Herman Melville — Cojocelul alb vol.2

mslvilie 


cojocelul alb 
+ 


Herman Melville 
Cojocelul alb sau lumea pe un vas de război 
x x 
TRADUCERE DE PETRE SOLOMOM 
llustraţia copertei: Vasile O/ac 
BIBLIOTECA PENTRU TOŢI 1976 
EDITURA MINERVA BUCUREŞTI 


CAPITOLUL XLIX 

Despre unele zvonuri de război, şi despre felul um au fost 
ele primite de populaţia de pe „Neversink'1 

In timp ce fregata noastră era ancorată în portul 
Callao, din Peru, ne ajunseseră la ureche unele zvonuri 
despre un război cu Anglia, pe îndelung controversata 
chestiune a graniţei de nord-est. La Rio, aceste zvonuri se 
înteţiră, iar probabilitatea izbucnirii ostilităţilor îl făcu pe 
comandorul nostru să aprobe unele măsuri care-i dădură 
fiecărui om de pe „Neversink” sentimentul că putea oricând 
să moară la datorie lângă tunul său. 

Printre altele, un număr de oameni primiră ordinul de a 
scoate ghiulelele ruginite din magazie şi de a le curăța, 
pentru a putea fi folosite. Comandorul era un domn foarte 
curat, şi nu ti-ar fi tras o ghiulea murdară în duşman. 

Era o situaţie interesantă pentru un observator liniştit, iar 
prilejul de a o studia n-a fost scăpat. Pentru a nu cita 
întocmai remarcile făcute de marinari când îşi treceau din 
mână în mână ghiulelele, scoţându-le prin bocaporţi, 
întocmai ca nişte şcolari care joacă volei pe țărm, e destul 
să spun că, judecând după tonul vorbelor lor — un ton 
îndeobşte glumet — era limpede că, mai tuturor, ideea de a 
intra în luptă le făcea silă. 

Şi oare de ce-ar fi dorit un război? Li s-ar fi mărit oare 
solda? Nici măcar c-un cent. Prada de război ar fi putut 
totuşi să fie pentru ei un stimulent. Dar, dintre toate 
„recompensele curajului”, prada de război este cea mai 
nesigură, ceea ce prea bine ştie orice marinar. Atunci, ce 
altceva ar putea el să aştepte de la un război, decât o 
muncă mai grea, şi o disciplină mai aspră decât cea din 
timp de pace, un picior sau un braţ de lemn, o rană 
mortală, sau chiar moartea? Destul, în orice caz, pentru ca 
marea majoritate a marinarilor de rând de pe „Never sink” 
să fie îngrijoraţi de perspectiva unui război, şi să-i fie net 
ostili. 

Dar cu ofiţerii de pe puntea de comandă se întâmplă 
exact contrariul. Fireşte, nu l-am auzit pe niciunul dintre ei 


exprimindu-şi cu glas tare satisfacția, dar şi-o trădau prin 
jovialitatea sporită pe care-o manifestau unii faţă de alţii, 
prin frecventele lor discuţii amicale şi prin neobişnuita 
însufleţire cu care împărțeau ordine.. Glasul lui „Jack 
Nebunul“ — totdeauna ca un dangăt de clopot — 

răsuna acum ca faimosul clopot din Oxford, cunoscut sub 
porecla de „Tom barosanul”. Cât despre domnul „Bot“, îşi 
purta cu un aer marţial spada, pe care ordonanța lui i-o 
lustruia zilnic. 

Cum se explică oare acest contrast între teuga şi puntea 
de comandă, între marinarii de rând ai fregatei şi ofiţerii 
lor? Prin faptul că, deşi le-ar fi primejduit în mod egal 
vieţile, războiul nu le făgăduia celor dintâi nicio perspectivă 
de avansare, şi nici ceea ce se numeşte g/orie, adică tocmai 
lucrurile care-i înflăcărau pe ofiţeri. 

Nu-i o treabă plăcută, şi reconfortantă, să plonjezi în 
sufletele anumitor oameni, dar sunt momente când 
scoaterea mâlului din adâncuri ne dezvăluie la ce nivel ne 
aflăm, şi de ce țărm ne apropiem. 

Cum ar fi putut agonisi glorie aceşti ofiţeri, altfel decât 
prin măcelărirea semenilor lor? Cum ar fi putut obţine vreo 
avansare, altfel decât peste cadavrele unor camarazi de-ai 
lor, căzuţi în luptă? 

Acest contrast între simţămintele cu care marinarii de 
rând şi ofiţerii de pe „Neversink” întâmpinau perspectiva 
unui război mai mult decât posibil, este unul dintre 
numeroasele exemple ce se pot cita pentru a demonstra 
antagonismul dintre interesele lor, un antagonism 
ireductibil. Ar putea oare nişte oameni, ale căror interese 
sunt atât de divergente, spera să trăiască vreodată în 
armonie, într-o pace nesilită? Ar putea oare neamul 
omenesc nădăjdui să-şi realizeze idealul de fraternitate pe 
un vas de război, unde nefericirea unuia este aproape 
fericirea altuia? Am putea oare, abolind flagelul, să lichidăm 
tirania, acea tiranie menită să dăinuie mereu, câtă vreme 
din două clase în esenţă antagoniste şi în permanent 
contact, una. Este infinit mai puternică? Fără îndoială că 


pare aproape cu neputinţă. Şi, întrucât însuşi țelul unui vas 
de război, aşa cum o arată şi denumirea lui, este de a purta 
bătăliile atât de contrare firii marinarilor, — vasul de război 
este menit să simbolizeze, cât va dăinui, o bună parte din 
ceea ce natura omenească are mai tiranic şi mai 
respingător. 

Fiind o instituţie mult mai întinsă decât Marina de război 
americană, Marina de război engleză oferă un exemplu şi 
mai grăitor în acest sens, mai cu seamă că efectivul ei 
creşte atât de mult în război, faţă de forţa-i numerică din 
timp de pace. Se ştie câtă bucurie a stârnit vestea 
întoarcerii brusce a lui Bonaparte din Elba, în rândurile 
ofiţerilor de marină britanici, care înainte de asta se 
aşteptaseră să fie trimişi pe uscat, cu o jumătate din 
simbrie. Astfel, în timp ce întreaga omenire plângea, aceşti 
ofiţeri găseau că-i cazul să-i mulţumească Domnului. 

Nu le fac o vină din asta, ca oameni: simţămintele lor erau 
cele ale profesiunii lor. Dacă n-ar l'i fost nişte ofiţeri, nu s- 
ar fi bucurat în toiul deznădejdii generale. 

Când o să vină, cât o să mai amine Domnul vremea când 
norii, care se strâng uneori la orizontul naţiilor, nu vor mai fi 
salutaţi cu bucurie de nicio categorie de oameni, doritori 
să-i vadă explodând ca o bombă? 

Flotele de război, întocmai ca şi armatele, slujesc la 
menţinerea spiritului războinic până şi-n inima sfioasă a 
păcii. Ele ascund în înşişi tăciunii lor fumegânzi focul fatal, 
iar ofiţerii plătiţi cu o jumătate din soldă păzesc, întocmai 
ca preoţii lui Marte, templul, chiar dacă înăuntru nu 
sălăşluieşte niciun zeu: 

CAPITOLUL L 
Golful tuturor frumuseţilor 

Spuneam că voi trece peste Rio fără a-l descrie, dar iată 
că mă simt năpădit de un val de amintiri înmiresmate, al 
căror parfum mă face să-mi schimb gândul. 

Dealuri de un verde intens, ce se desfăşoară pe o 
lungime de peste o sută şi cincizeci de mile, încadrează ca 
nişte sierre acoperite cu iarbă, marea transparentă, încât 


nu-i mirare că triburile indiene botezaseră locul: „Apa 
ascunsă”. În toate direcţiile se înalţă piscuri conice care, la 
răsăritul şi la asfinţitul soarelui, par să ardă. Aidoma unor 
lumânări gigantice; iar din interior curg, prin păduri şi 
podgorii, pâraie ce se varsă, toate, în port. 

Nu-mi vorbiţi de Bahia de Todos os Santos — golful 
tuturor sfinţilor, căci deşi e un liman admirabil, totuşi 
Rio este golful tuturor râurilor, golful tuturor desfătărilor, 
golful tuturor frumuseţilor. Pe dealurile înconjurătoare, o 
vară neobosită stă agăţată veşnic de terasele de un verde 
intens; mânăstiri şi castele, năpădite de muşchiu bătrân, 
stau cuibărite în văi şi poieni. 

De jur împrejur, lacuri adinei se tălăzuiesc spre un podiş 
înalt şi verde, împresurat de munţi sălbatici, încât te-ai 
crede mai degrabă? n Scoţia decât în Elveţia lacului 
Leman. Dar, în timp ce lacul Katrine a fost cântat de 
Walter Scott, iar lacul Leman de către Byron, tăurile astea 
din Rio nu-s decât pişte flori sălbatice într-un cimp aproape 
nemărginit. Căd'i iată, albastrul lor se întinde până hăt- 
departe, spre clinele blânde, de un verde deschis, străjuite 
de foişoarele şi tuburile purpurii ale Munţilor- 

Orgă nume cât se poate de potrivit, deoarece pe vreme de 
furtună tunetele se rostogolesc până-n golf, acoperind 
dangătele îngemănate ale tuturor catedralelor din Rio, ' 

Tunaţi, Munţi-Orgă, rostiţi-vă din plin, bateţi din picioare 
şi jubilaţi, rostogolindu-vă în jurul lumii Te Deum-urile! 

Vreme de peste cinci mii cinci sute de ani, acest mare 
port al Rioului a stat totuşi ascuns între dealuri, necunoscut 
de către portughezii catolici. Cu secole înainte ca 
Haydn să fi cântat în faţa împăraţilor şi regilor, Muntii- 
Orgă au cântat acest „oratoriu al Creaţiunii“ în faţa 
Creatorului însuşi. Dar sensibilul Haydn n-ar fi putut suporta 
acest cor bubuitor; vestitul compozitor al tunetelor a sfârşit 
prin a muri în vuietul stârnit de bombardarea 
Vienei de către Napoleon. 

Toţi munţii sunt nişte orgi: Alpii şi Himalaya, lanţul 


Appalachilor şi Uralii, Anzii, Munţii Verzi! şi Munţii 
Albi?. Toţi munţii cânlă imnuri în veac: Mesia şi Samson, 
Israel în Eghipet şi Saul, luda Macabeul şi Solomon’. 
înainte ca Tata Noe să-şi fi ancorat arca pe Ararat, voi, 
insule stâncoase ale Arhipelagului Rio, eraţi ancorate aici, 
aşa cum vă văd acum, pline de verdeață! Dar nu 
Dumnezeu a construit pe voi aceste lungi baterii de tunuri, 
şi nu Mântuitorul a fost naş la botezul cruntei fortărețe 
„Santa Cruz“, deşi aceasta a fost botezată astfel în cinstea 
dumnezeiescului Prinţ al Păcii! Insule din Rio! în imensul 
vostru amfiteatru s-ar putea înscena învierea şi Judecata de 
Apoi a tuturor navelor de război din lume, reprezentate prin 
vasele-amiral — cele ale galerelor feniciene din Tyr şi 
Sidon, ca şi cele ale escadrelor regelui Solomon, care 
porneau în fiece an spre Ofâr, de unde, mai târziu, 
1 Munţi în lanţul Appalachilor, în statul Vermont (S.U.A.). 
2Munţi foarte înalţi, în prelungirea lanţului Appalachilor. 
3Oratorii de Haydn. | aveau să pornească, poate, 
încărcate cu lingouri de aur, ' 
corăbiile  spanioleşti din Acapulco; de asemenea, 
vaseleamiral ale tuturor flotelor greceşti şi persane care s- 
au încleştat la Salamina 1; cele ale tuturor galerelor 
romane şi egiptene care, ca nişte vulturi, cu ciocurile 
şiroind de sânge, s-au împuns la Actium 2; vasele-amiral 
ale escadrei daneze a Vikingilor, cele ale minusculei flote a 
lui Abba 
Thule, regele insulelor Pelew 3, când s-au dus să-l biruie pe 
Artingall;  vasele-amiral ale tuturor flotelor venețiene, 


1 MaUhew Calbraith Perry (1794—1838), ofiţer naval american. 
[ 2 William Bainbridge (1774—1833), ofiţer naval american. 

„Barbaria“ — denumirea globală a ţărilor de pe coasta nordică 

a Africii, denumire derivată din „Berberia“ (ţara berberilor). 

2 Oraş şi promotorii! din Grecia, în faţa căruia s-a dnt 

(în anul 31 î.e.n.) o mare luptă navală între flota lui Octavian 

şi cea a lui Antoniu. 

3 Pelew (sau Palao), insule în Polinezia, locuite cîndva de 
triburi sălbatice. 


genoveze şi papale care s-au ciocnit la Lepanto*; cele ale 
Armadei spaniole, cele ale escadrei portugheze care, sub 
comanda viteazului Gama, i-a bătut pe Mauri şi a 
descoperit. Molucele; cele ale flotei olandeze conduse de 
Van 

Tromp şi scufundate de amiralul HawkeG; cele ale flotelor 
de război franceze şi spaniole — patruzeci şi şapte de nave, 
care, timp de trei luni, au încercat să doboare 

Gibraltarul; cele ale cuirasatelor lui Nelson, care, pornind de 
la Capul St. Vincent, au scuipat foc la NII, la Copenhaga şi la 
Trafalgar; cele ale flotei comerciale armate a 

Companiei Indiilor Răsăritene; cele ale şalupelor şi 
goeletelor militare ale lui Perry care au distrus armamentul 
britanic pe Lacul Erie; cele ale tuturor corsarilor Barbariei 
capturați de Bainbridge 2; cele ale pirogilor de război ale 
regilor Polineziei, Tammahammaha şi Pomaree — da, toate 
aceste nave, având în fruntea lor, ca Lordamiral, pe 
comandorul Noe, ar putea veni să-şi arunce, ancora aici, în 
cuprinzătorul golf Rio, aşezându-se roată în jurul arcei care- 
a înfruntat, prima, Potopul. 

Rio este o mică Mediterană, iar legendele făurite de 
oameni în legătură cu intrarea în acea mare, se adeveresc 
în parte la Rio, căci aici, la intrarea în golf, se înalţă, ca una 
din coloanele lui Hercule, Căpăţână de Zahăr, un munte 
înalt de peste o mie de picioare şi uşor înclinat, aidoma 
Turnului din Pisa. La temelia lui stau ghemuite, ca nişte 
copoi, tunurile lui Jose şi Theodosia, iar de peste drum ţe 
ameninţă o fortăreață zidită în stâncă. 

Canalul — singura intrare în golf — e ca un tunel foarte 
scund: nu vezi nimic din marea închisă între ţărmuri, până 
nu înaintezi mai mult în strâmtoare. Dar atunci, priveliştea 
ce ţi se deschide în faţă e nemaipomenită! De o diversitate 
ca aceea a Constantinopolului, numai că de-o mie de ori 
mai grandioasă. Când am intrat în portul Rio, ni s-a dat 
ordinul: 


4 Golf în Grecia, unde în anul 1571 a avut loc o mare bătălie 
navală, în care Don Juan de Austria i-a învins pe turci. 


— Oameni de pe gabii, înfăşuraţi velele-zburător şi 
rândunicile! 

La auzul lui m-am căţărat în arboradă şi am ajuns de 
grabă la postul meu. Cu câtă încântare m-am agăţat de 
verga rândunieii mari! Sus în văzduh, atârnând deasupra 
acelui golf magnific, cu o lume nouă în faţa ochilor mei 
înmărmuriţi, mă simţeam ca primul dintr-un stol de îngeri, 
proaspăt pogorât pe pământ, din vreo stea a Căii Lactee! 

CAPITOLUL LI 

Un „om din popor” e primit în audienţă de comandor şi 
de căpitan, pe puntea de comandă 

Abia sosisem la Rio, când, în tainiţele cele mai adinei ale 
minţii incomparabilului meu şef de gabie, Jack Chase, s-a 
înfiripat ideea — cu temelii de granit — că echipajul navei 
noastre trebuie să primească măcar o zi liberă, pentru a 
cobori pe țărm, înainte de întoarcerea spre patrie. 

Se cuvine amintit aici că niciun matelot din flota de 
război nu se încumetă vreodată să facă „agitaţie44; 
doar subofiţerii — adică şefii de gabie, şefii de baterie sau 
ajutoarele boţmanuâui — pot aspira să fie purtătorii de 
cuvânt ai echipajului în faţa autorităţii supreme a vasului, 
solicitând vreo înlesnire pentru ei înşişi şi pentru echipaj. 

într-o seară, după ce ja. Discutat temeinic problema cu 
mai mulţi gradaţi, Jack Chase şi-a făcut apariţia în faţa 
catargului şi, aşteptând să se apropie căpitanul Claret, l-a 


salutat cu o plecăciune şi i-a vorbit, în stilul lui degajat, 
elegant şi poetic. El era convins de natura privilegiată a 
relaţiilor sale cu puntea de comandă. 

— Domnule căpitan, portul Rio este un loc admirabil, iar 
noi, marinarii — războinici vrednici de încredere ai domniei 
tale, sub comanda căreia ei ar fi în stare să ia cu asalt şi să 
cucerească însăşi stânca Gibraltarului — am tot privit acest 
peisaj încântător, încât ne dor ochii de-atâta frumuseţe. N- 
aţi binevoi, căpitane Claret, să ne dăruiţi o zi de libertate, 
asigurându-vă astfel o veşnică fericire, căci noi vă vom 
cinsti numele de câte ori vom ciocni un pahar?! 


După ce încheie cu un citat din Shakespeare, Jack Chase 
îşi flutură cu graţie pălăria, apoi, ducându-şi la buze 
marginea acesteia, rămase cu capul plecat şi cu trupul 
încremenit într-o superbă şi grăitoare atitudine de 
expectativă. Ai fi zis că spune: „Nobile căpitan Claret, noi, 
marinarii 

— Oameni de inimă şi de curaj — facem apel la 
bunătatea dumitale neasemuită!“ 

— Şi pentru ce anume vreţi să coborâţi pe țărm? 
întrebă căpitanul, în doi peri, încercând să-şi ascundă” 
admiraţia pentru Jack sub o mască trufaşă. 

— Păi; domnule căpitan, oftă Jack, pentru ce vor cămilele 
însetate ale deşertului să se adape din apa izvoarelor şi să 
se tăvălească în iarba verde a oazei? Nu venim noi, oare, 
dintr-o Sahară oceanică? Şi nu-i, oare, acest 
Rio o oază înverzită? Nobile căpitan, sunt sigur că nu ne 
veţi ţine legaţi de ancoră, când o mică slăbire a lanţului ne- 
ar îngădui să ronţăim iarba verde! Căci e foarte greu, 
căpitane Claret, să stai închis, luni în şir, pe puntea 
lunurilor, fără să poţi măcar mirosi o lămâie. Ah, căpitane 
Claret, ce spune dulcele poet Waller > 

„Cine-ar putea să stea mereu pe mare? 
pustia apei nu e hrănitoare în comparaţie cu un asemenea 
prizonier, nobile căpitan, 

„Ferice-i cel ce, pentru-Atrizi luptând, 

Pe-al Troiei câmp se prăbuşeşte-nfrânt“, cum zice Homer, 
în versiunea lui Pope.$ 

Şi spunând acestea, Jack îşi duse din nou la buze 
marginea pălăriei şi rămase uşor aplecat înainte. 

în clipa aceea ieşi de la pasarela-pupa însuşi 
Maria Sa Comandorul, cu nasturii, epoleţii şi ceaprazurile 
aurite de pe pălărie strălucind în razele soarelui. Atras de 
discuţia dintre căpitanul Claret şi cunoscutul şi admiratul 
marinar Jack Chase, comandorul se apropie şi, arborând un 


5 Edmund Waller (1606—1687), poet englez. 


6 Alexander Pope (1688—1744), poet englez, care, pe lîngă o 
bogată operă originală, a tradus Iliada şi Odiseea lui Homer. 


surâs plin de binevoitoare condescendenţă — pe care nu-l 
arăta niciodată distinşilor ofiţeri de la popotă — vorbi astfel: 

— Prea bine, Jack, dumneata şi camarazii dumitale vor, 
presupun, o favoare — o zi liberă, nu-i aşa? 

Orbit de soarele care potopea cu razele sale puntea, sau 
poate de admiraţia pentru atotputernicul comandor, 

Jack Chase încremenise în faţa acestuia, cu pălăria pe 
frunte, ca im om cu ochii slabi. 

— Viteze comandor, rosti el într-un târziu. Audienţa 
aceasta este o cinste nemeritată, şi aproape că mă 
copleşeşte. Da, viteze comandor, agera dumneavoastră 
minte a ghicit dorinţa noastră. Într-adevăr, rugămintea 
smerită pe care vi-o facem este să ne acordaţi o zi liberă. 
Nădăjdur iese că glorioasa rană pe care aţi căpătat-o într-o. 
Bătălie strălucită, vă doare astăzi mai puţin ca de obicei. 

— Viclene Jack, îi răspunse comandorul, câtuşi de puţin 
orb la  cutezanţa ascunsă îndărătul acestor vorbe 
măgulitoare, dar nici de cum supărat. 

Rana comandorului nostru era, în multe privinţe, punctul 
lui slab. 

— Cred că trebuie să le dăm puţină libertate, zise el, 
întorcându-se spre căpitanul Claret, care, făcându-i semn 
lui Jack să se depărteze, începu o discuţie între patru ochi 
cu comandorul. 

în cele din urmă, acesta se apropie de Jack şi-i spuse: 

— Bine, am hotărât să vă lăsăm să coborâţi în port. 

— La datorie, şef de gabie! porunci căpitanul Claret, 

„pe un ton cam ţâfnos. Ar fi vrut să neutralizeze întrucâtva 
efectul produs de atitudinea îngăduitoare a comandorului; 
şi apoi, ar fi preferat ca acesta să fi rămas în cabina lui. 
Prezenţa comandorului punea capăt, pentru moment, 
propriei sale supremaţii pe vas. Dar Jack nu se arătă câtuşi 
de puţin tulburat de răceala căpitanului — se simţea 
îndeajuns de sigur, aşa că-şi îngădui chiar luxul de a-şi 
exprima recunoştinţa, citând din Macbeth: 

— „Bunii mei domni, păsurile voastre sunt trecute în 


cartea ale cărei file le întorc zilnic spre a le citi.“ 7 
Aşa le-a vorbit lui Ross şi Angus nobilul „thane“&. 

Şi, făcându-le temenele celor doi comandanţi, Jack se 
trase înapoi, cu ochii mereu umbriţi de marginea lată a 
pălăriei. 

— Trăiască Jack Chase! strigară camarazii săi, când le 
aduse la teuga buna veste a libertăţii. 

Cine-ar putea sta de vorbă cu un comandor, aşa cum o 
face neasemuitul nostru Jack? 

CAPITOLUL LII 

Ceva despre aspiranţi 

A doua zi după originala discuţie dintre Jack şi cei doi 
comandanţi, s-a petrecut un mic incident, dat repede uitării 
de aproape tot echipajul, nu însă şi de cei câţiva marinari 
deprinşi să observe îndeaproape lucrurile. Aparent, era o 
întâmplare banală — cel puţin pe o navă de război — şi 
anume biciuirea unui matelot la pasarelă. 

Dar dedesubturile acestei întâmplări făceau ca ea să 
capete o însemnătate neobişnuită. Istoria în sine nu poate fi 
relatată aici — nici nu se pretează la un rezumat; de ajuns 
să spunem că persoana biciuită era un „mijlocaş11 

între două vârste, un nefericit şi-un neisprăvit, una dintre 
acele epave omeneşti care nimeresc în Marină, fiindcă nu 
sunt buni de nimic altceva — aşa cum alţii nimeresc 


ia azilul pentru săraci. A fost biciuit în urma reclamaţiei 
unui aspirant — şi tocmai aici e tâlcul întâmplării. Căci 
deşi matelotul nostru era un nemernic, totuşi biciuirea lui 
cu acest prilej era rezultatul unui simplu capriciu din partea 
aspirantului cu pricina — un tinerel înclinat să-şi permită 
unele intimităţi cu anumiţi marinari care, mai devreme sau 
mai târziu, sfârşeau aproape totdeauna prin a suferi de pe 
urma capriciilor sale. 

Dar principiul fundamental implicat în această întâmplare 


r 


7 Macbeth, actul I, scena a 3-a. 


8 Rang nobiliar (un fel de conte) în Scoția. Aici e vorba de 
Macbeth, care era un „thane“. 


este prea dăunător ca să poţi trece uşor peste ea. 

De cele mai multe ori, un căpitan de marină consideră, se 
pare, că subalternii lui sunt fragmente din el însuşi, 
desprinse anume pentru a îndeplini unele misiuni speciale; 
drept care, ordinul dat de cel mai mărunt aspirant se 
cuvine executat întocmai de către marinari, ca şi cum ar 
veni din partea comandorului însuşi. Acest principiu a fost 
subliniat odată într-un mod remarcabil de' către curajosul şi 
chipeşul Sir Peter Parker, a cărui moarte într-o expediţie de 
jaf pe țărmurile Golfului Chesapeake, în 1812 sau 1813, i-a 
inspirat lui Byron o elegie celebră. 

„Pe Dumnezeul războiului! le-a spus Sir Peter marinarilor 
săi. Vă voi sili să vă duceţi mâna la chipiu în faţa unei 
uniforme de aspirant, chiar dac-ar fi pusă la uscat pe-o 
coadă de mătură!“ 

Faptul că, în ochii legii, un rege nu poate greşi, este 
ficţiunea binecunoscută a oricărui stat despotic; dar rolul de 
a amplifica această ficţiune, extinzând-o indirect asupra 
tuturor subalternilor magistratului şef al unei nave militare, 
le-a revenit flotelor monarhiilor constituţionale şi ale 
republicilor. Şi deşi nerecunoscut în Drept, ca şi în fapt, de 
către ofiţerii înşişi, acesta e principiul dominant din Marina 
de război, principiul în baza căruia se acţionează ceas de 
ceas, şi pentru afirmarea căruia au fost biciuiţi la pasarelă 
mii şi mii de marinari. 

Oricât ar fi de copilăros, ignorant, stupid sau idiot 
aspirantul, dacă el îi porunceşte unui marinar să facă o 
treabă oarecare, fie ea cât de absurdă, omul e obligat să se 
supună de îndată şi fără crâcnire, căci altfel o păţeşte. 
lar dacă, supunându-se, se duce apoi să se plângă 
căpitanului, acesta, convins în sinea lui de absurditatea şi 
poate chiar de samavolnicia ordinului cu pricina, nu-l va 
mustra în public pe aspirant şi nu-i va arăta reclamantului, 
nici prin cel mai mic semn, că aspirantul a procedat greşit 
în cazul respectiv. 

Odată, când un aspirant l-a reclamat pe-un matelot lui 
Collingwood, pe atunci căpitan al unui vas de linie, 


Collingwood a dispus ca matelotul să fie pedepsit şi, între 
timp, l-a luat de-o parte pe aspirant şi i-a spus: 

— După toate probabilitățile, greşeala este a dumitale, 
după cum bine ştii. De aceea, când omul va fi adus la 
catarg, ai face mai bine să ceri absolvirea lui de pedeapsă. 

în consecinţă, când aspirantul i-a cerut în public acest 
lucru, Collingwood s-a întors spre marinar şi i-a vorbit 
astfel: 

— Tânărul acesta a intervenit cu atâta căldură în 
favoarea dumitale, încât, de data asta, îţi voi trece cu 
vederea greşeala, în speranţa că-i vei fi recunoscător 
pentru bunăvoința lui. 

Această întâmplare este relatată de îngrijitorul ediţiei în 
care a apărut corespondenţa lui Collingwood, pentru a 
scoate în relief generozitatea amiralului. 

într-adevăr, Collingwood a fost unul dintre cei mai drepţi, 
mai umani şi mai inimoşi amirali din istoria 
Marinei. Dar dacă un om ca el, format la şcoala vechilor 
obiceiuri, era capabil să încalce astfel principiul cel mai 
elementar al justiţiei — oricât de bune i-ar fi fost intenţiile 
— la ce ne-am putea aştepta din partea altor căpitani, măi 
puţin înzestrați cu trăsături nobile decât Collingwood? 

Dacă tagma aspiranţilor americani îşi împrospătează 
rândurile mai ales cu tineri răsfăţaţi încă de mici; şi dacă 
mai toţi, prin incapacitatea lor de a conduce, ca ofiţeri, 
principalele operaţiuni de pe mare, ca şi prin îngâmfarea 
copilăroasă pe care le-o inspiră galoanele purtate pe umeri, 
prin atitudinea lor arogantă faţă de marinari, şi prin 
aptitudinea lor caracteristică de a vedea în gesturile cele 
mai mărunte nişte grav (e afronturi la adresa persoanei şi 
rangului lor; — dacă prin toate acestea ei îşi atrag uneori 
duşmănia marinarilor — care nu se pot abţine să le-o arate, 
în mii de feluri — cât de uşor îi vin6, oricăruia dintre aceşti 
aspiranţi, când se nimereşte să fie un om 
. Lipsit de principii morale, să recurgă la mijloace necinstite 
pentru a se răzbuna pe respectivii marinari, în multe cazuri 
chiar la mijlocul extrem al biciuirii; căci, precum am văzut, 


principiul' tacit al Marinei de război pare să fie că, în 
relaţiile sale curente cu marinarii, un aspirant, nu poate 
face nimic care să-i atragă mustrarea în public din partea 
superiorilor săi. 

— Lasă, băiete, c-o s-ajungi tu la bici în curând! îl 
„iuzi adesea pe-un aspirant spunându-i unui matelot care 
l-a contrariat într-un fel, prea puţin grav ca să poată fi 
pedepsit de căpitan. 

îl vezi uneori pe câte un tinerel dintr-aceştia, înalt 

«Ic nici cinci picioare, fulgerându-l cu privirea pe vreun 
marinar bătrân de la teuga, înalt de şase picioare, pe care-l 

înjură şi-l ocărăşte cum îi vine la gură. Legea îl sileşte pe 
matelot să tacă, îi leagă limba, căci l-ar paşte moartea 

«lacă, în indignarea lui, i-ar da o cât de mică replică 
mucosului care-l scuipă-n faţă. 

Dar întrucât se cam ştie ce este şi ce va fi întotdeauna 
firea omenească — nu e nevoie de niciun exemplu anume 
pentru a demonstra că, acolo unde nişte băieţanări, luaţi la 
întâmplare din mijlocul societăţii, sunt investiţi cu o 
asemenea autoritate asupra unor oameni maturi, 
rezultatele sunt în chip fatal la fel de monstruoase ca şi 
sistemul care îngăduie această aberaţie mai mult decât 
îngrozitoare. 

E demn de remarcat că, în vreme ce ofiţerii navali cei 

mai viteji şi mai generoşi — oameni cu adevărat superiori, 
printre care însuşi Lordul Nelson — au considerat biciuirea 
drept o practică îngrijorătoare, nu fără a-i găsi totuşi unele 
temeiuri, puţini sunt aspiranţii care nu admiră şi nu susţin 
cu entuziasm această practică. 
S-ar zice că ei înşişi, după ce-au scăpat de disciplina 
grădiniţei de copii, abia aşteaptă să se răzbune pentru 
loviturile în fund primite acolo, învineţind spinările unor 
cetăţeni americani în toată firea. 

Se cuvine să spunem că în Marina de război engleză 
aspiranţilor nu li se permite să fie la fel de autoritari cum se 
arată a fi pe navele americane. Aspiranţii englezi trec, mi 
se pare, printr-un stagiu cu trei trepte, ei nu sunt avansați 


din capul locului la rangul de aspiranţi. Când vezi vreun 
cuier englez comandat de unul dintre aceşti „stagiari nu se 
poate să nu observi că băiatul nu se plimbă ţanţoş, cu o 
mână pe plasele le pumnalului şi cu cealaltă la tâmplă, 
pipăindu-şi locul unde-i vor creşte favoriţii războinici, şi 
injurându-i de mama focului pe marinari, aşa cum fac prea 
adesea băieţandrii cu ancore la butonieră din Marina 
americană. 

Trebuie spus totuşi că există printre aspiranţi şi băieţi de 

treabă, pe care echipajul nu-i găseşte nici de cum 
antipatici. Trei dintre aspiranţii de pe „Neversink” erau 
iubiţi de marinari; şi mai era unul, un băieţaş cu ochii negri, 
care-şi atrăsese simpatia tuturor. Il porecliseră 
„Astupuş de barcă“, din pricină că era mic şi îndesat. 
Fără să fie prea familiar cu ei, devenise favoritul tuturor, 
prin felul lui blând de a se purta şi prin faptul că nu-i înjura 
niciodată. Era amuzant să-l auzi pe câte un bătrân lup de 
mare binecuvântându-l pe tinerelul acela, când îi asculta 
glasul dulce. 

— Fii fericit, dom'le! Ai un suflet vrednic de-a fi mântuit! 

Şi-l saluta cu mâna la pălărie. Expresia „a avea un suflet 
vrednic de-a fi mântuit”, o expresie foarte' grăitoare, era 
folosită pe navele de război, pentru a-i caracteriza pe 
ofiţerii buni la inimă 
i omenoşi. Ea însemna, totodată, că echipajul îi socotea 
lipsiţi de suflet pe mai toţi ofiţerii. Grozav se mai răzbună 
uneori plebeii ăştia pe patricieni! Ei îşi închipuie, cu toată 
seriozitatea, că tiranul cu epoleţi, care-i bruftuluieşte ca pe 
nişte sclavi, are o alcătuire sufletească mult inferioară 
propriei lor alcătuiri şi că-i menit să piară la fel ca 
dobitoacele, în vreme ce ei înşişi îşi au asigurată nemurirea 
în rai! 

Dar din cele spuse în acest capitol nu trebuie să se 
creadă că un aspirant o duce împărăteşte la bordul unui 
vas de război. Departe de aşa ceva! Aspirantul domneşte 
peste cei din subordinea lui, dar se află el însuşi sub 
domnia superiorilor săi. E ca şi cum un şcolar şi-ar bate cu- 


o mână câinele, iar pe cealaltă ar fi lovit de nuiaua 
pedagogului. Şi deşi, potrivit Codului militar american, un 
căpitan de marină n-are dreptul să-l pedepsească, din 
proprie inițiativă, pe-un aspirant, altfel decât prin 
suspendarea din funcţie (întocmai ca şi pe ofiţerii obişnuiţi), 
totuşi, sub acest aspect, Codul este respectat sau nesocotit 
după cum binevoieşte căpitanul cu pricina. S-ar putea cita 
numeroase cazuri de jigniri şi insulte aduse de către unii 
căpitani aspiranţilor de pe navele lor, jigniri şi insulte mult 
mai grave, într-un sens, decât vechea pedeapsă a trimiterii 
în vârful catargului, deşi nu la fel de arbitrare ca aducerea 
lor în faţa catargului, laolaltă cu marinarii de rând — 
pedeapsă aplicată odinioară de căpitanii din Marina 
britanică. 

Căpitanul Claret n-avea, personal, nicio simpatie faţă de 
aspiranţi. Odată, supărându-se pe un aspirant de 
şaisprezece ani, foarte înalt şi voinic pentru vârsta lui, * 

i-a întrerupt astfel scuzele smerite: 

— Niciun cuvânt, domnule! Nu vreau să mai aud nimic! 
întinde plasa, domnule, şi rămâi acolo până vei primi ordin 
să cobori! 

Aspirantul se supuse şi, în faţa întregului echipaj al 
vasului, căpitanul începu să se plimbe sub bietul aspirant 
ceogţat în plasă, ţinându-i o lungă şi solemnă predică 
despre aşa-zisa lui abatere de la disciplină. Pentru un băiat 
simţitor, un asemenea tratament trebuie să fi fost aproape 
la fel de dureros ca biciuirea. 

Altădată, un aspirant a încercat să-l înfrunte pe 
superiorul său, vorbindu-i deschis, dar a plătit scump 
pentru această îndrăzneală. 

Văzând că unul dintre hamacele atârnate în plase era 
cam pătat, căpitanul a întrebat al cui era hamacul. Când 
aspirantul s-a prezentat în faţa căpitanului, acesta i-a spus, 
arătând spre petele de pe hamac: 

— Ce-i asta, domnule? 

— Căpitane Claret, ştiţi la fel de bine ca şi mine ce este, 
i-a răspuns aspirantul, înfruntându-i privirea. 


— Ştiu, domnule. Intendent, aruncă peste bord hamacul 
acesta! 

Aspirantul se repezi spre hamac şi, ajuns acolo, se 
întoarse cu faţa spre căpitan şi-i spuse: 

— Căpitane Claret, mi-am vârât în hamac un portnioneu 
— e singurul loc unde-l pot ascunde. 

— M-ai auzit, intendentule? zise căpitanul. 

Şi hamacul fu azvârlit peste bord, cu portmoneu cu tot. 

în după amiaza aceleiaşi zile, aspirantul a raportat că 
ordonanța lui neglijase să-i curețe hamacul, deşi el îi 
poruncise în repetate rânduri s-o facă. Ordonanţa 
aspiranlului era, din întâmplare, un om în toată firea. După 
ce ascultă, în faţa catargului, plângerea aspirantului, 
căpitanul hotărî ca ordonanța să fie biciuită, în ciuda 
protestelor sale. 

După cum se vede, căpitanul îşi permite să-i tiranizeze 
pe aspiranţi şi, în unele cazuri, nu se sfieşte să le caute 
noduri în papură şi să-i pedepsească în consecinţă, dar în 
alte cazuri — acolo unde sunt în joc relaţiile directe dintre 
un aspirant şi un marinar — acelaşi căpitan susţine 
principiul potrivit căruia un aspirant nu poate greşi nici cu 
vorba, nici cu fapta. 

Precizez că, de câte ori este vorba, în aceste capitole, de 
aspiranţi, nu mă refer la ofiţerii cunoscuţi sub denumirea de 
„aspiranţi calificaţi”. In Marina americană aceşti ofiţeri 
alcătuiesc o clasă de tineri care, după un stagiu suficient de 
îndelungat pentru a putea susţine un examen în faţa unei 
comisii de comandori, sunt promovați la rangul 
Je „aspiranţi calificaţill, rang imediat inferior celui de 
secund. Se presupune că ar fi capabili să lucreze chiar ca 
secunzi, şi în unele cazuri fac, temporar, munca unui 
secund. Deosebirea dintre un „aspirant calificat" şi un 
aspirant simplu poate fi dedusă şi din remuneraţia pe care- 
o primesc. Cel dintâi primeşte 750 de dolari pe an, pentru 
serviciul pe mare; celălalt primeşte numai 400 
de dolari. Pe „Neversink” nu aveam niciun „aspirant 
calificat'1. 


CAPITOLUL LIII 

Despre nişte călători cu osebire simţitori la vremea rea — 
şi despre consecinţele acestui fapt asupra unui * 
căpitan de vas de război 

Am mai spus că unii. Aspiranţi se poartă câteodată urât 

cu echipajul. Întrucât e de presupus că aceşti aspiranţi au 
primit o educaţie aleasă şi liberală, nu-ţi vine a crede că 
vreunul din tagma lor ar fi capabil să se înjosească nutrind 
o ură personală împotriva unui pârlit de marinar. 
Dar când iei în considerare toate laturile problemei, nu-ți 
mai apare câtuşi de puţin neobişnuit faptul că unii dintre ei 
îşi compromit tagma în felul acesta. Titlul, rangul, averea şi 
educaţia nu pot schimba natura omenească; ea rămâne 
aceeaşi la băiatul de serviciu ca şi la comandor, singurele 
elemente ce-o deosebesc fftnd diferitele ei forme de 
manifestare. 

Pe mare, o fregată adăposteşte cinci sute de muritori 
într-un spaţiu atât de îngust, încât abia se pot mişca fără să 
se-atingă. Rupţi de toate acele aparenţe trecătoare care, pe 
uscat, rețin privirile, limbile şi gândurile oamenilor, locatarii 
unei fregate sunt siliţi să stea faţă-n faţă cu ei înşişi, şi cu 
ceilalţi, iar gândurile lor sunt întoarse înlăuntru. Urmarea 
este o anumită aplecare spre morbid, agravată, îndeosebi 
în călătoriile mai lungi, de vremea rea, de calmurile plate şi 
de yânturile potrivnice. De influenţa rea a acestora nu e 
scutită nicio categorie de oameni. 

De fapt, rangul înalt al unora nu face decât să-i expună şi 
mai mult acestei influenţe, deoarece, pe un vas de război, 
cu cât un om e mai mare în rang, cu atât e mai singur. 

Deşi e o treabă grea şi ingrată să vorbeşti despre un 
astfel de subiect, se cuvine spus totuşi că, din pricina 
acestor influenţe nefaste, până şi căpitanul unei fregate 
iijunge, uneori, să-şi verse focul pe câte-un biet marinar, 
biciuindu-l. Nu navigaţi niciodată sub comanda unui căpitan 
pe care-l bănuiţi bolnav de dispepsie, ori aplecat spre 
ipohondrie! 

Aceste stări se manifestă câteodată în forme uimitoare. 


În prima parte a călătoriei, în timp ce fregata traversa 
oceanul într-un lung şi plictisitor drum de la Mazatlan spre 
Callao, înfruntând vânturi potrivnice urmate de calmuri 
frecvente pe o mare toridă şi monotonă, un om de pe 
gabie, un anume Candy — mare pişicher de felul lui — a 
venit la mine şi mi-a şoptit: 

— ÎI vezi pe bătrân, cum se plimbă pe dunetă? N-ai zice 
că arată de parc-ar vrea să pună biciul pe careva? 

Uită-te bine la el! 

Mie, însă, atitudinea căpitanului nu-mi vădea prin nimic 
asemenea intenţii, deşi faptul că izbea c-un capăt de saulă 
în lada cu arme mi se părea cam suspect. Dar oricine ar fi 
putut face la fel, pe o vreme ca asta. 

— O îi crezut, pe semne, că-mi râdeam de e/ mai 

adineaori, când îmi băteam joc doar de „Moş Fitil“, ajutorul 
tunarului. Uite ce e, Cojocele Alb, o să mă prefac că înfăşor 
parâma asta, — să vezi ce mutră o să facă! 
Să-mi spui „cuţu“ dacă fulgerele din ochii domnului căpitan 
nu vestesc o duzină de bice! Nu mi-ar purta sâmbetele 
dacă i-aş jura, cu mâna pe Biblie, că-mi băteam joc doar de 
„Moş Fitil“, nu de dumnealui. Dar chiar şi-aşa, tot ar 


crede că am vrut să-l jignesc. Ei, n-am ce-i face, bănuiesc 
că-n curând o să dau de dracul. 

Am râs la vorbele astea, dar peste vreo două zile, pe 
când înălţăm boneta gabierului mare, iar ofiţerul de cart îi 
muştruluia pe marinarii de la fungi pentru lenevia lor — căci 
pânza, trasă cu încetineală de oamenii toropiţi de căldură, 
abia se târa — căpitanul, care se plimba nerăbdător pe 
punte, se opri brusc şi, fulgerându-i, cu privirea pe mateloţi, 
răcni: 

— Hei, Candy, ticălosule, tu nu tragi deloc, te prefaci 
numai! la du-te la tunul ăla — te învăţ eu minte să mai stai 
aplecat aşa peste-o parâmă, fără să tragi de ea! Ajutor de 
boţman, unde ţi-e frânghia? Trâge-i o duzină omului ăstuia! 

Scoţându-şi pălăria, ajutorul de boţman se uită îngrozit în 
fundul ei: frânghia care se afla de obicei acolo, nu se vedea. 


Dar în clipa următoare, îi căzu din pălărie pe punte. O 
ridică, o întinse şi înaintă cu ea spre marinar. 

— Domnule căpitan, zise Candy. Cu mâna la pălărie, zau 
că trăgeam, la fel ca toţi. Ceilalţi, zău, domnule! 

— Stai. Drept lângă tunul ăla! zbieră căpitanul. Ajutor de 
boţman, fă-ţi datoria! 

După trei lovituri, căpitanul ridică un deget: 

— Mă... îndrăzneşti să stai cu pălăria pe cap când eşti 
biciuit? Scoate-o imediat! 

Candy îşi trânti pălăria pe punte. 

— Acum poţi continua, îi spuse căpitanul ajutorului de 
boţman. 

Şi bietul marinar îşi primi duzina de lovituri. 

Când se întoarse. Imi spuse, cu mâna pe spinarea lovită: 

— Ajutorul de boţman are şi el pică pe mine! Crede că eu 
am sesrnit zvonul ăla despre nevastă-sa din Norfolk. 
Doamne! Doamne! Fii bun, Cojocele Alb, şi vâră-ţi mâna 
sub cămaşa mea, aşa, aşa. Păi, spune şi tu, mi-ar fi tras 
asemenea lovituri dacă n-ar fi avut pică pe mine? Ba, mi-a 
mai rupt şi cămaşa, nu-i aşa, Cojocele Alb? Biciuirile astea 
aduc gologani în punga comisarului de bord. 

Doamne, spinarea mă arde de parc-ar avea un fier înroşit 
pe ea! Dar ţi-am zis eu — afurisitul ăla credea că-mi râd de 
el, nu de „Moş Fitil“! 

CAPITOLUL LIV 

„Poporului” i se dă „libertate” 

Ori de câte ori, în momentele lor de bunăvoință, sau 
minaţi de considerente politice, regii şi comandorii slăbesc 
jugul robiei, ei af trebui să aibe grijă ca această concesie să 
nu pară prea bruscă sau fără rezerve, căci ar fi, în ochii 
omului de rând, un semn de slăbiciune sau de teamă. 

Poate că tocmai din această pricină, mai bine de treizeci 
şi şase de ore trecură de la victoria dobândită de 
Jack Chase în audiența lui de lângă catarg — până să auzim 
ceva în legătură cu „libertatea după care tânjeam atâta noi, 


9 Expresia folosită aici nu a fost niciodată scrisă sau tipărită 
si n-aş vrea să fiu primul care s-o pună sub ochii cititorilor (n.a.). 


camarazii lui. Unii dintre marinari începură să crâcnească. 

— Ne-au tras pe sfoară, Jack, zise unul. 

— La naiba cu comandorul! Te-a dus de nas, Jack! 
exclamă un altul. 

— la staţi liniştiţi un pic, şi o să vedem, le răspunse 
Jack. Am pornit la luptă pentru libertate, şi o s-o dobândim! 
Sunt tribunul vostru, băieţi! Sunt Rienzi?’ al vostru. 
Comandorul va trebui să se ţină de cuvânt. 

A doua zi, pe la prânzişor, la bocaportul-prova se auzi un 
fluierat puternic, urmat de vocea boţmanuâui: 

— Se-aude, băieţi? Oameni din cartul de la tribord! 
Pregătiţi-vă să coborâţi pe țărm, sunteţi liberi! 

Un tânăr marinar de la gabierul arborelui artimon îşi 
zmulse de pe cap pălăria ceruită, o trânti pe punte ca pe-o 
turtă, şi, strigând „Liberi!“ se repezi în dormitor să-şi caute 
sacul. 

La ora sorocită, oamenii din cartul de la tribord se 
strânseră în jurul cabestanului, unde-i aştepta ministrul 
nostru de finanţe, comisarul de bord, cu o sumedenie de 
săculeţi de piele burduşiţi cu dolari. După ce-am primit câte 
un pumn de dolari fiecare, am pornit cu bărcile spre țărm, 
ca nişte Esterhazy!!. Boierii pot trăi toată viaţa nepăsători; 
daţi-le însă oamenilor de rând o vacanţă şi-l vor întrece în 
boierie pe comandorul însuşi! 

Echipajul vasului era împărţit în patru echipe sau carturi; 
doar unul dintre acestea putea cobori pe țărm, restul 
rămânând la bord. Libertatea acordată fiecărui cart dura 
douăzeci şi patru de ore. 

m 

Eu m-am dus pe țărm încă în prima zi, cu primul cart, 
împreună cu Jack Chase şi alţi câţiva oameni de ispravă, 
care lucrau pe gabii. Mica noastră bandă a petrecut de 
minune; am văzut multe lucruri frumoase şi am avut parte 


10 Cola di Rienzi, tribun al poporului din Roma, care a înte- 
meiat o republică în 1347, fiind silit însă să abdice peste cîteva 
luni şi să ia calea exilului. 


11 Esterhazy, familie de nobili unguri. Aici, în sens de „nababi". 


— ca orice marinari — de aventuri straşnice. 

Dar, deşi aş putea scrie câteva capitole pe tema asta, 
trebuie din nou să mă abţin, deoarece în această carte n- 
am nimic de-a face cu uscatul — decât să-i arunc, din când 
în când, câte o privire, de pe mare; doar lumea de pe-un 
vas de război cată să-mi furnizeze material pentru cartea 
asta — am jurat să rămân pe mare până la ultimul cuvânt 
al povestirii mele. 

Dacă ar fi fost la fel de punctuali ca oamenii din banda lui 
Jack Chase, toţi ceilalţi marinari din cartul liber s-ar fi întors 
la timp pe vas la capătul celor douăzeci şi patru de ore. Dar 
ei nu erau punctuali, astfel încât în ziua următoare 
aspiranţii şi alţii i-au tot vânat, până î-au scos din 
ascunzătorile lor de pe țărm şi i-au adus din nou pe vas. 

Erau, mai toţi beţi turtă; unii aveau ochii învineţiţi şi 
capetele sparte; alţii erau răniţi şi mai grav, fiind înjunghiaţi 
de soldaţii portughezi cu care se încăieraseră. 

Cei teferi fură azvârliţi numaidecât pe punte, între tunuri, 
unde rămaseră să tragă la aghioase până seara tărziu. 
Intrucât oamenii de pe-un vas de război ştiu bine că, în ziua 
lor liberă, au voie să facă aproape tot ce poftesc, unii dintre 
ei profită de ocazie pentru a vorbi foarte deschis cu ofiţerii, 
în clipa când se întorc pe vas, având însă grijă să se clatine 
bine, pentru a nu lăsa nicio îndoială asupra faptului că-s 
beţi criţă şi, deci, iresponsabili. Şi deşi numai puţini dintre 
ei au temei să se prefacă beţi, totuşi unii ar putea fi 
suspectaţi că joacă teatru în astfel de ocazii. Intr-adevăr, 
judecând după anumite simptome, unii dintre marinari, 
chiar chercheliţi fiind, pot fi bănuiţi că au băut dinadins, 
întocmai ca acei oameni care se îmbată cu gaz ilariant, 
înadins pentru a săvârşi, sub influenţa lui, anumite isprăvi 
nebuneşti, care isprăvi ajung, în consecinţă, să treacă drept 
gesturile unor iresponsabili. 

Vreme de mai multe zile, cât ceilalţi membri ai 
echipajului au fost liberi, „Neversink” a fost teatrul unor 
scene lamentabile. Semăna mai degrabă c-un balamuc 
decât cu o fregată; puntea tunurilor răsuna de chiote, 


cintece şi strigăte de bătălie. Toţi vizitatorii de pe uscat 
erau ţinuţi la distanţă. 

Dar aceste scene nu sunt nimic în comparaţie cu cele 
care s-au petrecut, în repetate rânduri, la bordul unor vase 
de război americane, ancorate în alte porturi. Admiterea la 
bord a femeilor este însă o practică la care s-a renunţat în 
mare măsură, atât în flota engleză cât şi în cea americană, 
excepţie făcând navele comandate de câte un căpitan, 
destrăbălat, care ancorează în vreun port depărtat din 
Pacific sau din Oceanul Indian. 

Vasul de linie britanic „Royal George“ care, în 1782, s-a 
scufundat la Spithead, avea printre cele o mie de suflete 
înecate în acea memorabilă dimineaţă, vreo trei sute de 
englezoaice. 

3 — Cojocelul alb, voi. II 

Când, după toată zarva şi gâlcevile provocate de 
„libertate” a venit şi reacţia care era de aşteptat să se 
producă, fregata noastră înfăţişa o cu totul altfel de scenă. 
Oamenii arătau istoviţi, pământii la faţă şi somnoroşi, iar 
mulţi marinari mai vârstnici jurau, cu ochii la drapel şi cu 
mâinile pe burtă, că pe „Neversink” sunt mai multe cazane 
încinse decât în bucătăria vasului. 

lată ce urmări jalnice poate avea o eliberare bruscă şi 
totală a poporului unui vas de război de sub jugul disciplinei 
arbitrare. E dar, de asemenea, că unor'astfel de oameni 
„libertatea'?* trebuie să le fie administrată la început în 
doze mici, mărite apoi, pe măsură ce pacientul se 
dovedeşte capabil s-o folosească aşa cum se cuvine. 

Cât am stat la Rio, ofiţerii noştri au coborât fireşte 
adeseori ca să se distreze şi, în general, au avut o 
comportare cuviincioasă. Spre regretul nostru, trebuie să 
spunem însă că „Jack Nebunul“ a petrecut atât de straşnic 
în oraş, trei zile-n şir, încât, la întoarcerea pe vas, i-a trimis 
12 Samuel Friedrich Clirislian Hahnemann (1.755—1843), medic 
german, care a elaborat „homeopatia", un sistem de vindecare 
a bolilor, bazat pe introducerea în corp a unor medicamente 


care provoacă simptomele bolilor respective. „Similia similibus 
curantur“ — s-ar putea traduce, liber, prin „cui pe cui scoate“. 


chirurgului o carte de vizită, în care-l ruga să treacă pe la 
dânsul cu prima ocazie. 

Dar unul dintre asistenții chirurgului nostru, un tânăr 
medic de familie bună, însă cam sărac, i-a impresionat, 
cred; cel mai mult pe hidalgii din Rio. El citise Don 
Quijote, dar în loc să-l lecuiască de „donqguijotism“, cum s- 
ar fi cuvenit, această carte îl făcuse şi mai „donjuijotesc“. 
Căci unii oameni, suferinzi de maladii morale, dezmint 
vestita maximă a lui Hahnemann „Similia similibus e. 
Urantur“ 1 de vreme ce, în cazul lor, leacurile asemăn ă- 


toare nu vindecă, ci agravează boala, deşi, pe de altă 
parte, maladiile morale ale acestor persoane sunt atât de 
incurabile, încât maxima contrarie — „Contraria contrariis 
curantur“ se dovedeşte adesea a fi la fel de greşită. 

În câte o zi călduroasă, tropicală, doctoraşul acesta ţinea 
morţiş să coboare pe țărm, îmbrăcat în mantaua-i albastră, 
pe care şi-o arunca peste umăr, ca un cavaler spaniol. Pe la 
amiază, începea să transpire din belşug, dar cum mantaua 
lui atrăgea privirile tuturor, se simţea pe deplin satisfăcut. 
Totuşi, faptul că şchiopăta de-un picior micşora considerabil 
efectul produs de pelerina lui de hidalgo, care, de 
altminteri, prinsese niţică rugină, în locul unde-şi tot freca 
bărbia de ea; lasă, că era şi boţită cam peste tot, deoarece 
o folosise ca plapumă în largul Capului 
Horn. 

Cât despre aspiranţi, cine. Ştie ce-ar fi zis mămicile lor în 
legătură cu felul cum se purtaseră, ei la Rio. Trei dintre ei 
au băut cam peste măsură, iar când s-au întors la bord, 
căpitanul. A poruncit să fie legaţi în hamacele lor, ca să 
înceteze cu chefurile până s-or trezi de-a binelea. 

Ceea ce dovedeşte cât de neînţelept lucru este să 
îngădui unor copii încă necopţi să plece atât de departe de 
casă. 

Şi mai dovedeşte că-i o prostie să le acorzi vacanțe lungi 
într-o ţară străină şi plină de ispite. Vin de Porto pentru 
bărbaţi şi vin tbnic pentru copii, recomanda doctorul 


Johnson2. Oricum, doar bărbaţii ar trebui să bea vinul 
vârtos al călătoriilor, iar băieţii s-ar cuveni să stea acasă şi 
să bea apă şi lapte. Aspiranţilor! poate că dispreţuiţi 
hamurile în care vă ţin mamele voastre, dar să ştiţi de la 
mine că de sunt nişte parâme de nădejde, cu ajutorul 
cărora mulţi tineri şi-au îndreptat spinările şi au putut evita 
o cădere lamentabilă. Şi încă ceva vă mai spun/aspiranţilor: 
după cum un prunc, dacă-i pus prea devreme să umble, 
ajunge să aibe picioarele crăcănate şi să-şi strice linia 
corpului, tot astfel riscaţi să păţiţi şi voi, pe plan moral, 
dacă aţi fost trimişi prea devreme pe mare. 

Aceste poveţe sunt adresate exclusiv aspiranţilor mai 
mărunți, care au sub cinci picioare înălţime şi sub 45 de 
kilograme greutate. 

Cronica flotei de război abundă, ce-i drept, în cazuri 
dintre cele mai triste, de destrăbălare juvenilă, de boli 
ruşinoase şi mortale contractate la o vârstă încă fragedă. 
Răspundeţi, o, duhuri ale băieţilor chipeşi adormiţi pe veci 
în solul tuturor climatelor, de-a lungul şi de-a latul acestui 
glob, departe de casele voastre! 

lar voi, mamelor, dacă inimile vi s-au înfiorat de durere 
când feciorii voştri s-au lăsat pradă ispitelor de pe țărm, cu 
atât mai aprigă v-ar fi fost durerea dac-aţi fi aflat că băieţii 
aceştia, porniţi departe de braţele voastre, au căzut victime 
unor nelegiuiri şi mai mari. Unele dintre voi nici nu cred că 
aşa ceva se poate întâmplă. Şi poate că-i mai bine să nu 
credeţi! 

Oricum, ţineţi-i de scurt pe copiii care încă nu s-au înrolat 
în Marină, legaţi-i fedeleş şi, astupând bine hornurile 
caselor voastre, ancoraţi-i zdravăn în cel mai bun dintre 
porturi: căminul părintesc. 

Dacă tinereţea e buimacă, bătrâneţea-i cumpătată; 
copăceii tineri, cu trunchiul mlădiu, se zbuciumă în 
văzduhul răcoros al dimineţii, mai-mai să-şi smulgă 
rădăcinile, pe când copacii bătrâni, grei de ani şi de 
muşchiu;' nu se încovoaie niciodată. În ce-l priveşte pe 
bătrânul nostru comandor, trebuie să spunem, cu mândrie 


şi cu plăcere, că, deşi îşi putea îngădui oricâte „zile libere14 
ar fi vrut, s-a purtat cu o desăvârşită cuviinţă în timpul 
şederii noastre la Rio. Era, însă, un om bătrân, foarte bătrân 
şi foarte împuţinat — din punct de vedere fizic; şira spinării 
sale era ca o puşcă neîncărcată, lipsită măcar de-un singur 
cartuş, iar coastele 3-erau ca acelea ale unei nevăstuici. 
Şi apoi, era comandorul flotei, comandorul suprem al 
muritorilor de rând îmbrăcaţi în straie albastre. Se cuvenea, 
deci, să fie o pildă vie de virtute, să le arate marinarilor ce 
înseamnă virtutea. Dar vai! când Virtutea şade sus, pe 
duneta unei fregate, când Virtutea e încoronată ân cabina 
unui comandor, când Virtutea guvernează cu de-a sila şi 
face din viciu un sclav, — atunci poruncile ei, deşi pot fi 
respectate în aparenţă, sunt fără putere asupra sufletelor. 
i Pentru a fi de folos, virtutea cată să coboare de sus, 
întocmai cum Mântuitorul a coborât de pe cruce ca să 
mântuie întreaga noastră lume asemănătoare unui vas de 
război, amestecându-se, în acest scop, printre mateloţii şi 
păcătoşii ei deopotrivă. 

CAPITOLUL LV 

Despre aspiranţii care intră de mici în Marină 

Aluzia făcută în capitolul precedent 4a vârsta fragedă a 
care anumiţi aspiranţi intră în Marină, sugerează ginun 
legate de unele aspecte mai importante. 

O opinie foarte răspândită astăzi pare a fi aceea că, entru 
a deprinde profesiunea de ofiţer naval, ucenicia pe mare 
poate să înceapă ori cât de devreme. Intr-o anumită 
măsură, aceasta, poate fi o greşală. Alte profesiuni, ce 
presupun însuşirea unor cunoştinţe tehnice şi a unor r-talii 
limitate la un domeniu restrâns de activitate, sunt e obicei 
stăpânite de nişte oameni care încep să le-nveţe după ce- 
au împlinit vârsta de douăzeci şi unu de ani, sau chiar la o 
vârstă mai înaintată. În Anglia, serviciul militar în Marină a 
fost despărţit de cel din armată abia la jumătatea secolului 
al şaptesprezecelea; până atunci, ofiţerii regali comandau 
atât pe uscat, cât şi pe mare. 

Robert Blake, poate unul dintre cei mai dotați, şi desigur 


unul dintre cei mai capabili amirali care au înălţat vreodată 
un drapel pe mare, avea cincizeci şi unu de ani, adică peste 
o jumătate de secol, când a intrat în Marină 

„Sau, în orice caz, când a avut pentru prima oară de-a face 
cu o corabie. Studios din fire, s-a stabilit la ţară, după anii 
petrecuţi la Oxford, şi a dus o existenţă liniştită, de 
boiernaş, până prin al patruzeci şi doilea an de viaţă, când 
a intrat în legătură cu armata parlamentară. 

Istoricul Clarendon”? spune despre el: „A fost cel dintâi 
om care-a demonstrat că ştiinţa (navigaţiei) poate fi 
însuşită într-un răstimp mai scurt decât se credea14 şi nu 
încape nicio îndoială dă binecunoscuta omenie arătată de 
Blake în relaţiile sale cu marinarii se datora în bună măsură 
deprinderilor căpătate pe uscat. 

Aspiranţii trimişiîn Marină la o vârstă foarte fragedă riscă 
să accepte mecanic toate prejudecățile ofiţereşti în 
favoarea vechilor obiceiuri, oricât de nefolositoare sau 
dăunătoare ar fi acestea. Ei cresc odată cu aceste 
prejudecăţi, care li se întăresc laolaltă cu oasele, şi care-i 
însoțesc oriunde s-ar duce, pe măsură ce avansează în 
grad; de aici, împotrivirea îndărătnică a multor comandori şi 
căpitani faţă de orice inovaţie, fie ea cât de salutară în ochii 
oamenilor de pe uscat. 

Nu încape nicio îndoială că, în chestiunile legate de 
bunăstarea generală a flotei, guvernul şi-a plecat cam prea 
mult urechea la opiniile ofiţerilor de marină, văzând în ei 
nişte oameni aproape născuţi pe mare, şi de aceea mult 
mai în măsură să judece toate problemele Marinei, decât 
oamenii uscatului. Dar într-o naţiune guvernată de o 
constituţie liberală, nu-i lucru înţelept să scoţi prea mult în 
relief o ramură sau alta a serviciului ei militar. E drept că, 
într-o ţară ca a noastră, pericolul ca militarii să pună mâna 
pe puterea politică nu există deocamdată; dar se ivesc, în 
schimb, temeri destule în legătură cu abuzurile pe care le- 
ar putea săvârşi sau perpetua în rândurile subalternilor lor, 


13 Parîmă trecută printr-o macara fixă şi folosită pentru ridi- 
carea şi coborîrea unor obiecte uşoare. 


dacă guvernul civil nu ar cunoaşte pe deplin treburile lor 
administrative şi nu s-ar socoti competent să le 
supravegheze şi să le controleze îndeaproape. 

Greşim atunci când contribuim în vreun fel la 
perpetuarea vălului mistificator aruncat asupra treburilor 
interne ale serviciului maritim naţional. Până-n prezent 
aceste treburi erau socotite, chiar de către unii demnitari ai 
statului, ca nişte chestiuni ce le depăşeau puterea de 
înţelegere — nişte chestiuni prea tehnice şi prea 
misterioase pentru a putea fi pricepute cum trebuie de un 
om al uscatului. Aşa s-au perpetuat în Marină multe abuzuri 
care, altminteri, ar fi fost înlăturate, în cadrul progresului 
general. Armata este din când în când reorganizată, dar 
Marina trece din generaţie în generaţie, aproape neatinsă şi 
necontestată, ca şi cum codul ei ar fi infailibil — un model 
de perfecţiune, pe care niciun om politic nu l-ar putea 
ameliora. Când un ministru al Marinei se încumetă să ia 
măsuri de modernizare a flotei, îi auzi pe câte unii ofiţeri 
spunând: „Ce ştie acest om al uscatului în legătură cu 
treburile noastre? A comandat el oare vreodată un cart? Nu 
deosebeşte nici măcar babordul de tribord, sau un mandar 
1 de o pataraţină“. 14 

Să-i lăsăm cu dragă inimă pe ofiţerii de marină să 
hotărască singuri când anume trebuie întinse ori scurtate 
velele, schimbate murele şi efectuate alte asemenea mane- 


vre nautice, dar să avem grijă să nu-i investim cu puteri 
discreţionare în problemele legate de bunăstarea generală 
a echipajului; să veghem ca nu cumva să ne lăsăm 
influenţaţi prea mult de opiniile lor asupra unor chestiuni, în 
care e firesc să-i bănuim plini de prejudecăţi îndătinate. 

CAPITOLUL LVI 

Un împărat de pe țărm, la bordul unui vas de război 

In timpul şederii noastre la Rio, ne-am bucurat uneori de 


14 Manevră fixă ce susţine un arbore-gabier sau un arboret 


într-un bord şi spre pupa. 
? — Cojocelul alb, voi, II 


vizita unor oaspeţi de pe uscat; ne aştepta însă o onoare pe 
care n-o prevăzusem. Într-o zi, tânărul împărat 

Don Pearo al doilea, aflat împreună cu suita sa, într-un 
turneu prin port, a binevoit în cele din urmă să poposească 
şi pe fregata noastră, după ce vizitase pe rând celelalte 
vase de război. 

împăratul a venit într-o  ambarcaţiune superbă, 
manevrată de treizeci de sclavi africani care. Potrivit 
obiceiului brazilian, se ridicau în picioare la fiece lovitură de 
vâslă, apoi se lăsau jos, icnind într-un glas. 

Stătea lungit sub un baldachin de mătase galbenă, cu 
ciucuri verzi — culorile naţionale ale ţării. La pupa flutura 
drapelul brazilian, având în mijloc o sferă de diamante, care 
simboliza, poate, minele de pietre preţioase din interior, 
dacă nu cumva era o copie mâţită a faimosului 
„diamant portughez44 găsit în Brazilia, în districtul Tejuco, 
pe malurile lui Rio Belmonte. 

k’ 

I- am întâmpinat cu o salvă formidabilă, care-a făcut 
să trosnească „colţarele44 de stejar ale navei. După ce am 
armat vergile!”, i-am adus împăratului un omagiu cere.-. 
monios, foarte complicat. Republicanii sunt adesea mai 
respectuoşi faţă de monarhie decât monarhi ştii înşişi, fapt 
care se explică desigur prin mărinimia lor. 

La pasarelă, împăratul a fost întâmpinat de către 
comandorul nostru, îmbrăcat în cea mai strălucitoare tunică 
a lui, cu epoleţi franţuzeşti. Ordonanţa lui îşi petrecuse 
dimineaţa lustruindu-i toţi nasturii cu o cârpă şi o piatră de 
var. Aerul mării e duşmanul oricărui luciu metalic; 
aşa se explică faptul că săbiile ofiţerilor de marină au 
ruginit într-atâta în ultima vreme, încât cu greu mai pot fi 
scoase din teacă. 

împăratul şi comandorul se salutară reciproc, oferind 
privirii un spectacol grozav. Amândoi purtau châpeauxde- 
brasşi amândoi le fluturau fără încetare. Împăratul simţea, 


15 A urma vergile, a urca oamenii pe vergi, pentru manevrarea 
velelor. 


instinctiv, că venerabilul personaj din faţa lui era, un 
monarh al mării, aşa cum el însuşi era un monarh al 
uscatului. Nu era oare comandorul nostru încins cu sabia 
puterii — prea lucioasă ca să fi putut fi sabia lui de luptă?! 
O sabie de luptă nu-i decât o lamă de oţel mlădioasă, cu un 
mâner simplu şi util, ca acela al unui cuţit de măcelar. 

A văzut vreodată cineva o stea când soarele-i ia amiază? 
Dar un rege poate fi văzut rareori fără sateliți. Tânărul 
împărat avea o suită princiară, atât de bogată’ în juvaeruri 
scânteietoare, încât ai fi zis că abia ieşiseră, din minele de 
la Rio Belmonte. 

Aţi văzut vreodată nişte conuri de sare cristalizată? 
Taman aşa scânteiau aceşti baroni, marchizi, viconţi şi conți 
portughezi. Dacă n-ar fi purtat titlurile astea şi dacă nu i-ai 
fi văzut în suita stăpânului lor, ai fi putut săjuri că sunt, toţi, 
nişte odrasle de bijutieri, care-ar fi fugit de-acasă purtând în 
spinare casetele taţilor lor. 

In contrast cu juvaerurile care străluceau pe baronii ăştia 
brazilieni, cât de palide păreau găitanele aurite ale ofiţerilor 
noştri, aceşti baroni ai fregatei! lar în comparaţie cu 
floretele lungi, cu minere bătute în nestemate, ale 
marchizilor, pumnalele mărunte ale nobililor noştri aspiranţi 
păreau nişte cuie aurite înfipte în cingătorile lor! 

lată-i aşadar pe toţi laolaltă — comandor şi împărat, 
secunzi şi marchizi, aspiranţi şi paji! Alămurile fanfarei de 
pe dunetă răsunară, garda prezentă arma la onor, iar 
poporul, privind de sus această scenă, izbucni în urale 
puternice. Un matelot aflat lângă mine, pe verga rândunieii 
mari, îşi scoase pălăria şi începu să scuture cu osârdie din 
cap, în cinstea evenimentului; era, însă, atât de departe, în 
nori, încât acest gest trecu neobservat. 

Ce păcat că nu era de faţă şi vicontele Strangford!* 
din Marea Britanie — care a fost, cred, pe vremuri 
ambasador extraordinar în Brazilia şi care era un admirator 
al literaturii portugheze! El ar fi putut adăoga la toate 


16 Casa de Braganza, familia regală care a domnit în Portu- 
galia între anii 1640—1910. 


aceste onoruri un /mn către Braganza. Căci oaspetele 
nostru regesc era de bună seamă un Braganza 1, aliat cu 
mai toate marile familii din Europa. Bunicul său, loan al VI- 
lea, fusese rege al Portugaliei, iar propria-i soră, 

Maria, era actuala regină a acelei țări.” Impăratul era un 
tânăr foarte distins şi vrednic de cea mai înaltă stimă, care 
stimă i-era acordată cu dragă inimă. 

Purta pantaloni albi şi o hlamidă verde, pe-al cărei piept 
strălucea un luceafăr. In pălăria lui era înfiptă o pană aurie, 
de tucan, — o splendidă pasăre de pradă, omnivoră, cu 
ciocul lat, originară din Brazilia; cocoţată în cei mai înalţi 
copaci, această pasăre se năpusteşte ca un şoim asupra 
zburătoarelor mai umile pe care le vede de sus, şi le apucă 
de gât. Tucanul era cândva unul din însemnele regale ale 
căpeteniilor indiene din Brazilia, iar suveranii portughezi l- 
au reţinut ca simbol, când şi-au întemeiat imperiul în acea 
ţară. 

Maiestatea sa imperială era un tânăr cam corpolent, cu o 
faţă plăcută, de om fără griji, şi cu un fel de a se purta, 
politicos, dar indiferent. Manierele sale ej-au intr-adevăr 
ireproşabile. 

lată, îmi spuneam, un flăcău chipeş, cu perspective 
foarte frumoase. E împărat, adică stăpânul suprem al 
tuturor acestor Brazilii; nu-l sileşte nimeni să stea de cart 


în nopţile furtunoase; şi poate să lenevească în pat 
dimineaţa, cât pofteşte. Orice gentilom din Rio ar fi mândru 
să-l cunoască, şi cea mai frumoasă fată din America de 
Sud s-ar socoti onorată dacă el i-ar arunca, măcar în 
treacăt, o privire. 

Da, acest tânăr împărat are în faţa lui o viaţă splendidă, 
atâta timp cât va catadicsi să trăiască. Toţi se grăbesc să-i 
execute ordinele; ba, mai are în suita lui şi-un nobil bătrân 


17 In 1807, Napoleon a pus capăt, temporar, domniei familiei 
Braganza. loan al VI-lea s-a. refugiat în Brazilia, cu curtenii 

săi, dar s-a întors în Portugalia în 1821. La moartea sa, în 

1826, un fiu al lui, Don Pedro, a abdicat în favoarea surorii sale 
Maria da Gloria, el însuşi preferind să domnească în Brazilia. 


— îndeajuns de bătrân ca să-i poată fi bunic — un anume 
marchiz de Acarty, care stă cu capul descoperit sub soarele 
arzător, în vreme ce împăratul îşi poartă pălăria pe capr- 

— Presupun că bătrânul ăla s-ar socoti foarte onorat dacă 
i s-ar da voie să încalţe botforii Maiestăţii sale, îmi zise 
lonathan, un tânăr matelot din Noua Anglie. Şi totuşi, află 
că dacă împăratul ăla. S-ar dezbrăca şi-ar sări împreună cu 
mine în mare, ca să facem o baie, cu greu ar putea cineva 
să ne deosebească. la ascultă, mă, Pedro al doilea, — 
adăogă amicul meu, adresându-se chipurile direct 
împăratului, — cum ai ajuns tu împărat? la spune-mi! Păi, tu 
n-ai fi în stare să mânuieşti dita-mai pânzele, ca mine! Nu 
eşti la fel de înalt ca mine, ai un nas de mops, pe când al 
meu e ascuţit ca o etravă, şi-apoi, ce fel de brigand eşti, 
mă, cu braţele alea subţiri şi pipernicite? Halal brigand! 

— Braganzal vrei să spui, l-am corectat eu pe acest 
republican înfocat, pentru a-i domoli elanul retoric şi a-i 
stăvili reproşurile. 

— Braganza! adică un lăudăros, da asta şi el Păi, uită-te 
la pana din pălăria lui. Uită-te la el cum se fuduleşte-n 
haina aia a lui! Da, băieţi, cred că i-ar sta şi mai bine într-o 
haină verde, din alea cum poartă marinarii de apă dulce! 

— Taci, mă, că primul secund e cu ochii pe tine! 
i-am şoptit eu, astupându-i gura cu palma. Acuş' te-aude 
împăratul! 

— la laba de pe gura mea! gemu lonathan. Aici, pe gabie, 
nu-i nicio lege. Da, împăratule, bobocule în haină verde, tu 
n-ai încă nici favoriţi, abia de ţi-au mijit tuleiele, pe când eu 
am nişte favoriţi pe cinste, după cum vezi. 

Don Pedro, ai? Ce-nseamnă asta, mă rog, dacă nu 

Petru — nume care-n ţara mea se găseşte pe toate 
drumut'ile. Păi, eu nu i-aş zice Petru nici măcar căţelului 
meu! 

— la mai tacă-ţi clanţa î strigă la el Ringbolt, marinarul 
din stânga lui. Vorbele tale au să ne bage pe toţi la carceră! 

— Eu nu mă căciulesc în faţa nimănui! replică 
lonathan. Tu n-ai decât să te căciuleşti dacă-ţi face plăcere, 


dar pe mine lasă-mă-n pace, altfel îţi trag una peste moacă, 
de-ai să zici că te-a lovit cu copitele un cal de povară!... Bă, 
împăratule, pui de lele ce eşti, ia întoarce-ţi ochii încoace, 
să-ţi vezi superiorii! Vă spun, băieţi, că ăsta nu-i împărat — 
eu sunt adevăratul împărat! Da, vă jur pe cizmele 
comandorului i m-au răpit din leagăn în palatul din Rio, şi l- 
au pus în locul meu pe mucosul ăsta! Eu mi-s Don Pedro al 
doilea, mă, zevzecule, iar tu ar trebui să te afli aci, pe 
gabie, cu mâna-ntr-o găleată cu catran! Coroana aia a ta s- 
ar cuveni să şadă pe căpă- 


ţâna mea! Sau, dacă nu eşti de aceeaşi părere, arune-o 
încoace, să vedem care dintre noi o apucă mai repede. 

— Ce-i gălăgia asta? strigă Jack Chase apropiindu-se 
dinspre verga velei gabier. la ascultați, băieţi, nu ştiţi să vă 
purtaţi ca lumea când avem la bord un împărat? 

— Păi, lonathan ăsta e de vină, răspunse Ringbolt. II 
tot înjură pe domnul ăla tânăr în haină verde. Zice că 
Don Pedro i-a furat pălăria. 

— Ce anume? 

— Vrea să spună coroana, dom'le Jack, preciză un 
marinar. 

— Lonathane, sper că nu te consideri un împărat! 
spuse Jack. 

— Ba da! exclamă lonathan, mucosul ăla care stă lângă 
domnul comandor navighează sub un drapel calp, şi mi-a 
furat coroana! 

— Ha, ha! râse Jack, pricepând în sfârşit gluma şi 
savurând-o. Să ştiţi, băieţi, că toţi Don Pedroşii ăştia sunt 
nişte impostori ca Perkin Warbeck!? — v-o spune un englez. 
Dar mă, lonathane, nu mai plânge după coroana pierdută, 
fiindcă să ştii că fiecare din noi poartă o coroană, 'din 
leagăn pân'-la mormânt, şi nici măcar comandorul nu ne 
poate detrona, chiar dacă ne-ar vâri în carcera vasului! 

— E o cimilitură, nobile Jack? 


18 Monedă engleză (egală cu 5 şilingi). 
? Feculă din măduva arborelui de pîine. 


1 Perkin Warbeck (1474—1499), impostorul care s-a dat 
drept 
Richard, duce de York şi, cu sprijinul regelui lacob IV al 
Scoției, a debarcat în 1497 în Cornwall, unde s-a proclamat 
rege. 

— Nicidecum. Orice om care are tălpi la picioare, poartă 
şi-o coroană pe cap. Uite-o pe-a mea. 

Şi Jack îşi scoase pălăria, lăsând să se vadă în creştetul 
capului său clasic o chelie mică şi rotundă ca o coroană 1 
pierdută printre cârlionţi. 

CAPITOLUL LVII 

împăratul trece în revistă „poporul” 

să mă ierte maiestăţile regale din întreaga lume, dar era 
cât pe-aci să uit a pomeni faptul că, odată cu împăratul, au 
poposit pe vas mulţi alţi prinți de viţă regească — ba poate 
chiar regi — fiindcă vizita avea loc îndată după căsătoria 
unei surori mai mici a monarhului brazilian cu nu ştiu care 
crai din Europa. Impăratul şi suita lui alcătuiau un soi de 
alai de nuntă, din care lipsea doar mireasa însăşi. 

După ceremonia de primire şi după ce fumul salvelor se 
risipi, odată cu sunetele războinice ale alămurilor, marinarii 
fură chemaţi prin bătăi de tobă să coboare de pe vergi şi să 
se adune pe punte. 

într-acolo am pornit, şi acolo am stat, lângă buldogii 
noştri de fier, în timp ce nobilii musafirii se plimbau de-a 
lungul bateriilor şi ne tot admirau ţinuta marţială, curăţenia 
desăvârşită a hainelor şi, mai ales, nemaipomenita 
strălucire a tunurilor şi admirabila albeaţă a punților. 

— Que gusto! exclamă un marchiz împopoţonat cu tot 
felul de panglici şi bumbi scânteietori. 

— Que gloria! strigă un viconte cocârjat şi tuciuriu, ” 
întmzmdu-şi ambele mâini. 

— Que alegria! zise un conte mărunţel, dând ocol unei 
lăzi de muniții. 

— Que contentarhento he o meu! exclamă împăratul 
însuşi, împreunându-şi cu un aer satisfăcut braţele regeşti 
şi aruncând o privire senină spre rândurile noastre. 


Gust ales, slavă şi bucurie — acesta era sensul cuvintelor 
celor trei nobili. lar imperiala remarcă a lui Don 
Pedro s-ar putea traduce, simplu, prin: Ce plăcere! 

— Da, da, mârâi un tunar fioros din spatele meu. Pentru 
voi, nobilii, o fi o privelişte faină de tot, însă ce-aţi zice dac- 
aţi fi puşi să frecaţi voi înşivă puntea şi să vă tociţi coatele 
lustruind fierul ăsta vechi, şi dacă, pe deasupra, aţi mai 
căpăta o duzină de bice la pasarelă pentru că aţi pătat 
puntea c-un strop de ulei? Da, o fi frumos pentru voi, dar 
pentru noi e tare urât! 

La timpul cuvenit, tobele bătură retragerea, iar echipajul 
vasului se risipi pe punti. 

Unii dintre ofiţeri îşi asumară apoi rolul de călăuze, 

pentru a le arăta distinşilor oaspeţi măruntaiele fregatei. Pe 
care mai mulţi dintre ei erau curioşi să le cunoască. 
O gardă de onoare, detaşată din corpul de marină, îi însoţi 
pe punteă-dormitor, de unde împăratul ţinu să arunce o 
privire, nu prea de aproape, spre magazia de parâme — o 
adevărată pivniţă. În lumina de amurg ce domnea acolo, 
şeful de cală îi făcu o plecăciune adâncă şi-l pofti 
respectuos să coboare şi să-l onoreze. Cu prezenţa 
Maiestăţii Sale. 

Dar Maiestatea Sa refuză, ducându-şi batista la nasu-i 
imperial. Oaspeţii purceseră apoi la drum spre spardec, un 
drum care, pe o fregată, aduce cu o ascensiune până-n 
vârful Monumentului de pe Bunker Hill. 

O mulţime de oameni se adunase lângă ghiurile de la 
prova, când deodată, se auzi un strigăt de undeva de jos; 
un secund dădu fuga într-acolo, ca să vadă ce se-ntâmplă, 
iar un bătrân marinar de la ancorele de rezervă îi spuse, cu 
mâna la chipiu, după ce-şi potrivi cingătoarea: 

— Nu ştiu, dom'le, dar tare mă tem că unul din regii ăia a 
cam căzut prin bocaport. 

Şi într-adevăr, cam aşa era. Urcându-se pe scara îngustă 
ce ducea de pe puntea-dormitor spre puntea tunurilor, prea 
distinsul marchiz de Silva se pregătea să ridice poala 
hlamidei imperiale, pentru ca aceasta să nu se 


murdărească în contact cu capacul proaspăt vopsit al 
bocaportului, dar sabia neobişnuit de lungă a marchizului i 
se încurcă între picioare şi-l făcu să cadă cu capu-n jos prin 
bocaport. 

— Onde ides? (unde te duci?) îl întrebă împăratul, 
urmărindu-l calm din ochi pe marchizul care cădea. Şi de ce 
ai lăsat din mână poala veşmântului meu? adăogă el cu 
supărare în glas, privind spre cei din jur, ca să vadă dacă 
erau indignaţi de. Purtarea mişelească a pajului. 

— Să mai fii marchiz! oftă Jack Chase. 

Când marchizul fu adus pe spardec, se văzu că nefericitul 
scăpase destul de ieftin, dar când se apropie de împărat ca 
să-şi ceară scuze pentru neîndemânarea lui, râ- 


ceala cu care-l întâmpină regescul stăpân arăta limpede 
că acesta avea să-l ţină multă vreme în dizgrație. 

Curând după acest incident, suita imperială părăsi vasul, 
în acompaniamentul unei noi salve. 

CAPITOLUL LVIII 

Un ofiţer de pe puntea de comandă în faţa catargului în 
timpul şederii noastre la Rio, echipajul oarecum 
descompletat al fregatei a fost întregit cu o mână de 
oameni de pe-o şalupă de război americană, al căror 
angajament pe trei ani urma să expire cam în momentul 
întoarcerii noastre în Statele Unite. 

Ei au sosit la bord într-o după-amiază, sub comanda unui 
secund şi a patru aspiranţi înarmaţi şi au fost duşi de îndată 
la pasarela de la tribord, pentru ca domnul Bridewell, 
primul secund, să le poată înregistra numele şi repartiza 
locurile de muncă. 

Ofiţerul înaintă, cu un registru şi-un creion în mână, spre 
noii veniţi, aliniaţi într-o tăcere solemnă. 

Amicul meu „Tremurici44 se nimerise şi el pe-acolo. 
Atingându mi braţul, îmi spuse: 

— Asta-mi aminteşte de Sing-Sing, unde într-o zi nişte 
flăcăi cu lanţuri la picioare au sosit de la închisoarea din 
Aubum, aşa, ca să mai schimbe decorul! 


După ce înregistră vreo patru-cinci nume, domnul 
Bridewell trecu la următorul, un tip destul de chipeş, dar 
care, judecând după faţa-i palidă şi ochii lui duşi în fundul 
capului, părea să fi avut, toată viaţa, obiceiul de a se culca 
târziu; şi deşi mai toţi marinarii se duc la culcare târziu — 
din cauza carturilor de noapte — una e să stai pe un vas, şi 
alta să stai pe țărm, până noaptea târziu. 

— Cum te cheamă? îl întrebă ofiţerul pe acest recrut cam 
deşuchiat. 

— Mandeville, domnule, răspunse omul, ducându-şi 
politicos mâna la pălărie. Vă amintiţi desigur de mine, 
adăugă el pe un ton confidenţial, şi ciudat de slugamia Am 
navigat o dată împreună, pe bătrâna „Macedonian44. Pe 
vremea aceea purtam epoleţi — aveam aceeaşi cabină, 
ştiţi, domnule. Sunt vechiul dumneavoastră coleg 
Mandeville, domnule. 

Şi spunând acestea, îşi duse din nou mâna la pălărie, r — 
îmi amintesc de un ofiter cu acest nume, zise primul 
secund, apăsat. Şi te cunosc, omule, dar de-aci înainte eşti 
pentru mine un marinar de rând. Nu pot face niciun fel de 
favoritism. Dacă vei călca vreodată regulamentul vasului, 
vei fi biciuit ca oricare alt marinar. Te repartizez la gabierul 
arborelui trinchet. Du-te la datorie! 

Acest Mandeville intrase pe cât se pare în Marină la o 
vârstă foarte fragedă şi 'ajunsese la gradul de locotenent. 
Dar rachiul fusese pacostea lui. Intr-o noapte, când vasul de 
linie pe care lucra naviga în Mediterana, se îmbătase criţă 
şi, nemaiputându-se ţine pe picioare, se culcase în hamacul 
lui, lăsând astfel puntea fără niciun ofiţer. Din pricina 
acestei abateri de neiertat, îşi distrusese cariera. 

Lipsit de avere, şi neavi-nd nicio altă meserie, se 
angajase, după această întâmplare, ca secund în marina 
CO- 


mercială; dar cum patima beției continua să-l 
stăpânească, fusese din nou concediat, şi degradat de 
către căpitan în fața catargului. După aceea, se angajase la 


Pensacola ca simplu marinar. Dar toate aceste lecţii, atât 
de amare, nu-l 

putuseră lecui de năravul lui. La nicio săptămână după 
venirea lui pe fregata „Neversink”, a fost găsit beat turtă — 
băuse alcool de contrabandă. Legat de „grătar“, a fost 
biciuit zdravăân, sub ochii fostului său prieten şi coleg, 
primul secund. Scena s-a petrecut în timpul şederii noastre 
în port, ceea ce-mi aminteşte că, înainte de biciuire, când 
aceasta are loc într-un port, toţi străinii aflaţi la bord 
trebuie să coboare, iar sentinelele au ordin să alunge orice 
ambarcaţiune care ar încerca să se apropie. 

CAPITOLUL LIX 
Un bumb desparte doi fraţi 

m 

Atitudinea lui Mandeville, care, deşi decăzuse atât de 
rău, nu s-a sfiit'să-i spună primului secund că-l cunoaşte, se 
deosebea mult de comportarea unui alt ins de pe vas, pus 
la un moment dat într-o situaţie oarecum asemănătoare. 

Printre tinerii bine crescuţi din „ariergardă”, se afla şi un 
băiat de vreo şaisprezece ani, foarte chipeş, cu nişte ochi 
ca doi luceferi, cu un păr băiai şi cirlionţat şi o faţă aurie, 
strălucitoare. Ai fi zis că-i feciorul unui giuvaergiu. 

Stăteam uneori de vorbă cu el — era unul dintre puţinii 
marinari din afara echipei mele, cărora le făceam această 
favoare. După mai multe discuţii prieteneşti, a devenit 
sincer şi mi-a destăinuit, în parte, povestea vieţii lui. 

Marea are pesemne darul de a dezlega limbile oamenilor. 

Ne aflam doar de-o zi la Rio, când am băgat de seamă că 
băiatul acesta — căruia îi voi spune, aici, Frank — avea o 
expresie neobişnuit de tristă şi speriată în acelaşi timp. 
L-am întrebat ce-l frământă, dar a preferat să tacă. Peste 
vreo trei zile, însă, m-a acostat pe neaşteptate, în timp ce 
mă plimbam pe puntea tunurilor, şi mi-a spus: 

— Nu mai pot să ţin ascunsă taina asta, trebuie neapărat 
s-o împărtăşesc cuiva, altfel înnebunesc! — Ce se-ntâmplă? 
l-am întrebat eu, neliniştit. 

— Se-ntâmplă multe! uită-te aici! 


'Şi-mi întinse o foaie ruptă dintr-un număr mai vechi al 
ziarului New York Herald, punându-şi degetul pe-un cuvânt 
dintr-un anumit paragraf, în care era anunţată plecarea din 
şantierul naval din Brooklyn a unui cargo american, 
încărcat cu provizii destinate escadrei aflate la Rio. 
îşi pusese degetul pe un nume din lista ofiţerilor şi a 
aspiranţilor. 

— E fratele meu! îmi explică Frank. Pesemne c-a obţinut 
un certificat de aspirant, după plecarea mea de-acasă. 
Spune-imi, Cojocele Alb, ce-i de făcut? După socoteala mea, 
cargoul trebuie să sosească aici dintr-o zi în alta; frate-meu 
o să mă vadă atunci — el, ofiţer, iar eu, un biet marinar 
care poate fi oricând biciuit la pasarelă, sub ochii lui! 
Doamne! ce să fac? Să fug de-aici? Crezi că există vreo 
şansă de a evada? Nu vreau să-l văd, cu straiele astea 
marinăreşti pe mine, când el poartă la butonieră cocarda cu 
ancoră! 

— Să ştii, Frank, că nu-i un motiv temeinic să te superi, i- 
am spus eu. Fratele tău e un ofiţer — prea bine! 
lar tu eşti un simplu marinar — dar asta nu-i o ruşine. 

Dacă vine cumva pe vas, du-te la el şi ia-l de mână, sunt 
sigur că se va bucura să te vadă! 

— Ascultă, Cojocele Alb, — exclamă Frank, privindu-mă 
aţâţat în ochi şi frângându-şi mâinile, — lipsesc de aproape 
trei ani de-acasă şi în acest timp n-am primit nicio ştire de 
la ai mei. Deşi numai Dumnezeu ştie cât îi iubesc, îţi jur că 
aş prefera să trăiesc un veac fără s-aud un cuvânt despre 
ei, decât să-l acostez, în straiele astea, pe frate-meu, chiar 
dacă aş putea afla de la el ce-i cu surorile mele! 

Surprins de mărturisirea lui, pe care cu greu mi-o puteam 
explica, am rămas tăcut o clipă, apoi i-am spus: 

— Bine, Frank, zici că e vorba de fratele tău. îţi închipui 
cumva că un om care-i sânge din sângele tău şi-ar putea da 
aere, numai pentrucă poartă pe tunică nişte bumbi mari de 
alamă? N-aş crede. Dacă-o va face, înseamnă că nu ţi-e 
frate şi c-ar merita să fie spânzurat! 

— Să nu te mai aud vorbind astfel! spuse Frank, înciudat. 


Fratele me. U e un băiat cu suflet ales — ţin la el ca la ochii 
din cap. Nu mă înţelegi, Cojocele Alb! Nu pricepi că, dacă-ar 
veni la bordul fregatei noastră, ar fi nevoit să stea de vorbă 
cu aspiranţii ăştia de la noi, care-s nişte dobitoci? Uită-te de 
pilda la fandositul şi înfumurâtul ăla de Stribbles — un 
filfizon care, deunăzi, când 

„Jack Nebunul11 stătea întors cu spatele, mi-a poruncit să-i 
dau ocheanul — de parc-ar fi fost comandor! Ce, vrei ca 
frate-meu să mă vadă că nu-s decât o slugă pe vasul ăsta? 
E ceva să-nnebuneşti, nu alta i Ce-i de făcut? 

Am mai discutat mult cu el, dat toate sfaturile mele 
înțelepte se dovediră zadarnice. Frank plecă în cele din 
urmă, abătut, cuyochii în jos. 

în zilele următoare, ori de câte ori se anunţa intrarea în 
port a vreunui vas, Frank se căţăra printre primii în 
arboradă, pentru a-l observa. Într-o după amiază ni se 
aduse la cunoştinţă vestea că soseşte în port mult- 
aşteptatul cargo. L-am căutat pe Frank pe spardec, dar nu 
era nicăieri de găsit. Se ascunsese pesemne undeva, mai 
jos, şi privea printr-un hublou. Cargoul fu primit în bazinul 
unde se afla şi vasul nostru, şi ancoră la o azvârlitură de 
băț de bateriile acestuia. 

în seara acelei zile am aflat că Frank încercase în zadar 
să fie schimbat din postul lui de vâslaş în prima 
ambarcaţiune — o barcă mare, folosită de obicei laolaltă cu 
„barcazul” la transportarea proviziilor. Gândindu-mă că, 
poate chiar a doua zi, barca asta va face naveta între cargo 
şi fregata noastră, am priceput destul de lesne de ce 
încercase Frank să-şi schimbe postul şi mi-a părut foarte 
rău că dăduse greş. 

A doua zi dimineaţă, gornistul îi chemă pe vâslaşii primei 
ambarcaţiuni, iar Frank păşi la bordul acesteia cu pălăria 
trasă peste ochi. La întoarcere, mi-a spus întreaga 


poveste, dornic să-şi uşureze sufletul, după cum şi eu 
eram nerăbdător să aflu ce se-ntâmplase. 
împreună cu camarazii lui, Frank s-a suit la bordul 


cargoului şi s-a dus drept la teuga. Apoi, îndreptându-se 
neliniştit spre puntea de comandă, a zărit doi aspiranţi care 
stăteau de vorbă, rezemaţi de parapet. Unul dintre ei era 
comandantul ambarcaţiunii, dar celălalt nu era, cumva, 
fratele său? Nu, era prea înalt, şi prea lat în umeri. Slavă 
Domnului! nu era e// Poate că, la urma urmei, nici nu 
plecase de-acasă. Numele, lui fusese poate trecut din 
greşeală în anunţul acela. Deodată, însă, aspirantul cel înalt 
izbucni într-un râs zgomotos, un râs pe care Frank îl auzise 
de-o mie de ori până atunci — râsul sănătos şi deschis al 
unui frate, dar cum îi mai sfâşie inima bietului Frank! 

Acesta fu chemat să coboare pe puntea principală, 

pentru a da o mână de ajutor la încăixarea proviziilor. 
Când ambarcaţiunea a fost încărcată, i s-a poruncit să 
coboare în ea; deodată, privind spre pasarelă, i-a zărit pe 
cei doi aspiranţi — stăteau de-o parte şi de alta a pasarelei. 
Pentru ca nimeni să nu poată trece pe lângă ei fără să-i 
atingă. Trăgându-şi din nou pălăria peste ochi, Frank se 
furişă printre cei doi şi ajunse la vâsla lui. 

— Tii, ce-mi mai bătea inima când l-am simţit atât de 
aproape! exclamă Tj'ank. Dar n-am vrut să-mi ridic privirea 
spre el, aş fi preferat să mor! 

Spre marea'lui bucurie, cargoul sfârşi prin a se muta 
ceva mai încolo în golf, iar Frank nu-l mai văzu pe fratele 
său, la Fuo. 

CAPITOLUL LX 

împuşcarea unui marinar din fiola de război 

Un marinar de la gabierul arborelui trinchet — coleg de 
masă, dar nu şi de echipă cu mine, şi câtuşi de puţin pe 
placul căpitanului — se făcuse vinovat de nişte abateri 
mărunte, în ui'ma cărora i se interzisese să coboare pe 
țărm odată cu ceilalţi membri ai echipajului. Supărat foc 
(nu mai pusese de peste un an piciorul pe uscat), el se 
strecură într-o noapte peste bord, cu gândul să ajungă la o 
barcă legată cu-o parâmă de un galiot olandez ancorat 
ceva mai încolo. Cu această barcă avea intenţia să 


vâslească până la țărm. Cum nu era un bun înotător, 
zgomotul stârnit în clipa când căzu în apă atrase atenţia 
sentinelei din acea parte a fregatei, care zări dâra albă 
lăsată de marinarul fugar în umbra vasului. Sentinela îl 
strigă, dar nu primi niciun răspuns. 

— Vorbeşte, sau trag! 

Nu auzi niciun cuvânt. 

în clipa următoare un fulger despică întunericul şi, până 
să se stingă, pata albă de pe apă deveni roşie. Câţiva 
ofiţeri, care se întorceau cu-o barcă de la o petrecere de pe 
Plaja Flamingo, zăriră, în lumina acelui fulger, trupul 
fugarului rănit. Peste câteva clipe acesta era târât în barcă, 
şi bandajat cu-o batistă; ajuns în curând la bordul fregatei, 
avea să primească îngrijirile necesare din partea 
chirurgului. 

Se pare că, în clipa când sentinela trăsese în el, fugarul 

stătea culcat pe apă, orizontal, ca-ntr-un pat — chipurile ca 
să nu fie văzut. Întrueât în momentul acela nu se afla prea 
departe de fregată, iar sentinela era cu mult deasupra lui — 
căci se plimba pe-o platformă aşezată cam în dreptul părţii 
de sus a plaselor pentru hamace — glonţul îl lovise din plin, 
pătrunzându-i în coapsa piciorului drept, deasupra 
genunchiului şi înfigându-i-se adânc în carne, astfel încât 
nici nu putea fi simţit la pipăit. Nicio vânătaie nu permitea 
depistarea lui, aşa cum se întâmplă în cazul unui glonţ tras 
pieziş, care, după ce pătrunde prin piele, îşi urmează 
drumul sub ea, fără a intra mai adânc. 
Nici în cealaltă parte a coapsei nu se vedea vreo urmă, aşa 
cum se întâmplă când un glonţ pătrunde în carne şi se 
înfige taman în cealaltă parte, uneori chiar sub piele. Nu se 
vedea nimic altceva decât un mic punct vineţiu şi cam 
zdrenţuit pe margine, ca şi cum un cuişor r fi fost înfipt în 
carne, şi scos numaidecât după aceea. Ai fi zis că era cu 
neputinţă ca un glonţ de puşcă să fi pătruns printr-o gaură 
atât de mică. 

Starea jalnică în care se afla marinarul, din pricina 
sângelui pierdut din belşug — deşi, în chip ciudat, afirmase 


la început că rana nici nu-l durea — Îl făcu pe chirurg să 
renunţe numaidecât, deşi cam în silă, la orice încercare de 
a găsi glonţul pentru a-l extrage, deoarece aceasta ar fi 
implicat o dilatare a rănii cu bisturiul — operaţie care, în 
situaţia, dată, ar fi. Avut aproape sigur consecinţe fatale. 
De aceea hotărî să lase să treacă o zi-două, în care timp să 
se continue pansamentele. 

Chirurgii de pe celelalte nave de război americane 
ancorate în port veneau din când în când pe vasul nostru 
pentru a-l examina pe pacient şi pentru a asculta 
„prelegerile” chirurgului nostru, care li-era superior în grad. 


Dar domnul Cadwallader, zis şi „Epidermă” — la care am 
făcut doar nişte'aluzii până acum — merită un capitol 
special. 

S 


CAPITOLUL LXI 

Chirurgul flotei 

Cadwallader „Epidermă”, doctor în medicină şi membru 
de onoare al celor mai distinse Colegii medicale din Europa 
şi din America, era chirurgul fregatei noastre. Şi era pe 
deplin conştient de importanţa funcţiei sale, pentru care, 
judecând după faima lui, era foarte bine pregătit. Trecea 
drept cel mai bun chirurg din Marină, drept un medic foarte 
învăţat şi cu experienţă. 

Era un omuleţ cam uscat, cu pieptul scobit, cu umerii 
îndoiţi, cu nişte picioare scheletice şi cu o faţă ciudat de 
sfrijită. Să tot fi avut vreo şaizeci de ani. Vitalitatea părea 
să-i fi părăsit în bună măsură trupul. Ai fi zis că-i un 
manechin bizar, cârpăcit din viaţă şi moarte, cu perucă pe 
cap, c-un ochi de sticlă şi c-un rând de dinţi falşi, iar vocea-i 
era. Groasă şi răguşită; în schimb, mintea părea să-i fie la 
fel de ageră ca-n tinereţe, şi-i lumina unicul ochi, cu o 
sclipire şerpească. 

Ca mai taţi medicii şi chirurgii bătrâni, cu practică 
îndelungată, promovați în posturi înalte pentru meritele lor 
ştiinţifice, „Epidermă44 era un entuziast al profesiunii 


lui. Îi mărturisise odată cuiva că ar prefera să reteze 
braţul unui om, decât să taie aripa delicată a unui fazan. 
Marea lui pasiune era anatomia patologică, iar cabina lui 
adăpostea cea mai oribilă colecţie de mulaje de ghips şi de 
ceară,  înfăţişând toate  malformaţiile posibile ale 
mădularelor omeneşti, atât malformaţiile congenitale, cât şi 
eele provocate de boli. In mijlocul lor trona un mulaj, care 
putea fi văzut adesea în muzeele anatomice din Europa, şi 
care era desigur o copie fidelă a originalului, şi anume, 
capul unei femei în vârstă, cu o expresie ciudat de blajină şi 
smerită, dar în acelaşi timp pătrunsă de o adâncă şi 
iremediabilă suferinţă. Ar fi putut trece drept faţa unei 
stareţe, care s-ar fi retras departe de lume, în urma cine 
ştie cărui păcat îngrozitor şi ar fi dus o viaţă de schivnicie, 
lipsită de orice speranţă. Asemenea gânduri îţi trezea acest 
cap neobişnuit de trist şi de jalnic, dar nu când îl priveai 
pentru prima oară, căci atunci ochii şi sufletul îţi 
încremeneau, la vederea unui corn hidos şi sucit, ca de 
berbec, ce-i cobora din frunte, umbrindu-i în parte faţa; 
dar pe măsură ce priveai, fascinația teribilă pe care ţi-o 
inspira această ' oroare se risipea, şi atunci inima ţi se 
umplea de jalfe, contemplând trăsăturile acelei feţe 
bătrâne, livide, cenuşii. Cornul părea a fi semnul unui 
blestem pentru vreun păcat misterios, conceput şi săvârşit 
încă înainte ca duhul să fi însufleţit carnea femeii — dar nu 
un păcat căutat cu tot dinadinsul, ci unul impus din afară, 
crescut din necesităţile necruțătoare ale destinului, un 
păcat sub povara căruia păcătoasa se prăbuşea, zdrobită 
de durere. 

Dar nicio durere, nici măcar o umbră de îngrijorare nu 
înfiora inima lui „Moş Epidermă”, când acesta contempla 
mulajul, fixat pe un suport rezemat de peretele cabinei 
sale, astfel încât era cel dintâi lucru ce-i întâmpina privirea 
în clipa când se trezea din somn. Şi nu pentru a-i ascunde 
faţa îşi agăța el chipiul marinăresc în vârful cornului, în 
clipa când se ducea la culcare; chipiul n-o putea acoperi 
decât în parte. 


+ Băiatul care-i pregătea hamacul şi-i făcea curăţenie în 
cabină, ne vorbea adesea de groaza pe care-o simţea 
uneori, când se pomenea singur în bârlogul stăpânului său. 
Câteodată i se năzărea că doctorul e o fiinţă supranaturală, 
iar într-o noapte, intrând în cabină, tresărise la vederea 
unui fum gros, albăstrui, cu iz de pucioasă. Auzind dintr- 
acolo un geamăt stins, o zbughise cu un strigăt sălbatic şi-i 
trezise pe locatarii cabinelor din jur, care aveau să constate 
că fumul ieşea din nişte grămăjoare de chibrituri, ce luaseră 
foc din neglijenţa lui „Moş Epidermă”. Acesta fusese scos, 
mai mult mort decât viu, din atmosfera sufocantă a 
încăperii, şi trecură multe zile până să-şi vină în fire de-a 
binelea. Accidentul acesta avusese loc drept deasupra 
pulberăriei; însă cum doctorul plătise destul de scump, prin 
starea lui, pentru încălcarea regulamentului care interzicea 
aprinderea focului în compartimentul tunurilor, căpitanul se 
mulţumise să-l mustre între patru ochi. 

Familiarizaţi cu entuziasmul doctorului pentru toate 
cazurile patologice, unii dintre ofiţeri obişnuiau să-i pună la 
încercare credulitatea, ca să se-amuze, dar de fiecare dată 
„Moş Epidermă” le ghicea numaidecât trucurile. In- 


tr-o zi, când li se servi la masă o budincă de sago, 1 iar 
doctorul era plecat în port, ei înveliră în hirtie o porţie din 
acest preparat gelatinos, alb-albăstrui, şi o puseră într-o 
cutie de tablă, pe care, după ce-o sigilară bine cu ceară, o 
aşezară pe masa din popotă, împreună cu un răvaş, trimis 
chipurile de un eminent doctor din Rio, în 'relaţii cu Marele 
Muzeu Naţional din Praca d'Acclamacao, răvaş prin care-i 
cerea lui Senhor „Epidermă44 permisiunea de a-i oferi spre 
studiu o tumoare canceroasă neobişnuită, adăugând şi 
complimentele de rigoare. 

Coborând la popotă, „Moş Epidermă” zări bileţelul şi, 
citindu-l, se grăbi să deschidă cutia. 

— Splendid! exclamă el. În viaţa mea n-am văzut un 
specimen mai frumos din această prea interesantă 
maladie! 


— Ce-ai acolo, domnule doctor? îl iscodi un secund, 
apropiindu-se. 

— Uită-te şi dumneata, domnule! Ai mai văzut vreodată 
ceva atât de frumos? 

— Foarte frumos, într-adevăr. Mă laşi să rup o bucăţică? 

— Să te las să rupi o bucăţică din ea?! gemu doctorul, 
trăgându-se înapoi. Mai degrabă te-aş lăsa să-mi tai un braţ 
sau un picior! N-aş ştirbi nici pentru o sută de dolari o 
asemenea tumoare uriaşă! Dar ce nevoie ai? 

Doar nu eşti colecţionar! 

— Imi place marfa, răspunse ofiţerul. E un bun condiment 
pentru şuncă sau pentru slănină. Ştii, domnule 
„Epidermă1*, data trecută am trecut prin Noua Zeelandă şi 
am cam băgat burta-n draci, printre canibalii de-acolo. 

Hai, dă-mi o bucăţică, măcar de gust! 

— Cum aşa, canibal blestemat?! răcni doctorul, 
aruncându-i celuilalt o privire buimacă. Sper că nu vorbeşti 
serios când spui c-ai vrea să mănânci o bucată din 
tumoarea asta?! 

— Dă-mi-o numai, şi-o să vezi dacă o mănânc sau nu, 
răspunse secundul. 

la-o, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă doctorul, 
punându-i în mână cutia şi rămânând apoi cu braţele în sus. 

— Steward! strigă secundul. Adu-mi repede solniţa! 

Da, doctore, obişnuiesc să pun mult piper în mâncarea asta 
— e cam grasă! A, zău că-i delicios, adăugă el, lingându-şi 
buzele, după ce gustă. Incearcă şi dumneata, doctore, şi n- 
o să mai ţii niciodată în mână, ca pe-o simplă curiozitate 
ştiinţifică, o astfel de delicatesă, lăsând-o neatinsă. 

Chirurgul se schimbă cu totul la faţă şi, apropiindu-se 

încet de masă, îşi lipi nasul de cutia de tablă, apoi îşi vârî 
degetele înăuntru şi gustă un pic din conţinutul ei. 
Dar fu de-ajuns., încheindu-şi până sus, cu o mână 
tremurătoare, nasturii de la tunică, o zbughi furios din 
popotă şi ceru să i se dea numaidecât o barcă. Vreme de 
douăzeci şi patru de ore, nu mai fu văzut pe vas. 

Dar deşi, întocmai ca orice muritor, „Moş Epidermăl' 


era uneori în stare să-şi iasă astfel din fire — cel puţin 
atunci când era provocat — nimeni nu-şi făcea meseria cu 
atâta sânge rece. Inconjurat de gemete şi zbierete, în 


mijlocul unor feţe desfigurate de spaima pe care le-o 
inspira, el îşi păstra calmul, un calm aproape nefiresc; 
şi continua să opereze, netulburat de suferinţa cruntă 
desfăşurată sub ochii lui de chirurg, dacă nu cumva vreun 
interes puternic pentru operaţia însăşi îi colora vremelnic 
faţa palidă în purpura entuziasmului profesional. 
Într-adevăr, o îndelungă familiaritate cu sala de disecţie şi 
cu masa de operaţie îl făcuse, aparent, insensibil la emoţiile 
omeneşti obişnuite. Nu s-ar fi putut spune, totuşi, că 
doctorul era un om lipsit de inimă. Aparenta lui cruzime 
trebuie să fi izvorât dintr-o sorginte pur ştiinţifică. „Moş 
Epidermă1l nu s-ar fi atins nici de-o muscă, decât dacă și- 
ar fi putut procura un microscop îndeajuns de puternic 
pentru a-l ajuta să cerceteze măruntaiele respectivei 
creaturi. 

Dar în ciuda uimitoarei lui indiferenţe faţă de suferinţele 
pacienţilor, şi chiar în ciuda entuziasmului lui profesional — 
nedomolit nici măcar de îngheţul bătrâneţii — „Moş 
Epidermă!” părea să afişeze, în unele momente, o anumită 
scârbă faţă de meseria lui, şi perora atunci împotriva 
necesităţii ce-l silea pe-un om de omenie, ca el, să facă o 
operaţie chirurgicală. Asta se întâmplă mai ales când era 
vorba de un caz ieşit din comun. Discutând despre el, 
înainte de a purcede la operaţie, avea grijă să-şi ascundă 
interesul sub masca unei mari circumspecţii, contrazisă 
însă, în chip ciudat, de repetatele-i izbucniri de nerăbdare. 
Dar, odată ce-l vedeai cu bisturiul în mână, îţi apărea în 
faţă, fără mască, neîndurătorul chirurg. Acesta era 
Cadwallader „Epidermă", chirurgul nostru naval. 


19 Trocanterul mare şi cei mie sînt cele două apofize (pro- 
tubcranţe) din partea inferioară a femurului, iar intertrăcanterul 
este situat între aceste două protuberante. Digital jossa şi 
Linear aspera denumesc alte puncte ale femurului. 


CAPITOLUL LXII 

Un con suit ai chirurgilor din flata de război 

Când are de făcut o operaţie importantă şi nimic nu i-ar 
putea abate de la ea atenţia profesională, — chirurgul flotei 
obişnuieşte, pare-se, să-şi invite colegii, dacă sunt 
disponibili, la un consult solemn; e un gest de politeţă, 1 
la care ei se aşteaptă, de fapt, din parte.-i. 

Potrivit acestei uzanţe, chirurgii de pe navele de război 
americane aflate în port, fură aşadar invitaţi la bordul 
vasului „Neversink”, pentru a-şi da cu părerea în legătură 
cu cazul marinarului fugar, a cărui stare devenise între timp 
critică. 

Se adunară cu toţii pe semipunte, unde li se alătură în 
curând şi „Moş Epidermă”, respectatul lor senior. La 
vederea lui, se înclinară adânc şi-l întâmpinară cu multă 
deferenţă. 

— Domnilor, le vorbi bătrânul, aşezându-se fără 
ostentaţie pe-un scăunel, adus de băiatul ce-i făcea curat în 
cabină, — avem de-a face cu un caz nespus de interesant. 
L-aţi văzut, cred, cu toţii pe pacient. La început am nutrit 
oarecari speranţe că voi putea ajunge cu bisturiul la glonţ 
şi-l voi extrage; dar starea pacientului interzicea o 
asemenea intervenţie. De atunci încoace, inflamarea şi 
închistarea locului rănit au fost însoţite de o supuraţie 
abundentă, de o mare pierdere de substanţă, precum şi de 
o extremă anemiere. Având în vedere toate acestea, sunt 
convins că, după ce a sfărâmat şi atrofiat osul, glonţul s-a 
înfipt în canalul medular. De fapt, nu încape nicio îndoială 
că rana e incurabilă, şi că amputarea este singurul remediu 
pasibil. Dar, domnilor, mă văd pus într-o situaţie foarte 
delicată. Vă asigur că nicio nelinişte profesională nu mă 
împiedică să fac operaţia. Doresc însă povata 
dumneavoastră, iar dacă veţi binevoi să mergeţi cu mine 
din nou la pacient, ne vom întoarce aici şi vom hotărî 
împreună ce e de făcut. Încă o dată, permiteţi-mi să vă 
spun că nu mă tem câtuşi de puţin să folosesc bisturiul. 

Chirurgii prezenţi ascultară acest discurs cu o atenţie 


gravă, şi, conformându-se dorinţei superiorului lor, coborâră 
în infirmerie, unde zăcea pacientul. Dypă ce-l examinară, se 
întoarseră pe semipunte, unde consultul reîncepu. 

m — Domnilor, zise „Moş Epidermă”, aşezându-se din 
nou pe scăunel, aţi examinat adineaori piciorul şi v-aţi dat 
seama că nu există altă soluţie decât amputarea. Ce părere 
aveţi, domnilor? Doctore Bandaj, de pe „Mohawk”, vrei să-ţi 
spui părerea? 

— Rana este foarte gravă, rosti doctorul Bandaj — un 
bărbat corpolent, cu o frunte înaltă, nemţească, scuturând 
solemn din cap. 

— Ar putea fi salvat altfel decât prin amputare? îl întrebă 
„Moş Epidermă”. 

— Pacientul se află într-o stare de maximă debilitate, dur 
am văzut şi cazuri mai periculoase, remarcă doctorul 
Bandaj. 

— Doctore Pană, de pe „Malay”, zise bătrânul cu arţag, fii 
bun şi spune-ţi şi dumneata părerea, o părere definitivă, te 
rog. Adăugă el aruncându-i o privire aspră doctorului 
Bandaj. 

— Dacă aş fi convins că glonţul a sfărimat şi a spart 
întregul femur, inclusiv Trocanterul mare şi Trocanterul mic, 
Linear aspera. Digital jossa şi Intertrocanterul \ m-aş 
pronunţa categoric în favoarea amputării, vorbi doctorul 
Pană, un bărbat subţirel şi deşirat, ridicându-se şi mai mult 
pe, călcâie. Dar daţi-mi voie să adaug, domnule, că nu 
aceasta e convingerea mea. 

— Doctore Ferăstrău, de pe „Buccaneer' spuse „Moş 
Epidermă", sugându-şi buza de jos cu o expresie indignata, 
adresându-se unui individ rubicond, cu o înfăţişare de om 
sincer şi simţitor, a cărui uniformă, împodobită cu o 
cantitate neobişnuită de fireturi de aur, i se potrivea de 
minune. Doctore Ferăstrău, să auzim, acum părerea 
ditmhale. Nu crezi că amputarea este singura soluţie, 
domnule? 

— Mă scuzaţi, dar sunt categoric împotriva ei, răspunse 
doctorul  Ferăstrău. Fiindcă, dacă pacientul n-a fost 


îndeajuns de robust ca să poată suporta o operaţie pentru 
extragerea glonţului, nu văd cum ar putea să reziste la o 
operaţie mult mai grea. Întrucât nu există un pericol 
imediat de necrozare, şi întrucât spuneţi că nu se poate 
ajunge la glonţ fără a se face incizii largi, eu i-aş administra 
deocamdată pacientului întăritoare şi substanţe antiflogis. 

lice. Aplicate local. In niciun caz n-aş proceda la 
amputare, înainte de a se ivi alte simptome. 

— Doctore Rotulă, de pe „Algerine“, zise bătrânul cu o 
furie abia stăpânită, răsueindu-se brusc spre numitul 
doctor, vrei să fii bun să ne spui dacă dumneata socoteşti 
sau nu că amputarea e singura soluţie? 

Rotulă, cel mai tânăr dintre medicii prezenţi, era un om 
modest, pătruns de o adâncă admiraţie pentru ştiinţa 
doctorului „Epidermă”, şi doritor să-i câştige prețuirea, dar 
nu şi să se pronunţe dar, printr-un răspuns categoric, deşi, 
aidoma doctorului Ferăstrău, ar fi putut să fie, în sinea lui, 
contra operaţiei. 

— Ceea ce aţi remarcat dumneavoastră, domnule chirurg 

al flotei, în legătură cu starea gravă a piciorului, pare destul 
de evident, începu doctorul Rotulă, tuşind respectuos. 
Amputarea ar putea desigur să vindece rana. 
Dar întrucât, în ciuda stării sale de slăbiciune, pacientul 
pare. Să aibe o constituţie robustă, el s-ar putea restabili şi 
fără amputare,  vindecându-se pe deplin, graţie 
tratamentului dumneavoastră ştiinţific, domnule chirurg al 
flotei, adăugă, el cu o plecăciune. Fiind, totuşi, un caz 
foarte grav, s-ar putea ca amputarea să devină 
indispensabilă, şi ar trebui ca operaţia, dacă e necesară, să 
fie făcută fără nicio întârziere. Aceasta este opinia mea, 
domnule chirurg al flotei. 

— Domnilor, doctorul Rotulă este, aşadar, de părere că 
trebuie să se treacă numaidecăt la amputare, zise bătrânul, 
triumfător. In ce mă priveşte — adică personal, şi fără să 
mă refer la pacient — regret că s-a hotărât astfel. Dar 
aceasta rezolvă problema, domnilor — în mintea mea, o 
rezolvasem mai de mult. Operația va avea loc mâine 


dimineaţa, la orele zece. Aş fi fericit să vă revăd cu acest 
prilej pe toţi, inclusiv pe juniorii dumneavoastră (făcea 
aluzie ia asistenții care lipseau). Bună ziua, domnilor. Nu 
uitaţi, mâine la orele zece. 

Şi „Moş Epidermă” se retrase spre popota ofiţerilor. 

CAPITOLUL LXIII 
Operația 

A doua zi dimineaţă, la ora stabilită, doctorii îşi făcură 
apariția, buluc, fiind însoțiți de asistenții lor, nişte tineri 
între nouăsprezece şi treizeci de ani. Intocmai ca seniorii 
lor, aceşti tineri erau îmbrăcaţi în uniforme bleu marin, cu o 
sumedenie de nasturi strălucitori şi cu multe trese late, 
cusute cu fir de aur pe manşete. Pentru a onora 
evenimentul, îşi puseseră straiele cele mai mândre, şi 
arătau grozav. 

Intreaga echipă cobori de îndată pe semipunte, unde se 
făcuseră pregătirile în vederea operaţiei. Un imens drapel 
de garnizoană fusese prins de arborele mare şi întins 
deacurmezişul punţii, pentru a închide complet spaţiul de la 
pupa, până la cloazonul cabinei comandorului, la uşa căreia 
fusese postat un marinar cu o şpangă în mână. 

Pe două afeturi de tun, aduse la mijlocul punţii, fusese 
aşezat orizontal „patul mortuar” (folosit la înmormântările 
pe mare), acoperit cu o velă-rândunică 


veche. Ca să poată fi folosit ca masă de operaţie, i se 
adăugase o scândură. Pe două butoiaşe de chibrituri puse 
unul peste altul, fusese proptită o altă scândură, pe care 
erau înşirate o sumedenie de ferăstraie şi cuțite de diferite 
forme şi mărimi, un instrument de oţel asemănător c-un 
cuţit de bucătărie, precum şi numeroase ace lungi, cu 
vârful îndoit (pentru apucarea arterelor), ace de cusut, 
mosoare de aţă şi borcănaşe cu ceară de albine — tot ce 
trebuie pentru a coase o rană. 

în colţul cel mai apropiat de masa cea mare, se vedea un 
lighean cu apă, înconjurat de bureţi aşezaţi la distanţe 
matematic calculate. Pe lunga vergea de tun fixată 


orizontal, deasupra — la locul ei obişnuit, — erau atârnate o 
mulţime de prosoape, cu /iniţialele „U. S.“ cusute în colţuri. 

Toate aceste pregătiri fuseseră făcute de „steward-v/ 
chirurgului”, un personaj despre ale cărui funcţii importante 
(pe un vas de război) se va vorbi pe larg într-unul din 
capitolele următoare. Acum, personajul se foia de colo până 
colo, potrivind mereu cuţitele şi acele, întocmai ca vin valet 
arhiconştiincios care se tot mvârte în jurul mesei înaintea 
sosirii oaspeţilor. 

Dar cel mai remarcabil obiect ce se putea vedea înapoia 
drapelului era 'un schelet de om, ale cărui articulaţii erau 
legate cu sârmă. Atârnat de un piron înfipt, în creştetul 
craniului şi prins de-un belciug bătut într-o grindă, scheletul 
se legăna în bătaia vântului. Se va vedea de îndată pentru 
ce se afla acolo obiectul acesta; 
dar numai doctorul „Epidermă” * ştia de ce fusese instalat 
chiar la picioarele mesei de operaţie. 

în vreme ce se făceau ultimele pregătiri, bătrânul stătea 
de vorbă cu invitaţii săi — doctori şi asistenţi.- 

— Domnilor, le spuse el apucând unul din cuţitele acelea 
strălucitoare şi mângâindu-i lama ascuţită — deşi sce, nele 
de acest fel sunt foarte neplăcute, iar eu însumi am oroare 
de de, când sunt indispus, este mult mai bine pentru 
pacientul nostru ca rana lui, atât de suspectă şi de 
periculoasă, să fie îndepărtată printr-o incizie pi'ecisă, aptă 
a-i da, atât lui cât şi chirurgului, mult mai puţine motive de 
îngrijorare! Da, adăugă el pipăind cu duioşie tăişul cuţitului, 
amputarea este singura noastră soluţie. 

Nu-i aşa, doctore Rotulă? 

Şi se întoarse spre numitul doctor, pentru a-şi sprijini 
afirmaţiile pe aprobarea lui, deşi aceasta fusese acordată 
cu anumite condiţii. 

— Desigur, zise  Rotulă, amputarea este singura 
dumneavoastră soluţie, domnule chirurg al flotei — adică, 
dacă sunteţi absolut convins de necesitatea ei. 

Ceilalţi chirurgi nu spuseră nimic, păstrând o anume 
rezervă, ca şi cum şi-ar fi dat seama că n-au nicio autoritate 


reală asupra cazului în discuţie, oricare le-ar fi fost opiniile 
personale; păreau însă dornici să asiste şi, la nevoie, să dea 
o mână de ajutor la operaţie, acum, când nu mai putea fi 
evitată. 

Asistenţii lor păreau, la rindu-le, foarte nerăbdători şi 
aruncau priviri speriate spre venerabilul şi distinsul 
practician care era doctorul,. Epidei'mă“. 

— Se spune că e-n stare să reteze un picior într-un tninut 
şi zece secunde, şopti unul dintre ei, 

— O să vedem, răspunse interlocutorul său. 

lar celălalt îşi duse mâna la buzunarul unde-şi ţinea 
ceasul. "i 

— Sunteţi gata cu toţii? rosti bătrânul, apoi înaintă spre 
steward, şi-l întrebă, arătând cu degetul spre trei oameni 
din echipa dulgherului, care virau nişte bucățele de lemn 
sub afeturile ce sprijineau masa de operaţie: 

— Băieţii ăştia încă nu şi-au terminat treaba? 

— Acuşica şi-o termină, domnule, îi răspunse stewaraul, 
ridicândurşi respectuos mâna la frunte, ca şi cum ar fi fost 
un cozoroc. 

— Atunci, adu-l pe pacient, îi porunci bătrânul. 

— Domnii mei, li se adresă el apoi tinerilor asistenţi, 
văzându-vă aici îmi aduc aminte de clasele de studenţi pe 
care le-am avut cândva la colegiul de medicină din 
Philadelphia. O, ce zile fericite! oftă el, ducându-şi batista la 
ochiul de sticlă. Tinerii mei domni, iertaţi emoția unui om 
bătrân, dar când mă gândesc la numeroasele cazuri rare pe 
care mi-a fost dat să le tratez în acele zile, nu mă pot 
ştăpâni. Oraşul, metropola, iată locul dumneavoastră de 
practică, domnilor studenţi — cel puţin acum, în aceste 
triste vremuri de pace, când Armata şi Marina nu le oferă 
niciun stimulent tinerilor pătrunşi de ambiția de a face 
carieră în nobila noastră profesiune. 

Ascultaţi sfatul unui om bătrân şi, în cazul când ar izbucni 
războiul între Statele Unite şi Mexic, transferaţi-vă din 
Marină în Armata de uscat. Mexicul este lipsit de o marină 
militară şi a* fost întotdeauna codaş ca furnizor de pacienţi 


pentru mesele de operaţie ale flotelor străine. 

Cauza ştiinţei a lâjjcezit în mâinile mexicanilor. Vă asigur, 
domnilor, că Armata de uscat e cea mai bună şcoală pentru 
voi! Doctore Bandaj, — adăugă el întorcându-se spre acesta 
din urmă, — îţi va veni greu să crezi, dar acesta este primul 
caz important pe care-l operez în aproape trei ani petrecuţi 
pe mare.; Pe vasul ăsta m-am văzut silit să prescriu, tot 
timpul, reţete contra febrei sau a diareei, ca un doctoraş 
oarecare. E adevărat că, deunăzi, un om a căzut de pe 
verga velei gabier a arborelui artimon, dar n-a fost vorba 
decât de niscaiva oase rupte sau dizlocate. Nimeni n-ar fi 
putut să-l amputeze, fără a-şi călca propria conştiinţă. lar 
conştiinţa mea, domnilor 

— O spun fără a face caz de asta — este deosebit de 
sensibilă. 

Şi spunând acestea, rămase o clipă pierdut într-o dulce 
reverie, cu bisturiul şi celălalt cuţit lăsate în jos, lângă 
coapse. 

Deodată însă, auzind o mişcare după paravan, tresări şi 
îngepu să-şi frece cuţitele. 

— A, soseşte pacientul nostru! exclamă el. Domnilor 
chirurgi, treceţi vă rog în partea asta a mesei, iar 
dumneavoastră, domnilor asistenţi, ceva mai încolo. 
Steward, scoate-mi haina... aşa... şi fularul... Trebuie să fiu 
complet liber în mişcări, doctore Rotulă, altfel nu pot face 
nimic! 

După ce-i fură scoase pomenitele articole de 
îmbrăcăminte,. Îşi smulse singur peruca şi o puse pe 
cabestan, apoi îşi scoase proteza şi o aşeză lângă perucă. 
În cele din urmă, ducându-şi degetul arătător la ochiul de 
sticlă, şi-l scoase cu mare dexteritate şi-l depuse lângă 
perucă şi proteză. 

Lipsit astfel de aproape toate atributele lui artificiale, 
chirurgul — sau mai bine zis ceea ce mai rămăsese 


din el — se scutură uşor, pentru a vedea dacă s-ar mai 
putea lipsi de ceva. 


— Dulgherilor, n-o să isprăviţi odată cu treaba aceea? 
strigă el. 

— Suntem aproape gata. Domnule, acuş' terminăm, îi 
răspunseră oamenii, căutându-l din ochi pe posesorul acelei 
voci bizare, nepământeşti, care le vorbise — căci absenţa 
dinţilor artificiali nu ameliorase câtuşi de puţin timbrul 
glasului domnului chirurg al flotei. 

Stăpâniţi de o curiozitate firească, oamenii aceştia 
zăboviseră înadins, pentru a vedea ce se-ntâmplă acum 
însă, nemaiavând niciun pretext să rămână, îşi apucară 
ciocanele şi dălţile şi se retraseră, întocmai ca lucrătorii 
care pleacă în ceasul al unsprezecelea de la o întrunire 
publică, după ce-au înălţat tribuna destinată oratorilor. 

Drapelul fu dat puţin la o parte, pentru a face loc 
pacientului, purtat pe braţe de doi dintre camarazii lui şi 
însoţit de privirile numeroşilor marinari buluciţi dincolo de 
paravan. Pacientul era foarte slăbit, ai Îi zis că-i un copil, şi 
tremura din toate mădularele, mai bine zis se zguduia, ca 
un, om lovit de dambla. Piciorul rănit, cuprins parcă de o 
irezistibilă teamă de moarte, o teamă organică, se bâţâia 
cu atâta violenţă, încât unul dintre cei doi marinari era 
nevoit să-l apese cu mâna. 

Rănitul fu întins’ numaidecât pe masă, iar asistenții se 
apucară să-i îndrepte braţele şi picioarele, când. Deodată 
deschizând Incet ochii, omul începu să-şi rotească privirea 
şi văzu cuţitele şi ferăstraiele scânteietoare, prosoapele şi 
bureţii, sentinela înarmată de la uşa comandorului, şirul de 
studenţi nerăbdători, apoi capul de mort al doctorului 
„Epidermă” — care-şi  suflecase între timpmânecile, 
dezvăluindu-şi braţele ofilite şi aştepta cu bisturiul în mână 
—, şi în cele din urmă zări, îngrozit, scheletul, ce se 
bălăbănea încet, zdroncănind, în cadenţa fregatei legănate 
de ruliu. 

— Omule, i se adresă bătrânul, te sfătuiesc să-ţi ţii trupul 
într-o poziţie de repaus perfect. Se întâmplă adesea ca 
operaţia să dea greş, din pricină că pacientul se agită în 
mod imprudent. Dar dacă te-ai gândi, tinere — adăugă el 


pe un ton protector, aproape prietenos şi apăsând încetişor 
piciorul rănit — dacă te-ai gândi că-i mult mai bine să 
trăieşti cu un picior decât să mori cu două, şi mai ales dacă 
ai ştii cât de groaznic se chinuiau soldaţii şi marinarii, din 
pricina jalnicei ignoranţe în materie de chirurgie, care a 
precumpănit până la Celsus?, atunci i-ai mulţumi desigur 
din inimă lui Dumnezeu pentru că operaţia dumitale a fost 
amânată până azi, în această epocă luminată, blagoslovită 
de geniul unui Bell?:, al unui 

Brodie??, al unui Larrey?. Păi, tinere, înainte de Celsus 
nobila noastră ştiinţă era într-atât de ignorată, încât, pentru 
a se preveni o excesivă vărsare de sânge, se considera 
necesar să se opereze cu un cuţit înroşit în foc (şi 

„Moş Epidermă” făcu un gest în direcţia coapsei) şi să se 
toarne ulei fierbinte pe rană (şi-şi ridică mâna ca şi cum ar 
fi ţinut un ceainic), da, făceau asta pentru a dezinfecta 
rana, după amputare. 

— şi pierde cunoştinţa! exclamă unul dintre cei doi 
marinari care-l aduseseră pe rănit. Repede, repede, puţină 
apă! 

Steward-ul alergă cu ligheanulspre rănit, dar bătrânul îl 
apucă pe acesta de încheietura iniinii şi. Pipăind-o o clipă, 
le spuse celor doi marinari: 

— Nu vă alarmaţi, băieţi, o să-şi vină îndată în fire. 
Leşinul este un fenomen obişnuit, în mai toate cazurile. 

ŞI-I privi liniştit pe pacient, preţ de o clipă. 

Chirurgul flotei şi marinarul rănit ofereau privirii un 
spectacol care, la un examen mai atent, se dovedea a fi 
superior unei predici ţinute într-un cimitir, pe tema 
vremelniciei vieţii omeneşti. 

lată un marinar care, în urmă cu numai patru zile, se 


20 Aulus Cornelius Celsus, medic latin din primul secol al 
erei noastre. 


21 Charles Bell (1774—1842), anatomist şi fiziolog scoţian. 
22 Benjamin Collins Brodie (1783—1862), chirurg scoţian. 


23 Dominique Jean Larrey (1766—1842), chirurg francez, socotit 
întemeietorul chirurgiei militare moderne. 


ţinea drept — un adevărat stâlp al vieţii — cu un braţ ca o 
vergă şi cu o coapsă ea un vinci de ancoră. Dar o uşoară 
apăsare pe trăgaci îl adusese pe-o targă, mai neajutorat 
decât un prunc abia venit pe lume, — cu o coapsă zdrobită 
şi sleită de vlagă. Şi cine stătea acum aplecat asupra lui, ca 
o fiinţă superioară şi, ca şi cum ar fi fost înzestrat cu 
atributele nemuririi, vorbea nepăsător despre necesitatea 
de a tăia în carnea lui vie, pentru a-l salva, chiar cu riscul 
de a-i scurta zilele? Cine era cel care, în calitate de chirurg, 
părea să-şi asume rolul unui regenerator al vieţii? — Ofilitul 
şi scofâlcitul, zbanghiul, ştirbul şi spânatecul „Epidermă41, 
cu un trup pe jumătate mort — un adevărat memento mori! 

Şi, în vreme ce, cuprins de apăsătoarele şi 
înfricoşătoarele presimţiri de moarte, care însoțesc aproape 
întotdeauna, chiar în sufletul celor mai curajoşi, rănile 
făcute de gloanţe, bietului marinar, cândva atât de robust, i 
se stingeau. Ochii, duşi în fundul capului ca o lună pierdută 
în nori, — în vremea asta, „Moş Epidermă?*, deşi trăia de 
ani de zile închis ca-ntr-o raclă în trupul lui uscat, se 
amăgea cu iluzia, caracteristică bătrânilor, că viaţa lui e la 
fel de sigură ca puterea unui urs de-a îmbrăţişa. 

Viaţa e, într-adevăr, mai cumplită decât moartea; chiar 
dacă inima i-ar bate~n piept ca un tun, niciun om nu 
trebuie să se încreadă în viaţă, căci,. In predestinata 
rânduială a lucrurilor, acea viaţă puternică nu-i câtuşi de 
puţin mai sigură decât viaţa unui om aflat pe patul de 
moarte. Astăzi ne umplem plămânii cu aer, iar viaţa ne 
curge prin vine ca o mie de JSTiluri, dar mâine s-ar putea să 
ne prăbuşim morţi, cu vinele uscate ca albia râului 

Chedron 1 pe vreme de secetă. 

— Şi acum, tinerii mei domni, continuă bătrânul 
adresându-se  asistenţilor, până ce-şi va veni în fire 
pacientul, îngăduiţi-mi să vă descriu extrem de interesanta 
operaţie pe care mă pregătesc s-o efectuez. 

— Domnule chirurg al flotei, îl întrerupse doctorul 


24, ! Rîu şi vale în vechiul Canaan (se varsă în Marea Moartă). 


Bandaj, cu o plecăciune, dacă aveţi de gând să 
conferenţiaţi, îngăduiţi-mi să vă dau dinţii — ei vă vor face 
mai uşor de înţeles conferinţa. 

Şi spunând acestea, îi întinse cele două proteze 
semicirculare, de fildeş. 

— Îţi mulţumesc, doctore Bandaj, îi spuse bătrânul şi, 
vârându-şi în gură protezele, vorbi astfel: 

— Şi acum, tinerii mei domni, daţi-mi voie să vă atrag 
mai întâi atenţia asupra admirabilului schelet din faţa 
dumneavoastră. L-am adus aici în cutia lui, direct din 
cabina mea, unde-l ţin de obicei — l-am adus anume pentru 
edificarea dumneavoastră, tinerii mei domni. Am procurat 
personal acest schelet de la Departamentul 
Bunterian al Colegiului Regal de Medicină din Londra. 

Este o adevărată capodoperă artistică. Dar n-avem vreme 
să-l examinăm. Ar fi o lipsă de tact să vi-l descriu acum 

(şi aruncă o privire aproape blajină spre pacient, care 
tocmai deschidea din nou ochii), totuşi daţi-mi voie să vă 
indic pe acest femur (şi-l desprinse din schelet, cu o 
smucitură delicată) locul exact în care îmi propun să 
efectuez operaţia. Aici, domnilor, aici este locul. Observaţi 
că-i foarte aproape de punctul de articulaţie cu noada. 

— Da. Domnilor, se amestecă în vorbă doctorul Pană, 
înălțându-se în vârful picioarelor, — da, e chiar lângă locul 
unde acetabulum2 se articulează cu os innominatum?, 

— Unde ţi-e, Dick, tratatul despre oase al lui Bell? 
îi şopti unul dintre asistenţi celui de lângă el. Pană şi-a 
petrecut toată dimineaţa studiindu-l, pentru a memora 
denumirile latineşti. 

— Doctore Pană, zise „Moş Epidermă”, cu o căutătură 
rea, ne vom dispensa de comentariile dumitale, pentru 
moment. Şi acum, tinerii-mei domni, vă daţi desigur seama 
că, întrucât locul ce urmează a fi operat se află atât de 
aproape de organele vitale, el capătă o importanţă 
deosebită 


25 Altă denumire a coccisului (literal: osul inomabil). 


— Şi impune o mână sigură şi un ochi exact, deşi, la 
urma urmei, pacientul ar putea să şi moară sub mâna mea. 

— Repede, steward, puţină apă! iarăşi leşină! strigară 
într-un glas cei doi marinari. 

— Nu vă faceţi griji din pricina camaradului vostru, băieţi, 
îi linişti bătrânul. Vă repet că nu-i ceva neobişnuit ca, în 
astfel de ocazii, pacientul să manifeste oarecare 
emotivitate, cel mai adesea sub forma unui leşin. E şi firesc 
să fie aşa. Dar nu trebuie să amânăm operaţia. Steward dă- 
mi cuțitul acela — nu, cel de alături, aşa. Işi vine în fire, 
cred, adăugă el, pipăind pulsul pacientului. Eşti gata, 
domnule? 

Această ultimă întrebare era adresată unuia dintre 
asistenții lui de pe „Neversink11, un tânăr înalt, sfrijit, 
cadaveric, îmbrăcat într-un soi de giulgiu de pânză albă, 
încheiat la gât şi revărsat până Ja glezne. Şedea pe un 
butoiaş de chibrituri — sub scheletul ce se bălăbănea 

Mereu — la picioarele mesei, gata să apuce mădularul 
rănit, întocmai ca un ucenic tâmplar care se pregăteşte să-l 
ajute pe meşter la tăierea unei scânduri. 

— Steward, adu bureţii! zise bătrânul, scoţându-şi pentru 
ultima oară dinţii şi suflecându-şi şi mai mult mânecile. 
Apoi, prinzându-l pe pacient de încheietura mâinii, adăugă: 

"m 

— Marinari, apucaţi-l de braţe şi ţineţi-l culcai! 

Steward, pune. Mâna pe arteră! Voi începe de îndată ca 
pulsul va începe să-i... Acum! acuvx! 

Şi, slobozind încheietura, pipăi cu atenţie coapsa, se 
aplecă o clipă asupră-i şi-şi înfipse în carnea ei, fără greş, 
bisturiul fatal. Când acesta atinse pielea, doctorii înşiraţi în 
jur îşi priviră simultan ceasurile pe care le 
' ţineau în mâini. Cât despre pacient, zăcea, cu ochii 
groaznic de dilatati, într-un soi de transă.. Nu se auzea nicio 
suflare, dar în clipa când carnea tremurătoare se desfăcu, 
într-o despicătură prelungă şi adâncă, un şuvoi de sânge 
ţâşni dintre pereţii vii ai rănii, prelingându-se peste coapsă, 
în două şuvoiaşe, fiecare în altă direcţie. Bureţii fură 


numaidecât înmuiaţi în băltoaca purpurie. Feţele tuturor 
celor prezenţi înmărmuriseră. Pacientul se zvârcoli şi 
scoase un țipăt, dar camarazii lui îl ţintuiră pe masă; 

între timp, piciorul era tăiat fără milă, de jur împrejur. 

— Ferăstrăul! porunci „Moş Epidermăl*. | în clipa 
următoare, ferăstrăul se şi afla în mâna lui. 

Absorbit de operaţite, se pregătea să-l folosească, dar, 
ridicându-şi privirea spre asistenţi, le spuse: 

—*  Doreşte careva dintre voi, tinerii, să aplice 
ferăstrăul? E un caz splendid! 

Se oferiră mai mulţi voluntari. După ce alese pe unul 
dintre ei, bătrânul îi înmână instrumentul, spunându-i: 

— Nu te grăbi! Cu o mână sigură! Hai! 

Sub privirile pizmaşe ale colegilor săi, junele asistent se 
puse, cam cu sfială, pe lucru, dar bătrânul, care-l urmărea 
atent din ochi, îi smulse deodată ferăstrăul din mână, 
răcnind: 

— În lături, măcelarule! îţi faci de râs profesiunea! 

Uită-te /a mine! 

Vreme de câteva momente nu se auzi decât hârşcăitul r 
ferăstrăul ui; apoi rănitul păru să fie tăiat în două, căci 
piciorul îi lunecă încetişor în braţele lunganului aceluia 
lugubru,  înfăşurat într-un  giulgiu. Lunganul plecă 
numaidecât şi ascunse sub un tun piciorul tăiat. 

— Doctore Ferăstrău, rosti „Moş Epidermă11, întoreân- 

E du-se politicos spre chirurgul de pe „Buecaneer“, 
n-ai vrea să scoţi dumneata arterele? Ele îţi stau. La 
dispoziţie, domnule.. 

— Hai, Ferăstrău! Scoate-le! îl îndemnă şi doctorul 

Bandaj. 

Doctorul Ferăstrău se supuse şi, în timp ce efectua, cu 
oarecare modestie, această operaţie, „Moş Epidermă” le 
vorbea astfel tinerilor asistenţi: 

— Domnii mei, vom trece acum la explicaţiile promise. 

Steward, dă-mi te rog osul ăla! 

Şi, apucând femurul cu mâinile-i încă însângerate, îl 
ridică la vedere în faţa auditoriului şi spuse: 


— Tinerii mei domni, observați că exact aici, în locul 

acesta, asupra căruia vă atrăsesem atenţia ceva mai 
înainte, da, exact în locul acesta a fost efectuată operaţia. 
Cam aici, domnii mei, da, aici (şi-şi ridică mâna cu vreo 
ciţiva centimetri deasupra femurului) se afla artera cea 
mare. 
Observaţi însă că n-am folosit scalpelul — nu-l folosesc 
niciodată. Degetul arătător al stewardului meu este mult 
mai bun decât un scalpel, fiindcă-i mai uşor de mânuit şi 
fiindcă nu apasă vinele mai mici. Mi s-a spus, însă, 
domnilor, că un anume Seignior Seignioroni, un chirurg din 

Sevilla, a inventat recent un admirabil instrument menit 
să înlocuiască demodatul şi greoiul scalpel. Pe câte înţeleg, 
e vorba de ceva în genui unui compas, care -se 
manevrează cu ajutorul unui mic şurub al lui Arhimede, 
da, da, e o invenţie foarte ingenioasă, din toate punctele de 
vedere, deoarece capetele compasului (şi-şi îndoi arătătorul 
şi degetul gros) pot fi astfel îndoite incit să se apropie de... 
Dar văd că nu mă ascultați cu atenţie, domnii mei! 

Fiind mai interesaţi de ceea ce făcea doctorul Ferăstrău, 
care tocmai vâra aţă într-un. Ac pentru a coase marginile 
ciotului, tinerii asistenţi nu se sfiiseră să-şi întoarcă privirile 
de, la conferenţiar. 

Peste câteva clipe rănitul, leşinat, fu luat şi dus jos 
la infirmerie. Când perdeaua se lăsă din nou, după plecarea 
pacientului „bătrânul — care ţinea mereu femurul 
scheletului în  mâinile-i însângerate — îşi continuă 
comentariile asupra lui. 

— Şi acum, tinerii mei domni, încheie el, o Consecinţă nu 
dintre cele mai puţin importante ale acestei operaţii va li 
găsirea glonţului, care, în cazul când piciorul n-ar fi fost 
amputat, ar fi putut rămâne multă vreme nedescoperit, 
sfidând până şi cea mai atentă investigaţie. Glonţul acela, 
domnii mei, a străbătut desigur un drum circular, ceea ce 


26 Fundătură (fr.). 
» 


Hi 


nu este deloc neobişnuit în cazurile când direcţia glonţului e 
piezişă. Într-adevăr, învățatul Hennen ne relatează despre 
cazul remarcabil, aş putea zice chiar incredibil, al unui? 
soldat, prin gâtul căruia a pătruns un glonţ, în partea 
denumită mărul lui Adam... 

F 

— Da. Îl întrerupse doctorul Pană, ridicându-se în vârful 
picioarelor, pomum Adami. 

— Intrând în punctul numit mărul lui Adam, continuă 
bătrânul, subliniind cu tărie aceste cuvinte, glonţul a 
străbătut de jur împrejur gâtul şi, ieşind prin gaura prin care 
intrase, l-a rănit pe soldatul de-alături. Glonţul a fost extras 
mai târziu din acest al doilea soldat, ne relatează Hennen, 
şi s-a constatat atunci că de glonţ erau lipite bucățele din 
pielea primului sokfet. Dar, tinerii mei domni, cazurile când 
substanţe străine pătrund în corpul unui om atins de un 
glonţ sunt foarte frecvente. Fiind detaşat la acea epocă pe 
o navă a Statelor Unite, m-am nimerit aproape de 
Ayacucho, localitate din Peru unde tocmai avusese loc o 
mare bătălie. A doua zi după această bătălie, am văzut într- 
una din barăcile răniților un soldat care, fiind grav rănit la 
creier, îşi pierduse minţile şi se sinucisese c-un pistol, în 
infirmerie. Glonţul pătrunsese în căptuşeala tichiei lui de 
noapte... 

— Cşf într-un cul-de-sac desigur, zise nedomolitul doctor 
Pană. 

— De data aceasta ai folosit singurul termen just, doctore 
Pană. Şi îngăduiţi-mi, tinerii mei domni, să mă folosesc de 
prilej pentru a vă spune că un adevărat om de ştiinţă (şi-şi 
umflă puţin pieptul scobit) nu recurge decât rareori la 
cuvinte savante, şi atunci, doar când nu găseşte altele spre 
a-şi exprima gândul — pe când diletantul (şi aruncă o 
privire spre doctorul Pană) îşi închipuie că, rostind cuvinte 
savante ar dovedi că pricepe pro- 


27 Instrument în formă de şurub, foîosit la scoaterea apei 
printr-o ţeavă. 


blemele ştiinţei. Băgaţi-vă bine în cap această remarcă, 
tinerii mei domni, şi chiar dumneata, doctore Pană, ai face 
bine să reflectezi la ea. Aşadar, domnii mei, glonţul a fost 
extras mai apoi printr-o presiune exercitată asupra părţii 
exterioare a pomenitului cv/-de-sac, o operaţie simplă, dar 
neînchipuit de frumoasă. Guthrie relatează un caz oarecum 
asemănător, foarte interesant — dar desigur că l-aţi reţinut 
citind  binecunoscuta-i lucrare Tratat despre rănile 
provocate de gloanțe. Acum vreo douăzeci de ani, aflându- 
mă lângă lordul Cochrane — pe atunci amiral al flotei 
acestei ţări (şi arătă spre țărm, printr-un sabord), am văzut 
deodată că un marinar de pe vasul pe care fusesem 
detaşat, primise în timpul blocadei din Băhia un glonţ în 
picior şi... 

între timp, însă, neastâmpărul pusese stăpânire pe 
auditoriu, îndeobşte pe chirurgi, de aceea bătrânul se 
întoarse brusc spre ei şi le spuse: 

— Dar nu vreau. Să vă mai rețin, domnilor, cred că 
sunteţi aşteptaţi la masă pe vasele voastre. Doctore 
Ferăstrău, poate că doreşti să te speli pe mâini înainte de-a 
pleca. 

Uite ligheanul, domnule, — vei găsi un prosop curat pe 
vergea. În ce mă priveşte, folosesc rareori prosopul. 

Şi-şi' scoase batista din buzunar. 

— lar acum, domnilor, trebuie să vă părăsesc, zise el, 
înclinându-se. Mâine, la orele zece, mădularul amputat se 
va afla pe această masă, şi voi fi fericit să vă reîntâlnesc pe 
toţi aici. Cine-i acolo? adăugă el privind spre perdea, care 
tocmai foşnise. 

— Nu vă supăraţi, domnule, dar pacientul a murit, rosti 
steward-ul. 

Bătrânul se întoarse din nou cu faţa spre oaspeţi şi le 
spuse: 

— Domnilor, cadavrul se va afla de asemenea aici, la 
orele zece fix. Am prevăzut că operaţia ar putea fi fatală. 
Omul era din cale-afară de slăbit. Bună ziua, domnilor. 

Şi „Moş Epidermă” plecă. 


— Nu cumva vrea să se-atingâde cadavru?! exclamă 
doctorul Ferăstrău, foarte tulburat. 

— A, nu, zise Rotulă, aşa i-e obiceiul. Vrea să spună, 
desigur, că, înainte de a fi dus pe țărm pentru a fi îngropat, 
cadavrul poate fi examinat. 

Doctorii cu fireturi de aur urcară spre puntea de 
comandă. Gornistul chemă al doilea cuter, iar acesta îi 
duse, pe rând, la respectivele nave. 

— In seara zilei următoare, camarazii marinarului mort îi 
transportară rămăşiţele la țărm şi le îngropară în veşnic 
primăvăraticul cimitir protestant, foarte aproape de Plaja 
Flamingo, într-un loc de unde se vedea bine golful. 

CAPITOLUL LXIV 

Ui-spre trofeele din flota de război 


Când al doilea cuter o porni spre navete de război 
americane, pentru a le restitui chirurgii — aşa cum o 
pilotină îşi împarte piloţii în rada unui port — el trecu pe 
lângă mai multe fregate străine, dintre care două, una 
englezească şi alta franceză, stârniseră în uite comentarii la 
bordul vasului  „Neversink'1. Aceste fregate îşi 
desfăşuraseră adeseori pânzele în acelaşi timp cu vasul 
nostru, de parcă ar fi vrut să compare destoinicia 
respectivelor echipaje. Când noi eram aproape gata să 
pornim în larg, fregata engleză ridică ancora şi, cum briza 
era prielnică, se strecură, cu toate pânzele sus, printre 
celelalte vase de război, lunecând de câteva ori chiar pe 
sub pupa vasului nostru. 

De câte ori o vedeam că se-apropie, o salutam coborând 
puţin pavilionul, iar eane răspundea politicos la salut. 

Ne invita, pasămite, la o întrecere, iar unii dintre noi 
spuneau că, la ieşirea din golf, căpitanul nostru ar fi dispus 
să accepte ideea, mai ales că, după cum se ştie 
„Neversink” 

trecea drept cea mai sprintenă navă a flotei americane. 
Poate că tocmai de aceea o şi chema la întrecere fregata 
străină. 


O parte din membrii echipajului nostru erau nerăbdători 

să primească provocarea, poate din pricina unui mic 
amănunt, pe care câţiva dintre ei îl socoteau cam iritant. 
La o distanţă de câteva cabluri de cabina comandorului 
nostru se afla fregata „Pi'esident”, arborând drapelul cu 
crucea sfântului Gheorghe. După cum o arăta numele său, 
această frumoasă navă era americană la origine, dar 
întrucât fusese capturată în cursul ultimului război cu 
Anglia, ea naviga acum ca un trofeu al englezilor. 

Gândiţi-vă, bravii mei compatrioți — oriunde v-aţi afla — 
pe ţărmul oceanului sau pe nesfârşitele maluri ale nurilor 
Ohio şi Columbia, — gândiţi-vă la durerea ce ne-a sfâşiat 
inimile, nouă, patrioţilor de pe mări, văzând că stejarii 
Floridei şi brazii înverzit ului Mâine au luat drumul vechii 
Anglii! Dar unii marinari se consolau cu gândul că, undeva, 
sub pavilionul cu stele şi dungi, naviga fregata 
„Macedonian4-, o navă britanică la origină, care arborase 
cândva drapelul de luptă al Marii Britanii, — 
gând ce-i umplea de bucurie, aşa cum celălalt gând îi 
umplea de amărăciune pe cei dinţii. 

S-a statornicit de mult obiceiul de a se cheltui sume oricit 
de mari pentru repararea unui vas capturat, spre a-l face să 
dăinuie cât mai mult, întru amintirea faptei eroice a 
cuceritorului, Bunăoară, flota britanică numără numeroşi 
„Monsieurs“, vase de linie capturate de la francezi. Dar noi, 
americanii, putem arăta doar foarte puţine asemenea 
trofee, deşi ne-ar face, desigur, mare plăcere să avem mai 
multe. 

Eu, unul, de câte ori am privit aceste trofee plutitoare mi- 
sun amintit de o scenă la care-am asistat cândva într-o 
aşezare de colonişti de pe malul apusean al fluviului 
Mississippi. Nu departe de acea aşezare, în a cărei piaţă se 
mai pot vedea şi azi cioturile copacilor falnici de odinioară, 
trăiau până acum câţiva ani rămăşiţele unui trib de Indieni 
Sioux. Care vizitau adesea aşezările albilor, pentru a-şi 
cumpăra haine şi tinichele. 

într-o seară aurie de iulie, când soarele apunea într-un 


rug roşu, stăteam pe-acolo, îmbrăcat în straiele mele de 
vânătoare, când, deodată, am văzut ieşind din pălălaia 
acelui-asfinţit o namilă de Indian, drept ca ua brad, cu un 
tvmakaivk strălucitor şi mare cât o bardă, proptit pe pieptu- 
i, într-o poziţie de odihnă marţială; înfăşurat în pătura lui, 
se plimba gânditor pe ulițele satului, ca un rege pe-o scenă, 
lăsând să se vadă pe spatele păturii o 

sumedenie de mâini, zugrăvite slângaci, în roşu — Una 
dintre de părea să fi fost desenată de curând. 

— Cine-i acest războinic? întrebai eu. Şi ce-i cu mâinile 
astea însângerate? 

— Războinicul acesta este Tăciune aprins, mă lămuri un 
pioner de lângă mine, încălţat în mocasini. Se plimbă pe- 
aici pentru a-şi arăta ultimul trofeu. Fiecare dintre mâinile 
acelea reprezintă un duşman scai pat de toraahawk-v! lui; 
tocmai a trecut pe la Ben Browns, pictorul care i-a desenat 
mâna aceea roşie, pe care-o vezi. Fiindcă aseară, acest 
Tăciune aprirls l-a învins pe Făclie galbenă, căpetenia unei 
bande de Piei-Roşii. 

Sărmane sălbatic! mi-am zis. Asta te face să te plimbi cu 
atâta semeţie? Te umili în pene la gândul c-ai săvârşit o 
crimă, când acelaşi lucru l-a săvârşit, nu o dată, vreun 
pietroi care cădea din întâmplare? Este, oare, un motiv de 
mândrie doborârea unui bărbat, înalt şi drept ca un turn, 
care, pentru a se împlini, a avut nevoie, poate, de treizeci 
de veri bune? Sărmane sălbatic! Socoţi că-i o faptă eroică 
să mutilezi şi să distrugi ceea ce Dumnezeu însuşi a făurit 
în peste un sfert de veac? 

Şi totuşi, fraţi creştini, ce altceva sunt fregata americană 
„Macedonian“ şi fregata engleză „President“, decât două 
mâini însângerate, ca acelea zugrăvite pe pătura acestui 
sărman sălbatic? 

Nu există oare Moravi? pe Lună, de nu s-a găsit încă 
niciun misionar, să ne viziteze sărmana planetă păgână, 


28 Aluzie la secta Moravilor, o sectă protestantă întemeiată 
în Saxonia, în 1746, de un grup de emigranţi din Moravia, 
influenţaţi de învăţătura lui Jan Hus. 


pentru a civiliza civilizaţia şi a creştina creştinătatea? 

CAPITOLUL LXV 

O întrecere nautică 

— Am zăbovit atât de mult la Rio — numai comandorul 
ştie din ce motiv — încât marinarii, nerăbdători, au început 
să spună că fregata noastră o să sfârşească prin a eşua pe 
oasele de vită aruncate zilnic peste bord de către bucătari. 

În cele din urmă, însă, am primit veşti bune: 

— Ridicăm ancora, băieţi! 

Şi într-adevăr, ; într-o dimineaţă luminoasă, devreme, în 
timp ce soarele răsărea la orizont, bătrâna noastră ancoră a 
fost scoasă din mare. 

Briza din Rio, briză care adie dinspre uscat — singura în 
stere să ajute o corabie să' iasă din golf — este întotdeauna 
slabă şi lâncedă. Ea vine din nişte grădini cu parfum de 
lămâi şi de euişoară, înmiresmată de toate mirodeniile de la 
Tropicele Capricornului. Intocmai ca bătrânul Mahomed, 
căruia îi plăcea atâta să-şi umple nările cu parfumuri şi 
esențe rare, şi care obişnuia să iasă 


din serele neveste-si Khadija | pentru a se bate cu 
vânjoşâi fii ai lui Koriesh2, — această briză din Rio vine, 
împovărată de miresme dulci, să se bată cu vânturile 
sălbatice ale mării:, 

Lunecând ca o lebădă falnică, fregata a coborât încet pe 
apele golfului, până-a ajuns în larg, legănată de valurile 
line, Drept în urma noastră venea fregata engleză, al cărei 
arbore mare era încununat, ca o catedrală de clopotniţa ei, 
de drapelul cu crucea-simbol al unei religii a păcii; iar în 
spatele fregatei engleze fâlfâia ca un curcubeu drapelul 
Franţei, simbolizând şi el hotărârea 
Domnului de a nu mai duce război pe pământ. 

Atât fregata engleză cât şi cea franceză păreau puse pe 
întrecere, iar noi, yankeii, am jurat pe gabiile şi pe 
rtndunicile noastre ca, în noaptea aceea, să le lăsăm 
semteietoarele drapele să pălească printre constelaţiile 
sudului, în vreme ce noi am fi gonit ca vântul spre 


miazănoapte. 

— Da, da, zise „Jack Nebunul*, drapelul cu sfântul 
Gheorghe va rămâne, ca şi Crucea Sudului, departe, dincolo 
de. Orizont, în timp ce frumosul nostru drapel înstelat va 
străluci singur în miazănoapte, ca Ursa Mare la Pol, 

Hai, apropiaţi-vă, Curcubeu şi Cruce! 

Dar vântul suflă multă vreme foarte slab, — încă mahmur 
după beţia trasă, noaptea, pe țărm, şi, cu toate că 
dimineaţa se apropia de amiază. „Căpăţână de zahăr” încă 
se mai zărea. 

Prima soţie a lui Mahomed (570—632), întemeietorul 
islamismului. 

a Seminţia arabă din care făcea parte Mahomed, 

o corabie nu-i ca un cal. De obicei un cal, dacă-i bun la 
trap înseamnă că nu-i rău nici la galop, pe când o corabie 
care, rămâne în urmă pe-o briză uşoară, poate -câştiga 
cursa de îndată ce briza se înteţeşte, îngăduindu-i să alerge 
în galop. Aşa s-a întâmplat şi cu noi. La început, fregata 
engleză ne-o luase înainte, cu trufie; apoi fregata franceză 
ne salutase politicos din mers. lar -bătrânul „Neversink“, 
rămas în urmă, blestema briza aceea moleşită. La un 
moment dat, toate cele trei fregate ajunseră să se alinieze 
în diagonală, atât de aproape una de alta, încât ofiţeri 
aflaţi pe dunete se salutară cu mâna la chipiu, abţinmdu-se 
însă de la -alte politeţuri. Era o plăcere să te uiţi 3a aceste 
trei nave zvelte, ale căror etrave se înălţau şi coborau în 
acelaşi timp, şi să priveşti printre eataâgele lor înalte şi 
printre velele lor care semănau cu nişte pânze de păianjen 
gigantice, profilate pe cer. 

Către asfinţit, oceanul bătu din copitele-i albe, sub 
pintenii călăreţului său, un vânt puternic venit dinspre 
răsărit — şi atunci „Neversink”, scoțând trei rânduri de 
chiote — de pe punți, de pe vergi şi de pe gabii — porni cu 
toate pânzele sus pentru a le-o lua înainte sfinte; ui 
Gheorghe şi sfântului Demis ’. 

Dar e mai greu să ajungi din urmă decât să întreci. 

La căderea serii, noi eram încă departe — cam în locul un. 


De, în ceasul al unsprezecelea, se afla, potrivit tradiţiei 
rabinice, bărcuţa pornită pe urmele arcei bătrânului Noe. 

Era o noapte noroasă, cu o ceaţă atât de deasă, încât 
străjile noastre nu mai vedeau niciun catarg străin, deşi’ 
la început zăriseră, vag, siluetele celorlalte fregate. lar când 
le văzură în sfârşit, fregata franceză era cu mult înaintea 
noastră, şi cu foarte puţin în urma celei engleze. 

Briza se înteţea mereu, dar noi — deşi cu toate pânzele 
întinse, până şi cu rmduniea mare — lunecam pe-un ocean 
de culoarea smântânii, cu valurile înspumate. Mă. 
aflam în clipele acelea sus pe gabie, şi mă uitam, încântat, 
la chila neagră a fregatei noastre care lua în coarne, ca un 
berbec, talazurile albe. 

— C-un astfel de vânt, trebuie să-i întreoem, iubite 
Jack. l-am spus eu nobilului nostru şef de gabie. 

— Nu uita că acelaşi vânt bate şi pentru John Bull*, îmi 
răspunse Jack, care, fiind englez, ţinea poate mai mult cu 
fregata britanică decât cu „Neversink”. 

Dar, privind peste parapetul gabiei, exclamă: 

— Ţii, cum mai despicăm valurile! 

Apoi, întinzându-şi braţul, recită: 

— „Corabia, cu vântu-n piept, despică 
Talazurile-nalte, fără frică!“ 

Da, Cojocele Alb, aşa spune Camoes! L-ai citit vreodată? 
Adică, ai citit Lusiada lui? E epopeea lumii de pe-un vas de 
război, băiete! O, de mi-ar fi comandor 
Gama, nobilul Gama! Dar pe Mickle, l-ai citit tu vreodată, 
Cojocele Alb? Pe William Julius Mickle2, tra- 

1 Poreclă colectivă dată englezilor. 

William jJ. Mickle (1735—88), poet englez de origină 
scoțiană. 

ducătorul lui Camoes. A fost un om deziluzionat. În afară 
de traducerea Lusiadei, a scris multe opere, astăzi uitate. l- 
ai citit oare vreodată balada Cumnor Hal? 

— Nu? Păi, ea i-a dat lui Walter Scott ideea romanului său 
Kenilworth. Taică-meu l-a cunoscut personal pe 
Mickle, când a plecat pe mare la bordul bătrânei fregate 


„Romney.“ Dac-ai ştii, Cojocele Alb, câţi oameni mari au 
fost marinari! Se spune că însuşi Homer a fost într-o vreme 
marinar, întocmai ca Ulise, eroul său, care-a fost şi marinar 
şi constructor de nave. Aş putea să jur că şi 
Shakespeare a fost cândva staroste de teuga. Mai ţii minte 
prima scenă din Furtuna? Şi Cristofor Columb, 
descoperitorul de lumi, a fost marinar! La fel şi Camoes, 
care-a plecat pe mare împreună cu Gama, — altminteri n- 
am fi avut niciodată bucuria de-a citi Lusiada. Da, am 
străbătut exact itinerariul lui Camoes — în jurul. Capului, 
până-n Oceanul Indian. Am pus piciorul şi în grădina lui 
Don Jose, la Macao, şi mi-am scăldat tălpile în roua 
binecuvântată a potecilor bătute de Camoes înaintea mea. 
Da, Cojocele Alb, am stat şi-n grota în care, potrivit 
legendei, Camoes a scris anumite părţi din Lusíada, o grotă 
a care-ajungi trecând pe-o aleie şerpuitoare, străjuită de 
flori. Da, Camoes a fost şi el marinar! Tot astfel şi 
Falconer”, al cărui Naufragiu va rămâne nepieritor, deşi el 
însuşi, sărmanul, a murit în largul mării, pe fregata 
„Aurora”. Tata Noe a fost cel dintâi marinar. lar sfântul 
Pavel ştia şi el să se folosească de roza vânturilor — mai 
ţii minte, băiete, capitolul acela din Faptele Sfintilor 
Apostoli:%? Nici eu n-aş ştii să povestesc mai bine. Ai fost 
vreodată în Malta? Pe vremea apostolului Pavel, i se spunea 
Melita. Am fost în peştera lui de pe insula aceea, şi mi s-a 
spus că o bucăţică de piatră luată de-acolo e un talisman 
car te fereşte de naufragiu— eu, însă, n-am încercat 
niciodată. Gândeşte-te apoi la Shelley, — a fost un marinar 
destul de destoinic. Săracul Shelley! Purta şi numele de 
Percy! — Ar.fi trebuit să-l lase să doarmă în mormântu-i de 
marinar — adică în Mediterana, lângă 


29 William Falconer (1732—1769) poet englez, autor al „Naufra- 
giului“, un poem în trei cînturi, în care este evocat naufragiul 

unei corăbii în largul coastelor greceşti. 

30 In cap. 27 al acestora se povesteşte despre călătoria pe 

mare a sfîntuîui Pavel ; pentru a fi judecat în Italia, de Caesar, 

ei a fost trimis, în lanţuri, cu o corabie care a naufragiat lingă 

Malta. 


Livorno, unde s-a înecat, după cum ştii, — în loc să-i ardă 
cadavrul, de parc-ar fi fost un turc păgân! E drept că mulţi îl 
socoteau astfel, din pricină că nu se ducea la liturghie, şi 
din pricină, că scrisese Crăiasa Mab“ a. Trelawney *, care-a 
asistat la incinerarea lui, a fost şi el un călător pe oceane! 

lar cât despre Byron, care-a pus pe rugul lui Shelley o 
bucată din chila unei bărci — pentru ca epava omenească 
să se mistuie în focul unei alte epave — n-a fost 

V 

el oare, în felul lui, un marinar, un matelot amator? 

Căci altminteri, cum ar fi putut să palpite în versurile lui 
oceanul, într-un ritm atât de grandios? Da, Cojocele Alb 

— Mă asculţi? — încă nu s-a pomenit pe lume om mare, 
care să-şi fi petrecut toată viaţa doar pe uscat. A respira 
anul mării, băiete, înseamnă să fii inspirat. Mulţi au devenit 
cu adevărat poeţi, şi şi-au întrecut rivalii, abia când s-au 
dus pe mare, pierzând din vedere uscatul. Fiindcă, vezi tu, 
oceanul nu admite impostura, el sfărâmă puntea şubredă 
de sub picioarele poeţilor calpi, şi-i face pe aceştia să-şi 
cunoască lungul nasului. Viaţa de marinar este, îţi repet, 
singura în stare să ne dezvăluie adevărata măsură. Ce ne 
spune oare Biblia, cea binecuvântată? Nu ne spune ea, 
oare, că numai noi, oamenii de pe gabii, putem vedea 
minunile şi frumuseţile lumii? Nu-mi tăgădui Biblia, băiete! 
Tii, cum se mai leagănă gabia asta, a noastră! adăugă el 
agăţându-se de un sart. — Dar asta.i încă o dovadă că am 
dreptate să spun că marea-i un leagăn al geniilor. Inălţaţi- 
vă şi prăbuşiţi-vă, talazuri! 

— Dar dumneata, vrednice Jack, ce altceva eşti, dacă nu 
un marinar? îl întrebai eu. 

— Mă faci să rid, băiete, îmi răspunse Jack Chase, 
aruncându-mi o privire ca aceea a unui arhanghel 
sentimental, osândit să-şi petreacă în dizgrație veşnicia. Să 
nu uiţi, Cojocele Alb, că există pe lume mulţi oameni mari, 
pe lângă comandori şi căpitani. 

Şi, lovindu-şi fruntea, adăugă: 

— Eu am aici un har care, sub zodii mai prielnice, poate 


sub steaua solitară ce străluceşte printre norii de colo, ar fi 
putut să facă din mine un al doilea Homer. Dar soarta e 
soartă, Cojocele Alb, iar noi, Homerii cate-am ajuns să fim 
şefi de gabie, suntem nevoiţi să ne scriem odele în propriile 
noastre inimi, şi să le publicăm în propriile noastre cugete. 
Dar ia te uită, căpitanul a ieşit pe dunetă! 

Era pe la miezul nopţii, însă toţi ofiţerii se aflau pe punte. 

Secundul care comanda cartul strigă către omul de 
veghe de pe bompres: 

— Hei! îi zăreşti pe rivalii noştri? 

— Nu văd nimic, domnule. 

— Nu vede nimic, domnule căpitan, raportă secundul, 
apropiindu-se, cu mâna la chipiu. 

— — Cheamă-i pe toţi oamenii! tună căpitanul. Fregata 
asta nu va fi întrecută, cită vreme voi păşi pe puntea ei! 

Toţi marinarii fură treziţi, iar hamacele lor fură aşezate în 
plase pentru restul nopţii, aşa fel ca nimeni să nu mai poată 
dormi la căldurică. 

Se cuvine să spunem aici, pentru a explica metodele 
folosite de' căpitan spre a ne face să, câştigăm întrecerea, 
că „Neversink” era socotit, chiar la câţiva ani după lansarea 
lui la apă, drept unul dintre cele mai încete vase din flota 
americană. Dar, aflându-se odată în Mediterana, în portul 
Mahon, o porni la drum cu o cisietă foarte 

Port în insuli Minorca (din Baleare). 

2 Asietă, poziţia de echilibru a unei nave în plan 
longitudinal, definită prin unghiul de înclinare al chilei faţă 
de planul de bază orizontal sau prin diferenţa între 
pescajele pupa şi prova. 

nepotrivită pentru navigaţie, cel puţin aşa se credea.’ 
Etrava i se împotmolise în apă, iar pupa îi stătea cu 
călcâiele-n aer. Dar, spre mirarea tuturor, vasul, aşezat în 
această poziţie caraghioasă, începu în curând să gonească 
pe apă, întrecând toate celelalte corăbii aflate în port. 

De atunci încoace, toţi căpitanii aveau să-i dea vasului o 
cisietă negativă 1, irutoate călătoriile. Tot de atunci, 
„Neversink” îşi câştigase renumele de Clipper 2. 


Să ne întoarcem însă Ja întrecerea noastră. După ce toţi 

membrii echipajului se înfăţişară înaintea lui, capitanul 
Claret îi folosi ca pe nişte greutăţii vii, pentru a asigura 
vasului asieta cuvenită, calculată în mod ştiinţific. 
Unii dintre ei fură trimişi pe spardec cu ghiulele grele în 
mâini, şi luară poziţie în diferite locuri, având ordin să nu se 
mişte de-acolo, pentru a nu zădărnici cumva planurile 
căpitanului. Alţii fură repartizaţi de-a lungul punţii tunurilor 
şi de-a lungul punţii-dormitor, după ce primiră ordine 
asemănătoare; apoi, ca o încununare a tuturor acestor 
măsuri, mai multe tunuri fură scoase de pe afeturile lor şi 
atârnate de traversele punţii principale, pentru a imprima 
mişcărilor fregatei o vibraţie cât mai vie. 

Şi astfel, cei cinci sute de membri ai echipajului au stat, 
toată noaptea, afară — unii dintre ei pe o ploaie torențială 
— pentru ca „Neversink” să nu poată fi învins. Dar tihna şi 
multumirea oricăror greutăţi vii atâmă ca un fir de praf în 
balanţa acelora care conduc lumea noastră* 
asemănătoare c-un vas de război. 

Lunga şi chinuitoarea noapte se sfârşi în cele din urmă şi, 
când se crăpăl de ziuă, omul de veghe de pe bompres fu 
întrebat dacă vede ceva. El răspunse, însă, că nu vedea 
nimic. Se lumină de-a binelea, dar nici atunci nu văzurăm 
nimic, atât în urma, cât şi înaintea noastră. 

— Unde-or fi? strigă căpitanul. 

— Departe, domnule, în urma noastră, fireşte, îi răspunse 
ofiţerul de cart. 

— Ba, departe înaintea noastră, domnule, rosti în şoaptă 
Jack Chase, sus pe gabie. 

Tocmai aşa stăteau lucrurile; şi nici "un muritor n-ar 
putea spune, nici până-n ziua de astăzi, care dintre noi a 
învins, deoarece pe ceilalţi nu i-am mai văzut niciodată de- 
atunci încoace. Cojocel Alb, însă, va jura cu amândouă 
mâinile pe tunurile de la prova lui,. Neversink'1, că noi, 
yankeii, am ieşit învingători. 

T CAPITOLUL LXVI 

Cum! se distrează oamenii pe un vas de război 


După întrecerea aceea (un fel de concurs hipic 
aloamenilor din flota de război), am avut parte de multe 
zile frumoase, în timpul cărora am putut înainta spre 
miazănoapte, minaţi de alizee. Insufleţiţi de gândul că 
se-n.to.re în patrie, mulţi marinari săreau în sus de 
bucurie; 

disciplina pe vas începuse să cam slăbească. Pentru a 
face să treacă mai uşor carturile mici, oamenii recurgeau ia 
numeroase distracţii, — aceste carturi mici (câte două ore, 
în prima parte a serii) fiind singurele carturi în care 
echipajele mai tuturor vaselor au voie să se distreze. 

Printre distracţiile permise de autorităţi pe „Neversink“ 
se numărau scrima cu băţul, boxul, jocul numit 
„între ciocan şi nicovală”, şi bătaia cu capetele. Toate 
acestea se desfăşurau sub patronajul direct al căpitanului, 
căci altfel — având în vedere urmările la care putea duce 
câteodată — ar fi fost desigur strict interzise. Printr-o 
ciudată coincidenţă, când un căpitan de marină se 
nimereşte să nu fie un admirator al „artei pumnului”, 
echipajul său se distrează rareori cu acest sport. 

„Scrima cu băţul” este, după cum ştie oricine, o distracţie 
foarte plăcută: doi oameni, stând la o distanţă de câţiva 
paşi unul de celălalt, îşi ciomăgesc capetele cu eâte-un băt 
lung. Câtă vreme nu eşti lovit, te distrezi grozav, dar o 
lovitură îţi poate tăia cheful, — cel puţin aşa pretind 
oamenii cu scaun la cap. Când e practicat pe uscat, 
combatanții poartă nişte coifuri grele, împletite din sumă, 
pentru a putea para loviturile. Dar singurele coifuri purtate 
de marinarii noştri erau acelea cu care fuseseră înzestrați 
de maica Natură. lar în loc de florete „aveau nişte vergele 
de tun. 

„Boxul” e un fel de scrimă în care pumnii înlocuiesc 
floretele. Doi oameni se bat cu pumnii (aceste gheme de 
articulaţii, permanent legate de braţe, şi strânse sau 
desfăcute, după cum vrea stăpânul lor), până-n clipa când 


|” 


vinul dintre ei, socotind c-a fost pocnit îndeajuns, strigă: 


„destul!“ 

„între ciocan şi nicovală” este un sport practicat în felul 
următor de către amaâiori: pacientul nr. | se trânteşte în 
patru labe, şi-l apucă de mâini şi de picioare pe pacientul 
nr. 2, care-şi azvârle fundul spre fundul pacientului nr. 1, 
până când acesta este trimis, cu o lovitură puternică, de-a 
rostogolul pe punte. 

Bătaia cu capetele — aşa cum se desfăşura ea sub 
patronajul căpitanului Claret — este o luptă între doi negri 
(albii n-ar corespunde) care se bat cap în cap ca berbecii. 
Acesta era sportul preferat al căpitanului. În timpul 
carturilor mici, „Apă de roze” şi „Zi de mai” erau mereu 
chemaţi în partea de sub vânt a punţii superioare centru, 
pentru a-şi izbi capetele, spre bucuria căpitanului. 

' „Zi de mai“ era un negru vânjos — un adevărat „taur 
negru'*, cum îi ziceau marinarii — cu o căpăţână ca o 
căldare de fier; drept care, îndrăgea mult acest sport. 

Dar „Apă de roze” era un mulatru subţirel şi destul’ de 
frumuşel, care avea oroare de pomenitul sport. Cum, însă, 
trebuia să se supună ordinelor căpitanului, bietul „Apă de 
roze”-era obligat să se prezinte şi se punea în poziţie de 
apărare, căci altminteri „Zi de mai” l-ar fi azvârlit în mare, 
prin vreun sabord. Mi-era tare milă de bietul 

„Apă de roze“! Dar mila mea s-a prefăcut într-o sfântă 
indignare, în urma tristului deznodămint al uneia dintre 
aceste lupte de gladiatori. 

Se pare că, încurajat de aplauzele căpitanului — care de 
altfel nu-l lăuda cu vorba — „Zi de mai” începuse 

W 

să-l cam dispreţuiască pe advtersarul său, ca pe-un laş 
l'ără cap, deşi nu şi fără minte — în timp ce el însuşi era un 
mare războinic, fără minte, dar cu cap. 

în consecinţă, într-o seară, după ce se pocniseră zdravăn, 
spre satisfacția căpitanului, „Zi de mai” îi spuse între patru 
ochi lui „Apă de roze” că-i un „cioroi”, termen din cale afară 
de jignitor pentru un negru. Adânc jignit, 

„Apă de roze” îi dădu a înţelege lui „Zi de mai” că se-nşală 


amarnic, fiindcă maică-sa, o sclavă neagră, fusese ibovnica 
unui plantator din Virginia, care făcea parte dintr-o veche 
familie din acel stat. O nouă insultă fu rostită după această 
nevinovată mărturisire; celălalt replică. Într-un cuvânt, cei 
doi sfârşiră prin a se încleşta într-o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. 

Sergentul de bord îi prinse asupra faptului şi-i aduse pe 
amândoi în faţa catargului. Căpitanul se apropie de ei. 

— Domnule, vă rog, îi spuse bietul „Apă de roze”, devină- 
i numai bătaia aia cu capetele. „Zi de mai” m-a luat la 
mişto. 

— Domnule sergent, i-ai văzut bătându-se? întrebă 
căpitanul. 

— Da, domnule căpitan, răspunse sergentul de bord, 
salutând cu mâna la chipiu. 

— Pregăteşte grătarele! porunci căpitanul. O să vă învăţ 
eu minte că, dacă vă îngădui din când în când să vă bateţi 
în joacă, asta nu-nseamnă ca vă puteţi bate de-a binelea. 
Fă-ţi datoria, ajutor de boţman! 

Şi cei doi negri fură biciuiţi. 

Faptul că, deşi „Zi de mai” era favoritul lui — cel puţin pe 
ring — căpitanul nu i-a arătat niciun fel de părtinire, se 
cuvine subliniat cu. Tărie: căpitanul a poruncit, cu o 
desăvârşită imparţialitate, ca amândoi vinovaţii să fie 
scărmănaţi. 

Observasem şi cu prilejul celor întâmplate curând după 
spectacolul de teatru oferit pe vas în largul Capului Horn, că 
ofiţerii îşi schimbă cu uşurinţă atitudinea, redevenind severi 
după o relaxare vremelnică. Aşa şi acum, cu căpitanul 
Claret. Un om de pe uscat care l-ar fi văzut în timpul unui 
cart mic, în partea de sub vânt a punţii superioare centru, 
urmărind cu încântare lupta dintre oei doi gladiatori şi 
făcând în răstimpuri câte o remarcă hazlie — l-ar fi putut 
socoti pe căpitanul Claret un părinte indulgent al 
echipajului, un părinte care uita, ' 
poate, să-şi păstreze cuvenita autoritate, dintr-un exces de 
generozitate sufletească. Omul de pe uscat ar fi putut 


vedea în căpitanul Claret o nobilă ilustrare a comparaţiilor 
poetice, făcute de eminenţii jurişti navali Tenterden şi 
Stowelll între un căpitan şi-un părinte, şi între un căpitan 
şi-un patron de ucenici. 

Nimic nu poate fi însă mai oribil decât schimbarea la faţă 
a ofiţerilor, care redevin severi, după ce-şi leapădă masca 
de bunătate şi bună dispoziţie. Cum îi rabdă inima? 
Eu, unul, dacă i-am zâmbit o dată cuiva — fie şi unui om cu 
mult inferior mie, — n-aş mai fi în stare să-l osândesc la 
biciuire. Ofiţeri din întreaga lume, nu lepădaţi niciodată 
masca pe care-o purtaţi pe puntea de comandă, pentru a o 
înlocui cu alta, de dragul unei satisfacţii de-o 

1 William Scott Stowell (1745—1836), magistrat al 
amiralităţii engleze. 

clipă! Cea mai groaznică şi mai otrăvitoare dintre jigniri 
este condescendenţa vremelnică a stăpânului faţă de sclav. 
Luaţi bine aminte la potentatul care se pleacă cel mai 
(mult, căci, la o adică, el se va dovedi a fi cel mai năpraznic 
dintre tirani. 

* 

CAPITOLUL LXVII 
Cojocel Alb este adus în fața catargului 

| 

Silit să asist laolaltă cu ceilalţi cinci sute de membri ai 
echipajului la biciuirea sărmanului „Apă de roze“, nu mi-ar 
fi trecut prin minte că soarta mă condamnase şi pe mine să 
fiu biciuit, chiar a doua zi. 

— Bietul mulatru î îmi spuneam eu în gând. Deoarece 
face parte dintr-un neam urgisit, e înjosit ca un dine. 
Eu, însă, sunt, slavă Domnului, alb. Şi deşi am văzut şi albi 
biciuiţi — căci toţi camarazii mei, fie ei albi sau negri, pot fi 
supuşi biciuirii, există totuşi în noi ceva, ce ne face să ne 
agăţăm, în cele mai înjositoare situaţii, de orice pretext în 
stare să ne dea iluzia superiorității noastre faţă de alţii, pe 
care-i socotim inferiori nouă pe scara umanităţii, 

— Bietul „Apă de roze“, îmi spuneam. Bietul mulatru! 

Dumnezeu să-l scape de această umilinţă! 


Pentru a înlesni înţelegerea întâmplării pe care-o voi 
povesti, trebuie să repet ceea ce am mai spus undeva, şi 
anume, că, la manevra de schimbare a murelor, fiece 
marinar de pe un vas de război este trimis într-un loc bine 
stabilit. Primul secund e cel care trebuie să-i aducă la 
cunoştinţă acest lucru, iar când se dă ordinul „volta-n vânt“ 
sau „volta sub vânt“, marinarii trebuie să se afle la 
posturile lor. Repartizându-mă în diferite posturi, primul 
secund uita însă, cel puţin la începutul serviciului meu pe 
vas, să-mi precizeze /ocul/ unde se cuvenea să mă aflu în 
acele ocazii, astfel încât, până-n momentul despre care 
vreau să povestesc, nici nu ştiam că trebuie să ocup un 
anumit loc. Cât despre ceilalţi marinari, îmi făceau impresia 
că se agăţau de cea dintâi parâmă ce li se ivea în cale, 
întocmai cum se obişnuieşte pe-un vas comercial, n astfel 
de ocazii. De fapt, aşa cum aveam să descopăr ceva mai 
târziu, disciplina lăsa într-atâta de dorit — cel puţin sub 
acest aspect — încât doar o mână de marinari ar fi putut 
spune unde li-era locul în timpul manevrei de schimbare a 
murelor. 

— Volta-n vânt, întreg echipajul! acesta fu ordinul 
. Transmis la bocaporţi de ajutoarele boţmanuâui, a doua zi 
după biciuirea celor doi. Clopotul bătuse de opt ori — era /a 
amiază; ţâşnind din cojocelul meu alb, pe care-l întinsesem 
ca pe-un pat între două tunuri, am zbughit-o pe scări şi, ca 
de obicei, mi-am pus mâna pe braţul vergii mari, tras de 
alte cincizeci de mâini. Când s-a dat „prin portavoce, 
ordinul de a hala vela gabiei mari, am tras de că cu atâta 
putere şi entuziasm, încât mai că-mi venea să mă felicit 
pentru capacitatea mea de a întoarce fregata în celălalt 
bord şi să cred că o astfel de performanţă merită 
recunoştinţa publică şi o cupă de argint din partea 
Congresului, 

Dar în clipa când vergile virau spre celălalt bord, se 
produse o gâtuire pe undeva pe sus; în zăpăceala care 
urmă, căpitanul Claret veni, cu sprâncenele încruntate, să 
vadă ce se-ntâmplase,. Ei bine, nu se găsise nime'ni să 


moleze balansina*! care ţinea verga mare. Cineva slăbi 
totuşi acea parâmă, astfel încât vergile pu tură să fie virate, 
fără nicio piedică. 

După ce fu înfăşurată colac şi ultima parâmă, căpitanul îl 
întrebă pe primul secund cine fusese repartizat la balansina 
din vânt (aflată, atunci, la tribord). 

Făcând o mutră jignită, primul secund trimise un aspirant 
să-i aducă rolul general”? al navei, iar când îl avu sub ochi, 
găsi numele meu în dreptul postului cu pricina. 

În clipa aceea mă aflam jos, pe puntea tunurilor şi n- 
aveam habar de toate aceste lucruri; dar peste câteva clipe 
mi-am auzit numele strigat de ajutoarele boţmanuâui la 
toate gurile de magazie, şi pe toate cele trei punți. 

Mi-l auzeam pentru prima oară răsunând astfel până-n cele 
mai depărtate colţuri ale vasului şi, întrucât ştiam prea bine 
ce le adusese altor marinari o asemenea chemare, am 
simţit că-mi sare inima din piept. Zărindu-l pe 

„Fluieraş“, ajutorul de boţman de la bocaportul prova, m- 
am grăbit să-l întreb de ce sunt chemat. 

— Căpitanul te cheamă la catarg, îmi răspunse el. 
Presupun că-o să te cam biciuiască. 

— Pentru ce? 

— la te uită, parcă ţi-ai fi spoit faţa cu var! 

— Te întreb pentru ce sunt chemat? repetai eu. 

Dar în clipa aceea mi-am auzit din nou numele, strigat de 
celălalt ajutor de boţman, şi „Fluieraş“ mă zori, spunându- 
mi c-o să aflu eu 'curând de ce mă chema căpitanul. 

Ajungând pe spardec, am încercat să-mi stăpânesc 
bătăile inimii şi să-mi găsesc echilibrul interior, apoi am 
pornit spre înfricoşătorul tribunal al fregatei, fără să ştiu ce 
acuzaţie avea să formuleze împotriva mea. 

Când am trecut pe pasarelă, l-am zărit pe intendent, care 
tocmai pregătea „grătarul“, în timp ce ajutorul de boţman 


31 Balansină, manevră fixă constînd dintr-o parîmă metalică 
ce susţine în poziţie orizontală o vergă,', sau un ghiu. 
32 Rolul general al navei, document cuprinzînd repartizarea 


nominală a membrilor echipajului la posturile lor. 


îşi scotea la vedere sacul verde, cu bice; sergentul de bord 
era şi el pe-acolo, gata să dea o mână de ajutor la 
dezbrăcarea cămăşii cuiva. 

înghițind în sec, m-am pomenit înaintea căpitanului 
Claret. După faţa lui congestionată, mi-am dat seama că-i 
prost dispus. Printre ofiţerii prezenţi alături de el se afla şi 
primul secund, care îmi aruncă o asemenea privire, încât 
am priceput limpede că-i supărat foc pe mine pentru că, din 
pricina mea, modul cum păstra el disciplina pe vas fusese 
luat în cercetare. 

— De ce nu te-ai aflat la postul dumitale? începu 
căpitanul. 

Despre care post e vorba, domnule căpitan? întrebai eu.. 

, Oamenii de pe un vas de război obişnuiesc să salute 
CU mâua. La chipiu ori de câte ori i se adresează 
căpitanului. 

Dar, întrucât Codul maritim militar nu mă obliga expres s- 
o fac, nu m-am conformat obiceiului, de data aceasta — iar 
înainte nu avusesem niciodată primejdioasa onoare de a 
sta de vorbă cu căpitanul Claret. 

Acesta observă de îndată absenţa omagiului ce i se 
aducea de obicei; am simţit atunci că această omisiune îl 
face’, într-o oarecare măsură, să fie pornit contra mea.’ 

— Despre care post e vorba, domnule căpitan? 

repetai eu. 

— Te prefaci că nu ştii, îmi răspunse el. Asta n-o să te 
ajute, însă. 

Primul secund scoase la iveală rolul general al navei şi, 
cu un ochi la căpitan, citi numele meu, scris în dreptul 
balansinei de la tribord. 

— Căpitane Claret, protestai eu, e pentru prima oara că 
aflu c-am fost repartizat în acel post. 

— Ce-nseamnă asta, domnule Bridewell, zise căpitanul, 
cu iritare în glas, întorcându-se spre primul secund. 

— Nu se poate, domnule căpitan, îl asigură acesta, 
încercând să-şi ascundă jignirea, nu se poate ca omul să nu 
fi ştiut unde-i e locul. — N-am ştiut până adineaori, căpitane 


Claret! exclamai eu. 

— ÎI contrazici pe ofiţerul meu? mă repezi căpitanul. 
Te voi biciui! 

Mă aflam de aproape un an la bordul fregatei şi nu 
fusesem niciodată biciuit. Fregata se întorcea spre patrie şi, 
în cel mult câteva săptămâni, urma să fiu un om liber. 
lată, însă, că, după ce dusesem o viaţă de schivnic pentru a 
putea să scap de bici, acesta ameninţa să se-abată 


asupră-mi, pentru un lucru neprevăzut de mine, pentru o 
faptă de care eram cu totul nevinovat. Dar în zadar mă 
frământam. Mi-am dat seama că nu există nicio speranţă, 
aşa că mi-am înghiţit protestul solemn — mai ales că 
ajutorul de boţman începuse să-şi mângâie „pişica“. 

Sunt momente când mintea ţi—e bântuită de gânduri 
nebuneşti, şi când aproape că nu poţi fi tras la răspundere 
pentru faptele şi vorbele tale. 

Căpitanul stătea în partea dinspre vânt a punţii. Pe 
marginea acesteia, în linie dreaptă cu el, se afla intrarea 
pasarelei, unde sunt suspendate de obicei şi scările laterale 
pentru debarcare. Intrarea aceasta nu era închisă decât cu- 
o parâmă, fixată cam la nivelul picioarelor căpitanului; 
dincolo de ea se vedea marea. Stăteam destul de aproape 
de căpitan şi deşi acesta era un bărbat spătos şi puternic, 
nu încăpea nicio îndoială că, dacă m-aş fi năpustit pe 
neaşteptate asupra lui, pe puntea aceea în- 
clinată, l-aş fi azvârlit cu capul în jos în mare, deşi aş fi 
zburat odată cu el. Simţeam că-mi îngheaţă sângele în 
vine, buricele degetelor mi-erau reci ca gheaţa, şi mi se 
pusese un fel de ceaţă pe ochi. Prin ceața asta, însă, 
ajutorul, de boţman cu biciul în mână îmi apărea ca un 
uriaş, iar căpitanul Claret şi marea albastră întrezărită prin 
intrarea  pasarelei, îmi apăreau cu o  limpezime 
înspăimântătoare. 

Nu-mi pot analiza sentimentele, ştiu doar că inima încetase 
parcă să-mi bată. Dar ceea ce mă împingea spre ţel era nu 
atât gândul că-mi jurasem să nu-l las pe căpitanul 


Claret să mă umilească, aşa cum voia — cât sentimentul că 
niciun cuvânt şi nicio lovitură de bici a căpitanului nu mă 
vor putea umili îndeajuns pentru a mă face să-mi pierd 
adânca mândrie de om. Mă bizuiam astfel pe un instinct — 
un instinct răspândit în întreaga natură însufleţită, acelaşi 
care-l face până şi pe-un vierme să se zvârcolească sub 
călcâiul omului. Aveam de gând să-l zmulg pe căpitanul 
Claret — de care nu mă mai lega nimic — din tribunalul lui 
terestru şi să-l azvârl drept în tribunalul lui Jehova, pentru 
ca acesta să ne judece pe amândoi. Era singura cale de a 
scăpa de biciuire. 

Natura nu a sădit în om nicio putere care să nu fi fost 
menită să slujească odată şi-odată, deşi prea adesea 
puterile noastre sunt rău folosite. Privilegiul înnăscut şi 
inalienabil al fiecărui om, de a muri el însuşi şi de a lua 
viaţa altora, nu ne-a fost acordat degeaba. Acestea sunt 
ultimele resurse ale unei existenţe jignite şi insuportabile. 

— La „grătare1l*, domnule! îmi zise căpitanul Claret.’ 

Mă auzi? 

Ochii mei măsurau distanţa dintre el şi mare. 

— Căpitane Claret, rosti un marinar, ieşind din mulţime. 

M-am întors să văd cine era omul care cuteza să 
intervină într-o astfel de situaţie. Era aceiaşi Colbrook, 
distinsul şi foarte chipeşul caporal de marină, despre care- 
am pomenit în capitolul privitor, la omorârea timpului pe un 
vas de război. 

— Îl cunosc pe omul acesta „zise Colbrook, ducî-ndu-şi 
mâna la chipiu şi vorbind pe un ton hotărât, dar foarte 
politicos — şi sunt sigur că n-ar fi lipsit de la postul lui dacă- 
ar fi ştiut unde se află. 

Intervenţia aceasta era ceva fără precedent. Niciodată nu 
îndrăznise un marinar să i se adreseze unwi căpitan de 
fregată în favoarea unui camarad adus în faţa catargului. 
Dar atitudinea calmă a omului avea ceva atât de imperios 
şi de firesc, încât căpitanul nu-l mustră câtuşi de puţin, deşi 
se vedea că-i uimit. Însuşi caracterul neobişnuit al 
intervenţiei sale părea să-l apere pe Colbrook. 


încurajat, poate, 'de exemplul lui Colbrook, Jack Chase 
vorbi şi el, pe un ton ferm deşi respectuos, repetând în 
esenţă cele spuse de caporal şi adăugând că, după ştiinţa 
lui, nu lipsisem niciodată la apel gabie. 

Căpitanul Claret îşi plimbă privirea de la Chase la 
Colbrook — primul, fruntaş între marinari, iar celălalt, 
fruntaş între soldaţi — apoi şi-o roti asupra echipajului tăcut 
şi, ea, şi cum ar fi fost, în ciuda gradului lui suprem, un 
simplu sclav al Destinului, se întoarse spre primul secund 
şi-i spuse ceva — o banalitate — după care îmi vorbi mie: 
„Dumneata poți pleca*, şi porni el însuşi spre cabina lui. lar 
eu, care fusesem cât pe ce să devin un asasin şi un 
sinucigaş, aproape c-am izbucnit în, plâns, într-atât îmi 
simţeam sufletul podidit de recunoştinţă. 

CAPITOLUL LXVIII 

Despre o lin tuia şi despre alte câteva lucruri de pe un 
vas de război 

să uităm o clipă de biciuiri şi să ne amintim de 
Câteva lucruri legate de lumea noastră de pe-un vas de 
război. Nu las să-mi scape nimic, nici cel mai neînsemnat 
lucru şi mă simt minat de acelaşi îndemn ce i-a făcut pe 
mulţi cronicari din vechime să consemneze chiar, cele mai 
mărunte detalii ale unor lucruri menite să dispară de pe 
păimânt şi care, dacă n-ar fi păstrate la timp, ar sfârşi prin 
a pieri şi din memoria oamenilor. Cine ştie, poate că 
această modestă naraţiune va deveni cândva cronica unor 
obiceiuri barbare, de demult! Sau poate că, într-o vreme 
când nu vor mai exista vase de război pe lume, „Cojocelul 
alb“ va fi citat ca o lucrare de referinţă, pentru a-i face pe 
oamenii din epoca de aur să priceapă ce însemna un vas de 
război! Fie ca epoca aceea să vină cât mai grabnic! O, voi, 
anilor, purtaţi-mi cartea într-acolo, şi binecuvântaţi-mi ochii, 
înainte de a-i închide pe veci. 

Nicăieri nu vezi mai mulţi străini şi n-auzi mai multe 
saluturi şi convorbiri amicale decât în faţa bocaportului 
principal de pe, puntea tunurilor, unde se află un poloboc 
pântecos, rotund şi vopsit. Capacul lui fiind scos, poţi vedea 


înăuntrul acestui poloboc o policioară îngustă încărcată cu 
căni de tablă, pentru uzul băutorilor.. In mijlocul polobocului 
se află o pompă de fier legată de uriaşelerezerv oare de 
apă din cală; ea furnizează în cantități’ inepuizabile acea 
mulţ admirată bere blondă, preparată pentru prima oară în 
pâraiele din grădina raiului şi etichetată cu marca 
strămoşului nostru Adam, care n-a cunoscut niciodată vinul. 
Pentru vin îi rămânem veşnic îndatoraţi bătrânului 
podgorean Noe. Pomenitul poloboc este singura fântina de 
pe vas, şi numai la ea te poţi adăpa, în afara orelor de 
masă. Zi şi noapte fintâna asta e păzită de-o sentinelă 
care se plimbă prin faţa ei, cu baioneta la umăr, pentru a 
veghea ca. Nicio picătură de apă să nu fie scoasă, peste 
ceea ce îngăduie legea. Mă miră că autorităţile nu 


. Pun sentinel-e şi la hublouri, pentru a veghea ca niciun 
pic de aer să nu fie tras în piept, peste ceea ce îngăduie 
regulamentul naval. 

întrucât la acest poloboc vin să se adape cinci sute de 
oameni şi întrucât el e adesea înconjurat de ordonanţele 
trimise de domnii ofiţeri să le Scoată apă pentru spălat, 
precum şi de bucătarii veniţi să-şi umple ibricele de cafea, 
sau cazanele în care-şi pun la copt aluatul, — polobocul cu 
pricina ar putea fi supranumit „fântâna comunală a 
vasului“. Bine-ar fi fost ca nobilul meu compatriot 
Hawthorne, din Salem 1, să fi slujit şi el pe-un vas de 
război: 
ne-ar fi putut descrie atunci o „beţie” la butoiul acesta. 

Aşa cum în toate marile instituţii — abaţii, arsenale, şcoli, 
trezorerii, oficii poştale şi mânăstiri — există multe cotloane 
plăcute, în care sunt instalaţi comod anumiţi pensionari 
bătrâni; şi aşa cum în mai toate aşezămintele bisericeşti 
poţi găsi câte un grajd somptuos, prevăzut cu iesle şi 
stelaje bine garnisite — tot astfel şi pe-un vas de război 
există o sumedenie de locuri confortabile, destinate 
marinarilor vlăguiţi de vârstă sau reumatici. Primul dintre 
aceste locuri este biroul aşa-numitului catargiu. 


Pe punte, la temelia fiecărui catarg, se poate vedea câte 
un ţarc împrejmuit cu o bară groasă de fier, unde sunt 
depozitate braţe de vergă, balansine şi. Saule. Singurul 
lucra pe care trebuie să-l facă acest catargiu este să-şi ţină 

1 Nathaniel Hawthorne (1804—1864), scriitor american, 
născut 
' la Salem. Melville face aici aluzie la o povestire a lui 
Hawthorne 
(A Rill from the Town Pump, un şuvoi din fântâna 
orăşelului), din volumul  Twice-Told Tales. (Povestiri 
repovestite). 

tarcul într-o curățenie exemplară şi să-şi rânduiască, în 
fiecare duminică dimineaţă, parâmele, înfăşurate în colaci 
flamanzi. 

Catargiul de pe „Neversink“ era un matelot foarte bătrân, 
care-şi merita pe deplin acest bârlog plăcut. Vreme de 
peste o jumătate de veac fusese în serviciul cel mai activ, 
dovedindu-se un om destoinic şi loial în toate împrejurările. 
Era unul dintre puţinii marinari care, la o vârstă înaintată, 
ofereau un exemplu de robusteţe — căci mai toţi marinarii 
îmbătrânesc de tineri, iar mizeria şi viciul îi duc de timpuriu 
la groapă. 

La fel cum, într-un amurg, care era şi cel al vieţii sale, 
bătrânul Avraam şedea la uşa cortului, aşteptându-şi 
moartea — tot aşa şi bătrânul nostru catargiu şedea pe-o 
pânză şi-şi rotea privirile blajine, de patriarh. Această 
expresie blândă părea foarte stranie pe o faţă înnegrită, 
vreme de-o jumătate de veac, de razele unui soare torid, şi 
crestată de tăieturi de sabie. Privindu-i fruntea, bărbia şi 
obrajii smoliţi şi crestaţi, âi fi zis că bătrânul fusese azvârlit 
din măruntaiele Vezuviului. Dar dacă te uitai adânc în ochii 
lui, întâlneai — în ciuda tuturor zăpezilor viscolite de Timp 
pe fruntea lui — o privire copilăroasă şi nevinovată, aceeaşi 
care răspunsese privirii maică-si, în clipa când aceasta îl 
adusese pe lume. Privirea aceea era oglinda nepieritoarei 
copilării din sufletul lui. 

Nelsonii pot fi numai baroni la ei acasă, dar se dovedesc 


adesea mai puternici decât regii lor, iar în momente cum a 
fost acela al Trafalgarului — unde ilustrul amiral a detronat 
un împărat şi a repus pe tron pe un 


altul — ei joacă pe ocean rolul nobil jucat pe uscat de 
Richard Nevil temutul „făcător de regi“. 

Aşa cum Richard Nevil s-a închis în străvechiu-i castel din 
Warwick, împrejmuit de-un şanţ cu apă, şi străpuns pe 
dinăuntru de galerii subterane săpate în stâncă şi indici te 
ca limbile vechilor chei ale oraşului Calais, predate lui 
Edward al IIl-lea*?, tot astfel şi aceşti regi-comandori se 
închid pe fregatele lor împresurate de ape, apărate de 
tunuri şi durate din blăni de stejar, cu punți suprapuse, ca 
nişte hrube aşezate una peste alta. Şi la fel cum în 
Evul mediu străjerii castelului din Warwick patrulau pe 
metereze, în fiecare seară la ceasul stingerii, şi coborau 
apoi în hrubele boltite, pentru a se încredința că toate 
luminile au fost stinse, — tot astfel şi sergenţii şi caporalii 
de bord se plimbă pe punţile unei fregate, stingând toate 
luminile, în afară de cele aprinse în felinarele reglementare. 
Da, atât de mare este, în aceste chestiuni, puterea 
pomeniţilor străjeri nautici, încât, deşi nu-s decât nişte 
subalterni inferiori în grad mai tuturor celorlalţi, totuşi, dacă 
l-ar surprinde pe însuşi primul secund stând noaptea târziu 
în cabina lui şi citind manualul lui Bowditch3* 
despre navigaţie sau tratatul lui D'Anton Despre praful de 
puşcă şi armele de foc, ei n-ar pregeta să-i sufle-n 
lumînare, sub nasul lui, iar acest mare-vizir nici n-ar 
îndrăzni să cricnească. 

Dar prin comparaţiile mele istorice, îl înnobilez prosteşte 
pe sergentul de bord, acest meschin informator şi căutător 
de noduri în papură. 

Aţi văzut desigur, la ţară, vreun proprietar sfrijit şi 


33 Oraşul Calais ă fost cucerit în 1347 de ostile regelui 
englez Edward al III-lea. 
34 Nathaniel Bowditch (1773—1837), astronom american, autor 


al unui manual practic de..nayigaţip. 


şleampăt care, în toiul nopţii, se foieşte prin faţa casei 

“lui vechi şi dărăpănate, tresărind de spaimă la vederea 
unor vrăjitoare şi stafii închipuite, dar având totuşi grijă să- 
şi zăvorească toateluşile, să-şi stingă toţi tăciunii din vetre, 
şi toate luminile, şi să-şi trimită la culcare toate slugile. 
Întocmai aşa e şi sergentul de bord, care-şi face rondul de 
noapte pe-o fregată. 

S-ar putea afirma că în aceste capitole se vorbeşte prea 
puţin despre comandor şi că, de vreme ce apare atât de rar 
pe scenă, nici nu poate fi un personaj atât de august. Dar 
se ştie că potentaţii cei. Mai temuţi se ascund cel mai mult 
înapoia Vălurilor. Ai putea cutreiera vreme de-o lună 
Constantinopolul, fără a-l zări măcar o dată pe 
Sultan. Marele Dalai-Lama al Tibetului nu e, se pare, văzut 
niciodată de supuşii săi. Dar dacă se îndoieşte careva de 
marea putere a unui comandor, îi voi spune că, potrivit, 
articolului XLII al Codului maritim militar, el este învestit cu 
o prerogativă pe care juriştii monarhiei o socotesc 
inseparabilă de tron — şi anume, prerogativa graţierii. 
Comandorul poate ierta orice abatere săvârşită în cadrul 
escadrei pe care-o comandă. 

Dar el îşi poate exercita această prerogativă numai când 
se află pe mare, sau într-un port străin; ceea ce dovedeşte 
marea deosebire dintre un comandor în uniformă, instalat 
pe duneta lui, ea un rege pe tron — şi un comandor fără 
uniformă, aşezat în fotoliu, a el acasă, în sinul familiei sale. 

. CAPITOLUL LXIX 
Rugăciuni lângă tunuri 

Am vorbit despre exercițiile care aveau loc, din când în 
când, la bordul fregatei, ca şi despre slujba religioasă 
oficiată în fiece duminică pe semipunte; dar n-am pomenit 
încă' niciun cuvânt despre clipele de reculegere, 
programate zilnic, dimineaţa şi seara, când oamenii stau 
tăcuţi lângă tunurile lor, iar capelanul rosteşle o rugăciune 
simplă. 

Să vorbim pe îndelete despre acest subiect. Avem timp 
berechet, iar momentul este prielnic, căci, iată! fregata 


„Neversink*1, aflată în drumu-i de întoarcere, lunecăpe o 
mare voioasă. 

Curând după micul dejun toba îi cheamă pe oameni, iar 
pentru cei cinci sute de marinari risipiţi pe cele trei punți. Și 
ocupați cu tot felul de treburi, această chemare bruscă are 
acelaşi efect miraculos ca apelul ce-l face pe orice bun 
musulrftan să se trântească la pământ, în amurg, oricare-ar 
fi treaba cu care se îndeletnicesc în acel moment manile 
sale; în clipa aceea, de-a lungul şi de-a latul 
Turciei, oamenii îngenunchiază cu faţa spre sfinta lor 
Meecă. 

Marinarii aleargă de colo până colo — unii se caţără pe 
scări, alţii coboară — pentru a ajunge cât mai grabnic la 
posturile lor. Diferiţii ofiţeri răspândiţi în sectoarele ce li s- 
au încredinţat pe vas, se apropie pe rând de primul secund, 
pe puntea de comandă, şi-i, prezintă raportul despre 
oamenii aflaţi sub comanda lor. E interesant să le priveşti 
feţele în aceste clipe. Domneşte o linişte adâncă. 

De pe una din punţile inferioare îşi face apariţia, prin 
bocaport, un june ofiţer subţirel, cu sabia lipită de şold, şi 
înaintează printre lungile şiruri de marinari, fără a-l 

slăbi din ochi pe primul secund — steaua lui polară. 

Uneori încearcă să se-apropie c-un mers ţanţoş, cu o ţinută 
marţială, pătruns parcă de conştiinţa importanţei naţionale 
a lucrurilor pe care se pregăteşte să le comunice. 

Dar când, în cele din urmă, ajunge la destinaţie, constaţi 

cu uimire că nu face altceva decât să-şi ducă mâna la 
chipiu, cu un gest masonic, şi să se încline adânc. 
O porneşte apoi spre sectorul lui, trecând poate pe lângă 
mai mulţi fraţi-ofiţeri, care se pregătesc, toţi, să repete 
întocmai gesturile făcute de el adineaori. Vreme de cinci 
minute, aceşti ofiţeri tot vin şi se duc, aducând veşti 
palpitante din toate colţurile fregatei — veşti primite, însă, 
cu stoicism de către primul secund. Cu picioarele 
răşchirate, pentru a asigura suprastructurii demnităţii sale 
o bază cât mai largă, acest domn stă ţeapăn ca o prăjină 
înfiptă în puntea de comandă, cu o mână pe sabie 


— Instrument cu totul şi cu totul inutil în împrejurarea 

— Dată (de altfel, o ţine sub braţ, ca pe-o umbrelă într-o 
zi cu soare), iar cu cealaltă mână atinge mereu cozorocul 
de piele al chipiului, ca răspuns la saluturile şi rapoartele 


subalternilor săi, cărora ma catadicseşte să ie adreseze 
măcar o silabă, mulţumindu-se să le accepte, prin gesturi, 
mesajele, fără a le mai şi mulţumi pentru osteneală. 

Atingerea asta necontenită a chipielor pe-un vas de 
război explică de oe cozoroacele lor par adesea şterse, 
uzate şi slinoase, chiar dacă restul chipiului luceşte ca nou- 
nout. 

Cât despre primul secund, s-ar cuveni să capete o leafă 
suplimentară pentru a-şi acoperi cheltuielile legate de 
reînoirea stocului de cozoroace, fiindcă el este cel căruia 
ceilalţi secunzi îi prezintă, de dimineaţă până seara, tot 

— Felul de rapoarte, fiecare dintre de însoţit de atingerea 
chipiului. E limpede că primul secund trebuie să răspundă 
la toate aceste saluturi individuale, care converg spre 
persoana lui. De aceea, când un ofiţer e promovat la gradul 
de prim secund, el se plânge de obicei de aceeaşi durere în 
umeri şi-n coate, de care se văita La Fayette 5 

când, vizitând America, nu făcea altceva decât să strângă 
mâinile vânjoase ale unor fermieri-patrioţi. 

După ce ofiţerii şi-au prezentat omagiile respectuoase şi 
s-au întors cu bine la sectoarele lor, primul secund se 
răsuceşte pe călcâie şi, pornind spre pupa, încearcă să 
surprindă privirea căpitanului, pentru a-şi atinge şi el 
chipiul în faţa acestui personaj şi a-i comunica astfel, fără 
niciun cuvânt, faptul că toţi oamenii sunt prezenţi la 
tunurile lor. Primul secund e un soi de recipient, de depozit 
general al tuturor informaţiilor, pe care el le transmite, 
concentrat, superiorului său printr-o simplă atingere a 
cozorocului. 


35 Joseph, marchiz de La Fayette (1757— 1834), general şi om po- 
litic francez; a luat parte la războiul pentru independenţa Sta- 
telor Unite, apoi la Revoluţia Franceză. 


Câteodată, însă, căpitanul nu-i în apele lui, e prost dispus 
sau îi place să fie capricios, ori să-şi arate atotputernicia; 
sau poate că se simte iritat ori jignit de purtarea primului 
secund şi abia aşteaptă să-l pună cu botul pe labe în faţa. 
Întregului echipaj — numai aşa se explică strania atitudine 
pe care-o adopta adeseori căpitanul Claret, plimbindu-. Se 
îndelung pe dunetă, fără a-şi întoarce privirea spre primul 
secund, încremenit într-o poziţie incomodă, în aşteptarea 
unui semn al superiorului său. 

— Acum e momentul! îşi spunea desigur primul secund, 
când îl vedea pe căpitan îndreptându-se spre el. 

Şi-şi ducea mâna la chipiu, dar vai! căpitanul se depărta 
din nou, iar oamenii de la tunuri îşi aruncau ochiade 
răutăcioase văzând cum primul secund îşi muşcă buzele, 
stânjenit şi ofensat. 

vîn anumite ocazii, scena asta se repeta de mai multe 
ori, până când căpitanul Claret, socotind pesemne că 
demnitatea lui era îndeajuns de întărită în ochii echipajului, 
păşea spre subalternul său, privindu-l drept în ochi; alunei 
primul secund îşi ducea mâna la chipiu, iar căpitanul, 
încuviinţând din cap, cobora spre puntea de comandă. 

Cam tot atunci, comandorul ieşea şi el din cabină, şi se 
ducea să se rezeme de balustrada magaziei-pupa. Trecând 
prin faţa lui, căpitanul îl saluta cu o plecăciune adâncă, la 
care comandorul răspundea printr-un gest al inimii, pentru 
a-i da a înţelege că are deplina libertate de a purcede la 
ceremoniile programate. 

Căpitanul Claret îşi vedea de drum şi se oprea în cele din 
urmă lângă arborele mare, în faţa unui grup de ofiţeri, şi 
alături de capelan. La un semn al lui, fanfara începea să 
cânte imnul portughez. După care, toţi oamenii — de la 
comandor până la băiatul ce-i făcea patul — îşi scoteau 
pălăriile, iar capelanul citea o rugăciune. După ce isprăvea 
de citit, tobele sunau retragerea, iar marinarii plecau de 
lângă tunuri. Pe mare sau în port, această ceremonie se 
repeta zilnic, dimineaţa şi seara. 

Cei care stau pe puntea de comandă aud desluşit glasul 


capelanului, dar pe puntea de comandă se adună doar a 
zecea parte din echipaj; mulţi dintre membrii acestuia se 
strâng dedesubt, pe puntea principală, unde nu se aude 
nici măcar o silabă a rugăciunii, ceea ce e foarte regretabil, 
căci ştiu din proprie experienţă cât de bine şi de odihnitor 
este să iei parte de două ori pe zi la aceste rugăciuni şi, 
alături de comandor, de căpitan şi de toţi ceilalţi, să te 
reculegi întru Domnul. Egalitatea tuturor în faţa Bisericii, fie 
ea chiar vremelnică, era o privelişte foarte pe placul inimii 
unui matelot ca mine. 

Tunul meu se afla, întâmplător, chiar în faţa balustradei 
de metal de care obişnuia să se rezeme comandorul, în 
timpul rugăciunilor. Stând atât de aproape unul de celălalt, 
de dotiă ori pe zi, vreme de peste un an, — era cu 
neputinţă să nu ne cunoaştem bine la faţă. Această fericită 
împrejurare avea să ne permită, curând după întoarcerea în 
patrie, să ne recunoaştem la un bal dat la 
Washington de baronul de Bodiseo, ambasadorul Rusiei. 

Deşi comandorul nu mi se adresase niciodată — de altfel 
nici eu lui — în tot timpul călătoriei, totuşi la balul acela am 
devenit amândoi grozav de vorbăreţi; şi am băgat de 
seamă că în mulţimea demnitarilor străini şi a magnaţilor 
veniţi din toate colţurile Americii, comandorul nu mai părea 
atât de cilibiu ca atunci când stătea rezemat, solitar, de 
balustrada punţii de comandă a fregatei. Întocmai ca mulţi 
alţi domni, era tratat cu cel mai mare respect şi apărea în 
lumina cea mai bună la el acasă, adică la bordu 
fregatei. 

Programul nostru religios de dimineaţă şi de seară a 
devenit mai plăcut şi mai variat, vreme de câteva 
săptămâni, datorită unei întâmplări care, cel puţin unora 
dintre, noi, ni s-a părut nespus de agreabilă. 

La Callao, comandorul îşi pusese o jumătate din cabina 
lui la dispoziţia familiei unui demnitar proaspăt numit 
ambasador -o1 Perului la curtea Braziliei, din Rio. Acest 
demnitar, cu o înfăţişare aristocratică, avea o mustață 
lungă şi stufoasă, care aproape că-i acoperea gura. 


Marinarii spuneau că seamănă c-un şobolan ce-şi arată 
colții printr-un ghem de câlţi, sau cu o maimuţică din 
Santiago care se uită printr-un desiş de cactuşi. 

Era însoţit de o nevastă foarte frumoasă şi de-o fiică încă 
şi mai frumoasă, în vârstă de vreo şase anişori, între 
această ţigăncuşă cu ochii negri şi capelanul nostru se 
înfiripă în curând o prietenie tandră, astfel încât îi vedeai 
mai tot timpul împreună. De câte ori răsunau tobele, iar 
marinarii se grăbeau spre posturile lor, mica sen'orită le-o 
lua înainte pentru a ajunge la propriu-i loc, lângă cabestan, 
unde se instala alături de capelan, apucindu-l de mână şi 
privindu-l ştrengăreşte în ochi. 

În atmosfera de disciplină marţială care domnea pa vas 
— disciplină ce nu slăbea nici măcar în clipele când ne 
rugam unui Dumnezeu comun nouă tuturor, de la 
comandor până la ultimul „mus“, — te ungea /a inimă s-o 
vezi pe fetiţa aceea drăgălaşă stând printre tunurile grele şi 
aruncând câte o privire mirată şi compătimitoare fioroşilor 
marinari din jurul ei. 

CAPITOLUL LXX 

Trecerea în revistă din jurul cabestanului 

În afară de apelul general şi de participarea zilnică la 
rugăciunile de dimineaţă şi de seară, mai aveam’, în cea 
dintâi duminică a fiecărei luni, o mare „trecere în. Revistă 
în jurul cabestanului“, când defilam solemn prin faţa 
căpitanului şi a ofiţerilor, care ne examinau Îndeaproape 
tunicile şi pantalonii, pentru a vedea dacă au o croială 
reglementară. Pe unelte vase, fiecare marinar este obligat 
să-şi scoată la inspecţie sacul cu efecte şi hamacul. 

Această ceremonie devine solemnă şi chiar teribilă 
— Pentru un novice — prin citirea Codului maritim militar 
de către secretarul căpitanului, în faţa întregului echipaj, 
care, în semn de respect faţă de pomenitul Cod, ascultă cu 
capul descoperit până la terminarea lecturii. 

Chiar şi unui cititor care-l parcurge în tihnă, textul 
'acestui Cod îi provoacă o anumită nervozitate. Inchipuiţi-vă 
aşadar care vor fi fost sentimentele mele, în clipa când, 


încremenit, cu pălăria în mână, în faţa stăpânului meu — 
căpitanul Claret — ascultam textul acesta, citit ca o 
evanghelie, ca o lege infailibilă şi fără drept de apel, care- 
mi reglementa viaţa şi mişcările la bordul fregatei 
americane 

„Neversink.” 

Dintre cele douăzeci de abateri — penalizate — pe care 
le poate comite un marinar, treisprezece sunt pasibile de 
pedeapsa cu moartea. 

„Vet fi condamnat la moarte“! acesta era refrenul mai 
tuturor paragrafelor citite de secretarul căpitanului, care 
părea să fi primit dispoziţia de a omite paragrafele mai 
lungi, şi de a da lectură doar celor clare şi concise. 

„Va fi condamnat la moarte“! Refrenul acesta îţi răsună 
în urechi ca o salvă de artilerie. După ce l-ai auzit de câteva 
ori, îl asculţi pe secretarul căpitanului atacând un nou 
paragraf, îl asculţi citind fraza întortocheată, dar 
clară şi cuprinzătoare, prin care e descrisă în toate 
amănuntele posibile infracţiunea cu pricina, — şi aştepţi cu 
sufletul la gură să vezi dacă paragraful acesta se va încheia 
cu teribila salvă de tun! Ei bine, da! refrenul îţi bubuie din 
nou în ureche: 

„Va fi condamnat la moarte“! 

Niciun fel de rezervă, niciun fel de echivoc, nici cea mai 
vagă speranţă de iertare sau de comutare a pedepsei! 

„Va fi condamnat la moarte“! lată faptul, simplu şi dar, 
pe care trebuie să-l înghiţi, un fapt mult mai greu de 
înghiţit, vă rog să mă credeţi, decât o ghiulea de tun! 

Există însă şi o alternativă ceva mai luminoasă pentru 
marinarul care încalcă paragrafele Codului, căci unele 
dintre de se termină astfel: „Va fi condamnat la moarte. 
sau la pedeapsa pe care o va hotărî un tribunal de război“. 
Nu cumva se face aluzie aici la o pedeapsă şi mai grea? 

Nu cumva ar trebui citit: „moartea, sau o pedeapsă şi'mai 
aspră“? 


Onorabili capi ai Inchiziției spaniole, Loyola3€ şi 
Torquemada2, vă poftesc să comparaţi, dacă puteţi, codul 
' vostru secret cu acest Cod maritim militar! Te poftesc şi 
pe tine, Jack Ketch””, căci te pricepi bine la lucrurile 
acestea. Tu, binevoitorule gâde, care stai lângă noi şi ni te 
agăţi de gât, în clipa când restul omenirii e împotriva 
noastră, — spune-ne tu, ce fel de pedeapsă mai 
îngrozitoare decât moartea însăşi, ar putea fi aceea la care 
face aluzie paragraful cu pricina? Să fie oare vorba de 
lectura zilnică, pe stomacul gol, a Codului maritim militar, 
repetată de-a lungul unei vieţi de om? Sau înseamnă, 
poate, să fii închis într-o celulă, ai cărei pereţi sunt tapetaţi 
din podea până-n bagdadie cu textul, tipărit cu litere 
cursive, al acestui cod? 

Nu este cazul să vorbim despre laptele curat şi proaspăt 

— Al bunătăţii omeneşti, despre mila creştinească şi 
despre abnegaţia de Care e pătruns acest fermecător 
document, plin de spiritul generos alPredicii de-pe Munte. 
Dar cum acest text există, cu mici variaţii, în cele mai 
înaintate ţări creştine, iar de îl propagă pe teritoriul lor 
naţional, pomenitul text devine o mărturie indirectă a 
actialului stadiu în carese găseşte civilizaţia omenească. 

Tot ascultând, 'cii capul descoperit, lângă camarazii mei, 
acest document, îmi spuneam în gând: 

— E vai şi amar de. Tine, Cojocele Alb! Dar ciuleşte-ţi 
urechile — încă o salvă de tun! Ea îţi poruncește să nu-ţi pui 
la inimă nicio nedreptate, şi să nu iei parte niciodată la vreo 
adunare publică a marinarilor pentru a cere îndreptarea 
relelor. Căci iată ce spune Codul: 

Art. XIII: „Dacă vreun marinar va, organiza, sau va 
încerca să organizeze, o adunare sedițioasă, şi dacă va fi 
găsit vinovat de către un tribunal de război, va fi 
condamnai la moarte“. 


36 Ignatius de Loyola (1491—155G), întemeietorul ordinului 
Iezuiţilor. ză i 

37 Călău celebru "din Anglia secolului al XVII-lea (A murit 
în 1G8G). 


Ce-i cu tine, Cojocele Alb, eşti oare tu însuţi un tun greu, 
de zvăcneşti şi te tragi înapoi, după salva asta? 

Dar ia mai ascultă! Incă o salvă — ea îţi porunceşte să 

rabzi, fără să crâcneşti, insultele cele mai cumplite: 
Art. XIV: „Orice marinar care nu se va supune ordinelor 
legale ale unui ofițer superior, aflat în exercițiul funcțiunii, 
sau va cuteza să-l lovească, ori să ridice sabia sari vreo altă 
armă Împotriva lui, ori numai să-l amenințe c-o va ridica, — 
va fi condamnat la moarte. “ 

Nu te rezema de parapet. Cojocele Alb, vino-ţi în fire şi 
ascultă încă o salvă, ea te previne să nu care cumva să fii 
prins, vreodată că moţăi: 

Art, XX (parţial): „Dacă vreun marinar va dormi în cart, 
va fi condamnat la moarte“. 

Sângeroase legi! Dar, poate că în timp de pace nu sunt 
aplicate? Nu, zău?! Dar ce-au păţit oare, cu numai câţiva 
ani în urmă, trei marinari de pe bordul unui vas militar 
american, da, chiar în timp ce tu, Cojocele 'Alb, te mai. Aflai 
pe „Neversink”, aceşti trei marinari, care erau la fel de vii 
ca şi tine, au fost omorâţi! „Va fi condamnai la moarte“! 
acestea au fost cuvintele care i-au adus pe cei trei marinari 
la spânzurătoare. T 

la seama, deci, ia seama să nu sfârşeşti şi tu în ştreang, 
să nu te scufunzi, cu gâtul învineţit, ca un căutător de 
perle, — ai grijă să nu fii azvârlit, cu hamacul tău cu tot, în 
fundul mării, pentru a-ţi dormi somnul de veci; în vreme ce 
tu ai zace acolo, flotele rivale ar juca biliard cu ghiulele 
peste mormântul tău! 

Vasăzică, sunt supus, chiar în timp de pace, sângeroasei 
legi marţiale! Propriul meu frate, care se nimereşte să 
trăiască pe uscat, nu-şi slujeşte patria aşa cum o slujesc eu 
şi totuşi âre dreptul de a-l vizita personal pe preşedintele 
Statelor Unite şi de a-şi exprima nemulţumirea faţă de 
modul cum este guvernată ţara — pe când ev risc să fiu 
legat în orice moment de un braţ de vergă, c-un colan la 
gât — şi nu e-un colan meşterit de-un giuvaergiu! 

Da, Cojocele Alb, e o situaţie grea, dar n-ai ce-i face. 


Da, trăieşti sub această lege marţială! Nu-ţi vâră în cap 
toate cele din jur acest adevăr? Nu sari tu oare ca ars de 
două ori pe zi la auzul tobei care te cheamă? Nu te trezeşte 
ea în fiece dimineaţă şi nu te trimite* înapoi la culcare la 
căderea nopţii? Nu ţi se ordonă oare în fiecare duminică în 
ce fel să te îmbraci în acea zi binecuvânlată? 
Au voie oare camarazii tăi să-şi bea porţia de grog sau 
măcar o cană de apă, fără a fi supravegheați de-o sentinelă 
înarmată? Şi nu poartă oare fiece ofiţer o spadă în loc de 
baston? Cojocele Alb, trăieşti şi te mişti printre tunuri grele, 
ale căror obuze servesc la înfrumusețarea gurilor de 
magazie, fiind chipurile socotite nişte podoabe. 
lar dac-ar fi să mori pe mare, Cojocele Alb, alte două 
ghiulele ţi-ar ţine tovărăşie în clipa când ai fi azvârlit în 
adâncuri. Da, prin toate metodele, mijloacele şi trucurile 
posibile, ţi se aduce aminte de faptul că trăieşti sub 
imperiul Codului maritim militar, în virtutea căruia ai putea 
fi biciuit, fără nicio judecată, la un simplu semn al 
căpitanului. 

Aşa? Atunci, dă-mi voie să fug! 

Nu, Cojocele Alb, nu poţi fugi, pentru că eşti înconjurat de 
un orizont fără ţărmuri. 

Atunci, fie ca o furtună să asmuţă împotrivă-ne 
talazurile mării şi ca fregata noastră să se sfărâme, izbindu- 
se de stânei! Nu m-am născut rob, şi nu vreau să trăiesc în 
sclavie! Repede!  Vârtejuri spiralate,  dezlănţuiţi-vă şi 
trageţi-ne în adâncuri! Sfârşitui lumii să se abată asupră- 
ne! 

Dar ascultă, Cojocele Alb, chiar dacă fregata aceasta şi-ar 
lăsa oasele zdrobite pe țărmurile antarctice ale 
Ţării lui Palmer 1; chiar dacă n-ar mai rămâne din ea nici 
măcar două scânduri îmbucate; chiar dacă toate tunurile ei 
ar fi astupate de peşti-spadă, iar în gurile de magazii ar 
înota rechinii cu boturile căscate, — chiar 

1 Peninsula lui Palmer, ! a Polul Sud. 

şi atunci, dacă ai putea supravieţui naufragiului şi te-ai 
târî până la țărm, tot. Te-ar ajunge din urmă această Lege 


Marţială şi te-ar strânge de gât! Ascultă! 

Art. XLII, par. 3 (parţial): „în cazul când echipajul navelor 
sau ambarcațiunilor din flota Statelor Unite ar fi despărțit 
de aceste vase prin naufragiu sau distrugere, autoritatea şi 
puterea de comandă acordate ofițerilor acelor vase vor 
rămâne neştirbite, ca şi cum respectivele vase nici n-ar fi 
naufragiat1.1., 

Auzi, Cojocele Alb? îţi repet că nu există nicio scăpare. 
Legea Marţială nu-şi lasă prada din gheare, nici măcar când 
vasul naufragiază! lar dacă, în virtutea aceleiaşi legi, ai fi 
condamnat aevea la moarte pentru vreo abatere, Legea 
Marţială te-ar putea urmări chiar şi pe lumea cealaltă, în 
vecii vecilor, ca un nesfârşit fir de aţă trecut prin 
nenumărate ace. 

CAPITOLUL LXXI 

Genealogia „Codului maritim militar” 

9 — Cojocelul alb, voi. Il 

întrucât Codul maritim militar reprezintă chivotul şi 
temelia legislaţiei penale a flotei americane, nu strică să 
aruncăm o privire asupra originii sale. De unde vine acest 
cod? Şi cum se face oare că un sector important al apărării 
naţionale a unei republici a ajuns să fie guvernat de un cod 
turcesc, ale cărui paragrafe ţintesc, aproape toate, 
întocmai ca ţevile unui revolver — spre inima 
contravenienţilor, osândindu-i la moarte? Cum se face oare 
că, în virtutea unei legi ratificate solemn de către un 
Congres de oameni liberi, reprezentând un popor liber, — 
mii de americani sunt supuşi uzanțelor celor mai despotice? 
Şi cum se face oare că, din docurile unei republici, sunt 
lansate nişte monarhii absolute, deşi deasupra lor flutură 
„gloriosul drapel  înstelatl4? Prin ce anomalie fără 
precedent, prin ce monstruoasă altoire a tiraniei pe 
trunchiul libertăţii, s-a ajuns la acest Cod militar în Marina 
americană? 

De unde o fi venit? căci nu poate să fie rodul natural al 
unor instituții politice, întemeiate pe Declaratia de 


independenţă a arhi-democratului Thomas Jefferson. 38 

Nu! Codul acesta a fost importat din străinătate, şi anume, 
din Anglia, ale cărei legi le-am respins ca tiranice, noi, 
americanii, deşi am reţinut-o pe cea mai tiranică dintre 
toate. 

Dar nu numai atât! Acest Cod militar îşi are sorgintea 
într-o perioadă din istoria Angliei, când Republica Puritană 
cedase locul monarhiei restaurate; când judecătorul 
Jeffreys**, un călău, îl condamnase la butuc pe un luptător 
pentru binele omenirii ca Algernon Sidney“; când un 
Stuart — dinastie socotită de către unii blestemată — se 
afla pe tron; şi când un alt Stuart era în fruntea Marinei, ca 
Lord al Amiralității. Un Stuart, fiul unui rege decapitat 
pentru vina de a se fi atins de drepturile poporului său; 

şi un alt Stuart, frate cu el şi viitor rege — lacob al 
II- lea | care avea să fie azvârlit de pe tron din pricina 
tiraniei sale. lată originea Codului maritim militar, origine 
care-i explică fără greş caracterul despotic. 2 

Şi nu e lipsit de semnificație faptul că oamenii care, sub 
regimul democratic al lui Cromwell, au demonstrat, primii, 
tăria stejarului. Englez şi vitejia marinarului britanic — într-o 
vreme când flota lui Cromwell băga în sperieţi cuirasatele 
Franţei, Spaniei, Portugaliei şi Olandei, şi corăbiile corsarilor 
din Alger şi Levant, şi când un 
Robert Blake curăța Strâmtorile de toate corăbiile unui 
arogant amiral olandez ce-şi pusese o mătură pe catarg, — 
nu e, aşadar, lipsit de semnificaţie faptul că, într-o epocă 
atât de glorioasă pentru Marina britanică, aceasta nu 
cunoştea pomenitul Cod maritim. 

Deşi e probabil că au existat totuşi unele legi după care 
se călăuzeau marinarii lui Blake, acele legi trebuie să fi fost 
mult mai puţin severe decât prevederile înscrise în codul ce 
le-a luat locul — de vreme ce, aşa cum arată socrul lui 


38 Thomas Jefferson (1743—1826), al treilea preşedinte al'S.U.A., 
39autor al Declaraţiei de independenţă (1776). 
40 George Jeffreys (1644—1689), judecător englez. 


lacob al Il-lea — cronicar al Rebelhinii2 — 
flota engleză era, până la adoptarea noului cod, plină de 
ofiţeri şi marinari cu convingeri republicane. Mai mult încă, 
acelaşi autor ne informează că primul lucru pe care l-a 
făcut ginerele său, pe atunci duce de York, când şi-a luat în 
primire postul-de Lord al Amiralității, a fost să schimbe 
numele tuturor navelor de război, care încă mai purtau la 
pupa nişte nume prea democratice pentru, a putea fi pe 
placul urechilor sale aristocratice. 

Dacă acest Cod maritim militar n-a fost cunoscut pe 
vremea lui Blake, şi nici în perioada de glorie a carierei 


amiralului Benbow ce rezultă de-aici? Rezultă că astfel de 
legi tiranice nu sunt indispensabile — nici măcar în vreme 
de război — pentru eficacitatea maximă a unei flote 
militare. 

CAPITOLUL LXXII 

! „Acestea sunt bunele rânduieli ale navigaţiei pe mare. 
pe care nişte oameni înţelepţi, călătoriţi în jurul lumii, le-au 
dăruit strămoşilor noştri, ca pe-un hrisov al ştiinţei bunelor 
obiceiuri “ 

Consulatul Mării! 

Deşi nu sunt consfinţite de nicio lege, practicile existente 
în Marina de război americană sunt de aşa natură încât 
comandanții ei par investiţi, virtual, cu dreptul de a 
respecta sau încălca, după cum le place, multe din 
prevederile Codului maritim militar. 

Potrivit articolului XV, „Nicio persoană angajată în 
Marină nu se va certa cu vreo altă persoană din Marină şi 
nu va folosi cuvinte provocatoare ori jignitoare, sau gesturi 
amenințătoare, în caz contrar fiind pasibilă de pedeapsa pe 
care-o va hotări un tribunal militar1.1, 

„Cuvinte provocatoare ori jignitoare“! Ofiţeri ai flotei, 


41 O culegere celebră de texte privitoare la uzanțele şi legile 
navigației în Mediterana, publicată în 1494 la Barcelona, în 

limba catalană. Titlul original în catalană era : Liber del Consolat 
de Mar, Cartea Consulatului mării; magistraţii comerciali din 
oraşele portuare aveau şi funcția de „consuli“. 


răspundeţi-mi! N-aţi violat voi, de mii de ori, această lege, 
adresând unor oameni cu limbile legate de aceeaşi lege, 
nişte cuvinte pe care niciun pământean n-ar putea să le 
asculte, fără a-l strânge de gât pe cel ce le rosteşte? 

Ştiu bine că vorbe mult mai urâte decât cele pe care le-aţi 
folosit voi vreodată, pot fi auzite din gura unui căpitan de 
vas comercial, când i: se adresează echipajului, dar flota 
comercială nu e supusă articolului XV al Codului maritim 
militar. 

Nu pentru a-l da ca exemplu, şi nici pentru a mă răfui cu 
el din vreun motiv personal, ci doar pentru a-mi ilustra 
afirmaţia, declar solemn că însuşi căpitanul Claret de pe 
„Neversink!' viola în repetate rânduri această prevedere. 

Potrivit articolului III, niciun ofiţer sau vreo altă persoană 
din Marină, nu are voie „să asuprească sau să escrocheze, 
să se îmbete, să înjure sau să aibe vreo altă asemenea 
conduită scandaloasă. “ 

Daţi-mi voie să vă întreb din nou, domnilor ofiţeri de 
marină, dacă mulţi dintre dumneavoastră n-aţi călcat, în 
repetate rânduri, această prevedere, şi nu doar într-o 
singură privinţă? Pentru a-mi ilustra afirmaţia, îl voi cita din 
nou pe căpitanul Claret, vinovat mai ales la capitolul 
înjurăturilor. Trebuie să pomenesc şi vreo patru secunzi, 
vreo opt aspiranţi şi aproape toţi marinarii. 

S-ar putea cita şi alte articole violate frecvent de către 
ofiţeri, — în timp ce aproape toate prevederile referitoare 
exclusiv la marinari sunt aplicate cu străşnicie, deşi aceste 
prevederi care autoriză biciuirea marinarilor nu sunt cu 
nimic mai legale decât articolele referitoare la ofiţeri, 
articole devenite caduce printr-o îndelungă neîntrebuinţare, 
în vreme ce alte articole, ce-i vizează numai pe marinari, 
sunt respectate sau violate de căpitan, după cum îi 
convine. Dacă e adevărată afirmaţia că nu atât asprimea, 
cât certitudinea pedepsei împiedică încălcarea unei legi, 
această desconsiderare a legilor are consecinţe nefaste 
asupra atitudinii oamenilor faţă de orice legislaţie a 
Congresului. 


Mai mult încă, această violare a legii de către ofiţeri 
implică, în numeroase cazuri, asuprirea marinarului de 
rând. Dar nu există în tot acest cod maritim — care 
îngrădeşte prin dispoziții peste dispoziții libertatea 
marinarului şi-l investeşte pe căpitan cu o atât de mare 
autoritate judiciară şi administrativă, ba chiar cu puteri 
discreţionare — nu există în tot acest cod nici măcar o 
singură clauză care să-i asigure marinarului ce se consideră 
nedreptăţit, vreun mijloc de a obţine să i se facă dreptate. 
Atât legile scrise, cât şi cele nescrise ale Marinei americane 
sunt la fel de lipsite de garanţii individuale pentru marinarii 
de rând,. Ca şi codul de legi al Rusiei ţariste. 

Cine-a săpat această adâncă prăpastie între căpitanul şi 
marinarul american? Este, oare, căpitanul o fiinţă înzestrată 
cu un suflet asemănător cu al nostru? Sau e, cumva, un 
arhanghel infailibil, incapabil să săvârşească vreo greşeală 
cât de măruntă? Şi este oare marinarul o fiinţă lipsită de 
orice atribut al umanităţii şi de orice însuşire bărbătească, 
dacă-i legat astfel de mâini şi de picioare şi azvârlit pe-o 
fregată americană, fără a avea niciun drept 
'şi, niciun mijloc de apărare, în vreme ce comandantul lui 
are o asemenea libertate de a. Face ce vrea, încât nu 
degeaba marinarii din flota de război au ajuns să spună că 
„legea n-a fost făcută pentru căpitan”?! In clipa când 
păşeşte de pe uscat pe puntea lui de comandă, el îl lasă în 
urmă pe cetăţean şi. Scutit el însuşi, aproape în întregime, 
de legile uscatului, îi judecă pe ceilalţi cu o asprime 
necunoscută pe teritoriul naţional. Cu Codul maritim militar 
într-o mână şi cu.. Pisica cu nouă cozi'“? în cealaltă, parc-ar 


42 Consiliul celor zece, numit şi „decarchie", un consiliu de 
magistrați care a condus diferite oraşe din Grecia antică, inclusiv 
Atena, între 403—394 î.e.n.. 

- Tribunalul englez, ale cărui procese, judecate sub domnia 
regilor Jacob I şi Carol I. au constituit o adevărată parodie 
a justiţiei. Camera înstelată (numită astfel după apartamentul din 
Palatul regal din Westminster unde se ţineau procesele), a fost 
desfiinţată în 1641 de către revoluționarii anti-monarhici. 

? Wisby (sau Visby) — vechea capitală a insulei Gotland, din 
Marea Baltică ; important centru comercial şi administrativ, 


fi o caricatură vulgară a lui Mahomed, impunând Islamismul 
cu ajutorul săbiei şi al Coranului. 

Partea finală a Codului maritim militar se ocupă de 
tribunalele de război menite să-i judece pe ofiţeri, ca şi pe 
marinari, pentru abateri grave. Jurământul pe care trebuie 
să-l presteze membrii acestor tribunale — chemate să 
hotărască uneori asupra unor chestiuni de viaţă şi de 
moarte — le cere explicit „să nu divulge niciodată opinia 
sau votul vreunui anumit membru al curții, în timpul 
desfăşurării procesului“. 

Avem, aşadar, de-a face cu un adevărat Cohsiliu al celor 
zece *, sau cu un fel de Cameră înstelată 2. Nu uitaţi, de 
asemenea, că, deşi se întâmplă uneori ca un marinar să fie 
condamnat pe viaţă de către un astfel de tribunal, în niciun 
caz camarazii lui, marinari, nu sunt membri ai instanţei. ŞI 
totuşi, principiul fundamental al oricărei jurisprudenţe 
civilizate este ca un om să fie judecat de către egalii săi. ŞI 
nu numai atât, dar verdictul lor trebuie să fie dat în 
unanimitate, — pe când într-un tribunal militar nu se cere 
decât o majoritate convenţională, a unor persoane de rang 
superior pe scara socială. 

Se spune că în Marina britanică exista o lege care-i 
autoriza pe marinari să facă, dacă doreau, apel împotriva 
deciziei căpitanului, chiar în chestiunile relativ mărunte — 
adresându-se unui tribunal superior, în speţă, o curte 
marţială. Am aflat acest lucru de la un marinar englez. 
Când i-am spus că o asemenea lege ar putea constitui o 
frână serioasă în calea puterii absolute a căpitanului, 
marinarul mâna povestit următoarea întâmplare: 

Un matelot de pe gabie, vinovat de beţie, a fost adus în 
faţa catargului, dar, când să fie biciuit, a strigat că doreşte 
să fie judecat de o curte marţială. Căpitanul a poruncit, 
zâmbind, ca omul să fie dezlegat şi dus la carceră. 

A stat el închis acolo vreo câteva săptămâni, până când, 


mai ales în secolul al XII-lea, cînd a fost capitala Ligii 
Hanseatice. 
? In religia musulmană Eblis este Diavolul, ori Satana. 


pierzându-şi speranţa că va fi pus în libertate, a trimis 
vorbă că acceptă două duzini de bice. 

— Te-ai săturat, ai? îl întrebă căpitanul. Nu, nene, curte 
marţială ai cerut, curte marţială vei avea! 

Adus în cele din urmă în faţa unei instanţe alcătuită din 
ofiţeri, omul a fost condamnat la două sute de lovituri de 
bici. Pentru ce? pentru că se îmbătase? Nu, ci pentru că 
avusese neobrăzarea să facă apel împotriva unei autorităţi, 
în menţinerea căreia erau direct interesaţi înşişi oamenii 
care-l judecaseră şi condamnaseră. 

Fie că lucrurile s-au petrecut aşa sau nu tocmai aşa, şi fie 
că amintita lege există, sau nici n-a existat vi'eodată în 
Marina engleză, această poveste ilustrează totuşi ideea pe 
care şi-o fac marinarii înşişi despre tribunalele respective. 

La ce te poţi aştepta din partea unui tribunal ale cărui 
decizii sunt luate în obscuritatea faimoaselor instanţe ale 
Inchiziției spaniole, şi ai cărui membri pecetluiesc solemn 
acea obscuritate printr-un * jurământ depus cu mâna pe 
Biblie? la ce te poţi aştepta din partea unui astfel de 
tribunal, alcătuit dintr-o oligarhie a epoleţilor, chemată să-l 
judece pe-un marinar plebeu, juridiceşte gol în faţa celor 
ce-l judecă? 

Având în vedere toate aceste lucruri, şi îndeosebi faptul 
că, în multe cazuri, gravitatea pedepsei date unui marinar 
este lăsată la discreţia absolută a instanţei — 
legiuitorul american riscă să se acopere de ruşine, de 
vreme ce putem aplica întregii tagme a marinarilor din flota 
de război americană infailibilul principiu formulat de 
Sir Edward Coke: „a ascunde sau a ştirbi legea este unul 
din indiciile cele mai limpezi ale servitutii1 '. 

Cu şi mai multă îndreptăţire am putea subscrie la cele 
spuse de Sir Matthew Hale în a sa /storie a Dreptului 
Comun: „Legea marţială, nefiind întemeiată pe vreun 
principiu precis, nu este de fapt o lege, ci un lucru mai, 
degrabă tolerat decât acceptat ca lege“. 

S-ar putea afirma, ştiu, că acest cod maritim este, ' 
prin însăşi natura lui, adaptat nevoilor de război ale flotei. 


Dar, lăsând de-o parte în-dreptăţi tele şi gravele îndoieli 
privind legitimitatea morală, nu juridică, a acestui cod 
arbitrar, chiar şi în vreme de război, — vom întreba de ce 
este el în vigoare într-o perioadă de pace? Statele Unite 
există ca naţiune de vreo şaptezeci de ani încoace, şi în tot 
acest timp pretinsa necesitate a aplicării Codului maritim 
militar — în cazurile socotite importante — s-a ivit doar într- 
o perioadă de cel mult doi-trei ani. 

Unii ar putea afirma că în timp de pace prevederile cele 
mai severe ale codului sunt anulate în mod tacit. Dar, deşi 
acest lucru este adevărat în ce priveşte multe dintre 
prevederi, trebuie spus că aplicarea oricăreia din de, sau 
chiar a tuturor, este oricând posibilă. Şi nu lipsesc exemple 
mai recente, care ilustrează spiritul acestui cod, chiar în 
cazurile în care litera lui nu a fost respectată întru totul. Un 
exemplu memorabil îl constituie cazul unui bric al Statelor 
Unite: trei oameni de pe acel bric au fost spânzurați pe 
vergă, în timp de pace, numai şi nu în ai din pricină că, 
după părerea căpitanului, spânzurarea lor ar fi fost 
necesară. Despre vinovăția lor reală se discută şi astăzi. 

Cum am putea califica o asemenea faptă? Blackstone 
spune undeva: „Dacă vreo persoană investită cu 
autoritatea marţială spânzură sau execută în vreun alt fel 
un om, în vreme de pace, invocând însă legea marţială, 
aceasta constituie o crimă, deoarece contravine Magnei 
Charta“ 

1 Macina Cliarta, marea cartă a libertăţilor cetăţenilor 
Anrlâei, acordată de regele loan Fără de Ţară la 15 iunie 
1215, sub presiunea notabililor regatului. 

Magna Cliarta! Noi, oamenii moderni, trăitori pe uscat 
sau pe mare, ne putem lăuda cu drepturi cetăţeneşti de 
care erau lipsiţi înaintaşii noştri; dar străbunii noştri de 
demult, care s-au nimerit să fie marinari, s-ar răsuci în 
morminte dacă-ar ştii că legiuitorii lor au fost mai 
Înţelepţi şi mai omenoşi decât cei din generaţia noastră. 
Comparaţi legislaţia maritimă a flotei noastre cu regulile de 
navigaţie oceanică ale Romei sau ale Rhodosului; 


comparaţi-o cu Consulatul Mării, cu legile oraşelor 
hanseatice, sau cu legile străvechiului Wisby x. Citindu-le 
pe acestea din urmă, putem constata că exista în acele 
vremuri o democraţie oceanică. „Cel ce loveşte, se cuvine 
să fie lovit”, aşa grăieşte legea din Wisby în legătură cu un 
căpitan din Gotland. 

în încheierea acestor observaţii cu privire la asprimea şi 
caracterul neobişnuit al legislaţiei navale americane şi la 
puterile exagerat de mari acordate ofiţerilor-comandanţi, 
voi spune că eu, Cojocel Alb. Nu ignor câtuşi de puţin faptul 
că răspunderea unui ofiţer — fie el din marina comercială, 
sau din marina militară — nu seamănă cu nicio altă 
răspundere, existentă în oricare din relaţiile posibile dintre 
oameni. De asemenea, nu ignor nici faptul că, atât 
înţelepciunea cât şi omenia, fac necesare, la un ofiţer 
naval, tocmai din pricina poziţiei sale specifice, o autoritate 
şi o putere discreţionară inadmisibile pe uscat, la niciun - 
stăpân. Dar în acelaşi timp. Aceste principii — 
recunoscute de toţi comentatorii Dreptului maritim — au 
fost folosite ca pretexte pentru a-i investi pe comandanții 
de nave şi pe membrii curților marţiale din zilele noastre, 
cu puteri care depăşesc limitele normale ale raţiunii şi ale 
necesităţii. Şi nu e singurul caz în care nişte principii juste 
şi salutare, aproape fără cusur şi de la sine înţelese, au fost 
invocate ca o justificare a unor practici care, prin de însele, 
sunt evident greşite şi dăunătoare. 
1 Să se înţeleagă, o dată pentru totdeauna, că nu vreo 
iubire sentimentală şi teoretică pentru marinarul de rând, 
nici vreo credinţă romantică în noblețea şi-n generozitatea 
sufletească, exagerat atribuite lui în unele romane, şi nici 
vreo dorinţă tenace de a-mi câştiga faima că-i sunt prieten, 
m-au îndemnat să scriu tot ce-am scris aici în legătură cu 
brutala opresiune la care e supus marinarul. Oricare ar 
putea fi părţile interesate, nu doresc altceva decât să văd 
că relele sunt înlăturate, şi că se face dreptate tuturor, fără 
nicio deosebire. 

Aşa cum am mai spus, starea generală de ignoranță sau 


de corupţie a vreunei categorii de oameni, nu poate fi 
invocată ca scuză pentru împilarea ei. Dimpotrivă, nu 
încape nicio îndoială pentru oricine cunoaşte îndeaproape şi 
judecă fără părtinire viaţa pe-un vas de război — că mai 
toate samavolniciile practicate împotriva marinarilor pot fi 
atribuite indirect consecinţelor degradante pe plan moral 
ale legilor nedrepte şi despotice, sub care trăiesc aceşti 
marinari. 

CAPITOLUL LXXIII 

Jocurile de noroc practicate zi şi noapte pe-un /as de 
război 

Am mai arătat că jocul de „dame“ era îngăduit la bordul 
fregatei „Neversink1*. Cum în momentul de faţă nu aveam 
mai nimic de făcut pe vas, iar acesta luneca pe apa lină şi 
caldă a mărilor tropicale, în drum spre patrie, jucătorii 
deveniseră atât de numeroşi, încât primul secund obişnuia 
să spună, ironic, că-i păcat că punţile nu erau pardosite cu 
pătrăţele de marmoră albă şi neagră, pentru uzul şi 
satisfacția jucătorilor. Dacă ar fi fost după el, eşichierele 
noastre ar fi fost foarte curând azvârlite peste bord. Dar 
căpitanul — neobişnuit de tolerant în anumite privinţe — 
admitea acest joc, aşa că domnul Bridewell fu nevoit să ne 
lase-n pace. 

Jocul de „dame” era singurul îngăduit la bordul fregatei, 
toate celelalte jocuri de noroc fiind strict interzise, sub 
pedeapsa biciuirii; jocurile de cărţi sau de zaruri nu erau 
admise sub nicio formă. Regula aceasta era explicabilă, 
dacă ne gândim că marinarii de pe-un vas de război sunt, 
poate, mai predispuşi decât orice altă categorie de oameni, 
la jocurile de noroc, dintr-un motiv care trebuie să-i fie dar 
oricui reflectează asupra condiţiilor lor de viaţă la bord. Pe- 
un vas de război, patima jocului — cel mai dăunător dintre 
toate viciile — are urmări şi mai nefaste decât pe uscat. Dar 
regulamentul care interzice jocurile de cărţi şi de zaruri 
este călcat aproape la fel de frecvent ca şi legea împotriva 
contrabandei de alcool. 

Noaptea întunecoasă, care, de la începutul lumii, a privit, 


clipind din ochi, atâtea fapte uri te — este timpul ales de 
obicei de către cartoforii de pe-un vas de război, pentru 
jocurile lor. Acestea au loc îndeobşte pe punteadormitor, 
unde se leagănă hamacele. — o punte luminată foarte 
discret, pentru a nu tulbura somnul marinarilor. 

Două felinare atârnate de stâlpii balustradei răspândeau o 
lumină difuză în acest spaţiu imens, întocmai ca o lumânare 
lăsată să ardă, noaptea, în odaia unui bolnav. 

Datorită poziţiei lor, aceste două felinare răspândeau, de 
altfel, o lumină foarte inegală — trimiţmd ici-colo nişte raze 
lungi şi piezişe, ca acelea ale felinarelor aprinse în beciurile 
spaţioase ale Docurilor Indiilor de Vest, de pe 

Tamisa, pentru a-i alunga pe hoţi. 

E lesne de imaginat cât de propice este acest misterios şi 
subteran Palat al lui Eblisl pentru operaţiunile clandestine 
ale jucătorilor, mai ales că hamacele nu numai că sunt 
dese, dar multe dintre de atârnă foarte jos, la vreo două 
picioare deasupra punţii, alcătuind astfel nenumărate 
văioage, grote, tainiţe şi cotloane, în care se poate practica 
pe scară largă viciul, cu o remarcabilă impunitate. 

în aceste măruntaie ale vasului domneşte suveran 
sergentul, asistat de ajutoarele sale, caporalii de bord. 
Aceşti poliţişti stau toată noaptea de veghe, schimbându-se 
unii pe alţii; şi, cu excepţia momentelor când sunt chemate 
carturile, ei stau într-o tăcere desăvârşită, întreruptă doar 
de sforăiturile trompetului sau de vorbele rostite-n somn de 
vreun matelot bătrân. Cei doi caporali de bord fuseseră 

Ww 

porecliți de echipaj.. Labăl’ şi „Gheară. Se spunea ca 
„Gheară'1 fusese pe vremuri poliţist la Liverpool, iar 
„Labă“ temnicer la faimoasele „To. Mbs“ 1 din New York; 
educaţia primită îi făcea pe amândoi cât se poate de 
potriviți pentru misiunea lor pe vas. lar sergentul Blana, 
încântat de uşurinţa eu care-i prindeau pe vinovaţi, le 
spunea la amândoi „mâna mea dreaptă1’. 

Când marinarii de pe un vas de război vor să joace 
K cărţi sau zaruri, ei fixează o oră şi-şi aleg un anumit 


ungheri, înapoia unui anumit hamac. După aceea 
contribuie cu câţiva gologani la un fond comun menit să-l 
înduplece pe vreun camarad cu ochiul ager,. Să-i spioneze 
pe sergent şi pe caporali în vreme ce se desfăşoară jocul. În 
nouă cazuri din zece, aceste aranjamente se dovedesc a fi 
atât de eficace şi de perfecte, încât jucătorii îşi pot încheia 
netulburaţi partida. Din când în când, însă, fie dintr-o 
neatenţie, fie dintr-o zgârcenie ce-i face să se lipsească de 
serviciile unei iscoade, jucătorii sunt luaţi prin surprindere 
de poliţai, cu lanternele, apucaţi fără milă de guler şi vârâţi 
la carceră, pentru a aştepta acolo dimineaţa şi duzina de 
lovituri de bici. 

Nu odată am fost trezit din somn, la miezul nopţii, de 
hărmălaia provocată, chiar sub hamacul meu, de brusca 
descoperire a vreunui cuib de jucători, care se risipeau în 
toate direcţiile, trecând pe sub şirurile de culcuşuri şi 
făcându-le să se legene şi mai abitir. 

Dar jocurile de noroc prosperă mai ales când vasul de 
război se află într-un port. Atunci oamenii îşi practică 

1 închisoare din New York (literal: „morminte”). 

viciul la lumina zilei, iar iscoadele suplimentare, pe care 
le pun să-i păzească, sunt nişte personaje vrednice de. 
oarecare atenţie. Măsurile extraordinare de precauţie luate, 
bunăoară angajarea unui număr mare de iscoade, implică 
cheltuieli considerabile, astfel încât, într-un port, jocurile de 
noroc se ridică la rangul unui adevărat lux. 

Ziua, sergentul şi caporalii săi cutreieră necontenit cele 
trei punți, abia aşteptând să descopere vreo abatere. 

La un moment dat îl poţi vedea, de pildă, pe „Labă“ 

stând la pândă. Cu bastonul în mână, pe spardec, lângă 
arborele trinchet; în clipa următoare, a şi ajuns, poate, cu 
trei punți mai jos şi a dispărut în magazia de parâme. 

Tot aşa e şi şeful lui; şi „Gheară1l la fel: sunt prezenţi 
peste tot, parc-ar avea darul ubicuităţii. 

Pentru a-şi putea practica jocurile ziua, cartoforii trebuie 
să aibă grijă ca fiecare dintre aceşti poliţişti să fie urmărit 
fără încetare, oriunde s-ar duce, astfel încât, dacă s-ar 


apropia de ascunzătoarea lor, ei să poată fi preveniţi cu 
suficient timp înainte, ca să scape cu bine. În consecinţă, 
sunt aleşi ca iscoade nişte marinari subţirei şi sprinteni, 
care să se poată ţine după poliţişti; din pricina sprintenelii 
lor tinereşti, băieţii de la gabierul arborelui artimon sânl 
îndeobşte aleşi pentru această treabă. 

Dar nu numai atât! Pe mai toate vasele de război poţi 
găsi, în rândurile echipajului, nişte vulpoi afurisiţi şi vicleni, 
lipsiţi de orice simţ al onoarei şi foarte asemănători cu 
vestiţii denunţători irlandezi. În limbajul marinarilor din flota 
de război, acestor indivizi li se spune „Codoşi” 
şi „şoricei albi“ — „eodoşi“, pentru că, judecând după graba 
cu care-i denunţă pe infractori, se presupune că sunt în 
grațiile unora dintre ofiţeri. Deşi aceşti informatori nu pot fi 
depistaţi decât rareori cu certitudine, modul cum îşi 
transmit informaţiile e atât de subtil şi de tainic, încât unii 
membrii ai echipajului, mai cu seamă cei din infanteria 
marină, sunt invariabil bănuiţi de a fi „codoşi” şi „şoricei 
albi“, ceea ce-i face pe camarazii lor să-i urască. 

Pe lângă că trebuie să nu-i slăbească din ochi pe sergent 
şi pe caporalii săi, jucătorii caută să fie atenţi la toate 
mişcările pe care le face orice individ bănuit c-ar putea fi 
„codoş“ ori „şoricel alb“. Un număr de iscoade rămân 
mereu în rezervă, pentru a le adulmeca urma. Dar viciul 
duce o existenţă misterioasă la bordul unui vas de război. 
Se cuvine spus aici că, datorită obişnuinţei şi unei 
observaţii îndelungate, precum şi familiarităţii cu mişcările 
şi manevrele unei fregate, sergentul şi caporalii săi pot 
spune cu oarecare precizie cam în ce moment, al zilei se 
desfăşoară vreun joc de noroc, — deşi pe-un vas ticsit de 
lume, cu atâtea punți, gabiere şi colţuri întunecoase, nu. 
Sunt totdeauna capabili să descopere locul unde se-ascund 
jucătorii. 

în perioada când Blând a fost suspendat din funcţia de 
sergent, în locul lui a fost pus un individ pe care marinarii îl 
bănuiau de mult că-i un „şoricel alb“ şi pe care-l porecliseră 
„Pâş-pâş“, pentru că apărea pe nesimţite în mijlocul lor. Era 


un mare ticălos, înzestrat însă cu o admirabilă tenacitate în 
prinderea vinovaţilor, pe care-i mirosea ca un copoi, 
urmărindu-i fără zgomot, îi auzeai totuşi lătratul uneori, 
când era descumpănit. 

— Zarurile-s pe-aici pe undeva, le spuse într-o zi 
„Pâş-pâş“ ajutoarelor sale. Sunt acolo trei oameni care se 
ţin scai de mine de-o jumătate de oră încoace. la spune, 
„Gheară”, pe tine te-a urmărit careva azi dimineaţă? 

— Patru, nu unul! îi răspunse „Gheară”. Am simţit eu că 
zarurile se-nvârtesc pe undeva! 

— Ascultă, „Labă”, îl iscodi sergentul pe celălalt caporal, 
care-i situaţia cu tine? Pe tine te-a urmărit careva? 

— Vreo zece! îi răspunse caporalul. Uite-l pe unul dintre 
ei — ăla care-şi coase pălăria. 

— Hei, nenicule! îl strigă sergentul. la-ţi pălăria şi umblă. 
Dacă te mai prind în preajmă, te duc la catarg! 

— Da' ce-am făcut? protestă marinarul, cu o faţă lungă 
ca o zi de post. N-are voie omul să lucreze acilea şi să se 
caţere pe-o scară sau alta, fără să fie bănuit de ceva? 

— Lasă, nenicule, că ştiu eu despre ce mişcări e vorba, 
doar am lucrat pe-un guardo 1. la-ţi pălăria, îţi zic, şi vira! 

altfel te leg fedeleş şi te bag la pârnaie. Hai, cară-te, 
altfel intru-n tine! 

în treacăt fie spus, e de remarcat faptul că, pe vasele de 
orice fel, cei oe folosesc cel mai mult jargonul marinăresc 
nu sunt marinarii înşişi, ci oamenii care le seamănă cel mai 
puţin. În gura unor soldaţi din infanteria marină poţi auzi 
uneori mai multe „vorbe sărate“ decât în gura unui staroste 
de teugă. Pe de altă parte, când nu-şi face meseria, chiar 
oel mai desăvârşit marinar poate lesne 

1 Vas folosit la primirea marinarilor recrutaţi pentru flota 
de război. 

trece drept un om al uscatului. Când un individ umblă 
prin docuri ca o corabie întoarsă din India, pavoazat cu-o 
panglică neagră, mare cât un drapel de comandor, şi se 
opreşte în faţa unei cârciumi răsucindu-se ţanţoş pe călcâie 
ra un amiral care-ar veni cu barca lângă-un cuirasat cu trei 


rânduri de punți, — atunci poţi fi sigur că individul este 
ceea ce marinarii din flota de război numesc „un matelot 
care-ţi scoate ochii”, adică un şarlatan. Asemenea 
„mateloţi” se găsesc cu duiumul în lumea asta a noastră, 
ca un vas de război. 

CAPITOLUL LXXIV 

Gabierul mare, noapfea 

Tot drumul de la Rio până la Ecuator a fost pentru noi o 
croazieră plăcută,. Atât în ce priveşte vremea, cât şi în ce 
priveşte condiţiile de navigaţie. Cele mai plăcute erau 
momentele când, ieşind din cart, ne lungeam, sus, pe 
gabierul mare şi ne distram în fel şi chip. Scăpând de 
prezenţa nemijlocită a ofiţerilor, ne simţeam mult mai bine 
acolo decât în oricare altă parte a vasului. Ziua, mulţi dintre 
noi eram foarte harnici, şi ne croiam pălării sau ne cârpeam 
îmbrăcămintea. Noaptea, însă, deveneam mai romantici. 

Adeseori, Jack Chase, admirator entuziast al peisajelor 
marine, ne atrăgea atenţia asupra dârei lăsate pe apă de 
razele lunii, citându-ne câte un vers frumos din poeţii lui 
preferaţi. Nu voi uita niciodată elanul liric cu care, într-o 
dimineaţă, în zori, când întreg orizontul era vopsit cu aur şi 
purpură, Jack Chase, rezemat de şarturi, a exclamat 
întinzându-şi braţul deasupra mării: * 

— Vine Aurora, prieteni! 

ŞI, cu un glas melodios şi tărăgănat, ne-a recitat 
versurile: 

_„Cu-o mână blândă, grijulie, ea 
Incepe-a trage-a zorilor perdea. “ 

Apoi, întorcându-se către mine: 

— Sunt ale comandorului Camoes. Dar puneţi mâna cu 
toţii, trebuie să montăm bigal la aripa aceea — se schimbă 
vântul! 

în nopţile cu lună, fregata ne apărea, nouă, care stăteam 
cocoţaţi în creştetul ei, ca o privelişte de vis. Luneca 
purtată de vânt, cu aripile montate în ambele borduri, astfel 
încât velele arborelui mare şi ale arborelui trinchet 
semănau cu două piramide grandioase, ale căror cornişe — 


rândunicile — se pierdeau în nori. Nămetul acela de pânză 
albă, care plutea pe mare, era un spectacol cu adevărat 
grandios. Ai fi zis că cele trei catarge' sunt trei 

'em iri turci uriaşi, păşind peste ocean.. 

Parcă anume pentru a spori poezia acestui spectacol, 
răsunau uneori şi acordurile muzicii. Întreaga fanfară era 
chemată pe dunetă, pentru a-i încânta pe domnii ofiţeri, şi 
pe noi înşine, cu melodiile sale vechi şi măiastre. Unii dintre 
noi dansau atunci pe gabie, care era aproape la fel x 1 Bigă 
(sau ghiu, sku tangon), bilă de lemn sau tub metalic, cu un 
capăt articulat pe un catarg sau pe punte, care-i permite 
rotirea în plan vertical sau orizontal. 

r de încăpătoare ca un salon obişnuit. Când re lipsea f 
acompaniamentul fanfarei, ne mulţumeam cu vocile pri- 

1 vighetorilor noastre. 

în asemenea ocazii, Jack Chase ne delecta adesea 
cântând, cu vocea lui plăcută, Domnițele spaniole — un 
cântec foarte îndrăgit de marinarii din flota de război bri 
lanică — şi multe alte balade şi arii marinăreşti, ca de pildă: 

„Sir Patrick Spens era un matelot 
Cum nu găseşti pe mare altul“. 

sau: 

„De trei ori s-a sucit nava noastră, 

De trei ori, icnind s-a sucit, 

De trei ori s-a sucit nava noastră 
Si-n fundul mării s-a prăbuşit, în fundul mării s-a prăbuşit!“ 

Cântecele acestea erau asezonate cu tot felul de poveşti 
şi anecdote. In asemenea momente, eu încercam să-i trag 
de limbă pe marinarii mai bătrâni, îndemnindu-i să-şi 
depene amintirile despre bătăliile la care fuseseră martori. 
E dx'ept că doar puţini dintre ei luaseră parte la bătălii, dar 
asta făcea ca poveştile lor să fie şi mai interesante. 

Se afla printre noi un negru bătrân, poreclit „Tăbăci a“, 
pe care-l invitam adesea, în nopţile liniştite, să vină sus pe 
gabie şi să ne povestească. Era un matelot serios, 
cumpătat, foarte isteţ la minte şi deschis la vorbă, — unul 
dintre cei mai buni oameni de pe vas, şi respectat de toţi 


ceilalţi, 

În timpul ultimului război dintre Anglia şi America fusese, 
pare-se, „înrolat” cu de-a sila, împreună cu alţi marinari de 
pe-un vas comercial din Noua Anglie. Vasul care-l „înrolase” 
era o fregată britanică, „Macedonian”, capturată mai apoi 
de „Neversink”, fregata pe care’ ne aflam noi acum. 

într-o sfântă sâmbătă — povestea „Tăbăcilă” — când 

„Englezul” îl ataca pe „American”, el, adică „Tăbăcilă”, şi 
compatrioţii lui, postați din întâmplare la bateria de pe 
puntea de comandă, l-aU acostat respectuoşi pe căpitan — 
un bătrân pe nume Cardan — în clipa când acesta trecea în 
grabă pe-acolo, cu ocheanul subsuoară. Ei i-au repetat că 
nu sunt englezi şi, arătându-i c-ar fi groaznic să ridice mâna 
împotriva drapelului unei ţări care adăpostea mamele ce-i 
aduseseră pe lume, l-au conjurat să-i lase să plece de lângă 
tunuri şi să rămână neutri în timpul ciocnirii. Dar când un 
vas, de orice naţionalitate, intră în luptă, nu e deloc vreme 
pentru discuţii, e prea puţină vreme pentru dreptate şi încă 
şi mai puţină pentru omenie. 
Smulgând un pistol de la cingătoarea unui aspirant, 
căpitanul îl aţinti asupra capetelor celor trei mateloţi şi le 
porunci să se întoarcă de îndată la posturile lor, altfel îi va 
împuşca pe loc. Drept care. „Tăbăcilă” şi tovarăşii săi 
rămaseră la tunuri, cot la cot, cu duşmanii patriei lor, şi se 
luptară până la sfârşitui bătăliei; doar unul dintre ei ieşi din 
luptă, fiind omorât la postul său de-o ghiulea trasă de un 
compatriot. 

în cele din urmă, după ce-şi pierdu gabierele arborelui 
trinchet şi arborelui mare şi după ce arborele artimon îi fu 
doborât pe punte, iar verga trincei se prăvăli, tăiată în 
două, peste teuga sfărâmată şi ea, fregata engleză — 
ciuruită de gloanțe în sute de locuri — trebui să se dea 
bătută. Căpitanul Cardan porunci atunci să se arboreze 
steagul alb. 

„Tăbăcilă” fu unul dintre cei care-l ajutară pe căpitan să 
se urce la bordul fregatei „Neversink”. Când ajunse pe 
punte, Cardan îl salută pe Decatur, comandantul fregatei 


americane, şi-i oferi sabia. Dar Decatur i-o refuză, politicos. 
Invingătorul îşi amintea, poate, de petrecerile la care luase 
parte, în Norfolk, împreună cu ofiţerul englez, chiar în 
ajunul izbucnirii ostilităţilor, într-o vreme când comandau 
amândoi fregatele care zăceau acum avariate pe mare. Se 
pare că fregata „Macedonian” făcuse escală la Norfolk, 
pentru a aduce depeşe. Atunci râseseră şi glumiseră 
amândoi, la un pahar de vin, şi se spunea chiar că făcuseră 
rămăşag, pe-o pălărie de castor, în legătură cu o posibilă 
ciocnire între vasele lor. 

Cardan îi spuse lui Decatur, privind spre tunurile grele din 
faţa lui: 

— Acesta-i un cuirasat, nu o fregată. Nu mă miră că 
dumneata ai învins! 

Remarca asta se întemeia pe superioritatea în tunuri a 
fregatei „Neversink”. Atunci, ca şi acum, „Neversink” 
avea tunuri cu obuze de douăzeci şi patru de livre, pe când 
„Macedonian” doar tunuri cu obuze de optsprezece livre. In 
total, „Neversink” număra cincizeci şi patru de tunuri şi 
patru sute cincizeci de oameni, iar „Macedonian” 
avea patruzeci şi nouă de tunuri şi trei sute de oameni; 
acest mare decalaj, laolaltă cu celelalte condiţii în care s-a 
desfăşurat lupta, le răpeşte învingătorilor laurii gloriei, 


ai oricărei glorii în afară de aceea pe care ar revendica-o 
un hipopotam după ce-a doborât o focă. 

Dar, dacă „Tăbăcilă” spunea adevărul — şi era un om 
sincer — faptul relatat de el pare compensat de o anume 
împrejurare, povestită tot atunci. După bătălie, când au fost 
cercetate tunurile de pe fregata engleză, s-a constatat 
'că, la multe dintre de, fultuiala fusese îndesată peste 
încărcătură, astfel încât nu mai intercepta obuzele. Şi deşi, 
într-o bătălie navală înverşunată, un asemenea lucru ar 
putea fi pus pe seama grabei sau a neglijenţei, „Tăbăcilă”, 
fiind un moralist, îl atribuia unei alte cauze, mai puţin 
onorabile. Dar, chiar dacă aceasta ar fi fost cauza 
adevărată, faptul nu ştirbeşte cu nimic vitejia echipajului 


britanic. Totuşi, din tot ceea ce se poate afla de la nişte 
oameni imparţiali, care au luat parte la lupte navale, reiese 
destul de limpede că, la bordul oricărei nave, indiferent de 
naționalitatea ei, nu puţini sunt oamenii de. 

la tunuri care în timpul unei bătălii devin peste măsură de 
nervoşi, ca să nu spunem mai mult; ei ajung să vâre la 
nimereală vergelele în ţevi. Şi apoi, ce interes patriotic Îl 
poate mâna pe-un om recrutat cu de-a sila, să lupte într-o 
bătălie, la cai'e-a fost târât drept din braţele neveste-si? 
Este oare de mirare că marinarii englezi recrutaţi cu de-a 
sila n-au pregetat, în vreme de război, să paralizeze braţul 
care-i înrobise? 

Tot în perioada războiului, dar ceva mai înainte de bătălia 
amintită adineaori, un ofiţer scria într-un raport către 
amiralitatea engleză: „în flotă pare să domnească liniştea, 
dar săptămâna trecută, în timpul pregătirilor, s-a constatat 
că mai multe dintre tunurile de la pupa sunt avariate”. Cine 
le a variase? Marinarii nemulţumiţi. Să fie oare cu totul 
improbabil, aşadar, ca tunurile la caro se referea „Tăbăcilă” 
să fi fost manevrate de nişte oameni hotărâți să se abţină 
de la folosirea lor împotriva duşmanului? Şi ca, în bătălia 
pomenită, victoria câştigată de americani să fi fost 
obţinută, în parte, datorită insubordonării tenace a 
adversarului însuşi? 

în aceeaşi perioadă a războiului, au fost frecvente 
cazurile când tunurile de pe navele militare engleze erau 
găsite, dimineaţa, cu chiulasele tăiate peste noapte. 
Această eiopârţire a tunurilor şi scoaterea lor temporară din 
luptă nu se pot explica decât prin acea ură ascunsă 
împotriva serviciului militar, care s-a vădit şi în cazul mai 
sus amintit. Dar chiar acolo unde în rândurile echipajului nu 
domnea nicio nemulţumire adâncă, şi unde se întâmplă ca 
vreun marinar „să fugă de lângă tun”, mânat de frică, ar 
însemna o sfidare la adresa Cerului a-i pune în cârcă 
eticheta de „laş” şi a-l înjosi şi chinui în nenumărate alte 
feluri pe nenorocitul care şi aşa tremura destul. Predica de 
pe Munte nu pare să îndreptăţească obiceiul anumitor şefi 


de baterie de a sta cu sabia scoasă lângă oamenii lor 
(aşa cum s-a întâmplat pe „Macedonian”), şi de a-l 
străpunge numaidecât pe cel dintâi marinar care-ar da 
semne de spaimă. „Tăbăcilă” mi-a spus că a auzit dar acest 
ordin, dat de căpitanul englez ofiţerilor săi. Dacă istoria 
secretă a marilor bătălii navale ar putea fi scrisă, laurii de 
pe fruntea eroilor lor s-ar preface în cenuşă. 

Cât de ruşinos, din toate punctele de vedere, este 
articolul IV al Codului maritim militar american: „Dacă vreo 
persoană aflată în serviciul Marinei va cerşi în mod 


laş iertare, va fi condamnate la moarte". Astfel, cu 
moartea în faţă — dinspre duşmani, şi cu moartea în spate 
— dinspre compatrioţii săi, curajul unui marinar din flota de 
război nu poate avea niciodată meritul unei nobile 
spontaneităţi. Şi din acest punct de vedere, ca şi din toate 
celelalte. Codul maritim militar nu recompensează buna 
conduită, ci se rezumă să-l silească pe marinar să lupte ca 
un ucigaş plătit, — şi, ca să nu şovăie, îi sapă groapa chiar 
sub ochii lui. 

Dar acest articol IV e susceptibil de obiecţii şi mai grave. 
Curajul e, în fond, cea mai răspândită şi mai vulgară dintre 
virtuţi, şi singura pe care-o împărţim cu jivinele; iar excesul 
de curaj riscă să se transforme într-un fel de viciu. Cum 
natura obişnuieşte să ia cu o mână ceea ce dăruieşte cu 
cealaltă, un curaj fizic neobişnuit îşi găseşte, adesea, sălaş 
într-un caracter lipsit de calităţi mai înalte. Dar la un ofiţer 
de marină curajul fizic este considerat o calitate supremă, 
şi-i asigură uneori un post de comandă. 

lată de ce. Dacă vreun viteaz fără minte ajunge căpitan 
pe o fregată, el e-n stare s-o. Pună să lupte în condiţiile cele 
mai imposibile; pentru a se-acoperi pe sine cu gloria 
abatorului, el n-ar pregeta să-şi vadă măcelărit echipajul, ai 
cărui membri sunt siliţi să se lase masacrați de către 
inamic, de teamă să nu fie ucişi de lege. Amintiţi-vă de 
lupta dată în timpul ultimului război de fregata americană’ 
„Essex“ cu două crucişătoare engleze, „Phoebe“ şi 


„Cherub”, în largul golfului Valparaiso. Potrivit tuturor 
mărturiilor, căpitanul american şi-a silit nava schilodită să 
continue lupta, împotriva unor forţe mult suiperioare; în 
cele din urmă şi-a dat seama că era, practic, imposibil să 
sfârşească altfel decât învins; şi astfel, datorită unor 
împrejurări mai mult decât nefericite, oamenii lui au rămas 
lângă tunurile lor aproape inutile, pentru a fi. Sfârtecaţi de 
focul necontenit al artileriei inamice. 

Conţinuând lupta în felul acesta, fregata americană nu 
promova nici cu o iotă adevăratele interese ale patriei sale. 
Nu încerc să ştirbesc reputaţia pe care şi-o va fi câştigat 
căpitanul american prin această bătălie. Că era un om 
curajos, nu va tăgădui niciun marinar. Dar lumea e plină de 
oameni curajoşi. N-aş vrea să se creadă că pun la îndoială 
temeiurile unei anumite reputaţii; dar e mai mult ca sigur 
că marinarii cu bun simţ de la tunurile fregatei,. Essex“ — 
dacă au existat asemenea marinari — ar fi preferat, oricât 
de viteji ar fi fost, să-şi plece drapelul în clipa când şi-au dat 
seama că au pierdut, bătălia, decât să amine această 
capitulare inevitabilă, până-ntr-un moment când ar mai fi 
rămas doar puţine braţe americane pentru a-l da jos. Şi 
totuşi, dacă, în împrejurările date, aceşti oameni „ar fi 
cerşit în mod laş iertare", cum scrie articolul IV, ei ar fi 
putut să fie spânzurați. 

Când căpitanul vasului „Macedonian”, dându-şi seama că 
acesta e la cheremul lui „Neversink” „a ordonat coborârea 
drapelului, unul dintre ofiţerii săi, un om urât de marinari 
din pricina purtării sale tiranice, i-a făcut cele mai teribile 
reproşuri, jurând că el, unul, nu se va preda, şi propunind 
ca „Macedonian” să fie scufundat laolaltă cu fregata 
inamică. Dacă omul acesta ar fi fost căpitan, cu siguranţă 
că aşa ar fi procedat, dobindindu-şi astfel faima de erou — 
în lumea asta; însă ce faimă şi-ar fi agonisit oare în lumea 
cealaltă? 

Dar războiul este, în general, o insultă la adresa bunului 
simţ şi o palmă pe obrazul creştinătăţii, astfel încât toate 
lucrurile legate de el sunt absurde, necreştineşti, barbare, 


de o brutalitate care miroase a canibalism, a insulele Fiji, a 
pucioasă şi a diavol. 

Când o navă de război îşi coboară drapelul, disciplina 
dispare de obicei cu desăvârşire, iar marinarii ei nu mai pot 
fi stăpâniţi. Aşa s-au petrecut lucrurile şi la bordul fregatei 
engleze. Oamenii au spart uşa magaziei de băuturi şi 
grogul a început să curgă şiroaie pe punți, unde mulţi dintre 
răniţi zăceau între tunuri. Ei au pus mâna pe canistrele cu 
grog şi, sfidând toate mustrările, au băut alcoolul acela 
fierbinte, până când, spunea „Tăbăcilă”, le-a ţâşnit sângele 
prin nări şi au căzut morţi pe punte. 

Negrul mai avea multe de povestit despre bătălia aceea. 
El mă însoțea adeseori pe puntea principală, printre tunuri 
— aceleaşi care fuseseră folosite în bătălie — şi-mi arăta 
crăpăturile şi cicatricile de pe ţevile lor. După mai bine de 
treizeci de ani, abia se vedeau sub straturile de vopsea 
suprapuse; dar „Tăbăcilă” le ştia bine, deoarece se 
întorsese în patrie cu „Neversink” şi le văzuse curând după 
bătălie. 

într-o după amiază, când. Mă plimbam cu el pe puntea 
tunurilor, s-a oprit deodată în dreptul arborelui mare şi mi-a 
spus: — Partea asta a vasului fusese poreclită de noi, cei de 
pe „Macedonian”, „abatorul”: cădeau, aici câte cincişase 
marinari deodată. Inamicul ţinteşte întotdeauna în această 
parte, pentru a încerca să doboare catargul. Grinzile şi 
traversele de deasupra „abatorului” de pe „Macedonian” 
erau împroşcate cu sânge şi creieri. Gurile de magazie 
arătau ea dughenele unor măcelari: în belciuge atârnau 
bucățele de carne omenească. Un porc care alerga pe punți 
scăpase nevătămat, dar, din pricina tăvălelii, pielea i-era 
atât de mânjită de sânge, încât în momentul capitulării 
vasului, marinarii îl azvârliră peste bord, zicând c-ar deveni 
nişte canibali dacă i-ar mânca. 

Un alt patruped, o capră, îşi pierduse labele din faţă în 
acea bătălie. 

Potrivit datinei, marinarii morţi trebuiau să fie aruncaţi 
peste bord de îndată ce cădeau; altminteri, spunea 


„Tăbăcilă”,  priveliştea atâtor cadavre i-ar fi putut 
înspăimânta pe supraviețuitorii rămaşi la tunuri. Mi-a mai 
povestit şi următoarea întâmplare: o ghiulea, pătrunzând 
printr-un sabord, a omorât două treimi din echipajul unei 
baterii. 

. Şeful bateriei vecine, lăsând din mână aprinzătorul, pe 
care tocmai îl scosese din ţeava tunului, " se apucă să-i 
întoarcă pe morţi cu faţa-n sus, ca să vadă cine erau; 
recunoscând un fost camarad de „club“, cu care navigase 
de multe ori, izbucni în plâns şi, luând în braţe cadavrul, 
porni cu el spre copastia vasului; ajuns acolo, îl ţinu o clipă 
deasupra apei, şi exclamă: 

— Doamne! Tom! 

Dar un secund rănit îl întrerupse: 

— Încetează cu rugăciunile! Aruncă-l odată peste bord, şi 
întoarce-te la tunul tău! 

Cu inima zdrobită, marinarul execută ordinul şi se 
întoarse la postul său. 

Poveştile lui „Tăbăcilă” aruncau o lumină teribilă asupra 
acestei lumi, a vaselor de război. Gândindu-mă la 
sângeroasa glorie ce-i aureola pe eroii unor asemenea 
bătălii. Mă întrebam dacă sicriul în care a fost înmormântat 
lordul Nelson a fost într-adevăr sicriul unui erou. Nelson îl 
primise în dar din partea căpitanului Hallowell; sicriul 
fusese meşterit din arborele mare al vasului de linie francez 
„L'Orient” care, fiind incendiat de englezi, a stins vieţile a 
sute de francezi în bătălia Nilului. 

Fie ca lordul Nelson să se odihnească în pace, în lemnul 
putred al acelui catarg! Eu însă, aş prefera să fiu îngropat în 
trunchiul unui copac verde, pentru ca, mort fiind, să simt că 
seva vieţii mă dăruieşte frunzişului ce mi-ar acoperi cu 
umbră mormântul paşnic. 

CAPITOLUL LXXV 

„Scufundaţi, incendiaţi şi distrugeţi!“ 

(unul din ordinele tipărite în timp de război de către 
Amiralitate) 

Niciuna dintre nenumăratele poveşti istorisite sus pe 


gabie, în timpul  plăcutei noastre călătorii spre 
miazănoapte, nu se putea asemui cu poveştile starostelui 
nostru, 

Jack Chase. 

Nu putea fi societate mai plăcută decât aceea a în- 
vecislăvitului Jack. Lucruri despre care mai toți oamenii nu 
fac decât să citească, ori să viseze, el le văzuse cu ochii lui 
şi le trăise personal. Fusese, cândva, un contrabandist 
temerar şi-ţi putea povesti despre un tun cu ţeava Lungă, 
burduşit cu mătăsuri franţuzeşti; despre cartuşe umplute cu 
cel mai fin ceai, în loc de pulbere; despre mitralii doldora de 
dulciuri din Indiile de vest; despre haine şi pantaloni 
marinăreşti căptuşiţi cu dantele scumpe; şi despre picioare 
de mese, găunoase pe dinăuntru ca nişte ţevi de puşcă, 
burduşite cu mirodenii şi stupefiante. lţi raai putea spune şi 
povestea unei văduve abraşe — o frumoasă tăinuitoare de 
mărfuri aduse prin contrabandă pe coasta 
Angliei — care le zâmbeadulce contrabandiştilor când îi 
vindeau, pe un preţ de nimic, mătâsurile şi horbotele. Cu 
vorbe de alint. Îi ruga să-i mai aducă. 

îţi mai putea povesti şi despre bătăliile deznădăjduite 
duse. La miezul nopţii, cu ambarcaţiunile Maiestăţii Sale 
Britanice, în vreun golf bântuit de furtună: despre 
capturarea unor cheflii aduşi cu japca pe-un vas de război 
după ce căpetenia lor fusese, pretindeau ei. Omorâtă; unul 
dintre ei — un bărbat chipeş şi cumpătat la vorbă — avea 
să primească un mandat de arestare pentru neplata unei 
datorii, şi să coboare pe țărm, prilej pentru a fi bănuit că el 
era căpetenia „omorâtă”, şi că pusese singur la cale 
această evadare „legală”. 

Dar cel mai straşnic povestea Jack Chase despre bătălia 
de la Navarino, deoarece fusese tunar-şef la bordul vasului 
amiral „Asia“, comandat de amiralul Codrington. Nici de-aş 
avea stilul bătrânului. Homer, în viguroasa tălmăcire a lui 
Chapman“, nu m-aş încumeta să redau versiunea nobilului 


43 George Chapman (1559 ?—1634), poet englez, cunoscut mai 
ales prin, tălmăcirile sale, între altele Iliada şi Odiseea lui Homer; 


Jack despre acea bătălie, în care, la 20 octombrie 1327. 
Treizeci şi două de corăbii englezeşti, franţuzeşti şi ruseşti 
au atacat şi au învins, în Levant, o flotă otomană alcătuită 
din trei vase de linie, douăzeci şi cinci de fregate şi 
nenumărate ambarcaţiuni incendiare şi de diversiune. 

— Abia aşteptam să ne năpustim asupra lor — spunea 
Jack — iar când am deschis în sfârşit focul, ai fi zis că 
suntem. O turmă de delfini printre peşti zburători. „Fiecare 
om să-şi doboare pasărea!“ aşa strigam în clipa când ne 
puneam tunurile în poziţie de tragere. lar tunurile acelea 
începură să scoată fum aidoma unor lulele olandeze! 
Oamenii din echipajul bateriei mele purtau la piept nişte 
steguleţe, pe care să le poată lipi de catarg în cazul când 
pavilionul vasului ar fi fost doborât. Goi până la brâu, ne 
luptam ca nişte tigri, iar fregatele turceşti cădeau una după 
alta. Ca popicele. Oamenii noştri îşi trimeteau 'boabele de 
plumb, dese ca o grindină, asupra şarturilor înţesate cu 
turci înarmaţi — ai fi zis eă-s nişte stoluri de porumbei pe 
crengile unor brazi. Straşnică bătălie a mai fost, măi băieţi! 
Turcii ăia afurisiţi au vârât în chila faătrânei 
„Asia” o întreagă carieră de marmoră — fiece ghiulea 
cântărea câte o sută şi cincizeci de livre. Din trei saborduri 
nimereau unul. Dar şi noi le dădeam, mai mult decât 
primeam de la ei. Eu îmi dezmierdam tunul şi strigam: 

— „Hai, buldogule, şo pe ei! Muşcă-i şi fă-le bocaporţi în 
bordurile lor musulmane!“ Cojocel Alb, băiete, păcat că n-ai 
fost şi tu acolo! Golful era împânzit eu vergi şi catarge, cum 
am* văzut eu odată pe fluviul Arkansas o sumedenie de 
răgălii, întinse ca un pod. Inamica ne împroşca cu măslinele 
şi măzărichea lui de foc, care se abătea peste noi ca mana 
deşertului. Strigătele „Allah, 

AHali!“. Sfâşiau văzduhul, unii zbierau, din sabordurile 
corăbiilor turceşti, alţii chiar din apa în care se înecau, iar 
turbanele pluteau peste capetele lor rase, de parc-ar fi fost 
nişte şerpi negri lunecând printre stânci. Turcii erau 
încredinţaţi că Profetul îi va trage de turbanele alea şi-i va 
azvârli drept în paradis, numai că s-au dus bâldâbăc până-n 


fundul mării, cale de cincizeci de stânjeni! — Primul meu 
încărcător, Ned Knowles, un flăcău din Guernesey, îmi 
strigă deodată, scoţându-şi capul prin sabord şi privind spre 
vasul de linie turcesc cel mai apropiat: 

— „Afurisiţii ăştia de ma'ometani n-au de gând să se 

predea o dată?“ În clipa următoare, căpăţână lui zbură pe 
lângă mine ca o ghiulea, iar steagul lui Ned Knowles se 
aplecă pentru totdeauna. l-am târât trupul. Intr-o parte şi, 
ca să-l răzbunăm, am băgat în ţeava tunului nicovala 
dogarului — un camarad de-alvlui Ned i-a vârât tichia 
scoțiană, ca fultuială — şi am tras în vasul ăla turcesc! 
Vă jur, băieţi, pe Dumnezeul războiului vă jur că n-a mai 
rămas din nava aia aproape nimic, nici cât să poţi face foc 
pentru un ceaun cu apă. A fost o zi grea, băieţi, o zi 
amarnică. În noaptea aceea, după ce s-a isprăvit totul, am 
dormit destul de adânc, pe o ladă cu mitralii, în chip de 
pernă! Dar să fi văzut voi steagurile turceşti încărcate de 
unul dintre căpitanii noştri pe corabia lui — se jura c-o să 
împodobească livada lui taică-su cu de, aşa cum ne 
împodobim noi vergile pentru-o zi. De gală. 

— Nobile Jack, îl întrerupse un marinar, privindu-î mâna 
ciuntită, deşi î-ai canonit rău pe turci la Navarino, dumneata 
însuţi n-ai pierdut, ca să zic aşa, decât o ţandără. 

— Da, dar eu şi unul dintre secunzi eram cât pe-aci să 
dăm de dracul. O ghiulea, explodând lângă sabordul unde 
mă aflam, şi-a trimis schijele în dreapta şi-n stânga. 

Una din de mi-a spintecat pălăria, chiar lângă frunte, alta 
a ras cizma stângă a secundului, tăindu-i călcâiul, iar o a 
treia l-a omorât pe băiatul care-mi aducea pulberea, fără 
să-l atingă. 

— Cum aşa, Jack? _ 

— Păi, suflul l-a omorât pe sărmanul băiat. In clipa aceea 
şedea pe-un maldăr de fultuială; după ce s-a risipit praful 
stârnit de parapetul făcut ţăndări, am băgat de seamă că 
încă mai şedea acolo, cu ochii larg deschişi. „Micul meu 
erou!“ strigai eu, băţându-l pe spate, dar el se prăbuşi la 
picioarele mele, cu faţa în jos. Atingându-i pieptul, mi-am 


dat seama că inima încetase să-i bată, deşi pe tot trupul lui 
nu vedeai nici cel mai mărunt semn. 

O adâncă tăcere îi învălui pe ascultători, tăcere ruptă în 
cele din urmă de către al doilea şef de gabie: 

— Nobile Jack, ştiu că nu obişnuieşti să te lauzi, dar 
spune-ne ce-ai făcut tu însuţi în ziua aceea? 

— Păi, să ştiţi, vitejii mei, că n-am făcut atâta treabă câtă 
a făcut tunul meu. Sunt însă mândru că tocmai tunul acela 
a fost cel care-a doborât arborele mare al vasuluiamiral 
turcesc, lăsând din el doar un ciot nu îndeajuns de lung ca 
să poţi ciopli un picior de lemn pentru lordul Nelson. 

— Bine, dar după felul cum tragi aprinzătorul şi cum îţi 
plimbi privirea pe călare, se vădeşte că eşti un bun ţintaş — 
nu-i aşa, Jack? 

— Eu n-am făcut altceva decât să pun tunul în poziţie de 
tragere, dar cel care a tras ghiuleaua drept în catargul 
vasului-amiral turcesc a fost amiralul cel mare, Dumnezeu 
cel atotputernic. 

— Dar cum te-ai simţit, Jack, când te-a lovit schija aceea? 

— A, m-am simţit mai uşor cu un deget. Mi-au mai rămas 
alte şapte, în afaiă de policari, iar de au făcut o treabă bună 
în ziua de după bătălie, căci se cuvine să ştiţi, dragii mei, că 
munca cea mai grea vine abia după. 
ce tunurile sunt puse din nou la adăpost. Vreme de trei zile 
am muncit şi eu ia repararea greementului, cu o singură 
mână şi cu aceiaşi pantaloni pe care-i purtasem în ziua 
bătăliei. Sângele se uscase şi se închegase pe ei, aşa încât 
păreau croiţi dintr-un marochin roşu, lucios. 

Jack Chase avea o inimă de elefant. Deşi îl văzusem 
plângând odată, când un marinar fusese biciuit la pasarelă, 
— acum, când ne povestea despre bătălia' de la 
Navarino, ai fi zis că însuşi Dumnezeul Bibliei comandase 
flota britanică din Levant, în sângeroasa zi de 20 octombrie 
1827. De unde se. Vede că războiul face chiar şi din cei mai 
buni oameni nişte păcătoşi, aducându-i pe toţi la nivelul de 
umanitate existent pe insulele Fiji. Unii marinari din flota de 
război mi-au mărturisit că simţiseră nu o dată cum inimile li 


se aspreau pe măsură ce bătălia se înteţea, ajungând să se 
lupte fără niciun gând în minte, întocmai ca propriile lor 
tunuri. 

Soldat sau matelot, combatantul e un demon, iar oastea 
Diavolului nu duce lipsă de voinici. Dar războiul e, uneori, 
inevitabil: poţi răbda, oare, ca onoarea nalt» 

ţională să fie călcată în picioare de către un duşman 
neobrăzat? 

Totuşi, nu uitaţi, voi, episcopilor care votaţi în favoarea 
războiului, că lisus ne-a poruncit să întoarcem obrazul 
stâng, dacă primim o palmă pe cel drept, Această poruncă 
nu poate fi scoasă din Evanghelie, ea ne obligă la fel ca 
oricare alta; e o poruncă în care s-a întruchipat sufletul şi 
substanţa religiei creştine — fără ea, creştinismul, ar fi ca 
orice altă religie. Porunca aceasta va mai călăuzi lumea 
încă multă vreme. Dar cu condiţia să devenim, mai întăi, 
Quakeril în anumite privinţe. 

Pvevenind la bătălia de la Navarino, cine-ar putea să jure 
că o Providenţă divină a condus flotele combinate ale 
Angliei, Franţei şi Rusiei, deşi e adevărat că, spre deosebire 
ide mai toate bătăliile sângeroase, care. S-au dovedit a nu 
fi altceva decât nişte masacre inutile, victoria amiralului 
Codrington a dus fără îndoială la emanciparea 
Greciei şi a pus capăt atrocităților turceşti în acea ţară 
shşiată? Ar însemna că aceeaşi Providenţă a condus şi 
ostile care i-au atacaf pe Waldenşi2. — aceşti aleşi ai 
Bisericii, persecutați în Elveţia, şi a aprins rugurile din 
Şmithfield8, în timpul domniei sângeroasei regine Mary. 

1 Sectă creştină întemeiată pe la 1650 în America, de 
către 
George Fox. Şi ai cărei membri dispreţuiesc obiectele’ de 
cult, p unind accentul pe convingerile lăuntrice. 

2 Adepții unei secte religioase fondată prin 1170 de 
Peter 
Waldo şi persecutați ulterior în Italia şi în Elveţia, din priciria 
antieatolicismului lor declarat. 

8 Cartier din Londra, unde erau arşi. Pe rug „ereticii”. Sub 


domnia reginei Mary (1516—1558), rugurile au fost foarte 
active, mistuind trupurile a numeroşi „puritani”. 

Dar toate evenimentele se amestecă, devenind de 
nerecunoscut. Ceea ce numim Soartă este o forţă 
imparţială şi nemiloasă, nu un demon capabil să aprindă 
ruguri bigote, sau un filantrop capabil să îmbrăţişeze cauza 
Greciei. Noi, oamenii, ne putem agita, mânia şi lupta, dar 
aşa-zisa Soartă păstrează în veci o neutralitate armată. 

Deşi ştim bine că aşa stau lucrurile, continuăm să ne 
imaginăm lumea de apoi, după chipul şi asemănarea 
noastră şi să ne plăsmuim, fiecare, zeii. Orice muritor îşi dă 
votul pentru zeul dorit de el ia cârma lumilor; am şi eu un 
glas prin'care pot contribui la plămădirea veşniciei, iar 
voinţa mea influenţează orbitele sorilor celor mai. 
depărtaţi. În două sensuri, suntem exact ceea ce divinizăm. 
Noi înşine suntem Soarta. 

CAPITOLUL LX XVI 
Port-sarturile 

Când eram obosit de zbuciumul şi de atmosfera uneori 
încordată de pe puntea tunurilor, mă retrăgeam la un 
sabord. Unde mă linişteam contemplând oglinda mării 
nemărginite. Să facem acelaşi lucru acum, după larma 
bătăliei descrise în. Ultimele două capitole, să încercăm să 
ne liniştim, dacă se poate, în port-sarturile fregatei 

„Neversink”. 

În ciuda faptului, că marinarii de pe-un vas de război sunt 
siliţi să trăiască în. Comun şi să-şi arate în văzul tutu- 


rar până şi lucrurile cele mai intime, există totuşi la bord 
câteva colţişoare în care te poţi retrage uneori, pentru a 
rămâne singur, măcar câteva clipe: 

Un asemenea refugiu îl ofereau mai ales port-sarturile, 
unde mă duceam câteodată, în timpul agreabilei noastre 
călătorii de întoarcere, pe mările tropicale. Acolo mă 
retrăgeam, după ce mă săturam să ascult cumplitele 
poveşti spuse sus pe gabie, şi — dacă eram lăsat în pace — 
transformam în înţelepciune faptele aflate. 


Port-sarturile sunt nişte mici platforme situate în afara 
corpului navei, la temelia şarturilor masive care coboară 
dinspre vârfurile celor trei catarge, către parapete. De la o 
vreme, de par să se fi demodat în flota comercială, ca şi 
frumoasele galerii laterale — un fel de turnulețe care, 
odinioară, scoteau în relief pypa unei corăbii. Aici puteai 
vedea câte un ofiţer care, la numai un ceas după 
terminarea bătăliei, venea să fumeze un trabuc, pentru a-şi 
scutura de pe favoriţi fumul puturos al prafului de puşcă. 
Exista, pe vremuri, şi pitoreasca galerie de la pupa, un 
admirabil balcon suspendat deasupra mării, unde,. Intr-o 
vară din epoca viceregilor peruani, cavalerul spaniol 
Mendanna, din Lima, s-a iubit cu. Dona Isabella, în timp ce 
corabia lor luneca spre insulele Solomon sau poate spre 
fabulosul 
Ofir ori spre Cicladele mari“; dona Isabella, împurpurată ca 
zarea în asfinţit, se uita la peştii zburători, care ţeseau, din 
urzeala trupurilor lor argintii, tartane şi pleduri solzoase, 
chiar sub balconul unde şedea domniţa şi unde se intra, 
direct din cabina căpitanului, aşa cum intri din 

1 Grup de insule din Grecia (Păros, Melos, etc,). Celebre 
în antichitate pentru bogăţiile lor. 

odaia unei doamne în budoarul ei; dar şi acest încântător 
balcon a dispărut — victimă a unor inovaţii barbare. 

Da, galeria aceea sprijinită pe nişte labe cu gheare, nu 
mai e la modă — Ca nu mai are preţ în ochii comandorilor. 

Ducă-se pe pustii orice mobilă, afară de cea veche! 

Mie daţi-mi jilţul bătrânesc al bunicului, aşezat pe patru 
broscoi sculptați, aşa cum Hindugşii îşi imaginau universul 
sprijinit pe patru țestoase! Daţi-mi şi bastonul bunicului, cu 
măciulia daurită — un baston care, întocmai ca muscheta 


44 William Wallace (1272—1305), patriot scoţian, luptător pentru 
independenţă. 

? Aluzie la un poem al poetului englez Robert Southey, 
publicat în 1801 sub titlul Thalaba-nimicitorul. Thalaba, un tînăr 
musulman, îşi jertfeşte viaţa într-o luptă grea cu nişte vrăjitori 
pe care-i nimiceşte. 


mânuită de tatăl generalului Washington, sau ca sabia, lată 
a lui William Wallace *, putea frânge spinarea filfizonilor cu 
nuieluşe în mâini din aceste vremuri care-abia se ţin pe 
picioare. Daţi-mi şi tunica lui pieptoasă, care-i cădea 
vitejeşte peste şolduri — o tunică prevăzută cu două 
buzunare cât toate zilele, pentru galbeni. Cât despre 
această pălărie de castor, cu „ţilindru“, aruncaţi-o peste 
bord, şi daţi-mi în schimb tricornul falnic al bunicului meu! 

Dar cu toate că galeriile laterale şi galeria pupa au 
dispărut de pe yasele de război, mai rămân port-sarturile 
— O ascunzătoare cum nu se poate mai plăcută» Uriaşele 
palancuri şi parâme de la baza şarturilor împart aceste 
port-sarturi în numeroase bisericuțe, alcovuri, firide şi 
altare, unde poţi trândăvi — în afara vasului, și; totuşi la 
bordul lui. E drept, însă, că în această lume de pe-un vas de 
război sunt destui cei cu care trebuie să împărţi lucrurile 
bune. Adesea, în timp ce stăteam tolănit în vreunul din 
alcovurile acelea minuscule, contemplând orizontul şi 
meditând la Cathay, 1 eram trezit din visare de vreun 
bătrân tunar care venea acolo să-şi pună la uscat nişte 
butoiaşe cu chibrituri, proaspăt vopsite. 

Alteori, câte unul din artiştii aceia care făceau tatuaje, se 
târa peste copastie, urmat de „modelul” lui; acesta întindea 
un braţ sau un picior gol, şi atunci neplăcuta operaţie a 
„înţepăturii” începea chiar sub ochii mei. Sau se întâmplă 
ca o droaie de marinari să dea buzna în ascunzătoarea 
mea, cu lădiţele lor cu scule, şi să trăncănească, în vreme 
ce-şi cârpeau nădragii. 

Într-o după-amiază de duminică, pe când mă odihneam 
într-o firidă foarte ferită şi răcoroasă, între două parâme, 
am auzit un glas şoptit şi rugător. 

Privind printre parâme, am zărit un marinar bătrân care 
se ruga, în genunchi, cu ochii închişi, întors cu faţa spre 
mare. M-am ridicat încetişor şi m-am furişat printr-un 
sabord, lăsându-l pe venerabilul matelot să se roage în 
tihnă. 

Era un baptist fervent şi se retrăgea mereu în portsarturi 


ca să se roage în singurătate, — camarazii lui îi cunoşteau 
bine năravul. Îmi amintea de Sfântul Anton care se ducea în 
pustie ca să se roage. 

Omul acesta era comandantul unuia dintre cele două 
tunuri grele amplasate de-o parte şi de alta a teugii — al 

1 Cathay (sau Chiţai), denumire sub care era cunoscută 
China, în urmă cu o mie de ani lui se afla la tribord şi era un 
adevărat Thalaba 1 de fier; 
misiunea lui era „să-l pună în bătaie”, să aibă grijă să fie 
încărcat bine, să-i îndrepte spre ţintă cătarea şi să-i ordone 
„foc!“ ajutorului său, declanşând astfel o conflagrație 
infernală, aducătoare de moarte. 

Acest comandant de tun era un om bătrân, cinstit şi 
sincer, smerit în credinţa lui; el nu făcea decât să-şi câştige 
pâinea lucrând la tunul acela. Dar cum de era în stare să 
rupă, cu mâinile lui mânjite cu pulbere, pâinea paşnică şi 
îmbietoare la pocăință a Cinei, pâine din care se: 
împărtăşise desigur adesea pe uscat? Ritualul sfintei 
cuminecături este, de altfel, omis din programul religios al 
marinarilor din flota de război, deşi există la bord un 
capelan şi cel puţin câţiva oameni doritori să primească din 
mâna lui împărtăşania; această omisiune ar putea fi pusă 
pe seama unei anumite cuviinţe, foarte lăudabile. 

în cel mai bun caz, dreptatea în lumea asta, de pe un vas 
de război, e doar un ideal neîmplinit şi chiar noi, creştinii, 
nesocotim preceptele pe care tot încercăm să le vâiâm pe 
gât păgânilor, în nădejdea de a aduce raiul pe pământ. 
Având în vedere întreaga alcătuire socială a lumii noastre, 
atât de nepotrivită cu blândeţea creştină, au se pare 
oarecare dreptate cei ce afirmă că, deşi Mântuitorul a fost 
plin de înţelepciune cerească, Evanghelia lui e lipsită de 
înţelepciune practică, pământească — deoarece nu prea 
ţine seamă de nevoile naţiunilor, care cer uneori masacre 


şi războaie sângeroase, şi nici de valoarea rangurilor, 
titlurilor şi banilor. Dar acest lucru nu face decât să 
confirme esența divină a lui lisus; căci, aşa cum 


demonstrează Burnet® şi cei mai buni teologi, natura lui nu 
era doar omenească — nu era natura unui om al lumii 
acesteia. 

CAPITOLUL LXX VII 

Infirmeria de pe un vas de război 

După ce am navigat, cu o briză statornică, până anroape 
de Ecuator, vântul a căzut, şi am rămas încremeniţi vreme 
de trei zile pe mare. 

Fregata noastră era un vas de război puternic, cu cinci 
sute de oameni, un comandor şi un căpitan, având în spate 
o sumedenie de tunuri grele; şi totuşi, zăceam acolo, 
neajutoraţi ca un prunc în leagăn. Dac-am fi avut o furtună 
în lo, cui acelui calm plat, am fi înfruntat-o bucuros cu 
bompreşul nostru, întins ca o lance de nădejde; dar, aşa 
cum se întâmplă şi la oameni, acest inamic impasibil, senin 
— irezistibil, fără a opune vreo rezistenţă —; a rămas 
neînvins, până-n clipa când a catadicsit să ne lase-n pace. 

în toate cele trei jile a fost o căldură cumplită — soarele 
făcea să se topească smoala dintre scândurile vasului; 

1 Thomas Burnet (1635—1715), teolog englez, autor al 
unor scrieri în care încearcă o reconciliere a religiei cu 
ştiinţa din vremea lui. 

marinarii au întins tendel/e 1 la prova şi la pupa. lar 
punţile erau stropite mereu cu apă. Tocmai în aceste zile s- 
a petrecut un eveniment trist, deşi nu neobişnuit la bordul 
unei nave. Se cuvine însă, pentru a pregăti relatarea lui, să 
vorbim puţin despre o pail te a vasului, denumită 
„infirmerie”. 

Locul acesta, unde sunt aduşi marinarii bolnavi, seamănă 
în multe privinţe cu un spital public de pe uscat. Infirmeria 
vasului „Neversink” era situată, întocmai ca infirmeriile mai 
tuturor fregatelor, pe puntea-dormitor—, a treia punte de 
sus, mai exact Ja extremitatea ei, cuprinzând suprafaţa 
triunghiulară de la prova. Era. De aceea, un fei de hrubă 


45 Tendă, apărătoare de pînză ce sţ întinde deasupra punţii 
unei nave . spre a proteja echipajul de razele soarelui, sau 
de ploaie. 


subpământeană, în care. Chiar la amiază, abia dacă 
pătrundea o rază de lumină. 

Pe o fregată care-şi are întreg armamentul şi toate 
proviziile la bord, puntea-dormitor se află parţial-sub nivelul 
apei. Dar, cât stă în port. O oarecare circulaţie a aerului 
este posibilă, prin practicarea unor găuri, mari în -părțile 
superioare ale bordurilor, nu mult deasupra nivelului apei; 
aceste găuri se numesc „guri de ventilaţie”. 

înainte de ieşirea în larg. Ele trebuie să fie călăfâtuite şi 
cătrănite, pentru a fi închise ermetic. După închiderea 
acestor.. Guri de ventilaţie", infirmeria rămâne 
impermeabilă la orice undă de aer proaspăt. Pe „Neversink" 
doar câteva porții de aer proaspăt erau aduse, pe cale 
artificială. Dar întrucât singurul dispozitiv folosit era o 

5-mânecă de vânt'“$, cantitatea de aer proaspăt trimisă 
pe aceasta depindea de forța vântului. Pe un calm plat nu 
ajungea jos niciun pic, iar pe-o furtună năpraznică 
„mâneca de vânt” trebuia să fie scoasă, pentru ca bolnavii 
să nu fie expuşi la curentul prea puternic. Un paravan de 
nuiele împletite despărţea infirmeria noastră de restul 
punţii, unde erau atâmate hamacele marinarilor de cart; 
ca urmare, în infirmerie se auzea toată zarva prilejuită de 
schimbarea carturilor. Stăpân peste infirmerie era steward- 
ul chirurgului — un personaj despre care am voi'bit în 
capitolul privitor la amputarea piciorului unui cm de pe 
gabie. Asistat de câţiva subalterni, era totdeauna la postul 
său, ziua ca şi noaptea. 

Acest personaj merită să fie descris. Era un tinerel mic de 
stat, palid, cu ochii duşi în fundul capului şi cu acea' 
figura de Lazăr, atât de des întâimtă la lucrătorii din spitale. 
Rareori îl puteai vedea pe punte, iar atunci când ieşea 
totuşi la lumina soarelui, o făcea cu o mutră speriată, 
clipind neliniştit din ochi. Soarele nu era făcut pentru el. 
Sistemullui nervos era contrariat de priveliştea bătrânilor şi 
voinicilor lupi de mare de la teuga, ca şi de hărmălaia de pe 


46 Minecă de vînt, trombă de -aerisire confecţionată din pînză 
şi orientată spre interiorul navei. 


spardec; de aceea, rămânea mai tot timpul închis într-o 
atmosf eră care, printr-o îndelungată obişnuinţă, îi devenise 
prielnică. 

Tinerelul acesta nu lua niciodată parte la vreo 
conversaţie frivolă; nu. Vorbea decât despre reţetele 
prescrise de chirurg, şi fiece cuvânt al lui era un hap. Nu-l 
văzuse nimenea zâmbind. Dar nici sobrii nu era, În înţelesul 
obişnuit al cuvântului. Expresia feţei lui cadaverice trăda, în 
schimb, o resemnare totală în faţa sorții. Ce ciudat, că 
atâţia dintre cei care pretind că au grijă de sănătatea 
noastră, arată ei înşişi ca nişte bolnavi! 

Legată de infirmerie — dar nu în spaţiu, căci era situată 
lângă biroul unde-şi ţinea socotelile ste/vara-ul comi, 
sarului de bord — era o farmacie, a cărei-cheie se afla în 
păstrarea aceluiaşi personaj. Farmacia aceasta era 
înzestrată, întocmai ca o spiţerie de pe uscat, cu o 
sumedenie de sticluţe şi borcănaşe verzi înşirate pe 
rafturile ce acopereau toţi cei patru pereţi ai încăperii; iar 
dedesubt, se vedeau numeroase sertare, cu etichete pe 
care erau scrise, cu litere de aur, cuvinte latineşti 
prescurtate într-un mod ininteligibil. 

Omul nostru îşi deschidea farmacia în fiecare dimineaţă 
şi în fiece seară, pentru câte o oră-două, Partea de sus a 
uşii era acoperită de-un oblon venețian, pe care el îl ridica, 
pentru a lăsa să pătrundă un pic de aer. Aşezat pe-un 
scăunel, cu un cozoroc verzui peste ochi, tot învirtea un 
pisălog într-un mortar de fier, mare cât un obuzier — 
amestecind nu ştiu ce praf purgativ. O lampă fumegoăsă 
proiecta o lumină tremurătoare, gălbuie, asupra feţei lui 
livide şi a regimentelor de borcane înşirate, pe rafturi. 

De mai multe ori, având nevoie de o mică doctorie „dar 
ne fiind îndeajuns de bolnav pentru a mă prezenta în faţa 
chirurgului, m-am dus, dimineaţa, la cadavericul farmacist, 
ca să-l rog să-mi dea medicamentul dorit; iar el, fără să 
scoată un cuvânt, îmi amesteca nişte prafuri într-o cană de 
tablă, pe care mi-o întindea apoi prin mica deschizătură din 
uşa lui, întocmai cum casierul de îa ghişeul unui teatru îţi 


întinde restul, când cumperi de la el un bilet. 

Eu, însă, aşezam cana pe o policioară de lângă uşă, şi o 
examinam cu atenţie, fiindcă n-am urmat niciodată 
exemplul lui Julius Caesar, în ce priveşte hapurile; ar fi fost 
un hap prea amar pentru mine, să înghit aşa, pe 
nemestecate şi pe negândite, chiar la tejghea, doctoria 
pregătită de spiţerul acela. Doar nu era vorba de un sirop 
de mentă sorbit la barul unui hotel! E drept că junele şi 
palidul spiţer îţi dădea pe gratis hapul, ceea ce nu era 
puţin, căci nu-i, oare, de mirare — pentru a nu spune mai 
mult —că farmaciştii îţi cer bani — dolari şi cenți! — în 
schimbul greţei oribile pe care ţi-o provoacă? 

Cana mea de tablă aştepta cam mult pe policioara aceea, 
căci „Pilulă'1, cum îl porecliseră marinarii, nici nu mă băga 
în seamă; cu o mutră posacă, urma să piseze, în tăcere, sau 
să-şi treacă prafurile dintr-un pliculeţ în altul, până când se 
ivea în sfârşit vreun alt muşteriu şi, văzându-l, mă hotărâm 
brusc să dau pe gât doctoria şi să cluc indicibila-i mireasmă 
sus, pe gabierul mare al fregatei. 

Nu ştiu dacă de vină era rulm! acesteia, mult mai 
puternic simţit de la o* asemenea înălţime, dar pe mine mă 
apuca totdeauna răul de mare, după ce înghiţeam vreo 
doctorie. Hapurile îmi făceau rareori bine. 

Steward-ul chirurgului era doar un subaltern al doctorului 
„Epidermă*, care locuia la popotă, împreună cu secunzii, 
ofiţerul cu navigația, capelanul şi comisarul de bord. 

După lege, chirurgul este însărcinat cu supravegherea 
condiţiilor sanitare de pe vas. Dacă în vreunul din 
sectoarele acestuia se iveşte vreo situaţie pe care o 
consideră dăunătoare sănătăţii echipajului, chirurgul are 
dreptul să protesteze formal, în faţa căpitanului. Când un 
marinar e biciuit la pasarelă, chirurgul se află în preajmă, 
iar dacă socoate că pedeapsa devine insuportabilă pentru 
organismul vinovatului, are dreptul să intervină şi să ceară 
suspendarea ei. 

Dar, cu toate că regulamentele navale îl investesc cu 
această putere discreţionară asupra comandorului însuşi, 


— Cât de des o foloseşte el, oare, în cazurile în care s-ar 
cuveni s-o facă, din considerente umanitare? Trei ani pe un 
vas înseamnă un timp foarte îndelungat şi e neplăcut, cred, 
şi enervant din toate punctele de vedere, să fii, în tot acest 
timp, la cuțite cu căpitanul şi cu secunzii acelui vas. Numai 
aşa poate fi explicat faptul că unii chirurgi uită să 
protesteze împotriva cruzimilor la care asistă. 

Ca să nu mai vorbesc, din nou, despre umezeala ce 
domnea necontenit pe punţile vasului nostru, ca urmare a 
inundării lor cu apă sărată, în zilele când ne apropiam de 
Capul Horn, voi aminti doar că, la bordul fregatei 
„Neversink”, nişte oameni cunoscuţi ca bolnavi de oftică 
gemeau sub biciul ajutorului de boţman, fără ca chirurgul şi 
cei doi asistenţi al lui să intervină vreodată. Dar, acolo unde 
disciplina marţială este menţinută fără niciun scrupul, în 
zadar ai încerca s-o îndulceşti prin procla- 


marea unor principii umanitare. Mai curând ai putea 
Smblânzi ursul grizzly din Missouri, decât umaniza o 
instituţie atât de crudă şi nemiloasă. 

Chirurgul are însă şi alte îndatoriri. Niciun om nu intră în 
Marină fără a fi supus unui examen corporal, menit să-i 
verifice sănătatea. 

ljnul dintre primele locuri în care am intrat după 

îmbarcarea mea pe „Neversink” * a fost infirmeria. L-am 
găsit acolo pe un asistent, aşezat la o masă acoperită cu 
postav verde. Îi venise rândul să inspecteze infirmeria. 
Fiind trimis de ofiţerul de cart să mă prezint în faţa acestui 
slujbaş, am tuşit pentru a-i atrage atenţia, iar când i-am 
surprins privirea, i-am spus politicos că vin la dânsul pentru 
a fi supus unui examen medical riguros. 

— Dezbracă-te! îmi răspunse el şi, suflecându-şi manşeta 
cu trese aurite, începu să mă manipuleze. Mă împinse în 
coaste, mă izbi în piept, îmi porunci să stau într-un picior şi 
să-l ţin pe celălalt în poziţie orizontală. 

Mă întrebă apoi dacă am în familie, vreun ofticos, dacă am 
simţit vreodată că mi se urcă sângele la cap, dacă sufăr de 


gută, de câte ori în viaţa mea mi s-a luat sânge „cât timp 
am trăit pe uscat, — şi multe alte asemenea întrebări, care 
mi-au ieşit cu totul din minte. La sfârşitui acestui 
interogatoriu, mi-a pus o întrebare pe cât de neobişnuită, 
pe atât de ţie justificată. 

— Eşti evlavios? 

întrebarea m-a cam descumpănit, dar n-aţn scos o vorbă. 

— Ljă tem că nu eşti, zise individul, după ce-mi pipăi 
pulpele. 

In cele din urmă mi-a declarat că sunt un animal sănătos 
şi a scris un certificat care adeverea acest lucru, iar eu m- 
am întors pe punte. 

Asistentul cu pricina se dovedi a fi un personaj foarte 
bizar; cunoscându-l ceva mai bine, aveam să încetez să mă 
mai mir de ciudata întrebare cu care-şi încheiase examenul 
medical asupra persoanei mele. 

Era un bărbat sfrijit, eu picioarele subţiri şi cu o expresie 
acră, otrăvită, accentuată de culoarea vineţie a obrajilor şi 
a bărbiei, pe care şi-i rădea fără milă, încât ai fi zis că 
degeraseră. Indelunga lui familiaritate cu marinarii bolnavi 
părea să-i fi umplut până la refuz mintea cu ipoteze 
teologice asupra stărilor lor sufleteşti. Era medic şi în 
acelaşi timp duhovnic al bolnavilor, cărora le vâra pe gât 
hapurile laolaltă cu ideile consolatoare ale religiei; marinarii 
îl porecliseră „Pelicanul'-1 — acesta fiind o pasăre a cărei 
guşă îi conferă o expresie necăjită şi lugubră. 

Privilegiul de a înceta lucrul şi de a sta la pat când eşti 
bolnav; e unul dintre puţinele avantaje care fac dintr-un vas 
de război un loc mult mai bun pentru marinari decât un vas 
comercial. Dar, ca în toate celelalte domenii din Marină, 
acest drept e subordonat disciplinei generale de pe vas şi, 
ca atare, aplicat cu o metodă strictă, rigidă, care nu admite 
niciun fel de excepţie de la regulile stabilite. 

în jumătatea de ceas premergătoare apelului matinal, 
chirurgul fregatei poate fi găsit în infirmerie, unde, după ce- 
şi trece în revistă bolnavii, îi examinează pe noii candidaţi 
la lista pacienţilor. Dacă, după ce-ţi examinează limba şi-ţi 


pipăie pulsul, te declară apt pentru această candidatură, 
secretarul lui te trece într-o condică, şi, începând din clipa 
aceea, eşti scutit de orice muncă şi ai tot răgazul să te 
însănătoşeşti. Boţmanul n-are decât să fluiere, ofiţerul de 
cart să zbiere, iar şeful de baterie să te urmărească, — 
dacă tovarăşii tăi de „club” pot răspunde că „eşti pe listă”, 
n-are nimeni ce să-ţi facă. Nici măcar comandorul nu mai 
are, atunci, vreo' putere asupra ta. Numai că nu trebuie să 
te bucuri prea tare, fiindcă imunitatea îţi este asigurată 
doar atâta timp cât stai zidit de viu în spitalul întunecos de 
sub punți. Dacă te-ai încumeta să ieşi puţin la aer pe 
spardec, şi ai fi văzut acolo de vreun ofiţer, degeaba ai 
spune tu că eşti bolnav, căci se pare că un marinar din flota 
de război, bolnav cu-adevărat, n-are destulă putere să se 
caţere pe scări. 

Şi apoi, aerul tare al mării — îţi vor spune ei — nu le prieşte 
bolnavilor. 

Dar, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, în ciuda 
întunericului şi atmosferei stătute din infirmerie, unde un 
pacient trebuie să zacă până-n clipa când chirurgul îl 
declară vindecat, — mulţi falşi bolnavi preferă, îndeosebi pe 
vreme rea, să rămână acolo, ca să scape de udătură şi de 
muncă grea. 

Se povesteşte undeva că Diavolul, apucându-se odată să 
înregistreze pe-iyi sul de pergament confesiunile unei 
femei, a fost nevoit să tragă mereu cu dinţii de el, pentru a 
le face loc, căci femeia aceea avea multe de spus. Cam aşa 
s-a întâmplat şi cu steward-ul chirurgului nostru, care, pe 
măsură ce ne apropiam de Capul Horn, era nevoit să-şi 
lungească lista de bolnavi, pentru a pufea trece toate 
numele candidaţilor. Ceea ce marinarii numesc „frigurile 
Capului Horn" era boala predominantă, o boală 
îngrijorătoare, care a dispărut însă cu totul, de îndată ce am 
dat de vreme frumoasă — fapt atribuit de mulţi dintre 
bolnavi exclusiv efectelor miraculoase ale schimbării de 
climă. 

Oricât ar părea de ciudat, în largul Capului Horn unii 


mateloţi, zdraveni ca nişte» zdrahoni, suportă fără să 
cricnească să li se pună ventuze şi să li se ia sânge. Pe de 
altă parte, se întâmplă ca vreun om cu-adevărat bolnav, şi 
care ar avea efectiv nevoie de-un tratament, să refuze să 
fie trecut pe lista bolnavilor, din pricină că ar trebui, în 
acest caz, să renunţe la raţia lui de grog. 

Fiece vas de război american care porneşte în larg ia cu 
el o cantitate destul de mare de vinuri şi alte bunătăţi, 
aduse la bord — potrivit regulamentului — în folosul 
bolnavilor, fie ei marinari sau ofiţeri, iar una din poiatele 
pentru păsări e totdeauna rezervată pentru găinile puse de 
autorităţi la dispoziţia aceloraşi bolnavi. Dar, la bordul 
fregatei „Neversink”, singura delicatesă oferită marinarilor 
bolnavi era sago, şi n-o căpătau nici pe asta decât în caz de 
boală grea. Pe câte mi-am putut da eu seama, nu li se 
prescria niciodată vin, oricât de puţin, deşi sticlele oferite 
de autorităţi mergeau adesea la popotă, pentru ofiţerii 
suferinzi. 

Cât despre păsări, deşi stocul lor era împrospătat în 
fiecare port. Niciodată nu se întâmplă ca vreo pulpă de 
găină să nimerească în ciorba marinarilor bolnavi. Unde 
anume ajungeau găinile, trebuie să fi ştiut cineva, dar 
întrucât eu n-am nicio idee, nu voi subscrie aici la afirmaţia 
cam îndrăzneață a oamenilor, că prea cucernicul 
„Pelican” — demn de porecla lui — era mare amator de 
păsări. Sunt şi mai puţin dispus să dau crezare acestei 
scandaloase aserţiuni, când mă gândesc la siluetadomnul 
ui „Pelican”, care n-ar fi putut rămâne atât de subţire dacă 
s-ar fi hrănit cu carne de pasăre, aliment prescris 
pugiliştilor în timpul antrenamentului. Dar cine poate 
rezista ispitei de a fi bănuitor faţă de-o persoană foarte 
suspectă? Domnule „Pelican”, să ştii că te cam bănuiesc. 

CAPITOLUL LXXVIII 

Vremuri grele la „club” 

în prima zi a lungii perioade de calm de la Ecuator, un 
camarad de „club”, pe nume Shenly, care se văita de 
câteva săptămmi că nu se simte bine, fu în sfârşit trecut pe 


lista bolnavilor. 

„Moş Fitil”, bătrânul tunar cu buză-de-iepure, care, ca un 
om vrednic de tagma lui, era plin de fiere, — fiind, pe 
deasupra, şi superstiţios, — făcu nişte observaţii sinistre şi 
răutăcioase, în chip bizar colorate de o sinceră 
compătimire, când auzi de îmbolnăvirea lui Shenly, mai 
ales că vestea venea curând după accidentul aproape fatal 
al sărmanului  „Chelbosu” şi după tragicul sfârşit al 
marinarului amputat, pe care-l înmormântasem la Rio. ŞI 
marinarul acesta, şi „Chelbosu”, luau masa cu noi. 

Când ni s-a comunicat vestea îmbolnăvirii lui Shenly, 
tocmai şedeam la masă, între tunuri. 

— Ştiam cu! zise „Moş Fitil” fornăind pe nas. V-am sous 
eu c-aşa o să se-ntâmple. Sărăcuţul de el! Dar zău că 
ştiam! Aşa se întâmplă când sunt treisprezece la masă. 
Sper că nu-i în pericol. Bietul Shenly! Dar, fir'ar al naibii, 
lucrurile astea n-au început să se-ntâmple decât după 
venirea printre noi a lui Cojocel Alb. Cred că nici trei dintre 
noi n-o să măi rămânem teferi când o s-arunce vasul 
ancora. Dar ia spuneţi-mi, cum se simte? V-aţi dus să-l 
vedeţi careva? Mă, lona, afurisitule, nu pricep cum de eşti 
în stare să dormi în hamacul tău, când ştii bine că, fiind al 
ireiş'pelea, ai provocat moartea unui biet marinar şi l-ai 
nenorocit pe viaţă pe „Chelbosu”, iar acu’, poftim, şi pe 
Shenly î Lua-te-ar naiba, şi pe tine şi pe cojocelul tău! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai blestema 
aşa, omule! exclamai eu. N-ai decât să-mi blestemi 
cojocelul — eu însumi mi-l blestem! — dar nu pe mine, căci 
dacă mă blestemi, nu ni-aş mira să fiu eu cel care urmează 
la rând. 

— Tunarule! se amestecă în vorbă Jack Chase, apucând o 
felie de carne şi vârând-o între doi pezmeţi. Să ştii că 
flăcăul ăsta, Cojocel Alb, e prietenul meu, şi aş socoti că-mi 
faci un mare hatâr mie însumi dacă vei înceta să-l mai 
blestemi. Şi apoi, blestemele astea sunt de prost gust, şi 
nu-s demne de un gentleman. 

— Ascultă, Jack Chase, nu te mai rezema de afetul ăla de 


tun! îl repezi bătrânul. Tot timpul trebuie să curăţ după voi, 
băieţi! La naiba! Chiar azi dimineaţă am 


curăţat afetul ăsta, vreme de-o oră! Dar totul ni se trage 
de la Cojocel Alb. Dacă n-am fi avut un om în plus la masă, 
n-am fi stat atât de înghesuiți. Prea suntem mulţi, zău! la 
daţi-vă mai încolo, nu vedeţi că stau pe un picior? 

— Pentru Dumnezeu, tunarule! exclamai eu. Dacă asta îţi 
face plăcere, pot să plec de-aici, cu cojocel cu tot. 

— Da, bine-ar fi, lua-te-ar naiba! mărâi el. 

— Dacă pleacă el, o să rămâi singur la masă, tunarule! 

li spuse Jack Chase. 

— Da, da, adeveriră toţi ceilalţi. 

— lar eu mă rog Domnului să mă lăsaţi singur! 
bombăni bătrânul, enervat, frecându-şi scăfârlia cu minerul 
cuţitului. 

— Eşti un urs bătrân, tunarule! îi mai spuse Jack 
Chase. 

— Sunt un turc bătrân, replică „Moş FitiP' vârându-şi 
cuțitul între dinţi, şi scoțând un sunet ca de tocilă. 

— Să-l lăsăm singur, băieţi! exclamă Jack Chase. 

Dacă nu-i călcat pe coadă, şarpele cu clopoței nu face 
gălăgie. 

— Vezi să nu te muşte! bombăni bătrânul, serâşnind din 
dinţi. 

Şi plecă, bombănind întruna. 

Deşi mă străduiam din răsputeri să-mi ascund jignirea 
sub un aer nepăsător, îmi blestemam în sinea mea 
cojocelul, care părea să fi făcut din mine un ucigaş, de 
vreme ce mi se punea în cârcă moartea unui camarad şi 
moartea probabilă a altor doi. Căci, dacă n-ar fi fost 
cojocelui, aş fi rămas în vechea echipă, şi n-aş mai fi 
devenit al treisprezecelea om din „clubul“ acesta. 

Nimic din ce i-am putut spune între patru ochi bătrînului 
n-a avut vreo înrâurire asupra lui; ori de câte ori îl luam de- 
o parte, pentru a încerca să-l conving că, din punct de 
vedere filosofic, era o imposibilitate ca eu să fi contribuit la 


nenorocirile „Chelbosului”, ale marinarului îngropat la Rio, 
şi ale lui Shenly, bătrânul nu se lăsa clintit. Ştia el ce ştia! 
De atunci încoace, avea să se uite la mine aşa cum 
cetăţenii cumsecade se uită la vreun ticălos notoriu, care-a 
scăpat de ştreangul justiţiei. 

Cojocelule, cojocelule, de multe mai ai de dat socoteală! 

CAPITOLUL LXXIX 

Cum mor pe mare oamenii de pe un vas de război 

Shenly, camaradul meu bolnav, era un marinar între 
două vârste, chipeş şi isteţ la minte, pe care cine ştie ce 
nefericire, sau poate patima beţiei, îl făcuse să se angajeze 
în flotă. Avea o nevastă şi doi copii în Portsmouth, statul 
New Hampshire. Doctorul „Epidermă”, examinându-l, îl 
mustrase, din considerente pur ştiinţifice, pentru că nu se 
prezentase mai înainte la vizita medicală, şi-l trimisese 
numaidecât la infirmerie, ca un caz grav. Boala lui era 
veche — o boală de plămâni, însoţită acum de o stare 
generală foarte proastă. 

În seara aceleiaşi zile, starea lui Shenly se înrăutăţi atât 
de mult, încât — aşa cum se obişnuia pe vasele de război — 
ni s-a comunicat oficial că noi, colegii săi de 
„club“, trebuie să veghem, pe rând, noaptea, la căpătâiul 
lui. Ne-am înţeles de îndată să stăm fiecare câte două ore 
de veghe. Mie mi-a venit rândul abia în cea de-a treia 
noapte. În ajun ni se spusese că sărmanul nostru coleg e 
într-un hai făr de hal şi că doctorul îl socotea pierdut. 

La orele două dimineaţa m-am dus la infirmerie ca să-l 
schimb pe unul dintre camarazii mei la căpătâiul 
bolnavului. O linişte desăvârşită învăluia toate punţile 
fregatei care luneca pe marea calmă. Marinarii de cart 
moţăiau pe afeturi, cu mult deasupra infirmeriei, iar ceilalţi 
dormeau buştean în hamacele lor, pe aceeaşi punte cu 
bolnavul. 

Dibuiridu-mi drumul printre cei două sute de marinari 
adormiţi, am intrat în infirmerie. Pe masa înşurubată în 
podea, ardea un felinar, a cărui flacără slabă proiecta 
umbre sinistre pe pereţii văruiţi, încât ai fi zis că te afli într- 


o criptă subpământeană. Mâneca de vânt căzuse pe punte, 
şi zăcea nemişcată acolo. Nu se auzeau decât gemetele 
stinse ale bolnavilor; când am trecut printre ei, câţiva m-au 
privit în tăcere, cu ochii lor chinuiţi de nesomn şi de durere. 

— Fă-i vânt şi udă-i mereu fruntea cu buretele, îmi şopti 
marinarul pe care venisem să-l schimb. Şi şterge-i spuma 
de pe gură.’ Altceva nu mai putem face pentru el. 

Dacă moare cât stai de veghe, cheamă-l pe steward-ul 
chirurgului, care doarme în hamacul acela. 

Şi arătă spre un hamac. Apoi, ăplecându-se asupra 
bolnavului, şopti „Adio, prietenel-' şi ieşi din infirmerie. 

Shenly zăcea culcat pe spate, cu ochii închişi, ca două 
găuri vinete pe faţa lui. Respira încet şi rar, cu o 
regularitate de ceasornic, în faţa mea se afla doar o epavă 
şi deşi bolnavul avea trăsăturile familiare ale camaradului 
meu, ştiam bine că sufletul viu al lui Shenly nu va mai privi 
niciodată prin ferestrele acelor ochi: 

În ziua aceea fusese atât de cald, încât însuşi chirurgul 
venise în infirmerie îmbrăcat doar în cămaşă; iar acum, în 
toiul nopţii, eu însumi nu putusem să port, sus pe gabie, 
decât o bluză uşoară. Dar în infirmeria asta îngropată în 
măruntaiele vasului, şi lipsită de orice aerisire, căldura era 
de-a dreptul înăbuşitoare. Curgeau de pe mine şiroaie de 
sudoare, de parcă aş fi ieşit dintr-o baie de aburi; 
dezbrăcându-mă până la brâu, m-am aşezat lângă pat şi 
am început să-i fac vânt bolnavului, cu hârtia mototolită pe 
care mi-o dăduse marinarul înlocuit de mine. 

Privindu-i faţa aibă şi nemişcată, mă întrebam, fără să 
vreau, dacă sfârşitui bietului Shenly nu fusese cumva grăbit 
de închiderea lui în acest cuptor fierbinte-; şi mă gândeam 
că mulţi dintre bolnavii de-aici s-ar înzdrăveni, poate, 
grabnic dacă li s-ar da voie să-şi legene hamacele pe 
semipuntea de deasupra, aerisită prin saborduri, dar 
rezervată promenadei ofiţerilor ,, 

Respirația lui Shenly era din ce în ce mai neregulată, apoi 
începu să se-stingă şi în cele din urmă părăsi pentru 
totdeauna corpul lui neînsufleţit. 


L-am chemat numaidecât pe steward-al chirurgului, care 
mi-a poruncit să-i trezesc pe sergent şi vreo patrucinci 
dintre camarazii mei de „club“. Când veni, sergentul 


ceru de îndată sacul marinăresc al răposatului. Cadavrul 
fu întins pe podea pentru a fi spălat — eu însumi a trebuit 
să aduc o găleată cu apă de mare. După aceea, colegii mei 
scoaseră din sac o cămaşă albă. O pereche de pantaloni şi 
o eşarfă, cu care-l îmbrăcară pe mort. Intre timp, sergentul 
— care dirija toate aceste operaţiuni ale noastre — nu 
contenea să sporovăiască, pentru a ne demonstra că nu se 
teme de moarte. 

Pierre, un prieten bun al lui Shenly, legă eşarfa într-o 
fundă complicată, şi ar mai fi zăbovit încă multă vreme, 
potrivind cu gesturi pline de afecţiune cămaşa albă şi 
pantalonii mortului, dar sergentul ne porunci să-l ducem 
rmmaidecât pe puntea tunurilor. Am aşezat cadavrul pe-o 
scândură (folosită anume In acest scop) şi am pornit cu el 
spre gura magaziei principale, târându-ne anevoie pe sub 
şirurile de hamace, în care dorineau marinarii. Unii dintre 
aceştia se răţoiră la noi, pentru că le clătinam hamacele. În 
cele din urmă, însoţiţi de bombăneli şi înjurături, am adus 
cadavrul la gura magaziei. Acolo, scândură ne-a scăpat din 
mâini, şi a trebuit să fixăm la loc cadavrul, ceea ce ne-a 
luat oarecare timp. Apoi l-am depus pe punte, între două 
tunuri, şi l-am acoperit cu un drapel, în chip de giulgiu; iar 
eu am rămas lângă mort ca să-l veghez, aşezat pe o ladă 
de muniții. 

După nici trei minute curierul trecu pe lângă mine, în 
drum spre prova. Peste câteva clipe, se auziră bătăile 
încete ale clopotului cel mare, anunțând prin liniştea 
adâncă — încheierea cartului. Era patru dimineaţa. 

Sărmane Shenly! Parc-ar bate clopotele pentru înmorm: 
n tarea ta! lată-te prins în calmul cel de pe urmă! 

Abia se stinsese dangătul clopotului, când boţmanul şi 
ajutoarele sale se strânseră în jurul bocaportului, ia numai 
câţiva paşi de mort, şi dădură, ca de obiceiT” semnalul de 


chemare a marinarilor care urmau să intre în cart. 

— Hei, toţi oamenii din cartul de la tribord să vină pe 
punte! Treziţi-vă, somnoroşilor! 

Dar cel care dormea, fără vise, lângă mine, şi care sărise 
de-atâtea ori din hamac la auzul acestei chemări, nu se 
clinti: giulgiul albastru ce-l învelea rămase nemişcat. 

Un camarad din celălalt cart, veni să mă schimbe; 
i-am spus, însă, că prefer să rămân acolo, până se 
luminează de ziuă. 

CAPITOLUL LXXX 
Ultimul tighel 

Cu puţin înainte de zori, doi oameni din echipa 
meşterului-velar se apropiară, fiecare cu câte un felinar în 
mână; aduceau o bucată de pânză, două ghiulele grele, 
nişte ace şi un ghem de sfoară. Ştiam ce treabă au: pe un 
vas de război, velarul este şi cioclu. 

întinseră cadavrul pe punte şi, după ce-l înveliră în 
bucata de pânză, se aşezară amândoi de o parte şi de alta, 
"picior peste picior, cum fac croitorii, şi începură să coasă, 
în lumina felinarelor, de parcă ar fi cârpit o velă ruptă. 
Amândoi erau oameni vârstnici, cu părul şi barba cărunte, 
şi cu feţele stafidite. Făceau parte din acea categorie, nu 
prea numeroasă, de marinari bătrâni’, menţinuţi în flotă 
mai degrabă ca nişte pensionari, din consideraţie pentru 
serviciile lor leale şi îndelungate. Erau puşi, de obicei la 
munci foarte uşoare. 

— Nu-i ăsta Shenly, care lucra sus pe gabie? întrebă unul 
dintre ei, privind ţintă faţa încremenită a mortului. 

— Ba da, zise celălalt, trăgând un fir lung de sfoară. 

Da, cred că el e. Acu' a ajuns, sper, mai sus decât, s-a 
simţit vreodată în mărul catargului.. Mă tem, însă, că încă 
nu s-a isprăvit cu necazurile lui! 

— Totuşi, corabia lui o să piară-n curând în valuri, zău 
aşa, răspunse primul, aşezând. Cele două ghiulele la 
picioarele mortului, pe pânză. 

— Nu ştiu, bătrâne* Eu, unul „n-am avut încă parte să 
cos un camarad, care să nu mă bântuie dup-aceea ca; un 


strigoi. Află de ia mine, bătrâne, că morţii ăştia e vicleni. 

Tu îi crezi duşi la fund, da' se întorc de îndată ce treci, 
peste ei eu vasu'. Şi cu toate că şi-au pierdut locul la masă, 
iar tovarăşii lor le-au pus lingurile-n pastel; ei nu-s morţi, 
încă nu-s morţi, zău! Ascultă-mă pe mine, nici zece ancore 
grele nu l-ar putea da la fund. Pe mdrtu’ ăsta. 

O să vină-n curând, pe urmele celor trei'ş'nouă de strigoi 
care mă bântuie noapte de noapte în hamacu'meu, taman 
înainte de-a fi chemat cartu’ de la miezu' nopţii,. Şi. Nu vin 
ca să-mi mulţumească pentru osteneala pe care mi-am dat, 
nu! toţi o fac pe supăraţii, şi fiecare, are-n nas o sulă de 
velar. Mă gândesc, bătrâne, că n-ar trebui, să, le facem 
ultimu’ tighel — ascultă-mă pe mine, lor nu le. Place! 

Stăteam rezemat peste un tun şi mă uitam la' amândoi. 
Ultima remarcă îmi aminti, de un obi, cei «superstiţios:. P3? 
acticat de mai toţi cioclii navali în astfel de ocazii; de aceea, 
luai hotărârea să împiedic, dacă pot, practicarea lui pe 
rămăşiţele bietului Shenly. 

— Ai dreptate, i-am spus bătrânului care vorbise mai 
înainte, ultimul tighel e desigur pricina pentru care strigoii 
vin la matale, aşa că, te rog, nu-l mai face în cazul mortului 
ăstuia! încearcă o dată, să vei cum e, când riu-A faci. 

— Ce zici, mă, de propunerea tânărului? îl întrebă 
celălalt, pumndu-i sub nas felinarul, de parc-ar fi vrut să 
descifreze vreun pergament străvechi. 

— Sunt contra inovaţiilor de orice fel! Ultimu’ tighel 
'e-uh obicei bun, din bătrâni. Li-e mai uşor aşa, băiete. 

Păi, dacă nu i-am coase astfel, zău că nici n-ar putea să 
doarmă ca lumea / Nu, nu, fără inovaţii, amice! Nici nu 
vreau s-aud! Eu. Unul, sunt pentru ultimu’ tighel! 

— 7Dar ia spune, îl întrebă celălalt, dac-ar fi să fii tu 
însuţicusut, ti-ar mai place ultimu’ tighel? Doar eşti bătrân, 
nu mai a: multe zile de trăit, adăugă el, în timp ce 
propriâle-i mâini se bâţâiau deasupra pânzei. 

— Ba tu eşti bătrân, îl repezi tovarăşul său, apropiindu-şi 
ochii de felinar, ca să poată vâri sfoara în sula ce-i tremura 
în mâinile zbârcite, cum tremură acul unei busole pe-o 


corabie groenlandeză ajunsă aproape de Pol. Nu mai ai 
putere să munceşti. Ţi-aş putea da un pic din sân- 

' gele meu, bătrâne! 

— Păi, tu n-ai destul nici pentru tine! Tare mi-e teamă că 
o să trebuiască să te cos şi pe tine-n curând— deşi o să-mi 
vină cam greu, şi n-o să prea am chef! 

— Să mă coşi pe mine? Adică, tu să fii viu, iar eu mort? 
răcni celălalt. E drept că l-am auzit pe pastoru' 
de pe /ndependence zicând că bătrâneţea-i Înşelătoare, dar 
abia acu' văz cât de-adevărată e vorba lui. Îmi pare rău, 
moşule, că te văz aşa de ageamiu în vreme ce te tot legeni 
cu moartea-n hamac. 

— Minţi, bătrâne! zbieră celălalt, tremurând de furie. 

Tu te legeni cu moartea-n hamac şi tu o să zaci în curând 
cu-o ghiulea la picioare! 

— Retrage-ţi cuvintele! răcni bătrânul aplecmdu-se peste 
cadavru şi ameninţându-şi colegul, cu pumnul strâns peste 
ac. Retrage-ţi cuvintele, sau, de nu, te strâng de gâtul ăsta 
sfrijit! 

în clipa aceea apăru, coborând de pe spardec, unul din aj 
utoarele meşterului-velar. 

— La naiba, afurisiţilor, nu vă e ruşine să vă dondăniţi 
lângă un mort? Hai, daţi-i zor, daţi-i zor, şi isprăviţi-vă odată 
treaba! 

— Mi avem încă o cusătură, bombăni tmul dintre cei doi 
bătrâni, apropiindu-se de faţa mortului. 

— Atunci, bate laba cu dumnealui şi vino după mine. 

Vela mare e ruptă în partea de jos şi trebuie cârpită înainte 
să se strârnească vreun vânt. N-auzi, bătrâne? Bate laba şi 
urmează-mă! 

— Bine, zise bătrânul,  supunându-se ordinului 
superiorului său. Îmi retrag cuvintele şi-mi pare rău că le- 
am spus. Dar ascultă-mă pe mine, fă şi ultimu’ tighel, hai. 
Altminteri, cine ştie ce se mai întâmplă! 

— Nu, să nu-l faci, mă amestecai eu în vorbă, ar fi mare 
păcat! 

— Bine, tinere, o să-neerc să jhă lipsesc de el, de data 


asta, iar dacă, după aia, n-o să mă bântuie morţii, n-o să-i 
mai f.ac nimănui ultimu’ tighel cât oi rămâne-n viaţă! 

Şi astfel cadavrul, nemutilat, fu acoperit din nou cu 
drapelul şi pus între tunuri, iar eu mă aşezai iarăşi pe ladă, 
ca să-l priveghez. 

CAPITOLUL LXXXI 

Cum e înmormântat pe mare un marinar din flota de 
război 

După apelul de dimineaţă, boţmanul şi' cei patru 
subalterni ai săi luară poziţie în jurul bocaportului principal 
şi cerând, cu un fluierat, să se facă linişte, dădură ordinul 
obişnuit în asemenea ocazii: 

— Hei, toţi marinarii la înmormântarea mortului! 

Pe un vas de război totul, până şi înmormântarea unui 
marinar, se desfăşoară cu neobosita promptitudine a 
Codului militar. Şi fie că-i vorba de o înmormântare sau de 
braţarea unor vergi, ordinele sunt date pe acelaşi ton 
aspru, 

Atât ofiţerii cât şi marinarii se adunară în partea de sub 
vânt a punţii superioare centru şi rămaseră cu capetele 
descoperite; trecând prin această mulţime, camarazii lui 
Shenly îi duseră cadavrul la aceeaşi pasarelă, unde fusese 
biciuit de trei ori în viaţă. Există însă în moarte ceva ce 
înnobilează chiar şi cadavrul unui sărăntoc, de vreme ce 
însuşi căpitanul stătea cu capul descoperit în faţa 
rămăşiţelor unui om pe care, cu pălăria pe cap, îl 
condamnase cândva la biciuire. 

— Eu sunt învierea şi viaţa! începu cu glas solemn 
capelanul, îmbrăcat în odăjdii, cu cartea de rugăciuni în 
mână. 

— La naiba cu voi, jos de pe bigile alea! urlă un ajutor de 
boţman la nişte marinari care s€ cocoţaseră mai sus pentru 
a putea vedea mai bine spectacolul.. 

— Incredinţăm acest trup adâncurilor! 

Camarazii lui Shenly înclinară scândură, şi mortul căzu în 
mare. 

— Priviţi colo sus! murmură Jack Chase. Vedeţi pasărea 


aceea? E sufletul lui Shenly. 

Ptidicând privirea, am zărit cu toţii o pasăre albă ca 
neaua, care venise cine ştie de unde, şi care se rotise 
deasupra arborelui mare în timpul slujbei, iar acum se 
înălța în tării spre adâncurile cerului. 

CAPITOLUL LXXXII 

Ce rămâne dintr-un marinar din flota de război după 
înmormântarea lui pe mare în sacul marinăresc al lui 
Shenly fu găsit un testament, mâzgălit cu creionul pe-o filă 
albă din mijlocul 
Bibliei sale, sau —“” ca să folosesc expresia unui matetot — 
de pe „puntea de mijloc” dintre Vechiul şi Noul 
Testament, unde se găsesc de obicei Apocrifele *. 

Testamentul era alcătuit dintr-o singură propoziţiune, 
plus data şi semnăturile: „în caz că mor pe drum, comisarul 
de bord este rugat să-i predea solda mea neveste-mi, care. 
Locuieşte în Portsmouth, New Hampshire“. 

Lângă semnătura lui Shenly, se mai vedeau iscăliturile a 
doi martori. 

Testamentul acesta i-a fost arătat comisarului de bord, 
care, fiindcă fusese pe vremuri notar, avocat sau consilier 
juridic, a declarat că documentul trebuie „autentificat 
El îi convocă aşadar pe martori, care după ce-şi 
recunoscură semnăturile, fură supuşi unui interogatoriu, 
menit să le probeze şi mai temeinic cinstea. Comisarul îi 
întrebă dacă se iscăliseră într-o zí de post, într-o zi de 
budincă sau într-o zi de sabat, fiindcă marinarii de pe un 
vas de război nu prea ştiu ce-nseamnă /uni, marți, miercuri: 
în locul acestor cuvinte, ei folosesc termeni nautici, dintre 
Care unii indică meniul zilei respective. 

Cei doi martori se arătară oarecum surprinşi de 
întrebările avocăţeşti ale comisarului de bord, dar din 
fericire pentru ei îşi făcu apariţia unul dintre bărbierii 
vasului, care declară că, după ştiinţa sa, IShenly îşi 
întocmise testamentul într-o zi de bărbierit, căci răposatul îl 


47 Texte pe care Biserica nu le recunoaşte, sau cărora le con- 


informase despre testament chiar în dimineaţa acelei zile, 
când venise să-şi radă barba. 

Comisarul de bord socoti că problema era rezolvată. 

Să sperăm că văduva a primit simbria câştigată cu preţul 
vieţii de către soţul ei. 

Shenly era mort. Dar care-a fost epitaful lui? 

în dreptul numelui lui, comisarul de bord a scris în 
registru cu „cea mai bună cerneală neagră“ — inițialele 
„D.D.“, adică „Demobilizat prin Deces“.; 

CAPITOLUL LXXXIII 

O şcoală de pe un vas de război 

In lumea noastră, de pe un vas de război, viaţa intră pe o 
pasarelă, iar moartea iese pe alta. La bordul vasului 
blestemele sunt amestecate cu lacrimi, iar suspinele şi 
gemetele sunt nota de jos care ţine în cumpănă octava 
stridentă a celor ce râd pentru a-şi îneca amarul. In timpul 
înmormmtării lui Shenly, unii jucau „dame“ pe punte, iar în 
clipa când cadavrul era aruncat în mare, un jucător câştiga 
partida. Abia se închisese marea peste cadavru, că toţi 
marinarii fură chemaţi de fluierul boţmanuâui; 
vechile glume fură spuse din nou, de parcă ar fi fost şi 
Shenly acolo, ca să le-audă. 

Viaţa asta de pe-un vas de război m-a asprit şi pe mine. 
Nu-l pot plânge acum pe 'Shenly, ar însemna să dau o 
imagine falsă despre viaţa pe care-o zugrăvesc. Lepădând 
aşadar doliul, reiau -descrierea lumii de pe-un vas de 
război. 

Printre numeroasele profesii practicate la bordul fregatei 
„Neversink”, se afla şi aceea de dascăl. Existau la bord 
două şcoli: începătorii frecventau, în anumite zile ale 
săptămânii, o şcoală unde erau inițiați în tainele 
abecedarului, de către un caporal de marină, un slăbânog 
cu obrajii scofâlciţi, care primise o educaţie liberală, la nivel 
de grădiniţă. 

Cealaltă şcoală era o instituţie mult mai pretențioasă 


48testă autenticitatea. 


— Un soi de seminar militaro-naval, în cadrul căruia 
aspiranţii rezolvau probleme grele de matematică, făceau 
observaţii asupra lunii şi stelelor pentru a putea pune nişte 
vase mari de linie să navigheze peste bancuri dp nisip 
imaginare, şi ascultau conferinţe docte despre tunuri şi alte 
arme, precum şi despre traiectoriile curbilinii descrise de 
bombe în văzduh. 

Eruditul personaj care conducea acest seminar era 
cunoscut pe vas ca „Profesorul“, — niciodată nu i se spunea 
altfel — şi-şi avea domiciliul la popotă, unde era egalul 
comisarului. De bord, al chirurgului şi al altor 
noncombatanţi. Promovate la un asemenea rang, ştiinţa şi 
învăţătura erau înnobilate în persoana acestui dascăl, 
întocmai cum religia era onorată în persoana capelanului. 

Aproape în fiece după amiază, Profesorul îşi aduna elevii 
pe semipunte, lângă tunurile lungi. Pupitrul lui era o pă/ărie 
de cabestan“, iar elevii se aşezau în semicerc pe nişte lăzi 
de muniții şi butoiaşe de chibrituri. Doctul 
Profesor le inculca acestor tineri cu inimi simţitoare tot felul 
de maxime războinice, cu iz de pulbere. Preşedinţii 
asociaţiilor pentru promovarea păcii şi directorii şcolilor de 
duminică ar fi rămas cu gura căscată auzindu-l. 

Profesorul era un personaj remarcabil în felul lui. 
înalt, subţirel, cu ochelari, umbla uşor încovoiat, ca un 
student —deşi avea vreo patruzeci de ani — şi purta nişte 
pantaloni neobişnuit de scurţi, care-i dezveleau cam prea 
mult căputele ghetelor. 

în tinereţea lui studiase la academia militară din 
West Point, dar devenind foarte miop şi nemaifiind astfel 


apt pentru serviciul militar activ, acceptase postul de 


49 Piesă de fontă fixată deasupra clopotului unui cabestan 
şi prin ale cărei orificii se introduc manelele ce permit mânu- 
irea acestuia. 

? Francois Joseph Paul, conte de Grasse (1722—1788), ofiţer 
naval francez, învins şi luat prizonier de amiralul englez Rodney, 
în 1782, în faţa insulei Dominica din Indiile de Vest. 


profesor în cadrul flotei. 

Studiile făcute la West Point îl înarmaseră cu cunoştinţe 
temeinice în materie de artilerie; şi, cum era şi destul de 
pedant, îl puteai auzi deseori criticând mişcările marinarilor 
de la baterii. Cita atunci din tratatele doctorului 
Hutton 1 şi din lucrarea Bombardierul francez, şi încheia cu 
câteva pasaje din Prattica Manuale delvartigleria.5 

Deşi regulamentul naval nu-i cerea să-i înveţe pe elevii 
săi altceva decât aplicaţiile matematicii la navigaţie, el 
căuta să le vâre în cap şi teoria tacticii navale, ca şi teoria 
generală a artileriei. El însuşi n-avea, fireşte, habar cum se 
matiseşte o parâmă sau cum se întinde o velă; iar din 
pricină că era mare amator de cafele tari, devenea cam 
nervos când auzea salvele de tun trase în semn de salut, 
ceea ce nu-l împiedica, însă, să ţină prelegeri despre 
canonade şi despre „ruperea rândurilor inamicului”. 

îşi însuşise ştiinţa tacticii printr-un studiu solitar şi 
discret, în liniştea cabinei sale. Căzu lui semăna oarecum 
cu acela al lui John Clerk, scoţianul din Eldin?!, care, fără să 
fi ieşit vreodată pe măre, a scris un tratat în guarto despre 
luptele navale, tratat socotit şi astăzi ca un adevărat 
manual; tot el a pus la punct şi o manevră navală, care i-a 
asigurat Angliei numeroase victorii asupra duşmanilor ei.- 

Când conferenţia Profesorul, o tablă neagră, mare şi 
pătrată — ceva cam în genul unui panou, pentru trageri — 
era adusă pe puntea tunurilor şi aşezata, acolo; ca să stea 
drept, era proptită pe trei lăncii de abordaj. Pe tabla aceea, 
Profesorul desena cu creta diagramele unor mari bătălii 
navale, vasele fiind reprezentate prin nişte semne care 
semănau cu tălpile unor pantofi, iar direcţia vântului fiind 
indicată printr-o săgeată desenată într-un colţ al tablei. 
După care, Profesorul indica pe tablă, cu o şpangă, tot ce-i 
putea interesa pe elevi. 

— Şi acum, domnilor, tabla din faţa dumneavoastră vă 


50 Manual practic de artilerie (it.). 
51 John Clerk, tactician naval englez mort în 1812, autorul 
unui celebru Eseu metodic şi istoric despre tactica navală (1782). 


arată poziţia în care se'găsea escadra britanică a Indiilor de 
vest, comandată de Rodney, în zorii zilei de 9 aprilie a 
anului de graţie 1782, când Rodney a descoperit o parte din 
flota franceză, comandată de contele de Grassel, ascunsă 
sub promontoriul nordic al insulei Dominica. Amiralul a dat 
atunci ordin flotei britanice să se pregătească de luptă. 
Înţelegeţi, domnilor? Ei bine, după ce avangarda britanică a 
ajuns cam în mijlocul flotei inamice — 

care, nu uitaţi, naviga atunci cu murele la tribord — în timp 
ce ariergarda şi partea centrală a flotei lui Rodney se aflau 
încă la adăpost, sub țărm — vă întreb care-a fost pasul 
următor al lui Rodney? Ce anume trebuia să facă el acum? 

— Să deschidă focul! răspunse domnul „Dezgheţatu“,. 
un aspirant cam prea sigur de el, care urmărise cu mare 
atenţie diagrama. 

— Bine, domnule, dar ariergarda şi grosul flotei sale sunt 
încă în urmă, iar avangarda încă nu a ? at piept cu inamicul. 

Atunci, să mai înainteze un pic, şi p-ormă să deschidă 
focul! zise aspirantul. 

— Dă-mi voie să remarc, domnule, că „a înainta un pic“ 
nu-i un termen tehnic, şi mai dă-mi voie să-ţi spun că s-ar 
cuveni să reflectezi mai profund înainte de a-ţi da cu 
părerea. 

Această mustrare nu numai că-l făcu pe junele aspirant 
să tacă, ruşinat, dar îi intimidă şi pe colegii lui, astfel încât 
Profesorul fu nevoit să descurce de unul singur iţele flotei 
britanice. El îşi încheie demonstraţia, acordindu-i amiralului 
Rodney victoria, ceea ce i-ar fi putut umple de mândrie pe 
supraviețuitorii familiei ilustrului erou. 

— Să şterg tabla? întrebă domnul „Dezgheţatu“, venindu- 
şi în fire. 

— Nu, domnule, nu o şterge, înainte de-a salva corabia 
aceea avariată, din colţ. Corabia aceea este vasul francez 
de linie „Glorieuse“ — observați că s-a răzleţit de restul 
flotei franceze, şi-i urmărită de întreaga flotă britanică. 
Bompresul i-e distrus, cârma i-a fost ruptă, coca i-e ciuruită 
de sute de gloanţe, şi două treimi din oamenii ei sunt morţi 


sau răniţi. Ce-i de făcut? Nu uitaţi că vântul bate din 
direcţia nord, nord-est. 

— Eu, domnule profesor, răspunse un june aspirant 
originar din Virginia, încă n-aş capitula, ci mi-aş înălța 
drapelul pe arboretul rândunieii mari! Zău c-aşa aş face! 

— Dar asta nu ţi-ar salva nava, domnule. Şi apoi, 
arboretul rândunieii a căzut peste bord. 

— Eu aş monta la loc gabierul mic, zise un tânăr subţirel 
şi sfios. 

— De ce? la ce-ar putea folosi? 

— N-aş putea spune precis, dar cred c-ar folosi puţintel, 
răspunse sfiosul. '*, 

— N-ar folosi la nimic, domnule. Şi-apoi, n-ai cum să 
montezi la loc gabierul mic, fiindcă arborele trinchet s-a 
prăbuşit peste teuga. 

— Atunci, aş monta la loc gabierul mare, propuse un alt 
elev. 

— Imposibil! Şi arborele mare a căzut peste bord! 

— Poate gabierul arborelui artimon? sugeră, cu sfială, un 
altul. 

— Dă-mi voie să-ţi amintesc, domnule, ca gabierul 
arborelui artimon a fost doborât încă de la începutul 
bătăliei! 

— Eu aş face volta-n vânt, domnule! exclamă, tânărul din 
Virginia. Aş face oricum volta-n vânt, le-aşi mai trage o 
ghiulea, ca de adio, mi-aş fixa drapelul pe chila vasului 
daoă n-aş mai avea alt loc, şi mi-aş zbura creerii, pe 
dunetă! 

— Vorbeşti aiurea, domnule, te laşi dus de 
temperamentul dumitale aprig, de meridional! Dă-mi voie 
să-ţi spun, tinere domn, că această corabie (şi o arătă cu 
lancea de abordaj) nu poate fi salvată. 

Şi, lăsând din mână lancea, i se adresă domnului 
„Dezgheţatu'“: 

— Fii bun, domnule, şi adu-mi una din ghiulelele din 
stelajul acela! 

învățatul profesor ridică într-o mână ghiuleaua şi, 


începând s-o răsucească încet, cu degetele celeilalte mâini, 
aidoma lui Columb când încerca să le demonstreze 
membrilor comisiei regale ecleziastice din Castilia, că 
pământul e rotund, grăi astfel: 

— Domnii mei, revin la observaţiile mele despre 
traiectoria unui obuz în vacuo, observaţii întrerupte ieri de 
apelul general al echipajului. După ce am citat acel 
admirabil pasaj din Tunarul britanic al lui Spearman, v-am 
arătat, dacă ţineţi minte, că traiectoria unui obuz în vacuo 
descrie o curbă parabolică. Adaug acum că, potrivit 
metodei folosite de ilustrul Newton în tratarea temei 
mişcării curbilinii, consider că traiectoria, sau curba, 
descrisă de un corp ce se mişcă în spaţiu, este alcătuită 
dintr-o serie de linii drepte, trasate la intervale de timp 
succesive, şi formând diagonalele unor paralelograme 
construite într -un plan vertical, între deviaţiile provocate 
de forţa gravitaţiei şi apariţia liniei mobile descrise în 
intervalul de timp precedent. Acest lucru reiese, cred, cu 
claritate, căci, dacă aţi afirma că ghiuleaua asta, pe care-o 
ţin în mână, ar putea descrie o altă traiectorie în vacuo 
decât una alcătuită din linii drepte, etc., ar însemna să 
ajungeţi la  reducția ad absurdum”, pretinzând că 
diagonalele paralelogramelor ar fi... 

— Toată lumea la terţarolarea velelor gabier! strigară în 
clipa aceea ajutoarele boţmanuâui. 

Profesorul scăpă din mână ghiuleaua, ochelarii îi căzură 
pe nas, iarlecţia se sfârşi într-un vacarm infernal, căci elevii 
o zbughiră pe scări împreună cu marinarii care ascultaseră 
şi ei lecţia. 

CAPITOLUL LXXXIV 

Bărbierii de pe un vas de război 

Aluzia făcută într-un capitol anterior la unul dintre 
bărbierii fregatei mă îndeamnă, laolaltă cu amintirea rolului 
jucat de ei într-o tragedie pe care-o voi relata în curând, să- 


52 Reducerea la absurd (lat.), metodă de a demonstra falsi- 
tatea unei premize, scoţind la iveală absurditatea concluziei 
întemeiate pe ea. 


i prezint cititorului. 

Printre numeroşii artişti şi dascăli de meserii frumoase 
din Marina de război nu se află alţii mai preţuiţi decât aceşti 
bărbieri şi nicio meserie nu-i mai bănoasă dec-it a lor. Căci 
e lesne de imaginat că părul şi barba a cinci sute de 
oameni le dădeau de lucru din. Belşug. Intrucât tot ce are 
vreo legătură cu treburile interne ale unui vas de război se 
află sub controlul forurilor sale militare supreme, anumiţi 
bărbieri îşi capătă permisul de practică de la însuşi primul 
secund. Pentru a-şi putea face meseria cât mai cu folos, ei 
sunt scutiţi de toate îndatoririle echipajului, cu excepţia 
obligaţiei de a lua parte la carturile de noapte, de a 
răspunde la apelul general şi de a se prezenta pe punte 
odată cu toţi ceilalţi. 

Consideraţi drept nişte marinari brevetați, ei primesc 
exact aceeaşi soldă ca aceştia, dar pe lângă soldă, sunt 
răsplătiți cu dărnicie pentru serviciile lor. Plata lor este 
fixată în raport cu numărul muşteriilor — iar sumele 
respective sunt trecute în registrele comisarului de bord, 
într-un cont special. 

Deşi bărbierul primeşte pentru fiecare bărbie rasă o 
anumită plată, leafa de marinar îi merge, ceea ce face 
dintr-însul un fel de asociat al echipajului; şi deşi nu se 
poate spune că-şi câştigi leafa, ar fi nedrept să fie criticaţi 
din pricina asta. Existau însă la bordul fregatei 
„Neversink” unii oameni care primeau banii statului în 
schimbul unor servicii făcute anumitor particulari; mă 
gândesc mai ales la iscusiţii croitori care, aproape în tot 
timpul călătoriei, au stat picior peste picior pe semipunte, 
croind haine, pantaloni şi vestoane pentru domnii ofiţeri. 
Unii dintre aceşti oameni figurau în registrele vasului ca 
marinari de rând, având ca atare dreptul la zece dolari pe 
lună, deşi nu cunoşteau mai nimic din îndatoririle 
marinăreşti, sau, dacă le cunoşteau, nu le îndeplineau 
niciodată. De ce? Pentru că, înainte de a se îmbarca, îşi 
dăduseră în vileag meseria de croitor. E adevărat că ofiţerii 
care-i puneau să le croiască haine îi plăteau pentru munca 


lor, dar unii dintre ei plăteau atât de prost, încât stârneau 
nemulţumirea croitorilor. In orice caz aceştia nu primeau de 
la respectivii ofiţeri o sumă egală cu aceea pe care ar fi 
putut s-o câştige cinstit pe uscat, prestând aceeaşi muncă. 
Ofițerii făceau o mare economie  comandându-şi 
îmbrăcămintea chiar la bordul vasului. 

Oamenii din echipa dulgherului ofereau un alt exemplu 
grăitor. In această echipă lucrau vreo şapte-opt oameni, în 
tot timpul călătoriei, ei au muncit din greu. La ce anume? 
Mai ales la confecţionarea unor scrinuri, bastoane, 
corăbioare, bărcuţe şi altor asemenea jucărele, îndeosebi 
pentru căpitan. Şi ce le dădea oare acesta pentru osteneala 
lor? Nimic. Dar guvernul Statelor Unite îi plătea. Doi dintre 
ei primeau câte nouăsprezece dolari pe lună, iar ceilalţi 
câte doisprezece dolari, adică leafa obişnuită a unui 
marinar brevetat. 

Dar să ne întoarcem la bărbieri. 

Zilele când aceştia îşi pot exercita profesiunea sunt 
trecute în calendarul vasului sub denumirea „zile de 
bărbierit”. La bordul fregatei „Neversink” aceste zile 
cădeau miercurea şi sâmbăta, când, îndată după micul 
dejun, frizeriile erau accesibile muşteriilor. Frizeriile astea 
erau situate în diferite părţi ale punţii tunurilor, între 
tunurile lungi, pentru obuze de 24 de livre. Erau însă 
mobilate cam sumar, decorul lor nesemănmd nici pe 
departe cu decorul somptuos al frizeriilor din metropolă; 
mobilierul lor se reducea la un butoiaş de chibrituri, aşezat 
pe-o ladă de muniții: era scaunul pe care şedea muşteriul. 
Nici tu oglindă (nici măcar una de mână'!), nici tu lighean 
cu ulcior, nici tu scăunel pentru picioare — 
într-un cuvânt, nimic din ceea ce face din bărbieritul de pe 
uscat o plăcere atât de rară. 

Uneltele bărbierilor din flota de război sunt pe potriva 
aspectului rudimentar al acestor „frizerii”. Bricele lor sunt 
de un model cât se poate de simplu şi, judecând după 
asperităţile tăişului lor, s-ar potrivi mai degrabă 


pentru pregătirea şi grăparea solului, decât pentru 

strângerea recoltei. Dar nu-i de mirare, având în vedere că 
sunt de ras atâtea bărbii, şi că într-o cutie încap doar două 
brice. 
Un bărbier din flota de război n-are decât două brice, iar 
acestea îşi fac pe rând datoria, întocmai ca sentinelele 
postate la pasarelă, într-un port. Un singur pămătuf 
săpuneşte toate bărbiile, şi un singur săpun le umple de 
clăbuc. Nu există pămătufuri şi brice particulare şi nimeni 
nu-şi poate rezerva rândul, 

Întrucât ar fi prea complicat pentru un marinar din flota 
de război să se bărbierească singur, cu propriile-i unelte, şi 
întrucât toţi membrii echipajului sunt obligaţi să se prezinte 
bărbieriţi la apelul din seara zilei programate pentru 
bărbierit, ne putem lesne imagina îmbulzeala şi hărmălaia 
prilejuite de aplicarea briciului. Deviza bărbierului fiind 
„primul-venit e primul servit, “ trebuie să aştepţi câteodată 
ore întregi, stând nemişcat la coadă, (ca slujbaşul trimis de- 
un negustor să-i ridice corespondenţa de la poştă) pentru a 
avea privilegiul'de a lua loc pe butoiaşul de chibrituri:. 
Adesea, muşteriii se ciorovăiesc şi se bat pentru întâietate, 
iar palavragiii îşi petrec timpul sporovăind şi bârfind. 

Întrucât zilele de bărbierit sunt fixe, de cad uneori în 
perioade când marea e agitată sau chiar dezlănţuită, iar 
nava are un ruliu înfricoşător. Ca urmare, multe vieţi 
preţioase sunt puse în pericol din pricina folosirii briciului în 
asemenea condiţii neprielnice. Dar bărbierii navali au nişte 
picioare solide, astfel încât îi vezi adesea stând crăcănaţi şi 
legănându-şi cu dibăcie trupurile în ritmul raliului, în vreme 
ce-şi flutură briciul pe la nasul, gura şi beregata pacienţilor. 

Când mă uitam, în astfel de momente, la vreun bărbier şi 
la muşteriul lui, mă gândeam fără să vreau că, dacă 
marinarul cu pricina ar fi fost asigurat pe viaţă, poliţa lui de 
asigurare ar fi fost socotită nevalabilă, de către directorul 
societăţii, în cazul când acesta s-ar fi nimerit pe-acolo şi l-ar 
fi văzut în situaţia aceea periculoasă, în ce mă priveşte, 
socoteam că bărbieritul e o excelentă pregătire pentru 


luptele navale, în care curajul de a sta lângă tun, sub o 
grindină de schije, reprezintă una din calităţile practice 
esenţiale ale unui bun marinar din flota de război. 

Ar mai fi de spus că bărbierii noştri aveau mult mai 
puţină bătaie de cap decât alţii, datorită unui obicei 
răspândit printre marinari — acela de a purta favoriţi foarte 
lungi — astfel încât, în mai toate cazurile, singurele părţi 
care trebuiau bărbierite erau buza de sus şi suburbiile 
bărbiei. Moda aceasta dura de aproape trei ani, adică de la 
începutul călătoriei, dar cu câtva timp înainte ca fregata să 
înfrunte rigorile Capului Horn, foarte mulţi marinari 
începuseră să-şi cultive din nou bărbile, cu o râvnă sporită, 
în vederea întoarcerii lor în patrie. Ei se gândeau, pasămite, 
la senzaţia pe care-o vor face prin imensele şi magnificele 
mături lăsate să crească pe bărbiile lor. Indeosebi marinarii 
mai vârstnici — inclusiv „vechea gardă“ a grenadirilor de la 
teuga şi bătrânii servanţi de tunuri cu feţele înnegrite de 
fum — îşi lăsau nişte. Bărbi neobişnuit de lungi şi de 
cărunte, ca muşchiul încâlcit eare-atârnă de crengile unui 
stejar bătrân. În fruntea tuturor venea starostele teugii, 


moş Ushant, un sexagenar fără seamăn de chipeş, 
înzestrat 
cu o barbă lată, înspicată, ce i se revărsa peste piept şi i se 
înciicea acteseori, din pricina catranului. Bătrânul acesta 
era totdeauna gata la datorie, pe orice vreme; iar când 
monta de pildă verga trincei într-o furtună, lunga lui barbă 
flutura ca aceea a lui Neptun. În largul Capului Horn, barba i 
se albise de chiciură, — încât ai fi zis că-i barba unui morar, 
— şi strălucea în lumina palidă şi rece a lunii aprinse în 
noaptea patagoneză. Dar deşi atât de sprinten pe vreme de 
furtună, bătrânul era un om neobişnuit de cumpătat, retras 
şi tăcut, când nu era chemat la datorie. 
Eeâuzând să ia parte la petrecerile zgomotoase ale 
celorlalţi, îşi scutura cu hotărâre barba, în semn de 
dezaprobare a zbenguielilor lor băieţeşti; ai fi zis că-i un 
oracol care-i punea în gardă împotriva deşertăciunii acestor 


petreceri. 

Câteodată, bătrânul obişnuia chiar să filosofeze în faţa 
veteranilor din „vechea gardă” —dar şi în faţa zăpăugilor de 
pe gabiile arborelui trinchet şi arborelui artimon. 

* Filosofia lui nu era de disprețuit, fiind, dimpotrivă, 
doldora de înţelepciune. 

Căci Ushant era un bătrân înzestrat cu mult bun simţ, 
care cutreierase aproape întreg acest glob acvaterestru şi 
putea astfel vorbi despre civilizaţi şi sălbatici, despre evrei 
şi neevrei, despre creştini şi musulmani. 

Lungile carturi de noapte sunt deosebit de priincioase 
pentru a trezi facultăţile de gândire ale oricărui om serios, 
fie el cât de sărac sau lipsit de educaţie. Gândiţi-vă ce-a 
putut face din acest bătrân şi frumos marinar o jumătate de 
veac de carturi pe ocean! Era un fel de Socrate al mării, 
care, la bătrâneţe „îşi depăna filozoficeasca înţelepcrane a 
vieţii”, cum se exprimă Spenser” în dulcele-i grai; 
şi nu mă puteam uita la el, şi la venerabila-i barbă, fără a-i 
acorda titlul de „Magister Barbatus“ — maestrul bărbos — 
pe care Persius îl dă, într-un a din satir de sale, 
nemuritorului băutor de cucută. 

Mulţi dintre membrii echipajului nostru îşi îngrijiseră cu 
mare osteneală şi părul, pe care unii dintre ei — îndeosebi 
tinerii mateloţi din „ariergardă” — şi-l purtau în plete lungi, 
până peste umeri, întocmai ca pletoşii Cavaleri ai regelui 
Carol”. Mulţi marinari înzestrați de natură cu un păr 
cârlionţat, se făleau cu „zulufii dragostei”, cum numeau ei 
tuleiele purtate în dreptul urechilor „potrivit unei mode 
marinăreşti, care pare să fi luat locul demodatei „codițe a 
lordului Fiodney", foarte la modă cu vreo cincizeci de ani în 
urmă. 

Alţi membri ai echipajului se canoneau însă sub povara 


53 Edmund Spenser (1552 7—1599), poet englez influenţat de 
ideile lui Platon. 

54 In timpul războiului civil izbucnit în Anglia pe la jumătatea 
secolului al XVII-lea, adepţii monarhiei au primit porecla de 
„Cavaleri", iar cei ai Parlamentului, porecla de „Capete rotunde". 


unor clăi de păr moale şi roşcovan ca morcovii, sau a unor 
mirişti ţepoase, de culoarea nisipului; ambiția de a avea şi 
ei o chică, îi făcea să-şi lase morcovii să crească, în ciuda 
ridicolelor rezultate obţinute. Arătau ca nişte huni sau 
scandinavi, iar unul dintre ei, un tinerel din statul 

Mâine, posesoiul de nimeni invidiat al unei recolte de 
bambuşi gălbui şi inflexibili, fusese poreclit „Pierre, 

Băiatul Sălbatic", deoarece — întocmai ca personajul 
francez cu acelaşi nume — se pare că fusese prins ca o 
pisică sălbatică în pădurile de pini din Mâine. Dar existau 
destule chici frumoase care ţineau cumpănă tristelor 
exhibiţii capilare ale unora ca Pierre. 

Cu favoriţii lor lungi şi bărbile lor venerabile, 'de toate 
modelele — de la croiala „Carol Quintul“ până la croiala 
„Aurelian”; cu „ţăcăliile“ şi „imperialele” lor, precum şi cu 
belşugul lor de plete, oamenii din echipajul nostru semănau 
cu o ceată de regi păroşi din neamul merovingienilor”, 
amestecați. Cu nişte lombarzi sălbatici, sau longobarzi cum 
li se mai spunea din pricina bărbilor lor lungi. 

CAPITOLUL LXXXV 

Marele masacru al bărbilor 

Capitolul precedent îl pregăteşte bine pe cel de faţă, în 
care lui Cojocel Alb îi revine trista menire de a povesti o 
prea nefericită întâmplare, care a umplut cu bocete 
prelungi punţile şi gabiile fregatei „Neversink”. După ce m- 
am ocupat de pletele noastre bogate şi de nobilele noastre 
bărbi, cu dragă inimă aş renunţa să dezvălui urmarea, dar 
fidelitatea faţă de adevăr mă împiedică s-o fac. 

Acum, când mă tot învârtesc la hotarul acestei triste 
evocări, şi-i dau târcoale, mă cuprinde o jale pe care nu mi- 
o pot stăpâni. Ce masacru necruţător al firelor de păr! 

Ce noapte a Sfântului Bartolomeu, 1 şi ce vecernie 
siciliană“ a bărbilor asasinate! O, cine-ar fi crezut? în timp 


55 Noaptea de 24 august 1572, cînd în întreaga Franţă au fost 
măcelăriți Hughenoţii, din ordinul regelui Carol al IX-lea şi la 
instigaţia mamei sale Caterina de Medicis. 


56 Masacru dezlănţuit în Sicilia împotriva francezilor. în anul 


ce scriu, îmi pipăi înduioşat propria barbă castanie şi 
mulţumesc zodiilor mele propice, că preţioasa-mi podoabă 
capilară’ a rămas ferită în veci de nemiloşii bărbieri ai flotei 
de război! 

Se cuvine ca această tristă şi foarte gravă întâmplare, ' 
să fie redată fidel. În tot timpul călătoriei, mulţi dintre 
ofiţeri se arătaseră nu o dată contrariaţi de faptul că nişte 
plantaţii de păr atât de întinse erau cultivate, fără nicio 
oprelişte, phiar sub nasul lor; şi de câte ori vedeau o barbă, 
ofiţerii se încruntau şi mai abitir, cu şi mai multă scârbă, 
zicând că-i un obicei nemarinăresc, şi care face de ocară 
flota. Cum, însă, căpitanul Claret nu spunea nimic, şi cum 
ofiţerii n-aveau nicio autoritate să propovăduiască singuri o 
cruciadă împotriva bărboşilor, veteranii din,. Vechea gardă" 
de la teuga continuau să-şi mângâie bărbile, iar tinerii din 
„ariergardă" continuau să-şi treacă prin păr degetele 
tandre. 

Mărinimia manifestată de căpitan prin îngăduirea bărbilor 
izvora, poate, din împrejurarea că purta el însuşi o bărbiţă 
pe augustu-i obraz — o bărbiţă despre care se zvonea că ar 
ascunde ceva, aşa cum spunea şi Plutarch în legătură cu 
împăratul Adrian. Dar, ca să fiu drept — cum m-am silit 
întotdeauna să fiu — barba căpitanului nu depăşea limitele 
prescrise de Departamentul Marinei. 

Conform unei dispoziţii adoptate recent la Washington, 
atât bărbile ofiţerilor cât şi cele ale marinarilor trebuiau să 
fie potrivite în aşa fel, încât să nu coboare mai jos de gură, 
corespunzător nivelului din armată; această dispoziţie 
contravenea flagrant principiului formulat în capitolul 19, 
versetul 27, al Leviticului, unde se spune răspicat: „Să nu-ţi 
retezi colțurile bărbii!' Dar legiuitorii nu-şi potrivesc 
totdeauna decretele după cele ale Bibliei. 

În cele din urmă, într-un amurg, după ce trecusem de 


1282, şi al cărui semnal a fost dat de clopotele de vecernie. 

A fost un episod sîngeros al luptelor duse pentru succesiunea 
la tronul Siciliei, între casele rivale a Angevinilor şi a Arago- 
nezilor. 


Tropicul septentrional, pe când stăteam lângă tunurile 
noastre, iar soarele asfinţitului, revărsat prin saborduri, ne 
lumina fiece fir de păr — încât, văzute dinspre puntea de 
comandă, cele două şiruri lungi de bărbi păreau să se 
contopească într-un singur desiş, —, ei bine, în acel ceas 
rău, un gând îngrozitor se înfiripă în mintea căpitanului. 

— Duc în patrie o bandă de sălbatici, îşi va fi spus el. 
Oamenii au să creadă că-s nişte turci, sau nişte pisici 
sălbatice. Şi apoi, e împotriva legii, când stau să mă 
gindesc. Nu, nu se poate aşa. E limpede că trebuie să fie 
tunşi şi bărbieriţi! 

li* 

Nu se poate şti dacă acestea au fost sau nu cuvintele în 
care şi-a rostit gândurile căpitanul în seara aceea — căci 
metafizicienii mai dezbat încă problema, mult 
controversată, dacă omul cugetă în cuvinte sau în gânduri. 
Cam acesta a'fost însă înţelesul glodurilor căpitanului 
nostru. 

În orice caz, chiar în seara aceea echipajul vasului a 
rămas cu gura căscată auzind vestea extraordinară 
anunţată la bocaportul principal al punţii tunurilor de către 
ajutorul de boţman postat acolo. (Mai târziu aveam să 
aflăm că fusese beat în clipa acea.) 

— Auziţi, mă, la prova şi la pupa? Toţi care-aveţi păr pe 
cap. Tundeţi-l şi toţi'care aveţi barbă, scurtaţi-o! 

să ne tundem capetele creştineşti! lar după aceea, 
vârând'u-ni-le între genunchi, să ne scurtăm bărbile! 
Căpitanul nu era pe semne în toate minţile. 

Boţmanul veni în pas alergător la bocaport şi, după ce-l 
muştrului zdravăn pe subalternul său beat, ne aduse la 
cunoştinţă o versiune autentică a ordinului dat de căpitan: 

— Auziţi, cei de la prova şi de la pupa? Toţi cei careaveţi 
părul lung, tundeţi-l, şi toţi cei care-aveţi favoriţi lungi, 
scurtaţi-i, potrivit regulamentului naval! 

Era, desigur, o variantă uşor ameliorata. Dar ce barbarie, 
totuşi! Cum?! Cu nici treizeci de zile înainte de întoarcerea 
în patrie, să ne pierdem măreţele bărbi, pe care ni le 


cultivasem vreme atât de îndelungată?! Să le lăsăm să 
cadă dintr-o singură lovitură?! Ticăloşii ăia de bărbieri de pe 
puntea tunurilor să ne strângă recoltele bogate, lăsându-ne 
bărbiile nevinovate în bătaia vânturilor reci de pe ţărmul 
Americii?! Şi să ne tundă pletele lungi ca viţa de vie?! Urma 
oare să aibe loc o mare tunsoare, ca aceea care lasă oile 
golaşe în fiece an la Nantucket? 

iar bărbierii noştri nemernici aveau să ne ia lâna? 


Căpitane Claret! tăierea bărbilor şi a pletelor e cea mai 
amarnică lovitură pe care ne-ai dat-o! Dacă am merge la 
luptă, căpitane Claret — dacă ar fi să ne ridicăm împotriva 
inamicului, cu inimile înflăcărate şi braţele oţelite, atunci 
ne-am aduce bucuroşi jertfă bărbile teribilului 
Dumnezeu al Războiului, socotind că ar fi o măsură 
înţeleaptă de precauţie, ca să nu ni le ciupească duşmanul. 
In acest caz, căpitane Claret, n-ai face decât să urmezi 
pilda lui Alexandru, care i-a pus pe macedoneni sa se 
bărbierească, pentru ca, în ceasul bătăliei, Persanii să nu-i 
poată apuca de bărbi. Dar acum, căpitane Claret, când ne 
întoarcem în patrie, după o lungă, lungă călătorie, 
dezmierdindu-ne bărbile frumoase, cu gândul la tatăl sau la 
mama noastră, la sora sau la fratele nostru, la fiica sau la 
fiul nostru — a ne tăia acum bărbile, aceleaşi bărbi care s- 
au albit în gerul Patagoniei — iată o măsură prea amarnică 
şi prea rea, căpitane Claret! Şi, Dumnezeu mi-e martor, nu 
ne vom supune! îndreaptă-ţi tunurile spre interiorul vasului, 
ordonă-le puşcaşilor marini să-şi pună baionetele, spune-le 
ofiţerilor să-şi scoată săbiile, — dar noi nu vom 
răbda să ni 'se taie bărbile, căci ştim că tăierea bărbilor e 
ultima jignire adusă în Orient unui duşman înfrânt! 

Unde sunteţi, oameni din „vechea gardăl, şefi de gabii, 
tunari şi voi, toţi ceilalţi? Strângeţi-vă în jurul cabestanului 
venerabilele bărbi şi, împletindu-le într-o singură țesătură, 
ca un simbol al fraternității, înlănţuiţi-vă mâinile şi juraţi că 
veţi repeta răscoala din Nore şi că mai degrabă vă veţi da 
viaţa decât părul! 

în seara aceea atmosfera de pe vas a fost extrem de 
încordată. Grupuri de câte zece sau douăzeci de oameni 
discutau pe punți ordinul căpitanului, tunând şi fulgerând 
împotriva lui. Ai fi zis că lunga punte a tunurilor e o stradă 
comercială ticsită cu agenţi de bursă, după anunţarea unei 
veşti teribile. Luară cu toţii hotărârea să nu cedeze, şi 
fiecare jură să-şi apere barba şi vecinul. 

După douăzeci şi patru de ore, la următorul apel de 
seară, căpitanul îşi roti privirea asupra oamenilor postați la 


tunuri: nicio barbă nu fusese tăiată! 

Când tobele sunară retragerea, boţmanul — însoţit acum 
de toţi cei patru subalterni ai lui, pentru a spori 
solemnitatea comunicării — repetă ordinul din ajun şi 
încheie spunând că avem un răgaz de douăzeci şi patru de 
ore pentru a ne supune. 

Trecu însă şi cea de-a doua zi, iar seara, la apel, se văzu 
că toate bărbile erau neatinse. Căpitanul Claret îi chemă 
atunci pe aspiranţi şi le dădu un ordin, pe care, la rândul 
lor, ei îl transmiseră grabnic ofiţerilor comandanţi ai 
diferitelor sectoare. 

Secundul care comanda în sectorul meu, se întoarse 
către noi şi ne spuse: 

— Dacă-l mai găsesc mâine seară pe careva dintre voi cu 
părul lung sau cu favoriţi care depăşesc dimensiunile 
permise de regulament, vinovatul va fi scos la raport. 

Afacerea începea să ia o întorsătură cât se poate de 
serioasă. Căpitanul nu glumea. Atmosfera deveni şi mai 
încordată. Exasperaţi la culme, unii dintre marinarii mai 
vârstnici propuneau ca echipajul să nu se prezinte la 
datorie până la revocarea odiosului ordin. Mie însă mi se 
părea cu neputinţă ca oamenii să se gândească serios la o 
asemenea atitudine — ar fi fost curată nebunie! Dar nu poţi 
ştii 


niciodată ce sunt în stare să facă marinarii din flota de 
război, când sunt provocaţi — amintiţi-vă de Parker şi de 
răscoala din Nore. 

în aceeaşi noapte, la intrarea primului cart, oamenii i-au 
alungat pe cei doi subalterni ai boţmanuâui postați, la 
bocaportul prova şi la bocaportul. Principal şi au demontat 
scările, tăind astfel orice comunicaţie între puntea tunurilor 
şi spardec, dincoace de arborele mare. 

„Jack Nebunul” ţinea goarna în mână. În clipa când îi 
ajunse la ureche vestea acestui început de răscoală, el. 
se năpusti fără frică în mijlocul mulţimii, strigând: 

— Ce-aveţi de gând, băieţi? Nu fiţi proşti! Nu aşa puteţi 


obţine ceea ce doriţi. Întoarceţi-vă la treabă, hai! 
Ajutor de boţman, montează la loc scara aia! Hai, băieţi, 
eăţăraţi-vă în arboradă, nu mai staţi! 

Felul lui sincer şi direct de a vorbi, fără a pomeni nimic 
de încercarea de revoltă, avu asupra marinarilor un efect 
magic. Ei se căţărară în arboradă, aşa cum li se poruncise; 
iar în restul nopţii, se mulţumiră să-şi exprime în particular” 
furia împotriva căpitanului şi să preamărească în public 
până şi nasturii de pe tunica mult admiratului „Jack 
Nebunul44. 

întâmplarea făcea că în momentul acelui început de 
răscoală, căpitanul Claret moţăia în cabina lui; iar răzmeriţa 
se potoli atât de repede, încât el nu ştiu nimic despre ea 
până-n clipa când îi fu adusă la cunoştinţă în mod oficial. 
Mai târziu avea să circule printre oameni zvonul că-l 
mustrase pe „Jack Nebunul” pentru compor-, tarea lui, 
susţmând că acesta ar fi trebuit să-i convoace de îndată pe 
puşcaşii marini şi să-i ia cu asalt pe „răsculaţi”. Fie că 
zvonul era adevărat sau nu, căpitanul se feri totuşi să ia act 
de nesupunerea marinarilor şi nu încercă să-i găsească şi 
să-i pedepsească pe cei care-i aţâţaseră — 
ceea ce era foarte înţelept din parte-i, căci sunt momente 
când până şi cel mai puternic despot e nevoit să închidă 
ochii asupra unor abateri, pentru a-şi putea asigura 
respectarea legilor, în viitor. Şi trebuie să se acţioneze la 
timp, şi cu mare grijă, pentru a se preîntâmpina o 
adevărată răscoală şi pentru a-i împiedica pe oameni să se 
revolte de-a binelea, dându-şi seama că au depăşit limitele. 
În asemenea momente, atât soldaţii cât şi marinarii nu mai 
pot fi stăpâniţi, aşa cum le-a fost dat până şi viteazului 
Caesar şi prudentului Germanicus1 să constate, când li s-au 
răsculat legiunile. Nici concesiile lui Spencer, prim lord al 
amiralităţii, nici amenințările şi stăruinţele lordului 
Bridport”, amiral al flotei, — şi nici măcar perspectiva unei 
amnistii totale acordate de Maiestatea Sa regele, nu'i-au 


57 A. Hood, lord Bridport (1724—1816), amiral englez. 


putut îndupleca pe răsculații de la Spithead* 

(când s-au dezlănţuit cu adevărat) să se dea bătuţi, până 
ce n-au fost părăsiţi de propriii lor camarazi, cu excepţia 
unui pumn de oameni. 

De aceea, „Jack Nebunul” a procedat cu chibzuinţă, şi 
nimeni nu s-ar fi putut descurca mai bine ca el. 

Prin şiretenia, prin îndrăzneala şi prin purtarea lui 
degajată (ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplă t!) el a zdrobit, 
poate, în faşă o revoltă serioasă, şi a scutit 
Marina americană de ruşinea unei răscoale tragice, pornită 
dela nişte brice şi băşici de săpun. Gândiţi-vă ce-ar 
însemna, dacă viitorii cronicari ar închina un lung capitol 
marii „răscoale a bărbilor“ dezlănţuită la bordul fregatei 
americane „Neversink“! Bărbierii şi-ar pune atunci pe firmă 
câte un catarg miniatural, în locul prăjinii spiralate ce le 
slujeşte drept emblemă. 

Avem aici un exemplu grăitor al felului cum nişte 
evenimente de o mare însemnătate din lumea noastră 
asemănătoare cu un vas de război, pot izbucni dintr-o 
nimica toată. Dar aceasta este o temă veche — să trecem 
peste ea şi să mergem mai departe. 

A doua zi — deşi nu era o „zi de bărbierit'4 obişnuită — 
am putut constata că frizeriile de pe puntea tunurilor erau 
deschise, iar înăuntru butoaiele de chibrituri şi bricele erau, 
pregătite. Cu pămătufurile lor, bărbierii făceau un clăbuc 
grozav în ulcelele de tablă, privindu-i pe marinari şi 
invitându-i în tăcere să intre, pentru a fi serviţi. Pe lângă 
instrumentele obişnuite, ei fluturau în răstimpuri câte un 
foarfece de tuns oile, pentru a le atrage şi mai vârtos 
atenţia asupra faptului că, dacă nu se vor supune ordinului, 
va fi vai şi-amar de ei. 

Timp de câteva ore, marinarii trecură aşa pe punte, nu 
prea bine dispuşi, jurându-şi să nu cedeze niciun fir de păr 
şi osândindu-l cu anticipație pe acela dintre ei care s-ar fi 
58: Radă navală engleză din Canalul Mînecţi, situată între 


Portsmouth şi Insula Wight, unde a avut loc în 1797 o mare 
răscoală a marinarilor. 


înjosit să se supună. Dar obişnuinţa disciplinei are ceva 
miraculos: nu peste multă vreme, un bătrân marinar de la 
teuga fu văzut călare pe-un butoi de chibrituri, în vreme ce 
un bărbier, poreclit „Piele vânătă“ 
din pricină că învineţea fără milă obrajii oamenilor, îi 
reteza, cu un rânjet răutăcios, barba lungă. Peste câteva 
clipe, aceasta era azvârlită prin hubloul din spatele lui. 
Matelotul acela de la teuga avea să fie cunoscut de-atunei 
încoace sub o poreclă plină de tâlc — echivalentă cu 
porecla dată atenianului care se supusese cel dintâi, 
poruncii de a-şi tăia barba, dată de Alexandru (până la el. 
Grecii purtau tbţi barbă). Dar, în ciuda tuturor vorbelor de 
ocară abătute asupra matelotului de la teuga, exemplul de 
prudenţă oferit de el, a fost urmat în curând şi de alţii, 
astfel încât toţi bărbierii erau acum ocupați până peste cap. 

Tristă privelişte, în * faţa căreia ar fi plâns oricine în afară 
de un bărbier sau de un tătar! Bărbi vechi de trei ani, 
„ţăcălii“ care-ar fi putut împodobi vreo capră din Alpi, 
„imperiale44 2 pe care le-ar fi invidiat şi contele d'Orsay5, 
bucle şi zulufi ce s-ar fi putut măsura eu cele mai lungi 
şuviţe ale zânei cu părul de aur din poveste — 
toate, toate, au fost aruncate peste bord! Căpitane Claret, 
cum de te mai poţi odihni în hamacul tău?! Pe barba asta 
castanie ce-mi flutură acum pe obraji — ilustră urmaşă a 
acelei prime bărbi, tânără şi viguroasă, care a căzut jertfă 
tiraniei tale, — jur că a fost o faptă barbară! 

Nobilul meu şef de gabie, Jack Chase, era indignat. 
Toate favorurile pe care i le făcuse căpitanul Claret, inclusiv 
iertarea vinei de a fi dezertat de pe fregată pentru a sluji în 
flota peruană — nu-l putură împiedica să-şi exprime 
simţămintele. Dar în momentele sale calme, Jack era un om 
înţelept, şi până la urmă socoti că-i mai bine ca oamenii să 
se supună. 

Când se duse la bărbier, aproape că-i dădură lacrimile. 


59 Alfred Guillaume Gabriel d'Orsaij (1801—1852), pictor fran- 
C(5z stabilit un timp la Londra, unde a devenit un „dandy“ 
celebru. 


Aşezându-se pe butoiul de chibrituri, cu un aer mâlinit, îi 
spuse, privindu-l pieziş, bărbierului care-şi freca foar- 
fecele, gata-gata să înceapă: 

" — Prietene, sper că foarfecele dumitale e sfinţit. 

Să nu se atingă de barba mea, dacă încă n-a fost vârât în 
apa sfinţită. Bărbile sunt un lucru sacru, bărbierule! 

N-ai pic de respect pentru bărbi, prietene? Gândeşte-te! 

(şi Jack Chase îşi lăsă cu mâhnire pe mâna lui obrajii de un 
roşu aprins), Au trecut două veri de când mi-a fost secerat 
părul de pe bărbie. Mă aflam pe atunci la 

Coquimbo“, pe litoralul Oceanului spaniol, iar ciând 
plugarul îşi semăna grânele de toamnă în glia lui, eu mi-am 
lăsat să crească această barbă binecuvântată; am tuşinat-o 
pentru prima oară, în acompaniamentul unui flaut, la 
vremea când podgorenii îşi tundeau viţa în podgorii. 

N-ai oare pic de inimă, bărbierule? Barba asta a fost 
dezmierdată de mâna albă ca neaua a frumoasei Tomasita 
din Tombez | cea mai mândră spanioloaică din partea de 
jos a Perului. Gândeşte-te, bărbierule! Am fluturat-o ca 
ofiţer pe puntea de comandă a unui vas de război peruan. 
Am purtat-o la strălucitele fandango din Lima. Am fost cu 
ea pe mare, în cală şi în arboradă. Da, bărbierule, ' ea a 
fluturat ca o flamură de amiral în vârful catarguluiacest ei 
viteze fregate, „Neversink”. Ah, bărbierule, bărbierule, mă 
doare-n suflet! Să nu-mi spui că învinşii trebuie să-şi plece 
steagurile — ce înseamnă asta pe lângă coborârea unui 
drapel pe care Natura însăşi l-a înălţat?! 

Nobilul Jack părea copleşit de simţămintele sale; 
entuziasmul ce-l însufleţise o clipă, îl părăsi; capul trufaş 
i se lăsă pe piept, iar banba-i lungă aproape că mătura 
puntea. 

— Da, marinarilor de pe „Neversink”! gemu el. Târiţi-vă 
bărbile în durere şi-n dezonoare. Apropie-te, bărbierule, aşa 
— spune-mi, prietene, ai dobândit iertarea pentru fapta pe 
care eşti pe cale s-o săvârşeşti? Nu? 


60 Tombez (sau Tumbes) port pe litoralul peruan al Paci- 
ficului. 


Atunci, bărbierule, te voi ierta pai! Mâinile tale vor fi 
absolvite de acest păcat. Nu tu eşti vinovat, ci altcineva, şi 
deşi te pregăteşti să-mi tai semnul bărbăţiei, eu te iert cu 
dragă inimă! îngenunchează, bărbierule, îngenunchează, ca 
să te pot binecuvânta, ca semn că nu-ţi port pică! 

Şi astfel, în clipa când bărbierul acesta — singurul om 
inimos din tagma lui — îngenunchie, Jack Chase îl 


binecuvânii şi-i iertă, apoi îi dădu pe mâini barba, pe care 
bărbierul i-o reteză, oftând, o ridică în aer şi strigă, 
maimuţărind stilul. Ajutoarelor boţmanuâui: 

— Se-aude. Ai de la prova şi de la pupa? Asta-i barba 
neasemuitului nostru Jack Chase, şef de gabie pe fregata 
„Neversink41! 

CAPITOLUL LXXXVI 

Rebelii aduşi în faţa catargului 

Deşi în ziua aceea au fost tunse multe capete şi secerate 
multe bărbi straşnice, s-au găsit destui mateloţi care să 
reziste, jurând că-şi vor apăra până la ultima suflare părul 
sacru. Mai cu seamă marinarii bătrâni — unii dintre ei cu 
grad de subofiţeri — care, bizuindu-se pe vârsta cri pe 
rangul lor, îşi spuneau desigur că, acum, după ce atâţia 
oameni se supuseseră ordinului căpitanului, ei vor fi scutiţi 
să-l execute şi vor rămâne ca un soi de monument viu al 
clemenţei căpitanului. 

în aceeaşi seară, când toba îi chemă pe oameni la 
posturile lor, marinarii porniră încruntaţi spre tunuri, dar 
bătrânii aceia, încă împodobiţi cu bărbi, rămaseră neclintiţi, 
crunţi şi sfidători ca magnificii regi bărboşi ai Asiriei, din 
sculpturile. Scoase de curând la iveală de Layard. 1 
La timpul cuvenit, ofiţerii sectoarelor respective notară 
numele acestor rebeli, care fură chemaţi apoi în faţa 
catargului, unde căpitanul stătea gata să-i întâmpine. 
Venerabilii rebeli înaintară, cu capetele descoperite, prin 
mulţimea oamenilor rămaşi fără grai. Era o privelişte 
impresionantă. Marinarii aceştia bătrâni, cu feţele arse de 
soarele tropical, erau toţi nişte patriarhi — unii dintre ei ar fi 


putut să aibe strănepoţi în toate porturile lumii. S-ar fi 
cuvenit să stâmească admiraţia celor mai frivoli sau mai 
severi dintre privitori. Ar fi trebuit să-l silească până şi pe. 
Căpitanul Claret să adopte o atitudine respectuoasă, fie ea 
cât de umilitoare pentru el. Dar sentimentele rever 
enţioase sunt străine de sufletul unui scit şi, precum bine 
ştie orice cercetător al istoriei Romei, înşişi auguştii 
senatori, aşezaţi în Senatul de pe colina Capitoliului, şi-au 
văzut bărbile sacre pişcate de căpetenia obraznică a 
Goţilor. 

Ce alai de bărbi! în formă de sapă, de ciocan, de pumnal, 
bărbi triunghiulare, pătrate, ascuţite, rotunde, hemisferice, 
despicate. Dar în fruntea tuturor venea barba lui Moş 
Ushant, bătrânul staroste al teugii — o barbă gotică, 
venerabilă., care-i cădea pe piept ca un şuvoi de fontă. 

Ah, bătrâne Ushant! Nestor al echipajului! privindu-te, 
am. Simţit că-mi sporeşte longevitatea. 

Omul acesta era un matelot din vechea şcoală a lui 
Benbow. Işi lăsase şi nişte plete nu prea lungi, pe care 
mucaliţii de la gabierul arborelui artimon le numiseră 
„codiţa lui Moş Ushant*4. La. Brâu avea o cingătoare lată, 
pe care-o purta, cică, pentru „a-şi braţ a arborele mare*4, 
adică şira. Spinării, fiindcă se plângea uneori de dureri 
reumatice în acea parte a trupului, ea urmare a, faptului 


că dormise pe punte în carturile de noapte, vreme de 
peste o jumătate de veac. Cuţitul lui suedez era o relicvă — 
un soi de unealtă veche de curăţit arborii, cu mânerul 
meşterit dintr-un dinte de caşalot, în care erau încrustate 
corăbii, tunuri şi ancore. Şi-l prinsese de gât cu un 
întinzător de parâmăs!, înnodat cu dibăcie în „capete de 
turci11,% şi legături late; i., 

Viteazul meu şef de gabie, Jack Chase, ţinea la acest 


61 Parîmă care, trecută succesiv prin orificiile a două „capete 
de berbec“, formează un palane cu ajutorul căruia şe întindeau 
în trecut şarturile şi' strai urile. 


62 Nod ornamental în formă de turban. 


Ushant mai mult ca la oricare alt membru al echipajului; 
într-o zi, mi l-a arătat pe bătrân care tocmai cobora, încet, 
în greement, din gabia arborelui trinchet, 

— Uită-te bine la el, Cojocele Alb. Nu-i aşa că-i leit cu 
marinarul cântat de Chaucer? 

„Pe după gât îşi atârnase junghi 
De o curea, mai jos de subsuoară, îl tuciurise vipia de 
vară... 

Vin jos era şi tare chibzuit. 

Ce de furtuni prin barbă i-au vuit!“ 4* 

E din Povestirile din Canterbury, Cojocele Alb! N-o fi trăit 
oare bătrânul Ushant pe vremea lui Chaucer, de i-a făcut 
atât de straşnic portretul? 

CAPITOLUL LXXXVII 

Moş Ushant la pasarelă 

Bărbile rebele, în frunte cu aceea a bătrânului Ushant, 
fâlfâitoare ca o flamură de comandor, stăteau în tăcere în 
faţa catargului. 

— Cunoaşteţi ordinul! zise căpitanul, privindu-i cu 
asprime. Ce-i cu părul ăsta de pe bărbiile voastre? 

— Domnule, îi răspunse starostele teug-ii, a refuzat oare 
vreodată bătrânul Ushant să-şi facă datoria? a lipsit el oare 
vreodată la apel? Dar barba îi aparţine lui însuşi, domnule 
căpitan! 

— Ce-i asta dom'le? Sergent, închide-l pe omul ăsta în 
temniţă! 

— Domnule căpitan, grăi bătrânul, respectuos, termenul 
de trei ani pentru care m-am tocmit a expirat şi, deşi am, 
poate, obligaţia să lucrez până la întoarcerea vasului în 
patrie, socot că mi-aţi putea îngădui să port barbă. 

Mai sunt doar câteva zile, domnule căpitan. 

— Închide-l în temniţă! răcni căpitanul. Şi acum, adăugă 
el întorcându-se către ceilalţi, vă dau cincisprezece minute 
ca să vă tăiaţi bărbile, nemerniciilor! Dacă le veţi mai avea 
şi după aceea, vă voi biciui pe fiecare, chiar dacă mi-aţi fi, 
cu toţii, naşi! 

Bărboşii se duseră la bărbieri şi, peste câteva minute, 


glorioasele lor flamuri nu mai fluturară. Se înfăţişară apoi la 
catarg şi-i comunicară căpitanului: 

— Domnule, ne-am lepădat socarele î 

Merită să spunem că, deşi s-au supus ordinului, marinarii 
au refuzat în bloc să poarte  aşa-zişii „favoriți 
reg'lementari“, prevăzuţi de Departamentul Marinei. Îi 
auzeai exclamând, ca pişte eroi: 

— Rade-mi barba! Nu-mi lăsa niciun fir, de vreme ce nu 
pot purta întreg părul! 

, A doua zi, după micul dejun, Ushant a fost slobozit din 
lanţuri şi, flancat de sergent şi de o sentinelă înarmată, a 
fost adus pe puntea tunurilor, iar de-acolo, pe scări, până la 
arborele mare. Căpitanul îl aştepta, la fel de neînduplecat 
ca mai înainte. Bătrânul matelot fusese pus sub pază, pe 
semne, ca să nu evadeze — deşi ţărmul era acum la o 
distanţă de aproape o mie de mile. 

— Ei bine, dom'le, n-ai de gând să-ţi dai jos barba? 

Ai dormit pe ea o noapte-ntreagă. Ce-ai de zis? N-aş vrea să 
biciuiesc un om bătrân ca dumneata, Ushant! 

— Barba mea îmi aparţine, domnule căpitan! îi răspunse 
bătrânul, răspicat. 

— Nu vrei s-o dai jos? 

— Ea, mea, domnule căpitan! repetă bătrânul, cu tremur 
în glas. 

— Pregătiţi grătarele! tună căpitanul. Sergent, dezbracă- 
I! Botman, cheamă-ţi ajutoarele şi făceţi-vi datoria! 

în vreme ce aceşti călăi îi executau ordinul, căpitanul avu 
răgazul să se'potolească puţin; iar când bătrânul matetot fu 
în sfârşit legat de mâini şi de picioare, cu spatele gol 

15 — Cojocelul alf), voi. |i 

1 Parâme folosite la amararea obiectelor de la bordul 


unei nave., la vedere — acelaşi spate venerabil care 
stătuse aplecat peste tunurile fregatei „Constitution“ când 
aceasta capturase vasul „Guerriere“ — căpitanul păru 


domolit de-a binelea. 


63 Statuie a sculptorului francez Pierre Juiien (1751— 1804), 
expusa la Luvru. 


— Eşti un om foarte bătrân şi-mi pare rău că trebuie să te 
biciuiesc, dar ordinele mele se cuvin executate.'âţi mai 
acord o şansă, ultima. Vrei să-ţi dai jos barba? 

— Căpitane Claret, îi răspunse bătrânul,. Răsucindu-ise 
anevoie în legăturile sale, mă puteţi biciui dacă vreţi, dar r. 
U mă pot supune, e singurul ordin la care nu mă pot 
supune! 

— Biciuiţi-l până la sânge! răcni căpitanul, cuprins de 
furie. 

— Dumnezeule! murimiră înfiorat Jack Chase, care stătea 
pe-aproape. II lovesc, să ştiu de "bine c-ajung în « 
ştreang! 

— Mai bine nu! îi şopti un camarad de pe gabie. Nu uita 
că moartea-i pedeapsa, dacă nu ceva şi mai groaznic! 

— Biciul se abate! exclamă Jack. Uitaţi-vă la bătrân! 

Pe Dumnezeul meu, nu pot să rabd! Lăsaţi-mă, băieţi! 

Şi. Cu ochii umeziţi, Jack îşi croi drum printre oameni. 

— Ajutor de boţman, răcni căpitanul, nu-l mai menaja pe 
bătrânul ăsta. Izbeşte-l zdravăn, altminteri pun „pisica“ 
pe dumneata 1 

Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, 
unsprezece, douăsprezece lovituri de gârbaci căzură pe 
spinarea bătrânului matelot, care stătea cu capul plecat, în 
poziţia gladiatorului în agoniel. 

— Tăiaţi-i legăturile! porunci* căpitanul. 

— Şi acum, taie-ţi gâtul! murmură un marinar din 
„vechea gardă“, coleg de „ciub“ cu Ushant. 

Când sergentul de bord se apropie de bătrân ca să-i dea 
înapoi cămaşa, Ushant îi spuse, cu un aer demn: 

— Crezi, sergentule, că nu-s în stare să-mi pun singur 
cămaşa? Biciul nu mă poate dobori, omule! lar a fi lovit de 
bici nu-i o ruşine, când acela care-l foloseşte pentru a te 
înjosi, nu face decât să se înjosească pe sine. 

— Ce spune? exclamă căpitanul. Ce spune filosoful ăsta 
bătrân cu spinarea aburindă? Spune-mi-o în faţă, moşnege, 
dacă ai curaj! Sentinelă, du-l înapoi la carceră! 

Stai puţin! John Ushant, ai fost starostele teugii', dar nu mai 


eşti! Şi acum, du-te la carceră, unde vei rămâne până vei 
consimţi să-ţi dai jos barba. 

— Barba mea îmi aparţine, răspunse bătrânul, cu glas 
liniştit. Sentinelă, sunt gata. 

. Şi se întoarse în temniţa dintre tunuri. 

După ce zăcu vreo patru-cinci zile. În lanţuri, paznicii 
primiră ordin să i le scoată, dar fără să-l pună în libertate. 

Bătrânul avea voie să ţină cărţi, şi-şi petrecea o bună 
parte din timp citind; dar multe ore şi le rezerva bărbii sale, 
pe care şi-o tot împletea, împodobind-o cu fâşii de mătase 
roşie pentru steaguri, ea şi cum ar îi vrut să marcheze 
astfel triumful acestei bărbi asupra tuturor opreliştilor. 

Ushant a rămas închis până la sosirea noastră în 
America, dar în clipa când a auzit lanţul scrâşnind în nara 
de ancoră — semn că fregata începuse să gireze pe 
ancoră — a sărit în picioare şi, împingând sentinela cât 
colo, s-a repezit pe punte, strigând: 

— Am ajuns acasă, cu barba! 

Cum termenul lui de angajare expirase cu vreo câteva 
luni mai înainte, şi cum fregata se afla acum în port, 
bătrânul ieşise de sub jurisdicţia legilor navale, iar ofiţerii 
nu mai îndrăzneau să se atingă de el. Dar, refuzând să 
profite de aceste împrejurări, bătrânul se mulţumi să-şi ia 
sacul şi hamacul, şi să închirieze o barcă, în care se sui şi 
care-l duse la țărm, în uralele întregului echipaj. Era o 
victorie strălucită împotriva cuceritorului însuşi, o victorie la 
fel de vrednică de a fi celebrată ca şi Bătălia Nilului. 

Cu toate, că, precum aveam să aflu ceva mai târziu, 
Ushant a fost sfătuit să-şi ia un avocat şi să-l dea în 
judecată pe căpitan, el a refuzat categoric, spunând: 

— Am câştigat bătălia, prieteni, şi n-am nevoie de nicio 
pradă de război. 

Dar chiar dacă ar fi dat curs acelor sfaturi, e aproape 


64 A gira pe ancoră, a se roti în jurul ancorei fundarisite 
(aruncate). 

? William Henry Harrison (1773—1841), al 9-lea preşedinte al 
Statelor Unite. 


sigur că n-ar fi primit niciun gologan drept daune, — aşa 
cum s-a putut vedea din cazurile similare judecate în 
trecut. 

Nu ştiu, bătrâne Ushant, pe ce fregată navighezi acum, 
dar Cerul să-ţi apere venerabila barbă, sub orice taifunuri ar 
flutura! lar dacă va trebui să ţi-o dai jos vreodată, bătrâne, 
fie ca ea să aibe soarta bărbii regeşti a lui 
Henric l-ul, al Angliei, adică să fie culeasă de dreapta 
sfinţită a vreunui arhiepiscop. 

Cât despre căpitanul Claret, să nu se creadă că încercăm 


să-l arătăm În faţa lumii ca pe-un om crud, negru la. 
suflet. Nu era un astfel de om. Şi nici nu stârnea în 
rândurile echipajului simţămintele pe *care oamenii de pe- 
un vas de război le nutresc câteodată împotriva unor 
comandanţi din cale afară de tiranici. Ca să fiu drept, mai 
toţi membrii echipajului de pe „Neversink“ — obişnuiţi cu 
un tratament brutal în expedițiile lor anterioare — îl 
socoteau ps căpitanul Claret un ofiţer plin de îngăduinţă. 
Oricum, se abţinea să-i oropsească, în destule împrejurări. 
Am mai arătat ce privilegii le acorda el marinarilor, lăsându- 
i bunăoară să joace „dame“ — privilegiu aproape 
necunoscut pe mai toate vasele de război americane. De 
asemenea, era uimitor de indulgent şi în privinţa 
îmbrăcăminţii oamenilor, în comparaţie cu alţi căpitani din 
Marina de război care-şi obligă echipajul să se îndatoreze 
până peste cap ia comisarul de bord, pentru a-şi procura 
veşminte de lux. Într-un cuvânt, niciuna din faptele de care 
se va fi făcut vinovat căpitanul Claret, nu avea la temelie o 
răutate personală, organică. Ajunsese aşa cum era, din 
pricina uzanțelor din flota de război. Dae-ar fi fost un om al 
uscatului — un negustor, să zicem — ar fi putut desigur să 
treacă drept un om bun la suflet. 

S-ar putea ca unii dintre cei ce vor citi despre această 
tăiere a  bărbilor, adevărată „noapte, a sfântului 
Bartolomeu“, să se mire că pierderea câtorva fire de păr a 
putut stârni atâta ostilitate din partea marinarilor, făcându-i 


să spumege de mânie, gata-gata să se răzvrătească. 

Dar asemenea lucruri s-au mai văzut. Ca să nu mai 
vorbim despre tulburările sângeroase care-au izbucnit 
cândva la Madrid, în semn de protest împotriva unui edict 
arbitrar al regelui, prin care se încerca suprimarea 
pelerinelor purtate de cavaleri — să amintim, dintre 
numeroasele exemple posibile, de furia ce i-a cuprins pe 
Saxoni pe vremea lui William Cuceritorul, când acest despot 
le-a poruncit să-şi radă mustăţile, — mustăţi purtate de 
atâtea generaţii! Descurajaţi, învinşii au trebuit să se 
supună, dar mulţi oameni de curaj şi nobili saxoni au luat 
calea surghiunului, părăsindu-şi de, bună voie castelele şi 
Vetrele, 'decât să-şi piardă mustăţile. Toate acestea sunt 
istorisite cu indignare de către vajnicul călugăr saxon 
Matthew Paris1, în a sa Historia Major, care începe cu 
Cucerirea Normandă. 

Că oamenii din marina noastră militară aveau temei să 
dorească să-şi păstreze bărbile, ca pe nişte accesorii 
războinice, ne putem da limpede seama dacă ne gândim că 
barba, socotită un simbol al bărbăţiei, a fost întotdeauna 
privită şi ca un semn distinctiv al războinicilor. Grenadirii lui 
Bonaparte erau nişte zdrahoni bărboşi; şi poate că, în 
timpul unei şarje, fioroşii lor favoriţi îl speriau.pe inamic la 
fel de mult ca baionetele lor scânteietoare. Mai toate 


fiinţele bătăioase poartă fie barbă, fie favoriţi — aceasta 
pare să ţie o lege a Naturii: dovadă, mistrețul, tigrul, puma, 
omul, leopardul, berbecul, motanul — toţi nişte războinici 


păroşi. Pe când triburile paşnice au îndeobşte faţa smeadă. 
1 itallheuParis (ţ 1lcălugăr englez, auto» al unei Ch. 
Romea Major (Marca Cronicii) şi al altor scrieri Is'coriee. 
CAPITOLUL LXXXVIII 
Biciuirea de-a lungul escadrei 
Biciuirea unui bătrân ca Ushant va stârni probabil 
oroarea mai tuturor oamenilor uscatului. Dar marinarii, de 
pe 
„Neversink” nu au condamnat-o ca atare, deşi au privit-o cu 
destulă indignare, din motive proprii lor. Oamenii din flota 


de război sunt atât de deprinşi cu ceea ce oamenii uscatului 
consideră că ar fi o cruzime fără margini, încât aproape că 
acceptă, resemnaţi, unele măsuri ceva mai puţin aspre. 

Deşi tema pedepselor din Marina de război a fost 
examinată în alte capitole, şi deşi e o temă cât se poate de 
neplăcută şi penibilă, iar eu însumi, izbutesc cu greu să-mi 
stăpânesc durerea când o tratez, mă simt dator să abordez 
o latură a ei, despre care n-am vorbit până acum. 

N-aş vrea să semăn cu omul care, văzând un vagabond ce- 
şi dădea duhul pe trotuar, s-a întors către un prieten al său 
şi i-a spus: 

— Să trecem pe partea cealaltă! Mi se face rău când văd 
o asemenea privelişte, n-o pot îndura! 

In lumea asta ca un vas de război se petrec unele 
grozăvii care, prin însăşi enormitatea lor, asigură adesea 
impunitatea celor ce le săvârşesc. Anumiți oameni ignoranţi 
se feresc să înlăture definitiv cauza unei epidemii mortale 
de malarie, de teamă să nu provoace răspândirea ei 
vremelnica. Să nu facem ca ei. Răul e cu atât mai mare cu 
cât e mai respingător şi mai hidos. Să purcedem aşadar pe 
această Golgotă, lăsându-ne copiii şi nevestele la poalele 
ei. 

Cu ani în urmă, exista în Marina de război engleză, şi 
cred că şi-n cea americană, o pedeapsă denumită „târârea 
sub fundul vasuluill — expresie ce continuă să fie folosită 
de către marinari, când vor să-şi amenințe vreun duşman 
cu o răzbunare cruntă. Pedeapsa asta e aplicată şi astăzi în 
Marina de război franceză, deşi nu chiar atât de des ca în 
trecut. 

lată despre ce este vorba: la cele două capete ale vergii 
mari se leagă câte un palane, a cărui parâmă e trecută pe 
sub fundul vasului. La un capăt al acestei parâme este 
legat vinovatul, apoi propriii săi camarazi sunt puşi să-l 
gonească de colo până colo: după ce se freacă bine de chila 
vasului, sub apă, vinovatul e scos în văzduh, buimăcit şi 
fără suflare. 

Este o pedeapsă barbară, care a fost abolită în Marina 


engleză şi în cea americană; a rămas în schimb o altă 
pedeapsă, ce mi se pare şi mai îngrozitoare, şi anume 
„biciuirea de-a lungul escadrei”. Această pedeapsă, 
moştenită din Evul Mediu, nu poate fi aplicată decât prin 
decizia unui tribunal de război, împotriva unui infractor 
găsit vinovat de o abatere flagrantă. După ştiinţa mea, nu a 
fost niciodată aplicată pe vreun vas de război american 
staționat într-un port din ţară; motivul este, probabil, că 
ofiţerii ştiu prea bine că un asemenea spectacol ar putea 
stârni o revoltă în orice port maritim al Statelor Unite. 
Potrivit articolului XLI al Codului maritim militar, un 
tribunal de război nu poate condamna pe nimeni la peste o 
sută de lovituri de bici „pentru o abatere care nu e 
capitală1l1. In cazurile „ne-capitalell această prevedere 
poate fi, şi chiar a fost invocată ca o acoperire juridică, 


pentru aplicarea a peste o sută de lovituri. De fapt, ar 
putea acoperi şi o mie. Culpa unui marinar poate fi divizată 
în zece infracţiuni diferite, pentru fiecâre dintre de fiind 
pasibil de câte o sută de lovituri, aplicate fără întrerupere. 
lar cât despre abaterile socotite „capitale”, un marinar ar 
putea fi biciuit până-şi dă duhul, dacă ne-am lua după mai 
sus pomenitul paragraf. 

însă nici Codul maritim militar, nici vreo altă lege a 
Congresului, nu oferă o acoperire legală directă pentru 
extraordinara cruzime cu care e aplicată „biciuirea de-a 
lungul escadrei'! Totuşi, ca în numeroase alte cazuri, modul 
barbar în care e aplicată uneori această pedeapsă este 
acoperit indirect de alte paragrafe ale Codului maritim 
militar; unul dintre de acordă autorităţilor unui vas dreptul 
de a aplica — în anumite cazuri, vag definite — o corecție 
„potrivit uzanțelor serviciului naval“. 

lată una dintre aceste „uzanţe“: 

După ce sunt chemaţi „ca martori” toţi membrii 
echipajului navei căreia îi aparţine vinovatul, se dă citire 
sentinţei tribunalului militar, apoi se trece la aplicarea 
pedepsei, cu obişnuitul ceremonial. După fiece duzină de 


lovituri, subalternii boţmanuâui se schimbă între ei, pentru 
ca biciuirea să nu-şi piardă din intensitate în urma vreunei 
slăbiri a braţului care mânuieşte gârbaciul. 

Ideea de bază fiind aceea de a băga groaza în sufletele 
privitorilor, cele mai' multe lovituri sunt aplicate la bordul 
navei celui vinovat, pentru ca astfel echipajele celorlalte 
nave să fie şi mai impresionate de spectacol. 

După aplicarea primului rând de bice, împricinatul, cu 
cămaşa aruncată pe umeri, este vârât într-o barcă şi trimis 
spre următoarea navă a escadrei; între timp se cântă 
Marşul potlogarilor. Membrii echipajului acelei nave sunt 
chemaţi să asiste la o nouă tranşă a pedepsei, aplicată de 
ajutoarele boţmanuâui de pe vasul respectiv. Cămaşa 
însângerată e aruncată din nou peste umerii acuzatului, iar 
acesta e dus astfel prin întreaga escadră, până ce i se 
aplică toate loviturile la care a fost condamnat. 

Alteori, pe cea mai mare ambarcaţiune a vasului se 
instalează o padină (ca aceea a unui gâde), iar în această 
podină sunt înfipte nişte halebarde, cam-ca acelea folosite 
în armata engleză; de fapt, e vorba de două prăjini groase.. 
Pe podină stau un secund, un chirurg, un. Sergent de bord, 
precum şi călăii cu „pisicile” lor. Toţi aceştia sunt 
transportaţi de la un vas la altul, până ce întreaga sentinţă 
e executată. 

S-.au pomenit cazuri, când chirurgul a intervenit înainte 
de aplicarea ultimelor lovituri, atrăgând atenţia că s-ar 
putea ca acestea să provoace moartea imediată a 
pedepsitului. Dar în loc să fie scutit de restul loviturilor, 
acesta e de obicei consemnat la infirmerie pentru zece- 
douăsprezece zile, iar când medicul vasului îl declară apt 
de a suporta restul loviturilor, sentinţa este executată 
prompt. Shylock trebuie să-şi primească livra de carne! 

A spune că, după o astfel de biciuire, spinarea 
pedepsitului se umflă uneori ca o pernă, sau a spune că, 
alteori, e neagră de parc-ar fi fost arsă pe un foc de 
cărbuni, ori că l-ai putea descoperi pe nenorocit ţinându-te 
după dâra de sânge lăsată pe parapetele fiecărei nave din 


escadră, ar însemna să repeţi cu vorba ceea ce au văzut cu 
ochii lor mulţi marinari. 

Săptămâni şi uneori Ilwni întregi se scurg până ce 
pedepsitul îşi revine în fire îndeajuns pentru a-şi relua 
munca. Între timp zace în infirmerie, gemând zi şi noapte; 
iar dacă nu-i înzestrat cu pielea şi constituţia unui rinocer, 
nu va mai fi niciodată acelaşi om, ci o epavă cu oasele 
zdrobite, osândită să moară înainte de vreme. S-a 
întâmplat ca unii să moară chiar a doua zi după aplicarea 
pedepsei. Nu-i de mirare că doctorul Granville — el. Insuşi 
fost cândva chirurg în Marina engleză — afirmă, în cartea 
lui despre 
Rusia ţaristă, că nici măcar barbarul cnut nu-i mai chinuitor 
decât „pisica cu nouă cozi“ din această Marină. 

în urmă cu câţiva ani, a izbucnit un incendiu în 

apropierea  pulberăriei de pe-un vas dintr-o escadră 
americană ancorată în golful Neapole. S-a dat alarma, şi 
mulţi strigau că vasul e pe cale să sară în aer. Unul dintre 
marinari a sărit, îngrozit, peste bord. În cele din urmă, 
focula fost stins, iar omul a putut fi readus pe vas — 'dar 
pentru a fi judecat de o curte marţială, care, găsindu-l 
vinovat de laşitate, l-a condamnat la „biciuire de-a lungul 
escadrei'. 
La un moment dat, escadra a pornit spre Alger şi abia 
acolo, în acel port bântuit cândva de pirați, a fost executată 
sentinţa: golful Neapole nu era socotit un loc potrivit pentru 
o astfel de expunere a legislaţiei navale americane, deşi 
apele lui scăldau țărmurile unei monarhii absolute. 

în vreme ce „Neversink” naviga în Pacific, un marinar 
american, care-şi dăduse votul pentru generalul Harrisonl 
ca preşedinte al Statelor Unite, a fost biciuit „de-a lungul 
întregii escadre.” 

CAPITOLUL LXXXIX 

Stările sociale pe un vas de război 

Dar  biciuirile la pasarelă şi biciuirile „de-a lungul 
escadrei”, hoţiile şi tâlhăriile, înjurăturile şi jocurile de 
noroc, potlogăriile, afacerile de contrabandă şi beţiile pe 


care le-am schiţat ici-colo în această carte, inspirându-mă 
din viaţa de pe-un vas de război, nu epuizează câtuşi de 
puţin catalogul relelor ce-l caracterizează. Voi mai da un 
singur exemplu, plin de semnificaţie. 

Toate vasele de război mai mari au la bord un număr de 
soldaţi, care sunt numiţi „puşcaşi marini”. Pe „Neversink” 
se aflau ceva mai puţin de cincizeci, dintre care două treimi 
erau irlandezi. Ei erau. Comandaţi de un locotenent, un 
subofițer de legătură, doi sergenţi şi doi caporali, ajutaţi de 
un toboşar şi un fluierar. De regulă, la fiecare tun e trimis 
câte un „puşcaş marin” — această regulă furnizează de 
obicei şi criteriul după care sunt repartizaţi soldaţii pe 
vasele de diferite mărimi. 

„Puşcaşii” noştri nu aveau de îndeplinit nicio muncă, în 
afara datoriei lor militare; e drept că, în larg, participau la 
carturi la fel ca marinarii şi din când în când mai dădeau o 
mână de ajutor la halarea parâmelor, — o mână cam 
leneşă. Dar în greement nu puneau niciodată piciorul, şi nici 
nu-şi vârau degetele în găleata cu catran. 

' în „ordinea de bătaie”, oamenii aceştia nu erau puşi la 
tunurile grele; în „rol” nu erau repartizaţi la niciun post din 
greement. Care era, atunci, rostul lor? Să-şi apere patria în 
caz de război? la să vedem. Când un vas intră în acţiune, 
„puşcaşii marini” se trântesc de obicei cu faţa pe punte, 
sub parapete (uneori li se ordonă şi marinarilor să facă 
acelaşi lucru), iar când vasul e angajat în luptă, ei sunt 
trimişi îndeobşte pe puntea superioară centru — întocmai 
ca o companie trecută în revistă. In 
Parcul St. James. De la mică distanţă, pot dobori cu 
muschetele lor câte un marinar-doi din greementul unei 
nave duşmane, dar de la mare distanţă sunt siliţi să 
aştepte, pasivi, în formaţie, ca să fie decimaţi de inamic. 
Doar într-un caz din zece — adică, atunci când inamicul 
încearcă să le abordeze vasul — aceşti „puşcaşi marini” se 
arată folositori în calitate de combatanți; ei sunt chemaţi 
atunci „să respingă atacul”, cu baionetele! 

Dacă sunt relativ atât de puţin folositori ca soldaţi, ce 


nevoie e de „puşcaşi” în Marină? Ei bine, aflaţi că ei sunt 
pentru marinarii de pe marile vase de război, ceea ce sunt 
armatele de uscat' pentru popoare, şi temnicerii pentru 
deţinuţi. Muschetele sunt cheile lor. Cu aceste muschete ei 
stau de pază la fântâna cu apă proaspătă, la împărţirea 
raţiilor de grog şi de alimente, la închisoarea vasului, la 
uşile cabinelor domnului comandor şi domnului căpitan; 

iar în port, la ambele pasarele şi la teuga. 

Pe semne că marinarii de pe-un vas de război or fi nişte 
răufăcători, de vreme ce sunt păziţi şi de soldaţi, pe lângă 
că au pe capul lor atâţia ofiţeri navali; sau poate că în 
Marina de război domneşte o tiranie atât de cumplită, încât 
posibila lor nesupunere dă naştere la temerile cele mai 
grave. Şi o explicaţie şi cealaltă sunt valabile, în funcţie de 
caracterul ofiţerilor şi al echipajului. 

Evident că marinarul de pe-un vas de război îi priveşte cu 
ochi răi pe „puşcaşii marini”, cărora li s-a dat porecla 
dispreţuitoare de „marina călăreaţă”. 

Dar disprețul reciproc, şi chiar ura care dăinuie între 
aceste două categorii de oameni — ambele aflate pe 
aceeaşi corabie, adăpostite în aceiaşi casă — sunt socotite 
de către mai toţi ofiţerii drept o culme a perfecțiunii 
disciplinei navale — un fel de flamură ce le încununează 
arborele mare. 

Raționamentul lor este cam acesta: antagonismul dintre 
soldat şi matelot e sigur, ne putem totdeauna bizui pe el, 
astfel încât, dacă matelotul se răzvrăteşte, nu e nevoie să-l 
aţâţăm prea mult pe soldat ca să-i spintece pieptul cu 
baioneta; şi invers, dacă se revoltă soldatul, marinarul abia 
aşteaptă să-l străpungă cu lancea lui. 

Să-i ţinem pe oameni în frâu, ridicându-i pe unii împotriva 
altora, iar sângele unora să atâme la fel de greu în balanţă 
ca. Şi sângele celorlalţi — iată deviza şi raţionamentul 
ofiţerilor. 

Ceea ce am spus în legătură cu relaţiile dintre marinar şi 
soldat — relaţii bazate pe o repulsie mutuală, încurajată de 
un sistem de oprelişti — defineşte, până la un punct, 


aproape întreaga disciplină internă a unui vas de război. 
Această disciplină constituie în ansamblu un mecanism cu 
roţi zimţate, care zdrobeşte sistematic, în acelaşi malaxor, 
tot ceea ce ar putea asigura bunăstarea morală a 
echipajului. 

Atât ofiţerii cât şi' mateloţii sunt victimele acestui sistem. 
Să zicem că un căpitan are pică pe-un secund, sau un 
secund are pică pe-un aspirant; nimic nu-i mai 


uşor pentru superiorul în grad decât să-l oropsească în 
mod oficial pe inferiorul lui, fără a se expune vreunei 
acuzaţii legale. Dacă un aspirant are ciudă pe-un marinar, 
nimic nu-i mai uşor pentru el decât să-l aducă la pasarelă, 
prin tot felul de vicleşuguri băieţeşti, inspirate de acea 
ciudă. Prin nesfârşitele ramificații ale rangurilor şi ierarhiilor 
de pe mai toate vasele de război, curge un şuvoi de ură, 
mai sinistru chiar decât ura care cloceşte pe uscat, în 
căminul unei familii cu mulţi fii vitregi. Ţi s-ar întoarce 
maţele pe dos dacă ai cerceta în amănunt toate certurile, 
invidiile şi intrigile meschine, animozităţile şi calomniile 
răuvoitoare, care colcăie în adâncurile unei fregate, 
agăţându-se până şi de chila ei. Devii neom numai când te 
gândeşti la de. Ceremonialul imuabil şi eticheta strictă de 
pe-un vas de război; barierele de sârmă ghimpată dintre 
diferitele cinuri; absolutismul exercitat prin delegarea 
autorităţii asupra tuturor mateloţilor, şi imposibilitatea în 
care se află aceştia de a face apel împotriva abuzurilor, — 
iată doar o parte din numeroasele elemente ce tind să 
creeze pe mai toate navele militare o situaţie socială întru 
totul contrarie celei ce şi-ar putea-o dori orice creştin. ŞI 
deşi există unele vase care constituie într-o oarecare 
măsură excepţii de la această regulă, iar pe altele s-ar 
putea ca pomenita situaţie să fie acoperită, prudent, cu un 
văl curat şi înşelător, menit să ascundă adevărul de ochii 
unor vizitatori prea grăbiţi ca să poată observa aspectele. 
Cele mai urâte, ţinute în umbră, ale vieţii marinarilor de 
rând — e cert că mai tuturor navelor militare li se 


potriveşte, într-o măsură mai mică sau mai mare, ceea ce 
am spus aici în legătură cu alcătuirea internă a unui vas de 
război. Şi asta, nu pentru că ofiţerii ar fi răuvoitori sau 
pentru că marinarii din flota de război ar fi corupți. Unele 
din aceste rele sunt rezultatul inevitabil al aplicării Codului 
maritim militar, altele sunt excrescenţe organice ale 
instituţiei Marinei şi, ca orice maladie organică, sunt 
incurabile, cu excepţia cazurilor când se resorb în 
organismul în care-au crescut. 

Relele acestea sunt fără îndoială exacerbate de 
împrejurarea că atâţia muritori sunt înghesuiți şi închişi într- 
o ladă de lemn plutitoare. Ca nişte pere îngrămădite într-o 
ladă, marinarii ajung să se strice, în contact prea strâns unii 
cu alţii, fiecare parte vătămată fiind contagioasă. 

Mai mult încă, aceeaşi înghesuială duce — în ce-i priveşte 
pe marinarii de rând — la alte rele, atât de îngrozitoare, 
încât nu se poate face nici măcar aluzie la de. Ce devin 
prea destui marinari când sunt pe uscat, se ştie prea bine; 
dar ce ajung unii dintre ei când sunt cu totul lipsiţi de 
înlesnirile uscatului, ar putea fi cu greu imaginat de oamenii 
de pe țărm. Păcatele pentru care au fost nimicite oraşele 
din câmpie, încă mai dăinuie în aceste 

Gomore de lemn, plutitoare. Nu o dată au fost rostite în faţa 
catargului de pe „Neversink” plângeri la auzul cărora 
ofiţerul de cart îşi întoarce privirea, cu scârbă, refuzsnd să 
le-asculte până la capăt şi poruncind reclamantului, să 
plece. Pe un vas de război au loc nelegiuiri care, aidoma 
drâmei domestice a lui Horace 

Walpole.S5, pusă sub interdicţie, nu suportă nici lectura, nici 
punerea în scenă, şi nici măcar simpla luare de cunoştinţă. 

Cel ee n-a citit Mama misterioasă de Walpole, nici 
Oeăipus Tyrannus®™® de Sofocle, nici' Cenci2, tragedia 


65 Horace Walpole (1717—1797) scriitor englez, autor de romane 
şi piese de teatru, printre care Mama misterioasă, tragedia unei 

mame vinovată de relaţii incestuoase cu propriu-i fiu. 

66 Tragedie de Sojocle (496—406 î.e.n.). De fapt, titlul ei este 
Oeăipus Rex (Oedip Rege). 


romană dramatizată de Shelley, ar face mai bine să ignore 
nişte grozăvii mult mai cumplite decât acestea, şi să 
renunţe pentru totdeauna la' încercarea de a da la o parte 
vălul ca le acoperă. 

CAPITOLUL XE 

Armarea navelor-' 

Ştreangul şi marea nu refuză nimic”, spune un străvechi 
proverb marinăresc; şi niciuna din minunatele gravuri sif. 
Lui Hogarth nu ne impresionează atâta prin adevărul ei, ca 
dramatica scenă nautică, în care, după ce s-a distrat cu 
târfele şi a jucat cărţi pe-o piatră de mormânt, Ucenicul 
Leneş“”, cu fruntea-i îngustă şi ticăloasă, este f trimis într-o 
barcă pe mare, unde, la oarecare distanţă, poţi zări o 
corabie şi-un ştreang. Dar Hogarth ar fi trebuit să 
transforme în spânzurători înseşi catargele corăbiei: 
în felul acesta, ar fi putut încheia cariera eroului său, pe 
fundalul oceanului. Atunci, gravura lui ar fi avut întreaga 
forţă dramatică a operei Don Juanl, al cărei protagonist 
piere din ochii noştri într-o furtună drăcească, după ca şi-a 
făcut de cap. 

Căci marea este cti adevărat hăul fără fund şi Tofetul 
multor nelegiuiţi; şi după cum misticii germani au imaginat 
gheene înăuntrul gheenelor, tot astfel şi marinarii au dat 
vaselor de război numele de „iaduri plutitoare”. lar dacă, 
potrivit bătrânului ÎTuller2, marea este un grajd al 
monştrilor, care lunecă încolo şi-ncoace în turme 
înspăimântătoare, ea este în acelaşi timp bârlogul multor 
monştri morali, care îi împart împărăţia cu şarpele, rechinul 
şi viermele. 

Marinarii, îndeosebi cei de pe-un vas de război, nu sunt 

cu totul inconştienţi de această stare de lucruri, 
„Comisarul de bord'te-nţoleşte, iar parohul te afuriseşte”, 
aşa obişnuieşte să spună marinarul american, când îmbracă 
pentru prima oară cămaşa, de pânză şi tunica albastră, 
tesute 


67 William Hogarth (1697—1764), a publicat în 1751 o suită de 
grav-uri, intitulată „Industry and Idleness“ (Muncă şi trîndăvie). 


Melville descrie aici una din aceste gravuri, aflată la 
„British 
Museum“, dar se referă şi la celelalte piese ale suitei, 111 
care apare „Ucenicul Leneş“. 

1E vorba de opera Don Giovanni de Me-zart (libretul de 
Lorerizo da Ponta), a cărei premieră a avut loc la Praga în 
1787. 

In finalul ei, seducătorul este târât în iad, în 
acompaniamentul unui cor de draci. V 

2 Thomas Fuller (1608—1661), predicator şi istoric 
englez. 

anume pentru dânsul de către deţinuţii unei închisori de 
pe țărm. 

Nu-i de mirare că, după ce-a fost ademenit de vreun 
agent recrutor într-o slujbă atât de chinuitoare şi persecutat 
poate 'de vreun secund răzbunător din fire, câte un marinar 
pocăit sare în mare pentru a încerca să scape de destin. Se 
întâmplă chiar ca unii s-o pornească pe ocean, cu-o plută 
întocmită din „grătare”, fără cârmă şi fără busolă. 

Odată, un tânăr matelot, după ce-a fost făcut chisăliţă 
„la pasarelă”, şi-a burduşit buzunarele cu glumbi şi s-a 
aruncat în mare. 

Cu câţiva ani în urmă, mă aflam la bordul unei baleniere 
ancorate într-un port din Pacific, lângă trei nave de război 
franceze. Intr-o noapte întunecoasă, marinarii de pe 
balenieră au auzit un geamăt stins, undeva pe apă, şi 
închipuindu-şi că era un om care se îneca, au coborât o 
ambarcaţiune; aceasta a pescuit doi marinari francezi, pe 
jumătate morţi de epuizare şi aproape sufocaţi de boccelele 
cu haine legate strâns pe umerii lor. Cei doi încercaseră să 
evadeze astfel de pe nava lor. Când ofiţerii francezi au 
venit să-i caute la bordul balenierei, cei doi marinari, 
recăpătându-şi subit puterile, s-au bătut ca nişte tigri 
pentru a nu se da prinşi. Deşi întâmplarea aceasta s-a 
petrecut pe o navă militară franceză, ea oglindeşte într-o 
oarecare măsură şi situaţia de pe navele altor naţii. 

Păşiţi pe punţile unui vas de război american şi observați 


cât de mulţi străini lucrează pe el, cu toate că recrutarea lor 
este împotriva legii. Aproape o treime din subofiţerii de pe 
„Neversink” veniseră pe lume pe țărmurile răsăritene ale 
Atlanticului. Cum se explică acest lucru? Prin faptul că 
acelaşi principiu care-i împiedică pe americani să se 
tocmească argaţi, îi face să evite, cât pot, să-şi pună de 
bună voie capul într-un jug şi mai groaznic, în Marina de 
război. „Se caută oameni pentru 

Flotă”: acest anunţ poate fi văzut mereu pe cheiurile 
porturilor noastre maritime. Marinarii sunt totdeauna 
„căutaţi”. Poate că tocmai din pricina lipsei de oameni din 
flota de război, găseai, până acum vreo câţiva ani, atâţia 
sclavi negri la bordul unor fregate americane, solda lor 
intrând, bineînţeles, în buzunarele stăpânilor. Ei erau 
„înrolaţi” în ciuda unei legi a Congresului care interzicea 
categoric folosirea sclavilor în Marină. Legea asta se referea 
la sclavii negri, căci despre cei albi nu pomenea un cuvânt. 
Dar avâ'nd în vedere cele spuse de John Randolph din 
Roanoke în legătură cu fregata care l-a dus în R, usia, şi 
ţinând seama de situaţia existentă astăzi pe mai toate 
navele militare, Marina de război americană nu este un loc 
cu totul impropriu pentru nişte sclavi ereditari, deşi unora 
însăşi ideea existenţei unor astfel de sclavi ar putea să li se 
pară neverosimilă. Incredulitatea unor astfel de oameni va 
trebui să se plece totuşi în faţa faptului că, la bordul 
fregatei americane „Neversink” s-a aflat, în cursul prezentei 
călătorii, un sclav din Virginia, angajat ca marinar, cu o 
soldă primită, fireşte, de stăpânul lui. Ceilalţi membri ai 
echipajului îl porecliseră „Guineea”. Acest 

„Guineea” era sclavul comisarului de bord — care era un 
gentleman din Sud — şi pe care-l slujea ca un servitor. 
Niciodată n-am avut o conştiinţă atât de acută a condiţiei 
mele de marinar pe-un vas de război, ca în ziua când l-am 


văzut pe acest „Guineea”, îmbrăcat ca la oraş şi 
circulând slobod pe punti; prin influenţa stăpânului său, era 
scutit aproape în întregime de măsurile disciplinare 


degradante luate împotriva echipajului nostru caucazian *. 

Ducând-o împărăteşte la popotă, acest sclav african 
fercheş şi rotofei, cu faţa de abanos strălucind de 
mulţumire, veşnic vesel şi jovial, veşnic pus pe glume şi pe 
râs, era de fapt invidiat de mulţi dintre marinari. Câteodată 
aproape că-l invidiam eu însumi. Odată, Lemsford şi-a dat 
în vileag invidia, oftând: 

— Ah, „Guineea”, ce viaţă tihnită duci! Tu n-ai deschis 
niciodată cartea pe care-o citesc eu! 

' într-o dimineaţă, când toţi marinarii erau chemaţi să 
asiste la o biciuire, sclavul comisarului de bord fu văzut 
coborând în grabă scările spre popotă; faţa lui avea 
culoarea aceea vineţie care, la un negru, corespunde 
paloarei pricinuite unui alb de o agitaţie nervoasă. 

— Incotro „Guineea”? îl strigă ofiţerul de punte, un hâtru 
care se amuza uneori pe socoteala sclavului, şi care ştia 
prea bine ce-o să-i răspundă acesta. 

— Unde te duci? repetă el. Intoarce-te! N-auzi că te strig? 

— Scuzaţi, massa! 2 răspunse sclavul, cu o plecăciune 
adâncă. Nu pot să stau, zău nu pot, massa! 

Şi, spunând acestea, dispăru prin bocaport. Era singurul 
om de pe vas — în afară de infirmier şi de bolnavi — care 
era scutit de obligaţia de a asista la aplicarea biciului. 

Obişnuit încă de mic copil cu munca uşoară,. Şi având 
norocul să dea numai peste nişte stăpâni cumsecade, 
sclavul acesta — deşi putea fi oricând scos la mezat ca. Un 
cai — se bucura, în cătuşele-i de cauciuc, de toate 
libertăţile posibile în lumea asta. 

Cu toate că proprietarul trupului şi al sufletului său, 
Comisarul de bord, nu m-a remarcat în niciun fel cât am 
lucrat pe fregată, şi nu mi-a făcut nici cel mai mic serviciu 
personal (de altfel, nici n-ar prea fi avut puterea), i-am 
atribuit întotdeauna o inimă generoasă-şi am simţit, fără să 
vreau, o anumită simpatie pentru el, văzând cu cită 
îngăduinţă şi blândeţe se purta cu sclavul său. La 
întoarcerea noastră în-patrie, felul cum l-a tratat pe 
Guineea”, în nişte împrejurări care-arfi putut stârni mânia 


unui proprietar de sclavi, mi-a întărit şi mai mult 
convingerea că avea o inimă darnică. 

Am mai vorbit despre numărul mare de străini din 
Marina americană; dar nu numai în această Marină îi poţi 
găsi într-o, proporţie atât de mare faţă de restul echipajului, 
deşi poate că nu chiar atât de mare ca aceea din Marina 
noastră. Potrivit unor statistici engleze, străinii angajaţi pe 
vasele Maiestăţii Sale reprezentau la un moment dat a opta 
parte din întregul efectiv al marinarilor. 

Nu cunosc exact situaţia din Marina franceză, dar am 
navigat în repetate rânduri împreună cu nişte mateloţi 
englezi care slujiseră cândva în flota franceză. 

Una din urmările liberului acces al străinilor în Marina 
unei ţări nu poate fi deplânsă îndeajuns. În perioada 
petrecută de mine pe „Neversink”, am fost adesea izbit de 
lipsa de patriotism a multora dintre camarazii mei. 

E drept că îndeosebi străinii se comportau astfel, 
mărturisind fără să roşească de fel, că, dacă n-ar fi fost în 
joc diferenţa de soldă, ar fi stat bucuroşi lângă tunurile unei 
nave engleze, cum ar fi stat şi lângă tunurile unei nave 
franceze, şi cum stăteau acum lângă tunurile americane. 
Dar era limpede că toţi marinarii noştri, în ansamblu, 
vădeau relativ prea puţină simţire patriotică, dacă nu chiar 
deloc. Şi, când te gândeşti bine, nici nu era de mirare. 

Prin viaţa de hoinari ce o duc, rupţi de orice legături 
familiale, mulţi marinari — din lumea întreagă — seamănă 
cu acei mercenari care, în urmă cu vreo câteva secole, 
cutreierau Europa, gata să se bată pentru orice prinţ 
capabil să le cumpere săbiile. Adevăratul patriotism se 
naşte şi creşte într-un cămin statornic, pe-o vatră de 
neclintit; dar marinarul de pe-un vas de război, care cunună 
cei doi Poli şi aruncă punți peste Indiile de Răsărit şi de 

Apus, îşi poartă cu el, oriunde s-ar duce, singurul cămin 

— Şi anume, hamacul. „Născut sub un tun, şi educat pe 
bompres“ — cum se exprimă el însuşi, marinarul din flota 
de război se rostogoleşte în jurul lumii ca un talaz, gata să 
se-amestece cu apa oricărei mări, şi să se lase târât şi 


nimicit de mae/strom-ul oricărui război. 

Mai mult încă. Oroarea ce le-o inspiră disciplina de pe-un 
vas de război, şi îndeosebi biciuirea la pasarelă; 
faptul că stau închişi atâta vreme pe vas, cu atât de puţine 
„Zile libere“, precum şi. Leafa de mizerie pe care-o primesc 
(mult mai mică decât în flota comercială), toate acestea îi 
ţin pe marinarii cei mai buni, în marea lor majoritate, 
departe de navele de război ale tuturor ţărilor. Acest lucru 
reiese limpede din următoarele date statistice luate din 
Analele comerțului de Macpherson. La un moment dat, în 
perioada de după restabilirea păcii, numărul oamenilor 
angajaţi în Marina britanică era de 25 000; tot atunci, în 
flota comercială engleză lucrau 118 952 de oameni. Dar în 
timp ce vasele de comerţ au neapărată nevoie de un 
echipaj alcătuit în cea mai mare parte din marinari 
destoinici, navele militare ajung, prin înseşi condiţiile 
precumpănitoare la bordul lor, să angajeze tot felul de 
oameni ai uscatului, inclusiv soldaţi şi minori. Din cele 
spuse de căpitanul Marryat** în pamfletul său (publicat în 
1822) Despre abolirea înrolării forțate, reiese că, la sfârşitui 
războaielor napoleoniene, o treime din echipajele flotei 
Maiestăţii Sale era alcătuită din oameni ai uscatului şi din 
minori. 

Departe de a păşi cu entuziasm pe vasele regelui când 
patria li-era în pericol, marea majoritate a mateloţilor 
englezi, îngroziţi de disciplina din flota de război, recurgeau 
la cele mai incredibile şiretlicuri pentru a scăpa de recrutorii 
ei. Unii se ascundeau în pivnițe şi în locuri pustii din 
interiorul ţării, neîncumetându-se să se îmbarce pe vreun 
vas comercial, care-ar fi putut să-i ducă departe, peste 
mări. In relatarea veridică a lui John Nicliol, marinarul, 
publicată în 1822 de editorul Blackwood la Edinburgh, şi de 
editorul Cadell la Londra — lucrare ce poartă, de la un 
capăt la altul, pecetea adevărului — bătrânul matelot 


68 In sens de indo-european, adică de „alb“. 
s Formulă de adresare, folosită de negri în loc de ..Mister” 
(domnuie). 


descrie, într-un stil simplu şi impresionant, aproape fără să 
se plângă, cum „a stat pitit ca un hoţ“, ani de zile, în 
împrejurimile Edinburghului, pentru a se feri de recrutării 
care cutreierau ţara ca nişte bandiți şi sugrumători. In acea 
perioadă (a războaielor napoleoniene) 

existau în Marea Britanie, potrivit gazetei Steel's List, 
patruzeci şi cinci de centre permanente de recrutare 
forţatăs?. 

Ceva mai târziu, un grup numeros de marinari englezi, 
întruniţi într-o adunare solemnă, au luat hotărârea de a fugi 
în America, în cazul izbucnirii unui război, pentru a evita 
astfel să fie „înrolaţi” în flota patriei lor — o flotă care-şi 
degrada propriii apărători, biciuindu-i la pasarelă. 

Altădată, cu mult înainte de epoca la care ne referim, trei 
mii de marinari'mânaţi de aceleaşi motive, au evadat, 
cuprinşi de panică, de pe navele de cărbuni aflate între 
Yarmouth şi Nore; locotenentul Tomlinson, ofiţerul naval 
englez care povesteşte această întâmplare, adaugă, 
vorbind despre unii dintre marinarii de pe vasele Maiestăţii 
Sale, că „erau nişte oameni cum nu se poate mai 
nenorociţi”, — 
fapt confirmat şi de o altă mărturie, legată de o altă 
perioadă. Făcând aluzie la regretabila criză de marinari 
destoinici în timpul războaielor purtate de flota engleză în 
1808, etc. — autorul unei broşuri despre „Personalul din 


69 Pe lîngă aceste recrutări pe teritoriul naţional, unele fre- 
gate engleze ancorate în porturile unor ţări prietene sau neutre, 
înrolau cu forţa marinari străini, de orice naţionalitate, chiar 
pe cheiurile acelor porturi. In anumite cazuri — în care erau 
implicaţi cetăţeni americani — dacă asupra acestora erau gă- 
site certificate de cetăţenie, ele erau distruse ; şi pentru a-l 
împiedica pe consulul Statelor Unite să-i revendice pe aceşti 
compatrioți ai săi, recrutorii coborau pe țărm în noaptea din 
ajunul plecării fregatei, astfel încît marinarii răpiți ajun- 

geau departe pe mare, înainte ca prietenii lor să le simtă lipsa. 
Aceste lucruri se cuvin, cunoscute, căci dacă guvernul englez 
va mai porni vreodată război pe mare, şi va recurge din nou 

la recrutarea forţată a oamenilor pentru flotele sale, este bine 
ca întreaga lume, inclusiv englezii şi americanii, să fie pregă- 
tită a pune capăt unei samavolnicii flagrante, care reprezintă o 
insultă adusă Domnului şi omului (n. a.). 


Marină”, spune că marinarii cei mai capabili, mai statornici 
şi mai bine crescuţi, izbuteau îndeobşte să scape de 
recrutarea forţată. Autorul broşuri era, sau fusese, el însuşi 
căpitan în flota britanică. 

Ne putem aşadar lesne'imagina ce fel de oameni sunt cei 
care, chiar şi în zilele noastre, se arată dornici să se 
înroleze de bună voie în Marina de război, o instituţie atât 
de odioasă în ochii oricărui bărbat demn de pe țărm. Aşa se 
explică faptul că, printre chiulangiii şi canaliile de pe-un vas 
de război, vei găsi nu atât marinari propriu-zişi, cât nişte 
„Şobolani de docuri”, care intră în Marină pentru a-şi lua 
porţia de grog şi a-şi omori timpul în dulcea trândăvie de 
pe-o fregată. Dar dacă oamenii aceştia trândăvesc, de ce 
nu e redus echipajul fregatei, pentru ca cei rămaşi să-şi 
poată face treaba într-un mod rezonabil? 

Ei bine, aşa ceva e cu neputinţă. În primul rând, 
dimensiunile mari ale mai tuturor acestor nave fac necesar 
un mare număr de oameni, pentru a braţa vergile masive, a 
desfăşura uriaşele vele-gabier şi a ridica ancora grea. 

Şi deşi ocazia de a folosi atâţia oameni se iveşte foarte rar, 
e drept că atunci când se iveşte efectiv, — şi se poate ivi 
oricând — e nevoie de toţi. 

In afară de asta, şi mai presus de orice, bateriile trebuie 
să fie manevrate de oameni; trebuie să existe destui 
oameni care să pună în funcţiune toate tunurile, în acelaşi 
moment. Şi astfel, spre a avea la îndemână îndeajuns de 
mulţi muritori pentru „a scufunda, incendia şi distruge'*, un 
vas de război trebuie să dea de mâncare, pe cheltuiala 
obştească, unui mare număr de persoane care, dacă n-ar fi 
găsit adăpost în Marină, ar fi rămas probabil în grija 
Parohiei, sau ar fi lâncezit într-o temniţă; nu mai spun că, 
de viciile lor se molipsesc chiar şi oamenii uscatului şi 
marinarii cumsecade, care se înrolează de bunăvoie, din 
când în când. 

în gura unor astfel de oameni îşi pune Dibdin versurile 
patriotice, pline de spiritul cavaleresc şi romantic al mării. 
Cu excepţia ultimului vers, acestea ar putea fi cântate de 


marinarii din flota de război engleză şi de cei din flota 
americană: 

„Cât despre mine, pe orişice vreme, înfrunt oceanul. 
Nimic nu, mă poate opri datoria să-mi fac, 

Căci mi-e inima dascăl, şi prieten mi-e banul, 

lar viața mea-i a regelui drag. 

Eu nu cunosc ura, nu-s rob vreunei patimi, 

Nu-s laş, nici pizmaş şi nici ticălos“ etc. 

Nu mă alătur * acelui critic de mare autoritate care 
califica drept „cântece în jargon” cântecele lui Dibdin, căci 
în mai toate respiră poezia mării. Este uimitor că aceste 
cântece, care te-ar putea face să crezi că marinarii din flota 
de război sunt cei mai veseli, mai fericiţi, mai virtuoşi şi mai 
patrioţi dintre oameni — au fost compuse într-o vreme când 
Marina britanică era populată îndeosebi cu răufăcători şi 
sărăntoci, aşa cum am arătat într-un capitol anterior. Mai 
mult încă, aceste cântece sunt pătrunse de un senzualism 
cu adevărat mahomedan, de o resemnare totală în faţa 
destinului şi de o supunere oarbă, câinească, faţă de 
stăpân, oricare ar fi acesta. Dibdin era un om de geniu, dar 
nu-i de mirare că primea o pensie anuală de 200 lire din 
partea guvernului. 

în ciuda samavolniciilor practicate pe-un vas de război, 
se găsesc uneori la bordul lui nişte oameni deprinşi în aşa 
măsură cu viaţa grea, şi atât de dresați şi de disciplinaţi în 
jug, încât par-să se resemneze, cu o filosofie de neînțeles, 
să-şi rabde voioşi soarta. Ei au mâncare şi băutură din 
belşug, haine călduroase, hamace în care pot dormi, tutun 
de mestecat, un medic ce-i poate doftorici, un preot care se 
roagă pentru ei; — nu reprezintă oare toate aceste lucruri 
un adevărat lux pentru un nenorocit fără o para chioară în 
buzunar? 

Se afla pe fregata „Neversink'1 un anume Landless, 1 
un om de pe gabie, care, deşi avea spinarea brăzdată şi 
cadrilată de urmele de neşters ale bicelor ce-l plesniseră în 
decurs de zece ani de serviciu în flotă, arbora întotdeauna 
un zâmbet pe buze, şi era un adevărat Joe 


Miller 2 când venea vorba de glume şi replici spirituale. 
Omul acesta, deşi era un vagabond al mării, nu venise pe 
lume în zadar. El se bucura de viaţă cu entuziasmul 


eternului adolescent; şi deşi închis într-o puşcărie 
plutitoare, şi înconjurat de temniceri, se plimba pe puntea 
tunurilor de parcă aceasta ar fi fost lată ca o preerie, şi 
bogată în privelişti ca dealurile şi văile din Tirol. Nimic nu-l 
putea descumpăni, nimic nu-i putea preschimba râsul 
măcar într-un suspin. Secreţiile glandulare care, la alţi 
prizonieri, duc uneori la formarea lacrimilor, erau la el 
expectorate pe gură, colorate de zeama aurie a unei 
buruieni ce-i alina şi uşura zilele vieţii sale bicisnice. 

— Rom şi tutun! spunea Landless. Ce altceva şi-ar mai 
putea dori un matelot? 

Cântecul lui preferat era Adevăratul marinar englez al lui 
Dibdin, care începe aşa: 

„Jack chită şi dansează, e veşnic fericit, 

Nicicând n-o să-şi trădeze iubita de acasă. 

El ancora-şi virează, când banii şi-a topit — 

Aşa e viața asta de marinar, frumoasă 

Dar bietul Landless dansa aproape la fel de des „la 
pasarelă“, sub gârbaci, ca în localurile marinăreşti de pe 
țărm. 

Un alt cântec preferat al lui — pus pe melodia 
Blagoslovsşte-l, Doamne, pe rege!' — avea printre altele 
această strofă: 

Ajuns la New York sau la Boston cu bine,. 

TU ce-o să mai beau şi-o să joc! 

Toţi biştarâi-o să-mi beau,cât m-or ţine, 

Pentru-a1 fregatei noastre noroc!“ 

în numeroasele ceasuri când tăndăleam pe punţile 
fregatei ancorate în vreun port, omul acesta juca „dame“, 
sau îşi cârpea hainele, ori sforăia ca un trompet sub un ghiu 
din partea de sub vânt. Nici măcar o salvă de tun nu l-ar fi 


70 Un vers din Imnul regal englez (dintr-o primă formă a 
acestuia,'cîntată în 1745 la teatrul Drury Lane din Londra). 


putut trezi din somn. Dar când i se ordona să se caţere în 
mărul catargului, pe-o furtună, sau să se ducă să-şi ia raţia 
de grog, ori să se prezinte la pasarelă pentru-a fi biciuit, 
Landless se supunea cu aceeaşi indiferenţă de neclintit. N 

Sfatul pe care i-l dăduse unui flăcău palid, venit printre 
noi la Valparaiso, cuprinde miezul şi esenţa filosofiei ce le 
îngăduie unora dintre marinarii din flota de război să-şi facă 
datoria cu zâmbetul pe buze. 

Apucându-l de eşarfă pe flăcăul acela, de parcă l-ar fi 
ţinut de-un căpăstru, Landless îi spusese: 

— Uite ce e, băiete, eu am lucrat pe multe corăbii ale lui 
Unchiu'Sam, pe multe „Andrew Miller.“ Ascultă-mi povaţa şi 
fereşte-te de necazuri. Du-ți laba la frunte de câte ori îţi 
vorbeşte-un ştab. Şi lasă-i să te-atingă cu gârbaciu' cât 
poftesc, fără să faci gălăgie, fiin'că ăstora nu le plac tipii 
clonţoşi. Ţin'te tare când începe să plouă cu bice — cât ai 
zis „Văleu, Doamne“ şi „Dumnezeule!“ s-a şi isprăvit. Şi- 
apoi, după câteva nopţi de somn îţi vii în fire şi eşti iarăşi 
numa’ bun să-ţi bei grogul! 

Landless era simpatizat de ofiţeri, care-l porecliseră 
„ Fericitul". Mai toţi ofiţerii navali admiră tocmai astfel de 
„fericiţilA — nişte indivizi fără suflet, şi atât de lipsiţi de 
orice ruşine şi de orice simţ al demnităţii, încât nici nu-ți 
vine să-i consideri oameni. În schimb, pe un marinar care 
dă semne de sensibilitate morală şi se poartă cu 


oarecare demnitate „ofiţerii îl urăsc instinctiv, adeseori 
văzând în el un reproş viu, o întruchipare a superiorității 
spiritului asupra puterii lor. Un astfel de om n-are ce căuta 
pe un vas de război, ei n-au nevoie de el. Ofițerii văd în 
libertatea lui bărbătească o sfidare, şi în ţinuta lui demnă 
un semn de dispreţ. Un asemenea om e 'la fel de 
insuportabil pentru ei, cum ar fi un african cu spinarea 
dreaptă şi cu fruntea sus, pentru un plantator proprietar de 
sclavi. 

Ar fi totuşi greşit să se creadă că observaţiile făcute în 
acest capitol şi în cel precedent se aplică tuturor vaselor de 


război. Există şi unele vase blagoslovite cu căpitani 
inteligenţi şi generoşi ca nişte' patriarhi, cu ofiţeri bine 
crescuţi şi binevoitori, şi cu echipaje creştineşti. Pe astfel de 
vase, rigoarea tiranică a Codului martim militar e 
îmblânzită de anumite deprinderi, iar biciuirea nu se 
cunoaşte. Navigind pe asemenea vase, parcă nici nu simţi 
că trăieşti sub imperiul legii marţiale sau că relele evocate 
mai înainte ar putea exista cu adevărat. 

Jack Chase şi bătrânul Ushant, precum şi mulţi alţi 
marinari admirabili, dovedesc în suficientă măsură că pe 
„Neversink” se aflau destui mateloţi care, prin noblețea lor, 
aproape că te făceau să uiţi de ticăloşia celorlalţi. 

Orişiunde am vorbit, în această naraţiune, despre 
Marina de război americană, sub vreun aspect sau altul, nu 
am lăsat să-mi scape, cred, nici măcar o silabă de admiraţie 
pentru împlinirile ei socotite glorioase. Şi iată de ce: 
personal, am convingerea că, în ce priveşte aşanumita 
glorie militară, Marina de război americană nu are nevoie 
de alte elogii decât cele ale istoriei înseși. Ar fi de prisos să 
spun lumii ceea ce aceasta ştie de mult. Sarcina pe care 
mi-am asumat-o este cu totul alta; şi deşi prevăd şi presimt 
că mi-ar putea atrage duşmănia anumitor oameni, nu-mi. 
Pasă: întemeindu-mă pe ceea ce mi-a dăruit cerul, întâmpin 
liniştit, orice s-ar întâmplă. 

CAPITOLUL XEI 

Despre „fumoarul” de pe un vas de război şi despre 
uneâe scene petrecute pe puntea tunurilor, când ne 
apropiam de patrie 

Există o legendă despre un pictor pe care Zeus l-a silit 
să-i facă portretul Meduzei. Când portretul a fost gata, 
sărmanului pictor i s-a făcut greață văzându-şi opera, deşi 
aceasta semăna leit eu modelul viu. Tot aşa şi eu, acum, 
când am ajuns la sfârşitui operei mele, îmi simt sufletul 
apăsat de ceea ce m-am străduit să zugrăvesc. 

Dar să uităm, dacă putem, capitolele de mai înainte, şi să 
înfăţişăm unele lucruri mai puţin respingătoare. 

. Domnii din metropolă îşi au cluburile lor; clevetitorii din 


târguşoarele de provincie au la dispoziţie sălile de lectură a 
ziarelor;  curioşii de la ţară se adună în dugheana 
bărbierului; chinezii îşi au ceainăriile cu opiu; indienii din 
America îşi au focul în faţa căruia ţin sfat; până şi canibalii 
îşi au Nu juna lor, — un bolovan. În jurul căruia se strâng 
uneori, pentru a discuta despre chestiunile la ordinea zilei. 
Niciun guvern, fie el cât de despotic, nu cutează a tăgădui, 
fie măcar celui mai umil dintre supuşii 


săi, dreptul de a sta la taifas. Nici măcar cei treizeci de 
tirani din străvechea Atenă nu au putut opri.. Limbile să se 
dezlege la colţurile străzilor. Căci omul e făcut să 
vorbească, iar noi, yankeii, cărora nemuritoarea Declaraţie 
a 
Drepturilor ne-a garantat libertatea de expresie, vom vorbi, 
oriunde ne vom afla — la bordul unei fregate, sau la bordul 
plantațiilor noastre de pe uscat. 

Pe vasele de război, bucătăria de pe puntea tunurilor, 
este marele centru unde se adună marinarii ca să schimbe 
o vorbă şi ca să afle ultimele noutăţi. Ei stau aici la taifas 
câte o jumătate de oră, după fiecare masă. Motivul pentru 
care tocmai acest loc, şi acest moment, sunt alese pentru 
pălăvrăgeală, este următorul: numai în vecinătatea 
bucătăriei, şi numai după mese, marinarii de pe-un vas de 
război au voie să se delecteze c-un fum de ţigară. 

Această dispoziţie restrictivă îl lipsea pe Cojocel Alb de o 
plăcere de care era de multă vreme robit. Cum s-ar putea 
oare ca îndemnurile tainice şi impulsurile capricioase ce-l 
mână pe-un fumător pătimaş, să se pună în mişcare la 
porunca unui comandor? Nu! Dacă-mi vine să fumez, vreau 
ca eu însumi să-mi aleg momentul, ascultând porunca 
suverană a propriei mele plăceri, chiar dac-aş fi silit să dau 
ocol oraşului pentru a găsi un foc de cărbuni, spre a-mi 
aprinde ţigara, la o oră târzie. Cum?! Să fumezi după un 
anumit orar? Să fumezi din ordinul cuiva? Să faci din fumat 
un tabiet fix, sau o afacere murdară, negustorească? 
lar când, învăluit în fumurile acelea odihnitoare, te scufunzi 


în visările cele mai grandioase, şi în suflet ţi se înalţă, din 
rotocoalele fumului pe care-l stârneşti, un dom infinit — aşa 
cum s-ar înălța un templu din marşurile lui Mozart sau cum 
s-a înălţat Venera din mare — tocmai în asemenea 
momente să vezi cum Parthenonul ţi se năruie, sub 
dangătele clopotului de bord ce vesteşte că jumătatea de 
oră pentru fumat a luat sfârşit?! Biciuiţi-mă, 

Furiilor, sau prăjiţi-mă pe-un foc de pucioasă! Păleşte-mă, 
trăsnet! daţi buzna peste mine, nesfârşite hoarde de 
mameluci! devoraţi-mă, canibali din Fiji! dar scutiţi-mă de o 
asemenea tiranie! 

Nu! Cu toate că, înainte de-a păşi la bordul fregatei 
„Neversdnk“, fumam ca o căpetenie indiană, m-am lăsat de 
acest tabiet, decât să-l supun unui orar şi unui loc fix, aşa 
cum mă obliga dispoziţia aceea scârbavnică. Spuneţi-mi 
voi, oameni din străvechea şi cinstita tagmă a fumătorilor 
de pretutindeni, oare n-am făcut bine? 

Dar alţi membri ai echipajului nu erau la fel de pretenţioşi 
ca mine. După fiece masă, ei o porneau spre bucătărie şi-şi 
mângâiau sufletul duhănind câte un pic. 

Un mănunchi de trabuce, legate laolaltă, poate fi 
simbolul dragostei frăţeşti ce-i uneşte pe fumători. La fel, o 
comunitate de lulele poate fi, vremelnic, o comunitate de 
inimi. Şi nu era deloc rău obiceiul căpeteniilor indiene de a- 
şi trece ca/lumetul de jur împrejur — aşa cum strămoşii 
noştri îşi treceau pocalul de punci — în semn de pace, 
bunăvoință şi prietenie. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu 
fumătorii de lângă bucătărie: atâta timp cât erau uniţi prin 
legături de fum, „clubul“ lor era un loc minunat. 

Era o plăcere să te uiţi la ei. Strângându-se 
grupurigrupuri în spaţiile dintre tunuri, pălăvrăgeau şi 
râdeau, ca şirurile de petrecăreţi din boxele unui mare 
restaurant. 

Luaţi un tablou de Teniers înfăţişând o bucătărie flamandă 
ticsită de oameni veseli; adăogaţi un tablou de 


Wilkie” înfăţişând un grup aşezat în faţa unui cămin; 

de asemenea, o marină de Cruikshank3; vârâţi apoi câte o 
pipă scurtă în gura fiecărui personaj, şi veţi avea sub ochi 
scena fumătorilor de lângă bucătăria vasului „Neversink”. 

Nu puţini dintre ei făceau politică şi, întrucât se cam 
vorbea pe vremea aceea de un război cu Anglia, se 
încingeau discuţii aprige. 

— Ascultaţi-mă pe mine, băieţi! exclamă într-o zi bătrânul 
tunar-şef de la tunul numărul 1 de la teuga. 

Dacă preşedintele ăla al nostru n-o să ne-aducă ţara cu 
prova-n vânt, vă jur pe bătălia Nilului c-o să ne vâre într-o 
luptă al dracului de grea, înainte ca naţia yankee să aibe 
răgazul de-a-şi încărca tunurile, necum de-a. 

apfinde pulberea! 

— Ce tot vorbeşti? îi replică un om de pe gabie, mare 
scandalagiu de felul lui. Nu cu prova, ci cu pupa-n. 

vânt, aşa trebuie cârmuită naţia yankee, ca să vină drept 
în faţa inamicului şi să-l abordeze prin fumul obuzelor. 

Şi spunând acestea, slobozi din lulea un nor de fum. 

— Cine zice că bătrânul de la cârma naţiei yankee nu-şi 
poate manevra timona la fel de bine ca însuşi George 
Washington? exclamă un matelot din „vechea gardă'1. 

— Păi, Bill, cică-i un. Mare băutor de apă rece, şi-am visat 
în câteva nopţi c-o să ne taie grogul! zise un altul. 

— Hei, se-aude colo la prova şi la pupa? strigară deodată 
ajutoarele boţmanuâui. Toţi oamenii la posturile lor! 

— Asta-i muzica ce-mi place! spuse tunarul-şef al tunului 
numărul 1, în clipa când, supun, îndu-se ordinului, toţi 
marinarii îşi lăsară lulelele din mâini şi se buluciră spre 
scări. Aşa s-ar cuveni să facă şi preşedintele — căţăra-ţi-vă 
în greement, băieţi, şi viraţi naţia yankee în celălalt bord! 

Dar aceste discuţii politice nu erau singurele care aveau 
loc între fumătorii de lângă bucătărie. Tema principală a 
discuţiilor o constituiau treburile interne ale fregatei însăşi. 
Oamenii vorbeau despre viaţa particulară pe care-o ducea 


71 David Wilkie (1785—1841), pictor scoțian, care a excelat şi eî 
în pictura de gen, şi în portret. 


comandorul în cabina lui, şi căpitanul într-a lui, despre 
'diferiţi ofiţeri din popotă, despre aspiranţi şi despre 
petrecerile lor nebuneşti, precum şi despre multe alte 
lucruri, legate de echipajul însuşi; toate aceste lucruri, care 
umpleau scena veşnic schimbătoare a unui vas de război, 
ofereau curioşilor noştri un inepuizabil subiect de discuţie. 

Pe măsură ce ne apropiam de portul de destinaţie, 
discuţiile astea deveneau tot mai însufleţite, iar când s-a 
anunţat că mai aveam doar douăzeci şi patru de ore până 
acasă, de au ajuns la un adevărat apogeu. Ce vor face 
odată ajunşi pe țărm, în ce fel îşi vor folosi banii, ce vor 
mânca şi vor bea, şi cu ce fete se vor însura — iată 
subiectele care-i preocupau acum. 

— La naiba cu marea! strigă un om de la teuga. De aci 
înainte, n-o să mă mai vedeţi pe-o corabie. Am de gând să 
mă instalez într-un atelier de velărie. 

— Cuiele din magazia de parâme găuresc orice pălărie de 
marinar! exclamă un tânăr din „ariergardă”. Eu, unul, am 
de gând să mă-ntorc la tejghea. 

— Camarazi, n-aveţi decât să mă apucaţi de braţe şi să 
frecaţi cu mine găurile de drenaj, dar eu, unul, prefer să 
împing o căruţă cu midii decât să mă mai ating de-o 
timonă. Ducă-se flota pe pustii, adică pe mare, da'fără 
mine! 

— Prieteni, al dracului să fiu dacă o să-mi mai fluture 
vreodată un pavilion pe bompres! exclamă starostele 
echipei de la prova. Cu simbria mea, o să-mi pot cumpăra 
măcar o tărăboanţă, dacă nu altceva. 

— Mi-am luat ultima doză de sare, zise şeful echipei 

„mijlocaşilor”. De-aci înainte, o să beau doar apă dulce. 
Da, băieţi, zece dintre noi, „mijlocaşii”, ne-am înţeles să 
punem mână de la mână şi să cumpărăm o mahună pe 
care să împletim parâme, iar dacă-o fi să ne-necăm, o să 
ne-necăm doar într-un canal. Lua-o-ar naibii de mare, 
băieţi! 

— Nu-njuraţi stihia cea sfântă! se amestecă în discuţie 
Lemsford, poetul de pe puntea tunurilor. Nu ştiţi, oameni 


buni, că oceanul era socotit sacru de către magii părţi? 

Şi oare Tiridates ', monarhul oriental, n-a făcut un lung 
ocol pe uscat, ca să nu pângărească Mediterana, pentru a 
ajunge la stăpânul său, împăratul Nero, şi a i se închina? 

— Ce păsărească mai e şi asta? se zborşi starostele 
„Mijlocaşilor”. 

— Cine-i comandorul Târâdate? întrebă omul de la teuga. 

— Ascultaţi-mă, urmă Lemsford. Întocmai ca Tiridates, eu 
ador marea, o ador atât de mult, băieţi, încât mă voi abţine 
pe viitor să o mai cutreier. Din acest punct de vedere, sunt 
de acord cu tine, staroste al „mijlocaşilor”! 

Era, într-adevăr, uimitor faptul că nouă zecimi din 
oamenii de pe „Neversink” îşi făcuseră câte un plan de a 
rămâne până la sfârşitui vieţii pe uscat, sau măcar pe apă 
dulce, după încheierea actualei expediţii. Cu întreaga 
experienţă a acestei expediţii concentrată într-o amintire 
unică, dar intensă; cu mirosul de catran în nări; încă 
departe de uscat; cu o punte zdravăână sub picioare; 
adulmeeând aerul oceanului, şi fiind împresuraţi de toate 
lucrurile oceanului; în momentele lor calme, de gândire; în 
tăcerea şi pustietatea adâncurilor; în timpul lungilor carturi 
de noapte, când toate gândurile sfinte legate de casă se 
îmbulzeau în jurul inimilor lor; în pietatea şi-n evlavia 
spontană a ultimelor ceasuri ale unei călătorii atât de 
îndelungate; în deplina sinceritate a sufletelor lor; când 
nimic nu le mai putea clătina judecata bine cumpănită; 

tocmai în aceste împrejurări, cel puţin nouă zecimi din 
cei cinci sute de membri ai echipajului au luat hotărârea de 
a întoarce pentru totdeauna spatele mării! Dar ajung oare 
vreodată oamenii să urască ceea ce li-e drag? Se pot oare 
lepăda ei de căminul şi de vatra lor? Ce-ar mai fi, atunci, 
Marina de război? 

Dar e vai de marinarul care, deşi s-a jurat, poate, să nu 
mai calce pe un vas de război — jurământ asemănător cu 
cel făcut de Hannibal *, se întoarce totuşi mereu şi mereu, 
după ce şi-a repetat de tot atâtea ori jurământul, pe puntea 
tunurilor, unde se află duşmanul său ereditar, diavolescul 


zeu al grogului. 

Pe acest temei, unii dintre oamenii de pe „Neversink” 
să fie chemaţi să dea socoteală! 

Tu, staroste al „mijlocaşilor”, şi voi, oameni de pe 
gabierul arborelui trinchet, şi alţii ca voi, cum de-aţi nimerit 
lângă tunurile „Carolinei de Nord” după ce v-aţi jurat 
solemn, la bucătăria fregatei „Neversink”, să nu mai călcaţi 
niciodată pe-un vas de război? 

Toţi rămân cu capetele plecate. Şi ştiu de ce. Sărmanii de 
voi! Nu mai juraţi strâmb, nu mai juraţi în niciun fel, 
niciodată! 

Da, chiar marinarii aceştia — care au denunţat cel mai 
vehement Marina de răzoi, care s-au legat prin cele mai 
solemne jurăminţi, chiar ei aveau să se tăvălească beţi pe 
străzi, la nici trei zile după debarcare; iar după încă o zi, 
mulţi dintre ei aveau să fie găsiţi la bordul unui 

1 La vârsta de nouă ani, Hannibal (247—183 î e.n.) a fost 
pus de către tatăl său, conducătorul cartaginez Hamilcar 
Barca, să jure că-i va uri în veci pe Horn ani. 

guardo, adică al unui vas de primire a marinarilor. Cam 
aşa se recrutează oamenii în Marina de război. 

Dar ceea ce era şi mai surprinzător şi arunca o nouă şi 
ciudată lumină asupra firii marinarilor, spulberând anumite 
idei foarte vechi şi statornice despre ei ca tagmă, era 
următorul fapt: mulţi dintre oamenii care, în timpul 
călătoriei, păruseră cât se poate de cumpătaţi, ba chiar 
zgârciţi, căci îţi refuzau până şi-o cârpă, sau un căpeţel de 
aţă, încât îşi câştigaseră din pricina asta porecla de 
„Ccărpănoşi” — mulţi dintre oamenii aceştia, odată ajunşi în 
port, îşi lăsau prin cârciumi simbria agonisită în trei ani de 
zile, căci nu numai că se-mbătau ei înşişi, dar mai chemau 
la tejghea cârduri întregi de marinari, şi le făceau cinste. Ce 
băieţi de treabă! Ce mateloţi generoşi! Văzând această 
scenă, mă gândeam în sinea mea: mateloţii ăştia atât de 
inimoşi pe uscat, erau cei mai haini pe mare! Nu ei, ci 
clondirele erau generoase! Şi totuşi imaginea populară 
despre marinar îşi are obârşia în comportarea lui pe uscat 


— unde el nici nu mai e, de fapt, marinar, ci om al 
uscatului, cel puţin pentru un timp. Marinarul din flota de 
război e marinar doar când se află pe'mare, pe-un vas de 
război; doar marea e locul unde poţi afla ce fel de om este. 
Am văzut însă că un vas de război nu-i decât vechea 
noastră lume, devenită plutitoare, populată cu tot soiul de 
caractere şi plină de contraste ciudate; şi deşi, ici-colo, poţi 
întâlni în cuprinsul ei nişte oameni aleşi, totuşi, una peste 
alta, lumea asta e plină, până la capacele bocaporţilor, de 
spiritul lui Belial] şi de toate nedreptăţile. 

CAPITOLUL XEII 

În care apare pentru ultima oară cojocelul alb 

Am mai descris belelele şi neajunsurile, necazurile şi 
tribulaţiile de tot felul pe care le-a abătut asupră-mi 
veşmântul acela nefericit dar indispensabil. Acum, însă, a 
sosit momentul să arăt cum acest cojocel era cât pe-aci să- 
mi fie linţoliu, pentru a doua şi cea din urmă oară. 

Într-un miez de noapte, viteaza noastră fregată, ajunsă 
undeva în largul promontoriilor din Virginia, înainta 
voiniceşte pe mare, când vântul a căzut deodată, lăsându- 
ne să lunecăm încet spre portul de destinaţie, încă invizibil. 

Oamenii din cartul condus de Jack Chase stăteau lungiţi 
pe gabie şi vorbeau despre plăcerile în care aveau de gând 
să se scufunde pe țărm; starostele nostru îi întrerupea în 
răstimpuri cu câte o aluzie la nişte discuţii asemănătoare, 
ce avuseseră loc, în prezenţa lui, la bordul vasului de linie 
britanic „Asia”, când acesta se apropia de 
Portsmouth, după bătălia de la Navarino. 

Deodată, ni, se dădu ordin să montăm vela-zburător 
mare şi, întrucât fungile nu erau încă „garnisite” x, Jack 
Chase îmi încredinţă mie sarcina asta. Garni'sirea fungilor 
unei vele-zburător este o treabă care cere o privire foarte 
ageră, şi multă dibăcie şi sprinteneală. 

Gândiţi-vă că trebuie să duci sus în greement capătul 
unei parâme lungi de'vreo două sute de picioare — ţinându- 
| cu dinţii! — şi să-l târăşti după tine până la marginea celei 
mai lunecoase dintre vergi, iar apoi, după oe ai tot sucit şi 


împletit parâma, în fel şi chip, ocolind nodurile neaşteptate 
ivite în colţurile cele mai abrupte, trebuie s-o azvârli, fără 
nicio piedică, drept pe punte, ca pe-un fir de plumb. Pentru 
a duce la bun sfârşit această operaţiune, trebuie să treci 
parâma printr-o sumedenie de orificii de raiuri şi macarale; 
adeseori parâma e foarte strâns împletită, ca să fie mai 
uşor de trecut, aşa cum ai trece printr-un ac fin o aţă cam 
groasă. Da, e o treabă care cere multă îndemânare, chiar 
pe lumină, dară-mi-te noaptea, şi la peste o sută de 
picioare deasupra mării! 

Ţinând aşadar într-o mână capătul acelei parâme, mă 
căţăram în şarturile gabierului, când deodată Jack Chase 
îmi strigă că ar fi mai bine să-mi scot cojocelul. Dar, deşi nu 
era o noapte prea rece, zăcusem atât de multă vreme pe 
gabie, încât mă cam lua cu frig, astfel încât m-am gândit să 
nu urmez povaţa şefului meu. 

După ce-am trecut parâma prin toate macaralele 
inferioare, am pornit cu ea spre capătul braţului de vergă al 
velei-zburător din vânt, şi tocmai mă aplecam ca s-o trec şi 
prin scripetele de-aeolo, când deodată vasul se înfundă 
între valurile stâmite pe neaşteptate pe marea până-atunci 
calmă şi, împingându-mă şi mai încolo pe vergă, îmi azvârli 
peste cap poalele grele ale cojocului, gata gata să mă 
înăbuşe. Inchipuindu-mi, nu ştiu de ce, că vela mă izbise 
astfel, mi-am întins braţele ca s-o smulg de pe cap, în timp 
ce mă rezemam de poala ei. În clipa aceea vasul se zmuci 
din nou brusc, făcându-mă să cad de pe vergă, cu capul în 
jos. După vâjâitul urechilor, ştiam că zbor în văzduh, dar 
restul era un adevărat coşmar. Mi se pusese pe ochi un fel 
de ceaţă sângerie, prin care treceau mereu, ca nişte năluci, 
mama, tata şi surorile mele. O greață de nedescris îmi 
apăsa sufletul; aveam senzaţia că mă sufoc, nu mai puteam 
să respir. M-am prăbuşit cale de peste o sută de picioare — 
cădeam tot mai jos, cu plămânii turtiţi, ca în moarte. 
Simţeam o greutate enormă pe cap, în timp. Ce cădeam, 
împins de forţa gravitaţiei, drept ca un zar, spre infailibilul 
centru al acestui glob acvaterestru. Tot ce văzusem, 


citisem şi auzisem, tot ce gândisem şi simţisem în viaţă, 
părea să se concentreze într-o idee fixă, de o insuportabilă * 
intensitate. Dar oricât de intensă ar fi fost, această idee era 
făcută din atomi. Eram conştient şi mulţumit de faptul că 
nu mă voi zdrobi pe punte, deoarece căzusem de pe 
marginea vergii, ci mă voi scufunda în adâncurile mute ale 
mării. 


Pe lângă negura sângerie ce-mi înceţoşa ochii, aveam 
parcă o viespe în cap, aşa de tare îmi vuia. Şi-mi spuneam: 
„Dumnezeule, asta-i moartea!“ 

Totuşi aceste gânduri nu erau colorate de teamă. Ca 
florile de ger care-şi scapără şi-şi schimbă reflexele speriate 
în razele soarelui, toate sentimentele mele, strâns 
împletite, erau în de însele potolite şi reci ca gheaţa. 

Căderea asta mi se părea atât de interminabilă, încât ţin 
minte şi acum nedumerirea cu care mă'ântrebam cât o să 
mai dureze până să ating faţa apei. Timpul părea să fi 
încremenit, şi toate lumile păreau cumpănite pe polii lor, în 
vreme ce eu cădeam, cu sufletul împăcat, prin văzduhul ce 
se învârtejea ca un maelstrom. 

Precum am mai spus, la început căzusem cu capul în jos, 
dar după un timp mi-am dat seama că braţele îmi zvâcnesc 
singure în sus, căci am sfârşit prin a cădea grămadă. Când 
am atins apa, am avut senzaţia că. Mă izbeşte cineva cu 
putere în umăr şi în partea dreaptă a-spatelui. 

în timp ce. Mă scufundam, îmi bubuiau urechile, iar 

sufletul părea că-mi zboară pe gură. Sentimentul morţii mă 
cotropea odată cu valurile. Izbitura mă răsucise pe semne 
eu picioarele-n jos, căci m-am dat la, fund printr-un clocot 
de spumă lăptoasă. Simţeam eărs dus de un. Curent; m-am 
lăsat în voia lui, ca-ntr-un fel de transă, cufundându-mă din 
ce în ce mai adânc. Purpurie şi fără făgaş era stihia adâncă 
din jurul meu, pătată de fulgerele ce brăzdau azurul unui 
cer văratec, rămas undeva departe. 
Greaţa aceea oribilă dispăruse; ceața sângerie devenise 
verzuie; mă întrebam, dacă am şi murit, sau încă mai mor. 
Deodată însă, o umbră tulbure şi şerpuitoare trecu pe lângă 
mine — pe semne vreun peşte. Gândul că sunt încă în viaţă 
mă înfioră, electrizându-mi nervii; teama de moarte puse 
stăpânire pe întreaga-mi fiinţă. 

O clipă, m-am simţit năpădit de o chinuitoare dorinţă de 
a mă împotrivi forţei ce mă târa în adâncuri. În clipa 
următoare, m-am oprit din cădere — forţa acesteia se 
epuizase — şi m-am pomenit astfel suspendat în apă. 


Ce sunete stranii îmi umpleau auzul! întâi, un fel de: 
geamăt stins, ca acela, pe care-l scot valurile ce se izbesc 
de-o plajă; apoi, un vuiet sălbatic, triumfător, ca acela al 
mării în toiul unei furtuni. O, suflet al meu, ai auzit atunci 
viaţa şi moartea, aşa cum cel ce stă pe ţărmul 
Corintului aude atât valurile Mării lonice cât şi cele ale 
Marii Egee! Cumpăna dintre viaţă şi moarte se rupse 
curând, şi începui atunci să urc încet, până-am zărit un licăr 
de lumină. 

Acum urcam din ce în ce mai repede. În cele din urmă 
am ţâşnit ca o geamandură, scăldându-mi capul în aerul 
binecuvântat. 

Căzusem pe o traiectorie paralelă cu arborele mare; 
acum mă aflam cam în dreptul arborelui artimon, iar 
fregata luneca încet pe lângă mine, ca o lume neagră, pe 
apă. Uriaşa ei cocă se desprindea din noapte, dezvăluind 
sute de marinari cocoţaţi în plasele pentru hamace — unii 
azvârleau spre mine parâme, alţii chiar hamace, dareu 
eram prea departe de tot ce-mi aruncau ei. Am încercat să 
înot spre fregată, dar eram parcă țintuit pe-o saltea de puf; 
mişcându-mi mâinile, am simţit că mi se încolăceşte în jurul 
gâtului cojocelul, care se umpluse cu apă. M-am zbătut să-l 
lepăd de pe mine, dar era închis în câteva locuri, şi n- 
aveam cum să-i tai sforile cu mâna. Mi-am zmuls de la brâu 
cuțitul şi am spintecat cojocelul de sus 
In jos — parcă m-aş fi spintecat pe mine! Cu o ultimă 
sforţare, am reuşit să ies din el. Eram în sfârşit liber! 

Greu de apă, cojocelul s-a dus încet la'fund, sub ochii mei. 

Scufundă-te, linţoliule! îmi spuneam. Scufundă-te pe 
veci, cojocel blestemat! 

— la uitaţi-vă la rechinul ăla alb! strigă de la parapetul- 
pupa un glas îngrozit. O să-l vâre prin gura lui de magazie 
pe nenorocitul ăla! Repede, harpoanele, harpoanele! 

în clipa următoare ghimpii de fier ai harpoanelor se 
înfipseră în cojocelul 'meu nefericit şi-l traseră grabnic 
la fund. 

Aflându-mă acum în urma fregatei, am înotat voiniceşte 


spre unul din colacii de salvare aruncaţi de pe bord şi m-am 
agăţat de prăjina lui. Curând după aceea, am fost pescuit 
de una din bărci. Când m-au scos din apă 

In văzduh, trecerea bruscă dintr-o stihie în alta m-a făcut 
să-mi simt fiece mădular greu ca de plumb, şi m-am 
prăbuşit în fundul bărcii. 

Zece minute mai târziu, mă aflam teafăr la bordul 
fregatei. Mi s-a dat ordin să mă caţăr în greement şi să 
garnisesc din nou fungile velei-zburător, care scăpaseră de 
pe macarale şi căzuseră pe punte, când lăsasem din mână 
capătul parâmei. 

Vela fu montată, în sfârşit, şi, parcă anume pentru a o 
saluta, o briză lină se stârni în curând, iar „Neversink” 
lunecă din nou pe apă, încreţind-o uşor la prova şi lăsând în 
urmă un silaj liniştit. 

CAPITOLUL XEIII 

Ancora liberă! 

Acum, când cojocelul alb s-a dus în fundul oceanului, iar 
binecuvântatele  promontorii ale Virginiei, deşi încă 
nevăzute, se întind undeva în faţă: acum, când toţi cei cinci 
sute de membri ai echipajului se gândesc cu duioşie la 
casele lor, iar boturile de fier ale tunurilor din jurul 
bucătăriei răsună de ecourile cântecelor şi uralelor — ce-ar 
mai rămâne de spus? 

să arăt ce presupuneri nebuneşti şi contradictorii făceau 
oamenii în legătură cu portul către care ne îndreptam? 
Căci, potrivit unui zvon, comandorul nostru primise în 
această privinţă ordine precise, într-un plic sigilat, care nu 
putea fi deschis înainte de-a ajunge la o anumită latitudine. 
Să spun cum, în cele din urmă, această incertitudine s-a 
risipit şi cum multe prorociri nebuneşti s-au dovedit 
mincinoase, în clipa când nobila noastră fregată — cu 
pavilionul ei cel mai lung fluturând pe arborele mare — şi-a 
făcut intrarea triumfală în ultimul bazin al portului Norfolk, 
întocmai ca un grande spaniol împanaşat care păşeşte pe 
coridoarele palatului 


Escurial? spre sala tronului? Să descriu cum am 
îngenuncheat pe solul sfânt al patriei? cum eu însumi i-am 
cerşit bătrânului Ushant, pe lângă binecuvântarea lui, o 
şuviţă din glorioasa-i barbă, ca s-o păstrez ca amintire? 

Să arăt cum Lemsford, bardul de pe puntea tunurilor, a 
compus o odă pioasă, în chip de rugăciune de recunoştinţă? 
sau cum taciturnul Nord, acest magnat deghizat, care se 
ferea de toţi, s-a furişat în pădure, ca stafia unui calif din 
Bagdad? Să povestesc cum i-am strâns şi scuturat mâna 
inimosului Jack Chase, înnodând-o parcă de-a mea şi cum i- 
am sărutat-o, da, am sărutat nobila mână a starostelui, 
stăpânului şi dascălului meu de pe mare?! 

Să spun cum au plecat de pe mol”? comandorul şi 
căpitanul? cum secunzii, îmbrăcaţi sumar, s-au aşezat la 
ultima lor masă din popotă, şi cum şampania, pusă la 
gheaţă, a ţâşnit scânteietoare ca izvoarele fierbinţi dintr-un 
troian de zăpadă din Islanda? Să arăt cum capelanul, 
îmbrăcat în sutană, a plecat fără să-şi ia rămas bun de la 
oameni? sau cum stafiditul „Epidermă”, chirurgul, a coborât 
ţanţoş, urmat de băiatul care-i făcea curăţenie şi care acum 
îi căra scheletul legat cu sârmă? Să spun cum locotenentul 
puşcaşilor marini şi-a vârât în teacă sabia, pe dunetă, şi, 
cerâna. Să i se aducă o lumânare şi niţică ceară, a pus în 
vârful tecii o pecete cu blazonul familiei sale şi cu deviza: 
Denique coelum 1? Să arăt cum comisarul de bord şi-a scos 
sacii cu bani pe puntea de comandă şi ne-a plătit soldele 
tuturor, fie ei buni sau răi, bolnavi sau teferi, deşi, ca să 
spun adevărul, unii marinari neprevăzători şi risipitori, care 
trăiseră prea bine în timpul călătoriei, nu mai figurau decât 
cu sume mici, sau chiar cu nimic, în registrele comisarului 
de bord? 


72 Denique coelum, pînă la cer (lat.). ) 

? Vîrf al muntelui Nebo, de unde „Domnul i-a arătat (lui 
Moise) tot pămîntul de la Galaad şi pînă la Dan" (Deuteronomul, 
34). 


73 Construcţie caracteristică bazinelor portuare, care înaintează 
de la linia coastei către interiorul bazinului, mărind astfel 
frontul cheurilor. 


Să povestesc despre marea retragere pe uscat a celor 
cinci sute? Nu în ordine de bătaie, ca la exerciţiile de pe 
vas, ci risipindu-se care încotro? 

Să arăt cum fregata „Neversink” a fost despuiată de 
vergile, şarturile şi velele ei, cum tunurile i-au fost 
debarcate, iar pulberăria, arsenalul şi parcul de obuze i-au 
fost golite, până când n-a mai rămas pe ea nici urmă de 
obiect războinic, de la pupa la prova? 

Nu! Să trecem peste toate acestea, căci ancora noastră 
încă mai atârnă sub etravă, deşi vârfurile-i nerăbdătoare se 
înfig în valuri. Să lăsăm fregata pe mare — cu uscatul încă 
invizibil —, s-o lăsăm pe apa încă învăluită 


în întuneric. Îmi plac fundalurile vagi, infinite — 
fundaturile vaste, misterioase, care palpită şi se 
rostogolesc! 

E noapte. Un ciob de lună, în ultimu-i pătrar, vesteşte 
sfârşitui călătoriei. Dar stelele se iţesc, în eterna lor 
strălucire — şi tocmai acesta e viitorul, gloriosul şi veşnicul 
Viitor, aflat de-a pururi dincolo de noi. 

Noi, oamenii de pe gabii, suntem cu toţii sus, strânşi 

roată în jurul arborelui, ca nişte fraţi cu mâinile împletite. 
Am terţarolat ultima velă gabier, am pus în bătaie ultimul 
tun, am aprins ultimul chibrit, ne-am aplecat sub ultima 
salvă, ne-am lăsat vrăjiţi de ultimul calm plat. 
Ne-am aliniat pentru ultima oară în jurul cabestanului, ne- 
am luat ultima porţie de grog, ne-am legănat pentru ultima 
oară în hamace şi ne-am trezit pentru ultima oară la 
chemarea de pescăruş a cartului. L-am văzut pe ultimul om 
biciuit la pasarelă, şi pe ultimul dintre noi dându-şi duhul în 
înnăbuşitoarea  infirmerie, pentru a fi azvârlit apoi 
rechinilor. Ni s-a citit pentru ultima oară din Codul maritim 
militaiaducător de moarte. Şi, iată, flamura comandorului e 
coborâtă de pe arborele mare, stelele ei pălesc pe bolta 
cerească, iar departe, în interiorul ţării, în binecuvântata 
climă către care lunecă fregata noastră, nu-şi va mai aminti 
nimeni de ultima nedreptate săvârşită la bordul ei. 


— Nouă stânjeni! vesti marinarul sondor, de pe port- 
Sarturi. 

Şi astfel, ajungând dincolo de Ecuator, al cărui brâu 
încinge mijlocul lumii, fregata noastră atingea în sfârşit 
fundul. 

Noi, oamenii de pe gabii, stăteam mână-n mână, legănaţi 
pe piscul nostru Pisga 1. lar deasupra valurilor înstelate, în 
nesfârşita noapte albastră, înmiresmată de parfumurile 
suave ale îndelung-căutaiului țărm — hărăzit nouă în 
decursul. Intregii călătorii, deşi, pe vreme de furtună, 
aproape că nici nu mai credeam în existenţa lui — nobilul 
Jack’ Chase strigă, în noaptea aceea înmiresmată, arătând 
spre țărm cu braţul lui ca un steag: 

— Ascultaţi-l pentru ultima oară pe Camoes, băieţi! 

„E valul lin, iar vântu-inmiresmat el 
întindeți, Lusitani, pânzele toate! 

S-a potolit bătnnul Ocean. 

Bompresu-l indreptaţi către liman! 

Pe-al patriei pământ, veți da uitării, 

Curând, corvezile şi chinurile mării!“ 

SFÂRŞITUL 

După cum un vas de război navighează pe mare, tot 
astfel şi pământul acesta navighează prin văzduh. Noi, 
muritorii, ne aflăm cu toţii la bordul unei fregate rapide, 
care nu se scufundă niciodată, şi care nu-i decât una din 
navele uriaşei flote a Căii Lactee, comandată de amiralul 
suprem, numit Dumnezeu. Portul din care-am plecat 
rămâne veşnic la pupa. Şi deşi suntem departe de uscat, 
navigam mereu şi mereu, veacuri de-a rândul, cu ordine 
puse sub peceţi, încât ultima noastră destinaţie rămâne o 
taină pentru noi şi pentru ofiţerii noştri; şi totuşi ultimul 
nostru liman ne-a fost predestinat încă înainte ca fregata să 
fi părăsit şantierul naval al Creaţiunii. 

Şi astfel, navigând cu ordine tainice, suntem noi înşine în 
posesia unui plic sigilat, al cărui mesaj am dori să-l 
cunoaştem. Nu există mistere în afara noastră. Dar să nu 
ne plecăm urechea la vorbele superstiţioase ale flecarilor 


de pe puntea tunurilor, care se întreabă încotro ne în- 
dreptăm — căci deocamdată niciunul dintre noi nu ştie — 
nici măcar comandorul însuşi, şi cu siguranţă nici capelanul; 
până şi ipotezele ştiinţifice ale Profesorului sunt deşarte. 
Din acest punct de vedere, cel mai mic „mus“ 

e la fel de înţelept ca şi căpitanul. Şi să nu-i credeţi pe 
ipohondrii care locuiesc sub bocaporţi, când vă vor spune, 
rânjind, că fregata noastră nu se îndreaptă spre niciun 
liman şi că expediţia noastră nu va fi altceva decât o 
nesfârşită călătorie prin spaţiu. Nu e aşa. Căci ar mai fi oare 
cu putinţă să ne simţim ca acasă pe fregata asta, dacă 
ruliul ei violent — de care nici nu ne mai sinchisim după- 
aceea — ne face să ne scuipăm matele atunci când păşim 
pentru prima oară la bordul ei, ca nişte prunci purtaţi în 
braţe? 

Nu dovedeşte oare şi acest lucru că însuşi aerul pe care-l 
tragem în piept -ne este neprielnic, devenind suportabil 
doar printr-o obişnuinţă căpătată treptat — şi că ne 
aşteaptă totuşi, pe undeva, un liman paşnic şi 
binecuvântat, oricât de departe ar fi deocamdată? 

Priviţi spre punţile acestea ticsite, de la prova la pupa! Ce 
de oameni! Una peste alta, de numără vreo opt sute de 
milioane de suflete. Deasupra lor tronează secunzi 
autoritari, un ofiţer de marină încins cu o sabie, un capelan, 
un profesor, un comisar de bord, un medie, un bucătar-şef, 
şi un sergent. 

Asupriţi de legi draconiene, şi în parte chiar de ei înşişi, 
mulţi dintre oamenii noştri sunt răi, nefericiţi, nepricepuţi. 
Avem peste tot chiulangii şi leneşi, ca să nu mai vorbesc de 
nenorociţii aceia, care, pentru câţiva gologani, fac muncile 
murdare ale vasului nostru. 

Dar avem în acelaşi timp printre noi, sus, pe gabiile celor 
trei catarge, oameni viteji, care, fie că-s trataţi bine sau 
rău, continuă să desfăşoare pânzele în vânt. 

Avem o temniţă pentru infractori, iar lângă arborele mare 
avem un tribunal gata să-i judece; avem o „pisică cu nouă 
cozi“ şi o pasarelă, la care pot fi degradaţi în propriii lor 


ochi şi în ai noştri. Toate aceste mijloace nu sunt totdeauna 
folosite pentru a schimba Păcatul în 

Virtute, ci pentru a le despărţi, şi pentru a proteja Virtutea 
şi Păcatul legalizat, împotriva viciului nelegalizat. 

Avem o infirmerie pentru cei năpăstuiţi şi neajutoraţi, pe 
care-i azvârlim grabnic acolo, ca să nu-i mai vedem; şi 
oricât ar geme ei sub bocaporţi, noi, cei de pe punte, 
aproape 
Că nici n-auzim cum se chinuie şi continuăm să arborăm pe 
catarg vesela noastră flamură. Privită din afară, nava 
noastră e o minciună, căci din afară nu poţi vedea decât 
puntea bine frecată, şi scândurile, vopsite des, de deasupra 
apei; pe când enormul corp al navei, cu toate încăperile-i 
doldora de taine, pluteşte cu mult sub faţa apei. 

Când ne moare un camarad, îl coasem grabnic înti'-un 
sac şi-l azvârlim peste bord; fregata noastră, lumea 
noastră, îşi vede de drum, şi nu-l vom mai zări niciodată, 
deşi, mai devreme ori mai târziu, curentul de fund îl va tirî 
şi pe el spre propria noastră destinaţie. 

Avem pe nava noastră o punte de comandă şi o punte a 
tunurilor, parcuri de obuze şi pulberării subterane; iar 
Codul maritim militar este legea noastră. 

Capitolul XLIX 

Capitolul |, 

Capitolul LI 

Capitolul LII 
Capitolul LII 

Capitolul LIV 
Capitolul LV 

Capitolul LVI 

Capitolul LVII 

Capitolul LVIII 

O, mateloţi din întreaga lume, noi, oamenii, îndurăm 
multe abuzuri! Puntea tunurilor răsună de plângeri. În zadar 
apelăm la căpitan împotriva secunzilor; în zadar apelăm — 
de pe fregata noastră — la insesizabilii membri ai 
Consiliului Marinei, care nici nu se văd, pe înălțimile unde 


stau cocoţaţi, Dar cele mai rele dintre relele ce ne apasă, ni 
le căşunăm noi înşine, orbeşte; ofiţerii noştri nu îe pot 
înlătura, chiar dac-ar dori. Niciun om nu-l 
poate salva pe un altul de relele astea; de aceea, fiece om 
cată să se mântuie singur. Încolo, orice ni s-ar întâmpla, să 
nu ne îndreptăm niciodată tunurile ucigaşe spre interiorul 
navei; să nu ne răzvrătim, cu o lance sângeroasă în mâini. 
Amiralul suprem are încă puterea de a interveni şi deşi vor 
mai trece, poate, lungi veacuri până să ne facă dreptate, să 
nu uităm, totuşi, tovarăşi-mateloţi, că 

„Orice ne-neonjoară şi oricine ne-apasă, 
Viaţa-i un drum de întoarcere-acasă!!| 

CUPRINS 

— Despre unele zvonui'i de război şi despre felul cum 
cum au fost de primite de populaţia de pe 
„Neversink” 5 

— Golful tuturor frumuseţilor. 8 

— Un „om din popor” e primit în audienţă de comandor şi 
de căpitan, pe puntea de comandă. 13 

— Ceva despre aspiranţi... 17 

— Despre nişte călători cu osebire simţitori la vremea rea 
— şi despre consecinţele acestui fapt asupra unui căpitan 
de vas de război 26 

— „Poporului1l i se dă „libertate1*. 29 

— Despre aspiranţii care intră de mici în Marină 37 

— Un împărat de pe țărm, la bordul unui vas de război... 
40 

— Împăratul trece în revistă „poporul” 47 

— Un ofiţer de pe puntea de comandă în faţa catargului,. 
50 

— Un bumb desparte doi fraţi. 52 

Capitolul LIX 
Capitolul LX 

Capitolul LXI 
Capitolul LXII 

Capitolul LXIII 
Capitolul LXIV 


Capitolul LXV 
Capitolul LXVI 

Capitolul LXVII 

Capitolul LXVIII 

Capitolul LXIX 
Capitolul LXX 

Capitolul LXXI 

Capitolul LXXH! 

Capitolul LXXIII 
Capitolul LXXIV 

— Împuşcarea unui marinar din flota de război... 57 

— Chirurgul flotei... 59 

— Un consult al chirurgilor din flota de război 65 

— Operaţia., 69 

— Despre trofeele din flota de război...... 85 

— O întrecere nautică... 89 

— Cum se distrează oamenii pe un vas de război 98 

— Cojocel Alb este adus în faţa catargului 103 

— Despre o fântână şi despre alte câteva lucruri de pe un 
vas de război 110 

— Rugăciuni lângă tunuri.. 116 

— Trecerea în revistă din jurul cabestanului...... 122 

— Genealogia „Codului maritim militar“.. 128 

— „Acestea sunt bunele rânduieli ale navigaţiei pe mare, 
pe care nişte oameni înţelepţi, călătoriţi în jurul lumit, le-au 
dăruit strămoşilor noştri, ca pe-un hrisov al ştiinţei bunelor 
obiceiuri”. Consulatul Mării 132 

— Jocurile de noroc practicate zi şi noapte pe-un vas de 
război. Itt 

— Gabierul mare, noaptea... 147 


Capitolul — „Scufundaţi, incendiaţi 
LXXV şi distru- 
geţi!“ (unul din ordinele 
tipă- 
r rite în timp de război de 15 
către 8 


Amiralitate)...... 


Capitolul 
LXXVI 


Capitolul 
LXXVIIII 


Capitolul LXXIX 


Capitolul 
LXXX 

Capitolul 
LXXXI 


Capitolul 
LXXXII 


Capitolul 
LXXXIII 
Capitolul 
LXXXIV 
Capitolul 
LXXXV 
Capitolul 
LXXXVI 
Capitolul 
LXXXVII 
Capitolul 
LXXXVIII 
Capitolul 
LXXXIX 


— Port-sarturile....... 
—  Infirmeria de pe un5 
Capitolul LXXVII vas de 


război...... 


Vremuri grele la „club“. 
Cum mor pe mare oamenii 


de pe 

un vas de război... 

— Ultimul tighel....... 

— Cum e înmormântat 
pe mare un 

marinar din flota de 
război. 

— Ce rămâne dintr-un 
marinar din 

flota de război după 
înmormân- 

tarea lui pe mare... 

— O şcoală de pe un vas 
de război. 

— Bărbierii de pe un vas 
de război 

— Marele masacru al 
bărbilor. 

— Rebelii aduşi în faţa 
catargului. 

— Moş Ushant la 
pasarelă 


— Biciuirea de-a lungul 


escadrei. 


— Stările sociale pe un 


vas de 
război...... 


O 


1 


2 


1 


1 


3 


3 


O 


5 


19 


19 


19 


20 


20 


22 


22 


23 


23 


Capitolul XE — Armarea navelor... 24 


O 

Capitolul XEI — Despre „fumoarul” de 25 
pe un vas 5 
de război şi despre unele 
scene 
petrecute pe puntea 
tunurilor, 
când ne apropiam de 
patrie. 

Capitolul XEI-l  — În care apare pentru 26 
ultima oară 4 
cojocelul alb ................ 

Capitolul XEIII  — Ancora liberă!. „g, 26 
Sfârşitui...... ? 

27 
3 


2 Sierra clos Orgaos, masiv muntos în apropiere de Rio. 

1 Insulă în golful Atenei, unde Temislocle i-a învins pe 
perşi, în anul 480, î.e.n. 

1 Edward Hyde, conte de Clarendon (1609—1674), om 
politic englez, autorul unei /storii a războiului civil din 
Anglia, război în care a jucat el însuşi un rol de seamă, ca 
susţinător al monarhiei împotriva Parlamentului. 

2 Pălărioară cu trei colţuri, purtată de către nobili, mai 
ales în secolul al XVIII-lea. 

1 Percy Clinton Sydney Smythe, viconte de Strangford 
(1780— 

1855), diplomat şi literat englez, traducător al lui Camoes. 

1 Joc de cuvinte intraductibil: în englezeşte, ' to brag 
înseamnă a te lăuda. 

3 Poem filosofic scris de Shellev în tinfereţe şi publicat în 
1813. 

4 Edward John Trelawney (1792—1881), prieten cu Byron 
şi 
Shelley, el însuşi scriitor... 


1 Asietă negativă, când pescajul prova este mai mare 
decât pescajul pupa. (Pescaj, distanţă măsurată pe 
verticală de la planul inferior al chilei până la planul liniei de 
plutii-e a navei, ileprezintă adâncimea părţii imerse a unei 
nave). 

1 Richard Nevil (1428—1171), ultimul mare conducător al 
opoziţiei baronilor englezi împotriva coroanei. A fost 
poreclit 
„Făcătorul de regi”, deoarece l-a impus pe Edward al IV-lea, 
ca rege, după ce l-a învins în luptă pe Henric. Al Vl-îea. 

s-a opus şi lui Cromwell. 

lacob al II-lea, rege al Angliei între 1685—1088. 

8 Cel dintâi Cod maritim militar existent în limba, engleză 
a fost adoptat în cel de-al 13-lea an al domniei lui Carol al 
II-lea, sub denumirea: Lege privitoare la introducerea unor 
norme şi reguli pentru buna gospodărire şi administrare a 
navelor de război şi forțelor maritime ale Maiestăţii Sale. 
Acest text de lege a fost respins şi înlocuit, în cel de-al 
douăzeci şi doilea an al domniei lui George al II-lea, curând 
după Pacea de la 
Aix-la-Chapelle, cu o variantă modificată, cel puţin în ce 
priveşte ofițerii. Această lege 'cuprinde, în esenţă, 
articolele Codului militar în vigoare şi astăzi în Marina 
britanică. 

In chip ciudat, şi semnificativ, niciuna din aceste două 
legi nu autoriză explicit folosirea biciului de către ofiţeri. S- 
ar părea că, în cazul de faţă, legiuitorul englez a. Urmărit să 
elimine dintr-un regulament organic acest stigmat, şi să 
acorde dreptul de a biciui, într-un mod mai puţin solemn şi 
mai puţin public. Intr-adevăr, singurele texte de lege care 
autoriză deschis biciuirile pe mare pot fi găsite în Codul de 
legi al Statelor Unite şi în Codul maritim al lui Ludovic cel 
Mare, monarhul absolut al Franţei.* 

Luând ca bază mai sus-menţionatul cod maritim britanic şi 
adăugându-i prevederile privitoare la  biciuire, cărora 
englezii s au sfiit să le confere un statut legal, legiuitorul 
nostru american a elaborat în 1800 Codul maritim militar, în 


vigoare şi astăzi în Marina Statelor Unite. Acest cod poate fi 
găsit în ai doilea volum al lucrării Legislatia generală a 
Statelor Unite, la capitolul XXXIII, sub titlul: O /ege pentru 
mai buna admi 

nistrarp. A flotei Statelor Unite n. A.) 

— În legătură cu aceasta, vezi lucrarea lui Curtis, Tratat 
despre drepturile şi datoriile marinarilor din fiola comercială 
potrivit Codului maritim general, partea Il-a, e. | 
(n.a.). 

1 John Benbow (1653—1702), amiral englez. 

1 Charles Hutton (1737—1823), matematician englez, 
profesor la academia militară din Woolwich, socotit ca unul 
din cei care au contribuit la progresul artileriei moderne. 

1 Merovingienii, numele primei dinastii a regilor Franţei, 
care au domnit din secolul al V-lea, până în secolul al VII- 
lea. 

/ 

1 Richard Parker (1760—1797), marinar englez, 
spânzurat. La bordul, uneia din navele ale căror echipaje ş- 
au răsculat în 
1797 la Nore, şi care-l proclamaseră amiral. 

1 Port pe litoralul chilian al Pacificului (denumit într-o 
parte a sa „Oceanul spaniol”). 

1 Austen Henry Layard (1817—1894) arheolog englez, 
care a dezgropat ruinele cetăţii Ninive. 

2 Bărbi lungi, a căror modă a fost lansată de Napoleon al 
III-lea. 

1 Frederick Marryat (1792—1848), căpitan în Marina 
engleză, autor al câtorva romane din viaţa mateloţilor. 

1 Literal: fără ţară (engl.). 

1 David Teniers, cel tânăr (1610—1690), pictor din şcoala 
flamandă, cunoscut mai ales prin tablourile sale „de gen'1, 
pline de vigoare. 

1 întruchipare a Răului (în Biblie) sau diavolul. 

1 A garnisi, a trece o parâmă pe raiul sau raiurile 
(discurile) unei macarale. 

1 Palat clădit lu Aiunţii de la nord-vest de Madrid, de 


către jegele Filip al lIl-lea, care a şi murit acolo, în anul 
1598.