Arturo Perez-Reverte — Harta sferica

ARTURO 
PEREZ-REVERTE 


virtual. = tofect. eu 


ARTURO PEREZ-REVERTE 


HARTA SFERICĂ 


Original: La carta esférica (2000) 


Traducere din limba spaniolă de: 
MIHAI CANTUNIARI 


y 


virtual-project.eu 


2005 


„O hartă nautică este mult mai mult 
decât un instrument indispensabil 
pentru a merge dintr-un loc în altul; e o 
gravură, o pagină de istorie, uneori un 
roman de aventuri.” 


Jacques Dupuet, Marinar 


să contemplăm noaptea. Este aproape perfectă, cu Steaua 
Polară vizibilă la locul ei exact, cinci lungimi la dreapta liniei 
imaginare formate de Merak și Dubhe. Polara va rămâne tot 
acolo în următorii aproximativ douăzeci de mii de ani; și orice 
navigator care o va privi se va simţi consolat văzând-o neclintită 
la post, fiindcă e bine să știi că te poţi bizui pe ceva imuabil, 
atâta timp cât oamenii au nevoie să traseze itinerarii pe o hartă 
nautică sau pe difuzul peisaj al unei vieţi. Dacă vom continua să 
acordăm atenţie stelelor, vom descoperi ușor constelația Orion, 
apoi Perseu și Pleiadele. Lesne vom face asta, pentru că 
noaptea e foarte clară, fără nori; nu adie nicio briză. Vântul de 
sud-vest a încetat la apusul soarelui, iar bazinul portuar este o 
oglindă neagră ce reflectă luminile macaralelor din port, 
iluminarea cu reflectoare a castelelor de pe munte și scăpărările 
- verde la stânga și roșie la dreapta - farurilor de la San Pedro și 
Navidad. 

Să ne apropiem acum de bărbat. Stă nemișcat, sprijinit de 
coronamentul zidului scund și gros. Privește cerul, care se 
anunţă mai întunecat spre est, și se gândește că mâine va sufla 
din nou vântul de răsărit, provocând tălăzuirea mării. Pare însă 
să zâmbească destul de ciudat; dacă i-ar vedea cineva faţa 
luminată de dedesubt de strălucirea portului, ar trage concluzia 
că există surâsuri mai plăcute decât acesta: mai încrezătoare și 
mai puţin amare. Însă noi cunoaștem cauza. Știm că în cursul 
ultimelor săptămâni, în largul mării și doar la câteva mile 
depărtare de aici, vântul și zbuciumul apei au fost hotărâtoare în 
viaţa acestui om. Deși de-acum nu mai au nicio importanţă. 

Să nu-l pierdem din ochi, fiindcă îi vom povesti istoria. Privind 
odată cu el spre port, vom observa luminile unui vapor care se 
îndepărtează încet de chei. Zgomotul motoarelor lui ne parvine 
atenuat de distanţă și de sunetele orașului, cu trepidaţia elicelor 
ce frământă apa neagră pe când oamenii din echipaj trag la 
bord ultimii metri de parâmă. Și când contemplă nava asta de 
sus, de pe zid, omul nostru simte două feluri diferite de durere: 
una sub furca pieptului, făcută din aceeași tristeţe care i se 
citește pe buze în rictusul acela ce pare - imediat vom înțelege 
că doar pare - un zâmbet. Dar mai e încă o durere, mai precisă 
și mai ascuțită, care vine și dispare în coasta dreaptă; acolo 
unde o umezeală rece îi lipește cămașa de trup, iar sângele 


picură până pe șold și îi îmbibă pantalonii pe dinăuntru la fiecare 
bătaie a inimii și la fiece zvâcnet al venelor. 

Noroc că, gândește bărbatul, în noaptea asta inima îmi bate 
foarte încet. 


I e Lotul 307 


„Am navigat pe oceane și prin biblioteci.” 


Herman Melville, Moby Dick 


L-am putea numi Ishmael, dar în realitate se numea Coy. L- 
am întâlnit în penultimul act al acestei istorii, când era pe 
punctul să devină încă un naufragiat dintre cei ce plutesc pe un 
sicriu în timp ce baleniera Rachel își caută copiii pierduţi. Pe 
atunci se afla deja de câtva timp în derivă, inclusiv în seara când 
s-a dus la casa de licitaţii Claymore, din Barcelona, doar cu 
intenţia de a-și omori timpul. Avea foarte puţini bani în buzunar, 
iar în odaia unei pensiuni-birt din apropiere de Las Ramblas tot 
avutul său consta în câteva cărţi, un sextant și un titlu de prim- 
pilot pe care direcțiunea generală a Marinei Comerciale i-l 
suspendase pe doi ani, în urmă cu patru luni, după ce /s/a 
Negra, un port-containere de patruzeci de mii de tone, eșuase în 
Oceanul Indian, la ora 4:20 dimineaţa, în timpul cartului său. 

Lui Coy îi plăceau licitaţiile de obiecte navale, deși în perioada 
aceea nu-și putea permite să supraliciteze. Insă Claymore, 
situată la etajul întâi al unei case făţoase de pe strada Consell 
de Cent, avea aer condiţionat, oferea câte o cupă de șampanie 
la final, iar fata care se ocupa cu primirea oaspeţilor avea 
picioare lungi și un zâmbet încântător. În ce privește obiectele 
scoase la licitaţie, îi plăcea să le privească și să-și imagineze 
naufragiile care le-au purtat de colo-colo aruncându-le pe 
această ultimă plajă. În tot timpul licitaţiei, stând jos cu mâinile 
în buzunarele vestonului său marinăresc de stofă bleumarin, era 
atent la cei care îi răpeau piesele favorite. De cele mai multe 
ori, modul acesta de a-și petrece timpul era decepţionant: o 
minunată cască de scafandru, a cărei aramă deformată de 
lovituri și de cicatrice glorioase te ducea cu gândul la naufragii 
și bancuri de bureţi și filme de Negulesco, cu calmari giganţi și 
cu Sophia Loren ieșind din apă, sculpturală sub bluza-i udă, fu 
achiziționată de un anticar căruia nici măcar nu-i tremurase 
mâna când ridicase cartonașul cu numărul său. lar un compas 


6 


de relevare Browne & Son, vechi, în stare bună și în cutia-i 
originală, pentru care Coy și-ar fi vândut sufletul pe vremea 
studenţiei lui nautice, i-a fost adjudecat, fără depășirea preţului 
de pornire, unui individ care părea să ignore absolut totul 
despre mare, cu excepția faptului că piesa aceea, așezată în 
vitrina oricărui magazin maritim sportiv de lux, va fi vândută de 
zece ori mai scump. 

Fapt e că în seara aceea conducătorul licitaţiei isprăvi cu lotul 
306 - un cronometru Ulysse Nardin al Marinei Regale Italiene, la 
preţul iniţial - și își consultă notele potrivindu-și ochelarii cu 
degetul arătător. Era un tip manierat, cu o cravată cam 
țipătoare peste cămașa de culoarea somonului. Pe durata 
plusărilor și supralicitărilor obișnuia să bea cu sorbituri mici 
dintr-un pahar cu apă aflat la îndemână. 

— Lotul următor: Atlasul maritim al coastelor Spaniei, de 
Urrutia Salcedo. Numărul trei sute șapte. 

Işi însoţise anunţul cu un zâmbet discret pe care, Coy știa 
asta pentru că îl observase îndelung pe tip, îl rezerva pieselor 
cărora pretindea să le sublinieze astfel importanţa. Bijuterie 
cartografică din secolul al XVIII-lea, adăugă după pauza 
cuvenită, accentuând cuvântul bijuterie de parcă l-ar fi durut să 
se despartă de ea. Ajutorul său, un tânăr purtând un halat de 
lucru albastru, ridică puţin marele in-folio ca să fie văzut din 
sală, iar Coy îl privi și el cu un dram de melancolie: conform 
catalogului Claymore, era greu de găsit pe piaţă, întrucât cea 
mai mare parte a exemplarelor, și așa rare, se aflau în biblioteci 
și muzee. Cel ridicat acum se prezenta în perfectă stare; și cel 
mai probabil era că nu fusese niciodată la bordul unei corăbii, 
unde umezeala, urmele de creion și lucrul pe hărţile lui de 
navigaţie lăsau urme ireparabile. 

Conducătorul ședinței deschidea deja licitaţia, cu o sumă 
inițială care i-ar fi asigurat lui Coy un trai în relativă bunăstare 
jumătate de an. Un bărbat spătos, cu frunte lată și păr foarte 
lung și cenușiu strâns într-o codiţă, așezat în rândul întâi și al 
cărui telefon mobil sunase până atunci de vreo trei ori spre 
iritarea întregii săli, arătă un cartonaș cu numărul 11; se ridicară 
și alte mâini, pe când atenţia conducătorului licitaţiei cu 
ciocănelul de lemn în aer sărea de la un ofertant la altul și vocea 
lui politicoasă repeta fiecare cifră, sugerând-o pe următoarea cu 
o monotonie profesională. Preţul de deschidere era pe punctul 


7 


să se dubleze, iar aspiranţii la lotul 307 rămâneau semănaţi pe 
drum. Continuau să se înfrunte individul trupeș cu codiţa 
cenușie, altul slab și bărbos, o femeie din care nu putea vedea 
decât niște plete blonde și mâna ce înălța cartonașul, și un 
bărbat chel foarte elegant. Când femeia dublă preţul de pornire, 
omul cu codița grizonantă se întoarse pe jumătate, privind în 
direcţia ei cu un gest de vădită agasare, și Coy putu vedea niște 
ochi verzui și un profil agresiv, cu nas mare și cu aer arogant. 
Mâna în care ţinea cartonașul avea câteva inele de aur. Nu 
părea obișnuit să i se dispute piesele licitate și, cu un gest 
brusc, se întoarse spre dreapta sa, unde o tânără brunetă foarte 
machiată, care susura ceva la telefon de fiecare dată când 
acesta suna, suferi consecinţele proastei lui dispoziţii și se 
pomeni muștruluită aspru, pe un ton coborât. 

— Oferă cineva mai mult? 

Cel cu codiţa ridică iar mâna, dar femeia blondă contraatacă 
înălțându-și cartonașul, care purta numărul 74. infruntarea 
aceea începea să tensioneze sala. Bărbosul slab preferă să se 
retragă și după alte două salturi ale prețului bărbatul chel și 
bine îmbrăcat începu să șovăie. Tipul cu codiţa plusă oferta, 
făcând ca toată lumea din jur să se încrunte când telefonul sună 
din nou și el îl luă din mâinile secretarei, fixându-l între un umăr 
și ureche, cu cealaltă mână contrând noua sumă propusă de 
femeie. La preţul la care se ajunsese, întreaga sală era de 
partea femeii, dorind ca tipului cu codita să i se termine 
fondurile sau bateriile telefonului. Tomul Urrutia își triplase 
prețul iniţial și Coy schimbă o privire amuzată cu vecinul său, un 
omulet oacheș cu o mustață groasă neagră și cu părul, dat cu 
fixativ sau cu briantină, pieptănat lins pe spate. Acesta îi 
răspunse la privire cu un zâmbet politicos, ţinându-și mâinile 
cuminţi în poală și învărtindu-și policarii unul în jurul celuilalt. 
Era mărunţel și curățel, aproape cochet, cu un papion cu buline 
roșii și o haină oscilând între prince-de-Galles și tartan scoţian 
care îi dădea aerul extravagant-britanic al unui turc îmbrăcat de 
la Burberry's. Avea ochii melancolici, simpatici, puţin bulbucaţi; 
ca broscuțele din povești. 

— Dorește cineva să ofere mai mult? 

Conducătorul licitaţiei ţinea ciocănelul ridicat, iar privirea lui 
întrebătoare era îndreptată spre individul cu codiţa, care îi 
înapoiase mobilul secretarei și îl fixa acum la rându-i, contrariat. 


8 


Ultima propunere, exact triplul prețului de pornire, fusese 
lansată de femeia blondă al cărei chip rămânea invizibil pentru 
Coy, oricât se străduia acesta, curios, să i-l zărească printre 
multele capete care îi despărțeau. Nu era ușor să-ţi dai seama 
dacă ceea ce îl descumpănea pe tipul cu codiţă era preţul la 
care se ajunsese ori înverșunata competiţie a femeii. 

— Doamnelor și domnilor, nu mai oferă nimeni nimic? - 
întrebă conducătorul ședinței, cu mult calm. 

Se adresa celui cu codiţă, fără să obţină însă niciun răspuns. 
Toată sala privea în aceeași direcţie. Inclusiv Coy. 

— Prin urmare ne-am oprit la acest preț, care pare definitiv... 
La prețul acesta, o dată... La preţul acesta, de două ori... 

Cel cu părul cenușiu își înălță cartonașul, cu un gest atât de 
violent încât părea să fi înșfăcat o armă. În timp ce un murmur 
cuprindea sala, Coy se uită din nou la femeia blondă. Cartonașul 
ei era deja în aer, depășind oferta anterioară. Aceasta făcu iar 
să sporească tensiunea; ca și când ar fi fost vorba de o luptă pe 
viață și pe moarte, cei prezenţi asistară în următoarele două 
minute la un duel rapid de la al cărui ritm îndrăcit - nici nu se 
lăsa bine jos cartonașul numărul 11, că se și ridica cel însemnat 
cu 74 - nu se putu sustrage nici conducătorul licitaţiei, care 
trebui să marcheze câteva mici pauze ca să-și ducă la gură 
paharul cu apă aflat lângă pupitru. 

— Mai avem vreo ofertă? 

Atlasul lui Urrutia ajunsese la de cinci ori prețul iniţial, când 
numărul 11 comise o greșeală. Poate că-l lăsaseră nervii, deși 
eroarea i-ar fi putut fi imputată și secretarei, al cărei mobil sună 
cu insistenţă taman atunci, iar ea i-l pasă șefului într-un moment 
critic, când conducătorul era cu ciocănelul ridicat așteptând 
noua ofertă, iar bărbatul cu codița gri tocmai șovăia, parcă 
recapitulând datele problemei. Greșeala, dacă asta a fost, putea 
să fie și a conducătorului licitaţiei, care o fi interpretat gestul 
brusc al omului nervos, întors spre secretară, ca renunțare și 
retragere din luptă. Sau poate n-a fost nicio eroare, pentru că 
cei de la pupitru sunt și ei oameni și au simpatii și antipatii; iar 
omul nostru s-o fi hotărât să favorizeze partea adversă. Oricum, 
în nici trei clipe ciocănelul căzu sonor pe plăcuţă, iar Atlasul lui 
Urrutia fu adjudecat femeii blonde al cărei chip continua să fie o 
necunoscută pentru Coy. 


Lotul 307 era dintre ultimele, iar restul licitaţiei trecu fără noi 
emoţii și fără incidente; doar că bărbatul cu codiţă nu mai licită 
pentru niciun obiect, iar înainte de final se sculă în picioare și 
părăsi sala însoţit de ţăcănitul precipitat al tocurilor secretarei, 
nu fără a o fulgera cu o privire furioasă pe blondă. Nici aceasta 
nu-și mai înălță cartonașul. Individul slab și bărbos reuși să 
obţină un telescop marin foarte frumos, iar un domn cu aspect 
auster și cu unghii murdare, așezat în faţa lui Coy, deveni, în 
schimbul unei sume depășind cu puţin prețul iniţial, proprietarul 
unei machete a lui San Juan Nepomuceno, de aproape un metru 
lungime și în stare destul de bună. Ultimul lot, un vechi pachet 
de cărți de joc al Amiralității Britanice, rămase nevândut. Apoi 
conducătorul declară licitaţia închisă, iar toată lumea se sculă, 
trecând în salonașul unde firma Claymore își invita clienţii la o 
cupă de șampanie. g 

Coy o căută pe femeia blondă. In alte împrejurări ar fi acordat 
mai multă atenție surâsului tinerei care se apropie cu tava în 
mână oferindu-i o cupă. Fata îl cunoștea de la alte licitații; și 
deși știa că nu achiziționează niciodată nimic, era fără îndoială 
sensibilă la blugii lui decoloraţi și la tenișii albi care completau 
vestonul bleumarin de marinar cu două șiruri paralele de nasturi 
ce mai demult fuseseră auriţi, cu ancora marinei comerciale, iar 
acum înlocuiți cu alţii simpli din os, negri, mai discreți. 
Antebraţul mânecilor trăda de asemeni urmele galoanelor de 
ofițer cusute acolo. Chiar și așa, lui Coy îi plăcea mult vestonul 
acela; poate și pentru că, purtându-l, se simţea legat de mare. 
Mai ales când hoinărea la căderea serii prin preajma portului, 
visând la timpurile când încă puteai căuta în felul acesta un vas 
pe care să te angajezi și existau insule îndepărtate care ofereau 
azil unui bărbat: drepte și cinstite republici, care habar n-aveau 
de suspendări pe doi ani, și unde nu ajungeau niciodată citații 
de-ale tribunalelor navale, nici ordine de capturare. Vestonul și-l 
făcuse pe măsură, cu chipiul și pantalonii corespunzători, la alde 
Succesorii lui Rafael Valls, cu cincisprezece ani în urmă, după ce 
luase examenele de pilot secund; și cu el navigase tot timpul, 
folosindu-l la ocaziile, tot mai rare în viața unui ofiţer al marinei 
comerciale, când încă trebuia să se îmbrace corect. Numea acea 
veche haină „vestonul lui de Lord Jim” - ceva foarte potrivit cu 
situaţia-i actuală -, datând de la începutul perioadei pe care el, 
împătimit cititor de literatură nautică, o definea ca fiind epoca-i 


10 


Conrad. În privinţa asta, Coy avusese înainte o epocă Stevenson 
și o epocă Melville; iar din câteșitrei, în jurul cărora își ordona 
viaţa atunci când se hotăra să arunce o privire siajului pe care 
orice om îl lasă la pupa, aceasta din urmă era și cea mai 
nefericită. Implinise de curând treizeci și opt de ani, avea în faţă 
douăzeci de luni de suspendare și un examen de căpitan 
amânat la sfântu' așteaptă, eșuase pe uscat cu un dosar care l- 
ar face să se încrunte pe oricare funcţionar naval la ușa căruia 
ar bate, iar pensiunea de lângă Las Ramblas și mesele zilnice pe 
care le lua la casa Teresa veneau de hac fără milă ultimelor lui 
economii. Incă vreo câteva săptămâni, și va trebui să accepte 
orice muncă, cel mai probabil ca simplu marinar la bordul unuia 
dintre vapoarele acelea ruginite cu echipaj ucrainean, căpitan 
grec și pavilion antilez, pe care armatorii le lăsau din când în 
când să se scufunde ca să încaseze asigurarea, de obicei cu 
încărcătură fictivă și nelăsându-ţi timp să-ţi faci bagajul. Asta îl 
aștepta sau renunțarea la navigaţie și câștigarea unei pâini 
amare pe uscat: idee care îl umplea de greață numai când se 
gândea la ea, întrucât Coy - deși calitatea aceasta nu-i fusese 
cine știe ce de folos pe nava /s/a Negra - avea în cel mai înalt 
grad înzestrarea principală a oricărui marinar: un anume simț al 
nesiguranței, înțeleasă ca neîncredere; ceva ce nu poate 
înţelege decât cel care în golful Biscayei vede un barometru 
coborând cinci milibari în trei ore sau se află în strâmtoarea 
Ormuz depășit de un petrolier de jumătate de milion de tone și 
patru sute de metri lungime, care îi închide încetul cu încetul 
trecerea. Era aceeași senzaţie imprecisă, ori al șaselea simț, 
care îl trezea la unu noaptea din cauza unei schimbări în 
funcţionarea maşinilor, îl neliniștea la apariţia vreunui 
îndepărtat nor negru la orizont sau făcea ca deodată, fără vreo 
cauză precisă, căpitanul să apară pe punte și să hoinărească de 
colo-colo iscodind în dreapta și în stânga, parcă fără chef și 
călcându-și pe inimă. Ceva comun, pe de altă parte, într-o 
profesie al cărei gest obișnuit când ești de cart constă în a 
compara clipă de clipă compasul giroscopic cu acela magnetic; 
sau, altfel spus, în a verifica un fals nord prin mijlocirea altui 
nord care nici el nu este nordul adevărat. lar în ce-l privește pe 
Coy, acel simţ al nesiguranţei i se accentua, paradoxal, de cum 
nu mai simţea sub tălpi puntea unui vas. Avea nefericirea, sau 
norocul, de a fi unul dintre acei oameni pentru care singurul 


11 


lăcaș locuibil se găsește la zece mile de coasta cea mai 
apropiată. 

Bău o înghiţitură din cupa pe care tocmai i-o oferise cu 
cochetărie tânăra cea plăcută. El nu era un tip atrăgător: statura 
lui puţin sub mijlocie îi evidenția excesiv lăţimea umerilor, care 
erau viguroși, cu mâini late și dure, moștenite de la un 
ghinionist tată negustor de efecte navale, care, în lipsa banilor, 
îi lăsase mersul acela legănat, aproape greoi, al celui ce nu-i 
prea convins că pământul de sub picioare este demn de 
încredere. Dar liniile lipsite de fineţe ale gurii lui largi și ale 
nasului mare, agresiv, erau compensate, îndulcite, de doi ochi 
liniștiți, întunecați și blânzi, care duceau cu gândul la unii câini 
de vânătoare când se uită la stăpânii lor. Mai avea și un zâmbet 
timid, sincer, aproape copilăros, care îi mijea pe buze uneori, 
întărind efectul acelei priviri credincioase, puţin triste, 
recompensate cu paharul și cu gestul amabil al fetei, care se 
îndepărta acum printre clienți, cu nelipsita fustă scurtă peste 
nelipsitele picioare lungi, crezând că simte pe ele privirea lui 
Coy. 

Crezând. Căci chiar în acel moment, ducând cupa la buze, el 
făcea ochii roată căutând-o pe femeia blondă. Se uită în treacăt 
la omuleţul mărunt, cel cu ochi melancolici și haină în carouri, 
iar acesta înclină politicos din cap în direcţia lui. Apoi continuă 
să inspecteze sala până o găsi: era tot cu spatele la el, în 
mulțime, discutând cu conducătorul licitaţiei, și avea o cupă în 
mână. Purta o scurtă din piele de elan, fustă de culoare închisă 
și pantofi cu tocuri joase. Se apropie treptat de ea, curios, 
observând pletele aurii și drepte, tăiate foarte scurt la ceafă și 
coborând de o parte și alta spre maxilar, în două linii diagonale 
asimetrice și totuși perfecte. În toiul conversaţiei, părul femeii 
oscila ușor, cu vârfurile atingându-i obrajii care, din spate, 
păreau abia schiţaţi, ca la o lecţie despre perspectivă. După ce 
parcurse cam trei sferturi din distanța care îi despărțea, 
constată că linia golașă a gâtului îi era plină de pistrui: sute de 
pete minuscule puţin mai întunecate decât pigmentul pielii nu 
prea deschise la culoare în pofida părului bălai, cu o nuanță 
indicând soare, cer deschis deasupra capului, viață în aer liber. 
Și chiar atunci, când se afla la doar doi pași de ea și cu 
disimulare se pregătea să-i dea ocol ca să-i vadă chipul, femeia 
își luă la revedere de la conducător și se întoarse, rămânând 


12 


câteva clipe faţă în faţă cu Coy; exact cât să lase pe o măsuţă 
cupa ţinută în mână, să-l eschiveze cu o ușoară mișcare a 
umerilor și taliei și să se depărteze de acolo. Privirile li se 
încrucișaseră în acest scurt răstimp, iar el putu reţine niște 
neobișnuiți ochi căprui-închis cu reflexe albăstrui. Ori poate 
dimpotrivă: albaștri cu reflexe întunecate, cu iris bleumarin, 
care alunecară peste Coy fără să-i dea nicio atenţie, pe când el 
constata că avea pistrui și pe frunte, și pe faţă, și pe gât, și pe 
mâini; că era pistruiată peste tot și că asta îi dădea o înfățișare 
deosebită, atractivă și aproape adolescentină, deși categoric 
avea douăzeci și ceva de ani, mergând poate chiar spre treizeci. 
Mai putu vedea că purta la încheietura mâinii drepte un ceas 
masculin de oțel, mare și cu cadranul negru. Și de asemeni că 
era cu jumătate de lat de palmă mai înaltă decât el și foarte 
drăguță. 
e 

După alte cinci minute, Coy ieși în stradă. Luminile orașului se 
răsfrângeau în norii plutind spre sud-est pe cerul întunecos 
dându-i de știre că vântul va bate în rafale și că s-ar putea să 
plouă peste noapte. Zăbovea în faţa intrării cu mâinile în 
buzunarele vestonului, întrebându-se dacă s-o ia la stânga ori la 
dreapta; ceea ce însemna diferenţa dintre o gustare luată la un 
bar din apropiere sau o plimbare până la Plaza Real și două 
Bombay-uri albastre cu multă apă tonică. Ba unul singur, se 
autocorectă rapid după ce își aduse aminte de starea jalnică a 
portofelului său. Strada era puţin circulată, iar printre frunzele 
copacilor un lung șir de semafoare trecea de la galben la roșu 
pe toată lungimea ei. După ce mai reflectă zece secunde, exact 
în momentul când ultimul semafor arăta roșu, iar cel mai 
apropiat trecea din nou pe verde, se hotărî și o luă spre dreapta. 
Aceasta fu prima lui greșeală din noaptea aceea. _ 

LÎCPÎ: Legea Întâlnirilor Câtuși de Puțin Întâmplătoare. 
Bazându-se pe cunoscuta lege a lui Murphy - în legătură cu care 
avusese serioase confirmări în ultima vreme -, Coy tindea să 
stabilească, pentru consumu-i intern, o serie de legi pitorești pe 
care le boteza cu o absolută solemnitate tehnică. LDCMN: Legea 
Dansului cu Cea Mai Nasoală, de exemplu; sau LTUICFJ: Legea 
Tartinei cu Unt care Întotdeauna Cade cu Faţa-n Jos; și alte 
principii mai mult sau mai puţin aplicabile funestelor avataruri 
ale vieţii lui recente. Treaba asta nu-i servea la nimic, de bună 


13 


seamă; poate doar îl ajuta să zâmbească uneori. Să facă haz de 
necaz, râzând de sine însuși. Oricum, lăsând zâmbetele 
deoparte, Coy era încredinţat că în strania ordine a Universului, 
ca în jazz - era un împătimit al acestuia -, existau întâmplări, 
improvizații atât de matematice încât ajungeai să te întrebi dacă 
nu erau scrise sau întipărite undeva. Or, în această regiune 
neștiută situa el și recent enunţata LÎCPÎ. Fiindcă pe măsură ce 
se apropia de colţul străzii, văzu întâi o mașină gri metalizată, 
mare, parcată lângă trotuar cu una din portiere deschisă. Apoi, 
la lumina unui felinar, desluși ceva mai încolo un bărbat care 
discuta cu o femeie. Il recunoscu întâi pe bărbat, care stătea cu 
fața la el; și, la câţiva pași, când putu să vadă gestul lui enervat, 
înțelese că discuta cu femeia, care acum nu mai era ascunsă de 
felinar și era blondă, cu părul tăiat scurt la ceafă, îmbrăcată cu o 
scurtă din piele de elan și o fustă aproape neagră. Simţi o 
furnicătură prin stomac pe când râdea în sinea-i, surprins. 
Uneori, își spuse, viața pare previzibilă tocmai prin imprevizibilul 
ei. Şovăi o clipă înainte de a adăuga: sau viceversa. Apoi estimă 
ruta și deriva. Dacă era obișnuit cu ceva, acest lucru era tocmai 
să calculeze din instinct aceste chestii; deși ultima dată când se 
ocupase cu trasarea unei rute - derrota, însemnând și 
înfrângere - (și parcă niciodată nu fusese mai bine folosit 
termenul de derrota), aceasta îl dusese drept în fața unui 
tribunal naval. Oricum, devie cu zece grade de la ruta lui, cu 
scopul de a trece cât mai aproape de pereche. Aceea a fosta 
doua lui greșeală: era în vădită contradicţie cu bunul-simţț al 
oricărui marinar, care indică să te ţii departe de orice coastă sau 
pericol. 
e 

Bărbatul cu codita gri era categoric furios. La început nu izbuti 
să-i audă cuvintele, pentru că vorbea încet; dar observă că 
stătea cu o mână întinsă și cu un deget o ţintuia pe femeie, care 
rămăsese nemișcată în faţa lui. În sfârșit, degetul înaintă 
lovindu-i umărul mai degrabă cu supărare decât cu violență, iar 
ea făcu un pas înapoi, ca și cum gestul o speriase. 

— ... Consecințele - reuși Coy să-l audă zicând pe omul cu 
codiţa -. Inţelegi dumneata?... Toate consecinţele. 

Ridica degetul, gata s-o mai lovească o dată pe umăr, și ea se 
dădu înapoi încă puţin, iar tipul păru să se gândească mai bine, 
fiindcă preferă s-o apuce de un braţ; poate că nu în mod violent, 


14 


ci mai degrabă persuasiv, intimidant. Dar se ghicea că era atât 
de iritat încât, simţindu-i mâna pe braţ, femeia tresări, speriată, 
și dădu iar îndărăt încercând să scape de el. Atunci bărbatul se 
pregăti s-o mai înhaţe o dată, dar nu putu fiindcă Coy se afla 
între el și ea, privindu-l de foarte aproape; iar celălalt rămase cu 
mâna în aer, o mână cu inele ce străluceau în lumina felinarului, 
și cu gura deschisă căci tocmai se pregătea să-i spună ceva 
femeii sau fiindcă nu știa de unde apăruse individul acela cu 
veston de marinar, teniși în picioare, umeri compacţi și mâini 
lungi și dure care îi atârnau cu o falsă nepăsare de ambele părți 
ale crăcilor unor blugi uzaţi și scorțoși. 

— Pardon? - făcu cel cu codiţa. 

Avea un ușor accent nedefinit, ceva între andaluz și străin. Se 
uita la Coy surprins, curios, parcă încercând să-l situeze în toată 
daravera aceea și neizbutind. Gestul lui nu mai era enervat, ci 
stupefiat. Mai ales când păru să priceapă că intrusul îi era cu 
desăvârșire necunoscut. Era mai înalt decât Coy - aproape toată 
lumea era așa în seara aceea -, și acesta îl văzu privind pe 
deasupra lui, spre femeie, ca și cum aștepta din partea ei o 
lămurire în privinţa unei asemenea derogări de la program. Coy 
n-o putea vedea, întrucât rămăsese în spatele lui, nemișcată și 
nescoțând o vorbă. 

— Ce naiba...? - începu omul cu codiţă, dar se întrerupse 
brusc, cu o mutră atât de funebră încât ai fi zis că tocmai 
primise o veste mizerabilă. Postat masiv în faţa lui, cu gura 
închisă și cu mâinile atârnându-i de-o parte și de alta, Coy 
calculă rapid posibilităţile situaţiei. În ciuda faptului că era 
mânios, celălalt avea o voce de om educat. Purta un costum 
scump, cravată și vestă, pantofi de piele fină, iar la mâna 
stângă, care era și cea cu inelele, avea un ceas foarte preţios, 
din aur masiv, cu un design ultramodern. Tipul ăsta ridică zece 
chile de aur de fiecare dată când își face nodul la cravată, gândi 
Coy. Părea zdravăn, cu umeri solizi și aspect sportiv, însă nu era 
genul de individ, conchise el, care să se păruiască cu altul în 
plină stradă, lângă poarta casei Claymore. 

Continua să n-o vadă pe femeie, deși o știa tot acolo în spate 
și îi simţea privirea. Sper măcar atât, gândi, să n-o tulească de 
cum s-o ivi prilejul, ci să aibă timp să-mi mulţumească, de nu 
cumva până atunci m-oi alege cu mutra făcută zob. Ba să-mi 
zică un mersi din vârful buzelor chiar dacă s-o întâmpla așa. Cât 


15 


despre tipul cu codiţă, se întorsese nedumerit spre stânga, 
uitându-se la vitrina unei case de mode, ca și cum s-ar fi 
așteptat să iasă cineva de acolo cu o explicaţie într-o sacoșă 
Armani. La lumina felinarului și a vitrinei, Coy observă că avea 
ochii negri; asta îl surprinse niţel, fiindcă și-i amintea verzui, de 
dinainte, de la licitaţie. Apoi omul își întoarse capul în cealaltă 
direcție, înspre bulevard, și atunci își dădu seama că avea ochii 
de culori diferite, negru dreptul și verzui stângul: babord și 
tribord. Dar mai văzu ceva, mult mai neliniștitor decât culoarea 
ochilor ceacârului: portiera deschisă a mașinii, care era un Audi 
enorm, lumina interiorul, unde secretara asista la scenă fumând 
o țigaretă, și îl lumina și pe șofer, un zdrahon cu părul foarte 
cret, îmbrăcat la costum și cravată, ce tocmai se dădea jos și se 
posta lângă trotuar. Găliganul nu era elegant, nici nu părea să 
aibă vocea educată a celui cu codiţa: ci avea nasul turtit ca al 
boxerilor și fața cârpită, cusută și recusută parcă de câteva ori, 
cu niște bucăți lăsate pe dinafara. Avea tenul măsliniu, aproape 
berber. Coy își amintea că mai văzuse derbedei ca ăsta, făcând 
pe portarii la bordelurile din Beirut sau la sălile de dans populare 
din Panamá. Obișnuiau să-și poarte șișul cu resort în ciorapul 
drept. 

Treaba aia n-avea cum să iasă bine, reflectă resemnat. 
LCÎMMD: Legea Caftului când Încasezi Mai Mult decât Dai. Lui 
aveau să-i frângă câteva oase de maximă trebuință, pe când 
fata o să scape cu fuga, precum Cenușăreasa ori Albă ca 
Zăpada - Coy confunda mereu cele două povești, fiindcă în ele 
nu apăreau nave fără ca el s-o mai vadă vreodată. Insă 
deocamdată era tot acolo și el îi ghicea ochii albaștri cu reflexe 
întunecate; sau dimpotrivă, își aminti, negri cu reflexe albăstrui. 
Îi simţea aţintiţi pe spinarea lui. Nu era lipsită de un farmec 
grotesc situaţia asta, când era pe punctul s-o încaseze de să-i 
meargă fulgii pentru o femeie pe care n-o văzuse la faţă nici 
două clipe. 

— Dumneata de ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala? - întrebă 
tipul cu codiţă. 

Era o întrebare corectă. Tonul lui nu mai suna furios, ci 
concentrat; mult mai liniștit și plin de curiozitate. Cel puţin așa i 
se păru lui Coy, care nu-l pierdea din vedere nici pe șofer cu 
coada ochiului. 


16 


— Ce chestie... Pentru Dumnezeu - conchise celălalt, 
văzându-l că rămânea tăcut -. Cară-te de-aici. 

Acum ea zice la fel, își imagină Coy. Acum ea se arată de 
acord cu individul ăsta și întreabă: cin’ ţi-a dat dreptu’ să te bagi 
ca musca-n lapte într-o chestie care nu te privește, și te poftește 
s-o iei din loc repejor și să te-ntorci când te-o chema ea. lar tu 
bâigui o scuză cu urechile arzându-ţi de rușine, pleci de dai iute 
colțul, și-acolo îţi tai venele că mult prea cretin ai fost. Acum ea 
dă să spună că... 

Numai că femeia nu spuse nimic. Era tot atât de tăcută 
precum Coy. De parcă nici n-ar mai fi fost acolo, ci ar fi plecat 
demult; iar el rămase liniștit și fără să rostească niciun cuvânt, 
între amândoi, uitându-se la ochii bicolori din faţa lui, la o palmă 
depărtare și cu două palme mai sus decât ai săi. E la fel de 
adevărat că nici nu-i trecea nimic prin minte, iar dacă ar fi 
vorbit, ar fi pierdut minimul avantaj pe care îl mai avea. Ştia din 
experiență că un om tăcut intimidează mai mult decât unul 
vorbăreţ, fiindcă e greu de știut ce are în cap și ce plănuiește. 
Probabil că tipul cu codiţă era de aceeași părere, pentru că se 
uita la el gânditor. Până la urmă, lui Coy i se păru că deslușește 
nesiguranţă în ochii lui de dalmaţian. 

— la te uită - zise celălalt -. Ne-am pomenit cu... Așa-i? Un 
erou de serie B. 

Dar Coy continuă să-l privească fix, fără o vorbă. Dacă 
procedez rapid, gândea, îi pot da un șut la bisectoare înainte să- 
mi încerc norocul cu berberul. Problema e ea. Mă-ntreb ce 
mama naibii va face ea. 

Bărbatul cu codiță slobozi deodată aerul din plămâni, cu un fel 
de suspin ce părea un râs acru, exagerat. 

— E de-a dreptul ridicol - zise. 

Părea într-adevăr încurcat în fața acelei situaţii căreia nu-i 
dădea de cap. Coy ridică încet mâna stângă să se scarpine la 
nas, care îl mânca; întotdeauna făcea așa când chibzuia. 
Genunchiul, medita el. O să spun ceva, orice, ca să-l derutez, și 
înainte să termine îi și aplic o lovitură de genunchi în boașe. 
Problema va fi ălălalt, care se va năpusti pregătit de luptă. Și 
foarte prost dispus. 

Pe stradă trecu o ambulanţă, în scăpărări de lumini portocalii. 
Gândindu-se că va avea nevoie de alta foarte curând, Coy 
aruncă o discretă privire împrejur, negăsind nimic care să-i fie 


17 


de vreun ajutor. Așa că își apropie degetele de buzunarul 
blugilor, atingând legătura cu cheile pensiunii. Putea încerca să-i 
taie moaca șoferului cu cheile, așa cum îi făcuse cândva unui 
neamt beat la ieșirea clubului Mamma Silvana din La Spezia, 
adio și n-am cuvinte, când ăla sărise la el. Pentru că era sigur că 
namila de șofer n-o să stea cu mâinile-n sân. 

Și atunci omul din fața lui își duse o mână la frunte și pe 
creștet, vrând parcă să-și netezească și mai mult părul strâns în 
codiţă, înainte de a clătina din nou din cap. Avea un zâmbet 
ciudat și mâhnit pe buze, și Coy hotărî că-i plăcea mai mult când 
era serios. 

— O să mai auzi de mine - îi zise femeii pe deasupra umărului 
lui Coy -... Negreșit c-o să auzi. 

Imediat apoi se uită la șofer, care făcuse deja câţiva pași spre 
ei. Ca și când primise un ordin, acesta se opri. lar Coy, care îi 
întrezărise mișcarea și își încorda mușchii pompând adrenalină, 
se relaxă cu o ascunsă ușurare. Cel cu codiță îl privi iar foarte 
atent, ca și cum voia să și-l întipărească în memorie: o privire 
sinistră cu subtitluri în spaniolă. Ridică mâna cu inele și-l aţinti 
cu degetul arătător spre piept, la fel cum făcuse înainte cu 
femeia, însă neatingându-l. Se mulţumi să lase degetul așa, 
amenințător ca o ţeavă de oțel ochindu-l, apoi se răsuci pe 
călcâie și plecă de parcă și-ar fi adus aminte de o întâlnire ce nu 
suferea amânare. 

Apoi totul se condensă într-o scurtă succesiune de imagini pe 
care Coy le observă atent: ochii secretarei scrutându-l de pe 
locul din spate al mașinii, ţigareta ei descriind un arc de cerc 
înainte de a cădea pe trotuar, zgomotul portierei trântite de 
omul cu codiţă așezându-se lângă ea și ultima privire a 
șoferului, în picioare pe bordură: o căutătură lungă și 
promițătoare, mai elocventă decât a șefului său, înainte de 
trântirea celeilalte portiere și de ușorul fornăit al motorului la 
pornire. Numai cu cât consumă mașina asta demarând, se gândi 
cu tristețe Coy, aș putea să mănânc bine câteva zile. 

— Mulţumesc - rosti o voce de femeie din spatele lui. 

[A] 

În ciuda aparenţelor, Coy nu era un tip pesimist; ca să fii așa, 
trebuie mai întâi să te fi părăsit încrederea în condiţia umană, or 
el se născuse fără ea. Se mulțumea să privească lumea 
uscatului ca pe un spectacol instabil, lamentabil și inevitabil; iar 


18 


unica-i dorință era să se păstreze cât mai departe pentru a 
limita daunele. Dar chiar și așa, încă mai dăinuia în el pe atunci 
o anumită inocenţă: parțială și nereferindu-se decât la lucrurile 
și domeniile străine profesiei lui. Patru luni de zăcut pe cală în 
doc uscat nu erau de ajuns ca să-i răpească o anume candoare 
proprie lumii lui acvatice: distanţarea concentrată, puţin 
absentă, pe care unii marinari o simt faţă de semenii lor cei cu 
pământul ferm mereu sub picioare. Pe atunci, el încă mai privea 
unele lucruri cumva de departe sau din afară, cu o nevinovată 
capacitate de uluire; asemănătoare celei care, când era mic, îl 
făcea să-și lipească nasul de vitrinele magazinelor cu jucării, în 
ajunul Crăciunului. Însă, acum, cu certitudinea, mai apropiată de 
senzaţia de ușurare decât de dezamăgire, că niciuna din acele 
neliniștitoare minuni nu-i era hărăzită. In cazul său, faptul de a 
se ști în afara circuitului, șters de pe lista celor Trei Crai de la 
Răsărit, îl liniștea. Era bine să nu te aștepți la nimic de la 
oameni, iar sacul de călătorie să-ţi fie suficient de ușor ca să ţi-l 
salți pe umeri și să te îndrepţi spre portul cel mai apropiat 
neregretând nimic din cele lăsate în urmă. Fiţi bineveniţi la bord. 
De mii de ani, încă înainte ca negrele corăbii ahee să pornească 
spre Troia, au existat oameni cu cute în jurul gurii și cu ploioase 
inimi de noiembrie - aceia pe care propria-le natură îi face mai 
devreme sau mai târziu să privească cu interes gura neagră a 
pistolului - pentru care marea a însemnat o soluţie și care au 
intuit întotdeauna când era momentul s-o ia din loc. Și chiar 
dinainte de a se recunoaște în ei, Coy era unul dintre aceștia, 
prin vocaţie și instinct. Odată, într-o cârciumă din Veracruz, o 
femeie - întotdeauna numai femeile puneau asemenea întrebări 
- îl întrebase de ce era marinar și nu avocat sau dentist; iar el se 
mulțumise să dea din umeri înainte de a răspunde după un 
răstimp, când ea nici nu mai aștepta răspunsul: „Marea e 
curată”. Și era adevărat. În largul mării aerul era proaspăt, 
rănile se cicatrizau repede și tăcerea devenea suficient de 
intensă ca să facă suportabile întrebările fără răspuns și să 
justifice propriile tăceri. Cu altă ocazie, la restaurantul 
Sunderland din Rosario, Coy îl cunoscuse pe unicul 
supravieţuitor al unui naufragiu: unul din nouăsprezece. lrupţie 
de apă prin spărtură la trei dimineața, ancoraţi în mijlocul 
fluviului, toți dormind, și nava scufundată în cinci minute. Glu- 
glu. Însă ce îl impresionase la individ fusese tăcerea sa. Cineva 


19 


întrebă cum de-a fost cu putință: optsprezece oameni la fund ca 
pietroaiele fără a-și da măcar seama. lar celălalt îl privea tăcut, 
încurcat, de parcă totul era atât de clar încât nici nu merita să 
explici ceva; și își ducea la gură stacana cu bere. Pe Coy, 
orașele cu trotuarele lor gemând de lume și luminate ca 
vitrinele copilăriei îl făceau de asemenea să se simtă stingher; 
greoi și nelalocul lui ca o rață departe de baltă sau ca tipul acela 
din Rosario, tot atât de tăcut precum cei optsprezece care erau 
încă și mai tăcuţi. Lumea era o structură foarte complicată, care 
nu se putea contempla bine decât de pe mare; iar uscatul 
căpăta proporţii liniștitoare numai noaptea, în timpul cartului, 
când timonierul era o umbră mută și din măruntaiele navei 
răzbătea până pe punte domoala trepidaţie a mașinilor. Când 
orașele deveneau niște mici linii de lumini în depărtare, iar 
pământul era licărul tremurat al unui far zărit prin hulă. Licăriri 
care avertizau, care repetau necontenit: atenţie, ai grijă, ţin'te 
cât mai departe, primejdie. Primejdie. 

Nu zări acele licăriri în ochii femeii când se întoarse lângă ea 
cu câte un pahar în fiecare mână, printre oamenii care se 
înghesuiau la tejgheaua barului din Boadas; iar aceasta a fost a 
treia greșeală din noaptea aceea. Căci nu există ghiduri cu faruri 
și pericole și semnalizări pentru navigatul pe uscat. Nu există 
rute specifice, hărţi actualizate, crochiul bancurilor de nisip în 
metri sau braţe, trasee punctate spre cutare ori cutare cap, 
balize roșii, verzi sau galbene, nici regulamente de abordaj, nici 
condiții minime ca să calculezi înălțimea deasupra orizontului. 
Pe uscat navighezi întotdeauna pe bâjbâite, prin estimări, 
orbește, și nu poţi simţi recifele decât prea târziu, când deja le 
auzi vuietul la o ancablură de prova ta și vezi întunericul pălind 
de la pata albă a valurilor ce se sparg de stâncile ivite de sub 
apă. Ori când auzi piatra neașteptată - toți marinarii știu că 
există o piatră cu numele lor așteptându-i undeva -, stânca 
asasină, zgâriind coca navei cu un scrâșnet ce face să se 
zguduie pereții despărțitori, în momentul acela teribil când orice 
om aflat la comanda unui vas preferă să fie mort și îngropat. 

— Ai fost rapid - zise ea. 

— Întotdeauna sunt rapid în baruri. 

Femeia îl privi curioasă. Zâmbea ușor, poate fiindcă 
observase felul în care se apropiase Coy de tejghea, croindu-și 
drum cu hotărârea unui mic și compact remorcher prin lumea 


20 


care se înghesuia acolo, în loc să stea la coadă așteptând 
bunăvoința chelnerului. Ceruse un gin albastru cu apă tonică 
pentru el și un Martini sec pentru ea, întorcându-se cu băuturile 
cu o abilă mișcare pendulară a mâinilor și nevărsând nicio 
picătură. Ceea ce, la Boadas și la ora aceea de vârf, nu era puţin 
lucru. 

Ea îl observa dindărătul paharului dus la buze. Un albastru 
foarte închis licărea prin sticlă și prin curata transparenţă a 
vermutului. 

— Și cu ce te ocupi în viaţă, în afară de descurcatul grozav 
prin baruri, de mersul la licitaţii nautice și de ajutatul femeilor 
lipsite de apărare? 

— Sunt marinar. 

— A. 

— Marinar fără navă. 

— A. 

Se tutuiau doar de câteva minute. Cu jumătate de oră înainte, 
la lumina felinarului, când bărbatul cu codiță cenușie se suise în 
Audi, ea spusese mulțumesc în spatele lui, și el se întorsese s-o 
privească cu adevărat pentru întâia oară, stând nemișcat pe 
trotuar, pe când cugeta în sinea lui că până atunci fusese partea 
cea mai ușoară, și că nu mai depindea de el să reţină în 
apropiere privirea aceea gânditoare și puţin mirată care îl 
măsura din cap până în picioare, parcă încercând să-l 
catalogheze în vreuna din specimenele bărbătești pe care le 
cunoștea. Așa că se mulțumi să schițeze un zâmbet prudent, 
cam intimidat; cel adresat de cineva căpitanului când se 
îmbarcă pe un nou vas, în momentul acela iniţial când cuvintele 
nu înseamnă nimic și interlocutorii știu că vor avea tot timpul să 
se cunoască și să se judece mai bine. Însă problema, pentru 
Coy, era tocmai că nimeni nu-i garanta existenţa acelui timp 
atât de necesar și că nimic n-o putea împiedica pe ea să-i 
mulțumească din nou și să plece în modul cel mai firesc din 
lume, dispărând pentru totdeauna. Au fost zece lungi secunde 
de scrutare pe care el le-a suportat tăcut și imobil. LȘD: Legea 
Șlițului Deschis. Sper că n-am șlițul deschis, gândi. Apoi văzu că 
ea își înclina puţin capul și partea din stânga a părului ei blond și 
drept, tăiat asimetric cu precizia unui bisturiu, îi atingea obrazul 
plin de pistrui. După care femeia nu zâmbi și nu spuse nimic, ci 
doar o luă încet pe stradă în sus, cu mâinile în buzunarele 


21 


scurtei din piele de elan. Avea o tașcă mare de piele atârnată de 
un umăr și și-o ţinea cu cotul lipit de coaste. Nasul ei era mai 
puţin frumos văzut din profil: niţel turtit, de parcă și-l rupsese 
cândva. Asta nu-i știrbea cu nimic din farmec, hotărî Coy; însă îi 
dădea un aer de o neobișnuită duritate. Pășea uitându-se în jos 
înainte și puţin la stânga, ca și cum i-ar fi oferit lui ocazia să 
ocupe acel loc. Merseră în tăcere, la o oarecare distanţă unul de 
celălalt, fără priviri, nici explicaţii, nici comentarii, până când ea 
se opri la colț și Coy înţelese că era momentul despărțirilor sau 
al cuvintelor. Femeia întindea o mână pe care el o strânse în a 
sa mare și greoaie, simțind o atingere fermă, osoasă, care 
dezminţea pistruii tinerești și era mai în ton cu expresia liniștită 
a ochilor, ce erau, hotărât lucru, bleumarin. 

Și atunci Coy vorbi. Făcu asta cu acea spontană timiditate 
care era modul lui natural de a li se adresa necunoscutților, 
ridicând din umeri cu simplitate și însoţindu-și cuvintele cu 
zâmbetul care, deși el n-o știa, îi lumina faţa atenuându-i 
asprimea. Vorbi și își atinse nasul și vorbi din nou, neștiind dacă 
pe ea o aștepta cineva pe undeva, nici dacă era din acel oraș 
sau din oricare altul. Zise ce crezu că trebuie să zică, apoi 
rămase pe loc balansându-se ușor și ţinându-și răsuflarea, ca un 
copil ce și-ar fi spus cu voce tare lecţia și acum ar aștepta fără 
prea mari speranţe verdictul profesoarei. Și atunci ea îl privi alte 
zece secunde în tăcere, și își înclină iar capul, și părul îi atinse 
din nou faţa. Și zise că da, că de ce nu, că îi făcea plăcere să 
bea ceva undeva. Și astfel merseră împreună până la Plaza de 
Cataluña, apoi până la Ramblas, pe strada Tallers. lar când el îi 
tinu deschisă ușa de la Boadas ca s-o lase să intre, îi simţi 
pentru prima oară aroma, nedefinită și suavă, ce nu părea să 
provină de la colonie sau parfum, ci de la pielea ei pistruiată în 
tonuri aurii, pe care și-o imagină suavă și caldă, cu o netezime 
asemeni cojii suculentelor și dulci-acrișoarelor moșmoane. Și, 
intrând, apropiindu-se de bara ce alerga de-a lungul pereţilor, 
observă că bărbaţii și femeile din local se uitau întâi la ea, apoi 
la el; și își zise că, dintr-un motiv destul de straniu, bărbații și 
femeile privesc întâi o femeie frumoasă și abia după aceea își 
mută ochii spre însoțitorul ei într-un fel inchizitorial, de genul: ia 
să vedem cine-o fi și tipul. De parcă ar vrea să verifice dacă 
aspectul lui n-o face pe ea de râs, și dacă tipul chiar e la 
înălțimea situaţiei. 


22 


— Și ce face un marinar fără navă la Barcelona? 

Era așezată pe un taburet înalt, cu tașca pe genunchi, cu 
spatele rezemat de bara de lemn, sub fotografiile înrămate și 
celelalte suveniruri cu care se mândrea barul. Avea două bilute 
de aur în chip de cercei și niciun inel pe degete. De machiaj 
aproape că nu se putea vorbi. Sub gulerul întredeschis al bluzei, 
albă și cu nasturele de sus descheiat peste sute de pistrui, Coy 
vedea lucind un lănțug de argint. 

— Aşteaptă - zise el. Apoi sorbi din ginul lui albastru și, pe 
când bea, văzu că ea îi observa vechiul veston, oprindu-se parcă 
asupra fâșiilor mai întunecate lăsate pe antebraţ de galoanele 
absente -. Așteaptă timpuri mai bune. 

— Un marinar trebuie să navigheze. 

— Nu toţi sunt de aceeași părere. 

— Ai făcut ceva rău? 

Încuviinţă cu o părere de zâmbet trist. Ea deschise tașca și 
scoase dinăuntru o cutie de ţigări englezească. Unghiile nu le 
avea frumoase: erau scurte și late, cu margini neregulate. Când 
era mică obișnuia să și le roadă, precis. Poate că și acum făcea 
la fel. În cutie era o singură ţigară, și ea și-o aprinse cu un 
pliculeţ din acelea mici și plate de chibrituri ce avea tipărit pe el 
reclama unei companii navale belgiene pe care el o cunoștea, 
Zeeland Ship. Observă că și-o aprindea protejând flăcăruia în 
căușul palmelor, cu un gest aproape masculin. Avea linia vieții 
foarte lungă, de parcă ar fi trăit mai multe vieți pe acest 
pământ. 

— A fost vina ta? 

— Legal vorbind, da. S-a întâmplat când eram eu de cart. 

— Abordaj? 

— Am atins fundul. Era o stâncă netrecută pe hărți. 

Era adevărat. Un marinar nu spune niciodată m-am 
împotmolit, nici am eșuat sau m-am înnămolit ori înglodat. 
Verbul obișnuit este a atinge: am atins fundul, am atins cheiul. 
Dacă în toiul ceții de pe Baltica unul intra în altul exact la mijloc 
și îl trimitea la fund, zicea: am atins o navă. Oricum, observă că 
și ea folosise termenul marinăresc de abordaj, în loc de lovire 
sau ciocnire. Cutia de ţigări se afla pe bară, deschisă, și Coy 
rămase cu ochii pe ea: capul unui marinar, un colac de salvare 
în chip de chenar și două nave. De mult timp nu mai văzuse un 


23 


pachet de Players fără filtru ca acela, din cele mai obișnuite. Se 
găseau greu și el ignora că încă mai erau fabricate în cutiile lor 
de carton subţire și alb, aproape pătrate. Era nostim că ea fuma 
marca aceea: licitația nautică, tomul Urrutia, el însuși. LCU: 
Legea Coincidenţelor Uimitoare. 

— Ştii istoria? 

Arăta spre cutie. Ea se uită la cutie, apoi ridică ochii, 
surprinsă. 

— Ce istorie? 

— A Eroului. 

— Cine-i Eroul? 

Îi povesti. Îi vorbi de numele de pe panglica beretei 
marinarului cu barbă blondă, de tinerețea aceluia pe corabia cu 
pânze care apare într-un colț al imaginii, de cealaltă navă, 
vaporul ce i-a fost ultimul vas. Despre felul cum domnul Player 
și fiii i-au cumpărat portretul ca să-l pună pe cutiile lor. Apoi 
rămase tăcut pe când ea fuma - ţigara i se consumase încet- 
încet între degete - și îl privea. 

— E o istorie frumoasă - zise femeia după un timp. 

Coy dădu din umeri. 

— Nu-mi aparţine. l-o povestește Dominó Vitali lui James Bond 
în Operațiunea Tunetul. Am navigat pe-un petrolier care avea la 
bord romanele lui lan Fleming. 

Își amintea de asemenea că nava aceea, Palestine, petrecuse 
o lună și jumătate blocată la Ras Tanura în toiul unei crize 
internaţionale, cu tăbliile punţii arzând la șaizeci de grade sub 
un soare infam și cu membrii echipajului prăvăliţi prin cabine, 
sufocați de căldură și de plictiseală. Palestine era un vapor 
nenorocit, urmărit de ghinion, din cele în care oamenii devin 
ostili și se detestă și le sare țandăra din te miri ce: șeful 
mașiniștilor mormăia delirând într-un cotlon - ascunseseră cheia 
barului, dar el tot bea vârtos și pe ascuns alcoolul metilic din 
infirmerie amestecându-l cu oranjadă -, iar primul ofițer nu i-ar fi 
adresat cuvântul căpitanului nici dacă vaporul ar fi fost gata să 
naufragieze. Coy avu timp berechet să citească romanele acelea 
și multe altele în închisoarea lui plutitoare, în zilele alea 
nesfârșite când aerul încins care intra prin hublouri îl făcea să 
caște gura ca un pește scos din apă și îi lăsa, atunci când se 
scula în picioare, silueta trupului gol întipărită în sudoare pe 
cearșafurile mototolite și murdare ale patului. Un petrolier 


24 


grecesc fusese atins la trei mile de ei de o bombă de aviaţie și 
vreo câteva zile a putut vedea din cabina lui coloana de fum 
negru urcând dreaptă spre cer, iar noaptea, lumina incendiului 
care înroșea tot orizontul și scotea în evidenţă vulnerabilele 
contururi întunecate ale navelor ancorate. În tot acel timp, în 
fiecare noapte se trezea îngrozit, visând că înota într-o mare de 
flăcări. 

— Citești mult? 

— Câte ceva - Coy își atinse nasul -. Citesc câte ceva. Dar 
numai despre mare. 

— Mai sunt și alte cărți interesante. 

— Or fi. Dar pe mine nu mă interesează decât astea. 

Femeia îl privea, iar el dădu încă o dată din umeri înainte de a 
se mai balansa niţel pe picioare. Abia atunci își dădu seama că 
nu vorbiseră deloc de tipul cu codiţă cenușie, nici de ce făcea ea 
acolo pe stradă. Nici măcar nu știa cum o cheamă. 

e 

Trei zile mai târziu, tolănit cu fața în sus pe patul odăii lui de 
la pensiunea-birt La Marítima, Coy contempla o pată de 
umezeală de pe tavan. Kind of Blue. În căştile walkman-ului său, 
după So What, în care contrabasul patinase suav către sfârșit, 
trompeta lui Miles Davis tocmai intrase cu istoricul solo de două 
note - cea de-a doua cu o octavă mai jos decât prima -, și Coy 
aștepta, suspendat în spațiul acela vid, descărcarea 
eliberatoare, irupția unică a bateriei, freamătul talgerelor și 
răpăitul de tobă deschizând calea lentă, inevitabilă, uimitoare, a 
metalului trompetei. 

Se considera aproape un analfabet muzical, dar îi plăcea 
jazzul: adora insolența și inventivitatea lui. Invăţase să-l 
iubească în lungile ceasuri de veghe pe punte, când naviga ca 
ofiter al treilea pe bordul lui Fedallah: un vapor încărcat cu 
fructe al companiei Zoeline, al cărui prim-ofițer, un galician pe 
nume Neira, avea cele cinci benzi Smithsonian Collection de jazz 
clasic. Asta includea de la Scott Joplin și Bix Beiderbecke până la 
Thelonius Monk și Ornette Coleman, trecând prin Armstrong, 
Ellington, Art Tatum, Billie Holiday, Charlie Parker și ceilalţi: ore 
și ore de jazz cu o ceașcă de cafea în mâini, privind marea, cu 
coatele pe copastie, noaptea, sub stele. Șeful mașiniștilor, 
Gorostiola, de felul lui din Bilbao, mai cunoscut sub numele de 
Torpilorul Tucumân, era alt pasionat al acestei muzici; și 


25 


câteșitrei se bucuraseră împreună de jazz și de prietenie vreme 
de șase ani, pe o rută pătrată care purtase vasul Feaa/lah - mai 
apoi au trecut tustrei pe 7ashtego, altă navă geamănă ţinând 
tot de Zoeline - cu încărcătură ușoară de fructe și cereale între 
Spania, Caraibe, nordul Europei și sudul Statelor Unite. lar aceea 
fusese o epocă fericită din viața lui Coy. 

Cu toată muzica din căști, dinspre curtea interioară, care 
ţinea loc și de uscătorie de rufe, se auzea sunetul radioului fiicei 
patroanei, ce obișnuia să înveţe până la ore foarte târzii. Fiica 
proprietăresei era o tânără posacă și nu prea atrăgătoare, 
căreia el îi zâmbea politicos de fiecare dată, neobţinând 
niciodată în schimb vreun gest sau vreo privire. La Maritima era 
un vechi stabiliment de băi - 1844, mărturisea lintoul de 
deasupra ușii de la intrare care se deschidea spre strada Arc del 
Teatre - transformat în pensiune ieftină pentru marinari. Se 
găsea taman între vechiul port și cartierul chinezesc și fără 
îndoială că mama fetei, o doamnă răgușită cu părul vopsit în 
tonuri roșcate, o prevenise de mică asupra primejdiilor 
reprezentate de clientela lor obișnuită, oameni grosolani și lipsiţi 
de scrupule care colecţionau femei în toate porturile, debarcând 
însetaţi de alcool, de droguri și de fete mai mult sau mai puțin 
virgine. 

Pe geam se putea auzi perfect, amestecată cu jazzul 
walkman-ului, vocea lui Noel Soto cântând Noche de samba en 
Puerto España; și Coy dădu mai tare aparatul său. Era 
dezbrăcat, cu excepţia unor pantaloni scurţi; iar pe burtă avea 
cartea Căpitan și războinic, de Patrick O'Brian, deschisă cu faţa 
în jos. Însă mintea lui era foarte departe de peregrinările nautice 
ale căpitanului Aubrey și ale doctorului Maturin. Pata de pe 
tavan semăna cu conturul unei coaste, cu capurile și sânurile ei 
de mare, iar Coy parcurgea din ochi o rută imaginară între două 
dintre extremităţile sale cele mai avansate pe marea gălbuie a 
plafonului. Bineînţeles, se gândea la ea. 

Ploua când ieșiseră de la Boadas. O ploaie fină, câtuși de 
puţin supărătoare, ce lăcuia cu lumini strălucitoare asfaltul și 
trotuarele şi descompunea în spectru raza farurilor de 
automobil. Ei nu părea să-i pese că-și uda scurta de piele, așa 
că o luaseră în jos pe bulevardul central, printre chioșcurile de 
ziare și reviste și cele de flori, care începeau să fie închise. Un 
mim, stoic sub bura aceea ce îi brăzda cu șuvițe de apă pudra 


26 


albă a feţei nemișcate, atât de trist încât îi deprima pe toţi 
trecătorii pe o rază de douăzeci de metri împrejur, îi urmări din 
ochi când femeia se aplecă un moment ca să-i lase o monedă în 
farfurioară. Mergea la fel, puţin înainte și privind în jos spre 
stânga, parcă lăsându-l pe el să aleagă dacă prefera să ocupe 
acel spaţiu sau să se retragă discret. lar el îi contempla pe furiș 
profilul dur printre pletele drepte ce i se legănau în mers; ochii 
de oţel brunat care din când în când se întorceau spre el parcă 
anticipând o privire gânditoare sau un surâs. 

La Schilling nu era lume multă. El ceru tot gin albastru cu apă 
tonică, pe când ea se mulţumi doar cu apă tonică. Eva, 
chelnerița  braziliancă, le aduse paharele privind-o cu o 
curiozitate neobrăzată, după care înălță dintr-o sprânceană în 
direcția lui Coy, pianotând pe tejghea cu aceleași lungi unghii 
lăcuite în verde pe care în urmă cu trei dimineţi și le înfipsese cu 
delicii în spinarea lui goală. Dar Coy își netezi cu palma părul ud 
și păstră pe buze zâmbetu-i inalterabil, foarte dulce și liniștit, 
până când chelnerița murmură „bastardule” și zâmbi la rându-i, 
ba chiar refuză să-i ia banii pe băutură. Apoi Coy și femeia 
merseră să se așeze la o masă, dinaintea oglinzii mari care 
reflecta sticlele de la bar. Acolo își continuară discuţia 
intermitentă. Ea nu era vorbăreaţă: în tot acel timp nu-i spusese 
decât că lucrează la un muzeu, iar după alte cinci minute el 
înțelesese că era vorba de Muzeul Naval de la Madrid. Deduse 
că studiase Istoria și că cineva, poate tatăl ei, fusese militar de 
carieră. Nu știa dacă asta avea vreo legătură cu aspectul ei de 
fată educată. Și mai ghici o fermitate reţinută, o siguranţă 
interioară, discretă, care îl intimida. 

Coy nu pomeni de tipul cu codiță gri decât mai târziu, pe când 
se plimbau pe sub arcadele din Plaza Real. Ea îi confirmase că 
tomul Urrutia era o piesă valoroasă, deși nu un unicat; însă nu 
reieșea dacă îl achiziționase pentru muzeu sau pentru ea. E un 
atlas maritim important, comentă evaziv când el se referi la 
scena de pe strada Consell de Cent; și întotdeauna apare câte 
cineva interesat de genul ăsta de lucrări. Colecţionari, adăugă 
după o pauză. Tipi din ăștia. Apoi își înclină puţin capul și îl 
întrebă cum își omora timpul la Barcelona, într-un fel ce denota 
dorinţa ei de a schimba subiectul. Coy vorbi de La Maritima, de 
preumblările lui prin port, de dimineţile însorite pe terasa 
Universalului, din faţa Comandamentului Marinei, unde putea 


27 


tândăli liniștit vreo trei sau patru ore așezat cu o carte și cu 
walkman-ul lui, plătind doar preţul unei beri. Vorbi și de tot 
timpul pustiu ce i se așternea dinainte, de neputinţa ce-l încerca 
aflându-se pe uscat fără muncă și fără bani. In momentul acela i 
se păru că îl vede apărând, la capătul arcadelor, pe individul cel 
mărunţel și cu mustață, cu părul dat cu fixativ ori gel ori 
briantină și cu haina cadrilată, care fusese în seara aceea la 
licitaţie. Îl observă o clipă ca să fie mai sigur și se întoarse spre 
ea, să vadă dacă la rându-i era mirată de prezenţa aceluia; însă 
ochii ei erau inexpresivi, ca și cum n-ar fi zărit nimic neobișnuit. 
Când Coy se întoarse să mai privească o dată, omuleţul cu haina 
cadrilată era tot acolo, plimbându-se cu mâinile la spate și cu un 
aer absolut indiferent. 

Se aflau în faţa intrării Clubului De la Pipa și el făcu un calcul 
rapid al sumei rămase în portofel, ajungând la concluzia că își 
putea permite s-o mai invite o dată și că, în cel mai rău caz, 
Roger, barmanul, îl va servi pe credit. Ea se arătă surprinsă de 
locul insolit, de soneria de la ușă, de scara veche și de localul de 
la etajul doi, cu bara lui ciudată de-a lungul zidului, cu sofaua și 
cu gravurile cu Sherlock Holmes atârnate pe pereţi. Nu era 
muzică de jazz în noaptea aceea și rămaseră în picioare lângă 
tejgheaua goală a barului, în timp ce Roger rezolva un careu de 
cuvinte încrucișate la capătul celălalt. Ea dori să guste ginul 
albastru și spuse că îi plăcea aroma lui, după care se declară 
încântată de locul unde se afla, adăugând că niciodată nu și-ar fi 
închipuit că există la Barcelona un local ca acela. Coy îi 
răspunse că era amenințat cu închiderea, fiindcă vecinii se 
plângeau de zgomot și de muzică; se găseau pe puntea unei 
nave sortite sabordării. Ei îi rămăsese o picătură de gin cu apă 
tonică la colțul buzelor, iar el se gândi că din fericire nu avea 
decât trei păhărele în stomac, pentru că dacă ar mai fi avut încă 
două la bord ar fi întins mâna să-i șteargă picurul acela cu 
degetul; or ea nu părea deloc genul care să lase să i se șteargă 
indiferent ce de către un marinar pe care abia de-l cunoscuse și 
la care se uita cu un amestec de rezervă, politeţe și 
recunoștință. Atunci el o întrebă în sfârșit cum o cheamă, iar ea 
zâmbi din nou - de data asta după alte câteva clipe, de parcă s- 
ar fi dus departe în căutarea propriului nume - și ochii i se 
înfipseră în ai lui Coy; adică literalmente i se înfipseră pe durata 
unei lungi și intense secunde, și spuse cum o chema. lar el 


28 


consideră că era un nume neobișnuit ca și aspectul ei, un nume 
ce totuși i se potrivea de minune și pe care îl pronunţă o singură 
dată tare, rar, pe când de pe buzele ei nu dispăruse încă cu totul 
surâsul distant. Apoi Coy îi ceru o ţigară lui Roger, ca să i-o 
ofere, dar ea nu mai vru să fumeze. Și când o văzu ducând 
paharul la gură și întrezări dinţii ei albi prin sticlă, cu gheața 
atingându-i-i cu un clinchet umed, își cobori privirea spre 
lănțugul de argint ce-i lucea stins sub gulerul deschis al bluzei, 
pe pielea care la lumina aceea părea mai caldă ca oricând, și se 
întrebă dacă vreun bărbat îi numărase vreodată toţi pistruii 
aceia până la Finister. Dacă i-i numărase cum se cuvine, fără 
grabă, unul câte unul, așa cum lui i-ar fi plăcut s-o facă. Și, 
ridicându-și ochii, își dădu seama deîndată că ea îi interpretase 
corect privirea, și simţi o bătaie în minus a inimii când o auzi 
spunând că era timpul de plecare. 
e 

La radioul fiicei patroanei, aceeaşi voce ataca acum melodia 
La reina del barrio chino. Coy stinse walkman-ul - Miles Davis 
monologa Saeta, a patra temă din Sketches of Spain - și lăsă în 
pace pata de pe tavan. Cartea și căștile căzură pe cearșaf când 
se sculă în picioare și făcu câțiva pași prin camera strâmtă, atât 
de asemănătoare celulei în care zăcuse două zile în La Guaira, 
atunci când Torpilorul Tucumân și Galicianul Neira și el însuși, 
sătui de-atâtea fructe, debarcaseră să cumpere pește proaspăt 
pentru un borş pescăresc de să-ţi lingi degetele, cu de toate 
înăuntru, și Neira le spusese așteptaţi-mă cât vă beţi cafeaua, 
cinșpe minute să regulez vreo paţachină și-s înapoi; și după 
puţin timp îl auziră strigând ajutor pe geam, și intrară și făcură 
praf barul, făcură pulbere tot ce le ieșea în cale, mesele și 
sticlele şi coastele  proxenetului care  șutise portofelul 
galicianului, iar căpitanul don Matías Noreña trebuise să vină 
foarte prost dispus să-i scoată din belea, mituindu-i pe polițiștii 
venezueleni cu un teanc de dolari pe care mai apoi și-i 
recuperase până la ultimul cent din leafa lor. 

Simţi o undă de nostalgie amintindu-și toate astea. Oglinda de 
deasupra lavaboului îi reflecta umerii compacţi și mutra obosită, 
nebărbierită. Lăsă apa să curgă până veni foarte rece, apoi și-o 
aruncă cu pumnii pe faţă și pe ceafă, fornăind și scuturând din 
cap ca un câine plouat. Se frecă zdravăn cu un prosop și rămase 
o clipă să-și contemple neclintit nasul puternic, ochii aproape 


29 


negri, trăsăturile necioplite, parcă evaluându-și probabilitățile în 
favoarea lui. Zero barat, trase concluzia. Cu moaca asta nu pupi 
tu o piersicuţă ca aceea. 

Trase sertarul comodei, scoţându-l cu totul afară, și pipăi în 
spate până dădu de plicul unde-și ţinea banii. Nu erau mulţi, iar 
în zilele din urmă se topiseră văzând cu ochii. Rămase un timp 
nemișcat, cântărind ideea îndelung, apoi se îndreptă spre dulap 
de unde scoase sacul unde își ținea puţinele-i bunuri: câteva 
cărţi citite și răscitite, tresele de ofiţer cu fireturile aurite 
începând să bată într-un verde mucegăit, benzi de jazz, un 
album pentru poze în formă de portofel - nava-școală Estrella 
del Sur navigând cu vânt de bulină, Torpilorul Tucumân și 
Galicianul Neira cu coatele pe tejgheaua unui bar din 
Rotterdam, el însuși cu galoane de prim ofiţer, sprijinit de 
copastia vasului /s/a Negra sub podul Brooklin -, și cutia de lemn 
în care își ţinea sextantul. Era un sextant minunat: un Weems & 
Plath cu lunetă cu șapte filtre, metal negru și sector circular din 
alamă aurită, pe care Coy îl plătise în rate încă de la prima-i 
solda, de cum obținuse titlul de pilot. Sistemele de poziționare 
prin satelit condamnau la moarte acest instrument, însă orice 
marinar demn de acest nume îi cunoștea fiabilitatea, scutită de 
rateuri electronice, dacă era vorba de a stabili latitudinea la 
amiază, când soarele atingea punctul cel mai înalt de pe cer, 
sau noaptea după o stea joasă la orizont: efemeride nautice, 
tabele, trei minute de calcul. Precum militarii care își îngrijesc și 
își curăță armele, Coy făcuse în așa fel în toţi acei ani încât 
sextantul să nu sufere câtuși de puţin din cauza umidității saline 
și a murdăriei, ștergându-i oglinzile și verificând orice posibilă 
eroare laterală și de index. Chiar și acum, fără punte sub tălpi, 
obișnuia să-l ia cu el în plimbările-i pe coastă ca să calculeze 
înălţimea soarelui, așezat pe o stâncă în fața orizontului mării 
deschise. Obiceiul data de pe când își făcea ucenicia pe Monte 
Pequeño, a treia sa navă dacă o punea la socoteală și pe 
Estrella del Sur. Monte Pequeño era un vas de 275 000 de tone 
al companiei Enpetrol, iar căpitanului don Agustin de la Guerra îi 
plăcea să oficieze solemn momentul ridicării meridianului 
locului, invitându-i pe ofițeri la o cupă de jerez după ce aceștia și 
tinerii aspiranţi își comparau calculele respective făcute cot la 
cot la bordajul punţii superioare, căpitanul cu ceasul în mână și 
ei luând tangenta soarelui la orizont prin filtrele afumate ale 


30 


instrumentelor. Acela era un adevărat căpitan de modă veche; 
cam depășit, ce-i drept, dar excelent marinar, de pe vremea 
când marile petroliere mergeau spre Golful Persic cu lest prin 
Suez și se întorceau încărcate înconjurând Africa pe la Cap. 
Odată îl aruncase pe un steward pe scări în jos fiindcă se 
purtase nepoliticos; iar când sindicatul venise cu plângeri, le-a 
răspuns că stewardul fusese băftos, pentru că în urmă cu un 
secol și jumătate l-ar fi spânzurat de arborele mare. Pe vaporul 
meu, îi spusese cu o anumită ocazie lui Coy, oamenii ori sunt de 
acord cu căpitanul, ori tac chitic. Asta se întâmplase în timpul 
unei cine de Crăciun pe Mediterana, cu o vreme oribilă la prova: 
o furtună puternică de gradul 10 care îi obligase să încetinească 
mersul mașinilor în dreptul Capului Bon. Coy, aspirant de marină 
atașat la bord, contrazisese un comentariu banal de-al 
căpitanului; și-atunci acesta își aruncase șervetul pe masă și 
zisese chestia aia cu pe vaporul meu etc. Apoi îl trimisese zor- 
nevoie afară, de cart la tribord, unde Coy rămase următoarele 
patru ore pe întuneric, biciuit de vânt, de ploaie și de stropii grei 
ai valurilor sfărâmate de coasta petrolierului. Don Agustin de la 
Guerra era unul dintre puţinii supraviețuitori ai altor timpuri, 
despotic și dur la bord; însă când un cargobot panamez cu 
ofițerul de cart rus și beat i-a băgat prova în pupa, într-o noapte 
în care ploaia și grindina saturaseră radarele din Canalul 
Mânecii, a știut să menţină petrolierul pe linia de plutire și să-l 
ducă la Dover fără să verse nicio picătură de naft și scutind și 
compania de plata unor remorchere. Orice înapoiat mintal, 
zicea, poate acum să facă înconjurul lumii apăsând niște 
butoane; dar dacă electronica o ia razna, sau americanilor le 
vine pe chelie să-și stingă nenorociţii lor de sateliți, invenţii de- 
ale lui Ucigă-l toaca, ori vreun bolșevic căcăcios te sodomizează 
pe la pupa în mijlocul oceanului, un sextant bun, un compas și 
un cronometru vor continua să te ducă oriunde poftești. Așa că 
multă practică, băiete. Practică. Ascultător, Coy practicase fără 
răgaz, zile, luni și ani; și făcuse de asemenea, mai târziu și cu 
același bun sextant, observaţii mult mai grele în nopţi de catran, 
primejdioase, ori în toiul unor vijelii teribile care măturau 
Atlanticul de la un capăt la celălalt, ţinându-se ud leoarcă de 
copastie în timp ce prova se cabra ca un mustang neîmblânzit 
iar el pândea cu disperare, cu ochiul lipit de vizor, apariţia 


31 


palidului disc auriu printre norii goniţi turbat de vântul de nord- 
vest. 

ÎI cuprinse o suavă melancolie când simţi greutatea familiară 
a sextantului în mâini și îi mișcă braţul mobil, auzindu-l lunecând 
pe cremaliera dinţată care numerota de la O la 120 gradele 
oricărui meridian terestru. Apoi calculă cât avea să-i ceară pe el 
lui Sergi Solàns, care de ani și ani admira acel instrument; 
fiindcă, așa cum obișnuia să zică Sergi când beau împreună câte 
un păhărel la Schelling, sextante ca ăsta nu se mai făceau. Sergi 
era un băiat bun, care plătea aproape toate consumaţiile de 
când Coy se văzuse pe uscat și fără bani, și nu-i purta ranchiună 
că se culcase cu Eva în noaptea aceea în care brazilianca avea 
pe ea o bluziţă lipită fest pe măsura 95 a sutienului pe care nu-l 
purta niciodată, iar Sergi era prea beat ca să i-o dispute. 
Studiase și el marinăria, ba chiar fuseseră împreună câteva luni 
pe același vas când amândoi navigau ca aspiranţi pe Migalota, 
un Ro-Ro al companiei Rodriguez & Saulnier, iar acum își 
pregătea examenul de căpitan ca prim ofiţer pe un feribot al 
Transmediteranei care străbătea de două ori pe săptămână ruta 
Barcelona-Palma. E ca și cum ai conduce un autobuz, zicea. Dar 
cu un sextant ca ăsta în cabină, continui să te simţi marinar 
adevărat. 

Centră braţul mobil la mijlocul sectorului de cerc și puse la loc 
cu îngrijire Weems & Plath-ul în cutia sa. Apoi se duse la 
comodă, își deschise portofelul și scoase din el cartea de vizită 
pe care femeia i-o dăduse acum trei zile, despărțindu-se de el la 
intersecția din Ramblas. Cartonașul nu avea întipărite alte date 
- nici adresă, nici număr de telefon - decât un nume: Tanger 
Soto. Dedesubt, cu un scris cursiv și precis, cu un cerculeț în loc 
de punct pe singurul /, ea notase adresa Muzeului Naval din 
Madrid. 

Când închise capacul peste sextant, Coy fluiera Noche de 
samba en Puerto España. 


32 


II e Vitrina bătăliei de la Trafalgar 


„Pe uscat nu ai parte decât de probleme.” 


D. Haeften, Cum să înfrunți furtunile 


După aceea a știut că acţionase aruncându-se în gol; or asta 
era ciudat în cazul lui Coy, care nu-și aducea aminte să se fi 
precipitat vreodată în viaţă. Era genul acela de om care, de cart 
pe vapor, își folosea tot timpul disponibil trasând conștiincios și 
cea mai neînsemnată deviere pe harta nautică. Or, înainte de a 
se vedea azvârlit pe uscat și fără navă la dispoziţie, asta fusese 
o sursă de satisfacţii într-o profesie în care asemenea lucruri 
contau enorm când era vorba să stabilești un itinerar sigur între 
două puncte situate la latitudini și longitudini diferite. Puţine 
plăceri se puteau compara cu aceea de a-ţi petrece mult timp 
calculând direcția, deriva și viteza, prevăzând că farul Cutare 
sau Capul Cutărică aveau să apară peste două zile, pe la șase 
dimineaţa și la vreo treizeci de grade de mura de la babord, iar 
apoi de a aștepta la momentul stabilit, pe puntea umedă de 
roua zorilor, cu binoclul la ochi, până vedeai apărând exact la 
locul prevăzut silueta cenușie ori raza intermitentă care, după 
ce-i cronometrai frecvenţa apariţiei și dispariţiei, îţi confirma 
exactitatea calculelor. Intotdeauna când venea acel moment, 
Coy schița un zâmbet mulţumit adresat lui însuși: un vag surâs 
senin și încântat. Apoi, bucurându-se de verificarea aceea a 
certitudinilor oferite de matematică, de instrumentele de bord și 
de competenţa-i profesională, zăbovea pe punte în preajma 
umbrei tăcute a timonierului ori își turna o cană de cafea 
călduță din termos, fericit că se găsea acolo, pe un vapor de 
nădejde, și nu pierdut în mulţimea cea anonimă din lumea 
incomodă a uscatului, redus din fericire doar la o pală licărire 
dincolo de linia orizontului. 

Numai că această rigoare în calcularea deplasărilor pe hârtia 
hărților nautice care îi ordonau întreaga viaţă nu-l scutise nici de 
greșeală, nici de eșec. A zice pământ la orizont și a verifica apoi 
la modul tactil prezenţa acelui pământ, cu toate consecințele lui, 


33 


erau două situaţii ce nu se prezentau mereu în ordinea aceea. 
Pământul exista, pe hărţi sau în afara lor; și hotărâse să se 
manifeste brusc, așa cum îndeobște se întâmplă chestiile astea, 
intrând în fragila cochilie - abia o înjghebare din câteva tăblii de 
fier - în care Coy se credea la adăpost. Cu șase ore înainte ca 
Isla Negra, un port-containere al agenţiei Minguez Escudero, să 
eșueze la jumătatea distanţei dintre Cap și canalul Mozambic în 
timpul cartului său, Coy, prim-ofiţer la bord, îl avertizase pe 
căpitan că harta Amiralității Britanice corespunzătoare acelei 
zone atrăgea atenţia, într-un pătrățel special, asupra câtorva 
incertitudini rămase încă de la întocmirea ei. Dar căpitanul se 
grăbea și în plus navigase în apele acelea timp de douăzeci și 
cinci de ani cu aceleași hărţi și fără probleme. Mai avea și două 
zile întârziere din cauza vremii proaste din golful Guineei și a 
accidentului unui marinar pe care a trebuit să-l evacueze cu un 
elicopter fiindcă își rupsese oasele alunecând pe o scară în 
dreptul Coastei Scheletelor. Hărțile englezești, spusese în timpul 
cinei, sunt atât de minuţioase încât le poţi lua ca literă de 
evanghelie. Ruta e curată, două sute patruzeci de brațe peste 
bancurile de nisip cele mai săltate și niciun răhăţel de muscă pe 
hârtie. Așa c-o luăm oblu printre insulițele Terson și Mowett 
Grave. Chiar așa zisese: literă de evanghelie, răhățel de muscă 
și oblu printre insulițe. Căpitanul era un galician de șaizeci și 
ceva de ani, scund, cu fruntea roșie și părul cărunt. În afară de 
faptul că se încredea orbește în hărţile Amiralității, se numea 
don Gabriel Moa, avea patru decenii de mare în zbărciturile feţei 
și în tot acel timp nimeni nu-l văzuse pierzându-și cumpătul; nici 
măcar când, pe la începutul anilor '90, se spunea, a mers o zi și 
jumătate în bandare, înclinat la douăzeci de grade după ce 
pierduse unsprezece containere în toiul unei furtuni din Atlantic. 
Era unul dintre căpitanii aceia pentru care armatorii și 
subordonații pun mâna în foc: sec pe punte, serios în cabină, 
invizibil pe uscat. Un căpitan de modă veche, dintre cei ce le 
vorbesc cu dumneavoastră ofițerilor și aspiranţilor, și pe care 
nimeni nu și l-ar fi putut închipui comiţând vreo eroare. De 
aceea Coy urmase acea rută pe harta englezească ce semnala 
neclarităţi în ridicarea planurilor; și tot de aceea, la douăzeci de 
minute după intrarea în cart, auzise scrâșnind pe o piatră coca 
de oţel a lui /s/a Negra și zguduindu-i-se sub picioare, înainte ca 
el să-și revină din stupoare și să se repeadă la telegraful de 


34 


punte ca să dea ordinele de oprire a mașinilor, iar căpitanul Moa 
să apară pe punte în pijama și cu părul vâlvoi, privind în 
întunericul de afară cu o expresie somnambulă și stupidă pe 
care Coy nu i-o văzuse niciodată. Căpitanul doar atâta făcuse, 
bolborosise „nu se poate” de trei ori la rând, una după alta, 
apoi, la fel de năucit, ca și cum nu s-ar fi trezit de-a binelea, 
murmurase un slab „stop mașinile” când acestea nu mai 
funcționau de cinci minute bune, iar timonierul stătea nemișcat 
cu mâinile pe roata cârmei, observându-i alternativ pe el și pe 
Coy; iar Coy îl privea, cu teribila certitudine a celui care 
primește pe spezele sale o revelaţie neașteptată, pe acel 
onorabil superior căruia cu nici jumătate de oră înainte i-ar fi 
îndeplinit fără nicio șovăială ordinele chiar dacă l-ar fi pus să 
străbată cu radarul stins strâmtoarea Malacca, și care deodată, 
nedându-i-se timpul să-și pună masca falsei lui reputaţii sau 
poate - oamenii se schimbă cu anii, își pierd curajul - masca 
marinarului eficient ce fusese cândva, i se arăta acum așa cum 
era în realitate: un bătrân năucit și în pijama, depășit de 
evenimente, incapabil să dea un ordin adecvat. Un biet om 
speriat care din senin vedea evaporându-i-se pensia, la capătul 
a patruzeci de ani de serviciu cinstit. 

Avertismentul de pe harta englezească nu era un moft: exista 
cel puţin o fâșie lunguiaţă nedeterminată pe canalul dintre 
Terson și Mowett Grave, iar un mucalit cosmic se strica probabil 
de râs undeva prin Univers, pentru că stânca aceea izolată în 
vastul ocean se plasase taman în mijlocul rutei lui /s/a Negra, cu 
exactitatea faimosului aisberg al Titanicului, în timpul cartului 
prim-ofiţerului Manuel Coy. Oricum, amândoi, și căpitanul și 
primul ofiţer plătiseră scump treaba aia. Tribunalul maritim, 
compus dintr-un inspector al companiei și doi membri marcanți 
ai marinei comerciale, luă în consideraţie statele de servicii ale 
căpitanului Moa, mușamalizând povestea printr-o discretă 
pensionare anticipată. În ce-l privește pe Coy, harta aceea a 
Amiralității britanice sfârșise prin a-l lepăda departe de mare. 
Acum era la Madrid, nemișcat lângă o fântână de piatră în care 
un copil cu un zâmbet hieratic strangula un delfin, și părea un 
naufragiat abia picat pe o plajă zgomotoasă în plin sezon. Stătea 
cu mâinile în buzunare și în haosul sutelor de automobile cu 
claxonatul lor feroce și privea de departe galionul de bronz ce 
străjuia intrarea numărului 5 de pe Paseo del Prado. Habar n- 


35 


avea dacă erau ori ba corecte coordonatele rutei pe care își 
propunea s-o urmeze, însă lăsase cu mult în urmă, după părerea 
sa, punctul când încă mai e cu putinţă să faci vira și să schimbi 
cursul. Sextantul Weems & Plath, pe care amicul Sergi Solâns îl 
achiziționase în sfârșit la un preţ rezonabil, acoperea costul 
biletului de tren Barcelona-Madrid folosit noaptea trecută și 
asigura un fond de supravieţuire cu flotabilitate garantată 
pentru două săptămâni; din acesta, o parte îi umfla buzunarul 
din dreapta al blugilor, iar cealaltă se afla în sacul de pânză pe 
care îl lăsase la Biroul de bagaje din gara Atocha. lar acum erau 
orele 12:45 ale unei însorite amiezi de primăvară, iar traficul se 
scurgea pestriț și zgomotos înspre Plaza de la Cibeles, pe lângă 
Palatul Poștelor flancat de cartierul general al Marinei și 
dependinţele Muzeului Naval. Cu o jumătate de oră înainte, Coy 
făcuse o vizită la Direcţia Generală a Marinei Comerciale, situată 
cu câteva străzi mai sus, ca să vadă dacă recursul său 
administrativ avea vreo șansă. Funcţionarei de la ghișeu, o 
femeie matură cu un surâs amabil, care avea un ghiveci cu 
mușcate pe birou, îi pieri zâmbetul de pe buze când, după ce 
apăsă pe o tastă a computerului, dosarul lui Coy apăru pe ecran. 
Recurs respins, spusese atunci cu o voce impersonală. Veţi primi 
înștiințarea în scris. Apoi nu-i mai dădu nicio atenţie, întorcându- 
se la treburile ei. Poate că din biroul acela al ei aflat la trei sute 
de mile nautice de coasta cea mai apropiată, femeia nutrea o 
concepţie romantică asupra mării și nu-i avea la inimă pe 
marinarii care atingeau fundul cu vapoarele lor. Sau poate 
dimpotrivă: era o funcționară obiectivă, dezinteresată, pentru 
care un naufragiu în plin Ocean Indian abia dacă se deosebea cu 
ceva de un accident stradal; iar un marinar suspendat și aflat pe 
lista neagră a armatorilor nu i se părea prea deosebit de oricare 
individ căruia un poliţist riguros îi luase permisul de conducere. 
Partea proastă, reflectase Coy pe când cobora scările către 
ieșire, era că în cazul din urmă femeia nu se înșela prea tare. 
Într-o epocă în care sateliții trasau rute și waypoints, în care 
telefonul mobil îi mătura de pe punte pe căpitanii capabili să ia 
hotărâri și orice om de afaceri putea conduce din biroul său 
transatlantice sau petroliere de o sută de mii de tone, nu era 
prea mare diferenţa dintre marinarul care eșua cu nava lui și 
camionagiul ce o lua razna de pe șosea pentru că nu-l ascultau 
frânele ori fiindcă era beat. 


36 


Așteptă, concentrat asupra următorilor pași pe care-i avea de 
făcut, ca gândurile amare să rămână în urmă și în derivă. Abia 
atunci, în fine, se hotărî. Uitându-se la dreapta și la stânga, 
zăbovi încă puţin până când un semafor din preajmă făcu să 
scadă intensitatea traficului, apoi merse hotărât pe sub castanii 
plini de frunze tinere, traversă strada și se îndreptă spre poarta 
muzeului, unde doi infanteriști marini cu vipușcă roșie la 
pantaloni, cu căști și curele albe, îi priviră curioși vestonul închis 
regulamentar la toţi nasturii înainte de a-l pune să treacă pe sub 
arcada detectorului de metale. li forfotea stomacul când urcă 
scara monumentală, o luă la dreapta pe palier și la capăt se 
văzu dinaintea vitrinei librăriei din vestibul, lângă enorma roată 
dublă a timonei corvetei Wauti/us. La stânga se făcea ușa 
administraţiei și serviciilor, iar la dreapta intrarea în sălile de 
expoziție. Se aflau acolo tablouri și machete cu nave pe pereţi și 
de-a lungul lor, un marinar în uniformă și cu o expresie plictisită 
așezat în spatele unui pupitru și un civil adăstând îndărătul 
tejghelei unde se vindeau cărţi, fotografii și amintiri din muzeu. 
Își umezi buzele cu limba; i se făcuse deodată o sete 
năprasnică. Apoi i se adresă civilului. 

— O caut pe domnișoara Soto. 

Gura uscată îi înăsprea glasul. Aruncă o iute ochire spre ușa 
din stânga, temându-se să n-o vadă apărând de acolo, surprinsă 
sau încurcată. Ce naiba faci aici etc. Toată noaptea stătuse 
treaz, cu capul sprijinit de propria-i oglindire pe geamul 
vagonului, gândindu-se cam ce să spună; însă acum totul i se 
ștergea din minte precum siajul de la pupa. Așa că, învingându- 
și pornirea de a face stânga 'mprejur și a o lua din loc repejor, 
se lăsă întâi pe un picior, apoi pe celălalt, în timp ce omul de la 
tejghea îl măsura. Era între două vârste, cu ochelari groși și cu 
un aspect îndatoritor. 

— Tanger Soto? 

Încuviinţă, cu o ușoară senzaţie de irealitate. Era ciudat, 
gândi, să auzi numele acela în gura unei terțe persoane. Prin 
urmare, conchise, ea avea o existenţă reală. Erau oameni care-i 
ziceau salut, la revedere și alte chestii de-astea. 

— Întocmai - zise. 

Nu erau ciudate, ci absurde, gândi deodată, călătoria aceea și 
sacul lui la Biroul de bagaje de la Atocha și prezenţa sa acolo ca 
să se întâlnească cu o femeie pe care n-o văzuse decât câteva 


37 


ore într-o noapte, în toată viaţa lui. O femeie care nici măcar nu- 
| aștepta. 

— Vă așteaptă? 

Dădu din umeri. 

— Poate. 

Omul de după tejghea repetă acel „poate” cu un aer gânditor. 
Îl măsura suspicios, iar Coy regretă că nu avusese ocazia să se 
bărbierească în cursul dimineții: barba lui, rasă cu o noapte în 
urmă, înainte de plecarea spre gara Sants, începea să-i 
umbrească bărbia. Ridică mână să și-o atingă, dar își luă seama 
la jumătatea drumului. 

— Doamna Soto a ieșit - răspunse omul dindărătul tejghelei. 

Aproape ușurat, Coy făcu din cap că da. Cu coada ochiului 
văzu că marinarul de la pupitru, pe jumătate aplecat peste o 
revistă, îi privea pantofii și blugii uzaţi. Din fericire, se gândi, 
înlocuise adidașii albi cu niște vechi mocasini cu talpă nautică 
de cauciuc. 

— Se întoarce azi? 

Omul se uită rapid la vestonul lui marinăresc, încercând să-și 
dea seama dacă postavul acela bleumarin garanta ceva 
respectabil la interlocutorul său. 

— Poate că da - zise, cântărindu-l încă din ochi -. Nu închidem 
până la unu jumate. r 

Coy își consultă ceasul, apoi arătă spre prima sală. In fund se 
vedeau două mari portrete cu Alfonso XII și Isabel II, de o parte 
și de alta a unei uși care dădea spre alte vitrine, modele de 
nave și tunuri. 

— Atunci o să aștept acolo. 

— Cum doriţi. 

— O anunţaţi când vine?... Mă numesc Coy. 

Acum zâmbea. Absența ei însemna o amânare oportună și 
asta îl liniștea. Vânzătorul de amintiri păru și el să se destindă la 
vederea acelui surâs obosit, sincer, produs de șase ore de tren 
și de șase cafele. 

— Desigur. 

Traversă sala, pașii fiindu-i amortizaţi de tălpile de cauciuc pe 
parchet. Teama care îi martirizase măruntaiele făcea loc acum 
unei nesiguranţe incomode, ca atunci când simţi că nava se 
înclină, întinzi mâna să te apuci de vreo verigă fixată într-un 
bulon, iar veriga ia-o de unde nu-i; așa că încercă să se calmeze 


38 


studiind obiectele din preajmă. Trecu pe lângă un tablou enorm: 
Columb cu oamenii lui, ajunși pe țărm, sub o cruce înfiptă în 
mal, cu flamuri în fundal și albastru caraibian, cu indigenii 
închinându-i-se descoperitorului, neștiind ce-i așteaptă, și o luă 
la dreapta, oprindu-se în fața vitrinelor cu instrumente nautice. 
Exponatele erau formidabile, și admiră cuadranţii, cronometrele 
Arnold și extraordinara colecţie de astrolabi, octanţi și sextanţi 
din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, pentru care, neîndoios, 
cineva ar fi fost dispus să plătească mult mai mult decât 
obținuse el pe modestu-i Weems & Plath. 

Erau puţini vizitatori în muzeul mai vast și mai luminos decât 
și-l amintea el. Un bătrân studia concentrat o mare hartă 
oblongă a Gibraltarului, o tânără pereche cu aspect de străini 
privea vitrinele din Sala Descoperirilor și un grup de liceeni 
asculta explicaţiile profesorului lor în sălița din fund, închinată 
aducerii la suprafaţă a galionului San Diego. Strălucirea zenitală 
răspândită de marile luminatoare din tavan îl învălui de sus 
până jos pe Coy ce se preumbla alene prin centrul sălii. De nu l- 
ar fi obsedat amintirea femeii, care îi purtase pașii până aici, l-ar 
fi încântat cu adevărat modelele navelor de linie și fregatelor, 
complet echipate sau în secțiune, arătând complexa arhitectură 
interioară a vaselor; nu le mai văzuse de la ultima lui vizită la 
muzeu, cu douăzeci de ani în urmă, când se intra aici de pe 
strada Montalbân, iar el încă studia științele nautice. În pofida 
timpului scurs, îl recunoscu imediat și cu aceeași intensă 
plăcere pe favoritul lui de-atunci: o corabie din veacul al XVIII- 
lea cu trei punți și 150 de tunuri, de aproape trei metri lungime 
de la bompres la etambou, păstrată într-o vitrină uriașă; modelul 
unui vas care nu apucase să străbată mările fiindcă nu se 
construise niciodată. Aceia chiar că erau marinari, își spuse încă 
o dată ca de atâtea alte ori, studiind greementul, velatura și 
arborada corăbiei la scară, admirând lungile gabii pe care 
oameni duri și disperaţi trebuiau să înainteze ţinându-și 
echilibrul pe instabilele grijele de șipcă legate între șarturi, 
legând velele mari pe ghiuri, trăgând și ridicând fungile în 
mijlocul furtunilor și al luptelor, cu vântul și mitraliile șuierându- 
le la urechi și cu marea implacabilă dedesubt, lângă puntea 
oscilând sub școte. Câteva minute bune, Coy se lăsă dus de val 
și visă cu ochii larg deschiși, lângă navă, o lungă urmărire în 
revărsat de zori, a unor vele abia deslușite la orizont. Asta pe 


39 


când nu existau nici radarul, nici sateliții, nici sonda electronică, 
iar navele erau niște cutiuțe dansând bezmetic pe buza 
infernului, iar marea - o primejdie de moarte; da, însă și un 
refugiu inexpugnabil în calea tuturor lucrurilor, problemelor, a 
vieților deja trăite sau așteptându-și clipa, a morților pendinte 
sau deja consumate ce erau lăsate în urmă, pe uscat. „Ajungem 
prea târziu într-o lume prea bătrână”, citise cândva într-o carte. 
Mda, ajungem prea târziu, de bună seamă. Ajungem la vase și la 
porturi și la mări prea bătrâne, când delfinii muribunzi fug de 
prova navelor, Conrad a scris de douăzeci de ori Linia de umbră, 
Long John Silver e o marcă de whisky, iar Moby Dick a devenit 
balena cea bună dintr-un film de desene animate. 

Aproape de replica în mărime naturală a unui fragment de 
catarg al corăbiei Santa Ana, Coy se întâlni față în faţă cu un 
ofițer de marină: purta uniforma impecabilă a Forţelor Navale, 
arăta bine și avea pe umeri, la rever și la antebraţ însemnele de 
căpitan de fregată. Marinarul militar se uită cu luare-aminte la 
Coy, care îi sustinu privirea până când celălalt se uită în altă 
parte și pașii i se pierdură spre fundul sălii. 

Apoi trecură alte douăzeci de minute. Cel puţin o dată pe 
minut încercă să se concentreze asupra cuvintelor pe care avea 
să le rostească atunci când ea se va ivi, dacă într-adevăr va mai 
da pe-acolo; și tot de douăzeci de ori termină la fel de blocat, cu 
gura întredeschisă de parcă fata chiar era în faţa lui, incapabil 
să însăileze măcar începutul unei fraze coerente. Se afla în sala 
închinată bătăliei de la Trafalgar, sub un ulei reprezentând o 
scenă de bătălie navală - Santa Ana împotriva lui Royal 
Sovereign -, și deodată forfoteala aia lăuntrică îi încleștă din 
nou, avan, stomacul, stârnindu-i o nevoie urgentă de a fugi de 
acolo unde vedea cu ochii. Ridică ancora, tâmpitule, își zise; și 
cu asta păru să se trezească dintr-un vis și vru s-o ia năuc pe 
trepte în jos, ca să-și bage capul sub un robinet cu apă rece și 
să și-l scuture până dispărea confuzia ce domnea înăuntru. Fir- 
aș eu al naibii, se congratulă singur. Lua-m-ar mama dracului de 
douăzeci de ori. Doamna Soto. Nici măcar nu știu dacă trăiește 
cu vreun bărbat, dacă e măritată. 

Se întoarse, dând înapoi nehotărât. Ochii i se opriră la 
întâmplare pe inscripţia unei vitrine: Sabia de abordaj purtată de 
don Carlos de la Rocha, comandantul corăbiei Antilla, în bătălia 
de la Trafalgar... Şi atunci își înălță privirea și o văzu pe Tanger 


40 


Soto în spatele lui, reflectată pe sticlă. O văzu acolo nemișcată, 
tăcută, fără s-o fi auzit venind, uitându-se la el cu o expresie în 
același timp surprinsă și curioasă, tot atât de ireală ca prima 
dată. La fel de imprecisă ca o nălucă închisă în vitrină, o umbră 
străină ce n-ar fi fost a ei. 
e 

Coy nu era un om sociabil. Și am spus mai înainte că asta, 
plus câteva cărţi, plus o precoce viziune lucidă asupra 
ungherelor întunecate ale fiinţei umane îl purtaseră de timpuriu 
către mare. Totuși, acest punct de vedere, ori poziţie, nu era cu 
desăvârșire incompatibil cu o anumită candoare ce uneori 
răzbea din atitudinile lui, din felul său de a rămâne liniștit sau 
tăcut privindu-i pe ceilalţi, din modul cam stângaci de a se 
descurca pe uscat, sau din aerul sincer, descumpănit, aproape 
timid pe care îl avea surâsul lui. Se îmbarcase de foarte tânăr, 
îmboldit mai degrabă de intuiţii decât de certitudini. Insă viața 
nu manevrează cu precizia unei nave bune și parâmele căzuseră 
în apă una după alta, încurcându-se uneori în elice sau 
provocând consecințe. Avusese parte de femei, de bună seamă. 
Ba chiar două-trei ajunseseră dincolo de epidermă, până la 
carne și la sânge și la conștiință, realizând în totalitatea fiinţei 
lui operaţiile fizice și chimice pertinente, balsamurile analgezice 
și distrugerile de rigoare. LPPVA: Legea Plăţii Peşin a Valorii 
Adăugate. Cu trecerea timpului, urma lor se redusese la atât: la 
înțepături nedureroase în memoria marinarului fără navă. 
Amintiri precise, dar și indiferente, mai asemănătoare 
melancoliei anilor îndepărtați - trecuseră vreo opt-nouă astfel de 
ani de la ultima femeie importantă pentru el - decât 
sentimentului de adevărată pierdere materială ori de absenţă. In 
fond, umbrele acelea îi rămâneau ancorate în memorie fiindcă 
aparţineau acelui timp când pentru el totul era la început; când 
pe nou-noutul lui veston de stofă albastră și pe epoleţii 
cămășilor albe străluceau galoane noi, și își petrecea destul 
timp admirându-le așa cum admiri trupul unei femei goale, iar 
viaţa era o hartă nautică nouă și foșnitoare, cu toate avizele de 
navigaţie actualizate și cu neteda-i suprafață albă încă 
nemarcată de creion și de gumă. De pe când el însuși, zărind 
linia uscatului la orizont, încă mai simţea, în unele ocazii, vaga 
dorinţă de persoane sau lucruri care îl așteptau acolo. Reversul 
situaţiei, durerea, trădarea, reproșurile, nopţile nesfârșite 


41 


petrecute treaz lângă un spate tăcut, erau pe-atunci doar stânci 
scufundate, josnici asasini ce-și așteptau momentul ineluctabil, 
fără ca vreo hartă să precizeze într-un pătrăţel anume prezenţa 
lor acolo. Adevărul e că nu ducea concret dorul acelor umbre 
feminine, ci mai curând al fiinţei lui de atunci, sau mai bine zis al 
omului ce fusese odată. Poate că acela era singurul motiv 
pentru care femeile sau umbrele acestea, ultimele porturi 
cunoscute în viața lui, veneau câteodată, foarte estompate în 
conturul memoriei, la fantomatice întâlniri la ceas de seară, 
când el se plimba îndelung pe malul mării, la Barcelona. Când 
parcurgea pontonul de lemn al Portului Vechi în timp ce soarele 
la scăpătat împurpura înălțimile de la Montjuich, turnul lui Jaume 
|, _cheiurile și  pasarelele de îmbarcare ale companiei 
Transmediterana, iar Coy căuta pe vechile cheiuri și babale 
cicatricele lăsate pe piatră și pe fier de miile de odgoane și 
cabluri de oţel ale unor nave scufundate sau dezmembrate 
bucăţi-bucăţele de zeci și zeci de ani. Uneori se gândea la 
femeile acelea sau la amintirea lor, plimbându-se dincolo de 
centrul comercial și de cinematografele Maremagnum, printre 
alți oameni singuratici, izolaţi, absorbiți de înserare, care 
dormitau pe bănci sau visau privind marea cu pescăruși planând 
peste pupa vaselor de pescuit ce despicau apa roșie de sub 
turnul Ornicului; lângă o străveche goeletă fără vele și fără 
cordaje pe care Coy o știa dintotdeauna în același loc, an după 
an, cu lemnul crăpat și decolorat sub acţiunea vântului, a ploii, a 
vremii scurse. Și care de multe ori îl făcea să cugete că navele și 
oamenii ar trebui să se scufunde și să dispară la timpul lor, 
sorocit, în largul mării, în loc să putrezească legaţi de uscat. 
e 

Acum Coy vorbea de cinci minute, aproape fără întrerupere. 
Stătea jos lângă o fereastră de la etajul întâi al Muzeului Naval, 
și când se întorcea puţin cuprindea din ochi crengile verzi ale 
castanilor înșiruiţi de-a lungul bulevardului Paseo del Prado, spre 
fântâna lui Neptun. Lăsa cuvintele să-i cadă precum cel ce 
umple un gol care este incomod numai dacă tăcerile se 
prelungesc nemăsurat. Vorbea rar și zâmbea ușor când amuţea 
o clipă înainte de a vorbi iar. Nesiguranţa îi dispăruse de cum 
întrezărise chipul de pe sticlă; își făcea comentariile pe un ton 
măsurat, din nou stăpân pe sine, cu scopul de a elimina pauzele 
și a întârzia posibilele întrebări. Uneori își devia privirea spre 


42 


exterior, apoi o întorcea iar către femeie. O treabă la Madrid, 
zicea. Un demers administrativ, un prieten. Și din întâmplare 
muzeul era în drum. Spunea orice, tot ce-i trecea prin minte, așa 
cum făcuse și prima oară la Barcelona, cu franca timiditate care 
îi era proprie; iar ea asculta și tăcea, cu capul înclinat ușor și cu 
vârfurile asimetrice ale părului blond atingându-i bărbia. Și ochii 
închiși la culoare, cu reflexe de metal brunat, băteau iarăși în 
bleumarin, așa cum stăteau ațintiţi asupra lui Coy; asupra 
zâmbetului său blând și sincer, dezminţind însăilarea de cuvinte. 

— Și asta-i tot - conchise el. 

Or asta nu era nimic, căci nici nu spusese, nici nu făcuse 
nimic încă, ci doar se apropiase de bazinul portuar cu mare 
grijă, cu mașinile abia rulând, pe când aștepta ca pilotul să urce 
la bord. Nu era nimic, iar Tanger Soto o știa la fel de bine ca el. 

— Aha - zise ea. 

Stătea sprijinită de colţul mesei din biroul ei, cu brațele 
încrucișate, și continua să-l privească gânditor, cu aceeași 
fixitate ca înainte; dar acum zâmbea și ea domol, de parcă 
dorea să-i răsplătească efortul, ori calmul, ori felul lui de a-i face 
faţă neferindu-și ochii, nefăcând pe nebunul, nerecurgând la 
trucuri ieftine. De parcă ar fi apreciat felul acela de a-i veni în 
întâmpinare pronunţând cuvintele indispensabile pentru a-și 
justifica prezenţa, iar apoi rămânând liniștit cu privirea deschisă 
și surâsul leal, fără a pretinde s-o înșele sau să se înșele, 
așteptându-i verdictul. 

Și atunci vorbi ea. Nedezlipindu-și ochii de ai lui, interesată să 
observe efectul cuvintelor sau poate al tonului cu care le 
pronunţa unul după altul. Vorbi cu naturaleţe și cu un vag fior de 
simpatie ori de recunoștință, adiindu-i pe buze. Vorbi de strania 
noapte din Barcelona, de plăcerea resimţită văzându-l din nou. 
Apoi rămaseră să se observe îndelung, după ce epuizaseră tot 
ce se putea spune până în acel moment. lar Coy simţi iar că 
sosise clipa să plece sau să caute un subiect, un pretext, ceva, 
orice, care să-i îngăduie să prelungească situaţia. Pentru ca ea 
fie să-l însoțească până la ușă mulțumindu-i că îi făcuse o vizită, 
fie să-i spună să nu plece încă. Așa că se ridică încet în picioare. 

— Sper să nu te mai supere individul acela. 

— Care? 

Întârziase o clipă cu răspunsul și el își dădu seama. 


43 


— Cel cu codiţă și cu ochi bicolori - își duse două degete la 
față, arătându-și-i pe ai lui. Dalmaţianul. 

— A, acela. 

Nu clarifică nimic încă, dar Coy văzu că i se înăspreau liniile 
gurii. 

— Acela - repetă ea. 

Nu era limpede ce făcea: se putea la fel de bine gândi la 
individ sau la cum să câștige timp evitând răspunsul. Coy își vâri 
mâinile în buzunarele vestonului și aruncă o privire în jur. Biroul 
ei era mic și luminos, cu o plăcuţă pe ușă: Secția a IV-a. T. Soto. 
Cercetare și achiziții. Se găseau acolo o veche gravură cu un 
peisaj marin atârnată de perete și o imensă mapă pe un șevalet, 
cu gravuri, planuri și hărţi nautice. Mai erau și o bibliotecă veche 
cu uși de cristal plină de cărți și dosare, folii cu documente pe 
masa de lucru și un calculator cu ecranul înconjurat de hârtiuțe 
autoadezive, însemnate cu scrisul acela rond, de elevă silitoare, 
pe care Coy îl recunoscu ușor - că doar avea cartea ei de vizită 
în buzunar - după cercurile mari și goale închipuind punctele de 
pei. 

— Nu m-a mai supărat - conchise ea în sfârșit, de parcă 
trebuise întâi să-și amintească de cine era vorba. 

— Nu părea să se resemneze că a pierdut tomul Urrutia. 

Observă că își mijea ochii. Expresia gurii îi era încă aspră. 

— O să găsească el altul. 

Coy îi privea linia gâtului, care cobora spre bluza deschisă de 
culoarea  fildeșului. Lănţugul de argint continua să lucească 
acolo înăuntru, și el se întrebă ce atârna oare la capătul lui. 
Dacă e vorba de metal, se gândi, trebuie să fie al naibii de 
călduț. 

— Tot nu știu - zise - dacă atlasul era pentru muzeu sau 
pentru tine. Adevărul e că licitaţia aceea a fost... 

Amuţi de îndată, fiindcă tocmai îi căzuseră ochii pe tomul 
Urrutia. Se afla dimpreună cu alte volume în format mare în 
biblioteca cu uși de cristal. Recunoscu imediat copertele-i de 
piele cu ornamente aurite. 

— Era pentru muzeu - răspunse ea; și după o clipă adăugă -. 
Firește. 

Urmărise direcția ochilor lui Coy și acum privea și ea atlasul. 
Lumina ferestrei îi contura profilul pistruiat. 

— Cu asta te ocupi?... Aduni lucruri? 


44 


Observă cum se apleca niţel înainte, cu vârfurile pletelor 
tremurându-i ușor. Avea peste bluză o jachetă de lână gri, 
descheiată, și sub fusta largă și de culoare închisă, pantofi negri 
cu toc foarte jos și ciorapi tot negri care o făceau să pară încă 
mai subţirică și mai înaltă decât era. O fată de familie bună, își 
confirmă el prima impresie, dându-și seama și că o vedea la 
lumina zilei pentru întâia oară. Mâini puternice și voce educată. 
Sănătoasă, corectă. Liniștită. Cel puţin aparent, gândi privindu-i 
marginile roase și neregulate ale unghiilor. 

— Intr-un anumit fel da, asta mi-e ocupaţia - încuviință ea 
după un moment. Consult cataloagele licitaţiilor, controlez 
comerțul cu antichităţi, vizitez alte muzee și călătoresc când 
apare ceva interesant... Apoi fac un raport și superiorii mei 
decid. Patronatul dispune de un fond foarte limitat pentru 
cercetare și noi achiziţii, iar eu mă zbat să investească în ce 
merită, la modul cât mai chibzuit. 

Coy făcu o grimasă. Își amintea de duelul nemilos de la 
licitaţia casei Claymore. 

— Păi dacă-i așa, amicul tău dalmaţianul a murit omorând, 
cum s-ar zice. Tomul Urrutia v-a costat și ochii din cap... 

O văzu suspinând, cu un aer în același timp fatalist și amuzat, 
apoi recunoscând cu o înclinare a capului și arătându-i palmele 
goale, ca să indice că zburase din ele până și ultima centimă. Cu 
ocazia aceea, Coy observă din nou neașteptatul ceas masculin 
de oţel pe care îl purta la încheietura mâinii drepte. Altceva nu 
mai avea, nici inele, nici brățări. Nici măcar nu mai purta micii 
cercei de aur de acum trei zile, de la Barcelona. 

— Ne-a costat extrem de scump. Nu obișnuim să cheltuim 
atât de mult... Mai cu seamă că la muzeu avem și-așa destulă 
cartografie din secolul al XVIII-lea. 

— Așa de important este? 

Din nou se aplecă peste marginea mesei și, un scurt răstimp, 
rămase nemișcată, cu capul în jos, înainte de a-și ridica fața cu o 
expresie diferită. Lumina îi scălda iar punctișoarele aurii de pe 
chip; și Coy se gândi că, dacă el ar face numai un pas înainte, ar 
putea simţi, probabil, aroma acelei geografii pistruiate și mult 
enigmatice. 

— L-a tipărit în 1751 geograful și marinarul Ignacio Urrutia 
Salcedo - explica ea acum -, după cinci ani de muncă. A fost cel 
mai însemnat ajutor pentru navigatori până la apariţia Atlasului 


45 


Hidrografic al lui Tofiho, mult mai precis, în 1789. Au rămas prea 
puţine exemplare în stare bună și Muzeul Naval nu poseda 
niciunul dintre ele. 

Deschise ușa cu geamuri de cristal a bibliotecii, scoase 
voluminoasa carte și o puse pe masă. Coy se apropie, o 
deschiseră și o studiară împreună, iar el își putu confirma 
intuiţia din prima clipă: nici pomeneală de colonie sau de 
parfum. Mirosea numai a carne curată și caldă. 

— Este un exemplar excelent - zise ea -. Printre librari și 
anticari se numără foarte mulţi șnapani fără scrupule, care când 
dau de un asemenea volum îl distrug ca să vândă planșele 
separat. Dar acesta e intact. 

Dădea marile pagini cu grijă și printre degete îi foșnea plăcut 
hârtia groasă, albă și bine conservată în pofida celor două 
veacuri și jumătate scurse de la tipărire. Atlas maritim al 
coastelor Spaniei, citi Coy pe frontispiciul minuţios gravat cu un 
peisaj marin, un leu între cele două coloane ale lui Hercule cu 
legenda Plus Ultra și diverse instrumente nautice: Împărțit în 
șaisprezece hărți sferice și douăsprezece plane, de la Bayonne 
în Franța până la Capul Creux... Era vorba de un ansamblu de 
hărţi de navigaţie și de planuri ale porturilor, totul tipărit în 
format mare și legat ca să faciliteze păstrarea și mânuirea. 
Volumul era deschis la harta cuprinzând sectorul dintre Capul 
San Vicente și Gibraltar, trasat în detaliu, care includea sondaje 
măsurate în braţe și o minuțioasă semnalizare de indicaţii, 
referinţe și pericole. Coy urmări cu degetul profilul coastei între 
Ceuta și Capul Espartel, oprindu-se la locul marcat cu numele 
femeii pe care o avea acum alături. Apoi urcă spre nord, până la 
limba de pământ Punta de Tarifa, și continuă spre nord-vest ca 
să se oprească din nou la grindurile și bancurile de la Aceitera, 
mult mai bine definite, cu cruciulițele marcând primejdii, decât 
trecerea printre insuliţele Terson și Mowett Grave de pe planșele 
moderne ale Amiralității britanice. Cunoștea bine hărţile 
strâmtorii Gibraltar; aproape totul coincidea cu destulă precizie 
și nu putu decât să admire rigurozitatea trasării, mai mult decât 
rezonabilă pentru lucrările hidrografice din epoca aceea, atât de 
îndepărtată încă nu numai de imaginile prin satelit, dar chiar și 
de progresele tehnice înregistrate la sfârșitul secolului al XVIII- 
lea. Observă că fiecare hartă avea scalele de latitudine și 
longitudine detaliate în grade și minute, prima la dreapta și 


46 


stânga desenului și a doua gradată de patru ori după patru 
meridiane diferite: Paris și Tenerife în partea superioară, Câdiz și 
Cartagena în cea inferioară. Pe vremea aceea, își aminti, încă nu 
se adoptase ca referință universală a longitudinii meridianul de 
la Greenwich. 

— E foarte bine conservat - se minună el. 

— E perfect. Nimeni nu a navigat cu exemplarul acesta la 
bord. 

Coy mai dădu niște pagini: Harta sferică a coastei Spaniei, de 
la Aguilas și muntele Cope până la turnul Herradora sau 
Horadada cu toate bancurile de nisip, promontoriile, intrândurile 
și golfulețele... Ştia pe dinafară și acel scenariu, care era al 
copilăriei lui: o coastă oablă, prăpăstioasă, ostilă, cu strâmte 
golfulețe pline de stânci la suprafața apei, printre mici faleze. 
Parcurse distanțele pe hârtia groasă: Capul Tiñoso, 
Escombreras, Capul Agua... Trasarea era aproape la fel de 
perfectă ca la harta Strâmtorii. 

— E o greșeală - zise deodată. 

ÎI privi, mai mult interesată decât surprinsă. 

— Ești sigur? 

— Absolut. 

— Cunoști coasta aceea? 

— Acolo m-am născut. Am făcut și scufundări, scoțând amfore 
și alte drăcovenii din mare. 

— Eşti și scafandru? 

Coy plescăi cu limba, negând din cap. 

— Nimic profesional - zâmbea stingherit, în chip de scuză -. 
Numai pe timp de vară, în vacanțe. 

— Dar ai experiență... 

— Mda... - dădu din umeri -. Asta când eram tânăr. Însă 
demult nu m-am mai scufundat. 

Ea își ţinea capul ușor aplecat într-o parte, observându-l 
gânditoare. Apoi își aţinti privirea asupra punctului de pe hartă 
peste care el încă ţinea degetul. 

— Şi care-i greșeala? 

li spuse. Ridicarea la scară a lui Urrutia situa Capul Palos cu 
două sau trei minute de meridian mai la sud decât era în 
realitate; Coy ocolise de atâtea ori acea limbă de pământ încât 
își amintea perfect situarea ei pe hărți. Cele 37° 38' de 
latitudine reală - nu putea preciza în momentul acela și 


47 


secundele - deveneau pe hartă 37* 36', mai mult sau mai puţin. 
Fără îndoială că mica eroare fusese corectată în ridicările 
posterioare, mai detaliate și realizate cu instrumente mai bune, 
până se ajunsese la precizia actuală. Oricum, adăugă, vreo două 
mile nautice diferență nu însemnau mare lucru la o hartă sferică 
din 1751. 

Ea păstra tăcerea, cu ochii ţintă la planșă. Coy ridică din 
umeri: 

— Presupun că aceste imprecizii fac parte din farmecul 
lucrării... Aveai o limită la licitarea de la Barcelona sau puteai 
continua la nesfârșit? 

Continua să se sprijine cu amândouă mâinile pe masă, lângă 
el, privind harta. Părea concentrată, cu gândul dus, și întârzie cu 
răspunsul. 

— Exista o limită, bineînţeles - spuse până la urmă -. Muzeul 
Naval nu e Banca Spaniei... Din fericire, prețul intra în 
posibilităţi. 

Coy râse puţin, domol, și ea ridică ochii, întrebătoare. 

— La licitaţie - zise el - m-am gândit că înverșunarea ta era 
ceva personal... Mă refer la tenacitatea cu care ai plusat. 

— Sigur că era ceva personal - acum părea iritată. Se uita din 
nou la hartă, ca și cum ceva, acolo, îi solicita toată atenţia -. 
Aceasta e munca mea - scutură ușor din cap, ca să gonească 
vreun gând pe care însă nu îl exprimă cu voce tare -. 
Achiziţionarea tomului Urrutia s-a făcut la recomandarea mea. 

— Și ce-o să faceți cu el? 

— După ce îl voi studia cu atenţie și îl voi cataloga, voi scoate 
niște reproduceri pentru uz intern. Apoi va trece la biblioteca 
istorică a muzeului, ca toate celelalte. 

Se auziră niște ciocănituri discrete în tocul ușii și Coy îl văzu 
pe căpitanul de fregată cu care se încrucișase înainte în una 
dintre săli. Tanger Soto se scuză, ieși pe culoar și, un scurt 
răstimp, vorbi cu el încet. Noul venit era matur și arătos, iar 
bumbii auriţi și galoanele îi dădeau un aer distins. Din când în 
când se întorcea să se uite la Coy cu o curiozitate din care nu 
lipsea neîncrederea. Acestuia nu-i plăceau privirile, nici 
zâmbetul excesiv cu care își pigmenta conversaţia. Așa că 
suspină amar în sinea-i. Ca o bună parte din marinarii flotei 
comerciale, nu-i înghițea pe cei din flota militară: i se păreau 
tanțţoși și spilcuiţi, practicau endogamia căsătorindu-se cu fiicele 


48 


altor marinari din aceeași flotă, umpleau bisericile duminica și 
aveau prea mulţi copii. Pe deasupra nu mai făceau abordaje, 
nici bătălii, nici nimic, ci rămâneau acasă dacă se strica vremea. 

— Trebuie să te las singur câteva minute - zise ea -. Să nu 
pleci. 

O porni pe culoar însoţită de căpitanul de fregată, care înainte 
de a dispărea îi mai aruncă lui Coy o ultimă și tăcută privire. 
Acesta rămase în birou, uitându-se împrejur, întâi din nou la 
volumul Urrutia, apoi la obiectele de pe masă, la gravura veche 
de pe perete - Veduta a 4-a a bătăliei de la Toulon - și la 
conţinutul dulapului-bibliotecă. Tocmai dădea să se așeze, când 
îi atrase atenţia marele șevalet cu documente, planuri și 
fotografii aflat lângă masă. Se apropie, fără altă intenţie decât 
aceea de a-și omori timpul, descoperind că de sub niște planșe 
puse în partea de sus apăreau planuri de nave cu vele: toate 
erau brigantine, observă după ce le văzu arborada. Dedesubt 
erau fotografii aeriene ale unor coaste marine, reproduceri după 
hărţi nautice vechi, dar și după una modernă: harta numărul 
463A a Institutului Hidrografic al Marinei - de la Capul Gata la 
Capul Palos -, ce corespundea parţial cu aceea aflată în atlasul 
deschis pe masă. 

Coincidenţa îl făcu să surâdă pe Coy. 

e 

După încă un minut ea se întorcea, disculpându-se cu o 
expresie resemnată. Șeful meu, zise. Consultări la nivel înalt în 
legătură cu perioada concediilor. Totul foarte top secret. 

— Vasăzică lucrezi pentru Marina Militară. 

— După cum vezi. 

O privi lung, amuzat. 

— Atunci ești un fel de soldat. 

— Câtuși de puţin - părul auriu i se clătina dintr-o parte în alta 
când dădea din cap că nu. Postul meu e de funcţionară civilă... 
După ce mi-am luat diploma în istorie, am câștigat un concurs. 
Sunt aici de patru ani. 

După ce zise asta rămase pe gânduri, privind pe geam. Din 
nou mijea din ochi. Apoi, foarte încet, de parcă în minte avea 
ceva ce nu se lăsa gonit, reveni la masă, închise atlasul și se 
duse să-l așeze în bibliotecă. 

— Dar tatăl meu da, a fost soldat. 


49 


Era o nuanţă de provocare sau poate de mândrie în cuvintele 
ei. Coy încuviinţă în sinea-i. Asta explica niște lucruri: un anumit 
fel de a se mișca, unele gesturi. Ba chiar disciplina aceea 
senină, puţin trufașă, după care părea să se călăuzească uneori. 

— Marinar militar? 

— Militar pur și simplu. Și-a încheiat cariera cu grad de 
colonel, după ce își petrecuse aproape toată viaţa în Africa. 

— Mai trăieşte? 

— Nu. 

Vorbea fără pic de emoție. Era imposibil de știut dacă o sâcâia 
sau nu să discute despre asta. Coy îi iscodi irișii bleumarin, iar 
aceștia îi susținură examenul, inexpresivi. Atunci el zâmbi. 

— De-aia te numești Tanger. 

— De-aia mă numesc Tanger. 

(J 

Se plimbară fără grabă prin fața Muzeului Prado și a grilajului 
Grădinii Botanice înainte de a o lua la stânga pe panta lină 
dinspre Claudio Moyano, lăsând în urmă traficul zgomotos și 
poluarea din piaţa rondă Atocha. Soarele lumina din plin 
dughenele cenușii și tarabele cu cărți înșirate pe stradă în sus. 

— Ce-ai venit să faci la Madrid? 

El privea asfaltul de sub tălpi. Răspunsese la această 
întrebare de cum o văzuse la muzeu, înainte ca ea s-o 
formuleze. Toate lucrurile comune și pretextele facile erau deja 
enunțate, așa că mai făcu câţiva pași nezicând nimic, și la urmă 
își atinse nasul. 

— Am venit să te văd. 

Nici acum nu păru surprinsă, nici curioasă. Îmbrăcase o scurtă 
plușată, ușoară, deschisă peste bluză, și înainte de a pleca de la 
birou își înnodase la gât un batic de mătase în tonuri tomnatice, 
întors pe jumătate, Coy îi contemplă profilul impasibil. 

— De ce? - se mulțumi ea să întrebe, neutru. 

— Nu știu. 

Mai merseră un timp alături fără alte comentarii. Până la urmă 
se opriră la întâmplare în faţa unei tarabe pe care se 
îngrămădeau romane polițiste de ocazie, ca resturile unui 
naufragiu pe o plajă. Ochii lui Coy alunecară peste vechile 
volume, nedându-le prea mare importanţă: Agatha Christie, 
George Harmon Coxe, Ellery Queen, Leslie Charteris. Tanger luă 


50 


unul - Era o femeie, îl privi puţin cu un aer absent și îl puse la 
loc. 

— Eşti nebun - zise. 

Merseră mai departe. Lumea se plimba agale printre 
dughene, căutând cărți sau doar răsfoindu-le. Vânzătorii îi lăsau 
pe oameni să facă ce pofteau, dar cu ochii la pândă, fie șezând 
dinapoia tarabelor, fie în picioare în ușa dughenelor. Purtau 
halate, jerseuri ori canadiene și aveau pielea tăbăcită de anii 
petrecuți sub ploaie, soare și vânt; lui Coy i se păru că vede 
chipuri de marinari eșuaţi într-un port imposibil, printre stăvilare 
de cerneală și hârtie. Unii citeau indiferenți la tot ce-i înconjura, 
așezați printre mormane de exemplare uzate. Vreo doi-trei, 
dintre cei mai tineri, o salutară pe Tanger, care le răspunse 
spunându-le pe nume. Salut, Alberto. La revedere, Boris. Un 
băiat cu codițe de husar și cu o cămașă în romburi cânta la flaut 
și ea puse o monedă în șapca de pe jos, la picioarele lui, așa 
cum Coy o văzuse făcând și la Ramblas cu mimul al cărui 
machiaj se scurgea sub ploaie. 

— Zilnic trec pe-aici în drum spre casă. Uneori cumpăr câte 
ceva... Nu e ciudat ce se întâmplă cu cărţile vechi?... Spre 
deosebire de orice altă marfă, ele te aleg pe tine. Își aleg 
cumpărătorul: salut, sunt aici, ia-mă acasă. S-ar zice că sunt vii. 

Mai făcu câţiva pași și se opri în faţa Cvartetului din 
Alexandria: patru volume cu coperte ponosite, la preţ de solduri. 

— L-ai citit? - îl întrebă. 

Coy făcu un semn de negaţie. Acel Durrell cu nume de baterii 
alcaline nu-i spunea nimic. Era prima oară când auzea de cărţile 
individului ăluia. American, presupuse. Sau englez. 

— A scris ceva despre mare? - întrebă, mai degrabă politicos 
decât interesat. 

— După câte știu eu, nu - râse ea, încet și destins. Deși, dacă 
stai să te gândești, Alexandria tot un port e... 

Coy fusese acolo și nu-și amintea nimic special: căldura zilelor 
fără briza, macaralele, hamalii tolăniţi la umbra containerelor, 
apa murdară clipocind între coca vasului și chei, libărcile pe care 
călcai noaptea coborând pe uscat. Un port ca oricare altul, cu 
excepţia zilelor când vântul de sud aducea nori de praf roșcat ce 
intrau peste tot. Nimic care să justifice patru volume. Tanger îl 
atingea pe primul cu degetul și el citi titlul: Justine. 


51 


— Toate femeile inteligente pe care le cunosc - zise ea - au 
vrut să fie Justine măcar o dată. 

Coy se uită la carte cu un aer stupid, întrebându-se dacă 
trebuia ori ba s-o cumpere și dacă vânzătorul nu-l va obliga să le 
ia pe toate patru. De fapt, cele care chiar îi atrăgeau atenţia 
erau altele, aflate sub ochii lui: Corabia morții, de un anume B. 
Traven, și trilogia lui Bounty: Revolta, Oameni contra mării și 
Insula Pitcairn într-un singur volum. Dar ea plecase deja; o văzu 
surâzând iar, făcând câţiva pași și zăbovind într-o doară, 
răsfoind distrată o altă terfelită ediţie broșată - Bunul soldat, citi 
Coy; acel Ford Madox Ford parcă îi spunea ceva, fiindcă scrisese 
Aventura împreună cu Joseph Conrad -. In sfârșit, Tanger se 
întoarse să-l privească fix. 

— Ești nebun - repetă. 

El își atinse iar nasul și nu scoase o vorbă. 

— Nu mă cunoști - adăugă ea după încă un moment -. Nu știi 
nimic despre mine. 

Din nou avea o nuanţă de duritate în glas. Coy privi într-o 
parte, apoi în cealaltă. În mod curios, nu se simţea nici intimidat, 
nici nelalocul lui. Venise s-o vadă, făcând ceea ce credea că 
trebuie să facă. Și ar fi dat orice să fie un bărbat elegant, stăpân 
pe sine, cu o conversaţie plăcută; să-i poată oferi ceva, fie și 
cele patru volume ale cvartetului, și s-o invite la o cină în doi la 
un restaurant scump chiar în seara aceea, spunându-i Justine 
sau cum o dori ea să-i spună. Dar nu era cazul lui. De aceea 
tăcea și stătea acolo proţăpit cu cea mai mare simplitate de 
care era în stare, și se mulțumea să zâmbească ușor, în felul 
acela al lui totodată sincer și absent, aproape timid. lar asta nu 
era mult, dar era totul. 

— Nu ai niciun drept să te prezinţi astfel. Să mi te înfăţișezi cu 
mutra asta de băiat bun... Ți-am mulţumit deja pentru povestea 
din Barcelona. Ce vrei să fac acum?... Să te duc acasă la mine, 
ca pe una dintre cărţile astea? 

— Sirenele - zise el, deodată. 

ÎI privi, surprinsă. 

— Ce-i cu sirenele? 

Coy ridică puţin mâinile și le lăsă să cadă la loc. 

— Nu știu. Cântau, zice Homer. Îi momeau pe marinari, așa-i? 

. lar ei nu le puteau rezista. 


52 


— Fiindcă erau tâmpiţi. O luau drept spre recife, sfărâmându- 
și corabia. 

— Am fost deja acolo - expresia lui Coy se întunecase -. M-am 
izbit de recife și n-am navă. Va trece destul până să am alta, iar 
acum nu găsesc nimic mai bun de făcut. 

Se întoarse spre el cu bruschețe, deschizând gura ca pentru a 
rosti ceva neplăcut. lrișii îi luceau, agresivi. Totul dură doar o 
secundă și în răstimpul acela Coy își luă adio în gând de la 
pielea ei pistruiată și de la toată visarea aceea a lui ciudată care 
îl mânase până la ea. Poate c-ar fi trebuit s-o cumpăr pe tipa aia 
Justine, își zise cu tristeţe. Dar măcar ai încercat, marinare. 
Păcat de sextant. Apoi încercă să surâdă. O să zâmbesc fie ce-o 
fi, orice-mi va spune, chiar de m-o trimite la mama dracului. Cel 
puţin asta să-i rămână în amintire când s-o gândi la mine. Dă 
Doamne să pot zâmbi ca șeful ei, căpitanul ăla de fregată căruia 
îi lucesc toți bumbii. Fă Doamne să nu-mi iasă un rictus strâmb. 

— Pentru numele lui Dumnezeu - zise ea atunci. Nici măcar 
nu ești un bărbat atrăgător. 


53 


III e Corabia pierdută 


„Pe mare poţi face totul bine, respectând regulile, 
și chiar și-așa marea tot te va ucide. 

Dar dacă ești un marinar bun, 

măcar vei ști unde te afli în momentul morții.” 


Justin Scott, Vânătorul de corăbii 


Detesta cafeaua. Băuse mii de cești fierbinţi sau reci în 
interminabilele  carturi din zori, în manevre dificile ori 
hotărâtoare, în timpii morţi dintre încărcare și descărcare în 
porturi, în momentele de silă, de tensiune ori de primejdie; dar 
atât de mult îi displăcea gustul acela amar încât nu-l putea 
suporta decât tăiat cu lapte și zahăr. De fapt o folosea doar ca 
stimulent, așa cum alţii beau un păhărel cu tărie sau aprind o 
țigară. Dar el nu mai fuma demult. lar în privinţa păhărelelor, 
extrem de rar băuse alcool la bordul unui vapor; nici pe uscat nu 
depășea aproape niciodată linia de plutire constând din două 
ginuri albastre marca Plimsoll. Asta nu însemna că nu bea și în 
mod deliberat și vârtos, însă numai atunci când împrejurările, 
tovărășia sau locul îi prescriau doze forte. În cazurile acelea, 
aidoma celor mai mulți din marinarii pe care îi cunoștea, era în 
stare să absoarbă cantităţi extraordinare din orice băutură, cu 
consecințele cunoscute, în locuri unde bărbaţii veghează asupra 
virtuţii nevestelor lor, poliţaii menţin ordinea publică și gorilele 
din cluburile de noapte se străduiesc ca mușteriii să se poarte 
totuși cuviincios și să n-o șteargă neplătindu-și consumaţia. 

În seara aceea nu era cazul. Porturile, marea și tot restul vieţii 
lui anterioare erau foarte departe de masa la care ședea lângă 
intrarea în micul hotel-restaurant din Piaţa Santa Ana, uitându- 
se la oamenii care se plimbau pe trotuar sau sporovăiau pe 
terasele barurilor. Ceruse un gin cu apă tonică pentru a face să 
dispară gustul cafelei din ceașca lipicioasă pe care o avea în 
față - întotdeauna o vărsa, stângaci, mestecând cu lingurița în 
ea -, și stătea rezemat de spătarul scaunului, cu mâinile în 
buzunarele vestonului și cu picioarele întinse sub masă. Era 


54 


obosit, dar amâna pe cât putea momentul culcării. Te voi suna, 
îi spusese ea. Te voi suna negreșit diseară sau mâine. Lasă-mi 
puţin timp să mă gândesc. Tanger avea o întâlnire de neamânat 
în după-amiaza aceea, iar seara trebuia de asemenea să cineze 
cu altcineva; așa că el avea de așteptat până s-o vadă din nou. 
Îi spusese toate astea la amiază, după ce o însoţise până la 
răspântia dintre strada Alfonso al XII-lea și bulevardul Infanta 
Isabel și ea se despărţise de el acolo, nelăsându-l să o conducă 
până la poarta casei. Își luase rămas-bun întorcându-se brusc 
spre el, întinzându-i acea mână fermă de care își amintea bine și 
strângându-i-o viguros pe a lui. Coy o întrebă unde naiba se 
gândea să-l sune, din moment ce el nu avea la Madrid nici casă, 
nici telefon, nici nimic altceva cu excepția sacului de voiaj lăsat 
la biroul de bagaje din gară. Atunci o văzu pe Tanger râzând 
pentru prima oară de când o cunoștea. Un râs franc, ce îi 
înconjura ochii cu o reţea de crețuri extrem de fine care, în mod 
paradoxal, o întinerea mult, înfrumuseţând-o. Un râs simpatic, 
ca al unui băiat de care simţi nevoia să te apropii intuind că 
poate fi un bun camarad de joacă sau de peripeții. Așa râsese, 
ținându-i încă mâna în a sa, apoi își ceruse scuze pentru 
zăpăceală și îl privise gânditoare alte câteva clipe, cu ultimele 
pâlpâiri ale acelui râs stingându-i-se pe buze. Apoi rosti numele 
hotelului-restaurant din Piaţa Santa Ana unde locuise doi ani pe 
vremea studenţiei, în fața Teatrului Spaniol. Un loc curat și 
ieftin. Te voi suna, spusese. Fie că te mai văd vreodată, fie că 
nu, de sunat, tot te sun azi sau mâine. Pe cuvânt de onoare. 

Și iată-l acolo, cu ceașca de cafea în față, muindu-și buzele în 
ginul cu apă tonică - nu găsi din cel albastru la barul hotelului - 
pe care chelneriţa tocmai i-l adusese. Așteptând. Nu se clintise 
din loc toată seara, ci mâncase tot acolo niște carne de vacă 
prea friptă cu o sticlă de apă minerală, după ce lăsase vorbă să 
vină cineva să-l cheme dacă suna telefonul. Era posibil să apară 
chiar ea în persoană; și această eventualitate îl făcea să 
pândească extremitatea pieței, ca s-o vadă sosind pe strada 
Huertas, sau pe oricare din cele ce urcau dinspre Paseo del 
Prado. 

Dincolo de automobilele din parcare, printre băncile pieţei, 
câţiva cerșetori vorbeau tare, trecându-și din mână în mână o 
sticlă cu vin. Se milogiseră înainte pe la mesele de pe terase și 
acum își încheiau socotelile la căderea nopţii. Erau trei bărbaţi și 


55 


o femeie, și unul dintre ei avea un căţel la picioare. Din intrarea 
Hotelului Victoria, un gardian travestit în Robocop nu-i scăpa din 
ochi, cu mâinile la spate și cu picioarele desfăcute, proţăpit 
exact pe locul de unde cu puţin înainte o gonise pe femeia care 
cerșea. Pusă pe fugă de Robocop, aceasta venise, făcând slalom 
printre mese, până unde stătea Coy. Dă-mi ceva, colega, 
spusese pe un ton stins, privind drept înainte fără să vadă. Dă- 
mi ceva. E tânără încă, gândi el acum, văzând-o făcând 
contabilitate cu fârtaţii ei și cu jăvruța. Dându-i o monedă, Coy 
observase, în pofida pielii ei pătate, a părului blond cenușiu și a 
ochilor aţintiţi asupra nimicului, urmele unei trecute frumuseți în 
gura bine desenată, în curbura fălcilor, în statură și în mâinile 
slăbite, înroșite, cu lungi unghii murdare. Uscatul face să 
putrezească ființele omenești, își zise încă o dată. Se 
înstăpânește pe ele și le devorează, așa cum făcuse și cu 
goeleta părăsită din Vechiul Port. Își privi mâinile sprijinite ferm 
pe pulpe, pândind la ele primele simptome de descompunere; 
lepra inevitabilă produsă de poluarea orașelor, de pământul așa- 
zis sigur de sub tălpi, de contactul cu alţi oameni, de aerul lipsit 
de sare. Sper să găsesc curând o navă, își spuse. Sper să găsesc 
ceva care să plutească și să urc repejor la bord ca să mă ducă 
departe până nu-i prea târziu. Până nu m-o infesta virusul care 
atacă inimile și le dereglează busola și le azvârle fără cârmă pe 
coasta de sub vânt și le nimicește. 
e 

— Sunteţi chemat la telefon. 

Zvâcni din scaun cu o viteză care o lăsă cu gura căscată pe 
chelneriță și străbătu cu pași uriași culoarul care ducea la 
vestibulul hotelului. Unu, doi. Numără în minte până la cinci 
înainte de a răspunde, ca să-și încetinească pulsul accelerat. 
Trei, patru, cinci. Alo. Ea era la telefon și vocea-i educată și 
liniștită se scuza că îl sună atât de târziu. Nu, răspunse el. Nu 
era deloc târziu. Îi așteptase apelul. O mică gustare pe terasă și 
acum începuse cu ginul. Ea se mai scuză încă puţin, el insistă că 
era o oră cât se poate de potrivită, apoi se lăsă o scurtă tăcere 
la capătul celălalt al firului. Coy se sprijini cu mâna de tejghea, 
privind traseul tendoanelor și nervilor: lată și boantă, cu 
degetele foarte deschise, scurte, puternice - o mână nu prea 
aristocratică -, și așteptă ca ea să vorbească iar. Era tolănită pe 
o sofa, gândi. Stătea așezată pe un scaun. Era culcată pe pat. 


56 


Era îmbrăcată sau goală, în pijama ori în furou. Era cu picioarele 
goale, cu o carte deschisă sau cu televizorul aprins în faţă. 
Stătea pe burtă ori pe spate și pielea ei pistruiată împrumuta 
tonuri de aur vechi de la lumina unei veioze. 

M-am gândit la ceva, zise ea în sfârșit. M-am gândit la ceva ce 
te-ar putea interesa. Vreau să-ţi fac o propunere. Și m-am 
gândit că ai putea veni la mine acasă, acum. 

e 

Cândva, navigând ca ofiţer al treilea, Coy își încrucișase ruta 
cu o femeie de pe un vas. Intâlnirea a durat două-trei minute, 
exact cât i-a luat iahtului - ea se însorea la pupa - să treacă pe 
lângă Otago, un vas de la bordul căruia Coy privea marea. Pe 
toată puntea răsunau bătăile monotone ale marinarilor 
ciocănind coca pentru a înlătura rugina înainte de a da cu miniu 
și vopsea. Vasul de marfă era ancorat între Malamocco și Punta 
Sabbioni; de partea cealaltă a Lido-ului putea vedea strălucirea 
soarelui pe laguna venețiană, iar în fund, la trei mile distanţă, 
Campanilla și cupolele lui San Marcos și acoperișurile orașului 
tremurând lin în reverberaţia luminii și a nisipului. Sufla o briză 
slabă dinspre apus, de opt sau zece noduri, care încreţea ușor 
fața mării făcând să se întoarcă pe ancoră prova navelor în 
direcția plajelor punctate de umbrelele de soare și de cabinele 
multicolore ale celor ce se îmbăiau; și aceeași briză mână de pe 
canal goeleta, înaintând la tribord cu toată eleganța velelor ei 
desfășurate în înalt și care o făceau să lunece la jumătate de 
ancablură de Coy. Acesta luă binoclul ca să o vadă mai bine, 
admirând fineţea liniilor cocii de lemn lăcuit, avântarea provei, 
greementul și părțile metalice strălucind în soare. Se afla acolo 
un bărbat la eche, și în spatele lui, lângă coronamentul pupei, o 
femeie stând jos citea o carte. Işi îndreptă binoclul spre ea: era 
blondă, cu părul strâns la ceafă, și aspectul ei evoca femeile 
îmbrăcate în alb pe care ţi le puteai ușor închipui fie în acel loc, 
fie pe Riviera Franceză, la începutul veacului trecut. Femei 
frumoase și indolente, protejate de amplul bor al unei pălării sau 
de o umbreluţă de dantelă. Sfincși ce își mijeau ochii privind 
marea albastră, citeau ori tăceau. Coy contemplă cu lăcomie 
faţa aceea prin dublul cerc al lentilelor Zeiss, studiindu-i profilul, 
bărbia înclinată, ochii plecaţi și concentrați asupra lecturii, părul 
întins la tâmple. Pe vremuri, se gândi, bărbaţii ucideau sau își 
ruinau averile, vieţile și reputația pentru femei ca aceea. Vru să 


57 


citească trăsăturile celui care poate că o merita, și îl căută pe 
omul de la cârmă; însă acesta era întors spre bordul opus, și nu 
putu desluși, destul de confuz, decât un păr cenușiu și o piele 
bronzată. Goeleta se îndepărta; și temându-se să nu piardă 
ultimele momente, el o încadră din nou pe femeie. O clipă mai 
târziu ea își ridică faţa și îl privi direct prin lentile pe Coy, în 
pofida distanţei, înfigându-și ochii într-ai lui. Îi aruncă o privire 
nici fugară, nici insistentă, nici curioasă, nici indiferentă. Atât de 
senină și de sigură pe sine încât nu părea umană. Și Coy se 
întrebă de câte generaţii de femei era nevoie ca să privești 
astfel. In momentul acela simţi o tulburare grozavă și lăsă jos 
binoclul, rușinat că se uitase la ea de atât de aproape; până 
când, fără lentile la ochi, își dădu seama că femeia era prea 
departe ca să-l poată privi și că ochii aceia pe care îi simţise 
pătrunzându-l până în măruntaie nu erau decât căutătura 
întâmplătoare, distrată, aruncată de ea în treacăt vaporului 
ancorat pe care goeleta îl lăsa în urmă, înaintând în apele 
Adriaticii. Și Coy rămase acolo, neclintit, cu coatele pe copastie, 
uitându-se cum se îndepărtează. lar când în sfârșit reacţionă și 
duse iar binoclul la ochi, nu mai putu vedea decât suprafaţa 
plană a pupei și numele ambarcaţiunii zugrăvit cu litere negre 
pe o placă de tec: Riddle. Enigma. 
e 

Coy nu era foarte inteligent. Citea mult; dar numai despre 
mare. Totuși, își petrecuse copilăria printre bunici, mătuși și 
verișoare, la ţărmul altei mări închise și străvechi, într-unul din 
orașele acelea mediteraneene unde timp de milenii femeile 
îndoliate se adunau pe înserat ca să vorbească încet între ele și 
să-i observe pe bărbaţi în tăcere. Toate astea îi lăsaseră un 
anumit fatalism atavic, câteva judecăţi și multe intuiţii. lar 
acum, în faţa lui Tanger Soto, se gândea la femeia de pe 
goeletă. La urma urmei, își spuse, poate amândouă erau una și 
aceeași persoană, și viaţa bărbaţilor se învârte întotdeauna în 
jurul aceleiași femei: cea care le rezumă pe toate femeile lumii, 
culme a tuturor misterelor și cheia tuturor întrebărilor. Cea care 
mânuiește tăcerea ca nimeni alta, poate și pentru că acesta 
este un limbaj ce vorbește la perfecție de veacuri în șir. Cea 
care posedă luciditatea înţeleaptă a dimineţilor luminoase, a 
înserărilor învăpăiate și a mărilor de un albastru-cobalt, călită în 
stoicism, tristeţe infinită și osteneală pentru care - Coy avea 


58 


această stranie certitudine - nu e de ajuns o singură existență. 
Era nevoie, pe deasupra și mai ales, să fii femelă, femeie, ca să 
privești cu un asemenea amestec de plictis, înțelepciune și 
oboseală; ca să dispui de acea penetraţie ascuţită ca lama de 
oțel, imposibil de învăţat sau de imitat, născută dintr-o lungă 
memorie genetică de vieţi nenumărate, călătorind ca pradă de 
luptă în pântecele corăbiilor încovoiate și negre, cu pulpele 
însângerate printre ruine fumegânde și cadavre, țţesând ziua și 
destrămând noaptea covoare timp de nenumărate ierni, 
zămislind bărbaţi pentru altă și altă Troie și așteptând 
întoarcerea eroilor sfârșiţi de puteri; a unor zei cu picioare de lut 
pe care uneori îi iubea, de care cel mai ades se temea, sfârșind 
întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, prin a-i disprețui. 

— Mai vrei gheață? - întrebă ea. 

Făcu din cap că nu. Există femei, conchise aproape speriat, 
care privesc așa de când se nasc. Care privesc așa cum în acel 
moment era el însuși privit în micul salon al casei, ale cărui 
ferestre se deschideau spre bulevardul Infanta Isabel și edificiul 
puternic iluminat, din cărămizi și sticlă, al garii Atocha. O să-ţi 
povestesc o istorie, spusese ea de cum îi deschisese ușa, 
închizând-o înapoia lui înainte de a-l conduce în micul living, 
escortat de un câine labrador cu păr scurt și auriu care acum 
stătea lângă el, fixându-l cu ochii lui negri și trişti. O să-ţi 
povestesc o istorie cu naufragii și corăbii pierdute - sunt sigură 
că-ţi plac asemenea istorii -, iar tu n-o să deschizi gura până nu 
voi sfârși de povestit. N-o să mă întrebi dacă e reală sau 
inventată, n-o să mă întrebi nimic, ci mă vei asculta în tăcere, 
bând numai apa asta tonică fiindcă, îmi pare rău să-ţi spun, dar 
n-am nici picătură de gin în casă, nici albastră, nici de altă 
culoare. După aceea îţi voi pune trei întrebări la care îmi vei 
răspunde numai prin da sau nu. Apoi te voi lăsa să-mi pui o 
întrebare, una singură, ce va fi suficientă pentru noaptea asta, 
după care te vei duce frumușel la hotel să te culci... Și asta va fi 
totul. De acord? 

Coy  răspunsese fără șovăială, de acord, poate nitel 
deconcertat, dar înfruntând situaţia cu un rezonabil sânge rece. 
Apoi se așeză unde îi indicase ea: pe o sofa tapisată cu pânză 
bej tronând pe un covor aspectuos, în salonașul cu pereţi albi 
mobilat cu o comodă, o măsuţă maură sub o lampă, un televizor 
cu video, câteva scaune, o ramă cu o fotografie, o masă cu un 


59 


computer lângă un bufet de sufragerie înţesat de cărţi și de 
hârtii, și o minicombină din ale cărei difuzoare Pavarotti - sau 
poate nici nu era Pavarotti - cânta ceva semănând cu Caruso. 
Aruncă o privire spre cotoarele câtorva volume: /ezuitii și revolta 
lui Esquilache. Istoria artei și a științei navigației. Miniștrii lui 
Carlos al III-lea. Aplicatii de cartografie istorică. Mediterranean 
Spain Pilot. Oglinzile unei biblioteci. Navigatori și naufragii. 
Catalogul de cartografie istorică a Spaniei al Muzeului Naval. 
Itinerar al coastelor Spaniei la Mediterana... Mai erau romane și 
literatură în general: Isak Dinesen, Lampedusa, Nabokov, 
Lawrence Durrell - cel cu Cuartetul anticarilor din Moyano -, 
ceva intitulat Focul verde, de un anume Peter W. Rainer, 
Oglinda mării de Joseph Conrad, și multe altele. Coy nu citise 
absolut nimic din toate acelea, cu excepţia lui Conrad. li atrase 
atenţia o carte în englezește intitulată ca filmul: The Maltese 
Falcon. Era un exemplar uzat, vechi, și pe coperta galbenă avea 
un șoim negru și o mână de femeie arătând monede și bijuterii. 

— E ediţia întâia - spuse Tanger, văzând că se uita la carte - 
.„. Publicată în Statele Unite în ziua de Sfântul Valentin a anului 
1930, la prețul de doi dolari. 

Coy atinse cartea. By Dashiell Hammet, scria pe copertă. 
Author of The Dain Curse. 

— Am văzut filmul. 

— Sigur că l-ai văzut. Toată lumea l-a văzut - Tanger arătă un 
raft -. Sam Spade a fost de vină că pentru întâia oară i-am fost 
infidelă căpitanului Haddock. 

Pe raftul acela, puţin mai la o parte de celelalte volume, se 
aflau niște albume înalte ce păreau colecția completă a 
Aventurilor lui Tintin. Lângă cotoarele de pânză ale acestor cărți 
strâmte și lungi văzu o cupă mică de argint cam deformată și 
ciocănită, și o carte poștală. Recunoscu portul Anvers, cu 
catedrala în depărtare. Cupei îi lipsea o toartă. 

— Le-ai citit când erai mic? 

El se uita în continuare la cupa de argint. Trofeul de înot 
pentru copii, 19... Era greu să deslușești data. 

— Nu - zise -. Le cunosc, poate chiar am răsfoit unul, mi se 
pare. Ceva cu un aerolit ce cade în mare. 

— Steaua misterioasă... 

— O fi. 


60 


Apartamentul nu era luxos, dar se situa peste medie, cu 
perne de piele de calitate bună și un tablou autentic pe perete, 
un ulei vechi într-o ramă ovală cu un peisaj fluvial și o navă 
destul de acceptabilă - deși avea, estimă el, velatura prea 
săracă pentru acel fluviu și acel vânt -, și perdele alese cu gust 
la cele două ferestre dând spre stradă; iar bucătăria de unde ea 
adusese apa tonică, gheața și două pahare avea un aspect curat 
și luminos, cu un cuptor cu microunde la vedere, un frigider, o 
masă și taburete din lemn de culoare închisă. Era îmbrăcată 
aproape ca în dimineaţa aceea, cu un tricou din bumbac ușor în 
locul bluzei, și nu purta pantofi. Picioarele, în ciorapi negri, se 
mișcau fără zgomot prin casă, ca ale unei balerine, cu labradorul 
mereu după ele. Nimeni nu învaţă să se miște așa, gândi Coy. E 
ceva înnăscut sau nu e deloc. Așa ceva nu se poate învăţa în 
mod conștient, niciodată. Te miști sau nu te miști, într-un fel sau 
altul. O femeie se așază, vorbește, merge, lasă capul în jos ori 
își aprinde o ţigară, în felul ei. Unele forme se învaţă, altele nu. 
Modalităţi diferite. Nimeni nu-și poate depăși anumite limite, 
chiar dacă-și propune, dacă nu are datul ăsta. Feluri de a fi. 
Gesturi. Maniere. 

— Ştii ceva despre naufragii? 

Intrebarea îi schimbă șirul gândurilor și îl făcu să râdă surd, cu 
nasul în pahar. 

— N-am naufragiat niciodată chiar cu totul, dacă la asta te 
referi... Dar lasă-mi puţin timp. 

Ea se încrunta, insensibilă la ironie. 

— Vorbesc de vechi naufragii - continua să-l privească drept 
în ochi -. De nave scufundate demult. 

Işi atinse nasul înainte de a răspunde că nu cine știe ce. Sigur, 
citise câte ceva. Și se scufundase în căutarea câtorva. Mai știa și 
genul de istorii pe care și le povestesc marinarii între ei. 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se de Dei Gloria? 

Se strădui să-și amintească. Nu, numele îi era cu totul 
necunoscut. 

— Un velier cu zece tunuri - preciză ea -. S-a scufundat în fața 
coastei de sud-est spaniole la 4 februarie 1767. 

Coy lăsă paharul pe măsuţa joasă și mișcarea îl făcu pe câine 
să vină ca să-i lingă mâna. 

— Vino 'ncoa, Zas - zise Tanger -. Nu fi agasant. 


61 


Câinele nici că se sinchisi. Rămase lângă Coy, lingându-l, arf, 
arf, și ea se crezu datoare să se scuze. De fapt nu era al ei, zise. 
Era al unei prietene cu care împărțea apartamentul; dar 
prietena a trebuit să se mute în alt oraș acum două luni, pe 
motiv de serviciu, și acum călătorea tot timpul. Tanger 
moștenise jumătatea ei de casă și se alesese și cu Zas. 

— Nu contează - o îmbună Coy -. Îmi plac câinii. 

Era adevărat. Mai ales cei de vânătoare, ce obișnuiau să fie 
leali și silențioși. Un timp, pe când era mic, avusese un setter de 
culoarea scorțișoarei care privea ca acesta; și a mai avut un 
căţel cu care urcase la bordul lui Daggoo IV la Málaga: l-a avut 
până când l-a măturat un val de pe punte în dreptul Capului 
Bojador. Il mângâie pe Zas îndărătul urechilor, distrat, și câinele 
rămase lipit de mâna lui, dând vesel din coadă. Arf. 

Și atunci Tanger povesti istoria corăbiei pierdute. 

e 

Se numea Dei Gloria și era o brigantină. Părăsise Havana pe 1 
ianuarie 1767, cu douăzeci și nouă de membri ai echipajului și 
doi pasageri. Potrivit documentelor, încărcătura consta din 
bumbac, tutun și zahăr, pe care urma să le aducă în portul 
Valencia. Deși oficial aparținea unui armator numit Luis Fornet 
Palau, Dei Gloria era proprietatea Companiei lui lisus. După cum 
s-a aflat mai târziu, acel Fornet Palau era omul de paie al 
iezuiţilor, care comandau prin intermediul lui o mică flotilă 
comercială ce asigura traficul de persoane și schimbul de 
mărfuri pe care Compania, foarte puternică pe atunci, îl 
întreținea cu misiunile, /as reducciones și interesele sale din 
colonii. Dei Gloria era cea mai bună corabie a acestei mici flote: 
cea mai rapidă și mai bine înarmată pentru un trafic ameninţat 
de corsarii englezi și algerieni. Era comandată de un căpitan de 
încredere pe care îl chema Juan Bautista Elezcano: originar din 
zona golfului Biscaya, experimentat, atât de apropiat de iezuiţi 
încât fratele său, părintele Salvador Elezcano, era unul din 
principalii asistenţi ai generalului Ordinului, la Roma. 

După ce navigase în volte primele zile contra unui vânt 
neprielnic de est, brigantina dădu curând peste cele de trei și 
patru carturi, care o ajutară să străbată Atlanticul printre 
puternice rafale și averse. Vântul se înteţi brusc la sud-vest de 
Azore, transformându-se în furtună care a produs stricăciuni la 
arboradă și a făcut ca pompele de evacuare să lucreze 


62 


neîntrerupt. Astfel, Dei G/oria atinse paralela de 35* și continuă 
să navigheze fără alte peripeții către est. Apoi făcu o voltă în 
direcția golfului Câdiz ca să se pună la adăpost de vânturile de 
răsărit ale Strâmtorii, și fără nicio escală în vreun port depăși 
Gibraltarul pe data de 2 februarie. În ziua următoare trecu de 
Capul Gata, navigând spre nord cu coasta mereu sub ochi. 

Din momentul acela, lucrurile începură să se complice. În 
după-amiaza zilei de 3 februarie fusese zărită o velă la pupa 
brigantinei. Înainta cu viteză profitând de vântul de sud-vest, și 
destul de repede fu identificată ca fiind o felucă ajungându-i 
spornic din urmă. Căpitanul Elezcano păstră ruta și velatura lui 
Dei Gloria, care naviga cu focul și pânzele inferioare; însă feluca 
aflându-se cam la o milă, observă ceva suspect în 
comportamentul ei, ceea ce îl făcu să mai adauge pânze. În acel 
moment, cealaltă corabie cobori pavilionul spaniol și, 
dezvăluindu-și condiţia de corsar, își continuă fără ascunzișuri 
vânătoarea. Era o navă cu patentă algeriană, obișnuită prin 
părțile acelea, care din când în când își schimba pavilionul și 
folosea Gibraltarul ca bază de operaţiuni. După cum s-a putut 
stabili ulterior, se numea Chergui și era comandată de un vechi 
ofițer al Marinei britanice, un anume Slyne, cunoscut și sub 
numele de căpitanul Mizen, sau Misiân. 

In apele acelea, piratul se bucura de un triplu avantaj. Pe de-o 
parte se deplasa mai repede decât brigantina, căreia avariile 
suferite la arboradă și la greement îi limitau viteza. De 
asemenea naviga cu vânt favorabil din pupa, venindu-le 
spaniolilor dintr-un bord și având toate șansele să se interpună 
între prada sa și coastă. Insă factorul decisiv era superioritatea 
felucii ca navă de luptă specializată, cu un numeros echipaj călit 
în abordaje și cu cel puţin douăsprezece tunuri față de cele zece 
ale brigantinei, acestea din urmă de calibru mai mic și deservite 
de marinari simpli, de vas de comerț. Chiar și așa, inegala 
vânătoare se prelungi toată ziua aceea și noaptea următoare. 
După toate indiciile, neputându-se refugia în adăpostul natural 
de la Aguilas, calea fiindu-i tăiată de Chergui;, căpitanul lui De; 
Gloria a încercat să ajungă la Mazarrón sau la Cartagena, 
căutând protecţia artileriei forturilor de acolo, sau fericita 
întâlnire cu o corabie de luptă spaniolă care să-i vină în ajutor. 
Dar sigur este că în zorii zilei următoare brigantina pierduse un 


63 


arbore gabier, era încolţită de corsar, și nu avea de ales decât 
ori să se predea, ori să lupte. 

Căpitanul Elezcano era un marinar dur, dintr-o bucată. În loc 
să se predea, Dei Gloria a deschis focul de cum l-a avut pe 
corsar la distanţa potrivită. Duelul de artilerie a avut loc la 
câteva mile de Capul Tihoso: a fost scurt și violent, cu 
ambrazurile aproape atingându-se, iar echipajul brigantinei, deși 
nu era alcătuit din războinici de meserie, s-a bătut cu dârzenie. 
O salvă norocoasă a făcut ca la bordul lui Chergui să 
izbucnească un incendiu; însă Dei Gloria pierduse arborele 
trinchet, și piratul a încercat abordajul. Tunurile lui îi provocară 
grele pierderi brigantinei care, cu mulți morți și răniţi, lua apă de 
peste tot. Și chiar atunci, prin una din acele întâmplări ce au loc 
pe mare, incendiul a făcut ca feluca, aproape amarată de prada 
sa și cu oamenii gata să se năpustească pe puntea opusă, să 
sară în aer de la prova la pupa. Explozia a omorât tot echipajul 
felucii și a dărâmat celălalt catarg al brigantinei, grăbindu-i 
scufundarea. Și astfel, pe când resturile vasului pirat fumegau 
încă pe mare, Dei G/oria s-a dus la fund ca un pietroi. 

e 

— Ca un pietroi - repetă Tanger. 

Povestise istoria într-o formă precisă, fără inflexiuni, fără 
figuri de stil. Tonul ei, gândi Coy, era la fel de neutru ca al unui 
prezentator de știri la televizor. Nu trecea cu vederea nici faptul 
că ea își depănase firul naraţiunii fără șovăială, relatând detaliile 
fără pic de nesiguranţă, nici măcar când menţionase date. Mai 
mult încă, descrierea urmăririi lui Dei Gloria era, tehnic vorbind, 
corectă. Așa că era clar: dintr-un motiv sau altul știa lecţia asta 


pe de rost. 
— N-au existat supraviețuitori de pe vasul corsar - continuă 
ea -. In ce-l privește pe Dei Gloria, apa era rece și coasta 


departe. Numai un mus, un ucenic de pilot de cincisprezece ani, 
a putut să înoate până la o barcă aruncată în apă cu puţin 
înainte de luptă... A plutit în derivă, mânat spre sud-est de vânt 
și de curenţi, și a fost salvat în ziua următoare la cinci sau șase 
mile sud de Cartagena. 

Tanger făcu o pauză ca să caute o cutie de ţigări Players ca 
aceea din Barcelona. Coy o văzu scoțând minuţios ţipla și 
punându-și o ţigară în gură. Îi oferi și lui, dar refuză cu un gest. 


64 


— Adus la Cartagena - ea se apleca să-și aprindă ţigara cu un 
chibrit, ferind flăcăruia în căușul palmelor -, supravieţuitorul le-a 
povestit autorităţilor Marinei cele întâmplate. Dar n-au aflat prea 
multe de la el: era marcat de luptă și de naufragiu; iar după încă 
o zi, când urmau să-l interogheze din nou, băiatul dispăru... 
Totuși, dăduse indicii importante pentru clarificarea lucrurilor. 
Precizase până și locul scufundării, întrucât căpitanul lui Dei 
Gloria ordonase calcularea poziţiei la primele ore ale dimineții, 
iar băiatul fusese însărcinat s-o puncteze pe hartă și s-o treacă 
în jurnalul de bord. Mai mult, avea în buzunar, și o arătă, hârtia 
pe care notase cu creionul datele privind latitudinea și 
longitudinea... A mai spus că hărţile folosite la bord și pe care 
pilotul efectuase calculele de cum zăriseră coastele spaniole 
erau cele ale lui Urrutia. 

Se opri iar, suflând fumul, cu o mână sprijinind cotul celuilalt 
braţ ridicat ca să ţină ţigara între degete. Făcu aceasta ca și 
cum dorea să-i lase timp lui Coy să măsoare importanţa acelei 
ultime remarce, făcută pe același ton plat ca tot restul. lar el își 
atinse nasul și nu spuse nimic. Vasăzică, gândi, asta se afla în 
spatele întregii tărășenii: o corabie scufundată și o hartă. Apoi 
mișcă din cap și fu cât pe ce să râdă tare, nu din incredulitate - 
poveștile astea puteau conţine tot atâta adevăr câtă himeră, 
fără ca unul s-o excludă pe cealaltă -, ci pur și simplu de 
plăcere. Senzaţia era aproape fizică: o mare, un mister. O 
femeie frumoasă povestind plat lucrurile, și el acolo, așezat, 
ascultând. Nici nu mai conta dacă istoria cu Dei Gloria era ori ba 
ceea ce credea ea că este. Pentru Coy era vorba de altceva: de 
un sentiment care îl înduioșa pe dinăuntru, ca și cum femeia 
aceea ciudată ar fi ridicat deodată un colţ de văl; un gol, o 
crăpătură prin care se distingea ceva din materia uimitoare din 
care sunt țesute anumite visuri. Poate că asta avea mult de-a 
face cu ea și cu intenţiile ei, pe care nu le cunoștea; dar mai cu 
seamă avea mult de-a face cu el însuși. Cu ceea ce face ca unii 
oameni să pună un picior înaintea celuilalt ca să bată drumurile 
ducând la mare, și ajunși acolo să hoinărească prin porturi 
visând cum să se pună la adăpost dincolo de orizont. De aceea 
Coy surâse fără o vorbă și văzu că ea își mijea ochii și mai mult, 
de parcă o jena fumul propriei sale ţigări; dar înţelese că ceea 
ce o descumpănea era tocmai zâmbetul acela. El nu era un 
intelectual, niciun seducător, și nu își găsea cuvintele potrivite. 


65 


De asemenea era conștient de fizicul lui cam grosolan, de 
mâlinile-i aspre și de manierele-i destul de necioplite. Insă s-ar fi 
ridicat chiar atunci, s-ar fi apropiat de ea să-i atingă faţa, să-i 
sărute ochii, gura, mâinile, de n-ar fi presupus că gestul i-ar fi 
fost foarte prost interpretat. S-o răstoarne pe covor, să-și 
apropie buzele de urechea ei și să-i mulţumească încet că îl 
făcuse să surâdă ca în copilărie. Că era o femeie frumoasă și îl 
fascina atât de mult. Că îi amintise că întotdeauna exista o 
corabie scufundată, o insulă, un refugiu, o aventură, un loc 
undeva dincolo de mare, pe linia difuză ce amestecă visurile cu 
orizontul. 

— Azi-dimineaţă - zise ea - spuneai că știi cât se poate de 
bine coasta aceea... E adevărat? 

Îl privea interogativ, nemișcată, în aceeași poziţie cu cotul 
sprijinit de o mână și cu ţigara între două degete ridicate. Tare- 
aș vrea să știu, gândi el, cum e tăiat părul ăsta ca să-ţi vină atât 
de asimetric și de perfect în același timp. Tare-aș vrea să știu 
cum naiba faci. 

— Asta-i prima dintre cele trei întrebări? 

— Da. 

Dădu ușor din umeri. 

— Sigur că-i adevărat. Când eram mic mă scăldam în toate 
golfulețele ei, iar apoi am navigat de-a lungul și de-a latul 
litoralului aceluia de sute de ori, scrutându-l când de foarte 
aproape, când din largul mării. 

— Ai putea stabili o poziţie după hărțile vechi? 

Practică. Ăsta era cuvântul. Era o femeie practică: regină, cal, 
tură. Auzind-o, oricine ar zice, socoti el amuzat, că era pe 
punctul să-i ofere ceva de lucru. 

— Dacă te referi la atlasul Urrutia, fiecare posibilă imprecizie 
de un minut de latitudine sau longitudine înseamnă o eroare de 
o milă... - ridică o mână mișcând-o în faţa lui, ca și cum căuta 
repere pe o hartă imaginară -. Pe mare întotdeauna e ceva 
foarte relativ, dar pot încerca. 

Zăbovi puţin gândindu-se la asta. Lucrurile începeau să-și 
ocupe locurile, măcar unele dintre ele. Zas îl mai linse o dată 
când întinse mâna după paharul de pe măsuţă. 

— La urma urmei - sorbi din pahar -, asta mi-e meseria. 


66 


Ea își bălăbănea unul din picioarele în ciorapi negri. Își 
aplecase niţel capul într-o parte; și Coy știa deja că gestul 
acesta indica reflecţie, sau calcul. 

— Ai vrea să lucrezi pentru noi? - continua să-l observe intens 
prin fumul ţigării -. Vreau să zic pe bani, desigur. 

El rămase patru secunde cu gura căscată. 

— Te referi la muzeu și la tine? 

— Exact. 

Lăsă paharul jos, închise gura, se oglindi în ochii leali ai lui 
Zas, apoi își plimbă privirile prin încăpere. Jos, în stradă, de 
partea cealaltă a unei staţii de benzină Repsol și de gara 
Atocha, se distingea, luminat din când în când, complicatul 
traseu al numeroaselor șine de tren. 

— Pari nehotărât - murmură ea, înainte de a zâmbi 
disprețuitor -... Păcat. 

Se înclină ca să lase să cadă cenușa într-o scrumieră și 
mișcarea îi întinse tricoul, modelându-i formele. Dumnezeule 
mare, gândi Coy. Aproape că doare s-o privești. Mă întreb dac-o 
avea pistrui și pe sâni. 

— Nu-i vorba de asta - zise -. Sunt doar uimit - strâmbă din 
buze -. Nu cred că acel căpitan de fregată, șeful tău... 

— E treaba mea - îl întrerupse ea -. Îmi pot alege 
colaboratorii. 

— Nu cred că Forţele Navale duc lipsă de ceva mai de soi. De 
tipi competenţi care să nu-și împotmolească navele. 

ÎI observă îndelung, iar el își zise: pân'aci ţi-a fost, amice. 
Acum ridică-te și încheie-te frumos la haină, fiindcă demoazela 
te va azvârli în stradă cu un șut în fund. Asta și meriţi, că prea 
ești bufon și gură-spartă. Că prea ești anormal și imbecil. 

— Ascultă, Coy - era prima dată când îi pronunţa numele 
privindu-l drept în ochi și el simţi că îi plăcea să și-l audă rostit 
astfel de gura aceea. Am o problemă. Am făcut cercetări, știu 
teoria, am toate datele... Dar îmi lipsește esenţialul ca s-o 
rezolv. Marea e ceva ce cunosc din cărți, din filme, de pe plajă... 
Din lucrul meu la muzeu. Totuși, există pagini, idei, ce pot fi la 
fel de intense ca a înfrunta o furtună în larg sau a te afla cu 
Nelson la Abukir ori Trafalgar... De aceea am nevoie de încă 
cineva cu mine... Cineva care să-mi fie sprijin practic. Legătură 
cu realitatea. 


67 


— Asta pot s-o înțeleg foarte bine. Dar ţi-ar fi ușor să ceri 
Forțelor Navale tot ce ai nevoie. 

— Asta am și făcut: te-am cerut pe tine. Ești civil și singur - îl 
cântărea, prețăluindu-l, printre spiralele de fum ale ţigării -. Din 
punctul meu de vedere prezinţi multe avantaje. Dacă te 
contractez, te controlez... Eu comand. Înţelegi? 

— Înţeleg. 

— Cu militari, asta ar fi imposibil. 

Coy încuviinţă. Așa era. Ea nu avea galoane la mânecă, ci 
menstruaţie la fiecare douăzeci și opt de zile. Fiindcă era 
categoric din alea cu dată fixă: nicio zi în plus sau în minus. 
Ajungea s-o priveşti ca să-ţi dai seama: o blondă cu pinion fix. 
La ea, doi plus doi făceau totdeauna patru. 

— Chiar și-așa - zise -, îmi închipui că va trebui să le dai 
socoteală. 

— Sigur. Dar între timp dispun de autonomie, de un termen 
de trei luni și de ceva bani de cheltuială... Nu mult, dar suficient. 

Coy mai aruncă o privire pe geam. Jos, în depărtare, un tren 
șerpuia spre gară ca un lung dragon de ferestruici luminate. Se 
gândea la căpitanul de fregată, la Tanger privindu-și șeful așa 
cum se uita la el acum; convingându-l, cu acea panoplie de 
tăceri și de priviri pe care atât de bine se pricepea s-o 
manevreze, ca să intervină pe lângă amiralul de serviciu. Un 
proiect interesant, don Cutare. Tânăr competent. Fiica, desigur, 
a colonelului Cutărică. Fată frumoasă, fie zis între noi. Una de-a 
noastră. Se întrebă câtor licenţiate în Istorie, funcţionare într-un 
muzeu, cu postul ocupat prin concurs, le dădeau mână liberă să 
caute o corabie pierdută, așa, de florile mărului. 

— De ce nu - zise în sfârșit. 

Se lăsase pe spate pe sofa și îl mângâia din nou pe Zas 
dinapoia urechilor. Zâmbea, amuzat de situaţie. De fapt, trei 
luni alături de ea însemnau un câștig fabulos în schimbul 
sextantului Weems & Plath. 

— La urma urmei - adăugă, ca și cum încă mai reflecta la 
propunerea ei -, nu am nimic mai bun de făcut. 

Tanger nu păruse nici mulțumită, nici dezamăgită. Doar atâta 
făcuse: își înclinase încă puţin capul, cum făcea de obicei, și 
vârfurile pletelor îi atingeau iar bărbia. Ochii ei continuau să-l 
scruteze cu cea mai mare atenţie, nepierzând niciun detaliu. 

— Mulţumesc. 


68 


Susură cuvântul, în sfârșit, când el tocmai se întreba de ce o fi 
rămas tăcută. 

— Pentru nimic - Coy își atingea nasul -. Acum e rândul 
meu... Mi-ai promis un răspuns la o singură întrebare... Ce 
căutați voi de fapt? 

— Ştii deja. Căutăm corabia Dei Gloria. 

— Asta-i la mintea cocoșului. Intrebarea mea e de ce. Mă refer 
la ce anume cauţi tu. 

— Lăsând la o parte Muzeul Naval? 

— Lăsând la o parte Muzeul Naval. 

Lumina lămpii îi cădea oblic pe profilul pistruiat, sporind 
efectul volutelor de fum ale ţigării pe sfârșite. Jocul de lumini și 
umbre împrumuta părului ei tonuri de aur mat. 

— Corabia aceasta mă obsedează de multă vreme. lar acum 
cred că știu unde se află. 

Vasăzică asta era. Coy fu cât pe ce să-și dea o palmă peste 
frunte, ca reproș că fusese atât de prost. Privi fotografia din 
ramă: Tanger adolescentă, păr deschis la culoare și pistrui și un 
maieu lung și larg peste niște pulpe bronzate și goale, lipită de 
pieptul unui bărbat de vârstă mijlocie, cămașă albă, păr tuns 
scurt și ten ars de soare. Cam cincizeci, calculă el anii bărbatului 
din poză. lar ea, vreo paisprezece. Fundalul era un peisaj cu 
plajă și mare; dar altceva te izbea, și anume asemănarea vădită 
dintre puștoaica din fotografie și bărbatul cel matur: forma 
frunţii, bărbia voluntară. Tanger îi zâmbea aparatului fotografic, 
iar expresia ochilor ei în poză era mult mai luminoasă și mai 
limpede decât cea pe care el o cunoștea acum. O simţțeai în 
expectativă, gata parcă să descopere ceva, un pachet, sau un 
cadou, sau o surpriză. Coy își aminti. LZD: Legea Zâmbetului în 
Descreștere. Poate că așa îi zâmbești vieţii la paisprezece ani, 
că după aceea are grijă timpul să-ţi îngheţe treptat gura. 

— Atenţie. Nu mai există comori scufundate. 

— Te înșeli - se uita sever la el -. Uneori există. 

Ca să-l convingă, vorbi câtva timp despre vânătorii de comori. 
Tipii aceia existau în realitate, cu planurile lor vechi și cu 
secretele lor, și dispăreau și se întorceau căutând lucruri tainice 
pe fundul mării. Îi puteai vedea la Arhiva Indiilor, din Sevilla, 
aplecaţi peste catastife mucede, sau hoinărind și nimerind ca 
din întâmplare prin muzee și porturi, descosându-i pe oameni 
fără a oferi piste, fără a isca bănuieli. Ea însăși cunoscuse 


69 


câţiva, ce veneau la Paseo del Prado numărul 5 încercând să-și 
ascundă intenţiile, vânând însă cutare sau cutare indicii; cerând 
să vadă ceva prin arhive sau să consulte vechi hărți marinărești, 
țesând o adevărată perdea de date false ca să-și camufleze 
adevăratele obiective. Unul dintre aceștia, italian și foarte 
plăcut, mersese până acolo încât să devină iubitul unei colege 
de-a ei numai ca să ajungă la documente rezervate. Era vorba 
de oameni speciali, interesanți, aventurieri în felul lor, visători 
ori ambiţioși. În cea mai mare parte păreau niște studioși 
șoareci de bibliotecă, grăsani cu ochelari, tipi de genul ăsta; 
nimic comun cu indivizii musculoși, bronzaţi, plini de tatuaje, pe 
care îi prezentau filmele sau reportajele de televiziune. Nouă din 
zece urmăreau visuri imposibile și doar unul la o mie își atingea 
telul. 

Coy îl mângâie din nou pe Zas, admirând ochii fideli ai 
animalului. Arf, arf. li simțea respiraţia recunoscătoare la 
încheietura mâinii. Umedă. 

— Corabia aceea nu ducea nicio comoară, de nu m-ai minţit 
cumva. Bumbac, tutun, zahăr, asta ai spus. 

— E adevărat. 

— Și ai mai zis ceva de unul la o mie, așa-i? 

Ea încuviinţa într-un nimb de fum. Mai trase o dată din ţigară 
și dădu din nou din cap afirmativ. Privea prin el de parcă nu-l 
vedea. 

— Ascultă. Dei Gloria avea la bord și un mister. Cei doi 
pasageri, apariţia corsarului... Înţelegi? E ceva la mijloc. Am citit 
declarația musului supravieţuitor, în arhivele Forţelor Navale... 
Unele piese nu se potrivesc. Și-apoi dispariţia lui peste noapte, 
așa, pfff. S-a topit în aer. 

Își stinsese ţigara strivind-o în scrumieră până când și ultima 
scânteioară de jar dispăruse. Asta-i o fată tenace, își zise Coy. 
De n-ar fi așa nu s-ar băga în așa ceva, nici n-ar avea ochii ăștia 
de jucătoare de poker, nici n-ar stinge ţigările de parcă le-ar 
asasina. Asta știe perfect ce vrea. lar eu, c-o fi bine c-o fi rău, m- 
am nimerit în drumul ei. 

— Există comori - zise ea - ce nu se exprimă în bani. 

Coy se mai uită o dată pe geam la șinele de tren luminate din 
loc în loc în depărtare, apoi la benzinăria de jos, aflată de partea 
cealaltă a străzii, la jumătatea drumului dintre poarta casei și 
gară. Era acolo un bărbat, oprit în faţa benzinăriei, și i se păru 


70 


că omul acela privea în sus; dar de la etajul cinci era greu de 
verificat. Cu toate acestea, ceva din atitudinea sau aspectul lui i 
se părea cunoscut. 

— Aștepţi pe cineva? 

ÎI privi surprinsă, fără niciun cuvânt, înainte de a se ridica și a 
veni încet lângă cercevea. Se uita cu atenţie la el, nu la 
fereastră; și, în sfârșit, ajungând acolo, se uită în jos. Făcând 
asta, părul îi atinse bărbia, ascunzându-i fața. Işi ridică mecanic 
o mână ca să și-l dea la o parte și Coy îi privi lung profilul 
luminat de jos din stradă, căruia nasul asimetric îi dădea un aer 
de duritate. Părea preocupată. 

— Omul acela stă acolo de ceva timp - zise el. ` 

Tanger continua să se uite în jos la fel de tăcută. Işi ținea 
răsuflarea, apoi slobozi deodată tot aerul din plămâni de parcă o 
enerva sau sâcâia ceva. Expresia îi devenise sumbră. 

— Îl cunoști? - întrebă Coy. 

Tăcere administrativă. Sfinx, mască venețiană. Mască aztecă. 
Mută precum nălucile lui Chergui și Dei Gloria. 

— Cine era tipul cu codiță?... Ce aveaţi de discutat în seara 
aceea la Barcelona? 

Zas îi privea pe rând, dând fericit din coadă. Tanger mai 
rămase puţin nemișcată, ca și cum nici nu auzise întrebarea. 
Acum își sprijinise o mână pe geam, lăsându-și întipărită urma 
degetelor. Era foarte aproape de el și Coy îi respiră din nou 
aroma de carne caldă și curată. O domoală erecţie începu să-i 
apese buzunarul stâng al blugilor. Și-o imagină goală, 
sprijinindu-se în aceeași poziţie de pervaz, cu lumina străzii 
căzându-i pe piele. Se închipui pe sine smulgându-i hainele și 
întorcând-o spre el, și pe ea lăsându-se în voia lui. Își imagină că 
o lua pe sus în braţe și o ducea până la sofa, sau la patul care se 
ghicea în camera de alături, cu Zas dând voios din coadă în 
prag. Se închipui nebun de legat, urmând-o până la farul de la 
capătul lumii prin furtuni și naufragii, și și-o imagină pe ea 
dorind mult mai mult decât să se folosească pur și simplu de el. 
Își închipui toate acestea și altele ca într-o secvenţă 
cinematografică montată prin tăieturi; o făcu rapid, încins, 
disperat, până când deodată își dădu seama că ea îl studia, și că 
expresia ochilor ei era aidoma celei a femeii de pe goeleta 
părăsind Veneţia, când el o spiona cu binoclul și crezuse, în 
ciuda distanței, că ea îi citea gândurile. 


71 


— Ti-am promis un singur răspuns - spuse ea în sfârșit -, și au 

fost destule pentru noaptea asta... Restul va trebui să aștepte. 
e 

Dorea să se culce cu femeia aceea, gândi pe când cobora pe 
scară sărind câte două trepte deodată. Dorea s-o facă nu o dată, 
ci de multe, de infinite ori. Voia să-i numere toți pistruii aurii cu 
degetele și cu limba, apoi s-o așeze cu fața în sus, să-i desfacă 
blând pulpele, să intre în ea și să-i sărute gura în același timp. S- 
o sărute îndelung, fără grabă, fără bruscheţe, până ar fi șlefuit, 
așa cum marea modelează stâncile, acele trăsături dure care 
uneori o făceau să pară atât de diferită. Dorea să aprindă 
scânteieri de lumină și de surpriză în ochii ei bleumarin, să-i 
modifice ritmul respirației, să-i provoace tresărirea și fiorul 
cărnii. Și să pândească atent în penumbră, ca un franctiror 
răbdător, momentul acela plămădit din durată scurtă, din 
intensitate egoistă, când o femeie rămâne absorbită de sine 
însăși și capătă chipul tuturor femeilor născute sau care se vor 
naște. 

Aceasta era starea de spirit a lui Coy când ieși în stradă după 
miezul nopţii, cu erecţia repliindu-i-se mofluză în cuibu-i rece de 
holtei. De aceea n-a fost nimic ciudat în faptul că, în loc s-o ia pe 
stradă în jos la dreapta, a privit întâi de-a lungul bulevardului 
Infanta Isabel, l-a traversat apoi sub unul din semafoarele care 
chiar atunci era pe roșu, și s-a dus ţintă spre omul care nu se 
clintise de lângă una din pompele luminate ale benzinăriei. În 
fond - dar și în formă - lui Coy nu-i plăceau nici scandalul, nici 
bătaia. Nu căuta pricină cu lumânarea. In timpul celor mai 
zgomotoase coborâri prin porturi, pe vremea aceea fericită când 
avea încă nave de pe care să coboare, se mulțumise să fie actor 
involuntar, fârtat și camarad; dintre cei ce stau cot la cot cu 
prietenii și deodată se încinge atmosfera, și cu un pahar în 
mână se gândesc: acu' se-mpute treaba, imersiune băieţi, cling- 
cling, a-hu, a-hu, imersiune, și cât ai clipi, se pomenesc dând și 
primind pumni cu nemiluita. Asta se întâmpla mai ales pe 
vremea Torpilorului Tucumân și a Echipajului Sanders, când Coy 
revenea pe vas cu un ochi învineţit o zi da și alta ba, în reci 
dimineți portuare, cu gulerul vestonului ridicat, mergând pe 
cheiuri umede ce reflectau lumini gălbui în dreptul magaziilor, 
macaralelor și siluetelor întunecate ale navelor ancorate; trei, 
patru, zece bărbaţi somnoroși, bălăbănindu-se, ducând uneori în 


72 


spate camarazi pe care nu-i mai ţineau picioarele, având mereu 
pe urmele lor câte un întârziat pândit de comă etilică și care, 
pierzându-și simţul orientării, se ţinea după ei la o anumită 
distanță descriind zigzaguri periculoase printre babalele de pe 
malul apei. Echipajul Sanders: Jan Sanders era desenatorul 
ilustraţiilor umoristice din calendarele cu picturi navale Sigma, 
ai căror protagoniști erau un echipaj de marinari beţivani, 
curvari și derbedei ce își urau căpitanul, un mic satrap cu 
mustăți falnice, și își plimbau catastrofele, scandalurile și 
naufragiile prin toate mările și bordelurile lumii. Evadând însă 
din calendare, Echipajul Sanders se compunea din Coy însuși, 
Galicianul Neira și mașinistul-șef Gorostiola, alias Torpilorul 
Tucumân, când câteșitrei navigau pe vapoarele companiei 
Zoeline între America Centrală și nordul Europei, fie perpelindu- 
se de căldură prin rade și porturi din Caraibe în ritm tropical, fie 
dârdâind de frig la New York, Hamburg sau Rotterdam, când 
vântul înghețat mătura puntea, și mercurul dispărea din 
termometre. Ei trei erau Echipajul de bază, stas, deși 
întotdeauna li se mai adăuga cineva în funcţie de portul vizitat. 
Neira măsura doi metri și cântărea nouăzeci și cinci de 
kilograme, iar Torpilorul avea cu câţiva centimetri mai puţin și 
câteva kile mai mult. Asta era util, ba chiar liniștitor, în locuri ca 
Panamă, unde atunci când coborai erai sfătuit să nu depășești 
cumva magazinul duty-free de la capătul debarcaderului, fiindcă 
dincolo de el te așteptau pistoale și cuțite. Când mergea între 
cei doi energumeni, Coy părea pitic: aveau braţele ca tamburul 
de cabestan, mâinile ca palele de elice și o marcată înclinaţie de 
a sparge lucruri, sticle, baruri, moace, de la al cincilea whisky în 
sus. Pe unde treceau - remorcându-l pe Coy -, nu mai creștea 
iarba. Ca în acel bar din Copenhaga plin de bărbaţi blonzi și de 
femei blonde care până la urmă s-au dovedit a fi tot bărbaţi 
blonzi, unde Torpilorul Tucumân se înfuriase fiindcă pipăind o 
tipă dăduse peste vreo cinci sute de grame bune de ceva la care 
nu se aștepta; și după câteva minute de caft, el cu Neira îl 
înșfăcaseră pe Coy fiecare de câte un braţ, luându-l pe sus, și cu 
el prin aer o luaseră la fugă, la galop, către port și vapor, cu 
juma de duzină de polițiști - inevitabil blonzi - pe urmele lor. Vă 
jur c-am crezut că-i muiere, repetase de câteva ori Torpilorul, 
tropa, tropa, tropa, gâfâind în goană, în timp ce din partea 
ailaltă Neira făcea bășcălie de el, și până și Coy suspendat 


73 


hohotea de râs în pofida buzei crăpate recent, cu Torpilorul 
privindu-i chiorâș, foarte șucărit. Să nu care cumva să povestiţi 
cuiva, m-aţi înţeles? Să nu care cumva, tropa, tropa. lo atât vă 
spun. Bă, deșucheaţilor. 

Numai că acum tipul de la benzinărie stătea nemișcat, 
văzându-l apropiindu-se. Coy merse spre el, cu mâinile în 
buzunarele vestonului și simțind o intensă energie interioară, o 
exaltare vitală care îl îndemna să vorbească tare, să cânte din 
răsputeri ori să se bată, cu sau fără Echipajul Sanders. Era 
îndrăgostit ca un vițel bleg, era conștient de situație, iar asta, în 
loc să-l neliniștească, îl stimula. Din punctul lui de vedere, 
marinarii lui Ulise care își astupau urechile cu ceară ca să nu 
audă cântecul sirenelor erau departe de a bănui ce pierdeau. La 
urma urmei, avea dreptate vechea zicală: marinarul mucezind 
pe chei caută ori navă ori femei. Și justificarea asta făcea cât 
oricare alta. Aventura, sau cum naiba s-o fi numind treaba aia în 
care se băgase, includea în același pachet o navă, fie ea și 
scufundată, și o femeie. Cât despre consecinţele pașilor, actelor 
și conflictelor la care vasul, femeia și propria-i stare de spirit îl 
condamnau fără apel, în momentul acela - dacă ar fi să-i 
traducem gândurile în cuvinte - erau ultimul lucru care să-l 
preocupe. 

Astfel ajunse la benzinărie și merse glonț la necunoscutul ce 
ședea de pază lângă una dintre pompe, și pe măsură ce distanţa 
dintre ei se scurta simţi din nou certitudinea familiară pe care o 
avusese văzându-l de sus, de la fereastră. lar când fu aproape 
de el, și celălalt îl privea venind cu evidentă neîncredere, începu 
să facă conexiuni și își aduse aminte de tipul cel mărunţel de la 
licitație, același pe care crezuse că îl zărește printre arcadele 
din Plaza Real și care acum, fără nicio îndoială, era iar în fața lui, 
cu o haină trei sferturi de un verde rural, de parcă s-ar fi 
pregătit să ia parte la o parodie de vânătoare matinală în 
Sussex. Ideea de parodie era subliniată și de statura lui puţintică 
și de trăsăturile de care Coy își amintea perfect: ochi bulbucați, 
expresie melancolică. Incă și mai mult contrasta cu 
vestimentaţia-i englezească aspectul lui accentuat 
mediteraneean: ochii foarte negri, mustața așijderea, părul dat 
cu briantină și lucind pe la tâmple, pielea măslinie, meridională. 

— Ce sula mea cauţi aici? 


74 


Și se feri puţin într-o parte, pentru orice eventualitate, cu 
mâinile ușor depărtate de trup și cu mușchii încordaţi; fiindcă nu 
o dată văzuse cum indivizi scunzi de n-ai fi dat pe ei o ceapă 
degerată săreau deodată și se repezeau mușcând la niște 
namile cât dulapul, ori scoteau cât ai clipi un cuţitoi cu care te 
trimiteau val-vârtej la strămoși înainte de a fi apucat să deschizi 
gura. Oricum, acela nu părea a fi genul, poate și pentru că 
hainele de pe el îi dădeau un aer totodată formalist și grotesc, 
de parcă ar fi fost un hibrid între Danny de Vito și Peter Lorre 
care tocmai se îmbrăcase la Barbour ca să dea o raită pe 
pajiștile englezești într-o zi ploioasă. 

— Poftim? 

Tipul zâmbea, trist. Coy percepu un vag accent sud-american. 
Argentinian, poate. Sau uruguaian. 

— O întâlnire poate fi o întâmplare - zise -. Două, o 
coincidenţă. Trei, mă calcă pe bătături. 

Celălalt păru să mediteze asupra chestiunii. Observă că purta 
un papion cu nodul foarte bine făcut și că pantofii lui maro 
străluceau, văcsuiți impecabil. 

— Nu știu ce vreţi să spuneţi - zise, în sfârșit. 

Zâmbise încă puţin. O mutră politicoasă, parcă ușor mâhnită. 
Avea aspectul unei persoane cumsecade, afabile, îndatoritoare, 
căreia mustaţa îi dădea un aer vetust. Ochii lui bulbucaţi 
surâdeau și ei, privindu-l ţintă pe Coy. 

— Vreau să spun - zise acesta - că m-am săturat să te văd 
peste tot. 

— Vă repet că nu știu la ce vă referiţi - tipul continua să-l 
privească cu mult aplomb -... Oricum, dacă v-am supărat cu 
ceva, credeţi-mă că regret sincer. 

— Vei regreta și mai amarnic dacă nu-mi spui ce mă-ta cauţi 
aici. 

Celălalt ridică din sprâncene, ca și cum l-ar fi surprins 
cuvintele acelea. Părea sincer îndurerat de ameninţare. Nu-i 
cinstit, zicea toată înfățișarea lui. Nu-i frumos să vorbească așa 
un băiat de treabă ca tine. 

— Să negociem, don Veceu. 

— Ce mă-ta vrei să zici? 

— Vreau să zic, caballero, să nu ne pierdem bunele maniere. 

Pronunţa cabachero, cu che în loc de //. Şi-și bate joc de mine, 
gândi Coy stupefiat. Scârnăvia asta îmi râde-n nas. Șovăi o clipă 


75 


dacă să-i facă mutra piftie chiar acolo, pe loc, sau să-i dea un 
brânci într-un cotlon și să-l scotocească prin buzunare ca să 
vadă cine dracu' era. Fu cât pe ce să se decidă, când văzu că 
vânzătorul de la benzinărie ieșise din ghereta lui de sticlă și îi 
observa, curios. M-am ars, își zise fulgerător. O păţesc nasol de 
tot. O-ncurc dacă fac scandal: stric tot ce-am câștigat azi. Privi 
în sus, către ferestrele ultimului etaj. Toate erau stinse. Ea ori se 
dezinteresa de ce se întâmpla jos, ori stătea acolo, fără ca vreo 
lumină să-i trădeze prezenţa, observând. Coy își atinse nasul, 
perplex. Ce chestie. Atunci văzu că piticul melancolic se mișcase 
niţel către trotuar și oprea un taxi. Exact ca un pion de șah 
trecând dintr-o căsuţă în alta. 
e 

Mai rămase un timp lângă benzinărie, uitându-se la ferestrele 
întunecate ale celui de-al cincilea cat. Cineva îmi coace ceva, 
gândi. Cu public și cu galeria înţesată. lar eu mă las îmbarcat ca 
un ucrainean beat. Și-o imagină pe Tanger acolo, observându-l 
pe întuneric, dar nu putu desluși nici cea mai mică mișcare. Mai 
zăbovi puţin, liniștit, cu faţa în sus, convins că ea văzuse totul, 
stăpânindu-și pornirea de a urca iar și a-i cere socoteală. Jap, 
jap. O pereche de palme cu dosul mâinii, ea prăvălindu-se pe 
sofa. Pot să-ţi explic totul, și-n plus te iubesc. Apoi lacrimi şi-un 
regulat pe cinste. lartă-mă că te-am luat de fraier etc. Bla-bla- 
bla. 

Clipi des venindu-și în fire, la jumătatea unui suspin ce suna 
tânguitor. Negreșit c-or fi pe-aci niște reguli de joc pe care eu le 
ignor și ea le știe, presupunea. De nu cumva o fi ea cea care le 
stabilește. Și poate că ele includ și momentul acesta cheie, când 
ori continui, ori îţi iei tălpășița fără să mai priveşti în urmă: adio 
și n-am cuvinte, ultimul să stingă lumina, iar după aia de-o fi s-o 
păţești să nu spui că nu te-am prevenit, marinare. Dar parcă 
mai corect era să fie pus în temă despre ce era vorba; și despre 
cine. 

Era atât de tulburat încât o luă întâi nesigur spre rondul din 
apropiere, apoi urcă încet pe strada Atocha; și în primul bar 
deschis peste care dădu - nici acolo nu aveau gin albastru - 
șezu cuminte sprijinit de tejghea și uitându-se lung la băutura 
pe care o ceruse, neatingându-se de ea. Barul era de fapt o 
veche bodegă cu tejghea de zinc, scaune de lemn, un televizor 
aprins și fotografii cu Rayo Vallecano pe pereţi. Nu era nimeni 


76 


acolo cu excepţia barmanului, un om slab, tatuat pe dosul unei 
singure mâini, căruia cămașa foarte pătată îi dădea un aspect 
dubios și jalnic pe când mătura cu o mină dispreţuitoare 
rumegușul de pe jos, plin de șervețele mototolite și de mici 
cruste de crevete. Coy avea dinaintea lui o oglindă cu reclama 
berii San Miguel, iar faţa i se reflecta pe lista de mâncăruri și 
preţuri scrisă deasupra cu litere albe. Işi vedea ochii exact între 
cuvintele friptură de porc cu tomate şi caracatiță în sos cu oțet, 
ceea ce nu putea încuraja pe nimeni. Îl priveau cu neîncredere, 
întrebându-l ce avea de gând să facă în următoarele ore. 

— Vreau să mă culc cu ea - îi zise barmanului. 

— Toţi vrem asta - răspunse celălalt, filosofic, măturând mai 
departe. 

Coy încuviinţă și în sfârșit își duse paharul la buze. Bău puţin, 
se privi din nou în oglindă și se strâmbă. 

— Treaba e - zise - că nu joacă cinstit. 

— Niciuna n-o face. 

— Dar e grozavă. Căţțeaua. 

— Toate-s așa. 

Barmanul lăsase mătura într-un colţ și, din spatele tejghelei, 
își turna o bere. Coy îl văzu bând tacticos, jumătate de pahar pe 
nerăsuflate, apoi se uită la toate pozele cu Rayo luându-le la 
rând, până la afișul unei coride de tauri ce avusese loc în Las 
Ventas cu șapte ani în urmă. Se descheie la veston și își băgă 
mâinile în buzunarele pantalonilor. Scoase niște monede, 
aliniindu-le pe tejghea, și se jucă încercând să introducă una 
dintre ele între alte două, nemișcându-le și neatingându-le pe 
acelea câtuși de puţin. 

— Mă bag singur într-un bucluc. 

De data asta barmanul nu răspunse de îndată. Admira gulerul 
de spumă gata să se reverse peste marginea paharului. 

— Chestia-i dacă tipa merită - spuse după câteva clipe. 

— Nu știu încă - Coy dădea din umeri -. E o navă scufundată, 
ca-n filme... Și am impresia că-s și niște tipi răi dând târcoale. 

Celălalt îl privi pentru întâia oară. Părea ușor interesat. 

— Primejdioși? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

Rămaseră tăcuți amândoi. El continuă să se joace și mai bău 
niţel, pe când barmanul dădea de dușcă paharul la capătul opus 
al tejghelei. Apoi scoase un pachet de ţigări de undeva de 


77 


dedesubt și începu să fumeze fără să i-l ofere și lui Coy. Mâna 
cea tatuată avea patru puncte albastre între degetul gros și cel 
arătător: marcă tipică de pușcăriaș. Era tânăr, deci nu stătuse 
mult la pârnaie. Doi sau trei ani, calculă. Patru sau cinci. 

— Mi se pare - zise Coy - c-o să continuu oricum. 

Barmanul dădu din cap și nu spuse nimic. Atunci Coy lăsă 
două monede pe tejghea, le luă pe celelalte și ieși în stradă. 


78 


IV « Latitudine și longitudine 


„... dar stau și mă întreb la ce Latitudine sau 
Longitudine am ajuns oare? 

(Alice habar n-avea ce înseamnă 

Latitudine și nici Longitudine, 

dar gândea că sunt niște cuvinte simpatice 

și impunătoare, încât îi plăcea să le rostească.)” 


Lewis Carroll, A/ice în Țara Minunilor 


Zas dădea din coadă culcat pe jos, cu capul pe un pantof al lui 
Coy. O rază de soare intra oblic pe fereastră, făcând să lucească 
blana aurie a labradorului, dar și compasul, riglele paralele și 
raportorul care erau pe masă, cumpărate chiar în dimineaţa 
aceea de la librăria Robinson. Riglele și raportorul erau Blundell 
Harling, iar compasul un W & HC din alamă și oțel inoxidabil, pe 
care Coy le ceruse împreună cu două creioane moi, o gumă, un 
caiet de aritmetică cu patrăţele și ultimele ediţii actualizate ale 
Cărţii farurilor și ale Cărţii de Navigaţie numărul 2 a Institutului 
Hidrografic al Marinei, cuprinzând coastele spaniole ale 
Mediteranei. Tanger Soto le plătise cu cardul ei, și acum toate 
acestea se găseau pe masa din salonașul casei din Paseo 
Infanta Isabel. Atlasul lui Urrutia era și el acolo, deschis la harta 
numărul doisprezece, și Coy își plimba degetele pe suprafaţa 
puţin rugoasă, aspră, a hârtiei groase, albe și intacte, 
supraviețuitoare a celor două sute cincizeci de ani de războaie, 
catastrofe, incendii și naufragii. De /a muntele Cope până la 
turnul Herradora sau Horadada. Ridicarea topografică cuprindea 
șaizeci de mile de coastă, orizontal și în direcția est până la 
Capul Palos, și vertical spre nord în continuare, ca două laturi de 
dreptunghi, incluzând lacul cu apă sărată Mar Menor, despărțit 
de Mediterana prin strâmta fâșie de nisip La Manga. Cu excepţia 
erorii pe care o remarcase de cum văzuse harta prima oară - 
Palos la câteva minute sud de latitudinea-i adevărată -, desenul 
coastei era riguros pentru epoca la care fusese făcut: vastul golf 
nisipos Mazarrón la apus de Capul Tihoso, coasta stâncoasă și 


79 


sânul de mare Portús la răsărit, portul Cartagena cu 
ameninţătoarea cruciuliță marcând fundul de mare ridicat în 
dreptul insulei Escombreras la intrare, apoi din nou stâncile 
până la limba de pământ de la Palos și sinistrele insule 
Hormigas, cu unicul adăpost în golfulețul Portman, pe care harta 
îl arăta încă deschis și curat, fără noroiul provenit de la 
exploatările miniere, care avea să-l astupe mulţi ani mai târziu. 
Gravura era de o calitate extraordinară, cu delicate punctișoare 
și linii fine marcând diferitele accidente geografice. Și purta 
deasupra, ca de altfel tot restul ilustraţiilor atlasului, un superb 
blazon desenat cu volute în felul consolelor arhitecturale, situat 
în colţul superior stâng: Prezentată Domnului și Stăpânului 
Nostru Regele de către Eminentul Señor Don Zenón de 
Somodevilla, marchiz De La Ensenada, și alcătuită de Señor 
căpitan de navă Don Ignacio Urrutia Salcedo. În afară de dată - 
Anul 1751 -, blazonul-consolă conţinea și indicaţia: Numerele 
Sondării sunt Brate a câte două Varas Castiliene. Coy se opri cu 
degetul pe rândul acela și o privi întrebător pe Tanger. 

— O vara castiliană - spuse ea - era formată din trei aşa- 
numite picioare de Burgos. Asta însemna optzeci și trei de 
centimetri și jumătate... Adică jumate din ce numiţi voi, 
marinarii, braţe. Șase picioare făceau un braț spaniol. 

— Un metru șaizeci și șapte centimetri. 

— Exact. 

Coy încuviință și se uită iar la hartă ca să observe micile 
numere ce marcau adâncimea pe lângă marginile bancurilor de 
nisip din preajma locurilor bune de ancorat, a capurilor și 
recifelor. Acum sondele erau electronice și în juma’ de secundă 
îți ofereau relieful exact al fundului mării cu adâncimile 
respective; dar pe la jumătatea veacului al XVIII-lea datele 
acelea nu se puteau obţine decât cu prețul efortului continuu de 
a sonda cu mâna și cu o frânghie lungă cu plumb la capăt. Dacă 
sondajul din atlasul Urrutia era marcat în brațe, atunci va fi 
necesar ca fiecare indicație de adâncime să fie transformată în 
metri, pentru a o face să coincidă cu hărţile spaniole actuale. 
Prin urmare, fiece două unităţi din harta Urrutia deveneau astfel 
trei metri și jumătate, aproximativ. 

Două cești de cafea golite tronau pe un colț al mesei, lângă 
creioane și gumă. Mai erau acolo o scrumieră curată și o cutie 
cu ţigaretele acelea englezești pe care le fuma ea câteodată. 


80 


Cânta muzică la combina de pe bufet: ceva vechi, poate 
franțuzesc sau italienesc, foarte plăcut; o melodie care îl făcu pe 
Coy să se gândească la grădini cu garduri vii tăiate geometric, 
cu fântâni de piatră și cu palate la capătul unor alei rectilinii. 
Privi profilul femeii pe fundalul hărţii nautice. li ședea bine, 
gândi. Muzica aceea era la fel de potrivită ca larga cămașă kaki 
pe care o purta deschisă peste tricoul alb de bumbac: o cămașă 
masculină, militară, cu buzunare mari. Hainele simple de casă îi 
veneau la fel de bine precum cele elegante sau de oraș, cu 
blugii care făceau mici cute la vintre și lângă genunchi, 
descoperindu-i gleznele goale - și ele pline de pistrui, după cum 
observase cu o delicioasă stupoare - deasupra tenișilor. 
Aplecându-se atent, Coy studie scalele de latitudine și 
longitudine. Încă de pe vremea când fenicienii începuseră să 
străbată Mediterana, întreaga știință nautică năzuia să-i ofere 
marinarului aflarea poziţiei sale pe hartă; odată poziţia stabilită, 
era posibil să cunoști ruta de urmat și primejdiile ei. Hărțile, 
cărţile-pilot și cărțile de navigaţie nu erau decât ghiduri utile, 
manuale pentru aplicarea fizică a calculelor astronomice, 
geografice, cronometrice și a combinației dintre ele, ce 
permiteau, în mod direct sau estimativ, să obţii situarea pe 
meridiane - latitudine nord sau latitudine sud faţă de ecuator - 
și pe paralele - longitudine est sau longitudine vest faţă de 
meridianul respectiv -. Latitudinea și longitudinea te ajutau să 
te situezi pe o hartă hidrografică, folosindu-te de scalele trecute 
pe ea. Scale care la hărţile moderne erau detaliate în grade, 
minute și zecimi, dintre care fiecare minut echivala cu o milă 
nautică convenţională de 1 852 de metri. Poziţia pe paralele se 
stabilea folosind scala din partea de sus și de jos a fiecărei hărți; 
iar poziţia pe meridiane, după cea din dreapta și din stânga. 
Apoi, cu ajutorul compasului și al riglelor, se prelungeau până la 
întretăiere liniile ambelor poziţii, și la intersectarea lor, dacă se 
făceau calculele corect, se afla nava. Problema se complica prin 
apariţia factorilor adăugaţi, precum declinaţia magnetică, 
curenţii marini și alte elemente care presupuneau calcule 
suplimentare. De asemenea, era o mare diferenţă între a naviga 
cu hărțile plane ale celor vechi, pe care meridianele și paralelele 
aveau aceeași dimensiune pe hârtie, și cu cele sferice, mai 
corespunzătoare formei reale a planetei, cu distanța dintre 
meridiane scurtându-se pe măsură ce se apropiau de poli. De la 


81 


Ptolemeu la Mercator, tranziţia fusese lungă și complexă; iar 
ridicările hidrografice nu începuseră să atingă perfecțiunea 
decât spre finele secolului al XVIII-lea, cu folosirea cronometrului 
marin la determinarea longitudinii. În ce privește latitudinea, 
aceasta se stabilea din vechime prin observaţia și declinaţia 
astronomică: octantul, actualul sextant. 

— Care era poziţia lui Dei Gloria când s-a scufundat? 

— Patru grade și cincizeci și unu de minute longitudine 
estică... Latitudinea era de treizeci și șapte de grade și treizeci 
și două minute nord. 

Răspunsese fără nici cea mai mică șovăire. Coy schiţă un gest 
afirmativ și se aplecă încă puţin ca să stabilească coordonatele 
acelea pe harta desfășurată pe masă. Simţindu-i mișcarea, Zas 
se agită niţel, își săltă capul, apoi și-l lăsă din nou pe pantoful 
lui. 

— Pesemne că au făcut punctul după repere de pe uscat - 
zise Coy -. Asta-i cel mai probabil, din moment ce navigau fără 
să piardă coasta din ochi... Nu mi-i închipui urmăriţi, pe post de 
vânat, luând înălțimea soarelui cu octantul. Problema noastră se 
pune dacă nu s-or fi situat doar estimat... Chestia asta e foarte 
relativă. Trebuie să iei în calcul viteza, direcția, abaterea și 
milele parcurse. Eroarea poate fi mare. Pe vremea navelor cu 
vele, marinarii numeau această poziţie obţinută estimat: punctul 
de fantezie. 

Ea îl privea. Serioasă, gânditoare. Parcă depinzând de fiece 
cuvânt al lui. 

— Ai navigat mult cu vele? 

— Da. Mai ales în tinerețe. Timp de un an am fost elev la 
bordul corăbiei Estrella del Sur, o goeletă cu gabie pe trinchet 
transformată în navă-școală. De asemeni mi-am petrecut mult 
timp pe Carpanta, velierul unui prieten... Plus cărțile, desigur. 
Romane și istorie. 

— Numai despre mare? 

— Numai. 

— Și pământul? 

— Prefer să-l am la douăzeci de mile la travers. 

Tanger încuviinţă, ca și cum cuvintele acelea i-ar fi confirmat 
ceva. 

— Lupta s-a dat în zori - preciză ea în sfârșit. Se luminase 
bine. 


82 


— Atunci, cel mai probabil e că s-au poziţionat după reperele 
uscatului. Puncte fixe. Le era de ajuns să intersecteze două... 
Presupun că știi cum se face. 

— Mai mult sau mai puţin - zâmbea, nu prea sigură. Dar n-am 
văzut niciodată un marinar adevărat făcând asta. 

Coy luă raportorul, un pătrat de plastic transparent ce avea 
marcată împrejur gradaţia celor 360° ale circumferinței 
numerotate din zece în zece. Aceasta permitea determinarea 
punctului cu precizie, transpunând indicaţiile acului magnetic al 
ambarcaţiunii pe hârtia hărților nautice. 

— E ușor: cauţi un cap sau ceva ce poţi identifica - puse guma 
pe hartă, reprezentând un vas imaginar, și raportorul pe coasta 
cea mai apropiată. Apoi îl relevezi cu compasul magnetic, cu 
busola adică, și-ţi dă, de exemplu, 45° față de nord. Așa că te 
duci la hartă și tragi o linie opusă pornind din punctul acela, în 
direcția 225°. Vezi?... Apoi îţi alegi un alt reper care să fie 
despărțit printr-un unghi semnificativ faţă de primul: alt cap, un 
munte sau ce-o fi pe-acolo. Dacă-ţi dă, de pildă, 315°, duci linia 
opusă pe hartă, în direcţia 135*. Acolo unde se întretaie ambele 
linii se află nava ta. Dacă reperele de pe țărm sunt clare, 
metoda e sigură. Și dacă o completezi cu un al treilea 
relevment, e și mai bine. 

Tanger strângea din buze de atâta concentrare. Se uita la 
gumă mâncând-o din ochi de parcă era într-adevăr o navă 
plutind de-a lungul acelei coaste tipărite pe hârtie. Coy luă un 
creion și urmări cu el desenul hărții. 

— Coasta aceasta are plaje joase și nisipoase - explică el, dar 
mai ales zone abrupte, cu pietre înalte. E plină de repere după 
care să te poziţionezi din ochi... Îmi închipui că pilotul lui Dei 
Gloria așa a și procedat. Poate a făcut asta în timpul nopţii, dacă 
era lună și dacă țărmul se vedea bine... Deși treaba e 
complicată. Pe vremea aceea nu erau faruri, ca acum. Tot ce 
puteai zări era poate un turn cu fanarul aprins. Dar m-ar mira să 
fi fost vreunul prin părțile alea. 

Nici pomeneală de-așa ceva, își zise privind harta. Categoric 
că în noaptea aceea de 3 spre 4 februarie 1767 nu era nici 
lumină, nici vreun alt reper încurajator, nici ghid, nici absolut 
nimic, ci probabil doar linia coastei deslușindu-se sub luna pală, 
la babord. Își putea imagina scena: toată velatura sus, corabia 
navigând în larg cu vântul șuierându-i în tachelaj și puntea 


83 


brigantinei înclinată la tribord, clipocitul apei de-a lungul celor 
două borduri și scânteierile luminii lunii pe marea biciuită de 
rafale de vânt. Un om de încredere la roata timonei, un cartnic 
încordat și vigilent pe punte încercând să străpungă cu privirea 
bezna, în spate. Nicio lumină la bord, și căpitanul în picioare pe 
dunetă, cu fața lui preocupată în sus, spre fantomatica piramidă 
de pânză albă desfășurată, atent la vaierul și trosnetul 
catargelor și întrebându-se dacă ele vor suporta velatura și 
greementul, greu încercate de furtuna din Atlantic. Tăcut, 
pentru ca niciunul din oamenii care cred în el să nu-i ghicească 
neliniștea, dar calculând în minte distanţă, itinerar, derivă, volte, 
cu zbuciumul celui care știe că o singură hotărâre greșită va 
duce și vasul și echipajul la pieire. Fără îndoială că nu-și 
cunoaște încă poziția exactă, iar asta îi sporește încordarea. Coy 
își închipuie privirea lui gravă aţintită asupra liniei negre a 
coastei ce se întrezărește la două sau trei mile, apropiată, însă 
de neatins, la fel de periculoasă pe întuneric ca tunurile 
dușmanului; întors apoi către pupa, precum restul echipajului, 
observă bezna aceea în care, invizibilă uneori, alteori vag 
profilată ca o umbră incertă, navighează brăzdând marea feluca 
de rău-augur care îi urmărește. Și alte priviri cercetătoare către 
coastă, către noaptea din față și marea din spate, ori din nou în 
sus, atent la zgomotul din înalt unde par să tremure stelele, la 
plesnetul velelor, la pocnetele greementului sau la trosnetele 
arborelui gabier care îngheaţă inima oamenilor grupaţi în 
preajma șarturilor de sub vânt, siluete negre și tăcute în 
întuneric. Oameni care, ca și căpitanul însuși, toți cu excepţia 
unuia singur, mâine la ora aceea vor fi morţi. 

— Cum vezi posibilităţile noastre? 

Coy clipi des, ca și cum chiar atunci s-ar fi întors de pe puntea 
brigantinei. Tanger îl privea atentă, așteptând un răspuns. Era 
evident că ea studiase absolut toate aspectele, întorcându-le pe 
toate feţele, dar dorea un verdict din partea lui. El dădu din 
umeri: 

— Prima problemă este că echipajul de pe De; Gloria a făcut 
punctul pe această hartă, nu pe cele moderne. lar noi trebuie să 
ne situăm cu hărţi moderne, deși o folosim pe aceasta ca punct 
de plecare... Va trebui să calculăm diferenţele dintre Urrutia și 
hărţile actuale. Să măsurăm gradele exacte și tot tacâmul. Știm 
deja despre Capul Palos că se găsește la Urrutia cu vreo două 


84 


minute mai la sud - arătă harta cu creionul -... După cum vezi, 
toată linia coastei începând de la Capul Agua a fost desenată 
crezându-se despre ea că-i aproape orizontală, când în realitate 
ea urcă puţin oblic, așa, spre nord-est. Uită-te bine unde-i fundul 
mai ridicat sau pragul de la Hormiga, la Urrutia, și unde-i pe 
harta modernă. 

Luă compasul de reperare, măsură cu el distanţa dintre Capul 
Palos și paralela cea mai apropiată, apoi plasă picioarele 
deschise ale compasului pe scala verticală din stânga hărții, ca 
s-o calculeze în mile. Ea îi urmărea mișcările cu atenţie, cu 
mâna nemișcată pe masă, foarte aproape de braţul lui Coy. 
Pletele blonde și drepte îi atârnau iar peste faţă, atingându-i 
bărbia. 

— Hai să calculăm exact... - Coy nota cifrele cu creionul pe o 
filă a caietului -. Vezi?... Cele 37*35' ale lui Urrutia devin... Da. 
37*38' latitudine reală. De fapt, 37*37' și vreo treizeci sau 
patruzeci de secunde, ceea ce, exprimat în cifre pentru o hartă 
nautică modernă unde secundele apar ca o fracție zecimală 
adăugată minutelor, ne dă 37*37,5'. lar asta înseamnă două 
mile și jumătate de eroare aici, la vârful Capului Palos. Pesemne 
cam o milă la Capul Tihoso. Or, diferența asta este 
fundamentală când e vorba de o epavă... De o corabie 
scufundată. O poate situa în apropierea coastei, la vreo 
douăzeci sau treizeci de metri adâncime, unde nu-i greu de 
ajuns la ea, ori prea departe, acolo unde izobatele indică 
profunzimi tot mai mari, atingând o sută, două sute sau chiar 
mai mulţi metri, ceea ce face imposibilă nu doar coborârea, ci 
chiar localizarea. 

Se opri, privind-o. Observa, tot cu capul aplecat, cifrele notate 
mărunt pe curbele batimetrice. Era limpede că Tanger știa 
perfect toate amănuntele acelea. Probabil are nevoie ca 
altcineva să-i confirme cele știute, cu glas tare, gândi Coy. S-o fi 
așteptând ca tot acest altcineva să-i spună și că se poate, că de 
ce nu, că nu-i imposibil. Chestia-i de ce eu? 

— Crezi că poţi cobori până la cincizeci de metri? - îl întrebă 
ea. 

— Presupun că da. Am depășit și șaizeci, deși pragul de 
siguranţă e la patruzeci. Numai că pe-atunci aveam cu douăzeci 
de ani mai puţin... Problema e că la adâncimea aceea nu poţi 


85 


sta decât foarte puţin timp la fund, cel puţin cu echipamentul 
obișnuit cu aer comprimat... Tu nu faci scufundări? 

— Nu. Mi-e groază. Și totuși... 

Coy continua să facă conexiuni. Marinar. Scufundător. 
Cunoștinţe de navigaţie cu vele. Era mai mult decât clar, își zise, 
că nu-l ţinea acolo lângă ea fiindcă o fascina conversaţia lui. Așa 
că nu-ţi face iluzii, băieţică. N-o interesează chipul tău cel 
drăgălaș. Presupunând că mutra ta a fost vreodată drăgălașă. 

— Până unde crezi că ai putea ajunge? - dori să știe Tanger. 

— Vrei să zici că m-ai lăsa să cobor singur, nevăzând ce fac 
eu acolo? 

— Am încredere în tine. 

— Tocmai asta mă sâcâie. Că ai atâta încredere în mine. 

Zicând „am încredere în tine” se întorsese în sfârșit spre el. 
Fir-ai tu să fii, gândi. S-ar zice că-și petrece nopțile plănuindu-și 
fiecare gest. Observă lănțugul de argint care dispărea în 
decolteul tricoului ei alb, spre sugestivele volume ce se modelau 
pe sub cămașa deschisă. Cu greu își înfrână pornirea de a i-l 
scoate ca să vadă ce avea la capăt. 

— Dacă nu este dotat cu echipamente speciale, un bun 
scufundător nu poate depăși fără probleme optzeci de metri - 
explică el -. Ceea ce înseamnă totuși destulă adâncime. În plus, 
dacă lucrezi adânc sub apă obosești și consumi mai mult aer, și- 
atunci totul se complică... Trebuie să folosești amestecuri de 
gaze și tabele de decompresiune detaliate. 

— Nu, acolo nu e o mare adâncime. Cel puţin așa cred. 

— Ţi-ai făcut deja calculele? 

— În măsura posibilităţilor mele. 

— Păi te văd foarte sigură. 

Coy zâmbea. Doar pe jumătate, însă nici așa ei nu păru să-i 
placă surâsul acela. 

— Dacă aș fi foarte sigură n-aş avea nevoie de tine. 

El se lăsă pe spate în scaun. Mișcarea îl făcu pe Zas să se 
ridice și să-l lingă iarăși, afectuos, pe braț. 

— Dacă-i așa - estimă -, s-ar putea încerca scufundarea. Deși 
treaba asta cu poziţionarea navei e întotdeauna foarte relativă, 
chiar și cu hărți moderne și GPS. Nu găsești lesne un vas, sau 
ce-a mai rămas din el. Cu atât mai puţin o corabie scufundată 
acum două secole jumate... Depinde de natura fundului și de o 
mulțime de alte daravere. Lemnăria s-o fi dus naibii demult; 


86 


nămolul o fi acoperind epava. Apoi mai sunt curenţii, proasta 
vizibilitate... 

Tanger luase cutiuța de ţigări Players, dar deocamdată se 
mulțumea s-o învârtă între degete. Privea chipul Eroului de pe 
capac. 

— Ai multă experienţă ca scufundător? 

— Am destulă. Am urmat un curs la Centrul de Scufundări al 
Flotei, și două veri de-a rândul mi le-am petrecut curăţind coca 
navelor, cu o perie de sârmă și nevăzând mai departe de un lat 
de palmă. lar în vacanțe scoteam amfore romane cu Pedro 
Pilotul. 

— Cine e Pedro Pilotul? 

— Proprietarul Carpantei. Un prieten. 

— Acum asta e interzis. 

— Să ai prieteni? 

— Să scoţi amfore. 

Lăsase la loc cutia și se uita la Coy. Acesta crezu că surprinde 
o licărire de atenţie specială în ochii ei. 

— Și pe-atunci era - admise -. Dar clandestinitatea făcea să 
fie totul și mai excitant. În plus, niciun jandarm nu-ţi controlează 
sacul când vii de la o scufundare, într-un port unde toată lumea 
te cunoaște. Zici salut, el zice salut, îi zâmbești și gata. Pe 
vremea aceea, în fața Cartagenei coasta era un imens șantier 
de rămășițe arheologice. Eu căutam mai ales gâturi de amforă, 
care sunt foarte frumoase, și urcioare... Foloseam o paletă de 
ping-pong ca să înlătur nisipul de pe ele. Și am găsit cu zecile. 

— Ce făceai cu ele? 

— Le dăruiam iubitelor. 

Nu era adevărat, sau cel puţin nu în întregime. Odată aduse 
pe uscat și scoase discret pe sub nasul carabinierilor, amforele 
acelea fuseseră vândute de Pilot și de Coy turiștilor și 
anticarilor, împărţindu-și câștigul. Cât despre iubite, Tanger nu 
întrebă dacă fuseseră multe sau puţine. În realitate, din 
perioada aceea Coy nu-și amintea cu multă afecţiune decât de 
una singură: o chema Eva și era americancă, fiica unui tehnician 
de la rafinăria din Escombreras. O fată sănătoasă, blondă și 
bronzată, cu dinţii albi și spate de wind-surfistă, lângă care a 
petrecut o vară întreagă când el era deja student în nautică. 
Râdea în hohote de orice, avea șolduri frumoase și era pasivă și 
dulce, făcând dragoste pe mici plaje ascunse sub faleze de 


87 


piatră negricioasă, cu marea lingându-i picioarele, în roșii 
apusuri saturate de silitră și nisip. Un timp, Coy păstrase pe 
degete și în gură gustul și aroma cărnii și sexului ei: a sare, a 
iod, a apă evaporându-se pe o piele fierbinte de razele soarelui. 
Păstră câţiva ani și o fotografie: ea pe ţărmul mării, cu pieptul 
gol, cu părul umed și cu capul dat mult pe spate, bând dintr-un 
burdufel cu vin care îi lăsa pârâiașe ca de sânge între sânii mici, 
obraznici, de tinerică. Ca orice gringa, adică fată bună 
americancă, memoria ei istorică, redusă doar la două sau trei 
veacuri, o făcuse să accepte cu greu și cu neîncredere faptul că 
fragmentul acela de lut cu toarte dăruit de Coy - un elegant gât 
de amforă pentru untdelemn, din secolul |, de pe epava 
Căpitanului - se afla de două mii de ani pe fundul mării, chiar în 
dreptul țărmului unde se iubiseră toată vara. 

— Atunci, cunoști bine apele acelea - zise Tanger. 

Nu era o întrebare, ci o reflecţie cu glas tare. Părea mulțumită 
și el făcu un gest vag peste hartă. 

— In unele locuri, da. Mai cu seamă între Capul Tiñoso și 
Capul Palos. Am și vizitat câteva epave... Dar n-am auzit 
niciodată vorbindu-se de De; Gloria. 

— Nici tu, nici altcineva. Și mai multe motive explică de ce. În 
primul rând, era un mister la bord; după cum o probează 
puţinele date obținute de la ucenicul de pilot și dispariţia lui 
stranie. În plus, situarea pe care a dat-o autorităţilor maritime... 

— Presupunând că-i autentică... 

— Trebuie să presupunem, pentru că altceva tot n-avem. 

— Și dacă nu-i? 

Tanger își arcuia sprâncenele lăsându-se pe spate în scaun, 
cu un suspin. 

— Atunci și tu, și eu ne-am pierdut timpul. 

Deodată părea obosită, de parcă aprecierea lui Coy o făcuse 
să reconsidere posibilitatea unui eșec. Aceasta ţinu însă doar un 
moment, în cursul căruia stătu rezemată de spătar, privind 
harta; dar imediat apoi se sprijini cu o mână fermă de masă, își 
împinse bărbia înainte și spuse că erau și alte motive pentru 
care vasul nu fusese căutat. Poziţia pe care o dăduse elevul- 
pilot o situa într-o zonă de acces dificil în 1767. După aceea, 
tehnica ușurase tipul acesta de imersiuni, însă Dei Gloria era 
deja îngropată în terfeloage și praf, și nimeni nu și-a mai amintit 
de ea. 


88 


— Până ai apărut tu - preciză Coy. 

— Exact. Putea să fie oricine altcineva, dar am fost eu. Am 
găsit documentul și m-am pus pe treabă. Ce altceva puteam 
face?... - mângâie cu buricele degetelor, aproape afectuos, 
chipul Eroului de pe cutia cu ţigări -. Totul semăna cu poveștile 
acelea pe care le visezi cu ochii deschiși când ești mică. Marea, 
comoara... 

— Păi ziceai că nu-s comori la mijloc. 

— Așa și e; nu-s. Cel puţin nu în lingouri de argint, dubloni de 
aur sau piese a câte opt reali. Dar vraja continuă... O să-ţi arăt 
ceva. 

Părea alta, mai tânără, când se sculă și se duse să ia niște 
cărţi de pe raft: poate fiindcă se mișca vioi și plină de o hotărâre 
ce făcea să-i fluture poalele cămășii militare pe care o purta 
deschisă, sau poate pentru că ochii îi erau mai bleumarin ca 
niciodată și păreau să zâmbească atunci când se întoarse la 
masă cu două albume Tintin în brațe: Secretul Licornei și 
Comoara lui Rackham cel Roșu. 

— Parcă aseară mi-ai spus că nu ești tintinofil, așa-i? 

Coy clătină din cap la auzul ciudatei întrebări și repetă că nu 
prea, că doar așa pe deasupra. Domeniul lui fusese Comoara din 
insulă, Jerry pe insulă și alte cărţi despre mare de Stevenson, 
Verne, Defoe, Marryat și London, înainte de a trece cu arme și 
bagaje la Moby Dick. Conrad venise după aceea, pe cale 
naturală, cu Linia de umbră și cu timpul. 

— E adevărat că nu citeşti decât cărți despre mare? 

— Da. 

— Serios? 

— Serios. Alea le-am citit pe toate. Sau aproape pe toate. 

— Care e preferata? 

— Nu-i nicio preferată. Nu există cărți separate. Toate cărțile 
care vorbesc despre mare, de la Odiseea la ultimul roman al lui 
Patrick O'Brian, sunt legate între ele, ca o bibliotecă. 

— Biblioteca lui Borges... 

Ea zâmbea și Coy dădu din umeri cu simplitate. 

— Nu știu. N-am citit nimic de acest Borges. Dar e adevărat 
ce-ţi spun: marea seamănă cu o bibliotecă. 

— Cărțile vorbind despre lucruri de-ale uscatului sunt și ele 
interesante. 

— Dacă zici tu... 


89 


Atunci ea, care strângea la piept cele două albume, izbucni în 
râs, și părea altă femeie făcând asta. Râse cu poftă, plină de 
veselie, apoi zise: mii de tunete și de trăsnete. O spuse 
îngroșându-și vocea ca un pirat chior cu papagalul pe umăr; și în 
timp ce soarele intrat pe fereastră îi aurea și mai mult vârfurile 
asimetrice ale părului, se așeză la loc lângă Coy, deschise 
tintinurile și răsfoi paginile. Aici găsești și mare, din plin, îi 
spuse. Uite. Aici încă mai e posibilă aventura. O fată se poate 
îmbăta de o mie de ori cu căpitanul Haddock - whisky-ul Loch 
Lomond, dacă n-o știi, nu mai are secrete pentru mine -. Am 
sărit și cu parașuta pe Insula Misterioasă cu steagul verde al 
FEIC în brațe, am trecut de nenumărate ori graniţa dintre 
Syldavia și Borduria, am jurat pe mustăţile lui Pleksy-Gladz, am 
navigat pe Karabouajan, Ramona, Speedol Star, Aurora și Sirius 
- precis că pe mai multe nave decât tine -, am căutat comoara 
lui Rackham cel Roșu, mereu la vest, și am pășit pe Lună în timp 
ce Dupont și Dupond, cu plete colorate, făceau pe paiațele la 
circul Hipparque. lar când sunt singură, Coy, când sunt foarte 
singură foarte singură foarte singură, atunci aprind o ţigară de-a 
prietenului tău Eroul, fac amor cu Sam Spade și visez la șoimi 
maltezi pe când îi convoc împrejuru-mi, prin fum, pe vechii 
amici: Abdallah, Alcázar, Seraphin Latón, Chester, Zorrino, Pst, 
Oliveira da Figueira, iar din mica mea combină răsună aria 
bijuteriilor din Faust într-o veche interpretare imprimată pe disc 
a Biancăi Castafiore... 

Pusese, în timp ce vorbea, cele două albume pe masă. Erau 
ediții vechi, unul având cotorul din pânză albastră, celălalt 
verde. Coperta primului îi arăta pe Tintin, Milou și căpitanul 
Haddock cu o pălărie cu pene, și un galion plutind cu toate 
pânzele sus. În al doilea, Tintin și Milou călătoreau pe fundul 
mării la bordul unui submersibil în formă de rechin. 

— E submarinul profesorului Tournesol - zise Tanger... Când 
eram mică, puneam deoparte, ca să cumpăr cărţile astea, toţi 
bănuţii primiţi de ziua mea, de Crăciun ori cu alte ocazii, cum ar 
fi făcut însuși Scrooge... Știi cine e Ebenezer Scrooge? 

— Un marinar? 

— Nu. Un zgârcit. Șeful acelui cumsecade Bob Cratchit. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Nu-i nimic - continuă ea -. Adunam bănuț cu bănuţ ca să 
mă duc la librărie și să plec cu unul din ăsta în mână, ţinându-mi 


90 


răsuflarea, simțind delicii când mângâiam coperţile lor groase 
de carton și priveam culorile splendidelor coperţi... Apoi, numai 
când eram singură-singurică, le deschideam paginile și savuram 
mirosul de hârtie, de cerneală proaspătă bine tipărită, înainte de 
a mă cufunda în lectură. Astfel, unul câte unul, le-am strâns pe 
toate cele douăzeci și trei... A trecut mult timp, desigur, dar și 
acum când deschid un Tintin pot simţi mirosul acela pe care de- 
atunci l-am asociat cu aventura și viața. Împreună cu filmele lui 
John Ford și John Huston, cu Aventurile lui William și cu câteva 
cărţi, albumele acestea mi-au formatat definitiv discheta 
copilăriei. 

Deschisese Comoara lui Rackham cel Roșu la pagina 40. Într-o 
mare ilustrație centrală, Tintin, în costum de scafandru, se 
apropia mergând pe fundul mării de epava impresionantă a 
Licornei scufundate. 

— Uită-te bine la ea - zise solemn. Poza aceasta mi-a marcat 
viaţa. 

Atinsese cu vârful degetelor pagina cu o extremă delicateţe, 
de parcă s-ar fi temut să nu șteargă culorile. Coy, care nu la 
album se uita, ci la ea, văzu că surâdea în continuare, absentă, 
cu gestul acela care o întinerea nespus, redându-i parcă 
întocmai expresia copilei îmbrăţișate de tatăl ei în fotografia din 
ramă. Un gest fericit, gândi el. Din cele care încă ţin contorul la 
zero. Apoi venea cupa de argint ciocănită și fără un mâner: 
trofeul de înot. Campionatul infantil de nataţie. Premiul întăi. 

— Imi închipui - adăugă ea după un moment, cu ochii încă 
țintă pe carte - că și tu ai visat cândva. 

— Desigur. 

Putea s-o înţeleagă. Nu era albumul, nici cupa de argint, nici 
fotografia, nici nimic altceva din ce păstra ea în memorie; dar 
exista un punct de contact, un tărâm unde o putea recunoaște. 
Poate că Tanger nu era chiar atât de diferită, la urma urmei. 
Poate că, se gândi, în felul ei întortocheat era și ea de-ai noștri; 
deși, prin definiţie, fiecare dintre ai noștri navighează, vânează, 
luptă și se scufundă singur. Vase ce trec prin noapte. Niște 
luminiţe la distanță, vizibile câteva clipe, cel mai adesea în sens 
opus. Uneori un zumzet îndepărtat, sunetul mașinilor. Apoi din 
nou tăcerea când ele dispar, și întunericul, și luminițele 
stingându-se în hăul negru al mării. 

— Desigur - repetă. 


91 


Nu mai adăugă nimic. Poza lui, ilustrația din albumul 
memoriei sale, era cea a unui port mediteraneean cu trei mii de 
ani de istorie în pietrele-i vechi, înconjurat de munţi și castele cu 
creneluri care cândva avuseseră tunuri. Nume precum fortul 
Navidad, digul Curra, farul San Pedro. Miros de apă liniștită, de 
odgoane ude, și vântul /ebeche de sud-vest agitând steagurile 
navelor acostate și fanioanele de pe carmacele pescadoarelor. 
Bărbaţi nemișcaţi, pensionari fără ocupaţie stând în faţa mării, 
pe babalele de fier vechi. Năvoade la soare, coaste ruginite de 
vase comerciale amarate la cheiuri; și mirosul acela de sare, de 
catran și de mare bătrână, densă, de porturi care au văzut 
plecând și venind multe nave și multe vieţi. În memoria lui Coy 
era un băietan mișcându-se printre toate acele lucruri; un 
puștan brunet și slab cu un ghiozdan burdușit de manuale 
școlare în spate, care chiulea de la ore ca să privească marea, 
să se plimbe pe lângă vapoarele de pe care vedea coborând 
bărbaţi blonzi și tatuaţi ce vorbeau limbi de neînțeles. Ca să 
vadă desprinzându-se parâmele ce cădeau în apă plescăind și 
erau trase la bord înainte ca parapetul înalt de fier să se 
îndepărteze de chei și vasul să vireze spre intrarea portului, 
printre faruri, în drum spre largul mării, căutând drumurile 
acelea ce nu lasă urme, ci doar un mic siaj de spumă, pe unde 
puștanul era încredinţat că va pleca și el. Acesta îi fusese visul, 
imaginea care avea să-i marcheze viaţa pentru totdeauna: 
nostalgia precoce, prematură, a mării, a cărei poartă de intrare 
erau porturile vechi și înțelepte, populate de fantasme ce se 
odihneau printre macaralele lor, la umbra magaziilor. Fierul 
deteriorat de frecarea cablurilor. Bărbaţii întotdeauna calmi, 
nemișcaţi ore în șir, și pentru care undița din mână sau ţigara 
din gură nu erau decât pretexte, nepărând a-și dori altceva pe 
lumea asta decât să privească marea. Bunicii care își aduceau 
nepoțeii de mână, și în timp ce prichindeii întrebau mereu câte 
ceva sau arătau pescărușii, ei, bătrânii, își mijeau ochii ca să se 
uite bine la vapoarele amarate și la linia orizontului de dincolo 
de faruri, ca și când ar fi răscolit după ceva rătăcit prin 
memorie: o amintire, un cuvânt, explicaţia a ceva petrecut prea 
demult, sau care poate nu avusese loc niciodată. 

e 

— Oamenii-s tare proști - tocmai zicea Tanger. Nu visează 

decât la ce văd pe sticla televizorului. 


92 


Pusese la loc tintinurile pe raft. Stătea în picioare, cu mâinile 
în buzunarele blugilor, privindu-l. Acum totul era mai dulce la 
ea: expresia ochilor, zâmbetul de pe buze. Coy încuviinţă din 
cap, neștiind nici el prea bine de ce. Poate ca s-o încurajeze să 
vorbească mai departe, sau să-i arate că a înțeles-o. 

— Ce vrei să găsești pe Dei G/oria, de fapt? 

Veni spre el încet, și o clipă crezu, descumpănit, că o să-i 
atingă faţa. 

— Nu știu. Te asigur că nu știu - era în picioare lângă el, 
sprijinită cu ambele mâini pe masă, privind harta nautică. Dar 
când am citit declaraţia ajutorului de pilot, transcrisă în limbajul 
sec al unui funcţionar, am simţit... Corabia aceea fugind cu 
toate pânzele în vânt și piratul urmărind-o, vânând-o... De ce nu 
s-a refugiat la Aguilas? Cărţile de rute ale epocii semnalează 
acolo un castel și un turn cu două tunuri la Capul Cope, unde ar 
fi putut căuta protecție. , 

Coy îşi aruncă iar ochii pe hartă. Aguilas nu figura acolo, se 
afla mai departe, la sud-vest de Cope. 

— Chiar tu ai dat explicația ieri, când mi-ai povestit istoria - 
zise -. Poate că nava-pirat s-a interpus între ea și Aguilas, astfel 
că Dei Gloria a trebuit să navigheze mai departe către est. 
Vântul și-o fi schimbat direcția, devenindu-le contrar, sau 
căpitanul s-o fi temut de o acostare pe timp de noapte. Există o 
groază de explicaţii pentru asta... Oricum, a sfârșit 
scufundându-se în intrândul de la Mazarrón. Poate o fi vrut să se 
pună la adăpost sub turnul din Azohia. Turnul acela există și 
acum. 

Tanger scutură din cap. Nu părea convinsă. 

— Poate. Insă rămâne un adevăr: era o  brigantină 
transportând mărfuri, deci comercială. Și totuși, văzându-se 
pierdută, a luptat până la capăt. De ce nu s-a predat?... Să fi 
fost căpitanul un om chiar într-atâta de căpos, ori avea la bord 
ceva mult prea important ca să fie predat așa, fără luptă?... 
Ceva care să merite sacrificiul vieții întregului echipaj, și despre 
care nici ucenicul de pilot supraviețuitor n-a suflat o vorbă? 

— Poate nici nu știa. 

— Poate și asta. Insă cine erau cei doi pasageri care pe foaia 
de îmbarcare, nu figurează decât cu inițialele N.E. și J.L.T.? 

Coy se frecă pe ceafă, uluit. 

— Vrei să spui că ai foaia de îmbarcare a lui Dei Gloria? 


93 


— Originalul, nu. Dar am o copie. Am obținut-o de la arhiva 
generală a marinei, din Viso del Marques... Am acolo o prietenă 
bună. 

Rămase tăcută, însă era evident că ceva îi umbla mai departe 
prin minte. Își încreţea gura, iar expresia nu-i mai era deloc 
dulce. Tintin părăsise scena. 

— Şi-n plus mai e ceva. 

Zise asta și tăcu iar, de parcă acel ceva nu avea să i se 
desprindă vreodată de pe buze. Stătu câtva timp nemișcată și 
mută. 

— Corabia - zise în sfârșit - era a iezuiţilor, îţi amintești?... În 
scripte, a unui armator valencian care era omul lor de paie: 
Fornet Palau. Pe de altă parte, Valencia era portul unde trebuia 
să ajungă... Și toate astea se întâmplă pe 4 februarie 1767: cu 
două luni înainte de publicarea Pragmaticii, a decretului regal al 
lui Carlos al Ill-lea, ordonând «îndepărtarea iezuiţilor din 
domeniile spaniole și ocuparea bunurilor lor temporale»... Ai cea 
mai mică idee despre ce a însemnat asta? 

Coy răspunse că nu, că istoria lui Carlos al Ill-lea nu era 
punctul său forte. Atunci, ea îi explică. O făcu metodic, la obiect, 
în cuvinte puţine, citând date și fapte cheie, nepierzându-se în 
detalii inutile. Revolta populară din 1766 de la Madrid împotriva 
ministrului Esquilache, care făcu să se clatine siguranța 
monarhiei și în spatele căreia s-ar fi aflat, pasămite, Compania 
lui lisus. Rezistenţa opusă de ordinul lui Ignacio de Loyola ideilor 
iluministe care bântuiau nestingherite prin toată Europa. 
Dușmâănia monarhului și dorința acestuia de a scăpa de ei. 
Inființarea unui consiliu secret, condus de contele de Aranda, 
care a pregătit decretul de expulzare, și lovitura neașteptată din 
2 aprilie 1767, cu surghiunirea imediată a iezuiţilor, confiscarea 
tuturor bunurilor și posterioara desființare a Ordinului de către 
papa Clement al XIV-lea... Acesta era contextul istoric în care se 
desfășuraseră călătoria și tragedia lui Dei Gloria. Desigur, nimic 
nu permitea stabilirea de legături directe între poveștile 
acestea. Insă Tanger era istoric prin formaţie: era obișnuită să 
considere fapte și să le interconecteze, să formuleze ipoteze și 
să le dezvolte. Putea să existe o legătură între ele și putea la fel 
de bine să nu fie; în orice caz, Dei Gloria se scufundase. Măcar 
atât se știa sigur, și la asta se rezuma totul: o corabie 


94 


scufundată era o corabie scufundată - stat rosa pristina nomine, 
preciză ea criptic. Și ea știa unde. 

— Or, asta - conchise - e o justificare suficientă pentru a o 
căuta. 

| se înăsprea expresia pe măsură ce vorbea, ca și cum în 
momentul manevrării datelor s-ar fi destrămat năluca fetei ce 
răsfoise cu puţin înainte paginile din Tintin. Acum surâsul îi 
dispăruse de pe buze, iar ochii îi străluceau hotărâți, nu 
evocatori. Nu mai era fata din poză. Din nou se îndepărta, și Coy 
se simţi iritat. 

— Și ce-i cu ăilalţi? 

— Care âilalţi? 

— Dalmaţianul cu codiță gri. Și piticul melancolic care îţi 
supraveghea aseară casa. N-au ei mutră de istorici, nici pe 
departe. Astora, de expulzarea iezuiţilor și de Carlos al Ill-lea li 
se rupe-n paișpe. 

O văzu șovăind la auzul grosolăniei. Ori poate doar căuta 
răspunsul potrivit. 

— Treaba asta n-are nimic de-a face cu tine - zise rar. 

— Te înșeli. 

— Ascultă. Dacă te plătesc pentru munca ta... 

Hopa. Pentru numele lui Dumnezeu, își zise el. Asta-i o 
greșeală monumentală, frumoaso. Asta-i o eroare mult prea 
mare, nedemnă de tine. Tocmai ne îmbarcaserăm pentru 
ditamai croaziera și-mi vii cu chestii de-astea. 

— Mă plătești?... Ce mă-sa vrei să spui? 

Văzu perfect cum Tanger se oprea brusc, interzisă, apoi ridica 
o mână cerând pace, calm, stai liniștit, am făcut-o de oaie, așa-i, 
recunosc. Să discutăm. Dar el era furios. 

— Tu chiar crezi că stau aici frumușel pe scaun fiindcă ai 
intenţia să mă plătești...? 

Zise chestia cu statul pe scaun și imediat se simţi ridicol 
pentru că, într-adevăr, şedea jos. Se ridică zvârlind scaunul 
îndărăt cu atâta bruscheţe încât Zas dădu înapoi, neliniștit. Nu 
m-ai înțeles, zicea ea. Pe cuvânt că nu. Ți-am explicat doar că 
oamenii aceia n-au nimic comun cu povestea asta. 

— Nimic comun - repetă. 

Părea chiar speriată, de parcă deodată s-ar fi temut să nu-l 
vadă trântind ușa în urma lui, posibilitate pe care niciodată până 
în acel moment nu părea s-o fi luat în seamă. Ceea ce îi produse 


95 


lui Coy o îmbârligată satisfacție. Prin urmare, chiar dacă numai 
din interes, se temea să nu-l piardă. Asta îl făcu să se bucure de 
situație. Ceva tot câștigase. 

— Ba au atât de mult, încât ori îmi lămurești acum totul, ori îţi 
cauţi pe altcineva. 

Era ca un coșmar care, totuși, îl înălța în propriii ochi. Totul 
foarte amar, pe muchia rupturii finale; dar nu mai putea da 
înapoi. 

— Nu vorbești serios - zise ea. 

— Bineînţeles că vorbesc serios. 

Se auzi pe sine însuși ca pe un străin dondănind aiurea; un 
dușman gata să arunce totul peste bord și s-o îndepărteze pe 
Tanger pentru totdeauna din viaţa lui. Problema era că el nu 
putea merge decât remorcat. Ca atunci când Torpilorul 
Tucumân începea să spargă lucruri, și Coy nu mai avea altceva 
de făcut decât să tragă aer în piept, resemnat, să înșface gâtul 
spart al unei sticle și să sară la abordaj. 

— Ascultă - adăugă -. Pot înțelege că-ţi par uneori cam 
nătâng... Poate chiar m-ai luat drept un imbecil. Pe uscat nu 
valorez mare lucru, e adevărat. Stângaci ca un gânsac. Dar tu 
mă crezi înapoiat mintal. 

— Eşti aici... 

— Ştii perfect de ce sunt aici. Dar asta-i altă problemă și, dacă 
vrei, o putem discuta cu şart mâine-poimâine. În realitate sper 
s-o putem discuta așa altă dată. Deocamdată pretind doar să-mi 
spui exact în ce mă bag. 

— Pretinzi? - îl privea cu un subit dispreţ. Să nu-mi spui tu ce 
trebuie și ce nu trebuie să fac... Toţi bărbaţii pe care i-am 
cunoscut au pretins să-mi zică întotdeauna ce trebuie și ce nu 
trebuie să fac. 

Râse printre dinţi, fără umor, parcă obosită; și Coy decise că 
ea râdea cu un dezgust european. Ceva greu de definit, dar care 
avea mult de a face cu ziduri vechi și scorojite, cu biserici cu 
frescele crăpate, și cu femei îmbrăcate în negru ce priveau 
marea printre frunze de viţă și măslini. Puţine americance, gândi 
deodată, ar putea râde așa. 

— Eu nu-ţi zic nimic. Vreau numai să știu ce aștepți de la 
mine. 

— i-am oferit de lucru... 

— O, rahat. De lucru. 


96 


Se legănă pe vârfurile picioarelor, întristat, de parcă s-ar fi 
aflat pe puntea unui vas, gata să sară pe uscat. Apoi își luă 
vestonul și făcu câţiva pași spre ușă, cu Zas depănând vesel din 
labe pe urmele lui. Avea gheaţă pe suflet. 

— De lucru - repetă, sarcastic. 

Ea rămăsese între el și fereastră. | se păru că deslușește un 
licăr de teamă în ochii ei. Greu să-ți dai seama în contra luminii. 

— Poate că ei cred - spuse ea, și părea să-și cumpănească 
bine cuvintele - că e vorba de tezaure, sau de ceva 
asemănător... Dar nu e o comoară, ci un secret. O taină ce s-ar 
putea să nu aibă nicio importanţă azi, dar care pe mine mă 
fascinează. De aceea m-am apucat de asta. 

— Cine-s ei? 

— Nu știu. 

Coy făcu ultimii pași spre ușă. Ochii îi căzură o clipă pe micuța 
cupă de argint cu urme de lovituri. 

— Mi-a părut bine de cunoștință. 

— Așteaptă. 

Se uita la el cu multă atenţie. Părea, conchise el, un jucător cu 
cărţi slabe în mână, încercând să calculeze ce are celălalt. 

— N-o să pleci - zise după încă un moment -. E o păcăleală. 

Coy își puse vestonul. 

— Poate. O să afli imediat. 

— Am nevoie de tine. 

— Sunt destui marinari pe tușă. Și scafandri. Mulţi sunt la fel 
de tâmpiţi ca mine. 

— Am nevoie de tine. 

— Păi știi unde stau. Așa că fă ce crezi. 

Deschise ușa încet, cu moartea în suflet. Tot timpul, până 
când o închise după el, aşteptă să vină și să-l apuce de braţ, 
obligându-l s-o privească în ochi, povestind orice numai ca să-l 
rețină. Să-i prindă fața în mâini și să-i pecetluiască buzele cu un 
sărut lung și categoric, după care puţin i-ar mai fi păsat de 
dalmaţian și de piticul melancolic, și ar fi fost gata să se arunce 
în apă cu ea și cu căpitanul Haddock și cu însuși Aghiuţă în 
căutarea Licornei, sau a lui Dei Gloria, sau a visului celui mai 
imposibil. Dar ea rămase în contra luminii aurii și nu făcu, nici 
nu zise nimic. lar Coy se văzu coborând scările, pe când lăsa în 
urmă geamătul lui Zas care îi simţea deja lipsa. Mergea cu un 
gol înspăimântător în piept și în stomac, cu gâtlejul uscat, cu o 


97 


mâncărime neplăcută în vintre. Cu o greață care îl făcu să se 
oprească pe primul palier, sprijinit de perete, și să-și ducă la 
gură mâinile ce îi tremurau. 
e 

Uscatul, trase el concluzia după ce se gândi îndelung, nu era 
decât o vastă coaliție făcută în scopul scoaterii din minți a 
marinarului: avea limbi de pământ netrecute pe hartă și recife și 
bancuri de nisip și capuri cu stânci trădătoare sub apă; și-n plus 
era locuit de o groază de funcţionari, vameși, sedentari, căpitani 
de port, polițiști, pisălogi, judecători și femei cu pielea pistruiată. 
Cufundat în astfel de hâde cugetări, Coy bătu străzile Madridului 
toată seara. Merse în neștire precum eroii răniţi ai filmelor și 
cărţilor, ca Orson Wells în Doamna din Shanghai, ca Gary 
Cooper în Misterul navei pierdute, ca Jim urmărit din port în port 
de năluca vasului Patna. Diferenţa consta în faptul că nicio Rita 
Hayworth, niciun căpitan Marlow nu-i adresară cuvântul, și 
străbătu neobservat și tăcut mulțimile, cu mâinile în buzunarele 
vestonului său albastru, oprindu-se la stopurile clipind roșu și 
pornind din nou la verde, la fel de șters și de cenușiu ca tot 
restul lumii. Brusc se simţea nesigur, deplasat, mizerabil. Merse 
înfrigurat în căutarea cheiurilor, a portului unde să găsească 
măcar, în mirosul mării și în clipocitul apei lingând coastele de 
fier, mângâierea lucrurilor familiare; și trecu un timp până să 
realizeze, când se opri nehotărât în piaţa Cibelei neștiind încotro 
s-o apuce, că orașul acela uriaș și zgomotos nu avea port. 
Descoperirea îl izbi cu puterea unei revelații dureroase și îl făcu 
să se clatine pe picioare, încât fu nevoit să se așeze pe o bancă, 
în faţa grilajului unei grădini de unde doi militari cu curele la 
uniformă, cu băști roșii și puști în bandulieră, îl observau cu 
neîncredere. Mai târziu, când își continuă drumul, și cerul începu 
să se înroșească la capătul bulevardelor, spre vest, apoi să 
devină întunecat și gri în partea cealaltă a orașului, scoțând în 
evidenţă clădirile unde se aprindeau primele lumini, dezolarea 
lui făcu loc unei enervări crescânde: o furie abia stăpânită, 
compusă din dispreţ față de imaginea aceea care îl urmărea din 
toate vitrinele și din mânie față de toţi cei ce treceau pe lângă el 
atingându-l, îmbrâncindu-l când se oprea pe trecerile de pietoni, 
gesticulând la modul imbecil când sporovăiau la telefoanele lor 
mobile, tăindu-i calea cu sacoșele marilor magazine, cu mersul 
lor nătâng, în dorul lelii, cu grupurile oprite să discute. De 


98 


câteva ori răspunse cu ghionţi la înghiontiri, mâniat, iar o dată 
expresia indignată a unui trecător deveni confuză și surprinsă 
văzându-i chipul dur, privirea aprigă, amenințătoare, a ochilor 
lui sumbri ca o sentinţă. Niciodată în viața sa, nici măcar în 
dimineața când comisia i-a administrat doi ani fără navă, nu 
semănase atât de mult cu sufletul rătăcitor și bântuit al 
Olandezului Zburător. 

După încă o oră era beat, fără rapsodia lui obișnuită în 
albastru sau în altă culoare. Intrase într-o cârciumă din preajma 
pieței Santa Ana și arătase cu degetul o sticlă veche de 
Centenario Terry ce zăcuse pesemne vreo jumătate de veac 
dormind somnul drepţilor pe o policioară; apoi se retrăsese într- 
un colț, cu ea și cu un pahar. Pileala cu coniac e totuna cu a-ți 
da singur în cap cu un piolet, zicea Torpilorul căzând în genunchi 
și vărsându-și matele după ce înghiţise suficient ca să 
vorbească în cunoștință de cauză. E mortală și fără de scăpare. 
Odată, la Puerto Limón, Torpilorul o sfeclise rău cu o doză 
masivă de Duque de Alba în el, rămânând inconștient peste o 
curvă mai plăpândă care trebuise să țipe după ajutor ca să i se 
ia de peste ea cele o sută de kilograme care erau cât pe ce s-o 
sufoce; iar apoi, trezindu-se în cabina lui - avuseseră nevoie de 
o furgonetă ca să-l care înapoi pe vas -, își petrecuse 
următoarele trei zile deșertându-se de bilă, muiat în sudori reci, 
strigând disperat după vreun prieten adevărat căruia să i se 
facă milă de el și să-l omoare de-a binelea. Coy nu avea peste 
cine să-și piardă cunoștința în seara aceea, nici vapor unde să 
se întoarcă, nici prieteni care să-l care cu sau fără furgonetă - 
Torpilorul se afla într-un loc necunoscut, iar Galicianul Neira 
făcuse ruptură de ficat și de splină căzând de pe scara pisicii 
unui petrolier, la o lună după ce obținuse un loc de pilot la 
Santander -; însă făcu onorurile coniacului, lăsându-l să-i lunece 
pe gât până când totul începu să se distanțeze puţin, și limba și 
mâinile și inima și vintrele nu-l mai durură, iar Tanger Soto 
redeveni una din miile de femei care zilnic se nasc, trăiesc și 
mor în lumea asta necuprinsă; și el putu observa cum mâna ce 
descria un du-te-vino regulat înspre și dinspre pahar și sticlă se 
mișca tot mai mult ca filmată cu încetinitorul. 

Sticla era la jumătate, niţel sub linia de plutire, când Coy, care 
păstra un rest de prudenţă, se opri din băut și privi împrejur. 
Totul părea să se afle pe un plan îngrijorător de înclinat, ca 


99 


atunci când punţii îi lipsesc pontilii, până când realiză că el era 
cel care zăcea cu capul pe masă. Nimic mai grotesc, se gândi, 
decât un ins trăgând la măsea în public, de unul singur, până la 
imbecilizare. Și atunci se ridică foarte încet și ieși în stradă. 
Merse încercând să ascundă pe cât putea starea în care se afla, 
urmărind discret cu umărul zidurile ca să menţină linia dreaptă, 
paralelă cu marginea trotuarului. Traversând piaţa, aerul îi făcu 
bine. Se opri și se așeză pe o bancă sub statuia lui Calderón de 
la Barca, și de acolo observă, cu palmele sprijinite pe genunchi, 
lumea ce se plimba pe dinaintea ochilor lui cu focalizarea 
dereglată. li văzu pe cerșetorii cu litrul lor de vinișor, cei trei 
bărbaţi și femeia de deunăzi, care beau stând pe jos, cu cățelul, 
supravegheați de Robocopul de la intrarea hotelului Victoria. 
Refuză dând din cap când un maghrebian îi oferi o doză de haşiş 
- exact asta-mi lipsește, colega -, și în sfârșit, revenindu-și cât 
de cât, își continuă drumul spre pensiune. Acum Centenario 
Terry se diluase suficient în plămânii sau în urina lui sau unde 
trebuia, ca să-i permită să deslușească mai bine imaginile. Și 
graţie acestui fenomen putu vedea că dalmaţianul, adică 
individul din Barcelona cu codiță cenușie și ochi ceacări, stătea, 
jos la o masă din bar lângă ușă, cu un pahar cu whisky în mână, 
picior peste picior, așteptându-l. 
e 

— Dă-ți seama dumneata - conchise tipul -. Ele vor să le 
regulăm. Sau mai bine zis vor să vrem să le regulăm. Dar mai 
ales vor să plătim pentru asta. Cu banii, cu libertatea, cu 
gândirea noastră... În lumea lor, crede-mă, nu există cuvântul 
gratis. 

Continua să peroreze cu whiskyul în mână, foarte degajat, și 
Coy era așezat drept în faţa lui, ascultând. Renunţase să mai fie 
surprins de ceva cu mult timp înainte, iar acum aștepta cu 
interes, având dinaintea-i un pahar cu apă tonică, gheaţă și 
lămâie de care nici măcar nu se atinsese. Coniacul încă i se mai 
scurgea domol prin sânge. Uneori dalmaţianul își zornăia gheața 
din pahar, privea conţinutul și îl ducea la gură, gânditor, ca să 
bea puţin înainte de a continua discuţia. Coy își confirmă că 
spaniola lui avea un vag accent străin, neclar, între andaluz și 
britanic. 

— Și dă-mi voie să-ţi mai spun ceva: când una își pune ceva în 
cap, orice, nu-i chip să mai... Ți-o spun eu. Când până la urmă 


100 


iau o hotărâre, indiferent care, devin implacabile. Îţi jur. Le-am 
văzut minţind... Pentru Dumnezeu. Îţi jur că le-am văzut minţind 
pe propria-mi pernă, vorbind cu soțul la telefon, cu un sânge 
rece... De necrezut. 

Alături era un magazin cu manechine și din când în când Coy 
se uita la vitrina lui. Corpuri dezbrăcate în diferite poziţii, 
așezate și în picioare, bărbaţi și femei fără sex modelat, unele 
cu perucă, altele cu craniul gol, cu carnea lor sintetică 
strălucindu-le în lumina becurilor. Câteva capete retezate 
zâmbeau pe un raft. Păpușile feminine aveau sâni cu sfârcuri 
ascutite. Un vitrinier cu simţul umorului, o retușare ipocrită, sau 
o reminiscență clasică întâmplătoare făcea ca unul din 
manechine să ridice un braţ cu cotul articulat la piept, pudic, iar 
pe celălalt să-l ţină peste presupusul sex. Venus ieșind direct 
dintr-o scoică, travestită în replică Pris Nexus 6 din B/ade 
Runner. 

— Ai avut-o și pe ea pe perna dumitale? 

Dalmaţianul se uită la Coy aproape cu reproș. Avea părul 
curat și bine pieptănat pe spate, prins cu un elastic negru. 
Cămașa îi era albă, cu nasturi la vârfurile gulerului, și o purta 
deschisă, fără cravată. Ten bronzat fără exagerare. Pantofi 
impecabili, comozi, din piele fină. Un ceas scump, greu, din aur, 
la încheietura mâinii stângi. Inele de aur. Mâini cu unghiile 
foarte îngrijite. Alt inel pe degetul mic al dreptei, gros, tot din 
aur. Lănţișoare din același metal apărând de sub cămașă, cu 
medalioane și cu un vechi dublon spaniol. Butoni de aur la 
manşete. Tipul ăsta, gândi Coy, parcă-i o vitrină Cartier. Cu ce 
avea pe el se puteau turna vreo două lingouri. 

— Nu... Sigur că nu - dalmaţianul părea sincer scandalizat -. 
Nu știu de ce spui asta. Relaţia mea cu ea... 

Se opri de parcă relaţia aceea era mult prea evidentă. După 
un moment își dădu probabil seama că nu era chiar așa, pentru 
că făcu iar să zornăie cubuleţele de gheaţă din pahar și, 
nemaibând nimic de astă dată, îl puse pe Coy la curent cu toată 
istoria. Sau, mai degrabă, cu versiunea istoriei conform lui Nino 
Palermo. Nino Palermo era el însuși, ceea ce conferea istorisirii 
lui o valoare destul de relativă. Insă individul acela era singura 
persoană ce părea dispusă să-i povestească ceva lui Coy; acesta 
nu dispunea de nicio versiune mai autorizată și nici nu-și făcea 
iluzii că va avea vreodată parte de alta. Așa că stătu locului 


101 


liniștit, tăcut și foarte atent, abătându-și ochii spre vitrina cu 
manechine doar când interlocutorul lui îl fixa prea mult fie cu 
ochiul verde, fie cu cel negru - bicromatism incomod dacă îi 
stăteai înainte. Află astfel că Nino Palermo era patronul lui 
Deadman's Chest, o întreprindere ce se ocupa cu recuperarea 
navelor scufundate și cu operațiuni de ranfluare și salvare 
maritimă, avându-și sediul social în Gibraltar. Poate Coy, fiindcă 
Palermo știa despre el că e marinar, auzise vorbindu-se de 
Deadman's Chest când cu aducerea la suprafaţă a lui Punta 
Europa, un feribot scufundat anul trecut cu cincizeci de pasageri 
în golful Algeciras. Sau, în altă ordine de idei - adăugă asta după 
o scurtă pauză -, când cu recuperarea lui San Esteban, un galion 
găsit acum cinci ani printre stâncile din mijlocul mării, în Florida, 
cu o încărcătură de argint mexican. Ori în cazul cel mai recent, 
al vasului roman descoperit cu statui și ceramică în faţa 
promontoriului Calpe. 

Când discuţia ajunse aici, Coy pronunţă cu glas tare cuvintele 
căutător de comori și celălalt zâmbi într-un fel care îi 
descoperea un dinte sau doi în colţul gurii, înainte de a 
recunoaște că da, că într-o anumită măsură. Că treaba asta cu 
comorile era o chestie foarte relativă, depinzând de o groază de 
factori. Și-n plus, amice, nu tot ce strălucește e aur. Insă uneori 
tocmai ceea ce nu strălucește se dovedește a fi aur. Apoi, 
printre multe alte fraze rostite doar pe jumătate, Palermo se foi 
în scaun, își clincheti iar gheaţa din pahar, și de data asta trase 
o dușcă serioasă care făcu să eșueze toate cubulețele pe fund. 

— Nu-i o aventură, ci o muncă - zise rar, vrând parcă să-i 
bage bine în cap diferența. Una e să mergi la cinema sau să vrei 
să trăieşti de parcă te-ai afla mereu în rândul paisprezece 
ronţăind floricele cu iubita, și alta să investești bani, să cercetezi 
și să faci prospecțiuni cu seriozitate profesionala... Eu muncesc 
pentru mine și pentru asociaţii mei, adun capitalul necesar, 
obţin rezultate și împart dividende, dându-i Cezarului... Ştii doar. 
Statul, legile și impozitele lui. Totodată, din asta trag folos 
muzeele, instituțiile... Chestii de-astea. 

— Ceva tot ţi-o rămâne dumitale prin buzunare. 

— Bineînţeles. Și mă străduiesc să fie... Pentru Dumnezeu. Eu 
am bani, să fie clar. În primul rând îi pun la bătaie pe cei ai 
asociaţilor mei, natural; însă îi risc și pe ai mei. Am avocați, 


102 


cercetători, scafandri experimentați care lucrează pentru mine... 
Sunt un profesionist. 

După ce zise toate acestea rămase puţin tăcut, ţintuindu-l pe 
Coy cu privirea-i bicoloră, pândind efectul. Dar Coy, care 
rămânea inexpresiv, probabil nu i se păru prea impresionat. 

— Problema este - continuă - că munca asta a mea are 
nevoie de... Mă rog, doar n-o să m-apuc acum să-mi povestesc 
viaţa. Ideea e că trebuie să te mişti cu mare grijă. Nu vorbesc de 
ilegalităţi, deși uneori... În sfârșit. Dumneata înţelegi. Cuvântul 
cheie e prudenta. 

— Și ce-are ea de-a face cu toate astea? 

Palermo îi spuse, și pe măsură ce vorbea aerul lui pașnic se 
încrâncenă, iar furia i se citi deodată în ochi și pe gură. Coy îl 
văzu strângându-și pumnul, cel cu inelul gros de aur la degetul 
mic, și ar fi pufnit în râs de accesul acela de mânie dacă n-ar fi 
fost atât de interesat de istoria pe care interlocutorul lui tocmai 
i-o povestea pe un ton amar, supărat, ce pe alocuri friza 
agresivitatea. El găsise o pistă. Căutarea naufragiilor de demult 
debuta întotdeauna cu indicii simple, uneori aproape prostești, 
iar el avea... Pentru Dumnezeu, întâmplarea, sub chipul unui 
scormonitor prin biblioteci numit Corso, un tip care îi făcea rost 
de materiale privind marea, vechi hărţi nautice, cărţi de rute 
navale și alte chestii asemănătoare - un individ fără scrupule, în 
treacăt fie zis, care pretindea sume exorbitante -, îi pusese în 
mână un volum publicat în 1803 despre activitatea maritimă a 
Companiei lui lisus. Se numea F/ota neagră: iezuiții în Indiile 
Orientale și Occidentale, fusese scrisă de Francisco Jose 
González,  bibliotecarul observatorului maritim din San 
Fernando, și în cartea aceea Palermo găsi numele lui De; Gloria. 

— Acolo era... Pentru Dumnezeu. Am simțit numaidecât. Unul 
ca mine știe când ceva îl așteaptă - își atinse nasul cu degetul 
arătător. Simte aici. 

— Bănuiesc că te referi la o comoară. 

— Mă refer la o corabie. La o minunată, bătrână și frumoasă 
corabie scufundată. Treaba cu comoara vine după aia, dacă 
vine. Dar să nu crezi că... Obligatoriu, sau neapărat, nu-i chiar 
cuvântul. Nu, nu e. _ 

Își plecă fruntea, uitându-se la inelul lui masiv. În momentul 
acela, Coy i-l privi și el mai bine. Părea a fi altă monedă antică, 
autentică. Poate arabă, ori turcească. 


103 


— Marea acoperă două treimi din planetă - zise pe 
neașteptate Palermo. |ţi poţi închipui cam tot ce s-a dus la fund 
în ultimii trei sau patru mii de ani? Cinci la sută din vasele care 
au navigat vreodată... Așa cum îţi spun. Cel puţin cinci la sută 
se află sub apă. Cel mai extraordinar muzeu din lume: ambiţie, 
tragedie, amintire, bogăţie, moarte... Obiecte de mare preț dacă 
le scoatem la suprafaţă, dar și... Înţelegi? Singurătate. Tăcere. 
Numai cine-a simţit un fior de spaimă văzând silueta întunecată 
a unei epave... Vorbesc de penumbra verzuie de-acolo, de jos, 
dacă știi la ce mă refer... Știi la ce mă refer? 

Ochiul verde și cel negru îl sfredeleau pe Coy, însufleţiţi de o 
lucire subită care părea febrilă, sau primejdioasă, sau amândouă 
la un loc. 

— Știu la ce te referi. 

Nino Palermo îi adresă un vag zâmbet de preţuire. Își 
petrecuse viața, povesti, scufundându-se întâi pentru alţii, apoi 
pe cont propriu. Vizitase epave acoperite de corali în Marea 
Roșie, descoperise o încărcătură de cristaluri bizantine în fața 
Rhodosului, căutase lire sterline pe Carnatic și recuperase în 
Irlanda două sute de dubloni, trei lanţuri de aur și un crucifix cu 
pietre scumpe de pe galionul Gerona. Lucrase cu echipele de 
salvare pe vapoarele cu mercur Guadalupe și Tolosa, și cu Mel 
Fisher pe Atocha. Dar înotase în adânc și printre spectralele 
nave ale flotei scufundate la optzeci de metri în Martinica, lângă 
Monte Pelado, cercetase epava lui Yongala în Marea Şerpilor și 
pe a lui Andrea Doria în mormântul ei acvatic din Atlantic. 
Văzuse nava Royal Oak cu burta în sus pe fundul lui Scapa Flow 
și elicea vasului-corsar Emden în atolul insulelor Cocos. lar la 
douăzeci de metri adâncime, sub o lumină fantomatică aurie și 
albastră, descoperise o jumătate de schelet al unui pilot german 
în carlinga Focke-Wulf-ului său scufundat în dreptul Nisei. 

— N-o să negi - zise - că am un adevărat curriculum. 

Se opri și, cu un gest către chelner, ceru încă un whisky 
pentru el și altă apă tonică pentru Coy, care nici măcar nu se 
atinsese de cea dinainte. S-o fi încălzit, spuse. Căutarea pe sub 
apă era modul de viaţă și pasiunea lui, continuă apoi, privindu-l 
ca și cum l-ar fi provocat să dovedească contrariul. Însă nu toate 
naufragiile erau importante, explică el; chiar și în antichitate, 
printre greci existau scufundători ce se ocupau cu recuperarea 
bunurilor de pe corăbii. De aceea cele mai pasionante erau cele 


104 


fără supraviețuitori: în lipsa informaţiilor despre locul 
scufundării, ele rămâneau tăinuite și intacte. Or, acum, Palermo 
descoperise o nouă pistă. O excelentă, neștiută pistă virgină, 
într-o carte veche. Un nou mister, sau provocare, și posibilitatea 
de a căuta un răspuns. 

— Atunci - își ridicase paharul de parcă ar fi căutat pe cineva 
să i-l arunce în faţă -, am comis eroarea de a... Inţelegi? Eroarea 
de a apela la vulpea aia. 

e 

După alte cincisprezece minute, a doua apă tonică era tot 
neatinsă pe masă, la fel de caldă ca și prima. Cât despre Coy, i 
se mai risipiseră din aburii lui Centenario Terry și era la curent 
cu reversul tramei. Sau, cel puțin, cu cel al versiunii susținute de 
Nino Palermo, cetățean britanic cu reședința în Gibraltar, 
patronul întreprinderii Deadman's Chest de Lucrări Subacvatice 
și Salvări Maritime. 

Cu jumătate de an în urmă, Palermo se dusese la Muzeul 
Naval din Madrid ca de atâtea alte ori, căutând informații. Spera 
să găsească confirmarea faptului că o brigantină plecată din La 
Habana și dispărută înainte de a atinge portul de destinaţie 
naufragiase în apropierea coastelor spaniole. Corabia nu 
transporta mărfuri socotite ca fiind preţioase, dar existau indicii 
interesante: numele Dei Gloria apărea, de pildă, în una din 
scrisorile confiscate odată cu desființarea Companiei pe vremea 
lui Carlos al Ill-lea, pe care Palermo o găsi menţionată de 
bibliotecarul din San Fernando în cartea sa despre vasele și 
activitatea maritimă a discipolilor lui Loyola. Citatul „dar 
dreptatea lui Dumnezeu nu a îngăduit ca Dei Gloria să ajungă la 
destinație cu persoanele și secretul pe care le transporta” a fost 
coroborat de el însuși cu indexul documentelor de la Arhiva 
Indiilor din Sevilla, de la Viso del Marques și de la Muzeul Naval 
din Madrid... Și cling, cling. Premiul. În catalogul bibliotecii 
acestuia din urmă figura o dare de seamă datată februarie 1767 
în Cartagena „despre pierderea brigantinei Dei Gloria în lupta cu 
feluca pirată care se presupune a fi cea numită Sergui”. Asta îl 
făcu să intre în contact cu Muzeul Naval și cu Tanger Soto, care 
- spre nenorocirea lui și fir-ar ea să fie blestemată - se ocupa de 
departamentul acela. După un prim contact de tatonare, o 
invitase la masă la Al-Mounia, un restaurant arab de pe strada 
Recoletos. Acolo, în faţa unui cuș-cuș de miel cu legume, el își 


105 


dăduse reprezentaţia la modul convingător. Nici vorbă să-și 
deschidă inima, de bună seamă. Era trecut prin ciur și dârmon și 
știa la ce se expune. Aminti de De; Gloria doar în treacăt, printre 
alte teme, atingând subiectul ca jonglerii, cu vârful degetelor, 
uite-l nu-i, hocus-pocus. Ea, educata, eficienta și blestemata de 
vrăjitoare promisese să-l ajute. Chiar așa spusese: că o să-l 
ajute. Că o să-i caute o copie a documentelor, dacă acestea se 
aflau în continuare la fondul încredinţat instituţiei etc. etc. Și că 
o să-l sune, îl asigurase căţeaua. Fără să clipească; pentru 
Dumnezeu. Nici măcar o dată. De atunci trecuseră luni în șir, iar 
ea nu numai că nu-i telefonase niciodată, dar se folosise de 
toate relaţiile ei cu Marina ca să-i blocheze orice cale de acces la 
arhivele muzeului. Și la documentele privind foaia de îmbarcare 
a brigantinei în La Habana, pe care el le localizase în sfârșit în 
indexul arhivei Marinei din Viso del Marqués, dar pe care nu le 
putu consulta căci se găseau, i s-a spus acolo, în faza de 
cercetare oficială la Ministerul Apărării. Palermo nu se lăsase 
păgubaș, desigur. Se agitase. Cunoștea mediul la perfecţție și 
avea bani de aruncat. Investigația lui paralelă înaintase 
rezonabil, iar el era acum în măsură să susțină că brigantina se 
scufundase lângă Cartagena și că transporta ceva, obiecte sau 
persoane, de cea mai mare importanţă. Pesemne că acţiunea 
acelui vas corsar Sergui - un Chergui englez cu patentă 
algeriană dispăruse în aceleași ape și la aceeași dată - nu 
fusese chiar întâmplătoare. Palermo încercase de mai multe ori 
să vorbească cu Tanger Soto ca să-i ceară explicaţii, fără 
rezultat: tăcere absolută. Ea era foarte dibace, fofilându-se la 
timp și dispărând, sau avea noroc, ca atunci la Barcelona când 
Coy se amestecase. Zău c-avea baftă. Până la urmă, Palermo 
ajunsese să priceapă, prostul de el, că ea nu numai că îl 
păcălise, dar acum își mișca, încetul cu încetul și pe nesimţite, 
propriile piese pe eșichier. Bănuiala i-a devenit certitudine când 
a văzut-o apărând la licitația tomului Urrutia. 

—Javra - conchise Palermo - luase o decizie... Pentru 
Dumnezeu. Te-ai prins?... Dei Gloria numai pentru ea. 

Coy aprobă din cap, deși în realitate tocmai digera cele 
auzite. 

— După câte știu - ţinu el să precizeze -, lucrează pentru 
Muzeul Naval. 


106 


Celălalt slobozi un hohot de râs foarte scurt și foarte sarcastic. 
Fără pic de chef. , 

— Așa am crezut și eu. Dar acum... Asta-i genul de muiere 
care mușcă și cu gura închisă. 

Coy își atinse nasul, simțindu-se încă perplex. 

— Dacă-i așa - zise -, dumneata te poţi pune oricând în 
contact cu șefii ei, dându-i peste cap toate planurile. 

Palermo făcu să clinchetească gheaţa din noul lui whisky. 

— Asta ar însemna să le pun cruce și alor mele... Nu-s atât de 
stupid. 

Îi apăruse din nou pe chip rictusul acela rapid care îi dezgolea 
doi dinţi ca de rechin. Tipul ăsta, gândi Coy, rânjește ca un 
câine-de-mare în faţa unui calmar lung de două palme. 

— E ca o cursă de fond, înţelegi dumneata? - adăugă Palermo 
-. Eu am resurse mult mai... Pentru Dumnezeu. Ea a pornit cu 
dreptul numai din cauza neglijenței mele. Insă genul ăsta de 
întreceri... Am recuperat terenul pierdut. Şi voi câștiga. 

Coy dădu din umeri. 

— Atunci îţi urez succes. 

— O parte din succesul ăsta depinde de dumneata. Mie mi-e 
de ajuns să privesc un om în faţă ca să știu... - Palermo îi făcu 
cu ochiul negru. Mă înţelegi. 

— Te înșeli. Nu înțeleg. 

— Ca să știu pe cât se vinde. 

Lui Coy nu-i plăcu nicidecum privirea aceea; sau poate îl 
dezgusta tonul de încredere complice cu care interlocutorul lui 
pronunţase ultimele cuvinte. 

— Eu am ieșit din joc - zise cu răceală. 

— Nu mai spune. 

Tonul zeflemist al celuilalt nu contribuia la îmbunătăţirea 
lucrurilor. Coy simţi cum îi renăștea toată antipatia. 

— Asta e. Va trebui să tratezi cu ea - reuși să-și strâmbe gura 
în rânjetul cel mai insolent cu putinţă -. N-aţi încercat să vă 
asociați?... Pe cât îmi dau seama, niciunul dintre voi nu-i mai 
breaz: cum e sacul, și peticul. 

Palermo nu părea câtuși de puţin jignit. Dimpotrivă, considera 
problema cu imparțialitate. 

— E și asta o posibilitate - replică el -. Dar mă întreb dacă 
ea... Se crede cu toţi așii în mână. 

— Tocmai a pierdut câţiva. Sau cel puţin valetul. 


107 


Și iar se pomeni în faţa lui cu zâmbetul de rechin albastru. 
Acum plin de speranţă, ceea ce nu contribuia să-l facă mai 
plăcut. 

— Vorbești serios? - Palermo reflecta, interesat... Mă refer la 
faptul că ai părăsit-o. 

— Sigur că vorbesc serios. 

— Ar fi indiscret să te întreb de ce? 

— Ai zis-o acum câteva clipe: nu joacă cinstit. Cam ca 
dumneata, de altfel - deodată își aminti ceva... Și poți să-i spui 
piticului dumitale melancolic să-și vadă liniștit de treabă. Nu va 
mai trebui să-i fac moaca terci dacă-mi iese în cale. 

Palermo, care se pregătea să bea, se întrerupse privindu-l pe 
Coy peste marginea paharului. 

— Care pitic? 

— N-o face și dumneata pe șmecherul cu mine. Știi de cine 
vorbesc. 

Cu paharul tot pe la mijlocul drumului, căutătorul de comori 
își miji șiret ochii ceacâări. 

— Nu trebuie s-o iei în nume de rău... 

Incepu să zică asta; dar apoi, gândindu-se mai bine, amuţi, cu 
pretextul ducerii băuturii la buze și al sorbitului din ea. Lăsând-o 
pe masă, schimbă și discuţia: 

— Nu-mi vine să cred c-o s-o părăsești așa, pur și simplu. 

Fu rândul lui Coy să surâdă. Clar că eu nu zâmbesc ca 
individul ăsta, oricât m-aș strădui, își zise. Sigur că mie nu-mi 
reușește mutra de rechin, poate cel mult de batog. Se simţea 
înșelat de toată lumea, începând cu sine însuși. 

— Parcă nici mie, dacă stau să mă gândesc. 

— Te întorci la Barcelona?... Cum mai merge cu necazul ăla al 
dumitale? 

— la te uită - dădea din cap, agasat -. Văd că te-ai interesat și 
ce curriculum am. 

Celălalt ridică mâna stângă în aer, de parcă tocmai îi venise o 
idee. Scoase o carte de vizită dintr-un portofel umflat, plin cu 
cărţi de credit, și scrise ceva pe ea. Luminile vitrinei cu 
manechine făceau să-i lucească inelele de pe mâini. Coy aruncă 
o privire pe cartonaș, înainte de a și-l vâri în buzunar: Nino 
Palermo. Deadman's Chest Ltd. 42b Main Street. Gibraltar. 
Dedesubt notase numărul de telefon al unui hotel din Madrid. 


108 


— AȘ putea să-ţi ofer o compensație - Palermo făcu o pauză, 
își drese vocea, bău încă puţin și îl privi brusc -. Am nevoie de 
cineva pe lângă domnișoara Soto, ca să... 

Lăsă și fraza aceea să plutească în aer, suficient timp pentru 
ca interlocutorul lui s-o completeze în mod adecvat. Coy stătu 
câtva timp perfect nemișcat, observându-l. Apoi se aplecă mult 
în faţă, până se sprijini cu palmele de masă. 

— Vedea-te-aș făcut poștă. 

— Poftim? 

Palermo clipise des, cu mutra omului care se așteaptă la cu 
totul altceva. Coy începu să se ridice, și cu o satisfacție secretă 
văzu că celălalt se ferea trăgându-se încet înapoi în scaun. 

— Ce-ai auzit. Să te sodomizeze gagiii. Să te cățelească. Să te 
porcăiască. Să-ţi crape găurica. Ai captat mesajul? - acum 
mâinile sprijinite de masă se strânseseră devenind pumni -... 
Adică să vă reguleze pe la spate pe toţi, pe dumneata, pe pitic și 
pe Dei Gloria. Ba și pe ea. 

Celălalt nu-l scăpa din ochi. Ochiul verde părea mai rece și 
mai atent decât cel negru, care era mai dilatat; ca și cum 
jumătate de trup resimțea teamă, pe când cealaltă era atentă, 
cumpănind. 

— Gândește-te mai bine - zise Palermo și apăsă o mână pe 
mâneca lui Coy, încercând să-l convingă, sau să-l reţină. Era 
mâna cu inelul cu moneda de aur, și el o simţi cu neplăcere pe 
mușchii încordaţi ai antebraţului. 

— la mâna de pe mine - zise - sau îţi crăp capul. 


109 


V • Meridianul zero 


„Odată stabilit primul meridian, 
plasați toate locurile principale 
după latitudini și longitudini.” 


Mendoza y Rios, Tratat de navigație 


Dormi toată noaptea și o parte din dimineaţă. Dormi de parcă 
viaţa îi era în joc și depindea de somnul acela, sau ca și când 
dorea s-o ţină afară, la distanţă, cât mai mult timp posibil; iar 
după ce se trezi, se strădui să continue tot așa, cu îndârjire. Se 
răsuci pe pat în fel și chip, acoperindu-și ochii, încercând să 
ignore dreptunghiul de lumină de pe zid. De cum se deșteptase, 
observase cu disperare dreptunghiul acela: dâra de lumină era 
în aparenţă senină și liniștită, și doar poziţia îi varia aproape 
imperceptibil pe măsură ce se scurgeau minutele. La prima 
vedere părea tot atât de nemișcată precum sunt toate lucrurile 
pe uscat; și înainte încă de a-și aminti că se afla în odaia unei 
pensiuni la patru sute de kilometri de coasta cea mai apropiată, 
simţi sau intui că nici în ziua aceea nu avea să se trezească la 
bordul unui vas: acolo unde lumina ce intră pe spiraiuri se mișcă 
și oscilează încet de sus în jos și dintr-o parte în alta, pe când 
trepidaţia abia simțită a mașinilor se transmite prin tăbliile și 
pereţii navei, vrrumvrrum,  vrrumvrrum, iar aceasta se 
balansează domol pe hula mării. 

Făcu un duș scurt și neplăcut - după ora zece dimineaţa, din 
robinetele pensiunii nu curgea decât apă rece - și ieși în stradă 
nebărbierit, în blugi și cu o cămașă curată pe el, cu vestonul pe 
umeri, să caute o agenţie Renfe ca să cumpere biletul de 
întoarcere la Barcelona. Bău o cafea în drum, luă un ziar care 
poposi, abia frunzărit, în primul coș de hărtii, apoi hoinări prin 
centrul orașului fără nicio ţintă, sfârșind prin a se așeza pe o 
bancă într-o mică piațetă din vechiul Madrid, într-unul din acele 
locuri cu copaci de-ai fostelor mănăstiri aflate de partea cealaltă 
a unor zăplazuri înalte, cu case cu balcoanele împodobite cu 
ghivece de flori, și cu largi intrări cu pisică și portăreasă. Soarele 


110 


era blând și predispunea la o plăcută lenevie. Își întinse 
picioarele, scoțând din buzunar vechea ediție broșată a Vasului 
morții, de Traven, pe care în sfârșit o cumpărase de pe coasta 
Mayano. Un timp, încercă să se concentreze asupra lecturii; dar 
chiar în momentul când naivul marinar Pippip, stând jos pe chei, 
și-o imaginează pe Tuscaloosa în largul mării în drum spre casă, 
Coy închise cartea și o băgă la loc în buzunar. Mintea îi zbura 
prea departe de paginile acelea. Și o avea doldora de umilire și 
ruşine. 

Indată se ridică și, fără grabă, o luă înapoi spre piaţeta Santa 
Ana, aspectul sumbru fiindu-i accentuat de bărbia întunecată de 
o barbă nerasă de-o zi și jumătate. Deodată simţi un gol în 
stomac și își aminti că nu mâncase nimic de douăzeci și patru 
de ore. Intră într-un bar, ceru o gustare rece și o omletă, stropite 
cu un pahar mare cu vin, și ajunse la pensiune după ora două. 
Până la plecarea expresului Talgo mai avea o oră și jumătate, 
iar gara Atocha era aproape. Avea tot timpul s-o ia pe jos până 
acolo și să urce în primul tren până la gara Chamartín, așa că își 
făcu încet micul bagaj: cartea lui Traven, o cămașă curată și alta 
purtată pe care o puse într-o pungă de plastic, ceva lenjerie de 
corp, un pulover de lână albastră. Înfășură savoniera, 
prosoapele și aparatul de ras într-un pantalon kaki uzat și așeză 
totul în geanta lui de pânză. Își încălţă tenișii, punând deoparte 
în tașcă și vechii mocasini nautici. Făcu toate aceste mișcări cu 
aceeași precizie metodică cu care ar fi trasat o rută pe hartă, 
deși să fie el al naibii dacă avea în minte cea mai mică direcţie 
de urmat: se mulțumea să-și folosească toată concentrarea ca 
să nu gândească. Apoi cobori, plăti și ieși în stradă cu tașca pe 
umăr. Se opri, mijindu-și ochii din cauza soarelui ce cădea 
perpendicular pe piaţă, și își frecă burta, necăjit. Gustarea, cu 
omletă cu tot, îi căzuse greu. Privi într-o parte, în alta, și se urni 
în fine. Plăcută călătorie, gândi. Printr-o sarcastică asociaţie de 
idei îi răsunară în cap acordurile melodiei Noche de samba en 
Puerto España. Întâi un cântecel, zicea textul. Apoi beţia, și-n 
sfârșit doar vaietul chitarei. Fluieră câteva măsuri fără măcar să- 
și dea seama, înainte de a se opri brusc. Amintește-ţi, își spuse, 
să nu mai fredonezi cântecul ăsta în toată viața ta de rahat. Se 
uita în jos, și umbra lui părea să se strice de râs în fața pașilor. 
Din toți înapoiaţii mintali din lume - și trebuie că erau destui -, 
ea pe el îl alesese. Deși nici asta nu era chiar exact. La urma 


111 


urmei, el fusese cel ce i se proţăpise în față, întâi la Barcelona, 
apoi la Madrid. Nimeni nu-l obligă pe șoarece, citise el cândva, 
undeva. Nimeni nu-l obligă pe tembelul ăla de chiţcan s-o facă 
pe macho și pe nebunul învârtindu-se printre cursele cu 
cașcaval înăuntru. Mai ales știind foarte bine că-n lumea asta 
vânturile dinspre prova suflă mult mai des decât cele din pupa. 

Nu dăduse colțul, când fata de la recepţie ieși fuga după el pe 
stradă, strigându-l. Domnule Coy, domnule Coy. Cineva îl chema 
la telefon. 

(J 

— Canaliile - zise Tanger Soto. 

Era o fată moderată și abia dacă ghiceai un ușor tremur în 
vocea ei; o notă de nesiguranţă pe care izbutea s-o controleze 
pronunțând exact cuvintele necesare. Nu avusese când să se 
schimbe, era îmbrăcată tot de oraș, cu fustă și vestă cu mâneci, 
și se sprijinea de peretele salonașului, cu braţele încrucișate, cu 
fața puţin aplecată, privind cadavrul lui Zas. Coy se încrucișase 
pe scară cu doi polițiști în uniformă, și găsi încă unul în cameră 
strângând într-o valijoară instrumentele folosite la luarea 
amprentelor digitale: chipiul lui era pe masă, iar radio- 
transmiţătorul atârnat de centiron emitea un stins zvon de 
conversații. Agentul se mișca grijuliu printre lucrurile răvășite 
din casă. Totuși, dezordinea nu era foarte mare: câteva sertare 
deschise, hârtii și cărţi pe jos, și computerul cu carcasa hardului 
deșurubată și cu cablurile și conexiunile în aer. 

— Au profitat că eram la muzeu - murmură Tanger. 

Cu excepţia acelui tremur din voce, nu părea fragilă, ci 
sumbră. Pielea ei pistruiată devenise mată și palidă, ochii nu i se 
umeziseră, avea gesturile dure, iar degetele și le înfipsese în 
braţe cu atâta putere încât li se albiseră încheieturile. Nu își lua 
ochii de la câine. Labradorul zăcea pe o rână pe covor, cu ochii 
sticloși și gura întredeschisă din care se scurgea un firicel de 
spumă albicioasă care începea să se usuce. Conform poliţiei, 
spărgătorii forțaseră ușa; apoi, înainte de a o deschide complet, 
îi aruncaseră câinelui bucăţica de carne preparată cu o otravă 
rapidă, poate etilenglicol. Oricine or fi fost ei, știau ce căutau și 
ce aveau să găsească acolo. Nu provocaseră distrugeri inutile, 
mulțumindu-se să fure niște documente din sertare, toate 
dischetele și hardul computerului. Negreșit că era vorba de tipi 
pricepuţi. Profesioniști. 


112 


— N-aveau de ce să-l omoare pe Zas - zise ea. Nu era câine 
de pază... Nu făcea decât să se joace cu toată lumea. 

Ultimele cuvinte i se frânseră într-o notă de emoție pe care și- 
o reprimă imediat. Polițistul cu valijoara terminase ce avea de 
făcut, așa că își puse chipiul, salută și plecă, după ce spuse ceva 
despre cei de la serviciul municipal care aveau să vină să ia 
câinele. Coy închise ușa după el - observă că încuietoarea 
funcționa încă dar după ce se mai uită o dată la corpul lui Zaso 
deschise la loc pe jumătate, de parcă nu s-ar fi cuvenit să 
închidă casa cu cadavrul câinelui înăuntru. Ea rămase 
nemișcată, sprijinită de perete, când el traversă salonul și se 
duse în sala de baie. Se întoarse cu un prosop mare și se aplecă 
peste labrador. Câteva clipe se uită afectuos la ochii morţi ai 
animalului, amintindu-și manifestările lui de bucurie din ziua 
anterioară, coada agitându-se vesel și pretinzând încă o 
mângâiere, privirea lui inteligentă și credincioasă. Simţea o 
durere adâncă, o mare milă care îl întorcea pe dos, 
incomodându-l cu sentimente aproape copilărești pe care orice 
om matur le crede de mult stinse. In Zas avea impresia că 
pierduse un prieten tăcut și recent; din cei pe care nu-i cauţi, 
fiindcă ei sunt cei ce te aleg pe tine. Din punctul lui de vedere, 
durerea aceea era lipsită de rost: fusese împreună cu câinele 
doar de vreo două ori și nu făcuse nimic ca să-i merite 
lealitatea, nici ca să-i plângă acum moartea. Și totuși iată-l 
acolo, cu o ciudată apăsare pe suflet și cu agasante mici 
usturimi în nas și ochi. Simţea ca fiind ale sale izbeliștea, 
neapărarea, dezolarea, nemișcarea bietului animal. Mai mult ca 
sigur că și-a salutat asasinii dând vesel din coadă și cerșindu-le 
un cuvânt amabil sau o mângâiere. 

— Sărmanul Zas - murmură. 

Atinse o clipă cu degetele capul auriu al labradorului, luându- 
și adio de la el, apoi își acoperi prietenul cu prosopul. Ridicându- 
se, văzu că Tanger îl privea. Ședea tot la fel, sprijinită de perete 
cu braţele încrucișate, sumbră și neclintită. 

— A murit singur - zise Coy. 

— Toţi murim singuri. 

e 

Rămase acolo seara aceea și o parte din noapte, întâi șezu o 
vreme pe sofa după ce oamenii serviciului municipal ridicaseră 
câinele, văzând-o pe ea venind și plecând, făcând ordine prin 


113 


casă. O văzu mișcându-se aproape mută, strângând hârtii, 
punând cărţi la loc pe raft, închizând sertare; oprită în faţa 
calculatorului spintecat, cu mâinile în șolduri în timp ce evalua 
dezastrul, gânditoare. Nimic ireparabil, spusese ca răspuns la 
una dintre puţinele întrebări pe care el i le pusese la început. 
Apoi continuă să robotească prin casă până ce totul fu în regulă. 
Ultimul lucru pe care îl făcu fu să îngenuncheze unde zăcuse 
Zas și să curețe bine cu o cârpă și apă resturile de spumă 
albicioasă ce se uscaseră pe covor. Făcu toate acestea cu o 
încăpățânare disciplinată, lugubră, de parcă truda o ajuta să-și 
controleze simțămintele, dominând întunericul ce urca în ea 
amenințând să-i cotropească trăsăturile. Vârfurile pletelor aurii îi 
tremurau lângă bărbie, lăsând să se întrevadă nasul și pomeții 
plini de pistrui, când în sfârșit se sculă în picioare și privi în jur, 
să vadă dacă toate erau la locul lor. Abia după aceea se apropie 
de masă, luă pachetul de Players și își aprinse o ţigară. 

— Azi-noapte m-a căutat Nino Palermo - zise Coy. 

Nu păru deloc surprinsă. Nici măcar nu scoase o vorbă. 
Rămase în picioare lângă masă, cu ţigara între degete și cu 
mâna puţin ridicată, cu cotul susținut de cealaltă. 

— Mi-a povestit că l-ai dus de nas - continuă el. Și că asta 
încerci să faci și cu mine. 

Se aștepta la scuze, insolenţă sau dispreţ; dar nu urmă decât 
tăcere. Fumul ţigării urca drept, spre tavan. Nicio spirală, 
observă el. Nicio agitaţie, niciun tremur. 

— Nu lucrezi pentru muzeu - adăugă, cu pauze deliberate 
între cuvinte -, ci pentru tine. 

Semăna, descoperi deodată, cu femeile acelea care te privesc 
din unele tablouri. Căutături impasibile, în stare să facă să 
încolțească neliniștea în inima oricărui bărbat ce le observă. 
Certitudinea că știu lucruri pe care nu le spun; dar pe care, dacă 
zăbovești îndeajuns în faţa lor, le poţi intui în pupilele imobile. 
Aroganţă dură, înțeleaptă. Luciditate străveche. Gândul din 
prima zi când intrase în casa aceea îi reveni în minte: existau 
adolescente ce priveau deja astfel, fără să fi avut de partea lor 
timpul care să le justifice; fără să fi trăit îndeajuns ca s-o înveţe. 
Așa trebuie să fi privit Penelopa când Ulise a apărut după 
douăzeci de ani, cerându-și arcul. 

— Eu nu ţi-am cerut să vii la Madrid - zise ea. Nici să-mi 
complici viaţa, și în treacăt și pe a ta, la Barcelona. 


114 


Coy o privi lung câteva secunde, încă absorbit, cu gura 
întredeschisă într-un fel aproape stupid. 

— E adevărat - recunoscu. 

— Tu ai fost cel ce a vrut să joace. Eu n-am făcut decât să 
stabilesc niște reguli. Dacă îţi convin ori ba, asta te privește. 

Mișcase în sfârșit din mâna ţinând ţigara, și vârful aprins al 
acesteia îi luci între degete când o duse la buze. Apoi rămase 
din nou nemișcată, iar fumul urcă iar sfoară, într-o linie verticală 
fină și perfectă. 

— De ce m-ai minţit? - întrebă Coy. 

Tanger suspină delicat. Abia o adiere, plină de plictis. 

— Nu te-am minţit - spuse -. Ti-am povestit versiunea care 
îmi convenea... Adu-ţi aminte că ești un intrus și că aceasta e 
aventura mea. Nu-mi poţi cere nimic. 

— Oamenii ăștia sunt periculoși. 

Linia dreaptă a fumului se frânse în mici spirale. Ea râdea 
încetișor, liniștit. 

— Nu trebuie să fii foc de isteţ ca să-ţi dai seama de asta, nu? 


Mai râse încă puţin până se opri brusc, în faţa petei umede de 
pe covor. Albastrul închis al ochilor ei devenise și mai întunecat. 

— Ce-ai să faci acum? 

Ea nu răspunse imediat. Se clintise ca să stingă ţigara în 
scrumieră. Făcu asta minuţios, neapăsând prea tare, încet-încet, 
până când jarul se stinse. Abia atunci schiță un gest din cap și 
din umeri. Nu se uita la Coy. 

— O să fac ce-am făcut și până acum. O s-o caut pe Dei 
Gloria. 

Apoi parcurse întreaga încăpere încet și măsurat, ca să 
verifice dacă totul revenise la starea dinainte. Alinie un Tintin pe 
raft alături de celelalte, îndreptă niţel poziția ramei cu fotografia 
la care Coy se uitase de multe ori: adolescenta blondă lângă 
militarul bronzat, zâmbitor, în cămașă. Proceda, observă el, de 
parcă avea apă rece în vene. Dar deodată o văzu oprindu-se, 
reținând aerul în piept și expirându-l, nu atât într-un geamăt cât 
într-un pufnet de mânie, în timp ce lovea masa cu palma, brusc 
și sec, cu o violență neașteptată care pesemne o miră pe ea 
însăși, sau o duru tare, fiindcă rămase nemișcată, din nou fără 
suflare, privindu-și consternată mâna ca și cum nu era a ei. 

— Blestemaţii - zise foarte încet. 


115 


Se controlă, și Coy putu percepe sforțarea pe care o făcea 
pentru asta. Mușchii fălcilor îi erau încordaţi și gura strânsă, 
când respiră adânc pe nas căutând noi lucruri de pus în ordine, 
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu zece secunde înainte. 

— Ce-au luat? 

— Nimic de neînlocuit - continua să privească împrejur. Tomul 
Urrutia l-am dus înapoi chiar azi-dimineaţă la muzeu și am două 
reproduceri bune ale hărţii sferice pe care pot lucra... Au lăsat 
toate hărţile moderne, în afară de una pe care făcusem 
însemnări cu creionul pe margini. Mai erau niște date și pe hard- 
diskul calculatorului, dar nu prea importante. 

Coy se foi în loc, stingherit. S-ar fi simţit mai la largul lui cu 
niște lacrimi, imprecaţii indignate, mă rog, ceva de genul ăsta. 
In asemenea cazuri, se gândi, un bărbat știe ce să facă. Sau 
măcar crede că știe. Fiecare își asumă un rol, ca la cinema. 

— Ar trebui să nu te mai gândești la asta. 

Se întoarse cu o extremă încetineală, ca și cum el s-ar fi 
transformat brusc în unul din obiectele salonașului, a cărui 
poziție trebuia îndreptată. 

— Ascultă, Coy. Nu ţi-am cerut să te amesteci în treburile 
mele. Și nici acum nu ţi-am cerut să-mi dai sfaturi... Ai înțeles? 

E primejdioasă, gândi deodată. Poate chiar mai mult decât cei 
ce i-au răsturnat toată casa cu fundu-n sus și i-au omorât 
câinele. Mai dihai decât piticul melancolic și dalmaţianul vânător 
de comori. Toate astea se petrec fiindcă ea e primejdioasă și ei 
știu, și ea știe că ei știu. Primejdioasă și pentru mine. 

— Am înţeles. 

Dădu din cap, evaziv și resemnat totodată. Femeia aceea 
avea o ușurință nemaipomenită în a-l face să se simtă 
responsabil și, în același timp, în a-i aminti permanent 
gratuitatea prezenței lui acolo. Cu toate acestea, Tanger nu 
părea mulțumită de răspunsul simplu al lui Coy. Continua să-l 
scruteze ca boxerul care nu ia în seamă gongul, nici avertizările 
arbitrului. 

— Când eram mică, mă prăpădeam după westernuri - zise pe 
neașteptate. 

Tonul ei nu era nicidecum evocator, nici înduioșat. Ba chiar 
părea să conţină o ușoară persiflare la adresa propriei persoane. 
Dar era ucigător de serios. 

— Îți plăceau filmele acelea, Coy? 


116 


O privi neștiind ce să spună. Luat pe neașteptate cum era, ca 
să-i răspundă avea nevoie de jumătate de minut de tranziţie de 
la un subiect la altul. Dar ea nu-i lăsă timp; de altfel, nici nu 
părea să-i pese de răspuns. 

— Văzându-le - continuă ea am decis că există două tipuri de 
femei: cea care începe să ţipe când apașii atacă și cea care 
apucă o pușcă și trage în ei de la geam. 

Tonul ei nu era agresiv, ci ferm; și totuși Coy simţea ca fiind a 
dracului de agresivă fermitatea aceea. Ea amutți, și păru a nu 
mai vrea să adauge nimic. Dar după un moment se opri în faţa 
fotografiei din ramă și își miji ochii. Vocea îi răsună acum 
răgușită și joasă: 

— Mi-aș fi dorit să fiu soldat și să am pușcă. 

Coy își atinse nasul. Apoi se frecă zdravăn pe ceafă și execută 
una după alta toate mișcările ce denotau la el descumpănirea. 
Mă întreb, își zise, dacă femeia asta chiar îmi ghicește gândurile, 
sau doar întâi mi le sugerează și-apoi mi le întinde pe masă cu 
faţa-n sus ca pe un pachet de cărți de joc. 

— Tipul ăla, Palermo - zise în sfârșit -, mi-a oferit de lucru. 

Își tinu suflarea. Scosese din buzunar cartea de vizită cu 
numerele de telefon ale ceacârului din Gibraltar. O ridică între 
două degete, agitând-o puţin prin aer. Ea nu se uita la cartonaș, 
ci la el. O făcea cu o asemenea fixitate a privirii, de parcă voia 
să-i perforeze creierul. 

— Și ce i-ai spus? 

— C-o să mă mai gândesc. 

O văzu abia schițând un zâmbet. O secundă de calcul și două 
de incredulitate. 

— Minţi - îi declară ea -. Dacă ar fi fost așa, n-ai fi stat acum 
aici uitându-te la mine - vocea păru să i se îndulcească -... Tu 
nu ești din ăia. 

Coy își abătu privirea spre geam, cătând afară, în jos și în 
depărtare. Tu nu ești din ăia. Într-un cotlon colbuit al memoriei 
lui, Bluto îl întreba pe Popeye dacă era bărbat sau șoarece, iar 
acesta răspundea: „Sunt marinar”. Un tren se apropia încet de 
enorma pergolă ce acoperea peroanele gării Atocha, urmând 
sinuos cu prelungile lui articulaţii un drum misterios prin 
labirintul șinelor și semafoarelor. Simţea o ranchiună precisă ca 
tăișul unui cuțit. N-ai tu habar, gândi, ce zace-n mine. Se uită la 
ceasul lui de mână. Expresul Talgo, al cărui bilet de clasa a doua 


117 


odihnea în buzunarul interior al vestonului, gonea demult spre 
Barcelona. Și el tot aici, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Privi 
covorul pe care zăcuse Zas. Sau, reflectă, poate se afla din nou 
aici tocmai fiindcă unele lucruri se schimbaseră. Sau pentru că 
al naibii să fie dacă știa de ce. Deodată îl străbătu un fior 
lăuntric, și ceva îi trecu prin minte ca o străfulgerare caldă; și 
pricepu, bineînţeles, că se afla acolo pentru că într-o zi avea s-o 
înveţe ceva pe femeia aceea. Gândul îl tulbură atât de tare, 
încât negreșit că i se răsfrânse pe chip, din moment ce ea îl privi 
întrebătoare, mirată de schimbarea ce tocmai i se așternea pe 
trăsături. Coy aproape că se bâlbâia în propria-i tăcere. Avea s-o 
înveţe ceva ce ea credea că știe și nu știa; ceva ce ea nu putea 
controla așa ușor cum făcea cu gesturile, cu vorbele, cu 
situaţiile și, aparent, cu el însuși. Dar era mult de așteptat până 
să vină momentul acela. De aceea se afla acolo, și nu avea de 
partea lui altceva decât așteptarea. De aceea amândoi știau că 
de data asta n-avea să mai plece. De aceea era acum prins în 
cursă, înghițind bucăţica de brânză până la sârmă. Cling. Pac. 
Bărbat, ori șoarece. Cel puţin, se consolă, nu durea. Poate că, la 
sfârșit, când mi-o veni rândul, o să doară. Dar acum încă nu. Își 
schimbă poziţia pe sofa, făcându-se mai comod, stând picior 
peste picior, cu mâinile atârnându-i de o parte și de alta. Își 
simțea pulsul bătându-i rar și puternic în vintre. Bănuiesc, își 
zise, că teamă este cuvântul exact. Ştii că ai stânci în față, asta-i 
tot. Navighezi, privești marea, simţi briza pe chip și gustul salin 
pe buze, dar nu te lași înșelat. Știi. 

Trebuie să spun ceva, gândi. Orice, numai să n-aibă nimic de 
a face cu ce simt. Ceva care să-i pună din nou timona în mână, 
sau mai bine zis care să-mi permită s-o văd iar așa. La urma 
urmei, ea e cea care comandă, și suntem încă departe de cartul 
meu. 

Rupse cartea de vizită în două, lăsând-o pe masă. Nu avură 
loc alte comentarii. Treabă încheiată. 

— Tot nu-mi prea dau seama - zise Coy. Dacă nu există nicio 
comoară, de ce l-ar interesa pe Nino Palermo un vas scufundat 
în 1767? 

— Căutătorii de naufragii nu se aţin numai după comori - 
acum Tanger se apropiase, așezându-se pe un scaun în faţa lui 
Coy, aplecându-și trupul înainte ca să scurteze distanța dintre 
ei. O corabie scufundată de două veacuri și jumătate poate 


118 


prezenta un mare interes dacă s-a păstrat bine. Statul plătește 
pentru aducerea ei la suprafaţă... Se fac expoziţii itinerante... 
Aurul galioanelor nu e totul. Există lucruri care preţuiesc la fel 
de mult. Adu-ţi aminte, de exemplu, de colecţia de ceramică 
orientală ce se afla la bordul lui San Diego... Valoarea ei este 
incalculabilă - se opri și rămase puţin tăcută, cu buzele 
întredeschise, înainte de a continua. Și mai e ceva. Provocarea, 
înțelegi?... O corabie scufundată este o enigmă care-i fascinează 
pe mulţi. 

— Da. Palermo mi-a pomenit de asta. Vorbea de penumbra de 
acolo, de jos. Și de tot restul. 

Tanger încuviinţa foarte serioasă și foarte gravă, de parcă 
înţelegea sensul acelor cuvinte. Cu toate acestea, Coy fusese pe 
vase scufundate și pe cele plutitoare și pe cele eșuate. Nu ea. 

— Pe de altă parte - avertiză Tanger -, nimeni nu știe ce era 
la bordul lui De; Gloria. 

Coy lăsă să-i scape un suspin. 

— Poate o fi totuși vreo comoară, pân’ la urmă. ` 

Ea imită suspinul lui Coy, deși poate nu din același motiv. Işi 
arcuia sprâncenele cu un aer misterios, ca omul care arată 
învelișul ce ascunde o surpriză. 

— Cine știe. 

Stătea aplecată înainte, lângă el, și gestul împrumuta feţei ei 
pistruiate aerul complice al unui puști hotărât, conferindu-i o 
atracţie elementară, marcat fizică, făcută din carne și celule vii 
și tinere, și din tonuri aurii și culori suave care cereau imperios 
apropierea, atingerea, frecarea pielii pe piele. Pulsă din nou 
sângele în vintrele lui Coy, dar de astă dată nu era vorba de 
teamă. larăși străfulgerarea de lumină. larăși acea certitudine. 
Așa că se lăsă târât perfect conștient în derivă, fără nicio 
concesie părerii de rău, ori remușcării. Pe mare toate drumurile 
sunt lungi. Și la urma urmei - acesta-i era avantajul -, el nu avea 
echipaj căruia să-i astupe urechile cu ceară, nici pe cineva care 
să-l cetluiască de catarg ca să le reziste vocilor ce cântau pe 
recife, nici zei care să-l incomodeze exagerat cu urile sau 
favorurile lor. Era, calculă într-un rapid bilanţ, pierdut, fascinat și 
singur. În asemenea condiţii, femeia aceea era o rută la fel de 
bună ca oricare alta. 


119 


După-amiaza se stinsese încetul cu încetul și nuanţa gălbuie 
care la început luminase norii joși, apoi se cățărase pe gara 
Atocha acoperind cu umbre foarte lungi și orizontale încurcatul 
reflex al labirintului de șine, umplea acum încăperea, profilul lui 
Tanger înclinat asupra mesei, silueta ei întunecată lângă cea a 
lui Coy peste hârtia hărţii nautice numărul 463A a Institutului 
Hidrografic al Marinei. 

— leri - recapitula el - am situat o latitudine, care este de 
37*32' nord... Asta ne permite să trasăm o linie aproximativă, 
știind că Dei Gloria se afla, în momentul scufundării, într-un loc 
anume pe linia imaginară unind Punta Calnegre de Capul Tihoso, 
la o distanţă de coastă variind între una și trei mile... Poate mai 
mult. Ceea ce ne dă adâncimi cuprinse între treizeci și o sută de 
metri. 

— În realitate sunt mai mici - preciză Tanger. 

Urmărea foarte atentă pe hârtie explicaţiile lui Coy. Totul era 
acum strict profesional, ca și cum s-ar fi aflat amândoi în sala 
hărților unui vapor. Trasaseră, cu creionul și riglele, o linie 
orizontală care pornea de pe coastă, la o milă și jumătate peste 
Punta Calnegre, și ajungea la Capul Tiñoso sub marele arc de 
nisip format de golful Mazarrón. Adâncimea, care era mică și 
invariabilă pe latura vestică, creștea pe măsură ce linia se 
apropia de coasta stâncoasă situată mai la est. 

— În orice caz - conchise Coy -, dacă vasul se află foarte jos, 
nu-l putem localiza cu mijloacele limitate de care dispunem. Și 
cu atât mai puţin nu putem cobori până la ce a mai rămas din 
el. 

— leri ţi-am spus că i-am calculat poziția la maximum 
cincizeci de metri adâncime... 

Frig și tăcere, își aminti Coy. Și penumbra aceea verzuie la 
care se referise Nino Palermo. Păstra pe piele senzaţia primei lui 
scufundări adânci, cu douăzeci de ani în urmă, reflexul argintiu 
al suprafeței văzute de jos, sfera albăstruie și apoi verde, 
dispariţia treptată a culorilor, manometrul de la încheietura 
mâinii, cu acul indicând creșterea tot mai mare a presiunii 
înăuntrul și în afara plămânilor lui, și sunetul propriei respiraţii în 
piept și în timpane, aspirând și eliminând aer prin reductor. Frig 
și tăcere, bineînţeles. Dar și frică. 

— Cincizeci de metri e deja prea mult - zise. Acolo îţi trebuie 
echipament special, altfel nu poţi face decât scufundări scurte 


120 


cu decompresiuni lungi: ceva incomod și periculos. În cazul 
nostru, cota rezonabilă de siguranță se situează la patruzeci. 
Niciun metru mai mult. 

Continua să stea aplecată peste hartă, gânditoare. O văzu 
mușcându-și unghia degetului gros. Ochii ei parcurgeau cotele 
marcate de-a lungul liniei de creion trase de Coy, care se 
prelungea pe aproape douăzeci de mile. Câteva din numerele 
indicând adâncimea erau însoţite de o iniţială: NM, M, P... Funduri 
de nisip și de mâl, cu ceva piatră. Prea mult nisip și prea mult 
mâl, se gândi. În două secole și jumătate, fundurile acelea 
puteau acoperi multe lucruri. 

— Cred că va fi suficient - zise ea -. Ne vom limita la 
patruzeci. 

Mi-ar plăcea să știu de unde scoate atâta siguranţă, gândi el. 
Singura certitudine pe mare - dat fiind că în spaniolă marea e 
cuvânt ambigen, Coy folosea uneori femininul /a mar, ca mulţi 
alți marinari referindu-se la calităţile ei fizice, deși niciodată nu-i 
trecuse prin cap să-i atribuie un caracter feminin - era că acolo 
nu exista nimic sigur. Dacă reușeai să faci lucrurile bine și să 
obţii arimarea încărcăturii în mod adecvat, dacă trăgeai mura 
corect pe vreme rea, dacă temperai mașinile și nu înfruntai 
talazuri uriașe și vânt de peste forța 9 pe scala Beaufort, 
străvechea și prost-dispusa bastardă ajungea să-i suporte totuși 
pe intruși; însă nu puteai s-o provoci. Dacă o forţai câtuși de 
puțin, ea câștiga întotdeauna partida. 

— Nu cred să fie mult mai jos - preciză Tanger. 

Părea să fi uitat cu desăvârșire de bietul Zas și de casa ei 
răscolită, observă Coy minunându-se. Privea concentrată scalele 
cu grade, minute și zecimi de minut de pe marginile hărților, și 
el admiră o dată mai mult acea aparentă voinţă. O auzea 
pronunţând cuvinte precise, fără adaosuri sau complicaţii de 
prisos. Să-mi sară ochii din cap dacă asta-i normal, își spuse. 
Nicio femeie, niciun bărbat din câţi cunosc nu pot fi atât de 
stăpâni pe sine cum simulează ea că este. E încolțită, tocmai a 
primit un avertisment sinistru, și nimic, continuă să 
mâăzgălească o hartă nautică. Ori e schizofrenică, sau cum s-o fi 
numind boala asta, ori e o femeie nemaipomenită. Oricum însă, 
e clar că e capabilă. Foarte capabilă. Că e în stare, după tot ce 
s-a întâmplat, să stea aplecată peste hârtie manevrând creionul 
și compasul cu sângele rece al chirurgului ţinând bisturiul în 


121 


mână. Poate că, de fapt, nu ea este cea încolțţită, ci noi: Nino 
Palermo, piticul melancolic, șoferul berber și secretara și eu 
însumi nu suntem decât însoțitori, sau figuranţi, sau victime. Cu 
toţii. 

Incercă să se concentreze asupra hărții. Odată stabilită 
latitudinea prin paralela orizontală care o semnala, rămânea 
acum să fie situată longitudinea: punctul în care paralela aceea 
întretăia meridianul corespunzător. Dar care era meridianul? În 
mod convenţional, așa cum linia Ecuatorului constituia paralela 
zero pentru a calcula latitudinea spre nord sau spre sud, 
meridianul considerat de toată lumea ca fiind 0* era cel de la 
Greenwich. Longitudinea nautică se stabilea tot în grade, minute 
și secunde sau zecimi de minute, socotind 180° la stânga 
Greenwich-ului pentru longitudinea vestică și 180* la dreapta 
pentru longitudinea estică. Numai că nu întotdeauna Greenwich 
fusese referinţa universală. 

— Longitudinea pare clară - răspunse Tanger: 4*51' est. 

— Mie nu mi se pare atât de clară. În 1767, spaniolii nu 
foloseau Greenwich-ul ca prim meridian... 

— Sigur că nu. Primul a fost cel al insulei Hierro, dar apoi 
fiecare ţară a sfârșit prin a-l folosi pe al ei propriu. Nu s-a 
unificat în jurul Greenwich-ului decât în 1884. De aceea, harta 
lui Urrutia, tipărită în 1751, are patru scale de longitudine 
diferite: Paris, Tenerife, Câdiz și Cartagena. 

— la te uită - Coy o privea cu respect -. Ştii multe despre 
asta. Aproape mai mult decât mine. 

— M-am străduit să învăţ. De altfel, e meseria mea. Dacă știi 
unde și cum să cauţi, găsești totul în cărți. 

Coy se îndoi în sinea lui. Citise toată viaţa despre mare, dar 
niciodată nu găsise acolo nimic despre ţipătul de spaimă al unui 
marsuin care sare din apă cu jumătate de corp smuls de 
mușcătura unei orce. Nici despre noaptea cea mai scurtă din 
viața lui, cu zorii îngemănându-se cu crepusculul în orizontul 
sângeriu al radei Oulu, la câteva mile de cercul polar arctic. Nici 
despre cântecul kroomenilor, stivuitorii negri, pe teuga de la 
prova într-o noapte cu lună la Pointe-Noire, Congo, cu calele și 
puntea pline de trunchiuri de okume și acaju. Nici despre vuietul 
înspăimântător al unei Mări Cantabrice unde cerul și marea se 
confundau sub o cortină de spumă cenușie, sânuri de 14 metri și 
vânt de 80 de noduri, cu valurile deformând containerele 


122 


priponite în buloane pe punte de parcă erau din hârtie înainte 
de a le smulge și arunca peste bord; oamenii de cart legaţi în 
diferite locuri de pe punte, îngroziţi, și restul echipajului prin 
cabine, rostogolindu-se pe jos și izbindu-se de pereţi, vomitând 
ca porcii. Era ca jazzul, la urma urmei: improvizaţiile lui Duke 
Ellington, saxofonul tenor al lui John Coltrane, sau bateria lui 
Elvin Jones. Numai că nici despre asta nu puteai citi prin cărţi. 

Tanger desfășurase o hartă la scară mică, mult mai generală 
decât celelalte, și semnala imaginare linii verticale pe ea. 

— Parisul nu poate fi - zise. Meridianul lui trece prin Baleare, 
și în acel caz corabia s-ar fi scufundat undeva la jumătatea 
drumului dintre Spania și Italia... Nici Tenerife, fiindcă ar situa-o 
în plin Atlantic. Așa că, la prima vedere, nu rămân decât Câdiz și 
Cartagena... 

— Nu e Cartagena - zise Coy. 

Putea să-și dea seama dintr-o simplă ochire. Dacă s-ar fi 
scufundat la aproape cinci grade est de meridianul acela, De; 
Gloria s-ar fi aflat mult prea în larg, cam la două sute cincizeci 
de mile de locul cel mai probabil, cu funduri - se apropie puţin 
de hartă ca să vadă - de trei mii de metri. 

— Deci nu poate fi decât Câdiz - preciză ea. Pe ucenicul de 
pilot l-au găsit a doua zi, la vreo șase mile sud de Cartagena. 
Calculând longitudinea pe această bază, totul coincide. 
Urmărirea. Distanţa. 

Coy se uită pe hartă, încercând să stabilească prin estimare 
deriva naufragiatului în barca lui. Calculă distanţa, vântul, 
curenţii, abaterea, înainte de a face un gest afirmativ. Șase mile 
era o distanţă logică. 

— In cazul ăsta - conchise -, vântul s-a învârtejit dinspre nord- 
vest. 

— E posibil. În declaraţia lui, musul a spus că vântul și-a 
schimbat direcţia în zorii zilei... Asta e normal în zonă? 

— Da. Vânturile de sud-vest, pe care acolo le numim 
lebeches, bat de obicei către seară și uneori se menţin așa toată 
noaptea, cum a fost, spui tu, cazul în timpul urmăririi lui Dei; 
Gloria. larna, vântul se abate apoi spre nord-vest, ca să vină 
dinspre pământ, de dimineaţă... Un vânt de apus sau un mistral 
putea să-l împingă spre sud-est. 


123 


O observă cu coada ochiului. larăși își mușca unghia 
policarului, cu ochii ţintă pe hartă. Coy lăsă creionul să se 
rostogolească pe hârtie. Zâmbea. 

— Și-n plus - zise -, trebuie să eliminăm tot ce nu se 
potrivește cu ipoteza ta... Am dreptate? 

— Nu e vorba de ipoteza mea. Normal este să se fi calculat 
longitudinea pornind de la meridianul de Cádiz. Uite. 

Desfășură, în foșnet de hârtie, una dintre reproducerile hărții 
lui Urrutia pe care în dimineaţa aceea le adusese de la Muzeul 
Naval. Apoi, cu degetele ei cu unghii boante și roase, semnală 
pe rând traseul vertical al diferitelor meridiane în timp ce îi 
explica lui Coy că orașul Câdiz, întâi prin observatorul lui central 
și după aceea prin cel din San Fernando, fusese meridianul 
principal de care marinarii spanioli se folosiseră în a doua 
jumătate a secolului al XVIII-lea și în cea mai mare parte a celui 
următor. Insă meridianul din San Fernando nu a fost folosit 
decât cu începere din 1801; astfel că documentul din 1767 se 
referea încă la linia de la un pol la celălalt care trecea prin 
observatorul situat în castelul Aspiranţilor de marină de la Cádiz. 

— Așa că e cât se poate de normal ca piloţii și căpitanul lui 
Dei Gloria să se folosească de Câdiz ca meridian zero în 
măsurarea longitudinii. Priveşte. În felul acesta toate cifrele se 
potrivesc, în special cele 4*51' date de ucenicul de pilot ca fiind 
ultima poziţie cunoscută a lui Dei Gloria. Dacă socotim de la 
meridianul de Cádiz spre est, punctul naufragiului se situează 
aici, vezi?... In locul acesta, la est de Punta Calnegre și la sud de 
Mazarrón. 

Coy studie atent harta. Nu era o zonă prea rea: relativ 
adăpostită și apropiată de coastă. 

— Asta e la Urrutia - zise -. Dar pe hărţile moderne? 

— Aici se complică lucrurile, fiindcă în epoca lui Urrutia, când 
el a procedat la ridicările la scară din At/asu/ Maritim, 
longitudinea se calcula cu mai puţină precizie decât latitudinea. 
Incă nu se perfecţionase cronometrul marin, care a permis 
calcularea ei exactă. De aceea erorile de longitudine sunt mai 
apreciabile... Capul Palos, acolo unde tu ai observat imediat o 
eroare de vreo două minute latitudine, se află din punctul de 
vedere al longitudinii la 0*41,3' vest de meridianul Greenwich. 
Ca să-l situăm după meridianul de Cádiz pe hărţile moderne 


124 


trebuie să scădem cifra aceasta din diferența de longitudine ce 
există între Câdiz și Greenwich... Nu-i așa? 

Coy încuviință, amuzat și intrigat. Tanger nu numai că-și 
învățase lecţia ca pe apă, dar putea calcula gradele și minutele 
cu ușurința unui lup de mare. El însuși ar fi fost incapabil să 
reţină toate acele date pe dinafară. Înţelese că ea avea nevoie 
de el mai mult pentru aspectele practice și ca să-și confirme 
propriile calcule decât pentru altceva. Nu era totuna a naviga pe 
hârtie la etajul cinci al unei locuințe de peste drum de gara 
Atocha, și a te afla pe mare, pe puntea nesigură a unui vas. Işi 
îndreptă atenţia spre însemnările cu creionul pe care ea le făcea 
pe un blocnotes. 

— Asta ne dă - explică Tanger - 5*50' de situare a lui Palos 
faţă de meridianul de Cádiz, pe hărţile moderne. Dar pe harta 
Urrutia, situarea este de 5*34', vezi?... Avem, prin urmare, o 
marjă de eroare de două minute de latitudine și de șaisprezece 
de longitudine. Uite. Am folosit tabelele de corecție din Aplicatii 
de Cartografie Istorică de Nestor Perona... Utilizându-le de-a 
lungul coastei, de la Câdiz până la Capul Palos, ele ne permit să 
situăm flecare poziţie a lui Urrutia calculată după meridianul de 
Câdiz în poziţii actuale raportate la Greenwich. 

Lumina apusului se retrăsese deja către pereţii și tavanul 
camerei, umplând masa cu unghiuri de umbră, și ea se 
întrerupse ca să aprindă o lampă care își reflectă raza pe albul 
hârtiei. Apoi își încrucișă brațele și rămase privind liniile de pe 
hartă. 

— Aplicând corecţiile, poziţia la est de meridianul de Cádiz pe 
care ucenicul de pilot i-a atribuit-o lui De; Gloria s-ar situa pe 
hărţile moderne la 1*21' vest de Greenwich. Desigur, ea nu este 
chiar exactă și vom avea în locul acela niște marje de eroare 
rezonabile: un dreptunghi de o milă lăţime pe două lungime. E 
aria noastră de căutare. 

— Nu-i prea mică? 

— Tu însuţi ai zis ieri: fără îndoială că au făcut punctul după 
repere de pe uscat. Cu harta lor în mână și cu o busolă, putem 
cerceta totul amănunţit. 

— Nu-i chiar așa ușor. Busola lor principală putea da valori 
eronate, nu știm dacă la epoca aceea declinaţia magnetică era 
mare, poate că s-au grăbit citind datele... Multe lucruri îţi pot da 


125 


peste cap calculele. Nimic nu ne garantează că ale lor au fost 
aceleași. 

— Va trebui să încercăm, nu?... Despre asta e vorba. 

Coy studie locul de pe hartă, încercând să traducă totul în 
limbajul mării. Asta însemna o zonă de cercetare de șase până 
la zece kilometri pătraţi; o sarcină dificilă, dacă apele vor fi 
tulburi, sau dacă timpul o fi depozitat prea mult mâl și nisip 
peste resturile lui De; Gloria. „Pieptănatul” întregii zone le va lua 
pe puţin o lună. Se folosi de compas ca să calculeze 
longitudinea est de Câdiz după Urrutia, o trecu apoi pe harta 
modernă 463A ca s-o transforme în longitudine vest de 
Greenwich, și reveni cu noua estimare la Urrutia. Consultă 
tabelele de corecție făcute de Tanger. Totul se încadra în marje 
acceptabile. 

— S-ar putea să nu fie imposibil - zise. 

Tanger nu pierduse niciun detaliu al mișcărilor lui. Luă un 
creion ascuţit și trasă un dreptunghi pe 463A. 

— Ideea este că Dei Gloria se găsește undeva în perimetrul 
acesta. La o adâncime ce variază între douăzeci și cincizeci de 
metri. 

— Cum e fundul?... Bânuiesc că l-ai studiat cu mare atenţie. 

Ea zâmbi înainte de-a desfășura o hartă la scară mare, cea cu 
numărul 4631, cuprinzând golful Mazarrón de la Punta Calnegre 
până la Punta Negra. Coy observă că era vorba de o ediţie 
recentă, cu corecţii pentru uzul navigatorilor din chiar acel an. 
Scara era foarte mare și detaliată, și fiecare cifră indicând 
sondajul era însoţită de natura corespunzătoare a fundului. Nu 
puteai găsi ceva mai precis despre zona aceea. 

— Mâl nisipos și pietre din loc în loc. Conform datelor, fund 
destul de curat. 

Coy puse compasul pe scala laterală, calculând din nou aria. 
O milă pe două, în dreptul promontoriului Punta Negra și a 
peșterii Cueva de los Lobos. Având în vedere că în acel loc un 
minut de longitudine echivala cu 0,8 mile, sectorul rămânea 
încadrat între 1*19,5' vest și 1*22' vest, și între 37*31,5' nord și 
37*32,5' nord. Observa cu plăcere coasta familiară reprezentată 
în ocru, fâșiile albastre tot mai clare la marginea bancurilor de 
nisip pe măsură ce se eșalonau îndepărtându-se de coastă. 
Compară desenele acelea cu propriile-i amintiri, situând mental 
reperele oferite de munţii din interior, în curbele de nivel 


126 


topografic ce se îndeseau la piscul Viboras, la piscul Pâjaros și la 
Morro Blanco. 

— Toate astea-s foarte relative - zise după încă un moment -. 
Nu vom fi siguri de nimic atâta timp cât nu ne vom vedea pe 
mare, poziţionându-ne cu hărţile și reperele luate după uscat... 
Degeaba trasăm aici aria de căutare. Deocamdată, tot ce avem 
e un dreptunghi imaginar desenat pe hârtie. 

— Cât ne va lua să pieptănăm zona asta? 

— Nouă? 

— Sigur - ea marcă exact pauza cuvenită. Ție și mie. 

larăși acel tu și eu. Coy mai mult schiţă un zâmbet. Dădea din 
cap. 

— Avem nevoie de încă cineva - zise -. Avem nevoie de Pilot. 

— Prietenul tău? 

— El. Mai multă apă a stors el de pe tricourile lui decât am 
văzut și am înfruntat eu în toată viața mea. 

Îi ceru să-i vorbească despre el și Coy se execută succint și 
foarte pe deasupra, tot cu părerea aceea de surâs în colţul gurii. 
Vorbi pe scurt de tinerețea lui, de Cimitirul Vaselor Fără Nume, 
de prima ţigară și de marinarul ars de soare și slab cu părul 
semănat cu premature fire albe, de scufundările după amfore, 
de plecările la pescuit când se îngâna ziua cu noaptea, sau de 
pânditul pe înserat al calmarilor care veneau să doarmă pe 
pământ la Punta de la Podadera. Și de Pilot, de stacana lui cu 
vin, de tutunul lui negru și de vasul său legănându-se pe 
neastâmpărul valurilor. Sau poate nici n-a vorbit atât de mult pe 
cât i s-a părut, ci s-a mulțumit să povestească doar, pe scurt, 
câteva episoade dezlânate, și amintirile lui au suplinit lipsa, 
bulucindu-i-se în părerea aceea de zâmbet. lar Tanger, care îl 
privea atentă nepierzând nici cel mai mic gest sau vorbă de-ale 
lui, înțelese ce însemna numele acela pentru Coy. 

— Spuneai că are un vas. 

— Da, Carpanta: un velier de paisprezece metri, cu cocpit 
central, punte la pupa, motor de șaizeci de cai putere și 
compresor pentru butelii cu aer. 

— Crezi că l-ar închiria? 

— Face asta din când în când. Trebuie să trăiască. 

— Mă refer la noi doi. La tine și la mine. 


127 


— Sigur. Ar fi în stare să-și sabordeze vasul dacă l-aș ruga eu 
- se mai gândi puţin -. Bun, chiar să și-l scufunde, poate nu. Dar 
orice altceva. y 

— Numai să nu ceară prea mult - părea îngrijorată. In această 
primă fază, resursele sunt slăbute. E vorba de economiile mele. 

— Ne descurcăm noi, fii pe pace - o linişti Coy. Oricum, dacă 
corabia se află la adâncimea la care spui tu, echipamentul de 
căutare va fi minim... Pot fi suficiente o sondă bună, de pescuit, 
și un acvaplan remorcat: se face dintr-o scândură mare de lemn 
și cincizeci de metri de cablu. 

— Perfect. 

Nu întrebă dacă prietenul lui era om de încredere. Se 
mulțumea să-i considere vorbele ca pe o garanţie. 

— Pe deasupra - zise Coy -, Pilotul a fost scafandru 
profesionist. Dacă îi promiţi o sumă adecvată care să acopere 
cheltuielile, și o parte rezonabilă în caz de beneficii, putem 
conta pe el. 

— Bineînţeles că îi promit. Cât despre tine... 

O privi drept în ochi, așteptând să continue, dar ea amuţi 
înfruntându-i privirea. E și acolo înăuntru o licărire de zâmbet, își 
spuse el. Vasăzică și ea surâde, poate fiindcă acum are doi 
marinari și un vas și un dreptunghi de o milă pe două trasat cu 
creionul pe o hartă nautică. Sau poate... 

— Despre mine vom mai vorbi noi - zise Coy. Deocamdată ai 
preluat cheltuielile mele, nu-i așa? 

Stătea tot nemișcată, privindu-l cu aceeași expresie și cu 
aceeași luminiță ce părea să-i joace în adâncul irișilor bleumarin. 
Aș, e doar un efect al luminii, gândi el. Ori poate al înserării, sau 
al lămpii aprinse. 

— Desigur - zise ea. 

e 

Se hotărî să doarmă acolo peste noapte și așa făcu fără ca 
vreunul din ei să pronunțe prea multe cuvinte pe tema aceea. 
Lucrară până foarte târziu și în cele din urmă ea își trase tare 
coatele înapoi și își suci gâtul de parcă o dureau vertebrele 
cervicale și îi zâmbi lui Coy, obosită și distantă, ca și cum tot ce 
aveau acolo pe masă sub conul de lumină al lămpii, hărțile de 
navigaţie, notițele, calculele, n-ar mai fi interesat-o. Atunci zise 
sunt obosită și nu mai pot, și se sculă în picioare privind 
împrejur mirată, de parcă uitase unde se afla; iar ochii îi 


128 


rămaseră nemișcaţi și se întunecară deodată căzând pe locul 
unde fusese cadavrul lui Zas. Păru să-și reamintească totul 
atunci; și pe neașteptate, precum omul care crapă o ușă din 
nebăgare de seamă surprinzând ceva dincolo de ea, Coy o văzu 
clătinându-se doar câțiva milimetri și captă fiorul ce îi străbătu 
brusc pielea ca și cum o pală rece de aer ar fi intrat pe 
fereastră: mâna rezemată pe un colț al mesei, privirea 
neajutorată ce rătăci prin încăpere căutând un punct de sprijin, 
până când își reveni înainte de a ajunge la Coy. Atunci păru din 
nou stăpână pe sine; însă el deschisese deja gura ca să-i 
sugereze pot să rămân dacă vrei, sau poate n-ar fi bine să te las 
singură noaptea asta, sau ceva de genul ăsta. Și rămase așa, cu 
gura deschisă, fiindcă chiar atunci ea ridicase din umeri cu un 
aer aproape întrebător, privindu-l. Atunci tăcu încă puţin și ea 
repetă gestul, deliberata-i formă de a da din umeri pe care 
părea s-o rezerve întrebărilor al căror răspuns îi era indiferent. 
Apoi el spuse poate ar fi mai bine să rămân, și ea răspunse da, 
sigur, cu o voce abia auzită și cu răceala dintotdeauna, și dădu 
din cap afirmativ de parcă sugestia i se părea potrivită, înainte 
de a dispărea pe ușa dormitorului și a reveni îndată cu un sac 
militar: un adevărat sac de dormit al armatei, verde, pe care îl 
întinse pe sofa, așezând dedesubt o pernă. Apoi, în câteva 
cuvinte, îi explică unde era ușa sălii de baie și unde găsea un 
prosop curat, înainte de a se retrage închizând ușa. 

Jos, în depărtare, prin întunericul ce se lăţțea de partea 
cealaltă a gării, luminiţele prelungi ale trenurilor se mișcau 
înșelător de încet. Coy se îndreptă spre fereastră și rămase 
acolo nemișcat, privind contururile șterse ale cartierelor mai 
îndepărtate, luminile de pe strada de sub el, farurile celor 
câteva mașini circulând pe bulevardul pustiu. Firma luminoasă a 
benzinăriei era aprinsă; dar nu văzu pe nimeni acolo, decât pe 
vânzătorul care ieșea din ghereta lui de sticlă ca să-l servească 
pe un automobilist. Nici piticul melancolic, nici vânătorul de 
naufragii nu pândeau pe afară. 

Ea lăsase muzică la minicombină. Era o melodie foarte lentă 
și tristă, pe care Coy n-o mai auzise niciodată. Se duse să vadă 
anvelopa discului: Apres /a pluie. Nu-l cunoștea deloc pe acel E. 
Satie - poate un amic de-al lui Justine dar titlul i se păru nimerit. 
Muzica te ducea cu gândul la puntea umedă a unei nave 
ancorate pe o mare cenușie și calmă, cu cercurile concentrice 


129 


ale ultimelor picături de ploaie încă vizibile în apă, mărunte 
ondulaţii precum atingerile unor părelnice meduze la suprafață, 
ori micile unde ale unui radar, și la cineva care se uita la ele cu 
mâinile sprijinite de un parapet ud, în timp ce norii sumbri se 
îndepărtau, negri și joși, pe linia orizontului. 

Simţea nostalgie când ridică ochii să caute inutil o stea. 
Strălucirea orașului voala tot cerul. Cu mâna făcu un fel de 
vizieră în jos, și când ochii i se obișnuiră zări abia două steluțe, 
slabe punctișoare luminoase la mare distanţă. Peste orașe, când 
era cu putinţă să zărești vreuna, stelele păreau întotdeauna 
stinse, străine, lipsite de scânteiere și de semnificaţie. Dar peste 
mare, ele erau referinţe utile, cărări și însoțitori. Coy își 
petrecuse lungi ore de cart în largul mării cu coatele rezemate 
de copastie, văzând cum dispar primăvara Sirius și cele șapte 
Pleiade de pe cerul de seară occidental, ca să apară vara de 
partea cealaltă a nopţii, pe cerul matinal levantin. Mai mult, le 
datora stelelor viaţa; iar în timpul unei scurte și intense etape a 
tinereţii lui, îl ajutaseră până și să scape de închisoarea din 
Haifa. Asta pentru că într-o lugubră dimineaţă de august, fiind 
gata să intre în apele libaneze la bordul lui Otago, un mic 
cargobot care plutea fără lumini de la Larnaca la Sidon ca să 
forțeze blocada israeliană, și înainte de a se ivi farul de la Ziri - 
o scăpărare la fiecare trei secunde, vizibilă de la șase mile -, 
Coy observase, pe când aștepta apariţia lui Castor și Pollux pe 
orizontul oriental, silueta neagră a unui vas de patrulare 
pândind la adăpostul liniei întunecate, în fața coastei spre care 
se îndreptau. Otago, 3 000 de tone înmatriculate la Monrovia cu 
armator spaniol, căpitan norvegian și echipaj grec și spaniol, 
care oficial transporta sare între Torrevieja, Triest și Pireu, 
rămăsese câtva timp nemișcat până când căpitanul Raufoss, cu 
binoclul cu infraroșii la ochi și blestemând în limba vikingă 
printre dinţi, confirmă că era o patrulă militară. Apoi viră domol, 
cârma la tribord și încet înainte și nicio ţigară aprinsă pe punte, 
ca să se îndepărteze discret în noapte, ecou anonim pe radarul 
israelian, cu itinerariu de înapoiere la Capul Greco. lar acuitatea 
vizuală a lui Coy, pe atunci tânăr pilot al doilea cu cerneala de 
pe brevet încă neuscată bine, se văzuse recompensată de 
Raufoss cu o sticlă de malt Balvenie și o palmă zdravănă pe 
spinare de pe urma căreia se resimţise o săptămână. Ca ofițer, 
Sigur Raufoss îi fusese primul căpitan: solid, sangvin, roșcat, 


130 


excelent marinar. Ca majoritatea conaţionalilor săi, nu avea 
aroganţa căpitanilor englezi, pe care îi depășea în competenţă 
profesională. Nu avea încredere în piloţii fără fire albe prin păr, 
era în stare să-și treacă nava prin urechea acului, și niciodată nu 
era treaz acostat, nici beat navigând. Coy petrecu cu el trei sute 
șapte zile de mare pe Mediterana, apoi se mută pe altă navă 
exact la țanc, cu două călătorii înainte ca lui Sigur Raufoss să i 
se pecetluiască soarta. Ducând fier vechi de la Valencia la 
Marsilia, lui Otago i se deplasase periculos încărcătura în toiul 
unui mistral de iarnă de forța 10 în golful Lyon. Se răsturnase 
ducându-se la fund cu cincisprezece oameni înăuntru, nelăsând 
altă urmă decât un mesaj S.O.S. captat de staţia de radio de 
coastă de la Mont Saint-Loup pe canalul 16 VHF: Otago la 42*25' 
N și 3*53,5' E. Pierdut controlul, puternică bandare. Mayday, 
mayday. Ajutor, ajutor. Apoi, nicio rămășiță plutitoare, niciun 
colac de salvare, nicio baliză. Nimic. Numai tăcerea și marea 
impasibilă care își ascunde tainele de veacuri nenumărate. 
e 

Se uită la ceas: încă nu era miezul nopţii. Ușa camerei lui 
Tanger era închisă și muzica încetase. Coy simţi tăcerea ce 
urmează ploii. Făcu câţiva pași la întâmplare prin încăpere, 
observând tintinii pe raftul lor, cărțile aliniate, cartea poștală din 
Anvers, cupa de argint, fotografia înrămată. Am spus noi și 
înainte că nu era un tip sclipitor și că era conștient de asta; iar 
acum intervenea și starea lui de spirit faţă de Tanger Soto. 
Totuși, își păstra acel ciudat simţ al umorului; acea ușurință 
naturală în a-și râde de sine sau de stângăciile lui: un fatalism 
mediteraneean care îi îngăduia să găsească partea bună a 
oricărei situaţii, încălzindu-se, cum s-ar spune, la orice foc. 
Poate că această conștiință, sau certitudine, îl făcea să fie mai 
puţin stupid decât oricare alt bărbat aflat în aceeași împrejurare. 
In plus, obișnuinţa de a scruta cerul și marea și ecranul radarului 
în căutarea semnalelor interpretabile accentuase în el un anumit 
gen de instincte, sau de intuiţii tactice. În acel context, indiciile 
care săreau în ochi în casa aceea i se păreau pline de 
semnificaţii. Erau, hotărî el, jaloane revelând o biografie aparent 
dreaptă, solidă, fără ascunzișuri. Ba mai mult, unele dintre 
obiectele acelea sau latura fragilă a stăpânei lor, pe care o 
dezvăluiau ca pe partea vizibilă a unui aisberg, puteau inspira și 
duioșie. Pentru că, spre deosebire de atitudinile, cuvintele și 


131 


manevrele la care recurgea ca să-și atingă scopurile, în micile 
piste răspândite prin casă, în echivoca lor lipsă de însemnătate, 
în toate circumstanţele care îl implicau pe Coy ca martor, actor 
și victimă, era evidentă absenţa calculului. Indiciile acelea nu 
erau semănate prin încăpere în mod deliberat. Erau parte dintr- 
o existenţă reală și aveau mult de-a face cu un trecut, cu niște 
amintiri care, chiar nefiind explicite, fără îndoială că susțineau 
restul, armătura și aparenţa: fata, militarul, visele și memoria. 
Din ramă, fata blondă zâmbea de sub braţul protector al 
bărbatului bronzat cu cămașă albă; iar surâsul avea o 
asemănare certă cu altele pe care Coy i le știa de-acum, chiar și 
cu cele primejdioase; însă deslușea în el și o prospeţime ce îl 
făcea aparte. Ceva luminos, iradiant, de viaţă plină de 
posibilităţi nedezvăluite încă, de drumuri de străbătut, de 
fericire posibilă și poate probabilă. Era ca și cum din fotografia 
aceea ea ar fi zâmbit pentru întâia oară, ca primul om care s-a 
deșteptat în prima zi și a văzut jur-împrejur lumea abia creată, 
când totul urma să fie trăit din plin pornind de la un unic 
meridian zero, și nu existau telefoanele mobile, nici mareele 
negre, nici virusul sida, nici turiștii japonezi, nici polițiștii. 

În fond, asta era chestiunea. Și eu am zâmbit așa cândva, 
gândi. lar acele modeste obiecte răspândite prin casă, cupa 
ciocănită, poza fetei pline de pistrui, erau resturile naufragiului 
surâsului aceluia. Faptul de a ghici toate acestea făcu să-i picure 
parcă ceva pe dinăuntru, ca și cum muzica amuţită i s-ar fi 
infiltrat încet prin măruntaie ca să-i umezească inima cu lacrimi. 
Atunci se simţi neocrotit, de parcă era el, nu Tanger, cel ce 
zâmbea din fotografia cu bărbatul în cămașă albă. Nimeni nu 
poate proteja mereu pe nimeni. Se recunoștea în poza aceea, și 
asta îl făcu să se simtă orfan, singuratic, melancolic și furios. 
Intâi îl încercă un sentiment de dezolare personală, de extremă 
singurătate care i se urcă prin piept până la gâtlej și la ochi; 
apoi o mânie netă, intensă. Privi locul unde zăcuse Zas, și după 
aia ochii îi căzură pe cartea de vizită a lui Nino Palermo, ruptă în 
două pe masă. Rămase așa un timp, nemișcat. Apoi se uită iar la 
ceas, alipi cele două bucăţi și puse mâna pe telefon. Formă 
numărul fără grabă, și aproape imediat auzi vocea căutătorului 
de naufragii. Era la barul hotelului său, și sigur că i-ar face mare 
plăcere să se întâlnească acolo cu Coy peste un sfert de oră. 


132 


Portarul în uniformă se uită suspicios la tenișii lui albi și la 
blugii uzaţi de sub vestonul marinăresc, când îl văzu apărând în 
cadrul ușii duble de cristal și străbătând vestibulul Palace-ului. 
Nu mai fusese niciodată acolo, așa că urcă niște trepte, păși pe 
covoare și pe dalele din marmură albă și se opri o clipă, 
nehotărât. La dreapta era o mare tapiserie veche, iar la stânga 
ușa barului. Merse drept înainte până la vasta rotondă centrală 
și se mai opri o dată sub coloanele ce împrejmuiau incinta. În 
fund, un pianist invizibil cânta Cambalache, și muzica era 
estompată de discretul zvon al conversaţiilor. În ciuda orei târzii, 
aproape toate mesele și canapelele erau ocupate: oameni 
frumos îmbrăcaţi, costume, cravate, doamne cu bijuterii, femei 
atrăgătoare, chelneri impecabili care se mișcau tăcuţi. Într-o 
frapieră în formă de cărucior stăteau la gheaţă mai multe sticle 
de șampanie. Totul foarte elegant și corect, aprecie el. Ca-n 
filme. 

Făcu câţiva pași prin rotondă, îl ignoră pe chelnerul care îl 
întreba dacă dorea o masă, și se îndreptă cap-compas spre Nino 
Palermo, ale cărui profil și siluetă se zăreau pe canapeaua de 
sub marele candelabru central ce atârna de bolta de sticlă. Era 
însoţit de aceeași secretară de la licitaţia din Barcelona, acum 
îmbrăcată în culori închise, cu fustă scurtă, picioare vizibile până 
la jumătatea pulpei, lipite foarte cuviincios și aplecate în linie 
oblică într-o parte, cu pantofi cu toc înalt. Manualul perfectei 
secretare lucrând cu patronul, secţia vestimentaţie, pagina 
cinci. Era așezată între Palermo și doi indivizi cu aspect nordic. 
Căutătorul de naufragii nu-l văzu pe Coy decât când acesta fu 
foarte aproape. Atunci se sculă în picioare, încheindu-și haina la 
două rânduri. Codiţa îi era prinsă cu o panglică neagră. Purta un 
costum gri-închis, cravată de mătase pe cămașa bleu pal, iar 
pantofii negri, podoabele de aur și ceasul îi străluceau mult mai 
tare decât zâmbetul. Tot atât de tare îi luci și inelul cu moneda 
veche când întinse mâna ca să i-o strângă pe a lui Coy. Acesta 
ignoră mâna aceea. 

— Mă bucur că ai devenit rezonabil - zise Palermo. 

Tonul prietenos îi îngheţă pe buze la jumătatea propoziției, cu 
mâna întinsă inutil. Și-o privi un moment, surprins s-o vadă 
acolo goală, apoi și-o retrase încet, deconcertat, sfredelindu-l pe 
noul-venit cu ochii lui ceacâri. 

— Ai mers prea departe - zise Coy. 


Mutra confuză a celuilalt se îmbăţoșă deodată, arogantă. 

— Rămâi cu ea? - întrebă cu răceală. 

— Nu-i treaba dumitale. i 

Palermo părea să reflecteze. li privi cu coada ochiului pe cei 
doi bărbaţi care îl așteptau pe canapea. 

— Dumneata ai zis ieri că erai... Nu? În afara chestiunii. Că nu 
te mai privea. lar când ai telefonat adineauri... Pentru 
Dumnezeu. Am crezut că erai de acord să lucrezi pentru mine. 

Coy își ţinu respiraţia. Celălalt îl depășea cu cel puţin un cap, 
și el îl studia de jos în sus, cu mâinile-i late și butucănoase 
atârnându-i ameninţător de ambele părți ale trupului. Se legănă 
puţin pe vârful picioarelor. 

— Ai mers prea departe - repetă. 

Pupila verzuie era mai dilatată decât cea neagră, dar 
amândouă păreau de gheață densă. Palermo mai aruncă o 
privire furișă spre cei doi însoțitori. Acum își strâmba gura, 
dispreţuitor. 

— Nu mi-am închipuit c-o să vii să mă enervezi - zise. 
Dumneata... O paiață, asta ești. Te porți ca o paiață. 

Coy încuviinţă foarte încet de două ori. Mâinile i se 
depărtaseră încă niţel de trup, și își simţea mușchii umerilor, 
braţelor și stomacului încordaţi ca niște noduri marinărești 
strânse zdravăn. Palermo se întorsese pe jumătate, dând de 
înţeles că discuţia se încheiase. 

— Văd - adăugă - că vulpea aia te-a îmbrobodit bine. 

Pronunţând ultimul cuvânt, schiță mișcarea de a se întoarce 
pe canapea; însă doar o schiță, întrucât Coy își făcuse deja 
socotelile rapid și știa că bărbatul din faţa lui era mai înalt, 
câtuși de puţin debil, că nu era singur, și că pe un om e mai bine 
să-l lovești când încă vorbește, fiindcă are reflexele încetinite. 
Așa că se legănă din nou pe vârful picioarelor, înghiţi în gând o 
cutie cu spanac, își compuse iute un zâmbet ca să-l deruteze pe 
Palermo, și instantaneu îi trase un genunchi în testicule, atât de 
brutal încât o secundă mai târziu, când celălalt se frângea în 
două cu mutra congestionată și cu suflarea tăiată, îl putu mirui 
fără prea mare sforțare cu a doua lovitură, de cap, în nasul care 
plesni sub fruntea lui de parcă cineva ar fi spart o mobilă. 
Învăţase figura aceea, cu o precizie coregrafică, într-o mardeală 
dintr-un bar din Hamburg; a treia mișcare, în improbabilul caz că 
adversarul mai mișca încă, consta în a-i aplica altă lovitură de 


134 


genunchi în moacă; asta însă ca desert. Dar văzu că nu mai era 
nevoie: Palermo căzuse în genunchi, alb și molâu ca un sac de 
cartofi, cu faţa sprijinită de pulpa lui Coy, mânjindu-i blugii cu 
sângele scandalos de roșu care îi ţâșnea pe nas. 

Și apoi totul se învălmăși drăcește în mai puţin de cinci 
secunde. Secretara începu să ţipe lăsându-se pe spate pe 
canapea și dând isteric din picioare până i se văzură chiloţii, 
care erau negri; praful se alese din ţinuta ei. Cei doi străini, 
stupefiaţi la început, săriră să-l ajute pe cel căzut. În ce-l 
privește, Coy văzu cu coada ochiului cum toţi chelnerii din salon 
plus câţiva bărbaţi de pe la mese tăbărau pe el, înainte de a se 
trezi pocnit, înșfăcat de multe mâini puternice care îl luau pe 
sus, târându-l spre intrare de parcă voiau să-l linșeze sub 
privirea uluită sau indignată a angajaţilor și clienţilor. Ușile de 
cristal se deschiseră, cineva strigă ceva despre chemarea 
poliţiei și în acel moment Coy văzu succesiv fațada iluminată a 
clădirii Corpurilor Legiuitoare, luminile verzi ale taxiurilor 
staționate la intrare, și pe piticul melancolic care îl privea 
surprins de sub semaforul cel mai apropiat. Nu mai putu vedea 
altceva fiindcă îi ţineau strâns capul, dar tot mai întrezări mutra 
dură a șoferului berber - parcă toată lumea își dăduse întâlnire 
la Palace în noaptea aceea -, înainte de a se simţi tras cu furie 
de păr, mișcare ce îi azvârli capul pe spate, și a încasa unul, doi, 
trei, patru pumni profesioniști în plexul solar care îi tăiară brusc 
respiraţia. Atunci se prăbuși la pământ, cu plămânii goliţi și 
căscând gura ca un pește scos din apă. LAA: Legea Aerului 
Absent, sau unde-mi ești când îmi crapă buza după tine. De 
acolo de jos auzi sirena poliţiei și își spuse: ai cacarisit-o, 
marinare. Din chestia asta te-alegi cu șase ani și-o zi, iar fata va 
trebui să se scufunde singură. Apoi, după câteva încercări 
eșuate, reuși să respire ceva mai bine, deși aerul, care în sfârșit 
făcu act de prezență, îl durea intrând și ieșind din plămâni. 
Coastele inferioare păreau a se mișca pe cont propriu, și se 
gândi că precis avea una sau mai multe rupte. Câinoasă viaţă. 
Zăcea tot pe caldarâm, cu faţa în jos, și cineva îi puse niște 
cătușe care făcură clic-clic pe încheieturile mâinilor răsucite la 
spate. Il consola gândul că Nino Palermo avea să-și amintească 
de Tanger Soto, de el și de bietul Zas de fiecare dată când se va 
privi în oglindă în zilele următoare. Apoi îl ridicară deodată și o 
lumină albastră de girofar îl orbi de la câţiva pași. | se făcu un 


135 


dor amarnic de Galicianul Neira, de Torpilorul Tucumân și de 
restul echipajului Sanders. Dar acelea erau alte timpuri și alte 
porturi. 


VI + Despre cavaleri și scutieri 


„Există o mulţime de ghicitori 
despre o insulă în care unii locuitori 
spun mereu adevărul, iar alții mint neîncetat.” 


R. Smullyan, Cum se numește cartea asta? 


Țiganca se îndepărtă după ce mai insistase puţin și Coy se 
gândi, văzând-o plecând, că poate ar fi trebuit s-o lase să-i 
citească viitorul în palmă. Era o femeie între două vârste, cu faţa 
măslinie brăzdată de nenumărate creţuri, purtând înfiptă în păr 
către ceafă o peineta, adică un mare pieptene ornamental din 
argint. Trupeșă, cu fundul lat, își agita multele volane ale rochiei 
mișcându-se totuși cu graţie, oprindu-se să le ofere crenguțe de 
rozmarin trecătorilor, în drum spre bulevardul străjuit de 
palmieri care se întindea în spatele castelului Santa Catalina, din 
Câdiz. Înainte de a pleca, înciudată de refuzul lui Coy de a 
cumpăra niscai rozmarin în schimbul câtorva gologani, ori de a o 
lăsa măcar să-i ghicească viitorul, ţiganca murmurase un 
blestem, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, care acum 
îl preocupa serios: o singură călătorie ai să faci pe gratis. Nu era 
un marinar superstițios - în epoca Meteostatului și a GPS-ului, 
puţini din cei cu meseria lui mai erau -, dar păstrase unele 
ciudăţenii și temeri specifice vieţii pe mare. Poate de aceea, 
când tiganca dispăru pe sub palmierii de pe bulevardul Duque 
de Nâjera, Coy își studie neliniștit palma stângă înainte de a se 
uita pe furiș la Tanger, care, stând la aceeași masă cu el pe 
terasă, discuta cu Lucio Gamboa, directorul observatorului de la 
San Fernando, unde toţi trei își petrecuseră o parte din zi. 
Gamboa era căpitan de navă în cadrul Forţelor Navale, dar acum 
purta haine civile, cu cămașă cadrilată, pantaloni kaki și niște 
espadrile ușoare de pânză, foarte vechi și decolorate. Nimic din 
el nu trăda apartenenţa la casta militară: rotofei, chel, vorbăreţ, 
cu o neîngrijită barbă sură și niște ochi deschişi la culoare, de 
normand, aspectul îi era mai degrabă neglijent și cordial. Vorbea 


137 


fără urmă de oboseală de ore în șir, în timp ce Tanger punea 
întrebări, încuviinţa sau lua note. 

Ai să faci o singură călătorie gratis. Coy își privi iar lung liniile 
palmei, zicându-și încă o dată că poate era mai bine s-o fi lăsat 
pe ţigancă să citească în ele. În caz că nu i-ar fi convenit 
pronosticul, se gândi, oricând putea să și le modifice cu o lamă 
de ras, cum făcea marinarul acela de hârtie și cerneală, Corto 
Maltes, înalt, frumos și cu un cercel de aur în lobul urechii, cu 
care nu i-ar fi displăcut deloc să semene ori de câte ori simţea 
asupra lui ochii lui Tanger. Ochi care câteodată deveneau 
neatenţi la explicaţiile lui Gamboa ca să-l fixeze pe Coy doar un 
moment, inexpresivi, senini; constatând doar că el era acolo și 
că totul se afla sub control. 

Simţi un junghi sub coastele de jos, din partea stângă, loc 
încă dureros din cauza pumnilor șoferului berber. Incidentul se 
lăsase cu treizeci și două de ore petrecute într-o celulă a 
comisariatului din Retiro și cu o plângere a administraţiei 
Palace-ului pentru scandal și agresiune, care urma să se judece 
peste câteva luni. Nimic nu-l împiedica, prin urmare, să 
călătorească la Cádiz cu Tanger. In ce-l privește pe Nino 
Palermo, după ce părăsise clinica unde i se aplicase un 
tratament de urgenţă la nas, pe care certificatul medical îl defini 
ca lezionat dar nefracturat, avusese grijă să nu recurgă la 
avocaţii săi ca să deschidă un proces. Or, asta era departe de a 
fi liniștitor; fiindcă, așa cum zise Tanger când Coy ieși de la 
comisariat și o găsi afară așteptându-l, Palermo făcea parte din 
tipii aceia ce n-au nevoie de polițiști și tribunale ca să-și regleze 
afacerile. 

Își studie iar mâna. Spre deosebire de Tanger, cu linia ei lungă 
și precisă care îi străbătea palma, liniile lui, ale vieții și morţii, 
ale dragostei și naiba mai știe ale cui, se încrucișau dezordonat, 
cam ca parâmele unui velier după o manevră dificilă cu vânt 
puternic și marea în clocot; ca și cum cineva le-ar fi scuturat 
bine de tot într-un cornet pentru zaruri și le-ar fi aruncat apoi 
acolo la întâmplare. Așa că zâmbi în sinea-i: nici cea mai dibace 
țigancă din lume n-ar fi putut citi nimic în încurcătura aia. Cheile 
călătoriei, fie ea gratuită, fie cu suportarea tuturor cheltuielilor, 
nu erau pitite în liniile acelea, ci în privirea pe care o simţea 
adăstând asupra lui din când în când. Asta, conchise resemnat, 
era adevăratul lui periplu la care îl osândise Athena. 


138 


Se uită sub masă. Tanger stătea picior peste picior sub fusta-i 
largă albastră, legănându-și ușor una din sandalele de piele. 
Observă gleznele pistruiate, apoi profilul femeii, care în 
momentul acela se apleca peste caieţel luând note cu creionul 
ei de argint. In spatele ei, aurindu-i aproape până la tonuri de 
alb vârfurile perfect tăiate ale părului, soarele era în declinaţie 
de o oră și jumătate peste orizontul Atlanticului, în fața plajei La 
Caleta, exact între castelele care o închideau de o parte și de 
cealaltă. Contemplă vechile zidiri cu metereze goale, foișoarele 
de pază cu acoperiș sferic plasate la extremităţi, urma neagră a 
apei, pe care mareea o lingea pe pietrele roase de valuri. 
Ocolind cu mare grijă bancul de nisip de la San Sebastiân, o velă 
se mișca încet în depărtare, către nord, împinsă de un vânt 
răcoros de sud-vest. Forța 5 pe scara Beaufort, calculă 
observând berbecuţii care încrețeau niţel fața mării și împroșcau 
cu stropi istmul ce unea țărmul cu castelul și cu enormul far 
ridicându-se dincolo de zidurile crenelate ale vechilor baterii. 
Cerul și apa erau impecabil de albastre, de o luminozitate ce 
rănea privirea, și curând aveau să se înveșmânteze în tonurile 
roșcate prefigurând apusul. 

— Sunt câteva chestiuni - zise Gamboa - foarte neobișnuite în 
povestea asta a voastră. 

Coy își abătu atenţia de la mare la interlocutorul lor. Tanger și 
directorul observatorului se cunoșteau telefonic din motive 
profesionale. Se duseseră să-l vadă la San Fernando de cum 
sosiseră de la Madrid întâi cu trenul de Sevilla, apoi cu o mașină 
închiriată până la Câdiz, ca să-i ceară cât mai multă 
documentaţie despre Dei Gloria și vasul pirat Chergui și 
lămurirea anumitor puncte obscure. După aceea, Gamboa îi 
însoțise de plăcere în partea veche a orașului invitându-i să 
mănânce niște delicioase turte cu crevete la localul Ca Felipe, 
din strada La Palma, unde peștele proaspăt le era prezentat 
clienţilor sub reclama: Aproape toți acești pești au făcut 
figuratie în filmele comandantului Cousteau. Şi poposiseră apoi 
în faţa mării, pe terasa aceea din La Caleta. 

— O, de-ar fi numai câteva - suspină Tanger. 

Gamboa, care fuma o ţigară, râse, și ochii-i nordici îi întineriră 
chipul bărbos. Avea dinţii desperecheaţi, gălbui de nicotină, cu 
incisivii foarte depărtaţi unul de altul. Râdea cu ușurință, din 
orice, și de fiecare dată dădea și din cap de sus în jos, ca și cum 


139 


orice pretext pentru râs era binevenit. În ciuda tuturor 
prejudecăţilor sale de marinar din flota comercială împotriva 
celei de război, lui Coy îi plăcea Gamboa. Până și felul lui de a-i 
face curte lui Tanger - un gest, o privire, maniera în care îi 
oferea țigări pe care ea le refuza - era inofensiv, simpatic. Când 
îl vizitaseră către amiază în biroul lui de la observator, Gamboa 
râsese încântat descoperind, spusese de-a dreptul, cât de 
frumoasă era colega de la Madrid cu care până atunci 
întreţinuse, din nefericire pentru el, doar relaţii telefonice și 
epistolare. Apoi îl privise cu multă luare-aminte pe Coy înainte 
să-i strângă îndelung mâna, de parcă contactul acela i-ar fi 
îngăduit să calculeze genul de legătură existentă între colega sa 
de la Muzeul Naval și acel neașteptat individ tăcut, scund și lat 
în spete, cu mâinile mari și umbletul stângaci, care o escorta. Ea 
se mulţumise să i-l prezinte ca pe un prieten ce o ajuta la partea 
tehnică a problemei. Un marinar cu mult timp liber la dispoziţie. 

— Brigantina aceea - continuă Gamboa - venea din America 
fără escortă... Or, asta-i ciudat, fiindcă din cauza englezilor, a 
corsarilor și a piraţilor, care nu-s chiar același lucru, primii fiind 
în slujba unor guverne sau de conivenţă cu ele, ordonanţele 
regale stipulau ca orice vas comercial să străbată Atlanticul 
numai în convoi. 

Vorbea adresându-i-se aproape întotdeauna femeii, deși din 
când în când se întorcea și către Coy, vrând probabil să-l facă să 
nu se simtă în plus. Presupun că nu-ţi pasă, spunea gestul. Nu 
știu ce învârtești tu în toată daravera asta, camarade, dar sper 
să nu te deranjeze că-i vorbesc numai ei și că-i zâmbesc. Dă-ți 
seama: sunteţi aici în vizită pentru scurt timp, și ea-i 
atrăgătoare. Oi fi tu marinar cu mult timp liber, sau cu tot timpul 
la dispoziţia ei, sau ce-oi fi fiind, habar n-am ce-i între voi și nu 
mă bag, vreau doar să mă bucur și eu nițeluș de ea. Ceva beri și 
ceva râsete acolo, știi doar, ca să-mi încarc bateriile. Ha, ha. 
Asta o să vă fie plata pentru serviciile mele. Peste puţin va fi din 
nou a ta cu totul, sau mă rog, cât o fi, că eu n-am de unde să 
știu, și-ţi vei putea încerca din nou norocul. La urma urmei viața 
e scurtă, și numai când și când îţi pune dinainte muieri ca asta. 
Cel puţin mie nu-mi pune. 

— Era pace cu Anglia în momentul acela - preciză Tanger. 
Poate că escorta n-o fi fost necesară. 


140 


Gamboa, care tocmai își aprinsese cine mai știe a câta ţigară, 

slobozi fumul printre incisivi și apoi schiţă un gest afirmativ. În 
afară de funcţia și gradul pe care le avea în armată, era și istoric 
naval. Inainte de a fi fost trimis să conducă observatorul, se 
ocupase de patrimoniul istoric al Forţelor Navale la Câdiz. 
_ — Poate fi o explicaţie - admise -. Deși tot mi se pare ciudat... 
In 1767, Cádiz deţinea monopolul comerțului american. Abia 
unsprezece ani mai târziu regele Carlos al Ill-lea, prin actul lui 
de liberalizare comercială, a modificat norma care desemna 
Câdiz-ul ca unic port de destinaţie al vaselor venind din 
Americi... Așa că itinerariul acestei brigantine plecate din 
Havana a avut ceva ilegal, dacă e să luăm ordinele regale în 
sens strict. Sau, cel puţin, ceva neobișnuit - trase de două ori 
din ţigară, gânditor -. Normal ar fi fost ca înainte de a-și 
continua drumul spre Valencia, sau unde i-o fi fost destinația 
finală, să fi făcut escală aici - mai trase o dată cu poftă -. Și iată 
că n-a făcut-o. 

Tanger avea răspuns la remarca lui. De fapt, înţelesese Coy, 
părea să aibă răspunsuri la toate. Era ca și cum nu de date noi 
avea ea nevoie, ci de confirmarea celor vechi. 

— Dei Gloria - explică ea - se bucura de un statut aparte. Nu 
uita că aparținea iezuiţilor, iar aceștia păstrau încă destule 
privilegii. Vasele lor aveau scutiri speciale, navigau spre Americi 
și Filipine cu căpitani, piloţi, trasee și hărţi navale ale 
Companiei, și se înconjurau de ceea ce azi am putea numi 
opacitate financiară... De altfel, asta a fost una din vinile care li 
s-au pus în cârcă în procesul de expulzare ce li se pregătea în 
secret. 

Gamboa o asculta foarte atent. 

— Așadar cu iezuiţii avem de-a face, eh? 

— Exact. 

— Asta ar putea explica o serie de chestii inexplicabile. 

Ea și-a petrecut multe ceasuri, își zise Coy, în apartamentul 
acela pe care-l știu, din faţa șinelor gării Atocha, despicând firu- 
n patru, studiind și meditând. Și-a petrecut zile și luni trântită pe 
patul acela pe care l-am întrezărit doar fugar, așezată la masa 
gemând de cărți și documente, stabilind zeci, sute de conexiuni 
în capul ăsta impasibil al ei, așa cum face jucătorul de șah cu 
următoarele-i mișcări prevăzute cu mult înainte. Trasând 
itinerarii care ne includ pe toţi. Sunt convins că discuţia de 


141 


acum, tipul ăsta bărbos și zâmbăreţ, peisajul acesta din La 
Caleta, ba până și orele fluxului și refluxului, pe toate le-a 
calculat dinainte. Ce face ea acum e să întărească arborii cu 
straiuri spre prova, cu șarturi în părţi, atentă la cel mai mic 
detaliu înainte de a porni pe mare. Și asta pentru că-i din alea 
care nu uită nimic pe țărm. N-o fi navigat niciodată, nu zic nu, 
însă am certitudinea că în închipuire s-a scufundat deja de zeci 
de ori până la epava lui De; Gloria. 

— Oricum - zise Gamboa -, mare păcat că nu dispunem de o 
documentaţie mai bogată! - se întoarse puţin spre Coy... Arhiva 
din Câdiz este singura care n-a fost trimisă la arhiva generală a 
marinei din Viso del Marqués, unde s-au centralizat aproape 
toate documentele importante din El Ferrol și Cartagena, 
posterioare celor păstrate la Arhiva Indiilor din Sevilla... Aici, un 
amiral căpos a refuzat să se despartă de ea. Rezultatul: fondul 
documentar complet a ars într-un incendiu, cu toate actele 
secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, inclusiv câteva planșe 
originale din cartografia lui Tofiho. 

Ajuns aici, Gamboa mai trase din ţigară și slobozi un hohot 
jovial de râs la adresa lui Tanger. 

— Nu putea să lipsească incendiul de rigoare, așa-i? Ha, ha. 
Dar presupun că asta dă o nouă savoare de aventură și mister 
lucrului tău. 

— Nu s-a pierdut chiar totul - răspunse ea. 

— Nu, într-adevăr. S-au salvat hârtiile rătăcite. Dar nimeni nu 
mai știe ce conţin. Planurile lui De; G/oria, de pildă, zăceau 
uitate într-un loc inimaginabil: sub munţi de hârțoage colbuite, 
în cambuza cu instrumente nautice din arsenalul din La 
Carraca... Printre materiale privind vasele distruse, jurnale de 
bord, hărţi și un haos de lucruri necatalogate. Le-am văzut din 
pură întâmplare acum un an, când căutam cu totul altceva. lar 
când am primit apelul tău telefonic, mi-am amintit de ele... 
Noroc că vasul acesta a fost construit aici. 

In realitate, îl lămuri Gamboa pe Coy, nu era vorba chiar de 
planurile lui De; Gloria, ci de ale corăbiei Loyola, sora ei 
geamănă, fiindcă ambele fuseseră construite la Câdiz între 1760 
și 1762, la scurt timp una după alta. Norocul, din păcate, nu le-a 
surâs nici uneia din ele. Inaintea surorii ei de șantier naval, 
Loyola s-a dus la fund în 1763 din cauza unei furtuni violente în 
dreptul lui Sancti Petri. Ce ţi-e cu viața asta: foarte aproape de 


142 


locul unde fusese lansată la apă doar cu un an înainte! Existau 
vase lipsite de noroc, după cum Coy știa probabil din experienţă 
profesională. lar cele două brigantine făceau parte din ele. 

li dăruise lui Tanger o copie a planurilor, după ce le arătase 
încăperile observatorului, fațada albă cu coloane și cupola 
scânteind în soare, coridoarele văruite și pline de vitrine cu 
instrumente vechi, cărțile de nautică și de astronomie, linia de 
pe pardoseală indicând locul exact al meridianului Câdiz-ului, și 
magnifica bibliotecă din lemn întunecat la culoare, cu rafturile 
înţesate. Acolo, pe o masă-vitrină conţinând opere de Kepler, 
Newton și Galilei, Că/ătorie în America  Meridională și 
Observațiile lui Jorge Juan și Antonio de Ulloa, și alte cărți despre 
expedițiile din veacul al XVIII-lea întreprinse pentru măsurarea 
unui grad de meridian, Gamboa desfășurase planuri și 
documente. Unele câpii erau pentru Tanger, iar restul, originale 
greu de reprodus, au fost fotografiate de ea unul câte unul, cu 
un mic aparat pe care îl scosese din tașca de piele. Umpluse 
două role a câte treizeci și șase de fotografii, cu flash-ul 
reflectându-se pe tablourile de pe perete și pe sticla vitrinelor, în 
timp ce Coy, din curiozitate profesională, arunca o privire peste 
vechile tabele de efemeride nautice și peste instrumentele de 
precizie semănate pretutindeni, vestigii ale vremurilor când 
observatorul din San Fernando era o referință obligatorie în 
Europa veacului Luminilor: un octant Spencer, un ceas 
Berthoud, un cronometru Jensen, un telescop Dollond. lar pe De; 
Gloria, Coy îl avu dinaintea ochilor când Gamboa, după o pauză 
calculată și teatrală, scoase patru planuri la scara 1:55 și i le 
dădu lui Tanger să le fotocopieze: o zveltă brigantină de 30 
metri lungime pe 8 lăţime, cu două catarge, vele pătrate, o 
mizenă la arborele mare, armată cu zece tunuri de fier de 4 
livre. Aceste copii se aflau acum în faţa lor, pe măsuţa terasei. 

— Era o corabie strașnică - zise Gamboa, privind pânza din 
depărtare, care străbătuse deja toată lungimea litoralului și 
dispărea dincolo de castelul Santa Catalina. După cum vă puteți 
da seama după planuri, foarte elegantă ca linie și foarte rapidă. 
Un vas modern pentru epoca lui, construit din stejar și tec cu 
obișnuita punte compactă și cu tunurile pe ea, cu câte cinci 
saborduri de fiecare latură. lute și sigur. Dacă o felucă a fost în 
stare să-l urmărească, înseamnă că suferise mult de pe urma 
traversării Atlanticului. Ha, ha. Pentru că altfel... - acum 


143 


directorul observatorului se uita la Tanger cu o atenţie sporită. 
lată altă faţetă a misterului, nu?... De ce n-a acostat la Cádiz 
pentru reparaţii? 

Tanger nu răspunse. Se juca neatent cu creionul ei de argint, 
aparent concentrată asupra cupolelor albe ale sanatoriului 
balnear ce se înălța la stânga pe plajă, pe piloţi. 

— Și Chergui? - întrebă Coy. 

Gamboa, care o observa pe femeie, se întoarse încet spre el. 
Treaba cu corsarul măcar era clară, răspunse. lar ei chiar că 
avuseseră noroc, pentru că noua documentaţie pe care le-o 
oferea conținea materiale preţioase. De exemplu o copie a 
descrierii lui Cherygui, al cărei original fusese localizat de el la 
secțiunea Piraterie și Capturi de la Viso del Marqués. Din 
nefericire, nu chiar planurile acelui vas, ci ale unei feluci cu 
caracteristici foarte asemănătoare, Șoimanul, cu dimensiuni, 
armament și tachelaj aproape identice. 

— Nu cunoaștem locul și anul construcţiei - explică Gamboa, 
scoțând o hârtie îndoită din buzunarul cămășii -, deși știm că 
opera plecând de la baze din Alger și Gibraltar. Dar avem 
descrieri amănunțite ale aspectului său, făcute fie de victime, fie 
de navigatori care l-au întâlnit în timpul escalelor când arbora 
pavilionul britanic, pe care apoi îl schimba după cum îi 
convenea, armatorii lui fiind un maltez stabilit la Gibraltar și un 
negustor algerian... Putem să-i stabilim cu precizie acţiunile 
între 1759 și 1766; însă darea de seamă cea mai minuțioasă - 
directorul observatorului își consultă notițele de pe hârtie - i-o 
datorăm lui don Josef Mazarrasa, căpitanul misticului Copoiu/, 
care a putut scăpa de o felucă identificată cu Chergui în 
septembrie 1766, după o înfruntare ce a avut loc în dreptul 
Fuengirolei; întrucât a fost cât pe ce să fie abordat, l-a putut 
studia, vrând-nevrând, de foarte aproape. Pe teugă se găsea un 
european, descriere ce ne poate trimite la englezul cunoscut 
sub numele de Slyne, ori căpitanul Mizen, iar echipajul, 
numeros, părea a se compune din mauri și europeni, aceștia din 
urmă neîndoios englezi - Gamboa își consultă din nou hârtiuța... 
Prin urmare, Chergui era o felucă având bonetă suplimentară și 
clasica dunetă înaltă la pupa, cu arborele mare și cel de mizenă 
greate cu pânze pătrate pe vergi încrucișate, fără gabie, și la 
arborele trinchet cu velă latină, destul de rapidă pentru clasa ei, 
de vreo treizeci și cinci de metri lungime pe opt sau nouă 


144 


lăţime. Conform căpitanului Mazarrasa, pe care întâlnirea l-a 
costat cinci morţi și opt răniţi la bord, era armată cu patru tunuri 
lungi de șase livre, alte opt de patru livre și cel puţin patru piese 
vechi de artilerie din cele numite pedreros cu ghiulele de piatră. 
Pare-se că se armase la Alger cu piese bune din bronz, vechi dar 
eficace, scoase de pe o corvetă franceză capturată, La 
Flamme... Ei bine, armamentul acesta o făcea de temut pentru 
vasele mai ușor înarmate și cu linii mai fragile, cum erau atât 
Copoiul cât şi Dei Gloria... În caz că într-adevăr s-a întâlnit cu 
acesta din urmă. 

— De asta sunt sigură - zise Tanger. S-au întâlnit. 

Renunţase să mai contemple sanatoriul și stătea puţin 
încruntată, cu un aer foarte încăpățânat. Gamboa îndoi la loc 
hârtia și i-o întinse. Apoi ridică o mână, ca și cum n-avea nimic 
de obiectat. 

— Dacă-i așa, atunci căpitanul lui De; Gloria a fost un bărbat 
și jumătate. Să faci față unei asemenea urmăriri, să nu te 
refugiezi la Cartagena și să te lupți de foarte aproape cu 
corsarul Chergui nu era la îndemâna oricui. Și călătoria asta de 
la Havana fără escale... - îi studie, întâi pe Coy și apoi pe 
femeie, zâmbind perspicace. Presupun că e ceva la mijloc, nu? 

Coy se lăsă pe spate în scaun, de al cărui spătar atârna 
vestonul lui. Cu mine degeaba vorbești, spunea gestul lui. Ea e 
la comandă. 

— Sunt niște aspecte pe care vreau să mi le lămuresc - zise 
Tanger după o scurtă tăcere. Asta-i tot. 

Pusese cu multă grijă hârtiuţa cu notele în tașca ei. Gamboa o 
privi pătrunzător. Numai o clipă, expresia placidă a directorului 
observatorului păru a-și pierde inocența. 

— Frumoasă ocupaţie v-aţi găsit, oricum - preciză, prudent. 
Și-n plus, poate că la bord avea... Nu știu. 

Işi căuta pachetul de ţigări în buzunarul pantalonilor. Coy 
observă că prelungea căutarea mai mult decât era necesar, de 
parcă avea ceva în cap și nu știa dacă să spună ori ba. 

— Adevărul e - spuse în sfârșit - că nici corabia, nici ruta, nici 
epoca nu te duc cu gândul la comori. 

— Nimeni nu vorbește de comori - zise foarte lent ea. 

— Sigur că nu. Nici Nino Palermo nu mi-a pomenit de ele. 

Urmă o tăcere. Până la ei ajungeau glasurile pescarilor care 
undeva sub terasă, pe chei, roboteau în bărcile aduse la mal, 


145 


sau vâsleau printre micile ambarcaţiuni ancorate cu prova în 
vânt. Un câine fugea pe plajă, urmărind cu lătrături un pescăruș 
care plană impasibil înainte de a se îndepărta spre largul mării. 

— A fost aici Nino Palermo? 

Tanger se uita cum se îndepărta pescărușul, și întrebarea ei 
răsună când pasărea era deja foarte departe. Gamboa se apleca 
să-și mai aprindă o ţigară, protejând flăcăruia brichetei în căușul 
palmelor. Briza îi răpi fumul printre degete, pe când ochii lui 
deschişi la culoare scăpărau amuzați. 

— Bineînţeles c-a fost aici. Ha, ha. Să mă tragă de limbă, ca 
voi. 

e 

Vântul de sud-vest se întețise cu câteva noduri, calculă Coy. 
Exact cât să împroaște stropi de spumă pe stăvilarul ce se 
întindea la poalele vechiului zid de sud al orașului. Gamboa își 
depăna povestirea cu șart, bucurându-se de ea. Era limpede că 
se delecta cu compania și nu se grăbea deloc. Fuma și mergea 
între cei doi însoțitori ai lui, zăbovind din când în când ca să 
privească marea, casele cartierului Viña, pescarii ce contemplau 
Atlanticul nemișcați lângă undiţele lor înfipte între pietre. 

— A venit să mă vadă acum vreo lună... A apărut cum fac ei, 
căutătorii, plutind în ambiguitate, cu multe perdele de fum. 
Întrebând de vasul cutare, de documentul cutare: tot felul de 
chestii care te împiedică să-ți dai seama ce urmăresc de fapt - 
uneori Gamboa îi zâmbea lui Tanger și incisivii lui separați îi 
accentuau gestul. Adusese o listă de întrebări foarte bogată; și 
acolo, pe locul opt sau nouă, camuflat printre cu totul alte 
lucruri, era Dei Gloria... Știam că tu te ocupai de povestea asta, 
fiindcă vorbiserăm deja de câteva ori la telefon. Și era evident 
că Palermo gâfâia amușinând o pistă proaspătă. 

Rămase tăcut, uitându-se la peștele ce se zbătea la capătul 
sforii unei undiţe. Pescarul, un tip slab cu favoriţi lungi și tricou 
alb cu bretele deasupra, îl desprinse delicat din cârlig și îl 
aruncă într-o găleată, unde continuă să se agite cu lovituri de 
coadă tot mai slabe printre alte reflexe de argint. 

— Astfel că, de cum Palermo pomeni de Dei Gloria, făcui 
niscai legături - Gamboa se urni din nou... Apoi m-am lăsat 
invitat la masă la El Faro, l-am ascultat cu atenţie, am dat din 
cap aprobator de multe ori, am emis câteva nebulozităţi, i-am 


146 


furnizat date despre ce am considerat mai puţin important de pe 
listă și m-am descotorosit de el. 

— Ce i-ai spus despre Dei Gloria? - întrebă Tanger. 

Vântul îi lipea țesătura subţire a fustei de pulpe și făcea să-i 
fluture gulerul bluzei întredeschise. Arăta foarte bine, dar nu 
juca rolul fetei atrăgătoare, aprecie Coy. Nici neajutorate. Ci 
sincere, de la egal la egal cu Gamboa: de ce ne-am păcăli între 
noi, colega, că doar suntem camarazi. Funcţionari într-o lume 
ostilă etc. etc., ce-aș putea eu spune ce nu știi deja. Viața e grea 
și fiecare navighează cum poate. Bineînţeles că te voi ţine la 
curent. Doar îţi datorez asta. 

Era șireată, conchise el. Foarte șireată ori poate maladiv de 
intuitivă, cu un riguros simţ al mecanismelor ce îi ghidează pe 
bărbaţi. Își aminti de căpitanul de fregată de la Muzeul Naval din 
Madrid, de expresia lui vorbind cu ea pe culoar, în faţa biroului. 
Negreșit că e de-ai noștri, amirale. Și îţi sărea în ochi că și cu 
directorul observatorului lucrurile funcționau la fel. E de-ai 
noștri. 

Acum Gamboa surâdea din nou, de parcă întrebarea 
formulată de ea era în plus. 

— l-am spus strictul necesar - zise -. Adică mai nimic. Dacă 
m-a crezut ori ba, asta nu mai știu... Oricum, a fost extrem de 
prudent atingând subiectul - se întoarse o doară către Coy, ca și 
cum aștepta din partea lui o confirmare. Presupun că-l cunoști 
pe Nino Palermo. 

— Îl cunoaște bine - zise ea. 

Prea rapidă cu precizările, își spuse Coy. O observa pe Tanger 
și ea era conștientă de asta, fiindcă își abătu cu o atenţie 
excesivă ochii spre mare. Poate că-l cunosc pe Palermo, își 
repetă el, deși nu prea bine; însă tu te-ai grăbit cu afirmaţia, 
mândro. Ai zis-o poate cu o secundă mai înainte decât trebuia. 
Or, asta nu-i bine. Nu se potrivește cu o fată șireată ca tine. 
Păcat că încă mai comiţi genul ăsta de greșeli. Sau că mă iei 
drept un nătăfleț. _ 

— Nu chiar așa - îi răspunse Coy lui Gamboa. În realitate nu-l 
cunosc pe individul ăsta pe cât mi-aș dori. 

— Atunci probabil ești unicul din meseria asta. 

— El nu aparține acestei meserii - zise Tanger. 


147 


Directorul observatorului rămase iarăși cu ochii pe ei. Din nou 
părea să se întrebe ce fel de relaţie îi unea. In sfârșit, i se adresă 
lui Coy: 

— Nativ din Gibraltar, din tată maltez și mamă englezoaică, 
adică tradiţie piraterească totală. Îl cunosc pe Palermo demult, 
de pe vremea când mă ocupam cu punerea în ordine a arhivelor 
muzeului din Câdiz... Una dintre încercările de aducere la 
suprafață a lui Santísima Trinidad, poate cea mai serioasă, a 
făcut-o el. Trinidad a fost la vremea ei cea mai mare corabie de 
război din lume, o navă cu patru punți și o sută patruzeci de 
tunuri, și s-a scufundat în bătălia de la Trafalgar, în timp ce 
englezii încercau s-o remorcheze spre Gibraltar - semnală un 
punct neprecis pe mare, spre sud-est... Se află acolo, la mică 
distanță de Punta Camarinal. Dorea să facă precum suedezii cu 
Wasa și englezii cu Mary Rose; dar încercarea, ca mai toate de 
același fel, s-a lovit de lipsa de entuziasm a Administraţiei 
spaniole, care e... 

— Precum câinele grădinarului - preciză Tanger. 

— Întocmai. Nici nu mănâncă, nici nu te lasă să mănânci. 

Gamboa aruncă chiștocul în spuma care lua cu asalt stâncile 
stăvilarului și continuă să povestească. Palermo era ditamai 
personajul în zona aceea; cu aspectul acela al lui de mafiot, Coy 
precis înțelegea la ce se referea, atât de mediteraneean: 
Marocul era aproape, la câteva mile, și de la Gibraltar și Tarifa îl 
puteai zări în zilele senine. Acolo era hotarul Europei. Palermo 
înființase Deadman's Chest acum vreo șase sau opt ani, și era 
cunoscut pentru lipsa-i de scrupule. Avea interese la Ceuta, 
Marbella și Sotogrande și lucra cu tipi periculoși de pe ambele 
părţi ale Strâmtorii, asistat de un birou de avocatură cu 
specialiști în contrabandă și societăţi-fantomă care scoteau 
castanele din foc în locul lui când întrecea măsura. 

— Nu s-a putut dovedi; dar i se atribuie, printre alte 
fărădelegi, jefuirea clandestină a resturilor navei Nuestra Señora 
de Cillas, un galion din Veracruz care a naufragiat în 1675 pe 
pragul subacvatic de la Sanlucar cu o încărcătură de lingouri de 
argint - Gamboa făcu o schimă -. Nu era neapărat o mare 
comoară; numai că, scoțând-o, scafandrii lui au distrus corabia, 
făcând-o inutilă pentru orice cercetare arheologică serioasă... Il 
bănuim de mai multe astfel de ticăloșii. 

— E eficace? - vru să știe Coy. 


148 


— Palermo?... Extrem de eficace - Gamboa se uită la Tanger 
ca și cum s-ar fi așteptat să-i confirme spusele, dar ea rămase 
tăcută -... Poate cel mai bun din câţi vedem învârtindu-se pe 
aici. A lucrat la naufragii în întreaga lume, și a făcut avere 
combinând această activitate cu ranfluarea și dezmembrarea 
vaselor scufundate... Mai demult a vrut să fie părtaș la una 
dintre încercările oamenilor lui Fisher, cu care s-a scufundat 
pentru localizarea epavei lui Atocha. Doreau să facă o campanie 
la gurile Guadalquivirului, unde au calculat optzeci de naufragii 
de corăbii care trebuiau să descarce la Sevilla, cu mai mult aur 
înăuntru, ha, ha, decât Banca Spaniei. Dar aici nu suntem în 
Florida: i-a lipsit autorizaţia oficială... Au mai fost și alte 
probleme. Palermo este adeptul doctrinei clasice a vânătorilor 
de comori: din moment ce ei fac toată treaba, iar Statul nu vine 
decât eventual cu permisele, opt zecimi din beneficiu trebuie să 
fie ale lor. Dar la Madrid i-au răspuns că nici discuţie, și nu s-a 
bucurat de mai multă înțelegere nici la Junta Andaluziei. 

Gamboa se bucura vădit de conversaţie. Era guraliv și se afla 
pe terenul lui, așa că îl instrui volubil pe Coy asupra rolului 
Câdiz-ului în istoria naufragiilor. Din anul 1500 până în 1820, 
între două și trei sute de vase conţinând zece la sută din totalul 
metalelor preţioase aduse din America se scufundaseră acolo. 
Dar apăreau problemele: apele tulburi, nisipul și mâlul care le 
acopereau, plus neîncrederea Statului spaniol. Până și Forțele 
Navale, adăugă cu o ușoară strâmbătură, aveau o listă întreagă 
de epave perfect localizate. Numai că unii amirali bătrâni 
considerau naufragiile ca pe niște morminte ce nu trebuie 


profanate. 
— Cum a fost întrevederea cu Palermo? - întrebă Coy. 
— Cordială și precaută de ambele părți - directorul 


observatorului se uită iar la Tanger înainte de a i se adresa din 
nou lui... Chiar îl cunoașteţi? 

Coy, care mergea cu mâinile în buzunare, ridică din umeri. 

— Ea a exagerat puţin. In realitate a fost vorba de un contact 
superficial. 

Gamboa îl privea cu atenție, interesat. 

— Un contact, eh? 

— Da. 

— Și cum adică superficial? 


149 


— Păi chiar așa - Coy dădu din umeri încă o dată. Limitat la 
suprafață. 

— L-a pocnit cu capul în nas - zise Tanger. 

Zâmbea pe jumătate, de sub părul auriu prin care juca briza 
mării. Gamboa se oprise ca să-i scruteze pe amândoi cu mare 
atenție, alternativ. 

— In nas?... Nu mai spune! - acum i se adresa iarăși lui Coy, 
cu un respect reînnoit -. Trebuie să-mi povestești cu șart chestia 
asta, camarade. Crăp de curiozitate. 

Coy i-o povesti în câteva cuvinte, fără înflorituri. Câinele, 
hotelul, nasul, comisariatul. Când termină, Gamboa îl fixă 
gânditor, amuzat, scărpinându-și barba. 

— Caramba. Totuși, chiar și pentru cineva care nu-i cunoaște 
istoria, Palermo e un tip primejdios... Și-n plus are privirea aceea 
care te descumpănește fiindcă nu știi de ce ochi să te ocupi mai 
întâi - rămase iar uitându-se lung la Coy, parcă măsurându-i 
capacitatea de a zdrobi nasul oamenilor... Vasăzică un contact 
superficial, așa-i?... Ha, ha. Superficial. 

Mai râse puţin, pe când Coy o privea pe Tanger și ea Îi 
susținea privirea, cu zâmbetul încă pe buze. 

— Mă bucur că s-a gasit cineva să-i dea o lecţie nemernicului 
ăstuia arogant - zise în sfârșit Gamboa, când își continuară 
plimbarea. V-am povestit deja că și-a făcut apariţia pe-aici, așa, 
ca din întâmplare, cum fac toţi cei de speța lui. C-o fi, c-o păţi, 
fum gros și piste false: stâncile din mijlocul mării la Florida, 
Zahara de los Atunes, Sancti Petri, bancurile de nisip de la 
Chapitel și Diamante... Ba până și estuarul din Vigo cu 
faimoasele-i galioane... 

Lăsaseră oceanul în spate și înaintau pe vechile străzi din 
preajma catedralei, pe lângă turnul din cărămidă și zidurile 
bisericii Santa Cruz. Piaţa cobora în pantă, cu un Hrist într-o 
firidă și cu felinare, mușcate și persiene la balcoanele caselor 
foarte vechi, a căror zugrăveală, precum cea a întregului oraș, 
se scorojea și cădea din cauza vântului și a umezelii apropiatului 
ocean. Prin locurile acelea se îndeseau umbrele, iar lumina 
apusului se refugia pe acoperișuri. Solul pieței aceleia, povesti 
Gamboa în cinstea lui Coy, era acoperit cu pietre americane: 
lestul vaselor care se întorceau din Indii. 


— După cum v-am spus - continuă și ca să revenim la Nino 
Palermo, eu eram prevenit... Așa că l-am lăsat să se învârtească 
în jurul cozii fără a-i oferi indicii preţioase. 

— Îţi mulțumesc - zise ea. 

— Nu numai pentru tine am făcut-o. Pișicherul ăsta mi-a jucat 
cândva o festă, când s-a lansat pe urma celor patru sute de 
lingouri de aur și de argint, deși alţii vorbesc de jumătate de 
milion de dubloni a câte opt scuzi, de pe San Francisco Javier... 
Însă în cazurile astea, în loc să declanșezi un scandal care nu 
servește la nimic, cel mai bine e să te prefaci că habar n-ai și să 
ţii minte. Ha, ha. Ca să i-o plătești când îl ai la mână. 

Merseră printre mașinile parcate care îngreuiau trecerea, 
încrucișându-se cu câţiva tipi cu o înfățișare neliniștitoare. Zona 
era plină de taverne modeste gemând de pescari șomeri, hoți 
de buzunare, mardeiași și cerșetori. Un tânăr cu teniși în 
picioare și părând a alerga cu mare iuțeală pe suta de metri plat 
îi urmări câtva timp, tentat de tașca lui Tanger, până când Coy 
se întoarse, proţăpindu-se în mijlocul străzii cu o mutră fioroasă, 
iar flăcăul hotărî că o schimbare de aer i-ar prinde bine. 
Prudentă, Tanger schimbă locul tăștii. Acum o ţinea lipită cu 
cotul de coaste. 

— Ce anume ţi-a cerut Palermo? 

Gamboa se opri să-și aprindă o ţigară pe care ea și Coy 
tocmai o refuzaseră. Fumul se risipi din căţuia închipuită de 


degetele lui. 
— Ce mi-ai cerut și tu. Căuta planuri - puse bricheta la loc, 
întorcându-se spre Coy -. |n orice tărășenie cu naufragii, 


planurile sunt extrem de importante. Cu ele poţi studia structura 
vasului, poţi calcula dimensiunile și alte multe lucruri... Sub apă 
te orientezi greu, pentru că tot ce găsești acolo de obicei, spre 
deosebire de ce se arată în filme, este o grămadă de lemne 
putrezite, cel mai adesea acoperite cu nisip. Dacă știi însă unde 
e prova, sau lungimea punţii, sau locul exact al calei, ai făcut 
deja mari progrese. Cu planurile și cu o ruletă de măsurat îţi poţi 
câștiga destul de bine viaţa acolo jos - se uită intenţionat la 
Tanger... Desigur, în funcţie de ce speri să găsești. 

— Nu e vorba de căutat ceva acolo jos, în principiu - zise ea. 
Ce facem noi este doar o investigaţie. Faza operativă vine după 
aceea, dacă vine. 

Gamboa slobozi un firicel de fum printre incisivii lui gălbui. 


151 


— Sigur. Ha, ha. Faza operativă - își mijea ochii cu 
maliţiozitate... Ce încărcătură avea Dei Gloria? 

Tanger râse și ea, delicat, punându-i o mână pe braţ. 

— Bumbac, tutun și zahăr din Havana. Doar știi foarte bine. 

— Mda - Gamboa își scărpina barba. Oricum, când cineva o să 
localizeze vasul și o să treacă la... Cum i-ai zis?... La faza 
operativă, totul va depinde și de ceea ce caută. Dacă urmărește 
cumva documente sau material perisabil, nu e nimic de făcut. 

— De bună seamă - zise ea, atât de imperturbabil de parcă 
jucau poker. 

— Hârtia se înmoaie, și fâșșșt. Arrividerci. 

— Sigur. 

Gamboa se mai scărpină o dată înainte de a trage iar din 
țigară. 

— Vasăzică bumbac, tutun și zahăr din Havana, da?... 

Tonul era zeflemist. Ea își ridică ambele mâini, ca o fată 
neștiutoare. 

— Așa scrie în documentul de îmbarcare. Nu-i el chiar o 
minune, dar îţi poţi face o idee destul de aproximativă. 

— Ai avut noroc că l-ai găsit. 

— Mare noroc. A ajuns în Spania odată cu arhivele evacuării 
Cubei în 1898; nu la Câdiz, unde s-ar fi pierdut din cauza 
incendiului, ci la El Ferrol. De acolo a trecut la Viso del Marqués, 
unde l-am putut consulta la secțiunea Navigaţie Comercială. 

— Mare noroc ai avut - repetă Gamboa. 

— M-am dus într-o doară să văd dacă găsesc ceva și deodată 
mi-a căzut sub ochi. Corabia, data, portul, încărcătura, 
pasagerii... Totul. 

Gamboa se uită ţintă la ea, cu intensitate. 

— Sau aproape totul - zise în zeflemea. 

— Ce vă face să credeți c-ar mai fi și altceva? - întrebă Coy. 

— Eu nu cred nimic, camarade. Mă mulţumesc s-o observ pe 
această tânără doamnă... Și să constat interesul lui Nino 
Palermo în aceeași chestiune. Și să-mi dau seama, fiindcă de ani 
întregi mă ocup de afacerile astea și nu m-am născut nici eu 
chiar de ieri-alaltăieri, că această călătorie Havana-Valencia fără 
escală la Câdiz, oricâte documente de îmbarcare colbuite s-ar 
găsi la Viso del Marques, miroase a operaţiune sub acoperire... 
lar dacă mai luăm în consideraţie data, plus armatorul care a 
navlosit vasul, concluzia sare în ochi: Dei Gloria pitea ceva în 


152 


pântecele ei. Ce a scufundat păcătosul cela de corsar a fost 
orice, numai o corabie nevinovată nu. 

Acestea fiind spuse, directorul observatorului făcu cu ochiul și 
râse încă o dată pe când lepăda fumul ţigării printre dinţii 
desperecheaţi. 

— După cum nici ea nu e. Hm, inocentă - adăugă. 

Se uita la Tanger. Şi atunci Coy o văzu râzând la rândul ei, tot 
ca înainte, suav: cu un aer inteligent, misterios și complice. 
Gamboa nu părea câtuși de puţin supărat, ci amuzat, parcă 
tolerant cu o fată rea care dintr-un motiv sau altul s-ar fi bucurat 
de simpatia lui. lar Coy se convinse că ea știa, precum atâtea 
alte lucruri, și să râdă în mod adecvat; așa că îl încercă din nou 
o vagă ciudă, simțindu-se străin, deplasat și stingherit. Deie 
Domnul să fim deja acolo, gândi. Pe mare, departe de toţi, la 
bordul unui vas unde să n-aibă încotro și să mă privească mereu 
în ochi. Ea cu mine. Căutând lingouri de aur, de argint, sau ce i-o 
ieși din găoază. 

Gamboa îi simţi pesemne stinghereala, fiindcă îi adresă un 
rânjet prietenos. 

— Nu știu ce caută dumneaei - zise -. Nu știu nici măcar dacă 
dumneata ai habar ori ba. Dar, oricum, prea puţine lucruri 
rezistă două veacuri și jumătate în apă. Organismele xilofage 
atacă lemnul, fierul se umple de rugină și se fărâmiţează până și 
el... 

— Dar aurul și argintul? 

Gamboa îl privi cu viclenie. 

— Ea zice că nu caută asta. 

Tanger asculta în tăcere. O clipă doar, Coy îi captă privirea 
senină: părea cu desăvârșire indiferentă la discuţie. 

— Ce se întâmplă cu ele? - insistă. 

— Avantajul aurului și argintului - explică Gamboa - e că 
marea le afectează foarte puţin. Argintul se înnegrește, iar 
aurul... Bun. Aurul nu păţește nimic la naufragii. Nu se oxidează, 
nu se înverzește, nu-și pierde nici strălucirea, nici culoarea. Il 
scoţi exact cum era când s-a dus la fund - mai făcu o dată cu 
ochiul, întrerupându-se, apoi se întoarse spre Tanger -... Dar 
uite că vorbim de comori, și cuvântul ăsta e mult prea exagerat, 
așa-i? 

— Nimeni n-a vorbit de comori - zise ea. 


— Sigur. Nimeni. Nici măcar Palermo nu a folosit cuvântul 
ăsta. Numai că un hultan ca el nu se învârte pe aici de amorul 
artei. 

— Asta îl privește pe Palermo, nu pe mine. 

— Sigur. Ha, ha - acum Gamboa i se adresa lui Coy, jovial. 
Sigur. 

Ulicioara Piraților, citi deodată acesta pe o faţadă. Străduța 
aceea strâmtă, cu ziduri albe deteriorate, se numea nici mai 
mult nici mai puţin decât Ulicioara Piraților. Citi încă o dată 
tăblița făcută din plăcuţe de faianță azulejos, convingându-se că 
nu era vorba de o greșeală. Mai fusese la Câdiz și de alte ori; 
cunoștea zona portului, în special barurile deja dispărute de pe 
strada Plocia, foarte frecventate pe vremea Echipajului Sanders; 
dar nu partea aceasta a orașului. Categoric nu acea ulicioară, al 
cărei nume fu cât pe ce să-l facă să izbucnească în râs. Deși nu 
era chiar așa de pitoresc, dacă stăteai să te gândești mai bine. 
Nimic mai potrivit, cugetă, pentru un loc ca ăsta și pentru un 
grup ca al lui: un marinar fără navă și o căutătoare de naufragii 
în vechiul Gadir fenician: orașul milenar din care atâtea vase și 
atâţia oameni au ridicat ancora an după an, secol după secol, ca 
să nu se mai întoarcă. La urma urmei, zău că avea sens. Dacă 
pașii piraţilor și corsarilor răsunaseră pe pietrele alea șlefuite, 
rotunde și întunecate, fost lest al corăbiilor ce aduceau aurul din 
America, atunci poate că și năluca lui De; Gloria și echipajul ei 
dispărut pe fundul mării, Tanger și el însuși aveau să trezească 
ecourile adecvate. Poate că tot ceea ce părea surghiunit în 
anumite pagini și ilustraţii, teritoriu al copilăriei, spaţiu exclusiv 
al visării, mai putea fi posibil într-un fel sau altul. Sau poate era 
așa tocmai pentru că un anumit tip de vise se mai ițeau încă din 
ecourile pietrelor și foșnetele hârtiilor, de pe tăblițe de azulejos 
și vechi zidiri roase de timp, din cărţi care erau ca niște porți 
deschise spre aventură, din hârţoage îngălbenite ce puteau 
însemna începuturi de navigaţii pasionante, periculoase, în stare 
să multiplice o viață în mii de vieţi, cu respectivele lor etape 
Stevenson și Melville și inevitabila etapă Conrad. „Am navigat 
pe oceane și prin biblioteci”, citise el undeva, cândva. Ori poate 
că toate acestea puteau fi abordate așa și nu altminteri doar 
fiindcă exista o femeie care le dădea un înţeles. Și pentru că, de 
la un punct încolo, când depășeai cutare promontoriu, și o 
anumită parte din viața unui bărbat era pe ducă, o femeie, 


154 


femeia, era poate singurul motiv de a mai privi înapoi. Unica 
ispită posibilă. 

O observă pe Tanger, care mergea de partea cealaltă a lui 
Gamboa, cu tașca strânsă sub cot, cu ochii plecaţi, privind la 
solul dinaintea sandalelor ei de piele, indiferentă la tăblițe 
fiindcă nu avea nevoie de ele - ea își purta pașii pe propriile-i 
cărări -, cu părul încă răvășit de briza oceanului. Problema, își 
spuse, e că știința nautică nu servește la nimic când trebuie să 
navighezi pe pământ sau în jurul unei femei. Nu există hărți 
plane sau sferice care să le descrie pe ele. Apoi se întrebă ce fel 
de aur căuta Tanger: oare cel magic al viselor, ori cel concret, 
metalic și galben, pe care nu-l alterau nici timpul, nici 
naufragiile. 

— Oricum ai lua-o - tocmai zicea Gamboa, adresându-i-se lui 
-, orice recuperare de obiecte din mare este ilegală fără un 
permis administrativ. 

Legislaţia referitoare la vasele scufundate, explică în 
continuare, avea în vedere aspecte foarte felurite: proprietatea 
asupra navei și a încărcăturii ei, drepturi istorice, ape teritoriale 
și internaţionale, patrimoniu cultural și alte detalii. Marea 
Britanie și Statele Unite obișnuiau să fie permisive cu iniţiativa 
privată, interesându-se mai mult de negoţ decât de cultură. 
Principiul anglo-saxon, rezumă el, consta în caută, găsește și 
plătește-mă. Însă în Spania, ca și în Franţa, Grecia și Portugalia, 
Statul era foarte restrictiv, cu o legislaţie inspirată din dreptul 
roman și din Codul Siete Partidas redactat în secolul al XIII-lea 
din ordinul marelui rege Alfonso al X-lea cel Înțelept. 

— Tehnic vorbind - conchise -, a scoate fără permis un ciob 
de amforă este deja un delict. Ba până și simplul fapt de a-l 
căuta, tot așa e considerat. 

Ajunseseră în piaţa catedralei, cu cele două turnuri albe ale ei 
și fațada-i neoclasică dominând esplanada. Pe sub palmieri se 
plimbau perechi mature, mame cu cărucioare și copii care se 
fugăreau printre mesele teraselor învecinate. Pe măsură ce 
lumina zilei scăpăta, porumbeii zburau spre streșini, pregătindu- 
se de noapte printre pilaștrii ionici. Unul din ei zburătăci foarte 
aproape de faţa lui Coy. 

— La faza în care ne aflăm nu-s probleme - zise Tanger. 
Cercetarea nu lezează pe nimeni și nimic. 


Gamboa își arătă dinţii galbeni într-unul din zâmbetele lui 
placide. Era evident că se distra de minune. Pe mine, zicea 
gestul lui, nu mă tragi tu pe sfoară. La anii mei și cu experiența 
mea. 

— De bună seamă - zise. 

— Pe nimeni și nimic. 

— Asta am și spus. 

Tanger pășea mai departe, imperturbabilă. Continua să fie 
atentă numai la solul de dinaintea ei. Coy îi contemplă linia 
înclinată a gâtului, la ceafă. Aspectul ei aparent fragil. Când se 
întoarse spre Gamboa, văzu că acesta îl studia interesat. 

— Poate că mai târziu - zise ea tot cu capul în pământ -, dacă 
obținem rezultate, vom putea propune un plan de prospecţiuni 
serioase... 

Coy îl auzi pe Gamboa chicotind înăbușit. Continua să-l 
privească pe el. 

— Asta dacă Palermo nu v-o ia înainte. 

— N-o să ne-o ia. 

Trecură prin fața unei case mari și dărăpănate, cu un balcon 
din fier ruginit peste intrarea principală. Coy citi placa de 
marmură înșurubată pe zidul coșcovit: În casa aceasta și-a dat 
obștescul sfârșit Don Federico Gravina y Năpoli, căpitan general 
al Flotei Regale, în urma rănii primite la bordul corăbiei Principe 
de Asturias în memorabila bătălie de la Trafalgar... 

— Mă încântă fetele sigure pe ele - tocmai zicea Gamboa. 

Coy se întoarse să-l privească. Îi vorbise lui, nu ei; și nu-i 
plăcu ironia prietenoasă din ochii lui de normand. Oi fi știind tu 
în ce te bagi, citi în ei. In orice caz, fie că știi, fie că nu, dac-aș fi 
în locul tău, aș avea mare grijă, camarade. Adică: încet înainte, 
sondând permanent fundul. Aici îs puţine braţe sub chilă și 
pietre peste tot, și sare-n ochi că femeia asta știe ce caută, dar 
mă-ndoiesc că tu știi la fel de bine. Ajunge să compar vorbele ei 
cu tăcerile tale. Ajunge să privesc mutra ta și faţa ei. 

e 

Se despărțiseră de Gamboa și hoinăreau prin partea veche a 
oraşului căutând un loc unde să mănânce ceva. Soarele se 
culcase de câtva timp, lăsând o spuză luminoasă înspre vest, în 
spatele acoperișurilor care se eșalonau către Atlantic. 

— Aici era - zise Tanger. 


De când rămăseseră din nou singuri, atitudinea ei părea alta. 
Mai relaxată și mai naturală, de parcă își lăsase jos o gardă 
invizibilă. Acum conversa în voie, oprindu-se uneori ca să arate 
un loc sau altul, cu tașca atârnându-i de un umăr și ţinută cu 
cotul, cu larga fustă albastră legănându-i-se în cadenţa pașilor 
pe străduţele cu ziduri ruinate. Când se întorcea s-o privească, 
vedea  lucind lumina nehotărâtă a felinarelor în irișii ei 
întunecați. 

— Aici era castelul Gărzilor Marine, adică al aspiranţilor de 
marină - zise ea. 

Se opriseră pe o stradă în pantă care urca spre teatrul roman 
și vechiul mur gros de cetate, lângă niște ziduri în ruină de care 
se sprijineau coloane de piatră și lângă două arce ogivale ce nu 
mai susțineau niciun tavan. Mai era un al treilea arc construit în 
plin centru, ceva mai sus, de unde se deschidea o ulicioară 
strâmtă. Mirosea a aer sălciu de la oceanul apropiat care putea 
fi auzit izbind în murii cei groși din spatele edificiilor, dar și a 
piatră bătrână, a urină și a murdărie. Mirosea, își spuse Coy, ca 
vechile cotloane ale porturilor în părăsire, cele ce nu erau încă 
luminate ca lagărele de bateriile reflectoarelor halogene 
cocoţate în vârful unor turnuri de ciment, și pe care tehnologia 
și plasticul păreau să le fi ocolit de departe, închistându-le în 
timpi morți precum apa nemișcată de sub cheiuri, printre pisici 
și lăzi de gunoi, felinare roșcate, capete aprinse de ţigară în 
întuneric, sticle sparte pe jos, cocaină relativ ieftină, femei pe 
atâta sfertul de oră fără a socoti și patul. Nici măcar portul 
Câdiz, de partea cealaltă a orașului, nu mai avea nimic comun 
cu toate astea, iar vechile bordeluri și pensiuni erau acum 
ocupate de baruri și birturi respectabile. Nu mai erau coji de 
banană lângă depozite și macarale, nici echipaje bete ce își 
căutau bâjbâind vasul în zori, nici patrule de poliţie navală, nici 
marinari yankei înjunghiaţi după colț. Scenariile acelea se 
deplasaseră în cu totul alte părţi de lume, și până și acolo 
lucrurile se mai schimbaseră. Totuși mai rămâneau locuri ca 
Buenaventura, cu străzile-i strâmte, tarabele cu fructe, barul 
Bamboo, bordelurile și metisele cu rochii atât de ajustate și de 
ușoare încât păreau pictate pe trup. Sau Guayaquil, cu 
cocteilurile lui de crevete și cu iguanele căţărându-se prin 
copaci în plin centrul orașului în ritmul bătăilor de clopot ale 
celor patru ornice ale catedralei, și plicticoasele carturi de 


157 


noapte cu o lanternă și un pistol cu rachete de semnalizare la 
brâu pentru dat alarma în caz de atac pirateresc. Însă astea 
erau excepţiile. Acum, în majoritatea lor, porturile se aflau 
departe de centrul orașului și deveniseră esplanade pentru 
parcarea camioanelor; vasele amarau doar cât să-și descarce 
containerele, iar marinarii filipinezi și ucraineni rămâneau la 
bord crăpând de plictiseală și uitându-se la televizor, ca să facă 
economii. 

— Chiar sub tălpile noastre trecea primul meridian de la Câdiz 
- explică Tanger. N-a fost situat aici în mod oficial decât vreme 
de douăzeci de ani începând cu 1776, înainte de a fi deplasat la 
San Fernando; dar, de pe la mijlocul veacului, pe hărţile de 
navigaţie spaniole substituia oficios meridianul tradiţional de pe 
insula Hierro, pe care francezii îl înlocuiseră deja cu cel de la 
Paris, iar englezii cu cel de la Greenwich... Asta înseamnă că, 
dacă longitudinea stabilită în dimineaţa aceea la bordul lui Dei 
Gloria se referea la locul acesta, brigantina s-a scufundat la 
patru grade și cincizeci și unu de minute de unde ne aflăm 
acum. Dacă aplicăm corecţiile tabelelor lui Perona, exact la cinci 
grade și douăsprezece minute longitudine est. 

— Două sute cincizeci de mile - zise Coy. 

— Întocmai. 

Făcură câţiva pași, intrând sub arc. Un felinar cu geamul spart 
împrăștia o lumină gălbuie peste o fereastră zăbrelită. De partea 
opusă, sub cerul liber, Coy putu desluși fragmente de coloane și 
multe alte ruine. Totul avea un aspect dezolant, părăsit. 

— Jorge Juan a fost cel care a întemeiat aici primul observator 
astronomic - zise ea -. Intr-un donjon azi dispărut ce se afla uite 
acolo, la colţul acela ocupat acum de un liceu... 

Vorbise încet, ca și cum locul o intimida. Sau poate întunericul 
abia-abia atenuat de hârbul de felinar. 

— Arcul acesta - continuă ea - e tot ce-a mai rămas din 
vechiul castel construit peste incinta unui vechi amfiteatru 
roman și care adăpostea Compania aspiranţilor de marină... 
Profesorii ei și personalul observatorului erau marinari 
desăvârșiți, oameni de știință: Jorge Juan și Antonio de Ulloa își 
publicaseră lucrările despre măsurarea unui grad de meridian 
pe Ecuator, Mazarredo era un excelent tactician naval, 
Malaspina era pe punctul să realizeze faimoasa-i călătorie, 
Tofiho se pregătea să ridice atlasul hidrografic definitiv al 


158 


coastelor spaniole - se învârti în jurul ei însăși, atentă la 
împrejurimi, și vocea îi răsună întristată... Totul s-a sfârșit odată 
cu bătălia de la Trafalgar. 

Înaintară puţin pe ulicioară. Deasupra lor se zbiceau rufe albe 
întinse între balcoane, ca niște linţolii nemișcate în noapte. 

— Dar în 1767 - continuă Tanger -, locul acesta însemna 
ceva. Cam pe atunci a fost închis colegiul de navigaţie ţinut de 
iezuiţi, și biblioteca nautică a observatorului s-a îmbogățit cu 
cărţile lor și cu altele cumpărate la Paris și la Londra. 

— Cele de azi-dimineaţă - zise Coy. 

— Da, ele. Le-ai văzut acolo, în vitrinele lor. Tratate de 
navigaţie, astronomie și călătorii. Cărţi magnifice, care încă mai 
ascund secrete. 

Umbrele lor se atingeau pe zid, printre cărămizile goale și 
pietrele vechi. O picătură de apă de la un cearșaf întins căzu pe 
faţa lui Coy. Își înălță privirea și văzu o stea singuratică 
strălucind intens pe dreptunghiul negru-albăstrui al nopţii. După 
oră și poziţie calculă că putea fi Regulus, ghearele din faţă ale 
Leului, care în perioada aceea a anului trebuia să fi depășit deja 
axa nord-sud. 

— Castelul - continua să povestească Tanger - a fost ocupat 
de Gărzile Marine, cum li se spunea pe atunci aspiranţilor de 
marină, până când s-au mutat în altă parte, apoi pe insula León, 
azi San Fernando; însă observatorul a mai rămas câţiva ani pe 
același loc, până în 1798. Atunci meridianul de Câdiz n-a mai 
trecut pe aici, deplasându-se cu douăzeci de kilometri spre est. 

Coy atinse un zid. lpsosul i se fărâmiţă printre degete. 

— Ce s-a întâmplat cu castelul? 

— A devenit cazarmă, apoi închisoare. Până la urmă a fost 
demolat și din el n-au mai rămas decât niște ziduri vechi și un 
arc... Arcul acesta. 

Se înapoiaseră de unde plecaseră și contemplau din nou bolta 
întunecată și scundă. 

— Ce cauţi de fapt? - zise el. 

Îi auzi râsul suav, foarte domol, dintre umbrele ce i se 
înteţiseră pe faţă. 

— Ştii prea bine. Pe Dei Gloria. 

— Nu la asta mă refer. Nici la comori și chestii de-astea... Te 
întreb ce cauţi tu. 


Așteptă răspunsul, dar acesta nu veni. Ea tăcea, nemișcată. 
De partea cealaltă a arcului, farurile unui automobil luminară o 
porţiune de stradă înainte de a se îndepărta iar. Strălucirea lor îi 
decupă o clipă profilul pe zidul sumbru. 

— Tu știi ce caut - zise în sfârșit. 

— Eu nu știu nimic - suspină el. 

— Ba ştii. Te-am văzut privindu-mi casa. Te-am văzut 
privindu-mă pe mine. 

— Nu joci cinstit. 

— Cine-o face? 

Se mișcase de parcă voia să se îndepărteze brusc; dar se 
răzgândi pesemne și rămase liniștită. Se afla la un pas de el, și 
aproape că îi putea simţi prospețimea pielii. 

— Există o veche ghicitoare - adăugă ea după un timp... Te 
pricepi la ghicitori, Coy? 

— Nu prea. 

— Eu da. lar aceasta e una dintre favoritele mele... Undeva e 
o insulă. Un loc în care nu viețuiesc alături decât două categorii 
de persoane: cavaleri și scutieri. Scutierii mint și trădează 
întotdeauna, iar cavalerii niciodată... Înţelegi situaţia? 

— Sigur. Cavaleri și scutieri. M-am prins. 

— Bun. Numai că un locuitor al acestei insule îi spune altuia: 
te voi minti și trăda... Pricepi? Te voi minţi și trăda. Și întrebarea 
este: cel ce vorbește e cavaler sau scutier?... Tu ce părere ai? 

Își atinse nasul, perplex. 

— Nu știu. Trebuie să mă gândesc mai mult la asta. 

— Bineînţeles - îl fixa cu mare atenţie. Gândește-te. 

Era la fel de aproape. Coy simți furnicături în vârful degetelor. 
Vocea îi suna răgușită: 

— Ce vrei de la mine? 

— Să-mi dai răspunsul la ghicitoare. 

— Nu vorbesc de asta. 

Tanger clătină ușor din cap. Dădea din umeri. 

— Am nevoie de ajutor - privea în altă parte. Nu mă pot 
descurca singură. 

— Sunt destui bărbaţi pe lume. 

— Poate - făcu o lungă pauză -. Dar tu ai anumite calități. 

— Calităţi? - cuvântul îl descumpănea. Incercă să răspundă 
ceva, dar mintea nu-i mai funcţiona. Cred că... 


160 


Și rămase așa, cu gura întredeschisă, încruntându-se în 
întuneric. Atunci Tanger vorbi din nou: 

— Nu ești mai rău decât majoritatea bărbaţilor pe care îi 
cunosc. 

Și după o pauză adăugă: 

— ... Și ești mai bun decât unii dintre ei. 

Nu asta-i conversaţia, gândi el, iritat. Nu aceasta era 
conversaţia pe care voia s-o poarte cu ea în acel moment. Nu, 
nu, deloc; și în realitate, hotărî, nu dorea câtuși de puţin să 
discute. Era mai bine să stai tăcut lângă ea, ghicindu-i 
prospeţimea cărnii pistruiate. Era mai bine, cu ea, să navighezi 
la capă strângând terţarola și adăpostindu-te printre tăceri; deși 
limbajul acesta, al tăcerii, Tanger îl stăpânea mult mai bine 
decât el. Era un limbaj pe care ea îl vorbea de mii de ani. 

Se întoarse, constatând că ea îl privea din nou fix. Avea două 
reflexe bleumarin în mijlocul feței, sub pata deschisă la culoare 
a părului. 

— Dar tu, Coy, tu ce vrei? 

— Poate te vreau pe tine. 

Urmă o lungă tăcere și el descoperi că era mai ușor să i-o 
spună chiar așa, pe șleau, în penumbra aceea care le voala 
chipurile și părea să le atenueze și vocile. Era atât de ușor, încât 
își auzise propriile cuvinte înainte de a se gândi măcar să le 
pronunțe, iar după aceea nu simţi decât o vagă nemulţumire de 
sine. Și o ușoară roșeaţă pe care, desigur, Tanger nu avea cum 
să i-o vadă. 

— Eşti prea previzibil - murmură ea. 

Zise asta neschițând nici măcar un pas înapoi, rămânând 
fermă chiar și când îl văzu înaintând un pic și ridicând o mână 
spre fața ei. Apoi îi pronunţă numele ca pe o avertizare; ca pe o 
cruciuliță sau un punctișor albastru pe albul unei hărţi nautice. 
Coy, zise. Și repetă: Coy. Dar el doar clătină domol din cap, într- 
o parte și în cealaltă, cu multă tristeţe. 

— Voi merge cu tine până la capăt - îi spuse. 

— Știu. 

În clipa aceea, când era cât pe ce să-i atingă părul, privi pe 
deasupra umărului ei și se opri brusc. O siluetă măruntă și vag 
familiară se decupa de sub arc, la capătul ulicioarei. Stătea 
acolo liniștită, așteptând. Și atunci farurile altui automobil 


161 


luminară fugar strada, umbra oscilă sub arc de la un zid la altul, 
și Coy îl recunoscu fără greutate pe piticul melancolic. 


162 


VII «e Dublonul lui Ahab 


„Tot așa se vor întreba și alţii, 
în ziua învierii de obște, când vor pescui 
catargul ăsta vechi, și or să găsească un 

dublon prins pe el, printre scoicile 
agăţate de scoarţa-i aspră.” 


Herman Melville, Moby Dick 


Când chelnerul de la barul-restaurant Terraza puse berea pe 
masă, Horacio Kiskoros o duse la buze și sorbi prudent, privindu- 
| pieziș pe Coy. Spuma îi albea mustata. 

— Mi-era sete - zise. 

Apoi aruncă o privire mulțumită spre piaţă. Catedrala era 
acum luminată din plin, și turlele ei albe și marea cupolă a 
transeptului se decupau puternic pe întunericul cerului. Încă mai 
erau oameni care se plimbau pe sub palmieri sau sporovăiau 
așezați la terasele din apropiere. Un grup de tineri beau bere și 
cântau la chitară pe marea esplanadă în trepte, sub statuia lui 
fray Domingo de Silos. Muzica părea să-l intereseze pe Kiskoros, 
care din când în când observa grupul și dădea din cap cu un aer 
nostalgic. 

— O noapte superbă - adăugă. 

Coy nu-i știa numele decât de vreun sfert de oră și încă refuza 
să creadă că puteau sta câteșitrei acolo, bând ca niște vechi 
prieteni. În acel scurt răstimp, piticul melancolic căpătase nume, 
prenume, origine și caracter propriu. Îl chema Horacio Kiskoros, 
era de naţionalitate argentiniană și avea, după cum le spusese 
de îndată ce izbutise s-o facă, ceva urgent de discutat cu 
doamna și cu domnul. Toate aceste detalii nu apărură imediat, 
fiindcă neașteptata lui materializare de sub arcul aspiranţilor de 
marină precedă o reacţie a lui Coy pe care până și cel mai 
binevoitor martor ar fi catalogat-o drept violentă. Ca să fim mai 
exacţi, când oscilarea umbrei sub farurile mașinii îi permisese 
să-l recunoască pe personaj, se îndreptase oblu spre el fără 


zăbavă, fără șovăire; nu se abătuse nici măcar când o auzise pe 
Tanger, din spate, rostindu-i numele alarmată. 

— Coy, te rog - striga ea -. Așteaptă. 

Nu așteptă. In realitate nu dorea să aștepte, nici să afle de ce 
naiba trebuia să aștepte, ci să facă taman ce făcu: să meargă 
opt sau zece pași pompând adrenalină, respirând adânc în 
timpul mersului de câteva ori, să-l înșface pe individ de revere și 
să-l târască dând cu el de zidul cel mai apropiat, sub lumina 
gălbuie a felinarului. Avea maximă nevoie să facă asta, nu 
altceva. Trebuia neapărat să-i facă moaca terci cu pumnii 
înainte de a-l vedea dispărând ca atunci la benzinăria din 
Madrid. De aceea, neluând în seamă cuvintele lui Tanger, îl 
obligă pe tip să se înalțe în vârful picioarelor, făcându-l aproape 
să piardă contactul cu solul și, strivindu-l de zid cu o mână o 
ridică pe cealaltă, strângând pumnul, gata să i-l zdrobească de 
faţă. O faţă de pe care, dintre luciul părului dat cu briantină spre 
spate și groasa mustață neagră, o pereche de ochi întunecaţi și 
bulbucați îl fixau stupefiaţi. Nu mai păreau cei ai unei broscuțe 
simpatice. Se citea surprindere în ochii aceia, gândi el. Ba chiar 
un întristat reproș. 

— Coy! - strigă ea încă o dată. 

Auzi clicul cuţitului automat, jos în stânga, și când privi văzu 
reflexul oţelului gol lângă coastele lui. O gădilătură neplăcută îl 
străbătu prin vintre: o lovitură de lamă de jos în sus, de la 
distanţa aceea, era cea mai proastă formă de a încheia 
socotelile cu viaţa. In postura în care se afla, era argumentul 
definitiv pentru a deznoda parâmele de pe binte pornind într-o 
călătorie fără întoarcere. Dar pe Coy mai încercaseră să-l 
înjunghie și cu alte ocazii; așa că, din instinct, înainte de a 
apuca să gândească, se feri rapid și izbi sec cu mâna în braţul 
celuilalt, fulgerător, de parcă scosese o cobră din buzunar. 

— Fă-te'ncoa', jivină împuţită - zise. 

Cu mâinile goale în faţa unui șiș navaja; strașnică afacere. 
Sigur că era o neghiobie din partea lui, însă se simţea prea iritat 
ca să nu riște. Işi scosese vestonul așa cum îl învățase odată, la 
Puerto Principe, Torpilorul Tucumân: răsucindu-și-l de câteva ori 
pe antebraţul stâng, și își aștepta dușmanul cu tot trupul înclinat 
ușor înainte, cu brațul cu vestonul întins ca să-și apere 
pântecele și cu celălalt gata să lovească. Era furios și își simţea 


164 


mușchii umerilor și spatelui înnodaţi, încordați, duri de sângele 
pulsând iute și ritmic în interiorul lor. Ca în vremurile bune. 

— Fă-te'ncoa' - repetă. Ca să-ţi fărâm colții. 

Celălalt ţinea cuțitul și nu-l slăbea din ochi, dar părea că nu 
știe ce să facă. Cu statura lui joasă, cu părul și hainele ravășite 
în încăierare, de o paloare accentuată de lumina aceea 
nesănătoasă și gălbuie, se situa undeva la jumătatea drumului 
între sinistru și grotesc. Fără navaja, hotărî Coy, nu făcea nici 
cât o ceapă degerată. Văzu că tipul își potrivea puţin sacoul 
trăgându-l de margini, înainte de a-și trece o mână prin păr 
netezindu-și-l spre spate. După aceea își lăsă greutatea pe un 
picior, apoi pe celălalt, se îndreptă din șale și lăsă în jos mâna 
înarmată. 

— Să negociem - zise. 

Coy calculă distanţele. Dacă reușea să se apropie îndeajuns 
ca să-i ardă un genunchi între picioare, piticotul avea să 
negocieze cu javra de mă-sa. Se mișcă ușor într-o parte, și 
celălalt se retrase un pas, prudent. Lama metalică continua să-i 
lucească îngheţat în mână. 

— Coy - spuse Tanger. 

Se apropiase din spate, și acum era chiar lângă el. Vocea îi 
suna senin: 

— II cunosc - adăugă ea. 

Coy încuviinţă cu un gest scurt din cap, fără să-l piardă din 
vedere, și în aceeași clipă dădu lovitura de picior calculată cu 
grijă dar pe care omul cu navaja n-o încasă decât pe jumătate, 
căci prevăzuse mișcarea și sări într-o parte ca s-o evite. Dar 
chiar și așa o primi din plin într-un genunchi și se clătină, înainte 
de a se roti în jurul propriei axe și a se sprijini de zid. Atunci Coy 
profită ca să se arunce asupra lui, întâi cu braţul învelit în 
veston, apoi cu un pumn care îl izbi pe adversar la baza gâtului, 
făcându-l să se prăbușească în genunchi. 

— Coy! 

Strigătul îi spori mânia. Tanger vru să-l apuce de un braț și el 
se scutură, violent. Carajo!, îi veni să înjure. Cineva trebuia să 
plătească, iar mogâldeața aia era persoana nimerită. După aia 
ea putea să dea câte explicaţii poftea: niște explicaţii pe care nu 
era sigur că vrea să le-audă. Dar cât timp lupta, vorbele n-aveau 
ce căuta; așa că-i mai arse una individului; însă celălalt se răsuci 
șerpește pe o palmă de teren și Coy simţi cum șișul îi atingea ca 


165 


un fulger braţul înfășurat în veston. ÎI subestimase pe 
nichipercea, înţelese deodată. Era rapid, piticotul. Și extrem de 
periculos. Așa că se retrase doi pași și își îngădui o scurtă pauză, 
reconsiderând situația. la-o cu calm, marinare. Liniștește-te, că 
altfel nici cutia cu spanac n-o să te salveze din balamucul ăsta. 
Nu contează statura: orice tip, cât o fi el de mic, e suficient de 
înalt ca să-ți secționeze o arteră. Şi-n plus, într-o anumită 
situaţie văzuse un pitic adevărat, unul autentic, scoţian, agăţat 
cu dinţii de urechea unui hamal enorm care alerga zbierând de 
durere pe cheiul de la Aberdeen neputând scăpa de el, cum nu 
scapi de o căpușă. Așa că mai multă grijă, își spuse. Nu există 
inamic mititel, nici lovitură de pumnal care să nu te sece. Gâfâia 
sufocat, auzind respiraţia șuierătoare a celuilalt. Atunci îl văzu 
ridicând cuțitul, ca pentru a i-l arăta, și în același timp și mâna 
stângă, cu palma deschisă, cu un gest împăciuitor. 

— Am un mesaj - zise piticul. 

— Bagă-ţi-l în noadă. 

Celălalt dădu încet din cap. Nu m-ai înţeles bine, spunea 
gestul lui. 

— Un mesaj din partea domnului Palermo. 

Vasăzică asta era. Reuniunea vechilor cunoștințe. Clubul 
social al căutătorilor de naufragii, în plen. Chestia asta explica 
unele lucruri și lăsa altele în umbră. Trase adânc aer în piept: o 
dată și încă o dată, și făcu un pas spre adversarul lui, cu pumnul 
din nou gata să lovească. 

— Coy. 

Deodată Tanger se interpunea barându-i drumul, privindu-l 
fix. Era foarte serioasă; dură și fermă cum n-o mai văzuse 
niciodată. Coy deschise gura să protesteze; dar rămase așa, 
privind-o prostește. Copleșit brusc. Nehotărât, pentru că ea Îi 
atingea faţa cum faci cu un animal furios sau cu un copil 
isterizat. Şi, pe deasupra umărului femeii, dinapoia vârfurilor 
aurii ale părului ei, văzu că piticul melancolic își închidea navaja. 

e 

Coy nu se atinse de berea lui. Cu vestonul pe umeri, cu 
mâinile în buzunare și lăsat cu toată greutatea pe spătarul 
scaunului, privea cum bea omul așezat în fața sa. 

— Mi-era foarte sete - repetă acesta. 

Pe drumul de la ulicioară până în piaţă, după ce Tanger 
reușise cu chiu cu vai să-l potolească pe Coy, iar acesta sfârșise 


166 


prin a-i da ascultare mecanic, cu senzația că se mișcă într-o 
ceaţă ireală, piticul melancolic își netezise iar părul și își 
corectase ţinuta. Cu excepţia unei mici rupturi la buzunarul de 
sus al hainei, pe care o descoperise cu ochi îndureraţi și cu o 
mutră acuzatoare, își recăpătase înfățișarea respectabilă, deși 
oarecum excentrică, cu aspectul acela totodată meridional și 
ridicol de englezesc. 

— Sunt purtătorul unei propuneri rezonabile din partea 
domnului Palermo. 

Accentul lui din Buenos Aires era atât de pronunţat încât 
părea contrafăcut. Horacio Kiskoros, spusese el când lucrurile 
reintraseră oarecum pe făgașul firesc. Horacio Kiskoros, la 
dispoziţia dumneavoastră. Aceste ultime vorbe fuseseră 
subliniate cu o ușoară înclinare a capului, pe un ton politicos 
lipsit de ironie, când el și Coy își trăgeau sufletul după 
încăierare. Se exprima în spaniola conștiincioasă și puţin 
anacronică vorbită de unii hispano-americani, folosind cuvinte 
care de partea astălaltă a Atlanticului erau demult caduce. 
Făcea abuz de stimate domn, și scuzaţi vă rog, și aţi fi atât de 
amabil să. Chestia e că spusese exact așa: la dispoziţia 
dumneavoastră, în timp ce își scutura cu amândouă palmele 
hainele în neorânduială și își îndrepta papionul pe care bușelile 
de până atunci i-l strâmbaseră până spre ceafă. Sub sacou purta 
niște bretele ciudate cu dungi verticale: două albastre pe 
margini și una albă în centru. 

— Domnul Palermo dorește să ajungă la un acord. 

Coy se întoarse spre Tanger. Ea mersese lângă ei tăcând tot 
timpul, și acum continua să nu scoată niciun cuvințel. Evita, își 
dădu el seama, să-l privească în faţa pe care doar acum câteva 
minute i-o atinsese pentru prima oară; poate pentru a nu se 
vedea obligată să dea explicaţiile obligatorii. 

— Un acord - nuanţă Kiskoros - în termeni rezonabili pentru 
toţi - se uită la Coy și făcu un gest în sus cu degetul gros, 
arătându-și nasul ca să-i amintească scena de la Palace -. Fără 
ranchiună. 

— Nu există niciun motiv ca să ajungem la un acord cu 
cineva, indiferent cine. 

Vorbise ea, în sfârșit. Atât de rece, observă Coy, de parcă 
vocea i-ar fi trecut prin niște cubuleţe de gheață. Privea drept în 
ochii bulbucaţi și trişti ai lui Kiskoros, cu mâna dreaptă sprijinită 


167 


de masă; ceasul de oțel împrumuta o insolită aparenţă 
masculină degetelor ei lungi cu unghii neregulate și scurte. 

— El nu vede lucrurile la fel - răspunse argentinianul. Dispune 
de resurse care domniilor-voastre vă lipsesc: mijloace tehnice, 
experienţă... Bani. 

Un chelner aduse o tavă cu calmari à la romana şi icre, iar 
piticul melancolic îi mulțumi cu deosebită politețe. 

— Suficienţi bani - repetă, controlând cu viu interes conţinutul 
tăvii. 

— Și ce așteaptă în schimb? 

Kiskoros apucase o furculiţă și înțepa delicat o bucăţică de 
calmar. 

— Dumneavoastră aţi cercetat mult - mestecă pofticios și 
înghiţi cu delicii. Posedaţi date valoroase, așa-i?... Detalii pe 
care domnul Palermo nu le stăpânește îndeajuns. Aceasta l-a 
făcut să se gândească la o asociere din care ambele părţi să 
aibă numai de câștigat. 

— N-am încredere în el - zise Tanger. 

— Nici el în dumneavoastră. Dar v-aţi putea combina. 

— Nu știe nici măcar ce caut eu. 

Kiskoros părea să aibă poftă de mâncare. Se înfruptase din 
icre, iar acum revenea la calmari sorbind mereu între timp din 
bere. Se întoarse câteva clipe pe jumătate, ascultând muzica de 
chitară ce venea dinspre treptele suind spre catedrală, apoi 
zâmbi, încântat. j 

— Poate că știe mai mult decât vă închipuiţi - zise. Insă 
detaliile acestea trebuie discutate cu el. Eu nu-s decât un 
mesager, după cum v-aţi dat seama. 

Coy, care până atunci nu deschisese gura, i se adresă lui 
Tanger. 

— De când îl cunoşti pe omul ăsta? 

Ea zăbovi exact trei secunde până să-și întoarcă fața spre el. 
Mâna-i așezată pe masă își strânsese degetele. Și-o retrase 
încet, lăsându-și-o în poală, pe fustă. 

— De câtva timp - zise cu mult calm -. Prima oară când 
Palermo m-a ameninţat, el îl însoțea. 

— E adevărat - confirmă Kiskoros. 

— S-a folosit de el ca să facă presiuni asupra mea. 

— Și asta e adevărat. 


Coy nici nu-l băgă în seamă pe argentinian. Era atent numai la 
ea. 

— De ce nu mi-ai spus nimic despre asta? 

Suspinul lui Tanger abia se auzi. 

— Ai acceptat să joci după regulile mele. 

— Ce altceva nu mi-ai mai spus? 

Ea privi lung masa, apoi piaţa. În sfârșit, se întoarse din nou 
către Kiskoros. 

— Ce propune Palermo? 

— O întrevedere - argentinianul se uită la Coy înainte de a 
continua, și acestuia i se păru că deslușește o sclipire ironică în 
ochii lui de broască. Un acord. În termenii pe care îi veţi crede 
de cuviinţă. El se află zilele astea la biroul lui din Gibraltar - 
scoase din buzunar o carte de vizită, întinzându-i-o peste masă 
-. ÎI puteţi contacta acolo. 

Coy se ridică. Își lăsă vestonul atârnat de spătarul scaunului 
și, fără să se mai uite la ei, străbătu piaţa îndreptându-se spre 
scara monumentală a catedralei. Îi ardeau creierii în cap și își 
crispa, mânios, pumnii în buzunare. Fără a-și fi propus dinainte 
aceasta, se alipi grupului de tineri care cântau la chitară și își 
treceau din mână în mână o sticlă de bere. Erau două fete și 
patru băieţi, cu aspect de studenți. Cel cu chitara era slab și 
frumușel, țigănos, cu o ţigară fumegându-i în colţul gurii; una 
din fete marca ritmul muzicii cu mișcări din șold, sprijinită de 
umărul lui. Cealaltă îl privi pe Coy, zâmbindu-i. Restul grupului 
se uitară la el bănuitori și reţinuţi, când ea îi întinse sticla. Trase 
o înghiţitură, mulțumi și rămase în preajma lor, ștergându-se la 
gură cu dosul palmei, așezat pe o treaptă a scării; ascultând 
muzica. Chitaristul nu era prea talentat, însă melodia răsuna 
plăcut la ora aceea din noapte, în piaţa aproape pustie, cu 
palmierii și cu catedrala luminată deasupra capetelor. Se uită în 
pământ. Tanger și Kiskoros părăsiseră masa de la bar și se 
apropiau. Ea aducea pe un braţ vestonul lui Coy, îndoit. Ce mai 
rahat, gândi el. Sunt băgat până-n gât în rahatul ăsta. 

— Frumos oraș - zise Kiskoros, observându-i pe tineri cu un 
zâmbet. Îmi amintește de Buenos Aires. 

Tanger tăcea, stând în picioare lângă Coy. Acesta nu se ridică. 

— Cred că sunteți marinar, așa-i? - continuă celălalt... Și eu 
am fost. Forţele Navale argentiniene. Subofițer în retragere 
Horacio Kiskoros - își încrețea fruntea plin de nostalgie, atent 


169 


parcă la un sunet familiar și îndepărtat care dispărea... Am luat 
parte și la războiul Malvinelor, cu scafandrii tactici. 

— Și ce mă-ta cauţi așa departe de casă? 

Ochii bulbucaţi își intensificară melancolia. Tipul își băgase o 
mână în buzunarul pantalonilor, arătându-și astfel puțin 
bretelele, și deodată Coy înţelese ce însemnau dungile acelea 
albastre și cea albă din mijloc: drapelul argentinian. Puiul ăla de 
cătea purta pe bretele culorile Argentinei. 

— O seamă de lucruri s-au schimbat în patria mea. 

Se așezase lângă Coy, pe aceeași treaptă a scării; dar înainte 
de asta își trăsese un pic în sus crăcii pantalonilor în dreptul 
genunchilor, cu multă grijă, ca nu cumva să le strice dunga. 

— Aţi auzit vorbindu-se de războiul murdar? 

Coy făcu o mutră sarcastică. 

— Cum de nu. Los tupamaros și chestii de-astea. 

— Los montoneros - Kiskoros preciza ridicând un deget. Los 
tupamaros erau în Uruguay. 

ÎI auzi suspinând, evocator. Imposibil de știut dacă îi era silă 
sau dor de treburile alea. 

— Problema e - adăugă după un alt moment - că exista un 
război în Argentina, deși neoficial. Înţelegeţi?... Eu mi-am făcut 
datoria. Dar sunt unii care nu admit punctul ăsta de vedere. 

— Și de ce-mi spui mie asta? 

Kiskoros nu păru descurajat de atitudinea interlocutorului său. 

— M-am văzut silit să călătoresc - continuă. V-am spus deja 
că aveam practică de scafandru... L-am cunoscut pe domnul 
Palermo în timpul lucrărilor de recuperare a lui Agamemnon, 
corabia lui Nelson care s-a scufundat în Rio de La Plata. 

Coy se întoarse spre el cu duritate. 

— Mi se fâlfâie de povestea vieţii tale. 

Ochii de broscuţă clipiră des, îndurerați. 

— Bine, domnule. Cu puţin timp în urmă, pe ulicioara aceea, a 
fost cât pe ce să vă omor. Am crezut că... 

— Du-te-n... 

Kiskoros rămase tăcut, rumegând grosolănia. Coy se ridică în 
picioare. Tanger era în faţa lui, observându-l. 

— L-a ucis pe Zas -zise ea. 

Urmă o lungă tăcere, pe când Coy evoca suflarea caldă a 
labradorului pe braţul lui. Întrezări - abia de trecuse o 
săptămână de atunci - trufa-i umedă a nasului și privirea-i 


170 


credincioasă. Apoi se interpuse, sumbră, imaginea câinelui 
nemișcat pe covor, cu ochii sticloși, întredeschiși. Asta îl întoarse 
pe dos; simţi o adâncă amărăciune și privi în jur, indispus și 
stingherit, la felinarele aprinse și la luminile puternice scăldând 
catedrala. Lângă el, notele chitarei păreau să lunece în jos pe 
treptele scării. Tinerica dinainte, cea care îi zâmbise, acum îl 
săruta pe unul din băieţi. lar un altul puse sticla de bere pe 
caldarâm. 

— Mda - Kiskoros se scula și el, scuturându-și pantalonii. Și 
credeţi-mă că regret asta, domnule. Apreciez... Vă asigur. 
Apreciez mult animalele domestice. Am avut și eu un doberman. 

Tăcerea se îngroșă. Argentinianul își luă o mutră de 
circumstanţă. 

— În felul meu - insistă - continuu să fiu un militar, înţelegeţi? 
... Ordinele nu se discută. Or, ele includeau casa doamnei. 

Își compunea un rictus trist, de genul: daţi-vă singuri seama, 
ia puneţi-vă în locul meu, ce-aţi fi făcut? Mendieta, zise deodată. 
Câinele meu se numea Mendieta. Între timp, Coy arunca o 
privire spre sticla ce rămăsese destul de aproape de picioarele 
lui, pe scară. O clipă, se pomeni calculând posibilităţile de a i-o 
sparge celuilalt în cap. Ridicând privirea, întâlni ochii melancolici 
ai argentinianului. 

— Dumneavoastră sunteţi un impulsiv, din câte-mi dau seama 
- spuse Kiskoros pe un ton amabil. Asta creează probleme. 
Doamna, în schimb, pare ceva mai blândă. Dar oricum, nu e 
bine ca o señora să se amestece în afaceri din astea 
primejdioase... Îmi amintesc de un caz, la Buenos Aires. O 
montonera a omorât doi colegi de-ai mei când ne-am dus s-o 
înhăţăm. Curviștina aia s-a apărat ca o lupoaică și nu i-am putut 
veni de hac decât cu grenadele. După aceea am văzut că avea 
și un plod, ascuns sub salteaua patului... 

Făcu o pauză și plescăi din limbă, evocator. Sub mustăcioara 
tușinată milimetric se desena o grimasă ce era poate un 
zâmbet. 

— Există muieri foarte bărbătoase, vă asigur - continuă. Deși 
după aia, la ESMA, se îmblânzeau mult: știți la ce mă refer - îl 
scrută pe Coy cu atenţie... Nu, cred că nu știți. Perfect. Poate-i 
mai bine așa. 

Ochii lui Coy îi întâlniră pe cei ai lui Tanger, dar ai ei priveau 
fără să vadă, ca și cum tocmai contemplaseră orori îndepărtate. 


171 


După câteva momente părură însă a se centra din nou asupra 
realității, revenind de foarte departe, și în ei rămase un gol 
întunecat. O văzu strângându-și jacheta peste piept, de parcă 
dintr-odată ar fi luat-o cu frig. 

— ESMA - zise ea - era Școala de Mecanică a Forțelor 
Navale... Centrul de tortură al Marinei, pe vremea dictaturii 
militare. 

— Da - admise Kiskoros, privind împrejur cu un aer distrat. 
Teamă mi-e că unii răuvoitori o numesc așa. 

e 

Bateria lui Shelly Manne introdusese delicat Man in Love și 
Eddie Heywood intra cu primul solo de pian. În picioare, cu 
pieptul gol, sprijinit de pervazul ferestrei deschise a camerei lui 
de la hotelul „Franței și al Parisului”, Coy anticipa în minte 
măsurile melodiei. Avea căștile la urechi și dădea ușor din cap, 
încuviinţând, la pasajele așteptate și plăcute. Cu trei etaje mai 
jos, mica piaţă era cufundată în întuneric, cu cele două mari 
lampadare centrale stinse, cu frunzișul portocalilor negru și cu 
copertina cafenelei Parisien strânsă. Totul părea pustiu, și se 
întrebă dacă Horacio Kiskoros o mai fi dând târcoale pe acolo. 
Dar în viaţa reală, se gândi, până și personajele negative se 
odihnesc. În viaţa reală nu se întâmplă ca în romane și în filme. 
Poate că în acel moment argentinianul sforăia de zor în vreun 
hotel sau la o pensiune din apropiere, cu bretelele lui îngrijit 
atârnate de un cuier. Visând la vremurile fericite cu biftecuri în 
sânge, Corrientes 348 și curenţi de 1 500 de volți aplicaţi în 
carne vie cu vârful picanei în beciurile de la ESMA. 

Dong-dong, dong. Se termina al doilea solo, cel de bas, și Coy 
așteptă cu delicii intrarea celui de al treilea, saxofonul tenor al 
lui Coleman Hawkins, partea cea mai strașnică a acelei piese cu 
tempourile ei moderate și rapide, tare-domol, tare-domol, și 
corespunzătoarele surprize ritmice atunci când cadenţa aceea 
se frângea într-un mod previzibil de neașteptat. Man in Love. 
Tocmai își dăduse seama de titlu, și asta îl făcu să surâdă în gol 
umbrelor pieţei înainte de a arunca o privire în sus, spre tavan. 
Tanger era acolo, la etajul patru, într-o cameră situată exact 
deasupra lui. Poate dormea, poate nu. Poate ședea ca el, trează 
în faţa ferestrei, sau așezată la masă cu notele ei, revizuind 
informaţiile obţinute de la Lucio Gamboa. Cumpănind avantajele 
și dezavantajele propunerii lui Nino Palermo. 


172 


Vorbiseră mai înainte. Ba chiar îndelung, după ce Horacio 
Kiskoros se despărţise de ei cu un „la revedere” ce i-ar fi sunat 
amical unui necunoscător al antecedentelor pe care acum le știa 
Coy. Îl lăsaseră privindu-i cum se îndepărtează, cu ochișorii lui 
echivoci de broscuță melancolică; iar când erau gata să 
părăsească piaţa, el se afla tot acolo, neclintit în faţa catedralei, 
ca un turist noctambul și inofensiv. Coy se întorsese să 
privească în urmă, apoi ridicase ochii să citească tăblița cu 
numele străzii pe care mergeau: strada Companiei. În orașul 
ăsta, își spuse, totul era semne și simboluri și marcaje, ca la 
hărţile nautice. Diferenţa consta în faptul că acestea din urmă, 
cele ce se refereau la mare, erau mult mai precise, cu 
contururile bancurilor de nisip colorate și cu scalele în mile pe 
margini, în loc de pietre străvechi și întâlniri în aparenţă 
neașteptate și tăblițe cu ciudate nume de străzi pe la colţuri. 
Negreșit că semnalele și pericolele erau și aici la vedere, 
marcate precum în hărţile desenate pe hârtie; numai că 
întotdeauna îţi lipseau codurile ca să le interpretezi. 

— Strada Companiei lui lisus - zisese ea văzându-l privind 
numele -. Aici a fost școala de navigaţie a iezuiţilor. 

Niciodată nu spunea ceva la întâmplare, așa încât Coy se uită 
cu luare-aminte în jur, la bătrâna clădire din stânga, la decrepita 
casă a amiralului-duce de Gravina în spate, pe dreapta. Bănuia 
că mai târziu va trebui să-și amintească, dintr-un motiv 
oarecare, de toate datele acelea. Apoi merseseră câtva timp 
fără să scoată o vorbă, urcând lin până la piaţa Florilor. De două 
ori întorsese capul ca s-o privească, dar ea continuase să 
meargă neabătut, cu ochii ţintă înainte, cu tașca lipită de șold, 
în legănarea ritmică și cadențată a largii fuste albastre și a 
vârfurilor  tremurătoare ale  pletelor atingându-i  bărbia 
încăpăţânată, cu gura strânsă, până când el o apucă de braţ, 
silind-o să se oprească. Spre surprinderea lui, nu-i opuse 
rezistenţă; și se pomeni cu ea față în faţă, foarte aproape, când 
ea se roti lin de parcă n-ar fi așteptat decât acel pretext. 

— De mult timp mă supraveghează Kiskoros la ordinul lui Nino 
Palermo - zise, fără ca el să trebuiască s-o întrebe ceva -. E un 
om rău și primejdios... 

Tăcu câteva clipe, ca și când s-ar fi întrebat dacă mai era 
ceva de spus. 


173 


— Mai devreme, la arcada aspiranţilor de marină - adăugă - 
m-am temut pentru tine. 

Zise asta sec și precis, fără emoție. Și după ce vorbi, rămase 
iarăși tăcută, privind peste umărul lui Coy spre piață, la 
chioșcurile închise de flori, la clădirea Poștei și la mesele 
cafenelelor de la răspântii, unde încă mai zăboveau ultimii 
clienţi. 

— De când a venit cu Palermo să mă vadă - conchise în 
sfârșit -, omul ăsta a devenit coșmarul meu. 

Nu ţinea să impresioneze; și poate tocmai de aceea Coy nu se 
putu împiedica să se simtă mișcat. Continua să fie ceva 
copilăresc, decise el, în maturitatea aceea îndârjită, în 
dezinvoltura cu care ea înfrunta consecințele aventurii sale. Din 
nou poza din ramă. Din nou cupa de argint, fata cu umerii 
înconjurați de braţul protector al bărbatului dispărut, lipsa de 
apărare din ochii ce râdeau de pe un prag al timpului unde sunt 
posibile toate visele. Continua s-o recunoască, în pofida atâtor 
alte lucruri. Sau, mai bine spus, cu cât petrecea mai mult timp 
alături de ea, cu atât o recunoștea mai tare. 

Işi reprimă mângâierea care îi vibra în vârful degetelor și, cu 
aceeași mână, arătă spre barul din spatele lui. Los Gallegos 
Chico, așa se numea. Vinuri autohtone, lichioruri, cafea 
excelentă, puteţi veni cu mâncare la pachet: toate acestea 
stăteau scrise pe anunţurile de pe ușă și geamuri; dar în 
momentul acela lui Coy îi era suficient cuvântul lichioruri și 
înțelese că ea avea nevoie de un păhărel tot atâta cât și el. 
Astfel că intrară; și odată înăuntru, cu coatele pe tejgheaua de 
zinc, ceru un gin cu apă tonică pentru el - nu văzu nimic 
albastru pe nicăieri - și, nemaiîntrebând-o, încă unul pentru ea. 
Ginul împrumuta gurii ei reflexe umede când îl privi și îi vorbi 
iar, când povesti minuţios prima vizită a lui Palermo, relaxată și 
prietenoasă, și a doua mai târziu, deja cu cărțile pe faţă și cu 
prezența sinistră a lui Kiskoros în chip de condiment, presiunile 
și amenințările. Palermo dorise ca ea să-l identifice foarte bine 
pe argentinian; să-i cunoască istoria și să-i reţină aspectul și 
chipul, pentru ca după aceea, văzându-l sub fereastră, mergând 
pe stradă, sau în coșmarurile ei de cum închidea ochii, să-și 
amintească necontenit în ce dandana se vârâse. Ca să-i intre 
bine-n cap, spusese vânătorul de comori, că fetele rele nu pot 


174 


străbate codrul nepedepsite, neexpunându-se unor întâlniri 
periculoase. 

— Așa a zis - zâmbetul vag, destul de amar, îi î 
Întâlniri periculoase. 

În momentul acela, Coy, care asculta și bea în tăcere, o 
întrerupse, întrebând-o de ce nu s-a dus la poliţie. Atunci ea 
râse încet, cu un râs surd, puţin răgușit, pe cât de plin de dispreţ 
pe atât de lipsit de umor. În realitate, spuse, sunt într-adevăr o 
fată rea. Am încercat să-l păcălesc pe Palermo, iar în ce privește 
muzeul acţionez pe cont propriu. Dacă până acum nu ţi-ai dat 
seama de asta, înseamnă că ești mai naiv decât te credeam. 

— Nu-s naiv - spusese el, stingherit, învârtind paharul rece 
între degete. 

— De acord - ea îl privea ţintă în ochi, iar gura nu-i zâmbea 
dar era mai puțin dură. Nu ești. 

Își lăsă băutura aproape neatinsă. E târziu, zise după ce se 
uită la ceas. Coy dădu pe gât restul de gin, făcu semn unui 
chelner și puse o bancnotă pe masă. Una din ultimele, constată 
dezolat. 

— Or să plătească pentru tot ce-au făcut - zise. 

Nu avea nici cea mai mică idee cum se va împlini profeția 
aceea, nici în ce măsură va putea el să pună umărul la 
împlinirea ei; dar socoti de cuviinţă s-o facă. Există chestii de- 
astea, gândi. Fraze liniștitoare, consolări, locuri comune ce se 
rostesc prin filme și prin romane, și care poate că se potrivesc 
și-n viaţă. Trase prudent cu coada ochiului spre profilul ei, 
temându-se să n-o vadă bătându-și joc; dar ea stătea cu capul 
înclinat într-o parte, absorbită de propriile-i cugetări. 

— Puțin îmi pasă dacă or să plătească sau nu. Asta-i o 
întrecere, înțelegi?... Tot ce mă interesează este să ajung acolo 
înaintea lor. 


năsprea gura. 


Saxofonul se pregătea să intre. lar Tanger era ca jazzul, hotărî 
Coy. Melodie de bază și variaţiuni neașteptate. Evolua tot timpul 
în jurul unei aparente idei fixe, ca o structură de teme AABA; dar 
a urmări îndeaproape acele evoluții presupunea o atenţie 
constantă ce nu excludea nicidecum surpriza. Deodată suna 
AABACBA și intra o temă secundară pe care nimeni nu și-ar fi 
închipuit-o acolo. Nu exista o altă cale de a o urma decât 


175 


improvizaţia, indiferent unde ducea ea. A o urma fără partitură. 
Orbește. 

Un ceas din apropiere bătu de trei ori în piaţă. Coy îi auzi prin 
căști bătăile amortizate din cauza muzicii, apoi simţi apărând în 
fine saxofonul lui Hawkins: cel de-al treilea solo, care lega de la 
cap la coadă toată piesa. Își miji ochii, încântat de cadenţa 
notelor familiare, liniștitoare, așa cum este îndeobște repetarea 
a ceva cunoscut. Însă Tanger se amestecase în melodie, 
alterându-i structura delicată. Pierdu firul, și după încă un 
moment apăsă pe butonul walkman-ului și rămase cu căștile în 
mână, deconcertat. O clipă crezu că aude niște pași deasupra, 
tot așa cum echipajul lui Pequod asculta bocănelile piciorului 
fățuit din fildeșul unei fălci de cașalot în timp ce căpitanul 
corăbiei își rumega obsesiile de unul singur, noaptea, pe 
covertă. Rămase nemișcat, atent, cu urechea la pândă. Apoi 
aruncă walkman-ui cât colo pe patul nedesfăcut, cu un gest 
iritat. Situaţia era anapoda și amesteca genurile fără pic de 
rușine. Etapa Melville, ca și cea anterioară - etapa Stevenson -, 
rămăsese doar demult în urmă. Teoretic vorbind, Coy trebuia să 
se afle în modul cel mai clar în etapa Conrad; iar toți eroii 
autorizaţi să se miște pe acel teritoriu erau niște eroi obosiţi, 
mai mult sau mai puţin lucizi, conștienți de primejdia de a visa 
cu mâna pe timonă. Adulţi eșuaţi în resemnare și plictis, în a 
căror picoteală nu mai pluteau, în șiruri de câte două, 
interminabile procesiuni de cetacee escortând în mijloc o 
fantasmă cu căpăţâna ca un munte de zăpadă. 

Și totuși, acel „Dacă...” condiţional de pe porticul oracolului 
din Delfi, pe care Coy îl știa din Melville, dar pe care acesta la 
rându-i îl luase din alte cărți necitite de el, continua să vibreze în 
aer așa cum furtuna cântă la harfa cordajului, chiar și după ce 
marea se închide peste albatrosul cu aripa-i largă ţintuită de 
Tashtego cu ciocanul alături de flamura lui Ahab, iar Rachel cea 
rătăcitoare dă peste alt orfan. Deodată, spre marea-i 
surprindere, Coy descoperea că etapele livrești sau vitale, 
oricum le-ai numi, nu se sfârșesc niciodată în mod definitiv; și 
că, deși eroii și-au pierdut naivitatea și sunt prea sfârșiți ca să 
mai creadă în corăbii fantomă și în comorile adâncurilor, marea 
continuă să fie inalterabilă, plină de propria-i memorie care într- 
adevăr crede în ea însăși. Mării puţin îi pasă dacă oamenii își 
pierd încrederea în aventură, vânătoare, urmărire, corabie 


176 


scufundată ori tezaur. Enigmele și istoriile pe care le conţine ea 
au o viaţă autonomă, își sunt îndeajuns și vor continua să fie 
acolo chiar și când viaţa se va fi stins pe veci. De aceea, până în 
ultima clipă, întotdeauna vor exista bărbaţi și femei care să 
interogheze cașalotul în agonie când acesta își întoarce faţa 
către soare, murind. 

Așa că, în pofida întregii lucidităţi posibile, iată-l tot acolo, 
nedându-se dus, din nou numindu-se Ishmael după ce 
naufragiase și se numise Jim, muindu-și iar și iar la vârsta 
potrivită harponul în propriu-i sânge și în vechiul strigăt de 
rigoare: pe ultimu' să-l ia pileala sau mama dracului, trăiască 
barcazul desfundat și trupul desfundat etc. Contemplând-o, cu 
certitudinea unui destin inevitabil - că doar citise asta de o sută 
de ori -, pe femeia cu pielea pistruiată pironindu-și dublonul de 
aur spaniol în lemnul catargului: clic, clac. lar sunetul acela nu-i 
răsuna doar în imaginaţie. Se apropiase iar de fereastră, vrând 
să simtă briza oceanului alăturat și, auzind zgomotul, privi din 
nou în tavan. Acum chiar că simțea pași neliniștiţi sus, pe 
covertă. Clic, clac. Clic, clac. Pesemne nici ea nu dormea, 
urmărindu-și propriile năluci albe, calești funebre cu vechi fiare 
răsucite deasupra. lar el niciodată nu visase, în niciunul din 
vapoarele, cărțile, porturile și vieţile lui anterioare și naive, la un 
Ahab atât de seducător târându-l să navigheze peste propriu-i 
mormânt. 

Se îndreptă spre pat și se culcă cu faţa în sus. Până la ultimul 
port, își aminti înainte de a-l prinde somnul, toţi trăim înfășuraţi 
în funii de harpon de balenă. 

e 

— Există o legătură directă - zise Tanger - între călătoria lui 
Dei Gloria şi expulzarea iezuiţilor din Spania. O conexiune în 
afara oricărui dubiu. 

Era duminică și luau micul dejun sub copertina de la Cafe 
Parisien, din fața hotelului, mâncând franzeluțe calde și bând 
cacao, cafea și suc de portocale. Bătea o briză suavă, era multă 
lumină, iar porumbeii se plimbau prin dreptunghiul de soare din 
piaţă, printre picioarele lumii ce ieșea de la liturghie. Coy ţinea 
în mână o jumătate de chiflă unsă cu ulei de măsline și, din când 
în când, între o mușcătură și alta, privea fațada zugrăvită în alb 
și roșu și clopotniţa bisericii San Francisco. 


177 


— În 1767 domnea în Spania Carlos al Ill-lea, care mai înainte 
fusese regele Neapolelui... Încă de la începutul domniei sale, 
iezuiții nu l-au putut suferi, printre altele fiindcă în acele 
momente se purta în Europa bătălia noilor idei iluministe, ale 
Secolului Luminilor, iar compania lui Ignacio de Loyola, 
ignaţienii, era cea mai influentă dintre ordinele religioase... Asta 
îi crease dușmani cam pretutindeni. În 1759 iezuiţii fuseseră 
expulzați din Portugalia, iar în 1764 din Franţa. 

Bea Cola-Cao dintr-un pahar mare și, de câte ori îl ducea la 
gură, îi rămânea o dungă de spumă pe buza de sus. leșise în 
stradă imediat după duș, cu părul umed încă picurându-i pe 
bluza cu carouri albastre și roșii purtată peste blugi, cu mânecile 
ușor Suflecate, iar acum părul i se usca puţin ondulat, 
împrumutând un aspect proaspăt pielii. Uneori Coy se uita la 
dungulița de cacao de pe gura ei și se înfiora pe dinăuntru. 
Dulce, gândea. Buze dulci, și-n plus ea îndulcise paharul cu un 
pliculeţ cu zahăr. Se întrebă ce gust ar fi cules limba lui de pe 
buzele acelea. 

— În Spania - continuă ea -, tensiunile dintre adepţii lui 
Loyola și miniștrii iluminiști ai lui Carlos al III-lea se adânceau. 
Celebrul cuarto voto, al patrulea jurământ, cel de ascultare faţă 
de Papă, situa Compania lui lisus în centrul polemicii dintre 
puterea religioasă și cea a regilor. Mai era acuzată și că mânuia 
mulţi bani și influenţa prea mult în învăţământul universitar și în 
Administraţie. Pe deasupra, era încă recent conflictul din 
misiunile din Paraguay, cu războiul guarani - se aplecă spre Coy 
peste masă, cu paharul între degete... Ai văzut filmul acela al lui 
Roland Joffe, Misiunea?... lezuiţii luând partea indigenilor. 

Coy își amintea vag de film: o casetă video la bord, din cele 
pe care sfârșești prin a le vedea de trei-patru ori, pe bucăţi, pe 
durata unei lungi traversări. Robert de Niro, parcă. Poate și 
Jeremy Irons. Nu reținuse nici măcar că erau iezuiţi. 

— Toate astea la un loc - adăugă Tanger - îi plasaseră pe 
ignațienii spanioli pe un butoi cu praf de pușcă și nu mai trebuia 
decât de aprins fitilul. 

Nici urmă de Horacio Kiskoros, verifică marinarul aruncând o 
privire împrejur. La masa de alături se afla o pereche tânără: 
turiști cu doi copii blonzi, cu harta desfăcută și cu aparatul 
fotografic. Puștii se jucau cu praștii de plastic, asemănătoare 
celor pe care el însuși când era mic, chiulind de la școală ca să 


178 


bântuie pe cheiuri, le meșterise din te miri ce: o crăcană de 
lemn în formă de V, două fâșii de cauciuc, o bucăţică de piele și 
o sârmă. Acum, se gândi cu nostalgie, chestiile alea se vindeau 
pe tarabe și costau o nimica toată. 

— Fitilul - continua Tanger să povestească - a fost răscoala lui 
Esquilache, mai bine zis din timpul acestui ministru a cărui lipsă 
de tact politic a dus la răzmeriţă. Deși nu s-a putut dovedi 
intervenţia directă a iezuiţilor în scandalul acela, adevărul e că 
în aceeași perioadă ei încercau să le pună bețe în roate 
miniștrilor iluminiști ai lui Carlos al Ill-lea... Marchizul de 
Esquilache, care era italian, propusese între altele să fie 
suprimate pălăriile foarte largi și câpele în care se învăluiau 
spaniolii; nepopulară, măsura asta a dus la extrem de grave 
dezordini. După ce calmul s-a restabilit, ministrul a fost demis, 
însă iezuiții au fost desemnaţi ca instigatori. Regele a decis să 
expulzeze Compania și să-i confiște bunurile. 

Coy încuviință mecanic. Tanger vorbea mai mult decât de 
obicei, ca și cum s-ar fi pregătit pentru asta în timpul nopţii. Era 
logic, își zise. Odată cu intrarea în scenă a lui Kiskoros și cu 
întâlnirea propusă de Nino Palermo, nu mai avea de ales și 
trebuia să-i ofere în compensație un spor de informaţie. Pe 
măsură ce se apropiau de obiectiv, ea înţelegea că nu se va mai 
multumi cu firimituri. Cu toate acestea, avară în fond, continua 
să-și administreze capitalul cu pipeta. Poate tocmai de aceea, 
spre regretul lui, Coy nu reușea să simtă în dimineaţa însorită 
interesul de altădată. Ce-i drept, și el avusese parte de o noapte 
nesfârșită ca să cugete. Prea multe date, gândea acum. Prea 
minuțioasă, dar cu puţine lucruri concrete. Tot ce-mi spui tu 
acuma, mândro, am tocit și eu prin liceu acu' douăzeci și ceva 
de ani. Îmi agiţi pe dinainte, ca la tauri, tot felul de cârpe 
istorice, dar nu mergi la ţintă. Te prefaci că arăţi într-o mână 
ceea ce ascunzi în pumn. 

Era plictisit și se dispreţuia singur că rămânea acolo. Totuși, 
urma aceea de spumă de pe buza de sus, reflectarea luminii 
dimineţii radioase în bleumarinul irișilor ei, vârfurile umede ale 
părului bălai înrămându-i pistruii acționau puternic asupra lui cu 
un efect aproape sedant. Ori de câte ori o privea pe 
necunoscuta aceea, Coy avea certitudinea că mersese prea 
departe; că înainta atât de mult pe partea întunecoasă a hărţii 
nautice a vieţii lui, încât îi era cu neputinţă să facă drumul 


179 


îndărăt înainte de a afla răspunsurile. Cavaleri și scutieri: te voi 
minţi și te voi trăda. În realitate, misterul corăbiei scufundate 
nu-l interesa câtuși de puţin. Ci ea, îndărătnicia ei în a-și atinge 
telul, căutarea ei, tot ce era dispusă să întreprindă pentru un 
vis, erau cele ce-l mențineau pe ruta stabilită, deși auzea 
distinct vuietul de neconfundat al mării lovindu-se de stâncile 
periculos de apropiate. Dorea să-i fie alături cât mai mult, să-i 
surprindă expresia când dormea, s-o simtă deșteptându-se și 
privindu-l, să atingă pielea aceea proaspătă, răcoroasă, și s-o 
recunoască în ea, în profunzimea acelei piei și a cărnii pe care o 
acoperea, pe adolescenta zâmbitoare din poza în ramă de 
argint. 

Ea nu mai vorbea, ci îl studia bănuitoare, întrebându-l fără 
cuvinte dacă era sau nu atent la ce îi spunea. Nu fără o sforțare, 
Coy își îndepărtă degrabă gândurile, temându-se că Tanger i le- 
ar putea citi pe chip, și se uită din nou la porumbei. Dintre ei, un 
bărbătuș foarte sigur pe sine și foarte fercheș își bomba pieptul 
printre cuconițele cu pene, care stăteau roată în jurul lui și îl 
observau cu coada ochiului, uguind sau gângurind. Și, chiar 
atunci, copiii de la masa alăturată se năpustiră cu urlete 
războinice la pașnicele păsări. Coy se uită întâi la tată, cufundat 
cu tot calmul în ziarul din faţa sa. Apoi la mamă, surprinzând-o 
rotind o privire galeșă asupra pieţei. Abia la urmă se întoarse iar 
spre Tanger. Cu spatele la scenă, ea își continua povestirea: 

— Totul s-a pregătit la Madrid în mare taină. Din ordinul direct 
al regelui s-a format un grup restrâns ce excludea nu numai 
oricare partizan al Companiei, ci și orice membru imparțial. 
Obiectivul era strângerea de date compromițătoare și 
redactarea decretului de expulzare... Rezultatul așa-numitei 
Cercetări Secrete a fost un raport fiscal care îi acuza pe 
ignațieni de conspirație, apărare a doctrinei tiranicidului, morală 
laxă, poftă de îmbogăţire și de putere și activităţi incompatibile 
în America. 

Treaba cu Cercetarea Secretă suna bine, și Coy simţi că i se 
redeștepta interesul, pe când trăgea din nou cu ochiul la copii. ÎI 
surprinseseră pe bărbătuș neatent în plină cochetărie cu 
damele, și cu o piatră îi retezaseră atât idila cât și digerarea 
firimiturilor ciugulite pe sub mese. Încântaţi de succes, plozii 
trăgeau acum de-a valma în porumbei cu precizia letală a unor 
franctirori sârbi. 


180 


— În ianuarie 1767 - povestea în continuare Tanger -, reunit 
în modul cel mai secret cu putință, Consiliul Castiliei a aprobat 
expulzarea. Și între noaptea de 31 martie și dimineața de 2 
aprilie, într-o eficace operaţiune militară, cele o sută patruzeci și 
șase de case ale iezuiţilor din Spania au fost încercuite... l-au 
alungat pe toţi, Roma a trebuit să se ocupe de ei, și șase ani mai 
târziu Clement al XIV-lea dizolva Compania. 

Făcu o pauză ca să-și termine Cola-Cao, apoi se șterse la gură 
cu mâna. Se întorsese pe jumătate să asiste cu indiferenţă la 
tămbălăul stârnit de copii și porumbei, înainte de a-l înfrunta din 
nou pe Coy. Nu mi-o imaginez cu copii, își spuse acesta. Și știu 
că, indiferent ce s-o întâmpla, nu voi îmbătrâni alături de ea. Nu 
mi-o pot închipui decât stafidindu-se printre cărţi și hârtii, 
subţire și elegantă în ciuda unghiilor mâncate. Fată bătrână 
distinsă și cu creţuri în jurul ochilor, scoțând amintiri dintr-un 
cufăr: o mănușă lungă și roșie, o veche hartă nautică, un 
evantai stricat, un colier de jeuri negre, un disc cu cântece 
italienești din anii cincizeci, fotografia unui amant de pe 
vremuri. Poza mea, se hazardă. Dă Doamne ca poza aceea să 
fie a mea. 

Işi încordă atenţia, fiindcă ea continua să vorbească. Ce s-a 
întâmplat după expulzarea iezuiţilor de pe domeniile coroanei 
spaniole nu-i mai interesa nici pe ea, nici pe el, zise. Perioada 
importantă era anul cuprins între duminica Floriilor 1766, ziua 
când a început răscoala lui Esquilache, și noaptea de 31 martie 
1767, când a fost aplicat decretul de expulzare a ignaţienilor 
spanioli. În perioada aceea, într-un fel care amintea de cele 
întâmplate cu templierii în secolul al XIV-lea, Compania a trecut 
de la statutul de putere respectată, temută și dinamică, la cel 
de paria proscrisă și prizonieră... 

— Nu ți se pare interesant? 

— Cum de nu. 

Ea îl studie  neîncrezătoare, parcă percepând ironia 
comentariului. Coy rămase impasibil. La un moment dat, 
gândea, va termina prin a-mi povesti ceva care să merite. Privi 
peste umărul lui Tanger. Copiii se întorceau asudatți, învingători; 
aduceau în chip de trofeu pene din coada bărbătușului, care, în 
clipa aceea, calculă, precis zbura cu o sută optzeci de kilometri 
pe oră spre Capetown. Poate că, își spuse, nu tot ce-a spintecat 
Irod era inocenţă. 


181 


— Chiar te interesează ce-ţi povestesc? 

— Sigur că mă interesează. 

Din nu se știe ce motiv, agasarea ei îl reîmpăcă cu sine. Se foi 
puţin în scaun ca pentru a asculta mai bine; iar Tanger, după o 
ultimă șovăire, continuă să istorisească. Atunci când Carlos al IIl- 
lea se hotărâse să creeze cabinetul Cercetării Secrete, îl pusese 
în fruntea lui pe Pedro Pablo Abarca y Bolea, conte de Aranda: 
un aragonez din Huesca, de două ori grande de Spania, care 
fusese militar și diplomat. Era căpitanul general al Valenciei 
când, în plină răscoală a lui Esquilache, regele l-a chemat la 
Madrid ca să-i încredințeze guvernul, președinția Consiliului 
Castiliei și căpitănia generală a Castiliei /a Nueva cuprinzând 
regiunile Madrid, Toledo, Ciudad Real, Cuenca și Guadalajara. 
Inteligent, cult, luminist, a trecut în paginile de istorie drept 
mason, deși niciodată nu i s-a putut demonstra apartenenţa la 
vreo lojă, iar istoricii moderni îi neagă afilierea. Dimpotrivă, s-a 
dovedit că a fost un eclectic; și, dintre toţi membrii cabinetului 
secret, poate cel ce îi cunoștea cel mai bine pe ignaţieni, cu 
care își făcuse studiile și printre care avea mulţi prieteni, 
inclusiv un frate iezuit. În comparaţie cu furibunzi anti-iezuiţi 
precum procurorul Campomanes, ministrul justiţiei Roda și Jose 
Mofino, viitorul conte de Florida-blanca, Aranda putea fi 
considerat un moderat în atitudinea sa față de Companie. Dar, 
chiar și așa, tot a acceptat să prezideze cabinetul secret și să-i 
valideze concluziile. Cercetarea a început la Madrid pe data de 8 
iunie 1766, condusă de Aranda. Era secondat de Roda, Mofino 
și alți anti-iezuiţi siguri sau, cum se zicea pe atunci, tomiști, spre 
deosebire de pro-ignaţieni sau adepți ai celui de-al patrulea 
jurământ. lar investigația a fost făcută cu atâta grijă, încât nici 
măcar confesorul regelui n-a aflat nimic de ea. 

— Cu toate acestea - urmă Tanger -, exista o conexiune cu 
totul deosebită între un membru al cabinetului secret și un 
important ignaţian... În mod paradoxal, unul dintre cei mai buni 
prieteni ai contelui de Aranda era un iezuit din Murcia: părintele 
Nicolás Escobar. Relaţiile dintre ei se mai răciseră puţin; însă e 
sigur că, până când Aranda a părăsit, la chemarea regelui, 
căpitănia generală a Valenciei, fuseseră intimi. Deși mai târziu 
Aranda a dispus să fie distrusă corespondenţa lui cu părintele 
Escobar, s-au păstrat câteva scrisori care probează acea relaţie 
strânsă. 


182 


— Ai văzut scrisorile acelea? 

— Da. Sunt trei, în fondurile bibliotecii din Murcia, semnate de 
mâna lui Aranda. Am obţinut c6pii după ele mulţumită 
profesorului universitar specialist în Cartografie, Néstor Perona, 
când l-am consultat la telefon asupra corecţiilor ce trebuie 
aplicate atlasului Urrutia. _ 

Alt sedus, gândi Coy. Işi putea închipui efectul lui Tanger, 
chiar și prin telefon, asupra unui profesor universitar, indiferent 
de materia predată. Devastator. 

— Trebuie să recunosc c-ai făcut treabă bună. 

— N-o să știi niciodată în ce măsură. De aceea nu sunt 
dispusă să las să apară nechemaţi care să-mi smulgă rezultatul 
din mână. 

In toată brambureala aia, admise Coy, începeau să apară 
indicii interesante. Istoria evada din manuale, intrând în 
domeniul literelor de mână: scrisori de la tipul ăla, Aranda. 
Poate că, la urma urmei, cu banala ei povestire despre cabinete 
secrete și regi implacabili, ea chiar îl ghida undeva, spre ceva. 

— Nicolás Escobar - continuă Tanger - era un iezuit 
important, relaţionat cu cercurile puterii, cu seminarul Nobililor, 
și care se învârtea între Roma, Madrid, Valencia și Salamanca. 
Cu două decenii înainte fusese directorul colegiului ignaţian din 
acest ultim oraș, fortăreață a Companiei, în tiparniţțele căruia, și 
asta nu-i decât una din coincidente, a fost tipărit... 

Și tăcu. Ghici ghicitoarea mea etc. Coy nu putu decât să 
surâdă. Prea i se servise totul pe tavă, era imposibil s-o 
decepţioneze. O echipă, de acord. Tu și cu mine formăm o 
echipă. Tu zici și eu cred. 

— Atlasul Urrutia - zise. 

Ea încuviință, mulțumită. 

— Exact. Atlasul maritim al lui Urrutia, tipărit la colegiul 
iezuiţilor din Salamanca în 1751 sub protecţia altui ministru 
prieten, marchizul de La Ensenada, încurajatorul marinei și al 
studiilor de nautică din Spania. lar în perioada când se formează 
cabinetul secret, părintele Escobar, prietenul unor marinari 
iluștri ca Jorge Juan și Antonio de Ulloa, se află la Valencia. 
Ghicești unde?... 

— Nu. Mi-e teamă că de data asta nu ghicesc nimic. 

— Acasă la un vechi cunoscut de-al tău și de-al meu. Dar mai 
ales de-al meu: Luis Fornet Palau, adept al celui de-al patrulea 


183 


jurământ, omul de paie al flotei iezuiţilor și armatorul lui Dei 
Gloria. 

Se opri, încântată de expresia de pe fața lui Coy. Apoi se 
aplecă spre el puţin câte puţin, peste masă, privindu-l intens în 
ochi, și el putu desluși acolo înăuntru o ambiţie dură și netă ca o 
bucată de piatră negricioasă, șlefuită, foarte strălucitoare. Visul 
nu mai era demult un vis, înțelese. Acum era o obsesie solidă, 
concretă. Pe când ea întindea o mână, punând-o peste a lui, 
căută cu disperare termenul adecvat pentru a o defini. Simţi 
greutatea mâinii calde, degetele care se împleteau cu ale lui. 
Prospeţime suavă, fermă, atât de sigură pe sine încât gestul 
părea cel mai natural din lume. Mâna aceea nu pretindea să fie 
consolată, nici să încurajeze, nici să se prefacă. În momentul 
acela era sinceră: împărtășea. lar cuvântul obsesie, pe care el îl 
găsi în sfârșit, era necruţător. 

— Dei Gloria, Coy - zise încet, aplecată peste masă, cu mâna 
în mâna lui -. Vorbim de bergantina care lasă în urmă Valencia 
la 2 noiembrie, când cabinetul secret este deja reunit de cinci 
luni, și revine pe coastele spaniole cu câteva săptămâni înainte 
ca iezuiţilor să li se dea lovitura de graţie - presiunea degetelor 
ei deveni mai puternică -. Faci niște legături? Simţi cum se 
înnoadă ițele?... Restul, adică ce sau cine a călătorit la bord, și 
de ce, o să ţi-l povestesc în drum spre Gibraltar. Sau, cum 
spuneau vechile romane-foileton, urmarea în numărul viitor. 


184 


VIII «e Punctul de estimare 


„Se numește punct de estimare 

acela în care se presupune că se află nava, 
fie în urma unei judecăţi prudente, 

fie conform unor date destul de nesigure.” 


Gabriel Ciscar, Curs de navigație 


Străluceau micile tunuri lustruite din piaţă. Terasa Ungry Friar 
era înţesată de lume și grupuri de turiști anglo-saxoni 
fotografiau schimbarea gărzii la Convento, vizibil încântați că 
Britania mai avea colonii de unde să stăpânească mările. Sub 
drapelul care unduia leneș pe ditamai prăjina, o santinelă stătea 
nemișcată ca o statuie, în poziţie de drepți cu pușca sa Enfield 
în arcada gotică, fidelă scenei și decorului, în timp ce sergentul 
care comanda schimbarea gărzii îi  răcnea ordinele 
regulamentare în jargon cazon, zbierându-i din răsputeri la mai 
puțin de o palmă de față: consemn, parolă și altele asemenea. 
Îţi vei vărsa și ultima picătură de sânge și Anglia așteaptă să-ţi 
faci datoria, presupuse Coy, care îi observa. Apoi își lungi 
picioarele pe sub masă înainte de a se apleca să-și termine 
paharul cu bere și de a privi în sus mijindu-și ochii. Soarele se 
apropia de zenit, era foarte cald, dar deasupra Stâncii panașul 
de nori începea să se destrame: vântul se învârtejise de la 
răsărit spre apus, și în câteva ore temperatura avea să fie mai 
suportabilă. Plăti berea și se ridică, străbătând piaţa plină de 
lume, spre colţul cu Main Street. Asudat, focalizat de zeci de 
camere video și de obiective fotografice, sergentul continua să 
urle marţial la impasibila santinelă. Pe când se îndepărta de 
acolo, pe Coy îl umflă râsul pe dinăuntru. În dimineaţa asta, își 
zise, era rândul surdului să facă de gardă. 

O luă pe strada principală a Gibraltarului, prin mulţimea care 
se plimba căscând gura la nenumăratele magazine: pijamale 
chinezești, tricouri cu imagini ale Stâncii și ale maimutelor, 
mantile, radiouri, băuturi, aparate de fotografiat, parfumuri, 
porţelanuri de Lladr6 și Capodimonte, capete micșorate făcute 


185 


din ceramică Bossom. Coy amarase la Gibraltar în alte vremuri, 
când colonia britanică încă mai era un port convenţional de stil 
vechi, bază pentru contrabandiștii de tutun și hașiș marocan 
prin Strâmtoare, și nu devenise stup turistic și ariergarda 
financiară a traficanților de droguri la scară mare și a miilor de 
englezi stabiliţi pe Costa del Sol. In realitate, orice loc apropiat 
de Mediterană era luat cu japca de industria turismului; însă la 
Gibraltar, alături de fast-food-uri cu crenvurști și băuturi în 
pahare de plastic, magazinele hindușilor și evreilor alternau de- 
a lungul Main Street-ului cu fațade de bănci și de case cu 
discrete plăcuțe înșurubate lângă ușă, birouri de avocatură, 
societăți imobiliare, societăţi export-import, societăţi anonime, 
societăți limitate, societăţi fantomă - erau peste zece mii 
înregistrate acolo -, unde se spălau bani spanioli și englezești și 
se făceau tot felul de negoţuri. Steagul albastru cu stele al 
Comunităţii Europene flutura la graniţă, turismul și tertipurile de 
paradis fiscal înlocuiseră contrabanda ca principală sursă de 
venit, avocăţei tineri și mari clănţăi vorbind perfect englezește 
cu accent andaluz luau treptat locul căpeteniilor mafiote locale, 
iar vechii galerieni dintotdeauna, lupi de mare cu cercei de aur 
la urechi și cu braţele tatuate, ultima zgură piraterească a 
Mediteranei occidentale, lâncezeau prin temnițe spaniole sau 
marocane, serveau crenvurști la McDonald ori vagabondau prin 
port, privind cu alean cele cincisprezece mile ce despart Europa 
de Africa; distanţă pe care cu un deceniu în urmă, în nopţile fără 
lună, o străbăteau în șalupe cu motor de 90 de cai-putere ce 
făcea să planeze Phantom-urile lor vopsite în negru cu patruzeci 
de noduri peste valuri, între Punta Carnero și Punta Cires. 

Coy merse pe trotuarul cel mai umbrit, cu cămașa lipită de 
spate de sudoare, uitându-se la numerele caselor. Tanger se 
ţinuse de cuvânt, cel puţin parţial. Între Cádiz și Gibraltar, în 
timp ce el conducea Renault-ul închiriat pe serpentinele șoselei 
ce urca pe înălțimile Tarifei și pe falezele de deasupra 
Strâmtorii, ea termină de povestit istoria iezuiţilor și a lui Dei 
Gloria. Sau, cel puţin, porţiunea de istorie pe care crezu de 
cuviință să i-o ofere: de ce bergantina plecase spre America și 
de ce se întorcea de la Havana. 

— Voiau să pareze lovitura - rezumă. 

Apoi, cu ochii ţintă la șosea, își expuse teoria în onoarea lui 
Coy. Cabinetul Cercetării Secrete nu fusese chiar atât de secret, 


186 


la urma urmei. Existase o fisură, o scurgere, o prevenire despre 
ce urma să se petreacă. Poate că iezuiţii aveau acolo un 
informator, ori poate că au intuit manevra. 

— Dintre toți membrii cabinetului - explică Tanger -, unul 
singur nu era un tomist pur: contele de Aranda putea fi 
considerat, de nu un adept al celui de-al patrulea jurământ, 
măcar mai favorabil ignaţienilor decât radicalii Roda, 
Campomanes și ceilalţi. Poate chiar el a lăsat să pice cuvintele 
cuvenite în auzul acelui comesean și obișnuit al casei care era 
părintele Nicolás Escobar... Pesemne n-a fost decât atât: o 
confidenţă, un cuvânt în zbor. Însă la oamenii aceia versaţi în 
șiretenii și expresii diplomatice, până și o tăcere putea fi citită 
ca un mesaj. 

Tanger tăcu câteva clipe, lăsându-l pe Coy să facă efortul de 
a-și imagina epoca și personajele. Mâna ei stângă odihnea pe 
genunchiul stâng, peste fusta de bumbac albastră, la câţiva 
centimetri de schimbătorul de viteze. Coy i-o atingea uneori, 
trecând dintr-a patra în a cincea la drum drept, sau când 
micșora viteza înainte de a învârti volanul. 

— Și atunci - continuă ea - conducerea iezuiţilor spanioli a 
conceput un plan. 

Tăcu din nou, lăsând cuvintele ce mai pluteau încă în aer să-și 
facă efectul. Ar trebui să scrie romane, gândi el, uimit. Nimeni 
nu mânuiește ca ea punctele de suspensie. Și-n plus, nu știu ce- 
o fi real în certitudinile ei, însă niciodată n-am mai auzit pe 
cineva să și le afirme cu atâta aplomb. Ca să nu mai vorbim de 
felu-i de a fila firul de undiță puţin câte puţin: exact atât de 
moale cât să nu scape peștele, exact atât de tare cât să rămână 
prins până îi înfigi un harpon în branhii. 

— Un plan riscant - continuă în sfârșit Tanger, ce nici măcar 
nu garanta succesul... Dar care se baza pe cunoașterea naturii 
umane și a situaţiei politice spaniole. Și, negreșit, pe 
cunoașterea lui Pedro Pablo Abarca y Bolea, contele de Aranda. 

În câteva cuvinte, cu tonul obiectiv al celui ce enumeră date, 
fără a-și dezlipi privirea de pe fâșia de asfalt care părea să 
unduiască pe dinaintea lor din cauza căldurii, Tanger îl definise 
pe ministrul lui Carlos al Iil-lea: aristocrat pursânge, cu o 
strălucită carieră militară și diplomatică, franțuzit din motive 
intelectuale și sociale, pragmatic, luminist, energic, impetuos, 
destul de insolent. Un cap foarte bine mobilat, într-adevăr, pus 


187 


în fruntea Consiliului Castiliei și a cabinetului pentru Cercetarea 
Secretă. Dar și un iubitor de lux, de superbe calești cu cai de 
rasă și slugi în livrea, de teatru și lupte cu tauri la care asista din 
trăsură deschisă, popular, ambițios, risipitor, făcând totul pentru 
prietenii săi. Bogat, și totuși mereu în căutare de fonduri cu care 
să-și poată susține traiul pe picior mare, deseori frizând 
extravaganta. 

— Acestea erau cuvintele - continuă Tanger: bani și putere. 
Aranda se dovedea sensibil la ele, iar iezuiții o ştiau. Căci nu 
degeaba le fusese elev și era intim cu ierarhii lor. 

Planul, continuă ea, a fost conceput cu o minuțioasă 
îndrăzneală. Cea mai bună navă a Companiei, cea mai rapidă și 
mai sigură, cu cel mai bun căpitan, a ridicat ancora în secret 
îndreptându-se spre America. Îl ducea pe părintele Escobar ca 
pasager. Nu exista vreun act oficial atestând plecarea lui din 
Valencia, pentru că nu se păstraseră documentele de îmbarcare 
ale lui Dei G/oria pentru etapa aceea a călătoriei; dar iezuitul 
figura la bord pe drumul de întoarcere. Iniţialele lui, împreună cu 
ale celuilalt însoțitor, părintele Jose Luis Tolosa, apăreau pe 
înscrisul cu mărfuri și pasageri al brigantinei - N.E. și J/.L.7. - 
când a părăsit Havana, la 1 ianuarie 1767. lar ei aduceau ceva: 
documente, obiecte. Chei cu care să acţioneze asupra voinței 
contelui de Aranda. 

Cu mâinile pe volan, Coy râse încetișor. 

— Spus mai pe șleau: voiau să-l cumpere. 

— Sau să-l șantajeze - replică ea -. Intr-o formă sau alta, e 
sigur că misiunea lui Dei G/oria, a căpitanului Elezcano și a celor 
doi iezuiţi era să aducă ceva care să schimbe cursul 
evenimentelor. 

— De la Havana? 

— Întocmai. 

— Și ce are de-a face Cuba cu toate astea? 

— Nu știu. Însă acolo au îmbarcat ceva ce-l putea convinge pe 
Aranda să manipuleze Cercetarea Secretă... Ceva care să 
oprească furtuna ce urma să se abată asupra Companiei. 

— S-ar putea să fi fost vorba de bani - își dădu cu părerea Coy 
-. Faimosul tezaur. 

Zâmbea ca să atenueze importanţa vorbelor lui, dar tot simţi 
un fior când pronunţă cuvântul tezaur. Tanger continua să 
privească drept în faţă ca o efigie. 


188 


— S-ar putea, într-adevăr - zise ea după încă un moment... 
Dar nu întotdeauna sunt bani la mijloc. 

— Deci asta ţii tu să afli. 

Continua să se întoarcă din când în când ca s-o observe, 
neabătându-și cu totul atenţia de la panglica șoselei, înainte de 
a privi iar drept înainte. Ea rămânea însă tot așa, cu ochii la 
asfalt. 

— Ţin să localizez Dei Gloria, în primul rând. Abia apoi, să aflu 
ce transporta... Acel ceva care, din întâmplare sau din calculul 
dușmanilor Companiei, n-a ajuns niciodată unde trebuia. 

Coy reduse viteza la o curbă strânsă. De partea cealaltă a 
unui zăplaz erau tauri adevăraţi, păscând sub o pancardă cu un 
uriaș taur negru pictat. 

— Vrei să spui că feluca aia a corsarilor n-a apărut acolo doar 
din întâmplare? 

— Orice e posibil. Poate că tabăra vrăjmașă era la curent cu 
operaţiunea și a vrut să le-o ia înainte. Poate că Aranda însuși 
juca la două capete... Sau, dacă De; Gloria aducea ceva ce 
putea fi folosit împotriva lui, o fi vrut să neutralizeze 
amenințarea. 

— Păi, indiferent ce-o fi fost, e greu de crezut c-a putut rezista 
două secole jumate pe fundul mării. Lucio Gamboa a zis... 

— Ţin minte perfect ce-a zis. 

— Păi atunci știi la ce să te-aștepţi. Dacă-i o comoară, bine. 
Dar dacă-i orice altceva, atunci mai bine uită. 

Șoseaua cobora acum printre pășuni incredibil de verzi, 
înainte de a urca iarăși. Era un sat alb deasupra și la dreapta, 
aninat de piscul unui munte. Vejer de la Frontera, citi Coy pe un 
panou indicator. Altă săgeată arăta spre mare: Capul Trafalgar, 
16 kilometri. 

— Dă Doamne să fie o comoară - zise -. Aur spaniol. Lingouri 
de argint... Poate că tipul ăla, Aranda, era corupt de-a binelea - 
rămase câtva timp gânditor, mușcându-și buza de jos -... Cum 
le-am putea scoate de-acolo fără ca nimeni să-și dea seama? 

Surâdea, amuzat de idee. Tezaurul iezuiţilor. Lingouri de aur 
îngrămădite într-o cală. Debarcări nocturne pe o plajă, în fâșâitul 
pietrișului rostogolit de resac. Dubloni, Deadman's Chest și o 
sticlă de rom. Până la urmă izbucni în râs. Tanger stătea la fel 
de tăcută și el se mai întoarse de câteva ori s-o privească, 
uitându-se în același timp și la șosea cu coada ochiului. 


189 


— Precis că ai deja un plan - adăugă -. Tu ești tipul de om 
care are deja planul pregătit. 

Îi atinsese fără să vrea mâna când schimbase viteza, și de 
data asta ea și-o retrase. Părea iritată. 

— Tu nu știi ce fel de om sunt eu. 

El râse iar. Ideea cu comoara, așa absurdă cum era, sau 
tocmai de aceea, îl amuza grozav. Îl întinerea cu treizeci de ani: 
Jim Hawkins îi făcea cu ochiul de pe o etajeră plină cu cărți, la 
Hanul Amiralului Benbow. 

— Uneori am impresia că știu - zise cu sinceritate -, alteori 
nu. Oricum, nu te mai scap din vedere... Cu tezaur sau fără. ȘI 
sper că te-ai gândit la partea care-mi revine. Partenero. 

— Nu suntem parteneri, nici asociați. Lucrezi pentru mine. 

— A, rahat... Uitasem. 

Coy fluieră câteva măsuri din Body and Soul. Totul era în 
regulă. Ea orchestra cântul sirenelor, dublonul de aur spaniol 
strălucea țintuit de catarg pe dinaintea ochilor marinarului fără 
vas, și între timp Renault-ul închiriat lăsa în urmă Tarifa cu 
vântul ei veșnic și cu fantomaticele aripi giratorii ale turnurilor ei 
de energie eoliană. Motorul se încălzea prea tare urcând pieptiș, 
așa că opriră într-un loc amenajat special, cu o vastă 
perspectivă asupra Strâmtorii. Ziua era senină, și de cealaltă 
parte a fâșiei albastre puteau zări coasta marocană, iar ceva 
mai departe, la stânga, muntele Hacho și orașul Ceuta. Coy 
observa lenta înaintare a unui petrolier ce naviga spre Atlantic: 
se abătuse puţin de la dispozitivul de separare a traficului care 
regla în ambele direcţii trecerea, și desigur că trebuia acum să- 
și devieze direcția ca să-i facă loc unui cargobot ce se apropia în 
sens opus dinspre prova. Și-l imagină pe ofiţerul de cart pe 
punte - la ora aceea precis era al treilea ofițer de la bord -, 
atent la ecranul radarului, așteptând până în ultima clipă să 
vadă dacă avea baftă, și celălalt cârmea înaintea lui. 

— În plus, tu te pripești cu concluziile, Coy. Eu n-am pomenit 
niciodată de comori. 

Rămăsese tăcută cel puţin cinci minute. Acum se dăduse jos 
din mașină și stătea lângă el, privind marea și coasta apropiată 
a Africii. 

— Așa-i - admise el. Dar n-o să mai ai timp să-mi povestești. 
Va trebui să-mi depeni restul istoriei când vom ajunge acolo. 


Dedesubt, în Strâmtoare, siajul alb al petrolierului trasa o 
ușoară curbă spre ţărmul european. Ofiţerul de cart socotise 
mai prudent să se ferească de vasul comercial din apropiere. 
Zece grade la tribord, calculă din ochi Coy. Niciun ofițer nu se 
atingea de mașini dacă nu-l autoriza căpitanul; însă a corecta 
zece grade și a reveni la ruta normală era ceva rezonabil. 

— Încă n-am ajuns acolo - zise ea foarte încet. 

e 

Birourile firmei Deadman's Chest Ltd. se găseau pe Main 
Street la numărul 42b, ocupând parterul unei clădiri cu aspect 
colonial, cu ziduri albe și ferestre vopsite în albastru. Coy privi 
plăcuţa prinsă în şuruburi de ușă și, după o ușoară șovăială, 
apăsă pe butonul soneriei. Nu era în apele lui, dar Tanger refuza 
să aibă o întrevedere cu Nino Palermo pe teritoriul acestuia. Așa 
că el era însărcinat cu misiunea de explorare, putând stabili, 
dacă semnele erau favorabile, o întâlnire posterioară în aceeași 
zi. Tanger îi dăduse instrucţiuni precise, la fel de detaliate ca 
pentru o operaţiune militară. 

— Și dacă-mi crapă capul? - întrebase, amintindu-și de 
rotonda Palace-ului. 

— Palermo pune afacerile mai presus de chestiunile personale 
- fu răspunsul. Nu cred că vrea să-și regleze conturile. Nu 
deocamdată. 

Așa că iată-l acolo, contemplându-și fața prost bărbierită în 
plăcuţa de alamă, trăgând aer mult în piept de parcă s-ar fi 
pregătit pentru o scufundare primejdioasă. 

— Mă așteaptă domnul Palermo. 

Berberul părea și mai sinistru văzut la lumina zilei, de cealaltă 
parte a ușii deschise, cu ochii aceia ai lui funebri care îl disecau 
pe Coy, recunoscându-l, înainte de a se da la o parte ca să-l lase 
înăuntru. Vestibulul era mic, îmbrăcat în lemn scump, cu câteva 
retușuri navale. Conţinea o uriașă roată de timonă, un costum 
întreg de scafandru, macheta unei trireme romane închisă din 
toate părţile într-o frumoasă lăcriță de cristal. De asemenea, o 
masă cu design modern la care ședea secretara pe care Coy și-o 
amintea de la licitaţia din Barcelona și de la rotonda Palace-ului. 
Mai erau acolo un fotoliu și o măsuţă joasă cu revistele Yachting 
și Bateaux, și un scaun într-un colţ. lar pe scaun ședea Horacio 
Kiskoros. 


191 


Nu era o adunare căreia să-i zâmbești spunându-i bună ziua; 
așa că nici Coy nu zâmbi, nu dădu bineţe, nici altceva nu făcu, ci 
rămase liniştit în vestibul, în expectativă, pe când berberul 
închidea ușa în urma lui. Cele trei perechi de ochi care îl 
aținteau nu iradiau o excesivă căldură umană. Berberul se 
apropie de el din spate, ca un malac, fără gesturi 
amenințătoare, și de-o manieră mecanică și eficientă se aplecă 
până la gleznele lui, făcându-i o iute percheziţie corporală. 

— Nu e niciodată înarmat - i-o luă înainte Kiskoros de pe 
scaunul lui, pe un ton aproape amabil. 

Și acu-i momentul să mă ia la caft, gândi Coy, ale cărui coaste 
își aminteau de solida eficacitate a berberului. Acu' or să mă 
bușească de să-mi meargă fulgii și-or să mă facă tocăniţă și-o să 
ies de-aci, dac-o să ies, cu dinţii într-un cornet din hârtie de ziar. 
LUDUC: Legea lui Unde Dai și Unde Crapă. Precis că până și asta 
cu chiloței negri mi-ar pune pielea-n băț. 

— la te uită - zise o voce. 

Nino Palermo stătea în ușa care tocmai se deschisese în fund. 
Pantaloni maro, cămașă cu dungi albastre și cu mâneci 
suflecate, fără cravată. Mocasini scumpi. 

— Trebuie să recunosc..., zise, uitându-se surprins la Coy. 
Pentru Dumnezeu. Dumneata chiar că ai o pereche de boașe. 

— V-aţi fi așteptat să vină ea? 

— Bineînţeles că la asta m-aș fi așteptat. 

Privirea bicoloră a vânătorului de naufragii era severă, cu o 
fixitate ca de șarpe. Coy observă că nasul lui era încă puţin 
umflat, cu ușoare cercuri întunecate sub ochi. Simţi în spate 
pașii furișați ai berberului, captă privirea pe care Palermo i-o 
arunca peste umărul lui, și își încordă involuntar mușchii. În 
ceafă, gândi. Animalu' ăsta o să mă lovească-n ceafă. 

— Poftim - zise Palermo. 

Îl urmă în biroul lui și amfitrionul închise ușa după ei și merse 
să se sprijine de marginea unei mese de mahon plină de cărți, 
de hârtii și de hărţi nautice însemnate zelos cu creionul pe care 
le acoperi discret cu ziarul Gibraltar Chronicle. Mai era acolo, pe 
post de presse-papier, un vechi și autentic lingou de argint de 
câteva kilograme. Coy rămase în picioare, uitându-se, numai ca 
să nu vadă mutra lui Palermo, la tabloul în ulei atârnat pe 
perete: o bătălie navală între o navă nord-americană și una 
englezească. Două fregate bombardându-se, cu tot tachelajul 


192 


distrus. Avea o plăcuță pe marginea de jos a ramei. Lupta dintre 
Java și Constituţia, citi. Fumul canonadei era purtat unde 
trebuia, ţinând cont de nori, de valuri și de orientarea pânzelor 
ferfeniţite. Era un tablou bun. 

— De ce te-a trimis numai pe dumneata?... Cine trebuia să fie 
aici e ea. 

Ochiul verde și cel negru îl observau mai degrabă cu 
curiozitate decât cu ranchiună. Coy nu știa cărui ochi să i se 
adreseze, așa că sfârși prin a-l alege pe cel negru. | se părea 
mai puţin neliniștitor. _ 

— N-are încredere. De-aia am venit eu. Inainte de a vă vedea 
vrea să știe ce poftiţi. 

— E în Gibraltar? 

— E unde trebuie să fie. 

Palermo negă încet și rar din cap. Luase o mică mingiucă de 
cauciuc de pe masă și o strângea în pumn din când în când. 

— Nici eu n-am încredere în ea. 

— Aici nimeni nu se-ncrede în nimeni. 

— Dumneata ești un... Pentru Dumnezeu - mâna stângă, 
îngreuiată de inele și de enormul ceas de aur, își încorda la 
fiecare mișcare mușchii antebraţului. Un idiot, asta ești. Ea te 
mânuiește ca pe o paiaţă. 

Coy continua să-l privească în ochiul negru. 

— Vedeţi-vă de treburile dumneavoastră. 

— Păi tocmai, e treaba mea. Era și înainte, doar a mea, până 
s-a vârât vulpea asta. lar eu cu buna mea credinţă... 

— la mai slăbiţi-mă cu buna dumneavoastră credinţă - Coy se 
hotări să treacă la ochiul verde. Am văzut ce i-a făcut piticul 
dumneavoastră câinelui ei. 

Palermo se opri din deschisul și închisul mâinii cu mingiuca și 
își schimbă poziţia pe marginea mesei. Deodată părea încurcat. 

— Te asigur că eu, niciodată... Pentru Dumnezeu. Horacio a 
întrecut măsura. El e obișnuit cu niște metode... Acolo, în 
Argentina... Bun - rămase cu ochii pe mingiucă, de parcă brusc 
îl dezgusta, și o puse înapoi pe masă, lângă un coupe-papier de 
fildeș al cărui mâner închipuia o femeie goală -. Cred că în ţara 
lui a cam exagerat... Apoi a urmat chestia cu insulele Malvine. 
Horacio a apărut pe coperta Time-ului cu englezii prizonieri. E 
foarte mândru de coperta aceea și întotdeauna are la el o copie 
în culori... Când s-a reinstaurat democraţia, a trebuit să... Dă-ți 


193 


singur seama. Prea multă lume l-a recunoscut, grație 
nenorocitei de poze, ca fiind cel care le punea electrozi pe 
organele genitale. 

Tăcu, apoi ridică ușor din umeri, dând de înțeles că pe vremea 
aceea Kiskoros nu era problema lui. Coy încuviinţă. Celălalt nu-l 
poftise să ia loc, așa că rămase mai departe în picioare. 

— lar dumneavoastră i-aţi dat de lucru. 

— Era un scafandru bun - recunoscu Palermo. Şi-n plus, așa 
micut cum îl vezi, un tip foarte eficace pentru anumite... Bun - 
își schimbă din nou poziţia pe marginea mesei și îi clinchetiră 
lanțurile de aur și medaliile -. Dar știi toate astea. Pe deasupra, 
întotdeauna am preferat să am în slujba mea mai degrabă 
salariaţi eficienţi decât voluntari entuziaști... Un mercenar pe 
care îl plătești bine nu te lasă la greu. 

— Depinde cine plătește mai mult. 

— Eu plătesc mai mult. 

Făcu o pauză privindu-și moneda de aur pe care o purta la 
inelul de pe mâna dreaptă. Apoi o frecă mașinal de cămașă. 

— Horacio e un desăvârșit pui de curvă - continuă. Un fost 
militar argentinian din tată grec și mamă italiancă, vorbind 
spaniola și crezându-se englez... Dar e un pui de curvă foarte 
corect. lar mie îmi plac oamenii corecți. Mai mult, are până și o 
mamă bătrână la Rio Gallegos, și îi trimite bani lunar bietei 
bătrânici. Ca în tangouri, așa-i?... Ce chestii. 

Își ridică mâna câţiva milimetri, vrând parcă să-și atingă faţa, 
dar se opri de îndată. 

— Cât despre dumneata... 

Acum ochiul negru denota ranchiună, iar cel verde 
ameninţare. Dar asta dură doar o clipă. 

— Ascultă - continuă -. Toate astea au cam scăpat de sub 
control. Am ajuns cu toţii prea departe, este?... Toţi. Ea. Eu 
însumi, poate. Până și Horacio care omoară câini, or asta deja 
e... Pentru Dumnezeu. Culmea. Și dumneata, desigur. 
Dumneata... 

Căutătorul de naufragii se întrerupse iar, încercând să 
găsească termenul care să definească rolul lui Coy în toată 
daravera aceea. 

— Uite - luase o cheiță și descuiase un sertar, scoțând din el o 
monedă strălucitoare de argint pe care o aruncă pe masă -. Ştii 
ce-i asta? Este ceea ce în meseria mea numim un „columnario”, 


194 


adică un purtător de coloane: opt reali de argint bătuţi la Potosi 
în 1739 din ordinul regelui Felipe al V-lea... Ai în faţa dumitale... 
Fii atent. E una dintre celebrele „piese de opt” în jurul cărora se 
învârt toate istoriile cu pirați și cu comori... 

Scoase alta diferită, mai mare, aruncând-o lângă cea dinainte. 
De data asta era vorba de o medalie comemorativă: trei figuri, 
una dintre ele îngenuncheată, cu inscripţia: The pride of Spain 
humbled by A. Vernon. Orgoliul Spaniei umilit, traduse Coy, 
luând-o între degetul mare și cel arătător. Pe avers, mai multe 
corăbii și altă inscripţie: They took Carthagena April 1741. Au 
cucerit Cartagena - cea din Indii, presupuse Coy - în aprilie etc. 
Puse medalia pe masă, alături de cea „de opt”. 

— Era o lăudăroșenie, fiindcă n-au izbutit s-o cucerească - 
explică Palermo -. Amiralul Vernon s-a retras învins, neputând 
jefui orașul așa cum plănuia... Presupusul îngenuncheat de pe 
medalie este spaniolul Blas de Lezo, care n-a ajuns niciodată să 
îngenuncheze, între altele fiindcă era ciung și șchiop. Dar chiar 
și-așa, a apărat orașul cu ghearele și cu dinţii, făcându-i pe 
englezi să piardă șase nave și nouă mii de oameni... Medaiiile, 
deja bătute, pe care Vernon le adusese cu el, au fost apoi dosite 
bine... Cu excepția celor scufundate odată cu corăbiile. Extrem 
de rare. Foarte greu de găsit. 

Băgă mâna în sertar și scoase un pumn de monede diverse, 
pe care le cântări în mână înainte de a le lăsa să cadă cu un 
clinchet metalic. Aurul și argintul sclipeau revărsându-se printre 
degetele lui încărcate cu inele. 

— Eu le-am scos, dintr-o corabie englezească scufundată - 
zise vânătorul de comori... Asta, astea și multe altele: piese de 
argint de patru și opt reali, „columnarios” cu coloanele lui 
Hercule, „macuquinas” fără chenar, dubloni de aur, lingouri, 
bijuterii... Sunt un profesionist, înţelegi?... Cunosc palmă cu 
palmă cei nouă kilometri de rafturi ale Arhivei Indiilor, dar și ale 
arhivelor Amiralității britanice, ale palatului Inchiziției din 
Cartagena de Indias, Simancas, Viso del Marques, Medina 
Sidonia... Și nu-s dispus să tolerez ca doi amatori să... Pentru 
Dumnezeu. Să-mi dea peste cap munca de-o viaţă... 

Luă piesa de opt și medalia lui Vernon, punându-le la loc în 
sertar. Zâmbetul lui era la fel de simpatic ca al unui rechin alb 
căruia i s-a spus un banc cu naufragiaţi. 


— De aceea voi merge până la capăt - anunţă în sfârșit. Fără 
milă și fără cruţare. Voi merge până-n... Mă jur. Și când voi 
termina cu treaba asta, femeia aceea... Va vedea. Cât despre 
dumneata, cred că ești nebun - încuie sertarul și își puse cheița 
în buzunar. N-ai nici cea mai mică idee despre consecințe. 

Coy se scărpină pe obrazul neras. 

— L-aţi trimis pe piticul ăla scârbos pân’ la Cádiz doar ca să 
ne-aduceţți aici și să ne spuneţi asta? 

— Nu. V-am chemat ca să vă propun un ultim acord. O ultimă 
posibilitate. Dar dumneata... 

Lăsă fraza neterminată, deși era clară. Nu-l considera calificat 
pentru tratativele acelea. Nici Coy nu se considera ca atare, și 
asta o știau amândoi. 

— N-am venit decât ca să văd cum stau lucrurile - zise. Ea e 
de acord să vă întâlniți. 

Palermo miji din ochi. O scânteie de interes i se aprinse în 
spatele pleoapelor la pândă. 

— Când și unde? 

— Aici la Gibraltar i se pare bine. Dar nu în acest birou. 
Preferă un teren neutru. 

Surâsul direct al ceacârului îi descoperi acum niște dinţi foarte 
sănătoși și albi. Rechinul înota în voie pe propriu-i teritoriu de 
vânătoare, se gândi Coy. Simţind de departe prada. 

— Și ce-nțelege tipa prin teren neutru? 

— Miradorul de pe Stâncă, platforma cu belvedere care dă 
spre aeroport, i-ar conveni. 

Palermo reflecta. 

— Old Willis?... De ce nu. La ce oră? 

— Azi, la nouă. 

Celălalt aruncă o privire la ceas și se gândi încă puţin. 
Zâmbetul crud îi reapăru. 

— Spune-i că voi fi acolo... Vii și dumneata? 

— O să aflaţi la faţa locului. 

Ochii lipsiți de simpatie îl măsurară pe Coy de sus în jos, și 
vânătorul de tezaure râse strâmb. Nu părea câtuși de puţin 
impresionat. 

— Te crezi un tip dur, nu?... - brusca tutuială făcea ca tonul să 
fie mult mai neplăcut -. Pentru Dumnezeu. Eşti o paiaţă, ca toți 
ceilalți. Asta ești, ca s-o știi. Ele ne folosesc ca pe niște... Ne 
folosesc, ne uzează, asta fac. lar tu... iți știu situația. Am 


196 


mijloace să aflu... Bun. M-ai înțeles. Știu care-i problema ta. 
După scena de la Madrid mi-am luat informaţiile. Vasul acela, în 
Oceanul Indian. Doi ani de suspendare înseamnă mult timp, așa- 
i? Totuși, eu... Vreau să spun că am prieteni cu nave care au 
nevoie de ofiţeri. Te-aș putea ajuta. 

Coy se încruntă. Chestia aia îi lăsa impresia unui nepoftit 
scotocindu-i prin boarfe. Ca atunci când te duci la geam și vezi 
pe cineva pândindu-te. 

— N-am nevoie de ajutor. 

— Hm. Văd - Palermo îl observa cu mare atenţie. Dar să știi 
că nu păcălești pe nimeni... Probabil te crezi un tip original, 
însă... Pentru Dumnezeu. Te-am văzut de sute de ori până acum 
sub alte mutre. Așa să știi. Doar nu te-oi fi crezând singurul care 
a citit cărți și a mers la cinema. Dar astea nu-s porturile de prin 
Asia, și nici tu nu ești... N-ai fi bun nici într-un film mediocru. 
Peter O'Toole avea mai multă stofă. lar când ea... Bun. O să te 
lase de izbeliște, de-o să semeni cu vasele alea fantomă, jefuite 
și fără echipaj... În romanul ăsta nu există a doua șansă, nu știu 
dacă te-ai prins. In misterul acesta al navei scufundate, 
căpitanul pierde partida definitiv. lar fata... Futu-i... Căţeaua îl 
scuipă-n faţă... Nu, nu te uita așa la mine. N-am daruri de 
prezicător. Numai că partitura ta e așa de elementară încât mă 
umflă râsul. 

Nu râse, totuși. Stătea sumbru, tot pe marginea mesei, cu 
mâinile de o parte și de alta. Ochiul negru și cel verde priveau 
dincolo de Coy, absorbiți. 

— Le cunosc eu bine - zise -. Vulpile. 

Acum dădea din cap. Rămase așa un timp, fără să deschidă 
gura. Apoi privi în jur, recunoscând parcă cu greu locul unde se 
afla. Propriu-i birou. 

— Mânuiesc arme - adăugă - pe care noi le ignorăm cu 
desăvârșire. Nici măcar nu știm că există. Și sunt... Pentru 
Dumnezeu. Sunt mult mai viclene decât noi. Pe când noi ne 
ocupam de secole întregi cu răcnitul cât mai tare și cu băutul 
berii, cu mersul la Cruciade sau la meciuri de fotbal cu golanii, 
ele stăteau colo în spate, ţesând, gătind, observând... 

Aurul îi zornăi pe când se îndrepta spre un dulăpior și scotea o 
sticlă de Cutty Sark și două pahare adânci, nu prea înalte, din 
cristal greu. Puse gheață dintr-o tăviţă de aluminiu pentru 


197 


cubuleţe, vărsă o generoasă cantitate de whisky în fiecare pahar 
și se întoarse cu ele. 

— Eu înţeleg ce se-ntâmplă cu tine - spuse. 

Tinu un pahar în mână și pe celălalt îl așeză pe masă, în faţa 
lui Coy. 

— Au fost și sunt încă ostaticele noastre, înţelegi? - bău o 
dată și încă o dată, privindu-l mereu peste marginea paharului - 
„„. Asta face ca morala lor și a noastră să fie... Nu știu. Diferite. 
Tu și cu mine putem fi cruzi din ambiţie, din desfrâu, din prostie 
sau ignoranță... Ele, în schimb... Poţi numi asta calcul, dacă vrei. 
Sau nevoie... O armă defensivă, nu știu dacă mă-nțelegi. Sunt 
rele fiindcă e viața lor în joc și trebuie să supravieţuiască. De 
aceea luptă pe viață și pe moarte, când o fac. Curvele astea n- 
au ariergardă. 

Își regăsise zâmbetul de rechin. Arătă spre încheietura unei 
mâini cu arătătorul celeilalte. 

— Imaginează-ţi un ceas... Un ceas pe care trebuie să-l 
oprești. Tu și cu mine l-am opri ca orișice bărbat: lovindu-l cu 
ciocanul. Femeia, nu. Când are ocazia, îl ia și-l demontează 
piesă cu piesă. Îi scoate toată șurubăria afară, în așa fel încât 
nimeni să nu-l mai poată reface vreodată. Să nu mai arate ora 
niciodată... Pentru Dumnezeu. Le-am văzut... Da. Demontează 
pe vecie mecanismul unor bărbaţi în toată firea cu un gest, cu o 
privire sau cu un simplu cuvânt. 

Bău din nou, strâmbând din buze de data asta. Un rechin 
ranchiunos. Însetat. 

— Ele te omoară, iar tu continui să mergi neștiind c-ai murit. 

Coy își reprimă pornirea de a întinde mâna după paharul 
rămas intact pe masă. Nu fiindcă nu-i era sete, ci ca să nu bea 
cu bărbatul din faţa lui. Echipajul Sanders era prea departe, 
vechiul ritual masculin îl tenta, și la urma urmei, se gândi, era 
firesc să fie așa. În momentul acela jindui din nou, cu disperare, 
după baruri pline de tipi care pronunţau cuvinte incoerente cu 
limba tumefiată de alcool, după sticle goale cu gura-n jos în 
frapierele cu gheaţă, după femei ce nu visau la vase scufundate 
sau încetaseră să mai creadă în ele. Blonde care nu erau tinere, 
însă îndrăzneţe, ca în cântecul cu Marinarul și Căpitanul, 
dansând singure fără să le pese că ei le trăgeau la sorți. Refugii 
și uitări plătite cu atâta pe oră. Femei fără poze cu adolescente 
în ramă de argint, atunci când uscatul devenea un loc acceptabil 


198 


pe durata unei escale, în așteptarea momentului întoarcerii, 
printre macaralele și remizele cenușii în lumina zorilor, la o navă 
oarecare gata să ridice ancora, în timp ce motanii și șobolanii se 
jucau de-a hoţii și vardiștii pe chei. Am debarcat, spusese odată 
la Veracruz Torpilorul Tucumân. Am debarcat, dar n-am ajuns 
decât în primul bar. 

— La nouă, la mirador - zise Coy. 

Simţea o furie dezolată, incomodă, îndreptată împotriva lui 
însuși. Strânse din dinţi, încordându-și mușchii maxilarelor. 
Atunci se răsuci pe călcâie, îndreptându-se către ușă. 

— Crezi că te mint? - întrebă Palermo, din spate... Pentru 
Dumnezeu. O să vezi curând... Fir-ar să fie. Tu trebuia să fi 
ramas pe mare. Locul ăsta nu-i de tine. Și-o să platești, 
bineînţeles - acum vocea îi răsuna exasperată. Toţi plătim mai 
devreme sau mai târziu, și-o să-ţi vină rândul. O să plătești 
pentru Palace, și-o să plătești pentru că n-ai vrut să m-asculţi. O 
să plătești fiindc-ai crezut-o pe târfa aia mincinoasă. Și-atunci n- 
o să mai cauţi o corabie, ci o gaură unde să te-ascunzi... Când 
ea în felul ei și eu într-al meu vom fi terminat cu tine. 

Coy deschise ușa. Doar o călătorie o s-o faci gratis, își aminti. 
Berberul stătea acolo nemișcat și ameninţător, închizându-i 
trecerea. Secretara își lungea gâtul curioasă de la masa ei, iar în 
fund, pe același scaun, Kiskoros își lustruia unghiile de parcă 
nimic din toate acelea nu-l privea. După ce-și consultă șeful din 
ochi, berberul se dădu tăcut la o parte. Pe când străbătea 
vestibulul ca să iasă în stradă, Coy apucă să audă ultimele 
cuvinte ale vânătorului de comori: 

— Tot nu mă crezi, așa-i?... Atunci întreab-o de smaraldele de 
pe Dei Gloria. Cretinule. 

e 

Punctul de estimare, glăsuiau manualele de navigaţie, era 
atunci când toate instrumentele de bord se duceau dracului și 
nu aveai sextant, nici lună, nici stele, încât trebuia să stabilești 
poziţia vasului după ultima situare cunoscută, după compas, 
viteză și milele parcurse. Dick Sand, căpitanul la cincisprezece 
ani imaginat de Jules Verne, trebuise să conducă în felul acesta 
goeleta Pilgrim pe parcursul accidentatei ei călătorii de la 
Auckland la Valparaiso. Insă trădătorul Negoro pusese o bucată 
de fier în habitaclu, deviind acul busolei; și astfel tânărul Dick, 
înfruntând teribile furtuni, trecuse pe lângă Capul Horn fără să-l 


199 


vadă și, confundând Tristan da Cunha cu insula Paștelui, 
ajungea să se împotmolească pe coasta Angolei crezându-se în 
Bolivia. O asemenea eroare de estimare nu avea pereche în 
analele mării; iar Jules Verne, hotărâse Coy când citise cartea 
aceea fiind elev în nautică, nu avea nici cea mai mică idee 
despre practica navigării. Însă amintirea îndepărtată a lecturii 
aceleia se abătu acum asupra lui cu puterea unui avertisment. 
Să navighezi orbește, bazându-te pe estimare, nu însemna mare 
lucru dacă pilotul era în stare să facă punctul în funcţie de 
distanța parcursă, de abatere și de derivă, calculându-le pe 
hartă pentru a stabili presupusul loc unde se afla. Problema, 
doar relativă în largul mării, devenea gravă la apropierea de 
pământ: la locul acostării. Uneori navele se prăpădeau pe mare, 
însă mult mai frecvent vasele și oamenii se prăpădeau pe uscat. 
Cineva punea vârful creionului pe un punct de pe hartă, zicea 
sunt aici, și-n realitate era dincolo, pe un prag, pe niște recife, 
pe o coastă măturată de vânt, și deodată auzea scrâșnetul chilei 
sfărâmându-i-se sub picioare. Krrak. Și acolo se sfârșea totul. 
Categoric, exista un trădător la bord. Ea pusese o bucată de 
fier în habitaclul busolei, iar el se pomenise încă o dată 
calculând greșit indiciile de care dispunea. Dar ceea ce înainte 
avea mai puţină importanţă, ba chiar sporea emoția jocului, 
acum, în nesiguranța iminentei acostări, părea alarmant. Toate 
luminiţele alarmei pâlpâiau, roșii, în instinctul marinăresc al lui 
Coy, în timp ce înainta pe cheiul de lemn intrând în mare de la 
Marina Bay, printre iahturile amarate în apropierea pistei 
aeroportului. Bătea o briză de răsărit peste istm și zbârnâia în 
cordajele velierelor, compunând o muzică de fond pentru vocea 
liniștită a lui Tanger. Ea vorbea despre smaralde și făcea asta cu 
o seninătate incredibilă și cu o răceală atât de mare încât ai fi 
crezut că tema aceea era dintre cele mai obișnuite între ei, și că 
recurgeau la ea doar din lipsă de alte subiecte. Ascultase în 
tăcere reproșurile semănate cu injurii ale lui Coy, nerăspunzând 
sarcasmelor pe care el le pregătise de-a lungul drumului de la 
biroul lui Palermo până la portul sportiv unde ea aștepta 
noutăţile. Apoi, când el își epuizase argumentele și rămăsese 
privind-o abia stăpânindu-se și foarte furios, așteptând o 
explicaţie care să-l împiedice să-și strângă pe dată calabalâcul și 
s-o șteargă de-acolo imediat, Tanger începuse să vorbească de 
smaralde cu cea mai mare naturaleţe din lume, de parcă în 


200 


toate zilele acelea din urmă de-abia așteptase întrebarea lui Coy 
ca să-i povestească totul. Deși, vezi să nu afli, gândea el, dacă 
acel totul era de data asta realmente tot! 

— Smaralde - spuse în chip de introducere, gânditoare, ca și 
când cuvântul îi amintea ceva. Apoi amuţi din nou câtva timp 
privind marea care se întindea ca un semicerc de culoarea 
acelor pietre scumpe în micul golf Algeciras. După aceea, 
înainte ca matelotul să înjure a treia oară, începuse să 
vorbească despre cea mai delicată și mai prețioasă dintre 
nestemate. Cea mai fragilă și cea care cel mai greu reunea 
calităţile necesare: culoare, limpezime, strălucire și mărime. Mai 
avu timp să explice că, împreună cu diamantul, safirul și rubinul, 
alcătuia grupul celor patru principale pietre preţioase și că era, 
ca și celelalte, un mineral în formă cristalizată; dar pe când 
diamantul avea culoarea albă, safirul albastră și rubinul roșie, 
culoarea smaraldului era un verde atât de extraordinar și de 
unic încât pentru a-l defini erai nevoit să recurgi chiar la numele 
acelei pietre scumpe și să spui „verde ca smaraldul”. 

După ce ea zise toate astea, Coy se opri, și atunci înjură 
mitocănește a treia oară. O groasă înjurătură de matelot, care 
lua numele lui Dumnezeu în deșert. 

— Și ești o mincinoasă sfruntată - adăugă. 

Ea rămase privindu-l fix, cu multă atenţie. Părea să 
cântărească una câte una cele cinci cuvinte. Ochii îi erau din 
nou duri, nu ca fragila piatră pe care tocmai o descrisese cu 
deplin sânge rece, ci ca aceea negricioasă și nevăzută, tăioasă 
ca un pumnal, ce se aţine la piciorul stâncilor brăzdând 
suprafața apei. Apoi privi într-o parte, spre capătul cheiului unde 
catargul Carpantei se înălța printre celelalte, cu vela mare 
strânsă grijuliu pe vergă. Când se întoarseră spre Coy, ochii ei 
aveau cu totul altă expresie. Briza îi agita părul peste fața 
pistruiată. 

— Brigantina transporta smaralde, selecţionate în minele 
controlate de iezuiți, din zăcămintele columbiene de la Muzo și 
Coscuez... Fuseseră îmbarcate la Cartagena de Indias cu 
destinaţia Havana, iar acolo aduse la bord în mare taină. 

Coy privi în jos, întâi la picioarele lui, apoi la scândurile groase 
ale cheiului, și făcu câţiva pași la întâmplare înainte de a 
înțepeni din nou. Se uita concentrat la mare. Prora 
ambarcațiunilor amarate în golfuleț se întorcea lin pe ancoră 


201 


spre briza Atlanticului. Dădu din cap într-o parte și în alta, parcă 
negând ceva. Era atât de uluit, încât tot mai refuza să creadă că 
fusese în halul ăla de idiot. 

— Smaraldul - continua ea - are două puncte slabe: 
fragilitatea, care îl face vulnerabil la șlefuire, și impuritatea sau 
pata, numită jardín și de noi, și de francezi: zone opace, puncte 
de beril necristalizat care uneori apar în interior, urâţind gema... 
Asta înseamnă, de exemplu, că o piesă de un carat valorează 
mai mult decât alta de două carate, dacă prima are calităţi mai 
mari. 

Acum vorbea blând, aproape suav. Ca o educatoare 
explicându-i ceva complicat unui băiețel mai tare de cap. Un 
avion militar decolă asurzitor de pe apropiata pistă a 
aeroportului. Zgomotul infernal acoperi câteva momente 
cuvintele lui Tanger. 

— ... pentru șlefuitul în fațete pe care-l fac apoi bijutierii 
specializaţi. Și astfel, un smarald de douăzeci de carate, fără 
petele de care vorbeam, este una din cele mai preţioase și mai 
căutate pietre scumpe din câte există - făcu o pauză și adăugă: 
Poate atinge un sfert de milion de dolari. 

Coy privea în continuare marea, peste care avionul lua treptat 
înălțime. De cealaltă parte a arcului desenat de golfuleț 
fumegau coșurile rafinăriei de la Algeciras. 

— Dei Gloria - spuse Tanger - transporta două sute de 
smaralde perfecte, de douăzeci până la treizeci de carate 
fiecare. 

Făcu o nouă pauză. Se mișca, plasându-se în faţa lui. Acum îl 
privea de foarte aproape. 

— Smaralde neșlefuite - insistă. Mari cât nuca. 

Coy ar fi putut jura că de data aceea vocea îi tremura ușor. 
Mari cât nuca. Dar poate nu fusese decât o impresie trecătoare, 
fiindcă atunci când deveni mai atent o văzu la fel de stăpână pe 
ea ca totdeauna. Rămânea cât se poate de indiferentă la 
reproșurile lui, nesimţind nicio nevoie să se dezvinovăţțească. 
Era jocul ei și erau regulile ei. Așa fusese de la început, și ea știa 
că el știa. Te voi minţi și te voi trăda. Pe insula aceea a 
cavalerilor și scutierilor, nimeni nu promisese că jocul va fi 
curat. 

— Transportul acela - preciză ea - făcea cât răscumpărarea 
unui monarh... Sau, ca să fim mai exacţi, cât răscumpărarea 


202 


iezuiţilor spanioli. Părintele Escobar voia să-l cumpere pe 
contele de Aranda. Poate și întregul cabinet al Cercetării 
Secrete... De nu și pe rege. 

În pofida lui însuși, Coy simţea cum în el curiozitatea lua 
încet-încet locul furiei. Întrebarea ţâșni încă înainte de a se fi 
gândit s-o formuleze. 

— Și sunt acolo jos, pe fund? 

— Se prea poate. 

— De unde știi? 

— Nu știu. Va trebui să coborâm la brigantină ca să ne 
convingem. 

Să coborâm. Pluralul acela suna ca un balsam pus pe rană, și 
Coy era conștient de asta. 

— Ti-aş fi povestit oricum când ajungeam acolo... Nu înţelegi? 

— Nu. Nu-nţeleg. 

— Ascultă. Cunoști riscurile. Cu tipii ăștia pe urmele noastre, 
nu știam ce ţi se putea întâmpla... Nici acum nu știu. Nu-mi poți 
reproșa asta. 

— Nino Palermo știe. Toată lumea pare a ști. 

— Exagerezi. 

— Exagerez pe naiba. Îs ultimul care află, ca soții. 

— Palermo crede că acolo sunt smaralde, dar nu știe câte. 
Nici cum sunt, nici de ce se aflau la bordul brigantinei. A mirosit 
ceva, atâta tot. 

— Ba uite că mie mi se pare foarte bine informat. 

— Ascultă. Ani de-a rândul m-a preocupat corabia asta, chiar 
înainte de a mi se confirma existenţa ei sub ape. Nici Palermo, 
nici nimeni altcineva nu știe despre De; Gloria ce știu eu... Vrei 
să-ţi istorisesc povestea mea? 

Nu vreau să-mi depeni alt șir de minciuni, fu cât pe ce să zică. 
Dar tăcu, pentru că într-adevăr ţinea să asculte. Avea nevoie de 
mai multe piese, de mai multe note care să deseneze cu 
precizie sporită strania melodie pe care ea o îngâna în tăcere. Și 
astfel, neclintit pe cheiul de lemn, cu briza dinspre răsărit 
suflându-i în spate și zbârlind părul femeii, se pregăti să asculte 
istoria lui Tanger Soto. 

e 

A fost o scrisoare, spuse ea. O simplă scrisoare, o filă 
îngălbenită scrisă pe ambele feţe. Fusese trimisă de un iezuit 
altui iezuit, și apoi, uitată de toţi, rămăsese într-un vraf de hârtii 


203 


confiscate cu prilejul desființării Companiei lui lisus. Misiva era 
scrisă cifrat și însoţită de transcrierea ei în castiliană, realizată 
de o mână anonimă, poate a vreunui funcţionar însărcinat cu 
verificarea documentelor sechestrate. Și, alături de multe altele 
cu teme felurite și transcrieri asemănătoare, dormise un somn 
de două veacuri în fundul unei arhive catalogate astfel: C/er/ 
lezuiți/ Diverse nr. 356. Ea o găsise din întâmplare, pe când 
scotocea prin Arhiva Istorică Naţională după materiale care să-i 
folosească la o lucrare științifică despre revolta populară (așa- 
numita Machinada) din Guipúzcoa, din 1766. Scrisoarea era 
semnată de părintele Nicolâs Escobar, nume care pe atunci nu 
însemna nimic pentru ea, și adresată altui iezuit, părintele Isidro 
López: 


Venerabile Părinte: 


Lipsiti de sprijin, ponegriti dinaintea Regelui și a 
Sfântului Părinte, și victime ale urii fanaticelor 
persoane pe care prea-bine le cunoaște Sfintia 
Voastră, ne aflăm foarte aproape de îndelung urzita 
Catastrofă care cu atâta osârdie ni se pregăteste. 
Inşiși Clericii adversari ai Companiei nu se sfiesc să fie 
purtătorii și propovăduitorii calomniilor care circulă 
nestingherit. În felul acesta suntem reduși la propriile 
noastre forțe de către cei ce cred că își pot permite 
orice ca să-și atingă țelurile, acționând nu numai 
asupra vointei Suveranului Nostru, care ne este 
nefavorabil din cauza sfaturilor proaste pe care le 
primește, ci și a foștilor noștri prieteni. 

Totul anunță, Venerabile Părinte, o lovitură 
împotriva Ordinului nostru în acelaşi mod abject în 
care s-a săvârșit crima în Franta și în Portugalia 
păgânului ministru Pombal. Din surse sigure și cât se 
poate de directe, abatele G. ne-a confirmat lista 
cunoscută de Cuvioșia Voastră, a indivizilor ce 
pregătesc manevra, dându-ne detalii și asupra felului 
cum va fi condusă întreaga urzeală. Dar în toiul acestei 
vaste conspirații, mascată sub numele de Cercetare 
Secretă, rămâne totuși o geană de speranță. Vă scriu 
prezenta, care vă va parveni prin mijloacele sigure la 


204 


care recurgem de obicei, ca să vă îndemn să rezistați 
până când vom fi dus la bun sfârșit întreprinderea 
care, poate, va inclina către noi bunăvoința 
puternicilor zilei. 

După consultare prealabilă cu superiorii noștri și în 
conformitate cu scopul pe care Cuvioșia Voastră il 
cunoaște deja, mă pregătesc de lungă călătorie în 
speranța că, Ad Maiorem Dei Gloriam (sub acest nume 
și acest scut sunt gata să mă îmbarc), vântul o să bată 
în direcția cea bună. Două sute de argumente sub 
formă de flăcări de foc verde neșlefuit, perfecte și mari 
cât nucile Lirișii Diavolului, așa le numește bunul 
abate), așteaptă la Cartagena de Indias în paza 
părintelui José Luis Tolosa, care este un tânăr sigur, 
demn de toată încrederea. Eu voi ajunge la Havana, cu 
voia Domnului, către sfârșitul lunii; și în același chip 
nădăjduiesc să revin în Portul Nostru cât mai degrabă 
posibil, cu tot zelul, cu toată grija și cât de direct voi 
putea și ne vor permite privilegiile Companiei, evitând 
primejdioase escale intermediare. Predilectul nostru 
don P.P. i-a promis abatelui să aștepte și, în pofida 
întregii situaţii și a noilor sale dispozițiuni și ambiţii, 
încă îl mai putem considera favorabil nouă; asta și 
fiindcă mult ar avea de câștigat de pe urma călătoriei 
acesteia. 

l-aş mai împărtăși Cuvioșiei Voastre și fericita știre 
că ieri am aflat de la iubitul nostru abate că unii 
prieteni aparținând cercului regretatei Regine Mame 
continuă să ne fie tot atât de prielnici pe cât ne sunt 
distinsul V. și H.; deși pe acesta din urmă nu ne putem 
niciodată bizui pe deplin, dată fiind aplecarea lui spre 
intrigă. Cât despre demnul abate, el continuă să se 
bucure de favoarea persoanelor regale și să 
mânuiască pentru noi itele complicatei situatii, 
încredințându-ne totodată că don P.P. rămâne la fel de 
receptiv la oferta noastră. Așadar, până la întoarcerea 
mea nu ne rămâne decât deviza Tăcere et Fidere. Si 
facă-se voia Domnului. 

Rog pe Cuvioșia Voastră să primească cel mai 
respectuos salut de la fratele său întru Hristos 


Nicolás Escobar Marchamalo, SJ. 
In portul Valenciei, 
în ziua de întâi noiembrie, A.D. 1766 


Cu timpul, Tanger identificase toate personajele citate în 
scrisoare. Regina mamă Isabella Farnese, foarte favorabilă 
Companiei, murise cu jumătate de an înainte. Destinatarul era 
părintele Isidro López: cel mai influent dintre iezuiţii spanioli, cel 
care se bucurase de o excelentă poziţie la Curtea lui Carlos al IIl- 
lea și avea să moară la Bologna după optsprezece ani de la 
dizolvarea Companiei, nemaiputându-se întoarce niciodată din 
exil. In ce privește inițialele, acestea nu prezentau nicio 
dificultate pentru cineva atât de obișnuit să mânuiască volumele 
de istorie: P.P. era Pedro Pablo Abarca, contele de Aranda. În 
spatele iniţialei H. se ascundea străveziul nume al lui Lorenzo 
Hermoso, un spaniol îmbogăţit în Americi, de felul lui din 
Caracas, stabilit în Spania, intrigant și conspirator, implicat în 
răzmeriţța „lui Esquilache”, și care după căderea iezuiţilor 
sfârșise prin a fi închis și exilat, după ce procurorul ceruse să fie 
schingiuit tanguam in cadavere. Persoana desemnată printr-un 
V. era Luis Velázquez de Velasco, marchiz de Valdeflores, literat 
și intim al Companiei, care avea să plătească această prietenie 
cu zece ani de închisoare în temniţele din Alicante și Alhucemas. 
lar inițiala G. trimitea la abatele Gándara, cunoscut la Curtea lui 
Carlos al Ill-lea ca principalul sprijin al iezuiţilor pe lângă rege, 
pe care îl însoțea ca purtător de puști în partidele lui de 
vânătoare. Numele real era Miguel de la Gândara, iar nefericitul 
personaj ar fi putut inspira Contele de Montecristo sau Masca de 
Fier. arestat cu puţin înainte de prăbușirea Ordinului, a trăit în 
închisoare cei optsprezece ani câți îi mai rămăseseră din viaţă și 
a murit într-o celulă din Pamplona fără ca nimeni să fi putut 
stabili vreodată motivele condamnării sale. 

Personajul abatelui Gándara o fascinase pe Tanger în 
asemenea măsură încât și-l alesese ca subiect al tezei de 
licență. Faptul acesta o făcu să cerceteze toate hârtiile 
referitoare la procesele și închisorile lui, păstrate la 
departamentul Har și Justiţie - după vechiul nume al Ministerului 
Justiţiei, de pe vremea când acesta se ocupa și de problemele 
bisericești și ale credinţei publice - din cadrul arhivei naţionale 


206 


de la Simancas. Reuși chiar să stabilească numele corăbiei 
iezuite, care nu era menţionat decât voalat în scrisoare: Dei 
Gloria. Astfel, fu în măsură să constate că misiva de rămas-bun 
a părintelui Nicolás Escobar către părintele López, în care se 
referea la Gândara, fusese scrisă cu o zi înainte de arestarea 
acestuia din urmă, ce avusese loc la 2 noiembrie 1766: exact 
data când Escobar pornea spre America la bordul brigantinei cu 
care avea să-și găsească sfârșitul pe mare în timpul călătoriei 
de întoarcere. Teza lui Tanger purta titlul Abate/e Găndara, 
conspirator și victimă, și primise un excelent calificativ 
academic la examenul ei de licenţă în Istorie. Era plină de date 
despre  îndelunga întemniţare, interogatoriile și procesele 
judiciare ale abatelui, închis întâi la Batres și apoi la Pamplona, 
unde avea să rămână captiv până la moarte, fără ca nimeni să fi 
putut vreodată clarifica motivele înverșunării cu care îl 
urmăriseră până în ceasu-i din urmă Aranda și ceilalți miniștri ai 
lui Carlos al III-lea, în afară de prietenia lui cu Compania lui lisus, 
ai cărei membri - printre ei și destinatarul faimoasei scrisori - 
fuseseră arestaţi după cinci luni de la întemnițarea abatelui și 
expulzați în Italia când se desfiinţase Ordinul. În ce privește 
călătoria la Havana a părintelui Escobar și cele două sute de 
flăcări de foc verde la care acesta făcea aluzie criptic, niciodată 
nu s-a obţinut nici cel mai mic răspuns din partea lui Gândara, 
deși unele interogatorii menţionau tema. Secretul lui De; Gloria 
muri odată cu el. 

Apoi viaţa își urmă cursul și Tanger avu cu totul alte treburi de 
rezolvat. Concursul pentru ocuparea postului de la Muzeul Naval 
și lucrul acolo îi reținură mult timp atenţia; în plus, viaţa i se 
complică și cu alte întâmplări neprevăzute. Până când într-o zi 
se prezentă Nino Palermo. Adulmecând prin cărți și cataloage, 
vânătorul de comori găsise o trimitere la o dare de seamă a 
departamentului maritim al Cartagenei, datată 8 februarie 1767, 
asupra pierderii lui De; Gloria în luptă cu un vas corsar. 
Trimiterea se referea la documente expediate Muzeului Naval 
de la Madrid; așa că Palermo se înființă acolo în căutare de 
informaţii, iar soarta i-o scoase în cale pe Tanger. Persoana 
însărcinată de conducerea instituției să asculte păsurile 
oaspetelui din Gibraltar și să-l ajute fu chiar ea. Solicitantul 
abordase tema în stilul caracteristic meseriei lui, camuflând-o 
adică printre piste false, nedându-i pasămite mare importanţă. 


207 


Numai că deodată, în plină conversaţie, ea auzise numele Dei 
Gloria. O brigantină pierdută, spuse Palermo, pe ruta de la 
Havana la Câdiz. Or asta redeșteptă toate amintirile lui Tanger, 
stabilind conexiuni precise acolo unde până atunci nu erau 
decât frânturi neclare de informaţie. Işi ascunsese emoția cât 
putu de bine; apoi, după ce scăpase de căutătorul de naufragii 
cu vagi promisiuni, se convinse că documentul respectiv fusese 
trimis cu câtva timp în urmă la arhiva generală a Marinei de la 
Viso del Marqués. A doua zi era acolo; și la secţia Corsari și Prăzi 
găsi numele corăbiei: Re/atare asupra pierderii brigantinei Dei 
Gloria, la 4 februarie 1767, în luptă cu feluca piraterească 
bănuită a fi Sergui... Acolo se afla tot ce se știa oficial despre 
naufragiu, cu declaraţia unicului supravieţuitor. Era răspunsul 
dat misterului, deznodământul aventurii al cărei început ea îl 
întrezărise cu ani în urmă, în scrisoarea iezuitului. Acolo se afla 
motivul pentru care brigantina nu ajunsese niciodată în portul 
unde era așteptată, și pentru care abatele Gândara fusese 
interogat până la moartea-i în închisoare. Acolo se lămurea 
soarta celor două sute de flăcări de foc verde care ar fi trebuit 
să-i convingă pe membrii cabinetului Cercetării Secrete și poate 
chiar pe rege să nu-i distrugă pe ignaţieni. 

Era stupefiată, fascinată, dar și furioasă. Ea avusese toate 
astea sub ochi, cu un timp în urmă, și fusese incapabilă să vadă 
mai departe de lungul nasului. Nu era pregătită. Însă, pe nepusă 
masă, ca într-un puzzle complicat căruia îi găsești piesa 
esenţială, totul avea să-și ocupe locul în peisaj. Tanger se 
întoarse la caietele ei și la vechile-i notițe luate pentru lucrarea 
de licenţă, combinându-le cu noile date. Acum, tragedia abatelui 
Gándara - pe care nici măcar nunțiul Romei nu fusese în stare 
să i-o explice Papei în corespondenţa sa de demult - era clară. 
Abatele știa ce încărcătură prețioasă transporta Dei Gloria. 
Apropierea lui de rege, prezența-i la Curte îl făceau să fie 
intermediarul ideal în gigantica operaţiune de mituire pe care o 
încercau iezuiţii: el era cel însărcinat cu negocierea cu contele 
de Aranda. Dar cineva voise să împiedice manevra, sau să pună 
mâna direct pe pradă, și Gândara fusese arestat și interogat. 
Apoi vasul corsar Chergui intrase în scenă întâmplător sau în 
mod premeditat, și totul se sfârșise rău pentru toată lumea. 
Odată iezuiții expulzați și corabia scufundată în împrejurări 
neclare, Gándara era piesa-cheie a afacerii. De aceea îl ţinuseră 


208 


în gheare optsprezece ani, interogându-l necontenit. Acum, 
indiciile incerte din actele diferitelor procese căpătau înțeles: 
până în ultima clipă au vrut să-l facă să mărturisească ce știa 
despre brigantină. Numai că abatele tăcuse, luând secretul cu el 
în mormânt. O singură dată ridicase un colţișor al vălului 
misterului, într-o scrisoare interceptată, scrisă de el în 1778, la 
unsprezece ani după evenimente, misionarului iezuit Sebastiân 
de Mendiburu, exilat în Italia: „Mă tot întreabă de irișii Diavolului 
mari și perfecţi, fără pete precum mi-e conștiința. Dar eu tac, și 
fiind eu cel chinuit, tocmai asta îi chinuie în ambiția lor deșartă”. 

Cu tot acest material, Tanger putuse reconstitui aproape pas 
cu pas istoria smaraldelor și călătoria lui De; Gloria. Părintele 
Escobar părăsise Valencia la bordul corăbiei la 2 noiembrie, 
ignorând, paradoxal, că în aceeași zi abatele Gândara era 
arestat la Madrid. Brigantina, comandată de căpitanul Elezcano 
- fratele unuia din superiorii Companiei -, străbătu Atlanticul, 
ajungând la Havana la 16 decembrie. Acolo ignaţianul se întâlni 
cu părintele Tolosa, iezuitul „tânăr, sigur și foarte de încredere” 
care fusese trimis înainte cu misiunea de a strânge discret două 
sute de smaralde provenind din minele controlate în Columbia 
de Companie. Era vorba de pietre neșlefuite, cele mai mari și 
mai frumoase din punct de vedere al culorii și purității. Tolosa își 
îndeplinise misiunea și se îmbarcase apoi la Cartagena de Indias 
la bordul altei corăbii. Călătoria lui avusese de înfruntat vânturi 
contrare între Marele Cayman și Insula Pinilor, și când în sfârșit 
putu înconjura Capul San Antonio trecând pe sub tunurile 
fortăreței Morro, Dei Gloria aștepta deja în golful Havanei, într- 
un discret loc de ancorare situat între intrândul Barrero și 
promontoriul Cruz. Transbordarea încărcăturii se făcuse desigur 
noaptea sau camuflată printre mărfurile declarate în 
documentul de îmbarcare. Părinții Escobar și Tolosa figurau ca 
pasageri, cu un echipaj de douăzeci și nouă de oameni 
incluzându-i pe căpitanul don Juan Bautista Elezcano, pe pilotul 
don Carmelo Valcells, pe ucenicul-pilot de cincisprezece ani don 
Miguel Palau, elev în științele nauticii și nepot al armatorului 
valencian don Fornet Palau, și douăzeci și șase de marinari. Dei 
Gloria ridică ancora din rada Havanei pe 1 ianuarie, navigă de-a 
lungul coastei Floridei până la paralela de 30°, urcă alte cinci 
grade de latitudine plutind spre răsărit între sudul Bermudelor și 
insulele Azore, și pe acest traseu avu de suferit de pe urma 


209 


furtunii care îi provocă daune serioase la arboradă și 
necesitatea de a recurge la pompele de evacuare a apei. 
Brigantina își continuă ruta spre est, evită portul Câdiz întrucât 
privilegiile încă valabile ale Companiei o fereau de escala 
obligatorie acolo, și navigă prin faţa Gibraltarului între 1 și 2 
februarie. A doua zi, când trecuse deja de Capul Gata și luase 
direcția NE în drum spre Capul Palos și Valencia, Chergui porni 
în urmărirea ei. 

Acţiunea felucii corsare era o enigmă care probabil avea să 
rămână așa pentru totdeauna. Pânda ei la adăpostul unui sân de 
mare tăinuit al coastei andaluze, ori poate plecarea ei chiar din 
Gibraltar putea fi întâmplătoare, sau putea să nu fie. Din 
documente reieșea că Chergui naviga cu patente de piraterie 
englezești sau algeriene, în funcţie de circumstante; și că 
Gibraltarul era una dintre bazele ei obișnuite, deși la data aceea 
era încă în vigoare o precară pace între Spania și Anglia. Poate 
că o alesese pe Dei Gloria ca pradă din întâmplare; însă 
tenacitatea-i în urmărirea victimei, ca și prezenţa sa la locul și 
momentul potrivit erau prea oportune ca să nu bănuiești o 
premeditare. Nu era exagerat a-i atribui corsarului un loc în 
complexul joc de interese și de complicităţi al epocii. Însuși 
contele de Aranda sau oricare din membrii cabinetului Cercetării 
Secrete care au poruncit arestarea abatelui Gândara - vreunul 
din ei, poate adversar politic al lui Aranda -, puteau avea date 
despre afacere și jindui după comoara iezuiţilor, înainte chiar ca 
aceasta să le fie oferită, omorând doi iepuri dintr-un foc. 

Oricum, urmăritorii nu se așteptau la tenacitatea căpitanului 
Elezcano, care la rândul ei nu era străină de prezenţa la bord a 
celor doi hotărâți iezuiți. Avu loc lupta, ambele vase se 
scufundară și smaraldele rămaseră pe fundul mării. Informația 
dată de micul pilot supravieţuitor era satisfăcătoare, iar 
autorităţile navale însărcinate cu ancheta inițială nu aveau 
motive să cerceteze mai profund: o corabie scufundată de un 
vas corsar era ceva obișnuit în vremurile acelea. Mai târziu, 
când sosi ordinul de la Madrid să se procedeze la o investigaţie 
mai amănunțită, martorul se evaporase: o dispariţie misterioasă 
și binevenită, organizată de iezuiţi, care pe atunci încă se mai 
bucurau de complicităţi printre organele locale. Fără îndoială că 
după aceea Ordinul a avut în vedere posibilitatea unei 
recuperări clandestine a brigantinei, dar era prea târziu: au 


210 


urmat lovitura, arestările, diaspora. Totul s-a pierdut în 
marasmul declanșat de căderea Companiei și de pieirea ei 
ulterioară. Tăcerea abatelui Gândara, exilul și moartea celor ce 
cunoșteau secretul au adâncit și mai mult misterul. 
Documentele vorbesc de două tentative oficiale de căutare a 
epavei de către autorităţile Marinei, când contele de Aranda era 
încă la putere; însă ambele au eșuat. Apoi, noi evenimente au 
zguduit Spania și Europa, și Dei Gloria a sfârșit prin a fi uitată. 
Cu excepţia scurtei menţiuni din cartea Flota neagră, scrisă de 
bibliotecarul de la San Fernando în 1803, nu s-a mai înregistrat 
decât o ultimă și ciudată propunere făcută după alţi doi ani lui 
Manuel Godoy, primul ministru al regelui Carlos al IV-lea, pentru 
căutarea „unei corăbii despre care se spunea că s-a scufundat 
cu smaralde din Cuba”, după cum însuși Godoy nota în 
Memoriile sale. Dar ideea n-a fost acceptată; iar din adnotările 
manuscrise făcute pe marginea propunerii, al cărei original 
fusese studiat de Tanger la Arhiva lIstorică Naţională, reieșea 
clar scepticismul lui Godoy „fată de inconsistența ideii, pentru 
că, după cum se știe, în Cuba n-au existat niciodată smaralde”. 
lar după aceea, timp de aproape două veacuri, Dei Gloria s-a 
scufundat din nou în uitare și tăcere. 
e 

Tanger și Coy se opriră la un capăt al cheiului de lemn, lângă 
prova unei mici goelete. Ea privea golful, la extremitatea căruia 
se profilau clădirile din Algeciras. Apa era liniștită, de un 
albastru-verzui abia încreţit de briza dinspre apus. Acum erau 
mai mulţi nori pe cer, urnindu-se încet către Mediterana. În faţa 
portului, sub uriașa masă stâncoasă, vasele ancorate parcă 
împungeau apa cu bompresul. Poate că Chergui plecase chiar 
de aici în ultima-i călătorie, după ce adăstase la adăpostul 
bateriilor englezești ale Stâncii. Un om de strajă cu un ochean 
colo sus, o pânză la orizont, în direcţia vest-est, o ancoră 
ridicată cu iuţeală și îndemânare. Și vânătoarea. 

— Nino Palermo știe că există smaralde - conchise Tanger -. 
Nici câte, nici cum sunt, dar știe. l-au căzut sub ochi unele dintre 
documentele pe care le-am consultat eu. E inteligent, își 
cunoaște meseria și știe să pună informaţiile cap la cap... Dar 
ignoră tot ce știu eu. 

— Oricum știe că l-ai păcălit. 


211 


— Nu fi ridicol. Pe tipi ca el nu-i păcălești. Te baţi cu ei cu 
propriile lor arme. 

Se întoarse spre celălalt capăt al cheiului, unde era amarată 
Carpanta. Printre catargele și tachelajul vaselor din apropiere, 
Coy putea vedea capul Pilotului care trebăluia pe punte. Sosise 
de dimineaţă, somnoros și neras, cu pielea lui arsă și tăbăcită de 
soare, cu mâinile-i butucănoase, aspre la atingere, și cu ochii ce 
păreau mereu a fi de culoarea mării iarna. Trei zile de navigaţie 
de la Cartagena. Vapoarele, povestea el - Pilotul le spunea așa 
numai navelor comerciale -, nu-l lăsaseră să închidă ochii în 
toată călătoria. Și era cam bătrân să mai navigheze singur. Prea 
bătrân. 

— Eu sunt cea care a aprofundat și a înţeles totul, pricepi? - 
continua Tanger -. Palermo n-a făcut altceva decât să producă, 
accidental, declicul mintal ce a pus fiecare piesă la locul ei; ce a 
ordonat în capul meu lucruri ce se aflau acolo demult, 
așteptând... Adică datele acelea despre care intuiești, dintr-un 
motiv sau altul, că într-o zi or să însemne ceva, iar până atunci 
le păstrezi într-un colţișor al memoriei. 

Acum era sinceră și Coy își dădea seama de asta. Acum ea 
povestise istoria-i reală și continua să vorbească; și măcar în ce 
privește faptele concrete, nu-i mai rămânea nimic de ascuns. El 
avea deja cheile, relatarea întâmplărilor, știa ce zăcea pe fundul 
mării și al misterului. Totuși, nu era pe deplin liniștit, nici ușurat. 
Te voi minţi și te voi trăda. O notă necunoscută, neidentificabilă, 
vibra undeva, precum schimbarea imperceptibilă a rotaţiilor 
unui motor diesel sau intervenţia melodică a unui instrument a 
cărui oportunitate n-o poţi stabili de îndată, instrument deliberat 
sau improvizat, misterios până auzi finalul și îl poţi situa 
adecvat. Îi amintea o piesă cântată de Thelonius Monk Quartet, 
un blues clasic care se numea chiar așa: Mysterious. 

— Intuiție, Coy - zise ea -. Asta-i cuvântul... Vise despre care 
știi sigur că într-o zi se vor materializa - continua să privească 
marea de parcă vasta întindere lichidă rezuma acel vis, cu fusta 
fluturându-i din cauza brizei, cu picioarele goale în sandale, cu 
părul măturându-i faţa -... Am studiat cu de-amănuntul tot ce se 
putea studia, încă dinainte de a ști unde aveau să mă ducă 
toate astea, cu o dârzenie pe care nu ţi-o poţi închipui. Am citit 
până la istovire. Și deodată, într-o zi, pac. Totul a căpătat 
înteles. 


212 


Se întoarse, și pe buzele ei se desena un zâmbet. Un surâs 
gânditor, parcă în expectativă, când îl privi mijindu-și puţin ochii 
din pricina luminii. Un zâmbet făcut din piele pistruiată rotunjită 
în jurul gurii și a pomeţilor, atât de proaspătă încât îi puteai 
simţi căldura răspândindu-i-se pe gât și pe umeri și pe braţe și 
sub fustă. 

— Ca un pictor - adăugă - care poartă o lume pe umerii lui, și 
deodată o persoană, o frază, o imagine fugară îi trasează tabloul 
întreg în cap. 

Zâmbea cu gestul acela de femeie frumoasă și înțeleaptă, 
senină din pură conștiință de sine. Era carne sub acel surâs, 
gândi el, neliniștit. Era o curbă care se îmbina cu alte linii 
perfecte, miracol al unor complicate combinaţii genetice. O talie 
suplă. Nişte pulpe calde ce ascundeau unicul mister adevărat. 

— Istoria aceea era a mea - conchise Tanger. Îmi era 
destinată și, toată viaţa mea, studiile urmate, lucrul la Muzeul 
Naval mă duceau către ea cu mult înainte ca eu însămi să fiu 
conștientă de asta... De aceea Palermo nu-i decât un intrus. 
Pentru el nu reprezintă decât o corabie, o comoară posibilă între 
multe altele - își abătu privirea de la Coy ca să contemple din 
nou marea. Pentru mine este visul unei vieţi întregi. 

El își scărpină, stângaci, bărbia nerasă. Apoi se scărpină pe 
ceafă și în cele din urmă își atinse nasul. Căuta cuvinte. Ceva 
comun, cotidian, care să îndepărteze de propria-i carne impresia 
acelui zâmbet. 

— Chiar de o vei găsi - preciză -, n-ai să poţi păstra comoara. 
Sunt fel de fel de legi. Nimeni nu poate recupera o epavă așa, 
pur și simplu. 

Toată atenţia lui Tanger se concentra asupra golfului. Norii ce 
continuau să se îngrămădească spre est parcă cerneau cenușă 
peste mare. O pată de lumină solară lunecă peste ei înainte de a 
se îndepărta plutind pe apa cheiurilor, în tonuri de smarald. 

— Dei Gloria îmi aparţine - zise ea. Și nimeni nu mi-o va lua. E 
șoimul meu maltez. 


IX «e Femei-mascaron de prova 


„Nimic nu iubesc mai mult 
pe cât detest jocul ăsta.” 


John MacPhee, Căutând o navă 


— E timpul - zise Tanger. 

Deschise ochii și o văzu lângă el, așteptând. Ședea pe una din 
băncile de tec ale cockpitului Carpantei; și îl privea atentă, de 
parcă ar fi zăbovit câtva timp studiindu-l înainte de a-l atinge pe 
umăr. Coy era tolănit pe cealaltă bancă, acoperit cu vestonul lui, 
cu capul spre prova și cu picioarele lângă timonă și habitaclu. 
Nu bătea vântul și nu se auzea decât plescăitul moale al apei 
lingând coca bărcilor amarate la cheiul de lemn avansând în 
mare de la Marina Bay. Deasupra, pe cer, dincolo de catargul 
care oscila foarte încet, norii cumulus cei mai înalţi se colorau în 
nuanțe roz. 

— Bine - răspunse, răgușit. 

Își păstrase obiceiul de a se trezi numaidecât, perfect lucid. 
Cartnicul din el nu se dezminţea. Se sculă, dând la o parte 
vestonul, și făcu câteva mișcări ca să-și dezmorțească gâtul 
dureros. Apoi cobori să-și dea cu apă pe faţă și pe păr și reveni 
pieptănându-și-l spre spate cu mâna, stropind în jur. Barba îi 
umbrea faţa; din cauza lungii sieste, binevenită pentru că își 
propuneau să navigheze noaptea, uitase să se radă. Ea ședea 
unde o lăsase, iar acum măsura din ochi Stânca de jos în sus cu 
aerul preocupat al unui alpinist pregătindu-se să escaladeze 
muntele. Înlocuise fusta largă de bumbac albastru cu o pereche 
de blugi și un tricou, și avea un pulover negru înnodat în jurul 
taliei. Coy ieși pe punte înconjurat de ţipetele pescărușilor în 
fapt de seară. Acolo îl văzu pe Pilot frecând bronzurile și alama 
părţilor metalice, cu o cârpă și cu mâinile negre de Sidol - 
îngrijește-ți barca, obișnuia să spună, și ea va avea grijă de tine: 
Carpanta era un velier clasic cu cockpit central și un singur 
catarg, construit în La Rochelle pe vremea când plasticul nu 
înlocuise încă lemnul de iroko și de tec, nici cuprul. 


214 


— Pilotule - zise. 

Ochii cenușii, înconjurați de sute de crețuri măslinii, îl priviră 
de sub sprâncenele stufoase cu un clipit prietenos și liniștit. 
Potrivit propriilor spuse, cu care îndeobște era extrem de avar, 
Pilotul naviga spre șaizeci de ani cu vântul din travers. Fusese 
gornist pe crucișătorul Canarias pe vremea când pe crucișătoare 
ordinele se dădeau cu goarna, apoi pescar, marinar, 
contrabandist și scufundător. Avea părul de aceeași culoare 
plumburie ca și ochii, creț, foarte scurt, pielea crăpată ca aceea 
a vechilor incunabule, și niște mâini aspre și îndemânatice. Cu 
mai puţin de zece ani în urmă arăta încă atât de bine încât ar fi 
putut oricând interpreta rolul unui june prim de cinema într-un 
film de aventuri, cu pescuitori de bureți sau cu pirați, alături de 
Gilbert Roland și Alan Ladd. Acum se îngrășase puţin, dar avea 
în continuare umerii laţi, talia rezonabil de subţire și braţele 
vânjoase. În tinerețe fusese un excelent dansator, și pe atunci 
femeile din barurile de pe Molinete se băteau să danseze cu el 
un bolero sau un pasodoble. Chiar și acum, turistelor mature 
care închiriau Carpanta ca să meargă la pescuit, să se îmbăieze 
ori să dea o raită prin împrejurimile portului Cartagena, le 
tremurau picioarele când deschidea o paranteză între braţele lui 
ca să le lase să ia timona, cu el în spate. 

— Totu-n regulă? 

— Totu-n regulă. 

Se cunoșteau de pe când Coy era copil și chiulea de la școală 
ca să vagabondeze pe cheiuri, printre vapoare cu pavilioane 
ciudate și marinari vorbind în limbi de neînțeles. Pe Pilot, fiu și 
nepot de marinari care se numiseră tot așa, îl puteai vedea de 
dimineaţă sprijinit de tejgheaua uneia sau alteia din tavernele 
portului, cinstit mercenar al mării, așteptându-i pe clienții 
vechiului său velier. Pe atunci, Pilotul nu numai că le plimba pe 
turistele cărora le dădea o pălmuță peste fund ca să urce pe 
punte, ci se și scufunda să descurce elice prinse în cabluri, să 
curețe carene murdare și să găsească motoare de papuci- 
zburători căzute în apă; iar în timpul liber se ocupa, ca mai toată 
lumea pe atunci, cu contrabanda de mică anvergură. Acum, 
oasele nu-i mai permiteau să le ţină multă vreme la murat, așa 
că își câștiga pâinea plimbând familii în zi de duminică, mateloțţi 
de pe petrolierele ancorate la Escombreras, aspiranţi de marină 
în zilele furtunoase, marinari ucraineni beţi turtă care vomitau 


215 


peste bord, în contra vântului, după ce se aleseseră cu moaca 
zdrobită prin barurile orașului. Carpanta și el văzuseră de toate: 
soarele vertical, fără pic de boare, făcând să ardă babalele din 
port. Marea dezlănțuită rău, când Dumnezeu o biciuia. Vântul de 
sud-vest /lebeche vibrând în greement ca în corzile unei harfe. Și 
acele lungi și roșii înserări mediteraneene când apa părea o 
oglindă, când pacea lumii se revărsa peste suflet, și înțelegeai 
că nu erai decât o picătură minusculă în trei mii de ani de mare 
eternă. 

— O să ne-ntoarcem cam în două ore - Coy aruncă o ochire 
spre vârful Stâncii, acolo unde Tanger continua să privească -. 
Dezlegăm parâmele imediat după aia. 

Celălalt încuviinţă, fără să se oprească din frecat alămurile. 
Lângă el, adolescent fiind, Coy învățase câte ceva despre 
oameni, despre mare și despre viaţă. Impreună scoseseră 
amfore romane ca să le vândă pe sub mână, pescuiseră calmari 
pe înserat la Promontoriul Podadera, pești-spadă, rechini 
marrajos și tintoreras cu carmacele în faţa Copei, și pești-buzaţi 
de zece kilograme cu arbalete subacvatice printre stâncile 
negre de la Capul Palos, când acolo mai puteai vâna buzați, în 
Cimitirul Vaselor Fără Nume, unde vapoarele ieșite din uz erau 
aduse într-o ultimă călătorie ca să fie dezmembrate și vândute 
ca fier vechi. Pilotul îl învățase să recunoască fiecare din părțile 
ce alcătuiau o navă, pe când preparau midii și arici de mare cu 
zeamă de lămâie, cu mult înainte ca elevul chiulangiu Coy să se 
ducă la școala navală să se facă marinar. Și în acel peisaj 
dezolant de plăci ruginite, de suprastructuri eșuate pe plajă, de 
coșuri stinse pentru totdeauna și de coci ca balenele moarte sub 
soare, Pilotul scosese dintr-un pachet de Celtas fără filtru prima 
țigară din viaţa lui Coy, aprinzându-i-o cu o biată brichetă 
primitivă de tinichea care mirosea acru, a fitil ars. 

Işi luă vestonul și sări pe chei. Tanger îl ajunse din urmă. Avea 
tașca pe un umăr. 

— Cum va fi timpul la noapte? - întrebă ea. 

Coy scrută marea și cerul. Câţiva nori răzleţi începeau să se 
destrame, împrăștiind filamente în diferite direcţii. 

— Va fi bun. Cu vânt slab. Poate c-un pic de mare frământată 
când vom trece de Promontoriul Europa. 

Surprinse, amuzat, un scurt gest de contrarietate când ea 
auzi de mare frământată. Ar fi culmea, se gândi, să sufere de 


216 


rău de mare la bord. Până în acel moment nu-i trecuse niciodată 
prin cap că s-ar putea s-o vadă ameţită ca o murenă, cu pielea 
galbenă, sprijinindu-se descompusă de parapet. 

— Ai biodramină?... Poate c-ar trebui să iei o pastilă înainte să 
dezlegăm parâmele. 

— Asta nu-i treaba ta. 

— Te-nșeli. Dacă faci urât la bord, vei fi ca o zdreanţă inutilă. 
Și asta chiar că-i treaba mea. 

Nu obţinu niciun răspuns și ridică din umeri. Merseră pe cheiul 
de lemn până la Renault-ul parcat pe esplanada Marinei. Soarele 
la scăpătat, încă vizibil dinapoia norilor plutind peste Algeciras, 
înroșea peretele vertical al Stâncii, reliefând găurile negre ale 
vechilor cuiburi de artilerie săpate în rocă. Două vechi șalupe de 
contrabandiști, pensionate de-acum și decrepite, cu vopseaua 
lor albastră și neagră scorojindu-se și căzând în bucăţi mari, 
putrezeau pe niște capre de lemn, printre motoare ruginite și 
bidoane goale. Zgomotul orașului se intensifică pe măsură ce se 
apropiau de parcare. Un vameș plictisit se uita la televizor în 
ghereta lui. Un lung șir de automobile stăteau la coadă ca să 
treacă graniţa spre La Linea de la Concepción. 

La volan se așeză ea. Conduse cu grijă, cu tașca în poală, 
sigură și fără grabă, pe strada care se lărgea după bastioanele 
din faţa golfului, apoi coti la stânga, către rotonda cimitirului 
eroilor de la Trafalgar. Nu scosese niciun cuvânt până în acel 
moment. Abia atunci frână, se uită la ceas și opri motorul. 

— Care-i planul? - întrebă Coy. 

Nu exista niciun plan, răspunse ea. Vor urca la miradorul Old 
Willis ca să audă ce avea de zis Nino Palermo. Asta făceau și 
nimic altceva, apoi se întorceau în port, lăsau mașina în parcare 
și cheile în cutia poștală a firmei Avis, și dezlegau parâmele așa 
cum rămăsese stabilit. 

— Și dacă apar complicaţii? 

Coy se gândea la Horacio Kiskoros și la berber. Palermo nu 
era el tipul care să facă o propunere și să se mulțumească cu un 
răspuns de genul: om vedea noi, pa și pusi. Cu ideea asta, 
înainte de a debarca se dotase cu ditamai briceagul marinăresc 
Wichard bine ascuţit, cu lama de jumătate de palmă și buton de 
declanșare, pe care Pilotul îl ţinea ca să taie cordajul în caz de 
nevoie. Îl simţea incrustat în buzunarul din spate al blugilor, 


217 


înspre buca dreaptă. Nu era mare lucru, dar tot mai bine decât 
să-ți duci viața mondenă cu mâinile goale. 

— Nu cred să apară complicaţii - răspunse ea. 

Privea poarta închisă a cimitirului. După ce mâncaseră, în 
cursul unei plimbări, se opriseră acolo câtva timp; și Tanger 
zăbovise îndelung în faţa unei lespezi funerare: cea a 
căpitanului de infanterie marină Thomas Norman, mort la 6 
decembrie 1805 de pe urma rănilor primite la bordul corăbiei 
Mars, la Trafalgar. Apoi urcaseră până la platforma miradorului 
ca să studieze locul unde aveau să se întâlnească cu Palermo pe 
înserat. Acolo Coy o observă în continuare, mergând pe vechile 
structuri de beton de unde tunurile fuseseră luate. Tanger 
examina totul cu multă atenţie, șoseaua de acces și cea care 
suia spre tunelele Marelui Asediu, uriașele barăci militare 
văruite și pustii, drapelul britanic de pe Morsh Castle, istmul 
unde se afla aeroportul, vasta plajă Atunara care se întindea și 
spre nord-est, pe teritoriul spaniol. Părea un militar studiind 
terenul înainte de bătălie; iar Coy se pomeni și el calculând 
posibilităţi, refugii și primejdii; întocmai ca atunci când studiezi 
pe hărţi și itinerarii, un sân de mare periculos unde trebuie să 
acostezi noaptea. 

— Orice s-ar întâmpla - zise Tanger -, tu să nu te amesteci. 

Acum se sprijinea cu mâinile pe volan, nescăpând din ochi 
poarta cimitirului. Asta-i ușor de zis, gândi Coy. Așa că preferă 
să tacă. li trecuse o clipă prin cap să-i ceară Pilotului să-i 
însoţească și el acolo, sus. Indiferent ce avea să urmeze, trei era 
un număr mai consistent decât doi. Decât el și ea, singuri. Dar 
nu dorea să-și implice prea mult prietenul. Cel puţin nu 
deocamdată. 

Tanger se mai uită o dată la ceas. Apoi băgă o mână în 
buzunar și scoase pachetul de Players. N-o mai văzuse fumând 
de la Madrid, de aceea poate că era același pachet, cu doar 
patru ţigări înăuntru. Apăsă butonul brichetei de la bordul 
mașinii și începu liniștită să fumeze, reţinând fumul mult timp 
înainte de a-l slobozi. 

— Ești sigură de totul? 

Incuviință în tăcere. La încheietura mâinii ei drepte, minutarul 
ceasului de oţel înaintase de la nouă fără un sfert la nouă fără 
zece. Jăraticul ajunsese la unghiile-i tăiate aproape în carne. 
Atunci cobori geamul și aruncă mucul în stradă. 


218 


— Haidem acolo. 

Era ca în filmele alea care îi plăceau ei, conchise Coy, uimit: 
Henry Fonda sprijinit de zăplaz într-o dimineaţă în alb-negru, 
pregătindu-se să se îndrepte spre O.K. Coral. Și cu toate astea, 
era ceva atât de îndrăcit de real în atitudinea ei, atât de ferm în 
felul acela de a reporni motorul și de a urca pe coasta Stâncii, 
trecând pe lângă hotelul Rock și manevrând schimbătorul de 
viteze pe măsură ce înclinația șoselei devenea tot mai 
pronunţată, încât înlătura orice artificialitate a situaţiei. Toate 
erau perfect reale, iar Tanger nu interpreta niciun rol în onoarea 
lui. Nu încerca să-l impresioneze. Era ea însăși cea care 
conducea, care izbutea să ţină mașina departe de periculoasa 
bordură a drumului și de prăpăstii, care lua curbele strânse cu 
un calm rece, sigur, cu o mână pe volan și cu cealaltă pe 
schimbător, uitându-se din când în când spre piscul muntelui cu 
un gest atent. Și în fine, ajungând sus, pe mica esplanadă a 
miradorului, manevră mașina în așa fel încât să o lase cu botul 
spre șosea, spre coborâș. Pregătită să țâșnească drept înainte la 
prima alarmă, gândi neliniștit Coy, pe când ea deschidea 
portiera și ieșea cu puloverul înnodat în jurul taliei și cu tașca 
între mâini. 

e 

Era un Rover staționat în preajmă, lângă zidul vechiului 
bastion. Ăsta fu primul lucru pe care îl zări Coy coborând din 
mașină: Roverul și șoferul berber sprijinit de capotă. Apoi 
privirea lui descrise un arc spre stânga, îmbrăţișând șoseaua 
tunelelor, coasta dinspre culmea prăpăstioasă a Stâncii, 
cazematele abandonate și balconul de peste aeroport, cu istmul 
și cu Spania în fundal: munţi întunecoși, cer sumbru, mare 
cenușie la vest și neagră la est, și luminile Liniei de demarcație 
aprinzându-se jos, în depărtare. Nasol loc de discuţie, își spuse. 
Apoi privi către parapetul miradorului, unde Nino Palermo îi 
aștepta. 

Tanger ajunsese deja acolo. Se ţinu după ea trăgând în piept 
aroma care anunţa Mediterana, sare, cimbru și rășină, în briza 
ce legăna ușor arbuștii și coroana copacilor. Mai aruncă o privire 
împrejur, nezărindu-l însă nicăieri pe Horacio Kiskoros. Palermo 
stătea sprijinit neglijent de parapet, cu mâinile în buzunarele 
unei sahariene ușoare, fără guler. Haina aceea îl făcea încă mai 
corpolent decât era. 


219 


— Bună seara - zise. 

Coy bolborosi un „bună seara” mașinal, iar Tanger nu spuse 
nimic. Stătea nemișcată înaintea căutătorului de comori, 
observându-l. 

— Care e propunerea? - întrebă. 

Palermo i se adresă lui Coy, de parcă ea nici nu era de faţă. 

— Unele tipe merg direct la ţintă, așa-i? 

Coy tăcu, refuzând să accepte complicitatea pe care i-o 
oferea. Rămase niţel în urmă și într-o parte, însă atent, 
ascultând. Ea era şefa și în noaptea aceea el acționa mai 
degrabă ca gardă de corp decât ca altceva. Simţea greutatea 
briceagului masiv în buzunarul din spate și își spuse că berberul 
nu era un tip prea eficace, la urma urmei, așa cum ședea 
supraveghindu-i de departe. Il mardea când era cu mâinile 
goale, și nu taman acu', când venise și el oleacă pregătit. Dar 
poate că acum aștepta ordinele lui Palermo, căruia deocamdată 
îi convenea să se poarte cu mănuși. 

Vânătorul de comori o privi din nou pe Tanger. În lumina tot 
mai săracă începeau să i se șteargă trăsăturile feţei. 

— E ridicol să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea - zise. Ne 
istovim de pomană, când pân' la urmă tot acolo ne vom întâlni 
cu toţii. 

— Unde acolo? - întrebă Tanger. 

Avea o voce calmă, nici provocatoare, nici crispată. Palermo 
râse puţin, încetișor. 

— La epavă, bineînţeles. Și de nu vin eu, atunci vine poliţia. 
Legislaţia în vigoare... 

— Cunosc legislaţia în vigoare. 

Palermo făcu o mișcare din umeri, lăsând să se înţeleagă că în 
cazul ăsta nu prea mai avea ce adăuga. 

— Dumneata ai o propunere - zise Tanger. 

— Da. Am... Pentru Dumnezeu. Sigur că am o propunere. Să 
uităm tot ce-a fost și s-o luăm de la capăt, domnișoară. 
Dumneata m-ai regulat când ai avut ocazia, și eu te-am regulat 
pe dumneata - făcu o pauză. În sens metaforic, desigur. Prin 
urmare, de-acum înainte să fie pace între noi. 

— Nu știu de unde tragi dumneata concluzia că vom cădea la 
pace. 


220 


Vorbise atât de încet, încât celălalt își lungi gâtul, înclinând 
puţin capul ca să audă mai bine. Acel gest îi dădea un 
neașteptat aer curtenitor. 

— Dispun de mijloace pe care voi nu le veți avea niciodată - 
zise -. Experienţă. Tehnologie. Contacte potrivite. 

— Dar nu știi unde este Dei Gloria. 

De data asta, ea vorbise tare și răspicat. Palermo scoase un 
fornăit. 

— Aș fi știut, dacă nu te-ai fi apucat să-mi baţi cuie-n tălpi. Să- 
mi blochezi accesul prin mafia aia de arhivari și bibliotecari... 
Blestemată să fii. Te-ai folosit de buna mea credinţă. 

— Dumneata n-ai bună-credinţă de când ai fost înţărcat. 

Vânătorul de naufragii se întoarse spre Coy. 

— O auzi? - zise -... Mi-ar fi putut plăcea tipa asta, ţi-o jur. 
Eu... Pentru Dumnezeu. Deja v-aţi...? Drace - ricana printre 
dinţi, cu zgomotul unui dulău gâfâind după o cursă lungă -. 
Bucură-te de ea, amice, înainte de-a te stoarce și pe tine ca pe-o 
lămâie și a te azvârli cât colo. 

Stelele începeau să se aprindă pe cer ca și cum cineva 
acţiona un întrerupător. Umbrele se cerneau tot mai dese peste 
chipul vânătorului de comori, iar acum strălucirea luminilor 
Liniei, jos și la spatele lui, era cea care îi scotea în evidenţă 
silueta întunecată lipită de parapet. 

— Smaralde, dă-ţi seama - continuă să-i spună lui Coy. 
Tezaurul iezuiţilor. Presupun că n-a mai avut încotro și ţi-a 
povestit... O încărcătură de smaralde preţuiește... Dumnezeule. 
O avere, oriunde, inclusiv pe piaţa neagră. Asta, desigur, dacă 
tipa reușește să pună mâna pe ele și să le scoată din apele 
spaniole înainte ca Statul s-o înhaţe și s-o bage la zdup. 

Aceeași strălucire difuză care scotea în relief umerii lați ai lui 
Palermo cădea și pe faţa lui Tanger de la bărbie în sus. Efectul îi 
înăsprea trăsăturile, desenându-i prea dur profilul pe fundalul 
luminos al părului. 

— Dacă-i așa - zise, cu aroganță -, cu atât mai mult n-aş avea 
de ce să împart ceva cu dumneata. 

— Uiţi că eu te-am pus pe urmele întregii afaceri - protestă 
celălalt -. Și că lucrez demult la ea, neprecupeţind nici timp, nici 
bani. Uiţi că am mijloacele de a impune o asociere avantajoasă 
pentru toți... Și mai uiţi că ambiția a pierdut-o pe șoricuţa cea 
savantă. 


221 


Peste ei, ca o draperie perforată de împunsături luminoase de 
ac, cerul se întunecase cu totul. Soarele trebuie că se află la 
vreo cincisprezece grade sub orizont, calculă Coy, văzând Ursa 
Mică precizându-se peste capul lui Palermo și Ursa Mare peste 
umărul lui drept. 

— Ascultaţi-mă - tocmai zicea vânătorul de naufragii -. Vreau 
să vă propun ceva... Pentru Dumnezeu. Ceva rezonabil. 
Vânătoarea de comori nu înseamnă să ajungi undeva și să 
deschizi sipetul: lui Mel Fisher i-au trebuit douăzeci de ani să 
găsească Atocha... Eu pun la bătaie mijloacele și contactele 
mele. Asta include complicităţi și coruperi, pentru ca nimeni să 
nu se amestece... Am până și debușeu pentru smaralde. Or, 
asta înseamnă... Îţi dai seama? - acum i se adresa numai lui 
Tanger. Foarte, foarte mulţi bani pentru noi. Pentru noi toţi. 

— Care-s condiţiile? 

— Cincizeci la sută. Jumate eu, jumate dumneata. 

Ea întoarse doar parţial capul spre Coy. 

— Și el? 

— El e... Bun. E treaba dumitale, așa-i?... Nu pe mine mă 
privește retribuirea lui. 

Ricană iar ca pentru sine, lăsând din nou să se audă râsul de 
zăvod ostenit. Stătea în continuare nemișcat lângă parapet, cu 
luminile departe sub el, în spate. 

— Nu trebuie să-mi dai decât două date: latitudinea și 
longitudinea, ca să le situez pe hărţile sferice ale lui Urrutia... 
Însoţite, de bună seamă, de documentul de îmbarcare și de 
darea de seamă oficială asupra naufragiului. 

Tanger rămase un moment tăcută. Părea să cântărească 
propunerea. 

— Toate astea le poţi consulta în arhive - zise. 

Palermo înjură fără nicio reţinere. 

— Doar știi că... Naiba să te ia. Mi-au interzis accesul la 
arhive, după cum, la Barcelona, mi-ai șterpelit tomul Urrutia de 
sub nas. Dar chiar și-așa, tot am făcut rost de o reproducere a 
hărţii. M-am dus să mă interesez și la nenorocitele de arhive și 
mi-au zis... - reţinu aer în piept și suspină zgomotos. Ştii doar. 
Documentele acelea au dispărut... Retrase pentru studiu, scrie 
în fișe. Și punct. 

— Ce păcat. 

Palermo era departe de a aprecia regretul acela. 


— Nu - zise iritat -. Nu-i păcat, ci o manevră murdară de care 
dumneata ești responsabilă. 

— Asta aţi căutat și la mine acasă? 

— Asta trebuia să-mi aducă Horacio de la dumneata de-acasă 
- căutătorul de naufragii șovăi câteva clipe. Cât despre câine, te 
asigur că... 

— Lasă câinele. 

Fiecare silabă a ei era o picătură îngheţată. Coy îl văzu pe 
Palermo  agitându-se, încurcat. Acum strălucirea difuză de 
dedesubt îi marca trăsăturile grave. Un brânci, gândi. Era 
suficient un brânci pentru ca tipul ăsta să facă o plimbărică de o 
sută sau două de metri pe stânci în jos. Paf. Ceva ce s-ar putea 
defini ca LGO: Legea Gravităţii Oportune. Apoi își aminti de 
berberul adăstând lângă Rover și reflectă asupra posibilităţii ca 
brânciul să-l primească el însuși din partea lor. LGI: Legea 
Gravităţii Incomode. 

— Unindu-ne cunoștințele - tocmai zicea Palermo - și 
nemaisâcâindu-ne unii pe alţii, mă leg să scotocesc centimetru 
cu centimetru epava aceea în mai puţin de-o lună... Deadman's 
Chest are o navă specializată cu sonar cu baleiaj lateral, analizor 
de  funduri, sonde, magnetometri, detector de metale, 
echipamente de scufundare și absolut tot ce e nevoie... Apoi, 
odată ajunși jos, trebuie să lucrăm cu planurile, să marcăm, să 
măsurăm și să împărțim aria în careuri numerotate, să înlăturăm 
nisipul și mâlul... Despre asta voi n-aveţi nici cea mai mică idee. 
In plus, smaraldele sunt fragile... Daţi-vă seama: aderenţe de 
eliminat, curățare adecvată... Voi nu știți nici măcar ce-i aia o 
baie electrolitică pentru spălarea unei simple monede de 
argint... Nici nu vreau să mă gândesc la ce stricăciuni v-aţi 
putea deda din pură ignoranță. O cârpăceală. O rasoleală. O 
oroare. Sunteţi amatori. 

larăși râdea printre dinţi, fără pic de umor. Deodată o lumină 
neașteptată îl orbi pe Coy, care era cu gândul tot la brânciuri 
date și primite, și îl făcu să tresară. 

— Pe deasupra, e nevoie de contacte - Palermo aplica 
flăcăruia brichetei la vârful ţigării. Trebuie să cunoşti piața 
clandestină ca să-ţi plasezi marfa... lar eu controlez - ţigara din 
gură îi deforma vocea... Pentru Dumnezeu. Optzeci la sută din 
traficul de smaralde din lume e clandestin, condus de mafiile 


223 


evreiești din Belgia și Italia... Crezi că nu știu de ce te-ai dus la 
Anvers? 

Anvers. Coy fusese și pe acolo, ca în atâtea alte locuri: un port 
imens, kilometri de macarale și de magazii și de schele și de 
vapoare. Faptul că și Tanger fusese era încă o surpriză, se 
gândi; deși deodată îi veni în minte ilustrata aceea de lângă 
cupa de argint, din apartamentul de pe Infanta Isabel. Așa că se 
pregăti să asculte foarte atent, fără a-și face însă prea mari 
iluzii. În legătură cu femeia aceea, nicio noutate nu se dovedea 
liniștitoare, nici plăcută. 

— Să nu-mi spui că ea nu ți-a vorbit de Anvers - jarul scânteia 
ca un ochi ironic ce l-ar fi țintuit pe Coy din gura căutătorului de 
comori -. Chiar nu?... la te uită. Păi atunci află: înainte ca voi doi 
să vă fi cunoscut la Barcelona, ea a făcut o călătorie discretă. 
Câteva vizite care... Mda - cobori vocea ca să nu-l audă șoferul. 
Plus o anumită adresă de pe Rubenstraat: Sherr & Cohen. 
Specialiști în șlefuirea pietrelor scumpe ca să li se modifice 
aspectul și să li se piardă urma... Mai cunosc și eu destulă lume 
care-mi ciripește câte ceva. 

Coy trăgea în nări aroma tutunului. Fumul gri-deschis plutea 
în contra luminii, înainte de a se destrăma îndepărtându-se de 
silueta lui Palermo. 

— Vasăzică nici de asta nu ţi-a vorbit. De necrezut. 

Mi-am vândut sufletul, gândea Coy. | l-am vândut tipei ăsteia 
și-o voi încasa de la toţi. De la ea, de la ăsta. Ba până și de la 
berber o s-o încasez. E ca și când ai vrea să înoţi printre rechini 
foarte înfometați. Dac-aș fi cât de cât deștept, și e limpede că 
nu-s, aș rupe-o chiar acum la goană pe munte-n jos, aș sări pe 
puntea Carpantei, i-aş spune Pilotului să dezlege amarele și aș 
ușchi-o de-aci la repezeală. 

Ochiul roșcat îl ţintuia din nou pe Coy. 

— Nu ţi-a vorbit încă de smaralde?... Nu ţi-a zis că-s cele mai 
rentabile din toate nestematele?... Eu am văzut multe. Am scos 
destule când am lucrat cu Fisher. Și te asigur că la Anvers se 
plătește oricât pe un lot de pietre din astea vechi și brute. 
Drăguţa ta prietenă... Ea știe asta la perfecţie. 

— Și dacă nu accept? 

Tanger își strângea tașca la piept, iar profilul ei forfeca 
bărbătește penumbra. Nu m-aș mira, gândi Coy, să aibă un 
pistol în gioarsa aia a ei de tașcă. 


224 


— O să ne lipim de voi mai dihai ca umbrele voastre - jarul se 
mișca în timp ce Palermo o informa pe un ton obiectiv, ca omul 
recitând dintr-un manual cu instrucţiuni -. Zona dintre Capul 
Gata și Capul Palos... Bun. Nu-i un loc prea mare; și de cum vei 
fi identificat corabia, hop, apar și eu cu un elicopter... 
Localizându-vă, v-aţi prins?, în plină activitate. lar dacă văd că 
nu-i chip să ne-nțelegem nici atunci, fac în așa fel încât să 
primiţi repejor vizita unei patrule de jandarmi de-ai Gărzii Civile. 

Râsul canin răsună pentru a treia oară. Se vedeau pe alocuri 
stele căzătoare desprinzându-se din înalt hăt departe, ca îngerii 
prăbușiţi, ca sufletele blestemate, ori ca rachetele obosite. Așa-s 
și eu, gândea Coy. Păzea, faceţi loc. 

— Dacă nu particip - adăugă Palermo -, n-aveţi nicio șansă. 
Ca să nu mai vorbim de unele riscuri fizice. 

Urmă o lungă tăcere, apoi ea spuse: 

— Dar știu că m-ai îngrozit. 

Nu părea câtuși de puţin speriată. Dimpotrivă, cuvintele ei 
sunau arogant. Sunau rece ca ţandăra de gheață și, de 
asemenea, foarte periculos. Palermo scosese jarul din gură și i 
se adresa lui Coy. 

— Are stofă, așa-i?... O vulpe de mare clasă. Nu mă mir că te- 
a înhăţat de boașe de nu te mai lași dus de lângă ea. 

Duse jarul la buze și roșul deveni mai intens. Tipul ăsta, gândi 
Coy aproape cu recunoștință, are marea calitate de a-mi oferi 
supape de defulare la momentul cel mai potrivit; de a-mi ușura 
situaţia. Și încă mai simţea unda aceea de gratitudine când își 
luă avânt, trântindu-i primul pumn în față. Ca să-l nimerească 
precis, întrucât Palermo era simţitor mai înalt, înălță puţin cotul 
și își declanșă braţul cu sete, din tot sufletul, de jos în sus și 
puţin în diagonală, strivindu-i jăraticul ţigării de gură. Auzi 
țipătul sufocat al lui Tanger la dreapta lui, încercând să-l reţină; 
dar deja el îl scutura din nou pe cetăţeanul Gibraltarului, cu o 
nouă lovitură care îl proiectă pe acela cu rinichii pe parapet. Nu 
e cazul să-mi cazi de-acolo, gândi cu o brumă de luciditate. Nu 
vreau să te-omor, așa că nu-mi face figura asta și nu mi te 
prăbuși de sus. De aceea vru să-l apuce de sahariană ca să-l 
țină, să-l tragă spre el și să-i aplice a treia scatoalcă fără să-l 
vadă rostogolindu-se în hău strigând aaaaaah ca toţi răii din 
filme; însă între timp Palermo păru să se dezmeticească, ridică 
pumnii, și Coy simţi că ceva îi explodează între gât și urechea 


225 


stângă. Stelele de pe cer se amestecară cu cele stârnite imediat 
de simţurile-i maltratate. Treaba aia semăna a Starfinder, și făcu 
câţiva pași înapoi împleticindu-se. 

— Beștie! - bolborosea Palermo -. Beștie! 

Sibilanta ș în locul cuvenitei s dovedea că vânătorul de 
tezaure avea ţigara încastrată în gingii. Asta îl mai consolă niţel 
pe Coy; dar pe când încerca să-și regăsească echilibrul, auzi 
pașii berberului alergând pe betonul de sub tălpi și înțelese că, 
indiferent de locul de articulare al sibilantelor, posibilităţile lui 
scădeau la zero în momentul acela și că el însuși va avea mari 
probleme de pronunție de-acum înainte. LGM: Legea Grijaniei 
Mă-sii. Nu mai avea nimic de pierdut, așa că își vâri capul între 
umeri și se năpusti iar la Palermo, scund și compact cum era, cu 
furia unui taur orb. Dac-ajung înaintea maurului tău poponar, 
gândi, mă-nsoţești în picaj dincolo de parapet, pe Dumnezeul 
meu. Și dacă El nu există, apăi să vezi ce-om mai râde. 

Nu ajunse. E un proverb care zice: cel ce dă primul dă de 
două ori; ceea ce însă zicala nu mai precizează e că după cele 
două ori poţi încasa două sute. Berberul îl înhăță din spate la 
jumătatea drumului, Coy auzi cum îi pocnea o cusătură a 
vestonului, și în momentul acela Palermo era deja cu pumnul 
pregătit; așa că după o clipă se pomeni cu răsuflarea tăiată, în 
genunchi pe jos, cu tâmplele pline de ţiuituri, cu timpanele 
vuindu-i și cu un ochi vânăt-negru. Era mânios pe sine și se 
întreba de ce genunchii și braţele refuzau să-i asculte ordinul de 
a se aduna de pe jos și a lupta. Incercă de câteva ori, și de 
fiecare dată se prăbușea la loc. Paraplegie, gândi. Nemernicii 
ăștia m-au lăsat paraplegic. Simţea în gură un gust ca atunci 
când lingi fier vechi. Scuipă, știind că din gură îi curgea sânge. 
Să te ţii, își zise, ce-or să mă mai ferchezuiască acum ăștia doi. 

Ameţise tare și toate i se învârteau pe dinaintea ochilor. 
Atunci auzi glasul lui Tanger și gândi: sărăcuţa, acu-i rândul ei s- 
o pățească. Se mai strădui o dată să se ridice, ca să-i dea o 
mână de ajutor cocotei ăleia de vrăjitoare afurisite fir-ar ea să 
fie, căreia totuși nimeni n-avea dreptul să-i atingă nici măcar un 
firicel de praf de pe haine atâta timp cât el mai avea putere să- 
și strângă pumnii. Or tocmai asta era problema, că nu era în 
stare să și-i strângă, ci doar să-și închidă ochiul tumefiat și să se 
lase pe spate ca un boxer scos din luptă. Dar n-o putea lăsa așa. 
Nu pe mâinile lui Palermo și ale berberului; deși în felul ei ea era 


226 


mai rea decât ambii la un loc. Așa că, făcând o ultimă și 
supremă sforțare, resemnat, disperat, își înăbuși un geamăt pe 
când reușea în sfârșit să se scoale. Atunci își aminti de briceagul 
Pilotului, pipăi buzunarul din spate căutându-l în timp ce privea 
în jur cu aerul nătâng al unui luptător sonat, și îi văzu pe cei doi 
unul lângă altul. Se uitau la Tanger, care stătea cât se poate de 
liniștită lângă balustradă, și erau de asemenea extrem de 
cuminţi, ca și cum ceva le atrăgea irezistibil atenţia. Coy se uită 
mai bine, cu ochiul neatins. Ceea ce absorbea în asemenea 
măsură atenţia celor doi era un obiect pe care Tanger îl ţinea în 
mână, arătându-l parcă. lar el își spuse că pesemne se simţea 
rău, rău de tot și era foarte, foarte sonat, din moment ce 
obiectul acela avea reflexe metalice și părea să fie - nu cuteză 
să-și formuleze în minte o asemenea barbarie - un revolver 
amenințător, enorm. 
e 

Ea nu scoase o vorbă până când nu se întoarseră în oraș tot 
pe lângă rotonda pustie a cimitirului eroilor de la Trafalgar. Sau 
cel puțin nu spuse nimic adresat expres lui Coy, după scurtele 
cuvinte pronunțate sus, la mirador, în timp ce se îndrepta cu el 
spre maşină lăsându-i pe cei doi lipiti de parapet ca niște 
îngerași, modele de cumințenie, stane de piatră în fața utilajului 
greu pe care Tanger sfârșise prin a-l exhiba aproape fără chef. 
Și asta din cauza ta, îl informă pe Coy, nu atât pe un ton de 
reproș cât de simplă constatare, pe când mânuia volanul și 
schimbătorul de viteze la vale cu tașca în poală, și farurile 
luminau curbele extrem de strânse ale costișelor Stâncii, iar el 
tușea înfundat ca tuberculoșii din filme, cof, cof; tușea ca 
Margueritte Gautier, și niște picături din sângele care i se 
coagula în gură scăpau din kleenex și poposeau pe parbriz. O 
brută. Era o brută și nimic din ce s-a petrecut nu era necesar, 
adăugase ea mai apoi. Ba nu numai că nu era necesar, dar și 
complica lucrurile. Coy se încrunta pe cât îi permiteau 
hematoamele, burzuluit și ursuz. Cât despre ultimele paragrafe 
ale dialogului pe care Tanger îl purtase cu Nino Palermo sub 
nasul sumbru al berberului tăcut, ele fuseseră de genul tipu' 
ăsta-i nebun, din partea vânătorului de comori, în timp ce ea 
golea afacerea de orice conţinut emoţional. Coy e un impulsiv și 
face cum îl taie capul etc. 

— lar dumneata, Palermo, ești un imbecil. 


Revolverul, un 357 Magnum greu și plat pe care Coy nu-l mai 
văzuse niciodată în mâinile lui Tanger, îl ajută pe celălalt să 
digere drăgălășenia nestrâmbându-se prea mult. Cum rămâne 
cu învoiala? zise atunci. Rămâne că trebuie să mă mai gândesc, 
îi replică ea imediat. În momentul acela, preciză, nu-i putea 
răspunde nici da, nici ba, nici viceversa. Atunci Palermo, care 
părea să-și fi recăpătat uzul sibilantelor, îi spuse că o roagă 
politicos să se ducă-n pizda mă-sii. Exact așa îi spuse, și de data 
asta părea furios de-a binelea. Pe mine n-o să mă duci tu cu 
preșul, căţea ce ești, vociferă de lângă balustradă, pierzându-și 
vizibil cumpătul sub privirea aprobatoare a șoferului său. Or, 
exprimarea asta la câţiva metri de ţeava unui tun de buzunar cu 
șase plumbi de mărimea unor ghinde în tambur, situa bărbăţia 
lui Palermo la o cotă admirabilă; aproape demnă. lar Coy, chiar 
așa sonat cum era și cu mutra făcută piftie, aprecie gestul din 
simplu reflex de solidaritate masculină. Cu toată mârlănia 
dumitale, voi face să-ţi parvină răspunsul, spusese ea, foarte 
corectă, cu elegantul ei pulover negru înnodat pe talie; și ar fi 
dat impresia unei mironosiţe care în viaţa ei n-o făcuse de oaie, 
de n-ar fi avut fierăria aceea amenințătoare în mână. Ea, își 
aminti că îl auzise pe Palermo zicând odată, e din alea care 
mușcă cu gura închisă. Ținea cele opt sute de grame de fier fără 
să țintească, cu braţul lăsat în jos, cu ţeava spre pământ, cu un 
aer aproape dezgustat; iar asta, în mod ciudat, dădea mai multă 
credibilitate gestului ei decât dacă ar fi adoptat poze de film 
polițist. O să-ţi transmit dacă putem cădea la o înţelegere sau 
nu, zise. Fii amabil și lasă-mi câteva zile să aprofundez 
chestiunea. lar Palermo, căruia nu-i venea să-și creadă urechilor 
și probabil nici n-avea să-și creadă vreodată, sau care capta 
poate batjocura ascunsă, se pusese pe înșirat un pomelnic de 
înjurături foarte baroce și foarte mediteraneene, desigur 
inspirate de sângele lui maltez. Cea mai suavă dintre ele era că 
marinarului ei nebun o să-i taie el fuduliile. Totul rămase în 
suspensie în spatele lui Tanger pe când ea se îndrepta spre 
Renault, după ce-i pusese lui Coy o mână pe umăr și obținuse 
un mârâit ca răspuns la întrebarea: cum se simte? 

— Ca un rahat - zise el mai târziu, când Tanger îl mai întrebă 
o dată, șofând deja pe șosea, la vale. Și atunci, deodată, ea 
lăsase seriozitatea la o parte și începuse să râdă. Un râs 
băieţesc, reţinut și vesel, aproape fericit, pe care el îl ascultă 


228 


nedumerit în timp ce îi privea cu ochiul sănătos profilul reliefat 
de lumina farurilor. 

— Ești un tip incredibil - zise. Gata mereu să calci în străchini, 
dar tot incredibil rămâi - râse din nou și încă mai râdea 
minunându-se când întoarse capul ca să-i arunce o ocheadă 
plină de simpatie... Uneori am impresia că mă încântă să te văd 
bătându-te. 

Reflexul farurilor îi ascuţea lame de oțel în ochi, dar oţelul 
acela lucea ca sub lumina soarelui. Atunci ea ridică mâna de pe 
schimbătorul de viteze și o atinse de gâtul lui Coy. Apăsă ușor 
cu dosul degetelor, cu încheietura lor, de parcă ar fi mângâiat 
bărbia nerasă, tumefiată de loviturile lui Palermo și ale 
berberului. lar Coy, epuizat, stupefiat, își lăsă ceafa pe 
sprijinitoarea pentru cap a scaunului. Simţea o undă de căldură 
proaspătă acolo unde ea continua să-și ţină mâna, dar și acolo 
unde telenovelele zic că e inima. Și ar fi zâmbit ca un copil 
stângaci, dacă i-ar fi îngăduit-o gura umflată. 

e 

Scăpat din ultima-i parâmă, velierul Carpanta se depărtă lin 
de cheiul de lemn intrat mult în apă. Apoi puntea vibră suav în 
timp ce barca rămânea nemișcată printre reflexele luminii în 
apă, și motorul își mări turaţiile când Pilotul, la timonă, dădu 
încet înainte. Felinarele portului defilau acum lent, rămânând în 
urmă pe măsură ce ambarcaţia lua viteză, cu prova spre marea 
deschisă, cu luminile Liniei, cu rafinăria de la San Roque și cu 
orașul Algeciras balizând în depărtare conturul golfului. Coy 
termină cu încolăcitul cablului de la prora, asigurându-i bine 
extremitatea, apoi se îndreptă spre cockpitul central, ţinându-se 
de șarturi când, ieșind din adăpostul oferit de port, velierul 
începu să urce și să coboare în tangaj pe tălăzuirea largă a 
mării. Farurile Gibraltarului mai luminau încă ambarcaţia, 
conturând silueta Pilotului la roata timonei, cu partea inferioară 
a feţei roșie de la luminiţa habitaclului unde acul compasului se 
rotea puţin câte puţin spre sud. 

Coy trăgea în piept cu delicii briza, presimţind iminenţa mării 
deschise. Încă de prima dată când urcase pe puntea unui vas, 
momentul plecării îi producea întotdeauna o senzaţie specială 
de calm, foarte apropiată de fericire. Pământul rămânea în urmă 
și tot ce putea sluji nevoilor sale călătorea cu el la bord, 
delimitat de strâmtele coaste ale ambarcaţiei. Pe mare, gândea, 


229 


oamenii călătoresc cu casa în spate, ca rucsacul unui explorator 
sau ghiocul melcului. Nu-ţi trebuie decât câţiva litri de carburant 
și de ulei, niște vele și vântul potrivit, pentru ca tot ce înseamnă 
și conţine uscatul să devină de prisos, ceva de care te poţi lesne 
dispensa. Glasuri, zgomote, gloată, mirosuri, tirania minutarului 
de la ceasornic nu mai aveau aici niciun rost. Să mergi până lași 
coasta în urmă hăt încolo, la pupa, era deja un scop. Puse faţă în 
faţă cu prezenţa amenințătoare și fermecată a mării 
atotînvăluitoare, durerile, dorurile, legăturile sentimentale, urile 
și speranțele se diluau în siaj, amortizându-se până păreau 
distante, stranii, fără sens, fiindcă marea îi preschimba pe 
oameni în niște ființe egoiste, auto- suficiente și absorbite doar 
de sine. Existau lucruri intolerabile pe uscat, gânduri, absente, 
frământări, neliniști, ce nu puteau fi suportate decât pe puntea 
unei nave. Niciodată nu s-a pomenit un analgezic mai puternic 
ca acela; iar el văzuse supraviețuind la bordul ambarcațiilor 
oameni care în orice altă parte și-ar fi pierdut pentru totdeauna 
minţile și calmul. Traseu, vânt, valuri, poziţie, distanță, 
supravieţuire: aici numai cuvintele acestea însemnau ceva. Și 
asta pentru că era înveterat că veritabila libertate, unica 
posibilă, adevărata pace a lui Dumnezeu începea la cinci mile de 
ţărmul cel mai apropiat. 

— Totu-n regulă, Pilotule? 

— Totu-n regulă. În juma’ de oră dublăm Promontoriul Europa. 

Nemișcată pe puntea de la pupa, Tanger privea luminile tot 
mai îndepărtate. Avea puloverul pe ea și se ţinea de un odgon, 
lângă steagul care fâlfâia încet în vânt. Se uita în sus, la culmea 
uriașei mase a Stâncii, de parcă nu putea lăsa în urmă lucruri 
care o preocupau, sau pe care poate că ar fi vrut să le ia cu 
sine. Carpanta își aţintea acum prova direct spre sud, iar la 
traversul de babord rămâneau treptat în urmă ghirlandele 
luminoase ale portului principal, navele acostate la chei, linia 
neagră a molurilor și scăpărările albe, una la fiecare două 
secunde, ale farului principal de pe digul sud. 

Pilotul manevră ca să evite un mare vapor comercial ancorat, 
apoi fixă regimul de lucru al motorului la două mii cinci sute de 
turaţii. Pe habitaclul compasului, acul lochului electronic stabilea 
viteza la cinci noduri, iar tangajul deveni mai puternic. Coy 
cobori în cabină să deschidă radioul Sailor VHF, puse canalele 9 
și 16 în dublă audiție și se duse pe puntea din spate, lângă 


230 


Tanger. Lumina de poziție de la pupa isca scăpărări 
fosforescente din siajul drept pe care velierul îl lăsa în apă. 

— Palermo are dreptate - zise Coy. 

— Nu mă plictisi - replică ea. 

Nu adăugă nimic altceva. Era atentă tot la vârful enormei roci 
întunecate, ce părea un nor ameninţător plutind peste oraș. 

— Ne poate distruge, dacă vrea - continuă Coy. Și e adevărat 
că are mijloacele de a localiza Dei; Gloria. Oferta lui... 

— Ascultă - în sfârșit se întorsese și îl privea, profilată pe 
luminile tot mai pale ce se îndepărtau la babord, la skegul 
velierului. Eu am făcut toată treaba. Să-ţi intre bine-n cap. lar 
barca asta ea mea. 

— E a noastră. Barca asta-i a noastră. A ta și a mea - arătă 
spre Pilot Și a lui. 

Tanger păru să se gândească mai bine. 

— Sigur - zise după un moment. lar el trebuie să se ocupe de 
treburile lui și tu de ale tale... Dar Palermo nu-i treaba voastră. 

— Dacă apar probleme, Palermo va fi treaba tuturor. 

— Ești singurul care până acum a fost cât pe ce să creeze 
probleme. Tu și impulsurile tale masculine - acum râdea fără 
chef și Coy nu-i putu vedea expresia. Pari la largul tău doar când 
primești pumni și scatoalce. 

la te uită, gândi el. LCE: Legea Compensaţiilor Evidente. Dusul 
cu zăhărelul, mânatul cu morcovul și cu băţul. Una caldă, una 
rece. Acum nu-mi mai pui mâna pe gât, nici nu-mi mai zâmbești, 
mândro. Nu acum. Nu când devii rece și începi să analizezi și să 
descoperi că stângăciile mele îţi încurcă planurile. 

— Văd, văd - se mulțumi să zică -... Crezi în continuare că 
poţi manevra pe toată lumea, nu? 

— Cred în continuare că știu foarte bine ce fac. 

Se uita iar undeva, în susul rocii întunecate. Coy privi și el. 
Imediat sub creste părea să urce o minusculă scânteiere 
albastră. Puțin mai sus se vedea o lucire roșcată, ca de incendiu. 
Cine știe, își zise, dacă berberul nu s-o fi prăvălit cu mașină cu 
tot în prăpastie, și dacă acum amândoi, stăpânul și garda-i de 
corp, nu se prăjesc ca boabele de porumb pentru floricele. 

— Și ce-i cu pistolul ăla? - pronunţând cuvântul pistol simţi un 
fior de ranchiună... Nu te poţi plimba cu el unde vrei și cum vrei. 

— Ba vezi bine că pot. 


Coy își frecă ochiul dureros, întorcându-se spre siajul luminos 
al Carpantei în căutarea unui răspuns. Cu prima ocazie, hotări 
el, scula aia va zbura peste bord. Pleosc. Nu-i plăceau pistoalele, 
nici puștile, nici armele în general. Nici măcar nu-i plăceau 
cuțitele marinărești, deși încă mai avea inutilul Wichard al 
Pilotului în buzunarul din spate al blugilor. Cine poartă asupra lui 
genul ăsta de mașinării, se gândea, o face cu intenţia declarată 
de a străpunge, a găuri, a tăia. Ceea ce înseamnă ori că i-e frică, 
ori că-i un mare ticălos. 

— Armele - conchise cu voce tare - provoacă întotdeauna 
probleme. 

— După cum te și scot din ele când te porţi ca un zevzec. 

El se întoarse pe jumătate. Jignit. 

— Ascultă. Ai zis că-ți plăcea să mă vezi bătându-mă. 

— Am zis eu una ca asta? 

Acum, strălucirea orașului tot mai îndepărtat și luminile de 
poziție ale vasului reflectându-se în siaj îi descopereau o mijire 
de zâmbet între vârfurile luminoase ale părului zbârlit. Coy simţi 
că ciuda lui se amesteca cu multe alte lucruri. 

— Liniștește-te - pufni ea în râs -. N-am de gând să folosesc 
pistolul ăsta contra ta. 

e 

Farul meridional era deja vizibil la traversul de babord: cinci 
secunde de lumină și cinci de întuneric. Tălăzuirea mării 
deschise făcea ca tangajul Carpantei să fie mai violent, iar în 
vârful catargului, slab conturate de lumina navigației cu motor, 
girueta și aripioara anemometrului se roteau leneș, în voia 
oscilaţiei ambarcaţiei și a lipsei de vânt. Coy calculă din instinct 
distanţa la care se aflau faţă de uscat, apoi aruncă o privire spre 
skegul tribord, unde un cargou care se apropiase dinspre est își 
termina pregătirile de ieșire în larg. Cu mâinile pe timonă - o 
roată clasică de lemn cu șase cavile și aproape un metru 
diametru, aflată în cockpit în spatele unei mici cabine cu panouri 
din șipci contra vântului și acoperiș de pânză groasă -, Pilotul 
schimba încet direcţia, întorcând prova în vânt spre răsărit și 
trăgând cu coada ochiului spre lumina farului. Fără a mai trebui 
să consulte repetitorul GPS-ului aprins pe habitaclu lângă pilotul 
automat, lochul și sonda, Coy își dădu seama că se aflau la 
36*6' nord și 5*20' est. De prea multe ori trasase itinerarii spre 
sau dinspre acel far pe hărţile nautice - patru ale Amiralității 


232 


britanice și două spaniole -, ca să mai uite vreodată latitudinea 
și longitudinea Promontoriului Europa. 

— Ce părere ai? - îl întrebă pe Pilot. 

Nu se întoarse s-o privească. Ea continua să stea nemișcată la 
pupa, agăţată de odgoane, contemplând Stânca neagră pe care 
o lăsau în urmă. Pilotul zăbovi destul până să-i răspundă. Coy nu 
înţelese dacă se gândea la un răspuns sau amâna conștient să i- 
| dea. 

— Presupun - zise în sfârșit - că știi ce faci. 

Coy strâmbă din buze în penumbră. 

— Nu te-ntreb de mine, Pilotule. Te-ntreb de ea. 

— E din cele care-ar face mai bine să rămână pe uscat. 

Coy fu cât pe ce să-i replice cu evidenţa însăși: că ea nu 
rămăsese pe uscat. Și ar fi putut adăuga: e cea pe care toţi 
marinarii o descriu sau o inventează în faţa camarazilor de 
cabină sau din vechile teugi. Cea pe care toţi au cunoscut-o, sau 
o cunoaștem, în cutare sau cutare port. Fu pe punctul să 
rostească asta, dar n-o făcu. În loc să răspundă, preferă să 
contemple cerul negru de deasupra catargului oscilant. 
Majoritatea stelelor erau desigur vizibile, atenuate însă de 
lumina difuză a coastei apropiate. 

— S-ar putea s-avem probleme, Pilotule. 

Celălalt nu răspunse. Continua să schimbe direcţia, cavilă cu 
cavilă, ferind ambarcaţia de primejdiile limbii de pământ 
înaintând mult în mare. Abia după un timp își înclină puţin capul, 
de parcă ar fi verificat datele sondei. 

— Pe mare totdeauna-s probleme. 

— De data asta n-or să fie doar din cauza mării. 

Tăcerea Pilotului se dovedi a fi una preocupată. 

— Riscăm să pierdem barca? 

— Nu cred să se ajungă până-acolo - îl liniști Coy. Eu mă refer 
la probleme în general. 

Pilotul părea să cugete. 

— Ai zis că s-ar putea să pice niște bani - preciză în fine. Ar 
veni la ţanc... Că nu prea se mai găsește de lucru acum. 

— Mergem să căutăm o comoară. 

Revelația nu-l tulbură câtuși de puţin pe Pilot. Continua să-și 
împartă toată atenţia între timonă și lumina farului. 

— O comoară - repetă, neutru. 

— Așa cum ai auzit. Smaralde vechi. Fac o avere. 


233 


Celălalt încuviinţă, dând de înțeles că toate smaraldele vechi 
fac pesemne o avere, dar că nu la asta se gândea el acum. Apoi 
lăsă din mâini timona, exact cât să ia burduful cu vin atârnat de 
habitaclu, să dea capul pe spate și să tragă o dușcă bună. Apucă 
iar cavilele după ce își șterse gura cu dosul unei mâini în timp ce 
cu cealaltă îi întindea burduful lui Coy. 

— Adu-mi aminte, când ai chef - îi zise -, să-ţi depăn toate 
poveștile cu comori pe care le-am auzit la viaţa mea. 

Coy bea ca Pilotul, cu burduful în sus, străduindu-se ca 
balansul velierului să nu-i verse vinul pe el. Recunoștea aroma. 
Era un profiriu parfumat, ușor și răcoritor, din zona Cartagenei. 

— Povestea asta nu-i chiar trasă de păr - replică înainte de 
ultima înghiţitură -. Și cred că putem localiza naufragiul. 

— Un naufragiu de când? 

— De două sute cincizeci de ani - puse dopul și atârnă 
burduful la locul lui. În golfuleţul Mazarrón. La mică adâncime. 

Pilotul dădea din cap, sceptic. 

— S-o fi fărâmat demult. Pescarii și-or fi agăţat toată viața 
plasele de el, nisipul l-o fi acoperit cu totul... Dacă era ceva de 
scos de-acolo, fie a fost scos deja, fie s-a pierdut. 

— Eşti un om lipsit de credinţă, Pilotule. Ca fârtaţii tăi de pe 
lacul Tiberiadei. Până nu L-au văzut mergând pe ape, nu L-au 
luat în serios. 

— Nu prea te văd mergând pe ape. 

— Nu. Categoric că nu. Și nici eu pe ea. 

Se întoarseră amândoi s-o observe, tot nemișcată pe puntea 
de la pupa, reliefată de lumina slabă dinspre uscat. Pilotul 
scosese o țigară din canadiană ca să și-o pună între buze, 
neaprinsă. 

— Şi-n plus - zise fără nicio legătură - am început să- 
mbătrânesc. 

Sau poate, gândi Coy, avea o legătură. Pilotul și Carpanta 
îmbătrâneau împreună așa cum goeleta aceea putrezea în 
portul Barcelonei, așa cum structurile vapoarelor comerciale 
dezmembrate din Cimitirul Vaselor Fără Nume rugineau sub 
ploaie și soare, roase de salpetru, linse de apă pe arena 
murdară a plajei. Sau așa cum Coy în persoană putrezise pe 
când vagabonda prin port, azvârnlit pe uscat de pe o stâncă 
nesemnalată pe hărți în Oceanul Indian; deși, după cum însuși 
Pilotul - ori poate nici el nu mai era el însuși - îi spusese cu 


234 


douăzeci și ceva de ani în urmă, bărbaţii și navele ar trebui să 
rămână pe veci în largul mării, scufundându-se demn acolo. 

— Nu știu - zise, sincer -. Adevăru-i că nu știu. S-ar putea să 
rămânem pân' la urmă cu buzele umflate. Tu și cu mine, 
Pilotule. Poate chiar și ea. 

Celălalt făcu un larg gest afirmativ din cap, de parcă concluzia 
aceea i se părea cea mai logică. Apoi scoase bricheta din 
buzunar, lovi rotita zimţată cu palma deschisă, suflă în fitil și îl 
duse la capătul ţigării ţinută în gură. 

— Dar nu-i vorba de bani, așa-i? - murmură... Cel puţin tu nu 
te afli aici din cauza asta. 

Coy adulmeca fumul de tutun amestecat cu cel acru al 
fitilului, pe care briza care începea să se răcească după ce 
ocoliseră Promontoriul Europa îl purta grăbit spre apus. 

— Ea are nevoie de... - tăcu deodată, simțindu-se ridicol. Bun. 
Poate că ajutor nu-i cuvântul potrivit. 

Pilotul trase cu plăcere fum în piept. 

— De fapt, poate că tu ai nevoie de ea. 

În habitaclu, acul compasului indica 70°. Pilotul apăsă butonul 
corespunzător al repetitorului conducerii automate, 
transferându-i itinerariul. 

— Am cunoscut genul ăsta de femeie - adăugă... Hm. Am 
cunoscut câteva. 

— Genul ăsta de femeie... Care adică?... Nu știi nimic despre 
ea, Pilotule. Eu însumi n-am habar multe lucruri. 

Celălalt nu răspunse. Luase mâinile de pe roata timonei și 
controla buna funcţionare a pilotului automat. Sub picioare 
simțeau zgomotul slab al sistemului de direcţie corectând 
drumul velierului grad cu grad în frământarea undelor. 

— E rea, Pilotule. E soi rău. 

Patronul Carpantei dădu din umeri, așezându-se pe banca de 
tec ca să fumeze protejat de briza ce se tot răcea la prova. Se 
întoarse spre figura nemișcată de la pupa. 

— l-o fi frig numai cu puloverul ăla. 

— Las’ că s-o îmbrăca ea mai gros. 

Pilotul fumă un răstimp în tăcere. Coy rămăsese în picioare 
sprijinit de habitaclu, cu mâinile în buzunare. Stătea drept, cu 
picioarele puţin depărtate. Aerul răcoros al nopţii începea să 
umezească puntea, infiltrându-se prin cusăturile rupte la spate 
ale vestonului său, căruia îi ridicase gulerul și reverele. In pofida 


235 


tuturor incertitudinilor și angaralelor, se bucura de balansarea 
familiară a ambarcaţiei și nu regreta decât că vântul sufla la 
înălțimea  etravei, împiedicându-i să ridice velele. Asta ar fi 
redus legănarea destul de pronunţată, eliminând și monotonul 
mormăit al motorului. 

— Nu există femei rele - zise deodată Pilotul. După cum nu 
există bărci rele... Bărbaţii de la bord le fac să fie într-un fel sau 
altul. 

Coy nu spuse nimic și Pilotul rămase iar tăcut. O lumină verde 
luneca repede între ei și uscat, apropiindu-se dinspre babord. 
Când ajunse în contra luminii farului, Coy recunoscu silueta 
lungă și joasă a unei șalupe turbo HJ de supraveghere vamală 
spaniolă. Cu baza la Algeciras, era o patrulă de rutină în 
căutarea hașișului marocan și a contrabandiștilor de pe Stâncă. 

— Ce vrei de la ea? 

— Vreau să-i număr pistruii, Pilotule. Ai observat?... Are mii și 
mii, și vreau să-i număr pe toţi, unul câte unul, parcurgând-o cu 
degetul ca pe o hartă nautică. Vreau să trasez itinerarii de la un 
Cap la altul, să ancorez în toate intrândurile, să-i străbat 
pielea... Înţelegi? 

— Înţeleg. Vrei s-o regulezi. 

Din șalupă ţâșni o rază de lumină orbitoare ce căuta numele 
Carpantei, numărul și înmatricularea scrise pe coaste. De la 
pupa, Tanger întrebă ce se întâmplă și Coy îi spuse. 

— Labagiii - murmură Pilotul, ducând mâna streașină la ochi, 
orbit. 

Nu vorbea niciodată urât și Coy nu-l auzise decât rareori 
scoțând câte un cuvânt mai deocheat. Avea vechea educaţie a 
oamenilor umili și cinstiţi; dar nu putea să-i sufere pe vameși. 
Prea mult se jucase cu ei de-a șoarecele și pisica, încă din 
timpurile îndepărtate când vâslea în mica lui bărcuţă cu pânza 
triunghiulară numită velă latină, Santa Lucia, ca să-și 
rotunjească modestul venit pescuind lăzile cu tutun blond 
aruncate de vasele comerciale trecând prin zonă, cărora le 
făcea semnale cu o lanternă, ascuns de ţărmul insulei 
Escombreras. O parte pentru sine, alta pentru Gărzile Civile de 
pe chei, iar cea mai mare pentru cei care se foloseau de el și nu 
riscau niciodată nimic. Pe Pilot, tutunul l-ar fi putut îmbogăţi 
dacă ar fi lucrat pe cont propriu; însă tot ce și-a dorit a fost ca 
soția lui să poarte o rochie nouă în duminica Floriilor sau s-o 


236 


poată scoate pe biata femeie din bucătărie ca să-i ofere un 
prânzișor cu pește fript la bufetele din port. lar uneori, când 
prietenii îl încolțeau prea de tot și avea prea mult sânge 
fierbinte în vine și prea mulţi draci de expulzat, rodul unei nopți 
întregi de risc și de muncă grea punându-și pielea în joc pe o 
mare infamă, se topea în câteva ore de muzică, pahare, coapse 
mercenare, îngăduitoare și primitoare, prin speluncile din 
Molinete. 

— Nu-i chiar așa, Pilotule - Coy continua s-o privească pe 
Tanger la pupa, luminată acum de mănunchiul de raze al 
vameșilor -. Sau cel puţin nu-i numai asta. 

— Ba sigur că e. Și până n-o s-o regulezi, n-o să ai nici gabia 
în ordine... De-o s-o ai vreodată. 

— Asta are boașe acolo. Pe cuvânt. 

— Toate au. Uită-te la mine. Când mă doare ceva, cea care 
mă cară la spital e nevastă-mea: „Așază-te aici, Pedro, c-acu' 
vine doctorul”... Tu o știi. Totuși, ea ar putea crăpa și tace. 
Există muieri care dac-ar fi vaci ar făta tauri de coridă. 

— Nu-i numai asta. Am vazut o fotografie veche, știi?... Și o 
cupă de argint ciocănită într-o parte. Mai era și un câine care-mi 
lingea mâinile și-acum e mort. 

Pilotul își scoase chiștocul din gură și plescăi din limbă. 

— Aici tot ce nu poate fi trecut într-un jurnal de bord e de 
prisos - zise -... Restul trebuie lăsat pe uscat. Altfel se pierd și 
vasele și oamenii. 

Șalupa vamală, terminându-și inspecția, plecă în trombă. 
Lumina verde de pe coasta ei deveni albă la pupa, apoi roșie 
când viră până își arătă traversul de babord, înainte de a și le 
stinge ca să-și continue vânătoarea nocturnă cu mai multă 
discreție. După nici câteva clipe nu mai era decât o umbră ce se 
deplasa cu iuțeală către vest, înspre Promontoriul Carnero. 

Velierul se înclină și Tanger apăru în cockpit. Se mișca 
stângace ca o puștoaică, în clătinarea produsă de talazuri, 
încercând tot timpul să se agațe de ceva cu prudenţă ca să-și 
țină echilibrul înainte de a face un pas. Trecând pe lângă ei se 
sprijini cu o mână de umărul lui Coy, iar el se întrebă dacă n-o 
încerca răul de mare. Din cine știe ce motiv pervers, ideea îl 
amuză copios. 

— Mi-e frig - zise ea. 


— Jos e o scurtă groasă de piele - i-o oferi Pilotul. Puteți să v-o 
puneţi. 

— Mulţumesc. 

O văzură dispărând prin tambuchi. Pilotul mai fumă puţin, în 
tăcere. Se uita la Coy fără o vorbă, după care într-un târziu rosti 
de parcă relua o conversaţie întreruptă: 

— Mereu ai citit prea multe cărți... Asta nu putea duce la 
nimica bun. 


238 


X + Coasta corsarilor 


„Îţi expui viaţa la trei sau patru degete de moarte, 
căci asta este grosimea lemnului vasului.” 


Garcia de Palacios, /nstrucțiune nautică 


Vântul de răsărit bătu către uscat în zorii zilei, deși suflă din 
nou dinspre prova când soarele se săltă puţin peste orizont. Nu 
era foarte tare, abia zece ori douăsprezece noduri, dar fu de 
ajuns pentru ca tălăzuirea de până atunci să devină valul scurt, 
neregulat și sâcâitor al Mediteranei. Astfel, săltându-se mereu 
peste unde împinsă de motor printre miile de stropi ce uneori 
lăsau urme pe apărătoarea de vânt a cockpitului, Carpanta trecu 
la sud de Málaga, ajunse la paralela de 36*30', și acolo puse cap 
compas direct spre est. 

La început, Tanger nu arătă semne de rău de mare. Coyo 
observase pe întuneric, când ședea nemișcată pe unul din 
scaunele de lemn prinse de balconul punţii duneta, înfofolită în 
scurta marinărească a Pilotului, ale cărei revere ridicate îi 
acopereau jumătate de chip. Puțin după miezul nopţii, când 
frământarea mării se intensificase, se duse să-i aducă o vestă 
de salvare autogonflabilă și o centură de siguranţă ale cărei 
catarame le prinse de pataraţină cu mâna lui. O întrebă cum se 
simte, ea răspunse că perfect, mulțumesc, și el zâmbi în sinea-i 
amintindu-și de cutia de biodramină pe care, cu puţin timp 
înainte, coborând după vestă și harnașament, o văzuse deschisă 
pe patul pe care Pilotul i-l indicase ei în cabinele de la pupa. 
Oricum, să stea așezată acolo primind briza nopţii în plină față 
nu-i putea face decât bine. Chiar dacă te simţi nemaipomenit, îi 
zise, în locul tău eu tot m-aș așeza dincolo, în partea dinspre 
babord, mai departe de eșapamentul motorului, de sub tine. 
Tanger răspunse că se simţea bine unde era. El dădu din umeri, 
întorcându-se în cockpit, și ea așteptă zece minute bune până 
să-și schimbe locul. 

La ora patru dimineaţa Pilotul preluă cartul, iar Coy cobori să 
se odihnească. Se culcă în strâmta lui cabină de la pupa, unde 


239 


abia de era loc pentru un pat și o etajeră cu rafturi. Se trânti 
îmbrăcat pe un sac de dormit, și după câteva minute dormea 
dus, legănat de balansul bărcii: un somn profund, fără vise, 
străbătut de contururi difuze semănând a barcazuri, cufundate 
într-o fantomatică penumbră verde. În cele din urmă îl trezi o 
rază de soare intrată pe spirai, urcând și coborând cu tălăzuirea 
mării. Rămase așezat pe pat, frecându-și gâtul și ochiul dureros, 
cu asprimea bărbii în palma mâinii. Mai bine te-ai bărbieri odată, 
își zise. Așa că se îndreptă spre baie pe strâmtul coridor și din 
drum se uită în cealaltă cabină de la pupa, care avea ușa și 
spiraiul deschise ca să circule aerul. Tanger dormea pe burtă în 
pat, având încă pe ea vesta de salvare cu centura de siguranţă. 
Nu i se vedea faţa, fiindcă părul ei blond, răvășit, i-o acoperea 
cu totul. Picioarele în teniși depășeau marginea patului. Sprijinit 
de cadrul ușii, Coy îi ascultă respiraţia, întreruptă din când în 
când de o tresărire sau de un ușor geamăt. Apoi merse să se 
radă. Ochiul umflat nu arăta chiar așa de rău, iar falca nu-l 
durea foarte tare decât atunci când căsca. La urma urmei, 
medită consolându-se, scăpase totuși destul de ieftin din 
întrevederea de la Old Willis. incurajat de ideea aceasta, 
conectă pompa de apă ca să se spele niţel, încălzi un ibric cu 
cafea la microunde și, străduindu-se să nu le verse din cauza 
tangajului, bău o ceașcă și i-o duse pe cealaltă Pilotului sus pe 
punte. Scoţând capul prin tambuchi, îl găsi așezat în cockpit, cu 
o tichie de lână pe ţeastă și cu fire sure de barbă pe chipu-i 
arămiu. Coasta andaluză se ghicea prin ceaţă, la două mile de 
traversul de babord. 

— De cum te-ai dus să te culci, ea a vomitat peste bord - îl 
înștiinţă Pilotul, luând ceașca fierbinte. Și-a vărsat și sufletul din 
ea. 

Căţeaua  orgolioasă, gândi (Coy. Regreta că pierduse 
spectacolul: regina mărilor și a  naufragiilor, cu toată 
superioritatea-i manifestă, agățată de parâma de sprijin și 
scuipând fiere. Fantastic. 

— Nu-mi vine-a crede. 

Dar era evident că credea. Pilotul se uita lung la el, gânditor. 

— Părea că n-a așteptat decât să dispari tu. 

— Fii sigur de asta. 


240 


— Dar nu s-a plâns nici măcar o dată. Când m-am dus s-o 
întreb dacă avea nevoie de ceva, m-a trimis la toţi dracii. Apoi, 
liniștindu-se puţin, a coborât să se culce ca o somnambulă. 

Pilotul mai bău câteva guri de cafea și plescăi din limbă, ca 
totdeauna când ajungea la o concluzie. 

— Nu știu de ce te hlizești - zise -. Fata asta are stofă. 

— Prea multă, Pilotule - Coy lăsă să-i scape printre dinţi un 
hohot acru de râs -. Prea multă stofă. 

— Am văzut-o sculându-se căpiată, dar căutând întâi să nu 
verse contra vântului... Nu s-a repezit ca bezmetica, nu, ci s-a 
dus încet, păstrându-și pân' la capăt bunele maniere. lar apoi, 
când a trecut pe lângă mine, i-am văzut faţa în lumina cabinei: 
era albă, dar tot și-a regăsit vocea ca să-mi spună noapte bună. 

După ce vorbi mai mult decât îi era felul, Pilotul rămase tăcut. 
Părea să cugete. 

— Eşti sigur că știe ce face? 

Îi oferea lui Coy ceașca, golită doar pe jumătate. Acesta bău 
puţin și i-o dădu înapoi. 

— Eu nu-s sigur decât de tine. 

Celălalt se scărpină sub tichie, și după un alt răstimp 
încuviință. Nu părea foarte convins. Mijea din ochi ca să 
privească difuza linie de pământ, o pată lunguiaţă și cenușie ce 
era greu de distins la nord, prin brumă. 

e 

Întâlniră în drumul lor foarte puține alte veliere. Sezonul 
turistic pe Costa del Sol nu începuse încă și singurele ambarcatții 
sportive zărite au fost una franceză cu un singur catarg și mai 
târziu un ketch olandez, care navigau pe direcţia dintre travers 
și pupa spre Strâmtoare. Către seară, cam în dreptul Motrilului, 
o goeletă cu coca neagră trecu în direcţia exact opusă lor, la 
jumătate de ancablură, cu steagul britanic la picul randei 
arborelui mare. Restul au fost pescadoare în plină activitate, pe 
care Carmpanta trebui să le ocolească cu mare grijă. 
Regulamentul abordajelor stipula ca orice ambarcaţie să se ţină 
cât mai departe de un pescador cu năvoadele coborâte, așa că 
pe timpul străjii - Pilotul și el se schimbau la fiecare patru ore - 
Coy trebui să deconecteze navigarea automată și să apuce 
cavilele timonei ca să ferească vasele târând după ele carmace 
sau alte ustensile de pescuit. Făcu asta cu reală neplăcere, 
fiindcă nu-i plăceau nici pescadoarele, nici pescarii de pe ele; le 


241 


datora ore de nesiguranţă pe puntea vaselor comerciale pe care 
navigase, când, pe timp de noapte, luminile lor punctau 
orizontul, saturând ecranele de radar și meleagurile răscolite de 
ploaie sau pâclă. Pe deasupra i se păreau morocănoși și egoiști, 
gata să rășluiască și să treacă prin ciur și prin dârmon, fără 
remușcare, orice parcelă de mare aflată la îndemâna lor. Posaci 
din cauza unei vieţi de primejdii și sacrificii, trăiau de la o zi la 
alta, exterminând specie după specie, indiferenți la un viitor 
care pentru ei nu depășea beneficiul fiecărei zile de lucru. Dintre 
toți, cei mai nemiloși erau japonezii: bucurându-se de 
complicitatea negustorilor spanioli și de dubioasa pasivitate a 
autorităților din domeniul marinei și pescuitului, nimiceau tonul 
roșu din Mediterana cu sonare ultramoderne și cu avionete. 
Oricum, pescarii nu erau singurii vinovați. Chiar în apele acelea, 
Coy văzuse rorcuali - o specie de balenă din mările nordului - 
asfixiaţi fiindcă înghiţiseră pungi de plastic plutind în derivă, și 
cete întregi de delfini înnebuniţi de contaminare sinucigându-se 
pe plaje, printre copii și voluntari care plângeau neputincioși, 
împingându-i spre marea la care refuzau să se întoarcă. 

Urmă o zi nesfârșită de manevre obositoare printre vasele de 
pescuit cu comportament imprevizibil, care la fel de bine 
navigau cu viteză maximă ori virau din senin la babord sau 
tribord ca să arunce sau să strângă năvoadele. Coy manevra 
printre ele deviind de la rută cu răbdare profesională, în timp ce 
se gândea că la bordul unui vas comercial, în largul mării sau în 
țări mai puţin vigilente la apele lor teritoriale, marinarii acționau 
cu mai puţină consideraţie. Vasele cu pânze și pescadoarele la 
lucru aveau, teoretic vorbind, întâietate; însă în practică era mai 
bine pentru ele să se ferească de un cargobot năpustindu-se cu 
toată viteza înainte, cu echipajul redus de armator din pricini de 
economisire, cu pavilion de convenienţă, cu indieni sau filipinezi 
sau ucraineni comandaţi de ofițeri puși acolo la întâmplare, cu o 
rută cât mai dreaptă posibil ca să economisească timp și 
combustibil și, uneori, noaptea, cu o vigilenţă minimă pe punte: 
mașini mergând în voia lor și un ofiţer somnoros având o 
încredere aproape orbească în aparatele de bord. lar dacă până 
și în timpul zilei se întâmpla foarte rar să se umble la mașini ori 
la timonă pentru modificarea vitezei sau a direcţiei, noaptea 
vaporul devenea o ameninţare mortală pentru orice ambarcaţie 
mică aflată în drumul cargoului, fie că avea prioritate legală, fie 


242 


că nu. La douăzeci de noduri, ceea ce echivala cu douăzeci de 
mile parcurse într-o oră, un vas comercial ascuns după orizont 
putea trece peste tine în zece minute. Odată, pe ruta Dakar- 
Tenerife, vaporul pe care Coy era secund izbise un vas de 
pescuit. Era patru și cinci dimineaţa; tocmai ieșise din tura lui de 
cart de pe puntea lui Hawaiian Pilot, un cargobot cu catarge, de 
7 000 de tone, și când cobora pe scăriță spre cabina lui i se păru 
că aude un zgomot stins la babord, de parcă ar fi scrâșnit ceva 
de la prova la pupa. Se apropie de parapet exact la ţanc ca să 
vadă o umbră întunecată scufundându-se în valul ridicat de 
navă, cu o luminiţă, ca a unui bec slab, ce dansa înnebunită 
înainte de a se stinge brusc. Se întoarse repede pe punte, unde 
primul ofiţer verifica liniștit la repetitorul magistralei ruta 
compasului giroscopic. Cred c-am abordat un vas de pescuit, 
spuse Coy. Și primul ofiţer, un hindus flegmatic și trist pe care îl 
chema Gujrat, se uită lung la el fără să scoată o vorbă. În cartul 
tău sau în al meu?, întrebă până la urmă. Coy zise că la patru și 
cinci auzise zgomotul și văzuse lumina stingându-se. Primul 
ofițer îl mai privi câtva timp, gânditor, înainte de a se duce la 
copastie ca să arunce o scurtă privire spre pupa și a chestiona 
apoi radarul, pe ecranul căruia ecourile valurilor nu semnalau 
nimic special. In cartul meu nu-i nimica nou, conchise, 
întorcându-se din nou la compasul giroscopic. Apoi, când primul 
ofițer aduse bănuielile lui Coy la cunoștința căpitanului - un 
englez arogant, care întocmea lista echipajului despărțindu-i pe 
supușii britanici de străini, chiar ofiţeri fiind ei -, acesta aprobă 
să nu se treacă incidentul în jurnalul de bord. Suntem în ape 
internaționale, zise. De ce să ne complicăm viața. 
e 

La ora zece noaptea atinseră 3° de longitudine vest de 
Greenwich. Cu excepția unor scurte apariții pe punte, mereu cu 
aerul ei de somnambulă, Tanger rămase mai tot timpul pitită în 
cabina ei și, de câteva ori, când Coy trecu pe acolo, găsind-o 
adormită, observă că biodermina din cutie dispărea cu 
repeziciune. In restul timpului, când era trează, se așeza tot la 
pupa, liniștită și tăcută, în fața liniei coastei care se prefira încet 
pe la babord. Abia de se atinse de mâncarea preparată de Pilot, 
deși acceptă să mănânce puțin mai consistent spre seară, când 
acesta îi zise că i-ar face bine la stomac. Se retrase să se culce 
devreme, de cum se întunecă, iar cei doi bărbaţi rămaseră în 


243 


cockpit privind cum apar stelele. Vântul bătu dinspre proră toată 
noaptea, obligându-i să navigheze cu motorul. Asta îi hotărî să 
intre în portul Almerimar la șase dimineaţa în ziua următoare, ca 
să umple rezerva de combustibil, să se odihnească puţin și să-și 
înnoiască proviziile pe uscat. 

e 

Ridicară amarele la prânz, pe la două, cu vânt favorabil: o 
briză de sud-sud-est răcoroasă care, de cum lăsară în urmă 
Istmul Estina, le permise în sfârșit să oprească motorul și să 
desfășoare întâi vela mare, apoi focul amurat la tribord, 
navigând aproape în direcția vântului cu o viteză rezonabilă. 
Tangajul se mai potolise și Tanger se simţea mult mai bine. La 
Almerimar, acostând lângă un vechi pescador baltic modificat 
de ecologiști pentru urmărirea cetaceelor în apele din preajma 
insulei Alborân, îl ajutase pe Pilot să spele cu furtunul puntea. 
Părea să se înţeleagă bine cu el, care o trata cu un amestec de 
atenţie și respect. După ce mâncară la clubul nautic, se duseră 
să-și bea cafeaua la un bar al pescarilor, și acolo Tanger le 
explică avatarurile traseului lui De; G/oria, care urmase, zise ea, 
o rută asemănătoare celei parcurse de ei. Pilotul se interesă de 
caracteristicile marinărești ale brigantinei și ea îi răspunse la 
toate întrebările cu siguranţa omului care a studiat o chestiune 
în cele mai mici detalii. Isteață fată, comentă Pilotul la urechea 
lui Coy când se întorceau la velier cu brațele încărcate de pungi 
cu mâncare și sticle de apă. Coy, care o privea mergând 
înaintea lor pe chei, în bluginși, tricou și teniși, cu talia-i zveltă și 
cu părul agitat de vânt, cu câte un pachet de la supermarket în 
fiecare mână, îi dădu dreptate. Poate cam prea isteaţă, fu cât pe 
ce să spună. Dar se abțţinu. 

Ei nu-i mai fu rău. Soarele începea să se lase la orizont, către 
pupa, și Carpanta naviga cu toate pânzele sus și cu patru noduri 
pe loch, pe dinaintea golfului Adra, cu vântul învârtejit de-acum 
spre sud la travers. Coy, al cărui ochi tumefiat arăta mult mai 
bine, veghea la prova; iar în cockpit, cu mâini experte în cârpitul 
năvoadelor și velelor, Pilotul îi cosea cu ac și aţă ruptura din 
veston prilejuită de întâlnirea de la Old Willis, negreșind 
împunsăturile nici măcar o dată, cu tot balansul. Tanger apăru 
prin tambuchi, se interesă de poziţie, și Coy i-o spuse. După 
câteva momente veni să se așeze între ei cu o hartă nautică în 
mână. Când o desfășură la adăpostul micuţei cabine, Coy văzu 


244 


că era harta cu numărul 774 a Amiralității britanice: de la Motril 
la Cartagena, inclusiv insula Alborân. Pentru uzul pe distanţe 
lungi, hărţile englezești la scară mare erau mai comode decât 
cele spaniole: aveau toate aceeași dimensiune și erau foarte 
maniabile. 

— Cam pe-aici și cam pe la ora asta au zărit cei de pe Dei 
Gloria pânzele corsarului - explică Tanger. Acesta naviga pe 
urmele lor, scurtând tot mai mult distanța. Putea fi un vas 
oarecare, însă căpitanul Elezcano era un om bănuitor și i se păru 
ciudat că se apropia de ei tocmai când lăsaseră în urmă Almeria 
și aveau în faţă o lungă coastă lipsită de refugii pentru 
brigantină... Așa că porunci să se desfășoare noi vele și să fie 
sporită vigilența. 

Indica poziția aproximativă pe hartă, la opt sau zece mile sud- 
vest de Capul Gata. Coy își putu imagina cu ușurință scena: 
oamenii scrutând de la pupa, de pe puntea înclinată, căpitanul 
pe dunetă  studiindu-și urmăritorul cu luneta, chipurile 
preocupate ale părinţilor Escobar și Tolosa, cufărașul cu 
smaralde încuiat cu cheia în cabină. Și deodată strigătul, ordinul 
de a desfășura și mai multe vele, care îi trimite pe marinari în 
sus pe grijelele dintre șarturi; focurile fâlfâind pe bompres 
înainte de a se umfla de vânt, corabia făcând un salt înainte în 
pocnet de pânze noi întinse. Siajul de spumă, drept, pe marea 
albastră; și, în spatele lui, spre linia orizontului, pânzele albe ale 
lui Chergui lansându-se acum fățiș în urmărire. 

— Mai era puţin până să se întunece - continuă Tanger, după 
ce privi soarele ce asfinţea încet-încet spre pupa Carpantei. Cam 
ca acum. lar vântul sufla de la sud, apoi dinspre sud-vest. 

— Acum se-ntâmplă la fel - zise Pilotul, care terminase cu 
vestonul și observa marea încreţită și aspectul cerului -. O să se 
mai învârtejească vreo două carturi spre pupa înainte de 
căderea nopții, și vom avea /ebeche rece de sud-vest după ce 
dublăm Capul. 

— Grozav - zise ea. 

Ochii bleumarin îi alergau de la hartă la mare și la pânze, în 
expectativă parcă. Avea nările lărgite, observă Coy, și respira 
adânc cu gura întredeschisă, ca și cum chiar atunci privea velele 
umflate ale arboradei lui De; Gloria. 

— Conform declarațiilor  ucenicului-pilot supravieţuitor - 
continuă Tanger -, căpitanul Elezcano șovăia la început să ridice 


245 


toate pânzele. Corabia suferise destule stricăciuni trecând prin 
furtuna din preajma Azorelor, și partea de sus a catargelor nu 
mai era așa sigură. 

— Te referi la arboret sau la arborii-gabieri - preciză Coy. 
Partea de sus de care vorbești se numește gabie. Și dacă, după 
cum spui, aceia nu erau în ordine, atunci prea multă velă putea 
să-i rupă... Dacă brigantina avea vântul ca noi dinspre travers, 
presupun că a desfășurat focuri, straiurile zburătorului, focului și 
trincăi, poate și randa și gabia trinchetului, bine braţate asupra 
vântului și rezervându-și velele înalte rândunica și zburătorul, ca 
să nu riște... Cel puţin pe moment. 

Tanger încuviință cu un semn din cap. Contempla marea de la 
pupa de parcă acolo se afla corsarul. 

— Probabil că zbura pe fața mării. Dei Gloria era o corabie 
rapidă. 

Coy se uită și el în urmă. 

— Pare-se că și ailaltă era la fel. 

Acum se teleporta cu imaginaţia pe puntea corsarului. Potrivit 
caracteristicilor descrise de Lucio Gamboa la Câdiz, Chergui, 
felucă greată ca polacră, naviga pesemne în acel moment cu 
toate pânzele întinse, cu enorma velă latină de pe arborele 
trinchet bine umflată de vânt și amurată de bompres, cu velele 
arborelui mare desfășurate, cu latina și gabia la mizenă, 
despicând marea cu liniile ei zvelte de vas construit pentru 
Mediterana, cu sabordurile închise, dar cu echipajul gata de 
luptă pregătind tunurile, și cu acel individ englez, căpitanul 
Slyne, sau Misiân, puiul de curvă, în picioare pe duneta înaltă și 
înclinată, nescăpând prada din ochi. Vânătoarea pe la pupa era 
de obicei o cursă lungă, brigantina urmărită era și ea rapidă, iar 
echipajul corsar lua pesemne lucrurile cu calm, știind că, dacă 
prăzii nu i se rupea ceva pe drum, n-o putea ajunge decât a 
doua zi în zori. Coy și-i putea închipui bine: renegaţi, pleava 
primejdioasă a porturilor. Din Malta, Gibraltar, Spania și nordul 
Africii. Tot ce putea fi mai abject din fiecare casă, bordel și 
tavernă: pirați calificaţi care navigau și luptau sub o acoperire 
tehnic legală, patenta de corsar, care în teorie îi scăpa de 
ștreang dacă erau capturați. Haită cutezătoare și crudă, 
desesperados care n-aveau nimic de pierdut și totul de câștigat, 
sub comanda unor căpitani fără scrupule ce se dedau la jaf și 
omor cu patente din partea unor mici regi mauri și a majestăţii 


246 


sale britanice, în funcţie de împrejurări, cu complici în toate 
porturile unde voinţele se cumpărau cu aur. Până și Spania 
avusese oameni din ăștia: ofițeri daţi afară din Marină, privaţi de 
titlu și de rang, sau căzuţi în dizgrație, aventurieri dornici de 
avere sau numai de un loc unde să simtă puntea sub tălpi, care 
se puneau în slujba oricui; uneori chiar societăți comerciale ce 
echipau vase și vindeau produsul capturilor urmărind liniștite 
cotele la bursă. Pe vremuri, cugeta Coy cu un sarcasm intim, 
poate că el însuși, ofiţer dezonorat și fără lucru, ar fi sfârșit 
aciuindu-se la bordul unui vas corsar. Cu avatarurile vieţii pe 
mare, la fel de bine s-ar fi putut afla pe puntea vânatului sau a 
vânătorului, acum două veacuri și mai bine, navigând pe 
aceleași ape cu toate pânzele sus și cu silueta sumbră a Capului 
Gata ghicindu-se la orizont. 

— Nu vom ști niciodată dacă a fost o întâlnire întâmplătoare - 
zise Tanger. 

Contempla marea, gânditoare. Incursiune a unui corsar în 
căutare de pradă sau mână neagră de la Madrid, ghidând ruta 
lui Chergui ca s-o intercepteze pe Dei Gloria, sabotând manevra 
iezuiţilor și punând mâna pe transportul de smaralde: cineva 
putea face joc dublu în cabinetul Cercetării Secrete. Însă acela 
era probabil unicul mister ce nu avea să fie niciodată dezlegat. 

— Poate c-a urmărit-o încă de la Gibraltar - opină Coy, 
parcurgând harta orizontal cu degetul. 

— Sau poate aștepta pitit în cine știe ce sân de mare - preciză 
ea -. Secole de-a rândul, toată coasta asta a fost bântuită de 
corsari... Se apropiau mult de uscat, poposind lângă plaje 
ascunse ca să se protejeze de vânturile contrare sau ca să 
încarce butoaiele cu apă, dar mai ales pândindu-și prăzile. 
Vedeţi? - indică un loc pe hartă, între Punta de los Frailes și 
Punta de la Polacra... Intrândul ăsta de aici, care acum se 
numește Ensenada de los Escullos, la începutul secolului al XIX- 
lea încă se mai numea Ensenada de Mahomet Arrâez, și așa 
figurează pe hărţile și traseele de navigație ale epocii. lar un 
arrăez, printre altele, era căpitanul unui vas corsar maur... Sau 
uitaţi-vă la locul ăstălalt: încă se mai numește Insulița Maurului. 
Acesta este motivul pentru care toate așezările se construiau 
cât mai în interior, sau pe înălţimi, ca să fie la adăpost de 
incursiunile piraterești... 

— „Mauri pe coastă!” - preciză Pilotul. 


247 


— Exact. De-aici vine locuţiunea aceasta. Și de aceea toată 
coasta e plină de vechi turnuri și foișoare de pază, însărcinate 
să-i avertizeze din timp pe localnici. 

Soarele, tot mai jos către pupa, începea să împrumute tonuri 
roșcate pielii ei pistruiate. Briza îi agita colțurile hărţii nautice 
ținută cu amândouă mâinile. Observa coasta apropiată cu o 
lăcomie concentrată, de parcă accidentele geografice erau pe 
cale să-i dezvăluie vechi secrete. 

— In seara aceea de 3 februarie - continuă -, nimeni n-a 
trebuit să-l avertizeze pe căpitanul Elezcano. Își cunoștea prea 
bine meseria și știa că paza bună trece primejdia rea. De aceea 
vasul corsar nu l-a luat pe nepregătite, iar urmărirea s-a 
prelungit mult - acum Tanger străbătea litoralul trasat pe hartă, 
în direcţie ascendentă... A durat toată noaptea, cu vântul la 
pupa, și corsarul n-a putut ataca decât atunci când, desfășurând 
și mai multe vele, lui Dei Gloria i s-a rupt arborele trinchet. 

— Asta pentru că - preciză Coy - până la urmă precis a 
hotărât să ridice și vela rândunică, și vela zburător. lar dacă a 
făcut-o în pofida stării proaste a arboradei, înseamnă că-l 
hărţuia rău corsarul. O măsură disperată, probabil - îl consultă 
pe Pilot. Prea multă pânză deasupra. 

— Se străduia să ajungă la Cartagena - fu de părere acesta. 

Coy își privi curios prietenul. Obișnuitul sânge-rece al acestuia 
părea să facă loc unui interes pe care rareori i-l mai observase. 
De parcă până și el, gândi uimit, s-ar fi lăsat contaminat de 
ambianţă. Încetul cu încetul, pe măsură ce sporea fascinația 
misterului apropiat, Tanger îi înrola pe toţi în acel straniu echipaj 
sedus de fantasma unui vas învăluit într-o penumbră verde. 
Țintuit pe ciotul catargului său putred, dublonul de aur al 
căpitanului Ahab lucea pentru toţi. 

— Fără îndoială - încuviință Coy -. Numai că n-a ajuns nicăieri. 

— Da' de ce nu s-a predat, în loc să lupte? 

Ca de obicei, Tanger avea o explicaţie pentru asta: 

— Dacă acei corsari erau berberi, soarta marinarilor prinși ar 
fi fost să-și sfârșească zilele în robie. lar dacă erau englezi, 
faptul că atunci Spania se afla într-o relativă pace cu Anglia 
înrăutăţea lucrurile pentru echipajul lui Dei Gloria... Genul acela 
de acţiuni se termina îndeobște cu exterminarea martorilor, ca 
să se șteargă urmele. Și în plus erau smaraldele... Așa că nu-i de 


248 


mirare că oamenii căpitanului Elezcano, cu el în frunte, au luptat 
până la capăt. 

Cu burduful de vin în mână, Pilotul studia harta. Bău o gură 
bună și plescăi din limbă. 

— Nu mai există marinari ca aceia - zise. 

Coy era de acord. Peste cruzimea mării, peste duritatea ei, 
peste infamele condiţii de viaţă de la bord, marinarii acelor 
timpuri trebuiau să înfrunte primejdiile războiului, canonada, 
abordajele. Dacă deja era teribil să faci faţă unei furtuni, mai rău 
încă era să ai de-a face cu un vas dușman. Işi amintea de anii lui 
de practică pe Steaua Sudului ca aspirant, și se înfiora numai la 
gândul că ar fi trebuit să se caţăre pe greementul oscilant al 
unei corăbii ca să strângă o velă printre mitralii și ghiulele, cu 
frânghiile de sub el rupte și cu așchiile de lemn sărind în toate 
părţile. 

— Ce nu mai există - murmură Tanger -, sunt bărbaţi ca 
aceia. 

Admira marea și velele Carpantei umflate de vânt, și în vocea 
ei pulsa nostalgia după tot ce nu cunoscuse; după enigma găsită 
prin vechi tomuri și hărţi nautice, anunţând-o, precum clipirea 
îndepărtată a unui far peste tălăzuirea apelor, că încă mai erau 
mări de navigat și naufragii de aflat, și urmăriri cu toate pânzele 
sus, și smaralde și vise de scos la lumina zilei. Dintre vârfurile 
părului fluturându-i peste față, ochii îi păreau absorbiți evocând 
punți înclinate și măturate de vânt, vuiet de valuri, spuma 
siajului; urmărirea aceea care deodată părea a se repeta 
dramatic dinaintea ochilor ei, și care de asemenea îi târa pe cei 
doi: pe marinarul fără vas și pe cel fără vise. Și Coy înţelese, 
brusc, că în acea îndepărtată seară de 3 februarie 1767, Tanger 
ar fi dat orice să fie pe una din cele două corăbii. Nu mai era 
însă așa de sigur dacă și-ar fi dorit să se afle pe puntea prăzii 
sau a vânătorului. Deși poate că era același lucru. 

(J 

Așa cum prevăzuse Pilotul, vântul se învolbură puțin la pupa 
înainte de căderea nopţii; și încă mai mult când dublară Capul 
Gata, în plin amurg și cu soarele sub orizont, cu mănunchiul de 
raze al farului luminând din când în când pereţii stâncoși ai 
muntelui. Așa că strânseră vela mare și își continuară drumul 
spre nord-est, slăbind școta focului genovez amurat acum la 
babord. Înainte de a se întuneca de tot, cei doi marinari 


249 


pregătiră vasul pentru navigația nocturnă: parâme „ţin'te bine” 
de-a lungul bordurilor, veste de salvare autogonflabile cu 
centurile lor de siguranţă, binocluri, lanterne și rachete albe de 
semnalizare la îndemână. După aceea, Pilotul prepară o cină 
rapidă pe bază de fructe, puse în funcţiune radarul, lampa roșie 
a mesei pentru hărți și luminile navigaţiei cu vele, și se duse să 
se culce câtva timp, lăsându-l pe Coy de veghe în cockpit. 

Tanger rămase cu el. Legănată de balansul vasului, cu mâinile 
în buzunarele scurtei Pilotului, cu gulerul ridicat, privea 
luminiţele care uneori clipeau departe punctând coasta Almeriei, 
al cărei profil abrupt se lăsa ghicit în vaga luminozitate a cerului 
de apus. Imediat își exprimă mirarea că vedea atât de puţine 
lumini pe mal, și Coy îi spuse că sectorul acela cuprins între 
Capul Gata și Capul Palos era unicul de pe tot litoralul 
mediteraneean spaniol neinvadat încă de lepra cimentului 
urbanizărilor turistice. Munţii prea mulţi, coasta stâncoasă și 
lipsa șoselelor contribuiau la miracolul de a-l fi păstrat aproape 
neatins. Deocamdată. 

In largul mării, la bordul opus uscatului, punctișoare 
luminoase dincolo de orizont trădau prezenţa navelor 
comerciale care urmau rute paralele cu cea a Carpantei. Cursul 
lor mai deschis decât al velierului le ţinea departe; însă Coy se 
străduia să nu le piardă din vedere și la intervale regulate 
stabilea mental poziţiile lor respective: întârziere constantă și 
distanţă scurtându-se, conform vechiului principiu marinăresc, 
însemna ciocnire sigură. Se aplecă peste habitaclu ca să verifice 
ruta și viteza. Carpanta naviga cu prova fixată la 40° la compas, 
cu patru noduri. Impinsă de liniștitul vânt /ebeche, cu clipocitul 
apei de-a lungul cocii, ambarcaţia luneca foarte plăcut pe marea 
încreţită, pe sub bolta întunecată pe care se puteau deja 
recunoaște stelele. Polara era la locul ei, santinelă neclintită a 
nordului, pe verticala murei babord. Tanger îi urmări privirea în 
sus. 

— Câte stele cunoști? - îl întrebă. 

Coy dădu din umeri înainte de a-i răspunde că știa vreo 
treizeci sau patruzeci. Cele indispensabile profesiei lui. Aceea 
era steaua stelelor; Polara, zise. La stânga ei se putea vedea 
Ursa Mare, cu forma ei de cometă de-a-ndoaselea, iar puţin 
deasupra era Cefeu. Grupul în formă de W era Casiopeea. W de 
la whisky. 


250 


— Și cum de le poţi localiza, când sunt atât de multe? 

— La anumite ore și în funcţie de perioadele anului, unele 
sunt mai vizibile decât altele... Dacă iei Polara ca punct de 
referinţă și tragi linii și triunghiuri imaginare, le poţi identifica pe 
cele mai importante. 

Tanger privea în sus, interesată, cu faţa vag iluminată de 
spuza de lumină roșiatică indirectă ieșind din tambuchi. 
Pâlpâirea stelelor i se reflecta în ochi, și Coy își aduse aminte de 
un refren din tinereţea lui: 


Pe o fată, să cânte 
eu o învățam... 


Zâmbi în penumbră. Cine ar fi zis c-așa o să se întâmple, cu 
douăzeci și ceva de ani în urmă! 

— Dacă formezi un triunghi - zise - cu cele două stele joase 
ale Ursei Mari și cu Polara, pe a treia latură, vezi?... găsești 
Capella. Acolo, pe linia orizontului. La ora asta se vede încă 
foarte jos, deși mai târziu va urca, fiindcă stelele acelea se 
rotesc spre apus în jurul Polarei. 

— Și acea grămăjoară luminoasă?... Pare un ciorchine de 
struguri. 

— Sunt Pleiadele. Or să strălucească mai tare când vor fi mai 
sus. 

Ea repetă „Pleiadele” încet, contemplându-le îndelung. 
Luminițele acelea din ochi, gândi Coy, o făceau să pară 
surprinzător de tânără. Din nou fotografia din ramă, cupa 
ciocănită i se perindară prin minte, învăluite în vechiul cântec: 


Nume de stele 
dorea să cunoască. 


— Aceea foarte luminoasă e Andromeda - îi arătă. Se află 
lângă pătratul format de Pegas, pe care vechii astronomi și-l 
închipuiau ca pe un cal înaripat văzut invers... Și chiar acolo, 
dacă te uiţi bine, puţin mai la dreapta, e Nebuloasa... O vezi? 

— Da... O văd. 

Era o suavă excitare în vocea ei; descoperise ceva nou. Ceva 
inutil, neașteptat și frumos. 


251 


Ce mai nopți acele, 
când dam mii de nume 
fiecărei stele! 


Coy fredona printre dinţi, abia auzit. Legănarea ambarcaţiei, 
noaptea tot mai intensă, prezența fetei lângă el îi produceau o 
stare foarte apropiată de fericire. Pleci pe mare, se gândea, ca 
să trăieşti momente ca acesta. Îi întinsese binoclul de 7x50 și 
Tanger observa cerul, Pleiadele, Nebuloasa, căutând punctele 
luminoase pe care el i le arăta cu degetul. 

— Încă nu se poate vedea Orion, constelația mea preferată... 
Orion este Vânătorul, cu scutul lui, cu centura lui și cu teaca 
spadei... Are doi umeri care se numesc Betelgeuse și Bellatrix și 
un picior care se numește Rigel. 

— De ce este preferata ta? 

— E cea mai impresionantă din câte-s colo sus. Mai mult 
decât Calea Laptelui. Și cândva demult mi-a salvat viața. 

— Ei asta-i! Povestește-mi cum a fost. 

— Nu prea am ce povesti. Să tot fi avut treișpe-paișpe ani 
când am ieșit la pescuit într-o bărcuţă cu pânze. Vremea s-a 
stricat urât de tot, și m-a prins noaptea pe mare. N-aveam 
busolă ca să mă pot orienta... Deodată s-a deschis o spărtură în 
nori și am recunoscut Orionul. M-am călăuzit după el și m-a dus 
în port. 

Tanger rămase un timp tăcută. Poate că-și închipuie cum 
eram, se hazardă Coy. Un copil rătăcit pe mare, căutând o stea. 

— Vânătorul, calul Pegas - ea se întorsese cu fața spre cer... 
Chiar poţi vedea toate figurile astea pe boltă? 

— Sigur. E ușor, când le privești ani și ani... Oricum, foarte 
curând stelele vor străluci degeaba peste mare, pentru că 
oamenii nu mai au nevoie de ele ca să-și caute drumul. 

— Asta e rău? 

— Nu știu dacă-i rău. Știu că e trist. 

Era o lumină foarte departe în faţa provei, la mura tribord, 
care apărea și dispărea sub umbra întunecată a velei. Coy o 
privi atent. Poate era un vas de pescuit, ori unul comercial 
navigând pe lângă coastă. Tanger se uita sus pe boltă, și el 
rămase puţin cu gândul la lumini: albe, roșii, verzi, albastre sau 
de orice altă culoare, nimeni străin de mare nu putea bănui ce 
însemnau ele pentru un marinar. Intensitatea limbajului lor de 


252 


pericol, de avertizare, de speranţă. Ce însemna căutarea și 
identificarea lor în nopţi dificile, printre valuri de furtună, în 
acostări calme, cu binoclul lipit de faţă, încercând să deosebești 
clipitul unui far sau al unei balize de miile de odioase, stupide, 
absurde lumini aprinse pe uscat. Existau lumini prietene și 
lumini asasine, ba până și unele legate de remușcare; ca atunci 
când Coy, ofiţer al doilea la bordul petrolierului Palestine, pe 
ruta Singapore-Golful Persic, crezuse că vede la trei dimineața 
două rachete de semnalizare roșii lansate foarte departe. Deși 
nu fusese foarte sigur că erau semnale de ajutor, îl trezise pe 
căpitan. Acesta urcase pe punte pe jumătate îmbrăcat, 
somnoros, să arunce o privire. Dar nu mai apărură alte rachete, 
și căpitanul, un tip din Guipuzcoa sec și eficient pe care îl chema 
Etxegârate, nu crezu de cuviință să se abată din drum; și-așa 
pierduseră prea mult timp, zisese, lăsând în urmă farul Raffles și 
strâmtoarea Malacca cu traficul ei îndrăcit. În noaptea aceea, 
Coy își petrecu restul cartului atent la canalul 16 al radioului, să 
vadă dacă nu capta apelul vreunui vas aflat în dificultate. Nu 
auzi nimic deosebit; însă niciodată nu i se mai șterseră din 
minte cele două rachete roșii, poate cea din urmă provizie pe 
care un marinar disperat o lansa în beznă, în chip de ultimă 
speranţă. 

— Povestește-mi - zise Tanger - cum a fost noaptea aceea la 
bordul lui De; Gloria. 

— Credeam c-o știi mai bine ca oricine. 

— Sunt lucruri pe care eu nu le pot ști. 

Tonul vocii ei nu avea nimic comun cu cel folosit în alte ocazii. 
Spre surprinderea lui, își dădu seama că suna foarte apropiat; 
aproape dulce. Asta îl făcu să se foiască stingherit pe banca de 
tec, și la început nu știu ce să spună. Ea aștepta, răbdătoare. 

— Bun - zise până la urmă -. Dacă vântul era cum îl avem noi 
acum, bătând dinspre pupa, atunci căpitanul... 

— Căpitanul Elezcano - preciză ea. 

— Da. Așa... Căpitanul Elezcano probabil c-a pus să se 
strângă focurile și velele de strai, dacă le avea. Mai mult ca 
sigur a coborât velele și de pe arborele mare, pentru ca randa 
să nu forțeze timona, nici să lipsească de vânt gabia și 
trinchetul; ori poate a ales să dea jos randa, lăsând desfășurată 
gabia. O mai fi desfășurat aripi sau aripi de trinchet, deși mă 
îndoiesc s-o fi făcut noaptea... Cert e că, știindu-și bine vasul, l-a 


253 


pregătit pentru viteza maximă, fără ca excesul de pânze să-i 
doboare vreun catarg. 

Vântul se răcise puţin, bătând tot din pupa, accentuând 
frământarea mării. Aruncă o ochire spre anemometru, apoi privi 
enorma umbră a velei. Băgă manivela în locașul vinciului de 
tribord, întinse puţin școta, și Carpanta se înclină câteva grade, 
câștigând în viteză o jumătate de nod. 

— Din câte mi-ai povestit - continuă după ce puse manivela la 
locul ei și încolăci capătul de parâmă al școtei -, vântul trebuie 
să fi bătut ceva mai tare decât cel pe care-l avem noi acum. 
Sunt șaisprezece noduri de vânt real, ceea ce înseamnă puterea 
4 pe scara lui Beaufort... Ei or fi avut între douăzeci și douăzeci 
și ceva de noduri, adică puterea 5 sau 6. Oricum, ceva bun 
pentru viteză. Ceva care-i mâna mai iute decât pe noi, puţin 
înclinați spre tribord, cu vântul venindu-le tot așa, din plin, din 
pupa. 

— Ce făceau oamenii? 

— Or fi dormit puţin și chinuit, mai cu seamă cei doi călugări 
ai tăi. Negreșit că erau cu toţii atenţi la urmăritor, pe care abia 
de-l puteau desluși în noapte. Dacă la ora aceea era lună pe cer, 
atunci poate că din când în când îi zăreau umbra velei la pupa... 
Ambele corăbii mergeau fără lumini, ca să nu-și trădeze poziţia. 
Oamenii de veghe trebuie c-au stat toată noaptea grupaţi la 
piciorul catargelor, moţăind un pic sau privind preocupaţi peste 
bord, în așteptarea ordinului de a se căţăra iar sus să ajusteze 
velatura... Ceilalţi, lângă tunuri; gata de acţiune, dacă s-ar fi 
pomenit deodată cu corsarul sărindu-le în cârcă. Căpitanul, pe 
dunetă tot timpul; atent în spate și la trosnetul arboradei și la 
fâlfâitul de sus al velelor. Un timonier la eche, ţinând direcția... 
Neîndoios că-n noaptea aceea era cel mai bun cârmaci. 

— Și ucenicul de pilot? 

— Lângă căpitan și pilot, atent la ordinele lor. Notând în 
jurnalul de bord incidentele, orele, manevrele... Era un puștan, 
nu? 

— De cincisprezece ani. 

Percepu o undă de milă în glasul lui Tanger. Aproape un copil, 
voia să spună. Măcar, se gândi, el tot a avut norocul să trăiască 
pentru a povesti cele întâmplate. 

— Pe vremurile acelea se îmbarcau de la zece-doisprezece 
ani, ca să-nveţe meseria... Presupun că era încântat de 


254 


aventură. La vârsta lui nu te sperii prea ușor. lar flăcăul acela 
era deja un veteran. Străbătuse cel puţin o dată Atlanticul în 
ambele direcţii. 

— Relatarea lui a fost foarte precisă. Era un băiat dezgheţat... 
Mulțumită lui putem acum reconstitui cam tot ce s-a întâmplat. 
Și ţie. 

Coy se strâmbă ușor. 

— Eu nu-mi pot închipui decât cum s-a petrecut ce-mi 
povestești tu. 

Lumina roșiatică ieșind prin gura tambuchiului continua să se 
aștearnă pe fața lui Tanger. Asculta cu lăcomie explicaţiile lui 
Coy, cu o atenţie de care acesta nu se bucurase niciodată din 
partea ei pe uscat. 

— Și corsarul? - întrebă ea. 

Coy încercă să-și imagineze situaţia la bordul felurii. Vânători 
profesioniști în plină activitate. 

— Cu itinerarul și vântul ăsta - se aventură, s-ar fi putut să 
aibă avantajul marii lui vele latine la trinchet. Era o corabie 
făcută pentru Mediterana, navigând prin adaptare permanentă 
la schimbările de vânt și la suflarea lui chiar domoală... În 
noaptea aceea, vela de care spuneam, de la prova, l-a făcut 
negreșit să înainteze cu mare viteză. Grearea lui ca polacră, pe 
de altă parte, i-o fi permis să desfășoare vreo gabie, poate și 
zburătorul arborelui mare. Bănuiesc că urma o rută care să-l 
plaseze încetul cu încetul între Dei Gloria și coastă, ca să-i 
răpească brigantinei orice posibilitate de a se refugia la Águilas 
când vântul și-a schimbat direcţia în zorii zilei. 

— Cred că a fost teribil. 

— Sigur c-a fost. 

Privi linia ceva mai întunecată a coastei, dincolo de care se 
ascundea deja lumina farului de la Capul Gata. La travers, o 
limbă de pământ întunecoasă începea să descopere treptat 
sânul de mare luminos de la San José. Cu aceste două repere în 
minte făcu câteva conexiuni, situându-se pe o hartă imaginară. 
Se gândi la echipajul brigantinei urcând pe bâjbâite pe șarturi, 
strângând sau desfășurând vele în funcţie de vânt și de nevoile 
manevrei, cu pânza aspră frecându-li-se de degetele înțepenite, 
cu burta sprijinindu-se de vergi, cu picioarele oscilând în gol pe 
singurul sprijin al funiilor atârnând între extremităţile vergilor. 


— Cam așa cred că s-a întâmplat - conchise. lar nădejdea 
căpitanului Elezcano de a lăsa în urmă feluca a durat toată 
noaptea. Poate o fi încercat cine știe ce manevră evazivă, 
schimbându-și direcţia și derutându-l pe întuneric, însă Misiân 
ăla era un tip uns cu toate alifiile... Când s-a luminat de ziuă, 
echipajul lui De; Gloria de bună seamă s-o fi descurajat 
văzându-l pe Chergui neabătut acolo, între ei și pământ, 
scurtând mereu distanța... Poate că atunci, pe când pilotul era 
ocupat cu calcularea poziţiei, căpitanul a luat o hotărâre 
disperată: toate pânzele sus, desfășurând zburător și rândunică. 
Atunci s-a rupt arborele-gabier și corsarul s-a năpustit la ei. 

Și apropo de năpustit, observă Coy, lumina de la prova pe 
care focul genovez o ascundea din când în când părea mai 
aproape, în aceeași poziţie ca înainte. Așa că luă binoclul Steiner 
și se duse la bordul de sub vânt, ţinându-se de șarturi, până la 
balustrada de la prova, lângă ancora strânsă pe scripetele ei. 
Lumina avea o formă ciudată, prea mare pentru un simplu vas 
de pescuit, dar n-o putea identifica nicicum. Dacă ar fi fost un 
vapor navigând în sens contrar, poate un cargou judecând după 
cantitatea și dimensiunea luminilor, ar fi trebuit să-i vadă raza 
roșie de la babord sau pe cea verde de la tribord, ori pe 
amândouă dacă vasul avea prova îndreptată spre ei. Dar nu 
reușea să vadă nimic de genul ăsta. Și totuși, hotărî el neliniștit, 
părea prea aproape. 

Să navighezi noaptea era porcăria porcăriilor, își spuse 
supărat, întorcându-se în cockpit. Tanger se uita întrebătoare la 
el. 

— Pune-ţi vesta de salvare - zise el. 

Ceva nu era în regulă și instinctul lui de marinar începea să 
sune alarma. Cobori în cabină, puse în funcţiune radarul care 
era pe stand-by, și pe ecranul verde apăru un ecou negru. Luă 
distanţa și relevmentul, aflând că obiectul era la două mile și 
venea drept spre ei. Un ecou mare și ameninţător. 

— Pilotule! - îl strigă. 

Nu știa ce naiba e aia, dar peste puţin timp aveau s-o aibă în 
cârcă. În timp ce urca pe scara tambuchiului făcu niște calcule 
rapide. In apropierea Capului Gata, dispozitivul de separare a 
traficului le ordona vaselor de comerț în rută spre sud să se ţină 
la cinci mile de coastă. Carpanta naviga lângă limita aceea, așa 
că putea fi vorba de un vapor plutind mai aproape de pământ 


256 


decât îi permitea itinerarul obișnuit. Viteza lui trebuia să fie cam 
de cincisprezece noduri; adăugând la ele cele cinci ale 
Carpantei, ne dă douăzeci de mile parcurse în șaizeci de minute. 
Vasăzică două mile în șase minute: acesta era timpul de care 
dispuneau pentru ca unul sau altul să manevreze înainte de 
ciocnire. Şase minute. Poate nici atât. 

— Ce se întâmplă? - întrebă Tanger. 

— Probleme. 

Văzu că ea își pusese vesta de salvare autogonflabilă, 
prevăzută cu o lumină stroboscopică ce se aprindea în contact 
cu apa. Și-o puse și el pe a lui pe jumătate, luă lanterna și se 
întoarse la prova, iluminat în trecere de lumina roșie de babord 
situată pe șarturi. Celelalte lumini, amenințătoare, se aflau tot 
mai aproape, neschimbându-și direcţia de înaintare. Aprinse 
lanterna, făcând semnale intermitente spre ele, apoi repetă 
operația luminând marea velă desfășurată a Carpantei. Orice 
marinar aflat pe puntea unui vas comercial trebuia să vadă 
acțiunea aceea. Lumină o clipă și cadranul ceasului. 
Douăsprezece fără cinci. Era cea mai proastă oră din lume. La 
bordul navei care venea peste ei trebuie să fi fost schimbarea 
cartului. Cu siguranţă, încredinţându-se în radar, ofițerul era 
așezat la masa hărților, scriind incidentele în jurnalul de bord 
înainte de a fi schimbat; iar responsabilul cu cartul următor nu 
suise încă pe punte. Poate mai era și un adormit timonier 
filipinez, ucrainean sau indian trândăvind pe undeva, sau pe 
scaunul de la wc. Canaliile naibii. 

Se întoarse grăbit în cockpit. Pilotul era deja acolo, întrebând 
ce se întâmplă. Coy îi arătă luminile de la prova. 

— lisuse - murmură Pilotul. 

Tanger se uita la ei nedumerită, cu groasa bandă roșie a 
vestei de salvare ajustată peste scurtă. 

— E un vapor? 

— E un pui de curvă și vine oblu. 

Ea ținea catarama centurii de siguranţă în mână și privea 
când la unul când la celălalt, neștiind ce să facă. Lui Coy i se 
păru neașteptat de lipsită de apărare. 

— Nu te agăța de nimic - o sfătui. Pentru orice eventualitate. 

Nu era bine să fii agăţat de o ambarcaţie ce putea fi tăiată în 
două. Se repezi din nou pe tambuchi în jos și se lipi de ecranul 
radarului. Navigau cu vele și aveau, teoretic, prioritate de 


257 


trecere, dar asta și nimic era totuna. Pe de altă parte, se aflau 
deja prea aproape ca să mai poată manevra îndepărtându-se de 
direcţia celuilalt. Și dacă de ceva nu te puteai îndoi, era că vasul 
ce venea spre ei era mare. Mult prea mare. Se blestema singur 
că nu fusese mai atent, că nu prevăzuse dinainte primejdia. 
Continua să nu-i vadă luminile, nici roșii nici verzi, și totuși 
cargobotul era acolo, în linie dreaptă spre ei, la mai puţin de o 
milă. Simţi duduind motorul Carpantei pus în funcţiune. Pilotul îi 
dăduse drumul urgent. leși iar. 

— Nu ne vede - zise. 

Cu toate acestea aveau luminile de navigaţie aprinse, îi 
făcuseră semnale luminoase, și Camanta arbora în vârful 
catargului un bun repetitor de semnale radar. Coy își încheie în 
sfârșit vesta de salvare. Era furios și confuz. Furios contra lui 
însuși că se lăsase distras de stele și de discuţie și că nu 
prevăzuse pericolul. Confuz fiindcă în continuare nu vedea 
luminile roșii și verzi ale matahalei care venea peste ei. 

— Nu-l puteţi anunţa prin radio? - întrebă Tanger. 

— Nu mai e timp. 

Pilotul deconectase conducerea automată și își luase locul la 
timonă, dar Coy știa care-i problema. Manevra de scăpare cea 
mai logică era cârma la tribord, fiindcă dacă vasul de comerţ îi 
vedea în ultima clipă, făcea la fel și învârtea timona tot la 
tribord. Problema era că, navigând atât de aproape de coastă, 
tribordul acestuia din urmă îl putea aduce prea lângă pământ; și 
era posibil ca, pentru a evita situația aceasta, ofițerul de pe 
punte să facă exact manevra contrară, căutând babordul și 
marea largă. LCRLPI: Legea Celui mai Rău Lucru care se Poate 
întâmpla. Astfel, vrând să se îndepărteze de ruta celuilalt, 
Carpanta sfârșea prin a nimeri exact în mijlocul ei. 

Trebuia cu orice preţ să se facă văzuţi. Coy luă una din 
rachetele-bengale albe care erau în cockpit și se întoarse la 
prova. Luminile păreau ghirlande de sărbătoare, jerbe peste tot, 
o strălucire care probabil se afla deja la mai puţin de jumătate 
de milă. Dinspre mare venea acum o rumoare surdă, constantă 
și sinistră: zgomotul mașinilor cargoului. Se agăţă de parapetul 
de la prova și aruncă o ultimă ochire, încercând cel puţin să 
înţeleagă ce se petrecea, înainte ca vasul să treacă peste ei. Și 
atunci, la numai două ancabluri distanţă, profilată ca o fantasmă 
întunecată pe strălucirea propriilor ei lumini, putu distinge o 


258 


masă neagră, înaltă și teribilă: prova navei de comerț. Acum 
luminile ei îi permiteau să zărească numeroase containere 
îngrămădite pe punte; și deodată, în sfârșit, Coy înțelese ce se 
întâmplase. De departe, lumina roșie și cea verde fuseseră 
estompate de toate celelalte, mai puternice. lar de aproape, de 
pe puntea joasă a velierului, însăși prova, ca și imensa cocă a 
vaporului de comerț făceau imposibilă vederea lor. 

Rămăsese mai puţin de jumătate de minut. Ținându-se cu 
genunchii de parapetul de la prova, scoțându-și trupul cât mai în 
afară, în faţa straiului focului genovez, scoase capacul de sus al 
rachetei, îi învârti partea de jos, o îndepărtă bine de corp 
întinzând braţul pe cât putu mai mult asupra vântului, și lovi 
tare cu palma celeilalte mâini peste declanșator. Numai să nu 
fie prea veche și ieșită din uz, gândi. Atunci urmă o puternică 
șuierătură, un nor de fum ţâșni din bengală, și o lumină 
orbitoare îi învălui pe Coy, vela și o bună parte din marea 
dimprejurul Carpantei. Aninat de strai și cu cealaltă mână 
ridicată, orbit de strălucirea intensă, văzu cum prova 
cargobotului își mai păstra câteva clipe ruta, apoi începea să 
vireze la tribord, la mai puţin de o sută de metri; și în lumina 
deja gata să se stingă a rachetei zări enormul val ridicat de 
vapor: o creastă albă care se prăbușea peste velier. Aruncă 
racheta de semnalizare în apă, se prinse cu amândouă mâinile, 
pe când Pilotul învârtea la maxim cârma Carpantei la tribord. 
Acum coca neagră, iluminată deasupra ca pentru un bal, trecea 
foarte aproape în vuietul mașinilor, iar velierul, lovit din plin de 
val, dansa înnebunit pe creastă. Și chiar atunci enormul foc 
genovez, surprins de vânt la bordul opus, se umflă dintr-odată, 
pânza smulsă și smucită îl lovi pe Coy, și acesta se pomeni 
aruncat peste balustrada provei, prăbușindu-se în mare. 

e 

Era rece. Era prea rece, gândi ametit, în timp ce apa neagră 
se închidea peste capul lui. Simți turbulențele elicei velierului 
când coca acestuia trecu pe lângă el, îndepărtându-se, apoi 
altele mai mari, care făceau să fiarbă împrejurul lui sfera 
întunecoasă și lichidă în care se agita: enormele elice ale vasului 
de comerț. Apa bubuia din cauza zgomotului mașinilor, și în 
clipa aceea înțelese că se va îneca fără scăpare, pentru că 
turbulențele îl trăgeau în jos de pantaloni și de veston, și dintr- 
un moment în altul trebuia să deschidă gura ca să respire, ca 


259 


să-și umple plămânii cu aer, și ce avea să-i intre acolo nu era 
aer ci exact opusul: apă sărată criminală și abundentă. Prin cap 
nu-i trecu toată viața în secvenţe rapide, ci o furie oarbă că 
sfârșea în felul acela absurd și dorința de a da din mâini ca să se 
ridice la suprafaţă, să supraviețuiască cu orice preţ. Problema 
era însă că turbulenţele îl învârtejeau în blestemata de sferă 
neagră, iar sus și jos erau concepte prea relative, presupunând 
că ar fi fost capabil să-și miște brațele spre indiferent ce loc. 
Apa începu să-i intre pe nas, cu o senzaţie neplăcută și 
usturătoare, și își zise: asta-i, de-acu' mă înec. Pân' aci mi-a 
fost. Așa că deschise gura ca să blesteme cu ultima-i suflare; 
dar spre surprinderea lui găsi aer curat și stele pe cer și lumina 
stroboscopică a vestei de salvare autogonflabilă rotindu-se ca 
giroscopul lângă ureche, cu străfulgerări de lumină albă care îi 
orbeau ochiul drept. lar cu cel stâng, mai puţin orbit decât 
celălalt, văzu luminile vii ale cargobotului care se îndepărta, și 
de partea ailaltă, la jumătate de ancablură distanţă, cu lumina 
verde de la tribord apărând și dispărând în spatele enormului 
foc genovez care fâlfâia în vânt, silueta întunecată a Carpantei. 

încercă să înoate spre velier, dar vesta de salvare îi îngreuia 
toate mișcările. Ştia cât se poate de bine că o ambarcaţie poate 
trece de o sută de ori pe lângă un om în apă, noaptea, fără să-l 
vadă. Căută fluierul de alarmă care trebuia să fie lângă lumina 
stroboscopică, dar nu era acolo. lar să strige de la o asemenea 
distanţă era inutil. Tălăzuirea mării devenea neplăcută, cu unde 
mici care îl făceau să suie și să coboare, ascunzându-i imaginea 
velierului. Și pe el îl ascundeau, se gândi dezolat. Apoi începu să 
înoate rar, bras, încercând să nu se obosească prea tare, cu 
scopul de a scurta distanța. Avea în picioare tenișii, care îl 
stinghereau prea puţin; așa că hotări să-i lase acolo. Nu știa cât 
timp va sta în apă și, cu încălțămintea pusă, era mai ferit de frig. 
Mediterana nu era o mare rece; iar în perioada aceea a anului, 
noaptea, un naufragiat îmbrăcat și sănătos putea rezista mai 
multe ore viu. 

Continua să vadă luminile Carpantei, căruia se părea că-i dau 
jos focul genovez. Din poziţia velierului faţă de el și de nava de 
comerţ, Coy înţelese că, de cum îl văzuse căzând în apă, Pilotul 
slăbise cu totul pânzele, oprindu-se, iar acum pesemne că se 
pregătea să facă drumul îndărăt, încercând să se apropie de 
locul căderii. Desigur că el și Tanger stăteau acum la un bord și 


260 


la celălalt, căutându-l în frământarea mării. Poate că aruncaseră 
în apă colacul de salvare de urgenţă cu baliza luminoasă legată 
de capătul unei funii, și se îndreptau acum spre colac ca să vadă 
dacă el l-a găsit. In ce privește propria-i lumină, cea a vestei, 
precis că tălăzuirea apei o ascundea în continuare. 

Lumina verde de la tribord trecu prin faţa lui, aproape, și Coy 
strigă cât putu, agitându-și degeaba un braţ. Gestul îl scufundă 
în sânul unei creste; și când scoase iar capul, scuipând apa 
sărată care îl ustura în nas, ochi și gură, lumina verde devenise 
cea albă din spate: velierul era cu pupa la el, îndepărtându-se. 

Toate astea-s prea absurde, gândi. Incepea să simtă frigul, iar 
lumina aceea care îi clipea scânteind pe umăr părea invizibilă 
pentru toți, numai pentru el nu. Vesta umflată în jurul cefei îi 
ținea mai tot timpul capul afară din apă. Acum nu mai vedea 
lumina Carpantei; doar iluminaţia navei comerciale, foarte 
departe. Și există, își spuse, posibilitatea să nu mă găsească; 
posibilitatea ca nenorocita asta de lumină să consume bateriile 
și să se stingă, lăsându-mă aici pe întuneric. LSU: Legea lui 
Stinge și ne Ușchim. Odată, jucând cărţi, un bătrân maşinist 
zisese: „Intotdeauna-i un tâmpit care pierde. Și dacă te uiţi în jur 
și nu vezi niciunul, înseamnă că tâmpitul ești tu”. Se uită 
împrejur, la marea întunecată care clipocea lingând gulerul 
umflat al vestei lui de salvare. Nu văzu pe nimeni. Uneori e 
cineva care moare, adăugă pentru sine. Și dacă nu-l vezi, 
înseamnă că cel pe moarte poţi fi tu. Observă ţintele stelelor din 
înalt. Putea stabili direcția coastei cu ajutorul lor, dar nu-i 
folosea la nimic: el era prea departe ca să ajungă acolo înot. 
Dacă Pilotul, care mai mult ca sigur notase poziţia căderii lui în 
apă, lansa prin radio un Mayday de om la apă, căutarea efectivă 
nu putea începe decât în zori; iar la ora aceea el putea să fi 
petrecut alte cinci sau șase ore la murat, cu toate condiţiile 
întrunite pentru o primejdioasă hipotermie. Nu putea face nimic, 
decât să-și economisească puterile și să încerce să piardă 
căldura cât mai târziu cu putință. Poziţia HELP, își aminti. Heat 
Escape Lessening Posture, ziceau manualele. Sau cam așa ceva. 
Prin urmare încercă să ia o poziţie fetală, cu picioarele strânse 
lipite de burtă și cu braţele aduse la piept. E ridicol, se gândi. 
Frumoasă poziție, la vârsta mea. Dar atâta timp cât lumina 
stroboscopică va clipi, tot va exista o nădejde. 


Lumini. În derivă, scuturat de talazuri, cu ochii închiși și 
mișcându-se cât mai rar ca să-și păstreze căldura și să-și 
economisească forțele, cu sclipirile albe de pe umăr orbindu-l 
din când în când, Coy continua să se gândească la tot felul de 
lumini, până la obsesie. Lumini prietenoase și lumini 
dușmănoase, de pupă, de ancorare, de babord și tribord, faruri 
verzi, faruri albastre, faruri albe, balize, stele. Diferențe între 
viață și moarte. O nouă creastă a tălăzuirii îl învârti în jurul lui 
însuși, ca pe o geamandură în apă, scufundându-i iar capul. 
Reveni la suprafață printre scuturături, clipind des ca să elimine 
sarea care îi inflama ochii. Altă creastă îl făcu să se învârtă din 
nou; și atunci, chiar acolo, la nici zece metri distanţă, văzu două 
lumini: una roșie și una albă. Cea roșie era de la babordul 
Carpantei, iar cea albă era raza lanternei, pe care Tanger, de la 
prora, o ţinea aţintită asupra lui, în timp ce Pilotul manevra încet 
ca să se plaseze sub vânt. 

e 

Culcat în patul cabinei lui, Coy asculta rumoarea apei pe cocă. 
Carpanta naviga din nou spre nord-est, cu vânt prielnic; iar 
naufragiatul care nu mai era un naufragiat moţăia din cauza 
balansului, sub caldul adăpost al păturilor și sacului de dormit în 
care îl înfofoliseră. Il ridicaseră la bord pe la pupa, după ce-i 
trecuseră o frânghie pe sub umeri, sfârșit de puteri și greoi cu 
vesta de salvare și cu hainele ude și cu lumina care continuă să- 
i clipească pe un umăr până când, ajuns pe punte, el însuși o 
smulse de pe vestă și o aruncă în mare. Picioarele i se muiară 
de cum păși în cockpit: începuse să dârdâie violent, iar cei doi îl 
coborâră în cabina lui după ce-l înfășuraseră într-o pătură. 
Acolo, năucit, ascultător ca un prunc fără voinţă și fără putere, 
se lăsase dezbrăcat și șters cu prosoape; deși Pilotul nu frecă 
prea tare, pentru a evita ca frigul care îi amorţise braţele și 
picioarele să urce prin vasele de sânge spre inimă și cap. Pe 
când scoteau de pe el și ultimele haine, prăvălit cu faţa în sus 
pe pat ca prin ceața unui straniu somn ușor și neliniștit, simţise 
frecatul aspru al mâinilor Pilotului, dar și atingerea degetelor lui 
Tanger pe pielea-i goală. Pe acestea le simţi luându-i întâi 
pulsul, care abia bătea, slab și lent. Apoi, susținându-i torsul în 
timp ce Pilotul îi scotea maioul, le simţi pe picioare ca să-i 
scoată ciorapii, și în sfârșit pe șolduri și pulpe când îi scoaseră 
chiloţii uzi leoarcă. În momentul acela, palma mâinii ei se 


262 


sprijinise puţin pe șoldul lui Coy, foarte aproape de partea de 
sus a pulpei, rămânând acolo, ușoară și caldă, câteva clipe. Apoi 
trăseseră fermoarul sacului de dormit, îngrămădiseră peste el 
pături, stinseseră lumina și-l lăsaseră singur. 

Rătăci prin penumbra verzuie care îl chema din adânc și făcu 
asta în interminabile carturi de zăpezi și de brume și de ecouri 
pe radar. Marca, cu creionul de ceară, itinerarii rectilinii pe 
ecranul de transport de unghiuri, pe când pe punte stăteau cai 
ce mâncau containere de lemn pe care scria că înăuntru erau 
cai, și căpitani tăcuţi mergeau de colo până colo pe teugă 
neadresându-i cuvântul. Apa cenușie și calmă părea plumb 
ondulat. Ploua peste mare și peste porturi și macarale și 
cargoboturi. Așezaţi pe babale, bărbaţi și femei, nemișcaţi, uzi 
până la piele sub aversă, rămâneau cufundaţi în vise oceanice. 
lar colo jos, lângă un clopot mut de bronz din centrul unei sfere 
albastre, erau cetacee dormind pașnic cu un pliu în formă de 
zâmbet pe gură, cu capul în jos și coada verticală, plutind între 
două ape în somnul lipsit de greutate al balenelor. 

e 

Carpanta tresăltă mai puternic, accentuându-și înclinația. Coy 
întredeschise pleoapele în întunericul cabinei, culcușit în căldura 
aceea plăcută ce reda încetul cu încetul viaţă trupului amorțit, 
lunecând ușor din cauza înclinaţiei pe pat spre coca 
ambarcaţiei. Se afla acolo, la adăpost, și izbutise să scape din 
ghearele mării, pe cât de nemiloasă în capriciile ei, pe atât de 
imprevizibilă în clemența-i. Era la bordul unei bărci bune, 
conduse de mâini dibace de prieten, și putea dormi cât voia 
nesinchisindu-se de nimic, fiindcă alţi ochi și alte mâini îi 
vegheau somnul, ghidându-l după fantoma corăbiei pierdute ce 
adăsta în bezna de care el fusese cât pe-aci să fie înghiţit pe 
vecie. Palmele de femeie care îl atinseseră scoțându-i hainele se 
întoarseră ceva mai târziu ca să-l despresureze puţin din 
mormanul de pături, înainte de a se lăsa pe fruntea lui și a-i lua 
pulsul la încheietura mâinii. lar acum, amintirea acelei atingeri, 
palma mâinii nemișcată prima dată pe șoldul lui gol, îl făcu să 
aibă o lentă, caldă erecţie, la adăpostul pulpelor ce-și recăpătau 
căldura. Asta îl făcu să zâmbească singur, liniștit și somnoros, 
aproape cu surprindere. Era bine să trăiești. Apoi adormi la loc, 
încruntându-se fiindcă lumea nu mai era vastă, iar marea se 
restrângea. Visă că ducea cu disperare dorul unor mări interzise 


263 


și al unor coaste barbare și al unor insule unde niciodată nu 
ajungeau nici ordine de captură, nici pungi de plastic, nici cutii 
goale de conserve. Și peregrină în noapte prin porturi fără nave, 
printre femei însoţite de alți bărbaţi. Femei care îl priveau 
pentru că nu erau fericite, de parcă voiau să-l contamineze cu 
nenorocirea lor. 

Plânse în tăcere, cu ochii închiși. Ca să se consoleze, se 
sprijinea cu capul de coasta de lemn a ambarcaţiei, simțind 
rumoarea mării de partea cealaltă a scândurilor de trei 
centimetri grosime care îl despărțeau de Eternitate. 


264 


XI e Marea Sargasselor 


„În Marea Sargasselor, unde oasele 
vin la suprafaţă ca să se albească, 
să mintă și să-și bată joc de vasele care trec.” 


Thomas Pynchon, Curcubeul gravitației 


Când urcă pe punte, velierul stătea neclintit în lumina zorilor, 
fără niciun suflu de briză, cu abrupta linie a coastei foarte 
apropiată și cu cerul fără nori virând la apus de la gri negricios 
la albastru; roșie piatra, roșie marea la răsărit, roșii razele pe 
care soarele le îndrepta orizontal spre catargul Carmpantei pe 
suprafaţa apei liniștite. 

— Aici a fost - zise Tanger. 

Avea o hartă nautică desfășurată pe genunchi, și lângă ea 
Pilotul fuma o ţigară, cu o ceașcă de cafea ţinută cu mâinile 
amândouă. Coy se duse pe puntea de la pupa. Işi pusese niște 
pantaloni uscați și un maiou, iar în părul ciufulit și pe buze avea 
resturi de sare de la scufundarea nocturnă. Se uită de jur 
împrejur, printre pescărușii care planau ţipând înainte de a se 
lăsa pe apă. Coasta era la o milă și ceva spre vest, apoi se 
deschidea în sus luând forma unui sân de mare. Recunoscu 
Punta Percheles, Punta Negra, colţul de stâncă la suprafața apei 
și insula Mazarrón mai la distanță; iar în depărtare, la vreo opt 
mile către est, masa întunecată a Capului Tihoso. 

Se întoarse în cockpit. Pilotul coborâse ca să-i aducă o ceașcă 
de cafea fierbinte, și Coy o bău dintr-o singură înghiţitură, 
strâmbându-se involuntar pe când savura ultimele picături din 
lichidul amar. Tanger arăta pe hartă peisajul pe care îl aveau 
sub ochi. Avea pe ea același pulover negru și nimic în picioare. 
Șuviţe blonde îi scăpau din părul strâns sub scufia de lână a 
Pilotului. 

— Acesta e locul - zise - unde De; Gloria și-a pierdut catargul 
și a trebuit să susţină lupta. 

Coy încuviinţă nescăpând din ochi coasta apropiată, în timp 
ce ea explica detaliile dramei. Tot ce învățase și studiase, 


265 


amănuntele adunate ici și colo de pe catastife îngălbenite, de pe 
manuscrise uitate, de pe vechile hărţi nautice ale tomului 
Urrutia, se ordona în vocea ei liniștită, sigură pe sine de parcă 
cea care vorbea fusese în persoană atunci și acolo. El nu auzise 
în viaţa lui pe cineva atât de convins de ce povestea. Și 
ascultând-o, cu ochii ţintă la arcul de coastă cenușie ce se 
îndepărta spre nord-est, Coy încercă să reconstituie propria-i 
versiune a faptelor: așa a fost; sau, mai degrabă, așa s-ar fi 
putut să fie. Invoca în ajutoru-i cărţile citite, experienţa lui de 
marinar, zilele și nopţile tinereţii sale purtată de vele tacute de- 
a lungul și de-a latul mării aceleia la care ea îl readusese. De 
aceea își putu imagina totul cu ușurință; iar când Tanger se 
întrerupea din povestire și îl privea, și ochii albaștri ai Pilotului 
se întorceau de asemenea către el, Coy ridica puţin din umeri, 
își atingea nasul și umplea golurile naraţiunii. Dădea detalii, se 
aventura în închipuirea situaţiilor, descria manevre, situându-le 
în zorii acelui 4 februarie 1767, când vântul /ebeche s-a rotit 
spre nord la răsăritul soarelui, punându-i pe vânător și pe pradă 
să navigheze cu vânt de bulină. In împrejurarea aceea, zise, 
vântul aparent se adăuga la vântul real, iar brigantina și feluca 
trebuie să fi gonit cu șapte-opt noduri: Dei Gloria cu randa, vela 
mare, focurile, gabiile și vergile bine brațate asupra vântului; iar 
corsarul, cu velele latine de trinchet și de randă încordate și 
drepte ca tăișul cuțitului, navigând în volte mai bine decât 
victima sa. Foarte înclinați ambii spre tribord, cu apa scurgându- 
li-se prin gârliciurile din partea de asupra vântului, cu timonierii 
atenţi la echea cârmei și cu căpitanii depinzând cu totul de briză 
și de pânze, într-o cursă în care primul care făcea o greșeală 
pierdea partida. 

Greșeli. Pe mare, ca și la scrimă - Coy auzise asta undeva -, 
totul consta în a-ţi ţine adversarul la distanță, prevăzându-i 
mișcările. Norul negru care se contura plan și jos la distanţă, 
zona ușor întunecată a mării încreţite, spuma aproape 
imperceptibilă spărgându-se de stânca ițindu-se la fața apei 
anunțau spintecări mortale de care doar vigilența permanentă 
te putea ocroti. Asta făcea din mare corespondentul perfect al 
vieţii. Momentul cel mai potrivit pentru a micșora suprafața 
velei, spunea înțeleptul principiu marinăresc, era exact acela 
când te întrebai dacă nu era momentul să micșorezi suprafața 
velei. Marea ascundea o canalie bătrână, periculoasă și 


266 


vicleană, a cărei camaraderie aparentă nu pândea decât clipa 
când să te sfâșie la cea mai mică neatenţie. Îi omora cu 
ușurință, nemilos, pe neatenţi și pe proști; iar cel mai bun 
marinar nu putea spera decât, cel mult, să fie tolerat pe valurile 
ei, nesupărând-o, nederanjând-o. Asta pentru că marea era 
lipsită de sentimente și, precum Dumnezeul biblic, nu ierta 
niciodată, decât din întâmplare ori din capriciu. Cuvintele 
înțelegere și milă, ca atâtea altele, rămâneau pe uscat odată cu 
dezlegarea parâmelor. Și într-un anumit fel, era de părere Coy, 
așa și trebuia să fie. 

Greșeala, hotărî el, o săvârșise până la urmă căpitanul 
Elezcano. Sau poate n-a fost nicio eroare, ci s-a întâmplat doar 
ca legea mării să încline cu ocazia aceea în favoarea corsarului. 
Tot mai aproape de dușmanul care o împiedica să se pună la 
adăpost sub tunurile fortificațiilor de la Mazarrón, brigantina 
desfășurase probabil rândunicile și zburătorii, în pofida stării 
proaste a arborilor gabieri. Nu era greu de ghicit restul: 
căpitanul Elezcano privind în sus, neliniștit, pe când marinarii, 
balansându-se pe frânghiile unind extremităţile vergilor, 
suspendaţi peste mare la tribord, dezleagă funiile subţiri ale 
velelor superioare, iar acestea se desfășoară cu un ușor fâlfâit, 
încordându-se la suișul vergilor și întinsul școtelor. Și ucenicul 
de pilot care se apropie de dunetă cu latitudinea și longitudinea 
obținute de pilot, și ordinul distrat de a le nota în jurnalul de 
bord, dat de căpitan, care nu pierde vârful catargului din ochi. Și 
ucenicul lângă el, uitându-se la rândul lui în sus în timp ce pune 
în buzunar hârtia cu coordonatele scrise cu creionul. Și deodată 
trosc, scrâșnetul sinistru al lemnului crăpând, și frânghiile și 
pânza căzând în partea de asupra vântului încurcându-se în 
gabia trinchetului, și corabia deviind sinucigaș, și sufletul la gură 
al tuturor oamenilor de la bord, care în momentul acela înțeleg 
că soarta le e pecetluită. 

Precis erau marinari acolo sus, retezând cordajul inutil și 
aruncând resturile arborelui gabier și ale velelor în mare, în timp 
ce dedesubt căpitanul Elezcano dădea ordinul de deschidere a 
focului. Sabordurile tunurilor trebuie să fi fost deschise încă de 
la revărsatul zorilor; gurile tunurilor erau încărcate, iar tunarii 
pregătiţi. Căpitanul s-o fi hotărât poate să cadă într-un bord ca 
să-l ia prin surprindere pe urmăritorul apropiat, alegând de bună 
seamă  tribordul, cu oamenii aplecaţi în spatele tunurilor, 


267 


așteptând ca velele și coca felucii să apară în faţa lor. O luptă cu 
capetele de vergă aproape atingându-se, zicea relatarea scrisă 
de autorităţile navale pe baza mărturiei ucenicului de pilot. Asta 
însemna că vasele trebuie să fi fost extrem de apropiate, cu 
oamenii corsarului gata de canonadă și de abordaj, când Dei 
Gloria și-a descoperit tribordul cu sabordurile deschise în 
spatele cărora fumegau fitilele și a slobozit o salvă de la foarte 
mică depărtare, din cinci tunuri scuipând ghiulele de patru livre. 
Precis a cauzat pierderi; însă în momentul acela vasul corsar se 
afla mai mult ca sigur în derivă de tribord, de nu cumva velele-i 
latine i-or fi permis să-și continue direcţia, strângând vântul, și 
să taie siajul brigantinei, lansându-i la rândul lui o salvă 
răzbunătoare, ucigașă, ce i-a măturat acesteia toată puntea de 
la pupa la prora. Două tunuri lungi de șase livre și patru de câte 
patru livre: între cincisprezece și douăzeci de kilograme de fier 
și de mitralii spulberând frânghii, lemn, carne omenească. Apoi, 
pe când la bordul corsarului tunarii strigau de bucurie, văzându-i 
pe răniții și muribunzii adversarului târându-se pe punţile 
alunecoase din cauza sângelui, cele două corăbii au continuat să 
se apropie tot mai lent, până au rămas nemișcate, una lângă 
alta, bombardându-se cu ferocitate. 

Căpitanul Elezcano era un tenace fiu al Biscayei. Hotărât să 
nu-și ofere gâtul de bunăvoie cuţitului măcelarului, desigur că 
bătea bordul brigantinei de la un capăt la celălalt, încurajându-i 
pe disperaţii săi tunari. În juru-i trebuie să fi fost tunuri 
demontate, schije, proiectile de tun și de muschetă și mitralii 
zburând peste tot, bucăţi de parâme, de catarg și de vele 
căzând de sus. Poate că în momentele acelea cei doi iezuiţi 
muriseră deja, sau poate coborâseră în cabină să apere până în 
ultima clipă cufărașul cu smaralde, ori să-l arunce în mare. 
Ultimele salve ale corsarului au fost negreșit devastatoare. 
Arborele trinchet, cu velele lui sfâșiate ca niște lințolii, trosni 
înainte de a cădea peste puntea, arătând ca un abator, a 
brigantinei; iar căpitanul Elezcano poate că-și dăduse și el 
sufletul demult. Corabia plutea în voia valurilor, pustiită și 
necârmită. Și poate că, pitit printre colacii de parâme, cu o sabie 
de luptă în mâna care-i tremura, îngrozitul ucenic de 
cincisprezece ani își aștepta sfârșitul, văzând cum se apropiau 
prin fum catargele lui Chergui cel gata de abordaj. Dar se vedea 
și un foc acolo la bord: salvele de la foarte mică distanţă ale 


268 


brigantinei, sau poate chiar cele ale felucii, incendiaseră una din 
pânzele inferioare, care nu mai putu fi strânsă din pricina 
manevrei neașteptate. lar acum vela aceea ardea, căzând peste 
puntea corsarului; probabil lângă o încărcătură de praf de 
pușcă, sau lângă tambuchiul deschis al depozitului de pulbere și 
muniții. Întâmplări de pe mare. Și deodată ţâșni o vâlvătaie, și o 
bubuitură seacă lovi brigantina în agonie ca un pumn de aer, 
doborându-i cel de al doilea catarg și umplând cerul de fum 
negru și ţăndări și scântei și resturi umane ce căzură 
pretutindeni. Atunci, ridicându-se pe bordul plin de sânge, 
asurzit de explozie și cu ochii ieșindu-i din cap de oroare, 
ucenicul-pilot putu vedea că acolo unde fusese vasul corsar nu 
mai erau decât bârne fumegoase care sfârâiau scufundându-se 
în mare. În momentul acela Dei G/oria se aplecă și ea, cu apa 
năvălindu-i în măruntaiele cocii sale distruse, iar micul pilot se 
pomeni ţinându-se la suprafaţă printre resturi de lemnărie și de 
cordaje. Era singur, și lângă el plutea barca pe care căpitanul 
Elezcano pusese s-o arunce în mare ca să elibereze puntea, cu 
câteva minute înainte de a începe lupta. 
e 

— În linii mari, aşa trebuie să se fi întâmplat - zise Tanger. 

Stăteau tăcuţi câteșitrei, în fața mării nemișcate ca o lespede 
de mormânt. Jos sub ei, undeva, pe jumătate îngropate în nisipul 
de pe fund, erau osemintele celor aproape o sută de oameni 
morți, resturile celor două corăbii și o avere în smaralde. 

— Cel mai logic - continuă ea - este ca feluca să se fi 
dezintegrat în urma exploziei, iar resturile ei să fie împrăștiate 
pe o mare suprafaţă. În schimb, brigantina s-a scufundat 
intactă, cu excepţia catargelor rupte. Întrucât adâncimea nu e 
cine știe ce, normal ar fi să zacă pe chilă sau pe o coastă. 

Coy studia harta, calculând distanțe și adâncimi. In spatele lui 
soarele începea să încălzească. 

— Fundul e din nămol și nisip - zise. Și ceva pietre. S-ar putea 
să fie îngropată atât de mult încât să nu putem săpa. 

— Se poate - Tanger se aplecă peste hartă, atât de aproape 
încât li se atingeau capetele -. Dar asta n-o vom ști până nu 
vom ajunge acolo jos. Partea acoperită va fi în mai bună stare 
decât cea expusă valurilor și curenților. Microorganismele și-au 
făcut probabil treaba rozând lemnul... Tot ce n-a fost protejat de 
nisip pesemne s-a descompus. Fierul a ruginit. Mai intervine și 


269 


temperatura apei... O epavă poate rămâne intactă la 
temperaturi mici sau poate dispărea în scurt timp în ape calde. 

— Aici nu-s prea reci - preciză Pilotul -. Cu excepţia vreunui 
curent. 

Era în continuare interesat, dar se trăgea mai la o parte, cu 
chipul lui inexpresiv măcinat de vânt, soare și silitră. Făcea și 
desfăcea mecanic noduri, cu o bucată de funie între degetele-i 
bătătorite, cu unghii la fel de scurte și de rupte ca ale lui 
Tanger.  Pupilele lui, decolorate de ani de lumină 
mediteraneeană, zăboveau pe rând peste ei, liniștite. O privire 
stoică pe care Coy o știa foarte bine: cea a pescarului sau a 
marinarului care nu așteaptă nimic altceva decât să-și umple 
rezonabil plasele și să se întoarcă în port exact cu cele 
trebuitoare traiului. El nu era din cei ce-și fac iluzii. Marea 
cotidiană dilua himerele; și, în fond, cuvântul smaralde i se 
părea la fel de lipsit de concreteţe ca locul unde curcubeul se 
sprijină de mare. 

Tanger Își scosese boneta de lână. Acum se ţinea neatent cu 
o mână de umărul lui Coy. 

— Până când nu vom fi situat corpul vasului cu ajutorul 
planurilor și nu vom fi aflat unde e fiecare compartiment în 
parte, nu vom fi siguri de nimic... Important este ca zona pupei 
să fie accesibilă. Acolo era cabina căpitanului. Și smaraldele. 

Atitudinea ei era tot mai diferită de cea de pe uscat. Mai 
naturală, mai puţin arogantă. Coy simţea ușoara apăsare a 
mâinii pe umăr și apropierea trupului ei. Mirosea a mare și a 
piele încălzită de soarele ce urca încet pe cer. Acum ai nevoie 
de mine, se gândi. Acum ai mai multă nevoie de mine, și se 
simte. 

— Poate au aruncat smaraldele în mare - zise. 

Ea negă din cap, cu umbra detașându-i-se foarte clar pe harta 
463A. Apoi rămase puţin timp tăcută și zise poate. Asta nu se 
putea încă ști. Oricum, cufărașul era perfect descris: o cutie din 
lemn, fier și bronz, de douăzeci de pulgadas lungime, după 
vechile măsuri; o pulgada era pe vremuri un lat de deget mare, 
deci cam 23 milimetri. Fierul, nerezistând bine la apă, devenise 
pesemne o masă negricioasă de nerecunoscut; bronzul rezista 
mai bine, însă lemnul, desigur, dispăruse; înăuntru, smaraldele 
trebuie să se fi lipit între ele prin aderente, aproape sudându-se. 
Aspectul lor va fi fiind acum, mai mult sau mai puţin, cel al unui 


270 


bloc de piatră întunecat, puţin roșcat, străbătut de venele verzui 
ale bronzului. Trebuiau să-l caute printre resturi, iar asta nu va fi 
deloc ușor. 

Bineînţeles că nu. Ba lui Coy i se părea nespus de greu. Acul 
în carul cu fân, după cum sugerase Lucio Gamboa la Câdiz, între 
două hohote de râs și două ţigări. lar dacă epava era îngropată, 
trebuiau folosite furtunuri de aspirat nămolul și nisipul. Ceva 
deloc discret. 

— Oricum - conchise Tanger -, întâi trebuie s-o localizăm. 

— Ce se-aude cu sonda? - întrebă Coy. 

Pilotul termina un nod dublu de saulă. 

— Nicio problemă - zise -. Ne-o vor monta după-amiaza asta 
la Cartagena, ca și un repetitor de GPS pentru cabină - se uita la 
Tanger cu o gravitate suspicioasă -. Numai că toate astea 
trebuie plătite. 

— Desigur - zise ea. 

— E cea mai bună sondă de pescuit pe care am putut-o găsi - 
Pilotul i se adresa lui Coy. O Pathfinder Optic cu trei fascicule, 
așa cum mi-ai cerut... Traductorul se poate instala pe oglinda de 
la pupa fără multă trudă. 

Tanger îl privi întrebător. Coy explică: cu sonda aceea puteau 
acoperi un evantai de 90 de grade sub chila Camantei. Se 
folosea pentru localizarea bancurilor de pești, dar oferea de 
asemenea o perspectivă clară a fundului, cu profilul foarte 
detaliat al suprafeței acestuia. Important era că, utilizând mai 
multe culori pe ecran, Pathfinder-ul diferenţia fundurile în 
funcţie de densitatea, duritatea și structura lor, detectând orice 
neregularitate. O piatră izolată, un obiect scufundat, până și 
schimbările de temperatură, toate apăreau limpede. Până și 
metalul, fierul sau bronzul tunurilor, dacă ieșeau din nisip, se 
vedeau în culori tari, mai întunecate. Sonda de pescuit nu era la 
fel de precisă ca sistemele profesionale pe care le putea utiliza 
Nino Palermo; dar la o adâncime de douăzeci până la cincizeci 
de metri își făcea treaba și era suficientă. In felul acesta, 
navigând încet ca să pieptene sau să grebleze aria de cercetat, 
și stabilind coordonatele fiecărui obiect scufundat care atrăgea 
atenția, puteau trasa o hartă a zonei cu locurile posibile ale 
naufragiului. În faza ulterioară aveau să exploreze fiecare punct 
cu acvaplanul: o tăblie de scândură remorcată de pe care 
scufundătorul, pe burtă, nu pierdea fundul din ochi. 


271 


— E ciudat - zise Pilotul. 

Desprinsese de lângă habitaclu burduful de vin atârnat acolo 
și bea cu capul dat pe spate, cu ochii deschiși spre cer. Coy știa 
la ce se gândea, în cazul unui naufragiu atât de aproape de 
suprafaţă, pescarii ar fi trebuit să-și agate plasele de el. Nu 
putea fi ţinut ascuns. Oamenii aflau. Și, în condiţiile astea, 
cineva nu se poate să nu fi aruncat vreo privire acolo jos, măcar 
din curiozitate. Orice înotător subacvatic amator, orice 
scufundător putea s-o facă. 

— Mda. Mă-ntreb de ce niciun pescar n-a pomenit niciodată 
de vreun naufragiu aici. Că de-obicei tipii ăștia cunosc fundul 
mai bine decât coridorul de la ei de-acasă. 

Tanger îi arătă harta: A, F, P. Adică arena (nisip), fango 
(nămol), piedras (pietre). Micile iniţiale erau împrăștiate peste 
tot, alături de cifrele indicând adâncimea. 

— Mai sunt și stânci, vedeţi?... Toate astea la un loc au putut 
apăra epava. 

— S-o apere de pescari, da, se poate - fu de părere Coy -. 
Însă o corabie de lemn scufundată între stânci nu rezistă mult. 
La un fund atât de ridicat, valurile și curenţii distrug corpul 
vasului. Niciunul nu se păstrează ca în ilustraţia aia a ta la 
Comoara lui Rackham cel Roșu. 

— Poate - zise ea. 

Contempla marea cu o expresie de încăpățânare pe chip, și 
privirea Pilotului se încrucișă cu a lui Coy. Deodată, din nou, 
toată afacerea aceea părea absurdă. N-o să găsim nimic, 
spunea gestul marinarului în timp ce-i trecea burduful lui Coy. 
Mă aflu aici fiindcă-ţi sunt prieten și-n plus mă plătești; sau ea e 
cea care mă plătește, ceea ce pân' la urmă-i același lucru. 
Numai că ţie femeia asta ţi-a deviat acul busolei. Și culmea-i că 
nici nu te culci cu ea. 

e 

Erau la Cartagena. Navigaseră în apropierea coastei, pe sub 
peretele abrupt al Capului Tiñoso, și acum Carpanta își aștepta 
rândul la intrarea portului folosit încă de pe vremea grecilor și 
fenicienilor. Quart-Hadasht: Nouă Cartagină a faptelor eroice ale 
lui Hannibal. Tolănit pe un scaun de tec la pupa velierului, Coy 
observa insula Escombreras. Acolo, sub malul parcă retezat 
dinspre sud, scosese amfore romane în tinereţe: de vin și de 
untdelemn, cu gâturi elegante, cu toarte prelungi și cu mărcile 


272 


în latină ale olarilor, unele pecetluite la gură ca în ziua când se 
scufundaseră în mare. Cu douăzeci de ani înainte, zona aceea 
era o imensă câmpie de resturi rămase de pe urma naufragiilor, 
dar, se spunea, și a ofrandelor aruncate în mare de navigatori 
când ajungeau în dreptul unui templu închinat lui Mercur. Coy se 
scufundase acolo adesea și suise înapoi la suprafaţă, 
nedepășind însă niciodată viteza propriilor lui bule de aer, spre 
silueta întunecată a Carpantei care adăsta deasupra, pe plafonul 
ca de metal lustruit al suprafeţei lucioase, cu linia chilei curbată 
spre adânc. Odată, prima oară când coborâse la șaizeci de metri 
- șaizeci și doi pe profundmetrul de la încheietura mâinii -, Coy 
se scufundase încet, cu pauze pentru compensarea creșterii 
presiunii în timpane, lăsându-se să cadă în interiorul acelei sfere 
verzui unde culorile dispăreau treptat transformându-se într-o 
lumină fantomatică, difuză, și nu mai rămâneau decât diferite 
nuanţe de verde. Pierduse din ochi suprafaţa, apoi căzuse, la fel 
de lent, în genunchi pe fundul de nisip curat, cu frigul 
adâncurilor suindu-i-se de-a lungul mușchilor și stomacului sub 
costumul de neopren. Șapte virgulă două atmosfere, se gândi, 
uimit de propria-i cutezanţă; dar avea optsprezece ani. In jurul 
lui, cât cuprindea cu ochii în cercul verde, întinse în fel și chip pe 
nisipul neted, pe jumătate îngropate în el sau grupate în mici 
ridicături, vedea zeci de amfore sparte sau intacte, gâturi și 
baze ascuţite; lut milenar de care nimeni nu se atinsese, nici nu- 
| scosese la lumina zilei, de douăzeci de veacuri. Guri largi, 
rotunde, lungi și strâmte, printre care scoteau capul murene 
urâte și înotau pești întunecați. Imbătat de mângâierea mării pe 
piele, fascinat de penumbra aceea și de vasta câmpie de 
urcioare nemișcate ca niște delfini adormiţi, Coy își scoase 
masca de pe faţă, păstrând muștiucul cu aer între dinţi, ca să 
simtă pe chip toată măreţia tenebroasă care îl înconjura. Apoi, 
alarmat subit, își puse la loc masca, golind-o de apă cu aerul 
scos pe nas. Chiar atunci, Pilotul, cu trupul alungit de labele-i de 
cauciuc, preschimbat în altă siluetă de un verde-închis care 
cobora din înaltul sferei la capătul unui lung și drept panaș de 
bule, ajunsese până la el, mișcându-se cu încetineala oamenilor 
aflaţi la mare adâncime, arătând cu un gest sever 
profundmetrul lui de la încheietura mâinii, apoi spre tâmplă cu 
un deget, întrebându-l pe tăcute dacă-și pierduse minţile. Urcară 
împreună, foarte încet, pe urmele meduzelor de aer care îi 


273 


precedau, ducând fiecare câte o amforă. lar când erau aproape 
de suprafaţă, și soarele începea să-și filtreze razele prin stratul 
de peruzea șlefuită de deasupra capetelor lor, Coy și-o ridicase 
pe a sa, răsucind-o cu gura în jos, și un siaj de nisip fin se 
scursese din interiorul ei, sclipind ca o pulbere de aur în contra 
luminii apei și învăluindu-l într-un nor ce părea un vis aurit. 

lubea marea aceea, care era tot atât de bătrână, de sceptică 
și de înţeleaptă precum nenumăratele femei ce pulsau în 
memoria genetică a lui Tanger Soto. Malurile ei păstrau pecetea 
secolelor, gândi contemplând orașul despre care scriseseră 
Vergiliu și Cervantes, oploșit în fundul portului natural dintre 
înalții pereţi stâncoși care timp de trei mii de ani îl făcuseră 
aproape inexpugnabil pentru dușmani și pentru vânturi. In ciuda 
decadenţei lui, a fațadelor decrepite și murdare, a terenurilor 
rămase de pe urma caselor dărâmate și nereconstruite care 
uneori îi dădeau ciudatul aspect al unui oraș aflat în război, 
arăta frumos dinspre mare, iar pe străduțele-i strâmte răsunau 
ecourile oamenilor care luptaseră ca troienii, gândiseră ca grecii 
și muriseră ca romanii. Se putea distinge deja străvechiul castel 
înălțat pe un dâmb deasupra zidurilor groase de cetate, de 
partea cealaltă a stabilopozilor și contra-brizanţilor ce protejau 
intrarea portului și a șantierului naval. Vechile forturi părăsite 
Santa Ana și Navidad alunecau încet la babordul și tribordul 
Carpantei, păstrând încă o încruntătură amenințătoare în 
meterezele lor goale care, ca niște ochi orbi, continuau să stea 
aţintite asupra mării. 

Aici m-am născut, gândi Coy. Și din acest port m-am aplecat 
peste cărţi și oceane pentru întâia oară. Aici m-a încercat 
provocarea lucrurilor îndepărtate și nostalgia prematură a celor 
necunoscute. Aici am visat să vâslesc spre balenă cu un cuțit 
între dinţi și cu un harponier dibaci la prova. Aici am intuit, 
înainte de a vorbi englezește, existenţa a ceea ce Mariners 
Weather Log numește ESW: Extreme Storm Wave, Valul de 
Furtună Extremă. Și am știut că orice om are întotdeauna, fie că 
dă ori nu dă peste el, un ESW așteptându-l undeva. Aici am 
văzut lespezile marinarilor morţi străjuind gropile lor goale și am 
înțeles că lumea e un barcaz care doar pleacă, dar nu se mai 
întoarce. Aici am descoperit, înainte de a avea nevoie de el, 
înlocuitorul sabiei lui Cato, al cucutei lui Socrate. Al pistolului și- 
al glonțului. 


274 


Zâmbea de sine însuși, de gândurile sale, pe când se uita la 
Tanger cum stătea dreaptă lângă ancoră, ţinându-se cu o mână 
de focul genovez înfășurat pe straiul lui, iar velierul intra în port 
împins de motor. În cockpit, Pilotul manevra la timonă pe apele 
acelea unde putea să navigheze cu ochii închiși. O corvetă gri a 
Marinei, pornind în larg de la digul San Pedro, trecea pe la 
tribord, cu marinarii ei tineri aplecaţi peste balustradă ca s-o 
observe mai bine pe femeia nemișcată la prova velierului ca un 
mascaron aurit. Până la Carpanta ajungea, adus de briza dinspre 
țărm, mirosul munţilor apropiaţi: golași, sterpi și calcinaţi de 
soare, cu cimbru, rozmarin, pa/mito și nopal printre stâncile lor 
cenușii, viroage uscate unde creșteau smochinii, și pâlcuri de 
migdali eșalonate pe brâuri de piatră seacă. In pofida cimentului 
și sticlei și oţelului și excavatoarelor, a succesiunii interminabile 
de lumini bastarde care îi pângăreau țărmurile de la o coastă la 
alta, toată Mediterana continua să fie acolo dacă erai câtuși de 
puţin atent la delicatul zvon al amintirii: untdelemn și vin roșu, 
Islam și Talmud, cruci, pini, chiparoși, morminte, biserici, 
apusuri roș-violete ca sângele, vele albe în depărtare, pietre 
cioplite de oameni și de timp, ora ciudată a serii când totul 
rămânea tăcut și liniștit cu excepţia cântecului greierilor, nopţi 
la lumina unui foc făcut cu lemne aduse de valuri, pe când luna 
se înălța încet peste o mare de insule fără apă. Și de asemenea 
frigărui cu sardele, dafin și măsline, coji de pepene plutind 
domol în ușoara legănare de seară a plajei, rumoarea 
pietricelelor târâte de resacul de dimineaţă, bărci vopsite în 
albastru, alb și roșu, împotmolite la ţărmuri cu mori în ruină și 
măslini cenușii, struguri îngălbenind bolțile de viță. lar la umbra 
lor, cu ochii pierduţi în albastrul intens ce se întindea către 
răsărit, bărbaţi nemișcaţi privind marea; eroi arşi de soare și 
bărboși, specialiști în naufragii în golfulețe dinainte desemnate 
de zei cruzi, ascunși sub aparenţa unor statui mutilate ce 
dormeau, cu ochii deschişi, într-o tăcere de veacuri. 

— Ce-i asta? - întrebă Tanger. 

Venise la pupa și arăta spre babord, dincolo de digul Navidad, 
lângă marile tunele gemene de beton construite în alte timpuri 
ca să adăpostească submarine. Acolo, plaja neagră de la 
Espalmador era acoperită cu resturi de nave ciopărţite. 

— E Cimitirul Vaselor Fără Nume. 


275 


Pilotul se întorsese spre Coy. Avea o ţigară pe jumătate 
fumată în gură și îl privea cu ochi în care adăstau amintirile, 
premergătoare unui sentiment pe care se feri să-l exteriorizeze. 
Pe mal, cu carcasele lor ruginite pe jumătate scufundate în apă, 
printre structuri, punți de comandă, coverte și coșuri afumate, 
zăceau vapoare îmbucătățite ca niște uriașe cetacee spintecate, 
arătându-și coastele metalice și pereţii despărțitori goi, cu 
plăcile de oţel tăiate și îngrămădite pe plajă la picioarele 
macaralelor. Acolo era locul unde vasele osândite la moarte, 
lipsite deja de nume, matricolă și pavilion, își săvârșeau ultima 
călătorie înainte de a sfârși sub aparatul de sudură. Noile planuri 
urbanistice ale orașului condamnau acel loc la dispariţie, însă 
aveau să mai treacă multe luni până să se termine cu ultimele 
ciopârțiri de vase și cu curățirea resturilor împrăștiate peste tot. 
Coy văzu un vechi bulkcarrier din care nu mai rămăsese decât 
pupa pe jumătate prăvălită în mare, și ale cărui două treimi 
anterioare dispăruseră deja într-un haos de fierăraie pe plajă. 
Erau piese demontate pretutindeni, mai mult de o duzină de 
ancore mari picurând rugină pe nisipul închis la culoare, trei 
coșuri păstrate în mod absurd, unul lângă altul, cu resturi încă 
vizibile de vopsea amintind steagul  armatorilor, și 
suprastructura aproape centenară a unui pachebot ce fusese rus 
sau polonez, Korzeniowski, ceva mai încolo, lângă turnul de 
pază, vas din care Coy își putea aminti o punte de fier oxidat cu 
resturi de vopsea albă, cu scânduri putrede și cabină aproape 
intactă, la bordul căreia visa, când era mic, că simțea mișcarea 
navei sub tălpi și largul mării sub ochi. 

Acela fusese timp de mulţi ani locul lui preferat, îmbiind la 
visări oceanice, când se plimba spre dig cu o undiţă în mână sau 
cu arbaleta lui subacvatică cu elastic și labele de cauciuc, sau 
când, mai târziu, îl ajuta pe Pilot să curețe coastele Carpantei 
trasă la Espalmador într-un loc cu apă mică. Acolo, în înserările 
interminabile din port, pe când soarele se ascundea încetul cu 
încetul îndărătul scheletelor inerte ale vechilor vapoare, Pilotul 
și cu el stătuseră de vorbă îndelung cu cuvinte sau tăceri despre 
crezul lor, al amândurora, cum că vasele și oamenii ar trebui să 
sfârșească întotdeauna demn, pe mare, în loc să vină să eșueze 
pe uscat. lar mai târziu, foarte departe de acest loc, pe insula 
Decepţiei, la sud de Capul Horn și de trecătoarea Drake, Coy 
simţise aceeași stare sufletească atunci când debarcase pe 


276 


nisipul unei plaje care era neagră ca asta de aici, printre mii de 
oase de balenă ce o albeau cât vedeai cu ochii. Spermanţetul 
acelor animale se transformase în ulei ars în lămpi cu mult, mult 
timp înainte ca el să se fi născut; dar oasele zăceau tot acolo ca 
o batjocură, în acea ciudată mare antarctică a Sargasselor. Mai 
era printre acele resturi și un străvechi fier de harpon ruginit, iar 
Coy se pomeni drept în faţa lui, privindu-l din picioare cu mare 
scârbă. La urma urmei, insula Decepţiei își merita cu prisosinţă 
numele. Balene spintecate, vapoare dezmembrate. Oameni 
terminaţi. Harponul se înfigea mereu în aceeași carne, fiindcă 
mereu era vorba de aceeași istorie. 
e 

Acostară în portul sportiv și se plimbară pe cheiuri, simțind, 
cum se întâmpla întotdeauna când călcau pe pământ, că acesta 
oscila uşor sub paşii lor. La cheiul comercial, vizavi de clubul 
nautic, se afla un cargou cu catarge: Felix von Luckner, al 
companiei Zeeland Ship, pe care Coy îl știa bine pentru că făcea 
de obicei ruta Cartagena-Anvers. Era suficient să te uiţi la el ca 
să-ți evoce așteptări îndelungi sub ploaie, sub vânt și în lumina 
gălbuie a iernii, siluetele fantasmagorice ale macaralelor pe 
pământul gol, ecluza și interminabilele manevre de pe Escaut. Și 
deși cunoscuse unghere ale lumii mult mai confortabile, Coy nu- 
și putu reţine un fior de nostalgie. 

Se instalară câteșitrei la terasa barului Valencia, lângă 
centenara inscripţie din plăcuţe de faianţă azu/ejos cuprinzând 
versurile închinate de Miguel de Cervantes orașului în a sa 
Călătorie în Parnas, sub zidul gros ridicat de Carlos al Ill-lea când 
Dei Gloria zăcea de numai trei ani pe fundul mării, și băură mari 
stacane de bere rece în fața ceasului Primăriei, a palmierilor 
agitaţi de vântul /ebeche care împrospăta aerul amiezii, și a 
vârfului monumentului ridicat în memoria marinarilor morţi în 
Cuba și la Cavite în 1898, cu zeci de nume gravate pe plăci de 
marmură alături de cele ale vaselor care, aidoma acelor 
echipaje, despicau de peste o sută de ani tăcerea adâncurilor. 
Apoi Pilotul se duse după sonda achiziționată, iar Tanger îl însoţi 
pe Coy pe străzile strâmte și pustii ale orașului vechi, pe sub 
balcoanele cu ghivece de mușcate și busuioc, și pe sub 
verandele cu geamlâc de unde încă, uneori, câte o femeie stând 
jos cu un lucru de mână îi privea trecând cu curiozitate. Acum, 
majoritatea acelor balcoane erau închise și verandele goale, cu 


277 


geamuri fără perdele, în case cu ferestrele condamnate și cu uși 
dinaintea cărora se adunau murdăria și gunoiul; iar Coy căuta 
degeaba printre ele o mutră cunoscută, o muzică familiară în 
spatele jaluzelelor verzi, un copil jucându-se după colț sau în 
piațeta cea mai apropiată, în care să recunoască pe cineva sau 
să se recunoască. 

— Am fost fericit aici - zise el pe neașteptate. 

Se opriseră pe o stradă întunecoasă, în faţa terenului de 
construit lăsat liber de o clădire dărâmată între alte două care 
se țineau încă în picioare. Porţiunile de pereţi goi păstrau fâșii 
de hârtie de tapetat, cuie ruginite de care nu mai atârna niciun 
tablou, urme de mobile, destrămate fire electrice. Le parcurse 
pe toate cu privirea, încercând să reconstituie tot ce se găsea 
cândva între acele ziduri: rafturi cu cărţi, mobile de nuc și de 
mahon, coridoare cu plăcuţe de azulejos, camere cu ferestruici 
ovale sus, îngălbenite portrete înconjurate de un nimb alburiu 
care le sporea aerul fantomatic. Nu mai exista ceasornicăria de 
la parter, nici magazinele de cărbune și de coloniale din capul 
străzii, nici măcar localul cu o fântână de marmură în centru, 
anunțuri cu Lichiorul de Anason Del Mono și afișe cu coride pe 
pereți, care mirosea a vin când treceai prin faţa ușii, și la a cărui 
tejghea spinări de bărbaţi taciturni, aplecaţi peste pahare roșii, 
lăsau să se scurgă orele peste ele. lar pe copilul cu pantaloni 
scurți care bătea strada aceea cu câte un sifon în fiecare mână, 
sau își lipea nasul, fermecat, de vitrinele luminate, pline de 
jucării pentru Crăciun, demult îl răpise marea. 

— De ce-ai plecat? - întrebă Tanger. 

Vocea îi suna neașteptat de dulce. Coy continua să se uite 
lung la pereţii casei inexistente. Arătă îndărăt, în direcţia 
portului din partea cealaltă a orașului. 

— Era un drum acolo - se întoarse încet. Am vrut să fac ceea 
ce alţii doar visează. _ 

Ea înclină din cap, în semn de încuviinţare. Il privea în felul 
acela ciudat al ei, pe care îl adopta uneori, de parcă îl vedea 
pentru întâia oară. 

— Ai bătut cale lungă - abia șopti. 

Părea să-l invidieze, zicând asta. Coy dădu din umeri, cu un 
zâmbet făcut din timp și naufragii. O schimă deliberată, 
conștientă de ea însăși. 


— Știu niște rânduri dintr-o carte - zise, apoi contemplă iar 
pereţii casei ce nu mai exista -. O pagină pe care am citit-o 
acolo sus. 

Își aminti cu voce tare, fără greutate: 


„Vino, tu cel cu inima frântă. Aici este o altă viață 
netrecând prin moarte. Aici poți cunoaște, fără a trebui 
să mori, minuni supranaturale. Eu ofer mai multă 
uitare decât Parca. Vino, ridică-ți lespedea de pe 
mormânt și unește-te cu mine.” Auzind glasul acesta 
la răsărit și la apus, din zori până în noapte, sufletul 
fierarului răspunse: „Da, plec”. Și astfel, Perth plecă la 
vânătoare de balene...! 


Dădu din nou din umeri, când termină, și ea continua să-l 
privească în același fel. lrișii bleumarin îi fixau gura. 

— Ai fost ce-ai vrut să fii - zise. 

Glasul ei suna tot ca un susur gânditor. Coy își ridică puţin 
palmele. 

— Am fost Jim Hawkins, apoi Ishmael și câtva timp m-am 
crezut Lord Jim... După aceea mi-am dat seama că nu fusesem 
niciodată niciunul din ei. Asta m-a ușurat, oarecum. De parcă 
scăpasem de niște prieteni agasanţi. Sau de niște martori. 

Aruncă o ultimă privire spre pereţii goi. Erau umbre 
întunecate care îl salutau de sus: femei îndoliate stând de vorbă 
în lumina tot mai săracă a serii, o candelă cu untdelemn în faţa 
statuetei Fecioarei, clinchetitul liniștitor al unor andrele 
împletind, o pungă de tutun din piele neagră cu iniţiale de argint 
și mirosul tabagic al unor mustăţi albe. Gravuri cu vase 
navigând cu velele în vânt, printre foșnetul hârtiei unor pagini 
de carte. Am fugit, gândi, către un loc ce nu mai exista, dintr- 
unul care nu mai există. Îi zâmbi din nou neantului: 

— După cum zice Pilotul, niciodată să nu te prindă visarea cu 
mâinile pe timonă. 

Ea ramase tăcută după cuvintele acelea și mult timp nu mai 
zise nimic. Scosese din geantă cutiuța de carton cu efigia 


1 Versiunea românească a acestui fragment (1962, Șerban Andronescu) fiind mult 
diferită, o transcriem în continuare: În fata ochilor săi doritori de moarte, oceanul 
primitor se arăta cu momeala spaimelor sale de neînchipuit și a minunatelor aventuri 
pe care le prilejuiește o viată nouă. Și astfel porni Perth la vânătoare de balene. (n. 
tr.). 


279 


Eroului și aprindea o ţigară cu pachetul încă în mâini, ca și cum 
bucata aceea de carton presat și colorat o consola de propriile-i 
fantasme. 

e 

Cinară michirones - mâncare tipică din Murcia, din bob, 
jambon și cârnăciori - și ochiuri cu cartofi la Hanul Jamaica, de 
cealaltă parte a vechiului tunel al străzii Canales. Acolo li se 
alătură Pilotul, cu mâinile pătate de ulei și cu știrea că sonda era 
instalată și funcţiona bine. Prin zvonul de conversații, în fum de 
tutun formând straturi cenușii sub tavan, Rocio Jurado cânta în 
fundal, la radio, La Lola se va a los puertos. Veteranul local 
fusese renovat, și în locul feţelor de masă din mușama pe care 
Coy le știa de-o viaţă întreagă apăruseră albituri și tacâmuri noi, 
azulejos de faianţă, podoabe și chiar tablouri pe pereţi, deși 
clientela rămăsese cea dintotdeauna, mai ales pe la prânz: 
locuitori de-ai cartierului, megieși, zugravi, mecanici de la un 
atelier din apropiere, pensionari atrași de mâncarea de casă, 
bună și ieftină. Oricum, după cum îi spuse lui Tanger turnându-i 
din nou vin roșu cu sifon în pahar, numai pentru numele 
localului și tot merita să mergi acolo. 

La desert, pe când Pilotul își descojea o mandarină, stabiliră 
planul de cercetare. Aveau să ridice amarele în zori, ca să 
înceapă pieptănatul zonei în toiul dimineţii. Sectorul iniţial de 
căutare rămânea definitiv stabilit între 1*20' și 1*22' longitudine 
estică și 37*31,5' și 37*32,5' latitudine nordică. Vor aborda acel 
dreptunghi de o milă lungime pe două lăţime dinspre partea.-i 
exterioară, de la adâncimea mai mare către cea mai mică, prin 
sondări repetate, mai rare începând de la cincizeci de metri. 
După cum preciză Coy, aceasta prezenta avantajul că, începând 
departe de coastă, mișcările Carpantei aveau să atragă mult 
mai târziu atenţia celor de pe uscat, de care se vor apropia apoi 
treptat. La viteza de două sau trei noduri, Pathfinder-ul le 
permitea sondarea detaliată a unor fâșii paralele late de 
cincizeci-șaizeci de metri. Zona totală de explorare era împărţită 
în șaptezeci și patru de astfel de fâșii; așa că, socotind și timpul 
pierdut cu manevrele, parcurgerea fiecăreia din ele ar dura o 
oră; iar acoperirea ariei complete, cam optzeci. lar asta situa 
orele reale de muncă între o sută și o sută douăzeci. Socoteala, 
extinsă la toată aria de căutare, dădea între zece și 
douăsprezece zile. Cu condiţia ca și timpul să coopereze. 


280 


— Previziunea meteorologică e bună - zise Pilotul. Dar sigur 
vom pierde câteva zile. 

— Două săptămâni - calculă Coy. Asta e durata minimă. 

— Poate chiar trei. 

— Poate. 

Tanger îi asculta atentă, cu coatele pe masă și cu degetele 
împreunate sub bărbie. 

— Ai spus că am putea atrage atenţia, văzuţi de pe uscat... 
Asta ar stârni suspiciuni? 

— La început, nu cred. Dar pe măsură ce ne apropiem, da, se 
poate. În perioada asta a anului e deja lume care merge la plajă. 

— Sunt și vase de pescuit - preciză Pilotul, cu o felioară de 
mandarină în gură -. lar orașul Mazarrón e aproape. 

Tanger se uită la Coy. Luase o coajă de pe farfuria Pilotului și 
o rupea în bucățele. Aroma parfuma toată masa. 

— Avem cum să ne justificăm? 

— Cred că da. Putem să fim la pescuit, sau să căutăm ceva 
ce-am pierdut. 

— Un motor - sugeră Pilotul. 

— Exact. Un motor de barcă pneumatică. Ne-a căzut în mare. 
Mai e ceva în favoarea noastră, și anume că Pilotul și Carpanta 
lui sunt foarte cunoscuţi prin zonă și n-or să bată la ochi... Cât 
despre uscat, să nu ne facem probleme inutile. Am putea acosta 
într-o noapte la Mazarrón, în alta la Águilas, altă dată la 
Cartagena, iar în rest putem ancora departe de zonă. O pereche 
ce închiriază o barcă pentru cincisprezece zile de vacanţă e tot 
ce poate fi mai normal. 

Glumea spunând asta, însă Tanger nu păru să guste 
comentariul. Poate că o deranja cuvântul pereche. Stătea cu 
capul plecat, cu coaja de mandarină în mână, cântărind situaţia. 
Își spălase părul după-amiaza, înainte de a cobori pe uscat, și 
vârfurile aurii și asimetrice îi atingeau iar bărbia. 

— Circulă patrule? - întrebă, impasibilă. 

— Două - zise Pilotul. Cea de supraveghere vamală și cea a 
Gărzii Civile. 

Coy explică: serviciul vamal HJ opera noaptea și se ocupa de 
limitarea sau chiar stârpirea contrabandei. N-aveau treabă cu 
ea. Cât despre Garda Civilă, misiunea ei consta în paza coastei 
și în a veghea asupra respectării legilor pescuitului. Carpanta 
nu-i privea, prin urmare; dar exista posibilitatea ca, văzând-o 


281 


acolo zi de zi, să le stârnească curiozitatea și să vină să-și bage 
nasul. 

— Norocul e că Pilotul cunoaște pe toată lumea, până și pe 
gardieni. Acum lucrurile s-au mai schimbat, însă în tinereţea lui 
s-a înhăitat cu unii dintre ei. Îţi poţi imagina despre ce era 
vorba: tutun blond, băuturi, un procent din câștiguri - îl privi 
afectuos... Întotdeauna a știut să-și câștige pâinea. 

Pilotul făcu un gest fatalist și înţelept, vechi precum marea pe 
care naviga: moștenire a nenumăratelor generaţii de vânturi 
potrivnice. 

— Trăiește și lasă-l și pe altul să trăiască - zise cu simplitate. 

Coy în persoană îl însoţise de câteva ori, cândva, pe post de 
mus în expediţii clandestine și nocturne în apropierea Capului 
Tiñoso sau spre Capul Palos, și își amintea de episoadele acelea 
cu excitaţia proprie adolescenţei. Pe întuneric, cu sclipirea 
intermitentă a farului celui mai apropiat în noapte, în așteptarea 
luminilor unui cargou care își încetinea mersul, oprindu-se strict 
timpul cuvenit pentru ca vreo două încărcături să fie coborâte în 
cockpitul Carpantei. Lăzi cu tabac blond american, sticle de 
whisky, electronică japoneză. Apoi, drumul de întoarcere tot prin 
întuneric, poate debarcarea mărfii într-un mic golf discret, 
trecând-o în mâinile unor umbre ce înaintau cu apa până la 
piept. Pentru tânărul care era Coy cel de-atunci nu exista 
diferență între cele trăite și cele citite, asta justificând orice 
aventură. Din punctul lui de vedere, paginile acelea vechi, 
Moonfleet și David Balfour și Săgeata de aur și toate celelalte - 
așteptarea unei salve de bord pe întuneric fusese mult timp cea 
mai fierbinte dorinţă a sa - ofereau pretexte suficiente. Numai 
că după aceea, întorcându-se în port și aruncând pe uscat un 
cablu inocent ca să-l lege de bolard, întotdeauna dădea peste 
vreun gardian civil ori un subofițer de marină care lua partea 
leului; iar Pilotului îi rămânea, după ce-și riscase barca și 
libertatea, exact cât să-i ajungă până la sfârșitul lunii, pe când 
alţii se îmbogăţeau de pe urma lui. Trăiește și lasă-l și pe altul 
să trăiască: însă mereu e cineva care trăiește mai bine decât cel 
care a trudit. Adică pe socoteala lui. Odată, la barul Taibilla, pe 
când mâncau tartine din carne macră de porc cu tomate, cineva 
l-a luat la o parte pe Pilot și i-a propus să facă o călătorie ceva 
mai complicată, mergând pe o noapte fără lună în întâmpinarea 
unui vas de pescuit venind din Maroc. Ketama pură, îi zise. 


282 


Cincizeci de kile de drog. lar asta, îi explică tipul vorbind cu 
jumătate de gură, îl putea face să câștige de mii de ori cât 
scotea din sporadicele-i expediţii nocturne. De la masă, cu 
tartina în mână, Coy văzu cum Pilotul asculta cu atenție, își 
termina fără grabă berea, apoi lăsa halba pe tejghea înainte de 
a-l scoate pe celălalt în șuturi din local până pe bulevard. 

Tanger plăti cina și ieșiră. Temperatura era plăcută și merseră 
încet în direcția porţilor Murciei și a orașului vechi. Era acolo un 
soldat de infanterie marină nemișcat dinaintea porţii albe a 
Căpităniei: aceeași clădire, comentă Tanger, în care fusese 
interogat ucenicul de pilot de pe De; G/oria. Mai vedeai și licuricii 
verzi ai taximetriștilor plictisiţi din faţa cinematografului Mariola, 
și oameni așezați pe la terase. Uneori Coy se încrucișa cu o 
mutră cunoscută și schimba un salut tăcut, o mișcare din cap, 
cum îţi merge, să trăieşti, pe curând, la revedere, pronunţate de 
unul și de altul fără intenţia de a se mai vedea vreodată, nici de 
a afla răspunsul. Nu mai aveau nimic în comun despre care să 
vorbească. Văzu o veche iubire din tinerețe transformată în 
matroană respectabilă, cu doi copii de mână și unul într-un 
cărucior, însoţită de un soț cu părul în rărire și cenușiu, care lui 
Coy îi amintea vag de un fost coleg de liceu. Trecu inexpresivă 
în lumina  îngrozitoarelor felinare postmoderniste care 
împovărau trotuarul, fără niciun semn de recunoaștere. Dar m-ai 
recunoscut, gândi el, amuzat. LFLCF: Legea lui Fost-ai Lele Cât 
ai Fost. Eu așteptându-te la poarta San Miguel, atingerea 
mâinilor noastre la cafeneaua Mastia. Petrecerea aceea din 
noaptea de Revelion în casa părinţilor tăi plecaţi în călătorie: /e 
taime, moi non plus, şi perechile îmbrăţișate în clarobscur pe 
când Serge Gainsbourg și Jane Birkin făceau amor pe pick-up. Și 
colțul întunecos, și patul fratelui tău cu un fanion de-al Clubului 
Atletico de la Madrid prins în pioneze de perete, și în ce hala 
reacţionat taică-tu când a sosit pe neașteptate ca să strice toată 
petrecerea și ne-a găsit acolo, jucându-ne de-a doctorul palpând 
bolnavul. Păi cum să nu mă cunoști, fato. 

— Faza căutării - zise - mă preocupă mai puţin decât aceea a 
găsirii lui Dei Gloria... În cazul din urmă, chiar prefăcându-ne 
câtva timp că venim și plecăm, nemișcarea noastră tot va fi pe 
zi ce trece mai suspectă - se întoarse spre Tanger... Ce nu știu e 
cât timp ne-ar putea lua asta. 

— Nici eu nu știu. 


283 


Urcaseră pe strada Aerului până la cârciuma Del Macho (a 
Masculului). Treptele coastei Baroanei suiau spre ruinele vechii 
catedrale și ale teatrului roman, printre gurile ca de gârlici ale 
unor străduțe strâmte, aproape toate dispărute deja, dar al 
căror traseu rămânea neșters în memoria lui Coy. Mai încolo, 
cartierul popular al muncitorilor din port și al pescarilor, pe care 
și-l amintea înghesuit la poalele castelului, cu rufe atârnate de 
la un balcon la altul, era acum pe jumătate dărâmat, locuit de 
imigranţi africani care te priveau, ostili sau complici, de pe la 
colțuri: 'așiș bun, măi fâ'tate. Acu adus din Ma'oc. Pisicile se 
prelingeau pe lângă ziduri ca niște comandouri în plină 
incursiune nocturnă, pe sub vechi zăbrele cu ghivece de flori. 
Dinspre crâșmele învecinate venea iz de vin și de hamsii prăjite, 
și o prostituată singuratică se plimba ceva mai încolo, ca o 
santinelă plictisită, sub un fanar prăpădit luminând o nișă cu 
Fecioara „de la Soledad”. 

— Va trebui să măsurăm epava și să o comparăm cu planurile 
- zise Tanger -, ca să putem situa prova și pupa. Apoi să 
răscolim milimetru cu milimetru locul unde ar trebui să fie 
cabina căpitanului... Sau ce-a mai rămas din ea. 

— Și dacă-i îngropată? 

— Atunci plecăm de-acolo și ne întoarcem cu mijloacele 
adecvate. 

— Tu comanzi - Coy evita ochii Pilotului, pe care îi simţea 
aţintiţi asupra lui. Oi fi știind tu ce să faci. 

Cârciuma Del Macho nu se mai numea așa, nici nu mai 
mirosea a măsline și a vin ieftin; însă păstrase tejgheaua veche, 
butoaiele de stejar înnegrit și aspectul de bodegă de pe vremuri 
pe care și-l amintea Coy. Pilotul bea coniac Fundador, și femeia 
goală tatuată pe antebraţul lui stâng se mișca lasciv ori de câte 
ori își încorda mușchii ridicând paharul. Coy văzuse cum silueta 
aceea albăstruie se ștergea puţin câte puţin, cu trecerea 
timpului. Pilotul o avea din tinerețe, când vasul Canarias făcuse 
o vizită la Marsilia, și după mica operaţie făcuse febră trei zile. 
Chiar și Coy fusese cât pe ce să se lase tatuat la Beirut pe când 
naviga ca ofiţer al treilea la bordul lui Otago: un șarpe înaripat 
foarte drăguţ, ales din modelele expuse pe perete de gravor. 
Dar când era cu brațul dezgolit întins și cu acul gata să-i atingă 
pielea, se răzgândi. Așa că lăsă zece dolari pe masă și plecă cu 
brațul intact. 


284 


— Mai e un aspect neplăcut - zise: Nino Palermo. Precis are 
deja pe cineva pe-aci, spionându-ne. Nu m-ar mira să ne lase să 
căutăm și să-și facă apariţia de cum vom găsi epava. 

Bău o înghiţitură din ginul lui albastru cu apă tonică, lăsând-o 
să lunece, proaspătă și aromatică, pe gât. Incă mai avea în gură 
gustul de sare al băii nocturne. 

— E un risc pe care trebuie să ni-l asumăm - zise ea. 

Tinea între două degete, între policar și arătător, un pahar cu 
vin tămâios de care abia dacă se atinsese. Coy o observă peste 
marginea paharului său. Se gândea la Magnum-ul 357. li 
cotrobăise prin lucruri, înjurând în șoaptă, fără să-l găsească. 
Era pregătit să i-l arunce în mare, dar nu găsi decât caieţelele ei 
cu notițe, ochelari de soare, haine, niște cărţi. Dar și o cutie cu 
tampoane igienice și o duzină de chiloţei de bumbac. 

— Sper că știi ce faci. 

Se uitase la Pilot, înainte de a i se adresa ei. Era mai bine ca 
marinarul să ignore treaba cu revolverul, fiindcă nu i-ar fi făcut 
nicio plăcere să navigheze cu Carpanta înarmată. Absolut 
niciuna. 

— Am știut tot timpul - răspunse Tanger, glacială. Voi ocupați- 
vă de găsirea corăbiei și lăsaţi-mă pe mine să mă ocup de 
Palermo. 

Are niște ași în mânecă, își zise Coy. Fâţa asta vicleană are în 
mânecă niște cărţi de care numai ea știe, fiindcă altfel n-ar fi 
atât de sigură pe sine când vine vorba de dalmaţianul căcănar. 
Pun mâna-n foc că a studiat deja toate ipotezele: pe cele 
posibile, pe cele probabile și pe cele primejdioase. Singura 
problemă e să aflu în care din ele apar eu. 

— Mai e o chestiune - erau puţini clienţi, iar cârciumarul se 
afla la capătul opus al tejghelei, dar chiar și așa cobori mult 
vocea când vorbi -... Smaraldele. 

— Ce-i cu ele? 

În ochii Pilotului, Coy citi că și prietenul lui gândea la fel: dacă 
într-o bună zi joci poker, încearcă să n-o faci cu ea. Chiar dacă 
ești un vechi și înrăit cartofor. 

— Să zicem că le găsim - răspunse -. Că dăm peste sipet. E 
adevărat ce-a zis Palermo?... Că te-ai ocupat deja de plasarea 
lor?... Vor trebui curățate, spălate, sau mai știu eu ce. Asta-i 
treabă de specialiști. 

Ea se încruntă. Se uita la Pilot cu coada ochiului. 


— Nu cred că-i momentul potrivit... 

Coy își strânse pumnul pe tejghea. Enervarea lui sporea și de 
astă dată nu se mai sinchisi să o arate. 

— Ascultă. Pilotul e vârât în asta până peste cap, ca tine și ca 
mine. Işi riscă barca și poate avea necazuri cu justiția. Trebuie 
să-i garantezi... 

Tanger ridică o mână. Mie mi-ar tremura uneori, gândi Coy. 
Ba chiar îmi tremură cam tot timpul. Și uite la ea. 

— Banii pe care i i-am dat îi acoperă riscurile, deocamdată. 
Apoi, cu smaraldele, toți vom fi compensații și mulţumiţi. Din 
plin. 

Sublimase cuvântul toți, întorcându-se spre Coy cu asprime. 
Apoi, pe când el se întreba încă o dată din câte piese își 
compusese ea personajul, duse paharul cu vin tămâios la buze, 
abia înmuindu-și-le în licoare, și îl puse la loc pe tejghea, își 
aplecase capul ca și cum studia posibilitatea de a mai adăuga 
ceva sau de a se abţine. Veronica Lake, gândi Coy admirând 
cortina asimetrică ce îi acoperea jumătate din chip. Tanger 
pomenise de Șoimul maltez, dar mai bine Kim Basinger în L.A. 
Confidential, pe care îl văzuse de vreo două sute de ori pe video 
în cabina lui de pe Ffeda/lah. Ori Jessica Rabbit, din Cine vrea 
pielea lui Roger Rabbit. In realitate nu-s o fată rea. Așa m-au 
zugrăvit alții. 

— În ce privește smaraldele - adăugă Tanger după un 
moment -, pot să vă spun că există un cumpărător. Am vorbit cu 
el, așa cum a zis Palermo... Cineva o să vină aici să le preia, de 
cum le vom scoate din mare. Fără probleme, fără complicaţii - 
mai făcu o pauză și îi înfruntă cu duritate pe amândoi -. Cu bani 
destui pentru toată lumea. 

N-o să fie chiar așa de simplu, intuia Coy privindu-i pistruii. 
Sau, ca să fim mai preciși, știa că lucrurile nu vor decurge atât 
de ușor. Erau tot pe insula cavalerilor și a scutierilor, iar ultimul 
cavaler murise și fusese îngropat de secole întregi. Hârca lui 
mumificată păstra expresia perplexă a fraierului. 

— Bani - repetă el mecanic, foarte puţin convins. 

Își atinse nasul, înainte de a-l consulta din ochi, interogativ, 
pe Pilot, care asculta cu o aparentă indiferență. După câteva 
clipe, văzu că acesta își mijea ochii, încuviințând. 

— Incep să-mbătrânesc - comentă Pilotul. Carpanta e și ea la 
capătul puterilor și n-am plătit niciodată cotizaţii la Asigurările 


286 


Sociale... Aș cumpăra o barcă mică, cu motor, ca să-l scot 
duminicile la pescuit pe nepotă-miu. 

Zâmbea reţinut, atingându-și faţa nerasă, acoperită cu peri 
cenușii. Nepotul lui avea patru ani. Când ieșea cu el de mână la 
plimbare prin port, puștiul îi ţinea scrupulos socoteala berilor 
băute, din porunca bunicii lui, apoi îl pâra când se întorceau 
acasă. Din fericire învățase să numere doar până la cinci. 

— Vei cumpăra barca aceea, Pilotule - zise Tanger. Îți promit. 

Işi sprijinise mâna de antebraţul lui cu o mișcare spontană. Un 
gest camaraderesc, aproape masculin. Taman, observă Coy, 
peste tatuajul tot mai șters cu femeia goală. 

a 

Precum bâlbâiala unei chitare răgușite, primele note din Lady 
be Good punctau luminile oraşului în reflexele apei negre, între 
pupa Carpantei și chei. Încetul cu încetul, arhaicul swing al 
corzilor basului fu acoperit de intrarea complexă a restului 
instrumentelor, trompetele lui Killian și McGhee, solourile de 
pian ale lui Arnold Ross și saxofonul alto al lui Charlie Parker. 
Coy asculta toate astea cu multă atenţie, cu câăștile pe urechi, 
uitându-se la punctișoarele luminoase ale apei ca și când notele 
care îi inundau capul s-ar fi materializat pe suprafaţa aceea 
neagră și uleioasă. Metalul lui Parker, decise el, mirosea a alcool 
și a mâneci de cămașă suflecate și afumate de tutun și a limbi 
de ceas împlântate vertical, ca niște cuțite, în pântecele nopții. 
Melodia aceea, ca toate celelalte, avea gustul unor escale pe 
uscat și al unor femei singure la extremitatea unei tejghele de 
bar. Al unor siluete nesigure pe picioare lângă niște tomberoane 
de gunoi, dar și al neonului roșu, verde și albastru luminând 
jumătăţile de chipuri roșii, verzi și albastre ale unor bărbați 
nehotărâţi, adormiti și beţi. Viaţa simplă, salut și n-am cuvinte, 
ura și la gară, fără altă complicaţie decât satisfacerea 
stomacului și a sculei de sub el. Zis și făcut, nu era timp de făcut 
curte prințesei de Monaco, ay caramba ce frumoasă sunteți 
domnişoară, îmi permiteţi să vă ofer un ceai, și eu îl citesc pe 
Proust. De aceea Rotterdam, sau Anvers, sau Hamburg aveau 
cinematografe porno, baruri topless, madone de ocazie care 
tricotau în spatele vitrinelor cu brizbizuri, motani cu aere 
filosofice observând trecerea Echipajelor Sanders în zigzag de 
pe un trotuar pe altul, vomitând esenţă de terebentină etichetă 
neagră în așteptarea momentului care să-i redea trepidaţiei 


287 


plăcilor de oțel, cearșafurilor mototolite din cabină, luminii 
cenușii a dimineţii filtrate de perdeluţa de peste hublou. 
Tarararâ. Dong. Tararâ. Saxofonul lui Charlie Parker continua să 
accentueze lipsa compromisului, caracterul aproape autist al 
improvizaţiei. Era ca porturile Asiei, Singapore și tot restul, când 
rămâneai în radă, ancorat, întorcându-te pe ancoră cu coasta de 
partea opusă parapetului pe care îţi sprijineai braţele, așteptând 
luntrea cu Mama San și fetele Mamei San și ciripitul lor de 
păsărele gureșe suind la bord ajutate de ofițerul al treilea, cu 
Mama San însemnând cu cretă pe ușa fiecărei cabine, ca un 
chelner pe marmura tejghelei lui: o cruce o fată, două cruci 
două fete. Piei de satin primitoare și fragile, pulpe flexibile, guri 
ascultătoare. Slupp. No problem, marinarule, pa și pusi. Nimeni 
nu și-a făcut de cap cu adevărat, zicea Torpilorul Tucumân, până 
n-a făcut-o lată aici cu trei deodată. Nu vedeai marinar deprimat 
când Asia sau Caraibele rămâneau la proră, printre ochiurile 
narei de la etravă. Dimpotrivă: Coy văzuse plângând ditamai 
namilele de bărbaţi pe ruta de întoarcere, tocmai fiindcă se 
înapoiau acasă. 

Işi înălță privirea, îndreptându-și-o ceva mai departe, de 
cealaltă parte a molului de lemn intrând în mare. Echipajul unui 
velier suedez cina în cockpit, la lumina unui felinar în jurul 
căruia zburătăceau fluturi mari de noapte. Din când în când, în 
pofida muzicii, îi parvenea câte o frază rostită foarte tare, sau 
un râs. Erau toţi blonzi și enormi, talia XXL, cu copii mici care în 
timpul zilei se jucau goi pe punte, legaţi cu niște hamuri de 
cablul de siguranţă. Blonzi, își aminti, ca femeia-pilot din portul 
Stavanger pe care o cunoscuse când nava Monte Pequeño 
petrecuse acolo două luni încărcată numai cu lest. Era o 
frumusețe nordică cum vezi în poze și în filme, trupeșă, înaltă; o 
norvegiană de treizeci și patru de ani cu titlul de căpitan al 
marinei comerciale, care urcă dezinvolt pe scara pisicii direct 
din șalupă, în largul mării, lăsându-i cu respiraţia tăiată pe toți 
bărbaţii de pe punte, și apoi conduse manevra de intrare în fiord 
într-o engleză impecabilă, orientând remorcherele cu un walkie- 
talkie atârnat de gât, în timp ce don Agustin de la Guerra o 
privea chiorâș, iar timonierul îl privea pe el. Stop her. Dead slow 
ahead. Stop her. A little push now. Stop. Apoi bău cu căpitanul 
un pahar de whisky și fumă o ţigară, înainte ca tânărul ofițer 
atașat Coy cel de atunci, de numai douăzeci și doi de ani, s-o 


288 


însoțească la sabord, atletică sub pantalonii ei de pânză și sub 
grosul hanorac roșu, zâmbindu-i la despărțire. So long, officer. O 
întâlni după trei zile la Ensomhet, în timp ce echipajul 
petrolierului înnebunea după scandinavele alea de vis: un bar 
luxos și trist de lângă casele roșii de pe cheiul Strandkaien, plin 
de bărbaţi și de femei pentru care a petrece însemna a suge din 
pahare ore în șir fără a scoate o vorbă, ca tonii, până cădeau 
într-o beţie cruntă calibrul 9 parabellum. Intrase în bar din 
întâmplare; iar ea, care era cu un norvegian bărbos și impasibil 
ce părea de curând izgonit de pe un drakkar viking, îl recunoscu 
de îndată ca fiind tânărul de la sabordul petrolierului. Micul 
spaniol, spuse pe englezește. The shorty spanish boy. Apoi îi 
zâmbi înainte de a-l îmbia la un păhărel. După o oră, vikingul 
impasibil continua să se sprijine de tejgheaua barului, 
presupunea Coy, pe când el, gol, muiat în sudoare, simțind aerul 
rece al dimineţii intrând pe o fereastră deschisă spre fiord și 
spre culmile înzăpezite de deasupra mării, muncea pe solida 
cherestea a femeii, spinare lată și pulpe musculoase și ochi 
limpezi care îl priveau fix din penumbră în timp ce buzele ei, ori 
de câte ori gura lui Coy le lăsa libere, scoteau susure ciudate 
într-o limbă barbară. O chema Inga Horgen, și în cele două luni 
cât stătu Monte Pequeño la Stavanger, Coy, invidiat de întregul 
echipaj, de la ajutorul de bucătar până la căpitan, petrecu cu ea 
tot timpul liber. Din când în când beau bere și aquavit cu 
vikingul impasibil, care niciodată nu se opuse ca, noapte de 
noapte, când femeia se îndepărta de tejghea cu ochii strălucitori 
și cu o anumită nehotărâre în mers, the shorty spanish boy să 
dispară în compania acelei walkirii care îl depășea în înălțime 
cam cu trei palme. Cu ea cunoscu Lysefijord și Bergen, 
koldtbord-ul, câteva cuvinte intime în norvegiană și unele 
secrete utile ale anatomiei femeiești. Învăţă până și să se 
creadă îndrăgostit și, de asemenea, că nu toate femeile își 
asumă bătaia de cap, sau precauţia, de a se amoreza înainte. 
Totodată învăţă că uneori, când te apropii suficient de mult și 
devii atent, femela cu mască absentă ai cărei ochi întredeschiși 
vagabondează pierduţi pe tavan în timp ce tu îţi faci loc spre tot 
ce-i mai adânc, are chipul tuturor femeilor care de secole au 
populat pământul. Și în sfârșit, într-o noapte când avu o 
problemă la bord și cobori pe uscat mai târziu decât de obicei, 
the shorty spanish boy se duse direct la casa din trunchiuri 


289 


negre cu ferestre albe și îl găsi acolo pe vikingul impasibil, la fel 

de beat ca la tejgheaua lui de bar dintotdeauna, cu diferenţa că 

de data asta era gol. Ea era la fel, și se uită la Coy cu un zâmbet 

fix și indiferent, tulbure de alcool, înainte de a pronunţa niște 

cuvinte care nu-i ajunseră la urechi. Poate i-a zis vino, poate i-a 

zis du-te. Atunci el închise încet ușa și se întoarse la vaporul lui. 
e 

Dong, dong. Dong. Charlie Parker, care avea să moară foarte 
curând după înregistrarea aceea, își lăsase saxofonul pe jos 
lângă el și se odihnea, ajuns la capătul puterilor, bând un pahar 
la bar, sau - mai degrabă - își injecta ori priza ceva în WC-ul 
pentru bărbaţi. Acum se detașa de unul singur punctatul basului 
lui Billy Hadnott, care în această ultimă parte era din nou stăpân 
peste melodie; și chiar în momentul acela Pilotul veni sus din 
cușeta lui să i se alăture lui Coy, așezându-se pe celălalt scaun 
de tec prins de balconul de la pupa. Tinea în mână sticla de 
coniac pe care o adusese de la cârciuma Del Macho ca s-o 
termine la bord. l-o oferi cu un gest, iar când Coy negă din cap 
pe ritmul muzicii ce i se stingea în auz, bău o dușcă lungă 
înainte de a-și plasa sticla foarte drept între pulpele strânse. Coy 
deconectă căștile, scoțându-și-le de pe urechi. 

— Ce face Tanger? 

— Citește în cabina ei. 

Farurile de la San Pedro și Navidad pâlpâiau de partea 
cealaltă a molului, balizând intrarea portului. Verde și roșu, 
grupuri de scăpărări la fiece paisprezece și zece secunde, lumini 
familiare care pentru Coy fuseseră acolo dintotdeauna, de când 
își putea aminti. Privi în sus, peste murii groși de umbră ce 
înconjurau portul. Pe munţi, castelele iluminate de la San Juliân 
și Galeras păreau suspendate în aer ca în tablourile vechilor 
pictori. Luminile orașului omorau stelele. 

— Ce părere ai, Pilotule? 

Ceasornicul Primăriei bătu de unsprezece ori înainte ca 
prietenul lui să răspundă. 

— Știe ce face. Sau cel puţin se poartă de parc-ar ști... 
Întrebarea e dacă tu știi. 

Coy răsucea în jurul walkmanului firul căștilor. Zâmbea pe 
jumătate în reflexul luminilor uleioase ale apei. 

— M-a redat mării. 

Pilotul rămase cu ochii pe el. 


290 


— Dacă-i un pretext, de-acord - zise -. Dar mie să nu-mi vii cu 
fraze. 

Mai bău o gură și îi trecu sticla lui Coy. Acesta duse gâtul 
sticlei la buze. 

— Ți-am zis-o și altădată: vreau să-i număr pistruii ăia - se 
ștergea la gură cu dosul palmei. Pe toţi. 

Celălalt nu spuse nimic, multumindu-se să-și recapete sticla. 
Un paznic de noapte trecu pe cheiul de lemn, făcând să-i răsune 
scândurile sub pași. Schimbă un salut cu ei și își continuă 
drumul. 

— Ascultă, Pilotule. Noi, bărbaţii, mergem prin viaţă în salturi, 
de colo colo... Îmbătrânim și murim neînţelegând prea bine ce 
se-ntâmplă. Dar ele-s altfel. 

Făcu o pauză, întinzându-se pe spate în scaun, cu braţele 
întinse. Capul lui atinse steagul ce atârna flasc de catarg, lângă 
antena în formă de ciupercă a GPS-ului. Noaptea era atât de 
calmă încât mai că puteai auzi cum ruginesc șuruburile 
balconului de prova. 

— Uneori mă uit la ea și mă gândesc că știe despre mine 
lucruri de care eu însumi n-am habar. 

Pilotul râdea, încetișor, cu sticla în mâini. 

— Așa zice și nevastă-mea. 

— Vorbesc serios. Ele sunt cu totul altfel. Lucide, de parcă 
luciditatea ar fi o boală, înţelegi? 

— Nu. 

— E ceva genetic... Până și tâmpitele o au. 

Pilotul asculta atent, plin de bunăvoință; însă gestul capului 
său aplecat puţin înainte era sceptic. Din când în când arunca o 
privire împrejur, către mare și luminile orașului, parcă în 
așteptarea cuiva cu scaun la cap care să aducă niscai bun simţ 
în toată aiureala aia. 

— Stau aici tăcute, privindu-ne - continuă Coy. De veacuri 
stau și ne privesc, înțelegi?... Au învățat privindu-ne. 

Amuţiră amândoi, și el și Pilotul. De la velierul suedezilor se 
auzea zvonul de glasuri al oamenilor ce strângeau masa și se 
pregăteau de culcare. Apoi, ornicul de la Primărie bătu primul 
sfert. Apa era atât de liniștită încât părea solidă. 

— Asta e primejdioasă - zise până la urmă Pilotul. Ca marea 
aia unde se-nțepeneau corăbiile până putrezeau... 

— Marea Sargasselor. 


— Tu mi-ai zis că-i rea. Eu nu-ţi zic decât că-i primejdioasă. 

li trecuse încă o dată sticla cu coniac, pe care Coy o ţinea într- 
o mână, fără să bea. 

— Așa a zis și Nino Palermo, Pilotule. Ce părere ai?... În ziua 
când am vorbit cu el la Gibraltar. 

Pilotul dădu din umeri. Aștepta, răbdător. 

— Nu știu ceţi-a zis. 

Coy bău o dată din sticlă. 

— Că noi, bărbaţii, suntem răi din prostie, Pilotule. Din 
stângăcie, din grosolănie. Suntem așa din ambiţie, ori din 
desfrâu, din ignoranță... Înţelegi? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Vreau să spun că ele-s altfel. 

— Nu-s altfel. Is doar supraviețuitoare. 

Coy rămase mut, surprins de exactitatea comentariului. 

— Na, că și pe-asta a zis-o Palermo. 

Apoi arătă spre celălalt cu mâna în care ţinea sticla, dar nu 
mai spuse nimic. Pilotul se aplecă să-i ia sticla din mână. 

— Prea multe cărți. 

După ce zise asta bău o ultimă dușcă, puse dopul și lăsă sticla 
în cockpit. Acum se uita la Coy, așteptându-l să termine cu 
râsul. 

— De ce anume se apără ea? - întrebă. 

Coy își ridică mâinile, evaziv. Cum naiba, zicea gestul lui, să-ți 
explic. 

— Ea luptă - zise - pentru o puștoaică pe care a cunoscut-o 
demult. O adolescentă protejată, visătoare, care câștiga 
concursuri de înot. Care a crescut fericită până n-a mai fost așa 
și a aflat că toți murim singuri... Acum refuză s-o lase să 
dispară. 

— Și ce te privește pe tine chestia asta? 

— Mi se scoală și mie ca oricărui altuia, Pilotule. 

— Minciună. Asta se rezolvă ușor, și n-are nimic de-a face cu 
ea. 

Are dreptate, gândi Coy. La urma urmei mi s-a mai sculat și-n 
alte dăţi, dar n-am mers ca zănaticul de colo colo făcând pe 
idiotul. Mă rog, nu mai mult ca de-obicei. 

— Poate că treaba asta are vreo legătură cu vapoarele care 
trec pe lângă tine noaptea - zise. Ai observat?... Stai lipit de 
parapet și trece o navă despre care ignori totul: nume, pavilion, 


292 


unde se duce... Vezi doar niște lumini și te gândești că s-ar 
putea ca vreun om să stea tot așa lipit de parapet, uitându-se la 
luminile tale. 

— Ce culoare au luminile pe care le vezi? 

— Ce contează culoarea! - Coy dădu din umeri, agasat. Ce 
știu eu... Roșii, albe. 

— Dacă-s roșii, âlălalt are prioritate de trecere. Vira la tribord. 

— Vorbesc metaforic, Pilotule... Pricepi? 

Pilotul nu răspunse dacă înțelegea ori ba. Tăcerea lui era 
elocventă, prea puţin favorabilă metaforelor cu vase, cu nopţi, 
sau cu orice altceva. Nu-mi zăpăci acul busolei, zicea zgârcenia 
exprimării sale. Ești înnebunit după păsărică ei, și gata. C-o fi 
mai devreme, c-o fi mai târziu, totul se rezumă la asta. Cauza e 
treaba ta, dar pe mine ce mă neliniștește ăl mai mult îs 
urmările. 

— Și ce-ai de gând să faci? - întrebă în sfârșit. 

— Să fac? - Coy își atinse nasul. N-am nici cea mai mică 
idee... Să stau aici, presupun. S-o observ. 

— Atunci adu-ţi aminte zicala: a la mujer y al viento, con 
mucho tiento. Cu vântul și cu muierea nu-ţi cerca puterea. 

După spusele acelea, Pilotul se cufundă în altă tăcere ursuză. 
Contempla luminile portului în apa uleioasă. 

— A fost o nenorocire povestea aia nasoală cu vasul tău - 
adăugă după un timp -. Acolo totul era în ordine. Pe uscat nu dai 
decât de probleme. 

— M-am îndrăgostit de ea. 

Celălalt se sculase în picioare. Cerceta cerul, întrebându-l cum 
va fi vremea a doua zi. 

— Există femei - zise de parcă n-ar fi auzit nimic - care au 
chestii ciudate-n cap, așa cum altele au gonoree. Numai că te 
molipsesc și pe tine. 

Se aplecase să ia sticla; și, ridicându-se, luminile orașului i se 
răsfrânseră în ochi, foarte de aproape. 

— La urma urmei - zise -, poate nici nu-i vina ta. 

Cu ridurile desenându-i umbre pe faţă și cu părul lui scurt și 
cărunt pe care penumbra i-l făcea cenușiu, părea un Ulise 
obosit; indiferent la sirene și la harpii, la fetișcane pubere 
pândind de pe plaje tentante și la privirile lor tulburi, vino sau 
du-te, disprețuitoare ori indiferente. Deodată, Coy îl invidie din 


293 


răsputeri: la vârsta lui, era de-acum foarte greu ca o femeie să-l 
mai coste viața sau libertatea. 


294 


XII + Sud-vest un cart sud 


„Calea aceasta diferă de cele de pe pământ 

în trei privințe: cea a uscatului este fermă, 

aceasta-i flexibilă. Cea a uscatului este nemișcată, 
aceasta-i mișcătoare. Cea a uscatului este demarcată, 
aceasta - neștiută.” 


Martin Cortes, Scurt compendiu al sferei 


În zorii celei de-a patra zile, vântul care suflase lin dinspre 
apus începu să se învârtejească spre sud. Neliniștit, Coy se uită 
la oscilaţia anemometrului, apoi la cer și la mare. Era o zi 
anticiclonică convenţională, de început de vară. Totul era în 
aparenţă calm, apa încrețită și cerul albastru, cu câţiva nori 
cumulus; dar se puteau distinge nori cirus mijlocii și înalți 
deplasându-se în depărtare. Barometrul dovedea și el tendințe 
coborâtoare: trei milibari în două ore. Trezindu-se din somn, 
după ce se aruncase cu capul înainte în apa albastră și rece și 
după ce ascultase buletinul meteorologic, notase în caietul de 
pe masa hărților formarea unui centru de presiuni scăzute care 
se deplasa în formă de ic în nordul Africii, în apropierea unei 
zone de înaltă presiune de 1 012 nemișcată peste Baleare. Dacă 
izobarele uneia și celeilalte se apropiau prea mult, vânturile 
aveau să sufle tare dinspre largul mării, iar Carpanta trebuia să 
se refugieze într-un port și să întrerupă căutarea. 

Deconectă pilotul automat, apucă timona și manevră velierul 
rotindu-l cu o sută optzeci de grade. Prova se îndreptă din nou 
spre nord, spre coasta luminată de soare sub poala întunecată a 
crestei Viperelor, începând explorarea sectorului care, pe harta 
cercetării, era desemnat ca fâșia numărul 43. Asta însemna că 
Pathfinder-ul acoperise deja mai mult de jumătate din arie, fără 
rezultat. Partea pozitivă era că astfel se elimina sectorul cu 
fundurile cele mai adânci, unde scufundările ar fi fost 
problematice și complicate. Coy privi pe la traversul babord 
către Punta Percheles, unde un vas de pescuit își cufunda 
năvoadele atât de aproape de țărm încât ai fi zis că vrea să 


295 


adune scoicile de pe plajă. Calculă itinerarul și distanţa, 
ajungând la concluzia că nu se vor apropia prea tare unul de 
altul, deși comportamentul rătăcitor al pescadoarelor era 
imprevizibil. Apoi mai aruncă o privire spre cer, conectă pilotul 
automat și cobori în cabină, unde monotonul uruit al motorului 
situat sub scară era mai intens. 

— Fâșia patruzeci și trei - zise. Direcţia nord. 

Soarele se afla la meridianul locului, altfel spus la zenit, și era 
cald, în pofida ușilor deschise. Așezată în faţa mesei hărților, 
lângă sondă, radar și repetitorul sistemului de poziţionare prin 
satelit GPS, Tanger supraveghea ecranul cu atitudinea unei 
eleve sârguincioase, notând latitudinea și longitudinea ori de 
câte ori fundul arăta vreo neregularitate. Coy se uită la 
indicatorul de sondă și viteză: 36 metri, 2,2 noduri. Pe măsură 
ce Carpanta urma ruta trasată de pilotul automat, pe ecranul 
Pathfinder-ului se modifica desenul precis al fundului mării. 
Făcuseră câteșitrei cu rândul suficient de mult timp ca să 
recunoască acum fără greutate și fără greș tonurile diferite pe 
care instrumentul le atribuia caracteristicilor fundului: portocaliu 
deschis era nisip și nămol, portocaliu închis alge, roșu palid 
indica pietre izolate și pietriș. Bancurile de pești constituiau pete 
mișcătoare maro roșcat cu vinișoare verzi și margini albăstrui; 
iar neregularităţile importante, pietroaiele răzlețe, chiar și 
resturile metalice ale unui vechi vas de pescuit scufundat și 
semnalat pe hărţi, se detaliau sub aparenţa unor măguri 
ascuțite de culoare roșie intensă. 

— Nimic - zise ea. 

Nisip și alge, semnala ecranul. Numai în două ocazii ecoul 
devenise roșu sângeriu, cu creste semnificative în relieful 
submarin, ecouri dure în sonde, respectiv de patruzeci și opt și 
patruzeci și trei de metri. N-au fost în stare să aștepte; astfel că 
notară poziţiile, întorcându-se în dimineața următoare, foarte 
devreme, după ce își petrecuseră noaptea, ca de obicei, 
ancoraţi între Punta Negra și Peștera Lupilor. Coy se mai afla 
încă sub ultimele efecte ale unei răceli, vagă amintire a 
involuntarei băi nocturne, dar suficientă pentru a-l împiedica să- 
și compenseze presiunea în timpane și în sinusurile frontale; 
astfel că Pilotul a fost cel care s-a echipat cu costumul său cârpit 
de neopren negru și s-a lăsat să cadă în mare, cu butelia de aer 
comprimat în spate, cu vesta auto-gonflabilă, cu un cuţit la 


296 


pulpa dreaptă și un cablu de o sută de metri legat cu un nod 
marinăresc de talie. Coy rămase deasupra, înotând la suprafaţa 
apei cu labe, tub și mască, supraveghind traseul bulelor de aer 
ce urcau din arhaicul reductor Snark Silver III cu dublă trahee de 
cauciuc pe care Pilotul se încăpățâna să-l folosească, pentru că 
nu avea încredere în plasticul modern, iar flecușteţele alea 
vechi, spunea el, nu te lasă niciodată la nevoie. Ecourile 
fundului, îi informă el la întoarcere, proveneau de la o stâncă 
enormă cu resturi de năvoade agăţate de ea și de la trei 
bidoane metalice mari, acoperite de rugină și de alge. Pe unul 
se mai putea încă citi Campsa. 

Peste umărul lui Tanger, Coy privi traseul plan al fundului pe 
care îl desena sonda. Ea stătea cu ochii ţintă la ecranul de 
cristal lichid, cu creionul de argint între degete, cu harta liniată 
în pătrăţele dinainte, cu braţele pistruiate sub mânecile scurte 
ale tricoului din bumbac alb, cu spatele muiat în sudoare. 
Legănarea bărcii făcea să-i tremure, ca de obicei, vârfurile 
umede ale părului, pe care și-l ţinea legat cu o băsmăluţă în 
jurul frunţii. Purta un pantalon scurt kaki și își ţinea picioarele 
încrucișate sub masă. Așezat în fundul cabinei, lângă un oblon 
din șipci prin care se filtra o pată de soare pe părul lui scurt și 
cenușiu, Pilotul înnădea de nailonul undiţei un cârlig cu un mic 
pămătuf artizanal pe care tocmai îl meșterise din resturi de 
parâmă. Din când în când își ridica privirea de pe lucrul lui și se 
uita la ei. 

— S-ar putea să se strice vremea - zise Coy. 

Nedezlipindu-și ochii de pe ecran, Tanger întrebă dacă asta îi 
va obliga să întrerupă căutarea. Coy răspunse poate că da. Dacă 
se înteţea vântul, dacă se accentua frământarea talazurilor, 
sonda putea emite ecouri false; și în plus n-avea să le fie nici lor 
comod să dânțuiască acolo pe creasta valurilor. In cazul ăsta, 
cel mai bine ar fi să se pună la adăpost la Aguilas sau Mazarrón. 
Ori să se întoarcă la Cartagena. 

— De Cartagena ne despart douăzeci și cinci de mile - zise ea 
-. Prefer să rămânem pe-aici prin preajmă. 

Continua să nu scape din ochi Pathfinder-ul și harta împărțită 
în pătrăţele. Deși făceau cu rândul în faţa sondei, ea era cea 
care își petrecea majoritatea timpului privind curbele și culorile 
ce evoluau pe ecran, până când ochii înroșiţi i se injectau de 
sânge și trebuia să cedeze locul. Când tălăzuirea mării devenea 


297 


ceva mai intensă, se ridica palidă, cu părul lipit de față de 
sudoare și cu semne vizibile că tangajul și uruitul constant al 
mașinăriei cu motorină o afectau mai mult decât ar fi mărturisit. 
Dar nu spunea niciodată nimic, nici nu se plângea. Se silea 
singură să mănânce orice, fără poftă, și o vedeau dispărând 
spre baie, unde își dădea cu apă pe faţă înainte de a se trânti 
câtva timp pe pat în cabina ei. Pachetul ei cu biodramină, 
observă Coy, avea tot mai multe spaţii goale. Alteori, terminând 
o serie de fâșii, sau când erau deja cu toţii sătui de căldură și de 
zgomotul continuu, ea se arunca în mare de la pupa, înotând 
craul până departe, în linie dreaptă, cu lungi mișcări ale 
braţelor, lente și sigure. Înota în ritm și cu respiraţie corectă, 
neîmproșcând anapoda stropi cu picioarele, înfigând palmele în 
apă ca pe niște cuțite la fiecare mișcare. Uneori, Coy se arunca 
în mare ca s-o însoțească un timp, dar ea făcea ce făcea să se 
țină la distanţă, într-un fel care era doar în aparenţă 
întâmplător. Câteodată o vedea cufundându-se destul de 
aproape de suprafaţă, cu ample mișcări ale brațelor și cu părul 
unduind, lângă bancuri de pești ce se îndepărtau din calea ei. 
Înota într-un costum de baie dintr-o singură piesă, de culoare 
neagră și cu bretele fine, care îi venea foarte bine; cu o 
profundă despicătură în partea din spate, ce îi încingea cu un V 
spinarea în tonuri arămii. Apoi urca la bord pe scara de la pupa 
ca să se șteargă conștiincios, scuturându-și părul care îi picura 
pe umeri. Avea niște picioare lungi și zvelte, poate cam subțiri - 
prea lungană și slăbuţă, își dăduse avizul, când erau numai ei 
doi, Pilotul -. Sânii nu erau mari, însă la fel de aroganți ca ea 
însăși. Când își scotea costumul de baie în cabina ei și avea 
trupul ud încă, sfârcurile lor imprimau în bumbacul tricoului 
cercuri de umezeală care, evaporându-se, lăsau o urmă de sare. 
Și în sfârșit Coy putu vedea ce atârna la capătul lănţugului pe 
care îl purta la gât: o plăcuţă de identificare din oțel, cu numele 
ei, cu codul numeric personal și cu grupa-i sangvină. Zero, RH 
negativ. O plăcuţă de soldat. 

Sonda înregistră o alterare a tonului roșcat al fundului și 
Tanger se aplecă să noteze latitudinea și longitudinea. Dar era o 
alarmă falsă. Se lăsă din nou pe spate pe scaunul mesei hărților, 
cu creionul între degetele cu unghii roase pe care acum, în 
vegherile ei încordate, le ronțăia încontinuu. Avea același gest 
grav, concentrat, de elevă eminentă a clasei, care pe Coy îl 


298 


amuza. Deseori, observând-o și văzând-o absorbită de 
blocnotes, de hartă sau de ecran, încerca să și-o închipuie cu 
ciorăpei albi și în uniformă, cu codițe aurii. Era convins că 
înainte de a începe să se ascundă la closet ca să fumeze și de a 
deveni obraznică cu călugărițele, înainte de a visa la comoara 
lui Rakham cel Roșu, la hărţi sferice și la prăzile corsarilor, 
cineva îi acordase nu numai o dată coroniţa de fetiță exemplară. 
Nu era greu să-i recompui expresia încăpăţânată când recita 
rosa-rosae, SO„H;, într-un sătuc din La Mancha de-al cărui nume 
nu ţin să-mi aduc aminte, și toate celelalte. Cu buchetțele pentru 
Fecioara Maria. 

Se sprijini de masă, lângă ea, ca să se uite la pătrățelele în 
care împărțiseră aria de căutare însemnată pe hartă. Lipit de 
peretele despărțitor, hârâia încet radioul, conectat în dublă 
audiție: o fregată a Marinei cerea amaratori, iar aceștia nu 
apăreau de nicăieri. Din când în când, marinari ucraineni sau 
pescari marocani se lansau în lungi conversații pe limba lor. 
Patronul unui vas de pescuit se plângea că un vapor i-a tăiat 
carmacele. O patrulă a Gărzii Civile era blocată din cauza unei 
avarii la bord în portul Tomâs Maestre. 

— Ne putem permite să pierdem două sau trei zile - zise Coy. 
În realitate, avem timp berechet. 

Ea nota ceva și se întrerupse, cu creionul suspendat la câţiva 
milimetri de faţă. 

— Câtuși de puţin. Avem nevoie până și de ultima oră 
disponibilă. 

Tonul era sever, aproape mustrător; și Coy se simţi iarăşi 
iritat. Meteorologiei, gândi el, i se rupe-n paișpe că tu ai nevoie 
de ore disponibile. 

— Dacă vântul se-ntețește, nu mai putem oricum lucra - îi 
explică. Marea va fi învolburată și sonda va pierde din precizie. 

O văzu întredeschizând gura, gata să-i replice, apoi 
mușcându-și buzele. Acum creionul bătea darabana pe hartă. Pe 
peretele despărțitor, lângă barometru, două ceasuri indicau ora 
locală și ora meridianului de la Greenwich. Ea rămase cu ochii 
pe ele, apoi își consultă ceasul de oţel de la încheietura mâinii 
drepte. 

— Când se va întâmpla asta? 

Coy își atinse nasul. 

— Nu-i prea sigur... Poate noaptea asta. Poate mâine. 


299 


— Atunci, deocamdată nu ne clintim din loc. 

Se concentra iarăși asupra ecranului Pathfinder-ului, dând de 
înțeles că discuţia e încheiată. Coy își ridică ochii, întâlnind 
privirea Pilotului. Tu însuţi, ziceau ochii plumburii. Tu hotărăști. 
Era multă ironie în căutătura aceea, și Coy se uită repede în altă 
parte cu pretextul urcării înapoi pe punte. Ajuns acolo, observă 
din nou cu atenţie cerul în depărtare: de norii înalţi atârnau 
franjuri fibroase și destrămate precum cozile unor iepe albe. Dă 
Doamne, se gândea, să se-mpută vremea cu-adevărat, să se 
bulucească berbeci de spumă primprejur, s-avem și-un puișor de 
vânt asasin dinspre răsărit, și să fim nevoiţi să ne cărăm de-aci 
în graba mare, în timp ce ei i se termină biodramina ca s-o pot 
vedea frântă peste bord, vomitând fiere. Fir-ar ea de cățea. 

e 

Previziunile se împliniră, cel puțin în parte. Lui Tanger nu i se 
termină biodramina; însă a doua zi soarele străluci câtva timp 
într-un halo de nori roșcaţi care apoi deveniră întunecațţi și 
cenușii, iar vântul își schimbă direcția dinspre sud-est iscând 
berbecuţi albi pe mare. Pe la amiază tălăzuirea apei era deja 
neplăcută, presiunea scăzuse cu alţi cinci milibari și 
anemometrul indica forța 6. Și, în momentul acela, după ce 
notaseră cu îngrijire ultima lor poziţie din zona de cercetare pe 
harta împărţită în pătrăţele - fâșia 56 -, pasagerii Carpantei 
navigau reducând vela mare și focul genovez, primind vântul din 
babord, către portul Aguilas. 

Coy deconectase pilotul automat și preluase timona, cu cap- 
compas sud-vest un cart sud și cu uriașa stâncărie a Capului 
Cope la orizontul gri, cu picioarele îndepărtate ca să 
contrabalanseze înclinația ambarcaţiunii sub vânt, simțind în 
cavilele timonei presiunea troțelor și a penei cârmei în apă, și 
forța vântului în vele, cu puternicul tangaj al velierului 
străpungând frământarea valurilor. Deasupra  habitaclului, 
anemometrul marca 22-24 noduri de vânt real. Uneori, prova 
Carpantei se năpustea peste o creastă, și stropii săreau departe 
până în cockpit, umplând de spumă pataraţina. Mirosea a sare și 
a mare, iar șuieratul sporea octavă cu octavă în greement, 
făcând să se lovească de catarg, la fiecare tangaj, fungile de 
ridicat vergile. 

Era cât se poate de limpede că Tanger nu mai avea nevoie de 
biodramină. Stătea așezată pe adaosul de lemn ce nu permite 


300 


accesul apei de pe punte spre gura tambuchiului, cu picioarele 
în afară, la bordul expus vântului, îmbrăcată cu salopeta 
impermeabilă roșie împrumutată de Pilot, și fără îndoială că se 
bucura de navigaţie. Spre surprinderea lui Coy, nu se arătase 
peste măsură de contrariată când vântul îi obligă să întrerupă 
căutarea; părea că în ultimele zile se adaptase mai bine 
avatarurilor mării, asumându-și fatalismul inerent sorții 
schimbătoare a marinarului. Pe mare, ce nu se putea, nu se 
putea și basta; și-n plus era și imposibil. Acum, așezată acolo, 
partea de sus largă a salopetei, bretelele late, tricoul, băsmăluța 
legată în jurul frunţii, picioarele desculțe, toate îi dădeau un 
aspect ciudat; și lui Coy îi venea greu să-și desprindă ochii de la 
ea ca să fie atent numai la direcţie și la vele. Tolănit în cockpit, 
la adăpost, Pilotul fuma liniștit. Din când în când, după ce o mai 
observa câtva timp pe Tanger, Coy întâlnea ochii prietenului 
aţintiţi asupra sa. Ce pot să-ţi spun, răspundea pe tăcute. 
Lucrurile-s cum sunt, nu cum aș vrea să fie. 

Anemometrul marcă 25-29 noduri, și o rafală de vânt îl sili pe 
Coy să-și încleșteze mâinile pe timonă. Forţa 7. Era puternic, dar 
nu exagerat. Carpanta înfruntase furtuni de forța 9, cu 46 de 
noduri urlând în greement și cu valuri de șase metri scurte și 
rapide; ca atunci când Pilotul și cu el au fost nevoiți să străbată 
douăzeci de mile cu mare de pupa și cu catargul de la bompres 
gol, după ce li se sfâșiase mica velă de furtună de la prova; deși 
motorul trăgea din răsputeri, intrară în portul Cartagenei 
aproape în derivă, gata să fie aruncaţi pe țărm, la doar cinci 
metri de pietre, iar după ce acostaseră, Pilotul îngenunchease 
foarte serios ca să sărute pământul. În comparaţie cu toate 
acestea, douăzeci și nouă de noduri nu era mare lucru. Dar când 
Coy se uita în sus, la cerul cenușiu de deasupra catargului 
oscilant, vedea că norii cirus înalţi înaintau dinspre stânga 
vântului ce sufla la nivelul mării, și că la răsărit începea să se 
delimiteze o linie de nori întunecaţi, cu aspect ameninţător, jos 
și solid. Dintr-acolo o să bată vântul, peste puțin timp. Așa că, 
conchise, nu strică să fim atenţi. 

— Eu aș lua a doua terţarolă, Pilotule. 

Spuse asta taman când celălalt privea cu luare-aminte vela 
mare, conștient că se gândeau la același lucru. Însă Pilotul era 
stăpânul, lui îi reveneau deciziile acelea; așa că marinarul 
rămase în așteptare până când îl văzu făcând un gest din cap, 


301 


aruncând ţigara sub vânt și sculându-se în picioare. Dădură 
drumul motorului ca să pună prova contra valurilor și vântului, 
cu focul genovez zbătându-se cu o treime din velă înfășurată pe 
strai. Tanger preluă timona, ţinând direcţia și, pe când Pilotul 
trăgea ghiul la centru și apoi slăbea funga velei mari, lăsând-o 
să cadă fâlfâind ușor până la a doua terțarolă, Coy băgă câteva 
saule în buzunare, apucă alta între dinţi și se duse la piciorul 
catargului, străduindu-se ca violentul tangaj al ambarcaţiunii să 
nu-l arunce în mare pentru a doua oară într-o săptămână. Acolo, 
ținându-se cu genunchii de apărătoarea de vânt a cockpitului, 
prinse ochiul de cioară al celei de-a doua terțarole de cârligul 
din partea expusă vântului. Apoi, când Pilotul întinse din nou, 
Coy se îndreptă spre pupa pășind în concordanţă cu mișcările 
velierului, și trecu câte o saulă prin fiecare ochi de cioară al 
velei, înnodându-le sub ghiu ca să strângă surplusul de pânză. In 
momentul acela, un val sfărâmat se prăbuși pe punte, udându-i 
leoarcă spatele, și Coy fugi dintr-un salt spre cockpit, lângă 
Tanger. Trupurile lor se ciocniră din cauza tangajului, și trebui să 
se agaţe de timonă să nu cadă, cuprinzând-o pe fată într-o 
îmbrățișare involuntară. 

— Poţi să-i dai drumul - zise el. Las-o să cadă încet-încet sub 
vânt. 

Pilotul îi privea amuzat, încolăcind funga velei mari. Ea învârti 
cavilele timonei spre tribord și velele nu mai fluturară; cu puțin 
înainte ca velierul să ia viteză, marea îl scutură din travers, 
clătinând catargul și făcând-o pe Tanger să se înfioare și ea între 
brațele și pieptul lui Coy, care tocmai o ajuta să prindă direcția 
corect. În sfârșit, stâncăria Capului Cope, gri printre norii joși, se 
găsi din nou la mura din tribord, sub vela umflată a focului 
genovez; iar acul lochului se stabiliză la cinci noduri. Atunci se 
năpusti un val mai mare decât toate cele dinainte, prăvălindu-se 
peste ei și udându-le faţa, mâinile, hainele. lar Coy văzu că apa 
rece îi făcea femeii, pe gâtul și brațele goale, pielea ca de găină; 
dar și că Tanger, cu fața întoarsă spre el, mai aproape decât 
fusese vreodată până atunci, zâmbea într-un fel ciudat, foarte 
fericit și foarte dulce, ca și cum dintr-un motiv neștiut i-ar fi 
datorat lui momentul acela. Stropii de apă îi înmulţeau la infinit 
pistruii de pe faţă, și gura i se întredeschidea de parcă ar fi dat 
să pronunţe cuvinte pe care unii bărbaţi așteaptă de veacuri să 
le audă. 


302 


Pe terasa restaurantului - un șopron din lemn, trestii, ipsos și 
frunze de palmier ale cărui două săli se înălțau pe plajă -, 
orchestra cânta muzică braziliană. Erau doi băieţi și o fată care îi 
imitau foarte bine pe Vinicius de Moraes, Toquinho și Maria 
Bethânia. Cântau, făcându-i pe unii clienţi de la mese să se 
legene pe scaune în ritmul melodiei. Fata, o mulatră destul de 
drăguță, cu ochi mari și gură africană, lovea ritmic în tobele 
bongos în timp ce cânta uitându-se în ochii chitaristului, un 
tânăr bărbos și zâmbitor: A tonga da mironga do kabuletă. Pe 
mese erau tradiționala băutură caipirinha și romul, palmierii 
străjuiau ţărmul mării, încât Coy se gândi că scena se potrivea 
cu Rio, sau cu Bahia. 

Privi peste balustrada de lemn deschisă spre plajă, unde încă 
îl mai puteau vedea pe Pilot îndepărtându-se în direcţia portului 
sportiv a cărui pădurice de catarge se înălța ceva mai departe, 
în spatele unui mic mol. În fundul golfuleţului, pe stânca înaltă 
ce proteja cheiurile și piața de pește, castelul Águilas era 
înconjurat de un panaș cenușiu pe care înserarea îl întuneca 
puţin câte puţin. La capătul opus, tălăzuirea valurilor se spărgea 
de limba de pământ și de insula a cărei formă dădea numele 
portului; însă vântul încetase și o fină burniță caldă imprima 
reflexe pe nisipul gri-închis al plajei, unde apa era liniștită, în 
momentul acela văzu aprinzându-se farul principal, al cărui turn 
vopsit în benzi albe și negre se mai deslușea încă în lumina 
nesigură, și observă cu atenţie cadența lui până putu să i-o 
stabilească: două sclipiri albe la fiecare cinci secunde. 

Când se întoarse iar spre Tanger, ea îl privea. El vorbise până 
atunci, povestindu-i o întâmplare oarecare legată de muzică și 
de plajă. Incepuse să i-o relateze fără prea mare convingere, 
mai mult ca să umple o tăcere incomodă după ce Pilotul își 
băuse cafeaua și se despărţise de ei, lăsându-i faţă în față, cu 
muzica și cu ultima lumină cenușie a zilei stingându-se domol 
peste micul golf. Tanger părea să aștepte ca el să-și continue 
istorisirea; numai că aceasta era terminată de câtva timp, iar 
Coy nu mai știa cu ce să umple tăcerea. Noroc că rămânea 
muzica, vocile fetei și ale însoţitorilor ei, atmosfera melodiei 
sporită de apropierea plajei și de burniţa ce susura în frunzele 
de palmier ale acoperișului. Putea să tacă fără a părea 
nepoliticos, așa că întinse o mână spre paharul cu vin alb și îl 


303 


duse la buze. Tanger zâmbi. Mișca ușor din umeri în ritmul 
muzicii. Trecuse deja la caipirinha, și aceasta îi strălucea în irișii 
bleumarin care nu se abăteau de la Coy. 

— La cete uiţi? 

— Te privesc, atâta tot. 

El se întoarse din nou spre plajă, stingherit, apoi își turnă iar 
vin în pahar, deși îl avea aproape plin. Ochii nu se dezlipeau de 
el, scrutători. 

— Spune-mi - zise ea - ce nu mai e ca înainte pe mare. 

— N-am pomenit de-așa ceva. 

— Ba da. Spune-mi de ce acum e totul altfel. 

— Nu neapărat acum. Era deja altfel când am început să 
navighez. 

Continua să-l scruteze cu atenţie; părea cu adevărat 
interesată. Purta fusta ei lungă și amplă de bumbac albastru și o 
bluză albă care îi scotea în evidență bronzajul din ultimele zile. 
Părul îi era mătăsos și curat ca o cortină de aur căzând în voie; o 
văzuse spălându-și-l după-amiaza. Cu ocazia cinei lor împreună 
înlocuise ceasul bărbătesc cu o brățară „semanario” de argint, 
din cele cu câte o verigă pentru fiecare zi a săptămânii; cele 
șapte verigi luceau acum în razele lumânării care ardea înfiptă 
în gâtul unei sticle, într-un colț al mesei. 

— Vrei să spui că marea nu mai este ce-a fost? 

— Nu, nu-i ăsta cuvântul - Coy schiță un gest vag. Marea-i tot 
mare. Ce s-a schimbat e... Bun. Nu te mai poţi ţine la distanţă. 

— La distanţă de ce? 

— Ai telefon, fax, internet... Intri la școala nautică fiindcă... Nu 
știu. Fiindcă vrei să pleci. Vrei să cunoști multe locuri, multe 
porturi, multe femei... 

Ochii lui distrați se opriră pe cântăreața mulatră. Tanger îi 
urmări direcția privirii. 

— Ai cunoscut multe femei? 

— Nu-mi amintesc în clipa asta. 

— Multe prostituate? 

li făcu faţă, iritat. Ce-ţi mai place jocul ăsta-al tău parșiv!, 
gândea. Acum avea dinainte niște ochi de oțel brunat care îl 
priveau implacabili. Păreau amuzaţi, dar și curioși. Işi atinse 
nasul. 

— Câteva - răspunse. 

Tanger o studie cu coada ochiului pe cântăreață. 


304 


— Negrese? 

El trase o înghiţitură serioasă de vin, golind paharul pe 
jumătate. Făcu zgomot punându-l la loc pe masă. 

— Da - zise. Negrese. Și chinezoaice. Și metise... După cum 
zicea Torpilorul Tucumán, partea bună a prostituatelor e că-ți 
cer dolari, nu conversaţie. 

Tanger nu părea supărată. O privi din nou pe cântăreaţă. 
Zâmbea gânditoare, și el nu găsi nimic plăcut în zâmbetul acela. 

— Și cum sunt negresele? 

Acum se uita la puternicele antebraţe ale lui Coy, goale sub 
mânecile suflecate ale cămășii. El o privi câteva clipe, apoi se 
lăsă pe spate în scaun. Încerca să găsească niște măscări 
adecvate. 

— Nu știu ce să-ţi spun. Unele au găoaza roz. 

O văzu clipind des, întredeschizând gura. O clipă numai, 
observă el pervers de încântat, zâmbetu-i păru deconcertat. 
Touché, pramatie mică. Dar apoi avu iar de înfruntat privirea 
senină, mutra ironică, metalul bleumarin reflectând raza 
lumânării. 

— De ce-ţi place s-o faci pe mojicul și pe durul? 

— N-o fac deloc - bău ce mai rămăsese în paharul cu vin, 
trăgând de timp și ridicând puţin din umeri -. Poţi fi mojic, poți fi 
dur, dar poţi fi și idiot... Ca-n cazul meu. In insula aia a ta, poţi fi 
de toate. 

— Și ai hotărât deja dacă-s cavaler sau scutier? 

Rămase pe gânduri, atingând paharul gol. 

— Tot ce ești tu - zise - e-o blestemată de vrăjitoare rea. 

Nu era vorba de o insultă, ci de o simplă constatare. 
Enunţarea unei circumstanţe obiective, pe care ea o încasă fără 
să-i tresară niciun mușchi al feţei. Îl privea atât de fix, încât Coy 
sfârși prin a se întreba dacă se uita la el. 

— Cine e Torpilorul Tucumân? 

— Era. 

— Cine era Torpilorul Tucumân? 

Doamne Sfinte, gândi. Ce isteaţă și ce șmecheră e! Ce teribil 
de șmecheră! Apoi își lăsă iar braţele pe masă și scutură din 
cap, râzând mai mult pentru sine. Un râs resemnat care îi 
spulberă iritarea așa cum vântul gonește ceața. Când ridică 
ochii, văzu că ea continua să-l privească, dar că expresia i se 
schimbase. De zâmbit tot zâmbea, însă de data asta sarcasmul 


305 


dispăruse. Era un zâmbet franc. N-am nimic cu tine personal, 
marinare. lar el știa că în fond așa și era; nu era vorba de nimic 
personal. Drept care îi ceru fetei care îi servea un gin albastru 
cu apă tonică, apoi își luă mutra evocatoare: de Popeye 
depănând amintiri cu stacana în față. Nopțile alea cu Olive etc. 
Și întrucât despre asta era și vorba, iar ea aștepta, și nu era 
nimic de inventat pentru că totul adăsta acolo, în memoria lui, 
așternu dinaintea lui pe faţa de masă, fără niciun efort, 
personajul în chestiune, lăsându-l să se desfășoare pe măsură 
ce ginul îi aromea întreaga gură. Și uite-așa vorbi de Torpilor și 
de Echipajul Sanders și de căluţul de lemn pe care într-o noapte 
îl furaseră dintr-un bâlci la New Orleans, și de Anita's din 
Guayaquil și de Happy Landers din Callao și de bordelul cel mai 
austral din lume, care era barul Turkish Woman din Ushuaia. Și 
de cafteala de pomină din Copenhaga și de încă una cu polițiști 
la Trieste, când Torpilorul și Galicianul Neira o tuliseră după ce-i 
făcuseră zob mandibula unui gardian: zbughiţi-o voi picioarelor 
și sfârâiți călcâielor că de-aia vă iubesc, cu Coy suspendat ca de 
obicei între ei doi, unul de fiecare parte, și el depăna din 
picioare în aer neatingând pământul, și așa ajunseră la adăpost 
pe vapor. Şi-n plus îi vorbi lui Tanger, care asculta foarte atentă 
și aplecată înainte peste masă, de cea mai fabuloasă bătaie pe 
care au văzut-o vreodată porturile lumii: cea de pe remorcherul 
din Rotterdam care ducea marinari și arimori, sau stivuitori, de 
la un chei la altul și de la o navă la alta, așezați pe bănci lungi, 
când un arimor olandez foarte abţiguit căzuse peste Torpilor, și 
caftul s-a întins cât ai clipi ca o dâră de praf de pușcă - Viva 
Zapata! urla Galicianul Neira -, și optzeci de bărbaţi burdușiţi de 
alcool au început să-și care pumni cu nemiluita în sala de jos de 
sub punte; iar Coy ieșise pe bocaport să mai ia aer și din când în 
când apărea Torpilorul printr-o deschizătură, respira adânc și se 
întorcea înăuntru. Și totul se termină cu remorcherul cărând la 
sfârșitul călătoriei marinari și stivuitori în stare de inconștienţă, 
tumefiați și puţind a alcool; aruncându-i ca pe niște baloturi ici și 
colea, pe fiecare pe cheiul și pe nava sa, cum face distribuitorul 
cu pizza comandată prin telefon. 

Comandată prin telefon, repetă. Apoi rămase tăcut, cu un vag 
surâs pe buze. Tanger stătea foarte cuminte, foarte liniștită, de 
parcă s-ar fi temut să nu dărâme un castel din cărți de joc. 

— Ce s-a schimbat, Coy? 


— Totul - surâsul i se șterse de pe buze, bău încă puţin, și 
aroma ginului albastru îi alunecă pe gât ca un analgezic. Nu mai 
există călătorii, fiindcă abia de-au mai rămas câteva nave 
adevărate... Acum un vapor e ca un avion: nu călatorești, ci ești 
transportat din punctul A în punctul B. 

— Și înainte era altfel? 

— Păi cum. Singurătatea călătorului era posibilă: te aflai între 
A și B, plutind undeva la mijloc, și ruta era lungă... Plecai fără 
bagaje și nu conta dezrădăcinarea. 

— Marea e tot mare. Plină de taine și de primejdii. 

— Dar nu ca-nainte. Acum e ca și când ai ajunge prea târziu 
pe un chei pustiu și ai vedea fumul coșului dispărând în 
depărtare... Când ești aspirant folosești încă limbajul corect, 
babord și tribord și toate celelalte. Încerci să păstrezi tradiţii, ai 
încredere în căpitani așa cum aveai când erai mic în 
Dumnezeu... Dar nu mai funcţionează; ceva s-a stricat... Visam 
să am un căpitan bun, precum MacWhirr cel din Taifun. Și să 
devin și eu la fel într-o bună zi. 

— Ce înseamnă un căpitan bun? 

— E cineva care știe ce face. Care nu-și pierde capul 
niciodată. Care urcă pe punte în cartul tău și vede un vas 
barându-ţi drumul într-o bandă, și-n loc să-ţi zică vira la tribord 
că intrăm în el, tace și se uită la tine și așteaptă ca tu să faci 
manevra corectă. 

— Ai avut căpitani buni? 

Coy făcu o grimasă. Asta da întrebare. Răsfoi în minte 
paginile unui album cu vechi fotografii pătate cu apă de mare. 
Unele, cu rahat. 

— Am avut fel de fel - zise -. Mizerabili și beţivi și lași, dar și 
tipi formidabili. Însă întotdeauna am crezut în ei. În toată viața 
mea, până acum de curând, cuvântul căpitan îmi inspira 
respect. Ti-am zis deja că-l asociam cu căpitanul acela descris 
de Conrad: „Furtuna dăduse piept cu omul acela taciturn și nu 
izbutise să-i smulgă decât câteva cuvinte”... Îmi amintesc de o 
furtună zdravănă dinspre nord-vest, prima din viaţa mea, în 
golful Biscayei, cu valuri enorme ce măturau prova Migalotei 
până pe puntea de comandă. Aveam tambuchiuri McGregor cu 
probleme la îmbinare, fiindcă nu se închideau ermetic; luam apă 
prin fiecare știft și bolț, iar încărcătura era minereu, care 
udându-se alunecă ușor, dezechilibrând nava... Și ori de câte ori 


307 


se afunda prova în apă și părea că n-o să mai iasă de acolo, 
căpitanul don Ginés Sáez, care se legase de ceva în timonerie, 
murmura „Doamne” foarte încet, printre dinţi... Pe punte nu se 
aflau decât patru sau cinci persoane; dar eu, care stăteam lângă 
el, eram singurul ce-l putea auzi. Nimeni în afară de mine nu și-a 
dat seama. lar când a privit cu coada ochiului și a văzut că eram 
prin preajmă, n-a mai deschis gura. 

Cei trei artiști își terminaseră programul și se retrăgeau 
însoţiţi de aplauze. Le luă locul altă muzică, de pe discuri, 
revărsată din difuzoarele plasate pe acoperiș. Muzică „la 
conservă”. O chitară făcu cling, cling, cling. O pereche ieși să 
danseze. Pleci pentru că vreau să pleci. Bolero. Numai o 
fracțiune de secundă, îl încercă ispita de a o invita la dans. Ha. 
Amândoi acolo, îmbrăţișaţi, cu feţele lipite. Și vreau să te sărute 
alte buze, zicea cântecul. Se închipui pe sine cu o mână 
cuprinzându-i talia, călcând-o pe picioare ca un elefant. Plus că 
ea precis era una din alea care împing coatele înainte și nu te 
lasă să le strângi la piept. 

— Mai demult - continuă, ștergându-și boleroul din minte -, 
un căpitan trebuia să ia decizii. Acum stă și semnează 
documentele în port, apare o diferenţă de juma’ de tonă și 
iacătă-l telefonându-i îndată armatorului. Semnez hârtiile, nu 
semnez hărtiile?... Și într-un birou sunt trei indivizi, trei 
lepădături cu cravată, care-i zic nu semna. Și el nu semnează. 

— Și-atunci cum rămâne cu marea?... Când te mai simţi totuși 
marinar? 

Când apar problemele, îi explică el. Când aveau un bolnav la 
bord, sau când se strica mai știu eu ce, atunci oamenii știau 
cum să se poarte. Odată, povesti, un talaz smulsese pana 
cârmei Palestinei, în dreptul Capului Bunei Speranţe. O zi și 
jumătate au plutit în voia valurilor, până când au sosit 
remorcherele. lar echipajul s-a comportat admirabil, redevenind 
adevăraţi marinari. Dar în general nu mai erau decât camionagii 
ai oceanului și funcţionari afiliaţi la sindicate; numai în situații 
de criză se redescopereau camarazi buni. O alunecare de 
încărcătură, o avarie gravă. Vremea rea și toate necazurile 
astea. O furtună. O vijelie. 

— Sună teribil cuvântul ăsta: vijelie. 

— Unele-s rele, dar altele-s îngrozitoare. Cel mai neplăcut 
pentru un marinar e când calculează ruta lui și direcţia vijeliei, și 


308 


are loc meci nul între ele, zero la zero, balotaj... Vreau să spun 
c-ajung amândoi, el și vijelia, în același timp și-n același loc. 

Făcu o pauză. Erau chestii pe care, oricât s-ar fi străduit, tot 
nu i le-ar fi putut explica niciodată, decise el. Vânturi de forța 9 
în dreptul Terra Novei, ziduri de apă gri și albă clocotind într-o 
ceaţă de spumă ce o face să se confunde cu cerul, loviturile de 
chilă și scrâșnetul cocii, echipaje întregi urlând de frică legate de 
paturile din cabine, radioul saturat de mayday-urile vaselor 
aflate în mare primejdie. Și doar câţiva oameni cu capul limpede 
pe punte, sau legând strâns încărcătura risipită prin cale, sau jos 
în sala mașinilor printre cazane, turbine și ţevării, neștiind ce se 
întâmplă deasupra, depinzând doar de manometre și de becuri 
de alarmă și de ordine, preocupaţi de barbotajul motorinei în 
rezervoare, de fisura în coca navei care ar putea dilua cu apă 
combustibilul, de avaria arzătoarelor ce i-ar putea lăsa la 
cheremul mării. Marinari încercând să salveze o navă, și cu ea 
viețile lor, accelerând când se prăbușesc în prăpastia deschisă 
de valuri ca să păstreze controlul, încetinind exact când ajung 
pe creste, căutând spaţii printre talazurile cele mai mari ca să 
vireze când vasul nu mai rezistă la prova. Și momentul încordat 
când, în plină manevră, vine un val uriaș și asasin care izbește 
coca din travers și o înclină patruzeci de grade în timp ce 
oamenii, ţinându-se de ce pot, se privesc cu ochi îngroziţi, 
întrebându-se dacă nava se va mai redresa sau nu. 

— În cazurile astea - conchise Coy reluând discuţia -, totul e 
iar ca înainte. 

Suna cam prea nostalgic, se temu. Nu-ţi putea fi dor de 
momentele teribile, de oroare. El se referea la nostalgia față de 
comportamentul în oroare al anumitor oameni; însă asta nu 
putea fi explicat nici la o masă de restaurant, nici nicăieri în altă 
parte. Așa că fornăi pe nas puţin, privind stângaci în jurul lui. 
Vorbea prea mult, gândi deodată. Nu era nimic rău în faptul de a 
vorbi, dar el nu era obișnuit să-și povestească astfel viaţa. Işi 
dădu seama că Tanger făcea parte din cei care știau să te 
descoasă; cei a căror conversaţie consta în a recurge la întrebări 
potrivite și la tăceri suficiente pentru ca partenerul de dialog să- 
și ia asupră-și sarcina întregii discuţii. Truc abil: înveţi din ce-ţi 
spune celălalt și cazi mereu în patru picioare fără să spui mare 
lucru despre tine. La urma urmei, toţi sunt încântați să 
vorbească despre sine. Ştie să întreţină o conversaţie, ziceau 


309 


după aceea tocmai de cel ce nu deschisese gura. Tâmpiţii. El 
însuși era o gură-bogată și un dobitoc ce nu s-a pomenit. Și 
totuși, deși conștient de toate astea, observa că vorbitul pe 
temele acelea, ba chiar numai vorbitul pur și simplu, cu Tanger 
așezată în faţa lui și ascultându-l, îl avantaja, îl punea într-o 
lumină bună. 

— Acum - zise după un moment -, navigația romantică la care 
visezi când ești puști se reduce tot mai mult la vasele astea mici 
cu pavilion ciudat care încă mai fac cabotaj pe-aici, ruginite, cu 
numele vopsit peste altul anterior, cu căpitani soioși și prost 
plătiţi... Am fost și eu pe unul din astea, când abia fusesem 
numit pilot secund, fiindcă nu găseam de lucru pe unul mai 
acătării; se numea Otago, și rar am mai navigat cu atâta plăcere 
ca atunci. Nici măcar pe vapoarele companiei Zoeline... Dar asta 
am Știut-o abia după aia. 

Ea zise că poate din cauză că pe atunci Coy era tânăr. lar el 
medită puţin, apoi se declară de acord. Da, recunoscu, probabil 
c-am fost fericit fiindcă eram tânăr. Dar cu pavilioanele false, cu 
căpitanii funcționari și cu armatorii pentru care un vapor nu se 
diferenţia prea mult de un camion trailer, totul se dusese naibii. 
Unele nave aveau un echipaj atât de redus încât trebuiau să ia 
la bord oameni de-ai uscatului ca sa acosteze. Filipinezi și 
hinduși erau acum marinari de elită, și căpitani ruși ghiftuiţi cu 
votcă își făceau praf petrolierele cam peste tot în lume. Unica 
posibilitate ca marea să continue să semene a mare era un 
velier. Cu el, încă mai era vorba doar de el și de tine. Insă dintr- 
un velier deja nu se mai putea trăi, adăugă. lacă exemplul 
Pilotului. 

In paharul ei rămăsese doar gheaţa. Degetele ei cu unghii 
roase se jucau înăuntru, făcând-o să clinchetească. Coy dădu s-o 
cheme pe fata care îi servea, dar Tanger negă din cap. 

— In noaptea aceea, când erai la prova cu racheta de 
semnalizare, m-ai impresionat. 

După ce zise asta tăcu, privindu-l; iar surâsul ei era mai 
intens. El râse încetișor: tot de sine însuși, și de astă dată. 

— Nu mă mir. Dar mai impresionat am fost eu când am căzut 
în apă. 

— Nu la asta mă refer. Eram ca paralizată văzând luminile 
acelea care se năpusteau peste noi. Nu știam ce să fac... Dar tu 
făceai, tu acţionai, parcă pe negândite. Dintr-un fel de rutină 


310 


dinaintea dezastrului. Nu ţi-ai pierdut calmul, nu ţi-a tremurat 
vocea. Nici Pilotului. Parcă aveaţi în voi un fel de fatalism. Ca și 
cum făcea parte din regulile jocului. 

Coy dădu puţin din umeri, cu simplitate. Își privea mâinile late 
și stângace. Niciodată nu și-ar fi închipuit c-o să discute despre 
așa ceva cu cineva. In lumea lui sau în lumea acvatică din care 
fusese expulzat nu demult, totul era extrem de simplu. Totul 
venea de la sine, totul se înțelegea de la sine. Numai pe uscat ţi 
se cereau explicații. 

— Astea-s regulile - zise -. În larg îţi asumi totul, inclusiv 
dezastrul. Nu cu plăcere, bineînţeles. Te rogi sau blestemi și, 
dacă e ceva de capul tău, lupţi până la capăt. Dar îl accepti. 
Capătul. Asta înseamnă marea. Poţi fi cel mai strașnic marinar 
din lume, și ea tot te lichidează. Singura mângâiere e să faci 
totul cum știi mai bine... Îmi închipui c-așa a simţit și căpitanul 
lui Dei Gloria. 

Menţionarea brigantinei înnegură puţin expresia lui Tanger. 
Deodată își apleca într-o parte capul, distrasă. Stătea cu coatele 
pe masă, cu bărbia sprijinită în palme. Tăietura precisă a părului 
îi atingea un umăr. 

— Nu pare o mare mângâiere - își dădu ea cu părerea. 

— Mie mi-e de ajuns. Poate că și lui i-a fost. 

Se aprinseseră felinarele care luminau conturul golfulețului, și 
apa de la mal avea reflexe gălbui sub burniţă, sparte de 
frământări argintate, ca și cum bancuri de peștișori minusculi ar 
fi înotat aproape de suprafaţă. Lumina farului era mai precisă, 
cu lungul fascicul de raze, pe care umezeala îl făcea aproape 
material, rotindu-se o dată și încă o dată peste negreala 
compactă ce se târa peste mare. 

— Trebuie să fie amarnic de întuneric, acolo în larg - zise ea. 

Se simţea un fior involuntar în vocea ei, și asta îl făcu s-o 
privească atent: se uita fix în beznă. 

— Să cazi în mare pe întuneric - adăugă ea, după câteva clipe 
- trebuie să fie teribil. 

— Nu-i plăcut. 

— Ai avut mare noroc. 

— Într-adevăr. Când cazi așa, normal e să nu mai fi găsit. 

Tanger își puse mâna dreaptă pe masă, în clinchetul brăţării 
„semanario” de argint. O puse foarte aproape de braţul lui Coy, 


311 


dar fără să-l atingă; totuși acesta simţi că i se zbârlește părul de 
pe piele. 

— Am visat ceva asemănător - tocmai spunea ea. Nu de ieri, 
de azi, ci de ani în șir... Cad într-un întuneric gros, dens și negru. 

O studie cu interes, puţin descumpănit de tonul confidenţial. 
Dar și de felul cum se întorcea din când în când spre umbrele 
dese. 

— Bănuiesc că e vorba despre moarte - continuă Tanger 
coborând vocea. 

Rămase tăcută, foarte liniștită, privind plină de teamă dincolo 
de balustradă, prin burniţă. Părea, gândi el, a se uita dincolo de 
marea întunecată. 

— O să mor singură ca Zas. Pe întuneric. 

Pronunţase cuvintele acelea după o foarte lungă tăcere, pe un 
ton care era aproape o șoaptă abia audibilă. Deodată părea 
speriată cu adevărat, sau mișcată; și Coy se foi de câteva ori în 
scaun, tulburat, în timp ce-și analiza sentimentele. Ridică o 
mână ca să și-o pună peste a ei și o lăsă să cadă într-o parte, 
neducându-și gestul până la capăt. 

— Dacă se va-ntâmpla una ca asta - zise el -, mi-aş dori să 
stau lângă tine și să te ţin de mână. 

Nu știa cum sunau spusele lui, dar nici nu-i păsa. Era sincer. 
Avea iar deodată dinaintea ochilor o fetiță speriată de întuneric: 
îngrozită să călătorească singură într-o beznă nesfârșită. 

— N-ar folosi la nimic - răspunse ea -. Nimeni nu te poate 
însoţi în călătoria aceea. 

II observase cu mare atenţie când el rostise fraza cu statul 
aproape și cu ţinutul de mână. Foarte serioasă și foarte 
absorbită, analizând cele auzite. Însă acum nega din cap, 
respingându-le, cu resemnare sau cu un sentiment al înfrângerii. 

— Nimeni. 

Și după ce adăugă aceasta, amuţi iar. Îl privea deodată cu 
atâta intensitate, încât Coy se foi din nou în scaun, stingherit. Ar 
fi dat orice - vorba vine: în realitate n-avea nimic - să fie un tip 
atrăgător, distins, ori măcar cu suficienţi bani ca să zâmbească 
sigur pe sine înainte de a-și așeza mâna peste a ei, protector. 
Ca să-i spună las' c-o să am eu grijă de tine, mititico, acelei 
femei căreia cu puţin timp înainte îi spusese vrăjitoare 
blestemată, și care deodată îi amintea din nou de copila 
pistruiată ce zâmbea din brațele tatălui ei în poza din ramă; de 


312 


campioana concursului pentru copii, de câștigătoarea cupei de 
argint care acum, ciocnită într-o parte și fără o toartă, se 
înnegrea pe un raft. Dar Coy nu era decât un paria cu un veston 
pe umăr, la bordul unui velier care nici măcar nu era al lui, și era 
atât de departe de ea încât nici nu putea aspira să-i ofere o 
consolare, sau o mână pe care ea s-o strângă înainte de o 
neverosimilă călătorie la capătul nopţii. De aceea simţi o 
neputinţă foarte amară când ea se uită lung la distanţa dintre 
mâinile lor de pe fața de masă și zâmbi trist, către umbre, năluci 
sau remușcări. 

— De asta mi-e teamă. 

Zise. Atunci Coy, de data asta fără să se mai gândească la 
nimic, întinse mâna până i-o atinse pe a ei. Ea, privindu-l în 
continuare în ochi, și-o retrase foarte încet. lar el își feri într-o 
parte faţa, ca ea să nu-l vadă înroșindu-se, speriat de 
îndrăzneala lui, de gafa sau de greșeala făcută. Dar după nici 
jumătate de minut se gândi că uneori viața oferă situaţii 
ciudate, cu precizia unei coregrafii minuţioase sau cu reaua- 
credinţă a unui bășcălios pitit în eternitate. Fiindcă în clipa 
exactă când el se întorcea spre balustradă și spre plajă, rușinat 
de propria-i mână stângace și singuratică pe faţa de masă, văzu 
ceva ce-i veni în ajutor cu atâta promptitudine încât trebui să se 
stăpânească să nu-și arate bucuria: un impuls orb, absolut 
irațional, care deodată îi încordă toţi mușchii brațelor și ai 
spatelui și îi proiectă o rază de intensă luciditate în creier. Și 
asta pentru că jos, în apropierea luminilor ce străjuiau plaja, sub 
acoperișul unui chioșc închis, tocmai recunoscuse silueta mică, 
de neconfundat, aproape înduioșătoare în clipele acelea, a lui 
Horacio Kiskoros: fost subofițer al Forţelor Navale argentiniene, 
zbir de-al lui Nino Palermo și pitic melancolic. 

[A] 

De data asta nimeni n-avea să-i mai răpească bibanul din 
undiță. Așa că aşteptă treizeci de secunde, se scuză pretextând 
o vizită la toaletă, și cobori scările două câte două, ieși prin ușa 
din spate, printre pubele de gunoi, și descrise un ocol în direcţia 
contrară restaurantului și plajei. Înainta cu grijă pe sub palmieri 
și eucalipți, gândindu-se cum să procedeze: o voltă la tribord și 
o voltă la babord. Bura extrem de fină începu să-i înmoaie părul 
și cămașa, împrospătându-i ațâţarea care îi stăpânea tot trupul, 
încordat de acra plăcere a expectativei. Traversă șoseaua până 


313 


la un maidan, merse printre bălăriile șanțului mărginaș și 
retraversă șoseaua cu întunericul în spate, ferindu-se să fie 
văzut, la adăpostul unui tomberon pentru gunoaie. lacătă-l, își 
zise. El se afla împotriva vântului, față de pradă. Care pradă, 
neștiutoare de ce avea să dea peste ea, fuma protejându-se de 
fina bură sub acoperișul de tablă și trestii. Era o mașină parcată 
lângă trotuar: un Toyota mic, alb, cu număr de Alicante și cu un 
autocolant de închiriere lipit pe geamul din spate. Coy înconjură 
automobilul și văzu că Kiskoros nu scăpa din ochi terasa 
luminată și intrarea principală a restaurantului: purta o haină 
ușoară, papion, iar părul lui negru pieptănat pe spate lucea de 
briantină în lumina felinarului apropiat. Cuţitul, gândi Coy, 
amintindu-și de arcada Gărzilor Marine. Trebuie să mă păzesc 
de navaja lui. Apoi își scutură mâinile și strânse pumnii, evocând 
în sprijinul său fantasma Torpilorului Tucumán și pe a 
Galicianului Neira și a restului Echipajului Sanders. Tenișii îl 
ajutară să facă opt pași neauziţi, cu o feroce precauţie, înainte 
ca argentinianul să audă zgomotul pe pietriș și să înceapă a se 
întoarce ca să vadă cine venea din spate. Coy văzu ochii de 
broscuţă simpatică pierzându-și brusc toată simpatia când se 
căscară uluiţi, și ţigara căzând din gura devenită o gaură 
întunecată, cu ultimul ei fum în spirale agăţat de mustață. 
Atunci se năpusti, acoperind fulgerător distanța rămasă, și 
primul pumn îl nimeri pe Kiskoros în plină figură și făcu clac, 
aruncându-i capul înapoi de parcă tocmai îi retezase gâtul, în 
timp ce-l proiecta de peretele chioșcului, exact sub firma: 
Chioșcul „Costa Azul”. Specialități de caracatiță. 

Cuţitul, continua să gândească obsesiv pe când lovea o dată 
și încă o dată, sistematic și eficient, în tăcere. Acum loviturile 
sunau de ţi-era mai mare dragul: trosc și bump, de asemeni 
plaff. lar Kiskoros, incapabil să se mai ţină pe picioare de furia 
atacului, aluneca sprijinit de perete, căutându-și disperat 
buzunarul. Dar Coy știa ce urmărește, așa că se îndepărtă puţin, 
își luă vânt, iar șutul pe care i-l dădu argentinianului în braț îl 
făcu pe acela să scoată, pentru prima oară, un prelung urlet de 
durere; ca al unui câine călcat pe coadă. Atunci îl apucă de 
reverele hainei și trase de el cu multă violenţă, făcându-l să 
traverseze șoseaua către plajă. Trăgea și se oprea să-l 
trăsnească și iarăși trăgea de el; iar celălalt scotea un șir de 
grohăieli surde, agonizante, zbătându-se să ducă mâna la 


314 


buzunar; și de fiecare dată Coy izbea din nou. În noaptea aceea 
fericită n-avea nevoie de spanac. Acu' chiar că ești al meu, 
gândea întretăiat, cu acea stranie luciditate pe care obișnuia să 
și-o păstreze în toiul înfruntărilor și violenţelor. Acu' te am la- 
ndemână și fac din tine ce poftesc, și nu-s pe-aci nici arbitri, nici 
martori, nici poliţai, nici nimeni care să-mi zică de am ori ba voie 
să te belesc. Acu’ o să-ndes la pumni în tine până te-i face o 
grămăjoară de rahat și coastele rupte ţi s-or înfige înăuntru și 
măselele sparte ţi s-or duce pe gât la vale și nu ţi-o mai rămâne 
suflare-n tine nici cât să-ngâni un tangou. 

Asemeni unui taur căutând bariera ca să se prăbușească, 
Kiskoros abia de se mai zbătea. Acum papionul îi atârna de o 
ureche. Cuţitul, pe care în sfârșit reușise să și-l scoată din 
buzunar, îi alunecase dintre degetele înţepenite și zăcea pe 
nisip după ce Coy îl azvârlise cât colo cu o lovitură de picior. 
Lumina felinarelor apropiate dădea densitate burniţei ce 
continua să cadă peste ei în timp ce, în șuturi, Coy îl făcea să se 
rostogolească pe argentinianul năclăit de nisip umed până la 
marginea apei. Bump. Au. Bump. Au. Ultimele lovituri i le dădu 
cu sete pe când celălalt plescăia deja în limbile de lichid sărat ce 
lingeau ţărmul, gemând de durere în încercarea de a-și ţine gura 
afară din apă. Bump. Intră în ea până la glezne ca să-i ardă un 
ultim șut care îl făcu să se rostogolească un metru mai încolo, 
scufundându-l complet în reflexele gălbui și în oglindirea 
burniţei în apa neagră. 

Făcu drumul înapoi și se lăsă să cadă pe nisipul țărmului. 
Tensiunea din mușchi începea să i se atenueze în timp ce-și 
recăpăta suflarea. Il dureau gleznele de atâtea șuturi, și tot 
dosul mâinii drepte, până la antebraţ și la cot, părea un nod de 
tendoane. De când mă știu, își zise, n-am caftit pe nimeni cu 
atâta plăcere. De când mă știu. Işi freca degetele ca să și le 
dezmorţească, ridicându-și faţa pentru ca ploicică fină să-i 
umezească fruntea și ochii închiși. Astfel, nemișcat, respirând 
adânc cu gura foarte deschisă, așteptă să i se potolească 
galopul violent din piept. Auzi un zgomot în faţa lui și deschise 
ochii. Șiroind de apa care îl făcea să lucească printre reflexe, 
Kiskoros se târa pe țărm. Coy rămase așezat pe nisip, 
observându-i sforțările. Îi putea auzi respiraţia întretăiată și 
gemetele opace de animal ciomăgit, plescăitul stângaci al unor 
mâini și picioare incapabile de a se ridica de jos. 


315 


Era bine să te baţi, gândea. Era ca spălatul santinelor. Era fain 
pentru circulaţia sângelui și pentru sucurile gastrice să-ţi 
concentrezi în pumni toată neliniștea, agitația, proasta dispoziţie 
și disperarea ce atârnau ca un lest peste suflet. Era de-a dreptul 
terapeutic faptul că acțiunea dădea răgaz câtva timp gândirii, și 
că impulsurile atavice de pe vremea când omul trebuia să 
aleagă între moarte sau supravieţuire își reclamau statutul în 
jocul vieții. Poate că de-aceea și mergea lumea asta în halu-n 
care mergea, reflectă. Oamenii nu se mai băteau, fiindcă 
pasămite nu se cădea, iar asta îi făcea să-nebunească. 

Continua să-și frece mâna dureroasă. Mânia i se stingea 
încetul cu încetul. Demult nu se mai simţise atât de bine, atât de 
împăcat cu sine. Văzu că argentinianul, în patru labe, își scotea 
jumătate de trup pe uscat și se prăbușea din nou, în apă de la 
mijloc în jos. Lumina gălbuie îi evidenția părul și mustaţa pătate 
cu nisip și înroșite de întunecate șuvițe de sânge. 

— Ticălosule - zise Kiskoros de pe țărm, sufocat, gemând de 
parcă îl durea fiecare literă a imprecaţiei. 

— Du-te s-o iei în cur. 

Rămaseră amândoi tăcuți. Coy așezat, privind. Argentinianul 
pe burtă, respirând anevoie, cu un geamăt abia auzit când 
încerca să-și schimbe poziţia. In sfârșit se târî înainte pe coate, 
lăsând o dâră pe nisip, până reuși să-și scoată picioarele din 
apă. Părea o țestoasă pe cale să-și depună ouăle în nisip, și Coy 
continua să se uite la el, neutru. Mânia îi dispăruse, sau 
aproape. Nu prea știa ce să facă acum. 

— Nu-mi fac decât datoria - murmură Kiskoros după un timp. 

— Datoria ta e una primejdioasă. 

— Nu făceam decât să supraveghez. 

— Atunci du-te de-o supraveghează pe mă-ta care te-a fătat 
în pampas. 

Se ridică fără grabă, scuturându-și nisipul de pe blugi. Apoi se 
îndreptă spre argentinian, care se punea pe picioare cu multă 
greutate, și-l privi un timp până când se hotărî să-i mai ardă un 
pumn de Doamne-ajută, de data asta mai puţin impulsiv și mai 
funcţional, răsturnându-l din nou cu zgaibaracele-n sus. Mic, 
umed, tumefiat și tăvălit în nisip, Kiskoros părea o crochetă 
patetică. Se aplecă peste el, auzindu-i respiraţia - mii de 
șuierături scăpându-i din plămâni -, și îl scotoci minuţios. Avea 
la el un telefon mobil, un pachet de ţigări ud leoarcă și cheile 


316 


mașinii închiriate. Aruncă în mare cheile și telefonul. Portofelul 
era mare și plin de bani și de hârtii. Se duse sub lumina celui 
mai apropiat felinarul, ca să arunce o privire: un act spaniol de 
identitate cu fotografia și numele lui Horacio Kiskoros Parodi, 
cărți de vizită ale unor persoane, bani spanioli și britanici, un 
card Visa și un altul American Express. De asemenea fotocopia 
în culori a unei pagini de revistă, pe care o desfăcu precaut 
fiindcă părea deja destul de uzată, plus că era îmbibată de apa 
mării. Sub titlu: Scafanarii noștri tactici umilesc Anglia, o poză 
arăta câţiva soldaţi din infanteria marină engleză cu mâinile sus, 
păziţi de trei militari argentinieni cu chipurile mânjite cu vopsea 
de camuflaj, care îi ţineau la respect cu automatele. Unul din cei 
trei era scund, cu ochi bulbucaţi de broscuță și cu o mustață de 
neconfundat. 

— la te uită ce-avem aici. Eroul Malvinelor. 

Puse la loc în portofel actul de identitate și cărţile de credit, 
adăugă și tăietura din revistă, își însuși banii și aruncă portofelul 
pe nisip peste capul lui Kiskoros. 

— Acu' dă-i drumu' și scuipă tot ce știi. 

— N-am nimic de spus. 

— Ce vrea Palermo?... E pe-aci prin preajmă? 

— N-am nimic de... 

Se întrerupse când Coy îl pocni din nou cu pumnul în figură. O 
făcu fără pic de interes, aproape în silă, și rămase pe loc văzând 
cum argentinianul, acoperindu-și faţa cu mâinile, se zvârcolea 
ca un vierme. Apoi se așeză iar pe plajă, nescăpându-l din ochi. 
Niciodată nu se mai înverșunase așa cu vreo victimă, și se mira 
că nu simte deloc milă; însă știa cine era omul de pe jos, nu-l 
putea uita pe Zas otrăvit pe covor, și era la curent cu soarta 
rezervată unor femei ca Tanger căzute pe mâinile subofițerului 
Kiskoros & compania. Așa că individul putea să-și facă moate 
din tăietura lui cu Malvinele și să și le bage grijuliu în găurica 
fundului. 

— Spune-i șefului tău că puţin îmi pasă de smaralde. Dar dacă 
cineva se-atinge de ea, îl omor. 

Zise asta cu o neobișnuită simplitate, aproape cu modestie, 
încât nici măcar nu sună a ameninţare. Ci doar a informaţie 
lipsită de emfază sau de nuanţe. Aviz navigatorilor. Oricum însă, 
până și ascultătorul cel mai puţin atent ar fi captat că, venind de 
la Coy, aceea era o informaţie valabilă. Kiskoros guiţă la modul 


317 


opac mișcându-se pe o rână. Pipăi orbește căutându-și 
portofelul și îl recuperă cu stângăcie. 

— Dumneata ești nebun la cap - bolborosi anevoie. Și te înșeli 
complet în privinţa domnului Palermo și a mea... Te înșeli și în 
privinţa ei. 

Făcu o pauză ca să scuipe sânge. Acum se uita la Coy printre 
laţele de păr răvășit, umed și murdar care îi cădeau pe față. 
Ochișorii de broscuţă nu mai erau deloc simpatici: scăpărau de 
ură și de pofta de a-și lua revanșa. 

— Las’ c-o veni și rândul meu... 

Zâmbi hidos cu gura-i umflată, lăsând fraza să plutească în 
aer, ameninţător și grotesc totodată, când fu întrerupt de un 
acces de tuse. 

— Nebun la cap - repetă cu ranchiună, scuipând din nou 
sânge. 

Coy rămase privindu-l fără să mai adauge nimic, înainte de a 
se ridica iar, încet, parcă în silă. Nu-i mai pot face nimic, își zise. 
Nu-l pot omori acum în bătaie, fiindcă-s lucruri pe care nu vreau 
să le pierd, și încă-mi pasă de libertatea și de viața mea. Asta 
nu-i un roman, niciun film, iar realitatea mă pândește cu 
polițiști, judecători și tot alaiul. Niciun vapor nu m-așteaptă să 
mă poarte în Caraibe, să mă refugiez la Tortuga, printre Fraţii de 
pe Coastă, și să fac douăzeci de capturi pe seama englezilor. 
Azi, Fraţii de pe Coastă s-au reciclat și-s constructori de 
apartamente, iar guvernatorului Jamaicăi îi sosesc ordinele de 
căutare și capturare prin fax. 

Și stătea locului, plictisit și nehotărât, neștiind dacă o fi mai 
bine sau nu să-i tragă lui Kiskoros încă un pumn în plină muie, 
când o văzu pe Tanger în picioare lângă șosea, sub lumina 
gălbuie a felinarului. Neclintită, se uita ţintă la ei. 

e 

La capătul golfulețului, mănunchiul de raze al farului se rotea 
orizontal, drept ca o spadă în noaptea răcoroasă punctată de 
burniţă. Intervalele luminoase păreau strâmte conuri de brumă 
trecând iară și iară, decupând de fiecare dată trunchiurile zvelte 
și coroanele nemișcate ale palmierilor îngreuiaţi de apă și de 
reflexe. Coy îi mai aruncă o privire lui Kiskoros înainte de a se 
îndepărta pe urmele lui Tanger pe țărm. Argentinianul putuse 
ajunge până la mașină, dar n-avea cheile aruncate în mare; așa 
că se lăsase să cadă pe jos, sprijinit cu spatele de o roată, 


318 


leoarcă de apă și murdar de nisip, privindu-i cum pleacă. De 
când apăruse femeia, nu mai scosese o vorbă, și nici ea nu 
spusese nimic, mulțumindu-se să-i privească pe amândoi în 
tăcere; nu vorbise nici măcar atunci când Coy, care încă era 
țâfnos, o întrebă dacă nu voia să se folosească de ocazie pentru 
a-i transmite salutări lui Nino Palermo. Sau poate, adăugă el, i-ar 
plăcea să-l interogheze pe nea rio-de-la-plata. Chiar așa zise: pe 
nea rio-de-la-plata, știind foarte bine că oricâte șuturi i-ar mai fi 
dat, pe Kiskoros nu l-ar mai fi făcut nimeni să deschidă gura. 
Nerăspunzându-i, ea o luă înainte pe plajă, îndepărtându-se de 
acolo. lar Coy, după o scurtă șovăială, îi aruncă o ultimă privire 
zbirului maltratat și o luă pe urmele ei. 

Din câţiva pași o ajunse și era furios; nu atât din cauza 
apariţiei argentinianului, care la urma urmei fusese bine-venită 
pentru a-l ajuta să dea afară fierea care îi amăra stomacul și 
gâtlejul, ci a felului cum ea părea, când îi convenea, să întoarcă 
spatele realității. Salut și n-am cuvinte, nu-mi place ce faceţi și 
adio. Tot ce nu cadra cu planurile ei, apariţiile neprevăzute, 
neplăcerile, amenințările, irupţia lumii reale în visarea cu ochii 
deschiși a aventurii ei, era negat, refuzat, pus deoparte ca și 
cum n-ar fi existat vreodată. Ca și cum simpla constatare ar fi 
atentat contra armoniei unui tot a cărui perspectivă reală n-o 
cunoștea decât ea. Femeia aceea, conchise în timp ce pășea 
prost dispus pe nisip, se apăra de lume refuzând s-o privească. 
Și nu el era cel ce-i putea reproșa asta. 

Și totuși, gândi pe când o ajungea din urmă apucând-o de un 
braţ, întoarsă deodată spre el în lumina tulbure a felinarelor 
îndepărtate, niciodată în prăpădita lui de viață nu mai văzuse 
asemenea ochi care să privească atât de înăuntru și de departe, 
când voiau. O apucă cu o bruscheţe aproape excesivă, oprind-o 
brusc, și stătea în fața ei observându-i părul umed sub ploaie, 
reflexele din ochi, picăturile de apă însutindu-i pistruii. 

— Toate astea - zise el - îs nebunie curată. Niciodată n-o să 
putem... 

Deodată își dădu seama cu surprindere că era speriată și că 
tremura. Văzu că buzele întredeschise se agitau și că un fior îi 
străbătea umerii când lumina farului alunecă peste ei, 
conturându-i în strâmtul fascicul alb. Văzu toate astea subit, în 
mănunchiul de raze; și după alte câteva clipe, următoarea 
scăpărare ilumină ploaia răcoroasă care brusc începu să fie 


319 


densă și intensă; iar ea continua să tremure în timp ce ploaia îi 
cădea pe păr și pe faţă, lipindu-i bluza udă de trup; muind și 
umerii și brațele lui Coy când și le deschise ca s-o primească 
între ele, aproape fără să gândească. lar carnea caldă, înfiorată 
de noapte și de ploaie ca și cum scăpărarea de lumină fusese 
ceață îngheţată, veni fără reticențe să se refugieze la pieptul lui 
în mod precis, deliberat. Veni drept spre el, spre trupul lui; și 
Coy rămase un moment cu brațele deschise, nestrângând-o încă 
în ele, mai degrabă surprins decât nehotărât. Apoi și le închise, 
strângând-o înăuntru cu gingășie, simțind palpitația mușchilor și 
a sângelui și a cărnii sub bluza udă, pulpele lungi și tari, corpul 
zvelt care tremura în continuare lipit de al său. Și gura 
întredeschisă foarte aproape; gura al cărei tremur i-l potoli cu 
buzele sale, prelung, până când celelalte nu mai zvâcniră și se 
făcură deodată foarte calde și moi, și gura se deschise mai mult, 
și acum fu ea cea care cuprinse în braţe spatele vânjos al lui 
Coy; iar el ridică o mână până la ceafa femeii: o mână lată, 
puternică, care îi susținu gâtul și capul, sub părul picurând de 
toată ploaia aceea care curgea acum din plin și bătea darabana 
pe nisip. Astfel cele două guri deschise se căutară cu o sete 
neașteptată, lacome parcă de salivă și de oxigen și de viaţă; 
dinţii li se ciocniră, iar limbile umede li se împleteau lovindu-se 
nerăbdător. Până când în fârșit Tanger se îndepărtă o secundă și 
câţiva centimetri ca să respire, cu ochii-i deschiși, insolit de 
confuzi, privindu-l de foarte aproape. lar apoi fu ea cea care se 
aruncă înainte cu un geamăt neobișnuit de prelung, ca al unui 
animal suferind greu de o rană vie. Și el rămase neclintit 
așteptând-o, îmbrăţișând-o din nou și strângând-o atât de tare 
încât se temu să nu-i frângă un os; apoi merse orbește cu ea 
suspendată în braţe până când își dădu seama că intraseră în 
mare; că ploaia curgea potop, mugind, ștergând contururile 
dimprejur, și că rafalele ei sunau de parcă tot golfuleţul dădea în 
clocot. Trupurile lor de sub hainele murate continuau să se 
caute violent, izbindu-se cu îmbrăţișări nestăvilite, cu sărutări 
disperate pe care dorința le precipita, lingându-și apa de pe 
faţă, cu buzele pline de ploaie și de gustul pielii ude peste 
carnea caldă. lar ea strecura în gura bărbatului plânsetul ei 
nesfârșit de animal rănit. 


Ajunseră la barcă șiroind de apă, căutându-se stângaci și 
împleticindu-se pe întuneric. Ajunseră înlănțuiţi, sărutându-se la 
fiecare pas, grăbiţi pe ultimii metri, lăsând lungi dâre de apă pe 
scară și pe podeaua cabinei centrale. lar Pilotul, care fuma fără 
lumină, îi privi coborând prin tambuchi și dispărând pe culoar în 
drum spre cabinele de la pupa; și poate zâmbi când cei doi se 
întoarseră către scânteierea ţigării lui ca să-i ureze noapte bună. 
După aceea Coy o ghidă pe Tanger ducând-o aproape pe sus în 
fața lui cu mâinile pe talie, în timp ce femeia se întorcea la 
fiecare pas ca să-l sărute avid pe buze. Se împiedică de o 
sandală pe care ea o lăsase să-i cadă, apoi de cealaltă, și în ușa 
cabinelor Tanger se opri și se lipi de el, și se îmbrăţișară 
strivindu-se de pereții despărțitori de tec, căutându-și iar și iar 
cu lăcomie gurile, pe pipăite în penumbră, recunoscându-și 
trupurile sub hainele pe care și le scoteau unul altuia: nasturi, 
curea, fusta căzând pe jos, blugii deschiși peste șoldurile lui Coy, 
mâna lui Tanger între pantaloni și pielea lui, căldura femeii, 
triunghiul de bumbac alb aproape smuls de pe pulpele ei, 
clinchetul plăcuței metalice de soldat. Și vigoarea masculină, 
mutuala recunoaştere  fascinată,  surâsul ei,  netezimea 
incredibilă a sânilor ei dezgolindu-se rotunzi, tari, împungăreţi. 
Bărbat și femeie față în faţă, gâfâieli ce sunau a sfidare. 
Geamătul ei încurajator și impulsul lui înainte spre patul din 
strâmta cabină, și ultimele veșminte ude lepădate în toate 
părţile, făcute ghem sub trupurile leoarcă de ploaie care 
umezeau acum cearșafurile, în căutare mută pentru a suta oară, 
privindu-se îndeaproape, zâmbitoare, absorbite, complice. Il 
omor pe oricine ar interveni acuma, gândea Coy. Absolut pe 
oricine. Pielea și saliva și carnea lui își croiau drum, fără 
dificultate, în cealaltă carne tot mai umedă și mai caldă și mai 
primitoare, înăuntru, foarte adânc înăuntru; acolo unde toate 
enigmele își aflau cheia ocultă, și unde trecerea veacurilor 
zămislise unica ispită adevărată, sub forma răspunsului la taina 
morții și a vieții. 

e 

Mult mai târziu, pe întuneric, cu ploaia bătând darabana în 
continuare sus, pe punte, Tanger se răsuci domol până rămase 
într-o rână, cu fața afundată în scobitura umărului lui Coy și cu o 
mână între pulpele lui. Acesta simţea, picotind, trupul gol lipit de 
al său, mâna feminină caldă și liniștită peste carnea lui istovită, 


321 


umedă încă, și care mirosea a ea. Se încastraseră unul în altul 
de parcă în vieţile lor respective și anterioare nici nu făcuseră 
altceva decât să se caute. Era strașnic să simţi că ești bine- 
venit, gândi; adică nu doar tolerat. Era bună complicitatea 
aceea imediată, instinctivă, care nu avea nevoie de cuvinte 
justificând inevitabilul. Acea întâlnire la mijlocul drumului, după 
ce fiecare străbătuse postata lui de cale, fără false pudori. Acea 
ghicire a unui „vino” nepronunţat; înfruntarea aceea strânsă, 
închisă, gâfâindă, intensă, a cărei naturalețe aproape că frizase 
în noaptea aia violenţa, de la egal la egal, fără nevoia 
pretextelor, nici a îndreptăţirilor. Fără plata de către celălalt a 
facturii, fără echivocuri, fără condiţionări. Fără zorzoane, dar și 
fără remușcări. Era bine că-n sfârșit se întâmplase totul exact 
așa cum trebuia să se întâmple. 

— Dacă se va întâmpla ceva - zise ea deodată, parcă citindu-i 
vorba din minte -, să nu mă lași să mor singură. 

El rămase nemișcat, cu ochii larg deschişi în întuneric. Subit, 
zgomotul ploii părea sinistru. Starea lui de somnolentă fericire 
rămase în suspensie, și totul redeveni pe dată acru-dulce. 
Simţea respirația femeii în adâncitura umărului: lentă și caldă. 

— Nu vorbi așa - murmură. 

Simţi că ea dădea din cap, gravă. 

— Mi-e frică să mor pe întuneric și singură. 

— Asta nu se va-ntâmpla. 

— Așa se întâmplă totdeauna. 

Mâna ei stătea la fel de nemișcată între pulpele lui Coy, faţa 
în scobitura umărului, buzele îi susurau chiar lângă piele. Lui i se 
făcu frig. Își întoarse faţa, cufundând-o în părul încă umed al 
femeii. Nu-i putea vedea chipul, dar știa că în momentul acela 
era cel din poza din rama de argint. Toate femeile, afla acum, 
avuseseră cândva un chip ca acela. 

— Eşti vie - zise -. Îţi simt pulsul bătând lângă mine. Ai carne 
și sânge care curge prin ea. Ești frumoasă și vie. 

— Într-o zi nu voi mai fi pe lume. 

— Dar deocamdată ești. 

O simţi strângându-se și mai mult în el. Apropiindu-și gura de 
urechea lui. 

— Jură-mi... că nu mă vei lăsa... să mor singură. 


322 


Rosti asta foarte rar, și vocea îi era doar un susur. Coy rămase 
câtva timp neclintit, cu ochii închiși, ascultând ploaia. Apoi 
încuviinţă din cap. 

— N-o să te las să mori singură. 

— Jură. 

— Jur. 

Simţi că trupul gol se așeza peste el, călare; simţi pulpele-i 
deschise peste șoldul său, atingerea sânilor și gura căutându-i-o 
pe a lui. Și atunci o lacrimă fierbinte și mare îi picură de 
deasupra, pe faţă. Deschise ochii, surprins, descoperind un chip 
făcut din umbre. Și pe când săruta, confuz, buzele întredeschise 
și umede, simți cum de pe ele se scurgea din nou, slab ca un 
suspin, acel lung, dureros plânset de femelă rănită. 


XIII «e Maestrul cartograf 


„Cel mai rău lucru nu este acela 

de a greși în accidentele mării. 

Alţii greșesc din pricina documentelor 
înșelătoare de care se folosesc.” 


Jorge Juan, Compendiu de navigație 
pentru Gărzile Marine 


Dei Gloria nu era acolo. Coy ajunse la convingerea aceasta 
încetul cu încetul, pe măsură ce acopereau zi după zi aria 
împărţită în pătrăţele, trasată pe hartă, fără a găsi nimic. Prin 
sondări efectuate între șaizeci și douăzeci de metri, Pathfinder- 
ul trasase deja aproape tot relieful celor două mile pătrate unde 
trebuiau să se găsească resturile brigantinei. Zilele treceau și 
erau tot mai călduroase și mai liniștite, iar Carpanta naviga cu 
două noduri, în mormăitul motorului ei cu motorină, pe o mare 
plană și luminoasă ca suprafaţa unei oglinzi, cu bordul când la 
nord când la sud cu o precizie geometrică, cu poziționări 
continue prin satelit, pe când fasciculul sondei mătura relieful de 
sub chilă, și Tanger, Coy și Pilotul făceau cu schimbul uzi de 
transpiraţie în fața ecranului de cristal lichid. Simbolurile 
fundului, portocaliu deschis, portocaliu închis, roșu pal, se 
succedau neabătut cu o exasperantă monotonie: mâl, nisip, 
alge, pietriș, pietroaie. Acoperiseră șaizeci și șapte din cele 
șaptezeci și patru de fâșii prevăzute, și realizaseră paisprezece 
scufundări ca să recunoască ecouri suspecte, negăsind nici cel 
mai slab indiciu de resturi de corabie înghițită de adâncuri. 
Acum, speranţa se evapora odată cu ultimele ore de căutare. 
Nimeni nu pronunţa cu voce tare verdictul fatidic; însă Coy și 
Pilotul își adresau unul altuia lungi priviri grăitoare, iar Tanger, 
încăpățânat de nemișcată în faţa sondei, părea tot mai posacă și 
mai tăcută. Cuvântul ce plutea prin aer era eșec. 

În seara dinaintea ultimei zile ancorară cu treizeci de metri de 
lanț în șapte metri de apă, între limba de pământ și insula 
denumite Peștera Lupilor. Când Pilotul opri motorul, și prova 


324 


Carpantei se întoarse încet pe ancoră ţintind apoi fără prea 
mare convingere spre apus, soarele se ascundea după zimţii 
crestelor sure, luminând în tonuri aurii și roșcate tufele de 
cimbru și desișurile de pa/mitos și de nopal. La picioarele 
stâncilor, marea era calmă, agitându-se molcom doar pe 
pietrele din apropiere și pe peticele de nisip dintre covoarele de 
alge. 

— Nu-i acolo - zise Coy, vorbind încet. 

Nu se adresa nimănui în special. Pilotul tocmai termina de 
strâns vela mare pe vergă, iar Tanger ședea jos pe treptele de 
la pupa, cu picioarele în apă, privind marea. 

— Trebuie să fie - răspunse ea. 

Stătea cu privirea aţintită în același loc, pe pătratul imaginar 
pe care îl străbătuseră într-un necontenit du-te-vino, de două 
săptămâni. Purta un tricou subţire de-al lui Coy, care îi era mare, 
ajungându-i până la jumătatea pulpelor, și plescăia leneș din 
picioare în apă așa cum fac copiii când se joacă lângă mal. 

— Treaba asta devine absurdă - comentă Coy. 

Pilotul coborâse în cabina principală, și printr-o deschizătură 
îngustă ajungeau până la ei zgomotele pe care le făcea 
pregătind cina. Când urcă din nou pe punte ca să umble la cutia 
recipientului cu butan și să conecteze gazul la bucătărie, 
privirea lui gravă o întâlni pe cea a lui Coy: te privește cum te 
descurci, marinare. 

— Trebuie să fie - repetă Tanger deodată. 

Stătea tot neclintită, jucându-se cu picioarele în apă. Coy mai 
rămase câtva timp rezemat de habitaclu, căutând ceva adecvat 
de spus sau de făcut. Întrucât nu-i dădea nimic prin cap, se duse 
după o mască de înot subacvatic și se aruncă în mare de la 
prova, ca să verifice ancorarea. Apa era curată, răcoroasă și 
plăcută; iar lumina descendentă îi permitea să vadă linia lanţului 
întinsă pe fundul de nisip, cu câteva pietre. Ancora, o CQR de 
douăzeci și cinci de kilograme, stătea în poziţia corectă, fără 
alge pe ea care s-o facă să alunece dacă se întețea vântul în 
timpul nopţii. Cobori încă puţin ca s-o vadă mai bine, apoi urcă 
încet la suprafaţă și se întoarse la velier înotând pe spate doar 
din bătaia picioarelor, fără grabă, prelungindu-și plăcerea. Dorea 
să amâne cât mai mult momentul reîntâlnirii cu Tanger faţă în 
fată. 


Reîntors la bord, se frecă bine cu un prosop, contemplând 
coasta care era de-acum roșie toată sub soarele scăpătând, 
prelungită în formă de arc spre est: drumul marmurei, al 
legiunilor romane și al zeilor. Totuși, de data asta peisajul nu-i 
mai spuse nimic. Puse prosopul la uscat și cobori prin tambuchi, 
așezându-se pe ultimele trepte ale scării. Pilotul zdrăngănea din 
cratiţe la bucătărie, preparând ditamai castronul de macaroane, 
iar Tanger stătea jos în cabină, cu hărţile nautice desfășurate pe 
masa principală. 

— Nu e cu putinţă nicio eroare - îl asigură ea, deși Coy nu 
scosese o vorbă. 

Avea creionul în mână și arăta coordonatele de latitudine și 
longitudine pe diferitele hărţi, marcând milele pe scalele laterale 
și aplicându-le cu compasul pe dreptunghiul împărţit în pătrăţele 
al zonei, așa cum o învățase el să procedeze. 

— Tu însuţi ai revăzut toate calculele - adăugă. Repere la 
Mazarrón, la Capul Viperelor, la Punta Percheles, la Capul Tiñoso 
- se apleca foarte serioasă arătându-i rezultatele, ca o studentă 
ce ținea să-și convingă profesorul -... 37*32' la nord de Ecuator 
și 4*51' la est de Cádiz pe hărţile sferice ale lui Urrutia 
corespund cu 37*32' de latitudine nord și 1*21' de longitudine 
vest faţă de meridianul Greenwich... Vezi? 

Coy se prefăcu că revizuiește numerele. Făcuse de atâtea ori 
operaţiunile acelea încât le știa pe dinafară. Hărțile erau pline 
de adnotările lui. 

— Tabelele de corecție pot fi greșite... 

— Nu sunt - ea scutura energic din cap. Ti-am spus deja că 
provin din Aplicațiile de cartografie istorică ale lui Nestor 
Perona. Acolo până și eroarea de șaptesprezece minute de 
longitudine după Cádiz faţă de Greenwich, pe care o aveau 
hărţile lui Urrutia, este corectată. Sunt precise minut cu minut și 
secundă cu secundă... Graţie lor au fost descoperite acum doi 
ani corăbiile Caridad și São Rico. _ 

— Poziţia dată de ucenicul de pilot putea fi nesigură. In graba 
aceea, cineva o fi făcut vreo greșeală. 

— Nu. Nicidecum - Tanger continua să nege cu reticenţa celui 
care aude ce n-ar vrea să audă. Totul era chiar prea exact. Micul 
pilot vorbea până și de apropierea Capului, la nord-est... Iți 
amintești? 


Priviră amândoi în același timp prin deschizătură spre banda 
de tribord, la uriașa stâncărie roșcată care se profila la capătul 
arcului descris de coastă, dincolo de golful Mazarrân și de Capul 
Falcó. Având sub ochi deja Capul, sau cam așa ceva declarase 
ucenicul de pilot, conform documentelor. 

— S-ar mai putea - adăugă Tanger - ca Dei Gloria să fie foarte 
îngropată în nisip, iar noi să fi trecut pe deasupra ei fără s-o 
detectăm... 

Era cu putinţă, fu de părere Coy. Deși foarte puţin probabil. 
Pentru că, explică el, sonda tot ar fi semnalat măcar densități 
diferite în structura fundului. Dar, dimpotrivă, ea nu indicase tot 
timpul decât straturi de nisip și de mâl groase de până la doi 
metri; or, în grosimea aceea tot detectai ceva. 

— Ceva tot trebuia să găsim acolo - conchise, chiar dacă 
numai metalul tunurilor. Zece tunuri la un loc sunt o masă de 
fier importantă... Ca să nu mai zic că celor zece ale noastre ar 
trebui să le adăugăm, chiar și risipite peste tot de explozie, cele 
douăsprezece ale corsarului. 

Tanger bătea darabana cu creionul ei de argint pe hartă. 
Cealaltă mână și-o dusese la gură, rozându-și unghia degetului 
mare. Fruntea îi era brăzdată acum de cute ca niște cicatrice. 
Coy întinse o mână ca s-o atingă pe gât, în speranţa că va 
șterge urmele preocupării aceleia; însă ea rămase insensibilă la 
mângâiere, cufundată doar în hărţile din fața ei. Planurile 
brigantinei și ale felucii erau și ele la vedere, prinse cu scotch de 
un perete al cabinei. Calculaseră pe hărți până și aria de 
dispersare a tunurilor corsarului, ţinând cont de explozie, de 
derivă și de distanţa până la fund. 

— Micul pilot - sugeră Coy, retrăgându-și mâna - o fi minţit. 

Tanger negă iar din cap, în timp ce cutele de pe frunte i se 
accentuară. 

— Era mult prea tânăr ca să urzească o înșelătorie de calibrul 
ăsta. A pomenit de Capul din apropiere, de coasta la vreo două 
mile... Și avea în buzunar, notate cu creionul, datele latitudinii și 
longitudinii. 

— Păi atunci mă dau bătut... Dar dacă nu de meridianul de 
Câdiz e vorba? 

Tanger îi aruncă o privire sumbră. 

— M-am gândit și la asta - zise. Ba chiar e primul lucru pe 
care l-am făcut, fiindcă în Comoara lui Rakham cel Roșu, Tintin 


327 


și căpitanul Haddock comit o eroare asemănătoare, confundând 
longitudinea Parisului cu cea a Greenwich-ului... 

Uneori, gândea Coy ascultând-o, mă-ntreb dacă nu-și bate joc 
de mine. Ori dacă toate astea nu-s decât o peripeţie 
copilărească imaginată într-o carte de benzi desenate. Pentru că 
nu-i deloc serios ce se-ntâmplă. Sau nu pare a fi. Sau n-ar părea, 
se rectifică singur, de n-ar da târcoale pe-aici piticul ăla 
argentinian cu navaja lui, nescăpându-ne din ochi, și 
dalmaţianul de șef al lui. Spionând ce? Visul unei puștoaice care 
se juca de-a descoperitul vaselor scufundate. Cu comori și cu 
ticaloși. 

— Dar noi știm bine toate meridianele folosite în epoca aceea 
- zise -. Avem poziţia dată de ucenicul de pilot și o putem 
confirma pe hartă, notând până și locul exact unde a fost salvat 
după naufragiu... Nu poate fi vorba nici de Hierro, nici de Paris, 
nici de Greenwich. 

— Sigur că nu - ea indica scala din partea de sus a uneia din 
hărţi -. Longitudinea este cea faţă de Cádiz, fără nicio îndoială: 
cu ea, totul coincide. Meridianul zero al căutării noastre este 
castelul Gărzilor Marine, adică al Aspiranţilor: așa era în 1767 și 
așa a rămas până în 1798. Vechea longitudine, de la Cádiz până 
la locul naufragiului: 4*51' est. Longitudine actuală, aplicându-i 
corecţia: 5*12' est. Corespondenţa faţă de Greenwich: 1*21' 
vest. Niciun alt meridian n-o poate situa în tomul Urrutia și pe 
hărţile moderne pe Dei Gloria atât de perfect. 

— Bun, toate astea-s minunate. Atât de perfect, zici. Numai că 
ne lipsește esenţialul: corabia. 

— Undeva am greșit. 

— Asta fără doar și poate. Acu' zi-mi unde. 

Ea aruncase creionul pe masă. Se scula în picioare, uitându-se 
tot la hartă. Coy îi văzu picioarele goale pe scândurile de pe jos, 
pulpele lungi și pistruiate sub tricoul subțire care i se mula pe 
formele pieptului. O mângâie din nou pe gât, și de data asta ea 
se înclină puţin spre el. Trupul ei tare, proaspăt și răcoros, 
mirosea ușor a sudoare și a sare. 

— Nu știu - zise gânditoare. Însă dacă e vreo greșeală la 
mijloc, noi am făcut-o. Tu și cu mine... Dacă mâine terminăm 
cercetarea fără niciun rezultat, va trebui s-o luăm de la capăt. 

— Cum? 


— Nu știu cum. Cu aplicarea corecţiilor cartografice, probabil. 
O eroare de jumătate de minut înseamnă deja cam jumate de 
milă. Și deși tabelele lui Perona sunt foarte exacte, calculele 
noastre, presupun, n-or fi tot așa. E suficientă o mică imprecizie 
în latitudinea și longitudinea date de micul pilot; zece secunde, 
ori vreo două zecimi de minut, nesemnificative pe-atunci cu 
sistemele de poziţionare ale epocii, dar hotărâtoare când 
transpunem totul pe hartă... Poate că brigantina se află la o milă 
mai la sud, sau mai la est. Poate ne-am înșelat reducând atât de 
mult aria cercetării. 

Coy suspină din băierile inimii. Ce spunea ea era rezonabil, 
dar însemna s-o ia de la capăt. Cu totul. Dar, oricum, însemna și 
să rămână lângă ea. Cuprinse talia femeii cu brațele; se 
întorsese spre el și îl privea de îndeaproape, întrebătoare, cu 
gura întredeschisă. Îi e teamă, înţelese el, rezistând tentaţiei de 
a o săruta. Îi e teamă ca Pilotul sau eu să nu zicem basta. 

— Nu dispunem de-o vecie - zise -. Vremea se poate strica 
din nou... Până acum am avut baftă cu Garda Civilă, dar pot 
începe oricând să ne piseze. Cu întrebări, cu bănuieli. Și mai e și 
Nino Palermo cu ciracii lui - arătă spre Pilot, care lua toate 
hărţile și celelalte obiecte ca să întindă fața de masă, făcându- 
se că nu ascultă conversaţia lor... Trebuie să-l plătești și pe el. 

— Nu mă bate la cap - se eliberase încet dar ferm din brațele 
care îi înconjurau talia. Trebuie să gândesc, Coy. Trebuie să 
gândesc. 

Abia de zâmbea, distantă, încurcată; încercând să îndulcească 
gestul de respingere. Dintr-odată era la zeci de mile distanţă, pe 
când Coy simţea cum i se scurgea prin vene o tristeţe obscură. 
Golul din ochii bleumarin se accentuă când îi întoarse spre 
marea văzută prin deschizătura din perete. 

— Și totuși se află pe-aici pe undeva - murmură ea. 

Se sprijinea de deschizătură cu ambele mâini, aplecată în 
afară, cu spatele la Coy. El își trecu o mână peste faţa prost 
bărbierită, pipăindu-și propria dezolare. Deodată ea părea din 
nou izolată, singură, egoistă. Se întorcea în norul acela de unde 
toţi erau excluși, iar el nu putea face nimic ca să schimbe 
lucrurile. 

— Știu că este aici sub noi, foarte aproape - adăugă Tanger 
încet de tot -. Așteptându-mă. 


Coy nu mai zise nimic. Simţea o mânie surdă, neputincioasă. 
Cea a unui animal zbătându-se într-o capcană. Și simţi că își va 
petrece noaptea aceea treaz pe întuneric, lângă zidul de 
netrecut al unui spate tăcut. 

(J 

lar acum sunt pe punctul să apar eu, deși episodic, în această 
povestire. Mai bine zis, ca să fim mai exacți, acum ne apropiem 
de contribuția mai mult sau mai puțin hotărâtoare pe care am 
avut-o în rezolvarea - ca s-o numim într-un fel - enigmei 
naufragiului lui Dei Gloria. In realitate, cum poate și-a dat deja 
seama vreun cititor perspicace, eu însumi sunt cel care în tot 
acest timp v-am povestit cele întâmplate: căpitanul Marlow al 
acestui roman, dacă sunteţi de acord cu comparaţia; cu 
precizarea că până acum n-am crezut necesar să mă abat o iotă 
de la vocea comodă pe care am folosit-o, aproape întotdeauna, 
la persoana a treia. Acestea ar fi, zice-se, regulile artei. Însă 
cineva a stabilit într-o bună zi că naraţiunile, ca și enigmele, ca 
și viața însăși, sunt scrisori închise ce conțin alte scrisori închise 
înăuntrul lor. Şi-n plus, istoria corăbiei pierdute, a lui Coy, 
marinarul exilat pe uscat, și a lui Tanger, femeia care l-a redat 
mării, m-a captivat de cum i-am cunoscut pe amândoi. Nu se 
mai petrec, după câte știu, istorii din astea; ba încă mai rari sunt 
cei care le povestesc, chiar și înfrumuseţându-le niţel pe ici pe 
colo așa cum vechii cartografi decorau zonele albe încă 
neexplorate. Și poate că nu se mai povestesc pentru că nu mai 
există verande înconjurate de arbuști de bougainville peste care 
se lasă seara încet în timp ce chelneri malaezi servesc gin - 
Bombay albastru-safir, desigur -, iar de pe un balansoar un 
căpitan bătrân își deapănă relatarea învăluit în fumul pipei. De 
mult timp verandele și chelnerii malaezi și balansoarele sunt 
proprietatea operatorilor turistici; și pe deasupra fumatul este 
interzis, fie el cu pipa, fie cu naiba mai știe ce. E greu, prin 
urmare, să te derobezi tentaţiei de a te juca de-a vechile istorii, 
povestite cu șart cum dintotdeauna au fost ele relatate. Așa că, 
pe firul naraţiunii, a sosit momentul să deschidem penultimul 
plic: cel care mă propulsează, oricât de modest aș fi, în prim- 
plan. Fără vocea aceasta narativă, înţelegeţi-mă bine, n-am mai 
avea parfumul clasic. Astfel că, în chip de preludiu imediat, vom 
spune doar atât: că velierul care în seara aceea a acostat în 
portul Cartagena era o barcă învinsă; de parcă n-ar fi revenit 


330 


numai de la câteva mile sud-vest, ci s-ar fi întors cu sacul gol de 
la pomul lăudat, dintr-o întâlnire reală cu un corsar ce ar fi 
jefuit-o de orice iluzii. Pe masa hărților, aria împărțită în 
pătrăţele de pe harta nautică 4631 era plină de cruciulițe inutile, 
ca un cartonaș de bingo uzat, decepţionant și de nefolosit. In 
cursul acelei călătorii de întoarcere se vorbi foarte puţin la 
bordul Carpantei. Echipajul său strânse în tăcere pânzele, stând 
la pană în faţa super-structurilor ruginite ale Cimitirului Navelor 
Fără Nume, apoi acţionă motorul ca să se îndrepte către unul 
din cheiurile intrate mult în mare ale portului sportiv. Coborâră 
împreună pe uscat, legănându-se din cauza dezobișnuirii cu 
solul ferm, trecură pe lângă Felix von Luckner, nava port- 
containere belgiană a companiei Zeeland Ship care se pregătea 
să ridice ancora la cheiul comercial, și luară barurile la rând, 
începând cu Valencia și Taibilla, continuând cu Gran Bar, cu Bar 
Sol și cu cârciuma „del Macho”, și terminară drumul calvarului 
trei ore mai târziu la Obrera, o mică crâșmă portuară aflată la un 
colţ de stradă în spatele vechii Primării. În noaptea aceea, avea 
să-și amintească mai târziu Coy, păruseră a fi trei camarazi, trei 
marinari coborâţi pe uscat după o lungă și dezastruoasă 
călătorie. Și băură până li se înceţoșară privirile: ea cu ei cot la 
cot, hai încă una mică, fac eu cinste, cât vă datorăm, asta-i 
penultima, la unison și fără complexe. Alcoolul îndepărta mult 
lucrurile, cuvintele și gesturile. Astfel încât Coy, conștient de 
asta, asista la petrecere, inclusiv la propriu-i spectacol, cu o 
parșivă curiozitate care era uluită și vinovată în același timp. Tot 
atunci a fost și prima și ultima oară când a văzut-o pe Tanger 
bând ţeapăn și făcând-o la modul deliberat, intens. Zâmbea de 
parcă dintr-odată Dei Gloria era un coșmar depășit, și își lăsa 
capul pe umărul lui Coy. Bău ca el, gin albastru cu gheaţă și cu 
puţină apă tonică, pe când Pilotul le ţinea isonul cu câte o dușcă 
zdravănă de coniac Fundador la câteva pahare de bere. Pilotul 
povestea istorii scurte și incoerente despre porturi și bărci, cu 
tonul acela serios și cu vocea aceea foarte lentă și prudentă pe 
care le adopta când alcoolul îi împleticea limba, și își mijea ochii 
ce-i luceau veseli, ghiduși și prietenoși. Din când în când, Tanger 
râdea și îl săruta pe Coy, și-atunci Pilotul, întrerupt dar tot calm, 
pleca puţin capul, sau se uita la el și zâmbea din nou, cu coatele 
pe prăpădita masă de plastic a crâșmei. Era la largul lui; și Coy 
la fel: mângâia mijlocul elastic al lui Tanger, zvelta curbă a 


331 


spatelui ei, simțind trupul femeii sprijinit de al lui, simţindu-i 
buzele la ureche și pe gât. Totul s-ar fi putut sfârși așa, și zău că 
nu era un final urât pentru un asemenea eșec. Fiindcă totul era 
grotesc și logic totodată, hotărî el. Nu găsiseră brigantina, și 
totuși era prima dată când toţi trei râdeau împreună din toată 
inima, fără prefăcătorie, fără probleme, dezlănțuiţi și zgomotoși. 
Ce se întâmpla cu ei acolo semăna foarte tare a eliberare; și cu 
această stare sufletească băură în neștire, parcă jucându-și 
propriile roluri, conștienți de ritualul topic al prieteniei cerut de 
împrejurări. 

— Pentru ţestoasă - zise Tanger. 

Ridică paharul, ciocnind cu Coy, și deșertă dintr-o sorbitură ce 
mai rămăsese înăuntru, cu gheaţa răcindu-i buzele pe care 
numaidecât i le oferi într-o lungă sărutare. O zăriseră în drum 
spre Cartagena, după-amiaza, la o milă sud de insula 
Porumbeilor: un plescăit în mare, departe. Tanger întrebă ce-i 
aia, iar Coy se uită într-acolo cu binoclul: era o ţestoasă marină 
zbătându-se prinsă într-un năvod. Îndreptaseră prova spre ea, 
observând sforțările animalului pentru a se elibera; reţeaua îi 
învăluia carapacea și aripioarele însângerate, strangulându-i 
capul, aflat la pragul asfixiei, care se chinuia să rămână afară 
din apă. Cu greu găseai țestoase prin apele acelea și starea ei 
indica limpede de ce. Năvodul era unul din acelea interminabile, 
aruncate peste tot în Mediterana: sute și sute de metri susținuți 
de bidoane de plastic cu rol de flotoare, labirinturi mortale în 
care cădea orice animal viu. Țestoasa nu s-ar fi putut elibera 
niciodată singură; puterile o părăseau și pleoapele ridate i se 
crispau agonic peste ochii proeminenţi. Chiar dacă prin absurd 
scăpa din plasă, sfârșeala ei și rănile o condamnau la moarte. 
Dar lui Coy nu-i păsă de asta; înainte ca vreunul din ei să fi scos 
un cuvânt, se aruncase în mare cu cuțitul Pilotului în mână, orb 
de mânie, și reteza cu tăieturi feroce reţeaua din jurul 
animalului. Își împlânta cuțitul cu furie, ca și când ar fi avut 
dinaintea-i un dușman urât din fundul sufletului; trăgea aer în 
piept și se scufunda ca să taie și mai adânc în apa devenită roz 
de sânge, iar când revenea la suprafaţă vedea de foarte 
aproape ochiul parcă ieșit din orbite al animalului, privindu-l fix. 
Tăie cât putu de mult, răgând de furie de fiecare dată când 
scotea capul ca să respire înainte de a se scufunda din nou și de 
a distruge maximum posibil de năvod. Și chiar și atunci când 


332 


testoasa rămase liberă și pluti încet în derivă, agitându-și slab 
aripioarele, el tăie în continuare rețele până când braţul refuză 
să-l mai asculte și trebui să se lase păgubaș. Atunci înotă spre 
Carpanta, după o ultimă privire aruncată țestoasei, al cărei ochi 
în agonie continua să-l fixeze pe când se îndepărta. N-avea nicio 
șansă, sleită de puteri cum era și cu sângele acela care mai 
devreme sau mai târziu tot avea să atragă un rechin tintorera 
vorace. Dar măcar va avea parte de un sfârșit demn, în largul 
mării, potrivit lumii și speciei ei; nu de o moarte mizerabilă, 
strangulată într-un vălmășag de corzi împletite de mâna omului. 

Ajunși la Obrera, cerură și mai mult gin, coniac și bere, iar 
Tanger şedea tot așa cu capul pe umărul lui Coy. Îngâna încet 
un cântec și din când în când se întrerupea, ridica faţa în sus, iar 
el îi căuta buzele reci de gheaţă și parfumate de gin ca să i le 
încălzească cu ale sale. Nimeni nu pomenea de De; Gloria, și 
totul se desfășura la modul canonic, cum scrie la carte: adică 
potrivit împrejurărilor și personajelor pe care ei, poate cu 
excepţia Pilotului - ori poate și el dar fără a-și da seama -, le 
interpretau în acea versiune actualizată a vechii povești. 
Trăiseră scena aceea de sute de ori înainte, și era de-a dreptul 
liniștitor să pierzi partida într-o vreme când oamenii erau 
educați să vadă evaporându-se un anumit tip de succese. La 
tejghea, în fața crâșmarului pe care Coy și-l amintea acolo de-o 
viață cu șorțul dinainte și cu chiștocul în colțul gurii, beţivani cu 
nasul roșu, clienţi obișnuiți, cu braţe slabe și tatuate, goleau 
pahare de vin și cupe de coniac întorcându-se uneori spre masa 
lor ca să le zâmbească, complice. Erau vechi cunoștințe de-ale 
Pilotului; și din când în când crâșmarul le făcea cinste tuturor pe 
socoteala celor trei de la masă. În sănătatea ta, Pilotule, și-a 
însoţitorilor tăi. Și-n a ta, Ginés. Să trăieşti. Și-n a ta, Gramola. 
Și-n a ta, Jaqueta. Totul era perfect și Coy simţea o mare pace 
lăuntrică, intra desăvârșit în rol, se recrea în propriu-i personaj, 
și nu lipsea, regretă el puternic, decât pianul; cu Lauren Bacall 
privind cu coada ochiului în timp ce cânta cu vocea aceea 
răgușită, puţin voalată, care în versiunea originală subtitrată 
semăna uneori cu a lui Tanger. Sau viceversa. Apoi, ajunși la un 
anumit punct, alcoolul va avea el grijă să redea imaginile în alb- 
negru. Fiindcă după atâtea romane, atâtea filme și atâtea 
cântece, deja nu mai existau beţivi inocenți. lar Coy se întrebă, 
invidiindu-l, ce trebuie să fi simţit bărbatul care pentru întâia 


333 


oară a plecat în urmărirea unei balene, a unei comori sau a unei 
femei fără să fi citit asta înainte în vreo carte. 
(J 

Se despărțiră la zidurile medievale ale orașului. Lăsaseră 
velierul curat și bine amarat, și noaptea aceea Pilotul avea să și- 
o petreacă în casa lui din cartierul pescăresc Santa Lucia. 
Rămaseră uitându-se după el cum se îndepărta cu pași nesiguri 
printre palmierii și marii arbori de magnolia, apoi priviră în jos, 
spre port, unde dincolo de clubul nautic și de restaurantul Mare 
Nostrum, vaporul Felix von Luckner molă parâmele cu toată 
puntea iluminată din plin și cu luminile-i răsfrânte în apa neagră 
a cheiului. Se depărta întâi cu pupa de țărm, și Coy repetă 
mintal comenzile pe care pilotul le dădea în momentul acela din 
pasarelă. Cârma bandă dreapta. Mașina încet înainte. Stop. 
Cârma zero. Mașina jumătate înapoi. Mola legăturile prova. 
Tanger stătea lângă el, observând și ea manevra navei, și 
deodată zise vreau să fac un duș, Coy. Vreau să mă dezbrac și 
să fac un duș fierbinte cu cada plină de aburi care să semene cu 
ceața din largul mării. Și vreau ca tu să fii acolo, în ceață, și să 
nu-mi vorbești de corăbii, nici de naufragii, nici de nimic altceva. 
În noaptea asta am băut atât de mult încât nu vreau decât să 
îmbrățișez un erou dur și tăcut; pe cineva care să se întoarcă de 
la Troia și ale cărui piele și gură să miroasă a fum de cetăţi arse 
și a sare. Zise asta și rămase privindu-l așa cum îl privea uneori, 
tăcută și foarte serioasă și atentă, parcă pândind ceva la el. Il 
privi astfel, cu oţelul brunat al ochilor ei pe care ginul îl dizolva 
într-un bleumarin foarte strălucitor, aproape lichid; și își 
întredeschidea gura de parcă gheaţa tuturor paharelor băute i- 
ar fi răcit-o așa de mult încât avea nevoie ore în șir de gura lui 
Coy ca să i-o frăgezească. Atunci el își atinse nasul și zâmbi așa 
cum obișnuia el s-o facă, cu gestul acela timid care îl întinerea 
dintr-odată și îi îndulcea trăsăturile dure, nasul prea mare și tot 
chipul grosolan, aproape întotdeauna prost ras. Erou dur și 
tăcut, spusese ea. |n insula aceea specială a cavalerilor și 
scutierilor, niciunul nu pronunţase cuvintele magice. Doar: te voi 
minţi și te voi trăda. Dar nici măcar în contextul acela de 
minciună și trădare, nimeni nu zisese încă: te iubesc. Deși în 
clipa aceea precisă, cu lumea clătinându-se împrejur și cu 
alcoolul lunecându-i prin vene cu fiecare pulsaţie a inimii, el fu 
cât pe ce să devină vulgar și s-o facă. Ba mai mult, deschisese 


334 


gura ca să rostească cuvintele de nepronunţat. Însă ea, parcă 
intuind, își puse degetele pe buzele lui Coy. O făcu apropiindu- 
se mult, cu albastrul lichid al ochilor ei scânteietor și întunecat 
în același timp, iar el zâmbi iar, resemnat, pe când săruta 
degetele acelea. Apoi trase aer mult în piept, ca și cum s-ar fi 
pregătit să se scufunde în mare, și privi în jur câteva secunde 
înainte de-a o lua de mână și a traversa strada în linie dreaptă 
spre intrarea motelului Cartago, o stea, camere cu baie și cu 
vedere spre port. Tarife speciale pentru ofițerii marinei 
comerciale. 
e 

În noaptea aceea, printre albele plăcuțe de faianţă azulejos și 
aburii groși de apă, plouă pe țărmurile Troiei pe când plecau 
corăbiile ahee. Era, într-adevăr, o brumă călduță, gri sau făcută 
din griuri, în care toate culorile rămâneau subordonate acelei 
blânde ploi căzând pe o plajă pustie unde se puteau vedea 
urmele deznodământului: o cască de bronz uitată, un fragment 
de spadă ruptă și pe jumătate înfiptă în nisip, cenuși purtate de 
vânt dinspre cetatea arsă, invizibilă pe scenă dar care se ghicea 
prin apropiere, fumegând încă, în timp ce ultimele corăbii ahee 
își înălțau pânzele umede, îndepărtându-se solemn. Era acel 
nostos al eroilor homerici: întoarcerea și singurătatea celor din 
urmă războinici ce reveneau acasă după bătălie, ca să fie 
asasinați de amanţii nevestelor lor sau ca să rătăcească pe 
mare, victime ale mâniei sau capriciului zeilor. Și în ceața aceea 
caldă, trupul gol al lui Tanger îl căuta pe al lui Coy, cu apa plină 
de clăbuci la înălţimea pulpelor, cu pielea pistruiată, elastică, 
netedă, lucind de umezeală. Il căuta cu o determinare tăcută și 
cu o intensă fixitate în privire, încolţindu-l literalmente la 
marginea căzii. Și pe jumătate întins acolo, cu apa până la brâu 
și cu ploaia caldă căzându-i pe cap, pe faţă și pe umeri, Coyo 
văzu ridicându-se încet, încălecându-l și coborând hotărâtă, lent, 
milimetru cu milimetru, nelăsându-i altă portiță de scăpare 
decât fuga înainte și în adânc între coapsele ei deschise, 
împreunarea intensă, disperată, ce renunţa la o luciditate 
dispărută în maxima-i dăruire și înfrângere. Niciodată, până în 
noaptea aceea, nu se mai simţise Coy violat de o femeie. 
Nicicând nu se mai pomenise atât de folosit, atât de exclus, de 
dat la o parte în mod minuţios și deliberat. Fiindcă nu de mine.-i 
vorba, raţiona el cu ultimele resturi ale acelui naufragiu în care îi 


335 


pierea puterea de judecată. Nu pe mine mă îmbrățișează, nici 
pe altcineva căruia i-ai putea împrumuta un chip, un glas, o 
gură. Nu din cauza mea gemea alteori lung și dureros; și nu pe 
mine mă vede acum cu ochii minţii, ci pe eroul dur, masculin și 
tăcut pe care înainte îl evoca tot mai răgușită. Pe războinicul din 
vis, pe care ea, pe care absolut toate îl poartă în piele și în 
pântece de când e lumea lume: cel ce și-a lăsat sămânța în 
măruntaiele lor și apoi s-a îmbarcat spre Troia pe corăbii negre. 
Pe bărbatul a cărui umbră nici măcar cinicii sacerdoti, nici palizii 
poeţi, nici rezonabilii oameni ai păcii și cuvântului care pândesc 
pe lângă țesătura veșnic destrămată n-au izbutit vreodată s-o 
șteargă definitiv. 
e 

Era încă noapte când Coy se trezi și n-o găsi alături. Visase un 
gol negru, pântecele unui cal de lemn și camarazi în platoșe de 
bronz care se furișau tiptil, cu spada în mână, în inima unei 
cetăți adormite. Se ridică în coate, neliniștit, și văzu silueta lui 
Tanger detașându-se în penumbra ferestrei pe vagul fundal de 
lumină al zidului medieval și al portului. Fuma o ţigară. Stătea 
cu spatele, n-o putu vedea, dar simţea mirosul de tutun. Se 
sculă din pat, gol, și se duse lângă ea care își pusese cămașa lui 
Coy, neîncheiată la nasturi, deși prin fereastra deschisă intra 
răcoarea nopţii. La gât îi lucea lănţugul de argint cu plăcuța 
soldăţească. 

— Credeam că dormi - zise ea, fără să se întoarcă. 

— M-am trezit și nu erai acolo. 

Tanger nu adăugă nimic, iar el rămase nemișcat, privind-o. 
Slobozea fumul foarte încet, reţinându-l după fiecare tras din 
țigară. Jarul din vârf, aprinzându-se atunci mai tare, îi lumina în 
roșu unghiile roase și boante. Coy îi puse mâna pe umăr și ea o 
atinse absentă, distrată, înainte de a trage iar din ţigară. 

— Ce s-o fi întâmplat cu ţestoasa? - întrebă după un timp. 

Coy ridică din umeri. 

— Cred c-a murit demult. 

— Poate că nu. O fi supravieţuit, cine știe. 

— Poate. 

— Poate?... - se uită la el numai o clipă, cu coada ochiului. 
Mai există și finaluri fericite, Coy. 

— Sigur. Uneori. Rezervă-mi unul. 


336 


Ea amuţi iar. Se uita din nou la picioarele vechiului zid de 
cetate: la golul lăsat pe chei de vaporul companiei Zeeland Ship. 

— Ai aflat soluţia problemei cu cavalerul și scutierul? - întrebă 
în sfârșit, mai mult șoptind. 

— Nu există soluție la asta. 

Ea râse încetișor, sau păru s-o facă. Coy nu putea fi sigur. 

— Te înșeli - zise. Întotdeauna există o soluţie la toate. 

— Atunci zi-mi ce-o să facem acum. 

Întârzie cu răspunsul. Părea la fel de departe de locul acela ca 
epava lui Dei Gloria. Țigara se consumase, și se aplecă s-o 
stingă de pervazul ferestrei, cu multă grijă, storcoșind-o până 
dispăru și ultima fărâmiţă de jar. Apoi îi dădu un bobârnac în 
stradă. 

— Ce-o să facem? - își lăsase capul într-o parte, ca și cum 
medita asupra acestor cuvinte... Ce-am făcut și până acum tot 
timpul, bineînțeles. Vom căuta în continuare. 

— Unde? 

— Pe uscat, din nou. Corăbiile scufundate nu se găsesc 
întotdeauna în mare. 

e 

Și astfel i-am văzut apărând în ziua următoare în micul meu 
birou de la Universitatea din Murcia. Era una din zilele acelea 
foarte luminoase de care avem parte noi cei de aici, cu mari 
paralelograme de soare aurind pietrele claustrului printre 
reverberaţiile geamurilor și apa fântânilor arteziene. Imi 
pusesem ochelarii de soare ca să mă reped până la barul de 
după colţ să beau o cafea, și la înapoiere, doar în cămașă și cu 
haina pe umeri, am dat de Tanger Soto așteptându-mă în ușă: 
blondă, frumoasă, fustă largă albastră, pistrui. La început am 
luat-o drept o studentă din cele care în perioada asta a anului 
vin să mă roage să le îndrum în pregătirea tezei de diplomă. 
Apoi m-am uitat la tipul care o însoțea: îndeaproape, deși 
ținându-se puţin la distanţă; presupun că știți la ce mă refer 
dacă, ajunși aici cu lectura, îl cunoașteţi suficient de bine pe 
Coy. Și atunci ea, care avea o tașcă de piele atârnată pe un 
umăr și un cilindru protector de carton sub braț, se prezentă și 
scoase din tașcă un exemplar din cartea mea Aplicații de 
cartografie istorică; iar eu am putut s-o recunosc ca fiind tânăra 
aceea despre care la un moment dat îmi vorbise draga mea 
prietenă și colegă Luisa Martin-Merâs, şefa serviciului de 


337 


cartografie al Muzeului Naval din Madrid, descriindu-mi-o ca pe 
o fată dezgheţată, introvertită și eficientă. Ba chiar, mi-am 
amintit, am și conversat de câteva ori cu ea la telefon în 
legătură cu niște corecţii la Atlasul lui Urrutia și cu documentele 
istorice arhivate la Universitatea mea. 

l-am poftit înăuntru, făcându-mă că nu văd gestul excedat al 
studenţilor care așteptau pe coridor. Era perioada examenelor, 
și lucrările de corectat se îngrămădeau pe biroul meu, în 
bârlogul acela ce îmi ţine loc de cabinet. Am luat cărţile de pe 
scaune, ca ei să se poată așeza, și le-am ascultat istoria. Ca să 
fiu mai precis, am ascultat-o pe ea, care a vorbit mai tot timpul; 
și am auzit doar partea din istorie pe care în momentele acelea 
a binevoit să mi-o împărtășească. Veneau de la Cartagena, 
adică de la numai jumătate de oră de mers cu mașina pe 
autostradă, și treaba se putea rezuma cam așa: o corabie 
scufundată, o documentaţie care permitea localizarea ei, câteva 
infructuoase tatonări preliminare și niște coordonate precise de 
latitudine și longitudine care, nu se știe de ce, păreau inexacte. 
Vechea daraveră. Fiindcă trebuie să spun că sunt obișnuit cu 
consultaţii pe tema asta. Deși din motive personale îmi semnez 
studiile și cărţile cu același nume și același modest titlu ce 
figurează pe cartea mea de vizită sub anagrama, familiară 
meseriei mele, a unui T în interiorul unui O - Néstor Perona, 
maestru cartograf - şi sunt titularul catedrei de Cartografie a 
Universităţii din Murcia de mult timp, publicaţiile mele înseamnă 
ceva în lumea științifică, și cu destulă asiduitate trebuie să 
soluționez îndoielile sau problemele puse de instituţii sau de 
particulari. Este totuși ciudat cum, într-o perioadă când 
cartografia a cunoscut cea mai mare revoluţie din toată istoria 
ei prin fotografia aeriană, hărţile prin satelit și aplicarea 
electronicii și informaticii, îndepărtându-se atât de mult de 
primele hărţi rudimentare trasate de exploratori și navigatori, 
studioșii se vad nevoiţi, tot mai ades, să recurgă la cineva care 
să păstreze fragilul cordon ombilical ce unește modernitatea cu 
epocile depășite ale științei, care la urma urmei nu e decât mitul 
verificat. Problema se punea încă din secolele al XV-lea și al XVI- 
lea, când progresiștii - pe atunci - cartografi flamanzi trebuiau 
să facă mari sforțări ca să împace indicaţiile contradictorii ale 
autorilor antichităţii cu noile descoperiri ale navigatorilor 
portughezi și spanioli; și s-a tot repetat, odată cu generațiile 


338 


succesive. Astfel, acum, fără oameni ca mine - și vă rog să-mi 
iertaţi această mică vanitate, poate legitimă -, lumea antică s-ar 
șterge definitiv din memorie și multe lucruri n-ar mai avea 
niciun sens în recea lumină de neon a științei moderne. De 
aceea, ori de câte ori cineva trebuie să privească în urmă și să 
priceapă ce vede, vine la mine. La clasici. De bună seamă, 
primesc vizite de-ale istoricilor, bibliotecarilor, arheologilor, 
hidrografilor, dar și ale căutătorilor de naufragii și de tezaure în 
general. Poate că vă amintiţi de găsirea galionului São Rico în 
faţa insulei Cozumel, de căutarea arcei lui Noe pe muntele 
Ararat, sau de acel faimos reportaj pentru televiziune realizat de 
National Geographic despre localizarea corăbiei Virgen de la 
Caridad în dreptul Santofei, în golful Biscaya, și de recuperarea 
a optsprezece din cele patruzeci de tunuri de bronz ale ei: 
aceste trei episoade - deși cea cu arca s-a sfârșit cu un eșec 
grotesc - au fost posibile graţie tabelelor de corecție realizate 
de echipa mea de colaboratori de la Universitatea din Murcia. Ba 
până și o altă veche cunoștință de-a noastră din istoria aceasta, 
Nino Palermo, mi-a făcut discutabila cinste de a mă consulta, 
deși după aceea toată treaba s-a împotmolit și nu a dus la niciun 
rezultat, când urmărea, cred, pista a 80 000 de ducați ce se 
scufundaseră la bordul unei galere spaniole în 1562, în fața 
turnului de la Vélez Málaga. În fine. Dacă doriţi mai multe 
detalii, vă indic publicaţiile mele din revista Cartographica și 
câteva cărţi semnate de mine: deja citatele Aplicatii, de 
exemplu; sau studiul loxodromelor - /oxos și dromos, știți 
dumneavoastră - din Enigmele proiecției Mercator. Aţi mai 
putea consulta și lucrarea mea despre cele 21 de hărţi ale 
atlasului neterminat al lui Pedro de Esquivel și Diego de 
Guevara, sau biografia părintelui Ricci (Lí Mateu: Ptolemeul 
Chinei) şi a lui Tofiho (Hidrograful regelui), ca și Catalogul 
Hidrografic Antic pe care l-am redactat în colaborare cu Luisa 
Martin-Merâs și Belen Rivera, ori monografiile Cartografi iezuiți 
pe mare şi Cartografi iezuiți în Orient. Toate acestea le-am scris 
într-un cabinet de studiu, bineînțeles. Anumite lucruri, cum ar fi 
visele juvenile, trebuie vizitate în persoană și la fața locului 
numai când ești foarte tânăr. La maturitate, cărțile poștale și 
benzile video se impun simţurilor; și riști ca la Veneţia să nu mai 
reacțţionezi la splendoare, ci la umezeală. 


339 


Dar să revenim la oile noastre. Fapt e că în dimineaţa aceea, 
în birouașul meu de la Universitate, cei doi vizitatori mi-au 
expus problema lor. Sau mai degrabă mi-a expus-o ea, în timp 
ce el, așezat între teancurile de cărţi pe care le împinsesem la o 
parte ca să-i fac loc, asculta discret. Și trebuie să recunosc că 
marinarul acela tăcut - abia către sfârșit i-am aflat profesia - mi- 
a fost simpatic de cum l-am văzut; poate din cauza felului său 
de a asculta ţinându-se deoparte, sau din pricina aspectului său 
cam necioplit, dar de băiat bun, cu privirea-i francă ce nu ţi-o 
ocolea niciodată pe a ta, cu felul lui de a-și atinge nasul când 
părea descumpănit ori perplex, cu surâsu-i timid, cu bluginșii și 
tenișii lui, cu braţele-i vânjoase sub cămașa albă suflecată până 
la coate. Aparţinea acelei categorii de oameni pe care îi 
intuiești, pe drept sau pe nedrept, ca fiind demni de încrederea 
ta; iar rolul lui în toată peripeţia aceasta, intervenţia sa în 
apogeul și deznodământul ei, este motivul principal al plăcerii 
mele de a v-o povesti. În tinereţe, am citit și eu anumite cărți. În 
plus, obișnuiesc să recurg la politețea extremă - fiecare cu 
metodele lui - ca formă superioară de dispreţ față de semenii 
mei; iar știința căreia m-am dedicat este un mod la fel de 
eficace ca oricare altul de a ţine la respect o lume populată de 
oameni care în fond mă irită și pe care prefer să-i aleg fără nici 
cel mai mic simţ al echităţii, în funcţie doar de simpatiile și 
antipatiile mele. Cum ar fi zis Coy însuși, fiecare se organizează 
cum poate. Așa că, dintr-o cauză mie însumi destul de obscură - 
numiţi-o solidaritate, ori afinitate -, simt nevoia să-l justific pe 
acest marinar exilat de pe mare; ăsta fiind și motivul pentru 
care vă povestesc istoria lui. La urma urmei, relatarea aventurii 
lui alături de Tanger Soto seamănă întrucâtva cu proiecția 
mercatoriană: pentru a reprezenta plan o sferă, trebuie uneori 
să forțezi puţin suprafeţele, la latitudinile înalte. 

Așadar, în dimineaţa aceea și în cabinetul meu de lucru, 
Tanger Soto m-a pus la curent cu situaţia în linii generale, 
trecând apoi la problema precisă care îi adusese la mine: poziţia 
de 37*32' nord și 4*51' est pe o hartă sferică a lui Urrutia. O 
corabie se scufundase acolo în ultimele decenii ale veacului al 
XVIII-lea, iar asta corespundea, făcând corecţiile adecvate cu 
ajutorul tabelelor cartografice întocmite chiar de mine, cu o 
poziţie modernă de 37*32' nord și 1*21' vest. Întrebarea 
perechii de vizitatori era dacă transformarea făcută de ei este 


340 


corectă sau nu; iar eu, după ce am reflectat un moment, le-am 
răspuns că, dacă tabelele fuseseră bine aplicate, probabil că da, 
este. 

— Cu toate acestea - zise ea corabia nu se află acolo. 

M-am uitat la ea cu o rezervă rezonabilă. In genul acesta de 
probleme n-am avut niciodată încredere în afirmaţiile tranșante, 
nici în femeile, frumoase ori urâte, care se cred atotștiutoare. 
Multe din ele mi-au trecut mie prin sălile de curs. 

— Sunteţi sigură?... Îmi închipui că o corabie scufundată nu-și 
dezvăluie poziţia prin semne prea concrete. 

— Știu. Dar am cercetat temeinic, la faţa locului. 

Vasăzică, chiar au făcut bâldâbâc în apă, am dedus. Încercam 
să situez perechea în vreuna din speciile catalogate de mine, 
dar nu-mi venea ușor. Arheologi amatori, istorici avizi, vânători 
de comori. Din spatele biroului meu, de sub reproducerea 
Tabulei ltineraria a lui Peutinger pe care o am înrămată pe 
perete - cadou din partea studenţilor mei când am obţinut 
catedra - m-am apucat să-i studiez cu atenţie. judecând după 
fizic, ea intra în primele două categorii, iar el în a treia. Asta 
presupunând că arheologii, istoricii avizi și vânătorii de comori 
au un aspect anume. 

— Atunci nu știu ce să vă spun - am dat din umeri. Nu-mi 
trece prin cap decât soluţia cea mai simplă: datele 
dumneavoastră iniţiale sunt greșite. Latitudinea și longitudinea 
sunt false. 

— Asta e improbabil - ea dădea din cap că nu, sigură pe sine, 
și atunci părul ei, bălai și tăiat într-o ciudată asimetrie, îi atingea 
bărbia. Există temeiuri documentare solide. Sub acest aspect, n- 
ar fi acceptabilă decât o relativă marjă de eroare, ceea ce ne-ar 
sugera un sector de cercetare ceva mai amplu... Insă, înainte, 
am vrea să eliminăm orice altă posibilitate. 

M-a amuzat tonul domnișoarei. Așa de competent și de 
categoric. Formal. 

— Ca de pildă? 

— O greșeală de-a noastră în aplicarea tabelelor... V-aș ruga, 
dacă se poate, să revedeţi calculele. 

M-am uitat din nou lung la ea, apoi l-am privit încă o dată pe 
însoțitorul ei, care ne asculta foarte cuminte, foarte tăcut și 
foarte la locul lui, stând pe scaun cu mâinile-i mari odihnind pe 
cracii pantalonului. Curiozitatea mea era limitată; cunoșteam 


341 


deja o sumedenie de istorii legate de cercetări de genul acela. 
Însă studenţii care așteptau afară mă plictiseau, ziua era prea 
frumoasă ca să corectez lucrări, ea era deosebit de atrăgătoare 
- nefiind neapărat o frumusețe din cauza nasului aceluia văzut 
dintr-o parte sau poate tocmai de aceea -, iar el îmi era 
simpatic. Pourquoi pas? mi-am zis precum comandantul 
Charcot. Treaba aceea n-avea să-mi răpească mult timp, așa că 
am acceptat. Tubul de carton conţinea câteva hărţi răsucite, pe 
care Tanger Soto le desfășură pe biroul meu. Printre ele am 
recunoscut o reproducere la scara 1/1 a unei hărți sferice a lui 
Urrutia. Cunoșteam harta aceea, bineînţeles, și am studiat-o cu 
afecțiune. Sigur, nu era la fel de frumoasă ca ale lui Tofiho. Dar 
minunat gravată, în pointe sèche pe planșe de aramă ciocănită 
și lustruită; și foarte precisă pentru epoca ei. 

— la să vedem - am zis -. Data naufragiului? 

— 1767. Coasta de sud-est spaniolă. Poziţionare prin 
relevment după repere de pe uscat, aproape simultană cu 
momentul naufragiului. 

— Meridianul de Tenerife? 

— Nu. Câdiz. 

— Cádiz - am zâmbit puţin, încurajator, pe când căutam scala 
corespunzătoare de longitudini în partea de sus a hărţii. Mă 
încântă meridianul acesta. Mă refer la cel vechi, desigur. Are 
aroma tradiţională a lucrului pierdut, ca Insula de Fier a 
bătrânului Ptolemeu... Ştiţi la ce mă refer. 

Mi-am pus ochelarii de citit și am început să lucrez fără ca ei 
să-mi spună dacă știau ori ba. Latitudinea a fost prima pe care 
am stabilit-o: era destul de exactă. În realitate, acum trei mii de 
ani navigatorii fenicieni știau deja că înălțimea soarelui la 
amiază, sau cea a stelelor apropiate de polul nord deasupra 
orizontului unui loc măsoară latitudinea geografică a acestuia. 
Acum până și un copil ar putea s-o găsească. Un copil cu noţiuni 
de cosmografie, de bună seamă. Nu unul oarecare. 

— Aveţi noroc că episodul dumneavoastră s-a petrecut în 
1767 - am comentat... Cu numai o sută de ani înainte, 
latitudinea ar fi putut fi obţinută la fel de ușor, însă longitudinea 
ar fi lăsat mult de dorit. În 1583, Matteo Ricci, care era unul din 
marii cartografi ai epocii, comitea erori de până la cinci grade 
calculând longitudini faţă de meridianul de Tenerife... Globului 
lui Ptolemeu i-au trebuit o mie cinci sute de ani să se dezumfle, 


342 


și a făcut-o oricum foarte, foarte încet... Presupun că știți 
faimoasele cuvinte ale lui Ludovic al XIV-lea, când Picard și La 
Hire i-au modificat cu un grad și jumătate harta Franţei: 
„Cartografii mei mi-au răpit mai mult pământ decât dușmanii”. 

Am râs singur de răsuflata anecdotă, iar Tanger a avut 
amabilitatea să-mi ţină isonul cu un zâmbet. E într-adevăr 
interesantă, mi-am zis, cercetând-o amănunţit. Vreo câteva 
clipe m-am străduit s-o situez mai precis, apoi m-am lăsat 
păgubaș. Femeia este unica fiinţă ce nu se lasă definită prin 
două aserţiuni consecutive. 

— Oricum - am continuat -, Urrutia a finisat și cizelat mult; 
deși abia odată cu Tofiño și cu sfârșitul secolului lor, cartografia 
hidrografică spaniolă s-a ajustat realităţii... Mă rog... la să 
vedem. Bun. Consider că estimarea latitudinii dumneavoastră 
este absolut corectă, draga mea. Vedeţi?... Treizeci și două de 
minute nord. Pe cât se pare, atât cartograful cât și domnul care 
a stabilit latitudinea pe harta dumneavoastră s-au descurcat de 
minune. 

Am zis domnul, și nu doamna, fiindcă, deși nu-s deloc așa în 
realitate, îmi place s-o fac pe respingătorul macho misogin în 
fața studentelor mele. De asemeni, voiam să verific dacă Tanger 
Soto era din alea care au atâta timp liber de pierdut încât să se 
formalizeze la genul ăsta de neghiobii. Dar nu părea ofensată. 
Se mulțumi să se întoarcă puţin spre însoţitorul ei. 

— Domnul de care vorbiţi este marinarul acesta. 

L-am privit pe Coy peste ochelari, cu un interes sporit. 

— Marinar din flota  comercială?... Încântat. Calculele 
dumneavoastră și ale mele sunt identice, în principiu. 

Nu zise nimic. Surâse vag, puţin stingherit, și își atinse de 
vreo două ori nasul. Aplecată peste biroul meu, Tanger arăta 
scala din partea de sus a hărții sferice. 

— Stabilirea longitudinii - zise ea - ne-a dat mai mult de 
furcă. 

— Logic - m-am lăsat pe spate în jeţul meu profesoral. Până 
când ceasurile marinărești ale lui Harrison și Berthoud nu s-au 
perfecţionat, și asta s-a întâmplat mult după jumătatea secolului 
al XVIII-lea, longitudinea a fost marea problemă a navigatorilor. 
Latitudinea era dată de soare sau de stele; însă longitudinea, pe 
care acum ne-o oferă și cel mai ieftin ceas de mână, nu se putea 
calcula decât prin metoda imprecisă a distanțelor lunare. Când 


343 


Urrutia și-a ridicat hărţile, situarea pe mare faţă de un meridian 
nu fusese încă rezolvată. Existau ceasuri cu pendulă și sextanți, 
dar lipsea instrumentul fiabil: un cronometru sigur, care să 
poată calcula cele cincisprezece grade cuprinse în fiecare oră de 
diferență dintre ora locală și cea a primului meridian... De aceea 
erorile de longitudine erau mai apreciabile decât cele de 
latitudine. Până în 1700, vă daţi seama, nu s-a stabilit adevărata 
longitudine a Mediteranei: cu douăzeci de grade mai puţin decât 
cele șaizeci și două pe care i le atribuise Ptolemeu. 

Mi-am îngăduit o scurtă pauză ca s-o observ. Nu părea câtuși 
de puţin impresionată. Nici Coy, de altminteri. Pesemne știau 
deja tot ce le povesteam; însă eu eram un maestru cartograf, un 
magistru, iar ei veniseră să mă vadă în cabinetul meu de lucru 
din proprie iniţiativă. Fiecare își cultivă personajul ales și îl 
interpretează cât poate de bine. Dacă cei doi aveau nevoie de 
ajutor, trebuiau să plătească un tribut. Ego-ului meu. 

— Pare greu de crezut, așa-i? - am continuat pe același ton, 
permiţându-mi să adaug o nuanţă de duioșie -... Când văd un 
copil colorându-și cu creioanele caietul de geografie, mă 
gândesc că, dintotdeauna, calculând triangulaţii, distanţe lunare 
și eclipsele planetelor, oamenii au studiat pământul și coastele 
lui, au observat fiece accident de teren în parte, au sondat 
metru cu metru, ca să traseze hărţi ale celor văzute de ei. 
Această îndeletnicire fiind atât de dificilă - scria Martin Cortes, 
fiul conchistadorului -, ar fi și greu s-o faci înțeleasă prin cuvinte 
sau s-o descrii cu pana. Cea mai bună metodă pe care, pentru 
aceasta, a găsit-o geniul omenesc a fost pictarea pe o hartă”... 
Astfel s-a ajuns la stăpânirea naturii și au fost posibile 
explorările și călătoriile... Cu talentul său și cu ajutoarele 
rudimentare ale acului magnetic, astrolabului, cuadrantului, 
ballestillei și tablelor astronomice ale bunului nostru rege 
Alfonso al X-lea cel Înţelept păstrate până în zilele noastre la 
catedrala din Sevilla, omul a început să schiţeze coastele, să 
noteze pericolele pe hârtie, să așeze faruri și turnuri în locurile 
potrivite - am arătat deasupra capului meu Tabula Itineraria: nu 
era ea chiar paradigma exactităţii, cu toate drumurile acelea 
romane și cu rigoarea geografică sacrificată eficacităţii militare 
și administrative; dar gestul conta -... Și a făcut-o cu atâta 
imaginaţie și eficienţă, în pofida logicelor imprecizii, încât până 
și astăzi sateliții arată peisaje care au fost descrise aproape la 


344 


perfecţie de oameni ce le-au explorat ori au navigat pe acolo 
acum multe veacuri... Oameni care, mai cu seamă, au vorbit, au 
observat și au cugetat... Cunoașteţi istoria lui Eratostene? 

Și le-am povestit-o, bineînțeles. De la cap la coadă, nefăcând 
rabat la detalii. Bun băiat, tipul ăsta din Cirene: directorul 
bibliotecii din Alexandria, ca să vă faceţi o idee. Era un puț la 
Assuan, la al cărui fund razele soarelui nu ajungeau decât între 
20 și 22 iunie; asta situa puţul pe tropicul Cancerului, și pe de 
altă parte orașul Alexandria se afla la nord de acest punct, la 
distanța cunoscută de 5 000 de stadii. Așa că Eratostene a 
măsurat unghiul soarelui la amiaza zilei de 21 iunie și a dedus 
că arcul măsurat, de vreo 7 grade, era a cincizecea parte din 
meridianul Pământului. A calculat așadar pentru meridian 250 
000 de stadii, adică vreo 45 000 de kilometri. Trebuie să 
recunoașteţi că nu-i deloc rău, așa-i?, din moment ce măsura 
reală a circumferinței terestre este de 40 000. Sub 14% eroare: 
o mare precizie relativă, fiind vorba de un ins care a trăit cu 
două secole înainte de Hristos. 

— De aceea - am conchis - mă încântă meseria mea. 

Continuau să nu se arate impresionați, dar eu eram în 
elementul meu. Și e adevărat că mă încântă meseria mea. Drept 
care, odată lucrurile bine stabilite, am decis să mă ocup mai 
departe de consultaţia lor. 

— Bun - am zis, după calculele necesare -. Felicitări. Aţi 
aplicat corect tabelele mele. Obţin, ca și dumneavoastră, o 
longitudine modernă de un grad și douăzeci și unu de minute 
vest de Greenwich... 

— Atunci avem o problemă serioasă - zise Tanger. Fiindcă 
acolo nu e nimic. 

Am privit-o cu un gest de părere de rău, ocupându-mă din 
nou de ochelarii care au neplăcuta tendinţă de a-mi aluneca 
spre vârful nasului. Cu coada ochiului l-am scrutat pe marinar. 
Nu părea iritat de felul cum mă sprijinisem cu un cot de birou și 
o studiam pe blondină. Poate că între ei nu era decât o simplă 
relaţie profesională, de troc: tu-mi dai atât și eu-ţi dau atât. Am 
început să nutresc speranţe. 

— Mă tem că va trebui, atunci, să revizuiţi poziţia aceea 
iniţială de pe harta Urrutia. Sau să lărgiţi, cum ați și prevăzut de 
fapt, aria cercetării... Corabia a putut să devieze de la ultima 


345 


poziție cunoscută, sau să navigheze încă puţin înainte de a se 
scufunda... O furtună? 

— O luptă - zise ea, simplu -. Cu un corsar. 

Ce drăguţ și ce clasic! m-am gândit. Și ce puţine șanse de 
reușită aveau cei doi! Am luat o mutră de circumstanţă. 

— Atunci - mi-am dat cu presupusul, grav -, între luarea 
poziţiei și locul scufundării s-or fi petrecut multe alte lucruri... lar 
la bord or fi fost cu toții prea ocupați, ca să mai ia înălțimea 
soarelui sau relevmente de pe uscat. Cred că asta vă pune într-o 
situaţie dificilă. 

Pesemne că erau conștienți de lucrul acesta încă dinainte de 
a veni să-mi vorbească, fiindcă spusele mele n-au părut a-i 
neliniști peste măsură. Atâta doar, că el s-a mulţumit s-o 
privească pe ea, parcă așteptând o reacţie ce nu s-a produs. 
Tanger continua să mă privească așa cum te uiţi la un doctor 
care n-a apucat să rostească decât jumătatea diagnosticului. M- 
am mai aplecat o dată peste hartă, străduindu-mă să le dau și o 
veste bună. O să rămână tetraplegic, dar va putea fluiera un 
passodoble, sau va putea picta cu degetele de la un picior. Ceva 
de genul ăsta. 

— Presupun că nu există nicio îndoială că hărţile folosite erau 
cele ale lui Urrutia - am comentat... Pentru că oricare alta ar 
putea însemna alterarea poziţiei teoretice cu care lucrăm. 

— Nicio îndoială - m-am întrebat, auzind-o, dacă domnișoara 
aceea se îndoia vreodată de ceva. Există mărturia directă a 
echipajului. 

— Sunteţi sigură că e vorba de meridianul de Câdiz? 

— Nu poate fi niciun altul. Paris, Greenwich, Ferrol, 
Cartagena... Niciunul din ele nu se potrivește cu aria generală a 
naufragiului. Numai Câdiz. _ 

— Meridianul vechi, îmi închipui - surâs profesional, al meu. În 
ton cu discuţia. Doar nu veţi fi căzut în eroarea, mai frecventă 
decât s-ar crede, de a-l confunda cu San Fernando. 

— Sigur că nu. 

— Mada. Deci Cádiz. 

Am meditat serios. 

— Îmi imaginez - am reluat după câteva clipe - că 
dumneavoastră nu-mi povestiți decât ceea ce credeţi de 
cuviinţă și vă înțeleg. Pot pricepe acest tip de circumstanțe - ea 
îmi susținea privirea cu mult sânge rece -... Cu toate acestea, 


346 


poate mi-aţi putea furniza vreo informaţie în plus despre 
corabie. 

— Era o brigantină ce plecase de pe coasta andaluză. Pe ruta 
nord-est. 

— Sub pavilion spaniol? 

— Da. 

— Cine era armatorul ei? 

Am văzut că șovăia. Și dacă totul s-ar fi oprit aici, eu n-aș mai 
fi continuat să întreb nimic și mi-aș fi luat rămas-bun de la ei cu 
toată politețea aceea de care v-am pomenit mai înainte. Nu-l 
poţi stoarce de informaţii pe un maestru cartograf oferindu-i în 
schimb doar o mutriţă drăguță și, pe deasupra, ascunzând cu o 
mână ceea ce pari a-i arăta cu ailaltă. Probabil că ea a citit 
gândul acesta pe chipul meu, fiindcă a dat să deschidă gura ca 
să spună ceva. Dar nu ea, ci Coy, de pe scaunul lui, a fost cel 
care a pronunţat cuvintele potrivite: 

— Era o corabie iezuită. 

L-am privit cu afecţiune. Bun băiat, marinarul. Presupun că 
acela a fost momentul exact când m-a câștigat de partea lui. M- 
am uitat la femeie. Incuviinţa cu un surâs ușor, enigmatic, aflat 
undeva la jumătatea drumului între disculpă și complicitate. 
Numai femeile frumoase îndrăznesc să zâmbească așa când ai 
fost cât pe ce să le prinzi cu o minciună. 

— lezuită - am repetat. 

Apoi am dat din cap în sus și în jos de câteva ori, savurând 
informaţia. Era bună. Mai bine zis, era grozavă; și înclin să cred 
că devii cartograf doar ca să te bucuri de momente glorioase ca 
acela. Trăgând puţin de timp, am contemplat cu toată atenţia 
harta desfășurată în fața mea, conștient de dubla privire aţintită 
asupra-mi. Am numărat în minte secundele unei jumătăţi de 
minut. 

— Invitaţi-mă la masă - le-am zis în sfârșit, ajungând cu 
numărătoarea la treizeci -. Cred că sunt pe cale să merit un vin 
clasa întâi și un prânzișor pe cinste. 

e 

l-am dus la Mica Tavernă, un restaurant cu aprovizionare 
proprie din marile grădini dimprejur și cu mâncare de casă, 
foarte gustoasă, local care se află dincolo de Arcul San Juan, 
aproape de râu. Am procedat cu şart, precum toreadorii care nu 
se grăbesc deloc în pauza dintre suertes, adică dintre cele trei 


347 


părți ale luptei cu tauri, și m-am desfătat cu așteptarea lor 
dozându-le-o cu pipeta: aperitiv, o sticlă de Marqués de Riscal 
„Grande Reserve” mai mult decât acceptabil, apetisantul 
ghiveci pisto murcian, sângerete cu ceapă, legume felii la 
grătar. Ei abia de se atinseră de ceva, însă eu chiar că am făcut 
onorurile locului și mesei. 

— Corabia aceea - am zis după ce s-a scurs timpul cuvenit - e 
de negăsit la 37*32' latitudine și 1*21' longitudine est de Cádiz, 
pentru simplul motiv că n-a fost niciodată acolo. 

Și am mai cerut pisto. Era delicios, și îţi era mai mare dragul 
să-l vezi colo pe tejghea, expus în enorme străchini de lut ars. 
Dar îţi era mai mare dragul și văzând mutra pe care o făceau ei 
pe măsură ce le depănam istoria. 

— lezuiţii aveau o mare tradiţie cartografică - am continuat, 
înmuind pâine în sos. Însuși Urrutia a beneficiat de ajutorul lor 
tehnic în ridicarea hărților lui sferice... Dacă stai să te gândești, 
tradiția știinţifico-hidrografică a Bisericii vine de foarte departe: 
prima citare a unui instrument nautic se află în Faptele Sfinţilor 
Apostoli: „Și aruncând măsurătoarea (sonda) în jos, au găsit 
douăzeci de stânjeni”. 

Tușa aceea erudită nu-i impresionă prea mult; își pierdeau 
răbdarea văzând cu ochii. Mai ales el, care nici nu încerca să 
ascundă ce simţea, stând cu mâinile nemișcate de-o parte și de 
alta a farfuriei și privindu-mă cu o mutră care mai că nu striga: 
oare când s-o lăsa de ocolișuri dobitocul ăsta? Ea asculta cu un 
calm aparent pe care îndrăznesc să-l calific drept profesional: 
era expertă în așa ceva, fără îndoială. Abia de lăsa să răzbată 
altceva decât o atenţie extremă, ca și cum fiecare din 
digresiunile mele era aur pur. Ştia să-i manevreze pe bărbaţi. 
Mai târziu am aflat în ce măsură. 

— Adevărul este - am continuat netulburat, între două 
îmbucături și două sorbituri din Grande Réserve - că unii dintre 
cei mai mari cartografi făceau parte din Compania lui lisus: 
Ricci, Martini, părintele Fournier, autorul  memorabilei 
Hydrographie... Aveau sistemele lor, misiunile lor în Asia, 
„reducţiunile” lor americane, rutele proprii, feudele de toate 
tipurile. Aveau de asemenea corăbiile, căpitanii și piloţii lor. 
Vicente Blasco Ibáñez i-a descris în romane ca fiind Păianjenul 
negru, Și dintr-un anumit punct de vedere avea dreptate. 


348 


Am continuat neabătut cu înfulecatul și cu amănuntele, 
rezervându-mi lovitura de teatru finală. lezuiţii, am adăugat, se 
bizuiau pe școlile lor de cosmografie, cartografie și nautică. 
Știau cât de importante erau cunoștințele geografice exacte; iar 
membrii Ordinului, încă de pe timpul lui Ignacio de Loyola, se 
ocupau la fiecare călătorie cu strângerea de date utile 
Companiei. Până și marchizul De la Ensenada - am indicat cu un 
sparanghel suculent înfipt în furculiță - i-a însărcinat pe vremea 
lui Felipe al V-lea cu întocmirea unei hărți moderne și detaliate a 
Spaniei, care nu s-a mai tipărit din cauza căderii ministrului. Le- 
am mai vorbit de strânsa lor legătură cu Jorge Juan și cu Antonio 
de Ulloa, cavalerii Punctului Fix care au măsurat gradul de 
meridian în Peru. În materie de știință, prin urmare, iezuiţii erau 
neîntrecuți și nelipsiți. Cu prieteni și cu dușmani, de bună 
seamă. Eu însumi, cu ocazia diferitelor mele lucrări, dădusem 
peste documente ori foarte greu, ori de-a dreptul imposibil de 
interpretat. Tipii aceia aveau o adevărată infrastructură care se 
ocupa de ceea ce azi - am zâmbit - am putea numi 
contraspionaj. 

— Vreţi să spuneţi că foloseau chei și limbaje cifrate?... 

— Da, dragă. Corabia asta a dumneavoastră naviga în cadrul 
unui sistem de coduri interne și secrete. Ca toate navele 
Companiei, străbătea lumea cu hărți care, precum cele ale lui 
Urrutia și altele asemenea, indicau scale cu meridiane și 
paralele necesare navigaţiei: Cádiz, Tenerife, Paris, Greenwich - 
am sorbit din vin și am încuviințat încântat: chelnerul tocmai 
destupa a doua sticlă... Însă exista o particularitate anume. 
Amintiţi-vă că meridianul este un concept relativ, servind la 
situarea pe o hartă ce imită suprafaţa pământului prin 
intermediul unei proiecţii sferice... Există o sută optzeci de 
meridiane, care în principiu sunt arbitrare. Primul, pe care unii îl 
numesc meridianul zero, poate să treacă pe unde vrei, fiindcă 
nu există nici în cer, nici pe pământ vreun semn fix care să te 
oblige să socotești longitudinea pornind de la el. Dată fiind 
configuraţia pământului, toate meridianele sunt apte să fie 
considerate drept cel principal, și oricare din ele poate primi 
acest nume atât de ieșit din comun. De aceea, până când a fost 
adoptat Greenwich-ul ca referire universală, fiecare ţară și l-a 
avut pe al său - am mai băut o gură de vin și i-am privit, 
ștergându-mi delicat buzele cu șerveţelul -... Mă urmăriţi? 


349 


— Neabătut - ochii de fier brunat mă observau cu o 
extraordinară fixitate, și nu m-am putut împiedica să nu admir 
acel sânge rece -... Mai pe scurt, iezuiţii foloseau meridianul lor 
propriu. 

— Exact. Numai că eu detest să spun lucrurile pe scurt. 

Coy dădea încetișor din cap, nescoţând nicio vorbă: un gest 
afirmativ foarte lent și foarte abătut. Am văzut că acum își 
ducea mâna la pahar și că, în sfârșit, trăgea o dușcă din el. O 
dușcă foarte lungă. 

— Atunci - zise Tanger -, corecțiile pe care le-am aplicat pe 
baza tabelelor dumneavoastră nu trebuiau făcute luând Câdiz ca 
meridian zero... 

— Sigur că nu. Ci trebuiau făcute luând ca referință 
meridianul secret pe care iezuiţii îl foloseau în 1767 ca să 
calculeze longitudinea la bordul vaselor lor - am făcut o pauză și 
i-am privit, zâmbitor... Aţi înţeles unde vreau să ajung? 

— Fir-ar a naibii de treabă - răbufni Coy. Daţi-i drumu’ odată. 

L-am privit plin de afecţiune. Cred că v-am zis deja că-mi 
plăcea tot mai mult individul acela. 

— Nu-mi răpi plăcerea suspansului, dragă prietene. Nu mi-o 
răpi... Meridianul căutat de dumneavoastră corespunde 
actualelor 5*40' vest de Greenwich. Și trece exact prin școala de 
cosmografie, geografie și navigaţie, și prin observatorul 
astronomic pe care, până la expulzarea lor din 1767, le aveau 
iezuiţii acolo unde acum este Universitatea Pontificală, vechiul 
Colegiu Regal al Companiei lui lisus... 

Am marcat o ultimă pauză teatrală, alei-hop doamnelor și 
domnilor, și am scos iepurele din joben. Un iepuraș alb, pufos, 
care ronţăia plin de naturaleţe dintr-un morcov. 

— ... La nici câţiva metri - am precizat - de turla catedralei 
din Salamanca. E 

Urmă o tăcere de cel puţin cinci secunde. Întâi se priviră între 
ei, apoi Tanger spuse nu se poate. A zis chiar așa, pe un ton 
șoptit: nu se poate, uitându-se la mine ca la un marțian. 
Cuvintele ei nu sunau a obiecţie, nici a neîncredere, ci a 
lamentație. Tâmpită mai sunt, în traducere liberă. 

— Ba mă tem că da - am precizat. 

— Păi asta înseamnă... 

— Înseamnă - am întrerupt-o, temându-mă să nu devin 
deodată vioara a doua - că la latitudinea aceea, între meridianul 


350 


de Salamanca și cel al Colegiului Aspiranţilor de Marină din 
Cádiz, pe multe hărți ale epocii exista în 1767 o diferenţă de 
patruzeci și cinci de minute longitudine vest... 

In timp ce vorbeam, am aranjat două tacâmuri, o bucată de 
pâine și un pahar ca să reconstitui cu aproximaţie traseul unei 
coaste. Paharul era în centru, reprezentând Cartagena, iar 
capătul unei furculițe închipuia Capul Palos. Nu era chiar o hartă 
de-a lui Urrutia, dar nici nu-mi ieșise prea rău: asta ar mai fi 
lipsit! Până și pătrăţelele feței de masă păreau paralelele și 
meridianele unei hărţi sferice. 

— lar domniile-voastre - am conchis, numărând cu degetul 
pătrăţele până la furculita așezată în dreapta - aţi căutat 
corabia aceea cu treizeci și șase de mile mai la vest de locul 
unde se află în realitate. 


351 


XIV • Misterul langustelor verzi 


„Deși vorbesc de Meridian ca și când ar fi unul singur, 
nu este așa, ele fiind multe; pentru că toţi oamenii 
sau toate vasele au meridiane diferite, 

fiecare pe al său propriu.” 


Manuel Pimentel, Arta navigării 


Navigau către est sfâșiind ceața deasă a zorilor de-a lungul 
paralelei de 37*32', cu o ușoară deviere a rutei spre nord, ca să 
câștige un minut de latitudine. Inșurubat pe peretele lui, 
barometrul de alamă avea acul aplecat la dreapta: 1022 de 
milibari. Nu bătea vântul, iar scândurile punţii vibrau la 
trepidaţia ușoară a motorului. Ceaţa începea să se ridice; și deși 
tot mai era cenușie deasupra siajului, filtra la prova orbitoare 
raze de soare și tonuri aurii, iar la traversul din babord se 
distingeau uneori, fumegoase și foarte înalte, fantomaticele 
metereze brumării ale coastei. 

Sus, în cockpit, Pilotul supraveghea direcţia. lar dedesubt, în 
cabină, înarmată cu linii, compas, creion și gumă și aplecată ca 
o elevă silitoare care pregătea un examen greu, Tanger 
împărțea în pătrate harta 464 a Institutului Hidrografic al 
Marinei: De la Capul Tiñoso la Capul Palos. Așezat lângă ea, cu o 
ceașcă de cafea cu lapte condensat în mână, Coy o privea cum 
trasa linii și calcula distanţe. Munciseră toată noaptea fără 
preget, fără odihnă; iar când Pilotul se deșteptă și slobozi 
amarele înainte de a se crăpa de ziuă, ei stabiliseră deja pe 
hârtie noua zonă de căutare, cu centrul situat la 37*33' nord și 
0*45' vest: dreptunghiul pe hartă pe care acuma Tanger, la 
lumina mesei hărților, cu răbdare și cu multă grijă din pricina 
molcomelor oscilaţii ale Carmpantei, îl împărțea în fâșii de 
cincizeci de metri lăţime. O arie de o milă jumătate lungime pe 
două mile jumătate lăţime, la sud de Punta Seca, la șase mile 
sud-vest de Capul Palos: 


„... Dar s-a întâmplat că după ce vântul s-a fost rotit 
spre nord când se zărea deja Capul la nord-est, forțând 
vela ca să se slobozească din vânarea de către corsar, 
avu marele nenoroc să cedeze arborele-gabier al 
trinchetului, pornindu-se o luptă crâncenă, cu vergile 
aproape atingându-se. S-a prăbușit arborele trinchet 
peste oamenii de pe punte mai toți morti sau scoși din 
luptă căci dușmanul trăsese îndeaproape în ei cu 
mitralii răzânad bordurile; dar când feluca se gătea să 
amareze pentru abordaj, incendiul izbucnit la una din 
velele ei de jos, după cum i s-a părut a vedea 
declarantului, s-a fost întins la vreun butoi cu pulbere 
din preajmă, drept care feluca a sărit în aer dărâmânad 
totdeodată și arborele mare al brigantinei, care s-a 
scufundat pe dată. După spusele declarantului nu au 
existat alți supraviețuitori decât el, care s-a salvat 
fiindcă știa să înoate, și la bordul bărcii pe care 
brigantina o lăsase la apă la inceputul bătăliei, 
petrecându-și acolo restul zilei și noaptea, până când 
pe la unsprezece ceasuri ale zilei următoare a fost 
găsit la șase mile sud de locul acela de tartana Virgen 
de los  Parales. După spusele  declarantului 
scufundarea brigantinei și a felucii s-a săvârșit la două 
mile de coastă, la 37°32’ N-4*51' E, pozitie ce este 
întrutotul aceeași cu cea notată pe jumătatea de foaie 
de hârtie pe care o avea asupra lui în buzunar când a 
fost salvat, aceasta fiindu-i lui încredințată de pilot 
după ce o stabilise pe o hartă sferică Urrutia ca să fie 
trecută în jurnalul de bord, ci nu a avut timp să o mai 
treacă acolo din pricina repeziciunii cu care s-a pornit 
lupta. Declarantul a fost internat sub supraveghere 
medicală la spitalul Marinei din acest oraș în 
așteptarea altor chestionări. În ziua următoare, 
Inălțimea-Sa domnul Amiral a cerut să se treacă la alte 
chestionări legate de anumite aspecte ale celor 
întâmplate, constatându-se însă că  declarantul 
părăsise încăperile spitalului pe timp de noapte, fără a 
se mai afla ceva despre el nici până în momentul 
acesta. La auzul faptelor, Înălțimea-Sa domnul Amiral 
a poruncit să fie găsiți vinovatii și să fie pedepsiți cu 


strășnicie. Datat la Căpitănia de Marină a Cartagenei, 
la opt fevruarie una mie șapte sute șasezeci și șapte. 
Locotenent de navă Ricardo Dolarea”. 


Totul se potrivea. Au întors absolut tot pe faţă și pe dos, cu 
copia declaraţiei musului de pilot pe masă, scormonind și 
scotocind în fiece cusătură a acelei șarade postume, 
exasperante, cu care nălucile celor doi iezuiţi și ale marinarilor 
scufundaţi pe Dei Gloria își bătuseră joc de ei și de toată lumea. 
Cu harta 464 desfășurată dinaintea ochilor, cu un compas în 
mână, cu traseul coastei în partea de sus a hărții - Capul Tiñoso 
la stânga, Capul Palos la dreapta și portul Cartagena în centru -, 
Coy calculase cu ușurință dimensiunile erorii: în noaptea aceea 
de 3 spre 4 februarie 1767, cu corsarul lipit de pupa, brigantina 
navigase mult mai rapid și mai departe decât își imaginaseră ei. 
lar în zorii zilei de 4, De; Gloria nu se găsea la sud-vest de Capul 
Tihoso și de Cartagena, ci depășise deja longitudinile acelea și 
naviga mai la răsărit. Se afla la sud-est de port, iar Capul 
întrezărit la prova, la nord-est, nu era Tiñoso, ci Palos. 

Tanger terminase. Lăsă pe hartă creionul și liniile și rămase 
cu ochii obosiţi pe Coy. 

— De aceea l-au torturat optsprezece ani pe abatele 
Gândara... Au căutat corabia după hârtia găsită asupra musului. 
Poate s-or fi scufundat și cu clopote de aer, nedescoperind nimic 
fiindcă Dei Gloria nu era acolo. 

Lipsa somnului îi desenase rotocoale întunecate sub ochi, 
făcând-o să pară mai în vârstă. Mai puţin atrăgătoare și mai 
ostenită. 

— Povestește-mi acum ce s-a întâmplat - zise. Dă-mi 
versiunea ta finală. 

El privi cu luare-aminte harta 464, care trona peste 
reproducerea hărții lui Urrutia plină și ea de linii cu creionul și de 
adnotări. Desenul maro al coastei, fâșia albastră a adâncimilor 
minime o străbăteau urcând într-o diagonală lină până la Punta 
de Palos și la insulele Hormigas, vizibile în colţul superior drept 
al hărţii. Toate accidentele geografice se vedeau perfect acolo, 
de la vest la est: Capul Tifhoso, portul Cartagena, insula 
Escombreras, Capul Agua, sânul de mare Portman, Capul 
Negrete, Punta Seca, Capul Palos... Poate că în noaptea aceea 
vântul de sud-vest fusese mai puternic, explică Coy. Douășcinci 


354 


sau treizeci de noduri. Ori, poate, căpitanul Elezcano își 
asumase mai din timp riscul de a forța arborada desfășurând 
mai multe pânze. S-ar mai fi putut întâmpla ca vântul să se fi 
învârtejit spre nord preschimbându-se în vânt dinspre uscat cu 
mult înainte de zorii zilei, și corsarul, strângând bine vântul 
graţie focului bompresului și velelor latine ale arborilor săi 
trinchet și mizenă, să fi mers sub vânt interpunându-se între 
brigantină și Cartagena, ca să n-o lase să se refugieze în portul 
acela. Mai era de luat în seamă și posibilitatea ca, în cursul 
vreunei manevre nocturne de derutare a corsarului, Dei Gloria 
să se fi îndepărtat periculos de mult de unicu-i adăpost sigur. De 
nu cumva căpitanul, încăpățânat și riguros de felul lui, avea 
ordine stricte de a nu atinge alt port decât Valencia, pentru ca 
smaraldele să nu fie în primejdie de a cădea pe mâini străine. 
Încercă să descrie primii zori, linia încă prea confuză a 
coastei, privirile neliniștite ale căpitanului și pilotului încercând 
să afle unde se găseau exact, și dezolarea lor descoperind că 
vasul corsar era tot acolo, urmărindu-i tot mai îndeaproape, fără 
ca ei să-l fi putut înșela pe întuneric. Oricum, la prima geană de 
lumină, pe când căpitanul se uita în sus la arboradă, întrebându- 
se dacă avea să suporte atâtea vele navigând în direcţia 
vântului, pilotul s-a dus la banda de babord și a luat relevmente 
pe uscat ca să stabilească poziţia. Negreșit că a măsurat 
relevmente simultane, și a făcut-o situând la 345* Junco Grande, 
la 295* Capul Negrete și la 30* Capul Palos. Apoi avea să 
transpună intersecţia acestor trei linii pe hartă, ca să stabilească 
acolo poziţia brigantinei. Nu-i venea greu să și-l imagineze pe 
pilot cu ocheanul și alidada sau cercul marcat de pe fața 
superioară a compasului, străin faţă de tot ce nu era procedeul 
tehnic al meseriei lui; și pe mus lângă el, cu hârtia și creionul 
gata pregătite ca să noteze observaţiile, privind cu coada 
ochiului la velele corsarului înroșite de lumina orizontală a 
faptului de ziuă, tot mai apropiate. Apoi, în graba mare, jos 
pentru calculul pe harta lui Urrutia, iar ucenicul de pilot fuga 
înapoi la dunetă pe puntea înclinată, cu hârtia cu rezultatele în 
mână, arătându-i-o căpitanului în momentul precis când 
deasupra, sus de tot, arborele-gabier al trinchetului crăpa cu un 
scrâșnet de nedescris și totul se prăvălea împrejur și căpitanul 
poruncea să fie tăiat și aruncat peste bord tot ce împovăra și 
împiedica mișcarea și să fie alertaţi tunarii, iar Dei Gloria făcea 


355 


tragica abatere de direcţie care avea s-o pună faţă-n față cu 
destinul ei. 

Tăcu, văzând că răgușise de emoție și că îi pierea vocea. 
Marinari. La urma urmei, oamenii aceia erau marinari ca el. Și ce 
buni marinari. Le putea simţi până și cele mai mărunte senzații 
și tresăriri de spaimă, la fel de precis ca și cum el însuși s-ar fi 
aflat atunci la bordul lui De; Gloria. 

Tanger îl privea cu atenţie. 

— Povestești frumos, Coy. 

El își atinse nasul. Privea prin deschizătură lumina făcându-și 
loc prin ceața deasă, pe măsură ce soarele se ridica peste difuza 
întindere cenușie. Dar mai vedea și prova corsarului Chergui 
apărând puţin câte puţin în dreptul unuia din sabordurile 
brigantinei. 

— Nu-i greu - zise -... Într-un anumit fel, nu-i greu deloc. 

Își mijea ochii. Își simţea gura uscată, torsul gol muiat în 
sudoare, și udă-leoarcă cârpa pe care tocmai și-o înnodase în 
jurul frunţii. Fiindcă în acel moment, aplecat peste tunul lui 
negru de patru livre, prin fumul fitilelor aprinse auzea respiraţia 
sacadată a camarazilor săi strânși în jurul afetului cu vergeaua 
arbie și cu periile cilindrice pregătite, gata să curețe, să încarce 
și să tragă din nou. 

— Oricum - adăugă după câtva timp -, eu nu spun că lucrurile 
s-au petrecut întocmai. 

— Și cum îţi explici poziția musului? 

Coy dădu din umeri. Bubuitul tunului și șuieratul schijelor ce îi 
răsunau în cap se stinseră încetul cu încetul. Acum degetul lui 
arăta un punct pe hartă, înainte de a descrie o linie diagonală 
spre sud-vest. 

— Așa cum am explicat-o și înainte - zise. Cu diferența că 
vântul care bătea după naufragiu, făcând barca să deriveze, nu 
era de nord-vest, ci de nord-est. Vântul dinspre uscat, din zori, 
putea să se fi abătut câteva carturi spre răsărit când soarele s-a 
înălţat: atunci l-a târât pe ucenicul de pilot în larg, apropiindu-l 
de verticala Cartagenei, la câteva mile sud, unde a doua zi a 
fost salvat. 

Nici asta nu era greu de imaginat, gândi, observând linia de 
derivă pe hârtia marcată cu numerele adâncimilor sondei. 
Băiatul singur în bărcuţa lui plutind în voia valurilor, ametit, 
scoțând apa din ea. Soarele și setea, marea nesfârșită și coasta 


356 


tot mai îndepărtată, de neatins. Amorțeala și picoteala cu fața în 
jos pentru ca pescărușii să nu-i ciugulească ochii, capul ridicat 
din când în când ca să privească împrejur și coborât apoi cu 
disperare: numai marea impasibilă, cu tainele ei bine păstrate în 
adâncuri. lar sus, pe suprafaţa încreţită de briză, un alt Ishmael 
plutind peste mormântul albastru al camarazilor săi. 

— E ciudat că n-a dat poziţia adevărată a lui De; Gloria - zise 
Tanger -. Un băiețandru ca el nu putea fi conștient de toate 
implicaţiile. 

— Nu mai era un băietandru. Ti-am povestit deja că se 
îmbarcau de mici, dar după patru-cinci ani pe mare se 
maturizau rapid. Oamenii aceia erau dintr-o bucată. Marinari 
adevăraţi. 

Ea aproba din cap, convinsă. 

— Chiar și-așa - zise -, e uimitor felul cum a păstrat tăcerea... 
Era elev marinar: nu se poate să nu fi știut că longitudinea nu se 
referea la meridianul de Câdiz... Și totuși s-a priceput să tacă, 
derutându-și conștient anchetatorii. Nu există în darea de 
seamă a interogatoriului nici urmă de îndoială. 

Era adevărat. Revăzuseră documentele, declarația 
naufragiatului, raportul oficial: nicio contradicție. Musul de pilot 
își menţinuse ferm poziția referitoare la latitudine și longitudine. 
Și avea în buzunar hârtia însemnată, ca probă. 

— Bun băiat - adăugă Tanger, gânditoare. Extrem de leal. 

— Așa s-ar părea. 

— Și foarte isteţ. Tii minte declarația lui?... Pomenește de 
Capul de la nord-est, dar nu-l numește. După poziţia pe care a 
dat-o, toţi au crezut că e vorba de Capul Tihoso. lar el s-a ferit 
cu grijă să-i corecteze. Niciodată n-a spus ce Cap era. 

Coy privea din nou marea prin deschizătură. 

— Presupun - zise - că ăsta a fost felul lui de-a continua să 
lupte. 

Soarele era de-acuma sus și ceața deasă se risipea. Profilul 
întunecat al coastei se preciza tot mai mult la traversul din 
babord: Punta de la Chapa, cu farul ei alb la răsărit de micul golf 
Portman; anticul Portus Magnus, cu haldele lui de steril 
provenind de la minele părăsite de pe vechiul drum roman, și cu 
noroiul astupând sânul de mare unde, înainte de nașterea lui 
Hristos, corăbii cu ochi pictaţi la prova încărcau lingouri de 
argint. 


357 


— Mă-ntreb ce s-o fi întâmplat cu băiatul. A 

Se referea la dispariţia lui din spitalul Marinei. In legătură cu 
aceasta, Tanger avea o teorie a ei; așa că și-o expuse, lăsându-i 
lui Coy, ca de obicei, bătaia de cap de a umple golurile. Pe scurt, 
la începutul lui februarie 1767 iezuiţii încă se mai bucurau de 
mulţi bani și de mare putere pretutindeni, inclusiv la 
departamentul maritim din Cartagena. Nu le era greu să 
mituiască persoanele potrivite și să-i asigure musului o discretă 
retragere pe planul al doilea: era de ajuns o trăsură cu cai, și 
garanţii că va trece cu bine de porțile orașului. Negreșit că 
agenți de-ai Companiei l-au făcut scăpat din spital înainte de a fi 
supus unui al doilea interogatoriu, ducându-l departe, la 
adăpost, chiar a doua zi după ce fusese salvat din largul mării. 
Dispărut fără permis, stătea scris în acte: ceva anormal pentru 
un extrem de tânăr elev din flota comercială anchetat de 
Marină. Numai că dispărut fără permis fusese corectat ceva mai 
târziu de o mână anonimă care înlocuise prima expresie cu 
externat cu foaie de ieșire și reactivat în rândurile Flotei. După 
care i se pierdea urma. 

Era ușor, gândea Coy ascultând relatarea lui Tanger. Totul se 
potrivea și își putea închipui și scenele acelea foarte lesne: 
noaptea tăcută, coridoarele pustii ale spitalului, lumina unei 
lumânări. Santinele sau paznici orbiţi cu aur, cineva sosind 
învăluit în capă și cu instrucțiuni precise, băiatul înconjurat de 
oameni de încredere. Apoi străzile goale, conciliabulul clandestin 
la mănăstirea iezuită din oraș. Un interogatoriu grav, rapid, 
încordat, și încruntări care se șterg ca prin minune când se 
demonstrează că secretul continuă să fie bine păzit. Poate 
pălmuţe încurajatoare pe spate, mâini admirative puse pe 
umărul lui. Bun băiat. Bun și viteaz băiat. Și apoi iar noaptea, și 
siluete care de la o răspântie cufundată în beznă fac un semn: 
nimica nou, totul în regulă. Trăsura, porțile orașului, câmpul larg 
deschis și cerul plin de stele. Și un marinar de cincisprezece ani 
care moţăie înăuntru, obișnuit de mic cu balansuri mult mai rele 
decât ale trăsurii, vegheat în somn de spectrele camarazilor săi 
morți. De zâmbetul trist al căpitanului Elezcano. 

— Totuși - conchise Tanger -, ar mai fi ceva... Poate amuzant, 
poate ciudat. Pe mus îl chema Miguel Palau, ţi-aduci aminte?... li 
era nepot de frate armatorului valencian al lui De; Gloria, Luis 
Fornet Palau. Și s-ar putea să nu fie decât o coincidenţă - ridică 


358 


un deget, parcă cerând o clipă de atenţie, și scotoci prin 
documentele pe care le ţinea în sertarul mesei hărților... Dar ia 
uită-te la asta. Când am cercetat la Viso del Marqués tot ce se 
putea cerceta despre nume și date, am dat peste niște liste 
marinărești mult posterioare ce conţineau o referire la cuterul 
Mulata, din Valencia. Ambarcaţiunea aceasta s-a luptat în 1784 
cu bricul englez Undated, în apropiere de strâmtorile Freus de 
Formentera. Bricul a vrut să-l captureze, dar cuterul s-a apărat 
foarte bine și a scăpat... Și știi cum se numea căpitanul spaniol? 
... M. Palau, zice sursa. La fel ca micul nostru ucenic de pilot. 
Până și vârsta coincide: cincisprezece ani în 1767, deci vreo 
treizeci și doi, treizeci și trei în 1784... 
Îi întinsese lui Coy o fotocopie și el citi textul: 


„Dare de seamă asupra celor petrecute în ziua de 
cincisprezece a lunii curente, cu lupta purtată de 
cuterul Mulata comandat de căpitanul don M. Palau, cu 
bricul englez Undated în fața insulei Spânzuraților..."” 


— Dacă e vorba de același Palau - zise Tanger, nici de data 
asta nu s-a dat batut, așa-i? 


„Aducem la cunoștința autorității maritime a acestui 
port al Ibizei că pe când parcurgea ruta de la Valencia 
la portul nostru și se îndrepta spre strâmtoarea (Freo) 
Grande de Formentera din vecinătatea insulelor Negre 
și a Spânzuraților, cuterul spaniol Mulata, de opt 
tunuri, a fost atacat de bricul-goeletă englez Undated, 
de douăsprezece, care se apropiase sub fals pavilion 
francez poftind a-l captura. În pofida deosebirilor de 
dimensiune, capacitate și artilerie de bord, s-a tras din 
plin și cu multe pierderi de ambele părți, iar englezii 
au făcut și o încercare de abordaj izbutind să-și arunce 
trei oameni pe puntea cuterului, și aceștia au fost 
degrabă omorâţi și lepădați in mare. Vasele s-au 
despărțit, dar lupta a continuat cu mare și multă furie 
preț de încă jumătate de ceas, până când Mulata, cu 
tot vântul potrivnic, a putut trece de partea aceasta a 
strâmtorilor printr-o manevră plină de risc ce a constat 
în pătrunderea pe strâmtoarea de la mijloc, cu numai 


patru brațe de fund la centru și foarte aproape de 
reciful Bărcuței, manevră măiastră care a lăsat de 
partea cealaltă vasul englez, al cărui căpitan n-a 
cutezat să intre din cauza stării vântului și a 
nesiguranței fundului, astfel putând Mulata să ajungă 
în portul nostru al Ibizei cu patru oameni morti și 
unsprezece răniți la bord, și cam atât ar fi de spus...” 


Coy îi dădu înapoi lui Tanger copia dării de seamă. Zâmbea. 
Cu ani în urmă, pe un velier mic ca lungime și pescaj, trecuse 
prin același freu din mijloc exact în același loc. Patru brațe erau 
puțin peste șase metri, și în plus adâncimea scădea rapid de la 
centru spre cele două laturi. Işi amintea bine de aspectul 
sinistru al fundului văzut prin apa transparentă. Or, un cuter 
armat și înarmat putea avea pescajul de trei metri, iar vântul 
potrivnic îngreuia mult ruta în linie dreaptă; așa că, fiind ori 
nefiind musul Miguel Palau și căpitanul M. Palau una și aceeași 
persoană, oricum cel ce comanda Mulata era un om cu nervii de 
oțel. 

— Poate că numele nu-i decât o coincidență. 

— S-ar putea - Tanger recitea gânditoare fotocopia, înainte de 
a o pune la loc în sertar. Dar îmi place să cred că era el. 

Rămase tăcută câteva momente, apoi se întoarse spre 
deschizătură ca să privească linia coastei pe care ceața o 
dezvăluia deja netă și curată, către mura de babord, cu soarele 
luminând stânca întunecată a Capului Negrete: 

— ... Îmi place să cred că micul pilot a fost redat mării și a 
continuat să fie un om plin de curaj. 

e 

Timp de opt zile pieptănară de zor noua zonă de căutare cu 
Pathfinder-ul, fâșie cu fâșie, pe direcții de la nord către sud, 
începând de la est, la adâncimi ce mergeau de la 80 la 18 metri. 
Mai adânc și mai deschis vânturilor și curenților decât micul golf 
Mazarrón, locul era mereu frământat de tălăzuirea valurilor 
mării, care îngreuia și întârzia lucrul. Fundul era neregulat, de 
piatră și nisip; și atât Pilotul cât și Coy erau nevoiţi să facă multe 
imersiuni - pe care adâncimea excesivă le scurta ca durată, în 
mod necesar - ca să verifice neregularități detectate de sondă, 
inclusiv o veche ancoră solitară care îi făcuse să nutrească 
speranţe până când au identificat-o ca fiind de tipul 


360 


„amiralitate” cu traversă de fier: un model posterior secolului al 
XVIII-lea. Astfel, își sfârșeau ziua de lucru exasperaţi și istoviţi, 
amarând într-un ochi de mare liniștit din spatele Capului 
Negrete în nopţile cu vânt slab, sau la adăpost de vântul de 
răsărit și de e/ lebeche de sud-vest în micul port de la Capul 
Palos. Buletinele meteorologice anunțau formarea unui centru 
de presiuni joase în Atlantic; iar dacă furtuna nu devia spre 
nord-estul Europei, efectele ei aveau să fie resimţite în mai 
puţin de o săptămână pe Mediterana, silindu-i să întrerupă câtva 
timp căutarea. Toate acestea îi făceau nervoși, iritabili; Pilotul 
nu deschidea gura zile în șir, iar Tanger nu s-ar fi dezlipit în 
ruptul capului de sonda pe care o supraveghea cu încăpățânare 
într-o atitudine sumbră, de parcă fiecare zi de lucru ce se 
scurgea ar mai fi smuls încă un hartan de speranţă. Într-o seară, 
Coy aruncă o privire peste caietul în care ea notase peste ziuă 
rezultatele explorării și găsi paginile pline de zmângăleli de 
neînțeles, de spirale și cruci sinistre. Mai era acolo și un chip de 
femeie oribil deformat, din linii atât de apăsate încât pe alocuri 
rupeau hârtia. O femeie părând a ţipa în gol. 

Nopțile nu erau nici ele mult mai plăcute. Pilotul zicea noapte 
bună și închidea ușa lui de la prova, iar ei doi se culcau obosiţi, 
cu pielea mirosindu-le a sudoare și a sare, pe salteluțele uneia 
din cabinele de la pupa. Se căutau și se găseau în tăcere, cu o 
urgență atât de extremă încât părea artificială, ca să se îmbuce 
unul în altul la modul intens și brutal, rapid, fără cuvinte. De 
fiecare dată Coy încerca să prelungească momentul, s-o supună 
pe Tanger între braţele lui, s-o încolțească lipind-o de perete, să 
controleze trupul și mintea acelei necunoscute. Dar ea se 
zbătea, scăpa, reușea să accelereze procesul, să nu investească 
decât găfâială și carne, cu capul independent, cu gândirea 
inaccesibilă. Uneori, Coy credea că a captat-o în sfârșit, atent la 
ritmul respirației ei, la sărutările gurii ei deschise, la apăsarea 
picioarelor ei goale încolăcite în jurul mijlocului său. Strivea sub 
buze gâtul sau sânii femeii și o ţinea încleștată tare, puternic, de 
încheietura mâinilor, simţindu-i pulsul în limbă sau în vintre, 
înfigându-se adânc în ea ca și cum ar fi vrut să-i ajungă până la 
inimă și să i-o stropească și pe aceea astfel încât să devină la fel 
de gingașă și de moale precum interiorul cel umed și gura. Insă 
ea se eschiva, zbătându-se să scape din îmbrăţișare; ba chiar și 
așa, prinsă, prizonieră, îi refuza în ultimă instanţă cugetul pe 


361 


care el se străduia să i-l captureze. Ochii, pironindu-l fix pe 
întuneric, strălucitori și intangibili, se transfigurau absenți, 
dincolo de Coy și de barcă și de mare: absorbiți în blesteme 
tainice de singurătate și negreală. Și atunci deschidea gura ca 
să ţipe ca femeia pe care el o surprinsese desenată; ca să 
scoată un răcnet de tăcere ce răsuna în măruntaiele bărbatului 
precum cea mai dureroasă dintre insulte. Coy simţea cum i se 
scurge lamentaţia aceea prin vene și își mușca buzele 
reprimându-și o spaimă care îi inunda pieptul și nasul și gura; 
era de parcă s-ar fi scufundat, fără suflare, într-o mare de 
tristețe densă. Îi venea să plângă ca în copilărie, cu lacrimi mari, 
rotunde și copioase, incapabil să calmeze, să domolească, să 
stingă fiorul atâtor singurătăţi. Sarcina aceea atârna prea greu. 
Tot ce făcuse el până atunci era să citească câteva cărţi, să 
navigheze câţiva ani și să intre în câteva femei; de aceea se 
credea lipsit de cuvinte și de gesturi, convins că până și 
propriile-i tăceri erau neavenite, grosolane. Cu toate acestea, și- 
ar fi dat viaţa ca să ajungă în interioritatea ei ultimă, infiltrându- 
i-se prin țesuturile cărnii, și să se apropie de creierul ei gol ca să 
i-l lingă încet, suav, cu toată duioșia de care era în stare, 
curăţindu-i-l de tot ce sutele de ani, miile de bărbaţi, milioanele 
de vieți depozitaseră acolo ca un balast, o zgură, o tumoare 
dureroasă și malignă. Și astfel Coy, de fiecare dată, după ultimul 
spasm al femeii, insista tenace, uitând de sine, îmboldit de 
disperare, când ea înceta deja să se mai agite și rămânea 
nemișcată, respirând greu, încercând să-și recapete suflarea; iar 
el sau celulele lui vii și sângele din el și memoria ajungeau la 
concluzia că o iubeau mai mult decât pe oricare altă fiinţă sau 
lucru. Numai că ea plecase prea departe, iar el nu exista; era un 
nechemat în lumea asta și în clipa aceea. Și așa va fi, gândea 
întristat, sfârșitul a toate: nu o măreaţă prăbușire, ci un abia 
auzit suspin. În clipa aceea de indiferenţă, punctuală ca o 
osândă, totul murea în ea; totul rămânea în suspans pe când 
zvâcnetul pulsului ei revenea la normal. Și din nou pielea 
bărbatului devenea conștientă de ferestruica deschisă în noapte 
și de frigul ce se târa în sus dinspre mare aidoma unui blestem 
biblic. lar asta îl proiecta peste o dezolare aridă ca suprafaţa 
unei marmure: netedă, imensă, perfectă. O Mare a Sargasselor 
înspăimântător de neclintită, o hartă sferică tipărită cu nume 
precum cele inventate de vechii navigatori: Punta Deziluzie, 


362 


bancul de nisip al Singurătăţii, golful Amărăciunii, insula 
Ferească-ne Domnul... Apoi ea îl săruta înainte de a se întoarce 
cu spatele și el rămânea cu fața în sus, oscilând între ura pentru 
acea ultimă sărutare și disprețul față de sine; cu o mână 
odihnind pe coapsa de alături, goală și adormită. Stătea cu ochii 
deschiși pe întuneric, ascultând clipocitul apei de coastele 
velierului și vântul înteţindu-se în greement. Gândind că nimeni, 
niciodată, n-a fost în stare să deseneze harta sferică 
permițându-ţi să navighezi pe o femeie. Și cu certitudinea că 
Tanger va dispărea din viaţa lui înainte ca el să fi apucat s-o 
posede vreodată. 
e 

Cam în acea perioadă am aflat noutăți despre grupul lor. 
Tanger mi-a telefonat de la Peștele Roșu, un restaurant de la 
Capul Palos, ca să-mi ceară niște precizări legate de un 
amănunt tehnic care mărea marja de eroare cu jumătate de 
milă longitudine est. l-am rezolvat problema, interesându-mă 
cum stăteau cu lucrul, și ea mi-a răspuns că totul mergea bine, 
mulţumesc, și că voi mai avea știri de la ei. Adevărul e că au 
trecut vreo două săptămâni până să mai aflu ceva; iar când am 
aflat a fost prin intermediul ziarelor, și atunci m-am simţit la fel 
de stupid ca mai toate personajele acestei istorii. Dar să nu 
anticipăm fapte și întâmplări: telefonul mi l-a dat Tanger într-o 
amiază când se găseau cu Carpanta amarată la cheiul vechiului 
sat de pescari transformat în localitate turistică. Furtuna din 
nordul Atlanticului era staţionară și soarele strălucea peste 
longitudinile și latitudinile sud-estului Peninsulei Iberice. Acul 
barometrului ţintea în sus, nedepășind însă periculoasa verticală 
spre stânga; și tocmai asta, în mod paradoxal, îi adusese de 
data aceea în micul port care se întindea în jurul unui vast sân 
de mare negru, pătat de stânci la suprafaţa apei, sub turnul 
farului ce se înălța pe o altă stâncă, uriașă, avansând mult în 
mare. În cursul dimineţii, căldura făcuse să apară la stânga 
vântului nori cumulonimbus care se grupau în formă de 
nicovală, crescând în înălţime cu un ameninţător ton cenușiu. 
Vântul, de o intensitate de douăsprezece până la cincisprezece 
noduri, sufla în direcţia norilor acelora; însă Coy, aruncând o 
privire, înţelese că dacă nicovala de cumulonimbus continua să 
crească, pe măsură ce se apropia, răbufneli și rafale aspre de 
furtună aveau să se pornească în partea opusă, când masa 


363 


plumburie se va afla deasupra capetelor lor. A fost de ajuns o 
privire tăcută, schimbată cu Pilotul care își mijea ochii încercuiți 
de zbârcituri, uitându-se în aceeași direcție, pentru ca ambii 
marinari să se înțeleagă fără cuvinte. Atunci, Pilotul îndreptă 
prova spre Capul Palos. Și acolo se aflau, în tinda văruită a 
Peștelui Roșu, mâncând hamsii prăjite cu salată, totul stropit cu 
vin roșu. 

— Incă jumătate de milă - zise Tanger, așezându-se. 

Tonul ei era iritat. Luă o hamsie de pe platou, o privi un 
moment de parcă ar fi vrut s-o tragă la răspundere, apoi o 
lepădă la loc cu dispreţ. 

— Incă o blestemată de jumătate de milă - repetă. 

Pe buzele ei, blestemată suna mai rău ca o înjurătură. Era 
ciudat s-o auzi vorbind așa, dar și mai straniu s-o vezi 
pierzându-și controlul; de aceea Coy o observă cu multă 
curiozitate. 

— Nu-i ceva prea grav - zise. 

— E încă o săptămână de căutare. 

Avea părul murdar, îmbăcsit cu silitră, și îi lucea pielea arsă 
de soare, dar și de lipsa apei și săpunului. Nici Pilotul și nici Coy 
nu arătau mai bine, nebărbieriți cum erau de zile în șir, la fel de 
arşi și de murdari ca ea. Toţi trei purtau blugi, maiouri, cămăși 
de polo decolorate, teniși, și erau vizibil marcați de zilele 
petrecute pe mare. 

— O săptămână - repetă Tanger -, pe puţin. 

Privea sumbru spre Carmpanta luminată încă de soare și 
amarată dedesubt, la cheiul din preajma pragului subacvatic. 
Nicovala plumburie întuneca treptat micul golf, ca și când 
cineva trăgea încet o cortină care stingea reflexul soarelui pe 
căsuțele albe și în apa de un albastru-cobalt. lar ea e pe cale să- 
și piardă nădejdea, își zise deodată Coy. După atâta timp și 
atâta efort, începe să-și asume posibilitatea că există cuvântul 
eșec. Adâncimea zonei de explorare este mai mare, ceea ce 
poate însemna, chiar dacă dăm peste epavă, ca aceasta să 
rămână de neatins pentru noi. Şi-n plus, perioada destinată 
căutării se termină, ca și banii ei. Acum, pentru prima oară după 
cine mai știe cât timp, află ce-i aia îndoiala. 

Se uită la Pilot. Ochii cenușii ai marinarului îi confirmară pe 
tăcute concluziile: aventura începea să frizeze marginile 
absurdului. Toate datele erau sigure și fuseseră confirmate, 


364 


probate, dar lipsea principalul: corabia scufundată. Nimeni nu se 
îndoia că era undeva pe-acolo; mai mult, poate că de pe micul 
dâmb pe care era înălţat restaurantul se putea zări locul exact 
unde brigantina și vasul corsar se duseseră la fund. Poate chiar 
trecuseră de mai multe ori pe deasupra epavei, ascunsă sub 
metri de mâl și de nisip. Poate că totul nu era decât o imensă 
succesiune de erori; și cea mai mare dintre ele era că vremea 
căutării comorilor nu rezista la luciditatea vârstei adulte și 
rezonabile. 

— Mai e numai o milă și jumătate de explorat - zise cu 
blândeţe Coy. 

Dar nici nu sfârși bine, că se și simţi ridicol. El, încurajând-o! 
Nemaipomenit. În realitate, se limita să amâne ultimul act. Să 
dorească să-l amâne, înainte de a pluti din nou singur și orfan, 
legat de sicriul lui Queequeg. De epava lui De; Gloria. 

— Desigur - răspunse ea, aton. 

Cu coatele pe masă, cu mâinile încrucișate sub bărbie, 
continua să privească micul golf. Nicovala plumburie era deja 
deasupra Carpantei, închizând cerul peste catargul ei gol. Atunci 
încetă vântul, marea își recăpătă calmul în fața cheiului din 
preajma pragului subacvatic, și fungile și pavilionul velierului 
rămaseră nemișcate. Apoi, Coy văzu cum, în fund, stâncile 
malului și cele de la faţa apei erau străbătute parcă de vinișoare 
albe, de fapt de spuma ce începea să le asalteze în timp ce o 
coloraţie mai închisă se lărgea ca o pată de ulei pe suprafaţa 
mării. Încă mai era soare în tinda restaurantului când prima 
rafală goni de-a lungul golfuleţului, încreţind apa, iar pe 
Carpanta steagul fâlfâi deodată și fungile se plesniră de catarg, 
agitându-se cu furie pe când barca se înclina spre chei, 
rezemându-se de defensele pentru amortizarea ciocnirilor. A 
doua rafală fu și mai puternică: treizeci și cinci de noduri cel 
puţin, calculă după ochi Coy. Golful era acum acoperit cu 
berbeci albi de spumă și vântul urla luând notele cele mai înalte 
în golurile hornurilor și streșinile acoperișurilor. Deodată toată 
atmosfera devenise întunecată și cenușie, aproape terifiantă, și 
Coy se bucură că stătea acolo nepăsător, mâncând hamsii 
prăjite, și nu se afla undeva în larg. 

— Cât o să ţină vremea asta? - întrebă Tanger. 

— Puțin - răspunse Coy -. O oră, poate. Sau ceva mai mult. 
Spre seară se potolește totul. Nu-i decât o furtună de vară. 


365 


— Din cauza căldurii - preciză Pilotul. 

Coy se uită la prietenul lui, zâmbind în sinea-i. Până și el, își 
zise, simte nevoia s-o consoleze. La urma urmei, tocmai asta ne- 
a adus aici, deși Pilotul nu-i omul să-și pună raţional astfel de 
probleme. Sau cel puţin așa cred. Chiar în acel moment ochii 
marinarului îi întâlniră pe ai lui Coy, liniștiți, la fel de senini ca 
întotdeauna, și acesta rectifică: ba poate că și le pune, și încă 
nu cu ușurință. 

— Mâine va trebui să căutăm, de asemenea, încă jumătate de 
milă mai încolo - anunţă Tanger. Până la patruzeci și șapte 
minute vest. 

Coy nu avea nevoie de o hartă. O avea pe cea cu numărul 
464 gravată în minte, de atâta studiu. Știa cu ochii închiși până 
și ultimul amănunt al ariei de căutare. 

— Partea bună - zise - e că pe partea aia adâncimea scade 
între optsprezece și douăzeci și patru de metri. Ne va fi mai 
uşor. 

— Cum e fundul? 

— Nisip și pietre, nu-i așa, Pilotule?... Cu zone de alge. 

Pilotul încuviință. Își scoase din buzunar pachetul de țigări și 
duse una la gură. Fiindcă Tanger se uita la el, încuviinţă din nou. 

— Algele-s mai dese cu cât ce te-apropii de Capul Negrete - 
zise; dar locul ăla de care vorbiți e curat. Pietre și nisip, cum zice 
Coy... Cu ceva pietriș acolo unde-s langustele verzi. 

Tanger, care în clipa aceea sorbea din vin, se opri, cu paharul 
tot la gură, atentă la spusele Pilotului. 

— Ce vrei să spui cu langustele verzi? 

Pilotul era ocupat cu bricheta lui de tip vechi, aprinzându-și 
ţigara. ă 

— Păi ce-am spus - scotea fum printre degete, vorbind -. Is 
languste de culoare verde. E singurul loc unde se găsesc. Sau se 
găseau. Nimeni nu mai scoate languste pe-aci. 

Tanger lăsase paharul jos. Încet, cu grijă, de parcă s-ar fi 
temut să nu-l răstoarne. Continua să-l privească extrem de 
atentă pe Pilot, care răsucea tacticos fitilul în jurul brichetei lui 
semănând mai mult a scăpărătoare veche. 

— Tu ai fost acolo? 

— Cum să nu. Dar demult. Era un loc grozav când eram eu 
tânăr. 


366 


Coy își amintea de asta. Prietenul lui îi pomenise cândva de 
langustele „maure” cu carapacea verde, în loc de roșie-închis 
sau de maro împestriţat cu alb, cum e ea de obicei. Dar asta se 
întâmpla acum douăzeci sau chiar treizeci de ani, când încă mai 
erau pești și scoici prin apele acelea: langustine, midii, toni și 
epinefeli de peste douăzeci de kilograme. 

— Erau bune la gust - explică Pilotul -, însă clienţii nu se 
omorau după ele din pricina culorii. 

Tanger îi sorbea cuvintele. 

— De ce?... Cum era exact culoarea aceea? 

— Un verde mucegăit, foarte diferit de roșul ori de albăstruiul 
langustelor pescuite de curând, sau de ălălalt verde, închis, al 
langustei africane ori americane - Pilotul schiţă o părere de 
zâmbet prin fumul tutunului -... Nu prea stârnea pofta de 
mâncare... De aceea pescarii le mâncau ei singuri, sau le 
vindeau numai cozile, fierte deja. 

— ii minte locul? 

— Sigur - Pilotul începea să se simtă stingherit de interesul pe 
care i-l arăta ea; profita de trasul din ţigară ca să facă pauze tot 
mai lungi și să se uite intrigat la Coy -... Capul Agua la travers și 
colţul de stâncă Junco Grande la vreo zece grade nord. 

— La ce adâncime? 

— Mică. Douăzeci și ceva de metri. Langustele obișnuiesc să 
coboare mai jos, dar în locul acela găseai întotdeauna câteva. 

— Te scufundai acolo? 

Pilotul se uită iar la Coy. Zi-mi și mie unde vrea s-ajungă, 
spuneau ochii lui. lar acesta, care își ţinea mâinile pe masă, și le 
ridică puţin cu palma în sus. Versiune pentru surdo-muţi: al 
naibii să fiu dacă am cea mai vagă idee. 

— Pe vremea aceea nu erau toate marafeturile astea pentru 
scufundat, ca acuma - răspunse până la urmă Pilotul -. Pescarii 
munceau cufundând vârșele de răchită sau năvodul cu trei plase 
suprapuse, și când astea se pierdeau rămâneau colo jos. 

— Colo jos - repetă ea. 

Apoi amuţi. După încă un moment întinse mâna spre paharul 
ei cu vin, dar trebui să renunţe fiindcă îi tremurau degetele. 

— Ce-i? - întrebă Coy. 

Nu-i înțelegea atitudinea, nici tremuriciul, nici subitul interes 
pentru  languste. Acestea figurau de altfel în meniul 
restaurantului, și o văzuseră trecând peste ele cu indiferență. 


367 


Ea râdea. Într-un fel straniu, molcom, numai pentru sine. 
Râdea printre dinţi, neașteptat de sarcastic, clătinând din cap ca 
și când ar fi amuzat-o un banc spus chiar de ea. Își dusese 
mâinile la tâmple de parcă acestea ar fi durut-o deodată, și se 
uita la apa golfulețului care era deja cenușie, cutreierată doar 
de spuma valurilor scunde iscate de nesfârșitele pale de vânt. 
Lumina săracă din exterior îi accentua albastrul închis și 
metalizat al ochilor absorbiți. Sau stupefiaţi. 

— Languste - murmură -... Languste verzi. 

Acum o treceau fiorii, cu râsul mult prea aproape de un hohot 
de plâns. După o nouă încercare neizbutită, își vărsase paharul 
de vin pe fața de masă. Sper să nu se fi ţâcnit, se gândi alarmat 
Coy. Sper să nu fi căpiat cu toată aberaţia asta, și în loc s-o 
ducem la Dei Gloria, să n-o purtăm pe sus la balamuc. Șterse 
puţin vinul cu șerveţelul. Apoi își lăsă o mână pe umărul ei, și 
când o atinse îi simţi iar tremurul. 

— Liniștește-te - șopti. 

— Sunt foarte liniștită - zise ea -. În viaţa mea n-am fost mai 
calmă ca acum. 

— Atunci ce naiba se-ntâmplă? 

Incetase să mai râdă sau să mai plângă și continua să 
privească marea. In sfârșit, nu mai tremură, suspină adânc și se 
uită la Pilot cu o expresie ciudată înainte de a se apleca peste 
masă și a-l săruta apăsat pe obraz pe marinarul speriat. Acum 
zâmbea, radioasă, când se întoarse spre Coy. 

— Se întâmplă că acolo e Dei Gloria. Unde-s langustele verzi. 

e 

Mare ușor încrețită, aproape plană, și briză suavă. Niciun nor 
pe cer și Carpanta legănându-se ușor la două mile și jumătate 
de coastă, cu lanțul ancorei căzând vertical de pe scripetele lui: 
Capul Agua la travers și creasta de piatră Junco Grande sus, 
peste ei, la zece grade nord-est. Soarele nu se înălțase încă prea 
mult, dar deja îi ardea spinarea lui Coy când acesta se aplecă să 
verifice manometrul buteliei cu aer comprimat: șaisprezece litri 
de aer, rezerva deasupra, chingile pregătite. Montă reductorul 
care avea să-l alimenteze cu aer la o presiune variind cu 
adâncimea, spre a compensa apăsarea atmosferelor peste 
trupul lui: fără acest aparat de echilibrat presiunea internă, un 
scufundător ar fi strivit, sau ar plesni ca un glob prea umflat. 
Deschise cheiţa la maximum, apoi o închise pe trei sferturi. 


368 


Muștiucul era un vechi și bun Nemrod: avea gust de cauciuc și 
de pudră de talc când și-l puse în gură ca să-i verifice 
funcţionarea. Aerul circulă zgomotos prin membrane. Totul era 
în ordine. 

— Juma’ de oră la douăzeci de metri - îi aminti Pilotul. 

Încuviinţă din cap pe când își punea costumul de neopren, 
centura cu lest și vesta de salvare pentru cazuri de extremă 
urgență. Tanger stătea în picioare în faţa lui, ţinându-se cu o 
mână de strai, privindu-l în tăcere. Purta costumul ei de baie 
negru de înotătoare olimpică, iar la picioarele ei zăceau niște 
labe, o mască de înot subacvatic și un tub de respirat. Işi 
petrecuse toată seara și o parte din noapte explicându-le taina 
langustelor verzi. O expusese o dată și încă o dată, pe toate 
fețele, după ce îl supusese pe Pilot la un adevărat interogatoriu, 
storcându-i toate detaliile, făcând schițe cu creionul și hârtia, 
calculând distanţe și adâncimi. Carapacea langustelor, spusese, 
are însușiri mimetice: la fel ca în cazul altor specii, natura le 
oferă acestor crustacee capacitatea camuflajului ca mijloc de 
protecţie și apărare. În felul acesta ele se adaptează fundului de 
mare unde trăiesc. S-a dovedit că, de pildă, langustele care 
viețuiesc în vapoare de fier scufundate capătă cel mai ades 
tonul roșcat al plăcilor ruginite. lar culoarea verde mucegăită 
descrisă de Pilot coincidea cu tonalitatea pe care o ia bronzul 
scufundat mult timp în mare. 

— Care bronz? - întrebase Coy. 

— Al tunurilor. 

Coy avea rezervele lui. Toate astea îi sunau cam prea mult a 
Cărăbușul de Aur, sau a oricare altă aventură croită pe același 
calapod. Dar ei nu locuiau într-un album cu Tintin. El, cel puţin, 
în niciun caz. 

— Tu singură ai zis, și ne-am convins bine de asta, că tunurile 
lui Dei Gloria erau de fier... Nu existau mari cantităţi de bronz la 
bordul brigantinei. 

Ea îl privi liniștită și superioară; ca de atâtea alte dăți când 
parcă îi dădea de știre că are șlițul deschis, sau că era tont. 

— Cele ale lui Dei; Gloria, da - preciză -; dar nu cele de pe 
Chergui. Feluca avea douăsprezece tunuri: patru lungi de șase 
livre, opt de patru, și în plus patru care trăgeau cu ghiulele de 
piatră, precum bombardele, îţi amintești?... Acestea din urmă 
proveneau de pe o veche corvetă franceză dotată cu piese de 


369 


artilerie, La Flamme. Și cel puţin tunurile de șase și cele de 
patru livre erau de bronz - dezlipise de pe peretele din scânduri 
planul felucii, ca să-l arunce pe masă dinaintea lui Coy -. Așa 
figurează pe documentaţia pe care ne-a dat-o Lucio Gamboa la 
Câdiz. Sunt aproape cincisprezece tone de bronz acolo jos. 

Coy schimbă încă o privire cu Pilotul, care se mulțumea să 
asculte în tăcere, și nu mai făcu obiecţii. Toate celelalte 
amănunte, continuase să explice Tanger, erau de-acum clare ca 
lumina zilei. Cele două corăbii se scufundaseră foarte aproape 
una de alta. Lucrul cel mai probabil, din cauza exploziei care a 
aruncat-o în aer pe Chergui, era ca resturile vasului corsar să fie 
împrăștiate în jurul epavei principale. Sulfatându-se unul din 
elementele lui componente, arama, bronzul căpătase de-a 
lungul vremii culoarea aceea caracteristică de stat mult sub 
mare, adoptată de langustele care desigur că își găsiseră 
adăpost în resturile naufragiului și în gura tunurilor. Și mai 
intervenea o circumstanță, complementară și îmbucurătoare: 
poate cea mai însemnată. Dacă langustele fuseseră în contact 
cu cocleala bronzului, asta însemna că aria de împrăștiere nu 
era foarte mare și că resturile nu erau acoperite de mâl sau de 
nisip. 

e 

Auzi un plescăit puternic și văzu că Tanger nu mai era lângă 
strai. Se aruncase în mare și înota în jurul pupei Carpantei, cu 
masca subacvatică pe faţă și cu tubul în gură, așteptând. N- 
avea să coboare cu el, ci să rămână la suprafaţă, 
supraveghindu-i dâra bulelor de aer ca să știe mereu unde se 
află: raza lui de acţiune făcea imposibilă legarea de velier printr- 
un cablu de siguranţă. Coy își prinse cuțitul de glezna dreaptă, 
profundimetrul și ceasul la încheietura unei mâini și busola la 
cealaltă, și merse până la marginea treptei de la pupa. Acolo, 
așezat și cu picioarele în apă, încălţă labele de cauciuc, scuipă 
pe geamul măștii și și-o puse după ce o clăti bine în mare. Apoi 
ridică braţele pentru ca Pilotul să-i așeze butelia cu aer 
comprimat în spate. Potrivi chingile și duse muștiucul la gură. 
Aerul îi răsună în urechi, circulând prin reductor. Se întoarse pe 
o rână, protejă cu o mână sticla măștii și, antrenat de greutatea 
buteliei, se lăsă să cadă pe spate în mare. 


Apa era foarte rece; prea rece pentru perioada aceea a 
anului. Hărțile curenților indicau acolo un flux slab de la nord-est 
la sud-vest, cu o diferenţă de cinci-șase grade faţă de 
temperatura minimă generală. Simţi cum i se făcea pielea de 
găină odată cu neplăcuta senzaţie a apei intrând pe sub 
costumul de neopren; după câteva minute avea să se 
încălzească însă de la temperatura corpului. Respiră încet și 
adânc de două ori ca să verifice reductorul; și, cu capul pe 
jumătate afară din apă, văzu parcă venind peste el pupa 
Carpantei cu Pilotul stând în picioare acolo. Apoi se scufundă 
puţin, privind cu luare-aminte la panorama albastră ce îl 
înconjura. În apropierea suprafeţei, cu razele soarelui luminând 
apa limpede și calmă, era o vizibilitate bună. Vedeai deslușit la 
vreo zece metri pe orizontală, calculă el. Putea zări coca neagră 
a velierului cu pana cârmei întoarsă la babord și lanţul ancorei 
coborând vertical în adâncime, picioarele lui Tanger înotând 
aproape, cu impulsuri leneșe ale labelor ei din plastic portocaliu. 
Nu se mai gândi la ea, ca să se poată concentra asupra celor ce 
avea de făcut. Privi în jos, unde albastrul devenea mai închis la 
culoare și mai intens, se mai uită o dată la poziţia acelor 
ceasului și începu să se lase să cadă încet spre fund. Acum 
zgomotul aerului respirat prin reductor era foarte puternic, 
asurzitor, și când acul profundimetrului ajunse la cinci metri, se 
opri ca să-și ducă două degete la nas, pe sub mască, și să 
compenseze creșterea presiunii în urechi. Cluc. Cluc. Făcând 
asta, ridică faţa în sus, ușurat, și văzu bulbucii ascendenți ai 
ultimei expiraţii, suprafaţa mării pe care soarele o preschimba 
într-un tavan de argint lustruit, coca neagră a Carpantei acolo 
sus, și pe Tanger care se scufundase puţin și înota pe lângă el, 
privindu-l dinapoia măștii ei subacvatice, cu păru-i blond 
agitându-se în apă, cu picioarele-i zvelte, prelungite de labe, 
mișcându-se alene ca să păstreze adâncimea în preajma lui Coy. 
Respiră din nou, și altă dâră de bule urcă spre ea, care dădu din 
mână în semn de salut. Apoi Coy privi în jos și își continuă lenta 
coborâre prin sfera albastră care se închidea peste capul lui, 
întunecându-se pe măsură ce fundul se apropia. A doua oprire 
pentru compensare o făcu când profundimetrul indica 
paisprezece metri; iar apa era deja o sferă translucidă care 
stingea toate culorile, cu excepţia verdelui. Se afla în acel punct 
intermediar unde câteodată scufundătorii, fără repere, își pierd 


371 


simțul orientării și sensul de sus și jos, și deodată se pomenesc 
contemplând niște bulbuci care par a cobori în loc să urce; și 
numai logica, dacă și-au păstrat-o, le amintește că, în orice 
împrejurare, o bulă de aer merge întotdeauna în sus. Dar el nu 
ajunse la extrema aceea. Penumbra fundului începu să 
deseneze forme, și după alte câteva clipe Coy se lăsa să cadă 
foarte lin pe o albie de nisip fin și rece, lângă o câmpie densă de 
anemone, posidonii și alge filamentoase printre care înotau mici 
bancuri de pești. Profundimetrul arăta optsprezece metri. Coy 
privi în jur, prin semi-limpezimea care îl înconjura: vizibilitatea 
era totuși bună și curentul suav pe care îl simţea curăța apa; pe 
o rază de cinci sau șase metri putea distinge bine peisajul, 
stelele de mare, scoicile goale, marile bivalve în formă de pale 
înfipte vertical în nisip, colțurile de piatră cu rudimentare 
formațiuni de coral ce marcau marginea câmpiei submarine. Tot 
felul de microorganisme purtate de curent derivau plutind 
împrejurul lui. Ştia că dacă avea să aprindă lanterna, lumina le 
va reda instantaneu culoarea naturală tuturor acelor obiecte 
monoton de verzi, cu dimensiunile mărite de geamul incasabil al 
măștii. Respiră de mai multe ori rar și încet ca să-și adapteze 
plămânii la presiune și să-și oxigeneze sângele, și se orientă 
după busolă. Planul lui era să se îndepărteze cincisprezece sau 
douăzeci de metri spre sud și apoi să descrie un cerc în jurul 
locului de ancorare al Carpantei, care rămăsese la nord și 
îndărăt. Începu să înoate încet, cu mâinile lipite de trup, prin 
ușoare mișcări ale picioarelor și labelor, ţinându-se la un metru 
de fund. Observa nisipul cu mare atenţie, concentrându-se 
asupra oricărui indiciu de ceva îngropat dedesubt; deși tunurile 
de bronz, insistase Tanger, n-aveau cum să nu se vadă. Ajunse 
până la marginea câmpiei și aruncă o privire printre algele și 
filamentele ce ondulau. Dacă era ceva în desișurile acelea, 
atunci greu să dai peste el, așa că se hotărî să exploreze în 
continuare partea golașă, cu nisip curat; care, deși părea 
dreaptă și netedă, cobora de fapt extrem de domol către sud- 
vest, după cum se convinse cercetând profundimetrul și busola. 
Zgomotul aerului îl însoțea cu o inspiraţie și o expiraţie 
aproximativ la fiecare cinci secunde, între intervale de tăcere 
absolută. Încerca să se miște încet de tot, reducând la minim 
efortul fizic. Cu cât oboseala e mai mică, zicea vechiul adagiu al 
scufundătorilor, cu atât ritmul respirației e mai domol, consumul 


372 


de aer e mai sărac și rezervele de care dispui sunt mai mari. lar 
treaba aia la care se înhămase ameninţa să dureze mult. Cu 
languste ori ba, însemna să cauţi acul în carul cu fân. 

Erau niște pete întunecate pe nisip și Coy se apropie să le 
vadă mai bine: pietriș și pietroaie pe jumătate îngropate, cu mici 
alge deasupra. Ceva mai încolo găsi primul obiect legat de viaţa 
de la suprafaţă: o cutie de conserve ruginită. Continuă fără 
grabă, mișcând din cap ca să se uite în dreapta și în stânga, și 
se opri când calculă că atinsese capătul razei circumferinței pe 
care își propusese s-o descrie pe fund. Atunci se orientă din nou 
și începu să înoate în arc de cerc spre dreapta. Era pe punctul 
să treacă de la albia de nisip la pietroaiele care delimitau desișul 
de alge, când distinse o umbră ceva mai încolo, către marginea 
câmpului său vizual. Merse într-acolo și își dădu seama, 
dezamăgit, că era vorba de o piatră circulară acoperită de 
formaţiuni calcaroase. Prea circulară și prea perfectă, se gândi 
deodată. O mișcă puţin, ridicând nisipul de pe fund, și piatra se 
dovedi a fi surprinzător de ușoară rupându-i-se în mâini și dând 
la iveală înăuntru o materie verzui-cenușie semănând a lemn 
putrezit. Uimit, lui Coy îi trebui puţin timp până să priceapă că 
exact de asta era vorba: de lemn vechi și putrezit. Poate era 
roata unui afet. Își simţi inima bătându-i mai tare sub pieptarul 
de neopren. Respirația nu-i mai era deloc liniștită, ci ajunsese la 
trei guri de aer la fiecare cinci secunde când scurmă 
nemaigăsind nimic altceva; în schimb, stârni atâta mizerie de pe 
fund încât trebui să urce puţin ca să regăsească apă curată și să 
poată privi în continuare împrejur. Atunci văzu primul tun 
odihnind pe nisip. 

e 

Înotă încet de tot mișcând din labe, de parcă s-ar fi temut ca 
marea piesă de bronz să nu se descompună sub ochii lui, 
aidoma roții de lemn. Tunul avea cam doi metri lungime și zăcea 
pe fund ca și cum cineva tocmai l-ar fi așezat acolo cu multă 
grijă. Era aproape tot descoperit, la vedere, cu patina lui 
mucegăită și cu câteva incrustaţii calcaroase; i se vedeau 
perfect ornamentele mânerelor în formă de delfini, lăcașul 
rotund pentru fitil la chiulasă și groasele fuse pentru fixarea pe 
afet. 

_ Ceva mai încolo putea desluși umbra întunecată a altui tun. 
Inotă într-acolo și descoperi că era unul identic, deși în cu totul 


373 


altă poziţie: pesemne căzuse la fund aproape vertical, înfigându- 
se cu gura în jos și în diagonală, iar apoi propria-i greutate îl 
adâncise încetul cu încetul în nisip până la fusuri. Mai erau acolo 
niște curioase pietre roșcate care, când le tăia cu cuțitul, 
dădeau la iveală interioare goale asemănătoare unor forme sau 
matrițe: erau urma obiectelor de fier dispărute din pricina 
coroziunii, dar care își păstrau volumul întipărit în formațiunea 
calcaroasă ce le acoperise de-a lungul timpului. Coy trebui să se 
stăpânească să nu iasă la suprafață anunţându-și descoperirea 
cu strigăte: dăduse peste Chergui sau peste ce rămăsese din el. 
Era suficient să-și agite mâna ca să tulbure fundul, și de sub 
stratul superficial al acestuia apăreau fragmente de lemn și 
obiecte mai bine păstrate, protejate de nisip. Astfel dezgropă o 
sticlă cu o formă foarte veche, cu baza intactă dar deformată și 
topită de incendiu. Feluca piraţilor, conchise, explodase exact 
acolo: la douăzeci de metri deasupra, la suprafaţă, iar resturile 
ei rămăseseră împrăștiate în locul acela. Ceva mai departe, unul 
lângă altul, găsi alte două tunuri. Aveau aceeași culoare verde a 
bronzului stând sub apă de două veacuri și jumătate și, cu 
excepţia unor incrustaţii și a mucegăitei patine exterioare, erau 
aproape curate. Acum resturile deveneau abundente: bârne 
care ieșeau din nisip, obiecte metalice aflate în diverse grade de 
coroziune, ghiulele de tun pe jumătate îngropate, ceramică 
spartă, aglomerate de lemnărie și piroane de fier. Coy dădu 
chiar și peste o structură de lemn aproape intactă care, atunci 
când scurmă în nisip, se dovedi a fi mult mai mare și mai bine 
conservată decât s-ar fi așteptat. Părea un portsart întreg, cu 
mari „capete de berbec” și cu fragmente de greement ce se 
descompuseră la atingere. Și alte și alte tunuri. Numără nouă, 
semănate pe o arie de cel puţin treizeci de metri în diametru. 

II surprinse cât de curat era totul, prin absenţa acumulării 
peste resturi a sedimentelor, care aici, în marea lor majoritate, 
nu erau decât fine straturi de nisip. Ușorul curent rece care se 
făcea simţit pe direcţia sud-vest putea fi o explicaţie: păstra 
locul mereu curățat, purtând fluxul sedimentar spre o 
depresiune deschisă ceva mai jos, în spatele unei mici creste 
stâncoase tapisată cu anemone. Coy merse într-acolo ca să se 
convingă și văzu că depresiunea, în formă de șanț natural, 
drena sedimentele deviindu-le către o succesiune de trepte ce 
se pierdeau din vedere la adâncimi mai mari. O caracatiţă, 


374 


surprinsă în adăpostul ei de prezenţa intrusului, se depărtă pe 
nisip cu braţele desfăcute în formă de furioasă stea de mare, 
lansând jeturi de cerneală ca să-și acopere retragerea. Coy se 
uită la ceas. Aerul din reductor se făcea mai dur parcă, așa că 
privi în sus, spre limpezimea verde-albăstruie care se estompa 
deasupra capului său, străbătută de bulele ce păreau de argint. 
Era timpul să urce. Işi duse mâna la baza buteliei ca să 
acţioneze rezerva, și aerul primit de plămânii lui redeveni 
normal. 

Se pregătea să urce la suprafaţă, când văzu o ancoră. Era 
exact lângă marginea altei creste stâncoase erodate, de 
cealaltă parte a șanțului de drenaj; și era mare, veche, cu 
gheare puternice de fier foarte ruginit și acoperit cu incrustații 
calcaroase. Atât de ancoră, cât și de creasta de piatră cu 
anemone atârnau resturi de vechi năvoade și de vintire stricate: 
cu timpul, mulți pescari își pierduseră uneltele în locul acela. 
Insă ceea ce îi atrase atenţia era faptul că ancora era din cele cu 
traversa din lemn, deși acesta dispăruse demult și nu mai 
rămăseseră din el decât câteva bucăţi sub belciug. Era o ancoră 
cum la fel de bine ar fi putut să aibă și feluca și brigantina; iar 
asta îl încurajă pe Coy să treacă plutind peste șanț, să ocolească 
creasta și să se apropie de ancoră, folosind ultimele minute din 
rezerva lui de aer. De partea cealaltă a stâncilor, nisipul alterna 
cu straturi de pietriș; panta era mai pronunţată și cobora de la 
douăzeci și șase la douăzeci și opt de metri adâncime. lar acolo, 
în penumbra verde, conturându-se în profunzime ca o 
fantomatică umbră întunecată, se afla Dei Gloria. 


375 


XV e lrișii Diavolului 


„Tot ce se află în mare și nu are stăpân 
aparţine descoperitorului.” 


Francisco Coloane, Drumul balenei 


Cu fraze muzicale încordate și scurte, saxofonul alto 
improviza cum nimeni n-o mai făcuse vreodată. Se auzea Ko-ko, 
una din temele pe care Charlie Parker le înregistrase atunci 
când inventase tot ce era el sortit să inventeze înainte de a 
putrezi și a crăpa de un atac de râs. In ordinea aceea: întâi 
putrezise, apoi murise de râs uitându-se la televizor. Asta se 
întâmpla cu jumătate de veac în urmă; iar acum Coy asculta 
imprimarea digitalizată a acelei vechi melodii, așezat gol pe un 
balansoar dinaintea unei mese cu o tavă cu fructe pe ea, și în 
faţa ferestrei unei odăi cu vedere ploioasă spre port, a motelului 
Cartago. Taratâ. Tumb, tumb. Tarâ. Avea o sticlă cu limonadă în 
mână și o privea pe Tanger dormind. 

Ploua peste port, peste macarale, peste navele Flotei militare 
acostate două câte două la digul San Pedro și peste coca 
ruginită a tuturor barcazurilor din Cimitirul Vaselor Fără Nume, 
unde Carpanta era acostată cu pupa la mol și cu o ancoră la 
prova. Ploua cu găleata, pentru că furtuna sosise în sfârșit de la 
cartierul ei general de joase presiuni situat deasupra Irlandei, 
desfășurând izobare răutăcios concentrice și apropiate unele de 
altele; vânturi de vest puternice împinseră succesive fronturi 
noroase spre Mediterana, iar hărţile cu starea vremii se umplură 
de avertizări negre și de fulgere și semne de ploaie, pe când 
coastele fură ciuruite de săgeți cu două și trei pene în coadă 
care ţinteau către inima ambarcaţiunilor neprevăzătoare. Așa 
că, după trei zile de lucru la epavă, echipajul Carpantei se 
văzuse nevoit să se întoarcă în port. In pofida nerăbadării ei, 
Tanger însăși fu de acord că pauza le va prinde bine ca să-și 
planifice ultimii pași și să achiziţioneze echipamentul necesar 
înaintea asaltului final asupra secretelor mormântului submarin. 
Un mormânt, acela al lui Dei G/oria, situat definitiv la două mile 


376 


de coastă, la 37*33,3' latitudine nord și 0*46,8' longitudine vest, 
cu pupa aflată la 26 metri adâncime și cu prova la 28. 

În tot timpul acelor zile când trăiră cu un ochi la mare și cu 
celălalt la barometru, Tanger condusese operaţiunea din cabina 
Carpantei. Coy şi Pilotul munciseră din greu, scufundându-se cu 
schimbul pe perioade de treizeci până la patruzeci de minute, cu 
intervale suficiente ca să nu se vadă siliţi să facă lungi 
decompresiuni. Corabia, observară încă de la primele explorări, 
era în stare bună, dacă ţineau cont de cele două secole și 
jumătate cât zăcuse sub apă. Se scufundase cu prova înainte, 
pierzându-și una din ancore pe creasta stâncoasă, apoi se 
așezase pe fund, orientată pe o axă nord-est-sud-vest. Coca, 
zăcând pe banda din tribord, era îngropată în nisip și sedimente 
până la teugă, cu puntea putredă și plină de aderențe marine 
încă intactă la pupa. Spre prova, toată lemnăria, bordajul și 
traversele punţii dispăruseră, și din nisip apăreau câteva capete 
ale coastelor vasului, asemenea toracelui unui schelet cu totul 
descărnat. Când, în cursul următoarelor imersiuni, Coy și Pilotul 
explorară restul lui De; G/oria, se convinseră că aproape toată 
treimea posterioară a acesteia era dezgolită, cu stricăciuni care 
ar fi fost mai mari în alte ape și în altă poziţie. Teuga părea 
strivită sub un talmeș-balmeș de lemnărie, de aglomerate din 
fier corodat, de nisip și sedimente, ce se îngrămădea către 
prova distrusă și îngropată. Brigantina înclinându-se mult înainte 
în timpul scufundării, era evident că cele zece tunuri de fier de 
pe punte și toate obiectele grele alunecaseră în faţă; și acolo, cu 
timpul, greutatea aceea făcuse să cedeze toată partea 
lemnoasă, îngropând-o în nisip. Aceasta era cauza pentru care 
pupa se afla mai înălţată și într-o stare ceva mai bună, deși 
multe traverse de punte și coaste cedaseră, și nisipul formase 
mormane și mici dune peste cheresteaua putrezită. Se puteau 
distinge ciotul arborelui mare rupt în cursul luptei, o piramidă de 
tăblii pietrificate în formă de căsuță de tambuchi, două 
saborduri de tun pe blana de lemn de la babord și etamboul 
care păstra, prins încă în buloane de bronz mucegăit și plin de 
filamente și incrustaţii, resturi ale penei cârmei. 

Avuseseră noroc, explică Tanger în prima noapte în timp ce se 
legănau la ancoră deasupra naufragiului, strânși în jurul hărţii lui 
Urrutia și a planurilor lui De; G/oria, la lumina slabă a lămpii 
chioare din cabina principală, sărbătorind descoperirea cu o 


377 


sticlă de Pescador alb păstrată de Pilot la bord pentru orice 
eventualitate. Avuseseră noroc cu carul, dintr-o seamă de 
motive; iar cel principal era că brigantina se scufundase cu 
prova înainte, nu cu pupa, lăsând mai accesibilă cabina 
căpitanului, unde se obișnuia să se păstreze obiectele de 
valoare. Cel mai probabil era ca smaraldele, dacă erau la bord în 
momentul scufundării, să se afle acolo sau în cambuza de 
alături, rezervată pasagerilor. Faptul că pupa nu era complet 
îngropată le ușura munca, fiindcă a căuta sub nisip însemna 
furtunuri de extracţie și un echipament mai complex. In ce 
privește starea de conservare, excelentă după atâta timp pe 
fundul mării, ea se datora crestei stâncoase în spatele căreia se 
găsea epava, cu canalele naturale și cu pietrele care o apărau 
de acțiunea valurilor, de sedimentele marine și de năvoadele 
pescarilor. Totodată, suavul curent de apă rece care circula 
dinspre Capul Palos atenuase acţiunea carilor de apă, teredos, 
devoratorii de lemn ce găseau condiţii favorabile în apele mai 
calde. Din toate aceste motive, truda care îi aștepta se anunţa 
istovitoare, dar nu imposibilă. Spre deosebire de arheologii 
specializaţi în naufragii, ei nu trebuiau să păstreze nimic 
neatins; își puteau permite orice distrugere necesară ca să-și 
atingă cât mai repede scopul. Nu aveau nici mijloace tehnice, 
nici timp pentru delicateţuri. Așa că, începând de dimineaţa 
următoare și acționând în paralel cu studiul lui Tanger asupra 
planurilor desfășurate pe pereţii despărțitori și pe masa hărților 
din cabină, Coy și Pilotul folosiră o zi întreagă de scufundări 
succesive pentru a întinde o saulă albă care mergea de la prova 
la pupa corăbiei naufragiate, urmând aparentul ax al navei. 
După aceea, mișcându-se cu prudenţă printre lemnele rupte și 
incrustaţiile calcaroase care puteau tăia ca niște cuțite, 
încrucișară din doi în doi metri saule mai scurte, perpendiculare 
pe ambele laturi ale liniei longitudinale și priponite bine cu lest 
de plumb la extremităţi; și astfel obținură o împărţire a epavei 
pe segmente corespunzând întocmai celor trasate de Tanger cu 
linia și creionul pe planurile brigantinei. Astfel stabiliră 
rudimentare puncte de identificare între realitate și hârtie, 
situând sub apă fiecare parte a corpului vasului așa cum figura 
el la scara 1:55 pe planurile încredințate de Lucio Gamboa. In 
ziua când barometrul începu să coboare și buletinele 
meteorologice îi deciseră să caute adăpostul Cartagenei, 


378 


izbutiseră deja să calculeze poziția cambuzei de la pupa, a 
cabinei și a camerei hărților situate sub dunetă. Problema 
principală era însă determinarea stării interioare a cabinei 
căpitanului Elezcano; dacă lemnăria dinăuntru rezista la 
presiunea sedimentelor și la putrezirea grinzilor și era cu 
putinţă, odată descoperită intrarea, să te miști acolo cât de cât 
în voie, sau dacă totul era atât de strivit și de răscolit încât 
trebuia să începi de sus, rupând și degajând până descarcerai 
cei doisprezece metri pătraţi pe care, împreună cu oglinda 
pupei, îi ocupa sălașul căpitanului. 

Ploaia continua să cadă dincolo de geamuri și Charlie Parker 
se stingea în peisajul acela cu saxofonul lui, vegheat în drumu-i 
către visul etern de pianul lui Dizzy Gillespie. Tanger era cea 
care îi dăruise lui Coy imprimarea aceea, după ce o cumpărase 
dintr-un magazin de muzică din centru. Stăteau la o masă afară, 
lângă intrarea Marelui Bar, cu Pilotul, după o plimbare pe sub 
ploaie până la Muzeul Naval din oraș și după ce se 
aprovizionaseră în drum din magazine cu articole nautice și de 
fierărie, din supermarketuri, din drogherii, cu bani pe care ea îi 
scoase dintr-un bancomat, după două încercări care o obligară 
să scadă cifra din lipsă de lichidităţi. Și eu sunt la fund cu 
rezerva, zise sarcastică în timp ce-și punea portofelul cu cartea 
de credit într-unul din buzunarele de la spate ale bluginșilor. 
Putuseră cumpăra necesarul, de la unelte la produse chimice, și 
cumpărăturile se aflau în pungi lăsate jos printre picioarele 
scaunelor, pe când copertina de pânză a barului îi apăra de bura 
caldă ce lustruia strada, melancolizând verandele goale ale 
edificiilor moderniste ale căror partere, pe care Coy și le 
amintea  însufleţite de vechi cafenele, se transformaseră în 
lugubre sucursale bancare. Și stăteau acolo tustrei, luând 
aperitive și privind cum trec impermeabile și umbrele ude, când 
Tanger lăsă ziarul local pe masă - îl ţinea deschis la pagina cu 
sosiri și plecări de nave, observă Coy se ridică și se îndreptă 
spre magazinul de muzică de lângă chioșcul de reviste Mayor, 
vizavi de librăria Escarabajal. Se întoarse cu un pachet în mână 
și i-l puse lui Coy în faţă fără să zică uite, ia-l, e pentru tine, fără 
să zică nimic. Înăuntru erau două CD-uri duble cu master-urile 
celor optzeci de teme pe care Charlie Parker le imprimase 
pentru casele de discuri Dial și Savoy între 1944 și 1948. Și, 


379 


date fiind circumstanțele, el nu putu decât să aprecieze gestul. 
Bătrânul Parker costa și ochii din cap. 

În aceeași zi, lui Coy i se păru că-l vede din nou pe Horacio 
Kiskoros. Se întorceau la Carpanta încărcaţi cu cumpărăturile și 
sub zidurile groase ale vechiului fort Navidad, lângă cimitirul 
vapoarelor, el aruncă o privire în jur. Făcea des asta, din 
instinct, ori de câte ori se găseau pe uscat. Deși Tanger părea 
indiferentă la amenințările lui Nino Palermo, Coy ţinea în 
continuare seama de ele, și nu uita ultima lui întâlnire cu 
argentinianul pe plaja de la Águilas. Așadar mergea spre molul 
la capătul căruia era acostată Carpanta, imediat în spatele lui 
Tanger și al Pilotului, când îl văzu pe Kiskoros la picioarele 
vechiului turn. Sau i se păru că-l vede. Pe acolo treceau 
îndeobște pescarii ce se îndreptau cu undițele spre stabilopozi, 
însă silueta care se desenă în contralumina cenușie, între turn și 
puntea demontată a lui Korzeniowski, nu avea aspect de pescar: 
măruntă, dichisită, cu ceva asemănător unui Barbour verde. 

— Asta-i Kiskoros - zise. 

Tanger se opri, descumpănită. Ea și Pilotul se întoarseră să se 
uite unde le arăta el, dar acolo nu mai era nimeni. Oricum, se 
gândi Coy, LALTL: Legea lui dacă-i Alb, Lichid și-n Tetrabrik 
înseamnă că-i Lapte. Așa că Barbour, pitic și dând târcoale, nu 
putea fi decât Kiskoros. Și-n plus, atunci când răii mișună prin 
preajmă, normal e ca mai devreme sau mai târziu unul să-și 
arate vârful nasului. Lăsă pungile pe jos. In momentul acela nu 
ploua, și palele vântului cald de sud-vest care coborau șuierând 
pe costișele lui San Julián încreţeau sub picioarele lui apa din 
băltoace când plescăi prin ele fugind către turn. Nici ţipenie de 
om acolo când ajunse, însă era sigur că îl văzuse pe eroul 
Malvinelor; iar brusca lui dispariţie nu făcea decât să-i confirme 
părerea. Aruncă o privire printre grelele plăci tăiate cu aparatul 
de sudură, printre fiarele răsucite care pătau nisipul cu rugină, 
și, stând nemișcat, își încordă auzul. Nimeni, nimic. Metalul 
răsună nesigur sub pașii lui când se căţără pe o scăriță a punţii 
îmbucătăţite a pachebotului, murdărindu-se pe mâini de rugină. 
Ultimii stropi ai ploii abia trecute picurau de pe acoperiș, 
îmbibând scândurile putrezite de pe jos; unele cedau sub 
greutatea lui, așa că fu mai atent unde punea piciorul. Cobori pe 
partea ailaltă, până la pântecele sfârtecat al bulkcarrierului pe 
jumătate ciopârţit, cu pereţii interiori murdari de unsoare 


380 


neagră și uscată: era acolo un labirint de fiare vechi îngrămădite 
peste tot. Ocoli baza unui grui și intră în corpul navei printr-un 
coridor înclinat, unde apa forma băltoace pe jos lângă sorburi. 
Simţurile-i încordate, în stare de alarmă, captară îndată tristeţea 
apăsătoare a întregii acelei dezolări sporite de lumina murdară 
ce se filtra din exterior. În partea opusă a unei cabine mari și 
pustii, cu toate cablurile smulse și îngrămădite într-un colţ, se 
apropie de cavitatea întunecată a unei cale. Lăsă să cadă o 
bucată de metal, și ecoul sinistru repercută până în fund, printre 
plăcile invizibile. Era imposibil să cobori fără o lanternă. Atunci 
auzi un zgomot în spatele lui, la capătul coridorului; așa încât, 
cu inima zbătându-i-se în piept, ţinându-și suflarea până când îl 
duru mandibula, făcu cale întoarsă: Pilotul era acolo, încruntat și 
încordat, ţinând în pumnul strâns o bară groasă de fier de trei 
palme lungime; și Coy înjură printre dinţi, pe jumate 
decepţionat, pe jumate ușurat. Tanger aștepta mai încolo, 
sprijinindu-se de un perete metalic, cu mâinile în buzunare și cu 
o expresie sumbră. Cât despre Kiskoros, dacă într-adevăr de el 
era vorba, se volatilizase. 
e 

Își scoase căștile de pe urechi când îndepărtatul ornic al 
Primăriei bătea de șapte ori. Acel dong-dong-dong părea să 
pună punctul final ultimelor note. Dong. Sorbi din limonadă și 
continuă s-o privească pe Tanger, adormită pe patul răvâășit. 
Lumina cenușie cernea umbre peste cearșafurile care îi 
acopereau genunchii, torsul și capul. Dormea pe-o parte, cu o 
mână întinsă și cu cealaltă între picioarele lipite, cu mijlocul și 
pulpele dezgolite, cu spatele la lumina nesigură a zorilor; și pe 
efectul de perspectivă oferit de curba coapselor ei goale jucau 
lumina și umbrele, modelând piele pistruiată, gropiţe în carne, 
goluri și plinuri. Nemișcat în balansoar, Coy își întipărea în minte 
detaliile scenei: chipul ascuns, părul pe cearșafurile mototolite 
care sugerau consistenţa umerilor și a spinării; mijlocul 
descoperit, lărgimea șoldurilor și linia interioară a pulpelor 
văzute din spate, frumosul zigzag al picioarelor îndoite, tălpile 
goale. Și în special mâna aceea adormită, ale cărei degete 
apăreau captive între pulpe, foarte aproape de insinuarea 
părului pubian, auriu și cu tonuri închise. 

Se ridică și merse pe vârfuri spre pat ca să-și fixeze mai bine 
totul în memorie. Făcând aceasta, oglinda dulapului din fund 


381 


reflectă un fragment din scenă: cealaltă mână a lui Tanger 
întinsă pe pernă, schiţarea unui genunchi, corpul modelat sub 
cearșaf; de asemenea, pe Coy integrat acolo prin partea lui de 
trup care se răsfrângea pe suprafața lucie: un braţ și o mână, 
conturul șoldului său gol, certitudinea fizică a faptului că 
imaginea nu era a altcuiva, niciun joc de oglinzi al memoriei 
sale. li păru rău că nu avea la îndemână un aparat fotografic ca 
să reţină amănuntele. Așa că se strădui să-și graveze pe retină 
acea taină semi-dezvăluită care îl obseda; intuirea momentului 
nestatornic, extrem de scurt, care poate că ar fi explicat totul. 
Exista un secret, și secretul se etala la vedere, abia-abia 
disimulat în tot ce era mai vădit, mai învederat. Cu totul altceva 
era însă să-l izolezi și să înţelegi; dar știa că n-avea timp la 
dispoziție și că dintr-o clipă în alta zeii beți și capricioși, care își 
ignorau propria capacitate de a crea visând, aveau să caște 
trezindu-se și totul urma să se destrame ca și când n-ar fi 
existat vreodată. Poate că nu se va mai repeta niciodată cu 
atâta evidenţă, gândi el dezolat, momentul acela fugar: fulgerul 
de luciditate consolatoare în stare să plaseze lucrurile la locul 
lor, să echilibreze vidul, oroarea și frumuseţea. Să-l împace pe 
bărbatul reflectat în oglindă cu cuvântul viaţă. Dar Tanger 
începea să se miște sub cearșafuri; și Coy, care știa că este pe 
punctul de a atinge cheia misterului, simţi că, precum într-o 
fotografie imperfectă, între scenă și observator se interpunea 
deja o zecime de secundă în plus sau în minus, ca nepotrivirea 
unor imagini imposibil de suprapus. lar în oglindă, dincolo de 
efectul de perspectivă al propriului său trup și al femeii întinse 
pe pat, vapoarele peste care cădea ploaia redeveniră reflexele 
unor nave negre pe o mare milenară. 

Atunci ea se deșteptă și odată cu ea se treziră din somn toate 
femeile din lume. Se deșteptă caldă și somnoroasă, cu părul 
ciufulit și lipit de faţă, acoperindu-i ochii, gura întredeschisă. 
Cearșaful îi alunecă de pe umeri și de pe spate, descoperind 
brațul întins, linia subsuorii către mușchii dorsali, galbul încordat 
al unui sân comprimat sub greutatea corpului. Acum spinarea 
arsă de soare, cu urma mai deschisă la culoare a costumului de 
baie, apărea în toată lungimea ei până mai jos de talie, în timp 
ce femeia își arcuia șalele, întinzându-se ca un animal frumos și 
liniștit, cu ochii orbiţi de lumina murdară a ferestrei; 
descoperind apropierea lui Coy cu un zâmbet întâi deconcertat 


382 


și apoi cald, până la urmă deodată serios, grav, conștient atât 
de nuditatea ei cât și de contemplarea la care fusese supusă. Și, 
în sfârșit, provocarea: întoarcerea lentă și deliberată sub ochii 
bărbatului, ieșirea de sub cearșafuri, cu faţa în sus, cu un picior 
întins și cu celălalt îndoit, impudică, cu mâna lângă sex 
neacoperindu-l însă, cu liniile pântecelui convergând către 
partea dinăuntru a pulpelor ca niște semnale fără întoarcere, cu 
cealaltă mână odihnind peste cearșafuri. Nemișcată. Și mereu 
căutătura fermă, calmă, a ochilor aţintindu-l pe bărbatul care o 
privea. Apoi, după câteva clipe, se lăsă să lunece într-o parte 
până rămase îngenuncheată dinaintea oglinzii, oferindu-i lui 
viziunea deplină a goliciunii spatelui și șoldurilor. Acolo, 
apropiindu-și mult buzele de luciul sticlei, suflă ușor până o 
aburi; și, nedezlipindu-și ochii de pe Coy, sau de pe imaginea lui 
Coy, își imprimă urma gurii pe abureala ce înceţoșa suprafaţa 
oglinzii. Asta făcu. Apoi se ridică și, punându-și din mers o bluză, 
se așeză de cealaltă parte a mesei, în faţa tăvii cu fructe; 
descoji cu degetele o portocală întreagă și începu s-o mănânce 
nedesfăcându-i feliuțele, ci mușcând din miezul care i se 
scurgea pe buze, pe bărbie și pe mâini. Coy se plasă în picioare 
în faţa ei, nescoţând niciun cuvânt, și din când în când Tanger îl 
privea ca atunci când era culcată pe pat, cu degetele și gura 
colorate de sucul portocalei și cu singura diferență că acum 
surâdea ușor, abia ghicit. Surâdea și își ducea la gură ambele 
încheieturi ale mâinilor ca să sugă sucul ce i se prelingea până 
la coate, și portocala desfăcută dintre degetele ei îi dispărea sub 
buze, și limba lingea spaţiile dintre degete. Și iarăși resturile 
miezului în palme, și iarăși încheieturile umede. Atunci Coy dădu 
încet din cap de parcă ar fi negat ceva. Dădu din cap dintr-o 
parte în alta înainte de a suspina adânc lăsând să-i scape un 
geamăt trist, resemnat. Apoi înconjură masa fără grabă, o 
atrase spre el pe femeie, și așa cum stătea, așezată, cu bluza 
ridicată numai peste șolduri, cu aroma portocalei în gură, căută 
drumul spre Ithaca pe malul celălalt al mării aceleia bătrâne și 
cenușii precum memoria. 
e 

Se întoarseră la Dei Gloria când trecu furtuna, după ce ultimii 
nori se îndepărtară în fapt de ziuă, lăsând în urma lor o 
rumeneală ca de suliman în partea de sub vânt. Din nou marea 
se coloră în albastru intens, din nou soarele lumină căsuţele 


383 


albe de pe coastă ducând vântul de mână sub forma unei brize 
suave: un ruliu de mai mare dragul, după spusele Pilotului. Și în 
aceeași zi, în lumina verticală proiectând umbra lui Coy pe 
suprafaţa apei, acesta se scufundă iar cu cele două butelii de 
aer comprimat în spate ca să coboare de-a lungul balizei - unul 
din marile baloane de acostare laterale ale Carpantei - pe care o 
fixaseră cu treizeci de metri de cablu și cu un nod la fiecare trei 
metri, de capătul unei ancore. Atinse fundul la mică distanță de 
babord, la nivelul punţii teuga, și înotă de-a lungul cocii ca să 
verifice dacă marcajele fixate înaintea furtunii erau la locul lor. 
Apoi consultă planul pe care îl avea desenat cu creionul de 
ceară pe o tăbliță de plastic, calculă distanţele cu ajutorul unei 
rulete metrice de măsurat și începu să degajeze tambuchiul de 
la pupa, pietrificat și acoperit de incrustaţii marine. Cu o rangă 
de fier și un târnăcop sparse scândurile putrede, care cedară 
imediat într-un nor de murdărie. Lucra încet, încercând să nu 
facă sforţări care să-i accelereze nevoia de aer. Uneori se 
retrăgea puţin să se odihnească, în timp ce sedimentele se 
depuneau și vizibilitatea revenea la normal. Astfel demontă 
tambuchiul, și când apa se mai limpezi puţin își putu băga capul 
înăuntru, așa cum făcuse cu o zi înainte în cala bulkcarrierului. 
De data asta introduse cu grijă brațul cu lanterna și lumină 
răscolitele  măruntaie ale  brigantinei, acolo unde pești 
dezorientaţi de raze înotau înnebuniţi căutându-și salvarea. 
Lanterna  restituia culoarea naturală, anulând monotonia 
verdelui adâncurilor; erau anemone, stele de mare, formaţiuni 
coraliere roșii și albe, alge multicolore care unduiau alene, pe 
când solzii fugari ai peștilor retezau mănunchiul de raze ca niște 
cuțite de argint. Coy văzu un taburet de lemn în aparenţă bine 
conservat, răsturnat lângă un perete interior și acoperit cu o 
mătreață verde: i se puteau distinge ornamentele în spirală 
sculptate pe picioare. Exact sub tambuchi era ceva care părea 
un linguroi plin de aderențe și chiar lângă el se ivea partea de 
jos a unui fanar cu partea de alamă incrustată cu melcișori de 
mare, pe jumătate îngropat într-o moviliţă de nisip ce se 
infiltrase prin lemnăria putrezită. Descriind un arc de cerc cu 
lanterna, Coy văzu resturile a ceea ce părea să fi fost un 
dulăpior-colțar strivite într-un colţ; și alături de un morman de 
scânduri rupte recunoscu colaci de parâmă din cea de care 
atârnă hamacele, cotropite de filamente negricioase, și obiecte 


384 


de metal și faianţă: căni, bărdace, urcioare cu toarte, multe 
farfurii și sticle, totul acoperit cu un extrem de fin strat de 
sedimente. Totuși, sub alte aspecte, panorama nu era prea 
îmbietoare: traversele ce susțineau puntea cedaseră în multe 
locuri, și jumătate din încăperea aceea semănând a careu nu 
era altceva decât o dezordine de bârne și scânduri zăcând 
printre grămezi de nisip intrat prin coastele sparte. Fasciculul 
lanternei lumina goluri suficiente pentru a se putea mișca în 
interior cu multe precauţii, cu condiţia ca nu cumva să cedeze 
coastele și traversele de punte care mențineau structura cocii. 
Era mai prudent, decise el, să fie îndepărtată lemnăria din 
dunetă, atât cât se putea, și să se acţioneze din afară, scoțând 
scândurile groase cu ajutorul unor flotoare cu aer care să reducă 
efortul. E adevărat că munca devenea astfel mai lentă; dar mai 
bine așa decât ca el și cu Pilotul să se pomenească prinși 
înăuntru la cea mai mică neatenție. 

Işi scoase cu multă grijă cele două butelii de pe spate, 
ridicându-le peste cap și aducându-le în față; inspiră mult aer și 
lăsă buteliile pe punte, cu muștiucul ţinut sub tuburile inelate. 
Apoi intră cu jumătate de trup prin tambuchi, atent să nu se 
agaţe de ceva, și luminând cu lanterna se apropie de fanarul 
îngropat în nisip până când putu să-l ia de acolo. Era foarte ușor, 
și îl desprinse de pe fund fără nicio dificultate. În momentul 
acela văzu ochii unui epinefel mare care îl observa cu botul 
deschis dintr-o crăpătură de sub un perete. Îl salută agitându-și 
mâna, apoi dădu îndărăt cu spatele, puţin câte puţin, până se 
găsi din nou la nivelul punţii, atent să nu-i scape niciun bulbuc 
de aer de care avea nevoie ca să golească muștiucul 
reductorului și să respire iarăși. Mușcă muștiucul, suflă în 
reductorul ce bolborosea și respiră aer curat fără probleme; apoi 
își petrecu buteliile pe spate, potrivindu-și chingile. La 
încheietura mâinii, ceasul Seiko subacvatic al Pilotului arăta că 
stătuse 35 de minute acolo jos. Era timpul să urce, să se 
oprească la înălțimea nodului care marca trei metri și să aștepte 
cele șapte minute indicate de tabelele de decompresiune. Așa 
că trase de cinci ori la rând de cablul de kevlar care îl ţinea legat 
de un tachet al Carpantei și începu să urce încet cu fanarul în 
mână, mai încet decât propriile-i bule de aer, văzând cum apa 
se luminează treptat, trecând de la penumbra verzuie la verde, 
apoi la albastru, înainte de a ajunge sus se opri la marcajul de 


385 


trei metri, agăţat de nodul cablului, cu umbra neagră a velierului 
nemișcată deasupra capului său, sub suprafaţa ale cărei reflexe 
păreau din sticlă polizată. În clipa aceea sticla se sparse în miile 
de cioburi ale unui plonjon, și Tanger, cu masca pe faţă și cu 
pletele ei scurte unduind în apă, cobori cu mișcări energice de 
bras până la Coy. Înota în jurul lui ca o ciudată sirenă, iar lumina 
care se filtra de sus îi albea pielea pistruiată, făcând-o să pară 
neașteptat de goală și de vulnerabilă. Îi arătă fanarul de pe Dei 
Gloria, și o văzu făcând ochii mari, uimiţi, îndărătul geamului 
măștii. 
(J 

Timp de patru zile, alternându-se în imersiuni succesive, Coy 
și Pilotul demontară o parte din puntea brigantinei, la nivelul 
careului. Curăţau scoțând bârne, blăni și scânduri putrezite, de 
sus în jos, sfărâmând cu răngi de fier și târnăcoape cu două 
vârfuri, având grijă să nu afecteze structura de coaste și 
traverse de punte care menținea forma cocii sub dunetă. Ca să 
ridice lemnăria mare recurgeau la principiul lui Arhimede, 
folosind un volum de aer echivalent greutăţii fiecărui obiect în 
parte: odată eliberate lemnele groase, se serveau de flotoare 
asemănătoare unor parașute de plastic cu cabluri de nailon, pe 
care le umpleau cu aerul comprimat din buteliile de rezervă 
coborâte pe verticala Carpantei cu ajutorul unei frânghii. Munca 
era nu numai lentă, ci și epuizantă; uneori norul de sedimente, 
foarte gros, le reducea vizibilitatea până într-atât încât erau 
nevoiți să se odihnească până când apa se limpezea din nou. 

Găsiră oseminte omenești. Apăreau printre lemnele corăbiei 
sau pe jumătate îngropate în nisip, câteodată cu resturi din ceea 
ce fuseseră centurile sau pantofii echipajului. Ca de pildă craniul 
cu o gaură în osul parietal pe care Coy îl descoperi sub un fin 
strat de sedimente, lângă unul din saborduri, și pe care îl 
îngropă la loc în nisip, cu un impuls de respect atavic. Marinarii 
lui Dei Gloria erau la posturi, servind pe corabia lor scufundată; 
și uneori, când se mișca printre scândurile întunecate ale 
brigantinei cu singura companie a respirației lui în reductorul 
pentru aer comprimat, Coy îi putea simţi alături în 
semiobscuritatea verde care îl înconjura. 

Făceau bilanţul în fiecare noapte la lumina cabinei principale, 
în reuniuni care păreau consilii de război prezidate de Tanger, 
cu planurile brigantinei în faţă; Coy și Pilotul înfofoliţi în pulovere 


386 


în pofida temperaturii plăcute, ca să compenseze frigul ce le 
intrase în oase după prea multe ore de imersiune. Apoi Coy 
cădea nu în somn, ci într-o toropeală grea, lipsită de visuri sau 
imagini, iar a doua zi de dimineaţa se scufunda din nou. Avea 
pielea ca năutul pus la înmuiat. 

In ziua a treia, când urca la suprafaţă gata să se oprească la 
marcajul celor trei metri pentru a-și curăța din sânge azotul 
dizolvat, privi în sus și rămase uimit: silueta întunecată a altei 
carene se legăna lângă Campanta în tălăzuirea tot mai 
accentuată a mării. Urcă degrabă la suprafaţă cu 
decompresiunea incompletă și cu un fior de alarmă care spori 
când găsi acolo vasul de patrulare al Gărzii Civile. Echipajul se 
apropiase să arunce o privire, intrigat de imobilitatea velierului. 
Din fericire, locotenentul aflat la comanda ambarcaţiunii era un 
cunoscut al Pilotului; și primul lucru pe care îl captă Coy ivindu- 
se din apă fu o privire liniștitoare a acestuia: totul era sub 
control. Locotenentul și cu el fumau și conversau trecându-și 
burdufelul cu vin de la o barcă la alta, pe când doi tineri gardieni 
purtând salopete verzi și teniși în picioare se uitau fără pic de 
suspiciune la Tanger, care citea pe puntea de la pupa, cu 
ochelari de soare, costum de baie, pălărioară de pânză și 
aparentă indiferenţă faţă de scena ce se desfășura sub ochii ei. 
Istoria pe care Pilotul tocmai o povestise în fraze scurte și 
convingătoare, fără a-i da cine știe ce importanță, despre doi 
turiști amatori de scufundări submarine care îi închiriau barca, și 
presupusa căutare sportivă a unui vas de pescuit naufragiat cu 
câţiva ani în urmă chiar în apele acelea - era vorba de Leo y 
Vero, din Torrevieja - i se păruse rezonabilă locotenentului; în 
special când află că bărbatul care tocmai ieșea din apă și îi 
saluta nonșalant făcându-le semne cu mâna după ce aninase 
cele două butelii de chingile lor, de scăriţa de la pupa, cu un aer 
vag surprins, era originar din Cartagena și ofițer al Marinei 
comerciale. Patrula plecă după ce locotenentul se mulțumi să 
arunce o privire peste permisul de scufundător al lui Coy și să-i 
recomande să-l reînnoiască, pentru că expirase de un an și 
jumătate; iar când fu la mai bine de juma de milă la capătul unei 
siaj drept și alb, și Tanger închise cartea din care nu fusese în 
stare să citească niciun rând măcar, și toți trei se priviră cu o 
tăcută ușurare, Coy se lăsă iar să cadă în mare cu buteliile de 
aer comprimat în spate, cobori până la marcajul celor trei metri 


387 


obligatorii și rămase acolo, înconjurat de meduze albe sau mai 
închise la culoare care treceau pe lângă el încet, purtate de 
curent, până când se diluară bulele de azot ce începeau să i se 
formeze în sânge din cauza ieșirii precipitate din apă. 
e 

În ziua a cincea, duneta brigantinei era suficient de degajată 
pentru o primă cercetare serioasă. Aproape toată lemnăria 
punţii dispăruse, iar structura dezgolită a cocii la pupa 
descoperea o parte din cabina căpitanului, resturile unui perete 
ţinându-se totuși în picioare, o cambuză și cabina alăturată, care 
era cea a pasagerilor. In felul acesta, „sub cerul liber” Coy putu 
începe căutarea dezgropând haosul de obiecte, bucăţi și 
fragmente de lemn ce se îngrămădeau formând un strat de 
aproape un metru grosime. Excavă cu mănușile trase pe mâini 
și cu o lopată cu coadă scurtă, aruncând resturile inutile peste 
bord, în afara cocii, oprindu-se din când în când până se 
depunea norul de sedimente. Astfel dezgropă lucruri care în alte 
împrejurări i-ar fi stârnit curiozitatea; dar pe care acum se 
mulțumea să le dea la o parte, nerăâbdător: ferecături diverse, 
stacane și urcioare din cositor curat sau în aliaj cu zinc și plumb, 
un candelabru, fragmente de sticlă și de olărie. Dădu peste o 
parte dintr-o sabie a cărei lamă dispăruse din cauza coroziunii; 
era un mâner de bronz, mare, cu ciotul unei lame late și cu 
enorme apărători pentru mână: o sabie fără altă întrebuințare 
decât aceea de a tăia în carne omenească în timpul abordajelor. 
Găsi de asemenea, aglomerat de aderenţe marine, un bloc de 
gloanțe pentru muschetă care păstra forma cutiei de lemn cu 
care se scufundaseră, deși aceasta nu mai exista. Ingropată în 
nisip, găsi o jumătate de ușă cu toate ferecăturile ei de fier și cu 
cheia în broască; de asemenea, ghiulele rotunde de tun de patru 
livre, cuie și piroane pietrificate de fier cu interiorul prefăcut în 
pete de rugină, și altele din bronz care se păstrau într-o stare 
mai bună. Sub tăbliile distruse ale unui dulap în perete dădu 
peste cești mari și farfurii de ceramică de Talavera miraculos de 
întregi și de curate, încât se puteau citi pe ele mărcile 
fabricanţilor. Găsi o pipă de lut ars, două muschete pline de 
melcișori de mare, disculețe înnegrite și lipite unele de altele 
care păreau monede de argint, sticla spartă a unei clepsidre cu 
nisip și de asemeni o riglă articulată din alamă, care cândva 
trasase rute pe hărțile lui Urrutia. Din motive de siguranţă, și în 


388 


special după vizita Gărzii Civile, hotărâseră să nu aducă pe 
Carpanta niciun obiect care ar fi putut stârni bănuieli; dar Coy 
făcu o excepţie când dezgropă un instrument acoperit de 
aderenţe calcaroase: la origine era compus din metal și lemn, 
deși acesta din urmă i se fărâmiţă printre degete atunci când 
scutură obiectul ca să-l curețe, rămânând din el doar un braț cu 
piese prinse în partea superioară, și un arc în cea de jos. 
Emoţionat, îl recunoscu fără dificultate: ţinea în mână părţile 
metalice, din alamă și bronz, corespunzând braţului și sectorului 
circular gradat ale unui vechi octant: poate chiar cel pe care îl 
folosise pilotul lui De; G/oria ca să stabilească latitudinea. Era un 
troc bun, se gândi. Un octant din secolul al XVIII-lea, în schimbul 
sextantului pe care îl vânduse la Barcelona. Il puse bine 
deoparte, astfel încât să dea imediat de el mai târziu. Insă dacă 
ceva îl zgudui cu adevărat, fu ceea ce găsi într-un cotlon al 
cambuzei, acoperit de minuscule filamente cenușii în spatele 
rămășițelor unui cufăr: un simplu colac de parâmă perfect 
răsucit, cu un nod bine strâns pe ultimele două volte, așa cum îl 
lăsaseră acolo mâinile pricepute ale unui marinar conștiincios, 
stăpân pe meseria sa. Acel colac de parâmă intact îl emoţionă 
pe Coy mai mult decât tot ce descoperise până atunci, mai mult 
chiar decât osemintele echipajului lui De; Gloria. Strânse tare în 
dinţi muștiucul de cauciuc ca să-și reprime un rictus de 
amărăciune: tristeţea nesfârșită pe care o simţea punându-i-se 
ca un nod în gât și ca o cocleală în gură pe măsură ce 
descoperea tot mai multe urme ale echipajului mort în 
naufragiu. Cu două veacuri și jumătate înainte, bărbaţi ca el, 
marinari obișnuiți cu marea și primejdiile ei, mânuiseră obiectele 
acelea. Calculaseră rute și direcţii cu rigla de alamă, răsuciseră 
parâme, măsuraseră carturile de strajă răsturnând clepsidra cu 
nisip, obţinuseră înălțimea aștrilor cu octantul. Se cățăraseră pe 
vergile alunecoase luptând cu vântul care se chinuia să-i smulgă 
de pe șarturi, și își urlaseră groaza și vitejia lor umilă pe 
oscilanta arboradă, strângând vela cu degete înţepenite, 
înfruntând vijelia de nord-vest în Atlantic sau mistralul și 
lebeche-le asasin din Mediterana. Se bătuseră amarnic cu 
lovituri de tun, răgușiţi de strigăte, cenușii de praf de pușcă, 
înainte de a se lăsa la fund cu resemnarea oamenilor care își fac 
bine treaba și își vând scump pielea. Acum, oasele tuturor erau 
risipite de jur împrejur, printre resturile lui De; Gloria. lar Coy, 


389 


mișcându-se încet pe sub panașul de bulbuci ce suia în linie 
dreaptă în penumbra aceea atât de asemănătoare unui giulgiu, 
se simțea ca jefuitorul venit pe furiș să violeze pacea unui 
tumul. 
e 

Lumina deschizăturii se legăna leneş pe pielea goală a lui 
Tanger. Era o pată de soare mică, dreptunghiulară, ce urca și 
cobora odată cu mișcarea ambarcaţiunii, și care îi lunecă pe 
umeri și pe spate când ea se dezlipi de Coy, sufocată încă de 
efort, deschizând gura ca un pește scos din apă. Părul, pe care 
zilele petrecute pe mare i-l decoloraseră la vârfuri albindu-i-l 
aproape complet, îi stătea lipit de față de nădușeală. Și 
sudoarea aceea îi țţâșnea prin pori făcând să lucească plăcuţa de 
soldat de la capătul lănţugului de argint; i se scurgea între sâni, 
se aduna în picături peste buza de sus și pe gene. Pilotul se afla 
la douăzeci și șase de metri sub ei, lucrând în tura lui de 
imersiune; soarele aproape vertical încingea cabina principală 
ca pe un cuptor, și Coy, sprijinit de banca de sub scăriţa ce 
ducea la punte, își lăsa mâinile să lunece pe șoldurile umede ale 
femeii. Se îmbrăţișaseră chiar acolo, pe neașteptate, când el își 
scotea vesta de neopren și căuta un prosop după ce muncise 
jumătate de oră pe epava lui Dei Gloria, şi ea trecu pe lângă el, 
atingându-l din neatenţie. Și deodată toată oboseala lui dispăru 
ca prin farmec, iar ea rămase foarte liniștită, privindu-l cu acea 
concentrare tăcută cu care se uita uneori la el; și o clipă mai 
târziu erau înlănţuiţi la picioarele scăriței, înverșunându-se unul 
împotriva celuilalt de parcă s-ar fi urât. Acum el se sprijinea de 
spetează, sfârșit, iar ea se extrăgea încet, inexorabil, 
întorcându-se și eliberând prin gestul ei carnea umedă a lui Coy, 
cu pata aceea de soare care aluneca peste ea, și cu privirea, 
care din nou era de un albastru metalic, albastru închis, 
bleumarin, albastru de fier brunat, îndreptată în sus, spre 
lumina și soarele ce se revărsau de pe punte prin tambuchi. 
Atunci Coy, de jos, aproape culcat pe bancă, o văzu suind goală 
pe scăriță ca și când pleca definitiv. Cu toată căldura din jur, 
simţi un fior străbătându-i pielea, exact în acele locuri care 
păstrau urma ei; și deodată se gândi: într-o zi va fi ultima oară. 
Într-o zi mă va părăsi, sau vom muri, sau voi îmbătrâni. Într-o zi 
va ieși din viaţa mea sau eu dintr-a ei. Într-o zi nu voi avea 
decât imagini de care să-mi reamintesc, iar apoi nu voi mai avea 


390 


nici măcar viaţă cu care să recompun imaginile acelea. Într-o zi 
totul se va șterge și poate chiar azi e pentru ultima oară. De 
aceea continuă s-o privească tot timpul urcând pe scărița 
tambuchiului până dispăru pe punte, pe când își întipărea cele 
mai mici detalii în memorie. Făcu asta cu deosebită atenţie și 
ultimul lucru pe care îl reținu din secvenţa aceea fu o picătură 
de spermă ce luneca încet pe fața interioară a uneia din pulpele 
ei, și care, ajungând la genunchi, reflectă deodată lumina ca de 
chihlimbar a unei raze de soare. Apoi ea ieși din câmpul lui 
vizual și Coy auzi plescăitul cu care se aruncase în mare. 
e 

Noaptea aceea și-o petrecură ancorați deasupra lui Dei Gloria. 
Acul giruetei se rotea nehotărât lângă becul aprins în vârful 
catargului, iar apa liniștită reflecta ca o oglindă scăpărarea 
intermitentă a farului de la Capul Palos, aflat la șapte mile nord- 
est. Apărură atâtea stele, încât cerul părea să se apropie de 
mare; și până când nu fură prea multe ca să le mai poată 
distinge cu ușurință, Coy stătu jos pe puntea de la pupa, 
privindu-le și trasând între ele linii imaginare care permiteau 
identificarea lor. Triunghiul de vară începea să urce spre sud- 
est, și se putea observa o urmă din Cosiţa Berenicei, ultima care 
dispărea dintre toate  constelaţiile primăverii. Către est, 
strălucitoare pe fundalul negru ca fundul ceaunului, centura 
vânătorului Orion era foarte vizibilă; și trăgând o dreaptă de la 
Aldebaran la ea, peste Câinele Mare, găsi lumina izvorâtă cu opt 
ani înainte din Sirius, steaua dublă cea mai strălucitoare de pe 
cer, acolo unde Calea Laptelui își prelungea siajul în direcţia 
sud, în drum spre regiunile Lebedei și Acvilei. Toată acea lume 
de lumini și imagini mistice se mișca lent deasupra capului său; 
iar el, ca în centrul unei ciudate sfere, lua parte la tăcerea și 
pacea lor infinite. 

— Nu mă mai înveţi numele stelelor, Coy. 

N-o auzise apropiindu-se, până nu fu chiar lângă el. Se așeză 
foarte aproape, neatingându-l însă, cu picioarele pe treptele 
pupei. 

— Ți le-am spus pe toate câte le știu. 

Apa clipoci ușor când ea îi sparse oglinda cu picioarele-i 
desculţe. La intervale regulate, raza farului îi evidenția ceva mai 
mult conturul imprecis al umbrei. 

— Mă întreb - zise ea - ce-ţi vei aminti despre mine. 


Vorbise încet, pe un ton coborât. Și nu era o întrebare, ci o 
confidenţă. Coy reflectă la asta, tăcut. 

— E prea devreme ca să știu - răspunse, în sfârșit -. Și nu s-a 
terminat încă. 

— Mă întreb ce-ţi vei aminti când se va fi terminat. 

Coy dădu din umeri, știind că ea nu-i putea vedea gestul. Și 
urmă o tăcere. 

— Nu știu ce mai aștepți - adăugă Tanger după puțin timp. 

El continuă să tacă. Din cabina principală se auzea radioul 
VHF: era zece și un sfert, și Pilotul asculta buletinul meteorologic 
al zilei următoare. Umbra femeii nu se clintea: 

— Există călătorii - murmură ea - pe care nu le putem face 
decât singuri. 

— Cum e moartea. 

— Nu pomeni de asta - protestă ea. 

— Moartea de unul singur, îţi amintești? Ca atunci cu Zas... 
Odată mi-ai vorbit de spaima asta a ta de a o înfrunta singură. 

— Taci. 

— Mi-ai cerut să fiu aproape. M-ai pus să jur. 

— Taci. 

Coy se lăsă să cadă până se sprijini cu spatele de tăbliile 
punţii, cu bolta cerească desfășurându-i-se dinaintea ochilor. 
Silueta întunecată se aplecă peste el: o gaură neagră printre 
stele. 

— Ce-ai putea face tu? 

— Te-aș ţine de mână - răspunse Coy -. Te-aș însoți în 
călătoria aceea, ca să nu pleci singură. 

— Nu știu când va fi asta. Nimeni n-o știe. 

— De aia vreau să rămân cu tine. În așteptare. 

— Ai face tu asta?... Ai rămâne cu mine ca să aștepţi?... Ca să 
nu mă lași singură când îmi va bate ceasul? 

— Desigur. 

Silueta obscură lăsă cerul liber. Se dădea la o parte, revenind 
la poziţia dinainte. Privea apa întunecată, sau firmamentul. 

— Ce stea e aceea? 

Coy urmări direcţia arătată de umbra neagră a mâinii ei. 

— Regulus. Gheara din faţă a Leului. 

Tanger părea să se uite cu capul dat pe spate, căutând 
animalul descris în luminile ce pâlpâiau acolo sus. După încă un 
moment reîncepu să se joace cu picioarele în apă. 


392 


— Poate că eu nu te merit, Coy. 

Vorbi abia auzit. El închise ochii, golindu-și încet tot pieptul de 
aer. 

— Asta-i treaba mea. 

— Te înșeli. Nu-i treaba ta. 

Rămase tăcută, stârnind zgomot doar în mare. Picioarele ei 
frământau în continuare apa neagră. 

— Ești un om dintr-o bucată - zise pe neașteptate. Pe cuvânt 
că ești. 

Coy deschise ochii mari ca să și-i umple cu stele și să facă 
faţă amărăciunii care îi iradia din piept. Deodată se simţea 
părăsit, lăsat de izbeliște, lipsit de apărare. Nu îndrăznea să se 
clintească din loc, parcă temându-se că orice mișcare i-ar fi 
putut spori durerea făcând-o insuportabilă. 

— Eşti mai bun decât mine - continua ea - și decât toți cei pe 
care i-am cunoscut până acum. Păcat că... 

Se întrerupse și tonul ei era schimbat când vorbi din nou. Mai 
dur și mai sec, definitiv: 

— Păcat că. 

Urmă o altă tăcere. O stea căzătoare se prăbuși undeva 
departe, înspre nord. Să-mi pun o dorinţă, gândi Coy. Trebuie 
să-mi exprim o dorinţă, iute. Dar minuscula scânteie se stinse 
înainte ca el să-și poată duce gândul până la capăt. 

— Unde erai când am câștigat cupa mea de argint la înot? 

Să rămână cu mine, ceru în sfârșit. Ea să rămână cu mine. 
Dar nu mai văzu stele căzătoare pe firmamentul îngheţat. Toate 
erau fixe și implacabile. 

— Trăiam - răspunse -. Mă pregăteam să te cunosc. 

Rosti aceasta cu simplitate, apoi tăcu iar. Era o părere de 
lumină pe chipul întunecat al lui Tanger. Un dublu reflex foarte 
slab. Ea îl privea: 

— Ești un om dintr-o bucată. 

După ce repetă cuvintele acelea, umbra se înclină mai mult, și 
el simţi gura umedă a femeii peste a lui. Apoi Tanger se sculă în 
picioare. 

— Deie Sfântul - zise - să găsești cât de curând o navă bună. 

e 

Cadrul din plumb al unui spirai mai avea încă prinse de el 
cioburi de sticlă. Se îndepărtă niţel lăsând să se depună norul de 
sedimente, apoi continuă să lucreze. Ajunsese la un loc din 


393 


cabina căpitanului unde nisipul, abia scos de acolo, avea 
supărătoarea tendință să reocupe spaţiul lăsat liber, încât 
trebuia să facă un du-te-vino constant cu lopata scurtă ca să-l 
arunce peste bord. Or, asta îl obosea serios și îl făcea să 
consume mai mult aer decât se cuvenea; bulbucii lui 
bolboroseau și urcau într-un ritm superior celui normal, așa că 
lăsă lopata la o parte și se îndreptă spre resturile unei coaste a 
corăbiei, sprijinindu-se de ea ca să se odihnească și să-și 
convingă plămânii să fie mai puţin exigenţi. Sub picioarele lui 
zăcea o ghiulea de tun cu lanţ, din cele folosite în vechime ca să 
facă prăpăd prin greementul inamicului, pe care Pilotul o 
dezgropase în scufundarea precedentă. Starea ei de conservare 
era mai mult decât rezonabilă, graţie nisipului care o conservase 
două secole și jumătate; poate că era una din cele trase de 
vasul corsar, care își încheiase acolo traiectoria după ce 
produsese stricăciuni în tachelajul și velatura brigantinei. Cobori 
puţin ca s-o vadă mai bine - la ce-l duce mintea pe om ca să-și 
distrugă semenul, se gândea -, și atunci, printr-o crăpătură de la 
baza unui perete de lemn, văzu apărând de foarte aproape 
capul unui epinefel. Era mare, gros de o palmă, cu un sinistru 
ton întunecat. Își căsca spasmodic fălcile, prost dispus de 
pătrunderea pe teritoriul lui a acelei ciudate ființe 
bolborositoare. Coy dădu înapoi prudent în faţa gurii deschise, ai 
cărei dinţi îi puteau reteza jumătate de braţ dintr-o singură 
mușcătură, și se duse după pușca-arbaletă submarină care 
atârna de cablul cu flotoarele dezumflate și cu celelalte 
ustensile. Montă harponul pe corzile de gumă încordate și se 
întoarse unde îl aștepta epinefelul. Detesta să omoare pești; 
însă nu putea lucra printre tăbliile putrede de lemn sub 
ameninţarea unor dinţi încovoiați și otrăvitori. Animalul continua 
să stea de strajă sub peretele despărțitor, apărându-și intrarea 
spaţiului domestic: home sweet home. Rămase cu ochii lui 
răutăcioși aţintiţi asupra lui Coy când acesta se apropie cu 
arbaleta în mână, îndreptând-o spre fălcile-i deschise. N-am 
nimic personal cu tine, camarade. Numai că n-ai noroc. Apăsă 
pe trăgaci, și epinefelul se zbătu tras în ţeapă, mușcând cu furie 
din bucata de oţel ce îi ieșea din gură, până când Coy scoase 
cuțitul și îi reteză măduva spinării în dreptul cefei. 

Se întoarse la lucru, curăţind un colţ al încăperii unde se 
îngrămădiseră blăni putrede de lemn și obiecte. Nisipul 


394 


acoperea iar și iar golurile deschise de mâinile lui, iar melcișorii 
de mare, tăioși, și resturile de metal îi prefăcuseră mănușile în 
zdrenţe - era a treia pereche pe care o distrugea acolo jos - și 
degetele într-un hăţiș de tăieturi și zgârieturi. Dădu peste ţeava 
unui pistol al cărui pat de lemn dispăruse demult, peste un 
crucifix ce părea de argint, negru și acoperit de aderențe, și 
peste un pantof de piele aproape intact, cu cataramă cu tot. 
Apoi înlătură niște scânduri care se făcură praf sub târnăcop, 
urcă sus ca să lase să se depună sedimentele, și când cobori 
înapoi văzu un fel de bloc întunecat plin de aderenţe roșcate și 
maronii. La prima vedere părea o cărămidă mare, pătrată. Dori 
să-l miște din loc, dar i se păru lipit de fund. Şi-i imposibil, își 
zise. Sipetele cu comori au un capac care când se deschide îţi 
descoperă interiorul sclipitor, perlele și nestematele și monedele 
de aur. Și smaraldele. Sipetele cu comori n-au aspectul ăsta 
șters al unui bloc calcaros și oxidat, nici nu apar din senin sub 
un pantof vechi și niscai scânduri. Așa că-i imposibil ca drăcia 
asta din faţa mea să fie tocmai ce căutăm. Smaralde mari cât 
nucile, irișii Diavolului și alte alea. E prea simplu. 

Excavă nisipul din jurul blocului cu aderenţe, luminându-l bine 
cu lanterna ca să-i vadă culorile reale. Avea cam două palme 
lungime, alte două lăţime și ceva mai puţin ca grosime; iar 
unghiurile drepte păstrau colţare de bronz ce pătau în verde 
incrustaţiile și melcișorii dimprejur. Restul era acoperit cu o 
crustă rigidă și fărâmicioasă, cu bucățele de lemn putrezit și cu 
pete de rugină. Bronz, lemn și fier în descompunere, prevăzuse 
Tanger; și le mai spusese că dacă găsesc ceva prezentând 
aceste caracteristici, să facă bine și să mânuiască acel ceva cu 
deosebită grijă. Fără lovituri, fără scormonit în interior. 
Smaraldele, dacă de ele era vorba, mai mult ca sigur că erau 
lipite unele de altele într-un bloc calcaros ce trebuia desfăcut 
doar pe cale chimică. lar smaraldele erau foarte fragile. 

Scoase blocul din nisip fără mare greutate. Nu părea prea 
greu, cel puţin în apă; dar categoric era un sipet. Rămase 
nemișcat mai bine de un minut, respirând rar, eliminând bulbuci 
într-un ritm tot mai lent, până se mai linişti puţin, și pulsul nu-i 
mai bătu toaca în tâmple, iar inima care i-o luase razna reveni la 
normal sub vesta de neopren. la-o cu calm, marinare. Sipet ori 
nesipet, tu ia-o cu mult calm. Fii și tu o dată flegmatic în viaţa 
ta, pentru că nervii nu se potrivesc deloc, dar deloc, cu faptul de 


395 


a respira la douăzeci și șase de metri adâncime aer comprimat 
la două sute de atmosfere presiune. Așa că mai rămase acolo un 
pic, apoi se duse după unul din flotoarele din plastic, fixă o reţea 
de nailon foarte fină în formă de pungă la capătul lui și o asigură 
de cârlig cu un nod marinăresc. Puse blocul în rețea, și din 
muștiucul lui lăsă să scape puţin aer comprimat ca să umile pe 
jumătate  flotorul. Apoi, în pofida instrucţiunilor lui Tanger, 
scormoni puţin prin bloc cu vârful cuţitului, desprinzând o parte 
din crustă, dar negăsind nimic special. Mai scormoni o vreme, și 
o bucată cam cât o jumătate de pumn se desprinse din rest. O 
luă ca să se uite la ea mai îndeaproape la lumina lanternei, și 
atunci un fragment din bucata aceea se desprinse la rândul lui, 
căzând foarte încet până se depuse pe nisipul fundului. Era o 
piatră translucidă cu forme neregulate și cu muchii drepte, 
poliedrice. De culoare verde-smarald. 


396 


XVI + Cimitirul Vaselor Fără Nume 


„Cum făcut-ai tu oare de l-ai înșelat mereu 
și l-ai dus de nas cu păcăleli pe inocentul acesta?” 


Apollonios din Rodos, Argonauticele 


Orașul se vedea în fund, pitulat sub castel într-o pâclă de 
tonuri albe, cenușii și albastre accentuată de lumina de asfinţit. 
Soarele începea să apună peste silueta masivă a muntelui 
Roldán, când Carmpanta, primind vântul la babord cu focul 
genovez desfășurat și cu vela mare cu o terțarolă, se angajă pe 
deschizătura dintre cele două faruri, trecând pe sub meterezele 
vechilor forturi care păzeau gura portului. Coy ţinu direcţia până 
când avu între travers și pupa farul Navidad și undițele 
pescarilor așezați printre blocurile sparge-valurilor. Atunci puse 
roata timonei sub vânt și pânzele fluturară pe când velierul 
naviga cu prova în vânt, oprindu-se în apa liniștită de la 
adăpostul digului. Tanger învârtea manivela unui vinci, 
strângând focul genovez, când el dădu drumul carabinierei 
fungii velei mari, iar aceasta căzu alunecând de-a lungul 
catargului. Apoi, în timp ce Pilotul o strângea pe ghiu, Coy 
acţionă motorul și îndreptă prova spre Espalmador, în direcţia 
cocilor dezmembrate și a structurilor ruginite ale vaselor fără 
nume. 

Tanger termină cu strânsul școtelor și rămase uitându-se la 
el; îl privi lung, de parcă i-ar fi studiat chipul, iar el răspunse 
schițând un zâmbet. Ea făcu la fel, apoi se duse de se așeză cu 
coatele pe tambuchi, întoarsă spre prova, unde Pilotul 
deschisese puţul ancorei. Coy privi spre cheiul comercial, la 
vaporul Felix von Luckner care era acostat lângă un mare vas de 
călători, și regretă că acostarea lor fusese clandestină. l-ar fi 
plăcut să înalțe pe catarg, așa cum comandanții submarinelor 
germane arborau pe turelă steguleţe cu tonajul scufundat de ei, 
un semnal de victorie. Ne-am întors de la Scapa Flow, misiune 
îndeplinită. Dau de știre că tezaurele există și că avem unul la 
bord. 


Fiindcă smaraldele erau la bordul Campantei. Blocul de 
aderenţe calcaroase care le conţinea, învelit în mai multe 
straturi protectoare de spumă de polistiren expandat, era 
împachetat într-o geantă de voiaj cu aspect nevinovat. Il 
curățaseră cu multă grijă înainte de a-l ambala, aproape 
necrezându-și ochilor, stupefiaţi că aduseseră la realitate visul 
pe care Tanger - C/er/ lezuiți/ Diverse nr. 356 - și-l făcuse 
cândva în fața unui vraf de hârţoage vechi. Era ca un nor în care 
pluteau tustrei, până într-atât încât Coy nu îndrăzni să-i 
detalieze Pilotului valoarea aproximativă pe care blocul acela 
pietros și murdar recuperat din mare ar putea-o atinge pe piața 
clandestină a comerţului internaţional cu giuvaiere. Nici Pilotul 
nu puse întrebări; însă Coy îl cunoștea bine și capta o neliniște 
neobișnuită în spatele aparentei indiferente a marinarului: o 
strălucire specială a ochilor, o formă deosebită a tăcerilor; o 
curiozitate bine strunită de pudoarea oamenilor mării, siguri pe 
lumea lor dar plini de nesiguranţă, timiditate și întrebări 
neliniștitoare în fața curselor și ispitelor uscatului. lar lui Coy îi 
era teamă să-l sperie spunându-i că două sute de smaralde 
neprelucrate, chiar și vândute în pierdere de Tanger la un sfert 
din valoarea lor finală, ar produce un beneficiu minim de câteva 
milioane de dolari. O cifră pe care, oricâtă imaginaţie ar fi avut, 
Pilotul nu și-ar fi putut-o închipui niciodată. Oricum, planul era 
ca ei să aștepte câtva timp, timp în care Tanger negocia cu 
intermediarii, apoi să se procedeze la o împărțire a beneficiilor - 
70% pentru ea, 25% pentru Coy și 5% pentru Pilot - ce urmau a 
fi încasate într-o formă suficient de discretă ca să nu stârnească 
bănuieli. Tanger se ocupase de stabilirea mecanismelor 
adecvate în timpul vizitei pe care o făcuse cu niște luni în urmă 
la Anvers, unde contactul ei local avea relaţii cu bănci din 
Caraibe, Zurich, Gibraltar și insulele englezești din Canal. Nimic 
nu-l împiedica mai târziu pe Pilot să-și cumpere o nouă Carpanta 
înmatriculată la Jersey, de exemplu; nici pe Coy să încaseze 
mult timp, pe când își recăpăta licența de marinar, un salariu 
lunar frumușel de la o ipotetică companie de navigaţie situată în 
Antile. În ce-o privea, răspunsese Tanger unei întrebări a lui Coy 
neridicându-și ochii de pe pensula pe care o mânuia în clipa 
aceea ca să curețe aderenţele blocului de smaralde, ce avea de 
gând să facă era numai treaba ei. 


398 


Vorbiseră de toate acestea în ultima noapte pe mare, la 
lumina mesei hărților, după ce ridicaseră la bord cu deosebită 
grijă sipetul iezuiţilor de pe Dei Gloria. Îl spălară întâi în apă 
dulce, apoi, cu răbdare, cu instrumentele potrivite și cu câteva 
manuale tehnice sub ochi, Tanger elimină treptat cu dizolvanţi 
chimici stratul exterior de incrustaţii calcaroase într-un lighean 
de plastic, pe când Coy și Pilotul o observau cu un respect 
reverenţial, neîndrăznind să deschidă gura. La sfârșit apăruse 
suprafața unui aglomerat de cristale cu muchii drepte și indicii 
de formații hexagonale, neprelucrate încă și păstrând 
neregularităţile originare, care la lumina cabinei principale 
arunca suave reflexe de un verde albăstrui, curat și transparent 
ca apa. 

Erau smaralde perfecte, murmurase Tanger, fascinată, 
neoprindu-se din muncă; ștergându-și cu dosul mâinii sudoarea 
care îi lipea părul de frunte. Stătea cu un ochi închis și cu o lupă 
de bijutier în fața celuilalt: o lupă mică și scurtă, mărind de zece 
ori, și se apleca peste bloc să-i observe interiorul de la trei 
centimetri distanţă, în timp ce îl lumina cu o puternică lanternă 
Maglite din diverse unghiuri. Verde translucid, cel mai autentic 
BesAlSisO:s cu putinţă, pietre ideale ca strălucire, culoare și 
limpezime. Studiase, citise, întrebase răbdător luni în șir, ca să 
emită acum acea decizie de expert, cu voce joasă. Smaralde de 
douăzeci până la treizeci de carate în stare brută, fără „grădini”, 
adică impurități, netede ca picăturile de untdelemn, care pe 
mâna unor bijutieri abili, după tăierea faţetelor în pătrat sau 
octogon în zonele cu cea mai frumoasă culoare ori refracție, 
aveau să se transforme în nestemate preţioase pe care 
doamnele din înalta societate, soțiile sau amantele bancherilor, 
milionarilor, mafioţilor ruși ori ale șeicilor petrolului le vor purta 
ca brățări, diademe și coliere, neîntrebându-se care le-o fi fiind 
originea, nici ce drum vor fi străbătut acele ciudate formaţiuni 
de silice, alumină, beril, oxizi și apă, pentru care oamenii 
omorâseră și muriseră de când e lumea lume, și o vor face în 
continuare. Poate, cel mult, printre puţinii iniţiaţi va merge 
vorba că unele din acele smaralde, cele mai frumoase, 
proveneau dintr-un naufragiu documentat, vechi de două secole 
și jumătate; și atunci preţul exemplarelor splendide, al celor mai 
mari și mai măiestrit tăiate, avea să atingă cote neverosimile pe 
piețele clandestine. In majoritatea lor, pietrele acelea scumpe 


399 


vor dormi din nou un somn lung în întuneric, de data asta în 
seifurile băncilor din lumea întreagă. lar cineva, într-un discret 
atelier de pe o stradă din Anvers, își va multiplica averea. 

Coy manevră cu bruscheţe ca să evite șalupa piloților care se 
apropia de la tribord, în drum spre unul din petrolierele ce 
așteptau în faţa rafinăriei de la Escombreras. Nu fusese atent un 
moment, și simţi de la prova privirea întrebătoare a Pilotului. În 
realitate, se gândea la Horacio Kiskoros. La prezența acestuia, 
pe care o intuia aproape. Și mai ales se gândea la șeful lui. Cu 
smaraldele la bord, urma să cadă cortina peste ultimul act; și lui 
Coy nu-i venea a crede că Nino Palermo avea să lase lucrurile să 
se termine așa. Işi amintea de avertismentele căutătorului de 
comori, de hotărârea sa de a nu fi eliminat din joc. lar individul 
acela era dintre cei ce-și pun în practică amenințările. Se uită la 
Tanger, care, sprijinită de tambuchi, nemișcată, privea spre 
locul unde se îndreptau. Nu părea preocupată, ci absentă; 
cufundată în minunata realitate a visului ei verde. Insă Coy 
simțea cum îl cuprinde o neliniște sporită; ca atunci când marea 
este limpede și cerul curat, dar un nor negru apare la orizont, iar 
vântul își înteţește, într-un fel ce dă de bănuit, rumoarea în 
cordaje. Scrută cu presimţiri apăsătoare micul mol cenușiu al 
debarcaderului. Fiind vorba de Palermo, întrebarea era cum și 
când. Vântul /ebeche de sud-vest sufla perpendicular pe mol și 
de aceea Coy se apropie încet înainte și puţin sub vânt în 
direcția extremității acestuia, stopă motorul la o distanță cam 
de trei lungimi de navă, iar ancora eliberată de Pilot căzu în apă 
cu un plescăit puternic. Când o simţi agăţată de fund, Coy 
acceleră puţin învârtind timona la maxim spre tribord, pentru ca 
velierul să se răsucească pe ancoră, cu pupa spre locul de 
acostare. Apoi aduse timona în ax și mașina pe marș înapoi, și în 
timp ce auzea cum zornăie zalele de lanţ ale ancorei pe vinciul 
de la prova, dădu îndărăt filând lanţul spre capul molului. La 
jumătate lungime de acesta opri motorul, se duse la pupa, luă 
capătul uneia din parâmele legate de tacheţi, și cu el în mână 
sări pe uscat ca să oprească suava inerție a Carpantei către 
chei. Apoi, pe când Pilotul scurta puţin din lanţ ca să lase barca 
pe locul ei, strânse bine parâma de una din babale - un mic și 
ruginit tunuleţ vechi adâncit în beton până la fusuri - și legă o a 
doua parâmă de altă baba. Velierul era acum imobil, înconjurat 
de vechile coci pe jumătate dezmembrate și de suprastructurile 


400 


părăsite. Tanger se ridicase în picioare în cockpit și când ochii ei 
se încrucișară cu ai lui Coy, acesta îi găsi mortal de serioși. 

— S-a sfârșit - zise el. 

Ea nu răspunse. Se uita în depărtare, către celălalt capăt al 
molului, și Coy se întoarse într-acolo, privind în spate. Așezat pe 
resturile unei bărci de salvamar făcute țăndări, uitându-se la 
ceas cu expresia omului ce se mândrește cu punctualitatea lui la 
o întâlnire minuţios pregătită, se afla Nino Palermo. 

(J 

— Recunosc - zise vânătorul de naufragii - că ați făcut treabă 
bună. 

Soarele tocmai se ascunsese dincolo de versantul lui San 
Julián și în cimitirul navelor se îngroșau umbrele. Palermo își 
scosese haina, îndoind-o grijuliu pe una din băncile rupte ale 
bărcii de salvare, și își sufleca tacticos mânecile cămășii, făcând 
să lucească greul său ceas de la încheietura mâinii stângi. 
Formau un mic grup cu o aparenţă aproape cordială, toţi cinci 
sub puntea vechiului pachebot, conversând pare-se ca niște 
buni prieteni. Și erau în număr de cinci fiindcă, în afară de Coy, 
Tanger, Pilotul și Palermo însuși, se mai afla acolo și Horacio 
Kiskoros. În realitate, prezența lui era hotărâtoare, pentru că 
dacă el n-ar fi fost de față, era greu de crezut că discuţia s-ar fi 
desfășurat, așa cum se întâmpla de fapt, păstrând un ton 
civilizat. Deși poate că la aceasta contribuia și faptul că, de astă 
dată, Kiskoros înlocuise cuțitul lui nelipsit cu un drăgălaș pistol 
cromat cu mânerul placat cu sidef, al cărui aspect ar fi fost 
inofensiv de n-ar fi avut gura ţevii neliniștitor de mare și de 
îndreptată spre echipajul Carpantei. Mai cu seamă în direcţia lui 
Coy, despre ale cărui izbucniri temperamentale Kiskoros și 
Palermo păreau să păstreze ingrate amintiri. 

— Niciodată n-aș fi crezut că veţi izbuti - continuă Palermo. 
Zău că... Auzi dumneata. Amatori, eh?... Și când colo, v-aţi 
descurcat de minune. Bravo, pe toți sfinţii. Bine lucrat. 

Era chiar sincer în admiraţia lui. Dădea din cap ca să-și 
întărească vorbele, scuturându-și codița cenușie, zăngănindu-și 
aurul atârnat la gât; și din când în când se întorcea spre 
Kiskoros, luându-l ca martor. Scund, cu părul lucios de briantină, 
extrem de îngrijit în haina-i ușoară, cadrilată, și cu papionul la 
gât, argentinianul încuviința spusele șefului său, nepierzându-l 
din vedere pe Coy cu coada ochiului. 


401 


— Să găsești corabia aia - continuă vânătorul de comori - nu-i 
puţin lucru. Cu mijloacele voastre, asta înseamnă... Mda. Te-am 
subestimat, doamnă. Ca și pe el, pe marinar - zâmbea ca un 
rechin dând târcoale unei hălci de carne. Eu însumi... Pentru 
Dumnezeu. Nu m-aș fi descurcat mai bine. 

Coy se uită la Pilot. Ochii plumburii ai acestuia rămâneau 
atenți, cu fatalismul celui care aștepta doar semnalul adecvat ca 
să acționeze într-un sens sau altul; fie năpustindu-se la tipii 
aceia și riscând să primească un glonț, fie stând nemișcat și 
sperând ca altcineva să decidă în situaţia dată. Tu faci cărțile, 
zicea privirea aceea. Tu le-mparţi. Dar Coy credea că și-așa își 
târâse prietenul prea departe; drept care nu făcu decât să-și 
mijească niţel ochii. Stai cuminte. Deocamdată. Văzu că Pilotul 
și-i mijea și el în semn de răspuns, iar când se întoarse spre 
Kiskoros se convinse că acesta îi privea când pe unul când pe 
celălalt, în timp ce ţeava pistolului descria arcuri de cerc 
paralele cu gesturile lui. Eroul Malvinelor, decise Coy, își știa 
bine meseria. 

— Mă tem - conchise Palermo - că Deadman's Chest va 
prelua comanda operaţiunilor. 

Tanger îl studia neclintită, impasibilă. Rece ca o îngheţată de 
lămâie, constată Coy. Oţelul pupilelor ei era mai brunat și mai 
dur ca niciodată. Se întrebă unde și-o fi ţinând ascuns 
revolverul. Din păcate, nu asupra ei. Nu în bluginșii aceia, nici în 
tricoul de pe ea. Mare păcat. 

— Ce operaţiuni? - întrebă ea. 

Coy o observă cu atenție, uimit. Palermo ridică puţin mâinile, 
cuprinzând între ele scena, barca. Cuprinzând toată marea. 

— Cele de recuperare. De două zile mă tot uit la voi cu 
binoclul, de pe coastă... Înţelegeţi?... Și-acum suntem parteneri. 

— Parteneri la ce? 

— Ei asta-i. La ce... La corabia aia. V-aţi făcut treaba... Și încă 
de minune. Acum... Pentru Dumnezeu. Acum e rândul 
profesioniștilor. 

— N-avem nevoie de dumneata în niciun fel. Am mai spus-o. 

— Ai spus-o, e adevărat. Dar te-nșeli. Cum să n-aveţi nevoie 
de mine... Să vă intre bine-n cap. Ori sunt... Pentru Dumnezeu. 
Ori sunt implicat direct și personal, ori vă stric afacerea, 
dumitale și celor doi lupșori de mare. 

— Asta nu se numește parteneriat. 


402 


— Îți înțeleg punctul de vedere. Și crede-mă că deplâng toată 
această scenografie pistolară. Insă gorila dumitale... - arătă spre 
Coy. Bun. M-am jurat că n-o să mă surprindă și-a treia oară. Nici 
Kiskoros nu-i păstrează o mai bună amintire - își atinse mașinal 
nasul, întorcându-și spre Coy ochii bicolori cu un amestec de 
ranchiună și curiozitate. Prea agresiv, nu? Mult prea agresiv. 

Kiskoros își răsucea mustaţa cu un rictus împroșcând vitriol. 
Faţa lui măslinie păstra încă urmele întâlnirii de pe plaja de la 
Aguilas, și poate de aceea părea mai puţin binevoitor decât 
șeful său. Pistolul i se mișcă semnificativ în mână, și Palermo 
zâmbi văzându-i gestul. 

— După cum vezi - iarăși mutra de rechin, moare de poftă să- 
ți bage un glonţ în burtă. 

— Prefer - sugeră Coy - să i-l bage târfei care l-a fătat. 

— Nu fi grobian - patronul lui Deadman's Chest părea de-a 
dreptul scandalizat. Faptul că Horacio are pistolul îndreptat 
asupra dumitale nu-ţi dă dreptul să-l insulţi. 

— Atunci, ăleia care te-a fătat. Pe dumneata. 

— Drace. Recunosc că am o poftă nebună să ţi-l bag eu cu 
mâna mea. Numai că... Drace. Asta face zgomot, pricepi? - s-ar 
fi zis că Palermo era sincer interesat ca marinarul să priceapă - 

Și zgomotul îmi cauzează la afaceri. Plus c-ar putea s-o 
indispună pe doamna. Și am obosit de atâta pălăvrăgeală. Tot 
ce vreau e să ajungem la un acord. Fiecare să-și primească... E 
clar? Trebuie să cădem la învoială - își luase haina și cu un gest 
îi invita să-l urmeze -. Dar întâi să ne facem comozi. 

Se îndreptă spre coca bulkarrierului pe jumătate dezmembrat, 
neobosindu-se să vadă dacă îl urmau sau nu. In ce-l privește, 
Kiskoros se mulțumi să miște ţeava pistolului, indicându-le 
direcția. Așa că Tanger, Coy și Pilotul o luară după Palermo. Nu- 
și țineau mâinile sus, nici atitudinea argentinianului nu era 
explicit amenințătoare; o simplă plimbare prietenească. Dar 
când se aflau la picioarele scării întinse de la rooful navei, și Coy 
se opri un moment, șovâind, ca să se uite la Pilot, lui Kiskoros 
nu-i trebui nici jumătate de secundă să-i proptească pistolul de 
tâmplă. 

— Încearcă să nu mori tânăr - susură foarte încet, cu 
inflexiuni de tango. 


403 


Străbătură culoare umede și ruinate, cu cabluri atârnând din 
tavan și cu pereții despărțitori aproape demontați, apoi coborâră 
prin rugina varangelor și bocaporţii goi, pe scara unei cale. 

— Acum vom purta o lungă conversaţie - tocmai zicea 
Palermo -. Ne vom petrece noaptea flecărind, iar mâine vom 
putea... Da. Să ne întoarcem acolo cu toţii împreună. Am o navă 
cu echipamentul gata pregătit, la Alicante. Deadman's Chest la 
dispoziţia dumneavoastră.  Discreţie absolută.  Eficienţă 
garantată - făcu către Coy o strâmbătură batjocoritoare -. 
Bineînţeles: șoferul meu așteaptă acolo, cu echipajul. Îţi trimite 
complimente. 

— Să ne întoarcem unde? - întrebă Coy. 

Palermo râse strâmb. 

— Nu pune întrebări tâmpite. 

Coy rămase cu gura deschisă, procesându-i spusele. Ce voia 
să spună? Se uita la Tanger, care rămânea impasibilă. 

— Există și altă opţiune? - întrebă ea, de parcă Palermo era 
un vânzător de enciclopedii în rate. Vocea îi suna a -5* Celsius. 

— Da - răspunse celălalt în timp ce aprindea o lanternă. Dar e 
mai neplăcută pentru voi... Atenţie la cap. Așa. Călcaţi aici, vă 
rog. Așa - vocea lui răsuna tot mai jos, în cavitățile incintei 
metalice -. Opţiunea este că amicul Kiskoros vă poate închide 
aici pe timp nedefinit... 

Făcu o pauză în timp ce îi lumina picioarele lui Tanger ca s-o 
ajute să atingă fundul calei. Mirosea a rugină și a murdărie, 
amestecate cu aromele demult pierite ale mărfurilor conţinute 
cândva de acea incintă: lemn, grâne, fructe putrede, sare. 

— Sau - adăugă - vă poate trage un glonţ în cap. 

Când toți ajunseră jos, cu Kiskoros și cu pistolul lui aţintit 
asupra celor trei invitaţi, vânătorul de comori își folosi Dupont-ul 
de aur ca să aprindă fitilul unei lămpi cu petrol care ilumină 
locul cu o flacără sărăcăcioasă și roșiatică. Atunci stinse 
lanterna, își atârnă haina de un cârlig și își puse în buzunar 
bricheta, înainte de a le zâmbi din nou celor prezenți. 

— Indepărtaţi-vă de scară. Toţi mai încolo, în fund, așa... 
Făceţi-vă comozi. 

In momentul acela Coy înţelese totul. Nu știe, își zise. Nerodul 
ăsta și piticul lui încă nu știu că smaraldele se află la bordul 
Carpantei și că toată bufoneria asta e inutilă, fiindcă le-ar fi fost 
de-ajuns să se ducă să le ia. Se uită iar la Tanger, minunându-se 


404 


de sângele ei rece. Cel mult părea plictisită; ca în faţa ghișeului 
unui funcționar incompetent, așteptând rezolvarea unei 
chestiuni. Se sfârșește totul, gândi cu amărăciune. Nu știu în ce 
fel nenorocit, dar se sfârșește. Și tot nu pricep în ruptul capului 
din ce material e făcută tipa asta. 

— Ei, și-acum o să stăm la taclale puţintel - zise Palermo. 

Coy văzu că Tanger făcea un gest incredibil: se uita la ceas. 

— N-am timp de discuţii - zise ea. 

Căutătorul de tezaure părea interzis. Vreo trei secunde 
rămase mut, cu o expresie de parcă nu-și credea urechilor. Apoi 
zâmbi forţat. 

— Ei, asta-i bună! - bâigui, pe când dinţii lui albi străluceau în 
lumina uleioasă a petrolului. Păi teamă mi-e că... 

Redevenise dintr-odată foarte serios, studiind-o de parcă 
atunci o vedea pentru întâia oară. Apoi se uită la Kiskoros, la 
Pilot și, în sfârșit, la Coy. 

— Să nu-mi spuneţi că - murmură -... Nu se poate. 

Făcu doi pași fără nicio direcţie prin cală, puse o mână pe 
scară și privi către strâmtul dreptunghi de lumină pală care se 
stingea încetul cu încetul sus, la tambuchi. 

— Nu se poate - repetă. 

Se întorsese din nou spre Tanger. Vocea îi era atât de răgușită 
încât parcă nu-i aparținea. 

— Unde-s smaraldele?... Unde? 

— Asta nu-i treaba dumitale - zise Tanger. 

— Lasă prostiile. Le-aveţi?... Să nu-mi spuneți că le-aţi găsit 
deja!... Asta ar fi... Pentru Dumnezeu. 

Vânătorul de comori începu să râdă; și, de data asta, în locul 
râsului său obișnuit de câine ostenit, slobozi un hohot sonor care 
făcu să vibreze fierul pereţilor despărțitori. Un râs admirativ și 
uluit. 

— Jos pălăria, pe cuvântul meu. Și cred că Horacio gândește 
la fel. Doamne, că prost am mai fost... Jur că... Bun, bun. Bine 
jucat - o contempla pe Tanger cu o curiozitate devorantă. 
Respectele mele, doamnă. Fenomenal de bine jucat. 

Scosese un pachet de ţigări din buzunar și își aprindea una. 
Flăcăruia gazului îi lumina mai tare pupila ochiului negru decât 
pe cea a ochiului verde. Era evident că își acorda o pauză ca să 
se gândească. 


405 


— Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău - conchise -, dar 
asociaţia noastră tocmai s-a dizolvat. 

Slobozea fumul încet, făcând ochii mici, uitându-se la grupul 
lor de parcă ar fi cumpănit ce să facă cu ei. Și Coy înţelese, cu o 
dezolată resemnare interioară, că sosise clipa. Că acesta era 
momentul când trebuia să ia o hotărâre înainte ca alţii s-o ia 
pentru el; și că, cu decizii proprii sau fără ele, exista 
posibilitatea ca peste câteva minute să zacă cu faţa în sus și cu 
o gaură în piept. Oricum, asta nu trebuia să se întâmple fără să- 
și încerce norocul, jucându-și ultima carte. Șase jumate. Şapte. 
Șapte jumate. LUC: Legea Ultimei Cărţi. Până ce coca se sparge 
de pietre și apa năvălește pe punte, rămâi neabătut la bord, 
pân’ la capăt. 

— Nu poți câștiga mereu, înțelege - comenta Palermo. Ba 
chiar uneori nu câștigi niciodată. 

Coy schimbă o privire cu Pilotul și ghici aceeași hotărâre 
resemnată. De acord. Ne vedem la barul La Obrera să ciocnim 
un pahar. Acolo sau în orice altă parte. Cât despre Tanger, 
începând din acel moment nu mai putea face nimic pentru ea, 
decât să-i ușureze în încăierare drumul spre scara ducând sus 
pe punte. De acolo, fiecare înota singur. La sfârșit, ea trebuia să 
se descurce și fără mâna lui pe întuneric, când urma să-i bată 
ceasul. Pentru că el avea să dezlege amarele cu mult înainte. 
Avea s-o facă chiar atunci, secondat de Pilot, pe care îl știa 
încordat, gata de înfruntare. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap - Palermo îi ghicise intenţia și 
schimba o privire prevăzătoare cu Kiskoros. 

Coy calculă distanţa care îl despărțea de argentinian. Își 
simțea pulsul tot mai accelerat și un gol în stomac: doi metri 
însemnau două împușcături, și nu știa dacă cu lestul acela de 
plumb în trup mai putea ajunge până la el, nici în ce stare se va 
afla dacă va izbuti totuși. In ce-l privește pe Pilot, spera ca 
Palermo să nu aibă o armă asupra lui; dar în toiul luptei nici 
Pilotul, nici Palermo n-aveau să mai fie treaba lui. Tanger 
afirmase asta odată, lângă cadavrul lui Zas: toţi murim singuri. 

— Am pierdut prea mult timp - zise ea deodată. 

Și, spre stupefacţia tuturor, se îndreptă netulburată spre 
scară; parcă hotărâtă să părăsească o reuniune socială 
plicticoasă, nemaiţinând cont nici de pistol, nici de Kiskoros. 


406 


Palermo, care în clipa aceea își ducea ţigara la gură să tragă un 
fum, rămase stană de piatră, întrerupându-și gestul. 

— Ai înnebunit? Nu-ţi dai seama că... Așteaptă! 

Ea era acum la piciorul scării, cu mâna pe balustradă, și într- 
adevăr părea gata să plece neţinând cont de nimic. Se întorsese 
pe jumătate și privea împrejur nebăgându-l în seamă pe 
Palermo, întrebându-se parcă dacă n-a uitat ceva. 

— Rămâi aici sau o să regreți - zise ceacârul. 

— Lasă-mă-n pace. 

Palermo își ridică mâna cu ţigara, poruncindu-i lui Kiskoros să 
nu-și folosească pistolul. Fața argentinianului era o mască 
întunecată la lumina lămpii cu petrol. Coy îl privi pe Pilot și se 
pregăti să sară. Doi metri, își reaminti. Poate că, graţie ei, acum 
pot străbate acești doi metri fără să fiu împușcat. 

— Îți jur că... - tocmai zicea Palermo. 

Deodată rămase mut și ţigara îi căzu din mână, între picioare. 
lar Coy, care se încordase tot ca să se năpustească înainte, simţi 
cum îi îngheaţă avântul înainte de a se folosi de el. Asta fiindcă 
pistolul lui Kiskoros descrisese o jumătate de cerc perfect, și 
acum era îndreptat spre Palermo. lar acesta scoase câteva 
sunete nedeslușite, ceva gen: ce naiba faci acolo sau ce mama 
mă-sii se-ntâmplă, neputând isprăvi nici măcar un singur 
cuvinţel, apoi rămase privind prostește ţigara care îi fumega 
între picioare, de parcă aceea era explicaţia aberaţiei, înainte de 
a-și ridica iar ochii spre pistol, gata să recunoască că totul nu 
fusese decât o păcăleală a simţurilor sale și că pistolul continua 
să ţintească în direcţia corectă; însă gura neagră a ţevii privea 
tot spre burta vânătorului de comori, iar acesta se uită în jur, la 
Coy și la Pilot și în sfârșit la Tanger. Îi măsură pe fiecare în 
parte, îndelung, de parcă s-ar fi așteptat ca unul din ei să-i 
explice pe larg cele întâmplate. Abia apoi se întoarse spre 
Kiskoros. 

— Pot să știu ce pizda mă-ctii faci acolo? 

Argentinianul rămase impasibil, la fel de îngrijit și de cochet 
ca totdeauna, ţinând nemișcate cromul și sideful pistolului său 
din mâna dreaptă, cu silueta-i măruntă proiectată de lampă pe 
peretele despărțitor. Nu avea mutră de ticălos, nici de trădător, 
nici de smintit, nici de nimic în special. Stătea acolo absolut 
normal, foarte manierat și liniștit, cu părul lui dat cu briantină și 
cu mustața-i tăiată milimetric, mai pitic, mai buenos-airean și 


407 


mai melancolic ca oricând, în faţa șefului său. Sau, după toate 
aparențele, a fostului său șef. 

Palermo se întorsese iar către ceilalţi, dar de data asta mai 
mult spre Tanger. 

— Cineva... Pentru Dumnezeu. Poate cineva să-mi spună ce 
se-ntâmplă? 

Coy își punea aceeași întrebare, pe când simţea un gol ciudat 
în stomac. Tanger stătea tot acolo, la piciorul scării, sprijinită de 
balustradă. Deodată înţelese că nu era un truc: că ea va pleca 
într-adevăr. 

— Se întâmplă - zise ea foarte lent - că acum ne despărțim cu 
toţii. 

Golul din interiorul lui Coy i se extinse la picioare. Sângele, 
dacă în clipa aceea mai circula, probabil o făcea atât de încet 
încât ar fi fost incapabil să-și găsească pulsul. Fără să-și dea 
seama, se lăsă să lunece în jos puțin câte puţin, până rămase pe 
vine, cu spatele rezemat de peretele despărțitor. 

— Paștele și dumnezeii - blestemă Palermo. 

Se uita la Kiskoros ca hipnotizat. Realitatea năvălea în sfârșit 
într-o formă coerentă în mintea lui. Și pe măsură ce piesele se 
asamblau, expresia i se descompunea tot mai mult. 

— Lucrezi pentru ea - zise. 

Părea mai degrabă stupefiat decât indignat; ca și cum 
principalul reproș de formulat era propria-i prostie. La fel de 
tăcut și de nemișcat, Kiskoros lăsă ca pistolul îndreptat spre 
șeful lui să confirme constatarea. 

— De când? - dori să știe Palermo. 

| se adresă lui Tanger care, sub lumina roșiatică a lămpii, 
părea pe punctul să se dizolve în umbre. Coy o văzu făcând un 
gest vag, de parcă data când argentinianul hotărâse să-și 
schimbe tabăra n-ar fi avut nicio importanţă. Se uita din nou la 
ceas. 

— Dă-mi opt ore - îi spuse lui Kiskoros, neutră. 

Acesta încuviinţă, neslăbindu-l din ochi pe Palermo; dar când 
Pilotul făcu o mișcare întâmplătoare, pistolul se mișcă și el, 
țintindu-l. Marinarul se uită la Coy, stupefiat, iar acesta ridică din 
umeri. Pentru el, de câtva timp încoace linia ce separa taberele 
era clară. Și, ghemuit pe vine în colţ, se gândi la el însuși. Spre 
surprinderea lui, nu simţea nici furie, nici amărăciune. Ce i se 
întâmpla era materializarea unei certitudini deseori intuite și 


408 


uitate; aidoma unui curent de apă rece care i-ar fi năpădit inima 
și ar fi început să se solidifice în straturi de polei. Totul fusese la 
vedere, înțelese el. Totul fusese clar de la început, în semne 
dispuse pe ciudata hartă nautică a ultimelor săptămâni: 
sondaje, profiluri de coastă, bancuri de nisip, stânci la suprafaţă. 
Ea însăși îi furnizase toată informaţia care ar fi trebuit să-l 
alerteze; numai că el n-a știut sau n-a vrut să interpreteze 
indiciile. Acum el înnopta cu coasta asupra vântului, și nimeni și 
nimic n-avea să-l mai scoată de acolo. 

— Zi-mi un lucru - stătea tot pe vine sprijinit de peretele 
despărțitor, indiferent la toţi ceilalţi, fixând-o pe Tanger -. Zi-mi 
un singur lucru. 

Vorbea cu o seninătate de care el însuși fu surprins. Tanger, 
care se avântase să urce scara, se opri, întoarsă spre el. 

— Unul singur - admise. 

Poate că-ţi datorez măcar răspunsul ăsta, preciza gestul ei. 
Am plătit în alte feluri, marinarule. Dar s-ar putea să-ţi fiu 
datoare măcar cu atât. Apoi voi urca scara, și totul își va urma 
cursul, și te las cu bine. 

Coy arătă spre Kiskoros. 

— Lucra deja pentru tine când l-a omorât pe Zas? 

II privi tăcută, concentrată. Lumina lămpii cu petrol proiecta 
dâre întunecate pe pielea pistruiată. Se uită în sus, ca și când s- 
ar fi pregătit să urce scara fără să răspundă; dar în cele din 
urmă păru să se răzgândească: 

— Ai aflat răspunsul problemei cu cavalerii și scutierii? 

— Da - admise el -. Pe insulă nu-s cavaleri. Toţi mint. 

Tanger se gândi puţin. Niciodată n-o mai văzuse zâmbind atât 
de straniu. 

— Poate că tu ai ajuns pe insula aceea prea târziu. 

Apoi urcă pe scară și dispăru sus, în umbră. lar Coy își dădu 
seama că mai trăise scena aceea, înainte. O rază de soare și o 
picătură de chihlimbar, își aminti. Se uită la pistolul lui Kiskoros, 
la expresia dezolată a lui Palermo, la taciturna nemișcare a 
Pilotului, înainte de a-și lăsa capul pe spate sprijinindu-l de 
peretele despărțitor din fier. Acum, certitudinea și singurătatea 
lui erau atât de intense, încât păreau perfecte. Poate că, gândi, 
la urma urmei cel ce greșise era el, pentru că nu era nicidecum 
evident hotarul dintre cavaleri și scutieri. Și poate că, în felul ei, 
ea îi șoptise tot timpul adevărul. 


409 


Dacă stăteai să te gândești, trădarea are un gust ambiguu 
pentru victimă. Omul scormonește prin rană, desfătându-se cu 
propria-i agonie. Și, aidoma geloziei, poate fi mai intens 
savurată de cel ce suportă consecinţele decât de responsabilul 
actului în sine. Era ceva plăcut la modul pervers în strania 
eliberare morală ce rezultă din ea; în dureroasa expectativă de 
a pândi indicii, sau în satisfacția perfidă de a-ți confirma 
suspiciunile. lar Coy, care acum descoperea toate acestea, 
cugetă mult în noaptea aceea, lipit cu spatele de perete, în cala 
bulkcarrierului pe jumătate dezmembrat, lângă Pilot și Nino 
Palermo, în faţa pistolului mânuit de Horacio Kiskoros. 

— E o chestiune de răbdare - comenta argentinianul. Cum 
bine zis-a un poet compatriot de-al meu: când se crapă de ziuă, 
fiece hoț e cu sfânta lui mamă. 

Trecuse aproape o oră și Kiskoros sfârși prin a se dovedi 
moderat de locvace. După ce fostul lui șef îl făcu troacă de porci 
reproșându-i schimbarea de macaz, eroul Malvinelor se relaxă 
puţin; și, poate în amintirea vechilor timpuri, strecură câteva 
confidențe cu voce joasă, încurajat de penumbra lămpii cu 
petrol, de loc și de lunga așteptare. Nu era, constată Coy, un 
mare vorbitor; dar simțea, ca toată lumea, o anumită nevoie de 
a se justifica. Aflară astfel cum se apropiase prima dată Kiskoros 
de Tanger cu un mesaj din partea lui Palermo; și cum ea, cu o 
admirabilă abilitate și cu reflexe excelente, îi schimbase pe 
nesimţite panorama lealităţilor cu ocazia unei lungi discuţii - de 
la bărbat la bărbat, nuanţă Kiskoros - în care îi expuse 
avantajele unei asocieri mutuale: cu Palermo pe linie moartă și 
cu treizeci la sută din beneficiile afacerii pentru argentinian, 
dacă era de acord să joace la ambele capete. Fiindcă, după cum 
preciză Kiskoros, viaţa nu-i decât un troc, tu-mi dai aia eu îţi dau 
asta etc. Și mai ales fiindcă biștarii-s biștari. Nici nu mai zic că 
tipa, sublinie el, e o adevărată doamnă. Îi amintea de-o altă 
luptătoare, acolită a partizanilor montoneros, pe care o 
cunoscuse în 1976, colo departe, în cartierul scăldat în lumina 
lunii unde era sediul ESMA: după o săptămână de tortură cu 
picana electrică băgată peste tot, nu reușiseră s-o facă să-și 
spună numele de familie. Lui Coy îi veni ușor să și-l imagineze, 
în timp ce mustaţa militară a fostului subofițer Kiskoros se 
pleoștea într-un rictus nostalgic, în beciurile unde mirosul cărnii 


410 


electrocutate se amesteca cu aroma biftecurilor aduse de la 
Costanera, cu muzica de la Viejo Almacen și cu râsul fetelor de 
pe calle Florida. „Cache Florida”, pronunţa Kiskoros, potrivindu- 
și melancolic bretelele. Dar asta, se întrerupse cu un vădit efort, 
era altă poveste. Așa că revenind la Tanger - la doamna, insista 
el -, ori de câte ori Nino Palermo îl trimitea s-o supravegheze 
sau s-o amenințe, el îi ducea noi și noi informaţii sigure. 
Complete, de la cap la coadă, cu subiect și predicat. lar asta 
includea Barcelona, Madrid, Câdiz, Gibraltar și Cartagena. 
Tanger știa întotdeauna când el era prin preajmă, după cum el, 
Kiskoros, era informat punctual de tot ce făcea ea cu Coy - sau, 
mă rog, de aproape totul, nuanţă cu delicateţe argentinianul. In 
ce-l privea pe Palermo, presupusul lui om de încredere îl 
intoxicase tot timpul cu informații limitate; până când vânătorul 
de tezaure, sătul de melopeile din pampas, hotărâse să vină la 
fața locului ca să arunce o privire. Asta fu cât pe ce să strice 
toată combinaţia; dar, din fericire pentru Tanger, smaraldele se 
aflau deja la bordul Carpantei. Atunci Kiskoros nu mai avu 
încotro și îi cântă în strună lui Palermo. Diferenţa era că acum, 
în loc să fie Coy și Pilotul singuri în cală, vânătorul le ţinea și el 
companie. Trei păsări dintr-o împușcătură. Deși, în legătură cu 
împușcătura aceea, Kiskoros spera să nu fie nevoit s-o tragă. 

— Lucrurile n-or să rămână așa - zicea Palermo. Te voi găsi 
oriunde te vei... Fir-ai al naibii. Oriunde te vei ascunde. O să dau 
de ea și-o să dau și de tine. 

Kiskoros nu părea prea neliniștit. 

— Doamna e isteaţă foc și știe să se pună la adăpost - îi 
replică -. lar pe mine mă bate gândul să plec tare departe... 
Poate mă-ntorc chiar în patrie, cu fruntea brăzdată de riduri, și- 
mi cumpăr o fermă la Rio Gallegos. 

— De ce are nevoie ea de opt ore? 

— Păi cum. Ca să pună pietrele la loc sigur. 

— Şi să te lase cu buzele umflate, ca pe noi toți. 

— Nu - Kiskoros nega cu ţeava pistolului -. Intre noi lucrurile-s 
clare. Are nevoie de mine. 

— Vulpea asta n-are nevoie de nimeni. 

Argentinianul se îndreptase din şale, încruntându-se urât. 
Ochișorii lui bulbucaţi îl fulgerau pe Palermo. 

— Nu vorbiţi așa despre ea. 


411 


Vânătorul de comori se holbă la el de parcă vedea marţieni 
verzi. 

— Nu mă-nnebuni, Horacio. Nu mă... Ei, asta-i bună! Să nu-mi 
spui că și pe tine te-a îmbrobodit. 

— Tăceţi. 

— Fenomenală chestie. 

Kiskoros făcu un pas înainte. Pistolul îi era îndreptat direct 
spre capul fostului său șef. 

— V-am spus să tăceți. E o adevărată doamnă. 

Nemaipăsându-i de armă, ceacârul privi sarcastic spre Coy. 

— Trebuie să recunosc - zise - că tipa asta are... Mda. Clasă. 
Să vă îmbrobodească pe tine și pe amicul tău nu era, presupun, 
foarte greu. În ce mă privește... Pentru Dumnezeu. Asta deja nu- 
i puţin lucru. Dar să-l ducă de nas pe nemernicul de Horacio... 
Înțelegi?... Asta-i deja operă de artă. 

Și suspină admirativ. Apoi își întinse mâna spre haină și 
scoase din ea pachetul cu ţigări. După ce-și puse una în gură 
rămase pe gânduri. 

— Încep să cred că merită într-adevăr smaraldele. 

Își căuta bricheta, absorbit de gânduri. Zâmbi batjocoritor: 

— Suntem niște tâmpiţi. 

— Nu vorbiţi la plural - ceru Kiskoros. 

— Bun. Rectific. Aștia doi și cu mine suntem niște proști. 
Tâmpitul ești tu. 

În momentul acela, sirena unui vapor care părăsea portul se 
făcu auzită prin pereţii de metal: un muget răgușit, scurt, cu 
care cei de pe punte avertizau o ambarcaţțiune mai mică să lase 
drumul liber. Și ca și când mugetul acela era culminarea unui 
lung proces de reflexii care îl frământaseră pe Coy în decursul 
ultimei ore - în realitate, în mod inconștient, le dedicase mult 
mai mult timp -, văzu desfășurat înaintea ochilor lui tot restul 
partidei, până la sfârșit. Îl văzu atât de amănunţit încât deschise 
gura, gata să scoată o exclamaţie. Fiecare din indiciile, 
bănuielile, întrebările care se adunaseră în ultimele zile căpătă 
deodată o semnificaţie. Până și rolul pe care îl juca acum 
Kiskoros, inclusiv cele opt ore de răgaz și alegerea acelei cale ca 
temniţă temporară puteau fi explicate în două cuvinte. Tanger 
se pregătea să părăsească insula, iar ei, scutierii înșelaţi, 
rămâneau acolo, abandonaţi: 

— O șterge - zise tare. 


412 


Toţi se uitară la el. Nu deschisese gura de când Tanger 
dispăruse pe tambuchiul punţii. 

— Și se descotorosește de tine - adăugă în onoarea lui 
Kiskoros - ca de noi toţi. 

Argentinianul îl scrută cu atenţie câteva momente bune. Apoi 
zâmbi, sceptic. Un broscoi dat cu briantină și foarte dichisit. 
Autosuficient. Filfizon. 

— Nu trânti aiureli. 

— Abia acum văd totul limpede. Tanger ţi-a cerut să ne reţii 
până se face ziuă, nu-i așa?... Apoi închizi tambuchiul, ne lași 
aici și te-ntâlnești cu ea, da? La șapte sau la opt dimineaţa, în 
cutare loc. Zi-mi dac-am nimerit - tăcerea și privirea 
argentinianului grăiau de la sine că, într-adevăr, nimerise. Dar 
are dreptate Palermo; ea n-o să vină. Și-ţi voi spune de ce: 
pentru că la ora aceea va fi în cu totul altă parte. 

Chestia asta nu-i plăcu defel lui Kiskoros. Expresia lui era la 
fel de întunecată ca gura neagră a pistolului. 

— Te crezi foarte deștept, nu?... Păi n-aş prea spune c-ai fost 
așa până acum. 

Coy dădu din umeri. 

— Se poate - recunoscu -. Dar până și-un netot înţelege că un 
ziar deschis la o anumită pagină, niște întrebări mai ciudate, o 
carte poștală, vreo două-trei vizite, o cutie de chibrituri și o 
informaţie dată mai demult, întâmplător, de Palermo la 
Gibraltar, toate duc într-un loc anume... Vrei să-ţi povestesc, sau 
tac și așteptăm să descoperi singur? 

Kiskoros se juca cu siguranţa pistolului, dar era evident că se 
gândea la altceva. Strângea din buze, nehotărât. 

— Spune. 

Uitându-se la el, Coy își sprijini din nou capul de perete. 

— Să pornim de la faptul de netăgăduit - zise - că Tanger nu 
mai are nevoie de tine. Misiunea ta, de-a juca la ambele capete, 
de a-l controla pe Palermo, de-a mă convinge pe mine că eae 
lipsită de apărare și pândită de primejdii, se încheie în noaptea 
asta, când ne reţii pe când ea își ia tălpășița. De la tine nu mai 
are nimic de obţinut. Și-atunci ce crezi că face?... Cum o să 
plece cu un bloc de smaralde?... Cei de la aeroporturi se uită la 
bagajele de mână cu raze X, și nu poate risca să expună 
comoara aceea atât de fragilă șocurilor suferite de un 
geamantan. O mașină închiriată lasă piste primejdioase. Un tren 


413 


înseamnă graniţe, controale și mutări neplăcute dintr-o 
garnitură în alta... Îţi trece prin cap o altă soluţie? 

Rămase tăcut, așteptând răspunsul. Faptul că spusese toate 
acestea cu voce tare îl făcea să simtă o mare ușurare; de parcă 
împărtășea cu alţii rușinea și fierea care îl măcinau pe 
dinăuntru. În noaptea asta toţi am fost serviţi cu prisosinţă, se 
gândi. Șeful tău. Bietul Pilot. Eu. Și-ţi vei primi și tu porţia, 
anormalule. 

Însă concluzia veni de la Palermo, înainte ca argentinianul să 
deschidă gura. Vânătorul de comori tocmai se lovise cu palma 
peste picior: 

— Bineînţeles. Un vapor... Un nenorocit de vapor! 

— Exact. 

— Mamă Doamne! Ce tipă formidabilă! 

— E tipa mea. 

În picioare lângă scară, zăpăcit, Kiskoros încerca să digere 
vorbele lor. Ochișorii lui de batracian se mutau de la unul la 
altul, șovăind între dispreţ, bănuială și îndoiala rezonabilă. 

— Prea multe supoziţii - contracară până la urmă. Te crezi 
foarte dibaci, dar nu emiţi decât ipoteze: tot eșafodajul ăsta al 
tău nu se sprijină pe nimic... Nu există dovezi. Nu există niciun 
dat precis pe care să te bizui. 

— Te-nșeli. Există - Coy se uită la ceasul lui de mână: se 
oprise. Se întoarse spre Pilot, care îi urmărea la fel de neclintit și 
de atent din colţul lui. Cât e ceasul? 

— Unșpe jumate. 

Se uită la Kiskoros în bătaie de joc. Râdea printre dinţi; iar 
argentinianului, care nu putea ști că de fapt Coy râdea de sine 
însuși, nu păru să-i placă rânjetul acela. Nu se mai juca la 
siguranţa pistolului, ci îl ţintea pe el. 

— La unu noaptea - îi informă Coy - ridică ancora cargobotul 
Felix von Luckner al companiei Zeeland Ship. Pavilion belgian. 
Două călătorii pe lună între Cartagena și Anvers, cu încărcătură 
de citrice, cred. Primește pasageri. 

— Futu-i... - murmură Palermo. 

— În mai puţin de-o săptămână - Coy nu-l scăpa din ochi pe 
Kiskoros -, ea va vinde smaraldele într-un anumit locșor de pe 
Rubenstraat pe care-l poate confirma fostul tău șef - îl invită pe 
Palermo cu un semn din cap... Spune-i. 

— E adevărat - admise acesta. 


414 


— Deci asta-i - Coy râse iar în același fel foarte dezagreabil. 
Dar s-ar putea să ducă gentilețea pân-acolo încât să-ţi trimită o 
carte poștală. 

De data asta Kiskoros primi lovitura din plin. Mărul lui Adam îi 
urca și cobora spasmodic, în confuzia provocată de ciudata-i 
lealitate. Ca să vezi, își spuse Coy, până și canaliile au o 
inimioară suferindă. 

— Ea nu mi-a spus niciodată nimic de asta - Kiskoros se uita 
fix la el, acuzându-l parcă -. Noi doi trebuia să... 

— Cred și eu că nu ţi-a spus - Palermo încerca să-și aprindă 
ţigara din gură. Cretinule. 

Lui Kiskoros i se prăbușea cerul în cap. 

— Că doar închiriaserăm o mașină... - șopti, confuz. 

— Păi bine-ai face - îi sugeră Palermo - să returnezi cheile de 
contact. 

Bricheta nu-i funcţiona, așa că vânătorul de epave se ridică în 
picioare să se aplece peste flăcăruia lămpii cu petrol, cu ţigara 
între buze. Părea să savureze acea superbă batjocură în care 
fiecare își primise partea. 

— Ea niciodată... - dădu să mai spună Kiskoros. 

e 

Poate c-ajungem la timp, gândi Coy în timp ce urcau toţi 
scara, și aerul nopții îi răcorea fața. Erau multe stele, iar 
siluetele vaselor dezmembrate aveau o înfățișare spectrală, 
decupându-se în luminile portului. Jos, pe podeaua calei, 
argentinianul nu mai gemea. Amuțise după ce Palermo încetase 
să-i mai dea șuturi în cap; sângele care îi curgea șiroaie din 
nasul zdrobit se scurgea pe rugina de pe jos, sau sfârâia 
udându-i hainele fumegânde. Se zbătea la piciorul scării cu 
sacoul în flăcări, urlând, după ce Nino Palermo, aplecat ca să-și 
aprindă ţigara, azvârlise pe neașteptate cu lampa în el: un arc 
de foc care străbătu cu un șuierat penumbra calei, trecu prin 
fața lui Coy și-l lovi pe Kiskoros în piept, exact în clipa când el 
spunea că ea niciodată. Și nu mai aflară ce n-ar fi zis sau făcut 
ea niciodată, fiindcă în chiar acel moment petrolul lămpii se 
vărsă pe el, făcându-l să arunce pistolul când o pălălaie îi 
aprinse hainele și îi acoperi faţa. In clipa următoare, Coy și 
Pilotul zvâcniseră în picioare; însă Palermo, mult mai rapid, se 
aplecase deja și înhăţase pistolul. Rămaseră așa toţi trei, 
privindu-se unul pe altul fără să clipească pe când Kiskoros se 


415 


zvârcolea pe podea, printre flăcări, scoțând niște zbierete de-ţi 
îngheţa sângele. Până la urmă Coy luă haina lui Palermo și 
stinse flăcările lovindu-l cu ea înainte de a o arunca peste el. 
Când o dădu deoparte, Kiskoros fumega semănând cu o 
ciozvârtă de carne vie: în loc de păr și de mustață avea o miriște 
pârjolită, zicea au, au, și în intervale scotea un zgomot surd, de 
parcă se gargarisea cu terebentină. Atunci fu momentul când 
Palermo îi dădu toate acele șuturi în cap în mod sistematic, 
aproape contabilicește. De parcă punea pe masă, una câte una, 
bancnotele  preavizului pentru desfacerea contractului de 
muncă. lar apoi, cu pistolul în mână dar neîndreptându-l asupra 
cuiva, cu un zâmbet foarte puţin îmbietor pe buze, suspină plin 
de mulțumire și îl întrebă pe Coy dacă se considera înăuntru sau 
afară. Exact așa zise: înăuntru sau afară, privindu-l în lumina 
ultimelor flăcărui ale lămpii sparte de pe jos, cu mutra lui de 
rechin nocturn ce se pregătea să-și plătească niște poliţe vechi. 

— Dacă-i faci ei cel mai mic rău, te omor - îi răspunse Coy. 

Asta era condiţia. Și i-o spuse în față, deși nu el, ci celălalt 
ținea în mână pistolul cromat și sidefat. lar Palermo nu i-o luă în 
nume de rău, ci își accentuă mutra albă de rechin și zise de- 
acord, n-o omorâm în noaptea asta. Apoi își vâri pistolul în 
buzunar și începu să urce repede spre dreptunghiul de stele. lar 
acum câteșitrei, Coy, Palermo și Pilotul, alergau alături pe 
puntea întunecoasă a bulkcarrierului, pe când în partea opusă a 
portului, sub macaralele luminate și farurile cheiurilor, Felix von 
Luckner se pregătea să dezlege odgoanele. 

e 

Era lumină la fereastra motelului Cartago. Lângă Coy răsună 
râsul de dulău istovit: Palermo se uita și el în sus. 

— Dama își face bagajele - preciză vânătorul de epave. 

Se găseau sub palmierii străjuind zidul gros de cetate, cu 
portul dedesubt, în spate. Clădirile luminate ale Politehnicii se 
vedeau foarte bine la capătul bulevardului pustiu. 

— Lasă-mă să vorbesc întâi cu ea - zise Coy. 

Palermo își atinse buzunarul în care avea pistolul lui Kiskoros. 

— Nici prin gând să nu-ţi treacă. Acum toţi suntem asociaţi - 
continua să se uite în sus, cu o expresie sumbră -. Și-n plus, 
precis că va face-n așa fel încât să te mai convingă o dată. 

Coy dădu din umeri. 

— De ce anume? 


416 


— Nu contează. De orice. Lasă-i puţin timp, și te va convinge 
de ceva. 

Traversară bulevardul urmaţi de Pilot. Palermo pășea 
nescăpând din ochi lumina din fereastră și, ajungând la intrarea 
motelului, își mai pipăi o dată buzunarul. 

— Mai are revolverul ăla uriaș de la Gibraltar? 

Privea cu o intensă fixitate. Ochiul deschis la culoare părea de 
sticlă îngheţată. 

— Nu știu. S-ar putea să-l mai aibă. 

— Rahat. 

Palermo reflectă câteva clipe. Apoi îl observă din nou pe Coy, 
cu îndoială, parcă gata să-și reconsidere aprobarea de a-l lăsa 
să vorbească singur cu ea. 

— Are motivele ei - preciză Coy. 

Vânătorul de tezaure zâmbi strâmb, într-o doară. 

— Păi sigur. Toți le avem - se uită la Pilot, care se oprise 
înapoia lor, așteptând -. Până și el le are. 

— Lasă-mă pe mine să-i vorbesc. 

— De acord. 

Recepţionera motelului îl salută pe Coy, confirmându-i că 
doamna era sus și ceruse nota de plată. Străbătură vestibulul și 
urcară la etajul al doilea, având grijă să nu facă zgomot pe 
scară. Pe pereți erau gravuri cu nave înrămate, și o statuetă a 
Fecioarei del Carmen adăsta într-o firidă. Ușa camerei se 
deschidea direct pe palier, la capătul treptelor. Era închisă. Coy 
ajunse în faţa ei urmat îndeaproape de Palermo. Mocheta le 
amortiza pașii. 

— Încearcă-ţi norocul - șopti vânătorul de epave cu mâna în 
buzunar. Ai la dispoziţie cinci minute. 

Coy apăsă clanţa, care se lăsă în jos fără a opune rezistenţă. 
Zăvorul nu era tras. Și, în timp ce deschidea ușa, înţelese pe loc 
cât de inutil era ce făcea. Înţelese absurditatea prezenţei lui 
acolo, amant disprețuit, prieten înșelat, asociat păcălit. In 
realitate, descoperi deodată, dacă analiza lucrurile la rece, el nu 
avea nimic de zis. Ea se pregătea de plecare, dar de fapt 
plecase demult, lăsându-l undeva îndărăt, în derivă; și nimic din 
ce ar fi putut el zice sau face n-avea să mai schimbe mersul 
lucrurilor. lar în ce privește smaraldele, obișnuit cum era să se 
gândească la ele ca la o himeră de neatins, lui Coy nu-i păsase 
de ele nici înainte și nu-i păsa nici acum. 


417 


Tanger era exact ce voise ea să fie. Dorise să aleagă liber și el 
știuse dintotdeauna că așa va fi, încă de la început. Văzuse 
vechea cupă de argint fără o toartă și fotografia fetei care 
zâmbea în alb-negru. Era suficient pentru a pricepe că acel 
cuvânt „înșelătorie” era nelalocul lui, chiar în pofida ei înseși. Și 
Coy s-ar fi întors pe călcâie ca să plece chiar atunci, ar fi trecut 
pe lângă Pilot și s-ar fi îndreptat spre Carpanta cu un popas 
obligatoriu în barul cel mai apropiat, dacă n-ar fi schițat deja 
mișcarea de a deschide ușa. Nu simţea ranchiună, nu mai 
simțea nici măcar curiozitate. Dar ușa se deschidea tot mai 
mult, descoperind încăperea, fereastra din fund dând spre port, 
geanta de voiaj pe jumătate umplută pe masă, pachetul cu 
smaraldele, și pe Tanger în picioare, cu fusta ei albastră de 
bumbac și cu bluza albă și cu sandalele, cu păru-i de curând 
spălat și încă umed picurându-i pe umeri din vârfurile 
asimetrice. Și pielea pistruiată și bronzată de toate acele 
săptămâni de mare și soare, și ochii bleumarin măriţi de 
surpriză, brunaţi și metalici precum otelul lui 357 Magnum pe 
care tocmai îl apucase de pe masă auzind ușa. Atunci, Nino 
Palermo își jucă rolul lui în tragicomedia aceea de amăgiri și 
vicleșuguri, și, nemaiașteptând cele cinci minute promise, se 
strecură din spatele lui Coy într-o parte, cu pistolul de crom și de 
sidef strălucindu-i în mână. Coy deschise gura ca să strige nu, 
ho, gata, să rebobinăm toată istoria asta absurdă pe care am 
văzut-o de mii de ori la cinema; însă ea își contractase deja 
mâna și o fulgerare de armă de foc ţâșni de la nivelul șoldurilor 
ei, cu un bubuit care ajunse la Coy cu o miime de secundă după 
impactul simţit de el sub coaste, o plesnitură piezișă care îl 
răsuci în loc pe jumătate, aruncându-l peste Palermo, care în 
momentul acela trăgea la rândul lui. De data asta focul răsună 
foarte aproape de auzul lui Coy și vru să dea din mână ca să-l 
împiedice pe ceacâr să folosească din nou pistolul. Dar chiar în 
momentul acela o altă fulgerare ţâșni în spatele lui, și alt bubuit 
umplu aerul, iar Palermo sări înapoi ca smuls din braţele lui, 
proiectat pe palier și pe scări în jos. Nu se auzise bang, ca în 
filme, ci pumba, pumba, pumba, de trei ori la rând una după 
alta, și acum era un fum gretos în încăpere și un iz acru foarte 
aspru și o tăcere absolută. lar când Coy se întoarse să 
privească, Tanger nu mai era acolo. Se uită mai bine și văzu că 
nu mai era acolo în picioare, ci de partea cealaltă a mesei, 


418 


zăcând pe jos, cu o gaură în bluză, de sub care se scurgea 
sângele într-o șiroire foarte roșie, densă și intermitentă, pătând 
bluza și parchetul și pătând absolut totul. Zăcea acolo mișcând 
din buze și deodată părea nespus de tânără și de singură. 

e 

Acela fu momentul când ieși în stradă și văzu că era o noapte 
perfectă, cu steaua Polară vizibilă la locul ei exact, cinci lungimi 
la dreapta liniei formată de Merak și Dubhe. Merse de se sprijini 
de balustrada vechiului zid de cetate și rămase acolo, apăsându- 
și cu o mână rana sângerândă de pe șold. O atinsese sub 
cămașă, constatând că avea coastele intacte, că rana era 
superficială și n-avea să moară de data aceea. Numără cinci 
bătăi slabe de inimă pe când contempla bazinul portuar 
întunecos, luminile cheiurilor, reflexul castelelor din munţi. Și 
punţile puternic luminate ale lui Felix von Luckner, pe punctul să 
slobozească amarele. 

Tanger îi vorbise. Continua să-și miște buzele când el se 
aplecă peste ea în timp ce Pilotul încerca să tamponeze gaura 
din piept pe unde i se scurgea viaţa. Vorbea atât de încet, așa 
de stins, încât el trebui să-și apropie mult urechea de gura ei ca 
să înţeleagă ce zicea. Îi venea prea greu să lege cuvintele, tot 
mai slabe, stingându-se pe măsură ce băltoaca roșie se lățea pe 
jos sub trupul ei. Dă-mi mâna, Coy, îi spusese. Dă-mi mâna. Mi- 
ai promis că n-o să mă lași să plec singură. Vocea îi pierea, și 
restul de viaţă părea să i se fi refugiat în ochii foarte deschişi, 
aproape ieșiți din orbite, de parcă în momentul acela ea s-ar fi 
apropiat de un ţinut îngheţat și pustiu ce îi inspira groază. Ai 
jurat, Coy. Mi-e frică să mă duc singură. 

Nu-i dădu mâna. Ea zăcea pe jos, ca Zas pe covorul acelei 
case din Madrid. Trecuseră mii de ani de-atunci, dar acesta era 
singurul lucru pe care nu-l putea uita. O mai văzu mișcându-și 
buzele, încă puţin, pronunţând cuvinte pe care nu le mai 
ascultă, pentru că se ridicase și privea împrejur cu un aer 
rătăcit: blocul de smaralde de pe masă, revolverul negru pe jos, 
băltoaca roșie care se tot întindea, spinarea Pilotului aplecat 
peste Tanger. Străbătu propriu-i ţinut înghețat și pustiit, 
traversând încăperea și coborând scara motelului, trecând pe 
lângă cadavrul lui Palermo care zăcea cu faţa în sus pe la 
mijlocul ei, cu picioarele pe treptele superioare și cu capul pe 
cele de jos, cu ochii nici deschişi nici închiși, cu expresia de 


419 


rechin întipărită pe chip și cu sângele curgându-i pe trepte până 
la picioarele recepţionerei îngrozite. 

Aerul nopţii îi ascuţi simţurile. Sprijinit de vechiul zid observa 
cum îi picură rana peste șold, pe sub haine, la fiecare bătaie a 
inimii. Ornicul Primăriei răsună o dată, și în momentul acela 
pupa lui Fe/ix von Luckner începu să se îndepărteze lent. La 
lumina lămpilor halogene ale punţii îl putea vedea pe primul 
ofițer supraveghind mișcările marinarilor pe teuga de prova, 
lângă nările ancorelor. Doi bărbaţi se găseau într-un bord, atenţi 
la distanţa dintre corpul navei și chei: desigur pilotul și 
căpitanul. 

Auzi pașii Pilotului în spatele său și simţi că se sprijinea și el 
de balustradă, alături. 

— A murit. 

Coy nu spuse nimic. O sirenă a poliţiei suna în depărtare, 
apropiindu-se tot mai mult dinspre partea de jos a orașului. Pe 
chei, tocmai sloboziseră ultima amară a vasului, și acesta 
începu să se îndepărteze. Coy își închipui penumbra punţii, pe 
timonier la postul său, pe căpitan atent la ultimele manevre pe 
când prova ţintea drept înainte între cele două lumini, verde și 
roșie, ale gurii portului. Ghici silueta pilotului coborând în barcă 
pe scara de pisică ce atârna pe un bord al navei. Acum vaporul 
lua viteză, lunecând domol spre marea neagră și deschisă, cu 
luminile-i ce pâlpâiau reflectate în siaj și cu un ultim salut 
răgușit de sirenă, pe care îl lăsă în urmă ca pe un adio. 

— Am tinut-o de mână - zise Pilotul. Ea credea că ești tu. 

Sirena poliţiei suna mai aproape și niște străfulgerări albastre 
apărură la capătul bulevardului. Pilotul își aprinsese o ţigară și 
scăpărarea vechii lui brichete șterse brusc imaginea urmărită de 
Coy. Când o recompuse, Felix von Luckner naviga deja în apele 
libere. Simţi un dor năprasnic văzând cum se îndepărtau 
luminile lui în noapte. Putea ghici aroma ceștii de cafea a 
primului cart, pașii căpitanului pe punte, chipul impasibil al 
timonierului luminat de jos în sus de compasul giroscopic. Putea 
simţi vibrația mașinilor sub punte în timp ce ofițerul de cart se 
apleca peste prima hartă nautică a călătoriei, abia desfășurată 
pe masă ca să calculeze o rută oarecare: o rută bună, trasată cu 
rigle, creion și compas pe hârtia groasă ale cărei semne 
convenționale reprezentau o lume cunoscută, familiară, 


420 


reglementată de cronometre și sextanţi care îţi permiteau să ţii 
uscatul la distanţă. 

Dă Doamne, gândi, să fiu reintegrat și trimis din nou pe mare. 
Dă Doamne să găsesc curând o navă bună. 


La Navata, decembrie 1999 


421 


Traducătorul îi mulțumește domnului Comandor- 
Profesor Constantin Maraloi de la Academia Navală 
„Mircea Cel Bătrân” din Constanţa pentru sprijinul dat 
în găsirea celor mai potriviţi termeni nautici, 
recunoscând că tot ce este corect - marinărește 
vorbind - în această traducere i se datorează Domniei 
sale și tot ce e greșit sau neclar îi este imputabil 
traducătorului. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


422