când 
avem din belşug şi săpun şi apă. Măi frati-miu, dar când m- 
au luat băieşii ăia turci, de le zice tellaci, şi m-au purtat prin 
odăi cu aburi, să-mi iasă şi sufletul nu numai nădugşala, şi s- 
au pus să mă răzuie şi să mă frece, şi dă-i, şi dă-i, când cu 
săpun, când cu apă fiartă, eu zic că au căzut de pe mine pe 
puţin şapte piei... La sfârşit m-au dus într-o odaie unde m- 
au aşezat pe un divan, învelit până la gât, numai între 
paşale şi negustori bogaţi, care fumau ciubuc, beau 
limonadă cu gheaţă şi cafele, de nu se mai săturau... Ce să 
vă spun, când am plecat de-acolo, peste vreun ceas, parcă 
aveam aripi şi la picioare, şi la subsuori, că eram uşor ca 
fulgul şi nu mai simţeam caldarâmul sub călcâi. Ei, ce folos 
că te îmbăiezi aşa, mi-am zis, dacă afară, nu apuci să ajungi 
la capul uliţei şi te murdăreşti iar! Mai bine, din toate băile 
astea, că după cum am auzit sunt cu sutele, ar face una 
mare, să spele şi oraşul o dată, de sus până jos, să ia de pe 
el măcar un rând de jeg... 

— la să fi fost acolo nişte băieşiţe în loc de tellaci! râse 
Ieremia. N-ai mai fi acum aşa supărat! 

Haralamb râse şi el, făcând haz de necaz; râse şi Mihu, cu 
toate gândurile acelea îngrijorătoare care i se învălmăşeau 
în cap. Numai plutaşul tăcea cu ochii aiurea. 

— Da' tu ce naiba eşti aşa posac? îl întrebă Ieremia. 
Corăbii ştiu că nu ai, ca să zici că ţi s-au înecat! 

— Ce să am, domn' căprar?! Mi s-a întâmplat şi mie o 
istorie la Stambulul cela - şi parcă şi-acum simt că mă ia cu 
ameţeală când mă gândesc la ea. 

— Ce istorie? 

Cristea Busuioc suspină; ca să-şi povestească păţania, 
trebuiau vorbe multe, aşa de multe că nici nu ştia de unde 
să le scoată, el, obişnuit să deschidă gura numai la zile 
mari. 


— la spune! stărui şi Haralamb. 

— Apoi eu n-am fost la baie, începu plutaşul, cu spaima 
neînotătorului care trebuie să-şi dea drumul într-un râu 
înspumat. N-am fost la baie, dar umblând prin Pera, am 
nimerit la un fel de mănăstire de călugări turci, numai că la 
ei călugării se cheamă dervişi. 

— 'Te trage aţa la mănăstire! zise, în batjocură, Ieremia, 
care ştia despre ucenicia lui pe lângă călugării de la Durău. 

— Ba nu mă trage de fel, că să mă fi tras, aş fi rămas 
călugăr, nu m-aş fi făcut plutaş! Am intrat numai aşa, ca să 
casc gura. 

— Da' cu călugărul nostru ce-o fi? întrebă Haralamb. 
Astăzi nu şi-a scos capul pe punte. V-aţi uitat careva pe la 
el? N-o fi bolnav? 

— N-are nici pe naiba, răspunse leremia. Stă pe dăsagă şi 
citeşte în Biblie. 

Mihu întoarse capul; poate era acum timpul nimerit să 
spună şi el gândul care-l chinuia, dar plutaşul odată pornit, 
îşi urmă povestirea, nedându-i răgaz: 

— Ei, şi cum vă spuneam, mi-am vârât şi eu nasul în 
mănăstirea, adică, în moscheia ceea, fireşte după ce mi-am 
scos cizmele, fiindcă altfel, ştiţi şi voi, nu te lasă să intri 
măcar de-ai fi rudă cu sultanul. 

Aici Mihu oftă, cu gândul la cizmele lui, în timp ce Cristea 
Busuioc urma, chinuit să scoată atâtea vorbe din cap: 

— Înăuntru nu era o moscheie ca toate moscheile, ci o 
hardughie rotundă, ca manejul la reghimentul de călăraşi; 
numai că în mijloc, în loc de nisip avea o podea dată cu 
ceară şi lustruită de-ţi puteai răsuci mustaţa în ea. De jur 
împrejur era un parmaclăc, dincoace de care se îmbulzeau 
credincioşii; sus, într-un pridvor întins de jur împrejurul 
moscheii, stătea pesemne lumea mai aleasă, vizirii, paşalele 
ori poate chiar sultanul; în unele locuri erau despărţituri, cu 
perdele, de bună seamă pentru femeile lor din haremuri. 

— Şi nu ţi-a dat prin minte să dibuieşti scara, ca să vezi şi 
tu ce-i după perdelele alea, cum se înfăţişează nevestele 


sultanului? întrebă Haralamb. 

— Păi dar! Ce, voiai să-mi las capul pe-acolo? Să fi fost tu, 
nu m-ar fi mirat! 

Haralamb oftă: 

— Of, Laleli, fraţilor! Aţi văzut ce ochi avea? 

— Potoleşte-te, vere, că într-o zi, aşa mototol cum îl vezi, 
şi-o ieşi şi Ismail din fire! zise leremia. la spune mai 
departe, Busuioace! Pe urmă am să vă spun şi eu una, tot cu 
călugări, că şi pe mine m-a purtat necuratu' tot la o 
moscheie din asta. 

— Şi cum vă spuneam, urmă plutaşul, năduşit ca hamalii 
împovăraţi, am intrat eu la dervişii ceia tocmai când 
începea slujba. Într-o parte era un perete cu uşi peste care 
atârnau perdele, cum ar fi altarul la noi; un bătrân, slab de- 
ai fi zis că acu'-acu' îşi dă duhul, cu o bărbuţă sură, stătea 
turceşte în faţa altarului, cu doi călugăraşi tinerei aşezaţi 
de o parte şi de alta. Pe urmă s-a deschis o uşă şi-au început 
să vină dervişii, doi câte doi, ţinându-se de mână, dar nu 
erau îmbrăcaţi călugăreşte, ci mai degrabă semănau cu 
arnăuţii pe care i-am văzut şi pe la noi, destulă vreme. În 
cap purtau fes, însă nu roşu, ci negru sau vânăt, ştiu eu? - 
că nu se vedea bine; pe urmă aveau un fel de vestă, sub ea 
o fustanelă încreţită, lungă până sub genunchi, iar în jos, 
izmene strânse pe pulpă, toate astea albe de îţi luau ochii. 
Numai că deasupra purtau un fel de sarice aruncate pe 
umeri, lungi de atingeau pământul şi fiecare tot în altă 
culoare. Care cum intra, trecea prin faţa bătrânului - ăstuia 
îi zice imam, adică ce-ar fi la noi popa sau stareţu' - făcea 
temenele, pe urmă se ducea să se aşeze în rând, cu ochii la 
altar. Până să vină toţi, a ţinut o vreme, că erau poate 
douăzeci, dacă nu mai mulţi, şi se mişcau iavaş-iavaş, 
pehlivanii. Când n-a mai fost niciunul de venit, au început să 
facă mătănii şi să se repeadă cu fruntea în duşumea, ca 
orătăniile care ciugulesc grăunţele căzute din sac; în vreme 
ce se chinuiau aşa, bolboroseau ceva laolaltă cu imamul, 
dar nu ştiu cine-i înţelegea. Treaba asta a ţinut şi ea o 


vreme, pe urmă s-au ridicat, au trecut iar prin faţa 
imamului, să-i binecuvânteze; care cum scăpa de-aici îşi 
lepăda sarica şi venea la mijloc, unde rămânea ţeapăn, să 
zici că şi-a dat duhul, aşa, de-a-npicioarelea. Pe urmă, măi 
vere, nu ştiu de unde naiba a început să se audă o muzică 
molcomă, de-ţi dădea şi somn şi ameţeală, un cântec 
subţirel ca plânsul fecioarei, amestecat cu bătăi de tobă, da' 
nu aşa tare cum bat tobele la oştire. Dervişii stăteau în 
mijlocul moscheii şi păreau că nici măcar nu suflă. De la o 
vreme, unul şi-a ridicat încet braţele în lături, cum s-ar fi 
trezit din visare, şi a început să se învârtească, întocmai ca 
la o horă. Ceilalţi s-au luat după dânsul, unul câte unul, 
până ce toată moscheia s-a umplut de fustanelele lor 
înfoiate; parcă nu mai erau bărbaţi, ci fete. 

— Nene leremie, strigă Mihu, stai la taifas ori eşti de 
veghe? Uite colo, în stânga bompresului, o corabie cu trei 
catarge! 

Oamenii îşi ridicară capetele, ca să se uite pe deasupra 
parapetului. Corabia se vedea departe, pe linia învolburată 
a orizontului, îndreptându-se spre nord-vest, cu vântul într- 
o coastă. Pesemne ieşise din golful ledremid şi se îndrepta 
spre insula Lemnos, ai cărei munţi se ghiceau, amestecați 
cu norii, departe, câteva carturi în faţa traversului. 

Văzând-o că-i aşa departe şi se duce repede, oamenii nu-şi 
mai stricară ochii pe dânsa. 

— Las-o ciorilor, măi băiete, fu nu vezi c-o înghite hăul? 
Doar n-oi crede că ne taie drumul! zise Haralamb. 

Iar plutaşul îşi continuă povestirea: 

— Măi fraţilor, nu ştiu cum nu-i apuca ameţeala pe dervişii 
ceia, că mie mi se învârtea capul, numai privindu-i - şi mi se 
mai învârte şi acuma; ieri barem, am fost năuc până seara. 
Imamul se ridicase din faţa altarului şi trecea printre dânşii, 
bătând din palmă la răstimpuri, poate ca să-i îmboldească, 
ori să grăbească muzica. N-are să-mi piară din ureche cât 
oi trăi piuitul fluieraşelor şi bătaia tobelor. Dervişii se 
învârteau din ce în ce mai repede, cu braţele în lături, cu 


capul pe un umăr, cu gura deschisă pe jumătate, ca 
leşinaţii. N-am văzut bine, dar parcă aveau ochii închişi şi 
nu ştiu cum naiba nu se ciocneau unii cu alţii în vâltoarea 
ceea. Cât a ţinut învârtirea, n-aş putea spune, că de lao 
vreme m-a cuprins un fel de toropeală, de nu mai aveam 
putere să mă ridic, să plec naibii; dar, după câte am putut 
să-mi dau seama la urmă, trebuie să fi ţinut mai bine de un 
ceas. Dom' căprar, eu zic că să cauţi prin satele noastre n-ai 
să găseşti un flăcău să joace atâta la horă. 

— Auzi vorbă! pufni Ieremia. Când munceşti cu sapa ori cu 
toporul toată săptămâna, cred şi eu că nu te poţi lua la 
întrecere cu dervişii, care n-au altă meserie... 

— Asta aşa e - recunoscu plutaşul. Dar pe mine, ce să-ţi 
spun, m-a apucat ameţeala. Şi parcă numai pe mine? Toţi 
câţi erau în moscheie îşi legănau capetele, cu blegeală, să 
zici că şi-au uitat de toate câte sunt pe lume. 

— Atunci să fi urcat scara, să fi dat o raită pe la muierile 
lor! sări Haralamb. Mai ştii, poate că le-ar fi prins bine! 

— Nu spune, că n-ai fi fost în stare să urci nici o treaptă! 
Ascultă-mă pe mine, învârteala ceea te prosteşte! Noroc că 
după o vreme au început şi dervişii să dea semne de 
osteneală. Care cum nu-l mai ţineau picioarele se oprea, îşi 
trăgea răsuflarea, pe urmă îngenunchea şi rămânea 
ţeapăn, cu capul pe podele. Nişte dervişi mai tineri, poate 
învăţăceii lor, le aduceau saricele şi-i înveleau pe umeri, 
cum înveleşte ţăranul caii năduşiţi, când vine de la drum 
seara. Imamul trecea pe la fiecare şi făcea asupra lor 
semne ciudate, adică îi binecuvânta, că nu cred să-i fi certat 
pentru lenevie. Când n-a mai fost niciunul în picioare, au 
mai stat ce-au mai stat, aşa, prăbuşiţi sub sarice, pe urmă s- 
au ridicat, s-au aşezat în şir, doi câte doi, au dat de câteva 
ori ocol moscheii, parcă fălindu-se în faţa credincioşilor, cu 
toate că aveau chipul plin de visare şi smerenie - şi au ieşit 
pe uşă, cum veniseră. Atunci am putut să mă ridic şi eu şi 
să-mi iau valea, da' cât am coborât străzile, spre Galata, în 
urechi nu auzeam decât ţiuit de fluieraşe şi în ochi nu 


vedeam decât fustanele albe, rotindu-se. Iată, dom' căprar, 
asta s-a întâmplat cu mine... 

Atât vorbi plutaşul, pe urmă închise gura şi de-aici înainte 
n-avea să mai spună un cuvânt multe zile, decât cuvintele 
neapărat trebuitoare unui marinar care îşi face datoria. 

— Acu' m-am lămurit! zise Ieremia. Ăştia sunt dervişii- 
învârtitori, de care mi-a vorbit bătrânul ăla. 

— Ce bătrân, leremie, că acu' te aud întâia oară?! făcu 
Haralamb, cu mirare. Ori ai început să vorbeşti în dodii? 

— Ba nu, măi vere, mi-a spus un turc bătrân, în Skutari. Că 
umblând aşa pe străzi, cât n-aveam ce face în gară, am 
nimerit şi eu la nişte dervişi, dar ăştia nu erau din ăi de se 
învârteau, ca ai lui Busuioc, ci urlau de te-apuca nebunia. 
Chiar le şi zice, dervişi urlători, lua-i-ar boala! Şi când am 
ieşit de acolo, turcul ăla bătrân, unu' care vindea baclavale 
la poartă, m-a povăţuit: „Acu' treci Cornul de Aur şi du-te în 
Pera, la dervişii-învârtitori, să-i vezi şi pe ei, altminteri 
rămâi ori ciung, ori şchiop, ori într-o ureche.” 

— Şi-a râs de tine, prostule! îl batjocori vără-su. 

— Păi dar! Nu vezi, m-am şi grăbit să-i urmez sfatul! 

— Şi cum e cu dervişii-urlători, vere leremia? Hai, spune- 
ne şi nouă! 

— Ei, cu ăştia treaba e mai fioroasă; de-aici, chiar că e 
greu să ieşi fără să nu te-apuce nebunia. Când am intrat eu, 
tocmai începuse slujba, dar nu urlau chiar aşa tare. 
Moscheia înăuntru nu-i rotundă, ca dincolo, cum spunea 
Busuioc, ci lunguiaţă, aşa ca o şură de-a noastră. Împrejur 
are tot un fel de parmaclâc, dincoace de care se adună 
credincioşii. În faţa altarului stătea imamul, un zăplan de 
turc, cu faţa numai tăieturi şi cute şi cu ochii ca de vultur, 
hoţomanul. De o parte şi de alta a lui erau doi băieţanădri, 
frumuşei ai ciorilor şi cu turbane albe, aurite, să fi zis că-s 
prinţişori din basme. Dervişii stăteau în faţa lor, aşezaţi pe 
podele şi îşi legănau capul, când înapoi, când înainte, parcă 
atinşi de streche. În dreapta era unul cu pieptul ca de taur, 
şi ăsta scotea nişte strigăte de se cutremurau pereţii; eu zic 


că nici un bivol nu poate să ragă aşa de tare! Ce vorbe îi 
ieşeau din gură, n-aş putea spune, dar la răstimpuri, ceilalţi 
dervişi care până atunci scoteau un fel de mormăială, 
ridicau capul şi strigau toţi deodată: „Allah-hu, Allah-hu!”... 
Imamul le făcea semne, ca să-i întărite şi ei urlau cu 
sârguinţă tot mai mare. Câte unul din credincioşi trecea pe 
sub parmaclâc, se aşeza în rând cu ei şi începea să se 
legene, de parcă l-ar fi lovit boala copiilor; ăsta era semn că 
Allah începea să-i stăpânească, fiindcă, vedeţi voi, acu' nu-şi 
mai dădeau seama ce se întâmplă cu dânşii, şi scoteau 
răgete tot mai cumplite. Vouă poate nu v-o veni a crede, 
dacă şi mie unul acum mi se pare că am visat, dar socotesc 
că o cireadă de o mie de vite, speriate de foc, nu i-ar fi 
întrecut. Că, de ce strigau mai tare, d-aia se înfierbântau - 
până ce a venit o clipă când i-a cuprins nebunia. Unul câte 
unul au început să se ridice în picioare, tot bâţâindu-se, ca 
apucaţii şi legănându-şi capul, de mă miram cum nu li se 
smulge de pe umeri. Pe urmă, unul tânăr, aproape un 
flăcăiandru, s-a desprins din turmă, în vreme ce ceilalţi 
răgeau - şi s-a apropiat de imam, parcă sub stăpânirea 
beţiei. Atunci nu ştiu cine, că zău îmi pierdusem minţile, s-a 
întors spre altar şi-a luat de pe perete un fel de vergea 
ascuţită, că, să vezi, peretele era plin cu fel de fel de fiare, 
ţepuşe, cleşti, lanţuri de te apuca groaza numai când te 
uitai la ele. Şi, ce să mai lungesc vorba, am văzut cu ochii 
mei cum imamul a luat ţepuşa şi i-a vârât-o flăcăiandrului în 
obraz, până ce-a ieşit în obrazul celălalt. 

Haralamb se cruci: 

— Fugi de-aici, măi leremie, că asta ai născocit-o tu! 

— Ce s-o născocesc, parcă mai e nevoie să născocesc ceva? 

— Şi cum adică, năpăstuitul, n-a zis nimic, n-a urlat, a stat 
aşa să-l împungă? 

— Chiar dac-ar fi urlat, cine-ar fi putut să-l audă în urletele 
celorlalţi - că parcă înnebuniseră de-a binelea acuma. 
Dervişul cel tânăr s-a întors între ai lui şi a început să se 
bâţâie mai departe, cu obrajii în ţepuşă. 


— Da' nu-i curgea sânge? 

— O fi curs, dar cum să vezi sângele, că toţi erau roşii şi pe 
toţi gâlgâia năduşeala, de parcă ar fi fost nişte bivoli 
înjunghiaţi. Da' stai, că asta nu-i tot. Cei mai înfierbântaţi au 
început să-şi smulgă hainele de pe ei, de-au rămas goi până 
la brâu. Atunci alţi dervişi, mai tineri, pesemne învăţăceii 
lor, cum spunea adineauri Busuioc, au început să le aducă 
uneltele acelea fioroase, de la altar. Erau acolo alt soi de 
ţăpuşe, ca nişte frigări, cu o măciulie cât pumnul, de care 
atârnau nişte lănţuguri - ce rost aveau, naiba ştie! Dervişii 
au pus mâna pe ele şi s-au apucat să se împungă unii pe 
alţii, tot urlând şi bălăbănindu-şi capetele. Da' să vezi 
drăcie, nu se fereau de loc, ba dimpotrivă, ei singuri căutau 
ţăpuşele şi se înfigeau în ele, de-ai fi zis că li s-a urât cu 
viaţa. Pe urmă, încetul cu încetul, zarva s-a potolit, dervişii 
au început să cadă pe podele. Mirosea a sânge şi-a 
năduşeală, de ţi se întorcea pântecele pe dos, dar 
credincioşii, de pe lături, parcă nu simțeau silă, stăteau aşa, 
cu ochii daţi peste cap şi tot mormăiau: „Allah, Allah, 
Allah!”... 

— Măi leremie, zise Haralamb, să ştii că turcul ăla de la 
poartă nu te-a minţit. După una ca asta poţi să rămâi într-o 
ureche! 

— Ce, te-ar prinde mirarea! Crezi că nu mi-a fost frică? 
mărturisi leremia. Noroc că n-a mai ţinut mult; altfel, te 
pomeneşti, puneam şi eu mâna pe o frigare şi mă 
năpusteam între dânşii... Dar stai, că am mai văzut o 
drăcovenie! După ce s-a potolit hărmălaia, credincioşii au 
început să se ducă la imam, cum s-ar zice la împărtăşanie. 
Numai că voi nu ştiţi cum se face împărtăşania acolo. Întâi 
s-au dus femeile cu pruncii de mână. Namila de imam 
punea mâna pe ei, îi întindea jos, pe un covoraş şi se urca al 
naibii cu picioarele în spinarea lor, de mă mir cum nu-i 
strivea, zăplanul! Unii ţipau ca din gură de şarpe, alţii, mai 
deprinşi cu împărtăşania, răbdau, dar vai de oasele, lor! că 
li se auzea până la mine trosnitura. 


— Ptiu! scuipă Mihu, scârbit de povestirea lui Ieremia. 

— Ce scuipi, mă? îl mustră Haralamb. Pe la voi n-ai văzut 
oameni că se duc să-i calce ursul? 

— N-am văzut, am auzit numai, dar ce se potriveşte una cu 
alta? 

— Aşa-i! zise leremia. La noi, dacă se duc să-i calce ursul, 
se duc ăi proşti, pe când aici, am văzut negustori, ofiţeri, 
paşale, adică oameni luminaţi la cap, întinzându-se pe 
covoraş şi stând ca pruncii să le bătătorească spinarea 
imamul. 

Până să se dezmeticească ascultătorii, să-l întrebe ceva, sa 
se mire iarăşi, că aveai de ce te mira, în bucătărie se auzi 
zăngănind cratiţele. Ismail, care până acum dormise, se 
apuca de gătit cina; pesemne îl tăia la ramazan, dacă se 
trezise fără să-l zgâlţâie nimeni. Se făcuse ceasul patru şi 
vântul îşi păstra tăria. Mihu trecu de veghe, iar Anton 
Lupan ieşi din cabină şi luă cârma. În dreapta, se vedeau 
mereu, nemişcaţi, munţii de pe insula Lemnos, să zici că în 
trei ceasuri, Speranţa nu făcuse nici un pas; departe, în 
stânga, cei cu privire bună puteau să vadă, scăldat în 
neguri, vârful Krioskopos, de pe insula Mytilene sub Capul 
Baba-Kaleh, din Asia turcească. În urmă, spre Dardanele, 
plutea fumul unui vapor, poate acelaşi Victory depăşit în 
strâmtoare, care de câteva ore se târa după goeleta 
noastră, fără s-o poată ajunge. 

Oamenii se întinseseră sub catargul din prova şi dormeau, 
sau priveau cerul, pe tăcute, că nu se mai auzea nici o 
vorbă. Mihu rămase o vreme nemişcat, cu ochii pe marea 
pustie, muncit de acelaşi gând care-l urmărea de azi- 
dimineaţă şi nu ştia dacă se cuvine să-l spună, de vreme ce 
nu se bizuia pe ceva temeinic, ci poate doar pe o închipuire. 
Dar nici să stea locului n-avea linişte, ca şi când simţea că în 
preajmă-i se petrec nu ştiu ce fapte ciudate, întoarse de 
câteva ori capul, uitându-se pe puntea unde nu mişca 
nimeni, apoi o pornire stăruitoare îl făcu să se ridice, să se 
apropie de spirai şi să-şi arunce ochii în cabină; călugărul 


stătea în faţa patului, pe dăsagă, cu cartea în mână; dar de 
data asta, lui Mihu i se păru că nu-şi ţine ochii în pagini, ci 
pândeşte uşa, dincolo de care, în bucătărie, Ismail îşi vedea 
de treabă, zăngănind cratiţele. Îl privi aşa o vreme până ce, 
călugărul prinzând de veste, îşi ridică ochii spre el şi-l 
fulgeră cu privirea. 

Musul o luă la fugă, trecu pe lângă Agop, care păzea 
bocaportul, şi nu se opri decât la cârmă. 

— Ce-i, Mihule? îl întrebă căpitanul. 

— Voiam să-ţi spun ceva, domnule. Mie călugărul ăsta... 

Aici Mihu se opri, temându-se să nu facă o prostie. 

— Ce-i cu tine, băiete? Ce ţi s-a întâmplat, că parcă nu-ţi 
dă pace diavolul? 

— Să vezi, domnule... 

Băiatul şovăi iarăşi o clipă, apoi şopti repede, cu răsuflarea 
la gură: 

— Călugărul nu citeşte cărţi sfinte! Anton Lupan începu să 
râdă: 

— Ce vorbeşti?! Şi asta te-a făcut să-ţi pierzi firea? Eu am 
văzut călugări care jucau cărţi, la cârciumă, ba mai şi 
înşelau pe deasupra... Da de unde ştii tu ce anume citeşte? 

— Am văzut cartea, azi-dimineaţă, sub pernă; când m-a 
simţit, s-a supărat şi mi-a smucit-o din mână. 

— Ei, că s-a supărat, asta să nu te mire. Sigur că nu-i place 
să-l ştim cu ochii în cărţi lumeşti. Şi ce carte era aia? 

— Contele de Monte-Cristo! 

— În româneşte? se miră căpitanul. 

Într-adevăr, în prima clipă i se păru ciudat că un călugăr 
de la Muntele Athos cutreierase Ţara Românească, de 
vreme ce îi cunoştea, limba şi pusese mâna pe o carte 
tipărită acolo. Dar, dacă se gândea bine, ce era în asta de 
mirare? Câţi călugări de la Muntele Athos nu veneau într-o 
vreme la mănăstirile noastre, care pe atunci le erau 
închinate, cu ziduri, cu pământuri, cu turme de vite şi cu 
obolul credincioşilor? 


— Păi, dacă-i aşa, hai să stăm de vorbă cu el. Se cheamă 
că-i unul care ne cunoaşte ţara. 

— Nu! se împotrivi Mihu cu spaimă. Înseamnă să-i spui că 
i-am aflat taina şi la noapte... 

— Ei, ce-o să fie la noapte? 

Băiatul şovăi; îi venise să spună: „La noapte, când oi 
dormi, poate să mă înjunghie!” Însă îşi dăduse seama la 
vreme că Anton Lupan s-ar fi supărat de vorba asta. Sigur, îi 
intrase în cap o prostie, nici el nu ştia cum, de unde, numai 
aşa, pe o închipuire, căci toţi ceilalţi îşi vedeau de treburi, 
fără să le pese de călugăr. Deci întoarse vorba, cu ochii în 
pământ de ruşine: 

— M-am gândit că la noapte, când m-oi duce la culcare, o 
să se uite urât la mine, şi n-o să-mi vină la îndemână, că 
doară dorm cu el în cabină. 

— Bine, Mihule, să-l lăsăm în plata domnului. Mâine 
dimineaţă sosim la Skyros şi ne descotorosim de dânsul. 

Apoi căpitanul începu să râdă: 

— Dar auzi, al naibii călugăr, cu ce cărţi umblă în dăsagă: 
Contele de Monte-Cristo! 

Mihu se îndreptă spre prova mai liniştit ca la venire. 
Soarele cobora spre apus, şi marea, în faţă, fierbea laolaltă, 
albastrul ei cu albul valurilor sparte şi cu roşul cerului, fără 
să le poată contopi într-o singură culoare. În dreapta răsări 
insula Straţio, ca o stâncă însângerată care, ieşind din 
fundul mării, găurise pântecele unei dihănii uriaşe adormite 
între valuri. 

— Mihule! strigă Gherasim. la spune-i lui Ismail să-i dea 
zor cu masa, că-i ora şapte, şi la opt ia cârma în primire. 

Trecând pe lângă spirai, musul îşi aruncă ochii în cabină, 
dintr-un îndemn cu care nu putea să lupte nici acum, după 
ce, vorbind cu Anton Lupan, se mai liniştise. Călugărul nu 
mai era acolo unde-l lăsase, pe dăsaga lui, cu cartea în 
mână - şi asta îl făcu să stea locului, ca să se uite mai bine; 
în lumina slabă care mai pătrundea în cabină, văzu sutana 


aplecată peste patul lui leremia; în clipa următoare, 
călugărul se întoarse şi Mihu o luă la fugă. 

— Nene Ieremia, ai ceva mai de preţ jos în cabină? 

— Nu, măi băiete; afară de puşcă nu mai am decât o 
ciudăţenie, un animal făcut din ipsos, nelămurit ca 
înfăţişare, pe care l-am câştigat în bâlciul Galaţiului. Dar ce- 
ţi veni să întrebi asemenea vorbă? 

— Aşa, mi s-a părut că-ţi umblă sub pernă. 

— Cine să-mi umble? 

— EI, călugărul. 

— Ia te uit-al dracului! Dar fugi d-aici, măi Mihule, că n-are 
ce să-mi fure! 

— De, ştiu eu? Atunci ce căuta acolo? 

— Naiba să ştie! Da' lasă, dacă-i aşa, n-o să se dea eljos la 
Skyros, fără să-i umblu în dăsagă. 

O dată cu apropierea serii, vântul slăbise şi lochul arătă că 
Speranţa nu mai mergea decât cu şase mile pe oră, ceea ce 
era încă mulţumitor pentru toată lumea. 

Când oamenii se aşezară la masă, Anton Lupan strigă de la 
cârmă: 

— Chemaţi-l careva şi pe călugăr, că doar n-o fi în postul 
mare! 

— L-am îmbiat eu, domnule, cât m-am priceput cu 
greceasca mea, da' a zis că are merinde în dăsagă, 
răspunse leremia. 

— Poate că dacă-i vorbeai româneşte, îl înduplecai mai 
repede! 

Zicând acestea, căpitanul se uită râzând spre Mihu, la 
prova, şi băiatul se înroşi ca bujorul. 

Ceilalţi nu băgară de seamă nimic, nici nu înţeleseră 
vorba, aşa că îşi văzură de mâncare, fără să se mai 
gândească la călugăr. După ce strânse vasele, Ismail trecu 
la cârmă, iar Gherasim se apucă să aprindă felinarele; 
soarele apunea, înroşind marea în faţă. Înapoia traversului, 
în dreapta, începu să clipească departe, farul de pe insula 
Lemnos, care în curând avea să piară, înghiţit de valuri, 


căci Speranţa îşi urma drumul repede, mâncând milele, una 
după alta. Insula Straţio, mai aproape, o dată cu apusul 
soarelui, îşi pierduse culoarea sângerie şi se vedea 
nelimpede, ca o umbră posomorâtă deasupra orizontului 
vânăt. 

Anton Lupan se apropie de Gherasim, care avea să ia 
cârma de la miezul nopţii încolo: 

— Gherasime, să ţii mereu sud 5 carturi spre vest. Dacă 
vântul nu scade mai mult decât acum, pe la două noaptea ai 
să vezi farul de la Capul Cartsimo; să ţii puţin în stânga lui, 
ca să ajungem de-a dreptul în portul Skyros. 

— Am înţeles, domnule! 

— Hai, acu' toată lumea la culcare! 

Când să coboare în cabină, Mihu dădu nas în nas cu 
călugărul, care tocmai urca scările, şi se trase repede în 
lături, lăsându-l să treacă, bucuros că putea să se urce în 
pat fără să-l mai simtă alături, urmărindu-l cu privirea. 

Odată ajuns pe punte, călugărul îşi întinse mădularele, 
făcându-le să trosnească după ce stătuse înţepenit toată 
ziua, apoi îşi roti ochii asupra mării. Negrilă se ridică de 
lângă bocaport şi începu să mârâie. 

Se lăsase noapte, fără stele, cu un cer ca smoala, care 
parcă te apăsa în creştet. Farul de pe insula Lemnos se 
pierduse în urmă; numai spre apus se mai zărea o pâlpâire 
ruginie, ultimele îngânări ale crepusculului. 

Călugărul stătu ce stătu aşa, rotindu-şi privirea în 
întuneric, apoi se îndreptă spre pupa, ferindu-se pe lângă 
parapet de teama lui Negrilă. 

— Cine-i acolo? strigă Agop speriat, de deasupra 
bocaportului. 

— Eu, fiule, domnul cu tine! răspunse monahul cu 
smerenie. 

Armeanul oftă şi se întinse la loc, să doarmă. 

La cârmă, Ismail moţăia, cu nasul în busolă; cadranul se 
legăna uşor în lumina firavă a felinarului, care ardea ferit, 
în cutie; sub luciul capacului de sticlă, romburile negre, 


ascuţite la vârf, care înfăţişau carturile, luau forme ciudate. 
Lui Ismail i se păreau când nişte fesuri, când nişte capete 
de cadâne, cu ochii sub iaşmac, gata să se descopere şi să-şi 
fluture în faţa lui genele grele. 

— Bună-seara, cârmaciule! Domnul cu tine! zise călugărul 
în turceşte, oprindu-se alături. 

Ismail tresări, scos din visare. 

— Care domn, al tău sau al meu? mormăi, pus pe harţă, în 
loc să se bucure că mai putea să schimbe cu cineva două 
vorbe în limba maternă; destul îşi scrântea limba şi îşi 
strepezea cerul gurii chinuindu-se cu graiul ghiaurilor. 

— Domnul e unul, fiule! 

— Atunci spune-i Allah, că aşa îl cheamă. 

Călugărul râse încetişor - şi pe urmă tăcu o vreme, 
pesemne nedoritor să înceapă cu cârmaciul o discuţie 
teologică. 

Văzându-l că nici nu pleacă, nici nu vorbeşte, ci îi stă aşa, 
în coastă, ca o momâie, Ismail pufni, cu ciudă: 

— Dumitale nu-ţi este somn; ai dormit toată ziua. Hai, du- 
te mai încolo! 

În loc să răspundă, monahul se trase lângă busolă şi se 
aplecă asupra ei, minunându-se, ca şi cum o vedea întâia 
oară. 

— Asta ce e, fiule? 

— Asta? Busolă. 

— Şi la ce e bună? 

— Ce, dumneata nu ştii? Arată drumul! 

Călugărul păru că se minunează şi se trase mai aproape 
de busolă, cu mâna pe habitaclu şi cu ochii în capacul de 
sticlă. 

— Da' lumina asta de unde vine? Are busola aşa putere să 
lumineze? 

Ismail, până atunci morocănos, începu să râdă de această 
prostie. 

— Cum o să aibă lumină? Ce, este Soarele sau Luna? 


— Dar atunci cum, cârmaciule? Ia spune-mi şi mie taina, 
că te văd om luminat la minte. 

Turcul se umflă în pene: 

— Are lampă înăuntru! 

— Lampă? la te uită minune! Dar cum, că nu se vede? 

— Nici nu trebuie să se vadă; altfel orbeşte ochiul. Lampa 
este ascunsă, uite aici, în cutie, luminează dintr-o parte, ca 
să vedem numai cadranul. 

Şi, înveselit de neştiinţa călătorului în sutană, Ismail 
deschise uşiţa habitaclului, arătându-i felinarul. Călugărul 
se aplecă, să vadă mai bine, tot minunându-se, ca şi când 
lampa asta ar fi fost cine ştie ce născocire: 

— Ia te uită! Şi eu care ziceam că o fi la mijloc vreo taină 
de-a corăbierilor! Când colo, o lămpiţă ca toate altele. Vezi, 
taică, dacă umbli în lume înveţi o mulţime! 

Tot vorbind, călugărul se foia în jurul busolei, uitându-se 
când la felinar, când la cadran, care juca uşor în jurul liniei 
de credinţă. În sfârşit, după un timp se ridică şi închise 
uşiţa. 

— Şi zi, maşina asta îţi arată drumul! Eu credeam că 
mergeţi numai după soare, ori după stele... Dar ca să-ţi 
arate drumul, mai cu seamă noaptea, înseamnă că aici e 
taină dumnezeiască! 

Ismail pufni pe nas, începând să-şi piardă răbdarea. 

— Mâna lui Allah! adăugă călugărul, repede, ca să-l 
îmbuneze. 

— Are magnet; nu mă mai bate la cap! izbucni cârmaciul, 
scos din fire. 

Apoi îşi vâri speriat ochii în busolă. 

— Uite ce faci! Mă ţii de vorbă şi eu greşesc drumul! 

Într-adevăr, cât stătuse de vorbă, cadranul se rotise cu 
vreo două carturi spre nord. Ismail învârti timona, până ce 
regăsi vechiul drum. Noroc că Gherasim dormea mai încolo, 
sub arborele mic, altminteri i-ar fi tras o săpuneală ca la 
baia de aburi. 


— Haide, pleacă! se răsti la călugăr. Vrei să fac vreun 
bocluc? 

Călugărul se pierdu în întuneric, spre prova. 

Vela mică, legată în tribord, începu să fluture, parcă 
smintită, smucind ghiul. Gherasim se trezi, se frecă la ochi, 
buimac, apoi strigă la cârmă: 

— Măi Ismaile, ce faci acolo? Vezi că ai luat-o razna! 
Bucătarul îşi vâri mai tare ochii în busolă. 

— Ba mergem bine, bre! răspunse, trecând iarăşi la graiul 
ghiaurilor. 

— Atunci ce dracu', s-a schimbat vântu' aşa, dintr-o dată? 
zise Gherasim, apropiindu-se de cârmă. 

Privi şi el busola, se încredința că mergeau bine, apoi 
ridică din umeri: 

— Naiba să ştie; printre insulele astea se zăpăceşte şi 
vântul! 

Zicând acestea porni spre prova, dezlegă ghiul din tribord 
şi-l lăsă să treacă în bordul celălalt, luptându-se cu vântul 
care-i smucea scota din mâini. De aici se duse la prova, 
unde plutaşul, care era de veghe, îi ajută să ridice focul şi 
trinca. 

Pe cer începuseră să se ivească stelele, aruncând între ele 
priviri nedumerite şi răspândind deasupra mării o lumină 
palidă, care aducea orizontul atât de aproape, încât ai fi zis 
că peste o clipă o să-l străpungă bompresul. 

Gherasim se uită pe cer, căscă, apoi se întinse la loc, pe 
pătură, cu gândul să mai doarmă până la miezul nopţii o 
oră. 

— Negrilă! Hai, linişteşte-te şi tu o dată, potaie! 

Câinele stătea în gura tambuchiului, pe unde coborâse 
călugărul, scoțând la răstimpuri câte un scheunat de 
neputinţă şi de ciudă. Era limpede, nici lui nu-i plăcea acest 
călător în sutană! 

Speranţa îşi urma drumul, cuminte şi neştiutoare, fără să 
se mire că valurile nu mai veneau din pupa, ci dinapoia 


traversului, lovindu-se în bordaj, ca şi cum ar fi vrut să sară 
pe punte şi să-i împărtăşească o taină. 

Sus, pe cer, în dreapta, Steaua Polară, cea mai 
credincioasă călăuză a corăbierilor, clipea mirată şi raza ei 
se răsfrângea în geamul busolei, încercând zadarnic să 
lumineze ochiul cârmaciului. 

— Prostănacule, prostănacule! părea că-l mustră. Dacă tu 
mergi acum spre Skyros, atunci eu nu mai sunt Steaua 
Polară, ci am intrat în constelația Casyopeiei6! 

Mihu nu-şi dădea seama cum adormise şi cât durase 
somnul - când se trezi, sub apăsarea aceleiaşi nelinişti 
ciudate, care îl urmărea de noaptea trecută, când mai vie, 
când mai nelimpede, dar care parcă acum crescuse şi îl 
strângea de inimă. O clipă mai înainte, cineva ieşise din 
cabină, încet, în vârful picioarelor - şi lăsase uşa deschisă: 
aerul rece al nopţii pătrundea pe tambuchi şi-i lovea obrajii 
încinşi, alungându-i somnul. Felinarul atârnat de tavan se 
stinsese, îl auzea scârţâind în cârligul lui - şi cabina era 
cufundată în întuneric. Numai spiraiul, deasupra, se vedea 
ca o pată albicioasă; poate era luna răsărită târziu, poate 
lumina cenuşie dinaintea zorilor. Ismail sforăia, lângă uşă; 
în patul din faţă se auzea răsuflarea liniştită a unui om care 
dormea adânc, Haralamb, sau plutaşul. 

Mihu se aplecă şi privi în jos; atât cât putea să vadă, acum 
după ce se deprinsese cu întunericul, călugărul nu era la 
locul lui; dăsaga se desluşea alături, ca o mogâldeaţă 
neagră. 

Afară era linişte; se auzea numai murmurul domol al mării 
şi foşnetul berbecilor care din când în când se spărgeau în 
bordaj, mai leneş decât aseară, ceea ce dovedea că vântul 
slăbise şi valurile îşi pierdeau înălţimea. 

Pe Mihu îl cuprinse teama, o teamă nelimpede, fiindcă nu- 
şi dădea seama ce anume o stârneşte. Cobori din pat, fără 
zgomot, se îmbrăcă pe dibuite, apoi ieşi pe uşă, desculţ, în 
vârful picioarelor. Văzu cerul, cu stelele palide, legănându- 
se deasupra tambuchiului. Afară era aceeaşi linişte care îl 


făcea să-şi simtă bătăile inimii; ar fi vrut să audă un glas, 
semn că omul de veghe şi cârmaciul trăiau - dar nu se 
auzeau decât valurile şi câte un scripete scârţâind, alene. 

Musul puse piciorul pe scară, încet, cu fereală, şi urcă 
două trepte, trăgând cu urechea; deodată se opri, gata să 
scape un strigăt de spaimă. Călugărul şedea pe marginea 
tambuchiului, cu gâtul întins, să vadă peste parapet, de 
bună seamă cercetând zarea. Vântul îi flutura barba 
încâlcită, ca lâna oilor iarna. Pulpana sutanei îi atârna pe 
scară, de-ai fi zis că o ţine ceva ţeapănă. Pe punte se auzea, 
înăbuşit, mârâitul câinelui. 

Deasupra, stelele începeau să se şteargă şi cerul albea, 
semn că zorile erau aproape. Călugărul făcu o mişcare, îşi 
trase sutana şi Mihu rămase cu ochii holbaţi: pe scară 
atârna, grea şi încovoiată, teaca unui iatagan. 

— leremie! se auzi deodată glasul lui Gherasim, de la 
cârmă. Tu nu vezi nimic? 

— Nimic! Numai cer şi apă. Îţi mai trebuie şi altceva? 
Cârmaciul înjură: 

— Ce-o fi cu farul, că trebuia să-l vedem de peste un ceas?! 

— Or fi suflat dracii în el! răspunse leremia. 

Mihu stătea ţeapăn, la picioarele scării, cu pumnii la gură. 
Dar glasurile oamenilor, pe care acum îi ştia aici, la câţiva 
paşi, gata să sară cum i-ar fi strigat, îi dădură curaj. Câteva 
clipe stătu pe gânduri, uitându-se la călugărul care pândea 
în acelaşi loc, nemişcat, pe urmă se răsuci pe călcâie, uşor, 
cobori treptele, intră în cabină în vârful picioarelor, tot 
trăgând cu urechea, se aplecă asupra desagei, îi desfăcu 
baierele, începu să cotrobăie prin ea, înfrigurat - şi primul 
lucru în care i se încurcară degetele, fu sârma unei colivii... 
Lumina zorilor începea să pătrundă limpede, pe spirai... 

— Măi leremie! se auzi glasul lui Gherasim, după altă 
vreme, acum neliniştit de-a binelea. la fă-te-ncoa' şi-l scoală 
pe căpitan! 

În clipa aceea, Mihu ţâşni pe gura tambuchiului, 
împiedicându-se în iatagan, străbătu puntea ca mânat de 


draci, cobori scările în cabina de la pupa, împinse uşa, fără 
să ciocăne, cum era învăţat - şi nu se opri decât la patul lui 
Anton Lupan. 

— Domnule, domnule, scoal'! 

— Ce-i, Mihule? întrebă căpitanul, deschizând ochii şi 
privindu-l buimac. 

Musul gâfâia, arătând cu mâna afară: 

— Călugărul... 

— Hai, măi băiete, linişteşte-te, şi spune ce s-a întâmplat? 

— Călugărul e... e domnul Pierre Vaillant! 

Dacă văzu că Mihu întârzie jos şi nici Anton Lupan nu vine, 
Gherasim strigă iarăşi spre prova: 

— Măi leremie, fă-te-ncoa' să-l chemi pe căpitan. leremia 
străbătu puntea, cobori scările şi ciocăni în uşă. 

Înăuntru auzi glasul lui Mihu, care se dezvinovăţea: 

— Nu-s năluciri! lată paşaportul: l-am găsit în sac! Cum 
nimeni nu-i răspunse, leremia mai ciocăni o dată, apoi 
deschise uşa şi făcu un pas. 

— Domnule, m-a mânat Gherasim să-ţi spun... 

Dar se opri, fiindcă deodată, căpitanul, care cerceta în 
lumina spiralului o cărţulie albastră, se făcu palid şi mâinile 
începură să-i tremure ca unui băieţandru. 

— Da, e paşaportul lui! şuieră Anton Lupan, în vreme ce 
pereţii cabinei se roteau în jurul lui, într-un vârtej cu care 
nu se putea lupta. 

Pe prima pagină a paşaportului scria limpede: Pierre 
Vaillant - şi toate celelalte date se potriveau, dar înăuntrul 
copertei, în stânga, fusese lipită fotografia altcuiva, a unui 
om necunoscut, de vreo patruzeci de ani, cu faţa prelungă, 
osoasă, cu nasul vulturesc, cu sprâncenele grele, umbrind 
ochii care parcă erau vii şi te străpungeau. Anton Lupan 
simţi privirea lor răscolindu-i fiinţa, şi-n clipa aceea, 
fulgerător, recunoscu ochii pe care-i simţise asupra sa, pe 
chelul Galatei, din spatele lui Agop, când acesta pleca; era 
în ei aceeaşi privire pe care mai târziu, o văzuse 
aprinzându-se trecător în ochii bătrânului vânzător de 


tutun din Bazar. Într-o clipă, totul i se limpezi în cap - şi un 
val de deznădejde îi acoperi faţa. Fericirea care îi copleşise 
sufletul la Stambul, când crezuse că şi-a regăsit prietenul, 
acum se spulbera. Paşaportul acesta era dovada definitivă a 
morţii lui Pierre Vaillant, fiindcă omul de sus, dacă nu l-ar fi 
văzut mort, n-ar fi avut îndrăzneala să-i poarte numele, 
folosindu-se de hârtiile lui, cum se vedea, în faţa tulburării 
lui, Mihu îl întrebă, aproape speriat: 

— Domnule, ce s-a întâmplat, că mi s-au zăpăcit toate în 
cap. Domnul Pierre Vaillant vă e prieten sau duşman? 

Anton Lupan lăsă paşaportul să cadă pe masă şi câteva 
clipe rămase abătut, cu capul plecat. Apoi tresări, se uită în 
jur şi-n ochi i se aprinseră scântei. 

— Omul acesta nu e Pierre Vaillant, ci ucigaşul lui! 
răspunse, trăgând un sertar şi punând mâna pe revolver. 
Unde l-ai lăsat? 

— Pe punte, la prova. Eu am bănuit de ieri dimineaţă că la 
mijloc nu-i lucru curat, dar când am găsit paşaportul, am 
crezut... 

Mihu tăcu; în dimineaţa asta faptele se petrecuseră prea 
repede ca să fi avut timp să se mai gândească la ceva; ar fi 
trebuit să se întrebe de ce omul acesta îmbrăcase haină de 
călugăr, dacă era Pierre Vaillant? Voia să glumească, sau 
urmărea un plan? 

— Mihule, du-te în cabină, la prova, şi scoală oamenii! 
porunci Anton Lupan, băgând revolverul în buzunar. Dar 
strecoară-te încet, fără să bată la ochi, aşa ca şi când nu s- 
ar fi întâmplat nimic. 

Ieremia stătea în uşă şi se uita la ei năucit, de parcă l-ar fi 
pălit ceva în cap. 

— Ce-i, leremie? îl întrebă căpitanul, întorcând în sfârşit 
ochii spre el. 

— Domnule, nu ştiu ce-o fi, că s-a făcut ora patru şi insula 
Skyros nu se vede neam. 

— Cum, dar farul? 

— Nu s-a zărit nici un far, toată noaptea. 


— Bine, om vedea ce-i cu asta mai pe urmă; acum avem de 
făcut altceva. Călugărul e tot pe punte? 

— Da, nu-ş ce naiba face acolo, că pe la trei a ieşit din 
cabină şi stă ca o momâie, la prova. 

— Bine! Să te ţii pe lângă mine, dar pune mâna pe o saulă 
mai groscioară, ca să ai cu ce-l lega. 

Ieremia îşi duse mâna la gură: 

— Adică să fie adevărat că...? 

— Da; nu-i călugăr, ci pirat; e un ucigaş care trebuie să 
piară în ştreang! 

Spre răsărit, orizontul se împurpura; stelele se stinseseră 
pe cerul înceţoşat; numai o fărâmă de lună, aburită şi 
somnoroasă, se legăna leneşă în vârful unui catarg. 

Căpitanul păşi pe puntea umezită de negurile nopţii, se 
uită de jur împrejur, la orizontul pustiu, îi făcu semn lui 
Gherasim să aştepte şi se îndreptă spre prova. Agop din 
Bazar se trezise şi se freca la ochi; gândul că în două zile 
avea să fie la Pireu îl făcea să se simtă voios şi să nu-i pese 
de junghiurile care-l încercau când între umeri, când în 
genunchi, când în cot. 

Călugărul stătea în acelaşi loc, pe marginea tambuchiului, 
cu ochii spre orizont, ca şi când ar fi rămas de veghe în 
locul lui Ieremia. 

Anton Lupan se opri la câţiva paşi în spatele lui, îl privi un 
timp, cu pumnii strânşi, vărsând scântei din ochi, apoi se 
stăpâni şi spuse, cu glasul calm: 

— Bună-dimineaţa, Pierre Vaillant! 

La auzul acestor cuvinte, călugărul sări ca ars, se răsuci şi 
duse mâna la iatagan. Căpitanul îi întâlni ochii şi recunoscu 
privirea aceea ascuţită, vicleană şi crudă pe care o întâlnise 
cândva. 

— Dacă faci o mişcare, trag! urmă, scoțând liniştit 
revolverul din buzunar. 

Mihu urcă scările tambuchiului gâfâind, se opri o clipă 
privindu-l pe călugăr cu un ochi ciudat, apoi se năpusti 


asupra lui, îi băgă mâna în barbă şi înainte ca el să se poată 
feri, i-o smulse, lăsându-l cu obrazul gol. 

— Spânu! strigă Gherasim, scăpând cârma din mâini. 
Spânu piratul! Ah, blestematule, a venit ceasul să-ţi pun 
ştreangul de gât! 

Agop din Bazar, care se ridicase în picioare tremurând, 
scoase un geamăt slab şi se prăbuşi pe bocaport, leşinat. 

În clipa aceea, cu o mişcare fulgerătoare, piratul îl înşfacă 
pe Mihu în braţe şi se trase cu el lângă parapet, ţinându-l în 
faţă, ca pe un scut. 

— Dacă tragi, îl omori întâi pe el! scrâşni printre dinţi, 
fulgerându-l din ochi pe Anton Lupan. 

Acesta rămase descumpănit, palid în obraz. 

— Crezi c-ai să mai poţi scăpa? întrebă apoi calm, deşi se 
simţea neputincios şi îşi dădea seama că revolverul nu-i 
putea ajuta la nimic. 

Pe gura tambuchiului se iviră Haralamb, apoi Cristea 
Busuioc, fiecare cu câte o puşcă în mâini. 

— Lăsaţi armele jos şi treceţi toţi la pupa! Haide! porunci 
Spânu. Dacă nu vă supuneţi, îl arunc peste bord! 

Toate acestea se petrecură în mai puţin timp decât ar fi 
fost nevoie ca să le poţi judeca. Oamenii se priveau 
încremeniţi, neînţelegând ce s-a întâmplat. Dar iată că 
deodată, o umbră neagră ţâşni de după tambuchi, zbură 
prin aer şi se opri în spinarea piratului. 

— Negrilă! strigă Mihu, zbătându-se să scape din 
strânsoarea braţelor. Nu te lăsa, Negrilă, nu-l slăbi, aşa! 

Spânu se prăbuşi pe punte, horcăind, se răsuci de câteva 
ori, încercând să descleşteze colții, care-l sugrumau, apoi 
rămase pe o parte, încovrigat, bâţâind din picioare, ca un 
om care-şi dă duhul. 

Negrilă stătea deasupra piratului, fioros, ca o fiară venită 
din păduri, cu ochii roşii, suflând aprig pe nări şi mârâind 
înfundat; amintirea strămoşului lup se trezise 
înspăimântătoare în sângele lui. 

Mihu se ridică de jos, tremurând. 


— Hai, Negrilă, că l-ai răpus! 

Piratul nu mai mişca, ci numai câte un spasm făcea să-i 
tresară genunchii, dar Negrilă nu-şi descleşta colții din 
grumazul lui. 

Ieremia se apropie, cu sfoara în mâini. 

— Ia, măi băiete, domoleşte-ţi dulăul, că îl dă gata! Spânu 
deschise ochii şi privi în jur, rătăcit; sângele îi curgea 
şiroaie din gât. 

— Bine, măi frati-miu! îl mustră leremia, aplecându-se şi 
apucându-se să-l lege zdravăn de mâini. Om în toată firea 
eşti tu, să-ţi faci păcat cu un copil neştiutor şi plăpând? 
Ptiu! 

Apoi se întoarse spre Anton Lupan: 

— Domnule, cât îl leg eu burduf, poate îţi faci pomană şi- 
aduci o faşă de jos, să-l oblojim la gât. Altminteri, mi-e că dă 
ortul popii. 

— Ai grijă de el, leremie! strigă Gherasim. Mai cu seamă 
dacă-i vorba de gât. Nu de alta, da' ca să am pe ce pune 
ştreangu', că de multi l-am pregătit! 

Căpitanul cobori în cabină, aduse o faşă, tinctură de iod şi- 
| pansă pe pirat. După aceea, leremia îl târî pe punte, ca pe 
un sac, şi-l legă fedeleş la piciorul arborelui mic. 

— Aşa, frăţie, acu' stai cuminte aici şi aşteaptă-ţi judecata! 

Îndreptându-se spre cârmă, Anton Lupan îl văzu pe Agop 
leşinat. 

— Aveţi grijă cineva şi de armeanul ăsta! Luaţi o găleată 
cu apă... 

De jur împrejur, marea era pustie, nu se vedea nici un 
semn care să arate apropierea pământului; numai spre sud, 
fumul unui vapor înnegrea greoi orizontul. 

— Gherasime, eşti sigur că ai ţinut acelaşi drum tot 
timpul? întrebă căpitanul apropiindu-se de cârmă şi 
cercetând busola. 

— Da, domnule, că doar nu-s cârmaci de ieri, de alaltăieri. 

— Şi vântul când s-a schimbat? 

— Pe la ceasul unsprezece. 


Anton Lupan se mai uită o dată în jur, privi dâra lăsată în 
urmă şi păru nedumerit. 

— Nu se poate; cu vântul ăsta ar fi trebuit să fim de mult la 
Skyros! 

În clipa aceea, soarele răsărea din valuri, în pupa 
Speranţei. 

— Nu suntem pe drum! S-a întâmplat ceva cu busola! 
strigă căpitanul, dându-şi dintr-o dată seama că dacă ar fi 
mers într-adevăr spre sud-vest, soarele trebuia să răsară în 
stânga, cam la patru carturi înapoia traversului. 

— Uite de unde-a pornit boclucul! strigă şi Gherasim, 
uimit. 

Cercetând busola, găsise după felinar o daltă de călăfătuit. 
Îndată ce o trase afară, cadranul se răsuci cuminte două 
carturi spre sud. 

— Cred că nu mai e nevoie să ne întrebăm cine a pus-o 
aici! vorbi căpitanul. Tu ce zici, Gherasime? 

— Aşa e. Acum bănuiesc şi când s-a întâmplat: astă-noapte, 
pe la unsprezece, în cartul lui Ismail. Mă miram eu, cum să 
se schimbe vântul aşa, din senin. 

Anton Lupan rămase o clipă pe gânduri. 

— Ce crezi că urmărea? întrebă apoi. 

— Păi nu-i greu să bănuim; voia să ne scoată din drum şi 
să ne abată înspre vreo insulă pustie, unde-l aşteaptă 
oamenii lui. Aşa că ar fi bine s-o luăm repede spre miazăzi. 

— Nu! se împotrivi căpitanul, cu un zâmbet crud. Acum, 
dac-am intrat în horă, să jucăm până la sfârşit! 

— Ce ai de gând, domnule? 

— Să mergem înainte şi să-i înfruntăm. Suntem şapte 
oameni, ca să nu-l mai punem la socoteală pe acest Agop. 

— Păi nici să nu-l punem, tot nu-i bun de nimic. 

— Ba la ceva ne-a folosit. Fără el, n-am fi pus niciodată 
mâna pe ucigaşul lui Pierre. Doar nu-ţi închipui că l-a momit 
cheresteaua lui kir Leonida! 

— Dacă-i aşa, se cuvine să-i mulţumim. Cred că o să-mi dai 
voie, domnule, să fac asta după cum ştiu eu. 


— Cum adică? întrebă Anton Lupan, nedumerit. 

— Să-l uşurez puţin la calabalâc. N-o să ne punem viaţa în 
primejdie pentru el, fără să plătească preţ bun! 

— Să lăsăm asta pentru mai târziu. Acum hai să ne 
pregătim oamenii! Numai că nu-l văd pe Ismail. 

— Am încercat să-l scol, dar n-a fost chip, răspunse Mihu, 
apropiindu-se în fugă. 

Căpitanul îl privi mulţumit: 

— Bravo, băiete! Te-ai arătat isteţ! De Negrilă, nici să nu 
mai vorbim! Dar ia spune, cum ţi-a venit să... 

— Păi să vezi, domnule, mie şi lui Negrilă nu ne-a plăcut 
călugărul ăsta de la început, şi-atunci ne-am ţinut cu ochii 
pe el... leri dimineaţă, când ne apropiam de Dardanele, nu- 
ş ce naiba mi-a tulburat somnul şi când m-am uitat în jos, că 
mă-ndemna ceva pesemne, l-am văzut pe călugăr cu barba 
într-o parte, de-ai fi zis că i-o sucise Scaraoţchi, ca să-şi 
bată joc de-un obraz sfânt. La început am crezut că-i doar o 
închipuire, d-aia nu v-am spus, dar pe urmă... 

Voia să mai amintească şi de gunguritul ciudat, de colivia 
găsită în desagă, unde dăduse şi peste paşaportul lui Pierre 
Vaillant al cărui nume îi sărise în ochi îndată ce deschisese 
cărţulia albastră sub spiraiul albit, căci doar ştia ce-i acela 
un paşaport, văzuse unul vechi al lui Anton Lupan... în clipa 
aceea, îl auziră pe leremia, înjurând: 

— Mă, care n-aţi avut de lucru şi mi-aţi înfundat puşca? 
După bunul lui obicei se apucase şi-n dimineaţa asta să-şi 
lustruiască flinta, dar când dăduse să curețe ţeava pe 
dinăuntru, văzuse că era înfundată cu câlţi. Mihu se repezi 
spre ei: 

— Nene leremia, acum ştiu! 'Ţii minte ce ţi-am spus aseară, 
că l-am văzut pe călugăr... 

— Aha! strigă şi Gherasim, lovindu-se cu palma în frunte, 
furios de prostia lui. Măi băieţi, ia uitaţi-vă toţi la puşti, că d- 
aia m-a iscodit ticălosul, vedea-l-aş mai repede cu ştreangul 
de gât! 


Într-adevăr, toate carabinele aveau ţevile înfundate cu 
câlţi. 

— Uite de ce-a stat ieri toată ziua în cabină, urmă 
Gherasim. Zi, citeai Biblia, tâlharule? 

Piratul scrâşni din dinţi. 

— Şi ce s-ar fi întâmplat, nene Gherasime? întrebă Mihu. 
Nişte câlţi pot să oprească glonţul? 

— Sigur că da, şi-ţi mai plesneşte şi ţeava în mâini, de te 
lasă ciung. Bine că am prins de veste la timp! 

Abia acum se ivi şi Ismail pe punte, frecându-se somnoros 
la ochi. 

— Ce facem zarvă, bre? 

Văzându-l pe pirat, la câţiva paşi în faţa lui, se trase înapoi 
buimac. 

— Asta de unde am picat? 

— E unu' Spânu, dac-ai auzit de el, răspunse Haralamb. 

Bucătarul începu să se umfle, ca un broscoi, şi toată 
vitejia, despre care am pomenit cândva, se trezi în el. 

— Dezlegam! strigă, suflecându-şi mânecile. Scoatem 
frânghie, luptăm! 

Spre necazul lui, tocmai atunci omul de veghe, leremia, se 
întoarse spre căpitan şi-l vesti: 

— Mi se pare că se vede pământ! 

Drept în vârful bompresului se ivise o pată cenuşie, pe 
care valurile încercau s-o dea la fund. Mihu se căţără în 
vârful catargului, îşi puse mâna streaşină la ochi, şi, după 
ce-şi aţinti privirea în zare, strigă: 

— E o insulă, domnule! 

— Ia uită-te în stânga ei, nu vezi nimic? 

— Ba parcă s-ar zări nişte munţi. 

— Trebuie să fie muntele Kokhila, de pe Skyros, şi dacă-i 
aşa, ceea ce se vede în faţă nu poate fi decât insula 
Skantsura. 

La auzul acestor nume, piratul începu să se zbată în 
frânghii. 


— Da, locul e bine ales! urmă Anton Lupan, apropiindu-se 
de el. O insulă pustie, pierdută din drumul vapoarelor... 
Ascultă, tâlharule, acum, fiindcă tot nu mai poţi face nimic, 
mai bine dezvăluieşte-ţi planul! Câţi oameni ai aici? 

Spânu îl fulgeră cu privirea şi scrâşni din dinţi, fără să 
scoată un cuvânt. 

— Domnule, sări bucătarul, lăsam făceam Ismail vorbeam! 

— Nu te osteni degeaba, Ismaile; o să ne descurcăm noi şi 
fără ajutorul lui! Băieți, veniţi încoa' să vedem ce-i de făcut! 

Insula piraţilor creştea din valuri şi parcă tainele ei 
pâlpâiau deasupra, în boarea pe care o ridica la orizont 
soarele apropiat de zenit... 

CAPITOLUL XII. 

Adnana. 

Skantsura este o mică insulă deluroasă, lungă de vreo 
şapte kilometri, lată de vreo doi, pierdută între Skyros şi 
Sarakino, în arhipelagul Sporadelor de nord. La apus mai 
sunt alte câteva insulițe, fără nume, atât de neînsemnate, 
încât unele hărţi nici nu le amintesc. 

Astăzi, poate să găseşti acolo mici aşezări statornice, de 
grădinari, pescari sau viticultori, dar la timpul când se 
întâmplau cele povestite în această carte, insula Skantsura 
era pustie, în înţelesul că nimeni nu-i cultiva pământul, şi ca 
urmare, n-aveai cum întâlni pe ea urmă de picior omenesc. 
Afară de păsările mării, care-şi făceau cuiburile pe țărm şi 
hălăduiau în tihnă, şi-n afară, fireşte, de găzele mărunte, 
nici o altă vietate nu tulbura liniştea acestui loc. 

Într-o vreme se pare că-şi găsise aici sălaşul o capră 
domestică, pesemne scăpată dintr-un naufragiu; corăbierii 
care se opreau uneori la țărm, zic că-i vedeau corniţele 
ivindu-se în vârful colinelor, pe după moviliţele de pământ 
roşcat sau prin desişurile de smochini sălbatici, dar nimeni 
nu izbutise să se apropie de ea, ca să poată depune 
jurământ că era într-adevăr o capră şi nu însuşi 
încornoratul. Mai târziu dispăruse şi capra, moartă de 


bătrâneţe în vreo râpă - şi cum pe insulă fusese numai ea, e 
de la sine înţeles că nu avusese cum să lase urmaşi. 

Speranţa ajunse în faţa acestei insule pustii, în dimineaţa 
de 23 iulie, pe la ora unsprezece, căci vântul slăbise şi 
ultima parte a drumului o făcuse domol, spre necazul lui 
Ismail; aşteptând să se lupte cu piraţii, bucătarul simţea a 
naibii mâncărime de mâini. 

Îndată, din tufişurile de pe țărm se iviră câţiva inşi; Anton 
Lupan, care-i urmărea cu ocheanul, văzu că-şi făceau 
semne de nedumerire, dovadă că nu totul se petrecea după 
aşteptările lor. Erau încălţaţi cu cizme, peste care atârnau 
caftane lungi, iar în cap aveau, unii turbane, alţii legături 
prăzulii; aşa cum se vedeau, i-ai fi luat drept nişte oameni 
paşnici şi cinstiţi. După ce statură un timp la sfat, uitându- 
se la corabia care plutea în larg, traseră din tufişuri o barcă 
lungă, o împinseră pe nisip şi câteva minute mai târziu, 
două perechi de vâsle începură să sclipească ritmic în 
soarele aburit. 

— Zece metri! strigă Haralamb, care stătea aplecat peste 
parapet şi arunca sonda din când în când. 

Până la țărm, nu mai erau decât vreo opt sute de paşi. 
Oamenii din barcă puteau fi văzuţi cu ochiul liber, 
opintindu-se în vâsle, în vreme ce mai-marele lor stătea în 
picioare, la pupa, cercetând goeleta care se apropia. 

— Opt metri! strigă Haralamb. Anton lăsă ocheanul jos şi 
porunci: 

— Prova în vânt! Aruncaţi ancora! 

Gherasim învârti cârma: Speranţa se roti încet, până ce 
veni cu prova în vânt. Atunci, lanţul începu să zornăie, 
împrăştiind liniştea dimineţii, ancora căzu în apă, plescăind, 
şi pânzele coborâră pe catarge, în scârţăitul scripeţilor. 

— Acum, fiecare la locul lui - şi nu faceţi decât ceea ce am 
hotărât! porunci Anton Lupan. 

Văzând cum barca se apropia cu fiecare minut, Agop 
începu să se văicărească pe lângă el, frângându-şi mâinile: 


— Efendi, de ce vreţi să mă nenorociţi? N-ar fi fost mai 
bine să ne vedem de drum? 

Gherasim îl privi cu dispreţ. 

— Jupâne, dacă nu stai liniştit, te leg şi te arunc în hambar, 
la un loc cu Spânu, şi-ţi mai pun şi cârpă în gură, cum i-am 
pus lui! Hai, mai bine du-te jos, cum ţi-am spus! 

Armeanul se trânti pe bocaport. 

— Nu mă duc! Stau aici! răspunse repede, gâfâind. 

— Bine, dar dacă faci o mişcare, să ştii că te ating la mir! 

Barca ajunsese la vreo sută de paşi şi îşi încetinise mersul, 
parcă şovăind. Pe puntea Speranţei se vedeau numai doi 
oameni, lângă parapet, şi alţi doi care-şi făceau de lucru pe 
bord, în chipul cel mai paşnic şi mai neştiutor; încolo nu 
mişca nimic. 

— Se vede că nu-i asta, zise omul de la cârmă, îndoit. Şi 
cum naiba, că doar ne-a trimis semn! 

Altul rânji, arătându-şi dinţii ştirbi.: 

— Da' ce, dacă nu-i asta, strică s-o cotrobăim puţin? Hai, 
băieţi, trageţi la vâsle, ce, aţi obosit? 

Când barca ajunse la vreo douăzeci de paşi, omul de la 
cârmă strigă: 

— Noroc, căpitane! Ce vânt vă poartă pe-aici? 

— Vânt prost! răspunse Anton Lupan. Mi se pare că ne-am 
rătăcit. Nu ştiţi încotro e Skyros? 

Oamenii din barcă se priviră între ei, cu înţeles, şi trasară 
lângă bord, încredinţaţi că nu-i pândeşte nimic rău. Cu toţii 
nu erau decât cinci. 

— Skyros? Păi trebuie să fie undeva pe-aici; nici noi nu 
ştim bine, că ne-a prins furtuna acum vreo două săptămâni, 
în drum spre Salonic, şi ne-a aruncat barcazul pe nisip. De 
atunci tot aşteptăm să treacă vreo corabie, să ne scoată din 
impas. Se vede că Dumnezeu v-a adus. 

— Ei, dacă-i aşa, poftiţi pe bord. Putem să vă ducem sau la 
Skyros, sau la Pireu, unde doriţi. 

Cei din barcă îşi aruncară iarăşi priviri. 


— Veniţi de la Stambul? întrebă omul de la cârmă, cu un 
zâmbet blând. 

Anton Lupan abia acum văzu că se uita cruciş. 

— Da, de la Stambul. 

— Aveţi ceva marfă sau mergeţi cu lest? 

— Ba avem marfă şi încă de preţ. 

Cei din barcă se uitară unii la alţii, cu interes; nu auziră că 
în clipa aceea, Agop, întins cu faţa în jos pe bocaport, 
scosese un geamăt înăbuşit. Gherasim făcu un pas înapoi, 
se aplecă şi-i trase un ghiont. 

— Dacă nu taci, te arunc peste bord! 

— Dar ia spune, căpitane, întrebă unul din barcă, pe la 
Stambul n-aţi întâlnit un călugăr de la Muntele Athos? 

De data asta fu rândul căpitanului să schimbe o privire cu 
Gherasim. 

— Un călugăr? răspunse Anton Lupan, prefăcându-se 
nepăsător. Poate să fi văzut chiar mai mulţi... 

— Nu; unu' aşa, înalt, şi voinic, care voia să meargă în 
arhipelag. 

— Aha! Mi se pare că ştiu; a vrut să meargă cu noi, dar pe 
urmă s-a răzgândit; zicea că a găsit altă corabie, care 
pleacă mai târziu. Dar de ce întrebi? 

— Ăăă, păi să vezi... sări alt om din barcă, văzându-l pe 
celălalt încurcat. De ce întreabă? Fiindcă s-a rugat şi de noi 
să-l luăm, da' dumnealui, căpitanu', s-a împotrivit. 

— Rău a făcut! Se vede că v-o fi blestemat, d-aia v-a 
aruncat furtuna pe nisip... 

— Mai ştii?! zise omul de la cârmă, închinându-se cucernic. 
Anton Lupan îi văzu teaca iataganului pe sub caftan; erau 
deci pirați din aceia care ocoleau cu grijă puşca sau pistolul, 

mai cu seamă că în unele împrejurări, zgomotul 
împuşcăturilor nu le-ar fi, fost de folos. Un cuţit sau un 
iatagan, mânuite cu iscusinţă, fac mai multă treabă decât 
orice armă de foc. 

— Dar de ce nu poftiţi pe bord? îşi îmbie el oaspeţii 
ticăloşi, după ce mai schimbă o privire cu Gherasim. 


Agop gemu din nou, zgâriind cu unghiile tenda de pe 
bocaport. 

Oamenii din barcă îşi făcură un semn şi se aruncară toţi 
deodată peste parapet; dar înainte de a-şi trage iataganele 
din teci, cinci ţevi de puşcă se îndreptară asupra lor, din 
cinci locuri, pe care nici nu le-ai fi bănuit. Negrilă se 
smucea în mâna lui Mihu, clănţănind din colţi, dornic să se 
repeadă în ei. 

Piraţii rămaseră împietriţi, cu chipuri hâde, pe care 
spaima le sluţea mai mult, cu nasuri păroase, guri gălbejite 
sau ştirbe, cu ochi spanchii. Niciunul nu avu vreme să facă o 
mişcare, căci ţevile puştilor înaintau amenințătoare spre ei, 
gata să verse foc şi plumb. 

— Care mişcă s-a curăţat! răcni Gherasim. 

Anton Lupan se apropie de cel care se uita cruciş, 
pesemne căpetenia lor, şi, dintr-o mişcare, îl smulse 
cureaua de la brâu; iataganul şi două cuțite arcuite, în teci 
de lemn, căzură pe punte, bocănind. 

Armeanul gemu o ultimă oară, după care rămase 
nemişcat. 

După ce toţi piraţii fură dezarmaţi, căpitanul se întoarse 
spre ultimul din ei. 

— Acum pune mâna pe sfoara asta şi leagă-i, ca să nu ne 
mai ostenim noi. Da' să faci treabă bună, altfel... 

Piratul îi aruncă o privire furioasă din ochii lui crucişi - şi 
se codi. 

— Haide! îl îndemnă cârmaciul Speranţei, luând un cuţit 
de jos şi îmboldindu-l cu teaca de lemn. 

În câteva minute, cei patru tâlhari erau legaţi fedeleş. 
Gherasim îl legă pe al cincilea, apoi îi îngrămădi pe toţi 
lângă hambar şi îi mai legă o dată, între ei, făcându-i balot. 

— Şi cum, domnule, am terminat? zise după aceea, 
uitându-se cu mirare în jur. 

Într-adevăr, toată treaba nu durase decât o jumătate de 
ceas şi decursese în atâta linişte, încât nici nu-ţi venea să 
crezi că asta fusese o întâlnire cu nişte pirați. 


— Aşteaptă, Gherasime, că n-am terminat! răspunse 
căpitanul, uitându-se cu ocheanul spre țărm. 

În desişurile de pe mal parcă se vedea mişcându-se un 
turban. 

— Ia hai să luăm barca şi să facem o vizită acasă la 
dumnealor; poate că şi-au uitat ceva bagaj. Dar până una 
alta, scoate-ţi-l pe Spânu la lumină, că s-o fi înăbuşit. 

Oamenii lăsară puştile jos, îl traseră pe Agop de pe 
bocaport şi începură să desfacă tenda. 

— Mult necaz ne-a adus armeanul ăsta! zise Gherasim, 
scuipând cu năduf. Cred că ar fi timpul să cotrobăiesc puţin 
prin boclucurile lui. 

Agop făcu ochii mari, trezit din leşin: 

— Nu am nimic, de ce să cotrobăieşti? Sunt un negustor 
scăpătat... 

Haralamb şi Cristea Busuioc puseră piciorul peste 
marginea hambarului, de unde, opintindu-se din greu, îl 
aruncară pe Spânu afară, ca pe un sac. Piratul căzu 
grămadă peste ai săi. 

După strigătele de uimire care izbucniră, începură 
blesteme şi înjurături. Piraţii spumegau şi se smuceau în 
frânghii, încercând să lovească furioşi, cu picioarele, cu 
genunchii, cu umerii în căpetenia lor, care se uita la ei 
vrăjmăşeşte, cu ochi de lup hăituit. 

— Scoateţi-i cârpa din gură, să le poată răspunde şi el! 
porunci Anton Lupan. 

Dar, spre mirarea tuturor, Spânu, care se dezmeticise 
repede, rămase mut, mulţumindu-se să arunce priviri de 
dispreţ spre oamenii săi şi de ură spre ceilalţi. 

— Aha, se vede treaba că nu eşti mulţumit de noi! zise 
unul din pirați, aruncând flăcări din ochi. 

Spânu îl scuipă în obraz: 

— De ce v-aţi repezit, dacă nu m-aţi văzut pe mine, cum 
eram înţeleşi? 

Piratul, un grec firav pe care te mirai să-l vezi aici, izbucni: 


— Acu' ne scoţi vinovaţi pe noi?! Îţi convine! Tu te plimbi 
ca un bey, la Stambul, la Pireu, tragi la hoteluri mari, 
huzureşti, şi noi aşteptăm pe ţărmuri pustii, fără nici o ştire, 
cu teama că în orice zi ne poate dibui vreun vapor de 
război, să ne pună în ştreang. Îţi dă mâna să ne laşi aici o 
lună, iar tu să bei cafea şi să tragi ciubuc la Pera-Palace! A, 
nu, căpitane, alta ne-a fost vorba la început! 

Ajungând aici, piratul se întoarse spre Anton Lupan: 

— Domnule, vreau să spun tot! 

Spânu îl fulgeră din ochi şi dădu să se smucească spre el, 
dar frânghiile îl făcură să icnească, neputincios. 

— Crezi că dac-ai să pălăvrăgeşti ai să scapi de ştreang? îl 
întrebă cu dispreţ, scuipându-l iarăşi în obraz. 

Piratul se zvârcoli cu o furie care-l făcea fioros, oricât era 
el de firav. 

— Să scap de ştreang? Ştii şi tu prea bine că de data asta 
nu mai poate scăpa niciunul dintre noi. Dar aş vrea să-mi 
facă numai un hatâr, să te spânzure pe tine înaintea mea, ca 
să te văd cu limba vânătă şi cu ochii daţi peste cap... 
Domnule, întrebaţi-mă orice vreţi, am să vă spun tot. 

— Pentru asta o să avem vreme mai târziu. Deocamdată să 
ne spui câţi oameni mai aveţi pe uscat? 

— Trei, dar unul e neputincios, nu ştiu din ce i s-a tras, din 
vreo spaimă, ori o fi pedeapsă de la Dumnezeu, că l-a lovit 
boala copiilor şi când e să pună mâna pe cuţit ori pe iatagan 
îl apucă bâţâiala şi cade la pământ. 

— Unde sunt ăştia trei acum? 

— Unul e colea, de pază pe mal, iar ceilalţi doi pe malul 
celălalt... 

— Încolo nu mai e niciunul? Bagă de seamă, dacă minţi, 
mai poţi păţi şi altele înainte de a ajunge la ştreang. 

— Nu mint, domnule, o să vedeţi. Anton Lupan se întoarse 
spre ai săi: 

— Cine rămâne de pază aici? 

Oamenii se cam codeau, căci fiecare ar fi vrut să pună 
piciorul pe uscat, să răscolească sălaşul piraţilor. 


— Eu stam! răspunse după oarecare timp Ismail, căscând. 

— Nu-l lăsaţi pe el, nu mă nenorociţi! începu să se 
văicărească Agop. 

Bucătarul se îndreptă spre el, întărâtat, cu mâinile înfipte 
în şold: 

— De ce nenoroceam, bre? 

Agop tăcu mâlc şi se ascunse după bocaport, cu capul la 
pământ, fiindcă vederea piraţilor, chiar şi aşa, legaţi şi 
neputincioşi cum erau, îi dădea fiori. 

Soarele se apropia de zenit, din ce în ce mai arzător şi pe 
punte începea să fie zăduf; o dată cu apropierea amiezii, 
vântul slăbise şi nu mai avea putere să poarte cu el 
umezeala răcoroasă din larg. 

Echipajul Speranţei cobori în barca piraţilor, împreună cu 
Negrilă, şi se îndreptă spre țărm. După ce privi o vreme în 
urma lor, Ismail se duse în bucătărie, luă un linguroi mare 
de fier care atârna cât un ciocan, şi-l înfipse fudul la brâu, 
apoi se aşeză turceşte lângă parapet, cu puşca pe genunchi. 

— Dacă unul mişcăm, dam cu asta la cap! zise de la bun 
început, arătând spre linguroi. 

După aceea îşi aprinse luleaua şi rămase de pază, 
aruncând din când în când câte o privire plină de ifos la 
piraţii care toropeau în frânghii. 

În acest timp, barca se apropia de mal, fără nici un ocol. 

— N-are rost să coborâm în altă parte; tot o să ne vadă, 
zise căpitanul, gândindu-se la omul de pază, care desigur îi 
urmărea din desiş. 

Într-adevăr, când barca ajunse la vreo sută de paşi, în 
tufişurile de pe mal se văzu mişcându-se ceva, un om cu 
turban îşi arătă o clipă capul, privind cu nedumerire la cei 
ce se apropiau, apoi, după ce se dezmetici, o rupse de fugă 
la deal, adus de umeri, căutând să se piardă printre copacii 
pitici. 

Ieremia duse puşca la ochi. 

— Nu trage! îl opri Anton Lupan. N-o să ne fie prea greu 
să punem mâna pe el, că de pe insula asta n-are unde fugi. 


Câteva minute mai târziu, barca era trasă pe nisip şi 
echipajul Speranţei se avânta la deal, pe urmele piratului. 
Negrilă scheuna, dând să se repeadă înainte, dar Mihu, 
după sfatul căpitanului, îl ţinea strâns, căci dacă l-ar fi lăsat 
să-l ajungă din urmă pe fugar, acesta fiind de bună seamă 
înarmat, ca toţi ceilalţi, colții câinelui ar fi fost prea puţin pe 
lângă iatagan. 

În jur creşteau măslini sălbatici şi smochini piperniciţi; 
pământul, se vede, nu era prea darnic, căci nici un copac nu 
ajungea statura unui om; ceva mai sus, spre creasta 
dealului, se răreau, lăsând loc unor ierburi ţepoase, 
crescute încâlcit, într-o urzeală prin care abia te puteai 
descurca. O cărare bătătorită de mult arăta singurul loc pe 
unde piratul putuse să fugă fără să cadă în brânci. 

— Domnule, zise Ieremia, privind cu bănuială în jur, poate 
ar fi bine să ne răspândim, să nu mergem toţi buluc. 

— N-avea grijă, răspunse Anton Lupan. Iarba asta e în 
folosul nostru, nu al lor. Dacă ar fi vreunul ascuns pe 
undeva, i-am vedea urmele numaidecât, că doar sunt 
oameni, nu păsări, să vină pe sus. 

După vreo opt sute de paşi de urcuş ajunseră la creastă şi 
se opriră uimiţi. Marea era jos, la picioarele lor, fiindcă un 
golf adânc intra în inima uscatului, sugrumând insula la 
mijloc, să zici că o furtună mai puternică ar fi putut s-o rupă 
în două bucăţi. Vântul adormise pe deplin şi apa golfului, 
amorţită, sclipea argintie în soare, orbindu-te, ca un uriaş 
cazan cu sticlă pusă la topit. Aproape de mal se zărea o 
corabie cu două catarge, picotind la ancoră, gata să se 
topească şi ea în pasta sticloasă a golfului. 

Gherasim îşi duse mâna streaşină la ochi. 

— Domnule! strigă deodată, sub stăpânirea unei mari 
tulburări. Domnule, dar asta este... 

Anton Lupan lăsă ocheanul în jos. 

— Ai dreptate! zise, fără să pară surprins. Este chiar 
Penelopa, dar pe mine unul nu mă miră s-o găsim aici. 


Fugarul se ducea de-a berbeleacul pe povârniş; turbanul îi 
sărise din cap, lăsând să i se vadă ţeasta rasă, care sclipea 
în soare ca un dovleac turcesc, desprins din vrej. Când 
ajunse jos, se ridică şi străbătu plaja în fugă, strigând şi 
făcând semne cu braţele, deznădăjduit. Pe puntea Penelopei 
se iviră doi oameni, buimăciţi. După câteva clipe se 
dezmeticiră, văzură oaspeţii neaşteptaţi sus la creastă şi se 
repeziră să ridice pânzele. 

— Pesemne sunt tare speriaţi - zise Anton Lupan - dacă îşi 
închipuie că pot să fugă fără pic de vânt! 

Piratul de pe mal se opintea să dea la apă o barcă trasă pe 
nisip, dar asta nu era treabă pentru un singur om. Dacă 
văzu că n-are destule puteri, se uită în jur, rătăcit, dădu să 
intre în mare, privi înapoi la străinii care începuseră să 
coboare povârnişul cu puştile în mâini - apoi, după o clipă 
de gândire, o rupse la fugă pe țărm. 

— Care vă luaţi la întrecere cu el? întrebă căpitanul 
Speranţei. 

— Ce să ne mai ostenim de pomană? răspunse leremia, 
ducând puşca la ochi. Am să-i şuier pe la ureche să stea şi 
dacă nu s-o opri, să-mi ziceţi cum veţi pofti! 

— Vezi numai să nu-l răpui! 

— Nici o grijă, domnule, doar n-am uitat să ţin puşca în 
mâini! 

Zicând acestea, leremia ochi şi trase, fără zăbavă; ecoul 
împuşcăturii se răspândi ca o plescăituri pe apa sticloasă a 
golfului, făcând să se ridice în aer un stol de pescăruşi 
argintii, care picoteau pe nisip. 

Fugarul se prăbuşi şi rămase nemişcat, cu faţa la pământ. 

— Ce făcuşi, măi leremie? zise dojenitor Haralamb. Mi-e 
că l-ai atins la mir. 

— Pui prinsoare că nu? l-am zis să stea, şi după cum vezi, 
s-a supus. Acu' am să-i trimit vorbă să vină înapoi. 

O nouă împuşcătură tulbură liniştea insulei pustii; ţeasta 
lucioasă a piratului se acoperi de nisip. 


— Mă, dacă nici acu' nu l-ai atins... începu Haralamb. Dar 
nu-şi sfârşi vorba, când fugarul se ridică speriat, cu mâinile 
în sus şi porni înapoi, scuturându-şi capul ca să-şi lepede 
nisipul care-i curgea în ochi. 

Ceilalţi doi de pe corabie încremeniseră lângă parapet. 
Fiindcă se pornise pe împuşcături, leremia trimise un glonţ 
printre ei; auzind şuierătura pe la urechi, unul ridică 
mâinile în sus, iar celălalt fu cuprins de bâţâieli şi se prăbuşi 
pe parapet, cu capul în jos, de-ai fi zis că o să cadă în apă ca 
un balot. 

Echipajul Speranţei cobori în linişte pe țărm. 

— Ia pune mâna colea şi împinge! îi porunci leremia 
fugarului care se oprise lingă barcă şi aştepta tremurând, 
cu mâinile în sus. 

Văzând însă că vorbea de-a surda, se supără: 

— A, ştii numai de glonţ, fir-ai tu să fii! 

— Lasă-l, măi leremie! interveni Gherasim, împăciuitor. Că 
doar n-ăi fi vrând să înţeleagă româneşte! Ăsta după chip 
trebuie să fie arap. 

Şi întorcându-se spre pirat îl întrebă pe limba lui: 

— la spune, cum te cheamă şi de ce neam eşti? Deodată 
însă rămase cu ochii holbaţi: 

— Mă, tu nu eşti Huseim? Domnule, ia uită-te la el! Îl mai 
ţii minte? Asta-i Huseim, pe care l-ai aruncat peste bord, la 
Port-Said. Unde ţi-e corabia, păgânule? 

— S-a înecat! gângăvi piratul pe limba lui, tremurând. 

— Aşa! Şi tu te-ai apucat de piraterie, hai? 

— Nu sunt pirat; sunt marinar. 

— Marinar din ăia cu cap de mort pe catarg! Ei, acum o să 
dai socoteală pentru tot. Dar ia spune, cu soră-ta ce-ai 
făcut? 

Huseim întoarse ochii spre corabie, fără voia lui. 

— Aha! făcu Gherasim, dumirit. O târăşti după tine. Îţi baţi 
joc de sufletul ei, tâlharule! Ei, uite că i-a venit şi ei ceasul 
să scape din robia pe care o îndură de atâţia ani. Pune 
mâna şi împinge barca să vedem ce mai aveţi pe bord! 


Câteva minute mai târziu, cei trei pirați erau legaţi pe 
puntea Penelopei şi se uitau îngroziţi la străinii care 
răscoleau corabia. În timp ce unii desfăceau bocaportul, sub 
care se auzeau gemete şi strigăte de ajutor, alţii coborau 
scările în cabina căpitanului. Anton Lupan se apropie de 
tambuchiul de la prova, închis pe dinafară cu cârligul, 
împinse capacul şi rămase încremenit. 

Jos, la picioarele scărilor, stătea o fiinţă omenească, gata 
de luptă, cu spinarea arcuită să se repeadă în sus, cu mâna 
încleştată pe cuţit, cu dinţii strânşi, cu ochii scăpărând. 
Când văzu un străin, cu înfăţişarea blândă, care se uita în 
jos uimit, scăpă cuțitul pe scări, îşi duse mâna la inimă, 
scoase un strigăt slab - şi lui Anton Lupan îi fu dat să vadă 
cel mai cald şi mai proaspăt zâmbet care ar fi putut lumina 
un chip femeiesc. 

În faţa lui era o fată de optsprezece sau nouăsprezece ani, 
cu obrazul arămiu, cu ochii negri, codaţi, cu părul ca 
soarele spre amurg. Purta o bluză cenuşie, de pânză groasă 
de corabie, sub care sânii mici zvâcneau şi-acum, speriaţi, 
în vreme ce restul fiinţei i se liniştise ca sub înrâurirea unui 
balsam. În jos avea şalvari, din aceeaşi pânză ca bluza, 
strânşi pe mijloc cu o curea arăbească şi legaţi pe gleznă, 
răsfrângându-se peste piciorul gol, arămiu, cu unghii 
trandafirii. 

— Cine eşti tu? o întrebă Anton Lupan, neputându-şi lua 
ochii de la ea. 

Fata arătă cu degetul la piept: 

— Eu? Eu, Adnana... lu? 

Apoi făcu ochii mari, zâmbetul i se prefăcu în râs, îşi 
scutură capul, ca şi când ar fi vrut să vadă dacă totul nu e 
decât vis, şi repezindu-se pe scări, în sus, se prăbuşi la 
picioarele lui Anton Lupan. 

— Tu bătut Huseim, ştiu! Nu cunoşti? Eu, greceşte, puţin. 
Tu araba, nu? Franţuzeşte, da? 

Căpitanul Speranţei o privi mirat: 


— Franţuzeşte? De unde ai învăţat limba asta? Nu eşti 
sora lui Huseim? 

Adnana îşi scutură capul, fluturându-şi părul blond, ca şi 
când ar fi vrut să arate absurditatea acestei întrebări şi 
începu să vorbească repede, într-o franţuzească 
melodioasă, limba care se vorbeşte în sud, aproape cântată, 
presărată însă cu o mulţime de cuvinte străine, cărora le 
împrumuta în chip gingaş accentul marsiliez. 

— Nu sunt sora lui, minte! Eu sunt siriancă şi el e arab, nu 
vezi? M-a răpit când aveam zece ani... 

În clipa aceea, Gherasim, care deschisese bocaportul, 
scoase un strigăt: 

— Kir lani, dumneata eşti? 

Fata ridică ochii şi întâlni privirea lui Huseim, 
străpungând-o de lângă parapet. 

— Nu-ţi fie teamă, Adnana! o linişti Anton Lupan, văzând-o 
că începe să tremure, gata să fugă pe scări. De acum 
înainte eşti în paza noastră. 

— Dar ceilalţi? întrebă Adnana, uitându-se speriată spre 
țărm. Au plecat de aseară pe mal, şi pot să se întoarcă 
oricând. Azi trebuie să vină şi Spânu... 

— Dacă vrei să ştii, a şi sosit, numai că-i în mâinile noastre, 
cu toţi ai lui! 

— Kir lani, oare într-adevăr dumneata să fii? strigă din 
nou Gherasim. 

Din hambar ieşea o miasmă acră-dulceagă şi mucegăită, 
de grâu încins. 

Căpitanul Penelopei păşi pe punte, gârbov şi scofâlcit, cu 
barba crescută de-un cot. Gherasim îl cuprinse în braţe, 
râzând. 

— Ce bine îmi pare că am dat de dumneata, kir lani! Hei, 
ce bucurie o să fie la Pireu când or vedea că trăieşti! 

Kir lani se desprinse din îmbrăţişarea lui, dezvăluindu-şi 
firea colţoasă, îl privi dintr-o parte, arţăgos, apoi pufni ca şi 
când s-ar fi despărţit abia ieri, ca şi când n-ar fi zăcut în 
ghearele piraţilor mai bine de patru luni: 


— Ce cauţi aici, pezevenghiule? Dac-ai plecat, umblă cu 
bine, nu te primesc înapoi! Am luat alt cârmaci în locul tău. 
Zicând acestea, începu să se caute prin buzunare, furios, 

până găsi un capăt de trabuc. 

— Daţi-mi chibrit! se răsti la cei din jur. 

Tocmai atunci, leremia urmat de Haralamb năvăliră pe 
punte, urcând din cabina căpitanului. 

— Domnule, strigară amândoi într-un glas, repezindu-se 
spre Anton Lupan. Vino să vezi ce avuţii! Un cufăr întreg 
numai cu pietre scumpe şi podoabe de preţ! Asta-i comoara 
faraonilor! 

Mihu, care fusese cu ei, mai zăbovi câteva clipe jos, căci, 
tocmai când să pună piciorul pe scări, auzi de după uşă un 
gungurit cunoscut. În minte îi veni fulgerător cabina 
Speranţei, călugărul, desaga, colivia goală şi acelaşi 
gungurit ciudat pe care îl luase drept o închipuire... Oarei 
se năzărea şi acum? Nu, de data asta văzu cu ochii lui; în 
spatele uşii atârna o colivie - şi-năuntru un porumbel alb, 
cu pieptul trandafiriu; gungurea întrebător, frecându-şi 
ciocul de gratii... Băiatul ieşi pe punte chinuit de gânduri şi 
nedumerit. Poate că toţi porumbeii din iunie gunguresc la 
fel şi urechea omenească nu-i în stare să-i deosebească pe 
unii de alţii după glasul lor păsăresc. Dar el ar fi putut să 
jure că în cabina Speranţei auzise acelaşi gungurit. 

Între timp, din hambar ieşiră încă trei inşi, pământii la faţă 
şi cu bărbi sălbatice de ocnaşi. 

— Lachi, Nicola! strigă Gherasim, repezindu-se la ei. Ce 
bucurie că v-am găsit! Dar ăsta cine e, că nu-l cunosc? 

— Mitrofan, noul nostru cârmaci, frate bun cu noi. Poţi să-i 
strângi mâna, că-i un om întreg. 

— Numai pe Marulis nu-l văd. Nicola îşi lăsă capul în jos: 

— A pierit, bietul de el, luptând vitejeşte, dar ce folos, că 
tâlharii ne-au încolţit tare dibaci! 

— Un călugăr de la Sfântul Munte, nu? întrebă Gherasim, 
spumegând. 

— Da! încuviinţară cei trei marinari, într-un glas. 


— Numai că nu era călugăr, ci Spânu, piratul vestit, 
adăugă Nicola. Dar tu de unde ştii? 

— O să vedeţi voi acu'. Şi v-a înfundat ţevile puştilor cu 
câlţi... 

— Întocmai; ba căpitanului i-a mai dat şi un trabuc, zicea 
că-i nu ştiu ce tutun scump - ca să vezi al naibii călugăr, 
umbla cu iarba dracului în traistă; acum e drept că tutunul 
ăsta sfinţit mirosea frumos de-ţi lua minţile. Kir Iani, cum îl 
ştii, s-a lăcomit, dar peste un sfert de ceas zăcea pe punte 
cu ochii peste cap... Noi ne-am repezit să-i dăm ajutor; 
până să ne dezmeticim, ne-am pomenit cu cinci tâlhari 
sărind peste parapet, că parcă ieşiseră din pământ... Nu tu 
puşcă, nu tu cuţit, iar ei fiecare cu iataganul în mâini. Bietul 
Marulis a apucat să înhaţe o cange şi s-a luptat cu ei, până 
ce i-au făcut-o bucăţi şi i-au înfipt iataganele în piept. 

— Acum le-a venit rândul să plătească şi pentru el, şi 
pentru ceilalţi câţi au ucis! zise Gherasim, liniştit. 

Piraţii se înghesuiră mai tare în parapet; beteagul îşi dădu 
ochii peste cap şi începu să icnească, de parcă i-ar fi umblat 
un şobolan prin piept. 

Deodată, Negrilă, care se învârtea în jurul lor tot 
arătându-şi colții, se opri, îşi ciuli urechile spre bocaport şi 
începu să mârâie încet. 

— Ei, dar ăsta cine mai e, că parcă are un chip cunoscut? 
întrebă Gherasim. 

Un om negricios, cu nasul arcuit, cu ochii vlăguiţi, în care 
se mai vedea însă o şiretenie din trecut, se încurca în 
giubeaua neagră, bătută cu fir de argint învechit, încercând 
să păşească peste gura hambarului. 

— Măi să fie-al naibii! exclamă Haralamb, zgâindu-se la el 
tot atât de mirat ca şi Gherasim. Să n-aibă barba asta, aş 
zice că-i jupân Agop! 

— Agop din Bazar? întrebă repede străinul, găsind ca prin 
farmec puterea să sară pe punte. Îl cunoaşteţi pe Agop? Eu 
sunt Haig, fratele lui. 

Gherasim se bătu cu palma în frunte: 


— Măi fraţilor, acum toate s-au lămurit! Zi, eşti frate cu 
Agop? Negustori scăpătaţi amândoi! Te duceai la Pireu cu 
ceva boarfe, să-ţi încerci norocul prin alte părţi, că la 
Stambul nu mai era rost de trăit. 

— Aşa-i! încuviinţă Haig, înclinând din cap. 

— Da' comorile astea din cabină, ale cui sunt? sări şi 
Ieremia cu greceasca lui. 

În ochii armeanului se aprinseră scântei. 

— Sunt toate aici? întrebă grăbit, dând să se repeadă spre 
scări. N-au înstrăinat nimic? 

— Pesemne n-au avut când, răspunse Gherasim, tăindu-i 
calea. Numai că nu te grăbi. O să vedem la urmă cum se 
cuvine să le împărţim. Doar nu ne-am luptat cu piraţii 
pentru tine şi pentru Agop! 

Toată lumea se strânsese în jurul hambarului; Adnana, 
care nu înţelegea mai nimic din amestecul de vorbe 
greceşti şi româneşti, stătea lângă Anton Lupan, uitându-se 
pe rând la toţi, mirată şi cuminte ca un copil. 

Numai kir lani se plimba pe punte, furios, strâmbând din 
nas la mirosul grâului încins. După toate semnele, mintea 
lui rămăsese cu patru luni în urmă, iar apucăturile îi erau la 
fel de arţăgoase ca atunci. 

— De ce n-aţi pompat apa din santină, pezevenghi ce 
sunteţi? întrebă, proptindu-se crăcănat în faţa piraţilor, ca 
şi când aceştia ar fi făcut parte din echipajul său. 

Piraţii îl priviră năuci. Beteagul se sperie şi începu iarăşi a 
icni, chinuit de şobolanul din piept. 

Căpitanul Penelopei se întoarse spre echipajul adevărat: 

— Hai, Mitrofan, Lachi, Nicola, puneţi mâna pe pompă, ce 
staţi? Asta-i treaba voastră: vreţi s-o fac eu? 

— Lasă, kir lani răspunse Nicola, stăpânindu-se să nu-l ia 
în pumni. Crezi că după patru luni de când zace în 
umezeală, mai e bun de ceva grâul dumitale? Ba chiar mă 
mir că n-a încolţit. Mai bine l-am arunca peste bord, să 
scăpăm de mirosul lui, că destul ne-a otrăvit cât am stat 
închişi! 


— Nu, Nicola! interveni Anton Lupan. Grâul o să 
trebuiască să-l păstraţi ca lest, până la Pireu. 

Kir lani îl privi mirat. 

— Da' dumneata ce te amesteci? îl întrebă pufnind. 

— Cred că am dreptul nu numai să mă amestec, ci chiar să 
poruncesc, ca unul care v-am scăpat din mâinile piraţilor, 
răspunse căpitanul Speranţei. De acum înainte, până când 
voi socoti că e trebuitor, am să te rog, kir lani, să urmezi 
fără cârtire îndrumările mele. M-ai înţeles? 

Kir lani trase aer în piept cu atâta furie, încât trabucul îi 
intră în gură sfârâind. De răspuns nu mai putu răspunde 
nimic, că îl apucă tuşea, apoi horcăiala - şi se prăbuşi pe 
punte, cu ochii cât cepele, ţinându-se cu mâinile de piept. 

Anton Lupan se uită la creastă, unde iarba ţepoasă 
începuse să freamăte uşor, se uită la dâra vânătă care păta 
marea, la orizont, şi zise către ai săi: 

— Băieți, faceţi ordine pe punte şi fiţi gata să ridicaţi 
ancora. Peste o jumătate de oră o să avem vânt de nord. 
Bietul Ismail s-o fi plictisit aşteptându-ne atât. 

Apoi se întoarse spre Adnana, care se ţinea într-una după 
el, aruncând priviri speriate spre Huseim. 

— Adnana! îi vorbi, punându-i mâna pe umăr şi privind-o 
blând în ochi. Vrei să ne fii de folos? 

Fata înclină din cap, fluturându-şi genele, întrebător. Prin 
ochii lui Anton Lupan trecu o undă de mirare - şi o clipă 
şovăi, fără să-şi dea seama de ce. 

— Piraţii lui Spânu îşi au cuibul pe insula asta, sau în alt 
loc? o întrebă apoi. 

— Au multe cuiburi, dar eu nu le ştiu; nu le ştiu nici ei toţi, 
fiindcă Spânu păstrează taină asupra lor şi în fiecare loc are 
alţi oameni, care nu se cunosc între ei. Cei pe care i-ai prins 
sunt aici numai de doi ani; cuibul lor adevărat e la 
Alexandria. Acolo fiecare e socotit om cinstit, unii marinari, 
alţii negustori. 

— Desigur că au şi o corabie. 

— Da, a fost aici până acum o lună. 


— Nu ştii încotro a plecat? 

— După câte am înţeles, la Alexandria, să ducă o parte din 
prada care s-a adunat în doi ani. Acum îl aşteptam pe 
Spânu, să încărcăm ce mai era în peşteră şi să plecăm şi 
noi. 

— Ce peşteră? 

— Unde ţin ei prăzile; e aici pe mal. Dacă vrei, te duc s-o 
vezi... 

În clipa aceea, Mihu se apropie de ei, urmărit de 
gunguritul porumbelului. 

— Domnule, zise încet, ca şi când ar fi fost o taină la mijloc, 
jos în cabină este o colivie cu un porumbel. 

Anton Lupan râse de tonul lui misterios. 

— Un porumbel! Sper că asta nu te-a speriat prea rău! 

— Ce zice? întrebă Adnana, uitându-se curioasă la chipul 
îngrijorat al musului. 

— Zice că a descoperit un porumbel. Fata se încruntă: 

— E un porumbel călător; Spânu îl ia cu el, şi de câte ori se 
întoarce cu prada, îl trimite înainte, ca să-i vestească pe 
ceilalţi. 

— Acum am înţeles tot! exclamă Mihu, luminându-se, după 
ce căpitanul îi tălmăci spusele ei. Dacă aş fi fost mai 
deştept, ar fi trebuit să bănuiesc de la început că-i ceva la 
mijloc... Dar cum să bănuiesc? Eu nici măcar nu ştiam că 
porumbeii sunt atât de isteţi. 

— Nu toţi, Mihule, ci numai porumbeii călători. Dacă nu-i 
ţii prea mult în alte părţi, ca să se deprindă cu locurile noi, 
atunci se întorc sfoară la cuibul lor. 

— Păi aşa, cum îl ţinea Spânu, în desagă, cu ce să se 
deprindă? Cu întunericul? Eu zic că şi după un an tot ar fi 
fost dornic să se întoarcă înapoi! 

După ce musul plecă, mulţumit că dezlegase şi această 
taină. Anton Lupan se întoarse spre Adnana: 

— Mergem? 

— Da... Dar crezi că n-au să ne prindă? 

— Cine? 


— Spânu şi ceilalţi. 

— Tare ţi-e teamă de ei! zise căpitanul Speranţei, văzându- 
i spaima din ochi. 

— Mi-e teamă. Spânu vrea să fiu nevasta lui, că m-a 
cumpărat de la Huseim. Acum o lună, când a trecut pe-aici, 
a vrut să vină noaptea la mine. Eu am pus mâna pe cuţit şi |- 
am ameninţat: „Dacă te apropii, să ştii că nu mă uit unde 
dau”. Atunci a plecat, înjurând, dar a doua noapte a venit 
iar, mai hotărât. N-am ţinut seamă că era cu iataganul în 
mâini, m-am repezit la el şi am dat cu cuțitul, la nimereală, 
l-am împuns şi în umăr şi în gât, dar pesemne n-am avut 
putere de ajuns. Noroc că au sărit ceilalţi, altfel mă 
spinteca. „Potoleşte-te, frate, i-a zis Huseim. Dac-ai s-o 
omori, ce câştigi?”... Nu că-i păsa lui de mine, dar, ce-o fi 
gândit, să nu-i ceară Spânu înapoi banii cu care m-a 
vândut... Peste vreo două zile a dat Dumnezeu şi a plecat, 
că avea treburi la Stambul. 

Pe chipul lui Anton Lupan se ivi, a doua oară în această zi, 
un zâmbet crud, care parcă nu era al lui. 

— Treburi la Stambul! zise, scrâşnind din dinţi. Ştiu! 
Adnana clipi. 

— Aseară, când am văzut porumbelul venind, mi-am zis că 
viaţa mea s-a sfârşit. Aveam de gând să lovesc până n-oi mai 
putea şi la urmă să mă omor în faţa lui! 

Zicând acestea, privi mirată în jur, copacii pitici de pe 
țărm, marea care începea să se încreţească uşor, cerul alb - 
zâmbi şi întrebă cu o cochetărie nevinovată, aproape ca un 
copil: 

— Oare n-ar fi fost păcat? Anton Lupan tresări. 

— Da! răspunse repede, parcă ferindu-se de privirea ei. Să 
mergem, că n-avem timp de pierdut. 

— Mai ia câţiva oameni! se rugă Adnana, aruncând iarăşi o 
privire temătoare spre țărm. Ne trebuiesc şi felinare, altfel 
nu putem răzbi... 

La câteva sute de paşi spre sud, poalele dealului se 
pierdeau într-o îngrămădire de stânci roşiatice, printre care 


răsăreau câţiva copaci piperniciţi. Fata se căţără pe 
povârnişul golaş, urmând o potecă greu de ghicit, şi se opri 
în faţa unui boschet sărăcăcios de măslini. 

— Aici! zise, arătând cu mâna. Veniţi după mine, dar se 
merge greu. 

Gherasim lăsă puşca jos şi aprinse felinarul; leremia, care 
sosea din urmă, făcu la fel. 

— Măi, frate Gherasime, întrebă încet, oare n-o fi vreo 
capcană? Ce zici? 

— Aş! Tu n-ai văzut ce ochi de copil? 

— De, ştiu eu?! De când cu călugărul ăla, nu mai cred în 
NIMIC! 

Şi, spre mai multă siguranţă, leremia îşi sprijini puşca sub 
braţ, ca să poată trage în orice clipă, fără a mai ochi. 

Intrarea peşterii era o gură scundă prin care nu puteai 
merge decât frânt de mijloc; pe pereţii de piatră se vedeau 
zgârieturi ciudate, semne făcute de pirați cine ştie de ce; 
din loc în loc erau desenate ciolane şi capete de mort care 
rânjeau hâd şi păreau că mişcă în lumina felinarelor. 

— Ei, ai dracului! înjură Gherasim, privindu-le pieziş. Să 
fie unul mai slab de înger, nu ştiu cum ar ieşi de-aici! 

Adnana mergea în fruntea lor, şovăind, încă temându-se să 
nu dea peste vreun pirat ascuns. 

După câteva cotituri, galeria începea să se lărgească, până 
ce se sfârşi într-o grotă uriaşă, ai cărei pereţi abia se 
zăreau, sclipind tainic din loc în loc, unde lumina lovea 
vreun colţ de piatră pieziş. 

Din faţă se auzea un murmur ciudat, neîntrerupt, ca 
mugetul unei cirezi pierdută departe, pe câmp. 

— Ce-i asta? întrebă Anton Lupan, aplecându-şi urechea. 

— E zgomotul valurilor, răspunse Adnana. Peştera 
răspunde în partea cealaltă a insulei, spre răsărit. 

— Aşa? Bun cuib pentru pirați! 

Fata luă felinarul din mâna lui Gherasim. 

— Veniţi! lată, aici e tot ce-a mai rămas. Lucrurile mai de 
preţ s-au dus. 


De jur împrejurul pereţilor zăceau sipete, baloturi, saci, 
covoare, arme vechi, arămării, aruncate claie peste 
grămadă, ca lucrurile scăpate de la foc - zăceau într-o 
tăcere amorţită, mustrătoare şi plină de tristeţe, de parcă 
ar fi simţit pustiul şi întunericul din jur. 

— Asta-i ce-a mai rămas? întrebă Anton Lupan uluit. Bine, 
dar atunci, ce-a fost înainte, că numai astea fac cât un bazar 
întreg?! În saci ce-o fi? 

— Covoare, mătăsuri, stofe, draperii şi câte altele; ţi se 
împăienjenesc ochii când le vezi. 

— Nu le putem lăsa aici! Gherasime, leremie, luaţi câte 
ceva la spinare şi chemaţi-i pe toţi. Trebuie să-i dăm zor, că 
altfel ne prinde seara cărând. 

— Nu-ţi fie teamă, domnule! răspunse Gherasim. Suntem 
mulţi şi voinici. În două ceasuri îţi cărăm şi pereţii, dacă 
vrei. 

— Adnana, întrebă Anton Lupan, după ce rămaseră 
singuri, vrei să mergem prin peşteră până la malul celălalt? 

— Vreau, dar să ştii că ne trebuie jumătate de ceas. 

— Nu-i nimic; la întoarcere o să venim pe sus şi-o să ne 
luăm la întrecere, care urcă mai repede la deal... Oare 
piratul care pândea pe țărm de ce n-o fi fugit pe-aici? 

— Nu putea fără felinar; şi-ar fi spart capul de pereţi. 

Foşnetul valurilor se auzea atât de limpede, încât ai fi spus 
că ţărmul se află foarte aproape. În partea asta, galeria era 
mai înaltă, aşa că putea fi străbătută cu uşurinţă; în schimb, 
la fiecare pas, din pereţi ieşeau colţuri de stâncă, ascuţite, 
care parcă vibrau ca nişte corzi, amplificând murmurul 
mării şi făcându-l mai aspru, în armonia bizară pe care-o 
dădea zbuciumul apei şi nepăsarea granitului nemişcat de 
veacuri. 

Anton Lupan mergea în frunte, cu felinarul, iar Adnana 
venea după el, fără să i se simtă pasul; i se auzea numai 
respiraţia, la răstimpuri, parcă speriată sau şovâitoare, ca şi 
când fata n-ar fi fost pe deplin convinsă că drumul acesta 
trebuie făcut până la capăt. 


— Deci, nu eşti sora lui Huseim! vorbi după o vreme 
căpitanul Speranţei. 

— Nu; părinţii mei sunt de la El-Mina. 

— El-Mina? Mi se pare că-i un orăşel pe coasta Siriei. 

— Da; însă noi am plecat de acolo când eu aveam abia doi 
ani, nu-mi mai aduc aminte de casa noastră. Tatăl meu 
făcea parâme şi odgoane; un căpitan de corabie, care 
umblase mult în lume, l-a îndemnat să plece la Marsilia, 
unde meşteşugul lui avea multă căutare. Am stat acolo până 
la zece ani, am învăţat la şcoala franţuzească; tatăl meu 
muncea din greu, nu trăiam în belşug, dar nu ne supăra 
nimeni. Locuiam pe o străduţă, lângă Place de la Corderie, 
unde în fiecare zi se îmbulzeau căpitani de corăbii şi 
marinari de toate naţiile. Mama mea stătea adesea de vorbă 
cu dânşii, iscodindu-i de unde veneau - şi dacă vreunul îi 
aducea veşti de acasă, ochii i se umpleau de lacrimi. Când 
aveam zece ani a plecat în ţară şi m-a luat cu dânsa. Tatăl 
meu nu s-a împotrivit; ne-a urcat pe o corabie al cărei 
căpitan îi era prieten, şi pe la începutul verii am pornit la 
drum... Am mers cu corabia aceea mai bine de trei 
săptămâni, până aproape de Cipru - mai aveam o zi, două şi 
am fi ajuns, dar într-o noapte, ne-am trezit în strigăte de 
spaimă: corabia luase foc; când am năvălit pe punte, nu se 
mai vedeau decât flăcări. Un marinar bătrân ne-a urcat 
într-o barcă, însă eram prea mulţi. Deasupra se auzeau 
urletele oamenilor şi trosnetele focului care mistuia 
corabia. S-a răsturnat barca, sau am căzut, sau ne-au 
îmbrâncit, n-aş putea să spun. Norocul meu că înotam de 
mică - nu ştiu când învăţasem, dar la Marsilia, străbăteam 
bazinul portului vechi în lung şi-n lat, cum m-aş fi plimbat 
pe stradă. Asta mi-a fost de folos atunci, în noaptea 
nenorocirii; în jurul meu nu se mai auzea nimic, nici un glas 
omenesc, şi eu înotam în neştire, pe marea înroşită de 
flăcări... 

Anton Lupan asculta înfiorat vorbele Adnanei, şi i se părea 
că vede aievea totul: marea pustie, fetiţa luptându-se cu 


valurile, corabia incendiată dusă de vânt ca o torţă 
plutitoare. 

Îşi amintea chipul Adnanei pe care, atunci când ea nu 
simţea nici o primejdie aproape, se ivea o lumină curată, 
aproape copilărească - şi se întreba prin ce minune 
încercările cumplite ale vieţii nu izbutiseră să-i ucidă 
zâmbetul, seninătatea şi flacăra umană? 

— Spune, Adnana! 

— Da... Am înotat aşa, multă vreme, nu aveam putere să 
strig - şi aş fi strigat degeaba - înotam şi plângeam în 
neştire. Pe urmă corabia s-a stins, au înghiţit-o valurile şi s- 
a făcut întuneric. Atunci am crezut că sunt pe lumea 
cealaltă - mă miram numai că nu întâlnesc pe nimeni. Ai 
înotat vreodată noaptea, singur, în mijlocul mării? 

— Nu ştiu, nu cred, dar simt totul. Spune! 

— Da; înotam, nu mi-era frică, nu simţeam oboseală - nu 
mă gândeam la nimic, aşteptam numai s-o întâlnesc pe 
mama; ştiam că dacă m-aş fi lăsat la fund, aş fi întâlnit-o mai 
repede, dar mâinile şi picioarele mi se mişcau singure. Pe 
urmă am dat peste o bucată de catarg, ars pe jumătate, 
care căzuse în apă, şi m-am agăţat de el, cu braţele 
încleştate; după aceea am adormit, sau am leşinat, că nu 
ştiu ce s-a întâmplat până la ziuă. Când am deschis ochii, 
soarele răsărise, marea era liniştită şi în jur nu se vedea 
decât ici-colo câte o bucată de scândură arsă. Atunci abia 
mi s-a limpezit mintea, am înţeles ce se întâmplase şi m-a 
cuprins groaza... 

Adnana se opri câteva clipe; Anton Lupan îi auzea 
respiraţia, în spate, şi simţea în suflet o milă fără margini; 
ar fi vrut să lase jos felinarul, să se întoarcă spre ea, să-i ia 
mâinile şi să i le mângâie cu o duioşie de frate mai vârstnic, 
dar nu ştia ce îl împiedica s-o facă şi îl mâna înainte, cu 
inima zvâcnind de neputinţă şi de întristare. 

— Crezi că mama ta... 

— Da! răspunse Adnana, cu vocea asprită. N-a putut să 
scape nimeni. Spre prânz s-a ivit o corabie, m-au scos din 


apă şi am aflat că numai eu rămăsesem în viaţă... Mai bine 
m-ar fi lăsat acolo, să mor, să mă sfâşie rechinii; era Lohaja, 
corabia lui Huseim! 

— Bine, întrebă Anton Lupan, strângând pumnii, dar n-ai 
putut să te plângi nimănui? În porturi sunt autorităţi, ţi-ar fi 
luat apărarea, te-ar fi trimis la tatăl tău. 

— Zadarnic! răspunse fata cu amărăciune. Nu cunoşti 
porturile unde ne opream noi, nu-l cunoşti pe Huseim? Cine 
ar fi îndrăznit să-mi ia apărarea, şi pe ce temei, când el 
dovedea, cu hârtie de la judecător, că îi sunt soră şi am fost 
dată în grija lui? Şi-apoi, cum aş fi putut să mă plâng cuiva, 
dacă niciodată nu mă lăsa singură? 

— Câţi ani sunt de când ai căzut în mâna lui? 

— S-au împlinit opt, de curând. 

— Şi cu Spânu, când s-a înhăitat? 

— De vreo trei ani; până atunci făcea drumuri în 
Mediterană şi-n Marea Roşie, căra mărfuri pe socoteala lui, 
dar mai cu seamă haşiş. Odată plecasem de la Patras spre 
Suez. S-a luat după noi un vapor de război franțuzesc. La 
început Huseim a încercat să fugă, dar curând şi-a dat 
seama că n-ar fi izbutit. Aveam cu noi vreo sută de saci cu 
haşiş, luaţi din Grecia; asta însemna mulţi ani de închisoare 
şi pentru căpitan, şi pentru echipaj. Aşa că n-au stat mult la 
sfat, ci au coborât în magazie, cu topoarele, şi au spart 
bordajul. Abia am avut timp să coborâm în barcă - şi 
corabia s-a dus la fund. Vaporul de război n-a mai putut să 
le facă nimic; fireşte, nimeni nu se îndoia că la mijloc era 
ceva necurat, dar ce poţi face, dacă n-ai dovezi? Huseim le- 
a râs în nas. 

— De ce n-ai cerut ajutor atunci? 

— Dacă asta s-ar fi întâmplat azi, aş fi ştiut ce să fac. Pe 
vremea acea aveam mai puţin curaj; unul din oamenii lui 
Huseim stătea în spatele meu, gata să-mi înfigă cuțitul în 
ceafă, cum aş fi strigat. Dacă am fi fost în larg, poate ne-ar 
fi luat cu ei, să ne ducă într-un port şi atunci soarta mea s- 
ar fi schimbat; spre nenorocul meu, eram aproape de insula 


Creta, aşa că ne-au lăsat liberi, să ne ducem cu barca la 
mal. Acolo l-am întâlnit pe Spânu, care venea de la 
Alexandria, şi cum rămăsese fără corabie, Huseim n-a stat 
mult la gânduri să intre în slujba lui. 

— Ai avut o viaţă amară! zise Anton Lupan îngândurat. Dar 
acum s-a sfârşit. O să te luăm cu noi până la Marsilia, o să-l 
căutăm pe tatăl tău... 

Adnana îşi duse mâna la inimă şi scoase un strigăt slab: 

— Adevărat? O să mă duceţi la tatăl meu? N-osămă 
judecaţi? 

Dacă ar fi fost în alt loc, s-ar fi repezit la el şi i-ar fi sărutat 
mâna. 

— Dar oare, întrebă după o clipă, cu glasul îngreuiat, oare 
tatăl meu... Dacă n-o mai fi acolo, dacă o fi... S-ar fi putut să 
moară, nu-i aşa? Atunci ce-am să fac? 

— Atunci... 

Anton Lupan se opri; din faţă răzbea o lumină slabă, 
furişându-se pe pereţii colţuroşi, făcând să pălească flacăra 
felinarului. După câţiva paşi galeria cotea în loc, lăsând să 
se vadă pe neaşteptate un petic de mare, învolburat. Vântul 
crescuse între timp şi jos, valurile se zbuciumau, 
rostogolindu-se înspumate pe țărm. 

— Crezi că nu ne pândeşte nimeni? întrebă Adnana, 
şovăind iar. 

Căpitanul Speranţei se strecură afară şi rămase nemişcat. 
La început crezu că ieşiseră în altă parte a insulei, nu spre 
răsărit. Apoi văzu soarele în spatele său, recunoscu ţărmul, 
poteca pe care urcaseră la deal; barca era în acelaşi loc, 
trasă pe nisip, numai că valurile o împresuraseră şi 
smuceau nemilos de ea. 

— Ce este? întrebă fata, simțind că se întâmplase ceva 
ciudat. 

Anton Lupan lăsă să-i scape felinarul din mâini şi rămase 
împietrit, cu ochii în larg. Speranţa nu mai era la locul ei, de 
parcă o înghiţise marea. La orizont se zărea o pânză 
cenuşie, căutând depărtările, aplecată pe val... 


CAPITOLUL XIII. 

Rechinii. 

Ismail se trezi într-o beznă de mormânt şi un timp toropi, 
fără să-şi dea seama unde se află şi cum ajunsese aici. Dacă 
văzu că nu-l zoreşte nimeni la nimic, închise ochii, mulţumit 
să mai tragă un pui de somn; vezi, de câteva zile tot ar fi 
dormit. Numai covorul pe care stătea întins nu-i dădea 
linişte, că parcă îi era cunoscut. Da, şi după miros şi după 
pipăit, ar fi zis că-i covorul lui, de Brussa, cumpărat cu bani 
scumpi în ziua nunţii cu Laleli. 

— Aman, Laleli, Laleli! oftă Ismail. 

Apoi tresări şi deschise un ochi; după câte îşi amintea, 
covorul îl dusese Ghiulsum la Bazar şi-acum nu mai era al 
lui. 

— Hei, unde sunt? întrebă nedumerit. Mufide, Valide, care 
sunteţi aici? 

În loc de răspuns auzi un geamăt, pierdut. Bucătarul se 
frecă la ochi. 

— Cine-i acolo? N-auzi? întrebă, în graiul lui, uitând de 
ghiauri. 

— Eu, Agop, efendi Ismail! 

— Dumneata? Şi ce cauţi aici? Armeanul gemu: 

— Nu mai caut nimic, că mi-au luat tot; m-au nenorocit. 

Bucătarul dădu să sară în picioare, dar se lovi cu fruntea 
de un tavan scund - şi într-o clipă se dezmetici. Simţi 
corabia legănându-se, auzi valurile spărgându-se în bordaj, 
îşi aminti cum rămăsese de pază, pe punte, şi înţelese că 
era închis în hambar. 

— Ce s-a petrecut, cum de-am ajuns aici? întrebă, tot în 
graiul lui, apropiindu-se pe dibuite de armean şi zgâlţâindu- 
| de gât. 

— Păi ce să se petreacă? răspunse Agop, tremurând. Prea 
bine nu ştiu nici eu, că am stat ascuns după bocaport, să nu- 
i văd. Ştiu că m-am pomenit cu ei grămadă în jurul meu. 

— Şi eu, ce făceam? 


— Dumneata dormeai, efendi Ismail, dormeai şi sforăiai cu 
puşca pe genunchi. 

— Dar ei, cum au ajuns până la dumneata, că doar erau 
legaţi? 

— Se vede că s-au târât uşurel, cu toţi grămadă, aşa cum 
erau legaţi, şi-au căzut în capul meu: „Dezleagă-ne, dacă 
vrei să scapi viu!” 

— De ce nu m-ai strigat, de ce n-ai fugit? scrâşni 
bucătarul, dezmeticit pe deplin. 

— N-am avut curaj, efendi Ismail, iartă-mă, n-am putut: 
dumneata nu ştii ce ochi aveau, să te străpungă şi altceva 
nimic. Pe urmă, dac-aş fi strigat, parcă dumneata m-ai fi 
auzit? 

— Aşa?! Care va să zică, tu i-ai dezlegat, ghiaur nemernic 
ce eşti! 

— L-am dezlegat numai pe Spânu, că el era mai fioros. Pe 
ceilalţi i-a dezlegat el; numai pe grecul aceia slăbuţ l-a lăsat 
în frânghii. Pe urmă Spânu a venit la dumneata, ţi-a luat 
puşca de pe genunchi şi când ţi-a dat una cu patul ei în cap, 
ţi-a pierit sforăitul de parcă te-ar fi vrăjit. 

Bucătarul se pipăi în cap. 

— Aha! Uite că mi-a rămas şi cucii. 

Apoi îşi aminti unde se găsea şi întrebă, încruntat: 

— Spune, pe urmă ce-au făcut? 

— Pe urmă? Au ridicat ancora, au întins pânzele şi au 
pornit repede la drum. N-am apucat bine să ne depărtăm 
de țărm, că s-au şi repezit la hambar, mi-au răvăşit avutul - 
ce-a fost mai de preţ au cărat dincolo, la căpitan, iar pe noi 
ne-au aruncat aici şi ne-au închis. 

— Să fie mult timp de atunci? întrebă Ismail. 

— Ştiu eu? Asta s-a întâmplat pe la prânz şi-acum o fi 
noapte, că altfel s-ar zări un pic de lumină de sus. 

În clipa aceea, în cabina căpitanului se auzi uşa scârţâind, 
câţiva oameni coborâră scările şi începură să vorbească, 
gălăgioşi, ca unii care nu mai aveau să se teamă de nimic. 


Ismail se târi peste sacii lui Agop şi îşi lipi urechea de 
peretele subţire, care despărţea magazia de cabina 
căpitanului. 

— Sunteţi nişte nemernici, ar trebui să vă spânzur pe toţi, 
dar vă iert, fiindcă am făcut lucru bun! se auzi un glas, al lui 
Spânu, bineînţeles. 

— Lucru bun e cam puţin spus, căpitane, răspunse cineva. 
Am pus mâna pe o comoară, să nu uiţi; ce-am pierdut pe 
insulă e nimica toată pe lângă cele găsite aici. Unde mai pui 
că pe deasupra ne-am ales cu o corabie cum greu se găsesc 
pe la noi! 

— Da, încuviinţă Spânu. Pe asta, e drept c-o să putem lua 
bani buni. După ce-om descărca-o la Alexandria, o să-i 
facem vânt la Port-Said, o să-i schimbăm numele, o să-i 
găsim alte hârtii, că doar avem oamenii noştri prin porturi - 
şi pe urmă nu ne mai trebuie decât un muşteriu serios. 

— Dar de ce s-o vindem, căpitane? se miră, cu un fel de 
împotrivire, un om. Ce, noi n-avem nevoie de ea? Nu-i mai 
bine s-o păstrăm? 

— Nu! Am eu alte socoteli. 

Omul care vorbise mai înainte, continuă, mustrător: 

— Căpitane, te ascunzi de noi şi faci rău! 

— Taci! răcni Spânu, aşa de tare, încât Agop, aflat în 
spatele lui Ismail, fugi de-a buşelea până în colţul 
hambarului. 

Un timp, dincolo, piraţii tăcură, înlemniţi; se auzea numai 
răsuflarea fioroasă a căpeteniei lor. Mai târziu, un altul 
dintre ei îndrăzni să rupă tăcerea, arătându-şi temerile lui: 

— Oricum, căpitane, în Arhipelag nu mai e rost de trăit. 
Trebuie să ne gândim încotro o apucăm. Oare acum nu ne- 
or urmări? 

— Eşti un fricos! răspunse Spânu, râzând cu dispreţ. Chiar 
dacă Huseim sau ceilalţi ne-ar trăda şi le-ar spune încotro 
am pornit, cum ar putea să se ţină după noi cu prăpăditul 
lor de barcaz? 


— Înainte să ne trădeze Huseim, o să ne trădeze fata! 
Spânu bătu cu pumnul în masă şi răcni din nou: 

— Să nu-mi mai pomeneşti de ea! Şi ajunge cu văicărelile, 
muieri ce sunteţi! Hai, toată lumea afară, lăsa-ţi-mă singur, 
netrebnicilor! 

Oamenii nu mai aşteptară o nouă poruncă, ci se repeziră 
pe scări, buluc. În timp ce treceau pe punte, Ismail îi auzi 
vorbind între ei, nemulţumiţi: 

— Prea se ascunde de noi! Niciodată nu ştii ce are în gând! 

— Da; te pomeneşti că ne lasă la Alexandria, iar el o şterge 
mai departe şi rămânem mofluzi. 

— N-aţi văzut? Stă de vorbă numai cu Huseim. Oare ce-or 
fi plănuind? 

— Naiba ştie! 

— Ei, lasă că n-aş vrea să fiu eu acum în pielea lui Huseim! 
Nu mai are cum să scape şi-au să-l spânzure negreşit. 

— Parcă noi până la urmă, nu tot în ştreang o să pierim? 

— Ia ţine-ţi gura şi nu mai cobi! 

Piraţii se duseră spre prova, tot vorbind aşa între ei şi pe 
urmă se făcu linişte sus. În cabina căpitanului se auzi dopul 
unei sticle, pocnind. 

„Asta-i Cotnar!” se gândi bucătarul, înghițind în sec. 

Agop se tări spre el, cuprins de bâţâieli: 

— Ce ne facem, efendi Ismail? 

— Mai întâi să dormim puţin; până la Alexandria avem de 
mers două săptămâni; este destul timp de gândit. 

Zicând acestea, Ismail căscă, îşi pipăi cucuiul din cap, apoi 
se întinse tacticos pe covor şi peste câteva clipe, magazia 
începu să răsune de sforăitul lui. 

Ceasurile se scurgeau greu pentru Agop; liniştea de afară 
îi dădea fiori, iar sforăitul bucătarului îl scotea din minţi. 
Din când în când încerca să-l trezească, trăgându-l de 
picior, ori dându-i câte un ghiont, dar ca urmare, sforăitul 
creştea mai mult. 

După o vreme auzi iar paşi pe punte şi oameni vorbind, 
apoi corabia, care mersese până atunci înclinată mult pe o 


coastă, se îndreptă, semn că schimbase drumul şi primea 
vântul din pupa. Dacă s-ar fi priceput în treburile 
navigatorilor, şi-ar fi dat seama că piraţii, după ce fugiseră o 
vreme spre est, ca să se îndepărteze de locul primejdios, 
luaseră drumul spre sud, lăsând în tribord insula Skyros. 

La aceeaşi oră de noapte, în partea cealaltă a insulei, 
Penelopa naviga direct către sud-est, împinsă de un vânt 
bun. Anton Lupan, cu Gherasim alături, stătea aplecat 
deasupra hărţii, în cabina căpitanului, în vreme ce kir lani 
se plimba prin spatele lor, furios. 

— Cu sicriul ăsta plutitor n-o să-i ajungem niciodată! zise 
Gherasim, clătinând neîncrezător din cap. 

— Dacă-i sicriu, poftim, dă-te jos! pufni căpitanul, muşcând 
din trabuc. 

— Nu ţine seama de ce spune omul la necaz, kir lani! 
interveni Anton Lupan, împăciuitor. Eu unul cred că 
Penelopa n-o să ne facă de râs. 

— Pe mine nu mă priveşte asta; eu merg la Pireu! 

— Fireşte, căpitan lani, şi noi mergem tot la Pireu, dar mai 
întâi trebuie să-i prindem pe pirați. Până atunci, cu voia 
dumitale, comanda Penelopei o s-o am eu! 

— Cu voia mea? Hm! 

— Atunci fără voia dumitale! Ne-am înţeles? 

Kir lani scrâşni. De patru luni şi ceva nu mai era stăpân pe 
corabia lui. Întâi căzuse pe mâna lui Spânu, care îl ţinuse 
închis în hambar, dându-i o cană de apă şi-un pesmet pe zi. 
Când credea că scăpase, poftim, se iviseră alţi pirați! Ăştia 
ziceau că-s oameni cinstiţi, dar se purtau mai rău ca nişte 
tâlhari. Întâi aruncaseră în mare jumătate din grâul aflat în 
hambar, pe urmă curăţaseră ierburile crescute pe carenă - 
e drept că lungul timp cât stătuse la ancoră, Penelopa 
făcuse o barbă de patriarh, de n-o mai puteai urni din loc - 
bine, s-o cureţi, dar fără să ceri voie de la căpitan? Şi parcă 
asta era tot? Sfâşiaseră tenzile, adunaseră toate pânzăria 
de pe bord, până şi cearceafurile, şi-acum, patru haidamaci, 
cu acul şi cu guardamana în mână, coseau pe punte, să facă 


vele mai mari. Şi dacă se rupeau catargele - că şi-aşa 
scârţâiau de te lua cu fiori? lar după toate astea, în loc să se 
îndrepte spre Pireu, voiau cu tot dinadinsul să-l ajungă pe 
Spânu, care fugise cu o corabie mai mare şi avea zece ore 
înaintea lor. 

— Trebuie să ţinem seama - zise Anton Lupan, arătând pe 
hartă, ca şi când i-ar fi ghicit gândul - că piraţii au mers 
aproape patruzeci de mile spre răsărit, ca să ocolească 
insula Skyros, fiindcă nu le dădea mâna să navigheze 
aproape de țărm; cu vântul travers, să socotim cel mult 
cinci noduri pe oră, asta înseamnă opt ore pierdute pentru 
ei. Dacă ţii seama că atunci când au pornit spre sud, au avut 
de întâmpinat curentul care bate de la Chios spre Salonic, 
pe câtă vreme noi suntem ajutaţi de contra-curentul dintre 
Sporade şi țărm, înseamnă că peste zece-douăsprezece ore 
putem fi pe urma lor. 

Gherasim clătină iarăşi din cap: 

— Socotelile dumitale sunt bune, domnule, uiţi însă că 
Penelopa n-a făcut în viaţa ei mai mult de cinci mile pe ceas, 
s-o fi mânat şi dracii, nu numai vântul. 

— Minţi! răcni kir lani, repezindu-se la el, cu pumnii 
strânşi. 

În clipa aceea, pe punte se auzi un catarg trosnind. 

— Coborâţi pânzele! Mă nenorociţi! strigă căpitanul 
Penelopei, repezindu-se pe scări. 

Anton Lupan şi Gherasim alergară după el. Mitrofan stătea 
la cârmă, luptându-se cu valurile care se năpusteau din 
pupa, smucind corabia şi încercând s-o pună travers. 
Adnana, Nicola, Lachi, Haralamb şi Cristea Busuioc coseau 
de zor pânze, la lumina palidă a unui felinar. Din când în 
când, câte un val năvălea peste parapet şi spăla puntea în 
lung, udându-i până la piele, dar ei îşi vedeau de treabă, 
fără să ţină seama de starea lor. 

La câteva mile în stânga se simţea ţărmul apusean al 
insulei Skyros, în lungul căruia navigau de mult. O dată cu 
apropierea dimineţii, vântul se întărea; câte o rafală 


vijelioasă smucea pânzele, şi atunci, catargele arcuite spre 
prova trosneau, gata să se rupă din sarturi. 

— Coborâţi pânzele, ce mai aşteptaţi?! strigă kir Iani. 

— Poate c-ar fi timpul, domnule! zise şi Gherasim, Anton 
Lupan scutură din cap: 

— Nu! Căutaţi cabluri sau parâme şi întăriţi catargele! 

La fiecare rafală, Penelopa îşi afunda prova în apă şi, 
uneori, clipe întregi bompresul nu se mai ridica dintre 
valuri. 

— Duceţi toate greutăţile la pupa! porunci Anton Lupan, 
netulburat. Goliţi toată partea din faţă a hambarului! 

În prova se vedea capul Sarakimonesi, colţul de sud al 
insulei Skyros. Peste puţin timp, marea avea să se deschidă 
liberă, în stânga. Anton Lupan îşi simţi bătăile inimii; se 
apropia clipa cea mai grea a acestui joc plin de primejdii. 
Ştia că dacă la ora asta Speranţa apucase să treacă spre 
sud, n-o mai putea ajunge; singura şansă era să depăşească 
înaintea ei insula Skyros şi să-i taie drumul. 

Deşi întărite cu sarturi în plus, catargele continuau să 
trosnească la fiecare rafală. Kir lani alerga pe punte, 
frângându-şi mâinile şi înjurând pe toată lumea, dar nimeni 
nu-l băga în seamă. 

Haig îşi scoase capul pe tambuchiul de la prova; în timp ce 
fiecare avea de făcut câte ceva, el găsise răgazul să se 
bărbierească, să se spele, să-şi scuture giubeaua plină de 
pleavă şi acum semăna leit cu Agop din Bazar, cel de la care 
se trăgeau toate necazurile. 

— Păi de, domnule! pufni Gherasim. N-am spus eu că pe 
armenii ăştia doi trebuie să-i scărmăânăm fără nici o sfiala? 

Căpitanul nu-i răspunse; capul Sarakimonesi se vedea în 
babord, înroşit de soarele care tocmai răsărea; dincolo de 
el se deschidea marea, pustie cât răzbeai cu ochii. Anton 
Lupan cercetă înfrigurat orizontul, de la un capăt la altul, 
fără să descopere nici un catarg, nici o pânză. 

De dincolo de orizont se ridica fumul unui vapor - şi 
altceva nu se vedea nimic. 


— Mihule! 

— Da! răspunse musul, de veghe la prova. 

— Urcă-te pe catarg şi vezi dacă nu se zăreşte vreun vas! 

Peste câteva clipe, Mihu era la mărul catargului. Oamenii 
de pe punte se ridicaseră şi cercetau orizontul, cu aceeaşi 
înfrigurare ca a căpitanului. 

— Parc-ar fi o corabie! strigă musul. Dar trebuie să fie tare 
departe, că-i văd numai vârful catargelor. 

— Câte? 

— Două. 

— Încotro se duce? 

— Fuge spre sud, cu vântul. 

Gherasim lăsă să-i cadă braţele de-a lungul trupului. 

— Am pierdut-o! Acum nimeni n-o mai poate ajunge. 

— Aşa? făcu kir lani, cuprins de bucurie. Atunci hai la 
Pireu; nu mai pierdem vremea! 

— Sigur! încuviinţă Haig, frecându-şi mâinile. Să mergem 
la Pireu, căpitane! 

Ceilalţi rămăseseră încremeniţi pe punte, aşteptând 
hotărârea lui Anton Lupan. Acesta zăbovi o vreme, privindu- 
i pe fiecare în parte, dar părând că nu-i vede. O clipă întâlni 
ochii Adnanei; fata îşi ţinea pumnul deasupra inimii, 
răsuflând repede; apa se scurgea de pe ea şiroaie. Întâlni 
ochii lui Negrilă care părea că împărtăşeşte încordarea 
tuturora. Se uită la Haralamb, la Cristea Busuioc, la 
Ieremia, la Mihu, în vârful catargului - şi se gândi că 
strădania tuturora avea să fie zadarnică, tot ce plănuise el, 
având din partea lor făgăduit ajutorul, se spulbera în vânt, 
se îneca în marea Egee, abia la începutul drumului - şi 
trebuiau să treacă iar ani de zile până să pornească iarăşi, 
dacă atunci ar mai fi putut să găsească alţi oameni pe 
măsura acestora, iar el ar mai fi avut atunci puterea să le 
insufle aceeaşi dârzenie. 

Se uită iarăşi la Adnana, cum stătea, udă, cu pumnul pe 
inimă, se gândi la viaţa ei nefericită, îi veni în minte piaţa 
frânghierilor într-o zi plină de soare, când se gândea s-o 


ducă în casa părintească, la Marsilia - şi îşi simţi sufletul 
încărcat de o tristă duioşie. Apoi trase aer în piept, îşi 
scutură capul, strânse pumnii şi porunci, cu vocea liniştită, 
dar plină de hotărâre: 

— Ridicaţi toate pânzele! Mergem înainte! Orice ar fi să se 
întâmple, trebuie să-i ajungem! 

Mihu scoase un chiot şi îşi dădu drumul din vârful 
catargului. 

— O să-i ajungem, domnule, să n-ai nici o grijă! Oamenii se 
repeziră să îndeplinească poruncile căpitanului. 

— Ridicaţi tot ce se poate chema pânză! continuă acesta, 
simțind că marinarii îl vor asculta orbeşte. Puneţi căngile în 
afara bordului şi întindeţi păturile. Întăriţi mai mult 
catargele şi n-aveţi grijă, că n-au să se rupă. Mitrofan, ia-o 
două carturi mai la stânga! 

— Unde vrei să mergi? sări kir lani. 

— Dac-o fi nevoie, până la Alexandria, sau chiar şi mai 
departe... 

— La Alexandria! Cine ţi-a dat voie? Asta-i corabia mea, 
piratule! 

Echipajul alerga pe punte, cu pânze şi parâme. 

— Băieți! strigă Anton Lupan. Aveţi încredere în voi şi-o să- 
i ajungem. E drept că ei au o corabie mai bună, dar asta nu 
înseamnă totul! Orice marinar poate să greşească - de ce n- 
ar greşi şi dânşii? Noi însă nu trebuie să săvârşim nici o 
greşeală, dar niciuna, înţelegeţi, asta e singura noastră 
scăpare! 

Adnana, care se căţărase în vârful catargului de la pupa, 
ca să întindă o pânză nouă, pe o vergă făcută la iuţeală, 
cobori îmbujorată şi se apropie de el, lipăind cu picioarele 
goale pe punte. 

— O să-i ajungem, sunt sigură! zise, apucându-i mâna şi 
uitându-se în ochii lui cu o privire arzătoare. 

— Da, răspunse Anton Lupan, clipind sub această privire. 
O să-i ajungem! Corabia e prăpădită, dar echipajul 
preţuieşte cât zece corăbii! 


Fata îşi scutură capul: 

— Echipajul n-ar fi nimic. O să-i ajungem, fiindcă... fiindcă 
dumneata eşti un om puternic! 

Apoi tăcu deodată, parcă speriată de propriile ei vorbe. Un 
val năvăli pe punte şi se prăbuşi între dânşii, îndepărtându- 
i. Adnana mai rămase o clipă cu mâna întinsă... 

La orizont se ridicau nori negri, care curând acoperiră 
soarele abia răsărit din valuri - şi marea se învălui în 
umbre. Penelopa îşi afundă prova în apă, scârţâind din toate 
legăturile ei ostenite; catargele, arcuite, trosneau gata să 
se rupă şi sarturile întinse vibrau pe toate tonurile, 
împletindu-şi sunetele cu mugetul înfricoşător al mării... 

Dar în timp ce Penelopa naviga astfel, în timp ce Mihu şi 
Adnana se urcau pe rând în vârful catargului, ca să 
cerceteze marea, în timp ce oamenii obosiţi picoteau în 
picioare, fiindcă pe bord nu mai era un singur colţişor uscat 
unde s-ar fi putut întinde la odihnă, în timp ce Haig îşi 
frângea mâinile, ascuns în cabina echipajului, îngrozit de o 
nouă întâlnire cu piraţii, în timp ce Negrilă lătra furios, 
scuturându-şi blana ori de câte ori un nou vali se prăbuşea 
în spinare, în timp ce Anton Lupan stătea la prova, neclintit, 
cu ochii aţintiţi înainte, cu pumnii şi cu dinţii strânşi, ca şi 
când prin încordarea lui ar fi vrut să transmită o forţă mai 
mare corăbiei, în sfârşit, în timp ce kir lani alerga pe punte, 
molfăindu-şi furios trabucul stins, zgâindu-se de jur 
împrejur în nădejdea că s-ar ivi vreun vapor care să-i aducă 
scăparea - în timp ce se întâmplau toate acestea, oare ce 
făcea Ismail, bucătarul? 

Apoi, ce să facă? Dormea sforăind pe covorul de Brussa, 
visând la dulcea şi gingaşa lui Laleli, rămasă într-o mahala a 
Stambulului. 

— Efendi Ismail! îl striga Agop, din când în când, 
trăgându-l de un picior. 

— Lasă-mă să dorm, mai avem până la Alexandria! 
răspundea bucătarul, deschizând numai un ochi. 

Şi iar se apuca de sforăit. 


Agop nu ştia cum trece timpul, fiindcă o ducea din leşin în 
leşin. Îşi dădea seama numai că se luminase de ziuă, că 
marea se burzuluia şi că piraţii benchetuiau, deşi după 
unele mormăieli nu păreau mulţumiţi; în cabina căpitanului 
se auzeau dopurile pocnind - se vede că Spânu, care simţea 
nemulţumirea lor îi îmbuna cu vin, lăsând răfuiala pentru 
mai târziu, când o fi momentul mai bun. 

Aşa se scurse o zi - şi când lumina care răzbea prin tendă 
şi printre scândurile bocaportului se şterse, vestind al 
doilea amurg, în sfârşit Ismail se trezi. 

— Măi, Agop, dă-mi ceva să mănânc! zise, căscând. 
Armeanul nu băgă de seamă că bucătarul încetase a-l mai 
domni; parcă de asta-i ardea lui acum? 

— De unde să-ţi dau, efendi Ismail, că şi pe mine mă 
chinuie foamea, de mult! 

Ismail îşi pipăi cucuiul, în clipa când alături se auzea un alt 
dop pocnind. 

— Asta-i Cotnar, măi Agop, ştii?! Grozav o să se supere 
căpitanul când o vedea c-au dat iama în sticlele lui! 

— De asta-i vorba acum, efendi Ismail? Mai bine ne-am 
gândi cum să-i îmbunăm, să se poarte mai blând, să nu ne 
spânzure, să nu ne jupoaie de vii! 

— Ba eu mai întâi vreau să mănânc! 

Zicând acestea, Ismail începu să bată cu pumnul în 
bocaport, de-ai fi zis că o să-l spargă şi altceva nimic. 

— Ce vrei? întrebă un glas rău, de sus. Încă n-aţi murit? 

— Nu; când o fi să murim, îţi spun. Acu' fă bine şi dă-mi 
ceva să mănânc. Vezi, ai grijă şi de-o sticlă cu vin! 

Omul de sus lovi cu piciorul în bocaport şi înjură urât. 

— Vezi, l-ai supărat! se văicări Agop. Acu' dacă vine şi bagă 
iataganul în noi? 

— Nu vreţi să-mi daţi? zise bucătarul după un timp. Bine, 
atunci am să-mi iau singur! 

Apoi prinse să se foiască pe întuneric, răvăşind calabalăcul 
lui Agop, şi aşa destul de răvăşit. 


— Ce faci, efendi Ismail? întrebă armeanul, auzind un fel 
de chiţcăit ciudat. 

În scândurăria barăcii de la Sulina, aruncată peste 
cheresteaua care trebuia dusă la Pireu, turcul găsi un piron 
ascuţit şi acum îl hâţâna în toate părţile, cu o încăpățânare 
de catâr; peste vreun sfert de ceas de trudă, Ismail era ca 
pironul în mâini, gâfâind mulţumit. 

În cabina căpitanului se pornise iarăşi chiolhan. Bucătarul 
se apropie de perete, îl pipăi până găsi un loc potrivit şi, 
după ce trase cu urechea dincolo, unde se auzeau dopurile 
sticlelor pocnind, se apucă să sfredelească scândura, 
răbdător şi grijuliu. 

— O să te audă, efendi Ismail! gemu Agop. Într-adevăr, nu 
trecu multă vreme şi dincolo, un om întrebă mirat: 

— Ce dracu', or fi şobolani pe corabia asta? Că doar nu-i 
încărcată cu grâu! 

O dată cu aceste vorbe, dădu un pumn în perete - şi 
râcâitul conteni. 

— Ale dracului vietăţi! mai zise omul de dincolo, altceva 
neputând face nimic. 

După un timp, râcâitul începu din nou, mai încet, mai sfios, 
până ce în vârful pironului se ivi un fir de lumină, ca o 
gămălie de chibrit. Ismail îşi lipi ochiul de scândură şi privi. 
La început nu putu să vadă decât o bucată de slănină şi o 
sticlă de vin, puse pe masă, drept în faţa lui... Fie şi slănină, 
ducă-se naibii Coranul, că doar n-o să mori de foame, dacă 
n-ai berbec fript! 

Două adevăruri simple trebuiesc spuse acum: întâi, că o 
bucată de slănină nu astâmpără foamea numai cât o 
priveşti, şi al doilea, dacă slănina asta e groasă de trei 
degete, nu o poţi face să treacă printr-o bortă cât o gămălie 
de chibrit. Desigur că aceste adevăruri le ştia şi Ismail. 
Atunci, de ce se mai ostenise atât? 

Ei, iată, pentru început el nu voise decât să poată privi 
dincolo, căci, pentru a ajunge la slănină, avea un alt drum. 
De când există vameşi în lume, există şi tainiţe pe corăbii. 


Chiar căpitanul cel mai cinstit îşi are ascunzătorile lui, pe 
care nu le poate dibui nimeni, fiindcă o corabie nu e făcută 
din linii drepte, ca o casă de locuit. Aici, sub fiecare 
scândură se ascunde un ungher tainic, un colţişor nebănuit 
- şi nu e marinar acela care pleacă la drum fără să ştie cu 
de-amănuntul toate chichiţele corăbiei lui. 

În cabina căpitanului, pe care am descris-o la început, 
dacă ne mai amintim, se afla câte un pat, în fiecare bord, iar 
între picioarele paturilor şi peretele dinspre hambar, câte 
un dulap, unul pentru haine, altul pentru felurite 
întrebuinţări. Locul rămas liber între aceste două dulapuri 
era ocupat de o masă lungă, pe care se afla acum slănina şi 
sticla de vin. lată tot ce putea să vadă ochiul unui străin, şi 
altceva n-ar fi bănuit. 

Dar dacă s-ar fi gândit că pereţii cabinei, făcuţi din 
panouri de lemn vopsit frumos în alb, erau verticali, pe câtă 
vreme bordajul corăbiei urma linia arcuită a coastelor, ar fi 
fost firesc să se întrebe ce se ascundea în spatele acestor 
pereţi. Astea însă sunt întrebări pe care ţi le pui când ai 
timp de prisos, sau atunci când creierul ţi-e înfierbântat de 
cine ştie ce bănuieli. 

După ce găsiseră sipetele lui Agop şi sticlele de Cotnar, 
puse cu grijă de către paharnicul Ieremia într-un loc pe 
care dumnealui unul, bucătarul Ismail, dornic de vin, fără 
să fie beţiv, nu-l putuse dibui cu toate că se trudise destul, 
piraţii socotiseră că nu mai aveau nimic de descoperit. 

Dar, dacă nu găsise vinul, în schimb Ismail cunoştea alte 
taine, de pe vremea când corabia se repara la Sulina şi 
când el, împreună cu Gherasim, îşi făcuseră anumite 
chibzuieli, în vederea cine ştie căror nevoi de mai târziu. 

După ce mai râcâi puţin cu pironul, ca să-şi poată arunca 
ochiul peste toată cabina, bucătarul se târi până într-un colţ 
al hambarului, răsuci două cârlige, ascunse cu iscusinţă - şi 
nu mai trebui decât să împingă uşor scândura, ca să-şi facă 
loc între bordaj şi panoul dincolo de care se afla patul 
căpitanului. 


Tocmai atunci piraţii urcau scările tropăind, desigur ca să 
coboare o parte din pânze, cum se obişnuieşte pe orice 
corabie în timpul nopţii, mai ales pe un vânt tare, ca acuma. 

Ismail trase cu urechea, se încredinţă că în cabină nu mai 
era nimeni, apoi răsuci alte două cârlige şi panoul de 
scândură subţire, uşor ca fulgul, era în mâinile sale, 
descoperind vederea asupra mesei pe care se afla sticla de 
vin şi slănina. 

— Efendi Ismail! şopti Agop din magazie, tremurând ca o 
velă pe furtună. Să nu te prindă! Ne spânzură pe amândoi, 
fie-ţi milă! 

Bucătarul întinse mâna, care se lungi din cale-afară, prin 
cine ştie ce ciudată însuşire, înşfăcă lucrurile de pe masă, 
nu lăsă nebăgat în seamă nici un pesmete uscat ca lemnul, 
dar fără de care slănina n-ar fi făcut nici două parale, puse 
panoul la loc, răsuci cârligele şi se întoarse în magazie, 
întocmai ca la venire. 

Curând după aceea, Spânu cobori în cabină şi începu să 
înjure: 

— Mă, ticăloşilor, care mi-aţi furat slănina şi vinul? 

— Acum 0 să ne spânzure! se văicări Agop, scuturat de 
suspine. 

Ismail înfuleca din slănină, ca şi când n-ar fi existat Coran 
pe lume, fără să-i pese de văicăreala armeanului şi de 
înjurăturile lui Spânu. Păcat că îşi pierduse luleaua! La 
sfârşitul unei mese ca asta se cuvenea şi un pic din aroma, 
din balsamul tutunului! 

— Bre, Agop, grăi turcul, după ce-şi puse pântecele la cale, 
deşertând peste slănină şi vinul, ia şi tu o înghiţitură, dar 
vezi să nu te apuce sughiţul, că s-a zis cu tine. Eu acu'mă 
mai culc o leacă. Ai grijă să mă scoli mâine seară, să mai fac 
rost de ale gurii. 

Şi iar începură sforăiturile, şi iar începu chinul 
armeanului. Socoteala asta ţinu toată noaptea şi a doua zi, 
până căzu amurgul. 

Când se trezi Ismail, alături în cabină era mare gălăgie. 


— Mâine dimineaţă o să fim prin dreptul Stampaliei, 
spunea unul. Trebuie să ne oprim, să luăm provizii. 

Bucătarul îşi ciuli urechile; ştia că Stampalia era o insulă 
tocmai în marginea de sud a arhipelagului; deci, iată că 
izbutise să „facă punctul”, neostenindu-se cu măsurătorile! 

— Mută-ţi gândul! se împotrivi Spânu, răspunzând celui 
care vorbise mai înainte. Ce, de asta ne arde nouă? 

— Păi mai avem numai zece pesmeţi şi vreo două ocale de 
slănină. Cum o s-o ducem până la capul drumului? 

Ismail îşi lipi ochiul de perete şi privi în cabină; pe masă nu 
se mai vedea nimic de-ale gurii. 

— Răbdaţi! strigă Spânu, mângâindu-şi cuțitul. Câte un 
pesmete de fiecare! Asta-i tot, ajungă-vă! 

— Şi slănina? întrebă unul din pirați, înghițind în sec şi 
lingându-şi buzele. 

— O ţiu la mine sub pernă; o să vă dau în fiecare zi câte o 
felie. Hai, acum căraţi-vă, mâncăilor! 

Piraţii urcară scările, bombănind cu ciudă, mărită fiindu-le 
vechea nemulţumire. Rămas singur, Spânu scoase slănina, 
îşi tăie o halcă de vreo şase degete, puse un pesmet în apă, 
să se înmoaie, apoi începu să-nfulece, aruncând priviri spre 
uşă. După ce-şi sfârşi cina, îndesă restul de slănină sub 
pernă, îi strigă ceva omului de la cârmă, apoi făcu lampa 
mică, se trânti pe pat, fără să lase cuțitul din mână, şi 
începu să sforăie. 

Bucătarul se scarpină în cap, ocolind cu grijă cucuiul. 

— Bre Agop, zise, muncit de gânduri, aşa nu mai merge; 
dacă şi ei trebuie să postească, atunci de noi nici vorbă nu 
mai poate să fie: o să murim de foame. 

— Ce ai de gând, efendi Ismail? întrebă armeanul cu 
teamă, simțind în glasul lui o ciudată pornire. 

— Asta o să vezi îndată; tu ai grijă numai să-ţi ţii gura! 

Cu aceste vorbe, bucătarul desprinse scândura din colţul 
hambarului, se strecură în despărţitură, ascultă o vreme 
sforăitul lui Spânu, apoi scoase panoul şi îşi vâri capul în 
cabină. Slănina era colea, sub pernă; dacă ar fi întins 


mâna... Dar nu, acum sosise timpul pentru altfel de ispravă, 
nu mai mergea să tot şterpelească dintr-o biată bucată de 
slâănină! 

Ismail se pipăi la brâu, scoase linguroiul, se aplecă 
deasupra patului, ridică braţul - şi lovi din toate puterile. 
Capul lui Spânu pocni ca o sticlă desfundată; piratul 
deschise ochii, îi dădu peste cap şi rămase moale, înainte de 
a putea scoate un singur crâcnet. 

— Ce faci, căpitane? strigă omul de la cârmă, auzind 
pocnetul. Bei de unul singur? Ziceai că nu mai e nici o 
sticlă! 

În hambar, Agop, pe care îl mânase necuratul să se uite pe 
găurică, scoase doar un geamăt şi îşi pierdu simţirile. 

În acest timp, Ismail nu stătea de pomană: sări în cabină, îi 
scoase giubeaua lui Spânu, şi-o puse pe dânsul, la fel făcu şi 
cu turbanul, înfundă gura piratului cu o cârpă, apoi îl legă 
zdravăn, şi-l lăsă ţeapăn în fundul patului. 

— Ei, aşa mai merge! zise cârmaciul, văzându-l pe căpitan 
că iese pe tambuchi, cu o sticlă în mână. Credeam c-ai să 
bei singur. Hai, vino mai repede, că mi s-a uscat gâtlejul! 

Cel pe care-l lua drept Spânu, zăbovi o clipă cu spatele la 
el, în capul scărilor, încercând să învingă bezna cu privirile. 
Era o noapte neagră ca fundul ceaunului; marea în jur 
mugea frământată şi corabia se lupta cu valurile, sforăind şi 
ridicându-şi pupa în aer, ca un cal nărăvaş, care tot vrea să 
dea cu picioarele. 

Deodată Ismail tresări, cât pe ce să scape din mână şi 
sticla şi linguroiul: de cruceta arborelui mare atârna o 
formă omenească legănându-se în întuneric... 

— Hai, căpitane, ce-ai înţepenit acolo? zise omul de la 
cârmă, dornic să-şi ude gâtlejul. 

Bucătarul simţi sudoarea scăldându-i tot trupul. Aşadar, 
când era vorba de ştreang, Spânu ştia să-şi ţină 
făgăduielile! Omul de sus nu putea să fie decât grecul acela 
firav, care-şi trădase stăpânul. 


— Dar hai, căpitane, odată! stărui piratul de la cârmă. 
Ismail îşi potoli bătăile inimii, se întoarse spre el şi-l atinse 
în creştet cu linguroiul. 

— Aha, desfundaţi mereu la sticle! strigă omul de veghe, 
de la prova. Păi ce, aţi uitat de mine? 

Zicând acestea, porni încoace, nerăbdător să guste vinul. 
Dar nu apucă să se întrebe cum naiba se îmbătase 
cârmaciul aşa repede, de zăcea pe punte, când se pomeni 
cu linguroiul în frunte şi nu avu timp decât să scoată un 
geamăt, pe care nu-l auzi nimeni. 

Până una alta, Ismail îi lăsă pe amândoi aşa, cum căzuseră 
în nesimţire, legă cârma cât putu mai bine şi alergă la 
tambuchiul de la prova, pe care îl închise cu zăvorul. Ultimii 
doi pirați, căci al treilea atârna de crucetă, erau astfel puşi 
bine în cabină şi nu mai puteau ieşi decât dacă ar fi avut 
asupra lor măcar un topor, să spargă zăvorul. 

Speranţa se lupta, gemând, cu valurile, bâjbâind în 
noaptea de smoală, fără cârmaci şi om de veghe. În vreme 
ce desfăcea bocaportul, Ismail zări un far în dreapta, dar n- 
avu când să se gândească ce colţ de pământ, ce insulă se 
află acolo. 

— Hai afară, Agop, c-am închiriat altora hambarul! 
Armeanul se ridică anevoie, tremurându-i şi trupul şi inima. 

— Dumneata eşti, efendi Ismail? Ai scăpat fără să te 
spânzure? 

— Vino-ncoa' şi pune mâna! îl zori bucătarul, în loc să-i 
răspundă. 

În câteva minute, cei doi pirați de la cârmă, împreună cu 
Spânu, pe care îl scoaseră cu greu din cabină, zăceau 
înăuntrul magaziei. 

Abia acum zări Agop umbra care se legăna de crucetă, la 
jumătatea catargului. 

— Ce-i acolo? întrebă, ducându-şi mâna la inimă. 

— Un pirat, nu te teme: l-a spânzurat Spânu ca s-avem noi 
mai puţin de lucru. 

Armeanul îşi pipăi grumazul, gata să-l apuce leşinul. 


— Efendi Ismail, eşti sigur că nu m-a spânzurat pe mine? 
Parcă simt un ştreang în jurul gâtului. 

Drept răspuns, bucătarul cobori în cabină, luă slănina şi 
pesmeţii de sub perna lui Spânu, se aşeză la cârmă şi 
începu să-mbuce dumicaţi cât pumnul; dacă te-ai spurcat o 
dată, ducă-se naibii Coranul! 

În stânga, unde era răsăritul, parcă încerca să se reverse 
o slabă lumină. 

— Acum ce facem? întrebă armeanul, foindu-se pe lângă 
cârmă. 

— Întâi mâncăm, pe urmă aşteptăm să se facă ziuă... 

— Dar unde mergem? Ştii drumul? 

Ismail ridică din umeri: 

— De, bre Agop, după valurile astea aş zice că am ieşit în 
Mediterană; mai departe, Allah cu mila! 

Farul pe care îl văzuse adineaurea rămăsese în urmă, iar 
în faţă nu se mai vedea niciunul. 

— Şi dacă ne rătăcim? stărui armeanul. Dacă ne prinde 
furtuna? 

Bucătarul ridică nasul şi adulmecă în aer. Furtună? Până 
una alta, vântul se mai potolise, ba chiar părea că îl 
cuprinde lenea, deşi pe mare se fugăreau încă valuri lungi 
cât lăţimea Bosforului. Dar sub această linişte înşelătoare, 
Ismail simţea mocnind forţe ascunse. Ceasul arăta trei 
dinspre ziuă şi ar fi trebuit să fie lumină; cu toate astea, 
marea rămânea întunecată, iar orizontul se chinuia sub nori 
negri, care pândeau răsăritul soarelui să-i sugrume. 

— De, furtună s-ar putea să fie! zise bucătarul, fără să-şi 
ascundă teama. 

Peste un ceas, când în sfârşit începu să se facă lumină, 
vântul se prefăcuse într-o briză moartă, care se legăna în 
pupa Speranţei, ca o trenă mâncată de molii, bâjbâind 
printre valuri, nehotărându-se să-şi aleagă drumul. Dar 
dacă cineva ar fi privit barometrul, ar fi văzut că în această 
oră acul lui coborâse cu vreo patru linii şi părea hotărât să 
înghită tot cadranul. 


Acum, că se luminase, piratul spânzurat de crucetă se 
vedea limpede, cu ochii holbaţi şi cu limba scoasă, 
legănându-şi picioarele deasupra punţii, ca şi când ar fi vrut 
să-şi facă vânt în capul călătorilor. 

— Efendi Ismail, ce facem cu el, că parcă se uită la mine?! 

Ismail se scărpină în creştet; nu că-i era de spaima 
armeanului, dar acum, vara, cum era să ţină un mort pe 
punte, mai mult de două zile? 

— Stai tu la cârmă, şi când ţi-oi striga, învârteşte-o la 
dreapta, zise, luând o hotărâre. Eu mă urc pe catarg, să-i 
tai ştreangul. 

— Ce-are de-a face ştreangul cu cârma? 

— Cine nu ştie, aşteaptă să vadă! răspunse Ismail, cu 
înţelepciune. 

Zicând acestea, se caţără pe grijele, încălecă pe crucetă şi 
se târi spre locui de unde atârna frânghia. 

— Pune cârma la dreapta! porunci, pregătindu-şi cuțitul. 

Agop îi îndeplini porunca, bâţâind ca de friguri - şi 
Speranţa se roti ascultătoare, până ce se aşeză de-a lungul 
valurilor; tangajul de până atunci se prefăcu în ruliu, şi 
spânzuratul, în loc să se legene de-a lungul punţii, începu s- 
o ia de-a latul, Ismail pândi clipa prielnică şi reteză 
ştreangul, dintr-o lovitură, tocmai când, în legănarea lui, 
mortul atârna deasupra valurilor. 

— Păzea, să nu te stropească! îi strigă armeanului. Acesta 
îşi acoperi ochii cu palmele, chircindu-se deasupra cârmei, 
ca şi cum s-ar fi aşteptat ca piratul să-i cadă în creştet. Nu 
se auzi decât o plescăitură - şi pe urmă se făcu linişte. 

Ismail dădu să coboare, când deodată se opri, cu ochii în 
urmă. 

— Vine o corabie! strigă, cuprins de bucurie. Auzi, bre, 
Agop? O corabie cu două catarge. Acum o să căpătăm şi 
demâncare, o să aflăm şi drumul! Am scăpat de orice grijă! 
Ia coboară în cabina căpitanului şi vezi că mai este un 
ochean acolo. 

— Dar n-o fi rămas vreun pirat ascuns pe sub paturi? 


— Şi ce, ţi-e frică să te iei cu el la trântă? răspunse 
bucătarul, pus pe glumă. 

Deşi vântul aproape murise, corabia din urmă se apropia 
aşa de repede, de parc-o mânau duhurile. Dincolo de ea se 
ridicau nori negri şi marea, care aici se albăstrise, părea 
vânătă şi învolburată, răscolită de cine ştie ce diavoli 
ascunşi în adâncuri. Pânzele Speranţei începură să fluture, 
neliniştite, aşa, fără nici o pricină. 

„Ce-o mai fi şi asta?” se întrebă bucătarul, mirat de iuţeala 
corăbiei străine. 

Apoi deodată îşi dădu seama că se pornise furtuna, pornise 
de undeva, din Egee, se furişase cenuşie printre insule, se 
răsfirase peste Mediterană, şi-acum se apropia vijelioasă, 
ridicând pe sus corabia străină. 

„Ăştia-s nebuni, sau n-au întâlnit niciodată o furtună!” îşi 
zise, văzând că marinarii necunoscuţi veneau cu toată 
velatura, ca şi când ar fi fost hotărâți să nimerească de-a 
dreptul pe gurile iadului. 

Armeanul urcă scările, mai înzdrăvenit, cu ocheanul în 
mână. 

— Bre Agop, hai să coborâm pânzele, că nu-i a bună. 
Rămânem numai cu focul şi cu trinca, altminteri... 

Aici, Agop, care se uita cu ocheanul în urmă, ca unul 
dornic să vadă o clipă mai devreme de unde-i venea 
scăparea, scoase un strigăt de spaimă: 

— Corabie de pirați! Efendi Ismail, ai milă, ascunde-mă 
undeva să nu mă prindă! 

Bucătarul îi smulse ocheanul din mână, privi corabia de 
care nu-i mai despărţea nici jumătate de milă - şi simţi 
puţinul păr din creştet făcându-i-se măciucă deasupra 
cucuiului. Pe catargul din faţă se vedea fluturând steagul 
negru al piraţilor, cu capul de mort şi cu cele două ciolane 
hâde, semnul morţii fără mântuire. La prova parcă se şi 
zăreau câţiva oameni, aplecaţi peste parapet, cu puştile, 
gata să înceapă măcelul. Măcar dac-ar fi fost din cei cu 
iatagane! Cu puşca lui şi cu încă un pistol, pe care-l ştia în 


cabina căpitanului, poate ar fi izbutit să-i ţină departe. Dar 
aşa? Hotărât că nu mai era nici o scăpare! 

— Unde mă ascunzi, efendi Ismail, unde mă ascunzi, fie-ţi 
milă de mine! se văicărea armeanul, frângându-şi mâinile. 

În clipa aceea, furtuna se năpusti în pânze, mugind, şi 
Speranţa îşi înfipse bompresul în apă, sfârtecând valurile, 
ca un rinocer fugărit de flăcări în jungla incendiată. 

La prima rafală, corabia piraţilor rămase cu o sută de paşi 
în urmă. 

Ismail puse mâna pe cârmă şi scoase un strigăt de 
bucurie. Acum nu-i mai păsa de furtună, nu-i mai era teamă 
că vântul ar putea sfâşia pânzele, ar putea rupe catargele. 
Cu fiecare rafală care făcea să geamă corabia, să şuiere 
sarturile, piraţii rămâneau mai departe, înconjurați de 
neguri şi acoperiţi de spumă, până ce nu se mai văzură 
decât pânzele, gata să zboare fâşii, risipite în toate 
vânturile. 

— Bre Agop! strigă, încleştat pe cârmă. Ţin-te zdravăn, să 
nu te prindă leşinul, c-am mântuit cu piraţii. Acum rămâne 
să ne luptăm cu furtuna! 

În urmă, la orizont, se vedeau fulgere, dar nu se auzeau 
tunetele, fiindcă însăşi marea, de la un cap până la altul, era 
numai tunet. Valurile creşteau cât munţii şi Speranţa se 
ridica pe creste gemând din vârful catargelor până la chilă, 
ca apoi să se prăbuşească în prăpăstii înspumate, de unde 
ai fi zis că nici o putere n-o s-o mai ridice. Dar iată, un nou 
munte se ivea în faţă, o nouă creastă aibă, parcă bântuită 
de viscol - şi bompresul, înfipt în inima iadului, se scutura 
de diavoli, nădăjduind să găsească sus îngeri. Numai că 
îngerii fugiseră până la unul, cu aripile jumulite de furtună, 
şi pe toată întinderea mării, alt stăpân nu era decât 
Belzebuth cu oştile sale. 

— Ce ne facem, efendi Ismail, ce ne facem, că nu mai e 
scăpare! gemea armeanul, căzut în brânci pe punte, alături 
de cârmă. 


Totul în jur era negură, vuiet, muget, trosnet şi 
deznădejde. Numai Ismail, cu mâinile înţepenite pe cavile, 
părea că nu ţine seama de încrânceneala uraganului. Nu 
navigase niciodată cu Speranţa pe furtună, dar nici nu-şi 
închipuise că o corabie ar putea să răstoarne munţi de apă, 
fără ca măcar un strop să cadă pe punte. Din când în când 
îşi arunca ochii în urmă; corabia piraţilor se vedea tot mai 
departe, tot mai hărţuită, numai că afurisiţii nu coborau nici 
o pânză şi îşi continuau drumul, pesemne hotărâți să-şi 
pună capăt zilelor. 

Goeleta goni toată ziua - goni „cu furtuna”, cum zic 
marinarii - fiindcă altceva n-ar fi putut să facă nici un 
căpitan şi nici un echipaj din lume. A încerca să schimbe 
drumul, ar fi fost o nebunie - şi apoi, Ismail nici nu ştia la 
ce-ar fi făcut una ca asta, de vreme ce habar n-avea de 
portul unde trebuia să ajungă. Uraganul venea de la nord şi 
el ţinea capul către sud, gata să facă înconjurul Pământului, 
dacă marea n-ar fi avut un capăt sau dacă furtuna nu s-ar fi 
potolit niciodată. Seara, din corabia piraţilor nu se mai 
vedea nici urmă. 

— Scoală de-acolo, bre Agop, şi adă-mi o bucată de 
slânină! Hai, că nu mai e nici un pirat pe aproape. 

Armeanul cobori scările de-a buşilea şi se întoarse în 
acelaşi chip, chinuit de greţuri şi dureri în pântece, spre 
mulţumirea lui Ismail, care nu se mai vedea nevoit să 
împartă pe din două bruma de slănină şi de băutură. 

Peste noapte, acul barometrului, care scăzuse necontenit, 
se opri, şi uraganul, fără să se domolească, nu crescu mai 
mult. Bucătarul stătea la cârmă, fără să se gândească la 
nimic, fără să numere munţii de apă străbătuţi, fără să audă 
marea mugind, strângând cavilele timonei în mâini, cu 
nepăsarea încleştată cu care strângi grumazul unui vrăjmaş 
răpus. 

Furtuna ţinu şi a doua zi, sub cerul cenuşiu şi greu, ca un 
clopot de plumb. Din zori până la apus nu se văzu nici o 
corabie, nici un vapor, nici măcar o dâră de fum. Corăbiile şi 


vapoarele stăteau cuminţi prin porturi, iar piraţii desigur se 
înecaseră de mult, căci nici cea mai iscusită mână n-ar fi 
putut să-i întoarcă din drum, să-i ducă undeva la adăpost şi 
să-i lase înjurând că le scăpase prada din mâini. 

Peste noapte, furtuna se potoli, în sfârşit, iar în zori, când 
soarele răsări pe cerul limpede, cum nu te-ai mai fi aşteptat 
să-l vezi nicicând, în faţa Speranţei se ridică din valuri o 
nesfârşită coastă de nisip arămiu. 

Ismail privi prin ochean ţărmul pustiu. Undeva, spre apus, 
se vedea un pâlc de palmieri, legănându-şi umbrele verzi 
sub ultimele adieri de vânt, ca şi cum le-ar fi urat 
corăbierilor bun venit. 

— Bre Agop, să zici că n-ai noroc! strigă cârmaciul, 
râzând. Ai plătit până la Pireu şi uite că te-am adus în 
Africa, fir-ai tu să fii! 

Apoi, până la țărm nemaifiind mult, aruncă ancora, cobori 
pânzele, le strânse pe ghiuri, se încredinţă că hambarul era 
bine închis, încercă încă o dată zăvorul tambuchiului, 
întinse o tendă lângă catargul mic, ca să aibă umbră la 
somn, şi se întinse pe punte, cu mâinile sub căpătâi. Păcat 
că n-avea luleaua să pufăie puţin înainte de a adormi! 

— Până mâine dimineaţă să nu mă scoli, că altfel te dau la 
rechini! îi porunci lui Agop. 

— Sunt rechini pe-aici? întrebă armeanul, uitându-se 
speriat în jur. 

— Cu duiumul! Aşa că, ai grijă cum te mişti! Pregătindu-se 
de culcare, bucătarul îşi scoase mai întâi îmbrăcămintea lui 
Spânu, că era mare căldură - şi atunci simţi în buzunarul 
dinăuntrul giubelei o hârtie foşnind. Deşi pica de somn, 
curiozitatea îl împinse să vadă ce-o fi. Deci scoase hârtia, 
care părea o scrisoare umplută cu slove greceşti de mâna 
stângace a unui om nedeprins la scris, căscă şi se întinse pe 
punte, citind: „Căpitane, să te ţină tartorul sănătos şi să te 
văd în curând venind, că se împlineşte anul de când n-ai mai 
fost pe la noi. Fiindcă Selim pleacă în Arhipelag, cu porunca 


pe care o ştii, îţi trimit veşti de la Musarah, ca să fii 
liniştit...” 

Aici Ismail se opri, ostenit. Ce naiba era numele ăsta, 
Musarah, că parcă auzise de el? Să fi fost nume fie om, de 
oraş, sau poate un golf - tii! - cum de nu-şi putea aminti? 
Dar la urma urmelor, ce-l privea pe el scrisoarea piratului, 
mai cu seamă că somnul îi apăsa în creştet ca un turban de 
plumb? 

Pe jumătate toropit, turcul dădu să împăturească hârtia şi 
s-o pună la loc; în clipa aceea, un ochi îi mai alunecă în 
treacăt asupra ei, şi el tresări. 

„Corabia e gata de două luni, căpitane - scria în acel loc - 
şi nu aşteptăm decât porunca încotro să pornim...” 

Ismail se ridică într-un cot, de data asta cu amândoi ochii 
deschişi vii, să zici că-i pierise orice urmă de somn, din cot 
se săltă într-o rână, tot citind, din ce în ce mai aprins, până 
ce sări în picioare şi începu să strige, parcă ieşit din minţi: 

— Măi Agop, tu ştii ce-am găsit? Tot Coranul nu face cât un 
rând de-aici! Allah, Allah, fii înţelegător şi-am să mă 
pocăiesc dacă am greşit! Măi Agop, ce-o să se bucure 
căpitanul când o auzi! 

Nespus de tulburat şi de fericit, bucătarul Speranţei 
cobori în cabina de la pupa, ascunse scrisoarea sub cărţile 
lui Anton Lupan, pe un raft, socotindu-l drept locul cel mai 
ferit, apoi ieşi pe punte şi încă o vreme umblă de colo până 
colo, bălăbănind din mâini, râzând, oprindu-se uneori în 
faţa lui Agop şi zgâlţâindu-l, încât acestuia i se părea că 
turcul a înnebunit. 

— Măi Agop, grozav o să se bucure căpitanul! O să aibă de 
ce să-i mulţumească lui Ismail! 

Dar osteneala care se adunase în trupul lui în atâtea zile 
de zbucium, îi înfrânse bucuria după un timp şi bucătarul, 
lăsându-se pe punte în locul pregătit dinainte, umbrit, se 
prăvăli în somn, ca într-o prăpastie fără fund, cât miile de 
valuri întâlnite în drum, puse unul peste altul, parte spre 


iad, parte spre cer, că altfel, numai cerul sau numai iadul nu 
le-ar fi încăput. 

Se ştie că spaima face să-ţi pierzi şi foamea, şi somnul şi 
orice alte dorinţi ale trupului şi ale inimii. Dar vine o clipă 
când, încercat peste măsură, trupul îşi cere drepturile lui, şi 
atunci, dacă nu-i dormit de patru zile, omul cel mai fricos 
din lume nu-şi mai poate înfrânge somnul, chiar dacă simte 
în jur o mie de primejdii şi o sută de rechini. 

Ce atâta vorbă? Marea era liniştită, vântul se dusese în 
pustiul Libiei, soarele începea să dogorească, şi piraţii 
nemâncaţi şi nebăuţi toropeau în cabina de la prova şi în 
magazie, dacă nu chiar muriseră între timp. O jumătate de 
oră după ce Ismail adormise, pe Agop îl cuprinse somnul şi 
căzu lat pe punte, uitându-şi şi avutul, şi toate primejdiile. 

Pe la ceasul prânzului, când soarele îi ajunse în creştet, 
făcând să-i fiarbă creierul, armeanul se trezi, sări în 
picioare şi rămase trăsnit: corabia piraţilor, parcă ieşită din 
adânc, era în faţa lui, la câteva sute de paşi, şi se apropia 
încet, împinsă de ultimele adieri ale vântului. 

— Efendi Ismail! 

— Ce-i, Agop, ţi s-a făcut de rechini? 

— Efendi Ismail, piraţii! 

Bucătarul se ridică într-un cot, frecându-se la ochi. 

— Bre, tu ai năluciri! 

Dar în clipa aceea văzu corabia cu capul de mort pe catarg 
- şi înlemni. 

— Să coborâm barca şi să fugim la țărm! zise armeanul, 
dârdâind. 

— Prea târziu! Acum nu mai putem decât să luptăm şi să 
murim, 

— De ce să luptăm, efendi Ismail? Dumneata eşti singur, 
iar ei îs mulţi. Să le cerem îndurare, le dau jumătate din 
avutul meu - numai să ne lase vii. 

Ismail nu-l asculta; luă puşca de jos, că o ţinea totdeauna 
cu ei, se duse la prova şi se piti după parapet, uitându-se pe 


deasupra numai cu un ochi, în aşteptarea clipei când să 
tragă primul foc, bine ţintit. 

Corabia piraţilor se apropia încet, încărcată cu fel de fel de 
pânze, întinse iscusit în fiecare loc unde putea fi prinsă o 
adiere de vânt. Bucătarul rămase cu gura căscată, 
minunându-se de această dibăcie, uitând că avea în faţă 
vrăjmaşii cel mai de temut. Dar când piraţii ajunseră la vreo 
sută de paşi, începu să clipească din ochi, crezând că totul 
este vis. 

— Asta-i Penelopa! strigă, uitând să mai stea pitit. Chiar 
dacă ar mai fi încă o Penelopă în Arhipelag, asta-i cea pe 
care am pictat-o eu! la te uită; kir lani s-a apucat de drăcii! 

În clipa aceea, pe puntea Penelopei câţiva oameni se 
ridicară în picioare, cu puştile în mâini. Ismail auzi o 
împuşcătură şi glonţul îi piui pe la urechi. Agop gemu în 
spatele lui, după care se prăbuşi. 

— Predaţi-vă! izbucni un glas, tunând. Haide, toată lumea 
mâinile sus, cât nu e prea târziu! 

„Dar ăsta-i căpitanul nostru!” îşi zise bucătarul, fără să 
mai priceapă nimic. 

Şi începu să facă semne prieteneşti din mâini. 

Câteva clipe mai târziu, cele două corăbii erau alături, 
bord la bord, şi noii veniţi îl înconjurară pe Ismail, care de 
care mai nedumerit. 

— Unde-i Spânu? întrebă Anton Lupan, uitându-se în jur. 

Bucătarul arătă spre hambar. 

— Estem aici, dar poate am murit, că n-am mâncat ioc, 
răspunse, revenind la graiul ghiaur. Suntem toţi cinci aici, 
unul am spânzurat Spânu - eu am dat în mare, bâldâbâc! 

— Bine, păgânule - sări Gherasim, neştiind dacă să-l 
îmbrăţişeze sau să-l ia în pumni - atunci de ce-ai fugit când 
ne-ai văzut? 

— Eu nu de voi fugeam, fugeam de asta care este sus! 
răspunse bucătarul, arătând steagul cu cap de mort, care în 
lipsa vântului atârna pleoştit pe catarg. 

Oamenii întoarseră capul şi rămaseră încremeniţi. 


— Steagul piraţilor! se auzi un glas bâiguind. 

— Cine l-a ridicat? întrebă Anton Lupan crezând că-şi iese 
din minţi. 

Kir lani, care rămăsese pe puntea celeilalte corăbii, se 
îmbujoră aşa de tare, că până şi ţepii din obraz i se făcură 
roşii. 

Anton Lupan se repezi la el şi-l înghesui în parapet. 

— Ce-a fost asta, căpitan lani? Eşti bun să ne spui? 

— Da, eu l-am ridicat! mărturisi căpitanul Penelopei, 
neştiind dacă să-l înfrunte sau să se facă mic. 

— Şi poţi să mă lămureşti ce-ai urmărit? 

— Urmăream să ne vadă vreun vapor de război şi să ne 
captureze, ca să scap de voi. 

Ajungând aici, din moale, kir Iani se făcu băţos: 

— Că eu aveam treabă la Pireu, nu în Africa! De ce mi-aţi 
răpit corabia, piraţilor? 

Echipajele celor două corăbii începură să râdă în hohote; 
ai fi zis că râdea şi Negrilă, cum sărea vesel de pe o punte 
pe alta. Numai Adnana, care nu înţelegea toate vorbele, 
clipea din genele-i lungi, uitându-se întrebătoare la el. 

Strigătele de veselie îl făcură şi pe Agop să deschidă ochii, 
tocmai în clipa când dincolo, Haig îşi scotea capul negricios 
pe gura tambuchiului. Cei doi fraţi se priviră cu 
nedumerire, se recunoscură şi se repeziră unul la altul. 

— Haig, tu să fii oare? 

— Agop! Nu te-au spânzurat piraţii? Apoi îşi aruncară 
priviri bănuitoare. 

— N-ai pierdut nimic? întrebă Agop, în şoaptă. 

— Numai vreo două covoare: giuvaerurile sunt toate. Iu ai 
totul cu tine? 

— "Totul; s-au rătăcit numai nişte pietre, dar din cele false; 
la celelalte, aşa neşlefuite, nu se uită nimeni. 

Nu semănau de loc cu acea vietate hrăpăreaţă care face 
prăpăd în mările din sud, dar ceva în făptura lor amintea, 
într-un anumit chip, de nişte rechini bătrâni. 


În timp ce armenii vorbeau astfel, şoptit, Ismail îşi 
povestea păţaniile. 

— Aveam de gând să ne descotorism de tine, zise Anton 
Lupan, la urmă. Dar fiindcă te-ai purtat vitejeşte... 

— Asta cine estem? întrebă bucătarul, uitându-se chiorâş 
la Adnana. 

— O fată de ispravă! Dacă n-ar fi fost ea să ne spună 
gândurile lui Spânu şi să luăm drumul Alexandriei, pe la 
insula Stampalia, poate nu ţi-am fi găsit niciodată urma. Ei, 
dar hai să nu pierdem vremea de pomană. Ai ceva de 
mâncare, că suntem prăpădiţi? 

— Voi prăpădeam acum! Eu prăpădeam de mult! Patru zile 
mâncam slănină, care nu dam voie Coranul. 

— Şi cum, cambuza e goală? 

— Goală ca burta lui Ismail, când veneam ramazan! Anton 
Lupan privi cu binoclul în zare; spre apus, coasta nisipoasă 
începea să se înalțe şi, departe, între palmierii adormiţi sub 
soare, se vedeau câteva case, albe, albastre şi galbene. 

— Trebuie să fie satul Bir-Sanje, aproape de graniţa 
libiană. Să aşteptăm vântul, pe urmă o să mergem acolo, 
după ceva demâncare. Ce-ai zice de un berbec fript în 
spuză, Ismaile? 

Bucătarul înghiţi în sec, gata să-şi mănânce limba, aşa 
nefriptă şi fără sare. 

— Dar până atunci, să facem ordine pe punte, că ajunge 
atâta harababură. Kir Iani, din clipa asta îţi dau corabia în 
primire. 'Le sfătuiesc să nu te mai bizui pe ea multă vreme, 
că-i putredă ca o buturugă uitată în pădure, dar, dacă vrei 
să ştii, de data asta a mers cu zece mile pe oră. Pentru ocol 
şi pentru întârziere, sper că o să te despăgubească 
armeanul dumitale! 

— Că de al nostru, să n-ai dumneata grijă! adăugă 
Gherasim, rânjind amarnic. 

Cei doi fraţi se uitară unul la altul şi se cocoşară. 

Echipajul lui Kir lani părăsi puntea Speranţei. Adnana 
puse piciorul peste parapet, apoi se uită înapoi, şovăitoare. 


— Tu rămâi cu noi, o opri Anton Lupan, apucându-i mâna. 
Ţi-am făgăduit să te ducem acasă, la Marsilia. 

Ochii fetei se luminară. 

— Atunci... Atunci mă duc să-mi iau lucrurile de la 
monsieur lani. 

Şi, proptindu-şi o mână în parapet, îşi aruncă picioarele 
prin aer, rostogolindu-se zglobie pe puntea vecină. 

În acest timp, echipajul Speranţei deschisese tambuchiul 
şi magazia şi-i scosese afară pe cei cinci pirați leşinaţi de 
foame. 

— Cu ceilalţi ce facem, domnule? întrebă Ieremia. Îi lăsăm 
de prăsilă lui kir lani? 

— Nu; eu zic că-i mai bine să lucrăm cu toptanul. Căraţi-i 
pe toţi încoace; altminteri te pomeneşti că scapă şi iar li se 
înmulţeşte neamul! 

Agop, care găsise vreme să cotrobăie prin cabină, ca să-şi 
adune avuţiile risipite şi să închidă capacul cuferelor, urcă 
scările şi se năpusti în magazie. Vederea covoarelor 
împrăştiate, pe care piraţii se tolăniseră cu neruşinare, îi 
făcea rău la inimă. 

— Efendi Agop, întrebă Ismail în limba sultanului, 
apropiindu-se şi arătând covorul de Brussa, cel cu 
amintirile, ăsta e al dumitale? 

Agop nu băgă de seamă că bucătarul îl domnea iarăşi. 

— E al meu, fireşte! Auzi întrebare! 

— Şi de unde îl ai? 

— Cum să ţiu minte de unde am cumpărat fiecare covor, că 
nu vezi, sunt multe?! 

— Dar cât l-ai plătit, ţii minte? 

— Mult! Zece lire! 

— Efendi Agop, de ce minţi? Vrei să te dau pe mâna lui 
Spânu? Ai plătit numai trei lire! 

— Şi ce, e treaba dumitale? 

— Da, vreau să cumpăr covorul, să-l trimit la Stambul cu 
kir lani. 


— Poftim! i-l vând cu cincisprezece lire! Gherasim, care 
se afla pe aproape, cobori în magazie, strânse covorul şi i-l 
întinse bucătarului. 

— 'Ţine-l, Ismaile! Socoteala o s-o facem la urmă. 

— Când la urmă? gâfâi armeanul. 

— Ai răbdare, că trebuie să vorbim multe, dar nu-i timpul 
acuma... Măi băieţi, ia daţi-le tâlharilor ăstora câte o cană 
cu apă, altfel se prăpădesc înainte de vreme. 

Piraţii zăceau pe punte, aproape fără simţire, aşa că până 
una-alta, nu se mai osteniră să-i lege, ci îi lăsară slobozi ca 
pe nişte stârvuri în putrezire. 

Mihu se apropie de Ismail, cu o lulea în mână. 

— Nene Ismaile, asta e a dumitale? Am găsit-o colea, pe 
punte! 

Bucătarul scoase un strigăt de bucurie: 

— Allah-Allah! Mult doream tutunul! 

Şi după ce îşi îndesă luleaua, începu să pufăie mulţumit, 
scoțând fum ca pe coşul vaporului. Să-şi regăsească 
deodată şi luleaua şi covorul, era mai mult decât ar fi putut 
aştepta de la Allah orice credincios din lume! 

Peste vreo două ore, vântul, care fugise în deşertul Libiei, 
se arătă înapoi la țărm şi încreţi apa mării, mirat să vadă 
cele două nave în locul unde le lăsase, ca şi când n-ar fi 
ştiut, el a toate făcătorul, spaima şi nădejdea oricărui 
corăbier din lume, că în lipsa lui o corabie e mai 
neputincioasă decât ologul căruia i-ai luat cârjele din mână! 

Lanţurile ancorelor începură să trosnească, pânzele se 
ridicară pe catarge, şi Speranţa, urmată cu furie de kir Iani, 
porni de-a lungul țărmului... 

La Bir-Sanje, cele două echipaje se ospătară cum nu se 
mai ospătaseră de multă vreme, se desfătară la umbra 
palmierilor, încărcară şi apă proaspătă şi provizii - toate 
astea făr' de parale, ci în schimbul câtorva şaluri de mătase, 
pe care Gherasim le scoase, ca un început de dijmă, din 
calabalâcul armenilor, parte dreaptă de la fiecare, ca să nu 
supere mai tare pe vreunul. 


Aproape de țărm apa era adâncă, aşa că ancoraseră numai 
la câţiva stânjeni, pe un fund limpede ca al pârâului de 
munte. Pe bord nu rămăsese nimeni - la ce să rămână, când 
puntea se vedea ca în palmă şi leremia era colea, cu flinta 
lui năzdrăvană? Numai Ismail, mai târziu, după ce îşi făcuse 
slujba de bucătar, frigând un berbec african în spuză şi îşi 
îndestulase şi el pântecele spurcat cu slănină, se duse să se 
culce în cabina de la prova, simțindu-se mai bine acolo 
decât la lumină, în gălăgia ghiaurilor. 

Pe înserat, oamenii coborâră pe plajă, înconjurați de copii 
tuciurii în pielea goală, se urcară în bărci şi îşi luară rămas 
bun de la ţărmul Africii... 

O ultimă întâmplare tulbură liniştea acelei zile, pesemne 
ca o încununare a crâncenelor încercări pe care le 
înfruntaseră până acuma. Soarele cobora în spatele 
palmierilor şi la umbra țărmului marea albastră se 
întunecase, făcându-se vânătă. Simţind că oamenii fac 
pregătiri de plecare şi că de acum înainte nu va mai îi rost 
de fugă, Spânu începu să se frământe, aruncând în jur 
priviri pline de spaimă. 

— Căpitane! gemu piratul, văzându-l pe Anton Lupan în 
preajmă. 

— Ce vrei? 

— Unde ne duceţi acuma? 

— La Pireu. 

— Ne dai pe mâna judecătorilor? 

— Dar cum ai vrea altfel? 

Spânu îşi frecă gâtul, cu o mişcare pe care n-o poruncise 
creierul lui mâinilor. 

— Căpitane, gâfâi el, încercând să se ridice într-o rână. Ce 
câştigi dumneata dacă o să ne spânzure? Dă-mi drumul şi... 
La auzul acestor cuvinte, obrazul lui Anton Lupan se făcu 

vânăt şi, fără să vrea, ridică pumnul. 

— Dă-ne drumul, mie şi lui Huseim, continuă piratul, 
ferindu-se, şi-ţi spun unde este franţuzul! 


— Care franţuz? întrebă căpitanul Speranţei, de data asta 
obrazul pălindu-i. 

— Pierre Vaillant, prietenul dumitale! 

Oamenii, care se adunaseră în jur, rămaseră înlemniţi, 
numai ochii mişcându-li-se în cap, privind parcă fără 
înţelegere, când la căpitanul lor, când la Spânu. 

Anton Lupan se aplecă spre pirat, şi-l apucă de grumaz, 
tremurând: 

— Pierre Vaillant? N-a murit? 

— Nu! Şi dacă îmi dai drumul, îţi spun unde-l poţi găsi. 

— Nu minţi? Ce dovadă poţi să-mi aduci că nu l-ai ucis? 

Spânu arătă spre Huseim: 

— Uite, el l-a văzut! 

— Alt martor nu ţi-ai găsit? întrebă batjocoritor Anton 
Lupan, în timp ce o sumă de gânduri se învălmăşeau în 
capul lui. 

Era oare adevărat că Pierre Vaillant trăia, că Spânu îl 
ţinea undeva ascuns şi cu o singură vorbă a lui ar fi aflat 
acel loc, ca să-şi regăsească în sfârşit prietenul de atâţi ani 
dispărut? La Stambul fusese sigur că-l va regăsi, tot aşa 
cum o săptămână mai târziu se încredinţase că Pierre 
Vaillant a murit. Care era adevărul şi cum putea să-l afle, 
ce-i rămânea de făcut? 

— Ceilalţi nu ştiu nimic, urmă Spânu, răspunzând la 
întrebarea lui. Nu dau niciodată toate pe mâna lor, dar 
crede-ne pe mine şi pe Huseim! 

Auzind aceste cuvinte, ceilalţi pirați se smuciră de jos şi 
dacă n-ar fi fost echipajul aproape, s-ar fi repezit cu toţii 
asupra căpeteniei lor. 

— Da, scrâşni unul din ei. Ştiam că te ascunzi de noi - şi- 
acum ai fi mulţumit să ne vezi pe noi spânzurați; dar să 
scapi tu! 

— Ce faci, căpitane? întrebă Spânu, ca şi când nu i-ar fi 
auzit. 

Văzuse tulburarea lui Anton Lupan, vedea frământarea lui 
acum şi era sigur că l-a biruit. 


— Uite, continuă el, aproape despovărat de spaima care îl 
stăpânise la început, dă-ne drumul să ne ducem pe țărm, 
mie şi lui Huseim, nu-ţi cerem nimic să luăm cu noi, şi-ţi 
spun locul unde îl poţi găsi. 

Căpitanul Speranţei rămase câteva clipe împietrit; nu-şi 
dădea nimeni seama ce se întâmplă cu el, toţi erau 
buimăciţi, numai Adnana, care îl privea neştiutoare, fiindcă 
înţelegea prea puţin limba grecească vorbită de ei, simţea 
că e mare frământare în sufletul lui. 

— Nu! rosti înăbuşit Anton Lupan, după un timp. Orice ar 
fi în joc, nu am dreptul să-ţi dau drumul. Asupra sorții 
voastre numai judecătorii vor hotări! 

— N-ai să-l mai găseşti niciodată pe Pierre Vaillant! scrâşni 
Spânu. 

— Dacă trăieşte într-adevăr, am să-l găsesc, chiar fără 
ajutorul tău. Dar nădăjduiesc că în faţa judecății tot ai să 
spui. 

— De ce? Ca să-mi pună un ştreang mai bun? Căpitanul 
nu-l mai ascultă, ci se întoarse spre ai săi, ascunzându-şi 
tulburarea care îl stăpânea, făcând să se învălmăşească o 
mie de gânduri în cap şi o mie de simţăminte în sufletul lui. 

— Hai, băieţi, ridicaţi ancora! 

Gherasim cu Mihu se repeziră să desfacă pânzele de pe 
ghiuri, pe când Cristea Busuioc se îngrijea de foc şi de 
trincă, întrebându-se cum naiba nu se trezea bucătarul în 
forfota dinaintea plecării; dar nu îndrăznea să-l strige, 
fiindu-i pe atât de tăcută şi de sfioasă firea, pe cât era el de 
falnic şi de semeţ la statură. 

În acest timp, Haralamb şi cu Ieremia trăgeau ancora, 
opintindu-se în manelele cabestanului. 

— Ancora la pic! vesti primul, ştergându-şi năduşeala de 
pe frunte. 

Asta însemna că lanţul tras la bord se ridicase de pe 
fundul mării, prova Speranţei alunecase pe apă, venind 
până deasupra locului unde zăcea ancora - şi acum, la 


prima smucitură a cabestanului, legătura cu uscatul era 
ruptă, corabia putea să-şi ia drumul. 

— Ridicaţi focul şi trinca! strigă Anton Lupan, punând 
mâna pe cârmă. Hei, dar ce, Cristea Busuioc a rămas 
singur? Unde-i Ismail, haimanaua? 

În clipa aceea, când Haralamb tocmai se pregătea să-i dea 
o gură bucătarului, în bordul stâng se auziră două 
plescăituri, una după alta, şi Adnana scoase un strigăt de 
spaimă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă căpitanul, lăsând cârma. Fata 
îşi apăsă mâna pe inimă: 

— Spânu! Spânu şi Huseim au sărit în apă. Uite-i! Două 
dâre de spumă tulburau faţa mării, îndreptându-se spre mal 
cu o repeziciune uimitoare. leremia lăsă cabestanul şi puse 
mâna pe puşcă. 

— Stai, nu-i ucide! îl opri căpitanul, fiindu-i în clipa asta 
foarte scumpă viaţa lui Spânu. Aşteaptă să ajungă la țărm şi 
p-ormă şuieră-le să se oprească. Voi ceilalţi coborâţi repede 
barca! 

Nu apucă să-şi termine vorba, când copiii de pe țărm o 
luară la fugă, scoțând strigăte de spaimă. De-a lungul 
malului aluneca fulgerător, dar cu o linişte majestuoasă, 
fără să tulbure faţa mării, ca şi când ar fi fost numai o 
umbră, spinarea unei dihănii fioroase. În spatele ei se vedea 
încă una, apoi a treia - grăbindu-se să taie calea fugarilor. 

— Rechinii! strigă Adnana, acoperindu-şi ochii. Anton 
Lupan o cuprinse de umeri şi o trase deoparte, ca şi cum ar 
îi vrut s-o ferească de priveliştea înspăimântătoarei 
întâmplări care avea să se petreacă. 

În clipa aceea, primul rechin ţâşni înainte, lovi apa cu 
coada şi se întoarse pe spate, arătându-şi burta albă. În 
volbura care răscoli unda se auzi un răcnet de moarte, 
marea începu să fiarbă, înroşindu-se, într-o zvârcolire 
deznădăjduită. În clipa următoare deasupra nu mai 
rămaseră decât vârtejuri potolite şi o pată întinsă de sânge. 


Celălalt fugar se aruncă în lături, vru să se întoarcă spre 
corabie, scoțând strigăte de spaimă, dar îndată, al doilea 
rechin lovi apa în preajmă-i, se întoarse pe spate - şi, 
căscându-şi gura hrăpăreaţă, îl trase în adâncuri, lăsând 
deasupra numai volbura purpurie. 

Piraţii ceilalţi priveau pe deasupra parapetului, cu mâinile 
încleştate în copastie, cu ochii holbaţi de spaimă. 

Ieremia îşi scutură un fior şi puse flinta deoparte. 

— Iată judecata dreaptă! zise încet, ca pentru sine. Dar în 
liniştea grea care se lăsase, fiecare îi auzi şoapta şi fu 
scuturat de acelaşi fior de groază. 

Volbura mării se potolise, petele de sânge se întindeau, se 
topeau pe valuri, ca răsfrângerile ruginii ale apusului. 

Anton Lupan îşi dădu abia acum seama că o ţinea pe 
Adnana în braţe. Fata tremura din tot trupul, cu ochii 
ascunşi în palme. 

— Adnana! îi zise, mângâindu-i obrazul. Se întâmplă în 
viaţă lucruri şi mai sângeroase. 

— Ştiu! Ştiu asta de opt ani de zile! Dar ela sfârşit prea 
repede. Aşa nu şi-a plătit toate blestemâăţiile! 

Şi Anton Lupan văzu în ochii ei fulgerarea unei uri 
cumplite. 

— Şi-acum ce-o să facem, domnule? întrebă Gherasim, 
apropiindu-se, cu faţa înspăimântată, cât era el de obişnuit 
cu toate. Cine-o să ne mai spună cum să-l găsim pe 
prietenul dumitale? 

— Nu ştiu, Gherasime! Dar de găsit o să-l găsim, chiar dac- 
ar trebui să răscolim toate mările şi oceanele! 

Rostise în aşa fel aceste cuvinte, încât cârmaciului nu-i mai 
rămase nici o îndoială. 

Apoi Anton Lupan se întoarse spre prova, stăpânindu-şi 
toate tulburările şi porunci cu glasul căpitanului: 

— Haideţi, băieţi, terminaţi cu ancora! 

Speranţa se roti spre miazănoapte, gânditoare şi 
nedumerită, în timp ce Ismail ieşea pe tambuchiul de la 
prova, frecându-se la ochi, mirat că se făcuse seară. Hei, 


multe din cele ce vor urma s-ar fi petrecut altfel dacă în 
clipele dinainte n-ar fi lipsit de pe punte tocmai bucătarul, 
cel ce găsise acea scrisoare în giubeaua lui Spânu! 

Acum soarele apunea în spate şi marea părea o baie de 
sânge. 

CAPITOLUL XIV. 

Altfel de primejdii. 

Începea să se lumineze de ziuă, a treizecea zi de când 
Speranţa se lupta cu vântul de nord, să se apropie de Pireu, 
peste Mediterană. 

Îi trebuise numai patru zile corăbiei să ajungă de la 
Skantsura la Bir-Sanje, pe coasta africană, şi într-o lună 
împlinită nu izbutise să facă înapoi nici trei sferturi drumul, 
fiindcă abia se apropia de Egee. 

Bătea acelaşi vânt de treizeci de zile, dinspre Arhipelag, 
oprindu-se la răstimpuri şi dând nădejdi corăbierilor c-o să 
se rotească măcar câteva carturi, să nu-l mai aibă în prova, 
dar, după o scurtă, odihnă, se pornea iarăşi, făcându-i pe 
toţi să strângă pumnii şi să blesteme. 

Navigau astfel în volte, „strângând” vântul cit se putea mai 
bine, tăind zig-zaguri mari peste Mediterană, o zi 
îndreptându-se spre nord-est, spre nord-vest ziua 
următoare, dar jumătate din câştigul lor asupra mării se 
pierdea, fiind mare deriva şi tot împingându-i în urmă. 
Barem Penelopa, care avea liniile mai greoaie şi velatura nu 
tot aşa de bună, deşi pornise o dată cu dânşii, se pierduse 
de multă vreme în zare, poate orbecăind şi-acum, 
neputincioasă, pe lângă nedorita coastă de nisip africană. 

Dar, în sfârşit, aseară, Speranţa ocolise capul Krio şi, o 
dată cu zorile, vântul, aşezat printre insule, după ce mai 
smuci o dată velele din prova, se abătu în lături, apăsându-i 
tribordul. Acum, corabia noastră naviga de-a lungul coastei 
de apus a insulei Creta, pregătindu-se să se întoarcă, 
ostenită, în marea Egee. În faţă se zărea Capul Busa, 
învăluit într-o gingaşă boare albăstrie. Pe mal pescăruşii îşi 
scuturau somnul, bătând alene din aripi, apoi, după ce îşi 


înmuiau ciocul în apă, îşi luau zborul, scoțând sfios strigăte 
întrebătoare. 

Totul în jur era albastru, la această oră - marea, ţărmul, 
cerul, pescăruşii şi pânzele Speranţei - albastrul sumbru 
dar plin de limpeziciune al prunelor atinse de brumă. Apoi, 
culoarea începu să se deschidă, străbătută de dâre 
albicioase, printre care, în partea răsăritului, se împleteau 
şuviţe palid-roşiatice, ca floarea trandafirului. 

Se lumina de ziuă şi Adnana se spăla pe punte, îngânând 
un cântec ciudat, cu vorbe neînţelese, din ţara ei pierdută 
în copilărie, uitată la celălalt capăt al Mediteranei. Întinsese 
un cearceaf, între catarg şi sarturi, şi în spatele lui nu i se 
vedea decât capul, cu părul arămiu înnodat în creştet. 

Anton Lupan îi asculta cântecul, ca un gungurit copilăresc 
şi dulce, străbătut de inflexiuni grave, câteodată triste, care 
îl făceau când să zâmbească, când să se încrunte. Se trezise 
de câteva minute, dar stătea nemişcat, privind printre 
pleoape cerul care începea să se lumineze şi încercând să 
ghicească mişcările fetei. De o lună încheiată dormea în 
hamac, lângă arborele mare, ca să-i lase Adnanei cabina, 
deşi ea se mulțumea să-şi facă, în fiecare seară, culcuşul pe 
punte. 

Acum îi auzea cântecul şi ar fi vrut ca răsăritul să întârzie, 
să nu rupă vraja acestei clipe, căci o dată cu venirea 
dimineţii, pe bord începea o zarvă pe care Speranţa nu o 
cunoscuse înainte. În această lună de navigaţie trudnică nu 
se întâmplase nimic - şi totuşi, se schimbaseră atâtea! 

Puntea, care fusese întotdeauna curată, acum strălucea ca 
duşumelele în casa vrednicelor gospodine. Alămurile erau 
frecate în fiecare dimineaţă, de te orbeau când o rază de 
soare se răsfrângea în ele. Echipajul îşi văcsuia cizmele, cu 
o stăruinţă ciudată, umbla numai cu tricouri curate şi cu 
pantalonii călcaţi pe dungă - ca şi când s-ar îi pregătit de 
nuntă. 

Ieremia se bărbierea în fiecare dimineaţă, de unde până 
acum umbla cu obrazul ţepos, nepunând mâna pe brici 


decât o dată la o săptămână; dar privindu-şi chipul de 
păsăroi în oglindă, cu ochii mici, cu nasul ascuţit şi subţire, 
îl cuprindeau amărăciuni pe care nu le cunoscuse nici când 
o iubea în taină pe Ghiocica, fata sacagiului. Cum să se 
pună el cu mândreţea de vără-su, ai cărui ochi verzi nu 
fuseseră niciodată mai galeşi decât acuma? Cum să se pună 
chiar cu plutaşul, care, deşi tăcut şi sfios, cum îi era firea, 
umbla mai falnic ca niciodată pe punte, iar barba şi-o 
pieptăna şi la prânz, şi seara? 

Dar cu cine ar fi putut să se pună bietul leremia, dacă toţi 
se ferchezuiau pe întrecute, fiecare vrând să se arate mai 
chipeş decât îl făcuse mumă-sa? Chiar Gherasim, care se 
uita la ei cu un zâmbet de batjocorire, se pomenea uneori 
răsucindu-şi mustaţa ceruită, fapt necunoscut înainte. 

Bucătarul îşi pieptăna de cinci ori pe zi părul pleşuv - şi în 
clipele de răgaz, la bucătărie, cine-şi arunca ochii pe gura 
tambuchiului, îl putea surprinde uitându-se pe furiş într-un 
ciob de oglindă, ascuns cu grijă în raftul cu oale şi cratiţe; 
las! că şi oalele, uneori mai afumate, luceau acum atât de 
tare, încât te vedeai în ele destul de limpede ca să te lipseşti 
de orice oglindă. Cât despre bucate, niciodată nu pusese 
Ismail în pregătirea lor atâta grabă, iscusinţă şi tragere de 
inimă. Dar, în alte ore ale zilei, bucătarul simţea mustrare 
de cuget pentru neîngăduita lui fierbinţeală şi atunci, 
uitând de Adnana, lua în braţe covorul redobândit din 
calabalăcul armeanului şi se gândea fericit la ziua când i-l 
va putea trimite, la Stambul, Laleliei. 

Până şi Mihu îşi schimbase înfăţişarea şi apucăturile în 
această lună de zile. De unde în ultima vreme, după ce-şi 
uitase necazul cu cizmele, începuse să se poarte 
bărbăteşte, ca unul care era marinar cu oarecare vechime, 
acum se arăta mai sfios decât în ziua când debarcase la 
Sulina, singur, numai cu Negrilă şi cu fluierul lui de la 
stână. După-amiezile, Anton Lupan îl lua la învăţătură, dar 
parcă şi unuia şi altuia mintea le era auirea. Când auzea 
glasul Adnanei sau când dădea piept în piept cu ea pe 


punte, băiatul se înroşea ca o fecioară şi un ceas după 
aceea părea dus pe altă lume. 

Însă schimbarea cea mai mare se petrecuse cu Negrilă. 
Dacă ceilalţi, din sfială sau din cumpănire, îşi mai 
ascundeau simţămintele măcar aşa, de ochii lumii, Negrilă 
se arăta pe faţă cucerit o dată pentru totdeauna de 
blândeţea şi gingăşia Adnanei. Zadarnic îl mustra stăpână- 
su, poate din pizmă, zadarnic îl ademenea bucătarul cu 
ciolanele cele mai bune - el nu mai ştia de nimeni. 

Nimeni nu-i văzuse vreodată scoțând lătrături mai vesele, 
făcând tumbe mai năstruşnice, alergând mai zvăpăiat pe 
punte, după cum, dacă fata, obosită de atâta zbenguială, se 
oprea să-şi tragă răsuflarea sau se aşeza gânditoare pe un 
colac de parâme - nimeni nu-l văzuse pe Negrilă mai potolit 
şi mai cuminte. 

Cât era ziua de mare, câinele nu făcea decât să 
urmărească mişcările Adnanei, iar seara, când ea se 
întindea în hamacul ei, la pupa, el se ghemuia tăcut alături, 
cu ochii vii şi urechile ciulite, ca să mârâie şi să-şi arate 
colții îndată ce ar fi auzit un pas pe punte. 

Se lumina de ziuă; până să se trezească toată lumea şi să 
înceapă forfota dimineţii, Anton Lupan zăbovea în hamac, 
zâmbind cu încântare şi cu o urmă de amărăciune. La 
adăpostul cearceafului înfiorat de briza caldă, Adnana se 
apleca din când în când peste parapet, ca să scoată apă din 
mare cu ghiordelul şi să şi-o toarne pe umeri. Atunci îi 
vedea braţele, arse de soare, mişcându-se cu graţia zeiţelor 
de pe frize - şi se gândea că poate braţele ei preţuiau mai 
mult decât toate năzuinţele lui, pentru care pornise să 
vânture lumea. Ele înfăţişau farmecul, blândeţea şi căldura 
vieţii - pe când numai un pas mai departe se desfăşurau 
valurile, zbuciumul şi surprizele, neîngăduindu-ţi niciodată 
să ştii ce drum vei lua mâine. 

Şi era încruntat căpitanul, în afara zâmbetului pe care i-l 
stârnea gingăşia Adnanei, şi se pornea încă multă 
frământare într-însul, când se gândea cum îl scăpase din 


mină pe Spânu şi cât de grea avea să fie fără el găsirea 
drumului. Fiindcă, orice ar fi fost să se întâmple, oricâtă 
mulţumire şi oricâtă încântare i-ar fi adus altceva în lume, 
el nu înţelegea să aibă odihnă înainte de a-l găsi pe Pierre 
Vaillant, sau măcar dovada că piratul minţise pentru a 
scăpa de ştreangul judecătorilor. 

Încercase să-i descoasă pe ceilalţi, dar nu putuse să afle 
un cuvânt de la dânşii şi era limpede că nenorociţii dacă ar 
fi ştiut, ar fi mărturisit bucuroşi, în nădejdea că vor fi 
judecaţi mai cu milă. Era limpede, după cum întărea şi 
Adnana, că Spânu nu-şi dădea pe mâna oamenilor săi toate 
tainele. 

Aceste gânduri îl zbuciumau pe Anton Lupan de o lună 
încheiată, de când naviga spre nord, peste Mediterană. 
Avusese oare odihnă sufletul lui în acest timp? Ai fi spus că 
nu, dar, dar... 

Dar iată că pe dealurile înverzite care se legănau paşnice 
în lumina albăstrie dinaintea răsăritului se arătă soarele, 
înroşind pânzele şi cearşaful vrăjit întins pe punte. 
Gherasim se ridică de lângă arborele mic, se scarpină în 
creştet, căscă ferindu-şi ochii de ispită şi se apropie de 
clopot, pe care începu să-l tragă, fără nici o socotinţă, poate 
numai aşa, să-şi verse vreo mânie nemărturisită. 

Negrilă începu să mârâie... Cântecul Adnanei se stinse... 
Pe scările de la prova se auzi tropot, se auziră uşi trântite, 
cratiţele lui Ismail prinseră să zăngăne, forfota cuprinse 
puntea - şi o dată cu aceste zgomote, Anton Lupan, 
desprins din vrajă, îşi scutură tristeţea şi rămase numai cu 
zâmbetul. 

În stânga bompresului se zărea insula Cithera, vestind 
apropierea continentului şi sfârşitul acestei etape 
zbuciumate, prelungită mai mult decât ar fi putut prevedea 
mintea cea mai chibzuită. 

Adnana îşi scoase capul de sub cearceaf, îşi scutură părul 
ud, îndepărtându-şi-l de pe frunte, şi dădu cu ochii de 


oamenii care, după ce se ferchezuiseră ei, începeau să 
ferchezuiască şi puntea. 

— Bună-dimineaţa! le strigă, împărțind fiecăruia câte un 
zâmbet. 

— Bună-dimineaţa! răspunseră cu toţii, îmbujoraţi de 
lumina răsăritului. 

Negrilă începu să se zbenguie pe punte. 

— Bună-dimineaţa! se grăbi să strige şi Ismail, din 
bucătărie. Am dormit bine? Acum estem gata cafeaua. 
Aşteptam, repede caldă aduceam! 

Numai Agop stătea zgribulit pe marginea bocaportului, cu 
ochii roşii, cu barba crescută, aruncând priviri speriate spre 
piraţii legaţi alături. De când îşi adunase bogăţiile la loc în 
cufere şi le adusese înapoi în magazie, nu mai avea linişte 
să închidă ochii. Dacă ar fi fost ca drumul să mai ţină încă o 
săptămână, ar fi înţepenit acolo, gata prefăcut în mumie. 

După ce-i aruncă o privire plină de ciudă, Gherasim se 
apropie de Anton Lupan, care trecuse la cârmă, şi-i spuse, 
abia stăpânindu-se: 

— Domnule, mâine dimineaţă sosim la Pireu, dacă nu şi-o 
bate iar joc de noi vântul; eu cred că a venit timpul să-l 
judecăm puţin pe armeanul ăsta; pe urmă n-o să mai avem 
când - şi mi-e să nu ne scape printre degete. 

— Fără îndoială, Gherasime! Mai ales că ne trebuiesc bani, 
bani mulţi, să ne ajungă luni de zile, ca să răscolim 
Arhipelagul şi răsăritul Mediteranei, pe unde îşi aveau 
piraţii cuiburile. O să mergem până la Alexandria, până la 
Port Said, dacă o fi nevoie; nu pot să-l las pe Pierre Vaillant 
în părăsire acum când ştiu că trăieşte. 

— Aşa e, domnule! Nici eu n-aş avea linişte dacă aş şti că 
nu ne-am făcut datoria. 

— Oamenii ceilalţi ce gândesc? 

— La fel ca mine. Sunt gata să te urmeze toţi, oriunde. 

— Ei, atunci nu ne mai lipsesc decât banii - că poate n-o să 
avem totdeauna prilejul să luăm mărfuri. E nevoie, după 


cum vezi, să cerem plată armeanului. Vorba-i, care dintre 
noi să-l judece? 

— Lasă-l pe mine: mi-e că dumneata ai inima prea bună. 

Căpitanul se uită la Adnana. „Mâine o să fim la Pireu, îşi 
zise. lar apoi, ce voi face? - fiindcă i-am făgăduit s-o duc 
tatălui ei, la Marsilia...” 

— Bine, judecă-l! încuviinţă, cu gândul aiurea. Dar mai 
întâi trimite-l încoace, să-l întreb şi eu unele. 

Armeanul se apropie, codindu-se, tot aruncându-şi privirea 
în urmă. 

— Stai jos, efendi Agop! îl îmbie Anton Lupan, arătându-i 
un colac de parâme - că pe puntea Speranţei, parâmele nu 
mai stăteau maldăr, ci orânduite frumos, ca la prăvălie. la 
să-mi spui, de ce, dacă ai vrut să-ţi strămuţi sărăcia de la 
Stambul la Atena, ai ales drumul pe mare? 

— Pe uscat, cu caravanele, ţine mai multă vreme - şi-s o 
mulţime de primejdii. 

— Dar, după cum vezi, nici pe mare n-am mers tocmai în 
deplină linişte! 

— Cine-ar fi bănuit? Gândeam că piraţii n-au să se lege de 
o corabie ca asta. 

— Şi nici nu s-ar fi legat, efendi Agop, ţine seama! Nu ne 
pare rău de întâlnirea noastră cu dânşii, dar vreau să fii 
lămurit că dacă ne-au luat urma, întâmplarea ţi se 
datoreşte numai dumitale. Asta pentru noi înseamnă o 
întârziere de aproape patruzeci de zile, ceea ce costă multe 
parale, ca să nu mai spun c-ar fi putut să coste viaţa unora 
dintre noi, adică s-ar fi putut prea bine ca unii să moară, 
apărând avutul dumitale. Şi-acum, dacă ai priceput cum 
stau treburile, du-te să vorbeşti mai pe îndelete cu 
cârmaciul nostru, să încheiaţi socotelile. 

Agop îi aruncă o privire speriată lui Gherasim, care 
aştepta alături, şi începu să vorbească repede: 

— Efendi căpitan, ştiu, m-aţi scăpat de la moarte; am să vă 
răsplătesc cum se cuvine. 

— Tocmai despre asta vrea să-ţi vorbească şi cârmaciul. 


— De ce să mai vorbesc cu el, când pot să mă înţeleg cu 
dumneata, ca oamenii? Îţi dau jumătate din averea pe care 
o am la mine. 

Cârmaciul îşi zâmbi pe sub mustață, cu ascunsă şiretenie, 
fără să se lase momit de dărnicia călătorului. „Vorba e, ce 
fel de jumătate, după cântar, sau după preţul lucrului? Că, 
dacă e să dai boarfele, iar tu să rămâi cu avuţiile, mai bine 
nu te arăta aşa filotim, jupâne.” 

— Jumătate e prea mult! zise, cu o cumpătare la tare nu se 
aştepta nimeni. Eu mă gândisem să-ţi cer numai un sfert, 
dar dacă dumneata eşti aşa de darnic, hai să ne oprim la o 
treime. 

— Fie! încuviinţă armeanul. Când ajungem la Pireu... 

— Nu, acolo o să fie zarvă multă şi nu vreau să mă las la 
mila dumitale. Hai cu mine în hambar, să facem împărţeala 
în linişte. 

Agop îi aruncă lui Anton Lupan o privire rugătoare: 

— Efendi, nu-l lăsa să vină. O să mă jupoaie! 

— Nu-ţi fie teamă, jupâne, răspunse cârmaciul, în locul 
căpitanului. Aşa cum ne-am înţeles, aşa rămâne! Dar vreau 
ca treimea să fie treime, după socoteală dreaptă, nu după a 
dumitale. Hai amândoi în magazie! 

Gherasim zăbovi cu Agop în hambar aproape toată ziua. 
Ce făceau acolo şi ce vorbeau, nu ştia nimeni; numai din 
când în când îl auzeau pe armean scoțând câte un geamăt, 
de-ai fi zis că îl înjunghie. 

În acest timp, Speranţa naviga netulburată în Egee; era o 
zi liniştită, după atâtea zile zbuciumate pe care le întâlnise 
înainte. Curând după-amiază lăsă la o jumătate de milă în 
stânga insula Kaymene şi de-acolo ţinu drumul către capul 
Zurba, în dreptul căruia ajunse odată cu amurgul. 

Anton Lupan stătuse aproape toată ziua la cârmă; nu că n- 
ar fi avut încredere în Cristea Busuioc, în Haralamb sau în 
Ieremia, cărora ştia că le-ar fi putut da corabia pe mână 
chiar pe o mare mai puţin blândă decât era acuma - 
făcuseră destulă ucenicie. Dar îl stăpânea un fel de teamă la 


gândul că, rămas fără o îndeletnicire, fiind în sfârşit şi 
prima zi bună, când răsufla fiecare, după ce se luptase cu 
vântul o lună, ar fi trebuit să intre în vorbă cu Adnana - şi n- 
ar fi ştiut ce să-i spună. Ea stătea liniştită la prova, cu ochii 
sub gene, fără să ştii ce i se ascunde în privire. 

Aşa văzută, puntea Speranţei părea cea mai tihnită punte 
de corabie din lume. Vântul sufla blând, cerul era albastru, 
marea verzuie, pânzele albe, soarele se răsfrângea orbitor 
în unde şi nici un nor nu întuneca drumul de argint, deschis 
în faţa corăbierilor. 

Dar sub această tihnă a firii, în sufletele oamenilor era 
pare-se multă frământare - şi mai cu seamă în sufletul 
bucătarului. Şi cum să nu se zbuciume şi cum să nu se 
perpelească bucătarul, dacă pilaful făcut de el în ajun, pilaf 
cu seu de oaie luat de la Bir-Sanje, care fireşte nu putea să 
le placă ghiaurilor, nu-i plăcuse nici Adnanei, ca şi când n-ar 
fi fost o fiică a Coranului?! Acum Ismail îşi storcea creierul 
şi îşi frământa inima să găsească un fel de bucate cu care să 
recâştige inima năzuroasei pasagere şi afară de asta, nu 
mai avea gând pentru nimic de pe lume. 

Biata Adnana! Parcă gândul ei putea fi la mâncare! În anii 
de robie dusese o viaţă amară şi nu auzise o dată din gura 
cuiva o vorbă bună; dar, de bine de rău, cu ghionţii lui 
Huseim, cu rânjetul lui Spânu, se chema că avusese un 
hram pe lume. Acum n-o înghiontea nimeni, nu mai vedea 
rânjete, ci numai chipuri senine, şi în jurul ei nu auzea 
decât vorbe bune. Putea să cânte, să se plimbe pe punte, să 
se joace cu Negrilă - însă, după ce termina cu toate 
acestea, i se părea că de altceva nu-i bună şi oamenii se 
poartă cu ea bine, numai aşa, din milă. 

Ar fi vrut să le arate că gândul ei nu-i doar la zbenguială şi 
odihnă, că nu-i nici proastă, nici nepricepută. Ştia şi 
rosturile bucătăriei, putea să spele şi puntea, să mânuiască 
şi pânzele, să stea şi la cârmă. lată însă că nimănui nu-i 
dădea prin minte să-i încredinţeze vreo treabă, toţi îi 
zâmbeau, toţi erau gata să-i citească în ochi dorinţele, dar 


cum se apropia de vreunul, gândindu-se să-i ajute la lucru, 
acesta făcea feţe-feţe, se uita speriat la ceilalţi şi o alunga 
cu vorbele cele mai blânde... 

Până şi căpitanul, care în primele zile îi arătase prieteşug 
şi mărinimie, stătea toată ziua la cârmă, fără s-o cheme, 
fără să-i spună o vorbă, ţeapăn şi fudul ca păunul... 

Adnana aşteptă astfel, chinuită de aceste gânduri, până la 
vreun ceas înaintea amurgului. Curând avea să se facă 
seară, să apună soarele, să răsară luna, Ismail s-o poftească 
la cină, iar după aceea fiecare să-şi vadă de treburi, 
urându-i noapte bună. 

Era ora aceea blândă, când soarele nu dogoreşte mai tare 
decât obrazul încă încins de căldura amiezii, iar briza 
răcorită aduce dintre insule mireasma acrişoară a 
portocalului, stăruind la zeci de mile departe de ţărmuri. 
Marea îşi schimba culorile, valurile desfășurându-se ca 
nişte lungi panglici, unele verzi, altele trandafirii, violete 
cele din marginea zării. 

Asupra acestei clipe, Anton Lupan, care privea tulburat 
şerpuirea culorilor schimbătoare, întoarse capul şi se 
pomeni cu Adnana alături. Nu o simţise ridicându-se de la 
prova, nu-i auzise paşii pe punte. 

— Pot să stau şi eu la cârmă! îi spuse fata, regăsindu-şi în 
sfârşit vechea îndrăzneală. 

EI ridică mirat din umeri: 

— Suntem destui bărbaţi pentru asemenea treburi. 

— Şi de ce nu-i pui pe dânşii? Ai stat aici toată ziua: oare 
asta-i treaba căpitanului? 

— Care ar putea să fie alta? 

Adnana îşi muşcă buzele, negăsind îndată răspunsul. 

— Atunci la ce mai ţii cârmaci şi marinari, că-s şase la 
număr? 

— Ca să ai dumneata de la cine lua câte ceva de 
îmbrăcăminte. 

Într-adevăr, Adnana, care în bocceaua ei nu avusese mare 
lucru, purta un tricou şi-o pereche de pantaloni 


marinăreşti, împrumutaţi de la musul Speranţei. 

— La Pireu o să trebuiască să-ţi căutăm o îmbrăcăminte 
mai potrivită, urmă Anton Lupan, cu nasul în busolă. 

— Dacă asta-i dorinţa dumitale, am să mă supun fără 
împotrivire; când vom ajunge la Marsilia, tatăl meu o să-ţi 
înapoieze banii cheltuiţi cu mine... îmi pare rău că nu mi s-a 
dat o treabă ca prin asta să-mi plătesc hrana şi drumul. 

— Treburile pe o corabie sunt prea aspre pentru mâna 
dumitale. 

— Uiţi că opt ani de zile asta mi-a fost îndeletnicirea; şi te 
rog să mă crezi, nu mi s-a arătat nici o cruţare. 

— Cred, însă noi nu putem să ne purtăm cu dumneata cum 
s-au purtat Huseim şi Spânu. Noi nu avem altă dorinţă 
decât să te simţi bine şi... să fii fericită în mijlocul nostru. 

— Atunci pune-mă la cârmă! Nu te teme că aş fi 
nepricepută; când eram pe Lohaja am ţinut cârma chiar şi 
pe furtună! 

Căpitanul îşi ridică ochii: 

— În alt chip n-ai putea fi fericită? De data asta ea îşi feri 
privirea. 

— Nu ştiu! răspunse, doborâtă deodată de vechea-i sfială. 

Dar după o scurtă tăcere urmă, mai hotărâtă, totuşi fără 
să-şi fi recâştigat îndrăzneala cu care se apropiase de 
cârmă: 

— De altfel, dacă n-am să-l găsesc pe tată! meu, vreau să 
mă îmbarce pe o corabie. 

— Ai să cauţi zadarnic căpitanul dornic să aibă un cârmaci 
cu chipul dumitale. 

— De ce? întrebă fata, mirându-se. 

În clipa aceea Gherasim se ivi pe gura magaziei, cu 
obrazul roşu, lac de năduşeală, ducând în braţe unul din 
sipetele armeanului, pe care îl puse gâfâind lângă cârmă - 
gâfâind de emoție nu de trudă, că doar sipetul nu cântărea, 
cu tot ce era într-însul, mai mult de zece ocale. 

— A mers greu, dar acum avem aici o adevărată avuţie. Mă 
duc să car covoarele şi mătăsurile, partea care ni se cuvine. 


Înţelegând că nu mai avea nici un rost să rămâie, Adnana 
se îndepărtă şi se aşeză la locul ei la prova, cu chipul umbrit 
de un amestec de ciudă şi de mâhnire. 

Soarele apunea peste piscurile insulei Hydra. Pe colinele 
acoperite cu viţă de vie, care coborau până la marginea 
plăjii înguste, se vedeau fete cu basmale roşii, purtând 
coşuri pe umeri, adunându-se în pâlcuri; pâlcuri de flăcăi le 
ieşeau în cale şi apoi plecau împreună, peste dealuri, 
profilându-se pe creasta înroşită de lumina apusului, ca 
nişte umbre înlănţuite. 

Se sfârşea luna august; în părţile astea se coceau strugurii 
dulci şi ruginea frunza de vie. 

Adnana se uita la fetele acelea şi fi părea rău că nu-i 
printre ele, cu o fustă neagră, încreţită, cu o bluză albastră, 
cu o basma roşie şi cu un coş de struguri pe umeri. 

— Suntem nişte oameni bogaţi, domnule! zise Gherasim, 
trântind lângă cârmă un maldăr de covoare, Ne-a lovit 
fericirea! 

Dar, în chip ciudat, glasul lui nu arăta cine ştie ce 
mulţumire. 

Anton Lupan îşi îndreptă ochii spre prova şi întâlni privirea 
Adnanei. 

— Ce-o fi aceea fericire, Gherasime? 

Cârmaciul ridică din umeri, ştergându-şi năduşeala care-l 
năpădise cărând avuţiile. 

— Poftim mâncam! strigă Ismail, arătându-şi deasupra 
punţii capul luminat de cel mai îmbietor zâmbet din lume. 

„Acum o să mâncăm, apoi au să-mi dorească noapte 
bună!” se gândea Adnana. 

Şi deodată simţi în suflet valuri de răzvrătire. 

— Du-te şi mănâncă; mie nu-mi este foame! a spus cu 
hotărâre, apropiindu-se de Anton Lupan şi punând fără nici 
o şovăială mâna pe cârmă. 

El o privi cu mirare, neştiind dacă să râdă sau să se 
încrunte. 


— Te mulţumeşti cu cârma? Poate vrei să-ţi predau 
comanda Speranţei. 

Fata nu răspunse, ci se uită stăruitor la busolă, ca un 
cârmaci conştiincios ce voia să fie. 

— Dacă-i aşa, îmi iau înapoi vorba de adineauri; nu văd ce 
căpitan ar putea să ţi se împotrivească. 

Ea nu răspunse nici de data asta. 

— Aşa?! făcu Anton Lupan, căutând cu desperare mijlocul 
să iasă din încurcătură. 

Şi negăsind unul mai bun, îi strigă lui Gherasim, care 
tocmai se apropia de dânşii: 

— Gherasime, în cartul de la opt la miezul nopţii, o pui pe 
Adnana la cârmă! 

Şeful echipajului îl privi cu mirare, dar nu găsi nimerit să 
arate vreo împotrivire; de când navigau împreună 
trecuseră prin primejdii mai mari decât acuma. 

— Bine, încuviinţă cu supunere. Şi de veghe, pe cine? 

Anton Lupan o privi pe Adnana, cum strângea înverşunată 
în mâini cavilele cârmei; în lumina firavă a amurgului nu-şi 
putea da seama dacă e încruntată sau zâmbegşte; numai 
ochii e limpede că îi luceau ca nişte felinare. 

— De veghe? Hm! De veghe pune-mă pe mine! 

A doua zi înaintea prânzului, după ce străbătuse toată 
pădurea de catarge care împânzea bazinul portului, 
Speranţa era ancorată la Pireu, între două bricuri de câte 
300 de tone. În faţă scoteau fum puzderie de vapoare, 
toropeau corăbii, cu două, trei şi patru catarge, unele 
venite din cele mai îndepărtate mări ale lumii. Pavilioanele 
lor, fluturate de briză, întindeau de la un chei la altul un 
freamăt în care se împleteau toate culorile, vestind 
prezenţa tuturor continentelor, tuturor ţărilor. 

Printre aceste vase, în lumina orbitoare a zilei alunecau 
greoaie mahoane negre, bărci, şalupe şi remorchere, 
ducând mărfurile la cheiuri, sub privirile bănuitoare ale 
vameşilor şi grănicerilor. Barcagiii se tocmeau cu pasagerii, 
mai mult prin semne, ceea ce era uimitor după hărmălaia 


din portul Stambulului. Chiar şi hamalii, marinarii şi 
negustorii, care forfoteau pe cheiuri, vorbeau o limbă mai 
potolită, îndemnându-te să te întrebi cu teamă dacă nu ţi-a 
slăbit simţul auzului. 

Poate întinderea bazinului făcea să se topească zgomotele, 
poate lipsa colinelor îndepărta ecoul - fapt este că deasupra 
portului plutea doar un zumzet domol, ca în preajma unui 
stup de albine. Numai arar se desprindea din această 
monotonie huruitul unei macarale, buşitura unui balot 
scăpat pe punte şi câte un strigăt peltic care răsuna ca 
ţipătul cocostârcului în pustie: 

— Kali-mera, căpitan lacovachi! 

— A! Kali-mera, căpitan lani! Căpitanul unei corăbii se 
saluta prieteneşte cu barcagiul care trecea prin faţă, 
trăgând alene la vâsle şi care, pe barca lui, nu era socotit de 
nimeni căpitan mai mic decât primul. 

Îndată ce Speranţa aruncă parâmele la chei, în port se 
stârni mare fierbere. Întâi unul, apoi doi, apoi o sută de 
oameni se strânseră în capul schelei, silabisind numele 
vasului, privind cu îndoială echipajul, schimbând priviri unul 
cu altul, vorbindu-şi repede şi tot scoțând exclamaţii de 
uimire. 

— Ce-i cu voi aici? strigă Gherasim, deschizându-i drumul 
lui Anton Lupan, care trebuia să se ducă la poliţie şi 
Căpitănie. 

Drept răspuns, un om din mulţime făcu un pas înainte şi 
întrebă, privind iarăşi cu îndoială numele vasului: 

— Asta-i Speranţa? 

— Păi vezi bine! 

— Şi... şi cum, nu v-au prins piraţii? 

Cu greu îşi deschise drum căpitanul prin mulţimea care 
continua să se îmbulzească pe chei, făcând tot mai mare 
gălăgie. Dar mergând câţiva paşi ajunse în dreptul tablei 
vaselor pierdute şi aruncându-şi ochii pe listă, se dumeri 
dintr-o dată, înțelegând tulburarea lumii. Speranţa era de 
multă vreme înscrisă acolo, socotindu-se pierdută de la 


sfârşitul lunii iulie, după mărturia căpitanului John 
Tennyson, comandant pe vaporul englezesc Victory, care o 
văzuse plecând de la Gallipoli. 

Fireşte, când o goeletă cu velatura bună pleacă din 
Dardanele la 23 iulie şi nu soseşte la Pireu, în cel mai rău 
caz în zece zile, pe vânt prielnic şi fără furtună - înseamnă 
că s-a întâmplat cu ea o nenorocire. lar această bănuială se 
întăreşte, nemailăsând nici cea mai slabă urmă de îndoială 
atunci când trec încă zece zile, fără să vină nici vasul, nici 
vreo veste din partea lui, rea sau bună. 

De la 20 ale lunii august, mai ales că între timp venise 
întărire şi de la un negustor, kir Nicolachi, care declara că 
aşteaptă marfă îmbarcată pe această corabie, dar că nu mai 
e nici o nădejde, dată fiind nefireasca întârziere, Căpitănia 
portului decorase în chip oficial pierdută goeleta Speranţa, 
sub pavilion român, având căpitan pe Anton Lupan şi 
echipaj pe cutare, pe cutare şi pe cutare - toţi la rând puşi 
acolo, spre ştiinţa mulţimii, după lista trimisă cu vaporul de 
la Gallipoli, unde vasul pierdut făcuse ultima escală. 

Bineînţeles, între alte zeci de vase pierdute era trecută şi 
Penelopa lui kir Ilani, pierdere mai veche, care de mult nu 
mai tulbura pe nimeni, fiind obişnuită lumea porturilor cu 
orice fel de nenorocire. 

Anton Lupan se întoarse pe punte, neştiind dacă să facă 
haz sau să se înfurie. 

— Voi aţi auzit? îi întrebă pe oameni, care stăteau la pupa 
şi continuau să schimbe vorbe cu oamenii din mulţime. 

— Da, răspunse cârmaciul. Ăştia cred că venim de pe 
lumea cealaltă. Numai de n-ar fi ajuns vestea la nevastă- 
mea, deşi sunt vreo treizeci de kilometri până la mine 
acasă... 

— Te pomeneşti că se crede văduvă, măi Gherasime! zise 
Haralamb, făcând haz de necazul cârmaciului. 

— Ia ţine-ţi gura! îl mustră vără-su. Tu numai la văduve te 
gândeşti, potlogarule! 


În mulţimea de pe chei se stârni fierbere şi mai mare - şi 
acum se adunaseră acolo peste cinci sute de oameni - când 
se află că Speranţa nu numai că nu pierise, dar îi şi 
înfruntase pe piraţii lui Spânu, cunoscuţi în Egee, şi-i 
aducea în frânghii, să-i dea pe mâna judecătorului. 

— Gherasime! zise Anton Lupan, văzând că pe chei se 
îmbulzea prea multă lume, că începeau să se audă strigăte 
amenințătoare. Eu nu mai plec de-aici, să nu se întâmple 
vreuna. Du-te şi vesteşte-l pe căpitanul portului, să vină cu 
poliţia. Altminteri mi-e că judecata s-ar putea face în lipsa 
judecătorilor. 

Speranţa rămase la Pireu cinci zile. Să nu mai zăbovim 
prea mult asupra escalelor, că şi aşa am întârziat călătoria. 
Să trecem peste strigătele şi huiduielile mulţimii, care 
izbucniră în clipa când piraţii, legaţi doi câte doi, cu mâinile 
la spate, fură târâţi pe chei şi porniţi pe drumul închisorii! 
Să nu aşteptăm aici ziua judecății; Anton Lupan, Adnana, 
Gherasim şi ceilalţi depuseră mărturie scrisă, în faţa 
judecătorului. Numai pe Agop nu-l mai prinse nimeni - şi 
doar mărturia lui s-ar fi cuvenit să nu lipsească, dat fiind că 
de la el se trăgeau toate încurcăturile. În acel timp însă, 
armeanul avea alte zoruri; să trecem peste ele, să nu-l mai 
însoţim în clădirea vămii, să-l lăsăm cu văicăritul lui şi cu 
nădugşelile. 

Agop se făcu nevăzut, fără să-şi ia rămas bun de la 
echipajul Speranţei. 

După-amiază, în timp ce hamalii descărcau cheresteaua... 
Să mai amintim acum că stăpânul ei, kir Nicolachi, era în 
culmea fericirii? De mult îşi pierduse el orice nădejde că va 
mai vedea vreodată marfa comandată de atâta vreme. Dar 
iată că în această lună de întârziere, când îşi blestemase 
soarta, preţul cherestelei se dublase - ceea ce însemna 
aproape 3000 de drahme câştigate fără nici o trudă. 

Să lăsăm bucuria negustorului, că nu facem decât să 
întârziem călătoria! Mai trebuie spus atâta: prinzând de 
veste cum stau socotelile, Gherasim nu pierdu prilejul să-i 


vândă cei câţiva metri de brad, baraca de la Sulina, şi asta, 
împreună cu costul transportului, pe care, în faţa hârtiei lui 
kir Leonida, kir Nicolachi îi plăti fără cârtire, făcu să se 
rotunjească punga Speranţei cu o mie de drahme, adică 
cincizeci de icosari de aur, cu muchia zimţuită. 

Să trecem şi peste această întâmplare, căci suma ar părea 
neînsemnată pe lângă bogăţiile din sipetul armeanului. 

În timp ce hamalii descărcau cheresteaua, pe chei se iviră 
două femei, una mai vârstnică, alta tânără de tot, dar cu 
obrazul brăzdat timpuriu de necazuri. Zărindu-le, Gherasim 
se făcu alb ca varul. 

— Domnule, învaţă-mă ce să le spun! şopti, apucându-l pe 
căpitan de deasupra cotului şi trăgându-l în faţă, ca femeile 
de pe chei să nu-l vadă. 

— Ce s-a întâmplat? Cine sunt femeile astea? 

— Una e nevasta lui Nicola; cea tânără e văduva lui 
Marulis. Sărmanele! Pesemne că de două luni bat cheiurile 
portului şi îşi aşteaptă bărbaţii! 

Femeile aruncară o privire pe punte, văzură că era o 
corabie sosită abia astăzi, dădură să întrebe ceva, apoi 
lăsară capul în pământ, lipsite de orice speranţă şi plecară 
mai departe. 

În ochii lui Gherasim se iviră lacrimi. 

— Du-te după ele, de ce stai? îl îndemnă căpitanul, cu 
inima tulburată. 

Înainte de a pune piciorul pe schelă, Gherasim şovăi iarăşi: 

— Cum să fac, domnule? E uşor să-i duc vestea bună 
uneia, că-i trăieşte bărbatul şi că are să vină, dar aşa 
înseamnă s-o împing mai rău în nenorocire pe cealaltă... Ah, 
viaţă câinoasă, că nu ştii cum să te porţi cu oamenii! 

Apoi, pe chipul cârmaciului, îndurerat până atunci, se lăsă 
o mare asprime. 

— Dar să ştii, domnule, când o veni Penelopa, cred că sunt 
dator să mă socotesc puţin şi cu armeanul celălalt. 

— Asta e treaba lui kir lani. Să nu ne băgăm peste el, că şi 
aşa e gata să înnebunească. 


— Şi cum, femeia asta, cu copilaşii, să moară de foame, iar 
Haig să-şi vadă de treburi fără nici o supărare? Nu că viaţa 
unui om s-ar putea preţui în bani, dar dacă Marulis a murit 
în luptă cu piraţii, nu se cuvine oare... 

— Da, aşa e! Ai grijă atunci, când vine kir lani. Va trebui să 
descărcăm şi lucrurile luate din peşteră, să le încredinţăm 
judecătorului, până s-or găsi păgubaşii. 

— Dacă aşa e legea, s-o facem şi pe asta, domnule, cu 
toate că, după mine, s-ar cuveni să le oprim noi, ca răsplată. 

— Lasă, Gherasime, să nu ne îmbogăţim din paguba altora. 

— Parcă ştii dumneata ce fel de om e păgubaşul? 

Dar haide, încă o dată, să trecem peste toate astea, căci 
mările ne aşteaptă. 

În cursul dimineţii, Anton Lupan, lăsând la o parte 
celelalte treburi, dădu o fugă în oraş să cumpere 
îmbrăcăminte cuviincioasă pentru Adnana şi daruri pentru 
nevasta şi copilaşii lui Gherasim, fiindcă a doua zi acesta 
pleca la Liopese, satul lui, aflat la vreo treizeci de kilometri, 
peste munţii Hymattios, în partea de răsărit a Pireului. 

De pe un vapor care sosise de la Liverpool debarca un 
grup de turişti, englezi şi englezoaice, cu căşti coloniale, ca 
şi când ar fi fost în Africa, şi cu ochelari de soare, verzi sau 
albaştri. Cum barca ii aduse la chei tocmai la pupa 
Speranţei, leremia avu prilejul să-i privească de aproape - 
şi pe chipul lui de păsăroi se ivi un zâmbet şoltic, ceea cei 
se întâmpla rar în viaţă. 

— Măi Gherasime, ia fă-te încoace! 

— Ce e? întrebă cârmaciul. 

— Tu vezi ochelarii ăştia? 

= Îi vad. 

— Ştii ce m-am gândit eu? Tot te-am auzit plângându-te că 
pe la voi pe-a casă creşte iarbă firavă, gălbuie şi uscată... 

— Aşa e; avem pământ pietros, sterp, d-aia-i şi lumea 
săracă. 

— Şi d-aia nu-ţi dau caprele lapte. 


— Nu-mi dau; am trei - şi toate trei fac nazuri când văd 
iarba asta. 

— Păi ştii ce, măi frate? intră în vorbă cu englezii şi 
cumpără-le ochelarii, dar din cei verzi, nu albaştri. Dacă ai 
să-i pui la ochii caprelor, să vezi tu comedie, au să creadă că 
pasc iarbă proaspătă şi o să li se pară mai gustoasă. 

Gherasim începu să râdă - râseră şi ceilalţi de pe punte, 
care îi cunoşteau necazul cu caprele - şi vorba lui leremia 
se duse prin tot portul, ba încă se duse şi mai departe, 
prefăcându-se în anecdota de care se mai face haz până şi 
astăzi. 

A doua zi dimineaţă, cârmaciul tocmi doi măgăruşi, le 
încarcă samarele şi porni spre casă. 

— Să-i urezi nevestei tale şi copiilor sănătate din partea 
noastră, deşi nu ne cunoaşte, îi spuse Anton Lupan, în clipa 
plecării. Dacă n-ar fi aşa departe, am veni şi noi să-ţi vedem 
casa. 

Cât era el de aspru şi de nepăsător cu toate, Gherasim se 
îmbujoră ca un copilandru. 

— Şi n-aţi face rău, domnule; nevastă-mea s-ar bucura 
tare mult, fiindcă e de prin părţile dumneavoastră. 

— Nu cumva o fi româncă? 

— Ba chiar - şi încă din munţii Vrancei... 

Şi după ce şovăi o clipă, tulburat până în fundul inimii, 
Gherasim ridică ochii spre Anton Lupan, îi întâlni privirea 
caldă, de frate, şi atunci simţi nevoia să-şi dezvăluiască 
gândul până la capăt: 

— Să nu te prindă mirarea dacă am să-ţi spun că nici eu 
nu sunt grec decât pe jumătate. 

— Cum adică? 

— Uite-aşa: taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, era român, ca 
tatăl dumitale, dar a fugit din ţară încă la tinereţe, fiindcă-a 
avut o daravelă cu vătaful şi decât să-nfunde ocna... 

— Ia te uită! Mă miram eu de unde vorbeşti aşa de bine 
româneşte! 


— Păi numai româneşte s-a vorbit la noi în casă, cu toate 
că mama a fost grecoaică... 

— Domnule, zise Mihu, apropiindu-se cu obrajii roşii ca 
macul, eu am simţit de mult că nenea Gherasim e de-ai 
noştri... 

Cuvintele nu-l ajutau să-şi spună gândul mai departe, dar 
era în glasul lui atâta căldură, atâta sinceritate, încât 
căpitanul îşi simţi inima tulburată. Gherasim se apropie de 
Mihu, îl cuprinse în braţe şi-i sărută obrajii cu o dragoste 
părintească. 

După plecarea cârmaciului, Anton Lupan se duse la 
judecătorie, unde se întâlni cu văduva lui Marulis, după cum 
fusese înţelegerea de cu seară. Acolo el scrise o declaraţie, 
pe care judecătorul o întări cu semnătura lui şi cu pecetea, 
precum că echipajul Speranţei dăruia femeii partea care i 
se cuvenea după lege din prada scăpată din mâinile 
piraţilor - împărţirea urmând să se facă la ivirea 
păgubaşului sau cel mult în trei luni de zile dacă păgubaşul 
n-ar da nici un semn de viaţă. 

Când se întoarse, kir Nicolachi îl aştepta pe punte. 

— Sunteţi în drum spre Marsilia, căpitane, sau am înţeles 
eu anapoda? 

Anton Lupan spusese într-adevăr, aseară, o vorbă în 
privinţa asta, echipajului, deşi nu avea încă hotărârea luată. 
Oamenii credeau că se gândeşte s-o ducă pe Adnana acasă, 
nevrând să-şi amintească niciunul că mai erau şi vapoare 
pentru o treabă ca asta. 

Dar căpitanul se frământase toată noaptea, cu harta 
Arhipelagului în faţă; încotro să pornească mai întâi, ce 
drum să aleagă şi cum să poată ei cerceta, cu un singur vas, 
toată puzderia de insule care împânzea harta? Ar fi fost - îşi 
dădea seama acum - o treabă şi nespornică şi nesănătoasă. 

Şi stând el aplecat peste hartă, îi venise alt gând peste 
noapte: să se ducă în Franţa, la Marsilia, nu pentru Adnana, 
ci fiindcă portul acesta era cel mai aproape, să urce scările 
Amiralității, să spună şi să se roage: este un marinar 


francez ascuns de pirați în insulele Arhipelagului, un om a 
cărui familie a făcut cinste marinei franceze în celelalte 
veacuri; să dea poruncă Amiralitatea unei mici escadre ca, 
în loc să-şi facă manevrele de toamnă în altă parte, mai bine 
să cutreiere Arhipelagul, scăpându-l şi pe Pierre Vaillant, 
stârpind şi piraţii. 

Dar, cu toate că se înfierbântase plănuind astfel, Anton 
Lupan se gândise şi la putinţa neizbânzii, fiindcă, ştia el, nu 
toţi amiralii au fost marinari adevăraţi în viaţă. Şi-avea de 
gând, dacă nu se urnea Amiralitatea, să ia trenul şi să se 
ducă la Saint-Malo, în nordul Franţei, unde poate mai trăia 
moş Leon şi moş Gir, şi ceilalţi, marinari şi pescari de o viaţă 
întreagă şi să le spună lor astfel: „Oameni buni, dragii mei, 
fraţilor, nepotul lui moş Leon se află de patru ani în mâinile 
piraţilor...” 

Şi unde avea să pornească deodată întreaga escadră a 
pescarilor, zeci, sute de vase, nepoţii corsarilor Franţei, să 
împânzească Mediterana şi Arhipelagul, şi unde aveau să 
răscolească ei insulele, şi unde aveau să se arunce în apă 
piraţii, scoşi din culcuşurile lor ca şobolanii! 

Deci, înainte, la Marsilia cu Speranţa! 

Fireşte, după ce se dezmeticea şi-i trecea fierbinţeala, 
Anton Lupan se gândea că ar fi de ajuns să înfăptuiască din 
planul lui măcar un sfert, dacă nu jumătate. 

În clipa când veni kir Nicolachi să-l întrebe, el avea la 
drept vorbind hotărârea luată, aşa cum credea şi echipajul. 
Totuşi, fiindcă învățase câte unele de la Gherasim, nu 
răspunse îndată. Îi părea rău că nu mai era aici cârmaciul, 
el s-ar fi priceput mai bine să poarte acum conversaţia. 
Totuşi îşi călcă pe fire şi răspunse, ridicând din umeri, cum 
ar fi făcut şeful echipajului: 

— Îmi pare rău, kir Nicolachi. dar cu Marsilia fusese numai 
aşa, o vorbă. Cred că o să ne întoarcem la Stambul, că ne 
îmbie un negustor cu ceva marfă. 

Nu era nevoie ca echipajul să ştie multe vorbe greceşti ca 
să înţeleagă ce spune căpitanul, dar oamenii se făceau că 


nu aud această scorneală; se deprinseseră şi ei cu socotelile 
Levantului. Numai Adnana, auzind de Stambul, scoase un 
strigăt înăbuşit şi rămase cu ochii mari, mirată şi 
nedumerită de hotărârea căpitanului. 

— Păcat! oftă kir Nicolachi. 

— Dar ia spune, reluă Anton Lupan, cu nepăsare, ai vreo 
treabă la Marsilia? Mi se pare că pleacă un vapor deseară. 

Să nu mai lungim vorba de pomană. Nu se ştie dacă 
Gherasim ar fi sucit treburile mai bine; fapt e că după o 
jumătate de oră de ciorovăială, căpitanul Speranţei se învoi 
să încarce trei sute de butoaie cu untdelemn de măsline, a 
două sute de litri fiecare, ca să-i ducă la Marsilia, la preţul 
de 40 de leptas kilogramul - ceea ce făcea 2400 de drahme, 
adică 120 de icosari de aur. 

În timp ce hamalii rostogoleau butoaiele pe punte, Anton 
Lupan se gândea cu mulţumire, că nici cârmaciul n-ar fi 
scos un preţ mai mare, sau poate, cel mult, ar fi rotunjit 
suma cu încă o sută de drahme. Căpitanul Speranţei se 
simţi dator, în faţa propriei sale conştiinţe, să treacă 
diferenţa în carnetul de socoteli, drept cheltuială personală, 
ca să nu se poată mustra vreodată că le-a adus celorlalţi 
vreo pagubă, fie chiar închipuită. 

Încărcatul ţinu toată ziua, toată noaptea şi ziua următoare, 
căci trei sute de butoaie nu se mânuiesc la repezeală. 
Nimeni nu se întreba, nici vameşii, nici grănicerii, ce rost 
are să duci asemenea marfă la Marsilia, unde untdelemnul 
se găseşte pe toate drumurile, toată coasta de sud a Franţei 
fiind umbrită de arborele măslinului. 

Anton Lupan avu prilejul în aceste zile să treacă pe la 
birourile Lloyd-ului, pentru asigurare; întâmplările din 
marea Egee îl sileau să grăbească această formalitate, ca 
oamenii săi să nu rămână în vânt, în cazul când ar fi trebuit 
să înfrunte o nouă primejdie, cu mai puţin noroc decât 
prima oară. 

A patra zi, echipajul îşi puse hainele de sărbătoare, 
căpitanul tocmi o trăsură şi porniră cu toţii să vadă 


străvechea Atena. Fireşte, Ismail rămase de vardie, aşa cum 
se înţeleseseră din vreme. 

Adnana se gătise în rochie albastră, cu volane, cu flori de 
trandafir la umăr şi la cingătoare, şi încălţase, nefericită, în 
locul papucilor, botine galbene. Gândul că scăpase din 
atâtea primejdii şi recunoştinţa faţă de cel ce o salvase o 
făcea să îndure supusă această îmbrăcăminte de închisoare, 
în care ea, deprinsă cu toate dezamăgirile, vedea semnul 
altor închisori viitoare. Căci încă de pe acum, când ar fi vrut 
să zburde liberă pe străzi, cu părul bătut de vânt, cu bluza 
ei cenuşie din pânză de corabie, cu picioarele goale, trebuia 
să stea în trăsura asta, cuminte şi cuviincioasă ca o 
domnişoară. 

Dar să lăsăm amărăciunile Adnanei, să nu pierdem prea 
multă vreme cu plimbarea. Drumul de la Pireu la Atena 
străbate vestita pădure de măslini care împodobeşte 
colinele dintre cele două oraşe. O pădure de măslini, la 
începutul lui septembrie, dimineaţa, curând după răsăritul 
soarelui! Nu, s-o lăsăm pentru altă dată, să dăm bici 
telegarilor! 

— Domnule, ce minunăţie! Şi toată marmura asta a fost 
cioplită numai de mâna omului! exclamă Mihu, în faţa 
cariatidelor, pe Acropole, după ce ocolise cu gura căscată 
ruinele Parthenonului. 

Anton Lupan îşi dădea seama că nu era o exclamaţie 
neghioabă, ci chipul lui de a se minuna, din toată inima, în 
faţa frumuseţii depline, altfel neputând-o face, în lipsa unor 
cuvinte mai iscusite. Se uită la ceilalţi, văzu pe feţele lor 
aceeaşi minunare simplă şi cinstită, nestăvilită de învățături 
greşite, şi se gândi că ei simțeau frumuseţea mai bine, mai 
întreagă decât turiştii înarmaţi cu cărţi, cu ghiduri şi cu 
ochii reci ca obiectivul aparatului fotografic. 

Oamenii săi nu învăţaseră nici istorie, nici artă, dar ei 
cunoşteau preţul frumuseţii de la brazii înalţi de pe 
povârnişuri, de la cerul albastru, de la florile de pe pajişti, 
de la iarba bătută de vânt pe coline. Toţi păreau fermecaţi, 


oricât de proşti i-ar fi crezut cineva înainte - numai 
plutaşul, mişcându-se falnic printre ruine, ofta, gândindu-se 
că prea era multă marmură şi nici un colţ de pădure! Un 
soldat din garda palatului, cu pantaloni albi strânşi pe pulpă 
ca nişte cioareci, cu fustanelă încreţită, cu opincuţe arcuite 
în sus la vârfuri, ca o etravă de galeră, privea plictisit în 
vale cercurile concentrice de marmură ale teatrului lui 
Dionisos, abia dezgropat de sapele arheologilor. 

— Ce frumuseţe, domnule! exclamă a nu ştiu câta oară 
Mihu, încă nedeprins să-şi înfrâneze simţămintele. 


— Da' de unde frumuseţe, fraţicule! Numai piatră goală! 
Mai frumos e la noi, la Brăila, ţe se potriveşte! răspunse 
soldatul, întorcând spre el faţa-i plictisită. 

Oamenii se cruciră... 

Dar haide, să mergem mai departe, să nu ne pierdem 
vremea cu soldatul Atenei, născut pe malurile Dunării, la 
negoţ mănos de cereale, care tânjea după Brăila, unde-şi 
avea casa, mama, tatăl, logodnica, prietenii, unde avea să se 
întoarcă, să ducă trai ferice, să îmbătrânească şi să moară, 
dar care la anii potriviţi venea să-şi facă slujba ostăşească la 
Patrida, cum cerea legiuirea grecească. 

Să mergem, să mergem, să scurtăm escalele! 

Speranţa zăbovi la Pireu şi ziua următoare, aşteptând 
întoarcerea cârmaciului. De data asta oamenii se risipiră 
prin oraş, fiecare după pofta inimii. 

Cristea Busuioc, tăcut şi singuratic cum îi era firea, se 
desprinse de ceilalţi şi, neîndrăznind să se avânte până la 
pădurile care se vedeau departe, pe coline, rămase în port, 
bătând cheiurile, uitându-se la catargele corăbiilor şi 
încercând cu muchia toporiştei cheresteaua pusă în stive la 
tot locul; sub văpaia soarelui, lemnul îşi ridica în aer 
mirosurile, mirosea a răşină bradul, a tanin stejarul, fagul a 
leşie umedă şi toate umpleau sufletul plutaşului de dorul 
amărui al codrilor lăsaţi în urmă. 

Haralamb cu Ieremia, avându-l între ei pe Mihu, căscară 
gura pe străzile Pireului până la vremea prânzului. Musul 
se uita chiorâş la lustragiii care se repezeau să le 
văcsuiască cizmele şi din când în când îşi pipăia carâmbii, 
pe dedesubtul pantalonilor. Întâlneau în calea lor grecoaice 
sumedenie, frumoase unele să-ţi oprească bătăile inimii - şi 
toate aruncau ocheade după cei trei marinari din echipajul 
Speranţei. 

„A naibii puşlama 
văru-su. 

Se vedea în geamurile prăvăliilor, ciolănos şi deşirat, adus 
de umeri, cu flinta lui la subsuoară, şi nu-i era greu să-şi 


LIA 


se gândea Ieremia, uitându-se pieziş la 


dea seama că dintre toate ocheadele grecoaicelor, pentru el 
nu era niciuna. 

După ce prânziră tustrei într-o ospătărie, că Anton Lupan 
le dăduse destui bani de cheltuială, Ieremia nu mai simţi 
nici un îndemn să-şi poarte sluţenia pe străzile Pireului. 

— Apăi eu, măi vere, mă întorc în port, să-i ţiu tovărăşie lui 
Ismail şi să-mi mai frec puşca asta, barem să am grijă de ea, 
dacă maică-mea n-a avut grijă de mine. Mergi şi tu, Mihule? 

— Eu m-aş mai plimba, nene leremie. 

— Atunci plimbă-te singur! îl repezi Haralamb, de obicei 
bun la inimă. 

Ce folos avea de la ocheadele grecoaicelor, dacă nu putea 
să intre în vorbă cu niciuna, atâta vreme cât copilul ăsta se 
ţinea după el ca scaiul de coada câinelui? 

Rămas singur, Mihu porni pe străzi, mândru să se plimbe 
de capul lui prin ţară străină, fără să-i pese de cineva, ca 
unul care avea carte de marinar în haină, mai tare decât 
paşaportul folosit în călătorie de oamenii ceilalţi, 
nemarinari de meserie. 

Aşa căscă el gura pe străzi, preţ de vreo oră, ferindu-se de 
lustragii şi gândindu-se cu ciudă la Negrilă, care rămăsese 
cu Adnana şi cu căpitanul. Oraşul era întins, scund, cenuşiu 
şi îndestul de murdar la vremea aceea; numai la marginea 
lui dinspre Atena, Mihu nimeri într-un parc cu copaci 
ciudaţi, unde aerul era proaspăt şi înmiresmat. Bâzâiau 
gâze pe sus, ciripeau păsări în platanii înalţi, foşneau 
frunzele palmierului, iar dintr-o livadă aflată mai sus, pe 
colină, cobora miros de portocal. 

Mihu se mai plimbă o vreme pe potecile care şerpuiau 
printre desişuri de mirt alb, până ce, simțindu-se ostenit, se 
întinse pe iarbă, la umbra unui castan. Mişuna felurită lume 
prin parc, erau şi vânzători de alune, şi limonagii şi salepgii, 
dar nu se vedea nici un lustragiu şi din partea asta musul 
Speranţei se simţea împăcat. 

Linişte, şi pace, şi băzâit de gâze, şi ciripit în copaci, şi 
miros de portocali, toate îl trăgeau la somn, mai ales că 


prânzise îmbelşugat. Numai o supărare avea în acest ceas: 
băgase de seamă că blestematele de cizme îl strângeau din 
ce în ce mai rău când stătea întins; altminteri, în picioare, 
se mai făcea şi el că nu le simţea. Dar poţi oare să guşti 
tihna unei asemenea clipe, dacă te strâng cizmele, poţi să te 
mai bucuri de zumzetul adormitor al văzduhului plin cu 
miros dulce de portocal? 

Haide, Mihule, scoate-ţi uşurel cizmele, şterge-le de praf, 
aşează-le carâmb peste carâmb, puneţi-le sub cap şi acum 
bucură-te pe deplin de liniştea locului, că destul te-ai 
zbuciumat în goana aceea după pirați, trage până în fundul 
pieptului mireasma mirtului alb, desfată-te de ciripitul 
păsărelelor, de foşnetul palmierului - ce copac ciudat! 

În acest timp, Ismail stătea de vardie pe puntea Speranţei, 
aşezat pe o bintă, la pupa, să fie aproape de schelă şi, cu o 
bucată de mucava pe genunchi, cu vopselele şi penelurile 
alături, picta portul Pireului. 

Venise şi leremia, de o vreme, tare căâtrănit, fără să spună 
pricina şi se băgase în cabină, de unde nu mai scosese 
nasul, părând în mare supărare cu toată lumea. 

— Kali-mera! se auzi, la un timp, un glas din marginea 
cheiului. 

Un pescar amărât venise cu undiţele şi se aşezase la pupa 
Speranţei, nădăjduind să prindă vreun peşte din cei care 
ciuguleau ierburile de pe carenă. 

Cufundat în pictură, Ismail nu-i răspunse, ceea ce nu-l 
împiedică pe pescar să intre în vorbă, după obiceiul din 
porturi, arătându-şi o anumită nedumerire: 

— Dar unde aţi fost de v-aţi întors aşa de repede? Sau aţi 
făcut numai o plimbare? 

De data asta Ismail ridică ochii din pictură şi se uită la el, 
să-l vadă cum arată la chip dacă spune vorbe aiurea. 

— Plimbare?! mormăi el, în limba pescarului. Ce tot spui 
dumneata, omule? Noi venim din Africa. 

— Din Africa?! Ia fugi încolo! Cum să te duci în Africa şi să 
te întorci în câteva zile? Că doar săptămâna trecută v-am 


văzut la chei, colea! 

— Pe noi? 

— Dar pe cine? Chiar că m-am mirat de ce-aţi stat aşa de 
puţină vreme. Abia aţi aruncat ancora, şi îndată aţi plecat 
iarăşi. Nu cred să fi zăbovit mai mult de o oră. 

Bucătarul Speranţei lăsă mucavaua deoparte şi se uită mai 
stăruitor la omul din marginea cheiului; aşa cum stătea el 
acolo, cu ochii limpezi şi cu faţa senină, n-ai fi zis că are 
mintea scrântită. 

— M-ai văzut dumneata pe mine acum o săptămână? 
întrebă Ismail, apăsând asupra cuvintelor, cum faci când 
vorbeşti copilului sau nebunului. 

— N-aş putea spune, că nu ţiu minte cum arătau toţi de pe 
punte, dar corabia asta a fost, ce mai încoace-încolo! Uite, 
la fel pupa, la fel parapetul, tambuchiurile, la fel catargele - 
ce naiba, am văzut bine că doar ochii n-au albeaţă niciunul! 

— Corabia asta? stărui bucătarul, simțind că începe el să 
aibă nu ştiu ce ferbinţeală şi îndoială în creier. 

— Asta, păi care?! 

— Speranţa? 

Pescarul se uită la literele de bronz, de la pupa, cele ce lui 
Ismail îi mai stăteau şi astăzi pe inimă. 

— Parcă Speranţa! răspunse, numai cu o umbră de 
îndoială. Eu nu mă uit atâta la nume; cunosc corăbiile cum 
cunosc şi oamenii, chiar dacă nu ştiu cum îi cheamă. 

— la du-te de-aici! izbucni Ismail, simțind că înnebuneşte 
el, în locul pescarului. 

Şi se aplecă din nou asupra picturi, bombănind câte ceva 
din când în când, de data asta pe limba lui, neînţeleasă celui 
ce-i zăpăcise mintea şi creierul. 

Acela nu se duse, fireşte, că era slobod cheiul pentru 
oricine, dar nici nu mai spuse alte cuvinte, mulţumindu-se 
să cerceteze curios goeleta din faţă şi să ridice într-una din 
umeri, ca omul rămas fără lămurire. 

Dacă Anton Lupan ar fi fost atunci de faţă, poate ar fi 
primit altfel vorbele pescarului, poate l-ar fi iscodit să afle 


mai multe, căci doar nu se trece cu nepăsare pe lângă o 
asemenea ciudăţenie. 

Dar la ceasul acela, căpitanul Speranţei se afla tocmai în 
partea Atenei. Astăzi, să vezi, rămăsese el singur, numai cu 
Adnana, printr-o orânduire a faptelor la care voinţa lui nu 
avusese nici un amestec, oricât ar părea de nefirească 
asemenea sfială din partea unui bărbat şi căpitan de vas, ba 
încă a unuia care nu se temuse de cei mai fioroşi pirați. 
Oamenii plecaseră, şi ei rămăseseră faţă în faţă, ca doi 
logodnici pe care părinţii au grijă să-i lase singuri, 
gungurind, în vreun salonaş. 

Trăsura din ajun îi duse iarăşi la Atena, unde rătăciră toată 
ziua pe străzi, cu Negrilă după ei, de la templul lui Jupiter, 
în câmpia de la marginea răsăriteană a oraşului, până pe 
colinele de la apus, în faţa Thezeionului, străbătură una 
câte una sălile şi galeriile muzeului - uitară ora prânzului şi 
iarăşi urcară pe Acropole. Acesta e cel mai bun mijloc de-a 
face să treacă timpul într-un oraş străin (din fericire plin de 
monumente vechi), atunci când te temi să rămâi faţă în faţă 
cu însoţitoarea ta, căreia nu ştii ce se cuvine să-i spui. 

La umbra din templul Victoriei Aptere7, Anton Lupan băgă 
de seamă că botinele Adnanei se făcuseră albe; nu era praf 
de rând, ci pulbere de marmură, marmura pe care o 
cioplise Phidias - şi o botină nouă, cumpărată la Pireu ieri, 
părea un sacrilegiu în aceste locuri. 

Adnana îi observă privirea şi se aplecă, încercând să-şi 
ascundă piciorul cu poalele rochiei albastre. În această 
mişcare, faldurile rochiei împrumutară pentru o clipă 
simplitatea şi graţia peplumului antic, ca pe bucata de 
marmură rezemată de perete, alături, înfăţişând o Victorie 
care îşi dezlega sandala. 

— Dacă n-aş şti de la dumneata că e necuviincios, m-aş 
descălţa şi aş merge în picioarele goale, spuse fata, 
stânjenită mai mult ca oricând în veşmintele ei de 
domnişoară. 


— Ai dreptate! încuviinţă Anton Lupan, recunoscându-şi 
greşeala. Aici ar îi trebuit să vii în peplum şi în sandale. 

Apoi începu să râdă: 

— Haide, să nu vorbim de pomană; lumea nu poate fi 
prefăcută în muzee. Cine ştie dacă Victoria asta care îşi 
dezleagă sandalele, nu ar fi dorit să aibă o pereche de 
botine din zilele noastre! Dar ia spune-mi, ce ai să faci la 
Marsilia? 

Adnana ridică din umeri: 

— Probabil că am să port rochii lungi - şi am să sufăr că nu 
s-a găsit nici un căpitan să mă ia pe o corabie... 

Anton Lupan o privi în ochi, cu o tresărire întârziată, însă 
înainte ca privirile să li se împletească, ea îşi feri faţa şi 
porni mai departe, chinuindu-se cu botinele prin praful de 
marmură. 

Când ajunseră în port, seara, Gherasim se întorsese de 
vreo două ceasuri, la timp ca să-l întâmpine pe kir lani, care 
sosise cu Penelopa şi tocmai arunca schela. Bineînţeles, 
echipajul nu aşteptă lunga lămurire din partea cârmaciului, 
ca să dijmuiască după cuviinţă bunurile lui Haig, spre a-i 
aduce măcar atâta alinare văduvei lui Marulis, să aibă biata 
femeie cu ce-şi ţine traiul şi cu ce-şi creşte copilaşii. 

În lipsa căpitanului, Gherasim avu grijă să se ducă şi la 
judecătorie, vestind portăreii, ca nu cumva kir lani să se 
creadă stăpânul avuţiilor pe care echipajul Speranţei le 
ridicase de pe insula Skantsura, unul din sălaşurile piraţilor. 

Se întorsese până seara şi plutaşul, şi musul, pe care 
Anton Lupan îl găsi amărât în marginea cheiului. 

— Unde-ţi sunt cizmele? întrebă căpitanul, cu asprime, 
văzându-l în picioarele goale. 

Doar n-avea să-l încalţe din nou la fiecare escală! Asta nu 
putea fi o socoteală nici pentru cel mai înţelegător căpitan 
din lume. 

— Sunt în cabină, domnule! N-am mai putut să le încalţ, 
fiindcă mi s-au umflat picioarele. 

— Atunci de ce ai mutra asta amărâtă? 


— Nenea Haralamb nu s-a întors încă şi uite că s-a făcut 
seară. Mi-e să nu fi păţit ceva cu grecii ăştia... 

Într-adevăr, lipsa lui Haralamb, pe care de la prânz nu-l 
mai văzuse nimeni, stârnea multe temeri în mintea 
fiecăruia; n-ar fi fost de mirare să zacă pe vreun maidan, cu 
capul spart sau cu un cuţit între umeri. 

— Gherasime, spuse căpitanul, înţeleg că eşti obosit de 
drum, dar tu cunoşti bine portul şi partea asta a oraşului. 
Ce-ar fi să te duci să-l cauţi? Să nu fi făcut vreuna 
boacănă... 

Nu-şi sfârşi bine vorbele - şi Haralamb se ivi pe chei, 
strecurându-se printre lăzi şi baloturi, urmat de o femeie 
durdulie - dar altminteri sprintenă şi iute în mişcări ca o 
leoaică tânără. 

— Hait! Iar ni se măreşte echipajul! zise Ieremia, uitându- 
se nu fără pizmă la vără-su, care păşea pe punte, fudul şi 
totdeodată sfios, ca un mire. 

— Ce-i, Haralamb, cu tine? îl întrebă Anton Lupan, ieşindu- 
i înainte. 

Femeia rămăsese pe chei şi îşi legăna şoldurile, cu lenevia 
valurilor la ţărmul mării, într-o zi de acalmie. 

— Domnule, mi-e că-ţi fac o mare supărare, începu 
Haralamb, neîndrăznind să ridice ochii mai sus de copastie. 
Să nu mă ocărăşti pentru cele ce ţi-oi spune; eu rămân aici 
şi mă însor, că am găsit o femeie după pofta inimii. 

— Ce-ai căpiat? strigă leremia, apropiindu-se de el cu 
furie. 

— N-am căpiat, dar ştii că vreau să intru şi eu în rândul 
lumii. 

Ceilalţi rămăseseră năuci pe punte. 

— Bine, măi Haralamb, zise căpitanul mustrându-l, măcar 
să ne fi spus din vreme! Aşa, dacă mâine dimineaţă plecăm, 
de unde să găsim alt om, acum la căderea serii? 

— Păi mai din vreme n-am ştiut nici eu, domnule. Treaba 
asta e pusă la cale abia mai adineauri. 


— Trăsni-te-ar să te trăsnească! îl blestemă Ieremia, 
stăpânindu-se cu greu să nu-lia la bătaie. Şi unde ai găsit-o, 
măi nerodule? 

— E o femeie cumsecade, să nu spui râu de ea, vere 
leremie! 

— Care cumsecade mă, dacă te ia pe tine? 

— Păi ce să facă, biata femeie? I-a murit bărbatul de vreo 
şase luni de zile şi de atunci se trudeşte singură cu prăvălia. 

— Ce prăvălie? 

— Păi are colea, peste chei, cafenea şi ceainărie. 

— Aha! Şi tu vrei să te bagi rândaş la dânsa, să dai muştele 
afară şi să speli duşumelile? 

— Ba nu; a zis că eu o să fiu stăpânul. 

— Şi cum naiba v-aţi înţeles la vorbă, că tu nu ştii o boabă 
greceşte? 

— Parcă mare nevoie ai de vorbe! Te mai înţelegi prin 
semne. 

Anton Lupan ridică din umeri. 

— De, Haralamb, eu ce pot spune? Fă cum te îndeamnă 
inima... Hai, vino jos, să descurcăm socotelile şi să-ţi dau 
partea care ţi se cuvine. 

— De asta nu-i mare nevoie, domnule; zice ea că are 
parale destule. Dă-mi numai aşa, vreo sută de drahme, să 
nu mă duc cu buzunarele goale. Restul i l-oi da dumneata 
lui văru leremia, poate să-l ducă bătrânilor, la înapoiere. 

— Şi cum, mă, te însori în toată regula, cu popă, cu 
cununie? întrebă Ieremia, crucindu-se. 

— Mă însor; ce, e ruşine? 

Adnana ieşi pe punte, cu bluza ei de pânză de corabie, cu 
şalvarii strânşi pe gleznă şi cu papucii arăbeşti în picioare, 
lăsând să i se vadă călcâiele cu pielea trandafirie. Îndată 
Negrilă îi ieşi în faţă şi începură să zburde împreună, fără 
să bănuiască impasul în care se afla echipajul Speranţei. 

În timp ce Haralamb îşi aduna boarfele în cabină, iar 
Anton Lupan se sfătuia cu Gherasim cum să iasă din 


încurcătură, hop, se ivi şi Ismail, cu covorul lui de Brussa, 
căruia îi cunoaştem toate peripeţiile. 

— Domnule, zise bucătarul, cruceam la Nicola, dam 
covorul. 

— Bine, Ismaile, du-te, numai ai grijă să nu rămâi şi tu pe- 
acolo, că şi-aşa ne-am împuţinat la număr. 

— Nu rămâneam; dam numai covor duceam Stambul, 
Laleli. 

— Hai, du-te! Când pleacă kir lani? 

— Ailaltă săptămână... 

Văzând că bucătarul nu se duce, ci stă şovăitor, cu ochii 
aplecaţi sfios în punte, Anton Lupan îl privi cu nedumerire: 

— Ce mai vrei, Ismaile? 

— Puteam dam zece lire? 

— Vezi, bine că mi-ai adus aminte, răspunse căpitanul. 
Sigur că am să-ţi dau, şi chiar mai mult decât zece lire, 
fiindcă o să întârziem îndelungată vreme pe drumuri. 

— Dam şi Ghiulsum? 

— Da, şi pentru Ghiulsum, şi pentru Valide - să fie 
mulţumite. 

— Mufide nu dam? 

— Cum să nu; uitasem de dânsa; de, dacă-s aşa multe! 

— Fir-aţi ai naibii cu nevestele voastre! înjură Ieremia, 
scos din fire, după ce bucătarul plecă într-o parte, cu 
covorul la spinare, iar Haralamb în alta, însoţit de grecoaica 
durdulie, care de data asta îşi mişca şoldurile, cu mai multă 
râvnă decât la venire. 

— Lasă, leremie! îl linişti Anton Lupan, cu înţelepciune. 
Slăbiciuni omeneşti se găsesc cu duiumul; să nu judecăm pe 
nimeni! 

— Ba eu unul, domnule, zic că nevasta şi marinăria se 
potrivesc ca aripile heruvimilor cu coarnele lui Sarsailă! 

În clipa aceea Adnana, fugărită de Negrilă, se năpusti 
râzând printre dânşii, se opri în parapet, mlădie ca un fir de 
trestie, şi răsucindu-se cu iuţeala veveriţei rămase 
nemişcată, cu coatele în balustradă, cu sânii aburind sub 


bluză, privindu-şi şoltic urmăritorul, gata să se ia cu ella 
trântă. Dar simțind privirea căpitanului asupră-i, râsul îi 
pieri pe buze, obrazul înfierbântat i se făcu palid, iar genele 
începură să-i clipească repede, cu un fel de spaimă, ca şi 
când ar fi săvârşit cine ştie ce mare drăcie. Negrilă mai 
aşteptă o clipă, apoi văzând-o atât de schimbată, se aşeză 
cuminte la picioarele ei, nu înainte de a-i arunca o privire 
mustrătoare căpitanului care le stricase joaca. 

— Domnule! zise leremia în şoaptă, uitându-se ca prostul, 
când la Anton Lupan, când la Adnana. Nădăjduiesc să nu te 
fi supărat prea tare cu vorba mea neghioabă! 

Şi plecă repede spre prova, speriat de noua primejdie care 
ameninţa, mai rău decât piraţii, viaţa paşnică la bord şi 
drumul Speranţei în lume. 

A doua zi dimineaţă, în timp ce Ismail, la îndemnul 
căpitanului, umbla prin prăvăliile din preajma portului ca 
să-i cumpere lui Mihu cizme mai chibzuit alese, pe măsura 
piciorului, Gherasim bătea zadarnic cheiurile, în căutarea 
unui marinar slobod, care să meargă măcar până la 
Marsilia. Era vremea marei navigaţii, în port vapoarele şi 
corăbiile veneau cu nemiluita - iar nostromii căutau cu 
limba scoasă oameni ca să-şi întregească echipajele. 

Se făcuse ora nouă şi căpitanul remorcherului tocmit de 
cu seară ca să-i scoată în afara portului, începea să-şi 
piardă răbdarea. 

Pe la nouă şi jumătate, când echipajul Speranţei se 
frământa pe punte, aşteptând întoarcerea nostromului 
plecat să dea încă o raită prin cârciumi şi prin cafenele, în 
capul cheiului se ivi Haralamb, cu o înfăţişare sub care la 
început nu-l recunoscu nimeni. Oamenii văzură un tânăr 
spilcuit, plimbându-se agale, ca unul fără nici o treabă, cu 
pantaloni negri peste cizmuliţe galbene, cu giubea albastră, 
cu tichie verde şi cu ciubuc de chihlimbar, lung de doi coţi, 
ca al negustorilor. 

Tânărul merse astfel, ferindu-se cu ifos de lăzile, baloturile 
şi butoaiele murdare, până ce ajunse la pupa Speranţei, 


unde se aşeză tacticos, picior peste picior, pe o bintă din 
marginea cheiului, nu înainte de a-şi aşterne dedesubt 
batista liliachie, purtându-se cu mare grijă faţă de 
îmbrăcămintea lui nouă şi strălucitoare. După aceea îşi 
potrivi tichia din creştet şi începu să tragă din ciubuc, 
slobozind fudul fumul în aer. 

— Păi... păi ă-asta-i nenea Haralamb! zise Mihu, 
bâlbâindu-se de mirare. 

Oamenii se îngrămădiră buluc în capul schelei; Negrilă o 
lăsă pe Adnana şi, apropiindu-se de dânşii, rămase încurcat, 
cu ochii la cel de pe mal, neştiind dacă să se gudure sau să-l 
mârâie. 

— Pthiu! dar-ar boala-n tine! Tu erai, măi vere? strigă 
Ieremia, gata să-l lase picioarele. 

Tânărul îşi scutură ciubucul, apoi răspunse cu multă 
îngâmfare: 

— Eu sunt! Ce, te prinde mirarea? 

— Ia te uită la el! S-a înţolit la iuţeală. Ce mă, ai şi făcut 
nunta, sau ţi-a dat cafegioaica arvună? 

Haralamb nu mai găsi nimerit să răspundă la această 
întrebare grosolană. Văzându-l pe Anton Lupan, care se 
întorcea dinspre prova, unde se ciorovăise iarăşi cu 
căpitanul remorcherului, îşi duse mâna la piept şi se înclină, 
fără să se scoale, salutându-l cu demnitatea palicarului. 

— Domnule, zise alegându-şi vorbele, când vă întoarceţi la 
Pireu, vă rugăm să treceţi pe la cafeneaua noastră. O să ne 
facă mare onoare. 

— Îţi mulţumim, kir Haralamb! răspunse Anton Lupan, 
abia stăpânindu-şi râsul. Vom veni cu cea mai mare plăcere; 
onoarea va fi a noastră, nu a dumitale! 

Mulţumit de acest răspuns, Haralamb trase din ciubuc, îşi 
scutură cu degetul o scamă de pe poalele giubelei şi se 
aşeză mai îndesat pe bintă, după care îşi continuă 
convorbirea cu echipajul Speranţei, având grijă să nu se 
mai lase tutuit de nimeni. 


Peste vreo jumătate de ceas sosi şi Gherasim, nădugşit şi 
înjurând în neştire, ca unul care bătuse de pomană 
drumurile. 

— Ce facem, domnule, plecăm aşa sau mai aşteptăm vreo 
zi, două? întrebă păşind pe punte, fără să se uite la 
musafirul care plesnea de ifos în marginea cheiului. 

— Cred că putem pleca, răspunse căpitanul. La drept 
vorbind, nici nu ştiu de ce-am mai zăbovit până acuma. N-o 
să ne mărim prea mult truda, dacă o să luăm în seama 
noastră şi treburile lui Haralamb. Şi-apoi, să nu uităm că... 

Aici Anton Lupan tăcu şi-şi aruncă ochii spre Adnana; ea 
nu le înţelegea vorba, dar această privire fu lămuritoare. 

— Eu? întrebă, apropiindu-se fuga şi arătând cu degetul la 
piept, cum făcuse prima oară, când Anton Lupan o găsise 
prizonieră pe corabia lui kir lani. Pot să fac orice: să ridic 
pânzele, să spăl puntea, să stau la cârmă... 

— Bine! hotări căpitanul. De aici până la Marsilia faci 
parte din echipajul Speranţei. Haide, băieţi, fiţi gata de 
plecare! 

Oamenii se risipiră pe punte, fiecare acolo unde avea 
datoria. Haralamb rămase singur, cu gura coclită de la 
ciubucul din care trăgea prima oară. Îşi privi giubeaua, îşi 
privi cizmele şi-l prinse mirarea. Remorcherul fluieră scurt, 
vădind nerăbdarea căpitanului. Lanţul ancorei începu să 
zornăie; cine învârtea cabestanul? Ia te uită: Haralamb 
crezuse că treaba asta o să-l privească totdeauna numai pe 
el şi pe vără-su leremia. În vârful bompresului, Adnana 
desfăcea legăturile focului; cum naiba nu cădea în apă, că 
stătea pe bompres ca pe scaun? 

— Hei, Gherasime! strigă Anton Lupan, care urmărea 
trasul ancorei. Nu ridici schela? Ori vrei s-o laşi la Pireu, 
amintire? 

Gherasim se îndreptă spre pupa şi dădu cu ochii de 
Haralamb, fudul. 

— Ce faci aici, mă, cafegiule? zise, fără să ameţească la 
vederea giubelei strălucitoare. 


— Ia, te rog, kir Gherasim, vorbeşte cum se cuvine, că n- 
am cafegit împreună! 

Nostromul căscă gura - şi abia acum îl apucă a ameţeala. 

— Domnule, ăsta nu-i Haralamb, ori am eu orbul găinilor? 

— E kir Haralamb, Gherasime, ţine seama! Şi haide, ridică 
o dată schela, că doar n-o să stăm aici pân' şi-o fuma 
dumnealui ciubucul! 

Ancora se ivi greoaie, plină de nămolul adâncurilor, 
arătând ochiului obişnuit să desprindă din puţin marile 
tâlcuri, ceva din fundul tainic al mării. Remorcherul fluieră 
a doua oară - şi începu să frământe apa cu zbaturile... 

Trebuie să cunoşti forfota asta de pe puntea unei corăbii, 
în clipa plecării, freamătul oamenilor, freamătul lemnului şi- 
al fierului, al pânzelor şi-al parâmelor, să simţi cum etrava, 
care a dormit nepăsătoare în apele moarte ale portului, 
începe să vibreze, presimţind valul, să auzi trosnetul surd al 
catargelor, zbârnâitul sarturilor, piuitul scripeţilor, trebuie 
să-ţi fi intrat în sânge balsamul dulce şi amar al 
depărtărilor, ca să înţelegi cele ce urmară, fiindcă 
întâmplarea de acum nu va avea nici o legătură cu o 
întâmplare asemănătoare, petrecută nu de multă vreme, 
când însă fuseseră în joc cu totul şi cu totul alte îndemnuri. 

Gherasim sări pe chei, desfăcu ultima legătură cu uscatul, 
apoi, întorcându-se la bord, puse mâna pe schelă. 
Remorcherul mai fluieră încă o dată, cablul remorcii se 
întinse, iar Speranţa se urni greoaie, ca un pom smuls din 
rădăcină. 

Mai mult decât atâta, Haralamb nu putu să-ndure. Numai 
o dată îşi întoarse capul, privind peste cheiul înţesat de 
mărfuri, numai o clipă mai păru că şovâie - apoi aruncă 
ciubucul, îşi lepădă giubeaua şi sări pe schelă. 

— Stai că-ţi ajut eu, măi Gherasime! 

Rămâneau în urmă catarge, coşuri de vapoare, cheiuri, 
magazii, cârciumi, cafenele... începea să se simtă vântul şi 
freamătul mării... 

Ismail ieşi pe punte, cu un filigean în mână: 


— Cafeaua poftim, kir Haralamb! 

Şi, cu toate grijile pe care le ducea căpitanul în minte, cu 
tot zbuciumul care-i frământa inima, parcă niciodată etrava 
Speranţei nu tăiase valuri mai albastre ca în dimineaţa 
aceea! 

CAPITOLUL XV. 

Din cartea prieteniei. 

În ziua de 5 septembrie, la răsăritul soarelui, Speranţa, 
care navigase de la Pireu cu vânt tare din pupa, înrudit cu 
cel ce le întârziase aşa de mult trecerea peste Mediterană, 
dubla, cum spun marinarii, Capul Males, colţul de sud-est al 
Peloponezului, iar seara se afla în dreptul Capului Matapan, 
ca să se îndrepte spre strâmtoarea Messinei, între coasta 
Calabriei şi Sicilia. 

Era luna când vine toamna în părţile de unde pornea 
echipajul, dar aici, asupra mării, veghea un cer feciorelnic 
şi-o briză pură ca în zilele primăverii. 

O hulă veche, pe cale de a se potoli, ridica pieziş în calea 
Speranţei valuri domoale ca nişte coline lungi, dar înalte cât 
catargele. În clipa când corabia se adâncea în văi, velele 
începeau să fluture, slăbite de vânt, apoi pe creste se 
umflau iarăşi - într-un ritm larg, neostenit, ca bătaia 
aripilor unui albatros uriaş - şi zborul acesta ciudat, peste 
colinele verzi înşiruite la nesfârşit, ţinu mai multe zile şi 
nopţi, în şir. 

Vapoarele pe care le întâlneau se adânceau între valuri 
până la mărul catargelor - şi clipe întregi credeai că au 
pierit; îndată însă se iveau greoaie pe creste şi treceau pe 
alături, chinuite, cu maşinile gâfâind. 

Viaţa la bordul Speranţei îşi urma cursul din ultima vreme, 
schimbat de venirea Adnanei - îl ştiţi; Levantul rămânea în 
urmă, cu frământările lui - şi în faţă părea că se deschide 
poarta altei lumi. 

Dar, dacă rămânea în urmă frământarea Levantului, nu 
înseamnă că echipajul era liniştit; ştiau toţi încotro se duc, 
să ridice flota Franţei şi, aşezându-se în fruntea ei, cum se 


gândeau cei cu inimile fierbinţi, să vină înapoi, să cutreiere 
Arhipelagul şi Mediterana de răsărit, în căutarea acelui 
franţuz fără de care căpitanul lor nu mai înţelegea să plece 
la drum. 

Căpitanul lor, în acest timp, stătea în cabină şi scria un 
memoriu amănunţit, pe care să-l ducă Amiralității - şi după 
ce-l scria, îl lua de la început, socotind că nu îl făcuse destul 
de convingător şi de bun... Apoi, în alte ceasuri din zi, 
întocmea cuvântări înaripate în gând, ca să le rostească în 
faţa marinarilor şi pescarilor de la Saint-Malo, spre a-i porni 
pe toţi înspre răsărit. 

Ar fi fost frumoasă viaţa în aceste zile, dacă nu s-ar fi 
frământat căpitanul atât şi oamenii din echipaj n-ar fi 
împărtăşit, fiecare în felul său, frământarea lui. Şi pentru 
Adnana ar fi fost frumoasă viaţa acum, când se întorcea la 
casa ei, după o robie de opt ani, dacă ar fi ştiut cum îi va fi 
viitorul şi dacă acest ciudat căpitan de corabie i-ar fi spus 
măcar două cuvinte pe zi. 

Spunea mii de cuvinte căpitanul pe când ea gândea astfel 
- şi Adnana n-avea cum să ştie că, dacă s-ar fi putut, el le-ar 
fi schimbat pe toate şi le-ar fi adresat ei... 

Fiindcă, de când venise fata asta pe bord... Dar nu! Să-l 
căutăm pe Pierre Vaillant mai întâi - fără asta Anton Lupan 
n-ar mai fi putut să simtă gingăşia nici unei inimi de pe 
pământ... 

Ar fi fost frumoasă viaţa pe bord - şi poate, totuşi, nu era 
urâtă nici azi, cu toate feluritele ei frământări. Soarele 
răsărea din pupa în fiecare zi, lungind umbrele catargelor 
peste bompres, peste valuri, peste orizont, până la infinit. 
Apoi umbrele se scurtau, lăsau bompresul la locul lui, 
veneau pe punte şovăind, până la amiază, când piereau, şi 
atunci, câtăva vreme părea că goeleta navighează în vid. 
Curând însă, umbrele se înfiripau iar şi puntea căpăta iarăşi 
contur. La apus, când soarele atingea apa, ridicând aburi 
verzui, din partea cealaltă răsărea luna, palidă şi rătăcită, 
ca un somnambul. Atunci cerul roşu se albăstrea, treptat, 


până ce căpăta culoarea apelor adânci; marea se prefăcea 
într-o draperie de catifea, cu falduri negre pe fundul 
valurilor, iar la creste cu fire de argint. 

Nopți cu lună şi numai apă şi cer în jur! Despre asta să vă 
spună corăbierii, nu ceilalţi navigatori, căci pe aceştia 
huruitul maşinilor îi împiedică să audă suflul mării, iar 
fumul de cărbuni le ascunde oceanul albastru de sus, cu 
miriadele lui de corăbii azurii care navighează în căutarea 
marelui nesfârşit. 

Să vă spună corăbierii! O pătură pe punte şi un maldăr de 
parâme sub căpătâi! Dar colea jos este etrava ca obada 
unei roţi gigantice, înghițind într-o rostogolire şi creasta, şi 
fundul văii, şi ridicând în jerbe spumegânde colbul de argint 
al mării, în vreme ce bompresul se leagănă şovăitor în 
întuneric, ca antena unei dihănii blânde care îşi caută 
cuminte drumul, ţinând locul omului de veghe picat în 
vrăjile sirenelor. 

Să vă spună corăbierii, cum deapănă catargele fire aurii 
din stele şi le urzesc pe velele învechite, prefăcându-le în 
țesături feerice... Să vă spună despre piuitul scripeţilor, ca 
ţipătul întrebător al unor pescăruşi de noapte care însoțesc 
corabia bătând molcom din aripi albăstrite. Să vă spună... 

Şi peste toate acestea, care n-au contur întreg, nici sunet 
împlinit, ca imaginile tulburi ale visului, pluteşte tot atât de 
tulbure mirosul de corabie, neasemuit, lemn umed, sare, 
cânepă, catran - distilate laolaltă în acelaşi alambic. 

În a şasea noapte, în bordul drept al Speranţei se ridică, 
argintat de lumina lunii, Capul Spartiovento, iar în zori 
bompresul arătă coasta Siciliei. Corabia luă drumul către 
miazănoapte, strângând vântul în tribord şi înaintând 
anevoie prin apele strâmtorii. La amiază ancoră în golful 
din faţa portului Messina, şi Ismail însoţit de Mihu şi de 
leremia se duseră la țărm, după legume şi apă de băut. 

— Cutremur! strigă musul, în clipa când păşi pe chei, după 
şase zile de navigaţie cu hulă, care te leagă cu toate din 
jurul tău în acelaşi bâţâit. 


E drept că şi cizmele noi, luate de la Pireu în ultima clipă, 
în locul celor de la Stambul, care-i strângeau rău piciorul, 
se arătau cu mult prea mari decât măsura cea bună - aşa că 
nu călca tocmai sigur cu ele bietul mus. 

— Aoleu! strigă şi Ieremia, simțind că pământul alunecă 
bezmetic, târând după el şi cerul. 

Ismail începu să râdă: 

— Nu estem cutremur, bre; asta ameţeală facem hula! îi 
lămuri cu ifosul marinarului bătrân, care a cutreierat mările 
de mic. 

Dar nu apucă să pună pasul mai departe, când deodată 
simţi cum i se taie picioarele - şi se întinse moale la pământ, 
lăsând găleata să-i scape din mână şi să se ducă 
zdrăngănind... 

Speranţa nu zăbovi aici mai mult de două ore. Barca se 
întoarse încărcată cu pătlăgele roşii, cartofi, pepeni, 
portocale, lămâi şi banane dulci... 

Nimic deosebit până acum! Dar iată ce se întâmplă în zorii 
zilei care veni: la capătul strâmtorii, în pânze se năpusti, 
când nimeni n-ar fi bănuit, una din acele răbufniri de vânt, 
prăvălită din vârful munţilor Nebrodici, care coate să culce 
o corabie pe valuri şi chiar s-o ducă la fund. 

Speranţa nu se duse la fund, răbufnirea aceea de vânt nu 
avu urmări nefericite asupra ei, decât că, un sfert de oră 
mai târziu, o făcu să descrie o voltă largă şi să pornească 
înapoi, lăsând drumul Marsiliei şi îndreptându-se spre Port 
Said. 

Chiar dacă asta ar părea de neînțeles, faptele se petrecură 
întocmai cum e scris mai sus. 

În clipa când veni acea rafală de vânt, Gherasim era la 
cârmă, plutaşul de veghe la prova, Haralamb se bărbierea, 
cu oglinda prinsă pe arborele mic, aruncându-i ocheade 
Adnanei, care stătea tăcută pe tambuchiul de la pupa, 
ţinându-şi bărbia în pumni şi întrebându-se ce făcea Anton 
Lupan în cabină. leremia îşi lustruia flinta, fiindcă nu mai 
avea nici un îndemn să se lustruiască pe sine, iar Ismail cu 


Mihu orânduiau în cambuză proviziile proaspete luate de la 
Messina. 

O clipă mai târziu, oglinda lui Haralamb sărea în capul lui 
Negrilă, întins la soare lângă Adnana, fata aluneca pe scări 
până în uşa cabinei, Cristea Busuioc cădea peste ancora 
mare, Gherasim, oricât de încercat marinar era el. scăpa 
cârma din mână, iar la prova, sub punte, fruntea lui Mihu se 
pocnea, cu un sunet sec, de ţeasta pleşuvă a bucătarului. 

— Allah, Allah! făcu Ismail, frecându-se în creştet, unde-i şi 
ieşise cucuiul. 

Anton Lupan, care scria în cabină, văzu peretele din faţă, 
aflat în partea magaziei, aplecându-se spre dânsul - şi 
cărţile din raft căzură pe masă, pe paturi, pe jos, pe 
panouri, fluturându-şi miile de file. 

lată toată întâmplarea! Altceva, nimic care să aducă vreo 
pagubă sau să te înspăimânte. Numai Adnana, căzând pe 
scări, se lovise la un genunchi, se vede destul de tare, 
fiindcă păli şi când vru să se ridice, îşi simţi ţeapăn piciorul. 

Repezindu-se afară, căpitanul trecu pe lângă ea, dar până 
să ajungă sus, rafala se dusese, Gherasim înşfăcase iar 
cârma în mâini şi Speranţa îşi urma drumul liniştită, ca şi 
când nu se întâmplase nimic. 

— Ce-a fost asta, Gherasime? întrebă Anton Lupan, 
uitându-se nedumerit în jur. 

— Marea Tireniană, domnule, ne-a urat bun sosit! 

— Allah, Allah! se văieta între timp în bucătărie sărmanul 
Ismail. 

Adnana, în schimb, îşi muşca buzele, fără să scoată un 
singur cuvânt. 

— Ce-ai păţit? o întrebă căpitanul, trecând pe lingă ea şi 
văzând-o că se rezeamă de uşor, neputând păşi. 

— Nimic; m-am lovit... 

— Dar văd că nu poţi să mergi! De ce te ascunzi? 

— Mă doare puţin genunchiul; lasă, nu te îngriji! bâigui 
fata, aci roşindu-se, aci pălind. 

— Vino încoa', să vedem ce ai, haide, nu te sfii! 


— Nu-i nevoie, mă duc... 

Şi Adnana încercă să urce pe scară, dar după prima 
mişcare se opri, gemând. 

— Ţi-ai scrântit piciorul! observă căpitanul, uitându-se cu 
milă la chipul ei chinuit. 

Apoi nu mai zăbovi, arătându-se pe atât de hotărât acum, 
când trebuia să-i dea îngrijiri, pe cât de şovăitor fusese 
deunăzi, la Atena şi după aceea, pe drum. Deci, luând-o în 
braţe, mişcându-se tot timpul cu mare grijă, ca un infirmier 
bun, o întinse uşor în patul lui, pe care de altminteri i-l 
lăsase ei, încă de mult. 

Sub marginea şalvarului cenuşiu, de pânză groasă, 
genunchiul arămiu i se părea căpitanului că seamănă cu 
mărul din vârful catargului, dar strunjit altfel, cum nici 
mâna cea mai dibace nu-l poate strunji. 

— Nu-i scrântit, zise el, nefiindu-i greu să dibuie alcătuirea 
unui genunchi şi părţile articulației, aceasta fiind o treabă 
aproape inginerească. Doar rotula a suferit o lovitură şi 
pare puţin umflată. 

Ca să-ţi pară ceva, într-un fel sau altul, trebuie să aiun 
mijloc de comparaţie; Anton Lupan, nefiind medic, nu îşi 
îngăduia să se uite şi la genunchiul celălalt, să-l 
dezvelească, dar spunea ceea ce socotea că e firesc să se 
întâmple cu o rotulă lovită, fiindcă altminteri, nu văzuse 
niciodată una mai fermecător rotunjită şi mai frumoasă. 

— Va trebui să te odihneşti câteva zile! adăugă, dând 
leacul după ce diagnosticase. 

Apoi se ridică, aduse o compresă rece, o faşă şi obloji 
genunchiul fetei, aşa cum se cuvenea într-o împrejurare ca 
asta. 

— Îmi iau hârtiile şi mă duc să lucrez în cabina echipajului, 
zise pe urmă, ridicându-se şi apropiindu-se de masă. 

Până atunci Adnana stătuse cu ochii închişi, tăcută, palidă, 
încleştată şi speriată de atâtea câte i se întâmplau dintr-o 
dată. Auzindu-l că pleacă, deschise ochii, îl privi pe furiş şi 


începu să se vaiete, desigur mai gingaş decât se văieta 
bucătarul: 

— Nu te duce! O să mă doară! Au! Crezi că rotula nu-i 
spartă? 

Dar ce văzu: căpitanul rămăsese pironit cu ochii pe masă, 
părând c-a uitat de genunchiul ei, părând că nu-i aude 
vaietul. Printre lucrurile răsturnate zăcea o hârtie, o 
scrisoare pesemne, cu slova strâmbă şi păcătoasă, semnată 
de unul, Abdulah, să te miri cum ajunsese aici laolaltă cu 
cărţile lui de navigaţie. 

„Căpitane - citi Anton Lupan în scrisoarea ciudată - să te 
ţină tartorul sănătos şi să te văd...” 

Adnana, care până acuma destul pălise, destul se 
îmbujorase, îl văzu pe căpitan la rândul lui făcându-se palid, 
apoi roşu ca racul. 

„... îi trimit veşti de la Musarah... - citi el mai departe. 
Corabia e gata de două luni şi nu aşteptăm decât porunca 
încotro să pornim, după chibzuinţă dumitale...” 

Aici, Anton Lupan clipi repede, îşi scutură capul, trase aer 
în piept şi, strângând hârtia în pumni, citi rândurile 
următoare, crezând că visează: „Am avut necaz cu tâlharul 
de franţuz, Vaillant - lua-l-ar boala! - că era să-mi crape 
ţeasta într-o zi, cum i-a crăpat-o lui Ali-el-Ard, când l-am 
adus la Musarah, pricină pentru care bucuros l-aş fi băgat 
într-un sac cu pietroaie, să-l arunc în mare. Dar m-am supus 
poruncii dumitale şi i-am îndurat toanele. Ce-i drept, 
corabia pe care ne-a făcut-o întrece tot ce-am văzut eu de 
când mi-a dat ochi Allah, căpitane. Acum însă, fiindcă e gata 
corabia, n-ai să-mi dai oare îngăduinţa să-i crap şi eu ţeasta 
spurcatului, să văd unde i se ascunde ticăloşia şi 
răzvrătirea?” 

Anton Lupan nu citi mai departe, ci se repezi pe scări, 
împleticindu-se, cu scrisoarea în mână, uitând de Adnana. 
Ea îl auzi deasupra alergând pe punte şi strigându-şi 
oamenii: 


— Băieți! I-am găsi! urma! Urma lui Pierre Vaillant! Uite, 
Spânu a uitat scrisoarea asta printre hârtiile mele! 

Afară de Gherasim, care nu putea să lase cârma, toţi se 
strânseră în jurul căpitanului. Nu înțelegeau, nu credeau, 
se uitau unul la altul, aşteptând să li se aşeze judecata în 
creier. Numai Ismail făcu un pas înainte, se bătu în piept şi 
zise cu îngâmfare: 

— Spânu? Spânu nu uitam scrisoarea! Eu puneam acolo, 
şedeam bine! 

— Ce spui? bâigui căpitanul. Ismail se umflă şi mai tare: 

— Eu căutam giubea, luam scrisoarea! 

— Şi de ce n-ai spus până acum, tâlharule?! izbucni Anton 
Lupan, înțelegând în sfârşit fapta bucătarului şi zgâlţâindu-l 
furios de umeri. 

— Uitam! răspunse Ismail cu nevinovăție. 

— Ptiu! Fi-ţi-ar Coranul să-ţi fie! înjură Gherasim de la 
cârmă. 

Toţi înjurau, toţi îl amenințau cu pumnul, deşi pe de altă 
parte, în sufletul lor n-avea margini bucuria. Până şi Negrilă 
îl lătra şi-l mârâia, ca şi când ar fi înţeles şi el, o dată cu 
oamenii, ce ticăloşie făcuse, în uituceala lui, bucătarul. 

Dar Ismail nu le înţelegea furia şi înjurăturile, ci tot 
spunea, nedumerit, păstrându-şi aceeaşi nevinovăție: 

— Spânu nu uitam scrisoare... Dacă eu nu căutam 
giubeaua... 

Între timp, căpitanul citea încă o dată scrisoarea, 
luptându-se să-şi limpezească mintea, să ia după cuviinţă 
hotărârile. 

— Gherasime, tu ştii unde-i Musarah? 

— Parc-am auzit, dar n-aş putea să spun unde-i, domnule! 

— Şi eu auzeam! adăugă bucătarul. Anton Lupan se repezi 
pe scări, în cabină. 

— Mă duc să caut pe hartă! Fiţi gata să schimbăm drumul! 

Adnana îl întâmpină, palidă, cu ochii măriţi peste măsură. 

— Ce-i? Te doare rău piciorul? 

Ea clătină din cap, privindu-l cu spaimă. 


— Ştiu unde-i Musarah! Dar să nu vă duceţi acolo! Acolo 
sunt cei mai sângeroşi pirați din lume! 

— Şi unde-i? 

— În Marea Roşie, e o insulă, lângă... 

— Lasă, o să mi-o arăţi pe hartă, avem vreme destulă. 

Era în ziua de 12 septembrie 1881, la ora 6 dimineaţa, 
cum se notă în jurnalul de bord, mai pe urmă. 

Căpitanul ieşi pe punte, urcând treptele două câte două. 

— Volta în vânt! strigă, cuprinzând în gând toată lungimea 
albastrei Mediterane. La Port Said, Gherasime! 

Nici iadul nu-i prea în adâncuri, nici cerul nu-i prea 
departe, când mergi să-ţi scapi prietenul de la pieire. Nici 
cremenea nu e prea tare, dacă trebuie să-ţi sapi drum prin 
ea, să ajungi la dânsul, nici apele prea adânci, dacă îţi ţin 
calea, nici flacăra focului nu-i mistuitoare - nimic nu poate, 
nu trebuie să-ţi stăvilească drumul... 

Aşa stă scris în cartea prieteniei! 

La 12 septembrie, când mai aveau de mers zece zile până 
la Marsilia, Speranţa se întoarse din drum - şi aproape o 
lună de zile navigă de-a lungul Mediteranei, către Port Said, 
oprindu-se o singură dată, în insula Gozzo, la sudul Cretei, 
ca să ia provizii, câte găsiră, şi apă pentru restul drumului. 

— Păcat că n-am ştiut din vreme că mergem la Port Said, 
domnule! oftă în acea zi cârmaciul, plângându-se 
căpitanului. 

— De ce, Gherasime? 

— Să fi luat câţiva saci cu haşiş de la Pireu; grozavă treabă 
am fi făcut cu ei aici, multe parale! 

— Nu te-ai săturat de haşiş, contrabandistule?! Credeam 
că ţi-a pierit năravul ăsta, de când eşti cu mine! 

— Mi-a pierit, domnule, dar îmi vine iarăşi cum simt aerul 
din părţile astea ale Mediteranei. 

— Lasă, Gherasime, că avem sipetul cu giuvaeruri! 

— Sipetul e una şi marfa de trecut pe sub mână - alta, asta 
nu-i pe înţelegerea dumitale. Cu ce ne ducem noi la arapi? 


Pthiu! cu untdelemn de măsline, când lor le place doar seul 
de oaie! 

Untdelemnul lui kir Nicolachi făcea o călătorie la care nu 
se gândise nimeni; dar cui îi mai păsa acum de el? De mult 
ar fi aruncat butoaiele peste bord, căpitanul, dacă n-ar fi 
avut nevoie de ele, ca lest, în magazie. Fiindcă bătea vânt 
tare câteodată, bandând corabia, până ce valurile ajungeau 
pe punte, şi scutind echipajul să mai scoată apă cu 
ghiordelul, ca s-o spele. 

Bătea vânt tare câteodată, alteori rămânea doar o briză 
călduţă - şi atunci Speranţa îşi flutura velele, cu 
nemulţumire, dar venea şi furtuna în unele zile. 

Asta e viaţa corăbierului; pe vânt potrivit, pe vânt tare, pe 
furtună, el trebuie să-şi urmeze drumul! 

Altminteri, adunând zilele rele cu zilele bune, nu era grea 
viaţa pe bordul Speranţei şi oamenilor le rămânea destul 
timp de râs şi de glume. 

Posomorât într-una rămânea numai bucătarul, care nu 
înţelegea de ce Anton Lupan, şi ceilalţi, în loc să-i fie 
recunoscători pentru descoperirea lui, se uitau la el 
chiorâş, cu priviri haine. 

Altceva, ai fi zis că nu se schimbase nimic pe puntea 
corăbiei, decât că soarele, în loc să răsară din pupa, ca în 
drumul către Marsilia, răsărea din faţă, întinzând altfel 
umbrele pânzelor - iar cârmaciul trebuia să ţină alt unghi la 
busolă. Încolo, la fel scârţâiau scripeţii, la fel mirosea 
catranul încălzit de soare, acelaşi farmec îşi păstra nopţile, 
când luna arginta totul pe punte. 

La fel se ferchezuiau oamenii, pe întrecute, ca apoi, aşa 
ferchezuiţi proaspăt, să se fâstâcească în faţa Adnanei. Dar 
fata acum se socotea intrată în rândul marinarilor şi îşi 
făcea cartul, de veghe sau la cârmă, după cum hotăra şi îi 
poruncea nostromul. N-o mai durea genunchiul de multă 
vreme - putea să alerge pe punte în voie, fugărindu-se cu 
Negrilă, putea să se urce şi pe catarge, când era trebuinţă - 
şi zadarnic aştepta încă o întâmplare ca aceea, să vină o 


rafală care să răvăşească totul pe punte, iar ea, nimerindu- 
se în capul scărilor, să se prăbuşească până în uşă, lovindu- 
şi piciorul. 

În acest timp, Anton Lupan nu mai scria memorii 
Amiralității, nu mai pregătea cuvântări în minte, ca să 
înflăcăreze pescarii de la Saint-Malo şi să-i pornească spre 
insule. Deci, ar fi avut mai mult timp să îngrijească 
vătămătura, dacă Adnana s-ar fi lovit iar la rotulă. 

Dar ce vrei, ei navigau acum spre răsăritul Mediteranei şi 
munţii Nebrodici, cei cu rafala, rămăseseră de multă vreme 
în urmă! 

Iar căpitanul, deşi despovărat de unele gânduri, avea 
altele care să-i umple orele, încât uitase de Adnana, uitase 
chiar că îi asemuise genunchiul cu mărul din vârful 
catargului, viu parcă - ciudată asemuire pentru cel ce nu 
cunoaşte poezia întregii alcătuiri a unei corăbii! 

Desigur, Anton Lupan nu putea să aştepte nepăsător 
scurgerea zilelor. Gândul că la capătul câtorva sute de mile 
se afla prietenul său pierdut cu patru ani în urmă şi că el îi 
aducea scăparea, stârnea în sufletul lui atâta fierbere şi 
frământare, altele decât cele de până acum, încât nu era de 
mirare că prea rar îşi mai amintea de Adnana. 

Plecând de la insula Gozzo, în ziua de 25 septembrie, 
Speranţa nu mai întâlni uscatul până la 2 ale lunii 
următoare, când în tribord se ivi, amestecat laolaltă cu 
orizontul dantelat de valuri, ţărmul african, în dreptul 
Alexandriei. Aveau şi aici un cuib piraţii lui Spânu, şi ei 
poate aşteptau în port porunci de la dânsul, neştiind că îl 
mâncaseră rechinii. Ar fi putut fi dibuiţi cu uşurinţă acuma, 
şi mare dorinţă era în Anton Lupan să le pună laţul de gât 
tuturora, până la unul, dar nu avea timp pentru asta, 
trebuia să meargă înainte, unde îi poruncea cartea 
prieteniei. 

Două zile, Speranţa navigă în apele tulburi de la gurile 
Nilului, până ce, la 5 octombrie dimineaţa, în zori, omul de 
veghe văzu în dreapta o pădure de palmieri, printre care 


creştea o altă pădure, de catarge, ciudat amestec de arbori. 
Era portul Damieta, aflat la vărsarea celei mai mari guri a 
fluviului, care răsturna aici, în Mediterană, mâlul adus din 
inima Africii, strămutând pământul continentului fărâmă cu 
fărâmă. 

În seara aceleiaşi zile, după ce corăbierii navigară zece 
ore de-a lungul lacului Mensaleh, care pe-alocuri pare a se 
uni cu marea, încercând să arunce asupra ei miasma 
putreziciunii, în faţă văzură minaretele Port Saidului 
ridicându-se din unde, ca şi când ar fi fost acolo un oraş 
clădit pe apă de zeitățile mării. 

Speranţa ocoli digul nesfârşit care apără gura canalului ca 
să nu se astupe cu nămolul aruncat într-una de Nil - şi intră 
în port o dată cu întunericul. 

— Gherasime, vorbi căpitanul, apropiindu-se de cârmă. 
Cred că e mai potrivit să vestim autorităţile, să luăm ceva 
întăriri, poate o canonieră, altfel, după cum spune Adnana, 
e mare primejdie în părţile acelea. Piraţii sunt numeroşi, au 
puşti şi chiar tunuri pe insulă, nu luptă numai cu iataganele, 
ca bandele din Egee. 

— Ferească Dumnezeu, domnule! Nu trebuie să vorbim cu 
nimeni; dimpotrivă, să păstrăm cât mai mare taină. Să 
spunem, de pildă, că mergem la Berbera... Or fi tari piraţii, 
nu-i vorbă, dar trebuie ori să-i lăsăm în pace, ori să-i 
înfruntăm singuri. Ce, dumneata crezi că ei n-au iscoadele 
lor prin porturi? Ba cred că au cumpăraţi până şi pe unii 
slujbaşi de la vamă, de la poliţie, de la Căpitănie. Ar fi de- 
ajuns să scăpăm o vorbă, ca să găsim insula pustie. Ori, mai 
ştii, ar putea să ne pregătească o capcană! 

Avea dreptate cârmaciul, Anton Lupan îşi dădea seama, 
aşa că, ajungând la cheiul Port Saidului, nu făcu alta decât 
să coboare singur şi să se ducă la Căpitănie, după ce mai 
întâi se uită pe tabla vaselor pierdute, din aceeaşi 
obişnuinţă care îl urmăreşte pe marinar în oricare port din 
lume. 


Fiind ora târzie, rămase să se facă pe a doua zi formele de 
plecare - şi Speranţa zăbovi în acea noapte la chei, între 
două uriaşe vapoare ale Companiei de mesagerii maritime. 

La lumina torţelor, felahi în pielea goală, sau numai cu o 
cârpă legată în jurul şoldurilor, cărau cu sacii cărbuni pe 
vapoare, semănând cu nişte draci istoviţi, prinşi într-un 
ciudat dans al infernului. 

Făcându-se ziuă se văzu şi oraşul, care din ce avusese 
înainte păstra doar minaretele moscheilor; încolo, 
pretutindeni, Societatea canalului ridicase mari clădiri 
europene, deşi încercase să le păstreze cât de cât linia 
arhitecturii orientale, poate ca să nu strice decorul. 

Îndată ce se deschise biroul Căpităniei, Anton Lupan 
cobori iarăşi, având grijă să nu intre în vorbă cu nimeni, 
văzând iscoade în toţi oamenii, îşi înscrise în registre vasul 
şi echipajul, apoi plăti taxa de trecere prin canal şi taxa 
remorcherului. 

Din fericire, un convoi de caice şi barcazuri era gata de 
plecare, aşa că Speranţa sosise la vreme ca să fie legată cu 
remorca la urmă. Altfel ar fi trebuit poate să aştepte două- 
trei zile ca să se adune alte vase cu pânze, căpitanului 
nedându-i mâna să plătească un remorcher pentru el 
anume, fiindcă vasele cu pânze nu pot naviga singure pe 
apele înguste ale canalului, unde vântul bate la nimereală şi 
unde drumul trebuie ţinut drept, ca şinele trenului. 

La ora prânzului, convoiul porni spre sud, printre nisipuri, 
ca o caravană de cămile şi tot timpul, până căzu întunericul, 
călătorii nu văzură altceva decât tristeţea canalului. Anton 
Lupan îşi amintea fără să vrea de Pierre Vaillant, de anii 
când prietenul său fusese în locurile acestea şi, privind 
săpăturile, se întreba pe unde călcase el atunci, ce parte a 
canalului îi mărturisea truda? 

Remorcherul mergea încet, cum cerea regulamentul, ca să 
nu stârnească valuri care să surpe malurile. 

Fiind vremea toamnei, arşiţa nu era apăsătoare şi când 
mai venea şi briza de la răsărit, aciuând umezeală din 


marea țesătură de ape a Deltei Nilului, viaţa pe punte se 
putea socoti bună. 

Canalul se desfăşura în faţă, ca o panglică subţire, 
albastră, pierzându-se între nisipuri şi părând că seacă în 
depărtare, ca râurile subterane. 

Cete de delfini urmăreau convoiul, făcând sărituri hazoase 
şi stârnind valuri, ei netemându-se de regulamentul 
Canalului. 

Dar convoiul mai avea însoțitori şi pe ţărmuri; cete de 
felahi, mulţi din ei în pielea goală, alergau pe lângă corăbii, 
cu mâinile întinse, cerând de pomană, şi când banul aruncat 
de pe punte nu ajungea până la dânşii, ci cădea în apă, se 
aruncau după el, cel mai dibaci şi mai ager prinzându-l în 
gură. 

Mai departe, peste nisipuri, se vedeau trecând caravane 
de cămile, zorite parcă fiind animalele să ajungă - unde? - 
ca şi când de acolo nu trebuiau să plece mai departe, viaţa 
lor unindu-se cu a deşertului nu doar o zi, ci de-a pururi. 

Din loc în loc, apărea pe mal câte un canton împresurat de 
verdeață, ridicat acolo pentru îngrijirea şi paza canalului - 
şi după ce rămâneau în urmă palmierii lui, fluturându-şi 
umbrelele, mai tristă se desfăşura în faţă panglica 
albăstruie. 

Apoi se făcu seară dar convoiul îşi urmă drumul la lumina 
reflectoarelor electrice puse pe catargul remorcherului. 
Nici o minte omenească nu-şi mai putea închipui acuma ce 
făcea deşertul pe întuneric, ce taine se ascundeau dincolo 
de dune, ce ochi pândeau trecerea călătorilor. Doar stelele 
de pe cer îşi puteau arunca privirile acolo, din acea mare 
înălţime, dar clipitul lor, dacă spunea ceva, nu era pe 
înţelesul omului. 

Spre zori, convoiul naviga pe lacul Bitter, care uşurase 
atât de mult înfăptuirea canalului şi când se lumină bine, în 
faţă se zăriră înălțimile Agerna, vestind apropierea 
Suezului. 


— Ce copaci sunt aceia, domnule? întrebă Mihu, uitându- 
se în zare. 

Coama dealurilor era tivită cu un şir de ţepuşe, care, de la 
depărtare, puteau fi asemuite cu nişte palmieri de o specie 
ciudată. 

Căpitanul se uită cu ocheanul şi, deodată, prin trup îi trecu 
un fior de groază, deşi nu vedea prima oară priveliştea 
aceasta. 

— Nu sunt copaci, ci spânzurători, Mihule! 

Oamenii veniseră cu toţii aproape, neîncumetându-se să 
creadă că e cu putinţă să răsară într-un singur loc atâtea 
semne de moarte. 

— Cincisprezece! numără leremia. 

— Ba şaptesprezece! se împotrivi plutaşul, scoțând prima 
vorbă astăzi. 

Şi unul şi altul, deşi cu spinările îngheţate, se puseră să 
numere iarăşi; în clipa aceea, Mihu, cu ochii mai ageri, zări 
un şir nou de spânzurători, pe a doua creastă. 

— Ia uitaţi-vă! Altele! 

— Ce-o fi fost aici, domnule? întrebă cârmaciul. 

Şi el mai văzuse spânzurători în marginea oraşului, dar 
niciodată în numărul de astăzi, să te îngrozească. 

— Pesemne a fost prinsă o bandă întreagă de tâlhari, din 
cei care pradă caravanele. 

— N-or fi pirați? 

— Şi asta se poate! 

În anii aceia, ştie toată lumea, piraţii în Marea Roşie erau 
mai deşi decât broaştele în apa lacului. 

Adnana stătea şi ea în rând cu oamenii, privind 
spânzuraţii, şi îşi muşca buzele palide. 

— O să fie mare primejdie, mare primejdie, îi şopti 
căpitanului, spânzurătorile de aici amintindu-i putinţa 
întâlnirii cu moartea. 

Cunoştea insula Musarah, trecuse de multe ori pe acolo cu 
corabia lui Huseim şi văzuse ce greu puteau fi încolţiţi 
piraţii. Dacă fuseseră prinşi unii şi îşi primiseră pedeapsa, 


nu însemna că n-au rămas alţii. lar insula aceea înfăţişa 
pentru ei cea mai sigură şi mai temută cetate. Chiar vasele 
de război găseau mai nimerit să o ocolească, oricâte tunuri 
ar fi avut şi oricâtă armată; pentru ele primejdia stătea în 
puzderia de stânci ascunse sub apă. Spânu cu ai lui îşi 
aleseseră aşa de bine sălaşul, că nu puteau să se apropie de 
el decât cei ce cunoşteau calea întortocheată. 

În drumul peste Mediterana, Adnana stătuse multe ceasuri 
cu Anton Lupan, aplecaţi peste hartă, şi apoi căpitanul 
făcuse sfat cu Gherasim şi cu oamenii alte multe ceasuri, 
socotind cum să calce cuibul piraţilor. Ar fi fost greu să se 
spună dacă în unii era vreo teamă - toţi păreau gata să-şi 
urmeze căpitanul, dar poate că ei încă nu-şi dădeau seama 
ce-i aşteaptă. 

Pe la ceasurile zece dimineaţa, goeleta noastră, care venea 
de atât de departe, nu fiindcă ar fi avut de adus aici sau de 
luat marfă, ci ca să împlinească datoria scrisă în acea carte, 
se afla la cheiul Suezului şi avea Marea Roşie în faţă. 

— Gherasime, hai cu mine! zise căpitanul, îndată ce schela 
fu aruncată. Ceilalţi rămâneţi pe bord şi fiţi cu ochii în 
patru! 

Peste o jumătate de ceas, oamenii îi văzură întorcându-se, 
cu o gloată de hamali felahi, care purtau pe umeri greutăţi 
ciudate. Abia când fură aproape, îşi dădură seama că felahii 
aduceau două ţevi de tun şi două afete, care îşi găsiră locul 
la prova, de o parte şi de alta a ancorelor. Alţi doi hamali 
cărau câte un butoiaş de pulbere, şi, în sfârşit, ultimii patru, 
lăzi cu ghiulele - să ţi se facă părul măciucă în creştet. 

— Măi, care-aţi fost la artilerie, veniţi încoace! strigă 
Gherasim, către oamenii echipajului. 

În vremea aceea, micile vase care străbăteau Marea Roşie, 
nu se încumetau niciodată să plece dacă nu erau înarmate. 
La Suez şi la Bab-el-Mandeb, în partea cealaltă, găseai 
totdeauna pe chei asemenea tunuri, pe care puteai să le 
cumperi, cum s-ar zice astăzi, de ocazie. După ce 
străbăteau marea primejdioasă, căpitanii le vindeau îndată, 


şi astfel, tunurile călătoreau de la nord la sud cu o corabie, 
ca peste o lună să facă drumul înapoi cu alta. 

Deci nu se miră nimeni în port, văzând cum Speranţa se 
înarmează - n-aveai să te temi că fapta aceasta putea să 
bată la ochi iscoadelor. În schimb, cu preţul tunurilor, al 
pulberii, al ghiulelelor, cu taxele de trecere prin canal, cu 
plata remorcherului, cu ce mai dăduse pe provizii, punga 
căpitanului se uşurase, nu mai rămăseseră în ea decât 
treizeci din icosarii lui kir Nicolachi. 

— Ce ne facem, Gherasime? spusese căpitanul, în timp ce 
veneau cu tunurile spre corabie. 

— Ne-om descurca noi într-un fel, domnule. La nevoie om 
vinde ceva marfă. 

— Covoare şi mătăsuri? Aici n-au preţ; înseamnă să le dăm 
de pomană. Şi pietrele rare, de asemenea. 

— De, dacă n-am luat haşiş! oftase cârmaciul. 

Până una alta însă, aveau cele trebuitoare spre a pleca mai 
departe; lipseau numai tunarii - strigarea lui Gherasim 
rămăsese zadarnică; şi leremia, şi Haralamb, şi plutaşul 
făcuseră războiul cu dorobanţii. Numai Ismail zicea, 
fudulindu-se, că trăsese cu tunul o dată, luptându-se tot cu 
piraţii, şi dovedi că se pricepea la treaba aceasta, slobozind 
o ghiulea la iuţeală, fără să-i fi poruncit căpitanul. 

Bubuitura stârni spaimă printre felahii care împânzeau 
cheiul, puse în picioare Căpitănia, poliţia şi celelalte puteri 
ale portului. Noroc că ghiuleaua se duse în apă, fără să facă 
stricăciune, aşa că Anton Lupan trebui să plătească amendă 
doar pentru bubuitură - şi rămase numai cu douăzeci şi 
cinci de icosari, din treizeci câţi mai aveau înainte ca Ismail 
să-şi fi arătat bravura. 

Dar, lăsându-i la o parte zorul care speriase mulţimea, 
Ismail dovedise pricepere la tunuri şi ca urmare, îndată ce 
părăsiră apele portului, începu să facă instrucţie de 
artilerie cu puşcaşii. După două zile, fiecare din ei ştia să 
încarce tunul şi să ochească, spre marea îngâmfare a 
bucătarului. 


Speranţa în acest timp străbătea Marea Roşie, pregătit 
fiind totul pe punte şi-n sufletul oamenilor, pentru crâncena 
întâlnire cu stâncile şi cu piraţii. 

Pe coasta de răsărit a Mării Roşii, între a 25-a şi a 26-a 
paralelă, răsare din unde una din cele mai răvăşite 
îngrămădiri de insule cunoscute în lume, arhipelagul 
Şeiharat, pe care îl ocolesc navigatorii cum ocoleşte dracul 
biserica. Garduri de corali, ascunse la câteva palme sub 
apă, ţes între insule o urzeală pe care nu ştiu s-o descurce 
decât vietăţile mării şi astfel, trecerea unei corăbii pe acolo 
înseamnă sigura ei pieire. 

În mijlocul acestei ciudate cetăţi clădită din fire, insula 
Musarah pare reduta cea mai ferită, aceea unde se 
adăpostesc comandanții oştirii. Alcătuită din trei stânci 
înalte, între care s-au ridicat recifuri, unindu-le, ea seamănă 
într-adevăr cu un bastion de formă triunghiulară, putându- 
se împotrivi, cu colţurile, atacatorului venit de oriunde. 

Pe fiecare din cele trei stânci, ştia Adnana, piraţii aveau 
puse tunuri, înţepenite în piatră, şi la fiecare tun stătea om 
de pază, uitându-se cu ocheanul în zare. Nu se putea 
apropia om străin de sălaşul acesta, mai ştia Adnana, fără 
să se dea alarma pe insulă şi piraţii să nu-şi ia locurile de 
luptă, la tunuri unii, alţii cu puştile, în redutele săpate în 
coral tot lungul țărmului. 

Oricât ar fi fost de viteji şi de dibaci oamenii din echipajul 
Speranţei, pentru ei rămânea deschisă o singură cale să 
ajungă acolo - şiretenia, unită cu hotărârea lor de-a învinge, 
spre a împlini porunca prieteniei. 

De la Suez la Şeiharat sunt cam trei sute de mile, pe care, 
având vânt bun, goeleta românească le străbătu într-o 
săptămână, astfel încât la 13 ale lunii octombrie, omul de 
veghe zări primele insule ridicându-se deasupra 
orizontului, o dată cu lumina zilei. 

Tulburat fusese tot timpul drumului căpitanul, tulburat de 
îndoieli, de speranţe - dar în clipa când auzi strigătul 
omului de veghe, simţi o clipă că i se opreşte inima. 


Pierre Vaillant se afla aici, la câteva mile depărtare, şi 
după ce îl aşteptase aproape cinci ani de zile, după ce îl 
căutase prin toate porturile Mediteranei şi Egeei, mai avea 
câteva ceasuri să fie lângă el şi să-l îmbrăţişeze. Dar ieşind 
pe punte, i se părea că aceste ceasuri vor fi mai lungi şi mai 
grele decât toată cealaltă aşteptare de până acuma. 

Speranţa purta la catargul din prova steagul negru, 
semnul piraţilor, iar la capetele crucetei câte o flamură 
roşie. 

— Dacă nu şi-au schimbat înţelegerea, putem să ne 
apropiem aşa până la o sută de metri, zise Adnana. Acum 
trei ani, când am fost aici ultima oară, semnul de 
recunoaştere erau flamuri roşii în zilele cu soţ ale lunii, iar 
în zilele celelalte, flamuri galbene. Dar ştiu că mai târziu 
Spânu a poruncit să se răstoarne culorile, fiindcă îi fugise 
una din căpetenii şi se temea de trădare. 

— Uite-ai dracului ce socoteli stau ei să-şi facă! bombăni 
Gherasim, cu ciudă. Ei, dacă-i aşa, când o fi să-i spânzurăm, 
am să-i întreb ce culoare doresc să aibă ştreangul! 

Între timp corabia îşi urma drumul spre insule, care îşi 
arătau tot mai limpede contururile. 

— la, băieţi, acum e timpul să vă schimbaţi hainele, că 
începe comedia! porunci căpitanul. 

Oamenii coborâră în cabină şi peste un timp reveniră, unul 
câte unul, legaţi la cap cu turbane, având pe umeri şaluri şi 
mătăsuri dintr-ale armeanului, strânse aşa fel să semene cu 
nişte caftane. Căpitanul, la rândul său îmbrăcă giubeaua lui 
Spânu, cum se şi cuvenea unei căpetenii. 

Când primul dintre ei apăru pe punte, Negrilă se repezi la 
el, dar după doi paşi se opri, cuprins de nedumerire, 
uitându-se întrebător la caftanul omului şi numai că nu-l 
apucă râsul, lipsindu-i această însuşire, cu toată credinţa 
contrară pe care o avea stăpână-su. 

Bineînţeles, dacă se costumaseră oamenii, nu însemna că 
putea fi costumat şi câinele; numai el şi Adnana îşi păstrară 
vechea înfăţişare. 


Mulţumit de îmbrăcămintea oamenilor, căpitanul îşi 
întoarse privirea spre prova: 

— Ismaile, încarcă tunurile! 

— Încărcăm! se fuduli bucătarul. 

Ieremia stătea la unul din tunuri, Haralamb la celălalt, 
Mihu căra săculeţii de pulbere, târşâindu-şi cizmele grele, 
Cristea Busuioc pregătea ghiulelele, iar Ismail, între dânşii, 
dădea porunci cu ifos, el fiind mai mare peste artilerie. 

Dar, nefiind încă începută bătălia, când era nevoie de ei ca 
să slăbească sau să întindă pânzele, oamenii se repezeau pe 
punte, la comanda căpitanului, şi puneau mâna pe scote, 
căci nu aveau în grijă numai artileria, ci şi manevra 
corăbiei. 

— Iat-o! strigă Adnana, arătând cu mâna în zare. Printre 
două insule scunde, care parcă se trăgeau în lături, ca o 
cortină, se iviră cele trei colţuri ale bastionului. 

Aşa cum se desfăşura marea în faţă, până acolo, n-ai fi zis 
că pune vreo piedică în calea corăbierilor. Dar cei ce ştiau 
să citească în valuri, îşi dădeau seama, din încâlcita lor 
unduire, ce colţi de stâncă erau ascunşi pretutindeni, ce 
spinări de piatră, ce ferăstraie cu zimţii ascuţiţi, să taie 
etrava, bordajul şi chila. 

Anton Lupan şi Gherasim stăteau de o parte şi de alta a 
Adnanei, care ţinea cârma. 

— Recunoşti drumul? o întrebă, îngrijorat, căpitanul. Ea 
nu răspunse, ci clătină doar din cap, fără să-şi ia ochii de pe 
faţa mării. În clipa asta părea că îi pierise orice urmă de 
teamă, pe chipul ei se citea numai încordarea cu care 
urmărea drumul. 

— Se vede ceva la tunuri? îl întrebă pe căpitan. Acesta 
cerceta insula cu ocheanul. 

— Ciudat, dar nu mişcă nimeni! 

— Pesemne am nimerit bine semnul de recunoaştere! 
Altfel s-ar fi pornit forfotă până acuma. 

Vorbind, Adnana învârtea de cârmă, cu mişcări scurte - şi 
goeleta lăsa în urmă o dâră şerpuitoare. În unele clipe, în 


borduri, valurile dezgoleau câte un colţ de stâncă, numai la 
douăzeci de paşi depărtare şi privindu-l, oamenii îşi dădeau 
seama ce s-ar fi întâmplat dacă bravul cârmaci nu l-ar fi 
ocolit la vreme. 

În clipele acestea, căpitanul se simţi ruşinat că nu avusese 
încredere de la început în priceperea Adnanei, la trecerea 
peste Mediterană, purtându-se cu ea nu cum te porţi cu un 
marinar vrednic, ci cu o domnişoară. 

— În scrisoarea aceea era vorba de o corabie, zise Adnana, 
arătându-se nedumerită, în timp ce continua să strângă 
cârma cu aceeaşi înverşunare. Nu înţeleg unde poate să fie. 
Locul de ancorare e acolo, în stânga. 

— Poate au ascuns-o după insulă, răspunse căpitanul. 

— Nu; în partea cealaltă nu poate ajunge nimeni, recifele 
n-au mai lăsat un colţ liber. 

Lăsaseră în urmă insulele care păzeau intrarea în radă şi 
până la ţărmul redutei nu mai rămăseseră decât cinci sute 
de metri. Piraţii erau acolo, aşteptându-i fără nici o 
bănuială. Dar printre ei se afla şi Pierre Vaillant, desigur 
împreună cu alţi prizonieri - şi dacă nu erau în lanţuri, în 
clipa când ar fi izbucnit prima împuşcătură, aveau să se 
arunce şi ei asupra paznicilor. Anton Lupan îşi cunoştea 
prietenul, şi chiar dacă nu l-ar fi cunoscut prea bine, din 
scrisoarea primită de Spânu se înţelegea limpede ce 
învrăjbit se purtase el în robie. Deci, pe lângă puterile lor, 
întărite de puterea tunurilor, eliberatorii de pe Speranţa se 
puteau aştepta la un ajutor pornit chiar din mijlocul redutei. 

Gândind astfel. Anton Lupan continua să cerceteze cu 
ocheanul ţărmul şi întăriturile. 

— Dar ce-i asta?! exclamă deodată, strângând mai tare 
ocheanul în mină. Ia te uită, un om spânzurat, pe stânca din 
mijloc! 

Apoi simţi amorţindu-i mâna, amorţindu-i trupul şi inima. 
Dar dacă omul spânzurat era Pierre Vaillant, atins de 
răzbunarea piraţilor, pentru răzvrătirea lui, acum când nu 
mai aveau nevoie de el, când le terminase corabia? 


— E şi-n dreapta unul, domnule! strigă Mihu, a cărui 
privire aproape că se lua la întrecere cu ocheanul. 

În acest timp, Speranţa îşi urma drumul, manevrând cu 
dibăcie şi până la insulă nu mai rămăseseră decât două-trei 
sute de metri. Mihu arătă cu mâna: 

— Uite şi-n stânga încă unul! 

— Doamne, dar aici pare că s-a dat o bătălie! murmură 
Anton Lupan, neştiind dacă să-i pară rău, sau să se bucure. 
Parc-ar fi nişte leşuri pe țărm, tu vezi, Mihule? 

Musul se urcă pe parapet, ţinându-se cu mâna de straiuri 
şi un timp nu răspunse, ci îşi încorda privirea, cercetând 
țărmul. 

— Da, domnule! exclamă pe urmă. Sunt pirați morţi, îi 
cunosc după turbane. 

— Să nu fie o cursă! zise Adnana, căutând cu ochii 
încordaţi drumul până la locul de acostare. 

Aici, în radă, valurile erau mai liniştite, dar culoarea lor 
neagră-roşiatică, tot nu îngăduia să vezi stâncile ascunse, 
dacă nu le cunoşteai dinainte. 

— Ai dreptate! încuviinţă căpitanul. Nu trebuie să ne 
pripim. Hei, Ismaile, fii gata cu tunurile. Şi voi, băieţi, 
pregătiţi-vă să luaţi puştile, dacă o fi nevoie! 

Tunurile sunt bune de la o depărtare. Când ai ajuns în faţa 
duşmanului, puşca se dovedeşte mai folositoare, de aceea, 
fiecare tunar şi-o avea pregătită lângă parapet, cu glonţul 
pe ţeavă, numai s-o ia la ochi şi să apese trăgaciul. 

În clipa aceea, Negrilă, care stătea cu picioarele de 
dinainte pe parapet, lângă Mihu, plimbându-şi ochii 
iscoditori de-a lungul insulei necunoscute, îşi ridică deodată 
capul în aer, adulmecă plin de nelinişte - şi deodată începu 
să urle. Urla într-un fel cum nu-l auzise nimeni înainte, nu 
cu furie, nu cu teamă, nu cu neputinţă, un urlet de jale care 
îţi rupea inima. 

Şi-atunci, fiindcă până la țărm nu mai aveau decât o sută 
de metri, văzură cu toţii că asupra insulei apăsa moartea şi 
pustiul, nu mişca nimic, nicăierea, numai cei câţiva palmieri 


firavi care creşteau în pământul sărăcăcios, adus de vânt pe 
recifuri, îşi legănau frunzele negricioase ca pe nişte flamuri 
de doliu. 

— Insula e părăsită! murmură dezamăgit căpitanul. 

— Au fugit! adăugă Adnana. 

— Mai degrabă au fost izgoniți, după semne. 

Se vedeau acum limpede, pe țărm, leşurile, se vedeau pe 
stânci tunurile adormite - şi vântul aducea apăsător, în 
unele clipe, mirosul stârvului. 

— Par intrate în putrezire! urmă căpitanul, fiindcă ochii lui 
continuau să vadă, mintea să judece. 

Dar nici ochii nu puteau să dezvăluie taina celor petrecute 
aicea, nici mintea nu putea să îl ajute şi el, deşi îşi ţinea 
firea, se întreba deznădăjduit, în ce parte a insulei va găsi 
leşul prietenului zăcând pe recifuri. 

— Fiţi gata pentru acostare! porunci, luându-şi datoria şi 
glasul căpitanului din obişnuinţă. 

Oamenii se repeziră la pânze; oricât de temător ai fi fost, 
se vedea limpede, nu rămăsese fiinţă vie pe insulă, nu mai 
era nevoie nici de puşti, nici de tunuri. 

Speranţa făcu o voltă sub mâna Adnanei, îşi puse prova în 
vânt şi, în timp ce velele fluturau liniştite, îşi lipi bordul 
drept de cheiul săpat în stâncă. La o sută de metri în pupa 
ei se vedea o bucată de plajă, şi după urmele lăsate pe 
țărm, acolo era locul unde corabia piraţilor fusese dată la 
apă. Ceva mai sus zăceau mormane de cioplitură, capete de 
scânduri, buşteni, talaş, semnele lucrului care se 
desăvârşise acolo. Dar corabia nu mai era aici, pornise - şi 
nu puteai şti în ce parte a lumii. 

Primul care debarcă fu Negrilă. Înainte ca Speranţa să fi 
acostat bine, el sări peste parapet şi începu să alerge de-a 
lungul țărmului, scoțând într-una aceleaşi urlete. 

În vârful celor trei stânci ale bastionului, se vedeau 
spânzuraţii, legănându-se în bătaia vântului - toţi aveau 
caftane, cum nu puteau să poarte prizonierii, ci numai 
paznicii lor, piraţii lui Spânu. 


Peretele stâncii din stânga, unde pesemne fusese o grotă, 
era prăbuşit, dezvelind o adâncitură hâdă; după fumul 
risipit pe piatră, după forma rupturii, se vedea că în grotă 
se produsese o explozie cumplită, care desigur mişcase 
întreaga temelie a insulei. 

Dar nu, degeaba îi stătea inima în cumpănă căpitanului, 
zbuciumându-se: toate stârvurile aveau pe ele caftane, 
înnegrite de sângele putred. Şi dacă zăceau aici, pare-se de 
multă vreme, în bătaia soarelui şi a vântului, însemna că ei 
fuseseră învinşi, altfel, ai lor s-ar fi îngrijit să le facă 
morminte. 

— Risipiţi-vă pretutindeni - le porunci căpitanul oamenilor 
- şi vedeţi dacă... 

În clipa aceea, Negrilă, care alerga pe țărm urlând într- 
una, se opri deodată, cu urechile ciulite, cătând către 
stânca din dreapta insulei, apoi îşi înfipse ghearele în nisip 
şi se aruncă într-acolo, lătrând de data asta, în loc să urle - 
sub stăpânirea furiei. 

— După el! strigă căpitanul, schimbându-şi porunca. 

De sub peretele stâncii izbucni o împuşcătură şi glonţul se 
înfipse în piatra găunoasă a recifului, spulberând-o în ochii 
lui Negrilă. 

Câinele făcu un salt în lături, se uită la ai săi, apoi se 
repezi iar înainte, continuând să latre cu furie. 

Un nou glonţ piui prin aer, o nouă zburătură de piatră îi 
tăie drumul, făcându-l să se prăbuşească în lături, de-a 
rostogolul. 

— L-a lovit! strigă Mihu ducându-şi pumnii la gură. Dar 
Negrilă se ridică de jos, îşi scutură coama şi iar se repezi 
spre stânca de unde porneau împuşcăturile, săltând strâmb 
de data asta, numai în trei picioare, al patrulea, un picior 
din faţă, ţinându-l chircit, semn că avea o vătămătură. 

În faţa stâncii era un dâmb de piatră şi acolo câinele se 
opri, trântindu-se pe burtă, ca soldaţii care aşteaptă întăriri 
să vină din urmă. 


Câteva clipe mai târziu, întreg echipajul era alături, 
înconjurându-l, cu puştile sprijinite pe muchia dâmbului. 

Sub peretele stâncii, luci o ţeava de armă, ascunsă printre 
tufişuri. leremia nu zăbovi, ci trimise unul din gloanţele lui 
care îi făcuseră faima; fierul puştii duşmane sări în sus, 
prefăcut în fărâme. 

— Măi vere, să fii al naibii, dar bine ştii să iei linia de 
ochire! izbucni Haralamb, uitând primejdia clipei. 

Primejdie? Fusese! Îndată ce se duseră şuierând oţelele 
fărâmate, din spatele tufişurilor se ridică o arătare, un om 
odată, astăzi o umbră cocârjată, cuprinsă de spaima jivinei 
încolţite care nu mai vede scăpare. 

— "Ţine puşca la ochi, leremie! porunci căpitanul. Voi 
haideţi după mine! 

Şi ridicându-se, porni înainte, cu tot echipajul şi cu Negrilă 
şchiopătând pe lângă dânşii, scoțând mârâituri înăbuşite. 

Când fură la zece paşi, arătarea, care îi urmărea 
tremurând, cu privirile înnebunite, dădu să facă un salt în 
lături, o ultimă încercare de fugă, cu aceeaşi lipsă de 
judecată pe care o arată şi fiara când o împresoară 
vânătorii. 

— Stai! strigă căpitanul. 

Omul se prăbuşi la pământ, dându-se cu fruntea de țarină. 
— Îndurare, stăpâne! gemu, cu un glas care-şi pierduse 
deprinderea vorbirii, glasul omului preistoric grăind prima 

oară. 

— Cine eşti tu? îl întrebă căpitanul, vorbindu-i cum putea, 
în limba grecească pe care o folosise şi prizonierul. 

Acesta răspunse, tremurând, fără să-şi ridice fruntea din 
ţărână: 

— Abdulah! 

Anton Lupan simţi în trup o tresărire. 

— Tu eşti omul lui Spânu? Tu i-ai scris astă primăvară? 

— Eu, stăpâne! 

— Unde-i franţuzul? 

— A fugit, nu e! 


— Când a fugit? 

— De trei luni, stăpâne. 

— În iulie? 

— Da, la 20 iulie, atunci a fost măcelul. 

— Şi încotro s-a dus? 

— Nu ştiu; fiţi îndurători cu mine! 

Anton Lupan îşi simţea mintea tulbure; fireşte că arătarea 
din faţa lui nu putea să ştie încotro s-a dus prizonierul - dar 
ce se întâmplase în aceste trei luni, unde ajunsese Pierre 
Vaillant, cum de nu-i dăduse un semn de viaţă, cum nu îşi 
găsiseră urma? 

— Ridică-te! îi porunci arătării. 

Omul se ridică, arătându-şi trupul deşirat, ciolănos, cu 
pielea murdară ieşind prin zdrenţele caftanului. Părul îi 
crescuse lăţos, până pe umeri, iar barba îi acoperea chipul, 
nelăsând să i se vadă decât ochii sălbăticiţi, rotindu-se în 
neştire. 

— Eşti arab? 

— Arab, stăpâne, dar am învăţat greceşte în insule, am fost 
mult timp acolo cu Spânu. 

— Ia spune, cum s-a întâmplat, cum a fugit franţuzul? 
continuă Anton Lupan, punând întrebările în neştire, căci 
adevăratul lui gând era aiurea - cum să-l caute pe Pierre 
Vaillant, cum să-i găsească iar urma. 

Nu-şi dădea seama dacă avea în suflet bucurie sau 
dezamăgire. Dacă prietenul său fugise, însemna că era liber 
şi îşi luase iar soarta în mână, după ce aproape cinci ani i-o 
stăpânise Spânu. Dar încotro să pornească, în ce fel să-i ia 
urma, când între ei se aşternuse iar timp lung, timpul din 
iulie până acum, şi sute, poate mii de mile. Când fugise el de 
aici, Speranţa se afla la Stambul, abia plecase de câteva zile 
de la gurile Dunării. Dacă Pierre Vaillant i-ar fi ieşit în 
întâmpinare, la ce dată oare ar fi putut el să fie în 
Dardanele? Dar nu, îi era peste putinţă să facă socoteli 
acuma... 


Oamenii stăteau în jurul piratului, cu puştile în mâini, 
amuţiţi de uimire, neputând să scoată un cuvânt, să întrebe, 
bănuind ce se întâmpla cu căpitanul, dar neştiind nici ei 
dacă să se bucure sau să se lase în prada dezamăgirii. 

Numai Mihu rămăsese deoparte, îngenuncheat pe pietre, 
cu ochii înlăcrămaţi, mângâind laba lui Negrilă. 

— L-a atins glonţul, domnule! plângea musul. Şi-l doare şi 
nu poate să spună! 

— Lasă-l, măi băiete! îl linişti Gherasim, socotind că faptele 
celelalte sunt mai însemnate decât rana câinelui. O să-l 
îngrijim şi o să se facă bine. Doar nu i-o fi rupt osul! 

— Ba da, nene Gherasime! 

Tot plimbându-şi în neştire privirile asupra oamenilor, 
piratul ajunse cu ochii la Adnana şi văzându-o abia acuma, 
începu să tremure. 

— Tu eşti Ad... 

— Da, Abdulah! Mă mai ţii minte? 

Pe chipul blând al fetei se ivise o aspră şi crudă învrăjbire. 

— Şi... şi Huseim? 

— L-au mâncat rechinii! 

Ochii piratului se măriră şi începură să se rotească iar în 
neştire. Soarele ajunsese în înaltul cerului, şi cu toată 
vremea toamnei, căldura, în mijlocul recifurilor încinse, 
ajunsese ucigătoare. Când venea câte o adiere de vânt, în 
loc să aducă răcoare, purta mirosul de hoit, umplându-i de 
scârbă pe oameni. 

— Spune, ce s-a întâmplat aici? vorbi căpitanul. 

— S-au răzvrătit prinşii, stăpâne: erau paisprezece, cu 
franţuzul, oamenii noştri dormeau şi i-au răpus cu viclenie... 

Prin ochii rătăciţi ai piratului trecu limpede o undă de ură. 

— Spune! 

— Au gătuit întâi santinela de jos, i-au luat caftanul şi 
puşca... Aşa, unul din ei a putut să ajungă până la grotă, 
unde ţineam pulberea; i-au pus foc şi p-ormă... A fost mare 
măcel, stăpâne! 

— Voi câţi eraţi? 


— Treizeci şi şapte; au ucis doisprezece, pe căpetenii, 
afară de mine, i-au spânzurat sus, la tunuri, pe ceilalţi, 
răniţi sau teferi, i-au pus în fiare şi i-au dus cu dânşii pe 
corabie. 

— Spânzuraţii de la Suez, Gherasime! spuse căpitanul. 

— S-ar putea, domnule. 

— Nu că s-ar putea; sunt sigur! Spune, tu cum ai scăpat, 
păgânule? 

— Am fugit înot până la insula de colo, am stat ascuns, că 
mă căutau anume pe mine - şi când i-am văzut plecaţi, m- 
am întors. Credeam că mai scăpaseră şi alţii - dar, cei care 
nu fuseseră luaţi, erau morţi, şi am rămas singur. 

— De atunci stai aici? 

— Da; am avut merinde... 

— Şi ce aşteptai? Ce credeai că o să se întâmple? 

— Nădăjduiam că o să vină Spânu. 

— Spânu n-o să mai vină niciodată! L-au mâncat şi pe el 
rechinii! 

Auzind această veste, prin ochii piratului trecu iar o undă 
de ură, apoi privirea i se împrăştie şi el se prăbuşi la 
pământ, lovindu-se cu fruntea de ţărână. 

— Îndurare, stăpâne! 

Anton Lupan aşteptă o clipă, înainte de a lua o hotărâre, îşi 
roti capul, cercetând jalnica înfăţişare a insulei, palmierii 
firavi, tufişurile sărace, piatra recifului încinsă de soare, 
cele trei stânci ale bastionului, grota prăbuşită, leşurile 
putrezite, ale căror ultime miasme îi otrăveau plămânii... O 
clipă refăcu în minte încăierarea piraţilor cu prinşii, auzi 
parcă explozia depozitului de pulbere, împuşcăturile, 
răcnetele răniților, simţi sub picioare zguduirea adâncă la 
temelia insulei, îl văzu pe Pierre Vaillant - cum îl văzuse moş 
Ifrim atunci căţărându-se pe catarg, cu pistolul în mână - îi 
urmări paşii, punându-şi pe goană asupritorii, slobozind 
după ei gloanţele puştii... Apoi, după huietul care însoțea în 
închipuirea lui toate aceste clipe, se lăsă o linişte adâncă - 
şi din mijlocul ei se ridică o muzică biruitoare, sunet de 


cornuri şi de trâmbiţe, şi-n acordurile ei văzu, parcă aievea, 
o corabie, cu pânzele întinse, pornind de la țărm pe drumul 
eliberării. 

Şi această muzică triumfătoare şi această imagine a 
biruinţii, trezi în el toate speranţele ostenite în clipele 
dinainte. 

— Luaţi-l, băieţi! porunci, arătând omul prăbuşit în țarină. 
Toată lumea pe bord, repede! Nu mai avem nimic de făcut 
aicea. 

— Şi încotro pornim, domnule? întrebă cârmaciul, 
aplecându-se să-l ia în braţe pe Negrilă. 

— După Pierre Vaillant, Gherasime! 

În aceeaşi zi, Speranţa naviga înapoi, spre Suez, lăsând în 
urmă insula blestemată şi mirosul stârvurilor. 

Căpitanul stătea la cârmă, de veghe stătea Adnana, 
piratul, legat în frânghii lângă catargul de la prova, îşi 
plimba asupra punţii privirile rătăcite, oamenii, osteniţi, se 
odihneau la umbra pânzelor. Negrilă zăcea pe bocaport, cu 
piciorul în faşa însângerată prins între două scândurele, iar 
Mihu, aşezat alături, îi mângâia coama, şoptindu-i la ureche 
cuvinte pe care nu le auzea nimeni. 

Aşa naviga goeleta noastră la ora acea. 

Făcuse aproape o mie cinci sute de mile ca să ajungă aici - 
o lună de zile - şi încă pe atât îi cerea înapoierea, iar o mie 
cinci sute de mile înseamnă nopţi nedormite, luptă cu 
furtunile, apăsătoare zile de acalmie, pânze şi parâme 
rupte, sute de ore de veghe, sute de ore de încordare şi de 
nelinişte - o, dar înseamnă atâtea! Şi la capul drumului, 
după ce oamenii îşi oţeliseră inimile să calce sălaşul celor 
mai sângeroşi pirați din lume, nu ca să ridice de pe insulă 
vreo comoară, nici să secere grâu, ca să aibă de pâine, nici 
să adune fructe, spre a-şi potoli arşiţa gurii, nefiind de găsit 
acolo decât un prieten - se întorceau azi, istoviţi, spre a 
face alte o mie cinci sute de mile, fără nici un folos, ai fi zis, 
pentru nimeni. 


Nu, Speranţa nu-şi izbândise țelul călătoriei, dar împlinise 
până la capăt poruncile din cartea cea mare a prieteniei! 

CAPITOLUL XVI. 

Cântecul sirenei. 

La 21 octombrie, opt zile după ce părăsise insula piraţilor, 
Speranţa acosta din nou la cheiul Suezului, şi în timp ce 
Gherasim se ducea la poliţie, să cheme paza spre a lua în 
primire pe ultimul pirat al lui Spânu, Anton Lupan se 
repezea la Căpitănie. 

— Ce, v-aţi şi întors de la Berbera? îl întrebă căpitanul 
portului, privindu-l mirat. 

Nu uitase de trecerea Speranţei pe aici, acum două 
săptămâni de zile, din motive care se vor vedea. 

— Nici n-am fost la Berbera, ci în arhipelagul Şeiharat. 

La auzul acestui nume, slujbaşul portului se ridică în 
picioare şi scoase o exclamaţie, poate fără să-şi dea seama: 

— Şeiharat! Insula Musarah! De-acolo a venit şi franţuzul 
acela, Pierre Vaillant, care i-a răpus pe pirați! 

Fu rândul lui Anton Lupan să exclame: 

— Pierre Vaillant?! 

— Da, domnule, răspunse căpitanul portului, nebânuind ce 
furtună de gânduri şi de simţăminte stârneau în noul venit 
vorbele sale. A trecut pe aici la sfârşitul lunii iulie: dacă 
vreţi am să mă uit în registru şi vă pot spune data exact. 

Zicând, deschise registrul, care de altminteri se afla în 
faţă, şi nu-i trebui mai mult de câteva clipe să găsească o 
anumită filă. 

— Întocmai; la 28 iulie. Venea din insula Musarah, şi a 
adus douăzeci şi şase de pirați pe care i-a predat poliţiei. 
Judecata lor a durat mult, până să se adune toate mărturiile 
- şi acum trei săptămâni, douăzeci şi cinci din ei au fost 
spânzurați; numai pe unul, fiindcă avea mintea rătăcită, 
judecătorii l-au cruțat, punându-l sub pază, la spital. 

— Şi Pierre, Pierre Vaillant, domnule? Spuneţi-mi, ce ştiţi 
despre el, îl caut de peste patru ani, încotro a plecat? 


— La Stambul, după declaraţia sa; iată, scrie în registru... 
A dovedit cu martori că goeleta cu care a venit din insulă 
era lucrată de el şi a înscris-o la noi sub pavilion francez... 

— Era o goeletă? 

— Da; sub numele L'Esperance. 

Pierre Vaillant şi L'Esperance! Două nume care se 
îngemănau, trezind în urechea lui Anton Lupan aceeaşi 
muzică, aceleaşi sunete biruitoare, de cornuri şi de 
trâmbiţe, pe care o auzise parcă răsunând deasupra 
jalnicului peisaj al insulei Musarah, când aflase că prietenul 
său a scăpat... Se uita la căpitanul portului parcă nu-l 
vedea. 

— Un vas foarte frumos, domnule, şi foarte bine lucrat! 
continua acesta, între timp, fără să simtă nici acum 
frământarea omului din faţa sa. Încă era să vă spun de 
rândul trecut, că semăna cu vasul dumneavoastră - şi, ce e 
mai ciudat, chiar numele li se potriveau, dar eraţi foarte 
grăbit şi aţi plecat. 

Aici, căpitanul Speranţei făcu ochii mari. 

Dacă i-ar fi spus! În loc să se găsească la Suez, azi ar fi fost 
în drum spre Dardanele, spre Marmara, cinci sute de mile 
mai aproape de Pierre Vaillant. Dar nimeni nu era vinovat - 
cartea prieteniei îi poruncise să meargă înainte, şi el făcuse 
drumul până la cap. 

— Şi cu ce bani a plecat? 

— A, i s-a dat numaidecât o treime din prada luată de la 
pirați; o adevărată comoară, domnule. E drept că a 
împărţit-o cu ceilalţi oameni scăpaţi, totuşi, se poate spune 
că i-a rămas destul ca să fie aproape bogat. 

— Şi ceilalţi ce s-au făcut? Ce fel de oameni erau? 

— Toţi marinari; şase din ei - iată-i înscrişi aici, s-au 
îmbarcat pe L'Esperance, ceilalţi pe felurite vapoare; doi 
din ei, un englez şi un italian, care erau bolnavi, au zăcut 
aici, în spital, până prin septembrie. Ştiu când s-au făcut 
bine, fiindcă au trecut pe la Căpitănie, să-şi vizeze cărţile de 
marinar înainte de a se repatria. 


— Deci nu mai e aici niciunul din oamenii cu care a venit 
Pierre Vaillant? 

— Niciunul; toţi au plecat. 

— Mulţumesc, domnule căpitan! 

Anton Lupan nu mai avea de ce să întârzie - aflase tot ce 
putea să afle, şi chiar dacă ar mai fi putut să afle ceva, peel 
nu-l mai interesa să ştie decât încotro să apuce spre a-l găsi 
pe Pierre Vaillant. Desigur, spre Stambul - dar toamna, 
drumul era greu, asta însemna încă o lună de navigaţie - şi 
din august, când probabil ajunsese acolo prietenul său, 
până la sfârşitul lui noiembrie, când putea să ajungă 
Speranţa... Şi totuşi, nu-i rămânea de făcut altceva. 

leşind de la Căpitănie, se duse în grabă la biroul 
telegrafului şi trimise trei cablograme, la căpităniile 
porturilor din Stambul, Gallipoli şi Pireu, locurile unde 
bănuia că, la rândul lui, prietenul său îl căuta: 

— Pierre Vaillant - goeleta L'Esperance. Sunt în drum de 
la Suez spre Arhipelag. Oriunde ai fi, trimite depeşă la 
Gallipoli, ca să ştiu unde te găsesc”. 

Întorcându-se pe chei, văzu o gloată de felahi, poate cei de 
rândul trecut, cărând de pe bord tunurile, ghiulelele şi 
pulberea. Ismail se uita după ei şi părea foarte mâhnit că îşi 
pierdea funcţia mai-marelui peste tunari. 

— Cât ai luat pe ele, Gherasime? întrebă Anton Lupan. 

— Întocmai cât ai dat dumneata; n-am pierdut nici un ban. 
Pleacă un bric grecesc spre sud şi-l cunoşteam pe nostrom, 
aşa că l-am rugat să nu fie avar, că nu dă de la el, ci de la 
căpitan. 

Căpitanul păşi pe punte: 

— Băieți, pornim chiar azi! Ismaile, ia bani de la Gherasim, 
şi cumpără provizii pentru o lună de zile, drum fără escală, 
hai! 

— Unde mergem? 

— La Stambul, dacă nu l-ai uitat! 

— Aman, aman! 


Şi deodată, un ochi al bucătarului se înfricoşa, în vreme ce 
altul se veselea - acum ştiau cu toţii de ce - şi mai cu seamă 
tâlharul de Haralamb! 

În timp ce Ismail cu ajutoarele sale coborau pe schelă, să 
meargă după merinde iar ceilalţi făceau pregătirile de 
plecare, Anton Lupan se apropie de Adnana. 

Fata stătea pe bocaport, mângâindu-l pe Negrită, care 
scâncea mulţumit de mângâierea ei, întristat că, aşa cum 
era oblojit la picior, nu mai putea să zburde cu ea. 

Căpitanul se aşeză alături. 

— Adnana, îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut! Te-ai 
arătat curajoasă şi pricepută şi-ţi cer iertare că am aşteptat 
prea mult până să-ţi încredinţez cârma... [i-am făgăduit să 
te duc acasă, dar noi trebuie să facem un ocol mare. Spune- 
mi, vrei să te îmbarci pe un vapor care pleacă la Marsilia? 

Prin ochii fetei trecu o umbră de mâhnire şi-o zvâcnire ce 
spaimă care se ascunseră, amândouă, sub lungile-i negre 
gene. 

— Nu mai aveţi nevoie de mine? întrebă ea, fără să-şi 
arate privirea, având în glas, cum avuseseră ochii, acelaşi 
amestec de mâhnire şi spaimă. 

Dacă aveau nevoie de ea? lată, la asta nu se gândise de loc 
căpitanul. Şi privind-o acum, cu stăruinţă mai mare, ştiind 
că ea nu poate să-l vadă, pe chipul lui se aprinse o lumină 
ciudată, care ar fi putut să semene cu zâmbetul mulţumirii. 
Dar de unde îi venea mulţumirea parcă-i era frică să se 
gândească, el, căpitanul, care nu se temuse de alte 
primejdii, nespus mai mari decât marea primejdie a unui 
chip gingaş şi-a unor gene negre ca astea. 

— Ba da, avem nevoie! răspunse, cu întârziere. Credeam 
că ai vrea să ajungi mai repede la Marsilia. 

Nu, Adnana nu vroia să se ducă înainte, fără să stea să mai 
spună pricina; clătină numai din cap, păstrându-şi ochii 
ascunşi sub gene - şi Speranţa porni, în aceeaşi zi, străbătu 
canalul, ieşi în Mediterană, îşi începu zig-zagurile largi, ca 
să se apropie de Egee. Zburau pe sus păsările călătoare, 


cocorii şi rândunelele, vestind venirea toamnei în locurile 
de unde porneau ele, numai că aici, aerul nu se asprise, 
dormea tot în hamac căpitanul, afară, şi nici fata nu cobora 
în cabină. 

Şapte sute de mile aveau de mers ei, de la Port Said până 
la Dardanele - şi, cu vânt bun, le-ar fi făcut într-o 
săptămână. Dar acum bătea vântul nordului, mai cu seamă, 
împiedicând navigația şi istovind oamenii. 

Navigaţia cu vânt potrivnic înseamnă lungi ocoluri, surdă 
nemulţumire în sufletul echipajului, lupta cârmaciului cu 
busola, să mai câştige un grad, când prova, abătută 
potrivnic, e gata să piardă două - o! dar înseamnă multe, o 
lună de navigaţie toamna, spre nordul Mediteranei! 

În ziua când dubla pe la apus insula Rodos - era 9 ale lunii 
noiembrie - începu să plouă, ploaie rece, aşa cum o 
cunoşteau oamenii de la ei de acasă, şi nu mai fu cu putinţă 
să rămână pe punte nimeni. 

Anton Lupan făcu sfat cu cârmaciul, scărpinându-se 
amândoi în creştet, încurcaţi, în ploaia subţire. 

— Unde-o culcăm pe Adnana, Gherasime? 

Era mare cabina de la pupa şi avea două paturi, la o 
nevoie, dar cârmaciul, deşi trecut prin grele vâltori în viaţă, 
îşi păstrase curat sufletul lui aspru, încât înţelegea legile 
bunei-cuviinţe şi ale sfielii, care se citeau acum pe chipul 
căpitanului. 

— Păi, ştiu eu, domnule?! Să doarmă ea în cabina noastră, 
iar noi ne-om culca în hambar, peste butoaiele alea. 

Altceva, ce-ai fi putut face? Oamenii nu se răzvrătiră, îşi 
luară saltelele, boarfele şi se mutară în magazie, lăsând 
cabina cu şase paturi, unui singur suflet, Adnanei. Doar 
Haralamb, fiindu-i alta firea, nu înţelegea această 
orânduire, dar nici nu îndrăznea să scoată o vorbă, că 
îndată l-ar fi luat la rost Ieremia. 

Cu asta, de bine, de rău, se descurcaseră oamenii, numai 
cu vremea le fu peste putinţă să se descurce de aci încolo. 
Pornise vântul de nord, rece şi cu rafale, şi ceea ce înainta 


într-o zi Speranţa, prea des se întâmpla să piardă în ziua 
următoare. De multe ori, ca să nu nimerească pe coaste 
stâncoase, trebuia să ia drumul înapoi şi să se adăpostească 
pe după insule, aşteptând vânt mai bun, care însă părea că 
întârzie. 

În sfârşit, la 25 ale lunii, aflându-se la sudul insulei Chios, 
şi văzând că va fi mare caznă cu ultimele zeci de mile, 
tocmai acum, când crescuse nerăbdarea într-însul, făcându- 
| să se frământe ca pânzele sub vânt cu rafale, căpitanul nu 
mai avu încotro şi se legă de pupa unui vapor care mergea 
spre Dardanele. 

Dar nici vaporul nu era prea vrednic, pufăia greu, scotea 
fum mult, trimiţându-l pe puntea Speranţei, până atunci 
neatinsă de asemenea necurăţenii - şi nu făcea decât trei- 
patru mile pe oră. Contenise ploaia, în schimb se lăsase 
răceală umedă în aer şi oamenii, nepregătiţi cu 
îmbrăcăminte de iarnă, dârdâiau prin unghere. 

Toate încercările îşi au totuşi o margine; după ce 
străbătuse anevoie Dardanelele, vaporul, trăgând goeleta 
românească în urmă, ajunse la Gallipoli în prima zi a lunii 
decembrie. Anton Lupan sări în barcă şi în câteva minute 
era la Căpitănie. Fireşte, mai întâi se uită pe tabla vaselor 
pierdute şi, încredinţându-se dintr-o privire că vasul lui 
Pierre Vaillant nu era acolo, îşi simţi inima uşurată. 

— Goeleta Speranţa de la Port Said, spre Stambul! zise 
intrând în birou şi întinzând actele. Dacă-mi îngăduiţi, 
domnule căpitan, aş vrea să mă uit în registrul vaselor. 

În ioc să-i răspundă, slujbaşul Căpităniei îl privea ca pe 
unul venit de pe lumea cealaltă. 

— Speranţa. Nu se poate! S-a înecat în iulie, a pierit, nu se 
mai ştie nimic de ea, n-a ajuns la destinaţie... 

— Domnule! îl opri călătorul. Dovadă că nu s-a înecat, iată- 
mă aici, împreună cu vasul şi cu tot echipajul! 

Câteva clipe, omul din faţa sa îşi clătină capul, pe urmă se 
uită la Anton Lupan, se uită la acte, îşi aruncă ochii pe 


geam, în radă, unde corabia se legăna la ancoră şi clipi din 
ochi, neştiind ce să creadă. 

— Nu s-a înecat? Se poate, se poate! 

Dar din glasul lui se vedea că încă stăruia în el îndoiala, 
făcându-l să se întrebe dacă nu cumva căpitanul acesta era 
fantoma altuia. 

— Îngăduiţi-mi, domnule - repetă Anton Lupan - să mă uit 
ta registrul vaselor; vreau să văd când a trecut spre 
Stambul goeleta L'Esperance. 

— N-a trecut! răspunse slujbaşul. 

Anton Lupan simţi ameţeală; era oare cu putinţă ca Pierre 
Vaillant să fi rătăcit drumul, să fi naufragiat, fără să vină 
vreo ştire despre el în atâtea luni de zile, fără să se afle? 
Oare el trebuia să rămână învăluit în taină toată viaţa? 

— N-a trecut! repetă slujbaşul, care între timp deschisese 
registrul şi se oprise la o filă în urmă. Sigur că n-a trecut. 
lată: „goeleta L'Esperance, comandată de Pierre Vaillant, 
venind de la Port Said, fără marfă... 

Dacă nu i-ar fi fost teamă de închisoarea turcească, Anton 
Lupan s-ar fi repezit la el să-l sugrume. 

— Asta este! strigă, aplecându-se peste masă. De ce-mi 
ascunzi adevărul? 

— N-a trecut, domnule! 

— Dar o văd în registru! 

Slujbaşul îşi păstra o linişte care ar fi putut să te 
înnebunească. 

— Este în registru, dar nu s-a dus la Stambul, ci a plecat 
înapoi după o jumătate de oră. 

Anton Lupan tăcu, fiindcă nu-şi găsi numaidecât glasul. 

— Primul lucru pe care l-a făcut căpitanul - continuă 
nespus de liniştit omul din faţă - a fost să controleze 
registrul vaselor. 

— Da, şi? 

— Şi? Vedeţi, goeleta L'Esperance este trecută la fila 258, 
sosită de la Port Said, în ziua de 15 august. 


— Şi? 


— Şi... Şi ajungând la a unsprezecea filă în urmă, fila 247, 
iat-o, căpitanul a fost cuprins de o nervozitate la fel ca a 
dumneavoastră... 

— Da; şi pe urmă? 

— Vă sfătuiesc să vă cruţaţi inima! zise slujbaşul, privind-şi 
cu îngrijorare oaspetele. O aud cum bate! 

Anton Lupan nu se mai putu stăpâni, ci izbi furios cu 
pumnul în masă. 

— Şi? Ce s-a întâmplat pe urmă? 

— Pe urmă? Căpitanul văzând în registru numele 
dumneavoastră s-a uitat încotro aţi plecat cu vasul şi a 
pornit numaidecât într-acolo. 

— La ce dată se întâmpla asta? 

— La 15 august, domnule. V-am mai spus o dată! Anton 
Lupan simţi o greutate rece în moalele capului. 

În zilele acelea, Speranţa se întorcea de la Bir-Sanj6, peste 
Mediterana, după ce urmărise piraţii. Sosise la Pireu abia la 
sfârşitul lunii pe când Pierre putuse să fie acolo pe la 20 
august... Deodată simţi că mintea i se luminează; când 
sosise la Pireu L'Esperance, Speranţa era trecută de mult 
pe lista vaselor pierdute, de mult îi vestise pieirea John 
Tennyson şi kir Nicolachi... Da, oricât ar fi fost de nedrept 
jocul sorții, oricâte nădejdi le-ar fi surpat iarăşi şi unuia şi 
altuia, Pierre Vaillant crezuse că e pierdută Speranţa şi... 
şi... Oare plecase mai departe, spre Marsilia, spre Saint- 
Malo? Dar de ce nu făcuse cercetări, de ce nu aşteptase? 

— Domnule - vorbi căpitanul portului, fără să-şi dea seama 
ce deznădăjduit era căpitanul Speranţei - goeleta 
L'Esperance a mai venit aici încă o dată. 

— Când? întrebă Anton Lupan, ridicând repede capul. 

— În septembrie, da, priviţi, la 25, venea de la Skyros, am 
aflat că umblase prin tot Arhipelagul. 

Anton Lupan încercă să fie liniştit, să gândească; la 25 
septembrie, Speranţa naviga spre Port Said - el şi Pierre 
Vaillant se căutau unul pe altul şi soarta nu le îngăduise să 
se întâlnească. 


— Nu ştiţi ce a făcut după aceea? 

— Nu, domnule; a stat aici până a doua zi, la 26, şi pe 
urmă a ridicat ancora. 

— Unde-i biroul telegrafului? întrebă căpitanul Speranţei. 

— La capul cheiului, în clădirea aceea nouă, înaltă. Când 
să iasă pe uşă, Anton Lupan se pomeni strigat, cu o voce 
sfioasă: 

— Domnule! 

Căpitanul portului îl privea îndoit, pe deasupra ochelarilor, 
cu capul aplecat într-o parte: 

— Domnule, v-am trecut în registru dar... dar e sigur ca nu 
v-aţi înecat, e sigur că... sunteţi dumneavoastră? 

Venise iarna în nord, dar Mediterana era încă blândă şi 
albastră şi vântul care dincolo de Balcani, de Alpi, biciuia 
aspru obrajii, aici întindea molcom pânzele Speranţei. 

Rămăsese în urmă Pireul, capul Matapan - şi coastele de 
sud ale Italiei erau nu departe, în faţă. 

— O să mergem la Marsilia, să descărcăm marfa lui kir 
Nicolachi, spusese căpitanul la Gallipoli, fără să le mai 
lămurească oamenilor de ce făceau calea întoarsă. 

— Şi-apoi, domnule? întrebase cârmaciul. 

— Nu ştiu, Gherasime! Om vedea ce-o fi mai departe. 
Niciodată nu-l văzuseră oamenii pe căpitan aşa de 
nehotărât, de obosit, cu privirile aşa de împrăştiate. 

Da, era obosit căpitanul, după cincisprezece ani de când 
gândea la acea călătorie şi pusese în joc totul s-o 
înfăptuiască. Nu mai avea putere să se gândească nici la 
Ţara de Foc, nici la Darwin, nici la moş Leon, nici la Pierre 
Vaillant, nici la L'Esperance. 

Dăduse de la Gallipoli o depeşă la Saint-Malo, socotind că 
prietenul său, ostenit şi el, se întorsese acasă: „Sosesc la 
Marsilia, în primele zile ale lunii ianuarie”. 

Şi altceva nu mai avusese putere să facă... 

Ocolise Pireul, unde nu avea ce să caute - spre liniştea lui 
Haralamb, care îşi părăsise cam hoţeşte nevasta lui de o 
noapte. Şi dacă nu l-ar fi ocolit, şi dacă ar fi acostat iarăşi la 


cheiul unde îşi avea Haralamb cafegioaica, n-ar fi avut nimic 
nou să afle. Poate s-ar fi nimerit iarăşi pescarul acela la 
pupa Speranţei - şi dacă de data asta, în locul lui Ismail i-ar 
fi auzit însuşi Anton Lupan vorbele ciudate, ce-ar fi putut să 
înţeleagă el mai mult decât că da, într-adevăr, trecuse pe 
aici o corabie care semăna întocmai şi întocmai cu 
Speranţa. 

Dar acum Anton Lupan ştia mai multe, ştia că goeleta 
aceea se numea L'Esperance - şi plecase cu Pierre Vaillant 
mai departe. 

Nu mai avea putere să facă nimic căpitanul, nu mai vroia 
să gândească, îi arătase prea multă împotrivire soarta, erau 
toate istovite în el, şi sufletul, şi oasele, şi nervii, şi judecata. 
Nu se mai uita în cărţi, nu mai scria în Jurnalul de Bord 
decât datele însemnate, stătea la cârmă în rând cu oamenii, 
când îl punea nostromul, acesta având datoria să ţină 
socoteala carturilor, dar altminteri părea că îi e străină şi 
corabia şi soarta ei viitoare. Ai fi zis că nu mai vede pe 
nimeni, nici măcar pe Negrilă, care venea în fiecare 
dimineaţă la el, şchiopătând, să-i ureze zi bună. Doar 
asupra Adnanei îşi oprea uneori privirea, aşa cum stătea ea 
pe tendă, deasupra hambarului, şi-atunci parcă i se pornea 
mişcare în suflet, fiindcă şi ochii îi erau mai vii, şi culoarea 
obrazului mai înviorată. 

Dar îndată ce simţea oameni în preajmă, îşi ascundea ochii 
ca flăcăiaşii, şi iarăşi rămânea posomorât toată ziua. 

Era vreme caldă în sudul Italiei, dormea iar în hamac 
căpitanul, lăsându-i Adnanei cabina, dar ea, ca şi mai 
înainte, se simţea mai la îndemână să-şi facă, micuţ, 
culcuşul pe punte. 

Şi-acum se mai spăla ea dimineaţa, după cearceaful întins 
între sarturi, fără să se teamă de apa aspră acuma, fiindcă 
mult mai multe asprimi îndurase pe vremuri şi nu-i pria de 
fel viaţa dulce şi cocoloşită. 

lar oamenii, în clipele când uitau ciudata stare a 
căpitanului, se învârteau din nou pe lângă dânsa, neştiind 


care şi cum să i se arate mai chipeş în faţă. 

Şi astfel, goeleta noastră se apropia de Marsilia, fără ca 
echipajul să fi aflat ce are să fie după aceea, fără ca în 
sufletul lui Anton Lupan să se fi arătat limpezirea. 

Trecu Speranţa şi prin strâmtoarea Messinei, de unde se 
întorsese din drum în septembrie, trecu şi pe sub munţii 
Nebrodici, dar aceştia nu-şi mai trimiseră rafalele, nu se 
mai lovi Ismail în creştet, nu-şi mai vătămă rotula Adnana şi 
nu fu nevoie să-i îngrijească Anton Lupan genunchiul, 
asemuindu-l cu mărul din vârful catargului... 

În seara aceleiaşi zile, după ce micul arhipelag al Liparelor 
rămăsese în urmă, corabia se aşternu la drum, pe o mare 
fără hulă, continuându-şi navigația pe atât de liniştită, pe 
cât de tulbure era sufletul căpitanului. 

Luna răsărea un ceas după apusul soarelui în seara aceea, 
astfel încât crepusculul stărui multă vreme pe unde, 
ştergându-şi treptat culorile, de la roşul aprins al 
carminului, până la ruginiul închis al frunzei putrede. lar 
acestea se petreceau sub un cer limpede, fără urmă de nori 
care să-l păteze, de n-ai fi zis că e luna aspră a iernii, când 
în ţara de unde venea echipajul se învârtejeau ninsorile. 

O vreme fu întuneric şi velele fluturară, cu îndoială şi 
nelinişte, de parcă ar fi simţit şi ele starea din sufletul 
căpitanului la ora aceea. 

Anton Lupan stătea aplecat peste parapet, nefiindu-i lui 
cartul la cârmă şi cerceta marea cu o stăruinţă ciudată, 
aşteptând poate să se ridice glasuri argintii dintre unde. 
Oare nu aici, în marea Tireniană, undeva, departe, spre 
coasta Italiei, se afla insula Capri, sălaşul sirenelor care 
încercaseră să-l ademenească pe viteazul Ulyse? 

Nu-şi dăduse seama când a răsărit luna, dar, întorcând 
capul, văzu că pânzele, până atunci negre, luceau ca 
argintul. Ceva mai încolo o zări pe Adnana, aplecată 
deasupra parapetului, ca şi dânsul, privind marea şi ea cu 
aceeaşi stăruinţă. Şi iată că deodată, urechea îi prinse o 
melodie domoală şi dulce - un cântec din ţara ei 


îndepărtată, acelaşi pe care fata îl cânta dimineaţa pe 
punte, care însă acum suna altfel, mai cald, mai ademenitor, 
mai tainic. Îl cânta încet, fără cuvinte - şi poate credea că în 
freamătul mării nu-l auzea nimeni. Dar oare era glasul ei, 
sau un glas care se ridica dintre unde? 

Căpitanul ascultă cu luare aminte... Oamenii, strânşi roată 
în jurul catargului de la prova, vorbeau între dânşii ceva pe 
şoptite... De unde, de unde venea cântecul, nu era oare o 
amăgire a mării? 

Nu, la un timp desluşi fără putinţă de îndoială, glasul 
Adnanei, nevinovat ca al unei copile, dar de ce cânta tocmai 
aici, în apele pe care fugise Ulyse? 

Anton Lupan se frecă la ochi şi se îndreptă spre cârmă, 
scuturându-se ca de atingerea unei mâini vrăjite. 

Şi de ce veni tocmai acum Mihu, târşâindu-şi cizmele prea 
mari, pe punte, să-l întrebe, cu o sfială care te punea pe 
gânduri: 

— Domnule, ce-i aceea o zirenă? 

— Poate sirenă, Mihule. Zirenă cred că spune numai 
Ismail, care ne poceşte graiul. 

— Păi chiar el a spus. Auzi, cică Adnana i-o zirenă şi-o să 
ne facă încurcătură! 

Căpitanul începu să râdă, râs mânzesc, cum ar fi spus 
Haralamb care vedea multe al ciorilor şi nu avea obiceiul să 
cruţe pe nimeni; apoi, deodată râsul îi împietri pe buze şi 
bătăile inimii îşi schimbară ritmul... 

Dar Speranţa îşi urma netulburată drumul, străbătând 
marea lui Ulyse... Treceau orele, nopţile, zilele... Adnana îşi 
făcea cuminte cartul, apoi îşi găsea un colţişor unde se 
aşeza tăcută, fără să tulbure pe nimeni. 

A patra zi, la răsăritul soarelui, corabia intră în 
strâmtoarea Bonifacio, lăsă stâncile Corsicei în dreapta, în 
stânga lăsă colinele şi munţii îndepărtați ai Sardiniei - şi 
merse mai departe, fără de oprire. 

Erau stânci pe mări, erau şi pirați, îi înfruntaseră, se ştie, 
dar mai rămăseseră oare şi sirene? 


Dimineaţa, Adnana se spăla pe punte cu părul înnodat în 
creştet, îngânând acelaşi cântec care seara părea altul, mai 
ademenitor, mai dulce. Altminteri ai fi zis că nimic nu 
tulbura drumul Speranţei în zilele acelea. Numai că Anton 
Lupan păstra vechea tăcere şi îngândurare, iar oamenii 
şoşoteau între dânşii, clătinând din cap, aruncându-şi ochii 
când la el, când la Adnana. 

În ultima zi a anului, o dată cu amurgul, în dreapta 
bompresului se văzură insulele Hycres, apoi coasta Franţei 
şi luminile Toulonului, care plutiră în depărtare, până la 
miezul nopţii, când Capul Sicie le şterse cu umbra lui 
plumburie... 

Erau stânci pe mare, erau şi furtuni, şi mii de primejdii şi, 
pare-se, mai erau şi sirene! Dar sirena de pe puntea 
Speranţei avea să debarce la Marsilia - şi Ismail, în care se 
treziseră aşa, dintr-o dată, virtuţi neobişnuite, se grăbea să- 
i adune lucrurile în boccea, ca vraja să coboare pe mal, o 
clipă mai devreme... 

A doua oară îşi vedea Anton Lupan Speranţa pusă pe tabla 
vaselor pierdute. Domnul Lambrinis, importator din 
Marsilia, vestise de mult la Căpitănie că vasul se pierduse în 
Mediterană, cu întreaga încărcătură, trimisă de la Pireu de 
kir Nicolachi, trei sute de butoaie cu untdelemn de măsline. 

Dar numele Speranţei scris acolo, pe tabla de doliu, pe 
care marinarii o citeau cu capetele descoperite, nu stârni în 
sufletul căpitanului nici un fel de simţăminte. Acum îi era 
gândul aiurea, lăsase pentru mai târziu grija vămii, a 
Căpităniei şi străbătea cheiurile portului vechi, ducând-o 
spre casă pe Adnana. 

Aici, îndată ce treceai liniile, se deschidea piaţa 
frânghierilor sub un cer de iarnă care părea cerul 
primăverii. Dar nu se mai îmbulzeau marinari şi căpitani de 
corăbii - şi piaţa părea aşa de micşorată acuma! Acum 
Adnana îi vedea marginile colea, aproape, umbrite de 
castanii desfrunziţi - şi ea care crezuse că acest domeniu al 
copilăriei nu avea margini! Numai castanii îşi păstraseră 


mărimea, încolo totul scăzuse, intrase în pământ, se tocise. 
Iar inima ei bătea tare, chinuită, ridicându-i o cută de 
durere în colţul gurii. Mergea cu Anton Lupan alături, 
străbătând piaţa însorită. El o ţinea de braţ, prima oară - şi 
umerii li se atingeau, cu o sfială întrebătoare şi nelămurită. 

— Când plecaţi mai departe? vorbi Adnana, fără să-l 
privească. 

El îşi vedea umbra lingă a ei, legănându-se şovăitoare pe 
caldarâmul pieţei, şi se gândea că îndată, la prima stradă, la 
a doua, umbrele au să li se despartă. 

— Nu ştiu, răspunse după o zăbavă. 

Fata întoarse capul. Simţise în glasul lui tristeţe, şovăire, 
îndoială - şi toate dintr-o dată! 

— Îndată ce descărcăm marfa, o să fac un drum cu trenul 
până la Saint-Malo, urmă Anton Lupan, fără a avea 
hotărârea să-şi ducă gândul mai departe. 

Da' unde erau frânghierii? Unde erau căpitanii de corăbii, 
marinarii? Da, în port se vedeau mai multe vapoare decât 
veliere... În zece ani, piaţa se schimbase. Pe tarabe se 
vindeau fructe şi legume; din loc în loc erau cuşti cu 
orătănii. Numai ici-colo, în uşa unei prăvălii scunde, atârna 
un colac de parâme. 

— lată bulevardul! zise Adnana, arătând în faţă, cu o 
tresărire. 

Apoi se opri, şovăitoare, căci parcă şi bulevardul se 
schimbase, în casa din colţ era o brutărie, în faţa căreia, 
dimineaţa, când pleca la şcoală, un bătrân cu barba în 
fuioare citea Biblia, pe un scăunel, lângă coşul cu franzeluţe 
albe. Coşul era acolo, şi scăunelul - şi franzeluţele, de cinci 
şi de zece centime bucata, nu se scumpiseră, dar în locul 
bătrânului stătea o femeie posomorită, cu capul într-o 
bonetă plină de dantele, cu şorţul negru pătat de făină. 

Un băiat cu ghiozdanul în mână, urmat de un căţeluş alb, 
şchiopătând de unul din picioare, se opri în faţa coşului, 
puse un gologan în poala vânzătoarei şi, după ce căută din 
ochi, luă o franzeluţă care i se păru mai rumenită. Căţeluşul 


aştepta alături, răbdător şi plin de demnitate, ţinându-şi 
piciorul vătămat în aer. Băiatul rupse franzeluţa în două, 
cântări bucăţile în palmă, şovăi câteva clipe, apoi i-o întinse 
pe cea mai mare şi se despărţiră, unul pornind spre şcoală, 
altul înapoi spre casă, şchiopătând pe trotuarul plin de 
soare. 

— Ai văzut? întrebă Adnana. 

— Da, însă aş vrea ca asta să nu te înşele, acum când te 
întorci între oameni. Unii împart pâine, alţii pietre - şi aşa 
cum fac cu câinii... 

Ciudat ce de mulţi câini şchiopătând întâlneşti câteodată! 

— O să-mi fie dor de Negrilă! zise fata deodată, schimbând 
vorba, ca şi când ar fi vrut să-l împiedice de a-şi spună 
gândul până la capăt. 

El micşoră pasul şi o întrebă, cu vocea mai tremurată: 

— Adnana, ţi-e teamă să te întorci acasă? 

— Da; mi se pare că aici e o viaţă de care m-am despărţit 
pentru totdeauna. N-am să mai găsesc pe nimeni... 

lar după o clipă, adăugă, aproape cu spaimă: 

— Nici chiar pe mine... Mi se pare că nu mai sunt eu... Nici 
nu mai ştiu, înainte am avut tot părul meu, tot ochii ăştia, 
m-a chemat tot Adnana? 

Se oprise în mijlocul trotuarului şi aşa cum stătea aici, în 
locurile unde copilărise, la câteva sute de paşi de casă, aşa 
cum se uita în jur, la copaci, la oameni, la Anton Lupan, 
părea o fiinţă dezrădăcinată. 

Căpitanul Speranţei îi cuprinse braţul: 

— Eşti obosită, Adnana. Ştii, chiar dacă te-ar fi chemat 
altfel altădată, mie îmi place numele tău de astăzi. 

Ea ridică ochii şi îl privi, parcă neauzindu-i vorbele, 
nevenindu-i să creadă. 

— Şi-mi place părul tău, şi ochii tăi, aşa cum sunt acum, nu 
cum au fost altădată... continuă căpitanul Speranţei. 

Apoi se uită repede în jur, ca şi când s-ar fi temut că poate 
să fie pe aproape şi să-l audă vreunul din oamenii 
echipajului. 


Nu, Adnana nu înţelegea, nu-i venea să creadă. Iar el, 
după ce îşi recapătă curajul, vorbi mai departe: 

— Am plănuit ceva când aveam nouăsprezece ani, şi cu 
toate piedicile, cu toate loviturile sorții, nu mi-am trădat 
planul, până astăzi. Dar astăzi, zbuciumul meu şi strădania 
mi se par zadarnice... Iau trenul, mă duc la Saint-Malo... În 
două zile mă voi întoarce... Cred că nici Pierre Vaillant nu se 
mai gândeşte la planul nostru de altădată... Vezi tu, Adnana, 
orice pe lumea asta are un capăt. Noi ne-am irosit elanurile, 
pregătindu-ne ani de zile pentru o călătorie care depăşea 
puterile noastre... 

Era alt om cel ce îi vorbea acum Adnanei, nu omul care o 
găsise în Arhipelag, pe corabia lui kir Iani, cel ce urmărise 
cu atâta înverşunare piraţii, cel ce se dusese în Marea 
Roşie, la Musarah, fără să se teamă de primejdii mai mari 
decât moartea. Ea îl simţea pe acest om mai aproape, 
încălzindu-i inima şi viaţa - şi totuşi, o privire dinăuntrul ei îl 
căuta cu tristeţe pe omul celălalt, care plecase. 

— Haide, să mergem, Adnana! urmă Anton Lupan, părând 
înviorat dintr-o dată. Am să te las la tatăl tău, ai să-ţi 
regăseşti casa... Iar eu... După ce mă întorc de la Saint- 
Malo, am să văd ce voi face... Am să vând vasul, am să 
despăgubesc oamenii şi am să intru aici, la un şantier, să 
construiesc vapoare... Ştii, am construit şi poduri, şi căi 
ferate. E o meserie care îmi place. 

Adnana simţea o ciudată nelinişte ascultându-l; era în ea 
şi-o fericire învăluitoare, şi-o tristeţe de moarte. 

— Dar dacă... dacă tatăl meu... nu mai este? Nuvreisămă 
iei în echipajul Speranţei? 

— Nu, Adnana. Dacă tatăl tău... Dacă n-o să mai ai pe 
nimeni aici... Mă gândesc să mă întorc în ţară; se fac şi 
acolo căi ferate, au să se facă şi vapoare odată. E frumoasă 
ţara mea, Adnana... Poate... poate are să-ţi placă. 

În clipa aceea, Adnana făcu ochii mari şi îşi apăsă mâna pe 
inimă. De după colţul străzii, străduţa aceea îngustă şi 
întortocheată, atât de bine cunoscută, care cobora spre 


ţărmul mării, la plaja pescarilor, ieşise un bătrân gârbov, cu 
un caftan lung, cum pe aici nu purta nimeni, împingând o 
roabă încărcată cu parâme. După câţiva paşi, bătrânul se 
opri, scoase o batistă roşie şi îşi şterse năduşeala de pe 
frunte. 

După mişcările lui şovăitoare, Anton Lupan îşi dădu seama 
că în dosul ochelarilor în ramă de sârmă albă, ochii slăbiţi 
nu mai vedeau decât o parte din lume. 

— Tată! strigă Adnana, repezindu-se spre dânsul. Bătrânul 
clătină din cap, îşi ridică ochelarii, nădăjduind că aşa va 
vedea mai bine, îi puse la loc şi îşi clătină iarăşi capul, cu un 
zâmbet în care se amesteca umilinţa cu amărăciunea. 

— Sunt eu, Adnana, tată! Nu mă recunoşti? continuă fata, 
cu glasul înecat în lacrimi. 

Şi văzând nedumerirea bătrânului, începu să vorbească 
repede, spunându-i aceleaşi cuvinte, în limba lor, de acasă, 
pe care abia o mai ţinea minte. 

Bătrânul tresări la primele vorbe, o privi iarăşi, cu o 
stăruinţă neputincioasă, apoi clătină din cap, ca prima oară, 
şi se aşeză pe roabă. 

— Voi... voi aţi murit! zise, clipind cu descurajare sub 
lentilele groase. 

— Mama a murit, dar eu trăiesc; eu sunt Adnana, nu mă ţii 
minte? 

— Adnana? 

Mâinile uscate se ridicară, bâjbâind prin aer, cuprinseră 
obrazul fetei, cercetându-l, întrebătoare. 

— Adnana? şopti încă o dată bătrânul. 

Apoi ochii i se înecară în lacrimi - şi el începu să plângă 
domol, în tăcere, în timp ce mâinile-i aspre căutau, încă, 
însetate, obrazul Adnanei. 

Mai erau deci sirene pe mări, oricât de blajin le-ar fi fost 
chipul, oricât de caldă inima - şi vraja lor pare-se nu se 
sfârşea la ţărmuri, avea putere şi-asupra uscatului. 

Anton Lupan se întoarse în port, ostenit prima oară de 
grija pe care i-o dădea Speranţa - să se ducă la Căpitănie, 


la vamă, la domnul Lambrinis, să predea marfa. 

Cârmaciul îl aştepta pe chei, cu actele. 

— Acum, ce facem, domnule? 

— Nu ştiu, Gherasime! Mă duc întâi la Căpitănie, să 
vestesc sosirea, şi pe urmă... 

Pe urmă, nu mai ştia nici el ce poruncă să-i dea 
cârmaciului. 

— Goeleta Speranţa! citi, uimit, slujbaşul, uitându-se în 
hârtiile vasului. V-am trecut de două luni pe tabla... 

— Ştiu, domnule, dar nu-i vina mea dacă ne-am întors 
teferi. 

— Sunteţi căpitanul? Anton Lupan? Aveţi o telegramă. 

— De la Saint-Malo? 

— Întocmai! 

În sfârşit, după ce ocolise tot Arhipelagul, Mediterana şi 
Marea Roşie, îl găsea pe Pierre Vaillant, stând cuminte, la el 
acasă, poate hrănind porumbeii, dimineaţa, poate ciocnind 
un pahar de absint cu moş Gir şi povestindu-şi viaţa... Îi 
părea bine şi simţea totuşi o mare osteneală, aproape că-i 
era greu să se ducă la gară, să ia trenul spre nord, şi să 
ajungă la prietenul său, la Saint-Malo, pe coasta oceanului. 
Simţea osteneală până şi să deschidă depeşa... De altfel, 
acum nu mai era nici o grabă - îi ştia dinainte cuprinsul. 
Pierre Vaillant se afla acasă, viu, teafăr, şi altceva, ce-ar mai 
fi putut spune întârziatul mesaj? 

Dar deschizând hârtia, pe chipul lui Anton Lupan se citi 
deodată o uimire fără seamăn. Nu iscălea Pierre, ci Leon 
Vaillant, bunicul - prima mirare. „Ie credeam dispărut”, 
spunea telegrama, stârnind pe chipul lui Anton Lupan 
acelaşi zâmbet de nepăsare, pe care-l stârnise în clipa 
debarcării, tabla vaselor pierdute, unde Speranţa era 
trecută a doua oară. 

Cuvintele următoare însă îl făcură să tresară, pălind, 
clătinându-se, strângând hârtia în mină, în prada unei 
tulburări care îi făcea sufletul să vibreze iarăşi. 


„Pierre - spunea mai departe telegrama - plecat peste 
Atlantic, nu ştie nimic de existenţa dumitale”... 

Anton Lupan rămase în faţa Căpităniei, citind şi recitind 
mesajul bătrânului în timp ce în suflet i se amestecau 
părerile de rău cu bucuria. Deci Pierre Vaillant nu-şi 
trădase planul - târziu, dar pornise să-l îndeplinească - şi 
acel târziu, pentru Anton Lupan însemna astăzi prea 
devreme. Fiindcă dacă prietenul său ar mai fi zăbovit o 
lună, două - nu ştia data plecării, se bizuia doar pe 
presupuneri - ar fi plecat împreună! 

Ceva mai târziu, cârmaciul, care îl aştepta încă pe chei, 
neştiind ce porunci să dea oamenilor, îşi văzu căpitanul 
întorcându-se cu o înfăţişare nouă. 

— Gherasime, repede, să mergem la domnul Lambrinis, să 
descărcăm marfa, să vindem lucrurile armeanului. Haide, 
fără să pierdem vremea! 

— Dar ce s-a întâmplat, domnule? 

— Plecăm! 

— Unde? 

— Peste Atlantic, cum a fost vorba, cârmaciule! 

O! Şi mica sirenă? 

În după amiaza aceleiaşi zile, Anton Lupan cu Gherasim 
după dânsul, intrau a doua oară în biroul domnului 
Lambrinis, pe numele căruia aduseseră de la Pireu cele trei 
sute de butoaie, zice-se cu untdelemn de măsline. 

— Ce naiba, măi Gherasime! şopti Anton Lupan, păşind 
pragul şi văzându-l pe domnul Lambrinis. Credeam c-am 
terminat cu Levantul. 

La prânz, când fuseseră aici prima oară, stăpânul lipsea, 
îşi lua prânzul tacticos în sânul familiei - găsiseră numai un 
slujbaş, căruia nu-i venea să creadă că sosise marfa de la 
Pireu, trimisă acum trei luni de zile. 

— Lasă, domnule - şopti cârmaciul - cu grecii mă înţeleg 
eu bine! 

Domnul Lambrinis le ieşi înainte, fluturând nedumerit în 
mână actele încărcăturii. 


— În conosament sunt trecute trei sute zece butoaie, şi 
dumneavoastră mi-aţi predat numai trei sute! După ce mi- 
aţi întârziat atâta, vreţi să mă mai păgubiţi şi la număr? 

Anton Lupan scoase din buzunar o hârtie, şi cârmaciul, 
după ce o luă în primire, începu să dea lămuririle 
trebuitoare, ca să-l scutească pe el de asemenea istorie: 

— E adevărat, kir Lambrinis, dar, în loc să întârziem, s-ar fi 
putut să nu mai venim niciodată, şi atunci paguba ar fi fost 
mai mare. 

Gazda se uită la el pe deasupra ochelarilor, supărat că i se 
vorbea în greceşte, aici în inima Marsiliei, dar Gherasim, 
deşi îi înţelese privirea, zise mai departe, fără stânjenire: 

— Şi-acum, kir Lambrinis, iată hârtie de la kir Nicolachi, 
precum că cele zece butoaie ne privesc pe noi - şi putem 
face cu ele după pofta inimii. 

— Cum adică, le import eu, plătesc vama... 

— Vama se scade din preţul transportului, aşa cum spune 
în scrisoare. Nu, kir Lambrinis, nu te teme, n-o să ţi se 
tragă nici o pagubă de la mine. Ba dimpotrivă, am să-ţi 
dăruiesc chiar butoaiele, fireşte, după ce vor fi goale. 

Domnul Lambrinis păru în sfârşit că înţelege cam în ce 
chip stau socotelile; aruncă o privire înapoi, ca să vadă dacă 
niciunul din cei trei slujbaşi ai săi nu trage cu urechea, apoi 
întrebă tainic: 

— Marfă de preţ? 

— Covoare şi mătăsuri de India. Le putem vinde bine? 

— Până deseară vă scap de ele. 

— Care să fie partea dumitale? 

— Jumătate şi jumătate, cum se cuvine. Gherasim începu 
să râdă: 

— Adică noi le adunăm, ne batem capul cu ele, le aducem 
aici şi să împărţim cu dumneata, care nu faci decât să-ţi 
freci turui pantalonilor de scaun? 

În ochii grecului trecu o undă de mânie; un pârlit de 
cârmaci să-i vorbească astfel lui, negustor cinstit de toată 
Marsilia? 


— Dacă nu-ţi convine, fă cum crezi mai bine, zise, 
stăpânindu-se. Dar vezi ce se întâmplă, vameşii au iscoade 
pretutindeni. Ar putea să sufle cineva o vorbă... 

— Da?! făcu Gherasim, cu nevinovăție. Atunci, nu ţi-e 
teamă că şi-ar putea băga nasul şi în butoaiele dumitale? 

— Poate să-şi bage, ce-mi pasă mie! răspunse kir 
Lambrinis, mai puţin ţanţoş decât înainte. Eu am untdelemn 
de măsline, am plătit vama, nu poate să mă supere nimeni. 

— Aşa! Untdelemn de măsline! Hei, ale dracului butoaie! 
Mie mi s-a părut că unele sună a doagă. la să mergem la 
magazie, jupâne! 

Negustorul îi tăie calea. 

— Ce vrei? întrebă, făcându-se palid. 

— Să fii om de omenie! O mână spală pe alta; altminteri 
rămân murdare amândouă... Ei, şi-acum spune, cum facem 
cu covoarele? 

— Douăzeci la sută îţi convine? 

— Cinci ar fi tocmai bine. Dar hai, ce să mai lungim vorba, 
fie zece - şi bate palma, jupâne! 

Domnul Lambrinis oftă din fundul pieptului: 

— Bine, zece la sută! Ah, grea meserie! 

— Mie îmi spui? Am stat odată o jumătate de ceas într-un 
fotoliu ca al dumitale şi era să mă apuce pandaliile! 

Căpitanul şi cârmaciul Speranţei se întoarseră pe bord, să 
vadă cu ochii lor cum merge socoteala, să nu se încurce 
butoaiele, iar două ore mai târziu, fiind încă destui timp 
până seara, Gherasim reveni să încheie socotelile cu 
domnul Lambrinis. 

— Vezi, poate să te apuce noaptea; ia un revolver cu tine! 
îl sfătui Anton Lupan, petrecându-l pe punte. 

— Nu e nevoie, cuțitul mi-ajunge. Şi cine naiba să se lege 
de un marinar părlit ca mine? 

Speranţa era legată cu pupa la cheiul de sud al bazinului, 
Quay de Rive Neuve, lângă un vapor tocmai sosit din 
Brazilia, încărcat cu vite care umpleau văzduhul de mugete 
sfâşietoare. În faţă, la cheiul celălalt, deasupra căruia se 


ridica turnul primăriei, vapoarele se înşirau, unul lângă 
altul, negre, întunecând cerul cu fumul de cărbune. Numai 
în dreapta, la cheiul Fraternităţii, se vedeau vreo câteva 
corăbii şi alte câteva în stânga, spre fortul Sfântului 
Nicolae, dar păreau aşa de părăsite, încât ai fi zis că nimeni 
nu se va mai urca pe puntea lor vreodată, să tragă ancora şi 
să ridice pânzele. 

Gherasim ajunsese pe la jumătatea cheiului, când auzi un 
glas strigându-i în greceşte: 

— Hei, palicarule! A fost bun romul? 

Cârmaciul întoarse capul cu nedumerire. Un marinar, pe 
puntea unui cargobot negru, îi rânjea duşmănos de 
deasupra parapetului. Chipul lui nu-i era necunoscut, dar 
abia după ce văzu numele vaporului, scris cu litere albe la 
pupa, îşi aduse aminte unde-l întâlnise. 

— la te uită ce mică e lumea! Tot pe Orion ai rămas, 
potlogarule? Eu gândeam că în două luni ai vândut toate 
bărcile şi ţi-ai căutat alt căpitan, să-l mai păgubeşti şi pe 
acela! 

Marinarul scoase o înjurătură, iar Gherasim, după ce-i 
răspunse cum se cuvine, îşi văzu de drum, fără să se mai 
uite în urmă. 

Odată cârmaciul plecat, Anton Lupan orândui oamenii de 
vardie, le dădu bani de cheltuială - încasase costul 
transportului de la domnul Lambrinis şi vroia ca oamenii 
săi, dacă se duceau în oraş, după atâtea luni de viaţă pe 
mare, să nu fie cu buzunarele goale - iar el, după aceea, 
porni către casa Adnanei. 

De pe Orion coborau doi vlăjgani, tropăâind grăbiţi pe 
schelă. Văzându-l pe căpitanul Speranţei, unul din ei şovăi, 
cu o mişcare de fereală, dar dându-şi seama că acesta nu-l 
recunoscuse, porni repede, de-a lungul cheiului, ca să-l 
ajungă pe celălalt. 

Anton Lupan străbătu piaţa frânghierilor, o luă pe 
bulevard până la a doua stradă, acolo coti la dreapta şi 
ajungând în dreptul unei porţi scunde, vopsită în albastru, 


se aplecă de umeri, ca să intre. În faţa sa se afla o curte 
îngustă şi lungă, năpădită de ierburi uscate acum, iarna, cu 
o căsuţă mică în stânga, a cărei primă odaie îşi avea 
ferestrele la stradă. De jur împrejur, zidurile vecine, 
îmbrăcate în iederă ruginită, închideau vederea, nelăsând 
liber din cerul albastru decât o fâşie. 

Inima lui Anton Lupan se strânse încă o dată; dintr-o 
închisoare, Adnana nimerise în alta; ea îşi risipise în robie 
zilele fericite ale copilăriei, când ar fi putut să alerge 
zvăpăiată pe malul mării, să le ajute pescarilor la reparat 
năvoadele, să străbată piaţa sărind într-un picior ca să 
ajungă în Portul Vechi şi să se zbenguie neobosită, înotând 
de la un chei la altul, agăţându-se ca un spiriduş ieşit din 
apă de lanţurile ancorelor sau dându-se la fund şi trecând 
pe sub carenele corăbiilor. 

În locul acestor amintiri luminoase găsea o curte 
împrejmuită de ziduri înalte, de unde nu auzea nici măcar 
murmurul mării, o casă părăginită, care nu mai semăna cu 
casa copilăriei, şi un bătrân pe jumătate orb, căruia de 
acum înainte trebuia să-i poarte de grijă, dându-i anilor lui 
tot ceea ce ei nu mai puteau să-i dea anii tinereţii. 

— Aici suntem! strigă Adnana din fundul curţii, fluturându- 
şi braţele în aer, pe deasupra bălăriilor. 

În faţa magaziei care închidea fundul curţii se afla un 
dispozitiv primitiv de răsucit frânghiile, o roată de statura 
omului, pe care Adnana reîncepuse să o învârtească numai 
cu o mână, în timp ce continua să facă semne cu mâna 
cealaltă. De inima roții era prins un cârlig, în care se agăța 
capătul fuiorului de cânepă - şi cu asta se sfârşea toată 
instalaţia. Bătrânul ţinea fuiorul între coate şi se trăgea 
încet către poartă, lăsând să-i alunece cu dibăcie printre 
degete firele lungi de cânepă, pe care roata le răsucea, 
prefăcându-le în frânghie. Dar numai cu atât, treaba nu era 
gata; trei, cinci, şapte asemenea frânghii subţiri se legau 
iarăşi de cârlig, ca să fie împletite laolaltă, spre a obţine 
parâma de grosimea cerută. 


Anton Lupan îşi dăduse seama încă de dimineaţă, când 
venise aici prima oară, însoţind-o pe Adnana acasă, că, 
trudindu-se toată ziua, bătrânul nu putea scoate mai mult 
de zece kilograme de parâmă, în vreme ce numai pe strada 
asta erau cinci ateliere care fabricau fiecare de o sută de 
ori pe atâta. 

— Dar nu sunt ca parâma făcută de mână! zicea bătrânul, 
clătinând din cap cu o tristă încăpățânare. 

Poate, într-adevăr, parâmele de mână erau mai trainice, 
însă negustorii le căutau pe cele mai ieftine, iar marinarii 
cumpărau ce găseau la prăvălie. Câţiva căpitani bătrâni, în 
rarele lor escale la Marsilia, mai veneau aici din când în 
când, să cumpere parâmele cu care fuseseră deprinşi pe 
vremuri. Numai că în port ancorau tot mai puţine corăbii şi 
căpitanii bătrâni dispăreau, unul câte unul. 

— Tată, să lăsăm puţin lucrul! zise fata. 

Pe lângă bucuria acelei clipe, când îşi revăzuse fata, pe 
sărmanul frânghier îl cuprinsese spaima ca nu va avea cu 
ce să-i facă rochii, să-i dea mâncare bună. Şi îndată ce 
plecase căpitanul Speranţei, se apucase cu înfrigurare să 
facă repede parâmă nouă, mai multă decât până acuma, să 
aibă ce duce la prăvălie. lar Adnana, după ce lipsise opt ani 
de acasă, îşi începuse viaţa ei nouă învârtind roata care 
răsucea frânghiile... 

Anton Lupan o trase deoparte; era în el iarăşi şovăire, dar 
alta decât azi dimineaţă - şi-i bătea altfel inima, în sfiala lui, 
şi altfel îi luceau ochii, şi altfel îşi strângea pumnii. Apoi 
zise, deodată, uitându-se brav în ochii sirenei: 

— Adnana, plecăm peste Atlantic! 

Şi la această vorbă a lui, spusă repede şi cu hotărâre, mica 
sirenă nu ceru lămuriri, nu lăsă timp de gândire; arătă, ca 
şi el, aceeaşi grabă şi hotărâre: 

— Luaţi-mă şi pe mine! 

— Nu, Adnana... Sunt piedici destule... leremia al nostru 
are o vorbă cu privire la femeie şi la marinărie... Dar 
aşteaptă-ne, o să ne întoarcem. Până atunci, echipajul 


Speranţei a hotărât să te înfieze - şi după această hotărâre 
mi-a dat însărcinarea să mă îngrijesc de soarta voastră. 
Tatăl tău are vederea slabă, în curând n-o să mai poată 
lucra. 

— Pot, pot! zise bătrânul cu încăpăţânarea lui domoală. 
Asta-i treabă care se face cu mâna, nu cu ochii; numai 
degetele să fie dibace - ochii, lasă-i încolo, să se odihnească 
dacă vor, pe vecie. 

— Dorinţa mea ar fi fost să-ţi deschidem o florărie, ţi s-ar fi 
potrivit foarte bine. Dar oamenii mei nu înţeleg cum se 
poate face negustorie cu florile, s-au uitat cu gura căscată 
la mine. Şi-atunci mi-a dat Ismail o idee, cum vorbeşte el în 
graiul românilor: Facem pâine! 

— Adică o brutărie? exclamă Adnana, simțind de pe acum 
în nări mirosul făinei, al aluatului, al cuptorului încins şi 
îmbătătoarea mireasmă a pâinii rumene - şi uitându-şi 
amărăciunea sirenei care rămânea singură. 

— E bine să hrăneşti oamenii! zise bătrânul, ridicând ochii, 
cu un început de înviorare. 

Avea urechea pe atât de ascuţită, pe cât îi era privirea de 
tulbure. Apoi începu iar să clipească: 

— Florile sunt pentru cimitire... 

— Tată, nu vreau să te întristezi! Sunt şi pentru clipe mai 
vesele, mai frumoase, pentru sărbători, pentru nunţi... 

— Da... Dar după toate astea vine moartea. 

Anton Lupan îi aruncă o privire, apoi ridică din umeri, 
socotind că nu trebuiau să se posomorască din cauza 
acestor gânduri negre ale bătrânului. 

— Aşa că am trecut pe alături, pe la brutărie, urmă, 
întorcându-se spre Adnana. Văzusem de dimineaţă biletul, 
că se închiriază şi atunci, mi s-a părut că ideea lui Ismail se 
potriveşte cum nu se poate mai bine. lartă-mă că am intrat 
în vorbă fără să-ţi cer părerea... 

— N-ai făcut rău; mă bucur! zise sirena, ascunzându-şi iar 
mâhnirile, să nu i le vadă în ochi neînduplecatul Ulyse. 


— Am pus totul la cale, continuă acesta. Mai rămâne să 
iscăleşti contractul. Am vorbit şi cu lucrătorii - sunt doi şi 
un maistru - şi s-au arătat dornici să rămână mai departe, 
cu tine. 

— Deci gata! strigă Adnana. De mâine facem pâine? 

— Dacă vrei, chiar şi de mâine. 

— Şi o să-i punem o firmă nouă: Brutăria Speranţa. Crezi 
că echipajul o să se opună? 

— Dimpotrivă; o să se bucure din toată inima! Bătrânul 
ridică ochii şi în glasul lui se simţi iarăşi o înviorare: 

— Să facem pesmeţi pentru corăbii! Mai bine decât 
franzelă. 

— Numai că pesmeţii nu se mai caută ca pe vremuri. Acum 
vapoarele care fac curse lungi au pe bord propria lor 
brutărie. 

— Aşa?! mormăi dezamăgit tatăl Adnanei, posomorându-se 
iarăşi. 

— Dar, pentru că veni vorba de pesmeţi, reluă Anton 
Lupan, Adnana, te rog să iei o comandă din partea 
Speranţei... Şi acum, hai să mergem să facem hârtiile. 

— Ştii, zise fata, în timp ce se îndreptau spre poartă, l-am 
cunoscut pe băiatul acela cu cățelul. 

— Da? îmi pare foarte bine. Cred că-i un copil cuminte şi 
bun la inimă. 

— Şi eu cred la fel. E băiatul unei vecine, doamna Florion, 
care are prăvălia cu legume de la colţul străzii. Bărbatul ei 
era slujbaş la vamă, dar a murit acum câţiva ani într-un 
accident, a căzut în cala unui vapor şi şi-a fărâmat capul... E 
o femeie de treabă; cred că am să mă împrietenesc cu 
dânsa; e încă foarte tânără... 

— Vezi, Adnana, viaţa nu-i aşa de neagră! Ai să-ţi faci 
prieteni. 

— Da, m-am împrietenit şi cu câinele lor. Acum l-a lovit un 
măturător cu o piatră şi şchioapătă, săracul, dar când era 
sănătos, doamna Florion îl trimitea cu coşuleţul de legume 


la cliente. Poate n-ai să crezi, dar zice că nu greşea 
niciodată; îi spunea un nume - şi el ştia unde să se ducă... 

Anton Lupan zâmbi: 

— Vezi, Adnana?! 

Dar în clipa aceea, ea se opri, făcu ochii mari şi îşi duse 
mâna la gură: 

— Şi Negrilă? Să nu-l mai văd aşa de multă vreme?! 

A doua zi, pe la ceasul zece, Adnana era în fundul curţii, 
când Mihu îşi băgă capul întrebător pe poartă. 

— Mihu! strigă fata, lăsând roata să se învârtească singură 
şi repezindu-se să-l întâmpine, sărind prin bălăriile uscate 
ca peste vrafurile de parâme - parâmele de pe punte, nu 
din curtea bătrânului. 

Musul Speranţei, cu ochii roşii de nesomn, cu faţa 
îngrijorată, îşi târâse cizmele prea mari pe străzile 
Marsiliei, aducând un bilet din partea căpitanului: „Adnana, 
nu pot trece astăzi pe la voi şi te rog, nu veni nici tu în port; 
avem încurcături serioase. Mâine însă ne vom înfăţişa cu 
toţii la inaugurare; te rog ai grijă ca firma să fie frumoasă. 
Echipajul Speranţei te îmbrăţişează...” 

— Ce s-a întâmplat? întrebă fata, văzând chipul palid al 
băiatului. 

Acesta ridică din umeri, cu un zâmbet stânjenit: nu îi 
înţelegea graiul. 

Ea stărui, neliniştită, încercând să-l descoasă, amestecând 
cuvinte franţuzeşti, greceşti, arăbeşti, într-o limbă cu atât 
mai neînţeleasă. 

Mihu ridică din umeri, iarăşi; dar iată că sub potopul ei de 
vorbe poarta începu să se zgâlţâie cu turbare. 

— E Negrilă; l-am lăsat afară! zise băiatul, pe limba lui, 
încercând s-o lămurească. 

În clipa aceea, sub o ultimă smucitură, poarta sări în lături 
şi câinele se năpusti scheunând spre Adnana, sărind în trei 
picioare, prin bălăriile care-i ţineau calea, fiindcă piciorul 
rănit, deşi se vindecase acuma, nu-şi recăpătase vechea 
sprinteneală; era încă slab osul ţinut lung timp între 


scândurele. Fata deschise braţele - şi se rostogoliră 
amândoi prin iarba uscată a grădinii. 

După această hârjoană, însoţită de strigăte şi de 
chelălăituri voioase, Negrilă ocoli şchiopătând curtea 
străină, mirosi parâmele, fuioarele de cânepă, roata care se 
oprise, caftanul bătrânului şi se întoarse vesel la blânda 
sirenă. 

Adnana avusese timpul să se dezmeticească şi acum 
îngrijorarea i se citea iarăşi pe faţă. 

— Dar ce s-a întâmplat? Ce e taina asta? Mihu îi făcu 
semne să se liniştească. 

— Hai în port! zise fata, dând să se repeadă spre poartă. 

EI îi ţinu calea, împotrivindu-se, aşa cum i se poruncise şi îi 
arătă biletul, pe care ea îl ţinea încă în mână, mototolit, 
dându-i să înţeleagă că mai mult decât scria acolo nu putea 
s-o lămurească. Fata citi din nou rândurile scrise în pripă şi 
îşi dădu seama că, de vreme ce Anton Lupan îi cerea să nu 
vină în port, nu-i rămânea decât să aştepte ziua de mâine, 
ca taina să se limpezească. De altminteri, era şi timpul să se 
apuce de treabă, dacă voia ca a doua zi totul să fie gata. 

Dimineaţa următoare, Ismail se ivi în uşa brutăriei, cu 
două coşuri mari la spinare. Căpitanul îl trimisese înainte, 
să se îngrijească de masă, şi bucătarul, cum intră, lăsă jos 
coşurile încărcate în piaţă şi puse stăpânire pe cuptorul de 
pâine. 

— Ce s-a întâmplat la voi? îl întrebă Adnana, văzându-l tot 
atât de palid şi nedormit ca şi Mihu. 

Ismail ridică din umeri, fără să răspundă, deşi avea, ca de 
obicei, mare mâncărime de limbă, şi grozav i-ar fi plăcut să 
sporovăiască aşa cum se pricepea, pe graiul franţujilor... 

La ora prânzului sosiră şi ceilalţi, afară de Cristea Busuioc, 
plutaşul, pe care sorții căzuseră să rămână de vardie. 
Oaspeţii se opriră pe trotuar, în faţa uşii, uitându-se cu o 
firească îngâmfare la firma nouă, pe care o mână de meşter 
pictase cu deplină iscusinţă însăşi imaginea Speranţei, cu 
toate pânzele întinse, aşa cum o ştia fiecare. Dedesubt 


scria, cu litere albastre ca marea, pe un fond azuriu ca 
bolta cerului, vara: 

BOULANGERIE. 

Au bateau roumain Sperantza. 

Adnana îi întâmpină, cu şorţ alb în faţă, îngrijorată ca o 
gazdă care primeşte pentru prima oară oaspeţi. Dar cum 
puse piciorul pe prag, scoase un mic țipăt şi îşi duse mâna 
la inimă: Gherasim avea capul bandajat şi mâna stângă 
legată într-o eşarfă neagră. Ceilalţi îşi dădeau silinţa să 
zâmbească, aşa cum se cuvenea într-o împrejurare ca asta, 
dar se vedea cât de colo că nici unuia nu-i erau boii acasă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă fata, aruncându-le priviri 
întrebătoare. 

Anton Lupan se apropie şi îi mângâie obrazul. 

— Lasă, o să-ţi spun mai târziu, Adnana; nu te mai gândi la 
asta. După cum vezi, suntem cu toţii laolaltă. 

Un fotograf din vecini, care fusese vestit de azi dimineaţă, 
îşi aşeză aparatul în marginea trotuarului şi echipajul 
Speranţei, cu Adnana la mijloc, încadrată de tatăl ei şi de 
căpitan, se fotografiară, sub firma proaspăt pictată; fireşte 
că nu lipsi nici Ismail de la această solemnitate - cu atât mai 
mult cu cât bucatele erau de mult gata. 

lată însă că, după ce fotograful îşi termină treaba, 
bucătarul, întorcând capul, dădu în sfârşit cu ochii de firma 
brutăriei, pe care Speranţa plutea maiestoasă. Obrazul i se 
făcu întâi roşu, pe urmă galben, pe urmă vânăt - până ce se 
întoarse la prima culoare şi rămase aşa, roşu ca racul. 

— Asta cine am făcut? întrebă furios, întorcându-se spre 
Adnana. 

Fata ridică sprâncenele, mirată: 

— Un pictor de firme din piaţă. 

— Nu fii supărat, Ismaile! interveni căpitanul, să-l 
împăciuiască. Adnana nu avea de unde să ştie... Mai 
degrabă e vina mea, că am uitat să-i vorbesc despre asta. 

Bucătarul intră bombănind în brutărie, urmat de ceilalţi, 
care se aşezară cu toţii la masă. Era o masă lungă, pusă în a 


doua încăpere, în faţa cuptorului de pâine. Bineînţeles, 
brutăria nu era făcută pentru ospeţe, dar, înghesuindu-se, 
încăpură prea bine - şi nu numai echipajul Speranţei, care, 
cum s-ar zice erau de-ai casei, ci şi câţiva străini, prieteni 
de-ai bătrânului sau vecini de prăvălie. Nu lipsea nici 
doamna Florion, care trimisese legumele pentru această 
masă, nici băiatul ei, care, în ultimele două zile, se dăduse 
în vânt să-i fie de folos Adnanei. 

Ca prim fel de bucate, Ismail puse pe masă o tavă uriaşă 
cu plăcintă grecească de carne, cu multe verdeţuri şi foarte 
piperată, la care băură ţuică românească din tainiţele 
Speranţei - le ştia numai Anton Lupan şi leremia, 
paharnicul - nu le dibuiseră pe toate nici măcar piraţii. 

Pe urmă bucătarul uimi oaspeţii marsiliezi cu vestita lor 
ciorbă grasă, numită bouillabaisse, despre care ei cred că 
nimeni n-o poate face dacă nu s-a născut în sudul Franţei. 
Dar pentru asta Ismail risipise peste zece kilograme de 
peşte, pe care îl fiersese în vin alb, nu în apă, adăugând din 
belşug toate cele cerute de marii meşteri în ale bucatelor: 
usturoi, şofran, pătlăgele roşii alese bucată cu bucată - şi 
untdelemn de măsline, din care; prin grija lui Gherasim, la 
bordul Speranţei se găseau două butoaie ciupite de la kir 
Nicolachi. După asta urmă friptură de vițel la tavă, 
împănată cu slănină afumată - că bucătarul dăduse naibii 
Coranul, de vreme ce se spurcase o dată, când cu piraţii. 

După vinul alb care urmase ţuicii, băură vin negru, altfel 
n-ar fi putut spune că se aflau în Franţa. În sfârşit, meşterul 
brutăriei îşi arătă şi el arta, punând pe masă o tortă uriaşă, 
cu castane şi cu ciocolată, pe care o lăudă toată lumea, 
afară de Ismail, fireşte - pizmaş ca orice bucătar din lume 
în faţa bucatelor făcute de altul. 

Pe la jumătatea mesei lumea se înfierbântase, se auzeau 
strigăte, râsete, se ciocneau paharele, unul după altul, dar 
Adnana nu se lăsa înşelată; pe obrazul lui Anton Lupan şi a 
celorlalţi stăruia o îngrijorare pe care zadarnic încercau să 


şi-o lepede. Abia când se aduseră cafelele şi când neliniştea 
fetei nu mai avea margini, căpitanul se hotări să vorbească. 

— Ştii, Adnana, spuse încet, aplecându-se la urechea ei, ca 
să nu audă şi oaspeţii. A căzut pe capul nostru o mare 
pacoste... 

Fata se uită la Gherasim, care se chinuia să rupă pâinea cu 
mâna legată, ca să nu muşte din ea, cum într-o împrejurare 
ca asta ar fi făcut altul. 

Anton Lupan continuă în şoaptă: 

— Alaltăieri seara, când venea din oraş, l-au atacat nişte 
derbedei - şi-abia a scăpat cu viaţă. 

— Dar cine a putut să facă asta? întrebă Adnana, silindu-se 
să-şi stăpânească glasul. 

— Ei, aşa ceva se întâmplă adesea prin porturi; noi suntem 
obişnuiţi. Se pare că la mijloc e o socoteală mai veche, o 
răzbunare din partea unui marinar pe care odată l-a strâns 
zdravăn în chingă. Acum a găsit prilejul să i-o întoarcă. 

— Şi el n-a putut să fugă, să strige? Unde s-a întâmplat 
asta? 

— Chiar în capul cheiului; să fugă nu-i în firea lui şi să 
strige ar fi fost semn de laşitate, aşa că nu i-a rămas decât 
să primească lupta, deşi nu era dreaptă, ei fiind doi şi el 
unul singur. 

— Da, şi pe urmă? întrebă Adnana, clipind speriată. 

— Pe unul l-a luat pe sus şi l-a aruncat în apă. Celălalt l-a 
lovit cu cuțitul pe la spate, întâi în umăr, pe urmă în moalele 
capului. Peste vreo două ore, dacă am văzut că se făcuse 
noapte şi el nu se întoarce, m-am dus cu Ieremia să-l caut. 
Zăcea în nesimţire, lângă calea ferată. 

— Şi în timpul ăsta nu l-a văzut nimeni, că doar pe-acolo 
trec oameni? 

— Cine să-şi bată capul cu el, când pe chei găseşti destui 
marinari beţi, care zac uitaţi toată noaptea?! 

— Dar o să se facă bine, nu-i aşa? întrebă Adnana. Vă e 
teamă că rănile ar putea să se înrăutăţească? 


— Nu, în privinţa asta nu-i nici o primejdie; nenorocirea e 
alta: am pierdut o bună parte din averea noastră. 

Şi văzând privirea întrebătoare a Adnanei, Anton Lupan 
continuă, silindu-se să vorbească nepăsător, ca să n-o sperie 
mai mult, fiindcă o vedea destul de speriată: 

— Gherasim avea cu el aproape cinci mii de franci, pe care 
tocmai îi încasase. 

Fata îşi duse mâna la gură şi se făcu palidă. 

— Trebuie să vă duceţi la poliţie... 

— Zadarnic! Tâlharul acela e marinar pe un vapor 
italienesc, însă de alaltăieri, când a părăsit vasul, nu l-a mai 
văzut nimeni. Desigur, l-a atacat pe Gherasim numai cu 
gândul să se răzbune, dar găsind asupra lui banii, nu era 
prost nici să-i lase acolo, nici să rămână în Marsilia; 
probabil că s-a urcat în primul tren şi acum o fi în cine ştie 
ce port de la Atlantic, îmbarcat pe vreun vapor care pleacă, 
dacă n-a şi plecat spre America... 

Fata îşi frământa mâinile sub faţa de masă. 

— Aţi cheltuit şi cu noi o mulţime de bani! zise, după 
câteva clipe, simțind că o vor podidi lacrimile. De unde să 
vi-i dăm înapoi? Nu trebuia să primesc darul vostru! 

— Nu te frământa zadarnic, Adnana! E drept că în clipa de 
faţă nu mai avem decât vreo sută de franci şi câteva 
monede de aur, în schimb... 

Anton Lupan se opri, băgă mâna în buzunar şi scoase un 
diamant cât o nucă băbească: 

— În schimb avem zece diamante din astea, ca să nu mai 
vorbim de alte pietre, safire, granate, smaralde, rubine, 
plus aproape un kilogram de perle japoneze... Mă gândeam 
să vindem comoara asta mai târziu, dar ar fi fost o prostie; 
unde am fi putut căpăta preţ mai bun decât la Marsilia? Aşa 
că nu fii îngrijorată; o să ieşim cu obrazul curat din 
încurcătură. 

— Deci, paguba asta nu vă împiedică să plecaţi mai 
departe? 


Întreba astfel Adnana, şi se uita la Anton Lupan speriată şi 
ea, care aflase ce imbolduri erau în omul acesta; pentru 
nimic în lume n-ar fi vrut să se ivească o piedică în calea 
Speranţei - deşi i se rupea inima, gândindu-se că într-o zi o 
s-o vadă plecată. 

— Nu, fii liniştită! Avem destul ca să mergem oricât de 
departe. 

— Şi când plecaţi? 

— Poate chiar săptămâna asta; aştept o scrisoare de la 
bunicul lui Pierre şi una de la un om de ştiinţă englez, 
Charles Darwin. Cum primesc răspunsul lor, ridicăm 
ancora! 

Masa se prelungi până spre ora patru, când vecinii se 
ridicară. O jumătate de oră mai târziu se ridicară şi ceilalţi, 
nu înainte de a mai ciocni o dată paharul cu Adnana şi cu 
tatăl ei, urându-le fiecare cum se pricepu mai bine, în limba 
lui, noroc şi prosperitate. Bătrânul, parcă era mai gârbov în 
această zi de sărbătoare, ochii păreau că i se sting sub 
lentilele ochelarilor, din când în când îşi apăsa mâna pe 
inimă, dar primi urările, silindu-se să zâmbească, zâmbetul 
acela nelămurit, plin de neîncredere, de amărăciune, pe 
care i-l văzuse Anton Lupan prima dată... Cine ştie, poate 
bătrânul credea că visează, văzând-o pe Adnana aproape - 
şi îi era teamă să nu se trezească. 

La urmă, oamenii din echipajul Speranţei primiră în dar 
câte o jimblă împletită, cu inițialele fiecăruia şi, după ce îşi 
luară rămas bun de la gazde, se îndreptară spre port, mai 
puţin posomorâţi decât la venire. 

Doar Ismail se mai opri o dată pe trotuar, în faţa firmei, şi 
bombăni ceva, privind-o mustrător pe Adnana. 

În Place de la Corderie, Anton Lupan cu Gherasim se 
despărţiră de restul echipajului şi se duseră în oraş, pe 
strada zarafilor şi giuvaergiilor. Prăvăliile de bijuterii se 
ţineau lanţ, una după alta, cu vitrine care de care mai 
strălucitoare, aşa că le fu greu până să se hotărască să intre 
într-una. 


— Avem câteva pietre de vânzare, zise Anton Lupan, 
scoțând diamantul pe care i-l arătase Adnanei. 

Bijutierul ieşi de după contoar, frecându-şi mâinile. Cu 
marinarii era totdeauna rost de făcut afaceri bune. 

— O! E o piatră minunată! exclamă, fără voia lui, luând 
diamantul şi ducându-se cu el la lumină. 

Dar în clipa următoare, cei doi vizitatori văzură că obrazul 
i se lungeşte, semn de dezamăgire. 

— Vrea să ne pungăşească! şopti Gherasim, întorcând 
capul spre Anton Lupan şi făcându-i cu ochiul. 

Giuvaergiul cerceta piatra, întorcând-o în toate chipurile, 
sub lupă, cu mişcări tot mai domoale şi mai plictisite. 

— E falsă, zise la urmă, clătinând din cap cu silă. Gherasim 
îi făcu iarăşi cu ochiul căpitanului. 

— Bine, jupâne, o să ne ducem la altul, care vede mai bine. 

Şi, înhăţând piatra, se îndreptă spre uşă, fudul cum nu 
fusese niciodată înainte. Spre mirarea lui, negustorul nu-i 
strigă din urmă, ci se întoarse la treburile lui, fără să le mai 
arunce măcar o privire. 

— Domnule, zise cârmaciul în stradă, cu un început de 
grijă, te pomeneşti c-o fi vreo drăcie! 

— Ţine-ţi firea, Gherasime. Hai să încercăm alături... 

— Mai aveţi şi altele? întrebă al doilea negustor, după ce 
suci piatra pe toate părţile, la fel cum făcuse primul. 

— Da, avem mai multe... 

— Asta este falsă... 

False diamantele, unul, două, nouă, toate până la cel din 
urmă! 

— Avem şi nişte safire... 

— Şi nişte smaralde... 

— Nici granatele nu-s bune? 

— Nici rubinele? 

— Iată însă nişte perle. Astea... 

— False, domnilor, umblaţi cu bine! 

Gherasim ieşi în stradă şi se aşeză pe marginea 
trotuarului. 


— Ah, Agop, mânca-te-ar câinii! De ce nu-mi ieşi acum în 
cale? Mă miram eu, domnule, cum de m-a lăsat să le aleg pe 
cele mai mari şi mai frumoase! 

Cerul se întunecase parcă - şi cârmaciul simţea, din toate 
cele patru vânturi, pregătindu-se furtunile... 

CAPITOLUL XVII. 

Când se împotmoleşte ancora. 

Uneori se întâmplă ca ancora să se împotmolească şi să n- 
o mai poţi smulge, de-ai pune toate vinciurile. Atunci nu mai 
poţi face decât una din două: ori să stai cu braţele 
încrucişate şi să putrezeşti împreună cu corabia, ori să tai 
lanţul, părăsind ancora în nămolul fundului. 

Speranţa zăcea la chei, în Portul Vechi al Marsiliei, şi 
taxele creşteau, de la o zi la alta, picând pe capul 
căpitanului cu duiumul. 

— Mi se pare că aici ni s-a înfundat, Gherasime! 

— Să mai aşteptăm, domnule. Poate o să pice ceva marfă. 
Noroc că avem pâine! 

În lumea negustorilor din porturi, regula este ca, dacă te 
prinde la ananghie, mielul să se prefacă în lup şi să te 
pândească la cotitură, ascuţindu-şi colții, gata să te sfâşie. 

— Domnule Lambrinis, zise Anton Lupan, intrând în biroul 
exportatorului, avem de gând să plecăm spre Gibraltar. Ai 
ceva marfă pentru Barcelona, pentru Valencia? 

Negustorul se adânci în fotoliul de piele şi îşi aminti 
vorbele lui Gherasim, cu turul pantalonilor. 

— Spre Gibraltar? Şi când vreţi să plecaţi? 

Văzând că domnul Lambrinis nu-l pofteşte să şadă. 
Căpitanul Speranţei se aşeză pe un scaun în faţa biroului. 

— Cât mai curând. 

— Aveţi zor mare? 

— Da; fireşte! 

— Aşa? Şi dumneata crezi că eu am marfă de porunceală? 

Ochii negustorului începură să se tulbure, răscoliţi de 
veninul făcut deunăzi când îl încolţise cârmaciul Speranţei, 
cu butoaiele. 


— O corabie nu pleacă unde-i place căpitanului, ci unde o 
trimite nevoia. Cred că nu trebuie să-ţi spun eu asta, 
domnule! 

— Foarte bine! zise Anton Lupan, ridicându-se. 

— Stai! Aş avea ceva marfă pentru Pireu, ceva articole de 
menaj şi fierărie; am să mă mai gândesc... 

— Mulţumesc, domnule Lambrinis. Ne vom continua 
călătoria. 

Dar cum oare? 

Speranţa zăcea la ancoră de cinci zile, socotind numai de 
la data nenorocirii. În prima seară după ce văzu că li se 
închide drumul, Anton Lupan chemă oamenii la sfat, în 
cabină. 

— Băieți! începu, căutând să nu-şi piardă firea. După cum 
ştiţi, ne aflăm în mare încurcătură. Socotiţi cu cale să găsim 
cuiva vreo vină? 

— Vinovat sunt eu, domnule! zise Gherasim, cu obidă. 
Ceilalţi, afară de bucătar, clătinară din cap, a împotrivire. 

— Ce-i, Ismaile - întrebă căpitanul - ai vrea să-i vinzi 
pielea? Nu ţi-ar cumpăra-o nimeni, că-i înţepată la umăr. 

— Nu luam pielea, nu puteam facem friptura. Dar ce 
mâncam mâine? 

Din banii luaţi de la domnul Lambrinis, pe transportul 
untdelemnului de măsline, Anton Lupan abia apucase să 
dea chiria brutăriei, să cumpere cincizeci de saci cu făină şi 
să expedieze cinci cablograme lui Pierre Vaillant, la 
Pernambuco, Bahia-Blanca, Rio de Janeiro, Montevideo şi 
Buenos Aires, porturile unde socotea că mesajul lui ar 
putea să-l prindă din urmă. 

„Plec peste Atlantic - spuneau cablogramele - aşteaptă-mă 
sau lasă-mi în oricare port din America latină, răspuns 
asupra locului de iernare”... 

Şi după alte câteva cheltuieli pentru nevoile vasului, 
intrând în asta şi drepturile oamenilor, rămăsese cu punga 
aproape goală. 


— Poftim, mai avem cincizeci de franci; cu asta, la nevoie, 
o putem duce o săptămână! îi răspunse bucătarului. 

— Şi poim? 

Învăţase multe Ismail, din limba ghiaurilor, şi le spunea şi 
el cum îl ajuta gura, pocindu-le, fireşte, dar nu atât ca să 
nu-i înţelegi gândul. Numai cuvântul „apoi” nu putea să-l 
spună. „Apoi, mă turcule!” îi striga în ureche Ieremia. 
„Poim!” repeta fudul bucătarul, încredinţat că spunea 
întocmai ca toată lumea. 

— Poim? zise Anton Lupan, socotind că dacă lua graiul lui, 
l-o dumiri mai bine. Păi nu uita, Ismaile, că la Sulina, în ziua 
când am dat corabia la apă, nu mai aveam aproape nici o 
leţcaie. Eu cred că mai cu folos ar fi, din toată nenorocirea 
asta să tragem o învăţătură: ce-i de haram, de haram se 
duce! Prea ne făcusem planuri mari cu icosarii şi cu lirele. 
Banul nemuncit se duce pe gârlă. lată, să zicem că începem 
chiar acum călătoria - şi în viitor să fim mai cu grijă. 

— Alt Agop nu mai întâlnim noi, domnule! oftă Gherasim 
cu amărăciune. 

— Nici n-avem nevoie! O să găsim marfă şi-o să ne facem 
meseria cinstit, o să muncim cu trudă... 

— Acum, dacă negustorii au prins de veste că suntem la 
strâmtoare, au să ne frece de-o să ne iasă untul. 

— Ei bine, la nevoie, încărcăm fierăria lui Lambrinis. N-aş 
vrea să ne întoarcem la Pireu, dar ce să facem, o să ne 
călcăm pe inimă. 

Haralamb sări în picioare, atât de speriat, încât se lovi cu 
capul în tavanul cabinei. 

— La Pireu? Poate fără mine, domnule! 

— N-avea grijă, băiete! îl linişti cârmaciul, bătându-l pe 
umăr. Grecoaicele au inima bună! Când o auzi cafegioaca ta 
ce pacoste s-a abătut pe capul nostru, n-o să mai ştie cum 
să ne îndulcească amarul. 

— Zău? făcu Haralamb, gândindu-se cu alean la giubea, la 
ciubuc, la şoldurile lătăreţe şi la toate cele lăsate în urmă. 
Păi atunci, hai să mergem, Gherasime! 


Dar cum oare? 

A doua zi, cârmaciul, care se dusese să pună treaba la cale 
cu domnul Lambrinis, se întoarse cu o înfăţişare mai jalnică 
decât a unei corăbii cu velele smulse de furtună. 

— N-am făcut nimic, domnule! Ne-a simţit în încurcătură - 
şi acum ţine-te! Cu cât ne plăteşte el, nu scoatem nici 
cheltuielile drumului. 

Speranţa zăcea la ancoră şi Gherasim cu Anton Lupan 
băteau cheiurile, îşi băgau nasul prin toate birourile, prin 
toate magaziile - în vreme ce taxele portuare creşteau fără 
milă... 

Primise şi scrisoarea de la Saint-Malo căpitanul, dar nu-i 
scria moş Leon, ci unul din nepoţii bătrânului: „Eu sunt 
Andre, fratele cel mic al lui Pierre. Dumneavoastră poate nu 
mă ţineţi minte, aveam numai cinci ani când veneaţi la noi; 
mi-aţi făcut odată o morişcă de vânt, o mai am şi astăzi. 
Acum sunt mecanic pe o şalutieră şi aş fi plecat şi eu cu 
Pierre, dar rămânea mama singură şi ea e bătrână. Fratele 
celălalt, Louis, dumneavoastră îi spuneaţi „savantul, s-a 
dus şi el cu L'Esperance. Bunicul nu poate să vă scrie, e 
bolnav rău, n-a mai ieşit din cabina lui de astă toamnă. S-a 
bucurat când a venit Pierre, fiindcă îl credea mort din 
scrisorile dumneavoastră. Dar s-a întristat auzind că nu v-a 
găsit, că aţi pierit o dată cu vasul. Pierre v-a căutat o lună 
de zile, domnule, şi când a văzut că nu mai e nici o 
speranţă, s-a întors acasă. A stat aici numai o lună, până în 
decembrie, a fost şi la Londra, cu vaporul, a vorbit cu 
domnul Darwin, dar domnul Darwin e bolnav rău, nu se mai 
face bine. Şi când s-a întors, a mai stat o săptămână, făcând 
pregătiri multe, pe urmă a plecat în călătorie...” 

Citind aceste rânduri, lui Anton Lupan aproape nu-i venea 
a crede: Pierre Vaillant plecase numai cu câteva zile înainte 
de a-i fi trimis el depeşa de la Gallipoli! Şi astfel, pentru 
această mică întârziere, între el şi prietenul său, între 
L'Esperance şi Speranţa, se aşterneau azi, despărţindu-i, 
valurile oceanului! 


„Bunicul se bucură că sunteţi sănătos, continua scrisoarea. 
El vă roagă să luaţi vaporul şi să vă duceţi în America, la 
Montevideo, ca să-l aşteptaţi pe Pierre acolo. Vaporul face 
numai opt zile, aţi putea să ajungeţi cu mult înaintea lui. Mi- 
a spus să vă scriu că vă iubeşte foarte mult, numai că el are 
o fire aspră, ca a marinarilor, şi că se încrede cu totul în 
dumneavoastră, că numai dumneavoastră aţi putea să-i daţi 
sfaturi bune lui Pierre, fiindcă vă cunoaşteţi de multă vreme 
şi aţi făcut planul călătoriei împreună. Duceţi-vă după el, 
domnule, bunicul vă roagă, cu limbă de moarte, să nu-l 
lăsaţi singur...” 

Nu, chiar şi fără îndemnul bătrânului nu şi-ar fi lăsat 
Anton Lupan prietenul să înfrunte singur primejdiile acestui 
greu drum, la care visaseră împreună! Trebuia să se ducă 
după el, să-l ajungă, oriunde, oricât de departe, fie şi la 
capul drumului. Dar nu cu vaporul - ci cu Speranţa - 
simbolul înfăptuirilor viitoare, Speranţa, care nu era numai 
a lui, ci a amândurora! 

Deocamdată însă, nu se ivea nici un negustor care să aibă 
marfă de trimis în Brazilia, în Argentina, undeva pe drumul 
acela - şi fără marfă, cu ce să se ducă, dacă îşi pierduseră 
avuţia? Avea astăzi, la sfârşitul lunii ianuarie, punga cu 
desăvârşire goală... 

Cu toate necazurile, cu toată alergătura, Anton Lupan 
găsea timpul să treacă uneori pe la brutărie. 

— De ce nu trimiţi să ia pesmeţii? îl întreba Adnana. Sunt 
gata de două săptămâni. 

— Da? O să trimit. Dar ştii, mi-e teamă că o să trebuiască 
să mi-i dai pe datorie... 

Treceau zilele cu o iuţeală neliniştitoare şi în sufletele 
oamenilor grija creştea de la o zi la alta. La chei veneau 
vapoare, descărcau mărfurile, stârnind praf şi huiet, 
încărcau altele - şi plecau iarăşi... Aşa trecu şi a doua lună a 
anului, fără să aducă de undeva o scăpare. 

Era timpul carnavalului, petrecea lumea în Franţa, coasta 
Mediteranei de la Nisa la Marsilia se îneca sub petalele 


florilor - iar Speranţa lâncezea la chei, în aşteptarea unei 
stele care să răsară pe cerul primăverii şi să-i arate drumul. 

— Ce mâncam astăzi? întreba bucătarul. 

— Uite un franc, du-te în piaţă şi cumpără salată, 
untdelemn avem din belşug - iar pâine luăm pe datorie! 

Banii echipajului, pe care până atunci Anton Lupan îi 
țţinuse deoparte, se duseseră pe taxe portuare; oamenii nu 
cârteau, văzuseră, când cu Agop, că marinăria îi putea duce 
la înavuţire şi aşteptau, răbdători, să pice o pleaşcă nouă. 
Dar chiar mai târziu, când nădejdile începeau să piară, pe 
rând, în inima fiecăruia, care din ei ar fi îndrăznit să-i caute 
vină căpitanului? La Gherasim se mai uitau ei uneori 
chiorâş, îl mai bombăneau câteodată, mai cu seamă 
bucătarul, socotind că el purta vina tuturor necazurilor, ca 
şi când bietul cârmaci nu şi-ar fi primejduit îndeajuns viaţa, 
n-ar fi apărat cu toate puterile lui banii! 

Dar, în sfârşit, bine că aveau pâine şi se mai găsea câte un 
franc de salată! Bine că mai prindeau uneori, cu undiţa, 
câte un peşte fără nume, care venea să ciugulească scoici 
de pe carena murdară. 

Mihu, care se ducea în piaţă să facă mica târguială, umbla 
cu ochii în toate părţile, să nu-l încolţească vreun derbedeu 
şi să-i fure cizmele tocmai acum, când n-ar fi fost rost să-i 
cumpere cineva altele. 

Ceilalţi lâncezeau pe punte, mai coseau câte o pânză, mai 
matisau câte o parâmă, îşi mai spălau rufele - restul 
timpului n-aveau ce face decât să stea întinşi cu faţa la cerul 
înnegrit de fumul vapoarelor. 

Ismail, după ce pregătea un lighean întreg de salată, ieşea 
pe punte, cu penelurile şi cutia de vopsele, îşi băga în gură 
pipa îndesată cu tutun cumpărat de Adnana şi se apuca să 
picteze naturi moarte - vai, din închipuire! - berbeci graşi, 
curci, rațe, gâşte, înconjurate de legumele cele mai rare. 

Pe lângă grija acestor oameni care cam răbdau de foame, 
Anton Lupan mai avea în ultima vreme şi-o mâhnire: tatăl 
Adnanei îşi pierdea vederea, se gârbovea, stătea închis în 


casă, numai uneori, la timpul prânzului, ieşea să facă un 
pas-doi prin grădină, zâmbind întunericului care i se aşeza 
pe privire, cu acelaşi zâmbet resemnat şi plin de 
amărăciune. 

— Ce spun doctorii? Adnana îşi stăpânea lacrimile: 

— Nu ştiu nici ei bine; anii, inima... 

Şi e ciudat că deşi ar fi fost de mult timpul ca L'Esperance 
să fi sosit în America latină, nu venea nici un semn de viaţă 
de la Pierre, un răspuns la acele cablograme. În zbuciumul 
lui, pe care îl poate înţelege oricine, Anton Lupan avea un 
singur temei să nu-şi piardă speranţa: în emisfera de sud 
trecea acum vremea verii, venea toamna acolo şi, ca să se 
ducă în Ţara de Foc, oricât de grăbit se arătase cu plecarea, 
Pierre Vaillant trebuia să aştepte în vreun port, de pildă la 
Montevideo, cel puţin până în luna noiembrie. Desigur, 
căpitanul Speranţei îi înţelegea graba, dacă ar fi putut, ar fi 
făcut tot aşa şi el. Aşa plănuiseră ei călătoria, să ajungă în 
America din vreme, să le rămână destul timp spre a-şi 
desăvârşi pregătirile în vederea celei mai grele părţi a 
drumului, asaltul strâmtorii lui Magellan şi explorarea 
ținutului acela sălbatic, pe care nu-l atinsese nimeni. 

Deci mai avea încă timp să-şi ajungă prietenul din urmă, 
cu condiţia ca să se ivească marfa care să le înlesnească 
drumul. 

Aşa trecură, într-o aşteptare care ar fi putut să 
îmbolnăvească pe un om mai şubred de inimă, lunile 
februarie, martie şi aprilie - şi pe la sfârşitul acesteia din 
urmă, Anton Lupan citi în ziare vestea că Charles Darwin 
murise, ceea ce îi umplu sufletul de mâhnire şi-l făcu să 
înţeleagă în sfârşit de ce nu primise nici un răspuns la 
scrisoarea pe care i-o trimisese bătrânului savant în primele 
zile după ce sosise la Marsilia. 

Nu-l cunoscuse pe Darwin, nu-l văzuse niciodată, dar el şi 
moş Leon fuseseră, fără să ştie, însufleţitorii călătoriei la 
care visa încă şi acuma. Totuşi, moartea savantului nu putea 
să-i împiedice plecarea - altele erau piedicile, treceau 


lunile, iar el zăbovea la Marsilia, trecuse mai, apoi iunie şi 
venise iulie, fără să se ivească exportatorul... 

Între timp, ca oamenii săi să nu moară de foame şi să nu-i 
scoată vasul la mezat Căpitănia, Anton Lupan făcuse câteva 
drumuri scurte cu Speranţa la Perpignan, la Toulon, fusese 
o dată în Corsica - şi la Alger o dată, peste Mediterana, 
cărând marfă puţină şi întorcându-se cu lest mai totdeauna, 
ceea ce nu era nici o pricopseală. E drept că aşa putuseră 
plăti taxele portuare, oamenii mai primiră câte un ban de 
cheltuială, Gherasim şi Ismail, cu familiile lor, împovărate de 
copii a primului, de neveste a celuilalt, putuseră să trimită 
câte cinci sute de franci acasă, dar cu asta nu făcuseră nici 
un pas mai departe, se aflau tot în portul vechi al Marsiliei, 
cu pânzele învechite, cu parâmele putrede - şi pe carena 
corăbiei algele crescuseră de două palme. 

Aproape de sfârşitul lunii, Anton Lupan începuse să 
deznădăjduiască, deşi căuta să se ascundă şi de oameni, şi 
de Adnana. Era ultima săptămână când ar mai fi putut să 
plece la timp ca să-l găsească pe Pierre Vaillant la nordul 
strâmtorii. Zadarnic i-ar mai fi telegrafiat încă odată, 
cablogramele lui se rătăciseră desigur pe la Căpităniile 
porturilor, în acele ţări cu oameni meridionali, lipsiţi de 
spiritul ordinei pe care îl au nordicii. Şi chiar dacă ar fi fost 
sigur că ajunge cablograma în mâinile destinatarului, putea 
el să-i întârzie lui Pierre Vaillant plecarea, să piardă timpul 
prielnic, silindu-l să rămână pe loc încă o iarnă? 

În aceste zile, Anton Lupan îşi privea corabia cuprins de 
mâhnire; nu spunea nimănuia, dar luase o hotărâre, 
singura cu putinţă, chiar dacă-i sfâşia inima: să se despartă 
de oameni, despăgubindu-i, să vândă vasul şi să plece peste 
Atlantic cu un vapor, cum îl sfătuise bătrânul. 

Da, se pare că nu mai exista altă cale, dacă vroia să ţină 
seama de ceea ce spunea moş Leon, să nu-şi lase prietenul 
singur. Decât dacă s-ar fi întâmplat o minune - şi căpitanul 
Speranţei nu mai credea în minuni de multă vreme. Dar... 


Dar iată că într-o zi, la prova Speranţei trase un vapor 
englezesc, Bristol, care încărca mărfuri pentru Brazilia. Era 
un cargobot nou, cu elice, de 5000 de tone, abia lansat 
lunile trecute. Şi când căpitanul acestui vas, sfârşind cu 
acostarea, îşi aruncă ochii la Speranţa care pe lângă Bristol 
părea o coajă de nucă, scoase un strigăt de uimire. 

Era acelaşi John Tennyson pe care Anton Lupan îl întâlnise 
la Gallipoli - şi-l lăsase în urmă, cu vasul lui vechi Victory, în 
Dardanele. Acelaşi John Tennyson care dusese la Pireu 
vestea că Speranţa pierise în Egee... 

Fireşte, după uimire, mare fu bucuria căpitanului să afle 
că prietenul său era teafăr, ba încă se mai gândea la vechiul 
lui plan de călătorie. De data asta, nefiind grăbiţi niciunul, 
nici altul, se vizitară pe rând, în cabină, statură de vorbă cu 
ceasurile, îşi deşertară iarăşi, lângă un pahar de whisky şi 
în fumul tutunului, sacii marinăreşti ai amintirilor... 

— Deci nu ţi-ai schimbat gândurile! spuse John Tennyson 
la urmă. Eu unul n-aş naviga prin strâmtoarea lui Magellan 
nici dacă mi-ar plăti o sută de lire sterline la fiecare 
călătorie. De altfel şi compania mea îşi face socotelile cu 
aceeaşi înţelepciune. Mergem în Brazilia, în Argentina, 
până la Buenos Aires, dar mai departe, nu; pentru Pacific, 
preferăm vechiul drum al Indiilor. Ar trebui să ştii câte 
vapoare pier în ţinutul acela al ploilor şi-al furtunilor! 

Pe Anton Lupan nu-l îngrozea gândul furtunilor, ci acalmia 
din portul vechi al Marsiliei. 

— Numai de-aş găsi marfă; exportatorii ne ocolesc, de 
parc-am avea ciumă. 

— De ce te prinde mirarea? Cine se mai încurcă astăzi cu o 
corabie de o sută de tone, când pe un cargobot poţi să 
încarci zece trenuri? Mulţumeşte-te cu Levantul, prietene, 
sau mai bine îmbarcă-te pe un vapor. Ştii câţi bani încasez 
pe lună? Treizeci de lire sterline - ca să nu mai pomenesc 
de alte venituri! 

La sfârşitul săptămânii, Bristol avea magaziile pline; seara 
începu să scoată fum gros pe cele două coşuri, ca să pună 


căldările sub presiune... 

Pe la miezul nopţii, echipajul Speranţei năvăli buimăcit pe 
punte; un trosnet surd, de fierărie ruptă, urmat de fluiere 
neliniştite, de înjurături, vaiete şi strigăte, îi trezise din 
somnul şi aşa plin de vise urâte. 

Uneori nu-i nevoie să navighezi departe - bunăoară până 
în strâmtoarea lui Magellan, vrăjmaşa navigatorilor - ca să- 
ţi fărâmi prova vasului de o stâncă. Vaporul italian Avanti, 
sosit de la Neapole, al cărui căpitan, nesocotind sfatul 
pilotului, se încăpăţânase să facă noaptea manevrele de 
acostare, intrase cu etrava în cargobotul de lângă Speranţa 
şi-i fărâmase bordajul, în dreptul ancorelor, cum ar fi 
fărâmat o alună. 

Marinarii au o vorbă plină de adevăr şi înţelepciune: între 
două vapoare nu-i nevoie decât de o santimă ca ele să nu se 
ciocnească. Din partea lui, comandantul vaporului italian 
greşise măsura nu cu o santimă, ci cu patru metri. 

Când Anton Lupan alergă pe chei, urmat de restul 
echipajului, Bristol îşi săltase pupa în aer, iar prova, 
mutilată, se adâncea încet în apă, în vuietul vârtejurilor 
care năvăleau prin spărtură. Pe puntea lui marinarii se 
îmbulzeau zăpăciţi, îmbrâncindu-se, huruiau maşinile 
pompelor, ofiţerii, treziţi din somn, înjurau în neştire... 

— Se scufundă! strigă Mihu, văzând cum catargele se 
înclinau, de la o clipă la alta. Domnule, n-ar fi bine să 
tragem mai departe? Să nu vină peste noi, când o fi să se 
răstoarne! 

Anton Lupan îl linişti, bătându-l pe umăr: 

— Nu te teme; n-o să se scufunde; vapoarele au pereţi 
despărțitori; apa n-o să pătrundă decât în compartimentele 
de la prova. 

În zorii zilei, Bristol stătea ţeapăn, cu pupa în aer; 
macaralele începuseră să huruie, descărcând mărfurile. Un 
glas furios se auzea pe punte, înjurând în toate limbile: 

— Nu-mi pasă! După contract sunteţi obligaţi să plecaţi 
astăzi. Cu prova întreagă sau fărâmată, treaba voastră, 


trebuie să ridicaţi ancora! 

Bristol nu mai avea ce ancore să ridice, dar personajul 
furios striga mai departe: 

— Nu mă priveşte! Îmi aduceţi alt vapor, în clipa asta, sau 
dacă nu, Compania voastră o să sară în aer! Hei, voi cu 
macaralele, lăsaţi lăzile mele în pace! Cine mi-a cerut voie 
să le debarce? 

Câteva ceasuri mai târziu, după ce autorităţile portului 
terminaseră ancheta şi zarva se mai potolise, John Tennyson 
veni pe puntea Speranţei şi cobori în cabina căpitanului; nu 
părea de loc impresionat de nenorocire, totuşi Anton Lupan 
se simţi dator să-şi arate compătimirea: 

— Nădăjduiesc că directorii Companiei dumitale nu-ţi vor 
găsi nici o vină. Ar fi absurd, atâta timp cât erai la chei şi 
aveai luminile reglementare. 

Musafirul începu să ridă: 

— Nu, dragul meu, nu-mi purta de grijă! le asigur că au 
să-mi dea şi o primă. 

Şi văzând uimirea din ochii lui Anton Lupan, continuă, 
scoţându-şi punga cu tutun din buzunar şi umplându-şi 
pipa, cu o linişte şi un meşteşug care ar fi stârnit invidia 
oricărui fumător din lume: 

— Ştii cum se face treabă? Am „amorsat” în aşa fel 
autorităţile portului, încât a ieşit un proces-verbal mai 
valoros decât toate poemele lordului Byron. Tribunalul 
Maritim ne va acorda o despăgubire care va întrece de cinci 
ori paguba reală, incluzând în asta şi întârzierile, nu numai 
reparatul avariei. Dar pentru altceva am venit... Sunteţi tot 
în încurcătură? 

Anton Lupan umplu un pahar cu whisky şi-l puse în faţa 
musafirului. 

— S-a ivit iarăşi ceva marfă pentru Alger, dar nu-mi mai 
foloseşte la nimic. Dacă nu plec peste Atlantic în patru-cinci 
zile... 

— Din oamenii echipajului nu te-a părăsit până azi 
niciunul? 


— Niciunul! răspunse căpitanul Speranţei, scuturând 
capul cu trufie. 

John Tennyson se uită la el cu coada ochiului. 

— Atunci s-ar părea că nu sunt numai marinari, ci şi 
oameni de inimă. 

Anton Lupan răspunse cu aceeaşi trufie: 

— Da, sunt toţi, oameni, unul şi unul! 

În clipa de faţă uitase toate necazurile, uitase de Ismail. 
care tot bombănea prin bucătărie. 

— Vezi, dragul meu, zise John Tennyson, eu m-am făcut 
negustor şi nu mă pot plânge; treburile îmi merg bine, am 
nevastă, copii şi sunt fericit să le asigur ziua de mâine... Nu 
vrei să te îmbarci pe un vapor al Companiei? 

— Nu! 

— Ai putea să-ţi iei şi oamenii. 

— Mulţumesc; Speranţa e un vas mai potrivit şi pentru ei, 
şi pentru mine. 

— Eşti sigur? 

— Stai de vorbă cu ei şi îmbie-i! 

Zicând aceste cuvinte, Anton Lupan se întreba în sine: 
„Oare n-ai să mă faci de râs, Ismaile?” 

Oaspetele său deşertă paharul cu whisky, îşi aprinse pipa, 
trase câteva fumuri, apoi rămase un timp pe gânduri. Afară 
se auzeau macaralele huruind, lăzile şi baloturile buşind în 
praful cheiului. 

— Voi, visătorii, aveţi şi voi fericirea voastră, mormăi John 
Tennyson, învăluit în fumul lulelei. 

Anton Lupan nu răspunse. După altă tăcere, căpitanul 
vaporului întrebă, cu aceeaşi voce ursuză: 

— Deci, ţii cu tot dinadinsul să ajungi acolo? 

— Da. Chiar dacă m-aş simţi obosit, chiar dacă... dacă mi s- 
ar arăta la uscat o viaţă care să mă îmbie, prietenul meu a 
apucat să plece înainte. Acum sunt dator să plec, nu-l pot 
lăsa singur. 

Oaspetele se ridică în picioare şi îndepărtă fumul cu mâna. 
Avea statura lui Anton Lupan, aceeaşi vârstă, dar în clipa 


asta părea un bătrân mâhnit şi mândru totdeodată de 
puterile biruitoare ale tinereţii. 

— Ei bine, dragul meu! zise, bătându-şi gazda pe umăr şi 
părăsindu-şi vocea ursuză. Cred că am găsit mijlocul să ieşi 
din încurcătură! 

— Cum? întrebă înviorat căpitanul Speranţei. 

— Avem un pasager care merge cu cinci vagoane de 
mărfuri la Bahia, în Brazilia. 'Ţinta călătoriei lui e Ţara de 
Foc, dar n-a găsit nici un vapor care să-l ducă acolo. 

La Bahia o să-şi transbordeze marfa, poate are să 
închirieze un schooner8. Cred că e un căutător de aur, după 
câte am putut înţelege, fiindcă de la el nu poţi scoate o 
vorbă. Ce zici, te încumeţi să pleci cu dânsul? 

— Numai să-i convină. Oare o să aibă încredere într-o 
goeletă de o sută de tone? 

— Sunt sigur! E aşa de trăsnit, că ar putea să plece şicuo 
barcă. A căutat toată dimineaţa pe la agenţii un vapor 
pentru Brazilia sau Argentina, dar se pare că săptămâna 
asta nu pleacă niciunul; ar fi fost altceva la Cherbourg sau 
la Le Havre; Marsilia are mai puţin de-a face cu Atlanticul. 

— Dar cu noi o să meargă mult mai încet decât cu vaporul! 

— E adevărat; în schimb, o să-l duceţi direct până la capul 
drumului. Ce spui, să-ţi trimit personajul? Auzi-l cum 
răcneşte pe punte; l-am lăsat să se certe cu secundul. Dar 
bagă de seamă, sub trăsneala lui cred că se ascunde o mare 
şiretenie. Cunoaşte şi bătrânul dumitale prieten, John 
Tennyson, câte ceva la oameni! Să nu afle care vă era ţinta 
călătoriei; lasă-l pe el să facă propunerea şi instruieşte-ţi 
echipajul să se poarte după trebuinţa cauzei. 

— Am un cârmaci de la care am învăţat multe în privinţa 
asta! răspunse, râzând, căpitanul Speranţei. 

— Cu atât mai bine; deci stai aici şi aşteaptă-l! Deseară 
mergi cu mine? Sunt invitat la cină pe bordul lui Avanti. 

— Nu te-oi fi împrietenit cu căpitanul? 

— Şi de ce nu? Nu ne-am ciocnit noi, ci vapoarele noastre. 


— Îţi mulţumesc, dar cinez cu echipajul, răspunse Anton 
Lupan, respingând macaroanele şi rămânând credincios 
salatei. 

Un ceas mai târziu, ciudatul personaj se opri pe chei, în 
dreptul Speranţei. Era un ins de statură înaltă, slab ca un 
ogar întors de la vânătoare, cu faţa atât de suptă. Încât i se 
vedeau limpede cele două maxilare, ca pe o planşă de 
anatomie, cel de jos fiind conturat de o barbă norvegiană, 
mai mult roşie decât blondă, îmbrăcându-i osul fălcii şi 
partea din faţă a bărbiei. Personajul purta pălărie tare, de 
culoare cenuşie, vestă înflorată, sacou gri cu şiret negru la 
revere şi pantaloni cadrilaţi, drepţi ca nişte burlane, legaţi 
cu elastic pe sub ghetele negre. 

El se opri deci în capul schelei, îşi înfipse bastonul de 
abanos cu mâner de argint în praful cheiului şi se uită pe 
deasupra pince-nez-ului la pavilionul tricolor care flutura 
leneş la pupa goeletei. 

— Hei, care-i aicea? strigă în clipa următoare, bătând cu 
bastonul în schelă. 

Echipajul moţăia pe punte, făcându-se că nu-l vede; de 
înţeles vorbele, i le înţelegea numai Gherasim, care ştia 
câteva boabe englezeşte. 

Personajul bătu iarăşi în schelă şi strigă încă o dată, 
ridicând glasul mai tare: 

— Hei! Aţi murit cu toţii? 

— Ce doreşti? întrebă cârmaciul, ridicându-se fără nici o 
tragere de inimă. 

— Ce pavilion e ăsta? Persan, siamez? 

— Românesc, domnule! 

— Românesc? Aha, mi-aduc aminte: voi v-aţi bătut cu 
turcii. Foarte bine! Deci, acum aveţi şi corăbii! Sunteţi o 
nație care prosperă! 

Zicând acestea, necunoscutul cercetă din ochi puntea 
Speranţei, aplecându-şi capul când pe o parte, când pe alta, 
părând că împunge pe cineva din lături cu barba lui 
norvegiană. 


— Unde-i căpitanul? întrebă pe urmă. 

— Jos, în cabina lui. 

— Ce mai aştepţi? Spune-i să-şi scoată nasul pe punte; 
vreau să-l văd la lumină. 

Gherasim zăbovi câteva clipe sub punte, dându-i timp lui 
Negrilă să-l mârâie, cu vădită lipsă de prieteşug, pe 
personajul din capul schelei. 

— Căpitanul te pofteşte la dânsul! zise, întorcându-se 
plictisit din cabină. 

— Ha! Eu sunt Martin Stricland! strigă ţâfnos musafirul. 

— Foarte bine, domnule! Pofteşte! Fugi de-aici, Negrilă! 

— Pe căpitanul vostru cum îl cheamă? 

— Anton Lupan, după câte mi-aduc aminte. 

— Şi nu vrea să vină? 

— Nu că n-ar vrea, dar gândeşte mai nimerit să te duci 
dumneata la dânsul. 

Străinul începu să râdă, cuprins de o neaşteptată voie 
bună. 

— Îmi place căpitanul vostru: înseamnă că are ceva sânge 
în vine. lată omul care îmi trebuie mie! 

Apoi păşi pe punte, cobori scările şi intră în cabină, 
aplecându-se adânc, ca să încapă pe uşă. 

— Dumneata eşti Anton Lupan? Mi s-a părut că omul de 
sus nu-ţi prea cunoaşte numele. E prost sau se preface, ia 
spune? 

— Niciuna, nici alta; mai degrabă cred c-ai făcut dumneata 
ceva care l-a scos din fire. 

— Aşa? Îmi plac oamenii care-şi ies din fire. Restul 
echipajului e la fel de iute? 

— Dar cu cine am cinstea să vorbesc? întrebă Anton 
Lupan, privindu-şi oaspetele cu prefăcută nedumerire. 

— Martin Stricland. 

— Nu-mi aduc aminte... 

— Nici n-ai avea de unde; mă numesc aşa numai de o lună. 

Cu aceste cuvinte, prea ciudatul personaj se aşeză lângă 
masă, se descoperi, scoase din buzunar o sticlă lătăreaţă, îi 


deşurubă dopul de metal galben, care se prefăcu într-un 
păhărel ca toate păhărelele, şi după ce-l umplu bine îşi 
dădu capul pe spate şi-l turnă pe gât, încet, picătură cu 
picătură, dovedind în asta mai multă cumpănire decât în 
restul apucăturilor. 

— Martin Stricland! repetă, umplându-şi iarăşi paharul. 
Căpitanul Speranţei îl privea în linişte, aşteptându-l 
râbdător să-şi facă tabietul. Asta dură poate un sfert de oră, 
în care timp cabina rămase cufundată în liniştea cea mai 
deplină. 

— Nu mă întrebi nimic? se miră Martin Stricland, când 
sticla fu goală. 

— Aştept să vorbeşti dumneata primul. 

— Aşa? Îmi plac oamenii care nu-s curioşi din fire. 

Zicând acestea, oaspetele scoase din buzunar o nouă sticlă 
şi îşi reluă vechea îndeletnicire, care dură iarăşi o vreme 
destul de lungă. Anton Lupan văzu că sub ochelari, ochii i se 
albeau, cu fiecare înghiţitură, iar pe nas şi pe pomeţi îi 
ieşeau pete roşiatice, vestind mişcarea mai iute a sângelui. 

— Eu sunt Martin Stricland! repetă încă o dată musafirul, 
aruncând sticla pe masă, lângă prima. 

— Foarte bine, domnule! 

— Nu mă întrebi nimic? 

— Nu simt câtuşi de puţin nevoia. 

— Dar nu mai am nici o sticlă! 

— Îţi pot oferi eu una! 

Anton Lupan se ridică, deschise dulapul şi scoase o sticlă 
întocmai ca a musafirului. 

— Whisky? întrebă acesta, neostenindu-se să privească 
eticheta ruginie. 

— Bineînţeles. 

— Ce marcă? 

— Robin Roob”; exact ca a dumitale! 

Aici, Martin Stricland îşi scoase pince-nez-ul şi se uită la 
căpitan cu ochii liberi. Aşa, chipul lui părea schimbat cu 
desăvârşire. Anton Lupan văzu că ochii care i se păruseră 


albicioşi şi morţi în spatele ochelarilor scânteiau cu o putere 
drăcească. 

— Eşti omul de care am nevoie, căpitane! la spune, vrei să 
câştigi ceva parale? 

— Dacă pentru asta trebuie să omorâm pe cineva, nu-mi 
convine. Ne ocupăm numai cu marinăria. 

Musafirul începu să râdă: 

— Nu, din păcate e vorba de o treabă ceva mai grea decât 
o tâlhărie. 

Zicând acestea, se aplecă spre globul Pământesc aflat pe 
masă şi-l învârti alene, privind printre pleoape, cu un 
amestec de plictiseală şi nemulţumire, continentele şi 
oceanele care-i alunecau prin faţa ochilor, tot aşteptând din 
partea căpitanului un semn de nerăbdare. 

— Dar întreabă-mă ceva! izbucni, după o vreme, aruncând 
ochelarii jos şi zdrobindu-i cu tocul ghetei. 

Anton Lupan luă de pe podea ciobul unei lentile. 

— Câte dioptrii? 

— Altceva nu vrei să ştii despre mine? 

— Poate că nu; deocamdată, la stăruința dumitale, te-am 
întrebat câte dioptrii aveau ochelarii? 

— Niciuna! Erau sticlă goală. 

— Am băgat de seamă! 

— Şi vrei să ştii... 

— Nu vreau să ştiu nimic; fiecare om e liber să poarte 
ochelari, dacă asta îi face plăcere. 

— Eu nu-i port de plăcere. 

— Nici asta nu mă miră. 

— Îi port ca să-mi schimbe fizionomia. 

— lată un scop care justifică orice strădanie. 

— Aha! Crezi că sunt certat cu poliţia? 

— Te înşeli, domnule. 

— Atunci care-i părerea dumitale despre mine? 

— Nu am încă una. 

— Ei bine, dacă mă sileşti să-ţi spun... Anton Lupan ridică 
mâna: 


— Nu te sileşte nimeni! 

— Ba mă sileşti dumneata, cu nepăsarea dumitale... Nu 
mă numesc Martin Stricland. 

— Ştiu. Porţi numele acesta de o lună; de ce te osteneşti 
să-mi spui a doua oară? 

Străinul se aşeză din nou pe scaun, gâfâind ca şi când şi-ar 
fi cărat propria-i greutate în spinare. 

— M-am numit Paul Mouchez... 

— Cunosc un astronom cu acest nume. 

— N-am auzit de el - şi nici nu mă priveşte. Numele meu 
adevărat e altul... 

— Domnule, îl opri Anton Lupan, de ce să te osteneşti 
atâta? Mă mulţumesc cu orice nume. 

— Bine! Nu sunt englez. Cred că se bagă de seamă. 

— Fireşte. 

— Nu sunt nici francez. 

— Am văzut şi asta. 

— Dar nici italian. 

— Se vede prea bine. 

— Atunci, după părerea dumitale, cărei naţii aparţin? 

— Nici uneia! 

Martin Stricland se uită chiorâş la Anton Lupan, 
cântărindu-l cu privirea în care se vedea un amestec de 
batjocură şi de uimire. 

— Atunci să nu mai lungim vorba, spuse pe urmă, 
frecându-şi obrazul cu mâna, ca şi când ar fi vrut să şi-l 
jupoaie. Sunt canadian, măcar după locul naşterii; nu ştiu 
dacă tatăl meu venea din Franţa, din Scoţia, din Germania 
sau din ţările Scandinave; nu mi-a spus niciodată. Mama 
mea, poate să fi fost alsaciană, dar nici asta nu se ştie bine. 

— Să trecem peste biografia dumitale! îl opri Anton Lupan, 
jucându-se cu ciobul de lentilă. 

— Fie! Vezi să nu te tai în sticlă. 

— Nici o grijă! Am avut în mână lucruri mai primejdioase. 

Martin Stricland începu să râdă: 


— Credeam că dacă am să-mi pun ochelari, am să mă văd 
altfel. Închipuie-ţi că mi-e o mare silă de mine. Deunăzi, 
sosind la Marsilia, şi intrând într-o frizerie, m-am văzut în 
oglindă; ei bine, am simţit o vie dorinţă să mă iau la palme. 
Ţi s-a întâmplat vreodată asta? 

— Nu; mă înţeleg destul de bine cu mine însumi. 

— Asta preţuieşte mai mult decât o mină de aur. Îţi spun 
ca omul de meserie. Am avut mine de aur în Alaska şi mine 
de diamant la Capetwon... 

Cu aceste vorbe, Martin Stricland făcu vânt globului 
Pământesc care prinse să se rotească iarăşi, arătându-şi 
mările şi continentele, brăzdate de meridiane. 

— Crezi că sunt nebun? întrebă deodată, apucând globul 
în palme. 

— Hotărât că nu, deşi poate ţi-ar place să te creadă lumea. 

Ciudatul personaj îşi holbă ochii, ca un om în pielea goală 
surprins de lumină, în timp ce Anton Lupan aruncă bucata 
de sticlă pe masă şi se uită la ceas, care arăta ora şapte. 

— Aha! Ţi-ai pierdut răbdarea! strigă Martin Stricland, 
găsind în gestul lui temei de satisfacţie. 

— Te înşeli, domnule! Răbdarea nu mi-am pierdut-o, dar 
aştept un exportator, care vine să ne navlosească vasul. 

— Aşa? Câte tone are goeleta asta? 

— O sută. 

— Câţi oameni echipaj? 

— Şapte. 

— Puteţi pleca la drum în orice clipă? 

— În orice clipă, plus douăzeci şi patru de ore. Martin 
Stricland râse: 

— Căpitane, felul dumitale de a vorbi îmi place. Vom pleca 
mâine seară. 

— Unde? 

— Aha! Iată în sfârşit o întrebare! izbucni musafirul, de 
data asta satisfacția fiindu-i întemeiată. 

Şi învârtind globul Pământesc, arătă cu degetul peste 
Atlantic, de-a lungul coastelor Braziliei, Uruguaiului, 


Argentinei, ca să se oprească la Capul Horn, în sudul 
continentului. 

— "Ţara de Foc! zise, ridicând ochii şi aşteptând ca omul 
din faţa lui să pălească. 

Anton Lupan se uită la ceas, în liniştea cea mai deplină: 

— Foarte bine, domnule! Mâine seară, la şapte, dacă-i ora 
care îţi convine! 

Speranţa se pregătea de plecare. Se împlinise jumătate 
anul de când aştepta la Marsilia, bătută de soarele sudului. 
Hamalii cărau în magazie încărcătura debarcată de pe 
Bristol: lăzi, butoaie, baloturi, legături de sape, lopeţi, 
târnăcoape şi fel de fel de ciururi şi site ciudate, în timp ce 
echipajul făcea ultimele pregătiri pe punte. 

La ora şase, Martin Stricland sosi în port într-o trăsură 
plină cu sticle de toate formele şi cu damigene pântecoase. 

— Şi bagajul domniei voastre? întrebă Gherasim, ieşindu-i 
în cale. 

Pasagerul Speranţei arătă încărcătura din trăsură. 

— Asta-i tot! Altceva nu-mi trebuie; porunceşte hamalilor 
să le ducă în cabina căpitanului. El unde este? 

— Pe aici, pe aproape. 

— Atunci spune-i că nu vreau să plecăm mai târziu de ora 
şapte. Mai am treizeci de lăzi cu sticle, debarcate de pe 
Bristol. Ce s-a făcut cu ele? 

— Sunt pe punte; căpitanul mi-a spus să aştept dispoziţia 
domniei voastre. 

— Bine! Unul din voi să le ia în primire şi să le aşeze în 
magazie, peste marfă, ca să poate scoate oricând sticlele 
trebuitoare. M-ai înţeles, cârmaciule? 

Cu aceste cuvinte, Martin Stricland intră în cabină, 
destupă o sticlă, bău două pahare mari, după obiceiul lui - 
picătură cu picătură, ceea ce îi luă pe puţin un sfert de oră, 
apoi se întinse în pat, fără să se dezbrace - şi de atunci nu-l 
mai văzu nimeni pe punte, zile care-şi pierdură numărul. 

În acest timp, căpitanul Speranţei şi Adnana îşi spuneau 
ultimele cuvinte înaintea despărțirii. Stăteau amândoi pe o 


ladă, la câteva zeci de paşi mai încolo, în bătaia domoală a 
soarelui care cobora printre catarge. 

— Dar e aşa de departe, aşa de departe! spunea fata, cu 
vocea îndurerată. 

EI îi cuprinse mâinile. 

— Nu, Adnana! Nu-i nici un sfert din drumul navigatorilor 
care au ocolit Pământul. 

— Veţi avea de înfruntat atâtea primejdii! 

— Nu atâtea câte au înfruntat cei ce au trecut prima oară 
peste Atlantic! 

— N-ar fi fost mai bine să rămâneţi? 

Adnana, în felul ei de vorbire, nu-l dezlega niciodată pe 
Anton Lupan de oamenii săi, ca şi când nu s-ar fi gândit 
anume la el, ci la întreg echipajul Speranţei. 

În cele şase luni de zile de când oamenii aceştia erau la 
Marsilia, făcând doar drumuri scurte, lipsind o săptămână, 
uneori două, se deprinsese cu ei aproape, să-i ştie în port, 
să-i vadă pe la brutărie - ba încă Anton Lupan învățase şi 
cum se face pâinea. Era firească deci întrebarea Adnanei: 

— N-ar fi fost mai bine să rămâneţi? 

Şi căpitanul îi răspunse acum, cam la fel cum îi răspunsese 
lui John Tennyson, cu o zi înainte: 

— Da, poate ar fi fost mai bine să rămânem; depinde din 
ce unghi îţi priveşti soarta. Dar eu, chiar dacă aş vrea să 
rămân, sunt dator să mă duc mai departe, să nu-mi las 
prietenul singur. Sunt încredinţat că are nevoie de mine! 

Oare de ce nu răspundea Pierre Vaillant? Oare într-adevăr 
să nu fi primit niciuna din acele cablograme? 

— Şi-apoi - continuă Anton Lupan - pe lângă toate 
celelalte, nu cred să fie o ambiţie deşartă dorinţa mea ca o 
corabie românească să ducă pavilionul ţării mele prin locuri 
unde nimeni nu l-a mai văzut vreodată. 

— Dar cum pleci aşa, cu un om pe care nu-l cunoşti, nu ştii 
în ce cursă te atrage? 

Anton Lupan începu să râdă. 


— Interesele mele nu coincid cu ale lui Martin Stricland, 
aşa că n-o să avem de împărţit nimic unul cu altul; el caută 
aur, eu cu totul şi cu totul altele. E un prilej care nu se 
iveşte de multe ori în viaţă şi mai ales într-o clipă ca asta, 
când ţi s-a împotmolit ancora. Îţi închipui că ar fi fost greu 
să găsim pe cineva la Marsilia, care să aibă de transportat 
marfă la Capul Horn; iar ca să pornim în călătorie pe 
socoteala noastră, ştii prea bine că în clipa de faţă era o 
imposibilitate: mi-ar fi trebuit un an să strâng suma 
trebuitoare, nădăjduind că am fi fost mai prevăzători şi mai 
chibzuiţi de data asta. Apariţia lui Martin Stricland a 
însemnat o salvare nesperată. 

— Salvare! Salvare! murmură Adnana, neîndrăznind să-l 
privească. Oare dacă rămâneaţi aici, asta ar fi însemnat 
moartea? 

EI îi privi genele negre, care îi acopereau cu sfială ochii, îi 
privi faţa îmbujorată - bănui freamătul întregii ei fiinţe 
neîntinate şi îşi simţi inima caldă. Dar zadarnic; în vraja ei, 
mica sirenă era aşa de sfioasă, aşa de nevinovată! 

— Nu, Adnana! răspunse, mângâindu-i mâna. Poate ar fi 
însemnat... poate ar fi fost... 

Ea îşi ridică ochii şi în clipa scurtă cât privirile li se 
întâlniră, înţelese restul cuvintelor - căci se făcu palidă şi 
începu să răsufle repede, ca un om care se îneacă. 

— Dar vezi tu, urmă Anton Lupan, cu vocea schimbată, în 
acelaşi timp ar fi fost o dezertare care mi-ar fi chinuit viaţa 
cu ghimpele neliniştii, mai neîndurător decât moartea. 

— Te înţeleg! răspunse Adnana, în şoaptă. Iar el adăugă: 

— Dar o să ne întoarcem! 

Şi ea înclină din cap, fără să-l privească: 

— O să vă aştept! Echipajul Speranţei îmi îngăduie asta? 

— Cred că da! Cel puţin de căpitan să nu te îndoieşti 
niciodată! 

— E timpul, domnule! strigă Gherasim în clipa aceea, 
aplecat peste parapet, la pupa Speranţei. 


Echipajul dezlega pânzele de pe ghiuri. Haralamb şi 
Ieremia îşi luaseră locul la cabestan, să ridice ancora. 

Adnana păşi pe punte şi îi îmbrăţişa pe fiecare, apoi se 
îndreptă spre schelă. Negrilă îi ţinea calea, fără să zburde 
cum îi era obiceiul, de parcă ar fi presimţit despărţirea. 
Fata se aplecă şi îi cuprinse grumazul în braţe. 

— Şi tu, şi tu pleci la capul lumii? Să n-o uiţi pe Adnana, 
viteazul, dragul meu Negrilă! 

Lanţul începu să zornăie; pânzele de la prova ţâşniră în 
sus, pe straiuri. Adnana se întoarse spre căpitanul 
Speranţei. Pe obrazul ei umezit de lacrimi, praful din blana 
lui Negrilă lăsase pete - şi cu ele, nici cea mai primejdioasă 
sirenă n-ar fi putut avea o înfăţişare mai nevinovată. Un 
timp statură aşa, faţă-n faţă, la un pas unul de altul, 
privindu-se fără să se vadă, ascultând zornăitul lanţului. De 
unde să ştie, cel care rămâne, zbuciumul celui care pleacă? 
Iar cel ce pleacă, de unde să ştie deznădejdea din inima 
cealaltă? Adnana întrebă, stăpânindu-şi lacrimile: 

— Dar dacă... 

Ar fi vrut să pună cea mai sfioasă, cea mai modestă 
întrebare căpitanului Speranţei: „Dar dacă are să-mi fie dor 
de voi? Dar dacă am să sufăr în lipsa voastră?” 

Cuvintele se împotriviră, nu le găsi, nu putu să le 
rostească. 

El răspunse: 

— Atunci... 

— Ancora la pic! strigă Haralambie, opintindu-se în 
manelele cabestanului. 

Era clipa în care nici un căpitan nu şi-ar mai fi putut spune 
gândul până la capăt; focul şi trinca fluturau pe straiuri... 
Adnana simţi în inimă ghearele ancorei. 

— Rămâi cu bine, Adnana! Vezi, ai grijă ca în lipsa noastră 
pâinea să fie bună! 

Ea înclină din cap. 

— Am să mă străduiesc! Drum bun Speranţei! 


Şi înainte ca el să poată face un gest de împotrivire, îi 
cuprinse mâinile şi i le sărută una după alta. Apoi o luă la 
fugă pe schelă, în timp ce parâmele de la pupa cădeau în 
apă, cu plesnitura biciului care îndeamnă telegarii. 

Căpitanul apucă repede cavilele cârmei, privindu-şi 
mâinile pe care le sărutase, umilă, biata sirenă. Prova 
Speranţei se rotea, căutându-şi drumul printre vapoare; el 
nu mai putea întoarce capul să se uite în urmă. 

Abia dincolo de forturile care păzeau intrarea bazinului, 
avu răgazul să arunce o privire spre locul plecării, dar 
acum nu se mai vedea nimic, nici cheiul, nici Adnana. În 
schimb, marea se deschidea în faţă, înroşită de lumina 
dinaintea apusului, liberă până la orizontul amăgitor şi 
nestatornic, pe care nu-l poate atinge nimeni, niciodată. 

Anton Lupan trase aer adânc, până ce oasele pieptului îi 
pârâiră. 

— Toate pânzele sus, Gherasime! 

Negrilă stătea la pupa, cu capul deasupra parapetului, 
uitându-se stăruitor peste ape... Aşa rămase până ce 
noaptea se lăsă asupra țărmului şi Gherasim aprinse 
felinarele. Atunci se întoarse, se întinse încet pe punte şi îşi 
lăsă botul pe labe, scâncind cu tristeţe şi nedumerire. 

Dar nimeni din echipajul Speranţei nu era mai puţin 
nedumerit, mai puţin trist decât Negrilă. 

Iar Speranţa naviga spre Baleare, în sunetul marşului 
triumfal pe care etrava, sarturile, catargele şi pânzele 
întinse ca aripile unei mari păsări singuratice îl cântă în 
surdină, noaptea sau ziua, în amurg sau la răsăritul soarelui 
- în clipa tuturor plecărilor. 

CAPITOLUL XVIII. 

Invizibilul Martin Stricland. 

Era în anul când Ferdinand de Lesseps, care unise Marea 
Roşie cu Mediterana, înlesnind navigatorilor mult ocolitul 
drum spre Indii, se străduia, în altă parte a lumii, să lege 
Atlanticul de Pacific. Din nenorocire canalul Panama, 


început de el în 1881, avea să fie terminat de alţii, după 
moartea lui, abia treizeci şi trei de ani mai pe urmă. 

Până atunci singura cale de trecere dintr-un ocean în altul 
rămânea drumul lui Magellan, care ocolea America de Sud 
prin cea mai sălbatică şi mai neprimitoare dintre 
strâmtorile cunoscute de corăbierii lumii. Furtunile 
năprasnice care izbucneau din senin, stâncile presărate 
pretutindeni, în locuri unde nu le-ai fi putut bănui, ploile 
reci, ninsorile, curenţii potrivnici şi atacurile băştinaşilor 
făceau, azi, după trei sute şaizeci de ani, tot atât de 
primejdioasă această cale, ca atunci când o străbătuse 
Magellan întâia oară. 

Ținuturile înconjurătoare, insulele îngrămădite de la 
ţărmul Patagoniei, care mărgineşte strâmtoarea la nord, 
până la Capul Horn erau şi astăzi tot atât de necunoscute 
ca la timpul când trecuse pe aici primul european. Vapoare 
şi corăbii străbăteau strâmtoarea, se adăposteau în golfuri, 
ca să se apere de furtunile năpustite din munţi, apoi, când 
timpul redevenea cât de cât prielnic, călătorii ridicau 
ancora şi plecau mai departe, fără să fi pus piciorul pe 
uscat, fără să fi căutat prieteşugul băştinaşilor, de care se 
fereau, ca de cel necurat. 

Într-un ţinut de peste 70.000 de kilometri pătraţi existau 
numai câteva aşezări statornice, dar niciunul din aceste 
oraşe, întemeiate de albi nu depășea 2-300 de locuitori, 
Restul locurilor rămâneau necunoscute, necălcate de picior 
omenesc, ca pe vremea când nu se ştia de existenţa noului 
continent. 

Sălbatic şi lipsit de bogății, pământul Ţării de Foc nu era 
un ţinut al huzurului; iată pricina pentru care lumea 
civilizată îl ocolea. Dar tocmai de aceea, astăzi, după atâţia 
ani Anton Lupan tot mai visa să ajungă acolo unde plănuise 
cu prietenul său, unde nu putuse ajunge Darwin şi unde îşi 
lăsaseră oasele alţi cercetători, printre care şi tatăl lui 
Pierre Vaillant. 


Care erau mijloacele cu care pornise la acest drum, le 
ştim; altceva, în afară de o corabie şi şase oameni dornici să 
meargă cu el, nu mai avea. Ca să cari marfă, de la Sulina la 
Stambul, de la Stambul la Pireu, la Marsilia, la Gibraltar, 
nu-i un mijloc de lepădat. Din nefericire, pe drum se 
întâmplaseră oarecare minuni; la un moment dat echipajul 
Speranţei crezuse că a găsit calea bogăției - şi chiar 
căpitanul, cu toată reținerea lui, socotea că îşi asigurase 
drumul până la capăt. Altfel, ar fi fost mai cu grijă faţă de 
bani, mai chibzuit, mai cumpătat. Căci minunea, ca orice 
minune, se spulberase în vânt - şi oamenii se pomeniseră 
dezbrăcaţi de poleiala din sipetul lui Agop, mincinoasă ca 
toate poleielile de basm. Se pomeniseră în hainele lor de 
marinari, într-un port străin, cu punga goală şi cu cambuza 
la fel, pradă rechinilor de pe mal. 

Totuşi, după un an de navigaţie în Mediterană, între 
Marsilia, Beirut şi Port-Said, trudindu-se din greu şi 
cheltuind cumpătat, poate ar fi adunat atâţia bani ca să 
poată duce drumul până la cap; asta însemna însă pânze 
rupte, stricăciuni, fire de păr alb în cap - dar mai ales 
pentru Anton Lupan însemna să-l piardă din nou pe Pierre 
Vaillant, care desigur acum ierna într-un port, la nordul 
strâmtorii lui Magellan, pregătindu-se să ridice ancora 
îndată ce în sud se va desprimăvăra; deci, dacă vroia să-l 
mai găsească acolo, trebuia să plece neîntârziat... Cadă 
blestemul pe sipetul lui Agop! Dacă n-ar fi fost el, echipajul 
Speranţei ar fi chibzuit mai bine şi nu s-ar fi găsit în acest 
impas. 

Aşa gândea Anton Lupan în după-amiaza când venise pe 
bord Martin Stricland. 

Acum Martin Stricland dormea în cabină, beat, iar corabia 
naviga spre Gibraltar, grăbindu-se să câştige timpul pierdut 
şi să iasă în Atlantic înainte ca pasagerului care îi asigura 
călătoria să nu-i vină alt gând în cap. 

Dar nu, să nu ne facem griji de prisos! Orice ar fi fost săi 
se năzărească lui Martin Stricland, căpitanul Speranţei 


avea contract în buzunar, iscălit şi parafat. lată, pentru 
lămurirea cititorului, şi ce cuprindea acest act: 

[] „Între subscrişii Martin Stricland, supus canadian, în 
vârstă de 44 ani - şi Anton Lupan, reprezentând echipajul 
goeletei Speranţa, sub pavilion român, s-a încheiat astăzi, 
30 iulie 1882, următorul contract, pe care amândouă 
părţile ne obligăm să-l îndeplinim până la cap: 

A. Eu, Anton Lupan, împreună cu tot echipajul, ne angajăm 
să transportăm de la Marsilia la Punta Arenas, în Ţara de 
Foc, pe domnul Martin Stricland, împreună cu mărfurile şi 
uneltele ce domnia sa va găsi necesar a îmbarca, fără a 
depăşi tonajul înscris în registrele Lloyd-ului, unde vasul 
este asigurat. 

B. Toate cheltuielile călătoriei, precum şi costul 
reparațiilor, privind stricăciunile ivite pe drum, mă privesc 
pe mine, Martin Stricland. 

C. Căpitanul Speranţei se angajează să ridice ancora 
mâine 31 iulie, la ora 7 post meridian, şi să navigheze fără 
escală până la Gibraltar, unde se vor încărca toate proviziile 
ce domnia-sa va găsi necesar, urmând ca ele să fie plătite 
fără zăbavă şi fără împotrivire de către mine, Martin 
Stricland. 

D. Pe deasupra, eu, Martin Stricland, mă oblig să comand, 
chiar în seara asta, telegrafic, casei Pratt and Wattson de la 
Gibraltar, velele de rezervă şi cele de furtună, după nota 
întocmită de căpitan, a cărei copie face parte din contract, 
având grijă să asigur funcţionarului de la telegraf un 
pourboire de una sută franci ca să transmită dimensiunile 
exact; aceste vele urmează să fie gata, prin stăruința mea, 
până la 20 august, data presupusă a sosirii noastre la 
Gibraltar. De asemenea, mă oblig ca până mâine, la ora 5 
post meridian, să îmbarc, la alegerea căpitanului sau a 
împuternicitului său, următoarele materiale şi instrumente 
trebuitoare unei navigaţii sigure peste Atlantic: 

1. Un cronometru de bord, fabricaţia cea mai bună ce se 
va găsi la Marsilia. 


2. Un sextant modern, cel al căpitanului fiind un 
instrument vechi, de lemn, pe alocuri mâncat de cari, ceea 
ce eu, Martin Stricland, ţin să se specifice în contract. 

3. Un loch automat, cu elice şi cu contor. 

4. Hărţi marine pentru Atlanticul de Sud, Ţara de Foc şi 
strâmtoarea lui Magellan, tipărite în ultimul an. 

5. Instrucţiuni nautice privind regiunile în care vom 
naviga. 

6. Efemeride astronomice pe anul în curs. 

7. Una sută metri pânză de vele, necesară reparațiilor, 
împreună cu aţa potrivită şi cu ace de cusut în număr 
îndestulător. 

8. Un lanţ de ancoră, de rezervă, în lungime de 90 metri. 

9. 300 kilograme cabluri de oţel zincat, de diferite grosimi, 
pentru repararea sau întărirea greementului. 

10. 400 kilograme de parâme felurite. 

11. 100 bidoane de vopsea a 25 kilograme unul, cu totul 
250 kilograme. 

12. 50 kilograme smoală. 

13. Felurite unelte de dulgherie, la alegerea dulgherului 
numit de căpitan. 

E. Pentru restul de materiale a căror lipsă se va observa 
după semnarea prezentului contract, căpitanul are timp să- 
mi notifice în scris nevoile sale, până mâine ora 10 
antemeridian, adică două ore înainte de închiderea 
prăvăliilor de unde sus-arătatele materiale se pot cumpăra. 

F. Subsemnatul, Martin Stricland, mă oblig să plătesc 
căpitanului şi echipajului său suma de 500 lire sterline, ca 
preţ total al călătoriei; jumătate din această sumă o achit la 
semnarea contractului, în chipul următor: 

1. 50 de lire sterline, adică 1500 franci, în mâna 
căpitanului, pentru nevoile sale şi ale echipajului. 

2. Din restul de 200 lire, împărţit în şapte părţi egale, a 
28,5 lire sau 855 franci, o parte va trebui să ajungă, prin 
grija consulatului Canadei şi prin stăruința mea, în mâna 
femeii Elena G. Hortopan, soţia cârmaciului, în satul 


Liopese de lângă Pireu; a doua parte, urmând aceeaşi cale, 
se va înmâna femeii Ghiulsum I. Geafer, la Stambul, urmând 
ca la rugămintea mea consulul Canadei să vegheze ca 
susnumita femeie să împartă banii în chip cinstit cu femeile 
Mufide, Valide şi Laleli, toate după numele soţului, Geafer, 
fără să nedreptăţească pe vreuna, mai cu seamă pe cea 
numită la sfârşit; următoarele cinci părţi a 855 franci se vor 
depune de către mine, până mâine ora 12 antemeridian, la 
Banca Franţei, pe numele celorlalţi oameni din echipaj, 
scăzându-l pe bucătar şi pe primul-cârmaci şi urmând ca tot 
mâine, un ceas înaintea plecării, subsemnatul să înmânez 
titularilor chitanţele respective, fără de care echipajul nu va 
ridica ancora şi va fi în drept să mă socotească un încurcă- 
lume, bun de scuipat în obraz. A doua jumătate din suma 
totală, adică 250 lire, o voi achita la sfârşitul călătoriei, în 
monedă englezească, americană sau argentiniană, după 
dorinţa căpitanului, sfârşitul călătoriei luat în sensul 
specificat mai jos. 

G. Căpitanul Speranţei şi echipajul său se angajează ca, 
timp de una lună, adică treizeci de zile, din clipa când 
coasta Ţării de Foc va fi în vedere, să rămână la dispoziţia 
mea, Martin Stricland, navigând acolo unde le voi cere, fără 
a-şi pune în primejdie corabia, pentru a-mi da prilejul să 
găsesc locul cel mai potrivit pentru debarcare - şi numai 
după scurgerea acestui termen va fi îndreptăţit să pretindă 
preţul întreg al călătoriei. 

H. Căpitanul este liber să aleagă drumul şi să navigheze 
după priceperea sa, fără ca eu, Martin Stricland, să fac vreo 
opunere, obligaţia lui fiind însă să ajungă la Capul celor 
Unsprezece Mii de Fecioare, în faţa strâmtorii, până la data 
de 1 decembrie, dându-mi prilejul să folosesc timpul 
prielnic al verii pentru debarcare. 

I[. Nimeni din echipaj nu-mi poate pretinde mie, Martin 
Stricland, să iau parte la treburile bordului, oricare ar fi 
împrejurarea, nici chiar în caz de primejdie, eu fiind 


îndreptăţit să rămân în cabina căpitanului după dorinţa 
mea. 

]. Echipajul este dator să se poarte cu bună-cuviinţă, să-mi 
spună „domnule” şi „domnia-voastră”, şi să nu se atingă de 
băuturile mele personale, specificate în inventarul alăturat. 

K. În legătură cu specificaţiile de la punctul ]. numai 
căpitanului îi este îngăduit să mă facă „porc” ori de câte ori 
i-aş murdări podelele, şi „măgar” sau „dobitoc” în caz de 
furtună sau de enervare în lipsa vântului - fără însă ca 
aceasta să îndreptăţească echipajul să-şi ia nasul la purtare. 

Făcut la Marsilia, azi, 30 iulie 1882...” 

În chipul acesta, Anton Lupan nu numai că se vedea pornit 
spre strâmtoarea lui Magellan, dar, din partea oamenilor, 
avea şi drumul asigurat, cu document în buzunar; rămânea 
ca să mai dea piept numai cu oceanul şi cu furtunile, care, 
oricât ar fi fost ele de năprasnice, înfăţişau o primejdie mult 
mai uşor de înfruntat. 

Vântul bătea de la nord şi Speranţa naviga spre sud-vest, 
cu velele în bordul stâng, făcând între 4 şi 5 mile pe ceas. 
Viaţa pe corabie îşi luase ritmul vechi, numai că echipajul 
era mai tăcut - şi parcă tot trăgea cu urechea să audă un 
glas argintiu, ridicându-se de undeva. 

Dimineaţa oamenii păreau miraţi că nu mai găsesc pe 
punte cearceaful Adnanei, întins între sarturi şi catarg. 
Negrilă nu se mai zbenguia, ci se plimba abătut, de la unul 
la altul, uitându-se întrebător la ei; apoi se ducea la pupa, 
se căţăra cu picioarele de dinainte pe parapet şi privea la 
dâra înspumată pe care corabia o lăsa în urmă, ca să se 
piardă departe, spre orizont. 

Nu că puntea era acum murdară, dar nu mai strălucea 
cum strălucise într-un timp; alămurile nu se mai frecau aşa 
de des şi parâmele zăceau uneori grămadă, pentru că 
nimeni nu mai simţea îndemnul să le strângă colac. 

Nu că oamenii umblau răpănoşi, dar nu se mai bărbiereau, 
nu se mai ferchezuiau ca altădată, iar Gherasim nu-şi mai 
răsucea mustăţile, fălos. 


Cratiţele lui Ismail rămâneau adesea nespălate de la prânz 
până a doua zi, iar bucatele ieşeau când afumate, când 
nesărate, când sărate prea mult şi cu prea mult piper. Dar 
corabia mergea mereu către sud-vest... 

A treia zi dimineaţă, la orizont, în dreapta bompresului, 
ţâşni din apă un con cenuşiu, care părea vârful unui vulcan. 
Anton Lupan îşi cercetă harta şi păru mulţumit de felul cum 
navigase Speranţa. Câteva ceasuri mai târziu se iviră alte 
piscuri, făcându-te să crezi că era o îngrămădire de insule, 
netrecute pe hartă. Dar către seară, piscurile care 
crescuseră necontenit începură să se unească la bază, până 
ce, la apusul soarelui, insula Minorca apăru întreagă, 
punând o imensă pată crenelată pe cerul adumbrit. 

În zorii zilei următoare, goeleta se afla în dreptul Majorcei, 
al cărei țărm muntos, cu piscurile învăluite în zăpezi şi cu 
poalele scăldate în verdeață, defilă în bordul drept toată 
ziua, fără să se fi sfârşit. Din loc în loc se vedeau sate cu 
acoperişurile caselor răsfirate printre copaci, în faţa 
golfurilor roiau flotile întregi de bărci pescăreşti şi 
deasupra cerul era plin de zborul pescăruşilor albi. 

Viaţa la bord îşi reluase ritmul obişnuit; oamenii îşi făceau 
cartul, de veghe sau la cârmă, spălau puntea, matisau 
parâmele rupte, reparau velele sfâşiate la cusături, totul 
sub îndrumarea lui Gherasim, ale cărui răni făgăduiau să fie 
întremate până la Gibraltar, ca să nu intre în Atlantic cu 
mâna în eşarfă şi cu bandaj la cap. 

Mihu îşi reluase în sfârşit învăţătura, şi după luni de zile în 
care tânjise după ea, mintea parcă i se deschisese cât se 
deschide altora în câţiva ani. Primăvara trecută, când 
debarcase la Sulina, ştia despre lume numai cât văzuse cu 
ochii lui: drumul din Muscel la Bucureşti, de-acolo la 
Urziceni, la Brăila şi pe Dunăre în jos. Nu auzise de Mihai 
Viteazul, nici de Ştefan cel Mare, ci numai de Osman Paşa, 
cu care oameni de la el din sat se luptaseră la Plevna; acum 
cunoştea istoria Ţărilor Române, istoria Bizanțului, a Atenei, 


a Romei şi citea într-una prin cărţi, dornic să afle istoria 
lumii întregi. 

Nu văzuse o hartă în viaţa lui şi acum cunoştea hărţile 
Pământului, cu toate tainele pe care în şcoli nu le învaţă nici 
şcolarii cei mai inimoşi. Nu ştia să citească decât în 
abecedar - şi acum învăţa astronomie, ca să citească mersul 
stelelor de pe cer. Nu ştia decât să adune şi să scadă, mai 
greu să împartă şi să înmulțească - şi-acum învăţa algebră 
şi trigonometrie, ca să pătrundă jocul cifrelor în 
ascunzişurile lor cele mai adânci. 

Când venise la Bucureşti nu cunoştea cuțitul, ci numai 
custura, ştia de uliţă, nu de stradă, nici de alee sau de 
bulevard, ştia ce-i aceea opincă, obială şi nojiţe, dar nu 
văzuse gheată, ciorap sau şiret... Cizme mai văzuse el, dar 
aceste încălțări aveau să rămână marele necaz al vieţii lui: 
fiindcă, dacă la Stambul nimerise unele strâmte, cele de la 
Pireu îi erau largi aşa cum ştim, şi-i juca piciorul în ele, ca 
într-un hârdău... Toate pomenite mai sus fuseseră cuvinte 
noi pentru limba lui - şi-acum învăţa, câte puţin în fiecare 
zi, limba oamenilor din alte ţări. 

După-amiaza, când oamenii care nu erau de cart se 
întindeau la taifas pe punte, Mihu cobora în cabina 
căpitanului, se aşeza la masă, în faţa lui Anton Lupan, cu 
spatele la patul în care sforăia Martin Stricland, şi se dăruia 
cărţilor. 

E uşor să înveţi despre cele ce se văd, despre existenţa 
cărora te poţi încredința privindu-le cu ochii tăi sau dând 
crezare oamenilor care le-au văzut şi le-au cercetat înaintea 
ta. Chiar şi despre îndepărtatul soare e uşor să înveţi, şi 
despre lună - şi despre stelele din jurul ei, căci, dacă le 
urmăreşti mersul pe cer, seară de seară, săptămâni şi luni 
întregi, îţi dai seama că se întorc la locul de unde au plecat 
- făcând de fiecare dată drumul în aceiaşi fel, ceea ce 
dovedeşte că totul se petrece înăuntrul unor orânduiri 
fireşti. 


Dar ca să pătrunzi sub învelişul acestor legi, care fac să se 
mişte astrele în univers cu preciziunea pe care nici 
ceasornicul cel mai bun nu o poate avea, ochiul nu mai e de 
ajuns şi atunci trebuie să chemi ochiul minţii în ajutor, din 
două adevăruri cunoscute să dovedeşti existenţa unui al 
treilea, unui al patrulea, unui al cincilea - şi aşa până se 
luminează totul în jur, să pui lumea într-o ecuaţie şi s-o 
calculezi. Un cap nedeprins cu cifrele, va refuza să creadă 
că doi de minus fac plus; acesta e începutul ştiinţei care 
poate dezvălui tainele infinitului, până unde mintea 
omenească, fără cifre, nu poate ţinti. 

— Mihule, întrebă Anton Lupan, într-o zi, dacă ai o datorie 
de cinci franci, cum se cuvine să-i notezi în caietul tău de 
socoteli? 

— Cu minus! răspunse musul, privindu-l mirat. 

Oare voia să-i pună cizmele la socoteală? Păi atunci 
căpitanul se păcălea, fiindcă dăduse pe ele mai mulţi bani! 

— Şi dacă din acea datorie, însemnată cu minus, scazi zece 
franci, atunci ce se va întâmpla? 

— Păi întâi voi scăpa de datorie şi voi mai rămâne şi cu 
cinci franci câştig! 

— Ei, vezi cum doi de minus îţi dau plus? 

Chipul băiatului se lumină - slavă Domnului, nu era vorba 
de cizme, ci de altceva! - şi din ziua acea lecţiile de algebră 
începură, cu o uşurinţă la care nici profesorul nici şcolarul 
nu se aşteptau. 

Ca să ajungă de la un loc la altul, o corabie de pe vremea 
aceea avea trei mijloace de a naviga: să ţină drumul de-a 
lungul țărmului, când împrejurările o îngăduiau, 
orientându-se după faruri, după piscuri, capuri şi alte 
semne de la uscat; mijlocul se cheamă navigaţie costieră 
sau cabotaj, şi nu este atât de simplu pe cât ar putea să 
pară unul neiniţiat; înfăţişarea coastei izbuteşte adesea să 
înşele ochiul căpitanului, dacă el nu este un navigator 
destul de dibaci, făcându-l să creadă că a ajuns într-un 
anumit loc, altul decât acela unde se află de fapt. De-aici se 


pot trage o seamă de necazuri, dacă nu chiar nenorocirea 
unui naufragiu, prin aruncarea corăbiei pe bancuri de nisip, 
pe stânci sau pe uscat. 


Mai cu seamă când e vorba de coaste inospitaliere, 
corăbierilor adevăraţi le vine mai la îndemână să se ştie în 
larg, fiindcă stâncile sunt mai primejdioase decât cel mai 
năprasnic val. În acest caz ei se folosesc de hartă şi de 
busolă, pentru a urma drumul ales, şi de loch, pentru a 
vedea cât din acest drum a fost străbătut, la un moment dat 
şi cit din ela mai rămas. Acest mijloc de a călători pe mări 
se cheamă navigaţie estimată - şi, după cum chiar 
denumirea o arată, nu are la bază un calcul exact, iar 
rezultatul ei e mai degrabă o presupunere decât o 
certitudine pe care să te bizui total. Despre toate acestea 
Mihu aflase de multă vreme şi chiar noi ne amintim să fi 
auzit câte ceva. 

Până la Marsilia, Speranţa nu folosise alt mijloc de 
navigaţie - dar, iacătă, căpitanul ei se dovedise un mare 
meşter în a estima, adăugând sau scăzând derivele, ţinând 
seama de direcţia vântului şi de curenţi, căci toate 
„aterizările” îi ieşiseră la ţanc. Aici nu mai poate fi vorba de 
o ştiinţă anume, cu legile şi cu regulile ei, poate nici de o 
rutină care se câştigă anevoie, după ani şi ani, ci mai 
degrabă de un simţ special, care la drept vorbind nu-i un 
dar supranatural, ci o însuşire firească, pe care oamenii nu 
o posedă în acelaşi grad, aşa cum se întâmplă cu toate 
însuşirile omeneşti, începând cu auzul, cu văzul şi sfârşind 
cu mintea din cap. 

Corabia noastră ar fi putut merge şi mai departe folosind 
acelaşi mijloc de a naviga, ar fi putut să iasă în Atlantic, să 
ţină drumul spre vest, neîncetat - şi oricare ar fi fost vântul 
şi curenţii, oricât ar fi derivat, până la urmă tot ar fi atins 
undeva coasta Americii, care se întinde aproape de la un 
pol până la celălalt. În acest caz n-ar fi fost nevoie decât ca 
pânzele să fie zdravene, catargele înţepenite în draci, apa şi 
proviziile să ajungă pe trei luni de zile şi echipajul să se 
arate brav. 

Dar de ce să ajungi în Bermude sau la New Orleans, când 
vrei să te vezi la Pernambuco, în Brazilia, drumul cel mai 


scurt şi mai firesc, ca de acolo s-o ţii pe lângă coasta 
Americii de Sud până la strâmtoarea lui Magellan? 

La Marsilia, zestrea Speranţei se mărise şi acum căpitanul 
avea la îndemână mijloace cu care să poată ţine drumul 
ales, milă cu milă, pas cu pas, cum ar spune oamenii de la 
uscat. Bineînţeles, busola rămânea la locul ştiut, cu rostul ei 
neschimbat, oricare ar fi fost mijlocul de a naviga. Lochul îşi 
păstra şi el rolul lui, numai că de data asta era un loch 
automat, o maşinărie alcătuită dintr-o elice pe care corabia 
o trăgea după ea, cu o saulă lungă de treizeci de metri şi 
care, deasupra copastiei, la pupa, era legată de axul unui 
fel de ceas, pe numele lui adevărat contor. Alunecând prin 
apă elicea se învârtea, mai repede sau mai încet, după 
viteza corăbiei, învârtind şi saula care o trăgea - iar aceasta 
la rândul ei învârtea axul contorului, făcându-i să 
înregistreze fiecare milă străbătută, pe cadran. 

Acum căpitanul şi musul său nu mai erau nevoiţi să arunce 
de zece ori pe zi lochul celălalt, să vadă cam ce viteză au la 
un moment dat - şi apoi, după numărul orelor scurse să afle 
câte mile a făcut corabia de la cutare până la cutare ceas; 
asta nu mai fusese navigaţie, ci contabilitate de comersant. 

Acum navigația Speranţei se moderniza; lochul rămânea 
fixat pe copastie, îşi făcea treaba netulburat, şi căpitanul 
sau musul n-aveau decât să se uite pe cadran, dimineaţa şi 
seara, ca să înscrie în Jurnalul de Bord drumul străbătut - şi 
asta fără nici cea mai mică bătaie de cap. 

Dar noile mijloace de navigaţie ale Speranţei nu se 
sfârşeau cu lochul automat. 

Mihu învăţa algebră şi astronomie, nu atâta câtă se cere 
unui savant, ci cât să cunoască legile de bază după care se 
mişcă astrele pe cer şi să poată socoti raportul dintre 
mişcările lor şi mişcarea Pământului. 

Astronomul ştie, prin observaţii şi prin socoteli, că, din 
locul unde se află observatorul lui, la o anumită oră, minut 
şi secundă, o anumită stea sau planetă trebuie să se afle 
într-un punct al cerului, măsurat cu precizie, atâtea şi 


atâtea grade, minute şi secunde deasupra orizontului. 
Pentru folosul navigatorului el întocmeşte table, care arată 
pentru cutare an, pentru cutare zi, poziţia planetelor şi 
astrelor pe cer. Navigatorului nu-i rămâne decât să pună 
problema în felul celălalt: măsurând poziţia cutărui astru pe 
cer, la o oră pe care cronometrul de la bord trebuie să i-o 
arate cu o precizie astronomică, el poate, consultând 
tablele de navigaţie şi făcând anumite calcule, să afle locul 
unde se găseşte corabia în acel moment. Desigur, 
operaţiunea nu e chiar atât de simplă pe cât a fost arătată 
în cele câteva rânduri de mai sus, dar nici atât de 
complicată, încât un tânăr dornic de învăţătură să nu şi-o 
poată însuşi în aproape un an de şcoală - şi să n-o poată 
apoi deprinde practic în două săptămâni de zile cât durează 
drumul cu o corabie de la Marsilia la Gibraltar. 

Insulele Baleare rămăseseră în urmă, şi cum zile întregi 
Speranţa pluti între cer şi apă, pe o mare liniştită, cu briza 
caldă de la est, lui Mihu nu-i rămânea altceva de făcut decât 
să măsoare înălţimea soarelui de douăzeci de ori pe zi între 
un răsărit şi un apus, deprinzându-se astfel să umble cu 
sextantul cum ar fi umblat cu fluierul lui de la oi. 

Sextantul sperie numai pe un începător. În linii mari, el se 
compune dintr-un cadran împărţit în grade şi subdiviziuni. 
Cu ajutorul unei lunete care pivotează în centrul acestui 
cadran gradat şi cu o oglindă care îi îngăduie să vadă în 
acelaşi timp şi orizontul, şi corpul ceresc urmărit, 
observatorul poate măsura, cu o precizie îndestulătoare, 
înălţimea astrului la un moment dat. 

Dimineaţa, cum făcea ochi şi ieşea pe punte, după ce citea 
lochul ca să înscrie în Jurnalul de Bord drumul parcurs 
peste noapte, ceea ce intrase definitiv în îndatoririle lui, 
Mihu se căţăra pe tambuchiul de la pupa, ca locul de 
observaţie să fie cât mai sus, căci în felul acesta erorile 
devin şi ele mai mici, şi, îndreptându-se cu faţa la Soare, îşi 
potrivea luneta sextantului la ochi. Prin acest instrument 
năzdrăvan marea se vedea deasupra, cu cerul şi cu Soarele 


dedesubt. Apoi, cu ajutorul unul şurub demultiplicator, 
mişca luneta, apropiind Soarele răsfrânt în oglindă, până ce 
acesta ajungea la orizont. Bineînţeles, asemenea treabă nu 
e prea uşor de făcut când stai pe puntea unei corăbii care 
se leagănă, fără să te poţi ţine de nimic, de vreme ce 
amândouă mâinile sunt ocupate cu instrumentul preţios. 
Unde mai pui că orizontul legănându-se într-una în faţa ta, 
trebuie să lucrezi repede, şi să prinzi clipa când nu-l 
acoperă nici un val. Noroc că musul Speranţei îşi făcea 
ucenicia pe un timp cum nu se putea mai prielnic - marea 
dovedea încă o dată că poartă de grijă ucenicilor-marinari. 

Peste vreun ceas, când Anton Lupan ieşea pe punte, Mihu 
lăsa exerciţiul şi se apucau amândoi „să facă punctul”, de 
data asta nu ca exerciţiu, ci pentru nevoile navigaţiei. 
Băiatul rămânea la locul lui, viza Soarele, şi în clipa când îl 
prindea la orizont, îl vestea pe căpitan, cu un strigăt scurt, 
ca acesta să noteze ora după cronometru. Pe urmă coborau 
amândoi în cabină, cercetau tablele, se adânceau în socoteli 
- şi cu toate că tânărul ucenic calcula şovăitor, într-o 
jumătate de oră aflau latitudinea şi longitudinea, pe care nu 
mai rămânea decât să o treacă pe hartă şi în Jurnalul de 
Bord. 

Nimeni nu poate spune că la data aceea, adică zece zile 
după plecarea de la Marsilia, Mihu era un navigator 
desăvârşit. Dacă nu l-ar fi avut alături pe căpitan, care să-l 
îndrume la fiecare pas, desigur că s-ar fi zăpăcit şi n-ar mai 
fi putut să ducă nici un calcul până la cap. Dar Anton Lupan 
ştia să-i deschidă mintea şi băiatul, dacă învăţa azi una, pe 
urmă n-o mai uita. 

În afară de asta, el îşi îndeplinea şi celelalte îndatoriri la 
bord, spăla puntea în rând cu ceilalţi, îşi făcea cartul, când 
la cârmă, când de veghe la prova, cosea pânzele rupte, 
matisa parâmele, se urca în vârful catargelor când trebuia 
reparat câte ceva - şi nu se dădea în lături nici să-i ajute lui 
Ismail, la spălatul vaselor. Seara, când ceilalţi se culcau, 
urmărea mersul stelelor de pe cer, în al cărui păienjeniş se 


descurca din ce în ce mai dibaci, iar dacă nu era de cart, lua 
sextantul şi, căţărându-se la locul cunoscut, se apuca să 
măsoare înălţimea lunii sau a vreunei stele, şi nu o dată, ci 
de nenumărate ori, ca şi când ar fi vrut să umple bolta 
albastră cu cifre şi cu socoteli. 

După ce lăsase în urmă insulele Ibiza şi Formentera, la 
sud-vest de Baleare, Speranţa naviga iarăşi aproape două 
zile între cer şi apă, până ce sub un răsărit de soare 
acoperit de neguri, în tribord se ivi, topit în depărtări, 
Capul Palos, de pe coasta spaniolă. Spre amurgul aceleiaşi 
zile văzură aprinzându-se, exact în bordul drept, farul de la 
Cartagena, dar ţărmul era prea departe ca să poată zări şi 
luminile oraşului. Apoi coasta se pierdu iarăşi în valuri, 
până a treia zi pe la amiază, când Capul Geta îşi ridică 
piscurile împădurite deasupra orizontului. În fundul golfului 
care se deschidea spre vest, se puteau vedea, nelimpede, 
clădirile albe din Almeria, învelite în pânza albăstrie a 
depărtării. Şi îndată, marea acoperi iarăşi uscatul, punând 
stăpânire pe întreg cercul orizontului. 

Tot timpul acestei navigaţii Speranţa avusese o briză slabă 
de la est, care o împinsese blând şi statornic către Gibraltar, 
neîngăduindu-i însă să străbată mai mult de patruzeci de 
mile pe zi, ceea ce lungise drumul peste aşteptări. De la 
Capul Geta înainte, vântul blând se mai înăspri puţin, şi în 
ziua următoare, Mihu citi pe loch treizeci şi cinci de mile 
parcurse de la apus până la răsărit. Apoi vântul continuă să 
se întărească treptat şi viteza corăbiei crescu mai mult - 
era însă prea târziu să poată câştiga timpul pierdut. Abia la 
18 august, în zorii zilei, se ivi din valuri stânca monstruoasă, 
vânătă ca norii de furtună, în inima căreia era săpată 
fortăreaţa Gibraltarului. Pe la ceasurile două după prânz, 
când se apropiară destul ca să se poată vedea gurile de tun 
ieşind din peretele stâncos, oamenii, în afară de Ismail, care 
rămăsese în bucătărie să termine gătitul bucatelor, se 
îmbulziră la prova, ca să privească fortul, năuci. 


— Domnule, întrebă Ieremia, cu ochii cât cepele, aşa a fost 
stânca asta de la început? Ai zice că-i tăiată cu ferăstrăul de 
sus până jos. 

— Nu, leremie! răspunse Anton Lupan, la fel de năucit ca 
oamenii săi. O fi făcând natura multe lucruri ciudate, dar 
unul ca ăsta nu i se poate pune în sarcină. Aici a lucrat 
mâna omenească - şi pare-se că din greu. 

leremia se cruci, cum se cruceau şi ceilalţi. 

— Măiculiţă, da' ştiu c-a ieşit năduşeala din ei! Barem 
aduce vreun câştig? 

Anton Lupan zâmbi. 

— La asta ar putea să-ţi răspundă regina Angliei, că ea are 
registrele cu socoteli! 

În clipa aceea, vântul, parcă înspăimântat de stânca 
gigantică aşezată în calea sa, cu gurile ei de tun, începu să 
se frământe, trimițând în pânzele Speranţei smucituri de 
uragan. Când să facă volta spre nord ca să intre în port, a 
rafală prinse corabia din tribord, culcând-o de-a latul pe 
bordul celălalt, până ce ghiurile atinseră apa. Echipajul 
alunecă pe punte ducându-se de-a berbeleacul în parapet. 
În bucătărie se auziră cratiţele zăngănind, răsturnate pe 
jos. Ismail, nefiind Mihu acolo ca să-şi pocnească ţeasta de 
capul lui, ca într-un anumit rând, poate se lovi de perete, 
fiindcă oamenii îl auziră înjurând. Dar Adnana nu mai era 
aici, să alunece pe scări, vătămându-şi rotula - şi parcă 
fiecare îşi amintea de ea, în acel moment, după felul cum se 
uitară unul la altul, întrebători... 

Speranţa trecu, fluturându-şi pavilionul tricolor în vânt, 
prin faţa câtorva semeţe vase de linie englezeşti, printre 
care cuirasatul Cormorant, amintind cu numele lui una din 
faimoasele unităţi ale lui Nelson. Din ordinul căpitanului, 
Mihu cobori, apoi ridică pavilionul, salutându-le după 
cuvenitul ritual marinăresc - şi echipajul goeletei româneşti 
avu mulţumirea să vadă, drept răspuns, pavilionul 
maiestăţii sale făcând la fel, ca şi când prin faţa lor ar fi 


trecut un bastiment măcar tot atât de măreț ca vasele de 
război englezeşti. 

O jumătate de oră mai târziu Speranţa era legată la chei, 
în portul comercial - gata să primească vizita feluritelor 
autorităţi. Martin Stricland, care din ziua plecării de la 
Marsilia rămăsese în cabină, dormind şi nedeschizând decât 
la răstimpuri câte un ochi, ca să nimerească sticla cu whisky 
şi arareori să îmbuce câte ceva, nu se ivi pe punte nici cu 
acest prilej. Aşa că Anton Lupan trebui să se descurce 
singur cu pregătirile în vederea lungului drum la care 
porneau. Pânzele comandate erau de altminteri gata - şi 
fură aduse la bord chiar în prima zi. În următoarele două 
zile îmbarcară provizii, socotite pentru nevoile a opt 
oameni, pe timp de şaizeci de zile - adică aproape de două 
ori mai mult cât se credea că va cere traversarea 
Atlanticului. Cele două butoaie cu apă de pe punte 
cuprindeau împreună 800 de litri; în afară de ele mai fură 
îmbarcate încă două, aşa că provizia de apă se ridica la 
1600 de litri, ceea ce asigura fiecărui om mai bine de trei 
litri pe zi, pentru băut şi pentru bucătărie - punându-l la 
socoteală şi pe Martin Stricland, deşi el, tot timpul 
drumului, nu avea să înghită nici o picătură. 

Iată înşirate mai jos alimentele care fură aduse pe bord, 
prin grija lui Ismail, cu ajutorul celorlalţi, după lista 
întocmită de căpitan: 

400 kilograme cartofi, în 8 saci a câte 50 kilograme 
fiecare. 

50 kilograme orez. 

300 kilograme carne conservată, în butoiaşe de câte 25 
kilograme. 

300 kilograme fructe: mere, lămâi şi portocale. 100 
kilograme zahăr, în căpăţâni, protejate contra umezelii într- 
un triplu înveliş de hârtie cerată. 50 borcane de dulceţuri 
felurite. 

Pe deasupra, cambuza Speranţei mai cuprindea, din 
economiile făcute de Gherasim la Marsilia, peste 300 de litri 


de untdelemn, care ar fi fost prea îndestulător chiar pentru 
o călătorie în jurul Pământului. De asemenea se mai găseau 
pe bord cinci saci cu pesmeţi de mare, din cei fabricaţi, cu o 
deosebită îngrijire, în brutăria Adnanei. 

Odată proviziile îmbarcate, Anton Lupan porunci 
echipajului să mai verifice o dată starea greementului, se 
asigură el însuşi că toate obiectele de pe bord erau bine 
amarate - apoi socoti că puteau începe marea călătorie. 

A patra zi, înainte de ivirea zorilor, când remorcherul îşi 
vesti sosirea printr-un fluier gros care făcu să zbârnăie 
peretele cabinei, căpitanul, trezit din vreme, se apropie de 
pasagerul său şi-l zgâlţăi de umeri. 

— Domnule! Suntem gata să pornim peste Atlantic. Ai de 
dat vreo dispoziţie? 

Martin Stricland deschise ochiul dinspre masă. 

— Whisky! zise, bâjbâind cu mâna după paharul aflat 
necontenit la capul patului. 

— În afară de asta? stărui Anton Lupan, în timp ce 
remorcherul fluiera a doua oară. 

Martin Stricland goli paharul, îl puse la loc pe masă - şi 
închise ochiul. 

— Nimic! Să mă trezeşti cu o oră înainte de a fi la Punta 
Arenas! 

Afară, lanţul ancorei începu să zornăie cu vădită 
nerăbdare... Şi dacă un obiect neînsufleţit putea să arate o 
asemenea pornire, se înţelege ce mare era în acea clipă 
nerăbdarea căpitanului. 

CAPITOLUL XIX. 

Sub coasta africană. 

O corabie care merge de la Gibraltar la Pernambuco, în 
Brazilia, traversând pe drumul cel mai scurt Atlanticul de 
Sud, urmează ca îndată ce părăseşte apele strâmtorii să 
pună capul spre sud-vest, spre a întâlni insulele Canare. 
Acestea se află pe a 28-a şi a 29-a paralelă nordică, între al 
13-lea şi al 18-lea meridian vestic, adică destul de aproape 


de coasta africană, de care nu le desparte decât un canal de 
50-60 de mile, infim faţă de imensitatea oceanului. 

Pe la ceasul două după prânz, în ziua de 22 august, când 
părăsise portul Gibraltar, Speranţa lăsă în stânga Capul 
Spartel, de pe coasta marocană, şi din clipa aceea avu în 
faţă oceanul Atlantic. 

Întreg echipajul se afla pe punte, cuprins de o tulburare 
uşor de înţeles. Sub numele ei vechi, Speranţa mai 
brăzdase aceste ape în drum spre Marea Mânecii - şi 
Gherasim îşi amintea cu mândrie că pe atunci făcuse parte 
din echipajul ei; ceilalţi însă vedeau prima oară oceanul. 

— Mihule! porunci Anton Lupan, la fel de tulburat şi el. 
Treci la pavilion; se cuvine să salutăm! 

Oamenii întoarseră capul, şi fără voia lor luară poziţii 
ostăşeşti, în vreme ce pavilionul românesc cobora şi se 
ridica încet pe catarg, salutând intrarea Speranţei în ocean. 

— Băieți! urmă căpitanul, încercând zadarnic să alunge un 
anumit tremur din glas. N-aş vrea să nutrim în sufletele 
noastre simţământul trufiei prosteşti, dar de data asta 
trebuie cu adevărat să ne mândrim, fiindcă Speranţa este 
prima corabie care duce pavilionul românesc peste Atlantic! 

Cum vorbea el aşa, o pală de vânt se abătu năprasnic 
dinspre nord, culcând corabia pe bordul stâng. Oamenii 
alunecară până în parapet. 

— Oho! Zi aşa ne primeşti? strigă leremia, pe jumătate 
speriat, pe jumătate învrăjbit. 

— Nu vă fie teamă! interveni Anton Lupan, văzând că şi 
ceilalţi oameni aruncau priviri speriate în jur. Oceanul nu-i 
mai rău decât Marea Neagră; ba chiar aş putea spune că-i 
mai blând. A fost o rafală, cu care ne-a răspuns la salut. 

lar după ce zise acestea, trase cu urechea, fără voia lui, 
spre tambuchiul de la pupa, ca şi când, după rafală, s-ar fi 
aşteptat să audă acolo pe cineva scâncind. 

Nu scâncea nimeni sub tambuchi - iar Speranţa îşi 
continua drumul spre vest, cu velele în bordul stâng, 
bandată puternic sub vântul de nord, care mai departe în 


larg ridica valuri cât munţii. Dar, în chip ciudat, pe măsură 
ce se apropia de ei, corabia îi străbătea, legănându-se 
falnic, fără să pară speriată de înălţimea lor. 

— Într-adevăr, Gherasime, e un vas fără pereche! exclamă 
Anton Lupan, apropiindu-se de cârmă. 

— Păi eu ce spuneam, domnule? Dar nu e timpul să 
schimbăm drumul, spre sud-vest? 

— Nu; să mai mergem un timp aşa, să ne îndepărtăm de 
coastă; căpitanul remorcherului m-a sfătuit să ţinem 
drumul cât mai în larg, ca să n-avem de lucru cu piraţii 
mauri. 

Nu-şi sfârşi bine vorba, când îl auziră pe Mihu, strigând: 
— Domnule, se văd nişte bărci; vin după noi! într-adevăr, 
la sud de Capul Spartei, care se pierdea în zare acoperit de 
spuma valurilor, se vedea o îngrămădire de pânze cenuşii, 

luptându-se cu oceanul. 

— Oare să fie pirați? întrebă cârmaciul. Căpitanul se uită 
prin ochean. 

— Da; sunt şapte sau opt feluci maure. Nu încape îndoială 
că vor să ne ajungă şi să ne prade. 

— Să îndrăznească! strigă Ieremia, mângâindu-şi flinta pe 
care i-o ştim. 

— Numai dac-or putea să ne ajungă! adăugă Gherasim. 

Anton Lupan clătină din cap, neliniştit. 

— Să nu te mire, Gherasime! Felucile astea au o viteză 
foarte mare, iar maurii sunt marinari îndemânatici şi plini 
de îndrăzneală. Mi-ar fi venit mai la îndemână să nu ne fi 
întâlnit cu ei. 

— Lasă, domnule, c-am înfruntat noi pe alţii! 

— Spânu avea câţiva oameni, înarmaţi doar cu iatagane. 
Iar cu cei de pe insula Musarah nici n-am apucat să ne 
luptăm - aşa că nu se ştie cu ce pierdere de sânge i-am fi 
învins până la sfârşit. 

— Acolo aveam tun, bum-bum! zise Ismail, vărsându-şi în 
aceste vorbe o veche nemulţumire. 


Fiindcă la Suez stăruise pe lângă Gherasim să nu vândă 
tunurile, lăsându-l fără împuternicirea de mai-mare peste 
artilerişti. 

— Într-adevăr! încuviinţă căpitanul. Să fi avut tunurile 
acum, m-aş fi simţit mai liniştit. Cred că sunt foarte mulţi, 
pe puţin douăzeci într-o felucă şi mai toţi trebuie să aibă 
puşti... 

În acest timp, distanţa care despărţea corabia de bărcile 
maurilor se micşora cu repeziciune. Cu toată primejdia, era 
peste putinţă să nu te minunezi de curajul şi iscusinţa 
urmăritorilor. Bărcile lor, înguste şi nepuntate, fără alt lest 
decât lestul viu al echipajului, purtau o pânză primejdios de 
mare, pe care vântul o înclina până deasupra valurilor. Se 
cerea o iscusinţă nemaipomenită din partea cârmaciului, ca 
să nu se răstoarne şi să manevreze printre crestele 
înspumate, astfel ca nici un val să nu se năpustească peste 
copastie, inundând barca şi făcând-o să se răstoarne într-o 
clipă. 

Speranţa naviga cu velele obişnuite - şi-a încerca, pe 
vântul acesta de furtună, să mai ridici altele, ar fi însemnat 
să pui în primejdie sarturile şi catargele, care de pe acum 
vibrau, zbârnâitul lor întrecând uneori mugetul valurilor. 

Anton Lupan lăsă ocheanul şi porunci, fără să-şi poată 
ascunde îngrijorarea: 

— Gherasime, ia drumul sud-vest! Băieți, slăbiţi scotele! 

Schimbând drumul cu patru carturi mai la sud, Speranţa 
primea acum vântul înapoia traversului şi îşi mărise viteza 
în chip simţitor. Valurile care veneau din urmă abia 
izbuteau să o întreacă; uneori, corabia se întâmpla să 
gonească zeci de metri pe o creastă, până ce, în sfârşit, 
valul i se rostogolea domol sub etravă, ca să lase locul 
altuia. 

Câteva clipe piraţii şovăiră, apoi schimbară şi ei drumul. 
Numai una din bărci rămăsese în urmă, rotindu-se 
dezorientată între valuri; dar după un timp îşi reluă drumul, 
deşi la oarecare distanţă de grupul celorlalte. 


În frunte gonea o felucă parcă mai mare, cu pânza albită 
de spuma valurilor. Omul de la cârmă putea fi văzut acum 
cu ochii liberi, cu o mână încleştată pe eche, cu alta 
ţinându-se strâns de copastie; din când în când îşi arunca 
ochii în urmă şi făcea semne învrăjbite, desigur 
îndemnându-i pe ceilalţi să nu se dea bătuţi în faţa furtunii; 
de bună seamă, acesta era şeful expediției şi se vedea cât 
de colo că ştia să-şi stăpânească oamenii. 

Cu aceeaşi îngrijorare pe faţă, Anton Lupan îşi roti 
privirea de jur împrejurul oceanului, răscolit de valuri; nu 
se vedea venind nici un vapor, nici o corabie. Situaţia se 
arăta limpede: trebuia să primească această luptă inegală, 
fără a nădăjdui vreun ajutor de aiurea. 

Între timp, nemaiaşteptând un ordin, oamenii din echipaj, 
afară de Gherasim, care nu putea lăsa cârma, coborâseră în 
cabină, de unde se întorseseră cu puştile şi cu cutiile de 
cartuşe şi acum aşteptau palizi în faţa parapetului, gata să 
deschidă focul asupra maurilor. 

Prima felucă ajunsese atât de aproape, încât se vedeau 
oamenii, pe puţin cincisprezece, întinşi la fund, pe panouri; 
erau toţi cu capetele goale şi în creştet aveau un smoc de 
păr negru, care le dădea o înfăţişare războinică; vreo trei 
sau patru se aţineau la prova, cu puştile întinse peste 
copastie. 

— Domnule, zise Ieremia, văzând că suta de metri care 
mai rămăsese până la prima barcă se micşora repede, eu 
cred că-i vremea să-l ating la mir pe cârmaci; altminteri au 
să deschidă ei focul - şi mi-e că noi preţuim mai mult decât 
dânşii. 

Anton Lupan se frământa, chinuit de nehotărâre; îşi dădea 
seama că în câteva minute feluca va fi sub pupa Speranţei 
urmată de celelalte şapte, care purtau cu toatele pe puţin o 
sută de oameni, şi ei, şase - pe cârmaci neputându-l pune la 
numărătoare, n-ar fi izbutit să-i înfrângă, oricât de mare le- 
ar fi fost curajul şi dibăcia. Pesemne oamenii săi nu-şi 


dădeau seama de primejdie, se socoteau mai tari, 
dispreţuind puterea maurilor. 

— Aşteptaţi! strigă, frământându-şi gândul să caute o 
scăpare. 

Fără să ţină seama de vorba lui, Ismail îşi duse puşca la 
ochi - şi ca urmare, toţi ceilalţi, ba chiar şi Mihu, îi imitară 
gestul, nemaiputând să-şi stăpânească încordarea. 

— Staţi! strigă iarăşi căpitanul. 

Apoi se apropie de Ieremia şi-i puse mâna pe umăr. Era 
ultima clipă când se mai putea lua o hotărâre. Prima felucă 
ajunsese atât de aproape, încât i se vedeau cele mai mici 
detalii: cusăturile pânzei, scotele, funga. Pe chipul piraţilor 
înţepeniseră rânjete triumfătoare. 

Anton Lupan arătă vârful catargului arcuit peste valuri. 

— Să-l atingi la mir pe cârmaci nu e greu, îi spuse lui 
Ieremia. Dar aşa, n-am face decât să-i învrăjbim mai tare, şi 
suntem prea puţini la număr ca să ducem lupta până la 
urmă. Mai bine ocheşte în fungă! 

O clipă Ieremia îl privi nedumerit - apoi, înţelegându-i 
gândul, chipul i se lumină într-un zâmbet plin de mulţumire. 

— Dacă n-o nimeresc, să nu-mi mai spui leremia! strigă, 
ducând la ochi vechea lui flintă. 

Văzându-i gestul, maurii din prova felucii, care acum se 
aflau la o aruncătură de piatră, deschiseră focul asupra 
Speranţei, într-o răpăială care se pierdea în vuietul mării, 
făcându-te să crezi că nu sunt împuşcături adevărate, ci 
numai o glumă, o joacă. Dar gloanţele începură să piuie pe 
deasupra punţii; fesul lui Ismail făcu o săritură comică, apoi 
vântul îl prinse şi-l aruncă pe gura tambuchiului de la 
prova, peste cratiţele care se răsturnară, zdrăngănind pe 
podele. 

Bucătarul rămase descumpănit câteva clipe, cu părul 
pleşuv răvăşit de furtună, apoi scoase un răcnet şi se aplecă 
peste parapet, cu puşca întinsă, alături de Negrilă care 
lătra cuprins de furie. 


Un alt glonţ lovi vela mare, într-o cusătură şi în pânză se 
ivi o ruptură de câteva şchioape, pe care vântul începu s-o 
scarmene cu duşmânie. 

În acest timp, aşezat în genunchi în faţa parapetului, 
Ieremia, fără să-i pese de gloanţele maurilor care-i şuierau 
pe la ureche, ochea cu grijă, urmărind mişcările smintite 
ale catargului, aşteptând clipa prielnică. 

Alături, în scândura parapetului se ivi o spărtură, iar 
glonţul care o făcuse, se rostogoli pe punte. 

— Haide, leremie, că ne dau gata! strigă Haralamb. 
Spărtura din parapet era numai la o palmă de dânsul. 
Ieremia apăsă trăgaciul; nimeni nu auzi detunătura - dar în 
clipa următoare, din feluca maurilor se ridicară douăzeci de 
glasuri într-un singur strigăt. Vela uriaşă, cu funga ruptă, 
căzu zbătându-se în valuri - şi barca, răsucindu-se în loc ca 
o sfârlează, se răsturnă, înainte ca echipajul Speranţei să-şi 
fi dat seama limpede ce se întâmplase. 

În jurul bărcii răsturnate se ridicau braţe deznădăjduite, 
se frământau capete lucioase cu moţurile ude, în vreme ce 
căpetenia piraţilor, agăţat de cârmă, continua să facă 
semne şi mai învrăjbite spre felucile din urmă. 

Pe puntea goeletei, oamenii săriră în picioare, cu strigăte 
de bucurie. 

— Staţi, că n-am terminat încă! îi potoli căpitanul. leremie, 
pregăteşte-ţi flinta! 

— Şi vezi ce faci, vere! adăugă Haralamb, cuprins de 
spaimă cu întârziere. Dacă greşeşti ţinta, aşa cum sunt de 
furioşi ei acum, nu ne mai lasă cu viaţă! 

— Atunci fă bine de strică şi tu un glonţ pe dânşii; doar n- 
oi fi uitat cum se trage! Ocheşte în cea din stânga, că eu am 
grijă de ailaltă. 

Două feluci veneau una după alta - şi parcă mai iute decât 
prima, ca şi când în pânze nu mai împingea numai vântul, ci 
şi furia piraţilor. Cei căzuţi în apă se agăţaseră de barca 
răsturnată şi se luptau înverşunaţi s-o întoarcă. În clipa 
când una din cele două feluci trecu pe alături, căpetenia 


maurilor se aruncă peste bordul ei dintr-o săritură, îl 
îmbrânci pe cârmaci, puse mâna pe eche şi, aplecându-se 
înainte, începu să scoată strigăte înspăimântătoare. 

— Vere, cu ăsta nu-i glumă! zise Haralamb, mângâindu-şi 
puşca. 

— 'Ţine-ţi gura şi ocheşte, dacă ţi-e aşa teamă de dânsul! 
Anton Lupan îl văzu pe bucătar îndreptându-şi puşca 
asupra căpeteniei maure. 

— Ce faci, Ismaile? Nu ţi-am spus că aşa nu câştigi nimica? 

Abia apucase să-şi termine vorba, când un glonţ îi smulse 
ocheanul din mână şi se înfipse pârâind în arborele mare, 
deasupra ghiului. 

— Vedeam?! strigă bucătarul, cuprins de indignare. Ei 
câştigam, noi stam! Ah, Allah! Allah! 

Şi puse furios puşca la umăr. 

Un alt răcnet, mai înspăimântător decât primul, se ridică 
din urmă. leremia şi Haralamb trăseseră aproape în aceeaşi 
clipă; una din feluci se răsturnă, alta veni de-a curmezişul, 
iar o a treia, care se apropia fulgerător din urmă, se propti 
în ea, cu o buşitură care se auzi până pe puntea Speranţei. 
Oamenii văzură pupa ridicându-se în aer, apoi rostogolindu- 
se în valuri, în timp ce bordajul bărcii lovite zbura pe sus, 
prefăcut în surcele. 

Ismail scoase un chiot, ca ghiaurii, şi se ridică în picioare. 
Haralamb şi leremia se ridicară şi ei, cu mişcări mai 
domoale. 

— Ce te umfli în pene, turcule? întrebă primul, 
neînţelegând fudulia bucătarului. Ce, nu cumva crezi că tu 
ai făcut isprava? 

— Dar cine am făcut? 

— Eu cu leremia! 

— Voi două, eu una! stărui bucătarul, încă sub stăpânirea 
încordării cu care ochise feluca maură. 

— A treia s-a răsturnat singură; tu nici n-ai apucat să tragi, 
viteazule! la miroase-ţi ţeava puştii! Dar vezi să nu-ţi 
găureşti nasul, că ai glonţul înăuntru! 


Ismail îşi apropie nasul de gura ţevii şi pe chipul lui se 
zugrăvi dezamăgirea, cu un amestec de nedumerire. Puşca 
mirosea a fier rece - nu se simţea câtuşi de puţin urma 
pulberii. 

— Nu fii necăjit, Ismaile! îl linişti Anton Lupan, stăpânindu- 
şi un zâmbet. Se mai întâmplă şi de astea în fierbinţeala 
luptei. 

Într-adevăr, nimeni să nu-l bănuiască pe bucătar de 
împăunare deşartă! În clipa când felucile se răsturnaseră, 
el strângea puşca în mâini cu atâta înverşunare, ochind atât 
de încordat într-una din ele, încât n-avusese cum să-şi dea 
seama că glonţul lui nici măcar nu pornise din ţeava. Dar 
apucă-te să le explici asta ghiaurilor care râd de tine! Bietul 
Ismail se îndreptă ruşinat spre bucătărie, târând cu scârbă 
puşca netrebnică - şi se făcu nevăzut pe gura tambuchiului. 

Locul luptei rămânea repede în urmă; cele patru feluci 
nevătămate se rotiră o vreme în jurul celorlalte, apoi îşi 
reluară urmărirea, de bună seamă sub îndemnul aceleiaşi 
căpetenii învrăjbite, care sărise pe bordul uneia din ele. Dar 
între timp Speranţa ajunsese departe, şi maurii, după ce o 
mai urmăriră fără sorţi de izbândă, câtăva vreme, începură 
să şovăie, apoi luară calea întoarsă ducându-se spre Capul 
Spartei uzi şi cu coada între picioare. 

Anton Lupan se aplecă şi luă de jos ocheanul făcut ţăndări. 

— Păcat! zise, cu ciudă. Îl aveam de multă vreme! 

— Ochean mai estem unul, dar alt fes de unde luam? se 
văicări Ismail, apropiindu-se amărât dinspre bucătărie. 

Frumosul lui fes roşu, cu ciucure negru, dăruit de Laleli la 
despărţire, nu mai putea căpăta nici o întrebuințare, nici 
măcar pe aceea de trofeu, fiindcă, pe lângă gaura glorioasă 
tăcută de glonţ, purta urmele slinoase ale cratiţelor cu 
mâncare rostogolite peste el. 

Tocmai când Anton Lupan căuta cuvintele cu care să 
ogoiască amărăciunea bucătarului, pe spiraiul cabinei de la 
pupa se auzi un glas dogit, răzbind ca din fundul butoiului: 

— Căpitane, eşti pe aici? 


— Da, domnule, ce doreşti? răspunse căpitanul, mirat să 
audă glasul lui Martin Stricland. 

— Mi s-a părut mie, sau aţi tras cu puştile? 

— S-a tras, într-adevăr. 

— Aţi vânat albatroşi? 

— Nu; ne-am luptat cu nişte pirați mauri. 

— Aha! Ceva răniţi aveţi? 

— Din fericire nu; dar fără iscusinţa ochitorilor mei, în 
clipa asta de bună seamă am fi fost cu toţii hrană pentru 
rechini. 

— Bine! Nădâjduiesc că niciuna din sticlele mele n-a avut 
de suferit cu prilejul acestei încăierări. 

— Nu, domnule; norocul a făcut ca sticlele dumitale să 
scape întregi. 

— Foarte bine; veghează asupra lor. Mai avem mult de 
mers? 

— Abia azi-dimineaţă am plecat de la Gibraltar. 

— Aha! Atunci aştept să mă trezeşti când om ajunge în 
Ţara de Foc. 

Aveau să treacă iarăşi zile şi săptămâni întregi, până ce 
Martin Stricland să deschidă gura din nou, de data asta cu 
un prilej nefericit, care avea să pună în grea cumpănă 
soarta întregului echipaj, fapt ce va fi povestit la timpul lui. 

Martin Stricland amuţi - şi deodată oamenii, care abia 
acum îşi reveneau după crâncena lor încăierare cu piraţii 
mauri, îşi dădură seama că se făcuse seară, fără să ştie 
când. Orizontul spre apus era acoperit de nori înroşiţi, care 
răspândeau peste ocean culoarea unui aliaj ciudat, 
nefolosită de nici un turnător, nicicând - aramă cu plumb 
topit. Spre răsărit, ţărmul pierise de mult şi nici felucile 
maure nu se mai vedeau, dar în aer plutea un suflu 
ameninţător şi trist. 

După ce se orânduiră schimburile de noapte, ceilalţi 
oameni căzură zdrobiţi în paturile lor, înainte de a se mai 
osteni să îmbuce ceva. La prima întâlnire cu oceanul, acesta 
se dovedise neprimitor. 


Vântul furtunos de nord suflă până la miezul nopţii, când 
lăsă pe neaşteptate locul unei brize de est, vestind 
apropierea alizeului - dar Speranţa fu chinuită toată 
noaptea de o hulă rea, care nu se potoli decât în zori. În 
schimb, la răsăritul soarelui, oceanul era la fel de albastru 
ca Mediterana şi răsufla liniştit, ca o vietate blândă, de care 
nu se cuvine să te temi. Pe sus zburau albatroşi, descriind 
gânditori spirale largi deasupra corăbiei. Jos, apa fierbea în 
dansul zvăpăiat a mii şi mii de peşti feluriţi, care se roteau 
în toate chipurile, ca la un ciudat bal submarin care începea 
nu seara, ca îndeobşte balurile pe pământ, ci dimineaţa, o 
dată cu ivirea soarelui la orizont. Două şiruri de marsuini 
escortau goeleta, alunecând câte unul în fiecare bord - şi 
aveau să meargă mai multe zile aşa, fără să se sperie de 
oamenii care se aplecau curioşi spre ei, peste parapet. 

— Ăştia-s delfini, domnule? întrebă Mihu. 

— Nu, dar se înrudesc şi seamănă, precum vezi, numai că 
au botul mai ascuţit. Sunt marsuini, un animal de apă din 
neamul balenelor. Cei de aici nu ating mai mult de un 
metru, un metru şi jumătate; alţii însă, în apele mai reci, din 
nord, ajung până la opt metri şi pot să atace chiar balenele. 

— Balenele?! se miră musul. Eu credeam că pe balene nu 
e chip să le atace nimeni! 

— Ba uite că marsuinii cei mari le atacă. Se năpustesc mai 
mulţi asupra uneia şi, după ce o omoară, îi mănâncă limba - 
restul nu le place, sunt mofturoşi! 

Musul îşi scutură un fior: 

— Fie, domnule, dar amarnică e viaţa şi în apă, nu numai 
pe pământ! 

O oră mai târziu, în vreme ce echipajul, care sfârşise de 
spălat puntea, îşi bea ceaiul, lângă bocaport, Mihu, de 
veghe la prova, văzu în faţa bompresului o vietate ciudată, 
să fi zis că-i peşte, cam de mărimea unei scrumbii, ţâşnind 
argintie din valuri şi luându-şi zborul spre sud-vest, plină de 
lumină şi de sclipiri, ca o flacără bengală care întregea 
balul oceanului. Băiatul rămase cu gura căscată - şi numai 


după ce vietatea ciudată se scufundă în valuri, câteva zeci 
de metri mai departe, izbuti să se întoarcă spre căpitan şi 
să-l întrebe mirat: 

— Domnule, ce-o fi asta? Am văzut o comedie, dar n-am 
luat seama bine ce era: un peşte care zboară sau o pasăre 
care înoată? 

— Aşa?! Trebuie să fi fost un peşte zburător. 

— Peşte zburător? Se poate una ca asta? 

— Se poate; numai să nu-ţi închipui că zboară chiar ca 
păsările. Au un fel de aripi, în locul înotătoarelor, dar nu se 
pot ţine multă vreme în aer; cel mult o sută de metri. Zborul 
lor seamănă mai degrabă cu ai lăcustelor. 

— Pesemne sunt foarte rari, observă musul. N-am văzut 
decât unul. 

— Mai la sud o să-i întâlnim cu duiumul. Deocamdată însă, 
nu te aştepta să-i vezi: acela de adineauri trebuie să fi fost 
unul rătăcit. 

Într-adevăr, în zilele care urmară, nici Mihu nici ceilalţi nu 
mai văzură vreun asemenea peşte năzdrăvan, cu toate că îşi 
zgâiau tot timpul ochii pe întinderea oceanului; o parte din 
echipaj era din ce în ce mai înclinată a crede că Mihu visase 
cai verzi pe pereţi, iar căpitanul, pus pe glumă, îi ţinea 
isonul ca să râdă de el. 

Dar iată că într-o bună dimineaţă, a patra de când 
începuse călătoria pe Atlantic, Ismail, care era în bucătărie 
şi încingea untdelemnul în tigaie, auzi un fâlfâit ciudat în 
aer, apoi o greutate udă îi căzu în creştet, făcându-l să se 
cocoşeze, cuprins de cea mai cinstită spaimă. Un peşte 
zburător abătut deasupra punţii nimerise pe gura 
tambuchiului de la prova, se lovise în peretele de scânduri, 
căzuse în capul bucătarului şi de-acolo alunecase drept în 
tigaie, unde îndată untdelemnul încins începu să sfârâie. 
Până ce bucătarul să-şi revină, nenorocosul peşte era gata 
prăjit, cu măruntaie cu tot. 

De atunci înainte, peştii zburători se înmulţiră. Ţâşneau 
din unde, în stoluri, unii mai mici, de o şchioapă, alţii de 


aproape jumătate de metru, toţi argintii, cu spinarea albă, 
cu coada şi cu pieptul de un albastru adânc, ca al cerului 
noaptea. În lumina soarelui culorile acestea scoteau sclipiri 
ameţitoare - şi zborul feeric nu contenea decât scurte 
răstimpuri. Adesea, dimineaţa, echipajul găsea pe punte 
câte opt-zece peşti dintr-o dată, rătăciţi în zborul lor de 
noapte, şi cum pe lângă culorile ameţitoare mai aveau şi-o 
carne deosebit de gustoasă, prânzurile la bordul Speranţei 
deveniseră foarte ademenitoare. 

Briza din primele zile se rotise şi bătea acum de la nord- 
est, cu o statornicie care dovedea prezenţa alizeului, vântul 
atât de plăcut navigatorilor. Corabia noastră, cu capul pe 
insulele Canare, îl primea exact din pupa, ceea ce îl obliga 
pe cârmaci la o atenţie continuă, dar în schimb, făcea zilnic 
între o sută şi o sută patruzeci de mile, fără nici un fel de 
trudă din partea echipajului. Oamenii aveau acum timp să 
viseze... Visele lor erau uneori domoale, alteori mai repezi, 
unele îi făceau să zâmbească, altele le aduceau pe chip o 
mică întristare. 

Chiar şi acum, după atâtea zile, Negrilă se mai ducea 
uneori la pupa şi, urcându-se cu picioarele deasupra 
parapetului, privea stăruitor în urmă, cu ochii îngreuiaţi de 
o tristeţe aproape ca a oamenilor. Apoi se întorcea pe 
punte, o cerceta cu stăruinţă, mirosind prin toate colţurile 
şi scâncind cu nedumerire. Atunci gândul echipajului, cu 
căpitan, cu tot, cu cârmaci şi om de veghe, se ducea 
departe, străbătând drumul înapoi peste Atlantic şi 
Mediterană, până la Marsilia. Nimeni nu spunea nici un 
nume, niciodată, dar când se aflau laolaltă cuprinşi de 
aceeaşi tăcere, fiecare ştia că între ei sălăşluieşte, blândă şi 
plină de farmec, amintirea Adnanei. 

Atunci căutau să-şi îndrepte gândurile tot în altă parte... 

Haralamb se gândea când la Ghiocica, fata sacagiului, 
când la vădane, când la dulcea Laleli cea gingaşă, când la 
grecoaica de la Pireu, la cafenea şi la giubeaua albastră pe 
care o aruncase în praful cheiului. 


Gherasim se gândea la copii, la nevastă şi la caprele 
afurisite care nu voiau să mănânce iarba uscată. 

Ismail se gândea la cea mai tânără dintre neveste, fără să 
ştie că aici gândul i se încrucişa cu al ghiaurului care-i 
ridicase acelei neveste iaşmacul - şi pe chip zâmbetul îi 
înflorea cum se dezboboceşte trandafirul; apoi îşi amintea 
fesul găurit - şi trandafirul îşi lepăda, una câte una, petalele 
ofilite. 

Cristea Busuioc privea catargele, visa la codrii împăduriţi, 
şi uneori, în legănarea largă a oceanului, i se părea că 
alunecă pe Bistriţa, cu plutele la vale. Ceilalţi, uneori, se 
mai opreau din vise, se strângeau laolaltă, la umbra 
pânzelor, şi se mai apucau de sporovăit, în timp ce Mihu 
cânta încetişor, din fluier sau din caval, punându-şi în 
cântec dorurile. Numai plutaşul se ţinea deoparte, tăcut, 
părând că visează. 

În capul fiecăruia erau destule sipetele cu amintiri, frumos 
orânduite sau aruncate alandala, după firea omului, şi ei le 
deschideau câteodată, în văzul tuturora, afară de plutaş, 
care îşi ţinea sipetul închis. 

Anton Lupan privea orizontul pustiu cu zilele şi se gândea 
că pe aici trecuse poate Pierre Vaillant, cu L'Esperance, 
acum mai multe luni. Dacă oceanul ar fi avut glas, dacă ar fi 
vrut să-i spună - unde era acum, unde ajunsese prietenul 
lui?! Şi tot pe aici, pe acest ocean mut, dar cu patru secole 
în urmă, Santa Maria lui Columb naviga în necunoscut, 
căutând pe la apus drumul Soarelui Răsare. Şeful expediției 
socotea atunci că Pământul e rotund; însă câţi din însoțitorii 
lui puteau socoti la fel - şi câţi nu îl credeau nebun? Prin 
locurile acestea pe care acum Speranţa le străbătea atât de 
liniştită, la bordul caravelelor lui Cristofor Columb se iveau 
nemulțumiri; oamenii începeau să se teamă de necunoscut, 
voiau să se întoarcă, puneau la cale cum să strice cârmele şi 
revolta mocnea, gata a izbucni. 

Ia stai: oare în echipajul goeletei româneşti nu erau 
nemulțumiri? Căpitanul se ridică de pe parapet, unde visase 


până atunci, şi aruncă ochii spre oamenii săi, mirat că acest 
gând neliniştitor îi venise aşa de târziu. Oamenii îşi vedeau 
de treburi, în chipul cel mai paşnic. Numai în ochii lui 
Ismail, de cart la cârmă, Anton Lupan surprinse o căutătură 
piezişă, care nu-i plăcu. 

— Ce-i, Ismaile? îl întrebă, apropiindu-se de el. Te supără 
ceva? 

Bucătarul îşi feri ochii, lăsându-i în pământ. 

— Nu estem nimic! răspunse, bosumflat. 

Dar Anton Lupan nu se lăsă înşelat de acest răspuns, aşa 
că de acum înainte mai avu încă un gând: ce s-o fi 
petrecând cu Ismail? Căci, în mod neîndoios, ceva se 
petrecea. Şi într-adevăr, într-o zi... 

Dar până atunci trecură aproape două săptămâni, în care 
bucătarul mocni - aşa cum pare-se mocneau şi anumite 
forţe ale oceanului, încercând să izbucnească, din când în 
când. În ultima zi de august, Speranţa naviga, după cum 
dovedeau calculele, în canalul dintre coasta Africii şi 
Lazarete, cea mai de nord insulă din grupul Canarelor, dar 
niciuna din coaste nu se vedea, fiindcă deşi sus cerul era 
limpede, orizontul de jur împrejur stătea înăbuşit sub nori 
plumburii, nemişcaţi şi sterpi, care nu vesteau nici furtună, 
nici timp frumos - ci îţi umpleau sufletul de îndoieli. 

Norii aceştia nemişcaţi şi nevorbitori îţi dau uneori mai 
multă osteneală decât o furtună izbucnită în plin, cu 
fulgere, tunete şi năprasnice dezlănţuiri de vânt. În 
asemenea clipe cel mai încercat marinar se gândeşte cu 
sufletul greu la casa lui, dacă o are pe undeva, la o 
grădiniţă cu flori, la o fereastră plină de soare, la patru 
pereţi albi şi la o podea care să stea nemişcată pe pământ - 
să nu se mai legene atât! 

Oceanul era blând, dar aducea atâta nelinişte cu 
întinderea lui ascunsă înşelător sub perdeaua de nori! 

Speranţa navigă toată ziua în acest cazan îngust; seara, 
cerul se lumină până la două palme deasupra orizontului; 
zidul apăsător părea că se va nărui... Steaua polară răsări 


jos - în fiecare zi cobora mai mult, pregătindu-se să dispară 
ca să facă loc stelelor din cealaltă jumătate a cerului şi 
magnificei Cruci a Sudului, visată cu atâta nostalgie de 
navigatori. 

A doua zi la prânz, la câteva mile în tribord, deasupra 
norilor se ivi un pisc înalt. După ce îşi cercetă harta, 
căpitanul îşi dădu seama că era vârful muntelui Muda, de 
pe insula Fuerteventura. Jumătate de oră mai târziu, norii 
se risipiră până jos, aducând liniştea în sufletul echipajului; 
numai Ismail mocnea închis în el, cu neputinţă de pătruns. 
Țărmurile insulei se arătară paşnice, ademenitoare, cu 
coline împădurite, cu sate risipite printre livezi, atestând 
prezenţa vieţii omeneşti şi izbutind să încredinţeze tocmai 
la timp echipajul goeletei că nu navigau pe apele altei 
planete, lipsite de semenii lor. 

La poalele muntelui Muda se vedea un mic port. Anton 
Lupan ar fi vrut să se abată puţin din drum şi să acosteze 
aici măcar pentru o jumătate de zi, încredinţat că va găsi 
oameni care să merite această escală, dar drumul era încă 
lung şi trebuia să se grăbească, dacă voia să-l ajungă pe 
Pierre Vaillant, plecat cu atâta vreme înaintea lui. 

Insula Fuerteventura rămase toată ziua în bordul drept şi 
abia după căderea nopţii depăşiră colţul ei de sud-vest. 
Atunci răsuflarea largă a oceanului se simţi iar; el pulsă 
astfel până a doua zi la răsărit, ridicând talazuri rare şi 
întinse ca nişte podişuri. O dată cu răsăritul soarelui, vântul 
de nord-est, care bătuse zece zile necontenit, începu să 
şovăie printre pânze, apoi alunecă peste parapet şi se 
întinse să doarmă pe podişul oceanului, ca un animal mai 
curând leneş decât ostenit. 

Marinarii numesc această stare a mării „calm plat”; asta e 
ceva mai mult decât leşinul şi ceva mai puţin decât moartea. 
Pânzele atârnă amorţite în fungi, pavilioanele se pleoştesc, 
totul pe bord apare ca neavând nici un sens. Şi în timp ce 
totul dormitează în jur, sufletul marinarului, furios pe 
neputinţa lui, se zbuciumă mai vârtos ca oricând. 


Răscoalele la bord izbucnesc mai degrabă în timpul unei 
asemenea acalmii, decât pe cel mai dezlănţuit uragan. 

Ismail se învârti vreun ceas pe punte, uitându-se în zare şi 
pufnind, cobori în cabina de la pupa, pentru anumite 
îndatoriri, apoi, după ce mai mocni iarăşi vreun sfert de 
ceas, se apropie de căpitan, spumegând: 

— Domnule, ala pezevenghi, Stricland, de ce stam, nu 
făceam nimic? Eu trebuie caram ţucal fiecare zi? 

La Marsilia, Martin Stricland voise să-şi îmbarce un 
servitor personal. Temându-se de prezenţa a încă unui om 
necunoscut, despre care nici măcar nu ştia cum ar putea 
arăta la chip şi care n-ar fi fost de mirare să aducă cine ştie 
ce năravuri şi să strice astfel viaţa armonioasă a unui 
echipaj vrednic şi inimos, Anton Lupan îl sfătuise să renunţe 
la acest gând, cu atât mai mult cu cât el însuşi, căpitanul 
corăbiei, nu simţea nevoia unui servitor. 

Totuşi, la stăruința pasagerului, se învoise ca un om din 
echipaj să se ocupe de trebuinţele lui personale, contra 
unei remunerări globale de zece lire sterline, pe tot timpul 
călătoriei. Suma într-adevăr nu era de disprețuit, şi cum 
dintre toţi Ismail se dovedise cel mai încolţit de nevoi, cu 
cele patru neveste de la Stambul, îl recomandase lui Martin 
Stricland. Amândouă părţile se învoiseră numaidecât. 
Înțelegerea aceasta nefăcând obiectul unei clauze din 
contract, n-a mai fost pomenită la început - şi poate 
niciodată nu s-ar fi amintit de ea, dacă între timp n-ar fi 
intervenit nemulţumirea lui Ismail. 

Anton Lupan înţelegea revolta bucătarului, totuşi trebuia 
să recunoască deschis că, dacă Martin Stricland era un 
pasager trândav, nu era şi unul prea pretenţios. În afară de 
umilitoarea îndeletnicire pomenită mai sus, care ce-i drept 
nu fusese precizată iniţial, dar la care orice servitor s-ar fi 
putut aştepta din partea stăpânului său râzgâiat, pe o 
corabie lipsită de anumite amenajări - cum spuneam, în 
afară de această îndeletnicire la rândul ei destul de 
trecătoare, Ismail nu mai avea de făcut altceva decât să 


care zilnic din hambar în cabina de la pupa numărul de 
sticle de whisky estimate că vor încăpea în pântecele lui 
Martin Stricland. 

Ce-ar fi putut face într-o situaţie ca asta orice alt căpitan, 
oricât de omenos şi oricât scaun ar fi avut la cap? 

Anton Lupan ridică din umeri, încurcat: 

— De, Ismaile! N-ai decât să-i dai înapoi cele zece lire, şi 
cu asta scapi de orice belea. 

— De unde dam? Alea zece lire la Stambul am plecat... 

Dac-ar fi putut, căpitanul l-ar fi răscumpărat cu banii lui pe 
sărmanul bucătar, dar în clipa de faţă nu avea nici un ban 
asupra sa, tot avutul său personal, ca şi al celorlalţi, fiind 
depus la Bancă, aşa cum ne amintim cu toţii că se făcuse, 
încă de la Marsilia. 

— Atunci caram mereu? 

— De, Ismaile... Caram! 

— Aşa? Siktir, Stricland! 

Ca urmare, în ziua aceea Ismail săvârşi un gest necugetat, 
gestul despre care am spus că avea să pună la un moment 
dat în grea cumpănă soarta întregului echipaj. 

Nu atât dornic să bea, cât să se răzbune pe Martin 
Stricland, bucătarul cobori în magazie, luă din ladă o sticlă 
cu whisky, o ascunse în şalvari, apoi se strecură în 
bucătărie, îi scoase dopul şi începu s-o deşerte, 
strâmbându-se după fiecare pahar. Într-un sfert de oră 
sticla fu goală; afară oceanul dormea, calm plat. Odată 
această ispravă săvârşită, în loc să se îmbete, Ismail îşi simţi 
capul mai limpede ca oricând şi îşi dădu seama, că fapta lui 
va aduce proaste urmări, cunoscută fiind ţicneala 
pasagerului şi grija ce-o arăta băuturilor sale depozitate în 
hambar. 

Dezmeticit, bucătarul se repezi asupra dopului şi-a 
capsulei de zinc, care din fericire nu se vătămase prea mult 
şi deci, cu oarecare iscusinţă, putea fi pusă la loc; mai 
departe, dacă în loc de whisky Martin Stricland avea să 
găsească în sticlă apă chioară, asta nu mai era treaba lui 


Ismail, de vreme ce el putea să arate capsula pusă 
deasupra dopului de însuşi fabricantul scoţian. 

În clipa în care îşi simţi astfel conştiinţa liniştită şi se 
pregătea să pună sticla la robinetul rezervorului cu apă, 
aflat lângă maşina de gătit, un diavol mai afurisit decât cel 
ce-l îndemnase prima oară să cadă în păcat, se strecură la 
urechea lui şi începu a-i şoşoti. 

La început bucătarul făcu ochii mari şi rămase cu mâna 
înţepenită pe robinet. În clipa următoare se pomeni 
chicotind, un chicotit vesel şi totodată crud. 

Ce-i şoptise diavolul la ureche, se va vedea curând; până 
una-alta Ismail dosi cu grijă sticla goală între oalele şi 
cratiţele lui, iar dopul cu capsula le puse bine, ca să le poată 
folosi la timp. Restul zilei îşi văzu de treburi, bine dispus, 
chicotind la răstimpuri ca un armăsar răguşit şi năbădăios, 
fără să-i pese nici de acalmie, nici de armatan, vântul 
fierbinte, cu nisip, pornit de pe continent, care avea să-şi 
vestească sosirea curând după prânz. 

A doua zi dimineaţa, cu sticla dosită în şalvari şi cu 
pâlnioara de gaz în buzunar, prevedere şi rafinament de 
oriental, Ismail cobori în cabină la Martin Stricland, pentru 
ritualul cunoscut - şi profitând de beţia acestuia, turnă în 
locul whisky-ului lichidul de sub pat, chicotind mai afurisit 
ca oricând, de vreme ce săvârşea această ispravă chiar sub 
nasul păgubaşului adormit. 

După ce sticla fu plină până la gât, Ismail se întoarse cu ea 
în bucătărie, îi îndesă dopul, îl capsulă - şi iarăşi chicoti 
îndelung. Pe urmă nu-i mai rămase decât să ducă sticla la 
locul ei şi s-o amestece cu celelalte, ca şi cum ar fivrut săi 
se piardă urma definitiv. 

Trebuie spus că lucrul fusese făcut cu atâta îndemânare, 
încât mai târziu nici chiar bucătarul nu mai recunoscu sticla 
cu bocluc - şi în ziua când o puse pe masă, la căpătâiul lui 
Martin Stricland, habar nu mai avea de această ispravă din 
trecut. 


Până atunci însă, să ne întoarcem la locul de unde ne-am 
îndepărtat, pentru Ismail. În ajun, când au început să se 
petreacă faptele descrise mai sus, nu e greu să ne amintim 
că Speranţa se afla la sud de Canare, într-un calm plat care 
începuse să-şi dea roadele, cum de altfel s-a şi văzut. Dacă 
bucătarul izbucnise cel dintâi avea motivele lui, 
neobservate până atunci; dar poate şi ceilalţi aveau ascunse 
pe undeva nemulțumiri. 

Anton Lupan îi urmărea îngrijorat cum stăteau pe punte, 
posomorâţi; nu că s-ar fi temut de vreo răscoală la bord, dar 
îl durea inima să-şi vadă oamenii atât de pământii. Partea 
proastă era că el însuşi se simţea apăsat şi nu găsea în 
suflet destul îndemn ca să purceadă la o faptă, la un gest, 
sau să găsească măcar o vorbă cu care să-şi învioreze 
echipajul pleoştit. Şi ăsta era abia un început; la ecuator 
asemenea zile aveau să se ţină şir! 

În cursul dimineţii care se scursese chinuitor de încet, 
fumul mai multor vapoare se văzu la orizont, înspre apus, 
pe linia care leagă în chip regulat coasta Braziliei cu 
Europa; vederea unui vapor însă nu aduce nici o mângâiere 
în sufletul corăbierului țintuit pe un ocean adormit, 
dimpotrivă, îl învrăjbeşte mai mult. 

Pe la ceasurile două după prânz, dinspre sud-vest se ridică 
un tunet atât de îndepărtat, încât nu făcu să tresară pe 
nimeni la bordul Speranţei. Mai târziu, în aceeaşi direcţie 
se zăriră nori neclari, care multă vreme semănară cu fumul 
unui vapor. Abia după un ceas îşi arătară conturul precis, 
ridicându-se domol pe cer - şi atunci, cu toată încetineala 
lor, nimeni nu se mai îndoi că pregăteau izbucnirea 
vântului. Faţa oceanului se învioră şi chipurile oamenilor la 
fel. Câteva fulgere brăzdară cerul, la orizont. Căpitanul 
răsuflă uşurat: decât acalmie, mai bine uragan! 

Ismail ţopăia vesel pe punte, chicotind, ca şi când ar fi fost 
flăcău, nu bărbat în toată firea, cu patru neveste la 
Istambul. 

— Hei, Ismaile, ţi-a trecut supărarea? 


— De ce suparăm? Lasă, caram, caram! 

Norii de la sud înaintară până ce acoperiră jumătate din 
cer; dedesubt, oceanul se învolburase, iar la orizont părea 
dezlănţuit pe deplin. Deodată însă furtuna se opri în loc şi 
câtăva vreme se lăsă o linişte de ţintirim. Oamenii care 
aşteptau vântul, cu faţa la sud, simţiră toţi în aceeaşi clipă 
că se întâmplă ceva ciudat şi când întoarseră capul, sub 
îndemnul unei nelinişti de nedefinit, din partea cealaltă, 
văzură apropiindu-se repede un fel de ceaţă albicioasă, 
cuprinsă de pâlpâiri, care acoperea întreg orizontul spre 
nord-est. 

— Armatanul! strigă fără voia lui Anton Lupan, izbind 
furios cu pumnul în parapet. 

Bucătarul îl privi curios, clipind şoltic. 

— Domnul, de ce suparam? 

— Lasă că ai să vezi tu, Ismaile, acuşi! 

Norii negri porniră înapoi, spre sud, ca şi când s-ar fi 
temut să întâmpine ceața aceea ciudată, care se apropia 
pâlpâind, adusă de vânt. În clipa când pânzele Speranţei 
începură să fluture sub primele adieri, pe punte se răspândi 
deodată o boare fierbinte, uscată şi înecăcioasă, de parcă 
deasupra s-ar fi deschis gura unui uriaş cuptor încins. 

— Asta ce-o mai fi, domnule? întrebă Gherasim, cuprins de 
mirare, dacă nu şi de vreo teamă, cu toate că umblase pe 
multe mări şi trecuse prin toate încercările lor. 

— E armatanul, Gherasime! Pune mâna pe cârmă - şi dacă 
ne-a prins, barem să ne folosim de el, că de pacostea lui tot 
nu scăpăm. 

Geografii şi navigatorii amintesc rar de acest vânt, dar 
băştinaşii din vestul Africii îl cunosc prea bine pe însăşi 
pielea lor, arsă şi scorojită ca de foc. Din fericire, acest 
pustiitor armatan nu suflă decât de trei-patru ori pe an, în 
răstimpul din iulie până în octombrie - din fericire, dacă se 
poate spune aşa, căci de fiecare dată lasă în urmă pârjol. 
Temperatura lui atinge 40* la prânz şi e atât de uscat, încât 
în cele câteva zile cât bate de obicei, seacă până şi seva 


copacilor mai plăpânzi. El poartă dinspre Sahara nisipul 
mărunt al deşertului, sub chipul unei ceţe alburii-roşcate, 
prin care lumina soarelui nu mai poate răzbate decât slab. 
Portocalii, lămâii şi chiar copacii mai vânjoşi, cu ramurile 
îmbrăcate în acest praf încins, se veştejesc, se usucă şi pier. 
Apa bătută de vântul încins se evaporă în chip miraculos, 
lăsând loc uscăciunii stârpicioase şi prafului orbitor. 

Unii călători povestesc că după întâlnirea cu armatanul şi- 
au găsit cărţile, dosite în cel mai apărat fund al 
geamantanului, cu scoarţele scorojite ca şi cum ar fi fost 
scoase dintr-un cuptor. 

Dacă vântul se prelungeşte mai mult, spre a cincea sau a 
şasea zi, cât ajunge să bată uneori, sticla plesneşte, 
lemnăria crapă şi pereţii caselor se năruiesc. Dar cel mai 
mult are de suferit corpul omenesc: cerul gurii şi ochii se 
usucă, pielea se ofileşte, moare, iar după patru-cinci zile 
începe să cadă, cojindu-se, strat după strat, ca foile 
ştiuletelui de porumb. 

Indigenii se feresc de acest prăpăd ungându-se necontenit 
cu grăsimi, peste care nisipul se lipeşte într-un strat vâscos. 
De altminteri însuşi numele dat de ei vântului s-ar părea că 
se leagă de această practică, armatan venind de la cuvântul 
aberrahman, adică: a sufla şi de la cuvântul grăsime, pe 
limba lor tan. 

La izbucnirea armatanului Speranţa se afla la sud de 
Canare, mai exact, după datele Jurnalului de Bord, la 
27*15' latitudine nordică şi 14*33' longitudine vestică, 
adică la vreo patruzeci de mile de ţărmul african. Aici 
vântul nu mai ajungea atât de arzător şi nici nisipul adus de 
el nu mai era compact. Totuşi la căderea serii, goeleta, care 
îşi reluase grăbită drumul spre sud-vest, avea puntea şi 
catargele albite, parcă date cu var. 

O dată cu amurgul, zăpuşeala se potoli, în chip amăgitor, 
fiindcă a doua zi armatanul avea să-şi arate tăria din nou. 
Echipajul, care până atunci dormea nopţile pe punte, se 
refugie în cabină, închise uşile, spiraiul, ca să se ferească de 


nisip - şi aşa aerul era înăbuşitor. Niciunul nu putea să 
doarmă decât chinuit, un ceas, două, după care se trezea 
gâfâind, scăldat în sudori. Cei rămaşi pe punte, de veghe şi 
la cârmă, simțeau nisipul strecurându-li-se pe nesimţite sub 
tricouri, intrându-le în păr, în urechi, scrâşnindu-le între 
dinţi. 

Chinul dură astfel toată noaptea, fără ca dimineaţa să 
aducă vreun alin. Zorile răspândiră o lumină lăptoasă peste 
oceanul albit, dar soarele rămase nevăzut după nesfârşitele 
perdele de nisip. Speranţa făcea iarăşi o sută de mile pe zi, 
fiindcă vântul bătea plin, însă cu ce preţ plătea echipajul 
hărnicia lui! 

Spre prânz zăpuşeala ajunse de nesuferit; oamenii umblau 
pe jumătate goi, îşi turnau pe rând ghiordele cu apă în cap 
şi apa se evapora cât ai clipi, apoi îşi ungeau corpul cu 
untdelemn, în care praful invizibil se topea, dând o năclăială 
de nesuferit. 

Pentru cârmaci era un chin să ţină mai mult timp ochii pe 
cadranul busolei, albit şi el ca totul în jur; izvoarele 
lacrimilor nu puteau îndestula lăcomia mistuitoare a acestui 
vânt secetos, şi ochii, uscați ca bulgării de pământ, zgâriau 
dureros fundul orbitelor. 

În jur, cu toate că brăzdat de valuri lungi, oceanul părea 
mort, dispăruseră şi albatroşii, pe cer, şi peştii zburători, şi 
marsuinii, şi orice altă urmă a vieţii de până atunci. 

Oamenii beau apă, necontenit, luptându-se cu o sete care 
nu pornea din gâtlej, ci din tot trupul, dar apa aluneca pe 
gât ca pe un tub de cauciuc întărit şi crăpat, fără să i se 
simtă gustul, fără să îndestuleze organismul întreg. 

— Cât mai ţine asta, domnule? întreba câte unul, din când 
în când, cu glasul dogit. 

— O zi, două, răspundea căpitanul, măcinând nisipul în 
dinţi. 

Altminteri, echipajul nu părea prăpădit şi aştepta cu 
răbdare sfârşitul acestei încercări. 


A treia zi, pe înserat, după ce Speranţa străbătuse 300 de 
mile şi tocmai trecuse tropicul de nord, armatanul conteni. 
Peste o jumătate de oră, când căzuse amurgul, văzduhul se 
limpezi, lăsând să se vadă stelele abia răsărite, cu o 
strălucire proaspătă, ca a alămurilor frecate cu nisip. 
Oceanul însă, spre continent, părea încă lăptos - şi rămase 
aşa până ce întunericul îl acoperi. 

În ziua următoare alizeul atât de binevenit începu să sufle 
din nou, de la nord-est, şi amintirea armatanului se şterse 
curând, cum se şterg toate amintirile urâte în sufletul 
oamenilor voioşi. Viaţa la bord îşi reluă cursul ei obişnuit, 
dar, ce-i drept, deşi echipajul uitase de armatan, nisipul 
adus de el le mai scrâşnea prin dinţi chiar la sfârşitul primei 
săptămâni. Ismail, care de la o vreme se vădea plin de bune 
intenţii, nu scăpase prilejul să adune de pe punte un borcan 
întreg din acest praf fin. 

— Ce faci cu el, Ismaile? îl întrebă Gherasim, mirat de 
vrednicia lui. 

— Frecam oale şi crătiţi, facem lustru frumoz! 

Şi bucătarul se apucă într-adevăr de lustruit zestrea 
bucătăriei, treabă care îi luă mai multe zile la rând. În tot 
acest timp, cine trecea prin preajma tambuchiului de la 
prova îl auzea pe bucătar sau cântând încetişor, ca pentru 
el, sau chicotind bine dispus. 

Mihu, în afara orelor când stătea la cârmă sau de veghe, 
se ocupa de cărţi, scria datele zilei în Jurnalul de Bord şi 
calcula poziţia corăbiei, sub supravegherea lui Anton 
Lupan. 

La 12 septembrie, adică treisprezece zile după ce depăşise 
Canarele, Speranţa lăsă în stânga insula San Antonio, cea 
mai de vest insulă din grupul Capului Verde - şi de aici 
înainte începea adevărata traversare a Atlanticului. Până la 
Pernambuco aveau de străbătut, în linie dreaptă, peste o 
mie trei sute de mile, ceea ce însemna, dacă ţineai seama 
de vânturi potrivnice şi de acalmii, săptămâni întregi de 
navigaţie, între cer şi apă. E drept că acum întâlneau 


vapoare şi corăbii aproape în fiecare zi, pe drumul obişnuit 
al curselor peste Atlanticul de Sud. Steaua Polară cobora 
tot mai mult, iar alizeul începea să şovăie, amintind 
corăbierilor că se apropiau de ecuator, unde în mod 
obişnuit îi aşteptau alte încercări. 

Tocmai în una din aceste zile se produse şi deznodământul 
isprăvii lui Ismail. 

CAPITOLUL XX. 

Uraganul. 

La 16 septembrie vântul bătea încă mulţumitor, o briză 
proaspătă care risipea uşor boarea fierbinte a oceanului. 
Puțin înaintea prânzului Speranţa întâlni un cargobot care 
venea din Brazilia, încărcat cu vite. Bietele dobitoace, 
îngrămădite pe punte, îşi aplecau capetele peste parapet, 
mugind sfâşietor. Mihu, la ordinul căpitanului, salută cu 
pavilionul, dar căpitanul vaporului nu răspunse, fie că nu 
văzuse, deşi se afla la câteva sute de paşi, fie că era 
înnebunit de mugetul vitelor lui. Un grup de marsuini, care 
urmase corabia de la Capul Verde până aici, făcură calea 
întoarsă şi se luară după vaporul brazilian, ceea ce dovedea 
că acesta avea o carenă mai murdară decât a Speranţei. 

Tot în această zi dispărură şi peştii zburători, nu înainte de 
a face o ultimă demonstraţie, în lumina orbitoare a amiezii. 
Aşa cum zburau în stoluri, ţâşnind unii după alţii din valuri, 
în locurile unde nu te aşteptai, faţa oceanului părea 
îmbrăcată într-o mantie de catifea albastră, bătută cu 
paiete scânteietoare, în toate culorile ce se pot închipui. 
Unul din aceste stoluri nimeri aproape întreg pe punte şi la 
prânz echipajul avu prilejul să se bucure o ultimă oară de 
carnea lor, fără să poată spune că după atâta vreme i se 
făcuse lehamite de ea. 

Acestea erau întâmplările mici ale unei zile care nu se 
deosebea prin nimic de cele mai multe întâlnite până acum. 
Dar îndată după prânz alizeul conteni, lăsând loc calmului 
celui mai neclintit; asta încă nu era ceva nou - cu singura 
deosebire că aici acalmia putea ţine mai mult. Speranţa se 


găsea acum la 10*15' latitudine nordică, 20*40' longitudine 
vestică, adică mai avea de străbătut şase sute de mile până 
la ecuator. De aici înainte începea zona tulbure a acalmiilor 
nesfârşite, a vânturilor neregulate, a ploilor torențiale, a 
furtunilor şi uraganelor izbucnite din senin. 

Căpitanul scruta zarea, întrebându-se care din aceste 
fenomene va fi de întâmpinat; după barometru, care 
cobora, încă din ajun, deşi nu tocmai decis, era de ales între 
furtună şi uragan - dar deocamdată nu socoti necesar să ia 
măsuri pentru întâmpinarea lor. 

Pe puntea încinsă de soare, în aerul neclintit începea să fie 
zăduf. Echipajul părea iarăşi posomorât, cu toate că fiecare 
ştia prea bine ce greutăţi vor fi de întâmpinat în trecerea 
peste ecuator, acalmia aceasta putând fi socotită una din 
cele mai mici. 

Numai Ismail, la bucătărie, freca oalele de zor, îngânând, 
într-un chip de nerecunoscut, fals şi răguşit, gingaşul gazel 
pe care i-l cânta uneori Laleli, la Stambul, pe înnoptat, când 
luna răsărea sus, pe colinele dinspre leni Mahalle, 
strecurându-se sfioasă ca o cadână printre ramurile 
sicomorilor înfloriţi. 

După un timp bucătarul îşi făcu datoria să ducă cele trei 
sticle cu whisky în cabina lui Martin Stricland, apoi îşi reluă 
gazelul şi frecatul oalelor. 

Era exact clipa când acul barometrului făcea o săritură 
amenințătoare în jos, iar cerul, spre nord-vest, se întuneca, 
brusc. Căpitanul privi acul barometrului, privi cerul şi se 
simţi lămurit: uragan! 

De bună seamă, alizeul ar fi fost mai nimerit, dar dacă în 
locul lui vine uraganul, ce poţi face, decât să-l întâmpini? 
Anton Lupan se gândi câteva clipe, cu chipul încruntat. Cel 
mai cuminte ar fi fost să coboare pânzele, să pună pe 
arborele mic o velă de furtună şi, primind uraganul din 
pupa, să pornească spre sud-est; nu există mijloc mai bun 
să te aperi de furtună decât să fugi o dată cu ea. Dar asta ar 
fi însemnat să se abată din drum zeci şi sute de mile - adică 


zile întregi pierdute fără folos. Şi Speranţa nu avea timp de 
pierdut, fiindcă în aceste zile, sora ei L'Esperance, 
adăpostită în vreun golf la nordul strâmtorii lui Magellan, îşi 
făcea, desigur, ultimele pregătiri înainte de a pleca mai 
departe la drum. 

Anton Lupan îşi privi oamenii, pe rând. Afară de Gherasim 
şi de Ismail, ceilalţi nici măcar nu ştiau ce înseamnă un 
uragan. Se putea oare bizui pe acest echipaj, încă 
neîncercat? Se gândi îndelung, şovăind: totul i se părea 
nesigur în jur, privirile întrebătoare ale lui Mihu, mişcările 
lui Negrilă, care alerga pe punte neliniştit, adulmecând în 
aer cu coama zburlită, chipurile negre ale celorlalţi, 
cântecul lui Ismail - numai acul barometrului părea hotărât, 
în mişcarea lui fermă cu care cobora, înghițind câte o 
liniuţă din cadran la fiecare minut. 

În sfârşit, după ce şovăi încă un timp, căpitanul ridică 
fruntea: avea să primească lupta fâţiş, să-şi continue 
drumul spre sud-vest, cu uraganul travers, în bordul drept. 

Oamenii se apropiaseră de parapet şi priveau orizontul 
deasupra căruia norii se frământau, îmbulzindu-se unii în 
alţii, învălmăşindu-se, rostogolindu-se, ca nişte oşti 
nedisciplinate care nu-şi găsesc locul spre a porni la atac. 
Numai bucătarul rămăsese jos, îngânând răguşit gazelul de 
la Stambul. 

— Ismaile! Ce faci acolo? strigă Anton Lupan. 

— Frecam! 

— Vino sus! 

Ismail se ivi în capul scărilor, nedumerit. Apoi văzu 
orizontul întunecat, adulmecă în aer, respiră adânc, se 
scărpină în cap şi întrebă râzând, nevinovat ca un copil: 

— Uragan? 

Căpitanul înclină din cap şi răspunse pentru el şi pentru 
ceilalţi: 

— Uragan! 

Oamenii se priviră, neliniştiţi. 


— Ce facem, băieţi? continuă Anton Lupan. Fugim sau îl 
înfruntăm? 

— Îl înfruntăm, domnule, răspunse Gherasim. 

— Înfruntam! zise repede şi Ismail, războinic precum îl 
ştim. 

În faţa acestor răspunsuri, ceilalţi nu se puteau face de 
râs. Întâi ridicară din umeri, mărturisind astfel că nu ştiau 
ce-i acela un uragan, apoi ziseră şi ei, luându-se după 
cârmaci: 

— Îl înfruntăm! 

— Atunci fiecare la locul lui! porunci Anton Lupan. 
Închideţi spiraiurile, tambuchiurile, micşoraţi pânzele, 
vedeţi ca totul pe bord să fie bine legat! 

Echipajul începu să forfotească pe punte, într-o tulburare 
pe care nimeni nu şi-o ascundea. Dar dacă în sufletul 
oamenilor erau temeri şi nelinişti, mişcările lor nu le 
vădeau; totul decurgea într-un ritm grăbit, însă sigur şi 
neclătinat, ca mişcările unei maşini complexe puse în 
mişcare de acelaşi arbore central. 

În acest timp, când puntea Speranţei zumzăia, alături 
oceanul aştepta neclintit, cu ochii închişi, poate dormind, 
poate gândind... 

La orizont norii încă se mai învălmăşeau, dar încetul cu 
încetul se topeau unii în alţii, culoarea lor cenuşie se 
îndesea, până ce se făcu neagră - şi frontul apăru, de la un 
capăt până la altul, închegat, gata de atac. 

Pe puntea goeletei oamenii continuau să se mişte tăcuţi şi 
gravi - în vreme ce Negrilă, agăţat cu picioarele de dinainte 
de parapet, scruta cu ochii vii orizontul întunecat. 

— Ce facem cu el, Mihule? întrebă căpitanul. Ar trebui să-l 
ducem în hambar, sau în cabină, la prova. 

— Degeaba, domnule, n-o să vrea. 

— Da, e adevărat, dar dacă o să-l ia vreun val? 

— Ştie el să se ferească, nu mi-e teamă de asta. 

— Să intram în coteţ! pufni Ismail, cu necaz. De asta am 
lucrat, dam la rindea, vopsim, pictam, acum stam geaba? 


Hei, pezevenghi câine, hoţoman! 

Necazul lui Ismail era întemeiat, căci până astăzi, Negrilă 
nu trecuse niciodată pragul coteţului făcut cu atâta migală 
de el la Sulina, şi care stătea de pomană în spatele cârmei, 
prins cu buloane în punte, ca să nu-l poată smulge nici cel 
mai năprasnic val. 

Anton Lupan privi coteţul şi socoti că instinctul lui Negrilă 
va şti să-l folosească la timp, punându-se la adăpost de 
valuri şi dând astfel satisfacţie şi inimosului bucătar. 

Treburile la bord erau acum gata şi oamenii aşteptau la fel 
cum aştepta alături oceanul nemişcat. 

Ca şi când le-ar fi lăsat anume acest răgaz, ca un adversar 
loial, uraganul nu mai zăbovi nici o clipă spre a se dezlănţui, 
pe toată jumătatea orizontului unde norii se pregătiseră de 
asalt. 

Întâi se auzi un tunet, adânc, înfundat, a cărui vibraţie se 
răspândi prin unde, până la chila Speranţei şi de aici se 
transmise catargelor; sarturile întinse scoaseră un zbârnâit 
grav, ca al unor coarde de violoncel pe care muzicanul îl 
ciupeşte uşor, în surdină, pregătind un acord bizar. Pe urmă 
un fulger vertical despărţi frontul în două, de sus până în 
apa oceanului, unde se înfipse aruncând flăcări orbitoare, 
întocmai ca un uriaş aparat de sudat. Îndată alte fulgere 
împânziră orizontul, într-o linişte care dădea priveliştii ceva 
nereal; sclipirile lor scurte păreau răsfrânte din mişcarea 
unor săbii, pe care comandanții oştirilor le agitau, 
îndemnându-şi luptătorii la atac. 

Atunci, ca şi când chiar ar fi aşteptat acest semnal, norii 
porniră, căscând o gură uriaşă, cu o falcă pe cer, cu alta pe 
ocean. Veneau, într-adevăr, unii pe sus, alţii pe jos, în rasul 
valurilor, iar între ei rămânea un hău negru al cărui fund se 
tot adâncea. Veneau ca o lavă neagră, vâscoasă, cotropind 
apa şi cerul înalt, unii adâncindu-se în valuri ca şi cum ar fi 
vrut să stârpească viaţa oceanului până în adâncuri, alţii 
măturând cerul în căutarea stelelor de sus, ca ele să nu mai 
răsară la noapte şi în niciuna din celelalte nopţi. Iar cerul 


luminat care rămânea dincoace şi oceanul scăldat în soare 
se retrăgeau fuga, lăsând să se întindă în locul lor împărăţia 
de smoală a vajnicului uragan. 

Puntea Speranţei se înnegri înainte ca vreo pânză să fi 
fluturat; falca de sus care acoperea cerul era mai lungă 
decât cea de jos, întinsă pe ocean, aşa cum sunt alcătuite 
fălcile rechinului, vietatea cea mai necruțătoare dintre 
vietăţile de carnaj. Corabia începu să se legene, fără nici o 
pricină, aplecându-şi catargele spre hăul căscat în bordul 
său, atrasă poate de răsuflarea gurii de monstru care voia 
s-o absoarbă, s-o înghită şi s-o mistuiască, înfometat. 

Ajungând deasupra, norii de pe cer şovăiră, cât să clipeşti 
o dată, cu pleoapa de gheaţă peste ochiul bolnav, apoi se 
prăbuşiră - falca neagră se închise ridicând din apă trombe 
împletite în ţesături haotice de spumă, într-o muşcătură de 
la cer la ocean. Dar muşcătura pornise o clipă prea 
devreme în lăcomia sa, înghiţise văzduhul, nu apucase să 
înhaţe şi corabia răzleaţă, pierdută pe apele vinete care se 
frământau. 

În bordul Speranţei se ridica un zid negru, a cărui temelie 
părea să fie la cinci mii de metri sub apă, în fundurile 
oceanului - al cărui vârf depăşea cerul, ca să nu-l poată 
trece nimeni, nici pe sub temelie, nici pe deasupra. 

Oamenii aşteptau palizi, lingă catarge, gata să mânuiască 
scotele. Anton Lupan strângea cavilele cârmei în mâini, şi 
ceva părea gata să se frângă, cârma sau mâinile lui. 

— Allah, Allah! şopti Ismail, care până atunci continuase să 
îngâne, fără să-şi fi dat seama, gazelul cunoscut. 

Negrilă rămăsese agăţat pe parapet, ca la început, şi de 
acolo întorcea capul din când în când, privind întrebător, 
poate cu nerăbdare, poate neliniştit, la fiecare om din 
echipaj. 

Nimeni nu vorbea, nu erau de dat porunci, nu era de făcut 
nimic decât de aşteptat, dar prin scândurile punţii oamenii 
se simțeau legaţi de căpitan ca prin nişte fire, ca prin nişte 
nervi care aveau să le transmită hotărârile lui. 


Şi iată că deodată văzură toţi cum zidul negru, parcă 
surpat la temelii, prinse să se încline către sud, la început 
încet, şovăitor, apoi mai repede, peretele se curbă, se 
zvârcoli, până ce, scurt, se răsturnă cu toată greutatea lui, 
înfigându-şi stâlpii de smoală, frânţi, în catargele Speranţei. 

Corabia pârâi adânc, pârâi cu glasurile tuturor copacilor 
care erau duraţi în trupul ei, şi se prăvăli pe bordul stâng, 
până ce apa trecu peste parapet. 

Pe chipul căpitanului, împietrit, se ivi un zâmbet aspru 
care îi rupse obrazul în bucăţi. Şi aşa, desfigurat, învrăjbit, 
Anton Lupan porunci, în timp ce punea cârma la stânga, cu 
un gest brusc: 

— Slăbeşte vela mare! Întinde focul şi trinca! 

Corabia se ridică din valuri, încet, şi şovăi câteva clipe, cu 
velele fluturate haotic de vânt. Apoi velele se întinseră, se 
umflară ca şi când ar fi fost de cauciuc şi etrava se înfipse în 
apă, gemând. 

Era un geamăt adevărat, ca al unei fiinţe omeneşti, pe 
care toţi îl auziră, ca şi când ar fi fost geamătul lui. 

În clipa aceea, din cabina lui Martin Stricland, unde până 
atunci domnise, ca în toate zilele, tăcere de mormânt, 
izbucni un răcnet nefiresc, răcnetul unui animal străpuns 
de cuţit. Dar oamenii de pe punte, care auzeau etrava 
gemând, în timp ce uraganul urla peste capetele lor, 
rostogolindu-le în creştet apa cerului şi a oceanului, ploaia 
şi valurile împletite într-un singur torent, nu auziră răcnetul 
lui Martin Stricland. 

Nu mă pot lăuda că l-am cunoscut pe acest Martin 
Stricland; scriu despre el, după cele ce mi-au povestit alţii. 
Dar am cunoscut oameni care îi semănau, unii la păr, alţii la 
ochi, la urechi, la mâini, la trup, la minte şi la apucături. 
Luând de la fiecare amănuntul potrivit, şi toate acestea 
unindu-le cu cele ce mi s-au spus despre el, sunt 
încredinţat, fără îngâmfare, că Martin Stricland înfăţişat de 
mine aici seamănă ca două picături de whisky cu Martin 
Stricland cel adevărat. 


Am cunoscut de pildă un om, altminteri destul de vrednic 
când se decidea să întreprindă ceva, care nu băuse apă 
decât în copilăria lui - şi asta se întâmplase tare de mult, 
fiindcă la data pe care vreau s-o amintesc, omul avea 
aproape cincizeci de ani. După spusele lui şi ale altora, de 
patru decenii omul acesta nu bea decât vin; nici ţuică, nici 
rachiu, ci vin. Dar dacă vinul îi lipsea, ceea ce se întâmpla 
destul de rar, era în stare, când îl răzbea setea, să bea o 
sticlă întreagă cu oţet, numai să nu vadă apa în ochi. 

Şi iată că odată, la o sindrofie, unde se adunase în jurul 
mesei lume felurită, domni şi doamne, care de care mai 
cuviincioşi, s-a întâmplat ca omul acela să ia din greşeală 
paharul unei vecine şi să-l dea pe gât: un pahar întreg cu 
sirop de trandafir, exact în culoarea vinului aşa zis roze pe 
care-l degustau ceilalţi. 

Eram acolo şi am văzut, am auzit. Am văzut pe chipul 
omului nenorocos întâi nedumerirea, apoi stupoarea, apoi 
cea mai crâncenă groază care se poate vedea pe un chip 
omenesc. lar după aceea, în timp ce omul sărea de pe 
scaun, crispat, cu ochii holbaţi, ţinându-se cu amândouă 
mâinile de gât, mi-a fost dat să aud cel mai înspăimântător 
răcnet pe care-mi închipui că îl poate scoate gătlejul unui 
semen de-al meu. 

Mai departe n-are importanţă să ne gândim ce s-a 
întâmplat. Aş vrea doar să amintesc încă odată că omul 
acela nu mai băuse apă din copilăria lui - şi că de atunci 
încoace nu mai cunoştea gustul altui lichid decât al vinului; 
orice i-ai fi dat în schimb, sirop, otravă sau apă de izvor, 
pentru el încercarea ar fi fost aceeaşi. 

Ei bine, despre Martin Stricland se poate spune că nu 
băuse apă nici măcar în copilăria lui. Unii irlandezi, care se 
pot mândri cu vigoarea şi cu sănătatea lor, spun, cu o 
evidentă mândrie, că au fost înţărcaţi cu whisky. S-ar putea 
să fie o glumă, s-ar putea să fie un adevăr. În cazul lui 
Martin Stricland, însă, fără să fie irlandez, căci nimeni n-ar 
fi putut spune ce naiba era el cu adevărat, e sigur că nursa 


căreia îi fusese încredinţat amesteca în laptele din biberon 
mari cantităţi de alcool. 

Părinţii acestui personaj zănatic aveau pe vremea aceea o 
prăvălie cu băuturi, la Good Hope, pe fluviul Mackenzie, în 
Canada. Aici poposeau, primăvara, colectorii de blănuri, 
care se întorceau din nord, cu săniile trase de câini. Unei 
asemenea prăvălii, unde vânătorii pot găsi nu numai de 
mâncare şi de băut, ci şi adăpost cald, i se spune prin 
partea locului factorie, într-un chip cu totul impropriu. 

Jim Norman, tatăl lui Martin Stricland, fusese în tinereţe 
crescător de cai; crescător e un fel de a vorbi, fiindcă de 
fapt Jim Norman, căruia i se spunea Old Jim, adică, într-o 
traducere foarte liberă, Taica Jim, nu creştea caii săi, ci pe 
ai altora, care dispăreau în chip ciudat de la stăpânii lor, 
fără să se mai întoarcă niciodată la ei. 

Ajuns la treizeci de ani, omul hotărâse, la sfatul şerifului 
care altminteri îi era binevoitor, să se „retragă” şi să-şi 
caute o îndeletnicire mai statornică, Iată-l deci negustor, cu 
factoria şi cu nevasta lui, ocupându-se de băuturi şi de 
blănuri, în chipul cel mai cinstit. 

Martin Stricland, care în copilărie se numise Clark, după 
numele de botez, şi Norman după numele tatălui său, îl 
cunoscuse prea puţin pe acesta. Într-adevăr, deşi acum om 
aşezat, Old Jim continua uneori să dispară de-acasă cu 
lunile, iar când se întorcea, pare-se îşi găsea îndeletniciri 
mai mult noaptea, căci îndeobşte ziua dormea, înfundat în 
odaia de lângă pod, cu uşa încuiată şi cu oblonul închis. 

Deci, dacă stăpânul lipsea atât de mult, cine s-ar fi putut 
ocupa de prăvălie, dacă nu nevasta lui? De aici se ivise 
nevoia ca odrasla familiei să fie încredinţată, încă din 
scutece, unei femei din vecini, care pe când îi trăia bărbatul 
se ocupase de viței, dar niciodată de copii. 

Această femeie, încă tânără, văduvă printr-un accident 
nefericit despre care nimeni nu vorbea decât după ce 
arunca priviri bănuitoare în jur, să n-audă iscoadele 
şerifului, avea ea însăşi destule griji, ca să nu-i mai ardă de 


un copil străin. Cum însă era o femeie isteaţă, descoperi 
încă de la început, că un copil care doarme toată ziua, e ca 
şi când n-ar fi. Ca urmare, chiar din prima zi, pregătind 
biberonul, amestecă în laptele pruncului un pahar întreg de 
whisky - şi într-adevăr, odată sătul, micuțul închise ochii 
mulţumit şi dormi buştean, de dimineaţă până la prânz, 
când nu se trezi decât pentru a pretinde un nou biberon 
plin. 

Astfel, o lună de zile pruncul o duse într-un somn, iar 
isteaţa nursă îşi putu vedea fără grijă de nevoile ei. Până 
într-o bună zi, când, întorcându-se la copil, nu mai târziu 
decât s-ar fi cuvenit, îl găsi pe acesta orăcăind ca un 
broscoi, cu mâinile după biberonul vrăjit. Cu isteţimea ei de 
care am amintit, femeia îşi dădu seama că pruncul crescuse 
şi raţia nu îi mai era de ajuns. Cum însă nu putea mări 
biberonul, socoti mai uşor să mărească procentul de whisky. 

De atunci trecuseră ani, pruncul devenise copil, apoi 
flăcăiandru, apoi om în toată firea, îl prădase pe taică-su şi 
numai printr-o minune se oprise la timp ca să nu-i bage 
cuțitul în piept, fugise în nord şi se îndeletnicise cu 
blănurile, se întorsese pe malurile Mackenzie-ului la cai 
(ereditatea, de!), colindase Pământul, măcar în lung, dacă 
nu şi în lat, din Alaska până la Capetwon - dar de whisky nu 
se mai putuse despărţi. 

Totuşi, nu se putea spune despre Martin Stricland că era 
un beţiv, şi mai ales un beţiv înrăit. El nu făcea decât să-i 
dea corpului băutură cuvenită cu care se obişnuise de mic. 
În afară de whisky nu cunoştea existenţa şi gustul nici unui 
alt lichid. O singură dată, foarte de mult, când făcuse prima 
oară cunoştinţă cu periuţa de dinţi, încercase să-şi 
clătească gura cu apă de rând; rezultatul fiind 
înspăimântător, de atunci nu mai folosea nici în acest scop 
decât tot whisky-ul. 

Iarăşi, trebuie recunoscut, că nu bea pentru a se desfâta, 
ci pentru a satisface nevoile organismului, că nu înghiţea 
nici un pahar peste ceea ce-i era necesar şi că nu punea în 


felul cum înghiţea acest lichid nici un fel de patimă, la fel 
cum băutorii de apă, oricât de însetaţi ar fi, beau paharul cu 
plăcere, dar nu pătimaş. 

Dimineaţa, de pildă, oamenii obişnuiţi beau ceai, lapte, 
cafea, în sfârşit, un lichid. Martin Stricland bea whisky - alt 
lichid. La prânz, unii beau o ţuică, apoi un pahar de vin; cei 
cumpătaţi beau apă; Martin Stricland bea whisky: lichid! 
Cunosc oameni pentru care, după amiaza, când se trezesc 
somn, nu există desfătare mai mare decât să înghită o 
linguriţă de dulceaţă şi apoi să bea un pahar cu apă rece, 
aburit: lichid, Martin Stricland bea whisky, dimineaţa, la 
prânz, la cină şi între timp - ce s-o mai lungim?! 

Raţia lui pe zi putea fi de la o sticlă până la trei... O 
singură dată, în timpul armatanului, când echipajul 
Speranţei golise un butoi cu apă - n-am uitat ce zăduf! 

— Ismail îşi amintea că pasagerul pezevenghi băuse cinci 
sticle într-o zi; o dovadă mai mult că nu era vorba de un 
viciu, ci de nevoile organismului. Da, fusese mare zăduf! 

La 16 septembrie, ziua uraganului, am spus, era iarăşi 
zăduf; ne apropiam de ecuator! Pe deasupra, cât bătuse 
armatanul fierbinte şi secetos, pereţii cabinei se încinseseră 
atât de tare, încât mai dogoreau şi-acum. Dacă ne mai 
gândim că în afară de toate acestea, spiraiurile şi uşa 
cabinei erau închise, nu-i greu să ne închipuim, ce se 
petrecea cu Martin Stricland, înfundat sub puntea încinsă 
de soarele ecuatorului. 

Până la prânz el golise, pe negândite, cele trei sticle aduse 
de Ismail dimineaţa - şi acum consuma din al doilea 
transport. Stătea întins în pat, cu ghetele în picioare dar cu 
bumbii lor descheiaţi, cu cămaşa desfăcută la piept, lac de 
năduşeală, gâfâind, nici treaz, nici dormitând, cu capul nici 
teafăr, nici îmbătat - suferind de sete cumplit. 

Aşa, fără să-şi dea seama când, goli a patra sticlă şi-o 
destupă pe a cincea, exact în clipa când o perdea neagră 
cădea peste spirai, cufundând cabina în întunericul cel mai 
adânc. Să fi venit noaptea aşa de curând? De când începuse 


călătoria, Martin Stricland nu se folosea nici de calendar, 
nici de ceas. O vagă măsurătoare a timpului ar fi putut să 
fie sticlele goale de la căpătâi, dar, de când cu zăpuşeala, 
acest etalon nu mai putea fi luat în consideraţie nici măcar 
aproximativ. 

Martin Stricland îşi umplu paharul şi-l duse la gură, 
cumpănit. Nu, nu era un pătimaş, căci niciodată nu dădea 
paharul pe gât, lacom ca beţivii înveteraţi, ci, dimpotrivă, îl 
sorbea încetişor, pic cu pic, dându-i prilejul să se risipească 
volatilizat în tot organismul. 

Dar, în clipa când făcea gestul pomenit mai sus, corabia se 
smuci năprasnic, se culcă adânc pe un bord, pârâind, omul 
se pomeni trântit pe spate în fundul patului - şi băutura din 
pahar i se duse pe gât. 

Lichidul căzu în stomacul lui Martin Stricland şi după o 
clipă explodă, mai cumplit decât un butoi cu trotil. Spun 
după o clipă, fiindcă la început Martin Stricland rămăsese 
ţeapăn şi confuz, crispat, cu ochii sticloşi, simțind că va 
urma 0 explozie şi neştiind de unde şi cum. Apoi deodată 
corpul lui fu proiectat în sus ca un arc destins, şi el se 
pomeni în picioare, în mijlocul cabinei, scoțând un răcnet 
cumplit. 

Există în conştiinţa omului două concepţii antipodale, a 
binelui şi a răului, care au stat la baza unor religii vechi, a 
unor filosofii - şi care constituie, din toate începuturile, 
mica filosofie de fiecare zi a fiecăruia dintre noi. 

Pentru Martin Stricland, binele era whisky-ul, iar răul, 
apa. El nu cunoştea gustul acestui lichid nevinovat, dar tot 
ce nu era whisky, adică tot ce era rău, nu putea fi decât apă. 

Aşa că, după primul şoc, care fusese năprasnic, se apucă 
de pântece, se cocoşă şi începu să răcnească, în 
convulsiuni: 

— Apă! Apă! M-aţi otrăvit! 

În acel moment Speranţa primise dezlănţuirea uraganului 
din tribord şi se rostogolea pe valuri spre sud-vest, pe 
vechiul ei drum, cu etrava gemând, cu chila pârâind, cu 


catargele arcuite ca nişte plopi plăpânzi bătuţi de vânt, cu 
sarturile şuierând, în vreme ce, sub bezna care acoperise 
oceanul, rafalele de ploaie, amestecate cu pachete uriaşe 
de apă purtate pe sus, se rostogoleau peste bord, ca un şir 
de tăvăluge ude care voiau să lichefieze totul în jur, lemnul, 
fierul, pânza, să nu mai rămână pe lume decât un singur 
element. Oamenii nu se mai vedeau între ei decât la 
răstimpuri, ca nişte umbre scărmănate de vânt, ca nişte 
caiere negre din care uraganul smulgea smocuri mari, cu 
năduf. 

Negrilă alerga printre ei, lătrând năuc, înmuiat de apă ca 
o piele pusă la argăsit, alunecând dintr-un bord în altul, 
zgâriind puntea cu ghearele, buşindu-se în parapet, 
apucându-se cu colții de scote, de cabluri, de parâme, 
izbutind să înfrunte năprasnicele vârtejuri de apă care se 
năpusteau de sus. 

Anton Lupan ţinea cârma cu mâinile, cu umărul, cu 
pieptul, făcut una cu ea - şi măsura, lucid, puterea fiecărui 
val, după izbitura pe care o primea în trup. 

— Cel puţin aşa ne spală de nisip! strigă cineva, poate 
Haralamb, poate Gherasim, una din umbrele jumulite care 
se vedeau lângă catarg. 

Îndată însă o trâmbă de apă îl acoperi şi omul căzu în 
brânci peste bocaport, înjurând cumplit. 

În clipa aceea Martin Stricland năvăli pe punte, urlând: 

— Apă, apă! Blestem! 

— Ce s-a întâmplat, domnule? strigă Anton Lupan, în timp 
ce se lupta din răsputeri cu un val care smucea cârma să i-o 
smulgă din mâini. 

— Apă! gâfâi pasagerul, înecându-se. 

Căci dacă jos băuse un pahar, aici, îndată ce scosese capul 
pe punte, primise în creştet un butoi întreg. 

— Apă? Unde? întrebă căpitanul, neliniştit. Gherasime! 
Hei, un om, să vină aici! 

Cârmaciul se apropie, împleticindu-se, ţinându-se cu 
amândouă mâinile de parapet. 


— Eu sunt, Gherasim! strigă el în urechea căpitanului. M- 
ai chemat, domnule? 

— Da, du-te jos şi vezi ce s-a întâmplat, intră apă pe 
undeva? Pune oamenii să pompeze şi caută spărtura. Haide, 
repede, nu pierde nici un minut! 

Gherasim dădu să coboare în cabină, apoi şovăi şi - înainte 
de a pune piciorul pe scară, îşi făcu mâinile pâlnie la gură 
ca să strige, încercând să biruie mugetele oceanului: 

— Heei! Care sunteţi acolo? Haralamb! Ismail! Să treacă 
cineva la pompă! Heei! La pompă! S-a auzit? 

— Auzeam! Pompam! răspunse, ca de pe altă lume, glasul 
lui Ismail. 

Cârmaciul cobori în cabină, aşteptându-se să audă 
plescăituri, bâjbâi mirat pe masă până găsi un chibrit, 
scăpără şi văzu că nu pătrunsese apă pe nicăieri. 

În acest timp, Martin Stricland se târa pe punte, răcnind, 
vărsându-şi furia în vânt: 

— Cine mi-a pus apă? Cine m-a otrăvit? Blestem asupra 
nemernicului! 

Lumea văzută de el fiind poate o lume în legănare, 
balansul bezmetic al corăbiei nu-l înspăimânta, însă apa 
care-i pătrunsese până la piele, îi udase părul, îi intra în 
ochi, în urechi, între dinţi - îl făcea nebun. 

— Cine mi-a pus apă, să-l strâng de gât! Luaţi apa de pe 
mine, blestemaţilor! Nu vreau apă la bord! 

Unii nici măcar nu auzeau strigătele lui, iar cei care-l 
auzeau nu-i înțelegeau graiul şi îşi vedeau înfriguraţi de 
treburile lor. Nu înţelegea nimic nici chiar Ismail, cu toate 
că lui ceva ar îi putut să-i dea prin cap; dar el se înverşuna 
să mânuiască pompa, cum îi poruncise Gherasim, deşi 
pistonul mergea în gol, nescoţând mai multă apă decât să 
umple un ibric. 

Martin Stricland mai merse câţiva paşi, până ce se prăbuşi 
peste unul din cele patru butoaie cu apă legate pe punte, 
lângă parapet. Călătorise adesea pe corăbii, văzuse 
asemenea butoaie, ştia ce se ţine în ele. 


— Apă! strigă, scuturându-se scârbit, ca şi când s-ar fi 
atins de trupul unui lepros. 

Şi începu să lovească furios cu piciorul în cep, până ce 
acesta se rupse, lăsând să ţâşnească apa, şuvoi. Martin 
Stricland se trase înapoi, îngrozit, şi dădu cu ochii de alt 
butoi. 

— Toată apa peste bord! răcni, apucându-se să lovească în 
cep. 

În mugetele uraganului, nimeni nu ţinea seama de 
strigătele lui - şi el luă aşa, toate patru butoaiele pe rând, 
chiar şi pe cel care se golise de mult. 

— Nu-i nici un pic de apă, domnule! vesti Gherasim, ieşind 
din cabină şi apropiindu-se de urechea căpitanului. 

— Dar ce-o fi fost cu nebunul ăsta, de răcnea aşa speriat? 

— O fi având năluciri; ce, te miră, după câte sticle a băut? 

— Atunci ai grijă de el şi du-l jos, să nu-l arunce vreun val 
peste parapet. 

Gherasim se îndepărtă, împleticindu-se, şi dădu peste 
Ismail, care mânuia pompa de zor. 

— Ce faci aici, prostănacule? 

— Pompam! 

— Lasă dracului pompa şi hai să-l ducem jos pe nebun! 

În răstimpul cât se petrecură cele descrise mai sus, 
barometrul coborâse până la limită - şi dacă ar mai fi avut 
unde, poate ar mai fi coborât. În aceste clipe nimeni nu mai 
ştia dacă Speranţa înaintează sau stă pe loc - totul se 
petrecea în afara unei legi la care să te raportezi, adică în 
haos. Uraganul se năpustea în pânze, pânzele smuceau 
catargele, acestea vibrau, arcuite, întinzând sarturile, iar 
sarturile, zbârnâindu-şi acordurile bizare, într-o armonie de 
infern, făceau să tremure puntea. Astfel, forţele dezlănţuite 
îşi încheiau ciclul care trebuia să împingă corabia înainte - 
şi ea poate că înainta, dar asta nu ştia nimeni, de vreme ce 
pe apa răscolită şi pe cerul acoperit de nori, nu rămânea 
nici un reper. 


Anton Lupan, la cârmă, se întreba cât vor mai ţine 
catargele şi când se vor prăbuşi oamenii săi. Auzea 
catargele trosnind şi îşi vedea oamenii pe punte, mişcându- 
se jumuliţi de vânt, dar nu-şi mai dădea seama dacă erau ei, 
cei vii, sau umbrele lor, venite să ţină locul echipajului 
pierit. Clipe în şir uita prezentul şi naviga în trecut, printre 
valuri de amintiri, uneori încruntat, alteori zâmbind... 

Era miezul nopţii, după cronometrul de la bord, dar 
pentru echipaj ar fi putut fi şase seara, sau două, sau patru 
înspre zori, când o rafală se înşurubă ca un burghiu în vela 
mare şi-o făcu să plesnească la mijloc. Marginile rupturii 
începură să se zbată şi înainte ca vreun om să poată slăbi 
scota, vela se sfâşie de sus până jos. Uraganul se năpusti 
învingător prin această poartă, smulgând bucăţi de pânză şi 
ducându-le în hău. 

— Gherasime! răcni Anton Lupan, scos atât de brutal din 
gândurile lui. Vela mare jos! 

Dar înainte de a-i auzi porunca, echipajul se repezise la 
fungi. Ghiul se smucea în scotă şi în suport, gata să le rupă 
şi să sară peste parapet. 

Vela mare, făcută din pânză de in, avea o suprafaţă de o 
sută treizeci de metri pătraţi şi cântărea o sută de 
kilograme, când inul era uscat. Acum, dacă adăugai încă 
vreo douăzeci, greutatea apei îmbibată în țesătură, şi încă o 
dată pe-atât greutatea picului, înţelegi uşor ce înseamnă s-o 
smulgi din gheara uraganului; pentru asta este de ajuns să 
te gândeşti cum ţi se smuceşte în mână sub bătaia unui vânt 
mai tăricel o umbrelă care măsoară numai un metru pătrat. 

Cu mâinile însângerate de parâmele ude, aruncaţi de 
valuri dintr-un bord în altul, biciuiţi de ploaie, doborâţi de 
vânt, oamenilor le trebui o oră până să coboare pânza, s-o 
desfacă de pe ghiu şi s-o strângă balot. 

Iar valurile începeau să crească abia acum; uraganul 
poate izbucni uneori cu toate forţele de la început; 
oceanului însă îi trebuie timp ca să fie răscolit până în 
adânc. 


Căpitanul socoti că era peste putinţă să ridice altă pânză 
pe arborele mare, dar aşa, cu pupa uşurată, prova căta să 
se rotească, lăsându-se sub vânt şi numai din cârmă nu se 
mai putea ţine vechiul drum. După ce se mai luptă un timp 
cu furtuna, încăpăţânându-se să-i ţină piept, Anton Lupan 
slăbi cârma, lăsând prova să se îndrepte două carturi spre 
sud. Aşa, vântul bătea dinapoia traversului, iar valurile 
loveau bordajul pieziş şi, după ce se frângeau cu lovituri 
năprasnice, îl spălau apăsat, în lung, frecându-se de el ca şi 
când l-ar fi răzuit. 

Lupta aceasta dură toată noaptea, timp în care nimeni nu 
avu răgaz să simtă că-i ud, istovit şi flămând. În zori, ploaia 
conteni şi cu toate că norii continuau să se rostogolească 
jos, numai cu o palmă deasupra catargelor, cenuşii şi grei 
ca de plumb, faţa oceanului se lumină, dezvăluind o imagine 
de apocalips. Ochii împăienjeniţi îl priveau fără să-i mai 
perceapă relieful, trupul istovit nu mai simţea legănarea 
chinuitoare a corăbiei, urechile nu mai auzeau mugetul 
uraganului, nu auzeau şuieratul cu care vântul secera 
crestele valurilor şi le arunca în snopi peste parapet, ca în 
gura unei maşini de treierat. Era un început de linişte, de 
nepăsare, după care, poate, oamenii aveau să se 
prăbuşească, sfârşiţi. 

— Ne-a cam udat, Gherasime! strigă Anton Lupan, 
văzându-şi cârmaciul tremurând, zgribulit. 

— De, domnule, se-ntâmplă! Dar ţine seama că n-am luat 
nici un val peste bord. Ne-a udat numai ploaia şi apa adusă 
de vânt. 

— Acum e totuna! Trimite oamenii să se odihnească pe 
rând. 

— Atunci du-te de te odihneşte şi dumneata, că stau eu la 
cârmă. 

— Nu; mai târziu. Pune-l pe Ismail să se îngrijească de o 
fiertură caldă - şi pe urmă vino să mă schimbi. 

Spre amiază, furia uraganului dădu înapoi puţin şi se 
statornici aşa, încă năprasnică, însă acum echipajului i se 


părea că poate domni, faţă de ceea ce fusese la început. 
Speranţa îşi continua mersul, sud două carturi spre vest, 
îndepărtându-se de drumul vapoarelor, numai cu focul de 
furtună, cu trinca şi cu vela mică, ceea ce, unui marinar 
care ar fi privit-o de departe, ar fi putut să i se pară bizar. 
Dar căpitanul constatase că sub velatura aceasta corabia 
izbutea să ţină, în chip mulţumitor, un drum apropiat de 
acel dorit de el. 

Seara acul barometrului încercă să se ridice câteva linii, 
dar peste noapte cobori la loc şi în ziua următoare furia 
uraganului crescu din nou. Oamenii care apucaseră să se 
odihnească, să-şi usuce hainele, să bea câte un ceai 
fierbinte, păreau mai împăcaţi cu soarta lor. Ba Ismail, în 
unele clipe, încerca să îngâne iarăşi vechiul lui gazel. 

Încă o noapte se scurse şi încă o dimineaţă veni, în care 
timp, dacă oamenii se mai odihniseră, uraganul continuase 
să sufle mereu plin de furie şi corabia se luptase cu valurile, 
gemând necontenit. 

În lumina tulbure care prevestea ziua, Gherasim se 
apropie de cârmă, să-l schimbe pe căpitan. 

— Bună dimineaţa, domnule! A mers greu? 

— Nu, Gherasime; m-am deprins. 

Cei doi oameni rămaseră un timp alături, cu hainele 
smulse de vânt. 

Deşi îşi dădea seama că dacă mai zăbovea puţin ar fi picat 
din picioare de somn, lui Anton Lupan nu-i venea să lase 
cavilele din mâini. Niciodată în viaţă nu visase mai viu, mai 
adânc, mai cuprinzător, decât stând la cârmă în aceste zile 
de uragan. Pe chipul lui palid, istovit, cu ochii încercănaţi, 
cu obrazul ţepos, se ivi un zâmbet cald, cuprinzând poate în 
el toată lumina soarelui ascuns de atâta timp. Gherasim îl 
văzu şi îi dădu cu cotul, într-un gest familiar pe care, cu tot 
prieteşugul ce i se arăta, nu şi-l îngăduise niciodată faţă de 
căpitanul lui. 

— O iubeşti, domnule! 


Anton Lupan tresări, se făcu roşu, apoi întrebă, adunându- 
şi anevoie gândurile: 

— Pe cine? 

Cârmaciul îl privi mirat: 

— Corabia! Pe cine doar?! 

Gândurile căpitanului se întoarseră, de departe, peste apa 
albastră a Mediteranei, peste oceanul frământat - şi el 
scutură din cap, strângând mai tare cârma: 

— O iubesc! Dar merită, nu-i aşa, Gherasime?! 

Şi după ce spuse aceste vorbe (despre corabie, vezi bine!) 
se întrebă tainic dacă, fără să ştie, gândul nu continua să-i 
fie altundeva, departe, peste Mediterană. 

Spre sud, norii păreau că se sparg, fiindcă în unele clipe, 
de pe creasta unui val se vedea câte o fereastră de lumină 
mai clară, care ar fi putut să fie cerul, cerul cel adevărat. 
Barometrul se ridica din nou, de data asta mai puţin 
şovăitor; totuşi, în chip neaşteptat, furia uraganului creştea. 
Părea că abia acum oceanul începe să-şi arate ce forţe 
pregătise în taină pentru acest atac. Sarturile erau atât de 
întinse încât nu mai zbârnâiau, dar dacă le atingeai cu 
mina, le simţeai vibrația descărcându-se în braţe, în trup, ca 
un şoc electric fierbinte, aproape carbonizant. 

Pe la ceasurile zece, Gherasim văzu că vela mică începea 
să se destrame la cusături; până să poată da vreo poruncă, 
pânza se sfâşie, în mai multe locuri deodată, şi pe catarg nu 
mai rămaseră decât zdrenţe smucite de vânt. Speranţa 
naviga acum cu focul şi cu trinca - şi prova ei se abătu încă 
un cart spre sud. 

Echipajul vedea că uraganul nu conteneşte şi începea să-şi 
piardă încrederea că vreodată va conteni. Toţi erau 
încruntaţi, palizi, cu obrazul ţepos, cu ochii înfundaţi în cap, 
istoviţi şi descurajaţi. Nu se mai auzea nici o glumă, nici o 
vorbă, ci din când în când câte un strigăt răstit. Când se 
loveau unui de altul pe punte, în smucitura unui val mai 
năprasnic, se îmbrânceau privindu-se duşmănos. 


Dar încercările lor nu ajunseseră până la cap; trebuiau să 
plătească din greu oceanului, pentru viitoarele zile liniştite, 
dacă ele aveau să mai vină cândva. 

La ora douăsprezece, după ce încercase zadarnic să 
închidă ochii să se odihnească un ceas, Anton Lupan simţi 
că balansul corăbiei luase un ritm ameninţător; pereţii 
cabinei trosneau, gata să sară din cuie, panourile 
clempăneau pe jos, smulse de la locurile lor. După ce privi 
sceptic barometrul, al cărui ac continua să urce mereu, 
înşelător, căpitanul ieşi pe punte, tocmai în clipa când, 
deasupra capului, soarele străpungea norii destrămaţi şi 
răspândea o lumină tulbure pe faţa oceanului. 

— S-a rupt vela mică, domnule! zise cârmaciul. 

— Văd, Gherasime! 

— N-am îndrăznit să ridic altă velă. 

— Bine! Uraganul n-o să mai ţină multă vreme. 

— Măcar de-ar da Dumnezeu! 

Gherasim luă mâna de pe cârmă şi dădu să se închine; dar 
după ce făcu prima mişcare, mâna îi rămase ţeapănă, cu 
cele trei degete împreunate pe frunte. 

— Ia uite, domnule! strigă speriat. 

În dreapta, înapoia traversului, departe, peste valurile 
care se învălmăşeau nebuneşte, se vedea rostogolindu-se şi 
apropiindu-se pe îndelete, aproape cu lene, un munte negru 
de apă care înghiţea jumătate din înălţimea cerului. Venea 
domol, fără grabă, strivind valurile celelalte şi în faţa lui 
oceanul haotic părea blajin şi neted ca o câmpie. 

— Toată lumea sub punte! Intraţi în cabină şi închideţi 
tambuchiul în urmă! Repede, sub punte toată lumea! strigă 
căpitanul. 

Oamenii văzuseră muntele de apă şi-l priveau împietriţi, cu 
mâinile încleştate pe balustrada parapetului, fără să poată 
face o mişcare. 

Căpitanul nu mai avu vreme să strige a doua oară; înşfacă 
o parâmă de jos, şi-o răsuci pe mijloc, apoi o legă strâns de 
habitaclul busolei şi puse mâna pe cârmă. 


— Hai, Gherasime, du-te! O să măture tot de pe punte. 
Cârmaciul clătină din cap: 

— Nu cred, domnule! Corabia asta n-a luat niciodată un 
val pe deasupra. 

— Dar ăsta nu-i val, e un munte! Înţelege odată şi du-te! 

Nu este corăbier care să fi înfruntat un uragan în Atlantic 
fără să întâlnească, îndeobşte spre sfârşitul furtunii, acest 
val de proporţii înspăimântătoare, această cumplită 
răbufnire finală a oceanului. În faţa lui, orice corabie 
îngenunchează învinsă - şi corăbierului, ca să se salveze, 
nu-i mai rămâne decât, dacă are timp, să se refugieze sub 
punte, închizând totul în urmă, sau dacă nu să se caţere în 
vârful catargului, nădăjduind că valul nu va ajunge până 
acolo, să-l smulgă. 

În clipa când această uriaşă masă de apă se prăvăleşte pe 
punte, dacă e destul de zdravănă ca să nu se prefacă în 
fărâme, corabia se scufundă pârâind din toate încheieturile, 
apoi, după ce furia apei s-a dus mai departe, iese încet 
deasupra, împleticindu-se ca o vită cu şalele frânte, în 
învolburarea de spumă. Aşa povestesc corăbierii. Dar câţi 
oare sunt cei ce pot să povestească, pe lingă ceilalţi care nu 
se mai întorc niciodată? 

Anton Lupan privi iarăşi în urmă. 

— Fugi, Gherasime! Feriţi-vă! Hei, toată lumea... Gherasim 
rămase nemişcat lângă cârmă. Mihu, mânat de instinct, 
fiindcă altfel nu-l învățase nimeni, sări pe parapet, ţinându- 
se cu amândouă mâinile de sarturi, puse piciorul pe grijele, 
ca să se caţăre în vârful catargului - când îl văzu jos pe 
Negrilă, urmărindu-l cu o privire plină de nedumerire şi 
dojană; atunci musul sări înapoi, cuprinse grumazul 
câinelui cu un braţ, cu braţul celălalt cuprinse catargul - şi 
rămase aşa, încremenit, aşteptând sfârşitul, cu bravură. 

Orice val, în clipa când se naşte, are înfăţişarea unei cute 
de apă, mici, netrebnice, neputincioase. El se mişcă sub 
puterea vântului şi dacă nu piere, înghiţit de alte valuri, îşi 
înalţă coama, tot mai cutezătoare. La început cele două 


povârnişuri ale lui au înclinări egale. Dar creasta, înălţată în 
bătaia vântului, merge mai repede decât baza, care se luptă 
cu inerția apei şi cu celelalte valuri - şi astfel povârnişul din 
faţă îşi măreşte înclinarea. Iar valul merge înainte, mânat 
de furtună, cuprinde tot mai multă apă, înghite alte valuri, 
scurmă adâncimile oceanului, se umflă, nesăţios şi 
năprasnic, şi cu cât se ridică mai sus, cu atât vântul îl 
prinde mai vârtos, mărindu-i mugetul şi goana. Aşa, până în 
clipa când el capătă înfăţişarea unui perete, unei stânci 
retezate care se mişcă de cutremur. În clipa următoare 
zidul se frânge şi muntele de apă se prăvăleşte, întrecând 
vuietul oricărui tunet. 

Valul năprasnic ajunse în pupa Speranţei cu o frântură de 
clipă înainte de a se rupe. Elpăru că se opreşte, de două ori 
mai înalt decât catargele, privind cu dispreţ coaja de nucă 
de sub picioarele sale. Pupa corăbiei se ridică în aer, 
catargele se înclinară până ce se sprijiniră pe orizontul 
tulbure, iar bompresul se înfipse vertical în volbura rămasă 
în urmă. 

— Ţine-te, Gherasime! mai apucă Anton Lupan să strige. 

Apoi se pomeni aruncat peste habitaclul busolei şi rămase 
agăţat în parâmă. Ceilalţi oameni de pe punte alunecară, 
nu, nu alunecară, căzură, fiindcă în timpul acestui salt nu 
mai avură nici o atingere cu puntea verticală, căzură în 
prova, unde se proptiră, unii în parapet, alţii în ancore, alţii 
în gura tambuchiului. Mihu îl scăpă pe Negrilă din braţe şi 
rămase călare pe catarg, privind în jos, spre prova, ca într- 
un fund de prăpastie; văzu câinele căzând prin aer şi 
oprindu-se în spinarea unuia din oameni. 

Asemenea momente se măsoară cu frânturile de secundă; 
acesta ţinu mult, mai multe clipe, în care fiecare îşi dădu 
seama, că zboară, cu pupa în aer, cu puntea verticală. 
Anton Lupan îl văzu limpede pe Gherasim, stând, stând cum 
se stă pe o duşumea dreaptă, pe uşa tambuchiului, la doi 
paşi mai jos de cârmă. Pe urmă văzu catargele brăzdând 


norii, trecând fulgerător prin faţa soarelui şi înţelese că, 
ajunsă în vârful valului, corabia îşi relua poziţia orizontală. 

Ceea ce urmă nu mai putu să urmărească, fiindcă se 
petrecu repede, într-o câtime de timp care nu se lasă 
măsurată. Simţi numai izbitura vântului, sus, la creastă, şi- 
apoi totul se înecă în spumă. Valul se prăvăli înainte, se 
sparse umplând faţa oceanului de muget, iar Speranţa căzu 
în abisul care i se deschidea sub chilă. 

Când oamenii se dezmeticiră, simţiră puntea la locul ei, 
sub picioare; de sus cădeau vârtejuri de spumă, ca o 
ninsoare grea, cu fulgii cât pumnul. 

Fusese într-adevăr valul care prevestea sfârşitul furtunii; 
în urma lui valurile celelalte păreau blajine, spălau obosite 
bordajul goeletei, parcă mirate că ea le mai ţine drumul. 

— Ce-a fost asta, domnule? întrebă Gherasim, sfârşind 
abia acum să se închine. 

Căpitanul răsuflă adânc şi îşi desfăcu legăturile. 

— Valul de vreme bună! răspunse, punând mâna pe cârmă. 
Şi totuşi, vântul sufla încă, şuierând pe punte, iar valurile, 
din nouă unul tot mai zgâlţâia corabia, făcând-o să geamă şi 
să pârâie. Bompresul se hâţâna în prova, şi straiul care 

pornea din vârful lui, slăbit, lăsa arborele mic să se 
smucească, izbindu-se în etambreu, gata să se frângă. 

— E ruptă subarba! vesti Mihu, apropiindu-se fuga. Era de 
mirare că se rupsese numai atâta. Coborâră repede focul şi 
schimbară drumul spre sud-vest, rămânând numai cu 
trinca, tocmai acum la spartul târgului. Dar dacă nu se 
despovăra catargul fără întârziere n-ar fi fost de mirare ca 
la sfârşit, când îşi dădea duhul, uraganul încă primejdios, să 
facă mai mult decât putuse când sufla în toată dezlănţuirea. 

Haralamb, legat cu parâme, îşi dădu drumul în jos, până 
ce găsi capetele lanţului şi aşa, spânzurat deasupra apei, cu 
bompresul în creştet, se chinui timp de două ore să le lege 
cu o cheie de împreunare. În tangajul corăbiei, parcă mai 
mare acum, când primeau valurile din pupa, nu o dată i se 
întâmplă să se scufunde, cu bompres cu tot, în apă, şi să 


rămână aşa mai multe clipe, spre spaima celor de sus care 
nu ştiau dacă nu se îneacă. 

Cădea amurgul când treaba fu sfârşită. Straiul slăbit era 
întins la loc şi putură ridica iar focul. Cum îşi vedea oamenii 
trudiţi, uzi, flămânzi, fără pic de vlagă, şi cum vântul sufla 
încă puternic, căpitanul hotări ca în noaptea asta să 
continue drumul aşa, cu focul şi cu trinca, şi abia a dona zi 
să ridice celelalte pânze. 

— Acu' ai putea să-mi faci un ceai, Ismaile; un ceai cu rom 
în cana aia mare! zise Haralamb, scuturându-se de apă ca 
un dine ieşit din gârlă. 

Bucătarul, care uitase cu desăvârşire că ghiaurul cu ochi 
verzi ridicase odată iaşmacul de pe faţa Laleliei, îl bătu 
voios pe umăr: 

— Dam, dam ceai cald şi rom; tu băiat bun, Haralambie! 

Cerul spre apus se limpezise şi soarele înfrângea norii. 
Anton Lupan îl luă pe Mihu să facă punctul împreună. 
Musul cobori în cabină, aduse sextantul şi se urcă deasupra 
tambuchiului, luptându-se cu balansul corăbiei şi cu 
balansul cizmelor. 

— Bre, leremia, aduceam apă fuga! strigă Ismail, scoțând 
capul pe gura tambuchiului. 

Ieremia cobori scările, luă găleata şi se duse la butoiul de 
lingă bucătărie. 

— Mă, turcule, bombăni după o clipă, ai lăsat cepul afară şi 
s-a dus dracului toată apa. Ţi-e gândul la neveste, fir-ai al 
naibii! 

Ismail protestă, cu indignare: 

— Nu lăsam. Punem cep bine... 

Nu-şi sfârşi vorba că glasul lui leremia se auzi iar, de data 
asta mai puţin nepăsător decât prima oară: 

— Mă, care-aţi fost orbi şi-aţi rupt cepurile? Vreţi să 
răbdăm de sete în mijlocul oceanului? 

Iar o clipă mai târziu izbucni cu spaimă, chemând pe toată 
lumea: 


— Fraţilor, nenorocire! Nu mai avem apă! Butoaiele sunt 
goale, toate, aracan de mine! 

Deznădejdea flutura din aripi printre pânze, întunecând 
soarele care vestise solemn sfârşitul furtunii... 

CAPITOLUL XXI. 

Plânsul plutaşului. 

Întreg echipajul Speranţei stătea încremenit pe punte, 
privind cu ochii morţi şi cu gura mută butoaiele goale. 
Nimeni nu-şi dădea seama ce se întâmplase, dar puteai să-ţi 
închipui că, în hora bezmetică stârnită de uragan, când nici 
unui nu mai fusese stăpân pe mişcările lui, când balansul 
corăbiei îi aruncase dintr-un bord în altul, lovindu-i de 
catarge, de ghiuri, de parapet, de butoaiele legate pe 
punte, cine mai ştie care din ei se proptise cu piciorul, cu 
umărul, cu şalele în cepuri şi le rupsese fără să le audă 
trosnind, fără să simtă apa de băut curgând laolaltă cu 
cealaltă apă, venită de sus. Puteai oare şti care din ei era 
pricina acestei nenorociri? Şi dacă l-ai fi ştiut, îl puteai oare 
învinui? 

— Vedeţi ce-a mai rămas de la cep în jos şi adunaţi apa cu 
grijă! porunci căpitanul, silindu-se să-şi ascundă 
îngrijorarea. 

Îngrijorarea deocamdată, dar aproape de ea era 
deznădejdea cea care-şi flutura aripile pe deasupra punţii. 

De la cep în jos ar mai fi putut să rămână încă multă apă, 
dar, din nenorocire, în timpul balansului, o bună parte din 
ea ţâşnise afară. Echipajul dezlegă butoaiele şi, străduindu- 
se să nu mai piardă nici o picătură, adună în găleată tot ce 
mai rămăsese înăuntru. Aşa izbutiră să strângă abia vreo 
patruzeci de litri, cu care umplură un sfert din rezervorul 
aflat în bucătărie. 

În acest timp căpitanul făcuse, cu aproximaţie, un calcul 
de longitudine şi altul de latitudine, şi constatase, cuprins 
de nelinişte, că în timpul furtunii, cu toată silinţa de a 
merge către sud-vest, Speranţa alunecase spre răsărit şi 
ieşise cu peste cincizeci de mile din calea obişnuită a 


vapoarelor. În seara de 20 septembrie corabia se găsea la 
4* latitudine nordică şi cam la 23* longitudine vestică, cea 
mai neprielnică zonă pe care puteau s-o întâlnească. 
Instrucţiunile Nautice prevedeau pentru aceste locuri 
acalmii îndelungi, urmate de izbucniri neregulate ale 
vântului. Se aflau în zona de ciocnire a celor două alizee, 
care încearcă să se domine unul pe altul, fără să izbutească, 
dând naştere numai la perturbări sâcâitoare. 

Din fericire, erau prevăzute totdeodată ploi zilnice, de 
obicei torențiale, care puteau să dea bogate provizii de apă. 
Dar prevederile Instrucţiunilor Nautice nu se împlinesc 
totdeauna, mai ales acelea de care ai nevoie! 

Situaţia fiind îngrijorătoare, Anton Lupan îşi adună 
echipajul şi îi vorbi astfel: 

— Băieți, ne aşteaptă o grea încercare! Avem patruzeci de 
litri de apă şi drumul nostru s-ar putea să mai ţină douăzeci 
de zile. Dacă va ploua sau dacă vom întâlni un vapor care să 
ne ajute, cu atât mai bine; noi însă nu trebuie să ne bizuim 
pe asta. Am trecut printr-o încercare puţin obişnuită; 
Gherasim şi Ismail, care sunt marinari din copilărie, pot să 
vă spună că un asemenea uragan nu întâlneşti în toate 
zilele, iar dacă îl întâlneşti, nu totdeauna scapi teafăr. 
Corabia, o ştiţi doară, nu ne-a făcut de ruşine, iar voi v-aţi 
purtat vitejeşte. Trebuie să arătaţi încă o dată bravura 
voastră, ca să scăpăm teferi şi din noua încercare. 

Căpitanul îşi privi oamenii, apoi adăugă, cu hotărâre: 

— Nu vă ascund că s-ar putea să fie mult mai grea decât 
prima! 

— Suntem gata la orice, domnule! zise leremia. 

— Bine! Va trebui să împărţim apa astfel, încât să ne ţină 
douăzeci de zile. Vă spun iarăşi, dacă va ploua sau dacă 
vom întâlni un vapor, cu atât mai bine. Până atunci însă, 
raţia de apă a unui om va fi un pahar pe zi, drămuit cu 
străşnicie. Mai avem cincizeci de sticle de vin şi câteva de 
rom, dar pe acestea din urmă n-are rost să le punem la 
socoteală. Cine vrea, poate să amestece apa cu vinul, pe 


care o să-l împărţim la fel, cu grijă. Pot să mă bizui pe tăria 
voastră, sau e mai bine să punem apa sub pază? Oamenii se 
priviră cu nedumerire. 

— Cum adică, domnule, întrebă Ieremia, să ne furăm unul 
altuia picătura de apă de la gură? Doar suntem oameni! 

— Bine! Însă când setea o începe să ne chinuiască, ispita o 
să fie mare, leremie! 

— O să răbdăm cât om putea, şi când n-o mai fi rost, o să 
venim să-ţi spunem: păzeşte apa, că altfel... 

Ceilalţi începură să râdă. În clipa aceea, încă niciunul nu 
putea să-şi închipuie ce chinuri cumplite îi aşteptau zilele 
viitoare. 

Instrucţiunile Nautice prevedeau calm, apoi vânt 
neregulat şi ploi torențiale. Dintre toate, cea mai 
binevenită, fireşte ar fi fost ploaia. Dar... 

În prima zi, vântul, care peste noapte mai bătuse pe 
urmele uraganului, se linişti, şi pe la ceasurile zece începu 
să se simtă năduful. Oamenii îşi primiră raţia de apă, şi 
fiecare se aşeză pe punte, nehotărât, întrebându-se: s-o bea 
acum, sau la prânz; s-o bea toată odată, sau s-o soarbă pe 
îndelete, în picături, ca să-şi ţină gâtlejul umezit cât mai 
multă vreme? 

— Fie ce-o fi! zise Haralamb. Ce să mă chinuiesc atât? 

Şi răsturnă paharul pe gât. Ismail îl privi mustrător: 

— Alta nu dam! 

— Nici n-am nevoie; ca să-ţi spun drept, nu-mi era sete de 
loc. Am băut-o să scap de grijă. 

Gherasim îşi deşertă paharul într-un bidonaş pe care îl 
agăţă de catarg, la umbră, sub tenda întinsă pe punte. 
Văzând aşa, ceilalţi făcură la fel, căci fiecare avea bidonaşul 
lui. Dar Cristea Busuioc, după ce goli paharul încet, să nu 
piardă nici o picătură din lichidul preţios, îl umplu la loc, 
întâi pe un sfert, apoi încă o dată pe-atât şi-l dădu pe găt, 
mulţumit că păstrase jumătate pentru mai târziu. 

Deocamdată, tuturor, lupta cu setea li se părea un joc. Un 
pahar de apă? Dar înainte, când butoaiele erau pline şi 


nimeni nu-i oprea să umble la cep oare cât beau pe zi? lată 
că nu-şi puteau aminti de loc. Ce, un pahar să fie oare atât 
de puţin? 

Îndată după prânz, când orice urmă de vânt pieri şi 
oceanul începu să adoarmă, lăptos în lumina soarelui de la 
ecuator, fiecare începu să se uite la bidonaş cu jind. 

— Bre Ismaile, zise Haralamb, zâmbind strâmb, să nu care 
cumva să te prind la robinet! Că dacă apa-i în grija ta, nu 
înseamnă să bei cât pofteşti! 

Bucătarul se făcu roşu. Dar Haralamb nu voise să-l supere, 
ci vorbise aşa, de necaz că îşi băuse toată apa la început, 
fără măcar să-i fi simţit gustul. Vru să mai zică o vorbă, apoi 
îşi simţi gâtul cleios şi tăcu, înghițind în sec. 

Cu toată zăpuşeala, după-amiaza trecu destul de uşor, iar 
la căderea serii, când cerul se răcori, oamenii păreau voioşi 
şi încrezători. 

— Lasă, domnule, că o să treacă şi asta. Crezusem că o să 
fie mai greu. 

A doua zi, spre nord, nord-est, se zări o dâră de fum. 

— Un vapor! strigă omul de veghe, trezit ca din somn. 
Toată lumea se înghesui lingă parapet. Anton Lupan se uită 
cu ocheanul. 

— Da, e un vapor! Dacă ne vede, suntem salvaţi. Să nu 
spunem că n-avem noroc! 

Peste câteva ceasuri, care trecură în zbucium, corpul 
vaporului ieşi de sub orizont desluşindu-se limpede, deşi 
foarte departe, în drum spre sud-vest. 

— Trebuie să-i facem semne, zise căpitanul. Altfel n-o să ne 
vadă şi o să-şi cate de drum. 

Gherasim luă o şipcă şi îi legă la cap un şomoiog de câlţi 
pe care-l îmbibă cu smoală topită în petrol. 

— Mihule, hai, că tu eşti ăl mai sprinten, ia-l, urcă-te în 
vârful catargului şi dă-i foc. 

Peste câteva clipe, musul, agăţat cu o mână de măr, flutura 
cu mâna cealaltă torţa aprinsă care scotea un fum negru şi 
gros. 


Între timp, pe punte, oamenii ceilalţi trăgeau salve cu 
puştile; căpitanul nădăjduia ca în liniştea oceanului 
împuşcăturile să se audă până la orizont. Într-adevăr, fie că 
le auzise, fie că văzuse fumul, peste vreo jumătate de ceas 
vaporul îşi schimbă drumul cu două-trei carturi, 
îndreptându-se spre locul unde se afla Speranţa cu pânzele 
fără pic de vânt. 

Echipajul începu să chiuie, voios: 

— Vine, suntem scăpaţi! Scăpaţi, fraţilor! 

— Am să beau o vadră de apă, zise Haralamb. Hai, Ismaile, 
dă-mi o arvună, că mi-e sete rău. 

— Nu dam! se împotrivi bucătarul, prevăzător. Până nu 
vedeam butoi plin, nu dam un strop! 

Haralamb înghiţi iarăşi în sec, furios, dar nu mai stărui, ca 
să nu se arate prea pofticios în ochii celorlalţi. 

Vaporul salvator înainta greoi. Era o navă veche, odinioară 
cu trei catarge, căreia i se adăugaseră maşini. În locul 
catargului de la mijloc se ridica un coş înalt, care umplea 
cerul de fum. Cu ocheanul se vedea că purta pavilion 
nemţesc, dar abia după două ceasuri se apropie atât încât 
să i se poată citi numele, Wotan, scris cu litere albe la 
prova. Ceva mai târziu vaporul se afla la câteva sute de 
paşi, frământând apa cu zbaturile. Cei de pe puntea 
Speranţei îl văzură pe căpitan, un om scund şi gras, aplecat 
peste parapetul dunetei, cu megafonul la gură. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? 

Anton Lupan aşteptă încă un timp, apoi în lipsa unui 
megafon, îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă în limba lui 
Wotan: 

— Goeleta Speranţa, de la Sulina, România. Am pierdut 
întreaga provizie de apă. Puteţi să ne daţi un butoi, din 
provizia dumneavoastră? 

Căpitanul vaporului se aplecă spre maşini, dădu o 
poruncă, parcă nemulţumit, şi îndată zbaturile începură să 
se învârtească mai lin. Câteva minute mai târziu, cele două 
vase se aflau bord la bord, în mijlocul oceanului pustiu. 


— Cine-i căpitanul? strigă omul gras de pe dunetă. 

— Eu! 

— Vino sus! 

Un marinar aruncă o scară de frânghie peste bord şi într-o 
clipă Anton Lupan se afla pe puntea lui Wotan, neagră de 
fum. Totul era afumat aici, catargele, pânzele strânse pe 
ghiuri, cârma, oamenii. Pe obrazul gras al căpitanului, 
sudoarea săpa dâre şerpuite, care adunau urmele de fum 
sub fălci, de unde alunecau îngroşate pe gât, sub tricoul 
înnegrit. 

— Numele meu e Peter Schmidt, vorbi căpitanul, 
întinzându-i mâna lui Anton Lupan. De unde veniţi? 

— De la Gibraltar, în drum spre Pernambuco. 

— Şi cum aţi plecat fără apă la un asemenea drum? 

— Am avut o mie şase sute de litri, dar am înfruntat un 
uragan şi nu ştiu cum, printr-un accident nefericit, cepurile 
butoaielor s-au rupt. 

— Ciudat accident! 

Anton Lupan începu să râdă: 

— Domnule, probabil eşti păţit rău, dacă te arăţi atât de 
bănuitor! 

Căpitanul vaporului îl privi, de sus până jos, apoi spuse, nu 
tocmai binevoitor: 

— Bine, am să vă dau două sute de litri, deşi... 

În clipa aceea, uşa unei cabine de sub dunetă se deschise 
şi un om cu înfăţişarea de uriaş, cu obrazul mototolit de 
pernă şi cu ochii umflaţi de somn se ivi pe punte, jos, 
ştergându-şi cu dosul mânecii năduşeala de pe gât. 

— Ce s-a întâmplat, Peter? întrebă arţăgos. De ce-ai oprit? 

— E o goeletă românească, răspunse căpitanul cu glasul 
unui subaltern. Au pierdut apa şi ne roagă... 

Omul de jos urcă scările pe dunetă şi se opri în faţa lui 
Anton Lupan, fără să-i întindă mâna, privindu-l duşmănos. 

— Unde mergi? întrebă scurt, sfredelindu-l cu ochii. 

— Am mai răspuns o dată căpitanului. 

— Ele căpitan, dar stăpânul aici sunt eu! 


Anton Lupan se stăpâni: 

— Deoarece soarta echipajului e în primejdie, sunt obligat 
să suport interogatoriul dumitale, domnule. Venim de la 
Gibraltar şi mergem la Pernambuco, iar de acolo spre 
strâmtoarea lui Magellan. 

Uriaşul îi aruncă o privire mustrătoare căpitanului său, ca 
şi cum i-ar fi spus: „Vezi, Peter, dacă nu deschizi ochii?” Apoi 
vorbi, cu un zâmbet dispreţuitor: 

— După aur? 

— Nu, domnule, suntem marinari. 

— Atunci ce căutaţi în [ara de Foc? 

— Vrem să explorăm ţinutul necunoscut dintre canalul 
Beagle şi Ocean... 

— Vezi, Peter! zise uriaşul, mustrându-l pe căpitan, de data 
asta cu glas auzit. 

Apoi se apropie de Anton Lupan, până ce îl atinse cu 
pieptul, silindu-l să se tragă o jumătate de pas înapoi. 

— Şi ce vrei de la noi? Apă... Nu-ţi dau! 

— Nu te pot sili, domnule; dar vreau să ştii că e în joc viaţa 
a şapte oameni. 

Căpitanul vaporului stătea alături, cu umerii încovoiaţi, 
privind nevolnic în jos. Uriaşul rânji, îşi puse mâinile în 
şolduri şi privindu-l pe Anton Lupan printre pleoape, 
răspunse încet, scrâşnind: 

— Cu atât mai bine! Să crăpaţi toţi aici! Nu-i nevoie să fim 
prea mulţi în Ţara de Foc! 

— Domnule, te rog să mă crezi, dacă dumneata te duci 
acolo pentru aur, noi căutăm altceva. Am un prieten care a 
plecat înainte şi nu urmărim decât să străbatem un ţinut 
rămas necercetat până azi... 

— Destul! Nu-ţi dau! 

Căpitanul Speranţei îşi aminti deodată, cu spaimă, 
primejdia care pândea echipajul său şi, călcându-şi pe 
inimă, vru să stăruie, să implore, să ceară milă, dar înainte 
de a scoate un cuvânt citi răspunsul în ochii cruzi ai omului 
din faţa sa. 


— Peter, porunci acesta, dă-i drumul! Haide, domnule, 
coboară, n-avem timp de pierdut! 

Anton Lupan cobori scara de frânghie, năuc, simțind că 
totul se clatină în jurul său. Era de neînchipuit: şapte 
oameni răbdau de sete în mijlocul oceanului, în primejdie 
de a pieri - şi alt om, care avea salvarea în mâinile lui, 
putând s-o ofere fără nici o osteneală, o refuza şi se 
îndepărta, rânjind. Atâta cruzime nu ţi-ar fi arătat nici cel 
mai învrăjbit duşman! 

Vaporul fluieră lung şi sub punte maşinile greoaie 
începură să huruie. Anton Lupan se mai uită o dată în sus, 
nădăjduind că uriaşul se va răzgândi, că voise să facă numai 
o glumă sinistră; dar acesta stătea cu mâinile încleştate pe 
parapet şi pe chipul lui de piatră se putea citi vechea 
hotărâre, de neclintit. 

În clipa următoare, împins de o ultimă nădejde, de un 
gând salvator, căpitanul Speranţei se năpusti în cabină, la 
Martin Stricland. Dacă omul crud de pe Wotan era un 
căutător de aur, poate pasagerul său îl cunoştea, poate 
măcar auziseră unul de altul, şi chiar dacă nu era aşa, poate 
vorbeau altfel, o limbă a lor, cu care asemenea oameni se 
înţeleg în unele clipe, oricât de mare ar fi concurenţa în joc. 

— Domnule, vino repede sus! Martin Stricland deschise un 
ochi: 

— Unde suntem? Am ajuns? 

— Nu; suntem în mijlocul oceanului şi nu mai avem apă de 
băut. 

— Să nu vă atingeţi de whisky-ul meu! 

— Nouă ne trebuie apă, n-avem nevoie de whisky! Vino 
până sus: e un vapor, ar putea să ne ajute, dar nu vor. 
Dumneata poate ai să te înţelegi mai bine cu ei. 

— Eu n-am nevoie de apă; beau whisky. 

Anton Lupan nu se mai putu stăpâni; se repezi la el, cu 
obrazul roşu, şi-l apucă de piept: 

— Dar nu înţelegi, nemernicule, că dacă murim noi ai să 
crapi şi tu aici, în mijlocul oceanului, cu tot whisky-ul tău? 


Şi, în prada furiei, a deznădejdii, îl luă pe Martin Stricland 
de umeri, îl aruncă în uşă, apoi îl împinse pe scări, ca pe un 
balot. 

Vaporul începuse să se îndepărteze, huruind, în vreme ce 
echipajul Speranţei, lângă parapet, îl privea înlemnit. 

— Pentru asta ai să-mi plăteşti! urlă Martin Stricland, 
îmbrâncit pe punte. În contract nu se prevede... 

Văzându-l, uriaşul de pe Wotan făcu ochii mari şi scoase un 
strigăt, în vreme ce, cu un gest fulgerător, îşi trăgea 
revolverul din buzunar. 

— Clark Norman! Te-am prins! 

Martin Stricland ridică ochii, îl recunoscu şi păli. 

— Schlimbach! strigă, ducând mâna la buzunar. 

Dar mai înainte ca el să scoată revolverul, Schlimbach 
slobozi trei gloanţe la rând. Căpitanul vaporului se repezi la 
acesta şi-l apucă de umeri, încercând să-l smulgă de lângă 
parapet. Martin Stricland, neatins de glonţ, se ascunse 
după catarg, scoase revolverul, ochi cu chipul schimonosit, 
şi în clipa când Anton Lupan se repezea să-i ia arma din 
mâini, apăsă pe trăgaci; glonţul se înfipse în parapetul 
vaporului. 

Omul pe care Martin Stricland îl numise Schlimbach, 
mugi, se smulse din mâinile căpitanului şi se aplecă peste 
balustradă, cu revolverul întins. Gloanţele începură să piuie 
prin aer, pe deasupra punţii; undeva se auzi un geam 
zornăind, în vreme ce uriaşul răcnea: 

— Exploratori! 'Ţinut necercetat! Ai văzut, Peter, pe cine 
vroiai să scapi? 

Anton Lupan izbuti să-l prindă pe Martin Stricland de 
mâini şi, răsucindu-i-le, să-l doboare la pământ. 

— Ajunge! strigă la cel de pe vapor. Dacă aveţi ceva de 
împărţit, răfuiţi-vă între voi, dar nu-mi omorâţi oamenii! 

În acest timp, pe Wotan, câţiva marinari urcară în fugă 
scările dunetei şi, împreună cu căpitanul, izbutiră să pună 
mâna pe uriaşul dezlănţuit. 


— Te aştept la Punta Arenas! strigă acesta, zbătându-se în 
mâinile lor. Mă auzi, Norman? Pregăteşte-ţi pielea să ţi-o 
găuresc, dacă nu cumva au să ţi-o roadă peştii, aici. 

— Aşteaptă-mă, Schlimbach! De mult voiam să te 
întâlnesc! strigă Martin Stricland, de pe puntea Speranţei. 

Vaporul începu să fluiere lung, ca să le acopere glasurile. 
Huruitul maşinii crescu şi zbaturile prinseră să se 
învârtească, vijelios. Schlimbach nu mai putea fi auzit, dar 
Martin Stricland, cu chipul schimonosit, cu ochii sticloşi, 
continua să strige în timp ce-l târau spre cabina lui: 

— Am să-ţi plătesc tot! Aşteaptă-mă, n-am să-ţi rămân 
dator! 

Wotan se îndepărta greoi către sud-vest, lăsând peste apă 
o trenă grea de fum; apoi fluierul conteni, dar maşinile se 
auziră huruind încă mult timp. 

Pe înserat, vaporul se pierdu la orizont, pe urmă se risipi şi 
fumul - şi Speranţa rămase singură, părăsită, în mijlocul 
oceanului pustiu. 

A patra zi setea chinuia oamenii, neîndurător. Ei ar fi 
răbdat cu bravură, fără să se plângă, dar aproape tuturora 
gâtul începuse să li se umfle, împiedicându-i aproape cu 
totul să se mai poată hrăni; fiecare înghiţitură era un chin 
atât de groaznic încât li se părea mai uşor să îndure, pe 
lângă sete, şi foamea. Dar în felul acesta, slăbiciunea li se 
întindea în trup, luându-le şi curajul, şi vlaga. 

Răpuşi de căldura soarelui ecuatorial, care la prânz îi 
lovea în creştet, oamenii se târau ca nişte umbre pe sub 
tenda întinsă fără nici un folos, coborau în cabină, căutând 
un loc unde creierul să nu le fiarbă în cap, dar sub punte, 
aerul era atât de înăbuşitor, încât după un ceas de chinuri 
se întorceau sus. Zadarnic îşi turnau unul altuia ghiordele 
cu apă în cap; dacă în primele clipe se simțeau uşuraţi, 
îndată după aceea chinul reîncepea, mai neîndurător. Pe 
deasupra, lumina soarelui era atât de orbitoare, încât 
pătrundea ca nişte pumnale în ochi, răscolind fundul 
orbitelor, fără să ai nici un mijloc de apărare împotriva ei. 


Ca viaţa să fie mai apăsătoare şi viitorul mai ameninţător, 
în jurul corăbiei începură să roiască rechini, din ce în ce 
mai numeroşi, parcă presimţind un apropiat festin. La 
început Anton Lupan ucisese cu carabina câţiva din ei - nu 
fiindcă i-ar fi folosit la ceva, ci numai din ură faţă de aceste 
nesăţioase bestii ale oceanului. Rechinul lovit înroşea apa în 
jur, apoi se scufunda ca o bucată de plumb şi deasupra nu 
rămâneau decât vârtejurile stârnite de semenii lui, care 
probabil se năpusteau să-l înfulece, luptându-se sălbatic 
între ei. 

Viaţa oceanului era o luptă crâncenă şi necruțătoare - dar 
când se gândea la unii oameni întâlniți în drum, începând 
cu Spânu şi terminând cu Schlimbach, uriaşul de pe Wotan, 
Anton Lupan îşi dădea seama că pe pământ faptele nu se 
petreceau mai blând. Atunci, cu toate suferinţele trupului, 
se uita la oamenii săi, tot atât de chinuiţi ca şi el, dacă nu 
mai mult, şi simţea în suflet o mare căldură pentru ei. Erau 
împreună de atâta timp, şi până acum nici o neînțelegere 
adevărată nu le tulburase viaţa la bord. Poate fiecare dintre 
ei, sau măcar unii, în alte împrejurări ar fi putut să fie 
duşmănoşi şi neîndurători - dar aici, fiindcă el găsise cheia 
inimilor lor, vieţuiau într-o armonie atât de întreagă, de 
sinceră şi cuprinzătoare, încât erai înclinat să crezi, să speri 
într-o armonie a universului întreg. 

Iar zilele treceau, copleşite de arşiţă, cu scurte şi aprige 
răbufniri de vânt, fără ca vreo salvare să apară la orizont; 
nu se vedeau decât uneori neguri destrămate, care te 
făceau zadarnic să crezi că ar fi nori de ploaie sau fumul 
unui vapor. Şi chiar dacă ar fi fost vreun vapor, Speranţa se 
afla cu mult prea departe din calea lui, ca să poată nădăjdui 
ajutor. 

Oamenii stăteau uneori aplecaţi peste parapet, privind 
îndobitociţi apa oceanului, întrebându-se poate, cu 
nedumerire şi cu adâncă deznădejde, de ce-o fi aşa multă şi 
de ce nu le-o fi de nici un folos? Nici măcar să se arunce în 
valuri nu le era îngăduit, să-şi răcorească îndelung, cu 


nesaţ, trupul arzător, căci rechinii se roteau în jurul 
corăbiei, aşteptându-şi prada, răbdători. Atunci se amăgeau 
iarăşi, turnându-şi apă cu ghiordelul în cap, dar ghiordelul 
era greu şi în istoveala lor abia îl puteau trage pe bord. 

Ismail păzea apa cu străşnicie - deşi nimeni, niciodată nu 
încercase să smulgă de la el măcar o picătură peste paharul 
cuvenit. Din păcate, chiar şi această raţie infimă începea să 
nu mai fie bună de băut; apa stătută, clocită la căldură pe 
fundul rezervorului neprimenit, era din ce în ce mai 
tulbure, mai ruginie, mai vâscoasă, până ce căpătă culoarea 
şi mirosul bălților putrezite pe timp secetos. 

Unii, după ce o strecurau prin batistă, încercau să o 
amestece cu vin; aşa se subţia şi putea fi băută mai uşor, 
dar potolea setea mai puţin. 

Într-o zi, Haralamb, cel mai necumpătat dintre toţi, după 
ce îşi bău paharul cu apă, simțind că nu mai poate indura 
setea, că înnebuneşte şi se aruncă în gura rechinilor, sorbi, 
unul după altul, nesăţios, două pahare cu vin. Câteva 
minute după aceea se prăbuşi pe punte, aproape în delir, 
chinuit de greţuri, de amețeli şi de arsuri. 

Când mai târziu îşi reveni, văzându-l cât era de pierdut şi 
de chinuit, căpitanul îl dezlegă pe Ismail să-i dea încă un 
pahar cu apă, dar Haralamb, deşi fără puteri, ridică ochii, 
cu trufie, şi nu primi. lar din ziua aceea, în chip ciudat, 
îndură setea mai uşor decât până atunci. 

Anton Lupan îşi dădu seama încă o dată că o coardă 
omenească, atinsă cu grijă, în clipa şi în locul potrivit, poate 
să trezească în om nu numai elanurile sufletului, ci şi o nouă 
vigoare, o nouă bărbăţie în trup. 

Timpul trecea astfel, în chinuri care nu se potoleau o dată 
cu căderea nopţii; dar fiindcă totuşi o deosebire între 
noapte şi zi trebuia să existe, a doua zi chinul creştea mai 
cumplit decât în ajun. 

Negrilă suferea şi el, o dată cu ceilalţi, la fel de răbdător, 
la fel de istovit ca şi ei. Întins pe punte, sub umbra 
amăgitoare a tendei, cu răsuflarea pripită, cu părul parcă 


decolorat şi năpârlit, ridica din când în când ochii şi arunca 
oamenilor priviri blânde, încărcate de o suferinţă pe care 
parcă voia să spună că nu o pune în sarcina lor. Din când în 
când, cineva se îndura să-i arunce şi lui un ghiordel cu apă 
în cap; câinele scheuna mulţumit, arătându-şi iarăşi ochii, 
mai vorbitori decât graiul omenesc. Câteodată, părea şi el 
la capătul puterilor; atunci se ridica anevoie, se apropia de 
parapet şi privea stăruitor, cu ochii ţepeni, oceanul albit în 
lumina soarelui. 

Şi într-o zi, spre sfârşitul primei săptămâni de arşiţă, pe 
când stătea astfel lângă parapet, Negrilă începu să 
scheaune, dureros, şi să tremure, ca de friguri. 

Mihu se apropie de el, chinuit în neputinţa lui de a-i alina 
suferinţele. 

— Ce-i, Negrilă, ce-i, viteazule, nu mai poţi? zise, 
îngenunchind lângă el şi cuprinzându-i grumazul în mâini. 
Lasă că o să scăpăm noi de asta şi atunci o să-ţi aduco 
găleată întreagă cu apă, s-o bei până la fund! 

— Dă-i pace, măi băiete, nu-l mai încălzi şi tu, că şi-aşa 
moare de zăduf! îl mustră careva, cu glasul sfârşit. 

Mihu se ridică, gata să izbucnească în plâns. Apoi, luând o 
hotărâre, se duse întins la Ismail, mirat că gândul acesta 
nu-i venise mai demult. 

— Nene Ismaile, dă-mi porţia de apă pe mâine, că moare 
câinele; mă jur pe sfânta cruce să nu-ţi mai cer alta. 

Negrilă privi în urma lui, privi oceanul, se trase un pas 
înapoi, tremurând, zgâriind puntea cu ghearele, apoi 
scoase un scheunat prelung, sfâşietor, şi deodată, înainte ca 
vreun om să-l poată opri, se aruncă peste parapet. 

Cineva scoase un strigăt de spaimă: 

— A sărit în apă! Mihule, fraţilor, veniţi fuga! Îl mănâncă 
rechinii! 

Oamenii se repeziră la parapet, uitând şi setea şi istoveala. 

— Domnule, vino! leremie, hai repede, până nu-l dă gata! 

Câinele se afundase nesăţios în valuri, dar, după o clipă, îşi 
scoase capul afară, pufnind pe nas, scuipând nedumerit şi 


speriat apa sărată a oceanului. Totuşi, această baie 
răcoritoare părea să-i priască, fiindcă începu să înoate 
repede, zburdalnic, îndepărtându-se de corabie. 

— Negrilă! Vino înapoi! strigă Mihu, cuprins de spaimă, 
gata să se arunce şi el în valuri... 

Deodată, ajuns la vreo cincizeci de metri, Negrilă se răsuci 
pe neaşteptate, într-o mişcare de spaimă, şi porni înapoi, cu 
iuţeala unui marsuin; nu i se vedea decât capul şi coama 
neagră, întinsă pe valuri ca spinarea unei vietăţi a 
oceanului. 

— Iată-i! strigă Anton Lupan, venind fuga cu carabina în 
mână. 

Mihu îşi muşcă pumnii, până ţâşni sângele. 

— Scapă-l, domnule, fie-ţi milă! Scapă-l, nene leremie, nu 
lăsa să-l mănânce rechinii. 

În urma lui Negrilă se vedea o umbră cenuşie, urmată de 
altele cinci, şase, zece, care se luptau s-o ajungă din urmă. 
Ieremia ridică flinta: 

— Lasă-mă pe mine, domnule! 

— Vezi să nu-l loveşti pe el, nene leremie! 

— Ţine-ţi firea, măi copile, nu mă învăţa ce să fac cu puşca! 

Prima dihanie ajunsese la câţiva paşi de Negrilă, când 
Ieremia trase, cu liniştea pe care i-o cunoaştem de la prima 
noastră întâlnire. Spinarea cenuşie se frânse, împroşcând 
stropi de apă şi sânge. Câţiva din rechinii care veneau din 
urmă se făcură nevăzuţi în adâncuri, după ce-şi rotiră 
coada pe deasupra valurilor; alţii însă îşi continuară 
urmărirea. 

— Trage, nene leremie, uite că-l prinde! 

leremia trase a doua oară, stârnind învălmăşeală în ceata 
rechinilor, care începură să se vânzolească în jurul petei de 
sânge. Negrilă venea repede, cu urechile date pe spate, de- 
ai fi zis că nu-l mâna spaima, ci bucuria. 

— Uite la el, al naibii, parcă râde! zise Ieremia, 
încărcându-şi flinta a treia oară. 


— Puneţi scara! porunci căpitanul. Să coboare care-i mai 
dibaci, să-l prindă. 

Gherasim şi plutaşul se repeziră amândoi deodată să 
treacă peste parapet, dar Mihu se năpusti printre ei, 
îmbrâncindu-i cu desperare: 

— Lasă-mă, nene Gherasime! 

— Fugi de-aici, măi băiete, ai să-ţi pierzi firea! 

— Nu mi-o pierd! E câinele meu! Negrilă, haide, Negrilă! 

Câinele ajunsese la vreo douăzeci de metri şi Mihu, 
deasupra apei, cu lacrimile încremenite pe obrazul palid, se 
ţinea cu o mână de scară, cu cealaltă fiind gata să-l prindă 
de ceafă - când alţi rechini apărură, în cete, unii din stânga, 
alţii din dreapta, grăbiţi să taie drumul fugarului. 

— Domnule, aţin-te! Ia-i p-ăi din stânga şi p-ăştilalţi lasă- 
mi-i mie! strigă leremia, ridicând flinta. 

Două împuşcături bubuiră, aproape în aceeaşi clipă, 
mărind numărul petelor de sânge de pe faţa oceanului. 
Negrilă făcu un salt printre dihăniile care băteau apa cu 
cozile, căutându-şi semenii ucişi, să-i sfâşie - şi în clipa 
următoare degetele tremurătoare ale musului îl înşfăcară 
de coamă. 

Atunci se auzi glasul lui Anton Lupan, strigând cu groază: 

— Păzea, Mihule! 

Tocmai când oamenii credeau că orice primejdie trecuse, 
spinarea unui rechin răsări din apă, la cinci paşi de scară. 
Rechinul nu mai avea de făcut decât o săritură ca să-i 
înhaţe şi să-i târască în adâncuri şi pe Mihu şi pe Negrită. 

La strigătul lui Anton Lupan, băiatul întoarse capul, văzu 
primejdia la un pas de dânsul, îşi încordă puterile, şi icnind 
din tot trupul lui firav, zvârli câinele, ca pe un sac ud, pe 
deasupra parapetului. 

Ieremia ridică puşca şi dădu să tragă încă o dată, dar, cu 
toată tăria lui, rămase ţeapăn, împietrit de spaimă, căci în 
clipa aceea rechinul se răsuci scurt pe o parte şi îşi arătă, 
fioros, gura hâdă, gata să se repeadă. Mihu nu avu timp 


decât să se salte în mâini - şi lăsă în gura dihaniei numai 
cizmele care-i alunecară din picioare. 

Când oamenii, încă stăpâniţi de groază, se aplecară peste 
parapet, atât cizmele cât şi rechinul dispăruseră în fundul 
oceanului. 

Mihu îşi ştergea sudoarea de pe frunte, înțelegând abia 
acum de la ce pieire scăpase. 

— Da' ştiu că trebuie să-i fie necaz dihaniei! zise, 
încercând să râdă. În loc de carne proaspătă, acum roade 
toval şi talpă goală! 

Apoi, dezmeticindu-se, se aplecă pe punte, lângă Negrilă, 
şi începu să-i mângâie blana udă, cuprins de un plâns 
dureros, cu suspine. 

— Haide, măi băiete, nu mai boci, că n-a murit nimeni! îl 
mustră cârmaciul. 

— Da' cizmele, nene Gherasime?! N-o să mă mustre iar 
căpitanul? Eu n-am nici o vină, nenea Ismail mi le-a ales aşa 
largi, peste orice măsură. 

— Las' c-a făcut bine! Dacă nu erau largi, acum ai fi fost 
împreună cu ele în burta rechinului! 

Atunci se apropie şi Ismail, dinspre bucătărie, cu strachina 
lui Negrilă şi cu un pahar de apă în mână. 

— Bine, bre Negrilă, dacă am fost sete, de ce n-am venit, 
dam apă la tine? Aşa, dacă mâncam rechinul? 

Iar Negrilă, înțelegând dojana, scheună, ai fi zis de ruşine, 
părând că-şi recunoaşte întreaga vină: 

— Altă dată n-am să mai fac; zău, iartă-mă, nea Ismaile! 

În aceeaşi zi, un ceas mai târziu, pe când echipajul toropea 
sub tendă, prin felurite unghere, Haralamb sări în picioare, 
îşi holbă ochii şi scoase un chiot: 

— Fraţilor! Vine o corabie! 

Oamenii se răsuciră repede, dar după ce cercetară 
zadarnic oceanul, se uitară unul la altul şi, înțelegând că 
bietul Haralamb era pradă nălucirilor, îşi plecară capetele 
cu o milă care întrecea dezamăgirea. La orizont se vedea 


doar o fărâmă de nor, pâlpâind sub soare, gata să se 
risipească înainte de a se fi înfiripat bine. 

Zilele următoare avură şi ceilalţi vedenii asemănătoare, 
care-i făceau să tresară, să se ridice cu ochii sticlind, ca 
apoi să se prăbuşească pe punte, mai stinşi, mai 
deznădăjduiţi. În pâcla lăptoasă de la orizont, brăzdată 
alene de norişori fără nici o putere, li se părea că văd insule 
cu păduri umbroase, sau păsări ciudate, vestind apropierea 
uscatului, sau corăbii cu pânzele pline, ieşindu-le în 
întâmpinare. 

Anton Lupan, chinuit şi el de miraje, le lămuri că 
asemenea nestatornice şi amăgitoare imagini se datoresc 
refracţiunii anapoda a razelor de soare, care, în regiunile 
calde, pe mări şi oceane, sau în deşerturi, străbat straturi 
de aer cu temperaturi felurite şi cu densități inegale. 
Pricina nălucirii nu-i în fiinţa omului, ci în afară, deci nu 
trebuie privită ca un semn, nici de oboseală, nici de boală. 

Această lămurire nu aduse însă vreo înzdrăvenire 
oamenilor. Suferinţa lor creştea cu fiecare oră şi dacă, la 
răstimpuri încercau să-şi scuture deznădejdea, îndată după 
aceea, văzând că nu se întâmpla nimic care să 
îndreptăţească speranţa lor înşelătoare, cădeau mai istoviţi 
în ghearele sfârşeniei. 

După o săptămână, pe puntea Speranţei nu se mai auzea o 
vorbă, o glumă, un râset, ci numai răsuflarea grea a 
oamenilor. La prânz se apropiau cu paşi istoviţi de 
bucătărie, unde Ismail, cu chipul scofâlcit, cu mâinile 
tremurând, le umplea paharul cu apa clocită din rezervor, 
pe care ei o beau, dintr-o sorbitură, simțind că le plesneşte 
gâtul umflat şi ţeapăn ca lemnul. 

— Şi când te gândeşti, măi vere, zise Ieremia într-o zi, că 
pe la noi acum încep ploile toamnei! 

Vără-su gemu adânc, înăbuşit - apoi în ochii lui şterşi se ivi 
o brumă de viaţă şi el întrebă, cu glasul stins: 

— Oare bucatele s-or fi strâns de pe câmp? 


— Oho! Acum oamenii se apucă de dezmiriştit... Haralamb 
se ridică într-un cot şi se miră, privind departe, parcă spre 
alt tărâm: 

— Încep ploile toamnei, zici? De te udă până-n măruntaie 
şi tot dârdâi de frig? Nu se poate, leremie! Nu mai plouă pe 
Pământ! 

Şi, lăsându-şi capul la loc, pe scândura goală a punţii, 
începu să plângă domol, cu lacrimi cât pumnul, care te 
mirau de unde mai izvorăsc. 

— O să pierim aici, leremie, şi nici n-am apucat să trăim. 
N-o să mai vedem noi dealurile şi câmpia - s-a mântuit! 

Totul părea topit în văzduh, cerul lăptos curgea în apa 
oceanului şi parcă se auzea sfârâind; lungimile şi înălțimile 
piereau, spaţiul nu mai avea dimensiuni şi chiar corabia, 
neclintită, părea că îşi pierde conturul cunoscut, topindu-se 
în lava albăstruie din jur. Catargele fumegau ca brazii loviți 
de trăsnet, se înnegreau, răspândind miros de răşină şi de 
ulei încins - aveau să se prefacă în scrum. Ceasuri întregi 
pe punte nu se clintea nimic - în schimb, de jur împrejur, pe 
oceanul fără cută, ca un bărăgan fluid, rechinii dădeau 
târcoale corăbiei, cu o linişte şi cu o răbdare care te scotea 
din minţi. Parcă altă pradă nu mai aveau de găsit şi-o 
aşteptau pe aceasta, siguri de apropiatul lor festin. 

Oamenii ridicau uneori capul peste parapet şi se uitau la ei 
lung - acum le erau cunoscuţi, aceiaşi în fiecare zi; dihăniile 
îi cercetau, cu ochii mici, alegându-şi prada din timp, 
împărţitul-o între ei, devorând-o în gând. 

— Nu! răcni leremia într-o zi, trăgându-se înapoi, îngrozit. 

Răcnea, cu ultimele puteri adunate din trupul lui vlăguit, şi 
se uita, ochi în ochi, la unul din rechini; îl ştia mai demult, 
era acolo, în fruntea celorlalţi, de la răsăritul soarelui până 
la apus, îl simţea şi noaptea, aşteptând, răbdător, neclintit. 

— N-o să mă înhaţi tu! Auzi?! 

Îl privea, cuprins de convulsiuni, şi în groaza, în 
deznădejdea din priviri, se împletea acea ură nestăvilită 
care poate ucide, ca plumbii bine ţintiţi. 


Dar monstrul îi înfrunta netulburat privirea, mişcându-şi 
alene coada în apa moartă a oceanului, parcă mirându-se 
de izbucnirea lui. 

Ieremia duse puşca la umăr, ţinti îndelung, cu sete, 
gâfâind, în ochiul mic - şi când apăsă pe trăgaci, ochiul se 
căscă, prefăcându-se într-un crater sângeriu; în prima clipă 
rechinul nu se clinti, apoi se răsuci pe o parte şi se prâăbuşi 
în adânc, dar în clipa aceea care trecu, îl mai privi o dată, 
parcă în batjocură, cu ochiul rămas viu. 

Iar leremia, înnebunit, începu să tragă, glonţ după glonţ, 
cu furie, cu nesaţ, în dihăniile care se vânzoleau în sânge, la 
pupa Speranţei, sfâşiindu-şi semenii ucişi. 

Nimic nu mişca pe punte, nimeni nu părea să audă 
împuşcăturile şi răcnetele lui. 

Câţiva paşi mai departe, Mihu zăcea pe spate, cu gâtul 
umflat, palid, cu obrajii supţi, numai cu ochii deschişi, mari, 
sticloşi, ca ai morţilor, spre cerul topit. Nu i se vedea pieptul 
ridicându-se sau coborând, numai degetul mic de la o mână 
se mişca ritmic, poate o dată cu bătăile inimii. Negrilă era 
întins lângă el, pe o coastă, cu limba atârnând cenuşie pe 
scândura punţii. 

Ieremia trase, dezlănţuit, până ce ţeava puştii începu să-i 
frigă în mâini. Atunci clătină din cap, legănându-se, îşi 
şterse cu dosul mâinii sudoarea de pe chip şi se îndreptă, cu 
paşi beţi, spre prova, ca să se oprească lângă tambuchi. 

— Ismaile, dă-mi apă, că te împuşc! 

Bucătarul îi ţinu drumul, cu pieptul deschis; nu mai avea 
glas să vorbească, îşi simţea gâtul scorojit, din toată fiinţa 
lui, numai mustaţa zburlită şi ochii rămăseseră vii. 

— Te împuşc! bâigui leremia, punându-i ţeava puştii în 
piept. 

Ţeava era încinsă; pielea sfârăi. 

— Împuşcă! gâfâi bucătarul. 

Şi îşi duse mâna la gât, speriat de glasul necunoscut. 
Gherasim se ridică de lângă parapet, se apropie şi vorbi 
blând: 


— Măi leremie, ţine-ţi firea! A cui apă vrei să ţi-o dea? 
Crezi că bea vreunul dintre noi mai mult? 

— Nu-mi pasă. Dacă nu-mi dă, îl împuşc! Te împuşc şi pe 
tine, pe toţi vă împuşc! 

Căpitanul ieşi de jos; setea îl vlăguise şi pe el, dar în clipa 
asta, cu părul căzut în ochi, cu obrazul nebărbierit, cu ochii 
înfundaţi în cap, părea năprasnic aşa cum se apropia de 
tambuchi. 

— Lasă puşca jos! 

Ieremia şovăi, apoi se răsuci spre el, răcnind: 

— Şi pe tine te împuşc! 

Cârmaciul se repezi, îi cuprinse braţele şi-l trânti jos; flinta 
căzu pe punte, cu un sunet dogit. 

Anton Lupan se uită cu deznădejde în jur, apoi se întoarse 
spre bucătar: 

— Ismaile, după ce se linişteşte, dă-i o cană de apă, dar 
vezi să n-o bea pe toată de la început. 

Atunci auziră glasul plutaşului, care nu vorbise zile în şir: 

— Dă-i apa mea, Ismaile! Eu o mai duc! 

Se ridicase în picioare, lângă catarg, şi era încă falnic, cu 
barba nepieptănată, de schimnic, cu părul răvăşit, cu 
mâinile băgate în brâu, lângă toporişca de care nu se 
despărţea nici acum. 

— Nu vreau apa ta, nu vreau nimic! bâigui Ieremia. Nu mi- 
e sete: v-am minţit! 

Şi începu să râdă, icnind, aruncând priviri rătăcite în jur. 

Cristea Busuioc clătină din cap, amărât, se uită la oceanul 
vâscos, la rechini, apoi îşi dădu capul pe spate şi se duse cu 
ochii la vârfurile catargelor, care fumegau pe cerul topit. 
Aşa rămase mult timp; amorţiseră iarăşi cu toţii, râsul lui 
Ieremia se prefăcuse într-un geamăt prelung. Atunci 
plutaşul se apropie, parcă plutind, cu ochii pe sus, de 
catargul mare, îl cuprinse în braţe, îşi lipi obrazul de lemnul 
încins, mângâindu-l, sărutându-l cu buzele arse, fierbinţi, şi 
începu să îngâne vorbe puţine, care semănau cu o litanie de 
la schit: 


— Of, brazii mei, fraţii mei falnici din munţi! Of, codrule 
drag, codrule scump! 

Şi aşa, îngânându-şi el vorbele, cu glasul sfâşietor de trist, 
plutaşul aluneca în jos, mângâind şi sărutând lemnul cu 
care împreună făcuse drum lung, până ce ajunse în 
genunchi şi rămase nemişcat, cu braţele în jurul 
catargului... 

În timp ce se întâmplau acestea, un singur om era străin 
de zbuciumul şi de suferinţa lor; nu-l vedeau, nu-l auzeau; 
numai Ismail îi ducea în cabină trei, patru, cinci sticle de 
whisky pe zi, şi el le bea nezorit, cu ochii închişi, parcă 
mort, numai cu gâtlejul viu. Pesemne măruntaiele lui erau 
alcătuite altcum şi sângele altfel compus, dacă băutura asta 
cu apa ei puţină amestecată în spirt, îl îndestula şi-i pria pe 
zăduf. 

În a treisprezecea zi a acestui chin, când niciunul din 
oameni, afară poate de Gherasim, nu păreau că ar mai 
putea ţine mult timp, când toţi zăceau pe punte, cu gâturile 
umflate, cu ochii sticloşi, gâfâind, fără dorinţă de viaţă în 
suflet şi cu trupul stins, căpitanul făcu un calcul de 
longitudine care arăta că Speranţa se afla cam la 26* vest 
de meridianul Greenwich, ceea ce dovedea prezenţa unui 
curent statornic de la est, căci altfel, numai cu puţinele 
răbufniri ale vântului, n-ar fi putut să înainteze 180 de mile 
spre apus. 

Acum erau aproape de drumul vapoarelor, totuşi, în chip 
de neînțeles, la orizont nu se vedea nici o pânză de corabie, 
nici o dâră de fum. Dar nici nu mai puteau să treacă multe 
zile până să întâlnească un ajutor. Anton Lupan se simţi 
înviorat şi îşi dădu silinţa să îmbărbăteze şi oamenii. 

— Băieți, mai înduraţi o zi-două, şi vă jur că suntem 
scăpaţi! 

Atunci Haralamb se ridică de jos, clătinându-se, ameţit, cu 
părul încleiat pe frunte, cu ochii rătăciţi, şi se apropie de el, 
rânjind: 


— O zi-două ai spus? Cine să scape? Tu, ei, voi? Scăpaţi, 
dacă puteţi: eu nu mai aştept! 

Şi cu puteri pe care nimeni nu i le-ar mai fi bănuit, se 
repezi spre parapet, râzând sălbatic, un râs fără nimic 
omenesc în el: 

— Ha-ha-ha! Scăpaţi dacă puteţi, nebunilor! Căpitanul îi 
ţinu calea, îngrozit. Gherasim sări de jos şi veni în ajutorul 
lui. Dar în faţa căpitanului, care-l cuprinse în braţe, el însuşi 
fără puteri, Haralamb se înmuie ca o cârpă şi căzu pe 
punte, hohotind: 

— De ce m-aţi adus aici? Sunt tânăr, măi fraţilor... nu 
vreau să pier! Spune, vere leremie, spuneţi, măi băieţi, 
oare acum plouă pe la noi? 

Apoi încet, hohotele se prefăcură în suspine, suspinele se 
potoliră domol şi Haralamb rămase nemişcat pe punte, 
căzut poate în somn, poate în leşin. Gherasim îl trase la 
umbră, îi puse cârpe ude pe frunte, pe piept, la subsuori, 
privindu-l cu lacrimi în ochi, lacrimi pentru suferinţa lui şi a 
tuturora. 

Acestea se întâmplau în Oceanul Atlantic, la 4* nord de 
ecuator, la 27* latitudine vestică, în ziua de 2 octombrie 
1882... 

Vedeţi dar ce mulţi ani au trecut de atunci! Dar Haralamb 
n-a pierit şi a trăit, cum se spune, până la adânci bătrâneţi. 
Aşa l-am cunoscut, acum nu ştiu câte veri, într-un port de 
pe malul Dunării - şi de la el ştiu cea mai mare parte a 
întâmplărilor pe care le-am povestit aici. Avea optzeci şi 
ceva de ani, şi până prin 1925 fusese îmbarcat, ca secund, 
pe un cargobot românesc, după ce străbătuse mările 
Pământului, pe vapoare care purtau pavilioanele tuturor 
naţiilor. Dar dacă pe multe din ele le uitase, cum uitase de 
căpitanii, de marinarii lor, de Speranţa îşi amintea ca şi cum 
ar fi navigat cu ea până ieri - şi tot aşa îşi amintea de Anton 
Lupan şi de ceilalţi ai lui... Ehei, dar trecuse timp de atunci, 
Speranţa putrezise în cine ştie ce port, căci de mult, 
îmbătrânită fiind, trecuse în stăpânirea unui căpitan grec, 


la Pireu. Şi când îmi povestea acestea, venind vorba de 
Pireu, cine ştie a câta oară, am văzut pe chipul lui Haralamb 
trecând un zâmbet şters, iar în ochii lui, încă verzi ca în anii 
tinereţii, am văzut aprinzându-se lumina nostalgiilor. 

— Da, a pierit şi ea, de mult, să nu mă mai întrebi! 

lar eu am ştiut că se gândeşte la cafegioaica lui de demult, 
şi nu l-am întrebat nimic... 

Şedeam pe cheiul portului, cu un harbuz roşu între noi, 
sau la o măsuţă strâmbă, în cârciuma lui kir Sofocles de la 
Vadul Turcului, unde beam pe îndelete, cu un pahar cât 
degetarul, inimă de vin alb, adus de la Iveşti şi pus să 
îngheţe două ierni la rând în butoi, ca să rămână sus numai 
duhul strugurelui, nu şi apa searbădă trasă din pământ. lar 
Haralamb, privind pepenele roşu ca buzele acelei gingaşe 
făpturi de la Stambul... Cine? Da, şi de Laleli îmi vorbea 
uneori... Sau în timp ce vinul îi încălzea, cu inima lui, 
sufletul copleşit de amintiri, el îşi relua povestirea pe care 
am scris-o aici: 

— Era prin '81 sau prin '82... Pune '82, să mă întinereşti 
un pic! Am zăcut aşa, în nesimţiri, mai ştiu eu cât, până ce, 
deodată, am auzit glasul lui Gherasim... 

— Domnule! zise Gherasim, a doua zi, aproape de prânz, 
că asta era ora când începeau nălucirile. Ia vino să vezi ce-o 
fi! Când erau nori, ziceam că sunt corăbii. De data asta văd 
nori, îi văd limpede, ce naiba, că doar n-oi fi chiorât - dar te 
pomeneşti că tocmai acum e un vapor! 

Nici vaporul n-ar fi fost rău, deşi de când cu Wotan, nu mai 
puteai să speri din toată inima în ajutorul lui. 

Dar nu! Se terminase cu mirajele! Erau nori, nori 
adevăraţi, nori grei, mustoşi, înaintând dinspre sud, 
întunecând cerul, gata să se verse asupra oceanului ca nişte 
butii cu fundul sărit. 

Şi când ploaia începu, jumătate de ceas mai târziu, 
oamenii ridicară capetele spre cer, râzând, plângând şi o 
sorbiră însetaţi şi fericiţi, în picături amestecate cu 
lacrimile. Ei nu-şi puteau potoli setea astfel, dar niciunul nu 


se îndura să-şi plece capul, să întindă o pânză şi să adune 
ploaia în butoi. 

— Numai de n-ar sta! zise Mihu, cu capul dat pe spate, cu 
ochii închişi, cu cămaşa desfăcută la piept, ca apa să-i 
îndestuleze întregul trup secătuit. 

— N-avea grijă că asta, dacă s-a pornit, o ţine aşa zile în 
şir! îl linişti Anton Lupan, îmbătat de ploaie ca şi ceilalţi din 
jur. 

Mihu râse, fără să deschidă ochii: 

— De unde ştii, domnule? Dacă-i vorba de Instrucţiunile 
Nautice, nu mă prind! 

Alături, Negrilă lăpăia picăturile de ploaie, cu limba scoasă 
de un cot. 

— Al naibii câine! îl pizmui Ieremia, privindu-l pieziş. El e 
mai dibaci decât noi. Ia te uită, ce limbă, măi fraţilor! Cu 
asta aduni o găleată pe ceas, zău! 

Ploaia ţinu multe zile, într-adevăr, cum scria în Instrucţiuni 
- deşi, după ele ar fi trebuit să plouă de mult. Vântul care o 
adusese se roti uşor, trei carturi mai la est, şi atunci 
căpitanul nu mai avu nici o îndoială că întâlniseră alizeul de 
sud, căci acesta depăşeşte adesea ecuatorul, intrând în 
zona celuilalt, dacă îl vede adormit. Speranţa naviga pe 
vechiul ei drum, spre sud-vest, cu vântul travers în babord - 
şi făcea iarăşi peste o sută de mile pe zi. 

Ploua, ploua necontenit, butoaiele erau toate pline şi totul 
pe bord era ud. 

— Măi, să nu care cumva să cârtiţi, că mă supăr foc! îşi 
preveni Anton Lupan oamenii, văzându-i că încep să se uite 
plictisiţi la cerul care turna mereu. 

— Nu cârtim, domnule! răspunse Haralamb. Dar acum ar 
mai putea să se ducă şi prin alte părţi, c-or mai fi şi alţii 
care au nevoie de ea. 

La 5 octombrie, dimineaţa, printr-o spărtură de nori, 
soarele se arătă atât încât Mihu să-i poată măsura înălţimea 
- şi calculele făcute apoi dovediră că în clipa aceea goeleta 


trecea ecuatorul exact în dreptul celui de al 29-lea meridian 
vestic, numărat de la Greenwich. 

După tradiţiile marinăreşti s-ar fi cuvenit ca leremia, 
Haralamb şi Mihu, marinari proaspeţi, să fie cufundaţi într- 
un butoi cu apă, spre a primi botezul ecuatorului. Dar cum 
de sus ploaia continua să cadă mereu cu găleata, căpitanul 
socoti că un alt botez era de prisos. 

— De acum înainte, vă puteţi socoti marinari adevăraţi! le 
spuse, îmbrăţişându-i. Aţi înfruntat aproape toate 
încercările mărilor şi oceanelor... 

— Cum aproape toate, domnule? protestă Haralamb, 
poate pe bună dreptate, el pare-se fiind acela care suferise 
mai vârtos. Am înfruntat vântul şi furtuna, piraţii lui Spânu, 
rechinii, ne-am luptat cu maurii, am dat piept cu armatanul, 
cu valuri cât munţii, am îndurat setea şi arşiţa de ziceam că 
nu mai scăpăm niciunul... La ce încercare ar putea să ne 
mai supună... 

— Nu zice vorbă mare! îl opri căpitanul. 

Dar nu-şi sfârşi vorba bine, când un fulger, gros ca 
odgonul care se pune la ancora de o mie de ocale, ţâşni din 
inima norilor şi după ce-i făcu să pârâie, se răsfiră în şuviţe, 
răspândindu-se pe tot cerul. Văzduhul se umplu de tunete, 
făcând să tremure catargele corăbiei. 

— Uite, al naibii Sfântu' Ilie, trecu şi el ecuatorul! râse 
Ieremia, mai mult ca să-şi ascundă spaima care făcuse să-i 
sară inima. 

Fulgerele şi tunetele, odată pornite, nu se mai opriră până 
seara, umplând văzduhul de lumini încrucişate şi de 
bubuituri, ca pe un câmp de bătălie. 

La ecuator aerul e încărcat de electricitate şi când 
scânteia unui fulger se aprinde, nimeni nu mai poate 
împiedica pornirea celorlalte. Nu puţine vapoare au fost 
lovite aicea de trăsnet şi au pierit fără urmă. La Rio de 
Janeiro, de pildă, Speranţa avea să întâlnească vaporul 
american Alert, care pleca spre nord, încărcat cu cereale; 
două săptămâni după aceea, la Buenos Aires, Anton Lupan 


citea în ziare că Alert nu mai trecuse linia ecuatorului; la 
limita nordică a alizeului de sud, vaporul american fusese 
lovit de trăsnet, şi se înecase, iar echipajul, care din fericire 
fusese salvat de alt vapor, trecuse prin momente de groază 
pe care ziarele nici nu se încumetau să le descrie. 

Echipajul Speranţei, n-avea nevoie să cunoască această 
tragedie viitoare, ca să încerce groaza încă de pe acum. 
Fulgerele cădeau în apă, ca o ploaie de foc împletită cu 
ploaia cealaltă, făcând să fiarbă întreaga faţă a oceanului. 

Dintre toate primejdiile întâlnite, aceasta desigur era cea 
mai înspăimântătoare, fiindcă putea veni pe neaşteptate, 
fără să bănuieşti care fulger şi care clipă ar putea aduce 
pieirea. 

— Dumneata nu estem frică? îl întrebă bucătarul pe 
căpitan, care stătea neclintit la cârmă. 

— Nu chiar aşa de tare, Ismaile. Fulgerele nu prea caută 
lemnul corăbiilor. 

Pe seară văzduhul se domoli, şi o dată cu căderea nopţii, 
oceanul se îmbrăcă în mantia liniştei dorită atât. 

Vântul bătea statornic şi plin; nu se auzea decât foşnetul 
etravei spintecând valurile de plumb. 

— Domnule, zise Gherasim, seara la ora opt, după ce bătu 
clopotul de cart şi se duse să ia cârma, căci era rândul lui. 
Acum cred că s-a mântuit! Avem şi noi dreptul să răsuflăm 
puţin. 

Haralamb, care era pe aproape, îl auzi şi zise, temător, ca 
omul păţit: 

— Nu spune vorbă mare, Gherasime! Mai ştii? 

Nu, într-adevăr, fusese destul! Peste noapte cerul se 
limpezi, şi oamenii din cartul al doilea avură norocul să 
vadă primii Crucea Sudului, sclipind magnific la orizont, în 
bordul stâng. 

Într-adevăr, fusese destul! Acum, Speranţa naviga sfoară, 
spre coasta Braziliei, cu acelaşi alizeu de sud, statornic şi 
neostenit, care o duse aşa patru zile în şir. La 1 noaptea, 
spre a cincea zi, omul de veghe strigă: 


— Se vede un far în prova! Am ajuns! 

Era farul de la Capul Olinda, în spatele căruia, curând, 
avea să-şi arate sclipirile farul de la Pernambuco, portul 
atât de mult aşteptat... Atlanticul rămăsese în urmă, 
cincizeci de zile după plecarea de la Gibraltar. 

Să uităm suferinţele, să uităm slăbiciunile, ridică-te, 
leremie, nu te ruşina, Haralamb! Fiţi bineveniţi, dragii mei 
prieteni, bravii mei marinari! 

CAPITOLUL XXII. 

Primăvară în Brazilia. 

Şi totuşi, la bordul Speranţei nu domnea însufleţirea la 
care te-ai fi aşteptat. 

Soarele strălucea sus, pe un cer de smarald, făcând să 
scânteieze faţa oceanului care rămânea în pupa - ehei, 
Oceanule, ce credeai?! Zburau albatroşi pe deasupra 
catargelor, iar pe faţa apei ţipau prelung, întrebător, 
pescăruşii albi. Coasta Braziliei îşi desfăşura în faţă, la opt 
mile, la patru, la trei, terasele lungi, înecate în verde, de 
smalţ. Aerul era curat şi în lumina soarelui totul lucea. 

Şi totuşi, pe puntea Speranţei... 

După cincizeci de zile, echipajul ajungea într-un mare 
port, într-un mare oraş şi oricine, în locul lor, ar fi fost 
dornic, nerăbdător, să pună piciorul pe uscat. 

— Măi vere leremie, îmi călcai pantalonii; să-mi calc oare 
şi haina? 

— Eu ştiu? Calc-o, dacă ai chef. 

Haralamb se scarpină în cap: 

— N-o calc! Las-o naibii, că n-am nici un neam în 
America... Da' tu nu te bărbiereşti azi? 

Ieremia îşi pipăi obrazul neras. 

— Eh! Să mai stau să ascut briciul, să mă săpunesc, să... 

Nu era bărbierit de când începuse alizeul pe ocean. Ismail 
stătea la cârmă şi picotea; bompresul Speranţei îşi mişca 
umbra pe valuri în zig-zaguri largi. 

— Cască ochii şi ţine cârma cum trebuie! îl trezi Gherasim 
care, gol până la brâu, se spăla pe punte, mai către prova. 


Bucătarul tresări, îşi băgă nasul în busolă şi câtăva vreme 
bompresul nu se mai bălăbăni, luând-o după fiecare val. Dar 
pe urmă Ismail se uită plictisit pe ocean, oftă şi începu să 
picotească iar. Acum Gherasim se supără de-a binelea; lăsă 
spălatul şi apropiindu-se de cârmaci îl zgâlţâi, cu arţag: 

— Tu ce faci aici? Crezi că asta-i oală, să mesteci cu 
linguroiul în ea? 

— Dar tu de ce supăram? răspunse Ismail, nu cu mai puţin 
arţag. Ce, tu estem căpitan? 

Căpitanul stătea la prova, aplecat peste parapet, şi privea, 
cu o tristeţe de neînțeles, uscatul care se apropia. 
Traversase Atlanticul, îşi împlinise o parte a visului de ani - 
şi pare-se, nimic nu-l oprea să-şi realizeze visul până la cap. 
Dar mai înainte de toate, se afla acum, în sfârşit, în preajma 
lui Pierre Vaillant; avea să-l întâlnească nu departe, după ce 
făcuse mii de mile spre a-l căuta - se afla aici, cu 
L.'Esperance, pe coasta acestei Americi unde sosea şi 
Speranţa azi. Şi totuşi, pe chipul căpitanului nu se citea 
bucuria la care te-ai fi aşteptat. 

— Haide, nu vă mai certaţi! strigă cu jumătate de glas, 
auzind gâlceava dintre nostrom şi bucătar. 

Negrilă veni lângă el, dădu din coadă, sfios, apoi se ridică 
pe parapet, cu coama în vânt, şi privi ţărmul, adulmecând în 
aer, parcă singurul nerăbdător dintre toţi ceilalţi. Dar 
îndată, pesemne dându-şi seama că era alt țărm, nu cel 
căutat, se lăsă să alunece pe punte, cu privirea tristă a unui 
om bolnav. 

Anton Lupan oftă. Negrilă îl privi şi scheună, încet, sfios, 
ca şi cum ar fi întrebat ceva, ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„Oare de ce oftăm cu toţii aşa?” 

— Haide, măi băiete, du-te de-ţi orânduieşte şi tu puţin 
hainele astea, că doar o să coborâm în oraş! Şi puneţi 
cizmele, nu mai umbla în picioarele goale! 

Era glasul lui Gherasim, care acum se luase de cel mai 
tânăr membru al echipajului. 

Mihu ridică din umeri, cu gândul aiurea. 


— Lasă, nene Gherasime, că nu m-alege nimeni! Care 
cizme să pun, dacă mi le-au mâncat rechinii... Ce, ai uitat? 
Că alelalte, de la Țarigrad, mă strâng doară, ştii şi 
dumneata! 

Hotărât că şeful echipajului era cu arţag. 

— Ia uite la el, ţâncu', a prins glas! Da' ce crezi tu, de asta 
mi-e mie, că te-o alege ori nu te-o alege cineva? Eu vreau să 
nu ne facem de râs, că doar nu suntem zlătari! 

Musul n-avu încotro şi cobori în cabină. 

— Uite, comedie! pufni Gherasim, în urma lui. Sunt toţi 
burzuluiţi şi pământii în obraz, de parcă li s-au înecat 
corăbiile pe care nu le au! 

Apoi, sfârşind cu spălatul şi cu muştruluiala, cârmaciul se 
aşeză pe bocaport, răsuflând uşurat. 

Zburau albatroşii pe deasupra catargelor, piuiau pe jos 
pescăruşii albi. Gherasim îşi dădu capul pe spate şi privi 
cerul înalt. lată că soseau în Brazilia, curând scripeţii aveau 
să-şi înceapă scârţâitul subţire, ca al firului de trestie în 
bătaia vântului, toamna, pânzele aveau să coboare pe 
catarge, avea să cadă ancora şi să zornăie lanţul, care 
cincizeci de zile ruginise nemişcat în puţul lui, la prova. Pe 
urmă aveau să... Aveau să... 

Gherasim îşi luă ochii de pe cer, privi puntea, ascultă, nu 
auzi nici un glas, clipi mirat - şi deodată simţi în jurul lui un 
gol searbăd, un gol nemăsurat, care-l împresura, 
cuprinzându-i sufletul, inima. Şi fără să-şi dea seama, 
cârmaciul scoase un oftat adânc, amar... 

— Da' tu ce scheauni, hai? Ia uite la el, lighioana! Numai 
pe Negrilă nu-l muştruluise azi. 

Câinele, care se apropiase, privindu-l cu ochii vii, mari, 
vorbitori ca ai oamenilor, îşi lăsă capul în jos întristat - şi 
porni cu paşi nehotărâţi pe lângă parapet, dând ocol punţii, 
ca şi când tot ar mai fi nădăjduit să întâlnească pe vreunul 
să-i înţeleagă scheunatul şi să-i răspundă ceva. 

Rămas singur, Gherasim se înmuie iar. Şi iar se întrebă, şi 
iar se gândi, frământându-se pe marginea bocaportului, 


până ce deodată, se ridică şi porni întins spre Anton Lupan: 

— Domnule, vreau să-ţi spun o vorbă! 

Căpitanul întoarse capul încet, pe gânduri, cu privirea 
pierdută departe, peste Atlantic. 

„Măi să fie-al naibii! se miră cârmaciul. Şi ăsta-i apucat 

— Spune, Gherasime! S-a întâmplat ceva? 

Ieremia, Haralamb, Cristea Busuioc ieşiră pe tambuchi şi 
se opriră alături, fără să ştie încotro s-o ia. Gherasim le 
aruncă o privire, şovăi, apoi ridică din umeri şi începu 
vorba, tocmai când în capul scărilor se ivea şchiopătând 
Mihu, de bine de rău pieptănat, dar cu hainele tot aşa de 
mototolite, cum zăcuseră în dulap. Cât despre cizmele 
lăcuite, de la Țarigrad, mai bine le-ar fi dat naibii că se 
făcuseră mai mici şi îl strângeau de îi ieşeau ochii din cap. 

— Aş vrea să-ţi pun numai o întrebare, domnule, dacă se 
poate şi nu te-o supăra, începu cârmaciul, cu oarecare 
arţag, ia spune-mi, mai la urma urmei, de ce n-am luat-o cu 
noi şi-am lăsat-o acolo? 

Căpitanul se făcu palid. 

— Pe cine, Gherasime? 

— Las' că ştii dumneata! 

Ceilalţi tresăriră şi înaintară un pas. Mihu simţi că i se 
învârte capul, cu tot sângele din trup adunat în obraz; 
cizmele, parcă nici nu le mai avea. 

— Adnana?! zise el, ca şi cum ar fi răspuns, ca şi cum ar fi 
întrebat. 

Din palid, chipul căpitanului se aprinse ca felinarul din 
babord, noaptea. 

— Adnana?! 

Ce importanţă are dacă era spus cu teamă, cu 
nedumerire, sau numai cu mirare, sau poate cu cea mal 
vorbitoare explozie de bucurie? Nu are importanţă decât 
că, după o tăcere de două luni de zile, pe puntea aceasta, 
lovită de toate încercările, fusese rostit, în fine, numele 
Adnanei! 

— Adnana! 


LIA 


Auzindu-l, Negrilă se repezi înainte, trecu printre 
picioarele oamenilor, mai-mai să-i dărâme, şi ajuns în faţa 
căpitanului începu să latre, să latre şi să scheaune, 
fluturându-şi coada, mirat, întrebător, cu nerăbdare şi cu 
bucurie. 

Echipajul simţi că puntea începe să se legene, aiurea, în 
vreme ce pânzele fluturau pe ghiuri, iar bompresul răzuia 
colinele verzi ale Braziliei, îndreptându-se spre Argentina. 

— Ce faci, Ismaile? strigă Gherasim, venindu-şi în fire. 
Intrăm în Pernambuco, nu mergem la Buenos Aires! 

Dar când se uită în urmă, bucătarul nu mai era la cârmă, 
ale cărei cavile se jucau zglobii în soare, sub smuciturile 
valurilor, ci îşi vârâse capul printre umerii lui Haralamb şi 
leremia, cu aceeaşi nedumerire, cu aceeaşi mirare, aceeaşi 
bucurie ca ale lui Negrilă. 

— Ce cauţi aici, tâlharule?! Fugi înapoi la cârmă! Totul se 
schimbase pe puntea Speranţei, ca printr-o magie - şi cerul 
era mai albastru, şi colinele, în faţă, mai îmbietoare, şi 
zborul albatroşilor mai înalt şi mai falnic. 

Anton Lupan îşi stăpâni primul tulburarea, deşi tulburarea 
lui fusese mai mare decât a tuturora; dar el era dator să 
răspundă de soarta echipajului chiar şi pe timp frumos, nu 
numai pe furtună. De aceea, după ce-şi trecu mâna pe faţă 
ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă îşi recăpătase vechea 
înfăţişare, se uită în ochii cârmaciului şi vorbi, luptându-se 
din răsputeri să-şi potolească bătăile inimii şi să pară că 
vorbeşte ca în oricare altă zi a săptămânii: 

— N-am luat-o cu noi, Gherasime, din pricini mai multe. 

— Şi care-ar fi acelea, domnule? 

— Păi, de prima oară, mi-a fost teamă să nu înceapă 
cârteala... 

— N-am fi cârtit niciodată! strigară oamenii, aproape toţi 
în aceeaşi suflare. 

Căpitanul clătină din cap, cu îndoială, şi zâmbi, plin do 
înţelepciune. Apoi îşi aruncă privirea pe deasupra celor ce-i 


stăteau în faţă şi urmă, cu glasul mai tare, uitându-se 
înadins spre cârmă: 

— Cineva, mai ştiu eu cine, ar fi făcut-o zirenă, ar fi zis că a 
venit să ne scoată din fire. 

Corabia făcu o smucitură. Ismail se ridicase în picioare, 
cocârjat, tremurând, cu ochii în pământ de ruşine. 

— Am greşit asta cap prost! Ceream iertare! 

— N-am de ce să te iert, Ismaile! Noi am hotărât că tot 
omul e slobod pe gândurile sale. Şi-apoi, la fel ca tine au 
mai gândit şi alţii, îmi pare... Tu cam ce zici, leremie? 

— Să vezi, domnule, eu... 

— Lasă, băiete! N-ai spus tu, dacă mi-aduc aminte, ci 
femeia şi marinăria se potrivesc ca aripile heruvimilor cu 
coada lui Sarsailă? 

— Eu am spus cu coarnele, dar e totuna; tot o vorbă 
proastă rămâne! 

— Iată dar de ce-am luat hotărârea de care-mi ceri 
socoteală azi, Gherasime. Şi treaba nu s-ar fi oprit aicea, fiţi 
siguri. Într-o zi vi s-ar fi părut că Adnana nu-şi face treaba 
cu toată sârguinţa, că a lăsat un colţ de punte nefrecat ca 
lumea... 

— Da' de unde! sări Cristea Busuioc, care după 
îndelungată tăcere vorbea iarăşi. Nici n-am fi îngăduit să-şi 
rupă mâinile cu asemenea treburi de ocară... 

Şi zicând aceste cuvinte, care-i îndreptăţeau o altă lungă 
tăcere viitoare, plutaşul îşi băgă mâinile în brâu, ridică 
umerii şi îşi flutură barba falnică. 

— Ei vezi! răspunse căpitanul, lată încă un temei de care 
am ţinut seama! Voi credeţi că ea s-ar fi simţit bine să vadă 
că o cocoloşiţi ca pe o regină? Ascultaţi ce vă spun eu! La 
început, da, ar fi mers bine, dar de la o vreme ar fi început 
cârteala şi nemulţumirea. Până şi lui Mihu i s-ar fi făcut 
lehamite cu timpul, s-o vadă că-i tot poartă tricourile. 

— Niciodată, domnule! exclamă musul, făcând un pas 
înainte, cu atâta îndemn, cu atâta aprindere, încât ceilalţi 
întoarseră capul, cuprinşi de mirare. 


— Ei, ţine-ţi firea, băiete, nu te-aprinde! îl potoli şeful 
echipajului, mirat şi el de atâta căldură. 

Anton Lupan tăcu o vreme, privindu-i pe fiecare, ca şi cum 
ar fi vrut să le citească în suflet. 

— lată deci, cam care-au fost pricinile. Dar... 

— Dar? întrebară oamenii cu o umbră de nădejde în 
glasurile pline de căinţă amară. 

Căpitanul zăbovi iarăşi. 

— Dar acum, după ce au trecut peste două luni de zile, 
dacă într-adevăr i-aţi simţit lipsa şi credeţi că aţi şti s-o 
preţuiţi cum se cuvine, dacă socotiți că am făcut o greşeală 
lăsând-o la Marsilia, atunci poate s-ar găsi o cale să ne 
răscumpărăm vina. 

— Care, domnule? 

— S-o chemăm printr-o depeşă şi să ne ajungă din urmă, 
de pildă la Montevideo sau la Rio de Janeiro. 

— Şi-ar fi cu putinţă? întrebă Gherasim, temându-se să-şi 
arate bucuria. Când să primească depeşa, când să-şi 
orânduiască treburile, când să ia vaporul? Că peste 
douăzeci de zile noi o să fim plecaţi din Rio de Janeiro. Şi- 
apoi, cu ce bani să vină? 

— Cu banii nu-i nici o grijă; o să-i plătească Banca noastră 
de la Marsilia; pentru asta nu-i nevoie decât să spun o 
vorbă aici, la una din sucursalele ei din Brazilia. Cât despre 
celelalte, o să meargă mai uşor decât ne închipuim vreunul. 
Depeşa, prin cablul transatlantic, o poate primi în două zile. 

— Mare minunâţie! 

— Apoi nu-i mai rămâne decât să ia vaporul şi până să 
facem noi drumul, soseşte şi ea la Montevideo. 

— Dar cu dormitul, cum o să fie, domnule? 

— Aha! Deci iată că tocmai tu ai îndoieli, Gherasime. 
Oamenii începură să murmure. Cârmaciul îşi duse mâna la 
inimă. 

— Vai de mine! Oare crezi dumneata că din îndoială am 
pus eu întrebarea? Nici vorbă că o să-i dăm cabina noastră, 
doar a mai dormit ea acolo. Dar o să-i fie destul de bună? 


— Aţi văzut-o careva făcând nazuri când navigam în 
Mediterană? 

Oamenii se repeziră, fiecare având de spus o vorbă pentru 
Adnana: 

— Da' de unde, domnule! 

— Nici n-am mai pomenit atâta cumsecădenie... 

— Şi-atâta voie bună! 

— Bine! încuviinţă căpitanul. Atunci, cum ajungem în port, 
să ştiţi că trimit depeşă la Marsilia... Să vedem ce-o să 
faceţi cu cârteala mai la sud, când o veni frigul. 

— N-avea nici o grijă! O să ne cuibărim iar în magazie, 
peste boclucurile lui Stricland, că doar am mai dormit noi 
acolo - şi încă atunci abia aveam loc de butoaiele alea cu 
untdelemn de măsline! 

— Atunci, aşa să rămână! Şi-acum toată lumea la posturi. 
Mihule, ridică repede pavilionul Braziliei! 

În timp ce ei puneau la cale chemarea Adnanei, Speranţa 
se apropiase de coastă; până la digul din faţa portului nu 
mai avea decât jumătate de milă. Musul se caţără pe catarg, 
cu pavilionul, ruşinat că uitase de această îndatorire. Dar, 
când să coboare, urechea îi prinse, dinspre țărm, un zumzet 
adânc şi continuu, plin de ciudăţenie. 

Şi ceilalţi oameni auzeau zumzetul întrecând vuietul 
îndepărtat al portului şi murmurul mării. 

— Ce-o fi asta? întrebă Ieremia. 

Oraşul, aflat deasupra portului, pe coline, era împresurat 
de verdeaţa luxuriantă a tropicelor, care ai fi zis că 
năvăleşte pe străzi, intră în curţi, în case, pe uşi, pe 
ferestre, să înăbuşe lumea. Anton Lupan asculta şi el 
zumzetul acela, cuprins de nedumerire, până ce, deodată, 
îşi aminti cartea lui Darwin şi-n ea găsi lămurirea. 

— Sunt găzele pădurilor, leremie. 

— Cum, domnule, nişte gâze să facă atâta gălăgie? 

— Da, că se numără cu miliardele în fiecare colţ de 
pădure; n-or avea ele glasul buhaiului, dar când se adună... 


— Vai de mine! Să trăieşti mai multă vreme aici poale să te 
apuce şi nebunia! 

Între timp, Speranţa trecuse de capul digului şi acum 
vuietul care se ridica din port, acoperea zumzetul pădurilor. 
O jumătate de oră mai târziu, când orologiul vămii bătea de 
douăsprezece ori, vestind miezul zilei, goeleta românească 
ancora la Upper 'Topsail Reach, în portul Pernambuco, 
departe de cargoboturile care descărcau sau încărcau 
mărfuri, încât ai fi spus că e primită ca un iaht care 
călătoreşte numai pentru plăcerea stăpânului. 

Îndată ce pupa fu amarată la chei şi se aruncă schela, 
căpitanul, fără să-şi mai schimbe hainele, cum făcea de 
obicei când ajungea în porturi, sări pe mal şi-l lăsă pe 
Gherasim să se descurce cu medicul, cu poliţia şi cu vama... 
Cât despre Martin Stricland, lui n-avea să-i poarte de grijă, 
decât bucătarul; pentru ceilalţi, ori om viu, ori mumie, 
călătorul le era totuna. 

Anton Lupan o luă la fugă pe chei, căutând Căpitănia, sub 
stăpânirea unei tulburări uşor s-o înţeleagă oricine. Avea să 
afle îndată când trecuse pe aici L'Esperance, poate chiar 
mai mult, să afle unde avusese de gând Pierre Vaillant să 
ierneze, unde se afla el acuma. lată însă că vasul 
prietenului său nu intrase în portul Pernambuco, aşa cum 
se vedea din registrele Căpităniei - dar, slavă Domnului! - 
nu era trecut nici pe tabla naufragiilor, nu exista dovadă 
adusă de nimeni că i s-ar fi întâmplat o nenorocire. 

Deşi dezamăgit, Anton Lupan se linişti, spunându-şi că 
pesemne L'Esperance navigase de-a dreptul la Bahia, sau la 
Rio de Janeiro, sau chiar la Montevideo, neavând nici o 
nevoie să ia în lung toată coasta Americii. Fireşte, ar fi fost 
mai bucuros să-i fi aflat aici urma, dar dacă nu i-o aflase, nu 
însemna că i-a pierdut-o pentru totdeauna. Acum îi era mult 
mai uşor să-l găsească decât în Egee sau în Mediterană; 
trebuia doar să grăbească plecarea - şi înainte de a porni la 
drum îi mai rămânea de îndeplinit o singură îndatorire, 
care-i stârnea mare fierbinţeală în inimă. 


Ceva mai târziu, căpitanul Speranţei se afla în holul Poştei 
Mari, la ghişeul unde se primeau cablogramele, şi scria cu 
mâna îngheţată, de parcă n-ar fi fost în octombrie, 
primăvara Braziliei: „Primeşti bani Bancă. Ia primul vapor. 
Post liber matelot. Te aşteptăm Montevideo”. 

Şi iscăli, cu inima strânsă de îndoială. Dar dacă se rupea 
cablul, înainte de plecarea telegramei? Dar dacă greşeau 
adresa? Dar dacă... Puteai oare să te bizui cu totul pe o 
cablogramă? E drept că o expedia la Marsilia, unde oamenii 
sunt mai atenţi cu veştile decât cei din America Latină... Şi 
totuşi, aşa cum se rătăciseră cablogramele trimise lui Pierre 
Vaillant... Dar, în sfârşit, chiar dacă ajungea cu bine 
chemarea lui, era sigur de Adnana, că avea să vină? 

După ce mai citi o dată cele treisprezece cuvinte, pentru 
care îi bătuse atât de tare inima, şovăi, îşi şterse iscălitura 
şi în locul numelui scrise: „Echipajul Speranţei”. 

Ce repede se făceau unele lucruri! Nu trecuse nicio oră 
de la debarcare - şi fusese pe la Bancă, trimisese 
cablograma - nu-i mai rămânea decât să aştepte scurgerea 
zilelor. 

Anton Lupan porni pe străzile care duceau la vale, spre 
malul oceanului. Întâlnea trăsuri, ai căror cai aveau 
coamele împodobite ca de sărbătoare, întâlnea oameni cu 
faţa brună, îmbrăcaţi în haine albe, cu pălării mari de paie, 
femei cu botine roşii, cu umbreluţe gingaşe pe umeri, 
vânzători de portocale, florărese cu coşurile pline, copii 
fugărindu-se pe trotuare, înjurând gros ca lustragiii... Din 
grădini îşi plecau ramurile deasupra străzii chiparoşii şi 
magnolierii... Aerul era cald, dulce, ameţitor de mirosul 
florilor... Primăvară în Brazilia! 

În timp ce străbătea marea esplanadă, Anton Lupan 
urmărea în gând drumul cablogramei peste paralele şi 
meridiane, peste Gibraltar, peste Baleare, până-n piaţa 
frânghierilor, unde acum se scuturau castanii. lar o altă 
parte a gândului său naviga spre sud, spre țărmurile 
Argentinei, unde-l chema, mereu stăruitoare, aceeaşi 


poruncă din marea carte a prieteniei. Oare ce făcea 
Adnana? Şi unde era L'Esperance cu Pierre Vaillant acuma? 
Curând, portul se desfăşură în dreapta, cu furnicarul lui 
de bărci, remorchere, şalupe, corăbii şi vapoare pe fundalul 
profund al oceanului. Speranţa era cea mai aproape, colea 
jos, legănându-se vioaie în parâme. Căpitanul o privi câteva 
clipe, cu mândrie şi înduioşare, apoi porni mai departe, cu 
simţământul stăpânului care îşi regăseşte ograda după o 
lungă pribegie. Dar în timp ce cobora spre chei, se opri 
deodată la jumătatea scărilor. Pe puntea corăbiei se vedea 
îmbulzeală mare; de ce se agitau oamenii? Se întâmplase 
ceva cu Martin Stricland, cu poliţia, cu vama? Sau, doamne! 
- venise cineva cu o ştire despre Pierre Vaillant, despre 
L'Esperance, vreun matelot întors din sud, care se oprise 
pe chei şi intrase în vorbă cu echipajul, uimit de 
asemănarea acestei corăbii, cu alta, întâlnită de el în cine 
ştie ce port al Americii Latine - şi, pe lângă asemănare, 
purtând amândouă acelaşi nume, deşi în limbi felurite? 
Căpitanul sări treptele trei câte trei la vale, ocoli scuarul, 
trecu prin faţa iaht-clubului, dădu să traverseze cheiul - şi 
la jumătatea lui se opri iarăşi: un matelot străin - da, un 
matelot străin, poate vestitorul! - freca de zor habitaclul 
busolei, cu un zel care pe căpitan îl umplu de nedumerire. 
Echipajul îi dădea târcoale: unul îi ţinea cârpele, altul cutia 
de ceară, iar Ismail se agita cel mai tare, oferindu-i 
stăruitor borcanul în care adunase nisipul armatanului... 
Anton Lupan îşi ridică sprâncenele şi porni mai departe, 
şovăitor, întrebându-se ce ştire aducea străinul, rea, sau 
bună? De unde venea matelotul acesta, cam micuţ pe lângă 
ceilalţi, cu părul într-o legătură roşie, care-i cădea pe umăr, 
ca a piraţilor, cu tricoul vărgat, ei Doamne! - cu pantalonii 
strânşi pe gleznă, pantaloni cenuşii din pânză de corabie? 
— Sst! Uite-l! auzi, încă de departe, glasul cârmaciului. 
Oamenii se întoarseră cu faţa la chei ca mişcaţi de-o 
singură sfoară, şi sfioşi, şovăielnici, cu priviri ruşinate, se 
traseră înapoi, după catarge, lăsând puntea la pupa, goală. 


Numai Negrilă rămase locului, gâfâind fericit, cu limba 
scoasă de-o palmă, dând mândru şi triumfător din coadă, în 
vreme ce matelotul străin, alături, freca de zor habitaclul, 
cu legătura roşie fluturându-i sprinţară. 

Anton Lupan simţi rotirea Pământului, cunoscută, dar 
îndeobşte nesimţită de oameni. Simţi o legănare largă, întâi 
domoală, apoi vertiginoasă, în care oceanul se ridică pe cer 
iar cerul luă locul oceanului. Şi din această ciudată 
legănare, o forţă necunoscută îl aruncă până în marginea 
cheiului, lângă schelă, fiindcă în fiinţa lui nici un nerv nu 
transmisese vreo poruncă picioarelor. 

În clipa aceea, matelotul străin îşi smulse basmaua, îşi 
scutură părul şi se întoarse, cu capul plecat gingaş pe un 
umăr, cu genele-i lungi fluturând întrebătoare, cu sfială, cu 
teamă. 

Era primăvară în Brazilia! Era primăvară, primăvară! - şi 
nimeni nu cercetase calendarul, nimeni nu ştiuse s-o vadă. 
În ochii lui Anton Lupan veniră lacrimi calde, şi el îşi simţi 
inima când grea, când uşoară, dar fierbinte într-una, ca o 
urnă cu lavă. 

— Adnana?! 

Nu era glasul care cheamă, ci care întreabă. Glasul care 
spune: „Nu visez oare?”. 

Stăteau la cinci paşi unul de altul, el în marginea cheiului, 
ea pe punte, la cârmă, niciunul neîndrăznind să pună 
piciorul pe schelă. 

— Când ai venit? întrebă căpitanul. 

Şi ea îşi duse mâna la piept, cu mişcarea aceea gingaşă, 
care ne-a fermecat prima oară: 

— Eu? Acum patru zile. 

— Dar cum ai trecut Oceanul? 

Adnana ridică sprâncenele, mirată de întrebare: 

— Uite, cu vaporul acela. 

— Şi tatăl tău? 

Ea îşi plecă privirea: 

— A murit, o săptămână după plecarea voastră... 


— Îmi pare rău, Adnana! 

Tăcură un timp, sub o grea apăsare, apoi Anton Lupan 
întrebă, negăsind alte cuvinte să spună: 

— Şi brutăria Speranţei? 

— A luat-o doamna Florion; mi-a făgăduit să păstreze 
firma. 

— Dar bani de drum? 

— N-am venit cu clasa întâi; am fost angajată ca ajutor la 
bucătărie. Mi-am cerut debarcarea acum o oră, când am 
văzut... 

Şi deodată, fata îşi duse mâna la gură: 

— Poate m-am grăbit! Mai înainte ar fi trebuit să întreb... 
Oare o să mă primeşti în echipajul vostru? 

Iar Anton Lupan răspunse, repede, din toată inima, uitând 
o clipă că este căpitanul corăbiei şi echipajul trage cu 
urechea, să-l audă ce spune: 

— Cu braţele deschise, Adnana! 

Ea se aplecă înainte, dar el nu făcu nici o mişcare, fiindcă 
văzu mustaţa lui Ismail zburlită, curioasă şi întrebătoare, în 
spatele lui Gherasim, care se scărpina în creştet, mai 
încurcat ca totdeauna. Şi-atunci ea rămase la locul ei, 
răsuflând repede, cu pieptul tresăltând sub tricoul musului, 
năvalnic, dulce şi dureros bătându-i inima. 

— Ai, în sfârşit, încredere în mine? întrebă, cu un zâmbet 
de mică, de sfioasă ironie. Crezi că voi fi un matelot demn 
de restul echipajului? 

— Nu m-am gândit la asta. Dacă te-am chemat... 

— Cum, m-ai chemat? 

— Da, astăzi! 'Ţi-am trimis o cablogramă... Nu ţi-au spus 
oamenii? 

Adnana îşi duse mâna la inimă şi ochii i se umeziră. 

— Fiindcă echipajului... da, echipajului... nouă... mie, ne-a 
fost dor de tine. lată, chiar şi Negrilă... 

Ea îşi simţi umerii cum încep să-i tremure; se apleca, îşi 
dădea seama că se prăvăleşte peste schela care stătea între 
ei ca o barieră. 


— Deci mă primeşti? întrebă, muşcându-şi buzele. 

— Da, Adnana! 

— Cu braţele deschise? 

EI înclină din cap, speriat că putuse spune asemenea 
cuvinte care dovedeau atâta îndrăzneală. 

— Ei bine, dar deschide-le odată! izbucni Adnana, 
repezindu-se pe schelă. 

La prova, Ismail îşi şterse o lacrimă cu dosul mâinii şi zise, 
ridicând un deget, cu înţelepciune: 

— Dacă nu duceam Mahomed la munte, veneam ala 
muntele la Mahomed! 

— Ia slăbeşte-mă cu pildele tale, turcule! îl repezi 
cârmaciul, ca să-şi ascundă nu ştiu ce slăbiciune. Şi voi, 
ăştilalţi, ce-aţi înţepenit aicea? Hai, jos în cabină! Nu mai 
pierdeţi vremea; luaţi-vă boarfele şi duceţi-le în magazie! 

Pe chei, Adnana rămăsese în braţele căpitanului, gingaşă, 
tânără, mlădie - şi plângea sfios, dar din adâncul inimii, 
lacrimi amare, dulci, calde, bune... Lacrimi de fericire... 

Primăvară în Brazilia! 

CAPITOLUL XXIII. 

La concurenţă cu preşedintele Uruguaiului. 

Ca să navighezi de la Pernambuco la Capul celor 
Unsprezece Mii de Fecioare, ceea ce înseamnă un drum de 
peste 2500 de mile, nu ai de ales altă cale decât de-a lungul 
coastelor Braziliei, Uruguaiului şi Argentinei. În acest 
drum, un căpitan care se grăbeşte poate să ancoreze cel 
mult la Bahia, la Rio de Janeiro, ca să ia apă şi provizii, apoi 
la Montevideo, dar nu are ce căuta la Buenos Aires, decât 
dacă-i iese dracul în cale - căci asta înseamnă un ocol inutil 
de peste 200 de mile. 

Speranţa părăsi portul Pernambuco la 12 octombrie, după 
o escală de două zile, adică numai atât cât fu nevoie să se 
repare micile stricăciuni prilejuite de uragan şi să i se facă, 
în sfârşit, lui Mihu, o pereche de cizme pe măsură. 

Primăvara în Brazilia o fi frumoasă, în ziua când vine 
Adnana. A doua zi, bagi de seamă că aerul e umed şi 


fierbinte, ceea ce prieşte vegetației tropicale, făcând-o să-şi 
desfăşoare forţele-i magnifice şi să îmbrace ţărmul în 
perdele grele de verdeață, în care mişună găze şi jivine 
felurite. O fi priind negrilor, indienilor şi metişilor; o fi 
priind, dacă vrei, chiar şi altor neamuri, statornicite de cine 
ştie cât timp aicea, spaniolilor din sudul peninsulei Iberice, 
italienilor şi chiar franţujilor - îi priveşte! 

Încă din prima seară, echipajul Speranţei începu să simtă 
nevoia altei clime. După ce ai îndurat setea şi arşiţa 
ecuatorului, parcă nu mai ai vlagă, nici răbdare să aştepţi 
scurgerea zilelor, bătut de soare, la adăpost de briză, între 
două cheiuri. Chiar şi Negrilă care se zbenguia ca niciodată 
în jurul Adnanei, nemailăsând-o să răsufle cât era ziua de 
mare, începu de la o vreme să se înmoaie, să se oprească 
locului câte o clipă, adulmecând obosit aerul umed şi 
aruncând oamenilor priviri neliniştite; aşa stând faptele, 
apoi plecarea trebuia grăbită, până ce câinele nu începea 
să dea semne de turbare. 

Oamenii munciră două zile pe frânte, îmbarcară apă, 
provizii, mai cu seamă fructe şi legume, căci din celelalte 
mai aveau încă destule, şi-n a treia dimineaţă se aflau la 
drum spre Rio de Janeiro. Drumul acesta decurse în linişte, 
fără nici o peripeţie, până... Vântul, aproape tot timpul de la 
nord, nu cerea echipajului decât să mute arareori ghiurile 
când într-un bord, când în celălalt, fără să schimbe nici o 
pânză - şi, împreună cu curentul cald al Braziliei, îi ajuta 
Speranţei să străbată zilnic 140, 180 şi chiar 200 de mile. 

Corabia naviga la 5-6 mile de coastă, pe care numai 
arareori o pierdea din vedere, de obicei după-amiezile, 
când soarele îmbrăca ţărmul într-o lumină atât de 
orbitoare, încât îl topea, făcându-l să dispară în albastrul 
oceanului şi al cerului. 

Uneori, cu toată depărtarea, ajungea până în larg 
zumzetul acela al pădurilor, mai puternic decât glasurile 
blânde acum, ale mării. 


Curând după prânz, şi asta mai în toate zilele, cerul se 
acoperea de nori, ca la o poruncă, întocmai cum s-ar fi tras 
peste el o grea perdea cenuşie - şi un ceas, sau două, de 
sus se prăvăleau torente de apă, fără nici o prevestire. lar 
după ce înceta ploaia, la fel de brusc pe cum venise, 
văzduhul se umplea de lumini strălucitoare, cerul părea mai 
curat şi mai albastru decât înainte - şi deasupra pădurilor 
se ridicau aburi ca din nişte uriaşe cazane sub presiune. 

Anton Lupan ştia, din cărţile cercetate pe vremea când 
pregătea călătoria, că în aerul fierbinte al tropicelor, o 
ploaie, obişnuită, aşa cum cad ploile prin părţile noastre, s- 
ar fi evaporat în văzduh, înainte de a atinge pământul. 

Trebuiau acele adevărate torente ca să învingă arşiţa şi - 
ajungând jos, să îndestuleze pădurea. Un ceas după ce se 
limpezea cerul, jos nu mai vedeai urmă de ploaie, dar 
copacii foşneau mulţumiţi, cu frunzele aburinde, în timp ce 
rădăcinile lor pulsau ca nişte artere, sugând într-una, 
nesăţioase, umezeala din adâncul pământului. 

Pe puntea Speranţei, apa se zvânta tot aşa de repede, 
ridicând fuioare de aburi în lungul catargelor şi pe pânze... 
În ziua de 15 octombrie, îndată după o asemenea ploaie, 
goeleta intra în portul Bahia şi nu zăbovea aici decât timpul 
trebuitor ca Anton Lupan să cerceteze registrul Căpităniei. 
Nu era ciudat şi totuşi el încercă o nouă dezamăgire, aflând 

că L'Esperance nu intrase în portul acesta. Dar iată că nu 
se ştia de ea nici la Rio de Janeiro, unde Speranţa ajunse la 
21 ale lunii. Nici acum nu găsi căpitanul motiv să se mire, 
cu toată nemulţumirea pe care şi-o simţi în suflet; probabil 
Pierre Vaillant navigase de-a dreptul la Montevideo. 

— Vira ancora! Sus pânzele! Spre sud, Gherasime! 

Îndreptându-se spre marele port al Uruguaiului navigară 
ca şi până acuma, în lungul coastei, până la insula San 
Sebastian, de unde puseră capul pe Santa Catherina - de 
data asta lăsând ţărmul departe, în dreapta - şi dăruindu-se 
oceanului în întregime. Vântul bătea din aceeaşi parte într- 
una, cu rare încercări de furtună - şi corabia continua să 


înainteze, deşi de la o vreme în mersul ei se simţea mare 
încetinire. 

Micile întâmplări ale acestei cruciade poate nici n-ar mal 
trebui povestite, deoarece ele nu aduc nimic nou în viaţa 
corăbierilor. Din Jurnalul de Bord reiese că, la 25 
octombrie, ajungând anevoie la insula Santa Catherina, 
căpitanul găsi nimerit să tragă corabia pe uscat ca să-i 
curețe şi să-i vopsească fundul, algele crescute peste 
măsură pe carenă fiind pricina pentru care Speranţa îşi 
încetinise aşa de păgubitor mersul în ultima vreme. 

— E timpul să-i radem barba, Gherasime! zise Anton 
Lupan, sfătuindu-se cu nostromul. Mai bine să întârziem o 
zi aici, decât să pierdem două săptămâni pe drum, până la 
Montevideo. 

— Da, domnule, treaba ar fi bună, numai că o să ne coste 
multe parale! 

Căpitanul râse, bătându-l pe umăr: 

— Şi dacă nu ne-o costa nici o centimă? 

— Am să zic că eşti făcător de minuni, domnule! 

Speranţa intră în canalul care desparte coasta Braziliei de 
insula Santa Catherina şi, după ce cobori pânzele, 
rămânând numai cu focul şi cu trinca, îşi continuă drumul 
încet, pe lângă țărm până ce, în faţa satului Don Miguelo, 
căpitanul socoti că locul era foarte nimerit pentru ceea ce 
voia să întreprindă. Vântul bătea de la nord, puternic, însă 
în canal, deşi umflate, apele clipoceau blând, într-o 
legănare domoală. Satul Don Miguelo se vedea sus, pe 
coline, în fundul unui mic golf albastru, care făgăduia 
corăbierilor o bună primire. Ajungând aici, căpitanul puse 
cârma la dreapta, corabia se îndreptă încet spre plajă, şi 
merse aşa, spre uimirea şi teama echipajului, până ce se 
simţi sub picioare fâşâitul aspru al nisipului frecat de chilă. 

— Ne punem pe uscat! strigă Gherasim. 

— Asta şi vreau! răspunse căpitanul, nepăsător, ca şi când 
Speranţa ar fi rost căruţă, nu corabie. 


Era curând după răsăritul soarelui şi, după cum arătau 
tablele mareelor, la ora aceasta fluxul atingea limita 
maximă. Câteva ore mai târziu, goeleta, sprijinită în 
proptele, puse din timp, ca să nu se lase pe o coastă, stătea 
ţeapănă, stingheră şi parcă speriată, cu carena pe jumătate 
afară din apă, în vreme ce oceanul continua să se retragă, 
lăsând în urmă râuleţe care-şi căutau întârziate drumul, 
clipocind printre îngrămădirile de alge şi de cochilii răvăşite 
pe plajă. 

Privită de jos, acum, după ce străbătuse Marea Neagră, 
Egeea, Mediterana, Marea Roşie şi Atlanticul şi adunase pe 
bordaj toate algele şi scoicile care voiseră să călătorească, 
sărmana corabie căpăta o înfăţişare monstruoasă şi 
totodată jalnică, semăna cu un uriaş animal marin mort şi 
aruncat la țărm să se descompună. Iotuşi, unele alge, cu 
flori albe şi negre crescute pe tije lungi, elastice, n-ar fi fost 
lipsite de graţie, dacă în țesătura aceasta bizară n-ar fi 
colcăit, neliniştite de soarta lor viitoare, puzderie de vietăţi 
scârnave, lipicioase, viermi puhavi şi crustacee hidoase, ca 
nişte caracatiţe, ca nişte monştri reduşi la o scară 
neprimejdioasă. Nu era de mirare că în ultima vreme 
Speranţa îşi pierduse viteza şi fusese escortată de toţi peştii 
oceanului, atraşi de această carenă murdară. 

— Da, era timpul să-i dăm jos barba! Prea căram mulţi 
paraziți, Gherasime! zise căpitanul, privind cu scârbă 
viermuiala gângăniilor marine. 

— Unul singur parazit ajungeam! adăugă Ismail care 
tocmai avusese de lucru la Martin Stricland în cabină. 

Acesta nu ieşi pe punte nici măcar acuma, când 
înţepeneala corăbiei şi zarva pornită în jurul ei pe plajă ar fi 
putut să-i stârnească, dacă nu neliniştea, măcar puţină 
mirare. 

Echipajul aruncă peste bord scara de frânghie, cobori pe 
nisip încă înainte ca apa oceanului să ajungă la chilă şi, 
învingându-şi sila, începu să curețe cu raşchetele bordajul 
năpădit de scoici şi de alge. Câţiva pescari care adunau 


stridii socotiră că ar face treabă mai bună ajutându-le 
corăbierilor, căci, într-adevăr, stridii puteau să culeagă 
peste nevoile lor, la alte refluxuri. 

Scoicile înfipte în carenă nu s-ar fi dezlipit cu una, cu 
două, dar raşcheta, un fel de daltă cu buza îndoită, e în 
lumea lor ceea ce în lumea oamenilor ar fi, azi, carul de 
luptă. În faţa ei algele şi cochiliile săreau, prefăcute în 
fărâme, şi dedesubt scândura rămânea curată, ca obrazul 
cel mai bărbos sub briciul bărbierului. 

Pe la ora zece Speranţa îşi lepădase paraziţii, care zăceau 
alături, în purcoaie putrede Abia acum putea să se vadă 
limpede ce lest ticălos cărase după ea biata corabie! 

Carena nu avea nevoie de nici o reparaţie, ci numai de o 
vopsea bună. Echipajul se puse pe lucru, şi la ora 
douăsprezece, când apele începură să crească iarăşi, 
goeleta proaspăt ieşită de sub pensulă lucea în soare, de 
parcă ar fi fost nouă. Nu trebuie să uităm că insula Santa 
Catherina, cuprinsă între a 27-a şi a 28-a paralelă sudică, se 
afla în apropierea tropicului, unde, sub adierea brizei calde, 
o vopsea, chiar dacă n-ar fi de calitatea cea mai bună, se 
usucă pe deplin în mai puţin de patru ore. 

Înainte de căderea nopţii, oceanul retrăgându-se a doua 
oară şi apa uscându-se pe bordaj ca pe o rufă pusă la soare, 
întinseră încă un strat de vopsea peste primul, desăvârşind 
ferchezuiala. 

Cum fluxul următor nu avea să vină decât dimineaţa, 
echipajul găsi prilejul să viziteze satul şi să intre în 
prieteşug cu locuitorii, mai toţi colonişti pripăşiţi prin 
partea locului abia în ultimele decenii. Cu tot numele iberic 
al acestei aşezări încântătoare, cea mai mare parte a 
oamenilor aici erau nemți şi limba germană se vorbea mai 
mult decât portugheza sau spaniola. 

Coloniştii primiră cu prietenie şi căldură echipajul 
Speranţei, care aproape de miezul nopţii se întoarse la bord 
încărcat cu coşuri pline de provizii: unt, ouă, legume şi 
fructe. Gazdele îi însoţiră pe plajă unde aprinseră focuri, în 


jurul cărora rămaseră multă vreme, cântând cântece aduse 
din cealaltă parte a oceanului, din nordul, din centrul şi din 
sudul Europei, bătrâna mamă a tuturora, care, în amestecul 
de limbi, de glasuri, de armonice, cimpoaie, mandoline şi 
chitare, îi contopea laolaltă, într-o singură familie, unită 
prin acelaşi blajin şi calm suflu de nostalgie. 

Când plecară, apa oceanului acoperise o bună parte din 
plajă şi începuse să clipocească sub carena Speranţei. 

În noaptea aceea echipajul dormi pe punte, ca într-o 
căruţă dejugată în marginea drumului - şi cu toate temerile 
care le neliniştise somnul, în zori corabia se legăna zglobie 
pe apele canalului, parcă bucurându-se că-şi lepădase trena 
murdară, Socotelile căpitanului nu dăduseră greş nici de 
data asta - şi astfel, puteau să înscrie în carnetul de 
cheltuieli o economie de mai multe lire. 

— Dar dacă fluxul ar fi fost în scădere, aşa-i c-am fi rămas 
zălog la Don Miguelo? întrebă Gherasim, cu o grijă tardivă. 

— Aşa-i! recunoscu căpitanul. Atât că eu am ales anume o 
zi când ştiam că-i în creştere, nu în scădere. leri soarele a 
fost în conjuncţie cu luna - şi asta măreşte fluxul, cum se 
ştie prea bine. 

Se ştie într-adevăr că apele oceanelor se umflă la ţărmuri 
şi apoi descresc, de două ori în douăzeci şi patru de ore, 
dând naştere mareelor, datorite pe de o parte rotației 
Pământului, pe de alta atracției exercitată de lună şi de 
soare. Când aceste două astre se află în conjuncţie sau în 
opoziţie, efectele lor magnetice se unesc şi ridică mai mult 
apele oceanelor. 

De la San Miguelo navigația continuă, pe lângă coastă, în 
cea mai deplină mulţumire. Două zile mai târziu, Speranţa 
lăsă graniţa Braziliei în urmă şi intră în apele Uruguaiului al 
cărui pavilion fu ridicat pe catargul din prova. Cu fiecare 
grad de latitudine, zăpuşeala tropicului se topea în unde şi 
o dată cu răcorirea vântului, viaţa la bord părea mai dulce 
şi mai zâmbitoare. 


Acum totul lucea iarăşi, ca într-o vreme, parâmele nu mai 
zăceau grămadă, pe punte, alămurile se frecau de trei ori 
pe săptămână, iar echipajul se lua la întrecere cu 
bărbieritul, cu călcatul hainelor şi cu spălatul rufelor. 

Acum, dimineaţa, cearceaful Adnanei apărea iar pe punte, 
şi în spatele lui, fata, cu părul înnodat în creştet, îşi îngâna 
iarăşi cântecul din Siria, care într-o vreme unora le stârnise 
serioase temeri. Acum, nu mai spunea nimeni nici o vorbă 
îndoită şi nimeni nu mai îndrăznea să arunce încotrova 
priviri bănuitoare, dar în sufletele lor, oamenii tot mai 
simțeau uneori ghimpele neliniştii. 

Acum Anton Lupan stătea întins în hamac, la pupa, la 
câţiva paşi de hamacul în care dormise Adnana - şi-i asculta 
senin cântecul în a cărui nevinovăție credea ca în 
Efemeridele astronomice, dar uneori tot mai clipea cu 
teamă, gândindu-se la nefericitul Ulyse. 

Haide, însă, să limpezim lucrurile, odată pentru totdeauna, 
ca să nu purtăm şi noi în suflet temerea şi îndoiala vreunuia 
din echipajul Speranţei; a lui Ismail, de pildă, care de la o 
vreme, la el în bucătărie, când nu-l vedea nimeni, îşi 
mângâia temător mustaţa şi clătina din cap cu grijă. Să 
ştim, odată pentru totdeauna, că atât cât avea să dureze 
această călătorie, şi chiar după aceea, nimeni din oamenii 
noştri nu aveau să întâmpine vreo nenorocire, din pricina 
Adnanei. Primejdiile, dacă existau - şi s-ar fi putut oare să 
nu existe? - veneau de la alţii, de la Ismail bunăoară, cel 
mai îngrijorat în clipa de faţă de înrâurirea nefastă a 
nevinovatei sirene. 

Într-una din aceste zile se întâmplă doar o ciudăţenie, care 
însă nu însemna o primejdie pentru nimeni. 

Speranţa naviga la câteva mile de coastă, îndreptându-se 
spre Montevideo, când Mihu, care era de veghe, strigă, 
arătând cu mâna în largul oceanului: 

— Domnule, ia uite! Ce-o fi acolo? 

În babord, la două-trei sute de metri, apele fierbeau, în 
zvârcolirea unei dihănii furioase. 


— Oare să fie o balenă? 

Oamenii se îngrămădiră lângă parapet, încercând să 
dezlege această ciudăţenie. 

— Nu poate fi balenă, spuse Anton Lupan, uitându-se cu 
ocheanul. Mai degrabă cred că-i un rechin. 

— Dar de ce se zbate? 

— Poate că-i rănit; da, aşa pare. Uite-l că vine încoace! 

În zvârcolirea ei furioasă, dihania se răsucise deodată în 
loc, lovind apa cu coada şi acum se îndrepta spre goeleta 
noastră, cu atâta dezlănţuire, încât ai fi zis că-i turbată. 

Deşi nu avea timp de pierdut, căpitanul hotări să oprească. 

— Prova în vânt! îi porunci cârmaciului, Băieți, pregătiţi un 
harpon şi fiţi gata să coborâţi barca! 

Speranţa făcu o voltă largă şi îndată se opri, fluturându-şi 
velele, cu vântul din faţă. Între timp, ciudata vietate se 
apropiase, fără să-şi schimbe drumul, ca şi când ar fi vrut să 
satisfacă, fără greutate pentru ei, curiozitatea căpitanului şi 
a echipajului. 

— Gherasime, fii gata cu harponul! strigă Anton Lupan, 
dându-şi seama că în curând dihania va atinge bordajul. 

Era un rechin, într-adevăr, şi continua să se zbată, ca şi 
când ar fi avut în trup o rană de moarte, deşi în urma lui nu 
rămânea nici cea mai mică dâră de sânge pe faţa oceanului. 

Ajuns la câteva zeci de metri, monstrul se răsuci deodată, 
făcând calea întoarsă. 

— Să coborâm barca, domnule! 

— Degeaba, n-o să-l ajungem. Ia uite-l cum goneşte, parcă 
l-ar mâna necuratul! 

Rechinul se îndepărta, în aceeaşi zvârcolire turbată, cu 
toate că, după semne, îşi mai pierduse din vlagă. Curând se 
topi între valurile albastre şi căpitanul, dezamăgit, hotărî să 
pornească mai departe. Dar chiar în clipa când voia să dea 
porunca trebuitoare cârmaciului, Mihu, cel cu ochii mai 
ageri, strigă încă o dată: 

— Domnule, ia uite! Se întoarce! 


Nu se înşelase musul, monstrul se ivise iarăşi, apropiindu- 
se, continuând să se zvârcolească, însă din ce în ce mai 
istovit, abia mai putând să brăzdeze apa. Ajungând în 
preajma Speranţei, umbra ei, care îl întorsese din cale 
prima dată, îl sperie iarăşi şi el vru să facă iarăşi calea 
întoarsă, dar nu izbuti să mai găsească un drum, ci prinse 
să se învârtească pe loc, pierzându-şi din ce în ce mai 
repede vlaga rămasă. 

— Coborâţi barca! porunci căpitanul, încredinţat că nu-l 
vor mai pierde de data asta. 

Câteva minute mai târziu, când fură în preajma lui, 
rechinul făcea ultimele mişcări neputincioase. 

— Şi totuşi, n-are nici o rană! observă Anton Lupan, 
mirându-se foarte. 

— Dar asta ce-o mai fi? întrebă Gherasim, care îşi 
pregătise zadarnic harponul şi stătea aplecat peste copastia 
bărcii, ca să-l împlânte dintr-o lovitură dibace. 

Monstrul stătea întins pe o parte şi încă se mai zvârcolea, 
cu mişcări neputincioase. Însă nu aceste mişcări stârniseră 
mirarea cârmaciului: o altă zvârcolire se simţea în 
pântecele fiarei, ca şi când ar fi fost înăuntrul ei un vulcan 
gata să izbucnească, un buboi uriaş fierbându-şi coptura, 
căutându-şi prin piele drumul pe unde să ţâşnească. 

Şi oamenii din barcă - Anton Lupan, Gherasim, leremia, 
plutaşul - văzură deodată pielea umflându-se într-o parte, 
crescând ca un muşuroi de cârtiţă, în timp ce rechinul, 
istovit, încerca zadarnic să se mai zbată. Şi până ce vreunul 
din oameni să se dumirească, pielea întinsă plesni, lăsând 
să ţâşnească afară un şuvoi de sânge care înroşi apa 
oceanului. Nu era coptură, ci sânge proaspăt, dar curgea 
într-adevăr ca dintr-un buboi umflat peste măsură, părând 
că niciodată n-o să se mai sfârşească. Şi în timp ce rechinul 
îşi dădea duhul, întins pe o parte, din rana proaspătă se ivi, 
sfârtecând carnea şi coastele, ca să-şi facă toc afară, botul 
fioros al unei dihănii şi mai ciudate. 

— E un diodon! strigă căpitanul. 


Se dumirise abia când văzuse botul acela îmbucătăţind 
pielea ca o maşină de tocat carne: îşi amintise, dintr-o 
carte, mărturiile unui om de ştiinţă, doctorul Allan of 
Forres, ale cărui observaţii le lua drept temeinice chiar 
Darwin. 

Până se spună el încă o vorbă oamenilor, ciudata vietate se 
ivi întreagă din tunelul săpat în carne şi-n coaste - un soi de 
peşte lunguieţ ca tiparul, nu mai mare de două-trei 
şchioape. Îndată ce se văzu afară, evadatul, fără să ţină 
seama de martorii aflaţi foarte aproape, prinse să se 
înfoaie, ca broscoiul din fabulă, trăgând în el aer şi apă, 
până ce din lunguieţ se făcu rotund, să fi zis că-i o minge 
umflată. Şi, înainte ca vreunul din oameni să se 
dezmeticească, să întindă asupra lui harponul sau cangea, 
învingătorul se răsturnă pe spate şi aşa, cu burta rotundă în 
aer, se îndepărtă repede, înotând în linie dreaptă. 

— Ce-a fost asta domnule? izbuti să întrebe în sfârşit 
cârmaciul. 

Anton Lupan îl lămuri, lămurindu-i totdeodată şi pe ceilalţi, 
spunându-le ceea ce ştia şi el din carte. Diodonul, acest 
peşte lunguieţ, întâlnit pe lângă țărmurile America, poate 
să înghită după voie, atât aer şi atâta apă, încât să-şi 
schimbe forma până la a nu-l mai recunoaşte. Dar nu asta 
este însuşirea lui cea mai ciudată, ci puterea fălcilor, 
adunată cu învrăjbirea pe care poate s-o dovedească atunci 
când simte moartea aproape. De altfel, oamenii avuseseră 
dovada în faţă. 

— Ca să vezi! se minună cârmaciul. O vietate de două 
şchioape, să răpună dihania asta! 

— Da, Gherasime, numai să nu crezi că l-a dat gata aşa, 
dintr-o dată. Cine ştie de câte zile tot rodea el acolo, 
sfârtecând coastele! Ia uite, mai curge sânge şi acuma; 
pesemne i s-au golit toate vinele în pântece; de mult timp se 
chinuia rechinul, altfel n-ar fi murit aşa, în faţa noastră, ca o 
găină tăiată! 


— Oricum, domnule, ce-a vrut, a găsit, dihania! Se cheamă 
că şi-a primit pedeapsa! 

Speranţa nu mai zăbovi în locul acela unde se întâmplase 
fapta sângeroasă, unde David învinsese încă o dată pe 
Goliat, dovedind nestatornica putere a uriaşilor. 

Cu carena curățată de alge şi proaspăt vopsită, goeleta nu 
făcea niciodată mai puţin de 150 de mile pe zi în săptămâna 
aceea de navigaţie, aşa că, la 2 noiembrie se afla ancorată 
la Montevideo, cu mult înaintea unor vapoare care 
plecaseră o dată cu ea de la Rio de Janeiro. 

Ciudat însă - şi ciudăţenia asta începea să tulbure mai 
adânc sufletul căpitanului -L'Esperance nu fusese văzută 
nici aici, nu era trecută în registrul Căpităniei. Să fi mers 
Pierre Vaillant fără escală până în strâmtoare, la Punta 
Arenas? Greu de închipuit, mai cu seamă că ar fi însemnat 
să înfrunte vremea aşa de aspră a iernii. Să se fi adăpostit 
în vreunul din porturile următoare, la Bahia Blanca, în 
golful San Mathias sau la San Jorge? Asta n-ar fi fost de 
mirare, la un corăbier care doreşte să fie cât mai aproape 
de gura strâmtorii, ca să pornească neîntârziat mai 
departe, o dată cu venirea verii. Dar ca să te duci aşa de 
departe fără nici o escală, când nu te zoreşte nimeni, având 
în faţă lungile luni ale iernii, i se părea o faptă de neînțeles 
lui Anton Lupan, aşa cum i se va părea şi cititorului. 

Oricum însă, el hotări să pornească mai departe fără 
întârziere, luând drumul de-a lungul coastei, ca să 
cerceteze toate porturile şi golfurile aflate în cale. 


Totuşi, după socoteala lui, Montevideo era ultimul loc 
potrivit unde se puteau face pregătiri în vederea timpului 
aspru pe care aveau să-l întâmpine în strâmtoare. Trebuiau 
cumpărate haine călduroase, pentru toată lumea; de 
asemenea trebuia să se pună sobe în cabine, dar toate 
aceste nevoi nu luară mai mult decât o zi plină. Martin 
Stricland, în seama căruia intra cheltuiala, iscăli cecul fără 
nici o împotrivire; acest personaj afurisit arăta mult mai 
puţină grijă banilor, decât sticlelor sale cu whisky. 

— Unde este patagonezul meu? întrebă, după ce termină 
cu iscălitura. 

Gherasim, căci el avea grija cumpărăturilor, împături 
cecul, apoi ridică sprâncenele, cu mirare: 

— Care patagonez, domnule? 

— Bucătarul vostru, Hanibal, sau cum îl mai cheamă! 

— Ismail! Dar nu-i patagonez, ci turc de pe malul 
Bosforului. Dacă vă trebuie un patagonez, o să vi-l putem 
găsi uşor, după o săptămână, fiindcă tocmai ne îndreptăm 
spre Patagonia. 

Martin Stricland deschise un ochi: 

— Da' tu de unde ai învăţat geografie? 

— Să lăsăm asta, domnule! 

— Atunci trimite-l încoace pe turcul acela! 

— Ismaile! strigă Gherasim, ieşind pe punte. Vezi că te 
cheamă stăpână-tu! Hai, du-te fuga şi-i varsă... 

Ia-l însă pe bucătar de unde nue. 

— Mă, care l-aţi văzut pe Ismail, fir-ar Coranul lui să fie?! 

În acest timp Ismail, gătit de sărbătoare, cu turban nou de 
mătase indiană, se plimba fudul pe străzile oraşului, unde, 
deşi amestecul de naţii ducea la un amestec de straie dintre 
cele mai ţipătoare, un turban, cu totul neobişnuit în 
America Latină, nu putea trece nebăgat în seamă. După o 
oră de plimbare, bucătarul Speranţei ducea în urma sa pe 
toţi ştrengarii şi toate haimanalele din Montevideo, dornice 
să petreacă fără o centimă. 


Astfel însoţit de această gloată gălăgioasă, veselă şi fără 
nici o grijă, Ismail ajunse într-o mică piaţă, înţesată de 
lume, negândindu-se nici măcar în treacăt că el unul ar fi 
avut şi altele de făcut, nu ca tânăra sa escortă pusă pe 
veselie. 

— Poftiţi senor, poftiţi senora, licitaţia începe! striga, de pe 
o mică estradă care-l ridica deasupra mulţimii, un cabalero 
cu mustață subţire, neagră, învârtindu-şi pe deasupra 
capului uriaşa-i pălărie de catifea albăstrie. 

În lumina soarelui de pe a 35-a paralelă, pălăria scotea 
ape gălbui-roşcate, de parcă ar fi fost suflată cu aur. 

Cabalerul acesta, îmbrăcat într-o tunică fără mâneci, cu 
două tăieturi prin care-i ieşeau braţele, trădându-i originea 
navareză, vorbea cea mai curată şi mai năvalnică limbă 
spaniolă pe care o auzise Ismail vreodată, în escalele lui la 
Valencia, la Alicante sau la Barcelona. Astfel că bucătarul 
Speranţei îşi făcu loc prin mulţime, până ce ajunse în faţă, 
nu din dorinţa de a vedea ce se vinde, ci vrăjit de 
tumultuoasa muzică din limba vânzătorului. 

— Poftim, efendi! strigă acesta plin de curtenie, când văzu 
turbanul profetului zbătându-se în mulţime. Priveşte, 
efendi, ce minunăţie! Dumnezeu e mare, dar Allah îl 
întrece! lată maşina care cântă şi vorbeşte, în orice limbă, 
după dorinţa fiecăruia. 

Ismail, care umblase prin multe porturi şi cunoştea fel de 
fel de pezevenghi de toate naţiile, clătină din turban, cu 
îndoială, ca unul ce fusese păcălit de multe ori în viaţă până 
să-şi capete înţelepciunea - şi, băgându-şi mâinile în 
buzunarele şalvarilor, făcu încă un pas înainte, hotărât ca, 
orice ar fi să fie, să-i râdă în nas şarlatanului. 

— Senor şi senora! continua acesta, în aceeaşi limbă 
tumultuoasă. Deoarece în mijlocul nostru se află un 
adevărat fiu al profetului, îngăduiţi-mi ca în cinstea lui, 
miraculoasa mea maşinărie să cânte o dulce melodie de pe 
malul Bosforului! 


Ismail clătină din cap iarăşi, cu mai multă îndoială, dar nu 
se îndură să plece, lucru care l-ar fi scutit de multe belele şi 
pe el, şi echipajul Speranţei. 

Tot vorbind, cabalerul se aplecă deasupra unei mese aflate 
pe estradă şi începu să învârtească mânerul ciudatei 
maşinării puse în vânzare. Aceasta era o cutiuţă de tablă, 
care, afară de unele marafeturi cu rosturi nelămurite, 
semăna cu o râşniţă de rând, cum în Stambul găseşti la toţi 
cafegiii. 

— lată, senor şi senora, iată efendi, ultima născocire a 
domnului Edison, adusă cu multă trudă tocmai de la 
Filadelfia. E singura maşină vorbitoare care a ajuns la 
Montevideo, căci până acum domnul Edison nu a fabricat 
decât cinci exemplare, unul pentru preşedintele Statelor 
Unite, altul pentru regina Angliei, ai treilea pentru papa de 
la Roma, al patrulea pentru sultanul Turciei; al cincilea, 
după cum vedeţi, se află aici în faţa dumneavoastră. Acum 
senor şi senorita, faceţi linişte să auziţi glasul fonografului, 
maşina care cântă şi vorbeşte, minunea secolului al XIX-lea, 
şi-a tuturor secolelor! 

Bucătarul Speranţei aruncă vecinilor priviri 
neîncrezătoare, dar mai făcu un pas înainte, până ce ajunse 
lângă masa cabalerului. Acesta luă dintr-o lădiţă aflată 
alături o cutie de carton, lunguiaţă; din cutie scoase, 
umblând cu nespusă grijă, un cilindru gălbui, să fi zis că-i 
un sul de ceară, şi-l înfipse pe un ax, făcut la măsură, care 
ieşea dinăuntrul maşinăriei. Pe urmă trase o piedică, potrivi 
pe sulul de ceară un marafet care aducea cu un ceasornic, 
numai că din el pornea o pâlnie mare cât pălăria 
cabalerului, sulul începu să se învârtească şi în clipa 
următoare... 

În clipa următoare Ismail simţi că i se taie picioarele. 
Stambulul era departe, ştia limpede că doar plecase de 
acolo acum douăsprezece luni de zile - dar deodată i se 
păru că timpul trecut, şi arhipelagul şi Mediterana şi 
oceanul nu fuseseră decât un vis, din care se trezea acum, 


acasă, sub umbra chiparosului, în sunetele dulci cu care 
Laleli îşi începea gazelul. Piaţa începu să se învârtească 
repede, cerul se întunecă, lăsând să se vadă mii de stele, 
soarele se făcu palid, ca luna - şi murmurul de uimire al 
mulţimii semăna cu foşnetul tainic al sicomorilor, în vreme 
ce glasul, pornit de colea, dintr-o fereastră tainică, de sub 
un văl miraculos, care topea depărtările, ai fi zis că-i însuşi 
glasul gingaş ai Laleliei. 

— Ascultaţi, senor şi senora! vorbea, într-o şoaptă 
ademenitoare cabalerul. Acesta este un gazel oriental 
autentic, pe care domnul Edison l-a imprimat special, la 
comanda sultanului! 

Poate cineva din mulţime ar fi putut să se îndoiască de 
vorbele sale - Ismail însă cunoştea gazelul şi nu trebuia să-i 
spună nimeni că numai un glas de pe malul Bosforului 
putea să scoată sunete atât de dulci, atât de fermecătoare. 
Câteva clipe bucătarul stătu ţeapăn, cu luna, stelele şi 
chiparosul din grădina Laleliei, apoi îşi scutură capul, mai- 
mai să-i cadă turbanul, şi rămase prostit, cu ochii cât cepele 
la cutia năzdrăvană. 

— Ţi-a plăcut, efendi? întrebă cabalerul, la sfârşitul 
gazelului. 

Ismail, deşi încă sub puterea vrăjii, clătină din cap, hotărât 
să nu mistuie nici o pungăşeală. 

— Estem scamatorie! zise, silindu-se să răspundă, pe cit îl 
ajutau puterile, în limba cabalerului şi pocind-o, ca pe-a 
tuturor ghiaurilor. 

— Nu-i nici o scamatorie, senor şi senora, dar e într- 
adevăr o mare minune. E maşina vorbitoare a lui Edison. 
lată, cine nu crede, să vină în faţă şi va vedea că nu-i o 
înşelătorie, ci cel mai mare miracol pe care l-a cunoscut 
lumea. 

Bucătarul Speranţei sări pe estradă, privi bănuitor sub 
masă, apoi se ridică pe vârfuri, cercetă fonograful pe toate 
părţile, îl ciocăni, îşi vâri nasul în pâlnie şi la urmă zise, încă 
îndoit, dar în prada unei tulburări fără margini: 


— Mai cântam o dată gazelul! 

Nu, nu putea fi o pungăşie, dar era o minune, cum spunea 
cabalerul, căci glasul nu pornea din altă parte, ci numai 
dinăuntrul cutiei, răspândindu-se limpede asupra pieţei, ca 
şi cum pâlnia miraculoasă unea Montevideo cu Stambulul. 

— Cât costam? întrebă bucătarul, în prada beţiei. 

— Se vinde la licitaţie, efendi! Poftiţi, senor şi senora, 
licitaţia începe de la zece pesos, zece pesos de aur, pentru 
maşina cântătoare a domnului Edison. 

Prin mulţime trecu un murmur de uimire. Cu zece pesos 
se putea cumpăra un cal de rasa cea mai bună. 

— Licitaţia se deschide cu zece pesos! continuă să strige 
cabalerul, aruncând priviri în anumite părţi prin mulţime. 

Urmă o scurtă tăcere, în care timp Ismail încerca să-şi dea 
seama ce înseamnă zece pesos, în franci, în drahme sau în 
lire otomane. Înainte însă de a ajunge la vreo limpezire, un 
cabalero cu hainele cam ponosite îşi aruncă poala mantiei 
pe umăr şi făcu semeţ un pas înainte. 

— Unsprezece, senor! strigă, ridicând ca pe o spadă, 
bastonul subţire. 

— Doisprezece! sări bucătarul, lăsând baltă socotelile. 
Lumea întoarse capul spre dânsul, într-un murmur de 
uimire mai viu decât primul. Ismail însă nu mai vedea şi nu 
mai auzea pe nimeni, sub vraja maşinăriei care-i cântase 
gazelul. 

— Cincisprezece! răsună, semeaţă, vorba de adineauri. 

— Douăzeci! gâfâi bucătarul, aruncând o privire 
zdrobitoare străinului care-i stătea în cale cu atâta trufie. 

— Douăzeci şi cinci, senor! stărui acesta, ridicând iarăşi 
bastonul. 

Peste un sfert de oră, Ismail îşi scosese turbanul şi îşi 
ştergea ameţit năduşeala de pe frunte. „Ce caută 
pezevenghiul ăsta?” îşi zicea, scos din fire. „De ce vrea să- 
mi ia gazelul?” 

— S-a oferit cincizeci de pesos, senor şi senorita! strigă 
cabalerul cu maşinăria. Cine vrea să liciteze, mai are încă 


vreme. Cincizeci de pesos o dată, cincizeci de două ori... 
Cinci... 

— Cincizeci şi cinci! răcni Ismail, mototolindu-şi turbanul. 

Vrăjmaşul său ridică bastonul şi vorbi calm, ca şi când ar fi 
oferit roşcove, nu bani grei de aur: 

— Şaizeci de pesos, senor! 

— Şaizeci de pesos o dată, şaizeci de două ori... 

Două ceasuri mai târziu, Ismail trecea schela, pe puntea 
Speranţei cu fonograful în braţe, în timp ce cabalerul care i- 
| vânduse rămânea pe chei, ţeapăn, încruntat, aruncând în 
jur priviri bănuitoare. 

— Pe unde umbli, păcătosule! strigă Gherasim, ieşind în 
întâmpinarea bucătarului. Nu ştiai că plecăm astă-seară? 
Vezi că de azi-dimineaţă strigă stăpân-tu după tine! 

Ismail aşeză cu mare grijă fonograful deasupra 
bocaportului, se îndreptă anevoie de şale şi drept răspuns 
întrebă, ştergându-şi năduşeala: 

— Estem aici căpitanul? 

Nu numai căpitanul se afla pe bord, ci întreg echipajul, 
care făcea ultimele pregătiri înaintea plecării. 

— Ce-i, Ismaile? întrebă Anton Lupan, ieşind de sub punte, 
cu o hartă în mână. 

Bucătarul îşi lăsă ochii în jos, plin de sfială. 

— Domnule, cumpăram asta maşină care vorbeam şi 
cântam gazelul. 

— Un fonograf? Bravo, Ismaile! 

— Nu suparam? 

— Dimpotrivă, mă bucur foarte tare. Auzisem de această 
născocire a lui Edison, dar nu credeam că o să avem atât de 
curând un fonograf la bordul Speranţei... 

Cabalerul de pe chei tuşi, dând semne de nerăbdare. 

— Domnule, începu Ismail, copleşit de sfială, ca 
întotdeauna când era vorba de parale. Putem dam o sută de 
pesos? 

Anton Lupan scăpă harta din mână. 


— O sută de pesos? Pesemne c-ai înnebunit, Ismaile! Ce 
vrei să faci cu ei? Asta-i o întreagă avere! 

— Plăteam marafetul. 

— O sută de pesos? 

— Cântam gazel, domnule! 

— Cine-i şarlatanul care te-a tras pe sfoară? Cabalerul de 
pe chei tuşi iarăşi, înțelegând, fireşte că vorbele acestea, 
spuse cu furie, îl priveau chiar pe dânsul. 

— Bună ziua, senor! zise, salutând până la pământ cu 
pălăria lui cât ceaunul. Vă rog să-mi daţi banii, deoarece 
mai am şi alte treburi. 

Căpitanul se apropie de schelă. 

— Al dumitale este fonograful acesta, domnule? 

— Nu, senor! răspunse cabalerul, salutând a doua oară, cu 
buzele-i roşii trase spre urechi, într-un zâmbet subţire. A 
fost al meu, dar l-am vândut acum o oră. 

— Asta nu-i vânzare, ci curată pungăşie! 

— Senor, vă rog să vă măsuraţi vorbele; pentru asemenea 
insulte vă pot băga la închisoare. Vânzarea s-a făcut la 
licitaţie publică, în văzul lumii. Nu-i aşa, efendi? 

Anton Lupan luă fonograful de pe bocaport, gata să-l 
frângă în mâini de furie. 

— Poftim, domnule, ia-ţi înapoi scamatoria. Poate găseşti 
alt naiv, să-ţi dea o sută de pesos. 

— Regret, senor! răspunse cabalerul, cu acelaşi zâmbet 
subţire. O licitaţie închisă nu se mai poate deschide. 
Dumnealui a dorit să aibă cu orice preţ fonograful şi l-a 
concurat pe secretarul preşedintelui, trimis de însăşi 
excelența sa să liciteze. 

— Nu ai decât să-l cauţi pe secretar şi să-i oferi... 

— Dumneata crezi, îi tăie vorba cabalerul, ofensat până în 
fundul inimii, dumneata crezi că preşedintele Uruguaiului 
va accepta să cumpere un bun refuzat de primul marinar 
care se opreşte la Montevideo? Vă poftesc să-mi daţi 
numaidecât banii, altfel voi fi nevoit să mă adresez 
judecătorului şi să cer daune care ar putea întrece chiar 


preţul vânzării. Am destui martori cu care să-mi apăr 
interesele! 

O sută de pesos făceau, la data aceea, peste două mii cinci 
sute de franci, adică totalul sumei depusă la Banca Franţei 
de Martin Stricland, în contul întregului echipaj al 
Speranţei. Pentru aceşti bani oamenii se luptaseră cu 
maurii, suferiseră zăpuşeala şi nisipul armatanului, 
înfruntaseră uraganul, fuseseră la un pas să moară de sete 
în mijlocul oceanului, ca să nu pomenim decât primejdiile 
cele mai grele, lăsând la o parte truda îndelungată a 
fiecăruia. 

Anton Lupan adună oamenii şi se sfătuiră cum să iasă din 
greaua încurcătură în care-i băgase bucătarul. Nu existau 
decât două căi de scăpare: ori să-şi dea fiecare economiile, 
până la ultima centimă, ori să-l lase pe Ismail la 
Montevideo, în mâna judecătorului, să-şi ispăşească 
greşeala pe propria lui piele. 

Fireşte că nimeni nu era bucuros să se ştie la mii de mile 
de ţară, fără o leţcaie pusă deoparte pentru cine ştie ce 
grea încercare; dar tot atât de adevărat este că nimeni n- 
avea inimă să-l lase pe unul de-al lor, fie el cât de păcătos, în 
închisorile Uruguaiului. 

Speranţa trebui să-şi amâne plecarea, deşi Anton Lupan, 
pentru motivul ştiut, n-ar fi vrut să mai întârzie nici o oră 
într-un port unde nu avea ce face. Cabalerul se învoi să 
aştepte până a doua zi dimineaţa, după ce luă asupra sa, 
drept garanţie, actele corăbiei şi cărţile de marinar ale 
tuturor oamenilor. 

În tot timpul care se scurse de la această hotărâre până a 
doua zi, înaintea plecării, Ismail rămase ascuns în hambar, 
înghesuit în culcuşul lui, cu faţa la perete, strângând în 
braţe maşina năzdrăvană, dar neîndrăznind s-o pună în 
funcţiune, deşi ardea de nerăbdare să asculte gazelul. 
Drept urmare, pe lângă celelalte necazuri, echipajul trebui 
în seara aceea să rabde de foame; să rabde poate nu-i 


tocmai vorba cea mai potrivită, căci nimănuia nu-i ardea de 
mâncare. 

Spuneam mai adineauri că o corabie care merge de la 
Pernambuco la Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare se 
poate opri la Rio de Janeiro, la Montevideo - mă rog, chiar 
şi în alte porturi întâlnite în cale, dar nu are ce căuta la 
Buenos Aires, dacă nu vrea să-şi piardă vremea de pomană. 

A doua zi, la timpul când Anton Lupan se afla la Bancă, 
luptându-se să scoată banii, Martin Stricland îşi aminti că 
din ajun, când îşi exprimase această dorinţă, încă nu 
vorbise cu bucătarul. De aceea se ridică în capul oaselor şi 
începu să bată în spirai cu bastonul. 

— Ce doreşte domnia-voastră, domnule? întrebă 
Gherasim, adresându-i-se după cum prevedea punctul ] al 
contractului încheiat între pasager şi căpitanul Speranţei. 

— Trimite-l încoa' pe... Cum îi spune? - că am uitat iarăşi. 

— Poate pe Ismail; el are grijă de domnia-voastră, 
domnule. 

Ceva mai târziu, bucătarul stătea bosumflat în faţa lui 
Martin Stricland - trupul bucătarului, căci sufletul lui 
rămăsese dincolo, să păzească maşina cântătoare. 

— Cât whisky mai avem? Adă inventarul! 

Martin Stricland deschise un ochi şi cercetă hârtia pe care 
Ismail însemna sticlele scoase din magazie, pe urmă închise 
ochiul şi deschizându-l pe celălalt, numără, cu o iuţeală 
uimitoare, sticlele goale, aşezate stivă sub pat. Socoteala 
era bună, în măsura în care numărul sticlelor scoase din 
magazie se potrivea cu numărul sticlelor goale. Dar, cu 
prilejul acestei cercetări, ciudatul pasager constată, cu 
spaimă, că provizia făcută la Marsilia nu corespundea 
nevoilor sale reale. 

— Unde ne aflăm? întrebă, deschizând amândoi ochii, 
lucru care se întâmpla prima oară de la întâlnirea cu 
uraganul. 

— La Montevideo, răspunse bucătarul. Martin Stricland 
făcu un gest de desperare. 


— La Montevideo! Per Baco! Am băut odată whisky aici şi 
am crezut că-i sifon întărit cu sodă caustică şi subţiat cu 
sare-amară! 

În clipa aceea, Anton Lupan intră în cabină, lac de 
năduşeală. 

— Ei, Ismaile, am terminat cu cabalerul tău, dar să ştii că 
ne eşti dator din cap până în picioare. 

— Plăteam, domnule! răspunse bucătarul, aruncându-i o 
privire recunoscătoare. Munceam, căram... Plăteam! Vream 
ascultam gazelul? 

— Lasă, altă dată; acum du-te sus, că ne pregătim de 
plecare. 

— Care va fi prima escală? întrebă Martin Stricland, 
chinuit de gândul băuturii. 

— Nădăjduim să nu mai oprim în niciunul din porturi, până 
în strâmtoare, decât cel mult câte o jumătate de oră. 

— Per Baco! Am o rugăminte la dumneata, căpitane! 
Trebuie să mergem la Buenos Aires. 

Ar fi fost oare cu putinţă ca Pierre Vaillant să se fi abătut 
pe la Buenos Aires fără să oprească la Montevideo? Şi la ce 
i-ar fi folosit acest ocol aşa de mare? 

Cu toate argumentele potrivnice, în capul lui Anton Lupan 
se aprinse o scânteie chinuitoare... Drumul acesta, nepus la 
socoteală, însemna o întârziere de trei-patru zile. Dar dacă, 
totuşi, L'Esperance trecuse pe la Buenos Aires şi-i afla urma 
tocmai acolo? 

— Per Baco! răspunse el, cu vorba pasagerului. 

Dacă la simţămintele lui mai adăuga şi chibzuiala practică 
a lui Gherasim, avea acum prilejul să recâştige banii pe 
care-i înhăţase cabalerul. 

— Vom merge, domnule, dar, dat fiind că este vorba de un 
ocol destul de mare, va trebui să plăteşti echipajului o 
remuneraţie corespunzătoare cu munca lui suplimentară... 
Ismaile, cât crezi că ar putea să ceară oamenii? 

— O sută de pesos! răspunse bucătarul, judecând şi el cu 
capul lui Gherasim, judecată care de data asta se potrivea şi 


cu a căpitanului. 

Şi-abia după ce spuse vorba, începu să clipească, repede, 
surprins de isteţimea lui spontană. 

— O sută de pesos? Per Baco! Asta face şaptezeci de lire 
sterline. Căpitane, sunt cam scumpi oamenii dumitale! 

Scumpi, dar ce poţi face, dacă vrei să mergi la Buenos 
Aires, singurul port din America Latină unde se găseşte un 
whisky ca lumea? 

Ismail ieşi pe punte, mai fudul ca păunul. 

— Per Baco, bre! strigă, pocnind din degete, în faţa 
oamenilor. Acum plecam Buenos Aires! Haidam! 

Era atât de încredinţat că datorită lui echipajul câştiga o 
sută de pesos, încât uitase cu desăvârşire suta cealaltă, 
preţul gazelului. 

Speranţa părăsi portul Montevideo în ziua de 8 noiembrie 
şi astfel, în loc să-şi continue drumul spre sud, puse capul la 
vest, îndreptându-se spre Buenos Aires. 

Dar bucătarul n-avea de unde să ştie că va face în curând 
cunoştinţă cu închisorile Argentinei, el, care scăpase ca prin 
minune de judecătorii Uruguaiului. 

CAPITOLUL XXIV. 

Închisorile Argentinei. 

Nu trebuie să cunoşti limba spaniolă ca să ştii ce înseamnă 
Buenos Aires. Deocamdată, echipajul, îmbulzit pe punte, nu 
simţea vreo mireasmă nouă, căci vântul bătea dinspre nord- 
est, aducându-le aerul de la Montevideo, care le stătea în 
gât, ceea ce nu trebuie să ne mire. 

Buenos Aires înseamnă, deci, Aer-Bun, aer plăcut! 

„De unde naiba aer bun?!” ar fi zis oamenii, dacă ar fi ştiut 
ce boli cumplite bântuiseră în acest oraş, paradisul 
înşelător al nefericiţilor emigranţi! În 1871, adică 
unsprezece ani înaintea celor povestite aici, febra galbenă 
şi holera secerase la Buenos Aires 26.000 de vieţi omeneşti 
şi asta nu însemna că oraşul devenise imun. În schimb, 
emigrarea era mai puternică decât orice boli; zece mureau, 
o mie veneau în loc. Dacă în 1869, adică doi ani înaintea 


holerei, oraşul avea 180.000 de locuitori, douăzeci şi cinci 
de ani mai târziu, locuitorii atingeau 700.000 şi numărul lor 
continua să crească, necontenit. 

Buenos Aires înflorea prin strădania bancherilor 
londonezi. În 1882, Speranţa urma să acosteze în fundul 
estuarului, la un fel de ponton împotmolit în mâl; zece ani 
mai târziu, marile cargoboturi şi pacheboturi transatlantice 
găseau aici un port modern, bine dragat, cu diguri 
apărătoare, cu cheiuri largi şi cu docuri ca la New York, 
prilejuind un trafic de 300.000 tone lunar. Dar atunci 
goeleta românească naviga pe alt ocean... 

Acum ea se îndrepta spre vest, străbătând estuarul, 
posomorât şi cenuşiu de mâlul La Platei, în timp ce 
bucătarul stătea în hambar, aplecat peste fonograf şi 
asculta necontenit gazelul, visând la îndepărtatul Stambul. 

Estuarul La Platei este un golf adânc de peste două sute 
de kilometri, larg de patruzeci şi cinci, în care fluviul se 
varsă prin câteva guri, formând o deltă obişnuită, ca mai 
toate fluviile. Geografii socotesc că fluviul nu se termină la 
vărsarea lui în acest estuar, ci tocmai unde estuarul se 
pierde în ocean. Astfel că, în clipa de faţă, deşi navigau pe o 
apă căreia abia îi zăreau marginile, căpitanul scrise în 
Jurnalul de Bord: „8 noiembrie. Ora 11 antemeridian, 
părăsit Montevideo cu aceeaşi încărcătură şi vechiul 
echipaj. Navigăm pe Rio de La Plata spre Buenos Aires, vest 
un cart spre nord, vânt din tribord, înapoia traversului, 
curent din pupa!” 

Speranţa ajunse la Buenos Aires în dimineaţa următoare, 
nu mult înainte de răsăritul soarelui, adică atunci când abia 
se lumina, şi trase sondând mereu, ca să nu se 
împotmolească în mâl, la un ponton primitiv, pus pe stâlpi, 
ca un debarcader sărăcăcios de pescari. Alături însă portul 
nou se lucra, aşa cum şi în oraş, semnul înnoirilor se vedea 
la fiecare pas. 

Buenos Aires fusese croit de la început cu bulevarde 
drepte şi largi, care se încrucişau perpendicular, ca pe o 


vastă tablă de şah. Unele străzi însă, deşi înscrise în acelaşi 
paralelogram, fuseseră tratate mai puţin generos, de aceea, 
cu toată larga perspectivă care ţi se deschidea la fiecare 
colţ, de la o vreme îngustimea lor te cam înăbuşea. 

Dar ce-are a face! Dacă voiai să-ţi îndestulezi plămânii cu 
aerul mult lăudat, aveai la îndemână douăsprezece pieţe 
mari, două promenade unde întâlneai, seara, lumea cea mai 
elegantă din toată America de Sud, precum şi cele două 
parcuri, Recoleta şi Palermo, unde într-adevăr miresmele 
copacilor înfloriţi justificau promiţătorul nume dat acestui 
oraş. 

La timpul când goeleta românească sosea acolo, atât 
portul cât şi oraşul fierbeau, din trei pricini care n-aveau 
nimic de-a face una cu alta: prima, străzile se canalizau, a 
doua, soseau emigranţi din peninsula Iberică şi din Italia, 
iar a treia, o sumă de aventurieri, veniţi din toate colţurile 
Pământului, se pregăteau să plece spre sud, în Ţara de Foc, 
unde cică se găsea aur să-l strângi cu lopata. Chiar 
guvernul republicii pregătea expediţii în acest scop, căci la 
urma urmei, poate avea mai multă nevoie de aur decât un 
particular. 

Pe lângă aceste trei pricini mari, lumea mai forfotea, dând 
buzna spre prăvălia unui negustor, în Piaza General Lavalle, 
fiindcă acesta vestise sfârşitul Pământului, prin ciocnirea lui 
cu o cometă, a cărei imagine pusese să-i fie pictată pe geam 
- şi îşi desfăcea marfa cu mare rabat. 

Îndată ce se aruncă schela, Anton Lupan se repezi la 
Căpitănie, şi, cu toată ora nepotrivită, tot zgâlţâind uşa şi 
bătând în geam, izbuti să trezească un slujbaş. Din păcate, 
registrul vaselor nu avea înscrisă nicăieri o goeletă 
franţuzească purtând numele L'Esperance. 

Căpitanul se întoarse pe bord, încruntat, întrebându-se de 
ce îşi făcuse nădejdi absurde - dar poate că era mai bine 
aşa, decât să fi plecat mai departe ducând cu el remuşcarea 
că nu l-a căutat pe Pierre Vaillant pas cu pas. 


În lipsa lui, Ismail debarcase, din porunca lui Martin 
Stricland şi, însoţit de Mihu, plecase în oraş. Într-un târziu, 
adică tocmai la ora când oraşul somnoros se trezea, izbuti 
să găsească prăvălia lui senor Barabal, pe Calle de 
Rivadavia, cum fusese învăţat. 

Senor Barabal nu avea nici un neam în Scoţia, dar vindea 
cel mai bun whisky scoţian; nu era înrudit cu Scaraoţchi, 
dar pe lângă whisky vindea cele mai solide sicrie de stejar. 
Butoaiele cu whisky se aflau în stânga prăvăliei, sicriele în 
dreapta; între ele rămânea o cărăruie pe care abia te 
puteai mişca. Nu-i o născocire: acest iscusit negustor a 
existat şi mulţi călători pomenesc de el, până pe la 1892, 
când i s-a pierdut numele, fie că şi-a strămutat negoţul 
aiurea, fie că a repauzat şi, după ce ani la rând şi-a încercat 
whisky-ul, a trebuit, în fine, să-şi încerce şi sicriele de stejar. 

Când deschise uşa prăvăliei, Ismail simţi că i se face părul 
măciucă în cap. 

— Poftim, senor! îl primi negustorul, măsurându-l din ochi, 
ca şi cum ar fi vrut să-i ia înălţimea. 

— Allah-Allah! îngăimă bucătarul, tremurând ca trestia în 
faţa sicrielor, el care nu tremurase în faţa lui Spânu şi încă 
a altor pirați. 

În sfârşit, ca să nu mai lungim vorba, după ce se dezmetici, 
Ismail cumpără, aşa cum îi poruncise stăpânul, şaizeci de 
lăzi cu whisky, a zece sticle fiecare, căci Martin Stricland nu 
avea încredere în whisky-ul din butoi, plăti cu bani peşin, 
urcă marfa într-un camion uriaş, pe care îl găsi la colţ, îl 
îndreptă spre port, sub privegherea lui Mihu, iar el porni să 
se plimbe prin oraşul scormonit de săpători. 

— Nene Ismail! strigă musul, după câţiva paşi. Vezi să nu 
întârzii, că peste un ceas plecăm! 

— Nu băteam la cap! 

Băiatul ridică din umeri şi îşi văzu de drum, privindu-şi din 
când în când cizmele noi, care, în sfârşit, nici nu-l 
strângeau, nici nu-i erau largi. 


Rămas singur, Ismail porni pe strada desfundată, sărind 
peste şanţurile făcute în vederea canalizării, uitându-se cu 
ifos la rarii trecători matinali şi aruncând câte o privire în 
vitrinele prăvăliilor care se ţineau lanţ. Aşa merse 
bucătarul, fără să se întâmple ceva demn de relevat, până 
aproape de gara centrală, când, aruncându-şi ochii într-o 
vitrină, rămase ţeapăn, cu mustaţa zburlită, ca şi când i-ar fi 
căzut o cărămidă în cap. 

În vitrină se vedea, se vedea limpede, colea, la jumătate de 
pas cu mâner, cu ţilindru, cu pâlnia vopsită în cel mai 
frumos albastru de cobalt, o maşină de cântat. 

Bucătarul se frecă la ochi, îşi lipi nasul de geam, se ciupi 
de mână să se încredinţeze că-i treaz, pe urmă deschise uşa 
şi se năpusti în prăvălie, spre spaima negustorului care era 
obişnuit cu muşterii năvalnici, dar nu chiar aşa de 
desperaţi. 

— Senor, asta marafet cântam? întrebă Ismail, pocind 
puţinele cuvinte spaniole pe care le cunoştea. 

— Da, senor, este un fonograf. 

— Şi cât costam? 

— Cinci argentinos, senor, dar să nu vi se pară scump, căci 
numai vama şi transportul costă o mulţime de bani. 

— Cinci argentinos? În pesos, ca la Uruguai, cât făceam? 

— Cam tot atât. Dacă-mi daţi cinci pesos, îl puteţi lua. 

Din albastră, Ismail văzu pâlnia fonografului făcându-se 
roşie, pe urmă neagră, liliachie, vânătă - numai la prima 
culoare nu mai vru să vină neam. 

— Per Baco! Cabalero am păcălit! Mare pezevenghi, siktir 
măgar! 

Dar cum de nu-i dăduse prin minte ceea ce era mai 
important? 

— şi gazel cântam? 

— N-am înţeles, senor; dacă vreţi să repetaţi! 

— Aveam cilindru care cântam gazel? A-a-a-a, gazel, 
Istambul, sultan? 

— Nu; avem însă Marsilieza, O Tannenbaum şi un marş... 


— Dacă gazel n-aveam, rahat! 

Ajuns în stradă, Ismail scuipă cu dispreţ pe trotuar, cum ar 
fi scuipat pe fonograful argentinian, şi porni mai departe, 
plin de mândrie din vârful cizmelor până în turban. 

Se făcuse ceasul zece şi de unde până atunci străzile 
fuseseră mai mult goale, acum lumea se îndesa, şi pe un 
trotuar şi pe celălalt. După un timp bucătarul se pomeni 
înconjurat de o gloată gălăgioasă, fel de fel de oameni, 
femei, copii, bărbaţi - spanioli, portughezi, italieni, franţuji, 
fiecare vorbind în alt grai, unii mai frumos, alţii mai 
sărăcăcios îmbrăcaţi, dar toţi mergând înfriguraţi în acelaşi 
pas. 

Ca unul care ai fi zis că n-are nici un zor, Ismail se lăsă 
purtat de acest val, din ce în ce mai înţesat, până ce, dincolo 
de gara centrală, ajunse în marginea unui fel de maidan. 
Atâta lume adunată şi atâta însufleţire nu putea fi văzută 
decât la luptele de tauri, în Spania. Curat bairam! 

Ismail îşi scoase turbanul şi, rotindu-şi-l pe deasupra 
capului, într-un gest larg, se adresă unui cabalero din 
stânga sa: 

— Aici estem corida, senor, iertam întrebam? 

Per Baco! Nu erau lupte de tauri, ci de cocoşi! Ismail 
cunoştea cocoşii numai de la bucătărie, nu bănuise că se 
pot şi lupta. Dar nu cumva cabalerul îşi bătea joc de el? 
Hai? 

Bucătarul cumpără un bilet de doi centavos, din banii lui 
Martin Stricland, şi, înghesuindu-se prin mulţime, intră într- 
un mare cort circular, care avea în mijloc o arenă cu nisip, 
cum văzuse la circ, la Brăila şi la Galaţi, Stambulul fiind în 
această privinţă mult mai înapoiat. Allah-Allah! Cabalerul 
nu minţise! Erau lupte de cocoşi, cu adevărat! 

E ciudat că luptele acestea nu vin dintr-o ţară cu oameni 
focoşi, cum vin cele de tauri, ci de undeva unde oamenii 
sunt recunoscuţi prin placiditatea lor - adică din Anglia. Şi e 
cu atât mai ciudat cu cât o luptă de cocoşi e mult mai 
sângeroasă, într-un anumit fel, decât cea mai încrâncenată 


corida. Căci măsura nu trebuie să ne-o dea cantitatea de 
sânge vărsat, fireşte mai mare la un taur decât la un cocoş, 
ci furia, înverşunarea, sălbăticia cu care două vietăţi 
nevinovate se încaieră, se sfâşie, se ciopârţesc şi se răpun, 
în ochii privitorilor îmbătaţi. 

Când Ismail intră în cort, lupta începuse, se vede, mai 
demult; îngrijitorii tocmai ridicau din arenă un ghem de 
carne însângerată, care, după cele câteva pene rămase ici- 
colea, părea să fi fost chiar un cocoş. Învingătorul, la fel de 
ciopârţit şi jumulit - şi nu cu mai multă viaţă în el decât 
celălalt, era prezentat mulţimii, de către proprietar, într-o 
dezlănţuire de strigăte, de aplauze şi huiduieli, care 
dovedea fierbinţeala poporului adunat. 

Spaniolilor emigraţi peste ocean le-a fost mai uşor să 
împrumute cocoşii din Englitera, decât să care cu ei taurii 
sevilieni - însă asta n-a dus la o scădere a pasiunii lor, căci 
în curând, luptele înverşunatelor zburătoare i-au câştigat 
mai vârtos decât cea mai sângeroasă torida. 

Tot făcându-şi loc cu coatele, Ismail ajunse până la 
parmaclâcul care despărţea arena de spectatori şi se 
înfipse cu ifos între doi cabaleros îmbrăcaţi amândoi la fel, 
cu veste şi pelerine negre, cu pantaloni largi jos, strânşi pe 
mijloc sub chimire late, bătute cu ţinte de argint. 

După ce îngrijitorii adunară fulgii şi penele risipite pe 
nisip, un alt cabaleros, pesemne directorul circului, veni în 
mijlocul arenei, ridică mâna spre a se face linişte, apoi vesti: 

— Senor, senora, urmează disputa între Nelson, cocoşul 
Excelenței Sale sir Percy, consulul Marii Britanii la Buenos 
Aires, şi Gracia d'Oro, al senoritei Michaela y Diaz, 
marchiză de Santa Fe. 

Spectatorii izbucniră în strigăte şi fluierături, care le 
arătau mulţumirea. În tribună, cei doi proprietari se 
ridicară, se înclinară spre popor, consulul sărută mâna 
marchizei, apoi amândoi făcură un semn, spre o perdea din 
fund. Managerii se iviră cu cocoşii în braţe şi trecură de jur 


împrejur, prin faţa parmaclăâcului, dând prilej doritorilor să- 
şi aleagă favoritul pe care vor paria. 

Nelson era un cocoş alb, de mărimea unui curcan obişnuit, 
alb ca o ninsoare proaspătă, numai cu creasta roşie, singur 
simbol al măcelului care se pregătea. Când ajunse în faţa 
lui, văzându-i ciocul hrăpăreţ, ochii sălbatici şi ghearele ca 
de vultur, Ismail se trase un pas înapoi. 

Gracia d'Oro avea penele lucioase, parcă nu suflate, ci 
turnate în aur greu - şi în mişcările cu care-şi rotea capul, 
cătând învrăjbit în jur; nu se vedea nimic din graţia 
prevestită de un nume atât de frumos, ci o pornire de fiară, 
ceea ce pe Ismail iarăşi îl îngrozi. 

După ce managerii sfârşiră ocolul arenei, veniră la mijloc, 
unde îi aşteptau ajutoarele lor - şi împreună cu aceştia, 
trecură la punctul următor al ritualului sângeros. 

Bucătarul Speranţei, care văzuse multe în viaţa lui, scoase 
un strigăt: 

— Allah-Allah! 

Cei doi cabaleros din dreapta şi din stânga îi aruncară o 
privire mirată - şi nu răspunseră nimic, căci pregătirile din 
arenă îi interesau mai mult decât turcul dintre ei. 

Ismail văzu limpede cum de picioarele cocoşilor, între 
gheare, se legau strâns, cu sfoară răsucită dibaci, nişte 
lame de oţel, lucioase, ascuţite şi amenințătoare, ca vârful 
cuţitului. 

Alături, pe nisip se afla un mic ring circular, înalt de vreo 
patru palme, cu diametrul cam de două ori cât roata unei 
trăsuri. Spun ring circular, deşi ar putea să pară de prisos, 
dar din păcate s-au mai văzut şi ringuri pătrate, de pildă la 
box. 

— Senor, senora, lupta începe! Cine doreşte să arbitreze, e 
rugat să poftească! 

Vreo douăzeci de inşi săriră în aceeaşi clipă peste 
parmaclăc, dar numai primii doi care ajunseră mai repede 
fură opriţi; ceilalţi se îndepărtară, unii ruşinaţi, alţii 
amenințând cu pumnii şi vociferând. 


Între timp, managerii, tot mângâind cocoşii, se aşezară de 
o parte şi de alta a ringului, apoi începură să-i asmuţă unul 
asupra altuia, fără să-i slăbească din mâini, spunându-le 
cuvinte întărâtătoare la urechi, ca nişte descântece şuierate 
într-un grai necunoscut. În sfârşit, după ce aşteptă destul, 
arbitrul făcu un semn şi managerii aruncară, amândoi 
deodată, cocoşii în cerc. 

Fiecare cocoş se luptă după temperamentul şi tactica lui: 
unii sunt mai iuți, alţii mai greoi, unii mai năvalnici, ceilalţi 
mai prevăzători. 

Gracia d'Oro şi Nelson se dovediră la fel de furioşi. Înainte 
de a cădea pe nisip, se prefăcură într-un singur ghem care 
prinse să se învârtească vijelios, aruncând o ploaie de pene, 
albe şi aurii până în parmaclâc. Deocamdată mulţimea 
aştepta, cu răsuflarea oprită, cu ochii înţepeniţi, fără să 
desluşească nimic în acest vârtej. Până ce, deodată, ghemul 
se rupse în două bucăţi, proiectate afară din cerc. Cel doi 
manageri se repeziră, fiecare după cocoşul lui, să-l aducă la 
loc. Dar vai, abia acum văzu Ismail că Nelson nu mai era 
alb, ci roşu, parcă vopsit cu cârmâz. 

În jur lumea începu să se frământe, agitând pumnii, 
strigând. 

— Trei argentinos pe Gracia d'Oro! gâfâi cabalerul din 
stânga lui Ismail. 

— Primesc şi mai pun încă trei! răspunse celălalt 
cabaleros. Trei argentinos pe Nelson. 

— Pe Nelson? strigă alt cabaleros, mai din fund. Îi ţin eu, 
senor, dar să ştii că-i pierzi! 

Ismail îşi rotea capul, de la unii la alţii, fără să înţeleagă 
limpede ce se întâmpla, căci în acelaşi timp urmărea cu 
înfrigurare lupta cocoşilor. Deasupra ringului zburau pene 
roşii, în vreme ce dincolo de parmaclăc, pariurile se 
împleteau, la stânga, la dreapta, spre fund, ţesând peste 
spectatori o plasă de argentinos în care bucătarul se îneca, 
năuc. 

— Zece argentinos pe Gracia d'Oro! 


— Cincisprezece pe Nelson! 

Sărăcimea paria pe sume mai mici, trei, cinci, şapte, hai 
zece centavos, că nu le dădea mâna mai mult, oricât s-ar îi 
înfierbântat ei. 

Iar cocoşii, între timp, săreau în mijlocul cercului, ca într-o 
maşină de vânturat, cădeau unul asupra altuia, scuturând 
din aripi, lovind cu ciocul, sfârtecându-se cu lamele de oţel, 
făcând să ţâşnească fulgii şi sângele - până ce, deodată, în 
mulţime se auzi un strigăt prelung. 

Unul din luptători - Ismail nu-l mai recunoştea, amândoi 
fiind la fel de jumuliţi şi de însângeraţi - se lăsase în 
marginea ringului şi picotea, prostit; numai ochii îi 
rămăseseră vii, privind cu spaimă la vrăjmaşul care 
frământa nisipul în picioare, pregătindu-se să se 
năpustească ultima oară asupra lui. 

— Per Baco! înjură cabalerul din dreapta. E Nelson! Am 
pierdut! 

Managerul marchizei se repezi la Gracia d'Oro şi-l apucă 
de aripi, ţinându-l în loc, în vreme ce arbitrul, aplecat peste 
Nelson, număra rar, mişcând braţul, cum face arbitrul la 
box când unul din luptători este doborât. Atât că, la luptele 
de cocoşi, regula spune să se numere nu numai până la 
nouă, ci până la patruzeci. 

Treizeci de secunde arena vui de strigăte, fluierături şi 
huiduieli. În tribună, consulul Angliei privea scena, 
flegmatic, iar marchiza de Santa Fe îşi muşca buzele, ca să- 
şi stăpânească strigătul de triumf. 

În secunda a treizeci şi una, Nelson închise ochii, îşi 
întinse gâtul însângerat pe nisip, ca şi când şi-ar fi dat 
duhul - şi rămase aşa, nemişcat, până ce arbitrul ajunse cu 
numărătoarea la treizeci şi opt. Atunci, când nimeni nu se 
mai aştepta, sări în picioare, bătu din aripi, scoase un cârâit 
prelung, răguşit, fioros - şi în secunda a treizeci şi noua, 
Garcia d'Oro, izbit în piept, sări peste ring, până în 
parmaclăc, aruncând o ploaie de fulgi în jur. 


Marchiza de Santa Fe îi aruncă lui sir Percy o privire mai 
străpungătoare decât lamele de la picioarele lui Nelson, dar 
când consulul ridică ochii spre ea, întâlni numai un zâmbet 
sfios. 

— Scuzele mele, marchiză! zise consulul, înclinându-se 
adânc. 

— Adversarii sunt demni unul de altul, sir! răspunse 
marchiza, aplecându-se tot atât de adânc, dar cu o graţie 
pe care un bărbat nu şi-o poate însuşi nicicând. 

Cabalerul din stânga lui Ismail întoarse capul spre celălalt, 
scrâşnind printre dinţi: 

— Aşteaptă, nu te bucura prea curând, senor! 

— Fireşte, senor, aştept să mă bucur la sfârşit! Bucătarul 
Speranţei îi urmărea, zăpăcit, şi aproape că auzi zăngănitul 
lamelor pornite din ochii lor, care se încrucişau peste 
turbanul lui, făcându-l să se lase în parmaclâc. Dar tot 
circul era acum numai scrâşnete şi înjurături şi încrucişări 
fulgerătoare de priviri. 

— Nelson, senor, ai să vezi! 

— Ahaha, Gracia d'Oro s-a repezit! 

Iar bietul Ismail, care nu avea nimic de împărţit cu nimeni 
aici, se uita când la unii, când la ceilalţi, din ce în ce mai 
năuc. 

Managerul marchizei îşi prinsese cocoşul şi-l aruncase 
iarăşi în cerc, unde lupta continua, mai înverşunată ca la 
început, numai că pene săreau acum mai puţin. Nici Gracia 
d'Oro, nici Nelson nu se dădeau învinşi. Mulțimea, care 
până acum urlase, părea că a obosit. 

Şi în liniştea aproape deplină care se lăsase peste circ, de 
se auzeau numai bătăile de aripi, buşiturile şi cârâitul jalnic 
al celor doi cocoşi, iată că izbucni, aşa din senin şi fără să 
ştii din ce îndemn, glasul lui Ismail: 

— Băteam Nelson! strigă bucătarul, în spaniola lui, izbind 
cu pumnul în parmaclâc. 

Cabalerul din dreapta înclină din cap, încordat, cu ochii la 
ring. Cel din stânga, însă, se întoarse spre turc, îl apucă de 


braţ şi scrâşni printre dinţi, aproape ameninţător: 

— Pariezi? 

— Pariam! răspunse bucătarul, semeţ şi totdeodată năuc. 

— Pun cinci argentinos contra lui Nelson! Îi ţii, senor? 

— Ţineam! 

Cei din jurul lor se însufleţiră pe rând: 

— "Ţii şi cu mine trei argentinos, senor? 

— Ţineam! 

— Pun şi eu trei! 

— Şi eu şase! 

— Senor, hai zece cu mine! Primeşti? 

— Primeam! 

În vreme ce pariurile curgeau pe capul lui Ismail, iar el le 
primea fudul, cocoşii se moleşeau, vlăguiţi, se repezeau 
unul în altul tot mai nehotărâţi, mai blegi, până ce se lăsară 
amândoi deodată pe nisipul însângerat, străpungându-se 
numai cu ochii încă aprigi. 

Mulțimea izbucni în strigăte şi huiduieli, care se adresau 
atât cocoşilor, cât şi managerilor, dacă nu chiar şi celor doi 
stăpâni. 

Managerii se repeziră la luptătorii istoviţi, îi luară în braţe 
şi începură să le mângâie crestele sfârtecate până la os, 
întărâtându-i iarăşi, ca la început. Între timp, îngrijitorii 
aduseră un alt ring, mai mic, cu diametrul pe jumătatea 
celui dintâi, şi-l puseră înăuntrul acestuia. În unele oraşe 
din America de Sud, cercului mai mic i se spune 
„disperado” - nume care nu cere nici o lămurire în plus. 

— Senor, senora, strigă arbitrul, lupta continuă! 

Ajutorul său măsură diametrul cercului, văzu că nu 
depăşea optzeci de centimetri, atât cât era îngăduit, şi 
înclină din cap, încuviinţător. 

Un nou val de urlete se ridică deasupra mulţimii: 

— Disperado, Nelson! 

— Disperado, Gracia d'Oro! 

— Senor, mai ţii încă un argentinos? Am pariat pe trei. 

— Ţineam! 


— Patru în total! Să nu uiţi! 

— Nu uitam! 

Nelson se dovedise un luptător vajnic, dar de data asta, 
cum se pomeni aruncat în cercul îngust, cioc în cioc cu 
vrăjmaşul întărâtat din nou, prima lui mişcare fu o scurtă 
săritură peste ring, după care se repezi în lături, cârâind, 
încercând să scape printre spectatori. Ismail nu-i dădu 
timp; roşu în obraz, gâfâind, sări la rândul lui peste 
parmaclâc şi îi ţinu calea, cu mâinile date în lături, cu 
genunchii desfăcuţi, gesticulând indignat, pe bun motiv: 

— Huşşş! înapoi! Huşşş! 

Managerul îi sări în ajutor şi Nelson fu aruncat din nou în 
cerc, unde de data asta se arătă hotărât să ţină piept 
vrăjmaşului înfricoşător. Înghesuiţi în ringul îngust, câteva 
clipe cocoşii se învălmăşiră iarăşi ca la început, sărind şi 
rotindu-se împreună, ca un ghem jumulit, până ce Gracia 
d'Oro se desprinse şi căzu pe nisip. 

Urlete cumplite se auziră în circ, în timp ce arbitrul 
număra la căpătâiul cocoşului ameţit. 

— Cine mai pariam? strigă Ismail, aruncându-şi turbanul 
în sus. 

Turbanul se duse până în acoperiş, rămase o clipă aşa, 
parcă plutind, apoi o luă în jos şi căzu pe nisip. Ochii 
bucătarului nu mai erau la turban: în clipa când acesta 
şovăia sus, Gracia d'Oro făcuse un salt neaşteptat, viclean, 
fulgerător, de neoprit, şi căzuse în capul lui Nelson. 

Un murmur de teamă, de mirare, de nedumerire străbătu 
arena - şi în murmurul acesta se auziră limpede, rare, 
cadenţate, loviturile ciocului hrăpăreţ, care fărâma capul 
adversarului înfrânt. 

Arbitrul ridică mâna către spectatori: 

— Senor, senora, Gracia d'Oro a învins! 

În tribună, consulul Angliei săruta, palid şi demn, mâna 
marchizei de Santa Fe. 

— Sper că nu eşti prea mâhnit, sir! 


— Nu, marchiză! Am pariat o sută de argentinos pe Gracia 
d'Oro! 

— Urmează categoria grea: Barbaroza contra lui 
Destroyer! strigă directorul circului. 

Iar Ismail clătina din turban şi privea în jur, parcă bătut în 
cap şi încă mai rău decât bietul Nelson... 

Uneori, pe drum sau în porturi, când echipajul era plecat 
în oraş, Anton Lupan stătea pe punte, în hamac, şi urmărea 
cu mintea drumurile făcute, pe cele ce mai avea de făcut, 
apoi se pomenea zicând în gând: 

— Adnana! 

Atunci ea, care stătea rezemată de parapet, în bordul 
celălalt, sau mai departe, spre prova, aruncând firimituri de 
pâine pescăruşilor, se întorcea, îşi ducea mâna la piept, cu 
gestul cunoscut, şi aplecându-se înainte, clipea întrebător 
din genele-i lungi: 

— Eu? 

El tresărea, surprins: 

— Te-am strigat? 

— Aşa mi s-a părut. 

— Crezusem că te-am strigat în gând. 

Şi pe urmă, minute întregi nu-şi mai spuneau nimic. Dar se 
gândeau. El: „Oare am strigat-o, într-adevăr?” Ea: „Poate 
că nu m-a strigat, ci am visat eu!” 

Apoi, după ce treceau acele minute lungi, el întreba: 

— Dacă zici că te-am strigat, de ce nu vii? 

Adnanei, după atâta tăcere, glasul i se părea dur. 

— Ai să-mi dai porunci? Te-ascult! 

Cu aceste vorbe se apropia, prea blândă ca să i se vadă 
micile scântei de furie ale ochilor şi se aşeza pe un colac de 
parâme, lângă el. 

— 'Ţi-e gândul plecat? o întreba Anton Lupan, văzând că 
nu-i poate atrage privirea. 

— Da. 

— 'Ţi-e dor de ceva? 

— Uneori. 


— De ce? 

— De zilele când mi-era dor de tine. El râdea. 

— Şi-acum? 

— Acum eşti căpitan, iar eu sunt matelot... 

— Ce-ai dori altceva? 

— Să fii cu mine mai rău decât eşti şi mai puţin rău decât 
vrei să pari. 

— Adnana, de la cine ai învăţat să vorbeşti aşa de... aşa 
de... neprevăzut? 

— De la mama şi de la tatăl meu. Uiţi că m-am născut în 
ţara proverbelor? 

— Dacă inima ta n-ar fi atât de gingaşă, aş fi aşa cum 
doreşti tu. 

— De unde ştii cum e inima mea? El se ridica într-un cot, 
tulburat: 

— Adnana! 

Dar se oprea. Şi ea îi spunea în gând: „Pesemne tu nu 
bănuieşti ce ameţitoare a fost clipa când m-ai luat în braţe 
pe chei! Eu n-am cunoscut dragostea, dar se vede m-am 
născut cu ea, am purtat-o fără să ştiu, pe mări, sub soare, în 
vânt, fiindcă în clipa când mi s-a arătat, am recunoscut-o 
fără să şovăi, am ştiut că-i desprinsă din fiinţa mea. De 
aceea m-am urcat pe vapor...” 

Adnana îşi privea mâinile şi continua: „Am tăiat morcovi şi- 
am curăţat cartofi, trei săptămâni! Dar mă gândeam: el n-o 
să-mi vadă mâinile, o să-mi vadă inima. Şi tu ce ai văzut? Că 
aveam tricoul lui Mihu şi te-ai încruntat. Pe-al cui aş fi putut 
să-l pun, că toate mi-erau largi? Pe urmă insă m-ai luat în 
braţe şi eu am plâns. Şi-mi ziceam: o, ce bine să tai morcovi, 
să cureţi cartofi, dacă asta-i răsplata!”... 

Aici, pe chipul Adnanei părea că trece un nor: „Dar parcă 
tu m-ai luat în braţe? Dacă nu m-aş fi repezit eu!” 

Şi tăcea, coborându-şi genele peste cugetul posomorit. 

Iar Anton Lupan, cu fruntea încruntată, îi răspundea în 
acelaşi fel, în gând, frământând cu mâinile marginea 
hamacului: „De, Adnana, e uşor să spui, tu, care stăteai cu 


spatele spre prova. Dar eu... Vezi, era Gherasim, era Ismail 
cu mustaţa aia a lui, erau ceilalţi... O, cum te-aş fi luat în 
braţe, cum te-aş fi mângâiat! Eşti atât de blândă, de bună, 
de curată, e atâta gingăşie în fiinţa ta!” 

Ea ridica ochii şi clipea speriată. Oare nu era prada 
visului? Putea căpitanul Speranţei să gândească aşa? 

„Dar vezi tu, continua Anton Lupan, vezi tu, Adnana, nu 
suntem singuri. Ei toţi te-au aşteptat. O, ştiu, niciunul nu 
jinduieşte la tine mai mult decât la o stea de pe cer... Dar se 
cuvine oare să întind mâna eu, fiindcă sunt căpitan, să iau 
steaua şi să le las cerul întunecat?” 

Aici Adnana nu mai ştia ce să-i răspundă şi tăcea îndelung, 
cu ochii înlăcrămaţi. Într-un târziu căpitanul tresărea şi se 
ridica din hamac. 

— La ce te gândeai? o întreba, de data asta cu viu grai. 

— Aşa, nelămurit, poate la morcovi, poate la cartofi, mai 
ştiu eu? 

— Îţi pare rău că te-ai angajat matelot la noi? Îţi pare rău 
că ne-ai urmat? 

— Asta nu, nu-mi pare rău azi, n-o să-mi pară nici mâine, 
niciodată, toţi anii câţi mi-or fi daţi! Aş veni de oriunde, de 
oricâte ori m-ai chema. Aş merge cu tine... cu voi, până la 
capul Pământului! 

Atunci căpitanul Speranţei râdea: 

— Asta nu-i prea departe, ai să vezi în curând! 

Aşa vorbeau ei în porturi, sau uneori pe drum, că nu 
spuneau totul deodată, cum s-a înşiruit mai sus. Dar 
ultimele cuvinte, e bine să ştim, Anton Lupan se întâmpla să 
le rostească la 9 noiembrie, după prânz, când întreg 
echipajul alerga prin oraş, să-l caute pe bucătar. Întocmai 
aşa le rosti el, deşi în clipele acelea avea destulă pricină să 
fie îngrijorat - trecea timpul şi ei nu plecau. 

Adnana ridică ochii spre el: 

— Da, însă Pământul nu are numai un cap! 

— Senor! se auzi în clipa aceea un glas de pe mal. 


Căpitanul întoarse capul şi în faţa schelei văzu un guard 
orăşenesc, însoţit de un civil înalt, cu o geantă sub braţ. 
Guardul salută şi făcu un pas: 

— Bună ziua, senor! Îl cunoaşteţi pe numitul Nail Ismail 
Geafer? 

Răsărea a patra oară soarele pe ocean... Mihu mergea 
amărât spre penitenciar, cu o boccea la spinare, cu 
fonograful într-o mână, iar în mâna cealaltă cu frânghia 
care-l ţinea pe Negrilă de grumaz, fiindcă în oraşul acesta 
câinii cică trebuiau să umble legaţi. 

Ah, câtă amărăciune era în sufletul musului pe când 
mergea aşa! Ismail la închisoare şi Negrilă în laţ! 

Aseară, după ce trei zile alergaseră, se zbătuseră, se 
loviseră cu capul de pereţi încercând să găsească o ieşire 
din noul impas, echipajul ţinuse sfat. 

Treizeci şi cinci de cabaleros depuseseră plângere la 
judecător, împotriva lui Nail Ismail Geafer, matelot pe 
goeleta Speranţa, precum dovedea cartea de marinar 
găsită asupra sa; cei treizeci şi cinci de reclamanţi 
pretindeau sume felurite, mai mici sau mai mari, la un loc 
două sute şaptezeci şi trei de argentinos, total care îl 
speriase chiar şi pe judecător. Cu cele şaptezeci de lire 
sterline plătite în plus de Martin Stricland, pentru nefasta 
escală prilejuită de el, se liniştiseră numai o treime din 
datornici iar alţi bani echipajul Speranţei nu mai putuse 
afla. 

Drumul, de jos din La Boca, până în partea cealaltă a 
oraşului, în Belgrano lângă Hipodrom, unde se afla 
închisoarea, era lung şi întortocheat, fiindcă trebuia să tai 
în diagonală tabla de şah şi să coteşti mereu, când pe o 
stradă, când pe alta, mergând în zig-zag. 

Dar lui Mihu nu de drum ii păsa, nu-l făcea prima oară azi, 
îl făcuse de nenumărate ori, ca şi ceilalţi, îl învățase pe 
dinafară - acum îl făcea ultima oară, vai! Nu, nu-i păsa de 
drum, ci îl durea inima că de data asta se ducea să-şi ia 


rămas bun de la Ismail, care-i era atât de drag: Speranţa 
pleca azi. 

Aşa hotărâse Anton Lupan aseară, după ce văzuse că nu se 
mai putea aştepta. Martin Stricland, care plătise o sumă 
nebunească pentru escala la Buenos Aires, refuza, cu 
încăpăţânarea a zece catâri din cei mai încăpăţânaţi, să mai 
dea încă o sută de lire, din cele două sute cincizeci datorate 
la sfârşitul călătoriei, cum se arăta în contract. Şi chiar dacă 
le-ar fi dat, puteau oare oamenii să se despoaie până la 
cămaşă, să rămână în voia lui Dumnezeu şi-a oceanului, la 
mii de mile depărtare de ţară, ca să plătească atât de 
scump oalele sparte de bucătar? 

Şi blândeţea, şi bunătatea, şi înţelegerea, şi mărinimia au 
o margine, îşi spunea fiecare, gândindu-se la necazurile 
îndurate de pe urma lui Ismail. 

— Dar are patru neveste, nefericitul! zicea Anton Lupan, 
frământându-se de parcă ar fi fost nevestele lui. 

— Şi eu am doi copilaşi, ca să nu mai vorbesc de nevastă şi 
de ăi bătrâni! răspundea Gherasim, încruntat. 

— Da, ai dreptate, dragul meu! Dar noi, ăştilalţi, suntem 
mai slobozi; ne-am mai strâmtora, am mai suci-o, am mai 
învârti-o, şi poate c-am ieşi la cap. 

— Şi la ce bun, domnule? Ca peste o zi, două, să ne bage în 
alt impas? Nu vezi că la el ticăloşiile au început să se ţină 
lanţ? 

— Dar altminteri are inima aşa de bună, nene Gherasime, 
zău, nu-i păcat? zicea Mihu, cu sufletul îndurerat. 

— Şi marinar priceput! îl lăuda altcineva. 

— Şi vrednic când vrea! 

— Barem ca bucătar! 

Aşa vorbeau oamenii, pe când mai nădăjduiau să-l 
înduplece pe Martin Stricland - că de la altul, de la cine ar 
fi putut lua? Încercase căpitanul cu o bancă, apoi cu un 
exportator, dar în van. 

Şi-acum, dacă singura lor nădejde, Martin Stricland, nu se 
lăsase înduplecat, Mihu se ducea la penitenciar să-i ducă 


boclucurile lui Ismail şi să-i vestească plecarea, că din 
partea celorlalţi niciunul nu avusese curaj; stăteau prin 
colţuri, posomorâţi, şi lăcrimau... 

Un ceas mai târziu, musul şi bucătarul Speranţei se aflau 
faţă în faţă, cu gratiile între ei, la penitenciar. Ismail era 
palid, nedormit, cu obrazul ţepos, dar parcă prin ochi i se 
plimba, gata să ţâşnească, un zâmbet şoltic, zâmbet de 
bătrân ştrengar. 

— Ţi-am adus gazelul, nene Ismaile, zise Mihu, cu privirile 
în pământ. 

— Plecam? 

Băiatul înclină din cap, gata să izbucnească în plâns. Ismail 
întinse mâna printre gratii şi luă fonograful. 

— Ala pezevenghi portărel, n-am vrut ridicam? 

— Ba da, nene Ismaile, dar am dovedit că era al nostru, că 
noi îl cumpărasem, nu dumneata. 

— Atunci de ce-am adus? De ce nu-l păstram? 

— Ai noştri au zis să-l iei dumneata, că poate ţi-o mai 
îndulci zilele... Ţi-l trimit în dar. 

— Mulzumim! Ala portărel am mai vrut luam ceva? 

— Da; a vrut să ia şalvarii albaştri, de atlas... 

— Aman, aman! 

— Noroc cu Adnana; a zis că-s ai ei. Uite, ţi i-am adus aici, 
în boccea. 

— Mulzumim Adnana. Cine găteam, ea? 

— Ea. 

— Găteam bine, hai? 

Mihu nu răspunse; cum era să-i spună că oamenii se 
prăpădeau după mâncarea Adnanei? Nu c-ar fi gătit-o mai 
bine, dar... 

Ismail clătină din cap. 

— Şi Stricland, ce făceam? 

— Ce să facă? Sforăie şi bea. 

— Acum cine caram? 

— Încă nu se ştie; parcă nouă ne e gândul la ţucalul lui 
Stricland? 


lacă apoi că veni şi clipa bunului rămas. 

— Nene Ismaile, să ai curaj! Peste şase luni o să fim înapoi 
şi te-om scăpa noi! 

— Asta cine am spus? 

— Toţi! 

— şi căpitan? 

— Şiel. 

— Nu eram supărat? 

— Ba da... Ei, şi-acum mă duc, că pe la prânz plecăm. Te 
las cu bine, nene Ismaile, să fii viteaz! 

— Umblam cu bine, bre băiat! 

Mihu întoarse spatele şi o luă repede la pas, ca să nu-l 
podidească lacrimile, când se auzi strigat: 

— Pst, Mihu, ia stam! 

În ochii lui Ismail se aprinsese lumina şoltică de care 
vorbeam. 

— Bre, băiat, vrem făceam hatâr bucătar? 

— Da, nene Ismaile; mai ai nevoie de ceva? Bucătarul îi 
făcu semn cu degetul să se apropie şi vârându-şi capul 
printre gratii, îi şopti la ureche, chicotind ca un armăsăraş: 

— Mergeam la gara, vedeam estem circ unde cocoşi 
luptam - ni-hi-hi-hi! - întrebam cine băteam ieri - ni-ha-ha- 
ha! - bătea, Destroyer ori băteam Barbaroza? 

Acum musul Speranţei cobora spre La Boca, să se ducă în 
port. De dimineaţă avusese soarele în ceafă - de data asta 
soarele îl lovea în obraz; şi-l ustura obrazul, de soare şi de 
lacrimi, dar n-avea cum să se tragă la umbră şi nici 
lacrimile nu i se opreau. 

Măcar de i-ar fi putut face lui Ismail ultimul hatâr! Fusese 
la gară, găsise maidanul, şi circul, dar pustii, că vinerea nu 
erau lupte de cocoşi şi n-avea pe cine întreba. 

Aşa străbătu Mihu străzile iarăşi, mergând în zig-zag pe 
tabla de şah, trecu printr-un parc, în marginea căruia era 
altă gară şi de acolo înainte se adânci pe nişte uliţe strâmte 
şi întortocheate, care parcă ţineau de alt oraş. Peste casele 
scunde şi vechi trecea briza oceanului, se auzeau vapoarele 


urlând în port... Nu trebuia să întrebe pe unde s-o ia, că îl 
ducea Negrilă smucindu-l de sfoară, ca şi cum ar fi fost 
nerăbdător să ajungă mai repede la ei acasă, să scape din 
laţ. 

Blestemat oraş! Să bagi oamenii la închisoare şi să ţii 
câinii legaţi! 

— Hai, Negrilă, hai! Ce te-a apucat? 

Mihu simţi sfoara tremurându-i în mână; câinele se oprise 
pe trotuar şi râcâia pământul în picioare, adulmecând şi 
mârâind spre trotuarul celălalt. Treceau mulţi oameni, dar 
pe care naiba îl mârâia? Musul ridică sprâncenele, cu atât 
mai mirat cu cât era sigur că Negrilă nu avusese toane 
niciodată, de când îl ştia. 

În faţă era o prăvălie mărişoară, care tocmai se spoia; 
înăuntru se vedeau oameni cu bidinele, pe-afară vopsitorii 
dădeau cu roşu obloanele şi cercevelele de la geamuri, alţii 
pictau firma lunguiaţă pusă deasupra uşii, în vreme ce nişte 
camionagii, opriţi în faţă, descărcau butoaie şi le 
rostogoleau spre gura de beci care răspundea de-a dreptul 
pe trotuar. 

— Ce-i, Negrilă? întrebă Mihu, îngrijorat. 

— Ham, ham! 

— Ei, taci! 

De bună seamă era ceva la mijloc - Mihu înţelegea asta, 
după lătrat. 

Tocmai atunci, în prăvălie, un om stropit de var trecu prin 
faţa uşii, rostogolind un butoiaş. Băiatul clipi din ochi, îşi 
scutură capul, rămase puţin aşa, ca omul beat, în timp ce 
câinele mârâia şi se smucea în laţ - apoi deodată îşi duse 
mâna la gură, înăbuşindu-şi un strigăt mirat... 

În clipa următoare, Mihu rupea pământul la vale, spre 
port, trăgându-l pe Negrilă care se tot smucea, mârâind 
furios, cu ochii roşii, cu colții scoşi, să scape şi să se repeadă 
înapoi, la omul stropit de var. 

Aşa fugi musul, scăldat în sudori, uitând de lacrimi, uitând 
de Ismail, trecu peste drumul de fier care ducea în port, se 


avântă pe străzile din La Boca, noroc că cizmele nici nu-l 
strângeau, nici nu-i erau largi, înotă în mâlul de pe țărm de 
se făcu numai stropi negri până la urechi, sări pe 
debarcaderul de lemn şi nu se opri decât pe puntea 
Speranţei, lângă bocaport, gâfâind la urechea lui Gherasim. 

— Eşti sigur? întrebă cârmaciul, după ce ascultă totul, de- 
a fir-a-păr. 

— Sunt sigur! gâfâi Mihu. L-am recunoscut dintr-o dată, 
măcar că şi-a ras mustaţa şi s-a mai îngrăşat! 

Gherasim strânse pumnii - şi în colţul gurii i se iviun 
zâmbet avan. 

— Bine! Ai să nimereşti locul? 

— Îl nimeresc! Şi chiar de nu l-aş nimeri, ne duce Negrilă 
tot într-un trap. 

Câinele lătră, cătând spre oraş. 

— Ai răbdare până deseară! îl domoli Gherasim. Acum stai 
cuminte, potaie! 

Apoi se duse la căpitan şi vorbi cu el un timp, arătând spre 
Negrilă şi spre stăpânul lui. 

Anton Lupan şedea pe un colac de parâme, lângă cârmă, şi 
cerceta, preocupat, harta strâmtorii lui Magellan. Ceva mai 
încolo, Adnana, aplecată spre parapet, urmărea zborul 
pescăruşilor. 

— Dar eşti sigur, Mihule? întrebă căpitanul, ridicându-şi 
ochii încruntaţi. 

Musul se apropie, încă asudat. 

— Da, domnule! Pot să pun mâna în foc. 

— Atunci merită să ne mai amânăm plecarea cu o zi. 
Gherasime, ai grijă ce faci! 

— Fii pe pace, domnule! răspunse cârmaciul, rânjind. O să 
lucrăm cu mănuşi. 

Restul zilei oamenii îşi văzură de treburi, ca de obicei, atât 
că vreo două ceasuri stătură nevăzuţi în hambar, la sfat cu 
Gherasim. 

În timpul acesta căpitanul cerceta harta, mereu încruntat, 
iar Adnana avea grijă de pescăruşii albi. Din când în când 


ea întorcea capul, mirată că oamenii stau ascunşi. 

— Ce se întâmplă cu ei? întrebă, în sfârşit. 

— Nimic; socoteli de-ale lor! 

— Dar cu tine? 

— La fel; socoteli de-ale mele! 

— Sunt grele aceste socoteli? 

El privi harta şi se încruntă mai mult. Unde era acum 
Pierre Vaillant? Venea vara în sud - şi deodată căpitanul 
Speranţei îşi dăduse seama că prietenul său n-ar mai fi avut 
de ce aştepta. Poate acum L'Esperance ridicase ancora şi se 
îndrepta spre strâmtoarea lui Magellan. 

— Cam grele, Adnana! răspunse într-un târziu, amintindu- 
şi că fata îl întrebase ceva. 

— N-aş putea să te ajut? 

— Ba da. 

— Cum? 

— Să-mi zâmbeşti uneori. 

— N-am să ştiu când. N-ar fi mai bine să-mi fixezi nişte ore 
de cart? 

— Astăzi, de la patru la opt. 

Adnana se aşeză pe scândura punţii, în faţa lui, şi îi zâmbi. 
Dar el nu mai zise nimic şi-atunci începură iarăşi să-şi 
vorbească în gând... 

Oamenii ieşiseră din hambar, robotiseră câte ceva pe 
punte şi între timp amurgul căzuse peste oraş. Nu mai 
bătea nimeni orele de cart. Pe mal se văzură lampagii, 
aprinzând pe rând felinarele cu gaz. 

— Apoi noi am plecat, domnule! zise Gherasim. 

— Bine, ai grijă cum te descurci. Vezi să nu rămân şi fără 
voi. 

— Unde se duc? întrebă Adnana, văzând că pe lângă 
cârmaci plecau şi ceilalţi, ba chiar şi Mihu, cu Negrilă după 
el, toţi cu priviri tainice şi cam îngrijoraţi. 

— Încearcă să-l scape pe Ismail, răspunse Anton Lupan. Ea 
îşi duse mâna la gură. 

— Ce-aţi pus la cale? 


— Ai să vezi; ceva foarte nevinovat. 

Adnana urmări oamenii din ochi, cum alunecau tainic pe 
schela de lemn, în slaba lumină a felinarelor de pe țărm. Din 
parc, dincolo de castelul de apă, care se ridica mohorât pe 
cerul opalin, răzbea muzică îndepărtată, de chitare şi de 
acordeon. În dreapta, pe mal, spre portul nou, nişte 
marinari beţi chiuiau răguşit; din când în când, din cabină 
se auzea sforăitul lui Martin Stricland. 

Gherasim şi cu ceilalţi se pierdură printre magazii: atunci 
Adnana se întinse pe punte, cu mâinile sub cap, şi rămase 
cu ochii la o stea răzleţită pe cer. Nu ştia ce stea ar putea fi, 
nu cunoştea bolta în emisfera de sud. Pe punte ardea numai 
lumina de ancoră la catarg... 

Cârmaciul, împreună cu ceilalţi străbătură La Boca şi 
ajunseră în cartierul de peste drumul de fier. 

— Pe aici, nene Gherasime; uite, asta-i strada. 

În timpul acela Buenos Aires era luminat slab, cu lămpi de 
gaz care pâlpâiau sfioase din sută în sută de paşi. 

— E cam devreme, zise Gherasim. Să aşteptăm până se 
mai astâmpără lumea. 

Întâlneau încă des trecători, mai cu seamă femei care 
duceau de braţ marinari beţi. Sub un felinar, o fetiţă cerşea, 
cu un şal de prinţesă pe umeri şi cu picioarele goale prin 
praf. Doi inşi, după vorbă italieni, după haine zidari, se 
înjurau sub felinarul următor... Peste drum, la prăvălia care 
se spoia, lucrătorii îşi adunau sculele şi se schimbau în 
haine de oraş. 

Oamenii noştri trecură o dată în sus, o dată în jos, trăgând 
cu ochiul, apoi se opriră la umbra unui gard. Mihu se lupta 
cu Negrilă, care mârâia, smucindu-se să-i scape la deal. 

— Ele! Care va să zică, îşi deschide prăvălie! şopti 
Gherasim, pipăindu-şi revolverul în buzunar. Numai că o să 
avem cam mult de aşteptat; trebuie să plece toţi vopsitorii, 
să se mai potolească şi lumea asta pe străzi. la, duceţi-vă 
careva în port şi spuneţi-le să nu ne poarte de grijă, că mai 
zăbovim, vreun ceas, două, câte, ştiu eu, om vedea. 


— Mă duc eu! sări Haralamb. 

— Nu, mai bine să se ducă văr-tu; mi-e că tu nu mai vii 
înapoi! 

— Ei, asta-i, la ce să rămân?! Lasă că mă duc eu, zău, măi 
frate Gherasim! 

Cârmaciul îl privi. Într-un chip ciudat: 

— Te trage aţa în port, fir-ai tu să fii de cioflingar! Mută-ţi 
gândul, măi băiete, că nu se uită ea la tine; nu vezi că-i 
topită după căpitan? 

Haralamb se roşi, ca un copilaş. 

— Parcă eu zic să se uite la mine? Mi-e de ajuns să mă uit 
eu la ea! 

— Hai, atunci du-te, da' nu te uita prea mult, că-ţi strici 
ochii la lumina de gaz... Ne găseşti tot pe-aici, pe undeva. 

leşiseră puzderie de stele pe cer, dar Adnana o urmărea 
tot pe aceea de la început; şi deodată îşi dădu seama că din 
vârful catargului mare, steaua trecuse peste cel mic şi se 
rotea, către apus, pe deasupra bompresului. 

— N-au venit? întrebă tresărind. 

— Nu; au trimis vorbă că stau mai mult. 

— E târziu? 

— Miezul nopţii. 

N-avea cine să bată clopotul de cart... 

— Haideţi, băieţi, şopti Gherasim. Uite-l că trage 
obloanele. 

Pe stradă, abia dacă mai trecea arar câte un om. Undeva, 
mai departe, la o fereastră neluminată, un copil plângea, 
trezit din somn şi o femeie încerca să-l împace, cântându-i, 
cu glasul nespus de trist şi istovit, un cântec de leagăn din 
cine ştie ce ţară, că nimeni nu înţelegea. 

— Multe naţii mai sunt şi-n oraşul ăsta! şopti leremia, 
mâhnit fără să ştie pricina. De ce s-o fi vânturând lumea 
atât? 

— Apăi de trai bun nu, măi frate-miu! răspunse Gherasim, 
cu ochii mai sus, peste drum. 


Omul pe care-l văzuse Mihu la prânz, ieşise în stradă şi 
punea obloanele la ferestre. Înăuntru nu mai era nimeni şi 
mai ardea numai o lampă, în fund. 

— Mihule, zise cârmaciul, în şoaptă, tu rămâi după noi, şi 
când om intra, pui oblonul la uşă, să nu ne vadă cineva din 
drum. 

— Da, nene Gherasim! 

Musul tremura încetişor, parcă de frig. Ca şi când ar fi 
înţeles cum merg lucrurile şi ar fi fost mulţumit, Negrilă se 
liniştise şi aştepta cuminte lângă el, scheunând numai, din 
când în când. 

Terminând cu obloanele de la geamuri, stăpânul prăvăliei 
intră înăuntru, pesemne să stingă lumina. Gherasim, urmat 
de leremia, de Cristea Busuioc şi de Haralamb, că venise şi- 
acesta între timp, intrară după el, tiptil, încât omul nu-i 
simţi decât când ajunse în fund, la tejgheaua stropită de 
var. 

— Nu s-a deschis încă, senor, nu vă supăraţi! zise 
întinzându-se să-şi ia haina din cui. Veniţi duminică, la 
inaugurare; vă dau de băut fără bani. 

Afară, Mihu trase oblonul peste uşă, apoi începu să se 
plimbe cu paşi repezi în sus şi-n jos, dârdâind, cam speriat. 

— Senor, înţelegeţi, nu s-a deschis! Trebuie să plec, duceţi- 
vă! stărui negustorul, văzând că trei din mugşteriii 
necunoscuţi se aşezau tacticoşi la o masă încă neştearsă de 
var, în timp ce al patrulea înainta prin umbră, spre fund. 

Când fu la un pas de ei, Gherasim îşi ridică boneta de pe 
ochi. 

— Bună seara, palicarule! zise, în greceşte, rezemându-se 
de tejghea, cu revolverul sub cot. 

Negustorul se trase un pas înapoi şi se lovi de raftul 
proaspăt dat cu vopsea. 

— Per Baco! Tu eşti, cârmaciul de pe Speranţa! 

— Iar tu, negustorul de bărci de pe Orion! 

— Per Baco! Şi n-ai murit? 


— la ascultă, palicarule, nu mai face pe spaniolul cu mine, 
că eu te ştiu ce lapte ai supt la Patrida! 

— Ce vrei? scrâşni omul încolţit, aruncând priviri 
desperate în jur. 

Doi din muşteriii ciudaţi îşi scoaseră revolverele din 
buzunare şi le puseră pe masă, domol, cu blândeţe, ca şi 
când ar fi fost nişte cărţi de rugăciune; al treilea, cu o mână 
îşi pieptăna barba stufoasă, cu alta îşi mângâia toporişca de 
la brâu. 

— Vreţi să beţi ceva, măi băieţi? îi întrebă cârmaciul, 
îndatoritor. 

— Nu, frate Gherasime, numai dă-i zor să nu ne aştepte 
copilul ăla prea mult. 

— Aşa-i! Ei, negustorule, acum să ne socotim! Da' ştiu c-ai 
făcut drum de la Marsilia până aici! Şi de ce nevastă 
vorbeşti, că te ştiam singur? Ori acum te-ai însurat, de, 
dacă ai pus mâna pe bani! 

— Ce vrei? bâigui proaspătul negustor, ca şi când n-ar fi 
auzit, sau n-ar fi înţeles întrebarea. 

— Păi ţi-am spus: să ne socotim. 

Gherasim cercetă colţurile umbrite ale prăvăliei, până ce 
ochii i se opriră la o casă de fier. 

— Aha! exclamă, mulţumit. "Ţi-ai luat casă de bani, ca 
bancherii! Asta-i semn bun, pentru noi! Uite ce e, 
palicarule, să nu pierdem vremea de pomană şi nu încerca 
s-o încurci, că n-ai cum. Lucrul ar fi fost mai cinstit dacă te 
luam de gât şi te duceam la judecător, dar vezi tu, asta cere 
timp, iar noi suntem grăbiţi. Nu vreau decât să-mi dai banii 
înapoi; că m-ai înjunghiat şi că mi-ai spart capul, te iert. Ai 
să plăteşti tu altă dată, unuia care o avea timp mai mult. Şi- 
acum, pune mâna pe cheie, hai, deschide casa de bani, să 
văd ce-ai făcut cu capitalul meu! 

Fostul marinar de pe Orion se mai uită o dată în jur, cu un 
ochi speriat, cu altul viclean, apoi căzu în genunchi, în faţa 
lui Gherasim, hohotind: 


— Frăţicule, nu mă nenoroci! Azi am scos banii de la 
Bancă, mâine trebuie să-i duc, am cumpărat o vie, colea, 
lângă oraş, am făcut şi hârtiile, am dat arvuna. Nu mă 
nenoroci! 

— Uite, măi fraţilor! râse Gherasim, întorcându-se spre ai 
săi. Cârciuma nu-i ajunge, vrea să fie şi podgorean... ia, hai 
să vedem câţi bani mai ai! 

Omul îngenuncheat îşi frângea mâinile, deznădăjduit: 

— Nu mă nenorociţi, măi oameni buni! Nu-s numai banii 
voştri, că doar adun şi eu, de zece ani! De ce să mi-i luaţi? 
Mai mi-e şi nevasta bolnavă, v-o jur pe sufletul meu! 

Cârmaciul îi făcu vânt cu piciorul, spre casa de fier. 

Ceva mai târziu număra banii, pe tejghea, în timp ce 
Ieremia şi ceilalţi doi aşteptau răbdători; plutaşul încerca 
scândura mesei cu muchia toporiştei - brad, dar de alt soi, 
necunoscut în Carpaţi. 

— Ia spune, palicarule, cinci mii de franci, cât fac în 
argentinos d-ăştia, de pe la voi? 

Negustorul se ridică de jos, tremurând: 

— N-au fost cinci mii... 

— Aşa-i, au fost numai patru mii nouă sute, da' ce să ne 
mai încurcăm socoteala, pentru o sută de franci? Ei, ia zi, 
un argentinos câţi franci îl pui? 

— Treizeci! 

Cifra cinstită ar fi fost vreo douăzeci şi doi. 

— Aşa o fi, măi fraţilor? 

— Păi ştim noi, vere Gherasime? 

— Treizeci! stărui negustorul. 

— Fie şi treizeci, că şi-aşa ţi-i iau pe toţi! Doar n-o să stau 
acum la făcut socoteli! 

— Mă jefuieşti! Aici am trei sute de argentinos şi treaba 
noastră face numai nouăzeci. 

Socotind cinstit, ar fi făcut vreo două sute treizeci. 

— Uite-al naibii, mai vrea să mă şi tocmesc! Da' dobânda 
n-o pui? Ca să nu mai vorbesc de capul spart şi împunsătura 
de cuţit - de astea ţi-am spus că te iert! 


În uşă Gherasim se opri: 

— Ia, ieşiţi unu' înainte şi vedeţi cum e! Apoi se întoarse 
spre cârciumar: 

— Zici că ţi-e nevasta bolnavă? 

— Da. 

— Şi ce are? 

— Febră galbenă. Da' acum poate să şi moară, că mi-e 
totuna. 

Cârmaciul băgă mâna în buzunar, scoase câteva monede 
de aur şi le aruncă pe podeaua mânjită de var: 

— Na, ca să ai cu ce s-o îngrijeşti! 

Afară felinarele pâlpâiau, şters. La fereastra întunecată 
copilul nu mai plângea, dar cântecul femeii se auzea încă, 
istovit, sfâşietor, într-un grai peste putinţă de înţeles. 

Adnana auzi paşi pe schelă şi se ridică; steaua ei 
străbătuse jumătate de cer... 

CAPITOLUL XXV. 

Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare 

— Şi-acum, Ismaile, alege-ţi portul unde vrei să te 
debarcăm! Mai mult să nu aştepţi de la noi! 

Aşa spusese Anton Lupan, ieri - în loc să se bucure, cum 
era firesc. Ce, aşa primeşti un om care iese din închisori? 

Speranţa cobora la vale, pe Rio de la Plata, şi bucătarul, 
învârtind trist în oală, părea că nu înţelege nimic, deşi se 
silea din răsputeri. 

— De ce supăâram? 

În cele optsprezece luni de când vedea numai ghiauri în 
preajma sa, aproape că-şi uitase graiul, şi chiar gândurile şi 
le spunea pe graiul ghiauresc, stricat. 

— De ce supăram? Estem vinovat Ismail dacă Nelson nu 
băteam? 

Oamenii nu-i mai adresau cuvântul decât atunci când n- 
aveau încotro, dar abia după câteva zile observă bucătarul 
că în privirea lor se schimbase ceva: măcar dacă ar fi fost 
ură! Din nenorocire, era disprețul cel mai curat! lar după 
alte câteva zile, văzând că nimic nu se îmblânzea în ochii lor 


şi-n felul cum îi vorbeau, Ismail începu să se întrebe dacă 
nu cumva avea într-adevăr vreo vină pe care el unul nu şi-o 
cunoştea. 

Şi când într-un târziu îşi dădu seama ce întemeiată era 
supărarea întregului echipaj, se simţi aşa de mâhnit, încât 
mai multe zile în şir nu mâncă decât pesmeţi goi, până 
începu să se sugă şi să se usuce la faţă, ca un ţâr de Pireu - 
fiindcă ţârii de Pireu sunt cei mai slabi ţâri din câţi se 
pescuiesc în apele greceşti. 

În acest timp goeleta românească străbătea ultima mie de 
mile din drumul ei spre Ţara de Foc. La 15 noiembrie, după 
prânz, fiindcă dimineaţa fusese de lucru, la judecător şi la 
penitenciar, cu eliberarea lui Ismail, părăsise Buenos Aires, 
cu un vânt potrivnic, dar ajutată de curent, a doua zi seara 
dubla punctul de nord al capului San Antonio şi se afla în 
plin ocean. 

Anton Lupan luase hotărârea înţeleaptă să nu se mai 
apropie de țărm, socotind că acum era prea târziu să-l 
găsească pe Pierre Vaillant undeva. Mai cuminte i se părea 
să câştige timp navigând fără escală până la Punta Arenas, 
unde, dacă avea noroc, putea să ajungă curând după 
L'Esperance. 

Aşa trecu Speranţa pe la Bahia Blanca, fără să se apropie 
de uscat, trecu golful San Mathias, apoi nesfârşitul golf San 
Jorge, până mai la sud de Puerto Deseado, care înseamnă 
Portul Dorit. Dorit de cine? Ferească-ne Allah de ceasul rău! 
Ismail îşi simţea inima cât un purice, dar, din fericire pentru 
el, Speranţa nu aruncă ancora nicăieri. 

De aici înainte, fiindcă Instrucţiunile Nautice vorbeau de 
curenţi potrivnici care bântuie cu violenţă coasta 
Patagoniei, primejduind navigația corăbiilor mici la fel cu a 
celor mari, goeleta luă drumul direct către sud, 
îndepărtându-se peste şaizeci de mile de uscat, şi astfel, 
ocoli pe departe micul golf San Julien, unde în iarna anului 
1520, primul navigator prin aceste locuri, nobilul portughez 
Magallaes, de-i mai zice şi Magellan, avu de luptat sângeros 


cu echipajele escadrei sale, descurajate şi răzvrătite că nu 
mai ajungeau la un liman. 

Limanul, adică trecerea în celălalt ocean, despre a cărui 
existenţă oamenii lui Magellan se îndoiau, se afla numai la o 
sută de mile mai la sud de locul acestui nefericit popas - şi 
acum Speranţa naviga molcom către el, în timp ce soarele, 
răsărind cu statornicie în babord, scotea zilele din ocean, 
de-ai fi zis că-i cupa unui excavator uriaş - şi, după ce le 
trecea peste catarge, le răsturna pe uscat, câte o cupă la 
fiecare grad. 

Cu vorbe spuse mai pe şleau, asta însemna pentru corabia 
noastră şaizeci de mile între apusul de ieri şi cel de azi, 
fiindcă un grad din cele trei sute şaizeci în câte se împarte 
un meridian, măsoară - cine a uitat să-şi reamintească în 
acest ceas, înainte de a intra în strâmtoarea lui Magellan - 
măsoară, aşadar, o sută unsprezece kilometri, adică şaizeci 
de mile în cap. 

Într-adevăr, în aceste ultime zile de navigaţie pe ocean, 
vântul nu fu cel visat; dar nimeni nu arăta vreo 
nemulţumire, fiindcă, şaizeci de mile ieri, şaizeci de mile 
azi... 

Viaţa la bord decurgea neschimbat, numai că pe chipurile 
oamenilor fiecare paralelă trecută întipărea un aer mai 
grav. Soarele îşi pierdea puterea - şi în miezul zilei, când 
trecea la meridian, umbrele catargelor se lungeau; în 
schimb Crucea Sudului noaptea stăpânea bolta, din ce în ce 
mai înalt. 

Încetul cu încetul, puntea se golea; încă de la Capul Tres 
Puntas, oamenii din echipaj începuseră, unul câte unul, să-şi 
facă culcuşul în hambar, iar dimineaţa, când ieşeau să se 
spele, simțeau că începe să-i ţină în spinare un cleşte 
îngheţat. 

Ultimul care rezistă în faţa frigului fu Negrilă şi rezistă 
îndârjit, ca şi când ar fi avut ceva de împărţit cu bietul 
bucătar. Dar în seara de 2 decembrie, când Speranţa trecea 
a cincizecea paralelă şi schimba drumul de la sud două 


caturi spre vest, punând capul drept pe strâmtoarea lui 
Magellan, câinele, după ce se învârti nehotărât pe punte, 
preţ de vreun ceas, după ce mai şovăi şi-n uşă timp 
îndelungat, intră în sfârşit în coteţul pe care Ismail i-l 
pregătise, cu atâta tragere de inimă, încă de la Sulina. 

Din nefericire însă, Ismail nu era de faţă, să se bucure şi el 
de acest rezultat; în afara orelor de cart şi-a clipelor când 
trebuia să se ocupe de Martin Stricland, el stătea sub 
punte, la bucătărie, fie că avea să gătească, fie că n-avea, 
înţepenit pe scaun, cu ochii în dulap, ceea ce îi mărginea 
orizontul cam la un sfert de pas. Dar în această lume 
strâmtă, ce amplu se zbuciuma sufletul bietului bucătar! 

— Vrem debarcam? Bine, nu milogeam! 

Spre amurgul zilei de 4 decembrie, trei luni şi mai bine de 
la Gibraltar, omul de veghe strigă: 

— Uscat! 

Peste zi Speranţa navigase sub un cer atât de albastru, 
încât ai fi zis că niciodată nu se va mai înnora. În faţă, la un 
cart în dreapta provei se vedea un pisc înalt, de culoarea 
fierului ars, care cobora către nord, pierzându-se în ocean. 

Căpitanul luă ocheanul şi, după ce privi încordat, înclină 
din cap: 

— Da, e Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare! Băieți, 
mâine intrăm în strâmtoarea lui Magellan! 

Ajungeau cu patru zile după termenul prevăzut în 
contract, dar întârzierea se datora ocolului cerut de Martin 
Stricland. 

Înainte ca soarele să apună, în stânga se desprinse din 
neguri alt pisc, ca o copie întoarsă a celuilalt, pierzându-se 
către sud, pe un orizont care părea crenelat. Şi deodată, 
între cete două piscuri căzu o perdea neagră şi grea, ca şi 
cum Fecioarele care păzeau intrarea strâmtorii văzuseră 
venind corăbierii şi se baricadau. Soarele, apunând 
departe, pe celălalt ocean, incendia baza acestui hotar - şi 
aşa, în faţa Speranţei părea că se deschide o poartă de 
iad... 


Dar Speranţa nu avea de plătit nici un tribut Fecioarelor; 
plătise altcineva pentru ea. 

A doua zi, către seară, când aruncă ancora în Golful 
Narrows, la adăpostul țărmului chilian, negurile se 
destrămară, dezvelind un peisaj de calvar... 

Douăzeci de ore se luptase goeleta necurmat cu furtuna, 
care o întâmpinase de la sud-vest, vrând s-o arunce înapoi, 
în ocean. Soarele mai răsărise o dată, în spate, pe Atlantic, 
dar peste un ceas pierise, în nori - şi de atunci înainte, luni 
întregi, n-avea să se mai arate decât la răstimpuri, când 
într-o parte a cerului, când în alta, alungat de fantasme, 
aruncând priviri temătoare şi fugind speriat. 

Douăzeci de ore Speranţa navigase în zig-zag, printre 
stânci care se iveau din valuri în locul unde nu te aşteptai; 
strâmtoarea îi arunca în faţă valuri încrucişate, scurte, 
grele ca plumbul, care se înţepeneau în etravă şi smuceau 
de ea, mugind, s-o dea peste cap. 

Dar nu mugea numai marea, înhăitată cu vântul, mugea şi 
ţărmul stâncos şi se frământa, scormonit parcă dedesubt de 
vulcani, gata să se prăvălească în faţa corăbiei, ca un 
duşman mai înverşunat. 

Douăzeci de ore îi trebuise Speranţei ca să străbată o 
treime de grad şi să ajungă în acest golf, unde să poată 
înnopta. Marea se liniştise, înfrântă, dar în urmă, Fecioarele 
încă mugeau şi se frământau, vărsându-şi furia 
neputincioasă pe epavele care se înşirau jos, pe mal. 

Peisaj de calvar! Mai fiecare stâncă îşi avea trofeul său, 
prada sa: o corabie fărâmată, un vapor răsturnat, răsucit, 
mutilat, ca nişte jaloane sinistre care arătau, până în 
depărtare, ieşirea în ocean. 

Ismail se apropie de parapet, privi, clipi din ochi şi părul i 
se făcu măciucă în cap. 

— Poftim! zise, căci spaima nu-l împiedica să fie indignat. 
Poftim! Alegeam port unde debarcam! Bine, debarcam, dar 
port de unde alegeam? 


În faţă, la mai puţin de o sută de paşi, un vapor rupt în 
două zăcea de-a latul, cu pupa pe o stâncă ascunsă sub 
valuri, cu prova pe mal. Mormânt proaspăt, fiindcă fierul 
încă se mai mişca, la fiecare val, legănându-se fantomatic în 
umbrele serii care cădeau, scrâşnind înfundat, căutându-şi 
locul pe piatră unde să înţepenească şi viermele ruginii să-l 
treacă în neant. 

Adnana tremura de frig, sau poate înfiorată de acest 
scrâşnet jalnic, prelung, necurmat. 

— De ce-ai plecat din ţara ta caldă, unde totul era suflat cu 
aur, şi-ai venit aici, unde totul e îngropat în plumb? o 
întrebă căpitanul, apropiindu-se de ea şi cuprinzându-i 
umerii îngheţaţi. 

Ea ridică ochii şi răspunse - credea că-i răspunde în gând, 
însă fără să-şi dea seama gândul luă grai adevărat: 

— Fiindcă în ţara mea niciodată nu mi-am simţit umerii aşa 
calzi! 

În clipa aceea, cu un scrâşnet prelung, epava alunecă pe 
stâncă şi se răsuci greoaie, împinsă de valuri, până ce veni 
cu cârma spre larg. Oamenii ridicară capetele şi la pupa, 
sub parapetul mutilat, văzură scris... 

Da, plătise altcineva pentru ei cumplitul tribut pe care cele 
Unsprezece Mii de Fecioare îl cer la intrarea strâmtorii lui 
Magellan. 

Scrâşnetul conteni; de aici înainte se întindea liniştea 
neantului. 

Văzură scris: Wotan... 

CAPITOLUL XXVI. 

Barul Cristofor Columb. 

La 5 decembrie, Speranţa se afla ancorată în golful 
Narrows, în partea de nord a strâmtorii, sub ţărmul chilian. 
Ţărmul celălalt, al "Ţării de Foc, care aici se adâncea către 
sud, dând naştere golfului L.omos, nu se vedea, nu atât din 
pricina depărtării, cât a negurilor care împresurau peisajul 
cu perdelele lor fumurii. 


De aici înainte, echipajul trebuia să rămână o lună de zile 
la porunca lui Martin Stricland, aşa cum era scris în 
contract. Oricâtă ură s-ar fi născut în sufletul lui Anton 
Lupan împotriva acestui bizar personaj, înţelegerea trebuia 
respectată, deşi gândul căpitanului acum era să-l caute pe 
Pierre Vaillant şi să ajungă cât mai repede în ţinutul acela 
tainic, care trebuia cercetat. 

— Am rămas prin părţile acelea mai bine de un an, 
domnule! îmi spunea bătrânul Haralamb, în timp ce-şi 
încălzea în palme, cu o dragoste care te-ar fi putut înduioşa, 
paharul cu vin alb - că venise iarna între timp, şi vinul, dacă 
nu-l mângâiai, nu-ţi mângâia nici el sufletul îngheţat. 

Se sfârşiseră harbujii, de mult, trecuse şi vremea 
strugurilor cu boabele de chihlimbar, nu mai mirosea pe 
uliţe nici a porumb copt, căzuse bruma, se ofiliseră salcâmii 
- şi într-o bună zi îngheţase şi Dunărea, din mal în mal - 
numai vinul alb rămânea neschimbat, fiindcă se scosese din 
el, două ierni la rând, tot ce-ar mai fi putut îngheţa. 

— Numai să-l mângâi, să-l mângâi aşa, uşurel, cât să-l 
trezeşti din somn, să-l dezmorţeşti - şi p-ormă, ascultă-mă 
pe mine, poţi să te încrezi cu trupul şi cu sufletul în el! îmi 
spunea Haralamb. 

Stăteam în cârciuma lui kir Sofocles, la Vadul Turcului, 
dacă n-aţi uitat, la o măsuţă strâmbă, în faţa unui geam 
scund dar larg, prin care puteam să vedem în voie cheiul şi 
Dunărea. Se întâmplase ca numai trei case mai la deal să fie 
un brutar şi de câte ori scotea pâine proaspătă brutarul, îl 
simţeam. Pâine de grâu nou, din ăst an, care mirosea cum 
miroase câmpul încins de soare, uneori, pe la sfârşit de mai. 

— Pâine şi vin! spunea Haralamb. Cu asta trebuie că s-au 
hrănit oamenii dintâi, dac-au avut cap. Am fost odată la 
Roma, când am făcut escală mai mare la Neapole. Cine 
putea să mă tragă acolo dacă nu Anton Lupan? Am văzut 
multe lucruri, nu ţi le mai spun, că le-i şti şi dumneata, dar 
mai cu seamă m-a minunat Capela Sixtină, zugrăvită de 
diavolul acela cu nume de heruvim, Michel Angelo, ei da! 


Ăsta, zice că altă hrană, afară de pâine şi vin, nu cunoştea - 
şi dacă o fi adevărat, atunci nu mă miră că avea în el atâta 
duh şi-atâta fierbere, de s-a putut lua la harţă chiar cu 
sfinţii pe care i-a pictat. 

Zâmbeam: 

— Căpitan Haralamb, să te audă cineva vorbind, ar zice că 
beţiv mai mare decât dumneata n-a fost decât poate acel 
Michel Angelo, de mi-l lauzi aşa! 

— M-a ferit Dumnezeu! Văzutu-m-a cineva vreodată beat? 
Şi apoi vorba asta despre Michel Angelo nici nu-i a mea, cia 
lui Anton Lupan; parcă fără el aş fi avut eu atâtea în cap? 

— Ei, şi ia spune mai departe, căpitan Haralamb! 

— Despre diavolul acela? 

— Nu; despre Speranţa, despre Anton Lupan şi ceilalţi. 

— Să-ţi spun pe scurt ori mai pe larg? 

— Cum te îndeamnă sufletul! 

— Sufletul? Ei, sufletul meu multe m-ar îndemna! Dar hai 
să-ţi spun cum a fost în dimineaţa aceea, când ne-am trezit 
noi la ancoră, în strâmtoarea lui Magellan. Seara nu prea 
avusesem când să vedem ceva - afară de ţărmul presărat cu 
epave, a căror privelişte făcea să-ţi îngheţe sângele şi să ţi 
se strângă părul măciucă în cap. Peste noapte, am dormit 
care cum am putut, dârdâind şi clănţănind din dinţi, în 
hambar; cabina, ştii, i-o lăsasem Adnanei... Nu c-ar fi fost 
frig, că doar ne aflam în plină vară, dar timpul acela 
posomorât şi umezeala te pătrundeau până în măduva 
oaselor. De dimineaţă, marea se liniştise, colea la adăpostul 
țărmului vântul nu bătea, nu mişca nimic nici pe apă, nici pe 
mal, nu se zărea o vietate... Nu mai vorbesc de oameni, dar 
să fi văzut vreo jivină sau măcar vreo pasăre, să nu spui c-ai 
picat chiar aşa, pe un pământ blestemat! Cât despre soare, 
ţi-am spus, luni de zile d-aici înainte, nu l-am mai văzut 
decât în fugă, şi parcă tot speriat, de nu mai ştiam dacă era 
chiar soarele cel adevărat, sau vreun felinar de la vreo 
corabie care naviga prin nori, de teamă să nu păţească şi ea 
ca Wotan... 


— Dar cu Wotan ce-a fost, căpitan Haralamb? 

Cu Wotan nu se întâmplase mai mult decât se întâmpla cu 
atâtea corăbii şi vapoare care intrau în strâmtoarea lui 
Magellan - căci doar erau colea, se puteau vedea. 

Echipajul Speranţei lăsă barca la apă, şi Gherasim cu 
căpitanul se duseră pe mal, departe, cercetând epavele, 
una câte una. Îşi simţea sufletul strâns Anton Lupan, 
gândindu-se la soarta lui Pierre Vaillant, şi neliniştea din el 
creştea cu cât se micşora cercul în care putea să-l caute pe 
acest prieten rătăcind de ani. Nu, nu se vedea nicăieri o 
epavă să semene cu L'Esperance, dar oare asta era o 
dovadă că ea trecuse nevătămată prin nişte locuri unde 
atâtea nave piereau? Aici era un cimitir - şi câte cimitire 
asemănătoare nu se înşirau de-a lungul strâmtorii lui 
Magellan? 

În timp ce căpitanul îşi urma drumul pe mal, leremia cu 
Cristea Busuioc, debarcaţi o dată cu el, adunau lemne de 
foc, căci altfel nu mai mergea. Restul echipajului, Haralamb, 
Ismail, Mihu şi Adnana, începea să repare stricăciunile 
făcute de furtună - şi erau multe, nu le-am mai pomenit 
când s-au întâmplat: ghiul velei mari rupt de lângă catarg, 
câteva sarturi plesnite, parapetul dat peste cap în dreptul 
hambarului, pânzele făcute praf... 

Sus, la creastă, se vedeau copaci răzleţiţi, în marginea 
pădurii care se întindea pe podiş, spre Patagonia - dar nu 
era nevoie să te caţeri până la ei, să-i tai, că furtuna 
prăvălise destui în vale, şi n-aveai decât să-i despici, să-i faci 
pe măsură şi să-i duci la bord; sobele atât aşteptau. 

Era un fel de fag, asemănător cu cel de la noi, fagul 
antarctic, care în Ţara de Foc creşte pe dealuri şi pe munţi, 
până la patru sute de metri deasupra mării şi, în chip 
ciudat, îşi păstrează frunzele tot timpul anului. Plutaşul 
rămăsese visător pe mal, cu mâinile în brâu, şi privea 
copacii, şi ofta... 

Aceste păduri nesfârşite, cele mai multe necălcate de 
picior omenesc, pecetluiesc tăcerea locului - şi cu frunzişul 


lor verde întunecat, aproape negru, prea rar înviorat de 
pete gălbui, dau împrejurimilor o statornică tristeţe, un 
apăsător şi definitiv aer funerar. 

— Măi frate, zise Ieremia, privind în jur, cam pe la coada 
ochiului, că din faţă nu se-ncumeta, hai să-i dăm zor, să 
plecăm naibii mai repede de-aici; mă cam ia cu fiori. 

Cristea Busuioc parcă tot ar fi stat, pentru el şi iadul ar fi 
fost frumos, dac-ar fi avut copaci... Dar, în sfârşit, nu puteau 
să zăbovească aici un an! 

Tocmai dădeau să împingă barca la apă, când la vreo 
douăzeci de paşi, în dreptul epavei lui Wotan, văzură un 
butoi, aruncat de valuri pe țărm. 

— Ce-o fi în el? zise Ieremia, apropiindu-se, curios şi mirat. 

Era limpede că naufragiul se petrecuse de curând, căci pe 
butoi nu se prinseseră încă nici alge, nici cochilii - şi nici 
nisipul nu avusese vreme să-i sape mormânt. Ceva mai 
încolo se vedeau lăzi sparte, baloturi răvăşite - nimic de 
ales, semn că indigenii, care acum nu se vedeau de fel, 
avuseseră când să care de aici tot ce ar fi fost de folos. 

— Haide, leremie! vorbi Anton Lupan, întorcându-se 
posomorât de pe țărm. 

— Am găsit un butoi, domnule. Nu-l luăm? 

— Ia să vedem ce-i în el! 

Opintindu-se din greu cu toţii, întoarseră butoiul cu vrana 
în sus, apoi Cristea Busuioc îi scoase dopul cu muchea 
toporiştei. 

— E apă! strigă, scoțând prima lui vorbă în acea zi. 
Haralamb îi auzi strigătul, de pe bord, lăsă tesla şi se 
apropie de parapet. 

— Apă? 

Spusese cuvântul acesta cu un ton atât de ciudat, cu furie, 
cu mirare, cu nedumerire, cu deznădejde chiar, 
deznădejdea din mijlocul oceanului când voise să-şi pună 
capăt zilelor, încât auzindu-l, în mintea tuturor învie, 
frângând timpul şi depărtările, amintirea acelei întâmplări, 
o învie cu atâta forţă, de parcă s-ar fi petrecut ieri. Îşi 


simţiră pentru o clipă, ca atunci, gâtlejurile umflate şi 
trupul uscat dospindu-se în soarele de la ecuator, auziră 
huruitul maşinilor şi fluierul lui Wotan, şi împuşcăturile - şi 
glasul crud al omului care îi lăsase să piară de sete pe 
oceanul pustiu. Şi iată, acum Wotan zăcea pe stânci, cu 
fluierul amuţit şi maşinile reci, iar stropul de apă atât de 
râvnit într-un timp rămânea al nimănui pe nisip, semnul 
unei întristătoare zădărnicii. 

Speranţa părăsi aceste locuri a doua zi în zori, când toate 
reparaţiile erau terminate şi oamenii se simțeau odihniţi. 

Ea purta la pupa pavilionul românesc, care străbătuse o 
sută patruzeci de grade, adică peste opt mii de mile, ceea 
ce însemna mai mult decât o treime de meridian. Mihu 
coborâse de pe catargul din prova pavilionul Argentinei şi 
de două zile îl ridicase pe cel chilian; era al nouălea pavilion 
pe care îl arborau, de la Sulina până în strâmtoarea lui 
Magellan. 

Şi astfel, îşi continuară drumul spre sud-vest, între ţărmul 
Patagoniei şi al Ţării de Foc, navigând numai ziua, cu o 
briză bună din tribord; după vreo şaizeci şi cinci de mile, 
schimbară drumul aproape la sud, îndreptându-se spre 
Punta Arenas, unde ajunseră în seara de 8 decembrie 1882, 
ca să cadă în mijlocul unei gloate de aventurieri, veniţi aici 
cu tot soiul de vase, mai mari sau mai mici, de toate tipurile 
care se pot întâlni pe coasta de apus a Europei şi pe cele 
două coaste ale Americilor. 

În tot acest timp navigaseră pe lângă ţărmuri pustii, 
îndoliate de fagul antarctic, sub cerul mereu fumuriu, fără 
să întâlnească nici un semn al vieţii omeneşti. Arar câte o 
pasăre necunoscută, de culoarea negurilor, îşi lua zborul de 
pe un colţ de stâncă şi după ce fâlfâia din aripi prin prova 
Speranţei se lăsa înghițită de decorul cenuşiu, de nu mai 
ştiai dacă fusese o zburătoare, într-adevăr, sau o scamă de 
nor purtată de vânt. 

Uneori, când negurile se mai destrămau, spre sud apăreau 
creste şi piscuri de munţi îmbrăcaţi în zăpadă, care sub 


lumina soarelui de bună seamă ar fi sclipit voios - dar cum 
baza lor nu era niciodată vizibilă, ochiul nu le putea îngloba 
în restul peisajului, şi acesta rămânea fără înălţime şi fără 
altă culoare decât a norilor, a apei şi-a fagilor, adică negrul 
şi cenuşiul cel mai ceţos. 

Noaptea liniştea şi nemişcarea creşteau mai mult, la fel de 
apăsătoare şi-n somn şi-n veghe. Nu se vedeau focuri pe 
țărm, dar uneori răzbea miros de fum şi parcă se auzeau 
departe câini hămăind. Desigur ţinutul îşi avea viaţa lui, 
care însă se ferea din drumul corăbierilor, ascunzându-se 
tainic în păduri, fie pentru că se temea de ei, fie pentru a-i 
pândi. 

Ţara de Foc e un pământ rupt din trupul continentului 
Sud-American, rupt şi fărâmat într-o puzderie de insule, 
care, laolaltă, au o suprafaţă de 73.000 kilometri pătraţi. În 
linii mari acest pământ e cuprins între a 53-a şi a 56-a 
paralelă sudică, între al 64-lea şi al 75-lea meridian vestic. 
Strâmtoarea lui Magellan, care-l desparte de continent, nu 
este decât un accident geologic, fiindcă altminteri, dacă 
priveşti harta, îţi dai seama ce deplină înrudire este între 
America de Sud şi Ţara de Foc. 

La 1521, trecând prima oară pe aici cu escadra sa, pe un 
drum încă necunoscut, abia bănuit de lumea civilizată, 
Magellan a văzut pe ţărmul sudic focurile indigenilor - şi a 
numit acest ţinut [ara Focurilor, nu [ara de Foc, cum se 
spune din greşeală azi. Mai exact, nu se vedeau focurile, ci 
fumul, şi la început pământul s-a şi numit Tierra de los 
umos, adică [ara Vetrelor, a Fumului, cum e scris pe o hartă 
spaniolă întocmită în 1529. Dar regele Carol al Spaniei, 
după ce s-a socotit în fel şi chip, a poruncit mai târziu să i se 
zică Ţara Focurilor, pe motivul, altminteri întemeiat, că... de 
unde nu este foc, nu iese fum. 

Dar nici Magellan, nici navigatorii veniţi după el n-au avut 
răgazul sau tragerea de inimă să cerceteze această ţară 
mai pe larg. Ei erau mulţumiţi că-şi găsiseră calea spre 
Marele Ocean de apus, numit de ei Pacific, şi se duceau în 


linişte să caute mirodenii şi alte bogății care să le 
răsplătească truda călătoriei. 

Abia prin 1832, vestitul naturalist Darwin, îmbarcat pe 
bricul Beagle, cum ştim, a cercetat mai amănunţit ţinutul 
încă necunoscut, aventurându-se pe numeroasele canaluri 
care se deschid la sud de strâmtoarea lui Magellan, 
debarcând pe insulele sălbatice şi încercând să-şi dea 
seama de viaţa băştinaşilor. 

Luându-se după cele scrise de Darwin, atunci, şi după 
jurnalul lui moş Leon, relatări zguduitoare care îl 
tulburaseră şi-l urmăreau de la 20 de ani, Anton Lupan 
stătea pe punte, uitându-se cu binoclul la țărm, şi se mira că 
nici o luntre cu fuegieni nu le iese în întâmpinare. Se 
aştepta să-i vadă pe băştinaşi alergând pe mal, pe jumătate 
curioşi, pe jumătate temători, făcând semne corăbiei cu 
mantăile lor de blană, unica îmbrăcăminte pusă pe trupul 
gol. 

N-avea de unde să ştie că în cincizeci de ani, ultimii 
fuegieni de pe ţărmul strâmtorii, dacă nu pieriseră, 
măcinaţi de oftică şi de alte boli, fugiseră înlăuntrul ţării, de 
unde nu ieşeau în calea străinilor decât ca să cerşească, 
dacă îi vedeau puternici, sau să-i atace, dacă aceştia erau 
slabi. 

Dar, aşa cum stătea aplecat peste parapet, privind cu 
ocheanul la ţărmuri, căpitanul nu-i căuta numai pe 
băştinaşi, nu cerceta numai peisajul care i se părea ciudat 
de bine cunoscut, deşi naviga prima oară pe aici; îl avea în 
minte de atâta timp. Descrierile citite treziseră în ochii lui 
nu doar închipuiri, ci imagini vii, ca şi când le-ar fi văzut el, 
aievea, şi nu de mulţi ani, ci abia ieri. Şi în acest peisaj 
cunoscut, el căuta, cu inima zvâcnind, un semn lăsat de 
prietenul său. Oare colo, în golful acela înconjurat de stânci, 
nu ancorase L'Esperance o noapte în trecerea ei? Oare 
dincolo de plaja aceea îngustă, unde se vedeau copaci 
doborâţi, nu debarcase echipajul să ia lemne de foc? O, 
dacă țărmurile şi apele strâmtorii ar fi putut vorbi! 


— A trecut pe aici o goeletă, L'Esperance, sub pavilion 
francez? ar fi vrut căpitanul să strige, întrebând ţinutul 
pustiu. 

Nu, cum ar fi răspuns țărmurile şi cum ar fi putut apele să 
vorbească despre Pierre? Înainte! - spre primul port, acolo 
avea să-i găsească urma în sfârşit! 

Şi astfel, la 8 decembrie, seara, după o călătorie de 
şaptesprezece luni, Speranţa arunca ancora la Punta 
Arenas, în mijlocul acelei îngrămădiri de vase venite după 
aur. Dar, printre aceste vase, L'Esperance nu se vedea 
nicăieri - nu era trecută nici în registrul Căpităniei. Anton 
Lupan se întoarse pe bord, pradă îndoielilor, a neliniştii, a 
mâhnirii. Să fi luat Pierre Vaillant drumul celălalt, pe la 
răsăritul Ţării de Foc, ca să intre în canalul Beagle prin 
strâmtoarea La Maire şi să ajungă astfel la locul ştiut? 
Desigur, era şi aceasta o cale, dar când făcuseră împreună 
planul călătoriei, de mult, hotărâseră să treacă pe la Punta 
Arenas şi să intre în canal prin partea lui de apus, deoarece 
ştiau, de la moş Leon, că vântul pe acolo e prielnic 
navigaţiei spre răsărit. 

În orice caz, oricare ar fi fost îndoielile, neliniştile şi 
mâhnirea lui acum, Anton Lupan nu avea de luat decât o 
singură hotărâre, să îmbarce repede merinde pentru zece 
luni şi să pornească spre locurile acelea, numaidecât. Cât 
despre pasagerul Speranţei, el trebuia să debarce aici, 
oprindu-şi din cele două sute cincizeci de lire datorate, 
despăgubirea pe care ar fi dorit-o, socotind că din seara 
aceasta contractul lor era rupt. 

— Cheamă-l sus pe Martin Stricland! porunci căpitanul, 
păşind pe punte posomorât dar plin de hotărâre. 

— A plecat, domnule! răspunse Gherasim. Se-ntoarce mai 
târziu. 

Îndată ce auzise lanţul ancorei zornăind, Martin Stricland, 
treaz, odihnit, îşi scosese capul pe punte, adulmecând 
prevăzător în aerul necunoscut, gata să se pună pe treabă, 
că dormise destul. De aici înainte începea rolul lui... 


Punta Arenas, astăzi numit Magallanes, este un mic port 
chilian, aflat pe peninsula Brunswik, în partea de vest a 
strâmtorii, în locul unde aceasta, îndreptându-se spre sud, 
atinge lăţimea de vreo treizeci de mile şi se numeşte Broad 
Reach. Pe vremea când se petreceau cele povestite aici, 
Punta Arenas număra aproape două mii de locuitori, de 
naţionalităţi felurite, dar în mare parte chilieni, avea un 
guvernator, o canonieră în port care să încrucişeze prin 
strâmtoare, păzind ordinea, un detaşament de poliţie 
militară şi altul de voluntari civili. Aceştia făcea incursiuni în 
interiorul ținutului, aplicând represalii sângeroase, ori de 
câte ori se auzea de vreun atac al băştinaşilor asupra 
vreunui străin neprevăzător. 

Marfa obişnuită care se încărca în port fiind cărbunii, şi 
încă un cărbune prost, prezenţa celor două mii de străini 
aici trebuia să aibă altă cauză, şi o avea, bineînţeles. Încă 
înainte de a fi vorba de aur, fuseseră blănurile, pe care 
băştinaşii le vindeau ieftin, într-o monedă foarte răspândită, 
deşi interzisă de guvernator, nici pesos, nici argentinos, nici 
dolari, ci ceva foarte volatil: paharul cu spirt. Ce-i drept, 
nici blănurile nu erau din cele mai de soi, căci pe aici nu se 
găseau nici vulpi argintii, nici urşi albi, ci numai bursuci, în 
faţa cărora, de pildă, un Martin Stricland, colector de 
Alaska, ar fi strâmbat din nas, dispreţuitor. 

Punta Arenas avea o stradă principală, care străbătea 
Piaţa 21 Mai, numită astfel după sărbătoarea naţională 
chiliană. În piaţă se afla reşedinţa guvernamentală, o casă 
de zid, cenuşie, cu o mansardă şi cu un balcon lung, unde în 
anumite împrejurări guvernatorul se arăta administraţilor 
săi şi le ţinea câte un discurs. Alături se ridica biserica, şi ea 
tot de zid, însă cu turnul încă neterminat - avea să se 
termine câţiva ani mai târziu. Dincolo de biserică se mai 
vedea o casă cu etaj, prăvălia unui negustor de blănuri - 
dar mai departe nu erau decât un fel de barăci scunde, 
parte de scânduri, parte de zid, pierzându-se sub colinele 


posomorâte de la apus, care se întindeau până la golful 
Otway. 

Deşi acoperişurile mai tuturor caselor erau vopsite în roşu, 
iar uşile şi cercevelele în albastru azuriu, înfăţişarea 
oraşului rămânea apăsătoare şi tristă, afară de rarele clipe 
când soarele se ivea pe cer, însufleţind cu o putere de 
necrezut aceste culori vii. 

De la căderea serii, în piaţă ardea un felinar bătut de vânt, 
dar restul oraşului rămânea pradă întunericului celui mai 
adânc, fiindcă prea rar se întâmpla să licărească pe cer o 
stea sau un crâmpei de lună ofilit. 

Martin Stricland rămase ferit în uşa cabinei, până ce 
curând, noaptea puse stăpânire pe port şi forfota stârnită 
de venirea Speranţei se potoli. Atunci îşi trase pălăria pe 
ochi, îşi mai pipăi o dată revolverul în buzunarul 
pantalonilor, se înfăşură strâns în pelerina neagră care-l 
făcea să semene cu un liliac deşirat şi porni spre oraş, tot 
adulmecând în aer şi încercând să străpungă întunericul de 
nepătruns. 

O singură dată, ajungând în piaţă, unde felinarul lumina 
casa guvernatorului, se opri şi întrebă pe un poliţai militar, 
în timp ce cu ochii continua să străpungă bezna fără fund: 

— Senor, unde este barul Cristofor Columb? 

Poliţaiul îi arătă cu mâna o stradă pe care, dacă oraşul îţi 
era cunoscut, o puteai ghici. Dar lui Martin Stricland nu-i 
trebuia mai mult: pare-se pe întuneric se descurca mai bine 
decât în plină zi. Deci el porni fără să şovăie spre locul 
arătat, ca o corabie care navighează noaptea după compas 
- şi merse aşa cam două sute de paşi, prin faţa unor case şi 
barăci desenate nedesluşit, până ce pe stânga se ivi un 
felinar afumat, deasupra unei uşi deschise larg, fiindcă, 
după cum se vedea, ţinea loc şi de geam. 

O firmă luminată slab, îi arătă lui Martin Stricland că aici 
era locul căutat. Dar el nu se grăbi să treacă pragul barului, 
ci rămase un timp pe trotuarul celălalt, cercetând cu luare 
aminte oamenii care ieşeau sau intrau. 


Desigur, această prevedere dovedea că se ferea sau chiar 
îi era teamă de cineva. Câteva minute mai târziu, 
încredinţându-se că putea să-şi vadă de treburi netulburat, 
păşi înainte, îşi vâri capul pe uşa scundă şi, după ce aruncă 
încă o privire în jur, se îndreptă spre omul de la bar, adică 
de la tejghea, ca să întrebuinţăm un cuvânt care nu spune 
nici mai mult nici mai puţin decât celălalt. 

Cârciumarul - de ce i-am mai spune barman, după ce am 
vorbit de tejghea? - era alb şi umflat ca o balenă căzută 
într-un butoi cu ţincvais. După ce-l cercetă de sus până jos, 
noul venit îşi înfipse privirea în ochii lui, ca şi cum l-ar fi 
hipnotizat. 

Un cârciumar de la Galaţi sau un barman de la Punta 
Arenas, care vede un muşteriu în faţa sa, o să-l întrebe, într- 
un fel sau în altul, cam acelaşi lucru, fiindcă de ce ar intra 
cineva într-o cârciumă, sau într-un bar, dacă nu să bea? 

Sub privirea lui Martin Stricland, cârciumarul se trase 
înapoi cam o jumătate de pas, clipi tulburat, apoi revenindu- 
şi se aplecă peste tejghea şi, în loc să-şi ofere băuturile, 
întrebă în şoaptă, aruncând priviri furişe spre muşteriii 
ceilalţi: 

— Pe cine căutaţi, senor? Aha! 

Iar Martin Stricland răspunse, rece, ca şi când ar fi vrut să 
arate că, în afară de o simplă informaţie, nu doreşti 
complicitatea primului cârciumar întâlnit în oraş: 

— Black Pedro! 

Black Pedro nu era o marcă de whisky, nici o parolă, ci un 
om - şi încă unul care tocmai se afla în bar. Cârciumarul îl 
arătă din ochi, la o masă, dosită după unul din cei patru 
stâlpi de lemn, ca nişte catarge, care susțineau tavanul 
lăsat. 

— Ai un loc unde pot sta de vorbă cu el? 

— Da, senor! 

În spatele tejghelei era o uşă de scânduri negeluite, care 
răspundea într-o odăiţă cu geamul oblonit. Martin Stricland 
se aplecă de umeri, intră şi în vreme ce gazda aprindea 


lampa cu gaz, se aşeză la o masă, lângă soba de fier, 
singurele mobile aflate în acest ungher întunecos şi murdar. 

— Ceva de băut, senor? 

De unde putea să ştie negustorul, câte sticle de whisky 
dospeau în pântecele lui Martin Stricland? 

— Nu! răspunse acesta. Cheamă-l pe Black Pedro şi 
întreabă-l ce doreşte să bea. 

— Gin; nu-i nevoie să-l mai întreb. De mâncare pot să-i 
dau? 

— Fireşte, dacă are chef. 

— Chef? E cam flămând, senor. Pot să-i dau oricât? 

— Cât poate mânca! 

Barmanul făcu ochii mari: 

— O! Asta o să vă coste mult, senor! 

Apoi, la privirea de gheaţă a lui Martin Stricland, alergă 
dincolo: 

— Pedro, hai! Ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap! 

Black Pedro, despre care odată avea să se vorbească mult 
în strâmtoarea lui Magellan, era un metis, fiul unui chilian 
dispărut de zece ani, şi-al unei fuegiene din neamul alcaluf. 
De la maică-sa metisul luase statura măruntă, răci alcalufii 
rar depăşesc un metru şi cincizeci, iar de la taică-su barba 
țepoasă, ştiut fiind că băştinaşii din Ţara de Foc, oricare ar 
fi starea lor de sălbăticie, umblă cu obrazul bărbierit. 

Barba, Black Pedro şi-o purta cu mândrie, statura, dacă ar 
fi putut, s-ar fi lepădat de ea, căci îi trăda din prima clipă 
sângele încrucişat - lucru cu care nu se mândrea. Mai 
târziu, când poliţia avea să-l hăituiască, iar guvernatorul să 
pună premii pe capul lui, metisul avea să-şi găsească 
refugiul la alcalufii sălbatici şi să revină la viaţa lor, cu tot 
disprețul pe care-l arătase mai înainte oamenilor din 
neamul său. 

La îndemnul cârciumarului, Black Pedro se ridică de la 
masă, aruncând priviri bănuitoare în jur, apoi se strecură cu 
paşi de pisică în odăiţa din fund. Era un om de vrea 
douăzeci şi cinci - douăzeci şi opt de ani, scund, cum am 


mai spus, cu părul şi cu barba ţepoase, cu chipul întunecat, 
cu fruntea îngustă, scobită, cu sprâncene sălbatice şi ochi 
negri, a căror privire nu inspira nici o încredere, dar trăda 
totdeodată neîncrederea pe care o arăta celor din jur. 

Auzind uşa, Martin Stricland întoarse capul şi-l privi 
iscoditor. Noul venit purta o haină de marinar, cu nasturii 
smulşi, prinsă cu ace până sub gât şi era neîndoios că 
altceva pe dedesubt nu mai avea nimic. O pereche de 
pantaloni cenuşii, strânşi pe picior, depăşind numai cu o 
palmă genunchii, lăsau să i se vadă mai jos ţurloiul gol, 
păros, îngrozitor de murdar, cu o crustă scorţoasă de jeg - 
moştenirea alcalufă pe care altminteri el şi-o renega. Labele 
picioarelor, noduroase şi pline de noroi întărit, dovedeau că 
omul, dacă avusese cândva deprinderea unor încălțări, o 
pierduse de mult şi nici nu visa să revină la ea. 

— Tu eşti Black Pedro? întrebă Martin Stricland, 
continuând să-l cântărească din ochi. 

— Da, senor! răspunse metisul într-o spaniolă necrezut de 
limpede, căci fuegienii, care aproape că nu au un grai al lor, 
ci se înţeleg mai mult prin strigăte şi semne, învaţă cu o 
uşurinţă surprinzătoare graiul străinilor. 

— Stai jos! 

Cârciumarul intră, aducând o sticlă cu gin, o pâine 
întreagă şi o farfurie cu câteva hălci de berbec fript, pe 
care le puse în faţa metisului. Acesta înghiţi un nod cât 
pumnul, strâmbându-şi gâtul într-un spasm dureros - şi 
bâigui, cu ochii căscaţi: 

— Pentru mine? 

— Mănâncă! îl îndemnă Martin Stricland. 

Black Pedro se apucă să înfulece, fără să mai aştepte alt 
cuvânt. Mânca aplecat peste masă, cu farfuria între coate, 
ca şi când s-ar fi temut să nu rămână fără ea; în 
mestecătura lui era o pornire de sălbatic, care-ţi făcea 
spaimă şi milă în acelaşi timp. 

În altă parte a lumii, un om cu înfăţişarea lui Black Pedro 
ar fi atras numaidecât amestecul poliţiei; aici nimeni nu se 


uita la el mai mult ca la alţi localnici - şi metisul îşi ducea 
viaţa netulburat de nimic, îndeletnicindu-se tot cu altceva în 
fiecare zi; lucrase şi în nord, la minele de cărbuni, şi în port, 
ca hamal, fusese şi îngrijitor de vite la fermele din 
împrejurimi - şi foarte adesea se întâmplase să umble, în 
susul şi în josul strâmtorii, fără nici un căpătâi. 

— Te-ai săturat? 

— Nu, senor! 

Metisul începu să sfărâme oasele în dinţi, cu repeziciunea 
şi îndemânarea unei fiare deprinse să devoreze tot ce-l 
intră între fălci. 

— Destul acum! îl opri Martin Stricland. Ai să te saturi mai 
târziu. 

În ochii lui Black Pedro scăpără un fulger, sclipirea unei 
lame de cuţit. Fără să vrea, omul din faţă duse mâna la 
revolver şi rămase aşa, până ce furia din ochii metisului se 
stinse, lăsând locul unei dezamăgiri, unei tristeţi de animal 
gonit. 

— Hai, Pedro, încrede-te în ce îţi spun! În seara asta ai să 
mănânci cât vei dori. 

— Şi slănină, senor? Şi cârnaţi cu fasole roşie? Are la 
bucătărie un cazan plin. Fasole înroşită cu ardei iute ea 
focul... 

— Bine, vei căpăta două castroane întregi! 

Din barba metisului îşi făcu loc un zâmbet, pe jumătate 
neîncrezător, pe jumătate fericit. Apoi ochii i se rotiră pe 
masă şi deodată, cu un gest care pe Martin Stricland îl făcu 
să sară înapoi cu revolverul în mâini, Black Pedro înşfacă 
pâinea şi o băgă în sân. 

— Sticla e a mea? întrebă, rânjind temător, neîndrăznind 
să facă mai mult. 

Martin Stricland se aşeză la loc. 

— Bea! Numai să nu te îmbeţi, că avem de vorbit. Zicând 
acestea, băgă mâna în buzunarul de la piept şi scoase o 
fotografie ştearsă de timp. 

— Pedro, priveşte aici! 


Metisul se apropie temător, luă fotografia, cu mâinile 
murdare şi crăpate ca scoarţa copacilor bătrâni, se aplecă 
în lumina lămpii şi deodată scoase un strigăt înăbuşit, 
strigătul care se aude noaptea, prin păduri, şi nu ştii dacă e 
al animalului care atacă sau al celui încolţit. 

— Ei, Pedro, eşti bucuros? 

Mâinile metisului începură să tremure, chipul i se schimbă, 
de nerecunoscut, ochii bănuitori i se făcură blânzi, calzi, 
năpădiţi de lacrimi, şi el şopti un singur cuvânt, în care 
toată fiinţa-i aspră şi murdară se topi, ca o bucată de 
gheaţă aruncată într-un cuptor încins: 

— Padre! 

Apoi căzu în genunchi, în faţa mesei, şi începu să sărute 
fotografia, când sălbatic, când blând, udând-o cu lacrimi şi 
scoțând gemete adânci. 

— Hai, Pedro, ajunge acum! i-am spus că avem de vorbit! 

— Tatăl meu, senor! Trăieşte? Unde este acum? Elv-a 
trimis aici? 

Dar metisul nu aşteptă răspunsul, ci începu să se legene, 
cu fotografia strânsă la piept, cu ochii închişi, scoțând un fel 
de muget jalnic şi bâiguind acelaşi cuvânt, prin care-şi 
striga animalic dragostea lui de fiu părăsit, aruncat prin 
păduri: 

— Padre! Hummm! Hummm! 

Lacrimile-i curgeau în barba aspră şi încâlcită, ca izvoarele 
de şes pierdute printre răgălii. 

— Padre! Hummm! 

Martin Stricland îl mai rabdă un timp, privindu-l cu 
scârbă, apoi se ridică, îl luă de umeri şi-l aşeză hotărât la 
locul lui. 'Tot ce fusese la început neîncredere, teamă, tot ce 
fusese primejdios în înfăţişarea metisului, se topise, şi el 
stătea acum în faţa mesei, supus, ca un animal domesticit. 

— Ascultă, Pedro! Filipo, tatăl tău, m-a trimis la tine, să-mi 
ajuţi oricând aş avea nevoie. 

— Da, senor! Unde este acum tatăl meu? 


— În Canada. Are o fermă şi o prăvălie mare, de zece ori 
cât asta de aici. Tatăl tău e un om bogat şi cinstit de lume. 

Metisul zâmbi, fericit. 

— Hummm! Şi v-a trimis la mine, senor? Nu m-a uitat? Am 
să vă ajut, am să fac tot ce-mi porunciţi. 

— Bine; asta e dorinţa lui Filipo. Când am să mă întorc, am 
să te iau cu mine, să te duc la el, aşa cum mi-a spus. 

Black Pedro se prăbuşi în faţa lui Martin Stricland şi 
începu să-i sărute mâinile, gemând înăbuşit: 

— Hummm! Nu mă amăgiţi, senor? Mă veţi duce la tatăl 
meu? 

— Da, Pedro, şi acolo o să ai un cal, numai al tău, şi trăsură 
şi o odaie cu pat moale şi o să mănânci pe săturate, în 
fiecare zi. 

— Hummm, senor! Porunciţi-mi ce trebuie să fac! 

— Ridică-te! îi porunci Martin Stricland. 

Apoi se duse la uşă, trase cu urechea dincolo, încercă 
oblonul de la geam şi în sfârşit se aşeză în faţa metisului, 
aplecându-se pe deasupra mesei către el. 

— Pedro, de Wotan ai auzit? 

— Wotan? Nu. senor! 

— Ia aminteşte-ţi! Un vapor care a naufragiat în 
strâmtoare, acum câteva săptămâni. 

Chipul metisului se lumină: 

— Ştiu! Un vapor cu două catarge, e o lună de atunci, 
senor, l-a prins uiliaul şi l-a aruncat pe stânci, în Golful 
Negru... 

— Ce-i uiliaul? 

— Furtuna rea, care cade din munţi. N-aţi întâlnit-o? 

— Nu; spune, ce ştii despre echipajul lui Wotan? 

— Au scăpat toţi, au fost aici până alaltăieri, şi pe urmă au 
plecat cu alt vapor. Numai căpitanul a pierit. 

Martin Stricland se aplecă mai mult. 

— Pedro, pe acest vapor era un om înalt şi vânjos, un 
uriaş; îl chema Schlimbach, Kurt Schlimbach. Ai auzit de el? 

— Da, e aici. 


— De unde ştii? întrebă Martin Stricland, pălind. 

— L-am văzut; am fost cu el, cu un schooner în Golful 
Negru şi am încărcat lucruri de pe vapor. Acum caută 
oameni, să plece pe insule. Ştiţi, senor, marinarii de pe 
Wotan spuneau... 

— Hai, vorbeşte! 

— Spuneau că pe căpitan l-a ucis omul acesta, în clipa 
când i-a aruncat uiliaul la țărm. Era furios, mugea mai tare 
ca vântul - şi când vaporul s-a rupt, marinarii spun că l-au 
văzut cum a ridicat revolverul şi a tras în ceafa căpitanului. 

— Dar asta n-au spus-o şi la poliţia voastră? 

— Nu, senor, nu aveau dovezi, că leşul căpitanului nu l-au 
mai găsit; l-au luat valurile şi l-au aruncat în altă parte, 
printre stânci. 

— Pedro, omul acesta e duşmanul lui Filipo! Metisul sări în 
picioare, cu pumnii strânşi, cu ochii scăpărând. 

— Hummm! 

— Când se va întoarce în Canada, îl va ucide şi tu n-o să 
mai ai calul şi trăsura, nici odaia ta, fiindcă va pune mâna 
pe ele Kurt Schlimbach. 

— Hummnm! Atunci n-are să se mai întoarcă niciodată, 
senor! 

Martin Stricland îl privi în ochi, fără ca pe chipul lui să 
tresară un muşchi. 

— Dacă într-adevăr vrei să-l mai vezi pe tatăl tău... Black 
Pedro mugi: 

— Hummm! Îl ucid! 

— Cum ai să faci? 

— Îl ucid în noaptea asta. Ştiu unde stă; doarme în pod, la 
Nicolas Medana, un metis care creşte câini. 

— Filipo o să fie mulţumit, băiete! 

— Da, senor. Am să pun scara şi-am să mă furişez în pod. 

— Nu ţi-e frică de câini? 

— Nu; mă cunosc. Eu şi Nicolas suntem prieteni, şi câinii 
ştiu. Senor, îmi daţi revolverul? 

— Dar te pricepi să-l mânuieşti? 


Chipul lui Black Pedro se schimonosi într-un rânjet, care 
pe Martin Stricland îl nelinişti; cu un revolver în mână, 
poate omul acesta era greu să mai fie strunit. Bucuria de a 
avea o armă ar fi putut învinge dorinţa de a se întoarce la 
tatăl său; deci, după ce stătu în cumpănă câteva clipe, 
răspunse, hotărât: 

— Nu! Revolverul face zgomot şi e primejdios. Mai bine un 
cuţit... 

Metisul vâri mâna sub haină şi trase din cingătoare un mic 
pumnal spaniol, care luci în lumină, făcând ca prin trupul lui 
Martin Stricland să alunece un fior lung. 

— Vezi să nu faci gălăgie, Pedro! 

— Nu, senor! Dacă-i tai beregata (aici Black Pedro îşi trecu 
lama pumnalului pe gât) - pe urmă poate să se 
zvârcolească, n-o să-l audă nimeni! 

— Bine! Mâine dimineaţă să vii în port. Mă găseşti pe 
goeleta Speranţa. 

— O ştiu. Am văzut-o astă-seară, când a venit. Căutaţi aur, 
senor? 

— Despre asta o să vorbim mâine. Acum trebuie să mă 
duc. 

În uşă, Martin Stricland se opri, făcu un pas înapoi şi 
smulse fotografia din mâna metisului. 

— Nu mi-o lăsaţi? Senor, vă rog! 

— Am să ţi-o dau mai târziu, dacă am să văd că o meriţi. 
Şi-acum, bagă de seamă, Pedro! Dacă Schlimbach îţi scapă, 
n-ai să-l mai vezi niciodată pe tatăl tău! 

— Sticla, sticla, pot s-o iau? 

— E ata, dar să n-o bei decât după... 

— Şi cârnaţii, senor? 

— 'Ţi se vor da; mă duc să plătesc... 

La o masă, în faţa tejghelei, şedeau trei oameni, 
posomorâţi, cu haine de postav cenuşiu, cu cizme până la 
genunchi, murdare de noroi, cu pălăriile de pâslă trase pe 
ochi. Unul avea în faţă o sticlă plină cu un praf gălbui, lucios 
- şi o privea, prostit. Martin Stricland recunoscu praful de 


aur pentru care venise aici, dar în afară de o scurtă clipire a 
pleoapelor, pe chipul lui nu mişcă nimic. 

— Zi, te-ai hotărât să pleci, Matiaş! vorbi unul din oamenii 
de la masă, adresându-se celui cu aurul. 

Acesta luă sticla, cu un gest obosit, o privi în lumină, apoi 
se aplecă alături şi o îndesă într-un sac cu boarfe, aruncat 
pe podea. 

— Nu merită, băieţi! răspunse, clătinând trist din cap. Mi- 
am lăsat nevasta, mi-am vândut casa şi după un an, uite cu 
ce mă întorc. Când ţi-lia la topit, nu iese nici un kilogram! 
Ha! Socotisem c-o să strâng un sac, nu un clondir! 

— Da, e trudă mare! încuviinţă, la fel de descurajat, al 
doilea om. Ca să aduni zece grame de aur, speli şi vânturi 
un vagon de nisip. Cred şi eu că te speteşti! 

— Dar dincolo de strâmtoare? În Ţara de Foc? vorbi cu o 
undă de înviorare al treilea dintre ei. Acolo pare că se 
găseşte aur mult! 

— Tot în nisip; să stai să speli, să aduni fir cu fir... Altceva 
ar fi dacă s-ar găsi filoane, în pământ. 

— Nu; am vorbit cu unul care s-a întors din răsărit, zice că 
a fost pe canalul Beagle, dincolo de Uşuaia şi în părţile alea 
e aur mai mult, mai uşor de strâns... 

— Da, am auzit şi eu, dar cu ce să te duci până acolo? 
vorbi cel pe care îl chema Matiaş. Ar trebui să ai bani mulţi, 
să închiriezi un vapor, să angajezi oameni! Asta nu-i de noi! 
Eu unul mă las păgubaş, cum v-am spus! 

Convorbirea lor, pe care ar fi auzit-o chiar dacă n-ar fi tras 
cu urechea, pe Martin Stricland nu-l descurajă: dimpotrivă, 
în colţurile gurii lui, cine s-ar fi uitat cu luare aminte şi-ntr-o 
lumină mai bună, ar fi văzut ivindu-se un rânjet reţinut, 
vădindu-i mulţumirea. Pentru ceea ce aflase de la aceşti 
oameni necăjiţi, s-ar fi cuvenit să-i răsplătească măcar cu o 
cină bună şi cu câteva sticle de gin. El unul avea cu ce să se 
ducă în acele locuri unde nu îndrăzneau să se aventureze 
alţi căutători de aur. Speranţa îl aştepta în port, şi dacă nu 


mai venea nimeni pe urmele lui, cu atât mai bine pentru ei! 
Cât despre oameni... 

Ajungând cu gândul aici, Martin Stricland rânji din nou, 
făcând socoteli în sine, foarte mulţumit: „Dacă Black Pedro 
o să-mi adune o sută de sălbatici, sau chiar o sută cincizeci, 
şi dacă o să-i îmboldească aşa cum se cuvine...” 

Acest gând îl făcu să plătească fără nici o părere de rău un 
pesos jumătate cât făcea sticla de gin şi mâncarea, plus cele 
două castroane de cârnaţi cu fasole făgăduite metisului. 
Apoi îşi trase pălăria pe ochi, se înfăşură în pelerina lui 
neagră şi, luând drumul înapoi, prin bezna de nepătruns, 
ajunse în port, fără să şovăie şi fără să i se întâmple nimic. 

În seara aceea însă Martin Stricland nu se culcă prea 
curând, ci se aşeză la masă cu sticla de whisky alături şi 
mâzgăli o scrisoare lungă, al cărei cuprins iată-l mai jos, 
într-o tălmăcire limpezită, scrisul lui nefiind de citit: „Iaică 
Jim, am ajuns astăzi la Punta Arenas, în Ţara de Foc - pe 
unde vine asta nu e nevoie să ştii. Mi se pare că sunt patru 
ani de când nu ne-am văzut, şi vreo doi de când nu ţi-am 
mai scris nimic, dar am presimţirea că n-ai crăpat între 
timp. Mâine pleacă un schooner la Valparaiso şi mă folosesc 
de acest prilej să-ţi trimit veşti despre mine şi să-mi arăt, 
faţă de tine şi de bătrâna, respectul filial ce vă păstrez. 

Aceste rânduri vor ajunge la voi tocmai prin martie, dacă 
schoonerul nu s-o îneca pe drum şi căpitanul va fi destul de 
cinstit să pună scrisoarea la poştă, cum am să-l rog, deşi eu 
unul nu cred în cinstea oamenilor decât atât timp cât le pot 
ţine revolverul în piept; vezi dar că până în martie mai e 
mult - poate însă că n-o să daţi ortul popii înainte de a afla 
că sunt teafăr şi mulţumit. 

Nu ţi-aş fi scris, taică Jim, dacă nu mi-aş fi dat seama din 
nou ce mult folosesc sfaturile părinteşti primite la timp. Noi 
doi ne-am ciorovăit adesea, şi uneori n-a lipsit mult să ne 
crăpăm capul unul altuia, asta însă nu mă împiedică să mă 
gândesc cu dragoste la tine, printre străini, şi să recunosc 
în sinea mea că ai fost un tată bun. Iată, de pildă, acum 


cinci ani, când s-a întâmplat daravela cu Filipo, fie-i ţărâna 
uşoară, că a fost un om chivernisit, mie unul nu mi-ar fi dat 
prin gând să-l cotrobăiesc prin hârtii; mai mult decât 
testamentul lui - ah, ce iscusit eşti, taică Jim! - nu mă 
interesa nimic. Şi ce rău ar fi fost dacă tu nu m-ai fi îmboldit 
să cercetez toate sertarele şi să pun bine orice petic de 
hârtie aş găsi! De unde aş mai fi ştiut că bietul Filipo fusese 
însurat cu o fuegiană şi avea un fiu, părăsit la Punta Arenas, 
unde trăia din bunătatea unui ospătar milostiv? Când am 
citit scrisorile acestui binefăcător, care cred că îl înnebunise 
pe Filipo cu cererile de bani, am vrut să le rup. Ce mă 
interesa pe mine acel Simons Burt, proprietarul barului 
Cristofor Columb de la Punta Arenas? Dar tu m-ai sfătuit: 
„Nu rupe nimic, dobitocule! Poate are să-ţi folosească într-o 
zi!”... Taică Jim, uneori mă apucă mirarea: de unde atâta 
înţelepciune în capul unui beţiv şi ticălos cum eşti tu? Ei, 
dar nu despre asta voiam să-ţi scriu... 

Mi se pare că nu mai ştii nimic despre mine, încă de pe 
timpul când eram la Capetown; n-am să-ţi spun acum de ce 
am plecat de acolo; e o istorie mai lungă. Voiam să mă 
întorc în Canada, pe urmă m-am gândit că isprava aceea, cu 
bătrâna Ventisquero, e încă prea proaspătă în mintea 
şerifului şi că ar fi înţelept să mai zăbovesc prin alte părţi, 
un an, doi. 'locmai bine să-mi încerc norocul în "Ţara de Foc, 
unde după câte îmi spune mirosul meu, au să dea năvală 
foarte mulţi, în curând. Noroc că m-am grăbit. 

Am găsit la Marsilia o goeleta românească - asta vine 
dintr-o ţară încă nedescoperită, nu fii mâhnit dacă n-ai auzit 
de ea, fiindcă nici eu nu auzisem până acum câtva timp. Cu 
căpitanul m-am înţeles destul de uşor şi cu echipajul la fel; 
ori erau foarte flămânzi, ori cu capul în nori, fapt e că s-au 
învoit să plece la acest drum lung, fără să se târguiască de 
loc, fără să ţină seamă de primejdiile care-i aşteptau... 

Am ţinut şi de data asta seama de sfatul tău, taică Jim, 
pentru care nu ştiu cât să-ţi fiu de recunoscător! E mai bine 
ca oamenii să te creadă ţicnit, decât şiret! Ehe! 


Nu-ţi mai povestesc cum a fost călătoria; se pare câ n-a 
mers tocmai uşor, s-au luptat şi cu piraţii şi cu uraganul, pe 
urmă au răbdat de sete ca nişte cămile în deşert - treaba 
lor, eu aveam whisky-ul meu! Pentru mine, drumul de la 
Marsilia până aici a trecut ca un vis. Oare nu tot ţie îţi 
datoresc şi asta? Nu tu m-ai sfătuit: „Clark, băiete (ştii, 
acum îmi spun Martin), Clark, fiule, când e nevoie, speteşte- 
te, rupe-ţi şalele, cazi în brânci, dar când n-ai de ce, nu 
mişca nici un deşt!! Ah, scumpe taică Jim, ce om înţelept 
eşti! 

O singură întâmplare neplăcută mi-a tulburat drumul...” 
Aici Martin Stricland se opri, se uită la ceas, era aproape 
miezul nopţii, trase cu urechea sus, îşi pipăi gâtul, 
stăpânindu-şi un fior, apoi continuă: „Ca să vezi ce mici sunt 
oceanele, taică Jim! Pe cine crezi că am întâlnit în mijlocul 
Atlanticului? Pe Kurt Schlimbach, închipuie-ţi! Dar nu-ţi fie 
teamă, am scăpat cu faţa curată. Păstrează cu grijă 
cufăraşul şi hârtiile acelea - adică de ce ţi-aş da eu sfaturi? 
Când m-oi întoarce o să le putem folosi, în sfârşit, fiindcă...” 

În locul acesta pe scrisoare se vedea iarăşi semnul unei 
întreruperi. 

„Nu era nimic! continua mai jos Martin Stricland. M-am 
oprit puţin, fiindcă am auzit şoapte; tot de la tine am învăţat 
să-mi văd de treburi când aud vorbindu-se cu glas tare, dar 
pentru şoapte să împrumut o duzină de urechi. Era 
căpitanul, un om cumsecade, voinic, curajos, priceput, din 
păcate însă cam visător şi prea cinstit. E îndrăgostit lulea 
de o fetişcană care nu ştiu de unde-a răsărit şi face pe 
matelotul, încurcându-se printre picioarele celorlalţi. Acum 
stau pe punte, dârdâind amândoi de frig şi nu ştiu ce tot 
şoşotesc - că oricât de bun ar fi sfatul tău, nu împrumut 
urechi ca să ascult gungureala îndrăgostiţilor. Din partea 
mea, mă ştii, decât o femeie pe bord, mai bine un vagon cu 
trotil! 

Cu căpitanul m-am înţeles destul de bine până acum, 
numai în seara asta ne-am ciorovăit, era cât pe-aci să-i pun 


revolverul în piept. Prin învoiala noastră făcută în scris, la 
Marsilia, e dator să meargă cu mine o lună de zile, oriunde 
aş dori. Şi închipuie-ţi, că, întorcându-mă astă-seară de la 
Simons Burt, mă pomenesc cu el cerându-mi, foarte dârz, 
să debarc numaidecât. „Şi învoiala noastră?” - „Nu mă 
priveşte! Opreşte-ţi despăgubirea cuvenită, din banii pe 
care ni-i datorezi!” - Nevinovat suflet, taică Jim! Le mai 
datorez două sute cincizeci de lire, ceea ce înseamnă o 
avere pentru nişte marinari pârliţi - şi le-am spus că, ori îşi 
ţin învoiala până la cap, ori nu le plătesc nimic, ba chiar îi 
mai dau şi în judecată la Tribunalul Maritim. Grozav l-am 
înfundat pe căpitan, taică Jim! Să-l fi văzut ce mutră a făcut! 
Îţi spun drept, am dus mâna la buzunar, după revolver, mi s- 
a părut c-o să-mi sară de gât. „Şi unde vrei dumneata să 
mergi?” m-a întrebat, spumegând. l-am arătat pe hartă: „Pe 
canalul Beagle, la Uşuaia!” Şi atunci, să vezi minune, 
căpitanul s-a îmblânzit, s-a uitat la hartă, s-a uitat la mine, şi 
pe urmă a început să râdă ca un nebun. „Bine, domnule - 
mi-a spus - plecăm cât mai curând!”... Ehei, ce credea el, cu 
Clark Norman nu-i de glumit! 

Dar iată că am luat-o razna, taică Jim! Îţi spuneam, ai grijă 
de cufăraş şi hârtii şi nu trăncăni încă nimic: Kurt 
Schlimbach a crăpat în noaptea asta. Lumea numără un 
ticălos mai puţin! Şi acum te las, taică Jim. Sărut-o pe a 
bătrână din partea mea, dar n-o râzgâia prea mult c-o 
apucă sughiţul. Al tău fiu, recunoscător până la mormânt...” 

Afară se auziră paşi, apoi clopotul de cart bătu de patru ori 
câte două bătăi, vestind miezul nopţii. 

Martin Stricland ieşi pe punte, în clipa când căpitanul 
cobora, învineţit de frig, dar părând foarte mulţumit. Afară 
se mai vedea numai o umbră, spre prova, omul de vardie, 
luptându-se cu umezeala şi cu frigul, vârât în mantaua 
cerată, ca într-o glugă de coceni, toamna la câmp. Dar stai, 
vorba nu se potriveşte: omul de vardie era Ismail! 

— Cine estem? strigă bucătarul, auzind paşi. 


De văzut, bezna era aşa de mare, că nu vedea nimic... 
Martin Stricland tresări şi scoase un fel de mormăit, Ismail 
mormăi şi el ceva; poate gândea, în graiul ghiaur: 

— Ia uitam, n-am putrezit! 

Nu licărea decât la mari depărtări câte un felinar afumat 
şi plăpând, pe catargele corăbiilor ancorate în radă, spre 
nord şi spre sud; încolo, totul părea băgat în mormânt. 

Martin Stricland trase cu urechea spre oraş, apoi tresări 
încă o dată - si, fără să vrea, îşi duse mâna la gât. 

CAPITOLUL XXVII. 

Uiliaul. 

Nu se poate spune că la Punta Arenas ar îi fost frig. Vara 
acolo temperatura măsoară cam cincisprezece grade, dar 
se întâmplă să ajungă până la douăzeci şi cinci, iar iarna, 
prea rar coboară sub minus două - ceea ce ne-ar îndreptăţi 
să credem că prin părţile acelea clima e mai blândă decât 
pe la noi. 

Cu toate astea, deşi în decembrie, plină vară în emisfera 
de sud, echipajul Speranţei dârdăia toată ziua, iar Negrilă 
căpăta o pasiune din ce în ce mai vădită pentru coteţul lui 
Ismail. 

Noroc că lemne se găseau din belşug, un fel de cedru 
pipernicit şi fagul antarctic, răşinos ca moliftul de la noi, 
care ardea chiar verde, cu trosnituri vesele, răspândind în 
cabine mirosul sărbătorilor. Sobele duduiau mai tot timpul, 
spre mirarea lui Black Pedro, care se plimba pe punte în 
picioarele goale, deşi căpătase de la Martin Stricland o 
pereche de cizme noi; metisul se întreba, pe bună dreptate, 
cum se vor descurca în iulie oamenii aceştia friguroşi, dacă 
în decembrie ardeau un maldăr de lemne pe zi? 

Adevărul este că nu era frig; termometrul arăta la prânz 
aproape douăzeci de grade, iar noaptea nu cobora sub 
zece, dar ploua în fiecare zi şi umezeala pătrundea până în 
măduva oaselor, făcându-i să dârdâie chiar pe cei mai tari la 
măduvă şi la os. 


Trecuseră două săptămâni de la intrarea în strâmtoare şi 
acum, după ce făcuse trei zile escală la Punta Arenas, spre 
a îmbarca merinde pentru mult timp, Speranţa naviga spre 
sud, între insulele Clarence şi Dawson, căutându-şi drumul 
spre canalul Beagle, printr-un arhipelag pustiu şi plin de 
primejdii. 

La 16 decembrie, când Capul Froward rămăsese înapoia 
tribordului, părăsise strâmtoarea lui Magellan, unde mai 
întâlnise câte un vapor, câte un schooner din când în când. 
Acum nu se mai vedeau decât nori, apă cenuşie şi stânci 
tăcute care parcă se răsuceau pe furiş la trecerea corăbiei, 
urmărindu-i drumul până ce se pierdea în negurile 
plumburii sau în ploaia rece şi lipicioasă ca zeama de 
murături. Numai departe, în urmă, puteai cu greu desluşi 
cele câteva pirogi cu fuegieni, care se ţineau pe urmele 
Speranţei cu o strădanie de neînțeles. 

Prima se ivise încă din strâmtoare, la Capul Valentin, 
punctul cel mai nordic al insulei Dawson... Era o pirogă 
lungă, dintr-un trunchi cioplit, mânată de vreo opt alcaluifi, 
toţi scunzi, cocârjaţi, goi, cu figuri lătăreţe, purtând pe 
umeri un fel de mantăi ponosite, roase şi murdare, din 
blană de bursuc. La trecerea corăbiei ieşiră de după stânci 
şi se apropiară scoțând un fel de strigăte, între care se 
putea desluşi articulat un singur cuvânt: 

— lamerşuner! lamerşuner! 

Văzându-i înarmaţi cu sulițe şi arcuri, leremia puse mâna 
pe flintă, dar Black Pedro îi făcu semn să stea liniştit. Nu 
era un strigăt războinic; după spusele metisului, oamenii 
cerşeau, nărav căpătat o dată cu venirea străinilor, fiindcă 
altminteri aveau deprinderea să trăiască numai din ceea ce 
le dădea natura - şi să moară de foame când natura se 
arăta vitregă cu ei. Şi-apoi, de la străini nici nu cereau de 
mâncare, ci zorzoane cu care să se fudulească, precum le e 
dat multor oameni, nu numai în Ţara de Foc. 

Aşa îşi recrută Martin Stricland prima echipă de alcalufi 
sălbatici, pe care se gândea să-i facă spălători de aur. Black 


Pedro nu-i lăsă să vină pe punte, ci cobori în pirogă, şi după 
ce-i dărui celui mai vârstnic o basma roşie, din bagajul 
noului său stăpân, se apucă să le vorbească repede, în 
limba lor, care era o înşiruire de strigăte şuierate, ca nişte 
piuituri. După ce-l ascultară, răbdători deşi plini de 
nedumerire, căci probabil din zece vorbe ale metisului nu 
înțelegeau mai mult decât una, alcalufii părură să-i 
dibuiască gândul şi repezindu-se la el începură să-l lovească 
îndesat, în spinare şi în coşul pieptului, ceea ce era semn de 
încredere şi încuviinţare. 

Piroga se îndreptă spre mal şi băştinaşilor nu le trebui mai 
mult de câteva minute ca să-şi îmbarce femeile, copiii şi 
câinii, şi să pornească după Speranţa, pe care de atunci 
înainte o urmară cu statornicie. Pe țărm, în marginea 
pădurii, rămâneau grămezi imense de scoici golite, singurul 
semn care dovedea că aici făcuseră popas alcalufii. 

— Şi cum, domnule, îl întrebară oamenii pe căpitan, ei nu 
au case, bordeie, ceva, un adăpost acolo, ca oamenii? 
Piroga asta le e toată averea? 

Anton Lupan nu avea nevoie să-i ceară în această privinţă 
lămuriri lui Black Pedro; viaţa şi obiceiurile fuegienilor îi 
erau cunoscute din jurnalul lui moş Leon şi din cartea lui 
Darwin - numai că de data asta vedea cu proprii săi ochi 
faptele şi stările de lucruri descrise cu cincizeci de ani în 
urmă. 

— Nu, nu au nici un fel de aşezare statornică, răspunse, 
privind pe apă, la alcalufii care vâsleau posomoriţi, deşi nu-i 
silise nimeni să plece la drum. Dar n-au nici măcar corturi, 
ca tot nomadul. Singurul lor bun sunt pirogile şi câinii; cât 
priveşte femeile şi copiii, pentru ei nu preţuiesc mare lucru. 

În zilele următoare întâlniră alte triburi de alcalufi, care la 
îndemnul metisului porniră pe urmele Speranţei. Fireşte, 
viteza corăbiei era mult mai mare decât a pirogilor; acestea 
rămâneau adesea atât de departe în urmă, încât le pierdeai 
din vedere şi puteau crede c-au luat-o la sănătoasa. Dar 
noaptea, târziu, uneori după ce clopotul de cart bătea 


ceasul douăsprezece, ultima dintre ele sosea la locul de 
ancorare - şi băştinaşii, deşi istoviţi de drum, se apucau, la 
lumina torţelor, să caute scoici pe pietre, singura lor hrană 
în timpul călătoriei. 

Până a doua zi, în zori, când goeleta ridica ancora, nu 
aveau decât un răgaz de câteva ore; altfel, ar fi coborât cu 
câinii pe uscat şi ar fi încercat să prindă bursuci, care le-ar 
fi dat mai multă vlagă decât scoicile. Dar ei se mulţumeau şi 
cu atâta şi îşi continuau drumul, vrăjiţi de cine ştie ce 
pământ al făgăduinţei, căci nimeni nu înţelegea vorbele cu 
care îi ademenea Black Pedro. 

Iar Speranţa îşi urma drumul printre insule, urmată de 
bizara ei escortă care creştea de la o zi la alta, luând 
proporţiile unei expediţii, fiindcă numărul alcalufilor 
trecuse de şaizeci, cifră uriaşă pentru ţinuturile acestea. Şi 
iarăşi se desprindea o pirogă de pe ţărmuri, şi iarăşi, prin 
ploaia măruntă, se auzea strigătul, milogeala: 

— lamerşuner! lamerşuner! 

De bună seamă ţara aceasta nu cunoscuse niciodată un 
asemenea exod, cu toate pornirile nomade ale poporului. 

De la Punta Arenas, timpul se păstrase mohorât şi liniştit, 
cu o briză care bătea de la apus; erau probabil puţinele zile 
ale anului când ţinutul rămânea nebântuit de furtuni. 
Încetul cu încetul, echipajul se obişnuise şi cu frigul şi cu 
alcalufii, numai cu cerul posomorit nu se putea obişnui; 
când nu ploua, norii coborau şi mai jos, mişcându-se în 
valuri tumultuoase, fugărindu-se, încălecându-se, 
spulberându-şi crestele fumurii şi aproape că se auzeau 
mugind, ca oceanele dezlănţuite. 

Navigaţia în strâmtoare nu se potrivea cu aceea de până 
aici. Un om la cârmă şi un om de veghe nu mai erau de 
ajuns. Acum, din zori, când se ridica ancora, şi până la 
căderea nopţii, când o aruncau din nou, echipajul rămânea 
pe punte, împărţit în cele două borduri, cercetând apa, 
fiecare cu ochii aţintiţi să nu se ivească pe neaşteptate un 
colţ de stâncă, ascuns sub apele plumburii. 


Erau zile grele de încordare neîntreruptă, deşi cele mai 
multe se scurgeau liniştit; dar pe aceste coridoare înguste, 
împletite printre istmuri şi insule posomorite, nu ştiai 
niciodată ce primejdie te aşteaptă şi de unde se poate ivi 
Fiecare trebuia să fie gata, în orice clipă, să ia puşca, spre a 
întâmpina un atac din partea vrăjmaşului necunoscut, sau 
să se repeadă la fungi, să coboare pânzele, spre a se feri de 
furtunile năprasnice care oricând puteau să se prăvălească 
din munţi. 

Seara, când lăsau ancora, în vreun golf ferit de vânt, la 
adăpostul vreunui perete de stânci, un om de vardie pe 
punte, iarăşi nu mai era socotit de ajuns. De obicei acum 
rămâneau doi, unul la prova, altul la pupa, cu puşca alături, 
cu auzul şi cu privirea treze, necontenit, dar nici ceilalţi nu 
dormeau liniştiţi, cu toată truda de peste zi. 

În aceste zile, niciunul nu mai avea timp pentru un gând al 
lui; dacă n-ar fi fost înfăţişarea fizică să-i deosebească între 
ei, n-ai fi ştiut care-i Gherasim, Haralamb, Mihu, leremia 
sau Cristea Busuioc. Nici pe Adnana, cu gluga cerată în cap, 
cu mantaua de ploaie lungă până la pământ, n-ai mai fi luat- 
o acum drept primejdioasa sirenă de care se temuseră 
aproape cu toţii la început. Ea stătea la cârmă, ore în şir, 
apoi trecea de veghe, în bordul drept, în bordul stâng şi nu 
mai avea timp să stea de vorbă cu cineva, oricare ar fi fost 
numele lui. 

Speranţa naviga astfel de două săptămâni; în acest timp 
ceasuri întregi nu se auzea nici un cuvânt, în afară de 
poruncile pe care căpitanul sau primul cârmaci le dădeau 
din când în când. 

Anton Lupan stătea pe punte tot timpul, cu aceeaşi glugă 
cerată, cu aceeaşi manta de ploaie folosită de toţi, fiindcă 
altfel aerul umed te pătrundea până la os, şi cerceta 
încordat, cu ocheanul, țărmurile pustii. Nu se mai aştepta 
să-l întâlnească pe Pierre Vaillant acum, dacă intrase prin 
partea cealaltă a canalului. L'Esperance nu avea ce să 
caute aici. Probabil, dacă avusese timp prielnic, prietenul 


său ajunsese şi ancorase la locul ştiut. Acum nu mai avea 
altă dorinţă decât să ajungă şi el, cât mai curând, înainte ca 
expediţia lui să pornească în munţi. 

Navigaţia lor acum era o încordare neîntreruptă - nici 
căpitanul nu mai avea timp să schimbe o vorbă cu cineva, 
cu Adnana de pildă, nici măcar în gând... 

Rămăsese în urmă amintirea serilor liniştite, când luna 
arginta pânzele întinse de vânt, şi echipajul, după cină se 
tolănea pe bocaport la taifasuri lungi; Mihu nu mai avea 
timp nici de cărţi, nici de caval - şi chiar Negrilă, simțind 
încordarea tuturora, nu mai zburda printre picioarele lor, ci 
stătea cuminte într-un loc, ridicat pe parapet, cercetând 
țărmurile din jur, uitându-se, cu urechile ciulite, la alcalufi şi 
la câinii lor, gata să mârâie când o pirogă se apropia prea 
mult. 

Şi totuşi, în această încordare obştească, când oamenii nu 
mai aveau gânduri şi griji pentru ei, ci păreau contopiţi într- 
o singură fiinţă, una cu Speranţa lor pe care o mânau în 
necunoscut, unul singur, dincolo de îndatoririle îndeplinite 
conştiincios, trăia numai cu necazul lui - şi acesta era 
nefericitul Ismail. 

De la intrarea în strâmtoare, bietului bucătar nu-i mai pria 
nici somnul, nici veghea, atât era de neliniştit. Cele trei zile 
petrecute la Punta Arenas stătuse cu frica-n sân, tot 
aşteptând ca Anton Lupan să-l arunce pe chei, cu boarfe şi 
cu gazel. Dacă scăpase acolo, nu însemna că la următoarea 
escală avea să scape din nou. Pesemne căpitanul îl cruța 
deocamdată, aşteptând ca el să-şi aleagă singur portul, cum 
îl vestise de la început. „Bine, n-ai ales unul, n-ai ales două, 
dar până când vrei s-o întinzi aşa?” avea să-l întrebe într-o 
bună zi. Dar lui Ismail locurile acestea îi erau necunoscute - 
şi nici pe cine să întrebe nu ştia, ce porturi sunt aici şi unde 
ar fi mai nimerit pentru el să debarce, ca să găsească o 
corabie cu care să se întoarcă la Stambul. 

Aşa că, pe când oamenii făceau cele ce ştim, bucătarului, 
ce-i dădu în gând? Hai să cerceteze harta, că doar la fel 


făcea şi căpitanul, când navigau pe mări necolindate de el 
până atunci. Într-o zi, Ismail se strecură în cabină, îşi vâri 
nasul în harta 'Ţării de Foc şi rămase îngrozit: primul port 
de la Punta Arenas spre sud era Port Famine, pitit după 
capul Santa Ana, faţă în faţă cu Capul Valentin, de pe insula 
Dawson. 

Port Famine, adică Portul Foametei! 

Dar Speranţa trecu de capul Santa Ana şi nu se opri; la ce 
să se oprească, dacă malul era pustiu? Pesemne un corăbier 
ancorase odată în acest golf ferit de furtuni şi botezase 
locul aşa cum se vedea pe hărţi, în amintirea postului pe 
care, cine ştie din ce pricini, fusese nevoit să-l ducă aici; 
poate îşi sfârşise proviziile, iar pe mal nu găsise nimic. 

Acum corabia naviga mai departe spre sud, de-a lungul 
insulei Clarence - şi la douăzeci de mile mai departe, în 
gâtuirea dintre această insulă pustie şi peninsula Brecknok, 
se afla Ideal Harbor... Dacă Port Famine ar fi fost într- 
adevăr un port, încai acolo bietul Ismail ar mai fi avut un 
temei să ceară mila lui Anton Lupan. Cum să debarci un 
matelot, şi tocmai pe bucătar, în Portul Foametei? Dar cu 
Portul Ideal, ce te faci? 

— Bine, debarcam! îşi zicea bucătarul, resemnat şi trist, 
continuând să cugete în graiul ghiaur, cu toate că ghiaurii 
voiau să se descotorosească de el. 

Pentru el, portul ideal ar fi fost Stambul. 

La 19 decembrie Muntele Sarmiento, de pe peninsula 
Brecknok, ieşi din nori, în stânga provei, şi curând Speranţa 
schimbă drumul la vest, urmând cursul strâmtorii, fără să 
se vadă urmă de port - numai un golf adânc şi liniştit, care 
într-adevăr putea oferi la nevoie un adăpost ideal, împotriva 
oricărei furtuni. 

Ismail răsuflă uşurat: de aici înainte, pe hartă nu se mai 
vedea nici un port - şi dacă nu le găsiseră acolo unde scria, 
negru pe alb, atunci cu atât mai vârtos n-aveau să găsească 
vreunul acolo unde harta căpitanului tăcea mâlc, parcă 
ţinând partea nefericitului bucătar. 


Speranţa navigă toată ziua de-a lungul peninsulei, printre 
puzderie de insule acoperite de păduri şi de neguri, mereu 
în acelaşi decor plumburiu. Seara, lăsă ancora la adăpostul 
unui istm înalt, în locul unde canalul se îndrepta spre sud- 
vest, căutându-şi ieşirea la ocean. 

Răsuflarea Pacificului se simţea până aici, mai largă, mai 
profundă, ca a unei vietăţi uriaşe, cât o treime de Pământ, 
care dormea tihnită, cu coada la Sidney în Australia şi cu 
capul pe stâncile din Ţara de Foc. 

A câta oară aruncau oamenii ancora, în drumul lor de la 
Sulina până aici? Am putea să numărăm: o dată la Stambul, 
pe urmă la Gallipoli, la insula Skantsura (de asta mai bine 
să nu-i spunem lui Ismail, tocmai acum când e necăjit), de- 
acolo pe coasta Africii, o dată - şi încă o dată mai spre vest, 
la Bir-Sanje, apoi la Pireu, la Messina, pe urmă înapoi, la 
Port Said, la Suez, la Musarah, şi iar Suezul, şi iar Port- 
Saidul, şi Gallipoli, şi Marsilia şi Gibraltarul... Pe celelalte ni 
le amintim mai uşor... Escale mici şi escale mari, unele 
liniştite, altele legate de necazuri şi peripeții, dar la toate 
ne gândim cu bucurie acum... Escale mari sau escale mici, 
dar pe toate, aproape, le poţi număra, pe degetele celor 
două mâini. 

De-am sta însă să numărăm locurile de ancorare de la 
Punta Arenas spre sud, ne-am zăpăci, afară doar dacă nu 
ne-am preface capul în Jurnal de Bord. Speranţa arunca 
ancora în fiecare seară şi o ridica a doua zi în zorile 
plumburii... 

După ce găsea din ochi locul potrivit, căpitanul întorcea 
prova în vânt, aştepta până ce corabia, cu vântul în faţă, se 
oprea pe loc şi atunci făcea un semn: 

— Funda ancora! 

Lanţul începea să zornăie, stropi de apă săreau peste 
parapet, gheara ancorei se înfigea în fund şi câteva clipe 
mai târziu goeleta se legăna ostenită pe valuri, ca un cal 
priponit la păscut. 


Nimic prea greu până acum - deşi, să nu se creadă că o 
corabie poate ancora oriunde şi oricând. Lasă că locul 
trebuie ales în aşa fel ca pe de o parte să fii la adăpost de 
furtuni, pe de alta să nu-ţi împiedice nimic plecarea, 
oricând ai vrea să pleci, peste un ceas, peste o zi sau peste 
două săptămâni. Pe lângă asta, cată ca fundul să nu fie prea 
adânc, că altfel n-ajunge lanţul, să n-aibă stânci, că laşi 
ancora zălog şi n-o mai răscumperi decât dacă vii cu 
scafandri, să nu fie prea moale, că atunci ghearele nu ţin, 
ancora se preface în grapă şi, de unde te ştiai într-un loc, a 
doua zi te pomeneşti într-altul, sau poate chiar aruncat pe 
stânci. 

Când locul e cunoscut sau însemnat pe hartă de alţi 
corăbieri, poţi ancora chiar şi cu ochii închişi - deşi mai bine 
este să te uiţi, măcar cu unul, dacă nu cu amândoi. Treaba 
se schimbă, dacă ajungi prima oară la un țărm pe care nu-i 
cunoşti şi despre care nici harta nu spune nimic; atunci, ca 
să nu paţi vreun bocluc, e bine să sondezi fundul înainte de 
a ancora, şi dacă ai de unde, să te uiţi cu zece ochi, nu 
numai cu doi. 

Până acum, spuneam, nimic prea greu. Dar iată că venea 
dimineaţa - şi atunci începea viratul ancorei... Să faci asta 
din când în când, mai merge - vai de lume dacă trebuie să 
tragi ancora în fiecare zi! 

Am vorbit despre multe în cursul acestei călătorii, numai 
despre ancoră nu. Corăbierii care au fost şi poeţi de mult ar 
fi trebuit să-i închine un imn. 

Fireşte, nu-i om pe lume să nu ştie ce-i aceea o ancoră, fie 
că a văzut în viaţa lui o corabie sau un vapor, fie că nu. 
Copiii o poartă de mici pe costumele marinăreşti, 
domnişoarele şi-o brodează la piept, iar fabricanţii de 
ţesături colorate o iau adesea ca motiv decorativ. 

În realitate, ancora este un instrument greoi, care dă 
multă bătaie de cap echipajului. Dar, cu toate astea, şi cu 
toate că nu ajută la mers ci la stat pe loc, are o însemnătate 
mai mare decât bunăoară pânzele la o corabie sau motorul 


la un vapor. Nu vorbesc de vapoarele de azi, ale căror 
maşini pot înfrunta şi depăşi forţa celui mai năprasnic 
uragan - şi care maşini prea rar se întâmplă să nu 
funcţioneze cum trebuie, la momentul dorit. Dar dacă nici 
măcar acestea nu se pot lipsi de ancoră, ce să mai vorbim 
de corăbiile şi vapoarele din timpul lui Anton Lupan? În 
apropierea țărmului, când vântul ameninţa să le pună pe 
uscat, ele nu aveau să încerce decât o singură scăpare: 
aruncatul ancorei. 

Dacă ancora este destul de grea, cu un lanţ destul de lung 
şi de zdravăn, atunci te poţi încrede în ea. Greutatea ei 
trebuie chibzuită în legătură cu tonajul corăbiei, iar lanţul 
trebuie să aibă în lungime de cel puţin trei ori adâncimea 
apei în locul unde vei ancora, ca o bună parte din el să se 
poată întinde pe fund. În chipul acesta, smuciturile 
valurilor, înainte de a ajunge la ancoră, trebuie să întindă 
lanţul, să-l ridice de pe fund, şi cum el însuşi e destul de 
greu, smuciturile îşi pierd cea mai mare parte din puterea 
lor. Un lanţ scurt, care ar cădea vertical, sau chiar oblic, 
fără să se întindă pe fund, ar face ca ancora să fie smulsă şi 
târâtă de primul val. 

Speranţa avea două ancore, zestrea ei străveche, găsită la 
Sulina, una de o sută cincizeci de kilograme, alta de două 
sute cincizeci, fiecare cu o sută de metri de lanţ. Lanţurile, 
la rândul lor, cântăreau cel de la ancora mică şase 
kilograme pe metru, celălalt zece şi ceva, adică, în toată 
lungimea lor, primul şase sute de kilograme, al doilea peste 
o mie, ceea ce-i o greutate cu care nu te poţi juca. 

De obicei, în porturi sau în rade, pe timp liniştit, se lăsa 
ancora mică; de altfel, până în strâmtoarea lui Magellan, 
cea mare rămăsese nemişcată „la post”, cum se numeşte 
locul de pe punte unde ea se amarează zdravăn, ca balansul 
corăbiei să n-o poată clinti. 

Găsesc prilejul să adaug că nici lanţul nu stă slobod, ci, 
printr-o gură anume făcută în punte, e lăsat să cadă în 
„puţ”, un fel de compartiment, la prova, unde poate rugini 


liniştit; altfel, dacă ar rămâne pe punte, nu numai c-ar 
încurca locul fără nici un folos, dar, pe timp de furtună, ar 
zornăi din parapet în parapet, sau chiar ar sări peste bord, 
ca să nu spun că ar putea să rupă atâtea în dansul lui, chiar 
şi picioarele oamenilor. 

Dacă fundul pe care ancorau într-o radă era de zece, 
cincisprezece sau douăzeci de metri, cum se întâmpla de 
obicei, se arunca, se „fila” cum se spune în lumea 
corăbierilor, de trei ori atâta lungime de lanţ. Ca să 
învârteşti apoi la cabestan, să tragi din fundul mării şaizeci 
de metri de lanţ şi o ancoră grea cât cincisprezece duble de 
porumb, nu-i un lucru prea uşor; totuşi, cum nu făceau asta 
în fiecare zi, oamenii nu-l socotiseră niciodată pricină de 
griji şi de nemulțumiri. Cabestanul fusese tot timpul 
călătoriei în sarcina lui leremia şi a lui Haralamb, că fiecare 
la bord avea, cum se spune, specialitatea lui. 

De la intrarea în strâmtoare, când chiar pe vreme liniştită 
te puteai aştepta să izbucnească fără veste năprasnicul 
uiliau, venise rândul ancorei mari să răscolească fundul 
apelor în Ţara de Foc, în vreme ce ancora mică se odihnea 
la postul ei. Acum Ieremia şi Haralamb năduşeau, învârtind 
din greu cabestanul - şi de la o vreme începuseră să se uite 
cam chiorâş la tovarăşii lor: 

— la, măi vere Busuioace, măi frate Gherasim, veniţi încoa' 
săi mai împingeţi şi voi! 

— Lăsam, învârteam eu! sărea bucătarul, care nu mai ştia 
ce să facă să-l îmbuneze pe căpitan şi pe ceilalţi, şi să-şi 
răscumpere greşelile din trecut. 

Şi sărmanul Ismail împingea în manela cabestanului până 
ce simţea că nu mai are duh în el, întrebându-se în sinea lui, 
că altfel cu glas tare de mult nu mai îndrăznea să spună un 
cuvânt, întrebându-se ce nevoie să arunci o ancoră atât de 
mare, când ancora mică îşi făcuse treaba cinstit? 

E drept însă că asta nu se întreba numai bucătarul, cu 
firea lui cârtitoare, ci şi ceilalţi, de felul lor ascultători şi 
supuşi. Ba până şi căpitanul, care nu pregeta să învârtească 


la cabestan în rând cu toţi, se întreba dacă treaba asta nu 
era o precauţiune de prisos... Până în seara aceea, când 
ancorară către colţul de nord-vest al peninsulei Brecknok, 
şi uiliaul le răspunse tuturor. 

Locul nu avea un nume ştiut; spre nord harta arăta un 
canal îngust Acwalisnan, care tăia insula Clarence în două şi 
răspundea în strâmtoarea lui Magellan. 'Ţărmurile, şi cel 
dinspre nord şi cel dinspre sud, dantelate de istmuri 
înguste cu golfuri adânci, îşi ridicau povârnişurile 
stâncoase, de granit, până în nori şi după cum mergeau, 
păreau să treacă mult deasupra lor. Pe alocuri, între copacii 
răzleţi, jumuliţi de furtuni, se vedeau, ca nişte oglinzi 
aburite, feţele albe ale ghețarilor adormiţi. Era locul unde 
lanţul Anzilor, care de pe coasta vestică a Americii de Sud 
se întind până la Capul Horn, fusese fărâmiţat de cataclisme 
geologice şi granitul lor, într-o furie deznădăjduită, îşi 
lăsase la fiecare pas colţi ameninţători şi vicleni. 

Speranţa aruncă ancora - ancora cea mare, acum ştim! - 
într-un mic golf pe ţărmul de nord al peninsulei Brecknok. 
O creastă de munte, spre vest, pierdută în nori, o apăra de 
vântul cel mai primejdios. Apa golfului era amorţită, vânătă 
în lumina amurgului ceţos; în curând întunericul se întinse 
asupra ei, adormindu-i ultimul clipocit. 

Poate niciodată un corăbier nu întâlnise un colţ de mare 
atât de neclintit şi de tainic. Corabia părea prinsă de uscat 
cu rădăcini adânci, părea că nu este apă în jur, ci o pastă 
vâscoasă din care n-ai mai fi putut să te smulgi. 

Într-un târziu se văzură şi torţele alcalufilor, care soseau, 
vâslind din greu. Aceste torţe nu erau altceva decât ramuri 
de fag răşinos, care ardeau molcom, scoțând mult fum şi 
mistuindu-se încet, ca nişte luminări. Acum chibriturile nu 
mai erau o taină pentru ei şi, când căpătau de la corăbieri 
câte o cutie, o foloseau bucuroşi. Dar înainte de a cunoaşte 
această născocire, care trebuie spus că nu-i mirase de loc, 
sau când chibriturile le lipseau, ceea ce se întâmpla adesea, 
păstrau necontenit o torţă sau un foc nestins. 


Lemnul aici nu era niciodată destul de uscat ca să se 
aprindă prin frecare, decât poate după cine ştie cât timp, şi 
fuegienii, care probabil folosiseră cândva acest mijloc, ca 
alţi sălbatici, socoteau mai uşor, când rămâneau fără foc, să 
pribegească zile întregi sau săptămâni, de la o insulă la alta, 
de la țărm la țărm, până să găsească un trib mai chivernisit 
şi să-şi aprindă torţele de la rugurile lor. 

Adesea în drumul prin strâmtoare, echipajul Speranţei 
văzuse, la orizont, dâre de fum alunecând pe apă, 
împletindu-se cu negurile; acum ştiau că erau fuegienii care 
purtau focul cu ei, necontenit, ziua şi noaptea... 

După ce îşi traseră pirogile pe uscat, alcalufii flămânzi 
porniră să caute scoici pe stânci şi intrară în apă până la 
brâu, în timp ce femeile aprindeau focuri pe țărm, iar copiii, 
cu desăvârşire goi, se hârjoneau în jurul lor. Câinii, la fel de 
flămânzi ca şi oamenii, se adânciră în pădure, hămăind, 
nădăjduind poate să scoată din culcuş vreun bursuc. 

Anton Lupan nu avea căderea să se amestece în treburile 
lui Martin Stricland - şi dacă ar fi făcut asta, n-ar fi câştigat 
nimic, dar ar fi vrut să-l întrebe de ce nu se îngrijea câtuşi 
de puţin de soarta acestor oameni pe care îi târa după el? 
Black Pedro dăruise câte o basma fiecărui şef de trib, din 
când în când le mai împărțea chibrituri şi încolo nu-şi mai 
bătea capul cu ei. 

Dar iarăşi, se gândea căpitanul Speranţei, ce-ar fi putut să 
le dea? Ca să-i hrăneşti pe toţi şi nu o singură zi, ci 
săptămâni în şir, ar fi trebuit vagoane de provizii. Înţelegea 
că sălbaticii aceştia nu duceau astăzi o viaţă mai grea decât 
duceau înainte de a porni la drum. Şi totuşi, dacă ar fi ştiut 
să se chivernisească măcar cât de cât, să ia de la natura 
zgârcită în mijlocul căreia trăiau mai mult decât luau acum, 
poate n-ar fi fost greu să-şi facă un trai mai ca lumea. 

Pentru asta însă nu trebuiau să-l aştepte pe Martin 
Stricland, de la care desigur n-aveau să câştige nimic... 

Nu era prima oară când Anton Lupan îşi frământa mintea 
cu asemenea gânduri, care se adăugau gândurilor lui vechi. 


Venea aici, dintr-un îndemn păstrat în suflet de la douăzeci 
de ani, să cerceteze un ţinut necunoscut de nimeni, pe care 
nu-l putuse străbate Darwin cu Leon Vaillant şi în taina 
căruia pierise, mai târziu, tatăl lui Pierre. Ani nenumărați el 
cu prietenul său visaseră să împlinească ei ceea ce nu 
izbutiseră alţii, viaţa lor nu mai cunoscuse decât acest ţel. 
Astăzi, căpitanul Speranţei avea țelul în faţă, se apropia de 
locul necunoscut şi probabil Pierre Vaillant se apropia şi el, 
sau chiar sosise, pe alt drum. 

Dar iată că lucrurile îşi arătau o faţă la care nu se gândise 
niciunul din ei la început: cu îndrăzneală, cu stăruinţă, cu 
pricepere, cu bravură aveau să străbată ţinutul dintre 
canalul Beagle şi Ocean, aveau să ducă lumii veşti despre 
el, să şteargă pata albă care stăruia pe harta acestui vechi 
pământ, până în pragul celui de al douăzecilea veac. Şi 
apoi? Să se întoarcă în ţările lor, să capete recunoaştere şi 
onoruri, să se socotească mulţumiţi... lar în urma lor, 
nefericitele făpturi omeneşti care veneau după Speranţa 
acum, şi semenii lor din păduri să-şi ducă mai departe traiul 
de sălbăticiuni, răbdând de foame fiindcă nu ştiau ce să 
ceară naturii din jur, tremurând de frig, în ploaie, în 
ninsoare şi în grindină, fiindcă nu ştiau să-şi facă acoperiş şi 
să-şi pună haine pe trup? Nu, Anton Lupan începea să simtă 
abia acum, când vedea cu ochii lui cele scrise de moş Leon 
şi de Darwin, că avea o datorie în plus - şi mult mai grea 
decât datoria pentru care venise aici. Dacă voia să nu-şi 
trădeze visele de la douăzeci de ani, trebuia să se apropie 
de aceşti nefericiţi indigeni, să le câştige încrederea şi să 
caute un mijloc ca să-i ridice pe altă treaptă de viaţă decât 
aceea a câinilor lor! 

Acestea erau gândurile care îl frământau în ultimul timp, 
pe lângă gândul de a-l întâlni pe Pierre Vaillant şi de a pleca 
împreună în călătoria peste munţi. Planul acestei explorări 
îl făcuseră de mult, îi lua mai puţin timp acum; pentru rest 
nu avea încă un plan, impresiile noi ale zilei de azi dărâmau 
hotărârile luate ieri - ştia numai că, după ce făcuse atâta 


drum ca să vină aici, nu putea să părăsească aceste locuri 
fără a împlânta în ele jalonul civilizaţiei - după cum, pe de 
altă parte, nu se putea întoarce fără să aibă nimic de 
împărtăşit lumii civilizate, al cărei trimis se socotea, deşi n- 
avea nici o învestitură din partea ei... 

În noaptea aceea avea să se năpustească uiliaul, din 
munţi; până atunci, căpitanului îi fu dat să vadă ceva mai 
îngrozitor. 

Echipajul se culcase, rămăseseră afară numai oamenii de 
vardie, Haralamb la prova, Cristea Busuioc la pupa; mai era 
şi Black Pedro, dar acesta dormea, pe scândura goală a 
punţii, învelit într-un fel de haină de blană, luată de la 
alcalufi. 

Lui Anton Lupan, metisul nu-i plăcea, deşi îşi dădea seama 
că nu era nici el altceva decât unui din acei copii vitregi ai 
lumii care, când săvârşesc o nelegiuire, nu fac decât să 
plătească o mică parte din nedreptatea cu care viaţa i-a 
copleşit. Atât că victimele lor nu sunt niciodată cei care ar 
trebui să plătească pe drept, ci tocmai nişte dezmoşteniţi ai 
vieţii, la fel de nefericiţi ca şi ei. 

Văzându-l întins pe scândura umedă, căpitanul socoti că 
procedase nedemn lăsându-l nopţi întregi afară, în loc să-i 
asigure un adăpost lângă oamenii săi. Şi, deşi era 
încredinţat că aceştia nu vor fi mulţumiţi, îl strigă: 

— Pedro! 

Metisul scoase capul din blană şi răspunse prin acel muget 
al lui care, pe hotarul dintre viaţa civilizată şi viaţa 
sălbaticilor, înlocuia o bună parte din cuvintele folosite de 
un om spre a-şi exprima gândurile: 

— Hummm? 

Căpitanul îi cunoştea mugetul şi-l luă drept o întrebare. De 
aceea îl îndemnă, blând: 

— Du-te şi te culcă jos, Pedro! Aici e frig! 

— Hummm! mugi metisul, mai scurt, trăgându-şi capul la 
loc. 

Şi Anton Lupan înţelese că era un refuz hotărât. 


Marea în jur dormea, vâscoasă, şi văzduhul rămânea 
încremenit. Pe țărm, femeile aţâţau focul, iar copiii alergau 
pe malul apei, în sus şi în jos, aşteptându-şi părinţii duşi 
după scoici; în lumina focurilor, trupurile lor goale, de un 
roşcat murdar, ca arama coclită, scoteau sclipiri metalice - 
şi astfel păreau nişte pui de diavol, dar nu din infernul 
închipuit de noi, ci din unul adevărat. 

În sfârşit, bărbaţii, pesemne înţepeniţi de frig, cu mâinile 
sfârtecate de cochiliile înfipte cu îndărătnicie în stânci, 
începură să vină unul câte unul la mal, întâmpinați de 
ţipetele copiilor flămânzi. 

Pentru adunat scoici, fiecare alcaluf avea un fel de coş în 
forma obişnuită a găleţilor de la noi, împletit grosolan din 
ramuri de cedru sau de fag. Îndată începu să se audă 
trosnetul cochiliilor fărâmate şi lipăitul cu care poporul 
hămesit le înghiţea conţinutul gelatinos. Unii, chirciţi la 
pământ, cu genunchii osoşi daţi în lături, zdrobeau scoicile 
cu pietre, alţi le desfăceau în dinţi, ca pe seminţe, şi după ce 
le sugeau, scuipau crustele pe nisip, unde câinii, întorşi din 
pădure pesemne fără să fi vânat nimic, le luau în primire şi 
le măcinau cu colții, nădăjduind să mai aleagă ceva din ceea 
ce aruncaseră stăpânii lor. Tot ţărmul era numai trosnet şi 
lipăit. 

Şi-atunci, lui Anton Lupan îi fu dat să vadă cea mai 
cumplită şi mai întristătoare întâmplare din viaţa lui, una 
din acele întâmplări care-ţi umple sufletul de deznădejde şi- 
ţi preface somnul în coşmar, nopţi în şir, săptămâni, luni - 
până ce crezi că ai uitat-o, ca apoi, într-un târziu, să te 
trezeşti din nou cu ea în gând, la fel de chinuitoare ca la 
început. 

Un alcaluf întârziat se întorcea dintre stânci, cu coşul plin 
- şi ai săi, întărâtaţi de lipăitul celorlalţi, îl aşteptau pe țărm, 
țopăind ca nişte maimuțe scoase din minţi, Mai nerâbdător 
decât ceilalţi, un copilaş, de cinci sau de şase ani cel mult, 
se repezi în calea lui, să-l ajute, sau să se îndestuleze mai 


curând, şi-i smulse coşul din mâini, dar se împiedică şi căzu, 
vărsând în apă scoicile adunate atât de trudnic. 

Întreaga familie de pe țărm - erau încă doi copii, două 
femei şi un bătrân - începură să scoată bocete sfâşietoare, 
lovindu-se cu pumnii în cap. Din pieptul tatălui ieşi un 
singur răcnet scurt, răscolitor, de animal lovit; apoi 
sălbaticul îşi luă copilul de un picior, îl târî la mal şi, după 
ce-l învârti pe deasupra capului ca să-şi facă vânt, îl izbi cu 
țeasta de un pietroi. 

Anton Lupan auzi trosnetul osului sfărâmat ca al unei 
scoici strivite între dinţi. lar puiul de sălbatic rămase întins 
pe nisip, cu trupul lui de aramă coclită sclipind în lumina 
flăcărilor; de câteva ori picioarele i se mai mişcară, în 
spasmuri mici, apoi se liniştiră, ca şi cum copilul ar fi 
adormit. 

Abia după câteva clipe se dezmetici Anton Lupan şi îşi 
dădu seama ce fapt înspăimântător se petrecuse în faţa lui. 
Prima lui mişcare, după ce putu să-şi descleşteze mâinile de 
pe parapet, fu să se repeadă spre cabină, să ia puşca, dar 
după un pas se opri. Ce putea să facă, în numele cui şi cum 
să pedepsească şi pentru ce crimă, dacă niciunul din 
oamenii de pe țărm nu socoteau că părintele ucigaş trebuie 
pedepsit? 

Ceilalţi alcalufi îşi continuau mizerabila cină, strivind şi 
lipăind scoicile, netulburaţi de întâmplarea petrecută la 
zece paşi de ei. Numai ici-colo câte unul întoarse capul spre 
țărm şi, după ce aruncă o privire nepăsătoare spre leşul 
micuţ chircit pe nisip, îşi reluă trosnetul şi lipăitul, cu mai 
mult sârg. 

Atraşi de mirosul sângelui, câţiva câini începură să dea 
târcoale copilului ucis. Câinele familiei îşi arătă colții şi 
mârâi, cu părul zbârlit; după ce ceilalţi se traseră înapoi, se 
apropie, cu mişcări ferite, de leşul nerăcit, îl mirosi, aruncă 
o privire întrebătoare spre stăpân, apoi începu să lingă 
şovăitor sângele prelins pe nisip, încă neştiind dacă e în 
dreptul lui şi dacă i se îngăduie mai mult. Dar îndată, gustul 


sângelui începu să se lupte cu nehotărârea din el - şi Anton 
Lupan, văzându-i în lumina focului colții lucind, îşi duse 
puşca la ochi... 

În clipa aceea, mama copilului, în al cărei suflet poate se 
aprinsese scânteia unui simţământ omenesc, îşi uită foamea 
şi, repezindu-se, alungă fiara, cu lovituri în pântece, făcând- 
o să se îndepărteze, mârâind. Şi atunci, capul familiei, care 
ucisese copilul pentru un coş cu scoici, sări asupra femeii şi 
o luă în pumni fiindcă pentru el câinele, bun prinzător de 
bursuci, preţuia mai mult decât femeia şi copilul lui. 

Anton Lupan înţelese totul şi îşi cuprinse capul în mâini. Pe 
țărm, cina alcalufilor continua, în acelaşi trosnet şi lipăit. 

— Ai văzut, domnule? întrebă plutaşul, înţepenit lângă 
parapet. 

Altceva nu putea spune, el atât de tăcut mereu, dar aceste 
vorbe seci cuprindeau tot zbuciumul unui suflet omenesc, 
neputincios în faţa nefericirii şi mizeriei altor suflete, clădite 
ca şi al lui. 

Căpitanul îl privi rătăcit, o clipă, apoi o luă la fugă pe 
punte, cobori în cabina unde Martin Stricland sforăia, 
nepăsător, cu sticla de whisky la căpătâi şi deschizând 
sertarele mesei începu să-şi răscolească hârtiile. Avea aici 
note luate în timpul călătoriei, după care se gândea să 
întocmească mai târziu rapoarte pentru societăţile 
geografice. Smulse carnetul privitor la Ţara de Foc şi i se 
păru că tot ce scrisese în el era idilic şi nefolositor; la ce-i 
folosea lumii să ştie întinderea acestui pământ, clima, 
vegetaţia, obiceiurile oamenilor care-l populau, la ce ajutau 
zece, cincizeci, o sută de amănunte necunoscute până 
atunci şi notate de el, dacă aici, în văzul lui, un alcaluf 
nefericit îşi putea ucide copilul fiindcă răsturnase un coş cu 
scoici şi îşi putea bate femeia, fiindcă nu-i lăsase câinele 
flămând să se îndestuleze din trupul micuţului? 

Anton Lupan răsfoi carnetul, descurajat, apoi îi smulse 
foile, le rupse în bucăţi şi le aruncă pe jos, călcându-le în 
picioare în prada unei porniri pe care nu şi-o putea stăpâni. 


Când, peste câteva clipe ciocăni la uşa cabinei de la prova, 
avea obrazul împietrit. 

— Adnana, am venit să vorbesc cu tine; poate tu ai sufletul 
cel mai curat dintre noi toţi. 

Era întuneric, dar parcă o văzu, ducându-şi mâna la piept, 
cu gestul ei întrebător. 

— Eu? 

Nu părea buimăcită de somn; poate pe bordul Speranţei la 
ora aceasta mai veghea şi ea, cu gândurile ei, nu numai 
oamenii de vardie şi Anton Lupan. 

Acesta se apropie; intra prima oară în cabina ei, şi poate s- 
ar fi simţit tulburat să se ştie atât de aproape de ea, dacă 
sufletul nu i-ar fi fost răscolit de revolte şi deznădejdi. 

— Am venit să mă destăinuiesc ţie, Adnana. Cunoşti 
suferinţa omenească, fiindcă ai împărtăşit-o de copil, dar 
fiindcă sufletul tău nu s-a asprit, tu poate ai să mă înţelegi 
mai bine decât m-ar înţelege oamenii mei. 

— Eşti nedrept; sunt sigură că te-ar înţelege toţi, oricând. 

— Nu; ei au gândurile, necazurile lor. 

— Şi eu nu? 

Căpitanul ridică ochii, dar n-o văzu. O ghicea numai, în 
întuneric, undeva mai sus, stând pe marginea patului, patul 
de deasupra, şi fără voie se gândi: „Ăsta e patul lui Mihu”. 

Deci iată că în clipa asta putea să aibă şi alte gânduri, 
chiar el! Era omenesc, sau dezerta, ca un luptător de rând? 

Anton Lupan îşi trecu mâna pe faţă, dezorientat, apoi se 
aşeză pe patul de jos - şi în vorbe întretăiate îi povesti în 
noaptea aceea Adnanei viaţa lui, nu atât prin faptele trăite, 
cât prin gândurile care-l chinuiseră din clipa când începuse 
să înţeleagă statornicirile din jur. 

Auzea sus, pe punte, paşii lui Haralamb, parcă mai pripiţi, 
dar acum nu-i mai păsa de neliniştea lui. Ce însemnătate 
avea faptul că un om din echipaj ar fi putut să gândească 
rău despre Adnana şi despre el, când în seara asta, la 
câteva zeci de paşi, se petrecuse, în văzul lor, un fapt atât 
de îngrozitor? Îşi simţea şi acum capul plesnindu-i, când îi 


povestea Adnanei întâmplarea de pe țărm. Fata îşi scutură 
un fior: 

— Da! E cumplit! Crezusem că am cunoscut marginile 
suferinţei omeneşti! 

— Le-ai cunoscut, Adnana! Dar oamenii care te-au făcut să 
suferi, Huseim şi ceilalţi erau, chiar pentru lumea înapoiată 
din jurul vostru, nişte ticăloşi! Ceea ce te îngrozeşte aici, 
este cruzimea fără zbucium, cruzimea fără conştiinţă, 
ridicată la rangul de obicei obştesc, ca în lumea animalelor 
unde fiara ucide fără să cugete şi fără să dea socoteală 
nimănui din lumea ei. În lumea noastră Huseimii sunt 
pedepsiţi, măcar uneori - şi asta salvează ideea de omenie 
şi de om. Aici nu poţi pedepsi, fiindcă în oameni nu există 
conştiinţa crimei săvârşite de un tată care-şi ucide copilul, 
ca pe un pui de căţel. 

— Sunt nişte fiare! Ce-ai putea face pentru ei? 

— Dar au chip omenesc, ca şi noi, au grai, au urechi, îşi pot 
spune gândurile, te pot auzi dacă le vorbeşti. Adnana, 
trebuie să facem ceva pentru ei. 

— Cum? 

— Nu ştiu; simţeam nevoia să mă destăinuiesc. Trebuie să 
ne sfătuim, să vorbim şi cu oamenii, dacă n-o să mă înţeleg 
cu ei, ajută-mă tu... 

Aici căpitanul făcu o pauză, apoi izbucni, transfigurat, 
apucând mâna Adnanei: 

— Dar mă jur, mă blestem să n-am linişte nici în mormânt, 
dacă n-am să fac tot ce mi-o sta în puteri! - şi chiar mai 
mult! 

În clipa aceea corabia începu să tremure ca şi cum apa din 
jur ar fi dat în clocot; catargul mic, care trecea pe lângă 
peretele cabinei, trosni, făcând să vibreze chila într-un 
geamăt înăbuşit. Lanţul ancorei se smuci, cu scrâşnet de 
fier rupt şi, de la şaptezeci de metri depărtare, transmise 
râcâitul adânc, ca de pământ înţelenit brăzdat de cuțitul 
plugului, al ancorei târâte pe fund. 


Adnana se pomeni aruncată din pat şi ar fi căzut în braţele 
lui Anton Lupan, dacă, o clipă mai devreme, acesta nu s-ar fi 
repezit pe scări, în sus. 

Ajuns pe punte, căpitanul se simţi apucat de umeri şi 
aruncat tocmai pe bocaport, de o forţă căreia nu i se putuse 
împotrivi. Haralamb zăcea alături, cu mâinile încleştate în 
marginea tenzii, înjurând neauzit, căci vântul îi lua vorbele 
şi i le băga înapoi pe gât. 

Nu era vânt, ci mase de aer greu, rostogolite din munţi şi 
căzând pe țărm, sfâşiate în stânci, ca nişte bolovani 
desprinşi de pe piscuri, ca nişte avalanşe, ca nişte ghețari 
treziţi din somnul lor geologic, într-o răzvrătire de 
cataclism. 

Pe țărm se auzeau ţipetele oamenilor, ca mugetele unei 
cirezi gonite de foc sau de înec, şi câinii urlau, luându-se la 
întrecere cu ei. 

— Toată lumea pe punte! strigă Anton Lupan, cu spatele în 
vânt. Filaţi tot lanţul ancorei! 

Oamenii ieşiră din hambar, în brânci, şi se târâră de-a 
buşilea spre prova, agăţându-se de parapet, de parâme, 
încercând să se ţină unul de piciorul celuilalt, orbecăind pe 
întuneric, într-un lanţ şerpuitor şi zvârcolit. 

Nu era furtună, ci o răscoală anarhică a firii, căci 
nesocotea toate legile vântului, bătea dintr-o direcţie, dar te 
prindea de ceafă şi de piept în aceiaşi timp, se arcuia după 
toate obstacolele întâlnite în cale, mătura puntea în toate 
ungherele ei, pătrundea după parapet, după tambuchi, 
printre butoaiele cu apă, neîngăduindu-ţi să-ţi alegi un 
adăpost împotriva lui. 

De pe țărm zburau, învălătucite, ramuri aprinse şi tăciuni 
smulşi din focurile alcalufilor şi după ce măturau faţa apei, 
se înecau în larg, sfârâind. Malurile nu se mai vedeau, dar 
se auzeau câinii urlând. Văzduhul semăna cu un cotlon 
negru, uriaş, în care vântul, după ce răscolea totul jos, se 
înşuruba în falduri bezmetice, şuierând în sus, să 
răscolească şi cerul. 


— Aruncaţi a doua ancoră! Filaţi tot lanţul! izbuti să strige 
Anton Lupan. 

Deşi în jur nu se vedea la o jumătate de pas, simțeau cu 
toţii cum corabia aluneca, spre est, fiindcă prin lanţurile 
întinse şi smucite se transmitea râcâitul fundului răscolit de 
ghearele ancorelor. Până la ţărmul opus, de sub vânt, erau 
aproape două mile, cum văzuseră seara, când ajunseseră 
aici, dar către mijlocul golfului desigur fundul se adâncea şi 
în curând, lanţurile nemaifiind destul de lungi, ancorele 
aveau să se smulgă, lăsând corabia în mâna uiliaulul. 

Uiliaul este un vânt care bântuie în Ţara de Foc, în toate 
anotimpurile, după nici o regulă, neprevestindu-se prin 
nimic. El cade de pe crestele munţilor, năpustindu-se 
aproape vertical asupra mării, în rafale atât de vijelioase, 
încât pot culca o corabie de-a latul, chiar dacă are toate 
pânzele strânse. Primejdia e şi mai mare în preajma 
țărmului, unde adesea aruncă blocuri de granit şi copaci 
întregi, rupţi din rădăcini, care fărâmă totul în calea lor. 

Speranţa aluneca repede spre est, grăpând fundul mării 
cu ancorele, în timp ce catargele se arcuiau, gata să se 
rupă, şi sarturile zbârnâiau, întrecând şuieratul vântului. 
După un timp, care poate nu măsurase mai mult de câteva 
minute, dar care tuturora li se păru lung cât jumătatea 
nopţii, simţiră legănarea corăbiei crescând, lanţurile îşi 
încetară scrâşnetul şi atunci înţeleseră că ancorele se 
smulseseră de pe fund. 

De aici înainte erau în mâna sorții, nimeni n-ar mai fi putut 
face nimic, nu rămânea decât să aştepte sfârşitul. A încerca 
să ridici o pânză acum, însemna s-o dai în fâşii vântului. Şi 
chiar dacă ai fi întins-o, iar ea ar fi rezistat, ce manevră ar fi 
fost de închipuit, în ce parte te-ai fi putut îndrepta, când nu 
se vedea de la un catarg la altul, iar în jur erau insule şi te 
puteai fărâma de ele, dacă nu în prima clipă, în clipele care 
urmau? 

Între țărmurile golfului nu se puteau forma valuri mari, 
dar marea era răscolită de vârtejuri care chinuiau corabia 


mai rău decât uraganul pe ocean. 

— Aruncaţi ancora de furtună! porunci Anton Lupan, 
hotărât să ţină piept uiliaului, prin toate mijloacele, până la 
cap. 

Ancora de furtună e alcătuită dintr-un sac lung, deschis la 
amândouă capetele, ca un burlan, făcut din cea mai groasă 
pânză de vele, şi atât de mare încât ar putea cuprinde 
întreaga zestre a corăbiei. La unul din capete are un cerc 
de fier, care îl ţine căscat, şi de acest inel se leagă, în labă 
de gâscă, o parâmă sau un cablu de oţel, lung de câteva 
zeci de metri. Când o corabie nu mai poate nici manevra, 
nici arunca ancora, şi valurile o sucesc în toate chipurile 
punând-o de-a latul pe creste, de unde nu mai e mult până a 
se răsturna, singura scăpare rămâne acest sac. Aruncat 
peste bord el se umple cu apă, se îngreuiază şi astfel cablul, 
care cu celălalt cap e legat la prova, întoarce etrava în vânt 
şi frânează în chip simţitor goana corăbiei. 

Peste un ceas uiliaul îşi pierduse puterea de la început, dar 
răsufla încă, în rafale vijelioase, şi goeleta, cu prova în vânt, 
încă aluneca înspre răsărit. La câteva sute de metri, în 
pupa, se auzeau valurile, spărgându-se de stânci, ceea ce 
dovedea că golful fusese străbătut, ţărmul era aici, aproape, 
acum nimeni nu mai putea face nimic... Venea sfârşitul, îl 
vedeau toţi, îl simțeau. 

Oamenii nu se zăreau unul pe altul, dar între două rafale 
îşi auzeau răsuflarea istovită şi îşi simțeau privirile 
încărcate de descurajare şi deznădejde. Crezuseră că 
primejdia cea mare fusese oceanul, cu întinderea lui fără 
margini - şi-acum înțelegeau că ţărmul era neînchipuit mai 
primejdios. 

Numai Ismail, în aceste clipe grele, căpătase un curaj nou, 
răsfrângerea egoistă a unei descurajări mai vechi; şi 
bucătarul îşi zicea, tot în grai ghiaur, frecându-şi mâinile, 
aproape bucuros: 

— Aha! Vream debarcam? Atunci debarcam toţi! 


Dar tocmai când gândea aşa, simţi puntea fugindu-i de sub 
picioare, într-o smucitură năprasnică - şi se prăbuşi cu 
nasul în parapet. 

— Allah, Allah! 

Atât zise bucătarul, apoi se repezi spre parapet, gata să 
sară în apă, fără să se gândească de fel că un om, căzut 
între stânci, pe o mare răscolită, nu poate avea o soartă mai 
bună decât corabia pe care o părăseşte atât de laş. 

Ismail laş? Haidade! Numai îndelungata-i amărăciune îl 
adusese aici, la gânduri şi la fapte nepotrivite cu firea lui. 

lată însă că nu fusese o stâncă, ci ancora mare, care se 
înfipsese în nisip, smucind. Curând, a doua ancoră prinse şi 
ea fundul, şi după ce-l răscoli, încă vreo sută de paşi până 
ce adâncimea scăzu, iar lanţul îşi găsi sprijin, de-a lungul, 
corabia se opri, la o aruncătură de piatră de ţărmul unde se 
auzeau valurile mugind. Nu mai era nici o îndoială, 
amândouă ancorele se prinseseră adânc, statornic, fiindcă 
nu se mai auzea hârşâitul nisipului răscolit, ci numai 
scrâşnetul lanțurilor. 

Ismail clipi din ochi, buimac; nu ştia dacă să se bucure sau 
să fie dezamăgit. 

— Da' ştiu că desţelenirăm fundul, măi, vere, nu ne-am 
încurcat! zise Haralamb, ştergându-şi năduşeala de pe 
obraz. 

Ieremia se îndreptă de şale, ca omul care vine de la câmp, 
ostenit şi asudat. 

— L-am şi grăpat, băiete! Ca orice bun gospodar! 

Haralamb râse; îi dădea mâna, când simţea corabia 
legănându-se în lanţ! 

— Cum le zice la alea, măi Ismaile, care trăiesc prin fundul 
mării? Sirene? Acu' să vină să semene de-a gata, că noi le- 
am arat! 

Dar bucătarul, în loc să facă haz de gluma lui, se burzului, 
arătându-se şi poltron după ce, o clipă mai înainte, fusese 
egoist şi laş. 

— Ruşine vorbeam, Haralamb! Vream spuneam căpitan? 


Ismail poltron? Ei aş! Pe bietul bucătar, care era legat cu 
trup şi suflet de viaţa Speranţei îl îngrozea, îi lua minţile 
ideea debarcării - şi pentru asta ar fi fost în stare chiar de-o 
mică ticăloşie, numai să intre în voia lui Anton Lupan. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Ţărmul de aur. 

Uiliaul se potolise, se furişase printre copaci, peste 
ghețari, spre creste, unde-şi avea tainiţele lui, acolo să-şi 
adune iar forţele şi mai târziu să se năpustească mai 
năprasnic peste altă corabie dacă nu peste asta. În urmă 
începu să bureze, ploaia aceea măruntă şi rece, care 
pătrundea şi hainele cerate, străbătea parcă prin punte şi 
se prefăcea în aburi răşinoşi la căldura focurilor. 

Spre ziuă, valurile se liniştiseră, adormiseră şi stâncile de 
pe ţărmuri, muncite toată noaptea, şi atunci oamenilor de 
vardie li se păru că aud dinspre uscat un fel de scheunături, 
ca ale unor căţei aruncaţi. Lucrul îi umplu de mirare, căci 
de teamă nu mai putea fi vorba acum, după uiliau. Dar mai 
pe urmă le trecu şi mirarea; deci după ce se vorbiră între 
ei, plutaşul şi Ieremia, nu găsiră de cuviinţă să-l vestească 
pe căpitan, sau pe altcineva. Ce-ar fi putut fi decât nişte 
jivine, care-şi spuneau şi ele păsurile, cam cu acelaşi glas cu 
care şi le spuneau alcalufii pe malul celălalt? 

Ploaia se înteţea, mai rece de la ceas la ceas - şi 
scheunăturile de pe mal nu conteneau, ba, dimpotrivă, 
acum se auzeau mai limpede, împletite cu vaiete omeneşti 
şi cu strigăte jalnice, să ţi se facă părul măciucă în cap. 

— Măi al naibii, ce să fie? zise leremia, apropiindu-se iar 
de plutaş. 

Şi cum acesta ridică din umeri, tăcut, deşi nespus de 
îngrijorat, cobori în magazie, să-l vestească pe cârmaci. 
Când ieşiră, prin ploaia rece se zărea o geană de lumină, 
vestind ziua care venea. locmai atunci, de la pupa ieşea şi 
Anton Lupan. 

— Auzi, domnule? îl întrebă Gherasim, ciulind urechea la 
mal. 


O pală de vânt îşi făcu loc prin ploaie, dând negurile în 
lături ca pe o perdea şi atunci, în lumina nelimpede, văzură 
pe țărm, în marginea pădurii de fag, o gloată de oameni, o 
turmă s-ar putea spune fără păcat, aproape despuiaţi, 
strânşi unii în alţii, ca oile la iernatic. Cei rămaşi pe-afară se 
zbuciumau, dădeau ocol cercului, cu capetele plecate, ca 
vitele, încercând să intre în mijloc, la căldură, printre 
picioarele celorlalţi, şi neputinţa şi frigul îi făcea să ţipe ca 
jivinele încolţite - şi aproape cu acelaşi glas. 

Black Pedro, care dormea pe punte, în ploaie, sub 
zdreanţa lui de manta, şi care de bună seamă auzise şi el 
vaietele, nu făcea nici o mişcare, ca şi când n-ar fi cunoscut 
felul de viaţă al semenilor lui şi n-ar fi ştiut că ei se chinuiau 
aşa. Dar taina nepăsării lui se vădi îndată, când cineva de 
pe țărm zări corabia şi-i vesti pe ceilalţi, făcându-i să rupă 
cercul şi să ridice capetele, speriaţi. 

— Nu sunt alcalufi; sunt din neamul ona! zise Anton 
Lupan, văzându-i cât erau de înalţi. 

Într-adevăr, pe lângă alcalufi, aceştia păreau nişte uriaşi. 
Dar nimeni nu-i putu vedea prea bine, decât că erau 
deşiraţi şi negri, ca nişte draci, căci rămaseră aşa numai cât 
să se dezmeticească şi apoi se năpustiră, toţi deodată în 
pădure, cu piuituri de spaimă, întocmai ca un stol de păsări 
pus pe goană de uliul cel hrăpăreţ şi viclean. 

Pământul Ţării de Foc era locuit pe atunci de două 
neamuri de oameni, mult deosebite unul de altul, deşi din 
aceeaşi rasă americană. 

Cei mai numeroşi, neamul ona, poate să fi înglobat vreo 
opt sute de suflete, iar alcalufii, abia pe jumătate cât ei. O 
numărătoare destul de nesigură, făcută douăzeci şi cinci de 
ani mai târziu, înscria cifra primilor cam la trei până la cinci 
sute de inşi şi a celorlalţi numai la o sută cincizeci, două 
sute. lată de ce, mai sus, vorbeam la trecut de băştinaşii 
Ţării de Foc - căci, dacă astăzi se mai găsesc supraviețuitori 
dintre ei, nu cred că e cu putinţă să fie socotiți drept 


populaţie ca atare, într-o ţară care se întinde pe mai mult 
de şaptezeci de mii de kilometri pătraţi. 

Spre deosebire de alcalufii foarte scunzi, cu pielea gălbuie 
sau roşcată, cu faţa rotundă, cu trăsăturile mari şi nasul 
lătăreţ, cei din neamul ona erau înalţi, prea rar mai mici de 
un metru optzeci, bine legaţi, vânjoşi, aveau faţa lunguiaţă 
şi nasul mic, frumos desenat. 

Dacă în drumul ei Speranţa întâlnise până acum numai 
alcalufi, din neamul mai puţin numeros, asta se datora 
faptului că aceştia colindau apele printre insule, cu pirogile, 
în vreme ce neamul ona pribegea mai mult pe uscat şi de 
obicei lumea lui se sfârşea acolo unde era ţărmul. 

Cele două neamuri nu trăiau nici în duşmănie, nici în 
prieteşug şi se înțelegeau între ei numai prin semne, fiindcă 
aveau altfel de graiuri. De altfel, chiar în sânul aceluiaşi 
neam, graiurile erau felurite, de la trib la trib, de la familie 
la familie, redus la puţinele cuvinte cerute de un trai 
primitiv, cuvinte născute în sălbăticie, pentru nevoi 
restrânse, nu pentru a exprima gânduri. Viaţa lor era atât 
de asemănătoare şi mărginită la atât de puţine gesturi, 
încât prea rar se întâmpla ca un semn să nu tălmăcească 
intenţia celui ce îl făcea... 

Pe țărm, ramurile copacilor se mişcau, dovedind că 
sălbaticii nu fugiseră departe, ci stăteau ascunşi şi pândeau. 
Felul cum o luaseră la goană îl îndreptăţea pe Anton Lupan 
să creadă că nu era un trib războinic, deşi asta n-ar fi fost o 
dovadă pe care să te bizui netulburat. Dar chiar şi chipul 
cum stăteau ascunşi, ca struţul, cu capul în nisip, fiindcă nu 
era greu să bănuieşti locul fiecăruia, îl îndemna să vadă la 
ei mai degrabă curiozitate copilărească, decât vreun gând 
vrăjmaş. 

Între timp se luminase binişor şi ploaia făgăduia să se 
liniştească. Pe ţărmul celălalt al golfului, alcalufii îşi 
aprinseseră focurile; se vedeau fumuri ieşind deasupra 
pădurii. Prin ce mijloc îşi fereau chibriturile de ploaie, când 
prăpăditele lor mantăi de blană nici trupul nu i-l ferea pe 


deplin, era o taină pe care poate numai Black Pedro ar fi 
putut-o dezvălui. Dar metisul, dezinteresându-se cu 
desăvârşire de tribul ona, dârdâia lângă bocaport, cu capul 
în blana lui udă ca o piele pusă la tăbăcit, care mai degrabă 
îl mura, în loc să-l apere de frig. 

Fiindcă uiliaul de peste noapte stricase câte ceva în 
greement, şi acesta trebuia reparat înainte de a porni la 
drum, căpitanul hotărî să se folosească de prilej ca să 
coboare pe țărm. 

— la, Gherasime, daţi barca la apă! Să ne apropiem puţin 
de băştinaşii ăştia; poate legăm prieteşug cu ei. 

— N-aş crede! răspunse cârmaciul, scuipând cu silă, peste 
parapet. 

Îi era silă de ploaie şi de vremea urâtă, altminteri, cu 
băştinaşii n-aveau nimic de împărţit. Deci se apucă să 
dezlege barca de deasupra magaziei, ca să îndeplinească 
porunca lui Anton Lupan. 

— Cine merge cu mine? întrebă acesta, când barca fu 
gata. 

Ismail se repezi, mai-mai să cadă peste parapet: 

— Eu mergeam! 

— Hai încă unul! 

— Merg şi eu, domnule! zise Haralamb. 

— Da' eu, de ce n-aş merge? sări şi leremia. 

— Staţi, nu toţi; atunci cine rămâne să-i mai ajute lui 
Gherasim la înnăditul sarturilor? Mai bine tu, leremia, stai 
cu puşca pe lângă tine, să ne scapi dac-o fi să păţim ceva. 

— Domnule, îşi dădu părerea cârmaciul, scărpinându-se cu 
îndoială în cap. Eu zic c-ar fi mai cuminte să nu vă apropiaţi 
prea mult, să nu le cădeţi în bătaia săgeţilor. 

Bucătarul puse mâna pe vâsle şi barca se îndreptă spre 
mal. Tufişurile se mişcară, cu nelinişte, dar după semne, 
sălbaticii nu se îndepărtau. 

— Ismaile, ai grijă unde tragi, să nu spargi barca! strigă 
Gherasim, cu grijă de bun gospodar. 


Numai că turcul, fudul din cale afară, trăgea la vâsle, 
umflându-se ca un broscoi în faţa lui Anton Lupan, şi 
mergea drept către locul unde era mai prost de acostat. 

Cârmaciul înjură printre dinţi, de Coran, şi strigă iar: 

— Ismaile! Ismaile! Ptiu! Lua-te-ar naiba! 

Şi deodată, auziră cu toţii în pădure aceiaşi strigăt, dar 
fireşte alt glas: 

— Ismaile! Ismaile! 

Cârmaciul făcu ochii mari şi scutură din cap. Să fi fost 
ecoul nu se putea, căci doar nu-şi cunoştea glasul de ieri, de 
azi. Cei din barcă se priviră unii pe alţii, miraţi, afară de 
bucătar, care nu mai ţinea seama de nimic, decât să se 
arate vânjos şi dibaci. 

— Ismaile, mai la stânga! repetă Gherasim, încă buimac. Şi 
glasul de pe țărm se auzi întocmai: 

— Ismaile, la stânga! 

— Ce-i asta, domnule? se minună Haralamb. Să ne-o fi luat 
alţii înainte nu m-ar mira, dar ca să fie şi români, iar pe 
deasupra să-l mai cunoască şi pe Ismail, ar fi din cale-afară, 
zău aşa! 

— Aveţi grijăă! se auzi glasul Adnanei, din larg. 

Şi din pădure, un glas de femeie, o îngână, la fel, deşi nu 
atât de suav: 

— Aveţi grijăăă! 

— Ce naiba? 

— Ismaile! Vezi ce faci! 

Parcă mai ştiai cine strigă? Când Gherasim, când glasul de 
pe mal. 

— Eu aş zice să ne întoarcem, domnule! fu părerea lui 
Haralamb. 

Anton Lupan nu socotea la fel, dar chiar dacă ar fi vrut să 
întoarcă, bucătarul vâslea prea cu râvnă, ca să-l mai poată 
opri cineva. 

Barca ajunse la mal, sări peste un pietroi şi se înfipse cu 
prova în nisipul jilav. Marginea pădurii era numai la vreo 
douăzeci de paşi şi tufişurile fremătau. 


— Nu te arăta cu puşca! îl sfătui căpitanul pe Haralamb. 

— Numai de nu s-ar pune cu săgețile pe noi. Mai ştii ce le- 
o sta în cap? 

— Aveţi grijăă! strigă încă odată Adnana, cu glasul 
îngrijorat, văzând că Anton Lupan punea piciorul pe mal. 

Iar glasul din pădure nu pierdu prilejul s-o îngâne, făcând 
mai mare comedia: 

— Aveţi grijăă! 

Dintre toţi, numai căpitanul păru să înţeleagă în sfârşit 
ceva, căci de unde până atunci stătuse încruntat, în prada 
unei nedumeriri care îl copleşea, începu să râdă şi ridică 
braţele, să se vadă că n-are cu el nici o armă şi nici vreun 
gând vrăjmaş. Ar fi vrut să vorbească, dar, din păcate, în 
viaţa lui nu auzise nici măcar un cuvânt în graiul ona. 

— Hai, veniţi încoa'! strigă, pe cât putu mai paşnic şi mai 
dulceag. 

— Hai, veniţi încoa'! repetă un glas de după copaci. 

Dar de ivit, nu se ivi nimenea. Sălbaticii se ţineau departe, 
la adăpostul tufişurilor care continuau să se mişte, semn că 
ei se foiau şi cătau să privească prin frunziş, spre mal. 

— Le e teamă! socoti Haralamb. 

Ismail, care nu ştia ce să mai facă să se arate viteaz, porni 
spre pădure, cu paşi îndesaţi. Îndată se auzi zdupăit de 
picioare, vreascurile uscate trosniră sub năvala de paşi care 
le frângeau şi tufărişul rămase nemişcat. 

— Ismaile, vino înapoi! Nu te băga! strigă mâniat Anton 
Lupan. 

După câteva clipe se făcu linişte şi din depărtare se auzi 
un glas: 

— Ismaile, nu te băga! 

Bucătarul, care până atunci, aplecat cu înverşunare pe 
vâsle, nu se auzise strigat, nici de pe puntea Speranţei, nici 
de pe mal, bălăbăni năuc din cap: 

— Hei, cine strigam? 

— Întoarce-te! îi porunci căpitanul. 


Şi glasul din pădure nu întârzie să repete porunca, la fel 
de autoritar: 

— Întoarce-te! Ismaile, nu te băga! 

Haralamb, când râdea, când îşi scuipa în sân şi îşi făcea 
cruci repezi ca babele la altar. 

— Ce-mi făcuşi, viteazule? îl întrebă căpitanul pe bucătar, 
care se întorcea, tot bălăbănind din cap, ca omul beat. 
Acum i-ai speriat! 

Ismail chiar că nu mai ştia cum să se poarte ca să-l 
îmbuneze pe căpitan. Hotărât, soarta lui era pecetluită; îl 
pândea debarcarea - numai lipsa porturilor făcea să 
întârzie ceasul amar. 

Între timp, tufişurile începură să se mişte din nou, mai cu 
fereală, cu mai multă sfiiciune decât înainte ca Ismail să-şi fi 
arătat vitejia. Anton Lupan scoase o batistă colorată din 
buzunar şi o flutură, necăjit că nu putea să-şi spună 
gândurile paşnice cu viu grai. 

— Dar veniţi odată, ce naiba! 

Şi vorbele, dovedindu-se fără nici un folos, se pomeni, fără 
să ştie cum, fără să vrea, chemând îmbietor, cu sunetele 
care ademenesc găinile şi pisicile: 

— Hai, pis, pis, pis! Pui, pui, pui! 

Atunci ramurile unui tufiş se dădură în lături, lăsând să se 
ivească două capete, temătoare şi curioase, care nu priviră 
spre țărm mai mult decât un clipit, şi apoi se ascunseră iar. 

— Hai, pui, pui, pui! repetă Ismail, văzând că în felul 
acesta căpitanul fusese destul de norocos - şi vrând să-şi 
încerce o ultimă dată norocul şi el. 

Capetele se iviră iarăşi, de data asta zăbovind mai 
îndelungat. Căpitanul îşi flutură iarăşi batista, cât mai 
paşnic, şi repetă chemarea, iar bucătarul îl imită, dulceag: 

— Pui-pui-pui! Veneam la Ismail! Hai! 

— Hai, veneam la Ismail! se auzi ecoul cunoscut. 

În timp ce Anton Lupan continua să facă semne, Ismail să 
gungure ca un porumbel, scoțând cele mai dulci sunete pe 
care le scosese vreodată glasul lui, mai dulci chiar decât 


pentru Laleli, iar Haralamb să se crucească şi să-şi scuipe în 
sân, în marginea pădurii se ivi un fuegian ona, gol puşcă, 
negru ca tăciunele stins. 

— Hai, veneam la Ismail! 

Sălbaticul făcu un pas, privi temător la oamenii de pe țărm 
şi în sfârşit porni înainte, cu paşi şovăitori, gata s-o rupă la 
fugă, cum o simţi primejdia. 

— Ismaile, vezi să nu-l sperii, că te spânzur! 

— Nu speriam; păream rău, domnule. Hai, pui-pui-pui! 
Hai! 

De după tufişuri ieşiră încă doi ona, apoi al treilea, şi în 
sfârşit, încă vreo cinci, înconjurând cu grijă pe un al 
şaselea, mai bătrân, cel mai înalt şi mai voinic dintre toţi, 
care părea să fie şeful tribului. Unii aveau în mâini sulițe de 
lemn cu vârful de piatră cioplită ascuţit, alţii arcuri şi săgeți, 
alţii praştii, pesemne ochitorii mai dibaci, dar toţi îşi ţineau 
armele paşnic. Totuşi, Haralamb, care rămăsese mai 
aproape de barcă, îşi privi carabina, cu coada ochiului. 

Pe puntea Speranţei, Adnana tremura lângă cârmaci. 

— Acum dacă i-o încolţi? zise, apăsându-şi mâna pe piept. 

Gherasim se scărpină în cap: 

— De, eu ştiu?! Măi, leremie, tu mai bine aţin-te cu flinta! 
Din pădure continuau să iasă alţi ona, toţi înalţi şi vânjoşi, 
întinzând pe plajă un fel de cerc larg, cu barca Speranţei la 
mijloc. Pentru cei de pe punte, mişcarea lor putea fi semnul 

unei primejdii, dar de aproape, se vedea limpede că 
niciunul nu venea cu vreun gând războinic, şi dacă se 
aşezau aşa, vroiau poate să-şi ocrotească şeful, bătrânul 
înalt. 

Acesta înaintă, până ajunse la vreo zece paşi. Ismail, care 
acum îl vedea limpede, scoase un sughiţ adânc şi începu să 
bălăbânească din cap. Şeful tribului, sub a cărui haină de 
blană, aruncată pe umeri, i se vedea trupul gol, avea pielea, 
de sus până jos, mânjită cu un praf negru, de bună seamă 
tăciune pisat, ca un pompier de la Stambul, căci la Stambul, 
cu toată mulţimea băilor, pompierii pe vremea aceea se 


spălau o dată pe an, atât aveau de lucru ziua şi noaptea, cu 
focurile care se ţineau lanţ. 

Dar pe bucătar nu-l uimise funinginea de pe trupul lui, că 
şi ceilalţi erau la fel de măngăluiţi, ci altceva. Ca podoabă şi 
poate ca semn distinctiv, şeful tribului, altminteri lipsit de 
orice zorzoane, avea pictate pe chip, de la o ureche la alta, 
două benzi late, una roşie pe deasupra gurii, una albă pe 
dedesubt. 

Nici asta nu l-ar fi uimit pe Ismail, căci doar cunoştea 
obiceiul sălbaticilor de a se schimonosi, şi până la un punct 
chiar îl înţelegea, ca unul care purta pe piept cel mai 
frumos tatuaj cunoscut vreodată de un marinar. 

Pe bucătar alta îl minunase până la sughiţ şi-l intrigase în 
vechea lui pasiune de zugrav: cum găsise sălbaticul acesta, 
aici, la capătul lumii, unde nu erau nici bordeie, necum 
prăvălii cu vopsele, cum făcuse rost de culorile lui, cel mai 
strălucitor alb de zinc, cel mai aprins carmin, pe care nu le 
puteai cumpăra nici măcar la Stambul, în prăvăliile cele mai 
mari? 

La cinci paşi şeful tribului se opri, râse cu gura până la 
urechi, făcând să i se încreţească benzile de pe chip, 
amestecându-se marginile albului cu roşul, şi zise, chiar el, 
cu glasul lui, că era colea, la câţiva paşi, şi nu puteai crede 
că ai năluciri: 

— Ismaile, nu te băga! Bucătarul icni şi căzu în brânci. 

La mişcarea aceasta neaşteptată, sălbaticii o luară la 
goană, buluc, cu şeful tribului în cap, şi nu se opriră decât 
la marginea pădurii, gata să sară înapoi, în tufiş, cum o 
creşte primejdia. 

Dar primejdia nu creştea, căci străinii stăteau locului, unul 
făcându-le semne prieteneşti cu batista, altul - pe mal, 
scuipându-şi în sân de-şi udase cămaşa, leoarcă, iar al 
treilea ridicându-se de jos, buimac. 

Dacă văzură aşa, fuegienii ona reveniră, cu mai mult curaj. 
Desigur că nu-i atrăgea decât curiozitatea, fiindcă nu 
cereau şi nici nu păreau să aştepte vreun dar. 


— Domnule, întrebă Ismail, încă năuc, arătând la şeful 
tribului, care se apropia, râzând cu încreţituri roşii şi albe 
pe obraz. Asta ştiam româneşte, sau eu visam? 

— Nu, răspunse căpitanul, întorcându-se în aşa fel să-l 
audă şi Haralamb, să-i lămurească pe amândoi deodată, că 
prea îi vedea bătuţi în cap. Fireşte că nu ştie nici 
româneşte, nici turceşte şi nici altă limbă afară de-a lor, 
dacă or fi având una. Dar e ştiut că pot repeta, cu o 
uşurinţă uimitoare, orice vorbă ar auzi, în orice grai. 

— Ca papagal? 

— Ca papagalul, dacă vrei! Însă, în orice caz, mai bine 
decât un anumit bucătar! 

Bucătarul se făcu roşu în obraz şi îşi dădu seama ca o 
scrântise iarăşi, deşi nu înţelegea cum, de vreme ce era 
încredinţat că, după lunga convieţuire cu ghiaurii, îşi 
însuşise fără cusur frumosul lor grai. 

Şeful tribului se apropie de Anton Lupan, râzând, şi-i altoi 
una cu pumnul în piept, făcându-l să se dea un pas înapoi. 
În sfârşit! Acum se putea spune că prieteşugul prindea 
temei. Căpitanul îi dărui, la rândul său, batista colorată, 
ceea ce prilejui strigăte de bucurie din partea fuegienilor 
ona. Cei trei oaspeţi trebuiră să îndure zdravenele lovituri 
de pumn în piept, prin care băştinaşii se simțeau datori să 
le arate, toţi pe rând, prieteşugul ce le purtau. 

Ismail nu zicea nimic, ci icnea, hotărât să îndure orice, 
dacă o pornise aşa; în schimb Haralamb uneori cam 
scrâşnea din dinţi. 

— Domnule, dacă o mai ţin mult, încep să dau şi eu! zise, 
abia stăpânindu-se. 

— N-ai decât! Asta o să le arate că ai gânduri bune. 

— Aşa? Păi atunci să-i chemăm şi pe ceilalţi şi să ne punem 
cu snopeala pe ei! 

Ritualul însă se termină şi intenţia lui războinică rămase în 
vânt. 

Mai târziu, când Anton Lupan hotări să boteze locul acesta 
Golful Prieteniei, Haralamb îl privi mirat. Că se aflau într-un 


golf, mă rog, asta se vedea limpede, dar cum era cu 
prietenia, nu prea înţelegea. 

— Golful Bumbăcelii ar fi mai nimerit! zise, frecându-şi 
pieptul plin de vânătăi. 

Speranţa zăbovi aici până la prânz; şeful tribului împreună 
cu câţiva din oamenii săi veniră în vizită pe bord - apoi, 
reparaţiile fiind terminate, întreg echipajul cobori pe uscat. 
Ploaia contenise în sfârşit - şi cu toate că bolta rămânea 
acoperită de nori cenuşii, văzduhul părea mai luminos şi 
mai primitor. Sălbaticii se aşezară în cerc, pe pământul ud, 
şi începură să se ospăteze cu pesmeţi şi carne conservată, 
dintr-un butoiaş dăruit de căpitan. Deşi erau obişnuiţi să-şi 
agonisească trudnic hrana, această mană cerească nu-i 
făcea să-şi piardă firea şi să se năpustească asupra ei, cu 
toată foamea care e limpede că-i chinuia. Ba s-ar fi putut 
spune că mâncau cu o demnitate care lipseşte multor 
oameni civilizaţi. 

— Nu le-o fi plăcând! îşi dădu cu părerea Gherasim, 
sceptic cum era uneori. 

— Mai degrabă cred că sunt nedumeriţi, răspunse 
căpitanul. Probabil că până acum n-au cunoscut gustul 
pesmeţilor. 

Fiecare îi privea cu un viu interes, în afară de Haralamb 
care, nedescoperind între femeile tribului niciuna pe gustul 
său, găsea de prisos prelungirea acestei escale. 

Dar Ismail, Ismail ce făcea între timp? Apoi Ismail, după ce 
încercase în fel şi chip să intre pe sub pielea căpitanului, şi 
de fiecare dată dăduse greş, ca şi când totul era pornit 
împotriva lui - gândea acum să încerce, cum se zice în zilele 
noastre, să încerce o ultimă lovitură, cu care să-şi recâştige 
prestigiul pierdut. 

Până să prindă cineva de veste şi să-l întrebe încotro o ia, 
bucătarul sări în barcă, puse mâna pe vâsle şi se îndreptă 
spre corabia care toropea la ancoră, în larg... 

Nu cumva se treziseră în sufletul lui porniri de pirat? Nu 
cumva avea de gând să ridice pânzele, să se declare căpitan 


şi să plece de capul lui, lăsându-i pe ceilalţi în părăsire pe 
mal? 

Până ce teama asta să prindă limpezime în capul cuiva, îl 
văzură pe Ismail întorcându-se, trăgând la vâsle cu mai 
multă râvnă decât oricând. 

— Ce-i, Ismaile? îl întrebă Anton Lupan. 

Bucătarul se apropie, cu răsuflarea oprită, palid, ca 
jucătorii care-şi pun viaţa pe un ultim zar: 

— Domnule, zise, arătând spre fuegienii ona, vream 
cântam gazel! 

Echipajul Speranţei izbucni în râs; râdea şi posacul 
Gherasim, şi Cristea Busuioc, cel tăcut şi sfios, şi leremia, şi 
Haralamb, râdea Adnana de făcea să răsune, în triluri 
cristaline, pădurea jilavă de fag, râdea Mihu, ar fi râs şi 
Negrilă dacă tocmai atunci, luând pildă de la oameni, nu s- 
ar fi hârjonit pe plajă cu câinii băştinaşi, ca să strângă mai 
zdravăn legăturile de prietenie cu tribul ona. 

Dar ce-i păsa lui Ismail că râdeau toţi aceştia? Râsul lor n- 
ar fi făcut un ikilik, o para, dacă Anton Lupan ar fi rămas 
încruntat. lată însă că şi căpitanul râdea, râdea cu lacrimi, 
cum nu-l mai văzuse niciodată năpăstuitul bucătar. 

Ismail se simţi iarăşi fudul, ca pe timpuri, când nimeni nu-i 
ajungea la turban. După ce aruncă priviri pline de ifos spre 
ceilalţi, îngenunche pe nisip, aşeză fonograful pe un pietroi 
mai uscat, învârti manivela, potrivi acul - şi în clipa 
următoare, glasul dulce care cânta gazelul tocmai la 
Stambul, se răspândi pe ţărmul sălbatic al peninsulei 
Brecknok, treizeci de minute la sud de paralela 54-a, 
patruzeci de minute la vest de al 7l-lea meridian, adică într- 
un loc unde puteai jura, cu conştiinţa liniştită, că se auzea 
prima oară un fonograf. 

Dar ce înseamnă asta? Băştinaşii nu înnebuneau? Nu 
săreau în sus, uimiţi, înspăimântați, nu dădeau ochii peste 
cap, nu se prăbuşeau, ca în faţa unui zeu, la picioarele lui 
Ismail, mânuitorul acestui aparat năzdrăvan? 

Nu! 


Băştinaşii îşi continuau ospăţul, netulburaţi, ca şi când 
fiecare dintre ei avea în pădure cel puţin câte un fonograf. 
Numai că unii, în timp ce mâncau, începură să se legene, 
încântați, semn că gazelul le plăcea - cântecul în sine, fără 
maşinăria de cântat. 

Iar Ismail între timp tot învârtea la aparat, şi când cilindrul 
se termina, îl punea de la cap, din ce în ce mai nedumerit, 
mai dezumflat. Abia după o vreme, când sfârşiră ultimul 
pesmet, fuegienii ona se ridicară şi începură să se apropie, 
unul câte unul, de fonograf, încântați de muzică, cum 
spuneam, dar fără să arate nici o mirare faţă de 
instrumentul care cânta. Ba încă, văzând truda lui Ismail, 
care tot răsucea arcul, nădăjduind ca în sfârşit sălbaticii să- 
şi dea seama că această cutie înfăţişa ceva cu totul şi cu 
totul ciudat, şeful tribului se chirci lângă el, îl împinse cu 
umărul şi punând mâna pe manivela, începu să o 
învârtească, grav, continuând, ca toţi ceilalţi, să se legene în 
ritmul gazelului gingaş... 

Asta era prea mult! Ismail opri cântecul, îşi luă aparatul în 
braţe şi plecă spre barcă, furios şi indignat. 

Prea mult? Nu; mai era ceva! 

Abia făcuse câţiva paşi, când auzi în urma sa un glas de 
femeie, cam răguşit, desigur, nu aşa dulce ca glasul din 
fonograf, dar mă rog, glas, cântând, da, cântând, ba încă şi 
cu vorbe, întocmai acelaşi gazel care putuse fi auzit la 
fonograf: „Bir ci ce cââz...” 

O fuegiană ona, aşezată turceşte pe nisip - turceşte! auzi 
îndrăzneală la ea! - numai că pe jumătate despuiată şi fără 
iaşmac, neagră din tălpi până în creştet, doar cu dinţii albi, 
cânta, cam gros şi cam fals, dar mă rog, cânta, legănându- 
se cu alean, şi toţi ceilalţi se legănau o dată cu ea: „Bir ci ce 
cââz. 

Adin laleee. 

Ben aaale... 

Ben aaale...” 


Bucătarul se opri, mai-mai să scape fonograful din braţe, 
se uită la ea cu ochii holbaţi, clătină din cap, apoi, 
neputându-se cruci, scuipă în vânt şi o luă la goană, parcă 
urmărit de cel necurat. 

— Hei, Ismaile! Unde-ai şters-o?! îi strigă căpitanul, 
văzându-l că pune mâna pe vâsle. Ne trebuie şi nouă barca. 
De data asta, poate chiar se temea că bucătarul ar fi fost 
în stare să-i lase fără corabie, musafiri pe multă vreme la 

tribul ona. 

— Aşteaptă-ne! Nu pleca! strigă şi Gherasim, cu un glas în 
care se simţea măcar tot atâta îngrijorare ca în glasul lui 
Anton Lupan. 

Iar fuegienii ona, cărora răcnetele le plăceau mai mult 
decât vorba domoală, se ridicară în picioare şi începură să 
strige, toţi într-un glas: 

— Ismaile! Nu pleca! 

De bună seamă, toată istoria asta i-ar fi putut face să 
înnebunească şi pe ceilalţi, nu numai pe bucătar, dacă, în 
timp ce se îndreptau spre corabie, cu barca, Anton Lupan 
nu i-ar fi lămurit, ca unul care aflase destule din cartea lui 
Darwin şi din jurnalul bătrânului Leon Vaillant: 

— V-am mai spus unora, fuegienii, atât cei din neamul ona 
cât şi din neamul alcaluf, au o mare uşurinţă să imite orice 
grai - şi aţi văzut singuri, căci doar nu vă închipuiţi că au 
mai fost şi alţi români pe-aici, înaintea noastră, ca, să fi 
învăţat de la ei câte ceva. 

— Dar gazel? De ce n-am mirat? întrebă Ismail, bosumflat. 

— Gazelul le-a plăcut, cum ai putut să te încredinţezi chiar 
tu; e ştiut că muzica, oricare şi oricum ar fi ea, le place şi o 
ascultă încântați, uitând şi de foame, şi de frig, şi de câte 
necazuri or mai avea. Cât priveşte fonograful, într-adevăr, 
nu i-a uimit, nici măcar nu i-a mirat, deşi e sigur că vedeau 
prima oară aşa ceva, dar fără îndoială, mintea lor nu poate 
înţelege că aici e vorba de o născocire omenească, ci o 
privesc ca pe ceva care vine de la natură, ca pe o pasăre 
care zboară sau ca pe un fir de iarbă care înverzeşte în 


fiece an. Nu-i vorba numai de fonograful lui Ismail; 
îndeobşte, nici un lucru nou nu-i miră, şi nici nu-l ţin minte, 
ca să-l poată recunoaşte în viitor. S-ar părea că nu 
păstrează nici un fel de amintiri, afară de deprinderi - şi nu 
au nici emoția revederii. De pildă, dacă unul din tribul lor ar 
dispare cine ştie cum şi s-ar întoarce, să zicem peste un an, 
nimeni nu s-ar mira să-l revadă, nici nu s-ar întreba pe unde 
a umblat atât timp; iar în ceea ce-l priveşte pe cel cu 
pricina, n-ar simţi nici o tulburare revăzându-i pe ai săi. 

— Cum adică? făcu Ieremia, nespus de mirat. Să mă întorc 
eu în sat la noi după un an, sau după doi şi să nu mă întrebe 
nimeni pe unde naiba am umblat? Ori să trecem bunăoară 
pe la Pireu şi cafegioaica aceea să nu-i arunce lui văru' 
Haralamb cu ibricul în cap: „Unde-ai şters-o, palicarule, că 
ţi-am dat ciubuc şi giubea?” 

Haralamb oftă amar. Vorba lui leremia nu-l mâniase, ci 
numai îi umpluse sufletul de alean. Ehei, unde era Pireul, 
ciubucul, giubeaua şi cafegioaica lui cumsecade, cu 
şoldurile lătăreţe ca o saltea? Dar unde era măcar cerul 
Mediteranei, că aici, iacă începuse să plouă iar! 

Speranţa ridică ancora, fără zăbavă, dar până seara nu 
apucă să iasă în ocean. În amurg poposiră la capătul de 
nord-vest al peninsulei Brecknok şi petrecură noaptea în 
linişte, lăsaţi în pace de uiliau. Două grupuri de insulițe 
mici, dese şi ascuţite la vârf ca ţepuşele unui gard, păzeau, 
spre sud-vest, drumul spre Pacific. După hartă aveau un 
nume neîmbietor, Furiile de Est şi de Vest, ceea ce îl făcea 
pe Anton Lupan să le privească niţel cam chiorâş în lumina 
apusului care cădea. 

Ceva mai la vest se zărea alt arhipelag, cu insule mai mari, 
toate stâncoase, înalte, cu povârnişurile abrupte pierdute în 
nori. Locul se numea Milky Way, nume de spaimă în lumea 
puţinilor corăbieri care avuseseră curajul să ocolească pe la 
sud întreaga Ţară de Foc. În cartea lui scrisă în urmă cu 
cincizeci de ani. Darwin pomenea cu groază de aceste 
locuri, iar Leon Vaillant notase şi el în jurnal: „Orice 


pământean care va vedea Milky Way va avea coşmaruri opt 
zile în cap!” 

Căpitanul Speranţei se feri să împărtăşească echipajului 
această prevestire sinistră şi păstră neliniştea numai pentru 
el - dar primejdia nu se arătă, toată noaptea, nici dinspre 
cele două Furii, nici dinspre Milky Way. 

A doua zi dimineaţa, goeleta, sub o briză de vest, blândă 
ca brizele Mediteranei, ieşea în Pacific şi răsufla uşurată că 
întâlneşte apa oceanului, după ce atâta vreme navigase prin 
canaluri şi strâmtori, gata la tot pasul să se strivească de 
stânci. Anton Lupan se tot uita în urmă, mirat de această 
primire paşnică. Să fi fost mincinoasă prevestirea 
bătrânului Leon Vaillant? Ori să fi fost ei singurii corăbieri 
pe care teribilul Milky Way voia să-i cruţe, dintr-un capriciu 
inexplicabil, cum se întâmplă câteodată să-l aibă orice 
tiran? 

Nu; Milky Way nu cruța pe nimeni! De data asta se trezi 
prea târziu, vom vedea. Când izbucni furtuna, goeleta 
depăşise cu mult locul primejdios, se afla în plin ocean - şi 
aici nu-i mai păsa de nimic, era, cum se spune, în apele ei... 

Un vas care, din strâmtoarea lui Magellan, iese în Pacific 
printre peninsula Brecknock şi Milky Way, cu intenţia de a 
intra în canalul Beagle, are de ales două drumuri: primul, 
printre insulele Basket şi Gilbert, prin golful Dezolării, îi 
scurtează navigația pe ocean - şi aproape o sută cincizeci 
de mile se întinde prin strâmtori întortocheate, unde iarăşi 
urmează să aibă de furcă, la fiecare pas, cu stâncile şi cu 
teribilul uiliau. 

Anton Lupan socoti mai nimerit să-l urmeze pe al doilea, 
continuând navigația în larg, căci astfel puteau merge şi 
noaptea, scăpând de grija ancorei - şi după o sută cincizeci 
de mile să intre în golful Cook, printre insulele Waterman şi 
Londonderry, de unde, cu un vânt bun, nu mai aveau de 
mers decât două zile prin strâmtoare, ca să ajungă la 
canalul Beagle mult aşteptat. De acolo înainte rămâneau 
alte două zile până la Uşuaia, un orăşel argentinian, unde 


să-l debarce pe Martin Stricland, şi, în sfârşit, patruzeci de 
mile mai departe era locul de unde vroise să pornească 
Darwin, cu expediţia sa şi unde, probabil, ancorase acum 
Pierre Vaillant. 

Dar la câteva ceasuri după ce Milky Way rămăsese în 
urmă, cu capul în nori, că numai aşa îi putuse trece 
Speranţa prin faţă, fără s-o fi văzut, mânia lui întârziată 
prefăcu, fără veste, briza în uragan. 

Echipajul abia avu timp să coboare pânzele, ca vântul să 
nu le zdrenţuiască - şi cinci zile de aici înainte corabia 
noastră goni spre sud-vest, cu furtuna, numai cu focul şi cu 
trinca, fără să se mai poată abate din drum. Cine ar fi 
îndrăznit, sub un asemenea vânt, să caute intrarea golfului 
Cook sau a oricăruia altuia, când insulele stâncoase atât 
aşteptau, să te apropii, ca să te prindă în gheare şi să te 
trimită la fund, fărâmat? 

Şi astfel, Speranţa avea să intre în canalul Beagle pe la 
răsărit, nu pe la apus, după un ocol de două sute cincizeci 
de mile, neprevăzute în socotelile nimănui, nici ale 
căpitanului, nici ale lui Martin Stricland, care cu prilejul 
acesta rămase fără fuegienii recrutaţi pe drum. 

În ziua de 2 ianuarie, când furtuna se potoli, corabia se 
afla la sud de Capul Horn - şi, cum era firesc, pe întinderea 
oceanului încă furios nu se vedea nici o pirogă cu alcalufi. 
Mai prevăzători decât străinii, sau poate mai buni 
cunoscători ai timpului, ei intraseră la adăpost, între insule, 
înainte ca furtuna să fi izbucnit. 

Dar, ceea ce e într-adevăr ciudat, patru zile mai târziu 
Speranţa dădu de dânşii, aproape toţi, nerisipiţi, navigând 
pe canal, în întâmpinarea ei, ca şi când Black Pedro ar fi 
fost în stare să-i lămurească asupra locului unde se vor 
întâlni. 


Adevărul este că ei veniseră aici mânaţi de un anumit 
instinct. Ca unii care-şi duceau viaţa mai mult pe apă şi 
cunoşteau mai toate drumurile în acest arhipelag 
îmbârligat, simțeau cam pe unde se va întoarce o corabie 
dusă de furtună spre răsărit. 

Întâlnirea aceasta se petrecu în după-amiaza de 5 
ianuarie, pe înserat, tocmai în locul unde căpitanul se 
aştepta să vadă, la ancoră, corabia lui Pierre Vaillant. 
Speranţa ocolise Capul Horn, de unde navigase direct spre 
nord, cu vânt bun, lăsase în dreapta insula Lennox, apoi 
Picton, şi intrase în sfârşit în canal. La nord se întindea 
pământul argentinian al Ţării de Foc, la sud insula 
Navarino; în amândouă părţile se ridicau munţi cenuşii, cu 
crestele albite de ghețari. 

De câteva ceasuri Anton Lupan stătea la prova, cu harta în 
faţă, cercetând țărmurile, din ce în ce mai înfrigurat. Inima 
lui bătea în acele clipe cum rar poate să bată inima unui 
pământean, pulsându-i o dată cu sângele picături dureroase 
de bucurie, de nerăbdare, de nelinişte şi de speranţă, 
amestec chinuitor chiar pentru cel mai dârz bărbat. 
Recunoscuse, din depărtare, muntele Olivia, la poalele 
căruia ancorase Beagle atunci, şi unde el cu prietenul său 
hotărâseră să facă marele popas. Apoi canalul prinse să se 
lărgească, în dreapta, descoperind un mic golf, adăpostit de 
vânt; în fundul lui se vărsa tumultuos râul necercetat de 
expediţia lui Darwin, dar altceva nu se mai vedea nimic. 

Obrazul căpitanului se făcu palid, inima poate-i ostenise 
vâslind de atâta timp printre speranţe şi îndoieli, sângele se 
oprise adunat altundeva în trup - şi el rămase nemişcat, 
strângând ocheanul în mâini. Deci, dincolo de aceste creste 
începea pământul necunoscut - se afla la două mile de el - 
dar golful era pustiu, L'Esperance nu se vedea nicăieri. În 
chip ciudat, în chip de necrezut, Pierre Vaillant plecat cu 
şase luni înaintea Speranţei nu sosise încă aici! 

De pe canal, dinspre apus, răzbiră în clipa aceea strigăte 
omeneşti şi lătrat de câini; flotila lui Martin Stricland ieşea 


de după o insulă şi alcalufii vâsleau grăbiţi să-l regăsească 
pe Black Pedro al lor care să-i ducă pe pământul făgăduit. 

Strigătele acestea îl treziră pe Anton Lupan din gândurile 
lui; bucuria de a se vedea în sfârşit aici, era întunecată de 
lipsa lui Pierre Vaillant, dar asta nu-l împiedica să ia 
hotărâri. Şi prima hotărâre îl făcu să se întoarcă înspre 
Gherasim: 

— Cârma la dreapta, ţine prova spre râu! 

La ora şase şi jumătate, Speranţa aruncă ancora în fundul 
golfului, cel mai prielnic adăpost pe care îl întâlniseră de 
când navigau în acest ţinut. Bărcile alcalufilor traseră la 
țărm şi poporul nomad cobori, să-şi caute hrana, flămând. 
Căpitanul aşteptă să se strângă pânzele, să se facă 
pregătirile pentru înnoptat şi la ora şapte precis, după ceas, 
cobori în cabină, la Martin Stricland. 

Acesta, bucuros că-şi regăsise băştinaşii, băuse o sticlă 
întreagă de whisky, şi-l întâmpină bine dispus: 

— Ei, căpitane, iată-ne ajunşi! Ca să-ţi spun drept, de 
multe ori am crezut c-o să vă curăţaţi. Mâine vom fi la 
Uşuaia, şi debarc. 

Căpitanul clătină din cap: 

— Te înşeli, domnule! 

Martin Stricland îşi zgâi ochii de drac. 

— Dumneata ai calendar? continuă Anton Lupan. 

— Fireşte! Am unul făcut până în 1885. Când călătoreşti, 
ca mine, se întâmplă să nu ţi-l poţi procura în fiecare an. 

— Foarte bine! Atunci desigur că ştii în câte suntem azi. 

— În 5 ianuarie! răspunse pasagerul Speranţei, începând, 
prima oară de la începutul călătoriei, să se arate mirat. 

Anton Lupan scoase contractul din sertar, apoi se uită la 
ceas. 

— Domnule, împlinindu-se o lună de când am intrat în 
strâmtoarea lui Magellan, învoiala noastră a expirat acum 
trei minute, cum ai să-ţi dai seama şi dumneata, dacă ai să 
te uiţi în contract. 


— Într-adevăr! încuviinţă Martin Stricland. De altfel ţi-am 
şi spus că mâine voi debarca. 

— Nu mâine, ci azi! Dar mai înainte, înmânează-mi 
numaidecât banii datoraţi! 

Pasagerul îl privi, printre pleoape, mirat, apoi rânji, băgă 
mâna în buzunar şi, aşezându-se la masă, numără, calm, 
două sute cincizeci de lire sterline, în hârtii noi, care 
foşneau. 

— Poftim încă zece, ca să mă duci până la Uşuaia! zise la 
urmă, aruncând bancnotele pe masă, ca şi când le-ar fi 
aruncat în capul lui Anton Lupan. 

Noroc că nu era Gherasim pe aproape; el poate n-ar fi 
lăsat să-i scape momeala, căci zece lire sterline nu era o 
sumă de lepădat. 

Căpitanul luă banii cuveniţi, îi împături, îi băgă în buzunar, 
iar pe ceilalţi îi împinse în lături, cu un gest calm. 

— Domnule, nu am de gând să te duc până la Uşuaia, şi 
nimeni nu mă poate obliga! Te poftesc să debarci imediat şi 
să iei măsuri ca, până la căderea nopţii, hambarul să fie 
eliberat; altminteri voi fi nevoit să arunc peste bord 
întreaga încărcătură. 

În sfârşit, i se înfunda o dată şi lui Martin Stricland! Până 
acum nu-şi închipuise că ar putea întâlni în viaţă un om care 
să-l poată înfrunta, pe el şi lirele lui din buzunar. 

— Poate că glumeşti, căpitane! zise, mişcându-şi trupul în 
haine, căci simţea mâncărimi pretutindeni, şi-n ceafă, şi la 
subsuori, şi pe piept, şi-n spinare, ba până şi-n cot, lucru 
care se întâmplă nespus de rar. 

— Nu glumesc de loc! Te rog să-mi eliberezi cabina! 
Pasagerul căzu pe marginea patului, cu ochii holbaţi. 

— Nu vreau să debarc! Du-mă până la Uşuaia! 

— De prisos să stărui. Nu mă poate obliga nimeni! 

— Bine! Voi cobori, dar mâine dimineaţă, nu acum, când 
vine noaptea. 

— Nu-mi pasă! Înţelege că învoiala noastră a expirat. 


— Şi unde am să dorm? răcni Martin Stricland, sărind în 
picioare, cu mâna în buzunar. 

Anton Lupan băgase de seamă încă de multă vreme că 
într-un buzunar pasagerul său ţinea banii, în altul 
revolverul, dar nu se gândise niciodată că pentru Martin 
Stricland şi banii şi revolverul erau arme care valorau egal. 

— Domnule, zise calm, revolver am şi eu, iar oamenii mei 
au puşti şi carabine, aşa că nu mă sili să primesc un război 
neloial. Aştept să debarci. 

Martin Stricland scrâşni din dinţi, dezarmat. 

— Căpitane, fii om de înţeles! stărui, de data asta luându-şi 
un glas dulceag. Lasă-mă până mâine dimineaţă. Unde am 
să înnoptez pe ţărmul acesta pustiu? 

— Fă şi dumneata ca alcalufii pe care i-ai cărat până aici. 
Numai fii isteţ şi înfige-te de la început, să-ţi găseşti loc în 
mijlocul cercului, altfel ai să rămâi pe dinafară şi ai să urli 
toată noaptea. Oare nu cunoşti strigătul alcalufilor? Sau l-ai 
uitat? 

— Acesta e ultimul dumitale cuvânt? 

— Da! Şi ţine seama de el; e un sfat bun! 

Martin Stricland mai şovăi numai o clipă; încăpăţânarea 
căpitanului i se părea absurdă, îi pregătea, fără motiv, o 
noapte de coşmar, însă cunoştea destul oamenii ca să poată 
citi în ochii lui o hotărâre de nezdruncinat. Zadarnic ar fi 
încercat să se împotrivească, nici banii, nici rugăminţile, 
nici revolverul nu mai puteau fi de folos în acest ceas. 

— Asta ai să mi-o plăteşti! scrâşni, pregătindu-se să urce 
pe scări. 

În uşă se opri: 

— Totuşi, încărcătura n-am s-o pot debarca astă-seară; am 
cinci vagoane de mărfuri şi unelte; astea nu se cară într-un 
ceas. 

Gherasim se ivi în capul scărilor, tocmai la timp. Căpitanul 
zâmbi, inspirat: 

— Gherasime, pasagerul nostru trebuie să debarce acum; 
îngrijeşte-te să se coboare barca, să-l ducă la țărm. Ne 


roagă însă ca hambarul să i-l mai lăsăm până mâine în zori. 
Cât să-i cerem pentru asta? 

Cârmaciul înţelese pe loc cum stă socoteala, că Martin 
Stricland e la aman, dar nu se repezi dintr-o dată, ci se 
scarpină în cap, după un vechi obicei, apoi răspunse, 
nevinovat, ca şi când ar fi fost vorba de o para: 

— Păi ştiu eu, domnule, cât să-i luăm? Poate vreo zece lire, 
aşa, ca să nu se plângă că suntem tâlhari! 

Ismail scoase nasul din bucătărie tocmai când pasagerul 
alungat punea piciorul peste parapet. 

— Debarcam? întrebă, repezindu-se la el, mirat. 

— Siktir! răspunse Martin Stricland, dovedind abia acum, 
la sfârşitul călătoriei, că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-i 
vorbească lui Ismail în limba lui încă de la Marsilia. 

— Aşa? Aşteptam! 

Zicând acestea, Ismail uitase că era în pocăință, uitase că 
trebuia să se facă mic, nevăzut, neauzit, uitase că la 
patruzeci de mile de aici se afla portul Uşuaia... Uitase, nu e 
bine zis, fiindcă vorbele acestea nici măcar nu le rostise el, 
ci diavolul care-l lua în stăpânire din când în când. Şi 
diavolul, în trupul bucătarului se duse de-a rostogolul în 
cabină, se întoarse ca un vârtej, ridică mâna, îşi făcu vânt şi 
aruncă, plin de năduf, în capul lui Martin Stricland, vestitul 
vas care călătorise sub pat. 

— Poftim ţucal, bre! Asta purtam noroc! zise diavolul, cu 
glasul nevinovatului bucătar. 

În clipa când barca, ducându-l pe Martin Stricland şi pe 
Black Pedro, ajunse la mal, începu să plouă mărunt, dar 
îndesat; mai rău nici că se putea! 

— Eşti un tâlhar! strigă Stricland, ameninţându-l cu 
pumnul pe căpitan. 

— Într-adevăr! răspunse acesta, calm. Dacă dumneata eşti 
un om cumsecade, eu nu pot să fiu decât un tâlhar! 

Curând după ce barca se întoarse, noaptea învălui ţărmul 
în întunericul ei jilav. Se vedeau numai focurile alcalufilor, 
ridicând vârtejuri de fum printre copaci. 


Pe bordul Speranţei, plecarea pasagerului nu adusese 
deocamdată nici o schimbare. Oamenii dormeau tot în 
hambar, peste încărcătura lui Martin Stricland, Negrilă, în 
coteţul de pe punte, Adnana în cabina echipajului, iar 
căpitanul, singur, la pupa. Atunci la ce bun tot tărăboiul 
ăsta? 

Plutaşul, care era de vardie, împreună cu Haralamb, se 
plimba pe punte, învelit în mantaua cerată, şi se gândea 
că... Vezi, aşa cum era el sfios şi tăcut, l-ai fi luat drept un 
prostănac. Dar dacă nu-i plăcea să vorbească, nu înseamnă 
că omul nu-şi frământa nici mintea. Şi-acuma, ce-şi zicea, 
plimbându-se pe puntea udă şi trăgând cu urechea la 
strigătele alcalufilor de pe mal? Îşi zicea astfel: „Care va să 
zică, l-am dat jos pe Martin Stricland. Ei şi? S-a eliberat 
vreo cabină? S-a eliberat numai un pat - şi patul stă gol, iar 
noi ne chinuim mai departe în hambar. Acum, nu-i vorba de 
chinul nostru, că noi am putea s-o ducem multă vreme aşa, 
dar împărţeala nu-i bine făcută pe corabia noastră. Adnana 
ar trebui...” 

Aici, plutaşul, care spre deosebire de Haralamb avea un 
suflet feciorelnic, rămânea încurcat. Ce-ar fi trebuit să facă 
Adnana? Oare nu s-ar fi cuvenit să se mute în cabina 
căpitanului, lucru care, după semne, şi unul şi altul îl 
doreau? Dar cum să se mute, că doar erau neluaţi? 

Şi după ce cugetă multă vreme, spre sfârşitul cartului, 
mintea lui Cristea Busuioc se lumină, în chip neaşteptat: 
„Trebuie să-l însurăm pe căpitan!” 

Atât că, fiind o fire sfioasă, şi neavând îndrăzneala lui 
Haralamb, păstră gândul pentru sine, deoarece îi lipsi 
curajul să-l împărtăşească omului care la miezul nopţii veni 
să ia în locul lui serviciul de cart. 

Se vede deci că împărţeala cabinelor avea să mai rămână 
o vreme ca şi până azi. 

În acest timp, căpitanul, în loc să doarmă, mulţumit că 
aruncase ancora în locul acesta, care multă vreme în 
mintea lui plutise pe un tărâm de basm, se frământa mult 


mai adânc şi cu totul din altă pricină decât sfiosul plutaş. 
Gândul lui nu putea fi acum nici la împărţirea cabinelor, nici 
la Adnana, ci la grelele hotărâri pe care trebuia să le ia, 
spre a-şi duce planul până la cap, fără să pună în primejdie 
vasul şi viaţa nici unui om din echipaj. Se făcuse târziu, 
trecuse miezul nopţii, intraseră de veghe oamenii din 
celălalt cart, şi el încă veghea... 

Pe mal alcalufii dormeau unii în alţii, sub ploaia care nu 
contenea, iar cei de pe margini se tot frământau, dând ocol 
cercului şi scânceau. 

Dar Martin Stricland? Acesta se plimba furios de-a lungul 
țărmului, împiedicându-se în bolovani, şi-l înjura necontenit 
pe Anton Lupan. Black Pedro aprinsese un foc pe malul 
râului, numai că stăpână-su nu înţelegea cum să te 
încălzeşti la foc, dacă îţi ţârâie ploaia în cap? 

Din când în când îşi arunca ochii pe canal, unde se vedea 
lumina de ancoră a Speranţei pâlpâind pe catarg. 
Blestemat căpitan! Dacă l-ar fi trimis pe Black Pedro, cu o 
mână de alcalufi, într-o pirogă, să se apropie tiptil, să se 
năpustească pe punte şi să căsăpească întregul echipaj? De 
câte griji ar fi scăpat! N-ar mai fi trebuit să debarce cinci 
vagoane de încărcătură pe un țărm neumblat, în primejdie 
de a fi atacat de sălbatici, că nu-i ştiai niciodată de unde se 
iveau, n-ar mai fi trebuit să facă trei zile cu o pirogă până la 
Uşuaia, să caute altă corabie... 

De câteva ori Martin Stricland se opri, cu sângele în obraz. 
Chiar dacă ar fi avut mai puţin de câştigat, n-ar fi stat atât 
în cumpănă să-şi pună în aplicare planul lui mârşav. Din 
nefericire pentru el, îşi dădea seama că Speranţa nu era o 
pradă uşor de înhăţat. Măcar dacă n-ar fi fost câinele acela 
nemernic, care mârâia şi ciulea urechile cum i se năzărea 
ceva! Dacă ar fi ştiut de la început, de mult i-ar fi dat 
otravă, sau l-ar fi pus pe Black Pedro să-i atingă una în cap 
şi pe urmă să-l zvârle peste parapet. 

Acum era prea târziu! Chiar dacă oamenii de vardie ar fi 
toropit, pe undeva, câinele ar fi simţit piroga de la cincizeci 


de paşi, ar fi început să latre, vestind echipajul, şi ar fi fost 
nevoie numai de un foc de armă, ca alcaluifii să se arunce în 
apă şi să se învălmăşească spre țărm, înspăimântați. 

Martin Stricland scrâşni din dinţi şi ameninţă cu pumnul 
spre canal. Îşi recunoştea neputinţa, de data asta îşi greşise 
socotelile, căpitanul, atât de cumsecade şi pe deasupra şi 
amorezat, se dovedise a fi un tâlhar - şi mai cu seamă un 
tâlhar pe care deocamdată nu-l putea înfrunta; era mai tare 
decât el şi mai bine înarmat. 

Aşa se chinui Martin Stricland toată noaptea, înghițind 
câte o sticlă de whisky pe ceas, în luptă cu ploaia, trăgând 
cu urechea la scâncetele alcalufilor şi tresărind înfiorat. 

Apoi, de la o vreme, în jur începură să se deseneze umbre 
vagi, întâi se văzu marginea pădurii, pe urmă povârnişurile 
munţilor pe care se rostogoleau în jos nori suri, ca spinările 
unor urşi uriaşi, că erau ursuzi şi parcă mormăiau, după 
aceea ţărmul se desluşi plutind în neguri - şi nisipul sub 
picioare începu să scoată sclipiri ciudate, ca şi când n-ar fi 
fost piatră, ci diamant pisat. 

Izgonitul se mai plimbă o vreme, dârdâind de frig, şi 
blestemând umezeala, până ce deodată se opri, cu ochii 
holbaţi. În clipa următoare, uitând şi ploaia, şi frigul, şi pe 
Anton Lupan, era prăbuşit la pământ, cu spinarea arcuită, 
cu nasul ascuţit, ca un corb înfometat care descoperă un 
stârv gras - şi vântura în mâini nisipul jilav. 

Black Pedro îl auzi răcnind, un răcnet neomenesc, răcnetul 
cu care poate întâmpină Belzebuth pe arhanghelii rătăciţi, 
refugiaţi în infern să-şi ia chip de draci. 

— Aur, Pedro! şuieră stăpână-su, vânturând nisipul în 
mâini. Aur! Aur adevărat! Nu mai plecăm nicăieri; 
rămânem aici. Haide, ia-ţi alcalufii şi puneţi-vă pe descărcat 
corabia! 

Şi-n timp ce metisul se ducea spre fuegienii săi, Martin 
Stricland începu să se târască pe plajă, răscolind nisipul în 
toate părţile, ca un râmător înfometat. 

CAPITOLUL XXIX. 


Satul alcalufilor. 

Din pirogi, unite două câte două cu bârne cioplite la 
iuţeală, fiindcă băştinaşii mânuiau securea cu mare 
meşteşug, alcătuiră un fel de pontoane, cu care duseră 
încărcătura pe mal, la răsărit de râul în faţa căruia 
Speranţa aruncase ancora în seara sosirii ei aici. 
Descărcatul nu se termină în prima zi, ci ţinu alte două, şi 
pentru această întârziere, Gherasim stoarse rânjind de la 
Martin Stricland încă şase lire sterline, chiria hambarului 
negolit la timp. 

Desigur, dacă Martin Stricland ar fi ştiut sub ce formă se 
găseşte şi cum poate fi adunat aurul în Ţara de Foc, n-ar fi 
cărat după el atâtea unelte de miner; lucrurile sale 
personale şi butoaiele de spirt i-ar fi fost de ajuns. Dar 
acum, dacă le adusese, înţelegea să le păstreze, pentru mai 
târziu; poate odată, aurul din nisip sfârşindu-se, avea să 
înceapă săpături în munţi, să dea peste filoanele bogate 
nedescoperite de nimeni până acum - fiindcă nici cel de pe 
țărm nu putea să pice din cer, ci de bună seamă apele îl 
aduceau de sub pământ. 

Deocamdată el se grăbi să-şi aşeze tabăra acolo unde îl 
aruncase Anton Lupan, în chip atât de crud... Dacă în 
noaptea aceea, când se chinuia în ploaie şi în frig, fără nici 
un acoperiş, ar fi ştiut ce plănuia căpitanul Speranţei, 
Martin Stricland ar fi plesnit de ciudă - ceea ce ar fi fost un 
mare noroc pentru ceilalţi. Dar el n-avea de unde să ştie 
planurile lui Anton Lupan, iar peste trei zile, când văzu 
oamenii pe punte, făcând pregătiri de plecare, avea gândul 
în altă parte, era mulţumit şi nu-l mai interesa unde se duc. 

Trei zile Anton Lupan cercetase ţărmul, încercând să 
recunoască începutul viitorului drum, urcase pe cursul 
râului câţiva kilometri, strecurându-se anevoie printre 
copacii prăbuşiţi, până ce se pomenise în faţa unui perete 
care părea de netrecut. Nu era o stâncă, un hotar de piatră, 
ci trunchiuri putrede, aduse de ape şi înţepenite într-o 
gâtuire a văii, zăcând aici de zeci de ani, poate de secole. 


Copacii, dospiţi de umezeală, nu-şi mai păstrau forma, se 
topiseră unii în alţii, alcătuind o masă roşcată în putregai, 
pe care timpul şi apăsarea greutăţii de deasupra o întărise, 
dându-i duritatea pământului ars. 

Cristea Busuioc, aflat cu Anton Lupan, încercă peretele 
acesta cu toporişca, se uită într-o parte, în alta, în sus, la 
vârful înalt, şi oftă, îngândurat: 

— Păcat de copaci! 

Numai râul îşi săpase loc de trecere, o boltă îngustă, sub 
care apele se frământau, rupând câte o bucată de putregai 
pietrificat. Pesemne acesta era hotarul pus de fire în faţa 
ținutului tainic pe care nu-l călcase picior de om până azi. 
Se vedea limpede că nimeni nu trecuse mai departe, nici 
măcar un băştinaş, poate nici fiarele, ci doar păsările şi 
gâzele care zburau, şi dincolo de el, câte hotare de acestea 
nu se înşirau? 

— Cum o să trecem pe aici, plutaşule? întrebă îngândurat 
Anton Lupan. 

— Domnule, dacă-mi dai doi oameni de ajutor, într-o 
săptămână îţi deschid un drum să te duci şi în rai. 

— Dar cum ai să faci? 

Ei, vorbise prea mult plutaşul pentru ziua de azi! El se 
mulţumi să facă un gest liniştitor, să-i fluture barba şi să 
mai zică doar atât: 

— Vei vedea! 

Însă nu era acum timpul să purceadă la această treabă, cu 
toate că treceau zilele şi vara nu-i aştepta. Anton Lupan 
vroise să facă numai primii paşi, şi să nu plece mai departe, 
înainte de a-l găsi pe Pierre Vaillant. Poate acesta trecuse 
înainte, în sus, pe canal, poate se oprise şi el aici, încercase 
să urmeze cursul râului şi, întâlnind acea primă stavilă care 
ar îi întors din cale pe un om oricât de încercat, se dusese 
mai departe, în căutarea unui alt loc pe unde să poată urca. 

În zorii celei de a patra zile, Speranţa ridică pânzele să 
pornească la drum, spre apus, pe canal. Alcalufii lăsaseră 
lucrul la Martin Stricland şi se adunaseră pe mal, cu femei, 


cu copii, cu câini, scoțând strigăte şi făcându-le semne celor 
care plecau. 

— Black Pedro! strigă Anton Lupan. 

— Humm? 

— Dacă vine o goeletă, L'Esperance, spune-i căpitanului să 
aştepte aici! Ai înţeles? Goeleta L'Esperance. Pe căpitan îl 
cheamă Pierre Vaillant! 

— Humm! - răspunse metisul - şi Anton Lupan înţelese că 
încuviinţa. 

În clipa aceea, spumegând de furie, Martin Stricland se 
ridică din mijlocul lăzilor sale şi se repezi spre mal. 

— N-are să spună nimic! Duceţi-vă şi vă înecaţi! Apoi băgă 
mâna în buzunar, scoase o hârtie, o înfipse în ochii metisului 
şi începu să-i vorbească repede la ureche, arătând spre 
Anton Lupan. 

Chipul lui Black Pedro se schimbă, ochii lui luciră în aşa fel 
încât, văzându-i oricine s-ar fi speriat, iar mugetul i se 
prefăcu într-un urlet de furie: 

— Huruumm! Nu! Hurum! 

Anton Lupan nu-şi dădea seama cum îl vrăjise Martin 
Stricland, dar înţelese că din clipa asta metisul îi era 
duşman şi n-avea să îndeplinească porunca sa. 

Tocmai se gândea pe ce cale să-i lase un semn lui Pierre 
Vaillant, când un alcaluf mai cocârjat decât toţi, cu chipul 
mâncat de vărsat, începu să strige, bătându-se în piept, de 
pe mal: 

— Eu spun! Eu spun! L'Esperance... Căpitan! Black Pedro 
se repezi la el, cu cuțitul ridicat, dar bătrânul, dovedind o 
vioiciune pe care n-ai fi bănuit-o văzându-l cât era de firav, o 
luă la fugă până în marginea pădurii şi în câteva clipe fu în 
vârful unui cedru înalt, de unde continuă să strige, 
liniştindu-l pe Anton Lupan: 

— Eu spun, căpitan! Eu spun L'Esperance să stea! Îl 
cunoşteau, pe timpul drumului se ţinuse tot timpul cu barca 
în pupa Speranţei, zâmbindu-le oamenilor din echipaj ori de 
câte ori îi vedea, un zâmbet care deşi ar fi putut să pară 


fioros pe chipul lui sluţit de boală, trăda o blândeţe şi-o 
bunătate ce te câştiga. Haralamb îl botezase moş Andrei, 
poate fiindcă-i amintea de vreun unchiaş de la el, din sat - şi 
bătrânul părea foarte bucuros când i se spunea astfel. 

— Bine, moş Andrei! strigă Anton Lupan. Când ne 
întoarcem, ai să capeţi un dar. 

— Eu spun, căpitan! 

Martin Stricland nu ştia că Speranţa se îndreaptă spre 
Uşuaia, şi chiar dacă ar fi ştiut, acum puţin îi păsa. Dar să fi 
cunoscut de la început gândul căpitanului, care luase 
această hotărâre încă din seara când îl debarcase pe mal, 
cu siguranţă că în noaptea de pomină, furiosului personaj i- 
ar fi plesnit fierea, sau ar fi turbat. 

Din partea lui, Anton Lupan, dacă ar fi ştiut ce se va 
întâmpla mai târziu cu pasagerul său, şi-ar fi călcat pe 
inimă şi l-ar fi dus mai departe, chiar şi fără bani. Asta fu 
greşeala lui, poate prima greşeală gravă pe care o săvârşise 
în acest drum, dar dacă stai să judeci, el nu era vinovat, 
fiindcă n-avea de unde să ştie că Martin Stricland avea să 
rămână acolo - şi ce urmări nefericite avea să aducă 
prezenţa lui în acel loc. 

La 9 ianuarie Speranţa porni spre apus, pe canal, 
navigând greu, cu vânt neprielnic, când prea puternic, când 
prea slab, luptându-se adesea cu câte un uiliau şi 
neizbutind să străbată mai mult de zece mile pe zi, spre 
necazul lui Anton Lupan. 

Acesta cerceta țărmurile, golfurile, adăposturile, în 
nădejdea că undeva ar putea să fie ancorată L'Esperance. 

Pentru a-i mări necazul, tocmai în acele zile, Ismail căzu 
greu bolnav. Nu puteai şti ce are, trupul îi ardea, nu-l 
zgâlţâiau nici frigurile, dar bietul bucătar stătea ţeapăn în 
pat, cu ochii daţi peste cap, şi când cineva îl întreba ce-l 
doare, răspundea în cuvinte fără înţeles - aiura. 

Şi iar se oprea vântul, lăsându-i nemişcaţi pe canal, şi iar 
veneau furtunile, silindu-i să stea la ancoră, sub vreun colţ 
de țărm mai înalt şi L'Esperance nu se zărea nicăieri, şi 


timpul prielnic al verii trecea cu o iuţeală care îl neliniştea 
rău pe Anton Lupan. 

Abia la 20 ale lunii ajunseră la Uşuaia, capitala ținutului 
argentinian, un orăşel locuit de colonişti posaci şi singurul 
port aflat pe canal. În clipa când se arunca ancora, Ismail 
aiura... 

— Să-l ducem la spital! zise căpitanul, vorbind pe punte cu 
ceilalţi. 

— Lasă-l, domnule, c-o să-i treacă! răspunse Gherasim, 
care ştia cât de zdravăn era Ismail, cu toate că la înfăţişare 
părea destul de firav. 

Portul nu avea chiar o Căpitănie şi nici tocmai un căpitan, 
ci un fel de slujbaş, care făcea şi pe vameşul şi pe poliţaiul, 
ţinea şi-o dugheană şi, la mare nevoie, izbutea să-ţi dea şi 
unele lămuriri, dacă stăruiai. De la el, Anton Lupan află că 
nu ancorase niciodată acolo o goeleta sub numele 
L'Esperance. Puteai să-l crezi, fiindcă trecerea unui vas pe 
la Uşuaia era un eveniment care nu se uita. 

În dimineaţa zilei următoare, pe când se pregăteau să ia 
drumul înapoi, căpitanul fiind din ce în ce mai neliniştit de 
lipsa oricărei urme a lui Peirre Vaillant, în port se ivi un 
fermier, oferindu-le călătorilor doi ponei, pentru suma de 
cinci argentinos, adică a douăzecea parte din banii pe care 
Ismail îi dăduse pe fonograf. Pesemne nevoile îl încolţeau 
tare rău, şi nici muşterii pentru căluţi nu se găseau, dacă 
ajunsese să-i ofere unor marinari care tocmai plecau. Dar, 
spre uimirea lui, ca şi spre a propriului său echipaj, Anton 
Lupan îi cumpără - şi poneii fură îmbarcaţi. 

— Ce-o să facem cu ei, domnule? întrebă cârmaciul, 
nemulţumit că unul din oaspeţi îi şi batjocorise puntea, cum 
pusese piciorul pe ea. 

— Ai să vezi, Gherasime; nu ştiu ce sunt în stare căluţii 
ăştia dar s-ar putea să ne fie de mare folos la un moment 
dat. 

— Şi ce-au să mănânce, dacă-i luăm cu noi, că doar n-o să 
le dăm pesmeţi cu ceai?! 


Fireşte, se gândise şi la asta Anton Lupan - şi acelaşi 
fermier le vându douăzeci de saci de ovăz argentinian, cu 
zece centavos sacul, dovedindu-se în mare lipsă de bani. 
Adevărul este că omul, după ce zăbovise patru ani aici, se 
săturase de colonie şi îşi desfăcea avutul, să poată pleca. 

În aşteptarea acelui moment când aveau să-şi arate 
folosul, micii căluţi fură luaţi sub oblăduirea celor mai tineri 
membri din echipaj, unul Mihu, celălalt Adnana, şi amândoi 
începură a-i răsfăţa. În zilele cât dură drumul înapoi, până 
la poalele muntelui Olivia, unde îl debarcaseră pe Martin 
Stricland, Negrilă avu pricini să se arate pizmaş. Nu că i-ar 
fi vorbit urât stăpânul său, nu că i-ar fi purtat acum mai 
puţină dragoste Adnana, dar amândoi îl uitau în unele 
ceasuri şi îi răzgâiau pe ponei, împletindu-le coada, 
pieptănându-le părul coamei, întrecându-se unul cu altul să- 
l facă mai chipeş pe al său. Desigur, fericitele animale nu 
visaseră niciodată să ducă pe apă asemenea viaţă, care nu 
semăna nici pe departe cu viaţa de la uscat. Numai 
Gherasim îi bombănea uneori, când în neştiinţa lor bietele 
dobitoace făceau pe punte ceea ce face orice animal, pe 
câmp, pe drum sau în grajd. 

Speranţa ridică pânzele şi plecă de la Uşuaia în ziua de 21 
ianuarie, luând drumul înapoi, pe canal. Îndată după ce 
portul rămase în urmă, bucătarul se ivi pe punte, teafăr şi 
rumen în obraz, ca şi când n-ar fi fost bolnav. Văzându-l, 
oamenii făcură ochii mari: 

— Ce-i, măi turcule, ai înviat? 

Ismail se uită înapoi, văzu portul departe, văzu că vântul 
bătea tare din pupa, greu să faci o voltă să te întorci la chei, 
iar, şi atunci răspunse, chicotind viclean: 

— Înviam! 

Oricine va înţelege că bucătarul nici măcar nu fusese 
bolnav, doar se prefăcuse şi stătuse zile întregi ţeapăn în 
pat, aiurind cu ochii daţi peste cap, ca nu cumva Anton 
Lupan, ţinându-şi ameninţarea, să-l debarce la Uşuaia, port 
adevărat. 


Şi iarăşi prinse Speranţa să se lupte cu vântul neprielnic, 
făcând volte dese în canal, adăpostindu-se pe sub ţărmuri 
ca să scape de uiliau, până ce, la sfârşitul lunii, ajunse la 
locul de ancoraj. Căpitanul era mirat că nu întâlnise pe 
drum pirogile alcalufilor, cărând calabalăcul lui Martin 
Stricland. Dar şi mai mirat fu în clipa când apropiindu-se de 
locul unde îşi lăsase pasagerul, în marginea pădurii, dincolo 
de râu, văzu o cabană, pe al cărei horn ieşea fum... 

După plecarea Speranţei, prima grijă a năstruşnicului 
personaj fu să-şi ridice în pripă un acoperiş, sub care să se 
pună pe trai bun; primele trei nopţi, când alcalufii se 
speteau cărând la lumina torţelor lăzile din hambar, fusese 
nevoit să doarmă în ploaie şi în frig, blestemându-l furios pe 
Anton Lupan, pe Gherasim şi pe toţi ceilalţi... Încărcătura 
adusă de la Marsilia cuprindea, între altele, o cabană gata 
făcută, în bucăţi potrivite, numai să le împreunezi, cu pereţi 
dubli, cu uşă, cu ferestre, iar înăuntru având pat, masă, 
sobă, lighean de spălat şi chiar ticălosul vas atât de bine- 
cunoscut lui Ismail, luat acum în sarcina sa de metis. Îndată 
ce sfârşiseră cu golitul hambarului, alcaluifii, îndrumați de 
Black Pedro, se puseseră pe treabă şi într-o singură zi 
cabana fusese în picioare, în toată alcătuirea ei, nelipsindu-i 
nimic din ceea ce are nevoie un om civilizat. 

Fiind casa lui Martin Stricland gata, alcalufii trecuseră să 
cioplească bârne din care, iarăşi sub îndrumarea acelui 
credincios metis, făcură un fel de magazie, ca lăzile să nu 
stea în ploaie şi în vânt - şi de atunci înainte, viaţa taberei 
se statornicise şi statornicită o găsi Anton Lupan. El fu 
nespus de mirat să-l afle pe Martin Stricland aici, şi încă, 
după semne, hotărât să şi rămână, mult timp. 

În clipa când Speranţa arunca ancora în fundul golfului, 
alcaluful acela ciupit de vărsat, moş Andrei cum i se spunea, 
veni fuga la țărm şi începu să strige bătându-se cu pumnii 
în piept: 

— Căpitan! L'Esperance n-a venit! M-am uitat, căpitan! 


Anton Lupan cobori în barcă şi veni la uscat, unde alcaluful 
continua să se bată eu pumnii în piept, mândru de ştirea sa: 

— L'Esperance nu e, căpitan! 

— Ce faceţi aici? 

Bătrânul fuegian învățase repede câteva din cuvintele 
străinilor, în engleză, în spaniolă şi chiar în româneşte. La 
întrebarea căpitanului deschise pumnul, în care, amestecat 
cu nisipul, luceau câteva fire de aur... Atunci văzu Anton 
Lupan că alcalufii ceilalţi, trântiţi pe brânci, răscoleau plaja, 
bărbaţi, femei şi copii, culegând fir cu fir, câtime cu câtime, 
aur pentru Martin Stricland şi înţelese că acesta nu va 
pleca de aici, va rămâne tot timpul în coasta sa. Dar acum 
era prea târziu să-l mai poată izgoni! 

Şi astfel, lăsându-l pe el la răsăritul râului, echipajul 
Speranţei îşi făcu tabăra la apus - fiindcă şi ei trebuiau să 
rămână aici multe luni. Poneii fură legaţi cu parâme pe sub 
pântece, ridicaţi cu palancul pe ghiu şi, dându-li-se drumul 
în apă, înotară voiniceşte şi ajunseră la mal. Până să li se 
facă grajd, fură priponiţi în marginea pădurii, şi, o dată cu 
debarcarea lor, tabăra Speranţei lua fiinţă, la trei sute de 
metri de sălaşul lui Martin Stricland. 

Râul, pe care Anton Lupan îl numi Oltişor, în amintirea 
Oltului românesc, rămase ca un hotar între ei şi timp 
îndelungat îl respectară cu toţii de parcă ar fi avut contract. 
Numai că alcalufii, care lucrau ziua dincolo, seara, după ce- 
şi primeau plata în spirt, treceau dincoace, unde locul li se 
părea mai prielnic pentru înnoptat. 

Încetul cu încetul, oamenii noştri legară prieteşug cu ei, 
începură să se cunoască, să se înţeleagă cu vorbe, şi astfel, 
băştinaşii se pomeniră spunându-şi păsurile cu câte un 
cuvânt românesc. 

După moş Andrei, căpătară nume româneşti şi ceilalţi, 
naşul fiind tot Haralamb. Cu uşurinţa lor de a învăţa orice 
cuvânt, ei începură să se cheme între ei Marin, Vasile, Pavel, 
Petru, Costache, Tudor, iar femeile Maria, Safta, Catrina - 
de-ţi venea să te prăpădeşti de râs când îi auzeai. lar dacă 


naşul le mai încurca numele uneori, că erau mulţi, din 
partea lor băştinaşii şi le ţineau minte cu sfinţenie şi nu şi le 
mai lepădau. 

Păcat că între finele sale, Haralamb nu găsea niciuna să-i 
fie pe plac - şi flăcăul, în dorul cafegioaicei, a Ghiocicăi şi 
atâtor vădane, suspina amar. Ce să-i placă la ele, că toate 
erau scunde, negre, lăţoase, cu nasul turtit şi cu faţa lată, 
iar când zâmbeau, ţi se făcea părul măciucă în cap?! 

— Măi vere - îi spunea lui leremia - poate pe-aici să 
găseşti şi tu o nevastă, că altfel, mi-e teamă să nu rămâi 
neînsurat! 

Cruzimea bogatului faţă de cel sărac! 

Ieremia îşi pipăia faţa ţepoasă, nasul ascuţit, îşi apleca 
umerii ciolănoşi şi, clipind din ochii lui mici, ca de păsăroi, 
suspina şi el, dar mult mai amar. 

Aproape toată luna februarie, Anton Lupan făcu pregătiri 
pentru a pleca peste munţi, întrebându-se din ce în ce mai 
neliniştit de ce nu venea Pierre Vaillant. Apoi se întâmplă în 
sufletul lui ceva foarte ciudat; după ce cutreierase porturile 
Levantului să-l caute, după ce fusese la un pas de a-l afla, 
după ce, în sfârşit, ştiuse limpede că prietenul său ajunsese 
la Saint-Malo de unde plecase peste Ocean cu şase luni 
înaintea sa, fapte adevărate, spuse de oameni în care 
credea - deodată începu să i se pară că visase, sau fusese 
înşelat, că L'Esperance era o născocire a unei minţi bolnave 
şi Pierre Vaillant se topise de mult în neant. Uneori se 
întreba chiar dacă el existase vreodată cu adevărat, dacă 
învăţaseră împreună, dacă îşi petrecuseră vacanţele la 
Saint-Malo, dacă plecaseră în Turcia şi cumpăraseră acel 
vas numit astăzi Speranţa... Erau realităţi pe care nu putea 
să le nege, şi totuşi, când încerca să le lege de imaginea lui 
Pierre Vaillant, simţea o aşa de mare învălmăşeală în cap, 
încât ameţea. 

Nu, Pierre Vaillant existase, degeaba se îndoia, dar, 
urmăriţi de adversităţi ciudate, drumurile lor se 
despărţiseră şi niciodată n-aveau să se mai întâlnească, 


undeva. Niciuna din poruncile scrise în acea carte a 
prieteniei nu fusese lăsată la o parte de Anton Lupan - şi 
totuşi, prietenul său nu se arăta. 

Acum căpitanul Speranţei ştia că va pleca singur spre 
locurile pe unde nu putuse ajunge bunicul şi unde pierise 
tatăl lui Pierre Vaillant. Deocamdată, Cristea Busuioc, cu 
Ieremia şi cu Haralamb se îndeletniceau să deschidă un 
drum peste acel prim hotar. Să ocolească locul nu era cu 
putinţă, fiindcă de o parte şi de alta valea era străjuită de 
stânci pe care nu te puteai căţăra. Folosindu-se de 
toporişcă, plutaşul îşi săpă trepte în putregaiul pietrificat, 
izbuti să ajungă în vârful zidului şi, împlântând acolo un 
ţăruş, lăsă în jos o frânghie pe care să se caţăre şi ceilalţi. 
Bineînţeles, aşa n-ar fi putut trece un om împovărat, de 
aceea era nevoie de o spărtură în acest uriaş zid de 
putregai - şi tăcutul plutaş îşi făcuse în privinţa asta un 
plan. 

Ajunşi dincolo, cei trei marinari se apucară să doboare 
copaci. În faţa bolţii pe sub care trecea râul, urlând 
înspumat, Cristea Busuioc, ajutat de ceilalţi, propti un şir de 
pari şi de-a latul puse trunchiuri groase, alcătuind un fel de 
zăgaz. Această treabă ţinu o săptămână, la capătul căreia, 
cei de pe țărm văzură că apele râului scădeau. Scădeau, 
într-adevăr, în schimb dincolo de zăgaz creşteau şi se 
frământau şi gemeau, iar peste trei zile, când jos, pe albie 
abia mai susura un fir de apă, ca un pârâiaş, de sus porni 
un trosnet care băgă groaza în alcalufii de pe mal. 

Martin Stricland ieşi din cabană, cu sticla de whisky în 
mână, tremurând speriat. Poneii din marginea pădurii 
începură să bată pământul cu picioarele, smucindu-se în 
pripoane şi nechezând, ca şi când ar fi simţit lupul colea, la 
un pas. Până şi Mihu tresări, şi Adnana, deşi ştiau tot ce va 
urma - şi Ismail îşi scoase nasul din bucătărie, trăgând cu 
urechea, destul de tulburat. 

Vuia pădurea şi pământul tremura, iar Cristea Busuioc, 
care plecase abia de un sfert de oră, să vadă ce mai fac 


apele sus, la zăgaz, venea înapoi, pe albia secată, mâncând 
pământul de fugă la vale, el care nu se temea nici de 
torente, nici de copaci. 

Apoi coasta muntelui trosni, ca şi când piatra ar fi crăpat, 
vuietul se împrăştie, lăţindu-se ca un evantai, cuprinzând 
locul până departe şi mare întindere din canal. 

Peste un timp, în aceleaşi trosnete şi vuiete care nu 
conteneau, pe albia râului se năpusti un şuvoi de apă, 
înspumat, aducând trunchiuri învălmăşite de copaci, blocuri 
uriaşe de gheaţă şi bucăţi din zidul fărâmat. 

Cristea Busuioc ştia că se va rupe zăgazul, dar nu în 
măsura asta, şi nu azi - de aceea privea acest prăpăd, fără 
să-şi dea seama ce se întâmplase, ce diavol pusese umărul 
să-l ajute în treaba sa. 

Era unul din acele fluvii de gheaţă care zac pe văi, 
încleştate şi când le răzbeşte căldura şi se pornesc la vale, 
mătură totul în calea lor, până ce se proptesc într-o stâncă 
pe care n-o pot dărâma. N-ar fi dărâmat nici zidul uriaş, în 
care de bună seamă nu lovea prima oară azi, dacă apele, 
zăgăzuite de plutaş, n-ar fi înmuiat putregaiul, n-ar fi săpat 
făgaşuri, slăbind puterea meterezului ferecat. 

Lăsându-i la o parte pe ponei, care se speriaseră sărmanii 
grozav, lăsându-i pe alcaluifi, la fel de înspăimântați, 
lăsându-l pe Martin Stricland care ameninţa cu pumnul şi 
tot blestema, ceilalţi, adică echipajul Speranţei, scoteau 
chiote, bucurându-se de isprava isteţului plutaş. Se bucura 
şi Anton Lupan, să vadă deschis drumul spre acel pământ 
cu atât mai tainic, cu cât era mai apărat, dar, în acelaşi 
timp, cine l-ar fi privit cu luare aminte, ar fi văzut un semn 
de mare îngrijorare pe faţa sa. Se potoliseră trosnetele pe 
valea Oltişorului, numai apele, mugind vijelioase, la vale, 
dădeau peste ţărmuri şi vuiau. În schimb, alte trosnete se 
auzeau... 

Seara, căpitanul îşi adună oamenii în cabina sa şi ţinură 
sfat. 


— Băieți! începu el, scărpinându-se încurcat în cap, gest 
pe care nu-l făcea prima oară azi. Mi se pare că v-am băgat 
în mare încurcătură, dar dacă veţi judeca bine, veţi vedea 
că n-am nici o vină şi mă veţi ierta. 

Adnana înclină cea dintâi din cap, uitându-se la Anton 
Lupan cu ochii mari. Ea de-abia aştepta să facă el o 
greşeală, ca să-l poată ierta. 

Ismail înclină şi el din cap, tot atât de iertător, ca unul 
care, la rândul lui, îşi aştepta iertarea de la căpitan. 

Ceilalţi tăcură, fiindcă nu înțelegeau. Numai Gherasim 
întrebă, având dintre toţi, cel mai mare curaj: 

— Dar ia spune, domnule, ce s-a întâmplat? Căpitanul se 
scarpină iarăşi în cap: 

— Mi-e teamă c-o să iernăm aici - şi-o să zăbovim aproape 
un an. 

— Cum aşa? 

— Am sosit prea târziu, Gherasime! Acum, dacă s-au 
pornit gheţurile, în munţi, n-o să mai putem trece peste 
creste, în partea cealaltă, să ajungem la Ocean. Ar însemna 
să înfruntăm mari primejdii, să ne prindă un râu de gheaţă 
şi să ne facă praf. 

Oamenii se priviră unii pe alţii, îngrijoraţi. 

— Şi atunci, domnule? 

— Atunci? Trebuie ori să aşteptăm până la primăvară, ori 
să ne lăsăm păgubaşi. Dar ca să ne lăsăm păgubaşi, după ce 
am făcut atâta drum ca să ajungem aici, nu se potriveşte cu 
firea mea! 

De data asta se scărpină cârmaciul în cap. 

— Până la primăvară, zici, domnule? 

— Da, până la sfârşitul lui noiembrie socotesc, când se 
îndreaptă timpul, dar nu e încă destul de cald ca să 
pornească gheţurile. Vedeţi, dacă am fi sosit măcar cu o 
lună mai devreme! De întinderea asta însă, ştiţi şi voi, nu 
sunt eu vinovat! 

Bucătarul îşi lăsă capul în pământ şi se făcu pământiu în 
obraz. Adică el era de vină că îi ţinuse în loc la Montevideo, 


pentru gazel, şi la Buenos Aires, să-l scape de belea? 

— Şi cu merindele ce-o să facem? se auzi glasul 
cârmaciului, nepărând câtuşi de puţin speriat de vorbele lui 
Anton Lupan. 

Acesta ridică ochii şi se uită la fiecare om din echipaj, 
mirat că niciunul nu arăta împotrivire - toţi păreau liniştiţi 
şi împăcaţi. 

— Cu merindele? O să mai facem un drum până la Uşuaia, 
o să vă dau şi bani, să trimiteţi acasă cei care veţi vrea... 

— Asta n-ar fi rău, dacă e vorba să zăbovim încă un an, 
zise Gherasim, înclinând din cap. 

Ismail făcu la fel, sorbindu-l din ochi pe Anton Lupan. 

— Deci nu vă împotriviţi?! vorbi acesta, din ce în ce mai 
mirat. Rămâneţi cu mine, să iernăm aici, în canal? 

Cârmaciul răspunse îndată, ca şi când ar fi avut vorba gata 
pregătită în cap: 

— Păi de ce n-am rămâne, domnule? Eu de mult am stat de 
vorbă cu oamenii ăştia. De ce adică să strângă aur numai 
Stricland? Nouă ne-ar strica? Suntem noi mai bogaţi? 

— Care va să zică aşa?! făcu dumirit Anton Lupan. Ei bine, 
Gherasime, strângeţi cât aur veţi putea, numai să nu daţi 
peste gura hambarului, că pe urmă la plecare, ne trimite la 
fund primul val. 

Oamenii râseră - cu jumătate de gând socoteau vorba 
căpitanului o glumă, cu jumătatea cealaltă o socoteau fapt - 
se şi visau cu ocale de aur în saci, întorcându-se acasă 
împovăraţi din greu şi bogaţi... 

Îi vrăjise şi pe ei aurul, doar veneau din lume, îi cunoşteau 
preţul şi nu i-ar fi lăsat inima să treacă pe lângă el şi să nu-l 
bage în buzunar, că nu s-a pomenit încă drumeţ să vadă în 
cale pomul încărcat cu roade şi să se ducă mai departe, fără 
a se înfrupta. Şi astfel, se puseră oamenii pe treabă, prea li 
se părea mare chilipirul - şi hotărâră ca tot ce vor strânge 
să împartă între ei, egal, numai căpitanului dându-i două 
părţi, fiindcă era corabia lui, el îi adusese aici, el îi 
conducea. Ba încă, Ismail socotea că s-ar cuveni să-i dea 


trei părţi, dacă nu chiar patru - şi când spunea asta se uita 
în ochii lui Anton Lupan de parcă s-ar fi uitat în ochii 
profetului de la Mecca... Căpitanul însă între timp plănuia 
altceva, hotărâse să vorbească mai târziu despre împărţirea 
avuţiei, pe el alte gânduri îl stăpâneau. El se uita la alcalufii 
care adunau aur pentru Martin Stricland, şi amintindu-şi 
jurământul făcut într-o noapte, în cabina Adnanei, se simţea 
din ce în ce mai înstrăinat de sine însuşi şi mai întristat. 

Băştinaşii continuau să vină seara pe malul ăstălalt, locul 
prielnic de înnoptat, strigându-se între ei cu numele date de 
Haralamb. Dar, în afară de nume, în viaţa lor nu se 
schimbase nimic, îşi duceau vechiul trai. Dimineaţa treceau 
râul, toţi buluc, unii cu pirogile, alţii înot, şi toată ziua 
stăteau pe brânci, în nisipul ud, bărbaţi, femei şi copii, 
alegând aur pentru Martin Stricland, făcând treaba cu 
stăruinţă şi cu un ciudat dezinteres, pentru că pâăhărelul de 
spirt pe care-l căpătau seara cei mai vârstnici, nu putea fi 
socotit un preţ ai trudei lor. 

După ce sfârşeau acest lucru migălos, veneau înapoi, peste 
apă, femeile aprindeau focuri, bărbaţii, puţin chercheliţi, se 
duceau gălăgioşi după scoici - n-aveau timp nici de vânat, 
nici de pescuit, iar noaptea dormeau tot sub cerul gol, 
strânşi în cerc, tremurând de frig şi scheunând. 

Era de neînțeles că oamenii aceştia, care făţuiau lemnul cu 
îndemânare - dovadă pirogile lor, lucrate foarte iscusit - şi 
cărora nu le trebuise mult să înţeleagă lămuririle lui Black 
Pedro ca să dureze acea magazie, o ştiţi, nu se trudeau să-şi 
facă un acoperiş şi pentru ei, ci continuau să înnopteze în 
ploaie, tremurând de frig. 

Atunci începu căpitanul Speranţei trudnica lui luptă, 
pentru statornicirea alcalufilor în case omeneşti, primul pas 
spre împlinirea acelui jurământ care îl chinuia. 

Ca să se folosească de Black Pedro nu era cu putinţă, 
metisul rămânea tot timpul pe malul celălalt, păzindu-şi 
stăpânul ca un câine ciobănesc, şi dacă îl zărea de departe 
pe Anton Lupan, mugea, ameninţându-l cu pumnul. În 


schimb, binevoitorul moş Andrei, care învățase o seamă de 
cuvinte româneşti, putea fi un bun tălmaci - şi el, într- 
adevăr, adunându-i într-o seară pe ai săi, începu să le 
vorbească repede, scoțând piuituri din gât şi arătând când 
spre căpitanul corăbiei, când spre cabana lui Martin 
Stricland. O seară nu fu de ajuns să le spună acele gânduri 
- alcaluifii nu înțelegeau, se priveau cu nedumerire şi când, 
în sfârşit, unii din ei pricepură, se puseră pe râs. Să-şi facă 
acoperiş, când de la naştere erau obişnuiţi să doarmă sub 
cerul gol? 

Căpitanul Speranţei se folosi atunci de un şiretlic. Dacă 
Martin Stricland avea o cabană, de ce nu şi-ar fi făcut una şi 
el? Deci, îi rugă pe băştinaşi să-l ajute, şi asta da, ei primiră 
bucuroşi. Într-o zi, o parte din oameni nu se mai duseră la 
adunat aur, rămaseră dincoace de Oltişor, spre necazul lui 
Martin Stricland, care neputând să lupte cu Anton Lupan, 
se mulţumi să strângă pumnii şi să scrâşnească din dinţi, în 
aşteptarea clipei când să se răfuiască definitiv cu acest 
intrus încăpățânat. 

Îl ura amarnic, din ziua când se pomenise aruncat pe 
țărm, şi dacă nu înnebunise când îl văzuse întorcându-se 
aici, şi aşezându-şi tabăra lângă a lui, asta se datora numai 
gândului că aşa, avându-l aproape, într-o zi va găsi prilejul 
să-l strângă de gât. 

Deocamdată, pădurea începu să răsune sub loviturile 
topoarelor; copacii cădeau, pe rând, şi erau prefăcuţi în 
bârne, cu o repeziciune de neînchipuit. Alcalufii care lucrau 
primeau seara, în loc de spirt, conserve şi pesmeţi, ceea ce, 
dacă nu era tocmai pe placul lor, stârnea bucuria femeilor şi 
copiilor. Şi astfel, sub îndemnul acestora, bărbaţii îşi 
continuau lucrul şi a doua zi, cu toate că, deprinşi repede la 
rău, tânjeau după spirt. 

Curând cabana fu gata, încheiată sub îndrumarea 
plutaşului, după felul caselor de munte de la noi, cu 
acoperişul povârnit, făcut tot din bârne, (ar fi fost prea 
migălos să te apuci de şindriluit şi nici lemnul de fag nu era 


potrivit pentru asta) cu un fel de cerdac în faţă, dar fără 
tindă, şi cu o singură încăpere, în care să te poţi adăposti, 
cu uşă în toată regula şi chiar cu ferestre, dar goale, numai 
cu obloane de lemn, fiindcă n-aveai unde găsi geamuri aici. 

În ea încăpură vreo trei familii de alcalufi, care primiră cu 
destulă teamă adăpostul, după ce aflară în sfârşit că era 
făcut pentru ei. Asta se întâmpla pe la jumătatea lui martie, 
când vara se apropia de sfârşit şi ploile se înteţiseră, mai 
pătrunzătoare, mai reci. 

Cei rămaşi pe-afară dădură târcoale cabanei mult timp, 
privind-o temător şi trăgând cu urechea, să simtă dacă nu 
se întâmplă ceva rău. Până la miezul nopţii, înăuntru se 
simţi forfotă; din când în când, câte un alcaluf scotea capul 
pe fereastră, dovadă că oamenii nu se liniştiseră, aşteptau 
şi ei, ca ăi rămaşi afară, să se întâmple vreun rău nelămurit. 

Ploua mai amarnic ca oricând şi în casă pesemne era 
cald... 

Cine spune că omul nu se poate desprinde de rău, dacă s-a 
născut o dată cu el, minte - nu trebuie să-l asculţi. Mai cu 
seamă când e vorba să schimbi frigul de afară, cu un culcuş 
călduros! 

Pe la miezul nopţii, forfota din casă se linişti - un timp nu 
se mai auzi nimic - până ce, deodată, pe fereastră răzbiră 
sforăituri adânci. Cei de afară o luară la fugă, îngroziţi, 
fiindcă zgomotul le era necunoscut. Ei cunoşteau 
chelălăitul, scheunatul şi ţipetele de frig, dar nu auziseră 
niciodată pe cineva sforăind, sforăitul fiind semnul somnului 
adânc şi tihnit... 

Venise iarna în [ara de Foc... Era luna august, când se 
coace porumbul pe la noi. Aici bătea grindina, ciuruind 
frunzişul din copaci şi arzând pielea obrazului. Nu bântuia 
niciodată gerul, ca în iernile noastre, şi nici nu ningea 
întins, să se prindă zăpada pe pământ, decât sus, în munţi, 
dar al naibii, nu ştiu cum, parcă era mai frig! 

Pe hogeacurile cabanelor ieşea fum necontenit. În 
marginea pădurii răsărise un cătun întreg, un sat dacă vrei, 


cu o uliţă dreaptă, trasă cu sfoară, şi cu alte două, de-a 
curmezişul, coborând către țărm, douăzeci şi cinci de case 
sub acoperişul cărora respirau o sută şi ceva de alcalufi. 

Aveau şi poneii grajdul lor acum, să nu stea în grindină şi 
în frig, ba lângă grajd mai era şi un şopron, sub care 
alcalufii adunaseră maldăre întregi de frunziş, hrană pentru 
caii micuţi, ovăzul nefiindu-le de ajuns. 

Dar toate aceste case şi acareturi nu se făcuseră cât ai 
clipi din ochi. Pădurile de fag de lângă țărm nu dădeau 
lemnul cel mai potrivit. De mult ochea plutaşul cedrii înalţi, 
care creşteau mai sus, în munţi. Şi într-o bună zi, după ce 
primi încuviințarea lui Anton Lupan, luă cu el douăzeci de 
alcalufi, urcă pe valea Oltişorului, dincolo de zăgazul 
distrus, până găsi copacii cei mai buni şi se puse cu 
topoarele pe ei, fără să-i pese de nimic, de parcă ar fi fost la 
el acasă, pe malurile Bistriţei. lar două zile mai târziu, pe 
apa râului începură să vină trunchiuri drepte şi lungi... 

Numai că la început, în fruntea lor veni Cristea Busuioc, 
pe o plută alcătuită după vechiu-i meşteşug, ca să nu-şi mai 
rupă picioarele la vale, pe pământul pietros al Ţării de Foc. 

Aşa veni plutaşul, chiuind, el din fire sfios şi tăcut, făcând 
să răsune munţii pustii, cu cămaşa descheiată pe pieptul 
voinic, cu barba în vânt, falnic precum îl ştim. 

Dar acum, ca să faci case pentru o sută de inşi, oricât de 
sârguincioşi ar fi fost aceştia, cioplitul ar fi cerut prea mult 
timp. La început încercară să prefacă trunchiurile în 
scânduri, cu ajutorul beşchiei, instrumentul primitiv folosit 
de unii meşteri de barcaze, de pe malurile Dunării, până 
mai deunăzi. Trunchiul se aşează pe două capre înalte, să 
întreacă statura unui om, şi doi inşi, unul deasupra, altul pe 
pământ, se apucă să-l taie în lung, mânuind trudnic un 
joagăr obişnuit, căruia i se pun la capete mânere de care 
să-l ţii. 

Între sculele de dulgherie aflate la bordul Speranţei erau 
două joagăre, aşa că se alcătuiră două echipe de beşchegii - 
şi câtva timp oamenii se osteniră să facă scânduri în acest 


chip anevoios şi nespornic. Până ce plutaşul, care era mai 
mare peste cioplitori şi beşchegii, sfătuindu-se cu Anton 
Lupan, ajutându-se cu Ieremia şi cu Haralamb, amândoi 
dulgheri buni, ridică pe malul Oltişorului, într-un loc unde 
ţărmul era potrivit iar curentul viu, un ferăstrău mânat de 
apă, cum văzuse atâtea pe râurile de munte cercetate de el 
încă flăcău fiind. 

Toată această înjghebare era făcută numai de lemn, afară 
de pânza joagărului care se mişca în sus şi-n jos, necontenit, 
fără să ceară osteneală din partea vreunui om. Cât despre 
unsori, trebuitoare la fusuri şi pârghii, folosiră untdelemn 
de măsline, şterpelit din butoiul lui Gherasim, care parcă se 
vădea fără fund. 

Când alcalufii deprinseră şi acest nou meşteşug şi 
scândurile începură să iasă cu duiumul, fiindcă ferăstrăul 
lucra acum ziua şi noaptea, la lumina unui felinar, trântiră 
deasupra acoperiş lung - şi astfel, în anul 1883, pe canalul 
Beagle în Ţara de Foc, echipajul Speranţei puse în mic baza 
unei adevărate industrii. 

La venirea iernii, cei peste o sută de alcalufi, adunaţi de 
Black Pedro pe drum, aveau adăpost şi vetre pe care făceau 
focul, să nu mai tremure de frig. Unii mai muriseră între 
timp, mureau în linişte, fără să ştii cum, ceilalţi se duceau 
de-i îngropau în pădure - dar veniseră alte triburi în locul 
lor. 

Speranţa fusese iarăşi la Uşuaia, drum trudnic şi anevoios 
la acest timp, mai cu seamă că din echipaj lipseau doi 
oameni acum. Era necesar să rămână cineva aici, să se 
îngrijească de alcalufi, şi primul fu Cristea Busuioc, iar al 
doilea, oricât ar părea de ciudat... tocmai Ismail. Poţi să laşi 
o corabie fără bucătar? Unde s-a mai pomenit? Dar atât 
stărui el pe lângă căpitan, încât acesta se învoi şi se hotări 
să gătească mâncare Adnana pe drum. 

De unde să ştie ei spaima lui Ismail? Prima oară se 
prefăcuse bolnav, acum n-ar mai fi mers acelaşi şiretlic şi 


odată ajunşi la Uşuaia, căpitanul l-ar fi debarcat, aşa cum îl 
ameninţase de mult! 

Goeleta se întoarse abia peste o lună, aducând iarăşi 
merinde, pentru mult timp. În lipsa ei, casele sporiseră la 
număr, acum se cuvenea să dai şi un nume satului alcaluf, 
deci îndată ce se aruncă ancora, echipajul se sfătui în 
această privinţă, în căutarea cuvântului cel mai potrivit. 

— Să-i zicem Vai-de-Ei! fu părerea lui Haralamb. Anton 
Lupan se împotrivi: 

— Nu se poate! Vai de cei care tremură de frig prin 
păduri! 

Fiecare din ceilalţi ar fi vrut să-l boteze cu numele satului 
său, dar satele de obicei îşi iau numele după anumite 
potriveli, nu după dorinţa oricui. 

La urmă, gândindu-se că alcalufii veniseră aici cu pirogile, 
vâslind o lună de zile din greu, se socoti nimerit ca satul să 
se cheme Lopătari - şi aşa îi ziseră în viitor, aşa îl trecu 
Anton Lupan pe hartă, în locul unde până atunci harta arăta 
pământ gol. Băştinaşii însă îl pociră niţel, trăgându-l spre 
limba lor, cu toate că alte cuvinte le rosteau fără cusur; din 
Lopătari ei făcură Lopataia, aşa cum a rămas până azi, deşi 
nu mai e vorba de acelaşi sat şi de acelaşi loc. Fiindcă, după 
ce satul a ars, iar ei au rătăcit o vreme prin păduri... Dar 
asta se va vedea la timpul potrivit. Până atunci... 

Mai către răsărit, dincolo de Oltişor, unde ţărmul era 
stâncos, apăruseră foci, venite o dată cu iarna, dinspre sud. 
Acum alcalufii se duceau la vânat şi aveau în sfârşit hrană 
din belşug. Ba învăţaseră ca din pielea de focă, pe care de 
altminteri ştiau de multă vreme s-o argăsească foarte 
meşteşugit, să-şi croiască un fel de îmbrăcăminte, ca să nu 
mai umble cu trupul gol în frig. 

E ciudat însă că, deşi toate binefacerile acestea veneau de 
la Anton Lupan şi de la oamenii săi, ei continuau să culeagă 
aur pentru Martin Stricland. 

Culesul aurului era un lucru migălos şi trudnic în acelaşi 
timp. Închipuiţi-vă o sută de oameni, bărbaţi, femei şi copii, 


întinşi pe brânci, în nisipul ud, în frig, sub ploaia, ninsoarea 
sau grindina care cădeau aproape tot timpul. Vara, când 
vremea fusese mai blândă şi uneori nisipul apuca să se 
zbicească puţin, lucrul mergea mult mai uşor. Oamenii luau 
nisip în palmă, suflau peste el, într-un anumit chip, 
spulberându-l în vânt, şi la urmă rămâneau câteva fire de 
aur, ascunse printre zbârcituri. 

Cel mai îndemânatic şi mai norocos culegător izbutea în 
felul acesta să adune trei-patru grame de aur pe zi, pentru 
care primea, măsurat, un pahar de spirt, ceea ce lui i se 
părea o răsplată mai mare decât în orice vis. 

Şi astfel butoaiele lui Martin Stricland se goleau de spirt, 
iar sticlele de whisky se umpleau cu praf de aur, cam în 
acelaşi ritm. 

Nu se putea spune că pe ţărmul ăstălalt treaba mergea 
mai greu, sau mai uşor. Echipajul Speranţei nu avea nici 
îndemânarea, nici răbdarea alcalufilor ca să culeagă aurul 
din nisipul mării, fir cu fir. lar alcalufii, care ar fi fost în 
stare să facă pentru ei orice, să le aducă pădurile de sus, 
să-i care în spinare pe țărm dacă vreunuia i-ar fi venit 
asemenea gust, să se caţăre în copaci, să se afunde în apa 
îngheţată şi să stea astfel până s-ar fi învineţit la trup - nu 
înțelegeau să adune aur decât pentru Martin Stricland. 
Această ciudăţenie a lor rămase de neînțeles. Ai fi putut 
spune că bărbaţii se lăsau momiţi de spirt. Dar femeile, dar 
copiii, care nu primeau nici o răsplată pentru migala lor? 

Cine ştie ce le spunea Black Pedro, în acel grai 
necunoscut, semănat cu strigăte ciudate şi cu piuituri! Cine 
ştie ce primitivă morală îi făcea să rămână credincioşi 
scopului pentru care metisul îi adusese aici! 

Văzând că altfel nu se poate, Anton Lupan îşi învățase 
oamenii să spele aurul din nisip şi astfel ei se apucară să 
lucreze cu toptanul, încredinţaţi că şi acesta era un mijloc 
de a se îmbogăţi. 

De-a lungul Oltişorului săpaseră un şanţ care pornea de la 
ferăstrău şi se termina aproape de plajă, într-un fel de 


bazin pătrat cu latura de vreo jumătate de stânjen. Torentul 
purta cu el nisipul şi aurul, în acelaşi vârtej, până la bazin, 
unde aurul, fiind mai greu, se aşeza pe fund. Asta nu 
înseamnă că aici rămânea numai aur, iar mai departe se 
ducea numai nisip. 

Seara îndreptau cursul apei pe alt şanţ, care pornea din 
primul, trecând într-un alt bazin, iar ei se apucau să 
strângă recolta de peste zi. Ceea ce rămânea la fund era un 
nisip mai grăunţos, în care parcă lucea mai mult aur decât 
în nisipul obişnuit. Abia de aici înainte ar îi trebuit să-l ia la 
spălat, în chip mai iscusit, dar pentru asta le lipseau şi 
mijloacele, şi priceperea. 

Căpitanul îi asigurase că dintr-o găleată cu asemenea nisip 
se puteau scoate cinci până la zece grame de aur. Dacă 
lucrurile stăteau astfel, apoi merita truda de a-l căra pe 
corabie, pentru a fi puricat în altă parte, mai târziu, cu atât 
mai mult cu cât chiar dacă ar fi avut aur curat, în clipa 
plecării tot trebuiau să umple hambarul cu nisip, în chip de 
lest, altfel neputând naviga, cum era bine ştiut. 

Oamenii făceau socoteala că, adunând câte cinci găleți pe 
zi, în şase luni puteau încărca peste cinci vagoane de nisip, 
adică şaptezeci de kilograme de aur curat, câte opt pentru 
fiecare din ei, să se întoarcă în ţară poleiţi. 

Până la venirea iernii, în timp ce unii îi dăscăleau şi-i 
gospodăreau pe alcaluifi, iar alţii adunau nisip, pregătind 
înavuţirea tuturor, Anton Lupan cutreierase împrejurimile 
ca să deprindă toate tainele acestui ţinut, în aşteptarea 
clipei când avea să se dezvăluie taina cea mare de peste 
munţi - pământul necunoscut. Credincios îndatoririlor pe 
care şi le luase în clipa când plănuise cu Pierre Vaillant 
acest drum, rămas acum singur, şi şef al expediției şi 
geolog, şi geograf, şi meteorolog - tot, în sfârşit - căpitanul 
Speranţei făcea observaţii asupra vremii, ridica pe hartă 
detaliile netrecute de alţii înaintea lui, aduna plante, roci şi 
vâna vietăţi din păduri, pe care apoi le împăia cu grijă de 
naturalist. Hambarul se umplea cu nisip aurifer, iar cabina 


de la pupa cu animale şi cu păsări, unele necunoscute de 
europeni, prefăcându-se în muzeu. 

Pe lângă măreţul cormoran, plutind senin pe cerul înnorat 
sau meditând singuratic pe țărmurile pustii, întâlniseră, 
încă în timpul navigaţiei, o pasăre nemaivăzută de niciunul 
din ei până atunci. Această zburătoare, ceva mai mică decât 
rațele sălbatice de la noi şi asemănătoare cu ele oarecum, 
se mişca destul de repede prin văzduh, dar şi mai repede 
aluneca pe apă, bătând din coadă ca dintr-o elice, stârnind 
în urma ei o dâră înspumată şi îndepărtându-se cu iuţeala 
celui mai rapid vapor. Aşteptând ca naturaliştii să-i dea 
numele potrivit, Anton Lupan o boteză Bate-apă, cum îl 
sfătuiră oamenii săi. 

La Capul Horn mai găsiseră pinguini, domoli în mişcări ca 
nişte filosofi şi înveşmântaţi ca aristocrații, în redingote 
negre cu plastronul alb. Alte vieţuitoare pe lângă țărm nu 
erau de întâlnit, în afară de focile despre care am mai spus. 
Pe cursul Oltişorului dădură peste un soi de vidră, 
asemănătoare cu aceea de la noi - şi restul cercetărilor nu 
le aduse nimic în plus. 

În schimb, adâncindu-se prin păduri, întâlniră lilieci, 
şoareci, bursuci, arareori vulpi. Şerpii, şopârlele şi alte 
reptile păreau că nu sunt de găsit, ca şi gâzele, în afară de 
muşte, care în unele locuri zumzuiau ca albinele la urdiniş. 

Viaţa se arăta săracă în acest ţinut; numai păsările roiau, 
ca în pădurile de la noi. 

În colecţia lui Anton Lupan se aflau de pe acum câteva 
specii de cintezoi, de sturzi, de ghionoaie negre cu moţul 
roşu... Prin vârfurile copacilor foarte înalţi putea fi văzută o 
mică zburătoare cenuşie, cu moţul alb, isteaţă şi neostenită 
prinzătoare de muşte. Ea îşi vestea prezenţa prin ţipete 
ascuţite şi lungi, ciudat de puternice faţă de micimea ei, 
tulburând liniştea codrilor încremeniţi. Această pasăre 
micuță, pe care o numiră Prinde-mugşte, părea foarte greu 
de dibuit. Mihu se caţără însă până la cerul ei, puse laţuri 
cu mult meşteşug şi aşa muzeul Speranţei se mări. 


Prin desişuri, în grămezile de putregai rămas de pe urma 
copacilor căzuţi, îşi arăta ochişorii pânditori Sfredeluşul, 
speriat de paşii noilor veniţi, iar Căţărătoarea se ţinea scai 
de ei, sărind din trunchi în trunchi, totdeauna în faţă, 
totdeauna curioasă şi atentă la mişcările lor. 

Mihu prinse într-o zi un soi de graur, despre care Anton 
Lupan îi spuse că poate învăţa să vorbească, imitând glasul 
omenesc întocmai ca papagalii prea bine cunoscuţi. 

Mica vietate, cu guşa galbenă, cu ciocul trandafiriu, scăpă 
de împăiere şi îşi găsi locul într-o cuşcă de sârmă, pe care 
musul o împleti sârguincios şi-o agăţă apoi de o traversă, în 
hambar. Timp de o săptămână graurul îşi frecă ciocul de 
gratii, îşi zburli penele supărat, refuzând să repete 
cuvintele pe care oamenii se străduiau să i le bage în cap. 
Până într-o dimineaţă când se pomeniră cu el bătând din 
aripi, umflându-şi guşa şi strigând cuvântul la care nimeni 
nu s-ar fi aşteptat: 

— Ad-na-na! Ad-na-na! 

Echipajul făcu feţe-feţe, auzind acest nume. De unde-l 
învățase, cine-l rostise-n preajma lui, că ei numele îl cam 
ocoleau? Adnana nu mai era Adnana, ci un om din echipaj. 
Cine să fi fost slabul de înger, care-l ofta în taină, desigur în 
lipsa celorlalţi? 

De atunci înainte, graurul continuă să strige numele 
Adnanei, neîncetat, singurul care-l spunea pe faţă, la orice 
ceas, nesfiindu-se nici de căpitan, nici de cârmaci - şi îl 
spunea aşa de des, că putea să te apuce durerea de cap. 
Dar oamenii, fiind mai tot timpul pe țărm, nu-l auzeau decât 
dimineaţa şi seara, clipe când se bucurau în taină de 
cuvântul graurului năzdrăvan. 

Cu totul altfel se întâmpla cu Ismail care, pe lângă alte 
îndatoriri, trebuia să rămână ceasuri întregi în bucătărie, 
pregătind bucate pentru echipaj. 

Şi când el tăia ceapă, graurul ciripea dincolo, drăgălaş: 

— Adnana! 

Când tăia morcovi, când curăța cartofi, când alegea orez: 


— Adnana! 

Adnana îi era dragă şi lui, ca şi celorlalţi, dar pasărea 
aceasta vorbitoare începea să-i toace creierul în cap. 

Într-o după-amiază, bucătarul se culcase trudit în culcuşul 
lui din hambar. Peste noapte fusese de vardie şi avusese de 
lucru cu o fărâmă de uiliau. Aici, în partea de răsărit a Ţării 
de Foc, furtunile veneau totdeauna mai blânde, iar golful se 
dovedise un loc foarte nimerit pentru ancoraj, aşa că în 
privinţa asta nu erau niciodată de aşteptat primejdii prea 
mari. 'lotuşi, un uiliau, cât ar fi el de firav, rămâne un uiliau 
şi-l chinuieşte întotdeauna pe omul de vardie, măcar cu 
spaima, dacă nu cu altceva. 

O dată cu venirea dimineţii, terminându-se uiliaul, Ismail 
cărase două bărci cu nisip, apoi pregătise mâncarea - şi 
după masă se prăbuşise mort de oboseală, cum era şi de 
aşteptat. Dar nu apucase să doarmă un ceas, când, simțind 
cine ştie ce pas pe punte, graurul începu să strige la 
urechea lui, bătând din aripi şi făcând mare bairam: 

— Ad-na-na! Ad-na-na! 

Bucătarul sări din pat, îşi lipi nasul de gratiile cuştii şi se 
stropşi, indignat: 

— Siktir, pezevenghi papagal! 

Din aceste trei vorbe spuse cu furie, graurul învăţă numai 
pe prima - şi de atunci înainte, o rosti regulat, dar nu în faţa 
oricui, ci numai când îl simţea pe Ismail coborând în 
hambar... 

În acest timp, continuându-şi micile explorări, Anton 
Lupan, însoţit de câte doi-trei oameni din echipaj, urcase şi 
pe cursul Oltişorului, până aproape de izvoarele lui, 
cercetând locul pe unde să pornească la primăvară în 
marele drum. Cu acest prilej luase şi poneii cu el, să vadă în 
ce măsură aceşti căluţi se arătau buni la urcuş, şi 
constatase, mulţumit, că nu-i cumpărase de pomană şi nu-i 
hrănise zadarnic atâtea luni. Micile patrupede luau coasta 
în piept, ca nişte adevăraţi cai de munte, cu toate că purtau 


greutăţi pe samare, puse anume spre a se vedea cât sunt de 
vânjoşi. 

În felul acesta, viitorul drum se uşura mult, fiindcă altfel 
oamenii din expediţie ar fi însemnat să-şi ducă singuri în 
spinare îmbrăcămintea de schimb şi hrana pentru cinci- 
şase săptămâni. 

Ca să ia călăuze şi oameni de ajutor dintre alcalufi, Anton 
Lupan ştia că n-ar fi fost cu putinţă; el îşi amintea din 
jurnalul lui moş Leon, despre acel Jimmy, băştinaş trăit 
câţiva ani între europeni şi care totuşi se temea de duhurile 
rele aflate în munţi. Nici un alcaluf nu s-ar fi învoit să plece 
la asemenea drum; de altfel, nici măcar dincolo de zăgazul 
pe care îl doborâse Cristea Busuioc nu se încumetase 
vreunul din ei să facă un pas. Credinţa lor, după cum le-o 
mărturisise moş Andrei, era că de la zidul dărâmat înainte 
începea împărăţia duhurilor unde oamenii de pe țărm n- 
aveau ce căuta. 

Căpitanul Speranţei trecuse mai mulţi kilometri dincolo de 
acel loc şi bineînţeles nu întâlnise nici un soi de duh. Nu se 
poate spune însă că nu îşi simţise inima bătând, la gândul 
că de aici înainte se întindea un tărâm pe care, după toate 
seninele, nu îl călcase piciorul nici unui semen al său. Ce 
era mai departe nu se putea închipui, crestele deasupra 
rămâneau învăluite în ceţuri de nepătruns, mărind şi 
îngreuind taina locului necunoscut. 

Acestea se întâmplau prin martie, prin aprilie, când timpul 
încă nu era prea hain şi când jos se lucra la construcţia 
satului alcaluf. Apoi venise iarna, făcând cu neputinţă orice 
drum, chiar mai scurt; acum, în aşteptarea primăverii, 
echipajul gospodărea pe lângă corabie şi ajuta alcalufilor 
să-şi îmbunătăţească viaţa. O parte din aceştia continuau să 
strângă aur pentru Martin Stricland, dar numărul lor 
scădea, de la o zi la alta; echipajul Speranţei le insuflase 
deprinderi proaste, de pildă, să-şi piardă mai multă vreme 
cu vânătoarea, decât cu adunatul aurului. 


Până atunci lumea aceasta mânca pe sponci, mai tot timpul 
anului şi mai cu seamă iarna; ar fi ciudat să se vorbească de 
ani grei, ani de foamete, într-o ţară unde belşugul sau 
sărăcia nu ţine de capriciile vremii, de secetă, de grindină 
sau de inundaţii, căci doar nimeni nu se îndeletnicea aici cu 
agricultura; hrana, multă sau puţină, era aceeaşi în toţi anii, 
şi nu atârna decât de sârguinţa şi de îndemânarea 
oamenilor ca ei să aibă ce mânca, sau să rabde de foame. 

Un cercetător mai aspru ar fi putut să învinuiască poporul 
de trândăvie; se trândăveşte, într-adevăr, în multe colţuri 
ale Pământului, dar pentru asta este nevoie în primul rând 
de căldură. Când dârdâi de frig în mai toate anotimpurile şi 
umezeala face să-ţi mustească întreg trupul, până la inimă, 
asta nu se mai poate numi trândăveală, fiindcă măcar 
dârdâitul şi tot este o muncă, destul de grea şi mai cu 
seamă continuă. 

Deci, oamenii răbdau de foame, nu din cauza lenei, ci din 
altă cauză, mai ascunsă - poate le lipsea îndemnul, poate nu 
ştiau să trăiască, poate uneori moartea li se părea mai 
firească decât viaţa. 

Acum văzuseră pe alţii trăind, trăind din plin, cu voioşie şi, 
molipsindu-se de la dânşii, începeau să iubească viaţa, 
începeau să respire. 

Înainte, pe timp de iarnă, alcalufii dârdâiau în pielea goală 
prin pădure, chirciţi pe sub trunchiurile copacilor sau prin 
scorburi şi aşteptau ca vreun câine norocos să se întoarcă 
de la vânătoare, cu câte un bursuc scos din vizuină, pe care 
să-l împartă, pe din două, câinele şi stăpânul. 

Acum învăţaseră să cutreiere pădurea, hăituind vânatul, 
nemailăsându-se în voia sorții, şi astfel, femeile şi copiii lor 
nu mai răbdau de foame, ca în iernile celelalte. 

Dar nici femeile nu stăteau de pomană; din pieile de focă 
argăsite, învăţaseră să croiască un fel de opinci şi să taie 
nojiţe - şi astfel bărbaţii nu mai plecau la vânătoare, pe 
ploaie sau pe grindină, în picioarele goale. 


Nimeni pe lumea asta nu doreşte răul, în locul binelui; de 
ce să cutreieri pădurile, când poţi sta la căldură? Alcalufii 
îşi uitau pornirile nomade, începeau să se aciuieze pe lângă 
case, să se gospodărească. 

Lui Martin Stricland, statornicirea lor nu-i aducea nici o 
supărare, dar gospodărirea nu-i cădea bine la inimă. 
Numărul căutătorilor se împuţina într-una, aşa că în ultima 
vreme nu mai putea aduna nici măcar o sticlă de aur pe 
săptămână. 

Asta îl îndemnă ca într-o bună zi să-l trimită pe Black 
Pedro în deputăţie la căpitanul Speranţei. 

— Hummm! mugi metisul, din capătul scărilor. 

— Ce-i, Pedro, ce vânt te aduce? întrebă căpitanul mirat 
să-l vadă la el acasă pe cel ce până acum îl tot ameninţa cu 
pumnul. 

— Senor al meu doreşte să stea de vorbă. 

— Foarte bine! Spune-i să poftească. 

— Humm! 

Anton Lupan înţelese, din mugetul acesta, că propunerea 
sa nu era bună. 

— Dar unde ar vrea dumnealui să fie locul de întâlnire? 

— Senor vă roagă să poftiţi la cabană. 

— Humm! răspunse căpitanul, imitând mugetul metisului. 
Ai înţeles, Pedro? Spune-i că aşa nu-mi convine nici mie. 

În sfârşit, după parlamentări îndelungate, care îl făcură pe 
Black Pedro să bată de nenumărate ori drumul între cabană 
şi corabie, căzură la învoială să se întâlnească a doua zi, la 
amiază, pe malul râului, ceea ce se petrecu întocmai. 
Aproape de gura lui, Oltişorul avea o lăţime de vreo şaizeci 
de metri, aşa că întreaga convorbire se duse în strigăte, 
fiindcă niciunul din cei doi parteneri nu socoti nimerit să 
treacă apa, pe domeniul vecinului. 

Anton Lupan nu-şi dădea seama exact când începuse să-l 
urască pe Martin Stricland, poate în ziua întâlnirii cu 
Wotan, dar acum simţea că avea în faţă pe unul din puţinii 


oameni cunoscuţi în viaţă, pe care l-ar fi trimis bucuros în 
fundul iadului. 

Martin Stricland începu vorba cu o rânjitură: 

— Nu ştiam că ai porniri de misionar, căpitane! Te lăudai 
că nu te ocupi de cât cu marinăria. 

— Şi-aici fac tot un fel de marinărie, domnule! Ba încă, 
navig pe mări mai primejdioase decât mările cunoscute. Şi 
mi se pare că nici piraţii nu lipsesc din preajmă! 

— Hm! Crezi că ai ceva de împărţit cu mine? 

— De bună seamă! Dar nu aurul, fii fără grijă. Altceva e la 
mijloc: conştiinţa mea e neliniştită, fiindcă port răspunderea 
de a te fi adus aicea. 

— Nu fii aşa de visător, căpitane! În lume sunt oameni mult 
mai răi decât mine. 

— Da, numai că ei n-au navigat cu Speranţa! Martin 
Stricland tăcu o vreme, privindu-l printre pleoape, cu 
duşmănie. 

— Uite ce este, reîncepu după aceea. Îţi fac o propunere: 
cât aur vrei, ca să părăseşti locul acesta în patru zile? 

— Dacă aş sta aici numai pentru aur şi aş judeca aşa cum 
se judecă în lumea negustorilor, ţi-aş cere atât cât aş putea 
încărca în magazie, ceea ce, desigur, nu ţi-ar veni la 
îndemână. Dar te vestesc limpede că mă interesează şi 
altceva pe lângă aur şi în privinţa asta dumneata n-ai să-mi 
poţi face vreo propunere. 

— Ai de gând să mai zăboveşti multă vreme? 

— Cel puţin până la primăvară. 

— Ascultă, căpitane! izbucni Martin Stricland, după câteva 
clipe de gândire, schimbând dintr-o dată tonul. Sunt un om 
primejdios. Multă lume se teme de mine. 

Anton Lupan râse, cu ironie: 

— Şi îndrăzneşti să spui asta în gura mare? 

— Da! Aici nu sunt judecători, nici poliţie! Ar fi bine dacă 
vorba mea te-ar pune pe gânduri. 

— De multă vreme m-ai pus dumneata pe gânduri, 
domnule! 


— Şi care ţi-e hotărârea? 

— Rămân! răspunse căpitanul Speranţei, cu cea mai 
îndârjită hotărâre. 

Martin Stricland păli, apoi rămase tăcut câteva clipe, 
silindu-se să-şi înăbuşe furia. 

— Ascultă, căpitane! zise după aceea. Îţi fac o ultimă 
propunere: vrei să trăim în prietenie? Mă leg să nu mă 
amestec în treburile dumitale, cu condiţia să nu te amesteci 
nici dumneata în ale mele. 

— Adică? 

— Să-i laşi în pace pe sălbatici. Nu uita că eu i-am adus 
aicea. 

— Da, însă nu în spinarea dumitale. N-ai tras nici la vâsle, 
nici nu le-ai dat hrană. 

— Hrana şi-o găsesc singuri. 

— Nu totdeauna; uneori nu ştiu, sau n-au îndemn s-o 
caute; datoria dumitale era să te îngrijeşti de dânşii. 

— Eu sunt căutător de aur, nu misionar... De ce le-ai făcut 
case? 

— Şi le-au făcut singuri. 

— Dar la îndemnul dumitale! 

— E adevărat - şi gândul că m-au ascultat îmi răsplăteşte 
multe strădanii. Pe dumneata te supără că nu mai tremură 
de frig în ploaie? 

— Da; aşa trândăvesc la căldură şi asta pentru mine 
înseamnă pagubă mare. Black Pedro îi va convinge să dea 
foc caselor, care-s aducătoare de nenorociri şi să se mute 
pe ţărmul ăstălalt, la mine. 

Anton Lupan strânse pumnii. 

— Ai fi în stare de atâta ticăloşie? Ei bine, dacă-l prind pe 
Black Pedro în satul alcalufilor, îi rup picioarele. Şi dacă 
totuşi, prin viclenie, izbuteşte să facă vreo pagubă, o vei 
plăti cu măsură îndoită. 

— Îmi declari război, căpitane? 

— Nu, dar primesc războiul dumitale! 


Cei doi vrăjmaşi se mai priviră o clipă, pe deasupra apelor 
care se rostogoleau mugind printre dânşii, apoi îşi 
întoarseră spatele. 

Black Pedro îşi aştepta stăpânul aproape de cabană. 

— Pedro! zise Martin Stricland, tainic, arătând cu mâna 
dincolo de râu, spre Anton Lupan care se urca într-o pirogă 
alcalufă, să se ducă pe corabie. Ţi-am spus, omul acesta e 
duşmanul tatălui tău. 

Metisul scoase un urlet. 

— Iată, continuă Martin Stricland, scoțând fotografia din 
buzunar şi arătându-i-o de la distanţă. Ţi-am făgăduit să ţi-o 
dau odată. Mă voi ţine de cuvânt, în ziua când duşmanul 
tatălui tău nu va mai fi pe lume. 

De data asta, metisul mugi ca o fiară, gata să se repeadă şi 
să sfâşie. 

— Aşteaptă, Pedro! îl linişti Martin Stricland, dosind 
fotografia. Trebuie să lucrăm cu chibzuinţă. El e şiret şi are 
oameni mulţi care-l apără. Ca să ne întoarcem la tatăl tău 
avem nevoie de corabie. Acum e greu, fiindcă sunt toţi 
laolaltă şi mai au şi câinele. Astă-toamnă, când erau plecaţi 
ar fi fost mai uşor, dar atunci nu ştiam dacă mă pot bizui pe 
tine şi dacă meriţi cu adevărat să-ţi destăinuiesc această 
grea taină. 

Aici Black Pedro ridică ochii îndobitociţi şi mugi iarăşi, cu 
nedumerire. N-ar fi fost în stare el să facă orice, din prima 
clipă, numai să-şi revadă părintele? 

— Vino, Pedro! continuă Martin Stricland. O să chibzuim în 
linişte, la căldură, şi-o să aşteptăm clipa prielnică... 

În acest timp, Anton Lupan îşi adunase oamenii în cabină. 
Din hambar se auzea graurul, strigând-o pe Adnana. 

— Ce voia, domnule? întrebă Gherasim, văzându-l pe 
căpitan că îşi frământă pumnii. 

— Băieți, am adus cu noi o viperă! 

Ismail îşi duse degetul la frunte şi zâmbi cu isteţime: 

— Eu vedeam că nu estem lucru curat asta pezevenghi 
Stricland! 


— Siktir! Siktir! izbucni pasărea vorbitoare, auzind glasul 
bucătarului. 

— Lasă, Ismaile, nu te lăuda de pomană! Ai văzut asta 
fiindcă te-ai îndeletnicit pe lângă el, cu necurăţeniile. Dar 
câtă murdărie avea în suflet, n-a bănuit nimeni... Acum nu 
ne rămâne decât să ne plătim greşeala: ori să plecăm, ori să 
dăm piept cu dânsul. 

Chipurile oamenilor se aprinseră. 

— Să plecăm? Nici gând, domnule! răspunse cârmaciul, 
lovind cu pumnul în masă. 

— Aurul, Gherasime? 

— O fi, dar eu cred că aur am mai găsi şi-n altă parte, cât e 
de lung ţărmul. Mai e şi mândria noastră! 

Anton Lupan îl privi în ochi şi înţelese că răspunsul era 
pornit din fundul inimii. 

— Voi gândiţi la fel? întrebă, rotindu-şi privirile asupra 
tuturora. 

— La fel! Suntem bărbaţi, ce naiba! Să ne temem de o 
scârnăvie? 

— Ei bine, atunci iată ce trebuie să facem de aici înainte... 

Sfatul lor ţinu până seara. La căderea întunericului, 
Ieremia îşi luă flinta, că el se nimerise primul, cobori în 
barcă şi după ce ajunse la țărm, îşi căută loc de pândă 
undeva mai sus, pe malul râului. Aşa se hotărâse: de aici 
înainte, echipajul Speranţei să păzească noaptea satul 
alcalufilor, până ce aceştia aveau să înțeleagă că trebuie să 
şi-l păzească singuri. 

Dar, cu toate că oamenii stăteau la pândă cu urechile 
ciulite, nu simţiră niciodată vreun pas, apropiindu-se. Black 
Pedro nu mai trecu niciodată râul, în schimb, când alcalufii 
se duceau dincolo îi tot iscodea pe câte unii şi stătea la taină 
cu dânşii. 

Iarna se scurse astfel în linişte; apele canalului păreau 
moarte, de luni de zile prin aceste locuri nu trecuse nici o 
corabie, nici măcar vreo pirogă, încât ai fi spus că restul 
lumii murise. 


În zilele când nu bătea grindina prea tare, echipajul 
Speranţei căra cu barca nisipul aurifer strâns peste noapte 
şi făcea în gând socoteala avuţiei; corabia se adâncea în apă 
pe nesimţite, cu două-trei degete pe săptămână. Şi 
primăvara, în octombrie, veni tot aşa, fără să se simtă, până 
ce deodată oamenii văzură că în locul grindinii acum bătea 
ploaia: nu era nici o bucurie în schimbarea anotimpului, 
decât că se apropia clipa plecării în acea tainică şi grea 
călătorie despre care tot vorbea căpitanul. lar acesta acum 
nu-şi mai putea număra bătăile inimii... 

CAPITOLUL XXX. 

Pământul necunoscut. 

Acum, când războiul se declarase între echipajul Speranţei 
şi Martin Stricland, expediţia peste munţi era lovită de o 
greutate în plus, pe care Anton Lupan nu o pusese în 
planurile sale. El vroise să ia cinci oameni la drum, printre 
aceştia şi pe Gherasim, socotindu-l mai vânjos, mai bărbat, 
mai cumpănit şi în acelaşi timp mai îndrăzneţ decât toţi, dar 
tocmai pentru aceste însuşiri, acum era nevoit să-l lase pe 
bord, să rămână aici un om în stare să ţină piept unui 
duşman primejdios ca vecinul de peste Oltişor. 

După ce-şi cântărise oamenii îndelung, cum nu făcuse 
niciodată până atunci, căpitanul hotări să-i lase lui 
Gherasim pe Ismail, care n-ar fi fost bun la drum, de mic 
părăsind pământul şi umblând numai pe mări, apoi pe 
Ieremia şi pe Haralamb, deşi acesta din urmă stăruise să 
meargă, nesimţindu-se bine, prin firea lui, cu statul pe loc, 
mai cu seamă că pe tot ţărmul nu era chip femeiesc care să- 
l poată ademeni. 

Oricât ar părea de ciudată hotărârea lui Anton Lupan, 
pleca şi Adnana în greaua călătorie. Dar la urma urmelor, 
cine putea spune în clipele acestea că e mai greu să treci 
peste munţi, decât să rămâi, înfruntându-l pe Martin 
Stricland care, în furia şi în neasemuita lui viclenie, era 
foarte de temut? Căpitanul nu-i lăsase pe cei mai tari, 
luându-i cu el pe cei mai plăpânzi, ci îşi alcătuise astfel 


echipele, încât amândouă să poată răspunde la ceea ce li se 
cerea. 

Şi-apoi Adnana, dacă s-ar fi îndoit vreunul, ea îşi dovedise 
de mult puterea şi vitejia, de mică înfruntase viaţa, trecând 
prin primejdiile cele mai mari, de mult putea fi socotită 
bărbat, deşi păstra în suflet gingăşii pe care nu le cunoştea 
oricine din echipaj. lar Anton Lupan, care e drept căi le 
cunoştea, nu o lua pentru aceste însuşiri, nefiindu-i acum 
gândul la farmecul nici unui chip şi nici unui suflet femeiesc, 
oricât de îmbietor şi feciorelnic ar fi fost el. 

Dacă peste iarnă avusese mulţumiri văzând cum alcalufii 
se ridicau din glod, căpătând încetul cu încetul apucături 
omeneşti, dacă socotea uneori că, măcar cu atât şi tot îşi 
avea un înţeles strădania lui şi drumul lung făcut până aici, 
nu însemna că în acel timp uitase pământul necunoscut 
unde pierise tatăl lui Pierre. 

Zile în şir, când bătea grindina în spirai, stătea în cabină, 
aplecat peste harta Ţării de Foc, cercetând în necunoscutul 
ei alb drumul care trebuia urmat, aşa cum făcuse cu 
prietenul său, alte zile în şir, demult. 

Alteori ieşea în gura tambuchiului şi se uita stăruitor cu 
ocheanul, spre munţi, dar înălțimile rămâneau învăluite în 
ceţuri, neîngăduindu-i să pătrundă nici cu privirea şi nici 
măcar în marginea tainei lor. 

În acel timp încetase să-l mai aştepte pe Pierre Vaillant, 
dispariţia lui nu-şi găsea nici un înţeles, îi obosise şi sufletul, 
de atâta zbucium, şi mintea, de atâtea presupuneri care se 
dărâmau unele pe altele, niciuna negăsindu-şi temei. Se mai 
gândea uneori că poate prietenul dispărut debarcase pe 
ţărmul Oceanului, cum făcuse tatăl său, cu gândul să 
meargă spre sud şi să ajungă astfel la canal, cu toate că în 
discuţiile lor, socoteau planul acesta nepotrivit. Dar chiar 
dacă ar fi făcut astfel, de mult timp ar fi trebuit să fie aici, 
afară doar... Afară doar dacă nu pierise şi el, în locuri 
necunoscute, cum pierise Arnold Vaillant. 


Era un drum primejdios prin ceea ce nu ştiai despre el - şi 
dovada o făcuse, doborând pe primii cercetători, poate şi pe 
cei care încercaseră să se ducă după ei. 

Şi totuşi, printr-o ciudată linişte aşezată în conştiinţa lui, 
Anton Lupan simţea că el va izbuti, şi în privinţa asta în 
zilele dinaintea plecării nu avea nici o strângere de inimă. Îi 
era tulburat sufletul, e drept, dar pentru alte pricini, 
tulburat de gândul că în sfârşit, după aşteptări şi după 
strădanii pe care le ştim, pornea spre pământul necunoscut. 

Îl lua şi pe Mihu cu el, flăcău de optsprezece ani acum, dar 
vânjos ca un bărbat împlinit Numai în privinţa lui şovăise un 
timp, socotindu-l totuşi prea nevârstnic şi fiindu-i milă de 
frăgezimea lui. Desigur îl nedreptăţea, punând-o pe Adnana 
înaintea lui, şi când îşi dădu seama de greşeala sa, căpitanul 
se hotări numaidecât. 

Mai rămânea de ales încă un om, dintre Cristea Busuioc, 
leremia şi Haralamb - şi, cu toată dorinţa acestuia din urmă 
de a merge şi el, Anton Lupan se opri la plutaş, a cărui 
iscusinţă de a se strecura prin păduri era de neîntrecut. 

În luna octombrie, când se simţea primăvara venind, 
oamenii făcură temeinice pregătiri de drum, de prisos a le 
înşirui aici - şi la 10 noiembrie, erau gata să plece în munţi. 
Numai Gherasim părea îndoit în clipa plecării lor şi zise, 
uitându-se spre cabana lui Martin Stricland, chiorâş: 

— De, domnule, ştiu că nu se poate altfel, dar mi-e că nu 
faceţi bine să vă duceţi cu toţii tocmai acum. Nu că noi n-am 
fi în stare să ne apărăm singuri, dar, cine ştie ce se poate 
ivi. 

— Fii pe pace, Gherasime! îl linişti căpitanul, bătându-l pe 
umăr. Sunteţi patru oameni şi toţi de ispravă... Să aveţi 
grijă doar de Ismail... 

Bucătarul se făcu roşu şi îşi băgă capul în pământ, tare 
nefericit. Ghiaurii îşi pierduseră încrederea în el - şi pe 
drept cuvânt. 

Era o dimineaţă posomorită, ca de obicei; de sus burniţa 
mărunt iar la creste se înşirau aceleaşi ceţuri de nepătruns. 


Mihu şi Adnana, ţinând poneii de căpăstru, aşteptau pe 
țărm; Negrilă, care mergea şi el, stătea între ei, fără să 
zburde, privind peste râu, cu ochii vii, cu urechile ciulite, 
mârâind înăbuşit. Ascuns după un copac, făcut una cu el, 
Black Pedro urmărea pregătirile de plecare, fără să fie 
văzut - dar câinele îl simţea, de-aceea stătea aşa de ţeapăn 
şi de zbârlit. 

Căpitanul, cu Cristea Busuioc, coborâră în barcă să vină şi 
ei la țărm. 

— Domnule! începu cârmaciul. Văzându-l că şovăie, Anton 
Lupan îi zâmbi: 

— Ştiu ce vrei să spui, Gherasime, dar nu te îngriji. O să ne 
întoarcem, cam în cinci-şase săptămâni... Totuşi, dacă vezi 
că nu venim, nu porni după noi, ar fi de prisos, n-ai şti ce 
drum să iei şi nu ne-ai găsi... 

— Şi-atunci, domnule? 

Numai o clipă faţa căpitanului se umbri şi el adăugă, mai 
încet, să nu-l audă şi cei de pe țărm: 

— Dacă nu venim în două luni, ridicaţi ancora şi plecaţi, 
Gherasime! 

— Unde? 

— Unde v-o călăuzi cel de sus! 

— Ia lasă, domnule, nu-i mai băga asemenea gânduri în 
cap, că o să venim! zise plutaşul, aproape burzuluit. 

Şi după ce spuse aceste cuvinte, nu mai scoase un cuvânt 
cât ţinu acea zi. 

La ora 8, mica expediţie era pe drum, îndepărtându-se în 
linişte, ca şi când ar fi plecat într-o plimbare prin 
împrejurimi. 

Lăsându-l la o parte pe Negrilă, care nu putea fi ţinut din 
scurt, ceilalţi mergeau orânduiţi. Anton Lupan în frunte, 
apoi Adnana şi Mihu, ducând poneii cu poveri, iar la urmă 
plutaşul, tăcut. Înainte de a se adânci în pădure, fiecare mai 
întoarse o dată capul, pe furiş, uitându-se în urmă, cu inima 
strânsă, întrebându-se dacă se vor mai vedea vreodată aici 
- chiar şi Anton Lupan, chiar şi Cristea Busuioc, care se 


arătase aşa de mâniat când căpitanul amintise de putinţa 
unei nenorociri. 

Se vedea Speranţa la ancoră - şi-n clipa aceea toţi simţiră 
că o iubesc ca pe o fiinţă vie, apropiată de sufletul lor. Îşi 
simţiră inima caldă şi le veniră lacrimi în ochi. 

Se vedea ţărmul, înnegurat, şi casele alcalufilor, pe ale 
căror hornuri ieşea fum, se vedeau sărmanii oameni 
culegând aur trântiţi în nisipul ud - numai Black Pedro nu 
se vedea, aşa cum stătea el pitit. 

Apoi copacii pădurii se strânseră în urmă, închizând 
vederea spre țărm - şi drumeţii rămaseră singuri, patru 
oameni, un câine şi doi căluţi... 

La început o luară pe cursul Oltişorului în sus, drum 
străbătut mai demult. Urcuşul nu era greu, nu întâlneau 
alte piedici, decât aceea care păruse de netrecut şi pe care 
o doborâse Cristea Busuioc, având întâmplător ajutorul 
gheţurilor din munţi. Mai departe, trei zile în şir nimic nu le 
îngreuie mersul şi ei făcură drumul acesta din ce în ce mai 
uimiţi. Natura se arăta aici la fel de nepăsătoare ca omul 
care dacă pune o încuietoare zdravănă la intrarea casei, nu 
mai zăvorăşte celelalte uşi. 

La sfârşitul celei de a treia zi, după ce ocoliseră muntele 
Olivia, botezat astfel de un navigator care însă nu ajunsese 
nici la poalele lui, se aflau la izvoarele râului, sub un pisc 
pierdut în ceţuri de nepătruns. 

Anton Lupan nu luase asupra lui multe instrumente de 
cercetător: un barometru aneroid, o busolă, un 
termometru, un higrometru şi un anemometru pentru 
măsurat tăria vântului - socotind că datele culese cu 
ajutorul lor puteau să fie îndestulătoare ca oamenii de 
ştiinţă să întregească fizionomia ținutului necunoscut. Îşi 
luase de asemenea şi sextantul, cu efemeridele pe anul în 
curs ca, la o nevoie, rătăcindu-se, să afle coordonatele 
locului prin calcule astronomice - deşi nu era sigur că va 
întâlni o zi cu cerul senin, spre a măsura înălţimea soarelui, 
a lunii sau a altui astru binevoitor. 


Deocamdată, folosindu-se de busolă şi de barometru, făcea 
schiţa Oltişorului, necercetat de nimeni până sus. 

Se ştie că barometrul măsoară cu mare sensibilitate 
presiunea aerului atmosferic. Or, presiunea scăzând în chip 
simţitor o dată cu urcuşul, o socoteală simplă îngăduie să 
afli înălţimea unui anumit loc, în raport cu locul de unde ai 
plecat. 

Cu aceste două instrumente şi numărând cu răbdare paşii 
de la un punct la altul, căpitanul Speranţei izbutea să 
treacă pe hartă drumul străbătut şi să însemne detaliile din 
jur. 

El trasă astfel cursul râului, de la vărsare până la izvor, 
fiindcă nu socotea îndestulător să-i fi dat un nume, fără să-l 
înscrie pe hartă şi fără să-l fi cercetat în toată lungimea lui, 
cum făcuse cu muntele Olivia acel navigator. 

Nopțile dormeau în cort, dar aveau mare bătaie de cap 
până să găsească locul ferit de umezeală unde să-l aşeze, ca 
să nu se trezească dimineaţa uzi. Poneii se dovediră foarte 
folositori, într-adevăr, fiindcă numai cortul, făcut din pânză 
de velă, groasă, cântărea peste treizeci de kilograme, pe 
care altfel ar fi trebuit să le care unul din ei. 

Îndată ce adăpostul era gata, aprindeau focul în faţa lui, 
încălzeau o cutie de conserve, o cană de apă, ca să înmoaie 
în ea pesmeţii marinăreşti, beau la urmă un ceai, spre a se 
încălzi şi după aceea adormeau, sleiţi. 

Prea rar vorbeau între ei în acele zile şi nici serile nu 
schimbau multe gânduri, fiindcă îi stăpânea pe fiecare o 
înfrigurare continuă, oprindu-le cuvintele în gât. 

În dimineaţa celei de a patra zi părăsiră Oltişorul, care le 
arătase drumul până aici şi, folosind de data asta numai 
busola, sub cerul de plumb, se îndreptară spre est, urcând 
un povârniş, spre acel pisc pierdut în ceţuri, pe care Anton 
Lupan îl zărise o singură zi, de jos, când cerul fusese senin - 
şi socotise că înfăţişa punctul cel mai înalt al lanţului de 
munţi. 


Urcuşul era mai greu acum, copacii pădurii începeau să se 
rărească şi pământul pietros, fără rădăcini şi fără frunziş, 
aluneca sub picioarele oamenilor şi-ale micilor căluţi. 

După un timp, dădură de zăpadă întărită care se prefăcu 
în cruste de gheaţă ceva mai sus; tot atunci deasupra 
începură să fluture neguri şi curând ceața îi acoperi pe toţi, 
îndesindu-se cu fiecare pas, până ce deodată, cei din spate 
nu îi mai zăriră nici măcar pe cei dinaintea lor. Nu mai era 
un drum, ci o navigaţie în necunoscut. 

Ceasuri întregi merseră aşa pe gheţuş, câştigând anevoie 
din înălţimea piscului nevăzut... Pe la ceasul patru după 
prânz, Anton Lupan, care mergea înainte, simţi povârnişul 
îndulcindu-se - şi îndată după aceea, îşi dădură seama cu 
toţii că erau sus. Calculele arătau că se găseau cam la o mie 
cinci sute de metri înălţime, ceea ce întărea credinţa 
căpitanului că acesta era cel mai înalt pisc din împrejurimi. 

Dar ce câştigaseră urcând până aici? Nu se zărea la zece 
paşi - nu ştiau încotro era Oceanul decât după busolă şi 
ţinutul tainic în inima căruia pătrunseseră, rămânea şi 
acum tot nevăzut, ascuns sub pânzele ceţii ca sub lespezi de 
granit cenuşiu, la fel de necunoscut lor, veniţi aici, ca şi 
celor aflaţi peste mări, nepăsători şi tihniţi. 

Căpitanul dădu ordin de popas, fără să se simtă în glasul 
lui cât era de dezamăgit. Ei bine, dar nu avea să se lase 
bătut! Aveau, în saci şi pe samarele poneilor, merinde 
pentru şase săptămâni. Şase săptămâni avea să rămână pe 
loc, aşteptând ziua cu cerul senin! Şi dacă nici în acest timp 
n-avea să se însenineze cerul, măcar o zi, un ceas, un minut, 
el, Anton Lupan, avea să-şi trimită oamenii jos, să se 
întoarcă, dacă ar fi vrut, cu alte merinde, iar dacă nu, să-l 
lase părăsit în munţi - dar orice-ar fi fost să fie, el trebuia să 
rămână neclintit, până avea să smulgă taina acestui 
pământ! 

Locul, acoperit de gheţuri şi învăluit în ceaţă, nu era 
îmbietor pentru un popas mai lung, dar nimeni nu cârti, 
auzind hotărârea lui. Pădurea rămăsese în urmă, de mult, 


de aceea trebuiau să facă focul drămuit, cu lemne cărate de 
jos, şi nu-l aprindeau decât o dată pe zi, spre a fierbe un 
ceai şi apă de înmuiat pesmeţii. Nu mai ploua şi nu bătea 
nici grindina, fiindcă aşa poate s-ar fi subţiat şi ceţurile, cât 
de cât, şi totuşi, veşmintele erau într-una jilave pe ei. 

În aceste zile de aşteptare, orbecăind pe podiş, Anton 
Lupan cu plutaşul găsiră, rătăcit printre gheţuri, un copac 
ciudat, un fel de magnolaceu pipernicit, care creştea 
singuratic pe înălţimi. Din el ciopliră un pilon, pe care îl 
împlântară pe pisc, în locul cel mai înalt, având grijă ca 
ramurile şi aşchiile să le păstreze, de pus pe foc, adaosul lor 
fiind cum nu se poate mai binevenit. Şi pe cele două feţe ale 
semnului trainic, spre răsărit şi spre apus, Anton Lupan 
săpă migălos, cu briceagul, că avea timp destul, în 
româneşte, şi în franţuzeşte, spre a fi înţelese şi de alţii care 
s-ar fi putut să vină odată după ei, cuvintele de mai jos: 

[] „Acest pisc, cel mai înalt din ramura de sud-est a Anzilor 
Cordilieri, aflat la 54*40' sud de Ecuator, la 68*5' 
longitudine vestică, a fost descoperit, cercetat şi trecut pe 
hartă, azi 17 noiembrie 1883, de către echipajul goeletei 
româneşti Speranţa şi s-a botezat de către ei cu numele de 
Ceahlăul-Mic, în amintirea şi dorul Ceahlăului 
moldovenesc.” 

Îndată ce pilonul fu gata, ceața se destrămă, ca şi când s- 
ar fi lăsat înfrântă de înverşunarea gândului lui Anton 
Lupan - lăsând să se vadă, după săptămâni şi luni, cerul 
albastru, culoare care uitaseră cu toţii că mai există. 
Oamenii se uitară unii la alţii, miraţi, să vadă dacă se mai 
recunosc, dacă nu s-au schimbat şi chiar poneii, care îşi 
ronţăiau ovăzul din traista legată de grumaz, îşi ridicară 
capetele şi începură a necheza. 

Se vedea povârnişul, pe care urcaseră, se vedea jos o 
parte din canal - în schimb dincoace, spre Ocean, ceața se 
aşezase mai grea, întinzându-se până la orizont, ca un podiş 
alb, fiindcă era soare deasupra şi ea lucea, scoțând ciudate 
sclipiri, ca şi când ar fi fost presărată cu diamant. Nu, 


pământul necunoscut nu vroia să-şi dezvăluie taina, 
rămânea mai departe misterios, ascunzându-se sub acest 
înveliş alb! 

Anton Lupan privea împietrit podişul nemişcat, se gândea 
ce ascundea el sub mantia sa şi îşi amintea vorbele lui 
Pierre Vaillant spuse atunci - o, trecuseră atâţi ani: „Ar 
putea să fie păduri, sau lacuri, sau munţi, sau câmpii, sau 
deşert - sau toate acestea la un loc, sau nimic deosebit!” Ce 
era? 

După ce se pregătise ani nenumărați, după ce făcuse mii 
de mile, biruind piedicile şi înfruntând primejdiile pe care 
nu le-am uitat, se afla, în sfârşit, azi, în marginea acestei 
mari taine - dar ea încă nu se lăsa biruită, nu se dezlega! 
Undeva, sub vălul alb, unde putea fi deşert, sau munţi, sau 
lacuri, sau câmpii, pierise tatăl lui Pierre Vaillant şi 
imaginea lui, ca a unui uriaş, parcă plutea pe ceţuri, şi 
ceţurile îl legănau, dar el nu vorbea! 

Ceasuri întregi rămase Anton Lupan în acel loc, uitând de 
toţi cei aflaţi în preajma sa, depănând în minte firul pe care 
venise din mari depărtări - până ce, deodată, i se păru că 
din realitate, trece într-o lume de basm. Deodată, o cortină 
uriaşă se trase în faţa sa, şi ţinutul necunoscut se dezvălui 
într-o singură clipă, în lumini clare, până departe, la Ocean. 
La început rămase buimac, apoi deschise ochii mari, 
întrebându-se dacă nu visa, dacă în acest loc se afla el, cel 
viu, căpitanul Speranţei şi nu fantoma sa. 

Nu, era el, dar pământul necunoscut îşi dezvăluise taina, 
strălucea, în culori neaşteptate, uluitoare, fantastice, fiindcă 
toate se năşteau, şi albul, şi rozul, şi verdele, şi albastrul, ca 
printr-o vrăjitorie, din acel unic văl de ceaţă care se topea. 

Şi în această nereală împletire de imagini, iată ce putu 
distinge, după câteva clipe, Anton Lupan: 

Câteva sute de metri mai jos zăpada sclipitoare se sfârşea 
şi de acolo înainte pădurea de fag se rostogolea la vale, în 
valuri verzi şi roşcate, care parcă se fugăreau aievea, 
întrecându-se unele pe altele, dar necontopindu-se 


niciodată. Sub creasta muntelui se vedea o şa sură, lipsită 
de viaţă, ca totul aici pe înălţimi, locul unui vechi ghețar, 
care alunecase la vale, rupând copacii şi deschizând în 
pădure o cale maiestuoasă, încremenită aşa, de zeci, poate 
de sute de ani. 

Jos sclipea, ca argintul, un lac circular, desenat cu 
compasul, şi părea atât de adânc, atât de fără fund în 
limpezimea lui albă, încât ai fi zis că nu se poate sfârşi, nu 
poate răspunde decât în partea cealaltă a Pământului, în 
fundul unui ocean îngheţat. 

Dincolo de el erau alte piscuri mai mici, acoperite de 
zăpadă, apoi se înşirau dealuri cu păduri, ducându-se spre 
nord, spre est, în câmpie, la marginea căreia se vedea 
aburind nelimpede o întindere nesfârşită de apă, care nu 
putea fi decât Oceanul Atlantic. 

Departe, spre nord, sclipeau din loc în loc apele unui 
fluviu; era, desigur, Rio Grande, trecut pe hartă de alţi 
cercetători, dar mai la sud se zărea încă o apă, despre care 
harta nu spunea nimic. Ea se vărsa în ocean cam la 
jumătatea distanţei între capul Penas şi capul Pablo, şi, 
după toate semnele, părea să aibă izvoarele în partea asta, 
prin locurile unde făcuse popas cercetătorii de pe Speranţa. 

lată, atâta se vedea pe pământul necunoscut! Erau păduri, 
şi lacuri, şi ape, şi piscuri de munţi - şi încolo nimic deosebit 
- cum spusese Pierre Vaillant atunci. Ai fi putut gândi că 
pentru descoperirea asta nu merita să te străduieşti atâţia 
ani şi să faci un drum aşa lung! 

Dar Anton Lupan era mulţumit, folosind cuvântul cel mai 
Mic, era mulţumit şi chiar lui îi era teamă să se gândească 
la alt cuvânt - fiindcă dacă ar fi dat acum frâu simţămintelor 
din sufletul lui, nu s-ar fi găsit cuvinte spre a le cuprinde în 
năvala lor de nestăvilit. 

Nimic deosebit! - şi cu asta avea destul de dus lumii aflate 
departe de aici... 

Căpitanul Speranţei îşi înfrână deci simţămintele şi, ţinând 
seama că el nu era decât un cercetător, faptele lui 


următoare se desfăşurară cu chibzuială şi cu cumpănirea 
cerute de acest rol. 

Până seara izbuti să facă o schiţă panoramică a vastului 
ţinut care se pierdea în Ocean - şi o termină tocmai la timp, 
fiindcă o dată cu apusul soarelui, asupra locurilor se lăsă un 
întuneric adânc, crepusculul arătându-se ciudat de scurt. 

A doua zi pe cer erau nori, dar ceața nu reveni şi peisajul 
îşi dezvălui iarăşi detaliile, deşi lipsit de culorile uluitoare 
din ajun. Îndată ce se lumină destul, mica expediţie porni la 
drum. 

Lacul de jos, singurul care îşi păstra culoarea în mijlocul 
cenuşiului, fu trecut pe hartă şi botezat Brateşul-Alb, iar 
piscul de dincolo, unde ajunseră a doua zi, la căderea serii, 
primi numele Clăbucet. 

Mai departe zăpada se sfârşea şi de acolo coborâră spre 
câmpie, mergând zile întregi numai prin păduri de cedri şi 
fag. Întâlneau adesea câini şi pisici sălbatice şi uneori 
bursuci, puţinele vietăţi care populau aceste păduri. 

Fără îndoială că ţinutul nu era locuit şi nici măcar 
străbătut de nomazi, deoarece nu se vedeau pe nicăieri 
semne lăsate de oameni în trecerea lor. Fără să vrei, îţi 
simţeai sufletul răscolit de o adâncă tulburare, la gândul că 
străbăteai primul, primul om de la ivirea vieţii pe Pământ, 
un colţ al planetei acesteia, care după sute, după mii de ani 
de civilizaţie rămânea încă necunoscut. Asta răsplătea şi 
osteneala, şi frigul, şi drumul îndelungat făcut până aici. 

După o săptămână de mers întins ajunseră la ocean, 
aproape de vărsarea râului pe care-l văzuseră de sus. Aici 
probabil debarcase expediţia din care făcuse parte Arnold 
Vaillant, dar desigur, după atâţia ani, nu se vedea nici o 
urmă a trecerii lor, nici un semn care să arate încotro 
porniseră atunci. 

Anton Lupan nu zăbovi în acest loc decât o zi, fiindcă 
ţărmul era sterp şi pustiu - apoi porniră pe cursul apei, în 
sus, fără să ştie că începeau partea cea mai grea a greului 
drum. 


Nici Darwin, nici următoarea expediţie, cu tatăl lui Pierre, 
nu urmărise să străbată de două ori acest ţinut, şi unii şi 
alţii se mulţumiseră în planurile lor să facă un singur drum 
peste pământul necunoscut. Ajuns la ocean, Darwin urma 
să se îmbarce pe bricul Beagle, iar ceilalţi, care 
debarcaseră în acest loc, trimiseseră corabia înainte, să-i 
aştepte pe canal, în locul unde era ancorată Speranţa 
acum. 

Anton Lupan, cu un echipaj destul de mic, nu putea urma 
planul lor, vasul n-ar fi putut ajunge aici numai cu patru 
oameni şi fără căpitan - aşa că el era nevoit să se întoarcă 
tot pe uscat, brăzdând încă un drum în ţinut, ceea ce, dacă 
înfăţişa o nouă greutate, în schimb, îi dădea o mulţumire în 
plus. 

La câţiva kilometri, râul pe care porniseră înapoi, spre 
munţi, şi pe care îl botezară româneşte Siret, primea un 
afluent, dinspre sud; Anton Lupan hotări să urmeze cursul 
lui, ca să se îndepărteze mai mult de vechiul drum şi să 
poată cuprinde între aceste brazde trase de el pe pământul 
necunoscut, un ţinut cât mai întins. 

O singură constatare îl neliniştea mai mult: băgase de 
seamă că în partea asta a ţării, termometrul arăta 
temperaturi mult mai mari decât pe malul canalului şi se 
temea ca pe povârnişul de nord al munţilor, unde aveau să 
ajungă pe la jumătatea lui decembrie, râurile de gheaţă să 
nu se urnească înainte de timp. Însă n-avea ce face, altă 
cale de întoarcere nu exista, nu-i rămânea decât să 
grăbească pasul, deşi atât oamenii cât şi poneii păreau 
istoviţi - şi să caute prevăzător drumul cel mai sigur în 
munţi. 

Afluentul descoperit nu era un râu, ci un torent 
spumegând; el îşi păstra şi aici, în câmpie, forţa cu care se 
prăvălea din munţi. Le trebuiră cinci zile ca să străbată 
vreo patruzeci de kilometri până la izvoarele lui. Adesea 
întâlneau cascade înalte, sub care apele se frământau în 
volburi năprasnice şi mugetul lor făcea să tremure copacii 


şi să vuiască adâncurile pădurilor. Ramurile fagilor se 
întindeau ca o boltă pe deasupra apei şi se uneau cu 
ramurile de pe ţărmul celălalt, iar frunzişul era atât de des, 
împletit atât de sălbatic, încât kilometri în şir nu lăsau să 
răzbată nici o geană de cer, prefăcând ziua într-o noapte 
fără sfârşit. 

Dar pe măsură ce urcau, mugetul şi furia torentului 
scădeau, până ce nu mai rămase decât susurul unui fir de 
apă care sărea cu o sălbăticie neputincioasă din piatră în 
piatră. Apoi adormi şi acest ultim susur, lăsând locul unor 
linişti adânci, ca pe o planetă moartă de mult. 

Izvoarele se aflau într-un fund de prăpastie, între două 
povârnişuri înalte, cu vârfurile golaşe şi pline de gheţuri. 
Dar pe cât de limpede, de lineară, de paşnică era natura pe 
acele înălţimi adormite, pe atât de frământată, de haotică 
se arăta aici, în fundul prăpastiei. Locul înfăţişa, între cele 
două povârnişuri acoperite de păduri dese ca peria, o 
împletitură bizară de roci monstruoase şi de copaci prăvăliţi 
de pe munte, unii încă verzi, alţi dospiţi de umezeală, alţii 
mâncaţi de putregai până la măduvă, gata să se afunde în ei 
înşişi, să se topească în haosul fără margini. 

Acest colţ de lume, apăsat de o tăcere mortuară, tăcere pe 
care nu o pot avea decât abisurile, arăta, ca o forţă 
încremenitoare, tot ce este în stare natura să creeze şi în 
acelaşi timp să nimicească... 

De aici înainte nu mai aveau mult de mers, numai să urce 
până la coastă şi apoi să coboare povârnişul, în partea 
cealaltă, ca să ajungă acasă - acasă simțeau ei acum că 
trebuia numit locul unde îi aştepta Speranţa. 

Dar pământul acesta, pe care omul izbutise în sfârşit să-l 
cunoască, păstra încă o taină - şi ea era ascunsă la câţiva 
paşi, în fundul văii, unde se deschidea în sus un perete 
drept, de prăpastie. 

Tocmai vroiau să se întoarcă, spre a găsi un povârniş mai 
blând, ca să urce la creastă, când Negrilă începu deodată 
să urle, acelaşi urlet jalnic pe care îl scosese în clipa 


debarcării pe insula Musarah, unde zăceau leşurile 
piraţilor. 

Urmărindu-i privirea, Mihu descoperi, cu ochiul lui 
iscoditor şi ager, pricina acestor urlete jalnice; erau şi aici 
semne de moarte! 

— Domnule, uite! exclamă flăcăul, abia stăpânindu-şi 
glasul. 

Adnana scoase şi ea un strigăt de groază. 

Sub peretele prăpastiei, se vedea, ieşind din mijlocul 
putregaiului, un craniu omenesc, rânjind biruitor deasupra 
acestui haos. Inima lui Anton Lupan începu să bată altfel: îşi 
luase şi pământul Ţării de Foc bir de la oameni, ca să-i lase 
să treacă! 

— Iată, altul! zise Mihu, în şoaptă. 

Se apropiară cu toţii şi atunci văzură încă şi alte dovezi de 
moarte, cranii zdrobite, oase fărâmiţate, nu albe, ca 
osemintele, ci înnegrite de umezeală, putrede, gata să se 
afunde în ele înşile, să se destrame, să piară, cum piereau şi 
copacii. Erau risipite numai pe câţiva metri, dovadă că 
oamenii muriseră din aceeaşi pricină şi toţi deodată. 

Înfrângându-şi groaza, fiindcă nu ştia unde era ascunsă 
moartea, Anton Lupan se aplecă şi răscoli putregaiul, în 
nădejdea că ar putea găsi un semn, o urmă care să 
vorbească despre eroii aceştia mai mult decât vorbeau 
oasele. Nu încăpea îndoială că aici zăceau însoțitorii lui 
Arnold Vaillant, singurii oameni despre care se ştia să fi 
pornit în părţile acestea. Putregaiul însă nimicise totul, cu o 
putere de distrugere care îţi îngreuia judecata; nu 
rămăsese decât fierul, şi acela mâncat de rugină pe 
jumătate, un cuţit, un revolver cu ţeava subţiată, alt cuţit, 
mai departe, o urmă de bidon, o cheie, o cutie de conserve, 
un ceasornic - singurul care se păstrase aproape întreg, 
între capacele lui de aur, mai tari decât puterea nimicitoare 
a anilor. 

După ce îl şterse de putregaiul ud, Anton Lupan văzu pe el 
o monogramă, 1. S., care însă nu-i dezvăluia numele omului 


mort aici; nu-şi amintea cine fuseseră însoțitorii lui Arnold 
Vaillant, şi, de altminteri, faptul nu avea nici o însemnătate. 

Şi pe plăselele cuţitului fusese săpată o monogramă, dar 
vremea o mâncase... 

În clipa când să se ridice, degetele i se încurcară într-un 
lănţug de aur, de care atârna o cruciuliţă strâmbată. Pe o 
parte era gravată o urare: „Domnul să te aibă în pază!”, pe 
partea cealaltă două iniţiale. O clipă, inima lui Anton Lupan 
încetă să bată. Iniţialele, A şi V, care se citeau limpede, nu 
puteau fi ale altuia - Arnold Vaillant zăcea aici laolaltă cu 
ceilalţi! 

Fără să vrea, gândul i se duse la prietenul său, care cine 
ştie dacă nu pierise şi el, prin alte locuri, înainte de a-şi 
îndeplini această chinuitoare dorinţă, să găsească oasele 
tatălui... 

lată cum se dezvâăluise şi ultima taină! 

Mica expediţie nu plecă mai departe, până ce nu împlini 
ceea ce Anton Lupan socotea o datorie pioasă, nu numai 
faţă de amintirea lui Arnold Vaillant, ci a tuturora care 
pieriseră acolo, mânaţi de una din acele porniri nerăsplătite 
de oameni mai niciodată. 

Atât cât era cu putinţă în îngrămădirea aceea haotică, 
aleseră oasele dintre trunchiurile putrezite ale copacilor, le 
duseră mai departe, le îngropară laolaltă, iar deasupra 
împinseră un bloc mare de piatră. Alt semn nu putură să 
lase, nu era timp să sape un nume, o dată, dar nici n-ar fi 
folosit această strădanie, fiindcă era greu să te gândeşti că 
ar mai trece oameni pe aici, cândva, să descopere 
mormântul din fundul prăpastiei. 

Târziu după prânz, expediţia porni mai departe, fiecare 
fiind apăsat de tristeţe şi de teamă. Numai natura sălbatică 
rămânea nepăsătoare, în urmă putrezeau în linişte copacii, 
îşi arăta printre frunze ochiul iscoditor Sfredeluşul, ţopăia 
în faţa oamenilor Căţărătoarea curioasă şi neastâmpărată, 
ţipau înfiorător prinzătoarele de muşte în vârful copacilor. 


leşind din pădure, îşi continuară drumul către culme, pe 
un povârniş de gheaţă. Aici fiecare pas înainte însemna o 
luptă sâcâitoare cu alunecuşul pantei. 

Îndată îşi dădură seama că bieţii ponei nu puteau merge 
mai departe, neavând potcoave cu colţi, ca să se lupte cu 
povârnişul şi gheaţa. 

— Ce facem? întrebă Adnana, care se chinuia zadarnic să 
îl tragă pe al său mai departe. 

— O să le mulţumim pentru bravura lor şi-o să le dăm 
drumul, să se ducă unde or vrea, în pace! hotărî căpitanul. 
Acum samarele sunt uşurate, nu mai avem mult de mers - 
om duce noi cortul şi merindele, până la creastă. 

— Dar n-o să-i mănânce lupii, domnule? scânci Mihu, 
agăţându-se de grumazul căluţului. 

— Pe-aici nu sunt lupi, doar ai văzut că n-am găsit urma 
nici unuia. 

— Şi n-au să moară de foame? 

— Cred că vor şti ei să-şi caute hrană, la câmpie, spre 
malul Oceanului. 

Şi Mihu şi Adnana aveau ochii plini de lacrimi, când cei doi 
blânzi tovarăşi de drum, despovăraţi de samare, fură lăsaţi 
liberi, să se ducă devale - şi multe zile de atunci înainte îşi 
simţiră inima îngreuiată... 

Dar acum nu era timp de pierdut, se lăsa seara şi ei 
trebuiau să urce din greu povârnişul de gheaţă... 

După ce se trudiseră aşa ceasuri îndelungate şi erau 
aproape de creastă, luând seama la anumite puncte 
îndepărtate faţă de care, în mersul lor înainte, ar fi trebuit 
să aibă poziţia schimbată, Anton Lupan îşi dădu seama 
deodată, că în loc să urce, începuseră să coboare o dată cu 
gheaţa. 

Ceea ce îl neliniştise încă de pe malul Oceanului, se 
întâmplase! Se aflau pe unul din acele uriaşe fluvii de 
gheaţă, care când se pornesc, nu au mişcarea înceată, 
geologică, a ghețarilor, ci a unei ape aşezate în matcă. 
Desprins din patul lui, de căldura timpurie, fluviul se urnise 


şi aluneca la vale, cu măreţia unui astru care s-ar rupe din 
legile universului şi ar vrea să-şi facă singur soarta. 

Era un bloc alb, de câteva sute de mii de tone, întins pe 
mai mulţi kilometri şi acum, dacă se pornise, nimic nu mai 
putea să-l oprească. El aluneca domol, dar năprasnic, ca o 
navă gigantică, a cărei etravă avea să fărâme tot ce-i stătea 
în cale. În adâncuri, la zeci de metri, se şi auzeau 
pârâiturile surde ale pământului desţelenit, ale stâncilor 
dezghiocate. Jos, departe, pădurea începu să freamăte, apoi 
copacii prinseră să cadă, parcă doborâţi de o secure uriaşa; 
prova giganticei nave îşi deschidea, cu brutalitate, calea ei 
maiestuoasă. 

Apoi deodată ceva se frânse, făcând să pârâie pământul şi 
să tremure cerul, şi etrava de gheaţă, departe, în vale, se 
prăbuşi în prăpastie, să întregească jos haosul. 

— lată cum au pierit bieţii oameni! zise Anton Lupan, 
cutremurându-se. Dacă ne prindea acolo, ne-ar fi găsit şi 
nouă alţii oasele! 

— Da' lasă că nici acum nu stăm pe moale! adăugă 
plutaşul, văzând cum alunecau, o dată cu gheaţa. 

Până la prăpastie era poate un kilometru şi jumătate, ceea 
ce făcea ca primejdia să pară departe, dar nimeni nu se 
gândise cât le trebuia să meargă de-a latul pe această masă 
alunecoasă, ca să-i găsească marginea. 

Întreg peisajul fiind îmbrăcat în zăpadă, nici nu puteai 
bănui unde începe pământul şi se termină gheaţa, aşa că 
porniră la întâmplare, spre dreapta, fără să ştie dacă în 
stânga scăparea nu era mai aproape. Curând se lăsă seara, 
dar ei trebuiră să-şi continue drumul trudnic, alunecând la 
tot pasul, zdrelindu-şi mâinile în colţurile de gheaţă - şi 
merseră aşa ceasuri îndelungate, orientându-se după 
huietul sloiurilor care se prăbuşeau în prăpastie, auzindu-se 
tot mai aproape. 

Fură ceasuri grele, de istovire amestecată cu spaimă, dar 
într-un târziu, frământarea gheții, care li se frângea sub 
picioare, prevesti apropierea uscatului. În frecarea lui cu 


pământul nemişcat de pe margini, fluviul îngheţat stârnea 
vârtejuri, ca o apă tumultuoasă, se măcina cu o furie 
amarnică, umplând întunericul nopţii de scrâşnituri, 
mugete şi vuiete amestecate... 

A doua zi, când se lăsa înserarea, erau la creastă - şi cerul 
se înseninase deodată, poate spre a le sărbători 
întoarcerea. Se aflau pe un pisc, la răsăritul celui unde 
urcaseră prima dată, şi pe acesta căpitanul îl boteză Vârful 
Vaillant, în amintirea celor trei oameni, trei generaţii care 
visaseră să ajungă aici, dar nu avuseseră parte. 

Jos se vedea canalul şi Speranţa, la ancoră, numai satul 
alcalufilor rămânea ascuns, sub frunzişul copacilor. Deşi 
până acolo ar fi putut ajunge acum, la coborâş, în câteva 
ceasuri, Anton Lupan hotări să poposească aici peste 
noapte. Din locul acesta, privirea ajungea, în lumina 
dinaintea serii, până la malul Oceanului - Pământul 
cunoscut astăzi se dezvăluia încă o dată, arătându-se în faţa 
lui Anton Lupan aşa cum îl înfăţişase el la început, pe acea 
schiţă panoramică. Dar astăzi, în afară de ce înfăţişa schiţa, 
îl străbătuse cu piciorul, trecând mare parte din el pe hartă, 
adunase plante, roci, îşi umpluse carnetul cu date şi 
observaţii pe care avea să le trimită Societăților Geografice, 
împlinindu-şi datoria până la capăt. 

În cele cinci săptămâni cât durase această călătorie 
anevoioasă, străbătuse cu bravii săi oameni, oameni 
socotindu-l şi pe Mihu, şi pe Adnana, umblând pe locuri încă 
necercetate, peste patru sute de kilometri, acoperind cu 
privirea dacă nu şi cu pasul, aproape întreg ţinutul dintre al 
67-lea şi al 68-lea meridian vestic, între paralela a 54-a şi a 
55-a, adică tocmai acea parte a [ării de Foc despre care 
omenirea nu avea cea mai palidă imagine. 

Şi în seara asta, când îşi dusese drumul până la capăt, 
Anton Lupan se gândi din nou la Pierre Vaillant şi la 
necunoscuta-i soartă, şi vorbele lui de la început îi veniră în 
minte iarăşi. Nu găsise nimic deosebit pe pământul 
străbătut, în marginea căruia se afla astăzi - nici o minune, 


nici o descoperire fantastică - dar important era că de pe 
hartă dispăruse încă o pată albă! 

Şi mai avea o mulţumire căpitanul Speranţei în seara asta: 
colo jos, ascuns sub frunzişul copacilor, se afla un sat, 
primul semn al civilizaţiei - el cu echipajul său izbutise să 
facă oameni din alcalufii sălbatici... 

Era prima oară când răsufla liniştit căpitanul, cuprins de o 
mulţumire ale cărei margini nu se puteau măsura şi nici 
deduce prin vreun calcul - măsurându-i unghiurile cu 
sextantul! 

Cristea Busuioc cu Mihu întinseseră cortul, apoi făcuseră 
foc şi cinaseră cu toţii, ultima oară în călătoria asta, 
socotind că a doua zi, înaintea prânzului, aveau să fie la ei 
acasă, pe bordul Speranţei. 

Între timp, noaptea se lăsase, şi dinspre răsărit amenințau 
nori de ploaie, fiindcă stelele, abia răsărite, piereau una 
câte una, aruncând priviri speriate oamenilor. Sus, pe 
munte, aerul era rece, dar acum toţi erau deprinşi şi cu 
frigul şi cu umezeala, şi când se nimerea vreo zi senină, 
umblau în cămăşi, cu braţele goale. 

Anton Lupan, aşezat pe o lespede, cu spinarea rezemată 
de stâncă, urmărea înecul stelelor. Adnana stătea alături şi 
îşi scălda ochii, ca într-o baie ameţitoare, în întunericul care 
se întindea, parcă în trepte din ce în ce mai dese, până în 
fundul văii. 

Şi-abia acum, în prima lui clipă de linişte după săptămâni 
de zile, vedea căpitanul că omul de echipaj Adnana arăta 
altfel şi desigur avea altă plămădire decât restul oamenilor 
- şi având în sfârşit răgaz, îşi simţi şi bătăile inimii. Şi fără 
să vrea, neademenit până acum, Ulyse se pomeni mângâind 
părul sirenei. 

— 'Ţi-e frig, Adnana? 

— Nu; ţi-am mai spus că alături de tine mi-e mai cald decât 
în cabină. 

Spunea asta cu viu grai - doamne! - sau era numai gândul 
ei, pe care el îl auzea, prin acea ciudată însuşire? 


— De care cabină vorbeşti? 

Fusese glasul lui, rostise el tare această îndrăzneală? Mai 
puteai şti? - şi la el, şi la ea, era vorba, era gândul? 

— De cea de la prova, ştii doară! răspunse Adnana. 

— Când socoteşti că o să te muţi la mine? 

A, nu, de data asta, sigur, fusese doar gândul căpitanului! 

Şi ea, care îi auzea gândurile, răspunse în acelaşi chip, 
zbătându-se, ca între doi pereţi de închisoare, între 
sfiiciune şi îndrăzneală: 

— Când ai să-mi porunceşti, căci tu eşti stăpânul 
cabinelor... 

Apoi deodată Adnana tresări, ai fi spus speriată în sfârşit 
de vorbele sale: 

— Ia uite! 

— Ce este? 

— O stea care a căzut şi rătăceşte prin pădure! 

Se făcuse noapte târzie: Mihu şi plutaşul adormiseră, 
înveliţi în cojoace, cu mantăile de ploaie puse pe deasupra. 
Cerul se înnorase de-a binelea. 

Dincoace de canal, în pădure, se vedea o lumină 
pâlpâitoare, legănându-se, pierind o clipă, ca să se ivească 
alături, într-o şerpuire plină de taină. Negrilă, aşezat până 
atunci la picioarele Adnanei, sări în picioare şi începu să 
mârâie. 

— Nu-i o stea, dar e într-adevăr o lumină care se mişcă 
prin pădure, zise Anton Lupan, ridicându-se şi el, cuprins 
de nelinişte. Numai de n-ar aduce vreo nenorocire! Hei, 
Mihule, Busuioace! 

Lumina părea o torţă, ca a alcalufilor, coborând la vale, 
spre marginea pădurii - şi dacă aici, la depărtare, se vedea 
sfâşiind întunericul cu atâta repeziciune, însemna că omul 
care o purta nu mergea nici la pas, nici în fugă, ci 
rostogolindu-se, ca stâncile smulse de pe piscuri, ca vântul, 
ca fulgerele. 

Cristea Busuioc şi Mihu se apropiară, dârdâind în cojoace, 
cuprinşi de frigul care te ia fără veste când te trezeşti la 


jumătatea somnului. 

— Vedeţi lumina aceea, în vale? 

— O vedem, domnule! Mare comedie. 

Ajunsă în locul unde se bănuia marginea pădurii, torţa 
şovăi câteva clipe, apoi prinse să se legene, în mişcări 
amenințătoare, răspândind în jur scântei, ca o ploaie de 
stele - şi deodată crescu din ea însăşi, până se prefăcu într- 
o mare vâlvătaie. 

Anton Lupan simţi un pumnal rece în inimă. 

— Au pus foc satului, tâlharii! Băieți, strângeţi corturile şi 
haideţi! 

Apoi se prăvăli la vale. 

De-aici, de departe, nu avea cum să-şi dea seama că nu 
ardeau casele alcalufilor, ci cabana lui Martin Stricland, în 
trosnetul scândurilor uscate şi-n pocnetul sticlelor de aur. 

CAPITOLUL XXXI. 

Răfuiala. 

Fusese şi jos una din rarele, din puţinele zile senine care, 
la începutul lui ianuarie arătau cu zgârcenie statornicirea 
verii, când, pe la ceasurile nouă dimineaţa, departe, spre 
apus, la cotul canalului, se iviră, lucind în soare, pânzele 
unei corăbii. Părea să fie tot o goeletă, sau poate un 
schooner, primul vas care apărea aici de un an de zile. 
Corabia, după ce mai navigă domol cam o jumătate de milă. 
se opri la adăpostul unei insule şi oamenii de pază pe țărm 
nu o mai văzură. 

— Ce-o fi asta, măi Gherasime? întrebă Ieremia. 

— Tu nu vezi? Un schooner! Ce, nu are voie să umble, ai 
închis tu canalul pentru alte corăbii? 

Mai mult oamenii nu vorbiră şi restul zilei se scurse pe 
nesimţite, fiecare văzându-şi de treburi în linişte. Dar nu 
aceeaşi linişte era şi dincolo de malul râului... 

Seara, curând după căderea întunericului, adică la timpul 
când pe munte Anton Lupan cu ai săi cinau la lumina 
focului, dincoace, Martin Stricland şi Black Pedro stăteau 
tainic de vorbă, în cabană. 


— Câţi oameni ai pregătit? întrebă primul. 

— Unsprezece, senor; doisprezece cu mine. 

— Şi cum o să faceţi? 

— La semnul meu, trei din ei au să iasă tiptil din casă, au 
să se apropie de malul râului şi-au să sugrume pe omul care 
stă de pază. Acesta priveghează mai ales spre ţărmul 
nostru, aşa că n-o să le fie greu să-i cadă în spinare. 

— Dar eşti sigur de oamenii tăi, Pedro? N-au să te 
trădeze? 

— Nu, senor; le-am luminat minţile şi-au înţeles că albii de 
pe corabie sunt aducători de nenorocire; bunătatea lor e 
numai un mijloc de a-şi ascunde gândurile rele. Aţi văzut, 
până n-a murit Suino, pe care ei îl numesc moş Andrei, n- 
am putut să mă apropii de niciunul - bătrânul îi păzea cu 
străşnicie şi mă lua la goană cum mă simţea că trec râul. 

— Bine, Pedro, numai să se termine astă-seară, fiindcă 
altfel mi-e să nu se întoarcă tâlharul cel mare, căpitanul! Şi- 
aşa ai lungit treaba prea multă vreme! 

Metisul mugi, cu nedumerire. Nu făcuse el tot ce-i stătuse 
în putinţă, nu se străduise să asmuţă oamenii? Ce vină avea 
el dacă până în clipa morţii bătrânul Suino îi stătuse 
împotrivă? 

— Pirogile le aveţi pregătite? continuă stăpână-su. 

— Da; la semnul meu, două vor pleca în sus, apoi vor 
cobori prin mijlocul canalului. Cealaltă se va apropia de 
corabie. Dacă omul care stă de pază pe punte n-o să-i lase 
să se urce, au să-i arunce în ochi o torţă aprinsă. Atunci au 
să năvălească şi ceilalţi, prin spate. O să meargă uşor, 
senor; ei sunt trei oameni şi noi doisprezece. 

— Dar au puşti, Pedro, ţine seama! 

— N-au să aibă când trage. 

— Bine, să fii cu grijă! 

— Senor, şi după aceea o să-mi daţi fotografia? 

— Nu astă-seară, ci după ce ai să termini cu toţi ceilalţi, şi 
mai ales cu căpitanul. 


Pe chipul lui Black Pedro trecu o umbră de dezamăgire, 
dar el îşi înclină capul, cu supunere. 

— Da, senor. N-au să se mai întoarcă niciodată pe 
corabie... 

— Stai! tresări Martin Stricland, punându-i mâna la gură. 
În liniştea grea care împresura cabana i se păruse că aude 
un pas afară, dar desigur fusese numai o închipuire: după 
ce trase îndelung cu urechea, nu izbuti să desluşească 
nimic decât vuietul râului, care făcea liniştea locului mai 
grea, mai ţiuitoare. 

— Atunci, Pedro, mi se pare că-i ora! 

— Da, senor! Culcaţi-vă şi lăsaţi totul pe mine. 

Metisul făcu un pas, să plece, când deodată se opri locului, 
cu un răcnet de spaimă. Uşa sărise în lături, sub o lovitură, 
şi-n prag, contopită cu întunericul nopţii, se ivise o umbră 
uriaşă, umbra unui om învelit într-o mantie neagră, cu 
gluga trasă până deasupra ochilor. 

Martin Stricland sări în lături, cu mâna la buzunarul 
pantalonului, dar cu o mişcare mai repede, omul din prag 
scoase revolverul. 

— Sus mâinile, Clark Norman! A sosit clipa răfuielii! 

— Kurt Schlimbach! 

— Eu, prietene! Te caut de multă vreme! 

— N-ai murit? bâigui Martin Stricland, palid. 

Black Pedro scoase un muget, deosebit de toate mugetele 
lui cunoscute, un muget de nedumerire, de spaimă, de 
nebunie. 

— Netrebnicule! şuieră stăpână-su. M-am încrezut în fine, 
şi tu m-ai trădat, corcitură! 

Metisul se legănă, cu ochii holbaţi, gata să cadă. 

— Nu, senor, nu! Eu... Hummm! 

Noul venit făcu un pas înainte, fără să slăbească arma din 
mină, trânti uşa cu piciorul, apoi, râzând încetişor şi subţiat, 
îşi dădu în lături gulerul mantăii, lăsând să i se vadă gâtul, 
brăzdat de o cicatrice înspăimântătoare. 


— Nu-l mustra degeaba, Norman! zise, în linişte, 
continuându-şi râsul subţire. Bietul om şi-a făcut datoria 
cinstit, uite colea, dar un elefant ca mine nu moare cu una 
cu două. 

Apoi, întorcându-se spre Black Pedro, continuă blând, 
aproape cu prietenie: 

— Hai, băiete, fii liniştit; nu am nimic cu tine. Să ştii că ai 
lucrat bine, numai că n-ai avut un cuţit ca lumea. Păi tu 
crezi că pentru grumazul meu ajunge un briceag cu care 
înjunghii câinii? Hai, acu' du-te! 

Metisul rămase locului, uitându-se când la unul, când la 
altul, cu priviri înnebunite. Apoi scoase un muget de fiară 
rănită şi se repezi la Schlimbach, nesocotindu-i statura 
uriaşă şi ţeava revolverului. 

— Tu vrei să-l omori pe padre! Hummm! Omoară-mă pe 
mine! 

Schlimbach îi puse pumnul în piept şi-l ridică în aer, ca pe 
o gânganie, privindu-l cu milă. 

— Ah, poate tu eşti fiul lui Filipo? Sărmane băiete, tatăl tău 
e mort de cinci ani de zile şi dacă vrei să ştii cine-i ucigaşul, 
uite-l! 

Martin Stricland se făcu roşu, pe urmă păli iarăşi. 

— Minţi! mugi metisul. 

— Mint? Întreabă-l! De ce s-ar mai ascunde - că toti-a 
sunat ceasul pieirii! 

Black Pedro se întoarse spre stăpână-su, cu o privire 
deznădăjduită: 

— Senor, spuneţi-mi că minte! Minte! 

— Cară-te! scrâşni Stricland. 

Câteva clipe metisul rămase ţeapăn, cu ochii holbaţi, apoi 
se smulse din mâna uriaşului, se năpusti pe uşă, şi se adânci 
în pădure, scoțând mugete înnebunite. 

Schlimbach întoarse capul după dânsul; această mişcare 
nu dură decât o frântură de secundă, neîndestulătoare ca 
un om, oricât de iute, să scoată revolverul din buzunar, să-i 
sucească piedica şi să tragă. Sunt trei mişcări distincte, 


care, la rândul lor, se descompun în numeroase mişcări mai 
mărunte. Era timp pentru una singură; Martin Stricland o 
făcu fără să judece, şi totul se petrecu fulgerător, ca o 
destindere, al cărei început se confundă cu finele. 

Dintr-o singură mişcare, unica posibilă, mâna lui se 
contopi cu pumnalul de pe masă şi aşa căzu în spinarea 
uriaşului. Nu trebui alt gest ca lama să pătrundă - pătrunse 
până la plăsele, din aceeaşi mişcare unică. De aici înainte, 
mişcările îşi reluară ritmul şi sacadarea obişnuită. 

Schlimbach scăpă revolverul din mână, gemu, se întoarse, 
ridică braţul, îşi încleşta degetele în beregata ucigaşului, îşi 
târi pasul înainte, un pas, al doilea, al treilea, fiecare din 
mişcări mai multe, până ce amândoi se împiedicară de 
piciorul mesei şi se prăbuşiră. Apoi urmară spasmurile, 
numeroasele mişcări ale agoniei, învălmăşite, nedistincte... 

În acest timp, Black Pedro îşi continua goana prin pădure, 
orbeşte, lovindu-se de trunchiuri, împiedicându-se în pietre, 
prăbuşindu-se. Uneori părea că se dezmeticeşte, se oprea 
pe un dâmb, privea devale, în beznă, cu ochii îndobitociţi, 
apoi clătina din cap şi pornea mai departe, zgâriindu-şi 
obrazul cu unghiile, muşcându-şi pumnii, smulgându-şi 
părul şi barba şi mugind neîncetat, ca animalele hăituite. 

Aşa goni el îndelung, în neştire, până ce se prăbuşi într-un 
fund de râpă şi fruntea i se propti în pământul umed. Se 
pornise vântul, sus ramurile se mişcau, într-un freamăt 
adânc, fâlfâiau liliecii prin bezna de nepătruns. Metisul privi 
spre cer, cu ochii înlăcrămaţi, privi spre pământ, privi 
înlăuntrul său, îşi văzu inima bătând, îşi auzi răsuflarea 
şuierând şi gemu: 

— Padre! Padre! Humm! 

Luă în mână un bulgăre, îi duse la gură, îşi vâri dinţii în el, 
înghiţi pământul. Luă frunze de pe jos, scoarță de copac, 
vreascuri, le frânse în dinţi, poate căutând natura şi calea 
de a se reîntoarce la ea, prăbuşit şi împovărat, acum, în 
ultimul ceas al lumii. 


Rămase aici mult timp, adulmecând, ascultând, parcă mai 
liniştit, până ce înlăuntrul său inima începu să i se 
zvârcolească iarăşi, surpându-i pieptul, împingându-l spre 
pământ, mustrându-l. Black Pedro se târi, ca o reptilă, din 
fundul râpei până sus, deasupra dâmbului. Ascultă, mugi: 

— Padre! Hummm! 

Copacii îşi împleteau tremurătura cu mugetul. 

Metisul se ridică, ascultă iar, îndelung, ca şi cum ar fi 
înţeles graiul copacilor, pe urmă luă o creangă uscată de jos 
şi, îngenunchind asupra ei, scăpără chibritul. Lemnul 
răşinos se aprinse, cu pocnituri, scoțând fum negru, gros, 
ca al rugurilor. Şi Black Pedro rămase aplecat peste flacără 
mult timp, privind-o îndobitocit până ce ochii aproape îi 
orbiră şi-şi simţi obrazul sfârâind. 

Atunci în pieptul lui se născu iar nevoia de a mugi, ca şi 
când flacăra i-ar fi răscolit durerile adânci şi i-ar fi redat, 
mai vie, puterea suferinţei. El sări în picioare, ridică torţa 
deasupra capului, alungând liliecii pădurii, şi se rostogoli la 
vale, cu focul, cu pământul, cu copacii, cu pietrele, cu 
întreaga natură din jur, aspra lui mamă, pe care nimeni nu 
i-o putea ucide, şi care îl reprimea, sălbatică, rea, bună, de 
nepătruns. 

La ora aceea din noapte, de pază pe malul râului era 
Haralamb, iar leremia, de vardie pe puntea Speranţei. 

Într-un timp, Haralamb simţise dincolo, la cabană, mişcări 
ciudate şi îşi ciulise urechile. Părea că la Martin Stricland se 
petrec fapte neobişnuite, dar asta nu-l privea pe dânsul, 
atât timp cât nimeni nu se apropia de malul râului. 

Auzise el la o vreme şi-n spate nu ştiu ce şoapte, pe lângă 
una din casele alcalufe, şi dăduse o gură: 

— Mă, care sunteţi acolo? 

Şoaptele amuţiseră, iar el nu-şi mai bătuse capul să le afle 
pricina, fiindcă nu-i nimic de mirare, dacă într-o noapte 
unor alcalufi nu le vine somnul şi mai sporovăiesc între 
dânşii. 


lată însă că după o vreme, uşa cabanei pocnise, el nu o 
vedea, răspundea în partea cealaltă, şi Black Pedro o luase 
la goană mugind, spre pădure - el, şi nu altul - căci doar îi 
cunoştea glasul. Nici asta nu era de multă mirare, decât 
poate că nu se potrivea cu ora târzie a nopţii; altminteri, 
erau toţi obişnuiţi cu mugetele metisului. 

Totuşi, Haralamb socotise că n-ar strica să fie şi el şi vără- 
su mai cu luare aminte - de aceea îl strigase şi pe acela, şi-i 
dăduse de veste: 

— Hei-hei! Măi leremie! 

— Ce-i? răspunsese ursuz omul. 

— Fii cu ochii în patru, că parcă umblă duhurile rele! 

— N-avea grijă! 

Gherasim şi Ismail dormeau duşi, de cu seara, deoarece 
peste o oră, adică la miezul nopţii, urmau să ia paza în 
primire. 

Trecuseră numai puţine clipe când, de data asta, strigă 
leremia: 

— Măi vere, tu vezi o lumină? 

— Unde? 

— Colo, sus, în pădure. 

De pe malul râului nu se vedea povârnişul muntelui. 

— Ia fă-te mai încoace! continuă Ieremia. Haralamb se 
trase câţiva paşi în lături şi atunci văzu într-adevăr o lumină 
zbătându-se prin pădure. Erau obişnuiţi cu torţele 
fuegienilor, numai că ei nu prea umblau noaptea pe 
drumuri. 

— la, mai bine scoală-i şi pe ceilalţi! strigă, cuprins de 
oarecare nelinişte. 

Gherasim dormea în culcuşul lui din hambar, deşi nu l-ar îi 
împiedicat nimeni să se culce ca oamenii, în cabina de la 
prova, acum, în lipsa Adnanei. 

— Dar Ismail unde-i? întrebă cârmaciul, văzând culcuşul 
de alături liber. 

Ieremia ridică din umeri. 


— Aha! se dumeri Gherasim, după ce-i trecu buimăceala 
somnului. Trage la bine, fir-ar Coranul lui să fie! Du-te şi 
scoală-l că trebuie să se fi tolănit la prova, în cabină. 

Cabina de la prova însă era goală, orânduită cu grijă, aşa 
cum o lăsase Adnana, în clipa plecării. 

— Unde naiba să fie? făcură oamenii, pradă nedumeririi. 
De plecat, n-a putut să plece, că barca, uite-o colea! Ce 
naiba, doar n-o umbla pe apă, ca duhurile! 

— Şi-apoi ce, zise leremia, eu eram chior, să nu-l simt 
dacă-l apucau nebuniile? 

Gherasim se bătu cu palma în frunte: 

— Ptii! Ia vino încoa'! Să ştii că păcătosul se lăfăieşte în 
patul căpitanului. Ce să tragă la bine, trage la boierie, 
cabina de la prova nu-i mai ajunge! 

Întocmai! Ismail sforăia, cu burta în sus, cu mâinile sub 
cap, ca paşalele, cu mustaţa zbârlită, taman în patul lui 
Anton Lupan, şi parcă şi prin somn nu-şi mai încăpea în 
piele de fudulie. 

— Scoal', tâlharule! 

Gust de boierie? Bietul Ismail! Cine ştie ce presimţiri îl 
mânaseră să încerce patul din vreme! Fiindcă trei ceasuri 
mai târziu, avea sa zacă aici, ciuruit de gloanţe, în agonie. 

În acest timp, torţa bezmeticea printre copaci, 
rostogolindu-se spre marginea pădurii. Deşi nu ştia dacă 
avea să se lupte şi cu cine, Haralamb trase piedica puştii, 
fără să scape din ochi flacăra mişcătoare. Aceasta ajunse pe 
tăpşanul de deasupra cabanei, se legănă de câteva ori, în 
neştire, apoi îşi urmă calea, răspândind scântei pocnitoare. 

— Ce naiba face năzgâmbul? se întrebă Haralamb, 
recunoscând, la lumina flăcării, umbra metisului. 

Torța pieri în spatele cabanei şi se lăsă beznă deplină. 

„Am sculat oamenii de pomană! îşi zise românul, cu ciudă. 
Acum să te ţii cu ocările! Pthiu, lua-te-ar naiba de jivină 
neagră! Te mână necuratu' noaptea prin pădure!” 

Dar nu-şi sfârşi gândul bine, când, în pocnetul scândurii 
dospite, acoperişul cabanei se prefăcu într-o limbă de 


flăcări, înroşind norii de pe cer şi copacii din marginea 
pădurii. 

Haralamb o luă la goană, devale. 

— Săriţi! Gherasime, Ismaile! 

Barca Speranţei se apropia cu repeziciune. Se auzea 
plescăitul apei şi gâfâitul oamenilor care trăgeau la vâsle. 

Altă flacără ţâşni, lângă cabană; acum ardea şi magazia, 
făcând să trosnească bârnele. 

— Haideţi repede, fraţilor! Te pomeneşti că, beat cum e 
totdeauna, ţicnitul ăla doarme şi-l găsim gata făcut friptură. 
În casele alcalufilor începură să se audă strigăte, dar nu 
de asta îi păsa cuiva acum. Haralamb intră în apă până la 

genunchi, întâmpinându-i pe ceilalţi, sări în barcă şi se 
îndreptară în pripă, de-a lungul țărmului, dincolo de 
vărsarea râului. Flăcările împresuraseră cabana din toate 
părţile; scândurile acoperişului începură să se frângă şi să 
se prăbuşească înăuntru, făcând să răbufnească pe 
fereastră scântei şi trâmbe de fum, învălătucite. 

Oamenii săriră pe țărm şi o luară la fugă înainte. Numai 
bucătarul, la jumătatea drumului, se opri, cuprins de 
nelinişte; în grabă, uitase să-şi pună turbanul şi acum era în 
capul gol, ca ghiaurii. Mare nelegiuire! Fuga înapoi, 
Ismaile! 

Ceilalţi ajunseră la cabană, în clipa când flăcările 
cuprindeau ultimul perete. Apărându-şi cu palma obrazul 
de dogoare, Gherasim se apropie de fereastră, privi 
înăuntru şi scoase un strigăt de spaimă. Lângă masă, pe 
duşumeaua încinsă, zăceau două trupuri, încleştate unul în 
altul. 

— Ăsta cine mai e? întrebă cârmaciul, înlemnit de groază. 
Parcă l-aş cunoaşte! 

Haralamb îşi duse palma la gură: 

— E neamţul de pe Wotan, care n-a vrut să ne dea apă! 
Schlimbach îl cheamă! 

Gherasim se trase un pas în lături, să se ferească de 
şfichiuiala flăcării. 


— Aici a fost răfuială mare, fraţilor! Dumnezeu să-i ierte! 

Cei doi vrăjmaşi rămâneau încleştaţi mai departe, învăluiţi 
de fum şi flăcări, Martin Stricland, cu ochii plesniţi, cu limba 
scoasă, neslăbind cuțitul din mână, Schlimbach prăvălit 
peste dânsul, strângându-l de beregată, într-o încăierare 
sau într-o împăcare supremă. 

Deasupra, sticlele de pe masă pocneau, atinse de flăcări, şi 
praful de aur le cădea în creştet, se prelingea în jos, 
poleindu-le feţele... 

Flacăra care coborâse din păduri trecea râul; Black Pedro 
înota gâfâind, cu torţa în mână. Torentul îl ducea la vale, îi 
răsturna vârtejuri în creştet, încerca să-l ducă la fund - el 
înghiţea apă, bolborosind, dar ţinea braţul deasupra, cu 
îndărătnicie. 

Alcalufii ieşeau din case, speriaţi; unii fugeau spre pădure, 
urlând laolaltă cu câinii, alţii se îmbulzeau înspre râu, ieşiţi 
cu totul din fire. Metisul trecu printre ei, fluturând făclia. 
Dincolo, pereţii cabanei şi ai magaziei se prăbuşeau, rând 
pe rând, ridicând spre cer vălătuci de scântei şi fum vânăt. 

— Haideţi! zise Gherasim. Să ne vedem de ale noastre; aici 
nu mai e nimic de făcut. 

Un muget prelung se ridică de pe malul celălalt; o casă 
alcalufă se aprinsese, cu flăcări ruginii - şi vântul, care se 
înteţea, aprindea celelalte case pe rând. Urletul câinilor 
crescu. 

— Dumnezeii mă-si! înjură Haralamb, năucit. De unde s-a 
aprins? 

Şi porni în goană, spre râu, lovindu-se cu pumnii în cap, 
blestemând. La ora aceea satul era încă în paza lui, şi-acum 
i se părea că s-a nenorocit, ca un străjer care-şi părăseşte 
postul, lăsând porţile cetăţii deschise în faţa vrăjmaşului. 

Ceilalţi îl urmară, se aruncară în râu, cu hainele pe ei, fără 
să ţină seama de frig - dar, orice ar fi făcut, era prea târziu. 
Satul ardea de la un cap la altul şi-n pădure alcalufii urlau, 
ţopăind, dând din mâini; în lumina flăcărilor păreau nişte 
arătări roşii, şi nu puteai să înţelegi dacă erau 


înspăimântați sau se veseleau ca nebunii. Numai câinii care 
se îmbulzeau printre picioarele lor, păreau înspăimântați 
într-adevăr, aşa cum se auzeau chelălăind şi urlând jalnic. 

Flacăra care trecuse râul şi aprinsese satul alcaluf cobora 
spre țărm, răspândindu-şi scânteile şi fumul pe cerul 
înroşit. Era aceeaşi torţă, sau alta, luată în drum - ea îşi 
urma mersul şerpuit, ca şi cum ar fi avut de împlinit un 
destin. 

Ajuns pe malul canalului, Black Pedro se opri, cu torţa 
ridicată sus. Speranţa se vedea, la o sută de metri, părăsită 
în mijlocul apelor sângerii. Metisul se uită la pirogile de pe 
mal, şovăi, poate nu le văzu, apoi se aruncă în apă şi începu 
să înoate, cu flacăra pe sus. Din creanga aprinsă săreau 
scântei, care cădeau în valuri, sfârâind, şi apa fierbea în 
jurul lui. 

Pe mal, Ismail, care se urca pe îndelete în barcă, fiindcă n- 
avea de ce se grăbi, făcu ochii mari, apoi se cruci, ca 
Gherasim, că tot n-avea turban în cap, şi îşi scuipă în sân, ca 
Haralamb - să fi zis că s-a ghiaurit pe deplin. Nu văzuse 
niciodată până acum foc să meargă pe apă, ca un şarpe, cu 
coada în flăcări; ptiu! 

Metisul înotă întins spre corabie, până ajunse sub bordajul 
înroşit; văzu scara, atârnată, dar o ocoli, fără nici un înţeles, 
cum ocolise pirogile - alunecă spre prova, luă torţa în dinţi 
şi se căţără pe lanţul ancorei, până ce se prinse cu mâna de 
parapet şi sări sus. 

Ismail văzu focul urcându-se pe bord, dar nu se dezmetici 
decât în clipa următoare, când flacăra crescu, amenințând 
să cuprindă totul în jur. Atunci nu mai judecă, n-avea când, 
nu stătu să-i strige pe Gherasim, pe ceilalţi - nu era timp: 
Speranţa ardea, avea să se prefacă în rug. Bucătarul puse 
mâna pe vâsle şi se opinti cu un icnet adânc; barca făcu un 
salt, afundându-şi prova în apele roşii. 

Speranţa ardea; flăcările cuprinseseră tenda, apoi 
scândurile bocaportului - şi îşi săltau limbile încârligate în 


sus, să se agaţe de ghiu; în hambar se auzea graurul 
lovindu-se de gratii şi strigând speriat: 

— Ad-na-na! Ad-na-na! 

Îndată aveau să se aprindă catargele, pânzele strânse, 
puntea îmbibată în smoală avea să ardă trosnind şi totul să 
se năruie, întregul lor avut şi avutul lui, şalvarii, turbanul, 
dar mai cu seamă gazelul de la Stambul... Ismail se opinti. 

Dincolo, satul se prefăcea în scrum; ultimele bârne se 
prăbuşeau şi întunericul începea să se împletească prin 
fum. Alcaluifii, cu torţe aprinse, se furişau prin pădure, 
ocolind focul, îndreptându-se spre pirogile de pe țărm; din 
mijlocul pârjolului, sufletul lor nomad se ridica şi-i mâna, în 
neştire, la drum, cu ramuri aprinse în mâini, urmaţi de 
femei, de copii, de câini... 

Ismail lăsă vâslele şi se prinse de capătul scării, izbindu-se 
ca un sac greu în bordajul încins. Deasupra parapetului, 
printre flăcări, luci, hâdă, ţeava unei puşti, îndreptată spre 
el. 

— Înapoi! Hummm! 

Black Pedro, răşchirat, ud, ţeapăn, ca o răgălie dusă de 
gheţuri, cu părul ţepos, cu barba smulsă, cu ochii sticloşi, 
rânjea sălbatic deasupra lui. 

— Înapoi! Te împuşc! Hummm! Graurul striga, 
deznădâăjduit: 

— Ad-na-na! Ad-na-na! 

O flacără albăstruie îi luci în ochi lui Ismail - bubuitura n-o 
auzi - îşi simţi umărul stâng înmuiat şi scăpă scara din 
mâini, Metisul, speriat de împuşcătură, o luă la fugă pe 
punte, lipăind. 

Bucătarul se prinse cu mâna dreaptă de marginea bărcii, 
încercând să strige, dar nu putu, se uită spre mal să-i vadă 
pe ceilalţi venind, dar nu venea nimeni şi el gemu, adânc. 
Deasupra se auzeau flăcările, trosnind. Simţea în umărul 
stâng o durere adâncă, rece, ca şi când ar fi purtat în 
spinare un sloi, de mult timp, dar nu-i păsa de durere, ci de 
neputinţa lui. 


— Gherasime! Haralamb! strigă, istovit. 

Nu se auzea, nu se vedea nimeni venind, şi flăcările 
pâlpâiau sus, le simţea dogorind. Nu, nu era îngăduit să se 
dea bătut - acum nu-i mai păsa de şalvari, de turban, de 
gazel, îi ţiuia în ureche alt cântec, mai ademenitor, mai 
blând, putea să închidă ochii şi să-l asculte, la nesfârşit, dar 
dacă se lăsa dus, ceilalţi erau pierduţi. 

Bucătarul îşi scutură capul, scoase un geamăt adânc, îşi 
învinse durerea, se lepădă de cântecul ademenitor şi, 
apucându-se cu amândouă mâinile de scară, se căţără până 
sus. 

Black Pedro aştepta dincolo de gura hambarului, după 
perdeaua de flăcări, cu puşca în mână, tremurând. 

— Înapoi! Hummm! 

Ismail puse mâna pe cange şi se repezi spre el, înfruntând 
țeava puştii, care îşi căsca gura ghintuită, crescând, până 
ce se lărgi cât o gură de tun - şi trosni. 

Nu auzi nici acum bubuitura, nu mai văzu nici flacăra, 
fiindcă totul era o flacără în jur - îşi simţi numai osul 
genunchiului pârâind şi se prăbuşi, cu faţa în jos, peste 
bocaport; înăuntrul magaziei torţa metisului sfârâia pe 
nisipul auriu - ardea culcuşul lui Gherasim, cu miros de 
lână pârlâtă, ardeau şalvarii albaştri în cui. Graurul 
amuţise, ţeapăn, înăbuşit de fum, cu aripile prinse în gratii. 

— Jos puşca! răcni bucătarul, ridicându-se pe un singur 
picior, cu cangea în mâini. 

Un glonţ îi piui pe la urechi, altul îi arse pielea gâtului, ca 
un fier înroşit. Pe urmă simţi o izbitură de baros în coaste şi 
căzu din nou în genunchi. 

Black Pedro se trăgea de-a-ndăratelea spre prova, 
împiedicându-se în parâme, tremurând cu puşca în mâini, 
îngrozit. Toată viaţa dorise să aibă o puşcă, a lui, şi acum 
vedea, cu spaimă, că puşca nu era făcătoare de minuni. 
Omul din faţa sa, roşu de sângele focului şi de propriul lui 
sânge, se târa spre el, cu cangea pe sus - şi dacă nici 
ultimul glonţ nu-l culca la pământ... 


— Înapoi! mugi metisul. Hummm! 

Ismail simţi glonţul undeva, în trup, dar nu mai ştia unde, 
fiindcă tot trupul îi era ciuruit - şi se târî înainte, mânat de 
flăcările care veneau după el, pe firele de smoală dintre 
scândurile punţii, îmboldindu-l necontenit. 

Când îl văzu la doi paşi, Black Pedro aruncă arma din 
mâini, se trase înapoi, se împiedică în ancoră şi se prăbuşi 
pe spate, cu spinarea în parapet. 

— Nu mă omori! Hummm! Nu mă omori! hohoti, 
strângându-şi mâinile pe piept, făcându-se mic. 

Acum cangea era deasupra lui, o clipă şi l-ar fi străpuns. 
Dar fierul omorâtor şovăi; Ismail se clătina, gata să cadă în 
brânci. În clipa aceea, metisul se răsuci, făcu un salt şi se 
prăvăli peste parapet, urlând... 

Pirogile alcalufilor se dezlipeau de mal, întinzând pe apă 
un şir dantelat de făclii... 

Când Gherasim şi ceilalţi se năpustiră pe bord, uzi, 
gâfâind, Ismail, în genunchi, arunca ultima găleată cu apă 
peste focul învins. Mirosea a tăciuni stinşi, a fum, a lemn ud, 
dar singura flacără pe punte rămânea sângele lui. 

— Salteaua am ars, Gherasim! zise bucătarul obidit, şi se 
prăbuşi. 

Găleata se rostogoli departe, zdrăngănind îndelung. 
Cârmaciul îngenunche lângă rănit. 

— Viteazule, viteazule! zise, luându-l în braţe. Bunul meu 
Ismail! 

În pădure se vedeau alte făclii, coborând. Curând auziră 
strigăte şi Haralamb, recunoscându-le, tresări: 

— lacă, vin şi-ai noştri! Măcar dacă s-ar fi grăbit c-o zi! 
Gherasime, eu iau barca, să-i aduc! 

Ismail tresări: căpitanul se întorcea la timpul cel mai 
nepotrivit; inima, câtă mai era vie în el, se chirci. Ridică 
mâna şi-i făcu semn cârmaciului să-şi apropie urechea de 
gura lui. 

— Gherasim... 

Vorbea cu tăceri lungi, gâfâind: 


— Nu spuneam la căpitan... Arătă cu mâna spre cabină, la 
pupa: 

— Nu spuneam... că... am dormit... în patul lui! Capul îi 
căzu pe umăr, şi amuţi, căzut în leşin. 

În prova pâlpâiau şters făclii. Sufletul nomad se întindea 
pe ape, spre apus, începându-şi exodul lung... 

CAPITOLUL XXXII. 

Viteazul Ismail. 

Şi iată, acuma, în loc să ia drumul cel mai uşor, spre 
răsărit, să străbată strâmtoarea Le Maire, în colţul de sud- 
est al Ţării de Foc, şi de acolo, ocolind capul San Diego, să 
intre de-a dreptul în Atlantic, Speranţa naviga spre apus, 
împotriva vântului. Drum istovitor şi trist... Dar nu puteau 
să plece pe ocean, erau în căutarea unei aşezări omeneşti, a 
unui medic, a unui spital - trebuiau să salveze viaţa lui 
Ismail. 

Acesta zăcea, fără simţiri, în cabina de la pupa, în patul lui 
Anton Lupan, şi te mirai că mai răsuflă, cu atâtea răni în 
trup, cu atâta sânge pierdut. 

Speranţa ridică ancora îndată ce se iviră zorile peste 
peisajul răvăşit; ici-colea, unele case mai fumegau încă - şi 
asta era tot ce rămăsese din satul alcaluf. 

— Muncirăm degeaba, domnule! zise cârmaciul, amărât, 
privind pe țărm, în timp ce se vira ancora. 

— Nu, Gherasime! Truda noastră va rodi. Acum alcalufii au 
fugit, s-au împrăştiat printre insule, prin păduri, şi poate au 
să rătăcească aşa mult timp. Dar după ce le-o trece spaima, 
după ce-o da frigul, la toamnă, sunt sigur că au să se 
strângă din nou şi au să se gospodărească pe seama lor. 
Topoarele au rămas la ei - şi pădurea are copaci destui. 

Într-adevăr, călătorii care anul următor treceau pe canalul 
Beagle, găseau mai departe, spre apus, dincolo de Uşuaia, 
un sat nou, cu case de lemn, lucrate într-un chip neobişnuit 
pe aici, dar era peste putinţă să afli taina acestei aşezări 
noi. 


Mai târziu alcalufii s-au rărit, erau, din nefericire, un 
popor care se stingea, şi în locul lor veneau colonişti 
argentinieni, deşi nici ei nu se îmbulzeau cine ştie câţi, 
fiindcă furia aurului trecuse de mult. Numai numele satului 
dăinuia - Lopataia - şi mai dăinuieşte şi azi. 

Căpitanul Speranţei nu greşise atunci... 

— Da, Gherasime, ţine minte, truda noastră va rodi! 
repetă Anton Lupan, aruncând o ultimă privire pe mal, spre 
munţi, dincolo de crestele cărora pământul Ţării de Foc azi 
nu-i mai era necunoscut. 

Tristă întoarcere, dar îndeplinise, până la capăt, ceea ce 
avusese în gând! 

Sufla un vânt slab, de la sud-vest, şi goeleta, cu ghiurile în 
tribord, se târa greoaie pe canal, spre apus. Adnana veghea 
la căpătâiul lui Ismail, iar echipajul repara stricăciunile 
pricinuite de foc - nu erau mari, se puteau înlătura din 
mers; arseseră scândurile bocaportului, tenda, o parte din 
vela mică, dar aveau alta, luată de la Gibraltar; o parte din 
punte, arsă numai deasupra, şi o bucată de parapet, puteau 
să fie înlocuite mai târziu. 

— Umblaţi mai încet, nu bocăniţi aşa! şopti Gherasim. 

Nu bocănea nimeni, oamenii se mişcau în vârful 
picioarelor, dar cârmaciului tot i se părea că nu-s destul de 
grijulii. 

La cotul canalului, după insulă, se ivi schoonerul văzut în 
ajun. Căpitanul lui, pe punte, cu binoclul la ochi, cerceta 
țărmurile stăruitor şi parcă nedumerit. 

— Halo Speranţa! strigă, când fură în dreptul lui. Anton 
Lupan se aplecă peste parapet; ar fi vrut să nu strige, dar 
n-avea încotro. 

— Halo! Ce doreşti? 

— De unde veniţi? 

— De-aici, de pe canal; am stat la ancoră, trei mile mai jos. 

— N-aţi văzut un străin, un om înalt, blond... 

— Aha! şopti Gherasim. Întreabă de neamţul lui Stricland. 

— Erai cu el? strigă Anton Lupan. 


— Da; a debarcat ieri seară şi nu ştiu ce-o fi păţit, că nu s-a 
mai întors. 

— Schoonerul e al lui? 

— Nu; al meu. L-a închiriat pe două luni. 

— Ai primit banii? 

— l-am şi prăpădit. 

— Atunci poţi să te duci. 

— Nu glumeşti? 

— Fii liniştit! Îţi trimite vorbă prin mine să-ţi cauţi de 
nevoi... Cunoşti Uşuaia? 

— Ca buzunarul meu. 

— Noi o cunoaştem mai puţin. Vreun spital, vreun medic 
găsim? 

— Întreabă la misiune de doctorul Joseph; e un franţuz 
cam posac, altminteri destul de priceput. Are şi ceva hapuri, 
face şi înţepături... 

Dar vântul era slab şi potrivnic şi Speranţa se mişca încet, 
cu două mile pe ceas, cu trei. Din când în când Anton Lupan 
cobora în cabină, la Ismail. Adnana stătea nemişcată la 
căpătâiul rănitului, cu lacrimi în ochi, în mirosul înăbuşitor 
de spirt, de tinctură de iod. Pansaseră rănile, strâns, cu feşe 
lungi, niciuna nu mai sângera, dar nu puteai şti cât sânge a 
rămas în trupul ciuruit. De astă-noapte Ismail nu-şi mai 
venise în simţiri. 

— Ce face? 

— Nu ştiu, respiră greu. Mai e mult? 

— Da; nu avem vânt bun. 

Căpitanul urca scările, cu umerii aduşi, împovărat de 
mâhnire, şi Adnana rămânea nemişcată în faţa rănitului. 

— Să nu mori, Ismaile, auzi! şoptea, frângându-şi mâinile 
într-un zbucium necontenit. Să nu mori! Ie rog eu, Adnana! 
Mă auzi, dragul meu Ismail? 

La Uşuaia ajunseră abia a doua zi seara, târziu. Anton 
Lupan găsi în port un colonist argentinian care se înduplecă 
să-l ducă la misiune, în schimbul unei sticle cu gin. 


Ploua mărunt şi orbecăiră mult timp, înnoroindu-se până 
la genunchi, pe străzi fără lumini, şi în sfârşit ajunseră la o 
capelă de zid. Alături, deasupra porţii ferecate cu drugi de 
fier, ardea un felinar strâmb. 

Colonistul trase clopotul, satisfăcut. De multe ori trecând 
pe aici ar fi vrut să se agaţe de el - în fiecare om întârzie un 
copil - dar îi lipsea îndrăzneala, era crescut în frica lui 
Dumnezeu şi se temea ca misionarii să nu-l pârască în cer. 
Acum avea bun motiv; de aceea trăgea de clopot cu sârg, 
râzând mulţumit, să-i ţină pe toată viaţa - plătea altcineva 
pentru el celui de sus. 

Cu totul durase două ceasuri până ce doctorul Joseph să 
ajungă pe bord; misionarii nu-s totdeauna pregătiţi pentru 
nevoi trupeşti - preocuparea lor e sufletul omenesc - 
pentru asta sunt gata oricând. Aşa îi spunea chiar el, lui 
Anton Lupan, pe drum, înotând prin noroi. Poate se scuza, 
şi asta era încă destul. 

Colonistul venea în urma lor, chicotind, el singur ştia de ce, 
poate pentru că-şi împlinise o dorinţă care îl chinuise mult 
timp. 

Intrând în cabină, doctorul Joseph se descoperi, se închină 
cucernic, cu gesturi rare de monah smerit, apoi se apropie 
de patul lui Ismail. 

— O rană la umăr, bun! Să vedem, glonţul a intrat pe sub 
claviculă şi a ieşit prin omoplat. Bun, bun! Nici o fractură de 
os - se vindecă, bun! Ah, aici e mai rău, toracele perforat, 
glonţul a intrat prin stânga sternului, dar a deviat, bun, 
altfel atingea inima - nu scuipă sânge? - plămânul e întreg, 
ce noroc! Ah, încă o rană, în coapsa stângă... Dar ce s-a 
întâmplat, aţi tras la semn în el? N-am văzut în viaţa mea un 
om mai ciuruit! 

Ajungând la genunchiul drept, doctorul se încruntă; numai 
o clipă, căci îndată îşi reluă aerul lui senin şi cucernic. 

— Rotula şi capul femurului fărâmate, bun! Piciorul 
trebuie tăiat dar nu merită... 

Căpitanul îl privi întrebător; doctorul arătă spre cer. 


— Moare, fiul meu! Va intra în împărăţia celui de sus. 

Adnana îşi muşcă pumnii, înăbuşindu-şi ţipătul. Anton 
Lupan era palid şi încremenit. 

— Ar trebui să facem cele de cuviinţă, să-l împăcăm cu 
cerul, continuă doctorul Joseph. 

Zicând acestea, deschise trusa şi, dintre instrumentele 
medicale, dintre sticluţe şi cutii cu hapuri, scoase cu 
smerenie cele cuvenite pentru ritualul împărtăşaniei. 
Căpitanul îl privea, în vechea încremenire, fără să înţeleagă 
limpede ce se întâmplă. 

— Dumneata eşti medic sau preot? îl întrebă, în sfârşit. 

— De amândouă, fiule. Când trupul nu mai merge, trebuie 
să salvăm sufletul. 

— Nu te osteni, părinte. E de credinţă mahomedană. 
Doctorul Joseph se trase un pas înapoi, cu un fel de groază, 
dar îndată sângele îi veni în obraz şi ochii i se însufleţiră, 
aprinşi de ardoare. 

Era un om scund şi grăsuţ, în haine negre, chel, cu pielea 
capului şi a obrajilor rozişoară, cu zulufi argintii la ceafă şi 
deasupra urechilor, ca o păpădie, cu ochelari în ramă de 
aur. 

— Fiul meu, zise, înflăcărându-se, datoria mea este să 
încerc, înaintea morţii, să-l aduc la credinţa adevărată, ca 
să-i deschid drumul cerului. 

— Ce e cu piciorul? întrebă Anton Lupan, ca şi când n-ar îi 
auzit celelalte cuvinte. 

— Va face gangrenă... 

Adnana începu să plângă încet, în colţul cabinei. 

— Nu i-l poţi amputa? întrebă căpitanul, simțind cum i se 
rupe ceva în inimă. 

Medicul ridică braţele spre ceruri. 

— Nu avem cele trebuitoare, fiul meu, răspunse, arătând 
trusa, plină de odăjdii. 

— Nici la misiune? 

— Nu; singurul spital e la Punta Arenas! 


Ploua, noaptea era neagră, apele canalului clipoceau, de 
smoală, nu se vedea vârful bompresului, şi până la Punta 
Arenas erau trei sute cincizeci de mile! 

— Ridicaţi ancora! porunci căpitanul, ieşind din cabină. 

Speranţa naviga în noapte, prin ploaia subţire. Gherasim, 
la cârmă, ţinea drumul după foşnetul valurilor care se 
spărgeau pe ţărmuri; ceilalţi toţi, îngrămădiţi la prova, 
sfredeleau întunericul, ascuţindu-şi ochii cu puteri 
nebănuite, să vadă, să simtă, să ghicească insulele, stâncile, 
primejdiile care le tăiau drumul. 

Negrilă stătea chircit pe puntea udă, lângă spiraiul 
cabinei; din când în când se ridica, privea înăuntru, zgâria 
geamul cu piciorul, scheuna, până ce Adnana ridica ochii şi- 
i făcea semn să se ducă încolo. Atunci câinele pornea cu 
capul în pământ, spre prova, se învârtea pe lângă oameni, 
cerşindu-le o vorbă, o lămurire, şi dacă vedea că nimănui 
nu-i arde de dânsul, se întorcea iarăşi lângă spiraiul 
cabinei. 

La miezul nopţii Ismail îşi veni în simţire; când deschise 
ochii, o văzu pe Adnana în faţă, priveghindu-l cu tristeţea şi 
bunătatea îngerilor izgoniți din ceruri. Apoi recunoscu 
patul, cabina căpitanului, şi obrazul lui, până atunci 
pământiu, luă culoarea bujorului; ehei, mai avea, viteazul 
Ismail, mai avea sânge în vine! Adnana îi zâmbi palid: 

— Ai să te faci bine, da? Îmi făgăduieşti, Ismaile? Zâmbea, 
dar inima, în pieptul ei, se zbuciuma ca valurile mării. 

Rănitul ceru să bea - bău un pahar de Cotnar, mai avea 
căpitanul câteva sticle, dosite de Ieremia, unde nu ştia 
nimeni, apoi ceru demâncare; i se dădu peşte afumat, un fel 
de păstrăv prins în apele Oltişorului, şi slănină, şi iarăşi 
păstrăv, şi încă un pahar cu sucul învârtoşat al viței de vie. 
Ismail nu-şi putea mişca trupul zdrobit, dar înfuleca 
zdravăn, cât cinci, nu cât unul. 

Pe punte, oamenii se priveau, treziţi ca din vise rele. 

— Mănâncă? 

— Mănâncă al naibii, mănâncă, nu glumă! 


— Slavă Domnului! Acum se face bine! Speranţa orbecăia 
prin noapte, sub ploaia măruntă, rece, neostoită, împinsă de 
aceeaşi briză blajină. Din când în când, unul din oameni 
dădea o fugă la pupa şi îşi arunca ochii pe spirai, în cabina 
luminată puternic de lampa cea mare, luată de la Marsilia. 

— Ce face? 

— Bea vin! 

— Ei, drăcie! 

— Asta e sângele, fraţilor - vedeţi voi - se cere înlocuit. 
Dac-am avea vin negru, l-am înzdrăveni până mâine... 

Credeau aşa, sau se amăgeau între dânşii, iar goeleta 
naviga molcom câtre apus, cu două noduri, cu trei cel mult. 

După ce mâncă şi bău, Ismail mulţumi şi închise ochii; era 
când somn, când leşin. Aşa trecu noaptea, trecu ziua care 
veni, trecură alte zile şi alte nopţi, în şir. Oamenii coborau 
câte unul, la patul rănitului; acesta deschidea ochii, vedea 
atâta dragoste pe chipurile lor pământii, încât se simţea 
fericit şi atunci cerea de mâncare, de băut. 

— Are vână tare, al naibii turc! zicea omul, întorcându-se 
sus. 

— Vorbeşte mai frumos, nu ţi-e ruşine, nerodule! îl mustra 
altul, izbit de cuvintele lui. 

Dar după ce cobora şi el în cabină şi se întorcea la ai săi, 
se pomenea clătinând din cap, minunându-se cu aceleaşi 
vorbe ca ăl dinaintea lui: 

— Aşa-i, măi frate, zdravăn, nu glumă, al ciorilor turc! 
Atunci noaptea aia, ziceam că nu mai apucă lumina zilei, şi 
acum uite la el, bea o sticlă de vin cât ai clipi! 

— Altminteri nu-l prea ştiam beţiv. 

— Aş! Sângele, nu vă spuneam eu, sângele, se cere 
înlocuit! 

În acest chip vorbea echipajul, cuprins de nădejdi, în 
vreme ce Speranţa îşi vedea de drum. Aveau vânt 
schimbător, când dintr-un bord, când din altul, şi înaintau 
câte zece, douăzeci de mile pe zi. Pe urmă se porneau 
furtuni, sau cădea uiliaul din munţi; atunci îşi găseau 


scăparea prin golfuri, sau pe după insule, gata să fie 
zdrobiţi de stânci. 

Uneori noaptea cerul se nimerea senin, luna ieşea târâş de 
pe piscuri, frecându-şi burta de ghețarii adormiţi, şi la 
lumina ei goeleta îşi răsfrângea umbra în apele plumburii, 
de-ai fi zis că-i altă corabie, o corabie fantomă care 
navighează cu chila în sus. 

Totul în jur, munţii posomoriţi, țărmurile cu stânci, insulele 
fumurii, apa canalului clipocind, păreau închipuiri, o lume 
de vis, numai tăcerea locului avea greutate şi contur, o 
simţeai învăluindu-te ca o mantie cu faldurile reci, 
apăsându-ţi răsuflarea, înăbuşindu-te, strângându-te de 
gât. Oamenii îşi duceau mâna la grumaz, trăgeau aer 
adânc, gâfâind, şi se priveau, nedumeriţi. 

Navigau de zece zile şi nu făcuseră nici un sfert din drum. 
Zadarnic ar fi aşteptat scăparea la Punta Arenas - acolo ar 
fi ajuns prea târziu - scăparea era în trupul lui Ismail. 

— Ce face? 

— Tocmai a adormit. 

— Dar de mâncat? 

— Oho! 

— Şi vin? 

— Două pahare cu vârf! 

Oamenii se mişcau pe punte mai vioi, îşi făceau nădejdi, iar 
Negrilă, simţindu-i, scheuna fericit. Numai în cabină, la 
pupa, Anton Lupan şi Adnana se uitau unul la altul, din când 
în când, cu grele umbre de îngrijorare în priviri. Îl pansau 
pe Ismail în fiecare zi, rănile îşi strângeau marginile, carnea 
creştea din ea însăşi la loc, numai genunchiul de câtva timp 
începuse să se umfle şi se făcea vânăt. Înţelegeau, cu 
mâhnire, cu spaimă, tot ce avea să urmeze de aici. 

Curând, zâmbetul lui Ismail pieri, şi chipul, care i se 
înviorase, începu să se facă iar pământiu; zadarnic îl îmbiau 
cu paharul de vin; mâncarea, aşijderi, rămânea neatinsă, la 
căpătâi. Trecu încă o zi; pe fruntea rănitului curgeau sudori 
reci, apoi sudori fierbinţi şi trupul începu a-i dogori. 


Anton Lupan se uita pe hartă, deznădăjduit; gangrena 
venise, n-o mai puteau ocoli, nu aveau leac împotriva ei şi 
până la Punta Arenas mai puteau face trei săptămâni. 

Drum lung, drum istovitor şi trist. 

După încă o zi, Ismail închise ochii şi nu mai vorbi, dar 
noaptea, în timp ce la capul lui se aflau Adnana, căpitanul şi 
Gherasim, îl auziră cântând. Cânta din gât, subţire, cu glas 
de copil şi din ochii închişi i se prelingeau lacrimi, domoale, 
amestecându-se pe obraz cu sudorile fierbinţi. 

Adnana se întoarse cu spatele şi începu să plângă, 
încetişor, cu faţa în mâini. În liniştea cabinei se auzeau 
numai suspinul ei, şi glasul subţirel al lui Ismail, îngânând 
gazelul de la Stambul: „Bir ci ce câââz, Adân lal€...” 

Haralamb ciocăni uşor în spirai, de sus: 

— Gherasime! 

— Ce-i? 

— A stat vântul; ce facem? Cârmaciul blestemă printre 
dinţi: 

— Hristosul lui de vânt! Tocmai când ne zorim mai mult! 

— Acum e totuna, Gherasime! îl linişti Anton Lupan, 
bătându-l pe umăr, cu un gest obosit. Degeaba ne mai 
grăbim... 

— Moare, domnule? 

— Nu ştiu; puroiul se ridică în sus. Vezi unde suntem şi 
aruncaţi ancora. 

Când, ceva mai târziu, căpitanul ieşi pe punte, oamenii se 
strânseră în jurul lui, tăcuţi. Anton Lupan se trânti pe 
bocaport; ţârâia ploaia mărunt, el era în capul gol, dar n-o 
simţea udându-i părul, prelingându-i-se pe gât. 

— E rău? întrebă cineva, după un timp. 

— A făcut gangrenă; doctorul n-a minţit. 

— Şi-acum, domnule? Căpitanul stătea cu ochii în gol. 

— Piciorul se învineţeşte; nu mai e decât o scăpare: să i-l 
tăiem! 

Se auzi răsuflarea grea a oamenilor; Mihu scâncea, în 
spatele lor. 


LLA 


„Femeile şi copiii!” îşi zise Anton Lupan, fără să ştie de ce. 
„Femeile şi copiii... Au sufletul mai slab, dar poate mai 
bun...” 

Gândurile i se învălmăşeau în cap, şi peste gânduri veneau 
imagini, alungându-se unele pe altele, imagini de la 
Stambul, de la Pireu, de la Gibraltar, din acest drum şi din 
altele mai vechi. 

Se vedea într-o seară, într-un cort pe malul Sakarului. În 
lumina unui felinar plăpând. Jos pe paie, zăcea un om, cu 
piciorul zdrobit; căzuse peste el o traversă de fier... Omul 
aiura şi parcă îngâna un cântec, ca Ismail... La trei 
kilometri mai departe, apele veniseră mari, luaseră podul 
vechi, de lemn, trenul de ajutor nu mergea şi rănitul se 
stingea sub ochii lor. 

Medicul sosise în zori de la Vezir-han, trecuse cu barca 
fluviul revărsat. Era zdrobit de oboseală, murdar de noroi, 
din tălpi până în creştet, dar nu se putea pierde nici un 
minut. Băuse o cafea, fumase o ţigară, nervos, în timp ce se 
fierbeau instrumentele într-un ceaun şi-apoi, în faţa 
cortului, sub cerul liber, pe două scânduri puse pe pari 
bătuţi în pământ, retezase piciorul omului, mai sus de 
genunchi. 

Anton Lupan stătuse lângă el, îi dăduse ajutor, legase 
arterele ca să câştige timp - altfel rănitul ar fi murit... Pe 
urmă zăcuse patru ceasuri într-un desiş, pe malul 
Sakarului, cu măruntaiele întoarse pe dos. Era un tinerel 
plăpând şi visător pe atunci... 

Iar trei luni mai târziu, şchiopul, întors de la spital, îl 
saluta voios, bătându-se cu palma în piciorul de lemn: 

— Bine v-am găsit... Ei, ce ziceţi, pe ăsta poate să mi-l 
calce şi trenul... Numai să nu deraieze, că-i lemn ţeapăn, 
ehei! 

— Cine să i-l taie, domnule? întrebă Gherasim, parcă 
visând. 

Anton Lupan trase aer în piept, îi veniră în minte toate 
amănuntele întâmplării de-atunci, toate gesturile medicului, 


le văzu aievea, ca şi cum s-ar fi petrecut din nou, acum, în 
faţa lui, şi zise, hotărât: 

— Eu! 

Apoi cobori scările, la patul lui Ismail, se aplecă deasupra 
lui şi-i cuprinse umărul sănătos; simţi dogoarea, arzându-i 
degetele. Rănitul răsufla greu, şi între două răsunări 
bolborosea cuvinte de neînțeles; din când în când, printre 
buzele-i arse, se furişa, subţirel, o frântură din cântecul 
acela fără sfârşit: „Bir ci ce câââz” 

— Nu mai are puls aproape de loc, bâigui Adnana, cu 
glasul stins. 

Căpitanul se aplecă mai mult, strânse umărul bolnavului şi 
şopti: 

— Ismail! 

„Adân lalee...” 

— Ismaile, mă auzi? 

Bolnavul tresări, deschise un ochi: 

— Trebuie debarcam? 

— Nu, Ismaile! Ascultă-mă, vrem să te faci sănătos. Vrei şi 
tu? 

— Laleli! 

— Da, să te faci sănătos, să te întorci la ea, şi la Valide şi... 
Dar ascultă-mă, dacă vrei să te faci bine, trebuie să-ţi tăiem 
piciorul! 

Ismail tresări, făcu ochii mari, se uită la căpitan 
pătrunzător, îndelung, apoi pieptul i se lăsă în jos, ochii i se 
închiseră şi el şopti: 

— Tăiam! 

Viteazule, viteazule Ismail! 

Pe spirai se vedeau albind zorile de zi... 

Sunt uneori întâmplări care se potrivesc de le-ai putea lua 
drept minuni. 

Bătea vânt din pupa, tăricel, bun. Speranţa naviga întins 
spre apus, în sunetele gazelului care făcea să zbârnâie 
geamul spiraiului deschis. Fiindcă nu mai era glasul pierdut 


al lui Ismail, ci glasul celălalt, dulce, gingaş şi răsunător în 
acelaşi timp, fonograful, care se rotea necontenit. 

Sunt numai întâmplări, dar ai zice că sunt minuni. 

Şase ceasuri după ce căpitanul ieşise pe punte, cu umerii 
aduşi, tras la faţă, plin de sânge de la mijloc până la gât, ca 
un casap, şi se trântise istovit pe bocaportul ud, pornise 
vânt de la est, briză tare, statornică, făgăduind să ţină mult. 
Cine a mai pomenit vânt de est, la sfârşitul lui octombrie, pe 
canalul Beagle, în Ţara de Foc? Să te minunezi, şi altceva 
NIMIC! 

Dar cu asta, încă nu s-a sfârşit! 

Exact în clipa când se auzeau scripeţii fungilor scârţâind - 
se ridicau pânzele - Ismail deschise ochii, privi în jurul lui, 
rătăcit, apoi o recunoscu pe Adnana şi-i zâmbi. 

— Te-a durut, Ismail? 

Nu avuseseră cu ce să-l adoarmă, tăiaseră pe viu; la 
primul scrâşnet al cuţitului, bolnavul scosese un geamăt 
adânc, şi pe urmă nu mai spusese nimic. Credeau toţi că a 
leşinat, dar el nu leşinase decât la urmă, târziu, până atunci 
simţise totul, fiecare apăsare de cuţit, fiecare smucitură în 
muşchii măcelăriți, auzise şoaptele din jur, auzise 
ferăstrăul, hârşâind, şi de pe masă, unde era întins, văzuse, 
printre pleoape, spiraiul albit şi chipurile oamenilor, 
speriate, ivindu-se să se uite în jos, din când în când... Acum 
Adnana îl întreba: „Te-a durut?” Îl duruse, dar el nu ştia cât. 
Poate pe ea, pe ceilalţi, îi duruse şi mai mult. 

Ismail nu socoti cuvenit să dea un răspuns, care n-ar fi 
lămurit nimic. Ar fi vrut să întrebe el ceva - ce făcuseră cu 
piciorul tăiat, îl aruncaseră la rechini? - dar parcă îi era 
frică de acest gând. 

— Puneam gazelul! şopti în clipa când se auzea lanţul 
ancorei, zornăind, şi Speranţa pornea la drum... 

Toate porneau deodată, şi vântul, şi cântecul, şi viaţa în 
trupul lui Ismail. Să zici că sunt minuni! 

Acum gazelul răsuna pe punte, să scoale morţii din 
mormânt, numai căpitanul dormea pe bocaport, cu un ibric 


mare de cafea la căpătâi. Nu auzise lanţul zornăind, nu 
auzea foşnetul etravei spintecând valurile, lung, nu auzea 
gazelul lui Ismail. Dormea prima oară cu adevărat, după 
zece zile şi zece nopţi de zbucium neîntrerupt. 

Gherasim se apropie, îi potrivi o pernă sub căpătâi şi mai 
puse o pătură peste mantaua cu care era învelit. 

— Poate ar fi mai bine să-l ducem în cabină, la prova, zise 
Haralamb. 

— Lasă-l în pace; are nevoie de aer; ce, crezi că uşor lucru 
a făcut? 

— Aşa e, zău! Ca să-ţi spun drept, nu credeam s-o scoată la 
capăt; când colo, nu te uiţi, parc-ar fi firurg! 

— Chirurg, nene Haralamb, îl îndreptă Mihu. 

— Chirurg? Ei, bine că le ştii tu pe toate! Mâine-poimâine 
te văd secund... Ba te pomeneşti că mă tragi şi de urechi, 
dacă ţi s-o părea că nu-i curată puntea, sau mai ştiu eu ce... 

Gherasim se întoarse spre Mihu, îl învălui într-o privire de 
părinte duios, dar îndată îşi luă seama şi-l întrebă, cu glasul 
asprit: 

— Cum merge cu învăţătura? 

— Bine, nene Gherasim! Numai să împlinesc vârsta şi anii 
de îmbarcare, şi mă prezint la examenul de secund. 

— Ei vezi, mă Haralamb, tu glumeşti, iar el o ia în serios! 
zise cârmaciul, ascunzându-şi cu greu în mustață un 
zâmbet mulţumit. 

Speranţa scăpase din canal şi naviga printre insule spre 
golful Dezolării, să iasă în ocean, la Milky Way. Vântul 
acesta, din pupa, neobişnuit, ţinu o săptămână încheiată, 
dându-le prilejul să înainteze o sută douăzeci de mile spre 
vest; fireşte, ar fi putut face mai mult, dar acum nu mai 
navigau decât ziua, că nu-i mai zorea nimeni. 

Ismail nu mai avea călduri, răul fusese smuls din trup, cu 
preţ scump, dar fusese smuls, nu mai răsufla anevoios, îi 
pierise culoarea pământie din obraz şi bea, cu o sete 
dureroasă, ultimele sticle cu vin. În unele ore părea senin, 
în altele, se vedea că suferă cumplit, închidea ochii, îşi 


încleşta fălcile şi gemea înăbuşit, în vreme ce pe frunte 
sudoarea rece i se ivea iarăşi, broboane mari alunecându-i 
pe obraz, pe gât. 

Trupul lui era încă un balot de carne însângerată, învelită 
în tifoane şi-n feşi, dar nu mai era un om care moare, ci 
unul care se întoarce, şontâc-şontâc, între vii. Prin fitilul 
lăsat înăuntrul cusăturii de peste ciot curgea răul din el; nu 
se putea altfel, Anton Lupan ştia că va face puroi, la ce te 
poţi aştepta, când lucrezi cu cuțitul de bucătărie, cu 
ferăstrăul de dulgher, iar vinele le legi cu aţă de vele, chit 
că pe toate le-ai pus înainte la fiert? Rana supura - şi avea 
să supureze mult timp, săptămâni, luni - numai că răul nu 
se mai urca în trup. Carnea sănătoasă creştea dedesubt 
împingând afară coptura şi fitilul, câte puţin în fiecare zi, 
până ce odată avea să-l lepede, să se închidă deasupra 
suferinţei din trecut. 

Pe puntea Speranţei viaţa îşi luase mersul obişnuit, se 
auzeau iar râsete, glume, şi Negrilă se zbenguia din nou, 
zdupăind şi lătrând vesel în vânt până ce, ajungând la 
spiraiul din pupa şi privind în jos, cu limba scoasă d-un cot, 
dădea cu ochii de Ismail şi atunci se potolea, ca şi când ar fi 
înţeles că nu-i cuviincios să faci zarvă în preajma unui om 
suferind. 

Bucătarului însă îi plăcea să audă hărmălaie, sus, îi plăcea 
şi lătratul lui Negrilă, şi râsetele şi glumele oamenilor, 
fiindcă toate făceau aşa de strâns parte din viaţa lui! Dar 
tocmai când simţea mai fierbinte valul de dragoste pentru 
cele din jur, în minte îi venea, chinuitor, un gând vechi - şi 
închidea ochii, posomorât. 

— Suferi, Ismail? îl întreba Adnana, aplecându-se cu 
gingăşie deasupra lui. 

Ah! Câte nopţi nedormite stătuse ea la capul lui! Ea poate 
nu le numărase, dar el le ştia pe toate, chiar şi pe-aceea din 
timpul cât zăcuse în leşin... Acum nu-i spunea nimeni, nimic, 
că zăcea în pat, neputincios; avea să vină însă o zi, când 


trebuia să se despartă de toate astea şi de toţi, şi-l durea 
inima de pe-acum după ei, iar după Adnana în primul rând. 

— Suferi, Ismail? 

EI clătina din cap, posomorât. Şi dacă suferea, cine putea 
să înţeleagă suferinţa lui? 

S-o înţeleagă? Înainte de-a o înţelege, trebuiau s-o fi 
cunoscut. Oamenii n-o bănuiau - cine se mai gândea acum 
la o ameninţare din trecut?! - şi se veseleau, bucuroşi că 
totul mergea iar bine pe bord, ca în timpul fericit. Aveau în 
hambar cinci vagoane de nisip aurifer, şaptezeci de ocale de 
aur curat, câte opt de cap de rumân - să te pui pe trai vere 
Cristea, şi tu leremie, şi Haralamb, şi Gherasim! 

Numai că, în ciuda fericirii lor, soarta se pregătea în taină 
să-i supună la alte încercări. 

Soarta se chema de data asta Milky Way; ea îi văzu de 
departe venind, îşi duse mâna streaşină la ochi, clipi, îi 
recunoscu şi zise, scrâşnind printre dinţii ştirbi: 

— Aha! Ăştia-s cei de mi-au scăpat rându' trecut! 

Atât zise - şi îndată se burzului. 

CAPITOLUL XXXIII. 

Zgripţuroaica de la Milky Way. 

Era ora fluxului, care venea din urmă, din Atlantic, într-un 
torent vijelios; la Capul Horn, mareele iau proporţii 
nebuneşti, ele ridică uneori faţa oceanului cu şapte-opt 
metri peste nivelul obişnuit. Aceste mase de apă, care se 
umflă şi se retrag de două ori pe zi, nu-şi pot împlini ciclul 
fără să stârnească fierbere în jur. Miliarde de tone de apă, 
sub forma unui val nesfârşit, se mişcă spre apus; nu au 
decât şase ore pentru dus, apoi în alte şase ore se întorc, ca 
să ia totul de la început. 

Toate fluviile Pământului, adunate la un loc, nu înfăţişează, 
cu apele lor, decât o mică parte din apa oceanului care se 
zbuciumă între un flux şi un reflux. 

Dar totul încă s-ar desfăşura blând, dacă în aceste locuri, 
la sud de Milky Way, mareele Atlanticului nu s-ar întâlni 
într-o ciocnire pe care oceanul o simte până la fund, cu 


mareele venite din Pacific. Sunt două forţe din care niciuna 
nu vrea să se lase mai prejos, ele se izbesc în piept, 
spumegă, se rup în fâşii, se încolăcesc, ridicând valuri şi 
mugete până la cer. Iar în faţa lor, Milky Way, ca o bătrână 
zgripţuroaică aşezată pe pietre, cu luleaua între dinţi 
patronează acest dezmăţ al apelor, rânjindu-şi dinţii ştirbi, 
cu capul înecat în nori cenuşii de fum. 

Speranţa, împinsă de acelaşi statornic şi neobişnuit vânt 
de răsărit, ieşi din golful Dezolării în clipa când, de la Capul 
Horn, apele fluviului se umflau, într-un curent spumegând. 

Peste noapte luna fusese în conjuncţie cu soarele, ceea ce 
înseamnă că era timpul când mareele ating limita de sus. În 
alte împrejurări, căpitanul ar fi fost mai prevăzător, ca de 
pildă rândul trecut, ar fi căutat altă zi, sau măcar altă oră, 
să se avânte prin această trecere plină de primejdii, cu atât 
mai mult cu cât avea limpede în minte prevestirile lui moş 
Leon. 

Dar pe puntea corăbiei domnea acum atâta voie bună, 
oamenii aveau atât avânt, încât se lăsă furat de voia bună şi 
de avântul lor. Apoi, înfruntaseră atâtea primejdii, trecuseră 
prin atâtea peripeții, iar acum, în urmă, plătiseră sorții un 
bir atât de greu! Nici cămătarul cel mai neruşinat nu dă 
cuiva două lovituri la rând, fără să-i îngăduie să răsufle 
puţin. 

Curând după ce ieşiră în ocean vântul se linişti, apoi încetă 
de tot, fiindcă prea fusese neobişnuit şi prea bătuse mult. 
Corabia rămase în voia curentului, care o duse mai departe, 
spre apus. Căpitanul începu să se simtă neliniştit, dar era 
prea târziu; nu adia nici pic de vânt, cârma nu asculta, şi ca 
să arunce ancora, oceanul aici era fără fund. 

— Gherasime, mi se pare că am nimerit prost! zise Anton 
Lupan, dezvăluindu-i cârmaciului gândul, ascuns până 
atunci. 

— Lasă, domnule, am mai scăpat noi şi de altele - o să 
scăpăm şi acum! 

Aveau să scape, e drept, dar el nu ştia cu ce preţ! 


Curentul creştea, apele spumegau în jur şi țărmurile 
insulelor alunecau fulgerător spre răsărit. În loc să 
cârmească înspre nord, pe lângă peninsula Brecknok, ca să 
intre în strâmtoare prin locurile care acum ne sunt 
cunoscute tuturor, Speranţa se ducea spre apus, şi n-aveai 
cum o opri. Ea lăsă în tribord Furiile de Est, Furiile de Vest 
şi, când ajunse la Milky Way, cei doi curenţi o prinseră la 
mijloc. 

Din clipa aceea nimeni nu mai ştiu ce se întâmplă cu el şi 
cu cei din jur, Goeleta fu luată de vârtej, întoarsă cu prova 
spre răsărit, apoi răsucită la sud, la nord, şi nu o dată, de 
nenumărate ori, ca un caier de cânepă scărmănat vârtos, 
aruncată pe un bord, pe altul, cu catargele culcate pe 
orizont, cu pupa la cer şi bompresul înfipt în fundul 
oceanului, răsucită, săltată, smucită, răsturnată - după 
toate verbele care s-ar potrivi unei atare dezlănţuiri fără 
frână şi fără legi - până ce totul pe punte şi în mintea 
echipajului se învălmăşi; oamenii se pomeniră aruncaţi care 
încotro, agăţaţi cu mâinile de ghiuri, de catarge, de ancore, 
de parapet. 

Şi-abia după ce-i văzu aşa ameţiţi, bătrâna zgripţuroaică 
trase din lulea, râse ştirb şi făcu un semn argaţilor ei care, 
prin râpe, pe după stânci, pe sub creste ţineau cele o mie 
de frâie ale vântului. 

Furtuna se năpusti de la apus, întunecând oceanul 
răscolit; poate căzuse noaptea, poate orbiseră toţi. De aici 
înainte totul se petrecu în întunericul cel mai adânc. 

Căpitanul încercă să ia drumul spre nord, dar nu apucară 
să meargă aşa nici o jumătate de ceas, hăituiţi de furia 
bătrânei ştirbe cocoţată pe piscul sur, când auziră în faţă 
valuri spărgându-se de stânci. 

— Fiţi gata pentru volta în vânt! porunci căpitanul 
îngrozit. Filaţi focurile! Vela mare, la mijloc! Gherasime, 
cârma la stânga, de tot! 

Speranţa se întoarse greoaie, cu prova la apus, culcată 
adânc pe bordul stâng, în timp ce, la zece metri în bordul 


celălalt, valurile mugeau furioase pe stânci, iar stâncile se 
frângeau, deznădăjduite că nu îndepliniseră porunca 
bătrânei zgripţuroaice de sus. 

Dar nu apucară să meargă aşa mult timp, când iarăşi 
auziră mugetul cunoscut, care prevestea apropierea 
stâncilor. Goeleta cârmi spre răsărit, să se lase dusă cu 
vântul spre Capul Horn, chit că asta însemna zile pierdute 
şi poate săptămâni, cât ar fi durat drumul înapoi. După 
câteva minute se auziră stâncile, mugind; se întoarseră din 
nou spre nord, din nou spre sud, spre apus, dar în toate 
părţile erau stânci. 

Căpitanul îşi dădu seama că nimerise în mijlocul Furiilor, şi 
acum nu mai avea ce face decât să se rotească aşa, între 
brizanţi, la voia norocului, până ce s-o lumina de zi. 

Cine nu înţelege ce înseamnă acest dans bezmetic, să se 
uite pe hartă, să vadă cum se înfăţişează puzderia aceea de 
insule, strânse în două mănunchiuri - Furiile de Est şi de 
Vest - şi să mediteze ce soartă poate avea o corabie 
încăpută în ghearele lor, pe o noapte în care, de lângă un 
catarg nu-l vezi pe celălalt, în timp ce valurile mugesc în jur, 
se năpustesc fără lege din toate părţile, iar deasupra, 
bătrâna de pe Milky Way, cu luleaua în dinţi, cu părul 
despletit, cu fustele umflate de vânt, îşi varsă asupra ei, sub 
nume de uragan, toată mânia adunată într-un suflet hâd, 
investit cu puteri fără margini asupra răscrucii unde cele 
două mari oceane ale lumii se întâlnesc. 

Speranţa se zbuciuma astfel în noapte, virând necontenit, 
când într-un bord, când în altul, alunecând printre stânci. 
Oamenii nu vedeau nimic în jur, auzeau numai mugetele 
brizanţilor, mugetul acela şuierător, de obuz plesnit, 
înglobând într-un singur sunet tonurile cele mai înalte şi 
cele mai profunde care pot fi prinse de auzul omenesc, de la 
ţipătul flautului mic şi încă mai sus, până la geamătul grav 
de orgă, în tuburile căreia vibraţiile agonizează şi se pierd, 
lăsând locul unei tăceri, care poate nu-i decât un sunet şi 
mai profund. 


Simţeau în genunchi rotula trosnind, semn că puntea o 
strivea, aruncată în sus, apoi genunchii se lungeau, 
zgârciurile se întindeau ca la broaştele care mor în 
spasmuri pe țărm, semn că puntea se prăbuşea în abis, şi 
astfel, măsurau, cu genunchii, înălţimea şi furia valurilor - 
înalte cât munţii şi furioase ca vulcanii răscoliţi. 

Îl auzeau, ca din partea cealaltă a hăului, pe căpitan, dând 
porunci, şi mânuiau scotele istoviţi, lăsând pe parâma udă şi 
scorţoasă fărâme din pielea lor. De data asta toţi, de la cel 
mai vârstnic până la mus, chiar şi cei care erau marinari de 
copii, simţiră răul de mare frângându-le mijlocul, 
răscolindu-le măruntaiele, făcându-i să icnească, să se 
prăbuşească în brânci, până ce, stors de ultimele puteri, 
fiecare socoti că de data asta se va sfârşi, va înclina capul, 
va închide ochii, se va lăsa peste parapet, pierdut, să 
găsească liniştea în fundul oceanului, unde valurile poate 
nu se frământau atât. 

Mult timp de atunci înainte oamenii se trezeau noaptea 
speriaţi, învăluiţi în sudori reci, li se părea că aud şuierul 
vântului, mugetul stâncilor, că se prăbuşesc în abisuri, îl 
auzeau pe căpitan strigând, cu glasul pierdut, parcă de pe 
alt tărâm, şi săreau din pat, ca bezmeticii, să se apuce de 
scote, de fungi. 

Curentul mareelor se dusese, apoi venise al doilea flux, 
cercul de piatră se strângea în jur, nu mai puteau desluşi 
unde se spărgeau valurile pe stânci, auzeau mugetul 
brizanţilor şi-n prova şi-n pupa, în amândouă bordurile în 
acelaşi timp - ceea ce de acum înainte făcea orice manevră 
de prisos. 

Ceea ce se petrecu pe urmă, ultima mişcare, rămase de 
neînțeles. Oamenii se pomeniră aruncaţi în sus, simțeau 
aruncarea în genunchi, dar când să cadă, prăbuşirea se 
opri la mijloc cu un trosnet scurt, definitiv, şi de aici înainte 
orice mişcare încetă. 

Era atâta înţepenire în tot, încât oamenii se prăbuşiră pe 
punte, capetele dezarticulate li se proptiră în lemn şi abia 


acum lumea se întoarse cu josul în sus, fiindcă ritmul 
furtunii, care se desfăşura mai departe în trupurile lor, se 
ciocnea, în lovituri grele, cu nemişcarea din jur. Oceanul 
mugea mai departe şi valurile se simțeau zbuciumându-se, 
dar rămăseseră într-o lume îndepărtată, fluidă, fără nici o 
atingere cu duritatea lemnului, a fierului de pe corabie, a 
oaselor şi-a cărnii din trup, care alcătuiau lumea lor. 

Abia după câteva clipe cineva se dezmetici, se repezi la 
parapet şi strigă, îngrozit: 

— Suntem aruncaţi pe stânci! Ne prăpădim! Dezlegaţi 
barca, fraţilor! 

Căpitanul îi simţi învălmăşindu-se pe punte, grăbiţi să se 
salveze, deşi nu se gândeau cum. 

— Înapoi! răcni, repezindu-se în mijlocul lor. 

— Ne prăpădim, domnule! se auzi un glas, deznădăjduit. 
Ne-a aruncat pe stânci! 

Anton Lupan rămase neclintit ca stâncile negre din jur, şi 
ridică glasul, peste mugetul oceanului dezlănţuit: 

— Înapoi! Nimeni nu face un pas, sau îl împuşc! Şi-atunci, 
aceste vorbe care îi loviră în creştet, spuse cu glas 
năprasnic, făcu să le vină curajul la loc; le înţeleseră nu ca 
pe vorbele unui stăpân tiranic, putând să se joace cu viaţa 
lor, ci ca pe ale unui conducător mai puternic decât ei, mai 
brav şi mai înţelept, care, în clipa când îi ameninţa cu 
moartea, ştia că poate salva viaţa tuturor. 

— Ce trebuie să facem, domnule? întrebă Gherasim, 
bâiguind, fiindcă şi el îşi pierduse capul, o dată cu ceilalţi. 

Şi căpitanul răspunse cu o linişte care-i înmărmuri: 

— Nimic! Duceţi-vă şi vă culcaţi toţi; sunteţi istoviţi. Nu 
rămâne nimeni pe punte! 

Să dormi? Cine ar fi putut închide ochii acum? 

— Bine, dar... 

— Faceţi ce v-am poruncit! 

Când se lumină de ziuă, Speranţa stătea cocoţată între 
două stânci, ca un cocostârc; era ora unui nou reflux, 
oceanul se mai domolise, şi valurile abia dacă-i ajungeau la 


chilă, spălând-o domol, în lung, cu blândeţea de neînțeles a 
fiarelor care mângâie după ce au ucis... 

Când o corabie se lansează sau când se scoate din apă, i se 
pune dedesubt o sanie cu cavaleţi, adică un fel de traverse, 
cioplite după forma fundului ei, dacă vă mai amintiţi. Aşa ea 
stă neclintită, ca şi cum ar fi prinsă în legături, şi nici nu se 
răstoarnă, nici nu se hârjâie, oricât ai smuci sania... Se găsi, 
pe o insulă în mijlocul Furiilor de Vest, o stâncă de formă 
ciudată, cu o crăpătură, cu o albie rotundă la mijloc, şi 
acum goeleta stătea în vârful ei, nemişcată, ca pe nişte 
cavaleţi. 

Asemenea întâmplare, poate prima în istoria navigaţiei, o 
să i se pară de necrezut unui marinar - şi pe drept cuvânt. 
Dar, chiar şi necrezutul poate fi răsturnat uneori, fără să ştii 
cum, fără să ştii de ce. Fapt este că, în timpul furtunii, un 
val năprasnic luă corabia noastră pe sus, iar când se 
retrase, o lăsă dreaptă pe stânci; alt val, tot atât de înalt, nu 
mai veni - şi cum tocmai atunci mareea scădea, valurile 
celelalte, oricât se trudiră în jurul ei, nu o putură clinti din 
loc. 

Or, primejdia cea mare a stâncilor nu stă în faptul că te-ai 
putea cocoţa în vârful lor, fiindcă asta se întâmplă prea rar, 
după cum spuneam, sau nu se mai întâmplase niciodată 
până acum. Valurile, singure, şi stâncile singure de partea 
lor, greu pot face vreun rău. Primejdia se iveşte când ele se 
unesc, unele în tumultul, altele în nemişcarea lor; valurile 
aruncă biata corabie, iar stâncile o prind, şi iar o iau 
valurile şi iar o izbesc de stânci, până o rup în două, în trei, 
în opt şi o nimicesc. 

La ziuă, căpitanul puse scara, cobori pe stâncă, ţinându-se 
cu mâinile de colții ei ascuţiţi, ca să nu alunece pe muşchiul 
vâscos, ocoli corabia, îi cercetă bordajul pas cu pas şi, după 
ce se minună - cum să nu te minunezi de asemenea 
cavaleţi?! - răsuflă uşurat. În afară de mici zgârieturi, 
carena nu avusese nimic de suferit, ba, dimpotrivă, s-ar 


putea spune că mai câştigase ceva, pierduse o parte din 
algele crescute la loc peste an. 

După ce văzu aşa, căpitanul reveni pe punte, cobori în 
cabină, se aplecă spre Ismail, care dormea, sub privegherea 
Adnanei, apoi, aşezându-se la masă scoase tablele mareelor 
şi le cercetă cu luare-aminte, dar fără a pierde timp. 

Un sfert de ceas mai târziu, echipajul era pe punte, aiurit, 
cu ochii umflaţi de somn. Cum, putuse să doarmă cineva în 
acest răstimp? 

Dormiseră toţi, din clipa când simţiseră perna sub căpătâi, 
până ce căpitanul le ciocănise în bocaport. Dormiseră, cum 
dorm soldaţii pe front, în piuitul gloanţelor, în vuietul 
obuzelor care se încrucişează pe sus, dormiseră, cum dorm 
condamnaţii în ceasurile dinaintea morţii, somn de 
neînțeles pentru semenii lor. 

Dar, la urma urmelor, de ce n-ar fi dormit ei, dacă bătrâna 
zgripţuroaică de la Milky Way adormise şi ea, cu luleaua în 
dinţi, mulţumită de isprava ei? Numai că Baba-Cloanţa nu 
ştia cine-i Anton Lupan, de! 

— Băieți! vorbi hotărât căpitanul, singurul care în această 
noapte nu dormise de fel. Până acum, am avut noroc; de aici 
înainte, ca să scăpăm, atârnă de noi... Mareele sunt în 
scădere, nu vor mai atinge nivelul de ieri, nu ne putem bizui 
pe ele că ne vor putea ridica de aici. Până la viitorul flux, 
trebuie să aruncăm nisipul peste bord; altfel suntem 
pierduţi! 

Urmă o tăcere grea, apoi Haralamb se uită la ceilalţi, ieşi 
înainte şi răspunse, dârz: 

— Orice, domnule, taie-ne în bucăţi dacă vrei, numai asta 
să nu ne-o ceri! Nu! 

— Ne-am trudit atât! adăugă Ieremia. 

Ceilalţi, cu capul în jos, nu ziceau nimic, dar se vedea că 
aveau acelaşi gând. Anton Lupan ridică glasul: 

— Puneţi mâna pe lopeţi, pe găleți şi aruncaţi nisipul, cum 
v-am poruncit. N-avem nici un minut de pierdut! 


— Împuşcă-mă! răcni Haralamb, desfăcându-şi cămaşa la 
piept. Trage ici, hai, scoate revolverul - dar eu nu-mi arunc 
avuţia peste bord! 

Şi după ce zise acestea, gâfâind, se întoarse şi se trânti pe 
bocaport, cu ochii roşii, cu pumnii strânşi, gata să se 
năpustească în primul care ar fi vrut să treacă peste el. 

— Şi altfel nu s-ar putea, domnule? întrebă cârmaciul, 
şovăind. Altă cale de scăpare n-ar fi? Gândeşte-te şi 
dumneata, am venit aici, la capătul lumii, ne-am trudit, ne- 
am luptat cu atâtea primejdii şi acum... Mai merită oare să 
te zbuciumi atât? 

— Mă miră, Gherasime, că vorbeşti aşa tocmai tu, care eşti 
marinar vechi! răspunse căpitanul, liniştit. Vezi că suntem 
puşi pe stânci, şi încă am avut un noroc pe care nu-l 
întâlneşti oricând, că nu ne-au mai tras o dată valurile în 
jos; a doua oară nu mai nimeream aici, minunile nu vin de 
două ori la rând, şi-acum ar fi mâncat peştii din noi. Viitorul 
flux o să fie cu aproape un metru mai jos decât cel de ieri, 
n-o să aibă puterea să ne salte, dacă stăm cu mâinile în sân. 

— Dar poate că... N-ar fi mai bine să aşteptăm, să vedem, 
poate că avem noroc? 

— Ce să aşteptăm, ca mareele să scadă mai mult? Să 
rămânem aici două săptămâni, până or creşte din nou? 
Crezi că oceanul o să ne cruţe atât? Furtuna poate izbucni 
din nou, oricând, şi-atunci s-a zis cu noi. Asta vreţi să 
aşteptăm? 

— Mă gândeam că poate o să ne salte şi-aşa, stărui 
cârmaciul, şi pare-se nu pentru el, ci pentru ceilalţi, că prea 
îi vedea nefericiţi. Poate că e de ajuns să aruncăm numai o 
parte din nisip. 

Căpitanul scoase carnetul din buzunar. 

— Gherasime, eu nu mă joc cu avuţia nimănui, şi cu atât 
mai puţin aş putea să mă joc cu viaţa noastră a tuturor. Vrei 
să-ţi arăt socotelile pe care le-am făcut? Crezi că am luat 
hotărârea asta la întâmplare? Crezi că pe mine acasă mă 
aşteaptă bogății şi n-am ce face cu aurul care mi se cuvine 


de aici? lată un calcul simplu şi scurt: cu fiecare tonă de 
încărcătură, Speranţa intră în apă doi centimetri. Asta am 
socotit-o de mult. Acum trebuie să-i coborâm linia de plutire 
cu un metru cel puţin, adică să aruncăm peste bord tot 
nisipul care e aici. Numai aşa vom putea pluti la viitorul 
reflux. 

Gherasim îşi trecu mâna peste faţă, ridică din umeri, 
răsuflă adânc şi se întoarse spre echipaj: 

— Haideţi, băieţi, luaţi lopeţile! 

— Aruncaţi nisipul vostru; eu nu-l dau pe al meu! strigă 
Haralamb, lăsându-se mai greu pe bocaport. 

Anton Lupan se apropie de el, se aşeză alături şi-i puse 
mâna pe umăr, blând. 

— Bine, Haralamb, eşti liber să faci ce vrei cu aurul tău. 
Descarcă-l cum poţi şi umblă sănătos, dacă nu vrei să-l 
arunci în ocean. 

Haralamb clipi din pleoape, nedumerit. lar căpitanul 
urmă, mai blând: 

— Ia spune, dacă ar fi să-ţi taie o mână, sau numai un 
deget pentru aurul tău, ai face schimbul? 

— Nu! 

— Şi uite, aici alături zace un om care şi-a dat un picior, ba 
a lipsit puţin să-şi dea viaţa şi nu pentru aurul lui, ci pentru 
n0i... Ce vrei să facem acum cu el? 

Haralamb îşi lăsă capul în jos, ruşinat. 

— lartă-mă, domnule! zise încet. lertaţi-mă şi voi, fraţilor! 

Apoi sări în hambar, îşi suflecă mânecile, scuipă în palme şi 
băgă primul lopata în nisipul cu aur, care parcă niciodată 
nu sclipise mai ademenitor. 

— Haide, daţi-i zor, daţi-i zor! În câte ceasuri trebuie să 
mântuim, domnule? 

Anton Lupan se apropiase de prova şi cerceta insulele din 
jur, continuând să facă socoteli. Departe, spre apus, Milky 
Way dormea, învăluit în nori fumurii. Nu era o închipuire 
anapoda: aşa cum se vedea de aici, stâncos, uscat, brăzdat 
de crestături adânci, semăna cu o zgripţuroaică bătrână, 


aplecată cu duşmănie asupra oceanului. Numai că în clipa 
asta, după o lungă noapte de zbucium, zgripţuroaica 
dormea cu capul în fumul vrăjitoriilor ei, şi oceanul răsufla, 
liniştit. 

— Gherasime! strigă căpitanul. 

Nu era de aruncat numai nisipul, mai rămâneau şi altele 
de făcut. 

— Da, domnule! răspunse cârmaciul, venind. 

— Cât să fie până la stânca aia din faţă? 

— Vreo trei sute de metri, gândesc. 

— Cam tot aşa spun şi eu; avem un cablu atât de lung? 

— Nu; dar îl putem înnădi. Ce vrei să facem cu el? 

— Să ne legăm de stânci - şi când o veni fluxul, să ne 
tragem cu cabestanul. 

— Dar ca să ducem ancora în larg şi să ne tragem pe ea, n- 
ar fi mai nimerit? 

— Nu cred; în ce să prindă ancora? Cred că la cincizeci de 
metri depărtare apa nu are fund. 

Cârmaciul şi căpitanul coborâră barca, o împinseră în apă 
pe stânca plină de colţi, ceea ce nu fu lucru uşor, apoi 
urcară în ea cablul făcut colac, lucru încă mai greu. Dar 
greutatea cea mai mare o întâmpinară când trebuiră să-l 
întindă în larg, fiindcă atârna peste trei sute de kilograme 
care cătau să se ducă la fund - aşa că avură de tras vârtos 
la vâsle, până să-l vadă legat la locul trebuitor. 

Lucrul fiind gata, se apucară, iarăşi amândoi, înarmaţi 
fiecare cu dălţi şi ciocane, să fărâme sub carenă colții de 
stâncă mai ascuţiţi şi mai prost aşezaţi, ca în clipa plecării 
bordajul să nu aibă de suferit. 

Cu acest prilej, pe Gherasim nu-l rabdă inima să nu bage 
raşcheta în algele rămase şi-n cochiliile înfipte în lemn. 
Astfel, din această păţanie Speranţa se alese şi cu carena 
ferchezuită, fără nici o cheltuială şi nu în mai mult timp 
decât se cere ca să desţeleneşti obrazul unui haiduc bărbos. 

Terminară tocmai la timp; apa oceanului începuse să 
crească, acoperise chila şi urca pe bordaj, clipocind, dar 


mai erau încă trei ore până ce fluxul să fie plin. 

Adnana îl lăsase pe Ismail, care dormea liniştit, şi muncea 
cu lopata, în mijlocul oamenilor, la aruncat nisipul. 
Căpitanul şi Gherasim săriră în hambar, să pună mâna, 
alături de ei; nu era timp de pierdut. 

Poate să pară greu, poate să pară cu neputinţă, dar în şase 
ore, opt oameni, înghesuiți într-un spaţiu îngust, izbutiră să 
arunce peste bord aproape cinci vagoane de nisip... Acum 
îşi ştergeau năduşeala de pe frunte, pe de o parte uşuraţi, 
pe de alta mâhniţi. Nu erau numai cinci vagoane de nisip, ci 
şi şaptezeci de ocale de aur - adică o sumă de vise care se 
înecau în ocean, se duceau la fund. 

— Treceţi la cabestan şi fiţi gata să trageţi! porunci 
căpitanul. 

Apoi se uită la ceas şi se aplecă peste parapet, privind în 
jos, nedumerit. Era ora fluxului plin, apele se urcaseră 
exact până la punctul socotit, dar Speranţa nu se mişca din 
loc, stătea ţeapănă, ca şi când prinsese rădăcini în stânci. 

— Ia încercaţi cabestanul! Împingeţi uşor, numai puţin. 
Cabestanul începu să scârţâie, cablul se întinse, ieşi din 
apă, scuturându-şi stropii, trosni - şi nu se urni nimic. 

— Ce naiba! făcu Anton Lupan, privindu-şi încă o dată 
ceasul, nedumerit. 

Pe urmă se uită la oameni, ca şi cum i-ar fi fost ruşine că 
socotelile cu care se lăudase atât se dovediseră făcute 
greşit. Întâlnindu-i privirea, leremia se înroşi - parcă Anton 
Lupan se uita anume la el - se fâstăci şi se apropie stânjenit 
de parapet. 

— Oare să fie din cauza asta, domnule? întrebă ruşinat, 
scuturându-şi peste bord buzunarele pline de nisip. 

Cu toate că nu era timp de glumă, oamenii se puseră pe 
râs. 

— Zi aşa, vere leremia, voiai să te pricopseşti! zise 
Haralamb, mai cu haz, mai dojenitor, ca şi cum n-ar fi fost 
tocmai el cel ce-şi apărase avutul mai înfierbântat decât 
toţi. 


Dar în clipa asta el uitase şi aurul şi nisipul dus la fund - şi 
se mira ce naiba-l apucase atunci. Ptiu! Parcă nu ştia vorba 
din bătrâni? De haram a fost, de haram s-a dus! Ducă-se! 
Noi să fim sănătoşi! 

Multe lucruri ciudate se întâmplaseră în ultimul timp, însă 
acesta le întrecu pe toate - să te minunezi, ori să te strâmbi 
de râs: când Ieremia sfârşi de scuturat buzunarele, corabia 
scârţâi pe stânci. 

— Pune mâna pe manele! Împinge acum, haide, vârtos? N- 
o slăbi! strigă căpitanul, triumfător. 

Speranţa se urni greoaie, alunecă încet, trasă de cablul 
întins, îşi afundă puţin prova în apă şi-apoi făcu un salt, la 
adânc, cu coada în sus, ca un răţoi mândru şi zglobiu; mai 
lipsea să fi măcăit. 

Două ceasuri mai târziu, la căderea serii, era ancorată 
într-un golf adăpostit, pe ţărmul de vest al peninsulei 
Brecknok, departe de Milky Way; oamenii cărau cu barca 
lest, de pe mal, pietroaie şi nisip, fără aur - vai! - fiindcă nu 
tot ţărmul Ţării de Foc era poleit. 

Iar în zorii zilei, când se porni vântul de vest - putea să 
bată acum, altul mai bun nici că s-ar fi putut! - naviga spre 
Punta Arenas, ultima escală, cu toate pânzele sus. 

Abia atunci cobori Anton Lupan în cabină, să-l vadă pe 
Ismail. Adnana se ridică şi ieşi, să fiarbă cafeaua, să spele 
feşile - avea şi ea multe de făcut. 

— Cum te simţi, Ismail? 

— Mulzumim! 

Pe spiraiul deschis intră pieziş o rază de soare şi căzu pe 
obrazul bolnavului. 

— Azi o să te bărbierim puţin, să te facem frumos. Ce zici? 

— Mulzumim! 

Parcă de bărbierit îi ardea lui acum? Altceva îl chinuia, de 
mult timp. Şi deodată, Ismail îşi luă inima în dinţi: 

— Piciorul... am dat la rechini? 

Căpitanul ar fi vrut să râdă, dar îşi simţi ochii umeziţi. 
Răspunse aproape în şoaptă - nu ştia cum să-şi ascundă 


durerea cu care îi dădea acest răspuns. Cum să-i vorbeşti 
unui om viu despre o parte din trupul lui, care a murit? 

— Nu, Ismail! L-am dus la țărm şi l-am îngropat... 

— Mulzumim! 

Anton Lupan adăugă, încercând să râdă, altfel ar fi 
izbucnit în plâns: 

— De altfel să ştii că pe-aici nici nu sunt rechini! Ismail 
tăcu îndelung, muncit de gânduri; aflase una - mai avea un 
hop de trecut. 

— Acum, rugam ceva... zise, mototolind sfios marginea 
cearceafului în mâini. 

Şi arătă din ochi pătura, cu golul de sub ea: 

— Am debarcat aici un picior... Oftă adânc: 

—... restul, lăsam debarcam la Stambul! 

Căpitanul alunecă în genunchi, la căpătâiul lui. O clipă mai 
putu să-i privească în ochi. „Ce om minunat eşti! Şi ce 
minunat e că nici măcar nu ştii!” îi spuse, în gând. Apoi 
lacrimile izbucniră, zadarnic s-ar mai fi împotrivit, avea 
atâta povară în trup şi-i era sufletul atât de plin! Ştia că un 
căpitan nu trebuie să plângă niciodată în faţa marinarilor 
săi, cum nu trebuie să plece fără hartă şi fără busolă la 
drum, dar acum el nu mai era căpitan, iar marinarul din 
faţă îi era prietenul cel mai scump. 

— N-o să te debarcăm niciodată, dragul meu Ismail! zise, 
lipindu-şi obrazul ud de obrazul lui chinuit. Ai să rămâi 
toată viaţa ta cu noi, şi toată viaţa noastră o să te cinstim! 

Speranţa naviga cu vânt plin. 

Iar Ismail închise ochii, înghiţi un nod care-i stătuse un an 
de zile în gât şi şopti: 

— Mulzumim! 

CAPITOLUL XXXIV. 

Unde se sfârşeşte - şi unde începe aventura. 

Încărcau cărbuni, la Punta Arenas, opt vagoane, cărbune 
uşor, hambarul era plin până sus, oamenii se întrebau, 
îngrijoraţi, unde vor dormi în viitor... Un poliţai trecea în 
lungul cheiului şi lipea afişe pe stâlpi: 


PREMIU 

500 de pesos. 

Cui va aduce la guvernământ, mort sau viu, pe numitul 
Pedro Filipo Hoste, zis Black Pedro, care împreună cu 
banda sa, în noaptea de 28 spre 27 decembrie, a masacrat 
echipajul schoonerului Matador sub pavilion mexican, la 5 
ianuarie a ucis doi marinari de pe vaporul chilian Colombia, 
iar a doua zi a incendiat canoniera Humbard... 

În faţa schelei se opri o trăsură micuță, trasă de un ponei 
alb; îl aduceau pe Ismail de la spital. Zăboviseră aici două 
luni, socotiseră că nu era bine să plece la drum, pe ocean, 
înainte ca rana să se fi vindecat pe deplin. 

Anton Lupan cobori primul, privi afişul în treacăt - îl citise 
în oraş. Apoi coborî, pe partea cealaltă, Adnana. Îl ajutară 
pe Ismail să se dea jos, îi puseră cârjele sub braţ şi porniră 
înainte, uşor, măsurându-şi fiecare pas. 

— Facem saraigli! zise bucătarul, cum fu pe punte şi zări 
tambuchiul de la prova. 

Saraigli? Ce i se năzărise? Nu cumva îşi lăsase minţile la 
spital? Ehe, Ismail ştia mai multe decât ceilalţi! 

— Stai întâi să-ţi încerc piciorul, să văd dacă n-am greşit 
măsura! îl opri Haralamb. 

Cioplise două zile la piciorul de lemn, lucrase cu inima 
strânsă, dar cu dragoste, şi pusese în el toată priceperea, 
toată migala; lemn sănătos, de fag. 

Ismail şi-l potrivi pe ciot, îi legă curelele, şi, fără să lase 
cârja, bocăni pe punte câţiva paşi. Păcat că puntea era 
murdară; îi era milă de lemnul nou, aşa de curat, şi înghiţi 
un nod amar. 

Ceilalţi îl priveau stânjeniţi, îndureraţi. Dar bucătarul, 
după ce merse aşa până în dreptul hambarului, se întoarse 
spre ei, le văzu amărăciunea, şi atunci le zâmbi voios, le 
zâmbi cu toată inima lui de viteaz. 

— Mulzumim, Haralamb! 

Păcat că puntea era murdară! Cum să nu te doară inima 
după un picior de lemn aşa de curat? Că doar lemnul nu se 


poate văcsui ca o cizmă sau ca un bocanc! 

Ismail cobori în bucătărie, bocănind stângaci; de acum 
înainte aveau să audă veşnic bocănitul acesta, avea să facă 
parte din viaţa lor, cum făcea piuitul scripeţilor, zornăitul 
lanţului, foşnetul etravei, clopotul de cart... 

De jos, de la prova se auziră cratiţele, zâăngănind - 
bucătarul mormăia - poate nu luceau toate destul de curat; 
inima Adnanei se strânse, ea purta vina; apoi se auzi 
gazelul, izbucnind pe spirai - nu-i dăduseră voie să ia 
fonograful la spital; acum răsuflară cu toţii, uşuraţi. 

Numai cârmaciul se apropie de Anton Lupan, scărpinându- 
se în cap, stânjenit, încurcat: 

— Domnule, zise în sfârşit, făcându-şi curaj. Acum nu ştiu 
cum ne-om descurca... Vezi, cât a fost nisipul... Cu cărbunii 
însă, înţelegi dumneata... Las' că-i murdărie, dar uită-te, nu 
mai e loc de-o palmă în hambar... 

Căpitanul luă mâna Adnanei. 

— Fii liniştit, Gherasime! Aţi scăpat de belea; ne-am 
căsătorit acum o jumătate de ceas. Întreabă-l pe Ismail, că 
ne-a fost martor şi a semnat. 

— Slavă domnului! strigă Haralamb. Mă gândeam s-o cer 
eu dacă n-o luai dumneata. Ce naiba, trebuia să-i găsim un 
bărbat! 

Se întâmplase aşa: pe când mergeau spre spital, căpitanul 
se opri din senin pe trotuar şi zise, nitam-nisam: 

— Adnana, nu mai merge! Zor-nevoie să eliberăm cabina 
oamenilor, altfel au să se revolte şi mă spânzură de catarg. 
Vrei să te măriţi cu mine, azi? 

— Dacă-i vorba să-ţi salvez viaţa, n-am încotro: vreau! 

— Adică aşa?! Altminteri... 

Părea mâhnit, supărat. Doamne, el care citise atâtea cărţi, 
care făcea socoteli cu cifre lungi de-o şchioapă, de te 
ameţeau numai când le priveai, el care citea în sufletele 
tuturor oamenilor din echipaj, citea în hărţi, ba până şi-n 
stelele de pe cerul înalt, cum nu putea citi în ochii ei aşa de 
vorbitori, aşa de umezi şi calzi? 


— Deci, altminteri... Pentru mine, aşa, ca om, să zicem că 
n-aş fi căpitan... Eu credeam... 

Ea îşi muşca buzele, în faţa lui, la un pas. 

Şi Anton Lupan bâiguia, încurcat: 

— Pentru că mie unul, mie unul, ştii, îmi eşti dragă, 
Adnana! 

— Ia te uită! Şi de mult, domnule căpitan? 

— Nu-ţi bate joc! De atunci, când te-am întâlnit pe corabia 
lui kir lani în arhipelag. Ai uitat? 

— Nu, n-am uitat! 

Cum de nu izbucnea în lacrimi, cum de mai putea lăsa, 
până la el, nefericitul acela de pas?! 

— Răspunde-mi, Adnana! Să zicem că nu m-ar pândi nici o 
primejdie. Vrei să te măriţi cu mine? Primeşti să-ţi fiu 
bărbat? 

— Am să-ţi răspund cu o vorbă de a ta: primesc, cu braţele 
deschise! Dar eu când spun, o şi fac. Păzea! 

Şi-acum echipajul spăla puntea, freca alămurile de te 
orbeau - se nimerise zi cu soare, altfel nici nu se putea - 
ridica marele pavoaz, împodobea corabia cu ramuri de fag - 
păcat că nu găseau brad! 

lar seara, se porni chiolhan; ardeau, agăţate de straiuri, 
de ghiuri, toate felinarele câte se putuseră afla, ba mai 
împrumutaseră vreo şase de la vecini, un schooner 
argentinian, un vapor suedez, se întinsese masă mare, 
lângă catarg, mâncară berbec fript, că-i şi uitaseră gustul 
de când hoinăreau, urla fonograful lui Ismail, de te 
asurzea... Pe urmă fonograful tăcu şi Mihu începu să cânte 
din caval, Negrilă lătra, se zbenguia fericit între Anton 
Lupan şi Adnana, oamenii jucau pe punte, chiuiau: „Frunză 
verde de pe coastă, Frumoasă-i mireasa noastră!” 

Se adunase lume multă pe mal; un poliţai se plimba pe 
chei, cam enervat; nu se mai pomenise la Punta Arenas 
asemenea bal. Dar ce putea face? Să zică o vorbă, ar fi ieşit 
scandal. O dată îşi însurau oamenii căpitanul pe care-l 
iubeau! 


La miezul nopţii se desfundă ultima sticlă de Cotnar, iar 
Anton Lupan, umăr la umăr cu Adnana, ridică paharul, se 
uită la echipaj şi vorbi aşa: 

— Prietenii mei dragi! Suntem împreună de multă vreme, 
iată curând se împlinesc trei ani. Am străbătut drum lung, 
ca să înfăptuiesc un gând vechi, pe care nu l-au putut 
înfăptui alţii, înaintea mea - şi voi toţi, care m-aţi ajutat, aţi 
fost bravi. Nu avem de aşteptat nici onoruri, nici bani, dar 
lumea, dacă este dreaptă, nu ne va uita... îmipare rău că 
astăzi, când am înfăptuit acest vechi plan, prietenul meu, 
care a avut parte mai mare decât mine în tot ce am visat, nu 
e în mijlocul nostru şi nimeni nu poate bănui unde l-o fi 
aruncat soarta. Închin primul pahar pentru el, dacă o fiviu, 
sau, dacă a pierit, pentru amintirea lui Pierre Vaillant! 

Echipajul se ridică în picioare şi câteva clipe rămaseră cu 
toţii tăcuţi, întristaţi, simțind parcă asupra lor umbra 
pâlpâitoare a omului pe care îl iubeau fără să-l fi cunoscut. 

— Cât despre noi - continuă apoi Anton Lupan - cred că ne 
putem număra câteva fapte bune în aceşti ani. Dacă am 
greşit uneori... 

Aici Ismail îşi lăsă capul în pământ şi oftă amar, credea că 
Anton Lupan încă nu l-a iertat. 

— Am greşit toţi, greşeli mai mici sau mai mari, toate au 
rămas în urmă, principalul e că am ieşit totdeauna cu 
obrazul curat şi suntem laolaltă, ca nişte fraţi. Când mă uit 
în jur, pe puntea aceasta, care e un colţ din ţara mea, nu 
ştiu ce mi-e mai drag; îmi e mai dragă ţara noastră, fiindcă 
a dat oameni aşa minunaţi, îmi sunteţi mai dragi voi, mi-e 
mai dragă corabia, ori... 

— Stai puţin, domnule! Eu cred că dintre toate şi dintre 
toate, mai dragă trebuie să-ţi fie ea! zise cârmaciul, arătând 
spre Adnana. 

— Aşa e, frate Gherasime! sări Haralamb. 

— Tu ţine-ţi gura, pezevenghiule - şi mai bine gândeşte-te 
că mâine-poimâine ajungem la Pireu, şi-o să dai ochi cu 
cafegioaica ta! 


Haralamb oftă: 

— De, dacă suntem săraci! Să nu fi aruncat aurul ăla, mă 
gândeam să rămân şi eu acolo, să mărim cafeneaua, să 
facem şi-un fel de han, adică un hotel, cum era la Stambul, 
la Pera-Palace... 

— Nu fii amărât, Haralamb! vorbi Anton Lupan. Sunt pe 
lume rele şi nenorociri mult mai mari decât sărăcia, dacă tu 
vrei cu tot dinadinsul să ne socotim săraci. Mai bine să ne 
gândim că ne aflăm toţi laolaltă, strâns legaţi, că am trecut 
prin primejdii care nu ne-au întors din cale - şi pe lângă 
ispite care nu ne-au dezbinat... „La ce s-o fi gândind? se 
întreba Haralamb. La aur sau la Adnana? Ispită, ispită, da' 
degeaba vorbeşte aşa! Ce, la o adică, aş fi îndrăznit eu să i- 
o iau de sub nas?” 

De câteva clipe, Gherasim nu mai auzea ce spune Anton 
Lupan; îl frământau şi pe el unele gânduri şi nu ştia cum să 
le vină de hac. În sfârşit, se scarpină în cap şi zise, încurcat: 

— Şi-apoi, domnule, dacă-i vorba de sărăcie, poate că nici 
nu suntem aşa săraci! la stai! 

Aşa zicând, se ridică de la masă, se duse în cabină, la 
prova, şi se întoarse cu sacul lui vechi, de marinar, din care 
scoase nişte bucăţi de metal, zgrunţuroase, sleite, în forme 
şerpuitoare, ciudate şi îmbrăcate într-o scoarță de praf. 
Numai că, dacă le zgâriai, luceau. 

— la uite colea! 

Căpitanul luă o bucată de metal, o zgârie cu unghia şi făcu 
ochii mari: 

— Aur curat! 

— Aur este, dar nu ştiu cât o fi de curat, că s-a amestecat 
cu cenuşa lui Martin Stricland şi-a ăluilalt, am uitat cum îi 
spunea... 

— Schlimbach! 

— Aşa vezi, Schlimbach. Mi-ar fi fost scârbă să pun mâna 
pe el, dar atunci, noaptea, am crezut că Ismail se 
prăpădeşte - şi-am zis să fac ceva pentru nevestele lui. 
Altfel nu-l luam. M-am dus pe mal, am răscolit cenuşa şi l- 


am adunat. Or fi vreo şapte ocale, vreo opt, n-am avut 
cântar... Acum, domnule, om face cum zici dumneata. Dacă 
socoteşti că nu-i murdar... 

— Parcă icosarii, napoleonii şi lirele ştim din ce aur s-au 
turnat? răspunse Anton Lupan. Doar n-o să ne facem icoane 
din el; tot o să trebuiască să-l schimbăm pe bani, aşa că fii 
liniştit, Gherasime. Şi-acum, dacă toţi veţi socoti ca mine, eu 
zic să-l împărţim în două părţi la fel de mari: una lui Ismail, 
că-i cel mai împovărat, alta lui Haralamb, să nu se mai 
plângă de... 

Haralamb se împotrivi, ruşinat: 

— De ce mie, domnule? M-am arătat eu mai vrednic decât 
ceilalţi? 

— Nu-i vorba de asta; dar parcă spuneai că vrei să 
deschizi cafenea! 

Oamenii râseră grozav; nu prea era în firea lor să se 
poreclească, dar de multă vreme, în taină, când vorbeau de 
Haralamb, îi ziceau kir Haralamb-cafegiul, kir Haralamb- 
ciubuc, ori kir Haralamb-giubea. 

— Ce ziceţi, băieţi, aşa împărţeală e dreaptă? continuă 
căpitanul. 

— Să ia Ismail tot! zise Haralamb, lepădându-se de aur, 
cum s-ar fi lepădat de cel necurat. 

Atunci se auzi piciorul lui Ismail, lovind în punte, aproape 
cu supărare: 

— Împărţim egal! Luam toţi, taman-taman! 

Poate c-ar fi ieşit şi ceartă, dacă nu se amesteca înțeleptul 
cârmaci: 

— la, mai bine să nu ne facem planuri prea din vreme; să 
ne vedem întâi mai aproape de case. Ce, ar fi să ni se 
întâmple prima oară dacă am pierde şi aurul ăsta pe 
undeva? 

— Ei, şi-acum, la odihnă! hotărî Anton Lupan. Mâine, în 
zori, am plecat! 

— Ba nici gând, domnule! Lasă-ne să petrecem, c-am 
dormit toată luna! O dată ne însurăm căpitanul! 


Şi iarăşi începu să cânte cavalul şi iarăşi chiotele şi 
strigăturile se răspândiră peste liniştea tainică din Punta 
Arenas. 

Numai plutaşul stătea tăcut, lângă catarg, cu mâinile în 
brâu, cu barba bătută de vânt, arătându-şi pieptul voinic, 
parcă mai falnic ca oricând, că nu mai ştiai cine-i mai falnic, 
el sau catargul? Iar ochii lui albaştri se limpeziseră iarăşi şi 
chipul înăsprit parcă înflorea, ca busuiocul de pe plaiuri 
când se duc omăturile iernii şi vine din nou luna mai. Şi 
gândindu-se la fata pe care o iubise el odată, cea de se 
dusese după primarul bogat, plutaşul îşi zicea în sine, 
găsind gândul înţelept după atâţia ani: „Ce mi-e bogăţia? 
Azi în hambar, mâine în ocean! 

Haralamb, în acest timp, o învârtea pe mireasă chindia, iar 
văru-su şuiera printre degete şi chiuia, de se auzea în toată 
Punta Arenas: 

Frunză verde floare-aleasă, Să joace şi cea mireasă... 


În zori, când împingeau amândoi la manelele cabestanului, 
de curgea apă pe dânşii, tot nu sfârşiseră cu strigăturile. 
Băteau clopotele de cart pe corăbiile vecine, marinarii se 
aplecau peste parapete, hamalii căscau gura în marginea 
cheiului... 

— Floricică-floare-albastră, toată lumea-i cu nevastă! 
chiuia Haralamb. 

— 'Toată lumea-i cu soţie, numai eu cu cucu-n vie! 
răspundea Ieremia, veselindu-se pe faţă, dar în fundul 
sufletului cuprins de amărăciune. 

Se potoliră abia în afara portului, când începu să plouă. 
Atunci coborâră cu părere de rău în cabină, Negrilă îşi luă 
şi el coteţul în primire. Pe punte rămase numai cârmaciul şi 
omul de veghe. 

Speranţa navigă două zile prin strâmtoare, prin locuri 
care ne sunt acum cunoscute. Ploua mereu, altfel nu s-ar fi 
împlinit cele scrise în cărţile marinăriei. Anton Lupan stătea 
rezemat de parapet, la prova, şi privea țărmurile pustii, 
învelite în neguri. Nu se vedeau focuri, fumuri, pirogi 
alcalufe... Pe alocuri zărea un fel de movile ciudate, în 
marginea apei, ca nişte dolomite... Acum ştia că sunt 
grămezi de scoici goale, să le măsori cu tona, în locurile de 
popas ale acestor triburi bătute de soartă. 

Dar poate în clipa asta, undeva, în marginea unui canal, pe 
o insulă pustie, un alcaluf, îmbrăcat în piele de focă, încălţat 
cu opinci, legate cu nojiţe ca ale ţăranilor noştri, îşi căuta 
loc de vatră, iar altul cioplea cu toporul bârne pentru 
viitoarea casă... Da, truda lor avea să rodească, măcar cât 
rodeşte un bob de grâu dintr-o mie... 

A treia zi, către zorii zilei, strigă omul de veghe: 

— Eheeei! Se vede Capul Fecioarelor! 

Adnana stătea la cârmă, învelită în mantaua de ploaie; 
stătea aşa de la miezul nopţii: era marinar, nu nevasta 
căpitanului. 

Echipajul năvăli pe punte, o dată cu lumina zilei. Ploua, 
ploaia cunoscută, să se împlinească litera scrisă în cărţile 


marinăriei, dar departe, în prova, oceanul făgăduia să le 
dea înapoi cerul senin şi soarele, şi căldura. 

leşi şi Ismail, mai la urmă, bocănind anevoie pe scară. 
Vedea oceanul în faţă, dar tot nu ştia încotro se îndreaptă, 
unde duc cărbunii. Când îi întreba pe oameni, aceştia 
ridicau din umeri, ferindu-se să-i răspundă; mare 
năzdrăvănie! 

Peste câteva clipe căpitanul apăru pe punte, cel din urmă, 
nu că de când cu însurătoarea se mai lenevise; avusese de 
întregit o frază în jurnalul călătoriei. Altminteri, nu dormea 
nici el, de la miezul nopţii. Ce, ar fi putut să doarmă când o 
ştia pe Adnana la cârmă? 

Ea îi zâmbi pe sub glugă şi, ridicând mâna, îi făcu un 
semn, plin de gingăşie, un semn mic-micuţ, să nu-l vadă 
toată lumea. 

— Cârmaciul n-are voie să ia mâna de pe cârmă! o mustră 
căpitanul, cu prefăcută, sau, mai ştii, poate cu adevărată 
asprime. 

„Bine! Când termin cartul, ai să vezi tu! Las' pe Adnana!” 

Anton Lupan îşi învălui oamenii cu privirea şi în ochii lui se 
ivi o undă de nedumerire. Ei, dar cine era printre ei flăcăul 
acesta sprinten, cu umerii largi, cu trupul subţire? Să fi fost 
Mihu, copilandrul care se îmbarcase acum trei ani la gurile 
Dunării? 

— Mihule! 

— Da! răspunse musul, apropiindu-se cu paşi legănaţi, ca 
marinarii cu multă vechime, dar vădind, în călcătură, nu 
ştiu ce stânjenire. 

— Ce-i cu tine? Nu cumva iar te strâng cizmele? 

— Ba da, domnule; mi-au rămas mici şi astea, fir-ar ele ale 
naibii să fie! 

— Când crescuşi aşa mare, băiete? Ia te uită la el! Mâine- 
poimâine, n-au să-l mai încapă nici tricourile! 

„Ehei! ar fi vrut să-i răspundă flăcăul. Tricourile mele de 
mult i le-am dat Adnanei! Păi ce, mi se mai potrivea 
măsura? Acum le port pe ale oamenilor!” 


Anton Lupan îl privi din tălpi până în creştet şi pieptul i se 
umflă de mândrie. 

— Câţi ani ai tu acum, măi băiete? 

— Am împlinit nouăsprezece la sfântu' Vasile. 

— A, păi dacă-i aşa, când ajungem la Marsilia, mergi să dai 
examen la Căpităânie. 

— Cum asta? Că doar n-am anii! 

— Nu-i nimic; m-oi pricepe şi eu atâta, să-l iscălesc pe 
popa din satul vostru. Îţi dau doi ani din buzunarul meu, 
numai să nu mă faci de ruşine! 

O geană de purpură începea să clipească la orizont, 
deasupra oceanului. În faţă, un mic vas cu două catarge, un 
pescuitor de balene după formă, strângea vântul anevoie, 
încercând să înainteze prin strâmtoare, împotriva mareei. 

— Băiat bun! Aferim! zise Ismail, apropiindu-se de Mihu şi 
bătându-l pe umăr. 

— Bine, o să vedem! continuă căpitanul. Dar până să dai 
examen cu alţii, o să-mi arăţi mie ce-ai învăţat în ăşti trei ani 
de zile. Când ieşim în ocean, îţi încredinţez comanda 
corăbiei. Du-te jos, cercetează harta, fă-ţi toate socotelile, 
să ne scoţi la Buenos Aires! 

Ismail se clătină, gata să cadă pe punte; vezi, nu era încă 
deprins cu piciorul... 

— Unde? întrebă, simțind că-l iau ameţelile. 

— La Buenos Aires, să descărcăm cărbunii. Nu ştii unde 
vine asta? E un port mare, în Argentina. 

— Domnule, nu băteam joc acuma! Ştiam Buenos Aires... 

Şi de unde vorbea cu ochii în jos, plin de obidă şi 
amărăciune, deodată pe chipul bucătarului năvăli un val de 
sânge, începură să-i scapere privirile. 

— Dacă nu suparam, vream un hatâr, zise, cu însufleţire. 

— Spune, Ismaile! 

Oamenii îşi fereau capetele, silindu-se din răsputeri să nu 
râdă. 

— Eu nu coboram, continuă bucătarul, când cu 
îndrăzneală, când cu ruşine. Nu coboram, nu vream 


cădeam în păcat, pariam argentinos. Dar lăzam ăsta băiat, 
ori Haralamb, mergeam întrebam, cine am bătut, am bătut 
Destroyer, ori... 

Un hohot de râs umplu văzduhul, făcând să se spargă norii 
şi să se vadă seninul cerului. Speranţa gonea ca o nălucă, în 
lumina zorilor, cu vânt din pupa şi curentul mareelor, având 
totul de partea ei, cum totul îi era potrivnic micului vas din 
faţă, pescuitor de balene. 

— Nu, Ismaile! răspunse căpitanul. O să coborâm şi-o să 
mergem cu toţii. lar ţie o să-ţi dăm cincizeci de argentinos, 
să pariezi pe Barbarosa - fireşte, dacă-ţi convine; dar am eu 
o presimţire că rândul trecut Destroyer a rămas fără pene. 

Şi iarăşi răsunară pe punte hohote de veselie; râdea 
Haralamb, omul de veghe la prova, râdea Adnana, la cârmă, 
râdea căpitanul, râdea întreg echipajul, râdea şi Mihu, în 
cabină, râdea şi... Păi sigur, râdea şi Negrilă... Dar cel mai 
tare dintre toţi, râdea bucătarul! 

S-ar putea clipă mai frumoasă pentru a încheia povestea 
călătoriei? Ce să spui după aceea? Cum a mers Speranţa la 
Buenos Aires, cum a descărcat cărbunii, cum şi-a împlinit 
Ismail vechea poftă a inimii şi-apoi, cum au plecat cu toţii, 
spre Mediterană - sfârşită fiind aventura? Dar nu, aventura 
nu se sfârşeşte niciodată, înmugureşte din ea însăşi, într- 
una, ca butaşul viței de vie. lată: 

Vasul de pescuit balene era acum în faţă, luptându-se din 
greu cu vântul şi cu mareele. 

— Halo! strigă căpitanul, când fură aproape. 

— Halo! răspunse Anton Lupan, făcându-şi mâinile pâlnie 
la gură. 

— Unde mergeţi? 

— La Buenos Aires! 

— Pune în pană, rogu-te, căpitane! Am să-ţi dau o hârtie! 

— Prova în vânt! porunci Anton Lupan, supunându-se 
rugăminţii, după datinile cinstite ale marinăriei. 

Speranţa făcu o voltă largă şi curând cele două vase se 
aflau bord la bord, derivând uşor spre gura strâmtorii. Pe 


puntea pescuitorului ardea focul, sub două cazane, topind 
grăsimea de balenă. Marinarii, unsuroşi şi afumaţi ca 
şuncile puse în gura hornului, căsăpeau cu topoarele o 
balenă care cântărea peste două tone. Căpitanul se apropie 
de parapet, cu o hârtie în mână. 

— Iată, domnule! zise, întinzându-i-o lui Anton Lupan. Am 
găsit-o acum trei zile, într-o sticlă, când am despicat 
pântecele unei balene. E de la nişte naufragiaţi, dar, din 
nenorocire, poartă o dată foarte veche. Noi nu mergem 
deocamdată nicăieri, intrăm doar în strâmtoare, să 
încărcăm lemne. Dacă te duci la Buenos Aires, ia-o 
dumneata, s-o predai Căpităniei. 

Era o hârtie mucegăită, atinsă pe alocuri de umezeală, 
dar, în bună parte, scrisul se citea limpede: „Salvaţi 
sufletele noastre!” 

Mâna lui Anton Lupan începu să tremure, obrazul îi păli, 
ochii i se măriră, picioarele ii slăbiră şi el se rezemă de 
parapet, simțind că alunecă. 

[|] „Goeleta L'Esperance - scria în hârtie - sub pavilion 
francez, plecată de la Saint-Malo la 3 ianuarie 1882, în 
drum spre Punta Arenas...” 

Câteva clipe, literele se pierdură, rămase în locul lor 
numai o țesătură cenuşie, fluturând ca norii mânaţi de 
furtună. 

— Ce este, domnule? întrebă Gherasim, cu nelinişte, 
văzând ce palid era căpitanul. 

Acesta nu răspunse, ci rămase cu ochii în hârtie, neauzind, 
nesimţind pe nimeni în preajmă, încercând să desprindă 
urmarea mesajului, din apele cenuşii ale hârtiei. Dar, chiar 
şi acolo unde literele erau clare, el nu mai desluşea acum 
decât cuvinte răzlețe, care i se învălmăşeau în minte: 

[] „... Atlantic... furtună... 17 martie... cârma ruptă, 
catargele prăbugşite... naufragiat... 28*15' long. v., 47*7' lat. 
s... Supravieţuitori cinci oameni din opt echipaj: căpitanul 
Pierre Vaillant, primul cârmaci, Roger Peraud...” 


Anton Lupan nu citi mai departe, se desprinse de parapet, 
dădu să se repeadă spre cabină, la pupa, în vreme ce 
oamenii săi şi căpitanul pescuitorului de balene îl priveau, 
unii neliniştiţi, alţii numai miraţi, apoi se opri şi zise, cu un 
glas pe care nu i-l recunoştea nimeni: 

— Pierre Vaillant! Poate că e încă în viaţă... L'Esperance a 
naufragiat... 

— Atunci, domnule, vei duce hârtia! vorbi căpitanul 
micului vas, neînţelegând de ce căpitanul Speranţei era aşa 
de tulburat. Drum bun şi mă încred în dumneata! 

— Îţi mulţumesc, căpitane! Cerul fie binecuvântat că te-a 
scos în calea mea! Fii şi dumneata de o mie de ori 
binecuvântat! 

Şi, în timp ce pescuitorul de balene îşi lăsa prova sub vânt, 
spre a-şi lua trudnic vechiul drum, Anton Lupan cobora 
scările cabinei şi se apleca asupra hărţii, cu compasul în 
mână, să găsească locul arătat în mesaj. Dar, în chip ciudat, 
în locul acela Oceanul era alb, nu se vedea nici o insulă, nici 
un colţ de pământ - pe zeci de mile în jur se întindea numai 
apa, pustiul. Citi încă o dată cifrele, măsură iar şi găsi 
acelaşi loc, în mijlocul Oceanului alb. Şi totuşi era cu 
neputinţă ca Pierre Vaillant să se fi înşelat, după cum era cu 
neputinţă să se fi salvat din naufragiu în altă parte decât pe 
o insulă, pe o bucată de pământ, deşi harta n-o arăta. 

După câteva minute, oamenii care aşteptau pe punte, 
încremeniţi, neputând încă să creadă că hârtia aceea venea 
într-adevăr de la Pierre Vaillant, îl văzură pe căpitan urcând 
scările, mai liniştit într-un fel, în altul mai tulburat. 
Speranţa rămânea cu prova în vânt şi curentul continua s-o 
împingă încet, spre Ocean. 

— Schimbăm drumul! vorbi hotărât Anton Lupan. 

— Încotro, domnule? întrebă Gherasim. Nu mai mergem la 
Buenos Aires? 

— Nu. Pornim spre răsărit, nord patru carturi spre est, să-l 
căutăm pe Pierre Vaillant! 

— Şi cărbunii? 


Trebuiau să-i descarce la Buenos Aires până la 15 
februarie, aşa scria în contract! Dar acum Anton Lupan 
uitase ce scria în cartea negustorilor, cum uitase şi atunci 
când plimbase butoaiele lui kir Nicolachi până la insula 
Musarah - acum în ochii lui îşi deschisese iarăşi paginile 
marea carte a prieteniei, pe care niciodată n-ar fi putut-o 
uita! 

— Cărbunii? îi păstrăm ca lest, şi dacă n-om mai avea 
nevoie de ei, îi aruncăm în ocean! 

Oamenii se uitau la el, nedumeriţi, încurcaţi; nu mai râdea 
nimeni pe punte, ca în clipa aceea când povestirea s-ar fi 
putut termina. 

— Au şovăie vreunul? întrebă Anton Lupan, privindu-i 
mirat. 

Adnana, cea dintâi, scutură scurt din cap. Iar ceilalţi, 
îndată după ea, răspunseră toţi, într-un glas: 

— Nu, domnule! Mergem oriunde ne porunceşti! Suntem 
marinari! 

— Atunci prova sub vânt - şi la drum, pe ocean! Gherasim 
învârti cârma la stânga, pânzele începură să fluture, apoi se 
umflară şi, rotindu-se, Speranţa îşi afundă prova în val... 

Nu mai râdea nimeni pe punte. Oamenii erau tăcuţi şi 
gravi, cum e tot marinarul când porneşte pe apă, să salveze 
alt marinar. 

Speranţa gonea iarăşi, în zorii care creşteau, cu acelaşi 
vânt tare din pupa, cu pavilionul românesc fluturând pe 
catarg. Şi deodată ea îşi schimbă legănarea, foşnetul 
bordajului îşi schimbă gama - întâlnea nemărginitul ocean. 

Era clipa când se vestea faptul cel mare al zilei, la orizont 
răsăritul fluturându-şi pânzele roşii, ca să-i deschidă poarta 
larg soarelui. lar dincoace, în timp ce etrava îşi începea 
iarăşi marşul triumfal al plecărilor, Speranţa îşi flutura 
pânzele albe, deschizând tainica poartă a călătoriilor ei 
viitoare. 

Mic manual marinăresc. 


Cea mai mare parte a termenilor marinăreşti folosiţi în 
această carte îşi găsesc explicaţia chiar în text, dar nu 
totdeauna în locul unde sunt întâlniți prima oară. De aceea, 
autorul socoteşte trebuitor să pună la îndemâna cititorilor 
neiniţiaţi acest mic manual alfabetic, care le va îngădui să 
înţeleagă cu o clipă mai devreme sensul unor cuvinte 
necunoscute de ei, rămânând totdeodată folositor şi pentru 
alte lecturi cu subiect marinăresc. 

AMARA (A): A lega, a fixa încărcătura din magazie sau 
obiectele mobile de pe punte, ca în timpul balansului să nu 
se mişte, prilejuind stricăciuni. La fel se spune despre un 
vas care se leagă la chei. 

ARBORE sau CATARG: Preacunoscutul stâlp vertical, fixat 
pe punte, folosit la ridicarea velelor. Vasele moderne, cu 
maşini, mai păstrează şi astăzi unul sau două catarge, pe de 
o parte ca să se supună tradiţiei, pe de alta din necesităţi 
reale (antenă de radio, semnalizare), dar ele sunt din ce în 
ce mai scurte. 

ARGAT: Macara primitivă, alcătuită dintr-un solid pivot 
vertical, pus pe suporturi de lemn, învârtit cu pârghii lungi, 
ca nişte spiţe, de mai mulţi oameni şi putând, prin 
înfăşurarea unui cablu, să deplaseze greutăţi mari, de pildă 
să târască o corabie care trebuie scoasă pe uscat. 

BABORD: Partea din stânga a unui vas, privit de la pupa la 
prova. 

BALANSINĂ: Parâmă petrecută printr-un scripete de pe 
catarg, care susţine ghiul la înălţimea cuvenită când 
pânzele sunt strânse. 

BANDA (A SE): Se spune despre un vas că este bandat, 
atunci când navighează aplecat pe un bord sau pe altul, fie 
din pricina încărcăturii pusă greşit, ceea ce, fireşte, trebuie 
să se evite, fie, mai cu seamă, din pricina vântului care 
acţionează asupra velelor. 

BERBECI: Valuri a căror creastă se sparge, înspumată, 
dovedind întărirea vântului. 


BIGĂ: Grindă oblică, prinsă de catarg, putând pivota în 
jurul acestuia şi având la capăt un palanc, cu ajutorul căruia 
încărcătura ridicată de pe chei poate fi rotită prin aer şi 
apoi coborâtă în magazie, sau invers, când vasul se 
descarcă. 

BINTĂ sau BABA: Stâlp solid, de lemn sau de metal, fixat 
în marginea cheiului şi în anumite locuri pe punte, folosind 
la amararea vasului. 

BOCAPORT: Ansamblul scândurilor sau tablelor care 
închid gura magaziei. 

BOMPRES: Mic catarg orizontal sau uşor oblic, fixat la 
prova unui vas, care, pentru anumite nevoi de echilibru al 
velaturii, îngăduie să se ridice un număr de pânze în afara 
bordului. 

BORDAJ: Pereţii exteriori ai unui vas. 

BRIC: Corabie cu două catarge, având pe cel de la prova 
vele dreptunghiulare, puse pe vergi, iar pe cel de la pupa o 
randă trapezoidală, cu ghiu şi pic. 

BRIZANȚI: Valuri care se sparg în apropierea țărmului, 
lovindu-se de funduri mici sau de stânci. 

CABESTAN: Un fel de vinci, folosit odinioară la ridicatul 
ancorei, alcătuit dintr-un pivot vertical, şi învârtit de câţiva 
oameni, cu ajutorul unor pârghii. 

CAP LA COMPAS: Direcţia de mers a unei nave, în raport 
cu nordul arătat de busolă. 

CARENĂ: Acea parte din corpul unei nave, care intră în 
apă. 

CARGOBOT: Vapor de transportat mărfuri. 

CAVALEȚŢI: O alcătuire de grinzi cioplite după forma 
carenei, cu ajutorul cărora vasele mai mici pot fi trase pe 
uscat sau lansate pe apă, fără să se răstoarne. 

CAVILE: Mânere fixate pe cercul timonei, ca o prelungire 
a spiţelor. Piese asemănătoare, păstrând acelaşi nume, 
fixate pe anumite suporturi în faţa catargelor, folosesc la 
legarea fungilor. 


CHEIE DE ÎMPREUNARE: Un fel de za demontabilă, cu 
ajutorul căreia două capete de lanţ se pot lega între ele. 

CHEIE DE LANȚ: Lanţul ancorei fiind de regulă alcătuit 
din bucăţi de câte 30 de metri, unite între ele, cheia de lanţ 
e luată de marinari ca unitate de măsură pentru adâncimea 
apei la locul de ancorare. 

COPASTIE: Întăritură longitudinală la partea superioară a 
bordajului unei bărci; la vasele puntate, copastia e piesa de 
legătură între bordaj şi punte. 

CRUCETĂ: Pentru consolidarea lor, catargele au una sau 
mai multe vergele fixate transversal, la anumită înălţime; 
ele se numesc crucete şi măresc puterea de sprijin a 
sarturilor care trec prin vârful lor. 

CRUCIERĂ: Pentru a naviga de la un punct la altul, vasele 
cu pânze erau adesea nevoite să meargă în zigzag, după 
cum cerea vântul, să încrucişeze, cu o vorbă marinărească. 
Astăzi, înţelesul cuvântului s-a lărgit şi orice călătorie mai 
lungă, pe mări, poate fi numită crucieră, de la a încrucişa. 

DECLINAŢIE: Magnetismul Pământului nu arată în toate 
locurile de pe glob direcţia nordului geografic, el suferind 
abateri mai mici sau mai mari, uneori de zeci de grade. 
Unghiul făcut de nordul magnetic cu nordul adevărat se 
numeşte declinaţie; aceasta a fost măsurată şi trecută pe 
hărţile marine în toate zonele străbătute de navigatori. 
Pentru a se putea orienta după busolă, navigatorul trebuie 
să ţină seamă de declinaţia regiunii pe care o străbate şi să 
corecteze în consecinţă unghiul său de drum. 

DEVIAŢIE: Busola, sau compasul cum spun marinarii, 
suferă influenţa maselor de fier aflate în preajma, influenţă 
care mai ales la vapoare, în întregime metalice, nu se poate 
evita. Anumiți magneţi reglabili pot să compenseze în bună 
parte acest neajuns, dar o imperfecţiune rămâne 
întotdeauna; ea se numeşte deviaţie şi trebuie să fie 
cunoscută de navigator, ca şi declinaţia, pentru corectarea 
unghiului de drum. 


DERIVĂ: Deplasarea involuntară a unui vas, datorită 
vântului sau curenților marini. 

DUNETĂ: Punte înălţată deasupra punţii principale, aflată 
la pupa unor vase şi având dedesubt felurite cabine şi 
încăperi. 

ECHE: Pârghia cu care se manevrează cârma la bărci şi 
corăbii mai mici, care nu au timonă. 

EFEMERIDE: Table întocmite pe câţiva ani înainte pe baza 
calculelor mai multor observatoare astronomice, dând date 
precise cu privire la mişcarea în timp a aştrilor mai 
importanţi. 

ETAMBOU: Piesă principală din scheletul unui vas, care 
formează partea lui din spate (pupa). 

ETAMBREU: Deschizătură circulară în punte, prin care 
trec catargele sau axul cârmei. 

FOC: Velă triunghiulară, aflată la prova unei corăbii. 

FUNGĂ: Parâmă trecută printr-un scripete de pe catarg, 
cu ajutorul căreia se ridică velele. 

GHIU: Suport de lemn fixat aproape de baza catargului şi 
puţind să pivoteze dintr-un bord în altul; pe el se leagă, se 
înverghează, marginea de jos a velei. 

GHIORDEL: Găleată de tablă, lemn sau pânză 
impermeabilă, legată cu o parâmă îndeajuns de lungă ca de 
pe puntea unui vas să poţi scoate apă de mare. 

GREEMENT: Întreg ansamblul de catarge, sarturi, straiuri 
etc. care susţin velatura unei corăbii. 

GRIJELE: Şipci de lemn legate între sarturi, ca nişte 
trepte, îngăduind echipajului să se urce în vârful catargului. 

GUARDAMANĂ: Apărătoare pentru mână, făcută din piele, 
folosită de marinari la cusutul velelor; între degetul mare şi 
podul palmei ea are un mic disc metalic, cu care se împinge 
acul, lucru care nu s-ar putea face cu un degetar obişnuit, 
âcele de vele fiind foarte mari, iar pânza foarte groasă şi 
rezistentă. 

HABITACLU: Locaşul busolei, făcut din lemn sau din metal 
nemagnetic. 


LOCH (citeşte „log”): Instrument cu care se măsoară 
viteza unei nave. 

MANELĂ: Pârghie de lemn, folosită la învârtirea 
cabestanului. 

MAHOANĂ: Vas plutitor, cu fundul plat, folosit în porturi la 
transportarea încărcăturii de pe vapoare, când acestea nu 
se pot apropia de chei. 

MARANGOZ: Dulgher care lucrează corăbii. 

MĂRUL CATARGULUI: Proeminenţă sferică, aflată în 
vârful catargului, fără un rost practic. 

MATISI (A): A împreuna două parâme, sau două cabluri 
metalice, fără a le înnoda, ci petrecându-le în chip iscusit 
şuviţele unele printre altele. 

NAVLOSI (A): A angaja un vas în vederea transportării 
unor mărfuri. 

PALANC: Macara cu mai mulţi scripeţi, folosind la 
ridicarea greutăților mari. 

PANA CÂRMEI: Cârma propriu zisă, ca o paletă de felurite 
forme, care acţionează în apă. 

PAVOAZ (MARELE): La sărbătorile marinăreşti, 
pavilioanele de semnalizare, în număr de vreo 40, pentru 
fiecare literă şi cifră câte unul, se ridică pe straiuri, 
împodobind vasul cu viile lor culori, care flutură în bătaia 
vântului; acesta este marele pavoaz, spre deosebire de 
micul pavoaz, care cuprinde numai câteva pavilioane şi se 
ridică la festivități mai puţin solemne. 

PIC: Vergă oblică, ridicată pe catarg cu ajutorul fungilor; 
de ea se leagă, se înverghează partea de sus a velei. 

PROVA: Partea din faţă a unei nave. 

PUPA: Partea din spate a unei nave. 

RANDĂ: Velă trapezoidală, aflată pe catargul de la pupa. 

RODANŢĂ: Inel metalic care apără de rosături ochiurile de 
agăţare făcute la capătul sarturilor, straiurilor, al feluritelor 
cabluri şi parâme. 

SĂGEATĂ: Velă suplimentară care, atunci când vântul nu e 
prea tare, se ridică deasupra picului. 


SARTURI: Cabluri care întăresc catargul în lateral. 

SAULĂ: Parâmă subţire. 

SCHELĂ: Podeţ de lemn, care leagă cheiul cu puntea unui 
vas. 

SCHOONER: Corabie de mărime mijlocie, cu două 
catarge, asemănătoare cu goeleta, cu care, de altfel, adesea 
se şi confundă. 

SCOTĂ: Parâmă cu care se manevrează pânzele. 

SLOOP: Mic vas cu un singur catarg, purtând un foc şi o 
velă mare. 

SPIRAI: Luminator făcut în punte, deasupra încăperilor 
care nu pot avea ferestre laterale (hublouri). 

STRAIURI: Cabluri care întăresc catargele spre prova. 

SUBARBĂ: Lanţ sau cablu care întăreşte bompresul. 

TACHET: Suport în formă de TI, fixat pe parapet sau pe 
punte, de care se leagă scotele. 

TAMBUCHI: Deschizătură prin care se poate cobori sub 
punte, acoperită cu un capac, sau cu un fel de gheretă. 

TIMONĂ: Roata cârmei. 

TRINCĂ: Velă triunghiulară, care se ridică în faţa 
arborelui-trinchet. 

TRINCHET (ARBORE): Catargul dinspre prova. 

TROȚŢE: Ansamblul de lanţuri şi cabluri cu care mişcarea 
timonei se transmite la axul cârmei. 

VARANGE: Piese de lemn sau de metal, care leagă 
coastele de chilă. 

VIRA (A): A ridica o greutate, de pildă ancora. Mai rar se 
foloseşte în sensul de viraj, schimbare de drum. 

VOLTĂ: Schimbare de direcţie astfel ca vântul să treacă 
dintr-un bord în celălalt. 

ZBATURI: Mijloc de propulsie alcătuit din roţi cu palete, 
dispuse în borduri, folosite la primele vapoare, înainte de 
introducerea elicei. Se mai folosesc şi astăzi pe fluvii puţin 
adânci, unde elicea nu are un randament îndestulător. 

ZBURĂTOR: Vela triunghiulară, care se ridică pe primul 
strai din prova, deasupra focului. 


SFÂRŞIT 


1 Explicaţia cuvintelor necunoscute, privitoare la vapoare 
şi corăbii, se găseşte la sfârşitul cărţii, în micul manual 
marinăresc. 

2 Citeşte „picipain”. 

3 Citeşte „log”. 

4 Ikilik - monedă veche turcească, valorând 2 piaştri, cam 
40 de bani româneşti din acel timp. 

5 Lloyd - societate de asigurări maritime. 

6 În iulie, către miezul nopţii, privită din Marea Egee, 
Casyopeia se află cam la 20* est de Steaua Polară. 

7 Victoria fără aripi. 

8 Citeşte scunăr.