Herman Melville — Benito Cereno

h. melville 


benito cereno 


Herman Melville 
Benito Cereno şi alte povestiri 


TRADUCERE Şi PREFAŢĂ DE PETRE SOLOMOn 

POVESTIRILE LUI MELVILLE 

SELECTED WRITINGS OF HERMAN MELVILLE Complete Short 
Stories Typee, Billy Budd, foretopman 

The Modera Library New York Copyright, 1952, by Random 
House, inc. 


Nu numai memoria individuală sau colectivă, dar adesea chiar 
şi critica literară are obiceiul de a identifica pe anumiţi scriitori 
cu câte o singură operă. Când această operă este într-adevăr 
unică şi copleşeşte, prin dimensiunile şi calităţile ei, lucrările mai 
modeste 'ale aceluiaşi autor, obiceiul pomenit îşi are justificarea 
lui, dincolo de comoditatea memoriei omeneşti sau a criticii 
literare. Se întâmplă, însă, ca o culme indiscutabilă atinsă de un 
scriitor în creaţia lui, să fie înconjurată de un lanţ întreg de 
opere, a căror nesocotire ar anula însăşi perspectiva acestui 
punct culminant. 

Autorul lui Moby Dick este unul dintre cei care ilustrează cu 
singulară forţă acest adevăr. Deşi epopeea balenei albe rămâne, 
fără îndoială, contribuţia lui de căpetenie la tezaurul literaturii 
universale, ea nu poate anula meritele unora dintre operele sale 
de mai mică întindere. Scriitor prodigios şi multilateral, Her- 
man Melviile a lăsat o operă literară destul de voluminoasă; 
zece romane, cincisprezece povestiri şi câteva zeci de mii de 
versuri, fără a mai pune la socoteală articolele de publicistică, 
paginile de jurnal şi însemnările de călătorie. Prezenta culegere 
de povestiri oferă cititorului român o imagine grăitoare a uneia 
din faţetele mai puţin cunoscute ale geniului melvillean. Cariera 
de povestitor a lui Melviile este circumscrisă destul de precis în 
timp, între anii 1853—1856, când, la cererea redacţiilor câtorva 
reviste, scriitorul - dezamăgit de insuccesul unora dintre cărţile 
sale mai ample - s-a apucat să cultive un gen în care i se părea 
că se poate exprima la fel de plenar, dar cu mai puţine riscuri. 
După acest scurt intermezzo, Melviile a abandonat şi genul 
povestirii, cufundându-se într-o tăcere care avea să dureze vreo 
patru decenii - tăcere sfâşiată, în răstimpuri, de câte un strigăt 
rostit în versuri. În tot acest timp, scriitorul a preferat să-şi 
câştige existenţa ţinând conferinţe sau ocupând un foarte 
modest post de funcţionar la vama din New York. 

Cine cercetează, fie cât de sumar, biografia lui Melviile (expusă 


amănunţit în Tabelul cronologic) rămâne impresionat de curba 
descendentă a unui destin literar început sub auspiciile cele mai 
favorabile, ajuns peste cinci sau şase ani la un zenit glorios, 
pentru a se frânge apoi într-o eclipsă aproape totală. 
Contemporanii, atinşi de miopie, au văzut în evoluţia scriitorului 
de la roman la povestire şi de la povestire la poem un semn de 
involuţie şi, prinşi de alte preocupări, au sfârşit prin a-l da cu 
totul uitării. Prin tăcerea lui obstinată, Melviile le-a oferit el 
însuşi un bun pretext de a-l uita, iar schimbarea la faţă a 
Americii îndată după războiul civil din 1861—1865 le-a permis 
să-l uite foarte repede, şi fără regrete. Falsa scuză, că scriitorul 
s-ar fi epuizat pe la vârsta de 35 ani, dacă nu chiar şi mai 
înainte, s-a perpetuat până în zilele noastre, deşi tot mai puţini 
critici ar mai subscrie acum la categorica opinie că „prin crearea 

acestei unice cărți mari (Moby Dick) opera lui Melviile s-a 
încheiat" *. 

E drept că o asemenea opinie îşi poate găsi justificarea într-o 
mărturisire făcută de Melviile însuşi într-o scrisoare trimisă 
prietenului său Nathaniel Hawthorne, pe vremea când lucra la 
Moby Dick: 

„întreaga mea dezvoltare s-a consumat în ultimii câțiva ani... 
Până n-am împlinit vârsta de 25 de ani, nu am avut niciun fel de 
dezvoltare. Viaţa mea începe din cel de-al 25-lea an. De atunci 
încoace, fi până-n prezent, nu s-a întâmplat să treacă nici măcar 
trei săptămâni înrăstimpul cărora să nu mă fi dezvoltat 
înlăuntrul propriei mele ființe. Simt, însă, că am ajuns acum la 
foaia cea mai ascunsă a bulbului, şi că în curând floarea va 
cădea, putrezită... 

Multe din paginile scrise de Melviile după acest moment de 
apogeu, întruchipat în Moby Dick, se înscriu în fals împotriva 
afirmației de mai sus. Totuşi, indiferent de valoarea unor astfel 
de pagini - dintre care unele au fost descoperite abia după 
moartea scriitorului - cariera lui literară are ceva din traiectoria 
unei comete. „Nu există în literatura americană tragedie care să 
se poată compara cu aceea a lui Herman Melviile“ afirma într-o 
lucrare devenită  clasică!, Vemon Louis  Parrington; 
„miazănoaptea pesimismului său“ face să pălească melancoliile 
şi tristeţile tuturor contemporanilor (inclusiv Edgar Allan Poe). 
Parrington adăuga, pe bună dreptate, că „taina” lui Melviile nu 


1 Constance Rourke. The American Humor, 1931, 


poate fi dezlegată cu o „cheie simplă”, 

Unii au crezut că găsesc o asemenea cheie în împrejurarea că, 
rămas orfan de tată la vârsta de 13 ani, Melviile a crescut sub 
privegherea unei mame rigide şi frigide, care-i contraria 
elanurile romantice. Alţii au văzut cheia în privaţiunile şi jignirile 
îndurate de acest vlăstar mândru al unor părinţi care, deşi 
sărăciseră, descindeau din familii ilustre şi bogate. (Herman 
Melviile era socotit al douăzecilea coborâtor direct al unui nobil 
scoţian, Richard Melvill, care în 1296 a fost silit să jure credinţă 
regelui Edward | al Angliei.) Din şiragul de chei menite să 
dezlege tulburătoarea enigmă a scriitorului nu poate lipsi, 
fireşte, mediul lui ambiant. New York-ul, unde Melviile a văzut 
lumina ziki, era, spre deosebire de Boston sau de Philadephia, 
un oraş deocamdată acultural, deşi în plină expansiune: 
recensământul din 1840 arăta că populaţia lui crescuse la 
312.710 
— De la cei 29.000 pe care-i avusese în momentul instalării lui 
Washington ca preşedinte al Statelor Unite. Devenind princi- 

1 V. L. Parringron: Main Currents în American Tkought (vo). Il: 
The Romantic Revolution în America, A Harvest Book, Harcourt, 
Brace & World Inc. 1954). 

palul centru al capitalismului american în expansiune, oraşul de 
pe malurile fluviului Hudson era lipsit de tradiţiile şi de ambițiile 
literar-filozofice ale orăşelelor din New England, leagănul puritan 
al „lumii noi“. Cert este că tânărul Melviile n-a pregetat să 
întoarcă spatele atât familiei, cât şi New Yorkului natal, 
îmbarcându-se, la vârsta de douăzeci de ani, pe o corabie care-l 
va face să nu se mai simtă niciodată „la el acasă“ pe uscat (deşi 
condiţiile de existenţă şi de muncă de pe acea corabie, ca şi 
cele de pe vasele pe care avea să lucreze ulterior, erau 
revoltător de neomenoase.?) După această primă escapadă, au 
urmat altele, cea mai importantă în consecinţe fiind călătoria de 
optsprezece luni întreprinsă pe bordul balenierei „Acushnet”, ca 
membru al echipajului ei. Peregrinările tânărului Melviile pe 
mările şi oceanele lumii au constituit „universităţile” sale („my 
Yale College and my Harvard”, cum spune el însuşi în Moby 
Dick) - universități’ deosebit de aspre, care i-au înlesnit o 
cunoaştere în adâncime a vieţii marinăreşti şi a zonelor încă 
obscure ale planetei noastre., Primele opere literare ale lui 


2 H. Melviile, Tălpi, p. 26, Editura Tineretului, 1%0. 


Melviile reflectă aproape nemijlocit experienţa şi cunoştinţele 
dobândite în timpul acestei grele dar instructive ucenicii: Typee 
(Taipi) şi Omoo, scrise respectiv în 1845 şi 1846, reprezintă, în 
ciuda puternicului element imaginativ pe care-l conţin, o cronică 
destul de realistă a aventurilor trăite de autor în „Edenul 
canibal” din insulele Marchize şi printre băştinaşii nu mai puţin 
paradisiacului Tahiti. Aceste cărţi de debut s-au bucurat de un 
succes imediat atât în Statele Unite cât şi în Anglia, cu toate 
criticile explicite şi implicite formulate de tânărul prozator la 
adresa „civilizaţiei albe“ şi îndeosebi la adresa misionarilor 
trimişi pentru a-i „pacifica” pe băştinaşii pomenitelor insule, cu 
ajutorul alcoolului şi al prafului de puşcă. (lată o 

1 în Redburn, carte autobiografică, scrisă şi publicată în 1849, 
Melviile face următoarea mărturisire: „Mă deprinsesem sa 
reflectez îndelung şi amar» înainte de vreme... Nu exista 
mizantrop mai deplin decât un copil dezamăgit... Să nu-mi mai 
vorbească nimeni despre amărăciunea maturilor: un. Băiat o 
poate simţi, întreagă... La această vârstă fragedă eşti prea 
vulnerabil ca să poți îndura nijte suferințe făcute pentru oameni 
în toată firea” mostră: „Vai de capul bieţilor sălbatici expuşi 
influentei acestor exemple de corupție! Simpli şi încrezători, ei 
sunt cu uşurinţă împinşi pe calea tuturor viciilor, şi omenirea 
jeleşte ruina în care au fost aduşi, fără remuşcare, de către 
civilizatorul lor european.” x) Caracterul exotic al acestor cărţi 
de debut le-a asigurat un triumf răsunător, de-o parte şi de alta 
a Atlanticului. Dar autorul lor ţintea mai sus decât îşi închipuiau 
admiratorii săi. Mai sus, şi mai adânc. Următoarea carte, 
publicată de Melviile în 1849 sub titlul Mardi, a fost respinsă cu 
indignare 

— O indignare încă respectuoasă - de către critica vremii. 
Părăsind domeniul reportajelor exotice, autorul se aventura, aci, 
pe un tărâm ciudat, situat dincolo-de limitele realului, deşi 
plasat aparent în acelaşi cadru al Pacificului. (Personajul 
principal, pe nume Taji, se îmbarcă pe o balenieră, de pe care 
fuge împreună cu un bătrân marinar, pentru a întreprinde o 
călătorie spre arhipelagul Mardi - un arhipelag imaginar, menit 
să simbolizeze întregul univers, în aspectele lui esenţiale.) 
Reacţia ostilă a criticii şi a publicului faţă de Mardi - reacţie 
numai în parte justificată de scăderile ei reale (o anumită 
încâlcoală, un exces de simbolism şi de verbiai), l-a determinat 


pe tânărul scriitor să revină, un timp, la formula literară de 
succes încercată mai înainte, lăsându-i, însă, o amărăciune 
vecină deja cu deznădejdea. („O pungă goală'â/ doboară pe 
poet - dovadă Mardi”, nota el în jurnalul sau intim. „Simti că 
înnebuneşti la gândul, chinuitor, că un autor nu se. Poate 
destăinui niciodată, în mod sincer, cititorilor săi...”) Rezultatul: 
alte două cărţi inspirate din experienţa marinărească a 
autorului: Redburn şi Wbite Jacket (Vestonul alb), ambele scrise 
în 1849. Într-o scrisoare adresată socrului său, Melviile 
mărturisea că,„le-a scris pentru bani“. „In ceea ce mă priveşte, 
independent de buzunarul meu, dorința mea sinceră este să 
scriu tocmai acel gen de cărți despre care se spune că sunt 
ratate.” 

Ideea aceasta, a „cărților ratate” ya reveni adesea în 
corespondenţa şi în literatura lui Melviile. Intr-un anumit sens, 
chiar şi Moby Dick - capodopera scriitorului american. — este o 
asemenea carte. O spune însuşi autorul ei, nu dintr-o falsă 
modestie, ci dintr-o convingere filosofică adâncă: „Acum îmi las 
sistemul cetologic neterminat, tot aşa cum a fost lăsată 
catedrala de la Colonia, cu macaraua părăsită pe turnul 
neisprăvit. Numai micile construcții pot fi duse la bun sfârşit de 
primii lor arhitecţi; cele mari, cele adevărate, lasă urmaşilor 
sarcina de a le termina. Ferească-mă cerul de a termina 
vreodată ceva, cu.” 1 

Melviile şi-a scris capodopera într-o deplină libertate lăuntrică, 
fără să-i mai pese de gustul unui anumit public şi de exigenţele 
editorilor şi ale criticilor. Singurele influenţe din afară cărora le-a 
îngăduit să acţioneze asupra cărţii sale s-au datorat... lui 
Shakespeare şi unui scriitor american contemporan, Natlianiel 
Hawthorne. „Divinul William11l, cum îl califica Melviile într-o 
scrisoare, l-a confirmat în dorinţa sa de a sonda adâncurile 
sufletului omenesc, oferindu-i totodată un neîntrecut model. Cât 
despre Hawthorne (cu care Melviile a legat o strânsă prietenie în 
timp ce lucra la Moby Dick), influenţa lui asupra confratelui său 
mai tânăr a fost, într-un fel, şi mai directă: prin încercările sale 
de a descrie frământările unor americani copleșiți de conştiinţa 
puritană a „păcatului originarll Hawthorne îi demonstra 
posibilitatea unei literaturi autohtone de investigație 
psihologică. 

într-o recenzie despre una din cărţile noului său prieten 


(Mosses from an old Manşe - Muşchi dintr-o veche parohie), 
recenzie publicată în revista Literary World (august 1850), 
Melviile îşi exprima o neţărmurită admiraţie faţă de Hawthorne, 
„o minte mare şi profundă care coboară ca o sondă în 
străfundurile universului”, deşi „trece drept un scriitor agreabil, 
cu un stil plăcut”, drept „un om care nu vrea să spună nimic 
deosebit“ („a man vuho means no meanings”). Definind nu atât 
arta literară a prietenului său, cât propria-i concepţie despre 

1 H. Melviile: Moby Dick sau balena alba, p, 200, Editura 
Tineretului5 1962: literatură, Melviile îi elogia „marea putere a 
întunericului din el” („the great power of blackness în him“), 
capacitatea de a face, aidoma lui Shakespeare, „sondaje repezi 
la însăşi temelia realității“ („quick probings at the very axis of 
reality”). În sfârşit, Melviile socotea că, urmând exemplul lui 
Hawthorne, scriitorii americani trebuie să se arate mai 
încrezători în propriile lor forţe şi să exprime cât'mai mult 
adevăr, cu riscul de a da greş. „Eșecul este adevăratul criteriu al 
măreției“ („Failure i's the truc test of grsatness"), repeta el. 

Contemporanii au văzut în Moby Dick mai ales eşecul, nefiind în 
stare să sesizeze grandoarea acestci epopei simbolice, scrisă 
intr-adevăr cu „o pană de condor” muiată în „craterul 
Vezuviului”.1 Descurajat şi scârbit, scriitorul s-a depărtat şi mal 
mult de epoca lui. Adâncindu-se în noaptea cugetului său, ela 
scos de-acolo încă o operă stranie, pecetluită cu semnul 
eşecului: Pierre, or the Ambiguities (Pierre sau ambiguitățile) 

— Carte în bună măsură autobiografică, deşi nu pe latura 
faptelor de viaţă, ci pe aceea a realităţilor şi veleităţilor psihice 
şi morale. Eroul acestei cărţi este un tânăr scriitor american, 
care ambiţionează să scrie „o operă vastă şi compactă'1, pentru 
a exprima „ceea ce i se părea a fi un adevăr inedit, sau în orice 
caz un adevăr neglijat în chip mizerabil de către lume". El îşi va 
da seama că o asemenea carte nu se poate scrie decât cu jertfe 
grele şi că autorul ei, „cu cât va câştiga mai mult în înțelepciune 
şi în adâncime, cu atât îşi va micşora şansele de a-şi câştiga 
pâinea". 

Pierre, or the Ambiguities a stârnit un adevărat scandal în 
Statele Unite şi în Anglia; țintuit la stâlpul infamiei, pentru 
indecență şi imoralitate, scriitorul până nu demult răsfățat de 
public şi de presă, s-a pomenit deodată izolat şi ameninţat în 


3 V. L. Parrington, op. cit., Introducerea, pp. VIIIIX. 


1 „Adeseori se vorbeşte despre unii autori care se umfla în 
pene cu biectele lor, deşi aceste subiecte sunt destul de 
comune. Cum s-ar putea zice la fel de mine, care scriu despre 
leviatan? Fără să vreau, caligrafia mea se transformă şi încep să 
folosesc litere mari, de afiş. Dati-mi o pană de condor! Dati-mi 
craterul Vezuviului drept călimară |“ H. Melviile, Moby Dick, p. 
498, Editura Tineretului. ^ însăşi existenţa lui. A fost rostit chiar 
cuvântul „nebun”, şi adevărul este că, în urma tuturor atacurilor 
la care era supus, şi în urma eforturilor supraomeneşti depuse 
pentru a scrie Moby Dick şi Pierre, Melviile ajunsese la un pas de 
demenţă. Nu numai critica vremii, dar chiar şi cei apropiaţi lui îl 
socoteau epuizat. („Această necontenită activitate cerebrală şi 
afițare a imaginaţiei, îl sleieşte pe Herman”, declara mama 
scriitorului.) 

Cum se explică, oare, obtuzitatea contemporanilor faţă de 
geniul lui Melviile? Istoria literară cunoaşte destule cazuri de 
nedreptăţite sau de ignorare a unor artişti autentici, a căror 
descoperire post-mortem îi umple pe oamenii altor generaţii de 
o îndoită mirare: cum de au putut înaintaşii să nesocotească o 
asemenea valoare, şi cum de a putut aceasta să existe în 
mijlocul unor astfel de înaintaşi? îndeosebi istoria literară a 
Statelor Unite din secolul trecut abundă în asemenea cazuri: 
Edgar Allan Poe şi Walt Whitman, adică cei mai mari poeţi ai 
Americii, au trebuit să fie descoperiţi de elitele intelectuale ale 
Europei, înainte de a se putea bucura de o recunoaştere (nici 
astăzi deplină) în propria lor patrie. Mark Twain a fost multă 
vreme acceptat exclusiv ca un umorist inofensiv, fără prea mari 
calităţi literare. 

Pentru a ne explica acest fenomen de orbire colectivă a unei 
întregi naţiuni în faţa valorilor ei supreme - căci Poe, Whitman, 
Twain şi Melviile sunt culmile literaturii americane din secolul 
trecut, - trebuie să aruncăm o privire asupra istoriei moderne a 
Statelor Unite. lată cum caracterizează V. L. Parrington 
societatea americană din prima jumătate a veacului al XIX-lea: 
„Fără veste, America devenise o lume nouă, cu posibilități 
nevisate până atunci; iar această Americă nouă tiu se mai 
mulțumea cu deprinderile inguste ale unei generații mai 
precaute. America veche, a epocii coloniale, fusese statică, 
raționalistă, aplecată spre pesimism, temătoare de inovații, 
tenace în obiceiurile ei. Ea considera că omul este rău din fire şi 


de o ticăloşie incurabilă, de aceea nu deschidea nicio poartă 
spre visele utopice despre un viitor de aur... În cei aproximativ 
treizeci de ani care s-au scurs între Pacea de la Paris şi 
terminarea războiului din 1812, acea Americă veche a murit. 
America nouă care i-a luat locul era o lume dinamică şi 
schimbătoare, animată de un optimism tineresc, dornică să-şi 
amelioreze existența, preocupată să găsească drumuri mai 
lesnicioase spre bogăție decât calea anevoioasă a sporului 
natural. Ea considera că instinctul de achiziție este propriu 
naturii omeneşti şi, făcând din acest instinct o virtute cardinală, 
s-a apucat să cerceteze ce posibilităţi i se deschideau în 
resursele neexploatate ale continentului. “ 

După părerea lui Parrington 1, acest proces istoric a fost însoţit 
de un „spirit romantic”, manifestat în tot felul de utopii. 
Răsăritul Statelor Unite, spune el, „și-a descoperit Utopia într-o 
orânduire industrială capitalistă”. Sudul, axat pe o agricultură de 
tip patriarhal, „a început să privească, încrezător, spre o Utopie 
bazată pe cultura bumbacului, făurindu-şi visul imperialist al 
unor câmpii întinse, presărate cu baloturi albe şi sclavi negri”. 
Cât despre Vest, cea de-a treia zonă economico-geografică a 
Statelor Unite - colonizarea lui impetuoasă a dat naştere acelui 
„romantism al frontierei”, egalitarist şi democratic în aserţiunile 
sale, dar însufleţit de „spiritul şi ţelurile clasei mijlocii”. 
înainte de încleştarea supremă a războiului civil din 1861— 
1865, care avea să ducă la triumful rânduielilor capitaliste în 
întreaga ţară, existau destule temeiuri de optimism. In legătură 
eu viitorul Statelor Unite. Generosul bard al democraţiei 
americane, Walt Whitman (născut, ca şi Melviile, la New York, în 
1819, poetul avea să se stingă în 1892, la numai câteva luni 
după moartea marelui prozator) afirma în prefața la prima ediţie 
a celebrelor sale Fire de iarbă (1855) că „Statele Unite sunt ele 
însele cel mai mare poem”. E drept că, foarte curâhd după ter> 
minarea războiului civil, Whitman îşi va schimba părerea, dânci, 
în pamfletul intitulat Perspective democratice, o apreciere 
virulent critică „democrației din Lumea Nouă”, pe care o va 
acuza de „faliment totalin ceea ce priveşte aspectele ei sociale 
şi în ceea ce priveşte rezultatele realmente mari pe tărâm 
religios, moral, literar şi estetic 

Deocamdată, însă, terenul era prielnic pentru un optimism la 
scara  nesfârjitelor spaţii americane. Expresia cea mai 


semnificativă a acestui optimism o constituia filosofia 
transcendentalistă, elaborată în deceniul al treilea de un grup 
de cărturari din Boston, centrul spiritual al provinciei New 
England. Doctrină complexă şi destul de eteroclită (printre 
sursele ei numărându-se Platon, Kant, Swedenborg, Coleridge, 
filosofia mistică indiană etc.), transcendentalismul era un fel de 
religie a omului, întemeiată pe ruinele vechilor dogme puritane. 
E semnificativ că principalii propovăduitori ai acestei doctrine, 
inclusiv Ralph Waldo Emerson - figura cea mai reprezentativă a 
„Clubului transcendental” - au făcut parte, la început, din 
biserica unitariană, socotită eretică de către calviniştii ortodocşi 
din New England. Idealişti în esenţă, transcendentaliştii afirmau 
primatul spiritului asupra materiei, dar atribuiau fiecărui om 
dreptul şi capacitatea de a comunica cu divinitatea supremă, 
fără niciun fel de intermediari. Unii dintre ei (nu, însă, şi 
Emerson) extindeau şi pe plan social implicaţiile democratice ale 
acestei doctrine individualiste, unindu-se în obştii egalitare, de 
tipul faimosului falanster de la Brook Farm (la care a participat, 
un timp, şi Hawthorne). 

Prin toate aceste implicaţii şi aplicaţii, transcendentalismul era 
xrv o doctrină eminamente optimistă, proclamând o încredere 
deplină în om, ca individualitate independentă, responsabilă 
doar faţă de sine însăşi. In celebrul său eşeu Self-Reliance 
(Bizuirea pe sine însttşi), Emerson îşi formula aforistic crezul: 
„hicrede-te în tine însuţi: fiece inima vibrează la această strună 
de fier”. lar într-un alt eseu, intitulat Compensation, placidul 
„înţelept de la Concord” (orăşelul puritan de lângă Boston, 
unde-şi stabilise reşedinţa) afirma că întreaga existenţă stă sub 
semnul Binelui, Răul însuşi fiind doar o absenţă temporară a 
Binelui: „Existența este o afirmație vastă, care exclude negația 
Optimismului filosofic al transcendentaliştilor şi al altor idealişti 
utopici (printre care se cuvin pomeniţi  „perfecţioniştii”, 
propovăduitori ai unei religii umanitare şi egalitare ce i-a 
influenţat pe aboliţionişti în lupta lor pentru emanciparea 
negrilor), i se adaugă optimismul pragmatie al oamenilor de 
afaceri şi al „pionerilor” care împingeau tot mai spre apus 
frontiera Statelor. Ty-siia, 

Literatura americană, încă tributară modelelor ei europene, 
reflecta deocamdată prea puţin acest optimism cvasi-general. 
Fenimore Cooper, primul romancier american de oarecare 


anvergură care şi-a îndreptat atenţia asupra realităţilor din 
patria lui (încercând să devină un fel de Walter Scott al Statelor 
Unite) a fost mai degrabă un aristocrat pesimist, depăşit de 
evenimente. El se plângea, de altfel, într-o carte publicată în 
1828 (Notions of the Americans - Noţiuni despre americani) că 
realităţile Americii sunt lipsite de interes pentru un scriitor: 
„Se intâmplă foarte rar să se găsească aici, în zăcăminte la fel 
de bogate ca acelea din Europa, minereurile care asigură 
prosperitatea unui autor. Istoricul na găseşte anale; scriitorul 
satiric nu găseşte extravagante (afară de cele mai vulgare şi 
mai banale); dramaturgul nu găseşte moravuri; scriitorul de 
romane 1 nu găseşte aventuri tenebroase“ etc. Etc. Pentru a ieşi 
din acest impas, Cooper şi-a creat un univers fictiv, o Americă 
legendară, populată de Piei-Roşii şi de vânători generoşi, ca 
Natty Bumppo - eroul ciclului Leather Stocking (Ciorap de 
piele). 
Un alt pionier al literaturii americane, Washington Irving, 
declara (într-un eseu despre Scriitorii englezi ai Americii): 
„Suntem un popor tânăr, obligat prin forța lucrurilor să imite, şi 
se cuvine să ne luăm exemplele şi modelele, în mare măsură, 
de la națiunile existente în Europa”. Succesul de care s-au 
bucurat atât Irving cât şi Cooper prin literatura lor mai degrabă 
engleză decât americană era simptomatic pentru condiţia 
scriitorului în Statele Unite, în acea epocă de tranziţie. Până şi 
optimistul Emerson mărturisea - într-un eseu din 1837, inti- 

ı Cooper foloseşte termenul „românce”, consacrat de 
literatura medievală. 
tulat Poetul: „Caut în zadar poetul pe care-l descriu aici... 
Totuşi, America este un poem în ochii noştri; geografia ei amplă 
uluieşte imaginatia...” Filosoful transcendentalist  prorocea 
apariţia unui poet al acestei Americi şi avea într-adevăr să-l 
recunoască, nu peste multă vreme, în persoana Ivii Walt 
Whitman. 
între timp, proza americană îşi găsise o voce Specifică - aceea 
a lui Hawthorne, scriitor profund, obs“ '&r. W5e tenebrele pe 
care o educaţie puritană îl făcuse să le vadă pretutindeni în jurul 
lui şi mai ales în propriul său suflet, dar conştient de caducitatea 
puritanismului într-o societate din ce în ce mai violent şi mai 
făţiş aservită puterii banilor. Aplecarea lui Hawthorne mai 


4 Moby Dick, p. 328, Editura Tineretului. 


degrabă spre umbrele decât spre luminile vieţii omeneşti 
corespundea, desigur, firii sale adânci, dar era în acelaşi timp o 
reacţie faţă de optimismul facil al transcendentaliştilor, un refuz 
discret dar tenace de a acoperi cu văluri utopice o realitate din 
ce în ce mai brutală. 

Mai lucid şi mai informat decât Hawthorne în privinţa lumii 
reale (dovadă, puternicele accente de critică socială din cărţile 
lui de debut, şi chiar din Moby Dick sau Pierre) Melviile alesese 
aceeaşi cale, a sondajelor adânci „/a însăşi temelia realităţii”. El 
refuza, cu şi mai mare hotărâre decât mentorul şi prietenul său, 
să vadă în civilizaţia americană, încă haotică, dar precis 
orientată spre exploatarea omului de către om, o treaptă 
superioară a umanităţii - aşa cum credea şi spera bunăoară 
Whitnian. Era un refuz romantic, alimentat de pesimismul 
inerent propriei sale educaţii puritane, dar exacerbat mai ales 
de contactele nemijlocite cu realitatea. Melviile îşi proiecta acest 
refuz în imaginile şi simbolurile pe care le făurea, conştient sau 
inconştient. Moby Dick abundă în asemenea imagini şi simboluri, 
a căror încărcătură de realitate transpare mai mult sau mai 
puţin evident. 

„Țineţi seama de viclenia mării - se adresează el cititorilor 

— Creaturile ei cele mai înspăimântătoare alunecă pe sub aţă, 
cele mai multe fără să fie văzute, ascunse cu perfidie de cea 
mai frumoasă culoare albastră. Tineti seama de asemenea de 
splendoarea şi frumusețea multor din triburile ei nemiloase; ce 
formă delicată şi elegantă au unele specii de rechini! Tot aşa, 
tineti seama de canibalismul universal care domneşte pe mări, 
unde toate făpturile se mănâncă unele pe altele şi duc între ele 
un război veşnic, de când s-a născut lumea." 1 (subl ns.) 

Deşi în încheierea acestui pasaj Melviile face o analogie între 
lumea abisală a mărilor şi sufletul omului (în care se află „o 
insulă Tahiti, plină de pace şi bucurie, dar încercuita de toate 
grozăviile pe jumătate neştiute ale vieții“), simbolul folosit 
cuprinde, în însăşi formularea lui, esenţa relaţiilor interumane 
din societatea capitalistă. Fireşte, Melviile nu făcea critică 
socială în primul rând, dar o îngloba în viziunea lui tragică 
despre lume, viziune legitimă, chiar dacă fatalismul ce-o 
colorează nu ne poate fi pe plac astăzi. 

Revenind la cariera literară a scriitorului, cauzele care i-au frânt 
traiectoria se impun, cred, cu evidenţă după această scurtă 


incursiune în istoria politică şi culturală a Statelor Unite. Melviile 
a fost respins de contemporanii lui, pentru că vedea mai 
departe şi mai adânc decât ei. „Faptul că epoca nu şi-a 
recunoscut fata în oglinda pe care i-o întindea Melviile înseamnă 
că America nu ştia cum arată propria ei fată”, observa pe bună 
dreptate cunoscutul critic şi istoric literar american Cari Van 
Doren;, 

Dându-şi seama că societatea în care trăia îi este profund 
ostilă, scriitorul s-a repliat în sine însuşi, ca într-o fortăreață. El a 
continuat însă să scrie, şi a mai făcut chiar unele încercări de a 
dialoga cu asediatorii acestei fortărețe. 

Povestirile publicate între 1853—1856 în câteva reviste 
(Putnam's Monthly şi Harper's New Monthly Magazine) 
reprezintă cea mai susţinută încercare de reluare a dialogului 
dintre scriitor şi epocă. 

în introducerea sa la prima ediţie completă a povestirilor lud 
Melviile (apărută abia în 1949), Jay Leyda - care este şi autorul 
celei mai complete biografii a marelui scriitor american - arată 
că acesta nutrise ambiția de a scrie povestiri chiar şi înainte de 
a i se oferi prilejul să le publice. Printre însemnările răzlețe 
găsite în carnetele lui sau în cărţile de care nu se despărţea 
niciodată (de pildă operele lui Shakespeare) figurează 
numeroase notații semnificative: frânturi de dialoguri, idei sau 
schiţe de subiecte pentru eventuale povestiri. lată de ce, oferta 
de a colabora la revistele amintite, pe lângă că-i convenea din 
punct de vedere material (dificultăţile pecuniare ale scriitorului 
sporiseră o dată cu apariţia, în 1853, a unui al treilea copil în 
familia lui), îi dădea prilejul de a-şi încerca pana într-un gen la 
care aspira mai de mult. 

în paranteză fie spus, genul povestirii devenise foarte popular 
în Statele Unite. Denumirea de „ta/e” folosită de prozatori ca 
Washington Irving, Edgar Allan Poe sau Nathaniel Hawthorne 
desemna o specie literară oarecum diferită de aceea care avea 
să se constituie, spre sfârşitul secolului trecut, sub numele de 
„short story”. Intr-o povestire de tip „ta/le”, participarea 
autorului - prin comentarii directe - la acţiunea zugrăvită, era la 
fel de curentă ca prezenţa lui în „românce”, o varietate a 
romanu, lui cultivată cu precădere de prozatorii americani. 


5 Cari van Doren, What is American literature, 1935, London, George Routledge & Sons Ltd. 


6 Există in Pierre, or the Ambiguities cîteva pasaje tulburătoare în legătură cu această pierdere parţială a vederii. 


Aceasta şi explică, în parte, interesul arătat de Melviile unui gen 
care, într-o formă mult mai concentrată îi îngăduia de fapt să 
abordeze aceleaşi probleme grave tratate la dimensiunile mari 
ale romanului. 

1 Cf. Richard Chase, The American Novei and its Tradition, 
Doubleday Anchor Books, 1957 - lucrare al cărei scop mărturisit 
este „să stabilească semnificația faptului că, încă de la 
începuturile sale, şi sub forma sa cea mai originală şi mai 
caracteristică, romanul american şi-a configurat destinul şi s-a 
autodefinit încorporând în substanța lui un element de 
românce* (gen literar care implică mai multă libertate „față de 
verosimilitatea, acțiunea Şt continuitatea căutate de obicei în 
romanul propriu-zisa). Richard Chase îşi ilustrează teza cu 
exemple convingătoare luate din istoria literaturii americane, 
analizând printre altele Moby Dick ca un exemplu tipic de 
românce. 

Jay Leyda aminteşte şi o altă împrejurare care a contribuit lă 
reorientarea scriitorului spre „genul scurt”: vederea îi slăbise în 
ultima vreme 1 în aşa măsură, îneât trebuia să apeleze la ochii 
surorilor sale pentru a-i transcrie manuscrisele şi a-i corecta 
şpalturile. Aşa se şi explică destul de numeroasele erori de tipar 
sau de ortografie strecurate în textele publicate după Moby 
Dick. 

Povestirile scrise şi tipărite de Melviile în perioada 1853— 1856 
nu i-au adus nici prea mulți bani, nici prea multă glorie: chiar 
adunate în volumul publicat în 1856 sub titlul The Piazza Tales 
(Povestirile verandei) ele nu i-au impresionat din caleafară pe 
contemporani, care au continuat să vadă în autorui lor „un om 
sfârşit”, Un văr al scriitorului rezuma opinia curentă a celor mai 
binevoitori dintre cititorii săi, când mărturisea că i-au plăcut 
numai „una sau două bucăţi capitale”, din volum, socotindu-le 
pe celelalte „nişte mâncăruri vechi servite sub o formă nouă“ 
(„a rehash of former dishes“). 

Aşa cum observă Leyda In introducerea pomenită, povestirile 
„sunt intr-adevăr nişte mâncăruri vechi servite sub o formă 
nouă, dar ele conțin substanța de bază a întregii arte şi filosofii 
a lui Melviile“, iar expresia lor „este la fel de intensă ca în orice 


Bunăoară, următorul fragment (din cartea a XXV-a) : „Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns suferinţele-i spirituale îndatinate, aliate cu 
epuizarea lui fizică, o maladie trupeasca se abătu asupră-i ca un uliu : truda lui necontenită sfirşi prin a-i vătăma ochii. Aceştia 
deveniră atit de bolnavi îneit, în anumite zile, Pierre, temîndu-se să-i expună la lumină, scria cu pleoapele aproape închise, iar 
hiîrtia, întrezărită printre gene, îi apărea dungată. Uneori scria orbește, iar ochii lui depărtaţi de hîrtic simbolizau în neştire 
necesitatea vrăjmaşă şi detestata, care făcea dinir-însitl cel mai recalcitrant prizonier al literaturii..." 


roman sau poem“ al său. 

lnegale ca valoare, povestirile lui Melviile nu pot fi judecate în 
bloc, pentru a fi opuse romanelor sau poemelor sale (care, la'" 
rându-le, nu reprezintă blocuri monolitice). Totuşi, dincolo de 
varietatea lor tematică şi calitativă, povestirile au o anumită 
unitate internă, care le leagă de altfel cu întreaga operă a 
scriitorului. 

Celor mai multe dintre ele le-ai* putea sluji drept jnotto 
următorul pasaj din Encantaagas (schiţa a 2-a), în care Melviile 
descrie broasca ţestoasă de pe aceste insule: 

„... Căci chiar testoasa asta, cu toată spinarea ei tristă şi 
întunecată, are şi o față luminoasă: carapacea ei inferioară an 
adesea o nuanță galbenă sau chiar aurie. De asemenea, oricine 
ştie că țestoasele de uscat ca şi cele acvatice sunt aşa fel 
alcătuite îneât, dacă le aşezi pe spate, ele rămân aşa, cu fața 
luminoasă la vedere, fără a se putea întoarce pe cealaltă față. 
Dar după ce le întorci tu însuţi, nu mai poti pretinde că testoasa 
n-are şi o față întunecată. Bucură-te de fața ei luminoasă, tine-o 
mereu la vedere dacă eşti în stare, dar fii cinstit şi nu tăgădui 
existența celei negre... Ţestoasa e deopotrivă întunecoasă şi 
luminoasă. “ 

Concepţia filosofică exprimată în acest simbol elocvent, derivă 
desigur din puritanism. Viziunea sumbră, proprie puritanilor 
ortodocşi care, îosuşindu-şi dogmele lui Calvin, credeau în 
universalitatea Răului ca o consecinţă a „păcatului originar”, şi 
în existenţa unei Pronii cereşti dispensatoare de mântuire 
pentru o infimă parte a „păcătoşilor” - viziunea aceasta se 
regăseşte, substanţial modificată, la Melviile ca şi la mulţi alţi 
scriitori americani. În pătrunzătorul studiu din care am mai citat, 
Richard Chase vorbeşte despre „influența maniebeeană a 
puritanismului din New England... care a afectat puternic o 
seamă de scriitori ca Hawthorne şi Melviile, şi a pătruns până-n 
straturile cele mai adânci ale conştiinţei naționale. Din punct de 
vedere istoric, adaugă el, acest puritanism corespundea unui 
reflux al religiei, la fel de important pentru formarea imaginației 
ca şi regresul cultural observat de Cooper în ținuturile Frontierei. 
Căci este adevărat că, cel puțin din punctul de vedere al 
imaginației literare, puritanismul Noii Anglii - cu metaforele-i 
grandilocvente despre aleşi şi damnati, cu opoziţia între 
împărăția luminii şi cea a întnnerectdui, cu veşnica-i contradicţie 


între bine şi rău - fiecare perfect autonom - pare să fi preluat 
sensibilitatea maniebeeană. Aidoma spiritului puritan al Noii 
Anglii, imaginația americană pare mai puţin interesată 

In mântuire decât în melodrama pe care-o reprezintă eterna 
luptă dintre bine şi rău...” în legătură cu puritanismul lui 
Melviile trebuie subliniat, însă, unghiul de vedere personal care 
modifică această conştiinţă colectivă şi care nutreşte, în fond, 
originalitatea scriitorului. Ca şi Hawthorne, Melviile respingea, 
după cum am mai arătat, optimismul facil al 
transcendentaliştilor. Având o mai întinsă şi mai' bogată 
experienţă de viaţă decât prietenul său, şi decât mulţi dintre 
scriitorii contemporani, Melviile era mai în măsură să afirme că 
lumea cunoscută de el stătea deopotrivă sub semnul răului şi 
sub cel al binelui. Cum transcendentaliştii şi ceilalţi optimişti de 
profesie ai Americii se înverşunau să ignore vastele zone de 
umbră din propria lor ţară şi din univers, Melviile socotea de 
datoria lui să exploreze tocmai aceste zone şi echivalentul lor 
psihic. În împrejurările istorice amintite, pesimismul lui era mai 
cinstit şi mai salutar decât optimismul propovăduit de Emerson. 
A-i preveni pe oameni de pericolele care-i pândesc, a nu-i lăsa 
să se autoiluzioneze, a le atrage atenţia că „după cum tigroaica 
sălbatică îşi striveşte în junglă propriii ei pui, tot aşa marea 
striveşte, izbind u-le de stânci, până şi pe cele mai puternice 
balene, şi le lasă acolo, lângă epavele sfărâmate", înseamnă a-i 
iubi pe oameni şi a fi realist. Romanticul Melviile era, într- 
adevăr, un umanist autentic şi un realist, în ciuda viziunii sale 
sumbre şi adesea apocaliptice. Subliniind existenţa răului în 
lume, el nu nega, de altfel, prezenţa şi posibilitatea. Binelui, şi 
nici nu se abandona total fatalismului, aşa cum făcea de pildă 
Hawthorne. Eroii melvillieni, inclusiv căpitanul Ahab, sunt 
urmăriţi într-adevăr de un destin implacabil ca balena albă, dar 
ei nu se sfiesc să-l înfrunte şi să-l provoace la luptă, aşa cum 
Satan din Paraclisul pierdut al lui Milton nu pregetă să se 
răzvrătească împotriva tiranului care l-a alungat din împărăţia-i 
cerească. 


7 Richard Chase, op. cit. p. 11. 
8 Moby Dick, op. cit., pp. 327—328. 


9 „în timp ce pesimismul lui fiawthorne era o expresie a lipsei lui de 
iluzii şi de entuziasm, la baza amărăciunii din sufletul înfrint ți jignit al 

lui Melviile. stătea însăşi ardoarea iluziilor sale*, observa cu fineţe Ray- 

mond Weaver, în Introducerea sa ia o culegere din 1928 a povestirilor lui Melviile. 


Aidoma lui Milton, Melviile se dovedeşte a fi, astfel, un puritan 
destul de puţin ortodox. lar din punct de vedere estetic, el se 
situează chiar la antipodul puritanismului, pentru că, deşi fraza 
lui are adesea grandilocvenţa şi solemnitatea cărţii de căpătâi a 
puritanilor - Biblia -, suculenţa şi densitatea senzorială a stilului 
său ne duc cu gândul mai degrabă la Shakespeare decât la 
Milton. In niciun caz nu ne evocă stilul sec şi despuiat de 
podoabe al predicilor puritane. 

Melviile se depărtează de puritanism şi printr-o altă trăsătură 
caracteristică: ideea lui despre bine şi rău nu e schematică, ci aş 
spune dialectică. El e obsedat de întrepătrunderea, de 
împletirea strânsă a binelui şi răului, şi de ambiguitatea lor 
fundamentală. (Unii critici au interpretat legătura incestuoasă 
zugrăvită în Pierre, or the Ambiguities, ca un fel de alegorie a 
acestei ambiguităţi.) Lecţia lui Shakespeare, asimilată profund 
de către scriitorul american, i-a întărit propriile observaţii despre 
alcătuirea complexă a sufletului omenesc, a naturii şi a 
societăţii. Personajele lui Melviile sunt îndeobşte firi zbuciumate, 
sfâşiate de aspirații contradictorii; există, însă, în opera lui şi 
tipul omului care ignoră complexitatea vieţii şi care cade victimă 
acestei ignoranţe fatale. 

Trăsăturile indicate mai sus apar pregnant în povestirile 
cuprinse în prezentul volum. Mai toate au un miez amar sau de- 
a dreptul tragic. Cele zece schiţe despre insulele Encantaagasişi 
dezvăluie col mai direct acest miez, poate pentru că nu sunt 
propriu-zis povestiri, ci un fel de reportaje, deşi elementul 
narativ nu lipseşte nici din ele. 

„Mă îndoiesc ca ar putea exista, undeva pe pământ, vreun loc 
la fel de dezolat ca arhipelagul acesta “ scrie din capul locului 
Melviile,  adăugind că „blestemul specific al insulelor 
Encantadas, blestem ce le ridică, prin dezolarea lor, deasupra 
Idumeei şi a Polului, constă în faptul că ele nu cunosc nicio 
schimbare; ni'ci aceea a anotimpurilor, nici aceea a chinurilor 

Melviile nu-şi menajează cititorii când descrie - într-un stil de o 
rară forţă evocatoare - acest infern terestru. El se străduieşte, 
parcă, să le demonstreze că nu trebuie să uite de existenţa unor 
asemenea tărâmuri la periferia „lumii civilizate”. Dar scriitorul 
nu se complace în descrierea acestor privelişti dezolate şi 
dezolante. El simte nevoia să introducă în reportajele lui unele 
episoade hazlii sau groteşti, menite nu atât să compenseze 


copleşitoarea tristeţe a insulelor Encantadas, cât să scoată în 
relief complexitatea vieţii şi a naturii, amestecul de umbră şi de 
lumină din care se compune orice tablou autentic al existenţei. 
Pe fundalul sumbru al „insulelor fermecate” evoluează o 
umanitate care, deşi alcătuită din corsari, vânători de balene şi 
alţi proscrişi ai societăţii, nu e lipsită de sentimentul demnităţii 
omeneşti. Episodul relatat în schiţa a opta, despre văduva 
Hunilla, salvată de echipajul unei baleniere, învederează 
profunda simpatie a scriitorului pentru naufragiaţii vieţii - când 
aceştia îşi păstrează demnitatea şi curajul în împrejurările cele 
mai vitrege. 

Sub acest aspect, una dintre cele mai impresionante povestiri 
este fără îndoială Bartleby! Personajul care dă titlul acestei 
mentar găsit într-un Journal ct a Cruise made to the Pacific 
Ocean  (furnalul unei croaziere în Oceanul Pacific), carte 
publicată la New York de David Porter (ed. A Il-a, 1822). Schiţele 
au fost retipărite în volumul The Piazza Tales, din 1856. 

1 Povestirea a apărut în numerele din noiembrie şi decembrie 
1853 ale revistei Putnam's Monthly, şi a fost retipărită în 
'volumul The Piazza Tales, din 1856. 

povestiri este un conţopist ursuz şi taciturn, a cărui muţenie 
îndărătnică ascunde de fapt o „rezistenţă pasivă” faţă de mediul 
înconjurător. Patronul lui Bartleby, un om din cale-afară de 
răbdător, încearcă, zadarnic, să învingă această rezistenţă, 
simțindu-se legat de bietul conţopist prin „conştiinţa unui destin 
comun tuturor oamenilor”. Animat de cele mai bune intenţii -, 
care nu depăşesc, totuşi, un anumit umanitarism de suprafaţă, 
— Patronul se străduieşte să-l ajute şi mai ales să-l înţeleagă pe 
ciudatul său funcţionar. 

„Vai, exclamă el la un moment dat, fericirea caută lumina, 
făcându-ne să credem că lumea e veselă, pe când nefericirea se 
ține ascunsă, dându-ne impresia că nici nu există.“ Bartleby 
sfârşeşte prin a muri în închisoarea unde a fost trimis, în ciuda 
bunăvoinţei patronului său (al cărui umanitarism se destramă 
finalmente în faţa intereselor de afaceri). El îşi încununează 
rezistenţa pasivă printr-o grevă a foamei, care-l va răpune. lar 
peste câteva luni, fostul său patron va afla explicaţia 
comportării sale neobişnuite: Bartleby fusese „un mic funcționar 
la Arhiva din Washington a «scrisorilor refuzate», până când s-a 
pomenit brusc fără slujbă în urma unei schimbări din 


administrație”. 

Deşi simplificările în interpretarea unei opere atât de complexe 
ca aceea a lui Melviile trebuie evitate, sensul simbolic al acestei 
povestiri nu este străin de fraza de mai sus, o frazăcheie, după 
părerea mea. Chiar dacă exclamaţia finală a autorului - „Vai, ţie, 
Bartleby, vai tie, omenire |“ - sugerează o intenţie de 
generalizare a dramei îndărătnicului conţopist la scara condiţiei 
umane, coordonatele americane ale acestei drame îşi au 
importanţa lor, amintindu-ne că Melviile şi-a clădit pesimismul 
pe anumite realităţi sociale, faţă de care nu a fost niciodată 
indiferent. A identifica în Bartleby un nou Isus - cum face de 
pildă un erudit american într-o lucrare recentă despre „mitologia 
lui Melviile” - sau un fel de reîncarnare a lui 

ı H. Bruce Franklin: The Wake of the Gods - Mehilic's 

Mytbology, Stanford University Press, California, 1963. 

Buda - cum s-au silit să demonstreze alţi cărturaril - mi se 
pare a fi o întreprindere gratuită, oricât de ingenioase ar fi 
argumentele puse în joc. Textul povestirii lui Melviile este destul 
de clar, în ciuda subtexttilui său bogat în ecouri şi intenţii 
enigmatice. După cum în Encantadas scriitorul a ales o zonă- 
limită a planetei, în Bartleby el a ales un caz-limită al existenţei 
omeneşti, şi l-a pus sub ochii cititorilor, pentru a-i face să 
reflecteze. 

Dacă în Bartleby, ca şi în alte povestiri [neincluse în prezenta 
culegere, ca de pildă The Two Temples (Cele două temple), Poor 
Man's Pudding arul liich Man's crumbs (Budinca săracului şi 
firimiturile bogatului), The Paradise of Bachelors and the 
Tartarus of Maids (Raiul burlacilor şi infernul fecioarelor)] 
Melviile foloseşte simboluri de o certă semnificaţie socială, în 
bucăţi ca Veranda, Neguțătorul de paratrăsnete sau Clopotnița 
simbolismul e orientat mai degrabă spre lumea lăuntrică a 
scriitorului. Veranda - este o alegorie, destul de ceţoasă, despre 
singularitatea artistului şi despre precaritatea unghiului de 
vedere prin care contemplă lumea. După ce şi-a construit o 
verandă, pe latura dinspre miazănoapte a casei sale - latura cea 
mai expusă intemperiilor - povestitorul porneşte la drum spre 
muntele falnic, de dragul căruia şi-a construit veranda, şi sub a 
cărui creastă i se părea că vede licărind o oglindă fermecată. 
Contactul direct cu realitatea îi spulberă iluzia: priveliştea 
mirifică întrezărită nu dăinuie decât de la o anumită distanţă. 


Neguțătorul de  paratrăsnete3 e o parabolă despre 
deşertăciunea unei anumite înalinaţii a americanilor spre o 
credulitate superstiţioasă (credulitatea aceasta a generat mitul 
„Omului care aduce ploaia”). O stranepoaită a lui Melviile, Helen 
Morewood, îşi aminteşte că a aflat de la tatăl ci despre un foarte 
real neguţător de paratrăsnete, pe care scriitorul l-a întâlnit prin 
1853, în toiul unei campanii zgomotoase desfăşurate, prin presă 
şi prin alr. S mijloace, în favoarea paratrăsnetelor. Cam în 
aceeaşi perioadă Melviile a citit, se pare, într-o carte a 
predicatorului puritan Cotton  Matlier  (Magnalia Chrisli 
Americana) un capitol Cu privire la minunile săvârşite de 
trăsnet, capitol plin de ameninţări la adresa acelora care refuzau 
să accepte dogmele puritane. 

Polemica lui Melviile cu neguţătorul de paratrăsnete îi vizează 
direct pe cei ce speculează spaimele şi superstiţiile oamenilor. 
Povestirea are, însă, şi o semnificaţie legată de preocuparea 
centrală a scriitorului - aceea de a scoate în relief complexitatea 
vieţii şi a lumii reale. Neguţătorului de paratrăsnete, care 
— Deşi îşi desface marfa numai pe vreme de furtună - îşi 
mărturiseşte laşitatea (declarând că se fereşte de pini, de casele 
înalte şi mai ales „de oamenii înalţi”), Melviile pare a-i opune 
propria-i filosofie, a înfruntării curajoase a realităţii. 

Clopotnița!" este o parabolă ale cărei intenţii sunt mai greu de 
descifrat, deşi e limpede că autorul polemizează şi aici cu 
America timpului său. Constructorul Bannadonna, solicitat de 
conducătorii unei republici din sudul Europei să înalțe un turn cu 
clopotniţă, are ambiția de a crea un mecanism ce vrea să fie „un 
prototip imperfect al unei creaturi ulterioare, al unui soi de ilot 
gigantic, menit să asigure, într-o măsură greu imaginabilă, 
nevoile şi gloria umanităţii - furnizându-i acesteia nici mai mult 
nici mai putin decât un înlocuitor al săptămânii de lucru 
obişnuite şi înzestrând pământul cu un nou rob“ etc. 

Robotul creat de ambițiosul constructor îl va răpune pe acesta 
în cele din urmă, şi însăşi clopotniţa ridicată de el se va nărui, 
chiar în ziua înmormântării sale, din pricina unei fisuri secrete a 
clopotului celui măre - fisură provocată de un lucrător neatent, 
pe care Bannadonna îl lovise până la sânge. 

„Aşadar, robul orb îşi ascultase stăpânul şi mai orb, dar în 


1 O Tublicată în numerele din octombrie, noiembrie şi decembrie 1855 ale revistei Putnam's Monthly şi retipărită (cu unele 
modificări ale autorului) în volumul The Piazza Tales. 


supunerea lui îl omorise. Creatorul era ucis de propria-i creatură. 
Clopotul fusese prea greu pentru turlă. Principalul lui 

1 The BI’! | Towcr, publicată în numărul din august 1855 al 
aceleeaşi reviste, şi retipărită în volumul menţionat. 

cusur se afla în locul unde sângele omului îi pângărise metalul. 
Trufia precedase, aşadar, căderea." 

Obsesia care străbate ca un fir roşu întreaga operă melvilleană 
- existenţa unui rău ascuns - se regăseşte şi în această 
povestire stranie, una dintre cele mai puritane în spirit ale 
scriitorului. Pe undeva, Bannadonna seamănă cu căpitanul 
Ahab, victimă şi el a unei ambiţii trufaşe, care-i depăşeşte 
puterile reale. 

Poziţia lui. Melviile faţă de ştiinţă şi de progresul tehnic poate 
să pară retrogradă, dacă o scoatem din epoca respectivă, când 
cuceririle ştiinţei şi ale tehnicii nu erau nici pe departe înzestrate 
cu evidenţa ce de caracterizează în zilele noastre. Dincolo de 
implicaţiile ei fataliste şi pesimiste în legătură cu posibilităţile 
ştiinţei, povestirea aceasta cuprinde însă, la un alt nivel alei 
(căci o caracteristică a simbolului melvillean este multitudinea 
de planuri în care-şi ramifică sensurile), o semnificaţie de etică 
artistică. Parabola constructorului înfrânt de un orgoliu 
nemăsurat implică o invitaţie la modestie, cu care nu se poate 
să nu fii de acord. 

Cea mai închegată dintre povestirile scrise de Melviile în 
perioada 1853—56 este fără îndoială Benito Cereno *. La baza ei 
stă o relatare găsită de scriitor într-o Narrative of Voyages and 
Travels în the Northern and Southern Hemispheres (Istorisire 
despre călătorii în emisferele de nord şi de sud), tipărită în 1817 
la Boston, de căpitanul Amasa Delano. Capitolul XVIII al acestei 
cărţi, cuprinzând Detalii despre capturarea vasului spaniol 
„Tryal“ în largul insulei Santa Maria, precum şi documente 
privitoare la acest caz, i-a oferit lui Melviile, de-a gata, o situaţie 
dramatică, în spiritul propriei sale concepţii despre viaţă. 
Scriitorul n-a făcut decât să însufleţească personajele dramei 
(păstrându-le până şi numele) şi să îngroaşe semnificaţiile ei, 
care se pierdeau în relatarea seacă a căpitanului Delano. De 
asemenea, el a ţinut să schimbe numele celor două corăbii pe 
bordul cărora s-a desfăşurat drama reală: vasul spaniol „Tryal“ 
devine în povestire „San Dominick”, iar vasul american 
„Perseverance” devine „Bachelor's Delight“ (Bucuria burlacului, 


sau a cavalerului). 

Prin mijlocirea întâmplărilor reale pe care le reconstituie în 
Benito Cereno, Melviile îşi demonstrează încă o dată, cu o mare 
forţă artistică, ideea, ce-l stăpânea ca o obsesie, că aparențele 
sunt înşelătoare. Bravul căpitan Amasa Delano este înclinat, prin 
firea şi educaţia lui, să ia drept bune aparențele şi să nu se 
îndoiască de conţinutul lor pozitiv. Atmosfera stranie de pe 
bordul  corăbiei spaniole „San Dominick” şi  purtările 
contradictorii ale căpitanului acesteia nu i se par câtuşi de puţin 
suspecte naivului căpitan american. El se străduieşte tot timpul 
să-şi risipească bănuielile ce i se trezesc în minte din când în 
când, sub presiunea, din ce în ce mai puternică, a unei realităţi 
care-şi leapădă rând pe rând măştile sub ochii lui nedumeriţi. 

„Da, recunoaşte el la un moment dat, e o corabie ciudată, cu o 
istorie ciudata, şi cu nişte oameni ciudati pe bord. Dar... nimic 
mai mult...“ 

Căpitanul Delano e dispus, cel mult, să-l suspecteze pe colegul 
său spaniol de nebunie sau de incapacitate, dar nicidecum de 
vreo intenţie duşmănoasă la adresa lui. El acceptă cu seninătate 
explicaţia pe care i-o dă Benito Cereno, că vasul său şi-apierdut 
o treime din echipaj şi pe toţi ofiţerii albi într-o furtună în largul 
Capului Horn, urmată de o gravă epidemie de friguri. Nici prin* 
gând nu i-ar trece că Benito Cereno este de fapt prizonierul 
sclavilor negri, care s-au răsculat şi au pus mâna pe vas, cu 
intenţia de a se întoarce în Africa. 

„Căpitanul Delano nu era numai blajin din fire, ci şi plin de 
umor şi de căldură, în clipele când nu era hărțuit de împrejurări. 
Acasă la el, îi plăcea să şadă în prag şi să privească vreun om de 
culoare muncind sau jucându-se în libertate. Dacă, într-o 
călătorie pe mare, se întâmpla să aibe în echipaj vreun marinar 
negru, ajungea negreşit să stea la taifas cu el, numai pe 
jumătate în glumă. De fapt, ca mai toţi oamenii veseli şi inimoşi 
din fire, căpitanul Delano îi iubea pe negri nu din filantropie, ci 
dintr-o simpatie naturală, aşa cum alţii se ataşează de câinh de 
Terra-Nova. “ 

Căpitanul Delano este un tipic „american cumsecade”, animat 
de cele mai bune intenţii, dar funciarmente incapabil să sesizeze 
realitatea. Simpatia lui pentru negri - echivalată, ironic, cu 
simpatia pe care alţi oameni o poartă unor câini - este clădită, 
de fapt, pe o totală ignorare a firii lor adânci şi mai ales a 


condiţiilor lor reale de existenţă. Recunoaştem în acest 
gentleman american trăsăturile multora dintre „aboliţioniştii” 
din perioada premergătoare războiului civil, oameni de treabă în 
fond, însă lipsiţi nu numai de spirit practic, dar şi de înţelegerea 
datelor reale ale problemei negrilor. 

Deşi Melviile şi-a scris povestirea din unghiul de vedere al 
albilor, propria lui atitudine faţă de negri nu se confundă cu 
aceea a căpitanului Delano sau cu aceea a lui Benito Cereno. 
Dincolo de rolul pe care negrii îl joacă în povestire - rol simbolic, 
de fundal sumbru al dramei credulităţii optimiste - se simte că 
autorul le poartă o admiraţie sinceră şi le conferă chiar unele 
calităţi ce-i fac net superiori albilor. El îl pune, de pildă, pe 
căpitanul Delano să se extazieze în faţa „dragostei tandre* cu 
care africancele îşi cresc odraslele. Atufal, uriaşul negru taciturn 
de viţă regească, întruchipează limpede noblețea unei seminţii 
pe nedrept ţinută în lanţuri. Până şi Babo, căpetenia sclavilor 
răsculați, este prezentat, în ciuda viclenici malefice de care face 
dovadă, ca un personaj plin de vigoare şi de demnitate, în 
comparaţie cu timoratul Benito Cereno. 

Povestirea lui Melviile, scrisă cu numai câţiva ani înainte de 
izbucnirea războiului civil care avea să opună Sudul sclavagist 
Nordului capitalist, ascundea, astfel, o apreciere lucidă a 
problemei negrilor, şi un avertisment dat de scriitor 
compatrioţilor sivi, că trebuie să privească în faţă realităţile 
politico-sociale din Staitele Unite. 

Incapacitatea căpitanului Delano de a sesiza „latura sumbră” a 
vieţii, constituie, însă, principalul obiectiv al lui Melviile. Chiar 
după ce a aflat tristul adevăr despre cele petrecute pe vasul 
spaniol, comandantul american nu înţelege, sau nu e în stare, să 
tragă concluziile necesare. El continuă să fie animat de acelaşi 
optimism facil, în perspectiva căruia semnificaţia gravă a 
evenimentelor se pierde fără niciun folos. Discuţia de la. Urmă 
dintre cei doi căpitani e grăitoare în această privinţă. La 
comentariile amare făcute de Benito. Cereno asupra 
evenimentelor a: căror victimă a fost, căpitanul Amasa Delano îi 
răspunde cu seninătatea lui imperturbabilă: 

„Generalizezi, Don Benito, iar generalizările dumitdle sunt cam 
sumbre. Dar tot ce-a fost a trecut: ce rost are să moralizezi 
asupra trecutului? Uită-l | la-te după soarele acesta strălucitor, 
care a uitat totul, ia-te după marea asta albastră şi după cerni 


acesta senin, care au întors o pagină nouă.” 

„Pentru că n-au memorie, pentru că n-au nimic omenesc”, îi 
replică spaniolul. 

Melviile condamnă, astfel, ca inuman refuzul îndărătnic al 
comandantului american de a lua act de realităţi, chiar după ce 
acestea i s-au dezvăluit cu atâta brutalitate. Tipul americanului 
lipsit de priză asupra realităţii a făcut o lungă carieră în 
literatura Statelor Unite (şi în cea engleză - dovadă Americanul 
liniştit al lui Graham Greene, romancier care descinde în multe 
privinţe din Melviile). Benito Cereno rămâne, însă, un model 
neîntrecut de tratare artistică a acestui tip caracteristic pentru o 
anumită mentalitate americană. 

Am lăsat la urmă Billy Budd1, pentru că această povestire nu 
este numai cântecul de lebădă al scriitorului (începută în 1888, 
a fost terminată cu numai câteva luni înainte de moartea lui, în 
1891), dar şi o capodoperă, care-i încununează în chip strălucit 
întreaga creaţie. 

La baza povestirii (considerată îndeobşte drept un mic roman) 
a stat, se pare, un fapt real, petrecut în 1842, dar reactualizat 
chiar în 1888, anul când Melviile s-a apucat să-şi scrie 
povestirea. E vorba de o răscoală a unor marinari de pe vasul 
american „Somers”, reprimată în faşă cu ajutorul unui văr al s 
Publicatăpentru prima oară în 1924, de editura engleză 
Gonstable & Go, scriitorului, ofiţerul de marină Guert 
Gansevoort. Acesta prezidase tribunalul militar care-i judecase 
pe marinarii bănuiţi, şi-l condamnase pe unul dintre ei, Elisha 
Small, la spânzurătoare. În vara anului 1888 a apărut în revista 
American Magazine un articol care recapitula evenimentele, 
dându-le o interpretare nouă, nu tocmai favorabilă vărului lui 
Melviile. 

Scriitorul (reîntors de curând la uneltele sale. După ce slujise 
timp de două decenii la oficiul vamal din New York) avea, 
aşadar, şi motive familiare să se intereseze de un asemenea 
subiect. El a modificat, însă, datele şi coordonatele episodului 
real. În povestirea lui, drama nu se petrece pe un vas american, 
ci pe unul englezesc, şi nu în 1842, ci în 1797, câteva luni după 
răscoalele care au zguduit, în acel an, flota britanică - răscoale 
reprimate sângeros, pentru că fuseseră „o demonstrație de forță 
mult mai amenințătoare pentru Anglia decât manifestele 
propagandistice şi armatele cuceritoare ale Directoratului 


francez”. Melviile şi-a ales încă o dată o situaţie-limită, pentru a 
da o intensitate maximă conflictului dramatic pe care voia. Să-l 
Zugrăvească. 

Poziţia scriitorului faţă de Revoluţia franceză merită să fie 
semnalată, fie măcar în treacăt. Cu toate că, prin întreaga lui 
formaţie intelectuală, Melviile era înclinat mai degrabă spre o 
viziune fatalistă, puritană în esenţă, asupra istoriei, modul lui de 
a înţelege revoluţia este remarcabil de nuanţat. In prefața la 
Billy Buda, el arată că, deşi revoluţia franceză a fost urmată de 
„rele mai supărătoare“ decât cele petrecute „sub domnia 
regilor”, ea a dus finalmente la „un progres politic pentru 
europeni, aproape pe toată linia ”.. La fel, adaugă el, răscoalele 
marinarilor englezi aveau să ducă la reforme importante în flota 
britanică. Scriitorul se apropie, astfel, spontan, de o înţelegere 
dialectică a. Evenimentelor: el pare a spune că, deşi revoluţia a 
jăvârşit abuzuri, ea a fost necesară şi salutară. „Tot răul e spre 
bine“, demonstrează Melviile, dând o nouă variantă vechii sale 
idei despre ambiguitatea fundamentală a binelui şi a răului. 

Dar Billy Budd este numai la suprafaţă un mic roman despre 
revoluţie, fiind întâi de toate „An inside narrative“ (O povestire 
văzută din interior), cum precizează autorul încă de la început. 
Protagoniştii acestei drame - care s-a putut petrece doar într-o 
epocă de mare dramatism ca aceea a Revoluţiei franceze - sunt 
trei la număr: Billy Budd, un tânăr matelot, pe cât de chipeş pe 
atât de candid, înrolat cu de-a sila în flota de război britanică; 
John Claggart, un subofițer malefic şi perfid, geniul rău al vasului 
„H.M.S. Indomitable”; căpitanul Edward Fairfax Vere, 
comandantul vasului, un om integru şi luminat, stăpânit însă de 
un acut simţ al datoriei militare. Pizmaş pe frumuseţea fizică şi 
pe puritatea sufletească a tânărului matelot, intrigantul Claggart 
îşi pune în gând să-l distrugă. In acest scop, el încearcă să-l 
atragă într-un complot simulat de oamenii lui de încredere, şi 
deşi Billy Budd nu se lasă nicio clipă sedus de ideea unei 
revolte, perfidul subofițer se va duce, la primul prilej (tocmai 
când vasul era angajat într-o luptă cu o navă inamică) să-l 
denunțe pe nevinovatul marinar. Împins de simţul datoriei, dar 
şi de dorinţa de a afla adevărul (căci nu are încredere în spusele 
denunţătorului) căpitanul Vere îi convoacă în cabina lui pe cei 
doi. La auzul acuzațiilor grave formulate de Claggart, Billy Budd 
reacţionează violent,  lovindu-l mortal pe calomniator. 


Consternat, căpitanul se vede pus în situaţia penibilă de a-l 
pedepsi exemplar pe tânărul matelot, deşi în forul lui interior îi 
aprobă fapta. Din îndemnul lui Vere, curtea marţială improvizată 
pentru a-l judeca pe Billy Budd, îl va condamna pe acesta la 
spânzurătoare, spre a servi o „lecţie” echipajului şi a-l împiedica 
să se răzvrătească. 

Regăsim în această admirabilă povestire câteva din temele 
preferate ale scriitorului american: tema răului ascuns sub 
aparenţe înşelătoare, tema caracterului complex şi adesea 
inextricabil al realităţii, tema ambiguităţii fundamentale a vieţii. 

Ca şi Benito Cereno, Billy Budd este o victimă a propriei sale 
credulităţi, înainte de a deveni victima unei forţe malefice 
exterioare. „Vorbele în doi peri şi insinuările erau străine de 
firea lui”, spune despre el autorul. Billy Budd e lipsit până şi de 
„acea cunoaştere instinctivă a răului, care, la oamenii răi sau ni| 
îndeajuns de buni din fire, precede experiența”. 

Inteligentului şi rafinatului Claggart îi vine relativ uşor să-l 
piardă pe un asemenea naiv, total dezarmat în faţa vieţii, în 
ciuda forţei sale fizice. 

Ca mai toate scrierile lui Melviile, această ultimă operă a lui e 
construită pe mai multe planuri, într-un stil arhitectonic 
compozit, care se refuză simplificărilor. Billy Budd a fost 
interpretat de către unii exegeţi ca o dramă religioasă, ca un 
„testament al acceptării Binelui şi Răului”!1. „Marinarul chipeș" 
ar fi (în mai mare măsură decât Bartleby) un nou Isus, care 
ispăşeşte păcatele omenirii, pentru a o salva, pentru a-i dărui 
„starea de graţie“. O interpretare similară propune Pierre Leyris, 
traducătorul în franceză al operelor lui Melviile: „Întregul final al 
povestirii dovedeşte că ne aflăm în fața unei repetări a 
sacrificiului creştin” scrie el în prefața la versiunea franceză a lui 
Billy Budd, deşi se grăbeşte să adauge că „acest sacrificiu 
corespunde mai ales unei realități psihologice”. 

Mai aproape de adevăr mi se pare a fi Richard Chase, când 
afirmă, în lucrarea citată: Aşa cum o subliniază stăruitor primele 
sale pagini, Billy Budd este o povestire mai degrabă politică 
decât teologică sau mitică... Ea  dramatizează ideea 
conservatoare că societatea trebuie să urmeze drumul de mijloc 
al eficienței şi al compromisului. Societatea nu se poate 
întemeia pe  contrariile absolute ale binelui şi răului, 


1 1 Leon Howard : Herman Melviile, A biogrxphy. Universicy of California Press, Berkcley, Los Angeles, 1958. 


reprezentate de Billy Budd şi de denunţătorul său Claggart... 
Structura politică a societății nu poate tolera această polaritate 
extremă. Dar această polaritate poate alcătui, totuşi, însăşi 
substanța imaginaţiei estetice - aşa cum se întâmplă, de fapt, în 
Billy Budd." 2 

Dincolo de toate aceste interpretări contradictorii - izvorâte din 
însăşi complexitatea povestirii - Billy Buda se impune ca o operă 
majoră, din familia, nu prea numeroasă, a scrierilor care-l fac pe 
cititor să gândească şi să-şi pună el însuşi problemele ridicate 
de autor. Scrisă la sfârşitul unei cariere literare atât de 
dramatice şi de sinuoase, povestirea atestă o deplină stăpânire 
a unor mijloace artistice făurite de-a lungul multor decenii de 
1 Cf. F. O. Matthiessen, The American Renaissance, 1941. 

8 Cf. Richard Chase, op. Cât., pp. 114—115. 
investigaţii şi frământări creatoare. Stilul ei sobru, lipsit de 
efuziunile declamatorii ale operelor din tinereţe, adecuarea 
perfectă a simbolurilor la realităţile zugrăvite, gradaţia magistral 
condusă a conflictului dintre principalele personaje, şi bogăţia 
subtextului, fac din această povestire o capodoperă. Ea a 
încheiat glorios o activitate literară desfăşurată sub semnul 
geniului - al unui geniu pe lângă care contemporanii au trecut 
cu-o condamnabilă nepăsare. (La moartea lui Melviile, un 
gazetar a scris pentru New York Times un articolaş în care 
scriitorul apărea cu numele de... Henry Melviile. Deşi eroarea a 
fost sesizată de un „cap limpede”, nici măcar acesta nu şi-a 
putut aminti de numele mic al marelui scriitor şi a preferat să-l 
înlocuiască printr-o simplă iniţială: H.) 

Redescoperirea lui Melviile în propria sa patrie după o 
întârziere de câteva decenii a fost însoţită de explicabilele 
exagerări care însoțesc de obicei asemenea reconsiderări. 
Autorul altădată hulit şi apoi dat uitării, a reapărut, ca un strigoi 
prestigios, revendicat de o sumedenie de exegeţi, care „creau 
de obicei, în numele lui, o imagine a ceea ce ei înşişi doreau să 
fie” *. Până şi anumite erori de ortografie sau de tipar din 
scrierări care însoțesc de obicei asemenea reconsiderări. 
Autorul, ipoteze parazitare: bunăoară cuvântul „visible” (vizibil) 
folosit de Melviile într-o scrisoare către Hawthorne, dar descifrat 
multă vreme ca „usable” (utilizabil) a dat naştere unei întregi 
teorii despre „adevărul utilizabil”... 

In pofida tuturor exagerărilor şi interpretărilor aberante care-au 


proliferat - şi continuă să prolifereze - în jurul operei profunde, 
complexe şi contradictorii a scriitorului american, această operă 
îşi dezvăluie, unui număr din ce în ce mai mare de cititori din 
lumea întreagă, vitalitatea şi frumuseţea. lar influenţa ei asupra 
unora dintre prozatorii cei mai de seamă ai zilelor noastre, cum 
ar fi de pildă Faulkner, îl aşază pe Melviile printre deschizătorii 
de drumuri noi în literatură. 

PETRE SOLOMON 

TABEL CRONOLOGIC 

1819 La 1 august se naşte, la New York, Herman Melviile. 
Bunicul după tată, maiorul Thomas Melviile, originar din Boston, 
participase, în 1773, la aruncarea, în apele din rada portului 
Boston, a unei încărcături de ceai englezesc, preludiu al 
declanşării Războiului pentru Independenţă. Bunicul după 
mamă, generalul Peter Gansevoort, avea să-şi capete faimă în 
timpul acestui război. 

Allan Melviile, tatăl lui Herman, era al patrulea dintre cei 
unsprezece copii ai maiorului Thomas Melviile. La începuturile 
carierei sale conducea o întreprindere de import. Maria Melviile, 
mama lui Herman, fiica lui Peter Gansevoort, aparţinea unei 
destul de avute familii de imigranţi olandezi, calvinişti convinşi. 
1526 Herman Melviile se îmbolnăveşte de scarlatină. Maladia îi 
va slăbi vederea. 

1830 în septembrie Allan Melviile îşi lichidează întreprinderea şi 
se mută, cu familia, de la New York, la Albany. 

1832 La 28 ianuarie Allan Melviile moare într-unacces de 
demenţă furioasă, lăsând datorii imense. Maria Melviile îşi 
retrage fiii - Gansevoort Melviile, în vârsta de şaptesprezece ani, 
şi Herman Melviile, care nu a împlinit încă doisprezece - din 
colegiul din Albany. Herman intră ca funcţionar inferior la banca 
unchiului său după mamă, Peter Gansevoort. În vară, în timp ce 
mama fuge împreună cu ceilalţi copii din calea epidemiei de 
holeră care se declanşase în regiune, micul Herman rămâne, 
singur, la post. In scurt timp, părăseşte banca. Lucrează o 
vreme la ferma unui unchi, apoi ca institutor la „şcoli fără 
buget”. Ani de vagabondaj şi de studii cu totul sporadice. 

1835 Doi dintre verii lui Herman, Thomas Melviile şi Leonard 
Gansevoort, se îmbarcă pe baleniere. 

1837 Afacerea pe care o conducea fratele său, Gansevoort 
Melviile dă, la rândul ei, faliment. 


Herman Melviile e din nou institutor, E admis ca membru al 
Societăţii pentru perfecţionarea mutuală a tinerilor şi al 
Societăţii de discuţii filologice, ambele din Albany. 
1839Se îmbarcă pe bordul corăbiei comerciale „Saint Lawrence”, 

care la 5 iunie, se îndreaptă spre Liverpool. Această călătorie 
în Anglia va sta la baza volumului, apărut mai târziu, 
Redburn. 

1840 Richard Henry Dana publică volumul Do; ani pe puntea din 
față. 

în decembrie, Herman Melviile se îmbarcă, la New-Bedford, pe 
bordul balenierei „Acushnet“. 
1841La 3 ianuarie „Acushnet“ (care, în romanul lui Herman 

Melviile Moby Dick, va figura sub numele de „Pequod“) 
părăseşte portul New-Bedford având un echipaj de douăzeci 
şi şase membri. Urmând ruta obişnuită a balenierelor 
americane, „Acushnet” atinge, în iunie, localitatea Santa, din 
Peru şi încrucişează, în noiembrie, în largul insulelor 
Galapagos, pe care Herman Melviile le va descrie, mai târziu, 
în The Encantadas. 

1842 „Acushnet“, comandat de căpitanul Pease, ancorează la 23 
iunie în baia Anna Maria (Anna Maria Bay) din Nuka Hiva 
(Nukuhiva), una din insulele Marchize. 

La 9*iulie, Herman Melviile, împreună cu alţi mateloţi de pe 
„Acushnet“, printre care prietenul său „Toby“ Greene, 
dezertează şi se refugiază mai întâi în interiorul insulei. De la 
această dată şi până pe la începutul lui august, în total nu mai 
mult de patru săptămâni, Melviile şi „Toby“ Greene sunt oaspeţii 
unui trib de canibali din interior, tribul Taipi. 

Aventurile prin care a trecut vor sta la baza cărţii sale Typee 
[apărută şi în tălmăcire românească (Taipi)]. La 9 august, 
Melviile reuşeşte să fugă, singur de la Taipi şi să se îmbarce pe 
o goeletă rapidă, transformată din cauza vechimii, în balenieră: 
„Lucy-Ann“. După o primă rebeliune a echipajului, căpitanul este 
debarcat şi „Lucy-Ann“ îşi continuă călătoria sub comanda 
secundului, îndreptându-se spre Tahiti. 

Cum un grup de marinari, condus, după cât se pare, de Melviile 
şi de unul dintre prietenii săi, un fost medic poreclit „Long 
Gliost” („Stafia cea lungă”) refuză să dea ascultare noului 
comandant, „Lucy-Ann“ ancorează la Tahiti, grupul e debarcat şi 
întemnițat la Calabuza Bretani din Papeete. 


La jumătatea lui octombrie, Melviile evadează împreună cu 
„Long Ghost“. La 7 noiembrie se îmbarcă pe bordul balenierei 
„Charles Henry”, unde va mânui, probabil, harponul, în timpul 
vânătorii de balene. 

1843 Ajuns cu baleniera „Charles Henry” la Lahaina, " în Havai, 
părăseşte vasul. Cum „Acushnet" intrase în apele havaiane şi 
căpitanul Pease denunţase pe dezertori, Melviile, temându-se 
că va fi din nou judecat şi întemnițat, se îmbarcă la 17 august 
pe bordul fregatei, sub pavilion american, „United States". 

1844Din august şi până în octombrie serveşte de gardă la pupa, 
pe „United States”. Aici se împrieteneşte cu marinarul Jack 
Chase, căruia îi va dedica ultima sa lucrare Billy Buda, 
gabierul. 

în drum spre patrie, vasul american face mai multe escale, 
dintre care cele mai lungi la Callas în Peru şi la Mazatlan în 
Mexico. 

La 3 octombrie, vasul de război „United States” ancorează ia 
Boston şi Melviile e licenţiat împreună cu restul echipajului, 
întâmplările prin care a trecut în Tahiti şi Havai vor sta la baza 
cărţii de mai târziu Omoo, iar viaţa pe bordul unei nave militare 
ca „United 
States", ca şi informaţiile culese în timpul călătoriei, despre 
revolta de pe bricul militar „Somers" (1842), ai cărei iniţiatori şi 
participanţi fuseseră spânzurați, îi vor furniza materialul cărţilor 
White] acket (Vestonul alb) şi Billy Buda, foretopman (Billy 
Budd, gabierul). Gansevoort Melviile, fratele lui Herman, face 
propagandă electorală pentru candidatul democrat la 
preşedinţie Polk. 

1845 Melviile scrie Typee. 

După victoria în alegeri a candidatului democrat, Gansevoort 
Melviile e trimis într-un post diplomatic la Londra. 
1846Editorul englez Murray publică, la Londra, volumul Typee: A 

Peep at Polynesian Life During a Four Months' Residence în a 
valley of the Marquesas (Taipi: O privire asupra vieții 
polineziene în timpul unei şederi de patru luni într-o vale din 
Marchize). În aceiaşi an „Wiley and Putnam” publică, la New 
York, o ediţie uşor expurjată. Din a doua ediţie vor lipsi total 
pasajele anticlericale. Cartea, al cărei model trebuie să fi fost 
volumul lui Stewart: A visit to the South Seas (O călătorie în 
mările sudului) apărut în 1831, se va bucura de un succes 


remarcabil. 

Melviile scrie Omoo. 

începe războiul dintre S.U.A. Şi Mexic. 

1847Temându-se că atacurile - cuprinse în a doua carte - la 
adresa misiunilor protestante din Mările Sudului vor declanşa 
reacţia  congregaţiilor religioase care patronau aceste 
misiuni, editorii primului volum al scriitorului refuză 
publicarea manuscrisului. Melviile găseşte, până în cele din 
urmă, un editor: Harper, care va publica şi următoarele şase 
manuscrise, printre care Moby Dick. Cartea apare, la Londra 
şi New York sub titlul: Omoo. A Narrative of Adventures în the 
South Seas (Omoo, o povestire despre aventuri în Mările 
Sudului). 

Tobias Greene, „Toby“, de care Melviile nu mai ştia nimic, îşi 

face din nou apariţia. Declaraţiile sale publice îi asigură pe 

cititori de veracitatea celor povestite în Typee. 

La 4 august, Herman Melviile se căsătoreşte cu Elisabeth, fiica 

lui Samuel Shaw, preşedintele curţii de apel din Massachusetts 

şi unul dintre binefăcătorii familiei. Perechea se stabileşte la 

New York. Melviile devine membrul cenaclului „Cavalerii mesei 

rotunde”, al cărui conducător era Evert Duyckinck, critic, 

consilier literar şi editor. 

1848Melviile scrie Mardi. 

1849Apare, la Londra şi New York, Mardi and a Voyage Thither. 
(Mardi şi o călătorie într-acolo.) 

Cartea nu se bucură de niciun succes. 

XL 

Melviile scrie Redburn, care apare chiar în acelaşi an sub titlul 

complet: Redburn, His First Voyage being the Sailor Boy 

Confessions and Reniiniscences of the Son-of-Gentleman în the 

Merchant Service (Redburn, prima sa călătorie în calitate de 

marinar, mărturii şi amintiri ale unui gentilom în serviciul 

Marinei Comerciale). Melviile scrie White Jacket (Vestonul alb) 

care apare la New York în 1849 şi la Londra în 1850, cu 

următorul titlu complet: White jacket or The World în a Man-of- 

War (Vestonul alb sau lumea pe un vas de război). În octombrie 

Melviile se îmbarcă pentru o scurtă călătorie în Anglia. 

1850în februarie Melviile e din nou la New York. Incepe să scrie 
Moby Dick. 

în august Melviile îl întâlneşte pentru prima oară pe Nathaniel 


Hawthorne pe care îl venera de mult. 
în septembrie,  Melviile cumpără o fermă la Pittsfield 
(Massachusetts), devenind astfel vecinul familiei Hawthorne. 
1851La 18 octombrie, la Londra, iar trei săptămâni mai târziu la 
New York, apare Moby Dick or the Wale (Moby Dick sau 
balena). Ediţia americană este dedicată lui N. Hawthorne. O 
balenă ca Moby Dick dăduse mult de furcă balenierelor 
americane timp de mai mulţi ani. Owen Chase publicase, în 
1820, cartea sa Narrative of the Most Extraordinary and 
Distressing Shipwreck of the Whaleship Essex (Istoria celui 
mai neobişnuit şi nefericit naufragiu suferit de baleniera 
„Essex”), în care povestea cum o balenă ca Moby Dick 
provocase scufundarea vasului Essex, la sud de ecuator, la 
119* longitudine vest. E probabil că Melviile să fi citit această 
carte mai înainte de a se fi îmbarcat pe „Acushnet”. În orice 
caz el avea să stea de vorbă cu fiul lui Owen Chase. În 
schimb  Melviile nu cunoscuse The Mariner's Chronicle 
(Povestiri despre cele mai celebre dezastre marine, precum 
naufragii, furtuni şi incendii, ca şi despre lupte navale, 
descoperiri, acte de piraterie şi alte aventuri extraordinare), 
care, tipărită la New 
Haven în 1835 - partea de coastă a Atlanticului cuprinsă între 
New Haven şi New Bedford era pe atunci baza de operaţii a 
flotei de baleniere - transcrie un raport din 20 noiembrie 1820 al 
lui George Pollard, căpitanul lui „Essex“. 
în numărul pe luna mai a anului 1839 al celebrului magazin 
Knickerbocker Magazine, Y.N. Reynolds descrisese o balenă la 
fel de „perfidă ca şi Moby Dick, căreia îi spunea Mocha Dick. 
Melviile citise relatarea lui Reynolds, cum reiese şi din marea 
asemănare dintre numele celor două balene. Alte cărţi fuseseră 
dedicate vânătoarei de balene, în 1840, de către Frederick 
Bennett (Narrative of a Whaling Voyage) - (Povestea unei 
vânători de balene), şi în 1846, de către Y. R.oss Browne 
(Etchings of a Whaling Cruise) - {Gravuri de la o vinatoare de 
balene). in 1851, anul în care apărea Moby Dick, o altă balenă 
avea să scufunde corabia de pescuit „Ann Alexander“. 
în 1966 ziarele au menţionat atacarea unui vas de pescuit de 
către o balenă şi de asemenea pătrunderea unui mare cetaceu 
alb pe Rin. 
Moby Dick nu s-a bucurat de niciun un fel de succes. 


1852în iulie apare, doar la New York, Pierre or the Ambiguities 
(Pierre, sau  ambiguităţile). Critica,  neînţelegătoare şi 
nedreaptă, este unanim ostilă noului roman al scriitorului. 

1853Melviile, care se îndatorase peste măsură editorului Harper, 
nu mai primeşte drepturi de autor pentru cărţile imprimate 
de această casă. ` 

începe să colaboreze cu un alt editor, Putnam. In Putnam's 

Monthly Magazine publică mai întâi Bartleby. 

1854Melviile scrie romanul /srael Potter: His Fifty Years of Exile 
(Israel Potter: cei cincizeci de ani de exil ai săi) care, din iulie, 
începe să apară în Putnam's Monthly Magazine. 

Publică, în acelaşi magazin, The Encantadas. 

1855La Londra şi New York apare în volum romanul /srael Potter. 
În magazinul lunar al editorului Putnam apare povestirea 
Benito Cereno. 

1856Relaţiile dintre Melviile şi editorul Putnam se înrăutăţesc. 
Melviile intră în tratative cu editorii „Dix and Edwards”, care 
publică volumul The Piazza Tales (Povestirile verandei). 

Scrie The Confidence Man (Omul de încredere). La 11 

octombrie se îmbarcă pentru o călătorie în Europa şi Orientul 

Mijlociu. 

La Liverpool se întâlneşte cu Nathaniel Hawtliorne, consulul 

Statelor Unite în acest oraş. 

1857H. Melviile îşi continuă călătoria, vizitând Orientul Mijlociu. 
^ într-un moment de panică economică, Putnam vinde 
lucrările scriitorului pe care le editase. La Londra şi New York 
apare, editat de „Dix and Edwards“ romanul The Confidence 
Man. Dar în curând această editură va da faliment. Melviile 
revine în patrie. 

Din 1853 situaţia materială a scriitorului nu încetează de a fi 

din ce în ce mai precară. 

Lucrările scrise între 1856 şi 1857 nu îi aduc decât un venit 

anual de 240 dolari. Aceasta îl determină să dea lecţii 

particulare şi să întreprindă turnee de conferinţe. 

1858Melviile întreprinde două turnee de conferinţe, începe să 
scrie versuri. 

1859A| treilea şi ultimul turneu de conferinţe. 

1860Melviile >e îmbarcă pe „Meteor”, corabia fratelui său 
Thomas, pentru un ocol al Americilor, dar deprimarea îl 
determină să se oprească pe drum şi să se întoarcă acasă. In 


absenţa lui, Elisabeth Melviile trimite lui Evert Duyckinck 
volumul de poezii al soţului ei. Duyckinck remite volumul 
editorului Scribner, care, refuzând imprimarea, îl înapoiază lui 
Elisabeth Melviile. Între 1857 şi 1860 Melviile nu câştigă mai 
mult de 423 dolari anual. În acest timp trebuie să asigure 
existenţa unei familii destul de numeroase (soţie şi copii, 
mamă şi două surori). Situaţia materială ar fi fost insolubilă 
fără ajutorul material al socrului său, judecătorul Shaw. Dar 
sănătatea şubredă şi necesitatea de a apela mereu la 
ajutorul altora îl deprimă, îl traumatizează până la nevroză. 
„Caritatea maternă ne-a legănat pe când eram foarte mici... 
Caritatea paternă ne-a hrănit în timp ce eram copii; caritatea 
prietenilor ne-a dat o profesiune... Noi şi toți muritorii trăim 
doar pentru că umanitatea caritabilă ne tolerează, iar 
umanitatea e caritabilă din nepăsare şi nu în mod voluntar“: 
Cele două temple (The two temples). Ca şi Hautboy, eroul 
povestirii sale Violonistul (The fiddler) (1854), pe vremuri 
artist faimos, Melviile se plimbă pe Broadway şi nimeni nu-l 
recunoaşte. 

1861 Prietenii scriitorului se străduiesc în zadar să-i obţină un 
post de consul. Venit la Washington pentru a găsi un serviciu, 
Melviile îl întâlneşte, în martie, din întxmplare, pe 
preşedintele Abraham Lincoln. 

Socesiuuea Statelor din Sud. Înccpe Războiul civil (de 

Secesiune). 

1862 Melviile vinde ferma din Pittsfield. 

1863 Melviile e din nou la New York. 

1866 Apare la New York volumul de versuri dedicate în general 
Războiului de Secesiune, Batt/e Pieces and Aspccts of the War 
(Versuri de luptă şi privelişti de război). Cel mai însemnat ciclu 
al volumului e cel intitulat Verses /nscriptive and Memorial 
(Inscripții şi memoriale). Melviile e numit inspector al vămilor din 
New York. 

1870 începe să scrie C/arei, vast poem ale cărui episoade se 
ordonează pe firul unui pelerinaj la locurile sfinte, amintind, prin 
acest procedeu compozițional, de Canterbury Tales (Povestirile 
din Canterbury) ale lui Chaucer. 

1876 La New York apare C/arei. 

1883 Melviile se întâlneşte cu Julian, fiul prietenului său 
Hawthorne, care decedase la 18 mai 1964. 


1886 Melviile demisionează din postul de inspector al vămilor, 

XLV 

1888 La New York apare, într-un tiraj restrâns, un nou volum de 
poeme ale scriitorului: John Marr and Other Sailors with some 
Sea-Pieces John Marr şi alți marinari precum şi alte poeme ale 
mării). 

Melviile începe să scrie Billy Buda, Foretopman (Billy Buda, 
gabierul). 

1891 La 19 aprilie, Melviile transcrie poemul final din Billy 
Budd. 

La 28 septembrie, la locuința sa din New York, se stinge din 
viață Herman Melviile, autor odinioară „en vogue“, cum spun 
ziarele. 
1923începe să se imprime la Londra o ediţie de opere ale 

scriitorului, care, în ciuda celor 16 volume (apărute în 1923— 
1924) este incompletă. 

1924Apare, pentru prima oară, la Londra, Billy Budd. 

1935 Se publică pentru prima oară Journal up the Straits 
(Jurnalul unei călătorii prin Strâmtori). 
1947Editorul H. P. Vincent din Chicago publică într-un volum 

toate poemele scriitorului (Collected Poems). 

19480 descendentă a scriitorului, Eleanor MelviileMetcalf, 
publică pentru prima oară, la Cambridge, Journal of a Visit to 
London and the Continent 1849—1850 (Jurnalul unei călătorii 
la Londra şi în Europa...). 

1949)ay Leyda, cineast celebru, publică, pentru prima oară, la 
New York, un volum cuprinzând toate povestirile (edite şi 
inedite) ale scriitorului (The Complete Stories). 

1951 Jay Leyda care fusese, la Moscova, elevul lui Serghei M. 
Eisenstein, dedică veneratului său profesor, care era, la rândul 
său, îndrăgostit de arta lui Melviile, cea mai completă biografie a 
scriitorului american: The Me/viile Log, a documentary life of 
Herman Melviile 1819— 1891 (Jurnal Melviile, un documentar al 
vieții lui Herman Melviile, 1819—1891). 

1960 Merrel R. Davis şi William H. Gilman publică la New Haven 
The Letters of Herman Melviile (Scrisorile lui Herman Melviile). 
EUGEN SCHILERU 
XLVI 
BARTLEBY 


Sunt un om destul de în vârsta. Ocupațiile mele din ultimii 
treizeci de ani mi-au prilejuit, prin însăşi natura lor, un contact 
deosebit de strâns cu o categorie de oameni interesanţi şi, se 
pare, cam ciudaţi, despre care nu s-a scris încă nimic după câte 
ştiu - mă refer la copişti, la aşa-zişii scriitori de acte publice. Am 
cunoscut, atât pe plan profesional cât şi cu titlu particular, 
foarte mulţi dmtre ei şi aş fi în măsură, dac-aş vrea, să 
povestesc "felurite întâmplări, de natură a-i face să zâmbească 
pe oamenii veseli din fire şi a stoarce lacrimi celor sentimentali. 
Renunţ, însă, la biografiile tuturor celorlalţi, pentru a relata 
câteva episoade din viaţa lui Bartleby, cel mai bizar dintre 
copiştii pe care mi-a fost dat să-i văd sau despre care am auzit 
vreodată. M-aş simţi în stare să scriu o biografie completă a 
altor copişti, dar în legătură cu Bartleby aşa ceva e de 
neconceput. Cred că nu există niciun fel de date pentru o 
biografie completă şi satisfăcătoare a acestui om. Şi e o 
pierdere ireparabilă pentru literatură. Bartleby era una dintre 
acele făpturi despre care nu se poate afirma nimic precis, decât 
apelând la izvoarele originale, iar în cazul lui aceste izvoare sunt 
foarte sărace. Ceea ce am văzut cu proprii mei ochi uimiţi, 
reprezintă tot ce ştiu despre dânsul, în afară de-un anumit zvon 
despre care voi pomeni mai încolo. 

înainte de a-l prezenta aşa cum mi-a apărut prima oară, se 
cuvine să vorbesc puţin despre mine însumi, despre amploaiați; 
mei, despre activitatea şi despre birourile mele, precum şi 
despre mediul înconjurător; căci o asemenea descriere este 
absolut necesară pentru o înţelegere adecvată a personajului 
despre care vorbesc. 

Imprimis: Sunt un om stăpânit încă din tinereţe de profunda 
convingere că viaţa cea mai uşoară este şi cea mai bună. 
Tocmai de aceea, deşi fac parte dintr-o tagmă proverbial de 
dinamică şi agitată, uneori până la zbucium, nu m-am lăsat 
totuşi niciodată tulburat în pacea mea lăuntrică. Sunt unul dintre 
acei avocaţi lipsiţi de ambiţie, care nu interpelează niciodată un 
juriu şi nu stârnesc prin nimic aplauzele publicului: retraşi în 
tihna unui adăpost confortabil, ei fac o treabă comodă, 
ocupându-se de obligaţiunile, ipotecile şi titlurile de proprietate 
ale bogătaşilor. Toţi cei care mă cunosc, mă consideră un om 
absolut sigur. Răposatul John Jacob Astor, un personaj foarte 
puţin aplecat spre elanurile poetice, nu ezita să afirme că 


prudenţa e însuşirea mea de căpetenie, a doua mea calitate 
fiind metoda. Nu vanitatea, ci simpla dorinţa de a înregistra un 
fapt, mă îndeamnă să spun că serviciile mele au fost folosite de 
răposatul John Jacob Astor - mărturisesc că-mi place să-i repet 
numele, căci are un sunet rotund şi plin, ca un lingou de aur. 
Recunosc, de asemenea, că buna părere a răposatului John 
Jacob Astor, nu mă lăsa indiferent. 

Ceva mai înainte de epoca la care începe această povestire, 
ocupaţiunile mele sporiseră considerabil. Mi se încredinţase 
vechea şi plăcuta funcţie de consilier la Curtea de casaţie, 
funcţie desfiinţată între timp în statul New York. Era o slujbă nu 
prea grea, dar în schimb foarte bine plătită, ceea ce nu-mi 
displăcea de fel. Îmi ies rareori din fire, şi mă las şi mai rareori 
pradă primejdioasei indignări stârnite de vreo nedreptate sau de 
vreun ultragiu; fie-mi totuşi îngăduit să declar, cu tărie, că 
brusca şi brutala abrogare, de către noua constituţie, a funcţiei 
de consilier ia Curtea de casaţie, mi s-a părut a fi un act... 
prematur, cu atât mai mult cu cât contasem să încasez toată 
viaţa leafa de consilier şi n-am primit-o decât vreme de câţiva 
ani. Dar spun acest lucru numai în treacăt. 

Biroul meu era situat la etajul al doilea al casei cu numărul X de 
pe Wall Street. De la un capăt aj apartamentului se zărea 
peretele alb al luminatorului ce străbătea de sus în jos clădirea. 
Această privelişte putea fi socotită destul de banală, şi lipsită de 
ceea ce pictorii p'eisajişti numesc „pitoresc”. In schimb, 
panorama ce se deschidea la celălalt capăt al apartamentului 
meu oferea un contrast izbitor cu această perspectivă, dacă nu 
şi mai mult. Acolo, ferestrele mele se deschideau asupra unui 
zid înalt de cărămidă, înnegrit de vreme şi de o umbră eternă; 
zidul acesta n-avea nevoie de niciun binoclu pentru a-şi dezvălui 
frumuseţea ascunsă, căci se înălța la vreo zece picioare de 
ferestrele mele, în văzul oricărui privitor, fie el miop. Cum 
clădirile vecine erau foarte înalte, şi cum apartamentul meu se 
afla la etajul al doilea, spaţiul dintre acest zid şi peretele meu 
semăna cu o uriaşa fântână pătrată. 

Cu foarte puţină vreme înainte de apariţia lui Bartleby, lucrau 
la mine doi copişti şi un practicant 
— Un flăcău foarte promiţător. Cei doi copişti se numeau 
„Curcanul” şi „Cleştişor”, iar băiatul răspundea la numele de 
„Ghimber”. S-ar părea că numele astea nu-s dintre cele ce se 


găsesc, de-obicei, într-un anuar. De fapt, erau nişte porecle, cu 
care cei trei subalterni ai mei se gratificaseră reciproc, chipurile 
pentru a-şi defini personalitatea sau caracterul. „Curcanul” era 
un englez bondoc şi pântecos, cam de vârsta mea, adică nu 
departe de şaizeci de ani. Dimineaţa, obrajii lui păreau 
îmbujoraţi, dar după douăsprezece - ora lui de prânz —; ardeau 
ca o vatră plină cu jăratec, în zilele de Crăciun; şi continuau să 
ardă aşa, deşi cu o flacără din ce în ce mai palidă, până pe la 
orele şase seara, după care nu-l mai vedeam de loc pe 
posesorul acestei feţe: atingând zenitul odată cu soarele, părea 
să apună în acelaşi timp cu el, ca să răsară, să ajungă la apogeu 
şi sa apună din nou în ziua următoare, cu aceeaşi regularitate şi 
cu aceeaşi neştirbită strălucire. Multe coincidenţe stranii mi-a 
fost dat să văd de-a lungul vieţii mele, dar poate că cea mai 
stranie dintre ele era aceasta: în clipa când faţa roşie şi radioasă 
a „Curcanului” ajungea ca să zic aşa la zenit, exact în acel 
moment critic începea perioada când capacitatea lui de lucru 
îmi apărea grav compromisă pentru tot restul zilei. Şi asta, nu 
pentru că ar fi fost leneş din fire sau certat cu munca. Departe 
de aşa ceva! Dimpotrivă, era capabil de o energie extraordinară, 
şi tocmai aici era buba. Activitatea lui avea ceva pripit şi 
necugetat, ca o flacără care mistuie totul, fără să-i pese de 
nimic. Bunăoară, îşi muia în neştire pana în călimară şi-mi păta 
hârtiile, însă nu înainte, ci numai după orele douăsprezece. Ba, 
în unele după amiezi nu era doar neglijent şi supărător de darnic 
în pete, ci mergea mult mai departe, devenind de-a dreptul 
turbulent. În asemenea momente, obrajii lui se aprindeau parcă 
şi mai mult, arzând ca antracitul peste care se toarnă turbă. 
Începea să se sucească pe scaun, făcând un zgomot neplăcut; 
îşi răsturna nisiparniţa; încercând să-şi ascută penele, sfârşea 
prin a le rupe în bucăţi şi a le arunca, furios, pe podea; apoi se 
ridica, se apleca peste masa lui de birou şi începea să-şi 
răvăşească hârtiile, cu nişte gessturi necuviincioase, foarte 
supărătoare la un om de vârsta lui. Cu toate astea, întrucât în 
multe privinţe îmi era deosebit de folositor, având în vedere că, 
înainte de amiază, muncea cu o râvnă şi cu o pricepere greu de 
egalat - eram dispus să-i trec cu vederea ciudăţeniile, deşi, 
uneori, îi făceam câte o observaţie. Fireşte, i-o făceam pe un ton 
foarte blând, deoarece omul acesta, atât de blajin şi politicos, ba 
chiar de-a dreptul reverenţios înainte de amiază, era în stare, 


după amiaza, să răspundă cu ţăâfnă sau chiar cu obrăznicie la 
cea mai mică înţepătură. Intrucât îi preţuiam munca de 
dimineaţă şi nu voiam cu niciun chip s-o pierd - deşi stilul lui 
incendiar de după amiază mă cam incomoda - şi întrucât, fiind 
un om paşnic din fire, nu voiam să-i stârnesc prin mustrările 
mele vreo replică necuviincioasă, m-am gândit, într-o sâmbătă 
la amiază (sâmbăta devenea de-a dreptul insuportabil) m-am 
gândit aşadar să-i sugerez, pe un ton foarte binevoitor, că n-ar 
strica să muncească mai puţin, acum, când se apropia de 
bătrâneţe; pe scurt, că nu trebuia să mai vină la birou după 
amiaza, ci ar face mai bine să se ducă acasă, îndată după prânz, 
şi să se odihnească până la ora ceaiului. El, însă, nici n-a vrut să 
audă de aşa ceva, ci a stăruit să-şi continue îndatoririle de după- 
amiază. Obrajii i se aprinseseră, gata parcă să ia foc, în timp ce 
mă asigura, elocvent 

— Agitând o riglă lungă, în celălalt capăt al încăperii - că 
munca lui, utilă dimineaţa, devenea pur şi simplu indispensabilă 
după-amiaza: 

— Vă declar cu smerenie, domnule, că mă consider braţul 
dumneavoastră drept. Dimineaţa, nu fac decât să-mi strâng şi 
să-mi desfăşor raidurile, dar dupăamiaza mă pun în fruntea lor 
şi trec vitejeşte la atac împotriva duşmanului, aşa... 

Şi spunând acestea, flutură în aer rigla, cu putere. 

— Bine, „Curcanule”, dar petele? replicai eu. 

— E adevărat, domnule, dar _ uitaţi-vă la părul meu! 
Imbătrânesc. Două-trei pete făcute într-o dupăamiază toridă, nu 
pot fi, cred, imputate unui om cărunt. Bătrâneţea - chiar când 
pătează hârtia - e o vârstă onorabilă. De altfel, nu vă supăraţi, 
domnule, dar amânaoi îmbătrânim. 

Nu puteam rezista acestui mişcător apel la solidaritate. În orice 
caz, mi-am dat seama că de plecat n-o să plece. De aceea, m- 
am resemnat să-l las să rămână, promiţându-mi, totuşi, să nu-i 
dau pe mână, dupăamiezile, decât hârtiile ceva mai puţin 
importante. 

„Cleştişor”, al doilea funcţionar al meu, era un tânăr cam palid, 
în vârstă de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu favorite şi cu o 
mutră de pirat. Am văzut totdeauna în el victima a două puteri 
malefice: ambiția şi indigestia. Ambiţia şi-o trăda printr-o anume 
nervozitate în îndeplinirea muncii de simplu copist, muncă pe 
care-o socotea un insuportabil obstacol în calea exercitării 


atribuţiunilor specifice profesiunii sale, bunăoară întocmirea 
actelor de notariat. Cât despre indigestie, ea se manifesta prin 
crize subite de irascibilitate, ce-l făceau să scrâşnească din dinţi 
şi să rânjească ori de câte ori comitea vreo greşeală în actele 
copiate; alteori se manifesta prin blesteme, mai degrabă 
şuierate decât rostite, îndârdora lucrului, şi îndeosebi printr-o 
veşnică nemulţumire faţă de înălţimea mesei sale de birou. În 
ciuda remarcabilelor lui aptitudini mecanice, „Cleştişor” nu 
izbutea niciodată să-şi potrivească masa la un nivel convenabil. 
Punea sub ea tot felul de aşchii, bucățele de carton şi alte 
asemenea proptele, ajungând la un moment dat să încerce o 
ajustare supremă, cu ajutorul unor ghemotoace de sugativă 
ingenios îndoite. Dar nicio invenţie nu putea rezolva problema. 
Dacă, pentru a-şi dezdoi spinarea, ridica masa în unghi ascuţit 
spre bărbie, şi începea să scrie pe ea aidoma unui om care-ar 
folosi ca pupitru acoperişul abrupt al unei case olandeze, curând 
după aceea se plângea că-i amorţesc braţele. Dacă, dimpotrivă, 
cobora masa până la brâu şi se apleca să scrie, începea să se 
vaite că-l doare spinarea, într-un cuvânt, „Cleştişor” nu ştia ce 
vrea; sau, dacă voia într-adevăr ceva, era să se vadă scăpat de 
masa de copist. Un alt semn al ambiţiei sale bolnăvicioase era 
plăcerea cu care primea vizitele anumitor indivizi dubioşi şi 
jerpeliţi, pe care-i numea „clienţii” săi. Imi dădea a înţelege că i 
se încredința, din când în când, nu numai câte un mare proces 
de tutelă, dar şi alte procese, judecate la diverse instanţe, 
precum şi că era un personaj cunoscut pe treptele faimoaselor 
„Tombs”:?. Am, totuşi, temeiuri sa cred că unul dintre musafirii 
lui, un individ care venise să-l caute la birou şi care, dându-şi 
aere, îmi tot răspundea că e „clientul” lui, nu era de fapt decât 
un creditor, pretinsul act de proprietate adus de el fiind în 
realitate o poliţă. Dar în ciuda tuturor cusururilor sale, şi a 
neplăcerilor pe care mi le pricinuia, „Cleştişor” îmi era, întocmai 
ca şi compatriotul său poreclit „Curcanul”, foarte folositor: avea 
un Scris cursiv şi rapid, iar când voia, nu era lipsit de o anumită 
distincţie. In afară de asta, se îmbrăca totdeauna ca un 
gentleman, ceea ce sporea prestigiu! biroului meu. Spre 
deosebire de „Curcanul”, pe care mă sileam din răsputeri să-l 
împiedic să mă facă de ruşine. Imbrăcămintea acestuia era de 
obicei soioasă şi mirosea a bucătărie. Vara, pantalonii îi. 


12 închisoare din New-York (literal : „Morminte"). 


Atârnau, mai-mai să cada de pe el. Purta oişte haine 
îngrozitoare, şi o pălărie neînchipuit de jegoasă. Dar dacă de 
pălărie nu-mi păsa - având în vedere că şi-o scotea în clipa când 
intra în încăpere, ca orice funcţionar englez politicos şi civilizat 
din fire, - cu haina era cu totul altceva. In zadar încercam să 
discut cu el pe tema hainelor, îmi băteam gura de pomană. 
Adevărul e, cred, că un om cu un venit atât de mic nu-şi putea 
permite să arboreze în acelaşi timp o haină strălucitoare şi o 
faţă aşijderea. Aşa cum a remarcat o dată „Cleştişor”, 
„Curcanul” îşi cheltuia aproape toţi banii pe băutură. Intr-o zi de 
iarnă, i-am dăruit o haină de-a mea, cât se poate de 
prezentabilă - un gheroc gri căptuşit şi foarte călduros, care se 
încheia de la genunchi până la gât. Imi închipuiam că slujbaşul 
meu îmi va aprecia gestul şi va pune frâu zgomotoasei sale 
irascibilităţi de după-amiază. Ei bine, nu! Sunt convins că faptul 
de a se înfofoli într-o haină atât de pufoasă a avut asupră-i un 
efect dăunător - în virtutea’ principiului care face ca prea mult 
ovăz să-i strice calului. Întocmai cum un cai abraş se înfurie 
când îşi adulmecă ovăzul, „Curcanul” îşi adulmeca haina, şi 
devenea obraznic: era un om căruia prosperitatea nu-i prieşte. 
— Dacă apucăturile deşucheate ale „Curcanului” treziseră în 
mine unele bănuieli, în legătură cu „Cleştişor” eram încredinţat 
că, oricare-ar fi fost cusururile lui pe alte planuri, era cel puţin 
un tânăr cumpătat. S-ar fi zis că natura însăşi îi slujise drept 
cârciumar, înzestrându-l, încă din născare, cu o fire atât de 
aprinsă şi ţie irascibilă, îneât făcea de prisos orice beţie. Când 
îmi aduc aminte cum, în liniştea biroului meu, „Cleştişor” se 
ridica brusc de pe scaun şi, aplecându-se peste masa lui de 
lucru, o cuprindea cu braţele-i larg desfăcute şi o împingea cât 
colo, făcând-o să scârţâie pe podea, ca şi cum masa ar fi fost un 
duşman perfid, însufleţit de dorinţa de a-l contraria şi jigni, - 
când îmi aduc aminte de toate astea, îmi dau seama cât se 
poate de limpede că, pentru el, rachiul era cu totul inutil. 

Din fericire pentru mine, irascibilitatea şi nervozitatea lui 
„Cleştişor” se manifestau, datorită înseşi cauzei lor - indigestia - 
mai cu seamă dimineaţa; după-amiaza, era relativ paşnic. Şi 
întrucât „Curcanul” ajungea la paroxism abia către prânz, nu 
eram silit să le suport hachiţele amândurora în acelaşi timp. 
Accesele lor de furie se succedau aidoma unor sentinele în post. 
Când era „de gardă” furia „Curcanului”, cea a lui „Cleştişor” se 


odihnea; şi vice-versa. În cazul de faţă, natura potrivise bine 
lucrurile. 

Al treilea subaltern al meu, „Ghimber”, era un băieţaş de 
doisprezece ani. Tatăl său era un căruţaş care nutrea ambiția de 
a-şi vedea, înainte de moarte, feciorul pe un scaun de judecător, 
nu pe capra unei căruţe. De aceea îl trimisese la biroul meu, ca 
să înveţe Dreptul, făcând comisioane şi măturând podelele, 
pentru o simbrie de un dolar pe săptămână. li dădusem şi lui urt 
mic pupitru, dar nu-l prea folosea. Dacă-i deschideai sertarul, 
găseai în el o colecţie întreagă de coji de nuci, de diferite 
mărimi. De fapt, pentru băieţaşul acesta isteţ la minte, nobila 
ştiinţă juridică încăpea, toată, într-o coajă de nucă. Una din 
principalele lui îndatoriri, de care se achita cu cea mai mare 
promptitudine, era aceea de a-i aproviziona cu prăjituri şi cu 
mere pe „Curcanul” şi pe colegul său „Cleştişor”. Copierea 
actelor juridice fiind o treabă proverbial de aridă şi plicticoasă, 
cei doi se vedeau siliţi să-şi umezească foarte des gâtlejurile cu 
mere „Spitzenberg”, ce se găseau la numeroasele dughene din 
preajma Vămii şi a Poştei. De asemenea, îl trimeteau adesea pe 
băiat după o prăjitură specială - mică, rotundă, turtită şi foarte 
aromată - care-i adusese din parte-le porecla de „Ghimber”. In 
câte o dimineaţă mai răcoroasă, când munca îl cam plictisea, 
„Curcanul” înghiţea zeci de asemenea prăjiturele, ca şi cum ar fi 
fost nişte bomboane (e drept că se vindeau ieftin, câte şase sau 
opt pentru un gologan), şi atunci scârţâitul penei lui era 
acompaniat de scrâşnetul dinţilor ce mozoleau prăjiturică 
uscată. Într-o după amiază „Curcanul” a umezit cu buzele o 
asemenea prăjiturică şi a aplicat-o pe o ipotecă, în chip de 
sigiliu. Deşi obişnuit cu greşelile şi cu obrăzniciile lui de după- 
amiază, mi s-a părut că de data asta întrecuse orice măsură şi 
era cât pe ce să-l concediez. Dar m-am muiat când l-am auzit 
că-mi spune, cu o plecăciune orientală: 

— Cu voia dumneavoastră, domnule, cred că a fost un gest 
generos din paite-mi să vă furnizez papetărie pe socoteala 
mea... 

Ocupaţiunile mele de bază - notariatul, urmărirea scadenţelor 
şi redactarea a tot soiul de documente absurde - au sporit 
considerabil când mi s-a încredinţat postul de consilier la Curtea 
de casaţie. Copiştii mei nu s-ar fi putut plânge că n-au de lucru. 
Ba, ara fost chiar nevoit să mai apelez la ajutorul cuiva, inserând 


un anunţ într-un ziar. 

într-o dimineaţă, am zărit prin uşa deschisă a biroului meu (era 
vară i) un tânăr ce stătea nemişcat în prag. Parcă-i văd şi acum 
faţa curată dar livida, cu o expresie jalnic de respectabilă şi 
iremediabil deznădăjduita. Era Bartleby. 

După un scurt schimb de cuvinte în _ legătură cu pregătirea lui, 
l-am angajat, bucuros să primesc în rândurile copiştilor mei un 
om aparent atât de liniştit, care avea, desigur, sa exercite o 
influenţa binefăcătoare asupra firii capricioase a „Curcanului'1 şi 
asupra firii aprige a lui „Cleştişor”. 

Am uitat sa spun că biroul meu era împărţit, printr-o uşă de 
sticlă mată, în două compartimente, unul ocupat de mine 
însumi, iar celălalt de subalternii mei. Ţineam această uşă 
deschisă sau o închideam, după cum mi se năzărea. M-am 
hotărât să-l instalez pe Bartleby într-un colţ de dincoace de uşă, 
în partea mea, aşa fel ca să-l am la îndemână pe omul acesta 
potolit, în cazul când aş fi avut nevoie de dânsul pentru vreo 
treabă oarecare. l-am aşezat pupitrul lângă o fereastră din acel 
colţ al încăperii, fereastră prin care, cândva, se putea privi, 
lateral, spre nişte curţi dosnice şi ziduri înnegrite, dar care, în 
urma unor construcţii ulterioare nu mai permitea să se vadă 
nimic, deşi lăsa să se strecoare puţină lumină. La vreo trei paşi 
de fereastră se ridica un zid, iar lumina venea de undeva de 
deasupra lui, dintre două clădiri înalte, ca şi cum s-ar fi strecurat 
prin deschizătura minusculă a unei turle. Pentru a-i asigura 
condiţii optime lui Bartleby, i-am izolat colţul cu un paravan 
verde, care-l ferea de privirile dar nu şi de chemările mele. În 
felul acesta, eram despărțiți şi uniţi totodată. 

La început Bartleby a copiat o cantitate extraordinară de 
scripte. Ca şi cum ar fi fost de mult ahtiat să copieze ceva, 
părea să se înfrupte cu hârtiile mele. Nu făcea nicio pauză 
pentru digestie. Scria de dimineaţă până seara, fără întrerupere, 
copiind atât la lumina zilei cât şi la flacăra luminării. Aş fi fost 
încântat de râvna lui, dacă ar fi muncit cu oarecare voie bună. 
Dar scria în tăcere, mecanic, cu o înverşunare lugubră. 

Un copist trebuie, desigur, să verifice cuvânt cu cuvânt 
exactitatea copiei pe care-o întocmeşte - treaba asta face parte 
integrantă din munca lui. Dacă într-un birou lucrează doi copişti 
sau mai mulţi, ei se ajută unii pe alţii în această operaţiune: unul 
citeşte copia, iar altul urmăreşte textul original. E o treabă 


foarte plicticoasă, monotonă şi obositoare. Îmi închipui că unii 

oameni cu temperament mai sangvin, nici n-ar putea s-o 
suporte. Bunăoară, nu mi l-aş putea imagina pe aprigul poet 
B'yron stând mulţumit alături de Bartleby şi examinând 
împreună cu el un document juridic de, să zicem, cinci sute de 
pagini, scrise mărunt de o mână crispată. 

Uneori, când era zor mare, aveam obiceiul să ve~ rific eu 
însumi câte un document mai scurt, cu ajutorul „Curcanului” sau 
al lui „Cleştişor”. Instalându-l pe Bartleby atât de aproape de 
mine, după paravanul acela, urmăream şi scopul de a mă folosi 
de serviciile lui în asemenea ocazii mărunte. Trecuseră, cred, 
tre; zile de la venirea lui la mine, şi nu avusesem încă prilejul de 
a-i verifica scriptele, când, grăbit să închei un act oarecare, l-am 
chemat urgent pe Bartleby. Fiind atât de zorit şi aşteptându-mă, 
fireşte, la o supunere grabnică, şedeam cu capul plecat peste 
documentul de pe biroul meu şi ţineam, cam nervos, în mâna 
dreaptă copia întinsă aşa fel ca Bartleby s-o poată smulge în 
clipa când va ieşi din ascunzătoarea lui, pentru a trece 
numaidecât la treabă. Stând în această poziţie, l-am chemat 
aşadar, nu fără a-i explica, pripit, ce voiam de la dânsul - şi 
anume, să mă ajute să verific un mic text... Imaginaţi-vă 
surpriza, mai bine zis consternarea mea, când, fără să-şi 
părăsească bârlogul, Bartleby mi-a răspuns, cu un glas ciudat de 
blajin şi hotărât.: 

— Prefer să mă abţin! 

Câteva clipe am rămas mut de uimire, încercând să-mi adun 
gândurile. Aveam impresia că urechea mă înşelase, sau că 
Bartleby înţelesese cu totul greşit cuvintele mele. De aceea, le- 
am repetat cât se poate de clar, dar răspunsul lui a sunat cu 
aceeaşi claritate ca şi înainte: 

— Prefer să mă abţin! 

— Preferi să te abţii?! l-am îngânat eu, ridicându-mă furios de 
la masa mea şi străbătând cu paşi mari încăperea. Ce vrei să 
spui? Ţi-ai pierdut minţile? Vreau să m-ajuţi să confrunt copia 
ăsta - ţine-o! 

Şi i-am întins-o. 

— Prefer să mă abţin!... 

M-am uitat ţintă la el. Obrajii lui supţi aveau o expresie calmă, 
iar în ochii lui cenuşii domnea parcă o linişte sumbră. Nu se 
vedea pe faţa lui nicio cută, niciun semn de tulburare. Dac-aş fi 


desluşit în atitudinea lui vreo umbră de nelinişte, mânie, 
nervozitate sau impertinenţă, altfel spus, dac-aş fi recunoscut 
ceva omenesc în purtarea lui, l-aş fi dat desigur afară din birou, 
fără menajamente. Dar aşa, ar fi fost ca şi cum aş fi dat afară pe 
uşă bustul de ghips al lui Cicero. Am stat câteva clipe cu ochii 
aţintiţi asupra lui Bartleby, care continua să scrie, apoi m-am 
aşezat din nou la birou. E foarte cudat! îmi spuneam. Ce s-ar 
cuveni să fac? Dar întrucât trebuia să-mi termin treaba, m-am 
hotărât să uit deocamdată incidentul*lăsându-l pentru mai 
târziu, când voi avea mai mult timp. L-am chemat aşadar pe 
„Cleştişor” din cealaltă încăpere, şi am confruntat repede cu el 
documentul. 

Câteva zile mai târziu, Bartleby a transcris patru acte 
voluminoase - patru copii ale unor depoziţii făcute în faţa mea, 
timp de o săptămână, la înalta’ Curte de casaţie. Aceste copii 
trebuiau să fie verificate: fiind vorba de un proces important, se 
cerea cea mai mare acuratețe. După ce am pregătit 
documentele, i-am chemat din cealaltă încăpere pe „Curcan”, 
pe „Cleştişor” şi pe „Ghimber”, ca să-i pun să urmărească, 
împreună cu Bartleby, cele patru copii, în vreme ce eu aş fi dat 
citire textului original. Cei trei se şi aşezaseră pe scaune, unul 
lângă altul, cu câte o copie în mână, când l-am chemat pe 
Bartleby să li se alăture. 

— Repede, Bartleby! Te aştept! 

Am auzit întâi scârţâitul scaunului său pe duşumeaua goală, 
apoi i-am văzut mutra în pragul chiliei sale. 

— Ce doriţi? mă întrebă el, cu voce calmă. 

— Copiile, copiile! i-am răspuns eu, pripit. Trebuie să le 
confruntăm. Poftim... 

Şi i-am întins cea de-a patra copie. 

— Prefer să mă abtin, zise el, dispărând liniştit după paravan. 
Câteva clipe am rămas ca o stană de sare la marginea coloanei 
încremenite a subalternilor mei aşezaţi pe scaune. Venindu-mi 
în fire, am pornit spre paravan şi i-am cerut lui Bartleby să-mi 
explice cauza atât de neobişnuitei sale purtări: 

— Pentru ce refuzi? 

— Prefer să mă abţin... 

Cu oricare alt om, mi-aş fi ieşit numaidecât din fire şi, cuprins 
de o furie cumplită, l-aş fi poftit, fără multe vorbe, să mă 
lipsească de prezenţa-i neplăcută. Dar Bartleby avea ceva care 


mă dezarma, ba chiar mă mişca şi mă descumpănea, în chip 
ciudat. Am început să discut cu el, să-i explic: 

— E vorba de verificarea propriilor dumitale copii. Citind 
simultan cele patru copii, te scutim de-o muncă plicticoasa. Aşa 
se obişnuieşte. Orice copist e dator să-şi confrunte copiile, nu-i 
aşa? De ce nu vorbeşti? Răspunde! 

— Prefer să mă abţin, răspunse el, cu inflexiuni de flaut. 

Mi se păruse, în timp ce-i vorbeam, că-mi cântărea cu atenţie 
fiece cuvânt, că-i înţelegea perfect sensul şi că, deşi nu putea 
contesta argumentele mele irezistibile, nu ştiu ce considerent 
suprem îl îndemna să-mi răspundă aşa cum îmi răspunsese. 

— Prin urmare, eşti decis să nu te supui cererii mele, dictată de 
bunul simţ şi de uzul comun? 
îmi dădu a înţelege, pe scurt, că, în această privinţă, aprecierea 
mea era corectă: da, hotărârea lui era irevocabilă. 

Se întâmplă adesea ca un om contrazis într-un mod neaşteptat 
şi profund neraţional, să înceapă a se îndoi de convingerile-i 
cele mai ferme. E ca şi cum ar începe să bănuiască, vag, că 
dreptatea şi raţiunea sunt, pe de-a-ntregul, de partea cealaltă, 
oricât de uluitor i s-ar părea acest lucru. In consecinţă, dacă se 
află de faţă şi alte persoane, omul se întoarce spre ele ca să 
găsească vreun reazem pentru mintea lui şovăitoare. 

— Ascultă „Curcanule”, ce părere ai? N-am dreptate? 

— Cu voia dumneavoastră, domnule, cred că da, îmi răspunse 
el pe un ton cât se poate de blând. 

— Dar dumneata, ce crezi? îl întrebai eu pe „Cleştişor”. 

— Cred că, în locul dumneavoastră, l-aş da afară pe uşă. 
(Cititorul cu spirit de observaţie îşi va da seama că, întrucât 
această scenă se petrecea într-o dimineaţă, răspunsul 
„Curcanului” era potolit şi politicos, pe când cel dat de 
„Cleştişor” era cam repezit; sau, pentru a reveni la o expresie 
anterioară, proasta dispoziţie a lui „Cleştişor” era de gardă, iar 
cea a „Curcanului” se odihnea.) 

— lar tu, „Ghimberule”, ce părere ai? am întrebat eu, doritor 
să-mi asigur până şi cele mai neînsemnate sufragii. 

— Cred, domnule, că s-a cam ţicnit la cap, răspunse băiatul, 
rânjind. 

— Ai auzit ce-au spus oamenii? am strigat eu, întorcându-mă cu 
faţa spre paravan. leşi de-acolo şi fă-ţi datoria! 

Dar Bartleby n-a catadicsit să-mi răspundă. Am rămas o clipă 


descumpănit şi perplex. Dar, încă o dată, treaba mă zorea, aşa 
că m-am hotărât din nou să amân pentru mai târziu rezolvarea 
acestei dileme. Ne-am apucat, cam stânjeniţi, să confruntăm 
copiile, fără ajutorul lui Bartleby, deşi aproape la fiecare pagină 
„Curcanul” îşi exprima, politicos, părerea că procedura asta e 
destul de neobişnuită, iar „Cleştişor”, foindu-se pe scaun cu o 
nervozitate dispeptică, şuiera printre dinţi sudălmi ocazionale 
împotriva dobitocului îndărătnic de după paravan, şi declara că 
e pentru prima şi ultima oară că lucrează, fără plată, în locul 
altuia. 
în vremea asta, Bartleby şedea în chilia lui, fără să-i pese de 
nimic altceva decât de treaba pe care o făcea. 

Trecură câteva zile, în timpul cărora copistul se adânci din nou 
într-o lucrare de proporţii. Purtarea lui neobişnuită mă făcuse să- 
i observ cu luare aminte mişcările. Am băgat de seamă că nu se 
ducea niciodată la masă - de fapt, nu se ducea nicăieri: nu-mi 
amintesc să-l fi văzut vreodată în afara biroului meu. Stătea tot 
timpul ca o sentinelă în colţul lui. Totuşi, am constatat că pe la 
orele unsprezece dimineaţa, „Ghimber” se îndrepta spre 
deschizătura paravanului ce-l ascundea pe Bartleby, ca şi cum 
acesta l-ar fi chemat acolo în tăcere, printr-un gest pe care nu-l 
puteam vedea de la locul meu. Băiatul părăsea atunci biroul, cu 
vreo câţiva gologani zornăindu-i în palmă şi apărea ceva mai 
târziu cu un pumn de prăjiturele aromate, pe care le lăsa omului 
de după paravan; acesta îi răsplătea osteneala cu două dintre 
prăjiturelele aduse. 

Prin urmare, din asta trăieşte, îmi spuneam. Nu prânzeşte 
niciodată, la drept vorbind. O fi, pe semne, vegetarian. Ba nu, 
nu mănâncă nici măcar verdeţuri, ci numai prăjiturele... Mintea 
mea se pierdu atunci în reverii pe tema consecinţelor probabile 
pe care o alimentaţie bazată exclusiv pe prăjiturelele cu 
ghimber le-ar putea avea asupra organismului omenesc. 
Prăjiturelele astea au ca principal ingredient ghimberul, care le 
dă aroma specifică. Dar ce-i ghimberul? Un condiment iute şi 
aromat. Era, oare, Bartleby iute şi aromat? Câtuşi de puţin. 
Insemna, deci, că ghimberul nu avea niciun efect asupra lui 
Bartleby. Probabil că acesta prefera să nu aibe niciun efect. 

Nimic nu poate fi mai enervant pentru un om serios decât 
rezistenţa pasivă. Dacă „rezistentul” e cu totul inofensiv în 
pasivitatea lui, şi dacă cel ce întâmpină o asemenea rezistenţă 


nu e lipsit de omenie, acesta se va strădui, în momentele lui de 
bună dispoziţie şi elan caritabil, să simtă cu imaginaţia ceea ce 
nu poate înţelege cu mintea. Tocmai în felul acesta îl priveam 
eu, de cele mai multe ori, pe Bartleby şi purtările sale. Sărmanul 
de el, îmi spuneam, nu are vreo intenţie rea. E clar că nu vrea 
cu tot dinadinsul să fie obraznic. Insăşi mutra lui e o dovadă că 
excentricităţile sale sunt involuntare. Şi-apoi, îmi este foarte util. 
O să mă împac eu cu el! Dacă l-aş da afară, ar nimeri mai mult 
ca sigur la un patron mai puţin indulgent, care l-ar maltrata. Ar 
ajunge, poate, să moară de foame, săracul! Da, iată o ocazie de 
a-mi câştiga lesne respectul faţă de mine însumi: a fi prietenos 
cu Bartleby şi a-i tolera încăpăţânarea stranie e o nimica toată; 
în schimb, aş agonisi, poate, o hrană dulce pentru conştiinţa 
mea, pentru liniştea mea sufletească... Nu eram, totuşi, mereu 
în această dispoziţie. Uneori pasivitatea lui Bartleby mă scotea 
din fire. Simţeam dorinţa ciudată de a-l provoca să mă refuze 
din nou, de a-i smulge vreo scânteie de mânie care să o poată 
aprinde pe a mea. Dar era ca şi cum aş fi încercat să scot o 
scânteie frecându-mi degetele de o bucată de săpun. Totuşi, 
într-o după amiază demonul meu lăuntric a pus stăpânire pe 
mine, ceea ce a dus la o mică scenă. 

— Bartleby - i-am zis - după ce termini de copiat hârtiile alea, 
vreau să le confruntăm împreună. 

— Prefer să mă abţin... 

— Cum aşa? Sper că n-ai de gând să stărui în încăpăţânarea 
asta de catâr! 

Niciun răspuns. 

Deschizând uşa, m-am întors spre „Curcan” şi spre „Cleştişor” 
şi le-am strigat: 

— Bartleby refuză pentru a doua oară să-şi confrunte hârtiile. 
Ce părere ai, „Curcanule”? 

Nu uitaţi că era într-o după-amiază. „Curcanul” strălucea ca un 
cazan de aramă, tigva lui cheală aburea parcă, iar mâinile i se 
tot suceau peste hârtiile pătate. 

— Ce părere am? răcni el. Păi, cred c-o să trec dincolo de 
paravan şi-o să-i învineţesc un ochi! 

Şi spunând acestea, „Curcanul” se ridică în picioare şi-şi zvârli 
braţele, într-o poziţie de boxer. Se pregătea tocmai să-şi pună în 
aplicare ameninţarea, când l-am oprit, alarmat de reacţia pe 
care-o provocasem aţâţând în neştire combativitatea de 


dupăamiază a „Curcanului”. 

— Şezi jos, „Curcanule”, i-am zis. la să ascultăm părerea lui 
„Cleştişor”. Ce părere ai, nu crezi c-aş fi îndreptăţit să-l 
concediez de îndată pe Bartleby? 

— Mă iertaţi, domnule, dar numai dumneavoastră puteţi hotărî 
acest lucru. Personal, socot că purtarea lui e cam anormală, şi 
chiar nedreaptă faţă de mine şi de „Curcanul”. Se prea poate, 
însă, să fie doar o toană trecătoare. 

— Aha! exclamai eu. Văd că ţi-ai schimbat părerea în chip 
ciudat - acum vorbeşti despre el cu multă blândeţe. 

— Berea e de vină, zise „Curcanul”. Berea înmoaie pe om. Eu şi 
„Cleştişor” am luat azi masa împreună. 

„ Vedeţi cât de blând sunt eu însumi, domnule. Să mă duc să-l 
bat? 

— Pe cine? Pe Bartleby? nu, nu astăzi, „Curcanule”. Lasă jos 
pumnii, te rog. 

Am închis uşile şi am păşit din nou spre Bartleby. Mă simţeam 
iarăşi îmboldit de-o ispită fatală. Ardeam de nerăbdare să-l văd 
pe Bartleby răzvrătindu-se din nou împotriva mea. Amintindu-mi 
că nu părăsea niciodată biroul, i-am spus: 

— Bartleby, întrucât „Ghimber” e plecat, te-aş ruga să dai o 
fugă până la Poştă şi să vezi dacă a sosit ceva pentru mine. 

(Poşta era foarte aproape, nu-ţi trebuiau decât trei minute ca s- 
ajungi acolo.) 

— Prefer să nu... 

— Nu vrei? 

— Prefer să nu... 

M-am întors clătinându-mă la birou şi m-am aşezat, absorbit de 
gânduri. Furia oarbă puse însă din nou stăpânire pe mine. 
Exista, oare, vreun alt pretext prin care mi-aş fi putut atrage un 
nou refuz ruşinos din partea acestui salariat slăbănog şi famelic? 
Ce altă cerere, perfect rezonabilă, se va izbi de refuzul lui? 

— Bartleby!, 

Niciun răspuns. 

— Bartleby! repetai eu, ridicând tonul. 

Niciun răspuns. 

— Bartleby! urlai eu. 

La cea de a treia chemare, apăru în pragul chiliei sale, ca un 
strigoi supus legilor invocaţiei magice. 

— Du-te alături şi spune-i lui „Cleştişor” să vină la mine. 


— Prefer să nu, îmi răspunse el cu glas scăzut, dar respectuos, 
şi dispăru fără zgomot. 

— Foarte bine, Bartleby! i-am spus atunci, pe un ton potolit, de 
dârzenie calmă, sugerând hotărârea mea irevocabilă de a 
recurge grabnic la o pedeapsă teribilă. Pe moment, aveam chiar 
intenţia de a-l pedepsi. Dar întrucât ora mesei se apropia, am 
socotit că-i mai bine să-mi iau pălăria şi să plec acasă, deşi 
eram foarte descumpănit şi perplex. 

Să mărturisesc, oare? Rezultatul acestei istorii a fost că, în 
curând, biroul meu a căpătat o caracteristică precisă, şi anume, 
faptul că un tânăr copist cu faţa palidă, pe nume Bartleby, îmi 
copia acte la tariful obişnuit de patru cenți coala (o sută de 
cuvinte), dar era definitiv scutit de obligaţia de a-şi verifica 
scriptele, munca aceasta fiind atribuită „Curcanului” şi lui 
„Cleştişor”, desigur ca un omagiu adus superiorității lor 
profesionale. Mai mult încă, susnumitul Bartleby nu trebuia să 
fie trimis niciodată, sub niciun motiv, în vreo deplasare, fie ea 
cât de neînsemnată; dacă, totuşi, i se cerea să facă vreun astfel 
de comision, era de la sine înţeles că va răspunde „prefer să 
nu”, altfel spus, că va refuza categoric. 

Cu timpul, am început să mă împac cu Bartleby. Firea lui 
echilibrată şi cumpătată, ferită de orice excese, râvna lui 
neobosită (întreruptă doar de reveriile în care-i plăcea să se 
cufunde, îndelung, în chilioara de după paravan), felul lui tăcut 
de a fi şi purtarea lui veşnic aceeaşi în orice împrejurare, făceau 
dintr-însul o achiziţie de preţ. Esenţialul era că se afla totdeauna 
acolo: era cel dintâi dimineaţa şi cel din urmă seara, iar peste zi 
nu lipsea nicio clipă. Aveam o încredere ciudată în cinstea lui. 
Simţeam că hârtiile mele de valoare erau într-o desăvârşită 
siguranţă în mâinile lui. Fireşte că, uneori, mă apuca subit o 
furie spasmodică împotriva lui - n-aş fi putut s-o evit nici măcar 
dacă mi s-ar fi făgăduit, în schimb, mântuirea propriului meu 
suflet. Căci îmi venea foarte, foarte greu să am tot timpul în 
minte ciudatele particularităţi şi neobişnuitele privilegii şi scutiri 
ce alcătuiau convenţia tacită îxi virtutea căreia Bartleby 
rămăsese în biroul meu. Din când în când, în dorinţa mea dea 
expedia lucrările urgente, săvârşeam greşeala de a-i cere lui 
Bartleby, pe un ton repezit şi lapidar, bunăoară să-şi pună 
degetul pe şnurul unei peceţi de ceară roşie, pe care mă 
pregăteam să o aplic asupra unor acte. Obişnuitul răspuns, 


„prefer să nu”, răsuna fără greş de după paravan şi atunci cum 
ar fi putut, oare, un muritor copleşit de infirmităţile proprii firii 
omeneşti, să evite a protesta împotriva unei asemenea 
perversităţi, a unei asemenea absurdităţi? Cu toate acestea, 
fiece refuz pe care-l întâmpinam, nu făcea decât să reducă 
şansele repetării unei astfel de greşeli din parte-mi. 

E locul să menţionez că, potrivit obiceiului practicat de mai toţi 
avocaţii care-şi au birourile în clădiri supraaglomerate, îmi 
făcusem mai multe chei pentru uşa de la intrare. Una din ele era 
păstrată de o femeie care locuia la mansardă şi care-mi freca 
podelele o dată pe săptămână şi venea zilnic să-mi măture 
odăile şi să şteargă praful. li încredinţasem „Curcanului” o altă 
cheie, din motive de comoditate. Uneori purtam în buzunar cea 
de-a treia cheie. Şi mai exista. Incă una, a patra, dar nu ştiam 
cine anume o păstra. 
într-o duminică dimineaţă s-a întâmplat să mă duc la biserica 
Sfintei Treimi1 pentru a asculta pe un predicator celebru; 
ajungând cam prea devreme acolo, m-am gândit să dau o raită 
până la birou. Din fericire aveam cheia la mine, dar când am 
încercat s-o vâr în broască, am constatat că uşa era încuiată pe 
dinăuntru. Nedumerit, am strigat şi, spre consternarea mea, am 
văzut că o cheie se răsuceşte în broască: uşa se deschise şi în 
pragul ci apăru fantomaticul Bartleby, numai în cămaşă - o 
cămaşă ciudat de zdrenţuită - şi-mi spuse calm că regretă, dar 
fiind foarte ocupat, socoate că-i mai bine să nu mă primească 
deocamdată. 

1 Vestită biserică din New York. 

Apoi, adăugă, laconic, că ar fi poate preferabil să mă plimb de 
două-trei ori în jurul casei, până când îşi va termina el treaba. 
Apariţia cu totul neaşteptată a lui Bartleby în chip de fantomă 
ce-mi bântuia în zi de duminică biroul, cu mutra aceea 
cadaverică, de gentleman nonşalant şi totuşi sigur de sine, a 
avut asupră-mi un efect atât de ciudat, îneât m-am îndepărtat 
numaidecât de propria mea uşă şi am procedat întocmai cum mi 
se ceruse 

— Nu, însă, fără câteva icnete de revoltă neputincioasă 
împotriva obrăzniciei suave a acestui copist nemaipomenit. În 
realitate, tocmai această uluitoare suavitate mă dezarma sau, 
mai bine zis, mă emascula. Căci socot că un om care-i permite, 
calm, unui subaltern să-i dicteze linia de conduită şi să-l alunge 


din propria-i casă, un asemenea om nu se mai poate numi, cel 
puţin temporar, bărbat. Pe deasupra, mă întrebam, plin de 
nelinişte, ce putea face Bartleby în biroul meu într-o duminică 
dimineaţă, îmbrăcat atât de sumar? Nu cumva se deda la vreo 
activitate nepermisă? Dar nu, o asemenea posibilitate era 
exclusă. Nu-l puteai bănui nicio clipă pe Bartleby de imoralitate. 

Dar ce Dumnezeu făcea acolo? Copia acte? Nici măcar! Oricât 
de excentric ar fi fost, Bartleby era un om profund cuviincios; nu 
s-ar fi aşezat pentru nimic în lume la masa lui de lucru cu o 
asemenea îmbrăcăminte sumară. Şi-apoi, era duminică, iar 
înfăţişarea lui Bartleby avea ceva care te împiedica să-l 
bănuieşti că ar fi în stare să pângărească prin vreo îndeletnicire 
profană sfinţenia acestei zile. 

Totuşi, mintea mea nu era împăcată; împins de curiozitate, m- 
am reîntors la uşa biroului meu. Am vârât cheia în broască şi am 
deschis-o, fără să întâmpin Vreo împotrivire. Înăuntru, nici urmă 
de Bartleby. Neliniştit, mi-am aruncat privirile în jur, apoi m-am 
uitat după paravan, dar era limpede că omul plecase. 

Cercetând mai îndeaproape locul, am dedus că, de multă 
vreme încoace, Bartleby mânca, se îmbrăca şi dormea în biroul 
meu - şi asta fără farfurie, oglindă sau pat. Canapeaua veche şi 
uzată dintr-un colţ al încăperii purta vaga amprentă a unei 
siluete firave. Sub pupitrul lui Bartleby am găsit o pătură făcută 
sul, iar sub grătarul sobei goale am găsit o cutie de cremă şi o 
perie de ghete; pe un scaun, un lighenaş de tablă cu un săpun şi 
un prosop zdrenţuit; apoi, împachetate într-un ziar, câteva 
resturi de prăjiturele şi o bucată de brânză. Da, mi-am spus eu, 
e limpede că Bartleby s-a aciuat aici, şi că mi-a transformat 
biroul într-un apartament de burlac. Şi m-a fulgerat un gând: ce 
singurătate, ce viaţă nenorocită şi lipsită de prietenie mi-a fost 
dat să văd! Sărăcia lui Bartleby e mare, dar cât de groaznică i-e 
singurătatea!'Gând iţi-vă puţin! Duminicile, Wall Street-ul e la fel 
de pustiu ca Petra; şi în fiece noapte, redevine pustiu. Clădirea 
asta care, în zilele săptămânii zumzăie de viaţă şi de activitate, 
sună a gol când se lasă noaptea, iar duminicile e abandonată de 
dimineaţă până seara. Ei bine, tocmai aici şi-a găsit Bartleby să 
se stabilească - unic spectator al unei pustietăţi pe care-a 
văzut-o plină de însufleţire, - un soi de Marius inocent şi 
transfigurat, meditând printre ruinele Cartaginei! 

Pentru prima oară în viaţă m-am simţit copleşit de o melancolie 


adâncă şi sfâşietoare. Până atunci, nu cunoscusem decât 
sentimentul nu lipsit de farmec al tristeţii. Acum, conştiinţa unui 
destin comun tuturor oamenilor mă împingea spre o irezistibilă 
jale, spre un soi de melancolie frăţească! Atât eu cât şi Bartleby 
eram fiii lui Adam. Mi-am amintit de mătăsurile strălucitoare şi 
de feţele radioase pe care le văzusem în ziua aceea plutind ca 
nişte lebede pe fluviul Broadwayvului, în ţinută de gală; 
comparându-le cu palidul copist, mi-am spus: Vai, fericirea 
caută lumina, făcându-ne să credem că lumea e veselă, pe când 
nefericirea se ţine ascunsă, dându-ne impresia că nici nu există. 
Aceste gânduri triste - desigur himere ale unei minţi bolnave şi 
neroade - m-au dus la altele, mai particulare, în legătură cu 
ciudăţeniile lui Bartleby. Eram stăpânit de presimţirea unor 
descoperiri stranii. Figura lividă a copistului mi-a apărut 
învăluită într-un giulgiu tremurător, în mijlocul unor străini 
indiferenți. Şi m-am simţit deodată atras spre pupitrul încuiat al 
lui Bartleby - pupitru a cărui cheie rămăsese la vedere în 
broască. 

N-am niciun gând rău, îmi spuneam, şi nu caut să-mi satisfac, 
vreo curiozitate cinică; şi-apoi, pupitrul acesta îmi aparţine, ca şi 
conţinutul lui, de aceea îmi pot permite sa arunc o privire 
înăuntru... Totul îmi apăru rânduit cu migală - mai ales hârtiile 
erau aşezate cu grijă. Sertarele fiind adânci, mi-am vârât mâna 
pe sub vrafurile de hârtii. Deodată am simţit un obiect acolo şi l- 
am tras afară. Era o năframă veche, grea şi înnodată. l-am 
dezlegat colţurile şi am constatat că servea drept puşculiţă. 

Mi-am adus aminte atunci de toate tainele pe care le 
observasem la acest om taciturn. Mi-am amintit că nu vorbea, 
decât cel mult pentru a răspunde la vreo întrebare, şi că, deşi 
avea uneori destul timp liber. Nu-l văzusem niciodată citind - 
nici măcar un ziar. Mi-am mai amintit cum rămânea îndelung la 
fereastra de după paravan pentru a contempla zidul gol de 
cărămidă. Eram sigur că nu frecventa niciodată vreun restaurant 
sau vreo bodegă, iar faţa lui palidă arăta limpede că nu obişnuia 
să bea bere, aidoma „Curcanului”, şi nici măcar ceai sau cafea, 
ca ceilalţi; după ştiinţa mea, nu se ducea nicăieri şi nu ieşea 
niciodată la plimbare (dacă nu cumva ieşise astăzi); mi-am mai 
amintit că refuzase să-mi spună cine este, 'sau de unde venea, 
şi dacă avea vreo rudă pe lumea asta; precum şi că nu se 
plângea niciodată că-l doare ceva, deşi era atât de sfrijit şi de 


palid. Dar mai presus de orice, mă urmărea acrul acela de 
involuntară şi - cum să-i spun? — lividă trufie, mai bine zis 
expresia aceea sobră şi rezervată ce mă intimidase de-atâtea 
ori, făcându-mă să-i accept docil excentricităţile, şi să mă tem a- 
i cere vreun serviciu, fie el cât de mic, deşi ghiceam după 
imobilitatea lui prelungită că trebuie să fie „pierdut în reveriile 
în care se cufunda contemplând zidul acela orb. 

Gândindu-mă la toate aceste lucruri, şi legându-le de faptul, 
recent descoperit, că Bartleby îşi făcuse din biroul meu 
reşedinţa lui permanentă, m-a cuprins un fel de panică 
meschină, căci nu uitasem nici de firea lui bolnăvicios- 
capricioasă. Prima mea reacţie fusese o melancolie pură şi o 
milă sinceră; dar melancolia asta se transforma în spaimă, iar 
mila în repulsie, pe măsură ce nefericirea lui Bartleby căpăta 
proporţii în imaginaţia mea. Căci nu se poate nega, oricât de 
teribil ar fi acest adevăr, că, până la un punct, ideea sau 
priveliştea nefericirii altora stârneşte în fiecare dintre noi cele 
mai bune simţăminte; dar dincolo de acei punct, în anumite 
cazuri, nu le mai stârneşte. Greşesc cei ce afirmă că acest lucru 
s-ar datora invariabil egoismului inerent inimii omeneşti. 
Fenomenul îşi are sorgintea mai degrabă într-o anume neputinţă 
de a remedia răul, când acesta e organic şi excesiv.. 

. Pentru un suflet simţitor, mila înseamnă adesea suferinţă. lar 
când, în cele din urmă, îşi dă seama că pe o asemenea milă nu 
se poate întemeia un ajutor eficace, bunul simţ îi poruncește să 
se lepede de ea. Ceea ce am văzut în dimineaţa aceea m-a 
convins că bietul copist era victima unei maladii înnăscute şi 
incurabile. l-aş fi putut dărui o pomană trupului său, dar nu 
acest trup îl făcea să sufere: sufletul i-era în suferinţă, iar eu nu- 
i puteam veni în ajutor! 

în dimineaţa aceea nu m-am mai dus ia biserica Sfintei Treimi, 
aşa cum îmi propusesem. Lucrurile pe care le văzusem erau 
incompatibile cu mersul la biserică, cel puţin deocamdată. M-am 
întors acasă pe jos, gândindu-mă ce să fac cu Bartleby. In cele 
din urmă am luat o hotărâre: mâine dimineaţă îi voi pune, calm, 
unele întrebări în legătură cu viaţa lui trecută, iar dacă va refuza 
să-mi răspundă deschis şi fără rezerve (şi eram sigur că va 
prefera să nu-mi răspundă astfel), îi voi dărui douăzeci de dolari 
peste ceea ce-i datoram, şi-i voi spune că nu mai am nevoie de 
serviciile lui, dar că aş fi bucuros să-l pot ajuta în vreun fel sau 


altul, bunăoară aş suporta cheltuielile de drum dac-ar dori să se 
întoarcă în ţinutul său natal, oriunde s-ar afla acesta. lar dacă, o 
dată ajuns acasă, ar avea vreodată nevoie de un ajutor, îmi 
putea trimite o scrisoare, ştiind că ea nu va rămâne fără 
răspuns. 

Veni şi dimineaţa zilei următoare. 

— Bartleby - îl chemai eu încetişor, de după paravan. 

Niciun răspuns. 

— Bartleby, repetai eu pe un ton şi mai blajin, vino te rog aici. 
Nu-ţi voi cere niciun lucru pe care-ai prefera să nu-l faci. Vreau 
doar să-ţi vorbesc. 

Bartleby îşi făcu atunci apariţia, fără zgomot. 

— Spune-mi, te rog, Bartleby, unde te-ai născut? 

— Prefer să nu... 

— Fii bun atunci şi spune-mi orice despre dumneata. 

— Prefer să nu... 

— Dar ce motiv rezonabil ai putea invoca pentru a nu-mi vorbi? 
Nutresc sentimente prieteneşti faţă de dumneata. 
în timp ce-i vorbeam, nu se uita la mine, ci-şi aţintea privirile 
asupra bustului lui Cicero, aflat drept în spatele meu, la vreo 
şase degete deasupra capului meu. 

— Care-i răspunsul dumitale, Bartleby? întrebai eu după o 
aşteptare îndelungată, în timpul căreia faţa lui rămase 
impasibilă, deşi buzele-i albe şi subţiri tremurau imperceptibil. 
— Deocamdată, prefer să nu răspund - zise el şi se retrase în 
chilia lui. 

Recunosc că a fost o slăbiciune din parte-mi, dar atitudinea lui 
m-a cam supărat. Desluşeam în ea nu numai un soi de dispreţ 
reţinut, dar şi o revoltătoare lipsă de recunoştinţă, având în 
vedere indiscutabila indulgență şi bunăvoință pe care i le 
arătasem. 

Şi iarăşi am stat să mă gândesc ce aveam de făcut. Jignit de 
purtarea lui, şi hotărât să-l concediez numaidecât, simţeam 
totuşi că o prezenţă ciudată bătea la poarta inimii mele 
superstiţioase, interzicându-mi să-mi pun în aplicare gândul şi 
denunţându-mă ca pe un scelerat în cazul când aş fi cutezat să 
rostesc vreun cuvânt aspru împotriva acestui om fără seamăn 
de nenorocit. În cele din urmă, trăgându-mi scaunul lângă 
paravan, m-am aşezat acolo şi-am spus, pe un ton prietenos: 

— Nu face nimic, Bartleby, dacă nu vrei să-mi dezvălui trecutul 


dumitale, dar îngăduie-mi să te rog, prieteneşte, să respecţi pe 
cât posibil regulile acestui servici. Promite-mi, acum, că ne vei 
ajuta să confruntăm documentele, mâine sau poimâine; într-un 
cuvânt, promite-mi că într-o zi-două vei începe să fii ceva mai 
înţelegător. Hai, Bartleby! 

— Pentru moment, aş prefera să nu fiu ceva mai înţelegător, 
îmi răspunse el cu o suavitate cadaverică. 
în clipa aceea uşa se deschise: era „Cleştişor”. Părea mahmur 
ca după o noapte de nesomn, neobişnuit de grea, provocată de 
o indigestie excepţional de acută. Auzind ultimele cuvinte ale lui 
Bartleby, „Cleştişor” mârâi: 

— Ai prefera, hai? în locul dumneavoastră, domnule, adăugă el 
adresându-mi-se mie, i-aş arăta eu ce prefer! L-aş învăţa eu 
minte pe catârul ăsta îndărătnic! Dar ce anume ar prefera să nu 
facă, domnule? 

Bartleby nu se clintise. 

— Aş prefera să te retragi pentru moment, m-am pomenit eu 
spunându-i lui „Cleştişor”. 

în ultima vreme căpătasem obiceiul de a folosi, fără voia mea, 
cuvântul „prefer” în tot felul de ocazii nu tocmai potrivite. Şi 
tremuram la gândul că contactul cu Bartleby începuse deja să- 
mi tulbure facultăţile mintale. La ce noi şi grave aberaţii avea 
oare să mă mai ducă? Teama asta nu fusese străină de 
hotărârea mea de a recurge la măsuri drastice. 

în vreme ce „Cleştişor” se depărta, cu o mutră acră şi 
îmbufnată, se apropie de mine „Curcanul”, blajin şi reverenţios: 

— Cu voia dumneavoastră, domnule - începu el 

— M-am gândit ieri la acest Bartleby şi mi-am spus că dac-ar 
prefera să bea zilnic o halbă de bere, starea lui s-ar îmbunătăţi 
simţitor, îngăduindu-i să ne ajute la confruntarea hârtiilor sale. 

— Va să zică şi dumneata te-ai molipsit de cuvântul ăsta! 
exclamai eu, uşor aţâţat. 

— Cu voia dumneavoastră, care cuvânt? mă întrebă 
„Curcanul”, insinuându-se respectuos în spaţiul strâmt de după 
paravan şi împingându-mă astfel mai aproape de Bartleby. Care 
cuvânt, domnule? repetă el. 

— AŞ prefera să fiu lăsat singur - zise Bartleby, contrariat parcă 
de această invazie în ascunzătoarea lui. , 

— Ăsta-i cuvântul, „Curcanule”! am exclamat eu. Ăsta el 

— Aha, prefer? Da, ciudat cuvânt. Eu, unul, nu-l folosesc 


niciodată. Dar, precum vă spuneam, domnule, dacă dânsul ar 
prefera... 

— Fii bun, „Curcanule” şi retrage-te, îl întrerupsei eu. 

— Da, desigur, domnule, dacă preferaţi să mă retrag... 
în timp ce „Curcanul” ieşea, „Cleştişor” m-a zărit prin uşa 
deschisă şi m-a întrebat dacă „prefer” să copieze nu ştiu ce act 
pe hârtie albastră sau pe hârtie albă. Nu pusese niciun fel de 
accent batjocoritor pe cuvântul „prefer”: era limpede că-i 
scăpase fără să vrea. Mi-am spus atunci în sinea mea că trebuie 
neapărat să mă descotorosesc de nebunul ăsta, care a şi apucat 
să ne sucească limba, dacă nu şi capul - mie şi funcţionarilor 
mei. Am socotit totuşi că era mai prudent să nu-l concediez de 
îndată. 
în ziua următoare am băgat de seamă că Bartleby stătea la 
fereastră, pierdut în reveriile lui stârnite de contemplarea zidului 
gol. Când l-am întrebat de ce nu scria, mi-a răspuns că se 
hotărâse să nu mai scrie. 

— Cum aşa? Ce mai e şi asta? exclamai eu. Nu mai vrei să 
scrii? 

— Nu. 

— - Din ce motiv? 

— Păi, nu vedeţi şi singur motivul? îmi răspunse ei, cu 
indiferenţă. 

L-am privit cu luare aminte şi-am văzut că ochii i-erau opaci şi 
sticloşi. Mi-am dat numaidecât seama că extraordinara râvnă cu 
care copiase acte în primele săptămâni, sub fereastra aceea 
întunecoasă, îi vătămase, temporar poate, vederea. Tulburat, 
am rostit câteva cuvinte de compătimire. l-am dat a înţelege că 
făcea, fireşte, foarte bine că se abţinea câtva timp sa copieze 
acte, şi l-am îndemnat să se folosească de prilej pentru a se 
deda unor sănătoase plimbări în aer liber. Nu mi-a urmat, însă, 
îndemnul. Câteva zile mai târziu, în absenţa celorlalţi funcţionari 
ai mei, fiind foarte grăbit să expediez prin poştă anumite 
scrisori, m-am gândit că Bartleby, care nu avea nimic altceva de 
făcut, se va arăta mai puţin inflexibil decât de obicei şi-mi va 
duce la poştă pomenitele scrisori. Dar el a refuzat categoric, aşa 
că am fost nevoit să mă duc eu însumi, ceea ce nu-mi convenea 
de loc. 

Alte zile trecură. N-aş fi putut spune dacă vederea lui Bartleby 
se ameliorase sau nu. După toate aparențele, mi se părea că da. 


Dar când l-am întrebat, nu m-a învrednicit cu niciun răspuns. 
Oricum, era limpede că, de scris, nu voia să mai scrie. In cele 
din urmă, la solicitările mele stăruitoare, 1 mi-a comunicat că 
renunţase definitiv la munca de conţopist. 

— Cum aşa?! exclamai eu. Chiar dacă ochii dumitale vor vedea 
mai bine, mult mai bine ca origând, nici atunci nu vei copia 
acte? 

— M-am lăsat de munca de copist, îmi răspunse el şi se retrase. 

Bartleby rămase astfel, ca şi mai înainte, un soi de ornament 
fix al biroului meu. Ba, dacă se poate spune astfel, mult mai fix 
decât fusese vreodată. Ce era de făcut? Dacă nu voia să mai 
lucreze nimic, ce rost avea să mai rămână în biroul meu? La 
drept vorbind, devenise o piatră de moară legată de gâtul meu, 
piatră pe cât de nefolositoare, pe atât de apăsătoare. Şi cu toate 
acestea, mi se rupea inima de el. Dac-aş spune că starea lui mă 
îngrijora, n-aş spune întregul adevăr. 

De mi-ar fi indicat cel puţin numele vreunui prieten sau al 
vreunei rude, i-aş fi scris numaidecât, stăruind să-l ia şi să-l 
ducă pe nenorocit în vreun refugiu convenabil. Din păcate, însă, 
părea să fie singur pe lume, absolut singur. Ca o epavă în 
mijlocul Atlanticului, în cele din urmă, necesităţile biroului meu 
au precumpănit, tiranic, asupra oricăror alte considerente. l-am 
comunicat lui Bartleby, cât mai politicos posibil, că va trebui să 
părăsească biroul în termen de şase zile. L-am sfătuit să 
întreprindă între timp demersuri pentru a-şi găsi o altă locuinţă 
şi m-am oferit chiar să-i dau o mână de ajutor, dacă ar binevoi 
să ia el însuşi iniţiativa mutării. 

— lar când vei pleca de la mine, am adăugat eu, voi avea grijă 
să nu pleci cu mâna goală. Nu uita, Bartleby, de azi în şase zile. 

La împlinirea acestui soroc, mi-am aruncat privirea după 
paravan: ei bine, Bartleby era acolo! 

Mi-am încheiat nasturii de la haină şi, încercând să-mi păstrez 
calmul, am păşit încet spre el. 

— A sosit timpul, i-am spus atingându-i umărul. Trebuie să 
părăseşti acest birou. Îmi pare rău pentru dumneata. Poftim 
banii. Trebuie să pleci! 

— Aş prefera -să nu plec, îmi răspunse el, stând mai departe 
întors cu spatele. 

— Trebuie! 

Bartleby rămase tăcut. 


Aveam o neţărmurită încredere în cinstea acestui om, care-mi 
restituise adesea monezile de câte şase pence sau un şiling ce- 
mi cădeau pe podea (căci sunt foarte dezordonat din fire în 
această privinţă). lată de ce, gestul pe care l-am făcut cu acel 
prilej nu trebuie sa pară câtuşi de puţin neobişnuit: 

— Bartleby - i-am spus - îţi datorez doisprezece dolari. Poftim 
treizeci şi doi. Cei douăzeci de dolari în plus îţi aparţin. la-i, te 
rog. 

Şi i-am întins banii. 

El, însă, nici nu s-a clintit. 

— Atunci ţi-i las aici, i-am spus, punând banii pe masă, sub o 
greutate. Şi luându-mi pălăria şi bastonul, am pornit spre uşă, 
dar înainte de a-i trece pragul m-am întors pentru a adăuga, 
foarte calm: 

— După ce-ţi vei lua lucrurile de-aici, fii bun, Bartieby şi încuie 
uşa - pentru că au plecat toţi afară de dumneata - şi vâră-ţi 
cheia sub preş, ca s-o găsesc mâine dimineaţă. N-am să te mai 
văd, aşa că-ţi spun adio. Dacă, pe viitor, vei socoti că-ţi pot face 
vreun serviciu, nu uita să-mi scrii de la noua dumitale reşedinţă. 
Adio, Bartleby şi drum bun. 

El, însă, nu scoase o vorbă. Aidoma ultimei coloane a unui 
templu în ruină, rămase tăcut şi solitar, în millocul încăperii 
pustii. 

Mergând gânditor spre casă, am simţit că mândria mea 
devenea mai tare ca mila. Mă împăunam cu modul magistral în 
care mă descotorosisem de Bartleby. Spun magistral, pentru că 
aşa-i va apărea oricărui observator imparţial. Metoda folosită de 
mine mi se părea superbă tocmai prin calmul ei desăvârşit. Nicio 
izbucnire vulgară, niciun fel de bravadă, nicio fanfaronadă 
colerică, însoţită de paşi făcuţi de colo până colo prin încăpere şi 
de porunci vehemente adresate lui Bartleby, ca să-şi 
împacheteze bulendrele zdrenţăroase. Nimic de acest fel. 
Departe de a-l soma zgomotos pe Bartleby să plece - aşa cum 
ar fi procedat un spirit inferior - pornisem de la premisa că 
trebuia să plece. Şi clădisem pe această premisă tot ceea ce 
aveam de spus. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai 
încântat de metoda mea. Totuşi, a doua zi dimineaţa, m-am 
trezit cu unele îndoieli 

— Somnul îmi risipise întrucâtva fumurile vanităţii. Una dintre 
orele cele mai lucide şi mai înțelepte hărăzite omului este aceea 


care urmează îndată după tre— zirea lui, dimineaţa. Acum, 
metoda mea mi se părea la fel de înţeleaptă, însă... numai în 
teorie. Cum se va dovedi în practică, iată problema! 
Presupunerea că Bartleby va pleca fusese într-adevăr splendidă, 
dar la urma urmei această presupunere era numai a mea, 
nicidecum a lui Bartleby. Problema era, nu dacă eu 
presupuneam sau nu că el va pleca, ci dacă el va prefera sau nu 
să mă părăsească. Era mai degrabă un om cu preferinţe, decât 
unul cu presupuneri. 

După micul dejun, m-am dus în oraş, cumpănind în minte 
argumentele pro şi contra. Aveam, o clipă, convingerea că 
metoda mea se va dovedi un eşec lamentabil, deoarece îl voi 
găsi pe Bartleby instalat ca deobicei în biroul meu; în clipa 
următoare, însă, eram sigur că-i voi găsi scaunul gol. Mergeam 
aşa, oscilând între o posibilitate şi alta. Când am ajuns la colţul 
dintre Broadway şi Canal Street am zărit un grup de oameni 
care discutau aţâţaţi. 

— Pun rămăşag că n-o să iasă! auzii eu un glas. 

— N-o să iasă? replicai eu. Vezi de treabă! Scoate banii pentru 
rămăşag! 

Şi mi-am vârât instinctiv mâna în buzunar ca să-i scot pe-ai 
mei, când deodată mi-am amintit că era zi de alegeri. Cuvintele 
pe care le auzisem nu aveau nicio legătură cu Bartleby, ci se 
refereau la succesul sau insuccesul nu ştiu cărui candidat la 
postul de primar. Din pricina obsesiei mele, îmi imaginasem că 
întregul Broadway lua parte la frământarea mea şi dezbătea 
aceeaşi problemă. Am mers mai departe, bucuros să-mi ascund 
uituceala după zgomotosul paravan al străzii. 

Aşa cum intenţionasem, am ajuns la birou mai devreme ca de- 
obicei. M-am oprit o clipă în faţa uşii, ca să trag cu urechea. Nu 
se auzea nimic. Cu siguranţă ca plecase. Am încercat clanţa. 
Uşa era încuiată. Da, metoda mea reuşise de minune: Bartleby 
îşi luase tăl păşiţa. Totuşi, gândul acesta era învăluit de o 
anume melancolie: aproape că regretam succesul meu strălucit. 
Tocmai căutam sub preşul din faţa uşii cheia pe care Bartleby 
urma să mi-o lase, când genunchiul mi s-a ciocnit cu zgomot de 
o scândură, ceea ce a stârnit un glas de dincolo de uşă: 

— Incă nu! Sunt ocupat. 

Era Bartleby. 

Am rămas ca trăsnit. O clipă, am stat locului aidoma acelui 


cetăţean din Virginia, care, odinioară, într-o după amiază senină 
de vară, a fost lovit de trăsnet în timp ce-şi fuma pipa la 
fereastra casei lui: a rămas aplecat acolo, visător, până ce l-a 
atins cineva şi-a căzut! 

— Aşadar n-a ieşit! am mormăit eu, în cele din urmă. Dar 
supunându-mă din nou _ uluitorului ascendent pe care 
impenetrabilul copist îl avea asupră-mi - ascendent de care nu 
puteam scăpa, în ciuda indignării mele - am coborât încet 
scările şi, ajungând în stradă, am început să dau ocol clădirii. Ce 
puteam face în această situaţie nemaipomenită? mă întrebam, 
perplex. Să-l scot cu de-a sila din casă, nu puteam; să-l alung, 
copleşindu-l cu injurii, nu se făcea; să chem poliţia, ar fi fost 
neplăcut pentru mine. Şi totuşi, nici să-l las să-şi savureze 
sinistrul triumf asupra mea, nu-mi convenea. Atunci, ce era de 
făcut? Sau, dacă nu era nimic de făcut, mai era oare măcar ceva 
de presupus? Da: tot aşa cum, mai înainte, presupusesem că 
Bartleby o să plece, puteam acum presupune, retrospectiv, că 
plecase. Trăgând concluziile logice ale acestei presupuneri, 
puteam să intru grăbit în biroul meu şi, prefăcându-mă că nu-l 
văd, puteam să dau peste el ca şi cum ar fi fost un duh. O 
asemenea purtare ar fi nimerit, desigur, drept la ţintă. Bartleby 
nu avea cum să reziste la o astfel de aplicare a doctrinei 
presupunerilor. Dar gândindu-mă mai bine, reuşita acestui plan 
mi-a apărut cam îndoielnică. M-am hotărât să discut din nou cu 
el problema. 

— Bartleby - i-am zis, intrând în birou cu o expresie severă dar 
calmă - sunt foarte nemulţumit. Sunt consternat, Bartleby. 
Aveam o părere mai bună despre dumneata. Imi închipuiam că 
eşti destul de rafinat ca să pricepi dintr-o simplă aluzie sau 
presupunere cum stau lucrurile într-o chestiune delicată. Se 
pare, însă, că m-am înşelat. Păi, nici măcar nu te-ai atins de 
banii ăştia! adăugai eu, sincer mirat, arătându-i bancnotele, 
rămase acolo unde le lăsasem cu o seară înainte. 

Bartleby nu-mi răspunse. 

— Ai sau n-ai de gând să pleci de-aici? l-am întrebat eu, cuprins 
de furie, înaintând spre el. 

— Aş prefera să nu plec, răspunse copistul subliniind uşor 
particula nu. 

— Ce drept ai să rămâi aici? Plăteşti vreo chirie? îmi plăteşti 
impozitele? Sau crezi cumva că imobilul ăsta îţi aparţine? 


Niciun răspuns. 

— Eşti dispus să-ţi reiei munca de copist? [i s-au vindecat 
ochii? Mi-ai putea oare transcrie un mic act chiar azi dimineaţă? 
Ce-ar fi să mă ajuţi să confrunt câteva rânduri? Sau să te duci la 
poştă? într-un cuvânt, eşti dispus să faci vreo treabă oarecare, 
pentru a da un sens refuzului dumitale de a părăsi acest birou? 

Bartleby se retrase tăcut în chilia lui. 

Eram într-un asemenea hal de nervi, îneât am socotit că-i mai 
px-udent să mă abţin deocamdată de la orice demonstraţie. 
Bartleby şi cu mine eram singuri. Mi-am amintit de scena tragică 
dintre nefericitul Adams şi încă mai nefericitul Colt, scenă 
petrecută în biroul solitar al acestuia din urmă: enervat la culme 
de 

Adams, bietul Colt}? şi-a pierdut cumpătul şi s-a lăsat târât fără 
să vrea spre gestul fatal - un gest pe care niciun om nu-l poate 
deplânge mai mult decât făptaşul însuşi. În cursul meditaţiilor 
mele pe această temă m-am gândit adeseori că dacă cearta lor 
ar fi avut loc pe stradă sau într-o locuinţă particulară, ea nu ar fi 
avut acelaşi deznodământ tragic. Faptul că se aflau singuri într- 
un birou solitar, la etajul unei clădiri lipsite de orice legături 
domestice umanizatoare - un birou fără covoare pe jos, cu 
podeaua prăfuită şi cu un aspect desigur lugubru - faptul acesta 
a contribuit, cred, mult la deznădăjduita exasperare a 
nefericitului Colt. Dar când eu am simţit cum Creşte în mine 
această mânie primară, stârnindu-mi ispita de a-l lovi pe 
Bartleby, am înfruntat-o pieptiş şi am azvârlit-o cât coio. Cum? 
Pur şi simplu amintindu-mi de divinul comandament: „O nouă 
poruncă vă aduc eu vouă, iubiţi-vă unii pe alţii“. Da, tocmai asta 
m-a salvat. Pe lângă virtuțile ei superioare, mila are şi însuşirea 
ca acţionează adesea ca un principiu de înţelepciune şi de 
prudenţă, ca o pavăză puternică în mâna aceluia care-o posedă. 
S-au săvârşit crime din pricina geloziei, din pricina urii şi a 
mâniei, din pricina egoismului şi a trufiei, dar nu s-a pomenit ca 
vreun om să comită vreo crimă diavolească în numele sfintei 
carităţi. De aceea, măcar interesul personal, în lipsa unui temei 
superior, ar trebui să-i îndemne pe toţi oamenii, îndeosebi pe cei 
aprigi din fire, să practice caritatea şi iubirea aproapelui. În 
împrejurarea despre care vorbesc, m-am străduit să-mi înăbuş 


13 F. vorba dc un episod din viaţa inventatorului american Samue! Colt (1814—1862), 
care a inventat revolverul. 


furia împotriva  copistului, interpretându-i cu bunăvoință 
atitudinea. Bietul de el! îmi spuneam. N-o face din răutate. Şi- 
apoi, a dus o viaţă atât de grea, îneât e vrednic de indulgență. 
M-am străduit, de asemenea, să mă apuc numaidecât de 
treabă şi în acelaşi timp să-mi ridic moralul. Am încercat să-mi 
imaginez că, în cursul dimineţii aceleia, Bartleby va ieşi de 
bunăvoie, la o oră aleasă de el, din chilia lui şi va porni cu paşi 
hotărâți spre uşă. Dar nu s-a întâmplat aşa. A sunat de 
douăsprezece şi jumătate; „Curcanul” a început să se aprindă la 
faţă, şi-a răsturnat călimara şi a devenit gălăgios, în fel şi chip; 
„Cleştişor” a intrat în faza lui paşnică şi cuviincioasă, iar 
„Ghimber” a început să-şi ronţăie mărul de la amiază. Cât 
despre Bartleby, a rămas în picioare lângă fereastra lui, 
cufundat într-una din reveriile-i adânci, stârnite de contemplarea 
zidului orb. Mă veţi crede oare, când vă voi mărturisi că, în 
după-amiaza aceea, am plecat de la birou fără a-i mai adresa 
vreun cu vânt? 

Trecură alte câteva zile, în cursul cărora am răsfoit, în clipele 
mele de răgaz, cartea Despre voință a lui Ed wards 1 şi tratatul 
lui Priestley 2 Despre necesitate. In împrejurările date, aceste 
scrieri au avut asupră-mi un efect salutar. Am ajuns treptat la 
convingerea că toate neplăcerile mele în legătură cu Bartleby 
erau prer destinate din veac, şi că bizarul copist îmi fusese 
trimis de către o preaînţeleaptă Pronie, într-un scop tainic, pe 
care un simplu muritor ca mine nu-l putea desluşi. Da, Bartleby 
- îi spuneam eu în gând - rămâi acolo unde eşti, după paravanul 
tău! Nu te voi mai persecuta; eşti la fel de inofensiv şi de tăcut 
ca oricare dintre scaunele acestea vechi; într-un cuvânt, mă 
simt 

1 Jonathan Edwards (1703—1758), teolog american, autor al 
unei lucrări intitulate Libertatea voinței. 

2 Joseph Priestley (1733—1804) preot presbiterian, cu 
vederi radicale, a fost exilat din Anglia în Statele Unite pentru 
sprijinul acordat Revoluţiei franceze. Şi-a legat numele de 
cercetările sale în domeniul chimiei, precum şi de o serie de 
eseuri cu caracter etico-religios. 

mai bine când te ştiu aici. În sfârşit văd, simt, şi înţeleg țelul 
predestinat al vieţii mele. Sunt mulţumit. Alţii au, poate, roluri 
mai înalte de jucat, dar misiunea mea în această lume, Bartleby, 
este de a-ţi asigura un birou în care să rămâi atâta cât vei crede 


de cuviinţă. 

Cred că această înţeleaptă şi binecuvântată stare de spirit m-ar 
fi însufleţit multă vreme, dacă prietenii şi colegii ce-mi vizitau 
biroul nu m-ar fi zgândărit cu observaţiile lor răutăcioase. Căci, 
aşa cum se întâmplă adesea, contactul permanent cu minţile 
mărginite sfârşeşte prin a toci hotărârile cele mai nobile ale 
oamenilor generoşi. Deşi, la drept vorbind, când mă gândeam 
mai bine, nu mi se părea de fel ciudat că oamenii care intrau în 
biroul meu erau ispitiţi să arunce vreo remarcă sinistră în 
legătură cu impenetrabilul Bartleby, impresionați fiind de 
înfăţişarea lui bizară. Se întâmpla uneori ca vreun avocat, venit 
să trateze o afacere cu mine, şi negăsindu-l în birou decât pe 
copist, să încerce a obţine de la el vreo informaţie precisă în 
legătură cu locul unde m-aş putea afla; fără să ia în seamă 
vorbăria intrusului, Bartleby rămânea nemişcat în mijlocul 
încăperii, astfel îneât, după ce-l privea câtva timp în această 
poziţie, avocatul cu pricina pleca, la fel de nelămurit precum 
venise. 

Alteori, când avea loc vreun proces de arbitraj în biroul meu, 
plin de avocaţi şi de martori, unul mai aferat decât altul, se 
întâmplă ca vreunul dintre aceşti oameni ai legii, văzându-l pe 
Bartleby că trândăveşte, să-i ceară să dea o fugă până la biroul 
său (al avocatului respectiv) şi să-i aducă niscaiva documente. 
Bartleby trata cu un refuz calm astfel de cereri, şi rămânea la fel 
de inactiv ca şi mai înainte. Atunci avocatul holba ochii la el, 
apoi se întorcea către mine. Ce-aş fi putut, oare, să-i spun? în 
cele din uzmă, mi-am dat seama că printre colegii mei de 
breaslă trecea din gură în gură un murmur de uimire în legătură 
cu bizarul ipochimen pe care-l ţineam în biroul meu. Treaba asta 
m-a supărat rău de tot. Şi mi-a venit brusc ideea că Bartleby ar 
putea trăi până la adânci bătrâneţe chiar în biroul meu, 
sfidându-mi autoritatea, contrariindu-mi musafirii, făcându-mi 
de ruşine reputaţia profesională şi aruneând o umbră sinistră 
asupra întregii clădiri; târându-şi zilele încet, graţie economiilor 
lui (căci eram sigur că nu cheltuia mai mult de câţiva cenți pe zi) 
ar ajunge, poate, să-mi supravieţuiască şi să revendice dreptul 
de posesiune asupra biroului meu, în calitate de ocupant 
perpetuu. Din ce în ce mai copleşit de aceste sumbre presimţiri, 
şi de răutăcioasele observaţii ale prietenilor în legătură cu 
fantoma din biroul meu, am sfârşit prin a-mi schimba radical 


felul de a gândi. M-am hotărât să-mi adun toate forţele şi să mă 
descotorosesc pentru totdeauna de acest insuportabil demon. 

Totuşi, înainte de a făuri vreun plan amănunţit în acest sens, 
m-am mărginit să-i sugerez lui Bartleby oportunitatea plecării 
sale definitive. Pe un ton calm şi grav, l-am sfătuit să. Supună 
această idee unei mature chibzuinţe. Dar, după ce a chibzuit 
vreme de trei zile, Bartleby m-a informat că hotărârea lui iniţială 
a rămas neschimbată; pe scurt, că prefera să rămână la mine. 

Ce-i de făcut? m-am întrebat eu atunci, încheindu-mi haina 
până la ultimul nastur. Ce-ar trebui să fac? Ce-mi porunceşte 
conştiinţa să fac cu omul acesta, mai bine zis cu fantoma 
aceasta? Trebuie neapărat să scap de el. Trebuie neapărat să 
plece _de la mine! Dar cum? Doar n-ai de gând să-l arunci în 
stradă pe omul ăsta sărman, pe muritorul ăsta palid şi pasiv - ar 
fi o ruşine să te porţi cu atâta cruzime faţă de o asemenea 
făptură neajutorată! Nu, nu pot şi nu voi săvârşi niciodată o 
astfel de ticăloşie. Mai degrabă îl las să trăiască şi să moară aici, 
urmând să-i zidesc în perete rămăşiţele pământeşti. Aşadar, ce 
vei face? Oricât l-ai îndemna, nu se va clinti cle-aici! Până şi 
banii cu care-ncerci să-l mituieşti, rămân neatinşi, pe masa pe 
care i-i laşi. Pe scurt, e limpede că preferă să se agaţe de tine. 

In cazul acesta, e nevoie de o măsură drastică, neobişnuită. 
Cum adică? Doar n-ai să-l dai pe nuna poliţiei, ca să-i închidă în 
temniţă paloarea nevinovată?! De altfel, pe ce temei ai putea 
obţine arestarea lui? E, oare, un vagabond? Cum ar putea fi 
socotit vagabond unul ca el, care refuză să se clintească din loc? 
Tocmai pentru că nu vrea. Să fie vagabond, încerci să-l dai drept 
un vagabond! E din cale-afară de absurd!... Nu are mijloace 
vizibile de subzistență - iată un temei solid... Da’ de unde! E 
neîndoios că se întreţine singur, ceea ce constituie unica dovadă 
de netăgăduit prin care-un om poate demonstra că posedă 
mijloacele necesare... Destul! De vreme ce nu vrea să mă 
părăsească, va trebui să-l părăsesc eu. Îmi voi schimba sediul, 
mă voi stabili în altă parte, şi-l voi preveni că, dacă-l voi găsi în 
noul meu sediu, îl voi da în judecată ca pe-un delicvent de rând. 
în consecinţă, a doua zi i-am vorbit astfel: 

— Socot că biroul acesta e situat prea departe de Primărie şi că 
aerul de-aici e nesănătos. Pe scurt, am de gând să mă mut 
săptămâna viitoare, aşa că nu voi mai avea nevoie de serviciile 
dumitale. Ţi-o spun de pe acum, ca să-ţi dau posibilitatea să-ţi 


găseşti alt loc de muncă. 

Bartleby nu-mi răspunse, aşa că discuţia luă sfârşit. 

în ziua sorocită, am tocmit câţiva oameni cu nişte căruţe şi m- 
am dus la birou; întrucât n-aveam prea multă mobilă, mutarea a 
durat doar câteva ceasuri, 

De la început până la sfârşit, copistul a rămas în picioare 
înapoia paravanului, care, la porunca mea, a fost lăsat la urmă, 
Când oamenii l-au luat şi l-au îndoit ca pe-un folio uriaş, n-a mai 
rămas decât Bartleby, imobil în încăperea pustie. Am zăbovit 
câteva clipe în prag ca să-l privesc şi, simţindu-mă deodată 
cuprins de remuşcări, m-am întors în încăpere cu mâna în 
buzunar şi cu sufletul la gură. 

— La revedere, Bartleby - i-am spus. Eu plec... la revedere şi 
Dumnezeu să te ajute! Şi ţine asta, adăugai eu, strecurându-i în 
palmă o bancnotă. Dar bancnota a căzut pe podea, şi atunci - 
lucru ciudat 

— M-am smuls cu greu de lângă omul de care dorisem atât de 
mult să mă descotorosesc. 

O zi-două după instalarea mea în noul sediu, am stat cu uşa 
încuiată, tresărind la fiece zgomot de paşi ce se auzea pe 
coridoare. Când mă întorceam la birou după vreo scurtă 
absenţă, mă opream o clipă în prag, cu urechea la pândă, 
înainte de a vâri cheia în broască. Dar aceste temeri n-aveau 
niciun rost. Bartleby nu s-a mai apropiat niciodată de mine. 

Socoteam că totul merge perfect, când am primit pe 
neaşteptate vizita unui necunoscut care m-a întrebat, cu un aer 
tulburat, dacă ocupasem recent un birou pe Wall Street la 
numărul X. Copleşit de presimţiri, am răspuns că da. 

— In cazul acesta, domnule, sunteţi răspunzător de individul pe 
care l-aţi lăsat acolo, mi-a spus necunoscutul, care se dovedi a fi 
un avocat. Individul refuză să copieze acte, refuză orice fel de 
muncă, spunând că preferă să se abţină. Refuză, de asemenea, 
să părăsească biroul. 

— Regret, domnule, i-am răspuns cu un calm aparent, menit 
să-mi ascundă zbuciumul lăuntric, regret, dar individul despre 
care vorbiţi nu reprezintă nimic pentru mine, nu-mi este nici 
rudă, nici salariat, ca să mă puteţi socoti răspunzător de el. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cine este? 

— Nu sunt de loc în măsură să vă informez. Nu ştiu nimic 
despre el. L-am folosit cândva în calitate de copist, dar în ultima 


vreme n-a mai prestat nicio muncă pentru mine. 

— Atunci, am să-l dau afară! Bună ziua, domnule. 

Trecură câteva zile, în cursul cărora n-am mai auzit nimic 
despre Bartleby; şi deşi m-am simţit de câteva ori îmboldit de 
dorinţa caritabilă de a trece pe la vechiul meu sediu pentru a-l 
vedea pe copist, nu ştiu ce repulsie m-a reţinut, de fiecare dată. 
S-a isprăvit, deci, cu Bartleby, mi-am spus eu la capătul unei 
alte săptămâni, în timpul căreia nu mai auzisem nimic despre 
dânsul. Dar o zi mai târziu, întorcându-mă la birou, am găsit mai 
mulţi inşi care mă aşteptau în prag, cuprinşi de o nervozitate 
extremă. 

— Ăsta el Uite-l că vine! strigă cel mai din faţă, care nu era 
altul decât avocatul care mă vizitase, singur, cu câtva timp 
înainte. 

— Trebuie să-l scoateţi numaidecât, domnule! zbieră la mine 
un bărbat corpolent, în care recunoscui pe proprietarul casei cu 
numărul X de pe Wall Street. Domnii aceştia, care-mi sunt 
chiriaşi, nu mai pot tolera o asemenea situaţie. Domnul B. (şi 
arătă spre avocat) l-a dat afară din birou, dar individul continuă 
să bântuie clădirea: ziua se instalează pe rampa scării, iar 
noaptea doarme la intrare. Toţi sunt îngrijoraţi, iar clienţii au 
început să părăsească birourile. Sunt temeri că mulţimea ar 
putea să-l linşeze. Trebuie să întreprindeţi neîntârziat ceva! 

Am început să mă retrag, îngrozit, din calea acestui torent de 
vorbe, şi aş fi dat orice ca să mă pot închide în biroul meu. Dar 
în zadar am repetat că Bartleby nu reprezenta nimic pentru 
mine - nimic mai mult decât pentru oricare dintre ei: ştiind că 
fusesem ultimul om care avusese de a face cu el, mă trăgeau la 
răspundere, fără cruţare. Temându-mă să-mi văd numele dat la 
ziar (aşa cum mă ameninţa, vag, unul dintre cei de faţă), am 
chibzuit bine şi, în cele din urmă, am declarat că dacă avocatul 
îmi va înlesni o întrevedere confidențială cu Bartleby în biroul 
său (al avocatului) mă voi strădui din răsputeri, chiar în 
dupăamiaza aceea, să-i scap de pacostea de care se plângeau. 
Urcând scările ce duceau spre vechiul meu birou, l-am găsit pe 
Bartleby instalat pe rampă, foarte liniştit. 

— Ce faci aici, Bartleby? l-am întrebat. 

— Şed pe rampă, îmi răspunse el, cu blândeţe. 

L-am împins în biroul avocatului, care ne-a lăsat singuri. 

— Bartleby, i-am spus, îţi dai seama că-mi căşunezi mari 


neplăceri, stăruind să ocupi palierul după ce ai fost alungat din 
birou? 

Niciun răspuns. 

— Una din două: ori pleci de bună voie, ori va trebui să fii scos 
cu de-a sila. Ce fel de slujbă ţi-ar conveni? Ai dori să te angajezi 
din nou în calitate de copist? 

— Nu, aş prefera să rămân aşa cum sunt. 

— Ţi-ar plăcea să lucrezi ca funcţionar într-o băcănie? 

— Intr-o băcănie, aerul e prea stătut. Nu, n-aş vrea să mă 
angajez ca funcţionar, dar nu fac mofturi. 

— Spui că aerul e prea stătut, dumneata care stai tot timpul 
închis între patru pereţi?! 

— Aş prefera să nu mă angajez ca funcţionar, îmi răspunse el, 
ca şi cum ar fi vrut să lămurească definitiv această mică 
problemă. 

— Ţi-ar conveni, poate, slujba de barman? Munca asta nu 
vatămă ochii. 

— Nu mi-ar conveni de loc, deşi repet că nu fac mofturi. 

încurajat de locvacitatea lui neobişnuită, am trecut din nou la 
atac: 

— i-ar plăcea să călătoreşti prin ţară ca achizitor de comenzi? 
Munca asta ti-ar prii! 

— Nu, aş prefera să fac altceva. 

— Ce-ar fi, atunci, să însoţeşti în Europa vreun tânăr de familie 
bună, pe care să-l instruieşti cu conversaţia dumitale? Ţi-ar 
place aşa ceva? 

_— Câtuşi de puţin. Am impresia că nu-i o treabă prea precisă. 

Imi place să fiu sedentar. Dar nu fac mofturi. 

— Atunci, ai să rămâi sedentar! am izbucnit eu, pierzându-mi 
răbdarea şi înfuriindu-mă de-a binelea, pentru prima oară în 
istoria exasperantelor mele relaţii cu Bartleby. Dacă nu vei pleca 
de-aici până seara, atunci mă voi vedea silit să... da, mă văd silit 
să plec eu însumi! 

Am recurs la această încheiere absurdă, neştiind ce ameninţare 
să folosesc pentru a-l intimida şi a-l în dupleca să se urnească 
din loc. Socotind zadarnic orice alt efort, mă pregăteam să-l 
părăsesc grabnic, când m-a fulgerat un gând - care-mi mai 
dăduse, de altfel, târcoale şi înainte. 

— Bartleby, i-am spus, pe tonul cel mai blajin cu putinţă în 
împrejurările date - n-ai vrea să mă însoţeşti până acasă, nu la 


biroul tneu, ci la locuinţa mea, şi să rămâi cu mine acolo până 
ce vom lua pe îndelete o hotărâre convenabilă pentru 
dumneata? Hai să plecăm, chiar acum! 

— Nu. Deocamdată prefer să rămân aici. 

Nu i-am mai răspuns nimic. Păcăiindu-i pe toţi prin bruscheţa şi 
graba mea, am părăsit repede clădirea şi am pornit în fugă pe 
Wall Street spre Broadway, unde, sărind în primul autobuz 
întâlnit, am scăpat de orice urmărire. De îndată ce mi-am 
recăpătat calmul, mi-am dat seama limpede că făcusem tot ce- 
mi stătea în putinţă - atât în ce priveşte cererile proprietarului şi 
ale chiriaşilor săi, cât şi în ce priveşte propria-mi dorinţă şi 
propriu-mi sentiment al datoriei - pentru a-l ocroti pe Bartleby şi 
a-l pune la adăpost de orice persecuție brutală. M-am străduit 
aşadar să fiu cât se poate de liniştit şi de senin, dar, deşi o 
făceam cu conştiinţa împăcată, n-am izbutit pe deplin în 
încercarea mea. Eram atât de înfricoşat de gândul că 
proprietarul furios şi locatarii lui exasperaţi m-ar putea urmări 
din nou, îneât după ce i-am predat lui „Cleştişor” conducerea 
treburilor mele, am cutreierat timp de câteva zile cu cabrioleta 
partea de sus a oraşului şi suburbiile sale, trecând în Jersey City 
şi în Hoboken, şi făcând incursiuni fugare chiar în Manhattan- 
viile şi Astoria. Pot spune că, de fapt, ani locuit câteva zile în 
cabrioleta mea. 

Când m-am reîntors în biroul meu, am găsit pe masă o 
scrisorică de la proprietar şi am deschis-o cu degetele 
tremurânde. Scrisorică mă informa că proprietarul chemase 
poliţia, care-l arestase pe Bartleby ca vagabond şi-l închisese la 
„Tombs“. Având în vedere că ştiam mai multe despre arestat 
decât oricine, proprietarul îmi cerea să mă prezint la pomenita 
închisoare şi să dau o declaraţie conformă faptelor. Această 
veste a avut un efect contradictoriu asupra mea. La început am 
fost indignat, dar în cele din urmă aproape că am aprobat ideea. 
Firea energică şi hotărâtă a proprietarului îi inspirase o linie de 
conduită pe care eu, unul, nu cred c-aş fi ajuns s-o adopt 
vreodată, deşi părea singura ce se impunea în ultimă instanţă, 
date fiind împrejurările. 

Aşa cum am aflat mai târziu, bietul copist nu a opus nici cea 
mai slabă rezistenţă în clipa când i s-a spus că va fi trimis la 
închisoare: s-a mulţumit să accepte în tăcere, cu obişnuita lui 
impasibilitate lividă. Câţiva dintre curioşii care erau de faţă, s-au 


alăturat emoţionaţi grupului: precedat de unul dintre poliţişti, 
care-l ţinea de braţ pe Bartleby, alaiul a pornit în tăcere pe 
străzile zgomotoase şi vesele, încinse de arşiţa amiezii. 

în aceeaşi zi în care am primit scrisorică proprietarului, m-am 
dus la închisoarea oraşului. Găsindu-l pe gardianul de servici, i- 
am explicat scopul vizitei mele, iar el mi-a confirmat că individul 
căutat de mine se afla într-adevăr acolo. Atunci l-am asigurat pe 
gardian că Bartleby e un om profund cinstit şi vrednic de 
compătimire, în ciuda inexplicabilei sale excentricităţi. l-am 
relatat tot ce ştiam despre el, şi am încheiat sugerându-i 
gardianului să-i facă detenţiunea cât mai puţin aspră cu putinţă, 
până când se va lua o măsură ceva mai clementă - deşi nu prea 
ştiam ce fel de măsură putea fi luată în legătură cu el; în cel mai 
rău caz, Bartleby putea fi trimis la azilul de săraci. După această 
discuţie, l-am rugat pe gardian să-mi îngăduie să-l văd pe 
deţinut. 

întrucât acesta nu se afla sub nicio acuzaţie infamantă, şi avea 
o comportare destul de potolită şi cu totul inofensivă, i se 
îngăduise să circule liber prin închisoare şi îndeosebi în curţile ei 
interioare, acoperite cu iarbă. L-am găsit în cea mai ferită dintre 
aceste curţi, stând singur, cu faţa spre un zid înalt; de jur 
împrejur, în deschizăturile înguste ale ferestruicilor închisorii, mi 
se părea că văd ochii ucigaşilor şi tâlharilor care-l urmăreau cu 
privirea. 

— Bartleby! 

— Vă cunosc şi nu vreau să vă spun nimic, îmi răspunse el fără 
să-şi întoarcă faţa. 

— Nu eu te-am adus aici, Bartleby, i-am replicat, întristat de 
bănuiala cuprinsă în vorbele lui. De altfel, pentru dumneata 
locul acesta nu poate avea nimic infamant. Prezenţa dumitale 
aici nu e legată de nicio dezonoare. Şi-apoi, nu-i chiar aşa de 
trist aici, cum S-ar putea crede. Uite, sus e cerul, jos iarba... 

— Ştiu unde mă aflu, mi-o tăie Bartleby. 

După care n-a mai vrut să scoată o vorbă, aşa că l-am părăsit. 
Păşind din nou pe coridor, am fost acostat de un individ 
burduhănos, încins cu un şorţ. 

— E prietenul dumneavoastră? mă întrebă el, arătând cu 
degetul peste umăr. 

— Da. 

— Vrea să crape de foame? Dacă da, e foarte lesne: n-are 


decât să se mulţumească cu rațiile zilnice! 

— Cine eşti dumneata? l-am întrebat, neştiind ce să cred 
despre un om care-mi vorbea pe un ton atât de neoficial, într-un 
asemenea loc. 

— Sunt magazionerul. Domnii care au prieteni închişi aici mă 
plătesc ca să le procur ceva bun de mâncare. 

— Adevărat? îl întrebai eu pe magazioner, întorcându-mă cu 
faţa spre el. 

Omul îmi răspunse afirmativ. 

— Atunci, aş dori să fii cât se poate de atent cu prietenul meu, 
urmai eu, strecurând câţiva arginţi în palma magazionerului. Dă- 
i cea mai bună mâncare cu putinţă, şi fii cât mai politicos cu el. 

— N-aţi vrea să mă prezentaţi? spuse individul privindu-mă cu 
aerul unuia care arde de nerăbdare să-şi dovedească buna 
creştere. 

Socotind că relaţia aceasta i-ar putea fi de folos bietului copist, 
am consimţit; şi, după ce l-am întrebat pe magazioner cum îl 
cheamă, m-am dus cu el la Bartleby. 

— Bartleby, omul acesta e un prieten, care-ţi va fi de mare 
folos. 

— Sluga dumneavoastră, domnule, sluga dumneavoastră, îi 
zise magazionerul, făcând o plecăciune adâncă. Sper că vă 
place la noi, domnule. Teren frumos, odăi răcoroase... sper că 
veţi rămâne câtva timp aici... mă voi strădui să vă fac plăcută 
şederea. Ce doriţi să mâncaţi azi la prânz? 

— Prefer să nu mănânc azi, răspunse Bartleby, depărtându-se. 
Nu mi-ar prii, nu sunt obişnuit cu prânzurile. 

Şi spunând acestea, se îndreptă cu paşi rari spre capătul curţii 
şi se opri în faţa zidului gol ce-o străjuia. 

— Cum adică? exclamă magazionerul, aruncându-mi o privire 
uimită. Ciudat om, nu credeţi? 

— Cred că-i puţin cam scrântit, i-am răspuns eu, mâhnit. 

— Scrântit? Zău? Păi, ca să vă spun drept, credeam că 
prietenul dumneavoastră e unul din domnii ăia care falşifică 
bani. Falşificatorii ăştia sunt îndeobşte palizi şi cilibii la 
înfăţişare. Nu mă pot opri să nu-i compătimesc, zău, domnule! 
L-aţi cunoscut pe Monroe Edwards? adăugă el, emoţionat, şi 
făcu o pauză; apoi, punându-şi mâna pe umărul meu, oftă 
compătimitor: A murit de oftică la Sing-Sing! Va să zică, nu l-aţi 
cunoscut pe Monroe? 


— Nu, n-am avut niciodată de-a face cu vreun falşificator. Dar 
acum trebuie să plec. Ai grijă de prietenul meu. N-ai nimic de 
pierdut, dimpotrivă. Voi veni să te mai văd. 

Câteva zile mai târziu, am obţinut din nou permisiunea de a 
vizita închisoarea şi am pornit pe coridoarele ei, în căutarea lui 
Bartleby. Dar nu l-am găsit. 

— L-am zărit adineauri ieşind din celulă, îmi zise un gardian. 
Poate că s-o fi dus să se plimbe prin curte. 

Am pornit aşadar într-acolo. 

— II căutaţi pe mutul ăla? mă întrebă un alt gardian, trecând pe 
lângă mine. Uitaţi-vă, doarme în curtea de colo. N-au trecut nici 
douăzeci de minute de când l-am văzut întins în curte. 
în curte domnea o linişte desăvârşită, căci deţinuţii de rând nu 
aveau acces acolo. Zidurile extrem de groase ce-o împrejmuiau 
nu lăsau să treacă niciun zgomot. Zidăria asta egipteană îmi 
apăsa, lugubră, sufletul. Dar sub tălpi simţeam o iarbă fragedă 
şi captivă. In curtea asta, ca în inima nemuritoarelor piramide, 
firele de iarbă încolţiseră, printr-o magie bizară, din seminţele 
azvârlite de păsări prin crăpăturile zidurilor. 

Ghemuit într-o poziţie ciudată la poalele zidului, eu genunchii 
strânşi, lăsat într-o rână, cu capul pe pietrele reci, aşa mi-a 
apărut bietul Bartleby. Trupul lui împuţinat nu se mişca. M-am 
oprit, apoi m-am apropiat de el, m-am aplecat asupră-i şi am 
văzut că ochii lui sumbri erau deschişi. Altminteri, ai fi zis ca 
doarme adânc. Nu ştiu de ce, am simţit nevoia să-l ating, l-am 
apucat mâna, dar m-am simţit zguduit de-un fior din creştet 
până-n tălpi. 

Faţa rotundă a magazionerului răsări deodată lângă mine. 

— Masa dumnealui e gata. Nici astăzi n-o să mănânce? Nu 
cumva trăieşte fără să mănânce? 

— Trăieşte fără să mănânce, am răspuns eu închizând ochii lui 
Bartleby. 

— Hm... Doarme, nu-i aşa? 

— Da, alături de regi şi de sfetnicii lor, am şoptit eu. 

* 

\ 

N-are rost, cred, să duc mai departe această povestire. 
Imaginaţia va suplini lesne sumara descriere a înmormântării 
bietului Bartleby. Dar înainte de a-mi lua rămas bun de la cititor, 
fie-mi îngăduit să-i spun că, dacă această mică povestire l-a 


interesat îndeajuns de mult ca să-i aţâţe curiozitatea de a şti 
cine era Bartleby şi ce fel de viaţă dusese înainte ca povestitorul 
să fi făcut cunoştinţă cu el, nu pot răspunde altceva decât că 
împărtăşesc întru totul această curiozitate, dar nu sunt câtuşi de 
puţin în stare să o satisfac. Ezit, totuşi, să divulg aici un anumit 
zvon care mi-a ajuns la ureche vreo câteva luni după moartea 
copistului. Pe ce anume se întemeia acest zvon, n-am putut afla 
niciodată; de aceea, nici n-aş putea spune cât de adevărat era. 
Cum, însă, acest zvon vag mi-a trezit un anumit interes, chiar 
dacă mi-a sugerat ceva foarte trist, - îl voi menţiona în treacăt, 
gândindu-mă că s-ar putea să trezească acelaşi interes şi altora. 
lată despre ce e vorba: Bartleby ar fi fost un mic funcţionar la 
Arhiva din Washington a „Scrisorilor refuzate”, până când s-a 
pomenit brusc fără slujbă în urma unei schimbări din 
administraţie. 

Când mă gândesc la zvonul ăsta, îmi vine greu să-mi exprim 
emoția ce mă copleşeşte. Scrisori refuzate 1 Parcă ar suna: 
răposate!!' Imaginaţi-vă un om condamnat de natură şi de 
soartă la o deznădejde adâncă: se poate oare concepe o muncă 
mai aptă a-i spori această deznădejde, decât aceea de a mânui 
necontenit asemenea „scrisori refuzate” şi de a le pregăti 
pentru foc? Căci ele sunt în fiecare an adunate cu harabaua şi 
puse pe foc. Uneori, lividul slujbaş scoate câte un inel din 
hârtiile  împăturite (degetul căruia îi era destinat inelul 
putrezeşte, poate, în groapă!), câte o bancnotă trimisă în grabă 
de vreo persoană caritabilă unuia care nu mai cunoaşte de mult 
foamea, câte un cuvânt de iertare trimis unor fiinţe care-au 
murit în deznădejde, vreo speranţă insuflată prea târziu unor 
disperaţi, sau vreo veste bună adusă unor oameni doborâţi de o 
nefericire cumplită. Asemenea scrisori, menite a fi solii ale vieţii, 
aleargă spre moarte. 

Vai ţie, Bartleby! Vai ţie, omenire! 

ENCANTADAS SAU INSULELE FERMECATE 
SCHIŢA INTÂIA: 

Privire generală asupra insulelor 

Luntraşul zise: „Asta nu se poate, l^e vrem să nu pierim, fără 
să ştim - Căci insulele astea deşucheate N-au trup statornic: 
veşnic le zărim Cum rătăcesc pe mări - le şi numim «(Ostroavele 
hoinare»... Grea capcană întins-au ele multor călători, 


14 In original, joc de cuvinte : Dead letters... dead men, scrisori moarte... oameni morţi. 


Lăsându-i în primejdii, fără hrană, 

Pe ţărmii lor în veci amăgitori. 

Căci de îndată ce şi-a pus piciorul Acolo, călătorul 
Va rătăci mereu, fără-adăpost...“ 1 
* 
întunecoasă, hâdă, fioroasă 

Precum o groapă-n veci de morți setoasă, s Spenser, Crăiasa 
zânelor (The Faerie Queen), cartea a Il-a, cântul XII, strofele 11 
—12. 

Adăpostea pe cruntul "huhurez. 

Al cărui țipăt alunga departe De cuibul rău, pe veselul cintez, 
Chemând doar pe strigoi, care gemeau de moarte.1 

Luaţi douăzeci şi cinci de muşuroaie de cenuşă aruncate ici- 
colo pe vreun maidan periferic, daţi câtorva dintre ele proporţiile 
unor munţi răsăriţi din mare, şi vă veţi face atunci o idee justă 
despre aspectul general al arhipelagului Encantadas, despre 
insulele fermecate. E mai degrabă un arhipelag de vulcani stinşi, 
decât un grup de insule, şi-ţi evocă înfăţişarea pe care ar putea 
s-o capete lumea noastră în urma unui cataclism pedepsitor. Mă 
îndoiesc că ar putea exista, undeva pe pământ, vreun loc la fel 
de dezolat ca arhipelagul acesta. Cimitirele părăsite de 
odinioară, sau oraşele căzute treptat în paragină, oferă privelişti 
destul de triste, însă ca tot ceea ce a avut cândva vreo legătură 
cu umanitatea, ele continuă să trezească în noi anumite gânduri 
melancolice, dar nu lipsite de simpatie. Aşa se face că până şi 
Marea Moartă îi inspiră pelerinului unele simţăminte plăcute, pe 
lângă cele cu care-i apasă îndeobşte sufletul. 

La fel şi în ce priveşte solitudinea: marile păduri ale Nordului, 
întinderile de apă nestrăbătute de nicio navă, câmpurile de 
gheaţă ale Groenlandei, reprezintă pentru un observator uman 
nişte culmi ale solitudinii, dar magia mareelor şi a anotimpurilor 
lor schimbătoare îndulceşte grozăvia acestor locuri: deşi 
necălcate de oameni, pădurile sunt vizitate de luna mai; în 
mările cele mai depărtate se oglindesc stelele, întocmai ca-n 
apa lacului Erie; iar în văzduhul limpede al unei frumoase zile 
polare, gheaţa seânteietoare şi azurie parc-ar avea frumuseţea 
malackitului. 

1 Idem, cartea l-a, cântul IX, strofa 33. 

Dar blestemul specific al insulelor Encantadas, blestem ce le 


ridică, prin dezolarea lor, deasupra ldumeei! şi a Polului, constă 
în faptul că ele nu cunosc nicio schimbare; nici aceea a 
anotimpurilor, nici aceea a chinurilor. Tăiate de Ecuator, ele nu 
ştiu ce-i toamna sau primăvara; fiind mistuite de foc, niciun 
prăpăd nu le mai poate vătăma prea mult. Aversele de ploaie 
înviorează din când în când deşertul, dar în aceste insule ploaia 
nu cade niciodată. Întocmai ca dovlecii lăsaţi să se prăjească la 
soare, ele crapă în arşiţa veşnică de sub cerul torid. Duhul 
plângăreţ al insulelor Encantadas parcă ar boci: „Fie-ţi milă de 
noi, şi trimite-ni-l pe Lazăr ca să-şi moaie degetul în apă şi să ne 
răcorească limba, căci suntem chinuite de arşiţă!“ 

O altă caracteristică a acestor insule este faptul că nu pot fi 
locuite, cu niciun chip. Deşertul Vaviionului, în ale cărui tufişuri 
se ţin ascunşi şacalii, trece drept un exemplu clasic de 
pustietate desăvârşită, dar insulele Encantadas refuză să 
adăpostească până şi fiarele surghiunite din lumea animalelor. 
Omul şi lupul le ocolesc deopotrivă. Nu găseşti aici altă viaţă 
decât aceea a câtorva reptile - broaşte țestoase, şopârle, şerpi - 
plus nişte păianjeni gigantici şi iguana, această nespus de bizară 
anomalie a naturii excentrice. Niciun glas, niciun urlet, niciun 
muget nu se aude: şuieratul este aici principalul zvon de viaţă. 
Pe mai toate insulele în care se găseşte vreo vegetaţie, aceasta 
e mai ingrată decât însăşi stârpiciunea Atacamei: nişte desişuri 
încâlcite de mărăcini, fără roade şi fără nume, care acoperă 
aidoma unor punți înşelătoare, crăpătifrile adânci ale unor stânci 
calcinate; sau câte un pâlc veşted de cactuşi scălâmbi. 

în multe locuri ţărmul este încins cu stânci, sau mai bine zis cu 
movile de zgură: îngrămădiri haotice de materie neagră sau 
verzuie, asemănătoare reziduurilor de pe fundul unui cuptor. Ele 
formează ici-colo falii şi grote întunecoase, în care clocoteşte 
necontenit apa spumegândă a mării; deasupra acesteia 
spânzură ca un panaş sinistru o ceaţă sură, adăpostind stolurile 
cârâitoare ale unor paseri fantomatice, ale căror ţipete sporesc 
cumplitul vuiet al apei. Oricât de calmă ar fi stihia din preajmă, 
aceste valuri şi aceste stânci nu cunosc odihna: ele biciuiesc şi 
sunt biciuite, chiar când oceanul pare împăcat cu sine însuşi. În 
zilele noroase şi apăsătoare, caracteristice acestei zone marine 
a Ecuatorului, masivele întunecate şi sticloase, dintre care multe 


15 Idumeea sau Ţara lui Edem, regiune a vechii Palestine, teatru al luptelor şi 
distrugerilor cauzate de David şi Solomoa. 


răsar deasupra vârtejurilor spumegândeiji a brizanţilor periculoşi 
de lângă țărm, înfăţişează ochiului o privelişte cu adevărat 
plutoniană. Numai într-o lume prăbuşită se pot găsi asemenea 
pământuri. 

Acolo unde ţărmul a fost cruțat de semnele focului, se întind 
zone de plajă alcătuite din numeroase cochilii moarte, şi 
smălţate cu resturi putrede de trestie de zahăr, bambus şi nuci 
de cocos, aduse de valuri la acest tărâm al morţii tocmai din 
fermecătoarele ostroave cu palmieri aflate la apus şi la miazăzi: 
lungă le-a fost calea din Paradis până-n Tartar! Printre aceste 
relicve ale unei frumuseți de departe, vei găsi uneori rămăşiţe 
de lemn carbonizat şi coaste putrede de corăbii naufragiate. 
Nimeni nu va fi surprins să găsească asemenea vestigii ale unor 
epave, după ce va fi observat curenţii contrari care circulă prin 
mai toate canalele largi dintre insulele arhipelagului. Mareele 
capricioase ale văzduhului seamănă bine cu acelea ale 
oceanului. Nicăieri nu e vântul mai uşor, mai înşelător şi mai 
nestatornic decât în Encantadas, şi nicăieri nu cunoaşte 
perioade de calm mai amăgitoare. Se pomeneşte cazul unei 
corăbii căreia i-a trebuit aproape o lună ca să ajungă de lao 
insulă la alta, deşi distanţa dintre ele era de numai nouăzeci de 
mile; din pricina curentului puternic, bărcile folosite pentru a 
remorca vreun vas, abia izbutesc să-l ferească de stânci, dar nu- 
s în stare să-i accelereze viteza. Câteodată se întâmplă ca o 
corabie să nu se poată apropia de arhipelag dacă nu-i lăsată 
destul să plutească în derivă înainte ca insulele să apară la 
orizont. Dar uneori vreun curent misterios atrage în mod 
irezistibil spre insule un vas pornit spre o altă destinaţie. 

E drept că, odinioară - şi chiar şi astăzi într-o oarecare măsură 
- mari flote de baleniere pornite în căutarea spermanțetului, 
cutreierau ceea ce unii mateloţi numesc Zona Fermecată. W Dar 
această zonă, pe care-o vom descrie la locul cuvenit, se află în 
largul insulei Albemarle, o insulă mare, depărtată de labirintul 
insuliţelor şi înconjurată de o vastă întindere marină; de aceea, 
observaţiile de mai sus nu se potrivesc decât în mică măsură 
acestei insule, deşi chiar şi în preajma ei curentul e uneori 
ciudat de puternic şi capricios. 
în unele perioade ale anului, întregul arhipelag e dominat de 
curenţi misterioşi, care-l străbat pe distanţe mari şi care sunt 
atât de puternici şi de năzuroşi, îneât pot schimba direcţia unui 


vas, chiar când navighează cu patru sau cinci mile pe oră. 
Diferenţele provocate în calculele navigatorilor de aceşti curenţi 
precum şi de vânturile uşoare şi variabile, au întreţinut 
îndelungă vreme convingerea că la paralela arhipelagului 
Encantadas ar exista două grupuri distincte de insule, aflate la o 
distanţă de circa o sută de leghe unul de celălalt. Aşa au crezut 
primii lor oaspeţi, piraţii, şi până pe la 1750 hărţile acestei 
regiuni a Pacificului erau alcătuite în conformitate cu această 
stranie iluzie. Aparenta fluctuaţie şi irealitate a poziţiei insulelor 
a constituit probabil unul din motivele care i-au determinat pe 
spanioli să le numească „Encantadas”, sau Arhipelagul 
Fermecat. 

Influențat de caracterul acestor insule - a căror existenţă a 
devenit incontestabilă - călătorul din zilele noastre va înclina să 
creadă că numele ce li s-a dat se datorează, în parte, atmosferei 
de pustietate vrăjită care le învăluie în chip atât de caracteristic. 
Nimic nu poate fi mai sugestiv decât asemuirea lor cu nişte 
mere ale Sodomei, după funesta atingere ce le-a prefăcut în 
cenuşă carnea rumenă. 

Oricât ar părea că-şi schimbă locul din pricina curenților, 
insulele acestea i se înfăţişează, celui ce se află pe țărmurile lor, 
invariabil aceleaşi: ele par încremenite, incrustate în însuşi 
trupul morţii cadaverice. 

Denumirea de „fermecate”! i se potriveşte şi dintr-un alt punct 
de vedere. În legătură cu reptila caracteristică acestor paragini - 
şi anume, broasca ţestoasă (a cărei prezenţă i-a dat 
arhipelagului al doilea său nume spaniolesc - '“Ga/apagos), mai 
toţi marinarii au fost multă vreme stăpâniţi de o superstiție, pe 
cât de grotescă pe atât de îngrozitoare. Ei au crezut serios că 
toţi ofiţerii de marină naufragiaţi, mai cu seamă comandorii şi 
căpitanii, devin după moarte (şi uneori chiar înainte de a muri) 
broaşte țestoase şi rămân astfel să locuiască aici, unici şi solitari 
seniori ai acestui deşert torid, ai acestei împărăţii a smoalei. 

Desigur că ideea asta dureros de bizară a fost inspirată la- 
nceput de însăşi priveliştea dezolantă a insulelor, dar poate şi 
mai mult de broaştele țestoase. Căci, independent de aspectul 
lor pur fizic, aceste făpturi au în alcătuirea lor ceva straniu, ceva 
prin care parcă s-ar condamna ele însele. Nicio altă formă 
animală nu exprimă atât de patetic suferinţa menită să dăinuie, 
fără nicio speranţă de izbăvire; iar uimitoarea lor longevitate 


întăreşte această impresie. 

Chiar cu riscul de a fi învinuit că împărtăşesc o absurdă 
credinţă în farmece, nu mă pot opri să nu recunosc că uneori - 
bunăoară nu demult, când am plecat din zgomotosul oraş 
pentru a cutreiera, în iulie şi august, munţii Adirondack, departe 
de influenţele citadine şi cu atât mai aproape de cele 
misterioase ale naturii - uneori, deci, când mă aşed pe culmea 
acoperită de muşchi a vreunei costişe împădurite, printre 
trunchiurile moarte ale unor pini doborâţi de trăsnet, şi când îmi 
amintesc, ca prin vis, de peregrinările mele în inima arsă a 
insulelor fermecate, de carapacele sumbre şi de lungile gâturi 
lâncede întrezărite deodată printre tufele fără frunze; când 
revăd sticloasele stânci tocite şi crestate adânc de târâşul de 
veacuri al ţestoaselor ce-şi caută vreun ochi de apă - simt 
atunci, fără să vreau, că la vremea mea, am dormit într-adevăr 
pe un tărâm fermecat de diavol. 

Mai mult încă, într-atât de vie mi-e memoria, sau într-atât de 
vrăjită imaginaţia, îneât mă întreb dacă nu cumva sunt victima 
unei halucinaţii în legătură cu Galapagos. Căci mi s-a întâmplat 
adesea ca, în toiul unor petreceri, îndeosebi la sindrofiile date în 
vreun conac străvechi, luminat de luminări, * la ceasul când 
umbrele ce coboară în ungherele cele mai ferite ale unei săli 
încăpătoare şi întortochiate, seamănă cu tufişurile bântuite de 
duhuri ale vreunei păduri singuratice, 

— Mi s-a întâmplat să atrag atenţia tovarăşilor mei de 
petrecere prin privirea-mi fixă şi prin schimbarea bruscă a 
expresiei mele, în clipa când mi se părea ca văd, ieşind încet din 
acele paragini închipuite, năluca unei țestoase gigantice care se 
târa greoaie pe podea, şi pe a cărei spinare ardea cu litere de 
foc cuvântul „Memento...” 

SCHIŢA A DOUA 
Cele două feţe ale unei țestoase 

Hidoase forme şi cumplite feţe, 

De care chiar Naturii i-e ruşine Sau teamă, că din mâinile-i 
isteţe Au fost ieşit asemenea jivine. 

Văzând aceste hibe, nu-i mirare Că omul se-ngrozeşte, căci pe 
lângă Făpturile din insule, îţi pare Tot ce-ţi stârneşte spaima, o 
nătângă Şi bună de copii sperietoare. 

* 


„Să nu vă temeti, zise-atuncea magul, 


Căci monştrii-aceştia nu-s adevăraţi, 

Ci doar strigoi, în monştri deghizați." 

Şi ridicându-şi în văzduh toiagul, împrăştie cumplita oaste, care 
La al lui Thetys: sân găsi scăpare. 8 
în lumina descrierii de mai sus, pot oare insulele Encantadas 
prilejui bucurie cuiva? Da! Arătaţi-i omului unde sălăşuieşte 
bucuria, iar el va fi bucuros. Intr-adevăr insulele acestea aride şi 
încenuşate nu sunt numai jale, deşi niciun privitor nu poate 
tăgădui că ele sunt vrednice de o foarte solemnă şi 
superstiţioasă consideraţie, - precum nici eu nu pot tăgădui că 
mă surprind, în ciuda celei mai ferme hotărâri, contemplând 
spectrala ţestoasă, când iese din umbrosu-i bârlog, căci chiar 
testoasa asta, cu toată spinarea ei tristă şi întunecată, are şi o 
faţă luminoasă; carapacea ei inferioară are adesea o nuanţă 
galbenă sau chiar aurie. De asemenea, oricine ştie că ţestoasele 
de uscat ca şi cele acvatice sunt aşa fel alcătuite îneât, dacă le 
aşezi pe spate, ele rămân aşa, cu faţa luminoasă la vedere, fără 
a se putea întoarce pe cealaltă faţă. Dar după ce le întorci tu 
însuţi, nu mai poţi pretinde că ţestoasa n-are şi o faţă 
întunecată. Bucură-te de faţa ei luminoasă, tine-o mereu la 
vedere dacă eşti în stare, dar fii cinstit şi nu tăgădui existenţa 
celei negre. Dacă, dimpotrivă, nu eşti în stare să schimbi poziţia 
naturală a ţestoasei, pentru a-i ascunde faţa întunecoasă şi a-i 
dezvălui faţa mai luminoasă, aşa cum ai întoarce spre soare un 
dovleac uriaş - să nu spui, din această pricină, că ai de-a face cu 
o imensă pată de cerneală. Ţestoasa e deopotrivă întunecoasă 
şi luminoasă. Dar să trecem la amănunte. 

Câteva luni înainte de a pune pentru prima oară piciorul în 
arhipelag, corabia pe care mă aflam naviga prin imediata lui 
apropiere. Într-o bună zi, la amiază, ne-am pomenit în largul 
capului sudic al insulei Albemarle, nu prea departe de coastă. 
Parte dintr-un capriciu, parte din dorinţa de a explora un tărâm 
atât de ciudat, am trimis spre țărm o şalupă cu câţiva oameni, 
având misiunea de a observa cât mai amănunţit locurile şi de a 
aduce cât mai multe țestoase. 

Soarele asfinţise când exploratorii s-au înapoiat la vas. Privind 
de pe bordul înalt, ca de pe ghizdul unei fântâni, am zărit vag 
şalupa, înfundată adânc în apă, ca şi cum ar fi purtat o povară 
neobişnuit de grea. Au fost coborâte parâmele şi, cu multe 


16 în mitologia greacă, nimfă a mării, mama lui Ahile. 


eforturi, au fost aduse pe punte trei țestoase enorme, cu aspect 
antediluvian, - căci nu păreau de loc să aibă o obârşie terestră. 
Petrecusem cinci luni pe apă, o perioadă îndeajuns de lungă 
pentru ca orice făptură a uscatului să capete, în mintea noastră 
visătoare, o aureolă fabuloasă. Dacă s-ar fi suit pe bord trei 
vameşi spanioli, e probabil că i-aş fi privit plin de curiozitate, i-aş 
fi pipăit şi i-aş fi mângâiat, aşa cum fac sălbaticii cu oaspeţii lor 
civilizaţi. Dar în locul a trei vameşi spanioli, au apărut trei 
țestoase realmente superbe - nu ca acelea arătate şcolarilor - 
trei țestoase negre ca zăbranicele unei văduve şi grele ca nişte 
lăzi cu argintărie; carapacele lor enorme, rotunjite aidoma unor 
scuturi crestate şi scorojite parcă în bătălii, erau acoperite ici- 
colo cu muşchi verzui şi păreau vâscoase din pricina spumei 
strălucitoare. Aceste făpturi misterioase, smulse brusc, în 
puterea nopţii, din indicibilele lor pustietăţi şi aduse pe puntea 
noastră aglomerată, mi-au pricinuit o tulburare greu de descris. 
Aveam sentimentul că se târâseră până la noi tocmai de sub 
temeliile lumii. Da, păreau să fie chiar ţestoasele pe care, 
potrivit credinţei hinduşilor, se reazămă globul nostru terestru. 
Le-am cercetat mai îndeaproape cu o lanternă. Ce venerabile şi 
sacre păreau! Ce verdeață catifelată le acoperea carapacea 
aspră şi crăpată, cicatrizându-i rănile adânci! Parcă nu mai 
aveam sub ochi trei țestoase: transfigurându-se, s-au prefăcut 
pentru mine în trei Colişeum l-uri romane căzute într-o 
magnifică paragină. Şi am rostit atunci: 

— O, străvechi locuitori ai acestei insule sau ai oricărei alteia, 
deschideţi-mi, rogu-vă, cetăţile voastre fortificate! 

Făpturile astea îţi inspirau înainte de toate sentimentul duratei, 
al unei tenacităţi infinite, nelimitate. 

1 Vast amfiteatru roman, al cărui nume provine de la imensa 
statuie a lui Nero aflată în apropiere; Coliseum-ul sau 
amfiteatrul flavian, cuprindea peste 100.000 de spectatori. 
Într-adevăr, mă îndoiesc că vreo altă vieţuitoare ar putea trăi şi 
respira la fel de îndelung ca ţestoasele din Encantadas. Ca să nu 
mai pomenesc de cunoscuta ior capacitate de a trăi fără să se 
hrănească timp de un an întreg; gândiţi-vă numai la armura lor 
inexpugnabilă: care altă vieţuitoare posedă un astfel de bastion 
înlăuntrul căruia să poată rezista asalturilor timpului? 

în vreme ce, cu lanterna în mână, dădeam la o parte muşchiul 
pentru a contempla vechile cicatrice ale unor răni căpătate în 


multe prăbuşiri oarbe pe povârnişurile munţilor de marnă ai 
insulei - cicatrice ciudat de mari, umflate şi deformate, deşi pe 
jumătate şterse, întocmai ca acelea ce se văd uneori pe scoarţa 
copacilor foarte bătrâni - aveam sentimentul că sunt un geolog 
venerabil, studiind urmele de păsări şi semnele scrijelite pe 
nişte şisturi bătătorite cândva de inimaginabile dihănii, din care 
n-au mai rămas nici măcar duhurile lor fantomatice. 
în noaptea aceea, culcat în hamacul meu, am auzit deasupra 
capului mişcările lente şi ostenite pe care le făceau pe puntea 
aglomerată cei trei oaspeţi greoi. Atât de mare li-era nerozia sau 
dârzenia, îneât nu ocoleau niciodată vreun obstacol. Una dintre 
cele trei țestoase a încetat să se mişte cu câteva minute înainte 
de cartul de la miezul-nopţii. În zorii zilei am găsit-o proptită ca 
un berbece de piciorul masiv al arborelui-trinchet, zbătându-se 
să-şi deschidă, cu ghearele şi cu dinţii, o imposibilă trecere. Că 
aceste țestoase sunt victimele unui blestem sau ale unei vrăji 
malefice ori poate chiar diabolice, o dovedeşte cel mai desluşit 
mania lor stranie de a se apuca de o treabă deznădăjduită, 
manie ce le stăpâneşte de-atâtea ori. Le-am văzut cum, în 
peregrinările lor, se năpusteau eroic în câte-o stâncă şi-o izbeau 
îndelung, opintindu-se şi smucindu-se, ca s-o clintească din loc 
şi să-şi urmeze drumul inflexibil. Supremul lor blestem este 
această tenace aspirație spre rectitudine într-o lume plină de 
obstacole. 

Celelalte țestoase, neîntâlnind un asemenea obstacol în drumul 
lor, se ciocneau doar de câte o piedică mai măruntă, ca de pildă 
vreo găleată, vreun scripete sau vreun colac de frânghie, iar 
uneori, încercând să treacă peste astfel de piedici, alunecau pe 
punte cu un zgomot asurzitor. Ascultându-le mersul târâş şi 
căderile, mă duceam cu gândul la baştina lor, la insula aceea 
brăzdată de râpi şi viroage metalice, hăuri fără fund scobite în 
inima unor munţi spintecaţi şi acoperiţi cu desişuri încâlcite. Şi 
parcă-i vedeam pe aceşti trei căpcăuni pasionaţi de rectitudine, 
îndârjiţi ca nişte fierari, lunecând veacuri în şir prin desişuri, 
târându-şi cu atâta încetineală făpturile greoaie, îneât între labe 
le creşteau tot soiul de ciuperci iar pe spinări un muşchi 
fumuriu. În tovărăşia lor am rătăcit prin labirinturi vulcanice, mi- 
am croit drum prin interminabile hăţişuri putrede, şi în cele din 
urmă m-am pomenit, în vis, călare pe cea mai înaltă ţestoasă, 
între doi brahmani aşezaţi ca şi mine, cu picioarele încrucişate, 


şi alcătuind împreună cu ei un trepied de frunţi care sprijinea 
catapeteasma universului. 

Acesta a fost fantasticul coşmar stârnit de prima mea impresie 
asupra ţestoasei din Encantadas. Dar, lucru ciudat, în seara 
următoare m-am aşezat la masă cu tovarăşii mei şi m-am 
delectat mâncând cotlete şi tocană cte ţestoasă; apoi, după 
cină, scoţându-mi cuțitul, am dat o mână de ajutor la 
transformarea celor trei carapace masive în trei originale 
castroane de supa, iar din cele trei tigve inferioare, plate şi 
gălbui, am făcut, lustruindu-le, trei tăvi elegante. 

SCHIŢA A TREIA: Stânca Bodondo 

De-această stâncă-a Mârşavei Ocări, 

Precum i se spunea - fugeau de teamă Şi peşti şi paseri; cele 
de pe mări Veneau, însă, acolo - mai cu seamă Bâtlanii, 
pescăruşii, cormoranii Şi alte paseri lacome, de pradă... 

* 


La glasurile lor, blând răspundea 

Legănătoarea mare şi, de stâncă Spărgându-se, din valuri le 
zicea 

O melodie gravă şi adâncă. 

El îi ceru luntraşului, atunci, 

Să-l ducă mai încet, ca s-o asculte... 


Deodată, se-abătu asupra lor Un stol de paseri rele, să-i sfâşie. 
Lovindu-i cu aripile, din zbor, 

Îi hărţuiră-n noaptea cenuşie. 

Tot neamul paserilor belalii Şi neferice, se-adunase-acolo.! 

'A ce urca într-un turn înalt de piatră nu este doar un lucru 
frumos în sine, ci şi cel mai bun mijloc de a avea o vedere 
cuprinzătoare asupra regiunii din jur. E cu atât mai bine dacă 
turnul se ridică solitar şi izolat, aidoma enigmaticului foişor din 
Newport, sau dacă e singurul supravieţuitor al vreunui castel 
ruinat. 

Insulele Encantadas ne oferă tocmai un asemenea punct elevat 
de observaţie: o remarcabilă stâncă, a cărei singulară siluetă i-a 
făcut pe spaniolii de odinioară să o boteze stânca Rodondo, 


17 Spenser, Crăiasa Zînelor, cartea a Il-a, cîntul XII, strofa a 8-a, strofa a 33-a şi strofele 
35—36. 

Daniel Boone (1735—1820), primul colonist american care a trecut — în 1775 — 
hotarele ținutului. Kentucky, locuit pe atunci de triburile indiene, !a a căror masacrare a 
contribuit din plin. 


adică rotundă. Înaltă de circa douăsutecincizeci de picioare şi 
ridicându-se drept din mare la vreo zece mile de țărm, stânca 
Rodondo ocupă, faţă de arhipelagul muntos ce se-ntinde spre 
sud şi spre est, cam aceeaşi poziţie - dar pe o scară mult mai 
mare - ca şi faimoasa Campanilă, turnul-dopotniţă al catedralei 
San Marco, în raport cu mulţimea de edificii venerabile din jurul 
ei. Dar acest turn marin solicită el însuşi atenţia noastră, înainte 
de a ne prilejui contemplarea insulelor Encantadas. Vizibil de la 
o distanţă de treizeci de mile, el participă din plin la vraja ce 
învăluie întregul arhipelag: când îl zăreşti din larg, pentru prima 
oară, îl iei drept un catarg de corabie. Privindu-l de la o 
depărtare de patru leghe, prin pâcla aurie a amiezii, ai impresia 
că vezi vreun vas-amiral spaniolesc, cu câteva rânduri de pânze 
scânteietoare. „Pânză la orizont! Pânză la orizont! Pânză la 
orizont!“ se aude de la toate cele trei catarge. Dar pe măsură ce 
te apropii de ea, corabia fermecată se preface într-o fortăreață 
de piatră. 

Am vizitat-o pentru prima oară în lumina cenuşie a zorilor. 
Pornisem la pescuit în trei bărci, şi navigam la vreo două mile 
distanţă de corabia noastră, când, cu puţin înainte de revărsatul 
zorilor, ne-am pomenit drept în umbra lunară a stâncii Rodondo. 
La ceasul acela de două ori crepuscular, părea şi mai grozavă, 
deşi oarecum estompată. Luna plină ardea undeva la apus, 
foarte jos, aidoma unui foc de baliză pe jumătate consumat, 
care-ar fi aşternut pe mare o lumină blândă, ca de tăciuni, într-o 
vatră, la miezul nopţii; în vremea asta, la răsărit, soarele încă 
nevăzut îşi vestea apropierea prin semnale palide trimise de-a 
lungul întregului orizont. Vântul batea uşor, valurile se legănau 
leneşe, stelele pâlpâiau mocnit; întreaga natură părea ostenită 
de lunga veghe nocturnă şi suspendată parcă într-o molcomă 
aşteptare a soarelui. Era clipa cea mai prielnică pentru a 
surprinde stânca Rodondo în perfecțiunea ei maximă: lumina de 
crepuscul ajungea pentru a-i dezvălui fiece trăsătură 
caracteristică, fără a sfâşia vălul ceţos al vrăjii. 

De pe o temelie în formă de trepte, spălată de valuri întocmai 
ca scările unui castel acvatic, turnul se ridică în straturi 
suprapuse, către un pisc pleşuv. Aceste straturi egale, care 
alcătuiesc trupul stâncii, constituie trăsătura ei cea mai 
caracteristică: la îmbucăturile lor, ele formează un fel de 
platforme ce se înalţă una deasupra celeilalte, până-n creştetul 


stâncii. Şi, întocmai cum streşinile unui şopron vechi sau ale 
unei mânăstiri sunt însufleţite de prezenţa rândunelelor, toate 
aceste platforme stâncoase adăpostesc forfota a nenumărate 
păsări acvatice. Streşini peste streşini, şi cuiburi peste cuiburi. 
Ici-colo, dâre lungi de găinaţ, de un alb spectral, pătează turnul 
de jos până sus, ceea ce explică lesne de ce seamănă, de 
departe, cu un catarg. O linişte vrăjită ar învălui întreaga 
privelişte, dacă n-ar fi gălăgia infernală a păsărilor. Nu numai că 
umplu streşinile cu larma lor, dar zboară şi deasupra, în stoluri 
dese, desfăşurându-se într-un soi de baldachin înaripat, în 
perpetuă mişcare. Păsările acvatice de pe o rază de sute de 
leghe de jur-împrejur îşi dau întâlnire aici. Spre nord, spre est şi 
spre vest, nu se întinde decât eternul ocean; din această pricină, 
„Şoimul fregatelor” pornit de pe coastele Americii de Nord, ale 
Polineziei sau Perului, face primul popas la Rodondo. Şi totuşi, 
deşi Rodondo e terra firma 1, nicio pasăre terestră nu s-a aşezat 
vreodată pe ea. 

încercaţi să vă imaginaţi un prigor sau un canar pe această 
stâncă! Bietul cântăreţ s-ar vedea împresurat de stoluri întregi 
de păsări puternice, adevăraţi bandiți ai văzduhului, cu ciocurile 
lungi şi ascuţite ca nişte pumnale. Ar fi ca o cădere în mâinile 
filistinilor! 

Nu cunosc loc mai prielnic decât Rodondo pentru studiul acelei 
ramuri a ştiinţelor naturii care se ocupă de păsările acvatice. E o 
adevărată colivie oceanică i Poposesc aici păsări care n-au atins 
niciodată vreun catarg sau vreun copac: păsările sihastre, care 
zboară totdeauna singure, păsările norilor, care sunt la ele 
acasă în straturile necercetate ale atmosferei. 

Să aruncăm mai întâi o privire asupra platformei celei mai de 
jos, care este şi cea mai lată, şi care se înalţă la numai o palmă 
deasupra nivelului mării. Ce fiinţe stranii sunt acestea? Stând 
drepte ca nişte oameni, deşi lipsite de simetria acestora, ele se 
înşiră de jur împrejurul stâncii aidoma unor cariatide care-ar 
sprijini rândul de streşini imediat următor. Trupurile lor sunt 
grotesc scălâmbăiate, ciocurile scurte, labele boante, iar 
membrele laterale nu seamănă nici cu o aripă, nici cu un braţ, 
nici cu o aripioară de peşte. Căci, de fapt, pinguinul nu e nici 
pasăre, nici mamifer, nici peşte: ca hrană, nu e nici de post, nici 
de frupt. E, de departe, cea mai ambiguă şi mai puţin simpatică 
dintre vietăţile descoperite de om. Deşi se bălăceşte în trei 


elemente, având asupra fiecăruia dintre ele oarecari drepturi, 
pinguinul nu se simte acasă în niciunul. Pe uscat şchioapătă; în 
apă se bălăcăreşte, iar în aer bate din aripi. Ruşinată parcă de 
eşecul ei, natura îşi ascunde acest prunc dizgraţios undeva la 
capătu! pământului, în strâmtorile Magellan şi pe treapta cea 
mai de jos a insulei Rodondo. 

Dar ce-s pilcurile astea funebre, aliniate pe treapta imediat 
superioară? ce sunt aceste păsări ciudate, înşârate în ordine de 
bătaie? aceşti monahi maritimi în sutane cenușii? Sunt pelicanii. 
Ciocurile lor prelungi şi pungoaiele de piele ce spânzură de ele, 
le dau o înfăţişare cât se poate de lugubră. Meditativi din fire, 
stau ore în şir laolaltă, fără să se mişte. Penetul lor tern, cenuşiu 
îi face să pară pudraţi cu cenuşă. E o pasăre a pocăinţei, potrivit 
aleasă pentru a bântui țărmurile calcinate ale insulelor 
Encantadas, pe care s-ar fi putut statornici însuşi lov chinuitul, 
ca să se scarpine cu vreun hârb. 

Cu un rând mai sus, se zăreşte albatrosul cenuşiu, greşit numit 
astfel, căci e o pasăre lipsită de frumuseţe şi de poezie, care nu 
seamănă de loc cu mult slăvită ei rudă, fantomă albă a 
fermecatului Cap Horn şi a la fel de fermecatului Cap al Bunei 
Speranţe. 

Urcând şi mai sus de la o treaptă la alta, îi găsim pe ceilalţi 
locatari ai turnului, aşezaţi în ordinea măreției lor: furtunari 
negri şi pestriţi, gaiţe şi găinuşe de mare, pasărea balenelor, 
pescăruşi de tot felul; parc-ar fi nişte prinți sau despoţi, cu 
tronurile aşezate unele deasupra altora, într-o ierarhie solemnă. 
Şi, presărată peste tot, ca un zbenghi repetat la infinit într-o 
broderie enormă, păsărică poreclită „găinuşa Maicii Cary“, cu 
ţipătul ei sfidător şi speriat totodată; faptul că această 
misterioasă pasăre cântătoare a Oceanului, care, pentru 
sprinteneala şi coloritul ei strălucitor ar fi meritat mai degrabă 
porecla de fluture al oceanului, dacă ciripitul ei sub pupa vasului 
nu li s-ar părea marinarilor de rău-augur, întocmai cum li se pare 
ţăranilor de rău-augur tic-tacul funebru, auzit de după coşul 
căminului, - faptul că această pasăre şi-a stabilit reşedinţa 
tocmai pe insulele Encantadas, le sporeşte, în ochii marinarilor, 
vraja malefică. 

Larma devine din ce în ce mai stridentă, pe măsură ce se face 
ziuă. Păsările sălbatice îşi oficiază cu ţipete asurzitoare slujba de 
utrenie. În fiece clipă, stoluri întregi îşi iau zborul din turn, 


pentru a se alătura corului aerian ce fâlfâie deasupra, iar locurile 
lor sunt numaidecât ocupate de alte miriade de păsări. Dar prin 
acest haos discordant se aude, fără întrerupere, o cascadă de 
note, limpezi, argintii ca ale unui corn 

— Ai spune că-s săgețile iuți ale unei ploi piezişe, torențiale. Mă 
uit în sus şi zăresc o făptură angelică, albă ca zăpada, cu o pană 
lungă ca o lance în spate; e mirobolantul şi inspiratul cocoş al 
oceanului, superba pasăre căreia, pentru imperiosul ci fluier 
muzical, i s-a dat pe drept porecla de „ajutor al şefului de 
echipaj”. 

Viaţa aripată ce învăluie stânca Rodondo îşi are o replică 
perfectă în locuitorii solzoşi ai apelor de la poalele ei. La temelie, 
stânca Rodondo îţi apare ca un fagure de grote, oferind 
întortocheate ascunzători unor soiuri de peşti feerici - foarte 
bizari şi, unii dintre ei, neasemuit de frumoşi - care ar face 
cinste celor mai costisitoare acvarii. In această mulţime te 
izbeşte originalitatea multora dintre indivizii care-o alcătuiesc; 
poţi vedea aici nuanţe încă niciodată pictate, şi forme încă 
necunoscute sculpturii. 

Ca să vă faceţi o idee despre forfota, lăcomia şi îndrăzneala 
fără seamăn a acestor peşti, vă voi da un exemplu: adesea, 
după ce scrutau o zonă de apă limpede - limpezită vremelnic 
prin salturile concentrice ale peştilor deasupra apei - oamenii 
noştri îşi aruncau cu grijă undiţele spre fundul apei, unde 
lunecau încet peştii mai grei şi mai neprevăzători. Dar în zadar: 
undiţele nu puteau trece de zona superioară. Nu apuca bine 
cârligul să atingă apa, că sute de peşti se bateau pentru 
onoarea de a fi capturați! Sărmani peşti din Rodondo! Prin fatala 
voastră credulitate faceţi parte din rândurile nesăbuitelor făpturi 
care se încred orbeşte în natura omenească, fără a o înţelege. 
între timp, s-a luminat de-a binelea. Stol după stol, păsările 
acvatice îşi iau zborul pentru a-şi smulge hrana din adâncuri. 
Turnul rămâne solitar, deşi în grotele de la temelia lui fojgăie 
peştii. Găinaţurile strălucesc în razele aurii ale soarelui, aidoma 
tencuielii unui far înalt, sau aidoma pânzelor unei nave. Totuşi, 
chiar în această clipă, când stânca ne apare pustie şi moartă, 
alţi călători jură că văd o corabie plină de viaţă şi de însufleţire. 
Dar aduccţi frânghiile, ca să ne căţărăm pe insulă 1 încetişor 
numai, căci nu-i aşa de lesne... 

SCHIŢA A PATRA Vedere de pe Pisga 1 


Drept care-l duse-n piscul cel mai 'naltDe unde-i arătă până 
departe...18 

lată cititorule, ce te sfătuiesc să faci, dacă vrei să te caţeri pe 
stânca Rodondo: ocoleşte de trei ori pământul, stând pe verga 
cea mai de sus a celei mai înalte fregate; fă un an-doi ucenicie 
pe lângă ghizii care-i conduc pe excursionişti până-n Teneriffe”, 
şi încă odată pe-atâţia pe lângă un dansator pe sârmă, apoi pe 
lângă un scamator indian, şi în cele din urmă pe lângă o capră 
neagră. Abia după aceea, vino şi bucură-te de priveliştea ce ţi se 
oferă din înaltul turnului nostru. Numai noi ştim cum se ajunge 
acolo. La ce le-ar folosi dacă le-am spune-o şi altora? Destul că 
eu şi dumneata, cititorule, ne aflăm colo sus. Oare omul din 
lună, sau cel ce se avântă spre ceruri într-un balon, cuprinde cu 
ochii un spaţiu mai întins? Cam aşa arată, cred, universul 
contemplat din bastioanele cereşti ale lui Milton. Un soi de 
Kentucky acvatic fără de hotare. Daniel Boone 1 ar fi trăit fericit 
aici. 

Nu te. Gândi deocamdată la pământul pârjolit al Insulelor 
Encantadas. Priveşte pieziş, dincolo de ele, spre miazăzi. Deşi 
nu vei vedea nimic, îngăduie-mi să-ţi indic direcţia, dacă nu şi 
poziţia anumitor centre de interes aflate pe întinsul acestei 
mări, care, după ce sărută poalele turnului, se desfăşoară ca un 
sul de pergament spre polul Antarctic. 

Ne aflăm la zece mile distanţă de Ecuator.'Undeva, spre est, la 
vreo şase sute de mile, se întinde continentul: stânca noastră se 
află cam pe aceeaşi paralelă cu oraşul Quito. 
încă un amănunt vrednic de remarcat: ne aflăm într-unul din 
cele trei grupuri de insule nelocuite care, la distanţe aproape 
egale de continent şi la mari intervale unul de celălalt, străjuiesc 
întregul litoral al Americii de Sud, încheind într-un mod original 
teritoriile specific sud-americane. Niciunul dintre nenumăratele 
arhipelaguri polineziene din vest nu are însuşirile caracteristice 
insulelor Encantadas (sau Galapagos), insulelor San Felix şi San 
Ambrosio, insulelor Juan Fernandez şi Mas-a-Fuera. Despre cele 
dintâi, nu e cazul să vorbim aici. San Felix şi San Ambrosio se 
află puţin mai sus de Tropicul Capricornului: nişte stânci înalte, 
neospitaliere şi nelocuibile, dintre care una seamănă leit cu o. 
Enormă ghiulea cu două capete, din pricina celor două gâlme 


18 Din Crăiasa Zinelor, cartea I, cîntul X, strofa 53. 
19: Cea mai mare dintre Insulele Canare, 


rotunde legate printr-o lespede joasă, pe care le înfăţişează 
privitorului. 

Insulele Fernandez şi Mas-a-Fuera, situate la 33* latitudine, 
sunt abrupte, sălbatice şi despicate la mijloc. Juan Fernandez 
este un nume prea cunoscut pentru a mai avea nevoie deo 
explicaţie. Mas-a-Fuera e un nume spaniolesc care vrea să 
spună că insula botezată astfel se întinde ceva ma; în afară, 
adică mai departe de continent decât vecina ei juan Fernandez. 
Insula Mas-a-Fuera are un aspect foarte impunător de la o 
distanţă de opt sau zece mile. Când te apropii de ea pe vreme 
noroasa, silueta ei înaltă şi colţuroasă, şi mai ales pantele 
culmilor ei late, îi dau înfăţişarea unui iceberg uriaş care 
pluteşte într-un echilibru înfricoşător. Coastele ei sunt ciuruite 
de grote întunecoase: ai spune că-i o catedrală veche, cu capele 
de jur-împrejur. Când, după o lungă călătorie, te apropii din larg 
de una dintre aceste strâmtori şi zăreşti vreun proscris în 
zdrenţe, coborând, cu un toiag în mână, povârnişurile ei 
prăvălatice, încerci o senzaţie ciudată, dacă bineînţeles eşti 
amator de pitoresc. 

Am avut de multe ori prilejul de a vizita, la diferite epoci, 
fiecare dintre aceste arhipelaguri, ca participant la expedițiile de 
pescuit organizate chiar de pe vase. Străinul care trece cu barca 
pe sub falezele lor amenințătoare, are impresia că e, fără doar şi 
poate, primul lor explorator, într-atât de neştirbită li-e liniştea şi 
pustietatea. E locul să menţionăm, în treacăt, modul cum 
europenii au descoperit pentru prima oară aceste insule: faptul 
e cu atât mai vrednic de menţionat, cu cât s-a produs şi în cazul 
insulelor Encantadas. 

înainte de anul 1563, corăbiile spaniole navigau cti mare 
dificultate din Peru până-n Chile. În lungul coastelor acestora, 
bat îndeobşte vânturile din sud, iar corăbierii obişnuiau să se 
ţină foarte aproape de țărm, potrivit credinţei superstiţioase a 
spaniolilor, că, dacă n-ar mai zări uscatul, atunci eternul alizeu i- 
ar txri spre apele fără hotar şi fără întoarcere. Prinse într-un 
labirint de capuri şi promontorii sinuoase, de recifuri şi bancuri 
de nisip, şi având veşnic vântul în faţă - un vânt adesea uşor, iar 
alteori, timp de zile şi săptămâni în şir, redus la un calm absolut 
- vasele coloniale treceau de multe ori prin cele mai grele 
încercări, în cursul unor traversări care astăzi ni se par 
neverosimil de îndelungate. In cronica dezastrelor nautice se 


pomeneşte de o corabie care, pornind într-o cursă ce urma să 
dureze zece zile, a rămas patru luni pe mare şi nu a ajuns de 
fapt niciodată la liman, deoarece a sfârşit prin a eşua. Oricât ar 
părea de ciudat, corabia aceea nu a trecut prin nicio furtună, ci 
a fost doar jucăria acalmiilor şi a curenților perfizi. De trei ori, 
lipsa de provizii i-a împins pe marinari să se întoarcă spre câte 
un port intermediar şi să pornească din nou la drum, pentru a se 
întoarce însă de fiecare dată. Corabia era mai tot timpul 
învăluită în ceaţă, astfel îneât nu i se putea stabili niciodată 
poziţia exactă; iar la un moment dat, când membrii echipajului 
se aşteptau, bucuroşi, să vadă la orizont portul de destinaţie, 
ceața s-a risipit, dezvăluind în faţa ochilor lor munţii de lângă 
care porniseră la drum pentru prima oară. Din pricina aceloraşi 
ceţuri înşelătoare, corabia a sfârşit prin a se ciocni de un recif, 
ceea ce a dus la un lung şir de calamităţi, prea îngrozitoare 
pentru a fi povestite. Faimosul pilot Juan Fernandez, imortalizat 
de insula ce-i poartă numele, a fost cel care-a pus capăt acestor 
tribulaţii costiere, prin îndrăzneaţa lui încercare de a naviga în 
larg - experienţă făcută înaintea lui în Europa de către Vasco De 
Gama. În larg, el a găsit vânturi prielnice pentru călătoria spre 
sud; apoi, îndreptându-se spre vest până ce a scăpat de 
influenţa alizeelor, s-a apropiat din nou de coastă fără nicio 
dificultate; în felul acesta, a descoperit un drum care, deşi foarte 
ocolit, s-a dovedit a fi cu mult mai expeditiv decât itinerariui 
aşa-zis direct. Tocmai pe această rută nouă au fost descoperite, 
prin 1670, insulele Encantadas şi arhipelagurile-sentinelă, cum 
ar putea fi numite cele din jurul lor. Deşi, după ştiinţa mea, nu 
există nicio mărturie care să ateste dacă vreuna din ele era sau 
nu locuită, se poate deduce, în mod raţional, că insulefe acestea 
erau pustii din vremuri imemoriale. Dar să revenim la Rodondo. 
La sud-vest de turnul nostru se întinde, la sute de leghe 
depărtare, întreaga Polinezie; dar drept spre vest, chiar pe 
paralela turnului, niciun petec de pământ nu se mai arată, 
înainte ca vasul să atingă punctul numit Kingsmills, după o 
călătorie lungă de vreo cinci mii de mile. 

După ce am stabilit prin aceste repere depărtate - singurele 
posibile pentru Rodondo - poziţia noastră relativă pe harta 
oceanului, să luăm în consideraţie nişte obiective mai puţin 
depărtate. Să privim insulele Encantadas, lugubre şi calcinate. 
Promontoriul acesta apropiat, în formă de crater, face parte din 


Albemarle, cea mai mare insulă a arhipelagului, căci are o 
lungime de cel puţin şaizeci de mile şi o lăţime de circa 
cincisprezece mile. Aţi privit oare vreodată Ecuatorul, pe cel 
adevărat? Aţi pus oare vreodată piciorul pe el? Ei bine, 
promontoriul acesta în formă de crater, alcătuit în întregime din 
lavă gălbuie, este tăiat de Ecuator întocmai cum o turtă de 
dovleac e tăiată în doua de un cuţit. Dacă aţi avea vederea 
destul de ageră pentru a străbate, deasupra promontoriului, 
dincolo de ţărmul acela scund şi fisurat, aţi zări insula 
Narborough, cea mai înaltă din tot arhipelagul. E de sus până 
jos, un munte de zgură, tară pic de pământ, şi plin de grote 
negre ca nişte covălii; ţărmul ei metalic răsună sub paşi aidoma 
unei plăci de fier; vulcanii grupaţi în centrul insulei îţi evocă un 
horn gigantic. 

Narborough şi Albemarle se învecinează într-un chip foarte 
ciudat. Următoarea diagramă ilustrează această vecinătate / 

W 

Tăiaţi o secţiune la încheietura literei de mai sus: membrul 
transversal median va fi Narborough iar restul va fi Albemarle. 
Vulcanicul Narborough e prins între fălcile negre ale insulei 
Albemarle întocmai ca limba roşie a unui lup în botu-i căscat. 
Dacă doriţi să cunoaşteţi populaţia insulei Albemarle, vă voi 
cita, în cifre rotunde, următoarea statistică, potrivit celor mai 
demne de încredere evaluări făcute la faţa locului: 

Oameni....... Niciunul mâncători de furnici... Număr necunoscut 
mizantropi idem şopârle. 500.000 

şerpi. 500.000 

păianjeni 10.000.000 

salamandre. Număr necunoscut demoni idem total net 
11.000.000 

în care nu se include un incalculabil număr de demoni, 
mâncători de furnici, mizantropi şi salamandre. 

Albemarle îşi deschide botul spre soare-apune. Fălcile-i 
relaxate formează un mare golf pe care Narborough - limba lui - 
îl împarte în două jumătăţi: una botezată „Golful dinspre vânt“ 
iar cealaltă „Golful de sub vânt“; promontoriile vulcanice care-i 
prelungesc țărmurile se numesc Capul Sud şi Capul Nord. 
Menţionez aceste golfuri, pentru că sunt celebre în analele 
vânătoarei de balene. Balenele vin aici în anumite perioade, ca 
să nască. Mi s-a spus că primele corăbii ce se aventuraseră 


până aici obişnuiau să blocheze intrarea „Golfului de sub vânt“, 
în vreme ce şalupele lor, trecând prin canalul Narborough, 
dădeau ocol „Golfului dinspre vânt“ şi-i lăsau astfel pe leviatani 
închişi ca-ntr-un ţarc. 

A doua zi după ce-am pescuit la poalele Turnului Rotund am 
avut vânt prielnic şi-am pornit să dăm ocol promontoriului 
nordic, când deodată ne-a apărut în faţă o flotă de cel puţin 
treizeci de vase, toate cu pânzele sus, ca un escadron în linie de 
bătaie. Mândra privelişte, această întrecere paşnică a carenelor 
lu~ necând pe valuri! Cele treizeci de etrave zbârnâiau ca tot 
atâtea strune de harfă, şi păreau la fel de întinse ca acestea, în 
timp ce-şi lăsau pe mare dârele paralele. Dar vânătorii erau 
prea mulţi la număr! Vasele se răzleţiră, pornind fiecare pe 
drumul lui şi lăsând la faţa locului doar propria-mi corabie şi 
două nave zvelte din Londra. Acestea două, neavând mai mult 
noroc decât celelalte, dispărură la rându-le, iar „Golful de sub 
vânt”, cu toate bogăţiile sale, rămase la dispoziţia noastră, fără 
niciun rival. 

Modul de navigaţie în aceste ape este următorul: pluteşti în 
derivă la intrarea golfului; uneori, însă 
— Nu întotdeauna, ca în alte părţi ale arhipelagului - un curent 
năpraznic se abate asupra golfului, punându-i-se curmeziş. 
Drept care, cu toate pânzele sus, trebuie să ai grijă să faci volta- 
n vânt. De câte ori n-am contemplat, în zori, din vârful 
catargului de mizenă, acest tărâm de zgură, brăzdat nu de râuri 
seânteietoare ci de torenţi încremeniţi de lavă zbuciumată, în 
vreme ce prova noastră răbdătoare se răsucea printre insule! 

\ 

Pe măsură ce vasul înaintează din larg în apele golfului, 
Narborough îşi dezvăluie ţărmul ca un stei masiv şi întunecat, 
înalt de cinci-şase mii de picioare şi învăluit de nouri grei, a 
căror limită inferioară se conturează la fel de limpede pe stânci 
precum zăpezile pe Anzi. Cumplite năpaste clocotesc în beznele 
acelor înălţimi! Demonii focului, activi acolo, aprind în unele 
nopţi o stranie lumină spectrală, vizibilă de la zeci de mile jur- 
împrejur, deşi fără vreun alt acompaniament; alteori, îşi vestesc 
brusc prezenţa prin zguduituri teribile, desfăşurând întreaga 
dramă a unei erupții vulcanice. Cu cât e mai negru norul acela în 
timpul zilei, cu atât mai luminată va fi noaptea. Adeseori 
vânătorii de balene s-au pomenit în preajma acestui munte 


arzător tocmai când strălucea ca o sală de bal. Sau, pentru a 
folosi o comparaţie şi mai potrivită, se poate spune că insula 
asta sticloasă, cu înaltele-i hornuri, seamănă cu un candelabru 
de cristal. 

De-aici, de pe Rodondo, unde ne aflăm, nu putem vedea toate 
celelalte insule, deşi e un loc prielnic pentru stabilirea poziţiilor 
lor. Desluşesc, totuşi, undeva în direcţia est-nord-est, o creastă 
fumurie. E insula Abington, una din cele mai nordice membre 
ale arhipelagului: solitară, pustie şi depărtată, ea ne apare ca o 
Ţară a Nimănui aflată în largul acestei coaste septentrionale. Mă 
îndoiesc că vreo pereche de oameni i-au călcat vreodată pragul. 
Pentru insula Abington, Adam şi miliardele lui de urmaşi parcă 
nici n-ar fi fost zămisliţi. 

Aşezată la miază-zi de Abington, şi ascunsă aproape în 
întregime după lunga spinare a insulei Albemarle, se află Insula 
lui James, botezată astfel de către primii corsari în amintirea 
nefericitului Stuart, duce de York. In treacăt fie spus, insulele 
Encantadas au fost botezate mai întâi de către spanioli - cu 
excepţia acelora dintre ele care-au fost botezate într-o epocă 
relativ recentă, primind, mai toate, numele unor amirali celebri; 
dar numele acelea spanioleşti au fost îndeobşte înlocuite, pe 
hărţile engleze, cu numele consecutive date insulelor de către 
corsari, care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, le-au atribuit 
numele unor nobili şi regi englezi. Vom vorbi ceva mai încolo 
despre aceşti pirați loiali şi despre isprăvile ce-i leagă de 
Encantadas. Să menţionăm totuşi chiar acum un fapt mărunt, şi 
anume că, între insula lui James şi Albemarle se ridică o insuliţă 
fantastică, botezată în chip ciudat „Insula fermecată a lui 
Cowley“, Cum, însă, întreg arhipelagul trece drept fermecat, 
trebuie găsită o explicaţie farmecului aparte cuprins în această 
denumire dată chiar de eminentul corsar Cowley, cu prilejul 
primei lui vizite pe insuliţa cu pricina. 

lată ce scrie el în memorialul său de călătorie s „Ideea de a o 
boteza «Insula Fermecată a lui Cowley» mi-a fost inspirată de 
faptul că, văzută din diferite unghiuri ale compasului, insula 
aceasta ne apărea de fiecare dată sub o altă înfăţişare - când ca 
o fortăreață în ruină, când ca un mare oraş etc.“ Nu-i de mirare 
că în Encantadas se produc tot felul de iluzii optice şi miraje. 

Faptul că temerarul Cowley şi-a legat numele de această insulă 
schimbătoare la chip şi înşelătoare, te face să te gândeşti că ea 


i-a oferit, poate, o imagine simbolică a propriei lui personalităţi. 
Dacă - ceea ce nu e de loc exclus - corsarul ar fi fost rudă cu 
blajinul şi melancolicul poet contemporan Cowley, atât de sever 
cu sine însuşi - ipoteza aceasta n-ar fi lipsită de temei, căci un 
sentiment de felul aceluia care-a dus la botezarea insulei, poate 
fi întâlnit şi la un poet şi la un pirat, deoarece ţine de sângele 
omului. 

Tot la miază-zi de Insula lui James se află insulele Jervis, 
Duncan, Crossman, Brattle, Wood, Chatham şi multe altele mai 
mici, alcătuind, în majoritatea lor, un arhipelag arid, fără 
locuitori, fără istorie şi fără speranţa de a avea vreodată o 
populaţie sau o istorie. Nu departe de ele se află, însă, câteva 
insule cu oarecare faimă: Barrington, Charles, Norfolk şi Hood. 
Capitolele următoare vor dezvălui temeiurile acestei notorietăţi. 

SCHIŢA A CINCEA Fregata şi corabia fugară 

Privind în largul mării nesfârşite, 

Văzui un mândru vas, care plutea Voios pe valuri. Flamuri 
strălucite La vergi şi sus pe gabie, avea.% 

Nu ne putem lua rămas bun de la Rodondo, înainte de a aminti 
că în 1813 fregata americană Essex, comandată de căpitanul 
David Porter, era cât pe ce să rămână în vecii vecilor aici. Intr-o 
dimineaţă fără vânt, pe când nava era împinsă rapid spre 
stâncă, de un curent puternic, a fost zărită o corabie ciudată, ce 
părea să se zbuciume sub un vânt năpraznic, în timp ce fregata 
rămânea locului, ca vrăjită - fapt ce părea să confirme zvonurile 
despre natura fermecată a acestor meleaguri. Dar curând 
începu să sufle o briză uşoară şi atunci fregata porni cu toate 
pânzele sus, în urmărirea presupusului inamic - o balenieră 
engleză, pe cât se părea; curentul era însă atât de puternic, 
încât „inamicul“ fu repede pierdut din vedere, iar la amiază 
fregata Essex se pomeni, în ciuda lestului ei, atât de aproape de 
stâncile biciuite de spumă ale turnului _ 

Rodondo, încât toţi cei de pe bord o crezură pierdută. In cele 
din urmă, însă, o briză prielnică o ajută să evite ciocnirea, în 
chip miraculos. 

Rămânând astfel teafără, fregata se folosi de prilej pentru a 
încerca să nimicească vasul inamic. Pornind din nou pe urmele 
lui, în direcţia în care acesta dispăruse, cei de pe Essex îl zăriră 


20 Spenser, Viziuni ale deşertăciunii omeneşti (Visions o] the World's Vanitie), strofa 
a 9-a. 


a doua zi dimineaţă. Atunci corabia arboră drapelul american, 
dar se ţinu la distanţă de Essex. Pe mare se aşternu un calm 
plat; Porter, încredinţat mai departe că vasul urmărit era englez, 
trimise un cuter, nu pentru a-l aborda, ci pentru a-l sili să-şi 
retragă şalupele care-l remorcau. Cuterul îşi îndeplini misiunea. 
Atunci alte cutere fură trimise pentru a captura vasul inamic - 
căci într-adevăr acesta arborase între timp culorile engleze, în 
locul drapelului american. Când, însă, ambarcaţiunile fregatei 
ajunseră la câţiva paşi de prada mult râvnită, se stârni din nou 
briza, iar vasul străin o zbughi spre vest, cu toate pânzele sus, 
şi, până la căderea nopţii, se mistui la orizont, în timp ce Essex 
rămăsese pe loc. 

Misterioasa corabie, care naviga cu toate pânzele sus pe o 
mare calmă, arborând dimineaţa pavilionul american iar seara 
cel englez, nu mai fu văzută niciodată. O corabie fermecată, de 
bună seamă! Cel puţin aşa jurau mateloţii. 

Această expediţie a fregatei Essex în Pacific în timpul războiului 
din 1812 este, poate, cel mai straniu şi mai tulburător episod din 
istoria marinei americane. Essex a capturat nave pornite spre 
cele mai depărtare orizonturi, a vizitat cele mai exotice mări şi 
insule, a zăbovit îndelung în preajma arhipelagului fermecat, şi, 
în cele din urmă, şi-a dat vitejeşte duhul, bătându-se cu două 
fregate engleze în portul Valparaiso. Il pomenim aici din acelaşi 
motiv ce ne va îndemna să vorbim despre corsari: aidoma 
acestora, Essex, navigând multă vreme printre insule, a vânat 
țestoase pe țărmurile lor, pe care le-a explorat cu osârdie; din 
acest motiv, şi din altele, fregata e strâns legată de Insulele 
Encantadas. 

E locul să spunem aici că nu există decât trei martori oculari 
vrednici de a fi menţionaţi în legătură „cu Insulele Encantadas: 
Cowley, corsarul (1684); Colnett?!:, exploratorul zonelor de 
vânătoare a balenei (1793) şi Porter” comandantul de vas 
(1813). In afara mărturiilor lor, se pot găsi doar unele aluzii 
banale şi inutile, în relatările câtorva călători sau compilatori. 
SCHIŢA A ŞASEA Insula Barrington şi corsarii 
„Dispreţuind robia de-orice fel, 


21 James Colnett : A Voyage to the South Atlantic and Rotind Cape Horn into the -Pacific 
Ocean. (O călătorie în Atlanticul de sud şi în Oceanul Pacific, pe la Capul Horn). 


22- David Porter : Journal ofa Cruise Made to the Pacific Ocean (Jurnalul unei călătorii spre 
Oceanul Pacific). 


Noi, fiii-acestei lumi atât de vaste, 

Averea strămoşească s-o-mpărţim Şi să ne cerem drepturile 
noastre La zestrea care-i astăzi, precum ştim, 

Pe mâna câtorva stăpâni pizmaşi... 

A noastră fiind lumea, vom umbla Oriunde vom dori, cu slobozi 
paşi."22 
„Ce viaţă straşnică şi veselă ducem acum, cât de aproape 
suntem de moştenirea noastră dintâi, ce liberi de spaime şi de 
necazuri mărunte!..“24 
Cu aproape două veacuri în urmă, Insula Barrington slujea 
drept adăpost acelei vestite flotile a corsarilor din Indiile de Vest 
care, alungată din apele cubane, a traversat Istmul lui Darien 
pentru a pustii litoralul Pacific al coloniilor spaniole, ieşind cu 
regularitatea şi precizia unui vas poştal modern, în calea 
corăbiilor trezoriere regale ce navigau între Manila şi Acapulco. 
După aceste obositoare lupte piratereşti, veneau aici să-şi spună 
rugăciunile „să petreacă în tihnă, să-şi numere pezmeţii din 
butoaie şi arginţii din casete şi să-şi măsoare mătăsurile 
orientale cu lungile lor săbii de Toledo. 

Pe vremea aceea nu se putea găsi refugiu mai sigur, 
ascunzătoare mai greu de descoperit. In mijlocul unei mări 
întinse, liniştite şi foarte puţin umblate, înconjurați de insule al 
căror aspect inospitalier îl putea pune pe fugă pe navigatorul în 
trecere pe-acolo, şi totuşi la numai câteva zile distanţă de 
bogatele ţări pe care le jefuiau, aceşti corsari nepedepsiţi 
găseau aici liniştea pe care-o tăgăduiau cu cruzime tuturor 
porturilor civilizate din acea. Parte a lumii. Aici veneau să se 
ascundă aceştibătrân i pirați, când îi alunga vreo furtună, când 
erau vremelnic înfrânți de duşmani, sau când trebuiau să fugă 
repede cu prada lor de aur. Refugiu sigur şi cuib liniştit, locul 
acesta era straşnic de folositor şi în alte privinţe. 
într-adevăr, insula Barrington este, din multe puncte de vedere, 
neobişnuit de prielnică pentru reparaţii, pentru carenaj şi pentru 
alte asemenea îndeletniciri marinăreşti. Pe lângă faptul că oferă 
apă bună şi loc bun de ancoraj, adăpostit de vânturi graţie 
înaltului scut al Albemarleului, această insulă este cea mai 
roditoare din întregul arhipelag. Abundă aici ţestoasele bune de 
mâncat, copacii buni de ars şi o iarbă înaltă, numai bună ca să-ți 


23 Spenser : Povestea Maicii Hubberd (Motber Hubberd's Tale). 
24 Epigraf neidentificat. 


faci culcuş în ea - pentru a nu mai pomeni de frumoasele 
promenade naturale şi de variatele privelişti de pe insula. Intr- 
adevăr, deşi prin poziţia ei aparţine arhipelagului Encantadas, 
insula Barrington se deosebeşte intr-atâta de majoritatea 
vecinelor ei, încât nici nu prea pare înrudită cu ele. 

„Am debarcat o dată pe ţărmul ei apusean, în faţa căruia se 
ridică neagra fortăreață a insulei Albemarle, povesteşte un 
călător sentimental de odinioară. Am umblat pe sub pilcuri de 
copaci - nu prea înalţi ce-i drept, şi, fireşte, nu palmieri sau 
portocali sau piersici - dar cu toate astea, după o călătorie atât 
de lungă pe mare, era foarte plăcut să te plimbi sub crengile lor, 
chiar dacă nu erau încărcate de roade. Şi ce credeţi c-am văzut 
aici, la marginea liniştită a câte unui luminiş şi pe culmile 
umbroase ale unor povârnişuri ce dominau cele mai paşnice 
privelişti? Ei bine, am văzut jilţuri vrednice de un brahman sau 
de preşedintele vreunei ligi pentru promovarea păcii: aceste 
splendide ruine ale unor culcuşuri simetrice de piatră şi de 
iarbă, purtând toate semnele muncii omeneşti şi ale trecerii 
timpului, erau de bună seamă opera corsarilor. Una din ele - o 
canapea lungă, cu braţe şi spătar, era exact canapeaua pe care 
i-ar fi plăcut poetului Cray? să se întindă, cu cartea lui 
Crebillon?* în mână. Cu toate că zăboveau uneori luni în şir pe 
insula asta, folosind-o ca depozit pentru catargele, pânzele şi 
butoaiele lor de rezervă, e foarte puţin probabil că piraţii şi-au 
durat vreodată case de locuit. Ei nu rămâneau aici în lipsa 
corăbiilor lor, pe bordul cărora şi dormeau, mai mult ca; sigur. 
Subliniez acest lucru deoarece socot că întocmirea unor astfel 
de jilţuri romantice nu poate fi atribuită decât unei înclinații 
paşnice şi unei dorinţe sincere de. Comuniune cu. Natura. E 
foarte adevărat că aceşti corsari săvârşeau cele mai mari 
fărădelegi şi că unii dintre ei erau nişte ucigaşi de rând; dar se 
ştie că, ici-colo, se ridica din mijlocul lor câte un Dampier, un 
Wafer sau un Cowley şi alţii aşijderea lor, oameni a căror 
'supremă fărădelege era starea lor deznădăjduită: şi pe care 
prigoana, vrăjmăşia soartei sau cine ştie ce samavolnicii cu 
neputinţă de răzbunat îi împinseseră să fugă de societatea 


25 Thomas Gray (1716—1771), poet elegiac din Anglia. 


26 Prosper Jolyot Crebillon (1674—1762), poet francez, autorul a nouă tragedii puse în 
scenă între 1705—1754 ; resortul tragediilor sale este teroarea, iar tehnica sa dramatică se ra- 
«'.arcă prin folosirea loviturii de teatru. 


creştinilor şi să-şi caute un refugiu solitar sau o viaţă 
aventuroasă pe mare. In orice caz, atâta timp cât vor rămâne pe 
insula Barrington aceste culcuşuri în ruină, aidoma unor 
monumente ciudate, vom avea dovada că nu toţi corsarii erau 
nişte monştri. 

Dar în peregrinările mele prin insulă, am descoperit curând şi 
semne de sălbăticie, semne destui de conforme imaginii pe care 
„nu fără temei, oamenii şi-o fac, îndeobşte, despre tagma 
piraţilor. 

Dacă aş fi dat peste catarge vechi şi doage ruginite, m-aş fi 
gândit doar la dulgherul şi la dogarul corăbiei. Dar am găsit 
vechi securi şi pumnale care, deşi rău mâncate acum de rugină, 
fără îndoială că se înfipseseră cândva între. Coastele unor 
spanioli. lată ce semne rămăseseră de pe urma ucigaşilor şi 
tâiharilor! Dar şi beţivii îşi lăsaseră urmele: pe plajă, printre 
scoici, se vedeau ici-colo hârburi de clondire - ale unor clondire 
de tipul folosit şi astăzi pe litoralul spaniol pentru îmbutelierea 
vinului şi a spirtului de Pisco. 

Cu o bucată de pumnal ruginit într-o -mână şi cu un ciob de 
clondir în cealaltă, m-am aşezat pe zdrenţuita canapea verde 
despre care-am vorbit, şi m-am gândit îndelung şi temeinic la 
corsarii aceia. Cum de erau în stare ca, într-o zi să jefuiască şi să 
ucidă, în altă zi să petreacă, iar în a treia zi să se odihnească, 
devenind nişte filosofi meditativi, poeţi bucolici şi constructori 
de jilţuri? La urma urmelor, nici n-ar fi de mirare dacă ne gândim 
la firea schimbăcioasă a omului. Dar oricât de ciudat ar părea, 
nu mă pot lepăda de gândul, mai pios, că printre aceşti 
aventurieri se rătăciseră şi câteva suflete nobile şi generoase, 
capabile să preţuiască adevărata virtute şi adevărata linişte. “ 
SCHIŢA A ŞAPTEA Insula lui Charles şi Regele Clinilor 

„... urlând furioşi, 

leşiră de prin stânci şi văgăuni, 

O mie de sălbatici zdrenţuroşi, 

Pociţi şi strâmbi ca nişte căpcăuni, 

Şi tăbărâră-asupră.-i, fioroşi, 

Cu arme stranii-n mâini - ciomege grele, Pumnale ruginite, 
lăncii lungi Sau fiare înroşite-n focuri rele...'27 

* 


„Să nu muncim de loc, lăsându-i doar Pe-aceşri bicisnici robi, 


27 Spenser : Crăiasa Zînelor, Cartea a Il-a, cîntul IX, strofa a 13-a. 


lipsiţi de har, 

Să se spetească pe pământ mereu, 

Căci minte n-au: muncească, deci, din greu!“?8 

La sud-veşt de Barrington se întinde insula lui Charles; în 
legătură cu ea ştiu o poveste, auzită mai de mult de la un 
matelot foarte versat în ştiinţa întâmplărilor ieşite din comun. 

în timpul răscoalei victorioase a coloniilor spaniole împotriva 
bătrânei metropole, a luptat de partea Perului un anumit 
aventurier creol din Cuba, care, prin vitejia şi norocul lui, a ajuns 
să capete un grad înalt în armata patrioţilor. La terminarea 
războiului, Peru s-a pomenit - întocmai ca atâţia gentilomi 
curajoşi - destul de liber şi independent, dar cu punga cam 
goală; cu alte cuvinte, nu avea cu ce-şi plăti trupele. Dar creolul 
acela - i-am uitat numele - s-a oferit să-şi primească plata în 
pământuri, aşa că i s-a propus să-şi aleagă o moşie pe insulele 
Encantadas, care erau pe atunci - şi au şi rămas cu numele - 
proprietatea Perului. Ostaşul nostru s-a îmbarcat numaidecât, a 
explorat insulele şi s-a întors la Callao, unde a declarat că ar 
dori să capete insula lui Charles, urmând ca în actul de 
proprietate să se menţioneze nu numai că de-aci înainte 
această insulă, aparţine proprietarului său creol, dar şi că e 
definitiv independentă faţă de Peru, întocmai ca Peru faţă de 
Spania. Pe scurt, aventurierul nostru a obţinut titlul de stăpân 
suprem al insulei, devenind astfel unul dintre potentaţii acestei 
lumi.2? 

El a dat cu acest prilej o proclamaţie în care-şi îndemna 
concetăţenii să vină în regatul său încă nepopulat. Vreo optzeci 
de suflete, bărbaţi şi femei, au răspuns la acest apel şi, fiind 
înzestrați de către căpetenia lor cu cele necesare, inclusiv 
felurite unelte, precum şi câteva vite şi capre, s-au îmbarcat 
spre acel Pământ al Făgăduinţii; ultimul care s-a suit pe corabie 
a fost creolul însuşi, însoţit în chip bizar de o disciplinată 
cavalerie de dulăi fioroşi. Aceştia, aşa cum s-a putut constata în 
timpul călătoriei, refuzau să se amestece cu emigranții, 


28 Spenser : Povestea maicii Hubberd. 


29 Spaniolii din America au practicat multă vreme obiceiul de a oferi în dar insule unor 
cetăţeni particulari, drept recompensă pentru meritele lor. Pilotul Juan Fernandez a dobîndit 
proprietatea insulei botezată cu numele său şi a locuit acolo cîţiva ani, înainte de venirea lui 
Selkirk. Se crede, însă, că s-a îmbolnăvit de stenahorie pe moşia lui princiară, căci la un 
moment dat s-a întors pe continent, devenind, pare-se, un foarte guraliv bărbier în oraşul Lima 
(n.a.). 


strângându-se ca nişte aristocrați în jurul stăpânului lor pe 
dunetă, de unde aruncau priviri dispreţuitoare spre mulţimea de 
rând adunată pe punte - întocmai cum soldaţii unei gar nizoane 
instalată într-un oraş cucerit privesc de pe metereze gloata 
lipsită de glorie pe care au misiunea s-o supravegheze. 

Insula lui Charles seamănă cu Insula Barrington prin faptul că e 
mult mai locuibilă decât alte părţi ale arhipelagului, dar e de 
două ori mai mare decât ea, având o circumferință de 40—50 de 
mile. 

Debarcând în sfârşit pe insulă, oamenii s-au apucat, sub 
comanda stăpânului şi patronului lor, să-i construiască o 
capitală. Zidurile de zgură şi planşeele de lavă, aşternute 
frumos cu cenuşă, se înfiripau văzând cu ochii. Pe colinele mai 
puţin golaşe păşteau vitele, în timp ce caprele, aventuroase din 
fire, explorau platourile pustii din interiorul insulei, în căutarea 
ierburilor rare ce le servesc drept hrană. Cât despre ceilalţi 
desţelenitori, îşi aveau asigurată hrana prin belşugul de peşti şi 
de țestoase. 

Dezordinile care însoțesc de obicei colonizarea oricărei regiuni 
sălbatice, erau agravate în cazul de faţă de firea deosebit de 
arţăgoasă a multora dintre supuşi, încât maiestatea sa a fost 
nevoită în cele din urmă să proclame legea marţială. Creolul a 
urmărit şi împuşcat cu mâna lui mulţi rebeli, care, cu, intenţii 
dintre cele mai dubioase, se refugiaseră clandestin în interiorul 
insulei, de unde se furişau noaptea, tiptil, în incinta palatului de 
lavă. De remarcat, totuşi, că înainte de a recurge la asemenea 
măsuri drastice, înțeleptul monarh îşi alcătuise din oamenii mai 
siguri o gardă personală pedestră, subordonată cavaleriei 
canine. Ne putem lesne imagina situaţia politică a acestei 
naţiuni nefericite, dacă ne gândim că toţi cei ce nu făceau parte 
din garda personală erau nişte conspiratori şi trădători înrăiţi. În 
cele din urmă, pedeapsa cu moartea a fost tacit abolită, regele 
nimrodian* dându-şi seama la timp că, dacă şi-ar aplica prea 
strict justiţia vânătorească împotriva unor asemenea supuşi, ar 
rămâne curând fără vânat. Elementul uman al gărzii a fost trimis 
la muncile câmpului, să cultive cartofi, iar regimentul canin a 
rămas singura forţă armată. Pe câte mi s-a spus, câinii erau de o 
ferocitate neobişnuită, deşi printr-un dresaj sever deveniseră 


30 Nimrod (sau Nemnxi), personaj biblic, socotit a fi întemeietorul imperiului babilonian şi un 
neîntrecut vînător. 


docili faţă de stăpânu! lor. Înarmat până-n dinţi, creolul se 
plimba acum, însoţit de ienicerii lui canini, al căror lătrat 
înfricoşător se dovedi a fi la fel de eficace ca şi baionetele 
pentru a înăbuşi mişcările de revoltă. 

Dar populaţia insulei, jalnic împuţinată ca urmare a aplicării 
justiţiei şi foarte puţin împrospătată prin căsătorii, începuse să-i 
ofere monarhului prilej de meditații amare. Trebuia neapărat să 
găsească un mijloc de a spori numărul locuitorilor. Având ceva 
apă şi fiind destul de plăcută ca aspect, insula lui Charles 
primea din când în când vizita unor baleniere străine. Pentru a-şi 
mări veniturile, maiestatea-sa le pusese totdeauna să plătească 
o taxă de ancorai. Acum, însă, urmărea alte scopuri. Folosind tot 
felul de vicleşuguri, începu să-i convingă pe unii marinari să-şi 
părăsească vasele, pentru a se înrola sub drapelul lui. 
Constatând dispariţia acestor marinari, comandanții 
respectivelor vase cereau permisiunea de a porni în căutarea 
lor. Majestatea-sa le dădea această permisiune, nu însă înainte 
de a-i ascunde cu grijă pe fugari. In consecinţă, aceştia nu mai 
puteau fi găsiţi, iar navele plecau fără ei. 

Şi astfel, datorită politicii cu două tăişuri a vicleanului monarh, 
națiunea lui îşi spori simţitor rândurile, pe seama unor naţiuni 
străine, care-şi micşorau populaţia în mod corespunzător. 
Monarhul nostru îi răsfăţa pe aceşti venetici renegaţi. Dar 
stratagemele perfide ale prinților ambiţioşi sunt sortite eşecului, 
iar gloria lor e deşartă! întocmai cum pretorienii de origină 
străină, pe care împărații romani făcuseră imprudenţa de a-i 
introduce în statul lor, şi încă mai marea imprudenţă de a-i 
ridica la rangul de favoriţi, au sfârşit prin a-i răsturna de pe tron 
- tot astfel şi aceşti marinari nelegiuiţi, împreună cu întreaga 
populaţie şi cu ceea ce mai rămăsese din garda personală, au 
pus la cale o răscoală grozavă, sfidându-şi stăpânul. Acesta 
porni împotriva lor cu toată oastea lui de câini. O luptă pe viaţă 
şi pe moarte se încinse pe plajă şi ţinu trei ore, câinii bătându-se 
cu hotărâre şi curaj, iar marinarii negândindu -se la nimic 
altceva decât la victorie. Trei oameni şi treisprezece câini 
rămaseră morţi pe câmpal de luptă, laolaltă cu numeroşi răniţi 
din ambele tabere, iar regele fu silit să fugă împreună cu 
rămăşiţele regimentului său canin, pentru a scăpa de inamic, 
care, aruncând cu pietre-n ei, îi fugări până-n inima pustie a 
insulei. Încetând urmărirea, învingătorii se întoarseră în satul de 


pe țărm, destupară butoaiele cu spirt şi proclamară republica. 
Morţii fură îngropaţi cu toate onorurile cuvenite unor ostaşi 
căzuţi în război iar leşurile dinilor fură zvârnlite cu scârbă în 
ocean. 

în cele clin urmă, nemaiputând îndura atâta suferinţă, creolul 
fugar cobori din munţi şi se oferi să încheie pace. Dar rebelii 
primeau pacea cu o singură condiţie -  exilarea lui 
necondiționată. Şi astfel, prima corabie care acostă pe insulă îl 
luă pe fostul rege şi-l duse în Peru. 

Istoria acestui rege demonstrează încă o dată cât este de greu 
să colonizezi o insulă pustie cu nişte pelerini lipsiţi de scrupule. 
Fără îndoială că monarhul exilat în Peru, care-i oferise, undeva 
la ţară, un azil sigur în restriştea abătută asupra lui, va fi pândit 
fiece corabie venită din Encantadas, în speranţa că va afla veşti 
despre prăbuşirea republicii, despre căinţa rebelilor şi despre 
rechemarea lui pe tron. Căci el vedea desigur în republică o 
experienţă jalnică, sortită unui eşec grabnic. Dar nu! Insurgenţii 
se uniseră într-o democraţie care nu era nici grecească, nici 
romană, şi nici americană. Ba, de fapt, nici nu era o democraţie, 
ci o răscoalocrație permanentă, ce-şi făcea un punct de onoare 
din a nu recunoaşte altă lege decât absenţa oricărei legi. 
Datorită marilor înlesniri acordate dezertorilor, rebelii îşi sporiră 
rândurile cu o sumedenie de netrebnici evadați de pe corăbiile 
ce poposeau la ţărmul insulei. Insula lui Charles deveni oficial 
refugiul asupriţilor de pe toate corăbiile. Fiece matelot fugar era 
aclamat ca un martir al luptei pentru libertate, şi dobândea 
numaidecât cetăţenia zdrenţuroasă a acestei naţiuni universale. 
In zadar încercau comandanții vaselor cu pricina să-i recupereze 
pe marinarii fugari. Noii compatrioți ai acestora erau gata să 
crape capul tuturor urmăritorilor, fie ei cât de numeroşi. Tunuri 
prea multe nu aveau, dar cu pumnii lor nu era de loc de glumit. 
Aşa se face că, până la urmă, nicio corabie nu mai cuteză să se 
apropie de insula lui Charles, oricât de 

(imperioasă ar' fi fost nevoia de a-şi împrospăta proviziile: 
insula îşi câştigase o. Faimă rea, devenind o adevărată pacoste, 
un fel de Alsatial marină, un bârlog inexpugnabil al tuturor 
disperaţilor, care, în numele libertăţii, îşi făceau de cap. 
Numărul lor era în necontenită fluctuaţie. Marinarii care 
evadaseră pe alte insule, sau care fugeau de pe corăbii cu vreo 
barcă, se îndreptau spre insula lui Charles ca spre un adăpost 


sigur, dacă se aflau cât de cât în vecină-; tatea ei. Dimpotrivă, 
mulţi dintre locuitorii insulei, sătui de viaţa dusă acolo, fugeau 
din când în când spfe insulele din apropiere, unde, dându-se 
drept marinari naufragiaţi, îi convingeau pe comandanţi să-i 
primească pe vasele lor, ce navigau spre litoralul spaniol, iar o 
dată ajunşi acolo căpătau şi ceva bani, de pomană. 
în timpul primei mele vizite în arhipelag, într-o noapte toridă, 
când corabia noastră plutea învăluită într-o tăcere lâncedă, am 
auzit pe cineva de pe puntea din faţă strigând: „Lumină la 
orizont!“ Ne-am uitat şi am zărit, lateral, un foc ce ardea, 
undeva pe un țărm întunecat. Ofiţerul al treilea nu prea era 
familiarizat cu această parte a globului pământesc. Apropiindu- 
se de căpitan, îl întrebă: 
— Să trimit o şalupă, Sir? Or fi, desigur, nişte naufragiaţi. 
Căpitanul izbucni într-un râs sardonic şi, agitându-şi pumnul în 
direcţia luminii, trase o înjurătură şi spuse: 
— Nu, nu, ticăloşilor, n-o să-mi şterpeliţi o şalupă în noaptea 
asta binecuvântată! Bine faceţi, tâlliarilor, că aprindeţi un foc pe 
insula voastră, ca pe-un recif periculos: oamenii înţelepţi nu se 
simt ispitiţi să se ducă să vadă despre ce-i vorba, ci dim- 

1 Lăcaş al tagmei călugărilor albi (White Friars) din Londra 
refugiu al delicvenţilor. 
potrivă se ţin cât mai departe de țărm, de ţărmul Insulei lui 
Charles, adică... Braţează vergile, domnule secund, şi lasă 
lumina aceea la pupa! 
SCHIŢA A OPTA Insula Norfolk şi văduva chola 
Pe-o Insulă, văzură, în sfârşit, 
Şezând pe țărm, o nobila muiere Ce, pradă parcă unui chin 
cumplit, 
Care-o făcea să plângă de durere, 
Striga spre ei, vrând sprijin a le cere.*! 
x 


Negri ca noaptea ai săi ochişori, 

Alb gâtul lui ca fulgii de nea, 

Roşu obrazul ca bolta în zori, 

Rece-n ţărână astfel zăcea Dragostea mea Pe patu-i de moarte 
Sub cactuşi, departe.*? 

i 


31 Spenser : Crăiasa linelor, cartea a Il-a, cîntul XII, strofa a 27-a. 
32 William Collins : Dirge in Cymbeline (Bocet din Cymbe- line). 


Oriunde fi-voi, în singurătate, 

Vei fi cu mine. Te voi plânge, şi Te voi iubi cât inima-mi va 
bate, 

Cât mila însăşi moartă nu va fi.3 

La nord-est de insula lui Charles, la mare distanţă de restul 
arhipelagului, se află insula Norfolk. Deşi mai toţi călătorii nici n- 
o bagă în seamă, eu am ajuns, prin simpatie, să văd în această 
insulă singuratică un loc sfinţit de cele mai stranii încercări prin 
care poate trece omenirea. 

Mă aflam pentru prima oară în arhipelagul Encantadas. 
Petrecusem două zile pe țărm, vânând testoase. Neavând, însă, 
răgazul să prindem prea multe, în cea de-a treia zi după amiază 
am întins pânzele. Eram pe punctul de a porni la drum - ancora 
ridicată se legăna invizibilă sub valuri, în timp ce corabia îşi 
răsucea încet chila pentru a întoarce spatele insulei, - când 
marinarul care trudea împreună cu mine la cabestan s-a oprit 
brusc şi mi-a atras atenţia asupra unui punct ce se agita pe 
țărm, nu chiar pe plajă, ci. Puțin mai departe, pe o înălţime. 
Având în vedere cele ce vor urma, se cuvine să explic cum se 
face că un punct atât de mărunt a putut reţine atenţia colegului 
meu, şi numai a lui; toţi ceilalţi marinari, inclusiv eu însumi, 
manevram cabestanul stând în picioare, pe când colegul meu, 
cuprins de o exaltare ciudată, sărea în cârca masivului aparat, la 
fiece rotire a lui, împingându-l cu putere în jos; ochii lui 
însufleţiţi de bucurie priveau spre ţărmul ce se depărta încet. 
Aflându-se deasupra tuturor celorlalţi, el putuse să zărească 
punctul acela, care altfel ar fi rămas neobservat; agerimea 
privirii lui se datora unei exaltări ce-i venea, în parte, diutr-o 
duşcă de pisco, o băutură portugheză pe e. Ire cambuzierul 
nostru mulatru i-o oferise pe ascuns, în schimbul nu ştiu cărui 
serviciu. Fără îndoială că pisco-ui face mult rău oamenilor, dar 
ţinâiul seamă că, în cazul de faţă, a contribuit, fie inucar 
indirect, la salvarea unei fiinţe omeneşti de o soartă 
îngrozitoare, n-am putea oare admite că băutura aceasta face 
uneori şi mult bine? 

Privind peste apă în direcţia arătată, am zărit un obiect alb ce 
spânzura de-o stâncă, la vreo jumătate de milă în interior. 

— E o pasăre, o pasăre cu aripile albe! exclamai eu. Poate că-i 
un... ba nu, eo batistă! 

— Da, e o batistă, adeveri camaradul meu şi, ridicând glasul, îl 


preveni pe căpitan. 

Cât ai bate din palme, luneta cea mare fu coborâtă de pe 
dunetă prin greementul de mizenă, întocmai ca un tun pus în 
poziţie de tragere; privind prin lentilele ei, căpitanul zări desluşit 
pe stânca din interiorul insulei o siluetă omenească, ce flutura 
spre noi ceea ce ni se păruse a fi o batistă. 

Căpitanul nostru era un om pe cât de inimos, pe atât de 
energic. Lăsând luneta, se repezi la prova pentru a ordona 
coborârea ancorei şi lansarea unei bărci la apă. 

O jumătate de ceas mai târziu, sprintena barcă se întorcea - cu 
şapte pasageri, în loc de şase, ca la început. Al şaptelea pasager 
era o femeie. 

Aş dori foarte mult - şi nu din vreo curiozitate rece, de estet - 
să am talent la desen, căci femeia asta, o văduvă chola 
îndoliată, oferea un spectacol de-a dreptul mişcător, pe care 
numai un pictor l-ar putea sugera, trasând contururile triste şi 
delicate ale feţei ei tuciurii. 

Văduva îşi rosti curând povestea în spaniolă, limbă pe care 
căpitanul o înţelegea bine, deoarece navigase multă vreme în 
largul coastelor chiliene. Hunilla, căci aşa o chema pe această 
chola, adică metisă, indiană din Payta (Peru), plecase de pe 
continent cu trei ani în urmă, îmbarcându-se împreună cu 
tânărul ei soţ Felipe, un castilian get-beget, şi cu fratele ei 
Truxill, pe o balenieră franceză comandată de un căpitan jovial. 
Indreptându-se spre zonele de vânătoare situate dincolo de 
Insulele Fermecate, baleniera trebuia să treacă prin imediata lor 
apropiere. Micul grup pornise la drum cu un scop precis - acela 
de a procura ulei de ţestoasă, un ulei foarte prețuit pentru 
savoarea şi puritatea lui, de către toţi locuitorii acestei regiuni a 
coastei Pacificului. Hunilla şi tovarăşii ei fură debarcaţi la locul 
dorit, împreună cu calabalâcul lor, cuprinzând o ladă plină de 
haine, unelte, vase de bucătărie, un teasc primitiv pentru 
extracția uleiului, câteva butoiaşe cu pezmeţi şi doi câini favoriţi 
- căci neamul cholo iubeşte mult câinii. Potrivit învoielii 
încheiate înainte de a porni la drum, comandantul francez se 
obliga să-i îmbarce din nou la întoarcerea lui dintr-o expediţie de 
patru luni în mările occidentale - acest interval de timp fiind 
socotit de către cei trei aventurieri arhisuficientpentru a-şi 
atinge scopul. 

Pe plaja pustie a insulei, ei îi plătiră în bani-peşin 


comandantului, care acceptase numai cu această condiţie să-i 
transporte, asumându-şi, ce-i drept, obligaţia de a lua toate 
măsurile necesare pentru a-şi îndeplini promisiunea. 

încercarea lui Felipe de a amâna plata banilor până la 
întoarcerea balenierei, fusese zadarnică. Totuşi, cei trei se 
gândeau că francezul le dovedise, într-un fel, buna lui credinţă. 
Intr-adevăr, acesta acceptase ca ei să-şi plătească drumul până- 
n patrie nu în bani, ci în țestoase - o sută de bucăţi, ce urmau a- 
i fi predate la întoarcerea din expediţie. Cei trei cholo 
intenționau să captureze aceste o sută de țestoase după ce-şi 
vor fi terminat treaba, cam în perioada când urma să se întoarcă 
baleniera; şi desigur că-şi făceau de pe-acum socoteala că 
aveau, în aceste țestoase risipite deocamdată în interiorul insu 
lei, o sută de ostateci. Până una alta, corabia ridică ancora sub 
ochii celor trei aventurieri, care răspunseră cu entuziasm la 
chiotele vesele ale echipajului; către seară, nu se mai zări din 
corabia franceză decât linia aproape imperceptibilă a celor trei 
catarge, dar şi ea se mistui curând. 

Francezul le făcuse o promisiune îmbucurătoare, ancorată cu 
jurăminţi; dar jurăminţile, ca şi ancorele, nu prea ţin: lumea asta 
uşuratică e plină de făgăduieli frumoase dar neîmplinite. Fie din 
pricina unor vânturi potrivnice stârnite sub un cer nestatornic, 
fie din pricina firii sale încă şi mai nestatornice, fie din pricina 
vreunui naufragiu ce-i va fi curmat brusc viaţa pe mările pustii, 
fapt este că jovialul francez nu s-a mai arătat niciodată. 

Dar în ciuda cruntelor primejdii ce-i păşteau, nicio presimţire 
nu-i tulbură pe cei trei aventurieri, cu totul absorbiți de 
anevoioasa treabă pentru care veniseră aici. Mai mult încă: nu 
trecuseră nici şapte săptămâni de la debarcarea lor pe insulă, 
când năpasta, furişându-se ca un tâlhar în puterea nopţii, se 
abătu asupra a doi dintre ei, şi-i scăpă de orice griji cunoscute 
pe pământ sau pe apă. Ei încetară să mai scruteze, cu ochii plini 
de nelinişte şi speranţă, orizontul prezentului, căci sufletele lor 
tăcute navigau spre viitorul cel mai depărtat. Muncind cu râvnă 
sub soarele acela arzător, Felipe şi Truxill izbutiseră să aducă în 
coliba lor sute de țestoase, şi să le stoarcă uleiul; mulţumiţi de 
această izbândă, şi dornici să-şi acorde o răsplată pentru truda 
lor grea, îşi întocmiră, cam prea în grabă, un catamaran, adică o 
plută indiană, foarte des folosită pe mările spaniole - şi porniră 
voioşi la pescuit, în dreptul unui recif lung şi scorburos, aflat la 


vreo jumătate de milă distanţă de ţărmul insulei, chiar paralel 
cu el. Ceasul rău, sau poate un curent viclean, combinat cu 
nesocotinţa proprie exuberanţei (căci, deşi nu puteau fi auziţi, 
gesturile lor erau ale unor oameni care cântă), le împinsese la 
adânc pluta prost întocmită, izbind-o de ţancul acela de fier şi 
sfărâmând-o în bucățele; azvârliţi de talazuri între buştenii 
fărâmaţi şi colții ascuţiţi ai recifului, cei doi aventurieri pieriră 
sub ochii Hunillei. Da, chiar sub ochii ei se înecară. Această 
nenorocire reală se petrecu în văzul ei întocmai ca o tragedie 
fictivă pe scena unui teatru. Hunilla şedea într-un hamac 
primitiv suspendat printre tufele veştede de deasupra unei 
faleze, nu departe de plajă. Tufele acestea erau aşa fel 
orientate, încât, peiitru a cuprinde largul mării, femeia privea 
printre crengi ca prin grilajul unui balcon înalt. Dar în ziua 
aceea, pentru a putea urmări mai bine plimbarea celor două 
fiinţe dragi, Hunilla dăduse la o parte crengile, ţinându-le cu 
mâna: ele formau, astfel, un cadru oval, prin care albastra şi 
nemărginita mare se tălăzuia ca într-un tablou. Deodată, 
nevăzutul pictor îi puse sub ochi pluta izbită de valuri şi 
sfărâmată; bârnele ei cândva orizontale se ridicau pieziş, ca 
nişte catarge înclinate, printre care se zbăteau patru braţe 
'"ânvălmăşite; apoi, totul se mistui în apele înspumate, care 
târaii încet epava zdrobită. De la început până la sfârşit, 
întreagă această scenă se desfăşurase în tăcere: un tablou al 
morţii, o nălucire a ochiului, o imagine fugară ca acelea 
întrezărite într-un miraj. 

Scena fusese atât de fulgerătoare, şi atât de asemănătoare 
unei vedenii prin picturalitatea ei şi prin distanţa la care se 
petrecea (distanţă nu numai faţă de locul ei de observaţie, ci şi 
faţă de propriu-i simţ al realităţii), încât Hunilla privea şi privea, 
fără să mişte un deget şi fără să scoată măcar un geamăt. 
Urmărea, încremenită de uimire, această pantomimă mută. ŞI 
nici n-ar fi putut să facă altfel. Braţele ei, ţintuite parcă de o 
vrajă, puteau oare sări în ajutorul celor patru braţe aflate la 
ananghie, când erau despărțite de acestea printr-o genune 
lungă de-o jumătate de milă? Când distanţa e mare, timpul nu-i 
decât un fir de nisip. Când scapără fulgerul, care nebun ar 
încerca să oprească trăsnetul? 

Cadavrul lui Felipe a fost adus de valuri la țărm, dar cel al lui 
Truxill n-a apărut niciodată: doar frumoasa lui pălărie de paie 


aurii, rotundă ca floarea soarelui, se întoarse - galanterie 
supremă - pentru a o saluta pe Hunilla aşa cum o salutase 
înainte de plecarea la pescuit. Cadavrul lui Felipe eşuă, aşadar, 
pe țărm, cu un braţ întins într-un gest de îmbrăţişare. Prins între 
tristele fălci ale morţii, soţul iubitor îşi îmbrăţişa duios soţia, 
căreia-i rămânea credincios până şi în visul cel de pe urmă. O, 
cerule, dacă un bărbat poate rămâne credincios în felul acesta, 
te vei arăta necredincios tocmai Tu, care-ai zămislit o asemenea 
făptură? Dar aceia care n-au jurat vreodată credinţă, nici n-o pot 
călca! 

E de prisos să spunem ce jale fără margini o copleşi pe biata 
văduvă. Ea însăşi, abia dacă vorbi despre asta, mulţumindu-se 
să istorisească doar faptele, aşa cum se petrecuseră. Deşi faţa 
ei era destul de grăitoare, din vorbele Hunillei cu greu ai fi putut 
ghici că era ea însăşi eroina acestor întâmplări. Totuşi ea nu 
izbuti să ne sece lacrimile: în faţa unei suferinţe îndurate cu 
atâta curaj, inimile noastre sân- gerară. 

Hunilla nu ne dezvălui decât învelişul sufletului ei, şi cifrele 
stranii gravate acolo, dar ne ascunse dintr-o orgolioasă 
timiditate, tot ce se adăpostea în adâncul lui. Făcu, totuşi, o 
excepţie - una singură. Întinzându-i căpitanului o mână delicată 
şi măslinie, îi spuse într-o spaniolă dulce şi domoală: „L-am 
îngropat, senor 
Apoi făcu o pauză şi, zbătându-se ca în strânsoarea unui şarpe, 
se smuci brusc şi repetă, cu o durere pătimaşă: 

„Mi-am îngropat viaţa şi sufletul!“ 

Nenorocita îşi împlinise desigur cu gesturi semiconştiente, 
aproape automate, această ultimă datorie faţă de Felipe; ea 
înălţase o cruce grosolană, întocmită din ramuri veştede - căci 
altele, verzi „nu se găseau - pe mormântul acela singuratic, 
unde-şi dormea somnul de veci omul doborât de talazurile mării 
zbuciumate. 

Dar nefericita Hunilla era copleşită acum de gândul, dureros, că 
un alt cadavru trebuia îngropat, ca o nouă cruce trebuia să 
sfinţească un alt mormânt, încă nesăpat - acela al propriului ei 
frate, dispărut fără urmă. Cu mâinile încă pline de ţărână, ea 
porni înapoi spre plajă, mergând încet, fără vreo ţintă precisă şi 
iscodind cu ochii ei vrăjiţi valurile în necontenită mişcare. 
Acestea, însă, nu-i oferiră decât un bocet, care-o făcu să creadă, 
în rătăcirea ei, că până şi ucigaşii poartă doliu. Cu timpul, pe 


măsură ce lucrurile i se limpezeau în minte, şi sub puternicul 
imbold al credinţei ei papiştaşe, care pune un preţ deosebit pe 
urnele funerare, Hunilla reîncepu, cu o râvnă lucidă, pioasele 
cercetări întreprinse iniţial într-o stare de somnambulism. Zi 
după zi şi săptămână după săptămână, străbătu plaja cenuşie, 
cu ochii ei iscoditori, însufleţiţi acum de o îndoită speranţă - 
aceea de a găsi un cadavru şi un om viu, pe fratele ei şi pe 
căpitan, dispăruţi amândoi, pentru totdeauna. 

Copleşită de emoţiile prin care trecuse, Hunilla nu prea mai 
avea noţiunea timpului; aproape nimic din afara ei nu-i slujise 
drept calendar sau drept ceasornic. Întocmai ca sărmanul 
Crusoe, pierdut pe acelaşi ocean, nu avusese vreun clopot să-i 
vestească trecerea săptămânilor sau a lunilor; zilele se scur 
geau în neştire - niciun cocoş nu vestea zorile înăbuşitoare, 
niciun muget nu anunţa apropierea acelor nopţi otrăvite. Dintre 
toate zgomotele umane sau umanizate de dulcea prezenţă a 
omului, zgomote ce devin familiare prin repetiţie, unul singur 
sfâşia această linişte toridă: lătratul câinilor. Când nu lătrau 
câinii, doar vuietul monoton al valurilor năpădea această linişte; 
iar pentru biata văduvă nu exista voce mai groaznică decât 
aceea. 

Cum gândurile ei se îndreptau mereu spre corabia dispărută, 
pentru a fi respinse de fiecare dată, ca şi cum în suflet o 
speranţă se lupta cu alta, nu-i de mirare că femeia sfârşi prin a 
exclama deznădăjduită: 

— „Nu încă! Nu încă! Inima mea nesăbuită bate prea repede!“ 
Hunilla se sili să-şi păstreze răbdarea încă vreo câteva 
săptămâni. Dar pentru cei târâţi de irezistibilul curent al 
destinului lor terestru, e tot una dacă au sau nu răbdare. 

Ea se strădui să. Stabilească exact cât timp trecuse de" la 
plecarea corăbiei, şi câte zile mai avea de aşteptat până la 
întoarcerea ei. Dar era cu neputinţă să facă un asemenea calcul, 
căci nu ştia în ce zi sau măcar în ce lună se afla. Rătăcea, 
pierdută în labirintul Timpului. Şi acum urmează... 

Fără voia mea, tăcerea pogoară asupră-mi: poate că însăşi 
natura pecetluieşte buzele aceluia care a aflat anumite taine! 
Oricum, el se îndoieşte dacă e bine să le dea în vileag. Dacă 
unele cărţi sunt interzise fiind socotite foarte dăunătoare, ce să 
mai spunem de anumite fapte încă şi mai cumplite decât 
nălucirile unor oameni în delir? Cei cărora o carte le poate face 


râu, nu sunt în stare să înfrunte vicisitudinile vieţii. Înseşi aceste 
vicisitudini şi nu cărţile, ar trebui interzise. Dar îndeobşte omul 
seamănă împotriva vântului, care suflă oridincotro îi place; iar 
bietul om nici nu poate şti dacă vântul e bun sau rău. Adesea 
binele dă naştere răului, şi răul binelui. 

Aşadar, când Hunilla... 

E îngrozitor să vezi o fiară cu blana mătăsoasă jucându-se 
îndelung cu vreo şopârlă aurie, înainte de a o devora. Şi mai 
îngrozitor e să vezi cum felina Soartă se joacă uneori cu un 
suflet omenesc, silindu-l, printr-o indicibilă magie, să înlocuiască 
o deznădejde firească printr-o speranţă nesăbuită. Fără să 
vreau, imit eu însumi această joacă pisicească, jucându-mă cu 
inima cititorului - căci dacă acesta nu simte, degeaba mai 
citeşte. 
în cele din urmă, Hunilla îşi spuse: „Corabia porneşte chiar 
astăzi. lată o dată fixă, pe care mă pot bizui, căci altfel mi-aş 
pierde minţile. Neştiind nimic, am tot sperat; de-aci înainte, 
având cunoştinţă de ceva sigur, nu voi face decât să aştept. 
Acum vreau să trăiesc, în loc să mă zbucium într-o nesiguranţă 
fatală. Sfântă Fecioară, ajută-mă! Tu vei mâna înapoi spre mine 
corabia aceea! O, lungi săptămâni monotone, prin care-a trebuit 
să trec pentru a-mi dobândi certitudinea de astăzi, mă despart 
de voi cu dragă inimă, deşi sufăr smulgându-vă din mine!“ 

Aşa cum marinarii azvârliţi de furtună pe vreo stâncă pustie îşi 
întocmesc o luntre din. Rămăşiţele corăbiei lor, şi pornesc cu ea 
pe aceleaşi valuri, bietul suflet naufragiat al Hunillei se agăța de 
sentimentul încrederii, în mijlocul trădării. Omenire, îţi admir 
forţa, nu în învingătorul încununat cu lauri, ci în această fiinţă 
învinsă! 

Hunilla se sprijinea de o trestie, de o trestie adevărată. Nu fac 
nicio metaforă: era o autentică trestie orientală, o bucată de 
bambus, adusă de valuri cine ştie de pe ce insulă, şi găsită pe 
plajă. 

Capetele ei cândva ascuţite se tociseră, de parcă ar fi fost 
frecate cu şmirghel, iar din lustrul ei auriu nu mai rămăsese 
nimic. Îndelung măcinată între mare şi uscat, ca între două 
pietre de moară, carnea ei crudă căpătase un lustru nou, 
contopit cu ea însăşi - lustrul agoniei sale. Linii circulare o 
brăzdau din loc în loc, împărţindu-i suprafaţa în şase segmente 
de lungimi diferite. In primul dintre aceste segmente erau 


trecute zilele, fiecare a zecea zi fiind însemnată cu câte o 
crestătură mai lungă şi mai adâncă; al doilea slujea la 
numărarea ouălor furate din cuiburile stâncoase ale păsărilor, 
pentru hrana Hunillei; al treilea, la numărarea peştilor prinşi de 
pe mal; al. Patrulea, la numărarea puilor de ţestoasă găsiţi în 
interiorul insulei; al cincilea, la numărarea zilelor cu soare; al 
şaselea, la numărarea zilelor n. Oroase (mai multe decât cele 
dintâi). Nopți lungi, de calcule chinuitoare - o adevărată 
matematică a nenorocirii, menită să-i obosească sufletul prea 
treaz şi să-l facă să adoarmă. Dar somnul nu voia să vină. 

Răbojul zilelor se umplu de crestături - cele adânci, făcute 
pentru a marca decadele, fiind din ce în ce mai şterse, aidoma 
literelor din alfabetul orbilor. De zece mii de ori sărmana văduvă 
îşi plimbase degetul pe bucata de bambus, ca pe un fluier jalnic, 
lipsit de glas, ca şi cum numărând păsările în zbor ar fi sperat să 
grăbească mersul târâş al ţestoaselor prin păduri. 

După cea de-a o sută optzecea zi, nu se mai vedea niciun 
semn: ultima crestătură era pe atât de ştearsă, pe cât fusese de 
adâncă prima. 

— "Au fost mai multe zile, îi spuse căpitanul nostru. Da, infinit 
mai multe. De ce nu le-ai crestat şi pe ele, Hunilla? 

— Nu mă întreba, senor. 

— Dar ia spune-mi, nicio altă corabie n-a trecut între timp pe 
lângă insula? 

— Nu, senor, însă... 

— Ce anume, Hunilla, de ce nu vorbeşti? 

— Nu mă întreba, senor. 

— Ai văzut corăbii trecând în larg şi le-ai făcut semn, dar ele şi- 
au urmat drumul... Nu-i aşa, Hunilla? 

— Fie precum, spui, senor. 

Cu toate puterile sufleteşti încordate împotriva durerii ei, 
Hunilla nu voia şi nu îndrăznea să se încreadă în propria-i limbă, 
cunoscându-i slăbiciunea. Apoi, când căpitanul nostru o întrebă 
dacă vreo balenieră... 

Dar nu, nu voi da cititorilor cinici ocazia de a găsi în această 
povestire vreo îndreptăţire a cinismu lui lor. Adevărul va rămâne 
pe jumătate nespus. Două dintre nenorocirile întâmplate Hunillei 
pe acea insulă vor -fi trecute sub tăcere; fie ca ele să rămână o 
taină între dânsa şi Dumnezeul ei. În faţa naturii, ca şi în faţa 
legii, rostirea anumitor adevăruri poate fi socotită drept o 


calomnie. 
E necesar, totuşi, să explicăm, înainte de a trece mai departe, 
cum se face că singura locuitoare a insulei nu ne descoperise - 
deşi corabia noastră era de trei zile ancorată acolo - decât abia 
în clipa când ne pregăteam să plecăm, pentru a nu mai reveni 
niciodată pe acele meleaguri depărtate şi singuratice. 
Locul unde căpitanul francez îi debarcase pe cei trei aventurieri 
se afla tocmai în celălalt capăt al insulei. Acolo îşi înjghebaseră 
ei coliba. lar văduva rămasă singură nu părăsise acest loc, unde 
hălăduise cândva împreună cu cei dragi ei, şi unde cel mai. Drag 
dintre aceştia, soţul ce-i fusese atât de fidel, îşi j dormea acum 
somnul de veci din care nu-l putea trezi cu toate bocetele ei. 
între cele două extremităţi ale insulei se întinde 
; un platou înalt şi prăpăstios, astfel încât un vas ancorat la un 
capăt al ei nu poate fi văzut de la celalalt capăt. De altfel, 
insula e destul de mare pentru ca o ceată de oameni să 
poată umbla pe un versant al ei, fără a fi văzuţi sau măcar 
auziţi de cineva care s-ar afla pe celălalt versant. 
Aşteptându-se, fireşte, ca vasele mult dorite să apară în partea 
unde se afla ea însăşi, Hunilla ar fi ignorat desigur până la capăt 
prezenţa corăbiei noastre, dacă, aşa cum pretindeau marinarii 
noştri, atmosfera vrăjită a insulei nu i-ar fi transmis o presimţire 
misterioasă. Văduva însăşi nu a contrazis, prin răspunsul ei, 
această presupunere. 
— Cum se face că azi dimineaţă ai pornit de-a curmezişul 
insulei? o întrebă capitanul. 
— Am simţit, senor, că zboară ceva pe lângă mine. Mi-a atins 
chiar obrazul. Şi inima, senor. 
— Ce tot spui, Hunilla? 
— Spun, senor, că am simţit că zboară ceva prin văzduh. 
Fusese ultima ei şansă. Căci, în drumul ei prin insulă, tocmai 
când ajunsese pe culmea platoului 
1 central, zărise desigur pentru prima oară pânzele corăbiei 
noastre, întinse ca de plecare şi poate auzise 

I chiar ecoul cântecelor marinarilor de ia cabestan. Corabia 
străină era pe punctul de a se urni, lăsând-o pe insulă! lat-o, 
deci, pe Hunilla coborând în goană platoul; în curând, 
pădurile dese de la poalele acestuia îi vor ascunde corabia. 
Croindu-şi anevoie drum printre crengile veştede de care se- 
mpiedică la tot pasul, ajunge în cele din urmă la o stâncă 


răzleaţă, încă destul de departe de mare. Se caţără pe 
stâncă, pentru a vedea ce se-ntâmplă: corabia e încă acolo. 
Dar Hunilla e cât pe ce să leşine, istovită de atâta efort; i-e 
teamă să coboare de pe ameţitorul ei piedestal; silită să 
rămână acolo, îşi smulge tulpanul de pe cap şi-l flutură spre 
noi, pe deasupra pădurilor... 

în timp ce ne povestea toate acestea, marinarii stăteau tăcuţi, 
strânşi roată în jurul ei şi al căpitanului. lar când, în cele din 
urmă, căpitanul porunci să fie pregătită şalupa cea mai rapidă 
ca să pornească spre cealaltă extremitate a insulei pentru a 
aduce de-acolo lada Hunillei şi uleiul de ţestoasă, marinarii se 
arătară mai prompţi ca oricând, supunându-se fără să 
crâcnească acestui ordin, pe care-l executară cu voioşie, dar şi 
cu mâhnire în acelaşi timp. Ancora fusese deja coborâtă din nou 
în adânc, iar corabia se legăna liniştită. Numai că Hunilla stărui 
să conducă ea însăşi, ca un indispensabil cârmaci, şalupa spre 
coliba ei de pe insulă. De aceea, porni împreună cu noi, după ce 
se ospătă cu toate bunătăţile pe care i le pusese la dispoziţie 
cambuzierul. Cred că nici nevasta celui mai vestit amiral nu a 
primit vreodată, în şalupa soţului ei, omagii mai respectuoase ca 
acelea pe care sărmana Hunilla le primi, în tăcere, din partea 
marinarilor noştri. 

După ce am ocolit, timp de două ore, numeroase promontorii şi 
stânci colţuroase, am ajuns la reciful acela fatidic, apoi am 
pătruns într-un golfuleţ tainic, de unde, ridicând privirea spre un 
perete crestat de lavă verzuie, am zărit singuraticul sălaş de pe 
insulă. 

Suspendată pe o faleză abruptă şi adăpostită de tufişuri dese, 
coliba era pe jumătate ascunsă vederii de treptele unei scări 
rudimentare, care lega plaja de creştetul falezei. Întocmită din 
trestii şi învelită cu ierburi lungi, mucegăite, semăna cu o căpiţă 
de mult abandonată. Acoperişul era înclinat într-o singură parte, 
unde streaşina lui aproape că atingea pământul; dedesubt era 
aşezat un vas simplu, menit să strângă roua, sau mai degrabă 
ploile de două ori distilate pe care, din milă. Sau din batjocură, 
cerurile nocturne le cern uneori asupra acestor pârjolite 
Encantadas. Sub streaşină, pe toată lungimea ei, era întinsă o 
pânză pătată, decolorată de ploi şi fixată în stratul subţire de 
nisip cu nişte ţăruşi. O bucată de rocă, aruncată în mijlocul 
pânzei, făcea să se. Scurgă apa într-o tigvă pusă dedesubt. 


Vasul acesta furnizase toată apa băută pe insulă de către cei 
trei cholo. Hunilla ne-a spus că în unele nopţi, nu prea des, ce-i 
drept, tigva, care avea o capacitate de circa. Şase litri, se 
umplea pe jumătate. „Ne obişnuisem, însă, cu setea, a adăugat 
ea. In nisiposul meu loc de baştină, la Payta, nu plouă niciodată; 
apa e adusă acolo cu catârii, tocmai din văile din interior.” 
Printre tufişuri erau legate vreo douăzeci de țestoase 
plângăreţe, care aprovizionau cămara singuratică a Hunillei; se 
mai zăreau, risipite ici-colo, sute de paveze negre, mari şi 
turtite, asemănătoare cu nişte pietre de mormânt; erau 
carapacele ţestoaselor din care Felipe şi Truxill storseseră 
preţiosul ulei. Acesta umplea mai multe tigve mari şi două putini 
dolofane. Intr-o oală din preajma lor, se vedeau crustele uscate 
ale unei cantităţi de ulei lăsată să se evaporeze. „Urmau să-l 
stoarcă a doua zi“, ne explică Hunilla, îndepărtându-se de locul 
acela. 

Am uitat să pomenesc de cel mai ciudat spectacol pe care mi-a 
fost dat să-l văd, deşi a fost primul care ne-a întâmpinat pe 
insulă: vreo zece căţeluşi cu părul creţ şi mătăsos - o rasă 
peruviană superbă - ne-au primit pe plajă, cu un vesel concert 
de bun sosit, la care Hunilla. A răspuns numaidecât. Unii dintre 
ei, născuţi chiar pe insulă, după ce Huniâla rămăsese văduvă, 
erau odraslele perechii pe care ea o adusese tocmai din Payta. 
Un căţel lâ care ţinea foarte mult, dispăruse, şi de-atunci 
încoace Hunilla nu-i mai lăsase pe ceilalţi s-o urmeze în 
escapadele ei ocazionale, după cuiburi de păsări sau după alte 
asemenea lucruri: insula era plină de prăpăstii, de povârnişuri 
stâncoase, de desişuri încâlcâte şi de tot soiul de capcane 
naturale. Obişnuiţi să n-o mai însoţească, nu se luaseră după ea 
nici în. Dimineaţa aceea, când o pornise de-a curmezişul insulei, 
prea absorbită de gânduri ca să-i mai pese că-i lăsa în urmă, 
deşi ţinea foarte mult la ei. Îi iubea atât de mult, încât obişnuia 
să împartă cu ei roua strânsă în tigva de sub streaşină, simțind 
că nu le ajunge să lingă în zori stâncile umezite peste noapte; 
Hunilla nu reuşea niciodată să facă rezerve pentru îndelungatele 
perioade de secetă absolută, care se abat din când în când 
asupra acestor insule. 

După ce, la cererea noastră, ne arătă câteva lucruri pe care 
dorea să i le ducem pe corabie - lada, uleiul, precum şi 
ţestoasele vii (pe care intenţiona să le dăruiască, în semn de 


recunoştinţă, căpitanului nostru) - ne-am pus numaidecât pe 
treabă şi i le-am: ărat spre şalupă, pe lunga scară abruptă, 
învăluită în umbra falezei stâncoase. Deodată, în timp ce 
camarazii mei munceau de zor, m-am uitat în jur şi-am constatat 
că Hunilla dispăruse. 

Nu numai curiozitatea, ci cred că şi un alt senti* ment m-a 
făcut să privesc cu luare-aminte în jur, slăbind din ochi 
ţestoasele. Mi-am amintit de soţul îngropat de Hunilla, cu 
mâinile ei. O cărare îngustă şi întortochiată ducea spre inima 
desişurilor; urmând-o, am ajuns la o poieniţă rotundă, bine 
ascunsă de tufişuri. Chiar în mijlocul ei se înălța o moviliţă de 
nisip fin, asemănător aceluia care rămâne pe fundul unei 
clepsidre. In creştetul moviliţei se înălța o cruce de ramuri 
veştede, cu scoarţa uscată şi jupuită; ramura transversală, 
legată cu o sfoară, spânzura jalnic în aerul tăcut, 

Hunilla stătea aplecată peste mormânt, cu capul pierdut în 
cosiţele-i negre şi despletite, de indiancă; mâinile ei, întinse spre 
baza crucii, strângeau un mic crucifix de aramă, tocit de prea 
multă întrebuințare, aidoma unui ciocănel de uşă, folosit în 
zadar. 

Nu m-a zărit, aşa că m-am retras, fără zgomot. 

Câteva clipe înainte de încheierea pregătirilor legate de 
plecarea noastră, Hunilla a reapărut printre noi. M-am uitat în 
ochii ei, dar n-am văzut lacrimi. Avea o expresie ciudat de 
mândră, care nu ascundea, de fapt, decât durere - durerea unei 
indiencesp. Aniole, care nu vrea să fie văzută plângând; o 
asemenea natură orgolioasă e în van umilită pe roata de tortură, 
ea se dovedeşte mai tare decât orice chinuri. 

Căţeluşii catifelaţi o înconjurau ca nişte copii în timp ce cobora 
spre plajă. Hunilla îi luă în braţe pe doi dintre cei mai 
nerăbdători, exclamând: 

— Tita. Mia! Tomotita mia! Apoi, dezmierdându-i, ne întrebă 
câţi căţeluşi am putea lua pe bord. 

Secundul, care comanda echipajul şalupei, nu era un om rău, 
dar din pricina vieţii pe care-o dusese nu avea alt criteriu decât 
utilitatea, chiar şi în lucrurile cele mai mărunte. 

— Nu-i putem lua pe toţi, Hunilla! Proviziile noastre sunt pe 
sfârşite. Şi-apoi, nu ne putem bizui pe vânturi - s-ar putea să 
facem multe zile până la Tumbez. Aşa că, ia-i pe cei doi pe care- 
i ţii în braţe, dar nu mai mulţi! 


Hunilla intrase în şalupă; la rându-le, vâăslaşii îşi ocupaseră 
locurile - unul singur dintre ei rămăsese pe plajă, pentru a 
împinge şalupa, înainte de a sări în ea. Cu isteţimea rasei lor, 
câinii părură să-şi dea seama că erau pe punctul de a fi părăsiţi 
pe plaja aceea pustie. Copastia şalupei era înaltă, ca şi botul ei - 
întors spre uscat; de aceea câinii, care se fereau instinctiv de 
apă, se cam codeau să sară în mica ambarcaţiune. Dar lăbuţele 
lor agile zgâriau de zor prova, cum ar fi zgâriat poarta vreunui 
fermier, pe vreme de viscol. In cumplita lor panică, nu urlau, nici 
nu gemeau, ci parcă vorbeau. 

— Daţi-i drumul! răcni secundul. 

Şalupa se târî greoaie pe nisip şi, cu o smucitură, se desprinse 
de țărm, apoi se răsuci şi lunecă pe valuri. Câinii se repeziră, 
urlând, de-a lungul plajei; din când în când se opreau pentru a 
privi şalupa fugară, apoi se pregăteau parcă să sară în apă, dai 
continuau să alerge, lătrând, pe plajă, ca reţinuţi de 
0 forţă misterioasă. Să fi fost oameni, şi tot n-ar fi putut inspira 
un mai sfâşietor sentiment de dezolare. Lopeţile se desfăşurată 
ca penele simetrice ale unor aripi. Nimeni nu scotea o vorbă. Mi- 
am întors privirea spre plajă „apoi m-am uitat la Hunilla, pe a 
cărei faţă se întipărise o expresie calmă şi severă, în zadar îi 
lingeau căţeluşii din poala ei mâinile ţepene. Ea nu privi nici 
măcar o dată înapoi, ci rămase nemişcată, până-n clipa: când, 
ocolind un promontoriu, n-am mai văzut şi n-am mai auzit nimic. 
Ai fi zis că, după ce îndurase cele mai cumplite chinuri, se 
resemna acum să-şi vadă sfâşiate, una câte una, toate fibrele 
mai mărunte ale inimii. Suferinţa 
1se părea atât de necesară Hunillei, încât era convinsă că şi 
celelalte fiinţe - oricât le-ar fi iubit şi' compătimit - trebuiau să, 
sufere fără să crâcnească. 

O inimă simţitoare, închisă într-o cuşcă de oţel. O inimă plină 
de năzuinţi omeneşti, îngheţată de gerul pogorât din ceruri. 

lată acum şi sfârşitul acestei povestiri. După o lungă călătorie, 
în care perioadele de calm au alternat cu vânturi înşelătoare, 
am ajuns în micul port peruvian Tumbez, unde ne-am 
împrospătat proviziile. Payta nu se află prea departe de Tumbez. 
Căpitanul vându uleiul de ţestoasă unui neguţător din port şi, 
adăugând la banii încasaţi contribuţiile noastre ale tuturor, oferi 
întreaga sumă tăcutei pasagere, care n-avea habar de fapta 
mărinimoasă a marinarilor. 


Am văzut-o pentru ultima oară pe singurateca Hunilla în clipa 
când intra în oraşul Payta, călare pe un măgăruş sur, pe al cărui 
grumaz se legăna, la fiece mişcare, o cruce heraldică. 

SCHIŢA A NOUA Insula lui Hood şi schivnicul Oberlus 

Intrând în valea neagră, l-au zărit Pe ticălos: stând ghemuit pe 
vine, 

Părea de gânduri triste copleşit, 

lar păru-i sur îi atârna, ciorchine, 

Pe umeri, ascunzându-i faţa bine. 

Goi, ochii lui încremeniţi păreau; 

Obrajii, supţi de chinuri şi de foame, 

Pe fălcile-i osoase se lăsau. 

Era-mbrăcat în zdrenţe şi în scame Cu câte-un spin legate între 
ele, 

Ce-i atârnau pe coapse, peste piele.” 

La sud-est de insula lui Crossman se întinde insula lui Hood, 
numită şi „Insula înnorată a lui 

Mecain"; pe latura ei sudică se cască un golf sticlos tivit cu o 
fâşie lată de lavă neagră farâmiţată - „Plaja neagră" sau 
„Debarcaderul lui Oberlus", cum 
i se mai spune, deşi „Debarcaderul lui Charon” ar fi fost un 
nume mult mai potrivit. 

Numele de Oberlus îi venea de la un barbar alb, care petrecuse 
mulţi ani pe insulă, un european care adusese în această 
regiune sălbatică nişte însuşiri mai diavoleşti decât cele ale 
canibalilor din împrejurimi. 

Cu vreo jumătate de veac în urmă, Oberlus dezertase pe insula 
mai sus pomenită, care, atunci, ca şi acum, era pustie. El îşi 
înjghebase, la vreo milă depărtare de locul de debarcare ce 
avea să-i poarte numele, un bârlog de lavă şi de zgură, într-o 
vale sau mai bine zis o râpă, ce adăpostea printre stânci vreo 
doi acri de pământ oarecum cultivabil - singurul colţişor din 
insulă care nu era prea pârjolit pentru acest scop. Izbutise să 
cultive în râpa aceea un soi de cartofi şi de dovleci degeneraţi, 
pe care-i schimba din când în când pentru alcool sau pentru 
dolari, cu marinarii flămânzi de pe balenierele în trecere pe- 
acolo. 

Potrivit mărturiilor tuturor, individul părea a fi victima unei 
vrăjitoare malefice: s-ar fi zis că băuse din cupa vrăjitoarei Circe. 


33 Spenser, Crăiasa linelor, cartea l-a, cîntul IX, strofele 35—36. 


Îmbrăcat în zdrenţe prea sumare ca să-i ascundă goliciunea, 
semăna cu o sălbăticiune; pielea lui era plină de pete şi de 
băşici din pricina soarelui la care era necontenit expusă; avea 
un nas turtit şi o faţă pământie, masivă şi contorsionată; părul şi 
barba, netunse, erau de un roşu aprins. Străinilor le făcea 
impresia unei creaturi vulcanice, ţâşnită din aceeaşi erupție care 
dăduse naştere şi insulei. Când dormea, ghemuit în singuratecu- 
i bârlog de lavă ascuns între munţi, semăna, zice-se, cu un 
maldăr de frunze veştede, smulse din copaci, toamna, şi 
părăsite o clipă într-un ungner de vreun năprasnic vârtej 
nocturn, care, după acest scurt popas, şi-ar fi urmat necruţător 
drumul, pentru a-şi repeta şi aiurea jocul capricios. Şi se mai 
spunea că Oberlus oferea un spectacol cât se poate de straniu 
în unele dimineţi noroase şi înăbuşitoare, când săpa la cartofi, 
sub monstruoasa şi urâta lui pălărie de pânză neagră. Atât de 
strâmbă şi de sucită i-era firea, încât până şi coada sapei părea 
să se fi strâmbat şi chircit în mâna lui, devenind un biet ciomag 
îndoit mai degrabă ca o coasă primitivă decât ca un mâner de 
sapă civilizată. Ori de câte ori întâlnea pentru prima oară un 
străin, Oberlus avea ciudatul obicei de a--i întoarce spatele - 
socotit pesemne partea lui cea mai bună, pentru că îl trăda în 
mai mică măsură. Dacă întâlnirea avea loc în grădina lui, aşa 
cum se întâmpla uneori - căci străinii proaspăt debarcaţi se 
duceau de obicei de pe piajă direct la ascunzătoarea dintre 
munţi a bizarului precupeţ - Oberlus continua, câtva timp, să 
sape, fără a se sinchisi de saluturile exuberante sau sobre ale 
străinului; iar când acesta, curios, încerca să-i iasă în faţă, 
schivnicul se ferea cu dibăcie, nelăsând sapa din mână: cu 
spinarea îndoită, se învârtea, morocănos, în jurul moviliţei de 
cartofi. Asta* când săpa. Când semăna, însă, întreaga lui 
înfăţişare şi toate gesturile lui erau atât de sinistre şi inutil 
duşmănoase şi misterioase, încât n-ai fi zis că seamănă cartofi, 
ci că toarnă otravă într-o fântână. Dar una din ciudăţeniile lui 
mai mărunte şi mai inofensive, era ideea fixă că vizitatorii nu 
veneau numai din dorinţa de a căpăta cartofi sau de a întâlni 
vreun locuitor oarecare al acestei insule pustii, ci şi cu intenţia 
de a-l vedea pe vajnicul schivnic Oberlus în regeasca lui 
solitudine. Pare de necrezut că o astfel de făptură era stăpânită 
de o asemenea vanitate, că un mizantrop ca el putea fi atât de 
înfumurat; dar avea, totuşi, această idee fixă, iar în virtutea ei 


îşi dădea adesea nişte aere care-i amuzau la culme pe căpitanii 
de vase. La urma urmelor, cam tot aşa se comportau şi unii 
ocnaşi celebri, care se mândreau tocmai cu ticăloşia care le 
adusese faimă. 

Se întâmpla uneori ca, pradă vreunei alte toane, Oberlus să se 
ferească îndelungă vreme din calea vizitatorilor, ascunzându-se 
îndărătul colţurilor de zgură ale colibei sale; alteori se furişa, ca 
un urs,. Prin desişurile veştede, până sus în munţi, ca să nu mai 
vadă vreo faţă omenească. 
în afară de musafirii ocazionali veniţi de pe mare, singurele 
fiinţe ce-i ţineau tovărăşie lui Oberlus erau ţestoasele târâtoare; 
într-o vreme, el părea să se fi coborât de-a bineiea la nivelul lor, 
neavând alte dorinţe decât ele, afară, poate, de dorinţa de a-şi 
procura, prin beţie, o inconştientă beatitudine. Dar oricât de 
decăzut putea să pară, ascundea într-însul vocaţia unei şi mai 
adânci decăderi - vocaţie ce abia aştepta un prilej să se 
manifeste. Intr-adevăr, singurul lucru pe care-l avea în plus faţă 
de țestoase, era tocmai această capacitate superioară de 
degradare şi, legată de ea, o anumită voinţă de a şi-o afirma. 
Mai mult încă, faptele pe care le vom relata, vor demonstra, 
poate, că ambiția egoistă, sau setea de putere pentru putere, 
departe de a fi o infirmitate proprie minţilor alese, 
caracterizează chiar şi fiinţele ce n-au pic de minte. Nu există 
creaturi mai tiranic egoiste ca unele brute primitive - precum îşi 
poate da seama oricine observă cu luare aminte comportarea 
anumitor crescători de vite. 

Contemplându-şi sălbaticul domeniu, Oberlus îşi va fi spus în 
sinea lui: 

„Această insulă-i a mea de la maică-mea Sycorax...“ Prin vreun 
mijloc oarecare - troc sau jaf 
— (căci pe vremea aceea corăbiile se mai opreau din când în 
când la debarcader), el îşi făcuse rost de-o flintă veche, de 
puţină pulbere, precum şi de câteva gloanţe. Posesiunea acestui 
armament stârni într-însul dorul de aventură, întocmai cum un 
pui de tigru devine agresiv când simte că-i cresc ghearele. 
indelunga obişnuinţă de a stăpâni exclusiv toate obiectele din 
jur, singurătatea lui aproape deplină, faptul că nu avea cu 
oamenii decât relaţii bazate pe o independenţă mizantropică 
sau pe şiretenia negustorească - deşi chiar şi asemenea întâlniri 
erau destul de puţin numeroase - toate aceste împrejurări 


nutriseră în el, treptat, ideea propriei lui importante, precum şi 
un soi de dispreţ animalic faţă de tot restul lumii. 

Poate că nefericitul creol, care a domnit scurtă vreme pe insula 
lui Charles, a fost animat într-o oarecare măsură de imbolduri 
vrednice de laudă, ca acelea care-i îndeamnă pe alţi aventurieri 
să trimită colonişti la capătul lumii şi să-şi asume controlul 
politic asupra lor. Execuţia sumară a multora dintre peruvienii 
săi i se poate trece oarecum cu vederea dacă ne gândim la 
nelegiuiţii cu care-avea de-a face; iar bătălia canină pe care-a 
dus-o împotriva rebelilor coalizaţi, pare pe deplin justificată în 
împrejurările respective. 

Dar pentru acest rege Oberlus şi pentru faptele pe care je vom 
relata de îndată, nu s-ar putea in. Voca nicio scuză. El a acţionat 
din plăcerea de a-şi exercita cruzimea şi tirania, în virtutea unei 
însuşiri moştenite de la maică-sa, Sycorax. Înarmat cu flinta 
aceea fioroasă, şi încredinţat că e stăpânui acelei insule 
îngrozitoare, aştepta nerăbdător un prilej de a-şi dovedi puterea 
asupra primului exemplar uman ce i-ar fi căzut în mână. 

Prilejul nu întârzie să se ivească. Într-o bună zi, el zări pe plajă 
o barcă, lângă care stătea un negru. La o oarecare distanţă se 
zărea o corabie, iar Oberlus pricepu numaidecât situaţia: 
corabia ancorase lângă insulă pentru a se aproviziona cu lemne, 
iar echipajul bărcii se dusese după ele, în desişuri. Dintr-un loc 
prielnic, el continuă să observe barca, până-n clipa când îşi 
făcură apariţia nişte oameni încărcaţi cu butuci; după ce-i 
azvârliră pe plajă, oamenii merseră din nou în pădure, în timp ce 
negrul aşeza butucii în barcă. 

lată-l aşadar pe Oberlus apropiindu-se de negru, în cea mai 
mare grabă. Neaşteptându-se să vadă, într-o asemenea 
pustietate, o fiinţă vie, şi încă una atât de înspăimântătoare, 
negrul fu cuprins de o panică, pe care suavitatea de urs cu care 
Oberlus îi cerea favoarea de a-l ajuta în muncă, nu i-o putea 
domoli. Negrul, care purta pe umeri câţiva butuci, se pregătea 
tocmai să mai ia vreo câţiva, când Oberlus îi ridică încetişor cu 
ajutorul unui capăt de frânghie ascuns la sân. Procedând astfel, 
el rămăsese în spatele negrului, care, devenind pe bună 
dreptate bănuitor, încercă zadarnic să-i iasă în faţă: Oberlus era 
mai viclean decât el! în ceie din urmă, obosit de manevrele-i 
zadarnice, sau temându-se să nu fie surprins de restul 
echipajului, Oberlus se repezi într-un tufiş din apropiere şi, 


apucându-şi flinta, îi porunci cu glas aprig negrului să lase lucrul 
şi să-l urmeze. Negrul refuză. Atunci, scoțând la iveală arma, 
Oberlus trase. Din fericire, arma nu luă foc, dar negrul se 
speriase tare, aşa că, la a doua somaţie, scăpă din mâini butucii 
şi se predă, gata să-l urmeze pe agresor. 

Oberlus se depărta grabnic de țărm, printr-un defileu îngust, pe 
care-l cunoştea numai el. 

în drum spre munţi, Oberlus îi comunică, încântat, negrului că 
de aci înainte va trebui să muncească pentru el, ca un sclav, şi 
că va fi tratat după felul cum se va comporta. Amăgit de 
capitularea laşă a negrului, Oberlus făcu însă greşeala de a-şi 
slăbi la un moment dat vigilenţa;. Profitând de neatenţia lui, 
tocmai când treceau pe o. Cărare îngustă, negrul - o namilă de 
om. 

— Îl apucă deodată în braţe şi-l trânti la pământ, apoi îi smulse 
arma, îi legă mâinile cu propria-i frânghie şi, luându-l în cârcă, 
se întoarse cu el spre barcă. Sosiră în curând şi ceilalţi membri 
ai echipajului, care-l transportară pe Oberlus pe corabie - o 
corabie de contrabandişti englezi, oameni nu prea miloşi din 
fire, Oberlus fu biciuit zdravăn, apoi dus înapoi pe țărm, cu 
mâinile încătuşate, şi silit să-şi arate bârlog, ul şi agoniseala. 
Ţestoasele, dovlecii şi cartofii lui fură rechiziţionaţi pe loc, 
împreună cu toţi dolarii puşi deoparte. În urma tranzacţiilor lui 
comerciale. Dar în vreme ce contrabandiştii, din cale-afară. De. 
Răzbunători, îi. Distrugeau coliba şi-grădina, Oberlus izbuti să 
fugă în munţi şi să se ascundă într-o văgăună accesibilă numai 
lui, unde aşteptă până.la plecarea corăbiei. Abia atunci se 
întoarse şi, cu ajutorul unei pile pe care-o înfipse într-un copac, 
reuşi să-şi taie cătuşele de la mâini. 

Meditând printre ruinele colibei saie, în dezolantul peisaj de 
zgură şi de vulcani stinşi al acestei insule blestemate, jignitul 
mizantrop plănuia o răzbunare cruntă împotriva omenirii. El nu- 
şi dădu, însă, gândurile în vileag. Nu peste multă vreme, avu din 
nou posibilitatea de a furniza niscaiva legume corăbiilor care 
continuau să poposească, din când în când, la debarcaderul său. 
Conştient de eşecul primei sale încercări de răpire, Oberlus 
adoptă de data asta cu totul altă tactică; 

Ori de câte ori venea pe țărm vreun marinar, el îl întâmpina 
prieteneşte, poftindu-l în coliba lui, unde, cu întreaga politeţe de 
care era în stare pocitania asta roşcată, îi oferea ceva de băut, 


ca să se veselească. De altfel, oaspeţii săi nu trebuiau să fie 
prea mult rugaţi; de îndată ce-şi pierdeau cunoştinţa, gazda îi 
lega de mâini şi de picioare şi-i arunca printre movilele de zgură, 
unde rămâneau ascunşi până la plecarea corăbiei; atunci, 
găsindu-se cu totul la cheremul lui Oberlus, care nu mai era de 
loc prietenos, ci, dimpotrivă, îi speria cu amenințările lui 
cumplite şi mai ales cu flinta lui fioroasă, ei acceptau să devină 
sclavii supuşi ai acestui tiran nemaipomenit. Doi-trei dintre ei 
aveau să şi piară în cursul acestui penibil proces de iniţiere. Pe 
ceilalţi - patru la număr - Oberlus îi puse şi sfarme pământul 
pietros şi să care în spinare grămezi de lut scoase din 
crăpăturile jilave ale munţilor. Supunându-i unui regim de 
înfometare, tiranul îşi arăta arma la cea mai vagă bănuială de 
revoltă şi nu se lăsă până nu-i transformă în nişte reptile ce se 
târau la picioarele lui - năpârci plebee în slujba acestui balaur 
aristocratic. 

îi? cele din urmă, Oberlus izbuti să-şi înzestreze arsenalul cu 
patru cuțite ruginite şi cu o provizie suplimentară de gloanţe şi 
praf de puşcă pentru arma lui. Reducând în bună măsură munca 
sclavilor săi, el se dovedi a fi un om - mai bine zis un demon - 
foarte priceput în arta de a-i convinge sau a-i sili pe ceilalţi să-i 
aprobe planurile, oricât de îngrozitoare le-ar fi părut acestea la 
început. Predispuşi la orice rele, prin însăşi viaţa lor trecută, de 
cow-boys ai mării, care distrusese în ei pe de-a-ntregul omul 
moral, făcându-i să se supună orbeşte primului ticălos întâlnit în 
cale; lipsiţi de orice bărbăţie din pricina deznădăjduitei mizerii 
îndurate pe insulă; deprinşi să-l slugărească în orice împrejurare 
pe stăpânul lor, el însuşi ultimul dintre sclavi - aceşti nenorociţi 
ajunseră pe de-a-ntregul corupți în mâinile lui. li folosea ca pe 
nişte fiinţe de neam inferior, ca pe nişte animale. Dresându-i 
bine, făcu din aceşti patru laşi patru asasini curajoşi. Dar, fie că 
e vorba de spadă sau de pumnal, armele omului nu sunt decât 
nişte colţi sau gheare artificiale, ca pintenii falşi agăţaţi de 
labele unui cocoş de luptă. lată-l aşadar pe Oberlus, ţarul 
insulei, înarmându-şi cei patru supuşi dresați, cu patru securi 
ruginite. Ca orice autocrat setos de glorie, avea acum o armată 
vajnică. 

S-ar putea crede că o răscoală a sclavilor era iminentă. Arme în 
mâinile unor robi oropsiţi? Ce imprudenţă din partea împăratului 
Oberlus! Dar ei n-aveau decât nişte biete securi, patru coase 


nenorocite, pe când el poseda o armă în stare să azvârle 
orbeşte pietre, bucăţi de zgură şi alte proiectile, care i-ar fi 
nimicit pe cei patru răsculați, ca pe nişte porumbei. Şi apoi, 
Oberlus nici nu mai dormea în coliba lui: de câtăva vreme putea 
fi văzut zilnic, în lumina lugubră a amurgului, luând calea 
munţilor, pentru a se ascunde până a doua zi în zori în vreo 
văgăună puturoasă, cunoscută numai lui; în cele din urmă, însă, 
renunţă la acest efort penibil, şi, legându-şi sclavii de mâini şi de 
picioare, începu să-i închidă, seară de seară, în coliba lui, după 
ce le ascundea securile; cât despre el, se culca în faţa colibei, 
sub un fel de şopron primitiv, de curând construit, şi dormea 
acolo, cu arma în mână. 

Nemulţumindu-se, pesemne, să-şi conducă zilnic vajnica oaste 
prin deşertul de zgură al insulei, Oberlus se gândea acum ia o 
acţiune  tenebroasă; urmărea, probabil, să atace prin 
surprindere vreo corabie în trecere pe acolo, să-i masacreze 
echipajul şi să se îmbarce pe bordul ci spre un tărâm 
necunoscut. În vreme ce aceste planuri îA colcăiau în minte, iată 
că două corăbii pop. Osiră, laolaltă, la celălat capăt al insulei. 
Drept care, Oberlus îşi schimbă subit planurile. 

El se oferi să furnizeze o cantitate mare de legume corăbiilor - 
care duceau lipsă de aşa ceva - cu condiţia ca ele să trimită 
câteva bărci la debarcaderul său, aşa fel încât marinarii să poată 
transporta mai uşor legumele din grădină; el le comunică în 
acelaşi timp comandanților celor două corăbii că sclavii lui 
deveniseră de la o vreme atât de trândavi şi bicisnici, încât 
mijloacele-i de convingere obişnuite nu mai erau deajuns pentru 
a-i face să muncească, dar că nu-l răbda inima să fie prea aspru 
cu ei. 

După ce comandanții se învoiră, ei îşi trimiseră bărcile. 
Trăgându-le pe plajă, marinarii merseră la coliba de lavă, dar, 
spre uimirea lor, nu găsiră pe nimeni acolo. Aşteptară până-şi 
pierdură răbdarea, şi se întoarseră la țărm, unde rămaseră cu 
gura căscată; între timp trecuse pe-acolo un străin - şi nu Bunul 
Samaritean! — şi sfărâmase în bucăţi trei dintre cele patru 
bărci, răpind-o pe a patra. Croindu-şi anevoie drum peste munţi, 
prin văile de zgură, câţiva dintre marinari izbutiră să ajungă pe 
celălalt țărm al insulei, unde trăseseră corăbiile; alte bărci fură 
trimise în ajutorul supravieţuitorilor nefericitei expediţii. 

Comandanții celor două vase, luaţi prin surprindere de mişelia 


lui Oberlus şi temându-se de noi atrocități 

— Pe care le puneau, parţial, în seama naturii misterioase a 
acestei insule fermecate - hotărâră să fugă numaidecăt, ca să 
scape de primejdie. li lăsară aşadar pe Oberlus şi pe ostaşii săi 
în posesia bărcii pe care-o furaseră. 
înainte de a ridica ancora, ticluiră o scrisoare şi o vârâră într-un 
butoiaş, pe care-l ancorară în golfuleţ, pentru a da oceanului 
Pacific prilejul de a cunoaşte cele petrecute. Câtăva vreme mai 
târziu, butoiaşul fu deschis de către căpitanul unei alte corăbii în 
trecere pe-acolo - nu însă înainte ca el să fi trimis o şalupă spre 
debarcaderul lui Oberlus. Ne putem lesne imagina neliniştea ce-l 
stăpâni pe acest căpitan până la întoarcerea şalupei, când primi 
o altă misivă, ce cuprindea versiunea lui Oberlus asupra celor 
întâmplate pe insulă. Acest document preţios, deşi pe jumătate 
mucegăit, fusese găsit pe peretele de zgură al colibei părăsite, 
şi glăsuia astfel (ceea ce dovedea că Oberlus nu era un mitocan 
de rând, ci un scriitor iscusit, capabil chiar de cea mai 
mişcătoare elocinţă): 

„Domnule, sunt cel mai nefericit şi mai urgisit om de pe 
această lume. Sunt un patriot pe care braţul hapsiînei tiranii l-a 
exilat din propria-i patrie. 

Surghiunit pe aceste insule fermecate, i-am rugat în repetate 
rânduri pe comandanții de corăbii să-mi vândă o barcă, dar ei 
m-au refuzat de fiecare dată, cu toate că le ofeream cel mai bun 
preţ, în dolari mexicani. În cele din urmă s-a ivit prilejul de a-mi 
procura o barcă; şi n-am lăsat să-mi scape acest prilej. 

M-am străduit îndelungă vreme să strâng, prin trudă grea şi 
prin mari suferinţe răbdate în singurătate, o oarecare agoniseală 
menită a-mi asigura o bătrâneţe tihnită şi plină de virtute, dacă 
nu şi de fericire; dar am fost în repetate rânduri jefuit şi 
maltratat de către nişte oameni ce se pretindeau creştini. 

Astăzi părăsesc arhipelagul Encantadas pe bordul straşnicei 
ambarcaţiuni Charily, cu destinaţia insulelor Fiji. 

OBERLUS, Orfanul 

P. S. Dincolo de peretele de zgură, lângă cuptor, veţi găsi 
cloşca cea bătrână. N-o omorâţi, aveţi răbdare, am lăsat-o să 
clocească; dacă va avea pui, vi-i las moştenire, oricine-aţi fi. Dar 
să nu numărați puii înainte de a ieşi din găoace!“ 

Cloşca se dovedi a fi un cocoş flămând, care nu se mai putea 
ţine pe picioare de prăpădit ce era. 


Oberlus declara, aşadar, că pleacă spre insulele Fiji, dar făcea 
acest lucru numai pentru a-i pune pe o pistă greşită pe 
urmăritorii săi. Multă vreme după aceea, el ajunse, singur în 
barca lui, la Guayaquil. Întrucât păgânii din suita lui n-au mai 
fost niciodată văzuţi pe insula lui Hood, se presupune că ei au 
murit de sete în timpul călătoriei spre Guayaquil, sau, ceea ce e 
la fel de probabil, că au fost azvârliţi peste bord de Oberlus, în 
clipa când acesta şi-a dat seama că apa se împuţinează. 

De la Guayaquil, Oberlus a plecat la Payta, iar acolo a reuşit - 
mulţumită acelei stranii puteri de seducţie caracteristice unora 
dintre cele mai scârboase animale - să intre în grațiile unei 
demoazele cu pielea tuciurie, pe care o convinse să-l urmeze pe 
insula lui fermecată, descriindu-i-o, desigur, ca pe un paradis al 
florilor, nu ca pe un iad de zgură. 

Dar din păcate pentru insula lui Flood, care-ar fi putut să fie 
colonizată cu o aleasă specie de animale, aspectul bizar, 
diavolesc al lui Oberlus îl făcu să fie privit cu multă suspiciune la 
Payta; iar într-o noapte, fiind găsit ascuns, cu nişte chibrituri în 
buzunar, sub chila unei mici ambarcaţiuni pe cale de a fi lansată 
la apă, el fu prins şi azvârlit în închisoare. 

Mai toate oraşele din America de Sud sunt dotate cu închisori 
dintre cele mai insalubre. Construite din bucăţi enorme de 
chirpici, uscate la soare, şi cuprinzând câte o unică sală, fără 
ferestre, şi cu o singură uşă zăbrelită cu gratii groase de lemn, 
ele au un aspect cât se poate de sinistru, atât pe dinafară cât şi 
pe dinăuntru, mai aâes că sunt lipsite de orice curţi interioare. 
Aceste edificii publice se înalţă la vedere în câte o „Plaza“ 
încinsă şi colbăită, oferind privitorului, printre gratii, imaginea 
locatarilor lor ticăloşiţi şi deznădăjduiţi, cufundaţi în tot felul de 
mocirle tragice. Într-o astfel de închisoare a putut fi văzut, multă 
vreme, şi Oberlus - figură centrală a' unei bande răufăcători şi 
asasini, creatui'ă pe care, dacă ai evlavie, trebuie s-o deteşti, tot 
astfel cum, dacă vrei să fii un adevărat filantrop, trebuie să-i 
urăşti pe mizantropi. 

Notă. Cititorii care ar fi înclinați să pună la îndoială veridicitatea 
unui personaj ca acela descris mai sus, sunt trimişi la volumul II 
al Călătoriei în Pacific a lui Porter, unde vor identifica numeroase 
fraze, reproduse aci cuvânt cu cuvânt, pentru mai multă 
acuratețe; principala deosebire între cele două relatări este - pe 
lângă câteva reflecţii ocazionale - faptul că subsemnatul şi-a 


permis să adauge la relatarea lui Porter o serie de amănunte 
accesorii culese chiar în Pacific, din izvoare sigure; acolo unde 
exista o contradicţie între faptele relatate, am preferat fireşte 
propriile mele surse, acelora ale lui Porter. Bunăoară, potrivit 
surselor mele, Oberlus e plasat pe insula lui Hood; iar potrivit 
surselor lui Porter, pe insula lui Charles. Textul scrisorii găsit în 
colibă este, la rându-i, oarecum diferit, căci în cursul unei 
călătorii prin Encantadas am fost informat că scrisoarea nu 
numai că vădea o anumită îndemânare de a scrie, dar era plină 
de o stranie impertinenţă satirică - ceea ce nu prea reiese din 
versiunea lui Porter... în consecinţă, am transformat textul 
pentru a-l acorda cu firea autorului scrisorii. 

Fugari, exilați, sihastri, pietre de mormânt etc. 

„Şi printre cioturi şi butuci, lipsiţi în veci de poame şi de 
frunze, iată Şi crengile, de care altădată Au spânzurat atâţi 
nenorociţi...3% 

Câteva rămăşiţe din coliba lui Oberlus s-au păstrat până-n 
zilele noastre, la capătul văii de zgură. lar străinul care cutreieră 
insulele Encantadas va da negreşit peste alte aşezări 
singuratice, de mult abandonate ţestoasei şi şopârlei. Probabil 
că puţine locuri din lume au adăpostit, în epoca modernă, atâţia 
sihaştri. Cauza este că insulele acestea sunt situate pe o mare 
foarte depărtată, iar majoritatea corăbiilor care le vizitează 
ocazional sunt fie baleniere, fie vase pornite la un drum lung şi 
plicticos, ce le scuteşte în bună măsură de cenzura şi chiar de 
amintirea legilor omeneşti. Unii comandanţi şi mateloţi sunt aşa 
fel făcuţi, încât e aproape cu neputinţă ca, în aceste împrejurări 
neprielnice, să nu izbucnească între ei certuri şi scandaluri. 
Marinarul ajunge să nutrească o ură surdă împotriva corăbiei 
tiranice, pe care o va schimba bucuros pe o insulă, fie ea bătută 
de vânturile cele mai arzătoare, căci în labirintul din interiorul ei 
tot va găsi un refugiu unde nu va putea fi prins niciodată. Cel ce 
fuge de pe o corabie în vreun port peruvian sau chilian, fie el cât 
de mic şi de rustic, se expune primejdiei de a fi prins; ca să nu 
mai pomenim de primejdia jaguarilor. O recompensă de cinci 
pesos îndeamnă câte cincizeci de spanioli fricoşi, înarmaţi cu 
pumnale, să cutreiere z; şi noapte pădurile, în speranţa de a 
pune mâna pe fugar. Nici în insulele Polineziei nu e prea uşor să 
scapi de urmărire: 


34 Crăiasa Zînelor, cartea |, cîntul IX, strofa 34. 


acelea dintre ele care au cunoscut o oarecare influenţă a 
civilizaţiei, ridică în calea evadatului piedici întru totul 
asemănătoare celor întâlnite în porturile peruviene, indigenii 
„avansaţi” fiind la fel de mercenari şi de pricepuţi în mânuirea 
pumnalului şi în adulmecarea unei urme, ca şi spaniolii 
„înapoiaţi”. lar proasta reputaţie de care se bucură toţi 
europenii la acei dintre băştinaşi care au auzit întâmplător 
despre existenţa lor, face ca o evadare pe insulele polineziene 
să fie lipsită de speranţă. lată de ce insulele Encantadas au 
devenit refugiul preferat al fugarilor de tot felul, dintre care unii 
ajung să descopere, cu amărăciune, adevărul că fuga de tiranie 
nu-ţi oferă implicit un adăpost sigur, şi cu atât mai puţin un 
cămin fericit. 

Nu rareori s-a întâmplat să se sihăstrească pe aceste insule şi 
câte unii dintre cei ce veneau să vâneze țestoase. Mai toate 
insulele fiind acoperite de păduri încâlcite, accesul spre 
interiorul lor e nespus de impracticabil; aerul e fierbinte, 
înăbuşitor şi provoacă o sete insuportabilă, pe care n-o alină 
niciun izvor. Vai de omul care se rătăceşte pe insulele 
Encantadas! Câteva ore petrecute sub soarele lor ecuatorial, 
sunt de-ajuns pentru a-l slei de puteri! Pentru a explora cum se 
cuvine aceste insule e nevoie de săptămâni întregi, căci sunt 
destul de întinse. Corabia aşteaptă o zi-două întoarcerea celui 
plecat în explorare; văzând că nu mai vine, nerăbdătorul 
comandant înfige pe plajă un ţăruş, cu o scrisoare în care-şi 
exprimă regretele, şi după ce-i lasă o lădiţă cu pesmeţi şi un 
butoiaş cu apă, îi întoarce spatele pentru totdeauna! 

S-au văzut şi cazuri când unii comandanţi neomenoşi n-au 
pregetat să se răzbune, fără riscuri, pe nişte marinari care 
cutezaseră să le înfrunte firea orgolioasă ori capricioasă. Bieţii 
marinari, azvărliţi pe plaja fierbinte, ar fi pierit cu siguranţă, 
dacă n-ar fi ajuns, printr-o trudă amarnică, să descopere câteva 
picături de apă mustind în vreo stâncă sau pe fundul vreunui 
fost lac de munte. 

Am cunoscut îndeaproape un om care, pierdut pe insula 
Narborough, a fost împins de sete la o asemenea deznădejde, 
încât nu şi-a putut salva viaţa decât curmând viaţa altei fiinţe - 
a unei foci mari, care se căţărase pe plajă; s-a repezit asupra ei, 
i-a înfipt în grumaz un cuţit şi, trântindu-se peste trupul ei 
fremătător, a început să-i soarbă sângeie din rana deschisă: 


palpitaţiile inimii animalului muribund i-au insuflat viaţă! 

Un alt marinar, azvârlit cu o barcă peţărmul unei insule răzlețe, 
la care nu poposise niciodată vreun vas, din pricina sterilităţii ei 
absolute şi a stâncilor ce-o înconjurau, a omorât două foci şi 
umflându-le pieile, îşi întocmi din ele o plută, cu care porni spre 
insula lui Charles, pentru a se alătura republicii instaurate acolo, 
căci simţea că-l aşteaptă o moarte sigură dacă-ar mai rărriâne 
în acest iad, şi că, părăsindu-l, nu se expune la nimic mai 
îngrozitor decât moartea. 

Dar oamenii care nu-s însufleţiţi de curajul necesar pentru 
asemenea încercări deznădăjduite, n-au altă scăpare decât să 
pornească grabnic în căutarea unui ochi de apă, fie el cât de 
mic, să-şi înjghebeze o colibă şi să vâneze testoase şi păsări; 
pregătindu-se pentru o viaţă de schivnici, ei aşteaptă ca timpul, 
fluxul sau vreo corabie în trecere pe-acolo să vină să-i salveze. 

La poalele prăpăstioaselor povârnişuri ale multora dintre aceste 
insule se găsesc nişte mici jgheaburi rudimentare, parţial 
năpădite de ierburi sau tufe putrede, uneori jilave. La o 
cercetare atentă, aceste jgheaburi dezvăluie urmele uneltelor cu 
care au fost săpate în stâncă, de către vreun marinar părăsit 
sau de către vreun fugar încă şi mai nenorocit: le săpaseră în 
locurile unde credeau că s-ar putea să se scurgă în ele, de sus, 
măcar câteva picături de rouă î 

Rămâăşiţele sihăstriilor şi ale jgheaburilor de piatră nu sunt 
singurele urme omeneşti ce se pot găsi pe insule. Lucru curios, 
locul care, de-obicei, e cel mai însufleţit într-o aşezare 
omenească stabilă, prezintă, în insulele Encantadas, un aspect 
cât se poate de mohorât. Deşi poate să pară extrem de ciudat 
să vorbeşti de oficii poştale într-o asemenea pustietate, totuşi 
ele se pot întâlrii din loc în loc, sub forma unor ţăruşi în care 
sunt înfipte nişte sticle, conţinând scrisori. Acestea nu sunt 
numai sigilate, ci şi astupate cu un dop. Ele sunt depuse în sticle 
mai ales de către căpitanii balenierelor din Nantucket, care ţin 
să-i informeze pe pescarii în trecere pe-acolo despre rezultatele 
obţinute în vânătoarea de balene şi țestoase. Se întâmpla, însă, 
adesea să treacă luni şi chiar ani întregi, fără să se ivească 
vreun destinatar. Ţăruşul putrezeşte şi cade, oferind o privelişte 
nu tocmai veselă. 

Dacă adăugăm că pe unele insule se pot găsi şi pietre funerare, 
sau mai bine zis scânduri funerare, tabloul va fi complet. 


Pe plaja insulei lui James s-a putut vedea, timp de mulţi ani, un 
grosolan stâlp indicator, îndreptat spre interior. Luându-l drept 
un indiciu de posibilă ospitalitate, din partea vreunui pustnic 
inimos care s-ar fi hrănit cu scoarță de copaci pe aceste 
meleaguri altminteri pustii, te puteai duce pe cărarea astfel 
indicată, dar la capătul ei nu te întâmpina, în liniştita sihăstrie, 
decât un mort, iar în loc de bun venit găseai o inscripţie gravată 
pe un mormânt: „Aici în zorii unei zile din anul 1813 a căzut într- 
un duel, cutare locotenent de pe fregata americană Essex, în 
vârstă de 21 de ani“. Işi atinsese majoratul în moarte... 

E normal ca, după pilda acelor vechi instituţii monastice din 
Europa, care nu-şi îngroapă morţii în afara propriei lor incinte, ci 
chiar acolo unde s-au săvârşit din viaţă - insulele Encantadas să 
procedeze la fel cu morţii lor, aşa cum procedează de altfel şi 
pământul 
— Această mare mânăstire obştească. 

Se ştie că aruncarea cadavrelor în mare este doar o necesitate 
a vieţii marinăreşti, necesitate căreia oamenii i se supun numai 
atunci când uscatul se află foarte departe la pupa, şi nu se 
zăreşte limpede la prova. lată de ce insulele Encantadas oferă 
un cimitir comod corăbiilor care navighează în preajma lor. 
După terminarea înmormântării, vreun inimos matroz cu suflet 
de poet sau de artist îşi scoate penelul şi scrie un epitaf burlesc. 
Multă vreme după aceea, când alţi marinari inimoşi se nimeresc 
pe-acolo, movila funerară devine pentru ei o masă, în jurul 
căreia se strâng ca să închine un păhărel pentru odihna 
sărmanului suflet răposat. 

lată un asemenea epitaf, găsit într-o sinistră văgăună de pe 
insula lui Chatham: 

„O, frate care treci pe drum, 

Eram şi eu cum eşti acum, 

Tot pus pe chef şi veselie, 

Dar nu mai am nicio simbrie. 

Zac fără văz şi fără gură, 
Cu oasele-ngropate-n zgură 

BENITO CEREMO 
în anul 1799, căpitanul Amasa Delano din Duxbury, 
Massachusetts, comandantul unui mare vas comercial echipat şi 
pentru vânătoarea de foci, ancorase cu o încărcătură de preţ în 
portul Santa Maria - o insuliţă pustie şi nelocuită, situată la 


pa 


capătul sudic al lungului litoral chilian. Poposise acolo pentru a 
se aproviziona cu apă. 

în cea de-a doua zi, curând după revărsatul zorilor, când 
căpitanul se afla încă în culcuşul lui, secundul veni să-i 
comunice că o navă străină intra în radă. Pe atunci în apele 
acelea nu se vedeau chiar atât de multe vase ca în zilele 
noastre. Căpitanul se sculă, se îmbrăcă şi ieşi pe covertă. 

Era o dimineaţă caracteristică acelui țărm. Totul era calm, tăcut 
şi cenuşiu. Deşi brăzdată de lungile cruci ale valurilor, marea 
părea încremenită şi lucioasă, ca plumbul topit lăsat să se 
răcească într-un cazan. Cerul semăna cu o pelerină cenuşie. 
Cârduri de păsări sure, rude bune cu roiurile de vapori cenușii 
printre care se amestecau, se zburătăceau deasupra apelor, 
atingându-le aproape, întocmai ca rândunelele ce zboară 
deasupra câmpiei înaintea unei furtuni. Umbre de-o clipă, 
prevestitoare ale unor umbre şi mai ndânci. 

Spre mirarea căpitanului Delano, corabia străină observată prin 
ochean nu arbora niciun pavilion, deşi navigatorii paşnici de 
orice nație aveau obiceiul să ridice pavoazul la intrarea într-un 
port, în care se afla măcar un singur alt vas, chiar dacă 
țărmurile ar fi fost pustii. Având în vedere sălbăticia şi 
pustietatea acestui loc, precum şi poveştile legate, pe atunci, de 
mările acelea, mirarea căpitanului Delano s-ar fi putut lesne 
preface într-o adevărată nelinişte, dacă n-ar fi fost un om 
deosebit de bun şi încrezător din fire, câtuşi de puţin înclinat să 
se lase pradă unor temeri personale, când acestea implicau vreo 
bănuială de răutate la semenii săi. Nu ceda unor astfel de 
spaime decât cel mult din vreun îndemn extraordinar, repetat 
de câteva ori, dar nici atunci nu ceda în întregime. Lăsăm în 
seama înţelepţilor să stabilească, dacă, în lumina posibilităţilor 
speciei umane, o asemenea trăsătură de caracter presupune, pe 
lângă o inimă generoasă, o percepţie intelectuală deosebit de 
ageră şi ascuţită. 

Dar oricare-ar fi fost temerile ce s-ar -fi putut naşte la prima 
vedere, a acelui vas străin, ele s-ar fi risipit în cugetul oricărui 
marinar de îndată ce-ar fi observat că vasul, pătrunzând în port, 
naviga prea aproape de țărm, fără să bage de seamă reciful 
submarin aflat chiar la prova. Faptul acesta părea un indiciu 
sigur că vasul era cu-adevărat străin nu numai de nava- 
vânătoare de foci, dar şi de insula cu pricina, şi că deci nu putea 


fi un vas-pirat obişnuit să navigheze în acea parte a oceanului. 
Căpitanul Delano continuă să-i observe cuviu interes, deşi 
vederea i-era stânjenită de vaporii care învăluiau parţial vasul şi 
prin care licărea vag lumina depărtată a unei cabine, lumină 
foarte asemănătoare aceleia a soarelui, mai bine zis a jumătăţii 
de soare ce se ridica acum la marginea orizontului, intrând 
parcă în port o dată cu nava străină; învăluită de aceiaşi nori 
târâtori, jumătatea asta de soare strălucea ca ochiul sinistru al 
unei intrigante din Lima care ar ţine sub observaţie Piaza prin 
ferestruica indiană a întunecatei sale saya-y-manto”. 

Cu cât se uiţa căpitanul mai mult la vasul acela, cu atât mai 
bizare i se păreau manevrele sale, deşi era poate doar o 
amăgire provocată de vapori. In curând, nici nu-şi mai putu da 
seama dacă vasul avea într-adevăr intenţia de a intra în port - 
dar atunci, ce urmărea oare? Vântul, care se ridicase puţin peste 
noapte, sufla acum foarte încet, ca o briză uşoară şi derutantă, 
întărind şi mai mult impresia că vasul era şovăitor în mişcări. 
Bănuind, în cele din urmă, că putea să fie un vas în primejdie, 
căpitanul Delano porunci să i se coboare pe apă baleniera, şi în 
ciuda împotrivirii prudente a secundului său, se pregăti să 
pornească spre corabia străină, ca să se urce la bordul ei sau 
măcar ca s-o piloteze. In noaptea din ajun, un grup de mateloţi 
plecase să pescuiască undeva departe de navă, lângă nişte 
stânci, şi se întorsese cu o oră-două înainte de zori, nu fără o 
pradă bogată. Presupunând că vasul străin naviga de multă 
vreme în ape adânci, inimosul căpitan luă cu el vreo câteva 
coşuri cu peşte, ca să le ofere în dar, şi porni cu baleniera spre 
vas. Văzând că acesta continua să plutească prea aproape de 
reciful submarin, îşi zori oamenii, ca să-i poată preveni la timp 
pe cei aflaţi la bordul vasului în primejdie. 

Dar înainte ca baleniera să ajungă la vas, acesta se depărtă, 
mânat de briza care-şi schimbase direcţia, sfâşiind totodată 
parţial vălul de aburi din jurul lui. 

Văzut ceva mai de aproape, când apărea pe creasta 

Valurilor plumburii, printre zdrenţele de ceaţă ce-l învăluiau, 
vasul semăna cu o mânăstire proaspăt văruită, întrezărită, după 
o furtună, pe vreo costişă prăvâălatecă a Pirineilor, Dar nu o 
simplă asemănare îl făcu, o clipă, pe căpitanul Delano să aibe 
impresia, de loc fantezistă, că în faţa lui se afla nici mai mult nici 


35 Veşmînt alcătuit dintr-o mantie şi o fustă legată în talie şi lungă pînă la genunchi. 


mai puţin decât o încărcătură de călugări. De la distanţa aceea 
ceţoasă, ai fi zis într-adevăr că peste parapetul vasului stăteau 
aplecate o mulţime de comănace negre, iar prin sabordurile 
deschise se zăreau vag alte siluete negre, mişcându-se ca nişte 
monahi în curtea unei mânăstiri. 

Văzut de şi mai aproape, vasul îşi schimbă însă înfăţişarea, 
dezvăluindu-şi adevărata identitate; era un vas comercial 
spaniol de primă clasă, care transporta de la un port colonial la 
altul o încărcătură prețioasă, alcătuită îndeosebi din sclavi negri. 
Era un vas foarte mare şi, la timpul său, foarte frumos, dintre 
cele ce-şi făceau uneori apariţia pe-acolo; fie că transportaseră 
cândva comori din Âcapulco, fie că aparținuseră flotei regale 
spaniole, asemenea corăbii îşi mai păstrau încă, aidoma 
străvechilor palate indiene, pecetea trecutei lor măreţii, în ciuda 
declinului stăpânilor lor. 

Pe măsură ce baleniera se apropia de vasul străin, se vedea tot 
mai limpede că bizarul lui colorit de argilă pentru lulele se 
datora murdăriei şi neglijenţei ce domneau pe bord. Vergile, 
parâmele şi cea mai mare parte a parapetelor sale aveau un 
aspect lânos, din pricină că nu mai cunoscuseră de mult 
raşcheta, catranul şi peria. Ai fi zis că vasul fusese construit şi 
lansat în „Valea osemintelor uscate” a lui Ezechiel. 

în ciuda actualei sale destinaţii, nu părea să fi suferit vreo 
modificare substanţială: greementu! şi structura generală a 
vasului rămăseseră acelea ale unui vas de război, model 
Froissart. Tunuri însă, nu se vedeau. Cele trei gabii., foarte largi, 
erau împrejmuite cu ceea ce trebuie să fi fost cândva o plasă 
octogonală, ferfeniţită acum. Ele atârnau în văzduh ca nişte 
colivii stricate; de altfel, în mijlocul uneia dintre ele se zărea, 
cocoţat pe o grijea, un cormoran alb - pasăre ciudată, ce-şi 
datorează numele englezesc (noddy = somnoros) firii sale 
somnoroase, letargice, care-o face să poată fi prinsă adesea cu 
mâna. Teuga, avariată şi putredă, semăna cu un turn străvechi, 
luat cândva cu asalt şi lăsat apoi în paragină. Spre pupa, două, 
galerii cu parapetele înalte, năpădite ici-colo de muşchi marin 
uscat ca o iască, porneau de la cabina comandantului, cabină 
pustie, ale cărei saborduri erau ermetic închise şi călăfătuite, în 
ciuda vremii călduroase; balcoanele astea goale atârnate 
deasupra mării, semănau cu cele suspendate deasupra Marelui 
Canal din Veneţia. Dar principalul vestigiu ce amintea de un 


trecut glorios era un uriaş medalion oval aşezat la pupa, un soi 
de scut cu armoriile Castiliei şi Leonului, înconjurate de grupuri 
de figuri mitologice sau simbolice, dominate de figura centrală a 
unui satir negru, mascat, care călca în picioare gâtul plecat al 
unei făpturi mascate, ce se zvârcolea. 

Nu se putea şti dacă vasul avea gal ion sau un simplu cioc, 
deoarece în locul aceia etrava era acoperită cu pânză, fie ca s-o 
ferească în timpul curăţeniei, fie ca să-i ascundă, pudic, starea 
de ruină. Sub pânză, pe partea din faţă a unui soi de piedestal, 
se putea citi, grosolan pictată sau scrisă cu creta, de vreun 
matelor şugubăţ, deviza: SEGU1D VUESTRO JEFE (să-ţi urmezi 
şeful); iar alături, pe o stinghie decolorată, apărea în litere 
capitale, cândva aurite, numele vasului: „San Dominick”; fiecare 
literă era brăzdată de dâre de rugină, prelinse din cuiele de 
aramă, iar deasupra numelui, la fiece mişcare a acestui sicriu 
plutitor, se legănau, ca nişte jerbe funerare, şomoioage negre 
de alge vâscoase. 

Când, în cele din urmă, baleniera fu trasă la schela de 
transbordate, chila ei, încă despărțită de coca vasului prin 
câteva degete, se frecă scrâşnind de ceea ce părea a fi un recif 
de corali submarini: era, de fapt, un enorm conglomerat de 
scoici ce se lipise, pe sub apă, de bordaj ca un fel de neg uriaş - 
mărturie a vânturilor capricioase şi perioadelor de calm care 
reţinuseră îndelung vasul undeva în apele acelui ocean, 

Urcând pe punte, oaspetele se pomeni de îndată împresurat de 
o gălăgioasă mulţime de albi şi de negri, aceştia din urmă fiind 
mult mai numeroşi decât primii, într-o proporţie care uimea în 
ciuda faptului că vasul transporta sclavi. Dar şi unii şi alţii 
începură să debiteze parcă într-un singur glas şi în acelaşi grai, 
o poveste despre pătimirile lor comune; negresele, destul de 
multe la număr, îi întreceau pe toţi ceilalţi în patetism. Scorbutul 
şi frigurile îi decimaseră fără cruţare, îndeosebi pe spanioli, în 
largul capului Horn scăpaseră ca prin minune de naufragiu, apoi, 
timp de muite zile, rămăseseră locului fără nicio adiere de vânt; 
proviziile li-erau pe sfârşite, apa li se terminase aproape - chiar 
în clipa de faţă buzele le păreau arse. 
în vreme ce căpitanul Delano era ţinta tuturor acestor guri 
vorbăreţe, ochiul lui ager cerceta toata feţele şi obiectele ce-l 
înconjurau. 

Când abordezi în larg o corabie străină, prevăzuta cu un echipaj 


bizar, alcătuit bunăoară din marinari indieni sau manilezi, prima 
impresie se deosebeşte simţitor de aceea pe care-o încerci 
intrând într-o casă de oameni străini, dintr-o ţară străină. Atât 
casa cât şi corabia - cea dintâi prin zidurile şi perdelele sale, cea 
de-a doua prin parapetele ei înalte ca nişte metereze - îşi feresc 
până-n ultima clipă interioarele de privirile curioşilor; dar în 
cazul unei corăbii se mai adaugă ceva, şi anume, faptul că 
spectacolul plin da însufleţire pe care-l ascunde, îţi provoacă 
întrucâtva, din clipa când ţi se dezvăluie brusc, în întregime, un 
fel de vrajă, în contrast cu oceanul pustiu ce-o împresoară. 
Corabia ţi se pare ireală, iar toate veşmintele, gesturile şi feţele 
oamenilor ei îţi apar ca un miraj proaspăt ivit din adâncuri şi 
menit să se întoarcă în adâncurile ce i-au dat naştere. 

Poate că o vrajă asemănătoare aceleia pe care ne-am străduit 
s-o descriem, a îngroşat în mintea căpitaimlui Delano lucrurile 
care, la un examen lucid, ar ti putut trece drept neobişnuite - 
îndeosebi siluetele arătoase ale câtorva negri mai vârstnici, cu 
nişte capete cărunte, asemănătoare creştetelor negre ale unor 
sălcii plângătoare în contrast cu hărmălaia de dedesubt, aceşti 
patru negri venerabili, şedeau culcaţi ca nişte sfincşi - unul pe 
vinciul de la tribord, aitul pe cel de la babord, iar ceilalţi doi față- 
n faţă pe parapetele de deasupra port-sarturilor. Fiecare ţinea în 
mână câte un ghem de frânghie încâlcită, pe care o destrămau, 
cu un soi de satisfacţie stoică, pentru a face din ea. Câlţi - se şi 
strânsese câte o grămăjoară lângă fiecare dintre ei. Işi 
acompaniau munca asta îngânând o melopee gravă şi 
monotonă, întocmai ca nişte cimpoieri bătrâni care cântă un 
marş funebru. 

La pupa se ridica o dunetă largă şi înaltă, pe a cărei margine 
anterioară şedeau, înşiraţi la intervale egale, alţi şase negri, cu 
picioarele încrucişate; ca şi câlţarii, dominau cu vreo trei metri 
mulţimea de pe punte; fiecare dintre ei ţinea în mână câte o 
secure ruginită, pe care-o freca de zor ca un rândaş, cu o cârpă 
şi un hârb de cărămidă; între fiece pereche se vedea câte o 
mică stivă de securi, cu muchiile ruginite întoarse în sus, în 
aşteptarea aceleiaşi operaţii. Din când în când, cei patru câlţari 
adresau câte un cuvânt vreunuia din mulţimea de jos, dar cei 
şase lustruitori de securi nu schimbau o şoaptă nici măcar între 
ei, necum cu ceilalţi, ci-şi vedeau de treaba lor într-o tăcere 
desăvârşită, întreruptă, la anumite intervale, de zăngănitul 


sălbatic al securilor, pe care şi le ciocneau, doi câte doi, ca pe 
nişte talgere, cedând astfel înclinaţiei specifice negrilor de a 
îmbina utilul cu plăcutul. Toţi şase aveau., contrar celorlalţi, 
înfăţişarea barbară a unor africani autentici. 

Dar această primă privire cuprinzătoare, care îmbrăţişa cele 
zece siluete, laolaltă cu altele mai puţin arătoase, zăbovi doar o 
clipă asupra lor: iritat de larma atâtor glasuri, oaspetele se 
răsuci pe călcâie, în căutarea comandantului corăbiei, oricine ar 
fi fost acesta. 

Dar, ca şi cum nu i-ar fi displăcut ideea de a-şi lasă oamenii să- 
şi uşureze sufletele împovărate de suferinţă, sau ca şi cum ar fi 
pierdut temporar nădejdea de a-i ţine în frâu, căpitanul spaniol - 
un bărbat distins, sobru şi destul de tânăr la prima vedere, 
excepţional de bine îmbrăcat, însă vizibil răvăşit de griji şi 
nelinişti ce-l împiedicaseră să doarmă în ultima vreme - stătea 
pasiv de-o parte, rezemat de arborelemare, aruncând oamenilor 
săi aţâţaţ. | câte o căutătură obosită, şi tristă, sau câte-o privire 
nefericită în direcţia oaspetelui. Alături de el se ţinea un negru 
scund, care-şi înălța din când în când, în tăcere, spre spaniol, ca 
un câine ciobănesc, faţa aspră, ce exprima deopotrivă mâhnire 
şi devotament. 

Croindu-şi drum prin mulţime, americanul înainta spre spaniol, 
asigurându-l de simpatia lui şi oferindu-se să-i acorde tot 
ajutorul de care era în stare. La care, spaniolul îi răspunse 
deocamdată doar prin mulţumiri solemne şi ceremonioase, al 
căror formalism hispanic părea umbrit de aripa saturniană a 
bolii. 

Nepierzându-şi vremea cu asemenea complimente, căpitanul 
Delano se întoarse la schela de transbordare şi porunci să fie 
urcate pe punte coşurile cu peşte; 

apoi, întrucât vântul continua să adie foarte încet şi, prin 
urmare, trebuiau să mai treacă pe puţin câteva ore înainte ca 
vasul străin să poată fi adus la locul de ancoraj, el porunci 
oamenilor săi să se întoarcă şi să încarce pe baleniera cât mai 
multă apă, toată pâinea proaspătă aflată în cămara 
cambuzierului, toţi dovlecii rămaşi, precum şi o lădiţă de zahăr 
şi o duzină de sticle de cidru din raţia lui personală. 

Câteva minute după plecarea balenierei, vântul căzu de-a 
binelea, spre necazul tuturor, iar fluxul începu să împingă 
irezistibil vasul spre larg. Socotind, însă, că asta nu va dura 


mult, căpitanul Delano se strădui să ridice moralul acestor 
străini; el însuşi era plin. De speranţă şi mulţumit că avea ocazia 
să converseze cu nişte oameni de condiţia lor, într-o limbă pe 
care-o cunoştea destul de bine din frecventele sale călătorii pe 
mările spaniole. 

Rămas singur cu ei, observă curând unele lucruri ce tindeau să- 
i întărească primele impresii. Uimirea lui se prefăcu în milă, atât 
faţă de spanioli cât şi faţă de negri: şi unii şi alţii erau vizibil 
şubreziţi de lipsa de apă şi de alimente, dar suferinţa 
îndelungată părea să fi scos la iveală firea mai puţin veselă a 
negrilor,  slăbind totodată autoritatea spaniolilor asupra 
acestora. Era, desigur, o situaţie cu totul explicabilă în 
împrejurările respective. Într-o armată, într-o flotă, într-un oraş 
sau într-o familie, ba chiar în natura însăşi,. Nimic nu. Poate 
slăbi disciplina în mai mare măsură decât mizeria. Totuşi, 
căpitanul Delano era încredinţat că dezordinea n-ar îi atins un 
asemenea grad, dacă Benito Cereno ar fi fost un o. M mai 
energic. Dar debilitatea fizică şi mintală a căpitanului spaniol, fie 
ea naturală sau provocată de'greutăţile îndurate, era prea 
bătătoare la ochi pentru a trece neobservată. Fiind iremediabil 
descurajat - ca şi cum speranţele şi-ar fi bătut atâta vreme joc 
de el, încât ajunsese să le întoarcă spatele chiar atunci când 
încetau să fie o batjocură - perspectiva de a-şi ancora corabia 
până-n seara acelei zile, de a căpăta apă din belşug pentru 
echipaj şi de a găsi un camarad şi un sfetnic în persoana acestui 
căpitan prietenos, nu părea câtuşi de puţin să-i dea curaj. 
Dimpotrivă, rămase la fel de abătut, dacă nu şi mai rău ca 
înainte. Închis între aceşti pereţi de stejar şi înlănţuit de un post 
de comandă plicticos prin obligativitatea lui, se mişca încet ca 
un monarh ipohondru, oprindu-se brusc uneori, tresărind sau 
privind ţintă în faţa lui, muşcându-şi buzele sau unghiile, roşind, 
pălind, trăgându-se de barbă sau făcând alte asemenea gesturi- 
simptome ale unei minţi distrate sau abătute. Sufletul acesta 
dezechilibrat avea un sediu trupesc la fel de dezechilibrat, după 
cum am mai încercat să arătăm. Spaniolul era un bărbat destul 
de înalt, dar nu părea să fi fost niciodată robust, iar acum 
ajunsese aproape scheletic din pricina epuizării nervoase. 
Predispoziţia lui spre o afecţiune pulmonară de un fel sau altul 
părea să se fi accentuat în ultima vreme. Avea glasul unui om 
cu plămânii pe jumătate mâncaţi de boală - un glas înăbuşit, ca 


un murmur stins. Nu degeaba servitorul lui negru se ţinea ca un 
scai de el, văzându-l atât de slăbit. Din când în când, negrul îi 
oferea braţul, sau îi scotea din buzunar batista; el îi făcea aceste 
servicii, şi multe altele, cu acel zel afectuos care schimbă 
asemenea servicii în gesturi filiale sau frăţeşti, ce le-au şi adus 
de altfel negrilor faima de a fi cele mai simpatice slugi din lume, 
slugi cu care stăpânul nu trebuie să întreţină raporturi de strictă 
superioritate, putând să le trateze cu o încredere familiară - nu 
atât ca pe nişte slugi, cât ca pe nişte tovarăşi devotați. 

Remarcând gălăgioasa indisciplină a negrilor în general, ca şi 
pasivitatea mahmură de care păreau stăpâniţi albii, căpitanul 
Delano privea cu satisfacţie buna comportare a lui Babo. 

Dar nici această comportare exemplară, nici reaua conduită a 
celorlalţi nu părea să-l smulgă pe semilunatecul Don Benito din 
starea lui de prostraţie. E drept că impresia pe care spaniolul o 
făcea asupra oaspetelui său nu era chiar aceasta. In ochii 
căpitanului Delano, tulburarea spaniolului era deocamdată un 
simptom particular al deprimării generale ce domnea pe 
corabie. Totuşi, căpitanul era destul de afectat de o atitudine pe 
care nu putea, pentru moment, să n-o considere drept o 
indiferenţă neprietenească faţă de el. Atitudinea lui Don Benito 
trăda, de asemenea, un soi de mohoreală acră şi dispreţuitoare, 
pe care nu prea se ostenea să şi-o ascundă. Dar americanul, 
milos din fire, puse această mohoreală pe seama bolii 
chinuitoare a spaniolului, căci avusese şi înainte prilejul să 
observe că, la anumiţi oameni, suferinţa fizică prelungită tinde, 
să anuleze orice instinct de sociabilitate, ca şi cum, fiind reduşi 
ei înşişi la un regim de pâine neagră, ar socoti normal şi 
echitabil ca orice ins ce se apropie de ei să fie "silit indirect, prin 
vreo neglijenţă sau chiar prin vreun afront, să le împărtăşească 
mizeria. 

Dar în curând căpitanul Delano se convinse că, în ciuda 
indulgenţei cu care-l privise din capul locului pe spaniol, nu se 
arătase, poate, destul de caritabil. In fond, ceea ce-i displăcea la 
Don Benito era răceala lui, dar acesta manifesta aceeaşi răceală 
faţă de toţi, afară de servitorul său credincios. N-avea răbdare 
să asculte, fără o vizibilă scârbă, nici măcar rapoartele 
reglementare pe care, potrivit uzanțelor marinăreşti, i le 
prezentau, la ore fixe, subalternii săi - albi, mulatri sau negri. 
Atitudinea lui în astfel de ocazii semăna oarecum cu aceea pe 


care o va fi avut compatriotul său imperial Carol-Quintul, înainte 
de a, renunţa la tron pentru o viaţă de anahoret. 

Dezgustul amar faţă de propriu-i rang se manifesta aproape în 
toate atribuţiile ce-i reveneau. Pe cât de posac, pe atât de 
trufaş, Don Benito nu catadicsea să-şi exercite personal puterea. 
Ori de câte ori era necesar vreun ordin special, transmiterea lui 
era încredinţată servitorului negru, care, la rându-i, îl comunica 
mai departe prin mijlocirea unor curieri sprinteni - băieţaşi 
spanioli sau negri care se ţineau tot timpul în prejma lui Don 
Benito, ca nişte paji sau ca acei peştipilot care slujesc drept 
călăuze rechinilor. De aceea, privindu-l pe acest infirm care 
luneca, apatic şi mut, de colo până colo, niciun pământean nu l- 
ar îi putut bănui că exercită acea putere dictatorială, împotriva 
căreia, pe mare, nu există drept de apel. 

Atitudinea rezervată a spaniolului părea să fie, aşadar, 
rezultatul unei tulburări sufleteşti, căreia îi căzuse, fără voia lui, 
pradă. In realitate, însă, această rezervă putea să fie, într-o 
oarecare măsură, calculată. În acest caz, la Don Benito se 
manifesta, împinsă la apogeul ei morbid, acea prudenţă glacială, 
dar scrupuloasă, pe care-o adoptă mai mult sau mai puţin toţi 
comandanții de vase mari, şi care anulează totdeauna (afară de 
unele momente excepţionale) nu numai orice afirmare a 
autorităţii, dar şi orice urmă de sociabilitate, transformându-l pe 
om într-un buştean sau mai degrabă într-un tun încărcat, care n- 
are nimic de spus, câtă vreme nu se face apel la bubuiturile lui. 

Privit în această lumină, faptul că, în ciuda stării de lucruri 
precumpănitoare pe corabia lui, spaniolul stăruia într-o atitudine 
care ar fi fost, poate, inofensivă sau chiar normală pe un vas 
bine echipat, cum va fi fost „San Dominick” la începutul 
călătoriei sale, dar care acum era cu totul nelalocul ei - faptul 
acesta putea să treacă drept un simptom al unei nefireşti 
deprinderi căpătate printr-o prea îndelungă experienţă a celui 
mai sever auto-control. Poate că spaniolul socotea că un căpitan 
de vas trebuie să se comporte întocmai ca un zeu, potrivit 
devizei: fii rezervat, în orice împrejurare! Dar cel mai probabil 
era că această atitudine de dominație somnolentă era doar o 
mască menită să ascundă o slăbiciune de care spaniolul îşi 
dădea seama: stratagemă derizorie, mai degrabă decât rodul 
unei înţelepciuni adânci. In orice caz, fie că purtarea lui Don 
Benito era sau nu calculată, cu cât căpitanul Delano îi observa 


rezerva generală, cu atât mai puţin s. Tânjenit se simţea când 
această rezervă îl viza personal. 

De altfel, atenţia lui nu era captată exclusiv de către spaniol. 
Deprins cu paşnica rânduială ce domnea pe propriul său vas, al 
cărui echipaj alcătuia o familie unită, era intrigat de zăpăceala 
gălăgioasă a greuîncercatului trib de pe „San Dominick“. Îl izbiră 
îndeosebi câteva abateri grave, nu numai de la disciplină, ci şi 
de la decenţa cea mai elementară. Căpitanul Delano le atribui 
mai ales faptului că pe vas lipseau acei ofiţeri de bord cărora li 
se încredinţează, pe lângă răspunderile mai importante, ceea ce 
s-ar putea numi poliţia unui vas aglomerat. De fapt, negrii aceia 
bătrâni care făceau câiţi, păreau să-şi asume în răstimpuri rolul 
de supraveghetori ai compatrioţilor lor tuciurii; dar, deşi 
izbuteau din* când în când să potolească vreo gâlceavă izolată, 
nu puteau face mai nimic pentru a restabili liniştea generală. 
„San Dominick“ era în situaţia în care se găseşte un 
transatlantic plin de emigranţi: în mulţimea celor ce-i alcătuiesc 
încărcătura vie, se află fireşte şi unii indivizi la fel de puţin 
turbulenţi ca lăzile sau baloturile, dar mustrările prieteneşti 
adresate de ei tovarăşilor lor mai violenţi din fire nu pot avea 
forţa de convingere a braţului neprietenos al secundului. Vasului 
„San Dominick“ îi lipsea tocmai ceea ce posedă un vas cu 
emigranţi şi Manume, câţiva ofiţeri de bord neînduplecaţi. Pe 
punţile lui nu se zărea nici măcar un ofiţer de rangul al patrulea. 

Oaspetele era curios să cunoască în amănunt împrejurările 
nefericite ce. Duseseră la o asemenea lipsă, cu urmări atât de 
nefaste; căci, deşi văicărelile ce-l întâmpinaseră din primul 
moment îi dăduseră o oarecare idee despre peripeţiile vasului, 
nu avea încă o viziune clară şi amănunţită asupra lor. Cea mai 
adecvată relatare i-o putea da, fireşte, căpitanul. 

Totuşi, oaspetele şovăi la început să i-o ceară, de teamă să nu 
întâmpine. Un refuz arogant. Dar, făcându-şi curaj, sfârşi prin a-l 
acosta pe Don Benito: după ce-l asigură din nou de bunăvoința 
lui, îi spuse că, dacă-ar cunoaşte în amănunt necazurile prin 
care trecuse vasul, ar fi poate mai în măsură; să le uşureze. N-ar 
fi dispus, deci, Don Benito să-i facă hatârul de a-i istorisi 
întreaga poveste? 

Don Benito tresări;.. Apoi, 'ca un somnambul întrerupt brusc 
din drumul lui, îi aruncă intrusului o privire absentă şi în cele din 
urmă îşi aţinti ochii spre punte. Rămase în această postură 


vreme atât de îndelungată, încât căpitanul. Delano, aproape la 
fel de descumpănit şi, fără. Voia; lui, aproape la fel de brutal, se 
depărtă. Brusc de el şi porni spre unul dintre mateloţii spanioli, 
pentru a-i cere informaţiile dorite. Dar abia făcuse cinci paşi, 
când, cu un soi de grabă, Don Benito îl chemă înapoi,. 
Exprimându-şi regretul pentru rătăcirea lui de moment şi 
declarându-se dispus, să-i satisfacă dorinţa. 

Aproape tot timpul cât ţinu povestirea, cei doi căpitani 
rămaseră la marginea punţii principale - loc privilegiat, de care 
nu îndrăzni să se. Apropie nimeni în afară de servitorul negru. 

— Se împlinesc o sută şi nouăzeci de zile - începu cu glas stins 
spaniolul - de când corabia aceasta, bine echipată cu ofiţeri şi 
mateloţi, în total vreo cincizeci de spanioli, cu pasagerii din 
cabine, a pornit de la BuenosAires'cu destinaţia Lima, 
transportând o încărcătură variată: fierărie, ceai de Paraguay şi 
alte asemenea produse, precum şi (spunând acestea, arătă cu 
degetul spre punte) lotul acesta de negri, care număra pe atunci 
peste trei sute de suflete, deşi, după cum vezi, n-au mai rămas 
decât vreo sută cincizeci, în largul capului Horn am înfruntat 
furtuni năprasnice. La un moment dat, într-o noapte, trei dintre 
ofiţerii mei cei mai buni, împreună cu cincisprezece mateloţi, au 
dispărut cu verga mare cu tot: stâlpul de catarg s-a frânt din 
încheieturi chiar sub ei, în timp ce încercau să dea jos, cu 
vinciurile, pânza acoperită de gheaţă. Pentru a uşura vasul, au 
fost azvâărliţi în mare sacii mai grei cu ceai de Paraguay, şi mai 
toate poloboacele cu apă aflate atunci pe punte. Tocmai această 
lipsă de apă, combinată cu ocolurile prelungi pe care am fost 
nevoiţi să le facem, ne-a pricinuit atâta suferinţă. Când... 

Ajuns aici, avu un puternic acces de tuse, provocat desigur de 
adânca-i tulburare. Servitorul negru îl sprijini să nu cadă şi, 
scoţându-i din buzunar un întăritor, i-l duse la buze. Don Benito 
îşi veni puţin în fire. Dar, temându-se să-l lase fără sprijin câtă 
vreme nu era perfect restabilit, negrul continuă să-şi ţină braţul 
pe după mijlocul stăpânului său, fără a-l slăbi din ochi, în 
dorinţa, parcă, de a pândi pe faţa lui primul semn de restabilire 
deplină, sau, dimpotrivă, de leşin. 

Spaniolul îşi reluă povestirea, însă confuz şi fără şir, ca un om 
pierdut în visări: 

— O, Doamne! decât să trec prin ce-am trecut, aş fi întâmpinat 
cu bucurie cele mai năprasnice furtuni, dar... 


Tuşea îl întrerupse din nou, cu o violenţă sporită; după care, 
Don Benito se prăbuşi cu buzele învineţite şi cu ochii închişi, 
peste servitorul ce-l sprijinea. 

— Aiurează, gemu acesta. Sărmanul meu stăpân şi-a amintit de 
molima care-a urmat furtunii. Bietul de el! (şi, ştergând cu o 
mână gura lui Don Benito, şi-o răsuci pe cealaltă într-un gest 
deznădăjduit). Dar aveţi răbdare, senor, adause el întorcându-se 
din nou spre căpitanul Delano, accesele astea nu ţin mult, 
stăpânul o să-şi vină curând în fire. 

Don Benito îşi veni într-adevăr în fire şi-şi continuă povestirea, 
însă haotic, aşa încât ne vom mărgini să redăm doar sensul 
spuselor sale. 

Reieşea că, după ce corabia fusese zdruncinată zile în şir de 
furtuni în largul Capului, izbucnise o epidemie de scorbut, care 
secerase vieţile multor albi şi negri. Când ajunsese în cele din 
urmă în Pacific, velele şi catargele sale erau atât de avariate, iar 
marinarii rămaşi în viaţă - mai toţi nişte invalizi - erau atât de 
incapabili să le mânuiască, încât, neputându-şi continua drumul 
spre miază-noapte din pricina vântului prea puternic, vasul 
fusese mânat zile şi nopţi în şir spre nord-vest, unde briza îl 
părăsise pe neaşteptate, în ape necunoscute, pradă unor 
calmari înnăbuşitoare. Lipsa rezervoarelor de apă se dovedi 
acum la fel de fatală pe cât fusese de amenințătoare prezenţa 
lor ceva mai înainte. Provocată, sau în orice caz agravată de 
insuficienţa apei, o epidemie de friguri luă locul celei de scorbut; 
în zăpuşeala cumplită a calmului prelungit, frigurile astea 
dădură iama în oameni, măturând ca nişte valuri familii întregi 
de africani şi, proporţional, un şi mai mare număr de spanioli, 
inclusiv, printr-o tristă fatalitate, toţi ofiţerii de bord. In 
consecinţă, când vânturile prielnice dinspre apus luară locul 
calmului, pânzele rupte încă de mai-înainte ajunseră nişte biete 
zdrenţe, din pricină că trebuiau să fie lăsate să âtârne, fără a 
mai fi strânse. Ca să-i înlocuiască pe mateloţii pierduţi, şi ca să 
se aprovizioneze cu apă şi pânze, căpitanul se folosise de primul 
prilej pentru a se îndrepta spre Valdivia, cel mai meridional port 
civilizat din Chile şi din întreaga Americă de Sud; dar când se 
apropiase de țărm, vremea rea nu-i îngăduise nici măcar să 
întrezărească portul. De atunci încoace, „San Dominick”, rămas 
aproape fără echipaj, fără pânze şi fără pic de apă, fusese 
împins de colo până colo de vânturi contrarii, târât de curenţi 


sau năpădit de alge în zonele de calm, dăruind în răstimpuri 
mării mereu alţi morţi. Ca un om rătăcit într-o pădure, corabia 
revenise de multe ori pe urmele ei. 

— Dar în toate aceste calamităţi, continuă cu glas stins Don 
Benito, răsucindu-se anevoie în semi-acolada servitorului său, 
trebuie să le mulţumesc acestor negri care, deşi pot părea 
nesupuşi în ochii unui om neavizat ca dumneata, au dat dovadă 
de mai multă stăpânire de sine decât ar fi socotit însuşi 
proprietarul lor că e posibil în împrejurările amintite. 

Ajuns aici, avu din nou un moment de slăbiciune, şi începu iar 
să aiureze, dar îşi veni curând în fire şi continuă, ceva mai 
limpede 

— Da, proprietarul lor avusese dreptate să mă asigure că nu va 
fi nevoie de niciun fel de lanţuri pentru negrii lui; într-adevăr, nu 
numai că au rămas tot timpul pe punte, aşa cum se obişnuieşte 
în asemenea călătorii, în loc să fie azvârliţi în fundul calei, ca pe 
corăbiile guineeze - dar au avut voie, din capul locului, să se 
mişte după plac, în anumite limite. 

încă o dată, fu cât pe ce să leşine şi începu să aiureze, dar îşi 
reveni şi urmă: 

— Dar cel căruia, după Dumnezeu, trebuie să-i mulţumesc nu 
numai pentru că mi-a salvat viaţa, ci în primul rând pentru că i-a 
potolit pe fraţii săi mai ignoranţi, în momentele când aceştia 
erau ispitiţi să cricnească - ei bine, lui trebuie să-i mulţumesc! 
Lui Babo! 

— Vai, ' stăpâne, oftă negrul plecându-şi fruntea, nu vorbiţi 
despre mine! Babo nu e nimic. Babo nu şi-a făcut decât datoria. 
— Devotat 0111! exclamă căpitanul Delano. Don Benito, te 
invidiez pentru un astfel de prieten, căci sclav nu-l pot socoti! 
Privindu-i pe stăpân şi slugă - stăpânul alb sprijinit de sluga lui 
neagră - căpitanul Delano nu putea să nu simtă frumuseţea 
unei relaţii ce oferea un asemenea spectacol de fidelitate şi de 
încredere reciprocă, spectacol subliniat de contrastul dintre 
veştmintele celor doi. Aceste veştminte trădau rangul social al 
fiecăruia dintre ei. Spaniolul purta o jiletcă largă, chiliană, de 
catifea neagră, pantaloni şi ciorapi albi, cu cătărămi de argint la 
genunchi şi la glezne, un sombrero falnic, de fetru, o spadă 
subţire, cu montură de argint, atârnată la brâu - spada fiind şi 
astăzi un accesoriu aproape invariabil, mai degrabă util decât 
ornamental, al îmbrăcăminţii unui gentilom sudamerican. 


Îmbrăcămintea lui Don Benito vădea - bineînţeles nu în 
momentele de depresiune nervoasă, care lăsau urme şi asupra 
ei - o anumită pedanterie, ce contrasta ciudat cu neplăcuta 
neorânduială din jur 

— Mai cu seamă cu cea din ghetoul haotic ocupat de negri în 
faţa arborelui mare. 

Servitorul nu avea pe el decât nişte pantaloni largi, croiţi parcă 
dintr-o bucată de velă uzată, într-atâta erau de aspri şi peticiţi; 
altminteri, păreau curaţi, şi erau legaţi la brâu cu un capăt de 
funie încâlcită, ce-l făcea, mai ales în momentele când îşi lua un 
aer grav şi recules, să semene cu un călugăr-cerşetor din tagma 
sfântului Francisc. 

Deşi nu se potrivea cu locul şi momentul respectiv (cel puţin 
aşa apărea ea în ochii lipsiţi de agerime ai americanului) şi deşi 
supravieţuise în chip ciudat în mijlocul atâtor nenorociri, 
îmbrăcămintea lui Don Benito nu contrazicea, poate, stilul 
vestimentar caracteristic pe vremea aceea sud-americanilor din 
categoria lui. Cu toate că pornise la drum din Buenos Aires, 
afirma că era originar şi cetăţean din Chile, ţară ai cărei locuitori 
nu adoptaseră chiar în bloc moda surtucului şi a pantalonilor 
socotiți cândva plebeieni; mulţi dintre ei îşi păstrau costumul 
local, de un pitoresc fără seamăn, aducându-i doar o modificare 
convenabilă. Totuşi, în lumina penibilei istorii a călătoriei şi în 
lumina propriei lui feţe livide, îmbrăcămintea spaniolului avea 
ceva atât de bizar, încât îţi evoca imaginea unui curtean invalid 
împleticindu-se pe străzile Londrei în perioada faimoasei ciume. 

Relatarea care-i trezi căpitanului Delano interesul cel mai viu, 
precum şi oarecare uimire, având în vedere latitudinile 
respective - fu aceea privitoare la zonele de calm şi îndeosebi la 
îndelungata plutire a vasului în derivă. Ferindu-se bineînţeles să- 
şi exprime părerea, americanul îşi spuse în sinea lui că această 
zăbavă se datora, cel puţin parţial, unei slabe stăpâniri a artei 
navigaţiei şi unei evidente stângăcii în executarea manevrelor. 
Observând mâinile mici şi galbene ale lui Don Benito, ghici lesne 
că tânărul căpitan comanda de la fereastra cabinei sale, nu de 
pe covertă, aşa încât ce să te mai miri de incompetenţa unui 
om, la care tinereţea, boala şi fineţea aristocratică se îmbinau? 

Dar mila fiind mai puternică decât spiritul critic, căpitanul 
Delano - după ce ascultă întreaga povestire şi după ce-l asigură 
din nou pe Don Benito de simpatia lui - nu se mulţumi doar să-i 


promită, ca la-nceput, că va satisface nevoile imediate ale 
echipajului, ci adăugă că-l va ajuta să-şi procure o rezervă de 
apă îndestulătoare, precum şi o cantitate de pânză şi greement; 
de asemenea îi oferi trei dintre cei mai buni mateloţi ai săi, 
capabili să exercite provizoriu funcţiile unor ofiţeri de bord, deşi 
îi venea greu să se dispenseze de ei. Cu un astfel de ajutor, 
corabia putea pomi fără întârziere spre Concepcion, de unde, 
după anumite reparaţii majore, îşi putea continua drumul spre 
Lima, ţinta călătoriei sale. 

Această mărinimie nu rămase fără efect asupra invalidului: Don 
Benito se lumină la faţă şi înfruntă, înfiorat, privirea deschisă a 
oaspetelui său. Părea copleşit de recunoştinţă. 

— Tulburarea asta nu-i face bine stăpânului, murmură 
servitorul, apucându-l de braţ şi trăgându-l deoparte, cu un gest 
la fel de blând ca şi vorbele cu care încerca să-l potolească. 

Când Don Benito se întoarse, americanul observă, consternat, 
că speranţa spaniolului nu fusese decât o febră trecătoare, ca şi 
brusca aprindere a obrajilor săi. 

Peste câteva clipe, privind spre pupa cu nişte ochi mohorâţi, 
amfitrionul îl pofti pe oaspete să-l urmeze, ca să ia puţin aer, 
căci se părea că se stârnise un vânticel într-acolo. 

In timp ce-i astultase povestirea, căpitanul Delano tresărise de 
câteva ori la auzul zăngănitului securilor ciocnite de negri, şi se 
întrebase cum de era tolerată o astfel de gălăgie, mai ales în 
acea parte a vasului, şi în auzul unui infirm; întrucât, pe 
deasupra, securile nu aveau un aspect tocmai plăcut, iar 
mânuitorii lor cu atât mai puţin, căpitanul Delano acceptă din 
politeţe, dar nu fără o uşoară rezervă, ba chiar cu o uşoară 
înfiorare, invitaţia gazdei. Fu nevoit să o accepte şi din pricină 
că, dintr-un capricios şi deplasat respect pentru etichetă, 
înfiorător la un om cu o faţă atât de cadaverică, Don Benito 
stărui solemn, cu plecăciuni castiliene, ca oaspetele să-l 
preceadă pe scara ce ducea spre dunetă şi sub care, de o parte 
şi de alta a ultimei trepte, şedeau în chip de străji şi de scutieri, 
doi dintre redutabilii negri. Bravul căpitan Delano trecu printre 
ei cu destulă dezinvoltură, deşi, în clipa când îi depăşi, simţi că i 
se moaie picioarele de frică, întocmai ca unuia care-i pus să 
treacă printre două şiruri de haidamaci. 

Dar când privi în jur şi-i văzu pe toţi, înşiraţi ca nişte flaşnetari 
şi adânciţi prosteşte în munca lor, fără să le pese de nimic 


altceva, nu-şi putu reţine un zâmbet, amintindu-şi de panica lui 
nervoasă. 

Deodată, cum stătea aşa lângă gazdă şi se uita spre punţile de 
jos, fu surprins de unul din cazurile de indisciplină despre care 
am pomenit. Trei băieţi negri şi doi spanioli şedeau laolaltă pe 
tambuchiu şi scormoneau într-o strachină primitivă, de lemn, în 
care fiersese nu de mult o zeamă lungă. Deodată, unul dintre 
băieţii negri, înfuriat de vreo vorbă aruncată de către unul dintre 
tovarăşii săi albi, apucă un cuţit şi, deşi chemat la ordine de 
unul dintre câlţari, îl izbi pe băiat în cap, pricinuindu-i o rană din 
care curgea sângele. 

Uluit, căpitanul Delano întrebă ce însemnau toate astea? La 
care, lividul Don Benito îi răspunse, cu glas stins, că negrul îl 
tăiase pe celălalt „în joacă”. 

— Cam serioasă joacă, replică căpitanul Delano. Dacă un 
asemenea lucru s-ar fi întâmplat pe bordul lui „Bachelor's 
Delight”, agresorul ar fi fost pedepsit de îndată! 

La aceste cuvinte, spaniolul îi aruncă americanului una din 
acele priviri fixe, care arătau că nu-i în toate minţile; apoi, 
prăbuşindu-se din nou în toropeala lui, răspunse: 

— Desigur, senor, desigur. 

Nu cumva nefericitul ăsta, îşi spuse căpitanul Delano, e unul 
dintre acei căpitani de paie, care închid ochii asupra lucrurilor 
pe care n-au puterea să le-mpiedice? Nu cunosc spectacol mai 
deprimant decât acela oferit de un comandant care nu-i 
comandant decât cu numele... 

Aruncând o privire spre negrul care încercase să-i potolească 
pe băieţi, căpitanul Delano spuse cu glas tare: 

— Am impresia, Don Benito, că ţi-ar prinde bine să-i ţii ocupați 
pe toţi negrii, îndeosebi pe cei tineri, chiar cu o treabă 
nefolositoare; şi asta, indiferent de ceea ce se-ntâmplă cu 
corabia dumitale. Această metodă mi se pare indispensabilă 
chiar faţă de un echipaj mic ca al meu. O dată, mi-am chemat 
oamenii pe dunetă şi i-am pus să-mi bată preşurile din cabină, 
deşi, de vreo trei zile, credeam că vasul - cu oameni şi cu 
preşuri cu tot - e sortit unei pieiri grabnice, căci fusesem 
surprinşi de o furtună năprasnică şi nu mai puteam face altceva 
decât să plutim la voiaîntâmpl ării. 

— Desigur, desigur, bombăni Don Benito. 

— Vad totuşi că pe unii dintre ei îi ţii ocupați, urmă căpitanul 


Delano, privind din nou spre câlţari şi apoi spre lustruitorii de 
securi. 

— Da, răspunse Don Benito, absent. 

— Bătrânii aceia, care scutură din cap în stranele lor - continuă 
căpitanul Delano, arătând spre câlţari 

— Par să joace rolul de monitori faţă de ceilalţi, cu toate că 
aceştia nu prea ţin seamă de poruncile lor. Spune-mi, Don 
Benito, s-au oferit singuri, sau dumneata i-ai pus să-ţi 
păstorească turma de oi negre? 

— Eu i-am numit în posturile pe care le ocupă, replică spaniolul 
pe un ton acru, ca şi cum l-ar fi bănuit pe interlocutorul său de 
vreo intenţie ironică, jignitoare. 

— Dar ceilalţi? întrebă căpitanul Delano, aruncând o privire 
cam neliniştită spre securile în parte lucioase ridicate în aer de 
către lustruitori. Aceşti vrăjitori aşanti par să se îndeletnicească 
cu o treabă ciudată, nu-i aşa, Don Benito? 

— Furtunile prin care-am trecut, răspunse spaniolul, ne-au silit 
să aruncăm peste bord o parte din încărcătură, iar restul 
mărfurilor au fost grav avariate de apa sărată a mării. De când 
am pătruns în zona calmă, aduc zilnic pe punte câteva lăzi de 
cuțite şi securi pentru a fi curățate şi lustruite. 

— Inţeleaptă idee, Don Benito. Presupun că eşti coproprietar al 
corăbiei şi al încărcăturii - nu, însă, şi al sclavilor. Sau poate da? 

— Sunt proprietarul a tot ce se vede, răspunse iritat spaniolul, 
cu excepţia negrilor, care aparţineau, în marea lor majoritate, 
răposatului meu prieten, Alexandro Aranda. 

Pomenind acest nume, păru zguduit de durere, iar genunchii 
începură să-i tremure, astfel încât' servitorul trebui să-l sprijine. 

închipuindu-şi că a ghicit cauza acestei tulburări neobişnuite, 
căpitanul Delano spuse, după o pauză: 

— Aş putea să te-ntreb, Don Benito - de vreme ce adineauri mi- 
ai vorbit de nişte pasageri - dacă prietenul, a cărui pierdere te 
mâhneşte atâta, i-a însoţit pe negrii săi la începutul călătoriei? 

— Da. 

— A murit de friguri? 

— A murit de friguri... O, de ce nu pot să... 

Spaniolul nu-şi sfârşi fraza, ci începu iar să tremure. 

— lartă-mă, Don Benito - îi zise căpitanul Delano, cu voce joasă 
- dar cred că ştiu, dintr-o experienţă asemănătoare, ce anume 
te face să suferi atâta. Am avut şi eu cândva nefericirea de a 


pierde, pe mare, un prieten drag; însuşi fratele meu, care era pe 
atunci împuternicit cu supravegherea încărcăturii. Convins că 
murise cu sufletul împăcat, aş fi suportat bărbăteşte dispariţia 
lui, dar gândul că ochii lui curaţi, mâinile lui cinstite - care de 
atâtea ori se întâlniseră cu ale mele - precum şi inima lui 
fierbinte nimeriseră în botul rechinilor, ca nişte ciolane azvârlite 
unor câini - gândul acesta era peste puterile mele. Am jurat 
atunci să nu mai călătoresc niciodată în tovărăşia unui om drag 
mie, decât asigurându-mă, fără ştirea lui, de tot ceea ce este 
necesar pentru eventuala îmbălsămare a rămăşiţelor sale 
pământeşti, în vederea unei înmormântări pe uscat. Dacă 
rămăşiţele prietenului dumitale s-ar afla acum pe bordul acestui 
vas, simpla pomenire a numelui său nu te-ar tulbura în chip atât 
de ciudat, Don Benito. 

— Pe bordul acestui vas? îl îngână spaniolul. 

Apoi, cu un gest îngrozit, ca şi cum ar fi vrut să alunge vreun 
spectru, se prăbuşi fără cunoştinţă în braţele pregătite ale 
servitorului, care păru să-l implore în tăcere pe căpitanul Delano 
să nu mai revină asupra unei teme atât de dureroase pentru 
stăpânul său. 

Bietul om, îşi spuse în gând americanul, o fi pesemne victima 
tristei superstiții care leagă duhurile de trupurile omeneşti 
părăsite, aşa cum alţii leagă stafiile de o casă părăsită. Cât de 
mult ne deosebim la fire unul de celălalt! O simplă aluzie la ceea 
ce, într-un caz asemănător, mie mi-ar fi pricinuit o mulţumire 
gravă, îl îngrozeşte pe spaniol făcându-l să-şi piardă cunoştinţa! 
Sărmane Alexandro Aranda! Ce-ai spune dacă ţi-ai putea vedea 
prietenul - acelaşi care, odinioară, când te părăsea pentru luni 
de zile, tânjea să te zărească măcar o clipă - ce-ai spune dacă l- 
ai vedea acum îngrozit la gândul că ai putea fi aproape de el?! 
în clipa aceea, cu un dangăt funebru, care trăda o spărtură, 
clopotul de la teuga, lovit de unul dintre bătrânii câlţari, vesti 
ora zece, în liniştea apăsătoare; în aceeaşi clipă, căpitanul 
Delano zări silueta mişcătoare a unui negru uriaş, care, ieşind 
din mulţimea strânsă pe puntea de jos, se îndrepta încet spre 
dunetă. Negrul acesta purta la gât un colan de fier, de care 
atârna un lanţ răsucit de trei ori în jurul trupului său; inelele lui 
terminale erau prinse într-un brâu de fier, ce-i servea drept 
cingătoare. 

— Atufal umblă ca un mut! murmură servitorul. 


Negrul urcă treptele dunetei şi se opri, îndărătnic în muţenia 
lui, ca un prizonier mândru chemat să-şi primească osânda, în 
faţa lui Don Benito, care se dezmeticise între timp. 

Zărindu-l că se apropie, spaniolul tresărise; faţa i se adumbrise, 
iar buzele albe i se strânseseră, ca sub înrâurirea unui acces de 
furie neputincioasă. 

O fi vreun răzvrătit încăpățânat, îşi spuse căpitanul Delano, 
contemplând, nu fără oarecare admiraţie, silueta de colos a 
negrului. 

— Stăpâne, aşteaptă să-i puneţi întrebarea! grăi servitorul. 
Trezit din visare, Don Benito vvorbi, cu tulburare în glas şi 
ferindu-şi privirea, ca şi cum ar fi vrut să preîntâmpine un 
răspuns obraznic: 

— Atufal, acum eşti dispus să-mi ceri iertare? 

Negrul rămase tăcut. 

— Mai  întrebaţi-l o dată, stăpâne, murmură servitorul, 
săgetându-l pe compatriotul său cu o privire plină de mustrare. 
Incă o dată, stăpâne, căci până la urmă tot o să-şi plece 
grumazul! 

— Răspunde, zise atunci Don Benito, ferindu-se mai departe de 
privirea colosului, rosteşte măcar cuvântul iertare, şi ţi se vor 
scoate lanţurile. 

La auzul acestor vorbe, negrul îşi înclină capul şi ridicându-şi 
încet braţele, le lăsă să cadă inerte, cu un zăngănit de fiare, ca 
şi cum ar fi vrut să spună: „Nu, e mai bine aşa!“ 

— Pleacă! murmură Don Benito, stăpânindu-şi o emotie tainică. 

Negrul se supuse şi plecă, la fel de hotărât cum venise. 

— Scuză-mă, Don Benito, rosti căpitanul Delano, dar scena 
aceasta m-a nedumerit. Lămureşte-mă, rogu-te, ce înseamnă? 
— Inseamnă că negrul acesta, singurul din toată trupa, mi-a 
prilejuit o mare supărare. Drept care, l-am pus în lanţuri, l-am... 
Ajuns aici, se opri şi-şi duse mâna la frunte, ca şi cum ar fi fost 
cuprins de ameţeală, sau i s-ar fi învălmăşit gândurile; dar 
întâlnind privirea blajină a servitorului, parcă prinse curaj, şi 
urmă: 

— Nu puteam biciui un asemenea colos. Dar i-am trimis vorbă 
să-mi ceară iertare. Nu mi-a cerut-o încă. Am poruncit să fie 
adus în faţa mea clin două în două ore. 

— De când durează povestea asta? 

— De vreo şaizeci de zile. 


— Dar, în alte privinţe, omul se arată supus? Şi respectuos? 

— Da. 

— Atunci, exclamă căpitanul Delano, jur pe conştiinţa mea că 
negrul ăsta are-un suflet de rege! 

— S-ar putea să aibe chiar un titlu regal - răspunse Don Benito 
cu amărăciune - pretinde că ar fi fost regele ţării lui de baştină. 

— Da, se amestecă în vorbă servitorul, găurile alea din urechile 
lui Atufal au purtat cândva cercei de aur, pe când sărmanul 
Babo, care vă vorbeşte, nu era decât un sclav în ţara lui. Babo 
era sclavul unui negru, dar acum e sclavul unui alb. 

Cam plictisit de aceste familiarităţi, căpitanul Delano se 
întoarse, mirat, spre slugă, apoi îi aruncă stăpânului o privire 
întrebătoare; dar ca şi cum ar fi fost de multă vreme deprinşi cu 
asemenea mici abateri de la regulament, nici stăpânul nici 
sclavul nu părură să-l înțeleagă.: j 

— Spune-mi, rogu-te, Don Benito, cu ce-a greşit Atufal? întreba 
americanul. Dacă n-a fost cumva prea grav, îngăduie-mi să-ţi 
dau o povaţă de om nerod: ţinând seama de supunerea lui în 
alte privinţe, ridică-i pedeapsa, din respect pentru firea lui 
mândră. 

— Nu, nu, stăpânul nu va face niciodată una ca asta! bolborosi 
servitorul, ca pentru sine însuşi. Trufaşul Atufal trebuie mai întâi 
să-i ceară iertare stăpânului. Sclavul poartă lacătul, dar stăpânul 
are cheia. 

Căpitanul Delano observă într-adevăr, pentru întâia oară, că la 
gâtul lui Don Benito atârna, legată de un şnuruleţ de mătase, o 
cheie. Ghicind numaidecât, din silabele şoptite de servitor, la ce 
folosea cheia, căpitanul zâmbi şi spuse: 

— Va să zică aşa, Don Benito, un lacăt şi-o cheie! lată nişte 
simboluri cu adevărat grăitoare! 

Don Benito se fâstăci, şi-şi muşcă buzele. 

Deşi căpitanul Delano avea o fire prea simplă ca să poată fi în 
stare de vreo intenţie ironică sau batjocoritoare, vorbele acestea 
îi scăpaseră ca un fel de aluzie glumeaţă la modul ciudat în care 
spaniolul îşi manifesta autoritatea asupra negrului; dar 
ipohondrul acela o interpretase, pare-se, ca pe o aluzie 
răutăcioasă la mărturisită lui neputinţă de a frânge, prin apeluri 
verbale, cerbicia sclavului. Regretând această interpretare 
greşită şi neputând spera s-o corecteze, căpitanul Delano 
schimbă vorba; dar constatând că spaniolul era din ce în ce mai 


acru şi mai distrat - ca şi cum încă n-ar fi digerat pretinsul afront 
despre care-am pomenit - americanul deveni la rându-i ceva 
mai puţin vorbăreţ: fără voia lui, se simţea apăsat de ursuzenia 
morbidă a acestui spaniol animat, pare-se, de intenţii 
răzbunătoare. Inimosul căpitan, având cu totul altă fire, se feri 
totuşi să nutrească sau să manifeste vreun gând de răzbunare, 
deşi se molipsi de muţenia spaniolului. 

Deodată, acesta, sprijinit de servitor, se depărta de oaspetele 
său - gest oarecum nepoliticos, care-ar fi putut să treacă drept o 
toană, dacă stăpânul şi sclavul, oprindu-se lângă un spirai, nu ar 
fi început să şuşotească între ei, ceea ce era foarte neplăcut 
pentru oaspete. Mai mult decât atât: faţa schimbătoare a 
spaniolului, care, deşi bolnăvicioasă, nu. Era lipsită uneori de o 
anumită grandoare, avea acum o expresie cu totul lipsită de 
demnitate; în acelaşi timp, familiaritatea servitorului negru nu 
mai părea, ca la început, plină de farmecul unui devotament 
naiv.. 

Stingherit, oaspetele îşi întoarse faţa spre cealaltă parte a 
vasului. Şi atunci, privirea lui căzu întâmplător asupra unui tânăr 
matelot spaniol, care, ţinând în mână un colac de frânghie, se 
urca de pe punte spre prima velă a catargului de mizenă. Omul 
ar fi trecut, poate, neobservat dacă, în timp ce se căţăra pe una 
din vergi, n-ar fi privit ţintă spre căpitanul Delano, cu un soi de 
insistenţă mascată; simțindu-se observat de acesta, matelotul 
îşi întoarse cu dezinvoltură privirea spre cei doi care şuşoteau. 

Redevenind astfel el însuşi atent la cele ce se petreceau acolo, 
căpitanul avu o uşoară tresărire. Ceva din atitudinea lui Don 
Benito în clipa aceea, părea să indice că oaspetele fusese, cel 
puţin în parte, obiectul unor consultări secrete - părere pe cât 
de dezagreabilă pentru oaspete, pe atât de puţin măgulitoare 
pentru gazdă. 

Ciudata alternare a politeţei şi a grosolăniei în purtarea 
căpitanului spaniol nu se putea explica decât printr-o 
prefăcătorie cu intenţii rele. Dar deşi prima explicaţie s-ar fi 
impus în chip firesc minţii unui observator indiferent - nefiind cu 
totul străină nici de cugetul căpitanului Delano - acesta 
renunţase practic la ea, din clipa când începuse să vadă în 
comportarea spaniolului un soi de afront premeditat. Totuşi, 
dacă spaniolul nu era nebun, cum se explica oare purtarea lui? 
Un gentilom sau chiar un ţărănoi cinstit ar fi, oare, în stare să 


joace rolul pe care-l juca în clipa de faţă amfitrionul său? Hotărât 
lucru, omul era un impostor 

— Vreun aventurier de rând, care se dădea drept un mare 
senior al oceanului, deşi ignora în aşa măsură regulile 
elementare ale bunei cuviinţe, încât se trăda prin grosolănia lui 
fără pereche. Dar şi atitudinea bizar-ceremonioasă adoptată în 
alte momente părea caracteristică unuia care joacă un rol ce-i 
depăşeşte posibilităţile reale. Benito Cereno - Don Benito 
Cereno - numele acesta sonor era cunoscut pe vremea aceea de 
comandanții şi de supraveghetorii corăbiilor care navigau pe 
mările spaniole, căci aparţinea uneia dintre cele mai active şi 
mai rămuroase familii de negustori din acele provincii, mulţi 
dintre membrii ei având titluri de nobleţe; era un soi de familie 
Rothschild castiliană, cu câte un frate sau câte un văr nobil în 
fiece mare oraş comercial din America de Sud. Pretinsul Don 
Benito era încă tânăr, să tot fi avut vreo douăzeci şi nouă sau 
treizeci de ani. Ce putea fi mai lesnicios pentru un escroc tânăr 
şi plin de har şi de duh, decât să se dea drept cadetul rătăcitor 
al unei astfel de familii şi drept reprezentantul ei de afaceri 
maritime? Dar spaniolul era un biet infirm! Ei şi? Unii escroci 
erau în stare să simuleze până şi boala, într-atât de abili ştiau să 
fie. Când te gândeai că, sub această aparenţă de slăbiciune 
infantilă, se putea ascunde cea mai sălbatică energie! Şi că 
mânuţele catifelate ale spaniolului ascundeau, poate, nişte 
gheare! 

Aceste gânduri nu erau rodul unui examen logic: venind din 
afară, nu dinăuntru, ele îl năpădiră deodată pe căpitan, ca o 
ninsoare căzută din senin, pentru a se topi, însă, curând, la 
soarele firii sale blajine, ajuns din nou la amiază. 

Privindu-l încă o dată pe spaniol - a cărui faţă se vedea acum 
din profil, pe deasupra spiraiului - căpitanul Delano rămase 
impresionat de noblețea şi delicateţea acestui profil, nobleţe 
sporită parcă de barba pe care şi-o lăsase, după cum delicateţea 
lui părea accentuată de boala ce-l slăbise. La naiba cu 
bănuielile! Spaniolul era, de bună seamă, vlăstarul autentic al 
unui veritabil hidalgo Cereno! 

Gândul acesta bun şi altele asemănătoare îl făcură să se 
plimbe nepăsător pe dunetă, îngânând o melodie, pentru ca nu 
cumva Don Benito să creadă că-l bănuise de vreo lipsă de 
politeţe, ba chiar de oarecare duplicitate; căci bănuielile astea 


aveau desigur, să se spulbere aidoma unor iluzii, cu toate că, 
deocamdată, împrejurarea ce le stârnise rămânea fără 
explicaţie. Dar o dată lămurit acest mic mister, căpitanul Delano 
era convins că ar putea să se căiască amarnic dacă i-ar îngădui 
lui Don Benito să afle că se lăsase pradă unor bănuieli 
meschine. Pe scurt, prefera să lase, deocamdată, deschisă fila 
cu slove negre a spaniolului. 

Acesta, încă sprijinit de servitorul său, porni deodată spre 
căpitanul Delano, cu o faţă crispată şi sumbră, şi începu, parcă 
şi mai stingherit, următoarea conversaţie, purtată pe un ton 
ciudat de conspirativ, deşi cu aceeaşi voce răguşită: 

— Aş putea să te întreb, senor, de când te afli în preajma 
acestei insule? 

— A, numai de o zi-două, Don Benito. 

— Şi unde-ai făcut ultimul popas? 

— In portul Canton. 

— Acolo ţi-ai schimbat, pe cât spuneai, pieile de focă pe ceai şi 
mătăsuri? 

— Da, mai ales mătăsuri. 

— lar diferenţa ai primit-o, cumva, în bani? 

Căpitanul Delano răspunse, cu oarecare nelinişte: 

— Da, ceva arginţi; nu prea mulţi... 

— Aha... Prea bine. Te-aş putea întreba câţi oameni ai pe bord, 
senor. 

Căpitanul Delano avu o uşoară tresărire, dar răspunse: 

— Vreo douăzeci şi cinci, în total. 

— Presupun că toţi sunt la bord în clipa de faţă, nu-i aşa, senor 
f 

— Toţi la bord, Don Benito, răspunse căpitanul, de astă dată cu 
satisfacţie. 

— Dar astă seară vor fi toţi la bord senor f 

La această întrebare, care le încununa pe celelalte, căpitanul 
Delano simţi imperios nevoia de a se uita în ochii insistentului 
său anchetator. Dar acesta, în loc să-i susţină privirea, îşi lăsă 
ochii în jos, spre punte, cuprins de o vizibilă panică, în jalnic 
contrast cu servitorul negru, care, chiar în clipa aceea, 
îngenunchiase la picioarele sale pentru a-i potrivi o cataramă 
desfăcută, şi care-şi înălța cu o smerită curiozitate ochii spre 
faţa prăbuşită a stăpânului. 

Spaniolul îşi repetă întrebarea cu un glas spăşit: 


— Şi vor fi... toţi la bord astă-seară, senor? 

— Da, pe câte ştiu, răspunse căpitanul Delano - dar se grăbi să 
adauge, din respect pentru adevăr; Ba nu, câţiva dintre ci 
spuneau că vor să iasă din nou la pescuit, pe la miezul nopţii. 

— Presupun, senor, că navele voastre sunt mai mult sau mai 
puţin înarmate. 

— A, câte un tunuleţ, două, pentru orice eventualitate, plus 
niscaiva puşti, harpoane şi cuțite. 

Dând acest răspuns pe tonul. Cel mai nepăsător cu putinţă, 
căpitanul Delano se uită din nou la Don Benito, care-şi feri şi de 
data asta privirea şi, schimbând brusc şi stângaci subiectul, 
vorbi hodoronc-tronc despreacalmia de pe mare, apoi se retrase 
din nou ca servitorul său spre celălalt parapet, unde începură 
iarăşi să şuşotească. 

în aceeaşi clipă, înainte ca americanul să fi avut răgazul de a 
reflecta la cele întâmplate, el îl zări pe tânărul matelot spaniol 
despre care-am mai pomenit, şi care cobora acum de pe catarg. 
Aplecându-se ca să sară pe punte, bluza sau mai bine zis 
cămaşa lui largă de lână aspră, mânjită cu catran, i se descheie 
la piept, lăsând să se vadă un tricou murdar, croit însă din pânza 
cea mai fină şi încheiat la gât cu o panglicuţă albastră roasă şi 
uzată. Cum tânărul matelot privea ţintă spre cei doi care 
şuşoteau, căpitanul Delano avu senzaţia că asistă la un schimb 
de semne secrete, ca acelea prin care comunică între ei 
francmasonii. 
întorcându-şi din nou privirea spre Don Benito şi spre servitorul 
negru, simţi, ea şi mai înainte, că vorbeau despre el. Se opri 
locului şi auzi hârşâitul securilor lustruite. Se uită iar, cu coada 
ochiului, la cei doi: aveau aerul unor conspiratori. După 
interogatoriul acela, şi după scena cu tânărul matelot, toate 
aceste lucruri îi trezeau din nou, fără voia lui, bănuielile, pe care 
sufletul său deschis nu le putea îndura. Arborând o mutră veselă 
şi şugubeaţă, străbătu repede puntea în direcţia celor doi: 

— Don Benito, văd că negrul acesta se bucură de încrederea 
dumitale deplină, am impresia că ţi-e un fel de consilier 
particular. 

Servitorul ridică privirea cu un rânjet blajin, dar stăpânul lui 
tresări, ca muşcat de-o năpârcă. Abia peste câteva clipe 
spaniolul îşi veni în fire pentru a răspunde, cam în silă: 

— Da, senor, am încredere în Babo. 


La auzul acestor cuvinte, Babo îşi privi stăpânul cu 
recunoştinţă; rânjetul lui animalic se prefăcu într-uh surâs 
inteligent. 

Văzând că spaniolul era rezervat şi tăcut, ca şi cum ar fi vrut 
să-i dea a înţelege oaspetelui că prezenţa lui îl incomodează, 
căpitanul Delano, care nu voia să pară nepoliticos nici măcar în 
ocinii celui mai nepoliticos dintre oameni, rosti o scuză banală şi 
se depărta, intrigat în sinea lui de misterioasa purtare a lui Don 
Benito Cereno. 

Coborâse de pe dunetă şi trecea, cufundat în gânduri, pe lângă 
un bocaport întunecos ce ducea spre timonerie, când, 
observând o mişcare acolo, se opri să vadă ce anume se mişcă. 
In aceeaşi clipă, o scânteie scăpară în umbra bocaportuiui şi, la 
lumina ei, căpitanul zări silueta unui matelot spaniol, care-şi 
duse repede mâna la piept, ca şi cum ar fi vrut să ascundă ceva. 
Inainte ca omul să-şi poată da seama cine trecea pe-acblo, 
dispăru în bezna bocaportuiui. Dar căpitanul îl văzuse îndeajuns 
ca să-l recunoască: era acelaşi tânăr matelot, pe care-l zărise şi 
adineauri. 

Dar ce-o fi scăpărat aşa? se întrebă el. Nu era nici felinar, nici 
chibrit, nici tăciune aprins. Să fi fost, oare, un giuvaer? Dar de 
când poartă mateloţii giuvaeruri? sau tricouri brodate cu fir de 
mătase? Nu cumva jefuise cuferele pasagerilor defuncti? Dar în 
acest caz, nu s-ar fi încumetat să poarte pe bord vreunul din 
obiectele furate! O, dacă individul ăsta suspect a schimbat 
realmente semne secrete cu comandantul spaniol! şi dacă aş 
putea fi sigur că, în tulburarea mea, simţurile nu mă înşeală, 
atunci... 

Trecând de la o bănuială la alta, îşi aduse aminte de ciudatele 
întrebări pe care i le pusese Don Benito în legătură cu vasul. 

Printr-o bizară coincidenţă, ori de câte ori îşi amintea de-o 
întrebare, vrăjitorii negri din aşanti îşi ciocneau securile, parcă 
înadins pentru a comenta cu un acompaniament lugubru 
gândurile străinului alb. 

Sub apăsarea atâtor enigme şi prevestiri rele, ar fi fost nefiresc 
să nu se nască unele bănuieli urâte, chiar în sufletul unui om 
atât de încrezător din fire ca americanul. 

Observând că vasul, mânat acum de un curent irezistibil, era 
din ce în ce mai repede târât spre larg, cu pânzele parcă 
fermecate, şi că propria lui corabie era ascunsă de un 


promontoriu, acest lup de mare începu să tremure sub 
înrâurirea unor gânduri pe care abia cuteza să şi ie 
mărturisească sie însuşi. Mai presus de orice, i-era frică de Don 
Benito, o frică de moarte. Îşi veni totuşi în fire, şi, umflându-şi 
pieptul şi proptindu-se bine pe picioare, îşi puse, calm, 
întrebarea: ce se ascunde, oare, înapoia tuturor acestor năluci? 
Dacă spaniolul ar fi urzit vreun complot sinistru, acesta nu-l 
viza, desigur, atât pe ei, cât vasul său - „Bachelor's Delight“. 
Faptul că cele două nave se depărtaseră una de cealaltă, nu era 
în favoarea, ci împotriva unui astfel de complot, cel puţin pentru 
moment. Era limpede că orice bănuială întemeiată pe asemenea 
contradicții nu putea fi decât iluzorie. Şi-apoi, nu era oare 
absurd să crezi că un vas în primejdie, un vas rămas aproape 
fără echipaj din pricina molimei, un vas ai cărui marinari mureau 
de sete - nu era oare culmea absurdităţii să crezi că o astfel de 
navă putea adăposti nişte pirați, sau că, în clipa de faţă 
comandantul ei ar fi putut dori, pentru el însuşi sau pentru cei 
aflaţi în subordinea lui, altceva decât provizii şi ajutor grabnic? 
Nu cumva, însă, suferinţa acestor oameni şi îndeosebi setea lor, 
erau simulate? Nu cumva echipajul acesta spaniol, despre care 
se pretindea că ar fi pierit aproape în întregime, era teafăr şi se 
ascundea, chiar în clipa de faţă, în cala vasului? Se mai văzuseră 
cazuri când, cerşind cu o voce îndurerată puţină apă rece, nişte 
diavoli cu chip de om pătrunseseră în câte o locuinţă 
singuratică, din care nu ieşiseră înainte de a săvârşi vreo 
fărădelege. Şi oare piraţii malaiezi nu obişnuiau să atragă 
corăbii în ascunzătorile lor perfide, sau să întindă capcane 
marinarilor de pe vreun vas inamic, oferindu-le, în larg, 
spectacolul unor punți goale, sau aproape goale, sub care se 
ascundeau sute de braţe galbene gata-gata să-şi azvârle lăncile 
printre rogojini? Căpitanul Delanp nu dăduse deplină crezare 
unor astfel de poveşti, când le auzise, dar' iată că acum ele îi 
reveneau în minte. Corabia avea, aparent, o ţintă - să ancoreze. 
La locul de ancoraj, se va afla aproape de propriul lui vas. ŞI 
atunci, nu-şi va slobozi oare „San Dominick“, întocmai ca un 
vulcan adormit, energiile ascunse acum? 

îşi aminti de felul cum îi povestise spaniolul păţaniile corăbiei 
sale: pauzele şi reticenţele lui stranii erau acelea ale unui om 
care născoceşte o poveste, în scopuri vinovate. Dar dacă 
povestirea aceea era mincinoasă, care era, atunci, adevărul? Că 


spaniolul pusese stăpânire pe corabie în chip samavolnic? 
Totuşi, în multe privinţe, mai cu seamă în episoadele mai 
dramatice, ca de pildă pieirea marinarilor, nesfârşitele ocoluri 
ale corăbiei, suferinţele îndurate în zonele de calm, îndeosebi 
din pricina setei, care încă mai dăinuia - în toate aceste privinţe, 
şi în multe altele, povestirea lui Don Benito fusese confirmată nu 
numai de vaietele albilor -şi negrilor, ci şi de expresia şi jocul 
fiecărei trăsături omeneşti observate de căpitanul Delano, iar 
astfel de lucruri sunt cu neputinţă de contrafăcut. Dacă 
povestirea lui Don Benito era născocită de la un capăt la altul, 
însemna că toate sufletele aflate pe bord, până la cea mai 
tânără negresa, erau părtaşe la complotul spaniolului şi că 
acesta le dresase cu grijă. O asemenea ipoteză părea 
neverosimilă, şi totuşi era oarecum îndreptăţită. lată, de pildă, 
întrebările pe care i le pusese spaniolul. Ele dădeau într-adevăr 
de gândit. Nu fuseseră, oare, puse cu acelaşi scop ce-l împinge 
pe un tâlhar sau pe-un asasin să facă, ziua-n amiaza mare, o 
recunoaştere a casei pe care vrea s-o atace? Dar unde s-a mai 
pomenit ca un ucigaş să-i ceară chiar viitoarei sale victime 
informaţiile necesare, punând-o astfel în gardă?! Nu! Era 
neverosimil şi absurd să presupui că asemenea întrebări ar 
putea fi puse într-un scop criminal. Şi astfel, însăşi comportarea 
care-l neliniştise pe căpitanul Delano îl făcea acum să-şi biruie 
neliniştea. Pe scurt, abia apuca să nutrească vreo bănuială sau 
vreo teamă, fie ea cât de rezonabilă la-nceput, că o şi alunga, în 
numele aceluiaşi bun simţ. 

în cele din urmă, căpitanul râse de presimţirile sale, şi de 
această corabie care, prin înfăţişarea-i ciudată, părea să le 
încurajeze întrucâtva; râse şi de negrii ei bizari, îndeosebi de 
bătrânii așanti, care lustrui au securi, şi de câlţarii aceia, care 
semănau cu nişte babe ce croşetează în pat. li venea să râdă 
chiar şi de sinistrul spaniol, care era tartorul tuturor acestor 
draci. Inimosul căpitan îşi explica tot ce i se păruse cu adevărat 
misterios în purtarea spaniolului prin faptul că acesta nu prea 
mai ştia ce face, fie că rămânea bosumflat, învăluit parcă în nori 
negri, fie că punea întrebări fără noimă. Hotărât lucru, spaniolul 
nu era în momentul de faţă apt să conducă vasul. Căpitanul 
Delano va trebui, sub vreun pretext oarecare, să-i ia din mâini 
comanda şi să o încredinţeze propriului său secund, un om de 
înex-edere şi un bun navigator, care va putea aduce corabia la 


Concepcion. Planul acesta ar fi la fel de salutar pentru „San 
Dominick” ca şi pentru Don Benito: eliberat de orice spaimă, el 
ar putea rămâne în cabina lui, sub îngrijirea atentă a servitorului 
negru, astfel încât, spre sfârşitul călătoriei, şi-ar recăpăta într-o 
oarecare măsură sănătatea şi, o dată cu ea, autoritatea. 
Acestea erau gândurile americanului. Liniştitoare gânduri! Căci 
era o mare deosebire între felul cum tenebrosul Don Benito ar fi 
dispus de soarta căpitanului Delano, şi imaginea pe care acesta 
şi-o făcea, cu seninătate, despre viitorul spaniolului. Totuşi 
inimosul căpitan răsuflă uşurat când îşi zări baleniera la orizont. 
Aceasta fusese reţinută îndelung în apropierea vasului vânător 
de foci, iar la întoarcere zăbovise din pricină că „San Dominick” 
se depărta mereu, sub acţiunea curentului. 

Zărind baleniera, care înainta ca un punct pe apă, negrii 
începură să zbiere, iar zbieretele lor îl făcură atent pe Don 
Benito, care, redevenind politicos, se apropie de căpitanul 
Delano şi-şi exprimă satisfacția de a vedea că sosesc proviziile 
făgăduite, oricât de neînsemnate şi insuficiente ar fi fost 
acestea. 

Căpitanul Delano îi răspunse, dar în timp ce vorbea, atenţia îi 
fu atrasă de o scenă ce se petrecea pe puntea de jos: pierduţi în 
mulţimea acelora care se căţărau pe parapetele dinspre uscat, 
pentru a privi baleniera, doi negri îmbrânceau cu brutalitate pe 
un marinar, care le stătea pesemne în drum; când marinarul 
acela protestă” cei doi negri îl trântiră pe punte, în ciuda 
îndemnurilor imperioase ale câlţarilor de a-l lăsa în pace. 

— Don Benito, ce se petrece acolo? exclamă căpitanul Delano. 
Priveşte! 

Dar în clipa aceea spaniolul avu un nou acces de tuse şi se 
poticni, gata-gata să cadă, acoperindu-şi faţa cu amândouă 
mâinile. Căpitanul Delano dădu să-l sprijine, dar servitorul, mai 
sprinten, îi şi sărise în ajutor stăpânului, sprijinindu-l cu o mână 
şi administrându-i cu cealaltă un întăritor. Când Don Benito îşi 
reveni, servitorul se depărtă cu câţiva paşi, rămânând totuşi 
destul de aproape ca să răspundă, prompt, la orice poruncă 
şoptită a stăpânului. Această remarcabilă discreţie şterse în 
ochii oaspetelui impresia de necuviinţă, pe care i-o lăsase 
servitorul negru, prin şuşotelile sale cu stăpânul său: de vreme 
ce, din proprie iniţiativă, negrul se purta atât de cuviincios, 
însemna că nu el, ci stăpânul era de vina. 


întorcându-şi astfel privirea de la dezordinea de pe punte la 
scena mult mai plăcută din faţa lui, căpitanul Delano simţi 
nevoia să-şi felicite din nou gazda pentru că avea un asemenea 
servitor, care, deşi poate prea zelos uneori, era, desigur, de un 
nepreţuit ajutor pentru un invalid. 

— Să ştii, Don Benito - adăugă americanul zâmbind - că mi-ar 
plăcea să am eu însumi un asemenea servitor. Cât ceri pe el? 
Cincizeci de galbeni ţi-ar conveni? 

— Stăpânul nu s-ar despărţi de Babo nici pentru-o mie de 
galbeni, murmură negrul, luând în serios oferta străinului şi 
dispreţuind o asemenea preţăluire meschină, căci avea strania 
vanitate a unui sclav credincios, apreciat de stăpânul său. Dar 
Don Benito, pesemne încă nerestabilit pe deplin, bâigui un 
răspuns incoerent, întrerupt de un nou acces de tuse. 

în curând suferinţa lui fizică deveni atât de acută şi păru să-i 
afecteze într-atâta inteligenţa, încât negrul îl conduse încetişor 
spre punte, parcă înadins pentru a ascunde acest trist spectacol. 
Ca să-şi treacă vremea, americanul ar fi intrat bucuros în vorbă 
cu vreunul dintre puţinii mateloţi spanioli pe care-i vedea, dar 
amintindu-şi că Don Benito îi pomenise ceva despre 
nesupunerea lor, se lăsă păgubaş: unui bun comandant de 
corabie nu-i place să aibe de-a face cu nişte marinari laşi sau 
nedisciplinaţi. 

în vreme ce, absorbit de aceste gânduri, privea spre cei câţiva 
mateloţi, avu deodată impresia că unul dintre ei îi întoarce 
privirea, cu subiînţeles. Se frecă la ochi şi privi din nou, dar 
rămase cu aceeaşi impresie. Vechile-i bănuieli reapărură, sub o 
nouă formă, ceva mai tulburi ca înainte, dar încărcate cu mai 
puţină panică acum, când Don Benito nu mai era lângă el. In 
ciuda proastei păreri a acestuia despre marinari, căpitanul 
Delano hotări să-l acosteze grabnic pe unul dintre ei. Coborând 
de pe dunetă, îşi croi drum printre negri, care-i făcură loc să 
treacă, ferindu-se în lături la auzul unui strigăt ciudat scos de 
câlţari; dar, ca şi cum ar fi fost curioşi să afle ce-l aducea pe 
străin în gheto-ul lor, negrii se buluciră numaidecât îndărătul lui, 
urmându-l în rânduri destul de disciplinate. Anunţat astfel, ca de 
nişte heralzi înarmaţi şi escortat parcă de o gardă de onoare 
alcătuită din kafri, căpitanul Delano purcese mai departe, cu un 
aer amuzat şi dezinvolt, aruncând câte o vorbă de duh negrilor 
şi iscodind cu atenţie feţele albe, presărate ici-colo printre ei, 


aidoma unor pioni albi care-ar fi pătruns cu curaj în rândurile 
pieselor jucătorului advers. 

Tocmai se întreba pe care dintre ei să-l acosteze, când privirea 
îi căzu asupra unui marinar care, aşezat pe punte, ungea cu 
catran parâma unui palane sub privirile iscoditoare ale mai 
multor negri cinchiţi în jurul lui. 

Treaba modestă cu care se îndeletnicea individul, contrasta cu 
trăsăturile lui nobile. Mâna lui, înnegrită de repetatele cufundări 
în găleata cu catran pe care i-o ţinea un negru, nu prea părea o 
replică firească a feţei, care-ar fi fost foarte frumoasă de n-ar fi 
avut o expresie rătăcită. Nu se putea şti dacă expresia asta era 
aceea a unui răufăcător - căci, întocmai cum căldura şi frigul 
intens provoacă, în ciuda deosebirii dintre ele, senzaţii 
asemănătoare, tot astfel inocenţa şi ticăloşia, când se 
însoţescîntâmpl ător cu suferinţa mintală, folosesc aceeaşi 
pecete pentru a lăsa o urmă vizibilă, în speţă, O pecete ruptă. 

Dar nu acest gând, ci cu totul altul îi veni în minte căpitanului 
Delano, oricât ar fi fost de milos din fire. Observând că expresia 
aceea ciudat de rătăcită era însoţită de o privire sumbră, pe 
care omul şi-o ferea, parcă tulburat şi ruşinat, şi amintindu-şi din 
nou de proasta părere a lui Don Benito despre propriul său 
echipaj, căpitanul Delano se simţi năpădit de anumite noţiuni 
abstracte, care atribuie invariabil viciului suferinţa şi 
buimăceala, despărţindu-le de virtute. 

Dacă pe vasul acesta se pune într-adevăr la cale o ticăloşie, îşi 
spunea el, cu siguranţă că individul acela e vârât în ea, aşa cum 
mâna lui e vârâtă acum în găleata cu catran. N-are rost să intru 
în vorbă cu el. Il voi acosta mai degrabă pe moşneagul ăsta, 
care şade pe cabestan. 

Şi căpitanul Delano se îndreptă spre un bătrân lup de mare 
barcelonez, cu obrajii brăzdaţi şi arşi de soare, şi cu nişte favoriţi 
stufoşi ca un mărăciniş. Purtând pe cap o tichie de noapte 
jegoasă, şedea, cu nădragii lui roşcaţi şi zdrenţuiţi, între doi 
africani somnoroşi, şi întocmai ca marinarul acela tânăr, se 
îndeletnicea cu o treabă oarecare - înnădea o parâmă, ale cărei 
capete erau ţinute de către cei doi subalterni negri. 

Văzându-l pe căpitanul Delano că se-apropie, omul îşi aplecă 
numaidecât capul mai mult decât era nevoie, ca şi cum ar fi 
dorit să pară absorbit de munca lui, şi animat de un zel 
neobişnuit. Când căpitanul îi vorbi, marinarul ridică privirea, dar 


o privire ferită şi sfioasă, ce părea destul de ciudată pe faţa lui 
bătută de vânturi: ai fi zis că-i un urs care, în loc să mormăie şi 
să muşte, ar începe să facă zâmbre şi să dea ochii peste cap. 
Căpitanul îi puse unele în trebări în legătură cu drumul străbătut 
de corabie, referindu-se dinadins la anumite amănunte ale 
povestirii lui Don Benito, care nu se prea brodeau cu 
exclamaţiile ce-l întâmpinaseră pe american la sosirea lui pe 
vas. Marinarul răspunse pe scurt la aceste întrebări, confirmând 
tot ceea ce mai rămânea de confirmat. Negrii strânşi lângă 
cabestan se amestecară şi ei în vorbă, dar pe măsură ce-şi 
dădeau drumul la gură, marinarul devenea tăcut, iar în cele din 
urmă păru de-a dreptul morocănos, ca şi cum ar fi vrut să arate 
că nu doreşte să mai răspundă la alte întrebări, deşi mutra lui 
de urs continua să aibe o expresie de mieluşel. 

Pierzându-şi speranţa că va putea avea o discuţie liberă cu 
dihania asta corcită, căpitanul Delano căută din ochi o faţă ceva 
mai promițătoare, dar cum nu zări niciuna, le ceru pe un ton 
glumeţ negrilor să-i facă loc să treacă; drept care, urmărit de 
rânjetele şi strâmbăturile lor, se întoarse pe dunetă, cuprins la 
început de o inexplicabilă jenă, dar având sentimentul că-şi 
recăpătase încrederea în Benito Cereno. 

E limpede, îşi spunea, că acel bătrân lup de mare ascunde un 
cuget vinovat. Când m-a văzut că mă apropiu, s-a temut desigur 
că-l voi admonesta, ştiindu-mă prevenit de comandant asupra 
proastei comportări a echipajului; de aceea şi-a plecat capul. Și 
totuşi, când mă gândesc bine, chiar bătrânul acela era, dacă nu 
mă-nşel, unul dintre cei care mă priviseră cu_ atâta stăruinţă 
ceva mai înainte. Ah! curenţii ăştia îţi sucesc capul aproape la 
fel de lesne cum sucesc vasul. Dar iată o privelişte însorită şi 
plăcută la vedere, ba chiar îmbietoare! 

Prin dantelăria velaturii zărise o negresă tânără care dormea în 
umbra parapetului, cu corpul destins, ca o ciută culcată sub o 
stâncă, în inima pădurii. Puiul ei treaz îşi târa spre sânii ei 
acoperiţi trupşorul, negru, gol-goluţ, pe jumătate înălţat 
deasupra punţii, agăţându-se cu lăbuţele de trunchiul matern, în 
vreme ce năsucul şi gurita scormoneau zadarnic în căutarea 
tintei dorite. Aceste mişcări erau acompaniate de un fel de 
grohăit indignat, ce se îmbina cu sforăitul potolit al negresei. 
Vigoarea neobişnuită a pruncului o trezi în cele din urmă pe 
mamă, care se sculă, tresărind. Dar cu toate că-l zări pe 


căpitanul Delano drept în faţa ei, la oarecare distanţă, negresa 
apucă pruncul în braţe şi-l acoperi de sărutări, ca şi cum nu i-ar 
fi pasat câtuşi de puţin de atitudinea în care fusese surprinsă. 

lată natura în goliciunea ei! îşi spuse căpitanul, încântat. 

Dragostea şi tandreţea în stare pură! 

Această scenă îl îndemnă să se uite cu mai multă atenţie la 
celelalte negrese. li plăceau manierele lor: ca mai toate femeile 
necivilizate, păreau robuste şi în acelaşi timp tandre, gata să 
moară sau să lupte pentru odraslele lor. Drăgăstoase ca nişte 
porumbiţe şi aprige ca nişte tigroaice! gândi căpitanul Delano. 
Te pomeneşti că tocmai pe unele dintre ele le-a văzut Ledyard?’ 
în Africa, şi le-a descris cu atâta admiraţie! 

Acest spectacol natural îi spori pe nesimţite încrederea şi 
liniştea sufletească. Căutând din ochi baleniera, observă că era 
încă destul de departe şi se întoarse ca să vadă dacă Don Benito 
reapăruse, dar nu-l zări. 

Ca să schimbe locul şi ca să poată observa în voie baleniera, se 
căţără, prin port-sarturi, până la galeria de la tribord - un fel de 
balcon venețian, unde te puteai refugia departe de punte. In 
timp ce călca pe pardoseala de muşchi marin jumătate jilav, 
jumătate uscat, şi primea în obraz o adiere uşoară - un fel de 
briză fantomatică, neanunţată şi neurmată de nimic; în timp ce 
privirea lui cădea asupra şirului de hublouri mărunte, rotunde şi 
oarbe ca ochii pecetluiţi ai morţilor, precum şi asupra uşii 
cabinei comandantului legată cândva de galerie (ca şi hublourile 
de altfel), dar călăfătuită şi închisă acum, ca un capac de 
sarcofag; în timp ce privea pragul, tăblia şi stâlpul acestei uşi, 
unse, toate, cu un catran negru-purpuriu, şi se gândea la 
vremea când în cabina asta răsunau vocile ofiţerilor regelui 
Spaniei, iar pe balustrada balconului se rezemau cu coatele, 
cum se rezema el acum, fiicele viceregelui Limei - în timp ce 
aceste imagini şi altele asemănătoare îi treceau prin minte, 
aidoma adierilor ce treceau pe faţa calmă a oceanului, căpitanul 
Delano se simţi treptat năpădit de o stare tulbure de vis, ca 
neliniştea pe care-o încearcă în liniştea amiezii un om ce umblă 
singur prin preerie. 

Rezemat de balustrada sculptată, privi din nou în direcţia 
balenierci, dar ochii îi căzură asupra ierburilor marine, ce se 


3 6 John Ledyard (1751—1783), navigator american; în 1776 l-a întovărăşit pe căpitanul Cook în ultima sa călătorie, iar la 
întoarcere a publicat un jurnal de călătorie în care relatează moartea acestuia, în insulele Hawai. 


târau ca o brazdă de flori, de-a lungul liniei de plutire a vasului; 
zări şi răzoarele în formă de semilună sau cerc pe care le 
formau algele, despărțite între ele de nişte cărări lungi ce 
străbateau terasele valurilor şi se aplecau parcă spre grotele de 
sub ele. Deasupra tuturor, trona balustrada pe care-şi rezema 
coatele - balustradă parte mânijită cu catran, parte acoperită de 
muşchi, încât semăna cu ruina carbonizată a unui chioşc dintr- 
un parc grandios, căzut de mult în paragină. 

încercând să rupă o vrajă, iată că era din nou vrăjit! Deşi se 
afla în larg, avea senzaţia că a nimerit undeva în inima unei ţări 
depărtate - prizonier în vreun castel părăsit, din care contempla 
întinderi pustii şi drumuri ceţoase, neînsufleţite de niciun vehicul 
sau călător. 

Dar vraja se risipi oarecum, în clipa când privirea îi căzu asupra 
port-sarturilor mâncate de rugină. De un model vechi, masive, 
cu lanţurile greoaie şi ruginite, păreau mai potrivite cu actuala 
stare a corăbiei, decât cu scopul pentru care fusese construită. 

Deodată, avu impresia că lângă lanţuri se mişcă ceva. Se frecă 
la ochi şi privi ţintă: prin greementul încâlcit ca o pădure zări un 
marinar spaniol, care stătea la pândă îndărătul unui strai, ca un 
indian înapoia unui copac. Tinea în mână o sulă pentru matisat, 
cu care tocmai făcea un fel de semne stângace în direcţia 
balconului; auzind însă zgomot de paşi dinspre punte, se mistui 
numaidecât în pădurea de pânze, ca un braconier speriat. 

Ce însemna asta? Nu cumva omul încercase să-i transmită un 
mesaj secret, fără ştirea nimănui, nici măcar a comandantului 
său? 

Să fi fost oare vorba de un mesaj în defavoarea lui Don Benito? 
Bănuielile anterioare ale căpitanului Delano aveau, oare, să fie 
confirmate? Sau, poate că în buimăceala lui, luase drept un gest 
semnificativ vreo mişcare reflexă, făcută de omul acela în timp 
ce repara straiul? 

Nu fără oarecare nelinişte, căută iar din ochi baleniera: un 
pinten stâncos al insulei tocmai o ascundea vederii sale. 
Nerăbdător să o vadă în clipa când va apărea din nou, se aplecă 
peste parapet, care se nărui însă ca un strat de cărbune. Dacă 
nu s-ar fi agăţat de capătul unei parâme, căpitanul Delano ar fi 
căzut în mare. Zgomotul surd făcut de lemnele putrede în 
căderea lor fusese desigur auzit, ca şi troznetul, deşi nu prea 
puternic. Căpitanul ridică privirea. Unul dintre câlţarii aceia 


bătrâni cobori se de pe treapta lui lângă un stâlp şi se uita în jos 
cu o curiozitate sobră; dedesubt, nevăzut de negru, stătea la 
pândă marinarul spaniol de adineauri, care privea printr-un 
hublou întocmai ca o vulpe prin deschizătura vizuinei sale. Ceva 
din atitudinea marinarului îi sugeră deodată căpitanului Delano 
un gând nebunesc şi anume că indispoziţia din pricina căreia 
Don Benito se retrăsese în cabina lui nu era decât un pretext 
mincinos şi că, în realitate, spaniolul se retrăsese pentru a-şi 
pune la cale complotul; prinzând ceva de veste, marinarul acela 
încercase să-l prevină pe oaspetele american, poate din 
recunoştinţă pentru vreo vorbă bună rostită de el când se 
urcase pe bord. Nu cumva Don Benito, prevăzmd tocmai o. 
Asemenea intervenţie, îi zugrăvise în culori atât de sumbre pe 
marinarii albi, şi-i lăudase pe negri 

— Când, de fapt, primii păreau să fie tot atât de docili, pe cât 
se arătau de turbulenţi ceilalţi? De altfel, se ştie că albii sunt 
mai isteţi din fire. Un om care pune ceva la cale e înclinat să 
laude prostia acelora care rămân orbi la ticăloşia lui, şi să 
ponegrească inteligenţa de care nu se poate ascunde. Dar dacă 
albii erau, cumva, la curent cu vreo taină sinistră în legătură cu 
Don Benito, putea oare acesta să fie în cârdăşie cu negrii? Nu, 
căci erau prea greoi la minte! Şi-apoi, unde s-a mai pomenit ca 
un alb să se lepede într-atâta de propria-i rasă, încât să se alieze 
împotriva ei cu nişte negri? 

Aceste întrebări spinoase îi rechemară în minte pe cele 
anterioare. Pierdut în labirintul lor, căpitanul Delano - care se 
întorsese între timp pe punte şi înainta neliniştit de-a lungul ei - 
observă deodată o faţă pe care n-o mai zărise până atunci, faţa 
unui marinar vârstnic, aşezat turceşte lângă bocaportul 
principal. Avea o piele zbârcită ca guşa goală a unui pelican, un 
păr nins şi o faţă gravă şi serioasă. Ţinea în mâini nişte frânghii, 
pe care se străduia să le lege într-un nod uriaş. Câţiva negri 
strânşi în jurul lui îl ajutau să vâre în nod firele destrămate. 

Căpitanul traversă puntea şi se opri în faţa marinarului, privind 
în tăcere nodul: mintea lui trecea, printr-o tranziţie firească, de 
la încâlceala propriilor gânduri la aceea a frânghiilor. Nu văzuse 
niciodată un nod atât de încâlcit, nici pe un vas american, nici 
pe vreun alt vas. Bătrânul marinar arăta ca un preot egiptean 
făcând noduri gordiene pentru templul lui Ammon. Nodul lui 
părea o combinaţie de noduri marinăreşti simple, duble şi triple, 


din care nu lipsea nici „gura-de-lup“. 

Nefiind în stare să priceapă rostul unui asemenea nod, 
căpitanul Delano sfârşi prin a-l întreba pe marinar: 

— Ce înnozi acolo, omule? 

— Un nod, răspunse laconic marinarul, fără sa ridice privirea. 

— Văd şi eu, dar la ce foloseşte? 

— Ca să fie desfăcut de alţii, murmură bătrânul, răsuci ndu-şi şi 
mai vârtos degetele, pentru a încheia nodul. 

In timp ce căpitanul îl privea cu luare-aminte, bătrânul îi aruncă 
deodată nodul, spunându-i într-o englezească stricată - era 
pentru prima oară că auzea pe cineva de pe vas vorbind 
englezeşte: 

— Desfă-l, taie-l iute! 

Vorbele astea şoptite, fură rostite cu atâta repeziciune, încât ai 
fi zis că lungile cuvinte spanioleşti care le precedaseră şi cele 
care le urmară, serveau doar la acoperirea scurtelor vocabule 
anglo-saxone. 

O clipă, căpitanul Delano rămase perplex, cu nodul în mână şi 
cu un alt nod în cap, în vreme ce, fără a-l mai lua în seamă, 
bătrânul meşterea la alte frânghii. Deodată, auzi în spatele lui 
zgomot de paşi şi, întorcându-se, îl văzu pe Atufal, negrul 
încătuşat, care stătea liniştit acolo. In clipa următoare bătrânul 
marinar se sculă, bodogănind şi porni spre prova, unde dispăru 
în mulţime, urmat de negrii care-l ajutaseră. 

Un negru mai în vârstă, înfăşurat parcă în scutece, deşi avea 
păr cărunt şi o mutră de avocat, se apropie de căpitanul Delano 
şi, clipind din ochi cu bunăvoință, îl informă într-o spaniolească 
destul de corectă, că bătrânul marinar era un om sărac cu 
duhul, dar inofensiv, căruia-i plăcea să se ţină de pozne. După 
aceea, îl rugă pe căpitan, să-i dea nodul, căci desigur n-avea ce 
face cu el. Fără să stea pe gânduri, căpitanul i-l dădu, iar negrul 
apucă nodul şi după ce făcu un soi de plecăciune, îi întoarse 
spatele şi îşi vâri nasul în ghemul de frânghie, întocmai ca un 
inspector vamal care caută dantele de contrabandă. Peste 
câteva clipe aruncă peste bord ghemul, rostind un cuvânt 
african misterios. 

Foarte ciudat! îşi spuse în sinea lui căpitanul Delano, năpădit 
de un soi de greață; dar, ca unul care simte primele semne ale 
răului de mare, se sili să scape de această senzaţie, ignorându-i 
simptomele. Privi încă o dată în direcţia balenierei şi, spre 


bucuria lui, o zări: baleniera reapăruse la orizont, lăsând în urmă 
pintenul stâncos al insulei. 

Apariţia ei nu numai că-i potoli greaţa, dar i-o risipi cu totul, ca 
un leac neaşteptat de eficace. Apropierea acestei baleniere atât 
de familiare - ale cărei contururi nu mai erau parţial învăluite în 
ceaţă, ci se zugrăveau limpede, ca acelea ale unui corp 
omenesc - apropierea acestei baleniere, botezată „Hoinarul”, 
care deşi se afla acum pe mări străine, mângâiase adesea plaja 
din faţa casei căpitanului Delano, plajă unde era adusă pentru 
reparaţii şi unde zăcea culcată ca un dulău de Terra-Nova - 
apropierea acestei ambarcaţiuni familiare îi trezi mii de amintiri 
credincioase, care, spre deosebire de bănuielile anterioare îi 
redară încrederea, ba chiar îl făcură să-şi reproşeze în glumă 
neîncrederea de mai înainte. 

„Eu, Amasa Delano - Prichindelul Plăjii, cum mi se spunea în 
copilărie - eu, care mergeam cu ghiozdanul subsuoară de-a 
lungul cheiului în drum spre şcoala amenajată într-un vechi 
ponton, eu, prichindelul care mă duceam să culeg mure 
împreuna cu vărul meu Nat şi cu ceilalţi - tocmai eu să fiu ucis 
aici, la capătul pământului, de către un spaniol fioros, pe bordul 
unui vas de pirați bântuit de duhuri? E prea absurd ca să fie 
adevărat! Cine-ar putea dori să-l ucidă pe Amasa Delano? 
Conştiinţa lui e curată. Şi-apoi, există un Dumnezeu în cer! Fii 
serios, Prichindelule! ai rămas un copil, zău - un bătrân căzut în 
mintea copilăriei: tare mă tem c-ai început să baţi câmpii, 
băiatule!“ 

Cu o inimă uşoară şi cu paşii aşijderea, căpitanul Delano porni 
înapoi spre pupa, dar servitorul lui Don Benito îi ieşi în cale şi, cu 
o mutră veselă, ce făcea ecou propriilor lui simţăminte, îl 
informă că stăpânul său, căruia îi trecuse accesul de tuse, îi 
trimitea vrednicului său oaspe, Don Amasa, cele mai calde 
salutări, în aşteptarea fericitului şi apropiatului prilej de a-l 
revedea. 

Plimbându-se de colo până colo pe dunetă, căpitanul făcea 
următoarele reflexii: „Poftim! Mare prost am fost! Omul acesta 
nobil şi inimos, care-mi trimite salutări atât de amabile, îmi 
apărea, cu numai zece minute în urmă, ca un ucigaş tenebros, 
care, cu un felinar orb în mână, ar ascuţi un topor la vreo tocilă 
veche. Calmul ăsta prelungit exercită pe semne o influenţă 
morbidă asupra minţii mele - am auzit eu adesea că aşa se- 


ntâmplă, dar nu-mi venea să cred. Poftim! lată-l şi pe „Hoinar „, 
bunul meu dulău, cu un os în gură! Un os destul de mărişor, pe 
câte văd... Dar ce se-ntâmplă? A nimerit, pare-se, în viitoarea 
aceea spumegândă, care-l mână acum în direcţia contrară! Dar 
s-avem puţină răbdare...” 

Era aproape de amiază, cu toate că, judecind după aspectul 
cenuşiu al lucrurilor, ai fi zis că se lăsa noaptea. 

Calmul părea să se fi statornicit. Undeva, departe, dincolo de 
influenţa uscatului, oceanul părea încremenit şi greoi, ca de 
plumb, o materie moartă, neînsufleţită, căreia i s-ar fi încheiat 
crugul. În schimb, curentul dinspre uscat, în puterea căruia se 
afla corabia, se înteţi, târând-o pe tăcute din ce în ce mai 
departe, spre apele încremenite din larg. 

Totuşi, cunoscând aceste latitudini, căpitanul Delano nu 
pierdea speranţa de a simţi, dintr-o clipă în alta, o briză 
proaspătă şi puternică; optimist din fire, era încredinţat ca, în 
ciuda aparenţelor, „San Dominick“ va ancora la loc sigur înainte 
de căderea nopţii. Distanţa pierdută nu însemna nimic, întrucât, 
cu un vânt prielnic, vasul putea recupera în zece minute un ocol 
de o oră. Privind când spre baleniera ce se lupta cu viitoarea, 
când spre locul de unde trebuia să apară Don Benito, căpitanul 
Delano continua să se plimbe pe dunetă. 

întârzierea balenierei începuse să-l sâcâie, iar sâcâiala asta se 
transformă curând într-un soi de nelinişte; în cele din urmă, cum 
privirea îi cădea mereu - ca dintr-o lojă spre parter - asupra 
bizarei mulţimi de dinaintea şi de dedesubtul lui, recunoscu faţa, 
acum indiferentă, a marinarului spaniol care parcă-i făcuse cu 
ochiul printre port-sarturi, şi atunci vechile-i îndoieli îi năpădiră 
din nou cugetul. 

„Parc-aş avea friguri, îşi spuse el în gând, destul de îngrijorat. 
Când ai scăpat de o criză, nu înseamnă că nu te aşteaptă alta!“ 
Deşi i-era ruşine de această nouă criză, nu izbuti să o înfrângă 
cu totul; dar punându-şi în joc întreaga bunăvoință, ajunse pe 
nesimţite la un compromis: „Da, e o corabie ciudată, cu o istorie 
ciudată, şi cu nişte oameni ciudaţi pe bord. Dar... nimic mai 
mult...“ 

Pentru a nu-şi lăsa mintea pradă gândurilor rele până la sosirea 
balenierei, căpitanul Delano încercă să şi-o ocupe cu ceva, şi 
anume cu examinarea, pur teoretică, a unora dintre detaliile 
mărunte care-l caracterizau pe comandant şi pe membrii 


echipajului său. Printre altele, îi reveniră în minte următoarele 
patru fapte ciudate: 

întâi, întâmplarea cu musul spaniol lovit cu cuțitul de către 
sclavul negru, sub ochii lui Don Benito. Apoi, tratamentul tiranic 
aplicat de Don Benito negrului Atufal - ai fi zis că un copil mână 
un taur ţinându-l de veriga din nări. În al treilea rând, 
întâmplarea cu marinarul călcat în picioare de cei doi negri - 
insolenţă trecută cu vederea fără măcar o dojană. In al patrulea 
rând, slugărnicia cu care i se supunea comandantului întreg 
personalul inferior al corăbiei, alcătuit mai ales din negri, care 
parcă se temeau să nu-i stârnească, prin vreo cât de mică 
abatere, mânia despotică. 

Puse laolaltă, aceste fapte păreau oarecum contradictorii. „Dar 
care-i concluzia?“ se întrebă căpitanul Delano privind spre 
baleniera, care acum se apropia. „Că Don Benito e un 
comandant foarte capricios. Dar nu e primul de acest gen pe 
care-l întâlnesc, deşi trebuie să recunosc că-i cam întrece pe toţi 
ceilalţi. Spaniolii ăştia sunt însă o nație ciudată! însuşi cuvântul 
spaniol sună ciudat, ca numele unui conspirator, ca Guy 
Fawkes?” de pildă. Şi cu toate astea, spaniolii sunt îndeobşte 
oameni la fel de cumsecade ca şi cetăţenii din Duxbury, 
Massachusetts... Dar iată-l, în sfârşit, pe «Hoinarul» meu!“ 

în timp ce baleniera, cu binevenita-i încărcătură, se lipea de 
bordajul corăbiei, câlţarii se străduiau, cu gesturi venerabile, să-i 
ţină în frâu pe negri, care, la vederea celor trei butoaie ferecate 
de pe fundul ambarcaţiunii, şi a dovlecilor uscați îngrămădiţi la 
prova, se aplecau peste parapet, cuprinşi de un entuziasm 
anarhic. 

Don Benito apăru în sfârşit, împreună cu servitorul lui - 
pesemne că zarva de pe punte îi grăbise venirea. Căpitanul 
Delano îi ceru voie să distribuie personal apa, aşa fel ca fiecare 
să primească o raţie egală, şi nimeni să nu-şi căşuneze vreun 
rău bând peste măsură. Dar această propunere, atât de 
rezonabilă şi de generoasă faţă de spaniol, fu primită cu un soi 
de iritare, ca şi cum Don Benito, dându-şi seama că-i lipsea 
energia necesară unui comandant, şi fiind cuprins de invidia 
caracteristică oamenilor slabi, ar fi văzut un afront în orice 


3 7 Guy Fawkes (1570—1606), conspirator catolic englez, conducătorul faimoasei conspirații a „prafului de puşcă", arestat şi 


schingiuit la 5 noembrie 1605 pentru vina de a fi încercat Să arunce în aer Camera Lorzilor, la ale cărei dezbateri urma să ia 
parte regele protestant lacob I. 


amestec din afară. Cel puţin, aşa i se păru căpitanului Delano. 

Peste câteva clipe, în timp ce butoaiele erau aduse pe punte, 
câţiva negri mai nerăbdători îl îmbrânciră din întâmplare pe 
căpitanul Delano, care stătea lângă schelă; cedând unui impuls 
de moment, americanul uită de Don Benito şi porunci negrilor să 
se dea înapoi, pe un ton autoritar dar nu lipsit de bunăvoință; 
pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale, le însoţi cu un 
gest pe jumătate glumeţ, pe jumătate ameninţător. Pe dată 
negrii rămaseră locului, fiecare în poziţia în care-l surprinseseră 
aceste cuvinte, şi stătură aşa câteva clipe, în vreme ce o silabă 
stranie trecea din gură în gură (ca între stâlpii unui telegraf) 
printre câlţarii cocoţaţi pe trepte. Deodată, în timp ce atenţia 
oaspetelui era atrasă de această scenă, lustruitorii de securi se 
ridicară pe jumătate, iar Don Benito scoase un țipăt strident. 

Temându-se că, la acest semnal al spaniolului, va fi omorât, 
căpitanul Delano fu cât pe ce să sară în baleniera, dar se opri 
când îi văzu pe câlţari aruncându-se în mijlocul mulţimii; după 
ce-i siliră atât pe albi cât şi pe negri, răcnind la ei, să se dea 
înapoi, îl rugară pe american, cu gesturi prietenoase şi familiare, 
ba chiar joviale, să nu facă o prostie. In aceeaşi clipă, lustruitorii 
de securi se aşezară la locurile lor, liniştiţi ca nişte croitori; şi ca 
şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, albii şi negrii, 
cântând, trecură din nou la palane pentru a trage butoaiele pe 
punte. 

Căpitanul Delano aruncă o privire spre Don Benito. Văzând că 
trupul firav al acestuia îşi recăpăta echilibrul după ce căzuse ca 
o cârpă în braţele servitorului, se miră de spaima ce-l cuprinsese 
adineaori, la absurda presupunere că un asemenea comandant, 
care-şi pierdea cumpătul într-o împrejurare atât de banală ca 
aceea descrisă mai înainte, ar fi fost în stare să pună la cale, cu 
o energie diabolică, asasinarea lui. 

După ce butoaiele fură aduse pe punte, căpitanul Delano primi 
mai multe căni şi ulcioare din mâinile unuia dintre cambuzieri, 
care, în numele comandantului său, îl rugă să împartă apa, aşa 
cum propusese. Oaspetele consimţi, şi făcu dovadă de o 
imparţialitate republicană faţă de această mulţime republicană, 
dornică de egalitate: el îi servi pe toţi la fel, de la cel mai în 
vârstă alb până la cel mai tânăr negru, cu o singură excepţie - 
aceea a sărmanului Don Benito, care prin starea, dacă nu şi prin 
rangul lui, merita o porţie suplimentară. Căpitanul Delano îi 


oferi, cu prioritate, un ulcior plin; deşi însetat, spaniolul nu sorbi 
niciun strop înainte de a se înclina solemn, de câteva ori, în faţa 
oaspetelui său. Mari amatori de ceremonii, africanii aplaudară 
acest schimb de amabilităţi. 

Doi dintre dovlecii mai puţin uscați fură puşi de o parte penţru 
masa comandantului, iar din ceilalţi făcură un terci pentru 
ospătarea tuturor. Cât despre pâine, zahăr şi cidru, căpitanul 
Delano ar fi vrut să le împartă exclusiv albilor şi îndeosebi lui 
Don Benito, dar acesta se împotrivi, cu o abnegaţie ce-l încântă 
pe american; în consecinţă, atât albii cât şi negrii se înfruptară 
din pomenitele bunătăţi, o singură sticla de cidru fiind pusă 
deoparte pentru Don Benito, la stăruinţele lui Babo. 

E locul să remarcăm că, la fel ca şi prima oară, americanul nu- 
şi lăsă nici de data aceasta oamenii să se urce la bord, pentru a 
nu spori zăpăceala ce domnea pe punţile vasului. 
Abandonându-se bunei dispoziţii generale, şi uitând pentru 
moment de orice gânduri negre, căpitanul Delano, care se 
aştepta, potrivit ultimelor indicaţii, ca briza să se stârnească în 
cel mult o oră sau două, expedie baleniera înapoi la corabia lui, 
cu instrucţiuni ca toţi marinarii disponibili să transporte 
butoaiele pe insulă pentru a le umple. De asemenea, îi trimise 
vorbă secundului său să nu se alarmeze dacă vasul _ nu va 
ajunge la locul de ancoraj înainte de asfinţit, aşa cum se aştepta 
el acum; în noaptea aceea vor avea, oricum, lună plină, iar el 
(căpitanul Delano) va rămâne pe bordul vasului, pentru a-l 
pilota, de îndată ce se va stârni vântul. 

Cei doi căpitani priveau împreună baleniera ce se depărta 
(servitorul ştergea în tăcere o pată pe care-o observase pe 
mâneca de catifea a stăpânului); la un moment dat, americanul 
îşi exprimă regretul că „San Dominick” n-avea nicio altă barcă, 
în afară de carcasa inutilizabilă a unei şalupe; strâmbă ca un 
schelet de cămilă într-un deşert, şi aproape la fel de albă, zăcea 
răsturnată cu fundul în sus, dar săltată puţin într-o rină, astfel 
încât oferea un soi de adăpost subteran unor familii întregi de 
negri, în majoritate femei şi copii, care, ciuciţi pe câte o rogojină 
uzată sau cocoţaţi pe banchetele înalte, sub bolta întunecoasă, 
păreau nişte lilieci refugiaţi în vreo grotă primitoare; în 
răstimpuri, câte-un pâlc de băieţaşi şi fetiţe, nu mai mari de trei- 
patru ani, ţâşneau din ascunzătoare sau se repezeau înăuntru 
cu trupurile lor goale, de abanos. 


— Sunt convins, Don Benito - spuse căpitanul Delano - că dacă 
ai avea trei sau patru bărci, pe care negrii dumitale să le poată 
manevra, văslind, lucrurile s-ar mai îndrepta un pic. Ai plecat din 
port fără bărci, Don Benito? 

— Au fost luate de valuri, senor. 

— Păcat. Păcat, mai ales, de oamenii pe care i-ai pierdut. 
Oameni şi bărci. Cumplite furtuni trebuie să fi fost, Don Benito! 

— De nedescris! oftă spaniolul. 

— Spune-mi, Don Benito, urmă interlocutorul său cu o 
curiozitate sporită, furtunile acelea v-au asaltat îndată după 
Capul Horn? 

— Capul Horn? Cine-a pomenit de Capul Horn? 

— Păi, chiar dumneata mi-ai pomenit, când mi-ai vorbit de 
călătoria vasului, răspunse căpitanul Delano, uluit că spaniolul, 
retras din fire, îşi retrăgea şi cuvintele. Chiar dumneata, Don 
Benito, mi-ai pomenit de Capul Horn, repetă el, stăruitor. 

Spaniolul îşi întoarse faţa, aplecându-se puţin şi rămase o clipă 
aşa, în poziţia unui om care e gata să sară dintr-o stihie în alta, 
bunăoară din văzduh în apă. 

În clipa aceea, un mus alb trecu repede pe lângă ei, 
îndreptându-se spre teuga, pentru a bate clopotul cel mare al 
corăbiei, aşa cum făcea din jumătate în jumă tate de oră, 
potrivit ceasornicului din cabina de comandă. 

Servitorul negru încetă să mai frece mâneca spaniolului şi-i 
spuse, cu sfiala unuia pus să facă o treabă a cărei îndeplinire 
ştie că-l va irita pe cel din porunca şi în folosul căruia s-a apucat 
s-o facă: 

— Stăpânul mi-a cerut să-i amintesc totdeauna, în orice loc s-ar 
afla şi orice ar face, când se apropie momentul să-l bărbieresc. 
Miguel a dat fuga să bată clopotul. Momentul a sosit, stăpâne. 
Binevoieşte stăpânul să meargă în cudady7%8 

— A, da! răspunse spaniolul, tresărind de parcă s-ar fi prăbuşit 
din vis în realitate. Apoi, întorcându-se cu faţa spre căpitanul 
Delano, îl asigură că-şi vor continua în curând discuţia. 

— Dacă stăpânul doreşte să discute cu Don Amasa, se 
amestecă în vorbă servitorul, de ce n-ar veni Don Amasa în 
cuddy să şadă lângă stăpân? Stăpânul vorbeşte, Don Amasa 
ascultă, iar Babo ascute briciul şi săpuneşte. 

— Desigur, zise căpitanul Delano, încântat de această 


3 8 în limba] nautic, o cabină mică, care pe vremuri servea de salon, situată sub pupa. 


perspectivă. Da, Don Benito, aş veni cu dumneata, dacă n-ai 
nimic împotrivă. 

— Bine, senor. 
în timp ce se îndreptau, toţi trei, spre pupa, americanul îşi 
spunea că punctualitatea cu care Don Benito se bărbierea în 
toiul amiezii era încă un indiciu bizar al firii sale capricioase. Dar 
se gândi că, probabil, fidelitatea grijuliului servitor nu era străină 
de această poveste: bărbieritul îl salva la timp pe stăpânul său 
de criza ce părea să se abată asupră-i. 

Locul denumit cuddy era o cabină luminoasă alcătuită chiar din 
dunetă, ca un fel de mansardă a cabinei propriu-zise a 
comandantului. Pe vremuri, o parte din ea servise drept salon al 
ofiţerilor, dar după moartea acestora, pereţii despărțitori 
fuseseră scoşi şi întreg interiorul fusese transformat într-o sală 
încăpătoare şi bine aerisită. Lipra oricărei mobile fine şi 
pitoreasca îngrămădeală a tot felul de obiecte heteroclite 
dădeau acestei încăperi aspectul unui salon spaţios şi 
dezordonat, aparţinând vreunui boiernaş celibatar şi excentric, 
care-şi agaţă haina de vânătoare şi pungociul de tutun pe-un 
cuier făcut din coarne de cerb şi-şi ţine undiţa, cleştele şi 
bastonul în acelaşi ungher. Această asemănare era sporită, dacă 
nu chiar sugerată nemijlocit, de ambianța oceanului, căci, într-o 
anume privinţă câmpia şi oceanul par veri buni. 

Duşumeaua încăperii era acoperită cu rogojini. Vreo patru sau 
cinci flinte vechi erau înfipte în despărţiturile orizontale dintre 
bârnele pereţilor. Intr-un ungher, legată de punte, se afla o 
măsuţă cu picioarele terminate în formă de gheare; pe măsuţa 
asta se vedea o carte de rugăciuni uzată, deasupra căreia trona 
un mic crucifix legat de peretele de lemn. Sub masă, doua-trei 
cuțite boante şi un harpon ciuntit zăceau într-un maldăr de 
odgoane vechi, asemănătoare cu nişte brâie de călugări- 
cerşetori. Se mai vedeau şi două jilţuri lungi şi costelive din 
trestie de Malacca, înnegrite de vreme şi la fel de neplăcute la 
vedere ca scaunele pe care-şi schinguiau inchizitorii victimele; 
mai era acolo şi un fotoliu mare şi strâmb, prevăzut la spate cu 
o foarte primitivă rezemătoare de cap, manevrată cu un şurub, 
încât părea un grotesc aparat de tortură. Într-un colţ se afla un 
dulăpior pentru -drapele, prin a cărui uşă deschisă se vedeau tot 
felul de pânze colorate, unele făcute sul, altele pe jumătate 
desfăşurate sau pe de-a-ntregul ferfeniţite. În faţa dulăpiorului, 


se înălța un lavoar greoi, meşterit dintr-o bucată masivă de 
mahon ne gru, aşezată pe un piedestal întocmai ca o cristelniţă; 
deasupra lavoarului, pe o policioară, se vedeau piepţeni, periuţe 
şi alte obiecte de toaletă. Pe aproape, se legăna un hamac de 
rafie, rupt şi decolorat; aşternutul mototolit şi perna încreţită ca 
o frunte, dovedeau că omul care dormea acolo avea un somn 
agitat, străbătut de gânduri negre şi vise rele. 

în celălalt capăt al încăperii, chiar deasupra pupei vasului, se 
vedeau trei deschizături, ce serveau drept ferestre sau 
saborduri, după împrejurări; dacă în cadrul lor apăreau capete 
de oameni se numeau ferestre, iar dacă apăreau tunuri, se 
numeau saborduri. În clipa de faţă, nu se vedeau nici capete de 
oameni, nici tunuri, deşi uriaşele belciuge ruginite şi celelalte 
piese de fier fixate pe şarpanta de lemn te duceau cu gândul la 
tunuri de mare calibru. 

Intrând în încăpere şi zărind hamacul, căpitanul Delano spuse: 

— Aici dormi, Don Benito? 

— Da, senor., aici dorm, de când am intrat în zona calmă.». 

— Încăperea asta seamănă cu un dormitor, cu un salon, cu o 
magazie de pânze, cu-o armurărie, cu-o capelă şi cu un cabinet 
de lucru totodată, adăugă căpitanul Delano, aruncând o privire 
în jur. 

— Da, sefior, împrejurările n-au prea fost prielnice unei bune 
rânduieli în cabina mea. 
în clipa aceea, servitorul, cu un prosop pe braţ, făcu un gest 
prin care-i arăta stăpânului că e la dispoziţia lui. Cum Don 
Benito îi răspunse că e gata, Babo îl aşeză în fotoliul de Malacca 
şi, după ce trase în faţa lui unul din jilţuri, pentru musafir, îşi 
începu treaba desfăcând gulerul spaniolului şi dezlegându-i 
cravata. 

Negrii au, pare-se, o predispoziţie aparte, ce-i face apți pentru 
serviciile legate de persoana omului. Mai toţi negrii sunt valeţi şi 
frizeri înnăscuţi; ei mânuiesc pieptenul şi peria cu aceeaşi graţie 
şi aproape cu aceeaşi satisfacţie cu care mânuiesc castanietele. 
De asemenea, ei îndeplinesc aceste munci cu un tact remarcabil 
şi cu o iuţeală extraordinară, cu nişte mişcări unduioase, tăcute, 
graţioase şi ciudat de plăcute la vedere, mai ales pentru 
beneficiarul lor. Mai presus de orice, negrii au marele dar al 
umorului. Nu e vorba, în cazul de faţă, de grimase sau râsete, 
căci ele pot fi nelalocul lor. E vorba de o anumită voioşie 


naturală la care participă în chip armonios fiece gest şi fiece 
privire, ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi acordat întreaga făptură 
a negrului la vreo melodie plăcută. 

Dacă la aceste însuşiri adăugăm docilitatea ce izvorăşte din 
mulţumirea de sine a unei minţi mărginite şi modeste, precum şi 
capacitatea de a sluji orbeşte, caracteristică unor fiinţe de o 
indiscutabilă înapoiere 
— Vom înţelege mai bine pentru ce nişte ipohondri ca Johnson 
şi Byron (sau poate chiar ca Benito Cereno), au ajuns să-i 
îndrăgească pe servitorii lor negri Barber şi Fletcher, tăgăduind 
totodată această dragoste aproape întregii rase albe. Dar dacă 
negrul are ceva care-i face pe oamenii cinici sau bolnavi de 
acreală să-l scutească de săgețile lor, cât de mult îi farmecă el 
pe oamenii de bunăvoință, când li se arată sub aspectele sale 
cele mai îndatoritoare! Căpitanul Delano nu era numai blajin din 
fire, ci şi plin de umor şi de căldură, în clipele când nu era 
hărțuit de împrejurări. Acasă la el, îi plăcea să şadă în prag şi să 
privească vreun om de culoare muncind sau jucându-se în 
libertate. Dacă, într-o călătorie pe mare, se întâmpla să aibe în 
echipaj vreun marinar negru, ajungea negreşit să stea la taifas 
cu el, numai pe jumătate în glumă. De fapt, ca mai toţi oamenii 
veseli şi inimoşi din fire, căpitanul Delano îi iubea pe negri nu 
din filantropie, ci dintr-o simpatie naturală, aşa cum alţii se 
ataşează de câinii de Terra-Nova. 

Până în prezent această înclinaţie fusese stânjenită de starea 
de lucruri pe care-o găsise pe bordul vasului „San Dominick”. 
Dar acum, în cabină, eliberându-se de temerile de mai înainte şi 
simțindu-se, din diferite motive, mai sociabil decât oricând în 
ziua aceea, îşi regăsi vechea slăbiciune pentru negri, la vederea 
acestui servitor, care, cu prosopul pe braţ, îşi slujea cu atâta 
voioşie stăpânul chiar când îl bărbierea. 

Printre altele, îl amuză - ca un exemplu bizar al gustului african 
pentru frumos şi pentru culorile vii - faptul că negrul scoase din 
dulăpior o bucată mare de pânză pestriță, pe care-o desfăşură 
în chip de şervet, sub bărbia stăpânului. 

Spaniolii se bărbieresc oarecum altfel decât cetăţenii altor ţări. 
Ei folosesc un vas anume botezat „lighenaşul bărbierului” şi 
scobit aşa fel încât să ţină strâns bărbia, cât timp aceasta e 
săpunită; săpunitul însuşi, se face nu cu un pămătuf, ci cu o 
bucată de săpun muiată în apa din lighenaş şi frecată de obraz. 


în cazul de faţă, apa sărată a mării fu folosită în lipsa alteia mai 
bune; iar de săpunit fură săpunite doar buza superioară şi 
partea de jos a obrazului, pentru a' nu ciunti barba 
comandantului. 

Aceste operaţiuni preliminare fiind întrucâtva noi pentru el, 
căpitanul Delano le urmărea cu multă curiozitate, fără a angaja 
vreo discuţie cu Don Benito, mai ales că spaniolul nu părea să 
aibă chef de vorbă. 

Punând jos lighenaşul, negrul scotoci printre brice, pentru a-l 
alege pe cel mai ascuţit şi, după ce-l găsi, îi ascuţi şi mai mult 
tăişul, frecându-l cu un gest expert de pielea tare, netedă şi 
unsuroasă a palmei sale desfăcute; apoi dădu să înceapă, dar se 
opri o clipă, ridicând într-o mână briciul şi bălăcindu-şi-o pe 
cealaltă în clăbucii de săpun de pe gâtul slab al spaniolului. Don 
Benito nu rămase nesimţitor la vederea oţelului lucios din faţa 
lui, ci avu o tresărire nervoasă; paloarea lui obişnuită era sporită 
de albeaţa spumei» albeaţă ce ieşea şi mai mult în relief, în 
contrast cu trupul negru al servitorului. Intreaga scenă avea 
ceva straniu, cel puţin în ochii căpitanului Delano, care, 
privindu-i pe cei doi în poziţiile respective, nu-şi putu alunga 
gândul năstruşnic că negrul era gâdele, iar albul victima prinsă 
în butuc. Era, însă, una din acele năluciri capricioase, care apar 
şi dispar într-o clipită, şi de care nu e scutită, poate, nici mintea 
cea mai echilibrată. 
între timp, în tulburarea lui, spaniolul îşi desfăcuse puţin laţul 
de pânză din jurul gâtului, aşa fel încât o poală largă se 
desfăşura acum, ca o cortină, peste un braţ al fotoliului, până la 
podea, dezvăluind o mulţime de semne heraldice şi câmpuri 
colorate 
— In alb, albastru şi galben - dominate de un castel pe fond 
roşu-purpuriu şi de un leu în câmp alb. 

— Castelul şi leul! exclamă căpitanul Delano. Păi, acesta e chiar 
drapelul Spaniei! Ai noroc, Don Benito, că numai ochii mei, nu şi 
cei ai regelui, văd acest lucru, adăugă el, surâzând, apoi, 
întorcându-se spre negru: Dar principalul este, presupun, ca 
pânza să aibă culori vesele. 

Această remarcă glumeaţă păru să-l gâdile plăcut pe negru. 

— Hai, stăpâne, zise acesta, potrivind din nou steagul-şervet şi 
apăsând încetişor capul stăpânului pe rezemătoarea fotoliului. 
Hai, stăpâne! 


Şi lama de oţel scăpără lângă gât. Don Benito fu din nou 
scuturat de-un fior. 

— Nu-i bine să tremuraţi aşa, stăpâne... Vedeţi, Don Amasa, 
stăpânul tremură de câte ori îl bărbieresc, deşi ştie că nu l-am 
tăiat niciodată. S-ar putea, însă, să-l tai puţin o dată şi-o dată, 
dacă-o să tot tremure aşa... Hai, stăpâne... Şi-acum, Don 
Amasa, fiţi bun şi vorbiţi mai departe despre furtună şi despre 
tot ce vreţi. Stăpânul poate să asculte şi, din când în când, să 
răspundă. 

— A, da, furtunile alea! zise căpitanul Delano. Pe măsură ce mă 
gândesc la călătoria dumitale, Don Benito, mă minunez tot mai 
mult nu atât de furtuni, oricât de groaznice vor fi fost ele, cât de 
catastrofala acalmie ce le-a urmat. Căci, potrivit spuselor 
dumitale, ţi-au trebuit peste două luni ca s-ajungi de la Capul 
Horn la Santa Maria - distanţă pe care eu însumi am străbătut-o 
în câteva zile, graţie unui vânt prielnic. E adevărat că ai trecut 
prin zone întinse de calm, dar e lucru neobişnuit să fii imobilizat 
de calm vreme de două luni. Pe legea mea, Don Benito, dacă 
altcineva în afară de dumneata mi-ar fi spus o asemenea 
poveste, aş fi fost ispitit să nu-i dau crezare pe deplin! 

Pe faţa spaniolului se zugrăvi, fără voia lui, o expresie 
asemănătoare aceleia pe care-o avusese ceva mai înainte pe 
punte şi, fie din pricina unei noi tresăriri, fie din pricina vre-unuli 
ruliu brusc al chilei, sau din cauza unei şovăieli de moment a 
servitorului, fapt este că sub briciul acestuia începu să curgă 
sânge, iar spuma ce acoperea gâtul spaniolului se umplu de 
pete roşii. Numaidecât, bărbierul negru îşi retrase briciul şi, 
rămânând în poziţia lui profesională, cu faţa la Don Benito şi cu 
spatele la căpitanul Delano, flutură în aer oţelul însârigerat şi 
spuse, pe jumătate în glumă, pe jumătate cu mâhnire: 

— Poftim, stăpâne, aşa de tare-aţi tremurat, încât... iaţă cel 
dintâi sânge vărsat de Babo! 

Nicio spadă trasă în faţa regelui lacob I al Angliei, nicio crimă 
săvârşită în prezenţa lui, nu i-ar fi putut stârni acelui monarh 
fricos o spaimă mai mare ca aceea ce se zugrăvea acum pe faţa 
lui Don Benito. 

„Bietul de el, îşi spuse căpitanul Delano, e atât de nervos încât 
nu poate suporta să vadă sânge nici măcar atunci când curge 
dintr-un brici de frizer! Cum de-am fost în stare să-mi închipui că 
omul ăsta bolnav şi dezechilibrat, incapabil să privească un 


strop din propriu-i sânge, pune la cale vărsarea întregului meu 
sânge?! De bună seamă că astăzi n-ai prea fost în minţile tale, 
Amasa Delano! Nu cumva să povesteşti despre asta când te vei 
întoarce acasă, nebunule Amasa! la te uită, aşa arată un ucigaş? 
Arată mai degrabă ca un om pe cale de-a fi decapitat. Da, da, 
experienţa de azi o să-mi servească drept lecţie!“ în timp ce 
mintea cinstitului căpitan era bântuită de aceste gânduri, 
servitorul îşi scoase de pe braţ şervetul, spunându-i lui Don 

Benito: 

— Stăpâne, staţi de vorbă cu Don Amasa până curăţ briciul de 
petele astea urâte, ca să-l pot ascuţi din nou. 

Rostise aceste cuvinte cu faţa întoarsă puţin, ca să fie văzută 
atât de spaniol cât şi de american; expresia ei părea a spune că, 
îndemnându-l pe stăpân să continue conversaţia, servitorul 
dorea să-i abată atenţia de la penibilul incident de adineauri. 
Bucuros, pe semne, să se folosească de răgazul oferit, Don 
Benito începu să vorbească. El îi povesti căpitanului Delano că 
vasul nu fusese reţinut numai de acalmiile neobişnuit de lungi, 
dar şi de curenţii contrari cărora le căzuse pradă; adăugă şi alte 
amănunte, unele din ele pentru a doua oară, ca să-i explice de 
ce călătoria de la Capul Horn la Santa Maria durase atât de mult. 

Din când în când îşi presăra povestirea cu cuvinte de laudă, 
mai puţin moderate ca înainte, pentru buna comportare a 
negrilor. Spaniolul vorbea fără şir, cu o voce mai răguşită ca 
oricând, fiind mereu întrerupt de bărbier, care-şi mânuia briciul 
la anumite intervale, în ochii căpitanului Delano, a cărui 
imaginaţie începuse din nou s-o ia razna, atitudinea spaniolului 
avea o notă atât de artificiala, subliniată parcă şi de tăcerea 
servitorului, ca de un comentariu misterios 
— Încât îl fulgeră gândul că stăpân şi slugă jucau acum, din 
motive necunoscute lui, o farsă bine pusă la punct: până şi 
tremurul lui Don Benito părea „făcut”. Bănuiala de complicitate 
era, de altfel, întărită de conciliabulele şoptite, despre care am 
pomenit mai înainte. Dar ce urmăriseră, oare, jucând în faţa lui 
această comedie a bărbieritului? Căpitanul Delano sfârşi prin a 
alunga ca pe-o idee absurdă această bănuială, sugerată, poate, 
de înfăţişarea teatrală a lui Don Benito, îmbrăcat ca un arlechin. 

După ce isprăvi bărbieritul, servitorul se înarma cu o sticluţă de 
parfum şi, vărsând câteva picături pe scăfârlia stăpânului, i-o 
frecă atât de zdravăn, încât muşchii faciali i se contractară într- 


un fel ciudat. 

Următoarea operaţiune o întreprinse cu ajutorul pieptenului, 
periei şi foarfecilor, pe care le plimbă de jur împrejurul capului, 
netezind ici vreo buclă, tăind colo vreun fir rebel, sau dând 
şuviţelor de la tâmple o linie mai graţioasă; toate aceste mici 
„tuşe” şi altele asemănătoare, vădeau o mână de maestru. Don 
Benito le suporta, resemnat ca orice om care se dă pe mâna 
unui bărbier; era, în orice caz, mult mai puţin neliniştit decât 
fusese în timpul bărbieritului propriuzis: acum şedea atât de 
teapăn şi părea atât de palid, încât 'ai fi zis că negrul e un 
sculptor nubian care finisează capul alb al unei statui. 

După ce isprăvi, negrul dezlegă drapelul spaniol, îl înfăşură şi-l 
vâri la loc în dulăpior; apoi înlătură, cu răsuflarea-i fierbinte, 
firele răzlețe rămase pe gâtul stăpânului său, îi potrivi cravata şi 
gulerul, şi îndepărtă o scamă de pe reverul de catifea; după 
care, dându-se înapoi cu câţiva paşi, îşi examină o clipă, cu o 
satisfacţie reţinută, stăpânul, ca pe-o operă plămădită de 
mâinile-i dibace. 

Căpitanul Delano îi lăudă, pe un ton glumet, opera şi-l felicită 
totodată pe Don Benito. Dar nici apa parfumată, nici frecţia, nici 
dovezile de bunăvoință şi de fidelitate primite, nu descreţiră 
fruntea spaniolului, care, rămânând cufundat în fotoliu, căzu din 
nou în sumbra-i melancolie. Socotind că prezenţa lui devenise 
indezirabilă, căpitanul Delano se retrase, sub cuvânt că vrea să 
vadă dacă, aşa cum prorocise, s-a stârnit vreo briză. 
îndreptându-se aşadar spre arborele mare, se opri o clipă 
locului, ca să reflecteze, nu fără oarecari temeri vagi, la scena la 
care asistase; deodată, însă, auzind zgomot dinspre cabină, se 
întoarse şi-l zări pe negru, cu mâna la falcă. Căpitanul Delano se 
apropie de el şi văzu că obrazul îi sângera. Tocmai se pregătea 
să-l întrebe ce se-ntâmplase, când solilocul plângăreţ al negrului 
îl lămuri: 

— Când o să se vindece stăpânul de boala asta rea, care-l face 
să se poarte aşa cu Babo? îl taie pe Babo cu briciul fiindcă Babo 
l-a zgâriat din greşeală, pentru prima oară în viaţa lui î Aoleo! 
Aoleo! 

Şi-şi duse mâna la falcă. 

„Să fie, oare, cu putinţă? se întreba căpitanul Delano. Aşadar, 
Don Benito m-a silit, prin purtarea lui morocănoasă, să plec, 
dinadins ca să-şi poată vărsa năduful spaniolesc pe sărmana lui 


slugă! A! Urâte patimi stârneşte sclavia în sufletul oamenilor! 
Bietul băiat!“ 

Era cât pe ce să-i adreseze câteva cuvinte de compătimire, 
când negrul intră din nou în cuddy cu sfială şi silă. Peste câteva 
clipe, stăpân şi slugă apărură împreună, cel dintâi rezemându-se 
de celălalt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O fi fost, la urma 
urmei, doar o ceartă ca între îndrăgostiţi, îşi spuse căpitanul 

Delano. Apoi se apropie de Don Benito şi porni încet la plimbare 
cu el. Nu făcuseră decât câţiva paşi, când stewardul - un 
mulatru înalt, cu o figură de rajah oriental, încununată de un 
turban în formă de pagodă alcătuit din trei sau patru năframe de 
Madras înfăşurate în jurul capului - se apropie de ei şi-i pofti, 
ceremonios, la masă în cabină. 

Porniră aşadar într-acolo, precedaţi de mulatru, care se tot 
întorcea, cu plecăciuni şi zâmbete, până când ajunseră la 
destinaţie; manierele acestea elegante subliniau şi mai mult 
micimea lui Babo, care n-avea nimic pe cap şi care, conştient 
parcă de inferioritatea lui, îl privea cam chiorâş pe graţiosul 
steward. Căpitanul Delano îşi explică însă, parţial, această 
privire prin ciuda pizmaşă pe care un african pur-sânge o simte 
faţă de un mulatru. Cât despre steward, manierele lui vădeau, 
dacă nu prea multă demnitate şi respect de sine, în orice caz 
marea lui dorinţă de a fi pe plac - dorinţă de două ori meritorie 
prin caracterul ei creştinesc şi chesterfieldian”. 

Căpitanul Delano observă cu interes că mulatrul avea, în ciuda 
culorii hibride a pielii sale, o figură tipică de european. 

— Don Benito, şopti el, sunt încântat să-l văd pe acest 
şambelan al dumitale, cu toiagul aurit; el dezminte categoric 
remarca nedreaptă pe care-am auzit-o cândva din gura unui 
plantator din Barbados, şi anume, că trebuie să te fereşti ca de 
diavol când vezi un mulatru cu faţă de european. lată ce frumos 
zâmbeşte şi salută omul acesta, care are trăsături mai 
armonioase decât însuşi regele George al Angliei! E un adevărat 
rege - un rege al oamenilor inimoşi şi cuviincioşi. Şi ce voce 
plăcută are! 

— Aşa e, senor. 

— Dar ia spune-mi, de când îl ştii e aşa de drăguţ şi de vrednic? 
întrebă căpitanul Delano, oprindu-se locului, în timp ce mulatrul, 
cu o ultimă plecăciune, dispărea în cabină. Aş fi curios să ştiu, 


3 9 Aluzie la Lordul Chesterfield (1694—1773), autor al UNOT cărţi despre etichetă şi maniere elegante. 


din motivul pe care ţi l-am arătat adineaori. 

— Francesco e un băiat bun, răspunse Don Benito, cu 
nepăsarea unui preţăluitor flegmatic, care nu vrea nici să critice 
nici să laude. 

— Eram sigur! Căci ar fi ciudat, şi nu tocmai măgulitor pentru 
noi, albii, dacă picul de sânge alb amestecat cu cel african, în 
loc să amelioreze calitatea acestuia, ar avea tristul efect pe 
care-l are vitriolul turnat într-o fiertură neagră: îi îmbunătăţeşte, 
poate, culoarea, dar îi strică gustul. 

— Desigur, desigur, senor, dar (şi aruncă o privire spre Babo), 
ca să nu mai vorbesc de negri, am auzit pe unii făcând aceeaşi 
remarcă în legătură cu metişii spanioli şi indieni din provinciile 
noastre. De altfel, nu ştiu nimic despre toate acestea, adăugă el, 
cu nepăsare. 

Şi intră cu oaspetele său în cabină. 

Li se servi o masă frugală: câţiva dintre dovlecii şi peştii 
proaspeţi aduşi de oamenii căpitanului Delano, ceva pezmeţi, 
puţină carne sărată, sticla de cidru pusă deoparte, precum şi 
ultima sticlă de vin de Canare aflată pe bordul vasului „San 
Dominick“. 

Când intrară, Francesco tocmai se foia în jurul mesei şi făcea 
ultimele pregătiri, ajutat de doi-trei negri. Zărindu-şi stăpânul, 
se retraseră cu toţii, inclusiv Francesco, care salută surâzător; 
dar spaniolul nu-l luă în seamă şi-i spuse oaspetelui, cu un aer 
blazat, că nu-i plăcea să aibe în preajmă prea mulţi servitori. 

Ramaşi singuri, gazda şi musafirul se aşezară unul în faţa 
altuia, la cele două capete ale mesei, ca doi soţi fără copii; deşi 
abia se ţinea pe picioare de slab ce era, Don Benito stărui ca 
oaspetele să se aşeze înaintea lui, pe scaunul indicat. 

Negrul îi puse spaniolului o pernă la spate şi o scoarță la 
picioare, apoi se proţăpi nu înapoia scaunului stăpânului său, ci 
înapoia aceluia pe care se aşezase căpitanul Delano. La început, 
acesta se arătă oarecum mirat, dar înţelese curând că, luând 
această poziţie, negrul rămânea mai departe la dispoziţia 
stăpânului său: stând în faţa lui, putea să-i ghicească şi mai 
lesne dorinţele. 

— Ai un servitor neobişnuit de inteligent, Don Benito, şopti 
căpitanul Delano peste masă. 

— Aşa e, senor. 

în timpul mesei, oaspetele ceru noi lămuriri asupra unor părţi 


din povestirea spaniolului. Întrebă, printre altele, cum se face că 
scorbutul şi frigurile dăduseră iama printre albi, deşi cruţaseră 
peste o jumătate din negri? Ca şi cum această întrebare i-ar fi 
evocat spaniolului întregul tablou al molimei, amintindu-i de 
propria-i singurătate într-o cabină în care fusese cândva 
înconjurat de atâţia prieteni şi ofiţeri - mâna începu să-i 
tremure, faţa îi deveni lividă, iar din gură îi scăpară cuvinte fără 
şir; în curând amintirea lucidă a trecutului fu înlocuită de 
spaimele demenţiale ale prezentului. Ochii lui holbaţi priveau în 
gol, căci nu aveau nimic altceva în faţă decât mâna servitorului 
care împingea spre el sticla cu vin de Canare. În cele din urmă, 
câteva sorbituri îl făcură să-şi vină parţial în fire, ceea ce-i 
îngădui să emită unele observaţii ocazionale despre deosebirile 
de structură dintre rase şi despre capacitatea unora dintre 
acestea de a opune mai multă rezistenţă bolilor decât altele. Era 
un punct de vedere nou pentru oaspetele său. 

La un moment dat, căpitanul Delano, vrând să-i vorbească 
despre latura financiară a serviciilor pe care 
i le făcuse (pentru că trebuia să dea socoteală armatorilor), 
îndeosebi în legătură cu pânzele şi alte furnituri de acest gen, se 
gândi că, întrucât prefera, fireşte, să rezolve asemenea afaceri 
între patru ochi, ar fi fost bine ca servitoi'ul să se retragă; căci 
îşi închipuia că Don Benito se putea lipsi, pentru câteva minute, 
de ajutorul său. Aşteptă, totuşi, puţin, spunându-şi că Don 
Benito îşi va da seama singur, în cursul conversaţiei, că un 
asemenea pas se impune. 

Dar nici gând de aşa ceva. In cele din urmă, întâlnind privirea 
gazdei, căpitanul Delano îi spuse în şoaptă, cu un gest abia 
perceptibil al policarului: 

— Don Benito, iartă-mă, dar ceva mă împiedică să-ţi spun 
deschis ceea ce am a-ţi spune. 

La auzul acestor vorbe spaniolul se schimbă la faţă, desigur - 
îşi închipui americanul - din pricină că vedea în aluzia asta un 
soi de observaţie critică la adresa servitorului său. Peste câteva 
clipe, îl asigură pe oaspete că prezenţa negrului nu constituia 
niciun impediment, întrucât, de când se prăpădiseră ofiţerii, 
Babo (care fusese, iniţial, căpetenia sclavilor) devenise nu 
numai servitorul şi însoţitorul său permanent, dar şi confidentul 
său în toate privinţele. 

Deşi nu mai putea spune nimic, căpitanul Delano se simţea, 


fără voia lui, cam iritat de faptul că o dorinţă atât de 
neînsemnată i-era refuzată de către un om căruia intenţiona să-i 
facă servicii atât de mari. Puse, însă, acest refuz pe seama firii 
ursuze a gazdei şi, umplându-şi paharul, trecu la subiect. 

Fixară destul de repede preţul pânzelor şi al celorlalte furnituri. 
Dar, în cursul tocmelii, americanul observă că oferta lui de 
ajutor, care fusese salutată iniţial cu un entuziasm febril, nu mai 
trezea acum 

— Când se reducea la o tranzacţie comercială - decât 
indiferenţă şi apatie. S-ar fi zis că Don Benito se resemna să 
asculte toate aceste detalii, mai degrabă din respect pentru 
buna cuviinţă, decât din convingerea că ar fi fost la mijloc vreun 
folos considerabil pentru el însuşi şi pentru vasul lui. 

In curând, atitudinea lui deveni şi mai rezervată. Orice 
încercare de a-l atrage în vreo conversaţie mai amicală se 
dovedi deşartă. Pradă unei adânci melancolii, îşi ciupea barba, 
în vreme ce mâna servitorului, mută ca şi aceea care-a scris pe 
zid |, împingea încet spre el sticla de vin. 

După terminarea mesei, se aşezară pe o banchetă capitonată, 
pe care servitorul puse o pernă, pentru stăpânul său. Din pricina 
acalmiei prelungite, aerul devenise apăsător. Don Benito oftă 
din greu, ca şi cum ar fi vrut să răsufle adânc. 

— Ce-ar fi să ne întoarcem în cuddy? propuse căpitanul Delano. 
E mai mult aer acolo. 

Dar spaniolul rămase tăcut şi nemişcat. 
între timp, servitorul îngenunchiase în faţa lui, cu un uriaş 
evantai de pene. lar Francesco, intrând în vârful picioarelor, îi 
întinsese negrului o ceşcuţă cu apă aromată, cu care acesta 
freca din când în când fruntea stăpânului, netezindu-i şuviţele 
de la tâmple, aşa cum face o doică unui copil. Nu scotea o 
vorbă, dar îl privea ţintă pe spaniol, ca şi cum ar fi vrut să-i 
ridice puţin moralul oferindu-i imaginea vie dar tăcută a 
fidelității. 

Deodată, tocmai când clopotul vestea ora două, zăriră prin 
ferestre o uşoară încrețire a mării, sub şfichiul unui vânticel 
venit din direcţia dorită. 

— Uite! exclamă căpitanul Delano. Uite, Don Benito! Ţi-am spus 
eul... 

1 Referire _ la inscripţia mane, tecbe!/, phares (numărat, 
cântărit, împărţit); în legenda biblică, cuvintele acestea apar 


scrise de o mână nevăzută pe pereţii sălii unde se petrecea una 
din orgiile lui Baltazar, ultimul tiran al Babilonului. Descifrată de 
profetul Daniel, inscripția  prezicea căderea imperiului 
babilonian; 

Sărise în picioare şi vorbea cu însufleţire, pentru a-l zgâlţâi pe 
apaticul spaniol. Dar deşi perdeaua stacojie a ferestrei dinspre 
pupa îi atinse chiar în clipa aceea obrazul pal, Don Benito păru 
să întâmpine briza cu şi mai puţin entuziasm decât întâmpinase 
acalmia. 

„Bietul de el! îşi spuse căpitanul Delano. O experienţă amară |- 
a învăţat că o încreţitură a apei nu înseamnă încă vânt, tot aşa 
cum cu o rândunică nu se face primăvară. 

Dar de data asta se înşeală. l-o voi dovedi dueându-i corabia la 
liman!“ 

Făcând o vagă aluzie la slăbiciunea lui Don Benito, îl rugă să 
rămână liniştit acolo şi să-i lase lui (căpitanului Delano) grija de 
a scoate maximum de folos din briza stârnită, grijă pe care şi-o 
va lua bucuros asupră-şi. 

Pornind înapoi spre punte, căpitanul Delano tresări la vederea 
lui Atufal, a cărui siluetă monumentală părea încremenită în 
prag, aidoma unuia dintre paznicii de marmoră neagră care stau 
de strajă la porţile mormintelor egiptene. 

De data asta, tresărirea era, poate, de natură pur fizică. 
Prezenţa lui Atufal, dovadă stranie a docilităţii sale posace, 
contrasta cu aceea a lustruitorilor de securi, care-şi făceau 
răbdători treaba; dar atât cazul lui Atufal cât şi cazul celorlalţi, 
dovedeau că, oricât de ştirbită i-ar fi fost autoritatea, de câte ori 
Don Benito socotea nimerit să şi-o afirme, toţi oamenii lui, fie ei 
cât de sălbatici sau puternici, trebuiau să se încline mai mult 
sau mai puţin în faţa ei. 

Apucând o trompetă agăţată de parapet, căpitanul Delano păşi 
hotărât spre marginea dunetei şi începu să împartă ordine în 
cea mai bună limbă spaniolească de care era în stare. Cei câţiva 
marinari albi şi numeroşi negri, deopotrivă de încântați, se 
apucară să manevreze corabia spre liman. 
în vreme ce dădea instrucţiuni pentru înălţarea unei bonete“, 
căpitanul Delano auzi o voce care repeta întocmai aceste 
instrucţiuni. Întorcându-se îl zări pe Babo, care-şi juca acum, sub 
comanda pilotului, rolul de căpetenie a sclavilor. Ajutorul lui se 


40 Velă ajutătoare care se instalează, numai pe vreme bună, la extremitatea vergilor velelor pătrate. 


dovedi foarte preţios. Pânzele zdrenţuite şi vergile strâmbate 
fură, curând, repuse în funcţiune. Negrii mânuiau fungile şi 
şcotele, cântând cu însufleţire. 

„Buni băieţi! îşi spuse căpitanul Delano. Cu puţină instrucţie, ar 
ajunge nişte marinari straşnici. Uite, până şi femeile dau o mână 
de ajutor şi cântă! Or fi pesemne din neamul așanti, vestit 
pentru femeile sale războinice. Dar cine-o fi la cârmă? Am 
nevoie de un braţ priceput acolo. “ 

Şi se duse să vadă. 

„San Dominick“ avea o timonă greoaie, prevăzută cu doi 
scripeţi mari, orizontali. La capătul fiecărui scripete stătea câte 
un subaltern negru, iar între ei, la postul de comandă, un 
marinar spaniol, pe a cărui faţă se vedea limpede că împărtăşea 
din plin speranţa şi încrederea tuturor în ce priveşte briza. 
Căpitanul Delano recunoscu în el pe marinarul care se arătase 
atât de sfios mai adineauri, pe cabestan. 

— A, dumneata erai! exclamă căpitanul. Acum, gata cu 
ochiadele piezişe! Priveşte drept înainte, ca să meargă şi vasul 
tot aşa. Sper că-ţi cunoşti meseria. Şi că vrei să ajungi la liman, 
nu-i aşa? 

Omul răspunse afirmativ, chicotind parcă, şi apucă zdravăn 
timona. Cei doi negri îl priviră cu coada ochiului, fără să fie 
văzuţi de american. 

După ce se convinse că la cârmă totul era în regulă, căpitanul 
Delano porni spre teuga, ca să vadă cum stau lucrurile acolo. 

Vasul îşi luase destul avânt ca să poată face faţă curentului. lar 
către seară briza avea desigur să se înteţească. 

După ce luă toate măsurile ce se impuneau pentru moment, 
căpitanul Delano mai dădu câteva ordine marinarilor şi pomi 
înapoi spre cabină, pentru a-i raporta lui Don Benito situaţia; 
dorinţa de a-l “edea era stimulată de speranţa că va putea 
vorbi cu el între patru ochi, în vreme ce Babo era ocupat pe 
punte. 

Pe sub dunetă se putea trece din două direcţii diferite spre 
cabina comandantului, iar unul din coridoare era mai scurt decât 
celălalt. 
încredinţându-se că servitorul se afla încă pe punte, căpitanul 
Delano intră în coridorul mai scurt - la Capătul căruia stătea 
Atufal - şi merse cu paşi repezi până la cabină. Ajuns în prag, se 
opri o clipă, ca să-şi tragă sufletul. Apoi intră, cu buzele 


pregătite să rostească ceea ce avea de spus. În timp ce păşea 
spre spaniol, auzi alţi paşi, care parcă înaintau în acelaşi ritm cu 
ai lui. Pe cealaltă uşă înainta servitorul, cu o tavă în mână. 

„Lua-l-ar dracu' de servitor credincios! îşi spuse în gând 
căpitanul Delano. Enervantă coincidenţă!“ 

Enervarea ar fi fost, poate, şi mai mare, dacă briza nu i-ar fi 
inspirat căpitanului o încredere entuziastă. Simţi totuşi o uşoară 
strângere de inimă la gândulcă între Babo şi Atufal exista o 
legătură misterioasă. 

— Don Benito, începu el, îţi aduc o veste bună: briza se 
menţine şi chiar se va înteţi. In altă ordine de idei, Atufal, 
vlăjganul acela care-ţi serveşte drept pendulă, se află în pragul 
cabinei. Fireşte, din ordinul dumitale, nu-i aşa? 

Don Benito tresări, atins parcă de o ironie uşoară, formulată 
însă prea politicos ca să ofere temei pentru vreo replică. 

„Parc-ar fi jupuit de viu, îşi spuse căpitanul Delano. Tresare la 
cea mai uşoară atingere!“ 

Servitorul merse în faţa stăpânului, ca să aranjeze o pernă. 
Obligat de politeţe, spaniolul răspunse, cam ţâfnos: 

— Aşa e. Sclavul se află acolo în virtutea ordinului meu, potrivit 
căruia, oridecâteori mă retrag în cabină, el trebuie să stea şi să 
aştepte venirea mea. 

— lartă-mă, dar n-am impresia că-i dai bietului om onorurile 
cuvenite unui fost rege! Zău, Don Benito, adăugă căpitanul 
zâmbind, mă tem că, în ciuda anumitor libertăţi pe care le 
tolerezi, în unele privinţe, de fapt eşti un stăpân aspru şi 
necruţător. 

Don Benito tresări iarăşi, de data asta din pricina unei reale 
mustrări de cuget, cum i se păru inimosului căpitan. 

Conversaţia se împotmoli din nou. În zadar îi arătă căpitanul 
Delano interlocutorului său că vasul se mişca vizibil acum, 
despicând încet valurile; Don Benito îi răspunse laconic, pe un 
ton sec, şi cu-o privire ştearsă. 

În vremea asta, vântul, care se înteţea mereu, în direcţia 
portului, mâna din ce în ce mai repede vasul drept într-acolo. 
După ce ocoliră un promontoriu, le apăru în faţă, la oarecare 
distanţă, celălalt vas. 

Căpitanul Delano se întoarse pe punte. După ce modifică puţin 
ruta vasului ca să poată ocoli de departe reciful, cobori din nou 
în cabină pentru câteva clipe. „De data asta, îşi spunea el, sunt 


sigur că-l voi înveseli pe sărmanul meu prieten!“ 

Intrând în cabină, exclamă jovial: 

— E din ce în ce mai bine, Don Benito! în curând necazurile 
dumitale vor lua sfârşit, cel puţin pentru câtva timp. Căci 
precum bine ştii, atunci când, după o călătorie lungă şi 
dramatică, o corabie ancorează într-un port, comandantul simte 
că i se ia de pe inimă o povară uriaşă. Înaintăm într-un ritm 
grozav, Don Benito! Vasul meu a apărut la orizont. Uită-te prin 
hublou— îl vezi? Bunul meu prieten, e „Bachelor's Delight“! 
Vântul ăsta îţi dă puteri, zău! Ştii ce, vino să bem astă-seară o 
cafea împreună. Bătrânul meu steward o să-ţi prepare o cafea 
straşnică, demnă de un sultan. Ce zici, Don Benito, vii? 

La început, spaniolul îşi ridică ochii febrili, aruncând o privire 
nostalgică spre „Bachelor's Deiight“ în vreme ce servitorul îi 
măsura cu o curiozitate mută. Deodată, însă, redeveni glacial şi, 
prăbuşindu-se pe perne, rămase tăcut. 

— Nu mi-ai răspuns. Haide, îngăduie-mi şi mie să fiu ospitalier, 
doar mi-ai fost gazdă toată ziua! 

— Nu pot merge, răspunse el. 

— Cum aşa? N-o să te obosească de fel. Cele două vase vor 
ancora cât mai aproape unul de celălalt, fără sa se lovească, 
bineînţeles. Se va putea trece uşor de pe o punte pe cealaltă, ca 
dintr-o cameră într-alta. Hai, nu mă refuza! 

— Nu pot merge, repetă Don Benito, cu hotărâre şi silă în glas. 

Renunţând aproape la orice simulacru de politeţe, şi 
muşcându-şi până la sânge unghiile subţiri, privea, mai bine zis 
se zgâia, cu o înţepeneală cadaverică, la oaspetele său, ca şi 
cum ar fi fost iritat de o prezenţă străină, ce-l împiedica să-şi 
savureze din plin plăcerile morbide. 
între timp gâlgâitul vesel al apelor despicate de etravă, se 
auzea din ce în ce mai tare prin ferestre, mustrxndu-l parcă 
pentru neagra lui melancolie şi spunându-i că naturii nici nu-i 
păsa de ei, chiar dacă me< lancolia asta i-ar fi luat minţile. Căci, 
în definitiv, a cui era vina? 

Pe cât de sus se ridicase vântul cel bun, pe atât de adânc se 
prăbuşise spaniolul în deprimarea lui. Avea acum o atitudine 
care depăşea într-atâta posomoreala şi acreala de până atunci, 
încât oaspetele său simţi că, oricât de răbdător şi de blajin ar fi 
fost din fire, nu mai putea îndura. Neputând în niciun fel să-şi 
explice o asemenea atitudine şi socotind că ea nu se justifica 


nici prin propria lui purtare, nici prin firea sucită a spaniolului, 
sau prin boala lui, fie ea cât de gravă, căpitanul Delano se simţi 
jignit în mândria lui şi deveni la rându-i foarte rezervat. Dar 
spaniolului i-era totuna. 

Atunci, căpitanul Delano îl părăsi şi se duse din nou pe punte. 
Intre timp, corabia ajunsese la mai puţin de două mile de 
celălalt vas; între ele plutea sprinţara balenieră. 

în curând, graţie dibăciei pilotului, cele două vase putură 
ancora unul lângă celălalt. 

înainte de a se întoarce la propriul său vas, căpitanul Delano 
avusese intenţia să-i vorbească în amănunt lui Don Benito 
despre serviciile pe care se oferea să i le facă. Dar acum, când 
„San Dominick” ancorase la loc sigur, era hotărât să nu se mai 
expună la noi afronturi, ci să plece numaidecât, fără a mai face 
vreo aluzie la ospitalitate sau la afaceri. Amânându-şi fără 
termen planurile de viitor, se gândea să acţioneze potrivit 
împrejurărilor. Baleniera îl aştepta, gata să-l primească, dar 
spaniolul încă nu ieşise din cabina lui. 

„Nu-i nimic, îşi spuse căpitanul Delano, dacă-i prost crescut, cu 
atât mai mult se cuvine să-i arăt ce-nseamnă buna creştere.” 

Şi cobori în cabină pentru a-şi lua un rămas bun ceremonios şi, 
poate, tocmai de-aceea usturător. 

Dar, spre marea lui satisfacţie, Don Benito, ajutat de Babo, se 
ridică în picioare şi, apucxndu-l de mână, începu să tremure, 
prea emoţionat ca să poată vorbi 

— Ca şi cum ar fi început să se simtă apăsat de răceala 
politicoasă pe care i-o arăta, ca să se răzbune, jignitul său 
oaspete. Se aşeză, însă, la loc pe perne, ferindu-şi privirea, cu o 
expresie şi mai lugubră, care-i făcu pe căpitanul Delano să-şi 
piardă numaidecât optimismul întemeiat pe buna impresie de 
mai înainte. Redevenind el însuşi glacial, se retrase, cu o 
plecăciune. 

Abia ajunsese, însă, la mijlocul coridorului îngust şi întunecos 
ca un tunel, ce ducea de la cabină spre scară, când îi răsună în 
urechi un zgomot asemănător dangătului care anunţă o 
execuţie în curtea unei închisori. Era clopotul spart al corăbiei, 
care vestea ora şi al cărui ecou se prelungea, jalnic, în acest 
cavou subteran. Printr-o fatalitate  ineluctabilă, mintea 
căpitanului, răspunzând prevestirii rele, fu năpădită de vechile-i 
bănuieli. Se opri locului, asaltat de toate aceste bănuieli 


superstiţioase, ale căror imagini i se închegau amănunţit în 
minte, mult mai repede decât se leagă aceste vorbe într-o frază. 

Până acum, firea lui credulă şi îngăduitoare se arătase prea 
dornică să găsească justificări, pentru alungarea unor temeri 
rezonabile. Cum se face că spaniolul acesta, politicos adesea 
până la pedanterie, nu se sinchisea acum nici măcar de cuviinţa 
cea mai elementară, ce i-ar fi dictat să-l petreacă până la 
pasarelă pe oaspetele său? Să fi fost, oare, din piicina proastei 
sale dispoziţii? Dar această proastă dispoziţie nu-l împiedicase 
să facă, în aceeaşi zi, eforturi mult mai obositoare. Purtarea lui 
echivocă de adineauri îi reveni în minte căpitanului: Don Benito 
se ridicase în picioare, îl apucase de mână şi-şi dusese mâna la 
pălărie, dar câteva clipe mai târziu, toate aceste gesturi erau 
puse în umbră de o muţenie posacă şi sinistră. Să se fi căit, 
oare, în ultimul moment, de cine ştie ce plan diabolic, la care se 
întorcea numaidecât dupăaceea, hotărât să-l pună în aplicare, 
fără remuşcări? 

Ultima privire pe care i-o aruncase căpitanului Delano exprima 
parcă resemnarea în faţa fărădelegii pusă la cale împotriva unui 
om de la care îşi lua rămas bun pentru totdeauna. Ce altceva 
putea, oare, să însemne refuzul de a-i face o vizită în seara 
aceea? Să fi fost, oare, spaniolul mai puţin călit sufleteşte decât 
jidovul, care n-a pregetat să cineze la masa aceluia pe care 
avea de gând să-l trădeze în aceeaşi noapte? Ce ascundeau, 
oare, toate enigmele şi contradicţiile din ziua aceea, dacă nu 
tocmai intenţia de a induce în eroare, înaintea cine ştie cărui 
atac mişelesc? Atufal, pretinsul rebel, apăru chiar în clipa aceea 
în prag, ca o umbră punctuală. Părea mai mult decât o 
sentinelă. Nu mărturisise oare spaniolul că el îi poruncise lui 
Atufal să stea acolo? Nu cumva îl pusese să stea la pândă? 

Spaniolul în spate, sclavul în faţă... Căpitanul Delano n-avea 
încotro, trebuia să încerce să iasă din întuneric la lumină. 
în clipa următoare, cu fălcile şi pumnii încleştaţi, trecu pe lângă 
Atufal şi ajunse, nevătămat, la lumină. Când îşi văzu corabia 
zveltă legănându-se lin la ancoră, destul de aproape ca să-i 
audă chemarea; când îşi zări, apoi, baleniera, cu feţele familiare 
ale marinarilor săi, săltând şi coborând încetişor pe valuri, 
alături de „San Dominick; când, numaidecât după aceea, 
întorcându-şi privirea spre puntea unde se afla, îi văzu pe 
câlţari, care continuau să-şi răsucească degetele, cu gravitate, 


şi pe harnicii lustruitori mereu aplecaţi asupra securilor lor 
zăngănitoare; dar mai ales, când văzu blânda privelişte a 
naturii, ce se bucura de nevinovata-i odihnă de seară, în vreme 
ce soarele, cuibărit în paşnicu-i bârlog apusean, strălucea ca 
dulcea lumină prelinsă din cortul lui Abraham; când ochii şi 
urechile lui vrăjite se umplură de toate aceste impresii, la care 
se adăuga imaginea negrului înlănţuit, pumnii şi fălcile 
căpitanului se descleştară. Incă o dată, zâmbi nălucilor ce-şi 
bătuseră joc de el, şi. Simţi împunsătura unei remuşcări la 
gândul că, dându-le crezare măcar o clipă, se făcuse, fără voia 
lui, vinovat de o îndoială păgână faţă de atotveghetoarea pronie 
cerească. 
în răgazul de câteva minute care urmă, baleniera fu adusă, 
conform dispoziţiilor lui, lângă schela corăbiei. In acest răstimp, 
căpitanul îşi aminti, cu un soi de satisfacţie melancolică, de 
serviciile pe care le făcuse, în ziua aceea, unui străin. „După o 
faptă bună, îşi spunea el, conştiinţa nu-ţi rămâne 
nerecunoscătoare, chiar dacă omul pentru care-ai făcut acea 
faptă e un ingrat.“ 

Pregătindu-se să coboare în balenieră, îşi puse piciorul pe 
prima treaptă a scării, deşi continuă să privească spre punte. In 
aceeaşi clipă, se auzi chemat, politicos, pe nume, şi, spre 
mirarea lui, îl văzu pe Don Benito că se apropie, cu o energie 
neobişnuită, ca şi cum ar fi vrut, în ultimul moment, să-şi 
răscumpere lipsa de politeţă de mai înainte. Cu amabilitatea lui 
înnăscută, căpitanul Delano îşi trase piciorul din scară şi, 
întorcându-se pe punte, porni în întâmpinarea spaniolului. Graba 
nervoasă a acestuia spori atunci, dar în schimb energia vitală 
păru să-l abandoneze, astfel încât, pentru a-l sprijini mai bine, 
servitorul îi propti mâna cu umărul său gol, slujindu-i astfel drept 
cârjă. 

Şi de data aceasta, spaniolul îi strânse febril mâna 
americanului, privindu-l în ochi, fără a avea puterea să-i 
vorbească. 

„L-am nedreptăţit, se mustră în sinea lui căpitanul Delano. 
Aparenta lui răceală m-a indus în eroare; în niciun caz n-a avut 
intenţia să mă jignească.” 
între timp, ca şi cum s-ar fi temut ca scena asta, prelungindu- 
se, să nu-l obosească peste măsură pe stăpânul său, negrul se 
arăta nerăbdător să-i pună capăt. Continuând să-i slujească 


drept cârjă spaniolului şi mergând între acesta şi căpitanul 
Delano, înainta o dată cu ei spre pasarelă; Don Benito, stăpânit 
parcă de o blândă căinţă, nu lăsase mâna căpitanului Delano, pe 
care-o ţinea într-a lui, peste trupul negrului. 

în curând se pomeniră lângă balustradă, deasupra balenierei, al 
cărei echipaj ridica spre ei priviri curioase. Aşteptând cam 
stingherit ca spaniolul să-i dea drumul, căpitanul Delano ridică 
un picior ca să treacă pragul pasarelei. Dar Don Benito îi 
strângea mereu mâna. În cele din urmă, spuse totuşi, cu 
tulburare în glas: 

— Nu pot merge mai departe. Aici trebuie să-mi iau rămas bun 
de la dumneata. Adio, scumpul meu Don Amasa... Du-te! Du- 
te... 

Şi slobozindu-i brusc mâna, adăugă: 

— Du-te şi Dumnezeu să te ocrotească mai bine decât m-am 
priceput eu, bunul meu prieten! 

Emoţionat, căpitanul Delano ar mai fi zăbovit, dar întâlnind 
privirea smerit-poruncitoare a servitorului, îşi luă repede rămas 
bun şi cobori în balenieră, însoţit de cuvintele de adio ale 
spaniolului, care încremenise la marginea pasarelei. 
Aşezându-se la pupa, căpitanul Delano schiţă un ultim salut şi 
dădu semnalul de plecare. Lopătarii aşteptau, cu mâinile pe 
rame. Nostromul împinse baleniera îndeajuns de departe de vas, 
pentru ca lopătarii să-şi vâre ramele în toată lungimea lor. În 
aceeaşi clipă, Don Benito sări peste balustradă şi se prăbuşi la 
picioarele căpitanului Delano, strigând totodată spre vas, cu o 
voce atât de frenetică, încât cei din balenieră nu pricepură 
nimic. Totuşi, trei marinari de pe vas, înțelegând pesemne ceva, 
se aruncară în mare din trei locuri diferite şi depărtate unul de 
celălalt, şi înotară spre căpitanul lor, ca şi cum ar fi vrut să-l 
salveze. 

Ofiţerul care comanda baleniera îl întrebă, uluit, pe căpitanul 
Delano ce însemnau toate astea? La care, căpitanul răspunse, 
cu un zâmbet dispreţuitor la adresa enigmaticului spaniol, că 
personal nu ştia nimic şi nici nu-i păsa. Avea, de fapt, 
sentimentul că Don Benito urmărise să dea oamenilor săi 
impresia că baleniera încerca să-l răpească din mijlocul lor. 
Deodată, tresări la auzul unui zgomot infernal ce se stârnise pe 
puntea vasului, înăbuşind aproape cu totul zângănitul securilor 
ciocnite de lustruitori. 


— Dacă nu cumva... spuse el, şi exclamă numaidecât: Daţi-i 
drumul, băieţi, dacă vreţi să scăpaţi cu viaţă! 

Apoi, apucându-l de gât pe Don Benito, adăugă: 

— Piratul ăsta vrea să ne omoare! 

în clipa aceea, parcă înadins pentru a adeveri spusele sale, 
servitorul negru apăru pe balustradă, cu un pumnal în mână, şi- 
şi făcu vânt să sară, ca şi cum ar fi vrut să-i arate stăpânului său 
că i-a rămas credincios până-n ultima clipă. In vremea asta, pe 
semne pentru a-l ajuta pe negru, cei trei mateloţi albi se 
căzneau să se caţere la prova balenierei. lar pe vas, toată 
hoarda negrilor, alarmaţi parcă de primejdia în care se afla 
căpitanul lor, stătea îngrămădită ca o avalanşă de funingine, 
deasupra balustradelor. 

Toate aceste întâmplări, şi cele care urmară, se petrecură cu o 
asemenea repeziciune, încât trecutul, prezentul şi viitorul se 
contopiră. 

Zărindu-l pe negru că sare, căpitanul Delano îl trânti cât colo pe 
spaniol, îndată după ce-l apucase de gât, şi, ridicând braţele în 
aer, printr-o instinctivă mişcare de recul, putu să-l prindă din 
zbor pe Babo, care sărise cu pumnalul îndreptat parcă spre 
inima lui. Smulgându-i-l din mână, îl azvârli pe agresor în fundul 
balenierei, ale cărei rame, libere acum, începură de îndată să o 
împingă spre larg cu repeziciune. 

Atunci, căpitanul Delano, ţintuindu-l pe negru cu piciorul drept, 
îl apucă din nou, cu mâna stângă, pe Don Benito, fără să-i pese 
că acesta era pe jumătate leşinat şi-i pierise graiul; în acelaşi 
timp, apăsând cu mâna dreaptă pe rama de la pupa, spre a mări 
viteza ambarcaţiunii, îşi îndemnă oamenii să vâslească din 
răsputeri. 

Deodată, însă, comandantul balenierei, care izbutise în cele din 
urmă să-i alunge pe cei trei marinari agăţaţi la prova, şi care 
trecuse lângă nostrom ca să-i dea o mână de ajutor la vâslit, îl 
strigă pe căpitanul Delano, atrăgându-i atenţia asupra mişcărilor 
negrului; în aceeaşi clipă un vâslaş portughez îi striga să ia 
seama la vorbele spaniolului. 

Privind la picioarele sale, căpitanul Delano văzu în mâna 
slobodă a negrului un al doilea pumnal - pe care-l ţinuse ascuns 
în brâul de lână şi care era mai mic decât celălalt; târându-se 
hoţeşte pe fundul balenierei, Babo ţintea spre inima stăpânului 
său, cu o privire concentrată, în care se citea setea de 


răzbunare ce-i mistuia sufletul. Pe jumătate sufocat, spaniolul 
încerca în zadar să se ferească, bolborosind frânturi de vorbe, 
înţelese doar de portughezul acela. 

Atunci, un fulger scăpără pe neaşteptate în mintea îndelung 
înnegurată a căpitanului Delano, aruncând o nesperată lumină 
asupra misterioasei purtări a gazdei sale, asupra tuturor 
întâmplărilor enigmatice din ziua aceea precum şi asupra 
întregii călătorii a vasului „San Dominick“. Cu inima bătându-i să 
se spargă, îl izbi cu putere peste mână pe Babo şi în acelaşi 
timp slobozi mâna lui Don Benito, faţă de care simţea o 
nemărginită milă: nu pe el, ci pe bietul spaniol intenţionase 
negrul să-l înjunghie, când sărise în balenieră. 

Apucând ambele mâini ale negrului, căpitanul Delano privi, cu 
ochii în sfârşit limpezi, spre puntea vasului şi-i văzu pe negri 
agitându-şi topoarele şi cuţitele, ca o bandă de pirați dezlănţuiţi: 
măştile le căzuseră de pe feţe, şi nu mai păreau câtuşi de puţin 
îngrijoraţi de soarta lui Don Benito. Ca nişte dervişi negri în delir, 
cei şase aşanti dănţuiau pe dunetă. Împiedicaţi de duşmanii lor 
să sară în apă, muşii spanioli se căţărau în grabă spre vergile 
cele mai înalte, în timp ce puţinii mateloţi rămaşi pe punte, pe 
semne din pricina lipsei lor de sprinteneală, se luptau 
deznădăjduiţi cu negrii. 

între timp, căpitanul Delano ordonase echipajului de pe propriul 
său vas să deschidă sabordurile şi să scoată tunurile. Dar 
răsculații de pe „San Dominick“ desfăcuseră cablul, al cărui 
capăt izbi, cu un plesnet de bici, bucata de pânză ce învăluia 
etrava; pânza căzu, dezvăluind brusc, în clipa când carena albă 
vira spre larg, galionul vasului - un schelet omenesc, sub care 
se puteau citi aceste cuvinte, scrise cu creta: SA-ŢI URMEZI 
ŞEFUL. 

La vederea scheletului, Don Benito gemu, acope-* rindu-şi faţa: 
— E Aranda, el el Prietenul meu ucis şi neîngropat. 

Ajungând la corabia lui, căpitanul Delano ceru un colac de 
frânghie şi-l legă zdravăn pe negru, care se lăsă legat şi dus pe 
punte, fără să opună vreo împotrivire. Căpitanul se pregătea 
acum să-l ajute pe Don Benito să urce pe punte, dar spaniolul, 
palid şi prăpădit cum era, refuza să se clintească sau să fie 
clintit, înainte ca negrul să fie dus în cală, departe de el. 

După ce se încredinţă că Babo fusese într-adevăr dus acolo, nu 
se mai împotrivi să fie urcat pe punte. 


Baleniera fu numaidecât trimisă înapoi, pentru a culege pe cei 
trei mateloţi care săriseră în apă. Intre timp tunurile fuseseră 
pregătite, dar întrucât „San Dominick” se deplasase puţin;: 
numai ultimul tun, de la pupa, putu fi pus în poziţie de tragere. 
Traseră şase salve, în speranţa că vor dobori vergile corăbiei 
fugare, paralizându-i mişcările. Dar nu doborâră decât câteva 
parâme. În curând, corabia ieşi din bătaia tunurilor, 
îndreptându-se spre larg; negrii îngrămădiţi în jurul bompresului, 
ba răcneau insulte la adresa albilor, ba salutau, cu braţele 
deschise, întinderile cenușii ale Oceanului: ai fi zis că-s nişte 
corbi croncănitori, scăpaţi din mâna unui păsărar. 

Primul gând al căpitanului fu să ridice ancora şi să pornească în 
urmărirea fugarilor. Dar, gândindu-se mai bine, hotări că era 
mai sigur să-i urmărească cu baleniera şi cu şalupele. 
întrebat ce arme de foc se aflau la bordul lui „San Dominick”, 
Don Benito răspunse că armele nu puteau fi folosite, deoarece 
în primele faze ale răscoalei, un pasager (mort între timp) 
stricase pe ascuns piedicile puţinelor puşti existente. Totuşi, cu 
puterile ce-i mai rămăseseră, Don Benito stărui pe lângă 
căpitanul Delano să nu-i urmărească pe fugari, nici cu vasul nici 
cu baleniera, deoarece negrii erau capabili, în disperarea lor, să- 
i măcelărească pe toţi albii, în cazul unui atac. Socotind, însă, că 
acest avertisment venea din partea unui om zdrobit de prea 
multă suferinţă, americanul nu renunţă la ideea lui. 

Şalupele fură pregătite şi înarmate. Căpitanul Delano porunci 
oamenilor săi să coboare, şi se pregătea să coboare el însuşi, 
când Don Benito îl apucă de braţ, exclamând: 

— Senor! Mi-ai salvat viaţa, pentru ca acum să ţi-o jertfeşti pe-a 
dumitale?! 

La rândul lor, ofiţerii, din motive legate de propriile lor interese 
şi de cele ale călătoriei, precum şi din pricina obligaţiilor ce şi le 
asumaseră față de armatori, se  împotriviră plecării 
comandantului. Cântărind o clipă argumentele lor, căpitanul 
Delano se simţi dator să rămână, drept care îl puse în fruntea 
expediției de urmărire pe primul său secund, un bărbat vânjos şi 
hotărât, care fusese corsar pe vremuri. Pentru a-i încuraja pe 
mateloţi, îi informă că, potrivit spuselor spaniolului, vasul lui, 
care era ca şi pierdut, valora, cu încărcătură cu tot, peste o mie 
de galbeni, şi că o bună parte din pradă (inclusiv aurul şi 
argintul ascunse pe bord) va fi a lor. Mateloţii răspunseră cu un 


chiot entuziast. 

Fugarii aproape că nu se mai zăreau. Se întunecase de-a 
binelea, dar luna începuse să se ridice. După îndelungi şi grele 
eforturi, şalupele izbutiră să se apropie de vas, la o distanţă 
convenabilă; rezemându-se de lopeţi, marinarii începură să 
tragă cu puştile. Neavând gloanţe, negrii răspunseră cu strigăte 
războinice. Dar la a doua salvă răspunseră cu securile, întocmai 
ca Pieile-Roşii. Una din securi reteză degetele unui marinar. Alta 
nimeri la prova balenierei, tăie odgonul de-acolo şi se înfipse în 
copastie, ca o bardă de pădurar. Ofiţerul smulse şi azvârli înapoi 
fremătătoarea armă, care se înfipse definitiv în castelatura 
sfărâmată a corăbiei. 

Primirea prea călduroasă pe care le-o făcuseră negrii, îi sili pe 
albi să păstreze o distanţă mai respectuoasă. Fără să intre în 
bătaia securilor, încercară, în vederea inevitabilei ciocniri, să-i 
facă pe negri să-şi piardă armele cele mai ucigătoare, 
aruncându-le prosteşte în apă, ca pe nişte proiectile. Dar dându- 
şi seama de cursa ce li se întindea, negrii încetară în curând să- 
şi mai azvârle securile, după ce mulţi dintre ei le înlocuiseră pe 
cele pierdute cu nişte drugi de fier - schimbare ce avea să se 
dovedească a fi în folosul atacatorilor. 
între timp, corabia, împinsă de un vânt puternic, continua să 
înainteze, iar atacatorii ba rămâneau în. Urmă, ba vâsleau din 
răsputeri ca să poată trage, noi salve. 

Focul lor era îndreptat îndeosebi spre pupa, deoarece acolo se 
strânseseră mai toţi negrii. Dar obiectivul urmărit nu era 
uciderea sau schilodirea negrilor, ci capturarea lor o dată cu 
vasul. În acest scop, trebuiau să abordeze vasul, ceea ce era cu 
neputinţă câtă vreme luneca atât de repede. 

Secundului îi veni deodată o idee. Observând că muşii spanioli 
erau încă sus pe catarg, le strigă să coboare şi să taie pânzele. 
Băieţii îl ascultară. Cam în. Acelaşi timp, doi spanioli în straie de 
marinari, ieşind prea mult la vedere, fură omorâţi - prin lovituri 
bine ţintite; de asemenea, aşa cum avea să reiasă mai târziu, 
uriaşul Atufal şi spaniolul de la cârmă fură doborâţi de o salvă. 
Rămas astfel fără pânze şi fără e. Îrmaci, vasul scăpă de sub 
controlul negrilor şi începu să se răsucească greoi în vânt, cu 
catarg. Ele-i scârţâitoare, până când prova lui ajunse în bătaia 
şalupelor; scheletul de la etravă strălucea acum sub razele 
orizontale ale lunii, proiectându-şi peste ape umbra, uriaşă, 


sfişiată de golurile dintre coaste. Unul din braţele nălucii părea 
să le facă semn albilor s-o răzbune. 

— Urmaţi-vă comandantul! răcni secundul. 

Şi atunci, şalupele abordară corabia, din faţă şi din. Spate. 
Harpoanele şi cuţitele se încrucişară în văzduh cu securile şi cu 
drugii. îngrămădite lângă barca de salvare răsturnată pe punte, 
negresele îngânară un bocet, acompaniat de zăngănitul armelor 
de oţel. 

Câtva timp, lupta rămase fără rezultat; negrii se opinteau ca 
să-i respingă pe atacatori, iar aceştia, nefiind încă în stare să se 
urce pe vas, luptau ca nişte călăreţi, cu un picior călare pe 
parapet şi cu celălalt în afară, mânuindu-şi cuţitele ca pe nişte 
bice. Dar în zadar. Erau cât pe ce să fie înfrânți, când, 
strângându-se într-un grup compact, săriră cu un strigăt 
năprasnic, pe punte, unde se despărţiră numaidecât, fără voia 
lor. Vreme de câteva clipe se auzi un zgomot surd, ca o 
răsuflare înăbuşită: s-ar fi zis că un roi de peştispadă a dat 
năvală într-un banc de scrumbii. 
în curând, regrupându-se şi întărindu-şi rândurile cu marinarii 
spanioli, albii ieşiră la suprafaţă şi-i împinseră irezistibil pe negri 
spre pupa vasului. O baricadă de butoaie şi saci fusese ridicată 
de-a curmeziş, lângă arborele mare: negrii se opriră acolo, vădit 
dornici să răsufle un pic, deşi nu voiau pace sau măcar un 
armistițiu. Dar neobosiţii marinari săriră peste baricadă şi 
trecură din nou la atac. Epuizaţi, negrii se bateau cu disperare. 
Limbile roşii le atârnau, ca unor lupi, din gurile negre. Dar 
mateloţii albi luptau, cu dinţii încleştaţi, fără să scoată o vorbă. 
Peste cinci minute, vasul era cucerit. _ 

Aproape douăzeci de negri pieriseră în luptă. In afara celor 
loviți de gloanţe, mulţi alţii fuseseră răniţi 

— Mai toţi de tăişurile lungi ale harpoanelor, iar rănile lor 
semănau cu acelea pe care scoţienii le-au pricinuit englezilor, cu 
coasele, în bătălia de la Preston Pans | Tabăra albilor nu suferise 
nicio pierdere, deşi mulţi erau răniţi, ba câţiva dintre ei foarte 
grav, prmtre care însuşi secundul. Negrii rămaşi în viaţă fură 
legaţi fedeleş, iar vasul fu remorcat şi, pe la miezul nopţii, 
ancoră din nou în port. 

Scutindu-l pe cititor de amănuntele privitoare la întâmplările şi 
la măsurile luate ulterior, vom spune doar că, după două zile, în 
cursul cărora au suferit reparaţiile necesare, cele două vase au 


pornit împreună spre Concepcion, în Chile, şi de-acolo spre 
Lima, în Peru, unde întreaga istorie a fost acâusă în faţa justiţiei 
vice-regelui. 

Cât despre nefericitul spaniol, păru să-şi recapete sănătatea o 
dată cu libertatea, în timpul călătoriei de întoarcere; totuşi, 
potrivit propriilor sale prorociri, cu puţin înainte de a sosi la 
Lima, căzu din nou în starea lui de prostraţie şi trebui să fie 
purtat pe braţe la țărm, din pricina slăbiciunii sale. Aflând de 
păţaniile şi de starea lui, una din numeroasele instituţii 
religioase din Cetatea Regilor îi oferi un refugiu ospitalier, unde 
fu îngrijit şi de medici şi de preoţi, şi unde un călugăr se oferi să- 
| vegheze şi să-l ogoiască zi şi noapte. 

Următoarele extrase, traduse după un document spaniol oficial, 
vor arunca, să sperăm, lumină asupra povestirii noastre, 
dezvăluind, întâi de toate, locul de unde „San Dominick” pornise 
la drum şi adevărul despre itinerarul străbătut până-n clipa când 
poposise pe insula Santa Maria. 

Dar înainte de a cita aceste extrase, se cuvine poate să facem 
o remarcă asupra lor. 

Documentul ales, dintre multe altele, pentru a fi tradus parţial, 
cuprinde prima depoziţie făcută de Benito Cereno în faţa 
tribunalului. Unele dintre faptele dezvăluite de el au fost 
socotite, iniţial, îndoielnice - atât pe temeiul bunului simţ, cât şi 
din motive de ordin juridic. Tribunalul înclina să creadă că 
spaniolul, zdruncinat de recentele evenimente, vorbea în delir, 
despre unele lucruri ce nu se putuseră întâmpla aievea. Dar 
întrucât declaraţiile ulterioare făcute de marinarii rămaşi în viaţă 
au confirmat dezvăluirile comandantului lor în multe dintre 
punctele cele mai bizare, magistraţii au fost nevoiţi să dea 
crezare întregii depoziţii. Astfel încât, în decizia lui finală, 
tribunalul şi-a întemeiat sentinţele capitale pe nişte afirmaţii pe 
care, în lipsa unei confirmări, ar fi socotit de datoria lui să le 
respingă. « 

Subsemnatul, Don Jose de Abos şi Padilla, controlor al 
maiestății sale pentru Veniturile C râie şti, ofițer al stării civile şi 
notar public al diocezei „Sfânta Cruciadă “ din această provincie. 

Declar şi certific, potrivit prevederilor legii, că, în procesul 
început în a douăzeci şi patra zi a lunii septembrie a anului 
1799, împotriva negrilor de pe nava „San Dominick“, a fost 
făcută în fata mea următoarea depoziție: 


Depoziţia principalului martor, Don Benito Cereno. 

In Ziua, luna şi anul mai sus arătate, excelența sa doctor Juan 
Martinez de Rozas, consilier al Curţii regale a acestui Regat, şi 
expert în Dreptul de Intendenţă, a ordonat căpitanului navei 
„San Dominick”, Don Benito Cereno, să se înfățişeze înaintea lui, 
ceea ce el a făcut, fiind adus pe targa şi asistat de către 
monahul Infelez, în prezența căruia a prestat jurământ în 
numele Domnului, făgăduind, sub semnul crucii, să spună 
adevărul despre tot ceea ce ştie şi va ji întrebat; la 
interogatoriul ce i s-a luat conform actului de trimitere în 
judecată, numitul a declarat că în a douăzecea zi a lunii mai 
trecute, a pornit cu nava sa din portul Valparaiso cu destinația 
Callao, transportând la bord produse ale ţării, treizeci de li'zi de 
fierărie, precum şi una sută şaizeci negri de ambele sexe, 
majoritatea aparținând gentilomului don Alexandro Aranda, din 
oraşul Mendoza; echipajul vasului fiind alcătuit din treizeci şi 
şase de oameni, separat de persoanele imbarcate ca pasageri; 
iată lista parțială a negrilor: 

(In original, urmează o listă de vreo cincizeci de nume, cu 
semnalmentele şi vârstele respectivilor, listă stabilită pe baza 
anumitor documente ale lui Aranda, coroborate cu amintirile 
martorului. Dăm mai jos doar câteva extrase din această listă.) 

„„„Un negru în vârstă de optsprezece sau nouăsprezece ani, pe 
nume Jose, servitorul lui Don Alexandro, pe care l-a slujit patru 
sau cinci ani, ajungând, de-aceea, să vorbească bine spaniola... 

„„„Un mulatru, pe nume Francesco, steward, frumos la înfăţişare 
şi cu o voce plăcută, întrucât a cântat în bisericile din 
Valparaiso; născut în provincia Buenos Aires, în vârstă de vreo 
treizeci şi cinci de 

CZYII... 

...Un negru chipeş, pe nume Dago, în vârstă de patruzeci şi 
şase de ani, fost multă vreme gropar la cimitirul spaniol... Patru 
negri vârstnici, dar sănătoşi, între şaizeci şi şaptezeci de ani, 
originari din Africa, de meserie călăfătuitori, şi purtând 
următoarele nume: primul, Mure (avea să fie ucis, ca şi fiul sau 
Diamelo); al doilea, Nacta; al treilea Yola (de asemenea 
omorât); al patrulea Ghofan... Şase negri adulţi, între treizeci şi 
patruzeci de ani, toți sălbatici, din 'tribul aşanti; Matinqui, Yau, 
Leche, Mapenda, Yambaio şi Akim - dintre care patru au fost 
ucişi... Un negru vânjos, pe nume Atufal, foarte apreciat de 


stăpânul său, întrucât se bănuieşte că a fost căpetenie de trib în 
Africa... Un negru scund din Senegal, pe nume Babo, în vârstă 
de circa treizeci de ani, care a trăit câtva timp printre spanioli... 

Martorul declară că nu-şi aminteşte de numele celorlalţi, dar că 
mea mai speră că se vor găsi restul documentelor lui Don 
Alexandro, şi atunci va putea întocmi lista completă a negrilor, 
şi o va preda Curţii... Precum şi treizeci şi nouă de femei şi copii 
de diferite vârste. 

(După această listă, depoziţia continuă astfel:) 

„„„Toți negrii dormeau pe punte, cum se obişnuieşte pe 
asemenea corăbii, şi niciunul nu purta lanţuri, deoarece, aşa 
cum îi spunea prietenul său Aranda, erau foarte înțelegători... în 
a şaptea zi de la plecarea din port, la orele trei dimineața, când 
toți spaniolii dormeau - afară de cei doi ofițeri de cart (bosmanul 
Juan Robles şi meşterul-dulgher Juan Bautista Gayete) precum şi 
de timonier şi de musul ce-l ajuta, - negrii s-au răsculat fără 
veste, l-au rănit grav pe bosman şi pe meşterul-dulgher, apoi au 
ucis optsprezece dintre oamenii ce dormeau pe punte (pe unii, 
cu drugii şi cu securile, pe alţii aruncându-i peste bord, legați 
fedeleş); dintre spaniolii aflaţi pe punte, n-au lăsat în viaţă decât 
vreo şapte, pe care i-au legat, pentru a-i folosi la manevrarea 
vasului; alți trei sau patru au scăpat de asemenea cu viață, 
ascunzându-se. Deşi în cursul răscoalei negrii au pus stăpânire 
pe tambuchiu, şase sau şapte oameni răniţi au putut să se 
strecoare pe-acolo, nestingheriţți, spre cockpit“; secundul şi un 
alt spaniol, de al cărui nume martorul nu-şi aminteşte, au 
încercat să iasă prin tambuchiu, dar, fiind numaidecât răniți, au 
trebuit să se întoarcă în cabină; în zorii zilei, martorul s-a hotărât 
să se urce pe scara, cabinei, unde se aflau negrul Babo - 
căpetenia răscoalei - şi ajutorul său Atufal, şi să le vorbească; el 
i-a îndemnat să înceteze atrocitățile şi i-a întrebat ce vor şi ce 
au de gând să facă, adăugind că el însuşi era dispus să asculte 
de ordinele lor, cu toate astea, ei azvârliră peste bord, sub ochii 
lui, trei oameni legați, apoi îi porunciră martorului să se suie pe 
punte, asigurându-l că nu-l vor ucide; după ce el se supuse, 
negrul Babo îl întrebă dacă se afla prin apropiere vreo tară 
neagră unde se puteau duce, iar el îi răspunse că nu; după 
aceea, negrul' Babo îi porunci să-i ducă în Senegal, sau în 
insulele Sf. Nicolae, în apropiere de coasta senegaleză; el i-a 


4 1 Scobitură la pupa unei corăbii. 


răspuns că acest lucru e cu neputinţă, având în vedere distanța 
prea mare, necesitatea de a ocoli capul Horn, deteriorarea 
vasului, precum şi lipsa de provizii, pânze şi apă; dar negrul 
Babo i-a spus că trebuie neapărat să-i ducă, şi că oamenii lui se 
vor conforma întocmai instrucțiunilor pe care martorul le va da 
în privința rațiilor de alimente şi de apă; după o lungă discuție, 
fiind nevoit să le facă pe plac, deoarece amenințau că-i vor 
omori pe toți albii dacă nu-i va duce în Senegal, el le-a spus că 
principalul lucru de care aveau nevoie pentru această călătorie 
era apa, şi că, deci, vor naviga pe lângă coastă ca să şi-o 
procure, iar apoi îşi vor continua drumul. negrul Babo 
declarând'u-se de acord, martorul a indreptat vasul spre 
porturile intermediare, în speranța că va întâlni vreo navă 
spaniolească sau străină, care-i va salva; peste zece sau 
unsprezece zile au zărit uscatul, şi şi-au continuat drumul de-a 
lungul lui, în apropiere de Nasca; martorul a observat atunci că 
negrii erau agitati şi furioşi pe el din pricină că întârzia să 
aprovizioneze vasul cu apă; negrul Babo îi ceru, cu ameninţări 
straşnice, să efectueze această operațiune chiar a doua zi, dar, 
martorul îi răspunse că acum vedea limpede că ţărmul e abrupt, 
ca râurile însemnate pe hartă nu există, şi alte asemenea 
argumente potrivite cu împrejurările; cel mai bun lucru era, de 
aceea, să pornească spre insula Santa Maria, pe care puteau 
găsi lesne apă şi care, fiind o insulă răzleață, era des 
frecventată de străini; martorul nu voia să îndrepte vasul spre 
Pisco sau spre vreun alt port apropiat de pe litoral, deoarece 
negrul Babo îi dăduse a înțelege în repetate rânduri că-i va 
omori pe toți albii în clipa când, ar zări uti oraş, un sat sau o 
aşezare oarecare pe coastele spre care navigau; hotărându-se 
să pornească spre insula Santa Maria, martorul, care spera să 
întâlnească pe drum sau chiar în apropierea insulei, vreun vas 
ce le putea veni în ajutor, sau să fugă cu o barcă spre țărmul 
Araucan din apropiere - luînd deci această hotărâre, el schimbă 
numaidecât direcția vasului, îndreptându-l spre insulă; negrii 
Babo şi Atufal ţineau zilnic sfat, discutând despre măsurile 
necesare pentru întoarcerea lor în Senegal, şi întrebându-se 
dacă să-i ucidă pe toți spaniolii şi îndeosebi pe martor, opt zile 
după ce se depărtaseră de Nasca, negrul Babo a venit la martor, 
care era de cart îndată după revărsatul zorilor şi curând după 
consfătuirea zilnică a negrilor - şi i-a spus că hotărâse să-şi 


ucidă stăpânul, Don Alexandro Aranda, atât pentru că fără asta, 
el şi tovarăşii săi nu s-ar simţi siguri de libertatea lor, cât şi 
pentru că voia să-i țină la respect pe marinari, avertizându-i ce-i 
aştepta în caz de nesupunere - moartea lui Do? i Alexandro fiind 
cel mai bun avertisment; martorul a înțeles atunci un singur 
lucru - şi nici nu putea înțelege mai mult - şi anume că se 
urmărea uciderea lui Don Alexandro; negrul Babo i-a cerut apoi 
martorului să-l cheme pe secundul Raneds (care dormea în 
cabină), înainte de săvârşirea omorului, căci negrul se temea, 
pare-se, după cum a înțeles martorul, că secundul, care era un 
navigator priceput, ar putea fi omorât o dată cu Don Alexandro 
şi cu ceilalți; martorul fiind prieten, din tinerețe, cu Don 
Alexandro, l-a implorat şi l-a conjurat pe negru, dar în zadar: 
Babo i-a răspuns că nimic nu putea împiedica îndeplinirea 
hotărârii lui, şi că spaniolii şi-ar primejdui viața dacă ar încerca 
să-i stea Împotrivă, în această chestiune sau în oricare alta; 
atunci martorul l-a chemat pe secundul Raneas, care a fost 
astfel salvat fără voia lui, iar Babo a poruncit numaidecât 
negrilor aşanti Matinqui şi Leehe să săvârşească omorul; cei doi 
s-au dus, înarmaţi cu topoare, la cuşeta unde dormea Don 
Alexandro, pe care-l târâră pe punte, mutilat dar încă pe 
jumătate viu; tocmai se pregăteau să-l zvârle peste bord, când 
negrul Babo i-a oprit, poruncindu-le să-şi desăvârşească omorul 
sub ochii lui, pe punte; ceea ce ei făcură; apoi tot din porunca 
lui, cadavrul fu coborât undeva la prova, iar martorul nu-l mai 
văzu vreme de trei zile... Don Alonzo Sidonia, un bătrân care 
locuia de multă vreme în Valparaiso şi care fusese de curând 
numit într-un post din administraţia civilă a Perului - către care 
se imbarcase - dormea în cuşeta din fata celei ocupate de Don 
Alexandro; trezindu-se la auzul ţipetelor acestuia, şi văzându-i 
pe negri cu topoarele însângerate în mâini, bătrânul s-a aruncat 
în mare pr'mtr-un hubiou şi s-a înecat, deoarece martorul n-a 
avut posibilitatea să-i dea o mână de ajutor sau să-l readucă la 
bord... Scurtă vreme după ce l-au ucis pe Aranda, negrii i-au 
adus pe punte pe vărul său Don Francisco Masa din Mendoza, un 
om de vârstă mijlocie, pe tânărul Don Joaquin, marchiz de 
Aramboalaza, recent reintors din Spania, pe valetul său spaniol 
Ponce, precum şi pe tinerii jose Morairi, Lorenzo Bargas şi 
Hermenegildo Gandix, toţi trei originari din Cadix şi angajați de 
Aranda ca secretari particulari; din motive pe care le vom arăta 


ulterior, negrul Babo i-a lăsat în viată pe Don Joaquin şi pe 
Hermenegildo Gandix; dar ei a poruncit ca Don Francisco Masa, 
T] ose Morairi şi Lorenzo Bargas, împreună cu servitorul 
acestuia Ponce, cu bosmanul Juan Robles, cu secunzii săi 
Manuel Viscaya şi Roderigo Hurta, şi cu patru dintre marinari, să 
fie azvărliţi în mare, deşi nu opuseseră nicio rezistență şi nu 
cereau altceva decât îndurare; bosmanul Juan P-obles, care -ştia 
să inoate, s-a menținut cei mai mult la suprafață, rostind 
rugăciuni, iar ultimele sale cuvinte au fost un apel către martor, 
de a se îngriji de o liturghie pentru odihna sufletului său în 
biserica Maicii Domnului; în cele trei zile ce au urmat, martorul, 
neştiind ce deveniseră rămăşiţele lui Don Alexatidro, l-a întrebat 
deseori pe negrul Babo dacă ele se aflau încă la bordul vasului, 
în care caz îl ruga să ordone păstrarea lor în vederea unei 
înmormântări pe uscat; dar negrul Babo nu i-a răspuns nimic 
până-n a patra zi, în zori, când văzânau-l pe punte, i-a arătat un 
schelet care fusese pus în locul vechiului galion cu chipul lui 
Cristobal Colon, descoperitorul Lumii Noi; negrul Babo l-a 
întrebat dacă ştia al cui era acest schelet şi dacă socotea că-i al 
unui alb, judecind după culoarea lui; apropiindu-se jie martor şi 
desfăcându-i mâinile în care-şi îngropase fața, negrul Babo i-a 
vorbit cam aşa: „Slujeşte-i cu credințăpe negri până-n Senegal, 
căci de nu, atât cu trupul cât şi cu sufletul ai să-ți urmezi şeful. “ 
în dimineaţa aceleiaşi zile, negrul Babo i-a dus pe rând pe toți 
spaniolii la prova, şi i-a întrebat al cui era scheletul şi dacă, jude 
când după albeața lui, îl luau sau nu drept al unui alb; când 
spaniolii işi acopereau “fața, negrul Babo le repeta cuvintele pe 
care le spusese mai întâi martorului. După aceea, negrul Babo i- 
a strâns pe spanioli la pupa şi le-a ținut o cuvântare, spunându- 
le că, întrucât îşi atinsese scopul, îi dădea voie martorului (în 
calitate de pilot al negrilor) să conducă mai departe vasul, deşi îl 
avertiza pe el şi pe toți ceilalţi” că-i aştepta soarta lui Don 
Alexandro dacă-i va prinde că vorbesc sau uneltesc împotriva 
negrilor; amenințarea asta era repetată zilnic... înainte de 
evenimentele amintite „negrii îl legaseră pe bucătar cu intenţia 
de a-l arunca peste bord, din pricina nu se ştie căror vorbe 
rostite de dânsul, dar în cele din urmă negrul Babo i-a cruțat 
viața, la rugămintea martoruhii; câteva zile mai târziu, acesta, în 
strădania lui de a nu lăsa nefolosit niciunul dintre mijloacele 
apte să-i salveze pe albii rămaşi în viaţă, îi îndemnă pe negri să 


se liniştească şi să facă pace, şi se învoi să întocmească un 
document, semnat de el şi de marinarii ştiutori de carte, precum 
şi de negrul Babo, în numele tuturor negrilor- document prin 
care martorul se obliga să-i ducă în Senegal, şi să le cedeze 
vasul, cu încărcătură cu tot, iar negrii se angajau, la rându-le, să 
nu mai omoare pe nimeni; această învoială păru să-i 
mulțumească şi să-i potolească pe moment, dar a doua zi, 
pentru a preîntâmpina mai sigur fuga albilor, negrul Babo a 
poruncit să fie distruse toate bărcile, afară de şalupă, care era 
avariată, şi de un mic cuter în stare bună, pe care-l coborâse în 
cală, ştiind că-l putea folosi la transportul butoaielor cu apă... 
(Urmează diferite detalii despre prelungita şi dramatica odisee 
a vasului, şi despre dezastruoasa acalmie prin care a trecut. lată 
un pasaj în legătură cu această ultimă fază:) 

în cea de-a cincea zi de acalmie, cum toţi oamenii aflați la bord 
sufereau cumplit din pricina căldurii şi a lipsei de apă (cinci 
dintre ei muriseră, după ce-şi pierduseră minţile), negrii 
deveniră arțăgoşi şi-l uciseră pe secundul Raneds: acesta, 
mânuind un compas, îi făcuse martorului, din întâmplare, un 
semn ce li se păruse suspect; aveau să regrete, însă, foarte 
curând această crimă, deoarece secundul era singurul navigator 
rămas pe bord, în afară de martor... 

x 


„„Omițând alte întâmplări zilnice, care n-ar face decât să evoce 
zadarnic nefericiri şi incidente de mult uitate, vom spune că, 
după şaptezeci şi trei de zile socotite din clipa plecării lor din 
Nasca, şi în timpul cărora au suferit de pe urma lipsei de apă şi 
a efectelor acalmiei amintite, ajunseră în sfârşit la insula Santa 
Maria, în a şaptesprezecea zi a lunii august, pe la orele şase 
după amiază, şi ancorară într-un golf foarte aproape de vasul 
american „Bachelor's Delight“, comandat de inimosul căpitan 
Amasa Delano; la orele şase dimineața, când zăriră acest vas, 
negrii, care nu se aşteptaseră să întâlnească pe-acolo o altă 
navă, intrară în panică, dar Babo îi linişti, asigurându-i că n- 
aveau de ce să se teamă; el porunci numaidecât ca scheletul de 
la prova să fie acoperit cu o pânză, ca şi cum galionul ar fi fost 
în reparație, iar punțile să fie curățate grabnic; după aceea, 
negrul Babo şi negrul Atufal ținură sfat; deşi acesta din urmă era 
de părere că ar fi fost mai bine să plece mai departe, negrul 
Babo luă de unul singur hotărârea de a rămâne pe loc şi veni la 


martor propunându-i să spună şi să facă tot ceea ce martorul 
declară că i-a spus şi i-a făcut căpitanului american... Negrul 
Babo l-a avertizat că „dacă va trăda prin vreo vorbă sau măcar 
printr-o privire întâmplările petrecute sau situaţia existentă pe 
vas, îl va omori şi pe el şi pe toti tovarăşii săi; scoțând la vedere 
un pumnal, pe care-l ținea ascuns, bolborosi o amenințare, în 
sensul că pumnalul acesta poate fi la fel de ager ca şi ochiul lui; 
după aceea, negrul Babo îşi expuse planul în fața tuturor 
oamenilor săi, care-l aprobară, încântați; pentru a ascunde şi 
mai bine adevărul, el scorni numeroase stratageme, unele 
îmbinând viclenia cu grija pentru apărare, - bunăoară, cei şase 
aşanti care-i slujeau drept gealați, se aşezară mai întâi la 
marginea dunetei, prefăcându-se că lustruiesc nişte securi 
(încărcătura vasului cuprindea şi câteva lăzi cu securi), dar 
având, de fapt, intenția de a le împărți celorlalți şi de a le folosi 
în caz de nevoie, la un semn făcut de Babo; tot o stratagemă 
fusese şi ideea de a-l pune în lanțuri pe Atufal, mâna lui 
'dreaptă, deşi acesta se putea scutura de ele într-o clipă; negrul 
Babo îl instrui în amănunt pe martor, asupra rolului pe care i se 
cerea să-l joace, învățându-l ce trebuia să spună într-o 
împrejurare sau alta şi neuitând să-l amenințe cu moartea în 
cazul celei mai neinsemnate abateri; deoarece îşi dădea seama 
că pe mulţi dintre negri nu-i va putea ține în frâu, Babo puse 
patru negri mai vârstnici, de meserie călăfăluitori, să păstreze 
oarecare ordine pe punți; de asemenea, îi dăscăli bine şi pe 
spanioli şi pe camarazii săi punându-i la curent cu planul şi cu 
stratagemele sale, precum şi cu povestea pe care urma s-o 
spună martorul - aşa fel încât niciunul dintre ei să nu o dezmintă 
mătar cu-o ioi; toate aceste măsuri au fost luate şi chibzuite în 
cele aproape două ore, ce s-au scurs din clipa când zăriseră 
pentru prima oară vasul, până-n clipa când căpitanul Amasa 
Delano pusese piciorul pe covertă (adică pe la orele şapte şi 
jumătate dimineaţa, când căpitanul a sosit în baleniera lui şi a 
fost întâmpinat de toți cu bucurie); martorul s-a străduit să-şi 
joace cât mai bine rolul de principal proprietar şi de comandant 
al vasului; la o întrebare a căpitanului Delano, el i-a răspuns că a 
pornit din Buenos Aires spre Lima cu o încărcătură de trei sute 
de negri, şi că în largul capului Horn numeroşi negri muriseră, 
din pricind unei epidemii de friguri, căreia îi căzuseră victime şi 
mai toți membrii echipajului, inclusiv toți ofițerii de bord. 


(în continuarea depoziţiei, se relatează amănunţit povestea 
născocită de Babo şi impusă martorului, care, la rândul său, a 
transmis-o căpitanului Delano; de asemenea, se vorbeşte 
despre propunerile prieteneşti făcute de căpitanul Delano, 
precum şi despre alte lucruri, pe care, însă, le omitem aici. După 
aceea, depoziţia continuă astfel:) 

„„„Inimosul căpitan Amasa Delano a rămas pe bordul vasului 
toată ziua şi nu l-a părăsit decât la orele şase seara, între timp 
martorul vorbindu-i într-una despre pretinsele sale nenorociri, 
potrivit instrucțiunilor amintite mai sus, deoarece era lipsit de 
posibilitatea de a-i spune măcar un singur cuvânt sau de a-i face 
vreo cât de mică aluzie pentru a-i sugera adevărata situație; 
căci negrul Babo, jucân'du-şi rolul de servitor zelos cu întreaga 
supunere a unui sclav umil, nu-l slăbea nicio clipă pe martor, 
pentru a-i supraveghea gesturile şi vorbele  (tiegrul Babo 
cunoştea bine spaniola, ca şi alţi câtiva negri, care se tineau 
scai de martor, pentru a-l spiona); o dată, pe când martorul 
stătea de vorbă, pe punte, cu 'Amasa Delano, negrul Babo i-a 
făcut în taină semn (martorului) să-l urmeze vreo câtiva paşi, 
însă ca din proprie inițiativă - şi i-a cerut să obțină de la Amasa 
Delano informatii amănunțite despre corabia lui şi despre 
echipajul şi armamentul acesteia; martorul întrebându-l „pentru 
ce negrul Babo i-a răspuns că putea să-şi închipuie şi singur, 
mâhnit de perspectiva primejdiei ce-l păştea pe generosul 
căpitan Amasa Delano, martorul a refuzat la-nceput să-i pună 
întrebările cerute, şi s-a folosit de toate argumentele posibile 
pentru a-l face pe negrul Babo să renunti la noua lui stratagemă, 
dar negrul i-a arătat atunci vârful pumnaluluisău; după ce a 
obținut informaţiile dorite, negrul Babo l-a luat din nou la o parte 
şi i-a spus că în aceeaşi noapte (martorul) va comanda două 
vase, nu doar unul singur, deoarece mai toți marinarii de pe 
vasul american vor fi duşi atunci la pescuit şi, astfel, cei şase 
negri aşanti îl vor captura lesne, fără alt ajutor; în zadar l-a 
rugat martorul să renunțe, amintindu-i că, înainte de venirea 
căpitanului Delano pe bord, nu fusese de loc vorba de 
capturarea vasului american; încercările lui de a împiedica 
realizarea acelui plan erau neputincioase... Martorul mai declară 
că amintirile lui sunt cam confuze în unele privințe, şi că nu-şi 
poate aduce aminte precis de fiece întâmplare... La orele şase 
seara, când, după cum s-a mai spus, a fost aruncată ancora, 


căpitanul american a pornit înapoi spre vasul său; atunci, 
supunându-se unui impuls de moment, atribuit de martor lui 
Dumnezeu şi îngerilor săi, l-a urmat pe căpitanul Delano (după 
ce-şi luase adio de la dânsul) până la copastie, unde a zăbovit, 
sub pretextul că-şi ia rămas bun, până-n clipa când inimosul 
căpitan îşi va fi ocupat locul în baleniera; în clipa când aceasta 
s-a urnit, martorul a sărit de pe copastie în balenieră, nimerind 
în mijlocul ei, nici el nu ştie cum, pe semne prin grija Domnului... 

(Aici urmează, în originai, o dare de seamă asupra celor 
petrecute în momentul evadării, asupra felului cum a fost 
recucerit vasul „San Dominick“ şi asupra călătoriei până la țărm 
- dare de seamă presărată cu expresii ca: „veşnică recunoştinţă 
generosului căpitan Amasa Delano”. Depoziţia continuă apoi cu 
o serie de observaţii recapitulative şi cu o listă incompletă a 
negrilor, subliniind rolul fiecăruia în evenimentele amintite, cu 
scopul de a stabili, potrivit instrucţiunilor Curţii, datele în baza 
cărora să poata fi pronunţate sentinţele în proces. lată un 
fragment din această parte a depoziţiei:) 

„..(Martorul) crede că toți. Negrii au aprobat revolta deşi n-au 
avut cunoştinţă despre ea din capul locului..' Negrul Jose, în 
vârstă de optsprezece ani, aflat în slujba lui Don Alexandro, a 
fost cel care l-a informat pe negrul Babo despre starea de lucruri 
ce domnea în cabină înainte de izbucnirea revoltei; acest lucru 
reiese clar din împrejurarea că în nopțile precedente; el obişnuia 
să iasă din cuşeta lui, aflată chiar sub aceea a stăpânului său, şi 
să meargă pe punte, unde-l aşteptau căpetenia bandei şi acoliţii 
săi; el a fost, de asemenea, văzut în repetate rânduri de către 
secund, discutând în taină cu negrul Babo; într-o noapte, 
secundul l-a alungat de două ori... Acelaşi negru Jose, acţionând 
din proprie inițiativă, nu din ordinul negrului Babo, aşa cum 
făcuseră Leche şi Matinqui, şi-a înfipt cuțitul în Don Alexandro, 
stăpânul său, în clipa când acesta era târât, aproape mort, pe 
punte... Stewardul mulatru Francesco a făcut parte din primul 
grup de răsculați, dovedindu-se, în toate privințele, o creatură şi 
o unealtă a negrului Babo; ca să-i facă plăcere acestuia, el s-a 
oferit, cu puţin înainte de masa servită generosului căpitan 
Delano în cabină, să-i otrăvească mâncarea - fapt demn de 
crezare, deoarece a fost relatat chiar de negri, dar a cărui 
îndeplinire i-a fost interzisă de către negrul Babo, care avea alte 
planuri... Negrul aşanti Leche s-a dovedit a fi unul dintre cei mai 


înrăiți, căci, în ziua când vasul a fost recucerit, el s-a opus cu 
înverșunare, agitând câte o secure în fiece mână, şi rănindu-l la 
piept cu una dintre ele pe secundul lui Amasa Delano, când 
încerca să se cațere la bora; această scenă a fost văzută de toți; 
chiar sub ochii martorului, Leche l-a izbit cu securea pe Don 
Fran-> cisco Masa, în clipa când îl târa ca să-l arunce de viu 
peste bord, din porunca negrului Babo; de asemenea Leche 
luase parte la pomenita ucidere a lui Don Alexandro Aranda şi a 
altor pasageri. Din pricina inverşunării arătate de negrii aşanti în 
bătălia cu bărcile, n-au rămas în viată decât Leche şi Yau, 
amândoi la tel de înrăiți; Yau a fost cel care s-a oferit să execute 
ordinul lui Babo privind „preparareaa scheletului lui Don 
Alexandro într-un mod pe care martorul l-a aflat ulterior de la 
negri, dar pe care nu-l va divulga niciodată, atâta vreme cât va 
fi stăpân pe mințile lui; tot negrii i-au spus că Yau şi Leche au 
fost cei care într-o noapte de acalmie au legat scheletul la 
etravă, iar negrul Babo a scris inscripția de sub schelet. Babo a 
rămas de la început până la sfârşit căpetenia răscoalei; el a pus 
la cale toate crimele şi a fost conducătorul şi sufletul răscoalei; 
Atufal a fost locotenentul lui în toate privințele; deşi, ca şi Babo 
de altfel, n-a săvârşit cu mâna lui nicio crimă... Atufal a fost 
răpus de un glonte în bătălia cu bărcile, inainte de abordare... 
Negresele erau la curent cu răscoala şi s-au arătat mulțumite de 
moartea stăpânului lor, Don Alexandro; dacă 'negrii nu le-ar fi 
împiedicat, ele i-ar fi schingiuit până la moarte pe spaniolii 
executați din porunca lui Babo; negresele au stăruit ca martorul 
să fie ucis; în timpul execuțiilor, ele cântau şi dansau - dansuri 
solemne, nu vesele - iar înaintea bătăliei cu bărcile şi chiar în 
toiul ei, au cântat un fel de bocete, menite să-i ațâţe pe negri 
mai mult decât i-ar fi putut atâta un cântec vesel; toate acestea 
par să fie adevărate, căci înşişi negrii le-au declarat; pe câte ştie 
martorul, au supraviețuit numai şase dintre cei treizeci şi şase 
de membri ai echipajului, precum şi patru muşi, dintre care unul 
s-a ales cu un braț tăiat de securile negrilor; cât despre 
pasageri, n-a rămas în viaţă nici imul. 

(Urmează o seamă de amănunte disparate, în legătură cu 
diferite perioade. lată un extras:) 

„„În timpul petrecut de căpitanul Aimasa Delano pe bordul 
vasului, mateloții şi îndeosebi Hermenegildo Ganaix au încercat 
să-l facă să înțeleagă adevărata situație, dar încercările lor au 


fost zadarnice, din pricină că se temeau de moarte, şi mai ales 
din pricină că, amăgit de stratagemele ce-i ascundeau adevărul, 
generosul şi piosul căpitan Amasa Delano nu putea concepe 
ticăloşia rebelilor; Luys Galgo, un matelot în vârstă de 
aproximativ şaizeci de ani, care slujise pe. Vremuri În marina 
regală, a încercat şi el să-i sugereze căpitanului Delano 
adevărul, dar, deşi n-a fost prins asupra faptului, ci numai 
bănuit, a fost îndepărtat sub un pretext oarecare şi în cele din 
urmă târât în cală, unde a fost omorât, după cum aveau să 
dezvăluie negrii înşişi... Unul dintre muşi, căruia prezenţa 
căpitanului Delano îi insuflase oarecari speranțe de evadare, a 
comis imprudența de a scăpa o vorbă despre aceste speranțe, 
de față cu băiatul negru cu care tocmai lua masa, şi care l-a 
lovit în cap cu cuțitul pricinuindu-i o rană gravă (de care musul 
este, totuşi, pe cale să se vindece); de asemenea, cu puțin 
înainte ca v/isul să fie ancorat, unul dintre marinari, aflat la 
cârmă, şi-a primejduit viaţa trădându-şi fără să vrea, prin 
expresia feţei sale, o speranță asemănătoare; dar după aceea, 
grație prudenței sale, marinarul a reuşit să scape... Toate aceste 
declarații au ca scop să arate Curtii că, de la începutul şi până la 
sfârşitul răscoalei, martorul şi oamenii săi n-au avut posibilitatea 
de a acționa altfel delât s-a văzut; Hermenegildo Gandix, al 
treilea secretar, care-a fost silit să trăiască printre mateloți şi să 
se îmbrace şi să se poarte întocmai ca ei - a fost ucis de un 
glonte tras din greşeală de pe una din bărcile americane, înainte 
de abordare; cățărându-se, speriat, pe catargul de mizenă, el 
strigase către oamenii din bărci: „Nu aboradați!“ - de teamă ca 
negrii îl vor omori în clipa abordării - iar americanii l-au bănuit 
că vrea să-i ajute pe negri şi au tras două gloanțe, dintre care 
unul, nimerindu-l, l-a făcut să cadă de pe catarg şi să se înece în 
mare; tânărul Don Joaquin, marchiz de Aramboalaza, întocmai 
ca şi secretarul particular Hermenegildo Gandix, a fost pus să 
muncească şi să se-mbrace ca un marinar de rând; la un 
moment dat negrul Babo i-a poruncit negrului aşanti Leche să 
pună la încălzit nişte smoală şi s-o toarne pe mâinile lui Don 
Joaquin, care se codea să muncească; Don Joaquin a sfârşit prin 
a fi omorât din pricina unei alte greşeli a americanilor - greşeală 
inevitabilă, deoarece negrii, văzând că bărcile se apropie, l-au 
silit pe Don Joaquin să iasă la parapet cu o secure legată de 
mână; fiind văzut cu această armă in mână, într-o poziţie 


echivocă, el a fost împuşcat ca un trădător; asupra lui a fost 
găsit un juvaer, care aşa cum o dovedesc unele hârtii 
descoperite ulterior, era destinat chivotului din altarul bisericii 
Sfintei Fecioare din Lima - dar pios, păzit cu străşnicie, pe care-l 
pregătise anume pentru a-şi exprima, în clipa debarcării în Peru, 
adânca gratitudine pentru încheierea călătoriei sale din Spania 
până la țărmul peruvian; giuvaerul se află acum, laolaltă cu alte 
lucruri aparțânând răposatului, în grija monahilor de la spitalul 
Sacerdoților, în aşteptarea unei decizii a onorabilei Curti... Din 
pricina conditiei fizice a martorului, precum şi din pricina grabei 
cu care bărcile porniseră la atac, americanii n-au putut fi 
preveniți că în rândurile echipajului se aflau un pasager şi un 
funcționar, deghizați de către negrul Babo; în afara negrilor 
doborâți în luptă, unii au fost ucişi noaptea, după capturarea şi 
ancorarea vasului: fiind puşi în lanțuri pe punte, ei au fost 
omorâţi de către marinari, înainte ca aceştia să poată fi opriţi; 
de îndată ce a aflat de fapta lor, căpitanul Amasa Delano s-a 
folosit de intreaga lui autoritate şi l-a lovit peste mână pe 
Martinez Gola, care, găsind un brici în buzunarul unei haine de-a 
lui, purtată acum de unul dintre negrii înlănțuiți pe punte, 
încerca să taie cu briciul acela beregata negrului; de asemenea, 
bunul căpitan Amasa Delano a smuls din mâna lui Bartolomeo 
Barlo un pumnal ascuns în timpul masacrării albilor, pumnal pe 
care se pregătea să-l înfigă în trupul unui negru înlănţuit, care în 
aceeaşi zi, ajutat de un alt negru, îl călcase în picioare... 
Martorul declară că nu poate relata aici toate întâmplările 
petrecute în lungul răstimp cât vasul s-a aflat în mâinile negrului 
Babo, dar că a relatat tot ce era mai important din ceea ce-şi 
aminteşte în prezent şi că a spus adevărul, conform 
jurământului depus; după ce s-a dat citire depoziţiei sale, a 
întărit-o şi a confirmat-o. 

El a mai spus că este în vârstă de douăzeci şi noua de ani, şi că 
se simte zdrobit trupeşte şi sufleteşte; şi că, după terminarea 
procesului, nu se va mai întoarce acasă, în Chile, ci va intra în 
mânăstirea de pe muntele Agonia; drept care s-a iscălit mai jos, 
şi, făcându-şi semnul crucii, a plecat aşa cum a venit, pe targa, 
însoţit de călugărul Infelez, spre spitalul Sacerdoților. 

Benito Cereno 


Doctor Rozas 
* 


Dacă depoziţia lui Benito Cereno a slujit drept cheie pentru 
înţelegerea încurcatelor întâmplări care-au precedat-o, putem 
spune că, acum, cazul vasului „San Dominick” a fost lămurit; 
coca lui stă deschisă, aidoma unui cavou a cărui poartă a fost 
dată înlături. 

Nu numai că încâlceâile de la începutul acestei povestiri au 
fost, prin însăşi natura ei, inevitabile, dar a trebuit ca un mare 
număr de fapte să fie prezentate nu în ordine cronologică, ci 
oarecum haotic, în ordinea în care le-a scos la iveală memoria. 
Acelaşi lucru se poate spune şi despre următoarele întâmplări, 
cu care vom încheia povestirea noastră: 

În cursul îndelungatei şi calmei călătorii spre Lima, a existat, 
după cum s-a mai amintit, o peri-v oadă în timpid căreia Don 
Benito şi-a recăpătat într-o oarecare măsură sănătatea sau, 
măcar în parte, liniştea sufletească. Înainte de a fi din nou 
doborât de boală, el a avut numeroase convorbiri prieteneşti cu 
comandantul american - sinceritatea frăţească a acestor 
convorbiri contrastmd ciudat cu reticenţele de mai înainte. 
Spaniolul repeta mereu cât de greu îi venise să joace rolul 
impus de Babo. 

— Vai, dragul meu prieten, îi spuse într-o zi Don Benito, în 
clipele acelea, când mă credeai atât de morocănos şi de ingrat, 
sau când, după cum singur mărturiseşti, îţi închipuiai că aş pune 
la cale asasinarea dumitale - ei bine, în acele clipe sufletul meu 
era îngheţat; nu te puteam privi în ochi, gândindu-mă la 
primejdia ce te păştea atât pe bordul vasului meu, cât şi pe 
bordul vasului dumitale, inimosul meu binefăcător! Zău. Aşa, 
bunul meu prieten, Don 
Amasa, nu ştiu dacă simpla dorinţă de a mă salva mi-ar fi dat 
curajul să săr în balenieră, dacă n-ar fi fost şi gândul că, 
întorcându-te neprevenit pe vasul dumitale, puteai fi omorât în 
somn chiar în noaptea aceea, laolaltă cu cei din jurul dumitale, 
pentru a nu mai deschide niciodată ochii în această lume. 
Gâncâeşte-te că, în timp ce te plimbai pe punte sau şedeai în 
cabină, lemnăria de sub picioarele dumitale era împănată cu 
explozibile! Dacă aş fi făcut măcar cea mai vagă aluzie sau 
vreun pas cât de mic în direcţia unei înţelegeri între noi, scena 
s-ar fi încheiat printr-o explozie mortală, ce ne-ar fi ucis pe 
amândoi! 

— Aşa el exclamă căpitanul Delano, tresărind. Mi-ai salvat 


viaţa, Don Benito, în mai mare măsură decât ţi-am salvat-o eu 
pe a dumitale; mi-ai salvat-o fără ştirea şi fără voia mea. 

— Nu, prietene, replică spaniolul cu o politeţe ce-l făcea să-şi 
nesocotească până şi religia. Viaţa dumitale. A fost păzită de 
Dumnezeu, clar pe-a mea dumneata mi-ai salvat-o! Când mă 
gândesc la comportarea dumitale, la stinsurile, la şuşotelile, la 
mutrele şi la gesturile dumitale temerare! Pentru mult mai puţin 
decât atât, mi l-au ucis pe secundul Raneds; dar du mneata 
treceai nevătămat prin toate primejdiile, de parc-ai fi fost un 
trimis al cerurilor. 

— Da, ştiu, totul se datoreşte providenţei. Dar în dimineaţa 
aceea eram neobişnuit de bine dispus, iar priveliştea suferinţei 
din jurul meu - suferinţă mai mult părelnică decât reală - a 
adăugat bunei mele dispoziţii compasiunea şi caritatea, 
împletindu-le Mrâns şi armonios. Să fi fost altfel, desigur că, aşa 
cum presupui, unele din intervenţiile mele ar fi avut un 
deznodamânt destui de nefericit. Şi-apoi, sentimeritele despre 
care-am pomenit, mi-au dat putinţa să-mi birui neîncrederea, în 
anumite momente, când perspicacitatea m-ar fi costat viaţa, 
fără a o salva pe a altora. Abia spre sfârşit bănuelile au pus 
stăpânire pe mine, şi ştii bine cât de departe de adevăr erau... 
— Foarte departe, într-adevăr, zise Don Benito, cu mâhnire în 
glas. lţi petrecuseşi toată ziua alături de mine, vorbindu-“mi, 
privindu-mă, mâncând şi bând cu mine; şi totuşi, ultimul 
dumitale gest a fost să apuci de gât nu doar un nevinovat, ci pe 
omul cel mai vrednic de plâns cu putinţă. L-ai luat drept un 
monstru, parcă înadins pentru a dovedi cât de eficace ipot fi 
maşinaţiunile şi minciunile răuvoitoare. Până şi cel mai bun 
dintre oameni poate să greşească, judecând purtarea unui 
semen, fără a cunoaşte tainele adânci ale vieţii sale. Dar 
dumneata erai silit să judeci astfel, şi ai fost lămurit la timp. 
Bine-ar fi să se întâmple aşa întotdeauna, şi cu toţi oamenii! 

— Generalizezi, Don Benito, iar generalizările dumitale sunt 
cam sumbre. Dar tot ce-a fost a trecut: ce rost are să moralizezi 
asupra trecutului? Uită-l! la-te după soarele acesta strălucitor, 
care a uitat totul, ia-te după marea asta albastră şi după cerul 
acesta senin, care au întors o pagină nouă. 

— Pentru că n-au memorie, pentru că n-au nimic omenesc, 
răspunse Don Benito, posomorit. 

— Dar alizeele astea blânde care-ţi mângâie obrazul, nu-ţi 


dau, oare, senzaţia unui balsam omenesc? Alizeele sunt nişte 
prieteni buni şi statornici. 

— Statornicia lor mă împinge spre mormânt, senor, replică 
spaniolul, profetic. 

— Dimpotrivă, eşti salvat! exclamă căpitanul Delano, din ce în 
ce mai uimit şi mai îndurerat. Ce anume a putut să arunce o 
asemenea umbră asupra dumitale? 

— Negrul... 

Se făcu tăcere. Posomoritul spaniol se învălui în neştire, încet, 
în mantia lui, ca într-un linţoliu. 
în ziua aceea, nu-şi mai vorbiră. 

Dar dacă melancolicul Don Benito sfârşea uneori prin a cădea 
în muţenie atunci când erau abordate asemenea subiecte, 
despre altele nu vorbea niciodată: vechile lui reticenţe păreau 
să reînvie atunci. Pentru a lămuri lucrurile, vom da un 
exempludouă, trecând peste ceea ce este mai groaznic. 
Imbrăcămintea atât de costisitoare şi de aleasă, purtată de el în 
ziua când s-au petrecut evenimentele povestite, nu fusese 
purtată de bună voie. lar spada aceea cu monturi de argint, 
simbol aparent al puterii despotice, nu era în realitate decât un 
spectru: teaca ei, artificial întinsă, era goală. 

Cât despre negru, pusese la cale şi condusese revolta, nu cu 
trupul ci cu mintea lui, căci trupul lui firav, disproporționat faţă 
de marile-i ambiţii, cedase de îndată, în balenieră, forţei 
musculare superioare a americanului. Dându-şi seama că totul 
s-a sfârşit, negrul nu scosese o vorbă, nici măcar cu de-a sila. 
Infăţişarea lui părea a spune: „De vreme ce nu pot face nimic, 
nu voi vorbi“. Legat în lanţuri şi aruncat în cală o dată cu ceilalţi, 
a fost dus la Lima. In cursul călătoriei, Don Benito nu l-a vizitat 
niciodată. Şi nici atunci, nici după aceea, nu şi-a exprimat 
dorinţa să-l vadă. In faţa tribunalului, de asemenea, a refuzat să 
dea ochi cu el. lar când judecătorii au încercat să-l silească, a 
leşinat. Identitatea legală a lui Babo a fost stabilită exclusiv prin 
mărturia marinarilor. 

Câteva luni mai târziu, negrul a murit fără glas, în ştreangul la 
care-a fost târât, legat de coada unui catâr. Cadavrul lui a fost 
prefăcut în cenuşă, dar Wcapul - atârnat pe un par în Piaza, ca 
un stup doldora de mierea isteţimii, a înfruntat zile în şir privirea 
albilor; ochii lui priveau dincolo de Piaza spre biserica Sf. 
Bartolomeu, în ale cărei gropniţi dormeau şi dorm încă 


osemintele lui Aranda, dincolo de podul Rimac, spre mânăstârea 
de pe muntele Agonia, unde, trei luni după încheierea 
procesului, Benito Cereno, purtat pe raclă, l-a urmat într-adevăr 
pe cel ce-i fusese şef. 

CLOPOTNIȚA 
Aidoma sclavilor negri, aceste forţe se supun în silă omului; cu 
gândul la stăpânul lor suprem, ele pun la cale răzbunarea chiar 
111 timp ce-l slujesc. 

Omenirea devine apoplectică din pricina ambițiilor ei 
nemăsurate; iar apoplecticii sfârşesc rău. 

Căutând să-şi cucerească o libertate mai mare, omul nu face 
decât să extindă domeniul necesităţii. 

(dintr-un manuscris particular) 

Undeva în sudul Europei, lângă o capitală împodobită cândva 
cu fresce, dar veştejită acum ca o floare atinsă de mucigaiul 
jilav, se înalţă, 111 mijlocul unei câmpii, un obiect care, de la 
distanţă, pare a fi ciotul negru-şi năpădit de muşchi al unui pin 
gigantic, prăbuşit în vremuri imemoriale, odată cu Ânak şi cu 
Titanul“2. 

Tot aşa cum, acolo unde cade un pin, rămâne o moviliţă de 
muşchi - ultimă umbră a trunchiului prăbuşit, umbră ce nu 
creşte şi nu scade niciodată, nefiind supusă înşelătoarelor jocuri 
ale soarelui, prezenţă imuabilă şi măsură exactă, născută din 
cădere - tot astfel, la apus de ciotul acela, câmpia e învrâstată 
de lancea ţeapănă a unei ruini acoperite cu licheni. 

Ce fel de paseri cu gâtlejuri de argint au ciripit în creştetul 
acelui copac? al acelui pin de piatră, încufumat în vârf de colivia 
metalică a unei clopotniţi 
— Opera marelui meşter şi a nefericitului bastard B.mnadonna? 
Aidoma turnului Babei, temelia clopotniţei a fost aşezată într- 
un moment de entuziasm ai pământului renăscut, după al doilea 
potop, când apele negrelor vremuri secaseră, iar verdeaţa 
răsărise din nou. Nu-i de mirare că, după o prăbuşire atât de 
îndelungată şi de adâncă, nădejdile speţei s-au înălţat în slavă, 
întocmai ca acelea ale feciorilor lui Noe când au dat peste 
ţinutul Şinear !. 

Nu se găsea în Europa acelei vremi om mai dârz decât 
Bannadonna. Imbogăţindu-se din negoţul cu Levantul, ţara lui a 


42 în mitologia greacă titanii sînt zei primitivi, copiii lui Geea şi Uranos din care coboară Zeus şi zeii din Oiimp. 
Marele eveniment din istoria lor este Titanomachya, războiul cu zeii din Tessalia care a dus la căderea dinastiei titanilor. 


hotărât să-şi împodobească fruntea cu o clopotniţă cum nu se 
mai afla alta în toată Italia, şi l-a ales pe el să i-o înalțe, dată 
fiind faima lui fără seamăn. 

Lună de lună, turnul se ridica, piatră cu piatră, din ce în ce mai 
înalt; cu paşi de melc, dar mândru ca o torţă sau ca o rachetă. 
La capătul fiecărei zile, după ce plecau zidarii, arhitectul, rămas 
singur în creştetul edificiului mereu suitor, contempla de sus 
ziduri şi copaci din ce în ce mai falnici. Zăbovea acolo până la o 
oră târzie, cufundat în vise despre zidiri şi mai semeţe. Omagiile 
oamenilor care, în zilele de sărbători, se îmbulzeau la poalele 
Turnului, agăţându-se de stâlpii neciopliţi ai schelelor, cum se 
agaţă mateloţii de vergi sau albinele de crengi, fără să le pese 
de varul, de praful şi de molozul ce cădea peste ei - nu făceau 
decât să-i aţâţe orgoliul. 
în cele din urmă, veni şi ziua cea mare a inaugurării Turnului. În 
acordurile violelor, acompaniate de salvele artileriei, ultima 
piatră fu ridicată încet în văzduh şi aşezată de mâinile lui 
Bannadonna pe ultimul strat. Urcându-se pe ea, constructorul 
rămase acolo, singur, cu braţele încrucişate, şi cu ochii aţintiţi 
asupra culmilor albe ale Alpilor albaştri din interior, şi asupra 
culmilor încă mai albe ale şi mai albaştrilor Alpi din larg - 
privelişti ce nu puteau fi văzute din câmpie, după cum nu putea 
fi văzută de jos nici privirea pe care arhitectul o arunca spre sol 
atunci când urcau spre el, ca nişte salve de tun, aplauzele 
frenetice ale norodului. 

Ceea cei impresiona îndeosebi pe oameni era faptul că 
arhitectul stătea cu atâta seninătate pe o lespede goală, 
neîmprejmuită de nimic, la o altitudine de trei sute de picioare. 
Nimeni altul decât el n-ar fi cutezat una ca asta. Faptul că se 
suise în creştetul edificiului, la fiecare stadiu al înălţării sale, 
dăduse în cele din urmă roade, ca orice disciplină. 

Nu mai lipseau acum decât clopotele. Acestea trebuiau să 
corespundă, în toate privinţele, sălaşului lor. 

Clopotele mai mici fură temeinic turnate. Urmă un clopot bogat 
împodobit şi de o formă ciudată, care trebuia să fie atârnat într- 
un fel aparte, necunoscut până atunci. Dar despre menirea 
acestui clopot, despre mişcarea lui de rotaţie şi despre legătura 
lui cu mecanismul de ceasornic fabricat tot atunci, se va vorbi 
mai încolo. 

în acest edificiu, clopotniţa şi turnul cu ceas se contopeau, deşi 


înainte vreme se obişnuia să fie construite separat, aşa cum o 
dovedesc până-n zilele noastre Campanila şi Torre dell'Orologio 
din SanMarco. 

Dar îndrăzneala constructorului se vădea îndeosebi în clopotul 
cel mare. Degeaba încercaseră câţiva dintre magistraţii mai 
prudenţi din fire să-l domolească, spunându-i că Turnul, oricât ar 
fi de titanic, nu poate depăşi o anumită limită în greutatea 
clopotelor sale. 

Neabătut, el îşi pregăti colosalul tipar, gravat cu fi* guri 
mitologice; apoi aprinse focul - un foc de cetini înmiresmate - şi- 
şi puse la topit cositorul şi cuprul, amestecându-le cu argintăria 
primită în dar de la nobilii cu spirit cetăţenesc. Când, în cele din 
urmă, începu turnarea, metalele slobozite lătrară ca nişte copoi. 
Lucrătorii se traseră înapoi, speriaţi, ceea ce putea duce la 
vătămarea clopotului cel mare. Atunci, Bannadonna, curajos ca 
Shadrach”, se repezi, prin dogoarea flăcărilor, spre principalul 
vinovat şi-l izbi cu linguroiul lui masiv. O f. Arâma desprinsă din 
ţeasta lovită căzu în fiertura metalică şi se topi numaidecăt. 

A doua zi, oamenii dezveliră cu grijă o parte din lucrare. Totul li 
se păru normal. În dimineaţa celei de-a treia zile, dezveliră şi 
mai mult clopotul, şi se arătară la fel de mulţumiţi. În cele din 
urmă, întreaga formă răcită fu scoasă la iveală, aidoma 
cadavrului unui rege theban. Totul era perfect, cu excepţia unei 
pete stranii; cum, însă, Bannadonna mergea îndeobşte singur în 
aceste inspecții, el ascunse pata cu ajutorul unei vopsele 
speciale, preparată cu un neîntrecut' meşteşug. 

Turnarea unui clopot atât de masiv fu socotită drept un mare 
triumf al făurarului, triumf pe care statul era bucuros să-l 
împărtăşească. De aceea, omorul fu trecut cu vederea. Sufletele 
miloase atribuiră această crimă unei izbucniri de pasiune 
estetică, nicidecum vreunei porniri ticăloase: întocmai ca 
lovitura de copită a unui cal arăbesc, fapta lui nu trăda vreun 
viciu, ci doar dogoarea sângelui. | " Crima fiindu-i iertată de 
către judecător şi de către preot deopotrivă, ce şi-ar mai fi putut 
oare dori conştiinţa lui, fie ea cât de încărcată? 

Cinstind cu o nouă sărbătoare construcţia turnului şi pe 
constructorul ei, republica făcu din instalarea clopotelor şi a 
orologiului un prilej de şi mai grandioase solemnităţi decât cele 
de mai înainte. 


43 Locul biblic unde a fost construit Turnul Babei. 


în lunile ce urmară, Bannadonna duse o viaţa neobişnuit de 
retrasă. Se ştia, totuşi, că era ocupat cu o lucrare menită să 
întregească turnul şi să întreacă tot ceea ce fusese săvârşit 
până atunci. Mai toţi îşi închipuiau că era vorba de o lucrare de 
turnătorie, aidoma turnării clopotelor. Dar unii, crezându-se mai 
isteţi la minte, clătinau din cap şi dădeau a înţelege că nu 
degeaba îşi păstra constructorul cu atâta străşnicie taina. Intre 
timp, izolarea lui îi învăluia munca în misterul cu care se 
înveşmântă de obicei lucrurile interzise. Nu peste multă vreme, 
constructorul porunci lucrătorilor să-i urce în clopotniţă un 
obiect masiv învelit într-un sac sau mai degrabă un tol negru, 
dintre cele folosite uneori la acoperirea vreunei statui menită a 
împodobi faţada unui nou edificiu, statuie pe care arhitectul n-ar 
dori s-o expună ochiului critic al trecătorilor înainte de a o vedea 
instalată, ca o operă desăvârşită, în locul anume ales. Aşa se 
crezu şi acum. Dar, în timp ce obiectul era înălţat, un cioplitor 
de statui aflat acolo observă sau i se păru că observă că obiectul 
nu era cu totul ţeapăn, ci oarecum mlădios. În cele din urmă, 
când momâia învelită în sac ajunsese la destinaţie şi părea, 
văzută de jos, că intra singură în clopotniţă, fără ajutorul 
macaralei, un bătrân şi isteţ fierar emise bănuiala că în sac se 
ascundea un om viu. Această bănuială fu socotită absurdă, 
drept care interesul general continuă să crească, 

Nu fără a întâmpina împotrivirea lui Bannadonna, primul 
magistrat al oraşului porni, însoţit de un coleg la fel de vârstnic, 
pe urmele aşa-zisei statui, până-n vârful clopotniţei. Dar 
osteneala nu le fu. Răsplătită decât în foarte mică măsură. Sub 
pretextul, destul de plauzibil, al secretului profesional, 
constructorul refuză orice explicaţie. Magistraţii aruncară o 
privire spre obiectul învelit în sac, care, spre uimirea lor, părea 
să-şi fi schimbat între timp poziţia, poate din pricina vântului 
puternic de-afară. Obiectul părea acum aşezat pe un fel de 
scaun sau de soclu, ascuns în învelitoare. Cei doi magistrați 
observară că înspre partea de sus a acesteia, urzeala era parţial 
ruptă, fie dinadins, fie din întâmplare, şi astupată cu un fel de 
grilaj alcătuit din îmbinarea unora dintre fire. Fie clin pricina 
vântului care pătrundea prin deschizăturile zidului de piatră, fie 
din pricina propriei lor imaginaţii tulburate, avură deodată 
impresia că în interiorul sacului se mişcă ceva, ca un arc. Ochii 
lor neclintiţi nu scăpau niciun detaliu, fie el cât de neînsemnat 


sau întâmplător. Printre altele, desluşiră într-un ungher un 
ulcior, cu lutul în parte ros, în parte acoperit cu-o pojghiţă, iar 
primul magistrat îi şopti celuilalt că nu s-ar mira să vadă un 
asemenea ulcior dus, în bătaie de joc, la buzele unei statui de 
bronz... sau, poate, şi mai rău. 

La întrebările lor, însă, constructorul răspunse că se folosise de 
ulcior la turnarea clopotelor, pentru a controla calitatea topiturii. 
Şi adăugă că prezenţa ulciorului în clopotniţă era pur 
întâmplătoare. 

Cei doi magistrați nu slăbeau din ochi învelitoarea, ca şi cum ar 
fi privit vreo mască suspectă la un bal mascat venețian. Erau 
stăpâniţi de tot soiul de temeri nedesluşite. Se temeau de pildă 
că, după coborârea lor din turn, cpnstructorul nu va rămâne pe 
deplin singur, chiar fără a avea parte de un interlocutor în carne 
şi oase. 

Prefăcându-se amuzat de neliniştea lor, Bannadonna întinse 
între ei şi obiectul ce-i tulbura atâta, o prelată de pânză. Tot ca 
să le abată atenţia de la obiectul cu pricina, încercă să le 
concentreze interesul asupra altor lucrări ale sale. Şi într- 
adevăr, acum, când sacul nu se mai vedea, ei nu rămaseră 
nesimţitori la minunatele opere de artă din jur, opere pe care le 
contemplaşeră doar în forma lor nedesăvârşită, căci, de la 
înălţarea clopotelor, nu mai pătrunsese în clopotniţă nimeni altul 
în afară de constructor. O trăsătură a caracterului acestuia era 
să nu lase pe nimeni altcineva să facă ceea ce putea face el 
însuşi, fără prea mare risipă de timp, chiar dacă era vorba de un 
simplu detaliu. De aceea, în cursul săptămânilor precedente, ori 
de câte ori opera lui secretă îi lăsa vreun răgaz, lucrase la 
cizelarea figurilor menite a împodobi clopotele. 

Atenţia celor doi magistrați fu atrasă îndeosebi de clopotul- 
ceas. Sub dalta răbdătoare, frumuseţea latentă a podoabelor 
sale, ascunsă până de curând de asperităţile rămase de la 
turnare, ieşea acum la iveală în toată graţia ei sfielnică. De jur 
împrejurul clopotului, douăsprezece figuri de fete voioase, 
încinse cu ghirlănzi, dănţuiau mână-n mână, într-o horă ce 
simboliza crugul orelor. 

— Bannadonna, zise primul magistrat, clopotul acesta le 
întrece pe toate celelalte. E de o frumuseţe desăvârşită. Dar ce 
se-aude? exclamă el, desluşind un zgomot. Să fi fost vântul? 

— Vântul, excelenţă, îi răspunse, în grabă, constructorul. Dar să 


ştiţi că figurile nu sunt încă lipsite de anume cusururi. Mai e 
nevoie de unele îmbunătăţiri. După ce le voi face, şi după ce 
blocul acela (şi arătă spre paravanul de pânză), după ce acest 
Haman *, cum l-am poreclit eu în glumă, aşadar după ce acest 
personaj, vreau să spun acest obiect va fi aşezat pe soclul lui 
înalt, atunci, domnii mei, voi fi bucuros să vă primesc din nou 
aici. 

Această aluzie în doi peri la obiectul cu pricina, trezi din nou în 
sufletul vizitatorilor o oarecare nelinişte. Dar, dinspre partea lor, 
se feriră să mai facă vreo aluzie, pe semne ca să nu-i dea 
bastardului prilejul de a vedea cât de uşor putea arta lui plebee 
să tulbure placida demnitate a unor patricieni. 

— Ei bine, Bannadonna, zise primul magistrat, spune-ne când 
crezi ca vei fi gata să pui în mişcare orologiul? Interesul ce ţi-l 
purtăm, atât dumitale cât şi operei dumitale, ne face să-ţi 
aşteptăm cu nerăbdare izbânda. La fel şi norodul - auzi-l cum 
vociferează! Spune-ne la ce oră vei fi gata? 

— Excelenţă, mâine veţi auzi o muzică stranie, fie că vă veţi 
pleca sau nu urechea spre a o asculta. Clopotul acesta (şi arătă 
spre cel împodobit cu ghirlănzi şi cu figuri de fete) va bate 
pentru prima oară vestind ora unu. Bătaia va cădea acolo unde 
Una o strânge de mână pe Dua, şi le va desface mâinile tandru 
înlănţuite. Aşadar, mâine, când în locul acesta, da, chiar în locul 
acesta, va suna ora unu (şi Bannadonna înaintă spre orologiu şi- 
şi puse degetul pe mâinile împreunate), sărmanul meşter va fi 
din nou cât se poate de bucuros să vă primească în 
neorânduiala atelierului său. Până atunci, adio, ilustre excelente, 
şi nu uitaţi să luaţi aminte la semnalul ce vi-l va da prea plecata 
voastră slugă. 

Şi eu o figură imperturbabilă, care, întocmai ca o forjă, 
ascundea un foc strălucitor, porni spre chepengul scării, ca şi 
cum ar fi vrut să-şi conducă, politicos, oaspeţii până acolo. Dar 
al doilea magistrat, un om bun la suflet, tulburat de disprețul 
sardonic pe care i se părea că-l desluşeşte sub expresia smerită 
a constructorului, şi necăjit nu atât din motive personale, cât 
dintr-o creştinească milă faţă de acest cinic solitar, despre al 
cărui sfârşit nutrea unele vagi bănuieli, poate sub înrâurirea 
bizarului cadru înconjurător - bunul magistrat încetase să-l mai 
privească pe constructor şi-şi aţintise ochii trişti asupra orei Una. 
Expresia feţei ei nemişcate îl făcu să tresară. 


— Ce-nseamnă asta, Bannadonna? întrebă el în şoaptă. Una nu 
seamănă cu surorile ei! 

Această remarcă a colegului său îi atrase atenţia primului 
magistrat asupra figurii cu pricina. 

— Pentru numele lui Christos, Bannadonna! exclamă el. Faţa 
Unei seamănă leit cu aceea a prorociţet Debora din tabloul 
florentinului Del Fonca. 

— De bună seamă, Bannadonna, interveni, cu glas şoptit, 
magistratul mai blajin din fire, intenţionai ca toate cele 
douăsprezece figuri să aibe aceeaşi expresie de abandon vesel. 
lată, însă, că surâsul Unei e cu totul altfel, ca un surâs fatal. 
în timp ce blajinul său coleg vorbea astfel, primul magistrat se 
uita la constructor, ca şi cum ar fi vrut să citească pe faţa lui 
explicaţia acestei deosebiri. Intre timp, ajunsese la chepengul 
scării şi stătea cu un picior pe marginea lui. 

— Excelenţă, răspunse Bannadonna, acum, urrnărindu-vă 
privirea ageră, observ şi eu pe faţa Unei o oarecare deosebire. 
Dar priviţi, vă rog, de jur împrejurul clopotului şi veţi vedea că 
nu veţi găsi două figuri perfect identice. Căci în artă există o 
lege... Dar vântul rece a-nceput din nou să bată, iar ferestruicile 
astea zăbrelite nu-i opun decât o slabă rezistenţă. Îngăduiţi-mi, 
stimaţii mei domni, să vă conduc, măcar o parte din drum. 
Trebuie să avem grijă de oamenii a căror bunăstare 
chezăşuieşte binele obştesc. 

— Vorbind despre expresia Unei, spuneai, Bannadonna, că în 
artă există o lege, zise primul magistrat, în timp ce cobora, 
împreună cu ceilalţi, prin puţul de piatră. Despre ce lege e 
vorba? : 

— Scuzaţi-mă, excelență, dar vă voi spune altădată. In turn e 
atâta umezeală... 

— Ba nu, mă opresc puţin, căci vreau să te ascult, chiar acum. 
Uite, să ne oprim pe acest palier larg, sub ferestruica aceea 
îngustă, prin care nu pătrunde vântul, ci doar lumina. Vorbeşte- 
ne despre legea aceea, pe îndelete. 

— Pentru că insistaţi, excelenţă, aflaţi că în artă există o lege 
care exclude posibilitatea duplicatelor. Cu câţiva ani în urmă, 
poate vă mai amintiţi, am gravat pentru Republica domniilor 
voastre un mic sigiliu având ca efigie portretul ilustrului vostru 
strămoş, care-a  întemeiat-o. Întrucât Vama trebuia să 
ştampileze nenumărate lăzi şi baloturi, am făcut o sută de astfel 


de sigilii. Şi deşi intenţia mea era de a le face identice, aşa cum 
de altfel le şi consideră lumea, totuşi, la o cercetare atentă, 
niciuna din cele o sută de feţe nu este la fel cu cealaltă. Toate 
au aceeaşi expresie gravă, dar există mici deosebiri de la una la 
alta. Unele au un aer binevoitor, altele o expresie ambiguă; în 
două sau trei dintre ele, ochiul atent poate observa o nuanţă de 
răutate. Pentru a crea această impresie, e de ajuns o cât de 
neînsemnată modificare - bunăoară a liniei umbrelor din jurul 
gurii. Ei bine, excelenţă, închipuiţi-vă că în locul acelei gravităţi 
generale, ar fi o veselie generală, şi supuneţi-o la douăsprezece 
modificări de felul aceleia pe care v-am descris-o: oare nu veţi 
obţine astfel orele de pe cadranul orologiului meu, inclusiv 
figura Unei? Eu, însă, ador... 

— Ce se-aude colo sus? Nu cumva zgomot de paşi? i ,,... 

— Nu, excelenţă, e mortarul care cade uneori din bolta 
clopotniţei pe pardoseală, căci zidăria a rămas netencuită. Va 
trebui să mă îngrijesc de treaba asta... Precum vă spuneam, eu, 
unul, ador această lege care exclude duplicatele. Ea îngăduie o 
frumoasă afirmare a personalităţii. Da, excelenţă, acest surâs 
straniu şi, după părerea dumneavoastră, echivoc, precum şi 
aceşti ochi profetici ai Unei, se potrivesc perfect cu gustul lui 
Bannadonna. 

— Ascultă! Eşti sigur că n-am lăsat nici suflet în urma noastră? 

— Nu, excelenţă, fiţi pe pace, vă asigur că nu-i niciun suflet. Tot 
mortarul e de vină. 

— Dar n-a căzut de loc, cât am fost noi acolo. 

— Păi, în prezenţa dumneavoastră nici n-ar fi îndrăznit, 
excelenţă, replică Bannadonna cu o plecăciune smerită. 

— Dar Una părea să te privească ţintă, se amestecă în vorbă 
magistratul cel bun la suflet. Aş fi putut să jur că te alesese 
tocmai pe dumneata, dintre noi trei, ca să te privească. 

— Dacă a făcut-o, a făcut-o poate din pricina inteligenţei ei 
superioare, excelenţă. 

— Cum adică, Bannadonna? Nu te-nţeleg. 

— N-are nicio importanţă, absolut niciuna, excelenţă. Dar văd 
că vântul şi-a schimbat direcţia, căci suflă acum prin ferestruică. 
Ingăduiţi-mi să vă conduc. După care, vă rog să mă scuzaţi, dar 
meşterul trebuie să se întoarcă la uneltele sale. 

— E, poate, stupid din partea mea, signor, dar constructorul mă 
tulbură în chip ciudat, şi nu ştiu 


«ie ce, zise magistratul cel blajin către colegul său, în timp ce 
coborau, neînsoţiţi, scara. Adineaori, când ne-a răspuns cu atâta 
aroganță, mi s-a părut că seamănă cu Sisera | orgoliosul 
vrăjmaş al Domnului, din tabloul lui Del Fonca. Cât despre 
tânăra Deboră sculptată pe clopot, ei bine, şi ea... 

— Haida de! îi curmă vorba primul magistrat. E 

o impresie de moment. Debora, spui? Dar unde-i, mă rog, 
laela? 

— Văd, signor, că spaimele dumitale rămân în urmă, o dată cu 
frigul şi întunericul, îi răspunse celălalt în clipa când puneau 
piciorul pe gazon. Pe când ale mele mă însoțesc mereu, chiar la 
lumina zilei. Dar ce se-aude? 

Poarta prin care ieşiseră din turn se închisese cu zgomot. 

— A coborât pe furiş după noi ca să se încuie înăuntru, explică 
primul magistrat, zâmbind. Dar aşa e obiceiul lui. 

Peste câteva minute se vesti oamenilor că a doua zi, la unu 
după amiază, va suna orologiul, cu un acompaniament 
extraordinar, datorit măiestriei constructorului. În ce consta 
acest acompaniament, nimeni nu putea spune deocamdată. 
Ştirea fu primită cu aclamații. 

Dar oamenii fără căpătâi, care rămăseseră toată noaptea în 
preajma turnului, putură vedea în vârful lui, printre zăbrelele 
ultimei ferestruici, o lumină ce nu se stinse decât în razele 
soarelui matinal. De asemenea, auziră zgomote stranii, sau li se 
păru că aud, 

1 Aluzie la o legendă biblică, potrivit căreia Debora, prorociţa 
iudeilor, pe vremea când aceştia erau înrobiţi de labin, regele 
Canaanului, l-a sfătuit pe Barac cum să facă pentru a-l învinge 
pe Sisera, căpetenia oştilor lui labin. Urmărit de oştile lui Barac, 
Sisera s-a ascuns în cortul lui Heber Cheneul, aliat cu labin; dar 
laela i-a înfipt un ţăruş în tâmplă în timp ce dormea (Cf. Cartea 
Judecătorilor). @, căci veghea lor agitată nu putea să nu le 
tulbure mintea; jiu erau, cică, numai sunetele unor unelte 
metalice, ci şi gemete şi scrâşnete înăbuşite, ca acelea pe care 
le-ar scoate un om supus la cazne grele, pe vreo roată de 
tortură. 

Dimineaţa se scurgea încet. O parte din mulţime îşi trecea 
vremea cântând şi jucând jocuri de noroc, în timp ce soarele se 
rostogolea ca o minge mare deasupra câmpiei. 

La amiază, nobilii şi cetăţenii de frunte sosiră călări din oraş 


urmaţi de o companie de soldaţi cu fanfară, pentru a cinsti şi 
mai vârtos evenimentul. 

încă o oră de aşteptare. Oamenii erau din ce în ce mai 
nerăbdători. Mulţi stăteau cu ceasurile în mâini, privind când 
spre micile lor cadrane, când spre clopotniţă, ca şi cum ochiul ar 
fi putut vesti ceea ce numai urechea era în măsură să perceapă, 
căci turnul orologiului nu avea încă un cadran. 

Acele a o mie de ceasuri ajunseseră acum la un fir de păr 
distanţă de cifra |. Peste câmpia ticsită de oameni se. Lăsase o 
tăcere grea, ca în aşteptarea vreunui Şiloa! Deodată, un zgomot 
surd, înăbuşit, fără rezonanţă, abia perceptibil dincolo de 
primele rânduri ale mulţimii, se revărsă greoi din clopotniţă, în 
aceeaşi clipă, oamenii se uitară înmărmuriţi unul la altul, apoi la 
ceasuri: acele acestora atinseseră şi depăşiseră cifra I. Niciun 
clopot nu bătuse în turn. Mulțimea începu să vocifereze. 

După ce aşteptă câteva clipe, primul magistrat porunci să se 
facă linişte şi strigă către clopotniţă ca să afle ce întâmplare 
neprevăzută se petrecuse acolo. 

Niciun răspuns. 

Strigă încă o dată, şi încă o dată. 

Aceeaşi tăcere. 

Din porunca magistratului, soldaţii sfărâmară poarta turnului. 
După ce puse câteva sentinele ca s-o păzească de mulţimea 
dezlănţuită, primul magistrat, însoţit de colegul său, se urcă pe 
scara în spirală. La jumătatea drumului, se opriră ca să asculte. 
Niciun zgomot. Urcând cu paşi şi mai repezi, ajunseră în 
clopotniţă, dar se opriră în pragul ei, uluiţi de priveliştea ce li se 
dezvăluia. Un prepelicar, care se ţinuse după ei fără ştirea lor, 
tremura ca în faţa vreunei dihănii întâlnite într-o pădure, sau 
mai degrabă ca în faţa unor urme de paşi care ar fi dus spre 
vreun tărâm misterios. 

Bannadonna zăcea însângerat pe podea, la poalele clopotului 
împodobit cu ghirlănzi şi cu chipuri de fete. Zăcea la picioarele 
Unei, cu capul ţeapăn, în dreptul mâinii ei stângi, acolounde 
aceasta strângea mâna orei Du a. Deasupra lui stătea aplecat 
manechinul, fără mască acum, întocmai ca laela deasupra lui 
Sisera, după ce-i înfipsese ţăruşul în tâmplă. 
înzestrat cu braţe şi cu picioare, părea îmbrăcat în zale 
strălucitoare ca acelea ale unui cărăbuş. Braţele lui încătuşate 
erau ridicate, ca şi cum s-ar fi pregătit să-şi lovească încă o 


dată, cu cătuşele, victima doborâtă, în vreme ce un picior îi 
alunecase sub cadavru, vrând parcă să-l dea la o parte. 

Ceea ce a urmat rămâne învăluit în umbra incertitudinii: 

Ar fi desigur firesc să se presupună că magistraţii s-au ferit, la- 
nceput, de orice contact personal cu arătarea din faţa lor, şi că 
au rămas, cel puţin câtva timp, pradă unei involuntare îndoieli 
sau, poate, chiar unei spaime cumplite. Ceea ce e sigur, este că 
au cerut să li se trimită de jos o archebuză, iar potrivit unora, 
detunătura acesteia, urmată de un şuier grozav, ca acela al unui 
resort ce se declanşează brusc, şi apoi de un vuiet de săbii 
trântite, grămadă, pe-un caldarâm - toate aceste zgomote 
învălmăşite răsunară pe câmpie, atrăgând privirile tuturor spre 
clopotniţă, prin ale cărei ferestruici se răsuceau jerbe subţiri de 
fum. 

Unii pretinseră că victima fusese prepelicarul, înnebunit de 
groază. Alţii contestară această afirmaţie. Adevărul este că 
prepelicarul n-avea să mai fie văzut niciodată şi e probabil că, 
dintr-un motiv necunoscut, a împărtăşit soarta manechinului, 
despre care se va vorbi îndată. Oricare-ar fi fost întâmplările 
reale petrecute mai înainte, în clipa când îşi biruiră panica 
instinctivă, sau mai bine zis. Când se convinseră că n-au motive 
să se teamă, cei doi magistrați vârâră din nou mogâldeaţa în 
sacul ce-o învelise. In noaptea aceleeaşi zile, sacul fu coborât şi 
dus în taină pe plajă, iar de-acolo în largul mării, pentru a fi 
scufundat. Niciodată, nici măcar în intimitatea lor, cei doi 
bărbaţi nu aveau să dezvăluie pe deplin tainele clopotniţei. 

Din pricina misterului ce-l  învăluia, deznodământul 
constructorului fu explicat de către oamenii din popor într-un 
mod mai mult sau mai puţin supranatural. Dar unele spirite mai 
puţin neştiinţifice afirmară că se putea găsi destul de lesne şi o 
altă explicaţie. Se prea poate ca, în lanţul deducţiilor trase de ei, 
să fi lipsit unele inele, sau ca altele să fi fost şubrede. Totuşi, 
întrucât explicaţia dată de ei este singura pe care tradiţia a 
reţinut-o, în lipsa alteia mai bune o vom cita şi noi. Dar, întâi de 
toate, e necesar să înfăţişăm ipoteza lor în legătură cu motivele 
care-ar fi stat la baza planului secret al lui Bannadonna, căci 
spiritele mai sus pomenite voiau să explice atât sufletul 
constructorului cât şi evenimentul în sine. Ne vom referi, în 
treacăt, şi la unele lucruri nu tocmai clare, şi fără legătură cu 
subiectul propriu-zis. 


În epoca aceea, clopotele mari erau făcute să sune, ca şi 
astăzi, cu ajutorul unei limbi trase de frânghii, sau prin lovirea 
lor fie cu un mecanism complicat, fie cu nişte ciocane grele, 
mânuite de câţiva oameni voinici, postați chiar în clopotniţă, 
când clopotele se aflau înăuntru, sau în gherete instalate pe 
acoperiş, când clopotele erau descoperite. 

S-a presupus că lui Bannadonna i-a venit ideea planului său 
observând clopotele descoperite şi oamenii care stăteau de 
veghe în preajma lor. Cocoţată pe un catarg sau pe o turlă, 
figura omenească pare, văzută de jos, să-şi micşoreze într-atâta 
dimensiunile, încât trăsăturile ei distinctive se şterg cu 
desăvârşire. Ea încetează să mai aibe vreo personalitate. 
Gesturile ei nu mai exprimă nicio voinţă, şi seamănă mai 
degrabă cu mişcările automate ale unui telegraf. 

Reflectând, aşadar, la aspectul de paiaţă pe care-l prezintă 
figura omenească a&tfel observată, Bannadonna concepuse 
ideea unui mecanism metalic, care să sune ora cu o precizie mai 
mare decât aceea a braţului omenesc. De asemeni, văzmd cum 
paznicul postat pe acoperiş ieşea din ghereta lui la ore fixe şi 
înainta cu ghioaga ridicată spre clopot, pentru a-l izbi, 
Bannadonna hotărâse să-şi înzestreze şi el mecanismul cu o 
putere de locomoţie, nu lipsită, cel puţin în aparenţă, de voinţă 
şi inteligenţă. 

Presupunerile celor ce pretindeau a fi la curent cu intenţiile lui 
Bannadonna sunt, până la acest punct, plauzibile, căci e 
adevărat că omul avea o minte întreprinzătoare. Dar ei nu se 
opreau aici, ci dădeau a înţelege că, deşi planul conceput de 
constructor la vederea paznicului se limitase iniţial la găsirea 
unui înlocuitor subtil al acestuia, totuşi - cum se întâmpla 
adesea cu inventatorii, care, pornind de la un proiect miniatural 
ajung treptat la un plan titanic - şi în cazul de faţă planul iniţial 
atinsese în cele din urmă, în anticipaţiile sale, un grad 
nemaiauzit de îndrăzneală. Bannadonna continuase să-şi 
concentreze eforturile asupra manechinului mobil din clopotniţă, 
deşi vedea în el doar un prototip imperfect al unei creaturi 
ulterioare, al unui soi de ilot gigantic, menit să asigure, într-o 
măsură greu imaginabilă, nevoile şi gloria umanităţii - 
furnizându-i acesteia nici mai mult nici mai puţin decât un 
înlocuitor al săpiămânii de lucru obişnuite şi înzestrând 
pământul cu un nou rob, mai util decât boul, mai sprinten decât 


delfinul, mai puternic decât leul, mai şiret decât maimuta, mai 
harnic decât furnica, mai aprig decât şarpele şi totuşi la fel de 
răbdător ca măgarul. Toate calităţile tuturor făpturilor lui 
Dumnezeu puse în slujba omului urmau să-şi găsească 
întruchiparea în această făptură unică, în acest ilot desăvârşit, 
care trebuia să se numească Talus - Talus sclavul de fier al lui 
Bannadonna şi, prin mijlocirea acestuia, al întregii omeniri. 

Dacă aceste ultime presupuneri în legătură cu taina 
constructorului ar fi întemeiate, s-ar putea crede că omul se 
molipsise, fără leac, de cele mai nebuneşti himere ale veacului 
său, întrecându-l cu mult pe un Albert cel Mare sau pe un 
Cornelius Agrippa“*. Dar s-a dovedit cu totul altceva, şi anume, 
că planul lui, oricât de miraculos ar fi fost, şi oricât ar fi depăşit, 
în aparenţă, nu numai limitele invenţiei omeneşti, dar şi pe cele 
ale creaţiunii divine, îşi propunea să folosească doar mijloace 
aflate în limitele sobre ale raţiunii. S-a afirmat că Bannadonna 
nutrea un dispreţ mai mult decât sceptic faţă de toate 
divagaţiile prezumţioase şi aberante ale veacului său. Bunăoară, 
nu era de acord cu metafizicienii vizionari care pretindeau că 
între forţele mecanice subtile şi vitalitatea animală brută ar 
putea exista o oarecare analogie. Planul lui nu împărtăşea câtuşi 
de puţin entuziasmul anumitor filosofi naturalişti, care sperau să 
ajungă, prin experienţe fiziologice şi chimice, la cunoaşterea 
originilor vieţii şi, implicit, la posibilitatea de a o reproduce şi 
perfecționa. Cu atât mai puţin se înrudea el cu tribul 
alchimiştilor, care, prin tot soiul de incantaţii, căutau să 
degajeze în laboratorul lor vreun miraculos principiu vital. Şi nici 
nu-şi închipuise vreodată, ca unii teosofi optimişti, că adoraţia 
tenace a Celui de sus i-ar putea asigura omului puteri 
nemaiauzite. Fiind un materialist practic, Bannadonna îşi 
propusese un scop, pe care urma să-l atingă nu cu ajutorul 
logicii, al creuzetului, al vrăjilor sau al altarului, ci numai cu 
ajutorul ciocanului şi al menghinei. Pe scurt, nu urmărise să 
dezlege tainele naturii, să se furişeze înlăuntrul ei, să urzească 
un complot din afară împotriva ei, sau să o subjuge cu ajutorul 
vreunei creaturi artificiale; nefăcând apel la nicio stihie şi la 
nicio făptură, voise să se măsoare de unul singur cu natura, să o 
depăşească şi să o domine. Se umilea în faţa ei, ca s-o 


44 Heinricb Cornelius Agrippa von Nettesheim (1486—1535), medic şi alchimist. 


cucerească. Bunul simţ devenea, la el, theurgie”, mecanismul 
devenea miracol, maşinistul - un Prometeu eroic, iar omul - 
adevăratul Dumnezeu. | 

Totuşi, în prima fază a lucrului la automatul din clopotniţă, 
constructorul lăsase oarecare joc imaginaţiei, deşi la el 
imaginaţia era, poate, doar o ramificaţie colaterală a ambiţiei 
sale utilitare. Sub aspect exterior, creatura din clopotniţă nu 
trebuia să semene câtuşi de puţin cu un om sau cu un animal 
oarecare, şi nici să se conformeze vreunui prototip ideal, fie el 
cât de extravagant, din mitologie: trebuia, dimpotrivă, să fie o 
creatură originală din toate punctele de vedere 

— Cu atât mai originală cu cât era mai oribilă. 

Acestea au fost, deci, presupunerile făcute în legătură cu 
proiectul iniţial şi cu intenţiile constructorului. lar acum, vom 
arăta cum o catastrofă neprevăzută i-a dat peste cap planul, 
chiar în momentul când trebuia să se materializeze; mai bine zis 
vom arăta care-au fost presupunerile făcute în legătură cu 
aceasta. 

S-a crezut, de pildă, că în ajunul zilei fatale, după plecarea 
celor doi magistrați, Bannadonna a dezvelit manechinul şi l-a 
instalat în locaşul anume pregătit 

— Un fel de gheretă aşezată într-un colţ al clopotniţei; pe scurt, 
în tot cursul nopţii, ca şi în prima parte a dimineţii următoare, 
fusese ocupat cu punerea la punct a automatului, care trebuia 
să iasă din gheretă la fiecare şaizeci de minute, să lunece ca un 
vagonet pe nişte şine, să înainteze spre orologiu cu cătuşele 
ridicate, să izbească într-unul din cele douăsprezece puncte de 
legătură dintre cele douăzeci şi patra de ore, apoi să se 
răsucească pe călcâie, să facă înconjurul clopotului şi să se 
întoarcă la gheretă, unde să rămână timp de alte şaizeci de 
minute, când urma să repete acelaşi program; între timp, printr- 
un sistem ingenios, clopotul s-ar fi răsucit pe axa lui, aşa fel 
încât mâinile împreunate ale următoarelor două figuri să ajungă 
în dreptul ciocanului care cobora şi care ar fi izbit de două ori, 
apoi de trei ori, şi-aşa mai departe. Metalul sonor ai acestui 
clopot fusese turnat în aşa fel - cu o artă al cărei secret s-a 
pierdut odată cu inventatorul - încât fiecare din cele 
douăsprezece perechi de mâini să scoată un sunet aparte în 


45 Magie practicată de platonicienii din Egipt, în scopul de a produce efecte miraculoase, prin 
mijlocirea contactului cu anumite forţe spirituale. Numită şi „magie albă". 


clipa când era desfăcută. 

Dar magicul manechin metalic n-a apucat să lovească decât o 
singură dată în clopotul acela fermecat, n-a înfipt în el decât 
acel unic piron şi n-a desfăcut decât acea unică strângere de 
mâini, prin care Bannadonna se agăța de ambiţioasa lui viaţă. 
Căci după ce şi-a instalat creatura în gheretă, având grijă ca nu 
cumva să iasă de-acolo înainte de ora unu, ci exact la acea oră, 
şi după ce a uns bine şinele pe care urma să lunece, 
constructorul s-a repezit, pare-se, spre clopot pentru a-şi cizela 
sculptura. Ca un adevărat artist, s-a lăsat absorbit de propria-i 
operă, încercând să schimbe, poate, expresia aceea stranie a 
Unei, expresie care-l irita desigur în adâncul sufletului său, cu 
toate că, de faţă cu alţii, vorbise despre ea cu atâta nepăsare. 

Şi, astfel, câtăva vreme uită de creatura lui; ca, însă, nu-l uită 
de fel, ci, fidelă principiului ei creator, precum şi propriului ei 
mecanism, îşi părăsi postul exact la ora fixată, lunecă fără 
zgomot pe şinele bine unse, în direcţia ce-i fusese stabilită, şi, 
ţintind spre mâna Unei, pentru a scoate din ea o notă 
răsunătoare, izbi cu putere în creierul lui Bannadonna, care 
stătea întors cu spatele spre monstru; o clipă mai târziu, braţele 
încătuşate se ridicară din nou în poziţia de mai înainte. În 
cădere, trupul victimei a blocat mecanismul monstrului, care-a 
rămas locului, aplecat asupra lui Bannadonna, ca şi cum i-ar fi 
şoptit vreo formulă menită să-l îngrozească post-mortem. Dalta 
scăpase din mâna meşterului şi zăcea lângă el, iar sticluţa cu 
ulei se vărsase peste şinele de fier. 

: Având în vedere geniul unic al constructorului şi sfârşitul său 
tragic, Republica a hotărât să i se facă funeraliile cele mai 
solemne. S-a stabilit ca marele clopot - a cărui turnare fusese 
primejduită de gesturile speriate ale acelui lucrător nefericit - să 
bată în clipa în care sicriul va fi adus în catedrală. Pentru a trage 
clopotul, a fost ales cel mai voinic dintre bărbaţii din 
împrejurimi. 

Dar când purtătorii sicriului intrară pe poarta catedralei, 
urechile lor auziră doar un zgomot infernal şi discordant, ca 
acela produs de vreo avalanşă alpină. După care se aşternu o 
tăcere desăvârşită. 

Aruncând o privire înapoi, oamenii zăriră un gol în locul zidăriei 
năruite a clopotniţei. S-a constatat ulterior că ţăranul acela 
vânjos, căruia i se încredinţase funia clopotului, o trăsese brusc, 


din răsputeri, pentru a face să răsune muzica grandioasă. 
Vibranta masă metalică, fiind prea grea pentru suportul ei şi 
având pe deasupra şi un defect undeva în partea superioară, s-a 
lăsat într-o rână şi, zmulgându-se din chingi, s-a prăbuşit cale de 
vreo sută de metri până la pajiştea de iarbă fragedă, în care a 
rămas pe jumătate îngropată, cu fundul în sus. 

Când a fost dezgropată, s-a văzut că principala fractură 
provenea dintr-un mic punct, aflat în urechea clopotului - un 
defect aparent neînsemnat, care fusese probabil acoperit, după 
turnare, cu o substanţă necunoscută. 

Nu peste multă vreme, metalul retopit îşi ocupă din nou locul în 
clopotniţă, supusă ea însăşi unor reparaţii. Timp de un an, 
metalicul cor de păsări cânta în clopotniţă, ca-ntr-un boschet de 
grinzi şi ogive. Dar în ziua când se împlinea un an de la zidirea 
turnului, foarte devreme în zori, înainte ca mulţimea să se fi 
strâns de jur-împrejur, s-a produs un cutremur. S-a auzit o 
zguduitură puternică: pinul de piatră, cu boschetul lui cântător, 
se prăbuşi la pământ. 

Aşadar, robul orb îşi ascultase stăpânul şi mai orb, dar în 
supunerea lui îl omorâse. Creatorul era ucis de propria-i 
creatură. Clopotul fusese prea greu pentru turlă. Principalul lui 
cusur se afla în locul unde sângele omului îi pângărise metalul. 
Trufia precedase, aşadar, căderea. 

1 T. 

NEGUŢĂTORUL DE PARATRĂSNETE 

Ce tunet grozav şi neobişnuit! îmi spuneam, stând la căldurică 
în locuinţa mea adăpostită între dealurile Acrocerauniene, în 
vreme ce în văzduh bubuiau tunetele, rostogolindu-se prin văi şi 
lăsând în urmă câte un fulger în zig-zag şi câte o rafală de ploaie 
piezişe ce se abătea, cu vuiet de lăncii, peste acoperişul de 
şindrilă al căsuţei mele scunde. Cum munţii dimprejur frâng şi 
frământă tunetul, am impresia că-i mult mai grozav pe-aici 
decât la câmpie. Dar ce se-aude? E cineva la uşă. Cine-şi alege 
tocmai o vreme ca asta ca să facă vizite? Şi pentru ce nu se 
foloseşte, oare, ca oamenii, de ciocănelul de la intrare, în loc să 
bată cu pumnul în tăblia uşii, care sună-a gol „ca un dric? Să-l 
las, totuşi, să intre. lată-l! 

— Bună ziua, domnule. 

Nu-l cunosc de fel. 

— Luaţi loc, vă rog. 


Dar ce-i cu toiagul acesta ciudat, din mâna străinului? 

— Grozavă furtună, domnule! îi zic. 

— Grozavă? Vreţi să spuneţi groaznică! 

— Sunteţi ud-leoarcă. Aşezaţi-vă pe lespedea asta, la gura 
sobei. 

— Pentru nimic în lume! 

Necunoscutul stătea exact în mijlocul încăperii, acolo unde se 
oprise. Înfăţişarea lui stranie te îmbia la un examen mai 
minuţios. Tristă figură avea slăbănogul! Părul negru şi încâlcit îi 
cădea, neglijent, pe frunte. În găvanele adânci ale ochilor lui 
împresuraţi de cearcăne viorii jucau fulgere inofensive: fulgere 
fără tunete. Omul era ud, din cap până-n picioare; stătea într-o 
băltoacă pe duşumeaua goală, din lemn de stejar, cu toiagul 
aceia bizar lângă trup. 

Era o vergea de aramă lustruită, lungă de patru picioare şi 
legată de un băț de lemn, cu ajutorul a două globuleţe de sticlă 
verzuie prinse în nişte inele de aramă. Vergeaua de metal avea 
în vârf forma unui trepied, cu trei tije ascuţite, de un auriu 
strălucitor. Omul ţinea în mână doar partea lemnoasă a 
toiagului. 

— Domnule, i-am zis eu înclinându-mă politicos, am cumva 
cinstea de a primi vizita ilustrului zeu Jupiter Tonans? Căci aşa e 
înfăţişat, el în străvechea statuarie elină: cu mâna pe fulger. 
Dacă sunteţi chiar zeul în persoană sau locţiitorul său, ţin să vă 
mulţumesc pentru măreaţa furtună pe care-aţi stârnit-o prin 
munţii noştri. Ascultaţi! Grozavă bubuitură! Un om care iubeşte 
măreţia primeşte cu plăcere vizita îui Tonans! Tunetul i se pare 
şi mai măreț... Dar luaţi loc, vă rog. Jilţul acesta uzat, de răchită, 
nu se compară, fireşte, cu tronul dumneavoastră veşnic verde 
din Olimp, dar faceţi-mi hatârul să luaţi loc. 
în vreme ce-i vorbeam astfel, în şagă, necunoscutul mă măsura 
cu o privire pe jumătate uluită, pe jumătate îngrozită, dar nu se 
clinti nici măcar cu un pas. 

— Zău, domnule, aşezaţi-vă. Trebuie să vă uscați înainte de a 
pomi din nou la drum. 

Pentru a-l îmbia, am împins jilţul spre lespedea largă a 
căminului, în care ardea un foc scăzut, aprins chiar în acea 
după-amiază, cu scopul de'a alunga nu atât frigul, cât umezeala, 
căci era abia pe la începutul lui septembrie. 

Dar neluând în seamă invitaţia mea, străinul îmi aruncă o 


privire belalie şi-mi spuse, proţăpit în mijlocul odăii: 

— Domnule, te rog să mă scuzi că, în loc să-ţi primesc invitaţia 
de a mă aşeza pe lespedea căminului, te avertizez solemn că ai 
face mai bine să-mi urmezi îndemnul de a veni lângă mine în 
mijlocul încăperii. Dumnezeule! exclamă el, tresărind. Incă unul 
din tunetele alea înfiorătoare! Te previn, domnule, să pleci de 
lângă cămin! 

— Domnule jupiter Tonans, mă simt foarte bine aici, i-am 
răspuns eu răsucindu-mă liniştit pe lespedea de piatră. 

— Va să zică eşti chiar atât de ignorant încât nu ştii nici măcar 
că locul cel mai primejdios dintr-o casă, pe o furtună cumplită ca 
asta, este tocmai căminul?! 

— Nu ştiam, i-am răspuns, mutându-mă în neştire pe prima 
scândură de lângă lespedea de piatră. 

Străinul făcu o mutră atât de antipatic triumfătoare, încât m- 
am reîntors - tot în neştire - pe lespede, silindu-mă să stau cât 
mai drept şi mai ţanţoş. N-am scos, însă, o vorbă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu - răcni străinul cu un glas în 
care neliniştea se amesteca, în chip ciudat, cu dorinţa de a 
intimida - depărtează-te de cămin! Oare nu ştii că aerul încins şi 
funinginea sunt buni conducători de electricitate? Ca să nu mai 
vorbim de grătarul ăsta uriaş! Te conjur, ba chiar îţi ordon: 
pleacă de-acolo! i 

— Domnule Jupiter Tonans, nu-s obişnuit să primesc ordine în 
propria-mi casă. 

— Nu-mi mai da numele ăsta păgân! Pe o asemenea vreme 
îngrozitoare, mai şi vorbeşti urât! 

— Domnule, fii bun şi spune-mi ce treabă ai cu mine? Dacă 
doreşti, cumva, adăpost împotriva furtunii, eşti binevenit, câtă 
vreme te porţi cuviincios; dar dacă vii cu vreo treabă, spune 
repede despre ce-i vorba? Cine eşti dumneata? 

— Sunt un neguţător de paratrăsnete, răspunse străinul, 
îndulcindu-şi glasul. Specialitatea mea este... Fie-ţi milă, Cerule! 
Ce tunet! Ai fost vreodată lovit? Vreau să spun, locuinţa 
dumitale... Nu? E mai bine să iei măsuri de precauţie (şi 
spunând acestea zgârie podeaua cu toiagul lui metalic). Nu 
există fortărețe naturale împotriva furtunilor. Dar la un cuvânt al 
dumitale, îţi voi transforma casa într-un adevărat Gibraltar, 
printr-o simplă fluturare a acestei baghete magice... ii, ce 
Himalaie de bubuituri! 


— Nu ţi-ai sfârşit gândul. Începuseşi să-mi vorbeşti despre 
specialitatea dumitale. 

— Specialitatea mea este să străbat ţara, în căutare de 
comenzi pentru paratrăsnete. lată o mostră, adăugă el izbind cu 
toiagul în podea. Am referinţele cele mai bune (şi se scotoci prin 
buzunare). Luna trecută, la Criggan, am instalat douăzeci şi trei 
de paratrăsnete pe numai cinci clădiri. 

— Stai niţel. Nu cumva tocmai la Criggan, săptămâna trecută, 
într-o sâmbătă, pe la miezul nopţii, au fost lovite de trăsnet 
clopotniţa, un ulm uriaş şi cupola sălii de festivități? Se afla 
acojo vreunul din paratrăsnetele dumitale? 

— Nu pe copac, nici pe cupolă, ci doar pe clopotniţă. 

— Atunci, la ce folosesc paratrăsnetele dumitale? 

— Un folos capital. Dar lucrătorul meu a fost neglijent: 
instalând vergeaua în vârful clopotniţei, a lăsat o parte din 
metal în contact cu acoperişul de tablă. De unde, accidentul. N-a 
fost vina mea, ci a lui... la ascultă! 

— Nu te mai osteni! Tunetul a fost destul de puternic ca să-l 
aud şi fără să-mi atragi dumneata atenţia. Dar ia spune-mi, ai 
auzit ce s-a petrecut anul trecut la Montreal? O slujnică tânără a 
fost lovită de trăsnet tocmai când bătea mătănii, la căpătâiul 
patului ei: mătăniile erau, pasămite, de metal. Domeniul 
dumitale se întinde şi în Canada? 

— Nu. Şi mi s-a spus că acolo nu se folosesc decât vergele de 
fier. Ar trebui să folosească vergele de cupru, ca ale mele. Fierul 
se topeşte prea repede. Şi-apoi, vergelele lor sunt aşa de subţiri, 
încât n-au destul volum ca să descarce tot curentul electric. 
Metalul se topeşte, şi astfel clădirea e distrusă. Vergelele mele 
de cupru nu se comportă niciodată aşa. Canadienii ăia sunt nişte 
zevzeci. Unii dintre ei îşi pun pe acoperiş vergele cu măciulii în 
vârf, ceea ce riscă să provoace o explozie năprasnică, în loc să 
atragă pe nesimţite curentul spre pământ, aşa cum fac 
vergelele mele. Da, ale mele sunt singurele paratrăsnete 
adevărate. Uită-te la ăsta. Il vând ieftin, doar un dolar piciorul“. 

— Felul ăsta de a-ţi vorbi de rău profesiunea, când e practicată 
de alţii, te-ar putea face suspect şi pe dumneata. 

— Ascultă! Tunetul e parcă mai puternic. Se apropie de noi şi 
de pământ! Tii! Ce bubuitură straşnică! şi atât de apropiată, 
încât toate vibraţiile i s-au con topit într-un singur sunet... încă 


46 Măsură de lungime, în Anglia, egală cu 0,3048 m. 


un fulger! Nu te mişca! 

— Ce faci?! îl întrebai eu, văzând că-şi lasă din mână toiagul şi 
se apleacă grăbit spre fereastră, cu degetele arătător şi mijlociu 
pe încheietura mâinii stângi. 

Dar necunoscutul îmi tăie vorba cu o nouă exclamaţie: 

— Trosc! Numai trei pulsaţii... la mai puţin de un kilometru, 
undeva în pădurea de colo. Venind încoace, am trecut pe lângă 
trei stejari fulgeraţi, care ardeau ca nişte făclii. Lemnul de stejar 
atrage fulgerul în mai mare măsură decât lemnul altor copaci, 
deoarece seva lui conţine fier. Am impresia că duşumeaua 
dumitale e de stejar. 

— Din inimă de stejar... judecând după vremea pe care ţi-ai 
ales-o ca să mă vizitezi, presupun că-ţi alegi dinadins o 
asemenea vreme pentru expedițiile demitale. Când bubuie 
tunetul, socoti că momentul e deosebit de prielnic negoţului 
dumitale, deoarece îi impresionează pe clienţi. 

— Ascultă!... Cumplit tunet!... 

— Pentru un om care doreşte să-şi înarmeze semenii cu 
neînfricare, pari ciudat de fricos. Indeobşte oamenii aleg vremea 
frumoasă pentru a porni la drum; dumneata alegi furtuna, şi 
totuşi... 

— Că pornesc la drum pe furtună, e adevărat, dar nu o fac fără 
a-mi lua măsurile de precauţie, pe care numai un specialist în 
paratrăsnete le poate cunoaşte. Ascultă! Uită-te repede la 
mostra asta de paratrăsnet. Costă numai un dolar piciorul... 

— E o piesă foarte frumoasă, recunosc. Dar care-s, mă rog, 
măsurile dumitale de precauţie? Dă-mi voie să închid obloanele 
acelea: ploaia piezişă intră prin fereastră. Mă duc să trag 
zăvorul. 

«<a 

— Eşti nebun? Nu ştii că zăvorul e bun conducător de 
electricitate? Lasă-te păgubaş! 

— Atunci, o să trag doar obloanele şi-o să-i cer servitorului să- 
mi aducă un drug de lemn. Trage, te rog, de şnurul soneriei 
aceleia. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Sârma asta ti-ar putea arunca în aer 
casa! Pe timp de furtună să nu. Pui niciodată mâna pe-un şnur 
de sonerie, şi să nu tragi vreun clopot. | 

— Nici măcar într-o clopotniţă? Spune-mi, rogu-te, unde şi cum 
te poţi simţi la adăpost pe o vreme ca asta? Există, oare, în 


această casă vreun loc de care să mă pot atinge cu speranţa că 
voi rămâne în viaţă? 

— Există. Dar nu locul unde stai acum. Pleacă de lângă perete! 
Uneori curentul coboară printr-un perete, şi cum omul e mai bun 
conducător de electricitate decât cărămida, se întâmplă ca 
respectivul curent să treacă din perete în om... Bum î Trăsnetul 
ăsta o fi căzut foarte aproape. Un fulger circular, de bună 
seamă. 

— Mai mult ca sigur. Spune-mi, însă, numaidecât, care crezi că- 
i locul cel mai ferit din această casă? 

— Încăperea asta, şi îndeosebi locul unde stau eu acum. Vino 
încoace. 

— Întâi, explică-mi. 

— Ascultă!... După fulger, tunetul... geamurile se cutremură... 
casa... casa! Vino lângă mine! 

— Explică-mi, te rog! 

— Vino aici! 

— Îţi mulţumesc, dar mă voi întoarce la locul de mai înainte - 
lângă cămin. Şi acum, domnule neguţător de paratrăsnete, fii 
bun şi spune-mi, în pauzele dintre tunete, care sunt motivele ce 
te fac să crezi că încăperea asta e cea mai ferită, iar locul pe 
care stai 

— Punctul cel mai sigur din toata casa? 

în clipa aceea furtuna se potoli puţin. Neguţătorul de 
paratrăsnete îmi răspunse, răsuflând uşurat: 

— Ai o casă cu un singur cat, iar odaia asta e situată între pod 
şi pivniţă, de aceea e relativ mai ferită. Căci fulgerul coboară 
uneori din nori în pământ, iar alteori urcă din pământ spre nori. 
Pricepi? Personal, mă opresc în mijlocul unei încăperi pentru că 
trăsnetul coboară de obicei prin coş sau prin pereţi: de aceea, 
cu cât eşti mai departe de ei, cu atât mai bine. Şi-acum, vino 
lângă mine! 

— Îndată. Ai spus un lucru care, în loc să mă neliniştească, mi-a 
inspirat, în chip ciudat, încredere. 

— Ce anume ţi-am spus? 

— Ai spus că uneori fulgerul ţâşneşte din pământ spre nori. 

— A, da, aşa-zisa lovitură de retur, care se produce atunci când 
pământul, fiind supraîncărcat cu fluid, îşi azvârle prisosul spre 
cer. 

— Lovitura de retur... de la pământ la cer, adică... Din ce în ce 


mai bine! Dar pofteşte, te rog, pe lespedea căminului, ca să te 
usuci. 

— Mă simt mai bine aici, chiar ud fiind. 

— Cum aşa? 

— Pe timp de furtună, cel mai bine este să... Ascultă! încă un 
trăsnet!... Cel mai bun lucru este să te uzi până la piele. Hainele 
ude sunt mai bune conducătoare decât corpul, aşa că, dacă te 
loveşte trăsnetul, va trece poate prin ele fără să te atingă... 
Furtuna se înteţeşte din nou. Ai cumva un covor în casă? 
Covoarele nu sunt bune conducătoare de electricitate. Caută-mi 
unul, pe care să pot sta. Şi dumneata la fel. Cerul se întunecă... 
parcă-i noapte în plină zi. Auzi?... Covorul, adu covorul! 

l-am întins unul, în vreme ce munţii învăluiţi păreau că se 
contopesc şi se năruie deasupra casei. 

— Şi-acum - am spus, întorcându-mă la locul meu 

— Vreau să aflu ce măsuri de precauţie îţi iei când porneşti la 
drum pe timp de furtună? Nu ne-ar folosi la nimic să rămânem 
tăcuţi. 

— Aşteaptă să cadă trăsnetul ăsta. 

— Nu, vorbeşte-mi de măsurile dumitale de precauţie. Doar 
pretinzi că te afli în locul cel mai sigur cu putinţă. Hai, vorbeşte î 
— Bine, iată pe scurt despre ce e vorba. Ocolesc pinii, casele 
înalte, şoproanele izolate, păşunile de munte, apele curgătoare, 
turmele de vaci şi de oi.; aglomeraţiile omeneşti. Când merg pe 
jos - ca astăzi 

— Nu umblu repede; când merg cu docarul nu-i ating nici 
speteaza, nici laturile; când merg călare, descalec şi-o iau 
înaintea calului. Dar mai presus de orice, mă feresc de oamenii 
înalţi. 

— Oare visez? Un om să se ferească de semenii săi, şi încă pe 
vreme de primejdie? 

— Pe vreme rea, ocolesc oamenii înalţi. Eşti, oare, atât de 
ageamiu încât nu ştii. Că un om care are o înălţime de şase 
picioare atrage asupra capului său încărcătura electrică a unui 
nor? Păi, atâţia flăcăi din Kentucky pier loviți de trăsnet cu mâna 
pe plug, în brazda abia începută! Ba, se întâmplă ca, dacă un 
om înalt se ţine pe lângă un râu, norul să-l aleagă tocmai pe el, 
preferându-l apei curgătoare... Tii, ce bubuitură! Mai mult ca 
sigur că turnul ăla negru a fost despicat în două... Da, omule 
bun conducător de electricitate. Fulgerul poate străbate de sus 


până jos un om, pe când unui copac îi jupoaie numai scoarţa. 
Domnule, m-ai reţinut atât de mult cu întrebările dumitale, încât 
nici n-am apucat să-ţi vorbesc de treburile mele. Doreşti sau nu 
un paratrăsnet? Uită-te la exemplarul ăsta. Vezi? E făcut din cea 
mai bună aramă. Arama e cel mai bun conducător de 
electricitate. Casa dumitale e joasă, dar fiind aşezată la munte, 
înălţimea ei redusă n-o pune câtuşi de puţin la adăpost. 
Dumneavoastră, muntenii, sunteţi cei mai expuşi. Neguţătorul 
de paratrăsnete ar trebui să aibe cea mai numeroasă’ clientelă 
în ţinuturile de munte. Uită-te la mostra asta, domnule. O 
singură vergea ar fi de ajuns pentru o casă micuță ca asta. 
Citeşte, te rog, modul de întrebuințare. O singură vergea, 
domnule. Costă numai douăzeci de dolari... Ascultă! Parc-ar fi 
nişte munţi de granit care se năruie, prefăcându-se-n pietre. 
judecând după zgomot, trăsnetul ăsta a izbit în ceva. Ridicat la 
cinci picioare deasupra unei case, paratrăsnetul o va feri de 
primejdie, pe o rază de douăzeci de picioare de jur-împrejur. 
Numai douăzeci de ciolan, domnule - un dolar piciorul. Ascultă! 
E ceva teribil!... Ei. Faci o comandă? Vrei să cumperi? Să-ţi trec 
numele în catastif? Gândeşte-te că te-ai putea preface într-un 
morman de cenuşă, ca un cal priponit surprins de foc într-un 
grajd! Şi toate astea, într-o clipită! 

— Pretins ambasador şi ministru plenipotenţiar al lui Jupiter 
Tonans! i-am răspuns eu, râzând. Nenorocită fiinţă, care vii aici, 
cu-o biată ţeavă, ca sa te pui între pământ şi cer, îţi închipui 
cumva că eşti în stare să abaţi din drum fulgerele cereşti, 
pentru că ai puterea de a smulge o seânteioară verzuie din 
butelia ta de Leyda? Vergeaua asta prinde rugină sau se frânge, 
şi atunci - ce te faci? Cine te-a împuternicit, nou Tetzel“, să 
colportezi indulgente şi scutiri de poruncile divine? Firele de păr 
ni-s numărate, ca şi zilele vieţii noastre. Pe furtună, ca şi pe 
vreme senină, eu stau împăcat în mâinile Domnului. Pleacă, 
neguţător necinstit! Uite, sulul furtunii s-a înfăşurat la loc; casa 
a rămas nevătămată, iar în curcubeul de pe bolta albastră citesc 
limpede că dumnezeirea nu are de gând să ducă război pe 
pământul oamenilor. 

— Păgân mizerabil! răcni străinul, învineţindu-se de ciudă, în 
vreme ce curcubeul strălucea. Îţi voi da în vileag ideile eretice! 


47 Jobann Tetzel (1455—1519), călugăr dominican german care, prin prediciie lui în favoarea 
indulgențelor, a stîrnit indignarea lui Luther, grăbind astfel Reforma. 


— Cară-te! la-o la fugă, dacă e în stare să fugă un vierme ca 
tine, care se iveşte doar pe ploaie! 

Faţa străinului se făcu şi mai vânătă; în jurul ochilor cearcănele 
viorii i se lăţiră şi mai mult, aidoma nimbului din jurul lunii, când, 
în miez de noapte, prevesteşte furtuna. Se năpusti asupră-mi, 
cu tridentul întors spre inima mea. 

I l-am smuls din mână, l-am trântit pe podea şi l-am călcat 
în picioare. Apoi, împingându-l afară pe acest întunecat rege al 
fulgerelor, i-am azvârlit pe uşă schiptrul strâmbat, de aramă. 

— Dar în ciuda tratamentului pe care i l-am aplicat, şi în ciuda 
faptului că i-am prevenit pe vecini împotriva lui, neguţătorul de 
paratrăsnete continuă să cutreiere ţara, pe vreme de furtună, 
speculând cu folos spaimele oamenilor. 

VERANDA 

„... Cu mândre flori, 

Cât ţine vara şi cât sunt aici, Fidele..."% 

Când m-am retras la ţară, m-am mutat într-o casă bătrânească, 
lipsită de verandă - lipsă pe care n-o regretam numai din pricină 
că-mi plăceau verandele, pentru că îmbină confortul de interior 
cu libertatea dinafară (e o plăcere să consulţi termometrul pe o 
verandă), ci şi din pricină că peisajul înconjurător era, în cazul 
de faţă, magnific. Băieţii care umblau după coacăze, când erau 
coapte, dădeau peste câte un şevalet în fiece colţişor străbătut, 
fie la deal, fie la vale. O mulţime de pictori cu feţele arse de 
soare lucrau Stcolo. E un adevărat paradis al pictorilor. Crugul 
stelelor se întretaie cu cercul munţilor; cel puţin, aşa ţi se pare 
din casă, căci, o dată ajuns pe munţi, nu mai zăreşti niciun cerc. 

De-ar fi fost aşezată casa cu vreo câţiva stânjeni mai încolo, 
cercul magic nici n-ar fi existat. 

E o casă bătrânească. În urmă cu şaptezeci de ani, din inima 
munţilor de Cremene, s-a desprins o piatră 

1 Shakespeare Cymbeline, 
actul IV, scena a 2-a. | numită Kaaba 1 sau Piatra sfântă, la care 
obişnuiau să vină în pelerinaj, de Ziua Recunoştinţei oamenii 
doritori să se roage laolaltă. Când au săpat ia fundaţii, 
muncitorii au trebuit să folosească şi cazmaua şi târnăcopul, ca 
să-i alunge pe troglodiţii din adâncuri - rădăcinile vânjoase ale 
48 Clădire pătrată din piatră aflată în curtea marii moschei din Meca ; aci se află 
faimoasa Piatră neagră de la Meca, probabil de origine meteorică, despre care legenda 


religioasă spune că a fost dată patriarhului Abraham de către arhanghelul Ga- briel. Aci nume 
dat prin analogie. 


unor copaci vânjoşi, înfipţi în costişa prelungă, pe care se 
întinde astăzi pajiştea somnoroasă din faţa răzoarelor mele de 
maci. Din păduricea aceea deasă n-a mai rămas în picioare 
decât an ulm singuratic şi drept. 

Oricine va fi fost cel care-a clădit casa, a clădit-o mai bine 
decât îşi va fi închipuit. Pe semne că, într-o noapte înstelată, 
Orion şi-a scăpărat, la zenit, sabia lui Damocle, şi i-a spus: 
„Clădeşte-o aici!“ Căci, altminteri, cum ar fi putut să ştie 
constructorul că, după curăţarea terenului, i se va deschide o 
asemenea privelişte măreaţă - nici mai mult nici mai puţin decât 
piscul Greylockânconjurat de munţi, aidoma lui Charlemagne 
printre egalii săi! 

Faptul că o asemenea casă, aşezată într-o asemenea regiune, 
era lipsită de o verandă, de pe care să te poţi bucura de 
privelişte, savurând-o în tihnă —: faptul acesta era la fel de 
regretabil ca lipsa de bănci într-o galerie de pictură; căci nu 
sunt, oare, nişte galerii de pictură sălile de marmură ale acestor 
dealuri Calcaroase? — galerii în care sunt expuse tablouri ce se 
schimbă de la o lună la alta? Frumuseţea e ca şi eviavia -nuo 
poţi gusta ia repezeală: e nevoie de linişte şi de statornică 
reculegere; ba, în zilele noastre, e nevoie şi de-un jilt. Căci dacă, 
odinioară, când nu indolenţa, ci veneraţia era la modă, cei ce se 
închinau Naturii obişnuiau desigur să o adore stând în picioare 

— Cum făceau, în catedralele din acele timpuri, cei ce se 
închinau unei Puteri şi mai înalte - noi, cei ce trăim în aceste 
vremuri de scădere a credinţei şi de slăbire a genunchilor, avem 
la îndemână verandele şi stranele. 
în primul an al şederii mele la ţară, ca să pot contempla şi mai 
în tihnă scena încoronării lui Charlemagne (scenă ce se repetă la 
fiece răsărit şi la fiece asfinţit, dacă vremea o îngăduie), mi-am 
găsit, pe povârnişul din faţa casei, un jilţ de iarbă - un tron de 
catifea verde, cu spătarul capitonat cu muşchi şi încununat, în 
chip bizar, de trei smocuri de viorele, presărate (cu intenţii 
heraldice, presupun) într-un câmp argintiu de fragi sălbatici; iar 
ca baldachin mi-am pus un spalier de caprifoi. Un tron cu 
adevărat regesc, încât, aidoma sărmanului rege al Danemarcei 
în livada lui, îmi simţeam urechea năpădită de o durere perfidă. 
Dar, de vreme ce şi în străvechea mânăstire Westminster 
pătrunde uneori umezeala, de ce n-ar pătrunde şi în această 
mânăstire dintre munţi, care e şi mai veche? 


Da, aveam nevoie de o verandă! 

Casa mea era mare, dar averea mică, astfel încât nu-mi 
puteam permite să construiesc o verandă circulară, panoramică 
- deşi dulgherii, făcând socoteala cu metrul, s-au arătat dornici 
să-mi îndeplinească dorinţele cele mai extravagante la un preţ 
destul de scăzut - am uitat cât anume. 

Prudenţa mă îndemna să-mi întind veranda numai pe-o singură 
latură a, casei. Dar pe care anume dintre ele / 

Spre răsărit, lungul şirag al dealurilor de piatră, ce se pierd în 
depărtare spre Quito; pe stâncă lor cea mai înaltă se abătea, în 
câte o dimineaţă rece, de toamnă, o ninsoare albă - mielul 
anotimpului îşi lepăda prima lână; apoi, veneau zorii Crăciunului 
să îmbrace platourile acelea fumurii în pleduri şi tartane 
învrâstate cu roşu. E plăcut să contempli de pe-o verandă o 
astfel de privelişte! Foarte plăcut. Numai că scena încoronării lui 
Charlemagne se petrece la miazănoapte, nu pe colinele de 
piatră! 

Spre miazăzi, e o livadă de meri. Şi-i plăcut să priveşti, într-o 
înmiresmată dimineaţă de mai, livada aceea împodobită ca de 
nuntă, cu muguraşi albi. lar în octombrie, livada seamănă cu 
curtea verde a unui arsenal, plină de stive de muniții roşii. O 
privelişte foarte frumoasă, recunosc. Dar Charlemagne e la 
miazănoapte. 

lată şi latura dinspre apus. O pajişte montană, cu o cărare ce 
duce spre o pădure de arţari. E plăcut, la începutul primăverii, 
să urmăreşti pe costişa, altminteri golaşă şi sură, linia vechilor 
poteci, îngroşată acum de verdele proaspăt. Da, e plăcut, fără 
îndoială. Dar Charlemagne se află la miazănoapte. 

Aşadar, Charlemagne a învins! Pe vremea aceea, adică nu mult 
după anul 1848, pretutindeni în lume votul hotărâtor îl aveau 
regii, care votau, fireşte, pentru ei înşişi. 

Nu începuse bine construcţia, când toţi vecinii, şi mai cu seamă 
vecinul meu Dives, izbucniră în râs. Auzi dumneata, o verandă 
spre miazănoapte! O verandă de iarnă! Vrea, pesemne, să 
contemple aurora boreală, în toiul nopţilor de iarnă. Barem de 
şi-o fi pregătit destule mănuşi şi mianşoane polare! 

Toate astea se petreceau în apriga lună a lui martie. lar 
oamenii se gândeau la nasurile învineţite ale dulgherilor, şi-şi 
bateau joc de ageamiul cetăţean care ţinea morţiş să-şi 
construiască o verandă cu vederea spre miazănoapte. Dar luna 


martie nu ţine o veşnicie! Dacă ai răbdare, vine şi luna august. 
Şi atunci, stând, ca Lazăr la sânul lui Avram, în răcorosu-mi 
umbrar nordic, am aruncat o privire compătimitoare spre 
sărmanul Dives, care se chinuia, jos în vale, în purgatoriul 
verandei sale cu vederea spre miazăzi. 

Dar chiar şi în decembrie veranda mea nordică nu mă alungă, 
căci, oricât de muşcător ar fi gerul, şi oricât de aprig ar sufla 
vântul de la miazănoapte, care, ca un morar, macină zăpada 
într-o făină subţire - eu mă plimb şi atunci, cu barba îngheţată, 
pe puntea-i lunecoasă, ce-şi despică drum spre Capul Horn. 
Vara, tot aşa: stând acolo, aidoma regelui Canut”, te simţi 
adesea ca pe mare. 

Nu numai din pricina grânelor ce se tălăzuiesc pe costişa 
prelungă, o dată cu iarba ce se revarsă în valuri mărunte spre 
veranda joasă, ca spre o plajă a lor, deasupra căreia pluteşte, ca 
spuma, puful păpădii” lor; şi nu numai din pricina munţilor de 
purpură care-ţi evocă purpura valurilor, sau din pricina calmului 
ce se aşterne, în câte-o amiază de august, peste păşunile 
adânci, ca peste Ecuator. Aceste locuri au vastitatea şi 
pustietatea oceanului, şi liniştea lui, iar casa pe care-o zăreşti 
răsărind de după copaci seamănă cu pânza necunoscută ce-i 
apare deodată în faţa călătorului, pe ţărmul Barbariei”. 

lar asta mi-aduce aminte de călătoria mea în ţara zânelor. O 
călătorie adevărată, dar la fel de încântătoare ca una închipuită. 

De pe verandă, am zărit odată un obiect misterios, vârât ca-nţr- 
un fel de buzunar purpuriu, într-o grotă sau adâncitură de forma 
unui coş de moară, undeva în masivul muntos din nord-vest - 
deşi n-aş putea spune precis dacă era pe coasta muntelui sau în 
vârful lui. Căci, văzut dintr-un unghi favorabil, un pisc albastru, 
care priveşte peste umărul celorlalte vârfuri, vorbindu-ţi, parcă 
peste capul lor, îţi spune limpede că el (piscul albastru), deşi 
pare a sta între celelalte, nu e de-al lor (Doamne fereşte!), ba 
vrea chiar să ştii că se consideră - şi de fapt are tot dreptul să 
se considere - cu câteva capete mai înalt decât ele, dar că ici- 
colo, unele masive, aşezate pe două rânduri ca soldaţii unui 
pluton, se înghesuie atât de strâns unele intr-altele, cu formele 


49 Canute, Cnut sau Knut cel Mare, rege al Danemarcei (1018—1035), al Angliei (1016— 
1035) şi' al Norvegiei (1030). 
50 Barbaria, regiune de coastă din Nordul Africii, care se întinde de la graniţa Egiptului 


pînă la Oceanul Atlantic, cuprin- zînd statele denumite pe vremuri „barbare" : Maroc, Algeria, 
Tunis şi Tripolitania. 


şi cu înălțimile lor diferite, încât, văzut de pe verandă, pe 
aproape orice vreme, un munte scund şi nu prea depărtat îşi 
pierde contururile, profilându-se pe unul mai înalt şi mai distant; 
iar din această pricină, un obiect aflat pe creasta celui dintâi 
poate să pară cuibărit în coasta celui de-al doilea munte. Într-un 
fel, munţii aceştia se joacă de-a v-aţi ascunselea, sub ochii 
noştri. 

Obiectul cu pricina era, însă, aşezat aşa fel încât nu putea fi 
văzut decât într-un anumit amestec de lumini şi umbre vrăjite - 
şi nici atunci nu era prea desluşit. 

Intr-adevăr, timp de un an şi mai bine nici n-am ştiut de 
existenţa lui, şi poate că n-aş fi aflat niciodată dacă n-ar fi fost 
după-amiaza aceea magică, de toamnă târzie, după amiaza unui 
poet nebun; pădurile de arţari din larga vale de sub mine îşi 
lepădaseră primul rând de frunze, de un roşu strălucitor, şi 
păreau că fumegă, aidoma unui oraş incendiat, când flăcările se 
sting istovite peste prăzile pe care le-au devorat; şi se zvonea că 
această atmosferă fumurie se datora nu atât unei veri târzii - 
căci de obicei verile târzii sunt blânde, însă de o blândeţe de loc 
anormală - cât mai ales unui incendiu care mistuia, de 
săptămâni în şir, pădurile din depărtatul Vermont; nu degeaba 
cerul avea înfăţişarea sinistră a cazanului Hecatei, iar doi. 
Sportivi, care tocmai treceau prin miriştea roşcată a unui lan de 
hrişcă, aveau aerul vinovatului Macbeth şi al profeticului 
Banquo, în vreme ce soarele-sihastru, cuibărit în peştera lui din 
Adulam”!, aşezată spre miazăzi, nu prea făcea altceva decât să 
picteze - prin reflexele razelor sale scurte, cernute printre nori 
ca printr-un tunel de Simplon - o pată rotundă şi roşie pe 
obrazul gălbejit al munţilor din nord-vesţ. O pată vizibilă ca o 
lumânare aprinsă. Un punct luminos, pierdut într-o umbră 
imensă. 

Or fi nişte zâne pe-acolo, mi-am zis. Vreun cerc vrăjit, în 
mijlocul căruia dănţuie zânele. 

Vremea trecu. lar în luna mai a anului următor, după o ploicică 
domoală căzută în munţi - ca o insuliţă împresurată de marea 
ceţoasă a luminii solare 

— Ploicică dintre cele pe care-mi plăcea să le privesc de pe 
veranda mea, şi care cădeau uneori câte două, trei sau chiar 
patru deodată, în diferite locuri (preferam să privesc asemenea 


51 Mine de argint din Bolivia. 


ploi, decât furtunile ce-l învăluiau pe bătrânul Greylock, ca pe 
muntele Sinai, încât nu m-aş fi mirat să-l văd pe Moise urcând, 
posomorit, pe costişele lui, printre tufele de cucută lovite de 
vânt); aşadar, după ploicică aceea domoală, am zărit un 
curcubeu cu marginea înfiptă chiar în locul unde, în toamna 
trecută, observasem o pată roşie. Or fi, pe semne, nişte zâne 
pe-acolo, mi-am zis, amintindu-mi totodată de o veche credinţă, 
potrivit căreia curcubeiele arată locul unde se ascunde o 
comoară: acela care-ar putea ajunge la capătul unui curcubeu 
şi-ar umple buzunarele cu aur. Bine-ar fi să fiu acum 

1 Localitate biblică. 

la marginea acestui curcubeu, mi-am zis. Şi în aceeaşi clipă am 
zărit, în coasta muntelui, un soi de văgăună sau grotă - nu ştiu 
ce-o fi fost, dar, văzută în lumina curcubeului, strălucea ca 
minele din Potosi *. Un vecin, om cu picioarele mai pe pământ, 
mi-a spus, însă, că trebuia să fi fost vreun şopron vechi şi 
părăsit, cu fundul lipit de coasta muntelui şi cu pereţii sparţi. 
Dar eu ştiam mai bine despre ce era vorba, cu toate că nu 
fusesem niciodată acolo. 

Câteva zile mai târziu, un vesel răsărit de soare a aprins în 
acelaşi loc o scânteie aurie, a cărei strălucire nu putea avea la 
obârşie decât sticla. Prin urmare, clădirea - dacă era, totuşi, o 
clădire - nu putea fi un şopron, şi cu atât mai puţin un şopron 
părăsit, cu mormane de fân mucede într-însul. Nu! Dacă era 
într-adevăr o clădire durată de un muritor, atunci nu putea fi 
altceva decât o casă - o casă poate multă vreme pustie şi 
despuiată, dar care fusese, chiar în primăvara asta, mobilată şi 
curățată în chip miraculos. 

într-o altă zi, la amiază, am zărit din nou, în aceeaşi direcţie, pe 
deasupra cununilor întunecate ale şirurilor de copaci, o lumină 
mai mare, ca a unui scut de argint, întors către soare peste 
capul unui om ghemuit acolo; experienţa ne învaţă că o 
asemenea lumină purcede îndeobşte dintr-un acoperiş proaspăt 
şindriluit. Eram, deci, aproape sigur că acea căsuţă din poveşti 
fusese locuită până de curând. 

Din zi în zi mai absorbit de descoperirea mea, mă uitam galeş 
spre munţi, ridicându-mi privirea de pe filele Visu/ui unei nopți 
de vară şi gândindu-mă la Titania. Dar în zadar. Nu vedeam 
decât pâlcuri de umbre defilând, cu pas domol şi solemn, ca o 
gardă imperială, de-a lungul râpilor; alteori, puse pe fugă de 


lumina soarelui, alergau cu paşi mari de la răsărit spre apus, 
aidoma oştilor lui Lucifer urmărite de cele ale arhanghelului 
Mihail; iar de cele mai multe ori munţii erau învăluiţi de o 
atmosferă care, fără să fie tulburată de aceste bătălii cereşti 
închipuite, nu era prielnică unor viziuni feerice. Imi părea rău, cu 
atât mai mult cu cât, curând după aceea, aveam să fiu țintuit la 
pat, între pereţii camerei mele, ale cărei ferestre nu erau 
orientate spre munţi. 

în cele din urmă, într-o dimineaţă de septembrie, când m-am 
făcut din nou bine, am ieşit pe verandă”, copleşit de gânduri; 
peste câteva clipe a apărut o mică turmă de oi urmată deo 
ceată de copii de fermieri, care se duceau să culeagă alune. „Ce 
zi grozavă!“ a exclamat unul dintre ei, deşi nu era, la drept 
vorbind, o vreme prea grozavă, ci, vorba fermierilor, „mirosea a 
furtună”. Din pricina bolii, devenisem atât de sensibil, încât nu 
mă puteam uita la frumoasa iederă chinezească pe care-o 
plantasem eu însumi, şi care, spre încântarea mea, se încolăcise 
în jurul unui stâlp al verandei: acum înflorise toată, dar dacă-i 
dădeai puţin la o parte frunzele vedeai milioane de viermişori 
stranii, care, hrănindu-se cu florile ei, căpătaseră binecuvântata 
lor culoare - o culoare blestemată de-aci înainte; ouăle acelor 
viermişori fuseseră desigur ascunse chiar în sămânţa pe care-o 
sădisem eu, cu atâta speranţă! Stăpânit de aceste gânduri 
sumbre, potrivite cu oboseala mea de convalescent, şedeam pe 
verandă, când, deodată, ridicând privirea, am zărit fereastra de 
aur a muntelui, strălucitoare ca un delfin din adâncuri. Or fi, pe 
semne, zâne pe-acolo, mi-am spus eu, iarăşi. O fi ieşit la 
fereastra ei fermecată însăşi crăiasa zânelor. Sau măcar vreo 
munteancă mândră. la să mă uit la ea, o să-mi facă bine, o să- 
mi alunge oboseala. Ajunge cât am pătimit! îmi voi mâna 
luntrea - hai, inimă, veseleşte-te! — spre ţara zânelor, spre 
capătul curcubeului. 

Nu ştiam, însă, cum să ajung în ţara zâneâor, pa care drum să 
apuc. Şi nimeni nu mi-l putea arăta; nici măcar vestitul Edmund 
Spenser, care fusese pe-acolo - cel puţin aşa scria, pretinzând 
că pentru a ajunge în ţara zânelor, e nevoie doar s-o porneşti cu 
credinţă spre ea. În prima zi senină, simţindu-mă în puteri, m- 
am suit în luntrea mea - mai bine-zis în şeaua înaltă, de piele, a 
calului meu, şi-am pornit la drum, slobod ca frunza toamnei, 
spre muntele zânelor, Era în zorii zilei; plutind către apus, 


semănăm dimineaţa în juru-mi. 

După vreo câteva mile, m-am apropiat de dealuri, dar în 
schimb am încetat să le mai văd. Nu mă puteam, totuşi, rătăci, 
pentru că nişte stâlpi aurii, înfipţi din loc în loc, îmi arătau 
drumul ce ducea, desigur, spre fereastra aceea de aur. Ţinându- 
mă după ei, am ajuns pe un plai pustiu şi domol, ale cărui poteci 
năpădite de iarbă erau străbătute doar de nişte vaci 
somnoroase, care umblau ca prin vis şi nici măcar nu păşteau 
căci făpturile vrăjite nu mănâncă niciodată. Cel puţin aşa spune 
Don Quijote, cel mai înţelept dintre înţelepţii lumii. 

Am purces mai departe şi-am ajuns în sfârşit îa poalele 
muntelui vrăjit, dar tot n-am zărit cercul acela magic. În faţa 
mea se înălța o pajişte. Doborând vreo cinci bârne putrede - de 
un verde atât de jilav, încât păreau scoase dintr-o corabie 
scufundată - un berbec bătrân şi păros, cu _un cap prelung şi cu 
coarnele răsucite, veni spre mine, adulmecând de zor; apoi, se 
retrase, politicos, pe o cărare presărată cu margarete albe, ca o 
cale lactee, dincolo de un covor de „nu-niăuita“, cu florile dese 
ca stelele din constelația Pleiadelor; şi m-ar fi condus şi mai 
departe pe drumul lui astral, de n-ar fi apărut nişte stoluri aurii 
de presuri 
— Călăuze, desigur, spre fereastra de aur - zburând în faţa 
mea, din tufiş în tufiş, către pădurile adinei care mă ademeneau, 
fiind ele însele ademenite de drumul întunecat pe care nu-l 
puteau împiedica să suie prin brâul lor gros. Şi-am purces mai 
departe, când berbecul, renunțând la mine - ca la un suflet 
rătăcit 
— S-a răsucit pe călcâie şi-a pornit pe un drum mai înţelept: n- 
avea ce să caute acolo. 

Drumul meu îi era interzis. Era un drum de iarnă, un drum de 
pădure, aşternut cu un chilim de frunze de merişor. Mergeam, 
eu şi căluţul meu, pe lângă apele pâraielor bolovănoase - ape cu 
atât mai zglobii cu cât erau mai singuratice - pe sub cetinile ce 
se legănau, veşnic verzi, deşi nu le răsfăţa niciun anotimp; 
trecurăm de un joagăr vechi, năpădit de plante agăţătoare, 
care-i înăbuşiseră glasul scârţâitor; trecurăm, apoi, pe lângă un 
torent care-şi despicase adâncul făgaş printr-un munte de 
marmură zăpezie, sclipind în culorile primăverii, şi pe ale cărui 
maluri stâncoase nahlapii lui scobiseră în piatra vie o mulţime 
de schituri goale; trecurăm prin poieni pline de flori care 


A 


predicau doar în pustiu, deşi baptiştii le-au botezat „/ acks-in- 
the pulpit“, adică „popi în amvon”; trecurăm şi pe lângă un uriaş 
trunchi noduros, năpădit de ferigi şi plin de crestături în care 
rugineau, din vremuri imemoriale, penele de fier înfipte într- 
însul de către oamenii ce se opintiseră, zadarnic, să-l despice; 
trecurăm, apoi, pe lângă treptele de piatră ale unei cascade, 
trepte pe care, cu veacuri în urmă, fuseseră rotunjite sumedenie 
de oale găunoase ca nişte cranii, prin necontenite rotiri ale unei 
cremeni în veci netocită, deşi tocea tot ce-ntâlnea în cale; 
trecurăm, după aceea, pe lângă apele unor pâraie iuți, ce se 
prăvăleau într-un tău tainic, din care ieşeau potolite, după ce 
fierbeau în vârtejuri năprasnice; trecurăm, apoi, printr-un teren 
mai puţin accidentat, pe lângă o poieniţă rotundă, în care vor fi 
dănţuit aievea zânele, căci era bătătorită ca-n palmă, dacă nu 
cumva fusese arsă de vreo roată încinsă; tot mergând aşa, din 
ce în ce mai sus, dădurăm peste o livadă suspendată, din care 
mă privea, cu sfiala, crai nou. 

Căluţul meu îşi plecă brusc capul. În faţa lui se rostogoleau 
mere roşii, merele Evei. Muşcă dintr-unul, iar eu dintr-altul: 
mărul a: vea gust de ţărână. Încă nu-i ţara zânelor, mi-am zis 
eu, azvârlindu-mi frâul spre un copac bătrân şi gârbovit, care-l 
prinse cu-o ramură scălâmbă. Acum nu se mai vedea nicio 
cărare, şi nu puteai merge mai departe decât de unul singur, şi 
cu multă îndrăzneală. Croindu-mi drum prin desişurile de mure 
sălbatice, care încercau să mă tragă îndărăt, mă târam spre 
tufele sterpe de laur şi aburcam povârnişurile lunecoase, către 
culmile pustii, pe care nu era nimeni să mă întâmpine. Încă nu-i 
ţara zânelor - mi-am zis - deşi dimineaţa-i aici, în faţa mea. 

Mort de oboseală şi cu tălpile rănite, am ajuns, în curând, nu la 
capătul drumului, ci la o strâmtoare stâncoasă, dincolo de care 
începea un alt urcuş. O potecă şerpuitoare, pe jumătate 
năpădită de tufe de afine, se răsucea printre stânci; printr-o 
despicătură a acestora se furişa o cărăruie, care, pătrunzând 
prin acest mic defileu, răzbea la larg ceva mai sus, unde 
creştetul muntelui - ocrotit, spre miazănoapte, de un frate al lui 
mai înalt - se înclina grațios, înainte de a cobori într-un povârniş 
abrupt; şerpuind printre stâncile fantastice bulucite deasupra ei, 
poteca, pe jumătate bătătorită acum, ducea la o colibă scundă 
şi cenuşie, încununată de un acoperiş ascuţit, ca o scufă de 
călugăriţă. 


într-o parte, acoperişul era decolorat de ploi, dar lângă 
streaşina căptuşită cu muşchi părea învelit în catifea: fără 
îndoială că monahii-melci întemeiaseră aici schituri ierboase. 
Cealaltă latură a acoperişului era proaspăt şindriluită. Scândurile 
peretelui dinspre miazănoapte, lipsit de uşi şi de ferestre, erau 
neatinse de zugrăveală şi încă verzi, întocmai ca partea dinspre 
nord a pinilor acoperiţi de licheni, sau ca scheletul de lemn al 
unei jonci japoneze. La temelia colibei, ca şi Sa aceea a stâncilor 
dimprejur, se întindea un chenar de iarbă grasă, căci piatra 
obişnuită, ca şi piatra de cămin a colibelor din ţara zânelor, îşi 
păstrează, nu numai în câmp, ci chiar şi închisă într-o casă, 
harul rodniciei (dovadă - iarba de-afară). Cel puţin aşa pretinde 
Oberon“?, mare expert în ştiinţa vrăjitoriei. Dar, lăsându-l la o 
parte pe Oberon, un lucru e sigur, şi anume, că pământul 
obişnuit, mai ales cel din preajma fermelor sau din preajma 
stâncilor dintr-o păşune, este mult mai bogat decât cel cultivat 
cu câţiva stânjeni mai încolo - într-atâta de blândă şi de 
roditoare e căldura pe care-o emană. 

La coliba despre care vorbesc, fâşiile de iarbă erau mai bogate 
la intrarea ei, îndeosebi acolo unde pragul uşii se lăsase, sub 
povara anilor. 

Nu se zărea niciun gard, nicio împrejmuire. Pe aproape, numai 
ferigi, ferigi, ferigi! Ceva mai încolo, cât vedeai cu ochii, numai 
păduri, păduri şi iarăşi păduri, dincolo de care se zăreau numai 
munţi, munţi, munţi, iar deasupră-le cerul, cerul, cerul, prefăcut 
într-o pajişte aeriană, pe care să pască luna din munţi. Natură, 
numai natură. Chiar şi coliba aceea era un crâmpei de natură; la 
fel, grămăjoara de crengi argintii de mesteacăn, puse la uscat, 
şi prin a căror împletitură răzbeau, ca prin gardul din jurul unui 
mormânt solitar, tufe răzlețe de smeură, cerându-şi parcă 
dreptul la viaţă. 

Poteca, gingaş de îngustă, ca o cărăruie bătută de oi, şerpuia 
printre ferigile lungi culcate la pământ. 

1 În mitologia medievală, regele zânelor, soţul TâtanleL 

lată, însfârşit, ţara zânelor, mi-am zis; Una1 sălăşluieşte aici, cu 
mielul ei. Un sălaş micuţ, ca un hamac atârnat pe culme, la 
răspântia dintre două lumi, şi nefăcând parte din niciuna. 

Soarele dogorea, iar eu purtam o pălărie uşoară, de pânză 
galbenă, şi nişte pantaloni albi de doc - relicve ale călătoriilor 


52 Personaj alegoric din poemul Crăiasa Zinelor de Edmund Spenser. 


mele pe mările tropicale. Poticnindu-mă printre ferigi, mi-am 
pătat genunchii în verde - un verde marin. 

Oprindu-mă în prag, mai bine-zis acolo unde fusese cândva 
pragul, am văzut, prin ştirbitura uşii, o fată care cosea lângă 
unica fereastră a încăperii. Fata avea obrajii palizi, iar fereastra 
era murdară de muşte; pe geamurile din partea de sus, roiau 
viespile. l-am vorbit fetei, iar ea a tresărit, sfioasă, ca o 
tahitiancă ascunsă pentru vreun ritual, care l-ar fi zărit printre 
palmieri pe căpitanul Cook. Venindu-şi în fire, ma pofti înăuntru. 
După ce şterse, cu şorţul, un scaun, se aşeză la loc pe al ei, în 
tăcere. l-am mulţumit şi m-am aşezat pe scaun, amuţind eu 
însumi. 

Va să zică, asta e coliba fermecată din munţi, iar fata de la 
fereastrtă e crăiasa zânelor... 

M-am dus la fereastră. Privind în jos, ca printr-un telescop, prin 
strunga îngustă, am zărit, hăt-departe, o lume gingaş-azurie. 
Deşi veneam de-acolo, parcă nici n-aş fi cunoscut-o. 

— Priveliştea asta îţi place, desiguf, i-am zis, în cele din urmă, 
fetei. 

— Vai, domnule (ochii i se umplură de lacrimi) în ziua când am 
privit pentru prima oară pe fereastră, mi-am spus: n-o să mă 
satur niciodată de priveliştea asta! 

— Şi ce te-a făcut să te saturi? De ce-ai obosit? 

— Nu ştiu, (o lacrimă i se prelinse pe obraji), dar nu priveliştea-i 
de vină, ci eu, Mariana. 

Cu câteva luni în urmă, fratele ei, un flăcău de şaptesprezece 
ani venise aici, de departe, ca să taie lemne şi să le ardă pentru 
a face cărbuni. Soră-sa, care era ceva mai mare decât el, îl 
însoţise. Erau de multă vreme orfani, iar acum ajunseseră să 
locuiască, singuri, în singura casă de pe munte. Nu trecea pe- 
acolo niciun drumeţ, niciun oaspete. Primejdioasa potecă 
şerpuitoare era folosită doar de căruțele ce veneau după 
cărbuni, în anumite perioade ale anului. Fratele lipsea de-acasă 
toată ziua, şi uneori toată noaptea. Când se întorcea, seara, 
acasă, bietul băiat era atât de ostenit, încât nu şedea mult pe 
scaun ci se trântea pe pat - dar nici patul nu-i bun pentru cel ce 
tânjeşte după un somn mai adânc. Scaunul, patul, mormântul. 

Stând tăcut la fereastra vrăjită, ascultam povestea fetei. 

— Ştiţi cine locuieşte acolo? îmi spuse ea, deodată, vrând parcă 
să schimbe vorba. N-am fost niciodată în ţara aceea, vreau să 


spun în locul acela de departe - în palatul acela de marmură. (ŞI 
arătă spre un punct depărtat, din vale.) Nu-l vedeţi? Acolo, pe 
coasta aceea de deal - în faţă e-un câmp, iar în spate pădurile 
alea albastre, pe fundalul cărora străluceşte palatul alb - nu-l 
vedeţi? e singura casă ce se vede. 

M-am uitat cu luare-aminte şi, peste câtva timp, spre uimirea 
mea, am recunoscut - mai mult după poziţie decât după 
înfăţişare, sau după descrierea Marianei - propria mea locuinţa, 
strălucind întocmai cum îmi păruse mie, de pe verandă, că 
străluceşte casa asta de pe munte. Vălul magic al depărtării 
făcea din această casă de ţară un palat al lui Făt-Frumos. 

— M-am întrebat adesea cine locuieşte acolo? Un om fericit, de 
bună seamă. Chiar azi-dimineaţă m-am gândit la asta. 

— Un om fericit?! am îngânat eu, tresărind. Ce te face să crezi? 
îţi închipui că omul care locuieşte acolo-i bogat? 

— Bogat sau nu, n-am habar, dar pare, oricum, fericit - nu vă 
pot spune de ce. Casa-i atât de departe! Uneori mi se pare că o 
văd doar în vis. Trebuie neapărat s-o vedeţi la ceasul asfinţitului. 
— Desigur că soarele de amurg o îmbracă în aur, dar poate că 
şi căsuţa asta e aurită la fel de frumos, de răsăritul soarelui. 

— Căsuţa asta? Soarele e bun, dar n-o aureşte niciodată! De 
ce-ar face-o? Casa asta e veche şi putredă. De-aceea e 
acoperită de muşchi. Dimineaţa, soarele bate în fereastra asta 
veche - la venirea noastră fusese astupată cu scânduri. E o 
fereastră pe care n-o pot ţine curată cu niciun chip, iar soarele 
mă orbeşte când cos, stârnind pe deasupra muştele şi viespile - 
nişte muşte şi nişte viespi cum nu se găsesc decât într-o casă 
de munte. Vedeţi şorţul ăsta? Cu, el încerc să astup fereastra, 
când dogoreşte prea tare soarele. S-a decolorat de tot, precum 
vedeţi. Soarele aureşte casa asta? Aş, de unde! Mariana n-a 
văzut niciodată aşa ceva! 

— Pentru că stai aici, înăuntru, când acoperişul străluceşte mai 
tare. 

— Vreţi să spuneţi că străluceşte la ceasul cel mai fierbinte şi 
mai obositor al zilei? Nu, domnule, soarele nu aureşte acoperişul 
acestei case! Acoperişul era atât de spart, încât fratele meu a 
trebuit să-l şindriluiască. N-aţi văzut? în partea dinspre 
miazănoapte, unde soarele bate cel mai tare, în locurile umezite 
de ploaie. Soarele e bun, drăguţul de el, dar acoperişul se 
încinge şi putrezeşte. E o casă veche. Se spune că oamenii care- 


au clădit-o au plecat spre apus şi-au murit de mult. E o casă de 
munte. larna, nicio vulpe nu s-ar adăposti în ea. Hornul ăsta a 
fost astupat cu zăpadă, întocmai ca un buştean găunos, 

— Ciudate închipuiri, Mariana! 

— Ele nu fac decât să oglindească adevărata stare de lucruri. 

— Atunci, aş fi spus „ciudate lucruri în loc de „ciudate 
închipuiri”. 

— Cum doriţi, zise fata şi începu din nou să coasă. 

Ceva din această replică potolită, sau poate din acest gest, mă 
făcu să amuţesc din nou. Deodată, prin fereastra fermecată, am 
zărit o umbră uriaşă, ca aceea a unui condor ce s-ar fi ţinut în 
cumpănă cu aripile-i desfăşurate; umbra asta adâncă şi lacomă 
înghiţea umbrele mai mărunte ale stâncilor sau ferigilor. 

— Vă uitaţi la norul acela? mă întrebă Mariana. 

— Mă uit la o umbră. E fără îndoială umbra unui nor, dar norul 
nu-l pot vedea. Cum de-ai ghicit? Doar eşti cu ochii pe gherghef. 

— Mi-a întunecat ghergheful. Dar iată, acum, norul s-â dus. Și 
se-ntoarce Tray. 

— Cine? 

— Câinele meu lăţos. La amiază dispare, ca să-şi schimbe 
înfăţişarea, apoi se-ntoarce, şi rămâne câtva timp culcat lângă 
uşă. Nu-l vedeţi? Şi-a întors capul spre dumneavoastră, deşi 
când aţi venit privea drept în faţă. 

— Văd că nute uiţi decât la gherghef. Despre ce vorbeşti? 

— Despre mogâldeaţa întinsă curmeziş, lângă fereastră. 

— Vrei să spui umbra aia lăţoasă? A, da, acum, când o văd, îmi 
dau seama că într-adevăr seamănă cu un dulău negru, de 
Newfoundiand. Când dispare umbra cotropitoare, se întoarce 
umbra cotropită. Nu văd. Insă, obiectul care-o aruncă. 

— Pentru asta, trebuie să vă duceţi afară., 

— O fi, desigur, una din stâncile acelea năpădite de iarbă. 

— li vedeţi capul şi faţa? 

— Ale cui? ale umbrei? Vorbeşti ca şi cum le-ai vedea, deşi nu-ţi 
ridici o clipă ochii de pe gherghef. 

— Tray se uită la dumneavoastră, zise fata, fără să-şi ridice 
privirea. E ora lui. Îl văd. 

— Ai stat atât de multă vreme la fereastra asta, prin care trec 
doar nori şi aburi, încât umbrele au ajuns să ţi se pară nişte 
lucruri, deşi vorbeşti despre ele ca despre nişte năluciri? Ai 
căpătat, oare, un fel de al doilea văz, care-ţi îngăduie să spui 


precis unde anume se află aceste umbre, deşi nu te uiţi la ele şi 
nu vezi cum lunecă, venind şi plecând cu paşii lor de şoareci? 
Nu cumva umbrele astea neînsufleţite sunt pentru tine ca nişte 
prieteni vii pe care, deşi nu-i vezi, îi ai mereu în minte, aşa cum 
arată aievea? 

— Nu m-am gândit niciodată la ele în felul acesta. Dar umbra 
cea mai scumpă mie, cea care mă ogoia şi-mi alina cel mai mult 
oboseala, m-a părăsit pentru totdeauna, aşa cum m-a părăsit 
Tray adineaori. N-o să-şi mai aşeze niciodată peste ferigi mantia 
răcoroasă şi tremurătoare. Era umbra unui mesteacăn. Copacul 
a fost lovit de trăsnet, iar fratele meu l-a tăiat. Aţi văzut, cred, 
stiva de lemne de-afară - sub ea zace rădăcina îngropată a 
copacului. Nu, însă, şi umbra lui. Umbra s-a dus, şi n-o să se mai 
întoarcă niciodată. Şi n-o să mai tremure nicăieri. 

Un alt nor trecu, înnegrind tot muntele şi alungind câinele. 
Tăcerea era atât de adâncă, încât surzenia s-ar fi putut uita pe 
sine însăşi, sau ar fi putut crede că umbra mută vorbeşte. 

— Mariana, n-aud nicio pasăre, nicio pasăre cântătoare. N-aud 
nimic. Nu vin niciodată aici, după fragi, băieţii şi grangurii? 

— Glasuri de băieţi n-aud niciodată. Păsări, se mai aud din când 
în când, dar foarte rar. Fragii se coc şi cad - ştiu eu ce ştiu! 

— Totuşi, nişte presuri mi-au arătat drumul - o parte din drum, 
cel puţin. 

— Pe urmă au zburat înapoi. Bănuiesc că se zbenguie pe coasta 
muntelui, dar nu-şi fac cuib pe culmea lui. Şi vă închipuiţi, 
desigur, că eu, trăind atât. De retrasă aici, neştiind şi neauzind 
nimic - sau foarte puţin, ca de pildă tunetele şi vuietul copacilor 
care cad - necitind nimic, vorbind foarte rar, dar fiind totuşi 
mereu trează, vă închipuiţi că tocmai din această pricină am 
asemenea gânduri ciudate, - cum le socotiți dumneavoastră - şi 
o asemenea stare de trezie obosită. Fratele meu, care lucrează 
în aer liber, ar dori să fiu şi eu la fel, dar munca mea e o muncă 
plicticoasă, de femeie - care mă sileşte să şed, să şed, să şed. 

— Nu ieşi niciodată la plimbare? Pădurile astea sunt atât de 
întinse! 

— Şi singuratice, tocmai pentru că sunt atât de întinse. E drept 
că, uneori, în câte o după-amiază, mă plimb puţin, dar mă întorc 
de grabă. Mă simt mai bine singură lângă cămin decât lângă o 
stâncă. Umbrele de pe-aici le cunosc, dar cele din păduri îmi 
sunt străine. 


— Dar noaptea? 

— E ca şi ziua. Mă gândese mereu - e ca o roată pe care n-o 
pot opri, şi care se-nvârte necontenit, mânată de dorul 
somnului. 

— Am auzit că stările astea de trezie obositoare se vindecă 
dacă, înainte de culcare, spui o rugăciune şi-ţi pui capul pe-o 
pernă burduşită cu hamei proaspăt... 

— Uitaţi-vă! 

Prin fereastra vrăjită, fata îmi arătă, ceva mai la vale, o 
grădiniţă minusculă, cât o străchinuţă de lut, pe jumătate înfiptă 
în stâncile ce-o adăposteau; iar alături, la o distanţă de câteva 
picioare unul de celălalt, doi araci pe care se căţărau nişte viţe 
de hamei, scurte şi pipernicite, ce s-ar fi îmbrăţişat în vârf dacă- 
ar fi fost mai lungi, dar aşa, cădeau neputincioase, după ce 
adăstau o clipă în văzduh. 

— Prin urmare, ai încercat perna? 

— Da. 

— Şi rugăciunea? 

— Şi perna, şi rugăciunea. 

— Nu există, oare, alt leac, sau altă vrajă? 

— O, de-aş putea ajunge măcar odată la casa de colo, şi de-aş 
putea privi fericita făptură care locuieşte într-însa! E un gând 
nebunesc ce-mi trece prin minte? Nu cumva, pentru că trăiesc 
atât de singură şi nu ştiu nimic? 

— Nici eu nu ştiu nimic, de aceea nu-ţi pot răspunde. Dar tare- 
aş vrea, Mariana, să fiu fericitul locatar al acelei case fericite, pe 
care visezi s-o vezi, căci atunci l-ai avea în faţă şi ai scăpa de 
oboseala ce te-apasă... 

„„„Destul! Rămân pe veranda mea, hotărât să nu-mi mai urnesc 
luntrea spre ţara zânelor. Veranda e loja mea regală, iar acest 
amfiteatru natural e teatrul meu din San Carlo. Da, e o privelişte 
magică - iluzia e perfectă. lar doamna Ciocârlie, primadona 
mea, cântă aici în marele ei rol; sorbindu-i trilul din zori - tril ce 
pare a izvori chiar din fereastra aceea aurie, ca din tempiui de la 
Memnon - nu mă mai gândesc la faţa obosită de la fereastră. 

Dar în fiece seară, când se lasă cortina, adevărul se întoarce 
odată cu întunericul. Nicio lumină nu se arată pe munte. Umblu 
de colo până colo pe puntea verandei, bântuit de chipul 
Marianei şi de multe alte poveşti la fel de adevărate. 

BILLY BUDD „GABIERUL 


(O povestire văzută din interior) 

închin această povestire englezului Jack Chase, şef al gabiei 
mari pe fregata americană „United States” în anul 1843 - 
oriunde s-ar afla acum nobila lai inimă, fie pe pamint, fie în 
paradis. _ 

PREFAȚA 

Anul 1797, când se petrece actiunea acestei povestiri, apartine 
unei perioade, care, precum işi dă seama astăzi orice om cu 
judecată, implica o criză a creştinătăţii, criză ce se vestea mai 
gravă decât oricare alta înregistrată până atunci în istorie. 
Premisa fundamentală propusă de spiritul acelui veac 
presupunea îndreptarea relelor ereditare ale vechii lumi. In 
Franța, acest lucru s-a realizat într-o oarecare măsură prin 
vărsare de sânge. Ce a urmat, însă? Revoluţia a săvârşit ea 
însăşi, curând, rele mai apăsătoare decât cele ale regilor. Sub 
Napoleon, ea a aşezat pe tronuri sumedenie de regi de 
strânsură şi a inaugurat lunga agonie a acelor nesfârşite 
războaie, al căror spasm final a fost Waterloo-ul. In anii aceia, 
nici măcar mintea, cea mai înţeleaptă n-ar fi putut prevedea că 
urmarea tuturor acestor evenimente avea să fie ceea. Ce în 
ochii anumitor gânditori a devenit evident, şi anume un progres 
politic pentru europeni, aproape pe toată linia. 

Aşa cum am mai spus în altă parte, ceva din acest spirit 
revoluționar i-a însufleţit pe oamenii din flota de război să se 
ridice la Spithead1, împotriva unor abuzuri reale şi îndătinate, 
iar mai apoi, în Nord, să formuleze revendicări neobişnuit de 
agresive, ce n-au putut fi înăbuşite decât atunci când 
căpeteniile răscoalei au fost spânzurate în văzul întregii flote, 
spre a sluji drept avertisment. Totuşi, într-un fel oarecum 
asemănător Revoluţiei celei mari, răscoala aceasta, deşi li se 
păruse, fireşte, monstruoasă englezilor din acea vreme, a fost, 
fără îndoială, primul imbold secret dat celor mai importante 
reforme din marina britanică. 

t 

Pe vremea când nu apăruseră încă vapoarele, cel ce trecea prin 
docurile oricărui port maritim mai important avea prilejul să 
vadă, mai adeseori decât în zilele noastre, câte un grup de 
marinari bronzaţi, coborâţi de: pe vreun vas de război sau de 
comerţ, pentru a se plimba pe țărm în straie de sărbătoare. 
Câteodată flancaţi sau chiar înconjurau ca o gardă personală 


vreun exemplar superior al propriei lor tagme, care se mişca 
printre ei, întocmai ca Aldebaran printre aştrii mai mărunți ai 
constelaţiei sale. Insul acela important era „Marinarul chipeş” - 
figură dominantă atât pe vasele de război, cât şi pe vasele 
comerciale din acea epocă mai puţin prozaică. Fără pic de 
vanitate, ci mai degrabă cu dezinvoltura şi graţia unui vlăstar 
regesc, părea să accepte omagiul spontan al camarazilor săi. 
Îmi vine în minte un caz oarecum ieşit din comun. La Liverpool, 
în urmă cu o jumătate de veac, am văzut în umbra marelui şi 
murdarului zid al Docurilor Prințului (zid dărâmat între timp) un 

1 Cunoscută radă navală engleză din Canalul Mânecii, 
situată între Portsmouth şi Insula lui Wight. 

matelot atât de negru, încât trebuie să fi fost vreun african pur- 
sânge, din seminţia lui Ham*. Era neobişnuit de înalt şi bine 
legat. Peste pieptul lui de abanos fluturau cele două capete ale 
unei năframe de mătase colorată, prinsă neglijent în jurul 
gâtului; de urechi îi atârnau nişte cercei mari de aur, iar capul 
frumos i-era încadrat de-o tichie scoțiană cu bentiţă. 

Era într-o zi fierbinte de iulie, la amiază, iar faţa lui, lucioasă de 
transpiraţie, iradia o veselie barbară, împărțind vorbe de duh în 
dreapta şi-n stânga, cu dinţii albi scăpărându-i ca nişte fulgere, 
păşea vesel în mijlocul camarazilor săi. Aceştia alcătuiau un 
nemaipomenit amestec de neamuri şi de culori, cum i-ar fi 
plăcut lui Anacharsis Cloots2 să convoace în faţa primei Adunări 
franceze, în calitate de reprezentanţi ai neamului omenesc. La 
fiece omagiu spontan adus de trecători acestei pagode negre 
ambulante - omagiu exprimat printr-o oprire în loc, cu ochii 
holbaţi, şi, ceva mai rar, printr-o exclamaţie - pestriţalui suită se 
arăta mândră de el, întocmai cum preoţii asirieni se vor fi arătat 
mândri de marele lor Taur sculptat, când credincioşii se 
prosternau în faţa lui. Dar să revenim la povestirea noastră. 

Dacă uneori Marinarul chipeş din acea epocă avea, coborând 
pe uscat, aerul unui Murat3 naval, eî nu semăna totuşi câtuşi de 
puţin cu „Billy-filfizonul“, un personaj caraghios care-a dispărut 
între timp, deşi poate fi întâlnit şi astăzi din când în când, într-o 
variantă mai caraghioasă decât modelul original, la cârma 
şalupelor ce străbat apele învolburate ale Canaiului Erie sau, şi 
mai probabil, în fumul tavernelor presărate pe țărm. Foarte 
destoinic în primejdioasa-i meserie, era totodată mai mult sau 
mai puţin tare la box sau la lupte. Forţa şi frumuseţea erau 


calităţile lui supreme. Despre vitejia lui se vorbea peste tot. Pe 
uscat, era campionul, iar în largul mării purtătorul de cuvânt al 
celorlalţi; pe scurt, era totdeauna în frunte. Îl vedeai cum 
strângea velele pe vreme de furtună, stând călare pe-un capăt 
de vergă, c-un picior înfipt în ţapapia acesteia şi trăgând cu 
amândouă mâinile de parâme ca de nişte hăţuri, într-o atitudine 
foarte asemănătoare cu aceea a tânărului Alexandru pe cale de 
a-l domoli pe focosul Ducipal. O figură superbă, proiectată parcă 
de coarnele Taurului din Zodiac pe fundalul cerului furtunos, de 
unde-şi îmboldea cu chiote vesele camarazii vânjoşi înşiraţi pe 
catarg. 

Alcătuirea morală a omului era rareori în dezacord cu 
înfăţişarea lui. Într-adevăr, frumuseţea şi forţa, totdeauna 
atrăgătoare la un bărbat, n-ar fi putut să stârnească, decât 
însoţite fiind de un caracter corespunzător, omagiile sincere pe 
care Marinarul chipeş le primea uneori din partea colegilor săi 
mai puţin înzestrați. 

Un asemenea astru strălucitor şi pe dinafară şi pe dinăuntru 
(deşi cu unele trăsături aparte, ce vor ieşi la iveală pe parcursul 
povestirii) era Billy Budd, sau Baby Budd cum avea să i se 
spună, ceva mai familiar, în împrejurări ce vor fi relatate ulterior 
- un flăcău în vârstă de douăzeci şi unu de ani, cu ochi albaştri, 
ajuns gabier în marina britanică pe la sfârşitul ultimului deceniu 
al secolului al optsprezecelea. Nu cu multă vreme înainte de 
perioada când se desfăşoară povestirea noastră, intrase în 
slujba regelui, fiind înrolat cu de-a sila undeva pe Canalul 
Mânecii tocmai când se întorcea spre Anglia pe-un vas de 
mărfuri; de pe acest vas fusese dus de-a dreptul pe „FIMS 
Indomitable”, un vas cu şaptezeci şi patru de tunuri, care, aşa 
cum se întâmpla nu rareori în acele zile grele, fusese nevoit să 
pornească în larg cu echipajul incomplet. Locotenentul Rateliffe, 
ofiţerul care conducea recrutarea, îl remarcă pe Billy din primul 
moment, chiar când punea piciorul pe pasarelă, înainte ca 
matrozii de pe mărfar să fie strânşi în careu, pentru inspecţie. 
Şi-l alese numai pe el. Căci, fie că ceilalţi oameni îi apărură într- 
o lumină proastă după ce-l văzuse pe Billy, fie că nu-l răbda 
inima să descompleteze prea mult echipajul şi aşa cam redus al 
vasului - fapt este că ofiţerul se mulţumi cu prima lui alegere, 
făcută spontan. Spre uimirea camarazilor săi, dar spre marea 
satisfacţie a locotenentului, Billy nu schiţă nicio împotrivire. Lasă 


că orice împotrivire ar fi fost la fel de inutilă ca protestul unui 
sticlete vârât într-o colivie. 

Această supunere tacită, dacă nu chiar voioasă, îi făcu pe 
ceilalţi marinari să-i arunce lui Billy priviri mirate şi pline de 
reproş. Căpitanul vasului de mărfuri era un om cumsecade - 
genul de om care poate fi întâlnit în orice profesie, chiar şi în 
cele mai modeste, şi pe care toată lumea e de acord să-l califice 
drept „respectabil”. Oricât ar părea de ciudat la prima vedere, 
acest plugar al apelor zbuciumate, acest om care se lupta de-o 
viaţă cu stihiile de neînduplecat, iubea cel mai mult, în adâncul 
sufletului său cinstit, iiniştea şi pacea. Era un bărbat în vârstă de 
vreo cincizeci de ani, uşor predispus spre corpolenţă, cu o faţă 
simpatică, fără favoriţi, şi de o culoare plăcută - o faţă cam 
plinuţă, cu o expresie inteligentă şi umană. In zilele frumoase, 
când vântul sufla moderat şi totul mergea bine, vocea lui căpăta 
un anumit accent muzical, ce părea să ţâşnească din adâncul 
fiinţei sale. Extrem de prudent şi conştiincios din fire, se 
întâmpla uneori ca aceste virtuţi să-i provoace un exces de 
nelinişte. Căpitanul Graveling nu avea somn câtă vreme vasul 
său naviga în apropierea vreunui țărm. El punea suflet în 
exercitarea grelelor răspunderi, pe care alţi comandanţi de vase 
le purtau cu destulă uşurinţă. 

în timp ce Billy Budd îşi strângea catrafusele, aprigul şi 
mătăhălosul locotenent Rateliffe se invită singur în cabina 
căpitanului Graveling, fără să-i pese că acesta uitase să 
rostească formulele de politeţe obişnuite, într-o asemenea 
ocazie neplăcută pentru el - uitare pricinuită de gândurile în 
care era cufundat; ajuns în cabină, locotenentul se servi, cu de 
la sine putere, dintr-o sticlă pe care ochiul său expert o observă 
numaidecât în dulăpiorul cu băuturi. Locotenentul era unul 
dintre acei lupi de mare care, în ciuda tuturor greutăților şi 
primejdiilor legate de viaţa navală din epoca aceea de mari şi 
prelungite războaie, nu-şi pierdeau niciodată apetitul natural 
pentru plăceri. Datoria şi-o făcea întotdeauna conştiincios; dar 
datoria e uneori o obligaţie aridă, iar el uiiul se străduia, ori de 
câte ori avea prilejul, să-i irige ariditatea cu un amestec fertil de 
băuturi tari. Căpitanului nu-i rămânea altceva de făcut decât să 
joace rolul omului obligat să fie gazdă, cu toată graţia şi 
vioiciunea de care era în stare. El aşeză în tăcere înaintea 
dezlănţuitului său musafir accesoriile necesare: un păhărel şi o 


carafă cu apă. Cerându-şi, însă, scuze că nu bea, deocamdată, şi 
el, căpitanul se uită cu mâhnire la dezinvoltul locotenent. Acesta 
îşi subţie puţin grogul cu apă şi-l înghiţi din trei sorbituri; 
împingând apoi păhărelul gol - nu prea departe, ce-i drept, ca 
să-l aibe la-ndemână - se aşeză comod pe scaun şi, plescăind 
satisfăcut din buze se uită ţintă la gazda lui. 

Când acest ritual luă sfârşit, căpitanul rupse tăcerea, cu un glas 
în care se desluşea o undă de reproş amar: 

— Locotenente, mi-l vei lua pe cel mai bun dintre matrozi, o 
comoară de om. 

— Ştiu, replică interlocutorul său, trăgându-şi mai aproape 
păhărelul, ca să-l umple din nou. Ştiu, şi-mi pare rău. 

— Scuză-mă, locotenente, dar n-ai înţeles. Uite despre ce este 
vorba. Înainte de a-l fi luat la bord pe tânărul acesta, puntea 
„Drepturilor Omului” era un cuib de gâlcevi, un adevărat infern, 
crede-mă. Eram atât de îngrijorat, încât nici pipa nu mă putea 
linişti. Dar iată că a venit Billy şi i-a potolit pe toţi, ca un preot 
catolic care-aduce pacea într-un viespar irlandez. Nu ţinându-le 
vreo predică, nu spunând sau făcând ceva deosebit,. Ci prin 
simpla lui prezenţă, care avea darul de a-i îndulci până şi pe cei 
mai acri dintre ei. Veneau la el ca muştele la miere, toţi, afară 
de şeful bandei, vlăjganul ăla păros.'cu favoriţi roşii ca focul. 
Invidios, poate, pe nouj-venit şi convins că un asemenea 
„băieţaş drăgălaş” - cum îl numea, ironic, în faţa oamenilor - n- 
avea curaj nici cât un cocoş, îi tot căuta harţă, doar-doar o să-l 
provoace. Billy răbda şi vorbea frumos cu el - seamănă cu mine, 
locotenente, căci nici eu nu pot să sufăr certurile - dar toată 
osteneala i-a fost în zadar. Într-o bună zi, pe la cartul al doilea, 
în văzul tuturor, Roşcovanul, care fusese pe vremuri măcelar, i-a 
vârât un pumn în coaste lui Billy, chipurile ca să-i arate de unde 
anume se taie un biftec. Braţul lui Billy a ţâşnit, iute ca fulgerul. 
Deşi cred că n-a vrut să-l atingă prea tare pe vlăjgan, i-a tras o 
bătaie straşnică. Şi n-a ţinut mai mult de-o jumătate de minut. 
În tot cazul, găliganul acela era uluit de repeziciunea atacului. 
lar astăzi, locotenente, Roşcovanul îl iubeşte pe Billy, da, îl 
iubeşte, crede-mă, dacă nu cumva e un făţarnic fără pereche. 
De altfel, toţi îl iubesc. Unii au ajuns să-i spele rufele şi să-i 
cârpească pantalonii, iar dul gherul vasului îşi foloseşte timpul 
liber ca să-i meşterească o lădiţă pentru lucruri. Oamenii ar face 
orice pentru Billy Budd. Şi trăiesc, cu toţii, ca-ntr-o familie 


fericită. Ştiu prea bine, locotenente, ce-o să se întâmple pe 
bordul „Drepturilor” după plecarea flăcăului ăstuia. O să treacă 
multă vreme până să-mi pot fuma liniştit pipa, după masă, 
aplecat peste cabestan. Da, locotenente, mi-l răpeşti pe cel mai 
bun dintre matrozi, pe omul care face pace între ei! 

Şi spunând acestea, inimosul căpitan îşi stăpâni cu greu un 
suspin. 

— Bine, zise locotenentul, care, înveselit de băutură, ascultase 
cu un interes amuzat destăinuirile căpitanului. Binecuvântaţi fie 
pacificatorii, mai ales cei ce ştiu să se bată pentru pace! 
Bunăoară, cele şaptezeci şi patru de tunuri ale mele, care mă 
aşteaptă colo 
— Unora dintre ele li se văd năsucurile în saborduri - adăugă 
locotenentul arătând pe fereastra cabinei spre „Indomitable“. 
Dar curaj, omule! Nu fi chiar aşa de abătut! li făgăduiesc 
anticipat aprobarea regelui. Fii sigur că maiestatea-sa va primi 
cu bucurie vestea că, într-o vreme când mateloţii nu se prea 
îndeasă la pezmeţii marinăreşti cu graba ce s-ar cuveni, şi când 
unii căpitani de mărfare cedează cu mare greutate vreun 
marinar-doi flotei de război - maiestatea-sa, zic, va primi cu 
bucurie vestea că un căpitan, măcar unul, i-a cedat de bunăvoie 
pe cel mai bun om din tot echipajul, un om atât de leal, încât se 
lasă înrolat fără să crâcnească. Dar unde-i mândreţea ceea de 
băiat? A, uite-l! exclamă el privind prin uşa deschisă a cabinei. 
lată-l că vine, târându-şi lada după el, parc-ar fi Apollo cu 
valijoara lui, zău aşa! Ascultă băiete, adăugă locotenentul, 
ieşind pe uşă. Nu poţi veni cu un lădoi ca ăsta pe bordul unui 
vas de război î Pe un asemenea vas mai toate lăzile ascund 
muniții. Vără-ţi boarfele într-un sac, băiete! Şeaua şi cizmele 
pentru cavalerist, sacul şi hamacul pentru marinarul din flota de 
război! 

Flăcăul îşi mută boarfele din ladă într-un sac şi cobori în şalupă, 
urmat de locotenent. Şalupa se depărtă de „Drepturile Omului”, 
cum era botezat vasul comercial, deşi căpitanul şi echipajul lui îi 
spuneau, mai pe scurt, marinăreşte, „Drepturile”. Proprietarul 
vasului, un om încăpățânat, originar din Dundee, era un 
admirator fervent al lui Thomas Paine ', al cărui răspuns la 
diatriba lui Burke” împotriva Revoluţiei Franceze fusese publicat 


53 Edmund Burke (1729—1797), om politic şi scriitor englez ostil raționalismului şi 
deismului. Ostilitatea sa impotriva Revoluţiei Franceze îşi găseşte expresia în special în 


nu demult, răspândindu-se pretutindeni. Botezându-şi vasul 
„Drepturile Omului”, după titlul lucrării lui Paine, cetăţeanul din 
Dundee procedase aproape la fel ca armatorul Stephen Girard 
din Philadelphia, care-şi botezase vasele „Diderot”, „Voltaire” 
etc., pentru a-şi exprima astfel ataşamentul faţă de ţara lui 
natală şi simpatia faţă de filosofii ei liberali. 

Deodată, în timp ce şalupa luneca pe sub pupa mărfarului, iar 
locotenentul şi văslaşii se uitau - unii cu obidă, alţii cu un rânjet 
- la numele înscris acolo, noul recrut sări de pe bancheta de la 
prova unde i se poruncise să şadă, şi, fluturându-şi pălăria spre 
marinarii ce-l priveau cu jale, aplecaţi în tăcere peste balustrada 
de la pupa vasului, le trimise un călduros salut. După care, 
adresă un salut vasului însuşi: „Adio şi ţie, bătrână corabie a 
Drepturilor Omului!“ 

— Şezi jos, omule! răcni locotenentul, cu toată asprimea 
rangului său, deşi îşi stăpânea cu greu un zâmbet. 

Gestul lui Billy era desigur o abatere gravă de la codul 
manierelor navale. Numai că el nu învățase niciodată aceste 
maniere; drept care, locotenentul nu l-ar fi repezit cu atâta 
asprime, dacă nu l-ar fi iritat salutul final adresat vasului. Găci 
vedea în acest, salut o ironie deghizată a noului recrut, o aluzie 
perfidă la înrolările silnice în general, şi la înrolarea lui în special. 
Şi totuşi, ironia lui Billy era mai degrabă involuntară, căci 
flăcăul, deşi din plin înzestrat cu voioşia caracteristică omului 
sănătos, tânăr şi neîmpovărat de griji, era cu totul lipsit de spirit 
satiric. li lipsea şi dorinţa de a fi ironic, şi nefasta uşurinţă de a- 
şi exercita ironia. Vorbele în doi peri şi insinuările erau străine 
de firea lui. 

Cât despre înrolarea lui silnică, marinarul părea să o accepte 
aşa cum accepta de pildă orice schimbare a vremii. Fără să-şi 
dea seama, era un fatalist, însă nu ca un filosof, ci ca animalele. 
Şi se prea poate chiar să-i fi plăcut această întorsătură din viaţa 
lui, care-i deschidea un drum spre privelişti inedite şi spre 
aventuri războinice. 

Pe bordul vasului „Indomitable”, Billy. Budd fu considerat 
numaidecât ca un marinar destoinic, fiind repartizat în cartul de 
la tribord al-gabiei de mizeria, în curând se simţi ca lă el acasă 
pe vasul de război, eucerindu-şi simpatia tuturor prin farmecul 


lucrarea intitulată Reflecţii asupra Revoluţiei din Franța (Reflections o;i the Revolution in 
France) (1790). 


lui lipsit de afectare şi prin firea lui deschisă şi veselă. Nu se afla 
om mai voios ca el în cantina unde lua masa, mai ales că printre 
marinarii înrolați cu anasâna erau destui indivizi morocănoşi, 
care, când nu aveau mult de lucru, bunăoară în timpul ultimului 
cart, sub înrâurirea zorilor ce se apropiau, cădeau de-obicei într- 
o reverie tristă, ba chiar de-a dreptul posacă. Oamenii aceştia 
nu erau, însă, la fel de tineri ca gabierul nostru, iar mulţi dintre 
ei avuseseră desigur parte de-un cămin oarecare, sau îşi 
lăsaseră pe uscat neveste şi copii, probabil în condiţii vitrege; 
toţi aveau, de bună seamă, rude şi prieteni, pe când, aşa cum se 
va vedea îndată, Billy era, practic, singurul membru al familiei 
sale. 

2 

Cu toate că noul gabier se bucura de o bună primire din partea 
echipajului vasului de război, el nu mai era nici pe departe astrul 
ce strălucise cândva printre constelaţiile mai mărunte din 
marina comercială, singura societate pe care o cunoscuse până 
atunci. 

Era tânăr şi în ciuda unui fizic pe deplin dezvoltat, arăta chiar 
mai tânăr decât era în realitate, din pricina expresiei 
adolescentine a feţei lui, încă fragedă şi de o puritate cromatică 
aproape feminină, deşi marea îi ştersese paloarea de crin şi o 
tăbăcise, nelăsând roşeaţa să pătrundă prin ea. 

Pe un asemenea novice, care ignora complicațiile vieţii în 
societate, trecerea bruscă de la lumea lui simplă de mai înainte 
la lumea mai vastă şi mai vicleana a unui mare vas de război, ar 
fi putut să-l doboare sufleteşte dacă ar fi fost cât de cât vanitos 
sau închipuit din fire. In amestecătura de oameni de pe 
„Indomitable“ se găseau şi unii marinari care, oricât de inferiori 
în grad ar fi fost, aveau ceva ieşit din comun, căci disciplina 
militară continuă şi parti ciparea frecventă la bătălii pot da până 
şi marinarului de rând o anumită nobleţe caracteristică. În 
calitatea lui de „marinar chipeş”, poziţia lui Billy Budd pe bordul 
vasului de război se asemăna întrucâtva cu aceea a unei 
frumuseți rustice adusă de la ţară în mijlocul doamnelor cilibii de 
la curte. El, unul, nu prea băgase de seamă această schimbare 
de mediu. Şi nici zâmbetul echivoc pe care ceva din înfăţişarea 
lui îl stârnea pe feţele câtorva marinari mai hârşiţi. Şi mai puţin 
îşi dădea seama de impresia deosebit de favorabilă pe care 
persoana şi comportarea lui o făceau asupra ofiţerilor mai 


inteligenţi de pe dunetă. Ceea ce nu era de loc de mirare, căci,. 
Fiziceşte, era croit după modelul desăvârşit al acelor englezi, al 
căror sânge saxon nu pare câtuşi de puţin amestecat cu cel 
normand sau cu vreun alt sânge, iar faţa lui avea acea expresie 
adânc umană, de bunătate calmă, pe care sculptorul grec a 
hărăzit-o, în unele statui, puternicului Hercule. Dar şi această 
expresie era subtil modificată de o altă trăsătură a tânărului. 
Urechea, mică şi armonioasă, îndoitura piciorului, arcuirea gurii 
şi a nărilor, chiar şi asprimea mâinilor sale de culoarea 
portocaliu-închis a ciocului de tucan 1 (mâinile astea evocau 
deopotrivă funga şi găleata cu catran), dar mai ales o anumită 
graţie vizibilă în expresia feţei lui mobile şi în atitudinile şi 
gesturile cele mai mărunte - graţie ce-ţi sugera o mamă 
protejată de zeițele tutelare ale iubirii - toate aceste trăsături 
vădeau, în chip ciudat, o ascendență în directă contradicţie cu 
situaţia lui prezentă. Taina acestei obârşii deveni ceva mai puţin 
misterioasă în clipa când Billy trebui să se supună, 

* Pasăre cu ciocul lung și penajul viu colorat; «trăieşte în 
regiunea tropicală a Americii şi face parte din familia 
Ramhastiaaeelor. 

lângă  cabestan, formalităţilor  prozaice prevăzute de 
regulament. Când ofiţerul, un omuleţ ager şi sprinten, îi puse, 
printre altele, întrebarea „unde s-a născut”? el îi răspunse: 

— Nu ştiu, domnule ofiţer. 

— Nu ştii unde te-ai născut?! Cine ţi-a fost tată? 

— Dumnezeu ştie, domnule! 

Uluit de naivitatea sinceră a acestor răspunsuri, ofiţerul îi puse 
următoarea întrebare: 

— Nu ştii nimic despre originea dumitale? 

— Nu, domnule. Dar mi s-a spus că am fost găsit într-o 
dimineaţă, într-un coşuleţ căptuşit cu mătase, atârnat la uşa 
unui om cumsecade din Bristol. 

— Ai fost găsit, spui? exclamă ofiţerul, dându-şi capul pe spate 
şi măsurându-l de sus până jos pe noul recrut. Ei bine, se pare 
că a fost o găselniţă destul de bună. Sper că au să mai fie găsiţi 
şi alţi oameni ca tine „băiete! Flota are mare nevoie de ei. 

Da, Billy Budd era un copil găsit, un bastard, însă nu unul de 
rând; originea nobilă i se citea pe faţă la fel de limpede ca aceea 
a unui cal de rasă. 
încolo, fără să aibe o minte de porumbel, dar nefiind nici 


înzestrat, decât în foarte mică măsură, cu isteţimea sau 
înţelepciunea  şarpelui, poseda acel soi şi acel grad de 
inteligenţă care merge deobicei mână-n mână cu integritatea 
firească a omului sănătos, căruia nu i-a fost încă oferit mărul 
dubios al cunoaşterii. Era analfabet - nu ştia să citească, dar 
ştia, în schimb, să cânte şi, întocmai ca privighetoarea, care-i şi 
ea analfabetă, îşi compunea uneori singur cântecele. 

Amorul-propriu părea să-i lipsească aproape cu desăvârşire, 
sau, ca să fim mai precişi, avea cam atâta cât i-am putea atribui 
unui câine St. Bernard. 

Obişnuit să trăiască în mijlocul stihiilor şi necunoscând din 
uscat altceva decât plaja sau, mai degrabă, acea parte a 
globului pământesc rezervată femeilor uşoare şi cârciumarilor 
din  tavernele numite în jargon  marinăresc „paradisul 
scripcarilor”, firea lui simplă nu fusese pervertită de acele 
abateri morale care nu sunt totdeauna incompatibile cu 
produsul manufacturier numit „respectabilitate's*. Dar oare 
marinarii care frecventează „paradisul scripcarilor“ sunt lipsiţi 
de vicii? Nu. Totuşi, aşa zisele lor vicii îşi au, mai arareori decât 
la oamenii uscatului, sorgintea într-o inimă coruptă; ele par a 
izvori nu atât dintr-o aplecare spre viciu, cât dintr-un exces de 
vitalitate îndelung stăvilită, şi nu sunt, deci, altceva decât 
manifestări sincere, în perfect acord cu legea naturii. 

Prin însăşi firea lui, şi sub influenţa condiţiilor sale de viaţă, 
Billy era, în multe privinţe, un soi de barbar autentic, precum va 
fi fost, poate, Adam înainte ca rafinatul şarpe să se fi insinuat în 
tovărăşia lui. 

Este locul să subliniem un fapt care poate fi lesne remarcat şi 
care vine aparent în sprijinul doctrinei privitoare la căderea 
omului - doctrină ignorată în zilele noastre - şi anume că unele 
virtuţi pure şi nefalsificate, ce pot fi observate la un om dincolo 
de pojghiţa uniformă a civilizaţiei, se dovedesc, la o cercetare 
mai atentă, a nu fi roadele obiceiului sau ale convenției, ci mai 
degrabă străine de acestea, ca şi cum ar fi fost transmise în chip 
miraculos dintr-o epocă anterioară cetăţii lui Cain şi apariţiei 
omului citadin. Un caracter înzestrat cu asemenea însuşiri are, 
pentru cel ce şi-a păstrat nealterat gustul, prospeţimea bobului 


54 Personaj misterios, apărut pe neaşteptate la Niirnberg, în 1828, şi socotit a fi de 
origină nobilă. A murit înjunghiat, în 1833 ; atît viaţa cît şi moartea lui i-au tulburat pe 
numeroşi poeţi romantici. 


de strugure, pe când insul ultracivilizat, fie el un exemplar reuşit 
al acestei speţe, îi pare a avea un gust dubios, de poşircă. 
Faimoasa invocaţie adresată, în urmă cu aproape două mii de 
ani, de către un poet inimos ţăranului blajin rătăcit în Roma 
cezarilor, se potriveşte şi astăzi oricăruia dintre cei care-au 
moştenit acele virtuţi primitive şi care cutreieră, năuci, aidoma 
lui Kaspar Hauserl, vreuna din capitalele creştine din vremea 
noastră: 

„Sărac, cinstit, şi credincios în toate, 

Ce cauţi, Fabiane, în cetatc?“ 

Cu toate că frumuseţea marinarului nostru era cât se poate de 
masculină, ea avea totuşi un cusur, întocmai ca frumoasa eroină 
a uneia dintre povestirile mai scurte ale lui Frawthorne*. Nu, 
însă, un cusur vizibil, ca dânsa, ci un defect de vorbire, ce se 
manifesta în anumite ocazii. Deşi în clipele de primejdie, sau în 
faţa stihiilor dezlănţuite, se comporta aşa cum trebuie să se 
comporte orice marinar, totuşi, sub influenţa vreunei emoţii 
bruşte şi violente, vocea lui, deobicei extrem de muzicală, ce 
exprima parcă o armonie lăuntrică, devenea şovăitoare, 
pierzându-se într-un fel de bâlbâială ciudată. Din acest punct de 
vedere, Billy oferea o dovadă izbitoare a faptului că pizmaşul 
şarpe edenic continuă să-şi vâre coada în fiece existenţă 
omenească înfiripată pe planeta noastră. De fiecare dată, într- 
un fel sau altul, îşi va lăsa negreşit mica lui carte de vizită, ca 
pentru a ne aminti că are şi el un cuvânt de spus. 
Recunoaşterea unui asemenea cusur la Marinarul chipeş cată a 
demonstra nu numai că nu-l înfăţişăm ca pe un erou 
convenţional, ci şi că povestirea al cărei protagonist este, nu-i 
de fel imaginară. 

în momentul  înrolării silnice a lui Billy Budd, vasul 
„Indomitable5$ se afla în drum spre Mediterana, pentru a se 
alătura flotei de-acolo. Nu peste multă vreme, _ avu loc 
întâlnirea cu flota. Ca un membru al acesteia, vasul participă la 
manevrele ei, deşi uneori, având în vedere superioritatea lui 
navală, precum şi lipsa unor fregate, era trimis singur în misiuni 
de cercetare şi chiar în misiuni mai îndelungate. Dar toate 
acestea au prea puţină legătură cu povestirea noastră, care se 


55 Natbaniel Hawthorne (1804—1864), scriitor american, autor de nuvele şi povestiri. 
56cile Sf. Gheorghe, Sf. Andrei şi Sf. Patrick, sînt unite pentru ' a simboliza unirea Angliei, 
Scoției şi Irlandei de Nord. 


ocupă doar de viaţa intimă a unui anumit vas şi de cariera unui 
anumit marinar. 

Era în vara anului 1797. În aprilie avusese loc conflagraţia de la 
Spithead, urmată, în mai, de o explozie şi mai puternică în 
cadrul flotei din Nord. Această din urmă explozie a fost 
botezată, fără pic de exagerare, „Marea răscoală”. A fost, într- 
adevăr, o demonstraţie de forţă mult mai amenințătoare pentru 
Anglia decât  manifestele propagandistice şi armatele 
cuceritoare ale Directoratului francez. 

Răscoala flotei din Nord a fost pentru Imperiul britanic ceea ce 
ar fi o grevă a pompierilor pentru o Londră ameninţată de un 
incendiu generalizat. Într-o asemenea criză, Imperiul ar fi fost 
îndreptăţit să anticipeze faimoasa proclamaţie care avea să 
vestească, peste vreo câţiva ani, de-a lungul întregului front 
naval, ce anume aştepta Anglia din partea fiilor ei. Căci în acel 
moment, pe catargele corăbiilor cu trei punți şi pe cele ale 
vaselor de război ancorate în radă, mii şi mii de marinari din 
această flotă, care era braţul drept al singurei puteri 
conservatoare şi libere din Lumea Veche, au arborat, chiuind, 
pavilionul britanic de pe care şterseseră crucile”, astfel încât 
drapelul ce simboliza legea şi libertatea întemeiate pe ordine, 
era transformat într-un meteor roşu al răzmeriţei neînfrânate şi 
nestăvilite. Indreptăţitele nemulțumiri, provocate d& anumite 
neajunsuri din cadrul flotei, luau proporţiile unui incendiu 
irațional, aprins parcă de tăciunii ce zburau din Franţa în flăcări 
pe deasupra Canalului Mânecii. 

Evenimentul dădea, vremelnic, o rezonanţă ironică 
însufleţitelor cântece ale compozitorului Dibdin 1 - ajutor de 
nădejde al guvernului britanic în acea conjunctură europeană - 
cântece care exaltau, printre altele, devotamentul patriotic al 
marinarului englez: 

„Cât despre viaţa mea, e-a Regelui!“ 

Cronicarii navali ai Insulei trec, fireşte, destul de repede peste 
acest episod al măreţei sale istorii maritime; unul dintre ei 
(G.P.R. James)2 mărturiseşte cu candoare că l-ar fi trecut chiar 
sub tăcere, „dacă imparţialitatea n-ar interzice dispreţull'. 
Totuşi, el nu face decât o simplă menţiune, fără a da vreun 
detaliu. Asemenea detalii nu pot fi găsite prea uşor nici măcar în 
biblioteci. Ca şi alte evenimente din istoria oricărui stat, inclusiv 


57 Pe drapelul naţional britanic, denumit „Union Jack“, cru 


a Americii, Marea Răscoală a fost împinsă pe ultimul plan al 
istoriei, din considerente politice şi de mândrie naţională. 
Asemenea evenimente nu pot fi, desigur, ignorate, dar există un 
mod prudent de a le trata din punct de vedere istoric. Dacă un 
om normal se fereşte să dea în vileag lucru- 

1 Charles  Dibdin (1745—1814), actor, cântăreţ şi 
compozitor englez, autor al unor faimoase Sea Songs (cântece 
marinăreşti). 

2 George Payne Ralnsford James (1799'—1860), romancier 
şi biograf englez. 

rile neplăcute sau urâte din propria-i familie, o naţiune aflată 
într-o situaţie similară îşi poate la rându-i permite să fie discretă, 
fără a-şi reproşa nimic. 

Dacă după tratativele dintre reprezentanţii guvernului şi 
conducătorii răscoalei, tratative încheiate prin concesiile făcute 
de cei dintâi în legătură cu unele abuzuri flagrante, prima 
insurecție - cea de la Spithead - a fost înăbuşită cu oarecare 
dificultate —: sau în orice caz urmată de o pace vremelnică - în 
schimb, neaşteptata recrudescenţă a insurecției, care a izbucnit 
pe o scară şi mai mare în Nord - fiind marcată, în convorbirile ce 
au urmat, de revendicări socotite de către'autorităţi nu numai 
inadmisibile dar şi de o insolenţă agresivă - a arătat (ca şi cum 
drapelul roşu n-ar fi fost o dovadă suficientă în acest sens) care 
era starea de spirit ce-i însufleţea pe oameni. Până la urmă, 
însă, răscoala tot a fost înăbuşită, datorită, poate, lealităţii de 
neclintit a corpului ofițeresc, a cărui pildă a fost urmată de unele 
categorii influente ale membrilor echipajului. 
într-o oarecare măsură, Răscoala din Nord poate fi comparată 
cu frigurile ce cuprind pe neaşteptate un organism sănătos, care 
se leapădă curând de ele. 
în orice caz, o parte din miile de răsculați aveau să contribuie, 
nu peste multă vreme - îndemnați fie de patriotism, fie de un 
instinct războinic, sau poate de amândouă aceste impulsuri - la 
victoria lui Nelson în bătălia Nilului, precum şi la cea de la 
Trafalgar, care i-a adus suprema cunună navală. Aceste bătălii şi 
mai cu seamă cea de la Trafalgar le-au adus răsculaților o 
iertare deplină şi grandioasă, căci ele au rămas neîntrecute în 
analele omenirii sub raportul desfăşurării spectaculoase a 
forţelor navale şi sub raportul eroismului militar. 

în legătură cu „cel mai mare matroz de la începutul lumii“. 


(Tennyson) 

Când te apuci să scrii, oricât de hotărât ai fi să te ţii de drumul 
principal, e greu să rezişti ispitei de a păşi pe unele poteci 
lăturalnice. Mă voi abate şi eu pe o asemenea potecă. Voi fi 
bucuros dacă cititorul îmi va ţine tovărăşie. In cel mai rău caz, 
ne vom alege cu plăcerea, despre care se spune, nu fără 
maliţie, că însoţeşte orice păcat - căci, oricum, abaterea noastră 
va fi un păcat literar. 

Nu spun, desigur, ceva nou când observ că invențiile din epoca 
noastră au dus finalmente la o schimbare a caracterului luptelor 
navale, schimbare echivalentă cu revoluţia săvârşită în tehnica 
războaielor prin introducerea prafului de puşcă din China în 
Europa. Prima armă de foc europeană, o invenţie stângace, a 
fost, după cum se ştie, luată în derâdere de către destui 
cavaleri, ea o unealtă jalnică, bună cel mult pentru nişte ţesători 
prea fricoşi din fire ca să se încumete a se bate în luptă dreaptă, 
cu săbiile de oţel. Dar după cum pe uscat curajul cavaleresc, 
chiar lipsit fiind de însemnele sale heraldice, nu s-a stins odată 
cu cavalerii, tot aşa şi pe mări (deşi un anumit gen de bravură 
spectaculoasă s-a demodat, nemaipotrivindu-se cu noile 
împrejurări), nobilele însuşiri ale unor mari navigatori ca Don 
Juan de Austria”, 

ca Doria5*, ca Van Tromp®, ca Jean Barts!, ca un şir întreg de 
amirali englezi sau ca Decaturii americani din 1812, nu s-au dus 
odată cu carcasele de lemn ale corăbiilor lor. 

Cu toate astea, unui om capabil să aprecieze prezentul fără a 
deprecia trecutul, i se poate ierta dacă vede în „Victoria” lui 
Nelson, bătrâna corabie solitară ancorată la Portsmouth, nu 
numai un monument perisabil închinat unei glorii nepieritoare, ci 
şi o dojană poetică, atenuată de pitorescul ei, la adresa 
Monitoarelor şi a şi mai puternicelor cuirasate europene. Şi asta, 
nu doar din pricină că asemenea nave sunt neplăcute la vedere, 
fiind inevitabil lipsite de simetria şi de grandoarea vechilor vase 


58 Don Juan de Austria (1547—1578), fiul natural al lui Ca- rol Quintul, guvernator al 
Ţărilor de Jos, a cîştigat bătălia navală de la Lepante împotriva turcilor (1571). 


59 Adepţi ai doctrinei lui Jeremy Bentham (1748—1832), filozof utilitarist englez. 


60 Cornelius Van Tromp (1629—1691) navigator olandez, a condus la victorie flota ţării 
sale împotriva flotei engleze şi a celei spaniole. 
61 Jean Bart (1651 —1702), marinar francez, a slujit întîi în flota olandeză, dar la 


izbucnirea războiului franco-olandez în 1672 s-a înrolat în marina franceză. Pentru faptele sale 
de arme, a fost înnobilat de Ludovic al XIV-lea, care l-a chemat la Versailles. 


de război, ci şi din alte pricini. 

S-ar putea ca unii, fără a fi totalmente nesimţitori la dojana 
poetică mai sus amintită, să fie înclinați s-o respingă, la nevoie 
printr-o atitudine iconoclastă, de dragul ordinei celei noi. 
Bunăoară, contemplând pe duneta „Victoriei” steaua ce 
marchează locul unde a căzut Nelson, aceşti utilitarişti marţiali 
ar putea emite ipoteza că, expunându-şi propria persoană în 
toiul bătăliei, „Marele Matroz” a săvârşit un act nu numai inutil, 
dar şi antimilitar, izvorât dintr-o vanitate nebunească. Ei ar 
putea adăuga chiar că, la Trafalgar, Nelson i-a aruncat' morţii o 
adevărată sfidare, iar moartea a venit bineînţeles, şi că fără 
acest act de bravadă, victoriosul amiral ar fi putut supravieţui: 
înţeleptele ordine date de el ofițerului care preluase comanda n- 
ar mai fi fost nesocotite, căci însuşi Nelson şi-ar fi putut conduce 
până la locul de ancoraj flota greu lovită, după terminarea 
bătăliei, ceea ce ar fi evitat tragicele jertfe omeneşti în 
naufragiul provocat de furtuna naturală ce a urmat furtunii 
războinice. Benthamiţiil războiului ar putea să susţină cu 
destulă plauzibilitate o asemenea ipoteză, dacă am lăsa de-o 
parte chestiunea ceva mai discutabilă, a posibilităţilor reale 
existente în acel moment pentru ancorarea flotei. 

Dar pe ceea ce „ar fi putut să fie” nu se poate clădi nimic 
temeinic. Şi e un fapt cert că puţini comandanţi şi-au dat silinţa 
să fie atât de circumspecţi ca acest temerar care nu pregeta să 
se expună primejdiilor - circumspecţi în aprecierea factorilor 
hotăritori ai unei eventuale bătălii şi în pregătirea ei febrilă, prin 
trasarea minuțioasă pe hartă a liniei de atac, aşa cum a 
procedat, de pildă, la Copenhaga. 

Prudenţa nu este, desigur, o virtute deosebită la un militar, nici 
măcar atunci când e dictată de considerente străine de orice 
egoism; pe când o excesivă dragoste de glorie, capabilă să 
însufleţească un impuls mai puţin arzător, cum e simţul datoriei, 
reprezintă virtutea supremă. Faptul că numele lui Wellington 
aprinde mai puţin imaginaţia oamenilor decât numele mai 
simplu al lui Nelson, se explică, poate, prin cele de mai sus. In 
oda lui funebră închinată învingătorului de la Waterloo, Alfred 
Tennyson nu se încumetă să-l califice drept cel mai mare ostaş 
al tuturor timpurilor, deşi în aceeaşi odă îl invocă pe Nelson ca 
pe „cel mai mare matroz de la începutul lumii”. 

La Trafalgar, cu puţin înainte de începerea luptei, Nelson s-a 


aşezat să-şi scrie ultimele dorinţe - un testament lapidar. Dacă, 
presimţind cea mai măreaţă dintre victorii, pe care avea s-o 
încununeze cu propria-i moarte glorioasă, şi-a împodobit, ca un 
preot, pieptul cu decoraţiile scumpe ce-i aminteau de 
strălucitele sale fapte de arme; şi dacă, a te împodobi astfel 
înainte de a te jertfi pe altar, înseamnă vanitate, atunci fiece 
vers eroic din marile epopei şi drame nu ascunde altceva decât 
o afectare bombastică, devreme ce în asemenea versuri poetul 
nu exprimă decât acele sentimente exaltate, cărora un om cu 
firea lui Nelson le dă viaţă transpunându-le în fapte, atunci când 
se oferă prilejul. 

5 

Da, răscoala din Nord a fost înăbușită. Dar nu toate abuzurile 
au fost înlăturate. Dacă, bunăoară, furnizorilor nu li s-a mai 
îngăduit să practice unele obiceiuri caracteristice tagmei lor pe 
tot globul, de exemplu livrarea unor ţesături cu defecte şi a unor 
raţii alimentare insuficiente sau chiar alterate - în schimb, 
recrutarea forţată a continuat ca şi până atunci. Printr-un obicei 
consfințit de veacuri şi menţinut din punct de vedere juridic 
până de curând, chiar de către lordul-cancelar Mansfield, acest 
sistem de înzestrare cu oameni a flotei - sistem căzut întretimp 
într-un soi de desuetudine, dar niciodată abolit în mod expres - 
nu putea fi, practic, înlăturat în anii aceia. Desființarea lui ar fi 
dus la paralizarea indispensabilei flote - o flotă alcătuită în 
întregime din pânze, căci forţa aburului nu se cunoştea încă, 
nenumăratele ei catarge şi miile de tunuri fiind manevrate, 
toate, exclusiv prin puterea muşchilor; o flotă cu atât mai 
flămândă de oameni, cu cât era nevoită să-şi sporească numărul 
vaselor de tot felul, pentru a face faţă primejdiilor prezente şi 
viitoare din partea unui continent în fierbere. 

Nemulțumirea a precedat cele două Răscoale şi le-a 
supravieţuit, mai mult sau mai puţin într-ascuns. De aceea, 
teama de noi tulburări, sporadice sau generale, nu era lipsită de 
temei. lată un exemplu în acest sens: chiar în anul când se 
petrece acţiunea povestirii noastre, Nelson - pe atunci vice- 
amiral, cunoscut sub numele de Sir Horatio - aflându-se cu flota 
în largul coastei spaniole, a primit ordin de la Amira'iul- 


62 William Murray, conte de Mansfield (1705—1793), judecător al regelui şi procuror general 
sub guverne de orientare conservatoare. Devenit nepopular prin atitudinea -adoptată în 
reprimarea mişcărilor de revoltă suscitate de publicarea Scrisori- lor lui Junius către rege, titlu 
sub care The Public Advertiser, 


confandant să-şi mute pavilionul de pe corabia „Captain“ pe 
vasul „Theseus”, care tocmai sosise din patrie, unde luase parte 
la Marea Răscoală: marinarii de pe puntea acestui din urmă vas 
părând primejdios de agitaţi, s-a socotit că un ofiţer ca Nelson 
era omul cel mai nimerit, nu pentru a-i constrânge pe marinari, 
prin teroare, la o supunere silnică, ci pentru a-i face, prin simpla 
lui prezenţă, să revină la o lealitate sinceră dacă nu chiar la fel 
de entuziastă ca a lui însuşi. Aşa se face că, un timp, pe 
dunetele multor corăbii a domnit o oarecare nelinişte. Pe mare, 
măsurile de precauţie şi de pază au fost răspândit ziar din 
Anglia, la acea dată, a tipărit între 21 ianuarie 1769 şi 17 
ianuarie 1772 o serie de 69 scrisori conţinând atacuri la adresa 
diverselor persoane politice care aveau legături cu guvernul. 
întărite pentru orice eventualitate; în orice clipă putea să 
înceapă o bătălie. lar când aceasta începea efectiv, ofiţerii care 
răspundeau de diferitele baterii se socoteau datori, în unele 
cazuri, să stea cu săbiile trase în spatele tunarilor. 

6 

Dar pe bordul vasului de război pe care nimerise Billy, nimic din 
comportarea marinarilor şi, cu atât mai puţin, din aceea a 
ofiţerilor nu ar fi putut să-i sugereze unui observator obişnuit că 
Marea Răscoală era un eveniment relativ recent. In chip firesc, 
cel care dă tonul conduitei generale a ofiţerilor de pe un vas de 
război este comandantul, bineînţeles dacă acesta are asupră-le 
ascendentul necesar. 

Onorabilul căpitan Edward Fairfax Vere, pentru a-i preciza 
odată cu rangul şi numele întreg, era un burlac în vârstă de 
aproximativ patruzeci de ani, şi trecea drept un navigator de 
elită chiar într-o epocă bogată în marinari iluştri. Deşi legat de 
înalta nobilime, nu-şi datora avansarea exclusiv relaţiilor sale. 
Slujise vreme îndelungată şi luase parte la felurite bătălii, 
făcându-şi totdeauna datoria, ca un ofiţer preocupat de 
bunăstarea oamenilor săi, dar intolerant faţă de orice încălcare 
a disciplinei; perfect versat în ştiinţa profesiunii sale, era 
întrepid până la neînfricare, deşi nu-şi pierdea niciodată 
cumpătul. Pentru bravura arătată în mările Indiilor de vest, ca 
aghiotant al amiralului B.odney | în bătălia vic- 

1 George Bridges, baron de Rodney (1710—1792), amiral 
englez a participat la Războiul de 7 ani şi a cucerit câteva dintre 
insulele Antile.; a condus flota engleză la victorie împotriva flotei 


franceze comandatei de De Grasse (1782), în preajma insulei 

Dominica (insulă din Antilele mici, situată între Martinica şi 
Guadelupa). 
torioasă repurtată de acesta asupra lui De Grasse - el fusese 
avansat la gradul de căpitan. 

Pe uscat, când umbla îmbrăcat în civil, cu greu l-ar fi luat 
cineva drept un marinar, mai ales că nu-şi presăra niciodată 
vorbirea curentă cu expresii marinăreşti; de asemenea, 
atitudinea lui gravă arăta că nu prea-i plăceau glumele. Aceste 
trăsături de caracter nu erau infirmate de faptul că, în 
momentele când nimic nu făcea necesară intervenţia lui 
supremă, părea cel mai rezervat dintre oameni. Zărindu-l pe 
acesc gentilom nu prea impozant nici prin statura lui, nici prin 
vreun semn exterior, în clipa când ieşea din cabină pe covertă, 
sub ochii ofiţerilor ce se retrăgeau, tăcuţi şi deferenţi, spre 
celălalt capăt al punţii, orice Om de pe uscat l-ar fi putut lua 
drept un oaspete regal, drept un civil venit pe o navă crăiască, 
drept un nobil discret, trimis într-o misiune importantă. De fapt, 
însă, această discreţie îşi avea, poate, obârşia într-o anumită 
modestie autentică, proprie uneori  firilor hotărâte, şi 
manifestată ori de câte ori împrejurările nu fac neapărat 
necesară o intervenţie energică; o asemenea modestie, 
indiferent de rangul social ocupat de posesorul ei, este semnul 
unei virtuţi profund aristocratice. 

Aidoma altor oameni, angajaţi în diferite profesiuni mai eroice 
decât cele obişnuite, căpitanul Vere vădea uneori o anumită 
aplecare spre reverie, deşi la nevoie se dovedea înzestrat cu 
destul simţ practic. Stând singur la marginea dinspre vânt a 
dunetei, cu o mână pe greement, contempla absent întinderea 
mării. Dacă era brusc întrerupt din gânduri pentru a fi pus la 
curent cu vreo chestiune de mică importanţă, se arăta mai mult 
sau mai puţin iritat, dar se stăpârtea de îndată. 
în marină era cunoscut de toţi sub porecla „Astralul Vere”. lată 
cum s-a întâmplat ca o asemenea poreclă să-i fie dată unui om 
altminteri lipsit de strălucire, în ciuda solidelor lui calităţi: o rudă 
preferată de-a lui, lordul Denton, un om cu inima deschisă, a 
fost cel dintâi care l-a întâmpinat şi l-a felicitat la întoarcerea în 
Anglia din expediţia lui în Indiile de Vest; chiar în ajun, răsfoind 
un exemplar al poemelor lui Andrew Mar vel 1’, el îşi oprise, nu 
pentru prima oară de altfel, privirea asupra poeziei intitulate: 


Casa Ap pieton - denumirea uneia dintre reşedinţele unui 
strămoş comun, erou în războaiele germane din veacul al 
şaptesprezecelea: 

„Căci într-un cer domestic i-a fost dat Să crească, din pruncie 
privegheat De Fairfax şi de-astralul Vere, 

Sub steaua disciplinei lor severe..." 
îmbrăţişându-şi vărul proaspăt sosit din expediţia victorioasă a 
lui Rodney, la care participase cu atâta vitejie, lordul Denton 
exclamase, plin de o îndreptăţită mândrie pentru marinarul din 
familie: 

„— Te felicit, Ed, te felicit, astralul meu Vere!“ 

Porecla asta a început să circule şi, slujind în convorbirile 
amicale pentru a-l deosebi pe comandantul vasului 
„Indomitable” de un alt Vere - un văr de departe, mai în vârstă 
decât el, dar cu acelaşi grad în marină - a rămas definitiv legată 
de numele lui. 

Având în vedere rolul pe care comandantul Vere îl joacă în 
scenele ce vor urma, nu strică, poate, să-i completăm portretul 
schiţat în capitolul precedent. Pe lângă calităţile sale de ofiţer 
de marină, căpitanul avea un caracter excepţional. Aşa cum nu 
era cazul cu mulţi dintre marinarii vestiți ai Angliei, îndelungatul 
şi zelosul servici prestat cu atâta devotament, nu-i absorbise şi 
nu-i „sărase” întreaga personalitate. Avea o înclinaţie puternică 
spre tot ce ţinea de domeniul intelectului. Mare amator de 
lecturi, nu pornea nici odată pe mare fără a-şi împrospăta 
biblioteca personală, cu cărţi puţine dar dintre cele mai bune. 
Răgazurile de linişte, uneori atât de plicticoase, ce se ivesc în 
viaţa comandanților chiar în timpul unei expediţii militare, nu 
erau niciodată prilej de plictiseală pentru căpitanul Vere. Lipsit 
cu desăvârşire de acel gust literar care-i face pe unii să 
savureze nu atât conţinutul cât învelişul lui, înclina mai degrabă 
spre cărţile care captează în chip firesc interesul oricărui 
intelectual serios şi luminat, care ocupă vreun post influent şi de 
răspundere în lume - mă refer la cărţile ce tratează despre 
oameni şi întâmplări reale, indiferent din ce epocă - cărţi de 
istorie, biografii şi alte opere neconvenţionale, aparţinând unor 
autori lipsiţi de afectare şi de ipocrizie, care, aidoma lui 
Montaigne, meditează cinstit şi cu bun simţ asupra realităţii. 
în această pasiune pentru lectură, el îşi găsea confirmarea 
gândurilor sale celor mai'intime - confirmare pe care o căutase 


zadarnic în conversațiile mondene - încât, cu timpul, ajunsese 
să-şi formuleze, în legătură cu problemele cele mai 
fundamentale, o seamă de convingeri pozitive, simțind că ele 
vor rămâne neschimbate în esenţă atâta vreme cât îşi va păstra 
neştirbită inteligenţa. Având în vedere epoca agitată în care-i 
era dat să trăiască, aceste convingeri îi prindeau bine. Ele 
alcătuiau un fel de zăgaz în faţa năvalei de noi idei - sociale, 
politice şi de altă natură - care pe vremea aceea captau ca un 
torent năvalnic atâtea minţi, altminteri nu mai prejos decât a lui. 
In timp ce alţi meisbri ai aristocrației din care făcea parte prin 
naştere, spumegau de furie împotriva propovăduitorilor înnoirii, 
îndeosebi pentru că teoriile lor erau potrivnice claselor 
privilegiate, căpitanul Vere le respingea în mod dezinteresat, 
deoarece avea sentimentul că aceste teorii nu se puteau întrupa 
în instituţii durabile, şi că primejduiau pacea lumii şi adevărata 
fericire a oamenilor. 

înzestrați cu o minte mâi puţin cultivată şi serioasă ca a lui, unii 
dintre ofiţerii de acelaşi rang, cu care trebuia să aibe de-a face 
din când în când, îl găseau cam nesociabil şi-l luau drept un 
personaj uscat şi livresc. In clipa când se depărta de ei, îşi 
vorbeau unul altuia cam aşa: „Bun băiat, Vere ăsta, «Vere 
astralul». Orice-ar spune gazetele, Sir Horatio (era vorba de 
viitorul Nelson) nu-i, în fond, un marinar şi un ostaş mai bun 
decât el. Dar, între noi fie vorba, n-ai impresia că în vinele 
amicului nostru curge şi niţeluş sânge pedant? întocmai ca un fir 
de mătase rătăcit într-un ghem de frânghie marinărească...” 
Exista un oarecare temei pentru acest gen de observaţii critice, 
deoarece căpitanul nu cădea niciodată în păcatul unei 
familiarităţi joviale; mai mult încă, ori de câte ori aborda vreun 
subiect legat de personajele şi evenimentele tulburătoare ale 
vremii, obişnuia să evoce câte un personaj istoric sau câte o 
întâmplare din antichitate, cu aceeaşi dezinvoltură cu care ar fi 
citat din autorii moderni. Şi nu părea de fel conştient de faptul 
că asemenea aluzii culte, oricât de pertinente ar fi fost, puteau 
să fie cu totul străine de nişte oameni care îndeobşte se limitau 
la lectura ziarelor. Dar a ţine seama de asemenea considerente 
nu-i lucru prea uşor pentru oamenii cu firea căpitanului Vere. 
Onestitatea lor îi îndeamnă să meargă drept înainte, şi uneori 
cam prea departe, întocmai ca păsările migratoare, care nu iau 
niciodată seama la hotarele străbătute în zborul lor. 


8 

Despre locotenenţi şi despre ceilalţi ofiţeri care alcătuiau statul 
major al Căpitanului Vere, nu e nevoie să vorbim aici în 
amănunt, cum nu e cazul să pomenim de vreunul dintre ofiţerii 
de bord. Dar printre subalternii mai mici în grad, se află unul pe 
care se cuvine să-l prezentăm încă de pe acum, întrucât joacă 
un rol important în povestirea noastră. Voi încerca să-i schiţez 
portretul, deşi sunt convins că nu voi izbuti niciodată. E vorba de 
John Claggart, maestru-instructor, rang marinăresc care-ar 
putea să pară oarecum echivoc unui profan. La început, acest 
ofiţer avea desigur misiunea de a-i instrui pe marinari în 
mânuirea armelor, inclusiv a săbiei şi cuţitului. Dar această 
funcţie a încetat cu multă vreme în urmă, deoarece progresul 
artileriei, dând silitrei şi pucioasei prioritate asupra oţelului, a 
dus la rărirea luptelor corp-la-corp; maestrul-instructor al unui 
mare vas de război a devenit atunci un fel de comisar de poliţie, 
însărcinat printre altele cu menţinerea ordinei pe aglomeratele 
punți inferioare. 

Claggart era un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt şi 
cam uscăţiv, dar nicidecum urât la înfăţişare. Avea nişte mâini 
prea mici şi prea delicate ca să fi muncit vreodată din greu. Faţa 
lui se remarca prin trăsăturile ei puternic reliefate, ca acelea ale 
unei figuri de pe-o medalie grecească; numai bărbia spânatecă 
precum aceea a lui Tecumseh ', amintea, prin protuberanţa ei 
ciudat de masivă, de figura reverendului Titus Oates®, care-a 
depus, cu glasul său onctuos, mărturie falsă în procesul înscenat 
în legătură cu aşazisul complot papistaş, sub domnia regelui 
Carol al II-lea. Claggart avea o privire dominatoare, ce-l ajuta să- 
şi exercite funcţiile. Fruntea lui era dintre cele pe care 
frenologii““ le asociază de obicei cu o inteligenţă ce depăşeşte 
nivelul mijlociu; şuviţele mătăsoase care-o acopereau parţial, îi 
subliniau şi mai mult paloarea feţei - o paloare uşor colorată 
într-o nuanţă chilimbarie, asemănătoare coloritului străvechilor 
statui de marmură patinate de vreme. 


63 Titus Oates, fost preot anglican convertit la catolicism ; în 1678 i-a denunţat pe iezuiţii 
din Anglia că ar fi pus la cale un complot menit să-l asasineze pe regele Carol al II-lea (1660— 
1685) şi să aducă la tronul ţării un rege catolic. în urma denunţului său neîntemeiat, au fost 
arestate şi condamnate numeroase personalităţi politice, şi a fost instaurat un regim de 
teroare. 


64 Frenologie, ştiinţă, creată de Gali, după care fiece facultate intelectuală a omului ar fi 


localizată mtr-o anumita parte a creierului, astfel încît înclinațiile şi aptitudinile cuiva ar putea 
fi determinate după protuberanţele şi depresiunile cutiei craniene. 


Paloarea asta, care contrasta ciudat cu feţele roşii sau bronzate 
ale marinarilor şi care se datora în oarecare măsură faptului că 
funcţia lui îl ţinea departe de razele soarelui, nu era de-a dreptul 
neplăcută, dar parcă sugera ceva defectuos sau anormal în 
constituţia şi-n sângele personajului. Totuşi, înfăţişarea şi 
purtările sale vădeau atât de limpede o educaţie şi o carieră 
incompatibile cu actuala lui funcţie navală, încât, în clipele când 
nu şi-o exercita, arăta ca o persoană de rang cu înalte calităţi 
morale, care, din motive tainice, ar călători incognito. Despre 
viaţa lui anterioară nu se ştia nimic. Se prea poate să fi fost 
cetăţean englez, dar vorbea cu un vag accent, care părea să 
indice că nu era englez din născare, ci mai degrabă naturalizat 
în fragedă pruncie. Printre matrozii mai bătrâiori şi mai flecari de 
pe punţile inferioare şi de pe teuga, umbla zvonul că maestrul- 
instructor era un cbevalier* înrolat voluntar în marina regală ca 
să-şi ispăşească o misterioasă escrocherie, pentru care fusese 
dat în judecata unui tribunal ai regelui. Faptul că nimeni nu 
fusese în stare să dovedească temeinicia acestui zvon, nu 
constituia, fireşte, o piedică în calea răspândirii lui pe ascuns. 
în perioada când se petrece acţiunea povestirii noastre, 
ajungea ca un asemenea zvon să fie lansat în legătură cu orice 
persoană - cu excepţia ofiţerilor - pentru ca bătrânii lupi de 
mare atoateştiutori de pe bordul unui vas de război să-i dea 
crezare într-o'oarecare măsură. Şi într-adevăr, faptul că un om 
cu calităţile lui Claggart, dar lipsit de experienţă navală, intrase 
în marină la o vârstă destul de matură, primind, fireşte, pentru 
început, un rang cât se poate de inferior —precum şi faptul că 
omul acesta nu pomenea niciodată nimic despre viaţa pe care-o 
dusese pe uscat înainte de a se înrola, făceau ca, în lipsa unei 
cunoaşteri exacte a antecedentelor lui reale, invidioşilor să li se 
deschidă un câmp vast pentru tot felul de presupuneri 
răuvoitoare. 

Dar bârfelile la care se dedau pe socoteala lui marinarii în 
cartul lor de noapte, îşi găseau oarecare îndreptăţire în 
împrejurarea că marina britanică nu-şi putea permite, pe 
vremea aceea, să fie prea scrupuloasă în alegerea cadrelor: nu 
numai că se ştia de activitatea depusă atât pe mare cât şi pe 
uscat de patrulele speciale de recrutare, dar încetase să mai fie 


65 în limba franceză, termenul de chevalier, intrînd în componenţa anumitor expresii, ca 
de pildă : chevalier grimpant, chevalier de la petite epee, are sensul de escroc. 


un secret chiar şi faptul că poliţia londoneză avea mână liberă 
să aresteze orice suspect valid, orice individ dubios, şi să-l 
expedieze grabnic docurilor sau flotei. Mai mult încă, până şi 
printre cei înrolați voluntar erau unii care o făceau nu din vreun 
imbold patriotic sau măcar din dorinţa de a trăi câtva timp viaţa 
aventuroasă a marinarilor. O mulţime de datornici insolvabili şi 
de faliţi morali îşi găseau în marină un refugiu comod şi sigur. 
Sigur, pentru că odată ajunşi pe bordul unui vas regal, erau la 
fel de ocrotiţi ca şi tâlharii din evul mediu, când se adăposteau 
în umbra altarului. Aceste abateri consfinţite prin uz, pe care, 
din motive lesne de înţeles, guvernul de atunci nici nu se 
gândea să le dea în vileag şi care aveau să fie de altfel uitate 
tocmai pentru că afectau doar clasele cele mai puţin influente 
ale societăţii - aruncă oarecare lumină asupra unui fapt a cărui 
autenticitate n-o pot garanta - ceea ce mă şi face să ezit a-l 
pomeni - fapt întâlnit, pe cât îmi amintesc, într-o carte, al cărei 
titlu, însă, îmi scapă; acelaşi fapt mi-a fost comunicat personal, 
în urmă cu peste patruzeci de ani, de către un bătrân pensionar 
cu tricorn, cu care am avut o foarte interesantă discuţie pe 
terasa din Greenwich - un negru din Baltimore, care luptase la 
Trafalgar. lată despre ce este vorba: Când un vas de război care 
trebuia să pornească într-o misiune urgentă ducea lipsă de 
mateioţi şi nu-i putea găsi pe alte căi, echipajul lui era completat 
cu oameni recrutaţi direct din închisori. Din motive pe care le- 
am mai arătat, faptul acesta ar putea fi cu greu dovedit sau 
infirmat în zilele noastre. Dar în ipoteza că e adevărat, cât de 
grăitor ar fi acest fapt pentru dificultăţile prin care trecea pe 
atunci Anglia, încolţită de războaiele ce se ridicau, zbierând ca 
nişte zgripţoroaice, din pulberea şi vacarmul Bastiliei prăbuşite. 
Epoca aceea ne apare cu destulă claritate nouă, care ştim 
despre ea. Dar pentru bunicii noştri, ai bătrânilor de azi, pentru 
cei mai lucizi dintre ei, geniul acelei epoci avea desigur 
înfăţişarea Duhului Promontoriului imaginat de Camoens$* - o 
eclipsă misterioasă, prodigioasă şi amenințătoare. Nici măcar 
America nu era scutită de temeri. In toiul cuceririlor fără 
precedent ale lui Napoleon, unii dintre americanii care luptaseră 
la Bunker Hills” se gândeau că Atlanticul nu va constitui, poate, o 


66 Luiz Vaz Camocz (engl. Camoens) (1524—1580), poet portughez, autor al Lusiadelor. 


67 Culme în apropierea oraşului Boston, statul Massachusetts ; pe un deal din apropiere 
(Breed's Hill) s-a desfăşurat la 17 iunie 1775 o cunoscută bătălie din timpul războiului pentru 


barieră de netrecut în calea planurilor acestui funest parvenit 
francez ieşit din vălmăşagul revoluţiei, parcă înadins pentru a 
împlini judecata de pe urmă prorocită în Apocalips. 

Revenind la zvonurile în legătură cu Claggart, trebuie spus că 
temeinicia lor scade dacă ne gândim că niciun om care ocupă o 
asemenea funcţie pe bordul unui vas de război nu poate spera 
să devină vreodată popular în rindurile echipajului. Şi-apoi, când 
marinarii se apucă să bârfească vreun om care i-a nemulţumit 
cu ceva sau care li-e pur şi simplu antipatic, cu sau fără motiv, 
ei tind, întocmai ca şi oamenii de pe uscat, să exagereze sau să 
înflorească lucrurile. 

Marinarii de pe „Indomitable“ ştiau despre cariera din trecut a 
lui Claggart cam cât ştie un astronom despre itinerarul unei 
comete înainte de prima ei apariţie pe cer. Opinia acestor ţaţe 
marinăreşti a fost pomenită aci numai pentru a arăta ce fel de 
impresie făcea  maestrul-instructor asupra unor oameni 
neciopliţi, ale căror concepţii despre ticăloşia omenească erau, 
fireşte, cât se poate de înguste, nedepăşind imaginea vulgară a 
unui hoţ care circulă printre hamacurile legănătoare ale 
marinarilor în timpul cartului de noapte, sau imaginea misiţilor şi 
a rechinilor de uscat care-i pândesc şi-i jefuiesc în porturi. 
Totuşi, nu era un simplu zvon, ci un fapt cert că, deşi Claggart 
primise, la intrarea lui în marină, muncile cele mai de rând pe un 
vas de război, inclusiv corvezile, el nu zăbovise multă vreme pe 
acea treaptă joasă. 
înaltele aptitudini de care a făcut numaidecât dovadă, firea lui 
sobră, atitudinea îndatoritoare şi deferentă faţă de superiori, 
precum şi un anumit fler manifestat într-o împrejurare stranie, 
toate aceste calităţi, încununate de un soi de patriotism auster, 
îi asiguraseră brusca avansare la gradul de maestruinstructor. 
Aşa numiții „caporali de bord” erau subalternii direcţi ai acestui 
şef de poliţie maritimă - subalterni cât se poate de docili şi 
aproape cu desăvârşire lipsiţi de voinţă, întocmai ca anumiţi 
funcţionari publici. 

Prin poziţia pe care-o ocupa, şeful ţinea sub controlul său o 
reţea subterană, puternică, ale cărei fire convergente îi 
îngăduiau, când erau abil mânuite de pomeniţii subalterni, să 
provoace în chip misterios neplăceri şi chiar necazuri mai mari 
oricăruia dintre membrii echipajului. 


independenţă american. 


9 

Viaţa pe gabie îi convenea de minune lui Billy Budd. Când nu 
aveau treabă pe vergile şi mai înalte, gabierii, aleşi pe 
sprinceană dintre marinarii cei mai tineri şi mai energici, 
alcătuiau un fel de club aerian: rezemaţi de bonetele mai mici 
înfăşurate în chip de perne, ei leneveau ca nişte zei, spunându- 
şi snoave sau contemplând amuzaţi cele ce se petreceau în 
lumea febrilă de pe punţile inferioare. Nu-i de mirare că un 
flăcău cu firea lui Billy se simţea bine într-o astfel de societate. 
Răspundea totdeauna prompt la orice chemare, şi nu supăra 
niciodată pe nimeni. Cel puţin aşa fusese în marina comercială. 
Acum, însă, arăta un asemenea zel în serviciu, încât camarazii 
lui îl luau uneori peste picior, fără răutate. Acest exces de zel se 
datora impresiei puternice făcute asupra tânărului gabier de o 
scenă la care asistase, pentru prima oară în viaţă, chiar a doua 
zi după înrolarea lui forţată: pedepsirea la schelă a unui marinar, 
conform regulamentului. Pedepsitul era un recrut tinerel, care 
lipsise din postul lui de la pupa în clipa când vasul trebuia să 
vireze de bord - ceea ce stânjenise destul de serios executarea 
acestei manevre, care cerea promptitudine în slăbirea şi în 
strângerea velelor. Când văzuse spinarea goală a vinovatului 
bră2dată de dungile roşii lăsate de bici, şi când zărise apoi 
mutra înspăimântată a omului, care se repezise să se ascundă 
în mijlocul mulţimii, cu flanela aruncată pe umeri de către călău 
- Billy rămăsese îngrozit. Se hotărâse, de aceea, să nu se facă 
niciodată pasibil de o asemenea pedeapsă, să nu merite nici 
măcar un reproş verbal, prin vreo greşeală sau vreo neglijenţă. 
Dar spre uimirea şi neliniştea lui, avea să-şi atragă din când în 
când mici neplăceri în legătură cu locul unde-şi aşeza sacul sau 
în legătură cu neorânduiala în care-şi ţinea hamacul - chestiuni 
mărunte aflate în atenţia „caporalilor de bord“ de pe punţile 
inferioare; unul dintre ei avea chiar să-l amenințe, vag, din 
pricina unui astfel de fleac. Fiind atât de meticulos în toate, cum 
de se făcuse vinovat de o ase menea neglijenţă măruntă? Nici el 
nu putea pricepe, şi se simţea mai mult decât jignit. Când 
vorbea despre asta cu tinerii săi camarazi, ei se arătau fie 
sceptici, fie ironici, găsind cam ridiculă neliniştea lui făţişă. „Asta 
ţi-e sacul Billy? îl întrebă unul dintre ei. N-ai decât să te coşi 
înăuntru, băiete, şi-atunci o să fii sigur că nu se atinge nimeni 
de el.“ 


Pe bordul vasului se afla un veteran care, din pricină că vârstă 
îl făcea cam inapt pentru un serviciu mai activ, primise de 
curând misiunea de a supraveghea, de pe punte, garnitura de 
fier din jurul arborelui-mare. Gabierul, care se împrietenise 
oarecum cu el în orele-i libere, se gândi că se putea duce la 
bătrân să-i ceară un sfat înţelept, pentru a ieşi din încurcătură. 
Bătrânul acesta, danez de obârşie, dar anglicizat prin 
îndelungatu-i servici în marina engleză, era un om taciturn, cu 
faţa brăzdată de numeroase zbârcituri şi de câteva cicatrice 
glorioase. Faţa asta uscată, bătută de vânturi şi de ani, semăna 
cu un pergament străvechi, ciuruit ici-colo de vreun cartuş, care 
lăsase câte-o pată vineţie. Cam cu doi ani înainte de a începe 
acţiunea povestirii noastre, slujise sub comanda lui Nelson - 
cunoscut pe atunci doar ca Sir Horatio - pe vasul, 
Agamemnon“, care avea să devină nemuritor în analele marinei, 
şi care într-o gravură a lui Flaydon apare ca un gigantic schelet 
sfărâmat, ce-şi arată coastele golaşe. In urma unui atac lansat 
de pe „Agamemnon“, pentru abordarea unui vas inamic, 
căpătase o rană ce-i brăzdase pieziş obrazul, de la tâmplă în jos, 
lăsându-i o cicatrice lungă şi palidă, ca o rază de lumină ce i-ar fi 
căzut, în zori, peste faţa tuciurie. Tocmai din pricina acestei 
cicatrice şi a împrejurării în care-o căpătase, precum şi datorită 
petelor fumurii de pe obrajii lui, camarazii săi de pe 
„Indomitable" îl porecliseră pe danez „abordaţi-l prin fum“. 

Când ochii lui mici de nevăstuică se opriseră pentru prima oară 
asupra lui Billy Budd, un soi de zâmbet interior îi luminase faţa, 
punându-i ciudat în mişcare toate zbârciturile. Să fi fost, oare, 
din pricină că în înţelepciunea lui bătrânească şi primitivă, 
lipsită de sentimentalism, vedea sau i se părea că vede la 
Marinarul chipeş ceva straniu şi nepotrivit cu ambianța unui vas 
de război? Dar, mai apoi, după ce-l cercetase pe furiş pe tânăr, 
zâmbetul acela echivoc de vrăjitor bătrân dispăruse de pe faţa 
lui: acum, când îl întâlnea pe marinar, bătrânul avea un fel de 
tresărire de moment, înlocuită uneori de o expresie de 
nedumerire filosofică, în legătură cu soarta posibilă a unui 
asemenea om, aruncat într-o lume plină de capcane perfide, 
împotriva cărora simplul curaj, lipsit de experienţă şi 
îndemânare, precum şi de orice urâţenie capabilă să-l apere, nu 
poate face mai nimic; într-o astfel de lume, candoarea unui om 
nu contribuie totdeauna la ascuţirea facultăţilor sale mintale sau 


la întărirea voinţei, de care are nevoie pentru a ieşi dintr-un 
impas moral. 

Cum, necum, asceticului danez îi cam căzuse cu tronc Billy. Şi 
asta, nu numai din pricina unui anumit interes filosofic pentru un 
astfel de personaj, ci şi dintr-o altă pricină: spre deosebire de 
ceilalţi tineri, care nu puteau suferi purtarea excentrică, ba 
uneori de-a dreptul ursuză a bătrânului, Billy îl admira ca pe un 
erou al mării, şi nu trecea niciodată prin faţa lui fără a-l saluta 
cu un respect, ce nu lasă indiferent pe niciun bătrân, oricât de 
țâfnos ar fi şi orice poziţie ar ocupa în societate. Cu umorul lui 
sec, bătrânul îi spusese încă de la început „Baby“ în loc de 
„Billy“, şi i se adresa numai astfel, fie pentru că voia, printr-o 
ironie patriarhală, să sublinieze tinereţea şi statura atletică a lui 
Billy, fie din vreun motiv mai misterios. În felul acesta, danezul îi 
dăduse gabierului nostru porecla cu care avea să fie cunoscut 
pe bordul vasului. 

Ducându-se aşadar să-l caute pe bătrân pentru a-i cere sfatul 
în legătură cu măruntul şi inexplicabilul necaz ce-l supăra, Billy îl 
găsi pe puntea de sus a tunarilor, aşezat pe o ladă de muniții, 
de unde arunca din când în când câte-o privire cam cinică 
marinarilor mai gălăgioşi ce-l întrerupeau din visare. Billy îi 
povesti necazul său, mirându-se încă o dată că i se putuse 
întâmpla una ca asta. Bătrânul oracol al mărilor ascultă cu luare 
aminte vorbele gabierului, care-i aprindeau în ochişorii de 
nevăstuică scântei misterioase, însoţite de zvâcnetele ciudate 
ale zbârciturilor sale. După ce-şi sfârşi povestea, gabierul îl 
întrebă: 

— Şi-acum, danezule, te-aş ruga să-mi spui ce părere ai despre 
chestia asta? 

Ridicându-şi gluga de pânză şi frecându-şi lunga cicatrice 
piezişe în locul unde aceasta îi intra în rariştea părului, bătrânul 
răspunse laconic: 

— Baby Budd, Jemmy Legs* (adică maestrulinstructor) nu te- 
nghite. 

— Jemmy Legs?! exclamă Billy, holbându-şi ochii azurii. Cum 
aşa? Păi, aud că vorbeşte despre mine ca despre „un dulce 
copil“... 

— Zău? rânji bătrânul. De, Baby băiatule, Jemmy Legs e dulce 


68 Personaj din mitologia greacă, fiul lui Cronos şi al Phyii- rei, un fel de Centaur — pe 
jumătate om, pe jumătate cal. 


la vorbă. 

— Nu totdeauna. Dar cu mine e dulce la vorbă. Rareori se- 
ntâmplă să trec pe lângă el, fără să-mi arunce o vorbă bună. 

— Asta, pentru că nu te-nghite, Baby Budd. 

Expresia aceasta, repetată pe un ton care-o făcea de neînțeles 
pentru un novice, îl tulbură pe Billy aproape 

1 Jemmy - diminutiv cu un sens peiorativ, derivat din numele 
de James şi folosit îndeobşte pentru a caracteriza un individ 
spilcuit şi îngâmfat Jemmy Legs, picioare de om fandosit). 

la fel ca şi misterul a cărui dezlegare venise s-o caute. El 
încercă să-i zmulgă danezului o explicaţie ceva mai puţin 
neplăcut-oraculară, dar bătrânul Chiron 1 al mărilor, socotind pe 
semne că deocamdată îl instruise îndeajuns pe tânărul său 
Achile, îşi cetlui buzele şi-şi adună laolaltă toate zbârciturile, în 
semn că refuză să mai spună ceva. 

Vârstă, şi experienţele prin care trec anumiţi oameni isteţi la 
minte, dar subordonați toată viaţa voinţei superiorilor lor, 
dezvoltaseră la danez cinismul viguros şi circumspect ce 
reprezenta principala lui trăsătură de caracter. 

10 

în ziua următoare se petrecu un incident ce-i întări lui Billy 
Budd neîncrederea în strania replică dată de către danez 
întrebării pe care i-o pusese. 

La amiază, în timp ce vasul luneca pe valuri sub un vânt 
prielnic, şi în timp ce lua masa, pălăvrăgind voios cu camarazii 
săi, Billy făcu la un moment dat o mişcare bruscă şi-şi răsturnă 
strachina cu ciorbă pe puntea proaspăt spălată. Maestrul- 
instructor Claggart trecea tocmai atunci, cu nuiaua de trestie în 
mână, de-a lungul bateriei, într-o adâncitură a căreia era 
instalată masa gabierilor; călcând peste zeama unsuroasă, el îşi 
urmă drumul fără să scoată o vorbă, - deoarece n-avea rost să 
ia act de un asemenea fleac. Dar când îşi dădu seama cine 
anume vărsase ciorba, Claggart se schimbă la faţă; oprindu-se 
locului, dădu să deschidă gura pentru a-l repezi pe marinar, dar 
se stăpâni şi, arătând spre dâra de zeamă, îl bătu în glumă cu 
nuiaua pe umăr. 

— Bravo, băiatule! Frumoasă treabă făcuşi - vorba ceea, pe 
omul frumos îl cunoşti după cum se poartă, îi şopti el, cu o voce 
foarte muzicală, şi trecu mai departe. Billy Budd nu observă 
zâmbetul, mai bine zis rânjetul involuntar care însoţise aceste 


cuvinte echivoce, şi care schimonosise o clipă buzele subţiri şi 
frumos arcuite ale lui Claggart. Dar cum toţi cei de faţă avură 
impresia că acesta intenţionase să facă o glumă, râseră cu 
prefăcută veselie de remarca superiorului lor; cât despre Billy, 
măgulit pe semne de aluzia la porecla lui de „marinar chipeş“, 
râse şi el odată cu ceilalţi, apoi le spuse, mirat: 

— Să mai zică cineva că Jemmy Legs nu mă poate suferi! 

— Dar cine-a zis aşa ceva, frumosule? îl iscodi nedumerit un 
anume Donald. 

La care, gabierul făcu o mutră cam încurcată, amintindu-şi că 
singurul om care-i sugerase ideea, năstruşnică după părerea lui, 
că maestrul-instructor i-ar fi ostil, era bătrânul danez. Între timp, 
Claggart, continuându-şi inspecția, va fi arborat pe semne vreo 
expresie mai puţin studiată decât zâmbetul amar de mai înainte 
- o expresie ce-i schimonosea, poate, faţa, dezvăluindu-i, însă, 
mai limpede starea de spirit - căci un mic toboşar care venea 
ţopăind din direcţia opusă, se ciocni uşor de dumnealui şi 
rămase cam perplex din pricina înfăţişării sale. Perplexitatea nu 
i se risipi nici în clipa când maestrul-instructor îi spuse, 
şfichiuindu-l zdravăn cu nuiaua: 

— Uită-te unde mergi! 

11 

Ce se întâmplase cu maestrul-instructor? Dar, orice s-ar fi 
întâmplat, putea oare să aibe starea lui vreo legătură directă cu 
Billy Budd, cu care nu avusese niciun fel de contact, oficial sau 
de altă natură, înainte de incidentul cu strachina de ciorbă? într- 
adevăr, ce legătură putea să aibe tulburarea lui, cu un om atât 
de inofensiv din fire ca tânărul acesta, despre care însuşi 
Claggart spunea că-i „un dulce copil“, şi pe care camarazii săi 
de pe vasul comercial îl porecliseră „împăciuitorul”?! Ce motiv 
putea avea Jemmy Legs ca să nu-l „înghită”, cum zicea danezul? 
Totuşi, în sinea lui, Claggart nu-l „înghiţea” pe Billy; şi asta nu 
fără motiv, precum îşi poate da seama orice om cu spirit de 
observaţie, judecând după ultima lor întâlnire. Da, fără îndoială 
că avea ceva cu el! 

A născoci în legătură cu viaţa particulară a lui Claggart o 
poveste în care să fie amestecat şi Billy Budd, fără ca acesta să 
aibe habar - bunăoară o poveste romantică, din care să reiasă 
că maestrul-instructor l-ar fi cunoscut pe tânărul matelot înainte 
de a-l întâlni pe bordul vasului de război - iată un lucru oarecum 


lesnicios, şi capabil să arunce o lumină mai mult sau mai puţin 
interesantă asupra enigmei cazului în chestiune. În realitate, 
însă, nu poate fi vorba de aşa ceva. Şi totuşi, cauza reală, 
singura care poate fi invocată aci, implică, prin însuşi realismul 
ei, tot atâta mister, ca oricare dintre ficţiunile lui Radeliffe*?, 
autoarea Misterelor din Udolpho şi a altor scrieri care au la bază 
tocmai acest element, al misterului. Într-adevăr, ce poate fi mai 
misterios decât antipatia spontană şi profundă, stârnită în 
sufletele anumitor muritori excepţionali, de simpla înfăţişare a 
altor muritori, fie ei cât de nevinovaţi? Antipatie stârnită, poate, 
chiar de această nevinovăție! 

Nu există nicăieri un conglomerat uman mai enervant prin 
diversitatea personalităţilor ce-l compun ca acela care se poate 
închega pe bordul unui mare vas de război, pornit în larg cu 
echipajul complet. Pe un asemenea vas, nu trece zi fără ca 
aproape fiece membru al echipajului să nu aibă de-a face cu 
aproape toţi ceilalţi. Dacă vrei să scapi aici de priveliştea unui 
obiect enervant, trebuie fie să-l arunci în mare, fie să sari tu 
însuţi peste bord. Inchipuiţi-vă ce efect poate avea o asemenea 
stare de lucruri asupra unei fiinţe omeneşti care e contrariul 
unui sfânt. 

Dar pentru ca un om normal să înţeleagă cum se cuvine firea 
lui Claggart, aceste aluzii nu sunt de ajuns. Spre a trece de lao 
fire normală la o fire ca a lui, trebuie să străbaţi „prăpastia ce le 
desparte”. Sau cel mai bine este să-i dai ocol. 

Cu multă vreme în urmă, un cărturar cinstit şi mai vârstnic 
decât mine, mi-a spus în legătură cu un om care, ca şi dânsul, a 
dispărut între timp - un om atât de unanim respectat încât 
nimeni nu a cârtit vreodată pe faţă împotrivă-i, deşi câţiva, 
foarte puţini, murmurau ceva pe seama lui - aşadar, cărturarul 
acela mi-a spus: 

— Da, X e un tip care nu poate fi explicat cu una, cu două -eo 
nucă greu de spart cu un evantai de cucoană. Ştii bine că nu 
sunt adeptul vreunei religii organizate, şi cu atât mai puţin al 
vreunei filosofii constituite în sistem. Ei bine, cu toate astea 
socot că a încerca să-l înţelegi pe X, să pătrunzi în labirintul lui şi 
să ieşi apoi afară, este aproape cu neputinţă, dacă n-ai o altfel 
de cheie decât cea pe care ţi-o oferă aşazisa cunoaştere a lumii. 


69 Ann Radcliffe (1764—1823), scriitoare engleză, una din întemeietoarele aşa-numitului 
„roman gotic“. 


Mie, cel puţin, mi se pare cu neputinţă. 

— Bine, dar X e totuşi un om, oricât de ciudat le-ar apărea 
unora! am replicat eu. lar cunoaşterea lumii presupune fără 
îndoială o cunoaştere a naturii omeneşti, în mai toate variantele 
sale. 

— Da, însă e vorba de o cunoaştere superficială, urmărind 
scopuri obişnuite. Când e vorba de mers mai în miezul lucrurilor, 
nu sunt sigur dacă a cunoaşte lumea şi a cunoaşte natura 
omenească nu sunt doua ramuri distincte ale cunoaşterii, ramuri 
care pot desigur să coexiste în aceeaşi inimă, dar pot să existe 
şi separat, una fără prezenţa celeilalte. Ba, la un om de lume 
obişnuit, frecventarea asiduă a acesteia duce la tocirea acelei 
nobile clarviziuni interioare, care este indispensabilă pentru 
înţelegerea a ceea ce este esenţial la anumite caractere 
excepţionale, fie ele bune sau rele. Am văzut o dată, la un 
proces destul de important, cum o fată tânără îl juca pe degete 
pe-un bătrân om al legii. Şi asta nu din pricină că bătrânul ar fi 
fost orbit de-o dragoste senilă. Nicidecum. Ci din pricină că 
avocatul cunoştea legea mai bine decât cunoştea inima fetei. 
Coke şi Blackstone n-au aruncat atâta lumină asupra zonelor 
obscure ale spiritului, câtă au aruncat prorocii ebrei, care erau, 
mai toţi, nişte sihaştri. 

Pe vremea aceea eram atât de lipsit de experienţă, încât nu 
prea mi-am dat seama încotro bătea interlocutorul meu. Acum, 
parcă-mi dau seama. Într-adevăr, dacă vocabularul întemeiat pe 
Sfânta Scriptură ar mai fi popular, am putea defini şi desemna 
mai uşor anumiţi oameni fenomenali. Dar cum nu e, trebuie să 
apelăm la o autoritate ce nu poate fi bănuită că ar fi colorată de 
vreun element biblic. 
într-o listă de definiţii atribuită lui Platon, în traducerea 
autorizată a scrierilor sale, se poate citi: 

„Depravare naturală, adică depravarea conformă naturii”. lată 
o definiţie care, deşi are un iz calvinist, nu implică de fel 
aplicarea dogmei lui Calvin la în- treaga umanitate. Evident că 
ea se aplică exclusiv individual. Închisorile şi spânzurătorile nu 
ne oferă prea. Multe exemple de „depravare naturală”. În tot 
cazul, exemplarele mai alese - pentru că sunt lipsite de orice 
element vulgar şi animalic, fiind invariabil dominate de intelect - 
trebuie căutate în altă parte. Civilizaţia, mai ales cea de tip 
auster, îi este prielnică, deoarece depravarea asta se învăluie în 


mantia respectabilităţii; ea posedă anumite virtuţi negative, ce-i 
slujesc drept auxiliare tăcute. Bunăoară, respinge categoric 
vinul. Nu exagerăm prea mult spunând că e lipsită de vicii sau 
păcate mărunte; o asemenea depravare implică o mare 
mândrie, care le exclude, aşa cum exclude orice venalitate sau 
avariţie. Intr-un cuvânt, ea nu are nimic sordid sau senzual. E 
gravă, dar lipsită de patimă. Nici nu linguşeşte omenirea, dar 
nici n-o vorbeşte vreodată de rău. 

Dar ceea ce, la exemplarele eminente, caracterizează o astfel 
de natură excepţională, este următorul lucru i c8 toate că firea 
echilibrată şi ţinuta discretă a omului par să indice o minte 
extrem de supusă legilor raţiunii, în adâncul sufletului său el se 
revoltă împotriva acestor legi, ignorându-le total şi nefolosindu- 
se de rațiune decât ca de-o unealtă ambidextră pentru 
înfăptuirea iraţionalului. Altfel spus, pentru atingerea unui scop 
care, în nuditatea lui licenţioasă, ar putea să pară demenţial, el 
se va folosi de o judecată rece, solidă şi înţeleaptă. 

Asemenea oameni sunt adevăraţi nebuni, de cea mai 
periculoasă speţă, căci nebunia lor nu se manifestă continuu, ci 
ocazional, sub influenţa unui anumit obiect; şi nici atunci nu se 
manifestă făţiş, ci pe ascuns, dovedind o remarcabilă stăpânire 
de sine; chiar atunci când nebunia asta e în toi, un observator 
obişnuit nu o poate deosebi de echilibrul mintal, tocmai pentru 
că, din pricinile arătate mai sus, metoda şi procedeele 
exterioare sunt totdeauna perfect raţionale, oricare ar fi scopul 
urmărit (iar scopul nu este dat niciodată în vileag). 

Tocmai un astfel de om era Claggart, un om stăpânit, încă din 
născare, de o demenţă rea, nicidecum stârnită de o educaţie 
greşită ori de lectura unor cărţi corupătoare sau de o viaţă de 
desfrâu. Pe scurt, era stăpânit de o „depravare conformă 
naturii”. 

12 
Avocaţi, experţi, preoţi - o paranteză. 

Nu cumva fenomenul acesta, nemărturisit sau în orice caz 
ascuns, este cel care-i pune în încurcătură pe magistrați când 
judecă anumite procese criminale? Nu cumva tocmai din acest 
motiv sunt nevoiţi juraţii noştri să îndure nu numai 
interminabilele dispute ale avocaţilor avizi de onorarii, dar şi 
controversele, încă şi mai năucitoare, ale experţilor medicali, 
plătiţi la rându-le? 


Dar de ce se face apel numai la opinia lor? De ce nu se recurge 
şi la serviciile experţilor clericali? Faptul că profesia lor îi pune în 
contact cu atâtea fiinţe omeneşti, uneori în momentele când 
acestea, lepădând orice sfială, simt nevoia să-şi descarce 
sufletul în convorbiri mult mai confidenţiale decât cele dintre 
medic şi pacient - faptul acesta pare să fie un indiciu al 
capacităţii lor de a înţelege ceva din complexitatea problemei 
răspunderilor morale, şi de a stabili, bunăoară, dacă într-un 
anumit caz crima are la obârşie o maladie mintală sau o 
dereglare a inimii. Cât despre divergenţele ce s-ar putea ivi între 
aceşti experţi clericali, ele n-ar avea cum să fie mai grave decât 
disputa făţişă dintre diferiţii experţi medicali plătiţi. 

Sumbre afirmaţii, vor spune unii. Dar pentru ce anume? Nu 
cumva pentru că au un iz biblic, amintind de „tainele păcatului” 
despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură? Dacă au, riu-i din 
vina autorului, care ştie că un asemenea iz n-ar putea fi pe 
placul multor cititori din zilele noastre. 

Această paranteză a fost dictată de nevoia de a explica firea 
ascunsă a maestrului-instructor, personajul în jurul căruia se 
ţese intriga povestirii noastre. După alte comentarii în legătură 
cu incidentul de la ora mesei, vom relua firul povestirii, lăsând-o 
să-şi demonstreze singură, dacă e în stare, propria veridicitate. 
13 

Mânie surdă, invidie şi deznădejde 

După cum s-a mai spus, Claggart nu avea o înfăţişare 
neplăcută, faţa lui fiind chiar foarte armonioasă, cu excepţia 
bărbiei. Părea conştient de aceste calităţi, căci se îmbrăca nu 
numai corect, ci şi cu deosebită grijă. Dar înfăţişarea lui Billy 
Budd avea ceva eroic; iar dacă faţa lui era lipsită de expresia 
intelectuală a lividului Claggart, părea luminată, ca şi a acestuia, 
de o strălucire interioară, izvorâtă, ce-i drept, dintr-o sorginte 
diferită: focul din inima lui îi aprindea bujori în obrajii bronzaţi. 
Având în vedere pronunţatul contrast dintre cei doi, e mai mult 
ca sigur că, atunci când maestrul-instructor i-a aplicat 
marinarului zicala „pe omul frumos îl cunoşti după cum se 
poartă11, a făcut o aluzie ironică la ceea ce-l iritase din capul 
locului la Billy, şi anume frumuseţea lui fizică aparte - aluzie ce 
a scăpat tinerilor mateloţi care-au auzit-o. 

Cu toate că antipatia şi invidia sunt sentimente ireconciliabile 
din punct de vedere raţional, ele pot lua naştere odată, ca două 


surori siameze. Este, deci, invidia un astfel de monstru? Mulţi 
muritori chemaţi în faţa judecății au recunoscut, în speranţa 
unei pedepse mai blânde, că s-au făcut vinovaţi de fapte 
îngrozitoare, dar cine a mărturisit vreodată că a fost invidios? 

Fiecare dintre noi simte că invidia ascunde ceva mai ruşinos 
decât însăşi crima, fie ea cât de perfidă. Şi nu numai că fiecare o 
condamnă, dar oamenilor de bine nici nu le vine să creadă când 
aud că un ins inteligent e învinuit de aşa ceva. Cum, însă, 
invidia nu sălăşluieşte în creier ci în inimă, intelectul, fie el cât 
de superior, nu constituie o chezăşie împotriva ei. Dar la 
Claggart invidia faţă de Billy Budd nu era o pornire vulgară. ŞI 
nici nu era colorată de acea gelozie plină de teamă, ce-l făcea 
pe Saul să se adumbrească la faţă când se gândea, tulburat, la 
frumosul şi tânărul David. Invidia lui Claggart avea temeiuri mult 
mai adânci. Dacă privea cu ochi răi trăsăturile frumoase, 
robusteţea veselă şi sincera bucurie de viaţă a tânărului Billy 
Budd, era pentru că simţea instinctiv că toate aceste însuşiri 
însoțeau un caracter care, în marea-i simplitate, nu voise 
niciodată răul cuiva şi nici nu cunoscuse muşcătura de şarpe a 
răului plătit în schimb. Duhul cuibărit în trupul lui Billy, duh 
inefabil, care privea ca prin ferestre prin ochii lui azurii, plutind 
peste gropiţele din obrajii săi arşi de soare, înmlădiindu-i 
încheieturile şi răsucindu-i cârlionţii bălai - tocmai acest duh 
făcea dintr-însul un marinar chipeş, Marinarul chipeş prin 
excelenţă. Cu excepţia unei alte persoane, Claggart era poate 
singurul om de pe vas capabil să aprecieze cum se cuvine 
fenomenul moral întruchipat de Billy Budd. lar această 
capacitate de înţelegere nu făcea decât să-i aţâţe pasiunea, 
care, printre diferitele forme secrete pe care le căpăta în sufletul 
lui, lua câteodată forma unui dispreţ cinic al inocenţei - „ce 
idee, să fii inocent?!“ Totuşi, din punct de vedere estetic, 
maestrul-instructor percepea farmecul inocenţei şi nepăsarea ei 
curajoasă, încât aproape c-ar fi vrut şi el să fie inocent, deşi n- 
avea nicio speranţă. 

Incapabilsă nimicească răul fundamental din fiinţa lui, deşi era 
destul de abil pentru a-l ascunde; înțelegând binele dar 
neputând să-l facă, un om cu firea lui Claggart, înzestrat cu un 
prisos de energie caracteristic mai tuturor oamenilor astfel 
alcătuiți, nu are altă cale decât aceea de a se închide în propria-i 
cochilie şi de a-şi juca până la capăt, aidoma scorpionului - 


pentru care, însă, e răspunzător doar creatorul - rolul ce i-a fost 
hărăzit. 

14 

Pasiunea, pasiunea cea mai profundă, nu are nevoie de o scenă 
somptuoasă pentru a-şi juca rolul. Locul ei este printre mitocani, 
printre  cerşetori şi printre scormonitorii de gunoaie. lar 
împrejurările care-o provoacă, fie ele cât de mărunte sau 
triviale, nu ne pot da măsura forţei sale. In cazul de faţă, scena 
este o punte proaspăt spălată, iar unul din factorii externi este 
ciorba vărsată de-un marinar înrolat pe-un vas de război. 

Când maestrul-instructor a observat de unde venea şuvoiul 
acela unsuros ce-i curgea la picioare, el s-a gândit, desigur, mai 
bine zis şi-a băgat în cap, că nu era la mijloc un simplu accident 
(ceea ce era, de fapt) ci manifestarea perfidă a unei reacţii 
spontane pe care antipatia lui o provoca din partea lui Billy - 
manifestare stupidă şi inofensivă ca lovitura de copită a unei 
juninci, care n-ar mai fi fost însă chiar atât de inofensivă dacă 
juninca ar fi fost un armăsar potcovit. Gândind astfel, Claggart 
îşi infuza în fierea invidiei fale vitriolul dispreţului. Incidentul în 
sine îi confirma anumite zvonuri ce-i ajunseseră la ureche graţie 
caporalului Squeak”, un omuleţ cărunt, poreclit astfel de către 
marinari din pricina vocii sale piţigăiate şi a feţei lui ascuţite, pe 
care şi-o tot vâra prin colţurile întunecoase ale punților 
inferioare, căutând infractori. Porecla asta ironică trezea în 
minţile oamenilor imaginea unui şobolan într-o pivniţă. 

Faptul că şeful lui îl folosea indirect ca pe-o unealtă ce-i 
îngăduia să întindă mici capcane gabierului pentru a-l pune în 
încurcătură (căci măruntele şicane pe care Billy Budd izbutise 
până-n prezent să le ocolească, veneau din partea maestrului- 
instructor), faptul acesta îl făcuse pe caporal să tragă, în chip 
destul de firesc, concluzia că şeful nu-l iubea de loc pe matelot. 
Drept care, ca un subaltern fidel ce era, socotise de datoria lui 
să aţâţe focul, aducând la cunoştinţa şefului său anumite glume 
nevinovate ale voiosului gabier, glume la care adăuga diferite 
epitete jignitoare auzite, chipurile, din gura lui. Maestrul- 
instructor nu punea niciodată la îndoială adevărul acestor 
denunţuri, mai cu seamă în legătură cu epitetele, căci ştia prea 
bine cât de nepopular poate deveni un maestru-instructor, 
îndeosebi unul zelos ca el, şi bănuia că mateloţii îl împroşcau, pe 


70 în limba engleză, to squeak înseamnă a ţipa, a striga. 


la spate, cu zeflemelile şi batjocura lor: însăşi porecla pe care i-o 
dăduseră (Jemmy Legs) ascundea sub aparenţa ei hazlie, 
ostilitatea şi lipsa lor de respect. 

Dar deşi ura este lacomă de provocări, cea care-l mistuia pe 
Claggart nici n-avea nevoie să fie aţiţată din afară. Depravarea 
subtilă e de-obicei extrem de prudentă, deoarece are de ascuns 
totul. Chiar când bănuieşte vreo intenţie jignitoare, nu-şi poate 
confirma sau spulbera bănuiala, tocmai din pri cină că se 
învăluie într-un mister care-o izolează; iar când acţionează, nu 
fără regret, o face fie pe temeiul unei simple bănuieli, fie pe 
temeiul unei certitudini. Răzbunarea ei tinde să fie monstruos de 
disproporţionată în raport cu presupusa jignire, căci orice om 
care se răzbună seamănă cu un cămătar cu pretenţii 
exorbitante. Dar oare ce spunea conştiinţa lui Claggart? Pentru 
că, deşi conştiinţele sunt la fel de diferite ca şi frunţile 
oamenilor, fiece făptură inteligentă - chiar şi demonii care, cum 
zice Sfânta Scriptură, „cred şi tremură'* - are o conştiinţă. Cum 
aceea a lui Claggart nu era decât executoarea voinţei sale, ea 
exagera la culme fiecare fleac, pretinzând bunăoară că intenţia 
atribuită lui Billy de a răsturna strachina cil ciorbă, ca şi 
epitetele pomenite, constituiau un cap de acuzaţie suficient di* 
temeinică, justificând pe depim ostilitatea împotriva lui. Fariseul 
este ca un Guy Fawkes care se-ascunde în cămările subterane 
ale unor oameni de felul lui Claggart; aceştia nici nu concep că 
răutatea ar putea rămâne fără replică. Probabil că persecuțiile la 
care maestrul-itfstructor îl supunea într-ascuns pe Billy aveau 
scopul de a-i pune la încercare caracterul. Dar ele nu 
dezvăluiseră la tânărul matelot niciun cusur, de care duşmănia 
să se poată lega pe faţă, sau pe care să-l poată măcar folosi ca 
pe-un soi de autojustificare; astfel încât, incidentul cu strachina, 
oricât de neînsemnat ar fi fost, era binevenit pentru bizara 
conştiinţă ce-i slujea drept sfetnic intim lui Claggart. Şi n-ar fi 
exclus să-l fi încurajat a-l pune pe marinar la noi încercări, 

I5 

Câteva zile după ultimul incident relatat de noi, Billy Budd fu 
victima unei întâmplări care-l tulbură mai mult decât tot ce 
păţise până atunci. 

Era o noapte foarte caldă pentru latitudinea unde se afla vasul, 
iar gabierul, care-ar fi trebuit să stea de cart pe puntea de jos, 
moţăia pe puntea cea mai de sus, unde se căţărase, părăsindu- 


şi hamacul încins, suspendat deasupra unei platforme înguste, 
printre alte o sută de hamacuri, atât de strâns îndesate unele 
într-altele, încât n-aveau loc să se legene. Billy se culcase, ca în 
umbra unei coline, sub nişte vergi de rezervă, aruncate claie 
peste grămadă, întrij arboreletrinchet şi arborele-mare, acolo 
unde se afla şi cea mai masivă dintre bărcile vasului. Întins 
lângă alţi trei marinari veniţi de jos ca să doarmă aici, moţăia la 
marginea dinspre arborele-trinchet a maldărului de vergi; 
întrucât postul lui de veghe ca gabier se afla chiar deasupra 
teugei, avea oarecum dreptul, consfințit prin uz, să se simtă ca 
la el acasă în această parte a vasului. 

Deodată se trezi, simţindu-şi, ca prin vis, umărul atins de un 
individ care sondase probabil şi somnul celorlalţi marinari; când 
gabierul îşi înălţă capul, individul îi şopti repede la ureche: 

— Strecoară-te în port-sarturi, Billy! Se pune ceva la tale. Nu 
vorbi! Hai, grăbeşte-te! Vin şi eu după tine, îndată! 

Şi se făcu nevăzut. 
întocmai ca mulţj alţi oameni buni la suflet, Billy avea unele din 
slăbiciunile care merg mână-n mână eu bunătatea; printre 
aceste slăbiciuni se număra şi oroarea, mai bine zis neputinţa 
de a spune pe şleau nu, la orice propunere ce nu i se părea 
absurdă, răuvoitoare sau nedreaptă. Şi. Cum avea sânge cald în 
vine, îi lipsea calmul flegmatic al acelora care răspund. La orice 
propunere printr-o pasivitate totală. Ca şi frica lui instinctivă, 
capacitatea lui de a înţelege tot ceea ce depăşea limitele cinstei 
şi ale naturii se manifesta rareori spontan. Şi-apoi, în cazul de 
faţă» era încă ametit de somn. 

Se sculă, totuşi, în neştire, şi, întrebându-se, leneş, ce anume 
„se punea la cale“, porni spre locul indicat de celălalt, una dintre 
cele şase platforme înguste, aşezate în afara parapetelor înalte 
şi ascunse de numeroasele noduri şi funii împletite ale şarturilor 
şi şcoteâor; aceste platforme aveau, pe un mare vas de război 
din acea epocă, dimensiuni pe măsura corpului navei. Pe scurt, 
semănau cu nişte balcoane negre, suspendate deasupra mării, 
şi într-atât de izolate, încât unul dintre marinari, un bătrân lup 
de mare, cam neconformist şi meditativ din fire, se retrăgea 
acolo chiar şi pestezi, ca într-o capelă particulară. 

Individul care-l trezise pe Billy Budd veni în curând după el, în 
această ascunzătoare. Luna încă nu răsărise, iar stelele erau 
învăluite într-un fel de negură. Billy nu putea vedea desluşit faţa 


necunoscutului. Totuşi, ceva din silueta şi aerul lui îl făcu pe 

Billy să-l ia drept unul din oamenii de la pupa. Şi nu se înşela. 

— Ascultă, Billy! îi spuse omul, cu acelaşi glas şoptit şi prudent: 
Ai fost înrolat cu de-a sila, nu-i aşa? Şi eu la fel. 

Şi făcu o pauză, vrând parcă să vadă ce efect au vorbele lui. 
Dar Billy, neştiind ce săr creadă despre toate astea, nu-i 
răspunse. 

— Billy, urmă celălalt, nu suntem singurii în situaţia asta. Mai 
sunt şi alţii, o ceată întreagă. N-ai putea să ne dai o mână de 
ajutor, la caz de... nevoie? 

— Ce vrei să spui? îl iscodi Billy, care abia acum se trezise de-a 
binelea. 

— Sst! Sst! (şoapta grăbită deveni voalată). la te uită! (Şi omul 
îi întinse două mici obiecte ce licăreau palid în noapte). Le vezi? 
Ale tale-au să fie, Billy, dacă-ai să... 

Dar Billy îl întrerupse, cu o furie care, grăbindu-se să se 
rostească, îi scotea la iveală beteşugul glasului: 

— La d-d-dracu, n-n-nu ştiu ce v-v-vrei, dar ai f-f-face mai b-b- 
bine s-o ştergi! 

Buimăcit, omul rămase locului, dar Billy îi strigă, sărind în 
picioare: 

— D-d-dacă n-o ştergi, t-t-te arunc peste p-p-parapet! 

Dându-şi seama că Billy nu glumea, misteriosul emisar dispăru 
în direcţia arborelui-mare, pe sub vergile de rezervă. 

— Hei, ce se-ntâmplă-acolo? mormăi un matroz de la teuga, 
trezit din somn de zbieretele lui Billy. A, tu erai, Frumosu/e? 
exclamă el, recunoscându-l pe gabier, care se întorsese pe 
punte. De bună seamă că s-o fi întâmplat ceva dacă ai ajuns să 
te bâl-bâlbâi! 

— A! zise Billy, controlându-şi vocea. Am dat peste un tip de la 
pupa în partea noastră de vas şi l-am poftit să se-ntoarcă la 
locul lui. 

— Asta-i tot ce i-ai făcut? întrebă cu ţâfnă celălalt, un bătrân 
arţăgos, cu faţa şi părul de un roşu cărămiziu, ce-i atrăsese 
porecla de Piper Roşu. Pe derbedeii ăştia eu i-aş însura cu fiica 
tunarului! adause el, dând a înţelege prin această expresie că i- 
ar lungi pe un tun spre a fi biciuiţi, drept pedeapsă disciplinară. 

Explicaţia dată de Billy asupra tulburării sale de moment i se 
păru oricum satisfăcătoare bătrânului matroz pentru că, dintre 
toţi membrii echipajului unei corăbii, cei afectaţi la teuga, 


îndeobşte veterani fanatici în prejudecățile lor marinăreşti, sunt 
cei mai înverşunaţi adversari ai oricărei invazii pe teritoriul lor, 
îndeosebi din partea marinarilor de la pupa, despre care au o 
părere foarte proastă, întrucât aceştia sunt, mai toţi, oameni ai 
uscatului, care nu se caţără pe vergi decât pentru a strânge sau 
a desfăşura vreo velă, şi nu se pricep nici măcar să mânuiască 
acul de matisat sau să facă un „cap de berbece...” 

16 

Incidentul acesta îl tulbură foarte pe Billy Budd. Era o 
experienţă cu totul nouă pentru el: nu mai fuşese niciodată 
acostat în felul acesta, pe ascuns, de un intrigant. Inainte de 
această întâlnire, nici nu-l cunoscuse pe marinarul de la pupa, 
întrucât posturile lor erau foarte depărtate: unul făcea de cart 
sus pe catarg, iar celălalt jos pe punte, la pupa. 

Ce-o fi vrut individul? Dar oare cele două obiecte strălucitoare 
pe care i le pusese sub ochi, erau într-adevăr guinee? De unde 
le avea, oare? Doar se ştie că, pe mare, până şi butonii de 
rezervă sunt rari! 

Cu cât se gândea mai mult la întâmplarea asta, cu atât se 
simţea mai perplex, mai tulburat şi mai descumpănit. 
Respingând cu scârbă o propunere care, deşi n-o prea înţelegea, 
nu-i mirosea a bine, Billy Budd proceda întocmai ca un cal tânăr 
proaspăt întors de la păscut, care, adulmecând brusc miasmele 
vreunei uzine chimice, fornăie de zor, ca să le alunge din nări şi 
din plămâni. Această stare de spirit anula în sufletul lui orice 
dorinţă de a mai sta de vorbă cu individul, pentru a obţine de la 
el lămuriri în legătură cu scopul pe care-l urmărise, acostându-l. 
Şi totuşi era, fireşte, curios să vadă cum arăta pe lumină acest 
mesager nocturn. 
îl pândi în după -amiaza următoare, în timpul primului său cart, 
şi-l zări printre oamenii care fumau în partea dinainte a punţii 
superioare, unde fumatul era permis. 11 recunoscu mai degrabă 
după silueta şi statura lui decât după faţa-i rotundă şi pistruiată, 
cu nişte ochi sticloşi, de un albastru spălăcit, umbriţi de gene 
aproape albe. 

Billy nu era, totuşi, sigur că flăcăul acesta cam de aceeaşi 
vârstă cu el, care sporovăia şi râdea slobod, rezemat de un tun, 
era conspiratorul din ajun. Prea părea jovial şi năuc! Şi cam prea 
durduliu pentru un marinar, fie el şi unul de la pupa! Pe scurt, 
era ultimul dintre oameni pe care l-ai fi putut bănui copleşit de 


gânduri, îndeosebi de acele gânduri primejdioase, pe care se 
cuvine să le atribui unui conspirator pus pe fapte mari, sau chiar 
agentului unui astfel de conspirator. 

Fără ca Billy să-şi dea seama, individul îl observase înaintea lui, 
aruncându-i o privire piezişe. lar când simţi că Billy îl priveşte, îl 
saluta ca pe-un vechi prieten, scuturând din cap în semn că-l 
recunoaşte, dar nu-şi întrerupse conversaţia pe care-o purta cu 
ceilalţi fumători. 

Două-trei zile mai târziu, întâlnindu-l întâmplător pe Billy în 
cursul plimbării de seară pe una dintre punți, îi adresă în treacăt 
o vorbă prietenească, atât de neaşteptată şi atât de echivocă, 
date fiind împrejurările, încât Billy se simţi stânjenit şi nu ştiu ce 
să-i răspundă. Drept care, o lăsă să treacă neobservată. 

Billy era acum şi mai perplex decât înainte. Deşartele 
presupuneri pe care era silit să le facă, erau atât de străine de 
el, şi-l tulburau atât de adânc, încât se strădui din răsputeri să le 
stăvilească. Nu-i trecu nicio clipă prin minte că era de datoria lui 
de marinar leal să raporteze superiorilor despre această 
întâmplare atât de suspectă. De altfel, chiar dacă i-ar fi venit, 
ideea să raporteze, gândul că fapta lui ar semăna cu un denunţ 
mârşav, l-ar fi împiedicat s-o săvârşească - într-atât de 
generoasă era mentalitatea lui de novice. De aceea, păstră 
taina pentru sine. Totuşi, o dată, nu se putu opri să nu-şi 
descarce puţin sufletu! în faţa bătrânului danez. Era o noapte 
înmiresmată, iar vasul parcă încremenise pe mare; cei doi 
şedeau tăcuţi pe punte, cu capetele rezemate de parapet. 
Imbiat poate de această atmosferă de vrajă, Billy îi povesti o 
parte din cele întâmplate, fără a indica vreun nume, căci 
scrupulele sale lipsite de temei îl împiedicau să-i destăinuie 
cuiva întreaga poveste. Ascultând vorbele lui Billy, înțeleptul 
danez păru să ghicească mai mult decât i se spunea; după ce 
rămase câteva clipe pe gânduri, cu o expresie concentrată, ce-i 
aduna parcă zbârciturile într-un singur punct şi-i ştergea de pe 
faţă zâmbetul acela sarcastic, pe care-l avea adesea, bătrânul 
rosti: 

— Nu ţi-am zis eu, Baby Budd? 

— Ce mi-ai zis? îl întrebă Billy. 

— Că Jemmy Legs nu te-nghite. 

— Bine, dar ce legătură-i între Jemmy Legs şi nebunul ăla de la 
pupa? exclamă Billy uluit. 


— Aha, vasăzică era unul de la pupa?! O labă de pisică!!! O 
labă de pisică! 

După această exclamaţie - despre care nu se putea şti dacă se 
referă la adierea ce încreţea tocmai * atunci marea liniştită, sau 
dacă are un tâlc mai subtil, legat de omul de la pupa - bătrânul 
vrăjitor îşi răsuci brusc, cu dinţii lui negri, bucata de tutun presat 
pe care-o ţinea în gură, nemaicatadicsind să răspundă la 
întrebarea lui Billy, stăruitor repetată de acesta. Bătrânul avea 
obiceiul de a se învălui într-o tăcere îndărătnică atunci când i- 
era pusă la îndoială, prin întrebări sceptice, vreuna dintre 
sentinţele sale oraculare - sentinţe nu totdeauna limpezi, ci mai 
degrabă pline de obscuritatea caracteristică mai tuturor 

. ” Joc de cuvinte intraductibil: cat's paw (literal: labă de pisică) 
înseamnă în englezeşte şi iscoadă (sau unealtă), şi briză uşoară, 
care încreţeşte suprafaţa mării. 

formulelor dedice oricare ar fi izvorul lor. O îndelungă 
experienţă îl învățase, probabil, pe bătrân sa adopte această 
prudenţă amară, ce-i dicta să nu se amestece în treburile altora, 
şi să nu dea niciodată un sfat. 

17 

în ciuda categoricei afirmaţii a danezului că maestrul-instructor 
era la obârşia ciudatelor necazuri pătimite de Billy pe bordul 
vasului „Indomitable“, tânărul matelot era dispus să le pună în 
seama oricui, mai degrabă decât în seama omului care, potrivit 
spuselor sale, „avea totdeauna o vorbă bună“ pentru el. Faptul 
acesta era de mirare, deşi poate numai în aparenţă, în anumite 
privinţe, unii marinari rămân destul de naivi, chiar la o vârstă 
matură. lar un tânăr cu firea atleticului nostru gabier nu-i decât 
un copil. Totuşi, inocenţa desăvârşită a unui copil nu-i decât 
expresia ignoranței sale depline: ea scade pe măsură ce i se 
dezvoltă inteligenţa. Dar, la Billy Budd, inteligenţa, atâta câtă 
avea, se dezvoltase fără a-i altera naivitatea. Experienţa este, 
desigur, un bun învăţător, dar la anii lui, Billy nu agonisise o 
experienţă prea mare. Şi-apoi, era lipsit cu desăvârşire de acea 
cunoaştere instinctivă a răului, care, la oamenii răi sau nu 
îndeajuns de buni din fire, precede experienţa şi, de aceea, 
poate fi un apanaj al tinereţii însăşi, precum se vede limpede în 
anumite cazuri. 

Ce putea Billy să ştie despre om, altceva decât ceea ce ştia 


71 Aluzie la oracolul din Delfi şi la răspunsurile ambigue ale Pithiei, 


despre marinarii simpli care întruchipau, pentru el, omenirea? 
Cât despre marinarul de modă veche, marinarul înnăscut, de 
tipul „lupului de mare“ 

— Acesta se deosebeşte radical, în unele privinţe, de omul de 
pe uscat, deşi face parte din aceeaşi speţă. Marinarul are 
francheţă, pe când omul de pe uscat are rafinament. Pentru 
marinar viaţa nu este un joc care cere multă bătaie de cap - ca, 
de pildă, jocul de şah, în care se fac puţine mutări directe, țelul 
fiind atins în chip indirect; un joc sucit, plicticos şi steril, care nu 
merită nici măcar biata luminare ce se mistuie pentru a-l 
lumina. 

Da, ca tagmă, marinarii sunt un neam juvenil. Până şi păcatele 
lor poartă pecetea juvenilităţii. Acest lucru e cu atât mai 
adevărat în ce-i priveşte pe marinarii de pe vremea lui Billy. De 
asemenea, trebuie spus că unele trăsături caracteristice tuturor 
marinarilor sunt adesea şi mai pronunţate la cei tineri. Orice 
marinar e obişnuit să execute ordinele fără să le discute; viaţa 
lui pe bordul unei corăbii este orânduită din exterior; marinarul 
nu cunoaşte promiscuitatea în relaţiile cu ceilalţi oameni - relaţii 
libere, întemeiate pe egalitate, cel puţin la suprafaţă, care te- 
nvaţă curând că, dacă nu manifeşti o neîncredere pe atât de 
adâncă pe cât de frumoase sunt aparențele, rişti s-o păţeşti rău. 
Neîncrederea practicată fără ostentaţie este o atitudine curentă, 
nu atât printre oamenii de afaceri, cât printre oamenii care- 
ajung să-şi cunoască semenii în relaţii mai puţin superficiale 
decât cele de afaceri - mă refer la anumiţi oameni de lume; 
neîncrederea este atât de curentă printre ei, încât sfârşesc prin 
a o practica în mod inconştient, iar unii dintre ei ar rămâne 
probabil sincer miraţi dacă li s-ar spune că această, neîncredere 
este una din trăsăturile lor caracteristice. 

IS 

După micul incident cu strachina de ciorbă, Billy Budd nu mai 
avusese neplăceri în legătură cu hamacul, cu sacul lui 
marinăresc, sau cu aite asemenea lucruri. 

In acelaşi timp, surâsul şi vorba prietenoasă cu care era 
gratificat din când în când, deveniseră dacă nu mai frecvente, 
ceva mai pronunţate decât înainte. 

Existau, de la o vreme, şi alte semne. Când Claggart zărea, fără 
a fi observat, silueta zveltă a lui Billy printre alţi tineri ce se 
plimbau, schimbând glume, pe puntea de sus a tunarilor, în 


clipele de răgaz ale celui de-al doilea cart, privirea lui îl urmărea 
pe veselul Hyperion marin cu o expresie melancolică şi 
meditativă, iar ochii i se umpleau de ciudate lacrimi febrile. 

Claggart avea atunci înfăţişarea unui om profund nefericit. lar 
uneori expresia aceea melancolică avea o nuanţă de gingaşă 
tandreţe, ca şi cum Claggart ar fi putut chiar să-l iubească pe 
Billy, dacă destinul nu s-ar fi opus. Era, însă, o nuanţă 
trecătoare, alungată grabnic de o expresie cruntă, care-i crispa 
faţa, făcând-o să semene, o clipă, cu o nucă zbârcită. Alteori, 
însă, când îl zărea pe gabier venind în direcţia lui, se dădea în 
lături cu câţiva paşi ca să-l lase să treacă, şi-l învăluia în privirea 
sardonică a unui Guise”, dezvelindu-şi dinţii strălucitori. Dar în 
cazul unei întâlniri neaşteptate, în ochii lui scăpăra o lumină 
roşie, ca o scânteie ce ţâşneşte din nicovală într-o covălie 
întunecoasă. Scăpărarea aceea aprigă părea ciudată în ochii lui 
care, de-obicei, erau de un violet închis, nuanţă dulce între 
toate. 

Deşi unele dintre aceste toane diavoleşti nu puteau scăpa 
atenţiei lui Billy, ele depăşeau puterea de înţelegere a unuia cu 
firea lui. Şi-apoi, în alcătuirea lui sufletească nu intra câtuşi de 
puţin acea intuiţie care, în unele cazuri, transmite ignoranței 
nevinovate sentimentui instinctiv al apropierii răului. El socotea 
că maestrul-instructor se purta uneori într-un fel ciudat. Atâta 
tot. Aerul franc şi vorbele prietenoase rostite din când în când, 
erau luate drept ceea ce păreau să fje, căci tânărul matelot nu 
auzise niciodată vorbindu-se despre „omul cu limba mieroasă”. 

Dacă gabierul ar fi fost conştient că săvârşise sau rostise ceva 
care-ar fi putut stârni animozitatea instructorului, ar fi fost cu 
totul altceva, iar privirea lui ar fi devenit măcar mai clară, dacă 
nu mai ageră. Dar aşa, era orbit de propria-i inocenţă. 

Billy avu aceeaşi reacţie şi în altă împrejurare. Doi subofiţeri - 
armurierul şi şeful de cală - cu care nu schimbase niciodată vreo 
vorbă, deoarece atribuţiile lui pe vas nu-l puneau în contact cu 
ei, începuseră să-i arunce, ori de câte ori întâmplarea îl scotea 
în drumul lor, nişte priviri caracteristice de-obicei oamenilor care 
pun ceva la cale împotriva celui astfel privit. Dar privirile lor nu-i 
păreau lui Billy suspecte sau măcar demne de a fi luate în 


72 Aluzie la Hernie I, duce de Guise (1550—1588) care a condus sîngerosul masacru din 
noaptea Sfîntului Bartolomeu (1572) împotriva protestanților şi care a fost poreclit ,.le Ba- 


seamă, deşi ştia prea” bine că armurierul şi şeful de cală, ca şi 
magazionierul, farmacistul şi alţi gradaţi erau, potrivit uzanțelor 
marinăreşti, colegi de popotă cu maestrulinstructor şi, ca atare, 
aveau urechi vrednice de con» fidenţele lui. 

Par popularitatea dobândită de chipeşul nostru marinar prin 
bărbăteasca îndrăzneală de care dădea dovadă la nevoie şi prin 
irezistibila lui voie-bună - calităţi ce nu implicau vreo 
superioritate intelectuală aptă a stârni invidia - popularitatea 
asta aproape generală îl îndemna pe Billy să acorde şi mai 
puţină atenţie ochiadelor tăcute despre care-am pomenit, şi de 
a căror semnificaţie nu-şi putea da seama. 

Cât despre marinarul acela de la pupa, Billy îl vedea foarte rar, 
din motive pe care le-am mai arătat; totuşi, ori de câte ori se 
întâmpla să se întâlnească, individul dădea vesel din cap, ca la 
vederea unei vechi cunoştinţe, şi uneori îşi însoțea acest gest cu 
o vorbă prietenoasă. Oricare ar fi fost scopul urmărit la-nceput 
de către acest tânăr dubios, sau. De către omul care-l trimisese 
la Billy, purtarea lui în asemenea întâlniri dovedea că renunţase 
definitiv la acel scop. S-ar fi zis că ticăloşia lui precoce (şi orice 
ticălos de rând e precoce) îi jucase lui însuşi o festă, sau că omul 
căruia încercase să-i întindă o capcană ca unui nerod îi 
dejucase, prin însăşi nerozia şi ignoranţa lui, planul. 

Dar oamenii isteţi la minte ar putea opina că Billy ar fi trebuit, 
în mod normal, chiar la prima lui întâlnire cu marinarul de la 
pupa - întâlnire atât de brusc curmată - să-l întrebe pe şleau ce 
anume urmărea. Ei ar mai putea crede că ar fi fost cât se poate 
de firesc din partea lui Billy să-i descoasă pe câţiva dintre ceilalţi 
marinari recrutaţi cu de-a sila, pentru a-şi da seama dacă 
aluziile vagi ale emisarului la o răscoală pusă la cale pe bordul 
vasului aveau sau nu vreun temei. Da, oamenii isteţi la minte ar 
putea gândi astfel. Dar e nevoie, poate, de ceva mai mult, sau 
de cu totul altceva decât de simpla isteţime pentru a înţelege 
cum se cuvine un caracter ca acela al lui Billy Budd. 

Cât despre Claggart, monomania lui - dacă monomanie se 
cheamă ceea ce dezvăluia el, fără să vrea, prin ieşirile pomenite 
mai înainte, deşi se silea îndeobşte să şi-o ascundă sub masca 
unei purtări rezonabile, de om stăpân pe sine - monomania asta 
îl mistuia ca un foc subteran, din ce în ce mai afund. Era de 
aşteptat să se întâmple un eveniment hotărâtor. 

19 


După misterioasa convorbire cu omul de la pupa, convorbire pe 
care Billy o curmase atât de răspicat, nu se petrecu nimic 
deosebit de important pentru povestirea noastră, până la 
evenimentele pe care le vom relata acum. 

După cum am mai arătat, întrucât fregatele (desigur mult mai 
rapide decât vasele de linie) lipseau pe vremea aceea din 
escadra engleză din Mediterana, „Indomitable“ nu era folosit 
numai ca bastiment-iscoadă, ci primea uneori şi câte-o misiune 
mai importantă, departe de restul flotei. Şi asta, probabil, nu 
numai datorită însuşirilor sale navale neobişnuite la un vas de 
acest tip, ci şi datorită caracterului aparte al comandantului său, 
caracter ce-l făcea, pare-se, cu osebire apt să îndeplinească 
orice misiune, ale cărei dificultăţi neprevăzute puteau cere o 
iniţiativă promptă, în împrejurări în care, pe lângă calităţile 
obişnuite ale unui bun ofiţer de marină, era nevoie de multă 
pricepere şi abilitate. În cursul unei astfel de misiuni, o misiune 
de lungă durată - tocmai când ajunsese la o maximă depărtare 
de restul flotei, „Indomitable“ se pomeni faţă-n faţă cu un vas 
inamic. Era spre sfârşitul după-amiezii. Vasul inamic - o fregată 
zveltă - o lua la sănătoasa, cu toate pânzele sus, după ce-şi 
dădu seama că nava observată prin ochean îi era net superioară 
ca tonaj şi ca număr de oameni. După o urmărire deznădăjduită, 
care ţinu " până pe la jumătatea primului cart de noapte, 
fregata izbuti să scape definitiv. 

Nu peste multă vreme după încetarea urmăririi, şi înainte ca 
emoţiile provocate de aceasta să se fi potolit pe deplin, 
maestrul-instructor ieşi din ascunzătoarea lui şi-şi făcu apariţia 
lângă arborele-mare, aşteptând respectuos, cu pălăria în mână, 
să fie observat de către căpitanul Vere, care se plimba singur pe 
partea bătută de vânturi a dunetei, iritat desigur de eşecul 
urmăririi. Claggart stătea pe locul rezervat gradelor inferioare 
când acestea doreau să aibă o convorbire specială fie cu ofiţerul 
de servici, fie cu însuşi comandantul. Se întâmpla, însă, foarte 
rar ca un marinar sau un subofiter să ceară audienţă la 
comandant: potrivit obiceiului, o făcea doar în cazul când avea 
vreun motiv excepţional. 

Absorbit de gândurile sale, comandantul se pregătea să-şi 
continue plimbarea în sens invers, când observă prezenţa lui 
Claggart, care stătea, cu pălăria întinsă, într-o expectativă 
respectuoasă. Trebuie spus că acest subofițer îi era cunoscut 


căpitanului Vere abia din ultima cursă a vasului, când Claggart 
se transferase de pe un alt vas (aflat în reparaţie) spre a lua 
locul fostului maestru-instructor de pe „Indomitable”, lăsat la 
vatră pentru incapacitate. 

în clipa când comandantul îşi dădu seama cine era omul care 
aştepta atât de respectuos un semn din parte-i, faţa lui căpătă o 
expresie ciudată, asemănătoare celei ce se zugrăveşte pe faţa 
unui om care se întâlneşte, pe neaşteptate, cu o cunoştinţă nu 
îndeajuns de veche pentru a fi realmente cunoscută, dar a cărei 
înfăţişare îi provoacă, pentru prima oară, o vagă repulsie. Se 
opri, totuşi, şi spuse, cu obişnuitul său ton oficial, nu lipsit, însă, 
de o anume iritare: 

— Ei bine, ce doreşti, instructore? 

Cu aerul unui subaltern care se simte, cu părere de rău, obligat 
să aducă la cunoştinţă o veste proastă, şi care, deşi hotărât să 
fie sincer, ţine morţiş să evite orice exagerare - Claggart vorbi, 
supunându-se  îndemnului sau mai bine zis ordinului 
comandantului. Exprimându-se în limbajul unui om nu lipsit de 
educaţie, el raportă - deşi nu pretind a-i reda întocmai cuvintele 
- că în cursul urmăririi fregatei inamice şi al pregătirilor pentru 
eventuala ciocnire, avusese prilejul să se convingă că exista cel 
puţin un element periculos pe bordul acestui vas, al cărui 
echipaj nu cuprindea numai oameni ce se făcuseră vinovaţi de 
participare la ultimele răscoale, dar şi alţii, care, aidoma 
marinarului cu pricina, nu se înrolaseră voluntar în flota 
majestăţii-sale... Aici, căpitanul Vere îl întrerupse, cu oarecare 
enervare': 

— Vorbeşte pe şleau, omule! Spune că au fost înrolați cu de-a 
sila! 

Claggart făcu un gest de supunere şi continuă: 

În vremea din urmă, el (Claggart) începuse a bănui că pe 
punţile inferioare se desfăşura o agitaţie secretă, provocată de 
marinarul cu pricina - agitaţie de care nu fusese îndeajuns de 
sigur ca să se simtă îndreptăţit a raporta despre ea. Dar în urma 
celor observate, în după-amiaza aceea, la respectivul marinar, 
bănuiala vagă privitoare la o activitate clandestină se 
transformase într-un fel de certitudine. 

— Îmi dau perfect de bine seama, adăugă el, de grava 
răspundere ce-mi asum făcând un raport careatrage după sine 
asemenea consecinţe pentru pomenitul marinar, pe lângă că 


poate spori temerile pe care e firesc să le simtă orice 
comandant de vas, după nefericitele întâmplări petrecute recent 
- Ştiţi desigur la ce mă refer... 

Luat prin surprindere, căpitanul Vere nu-şi putu la”neeput 
ascunde pe de-a-ntregul neliniştea. Dar, în timp ce-l asculta pe 
Claggart, această nelinişte făcu loc treptat unei iritări provocate 
de felul cum subofiţerul îşi prezenta raportul. Se abţinu, totuşi, 
să-l întrerupă, până-n clipa când îl auzi pe Claggart spunând în. 
Încheiere: 

— Ferească Dumnezeu, excelenţă, ca „Indomitable“ să 
păţească la fel ca... 

— N-avea dumneata grijă! îi tăie vorba comandantul, cu faţa 
schimonosită de mânie, * ghicind instinctiv că subofiţerul voia 
să-i pomenească de-un vas, pe care Răscoala din Nord căpătase 
proporţii deosebit de tragice, punând la un moment dat în 
pericol viaţa comandantului său. Această aluzie îl scotea din 
sărite pe căpitanul Vere. Faptul că un subofițer îi pomenea, 
nodoronc-tronc, de evenimentele recente, i se părea un indiciu 
de revoltătoare lipsă de modestie, mai ales când ofiţerii înşişi 
evitau cu atâta grijă să vorbească despre acest subiect. In afară 
de asta, comandantul, înzestrat cu un acut simţ al demnităţii, 
vedea în vorbele subofiţerului o încercare de a-l intimida. Şi era 
oarecum mirat că omul acesta, care dovedise atât de mult tact 
în exercitarea funcţiilor sale - cel puţin aşa i se păruse 
comandantului - se arăta atât de lipsit de tact în cazul de faţă. 

Dar aceste gânduri, ca şi îndoielile ce-i treceau prin minte, 
cedară brusc locul unei bănuieli încă vagi, dar destul de 
puternice pentru a-i influenţa receptivitatea faţă de veştile 
proaste ale lui Claggart. O experienţă îndelungată îi îngăduise 
să cunoască îndeaproape complicata viaţă de pe punţile 
inferioare, viaţă care, ca oricare alta, îşi are ascunzişurile ei 
tainice şi latura ei dubioasă (aceea pe care oamenii o dezaprobă 
îndeobşte); iată de ce, căpitanul Vere nu se lăsă tulburat peste 
măsură de revelaţiile subofiţerului. Mai mult încă, deşi, având în 
vedere recentele evenimente, era necesar să se acţioneze 
grabnic la cel dintâi indiciu serios de recidivă a spiritului de 
revoltă, el personal socotea că n-are rost să întreţină ideea unei 
revolte latente, dând prea repede crezare spuselor unui 
informator, chiar dacă acesta era un subaltern de-al său, 
însărcinat, printre altele, cu misiunea de a-i ţine echipajul sub 


supraveghere poliţienească. Comandantul n-ar fi nutrit poate 
această convingere dacă n-ar fi avut, ceva mai înainte, ocazia 
de a-l vedea pe Claggart desfăşurând un zel patriotic care-l 
enervase, părându-i-se cam factice şi cam exagerat. Şi-apoi, 
însăşi siguranţa de sine şi emfaza cu care subofiţerul îşi 
prezentase raportul, îi amintea în chip ciudat de un muzicant 
care depusese o mărturie falsă într-un caz grav judecat de o 
curte marţială, din care făcuse parte şi căpitanul Vere, pe 
vremea când era numai locotenent, 

— Pretinzi că există cel puţin un om periculos pe bord: 
numeşte-l! îl somă căpitanul pe Claggart, curând după ce-l 
întrerupsese din vorbă, nelăsându-l să-şi sfârşească aluzia 
perfidă. 

— William Budd, excelenţă. Un gabier... 

— William Budd?! îngână căpitanul, sincer mirat.. 

E vorba cumva de omul pe care locotenentul Rateliffe l-a adus 
nu demult de pe bordul unui vas comercial? De tânărul acela 
care pare să fie atât de popular în rândurile echipajului? De 
Billy, sau „Marinarul chipeş“ cum îi spun oamenii? 

— Da, excelenţă, chiar de el e vorba. Căci, în ciuda tinereţii şi a 
frumuseţii sale, e foarte viclean. Nu degeaba se vâră în sufletul 
camarazilor săi, câştigându-le bunăvoința; la o adică, ei ar putea 
pune o vorbă bună pentru el! V-a pomenit oare locotenentul 
Rateliffe de gluma pe care-a făcut-o Budd când a sărit * de la 
pupa cargoului în şalupa ce venise să-l aducă la vasul nostru? 
însăşi veselia lui e o mască menită să ascundă ura pe care-o 
simte în legătură cu faptul că a fost înrolat cu de-a sila. 
Dumneavoastră aţi observat numai obrazul lui frcimos, dar sub 
bujorii ăştia se ascunde, poate, o capcană. 

„Marinarul chipeş” îi atrăsese, fireşte, încă de la început atenţia 
căpitanului, ca o figură aparte printre ceilalţi membri ai 
echipajului. Deşi în general se arăta cam rezervat faţă de ofiţerii 
săi, comandantul îl felicitase pe locotenentul Rateliffe pentru 
norocul de a fi găsit un asemenea specimen ai genului uman, 
vrednic să pozeze, nud, pentru o statuie a lui Adam înainte de 
Cădere. 

Cât despre gluma prin care Billy îşi luase rămas bun de la vasul 
„Drepturile Omului”, căpitanul Vere îşi amintea că locotenentul 
Rateliffe îi raportase despre ea, însă cam pe ocolite, aşa cum ar 
fi povestit o întâmplare hazlie; şi deşi el personal o interpretase 


(greşit) drept o ieşire ironică, îşi făcuse o părere şi mai bună 
despre tânărul recrut, deoarece, ca ostaş al marinei, nu putea 
decât să admire curajul unui om capabil să se lase, cu atâta bun 
simţ şi voioşie, luat cu hapca. In afară de asta, conduita 
gabierului, în măsura în care avusese prilejul s-o observe, îi 
confirmase căpitanului prima impresie favorabilă; cât despre 
calităţile de marinar ale noului recrut, ele i se păruseră atât de 
remarcabile, încât se gândise la un moment dat să-l promoveze 
într-un post care l-a. R fi putut aduce sub directa lui 
supraveghere, şi anume în postul de şef al gabiei mari, în locul 
unuia mai puţin tânăr ca el, şi tocmai de-aceea mai puţin 
corespunzător pentru acest post. În paranteză fie spus, întrucât 
oamenii de pe gabia mare n-aveau de mânuit pânze atât de 
grele, ca velele de jos ale arborelui-mare şi arborelui trinchet, 
un tânăr capabil părea cel mai potrivit pentru a-i conduce, şi 
chiar era de preferinţă ales în postul de şef, având sub 
conducerea lui nişte flăcăiandri adesea foarte necopţi. Intr-un 
cuvânt, căpitanul Vere văzuse, încă de la început, în Billy Budd 
ceea ce în jargonul nautic al vremii se numea un „plasament 
regal”, adică, pentru flota maiestăţii-sale, un plasament foarte 
convenabil, făcut cu puţine cheltuieli sau chiar fără nicio 
cheltuială. 

După o scurtă pauză, în timpul căreia îşi aminti de toat”. 
Aceste lucruri şi cântări în gând aluzia lui Claggart la o „capcană 
ascunsă'l (de ce-o cântărea mai mult, de. Aceea se îndoia de 
buna credinţă a informatorului), căpitanul Vere se întoarse brusc 
spre el şi-i spuse cu o voce scăzută: 

— De ce vii la mine, instructore, cu-o poveste atât de 
descusută? Cât despre Budd, citează-mi măcar o vorbă sau o 
faptă cie-a lui care să confirme acuzaţia ce i-o aduci, la seama 
ce spui, adaugă el apropiindu-se de Claggart. Ţin totdeauna 
pregătită o nuia pentru martorii mincinoşi! 

— Vai, excelenţă! suspină Claggart, scuturându-şi cu smerenie 
capul statuar, ca şi cum ar fi deplâns această nemeritată 
asprime de ton. Apoi, redevenind ţanţoş, ca pentru a-şi afirma 
cinstea pusă la îndoiala, îi cită căpitanului unele vorbe şi fapte 
care, la un loc, îndreptăţeau, în ipoteza autenticităţii lor, cele 
mai grave acuzaţii împotriva lui Budd. Şi adăugă că, pentru 
unele dintre acestea, se puteau găsi şi „probe concludente”. 

Căpitanul Vere îl lăsă pe Claggart să-şi sfârşească vorba, 


încercând să sondeze, cu ochii lui cenuşii, nerăbdători şi 
neîncrezători, ochii violeţi şi placizi ai maestrului-instructor. Apoi 
rămase pe gânduri o clipă. Eliberat de căutătura iscoditoare a 
comandantului, Claggart îl observă atent, cu o expresie greu de 
descris 

— Expresia unui om dornic să ghicească pe faţa interlocutorului 
său rezultatul tacticii folosite; o asemenea expresie trebuie să fi 
avut purtătorul de cuvânt al pizmaşilor fii ai lui lacob, când i-au 
arătat acestuia haina mânjită de sânge a tânărului losif, 
înşelându-l pe îndureratul patriarh. 

Cu toate că, datorită unei calităţi neobişnuite a fibrei sale 
morale, căpitanul Vere putea intui precis esenţa caracterului 
oricărui om. Cu care avea de-a face, impresia lui despre 
Claggart şi despre ceea ce se petrecea realmente în sufletul 
acestuia, se întemeia nu atât pe intuiţie, cât pe o bănuială 
puternică, “grevată ce-i drept de unele îndoieli stranii. 
Perplexitatea ce i se citea pe faţă era în legătură nu atât cu 
omul denunţat - aşa cum îşi închipuia Claggart - cât cu 
denunţătorul însuşi, căpitanul Vere întrebându-se cum ar putea 
acţiona mai bine împotriva lui. La început voise, fireşte, să-i 
ceară lui Claggart să aducă „probele concludente“ despre care 
pomenise. Dar procedând astfel, ar fi dat în vileag toată 
povestea - ceea ce, în actualele împrejurări, ar fi putut avea 
consecinţe nedorite asupra echipajului. Povestea ar fi luat sfârşit 
dacă s-ar fi dovedit că Claggart depusese o mărturie 
mincinoasă. De aceea, înainte de a verifica acuzaţia, îl va 
verifica, practic, pe acuzator, socotind, că acest lucru se putea 
realiza în mod discret, fără tămbălău. 

Măsura pe care se hotărî să o ia, făcea necesară o schimbare 
de decor, mai bine zis transferarea scenei într-un loc mai puţin 
expus privirilor decât larga punte a dunetei. Căci deşi cei câţiva 
ofiţeri de artilerie aflaţi în preajmă se retrăseseră, potrivit 
etichetei navale, în clipa când căpitanul Vere îşi începuse 
plimbarea pe punte, şi nu cutezaseră desigur să micşoreze 
distanţa în timpul discuţiei sale cu Claggart - purtată cu voce 
joasă de amândoi, astfel încât nu puteau fi auziţi de nimeni, mai 
ales că bătea vântul, iar valurile clipoceau - totuşi discuţia asta, 
prelungindu-se, atrăsese atenţia câtorva gabieri cocoţaţi pe 
vergi şi chiar unora dintre marinarii de pe punţile de mijloc sau 
mai din faţă. 


De îndată ce hotări ce avea de făcut, căpitanul Vere trecu la 
fapte. Întorcându-se brusc spre Claggart, îl întrebă: 

— Ascultă, instructore, Budd e de cart în clipa de faţă? 

— Nu, excelenţă, răspunse Claggart. 

Atunci, adresându-se aspirantului celui mai apropiat, căpitanul 
strigă: 

— Domnule Wilkes! spune-i lui A.lbert să vină la mine! 

Albert era un fel de valet al căpitanului, care avea multă 
încredere în acest băiat, preţuindu-i discreţia şi lealitatea. 

— ÎI cunoşti pe Budd, gabierul? îl întrebă comandantul pe băiat, 
când acesta se înfăţişă. 

— Îl cunosc, domnule căpitan. 

— Du-te şi caută-l. Nu-i de servici. Spune-i, între patru ochi, să 
vină la pupa. Ai grijă să nu stea de vorbă cu nimeni. Ţine-l de 
vorbă până-ajungi cu el aici, şi abia atunci comunică-i - dar nu 
înainte! — că e aşteptat în cabina mea. Ai priceput? Hai, du-te! 
Instructore, fii bun fi arată-te pe punţile inferioare. lar când vei 
socoti că Albert a avut vreme să se-ntoarcă împreună cu 
marinarul căutat, pregăteşte-te să-l urmezi pe tăcute în cabina 
mea. 

20 

Gabierul se arătă destul de mirat când se pomeni închis în 
cabină, împreună cu comandantul şi cu Claggart. Mirarea lui era, 
însă, lipsită de teamă sau neîncredere. Un om necopt dar atât 
de cinstit şi generos din fire ca el, simte foarte târziu - deşi 
uneori nu simte de loc - semnele prevestitoare ale unor 
primejdii mai grave ce-l ameninţă din partea semenilor săi. 
Singura idee ce se formă în mintea tânărului marinar fu aceasta: 
„Da, am avut totdeauna impresia că mă bucur de simpatia 
căpitanului. Mă întreb dacă nu cumva are de gând să mă 
numească bosman al şalupei sale, Mi-ar plăcea postul ăsta. Pe 
semne că l-a chemat pe maestrul-instructor ca să-i ceară 
referinţe despre mine.“ 

— Închide uşa, planton! zise comandantul. Stai în prag, şi nu 
lăsa pe nimeni să intre. Şi acum, inştructore, repetă în faţa 
acestui om ceea ce mi-ai spus despre dânsul. 

Şi comandantul se pregăti să scruteze feţele celor doi oameni 
pe care vroia să-i confrunte. 

Cu pasul măsurat şi cu calmul sigur de sine al unui medic de 
spital ce se-apropie în sala comună de vreun pacient la care a 


remarcat sâmptomele unei crize iminente, Claggart înaintă 
hotărât spre Billy ' şt, privindu-l în ochi ca şi cum ar fi vrut să-l 
hipnotizeze, îşi repetă pe scurt acuzaţia. 

La început Billy nu pricepu. Dar când pricepu, în sfârşit, obrajii 
lui îmbujoraţi se acoperiră parca de o lepră albă. Rămase 
încremenit, ca un om tras în ţeapă, căruia i s-a pus un căluş în 
gură. Intre timp, ochii acuzatorului, fără a se dezlipi de ochii 
albaştri şi  holbaţi ai acuzatului, suferiseră o schimbare 
extraordinară, devenind din violeţi, cum erau de-obicei, de un 
purpuriu murdar. Aceste faruri ale intelectului uman îşi 
pierduseră orice expresie omenească, holbându-se, reci şi 
străini, aidoma ochilor anumitor făpturi necatalogate ale 
adâncurilor. Dacă prima privire hipnotică fusese aceea a unui 
şarpe care-şi fascinează prada, ultima privire era ca saltul 
hulpav al unui peşte-torpilă. 

— Vorbeşte, omule! îl îndemnă căpitanul Vere pe tânărul 
marinar încremenit, a cărui înfăţişare., îl impresiona mult mai 
mult decât aceea a lui Claggart. Vorbeşte, apără-te! 

Acest îndemn nu trezi, însă, la Billy decât o gesticulaţie stranie 
şi un soi de bolboroseală: uimirea lui în faţa unei astfel de 
acuzaţii, ce se abatea din senin asupra tinereţii lui lipsite de 
experienţă, precum şi groaza ce i-o inspira, poate, acuzatorul - îi 
accentuară defectul de vorbire în aşa măsură, încât defectul 
acesta căpătă pentru moment proporţiile unui mutism convulsiv, 
în vreme ce capul şi trupul, zadarnic încordate într-un 
deznădăjduit efort de a se conforma îndemnului de a vorbi şi de 
a se apăra, dădeau feţei sale expresia unei vestale condamnate, 
în clipa când, îngropată de vie, începe să se zbată ca să nu se 
înăbuşe. 

Deşi căpitanul Vere ignorase până atunci beteşugul vocal al 
marinarului, îl ghici numaidecât, deoarece în făţişarea lui îi 
aminti subit de un strălucit coleg de şcoală, pe care-l văzuse 
cândva paralizat de aceeaşi neputinţă, tocmai când se ridica să 
răspundă, primul, la o întrebare grea pusă clasei de către 
profesor. Apropiindu-se de tânărul marinar, şi punându-i cu 
blândeţe mâna pe umăr, îi vorbi astfel: 

— Nu-i nicio grabă, tinere. Ai tot timpul să te gândeşti. Ai tot 
timpul. 

Contrar efectului urmărit, cuvintele astea, rostâte pe un ton 
atât de părintesc, îl făcură pe Billy, mişcat desigur până-n 


străfundul sufletului, să întreprindă eforturi şi mai disperate de a 
vorbi - eforturi care sfârşiră prin a-i întări paralizia, dând feţei lui 
expresia unui crucificat. În clipa următoare braţul lui drept ţâşni 
ca o salvă de tun în noapte, iar Claggart se prăbuşi pe punte. Fie 
datorită staturii lui înalte, fie din pricină că o calculase astfel, 
lovitura de pumn a tânărului atlet izbise din plin în fruntea atât 
de armonioasă şi de inteligentă a maestrului-instructor. Acesta 
căzu cât era de lung, ca o prăjină masivă şi, după ce horeai de 
câteva ori, rămase nemişcat. 

— Nefericitule, ce-ai făcut?! murmură căpitanul Vere cu glas 
stins. Dar mai bine vino-aici şi ajută-mă! 

Ridicară amândoi trupul celui căzut, apucându-l de spate, şi-i 
aşezară. Trupul firav se supuse, mlădios, dar rămase inert. Era 
ca şi cum ar fi mânuit un şarpe mort. ÎI întinseră la loc, pe 
duşumea. Căpitanul Vere se ridică şi, acoperindu-şi faţa cu o 
mână, păru la fel de impasibil ca momâia de la picioarele sale. 
Cântărea, oare, toate implicaţiile evenimentului, gândindu-se nu 
numai la ceea ce trebuia făcut pe moment, ci şi la ceea ce 
trebuie făcut pe viitor? 
îşi trase încet mâna de pe faţă: ai fi zis că iese luna dintr-o 
eclipsă, cu o altă înfăţişare decât aceea pe care-o avusese 
înainte de-a se lăsa învăluită. Atitudinea părintească 
manifestată până atunci faţă de 

Billy, cedase locul disciplinei militare. Căpitanul Vere îi porunci 
gabierului, pe un ton oficial, să se retragă într-o cabină de la 
pupa (i-o arătă cu degetul) şi să rămână acolo până va fi 
chemat. Billy se supuse maşinal acestui ordin, fără să scoată o 
vorbă. Atunci, deschizând uşa ce dădea spre dunetă, căpitanul 
Vere îi porunci plantonului de-afară: 

— Trimite pe cineva după Albert! 

Când acesta din urmă îşi făcu apariţia, căpitanul îi spuse, 
nelăsându-l să observe trupul întins pe duşumeaua cabinei: 

— Albert, spune-i medicului că vreau să-l văd. Dar tu să nu te- 
ntorci până nu te chem. 

Când apăru medicul - un om cumpănit, grav şi cu multă 
experienţă, pe care nimic nu-l putea surprinde 
— Căpitanul Vere păşi în întâmpinarea lui, interpunându-se 
astfel, fără să vrea, între el şi Claggart. Dar când medicul îşi 
începu salutul de rigoare, căpitanul îl întrerupse: 

— Lasă asta, şi spune-mi care-i starea omului de colo! şi-i arătă 


spre trupul întins pe podea. 

Medicul privi într-acolo şi, în ciuda stăpânirii sale de sine, avu o 
uşoară tresărire la neaşteptata privelişte. Pe faţa lividă a lui 
Claggart curgea acum, din nări şi din urechi, un şuvoi gros de 
sânge negru. Privirea expertă a medicului îi spuse acestuia că 
omul din faţa lui nu era viu. 

— E adevărat, deci? zise căpitanul Vere, observându-l cu luare- 
aminte. Mă gândeam eu! Dar te rog să verifici. 

Drept care, medicul procedă la obişnuitul examen, care nu făcu 
decât să confirme prima impi'esie. Sincer îngrijorat, medicul îi 
aruncă superiorului său o privire intens iscoditoare. Dar 
căpitanul Vere stătea nemişcat, cu mâna la frunte. Deodată, 
apucându-l de braţ pe medic şi arătându-i cadavrul, căpitanul 
exclamă: 

— Priveşte! E osânda dumnezeiască împotriva lui Anania!” 
Tulburat de nervozitatea căpitanului, nervozitate pe care n-o 
observase până atunci la acesta, şi ignorând cu desăvârşire cele 
petrecute, prudentul medic îşi tinu gura, mulţumindu-se să 
întrebe încă o dată cu privirea ce anume dusese la o asemenea 
tragedie. 

Dar căpitanul Vere căzuse din nou pe gânduri, redevenind 
nemişcat. Apoi tresări iarăşi, exclamând cu patimă în glas: 

— Răpus de un înger al Domnului! Şi, totuşi, îngerul trebuie să 
fie spânzurat! 

Aceste exclamaţii pătimaşe, cu totul lipsite de noimă pentru un 
om care încă n-avea habar despre cele petrecute, îl 
descumpăniră şi mai mult pe medic. Dar căpitanul Vere, 
venindu-şi parcă în fire, îi povesti pe scurt, cu un glas ceva mai 
potolit, împrejurările ce duseseră la tragicul eveniment. 

— Dar trebuie să ne grăbim, adăugă el. Hai, ajută-mă să-l duc 
în încăperea aceea. 

Şi arătă spre cabina din faţa aceleia în care-l trimisese pe 
gabier. Tulburat de această cerere ciudată, care implica dorinţa, 
inexplicabilă pentru el, de a păstra taina întregii întâmplări, 
medicul se resenmă să se supună, neavând încotro. 

— Acum, du-te! îi zise căpitanul Vere, pe tonul lui obişnuit. Poţi 
pleca. Voi convoca de îndată o curte marţială. Povesteşte-le 
locotenenţilor ce s-a întâmplat, şi roagă-i să-şi ţină gura. Spune-i 


73 Anania, un discipol al apostolilor care a fost lovit de moarte, împreună cu soţia sa Safira, 
pentru că minţiseră. (Cf. „Faptele Apostolilor", 5). 


şi domnului Mordant. 

Domnul Mordant era căpitanul detaşamentului de infanterie 
marină. 

Medicul ieşi din cabină plin de temeri şi bănuieli. Nu cumva 
căpitanul Vere avusese un acces subit de demenţă? Sau poate 
era doar o emoție trecătoare, provocată de un eveniment 
straniu şi neobişnuit? Cât despre ideea de a convoca curtea 
marţială, medicul socotea că era o idee lipsită de prudenţă, 
dacă nu şi mai rău. După părerea lui, trebuia să se procedeze la 
întemnițarea lui Billy Budd, potrivit regulamentului, orice altă 
măsură urmând să fie amânată până la joncţiunea vasului cu 
escadra, căci numai amiralul era competent să judece un caz 
atât de extraordinar. Medicul îşi aminti de neobişnuita stare de 
agitaţie a căpitanului Vere şi de exclamaţiile lui pătimaşe, atât 
de nepotrivite cu felul său de a fi. Işi ieşise, cumva, din minţi? 
Admiţând că da, acest lucru era cam greu de dovedit. Ce putea, 
oare, face el, medicul? E greu de imaginat o situaţie mai 
penibilă decât aceea a unui ofiţer aflat sub ordinele unui 
comandant pe care-l bănuieşte a fi nu chiar nebun, dar nici în 
deplinătatea facultăţilor sale mintale. A discuta ordinele date de 
comandant ar fi o insolenţă. A-i opune rezistenţă, ar fi un act de 
rebeliune. 

Conformându-se ordinului primit, medicul le comunică 
locotenenţilor şi domnului Mordant cele întâmplate, fără să 
pomenească nimic despre starea comandantului. Ofițerii se 
arătară la fel de surprinşi şi îngrijoraţi ca şi el, împărtăşindu-i 
totodată convingerea că o asemenea situaţie era de 
competenţa amiralului. 

22 
Cine-ar putea să traseze într-un curcubeu hotarul exact care 
desparte violetul de portocaliu? Noi percepem limpede diferenţa 
dintre culori, dar nu şi locul exact unde una începe a se contopi 
cu cealalţă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mintea 
sănătoasă în raport cu cea bolnavă. In cazurile flagrante, nu 
încape nicio îndoială. Dar în anumite cazuri, bănuite a fi de o 
gravitate ceva mai redusă, puţini oameni s-ar încumeta să tragă 
o linie precisă de demarcaţie, în afară de unii experţi, care-ar fi 
dispuşi s-o facă pentru un onorariu. Unii oameni nu s-ar da 
înapoi de la nimic pentru bani. 

Dacă, aşa cum bănuise din capul locului medicul, căpitanul 


Vere era sau nu victima unui acces de demenţă, îl lăsăm pe 
cititor să hotărască singur, în lumina faptelor povestite de noi. 

Nefericitul eveniment relatat mai înainte nu se putea produce 
într-o conjunctură mai proastă. El avea loc curând după 
reprimarea răscoalelor, adică într-o perioadă foarte critică 
pentru autorităţile navale, când se cerea fiecărui comandant 
englez să posede două calităţi rareori compatibile: prudenţa şi 
severitatea. De altminteri cazul în chestiune era excepţional de 
grav. 
în lanţul încâlcit al împrejurărilor care precedaseră sau 
însoţiseră evenimentul petrecut pe bordul vasului „Indomitable” 
şi în lumina codului marţial potrivit căruia acest eveniment urma 
să fie judecat, nevinovăția şi culpabilitatea - întruchipate de 
Claggart şi Budd - îşi schimbaseră de fapt locurile. 

Din punct de vedere juridic, aparenta victimă a tragediei era 
acela care încercase să-i facă rău unui om nepătat; iar din punct 
de vedere militar şi naval, fapta acestuia din urmă constituia, 
fără doar şi poate, o crimă dintre cele mai odioase. Mai mult 
decât atât: cu cât binele şi răul implicate în acest caz ieşeau mai 
clar la iveală, cu atât mai gravă era răspunderea asumată de un 
comandant leal, dar neautorizat să judece cazul pe baza lui 
juridică iniţială. 

Nu-i de mirare, deci, că în pofida firii lui hotărî te, căpitanul 
Vere simţea că trebuia să fie şi circumspect, nu numai operativ. 
Inainte de a putea stabili în amănunt măsurile ce se impuneau, 
şi înainte ca ultima dintre aceste măsuri să fie adusă la 
îndeplinire, el socotea nimerit, având în vedere împrejurările, să 
se ferească, pe cât posibil, de orice publicitate. Poate că greşea 
procedând astfel, sau poate că avea dreptate. Un lucru e sigur, 
şi anume, că, mai târziu, avea să fie criticat de unii dintre 
subalternii săi, în convorbirile lor confidenţiale din W cabine sau 
din careul ofiţerilor - criticile lor fiind atribuite de către prietenii 
săi, şi mai ales de către vărul său Jack Denton, invidiei 
profesionale pe care-o inspira „Astralul Vere“. Comentariile 
astea invidioase nu erau chiar lipsite de temei. Faptul că 
păstrase secretul întregii întâmplări, limitând deocamdată 
cunoaşterea ei la locul în care se petrecuse crima - adică la 
cabina de pe dunetă - faptul acesta oferea oarecare analogie cu 
politica adoptată în tragediile de palat, atât de frecvente în 
capitala întemeiată de barbarul ţar Petru. 


Cazul era însă de aşa natură, încât căpitanul Vere ar fi fost 
poate bucuros să amâne luarea oricărei măsuri, în afară de 
întemnițarea gabierului, până-n momentul când vasul se va fi 
întors în mijlocul escadrei, căci atunci i-ar fi putut supune 
amiralului, spre judecată, întreaga situaţie. 

Dar un ofiţer adevărat seamănă, în anumite privinţe, cu un 
călugăr adevărat. Acesta din urmă nu-şi respectă jurămintele 
monahale cu mai multă abnegaţie decât îşi respectă cel dintâi 
jurământul de a-şi face datoria ostăşească. 

Simţind că, dacă nu se iau măsuri grabnice, fapta gabierului ar 
putea aţâţa, ^ de îndată ce-ar fi cunoscută pe punți, tăciunii 
rămaşi de la incendiul 

367 

Hk 

K 

din Nord - căpitanul Vere fu cuprins de un sentiment al 
urgenţei, care înlătură orice alte considerente. Dar deşi era un 
adept zelos al disciplinei, nu-i plăcea autoritatea de dragul 
autorităţii. Şi nu era câtuşi de puţin dornic să se agaţe de orice 
prilej pentru a monopoliza toate riscurile responsabilităţii morale 
- în orice caz, nu pe acelea care puteau fi lăsate în seama 
vreunui ofiţer superior, sau împărţite cu egalii sau chiar cu 
subalternii săi. De aceea era bucuros că decizia lui de a aduce 
cazul în faţa unui tribunal sumar alcătuit din propriii săi ofiţeri, 
rezervându-şi lui însuşi, ca unuia căruia îi incumba suprema 
răspundere, dreptul de a prezida şi, la nevoie, de a interveni, 
reglementar sau nereglementar - decizia asta nu contravenea 


uzanțelor. 
în consecinţă, convocă grabnic o curte marţială, alcătuită din 
oameni aleşi chiar el: primul locotenent, căpitanul 


detaşamentului de infanterie marină şi pilotul-şef. 

Asociind un ofiţer din infanteria marină cu alţi doi din flotă, într- 
un proces intentat unui marinar, comandantul se abatea, poate, 
de la regula generală. Procedase astfel, însă, din convingerea că 
ofiţerul de armată era un om judicios, înţelept şi capabil, poate, 
să facă faţă unui caz dificil, cum nit mai întâlnise în experienţa 
lui de până atunci. Dai şi faţă de acest ofiţer avea unele rezerve, 
cunoscându-l ca pe un personaj extrem de bonom, căruia-i 
plăcea să mănânce şi să doarmă bine, ceea ce-l predispunea 
spre obezitate. Un astfel de om, oricât de curajos ar fi pe câmpul 


de luptă, nu este, poate, cei mai în măsură să rezolve o dilemă 
morală cu implicaţii tragice. Cât despre primul locotenent şi 
pilotul-şef, căpitanul Vere îşi dădea, desigur, seama că. In ciuda 
onestităţii şi a curajului lor încercat îru bătălii, inteligenţa li-era 
limitată aproape exclusiv la chestiunile marinăreşti şi la 
exigenţele militare ale profesiunii lor. 

Tribunalul se întruni chiar în cabina în care avusese loc 
nefericitul eveniment. Cabina asta, care era a comandantului, 
ocupa întreg spaţiul de sub dunetă. În spatele ei, de-o parte şi 
de alta, se aflau două cămăruţe - una transformată vremelnic în 
închisoare, iar cealaltă în morgă; între ele, se întindea un coridor 
îngust, dar foarte lung, care mergea paralel cu grinda 
transversală a vasului. Deasupra se deschidea un luminător nu 
prea larg, iar la fiece capăt al coridorului se afla câte un hublou, 
ce se putea lesne transforma în sabord pentru tunuri de calibru 
mic. 

Totul fiind gata, se trecu grabnic la punerea sub acuzație a lui 
Billy Budd. Căpitanul Vere compăru, fireşte, ca unicul martor în 
proces şi, ca atare, îşi abandonă provizoriu rangul, menţinându- 
şi-l totuşi printr-un detaliu în aparenţă neînsemnat: el îşi depuse 
mărturia în partea dinspre vânt a vasului, silind astfel curtea să 
se instaleze în partea de sub vânt. Căpitanul povesti pe scurt 
împrejurările care duseseră la acel deznodământ tragic, fără a 
omite acuzaţiile lui Claggart şi reacţia împricinatului faţă de 
aceste acuzaţii. La sfârşitul depoziţiei, cei trei ofiţeri se uitară 
surprinşi la Billy Budd - ultimul om pe care l-ar fi bănuit în stare 
de intenţiile de revoltă ce-i fuseseră atribuite de Claggart, sau 
capabil să săvârşească o asemenea crimă8 - pe care, totuşi, o 
săvârşise în chip de netăgăduit. Primul locotenent, luând 
conducerea dezbaterilor, se întoarse spre deţinut şi-l întrebă: 

— Lucrurile s-au petrecut aşa cum a spus căpitanul Vere? Da 
sau nu? 

Răspunsul veni, cu un glas mai puţin împiedicat decât s-ar fi 
putut prevedea: 

— Căpitanul Vere a spus adevărul. Lucrurile s-au petrecut exact 
aşa cum a spus căpitanul Vere, dar nu aşa cum a pretins 
maestrul-instructor. Am mâncat pâinea regelui şi sunt credincios 
regelui. 

— Te cred, omule! zise martorul, cu o voce tremurătoare - 
singurul indiciu al unei emoţii altminteri perfect stăpânite. 


— Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru vorba asta, înălţimea 
voastră! exclamă Billy, nu fără o uşoară bâlbâială, prăbuşindu- 
se aproape. 

Dar o nouă întrebare îl sili să-şi vină în fire şi să se 
stăpânească. 

— Nu, spuse el cu acelaşi glas împiedicat, nu exista nicio 
duşmănie între noi. Nu i-am purtat niciodată pică maestrului- 
instructor. Regret «a a murit. N-am vrut să-l omor. Dacă m-aş fi 
putut folosi de grai, nu l-aş fi lovit. Dar mi-a aruncat în obraz, în 
prezenţa comandantului, o minciună îngrozitoare, la care 
trebuia să răspund şi n-am putut răspunde decât lovindu-l. 
Dumnezeu să m-ajute! 

Această mărturisire sinceră şi pătimaşă a acuzatului îi făcu pe 
judecători să priceapă întreaga semnificaţie a cuvintelor care-i 
nedumeriseră ceva mai înainte - „Te cred, omule!“ - cuvinte 
rostite de singurul martor al tragediei, îndată după ce Billy 
tăgăduise cu atâta patimă orice intenţie sediţioasă. 

Fu întrebat apoi dacă ştia sau bănuia ceva în legătură cu o 
anumită agitaţie (judecătorul voia să spună răscoală, dar evita 
acest termen), care ar fi cuprins vreo secţiune sau alta a 
echipajului. Întrucât răspunsul întârzia, curtea atribui această 
zăbavă defectului de vorbire care amânase sau stânjenise 
răspunsurile anterioare. Dar acum era vorba de cu totul altceva: 
întrebarea cu pricina îi amintise lui Billy de discuţia lui cu omul 
de la pupa. lar repulsia lui instinctivă de a juca un rol care să 
aducă măcar de departe cu rolul unui denunţător al camarazilor 
săi, precum şi acel primitiv şi greşit simţ al onoarei, care-l 
împiedicase deja să raporteze situaţia, deşi era de datoria lui de 
marinar leal să raporteze (în caz contrar vexpunându-se la 
pedeapsa cea mai aspră) - aceste sentimente, însoţite de oarba 
lui convingere că nu exista, de fapt, niciun complot, 
precumpăniră în sufletul lui Billy Budd. De aceea, răspunsul lui, 
când în sfârşit veni, fu negativ. 

— Incă o întrebare, rosti cu voce gravă şi emoţionată ofiţerul de 
infanterie marină, intervenind pentru prima oară în dezbateri. 
Dumneata  pretinzi că acuzația maestrului-instructor era 
mincinoasă. Ei, bine, pentru ce ar fi spus el o minciună atât de 
răuvoitoare, dacă nu exista între voi nicio duşmănie, aşa cum 
singur declari? 

întrebarea asta, care atingea, fără voia ofițerului, o zonă 


spirituală cu totul inaccesibilă minţii lui Billy, îl tulbură pe acesta 
în aşa măsură, încât zăpăceala lui ar fi putut trece, în ochii 
anumitor observatori, drept o dovadă involuntară a vinovâăţiei 
sale ascunse. El se sili totuşi să răspundă, dar renunţă repede la 
această zadarnică osteneală, aruncând în acelaşi timp o privire 
rugătoare spre căpitanul Vere, ca spre singurul său prieten şi 
sprijinitor. Căpitanul se ridică în picioare şi spuse, adresându-se 
ofițerului care pusese întrebarea: 

— Intrebarea dumitale este cât se poate de firească. Dar cum 
ar putea răspunde la ea acuzatul? sau oricare altcineva, în afara 
aceluia care zace acolo (şi arătă spre cabina unde fusese închis 
mortul). Dar cel întins acolo nu se va ridica să răspundă la 
chemarea noastră. lată de ce, întrebarea pusă adineauri nu 
este, după mine, concludentă. Oricare-ar fi fost motivul ce l-ar fi 
putut îndemna pe maestrul-instructor, şi oricare-ar fi fost 
cauzele care au provocat lovitura, curtea marţială trebuie să-şi 
concentreze atenţia exclusiv asupra consecinţei pomenitei 
lovituri, consecinţă ce nu poate fi interpretată altfel decât ca un 
gest al făptaşului. 

Nepricepând, desigur, întreaga semnificaţie a acestor cuvinte, 
Billy întoarse către cel ce le rostise o privire patetic-interogativă, 
privire asemănătoare, prin expresivitatea-i mută, aceleia pe 
care ar putea-o arunca un câine de rasă stăpânului său, căutând 
pe faţa lui explicaţia vreunui gest ce depăşeşte puterea de 
înţelegere a neamului câinesc. Vorbele comandantului făcură 
impresie şi asupra celor trei ofiţeri, îndeosebi asupra căpitanului 
de infanterie marină. Ei avură sentimentul că aceste vorbe 
ascund un tâk neprevăzut, implicând o idee preconcepută a 
comandantului. In orice caz, ele nu puteau decât să-i agraveze 
tulburarea manifestată până atunci. 

Căpitanul de infanterie marină luă din nou cuvântul, pe un ton 
sceptic, adresându-s. E atât colegilor săi, cât şi căpitanului Vere: 

— Nu se află de faţă nimeni - vreau să spun niciun membru al 
echipajului - care să poată arunca vreo lumină, fie ea indirectă, 
asupra a tot ce mai rămâne misterios în cazul judecat de noi. 

— lată o observaţie bine gândită, zise căpitanii! Vere. Înţeleg 
încotro ţintiţi. Da, există aici un mister, sau, ca să folosesc un 
termen biblic, „o taină a păcatului* vrednică de discuţiile 
teologilor psihologi. Dar întrucât ne priveşte pe noi acest lucru, 
ca membri ai unui tribunal militar? De altfel, orice investigaţie 


din parte-ne este cu neputinţă, din pricină că omul de colo (şi 
arătă din nou spre cabina mortuară) a amuţit pe veci. Fapta 
deţinutului, iată singurul lucru pe care trebuie să-l judecăm! 

Neştiind cum să răspundă la intervenţia comandantului şi în 
deosebi la afirmaţia repetată în concluzie, ofiţerul de infanterie 
marină se adânci într-o tăcere posacă. Primul locotenent, care 
îşi asumase în chip firesc conducerea dezbaterilor, încă de la 
început, îşi luă din nou acest rol, în urma unei priviri imperioase 
a căpitanului Vere, privire mai eficace decât orice cuvinte. 
Întorcându-se spre deţinut, i se adresă, cu şovăială în glas: 

— Budd, dacă mai ai ceva de spus, spune-ne acum! 

Tânărul matelot aruncă din nou o privire fugară spre căpitanul 
Vere; apoi, ca şi cum atitudinea acestuia i-ar fi confirmat propria 
convingere instinctivă, că tăcerea era acum ce! mai înţelept 
lucru, îi răspunse locotenentului: 

— Am spus tot ce am avut de spus, domnule! 

Marinarul care stătuse de strajă la uşa cabinei când Billy Budd 
intrase acolo împreună cu maestrulinstructor, şi care acum ÎI 
păzea pe gabier - primi ordinul de a-l duce înapoi în cabina- 
închisoare. Când împricinatul şi paznicul ieşiră, cei trei ofiţeri se 
mişcară, toţi deodată, pe scaunele lor, ca şi cum s-ar fi eliberat 
parţial de o tensiune interioară provocată de simpla prezenţă a 
lui Billy. Ei începură să se uite unul la altul, tulburaţi şi 
nehotărâţi, deşi-şi dădeau seama că trebuiau totuşi să ia o 
hotărâre, şi asta cât mai grabnic. Cât despre căpitanul Vere, 
stătea cu spatele la ei, furat pare-se de unul din momentele lui 
de absenţă, şi se uita printr-un sabord la pustietatea monotonă 
a mării învăluită de umbrele amurgului. Dar tăcerea prelungită a 
Curţii, sfâşiată rareori de şoaptele scurte şi grave ale 
judecătorilor ce se sfătuiau între ei, sfârşi prin a-l încuraja să ia o 
hotărâre. El se întoarse cu faţa spre ei şi începu să se plimbe de 
colo până colo prin cabină, abureând, pentru a reveni în partea 
dinspre tribord, puntea înclinată între timp de ruliul vasu lui; 
fără voia lui, căpitanul simboliza astfel hotărârea de a învinge 
greutăţile, ridicându-se chiar împotriva unor instincte primare la 
fel de puternice ca vântul şi ca marea. 

Deodată se opri în faţa celor trei ofiţeri şi, după ce le scrută 
feţele, rămase o clipă locului, nu atât pentru a-şi aduna 
gândurile, cât parcă pentru a le găsi expresia cea mai adecvată, 
cea mai în măsură să convingă nişte oameni bine-intenţionaţi, 


dar lipsiţi de maturitate intelectuală - oameni cărora era 
necesar să li se demonstreze anumite principii, socotite 
axiomatice de către el însuşi. Poate că unul din motivele care-i 
împiedică pe anumiţi oameni să ia cuvântul în faţa unei adunări 
populare, este tocmai această reţinere interioară. 

Când vorbea totuşi, ceva din miezul vorbelor lui şi din felul cum 
le rostea, vădea influenţa unor studii solitare, care modificaseră 
şi temperaseră educaţia practică a unei cariere active. Acest 
lucru, laolaltă cu terminologia pe care o folosea din când în 
când, îndreptăţeau oarecum acuzaţia de pedanterie ce i-o 
aduceau anumiţi colegi de formaţie pur practică - deşi 
recunoşteau deschis că în flota maiestăţii-sale nu exista căpitan 
mai valoros decât „Astralul Vere“. 

— Până în prezent - spuse el în substanţă - am fost doar un 
simplu martor. Nu m-aş gândi să adopt acum un alt ton, tonul 
unui colaborator al dumneavoastră în acest proces, dacă n-aş 
observa la domniile voastre o nelinişte ce vă face să şovăiţi, 
tocmai într-un moment critic - nelinişte izvorâtă, desigur, din 
conflictul dintre simţul datoriei militare şi scrupulele voastre 
morale, întemeiate pe compasiune. Cât despre compasiune, 
cum aş putea, oare, să n-o împărtăşesc? Fiind, însă, conştient de 
datoria mea supremă, lupt împotriva scrupulelor care mi-ar 
putea slăbi hotărârea. Şi asta, domnii mei, nu pentru că aş 
încerca să-mi ascund mie însumi faptul că avem de-a face cu un 
caz excepţional. Privit dintr-un punct de vedere pur speculativ, 
cazul acesta ar putea fi deferit unui juriu de cazuişti. Dar pentru 
noi, care nu suntem nici cazuişti, nici moralişti, e un caz practic, 
pe care trebuie să-l judecăm practic, în conformitate cu legea 
marţială. 

Fiindcă veni vorba de scrupulele dumneavoastră obscure, vă 
rog să le aduceţi la lumină! Scoateţi-le la iveală, îngăduindu-le 
să se rostească. la să vedem, dacă nu cumva ar putea să fie 
tălmăcite astfel: Dacă, fără a ţine seama de circumstanţele 
atenuante, trebuie să considerăm moartea maestrului-instructor 
drept o crimă a deţinutului, este oare aceasta o crimă capitală, 
pasibilă de pedeapsa cu moartea? Dar oare adevărata justiţie 
cere să nu se ţină seama decât de fapta împricinatului? Putem 
noi, oare, condamna la moarte, printr-un verdict sumar şi 
ruşinos, pe un semen de-al nostru, nevinovat nu numai în faţa 
Domnului, dar chiar şi în ochii noştri? V-am tălmăcit bine 


gândurile? Feţele voastre triste adeveresc spusele mele. Ei bine, 
şi eu încerc acest simţământ, cu toată puterea. E ceva natural. 
Dar oare bumbii pe care-i purtăm atestă supunerea noastră faţă 
de natură? Nu, ci faţă de rege. Cu toate ca oceanul, această 
icoană neprihănită a Naturii primitive, este stihia în care ne 
mişcăm şi ne ducem existenţa de marinari - datoria noastră de 
ofiţeri ai regelui se exercită oare într-o sferă deopotrivă de 
naturală? Nicidecum. Chiar în clipa când ne-am luat în primire 
rangul de ofiţeri ne-am pierdut libertatea naturală de acţiune, în 
punctele esenţiale, înainte de a se declara războiul, suntem oare 
consultaţi noi, cei care avem datoria să luptăm pentru că aşa ni 
se ordonă? Dacă se întâmplă ca războiul să întrunească 
adeziunea noastră, aceasta este o simplă coincidenţă. La fel şi 
în alte privinţe. Şi în cazul de faţă tot aşa. Să presupunem că 
judecata aceasta s-ar încheia printr-o condamnare: nu atât noi 
înşine, cât legea marţială care operează prin noi, ar fi autorul 
acestei condamnări. Nu noi suntem răspunzători de legea asta 
şi de asprimea ei. Răspunderea noastră, asumată prin jurământ, 
rezidă în faptul că, oricât de necruțătoare ar fi legea, noi trebuie 
totuşi să ne conformăm ei şi s-o aplicăm. 

Dar caracterul excepţional al acestui caz vă zguduie inimile. Şi 
a mea e zguduită. Dar să nu îngăduim ca inimile noastre 
fierbinţi să ne trădeze mintea, care cată să rămână lucidă. Un 
magistrat cinstit, care judecă, pe uscat, o crimă, se va lăsa oare 
influenţat, la ieşirea din tribunal, de rugăminţile şi plânsetele 
vreunei rude îndepărtate a acuzatului? Ei bine, inima, care 
adesea e partea femeiască a bărbatului, joacă în cazul de faţă 
rolul acelei femei plângăreţe şi, oricât de greu ne-ar veni, 
trebuie s-o ignorăm. 

Căpitanul Vere se opri, priyindu-i cu luare aminte, apoi 
continuă: 

— Ceva din înfăţişarea voastră pare a spune că nu numai inima 
se răzvrăteşte în voi, ci şi conştiinţa, conştiinţa voastră intimă. 
Spuneţi-mi, însă, dacă, având în vedere poziţia pe care o 
ocupăm, conştiinţa asta intimă trebuie sau nu să se plece în faţa 
conştiinţei imperiale, întruchipată în codul pe temeiul căruia 
judecăm? 

Cei trei ofiţeri se foiră pe scaunele lor, nu atât convinşi cât 
tulburaţi de toate aceste argumente, care nu făceau decât să le 
exaspereze conflictul lăuntric. Dându-şi seama de acest lucru, 


căpitanul Vere tăcu o clipă, apoi urmă, pe un ton schimbat: 

— Pentru a deveni ceva mai fermi, să recapitulăm faptele. În 
timp de război, pe mare, un marinar îşi loveşte superiorul în 
grad, şi-l omoară. Independent de efectul ei, lovitura în sine 
constituie, potrivit legii marţiale, o crimă capitală. De 
asemenea... 

— Da, domnule! îl întrerupse, emoţionat, ofiţerul de infanterie 
marină. Într-un anumit sens, aşa este. Dar Billy Budd nu 
intenţionase desigur nici să se răzvrătească, nici să ucidă. 

— Sigur că nu, bunul meu domn. In faţa unui tribunal mai puţin 
arbitrar şi mai milostiv decât o curte marţială, aceasta ar fi o 
circumstanţă foarte atenuantă. lar la judecata de apoi, acuzatul 
ar fi achitat. Dar aici? Noi judecăm conform legii privitoare la 
reprimarea rebeliunii. Un copil nu poate semăna mai mult la 
chip cu tatăl său, decât seamănă această lege, în spiritul ei, cu 
războiul care a zămislit-o. Chiar pe bordul acestui vas, aflat în 
slujba maiestăţii-sale, există englezi siliţi să se bată pentru rege 
împotriva propriei lor voințe; ba, pe cât ne putem da seama, 
chiar împotriva conştiinţei lor. Ca oameni, unii dintre noi ar 
putea fi mişcaţi de atitudinea lor, dar ca ofiţeri de marină, ce ne 
pasă nouă? lar inamicului îi pasă şi mai puţin! El i-ar tăia în 
bucăţi pe toţi marinarii noştri, fie ei voluntari sau înrolați cu de-a 
sila. lar noi procedăm la fel cu marinarii inamicului, chiar dacă 
unii dintre ei împărtăşesc poate ura noastră împotriva regicizilor 
din Directoratul francez. Războiul nu ţine seamă decât de 
faţadă, de aparenţe. lar legea privitoare la reprimarea rebeliunii 
seamănă, repet, cu războiul care i-a dat naştere. Faptul că Budd 
a avut sau nu intenţia să facă ce-a făcut, nu ne interesează 
câtuşi de puţin. Dar în timp ce, datorită frământărilor voastre - 
pe care, repet, nu pot decât să le respect - noi prelungim în chip 
ciudat o judecată ce s-ar cuveni să fie sumară, s-ar putea ca 
inamicul să apară la orizont şi să înceapă o bătălie. Trebuie să 
acţionăm, alegând între aceste două soluţii: condamnarea sau 
achitarea. 

— N-am putea oare condamna atenuând totuşi pedeapsa? 
întrebă cu şovăială în glas locotenentul mai tânăr, care vorbea 
pentru prima oară. 

— Locotenente, presupunând că acest lucru ar fi absolut legal 
în împrejurările de faţă, gândeşte-te la consecinţele unei astfel 
de clemente. Oamenii (adică echipajul) au un bun simţ înnăscut, 


şi mai toţi sunt familiarizați cu uzanţele şi tradiţia noastră 
navală. Cum ar privi ei o asemenea hotărâre? Chiar dacă aţi 
putea” să le-o explicaţi - ceea ce rangul nostru de ofiţeri ne 
interzice - disciplina arbitrară care i-a format încetul cu încetul 
nu a dezvoltat în ei acel discernământ sensibil care le-ar îngădui 
să înţeleagă şi să distingă. Nu, pentru oamenii aceştia, fapta 
gabierului, oricum ar fi ea formulată în sentinţă, va rămâne un 
omor comis într-o stare de rebeliune flagrantă. Ei ştiu bine ce 
pedeapsă se dă pentru o asemenea crimă. lar dacă pedeapsa nu 
va fi dată, ei se vor întreba: de ce? Şi vor cădea pe gânduri. Ştiţi 
cum sunt marinarii. Nu credeţi ca-şi vor aminti de recenta 
răscoală din Nord? Ba bine că nu! Ei nu ignoră îndreptăţită 
alarmă... mai bine zis panica pe care a provocat-o în întreaga 
Anglie. Şi ar pune pe seama fricii o sentinţă clementă. Şi-ar 
închipui că dăm înapoi, că ni-e frică de ei - că ne temem să 
aplicăm riguros legea, aşa cum o cer imperios împrejurările, 
pentru a preîntâmpina izbucnirea unor noi tulburări. Ce ruşine ar 
fi pentru noi o asemenea presupunere din partea lor, şi ce 
lovitură mortală dată spiritului de disciplină! Vedeţi, deci, în ce 
fel mă orientez, cu fermitate, îndemnat de lege şi de simţul 
datoriei. Dar vă implor, prieteni, să nu mă înţelegeţi greşit. 
Împărtăşesc sentimentele voastre faţă de acest tânăr nefericit. 
Dar dacă el ar şti ce-i în sufletul nostru, cred că ar fi destul de 
generos ca să ne plângă la rându-i de milă, pentru greaua 
povară pe care ne-o pune pe umeri răspunderea noastră de 
militari. 

După aceste cuvinte, căpitanul traversă puntea şi merse din 
nou la locul lui de lângă sabord, lăsându-i pe cei trei ofiţeri să ia 
o hotărâre. Aceştia şedeau, tulburaţi şi tăcuţi, în cealaltă parte a 
cabinei. Fiind nişte supuşi leali, simpli şi practici din fire - cu 
toate că în unele privinţe argumentele căpitanului Vere nu-i 
clintiseră din convingerile lor intime - ei erau lipsiţi de 
capacitatea şi chiar de dorinţa de a contrazice un om pe care-l 
ştiau şi serios şi superior lor atât în ce priveşte inteligenţa cât şi 
rangul ocupat în marină. Dar dincolo de influenţa pe care-o 
putuseră avea asupra lor unele din cuvintele sale, cel mai mult îi 
mişcase, probabil, apelul final la instinctul lor de ofiţeri navali, 
precum şi imaginea consecinţelor practice pe care le-ar fi putut 
avea, pentru disciplină (având în vedere starea de spirit 
şovăitoare ce domnea pe-atunci în rândurile flotei) faptul de a 


nu socoti uciderea violentă a unui superior pe bordul unei nave, 
drept o crimă capitală pasibilă de o pedeapsă promptă. 

Starea lor sufletească semăna mai mult sau mai puţin cu aceea 
prin care trecuse comandantul fregatei americane „Somers”, în 
1842, când se văzuse nevoit să hotărască execuţia pe bord a 
unui aspirant şi a doi subofiţeri acuzaţi de a fi pus la cale 
capturarea vasului. Această decizie, luată pe temeiul unei legi 
marţiale imitate după legea britanică privitoare la reprimarea 
răscoalelor, a fost aplicată în timp de pace, şi la numai câteva 
zile înainte ca vasul să ajungă într-un port din patrie. Ea a fost 
validată şi pe uscat, de către o comisie navală de anchetă, 
convocată ulterior. Acesta este un fapt istoric, pe care-! cităm 
fără niciun comentariu. E adevărat că situaţia de pe bordul 
fregatei  „Somers” se deosebea de aceea existentă pe 
„Indomitable”. Dar sentimentul de urgenţă, întemeiat sau nu, 
ara cam acelaşi, 

Un scriitor mai puţin cunoscut spune undeva: „Patruzeci de ani 
după terminarea unei bătălii, unui noncombatant îi vine uşor să 
discute despre felul cum ar fi trebuit purtată acea bătălie. 
Altceva este, însă, să conduci personal o bătălie, învăluit în 
fumul orbitor al focului ei. Cu atât mai mult se poate spune 
acest lucru în legătură cu unele situaţii care, implicând grele 
probleme practice şi morale, fac totuşi necesară o acţiune 
promptă. Cu cât mai deasă e ceața, cu atât mai primejduită-i 
corabia, care-şi sporeşte viteza cu riscul de a răsturna ceva în 
cale. Pasagerii care joacă liniştiţi cărţi în cabinele lor, nici nu 
bănuiesc ce grele răspunderi poartă pe umeri omul care stă de 
veghe pe punte.” 

într-un cuvânt, Billy Budd fu găsit vinovat şi osândit să fie 
spânzurat de capul vergei în timpul primului cart din zorii zilei 
următoare. Dacă n-ar fi fost deja noapte, sentinţa ar fi fost 
executată numaidecât, potrivit unui vechi obicei marinăresc. Pe 
vreme de război, în armată sau în flotă, o sentinţă de 
condamnare la moarte pronunţată de către o curte marţială - şi, 
adesea, pe câmpul de luptă, printr-un simplu semn din cap al 
generalului - este executată imediat după judecată, fără drept 
de apel. 

23 

Căpitanul Vere fu acela care, din proprie iniţiativă, îi comunică 
deţinutului hotărârea curţii marţiale. In acest scop se duse în 


cabina unde fusese închis Billy Budd şi-i ordonă soldatului ce-l 
păzea să se retragă pentru câteva clipe. 

Nu s-a aflat niciodată ce anume s-a petrecut la această scurtă 
întâlnire, în afară de comunicarea sentinţei. Dar ţinând seama 
de caracterele celor doi bărbaţi închişi în cabină, amândoi 
înzestrați din plin cu însuşiri omeneşti dintre cele mai rare - atât 
de rare încât o minte obişnuită, fie ea cât de cultivată, nici nu le 
poate concepe - ne îngăduim să facem unele presupuneri. 

Ar fi fost în spiritul căpitanului Vere să nu-i ascundă nimic 
condamnatului - să-i mărturisească deschis propria lui 
contribuţie la elaborarea sentinţei, precum şi motivele ce-l 
determinaseră. Cât despre Billy, se prea poate să fi primit o 
astfel de mărturisire, într-un spirit asemănător aceluia care-o 
făcea. Poate că s-a şi bucurat, într-un fel, de părerea bună pe 
care-o vădea despre el comandantul, mărturisindu-i asemenea 
lucruri şi aducându-i la cunoştinţă sentinţa, ca unui om pe care 
moartea nu-l sperie. Mai mult încă. Poate că, la urmă, căpitanul 
Vere şi-a dat frâu liber unei pasiuni ascunse de-obicei sub o 
înfăţişare stoică sau indiferentă. Ca vârstă ar fi putut să-i fie tată 
lui Billy. Acest auster slujitor al datoriei militare s-a lăsat, poate, 
în voia simţămintelor primitive ce dăinuie în umanitatea noastră 
convenţională, şi l-a strâns la piept pe Billy, aşa cum Abraham îl 
va fi îmbrăţişat pe tânărul Isac, înainte de a-l jertfi întru 
îndeplinirea cruntei porunci. Dar cine-ar şti să spună ce fel de 
comuniune îi poate apropia pe doi. Oameni aparţinând celui mai 
nobil cin al măreţei Naturi, comuniune rareori sau chiar 
niciodată dezvăluită acestei lumi uşuratice în împrejurări cât de 
cât asemănătoare acelora pe care ne-am ostenit să le 
înfăţişăm?! Taina acestei comuniuni rămâne inviolabilă pentru 
cel care i-a supravieţuit, iar sfânta uitare ce însoţeşte orice act 
de mărinimie divină învăluie providenţial totul. 

Cel dintâi care-l întâlni pe căpitanul Vere la ieşirea din cabină, 
fu primul locotenent. Deşi om în toată firea, în vârstă de 
cincizeci de ani, acesta tresări tulburat la vederea feţei 
căpitanului, răvăşită o clipă de chinurile ce nu-i cruţă nici pe cei 
mai puternici. În scena pe care o vom descrie îndată, o 
exclamaţie a osânditului va arăta că acesta suferea. Mai puţin 
decât principalul autor al condamnării. 

24 

Nararea unui şir de întâmplări care se succed rapid într-un 


interval foarte scurt poate lua ceva mai mult timp, îndeosebi 
dacă explicaţiile şi comentariile par necesare ici-colo pentru o 
mai bună înţelegere a întâmplărilor povestite. Între momentul 
intrării în cabină a omului care n-avea să mai iasă viu de-acolo, 
şi a aceluia care avea să iasă ca un condamnat la moarte - între 
acest moment şi întrevederea secretă evocată adineauri, 
trecuse mai puţin de un ceas şi jumătate. Acest interval fusese 
totuşi îndeajuns de lung pentru a stârni în rândurile echipajului 
tot felul de presupuneri în legătură cu motivul ce-i făcuse pe 
maestrul-instructor şi pe marinar să rămână închişi acolo - căci 
zvonul ca amândoi intraseră în cabină şi nimeni nu-i văzuse 
ieşind, se răspândise pe punti şi pe gabâi: echipajul unui mare 
vas de război seamănă din acest punct de vedere cu ţăranii 
dintr-un sat, care observă parcă la microscop fiece mişcare din 
jurul lor. lată de ce, când, în toiul celui de-al doilea cart de după- 
amiază, pe o vreme destul de senină, sună adunarea - ordin cu 
totul neobişnuit la această oră - oamenii se cam aşteptau să 
asculte o comunicare extraordinară, în legătură cu absenţa 
prelungită a celor doi. 

Marea era calmă, iar luna aproape plină, răsărită de curând, 
arginta contracoverta albă, pe care catargele încremenite şi 
oamenii în trecere pe-acolo aruncau umbre orizontale precis 
desenate. Soldaţii înarmaţi din infanteria marină se înşirară de o 
parte şi de alta a covertei, iar căpitanul Vere, înconjurat de toţi 
ofiţerii, le vorbi oamenilor, de la locul său obişnuit. Intreaga lui 
ţinută era în perfect acord cu rangul suprem pe care-l ocupa pe 
bordul acestui vas. 
în termeni clari şi concişi, el le povesti ce se petrecuse în 
cabină, spunându-le că maestrul-instructor e mort, că ucigaşul 
lui fusese judecat de o curte marţială şi condamnat la moarte, şi 
că execuţia va avea loc în cursul primului cart din zorii zilei 
următoare. Cuvântul rebeliune nu fu rostit. Căpitanul se feri, de 
asemenea, să se folosească de prilej pentru a face apel la 
menţinerea disciplinei, socotind pe semne că în actualele 
împrejurări, consecinţa directă a unui caz de violare a disciplinei 
va fi un exemplu destul de grăitor. 

Veştile anunţate de comandant fură ascultate de mulţimea 
marinarilor într-o tăcere ce-i făcea să semene cu o congregaţie 
de credincioşi ascultând predica despre iad a unui pastor 
calvinist. La sfârşit, totuşi, un murmur confuz se stârni printre ei 


şi începu să crească, dar fu înăbuşit numaidecât, ca la un semn, 
de către şeful de echipaj şi ajutoarele sale, ale căror fluiere 
stridente îi trimiseră pe marinarii dintr-un cart la posturile lor. 

Cadavrul lui Claggart fu predat câtorva subofiţeri ca să-l 
pregătească pentru funeralii. In legătură cu aceasta, ca să nu 
mai încărcăm povestea noastră cu detalii secundare, vom spune 
doar că, la o oră con venabilă, cadavrul maestrului-instructor fu 
azvârlit în mare cu toate onorurile cuvenite gradului său în 
marină. Şi în această privinţă, ca şi în toate celelalte măsuri 
oficiale decurgând din tragicul eveniment, au fost respectate 
întocmai uzanţele. Dacă s-ar fi abătut măcar cu vreo iotă de la 
aceste uzanţe, fie în cazul lui Claggart fie în cazul lui Billy Budd, 
aba” terea ar fi stârnit comentarii nedorite în rândurile 
echipajului, întrucât marinarii, îndeosebi cei de pe-un vas de 
război, sunt cei mai înverşunaţi adepţi ai tradiţiei. 

Din acelaşi motiv, orice contact între căpitanul Vere şi 
condamnat încetă după întrevederea lor secretă. De altfel Billy 
Budd trebui să se supună obişnuitului ritual premergător 
execuţiei. El părăsi, sub pază, careul comandantului - deşi 
trebuie spus că pentru acest transfer n-au fost luate, cel puţin fii 
aparenţă, măsuri de precauţie excepţionale. 

O regulă tacită pe un vas de război este ca oamenii să nu fie 
lăsaţi, pe cât posibil, să simtă că ofiţerii s-ar teme de ceva rău 
din partea lor. Cu cât ofiţerii se tem realmente de asemenea 
tulburări, cu atât îşi ascund teama - nu fără a-şi spori, poate, 
într-ascuns vigilenţa. 
în cazul de faţă, plantonul pus să-l păzească pe condamnat 
primise ordinul de a nu lăsa pe nimeni, în afară de capelan, să 
comunice cu el. Pentru a se asigura respectarea strictă a acestui 
ordin, fuseseră luate, cu discreţie, anumite măsuri. 

25 

Pe un vas de război de tip vechi, puntea cunoscută sub numele 
de „puntea de sus a tunarilor” era acoperită de aşa-numita 
„contracovertă“ care era descoperită în cea mai mare parte, cu 
excepţia armamentului de pe ea. In general, pe „puntea de sus 
a tunarilor” nu vedeai la nicio oră hamacuri: cele ale marinarilor 
se legănau pe „puntea de jos a tunarilor” şi în deosebi pe 
„puntea-dormitor”, care nu servea numai drept dormitor, ci şi ca 
magazie pentru sacii marinăreşti; de o parte şi de alta a acestei 
punți se înşirau nişte lăzi cât toate zilele - cămările mobile ale 


marinarilor. În partea dinspre tribord a „punţii de sus a 
tunarilor”, Billy Budd zăcea sub pază, legat în lanţuri, într-una 
din nişele formate de tunurile instalate de ambele laturi ale 
punţii. Toate tunurile erau de calibrul cel mai greu cunoscut în 
acea epocă. Montate pe afeturi masive de lemn, erau 
împiedicate cu hamuri grele, prinse în nişte parâme laterale ce 
slujeau la scoaterea lor. Tunurile şi afeturile, ca şi arbiele lungi şi 
vergelele mai scurte fixate deasupra în nişte belciuge, erau 
vopsite în negru, potrivit obiceiului, iar hamurile grele de cânepă 
gudronată semănau cu uniformele dricarilor. In contrast cu 
această ambianţă funebră, îmbrăcămintea condamnatului - 
flanelă albă şi pantaloni albi de doc (deşi albul era mai mult sau 
puţin pătat) - licărea vag în lumina obscură a nişei dintre tunuri, 
ca o fâşie de zăpadă spălăcită, la începutul lui aprilie, în botul 
negru al vreunei peşteri de munte. De fapt, tânărul marinar era 
ca şi învelit într-un linţoliu - mai bine zis în straiele ce aveau să-i 
servească drept linţoliu. Deasupra lui se legănau, fără să-l 
lumineze prea mult, două felinare de vânt, atârnate de două 
bârne masive ale punţii imediat superioare. Alimentate cu uleiul 
livrat de furnizorii militari (ale căror câştiguri, cinstite sau nu, 
sunt, în orice ţară, o arvună primită în contul recoltelor morții), 
aceste felinare pângăreau cu lumina lor pâlpâitoare, de un 
galben murdar, razele palide ale lunii, ce se zbateau zadarnic să 
pătrundă prin sabordurile din care ieşeau ţevile bine proptite ale 
tunurilor. Alte lanterne, atârnate din loc în loc, dezvăluiau 
unghere şi mai întunecoase care, aidoma confesionalurilor sau 
micilor capele laterale dintr-o catedrală, flancau lunga şi larga 
alee cufundată în umbră, dintre cele două şiruri de tunuri. 
Aceasta era puntea pe care zăcea acum Marinarul chipeş. Pe 
obrajii lui arămii nu se putea vedea nicio paloare: ca să-şi piardă 
culoarea, ar fi trebuit să stea zile-ntregi închis între patru pereţi, 
ferit de vânturi şi de soare. Dar în dunga obrajilor, pomeţii 
începuseră să se reliefeze sub pielea bronzată. La oamenii cu 
inima fierbinte, o experienţă fulgerătoare e de-ajuns pentru a 
devora țesuturile omeneşti, tot astfel cum focul care mocneşte 
în cala unei corăbii mistuie într-ascuns baloturile de bumbac 
depozitate acolo. 

Culcat între două tunuri, ca într-o menghine a destinului, Billy 
depăşise însă momentul de maximă tensiune al agoniei care-l 
sfâşia, şi care se datora îndeosebi contactului inimii sale tinere 


şi neprihănite cu spiritul diabolic întruchipat în anumiţi oameni. 
Această tensiune nu rezistase influenţei tămăduitoare a 
convorbirii secrete cu căpitanul Vere. 

Billy zăcea nemişcat, ca într-o stare de transă. Expresia 
adolescentină a feţei sale îl făcea să semene acum cu un copil 
adormit în leagăn sub calda lumină a focului din cămin, ale cărui 
reflexe jucăuşe fac să apară şi să dispară în chip misterios 
gropiţele din obrajii pruncului adormit. Căci din când în când, 
prin transa omului legat în lanţuri, o lumina împăcată şi senină, 
izvorâtă din vreo amintire sau din vreun vis fugar, i se aşternea 
pe faţă şi dispărea, pentru a se ivi din nou curând după-aceea. 
Găsindu-l în starea asta, capelanul venit să-l vadă îl privi cu 
luare aminte (după ce se încredința că Billy nu-şi dădea seama 
de prezenţa lui), apoi se retrase deocamdată, simțind pe semne 
că nici măcar el, trimisul lui Christos şi simbriaşul lui Marte, nu 
putea să-i aducă tânărului condamnat o pace mai adâncă decât 
aceea zugrăvită pe obrajii săi. Dar spre zori, preotul se întoarse. 
lar prizonierul, treaz şi conştient acum de cele ce se petreceau 
în juru! lui, * îl zări şi-l întâmpină politicos, dacă nu chiar cu 
oarecare bucurie. În zadar încercă, însă, capelanul să-l aducă pe 
Billy Budd la o înţelegere religioasă a faptului că, în zori, trebuia 
să moară. E drept că Billy făcea el însuşi aluzie la moartea lui, 
ca la un eveniment apropiat, dar o făcea cam în felul copiilor, 
care vorbesc despre moarte în abstract şi nu pregetă chiar să se 
joace de-a înmormântarea, când s-au săturat de alte jocuri. 

Şi asta, nu pentru că Billy ar fi fost, ca şi copiii, incapabil să 
conceapă ce înseamnă cu adevărat moartea, ci pentru că ea nu- 
i inspira câtuşi de puţin o spaimă iraţională - sentiment 
raspândit mai degrabă în comunităţile civilizate decât în cele 
aşa-zis barbare, mult mai apropiate, în toate privinţele, de 
Natura neprihănită. Căci, precum am mai spus, Billy era în fond 
un barbar, întocmai ca strămoşii săi britanici puşi să defileze, 
fireşte în alte costume, ca nişte trofee vii în marşul de triumf al 
lui Germanicus; şi întocmai ca acei barbari mai moderni, oameni 
tineri desigur, aleşi ca exemple din rândurile primilor englezi 
convertiți - cel puţin formal - la creştinism, pentru a fi duşi la 
Roma (aşa cum în zilele noastre pot fi duşi la Londra păgânii con 
e vertiţi pe vreo insulă depărtată): admârându-le strania 
frumuseţe fizică - atât de diferită de aceea a italienilor - feţele 
roşcate şi părul cânepiu cârlionţat, Papa de la Roma exclamase: 


„Anglii? (adică englezi). Îi numiţi anglii pentru că-s aşa de 
angelici?“ 

Dacă această scenă s-ar fi petrecut ceva mai târziu, s-ar fi 
putut crede că Papa se gândea la serafimii lui Fra Angelico, 
dintre care unii, culegând mere în grădina Hesperidelor, au boiul 
trandafiriu al celor mai frumoase englezoaice. 
în zadar încercă inimosul capelan să-i bage în cap tânărului 
barbar idei despre moarte asemănătoare acelora ce-au fost 
simbolizate în craniul, în cadranul solar şi în oasele încrucişate 
de pe vechile pietre funerare; la fel de zadarnice fură, pare-se, 
eforturile lui de a-l câştiga la ideea mântuirii şi a Mântuitorului. 
Billy îl ascultă pe capelan, poate nu atât dintr-o teamă 
respectuoasă, cât dintr-o anume bună cuviinţă naturală, 
întâmpinându-i vorbele cam tot aşa cum majoritatea marinarilor 
din categoria lui întâmpină orice discurs abstract, sau lipsit de 
contingenţă cu lumea lor de toate -zilele. Acest mod marinăresc 
de a asculta o predică te duce cu gândul la felul cum pionierii 
creştinismului, cu miracolele lor transcendente, erau primiţi 
odinioară, pe vreo insulă tropicală, de către aşa-zişii să/batici - 
bunăoară de către tahitienii de pe vremea căpitanului Cook sau 
de mai târziu: dintr-o politeţe naturală, aceşti sălbatici superiori 
ascultau predica, dar nu şi-o însuşeau. Era ca un dar strecurat în 
palma unei mâini întinse, ale cărei degete nu vor să se strângă. 

Dar capelanul de pe „Indomitable” era un om discret, bun la 
inimă şi plin de bun simţ. De aceea, nu stărui în strădaniile sale. 
Din îndemnul căpitanului Vere, un locotenent îl pusese la curent 
cu aproape tot: ce i se întâmplase lui Billy, şi cum simţea că 
inocenţa poate fi superioară însăşi credinţei ca zestre vrednică 
de a-l însoţi pe un om la judecata de pe urmă, capelanul se 
retrase, nu fără părere de rău, şi nu fără a săvârşi, emoţionat, 
un gest destul de ciudat la un englez, şi cu atât mai ciudat la un 
preot, în împrejurările respective: aplecându-se, el sărută 
obrazul bălai al semenului său care se făcuse vinovat de 
încălcarea legii marţiale, şi care nu părea să se teamă de viitor, 
deşi nici măcar acum, în pragul morţii, nu se lăsa convertit la o 
dogmă. 

Să nu ne mirăm că, dându-şi seama de nevinovăția funciară a 
tânărului marinar, cinstitul preot nu a mişcat niciun deget 
pentru a împiedica moartea acestui martir al disciplinei militare 
(iată un gând eretic greu de înăbuşit). Dacă ar fi făcut-o, ar fi 


fost un gest la fel de zadarnic ca o predică în pustiu; mai mult 
încă, ar fi însemnat din partea capelanului o depăşire 
îndrăzneață a limitelor funcţiunii sale, limite trasate la fel de 
precis prin regulamentul militar, ca şi acelea ale bosmanului sau 
ale oricărui alt ofiţer de marină. Un capelau este purtătorul de 
cuvânt al Prințului Păcii în oastea lui Marte, zeu! războiului. Ca 
atare, prezenţa lui este la fel de insolită ca aceea a unei flinte 
pe-un altar, în zi de Crăciun. Atunci, pentru ce se află acolo? 
Pentru că slujeşte indirect ţelului urmărit de tunuri - pentru că 
aduce consacrarea religiei celor smeriţi, unei instituţii care 
reprezintă, practic, desfiinţarea a tot ce nu se supune forţei 
brutale. 

26 

Noaptea, atât de luminoasă pe contracovertă, dar nu şi pe 
punţile inferioare, care semănau cu galeriile suprapuse ale unei 
mine de cărbuni - noaptea aceea luminoasă trecu. Aidoma 
prorocuâui llie care, mistuindu-se cu caleaşca lui în cer, îşi 
lepăda mantia deasupra lui Eliseu - noaptea se retrase lăsându- 
şi veşmântul pal în braţele zorilor noi. O lumină sfielnică se ivi'la 
orizont, acolo unde se întindea lâna diafană a unor ceţuri albe. 
Lumina aceea se lăţi cu încetul. Deodată, la pupa răsunară opt 
bătăi de clopot, cărora le răspunse, la prova, un dangăt şi mai 
puternic: era ora patru dimineaţa. In aceeaşi clipă, glasurile 
argintii ale fluierelor vibrară, chemându-i pe toţi oamenii din 
echipaj să asiste la execuţie. Prin bocaportul cel mare străjuit de 
ghiulele grele, marinarii din cartul de jos se revărsară pe punte, 
amestecându-se printre cei aflaţi deja acolo. Ei umplură astfel 
spaţiul. Dintre arborele-mare şi arborele-trinchet, inclusiv cel 
ocupat de încăpătoarea şalupă şi de şarpanta neagră în care era 
fixată - şalupa şi şarpanta alcătuind un post înalt de observaţie 
pentru băieţii de la pulberărie şi pentru marinarii mai tineri. Un 
alt grup, format din numeroşi gabieri, se apleca peste 
balustrada acestui spaţios balcon marin, pentru a privi mulţimea 
adunată jos. Marinarii, fie ei vârstnici sau tineri, tăceau 
îndeobşte; doar câţiva vorbeau în şoaptă. Căpitanul Vere - 
dominând ca totdeauna cu silueta lui grupul ofiţerilor - stătea la 
marginea dunetei, privind înainte. Chiar sub el, pe covertă, 
marinarii militari - îmbrăcaţi în uniformă - stăteau înşiraţi la fel 
ca în timpul proclamării sentinţei. 

Odinioară, în flota de război, se obişnuia ca execuţia prin 


ştreang a unui marinar condamnat să aibe loc la verga 
catargului de mizenă. In cazul de faţă, din motive speciale, fu 
aleasa în acest scop verga mare. Condamnatul fu adus sub unul 
din braţele acestei vergi. Capelanul, care-l însoțea, renunţă la 
ritualul obişnuit în asemenea ocazii; cel puţin aşa aveau să 
spună, mai târziu, unii dintre martorii oculari. Îi vorbi, ce-i drept, 
condamnatului, dar foarte pe scurt, iar adevărata Evanghelie se 
vădi nu atât în cuvintele preotului, cât în înfăţişarea şi-n 
gesturile sale. / 

Ultimele pregătiri legate de persoana condamnatului fiind 
făcute în grabă, prin grija a doi dintre oamenii şefului de echipaj, 
execuţia deveni iminentă. Billy stătea în picioare, cu faţa spre 
pupa. In clipa supremă, cuvintele sale - singurele sale cuvinte, 
rostite fără niciun defect de vorbire - fură acestea: „Dumnezeu 
să-l binecuvânteze pe căpitanul Vere!“ 1 

Aceste cuvinte, atât de neaşteptate pe buzele unui om cu 
ştreangul de gât (un om condamnat formal pentru trădare îşi 
trimitea binecuvântarea spre careul de onoare de la pupa) - 
aceste cuvinte, rostite cu glasul limpede-melodios al unei păsări 
cântătoare în clipa când îşi ia zborul de pe-o creangă, avură un 
efect formidabil, sporit şi mai mult de frumuseţea tânărului 
marinar, spiritualizată parcă de dureroasele încercări prin care 
trecuse în ultima vreme. 

— Dumnezeu să-l binecuvânteze pe căpitanul Vere! răspunse, 
într-un glas, ca un involuntar ecou, mulţimea marinarilor 
străbătuţi parcă de-un curent electric. Şi totuşi, în clipa aceea, 
desigur că numai Billy era prezent în inimile lor, aşa cum era 
prezent în ochii lor. 

La. Aceste cuvinte, al căror ecou spontan le făcuse să răsune 
cu atâta putere, căpitanul Vere rămase ne mişcat, ţeapăn ca o 
puşcă în rastelul unui armurier - fie datorită stoicei sale 
stăpâniri de sine, fie din pricina unei paralizii de moment 
provocată de şocul emoţiei. 

Corpul vasului revenea tocmai la o poziţie normală, din tangajul 
obişnuit, când semnalul cel de pe urmă fu dat în tăcere, aşa 
cum era prevăzut. In aceeaşi clipă lâna diafană care spânzura la 
orizont fu străpunsă de o rază blândă - întocmai ca într-o viziune 
mistică a Mielului Domnului - iar Billy sui, urmărit de mulţimea 
feţelor întoarse spre el; şi suind, primi din plin în obraji lumina 
trandafirie a zorilor. 


Spre uimirea tuturor, făptura legată, ajunsă la capătul vergii, 
rămase parcă încremenită, fără a vădi vreo altă mişcare decât 
aceea pe care i-o imprima deplasarea vasului - mişcare de o 
rară măreție când e vorba de-un vas de război, care pluteşte pe- 
o mare calmă, cu încărcătura lui de tunuri grele. 

27 

O digresiune 

Câteva zile mai târziu, la popotă, trezorierul - un bărbat cam 
rumen şi rotofei, mai priceput în materie de contabilitate decât 
în materie de filosofie - îi spuse medicului în legătură cu 
ciudăţenia menţionată adineauri: 

— Ce dovadă grăitoare a puterii de voinţă! 

Medicul, un lungan uscăţiv şi posac, înzestrat cu un spirit 
caustic folosit cu discreţia omului ce încearcă să-şi compenseze 
prin politeţe firea ursuză, îi răspunse: 

— Scuză-mă, domnule trezorier, dar într-o execuţie atât de 
ştiinţific condusă ca aceea a lui Budd - căci eu însumi am primit 
ordinul s-o dirijez - orice mişcare a corpului spânzurat indică, 
după ce s-a produs suspensia totală, un spasm mecanic al 
sistemului muscular. lată de ce, absenţa unei astfel de mişcări 
nu poate fi atribuită aşa-zisei puteri de voinţă, cum o numeşti 
dumneata, în mai mare măsură decât poate fi, să mă ierți, 
atribuită unui cal-putere. 

— Bine, dar spasmul muscular, despre care vorbeşti, nu este, 
oare, mai mult sau mai puţin invariabil în asemenea cazuri? 

— Se-nţelege ca da, domnule trezorier. 

— Atunci, stimate domn, cum îţi explici absenţa spasmului în 
cazul de faţă? 

— Domnule trezorier, e limpede că noi amândoi vedem în chip 
diferit singularitatea acestui caz. Dumneata ţi-l explici prin ceea 
ce numeşti puterea de voinţă 
— Un termen care nu figurează în vocabularul ştiinţei. Cât 
despre mine, n-am pretenţia de a-l explica într-un fel sau altul, 
în actualul stadiu al cunoştinţelor mele. Chiar dacă am admite 
ipoteza că, la primul contact cu funia, activitatea inimii lui Budd, 
intensificată de o emoție paroxistică, a contenit brusc - întocmai 
ca un ceasornic al cărui arc se rupe când îl învârteşti prea 
repede până la capăt —ei bine, chiar în această ipoteză, cum ar 
putea fi explicat fenomenul ce s-a produs ulterior? 

— Admiţi, aşadar, că absenţa unor mişcări spasmodice era 


ceva anormal? 

— Domnule trezorier, era ceva anormal în măsura în care era 
un fenomen a cărui cauză ne scapă deocamdată. 

— Spune-mi, însă, dragul meu domn - stărui celălalt, cu 
încăpățânare - dacă moartea marinarului a fost provocată de 
ştreang, sau s-a datorat unui soi de eutanasie 1? 

— Eutanasia, domnule trezorier, e ceva în genul puterii de 
voință - mă îndoiesc de valoarea ştiinţifică a acestui termen. 
Scuză-mă, dar e un cuvânt fantezist şi totodată metafizic - pe 
scurt, un cuvânt grecesc. Dar - adăugă medicul schimbând 
brusc tonul 

— Mă aşteaptă în infirmerie un bolnav pe care n-aş vrea să-l las 
în grija asistenţilor mei. Te rog să mă ierţi. 

Şi spunând acestea, se ridică de la masă şi părăsi, ceremonios, 
popota. 

28 

'facerea care domnise în momentul execuţiei, prelungindu-se şi 
câteva clipe după aceea - tăcere subliniată de clipocitul valurilor 
ce izbeau în coca vasului, sau de fluturarea vreunei vele, în 
timpul cât ochii timonierului priveau în altă parte - tăcerea asta 
sfârşi prin a fi sfâşiată de un sunet greu de redat în scris. Oricine 
a auzit huietul unui torent umflat deodată de îmbelşugatele ploi 
din munţii de la tropice - ploi pe care câmpia nu le cunoaşte - 
oricine i-a auzit primul murmur înăbuşit cu care se prăvale peste 
râpile pâduroase, îşi poate face o idee despre pomenitul sunet. 
Părea să vină de departe, căci suna vag ca o şoaptă, şi cu toate 
astea izvora de foarte aproape, şi anume din mulţimea 
oamenilor buluciţi pe puntea descoperită a vasului. Fiind 
nearticulat, semnificaţia lui era îndoielnică, deşi părea să indice 
una din acele capricioase schimbări de atitudine sau de simţire, 
caracteristice mulțimilor de pe 

1 Cuvânt de origine greacă: moarte fără dureri. 

uscat; în cazul de faţă avea, poate, semnificaţia unei retractări 
amare a involuntarului ecou pe care marinarii îl făcuseră 
binecuvântării rostite de Billy Budd. Dar înainte ca murmurul să 
se poată preface în strigăt, fu întrerupt de un ordin strategic, cu 
atât mai imperios cu cât venea pe neaşteptate: 

— Bosman, toată lumea jos la tribord! Ai grijă să plece toţi la 
posturile lor! 

Stridente ca ţipetele pescăruşilor, fluierăturile bosmanului şi ale 


ajutoarelor sale străpunseră acel murmur surd şi ameninţător, 
spulberându-l; iar mulțimea,  supunându-se mecanismului 
disciplinei, îşi  înjumătăţi rândurile. Cât despre cei care 
rămaseră, mai toţi fură puşi numaidecât la diferite munci, ca de 
pildă arimarea vergilor - munci dintre cele pe care orice ofițer 
de bord le poate lesne născoci în caz de nevoie. 

După o sentință de condamnare la moarte pronunțată pe mare, 
de către o curte marțială, toate măsurile luate se caracterizează 
printr-o promptitudine vecină cu panica, deşi se sileşte să pară 
calmă. Ffamacul lui Billy fiind deja umplut cu plumb şi pregătit 
pentru a-i sluji drept cosciug de pânză, ajutoarele 
meşteruluivelier intrară grabnic în acţiune, pentru a-şi face 
datoria de ciocli nautici. Când totul fu gata, se dădu din nou 
ordinul ca echipajul - risipit între-timp - siT se strângă pe punte, 
de data aceasta pentru a asista la funeralii. 

Nu e nevoie să descriem în amănunt această ceremonie finală. 
Vom spune doar că, în clipa când scândura înclinată şi-a slobozit 
încărcătura în mare, s-a auzit din nou un murmur omenesc 
straniu, contopit acum cu alte sunete nearticulate, scoase de 
nişte păsări marine uriaşe, atrase de plescăitul făcut de hamacul 
greoi aruncat în apă. Păsările astea zburară atât de aproape de 
bord, încât oamenii putură auzi scârţâitul aripilor osoase. În timp 
ce vasul, -mânat de briza uşoară, lăsa în urmă locul funebru, 
păsările continuau să se rotească în juru-i, desfăşurându-şi 
umbrele mişcătoare ale aripilor şi cârâind de zor, ca-ntr-un fel 
de requiem păsăresc. 

Pentru nişte oameni atât de superstiţioşi, cum erau marinarii 
pe vremea aceea, mai ales cei de pe-un vas de război, pentru 
nişte oameni care, cu puţin înainte, priviseră minunea trupului 
rămas nemişcat al spânzuratului azvârlit acum în mare - pentru 
asemenea oameni rotirea păsărilor căpăta o semnificaţie de loc 
prozaică, deşi se explica, pur şi simplu, prin lăcomia animalică 
trezită de apropierea prăzii. O mişcare incertă se stârni printre 
ei, provocând oarecare debandadă. Aceasta fu, însă, îngăduită 
doar o clipă: deodată se auzi toba, care bătea de cel puţin două 
ori Pe zi, pentru a-i chema pe oameni la datorie, şi care avea 
acum un sunet deosebit de imperios. Disciplina militară 
prelungită dezvoltă la omul de rând un soi de reflex al supunerii, 
a cărui manifestare promptă îa auzul unei comenzi oficiale 
seamănă cu un gest instinctiv. 


Bătăile de tobă îi făcură pe marinari să se împrăştie 
— Mai toţi înşirându-se de-a lungul bateriilor de pe cele două 
punți acoperite. Acolo, potrivit obiceiului, servanţii luară în 
tăcere poziţia de drepţi lângă tunurile lor. La timpul cuvenit, 
primul ofiţer - stând cu sabia sub braţ, la postul său de pe 
covertă - primi pe rând rapoartele locotenenţilor care 
conduceau diferitele secţiuni ale bateriilor. După ce le auzi pe 
toate, primul ofiţer îi prezentă comandantului o sinteză a 
acestor rapoarte, salutându-l reglementar. 
întreg acest ritual urmărea să umple timpul oamenilor, căci 
toba bătuse cu un ceas înainte de sorocul obişnuit. Faptul că o 
asemenea abatere de la programul obişnuit fusese autorizată de 
către căpitanul Vere 
— Care trecea drept un adept zelos al ordinei celei mai stricte - 
dovedea că în sinea lui el era convins de necesitatea unor 
măsuri excepţionale în legătură cu starea de spirit a oamenilor 
săi, chiar dacă o socotea „temporară”. „Pentru neamul omenesc 
- spunea el adesea - formele, formele armonioase sunt totul. 
Acesta e tâlcul ascuns în legenda ce-l arată pe Orfeu vrăjind cu 
lira lui fermecată sălbăticiunile pădurii.” Căpitanul încerca acum 
să aplice această regulă într-o situaţie care era consecinţa 
directă a procesului de destrămare a formelor, ce avusese loc în 
Canalul Mânecii. 

La neobişnuitul apel, răspunseră toţi membrii echipajului, aşa 
cum făceau în mod normal. Fanfara de pe covertă execută un 
marş; după care capelanul oficie obişnuita slujbă de dimineaţă. 
Apoi, toba sună retragerea. Sub influenţa muzicii şi a ritualului 
bisericesc, pus în slujba disciplinei militare şi a războiului, 
oamenii se risipiră liniştiţi la posturile ce le reveneau când nu 
stăteau lângă tunuri. 
între timp, se luminase de ziuă de-a binelea. Lâna străvezie de 
la poalele cerului dispăruse, absorbită de acelaşi soare care-o 
făcuse să strălucească. lar văzduhul era limpede şi senin, ca un 
bloc de marmoră albă, care se-odihneşte în curtea unui cioplitor. 

29 
Simetria formală realizabilă în ficţiunea pură nu este chiar atât 
de uşor de obţinut într-o naraţiune care, prin însăşi natura ei, 
are de-a face mai mult cu « 
faptele decât cu lucrurile închipuite. Adevărul spus pe faţă are 
totdeauna muchiile frânte; iată de ce, finalul unei astfel de 


povestiri nu poate avea perfecțiunea ornamentelor care 
încununează o construcţie arhitectonică. 

Ceea ce s-a întâmplat cu Marinarul chipeş în anul marii 
răscoale a fost descris cu fidelitate. Dar deşi povestea propriu- 
zisă se încheie odată cu viaţa lui, nu strică să adăugăm şi un soi 
de epilog. Trei scurte episoade vor fi de-ajuns. 
în perioada Directoratului, când au fost rebotezate navele care 
alcătuiseră flota monarhiei franceze, vasul de linie „St. Louiset a 
primit numele de „Ateistul11. Un asemenea nume, ca şi alte 
câteva dintre cele noi date vaselor din flota revoluţionară, 
proclama cutezanţa pâgână a puterii stăpânitoare şi (deşi nu 
aceasta fusese intenţia urmărită) era cel mai potrivit nume ce 
se putea da unui vas de război - mult mai potrivit, dacă stăm să 
ne gândim, decât „Prăpădul'*”, „Erebus“ (Infernul) şi alte 
asemenea nume date unor vase de luptă. 

întorcându-se la escadră după misiunea în timpul căreia s-au 
petrecut evenimentele povestite mai sus, „Indomitable” s-a 
întâlnit cu „Ateistul”. A urmat o luptă, în cursul căreia căpitanul 
Vere, tocmai când încerca să abordeze vasul inamic pentru a-şi 
trimite oamenii la atac peste parapete, a fost atins de un glonte 
tras prin hubloul cabinei principale a „Ateistului”. Grav rănit, s-a 
prăbuşit pe punte şi a fost dus în cală, unde mai zăceau câţiva 
dintre oamenii săi. Primul locotenent luă comanda vasului. Sub 
conducerea lui, vasul inamic fu capturat în cele din urmă şi, deşi 
foarte avariat, fu adus, printr-un fericit concurs de împrejurări, 
până la Gibraltar - port englezesc situat nu departe de locul 
bătăliei. Acolo, căpitanul Vere fu debarcat împreună cu ceilalţi 
răniţi. El zăcu timp de câteva zile, apoi îşi dădu sufletul. Din 
nefericire, muri prea devreme pentru a mai apuca bătălia Nilului 
şi victoria de la Trafalgar. Omul acesta, care, în ciuda filosofiei 
sale austere, nutrise poate cea mai secretă dintre pasiuni - 
ambiția - nu avea să ajungă niciodată la deplinătatea faimei. 

în pragul morţii, pe când zăcea sub influenţa unui balsam 
miraculos care, potolind durerea fizică, acţiona în chip tainic 
asupra resorturilor mai subtile ale omului, el începu să 
murmure: „Billy Budd, Billy Budd” - vocabule ininteligibile 
pentru infirmierul ce-l îngrijea. Faptul că vorbele astea nu erau 
expresia unei remuşcări, reieşi limpede din ceea ce infirmierul îi 
spuse ofițerului de infanterie marină de pe „Indomitable”; ca 


74 Samuel Johnson (1709—1784), cunoscut critic literar englez. 


unul care, dintre toţi membrii curţii marţiale, se împotrivise cel 
mai mult sentinţei de condamnare la moarte, ofiţerul ştia prea 
bine cine era Billy Budd, dar n-avea să spună nimănui nimic. 

30 

Câteva săptămâni după execuţie, printre alte ştiri tipărite la 
rubrica „Veşti din Mediterana” într-o publicaţie săptămânală 
scoasă pe vremea aceea de către autorităţile navale, apăru o 
dare de seamă asupra celor întâmplate. Darea de seamă părea 
îndeobşte să fi fost scrisă de un om de bună credinţă, deşi 
intermediarul care-i adusese la cunoştinţă faptele se bizuise în 
parte pe nişte zvonuri ce denaturau şi chiar falsificau într-o 
oarecare măsură aceste fapte. 

lată ce scria în darea de seamă: 

„în cea de-a zecea 21 a lunii trecute, un deplorabil eveniment 
s-a petrecut pe bordul vasului maiestăţii sale „Indomitable'. 
John Claggart, maestrul-instructor al echipajului, descoperind 
printre mateloţii de rând un început de complot, pus la cale de 
un anume William Budd, a fost înjunghiat de către acesta cu un 
pumnal, to, cmai când îl trăgea la răspundere în faţa 
comandantului. 

Fapta şi arma folosită pentru a o săvârşi, indică îndeajuns de 
limpede că răzbunătorul asasin, deşi înrolat în marină sub un 
nume englezesc, nu era englez, ci unul dintre acei străini care 
adoptă nume englezeşti de împrumut, şi care au fost primiţi în 
mare număr în marină, datorită necesităţilor excepţionale ale 
Flotei. 

Gravitatea crimei şi adânca ticăloşie a criminalului devin şi mai 
evidente dacă ne gândim la caracterul victimei, un om de vârstă 
mijlocie, respectabil şi discret, aparţinând tagmei sub-ofiţerilor, 
de care, precum prea bine ştiu ofiţerii, atârnă în bună măsură 
puterea de luptă a flotei majestăţii sale. Avea o funcţie de 
răspundere pe cât de grea „pe atât de ingrată, dar şi-o exercita 
cu un devotament sporit de puternicul său sentiment patriotic. 
In cazul de faţă, ca şi în numeroase alte cazuri existente în zilele 
noastre, caracterul nefericitei victime dezminte categoric, dacă 
mai era nevoie, sumbra afirmaţie atribuită răposatului Dr. 
Johnson *, că naționalismul ar fi ultimul refugiu al ticăloşilor. 

Criminalul a plătit pentru crima lui. Promptitudinea pedepsei s- 
a dovedit salutară. Pe bordul vasului majestăţii sale 
„Indomitable” nu mai există niciun temei de nelinişte." 


Articolul acesta, apărut într-o publicaţie de mult dată uitării, 
este singura mărturie, rămasă în analele omenirii, pentru a 
arăta ce fel de oameni au fost John Claggart şi Billy Budd. 

Tot ce se întâmplă pe bordul unui vas rămâne multă vreme 
gravat în memoria oamenilor. Orice obiect legat de vreun 
incident petrecut pe bord, e transformat într-un adevărat 
monument. Verga de care-a fost spânzurat gabierul a rămas 
câţiva ani în central atenţiei marinarilor. Ea a fost urmărită apoi 
pe şantierele navale, iar de-acolo din nou pe vas, şi n-a fost 
lăsată în pace nici atunci când n-a mai rămas din ea decât o 
gioarsă aruncată la fier vechi. Pentru marinari, o bucăţică din 
verga aceea era ca o aşchie din sfânta cruce. Deşi ignorau 
dedesubturile tainice ale tragediei, şi nu se gândeau că Billy 
fusese condamnat doar din punctul de vedere al justiţiei navale, 
ei simțeau instinctiv că un om ca el era incapabil să se 
răzvrătească sau să comită, cu bună ştiinţă, o crimă. Işi 
aminteau de imaginea tânărului Marinar chipeş, de faţa lui 
niciodată sluţită de vreun rânjet sau de vreuna din acele 
grimase mai subtile care purced dintr-o inimă deprinsă cu 
ticăloşia. Această imagine despre el fusese desigur accentuată 
de moartea lui Billy - o moarte atât de misterioasă în unele 
privinţe. Pe punţile de pe „Indomitable” stima generală cu care 
era privit caracterul lui, de o inconştientă simplicitate, avea să-şi 
găsească o expresie naivă în gura unui alt gabier, coleg de cart 
cu Billy Budd, şi înzestrat cu un har poetic necontrafăcut, cum 
au adesea unii marinari. Mâinile lui smolite au scris câteva 
stihuri care, după ce-au circulat un timp în rândurile echipajului, 
au ajuns chiar să fie tipărite pe hârtie proastă, la Portsmouth, 
sub forma unei balade. Titlul acesteia a fost dat de însuşi 
marinarul cu pricina. 

BILLY ÎN CĂTUŞE 

19 aprilie 1891 

Capelanul intră-n colţul singuratic Şi-ndoindu-şi şira, prinde-a 
se ruga Pentru mine, Billy Budd, şi pentru Cei de-un fel cu mine. 
Dar priviţi colea: Raza lunii trece prin hublou şi-ascute Arma 
caraulei, velele-argintând. 

O să moară însă-n zori, cu Billy-oiiată, 

Când se va preface - o, aşa curând! — într-o salbă mândră de 
mărgăritare Atârnată colo sus, pe verga mare, — 

Mândră ca cercelul dăruit de mine Prea frumoasei Molly, fata 


din Bristol. 

Sus pe verga mare au să mă anine! 

Totu-i gata! Mâine-n zori o să mă scol Ca să urc pe vergă, cu 
stomacul gol! 

Poate c-au să-mi deie, totuşi, un pesmet Şi vreo băutură, ca 
pentru plecare! Intorcându-şi capul, cine ştie cine O să mă înalțe 
în spânzurătoare! 

Fluiere, fireşte, n-au să sune - poate E-o părere numai, iar 
acestea toate Nu-s decât un vis! — Au cine o să-mi taie Funia? 
în valuri o să fiu zvârnlit? 

Sună oare toba, iar eu nici n-aud? 

Donald, pare-mi-se, mi-a făgăduit 

C-o să stea în preajma scândurii, ca până 

Voi cădea-n adâncuri, să mai strâng o mână! 

Vasăzică, mort eşti, bietule matroz! 

îmi aduc aminte de obrajii roz 

Ai lui Taff - velşmanul, când s-a scufundat. 

Eu, însă-n hamacu-mi am să fiu legat, 

Şi-azvârlit în hăul fără fund. Simt parcă Somnul cum mă- 
ncearcă. 

Hai, planton, slăbeşte-mi lanţurile grele De la mâini, şi-n apă 
zvârle-mă uşor, 

Căci mi-e somn, şi-n alge, iată, mă-nfăşor, Lunecând cu ele... 

SUMAR 


Pag. 

Povestirile lui Melville i» s > vţ? V 

cronologic. A XXXV 

Bartleby >W» E s 1 

Encantadas sau Insulele fermecate j 52 Schita întâia: Privire 
generala asupra insulelor 53 Schita a doua: Cele două fețe ale 
unei testoase 59 Schița a treia: Stâncă Rodondo, 64 Schița a 
patra: Vedere de pe Pisga -. 1 5 ş 70 Schița a cincea: Fregata şi 
corabia fugară, 79 Schița a şasea: Insula Barrington şi corsarii.. 
81 Schita a şaptea: Insula lui Charles şi Regele Clinilor... 1 85 
Schita a opta: Insula Norfolk şi văduva Chola 9i] Schita a noua: 
Instda lui Hood şi schivnicul 

Oberlus v, 110 Schița a zecea: Fugari, exilați, sihaştri, pietre 


de mormânt etc 5 123 


Clopotniţa.......... 237 

Neguţătorul de paratrăsnete 259 
Veranda 270 

Billy Budd, gabierul (O povestire văzută din interior) 291 

Prefaţă 291 

Billy în cătuşe .. s 402 

2 Schiţele au fost publicate în câteva numere ale revistei 
Putnam's Mon thly, în 1854, sub pseudonimul Salvator R. 
Ţammoor. Pe iângă impresiile sale personale, culese din câteva 
călătorii (prima, în oct, 1.841, pe bordul ba/enierei „Acushneta, 
a doua în iarna 1842—3, pe bordul vasului „Charles 

& Henry*), Melviile a folosit, la scrierea acestor schiţe, 
materialul docu- 

II Jhe Lightning-RodMany publicatăîn numărul din august 1854 
Tales. 

2 Spenser: Crăiasa Zânelor, cartea a Il-a, cântul XII, strofele 

23, 25 şi 26. 

1 Vârful Pisga, al muntelui Nebo, de unde „Domnul i-a arătat 
(lui Moise) tot pământul de la Galaad şi până la Dan“ 
(Deuteronomul, 34). 

2 Thomas Chatterton: Mynstrelles Songe from Aella (Cântec de 
menestrel din Aella). 

3 Localitate din Sud-Estul Scoției, scena bătăliei din 21 
septembrie 1745, în care armata prinţului Charles Edwards a 
învins trupele regaliştilor comandate de John Cope, 

1 în legenda biblică, unul dintre cei trei tineri evrei (Shâdrach, 
^ Meshach şi Abednego) care au ieşit nevătămaţi din cuptorul 
încins în care au fost zvârliţi de Nabucodonosor sau Hananiah» 

1 În legenda biblică, prim-ministru al lui Aliasverus, duşman al 
evreilor; a sfârşit în spânzurătoarea pregătită pentru Mordecai, 
care-a salvat poporul său de la pieirea ce-i fusese sortită de 
către Haman., 

1 Aluzie la o expresie biblică foarte controversată, dar 
interpretată îndeobşte ca un echivalent al „venirii lui Mesia“ 
(sau a lui Christos). 

2 Thanksgiving Day, zi (de obicei a patra joi din luna noiembrie) 
când mulţi locuitori din Statele Unite îşi exprimă recunoştinţa 
faţă de Dumnezeu. 

3 Greylock Mount, pisc din Berkshire Hills şi cel mai înalt punct 


din statul Massachusetts, S.U.A. 

' Cel mai tânăr dintre fiii lui Noe. 

8 Anacharsis Cloots (1755—1794), revoluţionar francez, de 
origină prusacă, membru al Convenţiei şi unul dintre 
întemeietorii „cultului raţiunii”. p 

8 Aluzie la Joachim Murat (1767—1S15), general francez, 
cumnat cu Napoleon. 

1 Thomas Paine (1737—1809), om politic şi publicist american, 
originar din Anglia, democrat revoluționar, iluminist. In lucrarea 
sa, Drepturile omului (1791—1792), el sprijină Revoluţia 
Franceză. Lucrările sale au exercitat o influență însemnată 
asupra formării ideilor revoluţionare în Franţa şi asupra 
concepțiilor conducătorilor mişcării cartiste din Anglia. 

1 Doria, familie nobilă din Genova; a dat acestui oraş —* port 
maritim - o seamă de amirali iluştri, printre care Oberto Doria, 
câştigătorul bătăliei de la Meloria, care, în 1284, a pus capăt 
îndelungatei rivalități dintre Genova şi Pisa şi Andrea Doria, 
comandant al flotelor lui Francisc | şi Carol Quintul. 

1 Andrew Marvell (1621—1678), poet englez, legat de 
„revoluţia puritană”, prieten cu Milton. ` 

1 Căpetenie a tribului indian Shawnee din America de Nord. In 
timpul războiului de independenţă purtat de Statele Unite 
împotriva Angliei (1775—1783), Tecumseh s-a alăturat armatei 
britanice, fiind primit în rândurile ei cu gradul de general de 
brigadă. A fost ucis în luptă, dând dovadă de o vitejie 
neobişnuită.