Herman Melville — Cojocelul alb vol.1

mslvilie 


cojocelul alb 
+ 


Herman 
Melville 
Cojocelul alb 


sau lumea pe un 
vas de război 


TEQ 


Cuprins 


PREPARĂ. N iai pm aie lei, A fai 2 Cele alee A aa 8 
LABER:CRONOLEO GG. ne e a A aia it Arc Ca Oa e 22 
PREFAŢĂ LA PRIMA EDIŢIE ENGLEZĂ.. ceea 34 
NOTĂ LA PRIMA EDIŢIE AMERICANĂ... 35 
CAPITO Ie Ne a rate cc n Aa ERORI RE el e E m e ae RONI e 36 
Cojócelul et. ea e dp E a a a a 36 
GAPITOLU CI a a a ma a i a E a  RERE 39 
În-daiptisge patriam E a A A E ua 39 
CAPITOLO a e r „3 PRE a e d T ne 42 
O privire asupra principalelor cinuri în care e împărţit echipajul 
unúivasdemazhol Tane a h a s Daia datei TE ia 42 
CAPITO CUNN E 5 at E a A N E N.) 49 
Jack n cc 27 e Ei E T a aana al A T.. 49 
CAPITOLUIE V Sa PI Pe ate 0 eT AAT N a ei a audi 55 
Jack Chase pe duneta unei corăbii spaniole... 55 
CAPILOEU | 9/00 1 7 ri ear fa iati BEE fa E ră paul rata Iute II 1. 59 


Ofițerii de pe dunetă, subofiţerii şi ceilalţi subalterni; unde 
anume locuiesc ei pe un vas de război; cum trăiesc; poziţia lor 
socială la bord; şi ce fel de oameni sunt... eee 59 


CAPLEO LU LAUR h ci pe e a il MEIR Dl e ară ul aan Baie a AM E 70 


Micul dejun, iPrânzutsii Cina sono e ad et e ea pt an ce Moale 70 


CAPITO LUISE e tace r ae A PRR e eu ema ai Ia A PERII E: 74 
„Boţ de parâmă” şi „Jack Nebunul”. Un contrast..................... 74 
CAPI OCUP fa a n DD a a za n a A 79 
Despre buzunarele cojocelului............... moon eo ce cea eee 79 
CAPITOLUEX EEE 3 ti. n aere Pat 3 IRI ora E Aral. e 83 
De la buzunare, la hoţii de buzunare... eee 83 
CAPTO LI) CE ic a Ba fa al e a la) d ae A en ui „abur sanatate a da d > 85 
Despre dificultăţile de a cultiva poezia... 85 
CAPTORS. aaa el ot OP a pe apa ca eta n est IE Oa 1 = 90 


Buna sau proasta dispoziţie a oamenilor de pe un vas de război 
este în mare măsură determinată de funcţiile şi poziţia pe care 


le, OCLIPEl ARDO Ara.m anaE ie E a le a N an I E A mi 90 
CARITOQEUE XHIM g.. aa A a e. er a a a ae 97 
Unipustricinimultimen e 9 cea e ie DR aaa Ea 97 
CAPIT ODER ED m al A e a aaa mo ua N Rae 101 
O secetă pe o navă de război se eee aaa a ia seat ca «aaa Jane - 101 
CAPITO EURAN are n alla, ARIE a ale Era n IL ale SRR E 105 
Un club al mâncătorilor de carne sărată şi un aviz de a-l părăsi 
ANI ZA E IN A nai A a A TME A E PTRO ÎN A ral Tit aa A T Tia NA 105 
CAPO OI es AEEA EI A ae e PAT la E IE, : 114 


Instrucţia militară pe un vas de război... nenea 114 


Lansaţi cuterele doi, trei şi patru!...........c eee 122 
GAPIRO LU EXV i a ma i E tea a a le ai A S a r Mult a T, 126 
Un vas de război plin ca O NUGERE 2 ae n Ea 126 
CAP DOIBERTORLA: aa a ară E O a cu dec et BRE EEE ear 128 
Cojocelul alb-ui arboratiă snorke aaa A a ea drd 128 
CAPITOLELE E en en AA PRR E e eu e 0 a A ERAI =. 132 
Cum dorm oamenii pe un vas de război... eee, 132 
CAPT OCU a ca E s a Ea aa aa Ce n E E en 135 
Una din explicațiile faptului că oamenii de pe un vas de război 
trăiesc isi E S e aeaa a a RER 0 a a a 135 
CAPITO EUISM m e e aa cpt aa T e aT A a TA: 139 
Ziua curățeniei şi spălatului pe un vas de război.................. 139 
CAPIIEC LENEA E ae e eee rap RR RR a Lea N E A 144 
Spectacolele de teatru pe un vas de război........... cei. 144 
CAPIȚOEUA A AV Azi N e ca A De Sa caz ce E T 153 
Introducere la Capul Horn A n at e poa eta i ME | 153 
CAPO EU ISAIA iza n Pe DE as e i Cica aa E E ee 158 
Caniculă în largul Capului FIORI e ee ag i 200 158 
CAPIPOLI XXL e St E io eat atit e A are i 163 


Bostogeiirile Capiti e e a Eee a ab e 163 


CAPI ȚOLI E APĂRA [E 37 et E a ee cale 20 ZE n ai e ati Mead 171 


Unele gânduri în legătură cu ordinul dat de „Jack Nebunul” 


pentru a contramanda ordinul superiorului său.................... 171 
CAPITOLUL VINE nae cate E a ae e A O al 177 
Nendepartam tipt: Anema an A E A aa ta 177 
NEKO a XR e 7 at a e r a a a Te aa ea 181 
Cartunileideno oa pte ea nai IRT n 23 ate E au ae T. 181 
CARITO EOX XOA a r E E RIN, a e ME 185 
O privire prin hublou înspre părțile subterane ale unui vas de 
VEZI anana ar A a a a r e a (a ne 185 
CAPIT OPRI XI PE E a E E aE. 190 
Tunarul desub Bocaperii i e a a a ai pe ea 27 are Oe: 190 
CAPTO LIBER ar poe ANR ARE roh to a e Ale ANA 195 
Qimâncăreispecială sees ia În iale: n ceea il i A pa 195 
(GARI-ROLUE XXI | ari ze e CZ aaa REP ar i O a SER 198 
O bataiezeubiciu ei ea TR e e a oa aa n art A Re A E a 198 
CAPITO USOA e om 3 a PRE a a a a: 204 
Despre unele dintre consecințele nefaste ale biciuirii........... 204 
CARITOEUL DOXA Vo: "e zeta pi ai a e n i oa A 209 
Biciuirea nu-este. legală naaar eat aaa af e UD a aa E a 209 
CAPITO EYUA XXVI me 0 a DĂ PE me o a a nt 0 au MIE mac 215 


Biciuirea nu este necesară......... ceea aaa aaa 215 


CAPITOLE XV e at 7 ae a Beal 20 DE cn ua te deal 221 


Un vin superior din cramele lui Neptun... eee 221 
GAPIROLU LXXVI e n e 5 Pe ce a e a a as a a aT, 224 
Capelanul şi capela pe un vas de război... 224 
CAPI DOIBEASO XIX e in za nr ARE ICE a al e cai tai mA ERE AD OCE a 230 
Fregata în port. Bărcile. Primirea regească făcută comandorului 
Pa ca NANE EREI e a azer a aa PURE REEL aere it ga ză e RET 230 
CAR tie) EU) IS LE pe ca n tert E A Pe MN dota n a at T A A 237 
Unele ceremonii inutile şi păgubitoare practicate pe un vas de 
PE Z OI RD e acra e ar r CE a a OO Dau aaa ge în A M as ne 237 
CAPITOEZI USR IE e, E e e a Ri PR A e a nai e 0 ENI RR 239 
O bibliotecă de pe-un vas de război.............mc eee 239 
CAPUL O UE E: ae ora a ne a illa RI iah a Aa BI be SERE 243 
Cum se poate omori timpul pe un vas de război ancorat într-un 
POTI 2000 e i iz aa al m E RR N eta aa d ca 0 90 a PRR Pa a 243 
CAPILOR A E AR DE ao i Lala ANDA LE. 251 
Contrabanda pe un vas de război... 251 
CAPIŢID LU LR Poe iei cola a a RE E E na a al lu DE RAND a: 258 
Un ticălos în exerciţiul funcţiunii pe un vas de război........... 258 
CAPITOLO V e, ae cat IRI IN 20 n a d a 7 NE RR PA 269 
Cum se publică versurile pe un vas de război....................... 269 


CAPILOLUIE XIV IE a a Te a a ci a ET IE Tic e ea i pal 271 


Comandorul pe dunetă. Un om din „popor” pe mâinile 


ChIr unele icre A o ae 2 RM 0 De e n ara E a, a 271 
CARRO EOUN. ara e e tre E REDA irc a A E. E 277 
O licitaţie pe un vas de război... ee cane aa e 277 
CAPELE X LI [e A e d e Ra aa eta E T Îi pe Ea aia 284 


Comisarul de bord, steward-ul comisarului şi poştaşul de pe un 
vasi(le FAZE. Miran ear ei hai IDEE ae erai a ea aa a IURI. 284 


PREFAŢĂ 


În toamna lui 1849 Herman Melville, care împlinise în 
vară vârsta de treizeci de ani, părăsea Statele Unite pentru 
o călătorie de câteva luni în Europa. În bagajul lui se aflau şi 
şpalturile ultimei sale cărţi - a cincea de când se întorsese 
în patrie după lungile sale peregrinări pe mările lumii. O 
scrisese foarte repede (în nici trei luni) şi se grăbea să o 
ducă în Anglia, pentru a-i găsi un editor; toate celelalte cărți 
ale sale apăruseră fie simultan, fie mai întâi în Anglia şi 
abia după aceea în Statele Unite. Scriitorii americani aveau 
mult mai multe şanse de a se impune în propria lor ţară, 
dacă operele lor primeau în prealabil girul unei ediţii 
engleze. Dar în joc nu era numai prestigiul, ci şi folosul 
material: în lipsa unei legi a drepturilor de autor, cărţile 
scriitorilor americani erau adeseori publicate de „editori- 
pirați”, care bineînţeles nu le plăteau niciun ban pentru ele. 
Apariţia unei ediţii engleze îi punea oarecum la adăpost 
împotriva unor astfel de riscuri. 

Melville venea în Anglia aureolat de faima dobândită de 
primele sale două cărţi, Typee şi Omoo, recenzate foarte 
favorabil pe ambele ţărmuri ale Atlanticului (deşi pe ţărmul 
american stârniseră şi unele rezerve, legate de atacurile 
autorului împotriva misionarilor). „Din momentul plăcut 
când am citit pentru prima oară Robinson Crusoe - crezând 
total în el, şi minunându-ne cu atât mai mult cu cât 
credeam - nu am mai întâlnit o lucrare atât de 
fermecătoare ca această povestire”, scrisese despre Typee 
un recenzent în revista John Bull (din 7 martie 1846). 

Între timp, Melville făcuse însă o încercare îndrăzneață 
de a abandona formula literară ce-i adusese consacrarea - 
o încercare nereuşită din multe puncte de vedere, dar 
semnificativă pentru evoluţia lui ca scriitor. lritat de 
propria-i faimă de autor „exotic”, el scrisese Mardi, o lungă 
povestire care, începând aproximativ la fel ca şi cele două 


cărţi de debut, se pierdea curând în ceţurile unui tărâm 
metafizic, unde cititorul - obişnuit, cu maniera oarecum 
realistă a primelor cărţi - îl putea urmări mult mai anevoie. 
„Deşi e cu neputinţă să nu admiri strălucirea culorilor care 
impregnează întreaga carte, precum şi adevărul izbitor al 
multora dintre alegoriile şi afirmaţiile sale, nu putem decât 
să ne exprimăm profundul regret că un condei atât de 
înzestrat şi o tehnică atât de fascinantă ca acelea aflate la 
îndemâna autorului lui Mardi, au fost folosite de el pentru 
răspândirea unor idei sceptice”, nota aceeaşi revistă John 
Bull, care-i elogiase debutul. lar alte publicaţii, engleze şi 
americane, erau şi mai vehemente. 

Melville, care se însurase între timp şi întemeiase o 
familie, avea, fireşte, nevoie de bani, ca s-o poată întreţine. 
De aceea, eşecul suferit de Mara; l-a determinat să renunţe, 
deocamdată, la căutările sale în direcţia către care îi mâna 
o vocaţie profundă şi să scrie din nou pentru marele public. 
Redburn şi Cojocelul alb, scrise una după alta în vara anului 
1849, erau socotite de el tocmai astfel de cărţi, capabile să 
placă publicului, sau, în orice caz, să-i capteze interesul. 

Intr-o scrisoare, trimisă la 6 octombrie 1849 socrului său, 
Judecătorul Lemuel Shaw,! Melville afirma că le scrisese 
pentru bani, „fiind silit să le scriu, aşa cum alţii sunt siliţi să 
taie lemne”, şi adăuga: „ln ce mă priveşte personal, 
independent de buzunarul meu, doresc să scriu tocmai 
acele cărţi despre care se spune că sunt «eşecuri»”... 
Această mărturisire a lui Melville a fost, folosită, mult timp, 
ca un pretext pentru desconsiderarea celor două cărţi de 
către majoritatea criticilor, deşi nici Redburn, nici Cojocelul 
alb nu meritau un asemenea tratament. Dispreţul 
manifestat de autor faţă de ele era, de fapt, îndreptat 
împotriva acelora care-l împiedicau să scrie aşa cum ar fi 


l Citatele din corespondenţa lui Melville şi din presa ce i-a recenzat cărţile, sunt 
luate din monumentala lucrare a lui Jay Leyda, The Melville Log (Jurnalul de 
bord melvillean) (Gordian 

Press, New York, 1969), lucrare pe care m-am bizuit şi în alcătuirea tabelului 
cronologic. 


vrut. Trebuie spus de asemenea că Melville avea să 
disocieze cele două cărţi, rezervându-i Cojocelului alb un 
tratament ceva mai bun decât lui Redburn. Intr-o scrisoare 
trimisă la 6 octombrie 1849 lui Richard Henry Dana Jr. - 
autorul unei cărţi de succes despre viaţa marinarilor (Do; 
ani în fața catargului) - Melville îl ruga să-şi spună cuvântul 
în cazul când Cojocelul alb, o carte scrisă „pe alocuri într-un 
stil cam războinic, cam agresiv”, ar fi atacată „într-un mod 
neelegant sau ignorant” în presa din Statele Unite. Dacă şi- 
ar fi disprețuit într-adevăr cartea, Melville n-ar fi făcut un 
asemenea apel la un confrate capabil s-o înţeleagă. 

In intenţia autorului, Co/ocelul alb sau Lumea pe un vas 
de război era îndeosebi o operă propagandistică, menită să 
trezească atenția compatrioţilor săi asupra anumitor 
practici inumane din flota militară a Statelor Unite. Pe 
vremea aceea, a face propagandă prin literatură nu era 
câtuşi de puţin un lucru neobişnuit pentru un scriitor. In 
perioada 1840—1860, Anglia a cunoscut o adevărată 
înflorire a romanului de reformă socială, gen practicat de 
Dickens, Disraeli, Kingsley şi numeroşi alţii. In Statele 
Unice, genul avea, de asemenea, mulţi adepţi, printre care 
şi poetul Walt Whitman, autorul unui roman (foarte slab, ce- 
i drept) de propagandă antialcoolică. Şi chiar în Franţa, un 
Balzac sau un Hugo îşi concepeau literatura ca pe un mijloc 
eficace de a îndrepta relele din societate. 

Cojocelul alb nu e aşadar o carte neobişnuită din acest 
punct de vedere. Dar ea rămâne, în ansamblul operei lui 
Melville, o carte unică, şi cu atât mai interesantă. Partea ei 
direct propagandistică a fost prima care s-a perimat, căci la 
vreo şase luni după apariţia cărţii, Congresul Statelor Unite 
a votat o lege privind interzicerea biciuirilor în flota de 
război americană. (Decizia Congresului nu a fost, se pare, 
influenţată de cartea tui Melville, deşi ideea unei posibile 
influenţe i-a ispitit pe unii comentatori.) Dar chiar lipsită de 
obiectivul ei direct, cartea a putut supravieţui, ca operă 
literară, graţie unor calităţi mult mai rezistente decât 
materia perisabilă a actualităţii imediate. 


Ca mai toate scrierile lui Melville, Cojoce/u/ alb are la 
temelie o experienţă trăită, iar una din dimensiunile 
fundamentale ale întregii creaţii melvilliene este tocmai 
relaţia subtilă şi complexă dintre această experienţă şi 
conştiinţa scriitorului, dintre realitate şi ficţiune, dintre 
universul obiectiv şi cel subiectiv. Cojoce!/u/ alb ocupă un 
loc oarecum privilegiat în opera scriitorului - un loc central 
atât în cronologia (al cincilea dintre cele zece romane ale 
sale) cât şi în evoluţia ei. Faptul că e cartea care precede 
imediat Moby Dick îi conferă, în orice caz, o anumită 
distincţie şi o transformă într-un fel de post de observaţie, 
din care capodopera lui Melville poate fi cercetată mai 
îndeaproape şi mai bine. Cel puţin câteva din flăcările 
acelui „foc al iadului” în care Melville va spune? că „s-a 
rumenit” epopeea Balenei Albe, ard cu strălucire şi în 
cuprinsul cărţii mai modeste despre Cojocelul/ alb. 

Cartea ne oferă, întâi de toate, un model relativ simplu 
de transfigurare a realităţii - simplu în măsura în care 
relaţia dintre experienţă şi ficţiune e şi uşor de stabilit, şi 
destul de străvezie, într-o „notă istorică” adăugată unei 
ediţii critice a Cojoce/ului alb, Willard Thorp - unul dintre 
cei mai lucizi şi mai competenţi exegeţi ai lui Melville - 
indică în amănunt corespondenţele dintre călătoria reală 
făcută de scriitor între 17 august 1843 şi 14 octombrie 
1844 ca marinar pe fregata „United States”, şi voiajul 
imaginar al fregatei „Neversink”. (Melville a avut numărul 
572 în „rolul echipajului” de pe „United States.”) „Călătoria 


2 Într-o scrisoare trimisă la începutul lui iunie 1851 prietenului său, romancierul 
Nathaniel Hawthorne, scrisoare esenţială pentru înţelegerea evoluţiei lui 
Melville. 

3 White-jacket, edited by Harrison Kayford, Hershel Parker and G. Thomas 
Tanselle, 1970, Evanston and Chicago, Northwestern University Press & The 
Newberry Library. Textul acestei ediţii a fost stabilit prin confruntarea ediţiei 
engleze cu cea americană, între care există unele deosebiri. in lipsa 
manuscrisului original, care s-a pierdut, sursa cea mai sigură a textului o 
& Brothers” din New York, şi reluată, cu mici modificări, în ediţia după care am 
tradus cartea. Am corectat cele câteva greşeli din această ediţie, pe baza 
textului stabilit de Harrison Hayford etc. 


reală, spune Thorp, a fost transformată sub multe şi 
importante aspecte”; bunăoară, autorul îşi începe 
naraţiunea de la Callao, nu de la Honolulu, unde se 
îmbarcase el însuşi, şi o încheie la Norfolk, nu la Boston, 
unde avea să se încheie propria-i călătorie. Spre deosebire 
de fregata „United States”, care a ocolit Capul Horn fără 
dificultăţi prea mari, fregata imaginată de scriitor întâmpină 
o furtună năpraznică. O altă deosebire este că „United 
States” a rămas la Rio doar o săptămână, pe când 
„Neversink” zăboveşte vreme îndelungată în acel port, de 
care se leagă 27 din cele 93 de capitole ale cărţii. Ce a luat, 
aşadar, Melville din călătoria reală? „Mai ales, scrie Thorp, 
descrierile privind programul de viaţă de pe un vas de 
război: carturile, mesele şi orele de somn, lectura lunară a 
Codului maritim militar în faţa cabestanului, jocurile de 
noroc, contrabanda şi biciuirile... Totuşi, chiar în problemele 
de acest fel, familiare oricărui membru al echipajului, 
Melville s-a îndepărtat de realitate ori de câte ori țelul 
urmărit i-a cerut-o.” 

Erudiţii au identificat în peste douăzeci de personaje ale 
cărţii oameni reali, dar, aşa cum sublinia însuşi Melville în 
prefața lui la ediţia engleză şi cum au scos în relief Thorp şi 
alţi cercetători, scriitorul a creat personaje compozite, nu 
reproduceri fidele ale unor modele vii. Inainte de a ne 
ocupa de aceste personaje, care alcătuiesc partea cea mai 
durabilă a cărţii, să aruncăm însă o scurtă privire asupra 
celorlalte surse ale ei. Thorp citează douăsprezece lucrări 
din care Melville a împrumutat informaţii, situaţii şi chiar 
episoade întregi pentru a le încorpora în Cojoce!/ul alb. lată 
câteva dintre ele: o carte a lui Nathaniel Ames, Schiţele 
unui marinar, publicate iniţial în Gazeta Manufacturierilor şi 
Fermierilor, Providence, 1830; o carte a lui Samuel Leech, 
Treizeci de ani departe de casă, sau Un glas de pe puntea 
principală, Boston, 1843; o carte apărută fără semnătură, în 
1841, la Philadelphia, sub titlul Viața pe-un vas de război, 
sau Scene petrecute pe nava „Old Ironsides” în timpul 
croazierei sale în Pacific; broşura unui anume William 


Menahy, Re/ele şi abuzurile din Marina militară şi 
comercială, demascate şi însoţite de propuneri pentru 
remedierea şi înlăturarea lor, Boston, 1839. 

O sursă importantă a constituit-o şi Codul maritim militar 
al Statelor Unite, din care Melville citează copios şi căruia îi 
consacră capitole întregi, pe lângă că se referă la el în 
numeroase altele. 

Imprumuturile făcute de Melville din toate aceste surse 
aruncă o lumină interesantă asupra metodei sale de lucru, 
metodă pe care o putem identifica atât în cărţile sale de 
debut, cât şi în Moby Dick. In Cojocelul alb, el o explică 
astfel: „Nu las să-mi scape nimic, nici cel mai neînsemnat 
lucru, şi mă simt mânat de acelaşi îndemn ce i-a făcut pe 
mulţi cronicari din vechime să consemneze chiar cele mai 
mărunte detalii ale unor lucruri menite să dispară de pe 
pământ şi care, dacă n-ar fi păstrate la timp, ar sfârşi prin a 
pieri şi din memoria oamenilor. Cine ştie, poate că această 
modestă naraţiune va deveni cândva cronica unor obiceiuri 
barbare, de demult! Sau poate că, într-o vreme când nu vor 
mai exista vase de război pe lume, Cojocelul alb va fi citat 
ca o lucrare de referinţă, pentru a-i face pe oamenii din 
epoca de aur să priceapă ce însemna un vas de război!”. 

Dincolo de ironia amară ascunsă în aceste rânduri, 
pasajul indică ambiția autorului de a trata exhaustiv şi 
cronicăreşte o temă care prin imensitatea ei, nici n-ar putea 
fi tratată altfel. Pentru a nu lăsa să-i scape nimic, autorul se 
bizuie pe propria-i experienţă şi putere de observaţie, dar şi 
pe mărturiile şi relatările altora, pe care nu se sfieşte să le 
încorporeze în cărţile sale, uneori cu modificări minime, dar 
totdeauna cu un rost adânc. Metoda lui Melville este, la 
prima vedere, aceeaşi ca a scriitorilor naturalişti de la 
sfârşitul secolului trecut, dar la o analiză atentă ea se 
vădeşte a fi cu totul contrarie demersului naturalist. 
Acumularea de date şi detalii în jurul temei alese îi permite 
scriitorului american cele mai îndrăzneţe zboruri ale 
imaginaţiei; abia după ce şi-a clădit, cu migală şi chiar cu 
pedanterie, o „bază materială” solidă, el se avântă spre 


înălțimile de unde poate desluşi mai bine semnificaţiile 
faptelor zugrăvite. Fascinat de realitate, dar şi perplex în 
faţa ei, Melville încearcă să o reproducă, să o inventarieze, 
dar numai pentru a o putea înţelege şi interpreta. În 
celebrul capitol din Moby Dick, intitulat Ceto/ogie (vol. |, p. 
204, B.P.T., 1973), el face următoarea mărturisire: „O 
expunere oarecum sistematică asupra balenei în general, 
iată ce aş dori să vă prezint acum. Nu-i o treabă uşoară. 
Clasificarea elementelor constitutive ale unui adevărat 
haos, iată, nici mai mult nici mai puţin, ceea ce încerc să 
fac aici”. 

In Cojocelul alb, el încerca acelaşi lucru, în legătură cu 
lumea de pe un vas de război. Lungile capitole despre 
„cetologie” din Moby Dick îşi găsesc în Cojocelul alb un 
echivalent în la fel de lungile capitole despre programul de 
lucru şi despre abuzurile din flota de război: ele joacă şi aici 
un rol de suport documentar al ficţiunii, atâta câtă există în 
carte (mult mai puţină, fireşte, decât în Moby Dick). 
Melville, care a fost socotit de atâţia exegeţi ai lui un 
scriitor „metafizic”, era de fapt un romancier obsedat de 
realitate, şi atent la toate dimensiunile şi aspectele ei, chiar 
cele mai „prozaice”. Pe bună dreptate remarca Albert 
Camus“ comparându-l pe Melville cu Kafka, în defavoarea 
acestuia din urmă, că, „întocmai ca artiştii cei mai mari, 
Melville şi-a construit simbolurile pe concret, nu din materia 
viselor”... 

O altă trăsătură comună Cojocelului alb şi epopeii Balenei 
Albe este elementul livresc prezent în cele două cărţi, 
ambele bogate în referinţe la cultura universală. Într-un 
studiu extrem de important pentru înţelegerea lui Melville, 
Cesare Pavese sublinia mai demult” că marele scriitor 


4 Într-un articol despre Melville, din Les Ecrivains célèbres, Editions mazenod, 
tome Ill, 1952, articol reprodus în ediţia din „Pleiade”, 1962, a operelor lui 
Albert Camus. 

5 Într-un eseu publicat în revista italiană La Cu/tura din ianuarie-martie 1932 şi 
reprodus în Sewanee Review din vara anului 1960, apoi în volumul The 
Recognition of Herman Melville, edited by Hershel Parker, 1967, Ann Arbor, The 
University of Michigan Press. 


american „a fost la început un barbar şi abia mai târziu a 
intrat în lumea culturii şi a gândirii, aducând cu el 
sănătatea şi echilibrul dobândite în viaţa pe care-o 
dusese... Idealul lui Melville este Ismael, un marinar care 
poate vâăsli timp de-o jumătate de zi pe urmele unei balene, 
împreună cu tovarăşii săi analfabeți, pentru a se retrage 
după aceea în vârful unui catarg, ca să mediteze la 
Platon...” 

Cojocelul alb pregăteşte şi prefigurează epopeea Balenei 
Albe şi sub acest aspect - esenţial - al creaţiei melvilliene, 
ca şi Ismael, pentru care „colegiile Yale şi Harvard au fost o 
balenieră”, Cojocel Alb găseşte pe fregata „Neversink” nu 
numai o lume, ci şi o şcoală. Ca şi Ismael, el e deopotrivă 
un om de acţiune, şi un visător. „Având o fire meditativă, 
obişnuiam să mă caţăr adesea în arboradă, noaptea, şi să 
mă aşed, înfăşurat în cojocel, pe una din vergile de sus, 
pentru a-mi lăsa gândurile să zboare în voie”, spune el 
undeva. 

Dar analogiile dintre cele două cărţi sunt prea numeroase 
pentru a le putea analiza pe toate în spaţiul restrâns al 
acestei prefețe. (Şi nu numai analogiile, ci şi deosebirile - 
una dintre acestea fiind însuşi faptul că în Cojocelu/ alb 
vânătoarea de balene e tratată cu dispreţ de către Jack 
Chase, unul din personajele „pozitive” ale cărţii.) De altfel, 
deşi priveşte înainte spre Moby Dick - şi înapoi spre 
Redburn, cu care are de asemenea multe asemănări - 
Cojocelul alb este o operă de sine stătătoare, cu propriile ei 
merite şi defecte. 

Principala însuşire a cărţii mi se pare a fi capacitatea ei 
de cuprindere a lumii de pe un vas de război, în toate 
aspectele-i reale şi implicaţiile-i simbolice. Abundenţa şi 
plasticitatea detaliilor privitoare la viaţa echipajului, la 
muncile şi distracţiile lui, creează cărţii „baza materială” 
despre care am vorbit. Rezultatul este că cititorul vede 
parcă aievea ce se întâmplă în diferitele compartimente ale 


S Moby Dick, vol. |, pag. 179, B.P.T., nr. 720, 1973. 


navei şi ajunge să înţeleagă chiar limbajul tehnic, adesea 
rebarbativ, folosit pentru descrierea activităţilor echipajului. 
Pe această bază, solidă şi plină de culoare, autorul îşi 
construieşte atât pledoariile cu caracter propagandistic, cât 
şi suprastructura simbolică. 

Despre partea propagandistică nu e cazul să ne ocupăm, 
ea e evidentă ca sens şi aproape că nu are nevoie de 
comentarii, deoarece vorbeşte de la sine. Ceea ce se 
cuvine subliniat este interesul scriitorului faţă de 
problemele cele mai acute ale contemporaneităţii sale, 
interes pasionat, dublat de dorinţa aprigă de a schimba 
stările de lucruri dezvăluite în carte. Însuşi faptul că Melville 
introduce într-o naraţiune marinărească oarecum clasică un 
asemenea element propagandistic, e semnificativ. Incadrat 
într-o anumită tradiţie, aceea a „romanului maritim” care 
se bucura de o mare popularitate în prima jumătate a 
secolului trecut, atât în Anglia cât şi în Statele Unite - 
Cojocelul alb spărgea tiparele genului, printre altele şi prin 
prezenţa acestui element. 

De vină era poate şi împrejurarea că genul devenise 
neîncăpător pentru dramele şi problemele omului acelei 
epoci, îndeosebi ale omului american. Melville şi-a scris 
cartea într-o perioadă când Statele Unite erau încă o 
naţiune neînchegată - războiul civil (presimţit de el în 
Mardi) era deocamdată un nor la orizontul ei. In 1849, 
atenţia unei bune părţi a americanilor era îndreptată spre 
California, unde se descoperiseră primele zăcăminte de aur, 
dar foarte mulţi americani continuau să privească spre 
mare. Aşa cum subliniază Jean Simon într-o teză de 
doctorat despre Melville”, grosul populaţiei Statelor Unite 
„continua să trăiască în apropierea coastei Atlanticului, iar 
marea atrăgea energiile şi stârnea visele, în aceeaşi 
măsură ca şi Frontiera”. 

Marina, atât cea comercială cât şi cea militară, juca un 


7 Herman Melville, Marin, Mâtaphysicien et Poète, These ponr le doctorat ès 
Lettres, présentée à la Faculté des Lettres de l'Université de Paris, par Jean 
Simon. Ancienne Librairie Furne, Boivin &Cie, Editeurs, Paris 1939. 


rol preponderent în viaţa tinerei republici - rol pe care avea 
să şi-l piardă în cea de-a doua jumătate a secolului trecut. 
Alegându-şi ca temă lumea pe-un vas de război, Melville 
nu-şi valorifica doar propria experienţă de marinar, ci ataca 
un subiect de interes naţional, cu răsunet puternic în 
conştiinţa compatrioţilor săi, şi în acelaşi timp un subiect 
capabil să suporte un tratament simbolic, depăşind datele 
imediate ale problemei. 

Cojocelul alb rezistă ca operă literară tocmai prin 

întrepătrunderea elementelor realiste şi propagandistice, 
cu elementul simbolic. Dacă Melville s-ar fi mulţumit să 
descrie viaţa pe-un vas de război şi să demaşte abuzurile 
din Marina americană, cartea lui n-ar fi putut supravieţui, 
decât, cel mult, ca „lucrare de referinţă”. Un instinct artistic 
sigur l-a împins pe scriitor să-şi încadreze capitolele pur 
propagandistice într-o țesătură epică şi dramatică destul de 
densă ca să poată susţine şi generalizările din cuprinsul lor. 
Ca şi „cetologia” din Moby Dick, consideraţiile teoretice 
privitoare la biciuirile din Marină sunt introduse relativ 
târziu în carte. Analizând structura internă a Cojocelului 
alb, 
Thorp subliniază că Melville şi-a construit cartea după un 
plan riguros întocmit, şi care „funcţionează bine”: „Capitol 
după capitol, ne dăm seama de o anumită direcţie. 
Episoadele, descrierile şi propaganda sunt făcute să-şi 
ocupe locul firesc”. Arătând că Melville nu a vrut să scrie 
„un tratat sau o autobiografie”, ci o „operă de ficţiune”, 
Thorp observă că „în consecinţă, el a conceput un număr 
de capitole menite să-i asigure naraţiunii sale puncte 
culminante de încordare şi emoție”. Există unsprezece 
capitole de acest fel, distribuite destul de egal în carte; ele 
încununează de obicei capitolele descriptive sau 
propagandistice. 

Simţind că propaganda pură e oarecum un corp străin 
într-o operă literară, dar ținând totuşi s-o facă, Melville 
recurge la un dozaj abil, la un fel de orchestrație savantă a 
elementelor constitutive ale cărții. Rezultatul este că 


acestea sfârşesc prin a deveni solidare; chiar dacă 
elementul propagandistic tinde uneori să le copleşească pe 
celelalte, fuziunea se produce până la urmă. 

Greul povestirii îl duc bineînţeles personajele. Aşa cum 
spunea Lewis Mumford’, Cojocelul alb este „o mare galerie 
de portrete”, o galerie mai bogată, poate, decât oricare alta 
din întreaga operă a scriitorului. Prin aceste portrete, unele 
abia schiţate, dar altele duse la perfecțiunea unui tablou 
rembrandtian, Melville îşi însufleţeşte „lumea de pe-un vas 
de război” cu duhul suprem al artei. Personajele sunt luate 
din diferite categorii şi compartimente ale vasului, şi au 
fiecare, un rost şi un rol în definirea ansamblului. 

Protagonistul cărţii apare în prim plan în relativ puţine 
capitole, dar de fiecare dată prezenţa lui serveşte la 
personalizarea punctului de vedere al autorului, care se 
identifică parţial cu el, deşi alteori vorbeşte direct, fără 
acest purtător de Cuvânt. Personajul în sine a fost 
interpretat în diferite moduri, ceea ce dovedeşte 
complexitatea lui, deşi, aparent, Cojocel Alb este unul din 
eroii melvillieni cei mai străvezii. Pentru James E. Miller’, 
prăbuşirea personajului în mare, descrisă în final, ar 
semnifica „o cădere din starea de inocentă”, cădere urmată 
de „botezul lui în Răul universului”. Pentru un alt critic, 
Cojocel Alb e doar un observator, eroul cărții fiind de fapt 
nava „Neversink”19. Cea mai aproape de adevăr mi se pare 
a fi. Interpretarea dată de A. Carl Bredahl Jr., într-o lucrare 
mai recentă despre Melville!!. Autorul ei observă că 
naratorul vorbeşte la început din perspectiva unui „om de 
pe gabie”, privind „de sus” frământările de pe punţile 
navei. În capitolul XIX, personajul apare cel mai izolat şi e 
cât pe-aci să-şi piardă şi viaţa din pricina asta. După aceea, 


8 Herman Melville, Harcourt, Brace World, Inc. New York & Burlingame, 1962. 

? În A Readers Guide to Herman Melville, New York, 1962. 

19 Paul McCarthy, în articolul Symbolic Elements in „White-Jacket” ( Elemente 
simbolice în „Cojocelul alb”), din revista Midwest Quarterly no. 7, iulie 1966. 

11 Melville's Angles of Vision Perspectiva lui Melville, University of Florida Press, 
Cincinnati Gamesville, 1974 (second impression). 


însă, deşi continuă să privească de pe gabie, el se 
integrează treptat echipajului. „Incepând din capitolul XXI, îl 
vedem pe Cojocel Alb devenind un purtător de cuvânt 
împotriva abuzurilor din Marină, ceea ce dovedeşte 
identificarea lui cu restul echipajului şi interesul lui pentru 
problemele acestuia... Ceea ce descoperă Cojocel Alb în 
decursul naraţiunii şi ceea ce aş sugera că reprezintă tema 
ei centrală este faptul că omul nu se poate izola dacă vrea 
să denunțe relele din lume... Căderea de pe catarg nu-i o 
cădere din starea de inocenţă, ci mai degrabă o coborâre 
din izolarea aristocratică, spre participarea la interesele 
obişnuite ale umanităţii.” 

Cojocel Alb „denunţă relele din lume” din perspectiva 
unui marinar de rând, indignat de comportarea tiranică a 
căpitanului şi a celorlalţi ofiţeri. El se reclamă mereu de la 
idealurile democratice şi republicane, proclamate solemn în 
Constituţia Statelor Unite, dar terfelite sistematic de aceşti 
ofiţeri, sub pretextul că altfel n-ar putea menţine disciplina 
pe vas. Melville pune în gura personajului său un elogiu 
patetic al democraţiei americane, în care încă mai credea el 
însuşi la ora când scria Co/ocelul alb. Arătând că „trecutul 
este manualul tiranilor, pe când viitorul e Bib/ia oamenilor 
liberi”, Melville îşi exprimă speranţa că americanii, ca 
naţiune tânără, nesupusă unor tradiţii apăsătoare, vor 
deveni un soi de „popor ales” al epocii moderne (vezi 
capitolul XXXV). Ideea, împărtăşită de mulţi scriitori 
americani - de la Whitman până la Mark Twain - avea să fie 
abandonată de Melville sub presiunea evenimentelor, dar 
deocamdată - în perioada premergătoare Războiului Civil - 
afirmaţia lui Whitman, că „Statele Unite sunt, ele însele, cel 
mai mare poem” putea fi regăsită şi în Cojocelu/ alb (şi 
chiar în Moby Dick). Era o afirmaţie făcută pe un ton 
mesianic, propriu atât poetului cât şi prozatorului - la 
acesta din urmă mesianismul având, însă, şi unele accente 
sumbre, apocaliptice, audibile încă de pe acum. Melville 
avea, ca fost marinar, tendinţa de a proiecta într-un cadru 
cosmic întâmplările şi dramele omenirii, tendinţă 


accentuată de folosirea limbajului şi a simbolismului biblic. 
Trebuie spus însă că el se adresa unui public care 
transpunea în termeni religioşi problemele fundamentale 
ale existenţei, deşi ştiinţa făcuse, în prima jumătate a 
secolului trecut, paşi atât de mari în direcţia laicizării 
acestor probleme, adică a aducerii lor pe pământ. Dar, atât 
în Cojocelul alb, cât şi în alte opere ale sale, Melville invoca 
Biblia şi celelalte izvoare ale creştinismului, pentru a 
demonstra, cu o ironie amară, necorespunderea dintre 
vorbele şi faptele unei anumite civilizaţii. 

Revenind la protagonistul cărţii, se cuvine să subliniem 
că el întruchipează, finalmente, o atitudine bărbătească în 
faţa vieţii, atitudine axată pe demnitate şi pe o conştiinţă 
lucidă a evenimentelor. Lepădându-se de veşmântul 
caraghios şi şleampăt care-l singulariza, el se salvează nu 
numai fizic, dar şi sufleteşte; în mod semnificativ, primul 
lucru pe care-l face după ce e „pescuit” din mare şi readus 
pe punte, este să-şi reia munca în arboradă. 

Între timp s-a petrecut pe vas drama tăierii bărbilor, 
dramă colectivă în care echipajul e supus, pentru, ultima 
oară, arbitrariului unei autorităţi despotice. Eroul acestui 
episod este bătrânul Ushant, „un fel de Socrate al mării”, 
care-l înfruntă pe căpitan, refuzând să execute ordinul 
privitor la tăierea bărbilor. Deşi e închis în carcera vasului şi 
biciuit, bătrânul rezistă şi, până la urmă, dobândeşte „o 
victorie strălucită împotriva cuceritorului însuşi”. 

Episodul are, desigur, o semnificaţie simbolică - aceea a 
afirmării dreptului inalienabil la demnitate, chiar dacă 
autorul îl foloseşte şi ca „un exemplu grăitor al felului cum 
nişte evenimente de o mare însemnătate din lumea noastră 
ca un vas de război, pot izbucni dintr-o nimica toată”. 

Faptul că, spre sfârşitul cărţii, bătrânul Ushant îl 
înlocuieşte ca personaj „pozitiv” pe Jack Chase, adept şi el 
al „drepturilor şi libertăţilor omului”, dar numai pe uscat, 
căci „pe mare se supunea disciplinei navale”, e de 
asemenea plin de semnificaţie. In ciuda admiraţiei sale 
neţărmurite faţă de Chase, autorul lasă să se înţeleagă că 


atitudinea bărbătească şi sobră a venerabilului Ushant e 
mai eroică decât aceea a romanticului staroste de gabie, 
despre care ajunge să spună, referindu-se la felul cum 
acesta îşi descrie participarea la o celebră bătălie navală : 
„De unde se vede că războiul face chiar şi din cei mai buni 
oameni nişte păcătoşi, aducându-i pe toţi la nivelul de 
umanitate existent pe insulele Fiji”. 

Cojocelul alb ne înfăţişează o gamă largă şi variată a 
ticăloşiei generate de un sistem axat pe „războiul tuturor 
împotriva tuturor”. De la sergentul Bland, „un ticălos 
înnăscut, iremediabil, care săvârşea răul aşa cum vacile 
pasc iarba”, până la căpitanul Claret, prezentat ca un 
monarh absolut, al navei, dar care „ajunsese aşa cum era 
din pricina uzanțelor din flota de război”, autorul ne pune 
sub ochi însuşi modul de funcţionare a „sistemului”. Şi deşi 
accentele mistice nu lipsesc, rădăcinile sociale şi politice 
ale Răului sunt dezvăluite în carte mai limpede şi mai 
pregnant decât, poate, în oricare altă operă a scriitorului. 

In ultimă instanţă, Melville nu vizează doar abuzurile din 
flota de război americană a epocii sale, ci însuşi războiul; 
de aceea, cartea lui nu s-a demodat prin suprimarea 
biciuirilor. Latura ei simbolică, nutrită de nişte realităţi în 
parte depăşite astăzi, rămâne valabilă şi ne vorbeşte şi în 
acest ultim pătrar al veacului XX, când lumea seamănă încă 
destul de mult cu nava „Neversink” - o navă al cărei nume 
înseamnă, în englezeşte, „cea care nu se scufundă 
niciodată”. 

PETRE SOLOMON 


TABEL CRONOLOGIC 


1819 1 august Se naşte, la New York, pe Pearl Street No. 
6, Herman - al treilea copil al lui Allan şi Mariei Melvill 
(numele va îi ortografiat Melville abia în 1832). Ambii 
părinţi provin din familii ilustre: Allan, coborâtor dintr-o 
veche familie originară din Scoţia, este fiul lui Thomas 
Melvill, erou al Războiului pentru independenţa Statelor 
Unite, iar Maria, născută Gansevoort, descinde dintr-o 
familie de imigranţi olandezi, stabiliţi în valea fluviului 
Hudson încă în secolul al XVII-lea (tatăl ei este generalul 
Peter Gansevoort, un alt erou al Războiului de 
independenţă). Allan Melvili, negustor „importator de 
mărfuri franţuzeşti”, s-a căsătorit cu Maria Gansevoort în 
1814. Primii lor copii au fost Gansevoort, născut în 1815, şi 
Helen Maria, născută în 1817. 

1821 24 august Se naşte Augusta, al patrulea copil al lui 
Allan şi Maria Melvill. 

1823 7 aprilie Se naşte Allan, al cincilea copil al familiei 
Melvill. 

1825 21 mai Se naşte Catherine, al şaselea copil al 
familiei Melvill. În toamnă, micul Herman e trimis la o 
şcoală de băieţi din New York („Male High School”). 

1826 Thomas W. Melvill, un văr al lui Herman, e primit ca 
ofiţer-aspirant în Marina americană. Herman e trimis vara la 
familia Gansevoort din Albany. Un alt văr al lui, Peter L. 
Gansevoort, e primit ca ofiţer aspirant în Marină. 

1827 26 august se naşte Frances Prisciila, al şaptelea 
copil al familiei  Melvill. Allan  Melvill îşi măreşte 
întreprinderea de import, cu ajutorul financiar al cumnatului 
său, Peter Gansevoort din Albany. 

1827 În primăvară, familia se mută într-o casă mai 
încăpătoare, pe Broadway nr. 675. 

1830 24 ianuarie se naşte Thomas, al optulea copil al lui 


Allan şi Maria Melvill. În toamnă, Allan îşi lichidează firma 
de import din New York şi se mută împreună cu familia lui 
în oraşul Albany, unde devine directorul filialei locale a unei 
mari blănării new yorkeze. La 15 octombrie, Herman şi 
fratele său mai mare, Gansevoort, sunt trimişi la o şcoală 
selectă din localitate „The Albany Academy”. 

1832 28 ianuarie. Moare Allan Melvill. Herman şi 
Gansevoort sunt scoşi de la „Academia” din Albany; primul 
se angajează ca funcţionar la filiala locală a lui „New York 
State Bank”, iar Gansevoort preia conducerea magazinului 
de blănuri al tatălui său. La 16 septembrie moare bunicul 
lui Herman, Thomas Melvill, la Boston (cu trei ani înainte, 
fumase scos din postul de „ofiţer naval” al oraşului, de 
către noul preşedinte al S.U.A., Andrew Jackson). 

1834 |n primăvară, un incendiu distruge blănăria familiei 
Melville (aceasta adoptase în martie 1832 grafia cu 
terminația în e). In vară, Herman e trimis la ferma unchiului 
său Thomas, din Pittsfield, şi-l ajută la muncile câmpului. 

1835 Herman intră la „Classical School” din Albany. 

1836 Herman ia parte la activitatea clubului „Ciceronian 
Debating Society” şi-şi încheie studiile la „Classical School”. 

1837 15 aprilie Gansevoort dă faliment (e anul unei mari 
panici financiare în Statele Unite) şi pleacă apoi la New York 
să caute de lucru. Unchiul Thomas Melvill se ruinează ca 
fermier şi pleacă în Illinois. Herman începe să dea lecţii la o 
şcoală de ţară din districtul Sikes (lângă Pittsfield). 

1838 Familia Melville se mută din Albany în târguşorul 
Lansingburgh, de pe valea fluviului Hudson. Înainte de a 
părăsi oraşul Albany, Herman, ales preşedinte al clubului 
„Philo Logos”, poartă o polemică aprigă în ziarul local The 
Microscope cu fostul preşedinte al acestui club. Toamna, 
Herman se înscrie la o şcoală din Lansingburgh, care 
pregăteşte ingineri hotarnici, dar speranţa lui de a obţine o 
slujbă la întreprinderea care construia Canalul Erie se va 
dovedi zadarnică. 

1839 La 4 şi 18 mai o gazetă locală, The Democratic 
Press  Lansingburgh Advertiser îi publică, fără semnătură, 


câteva proze intitulate Fragmente de pe-o masă de scris 
(Fragments from a Writing Desk). Herman îl roagă pe 
fratele său Gansevoort, care plecase la New York pentru a 
studia Dreptul, să-i găsească un loc ca marinar pe-o 
corabie. La 5 iunie, se îmbarcă la bordul vasului: „St. 
Lawrence”, care porneşte spre Liverpool, cu o încărcătură 
de bumbac şi câţiva pasageri. La 1 octombrie se întoarce 
acasă, cu o experienţă de viaţă pe care o va descrie în 
romanul Redburn. Curând după întoarcere, predă ca 
institutor la o şcoală din Greenbush (statul New York). 

1840 Predă şi la o şcoală din Brunswick. În primăvară, 
porneşte împreună cu un prieten, Ely Fly, spre vest, până la 
Galena (Illinois) unde se stabilise unchiul său Thomas. In 
noiembrie e din nou la New York. Neputând găsi de lucru, 
se angajează ca marinar pe o balenieră, „Acushnet”. 

1841 La 3 ianuarie, baleniera porneşte din portul New 
Bedford spre Mările Sudului. La 13 martie baleniera se 
opreşte la Rio de Janeiro pentru a trimite în patrie primele 
150 de barile de ulei de spermanţet. In aprilie, ocoleşte 
Capul Horn, la 7 mai trece pe lângă insula lui Robinson 
Crusoe (Juan Fernandez), iar toamna, la 24 octombrie, 
traversează Ecuatorul. 

1842 În iunie, baleniera „Acushnet” ajunge în Insulele 
Marchize, tocmai când acestea erau ocupate de o escadră 
franceză. La 9 iulie, Melville dezertează, împreună cu un alt 
marinar, Richard Tobias Greene, pe insula Nuku Hiva; după 
câteva săptămâni petrecute printre băştinaşii din valea 
Taipi, fuge şi se îmbarcă, la 9 august, pe baleniera 
australiană „Lucy Ann”. Spre sfârşitul lui septembrie, în 
Tahiti, o parte din echipaj se răzvrăteşte împotriva 
secundului, care preluase comanda balenierei, după 
îmbolnăvirea căpitanului acesteia. Marinarii rebeli, printre 
care şi Melville, sunt arestaţi şi încarceraţi din ordinul 
consulului englez din Papeete (Tahiti). In octombrie, 
Melville şi un alt marinar, John Troy, evadează pe insulă 
Eimeo, unde găsesc de lucru pe o plantație. Pe la începutul 
lui noiembrie, Melville se îmbarcă pe baleniera americană 


„Charles Henry”, ca timonier. 

1843 Baleniera ajunge, spre sfârşitul lui aprilie, la 
Lahaina, pe insula Maui, din arhipelagul Hawai - ocupat 
recent de englezi - iar Melville şi alţi doi marinari sunt 
concediaţi şi trimişi la Honolulu, capitala arhipelagului, 
unde lucrează un timp ca funcţionar la prăvălia unui anume 
Isaac Montgomery, În august se înrolează ca marinar pe 
fregata „United States”, vas-amiral al escadrei americane 
din Pacific. Face o călătorie lungă (cu escale în Marchize, 
Tahiti, Valaparaiso, Callao, Rio de Janeiro etc.), pe care o va 
evoca în Cojocelul Alb. 

1844 La 14 octombrie, este eliberat din Marină, în portul 
Boston; se întoarce la Lansingburgh. Între timp, fratele lui, 
Gansevoort a devenit un personaj influent în cadrul 
Partidului Democrat. Ilndemnat de familie şi de prieteni, 
Herman se apucă să-şi povestească în scris aventurile din 
arhipelagul Marchizelor. 

1845 În primăvară, predă editurii „Harper & Brothers” 
manuscrisul cărţii sale (Taipi), dar editura i-o refuză, pe 
motivul că „nu poate fi adevărată”. În iulie, Gansevoort 
Melville e numit secretar al legaţiei americane din Londra, 
ca recompensă pentru sprijinul activ dat în campania 
prezidenţială candidatului democrat James K. Polk. 
Gansevoort ia cu el la Londra manuscrisul fratelui său, 
pentru a-i găsi un editor. La 3 decembrie, editorul londonez 
John Murray cumpără dreptul de a publica în Anglia cartea 
lui Melville. 

1846 In februarie, apare la Londra primul din cele două 
volume ale cărţii, intitulată O povestire despre o şedere de 
patru luni printre băştinaşii unei văi din insulele Marchize 
(Narrative of a Four Months" Residence among the Natives 
of a Valley of the Marquesas Islands); volumul al doilea va 
apărea la începutul lui aprilie. Intre timp, cartea apare şi în 
Statele Unite, sub titlul Taipi, O privire asupra vieții 
polineziene (Typee: A Peep at Polynesian Life), fiind editată 
de firma „Willey Putnam” din New York. Cartea de debut a 
lui Melville este elogiată pe ambele ţărmuri, ale Atlanticului, 


printre recenzenţii ei numărându-se Hawthorne, Whitman, 
etc. La 12 mai, moare la Londra, doborât de o „anemie 
cerebrală”, Gansevoort Melville, fratele scriitorului. Cu 
câteva luni înainte, Thomas, fratele lui mai mic, se 
îmbarcase pe o balenieră americană. 

În iulie, Tobias Greene, fostul camarad al lui Melville, 
publică în ziarul Commercial Advertiser din Buffalo o 
scrisoare în care adevereşte cele scrise de Melville în Taipi 
(autenticitatea cărţii fusese contestată de unele ziare). 
Melville scrie o Urmare (Seguel) pentru o ediţie uşor 
revizuită a cărţii, în care atenuează, la cererea editurii 
americane, atacurile îndreptate împotriva misionarilor din 
Marchize. In decembrie, termină de scris o a doua carte, pe 
care Murray şi 
Harper o acceptă numaidecât. 

1847 Cartea apare la 30 martie la Londra, sub titlul 

Omoo, 
O povestire despre nişte aventuri în Mările Sudului (Omoo, 
A Narrative of Adventures in the South Seas), iar în mai 
apare în ediţie americană. În iarnă, Melville e solicitat să 
colaboreze la revista săptămânală The Literary World, 
scoasă de Evert Duyckinck, fost lector la editura „Willey & 
Putnam”. Începe o nouă carte, Mardi. La 4 august, se 
căsătoreşte, la Boston, cu Elizabeth Shaw, fiica lai Lemuel 
Shaw, judecătorul suprem al statului Massachusetts, un 
vechi prieten al familiei Melville. După un voiaj de nuntă 
prin Statele Unite şi Canada, tinerii căsătoriţi se stabilesc, 
provizoriu, la Lansingburgh, apoi la New York, împreună cu 
Allan Melville şi soţia lui (Allan se căsătorise, tot în august, 
cu Sophia Thurston). Cele două perechi se instalează într-o 
casă de pe Fourth Avenue nr. 103. 

1848 Melville îşi termină noua carte, pe care editura 
„Harper” o acceptă în noiembrie. Frecventează cercul 
literar al fraţilor Evert şi George Duyckinck. Citeşte enorm, 
printre altele operele lui Shakespeare, Rabelais, Montaigne 
etc. 

1849 La 16 februarie se naşte Malcolm, primul fiu al lui 


Melville. Editorul Murray refuză să publice noua carte a 
scriitorului, dar un alt editor, Richard Bentley o va publica, 
în martie, sub titlul Mardi: O călătorie într-acolo (Mardi: A 
Voyage Thither). Editura „Harper” din New York difuzează 
în aprilie ediţia americană a cărţii: La 15 mai apare în 
Revue des Deux Mondes din Paris un lung eseu al lui 
Philarete Chasles despre primele trei cărţi ale lui Melville; In 
iunie, acesta termină o nouă carte, care va apărea în 
editura „Harper” sub titlul Redburn. Prima lui călătorie 
(Redburn. His First Voyage). Bentley va publica ediţia 
engleză a cărţii. În august, Melville termină Cojoce/ul Alb 
(The White-Jacket), iar în octombrie pleacă în Anglia, luând 
cu el şpalturile noii sale cărţi. La 6 noiembrie e la Londra, 
unde între timp apăruseră recenzii favorabile despre 
Redburn. La 27 noiembrie traversează Canalul Mânecii 
pentru o scurtă călătorie pe continent (Paris, Bruxelles, 
Koln). Reîntors la Londra, îl convinge pe editorul Bentley să- 
i publice Cojocelul Alb. La 25 decembrie se îmbarcă pe un 
pachebot ce-l va readuce în patrie. 

1850 La 1 februarie se întoarce la New York şi începe să 
lucreze la o carte despre balene. In iulie pleacă împreună 
cu familia la ferma din Pittsfield a vărului său Robert Melvill. 
Citind cartea lui Nathaniel Hawthorne, Mosses from an Old 
Manse (Muşchi dintr-un vechi prezbiteriu), are revelaţia 
unui scriitor profund. La 5 august îl cunoaşte personal pe 
Hawthorne cu prilejul unei excursii făcute pe „Muntele 
Monumentului” împreună cu Evert Duyckinck, Oliver 
Wendell Holmes şi alţi literați. Peste câteva zile scrie un 
eseu entuziast, Hawthorne & His Mosses (Hawthorne şi 
muşchiul din prezbiteriile sale), publicat în revista The 
Literary World, fără semnătură, cu indicaţia că ar fi opera 
„unui Virginian ce-şi petrece vacanta în Vermont”. Leagă o 
strânsă prietenie cu Hawthorne, care s-a stabilit de curând 
la Lenox, nu departe de Pittsfield. In septembrie, Melville 
cumpără de la dr. John Brewster o fermă vecină cu aceea a 
vărului său Robert, fermă pe care o botează „Arrowhead” 
(Vârf de săgeată), după ce găseşte în pământul ei nişte 


cioburi rămase de la un trib de piei-roşii. La începutul lui 
octombrie, se mută la fermă şi lucrează intens la noua lui 
carte. 

1851 Melville şi Hawthorne îşi fac reciproc vizite şi 
corespondează. În iunie, Melville încearcă să-şi termine 
cartea la New York, dar se întoarce la ferma din Pittsfield, 
unde îşi termină, în iulie, epopeea Balenei Albe. Aceasta va 
apărea în octombrie în editura londoneză „Bentley”, sub 
titlul Ba/ena (The Whale) şi în noiembrie în editura „Harper” 
sub titlul Moby Dick sau Balena (Moby Dick, or The Whale). 
La 16 octombrie, ziarul Panama Herald publică ştirea că 
baleniera „Ann Alexander” din New Bedford a fost 
sfărâmată în Pacific de un caşalot uriaş... La 22 octombrie 
Maria Melville aduce pe lume un al doilea fiu, botezat 
Stanwix. În noiembrie, Hawthorne se mută din Lenox, întâi 
la West Newton, apoi la Concord. 

1852 Melville termină o nouă carte, Pierre, sau 
ambiguitățile (Pierre, or The Ambiguities). În aprilie, editorul 
englez Bentley refuză să o publice, dar în august ea va 
apărea în Statele Unite (ed. „Harper”). Romanul e 
vehement atacat, chiar de prietenul lui Melville, Duyckinck. 

1853 La 22 mai Melville devine tatăl unei fetiţe, 
Elizabeth. Starea sănătăţii lui se înrăutăţeşte din pricina 
surmenajului şi i se recomandă să schimbe aerul. Rudele şi 
prietenii încearcă zadarnic să obţină pentru el un post în 
diplomaţie. Hawthorne, numit el însuşi consul la Liverpool 
graţie prieteniei ce-l leagă de noul preşedinte al S.U.A., 
Franklin Pierce, pleacă în Anglia. Melville începe să publice 
povestiri în revistele Putnam'ss Monthly Magazine și 
Harper's New Monthly 
Magazine. Prima povestire, Bartleby, apare fără semnătură 
în numerele din noiembrie şi decembrie ale revistei 
Putnam's. La 10 decembrie un incendiu distruge sediul 
editurii „Harper” din New York, mistuind aproape toate 
exemplarele operelor lui Melville tipărite de această editură 
(dar, din fericire, nu şi zaţul tipografic). 

1854 Revista Putnam's publică în numerele din martie, 


aprilie, mai, povestirile The Encantadas, sub pseudonimul 
„Salvator R. Tammoor”, iar în numărul pe august, 
povestirea intitulată Weguțătoru/l de paratrăznete (The 
Lightning-Rod Man); îi respinge însă o altă povestire (Cele 
două Temple), socotind-o prea antireligioasă. În revista 
Harper's New Monthly Magazine apar (în iunie) Pudingul 
săracului şi firimiturile bogatului (Poor Man's Pudding and 
Rich Man's Crumbs) şi (în iulie şi august) povestirile Fal/itu/ 
fericit (The Happy Failure) şi Vioristul (The Fiddler). 
Incepând din iulie revista Putnam's publică noul roman al 
lui Melville, /srae/ Potter, sau Cincizeci de ani de surghiun 
(Israel Potter, or Fifty Years of Exile). 

1855 In februarie, are o criză acută de reumatism. La 2 
martie i se naşte o fetiţă, Frances. Tot în martie, apare în 
volum /srael Potter (ediţia engleză va apărea în mai). În 
iunie, o criză de sciatică îl ţintuieşte la pat. Revista 
Putnam 's îi publică povestirile Clopotnița (The Bell-Tower) - 
în august - şi Benito Cereno - în numerele din octombrie- 
noiembrie-decembrie. Revista Harper's îi publică în aprilie 
dipticul Paradisul Burlacilor şi Infernul Fecioarelor (The 
Paradise of Bachelors, and the Tartarus of Maids), iar în 
noiembrie povestirea Jimmy Rose. |n acelaşi an, apare 
prima ediţie a Firelor de iarbă de Walt Whitman. 

1856 O parte din povestirile lui Melville apar, primăvara, 
în volum, sub titlul Povestirile Verandei (The Piazza Tales) 
în editura „Dix & Edwards” din New York, iar apoi şi la 
Londra. Vara, Melville termină un nou roman, intitulat Omu/ 
de încredere (The Confidence Man), cu al cărui manuscris 
pleacă, la 2 octombrie, într-o lungă călătorie spre Europa şi 
Orientul Apropiat, la stăruinţele familiei îngrijorate de 
starea sănătăţii lui. La Liverpool îl revede pe Hawthorne, 
consul american în acel oraş. La 18 noiembrie se îmbarcă 
pe-un vas cu destinaţia Constantinopol, via Malta, Salonic, 
etc. Ţine un jurnal de călătorie. In ajunul Anului Nou, 
vizitează Piramidele. 

1857 În ianuarie, face un voiaj de câteva săptămâni în 
„Ţara Sfântă”. In februarie şi martie, vizitează Grecia, 


Sicilia, Italia, Elveţia, iar în aprilie, după scurte popasuri în 
Germania şi Olanda, se întoarce la Londra, unde între timp 
i-a apărut, în editura „Longman's, Brown &co.” romanul 
satiric The Confidence Man (publicat simultan şi de editura 
americană „Dix Edwards”). Romanul e primit cu ostilitate 
de critica engleză şi mai ales de cea americană, La 5 mai, 
se îmbarcă, la Liverpool, pe-un vas ce-l va readuce, peste 
două săptămâni, în patrie. Panica financiară izbucnită în 
S.U.A. îi face pe editorii americani ai lui Melville să scoată la 
mezat zaţurile tipografice ale cărţilor sale. Pentru a-şi 
câştiga existenţa, Melville începe să ţină conferinţe - prima 
la 23 noiembrie, în orăşelul Lawrence (Massachusetts), pe 
tema „Statuile din Roma”. Dă un anunţ la ziar că vrea să-şi 
vândă ferma. 

1858 |n  ianuarie-februarie  cutreieră ţara, ţinând 
conferinţe în diferite oraşe, despre „Statuile din Roma” şi 
despre „Mările Sudului”. In martie, o nouă criză de 
reumatism. In decembrie, din nou-conferinţe (acestea erau 
organizate toamna şi iarna). 

1859 Conferenţiază la New York, Boston, Chicago etc. 
Vara, începe să scrie versuri. In noiembrie participă, pentru 
ultima oară, la un program de conferinţe; de data aceasta 
vorbeşte despre P/ăcerile, chinurile şi foloasele călătoriilor. 
_ 1860 La 21 februarie, conferenţiază pentru ultima oară. 
In mai, pregăteşte un volum de versuri şi-l roagă pe Evert 
Duyckinck să-i găsească un editor. La 28 mai, se îmbarcă, 
la Boston, pe c/ipper-ul „Meteor”, comandat de fratele său 
mai mic Thomas. După o călătorie de câteva luni prin 
Atlantic şi Pacific debarcă, la 12 octombrie, la San 
Francisco, de unde se întoarce prin Istmul Panama la New 
York, lăsându-l pe fratele său Thomas să-şi continue 
călătoria. Soseşte la New York la 12 noiembrie, curând 
după alegerea lui Abraham Lincoln ca preşedinte al Statelor 
Unite. 

1861 Rudele şi prietenii lui Melville încearcă din nou să 
obţină pentru el un post în diplomaţie. înarmat cu multe 
recomandări, Melville pleacă în martie la Washington, unde 


asistă la o recepţie la Casa Albă şi dă mâna cu noul 
preşedinte. Spre sfârşitul lui martie e chemat urgent la 
Boston, unde socrul său, Lemuel Shaw, e pe moarte. 
Judecătorul Shaw e înmormântat la 3 aprilie. La 12 aprilie, 
începe războiul civil, prin atacul asupra Fortului Sumter. 

1862 După o iarnă petrecută la New York, se duce, în 
aprilie, la ferma de lângă Pittsfield. In noiembrie se mută de 
la fermă, provizoriu, în orăşelul Pittsfield. La 7 noiembrie, 
ducându-se cu o căruţă la fermă să-şi ia nişte lucruri, calul 
se sperie şi răstoarnă căruţa; Melville e grav accidentat - 
are o fractură la omoplat şi câteva coaste rupte. 

1863 |n mai, îi vinde fratelui său Allan ferma 
„Arrowhead”, iar el însuşi se mută, toamna, în casa de pe 
East Twenty-Sixth Street nr. 104, din New York, cumpărată 
de la Allan. 

1864 In aprilie, vizitează împreună cu Allan frontul (în 
Virginia, unde vărul lor, colonelul Henry Gansevoort 
comanda un regiment de cavalerie nordist). Are o criză de 
nevralgie care-i afectează vederea. La 19 mai, moare 
Hawthorne. 

1865 La 3 aprilie, trupele federale intră în Richmond, 
capitala rebelilor sudişti; la 9 aprilie, generalul Lee 
capitulează; la 14 aprilie, preşedintele Lincoln e asasinat de 
un fanatic sudist. Melville continuă să scrie versuri inspirate 
din tragedia Războiului Civil. 

1866 in februarie, îi apare în revista Harper's New 
Monthly Magazine poezia Marşul spre mare (The Mardi to 
the Sea). Editura „Harper” îi publică în august volumul 
Poeme de luptă şi Aspecte din război (Battle-Pieces and 
Aspects of the War). La 5 decembrie depune jurământul ca 
inspector la Vama portului New York, post obţinut datorită 
lui Henry Smythe, şeful Vămii new yorkeze, cu care Melville 
călătorise pe vremuri în Elveţia. Slujba, remunerată cu 
patru dolari pe zi, îi asigură o oarecare independenţă 
materială. 

1867 La 11 septembrie, Melville îl găseşte pe fiul său 
Malcolm, mort în odaia lui - se împuşcase, din greşeală sau 


în mod deliberat, cu un pistol căpătat la regimentul de 
voluntari în care se înrolase de curând. Ziarele vorbesc de o 
sinucidere, dar o comisie de anchetă va elimina ipoteza 
unei sinucideri premeditate. 

1869 Celălalt fiu al lui Melville, Stanwix se îmbarcă, în 
aprilie, ca marinar pe un vas care pleacă spre China. 

1870 Stanwix se întoarce, vara, dar va pleca în curând în 
Kansas.. Melville lucrează la un poem lung despre „[ara 
Sfântă”. In mai, îi pozează pictorului Joseph O. Eaton, care-i 
face portretul. 

1872 La 9 februarie, moare Allan Melville, iar la 1 aprilie - 
mama scriitorului. Stanwix pleacă în California. In 
noiembrie, un incendiu distruge proprietăţile din Boston ale 
soţiei lui Melville. 

1875 Vameşilor din New York li se scade leafa de la 4 la 
3,60 dolari pe zi. Stanwix se întoarce din California, vara, 
dar pleacă din nou peste câteva luni. 

1876 În ianuarie, moare Peter Gansevoort, unchiul lui 
Melville, care se oferise ceva mai înainte să suporte 
cheltuielile legate de publicarea poemului despre „Ţara 
Sfântă”, terminat între timp. Poemul, intitulat C/are/, apare 
în iunie în editura „Putnam & Sons” (două volume, 
cuprinzând peste 20.000 de versuri). În aprilie, moare sora 
lui Melville, Augusta. 

1878 La 13 august moare Evert Duyckinck. Moare şi o 
mătuşă a Elizabetei Melville, Martha Marett, care-i lasă prin 
testament o sumă de bani destul de mare. 

1880 Frances, fiica cea mai mică a scriitorului, se mărită, 
în aprilie, cu Henry B. Thomas din Philadelphia. Stanwix s-a 
îmbolnăvit de tuberculoză în California. 

1882 La 24 februarie, se naşte Eleanor, fiica lui Frances 
şi Henry Thomas. În toamnă, Melville refuză să ia parte la 
şedinţa de constituire a „Clubului Autorilor” din New York. 

1885 La 31 decembrie, Melville demisionează din postul 
de inspector vamal. Între timp, la Londra a apărut, în 
numărul din 15 august al revistei The Academy, un poem al 
lui Robert Buchanan despre Walt Whitman, cuprinzând şi 


un omagiu la adresa lui Melville, despre care poetul englez 
spune într-o notiţă: „L-am căutat peste tot pe acest Triton, 
care trăieşte undeva la New York. Nimeni nu părea să ştie 
ceva despre acest scriitor, singurul mare scriitor imaginativ 
care merită să stea alături de Whitman pe acel continent”. 

1886 La 23 februarie, moare, într-un spital din San 
Francisco,  Stanwix Melville. Un ziar new  yorkez, 
Commercial Advertiser, îl pomeneşte în treacăt pe Melville 
ca pe-un „autor îngropat” (referindu-se la un omagiu adus 
scriitorului de către profesorul J. W. Henry Canoll la un 
Colegiu din New York). E anul în care moare Emily 
Dickinson, total ignorată ca poetă. 

1888 In februarie-martie, Melville face o ultimă călătorie, 
în Bermude. In septembrie, îi apare, în 25 de exemplare, 
placheta de versuri John Marr şi alti marinari (John Marr and 
Other Sailors), tipărită pe propria-i cheltuială. La 16 
noiembrie, începe să scrie o ultimă povestire, Billy Budd. 

1890 In februarie, pune la punct o nouă culegere de 
versuri. În aprilie se îmbolnăveşte de erizipel. 

1891 |n aprilie îi apare, în 25 de exemplare, o nouă 
plachetă de versuri, intitulată Timoleon şi alte încercări în 
vers minor (Timoleon, and Other Ventures in Minor Verse). 
La 19 aprilie îşi încheie revizuirea povestirii Billy Budd. 
Pregăteşte pentru tipar încă o plachetă de versuri, dedicată 
soţiei sale, sub titlul Bă/ărij; şi mere pădurețe, cu un 
trandafir, doi, ici-acolo (Weeas and Wildings with a Rose or 
Two). 

In noaptea de 27 spre 28 septembrie moare de inimă. 

E înmormântat în cimitirul din Woodlawn (New York). 
Presa americană, încă tulburată de moartea poetului James 
Russel Lowell - decedat ceva mai înainte - ignoră plecarea 
lui Melville dintre cei vii. New York Times publică totuşi o 
notiţă, în care numele marelui scriitor era cât pe-aci să 
apară „Henry Melville”, dacă un redactor n-ar fi înlocuit pe 
„Henry” cu o simplă iniţială - „H”. lar în ziarul The Press 
apare o notiţă, sub titlul: Moartea unui autor cândva 
popular... 


PREFAŢĂ LA PRIMA EDIŢIE ENGLEZĂ 


Scopul prezentei cărţi este de a-i înlesni cititorului să-şi 
facă o idee despre viața de pe un vas de război., în anul 
1843 autorul s-a îmbarcat ca simplu marinar pe-o fregată a 
Statelor Unite, ancorată atunci intr-un port din Oceanul 
Pacific. După un stagiu de peste un an la bordul acestei 
fregate, el a fost eliberat, împreună cu restul echipajului, la 
întoarcerea vasului în patrie. Experiențele şi observațiile 
sale au fost încorporate în prezentul volum. 

Cum obiectul acestei cărți nu este de a descrie chiar 
vasul de război pe care a navigat autorul, şi nici ofițerii şi 
echipajul respectiv, ci de a zugrăvi, cu ajutorul unor scene 
caracteristice, viața din Marină, numele adevărat al fregatei 
nu este indicat. De asemenea, nu se pretinde că vreunul 
dintre personajele introduse în capitolele cărții ar fi reale. 
Acolo unde se fac afirmații legate într-un țel sau altul de 
legile şi rânduielile Marinei, faptele au fost riguros 
respectate. Se fac uneori aluzii la întâmplări sau fapte din 
trecuta istorie a Marinei. În aceste cazuri, orice afirmaţie 
făcută de autor se sprijină pe izvoarele cele mai sigure. 
Pentru episoadele, inedite până-n prezent, legate de câteva 
bătălii navale celebre, autorul le rămâne îndatorat 
mateloților în gura cărora sunt puse aluziile la aceste 
episoade, 

Acţiunea cărții începe în ultimul port din Pacific în care a 
poposit fregata, cu puțin înainte de a ridica ancora în 
călătoria de întoarcere, pe ruta Capului Horn. 


New York, octombrie 1849 


NOTĂ LA PRIMA EDIŢIE AMERICANĂ 


În 1843 m-am îmbarcat ca „marinar de rând” la bordul 
unei fregate a Statelor Unite, ancorată pe atunci într-un 
port din Oceanul Pacific. După ce-am slujit peste un an pe 
această fregată, am fost eliberat, în momentul întoarcerii ei 
în patrie. Experiențele şi observațiile făcute de mine pe 
acest vas de război au fost încorporate în prezentul volum. 

New York, martie 1850 


„Şi acum să vi-l închipuiţi 
pe un vas de război; cu hârtii 
în regulă, bine înarmat, 
aprovizionat şi echipat, şi să 
vedeţi cum îşi face datoria”. 

FULLER, Căpitanul 
destoinic. 


CAPITOLUL I 


Cojocelul 


Nu era un cojocel foarte alb, dar destul de alb era el, v-o 
jur, şi veţi vedea îndată de ce spun asta. 

lată cum am intrat în posesia lui. 

In vreme ce fregata noastră era ancorată la Callao, pe 
coasta peruană - ultimul ei port de escală în Pacific - am 
constatat că n-am niciun grego, adică niciun veston 
marinăresc; şi cum la stewardul. Comisarului de bord nu se 
mai găsea, spre sfârşitul unei călătorii de trei ani, nicio 
haină, iar noi mai aveam de ocolit Capul Horn, trebuia 
neapărat să o înlocuiesc cu ceva; de aceea, m-am 
îndeletnicit, multe zile-n şir, cu confecţionarea unui 
veşmânt straniu şi original, menit să mă ferească de 
vremea rea pe oare urma s-o întâlnim atât de curând. 

Era doar o jacheţică albă, sau mai degrabă o cămaşă, pe 
care, stând pe punte, am croit-o aşa fel ca să fie dublă la 
piept, dar căreia i-am lungit deschizătura - întocmai cum se 
taie o filă a unui roman modern, Când deschizătura a fost 
gata, s-a petrecut o schimbare, mai grozavă decât toate 
metamorfozele descrise de Ovid. Căci iată: cămaşa era 
acum o haină! - o haină bizară, desigur: largă în poale ca o 


tunică de quaker!?, cu un guler bleg şi ponosit, cu nişte 
manşete prea bogate ca să nu te-ncurci în ele; şi pe 
deasupra albă, da, albă ca un giulgiu. Şi era cât pe-aci să 
fie un giulgiu de-adevăratelea, aşa cum va putea constata 
oricine va avea răbdare să citească paginile ce urmează. 

Dar ce fel de haină de vară ţi-ai pregătit, amice, pentru a 
înfrunta rigorile Capului Horn? Ar fi putut să pară un foarte 
frumos şi distins veston de pânză albă; numai că pânza e 
purtată de mai toţi oamenii aproape de piele. 

Foarte adevărat. Gândul acesta mi-a venit şi mie, în 
curând; căci n-aveam câtuşi de puţin intenţia de a ocoli 
numai în cămaşă Capul Horn - ar fi însemnat să navighez 
fără vele. 

De aceea, mi-am împodobit pe dinăuntru haina cu o 
sumedenie de petice şi căpeţele - ciorapi vechi, craci de 
pantaloni uzaţi şi alte asemenea zdrenţe - până când a 
ajuns să fie groasă şi ţeapănă ca pieptarul căptuşit cu vată 
al regelui lacob}, pieptar prin care n-ar fi putut pătrunde 
niciun pumnal; cred că nicio cămaşă, de zale n-ar fi putut 
să fie mai ţeapănă decât cojocelul meu. 

Până-aici, e bine. Dar spune-mi, rogu-te, Cojocel Alb, cum 
îţi propui să te fereşti de ploaie şi de umezeală: în acest 
grego vătuit al dumitale? Nu cumva zici că pufoaica asta 
făcută din petice e un „mackintosh “7%, nu cumva pretinzi 
că-i impermeabilă? 

Nu, amice! Tocmai asta-i buba, că scumpul meu cojocel 
nu era mai impermeabil decât un burete. Intr-adevăr, mi-l 
căptuşisem cu atâta nepricepere, încât pe ploaie deveneam 
un fel de sugativă universală, uscând până şi parapetul de 
care mă rezemam. În zilele ploioase, nemiloşii mei 
camarazi obişnuiau chiar să se lipească de mine; într-atât 
de puternică era atracţia capilară exercitată de cojocul 


12 Membru al unei secte religioase întemeiata în secolul al XVII-lea de George 
Fox şi răspândită în Anglia şi S.U.A. 

15 E vorba de lacob 1, fost rege al Scoției, apoi rege al Angliei (între 1603— 
1625). 

14 Manta impermeabilă. 


acela nefericit asupra tuturor stropilor de ploaie. Curgeau 
din mine şiroaie, ca dintr-un curcan pus la frigare; şi mult 
timp după ce furtuna se potolea, iar soarele îşi arăta faţa, 
eu încă mai umblam învăluit într-o negură scoțiană; când 
ceilalţi se bucurau de vreme frumoasă, eu aveam parte de 
aceiaşi vreme rea! 

Da, vai mie! Ud leoarcă şi greoi, ce povară devenea 
pentru mine cojocul acela; mai cu seamă când eram trimis 
sus pe catarg! Mă târam atunci pas cu pas, de parc-aş fi 
tras lanţul de ancoră. N-aveam răgazul să-l smulg de pe 
mine şi să-l lepăd, căci pe timp de furtună nu e îngăduită 
nicio zăbavă. Nu! trebuie numai să te caţeri, fie că eşti 
rotofei sau sfrijit; - oricât de greu ai atârna în cântar. Și 
astfel, din propria-mi persoană, multe ploi s-au putut urca 
din nou la cer, potrivit legilor naturale. 

Să se ştie însă că eram crunt dezamăgit de zădărnicirea 
planurilor mele privitoare la acest cojocel. Intenţia mea 
fusese de a-l face să fie cu totul impermeabil, cu ajutorul 
unui strat de vopsea. Dar soarta e totdeauna vitregă cu noi, 
cei lipsiţi de noroc. Marinarii furaseră atâta vopsea pentru 
a-şi impregna pantalonii şi hainele de lucru, încât în 
momentul când eu - om cinstit - isprăvisem cu vătuitul 
cojocului, cutiile cu vopsele fuseseră puse sub lacăt, 
folosirea lor fiind interzisă. 

— Uite ce e, Cojocele Alb, nu poţi căpăta niciun pic de 
vopsea, mi-a zis Moş Periuţă, şeful magaziei de pituri.!5 

Astfel încât cojocelul meu a rămas bine peticit şi căptuşit, 
dar cam poros, iar în câte o noapte întunecoasă, strălucea 
ca Domnița Albă din Avenelis! 


15 încăpere la bord, destinată depozitării vopselelor (piturilor).Notele explicative 
privitoare la termenii nautici au fost întocmite pe baza Lexiconului maritim 
englez-român, apărut în Editura Ştiinţifică, 1971 — lucrare elaborată de un 
colectiv condus de Gh. Bibicescu. 

16 Apariție supranaturală introdusă de Walter Scott în romanul Mânăstirea. 


CAPITOLUL II 
În drum spre patrie 


— Întregul echipaj, vira ancora! Manevraţi cabestanul! 

— Ura, băieţi, suntem în drum spre patrie! 

În drum spre patrie! Ce frumos sună! V-aţi aflat vreodată 
în drum spre patrie? Nu? Atunci grăbiţi-vă! Zburaţi pe 
aripile dimineţii, sau cu pânzele unei corăbii, spre regiunile 
cele mai depărtate ale pământului. Zăboviţi pe-acolo un an 
sau doi şi pe urmă, auzindu-l pe cel mai ţâfnos boţman!” 
cum strigă din rărunchi aceste cuvinte magice, veţi jura că 
„Nici harfa lui Orfeu nu-i mai plăcută la auz”. 

Totul era gata - bărcile erau ridicate la bord, aripile! 
erau pregătite, viratorul!* la fel, manelele cabestanului?" se 
aflau la locurile lor, scara de bord adăsta dedesubt. Plini de 
voie bună, ne-am aşezat la masă. La popotă, secunzii îşi 
treceau unul altuia sticla cu vin vechi de Porto, închinând în 
sănătatea prietenilor. Pe întrepunte?! elevii-ofiţeri căutau să 
împrumute bani pentru a-şi achita datoriile faţă de 
spălătoreasă şi de alţi creditori. Pe dunetă%?, căpitanul 
privea în direcţia vântului, iar în măreţia şi inaccesibila-i 
cabină, temutul şi puternicul comandor şedea falnic şi 
tăcut, ca statuia lui Jupiter la Dodona. 

Eram cu toţii îmbrăcaţi în straiele noastre cele mai bune 


17 Şef de echipaj. 

18 vele suplimentare de formă trapezoidală, menite să mărească suprafaţa 
velelor când vântul bate din pupa. 

19 Virator, sau zbir, lanţ cu bucşe şi role, ale cărui capete sunt împreunate, 
pentru a putea ridica la bord lanţuri de ancoră sau parâme lungi. 

20 Cabestan, vinci cu tambur, folosit pentru manevrarea unei ancore sau 
parâme. 

21 Coridor sau compartiment de clasa a treia. 

22 Suprastructură la extremitatea pupa, deasupra punţii superioare şi pe toată 
lăţimea navei. 


şi mai mândre; gulerele de un albastru pur ale bluzelor 
noastre erau răsfrânte pe umeri, aidoma unor fâşii de cer 
azuriu; iar pantofii ni-erau atât de săltăreţi şi de jucăuşi, 
încât ţopăiam în timp ce mâncam. 

Ne adusesem merindea pe punte, între tunuri, şi şedeam 
acolo, picior peste picior. Te-ai fi putut crede în apropierea 
unor ferme şi păşuni, auzind măcăitul rațelor, cotcodăcitul 
găinilor, gâgâitul gâştelor, mugetul boilor şi behăitul mieilor 
îngrămădiţi în ţarcuri, pe punte, pentru a asigura hrana 
ofiţerilor. Zgomotele astea erau mai degrabă rurale decât 
nautice şi-i aminteau fiecăruia de vechea-i casă părintească 
de pe uscat, de ulmii bătrâni şi încovoiaţi, de dealul pe care 
se juca în copilărie şi de malurile semănate cu orz ale gârlei 
în, care se scălda. 

— Întregul echipaj, vira ancora! 

La auzul acestui ordin, ne-am repezit cu toţii la cabestan 
şi am început să-i învârtim manelele. Fiecare dintre noi era 
un Goliath, fiecare tendon un odgon! 

lar cabestanul se rotea ca un glob în cadenţa paşilor 
noştri ritmaţi de un fluier, până când cablul, întins de sus 
până jos, vâri vasul cu nasul în apă. 

— Vira! Desfaceţi manelele şi întindeţi velele! Zis şi 
făcut! Oamenii care  manevraseră manelele, filaseră 
lanţurile sau le strânseseră, se repeziră acum pe scări spre 
braţele de vergă şi spre fungi, în timp ce, aidoma unor 
maimuțe pe crengile unui palmier, întinzătorii de vele 
alergau pe vergi ca pe nişte ramuri groase; velele cădeau - 
nori albi din eter - vele-gabier, vele-zburător, vele 
rândunică??, - iar noi alergam târând după noi fungile, până 
ce toate pânzele erau întinse. 

— Înapoi la manele! 


23 Braţul de vergă este o manevră curentă, folosită la orientarea unei vergi în 
plan orizontal,, pentru ca velele să ocupe o anumită poziţie faţă de direcţia 
vântului ; funga este tot o manevră curentă, folosită pentru ridicarea sau 
coborârea vergilor sau a velelor. 

24 Velă-gabier, velă pătrată susţinută de a doua vergă, începând de jos, a unui 
velier cu greement pătrat; ve/a-zburător — a patra velă ; ve/a-rândunică — a 
cincea velă, începând de jos, a unui velier cu greement pătrat. 


— Trageţi, băieţi, trageţi tare! 

Cu opinteli şi icnete, am tot tras aşa, până când, la 
prova, căzură câteva mii de livre de fier vechi - ancora 
noastră. 

Unde se afla în clipa aceea Cojocel Alb? 

Se afla acolo unde trebuia să fie. Cojocel Alb întinsese 
vela-rândunică, o velă fixată atât de sus, încât ai zice că-i 
aripa albă a unui albatros. 

Cojocel Alb fusese luat el însuşi drept un albatros, în clipa 
când sărise pe ameţitorul braţ de vergă! 


CAPITOLUL III 


O privire asupra principalelor cinuri în care 
e împărțit echipajul unui vas de război 


După ce-am pomenit locul unde se afla Cojocel Alb, se 
cuvine să arătăm cum de-a ajuns el să fie trimis acolo. 

Oricine ştie că pe un vas comercial marinarii sunt 
împărţiţi în carturi - cartul de la tribord şi cel de la babord -, 
iar noaptea lucrează în schimburi. Acelaşi program e folosit 
şi pe toate vasele de război. Dar, pe un vas de război 
există, pe lângă această împărţire, şi alte clasificări, dictate 
de numărul mare al oamenilor, şi de necesitatea preciziei şi 
disciplinei. La cele trei gabii sunt repartizate echipe 
speciale. Mai mult încă, la ridicarea ancorei, sau la orice 
altă manevră care necesită participarea tuturor oamenilor, 
anumiţi membri ai echipelor pomenite sunt repartizaţi la 
fiecare din vergile gabiilor. Şi astfel, când se dă ordinul ca 
vela-rândunică să fie întinsă, Cojocel Alb aleargă să-l 
execute - numai el, nu altcineva, în asemenea momente 
echipe speciale staţionează pe cele trei punți ale vasului, şi 
unii dintre oameni primesc sarcini speciale, pe lângă cele 
ale întregii echipe. De asemenea, când se schimbă murele, 
când se terţarolează?* velele sau când se execută manevra 
de ancorare, fiecare dintre cei cinci sute de membri ai 
echipajului unei fregate îşi cunoaşte locul, şi poate fi găsit 
fără greş acolo. El nu vede şi nu face nimic altceva, nu se 


25 Gabie, platformă orizontală de lemn sau de metal, fixată pe furcile şi 
traversele coloanei unui arbore. 

2 A schimba murele, a schimba mersul vasului manevrând pânzele, 
corespunzător direcţiei vântului (mura - o parâmă cu care se întinde şi se 
fixează colţul inferior din vânt al unei vele pătrate inferioare); 

A terţarola, a reduce suprafaţa activă a unei vele întinse, când vântul depăşeşte 
o anumită intensitate. 


va clinti din locul acela până ce moartea sau vreun om cu 
epoleţi nu-i va porunci să plece. Şi totuşi există momente 
când, din pricina neglijenţei ofiţerilor, se produc unele 
excepţii de la această regulă: O situaţie destul de gravă, 
provocată de o asemenea neglijenţă, va fi relatată într-un 
capitol viitor. 

In lipsa acestor reguli, echipajul unui vas de război n-ar 
mai fi altceva decât o gloată, mai greu de stăpânit în cursul 
manevrelor de scoatere a pânzelor pe timp de furtună, 
decât a fost lordul George Gordon în clipele când dărâma 
palatul lordului Mansfield”. 

Dar nu numai atât. Pe lângă postul pe care-l ocupa la 
vela-rândunică atunci când toţi mateloţii erau puşi să 
întindă velele, şi pe lângă îndatoririle speciale ce-i reveneau 
în momentul schimbării murelor, sau al ancorării vasului, 
Cojocel Alb făcea parte în mod permanent din cartul de la 
tribord, - una din cele două mari subdiviziuni ale 
echipajului. In acest cart, el era trimis, împreună cu alţi 
marinari, pe gabierul mare?, unde erau gata oricând să 
execute orice ordin privitor la partea de mai sus de coloană 
a arborelui mare. Căci partea de jos, până la punte, a 
arborelui mare cădea în grija altei echipe. 

Oamenii din fiecare cart - atât din cartul de la tribord cât 
şi din cel de la babord - repartizaţi la gabierele mari ale 
arborelui trinchet, arborelui artimon şi arborelui mare,” 
sunt organizaţi în echipe care se schimbă la intervale fixe; 
iar împreună ei schimbă întregul cart de la babord. 

Pe lângă aceşti oameni de pe gabiere, care sunt 
îndeobşte recrutaţi dintre marinarii activi există aşa numita 


2! George Gordon (1751—1793), propagandist anti-catolic, a fost acuzat că a 
instigat la răscoală populaţia, pentru a sili Parlamentul englez să abroge o 
legislaţie pro-catolică. Lordul Mansfield (1705—1793) pe numele său adevărat 
Williarn Murray (conte de Mansfield) a fost magistratul care l-a achitat pe 
Gordon, deşi palatul îi fusese incendiat în timpul pomenitei răscoale. 

28 Gabierul mare, partea arborelui mare aflată deasupra coloanei acestuia. 

29 Arborele trinchet, primul arbore, începând de la prova, al unui velier ; 
arborele mare (sau principal)' — arborele din centru ; arborele artimon, ultimul 
arbore al unui velier. 


an 


„rezervă”, alcătuită îndeobşte din veterani, şi amplasată la 
teuga; verga trincei?, ancorele şi toate pânzele 
bompresului*? se află în grija lor. 

Oamenii aceştia sunt nişte bătrâni lupi de mare, aleşi 
dintre cei mai căliţi mateloţi de pe vas. Ei îţi cântă romanțe 
ca Of, golful Biscaya! sau altele care, când le-asculţi pe 
țărm, în vreo cârciumă, te fac să comanzi o oală cu 
catran... 

Nu se mai satură să înşire la poveşti despre Decatur, 
Huli3* şi Bainbridge”, şi ascund la sân rămăşiţe din 
„Coastele” de Fier, aşa cum catolicii poartă aşchii din 
sfânta cruce. Pe ei, unii ofiţeri nu-i înjură niciodată, oricât 
de mult i-ar spurca pe ceilalţi. E o plăcere să te uiţi la 
grenadirii aceştia navali, care-au făcut parte din „vechea 
gardă”, şi cărora vântul le-a azvârnlit peste bord multe 
pălării ceruite. 

Unii dintre tinerii aspiranţi îndrăgesc şi caută societatea 
acestor oameni, de la care pot învăţa arta marinăriei ca de 
la nişte veterani pe care-i respectă, în măsura în care mai 
păstrează în sufletele lor asemenea simţăminte, ceea ce nu 
se poate spune despre toţi aspiranţii. 

Vin apoi cei din „ariergardă”, instalaţi pe puntea 
superioară pupa”; sub comanda „maiştrilor” lor, ei au grijă 


3% Teuga, suprastructură în extremitatea prova,deasupra punţii superioare şi pe 
toată lăţimea navei, suprastructură acoperită cu o punte numită puntea teugii. 
31 Prima vergă a arborelui trinchet. 

32 Arbore de dimensiuni reduse, fixat la prova unui velier. 

33 Stephen Decatur (1752—1808), comandor american, care s-a distins în 
luptele purtate pe mare împotriva flotei engleze. 

34 Isaac Huli (1773—1843) ; 

35 William Bainbridge (1774—1833) ofițeri în marina americană. 

3 Cuirasate (în englezeşte „ironsides", care e şi porecla dată soldaților lui 
Cromwell). 

37 Puntea superioară pupa (sau semi-duneta), puntea superioară care acoperă 
duneta unui vas. 


de vela mare? şi de brigantină* şi ajută la halarea“* 
braţului vergii mari şi a altor manevre curente de la pupa 
vasului. 

Muncile atribuite „ariergărzii” fiind relativ uşoare şi 
necerând prea multă pricepere în arta marinăriei, ea e 
alcătuită îndeosebi din oameni ai uscatului, mai puţin 
robuşti şi mai puţin curajoşi decât ceilalţi membri ai 
echipajului; în schimb sunt aleşi mai cu seamă cei care au o 
ţinută corectă, deoarece lucrează pe puntea superioară. 
Mai toţi sunt, de aceea, nişte tineri firavi, blânzi la înfăţişare 
şi spilcuiţi, care nu atârnă prea greu pe-o parâmă, dar în 
schimb atârnă greu în ochii doamnelor ce se nimeresc să 
viziteze vasul. Ei îşi petrec mai tot timpul citind romane şi 
povestiri, sporovăind despre aventurile lor amoroase, şi 
făcând comparații între deziluziile sentimentale ce i-au 
împins în braţele nemiloasei flote. Intr-adevăr, mulţi dintre 
ei par să se fi învârtit într-o societate foarte aleasă. Sunt 
întotdeauna curaţi şi manifestă o adâncă scârbă faţă de 
găleata cu catran, în care nu li se cere niciodată, sau 
aproape deloc, să-şi vâre degetele. Tot fudulindu-se cu 
croiala pantalonilor şi cu strălucirea mantalelor lor, au ajuns 
să fie porecliţi de către ceilalţi membri ai echipajului, 
„filfizoni ai mării” şi „ciorapi de mătase”. 

Vin apoi oamenii de pe puntea tunurilor“!, care halează 
şcotele“? de la pupa spre mijlocul vasului şi execută muncile 
cele mai murdare, ca de pildă scurgerea apei sub 
bocaporţi“. Nenorociţii ăştia, numiţi şi „mijlocaşi”, nu pun 


38 Vela mare, vela pătrată cea mai de jos a arborelui mare. 
3 Brigantină, velă suplimentară a arborelui artimon. 
40 A hala, a trage o parâmă. 


4l Puntea cea mai de jos a unui vas de război. 

42 Scotă, manevră curentă constând dintr-o parâmă, palane sau lanţ, legată la 
un colt inferior de vela ţi folosită pentru întinderea şi fixarea spre pupa a 
velelor, într-o poziţie favorabilă faţă de direcţia vântului. 

+3 Bocaport, sau gură de magazie, deschidere practicată în punţile navei, 
pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor. 


niciodată piciorul pe vreo grijea“* şi nu se încumetă să 
treacă peste parapetul vasului. „Ţărănoi” ' sadea, cu părul 
încă plin de pleavă, ei sunt repartizaţi la paza coteţelor de 
găini, a cocinilor de porci şi a magaziilor de cartofi - o 
treabă ce li se potriveşte de minune. Acestea sunt instalate 
de-obicei în mijlocul punţii tunurilor, între bocaportul prova 
şi bocaportul principal - un spaţiu atât de întins, încât 
seamănă cu o piaţă dintr-un orăşel. Sunetele melodioase ce 
se aud de-acolo le storc lacrimi „mijlocaşilor”, amintindu-le 
de cocinile de porci şi de straturile de cartofi ale fermei 
părinteşti. Un om care nu-i bun de nimic altceva, e totuşi 
destul de bun ca să lucreze pe puntea tunurilor. De unde, 
faima de drojdie a echipajului, pe care-o au aceşti 
„Mijlocaşi”. 

Cu trei punți mai jos, dai peste oamenii din cală, nişte 
troglodiţi care scormonesc printre poloboace, butoaie şi 
colaci de parâmă, aidoma unor iepuri în cotineţele lor. 
Intocmai ca minerii din Cornwall, ei se spală mereu de 
funingine, şi au o paloare de strigoi. Nu ies decât foarte rar 
pe punte, ca să se prăjească la soare. Deşi fac poate de 
cincizeci de ori ocolul lumii, văd cam tot atâta din ea cât a 
văzut lona în pântecele balenei. Sunt nişte oameni trândavi 
şi greoi, iar când poposesc pe uscat după o lungă călătorie, 
ies la lumină ca ţestoasele din grotele lor, sau ca urşii din 
bârlogurile în care-au hibernat. Nimeni nu le ştie numele 
acestor oameni, care după o călătorie de trei ani, încă îţi 
mai rămân nişte străini. Pe timp de furtună, când toţi 
marinarii sunt chemaţi să salveze vasul, ei ies la iveală ca 
misterioşii bătrâni ai Parisului în toiul masacrului din 
septembrie“: fiecare se întreabă cine-or fi, şi de unde vin, 
dar ei dispar în chip la fel de misterios, şi nu-i mai vede 
nimeni până nu se produce vreun alt cataclism. 


4 Grijea, capăt de parâmă sau vergea fixată orizontal între două sarturi şi 
folosită ca treaptă pentru urcarea în arboradă. ( Sart - manevră fixă, alcătuită 
dintr-un cablu rigid, cu care se ancorează lateral un arbore). 

5 Aluzie la masacrarea unor deţinuţi politici din Paris, în zilele de 2—5 
septembrie 1792. 


Acestea sunt principalele categorii în care se împarte 
echipajul unui vas de război; dar muncile de rând sunt atât 
de numeroase, încât ar fi nevoie de-un cronicar neamt 
pentru a le înregistra pe toate. 

Nu vom spune nimic aici despre ajutoarele boţmanului, 
tunarului şef, maistrului lemnar, velarului şi armurierului, 
nici despre sergentul şi caporalii de bord, despre timonieri 
şi intendenţi, despre şefii de gabie şi şefii de cală, despre 
dogari, zugravi şi spoitori, despre stewardul căpitanului şi 
stewardul comandorului, despre bucătarii acestora şi 
bucătarii echipajului, despre curieri şi infirmieri, despre 
băieţii care fac paturile şi hamacele, şi despre mulţi alţii, 
ale căror îndatoriri sunt precis stabilite. 

Tocmai din pricina acestei nesfârşite liste de sarcini, un 
marinar care păşeşte pentru prima oară la bordul unui vas 
de război are nevoie de o memorie bună; şi cu cât e mai 
priceput la aritmetică, e cu atât mai bine pentru el. 

Cojocel Alb a stat multă vreme cufundat în socoteli în 
legătură cu diferitele „numere” primite de el din partea 
primului secund. În primul rând, acesta i-a dat numărul 
echipei cu care lua masa; apoi numărul la care trebuia să 
răspundă când se făcea apelul marinarilor de cart; pe urmă, 
numărul hamacului în care dormea; după aceea, numărul 
tunului la care era repartizat; şi multe alte numere, ce i-ar fi 
luat până şi lui Jedediah Buxton“* oarecare timp ca să le 
rânduiască în batalioane, înainte de a le putea aduna. Şi 
toate aceste numere trebuiau să fie temeinic memorate, 
căci altminteri era vai de cel ce le uita. 

Imaginaţi-vă acum un marinar cu totul neobişnuit, cu 
hărmălaia de pe un vas de război, păşind pentru prima oară 
la bordul unui asemenea vas şi silit să-şi bage-n cap toate 
aceste numere. Chiar înainte de a le auzi, el este gata 
ameţit de zgomotele neobişnuite care-i răsună în urechi, 
prefăcându-i-le într-un fel de clopotniţe. Pe puntea tunurilor 


ao Jedediah Buxton (1704—1774), calculator englez, vestit pentru repeziciunea 
cu care rezolva cele mai dificile probleme. 


parc-ar trece o mie de care de luptă. Matelotul nostru aude 
treapădul puşcaşilor marini, care-şi zăngănesc săbiile de 
abordaj şi înjură de mama focului. In jurul lui ajutoarele 
boţmanului fluieră de zor, parc-ar fi nişte şoimi care cârâie 
speriaţi de furtună, iar zgomotele stranii ce se-aud de sub 
punți îi aduc aminte de bolboroseala unui vulcan. Bietul 
matelot se fereşte de zgomotele astea, ca un nou recrut de- 
o ploaie de obuze. 

Acum nu-i mai folosesc la nimic toate călătoriile pe care 
le-a putut face în jurul acestui glob acvaterestru, nici 
experienţele sale arctice, antarctice sau echinoxiale, nici 
furtunile năpraznice prin care a trecut în largul capului 
Beach“ sau în largul capului Hatteras“?. Trebuie să o ia de 
la început, pentru că nu ştie nimic; elina şi ebraica nu-l pot 
ajuta, deoarece limba pe care-o învaţă acum nu are nici 
gramatici, nici lexicoane. 

Priviţi-l în timp ce păşeşte printre rândurile bătrânilor 
războinici ai oceanului; observaţi-i expresia năucă, gesturile 
dezaprobatoare, privirea arogantă ca aceea a unui scoţian 
la Londra, - parc-ar striga: „Ilmploraţi iertare, nobili 
seniori!”. E cu totul buimăcit şi nedumerit. lar când primul 
secund, a cărui datorie este de a-i întâmpina pe noii veniţi 
şi de a le repartiza locurile, când ofiţerul acesta - care nu 
este dintre cei mai blânzi şi mai amabili - îi mai dă, colac 
peste pupăză, şi atâtea numere ca să le memoreze - 246, 
139, 478, 351 - bietul om simte nevoia s-o ia din loc. 

De aceea, voi, care aveţi de gând să vă îmbarcaţi pe un 
vas de război, studiaţi bine matematica şi cultivaţi-vă 
temeinic memoria! 


+7 Promontoriu pe coasta Sussex-ului, în Anglia. 
48 Promontoriu pe coasta răsăriteană a S.U.A., în Carolina de Nord. 


CAPITOLUL IV 


Jack Chase 


Prima noapte de după ieşirea noastră din port a fost o 
noapte luminoasă, cu clar de lună; fregata luneca lin pe 
apă, cu toate bateriile-i grele. 

Eram de cart pe gabie, unde mă bucuram de relaţii 
excelente cu colegii mei. Oricum ar fi fost ceilalţi mateloţi, 
cei de-aici erau nişte oameni aleşi, care merită să fie 
prezentaţi cititorului. 

In primul rând, Jack Chase, nobilul nostru şef de gabie. 
Era un englez, un englez sadea, înalt şi bine legat, cu ochii 
limpezi şi deschişi, cu o frunte lată şi frumoasă şi o barbă 
castanie, bogată, şi fără pereche de inimos şi viteaz. Era 
iubit de marinari şi admirat de ofiţeri; până şi căpitanul îi 
vorbea cu un aer uşor respectuos acestui om sincer şi 
fermecător. 

In salon sau la teuga era omul cel mai sociabil cu putinţă; 
nu-l întrecea nimeni la poveşti, nimeni nu cânta cântece 
mai frumoase ca ale lui şi nimeni nu se ducea mai repede 
ca el să-şi facă datoria. Avea un singur cusur, îi lipsea un 
singur lucru - şi anume un deget al mâinii stângi, pe care 
şi-l pierduse în marea bătălie de la Navarino*. 

Chase acorda o înaltă preţuire profesiunii sale de marinar 
şi, stăpânind temeinic toate cunoştinţele privitoare la 
rosturile unui vas de război, era socotit ca un adevărat 
oracol. Gabierul mare, asupra căruia prezida, era un soi de 
oracol din Delphi, la care mulţi pelerini se urcau pentru a-şi 
vedea risipite nedumeririle sau aplanate divergenţele. 

Personajul acesta părea înzestrat cu atâta bun simţ şi cu 
atâta omenie, încât a nu-l îndrăgi însemna a-ţi da pe faţă 


49 Golf din Peloponez, unde în 1827, flota britanică, împreună cu o escadră 
franceză şi una rusească, au învins flota turcă, făcând astfel posibilă eliberarea 
Greciei de sub jugul otoman. 


ticăloşia. Le-am mulţumit stelelor sub zodia cărora mă 
născusem, pentru norocoasa întâmplare ce mi-l scosese în 
cale şi-mi îngăduise să stau atât de aproape de el - deşi 
sub conducerea lui - pe aceeaşi fregată. De la bun început, 
Jack şi cu mine am fost prieteni. 

Scumpul meu Jack, poartă cu tine dragostea mea cea 
mai aleasă, orişiunde vei fi plutind pe talazurile albastre! Şi 
Dumnezeu să te binecuvânteze, orişiunde te-ai afla! 

Jack era un adevărat gentilom. Avea o mină grea, dar nu 
şi o inimă aspră, cum au, prea adesea, oamenii cu palmele 
delicate. Se purta cu o graţie firească, şi nu era de fel 
gălăgios, cum sunt de obicei marinarii. Avea un fel politicos 
şi prevenitor de a te saluta, chiar atunci când îţi cerea doar 
să-i împrumuţi un briceag. Jack citise toate poeziile lui 
Byron şi toate romanele lui Scott. Vorbea de Rob Roy®™, de 
Don Juan”! şi de Pelham”? de Macbeth şi de Ulise; dar, mai 
presus de orice, era un admirator fervent al lui Camo&ns*?. 
Era în stare să recite în original părţi întregi, din Lusiada. 
Unde anume îşi dobândise aceste cunoştinţe uimitoare, nu- 
mi revine mie - umilul lui subaltern - să spun. Pot spune 
doar că avea cunoştinţe variate, că vorbea multe limbi şi că 
ilustra cu prisosinţă dictonul lui Carol al V-lea: „Acela care 
vorbeşte cinci limbi face cât cinci oameni”. Jack, însă, făcea 
cât o sută de muritori de rând - făcea cât o mie de oameni, 
cât o falangă, cât o armată întreagă. El ar fi onorat cu 
prezenţa lui salonul reginei Angliei. Jack trebuie să fi fost 
vlăstarul nelegitim al vreunui amiral britanic. Un exemplar 
mai strălucit al neamului insular al englezilor n-ai fi putut 
găsi nici în catedrala Westminster, în ziua încoronării unui 
monarh. 


po Personajul principal al romanului cu acelaşi titlu, publicat de Walter Scott în 
1817. 

51 Protagonistul poemului epic cu acelaşi nume, publicat de Byron, în 1819— 
1824. 

52 Henry Pelham, eroul unui roman de Bulwer Lytton, tipărit în 1828, sub titlul 
Pelham, sau aventurile unui gentleman. 

53 Luis de Camoëns (1524—1580), poet portughez, autorul Lusiadei, poem epic 
închinat celebrului navigator Vasco de Gama. 


Întreaga lui comportare era în puternic contrast cu aceea 
a unuia dintre şefii de gabie de la arborele trinchet. Deşi 
bun marinar, omul acesta era tipul englezului nesuferit 
care, cu toate că preferă să trăiască în alte ţări, nu-şi mai 
încape în piele de atâta mândrie naţională, combinată cu 
înfumurarea propriei persoane. „Pe când mă aflam la 
bordul  „Viteazului”, aceasta a fost, multă vreme, 
introducerea cu care omul nostru îşi începea aproape 
invariabil observaţiile cele mai banale. Marinarii de pe 
vasele de război obişnuiesc uneori, când li se pare că toate 
merg anapoda, să se refere la ultima croazieră, în cursul 
căreia totul a mers, fireşte „ca pe roate”. „Viteazul” - nume 
grăitor, între noi fie vorba: - era o navă din flota engleză, la 
bordul căreia avusese cinstea să slujească. Aluziile lui la 
această navă erau atât de dese, încât colegii lui au sfârşit 
prin a căsca de plictiseală la auzul frumosului ei nume. ŞI 
într-o după amiază toridă, în timpul unui calm plat, când 
omul nostru stătea, ca mulţi alţii, pe spardec”*, şi căsca 
gura, compatriotul nostru Jack Chase veni la dânsul şi, 
arătând spre gura-i deschisă, îl întrebă politicos dacă 
acesta era sistemul prin care cei de pe vasul Maiestăţii sale 
Britanice „Viteazul” prindeau muşte? După aceea, n-am 
mai auzit niciodată pomenindu-se de „Viteazul”. 

Gabiile unei fregate sunt nişte platforme destul de 
spaţioase şi confortabile. Având în partea din spate o 
balustradă, ele alcătuiesc un fel de balcon, unde e foarte 
plăcut să stai în nopţile tropicale. Intre douăzeci şi treizeci 
de mateloţi pot să se-ntindă acolo, culcaţi pe vestoane sau 
pe pânze vechi. Petreceam de minune colo-sus, pe gabie. 
Ne socoteam cei mai buni mateloţi de pe vas, iar de la 
înălţimea unde ne cocoţam ne uitam literalmente de sus la 
nefericiţii de dedesubt, care se târau pe punte, printre 
tunuri. Eram stăpâniţi în mare măsură de acel sentiment 
denumit esprit de corps” pe care-l vei găsi întotdeauna, 


54 Spardec, punte continuă care acoperă o suprastructură completă, pe toată 
lungimea navei, deasupra punţii principale. 
55 Spirit de castă (fr.). 


într-un grad sau altul, la diferitele secţiuni ale echipajului de 
pe-un vas de război. Noi, oamenii de pe gabii, eram fraţi, şi 
ne dăruiam unul altuia, cu o deplină libertate. 

Cu toate astea, abia intrasem în această confrerie de 
oameni aleşi, când am descoperit că Jack Chase, căpetenia 
noastră, era ca orice muritor răsfăţat de semenii săi şi 
înzestrat cu darul prorocirii - niţeluş cam dictatorial, nu 
pentru că ar fi fost tiranic sau agresiv din fire, ci pentru că, 
dintr-o pornire egoistă, simţea nevoia să ne îndrepte 
purtările şi să ne îmbunătăţească gusturile, ca să nu-l 
facem de ruşine. 

Ne cerea să ne punem pălăria într-un anumit unghiu, ne 
învăţa cum să ne facem nod la eşarfă, şi nu ne lăsa să 
purtăm pantaloni de bumbac; de asemenea, ne dădea lecţii 
de artă marinărească şi ne conjura, solemn, să evităm 
societatea oricărui matelot bănuit că ar fi lucrat pe o 
balenieră. Jack Chase nutrea împotriva marinarilor de pe 
baleniere scârba neostoită a unui adevărat matelot din flota 
de război. Sărmanul Tubbs poate confirma cele spuse de 
mine. 

Tubbs era un ins lung şi deşirat, din Vineyard”, care 
lucra în „ariergardă” şi vorbea necontenit despre hârdaie 
cu spermanţet, despre Nantucket, despre bărci spintecate 
şi despre Japonia. Nimic nu-l putea sili să tacă, iar 
comparaţiile pe care le făcea erau totdeauna pline de 
venin. 

Jack îl detesta din toată inima pe acest Tubbs. Spunea 
că-i un parvenit, şi-un mitocan, şi - lua-l-ar Dracu - lucrase 
pe o balenieră! Dar, aşa cum se-ntâmplă cu mulţi oameni 
care-au fost acolo unde tu n-ai putut să fi, sau care-au 
văzut ceea ce tu n-ai putut să vezi, Tubbs avea, din pricina 
experienţelor sale pe baleniere, aerul că se uită de sus la 
Jack, întocmai cum se uita Jack la el - ceea ce îl scotea din 
sărite pe vrednicul nostru staroste.. 


56 E vorba de Martha's Vineyard (Podgoria Martei), insulă în Atlantic, la sud-vest 
de Capul Cod. 


Într-o noapte, acesta îmi porunci, clipind din ochi cu 
subiînţeles, să cobor pe punte şi să-l poftesc pe Tubbs să 
vină sus, la o parolă. Măgulit de atare cinste - căci noi eram 
oarecum pretenţioşi şi nu făceam oricui asemenea invitaţii 
- Tubbs se grăbi să se caţere în arboradă, părând cam 
ruşinat de prezenţa lui în mijlocul augustei societăţi a 
oamenilor din cartul de pe gabierul mare. Totuşi, politeţa lui 
Jack îl ajută să nu se mai simtă stingherit. Se pare însă că în 
lumea asta n-are rost să fii politicos cu unii oameni; Tubbs 
era unul dintre aceşti oameni. Abia începuse ţopârlanul să 
se simtă la largul lui, că se şi porni să-i laude, ca de obicei, 
pe vânătorii de balene, zicând că numai ei merită să poarte 
numele de marinari. Jack rabdă ce răbdă, însă când Tubbs 
începu să ponegrească echipajul de pe vasele de război, 
mai cu seamă pe oamenii de pe gabii, simţul dreptăţii îl 
făcu să sară ca ars şi să se repeadă la Tubbs: 

— Nantucketez nenorocit! Precupeţ de untură de peşte! 
Ciur de spermanţet! Pescar de stârvuri! Indrăzneşti să 
vorbeşti de rău vasele de război? Păi, nemernicule, un vas 
de război e, faţă de-o balenieră, ce-i o metropolă pe lângă 
un târguşor sau un sat! Vasul de război, iată unde pulsează 
adevărata viaţă, iată unde poate omul să se veselească şi 
să fie om! Dar tu, mocofanule, ce ştiai tu înainte de-a te 
îmbarca pe „Andrew Miller”? Ce ştiai tu despre puntea 
tunurilor, despre trecerea-n revistă a echipajului lângă 
cabestan, despre împărţirea în carturi, despre chemarea la 
masă? Oare ai băut tu vreodată grog pe puntea unsuroasă 
a corăbiei tale afurisite? Ai iernat tu vreodată la Mahon?... 
Păi, nici măcar poveştile pe care le spun marinarii din flota 
comercială despre cutiile de ceai aduse din China, sau 
despre poloboacele de zahăr aduse din Indiile de vest, ori 
despre pieile de focă aduse din Shetland, da, nici măcar 
poveştile lor nu se compară cu ce putem spune noi, despre 
viaţa pe-un vas de război! Mă, cap de berbec! Află, cap de 
berbec, c-am navigat sub comanda unor lorzi şi marchizi! Şi 
regele celor două Sicilii mi-a trecut prin faţă, pe când 
stăteam de strajă lângă tunul meu. Tu nu cunoşti decât 


teuga, nu te-ai frecat decât de marinarii de rând, n-ai râvnit 
niciodată la altceva decât să tai nişte porci - căci asta socot 
eu că-i vânătoarea de balene! - Camarazi de pe gabie, 
spuneţi şi voi: n-a spurcat oare acest Tubbs blănile de 
stejar pe care-a călcat, şi n-a pângărit el oceanul de trei ori 
binecuvântat? Nu şi-a preschimbat oare corabia într-o 
căldare de fiert grăsime, iar oceanul într-o cocină de 
balene? Piei din ochii mei, nemernicule şi păgânule! Hai, 
Cojocele Alb, azvârle-l de-aici! 

Nu era însă nevoie de intervenţia mea: copleşit de aceste 
anateme, sărmanul Tubbs cobora deja, în mare grabă. 

Această izbucnire a nobilului meu prieten Jack mă făcuse 
să tremur tot, sub cojocul meu gros, şi să mulţumesc 
cerului că nu dădusem în vileag faptul că eu însumi 
slujisem cândva pe o  balenieră; căci, observând 
prejudecata pe care-o nutresc mateloţii din flota de război 
împotriva acelei mult-defăimate categorii de marinari, 
avusesem înţelepciunea să nu scot o vorbă despre 
ambarcaţiunile spintecate de balene în largul coastelor 
Japoniei. 


CAPITOLUL V 


Jack Chase pe duneta unei corăbii spaniole 


Se cuvine să istorisesc aici o întâmplare care, fiind legată 
de onoarea şi integritatea lui Jack, nu-l va face desigur să 
scadă în ochii niciunui om de inimă. În cursul acestei 
expediţii a fregatei „Neversink”, Jack dezertase, iar după un 
timp fusese prins. 

Pentru ce dezertase el oare? Pentru a se sustrage 
disciplinei navale? pentru a-şi face de cap în vreun port 
părăsit? pentru a se drăgosti de vreo s/gnorită? Nicidecum. 
El îşi abandonase fregata dintr-un motiv mult mai înalt şi 
mai nobil, ba chiar eroic. Deşi pe mare se supunea 
disciplinei navale, pe uscat era un adept înfocat al 
drepturilor şi libertăţilor omului. Se dusese aşadar să ia 
parte la războiul civil din Peru, alăturându-se trup şi suflet 
cauzei pe care-o socotea dreaptă. 

Dispariţia lui trezise cea mai vie uimire în rândurile 
ofiţerilor, care nu-l bănuiseră că ar fi în stare să dezerteze. 

— Cum?! Jack, omul de nădejde de pe gabierul mare, a 
fugit? exclamase căpitanul. Nu pot crede una ca asta! 

— Jack Chase a şters-o?! oftase un aspirant sentimental 
din fire. Inseamnă că are o iubită pe undeva - cine ştie ce 
signorită i-a sucit capul! 

— Jack Chase nu e de găsit? mârâise un matelot din 
„Vechea gardă”, unul din oamenii care se pretind profeţi, 
deşi prorocesc doar trecutul. Puteam să jur c-aşa o să se- 
ntâmple! Ştiam eu - aş fi putut să bag mâna-n foc - da, era 
taman tipul de om în stare s-o şteargă pe furiş. Totdeauna 
l-am bănuit! 

Luni de zile nu se auzi nimic despre Jack; în cele din 
urmă, fregata ajunse să ancoreze lângă o şalupă militară 


peruană. 

Un ofiţer înalt şi bărbos, îmbrăcat în frumoasa uniformă 
peruană, se plimba cu un pas marţial pe duneta corăbiei 
străine, atent la saluturile schimbate în astfel de ocazii de 
navele a două ţări diferite. 

Ofiţerul acela chipeş îl salută cât se poate de ceremonios 
pe căpitanul vasului nostru, ducându-şi mâna la chipiul 
împodobit cu fireturi; după ce-i întoarse salutul, căpitanul 
nostru îl privi, cam nepoliticos, prin ochean şi exclamă: 

— Dumnezeule! El e! Nu-şi poate deghiza mersul! Asta-i 
barba lui! L-aş recunoaşte chiar în Cochinchina. Hei, 
pregătiţi o barcă! Locotenente Blink, du-te la bordul acestei 
şalupe militare şi adu-mi-l pe ofiţerul de colo! 

Toţi mateloţii păliseră de spaimă. Cum? Când între 
Statele Unite şi Peru domnea o pace atât de precară, să 
trimiţi la bordul unei şalupe militare peruane un 
detaşament înarmat ca să aresteze un ofiţer, ziua în amiaza 
mare? Era o încălcare flagrantă a Dreptului Naţiunilor! Ce- 
ar fi spus Vattel?”. 

Dar ordinele căpitanului Claret trebuiau să fie executate. 
Ambarcaţiunea porni aşadar cu detaşamentul înarmat 
până-n dinţi, sub comanda locotenentului, după ce acesta 
primise instrucţiuni secrete; cât despre aspiranţii care 
asistau la această scenă, se sileau să pară calmi, deşi în 
realitate se temeau de ce-o să se-ntâmple. 

Ajuns la bordul şalupei militare, locotenentul fu primit cu 
obişnuitele onoruri; între timp, însă, ofiţerul acela înalt şi 
bărbos dispăruse de pe duneta şalupei. Locotenentul ceru 
să fie dus la căpitanul vasului peruan; intrând în cabina 
acestuia, el îl informă că la bordul şalupei sale se afla un 
membru al echipajului de pe fregata „Neversink” din flota 
Statelor Unite, şi că primise instrucţiuni să-l aducă înapoi 
numaidecât. 

Căpitanul şalupei străine îşi răsuci mustaţa, uimit şi 


57 Emmerich de Vattel (1714—1767), jurist elveţian, ale cărui tratate au avut un 
puternic răsunet în Statele Unite, deoarece popularizau principiile libertăţii şi 
egalităţii, înscrise şi în Constituţia S.U.A. 


indignat totodată, şi spuse ceva în legătură cu neobrăzarea 
yankee, şi cu faptul că aceasta nu putea rămâne 
nepedepsită. 

Dar locotenentul îşi repetă cu hotărâre în glas cererea, 
sprijinindu-şi pe masă o mână înmănuşată şi jucându-se cu 
mânerul sabiei. Cazul fiind înfăţişat cu atâta claritate, iar 
persoana în cauză fiind descrisă cu atâta precizie, până la 
aluniţa de pe-un obraz, nu rămânea nimic altceva de făcut 
decât ca cererea să fie îndeplinită pe loc. 

Drept care, ofiţerul acela chipeş şi bărbos, care-l salutase 
atât de ceremonios pe căpitanul navei noastre, dar care se 
făcuse nevăzut la apariţia locotenentului, fu chemat în 
cabina superiorului său. 

— Don John, îi spuse acesta, dumnealui afirmă că aparţii 
de drept, fregatei „Neversink”. E adevărat? 

— E adevărat Don Sereno, răspunse Jack Chase, 
încrucişându-şi cu mândrie pe piept mânecile cu găitane de 
aur. Şi întrucât ar fi cu neputinţă să ne împotrivim fregatei, 
mă supun. Locotenente Blink, sunt gata să te urmez. Adio, 
Don Sereno, şi Sfânta Fecioară să te aibă în pază! Ai fost 
pentru mine un prieten şi un comandant fără seamăn de 
bun. Sper că-ţi vei mai scărmăna duşmanii vrednici de 
plâns. 

Şi spunând acestea, îşi întoarse faţa şi porni spre 
ambarcaţiune, care-l duse la fregată. Căpitanul Claret îl 
întâmpină pe dunetă, ridicându-şi batjocoritor pălăria, dar 
aruncându-i în acelaşi timp o privire mânioasă: 

— Bine-ai venit, distinsul meu Don! 

— Sluga dumneavoastră supusă şi pocăită, domnule, da, 
pocăită domnule căpitan Claret, însă mândră să se pună 
sub comanda dumneavoastră, spuse Jack, făcând o 
plecăciune de toată frumuseţea şi azvârlindu-şi apoi peste 
bord, cu un gest patetic, spada peruană. 

— Redaţi-i slujba numaidecât! porunci căpitanul Claret. Şi 
acum, domnule, treci la datorie şi îndeplineşte-ţi-o temeinic 
până la sfârşitul călătoriei, dacă vrei să nu ţi se mai 
amintească niciodată de fuga dumitale. 


Jack păşi prin mulţimea mateloţilor plini de admiraţie, 
care-i jurară credinţă, pe barba lui de culoarea alunei, ce-i 
crescuse şi se lungise uimitor de mult în timpul absenței 
sale de pe fregată. Ei îi luară chipiul şi haina cu găitane, şi-l 
purtară pe umerii lor, într-un alai triumfal de-a lungul punţii 
tunurilor. 


CAPITOLUL VI 


Ofițerii de pe dunetă, subofiţerii ṣi ceilalţi 
subalterni; unde anume locuiesc ei pe un vas 
de război; cum trăiesc; poziţia lor socială la 
bord; şi ce fel de oameni sunt 


Am vorbit despre diferitele cinuri în care era împărţit 
echipajul nostru; de aceea se cuvine să spun ceva şi despre 
ofiţeri - cine sunt şi ce funcţii au. 

Nava noastră era vas-amiral, ceea ce înseamnă că arbora 
pavilionul cel mare, - numit şi bougee -, simbol al prezenţei 
la bord a unui comandor, cel mai înalt grad din marina 
americană. Acest steag nu trebuie confundat cu pavilionul 
cel lung, o flamură şerpuitoare, arborată de toate vasele de 
război. 

Din pricina unor vagi scrupule republicane împotriva 
creării de ranguri superioare în Marină, America nu are 
până-n prezent amirali, deşi aceştia ar putea deveni 
indispensabili, ca urmare a creşterii numărului vaselor de 
război. E ceea ce se va întâmpla cu siguranţă în cazul când 
America va avea prilejul să folosească flote mari: ea va 
trebui atunci să adopte oarecum sistemul englez, 
introducând trei sau patra grade de ofiţeri superiori 
comandorului - amirali, vice-amirali şi contra-amirali - care 
să se deosebească între ei prin culorile pavilioanelor lor: 
roşu, alb şi albastru, corespunzând centrului, avangardei şi 
ariergardei. Ei ar ocupa ranguri corespunzătoare 
generalilor, generalilor-locotenenţi şi generalilor-maiori din 
armată, la fel cum comandorul e echivalentul gradului de 
brigadier-general. Aceeaşi prejudecată care împiedică 


guvernul american să creeze rangul de amiral, ar fi trebuit 
să împiedice înființarea tuturor gradelor ofiţereşti 
superioare celui de colonel. 

Un comandor american, întocmai ca unul englez, sau ca 
un „şef de escadrăll francez, este de fapt doar un căpitan, 
care are sub comanda sa vremelnică un mic număr de 
nave, afectate unei misiuni speciale. El nu are un rang 
permanent, recunoscut de câtre guvern, deşi uzanţele şi 
politeţa îl autoriză să-şi păstreze titlul, chiar şi după 
executarea misiunii. 

Comandorul nostru era un bărbat vârstnic şi curajos, care 
la vremea lui luase parte la multe campanii. Ca locotenent, 
participase la ultimul război cu Anglia; iar în luptele navale 
desfăşurate pe lacurile de lângă New Orleans, în ajunul 
marilor bătălii terestre, primise un glonţ de muschetă în 
umăr, glonţ pe care-l păstrează până-n ziua de azi, laolaltă 
cu ochii din cap. 

Adeseori, privindu-l pe acest venerabil combatant, mă 
întrebam cât de dureroasă şi de stranie trebuie să fie 
senzaţia că umărul tău e un soi de mină de plumb - deşi, la 
drept vorbind, mulţi dintre noi, oamenii civilizaţi, ne 
prefacem gurile în adevărate Golcondes:. 

Din pricina rănii acesteia, comandorul nostru primea, pe 
lângă simbria lui, o alocaţie specială pentru plata unei 
ordonanţe. 

Nu pot spune mare lucru despre comandor: acesta nu s-a 
arătat niciodată dornic să mă vadă şi nu mi-a făcut nici 
măcar cinstea unui gest politicos. Dar cu toate că, personal, 
nu pot spune mare lucru despre dânsul, pot face unele 
afirmaţii cu privire la felul cum se achita de datoria lui de 
comandor. În primul rând, mă întreb dacă nu cumva era 
mut - am grave îndoieli în această privinţă, căci nu l-am 
auzit niciodată rostind vreun cuvânt. Şi nu numai că părea 
mut el însuşi, dar prezenţa lui avea, în chip ciudat, darul de 


58 Golconda, vechiul Haiderabad, oraş vestit cândva pentru minele sale de 


diamante. 


a-i face şi pe ceilalţi să amuţească vremelnic. Apariţia lui pe 
dunetă părea să încleşteze fălcile tuturor ofiţerilor. 

Un alt fenomen în legătură cu el era felul ciudat cum îl 
evitau toţi. La ivirea epoleţilor lui în partea dinspre vânt a 
dunetei, ofiţerii adunaţi acolo o porneau invariabil în 
direcţia contrară, lăsându-l singur. Poate că aducea ghinion, 
poate că era un fel de Jidov Rătăcitor al oceanului. 
Adevăratul motiv era, probabil, faptul că, aidoma tuturor 
înalţilor demnitari, el considera necesar să-şi susţină 
demnitatea - o atitudine extrem de penibilă, care 
presupune cea mai mare jertfă de sine. Atenţia mereu 
încordată şi vigilenţa pe care le cere afirmarea demnităţii 
de comandor, vădesc destul de limpede că. In genere, 
comandorii nu au nicio demnitate reală, în afară de 
demnitatea înnăscută a oricărui om. E adevărat că, pentru 
capetele încoronate, pentru generalissimi, lorzi-amirali şi 
comandori, e convenabil să se ţină drepţi, şi să se păzească 
de durerile pricinuite de îndoirea şirei spinării; dar nu-i mai 
puţin adevărat că poziţia lor e excesiv de incomodă pentru 
ei înşişi, şi ridicolă pentru o generaţie de oameni luminaţi. 

Printre noi, oamenii de pe gabii, se aflau destui flăcăi de 
ispravă care, dacă-ar fi fost poftiţi la un pahar două în 
cabina bătrânului comandor, i-ar fi înveselit inima şi i-ar fi 
tămăduit pe loc străvechea rană. 

Hai, domnule comandor, nu mai face mutra asta acră! 
Urcă-te, bătrâne, sus pe gabie, şi-o să-ţi spunem o snoavă 
hazlie. 

Eu, unul, mă simţeam mult mai fericit în cojocul acela 
alb, decât se simţea bătrânul nostru comandor în frumoasa- 
i tunică cu epoleţi. 

Ceea ce-l făcea pe comandor să fie atât de melancolic şi 
de deznădăjduit era, poate, împrejurarea că avea atât de 
puţină treabă. Căci întrucât fregata noastră avea un 
căpitan, comandorul era de prisos. Cât timp liber o fi avut 
într-o călătorie de trei ani! câte răgazuri nesfârşite de a-şi 
cultiva mintea! 

Dar, aşa cum ştie oricine, nu se află pe lume caznă mai 


grea decât trândăvia. lată de ce comandorul nostru avea un 
secretar particular, menit să-l ajute. Acesta era un om 
deosebit de politicos şi de cultivat, cu o înfăţişare foarte 
plăcută - ai fi zis că-i un ambasador extraordinar venit de la 
Versailles. El lua masa la popota ofiţerilor şi locuia într-o 
cabină mobilată elegant, aidoma cabinetului particular al lui 
Pelham. Băiatul care-i făcea patul obişnuia să le spună 
marinarilor tot felul de poveşti despre flautele şi 
flageoletele secretarului, despre tablourile lui frumoase, 
cărţile legate în piele, jocurile de şah chinezeşti, butonii de 
aur, penarele de email, despre nemaipomenitele lui ghete 
franţuzeşti cu talpa subţire ca o foaie de hârtie parfumată, 
despre pieptarele lui brodate, sigiliile de ceară roşie cu 
miros de tămâie, statuetele de alabastru înfăţişându-i pe 
Venera şi Adonis, despre tabacherele din carapace de 
ţestoasă, în care-şi ţinea tutunul de prizat, despre trusele 
de toaletă frumos încrustate, periile cu mânere de fildeş, 
piepţenii de sidef, şi despre alte o sută de obiecte de lux 
risipite în somptuoasa cabină a secretarului. 

Mi-a trebuit mult timpl ca să aflu în ce constau 
atribuţiunile acestui secretar. Se pare că el scria depeşele 
trimise de comandor la Washington, precum şi alte 
documente. Nu era o muncă prea uşoară, fiindcă unii 
comandori, deşi nu prea sunt vorbăreţi, au totuşi multe de 
scris. Foarte adesea, ordonanța postată la uşa 
comandorului nostru, îi înmâna primului secund câte o 
hârtiuţă, salutându-l cu un aer misterios. Totdeauna îmi 
închipuisem că aceste bileţele trebuie să conţină chestiuni 
extrem de importante; până când, într-o bună zi, văzând 
într-o gaură de drenaj un bileţel cam ud şi mototolit, l-am 
luat şi am citit următoarele: 


„Domnule, astăzi să le dai oamenilor carne proaspătă şi 
castraveciori acri. 

Către locotenentul Bridewell. 

Din ordinul Comandorului, 

ADOLPHUS DASHMAN, secr. part.” 


Era pentru mine o revelaţie, căci judecând după rezerva 
aproape absolută în care se ţinea comandorul, 
presupusesem că acesta nu se amesteca niciodată în 
treburile mărunte ale fregatei, lăsându-le în seama 
căpitanului. Dar, cu cât trăim mai mult, cu atât învăţăm a-i 
cunoaşte mai bine pe comanadori. 

Să ne întoarcem acum la ofiţerul care, deşi al doilea în 
grad, este totuşi comandantul cvasi-suprem al navei, în ce 
priveşte treburile interne ale acesteia. Căpitanul Claret era 
un bărbat vânjos, corpolent, un soi de Henric al optulea, 
vesel şi grobian, devenit navigator, dar la fel de maiestuos 
în cabina lui ca Henric5* pe tronul său. Căci o navă e un 
crâmpei de uscat, rupt de restul lumii, un stat aparte, al 
cărui monarh e căpitanul. 

Statul acesta nu-i o monarhie constituţională, în care 
dârjii reprezentanţi ai poporului au dreptul să formuleze 
cereri, şi să-şi arate colții, când le vine la socoteală; ci este 
despotic, aidoma Turciei sultanilor. Cuvântul căpitanului e 
lege; el nu vorbeşte decât pe un ton de poruncă. Stând pe 
dunetă, îşi exercită puterea absolută, asupra a tot ce poate 
cuprinde cu privirea. 

Doar luna şi stelele rămân în afara jurisdicției sale. El e 
stăpânul soarelui. 

Nu-i amiază, până nu spune el că-i ora douăsprezece. 
Fiindcă, atunci când ofiţerul cu navigația, a cărui sarcină 
este de a lua relevmentele la amiază, îi raportează 
ofițerului de serviciu pe punte, salutându-l cu mâna la 
pălărie, că e ora douăsprezece, ofiţerul acela îi ordonă unui 
aspirant să se ducă la cabina căpitanului şi să-i comunice, 
smerit, sugestiile ofițerului cu navigația. 

— Se raportează că-i ora douăsprezece, domnule 
căpitan, zice aspirantul. 

— Dă de veste, îi răspunde căpitanul. 


5 Rege al Angliei (1509-1547), cunoscut prin destrăbălarea lui. Fiind 
excomunicat de Papa de la Roma, a secularizat averile mănăstireşti şi a creat 
Biserica anglicană. 


Crainicul bate de opt ori clopotul de bord, şi abia atunci e 
ora douăsprezece. 

Când căpitanul apare pe punte, subalternii lui se retrag 
de obicei în partea cealaltă, întocmai ca la apariţia 
comandorului, şi, îndeobşte, nu se gândesc să-i vorbească 
despre altceva decât despre navă, aşa cum nu s-ar 
încumeta un valet să-l salute pe Ţarul Rusiei pe tron şi să-l 
poftească la un ceai. Odată ajuns pe mare, căpitanul unui 
vas de război este, poate, mai îndreptăţit decât oricare alt 
muritor, să-şi simtă propria importanţă. 

Următorul în grad este primul secund, principalul ofiţer 
de bord. N-am niciun motiv să-l îndrăgesc pe individul care 
deţinea acest rang la bordul fregatei noastre, căci tocmai el 
îmi refuzase cererea de a primi cantitatea de vopsea 
neagră necesară impregnării cojocului meu alb. Toată apa 
care mă uda până la piele, îşi avea izvorul la uşa cabinei lui. 
Cred că nu i-o voi ierta niciodată; fiece junghi reumatic, 
care continuă să mă înfioare din când în când vine direct de 
la el. Zeii au faima că sunt milostivi; e; l-ar putea ierta, dar 
pe mila mea să nu conteze! Totuşi, sentimentele mele 
personale faţă de el, nu mă vor împiedica să fiu obiectiv. 

In mai toate privinţele, era un excelent marinar: prompt, 
precis şi cu autoritate; ca atare, era foarte potrivit pentru 
funcţia lui. Primul secund de pe-o fregată trebuie să fie un 
om energic, capabil să impună disciplina. El răspunde de 
tot în faţa căpitanului, care l-ar vrea omniprezent - jos în 
cală, şi sus în arboradă, în acelaşi timp. 

Primul secund prezidează masa ofiţerilor, la popota 
amenajată într-o anumită parte a vasului. Pe o fregată, 
popota asta ocupă partea din fund a punţii-dormitor. 
lnăuntru, această încăpere seamănă mult cu un coridor 
lung şi lat dintr-un mare hotel; numeroase uşi se deschid 
de-o parte şi de alta, ducând spre odăile ofiţerilor. N-am 
avut decât o singură dată ocazia de a o privi bine pe 
dinăuntru, iar atunci capelanul şedea la masa din mijloc şi 
juca şah cu locotenentul companiei de infanterie marină. 
Era pe la amiază, dar încăperea era luminată de lămpi. 


În afară de primul secund, la popotă au acces şi ceilalţi 
secunzi, şase ori şapte la număr pe o fregată, precum şi 
ofiţerul cu navigația, comisarul de bord, capelanul, medicul, 
ofiţerii de infanterie marină, şi  „profesorul” adică 
instructorul aspiranţilor. Ei alcătuiesc un foarte agreabil 
club, căci diversitatea caracterelor lor poate crea o 
admirabilă entitate socială. Secunzii discută despre luptele 
navale şi spun anecdote despre lordul Nelson şi Lady 
Hamilton“ ofiţerii de infanterie marină vorbesc despre 
asaltul unor fortărețe şi despre asediul Gibraltarului“!; 
comisarul de bord aduce o notă de calm acestor discuţii 
înfierbântate, făcând câte o aluzie la regula de trei simplă; 
„profesorul” are întotdeauna pregătită o observație 
savantă, sau un vers potrivit din clasici, îndeobşte din Ovid; 
poveştile medicului despre cazurile de pe masa de operaţie 
le amintesc în mod oportun tuturor celor prezenţi că sunt 
nişte muritori, iar vrednicul capelan e gata oricând să-i 
consoleze, cu poveţe pioase. 

Se înţelege că aceşti domni se asociază pe un picior de 
perfectă egalitate socială. 

Urmează la rând subofiţerii, între care se includ 
boţmanul, tunarul-şef, dulgherul şi velarul. Deşi aceşti 
domni umblă îmbrăcaţi în mantale lungi şi poartă la 
butonieră cocarda cu ancoră, ofiţerii nu-i socotesc, tehnic 
vorbind, nişte „domni”. Primul secund, capelanul, sau 
medicul de bord, bunăoară, nu s-ar gândi niciodată să-i 
invite la masă. In limbaj marinăresc, aceşti subofiţeri îşi au 
locul la nara de ancoră; ei au mâinile aspre, iar dulgherul 
şi velarul înţeleg să contribuie activ la lucrările pe care sunt 
chemaţi să le supravegheze. Ei iau masa împreună. 
Invariabil patru la număr, nu sunt puşi niciodată în situaţia 
5 Lady Hamilton (1761—1815), soţia ambasadorului englez la Neapole şi 
amanta amiralului Nelson. 

6 E vorba de asediul la care a fost supusă fortăreaţa Gibraltarului în 1779— 
1783 de către forţele franceze şi spaniole, respinse în cele din urmă de 
garnizoana engleză a fortăreței. 


62 Nară de ancoră, tunel cilindric înclinat, care traversează corpul navei la prova 
şi prin care e trecut lanţul ancorei. 


de a juca whist cu o „mână moartă”. 

In aceeaşi categorie se înscriu şi aspiranţii de marină, 
sau elevii-ofiţeri. Băieţii aceştia sunt trimişi pe mare cu 
scopul de a deveni comandori; iar pentru a deveni 
comandori, mulţi dintre ei consideră neapărat necesar să 
înceapă prin a mesteca tutun, a bea rachiu cu apă, şi a-i 
înjura pe mateloţi. Întrucât sunt primiţi la bordul unei nave 
exclusiv cu scopul de a face şcoală şi de a învăţa 
îndatoririle unui secund şi întrucât nu au nimic special de 
făcut până nu le învaţă temeinic, ei sunt, practic vorbind, 
de prisos pe vas. Şi fiindcă, pe o fregată cu un echipaj 
numeros, le stau mereu în drum atât mateloţilor cât şi 
ofiţerilor, în Marină s-a născut proverbul că un om de prisos 
„încurcă lumea la fel ca un aspirant”. 

Pe timp de furtună, când sunt chemaţi toţi marinarii, iar 
puntea e un furnicar de oameni, „micii aspiranţi” aleargă 
de colo-până colo, buimăciţi şi, neavând nimic de făcut, 
înjură de mama focului şi dau din picioare ca nişte apucaţi. 
Unii dintre ei o fac pe copiii teribili, punându-şi pălăria 
hoţeşte şi luându-şi o mutră fioroasă, de parc-ar fi nişte 
cocoşi bătăioşi. Mari consumatori de ulei de Macassar şi de 
balsam de Columbia, ei adoră favoriţii şi, uneori, aplicându- 
şi pomenitele unsori, se întind la soare pentru a-şi spori 
fertilitatea bărbiilor. 

Cum unica metodă de a învăţa să comanzi este aceea de 
a învăţa să te supui, pe un vas de război s-a statornicit 
obiceiul ca tinerii aspiranţi să fie veşnic muştruluiţi de către 
secunzi; deşi n-au nicio destinaţie precisă, ei sunt veşnic 
„pe drum”, şi nu ajung niciodată. În anumite privinţe, 
aspiranţii o duc aproape mai greu decât marinarii înşişi. Ei 
sunt folosiţi ca mesageri şi comisionari de către superiorii 
lor. 

— Domnule „Dezgheţatu”, strigă un ofiţer către un june 
aspirant. 

Acesta se apropie de ofiţer şi-şi duce mâna la pălărie, 
încremenind într-o atitudine de aşteptare respectuoasă. 

— Du-te şi spune-i boţmanului că am nevoie de el, îi 


porunceşte ofiţerul. 

Însărcinat cu această misiune periculoasă, aspirantul 
porneşte grăbit, şi mândru ca un rege. 

Aspiranţii îşi au sediul într-un salon de la prova, unde şi 
mănâncă, la o masă acoperită cu un ştergar de pânză. Li se 
pune în faţă un serviciu de oţet şi untdelemn şi sunt serviţi 
de câţiva băieţaşi (aleşi din echipajul vasului); câteodată 
beau cafea din ceşti de porțelan. Dar în ciuda tuturor 
acestor rafinamente moderne, recuzita clubului lor suferă 
uneori stricăciuni jalnice. Porţelanul se sparge; cafetiera 
lăcuită se crapă ca ulcica de tinichea dintr-o cârciumă; 
furculiţele cu trei dinţi ajung să semene cu nişte scobitori 
(şi chiar sunt folosite ca atare); cuţitele se tocesc ca nişte 
ferăstraie, iar faţa de masă e trimisă la velar ca s-o 
cârpăcească. Aspiranţii aceştia seamănă de fapt cu nişte 
studenţi din anul întâi sau doi, care locuiesc în clădirile 
colegiului lor, - cel puţin aşa dau impresia, mai ales prin 
gălăgia pe care-o fac. Salonul lor zumzăie ca un stup, sau 
ca o grădiniţă de copii într-o zi fierbinte de vară, când 
instructoarea aţipeşte, cu o muscă pe nas. 

Pe o fregată, popota - refugiul secunzilor - se află în 
imediata vecinătate a salonului aspiranţilor, pe aceeaşi 
punte. De multe ori, dimineaţa, foarte devreme, când se 
trezesc - cum obişnuiesc mai toţi tinerii - şi încep să bată 
din picioare în hamacele lor sau să alerge, în cămăşile lor 
de noapte, pe punte, primul secund le aţine calea, cu vreo 
remarcă de felul acesteia: - 

— Domnilor, sunt de-a dreptul uimit. Incetaţi cu 
zbenguiala asta! Domnule „Dezgheţatu”, ce faci acolo, la 
masă, fără pantaloni? Inapoi în hamacul dumitale, 
domnule! Să nu mai văd una ca asta! Domnilor, dacă veţi 
mai tulbura liniştea popotei, să ştiţi că veţi avea de-a face 
cu mine! 

Şi spunând acestea, încărunţitul secund se retrage în 
culcuşul din cabina lui, aidoma căpeteniei unei familii 
numeroase după ce-a ieşit, în halat şi papuci, ca să 
potolească zarva matinală a copiilor. 


După ce-am coborât de la comandor la aspirant, ajungem 
în sfârşit la o categorie de oameni greu de definit, care 
alcătuiesc la rându-le un „club” aparte, în raport cu restul 
echipajului. In acest „club” sunt vărsaţi diverşi subalterni - 
printre care sergentul de bord, stewardul comisarului de 
bord,  caporalii şi  sergenţii de  marină,precum şi 
magazionerii; ei alcătuiesc laolaltă prima pătură 
aristocratică suprapusă marinarilor de rând. 

Sergentul de bord e un soi de comisar de poliţie, 
îmbrăcat în straie civile, dar uşor de recunoscut, după 
bastonul pe care-l poartă. E omul pe care-l urăsc toţi 
marinarii. |Indatoririle lui sunt cele de totdeauna ale 
informatorului de profesie şi ale vânătorului de delicvenţi, 
de pretutindeni. Puterea lui este suverană pe puntea- 
dormitor, unde descoperă orice pată de grăsime făcută de 
bucătari, şi-i zoreşte pe cei zăbavnici, scoţându-i afară prin 
bocaporţi, atunci când e chemat la apel întreg echipajul. El 
trebuie să fie un adevărat Vidocq® în ce priveşte vigilenta. 
E o slujbă pe cât de necruțătoare, pe atât de ingrată. În 
nopţile întunecoase, mai toţi sergenţii aceştia de bord sunt 
cu ochii în patru, pentru a se feri de ghiulelele grele, 
aruncate prin bocaporţi, drept în capul lor. 

Caporalii de bord sunt ajutoarele lor de nădejde. 

Sergenţii de marină sunt îndeobşte nişte vlăjgani cu 
spinarea dreaptă şi cu buza de sus ţeapănă, şi-s foarte 
pretenţioşi în gusturile şi preferinţele lor. 

Magazionerul-şef e un personaj care are un soi de - birou 
în magazia prova, printre butoaiele cu catran. Voi mai vorbi 
despre el în curând. 

Cu excepţia ofiţerilor pomeniţi mai sus, ceilalţi ofiţeri nu 
iau masa separat de restul echipajului.  Aşa-zişii 
„Ssubofiţeri”, adică ajutoarele boţmanului, tunarului-şef, 
dulgherului şi velarului, ca şi şefii de gabie, şefii teugii 
„ariergărzii”, magaziei prova şi magaziei principale, precum 
şi timonierii, iau cu toţii masa la un loc cu echipajul, iar în 


55 Francois-Eugeâne Vidoque (1775-1857), aventurier şi detectiv particular, a 
contribuit la crearea siguranţei statului francez. 


flota americană nu se deosebesc-de marinarii de rând 
decât prin solda ceva mai mare pe care-o primesc. Dar în 
marina engleză, ei poartă cusute, pe mânecile vestoanelor 
lor, coroane şi ancore, în chip de însemne. In marina 
franceză ei pot fi recunoscuţi după tresele de lână purtate 
în acelaşi loc, şi asemănătoare acelora care-i disting pe 
caporalii şi sergenţii din armată. 

După cum se vede, masa este criteriul rangului în lumea 
de pe-un vas de război. Comandorul mănâncă singur, fiind 
singurul om cu acest rang pe vas. La fel şi căpitanul. Dar 
ofiţerii, aspiranţii şi marinarii mănâncă în respectivele lor 
„Cluburi”, înlăuntrul cărora sunt egali între ei. 


CAPITOLUL VII 


Micul dejun, Prânzul şi Cina 


Nu numai masa este un criteriu al rangului la bordul unui 
vas de război, ci şi ora mesei. Cel care ia masa cel mai 
târziu este personajul cel mai important; iar acela care ia 
masa cel mai devreme, e socotit cel mai puţin important. 
Pe un vas-amiral, comandorul prânzeşte în genere pe la 
orele patru sau cinci; căpitanul pe la trei; secunzii pe la 
două; pe când poporul (denumire prin care sunt desemnaţi 
marinarii de rând în terminologia ofiţerească) se aşază 
exact la amiază la masa cu carne sărată. 

Precum se vede, în timp ce regii şi lorzii mării iau masa la 
ore destul de târzii - vătămându-şi astfel, treptat, funcţiile 
digestive - marinarii de rând, sau poporul, îşi ocrotesc 
organismul, respectând demodata dar sănătoasa oră 
douăsprezece a Elizabethanilor, garantată şi de Franklin“. 

Ora douăsprezece! Miezul firesc, cheia de boltă şi în 
acelaşi timp inima zilei. La această oră, soarele a ajuns în 
creştetul muntelui său şi, întrucât pare să stea suspendat o 
clipă acolo, înainte de-a porni la vale pe celălalt versant, e 
logic să presupui că s-a oprit ca să prânzească, dând astfel 
un înalt exemplu întregii omeniri. Restul zilei poartă numele 
de „după amiază”, în englezeşte afternoon, un vechi şi 
frumos cuvânt saxon, al cărui sunet te duce cu gândul la un 
pui de somn tras lângă parapetul de sub vânt, într-o zi de 
vară, când pe mare se târăsc brize uşoare, iar în depărtare 
lunecă delfini visători. 

După amiază! Cuvântul te lasă să înţelegi că-i vorba de- 


Sa Benjamin Franklin (1706—1790), inventator şi om politic american, luptător 
pentru independenţă. 


un divertisment, care vine după marea dramă a zilei, - un 
spectacol mai uşor, menit să fie gustat într-o stare de 
destindere. Dar cum ai putea să-l guşti astfel, dacă 
prânzeşti la orele cinci? Căci, la urma urmei, oricât de nobil 
ar fi poemul Paradisul Pierdut, şi oricât am fi noi, marinarii, 
de pe un vas de război, părtaşi la nemurirea nemuritorilor - 
să recunoaştem, totuşi, că, în general, mesele noastre sunt 
evenimentele cele mai însemnate ale vieţii pe care-o 
ducem în lumea asta sublunară. Ce-ar mai fi ziua, dac-ar fi 
lipsită de un prânz? O zi fără prânz! o astfel de zi ar face 
mai bine să fie noapte. 

Ora douăsprezece este, repet, ora firească pentru 
prânzul nostru, al marinarilor de pe-un vas de război, 
deoarece înseşi cronometrele inventate de noi ajung atunci 
la punctul lor terminus: ele nu pot merge mai departe de 
douăsprezece, când îşi reiau vechiul itinerar. Fără îndoială 
că Adam şi Eva îşi luau prânzul la douăsprezece; la fel, 
patriarhul Avraam în mijlocul turmelor sale; şi bătrânul lov, 
alături de secerătorii şi cosaşii săi, de pe marea moşie din 
Uţ; şi însuşi Tata Noe, în arca lui, trebuie că se ducea la 
masă taman la amiază, când, clopotul bătea de opt ori, - se 
ducea laolaltă cu toate neamurile şi ogrăzile lui plutitoare. 

Dar, cu toate că această oră ante-diluviană a prânzului e 
respinsă de către comandorii şi căpitanii moderni, ea 
dăinuie încă în mijlocul poporului aflat sub comanda lor. 
Multe obiceiuri inteligente, eliminate din viaţa înaltei 
societăţi, îşi găsesc adăpost în lumea celor de rând. 

Unii comandori se arată foarte grijulii ca niciun om de pe 
vas să nu cuteze a mânca înainte ca de pe masa lor (a 
comandorilor) să fie înlăturate resturile desertului. Nici 
măcar căpitanul. Se spune, şi nu-i o poveste, că odată un 
căpitan a îndrăznit să se aşeze la masă la orele cinci, într-o 
zi când comandorul lua masa la patru. A doua zi, căpitanul 
cu pricina a primit un răvaş, iar ca urmare a acelui răvaş 
avea să prânzească pe viitor la orele trei şi jumătate. 

Poporul nu are niciun motiv să se plângă de ora lui de 
prânz pe un vas de război, dar are în schimb temeiuri să se 


răzvrătească împotriva scandaloaselor ore alese pentru 
micul dejun şi pentru cină. 

Micul dejun la ora opt, prânzul la douăsprezece şi cina la 
patru, - doar aceste trei mese, fără nimic altceva, nici 
măcar o gustare rece! 

Din pricina acestui aranjament (şi, în parte, din pricina 
necesităţii de a programa, pe mare, masa fiecărui cart), 
toate mesele destinate unei zile de douăzeci şi patru de ore 
sunt înghesuite într-un răstimp de mai puţin de opt ore! 
Şaisprezece ore mortale se scurg între cină şi micul dejun, - 
şaisprezece ore, dintre care opt sunt petrecute pe punte, 
de către oamenii fiecărui cart! E un program barbar - orice 
medic va confirma acest lucru. Gândiţi-vă numai! Inainte ca 
domnul comandor să-şi fi luat masa de prânz, tu ai şi cinat! 
lar vara, la marile latitudini, deşi ţi-ai luat ultima masă din 
ziua respectivă, te mai aşteaptă încă cinci ore, sau chiar 
mai multe, de lumină! 

Domnule ministru al Marinei, în numele poporului s-ar 
cuveni să interveniţi în această chestiune. Eu, marinar de 
pe gabie, am simţit de multe ori că mă ia cu leşin în toiul 
cartului de dimineaţă, când mi se cerea să muncesc cu 
toată energia, pe o vreme furtunoasă, - mă simţeam slăbit 
tocmai din pricina acestui mod nenorocit şi absurd de 
programare a meselor. Vă rugăm, domnule ministru, să nu 
vă lăsaţi influenţat în această chestiune de onorabilul 
consiliu al comandorilor, care vă va spune desigur că orele 
opt, douăsprezece şi patru sunt cele mai potrivite pentru 
mesele poporului, întrucât la aceste ore se schimbă 
carturile. Căci deşi acest program le face viaţa mai uşoară 
şi mai comodă ofiţerilor, şi poate să pară foarte frumos şi 
echitabil pe hârtie, este limpede că el dăunează sănătăţii, 
iar în timp de război poate avea consecinţe şi mai grave 
asupra întregii naţiuni. Dacă s-ar efectua o anchetă, s-ar 
constata poate că vasele de război pe care a fost adoptat 
pomenitul program, şi care au fost atacate, noaptea, de 
inamic, au ieşit mai totdeauna învinse, - în cazul când 
navele inamicului aveau un program de mese rezonabil; 


ceea ce se explică numai prin împrejurarea că poporul de 
pe navele învinse se bătea pe stomacul gol. 


CAPITOLUL VIII 


„Bot de parâmă” şi „Jack Nebunul”. Un 
contrast 


După ce am aruncat o privire asupra principalelor 
categorii în care se împarte echipajul unui vas de război, să 
coborâm acum la cazurile particulare, îndeosebi la doi 
dintre secunzi - amândoi nişte aristocrați, membri ai acelei 
Camere a lorzilor, care este compartimentul tunurilor. La 
bordul vasului nostru se aflau mai mulţi locotenenţi tineri, 
dar putem lesne ghici după aceştia doi firea celorlalţi 
locotenenţi de pe „Neversink”, - cei doi reprezentând 
extremele de caracter existente în categoria lor. 

Unul dintre aceşti doi seniori ai semi-dunetei era 
cunoscut printre marinari sub o poreclă născocită de ei, şi 
anume „Boţ de parâmă”, poreclă menită fireşte să fie 
caracteristică, ceea ce şi era. 

Pe o fregată, ca pe orice mare vas de război, la ridicarea 
ancorei se foloseşte o parâmă groasă, numită „zbir”, care 
are menirea de a trece asupra cabestanului greutatea 
lanţului, astfel încât ancora să poată fi ridicată fără ca 
lanţul însuşi, înnoroit şi greoi, să se vireze în jurul 
cabestanului. De aceea, în clipa când lanţul intră în nara de 
ancoră, e necesar să se folosească un obiect capabil să ţină 
lanţul acesta mobil în permanenţă legat de pomenitul 
„Zbir”, mobil şi el, - un obiect care să poată fi repede 
înfăşurat în jurul amândurora, pentru a le ţine strâns legate. 
Obiectul folosit se numeşte „boţ de parâmă” şi se 
potriveşte de minune acestui scop, fiind o bucată de 
parâmă subţire, neîmpletită, pregătită cu multă grijă, dar 
deosebit de mlădioasă, care se încolăceşte în jurul lanţului 


şi al „zbirului”, întocmai ca un şarpe mlădios în jurul a două 
curmeie de viţă. „Boţul de parâmă” este modelul şi 
simbolul perfect al unui filfizon înalt, zvelt şi spilcuit. De 
unde, şi porecla dată de marinari locotenentului cu pricina. 

Din ce alcov al mării, din ce magazin cu articole de modă 
pentru sirene ai ieşit, domnule „Boţ”, cu talia asta subţire şi 
cu faţa asta languroasă? Ce maşteră lipsită de suflet te-a 
alungat de-acasă pentru a-ţi risipi parfumul în văzduhul 
sărat al mării? 

Dumneata, domnule „Boţ”, eşti cel care, în largul Capului 
Horn, ai privit printr-un binoclu de operă Insula Pustnicului? 
Dumneata i-ai propus căpitanului ca velele să fie stropite cu 
câteva picături de lavandă, atunci când sunt strânse pe 
timp de furtună, pentru ca ele să nu mai miroasă a mucegai 
în momentul redesfăşurării lor? Nu afirm că ai fost chiar 
dumneata, ci te întreb numai, cât se poate de politicos. 

Altfel spus, domnul „Boţ de parâmă” era unul dintre acei 
ofiţeri care, în tinereţe, se lasă vrăjiţi de priveliştea unei 
uniforme marinăreşti. Asemenea oameni îşi închipuie că, 
dacă un ofiţer de marină se îmbracă elegant şi are o 
conversaţie aleasă, e de ajuns pentru a face cinste 
drapelului, şi pentru a-l imortaliza pe croitorul său. De 
această stâncă s-au sfărâmat mulţi domnişori. Căci pe 
duneta unei fregate nu-i de ajuns să-ţi etalezi o haină croită 
de un Stultz; nu-i de ajuns să fii bine legat cu bretele şi 
cureluşe; nu-i de ajuns să ai amintiri dulci despre diverse 
Laure şi Matilde. Viaţa pe o fregată este grea şi istovitoare, 
iar omul care nu-i destul de bine pregătit pentru munca 
unui marinar de rând, nu va deveni niciodată un bun ofiţer. 
Băgaţi-vă bine în cap acest lucru, aspiranţilor! Vârâţi-vă 
braţele până la cot în catran, şi vedeţi dacă vă place, 
înainte de a solicita admiterea pe vas. Pregătiţi-vă să 
înfruntaţi grenul alb, taifunul, uraganul; citiţi dările de 
seamă despre naufragii şi alte catastrofe îngrozitoare; 


răsfoiţi relatările lui Byron“ şi Bligh; familiarizaţi-vă cu 
povestea fregatei engleze „Alceste” şi a fregatei franceze 
„Medusa”. E drept că, din când în când, puteţi merge şi pe 
uscat, la Cadiz sau Palermo, dar pentru fiece zi petrecută 
printre portocale şi femei, va trebui să înduraţi luni întregi 
de ploi şi furtuni. 

Exact aşa s-a întâmplat şi cu domnul „Boţ de parâmă”. 
Dar el, cu firea lui efeminată, de filfizon, a continuat să-şi 
parfumeze baia cu apă de colonie şi să-şi fluture în vântul 
vijelios batistele cu tiv de borangic. Vai, domnule „Boţ”, nu 
era chip să se scoată lavanda din dumneata! 

Domnul „Boţ” nu era însă un prost. Teoretic, el îşi 
înţelegea meseria, dar simpla teorie a artei marinăreşti nu 
reprezintă decât a mia parte din ceea ce trebuie să ştie un 
marinar. Nu poţi salva o corabie rezolvând o problemă în 
cabină; locul acţiunii este puntea. 

Conştient de deficienţele lui în anumite domenii, domnul 
„Boţ” nu-şi ducea niciodată la gură porta-vocea - care este 
însemnul ofițerului de punte - fără ca buzele să-i tremure şi 
fără să arunce o privire iscoditoare în direcţia vântului. El îi 
trăgea de limbă pe timonieri, aceşti bătrâni Tritoni, ca să le 
afle părerea în legătură cu probabilitatea unor furtuni, şi le 
punea adesea în practică sfaturile în ce priveşte strângerea 
sau întinderea velelor. Cele mai mărunte informaţii obţinute 
în acest fel erau binevenite. Uneori, când întreaga zare se 
întuneca înspre miazănoapte, el se silea să prelungească 
şederea pe punte a ofițerului pe care ar fi trebuit să-l 
înlocuiască în cart, - ţinându-l de vorbă la nesfârşit. Dar pe 
o vreme frumoasă şi calmă, când căpitanul ieşea din 
cabina lui, domnul „Boţ” putea fi văzut plimbându-se pe 
dunetă cu nişte paşi mari, apăsaţi, şi privind spre cer cu 


6 John Byron (1723-1786), autorul unei Naraţiuni despre naufragiul corăbiei pe 
care se îmbarcase ca elev-ofiţer. Narațiunea, publicată în 1768, i-a folosit 
poetului Byron - un strănepot al autorului ei - la descrierea unui naufragiu în 
poemul Don Juan. 

66 William Bligh (1754-1817), comandantul vasului britanic “Bounty”, la bordul 
căruia a izbucnit o răscoală. 


vădită încredere. 

Aceste aparenţe erau însă zadarnice, nu puteau înşela pe 
nimeni. Căci, domnule „Boţ” ştiai prea bine că, dacă vântul 
ar începe să sufle mai tare, primul secund ar interveni 
personal, cu autoritatea-i paternă. Toţi oamenii, până şi 
ultimul „mus” de pe fregată, ştiu, domnule „Boţ”, că nu eşti 
un Neptun! 

Ce situaţie de neinvidiat! Fireşte, colegii lui, ofiţerii, nu-l 
insultă, dar privirile pe care i le aruncă uneori sunt tăioase 
ca nişte pumnale. Marinarii nu-i râd în faţă, dar în câte o 
noapte întunecoasă îi pufneşte râsul, auzind cum vocea 
aceea de croitor de dame porunceşte: „Trageţi tare de 
braţul vergii mari!” sau: „Repede la fungă!”. Câteodată, ca 
să-i sperie pe oameni şi să-i pună pe roate, domnul „Boţ” 
slobozeşte câte o înjurătură, dar e doar o tiribombă 
umplută cu bezele; care explodează întocmai ca un boboc 
de trandafir, răspândindu-şi mireasma. Domnule „Boţ”, 
ascultă povaţa unui om de pe gabie, şi nu te mai lăsa 
niciodată ispitit de mare, după terminarea acestei expediţii! 

Ce contrast între acest domnişor eu freză şi cu cravată, şi 
omul născut în furtună! Căci „Jack Nebunul” trebuie să fi 
venit pe lume într-o furtună, în largul Capului Horn sau al 
Capului Hatteras - asemenea lucruri s-au mai văzut! - şi nu 
cu o lingură de argint în gură, ci cu o porta-voce şi cu o 
căiţă pe cap. Ca o pânză de catarg, menită să-l ferească de 
naufragii, - şi strigând: „Binişor! la stânga! Lume, iată-mă!” 

„Jack Nebunul” se simte ca la el acasă pe mare; marea e 
chiar casa lui. Nu s-ar sinchisi prea mult dacă un alt Potop 
ar înghiţi uscatul, căci n-ar face decât să-i salte şi mai sus 
corabia, purtând drapelul mândrei sale naţii în jurul 
globului, deasupra capitalelor tuturor statelor vrăjmaşe! 
Atunci, catargele ar domina turlele bisericilor şi întreaga 
omenire ar trăi în flote şi flotile, aidoma luntraşilor chinezi 
pe fluviul Canton, şi şi-ar găsi hrana în mare. 

„jack Nebunul” a fost făcut parcă anume ca să fie 
marinar. |n ciorapi, măsoară 1,75 metri şi nu cântăreşte 
mai mult de şaptezeci de kilograme, înainte de masă. 


Tendoanele şi muşchii lui sunt încordaţi ca şarturile unei 
corăbii; e braţat peste tot. Ca o navă în vânt. Talazurile 
furtunii se sparg de pieptul lui lat, ca de-un perete etanş, 
împărţit în două de nasul acvilin. Plămânii săi viguroşi sunt 
ca două turle de clopotniţă, doldora de tot felul de dangăte; 
dar nu le-auzi decât răcnetele, în toiul vreunei furtuni - ai 
spune că-i clopotul cel mare al-catedralei St. Paul, care e 
tras doar când moare regele, sau diavolul. 

Priviţi-l cum stă pe dunetă - c-un picior pe parapet şi cu-o 
mână pe-un sart, cu capul dat pe spate şi cu porta-vocea 
azvârlită în sus, ca o trompă de elefant. Vrea cumva să-i 
omoare prin asurzire pe flăcăii aceia cocoţaţi pe verga velei 
gabier? 

„Jack Nebunul” e un mic tiran - se zice că orice bun ofiţer 
e aşa - dar mateloţii îl iubesc, şi ar prefera să lucreze în 
cincizeci de carturi sub comanda lui, decât într-un singur 
cart sub comanda unui ofiţer cu maniere alese. 

Dar „Jack Nebunul” are, vai! un nărav groaznic: îi place 
să bea. Cum îi place oricărui om, de altfel. Numai că „Jack 
Nebunul” bea doar rachiu! Şi are de multă vreme patima 
asta. De bună seamă că, aidoma lui Ferdinand, contele 
Poloboc,“ o fi supt şi el lapte dintr-un butoi. Năravul acesta 
l-a vârât adeseori în bucluc. De două ori comandorul l-a 
pedepsit cu suspendarea din serviciu, iar o dată a fost cât 
pe-aci să fie concediat din pricina beţiilor sale. Pe uscat 
putea să bea cât poftea, fiindcă asta nu-i afecta câtuşi de 
puţin destoinicia marinărească; dar pe mare, aşa ceva era 
de neîngăduit. 

Dacă măcar ar fi urmat exemplul cămilelor, aceste 
corăbii ale deşertului, şi ar fi băut în porturi ca să-şi 
astâmpere setea din trecut, din prezent şi din viitor, aşa fel 
încât să poată străbate în stare de trezie oceanul, - „Jack 
Nebunul” ar fi scos-o binişor la capăt. Ar fi fost încă şi mai 
bine, dacă s-ar fi lăsat de rachiu, şi ar fi băut doar vinul alb 


67 Protagonistul unui roman publicat de Tobias Smollett în 1753, sub titlul 
Aventurile lui Ferdinand, contele Poloboc. 


şi limpede al izvoarelor. 


CAPITOLUL IX 


Despre buzunarele cojocelului 


Se cuvine să mai spun câte ceva în legătură cu cojocelul 
acela alb. 

In chip de introducere la ceea ce urmează, trebuie să ştiţi 
că, pentru un marinar de rând, a trăi la bordul unui vas de 
război e ca şi cum ar trăi într-o piaţă, unde omul se îmbracă 
pe treptele pragului şi doarme în pivniţă. Acolo nu te poţi 
bucura de niciun fel de intimitate; abia dacă poţi sta retras 
o clipă. E aproape o imposibilitate fizică să rămâi vreodată 
singur. Mănânci la o masă mare, dormi într-un dormitor 
comun, şi-ţi faci toaleta unde şi când poţi. N-ai posibilitatea 
să comanzi o costiţă de miel şi un litru de vin, să-ţi alegi o 
odaie pentru la noapte, să-ţi atârni pantalonii pe spătarul 
unui scaun, să suni să ţi se servească în pat cafeaua, în 
câte o dimineaţă ploioasă. E ca şi cum ai trăi într-o fabrică 
mare. Clopoţelul te cheamă la masă şi, fie că ţi-e foame sau 
nu, e musai să prânzeşti. 

Hainele ţi-s vârâte într-un sac dolofan de pânză, vopsit 
îndeobşte în negru, pe care-l poţi scoate din „vestiar” doar 
o dată în douăzeci şi patru de ore, - şi atunci, într-un 
moment de maximă zăpăceală, când cinci sute de alţi 
marinari îşi dibuie cei cinci sute de saci, în lumina de amurg 
de pe puntea teugii. 

Pentru a remedia într-o oarecare măsură acest neajuns, 
mulţi mateloţi îşi împart garderoba între saci şi hamacele în 
care dorm - vârând în acestea din urmă câteva haine şi 
perechi de pantaloni, aşa fel încât să se poată schimba la 
nevoie, noaptea, când sunt chemaţi pe punte. Dar treaba 
asta nu le foloseşte prea mult. 

In afară de sac şi de hamac, n-ai unde să-ţi păstrezi 


lucrurile. Dacă-ţi laşi vreun obiect şi-ţi întorci o clipă 
spatele, mai mult ca sigur că obiectul dispare. 

Schiţând planul preliminar al memorabilului meu cojocel 
alb, şi punându-i bazele, eu mă gândisem la toate aceste 
inconveniente, pe care eram hotărât să le evit. Cojocelul 
meu trebuia să-mi ţină nu numai de cald, dar şi să fie astfel 
croit încât să poată adăposti o cămaşă sau două, o pereche 
de pantaloni, şi diverse mărunţişuri - unelte de cusut, cărți, 
pezmeţi, şi aşa mai departe. In acest scop, îl prevăzusem 
cu o sumedenie de buzunare - minuscule cămări, 
garderobe şi bufete. 

Principalele încăperi, două la număr, erau situate pe 
margini, având o intrare largă, ospitalieră, pe dedesubt; 
alte două cămări, cu o capacitate mai redusă, erau plasate 
la piept, comunicând între ele prin nişte uşiţe, astfel încât, 
în caz de urgenţă, cele două buzunare de la piept să poată 
adăposti, contopindu-se, vreun obiect mai voluminos. 
Cojocelul meu mai avea şi o mulţime de firide nevăzute, 
ascunse după paravan: ai fi zis că-i un vechi castel, plin de 
scări întortocheate, cripte şi cabinete misterioase; şi, 
întocmai ca un scrin din vechime, avea o sumedenie de 
nişe minuscule şi comode, pentru depozitarea obiectelor de 
preţ. 

La acestea se adăugau patru buzunare încăpătoare, în 
exterior - două pentru ascunderea grabnică a cărţilor, în 
clipa când eram deranjat brusc din studiile făcute pe verga 
rândunicii mari, iar celelalte două, destinate mănuşilor, în 
care-mi vâram mâinile în timpul carturilor din nopţile 
geroase. Mănuşile astea erau socotite ca un lucru 
nefolositor de către unul dintre colegii mei de pe gabie, 
care-mi arătase un model de mănuşi, mult mai bune, după 
părerea lui, decât ale mele. 

Trebuie spus că marinarii, chiar pe vremea cea mai rea, 
îşi acoperă mâinile doar atunci când n-au de lucru; ei nu 
poartă niciodată mănuşi când sunt sus, în arboradă, 
deoarece acolo îşi ţin efectiv viaţa în mâini, şi vor ca nimic 
să nu se interpună între aceste mâini şi parâmele de 


cânepă. De aceea, este de dorit ca învelişul cu care-şi 
acoperă mâinile să poată fi tras sau scos într-o clipită. Ba, 
este de dorit chiar ca aceste învelitori să fie aşa fel făcute, 
încât, în vreo noapte întunecoasă, când eşti foarte zorit - să 
zicem ca să ajungi la timonă - să le poţi pune grabnic, la 
nimereală, nu ca pe-o pereche, în care stânga şi dreapta să 
nu primească decât mâna menită fiecăreia dintre ele. 

Măânuşile camaradului meu aveau particularitatea că 
fiecare dintre ele era prevăzută cu câte două degete groase 
- un deget la o margine, şi al doilea la cealaltă, - ceea ce 
era, evident, un mare avantaj, pentru care ar fi meritat să 
capete un brevet. Dar, cu toate că, pentru marinarii 
neîndemânatici, ale căror degete sunt, toate, groase, acest 
gen de mănuşi ar putea să fie foarte convenabil, Cojocel 
Alb nu prea îl aprecia. Căci, în clipa când îţi vârai mâna în 
mănuşa aceea, căuşul gol dintr-o margine ţi se bălăbănea 
în palmă, zăpăcindu-te şi făcându-te să nu mai ştii unde ar 
putea fi policarul adevărat; sau, alteori, când apucai cu 
grijă marginea aceea goală îţi venea în minte gândul 
nebunesc că ţii în mână degetul gros al altui om. 

l-am spus aşadar camaradului meu să mă lase-n pace cu 
mănuşile sale cu patru policari - nu voiam să am de-a face 
cu ele: doi policari îi ajung oricărui om. 

Câtăva vreme, după ce cojocelul a fost gata, şi după ce l- 
am umplut cu provizii şi obiecte de uz casnic, am nutrit 
convingerea că nimic nu-l poate întrece în ce priveşte 
foloasele practice. Acum nu mă mai vedeam decât rareori 
pus în situaţia de a mă duce să-mi caut sacul, în 
înghesuiala celor ce-şi ţineau hainele claie peste grămadă. 
Dacă aveam nevoie de un articol de îmbrăcăminte, de un 
ac, de aţă, sau de o carte de literatură, mai mult ca sigur că 
preţiosul meu cojocel le conţinea. Da, mă lăfăiam regeşte în 
acest cojoc, şi mă bucuram straşnic de el. Dar, vai! până- 
într-o zi, când o ploaie îndelungată m-a făcut să-mi pierd 
iluziile, udându-mă zdravăn şi pe mine, şi toate buzunarele, 
cu întreg conţinutul lor; până şi ediţia mea de buzunar din 
operele lui Shakespeare ajunsese să semene cu-o omletă! 


Totuşi, profitând de ziua frumoasă şi însorită care-a 
urmat, m-am întins gol pe gabia mare şi mi-am pus la uscat 
avutul. Dar, în ciuda unui soare strălucitor, ziua aceea se 
dovedi a fi o zi neagră pentru mine. Nemernicii de pe 
punte, surprinzându-mă în clipa când mă goleam de 
abundenta încărcătură, şi-au dat seama că-mi 
transformasem cojocelul într-o magazie. Rezultatul a fost 
că, după ce-mi pusesem la loc în buzunare bunurile, uscate 
bine, - chiar în noaptea următoare, când eram de cart pe 
punte, nu pe gabie (unde lucrau doar oameni cinstiţi), am 
băgat de seamă că vreo câţiva indivizi se ţin după mine, 
oriunde m-aş fi dus. Erau, toţi, nişte pungaşi de buzunare, 
hotărâți să mă jefuiască. In zadar îmi tot loveam 
buzunarele, cum fac bătrânii mai nevricoşi când trec printr- 
o mulţime: în aceeaşi noapte am constatat că-mi lipseau 
mai multe obiecte de preţ. De aceea, în cele din urmă mi- 
am astupat cămările şi dulapurile; şi astfel, cu excepţia 
celor două buzunare folosite ca mănuşi, cojocelul meu alb 
avea să rămână în veci lipsit de buzunare. 


CAPITOLUL X 


De la buzunare, la hoţii de buzunare 


Întrucât partea din urmă a capitolului precedent ar putea 
să li se pară stranie acelor oameni ai uscatului care şi-au 
băgat în cap idei sublime şi romantice în legătură cu firea 
oamenilor de pe-un vas de război, n-ar strica, poate, să 
pomenim aici anumite fapte pe această temă, fapte în stare 
a pune lucrurile în adevărata lor lumină. 

Din pricina vieţii pe care-o duc, şi din diferite alte cauze 
(pe care nu e nevoie să le menţionăm), marinarii, ca tagmă, 
împărtăşesc cele mai liberale idei despre morală şi despre 
Decalog; sau, mai bine zis, îşi fac propria lor idee despre 
chestiunile acestea, sinchisindu-se prea puţin de definițiile 
teologice sau etice date de alţii unor purtări care-ar putea fi 
greşite sau chiar criminale. 

Ideile lor sunt mult influențate de împrejurări. Ei sunt în 
stare să sustragă, pe ascuns, un lucru de la un ins pe care 
nu-l înghit şi să pretindă, apoi, că, în asemenea cazuri, 
furtul nu înseamnă hoţie. Sau, acolo unde furtul are o latură 
hazlie, aşa cum s-a întâmplat în cazul cojocelului alb, ei pot 
să afirme că fură doar ca să se amuze. Trebuie remarcat 
totuşi că ei nu obişnuiesc niciodată să-şi strice distracţia, 
restituind obiectul furat. 

Se consideră, bunăoară, că-i foarte amuzant să stai de 
vorbă cu un om, pe întuneric, în timpul cartului de noapte, 
şi să-i tai între timp nasturii de la haină - gluma asta se 
repetă des la bordul unei corăbii. O dată rupţi, nasturii nu 
mai cresc la loc. Nasturii nu cunosc generaţia spontanee a 
plantelor. 

Poate că-i un lucru inevitabil, dar oricum ar fi, cert este 
că în rândurile echipajului unui vas de război se găsesc 


prea adeseori zeci de aventurieri, care nu se dau înapoi de 
la nimic. Un anumit gen de tâlhărie la drumul mare, nu-i un 
lucru necunoscut pentru ei. O bandă prinde de pildă de 
veste că un matelot are trei-patru galbeni în punga, numită 
„sacul maimuţei”, pe care mulţi marinari o poartă la gât, 
ascunsă vederii. Atunci, tâlharii ticluiesc un plan şi, la 
timpul potrivit, îl pun în aplicare. Omul ales de ei ca victimă 
se plimbă poate pe puntea întunecată, în drum spre lada lui 
cu alimente, când, fără veste, tâlharii se reped din 
ascunzătoarea lor şi-l trântesc la pământ, în timp ce câţiva 
îi astupă gura şi-l imobilizează, un altul îi smulge de la gât 
punga şi o şterge cu ea, urmat de complicii săi. Asemenea 
lucruri s-au petrecut nu o dată pe „Neversink”. 

Alteori, bănuindu-l pe vreun marinar că şi-a ascuns în 
hamac un obiect preţios, tâlharii îi sfâşie hamacul pe 
dedesubt, în vreme ce doarme, şi transformă astfel 
bănuiala în certitudine. 

S-ar putea înşira la nesfârşit hoţiile mărunte săvârşite la 
bordul unui vas de război. Cu unele excepţii foarte 
lăudabile, oamenii aceştia se fură unii pe alţii, până când 
ajung să întemeieze, ai zice, un soi de proprietate comună 
asupra lucrurilor mărunte; şi în cele din urmă, tot 
practicând, individual, hoţia, devin relativ cinstiţi, ca tagmă. 

In zadar se străduiesc ofiţerii, ameninţându-i cu pedepse 
drastice, să le insufle marinarilor principii ceva mai morale: 
mulţimea e atât de deasă, încât niciun hoţ dintr-o mie nu 
poate fi prins. 


CAPITOLUL XI 


Despre dificultăţile de a cultiva poezia 


Sentimentul de nesiguranţă în legătură cu propriile 
bunuri, sentiment generat de întâmplările amintite, în 
sufletele oamenilor cinstiţi de pe. „Neversink”, şi-a găsit o 
ilustrare ciudată în păţania sărmanului meu prieten 
Lemsford, un tânăr şi distins membru al „ariergărzii”. 
Făcusem foarte de timpuriu cunoştinţă cu Lemsford. E 
ciudat cât de repede îşi găseşte omul un suflet înrudit cât 
de cât cu al lui, chiar şi în mulţimea cea mai pestriță. 

Lemsford era un poet, atât de înzestrat cu harul divin, 
încât nici măcar zbuciumul şi zarva de pe punţile unui vas 
de război nu i-l putea smulge din suflet. 

Precum se poate lesne imagina, a scrie versuri pe puntea 
tunurilor de pe-o fregată e cu totul altceva decât a scrie 
versuri în atmosfera găsită de blajinul şi singuraticul 
Wordsworth în pacea de la Rydal Mount. Din 
Westmorelandtt. Pe o fregată, nu te poţi aşeza să scrii 
sonete, ori de câte ori îţi dă ghies preaplinul inimii, ci doar 
atunci când îţi oferă un răgaz treburile mai importante - 
cum ar fi braţarea vergilor, sau terţarolarea velelor-gabier. 
Totuşi, fiece crâmpei de timp de care dispunea Lemsford, 
era consacrat de el celor nouă Muze. La cele mai 
nepotrivite ore, îl vedeai aşezat undeva, în vreun ungher, 
printre tunuri, cu o ladă de muniții în faţă şi cu un condei în 
mână, în vreme ce „ochii i se rostogoleau într-o sublima 
frenezie”s*. 

— Ce l-o fi apucat pe ăsta? 

6 William Wordsworth (1770—1850) şi-a petrecut ultima parte a vieții în 


localitatea Rydal Mount, unde a şi murit. 
6 vers din Visul unei nopti de vară de Shakespeare. 


— L-o fi lovit strechea, pe semne! 

Asemenea exclamaţii erau adesea scoase de către 
camarazii săi mai puţin cultivați. Unii îl socoteau 
„conspirator”, alţii nebun. iar cei ce pretindeau că se 
pricep, îl luau drept un metodist fanatic. Dar, cunoscând 
prea bine, din experienţă, adevărul dictonului care spune 
că „poezia îşi este sie-şi răsplată”, Lemsford continua să 
scrie - epopei întregi, sonete, balade şi acrostihuri - cu o 
uşurinţă ce mă uimea, în împrejurările acelea. Imi citea 
adeseori producţiile, şi zău că făcea să le-asculţi. Omul 
avea duh, imaginaţie, sensibilitate, şi umor din belşug; era 
în stare să scoată, din însăşi batjocura cu care-l priveau 
unii, o poezie de un haz deosebit, de care ne amuzam 
împreună, sau chiar în prezenţa câtorva prieteni aleşi. 

Totuşi, râsetele batjocoritoare şi înţepăturile la adresa 
lui, îl scoteau uneori din sărite pe nobilul meu prieten; 
disprețul trufaş cu care-şi copleşea atunci duşmanii vădea 
limpede că-i înzestrat cu acea irascibilitate, atribuită 
aproape pretutindeni slujitorilor Parnasului şi celor nouă 
Muze. 

Inimosul meu staroste, Jack Chase, îl proteja pe Lemsford 
şi-i lua apărarea energic împotriva a zeci de adversari. 
Invitându-l adesea sus, pe gabie, îl ruga să-şi recite 
versurile, pe care le asculta cu cea mai mare atenţie, 
aidoma lui Mecena ascultându-l pe Vergiliu, cu un exemplar 
al Eneidei în mână. Câteodată îşi lua, în calitate de patron 
binevoitor, libertatea de a critica vreun poem, cu blândeţe, 
sugerând unele modificări neînsemnate. Şi zău că nobilul 
Jack, cu bunul lui simţ înnăscut, cu gustul lui ales şi cu 
omenia lui adâncă, nu era de fel nepregătit să joace rolul 
pe care s-ar cuveni de fapt să-l joace o revistă cum e 
Quarterly Review - acela de a manifesta îndurare, oricât 


70 Aluzie la The Quarterly Review, revistă conservatoare, înfiinţată în 1809 
pentru a rivaliza cu revista mai liberală, Edinburgh Review. În paginile ei a 
apărut, printre altele, o recenzie necruțătoare despre poemul Endymion, al lui 
Keats, ceea ce l-a făcut pe Byron să afirme că revista l-a ucis pe marele poet. In 
englezeşte „to give quarter“ înseamnă şi a manifesta îndurare. 


de aspră i-ar fi critica. 

Marea grijă a lui Lemsford, şi veşnica lui sursă de 
necazuri şi nelinişti, era păstrarea manuscriselor sale. Avea 
o lădiţă, cam de dimensiunile unei truse de voiaj, în care-şi 
ţinea sub lacăt hârtiile şi uneltele de scris. Se înţelege că 
nu-şi putea păstra lădiţa în sac sau în hamac, deoarece, şi 
într-un caz şi în celălalt, n-ar fi avut acces la ea decât o 
dată pe zi. lar el trebuia s-o poată avea tot timpul la 
îndemână. De aceea, când n-o folosea, era silit să o 
ascundă, pe unde se nimerea. Or, un vas de război este, 
dintre toate locurile din lumea asta, cel mai puţin bogat în 
ascunzători tainice. Deasupra calei, spaţiul i-e ocupat 
aproape centimetru cu centimetru; aproape fiecare 
centimetru e la vedere, şi aproape fiecare centimetru e 
vizitat şi explorat fără încetare. La această împrejurare, se 
adăuga duşmănia de moarte pe care i-o arăta, atât poetului 
cât şi lădiţei sale, întregul trib al subofiţerilor - sergentul, 
caporalii de bord, ajutoarele boţmanului. Ei îi urau lădiţa, de 
parc-ar fi fost o cutie a Pandorei, plină vârf cu uragane şi 
furtuni, îi căutau ca nişte copoi ascunzătorile, şi nu-i 
dădeau pace nici ziua, nici noaptea. 

Tunurile grele de pe puntea principală făgăduiau totuşi 
un oarecare adăpost lădiţei; în consecinţă, poetul o 
ascundea adesea în spatele afeturilor, printre lanţurile de 
pe margini; culoarea ei neagră se contopea cu nuanţa de 
abanos a tunurilor. 

Dar Quoin, unul dintre tunari, avea nişte ochi de 
nevăstuică. Acest Quoin era un omuleţ în vârstă, scund (nici 
cinci picioare), cu o faţă ca o rană de glonţ, proaspăt 
vindecată. Işi făcea neobosit datoria, care consta în 
supravegherea şi îngrijirea a zece dintre tunurile mai sus 
pomenite. Aliniate la intervale regulate în bordul navei, ele 
semănau izbitor cu nişte armăsari negri, în boxele unui 
grajd. In mijlocul acestei herghelii de fier, tot alerga de colo 
până colo mărunţelul Quoin, ţesălând „caii” cu o cârpă 
veche, sau alungând muştele cu o măturică. Pentru Quoin, 
onoarea şi demnitatea Statelor Unite ale Americii părea să 


fie indisolubil legată de păstrarea acestor tunuri într-o 
curăţenie perfectă. El însuşi, era negru ca un coşar, din 
pricină că le tot freca şi le tot vopsea. Uneori venea în faţa 
lor şi li se uita în gură, cum se uită o maimuţă într-o sticlă. 
Sau, ai fi zis că le examinează dinţii, ca un dentist. Il vedeai 
deseori periindu-le ţevile cu un ghemotoc de câlţi, întocmai 
ca un bărbier chinez din Canton, care curăţă urechea unui 
muşteriu. 

Era atât de grijuliu, încât îţi spuneai că-i păcat că nu se 
poate face şi mai mic, pentru a se vâri în ţevi ca să le 
cerceteze temeinic. Quoin înjura pe tunurile lui. Şi dormea 
lângă ele. Vai de omul pe care l-ar fi găsit rezemat de-un 
tun, sau vinovat de-a le pângări într-un fel sau altul! Ai fi zis 
că-i nebun după tunurile astea şi că le răsfăţa, socotindu-le 
fragile ca nişte retorte de sticlă. 

Cum ar fi putut sărmanul meu prieten, poetul, să spere 
că va scăpa de vigilenţa lui Quoin? Acesta îi găsea lădiţa de 
zece ori pe săptămână şi de fiecare dată răcnea: 

— larăşi afurisita asta de lădiţă cu hapuri! 

Data viitoare să ştii c-o arunc peste bord, fără niciun 
avertisment! 

Ca mulţi alţi poeţi, Lemsford era nervos din fire, iar în 
astfel de momente tremura ca o frunză. Intr-o zi, a venit la 
mine şi mi-a spus, cu o mutră tristă, că nu-şi găseşte 
nicăieri lădiţa - o căutase în ascunzătoarea ei, dar nu era 
acolo. 

— Unde-ai ascuns-o? l-am întrebat eu. 

— Printre tunuri. 

— Atunci poţi fi sigur, Lemsford, că n-a scăpat întreagă 
din mâinile lui Quoin! 

Poetul s-a dus glonţ la Quoin. Acesta, însă, n-avea habar 
de nimic. Vreme de zece zile poetul a rămas neconsolat. In 
orele lui libere, umbla de colo până colo, blestemându-l pe 
Quoin, şi jelindu-şi lădiţa pierdută. E sfârşitul lumii! - 
trebuie că-şi spunea. Au pierit versurile mele! O astfel de 
calamitate nu s-a mai abătut asupra omenirii de la Potop 
încoace... 


Dar deşi, aşa cum avea să se dovedească mai târziu, 
Quoin găsise lădiţa, el nu o distrusese - ceea ce avea 
desigur să-l facă pe Lemsford să creadă că Providența 
intervenise anume spre a-i păstra pentru posteritate 
nepreţuita lădiţă, găsită în cele din urmă lângă bucătăria 
vasului. 

Lemsford nu era singurul om cu veleităţi literare, aflat la 
bordul fregatei „Neversink”. Trei sau patru membri ai 
echipajului ţineau un jurnal de călătorie. Unul dintre aceşti 
jurnalişti îşi împodobea opera - scrisă într-un enorm 
registru de contabilitate - cu diverse ilustraţii în culori, 
înfăţişând porturile şi golfurile în care poposea fregata, 
precum şi cu mici schiţe în creion evocând unele întâmplări 
hazlii petrecute la bord. El citea adesea fragmente din 
opera lui, în faţa unor marinari mai răsăriţi, care-l ascultau 
plini de admiraţie, printre tunuri. Lucrarea li se părea un 
miracol de frumuseţe artistică. Şi, cum autorul le spunea că 
jurnalul urma să fie tipărit şi publicat îndată după 
întoarcerea vasului în patrie, ei se întreceau să-i aducă la 
cunoştinţă fapte interesante, doar doar le va include în 
carte. Se zvonise însă că aceasta urma să poarte 
ameninţătorul titlu: Că/ătoria fregatei „Neversink”, sau o 
lovitură de tun împotriva abuzurilor din Marină; de 
asemenea ajunsese la urechile ofiţerilor de la popotă că 
lucrarea conţinea unele reflexiuni cam jignitoare la adresa 
lor; drept care Jurnalul a fost confiscat de către sergentul 
de bord, din ordinul căpitanului. Câteva zile mai târziu, 
cartea a fost azvârlită în mare, după ce fusese pecetluită pe 
vecie, cu un piron înfipt drept în mijloc, prin cele două 
scoarţe. Motivul invocat de autorităţi era, poate, că lucrarea 
contravenea unui anumit articol din Codul Militar, care 
interzicea oricărei slujbaş al Marinei de război să aducă 
vreo jignire vreunui alt slujbaş - ceea ce lucrarea cu pricina 
fără îndoială că făcea. 


CAPITOLUL XII 


Buna sau proasta dispoziţie a oamenilor de 
pe un vas de război este în mare măsură 
determinată de funcțiile şi poziţia pe care le 
ocupă la bord 


Tunarul Quoin era reprezentantul unei categorii de 
oameni prea interesantă pentru a fi lăsată să se piardă în 
valurile repezi ale capitolelor acestei cărţi. 

Precum am văzut, Quoin era un om foarte capricios, cu 
toane imprevizibile, - un bătrânel acru, ţâfnos şi irascibil la 
culme. La fel erau şi ceilalţi tunari, inclusiv cei doi secunzi 
ai lui Quoin. Toţi aveau aceleaşi feţe tuciurii - ai fi zis că-s 
nişte şunci afumate. Toţi mârâiau şi bombăneau, foindu-se 
printre tunuri şi alungându-i pe marinari din preajma lor; 
toţi înjurau şi blestemau, de parcă meseria de tunar le-ar fi 
ars conştiinţele, prefăcându-le în pulbere. Erau nişte 
oameni cât se poate de dezagreabili, îndeosebi „Moş Fitil”, 
secundul lui Quoin, - un individ cu-o buză de iepure şi cu-o 
voce nazală, - şi colegul său, poreclit „Ţilindru”, un bâlbâit 
scurt de-un picior. Dar este de remarcat că toţi tunarii de 
pe vasele de război sunt îndeobşte nişte oameni ţâfnoşi, 
urâţi la chip, şi certăreţi din fire. O dată, pe când vizitam un 
vas de linie englezesc, tunarii trebăluiau la prova şi la pupa 
vasului, lustruind bateriile, care fuseseră vopsite în alb, 
potrivit unei idei fanteziste a amiralului. 

Fâţâindu-se în jurul tunurilor grele, şi gratificându-se 
reciproc, ca şi pe mateloţi, cu vorbe înţepătoare, îţi 
aminteau de un roi de viespi negre, bâzâind deasupra 
lespezilor albe dintr-un cimitir. 


Nu încape îndoială că tocmai prezenţa lor printre tunuri e 
ceea ce-i face pe tunari să fie atât de ursuzi şi de certăreţi. 
De acest lucru ne-am putut da limpede seama toţi cei de pe 
gabierul mare, o dată, când unul dintre noi, un flăcău foarte 
vesel şi sociabil de felul lui, a fost trimis să lucreze în 
echipa tunarilor. Câteva zile mai târziu, unii dintre noi, 
vechii săi camarazi, ne-am dus să-i facem o vizită, în timp 
ce-şi inspecta tunurile lăsate în grija lui. Dar, în loc să ne 
întâmpine cu obişnuita lui voioşie, şi să ne delecteze cu 
glumele lui, el n-a făcut, spre uimirea noastră, decât să ne 
arunce o privire încruntată; şi în cele din urmă, când l-am 
luat peste picior din pricina mahmurelii lui, a apucat o 
vergea de tun, neagră şi lungă, şi ne-a împins mai încolo pe 
punte, ameninţându-ne că ne reclamă dacă mai îndrăznim 
să ne batem pe burtă cu dânsul. 

Camarazii mei s-au gândit că această uimitoare 
metamorfoză era urmarea faptului că un om slab şi vanitos 
din fire fusese promovat brusc de la rangul de simplu 
marinar la acela de subofițer. Dar cu toate că văzusem 
asemenea schimbări la unii membri ai echipajului, totuşi, în 
cazul de faţă, ştiam bine că metamorfoza se datora 
exclusiv împrejurării că omul nostru intrase în rândurile 
acelor tunari înrăiţi, ursuzi şi ţâfnoşi, şi îndeosebi faptului 
că se afla sub ordinele acelor doi zbiri nătângi - „Moş Fitil” 
şi „Ţilindru”. 

Adevărul este că toţi oamenii trebuie să-şi aleagă cu 
foarte mare grijă profesiunea şi vocaţia; de asemenea, să 
se înconjoare cu obiecte plăcute la vedere şi cu sunete 
agreabile şi liniştitoare. Multe firi angelice au ajuns să se 
asprească şi să-şi tocească sensibilitatea şi multe elanuri 
de pietate s-au stins în inimile unor oameni, care şi-au ales 
meserii nepotrivite şi au uitat să se înconjoare cu privelişti 
plăcute. Grădinarii sunt îndeobşte nişte oameni agreabili, 
cu care e o plăcere să stai de vorbă; dar feriţi-vă de tunari 
şi de paznicii arsenalelor şi ai farurilor singuratice. Căci, 
deşi veţi constata că oamenii care trăiesc în arsenale şi în 
faruri se străduiesc să cultive câteva flori în ghivece,şi 


poate chiar câte o varză, - chipurile, pentru a-şi înveseli 
puţin existenţa, - totuşi asta nu ajută la nimic: contactul lor 
cu tunurile şi muschetele face să putrezească florile; iar cât 
despre varză, cum ar putea ea, cât de varză ar fi, să 
crească într-un pământ îngrăşat cu mucegaiul de pe chila 
corăbiilor naufragiate? 

Orice om care-ar constata că se acreşte, din pricina unei 
profesiuni greşit alese, şi pe care e prea târziu ca să şi-o 
mai poată schimba, - ar trebui sfătuit să-şi îndulcească 
soarta, umplându-şi casa cu privelişti, şi sunete plăcute. În 
timpul verii, poţi aşeza la fereastră o harfă eoliană, ceea ce 
nu costă aproape nimic; poţi pune pe consola căminului o 
cochilie, ca s-o duci la ureche din când în când, pentru a-ţi 
linişti cu vuietul ei legănător sufletul, năpădit de tristeţe. 
Cât despre privelişti, ar putea fi recomandată o cupă mare 
pentru punş, vopsită în culori vesele, sau o cană olandeză 
aşezată pe-un suport între ferestre - nu vă mai gândiţi s-o 
umpleţi! Chiar şi un polonic de argint, de pe vremuri, o 
salatieră cu  incrustaţii, o damigeană pântecoasă, ori 
indiferent ce alt obiect care miroase a mâncare şi-a 
băutură, are darul de a alunga plictiseala. Dar poate că ăl 
mai bun lucru este un raft cu cărţi legate în scoarţe vesele, 
şi cuprinzând comedii, farse, cântece şi romane umoristice. 
Nici măcar nu trebuie să le deschizi - ai grijă numai ca 
titlurile lor să fie la vedere. In acest scop, Peregrine Pickle” 
este o carte bună; ca şi Gil Blas” sau cărţile lui Goldsmith”. 

Dar, din toată recuzita domestică, existentă în lume, cea 
mai potrivită pentru a te lecui de mohoreală şi a te îmbia la 
voie bună, este priveliştea unei neveste drăgălaşe. Dacă ai 
şi copii, cărora le cresc primii dinţi, nu strică totuşi ca odaia 
lor să fie situată la etaj, cât mai depărtişor - pe mare, ar 
trebui să fie situată sus, pe gabia arborelui artimon. Căci 
într-adevăr, copiii cărora le cresc primii dinţi îl pot scoate 


71 Aventurile lui Peregrine Pickle, roman picaresc, publicat în 1751 de scriitorul 
englez Tobias Smollett. 

72 Roman picaresc al scriitorului francez Le Sage (1668-1747) 

73 Oliver Goldsmith (1730-1774), scriitor englez, preromantic. 


din sărite pe un soţ. Am cunoscut trei soţi tineri şi 
promiţători care s-au acrit cu totul din pricina câte unui 
astfel de copil, care, pe lângă dinţi, suferea şi de dezinterie. 
Cu jale în suflet şi cu batista la ochi, i-am petrecut pe aceşti 
trei nefericiţi soţi tineri, unul după altul, la prematurul lor 
mormânt. 

Locurile prielnice bârfelii stârnesc bârfeala. Cine-i mai 
vorbăreţ decât funcționarii hotelurilor,  precupeţele, 
comisarii de licitaţii, cârciumarii, farmaciştii, reporterii de 
ziar, surorile de caritate şi alte asemenea persoane, care 
trăiesc în mulţime, sau asistă la scene ce se pretează la 
bârfeli? 

Singurătatea, se ştie, te face taciturn; cine-i mai taciturn 
decât scriitorii, consideraţi ca tagmă? 

O linişte interioară, pe care ţi-o impui în mijlocul unei 
mari  agitaţii exterioare, te transformă într-un om 
morocănos. Cine-i mai morocănos decât frânarii de trenuri, 
mecanicii şi timonierii de pe corăbii, sau decât lucrătorii de 
la războaiele de ţesut din fabricile textile? Căci toţi aceşti 
oameni trebuie să stea tăcuţi cât lucrează, lăsând maşinile 
să trăncănească; ei nu pot rosti nici măcar o silabă,. 

Teoria asta a mea, cu privire la miraculoasa influenţă a 
priveliştilor şi sunetelor asupra caracterului oamenilor mi-a 
fost sugerată de propria-mi experienţă la bordul fregatei 
noastre. Şi deşi văd în exemplul oferit de tunarii noştri - 
îndeosebi de acela care lucrase cândva pe gabie cu noi - 
principalul argument în sprijinul teoriei mele, trebuie să 
spun că adevărul ei era ilustrat de întregul echipaj. Care 
dintre marinari erau mai inimoşi, mai deschişi la minte, mai 
veseli, mai optimişti, mai puşi pe aventură şi pe glumă, 
decât cei de pe gabiile arborelui mare, arborelui artimon şi 
arborelui trinchet? Deveniseră generoşi la suflet din pricină 
că erau chemaţi zilnic să străbată tot greementul; iar 
lărgimea lor de vederi se datora faptului că se ridicau cu 
mult deasupra frământărilor meschine, a grijilor mărunte şi 
a nimicurilor de pe punți. 

Şi sunt încredinţat în adâncul sufletului meu că, tocmai 


datorită împrejurării că am lucrat pe gabierul mare, şi 
îndeosebi faptului că postul meu se afla pe cea mai înaltă 
vergă a fregatei - verga rândunicii mari, - sunt în măsură 
acum să înfăţişez într-un mod atât de liber, degajat, 
cuprinzător şi, mai presus de orice, imparţial lumea de pe 
un vas de război, fără să trec nimic sub tăcere, fără să 
născocesc nimic, fără să linguşesc şi să scandalizez pe 
careva, ci dându-le tuturora - de la „muşi” până la 
comandor - cuvenita caracterizare a persoanei şi a 
meritelor lor. 

Oamenii de pe gabii erau veseli pentru că aveau 
totdeauna sub ochi marea albastră, nemărginită, încreţită, 
surâzătoare şi însorită. Socot că nu se întoarce împotriva 
acestei teorii faptul că, în câte o zi furtunoasă, când faţa 
oceanului era adumbrită şi posomorâtă, unii dintre ei 
deveneau mahmuri şi preferau să stea de-o parte. 
Dimpotrivă, acest lucru nu face decât să-mi confirme teza. 
Căci chiar şi pe uscat există oameni veseli şi uşuratici din 
fire, care, când vântul de toamnă începe să bată, urlând 
prin hornuri, devin brusc ursuzi, arţăgoşi, irascibili. Ce 
poate fi mai dulce decât vechea şi gustoasa bere de malţ? 
Totuşi, tunetele fac să se acrească până şi cea mai bună şi 
mai oacheşă bere. 

Marinarii din oala fregatei noastre „troglodiţii” care 
vieţuiau în beciurile şi magaziile de sub punte, erau, mai 
toţi, oameni morocânoşi din fire, cu vederi sumbre asupra 
lucrurilor; unul dintre ei era un calvinist inveterat. In 
schimb, marinarii din „vechea gardă”, care-şi petreceau 
timpul pe puntea teugii scăldată în soare şi bătută de 
vânturi, erau nişte oameni liberi, inimoşi, caritabili şi plini 
de bunăvoință faţă de toţi ceilalţi, deşi la drept vorbind unii 
dintre ei se dovedeau a fi triste excepţii - dar excepţiile nu 
fac decât să confirme regula. 

Măturătorii şi „inspectorii de scuipători” din toate 
compartimentele navei, atât de la prova cât şi de la pupa, 
erau nişte oameni încuiaţi, mici la suflet, - desigur din 
pricina muncilor lor murdare. Acest lucru se vădea mai ales 


în cazul odioşilor „mijlocaşi”, cum erau poreciliţi gunoierii 
care măturau, noaptea, punţile de la mijlocul navei. 

Membrii fanfarei, vreo zece sau doisprezece la număr, 
care n-aveau nimic altceva de făcut decât să-şi lustruiască 
mereu instrumentele şi să cânte, din când în când, câte o 
melodie uşoară menită să stârnească puţin şuvoiul stătut 
din vinele bătrânului nostru comandor, erau cei mai veseli 
băieţi din lume. Portughezi de obârşie, fuseseră primiţi la 
bord lângă insulele Capului Verde. Luau masa împreună, 
alcătuind o bandă mai veselă chiar decât ar fi putut fi nişte 
miri tineri, la trei luni după cununie, cu totul mulţumiţi de 
nevestele lor, după ce le încercaseră. 

Dar ce anume îi făcea să fie atât de veseli? Tocmai 
meseria lor veselă şi plăcută. Ar putea oare un om meschin 
să cânte la flageolet? sau să sufle într-o trâmbiţă de alamă, 
cu forţa a o mie de viteji? Dar la voioşia muzicanţilor 
contribuia poate şi mai mult gândul consolator că, dacă 
vasul ar fi intrat vreodată în acţiune, ei ar fi fost scutiţi de 
primejdiile bătăliei. Pe navete de război, membrii fanfarei 
sunt îndeobşte non-combatanţi, care se îmbarcă ştiind 
aproape precis că, de îndată ce vasul lor ar nimeri în bătaia 
tunurilor unui vas inamic, ei ar avea privilegiul de a se 
ascunde în magazia de parâme sau în cea de cărbuni. Ceea 
ce dovedeşte că aceşti oameni deosebit de sensibili nu sunt 
prea viteji din fire. 

Uitaţi-vă acum la secunzi, la comisarul de bord, la ofiţerul 
cu navigația şi la ceilalţi ofiţeri de marină, la toţi aceşti 
„baroni”, cu buza de sus ţeapănă şi cu nasul aristocratic. 
Poate oare cineva tăgădui că, trăind de atâta vreme în 
sferele înalte ale milităriei, slujiţi de o armată întreagă de 
servitori, şi deprinşi să împartă ordine în dreapta şi-n 
stânga, - poate oare cineva tăgădui că tocmai datorită 
acestor împrejurări nasurile li s-au subţiat, devenind 
acviline şi cartilaginoase, ca la nişte aristocrați? Până şi 
bătrânul chirurg „Epidermă” avea un nas roman. 

Dar n-aş putea să-mi explic de ce era cam strâmb la trup 
primul nostru secund - mai exact, un umăr îi atârna mai jos 


decât celălalt. Când am băgat de seamă că aproape toţi 
primii secunzi întâlniți de mine pe alte nave de război, ca şi 
mulţi dintre ofiţerii doi şi trei, aveau umerii lăsaţi cam la fel, 
am dedus că trebuie să existe o regulă generală care stă la 
baza fenomenului, şi m-am apucat să-l studiez, ca pe o 
problemă interesantă. In cele din urmă, am ajuns la 
concluzia că adevărata cheie a misterului stă în faptul că ei 
poartă vreme atât de îndelungată doar un epolet (rangul lor 
neacordându-le decât unul singur). lar când reflectezi la 
împrejurarea, bine cunoscută, că mulţi ofiţeri de marină 
îmbătrânesc înainte de a ajunge să primească gradul de 
căpitan şi să poarte do; epoleţi, - care le-ar putea echilibra 
umerii, - explicaţia de mai sus nu-ţi mai pare nesigură. 


CAPITOLUL XIII 


Un pustnic în mulţime 


Deoarece am vorbit într-un capitol anterior despre poetul 

Lemsford, se cuvine să pomenesc şi de prietenii noştri Nord 
şi Williams: împreună cu Lemsford, cu Jack Chase şi cu 
tovarăşii mei de pe gabie, ei erau aproape singurii oameni 
cu care îmi plăcea să am de-a face la bordul fregatei. Căci 
nu mi-a trebuit multă vreme ca să constat că nu are rost să 
fiu intim cu oricine. A fi în relaţii strânse cu toţi marinarii, 
fără niciun discernământ, duce la tot felul de necazuri şi 
conflicte, care se sfârşesc prea adesea cu biciuirea 
vinovaţilor, şi nu numai a lor. 
Deşi eram de mai bine de un an pe fregată, zeci dintre 
marinari îmi erau - şi aveau să-mi rămână până la urmă - 
străini; nu ştiam nici măcar cum îi cheamă, şi n-aş fi în 
stare, acum, să-i recunosc dacă i-aş întâlni, din întâmplare, 
pe stradă. 

In cartul mic, din primele ore ale serii, puntea principală 
e de obicei ticsită de oameni, care se plimbă de colo până 
colo pe lângă tunuri, aidoma cetăţenilor care „iau aer” pe 
Broadway. Unii se salută grăbiţi, cu o clătinare a capului (s- 
ar putea să nu se fi văzut de-o săptămână), alţii schimbă 
câte un cuvânt amabil cu vreun amic sau fixează o întâlnire 
pentru a doua zi dimineaţa, undeva în greement, dar mai 
toţi trec unii pe lângă alţii fără a catadicsi să se salute. 
Faptul că aveam oarecum puţini prieteni la bord nu făcea 
din mine un caz special, deşi recunosc că-mi împingeam 
cam prea departe exigenţa. 

Prietenul meu Nord era un personaj oarecum aparte, iar 
dacă misterul presupune romantism, era desigur un 
personaj foarte romantic. Inainte de a căuta să fac 


cunoştinţă cu el prin mijlocirea lui Lemsford, observasem 
silueta lui înaltă, firavă şi dreaptă, mişcându-se, cu pasul 
ţanţoş al lui Don Quijote, printre pigmeii din „ariergardă”, 
unde lucra şi el. La început, mi-a făcut impresia unui om 
peste măsură de rezervat şi taciturn; fruntea i-era 
adumbrită şi încruntată; şi avea ceva aproape respingător 
în purtarea lui. Intr-un cuvânt, părea dornic să dea a 
înţelege că lista prietenilor săi pe acest vas de război era 
completă, definitiv încheiată, şi, ca atare, nu mai era loc 
pentru nimeni. Văzând însă că singurul om cu care stătea 
de vorbă era Lemsford, şi fiind prea generos din fire ca să 
mă simt jignit de răceala lui, mi-am spus că n-are rost să-l 
silesc să piardă pentru totdeauna ocazia de a face 
cunoştinţă cu un personaj atât de interesant ca mine. Şi 
apoi, vedeam limpede în ochii lui că fusese cândva cititor 
de cărţi bune - aş fi putut să bag mâna-n foc că-l înţelesese 
temeinic pe Montaigne. Imi făcea impresia că gândeşte 
serios, şi eram sigur că se călise în lupta cu adversităţile 
vieţii. Din toate aceste pricini, inima mea tânjea după el - şi 
eram hotărât să-l cunosc. 

In cele din urmă, într-o noapte liniştită, când se plimba 
singur pe puntea superioară centru, în timp ce mai toţi 
oamenii moţăiau cu capul pe afetele mortierelor, am izbutit 
să mă apropii de el şi să-l cunosc. 

în noaptea aceea am cutreierat cu el toate domeniile 
lecturii, scufundându-ne în sufletul, multor autori; în 
noaptea aceea, Cojocel Alb a învăţat mai mult decât în 
oricare altă noapte trăită de-atunci încoace. 

Era o minune de om. Mă uimea aşa cum îi uimise 
Coleridge”* pe cavaleriştii printre care se înrolase. Ce l-o fi 
mânat pe un asemenea om să se îmbarce pe un vas de 
război, nu mă duce mintea. Şi cum de izbutea să-şi 
păstreze demnitatea în mijlocul unei astfel de gloate, era 
de asemeni un mister pentru mine. Căci nu era câtuşi de 


Ta Poetul englez S. T. Coleridge (1772—1834) s-a înrolat, în tinereţe, într- 


un regiment de dragoni. 


puţin marinar - era la fel de ageamiu în treburile 
marinăreşti, ca un om de la izvoarele Nigerului. Şi cu toate 
acestea, ofiţerii îl respectau, iar mateloţilor li-era teamă de 
el. Trebuie, spus totuşi că-şi îndeplinea conştiincios 
sarcinile ce-i erau încredințate, şi avea norocul de a nu fi 
mustrat niciodată. De bună seamă că în această privinţă 
împărtăşea părerile tuturor membrilor echipajului; de aceea 
se hotărâse, de timpuriu, să se poarte în aşa fel, încât să nu 
se expună niciodată riscului de a fi biciuit. Tocmai acest 
lucru - la care se adăuga cine ştie ce durere neîmpărtăşită 
nimănui - îl făcea pe Nord să fie un fel de pustnic, pierdut 
în mijlocul mulţimii de pe vasul nostru de război. Tot de 
timpuriu cred că şi-o fi dat seama că, pentru a se feri de 
singurul lucru de care se temea - şi anume, de bici, - 
trebuia să devină un soi de mizantrop, şi să renunţe la 
multe plăceri ce i-ar fi putut face mai suportabilă viaţa în 
societate. Mai mult încă, unele dintre întâmplările petrecute 
la bord trebuie să-l fi îngrozit, făcându-l să-şi spună că, 
oricât s-ar fi izolat de ceilalţi, improbabilitatea de a cădea 
victimă  temutului bici, nu devenea niciodată o 
imposibilitate absolută. 

In discuţiile mele cu el, Nord nu pomenea un cuvânt în 
legătură cu trecutul său - un subiect despre care mai toţi 
surghiuniţii de neam ales de pe-un vas de război abia 
aşteaptă să vorbească; ei îşi povestesc pe îndelete 
aventurile de cartofori, ţin să arate cu câtă nepăsare au 
pierdut averi întregi într-o singură seară, ce pomeni au 
împărţit rudelor sărace, sau ce bacşişuri au dat portarilor, 
şi-şi evocă mai ales escapadele amoroase din tinereţe, cu 
nişte femei părăsite mai apoi şi lăsate cu inima zdrobită. 
Nord nu avea de povestit asemenea istorii. In legătură cu 
trecutul, era închis şi zăbrelit ca tezaurul Băncii Angliei. Din 
vorbele lui, nimeni dintre noi n-ar fi putut trage încheierea 
că existase cu adevărat mai înainte de a se îmbarca pe vas. 
Da, era un om cu totul aparte. 

Celălalt prieten al meu, Williams, era un yankeu 
întreprinzător din Maine, care fusese la vremea lui atât 


coropcar cât şi dascăl. Ne spunea o sumedenie de poveşti 
hazlii despre petrecerile ţărăneşti la care luase parte, şi ar 
fi putut să înşire la nesfârşit numele ibovnicelor sale. Era un 
om de treabă, isteţ, spiritual, plin de voie bună - un filosof 
vesel. Ca antidot împotriva plictiselii, era de nepreţuit; de 
aceea i l-am recomandat şi lui Nord, cu gândul de a-l face 
să se bucure şi el de foloasele societăţii sale; dar 
întunecatul Nord i-a tăiat-o scurt, chiar în seara când, ieşind 
din umbra tunurilor, am pornit tustrei la plimbare pe puntea 
principală. 


CAPITOLUL XIV 


O secetă pe o navă de război 


La puţine zile după ieşirea noastră din port, a început să 
circule un zvon care i-a băgat rău în sperieţi pe unii dintre 
marinari. lată despre ce era vorba: din pricina unei 
neglijenţe fără precedent a comisarului de bord, sau poate 
a magazionerului din Callao, cantitatea de grog de pe 
fregata noastră era aproape pe terminate. 

În Marina americană, legea permite fiecărui, membru al 
echipajului să consume zilnic câte un „gill” de alcool, 
servit în două porţii, înainte de micul dejun, şi de masa de 
prânz. La auzul bătăilor de tobă, marinarii se adună în jurul 
unui poloboc pântecos, plin cu delicioasa băutură; şi, în 
timp ce un aspirant îi strigă pe nume, ei se prezintă şi beau 
dintr-o căniţă de tablă. Niciun aristocrat care soarbe vin de 
Tokay dintr-un pocal scânteietor nu-şi linge buzele cu o 
satisfacţie mai mare decât o face matelotul, bând din 
căniţa lui. Multora dintre marinari, gândul la această căniţă 
zilnică le deschide orizontul unor peisaje mirifice, 
desfăşurându-se la nesfârşit. E marea „perspectivă a vieţii 
lor”. la-le grogul, şi viaţa nu mai are pentru ei niciun 
farmec. Nu încape îndoială că principalul stimulent ce-i ţine 
pe mulţi în Marină este încrederea lor nestrămutată în 
capacitatea guvernului american de a le furniza fără greş, 
şi sistematic, porţia zilnică de băutură. Am cunoscut destui 
nenorociţi care mi-au mărturisit că, deoarece sufereau fără 
leac de patima beţiei şi deoarece excesele lor nesăbuite îi 
aduseseră într-o asemenea stare de mizerie, încât nu mai 
aveau cum să-şi astâmpere setea pe uscat, - sfârşiseră prin 


75 Măsură de capacitate echivalentă cu 0,142 |. în Anglia, şi cu 0,1118 |. în 
Statele Unite. 


a se înrola în Marină, căci vedeau în ea un azil pentru toţi 
beţivanii, unde, pe lângă că puteau să-şi prelungească 
viaţa, datorită unui program regulat, de muncă în aer liber, 
aveau şi posibilitatea de a-şi potoli setea, de două ori pe zi, 
cu ajutorul unor porţii modeste, dar sigure. 

Odată, l-am mustrat pe un camarad de pe gabie, beţiv 
înrăit, în legătură cu aceste chefuri zilnice, dar când i-am 
spus că ele îi distrug sănătatea şi l-am sfătuit să renunţe la 
grog, în schimbul sumei de bani la care-i dădea dreptul 
legea, el mi-a răspuns, cu un aer ştrengăresc: 

— Să renunţ la grogul meu? Şi pentru ce, mă rog? Pentru 
că mi-e duşman şi mă distruge? Nu, băiete! Sunt un bun 
creştin şi ţin prea mult la duşmanul meu, ca să renunţ la 
societatea lui. 

Ne putem aşadar lesne imagina consternarea şi groaza 
ce s-au înstăpânit pe puntea tunurilor la vestea că grogul e 
pe sfârşite. 

— S-a dus grogul! urlă un bătrân matelot din „vechea 
gardă”. 

— Dumnezeule! ce durere de burtă m-a apucat! exclamă 
un om de pe gabie. 

— E mai rău decât holera! strigă unul din „ariergardă”. 

— Mai bine s-ar fi terminat, apa de băut din butoaie, zise 
un şef de cală. 

— Dar ce, suntem gâşte şi gâscani, ca să putem trăi fără 
grog? întrebă un caporal de marină. 

— Văleu! oftă un timonier, acu'o să trebuiască să bem cu 
rațele! 

— N-a mai rămas nici de-o căniţă? gemu un „mijlocaş”. 

— Nicio înghiţitură! suspină un matelot din cală. Da, 
trista veste se adeveri. Oamenii nu mai auziră bătăile de 
tobă care-i chemau la poloboc, iar jalea şi deznădejdea se 
abătură asupră-le ca un nor negru. Vasul aducea acum cu 
un mare oraş lovit de-o calamitate cumplită. Oamenii 
stăteau în grupuri răzlețe şi discutau despre necazurile lor, 
plângându-se unii pe alţii. Dinspre gabiile înalte nu se mai 
auzeau, în nopţile cu lună, cântece vesele; iar dacă se mai 


spuneau poveşti, ele erau puţine la număr, şi copleşite de 
pauze lungi. 

In această perioadă, atât de groaznică pentru mulţi, 
sergentul de bord ne comunică, spre uimirea noastră a 
tuturor, că zece oameni se îmbătaseră criţă. Aceştia fură 
aduşi în faţa catargului, iar la vederea lor îndoielile celor 
mai sceptici dintre noi se risipiră. Dar de unde anume 
făcuseră rost de băutură, nimeni n-ar fi putut spune. S-a 
observat, totuşi, că ticăloşii duhneau toţi a parfum de 
lavandă, aidoma atâtor filfizoni. 

După ce-au fost supuşi unui control, au fost băgaţi în 
închisoarea de bord, situată pe puntea principală, între 
două, tunuri. Au zăcut acolo un timp, cu braţele încrucişate 
pe piept, aşa cum îl arată atâtea efigii pe Prinţul Negru în 
nişa lui din catedrala din Canterbury.'$ 

După primul lor somn, sentinela care-i păzea a izbutit cu 
chiu cu vai să ţină în frâu mulţimea curioşilor, nerăbdători 
să afle cum de reuşiseră prizonierii să se îmbete criţă, pe-o 
asemenea secetă. Până la urmă prizonierii au fost puşi în 
libertate, şi atunci taina a putut fi dezlegată. 

Se pare că unul dintre ei, un om descurcăreţ, care 
suferea cumplit din pricina pomenitei secete, avusese subit 
o idee strălucită. El prinsese de veste că stewardul 
comisarului de bord avea o cantitate enormă de apă-de- 
colonie, pe care-o adusese clandestin pe vas, cu scopul de 
a o vinde, pe cont propriu, localnicilor de pe coastă; dar 
cum cantitatea era mult mai mare decât cererea, iar la 
bordul fregatei nu existau alţi clienţi în afară de 
locotenentul „Boţ de parâmă”, stewardul se întorcea în 
patrie cu peste o treime din stocul iniţial. Pentru a nu mai 
lungi povestea, acest slujbaş s-a lăsat convins, într-o 
discuţie purtată pe ascuns cu împricinaţii, să se despartă de 
o duzină de sticle, cu al căror conţinut se delectaseră, 
vestea s-a răspândit în rândurile întregului echipaj, fiind 
76 „Prinţul Negru”, poreclă dată lui Edward, fiul cel mare al regelui englez 
Edward al Ill-lea (1330—1370). In catedrala din Canterbury există un 
monument ce-l înfăţişează pe „Prinţul Negru” culcat, în armura lui. 


ascunsă doar ofiţerilor şi subalternilor lor, iar în noaptea 
aceea, sticlele lunguieţe, cu gâturi de barză, umplute eu 
apă-de-colonie au fost golite pe furiş prin felurite unghere şi 
azvârlite în mare, prin saborduri. Cu zahăr brun, luat din 
dulăpioarele „cluburilor”, şi cu apă iartă, cerşită de la 
bucătari, oamenii au preparat tot felul de punşuri, groguri şi 
cocktailuri, în care lăsau să cadă şi câte un strop de catran, 
ca o fărâmă de pâine prăjită, chipurile pentru a da aromă 
băuturii. Fireşte, toată treaba a fost făcută în cea mai 
desăvârşită taină; şi deoarece trecuse o noapte întreagă 
după cheful lor, petrecăreţii păreau să fie oarecum la 
adăpost de pericolul de a fi prinşi; iar cei care băuseră 
peste măsură, au avut un răgaz de douăsprezece ore 
pentru a se trezi, înainte de ivirea zorilor. 

A doua zi, de la prova la pupa, întreaga fregată mirosea 
ca un budoar; până şi găleţile de catran păreau parfumate; 
iar din gura multor tunari bătrâni, cărunţi şi aprigi, ieşea 
cea mai înmiresmată suflare. 

Uluiţi, secunzii umblau de colo până colo, adulmecând 
furtuna; iar domnul „Boţ” n-a mai fost nevoit, măcar de 
data asta, să-şi fluture pe la nas batista parfumată. Era ca 
şi cum am fi navigat pe lângă un țărm înmiresmat, în 
anotimpul violetelor. 


„... Pe multe leghe, 
Bătrânul Ocean zâmbea, înveselit 
De binecuvântatele miresme”. 


Dar vai! aceste miresme nu puteau rămâne 
nedescoperite; sergentul de bord şi caporalii lui aflară în 
curând taina, punând laolaltă informaţiile răzlețe căpătate 
de la unii sau alţii. Stewardul comisarului fu chemat să dea 
socoteală, iar de atunci încoace la bordul vasului 
„Neversink” nu s-a mai putut bea niciun punş de lavandă şi 
niciun grog din apă-de-colonie. 


CAPITOLUL XV 


Un club al mâncătorilor de carne sărată şi un 
aviz de a-l părăsi 


Cam pe vremea incidentului cu apa-de-colonie, mi s-a 
întâmplat să fiu jignit în amorul meu propriu şi zdruncinat 
până în străfundurile sufletului, de o aluzie politicoasă pe 
care mi-a făcut-o bucătarul echipei mele. Pentru a înţelege 
despre ce este vorba, se cuvine să dau mai întâi unele 
explicaţii. 

Marinarii de rând de pe o fregată sunt împărţiţi în treizeci 
până la patruzeci de echipe, sau cluburi, trecute în registrul 
comisarului de bord sub denumirea: clubul nr. 1, clubul nr. 
2 etc. Membrii fiecărei echipe îşi pun laolaltă rațiile sau 
proviziile şi-şi iau micul dejun, prânzul şi cina, la orele fixate 
lor, pe puntea principală, între tunuri. Printr-o rotaţie fără 
greş, membrii fiecărei echipe (cu excepţia subofiţerilor) îşi 
asumă pe rând funcţiile de bucătar şi de ospătar şi exercită 
în acelaşi timp un control asupra tuturor treburilor 
„Clubului”. 

Bucătarul are la rându-i sarcina de a veghea asupra 
intereselor generale ale echipei respective, având grijă ca, 
atunci când sunt împărţite rațiile de carne, pâine etc., 
echipa să-şi primească partea cuvenită, fără nicio ştirbire. 
El dispune de un dulăpior, în care-şi ţine oalele, tingirile, 
lingurile, precum şi mici rezerve de zahăr, melasă, ceai şi 
făină. 

Dar, deşi i se spune „bucătar”, la drept vorbind el nu este 
câtuşi de puţin bucătar, deoarece mâncarea pentru întregul 
echipaj este preparată de un slujbaş înalt şi temut, numit în 
mod oficial „bucătarul vasului” şi secundat de câţiva 
oameni care-l ajută. 


Pe fregata noastră, acest personaj era un om de culoare, 
foarte cilibiu, pe care marinarii îl porecliseră „Moş Cafea”, 
iar ajutoarele sale, tot tuciurii, primiseră porecle şi mai 
poetice: „Rază de soare”, „Apă de roze” şi „Zi de mai”. 

Gătitul nu necesite prea multă pricepere, deşi „Moş 
Cafea” ne asigura adesea că absolvise înalta şcoală a Casei 
Astor din New York, sub directa supraveghere a faimoşilor 
Coleman şi Stetson. N-avea, practic, altceva de făcut decât 
să-şi ţină curate şi lucioase cele trei cazane uriaşe, în care 
erau fierte zilnic sute de livre de carne. In acest scop, „Rază 
de soare”, „Apă de roze” şi „Zi de mai” dădeau fuga în 
fiece dimineaţă la bucătărie, unde, goi până la brâu, şi 
înarmaţi cu săpun şi nisip, se apucau de frecat. Folosind 
aceste materiale într-un mod foarte viguros, izbuteau, cu 
preţul unei intense transpiraţii, să dea un luciu frumos 
pereţilor interiori ai căldărilor. 

„Rază de soare” era cântăreţul acestui trio, căci în timp 
ce toţi trei frecau de zor metalul, el îi însufleţea pe ceilalţi 
cu nişte admirabile cântece din San Domingo, dintre care 
unul suna astfel: 


„Îmi pierdui, of, of! în barcă-un pantof! 
Aoleo, băiete! 

Și-ntr-o pilotină, pe o mare lină, 

Una dintre ghete! 

Freacă deci căldarea, freac-o tare, 

Să lucească-n soare!” 


Ascultându-i pe africanii aceia, care-şi uşurau, munca 
prin cântecele lor vesele, nu-mi puteam stăpâni un 
simţământ de revoltă împotriva unei reguli imemoriale, ce 
le interzice marinarilor de pe-un vas de război să cânte, aşa 
cum fac cei din flota comercială, când trag parâmele sau 
execută vreo altă manevră. Singura muzică îngăduită pe-un 
vas de război în asemenea momente este cea a fluieratului 
strident al ajutorului de boţman, - o muzică mai 
îngrozitoare decât absenţa oricărei, muzici. lar dacă 


ajutorul de boţman nu se află prin preajmă, mateloţii 
trebuie să tragă parâmele într-o adâncă tăcere, întocmai ca 
nişte ocnaşi; sau, de nu, să încerce a-şi armoniza mişcările, 
cântând maşinal: un, doi, trei, şi trăgând împreună după 
aceea. 

După ce „Rază de soare”, „Apă de roze” şi „Zi de mai” au 
dat căldărilor un asemenea lustru, încât, dacă ai vâr 
înăuntru o mănuşă albă, din piele de căprioară, ar ieşi fără 
nicio pată - ei o zbughesc din văgăunile lor şi pun la fiert 
apă, pentru cafea. Când cafeaua a fiert, şi a fost pritocită în 
nişte găleți speciale, bucătarii diferitelor echipe vin cu 
carnea sărată - pachete legate cu sfoară şi etichetate, care 
sunt azvârlite grămadă în aceleaşi cazane, ca să fiarbă. 
După ce carnea e pescuită cu o furcă uriaşă, în cazane e 
turnată apa pentru ceaiul de seară, care are, din această 
pricină, o aromă asemănătoare celei a supei de oase. 

Din cele de mai sus se poate vedea că „bucătarul” unei 
echipe nu prea are ce face, în materie de gătit, munca lui 
rezumându-se la transportarea proviziilor din marea 
bucătărie democratică a vasului. Totuşi, în unele privinţe, 
slujba lui îi dă destulă bătaie de cap. De două ori pe 
săptămână fiecare marinar primeşte câte o raţie de unt şi 
de brânză, iar bucătarul e singurul păstrător al acestor 
delicatese. Marea lui dificultate este de a-şi gospodări atât 
de bine proviziile, încât să-i mulţumească pe toţi. Unii 
mâncăi ar vrea să înghită tot untul la o singură masă, şi să 
isprăvească şi brânza în aceeaşi zi; alţii pretind ca lactatele 
să fie puse de-o parte pentru zilele de post, când nu se 
serveşte altceva decât pâine şi carne; alţii, în sfârşit, ar 
vrea să li se dea câte o fărâmiţă de unt şi de brânză, ca 
desert, la fiece masă. Toate aceste puncte de vedere dau 
naştere la nesfârşite discuţii, certuri şi altercaţii. 

Câteodată, îl poţi vedea pe bucătar aşezat pe un butoiaş 
de chibrituri în capul unei mese improvizate pe punte, între 
tunuri, şi aşternută cu propriu-i ştergar - un dreptunghi ele 
pânză pictată - pe care stau înşirate oale, castroane şi 
gamele; cu nădragii sumeşi, şi cu braţele dezvelite, 


dumnealui prezidează ospăţul. A 

— Uite ce e, băieţi, astăzi nu puteţi căpăta unt. Il pun de- 
o parte pentru mâine. Habar n-aveţi ce preţ are untul, măi 
băieţi! Hei, Jim, ia-ţi jos copita de pe ştergar! La naiba, unii 
dintre voi n-au maniere nici cât porcii! Repede, repede, 
băieţi! Haliţi mai repede, căci mai am de pregătit aluatul 
pentru mâine. Unii dintre voi halesc încet de parcă eu n-aş 
avea nimic altceva de făcut decât să şed pe butoiaşul ăsta 
şi să mă uit. Hai, băieţi, aţi halit destul! Căraţi-vă de-aici, şi 
lăsaţi-mă să strâng masa. 

Cam aşa ne vorbea unul dintre bucătarii numiţi periodic 
în fruntea „clubului” numărul 15. Era un flăcău înalt şi 
energic, care fusese cândva frânar de cale ferată, şi care ne 
ţinea din scurt: nu exista apel împotriva deciziilor lui. 

Dar situaţia se schimba când le venea rândul altora 
dintre noi. Atunci, trebuia să fim cu băgare de seamă; 
mâncatul devenea o corvoadă plicticoasă, iar digestia ni- 
era serios stânjenită de un discurs neprietenos privitor la 
carnea sărată. 

Aveam uneori senzaţia că hartanele de porc fierte cu păr 
cu tot, încât semănau cu bărbiile ţepoase şi sfrijite ale unor 
cazaci nespălaţi şi lihniţi de foame - nu erau deloc străine 
de atmosfera încordată ce domnea adesea în „clubul” 
nostru. Oamenii jupuiau pielea tare a bucăţilor de porc, de 
parc-ar fi fost nişte Piei-Roşii scalpând capetele unor 
creştini. 

Unii îl înjurau pe bucătar, învinuindu-l că ne-ar drămui 
untul şi brânza, ca să le pună deoparte pentru sufleţelul lui 
- poate ca să le vândă cu suprapreţ altor echipe şi ca să se 
îmbogăţească astfel pe socoteala noastră. Alţii îl blestemau 
pentru murdăria lui,şi-şi examinau cu un ochi foarte critic 
blidele şi castroanele, răzuindu-le cu briceagul. Bucătarul 
era batjocorit apoi pentru „aluaturile” lui nenorocite şi 
pentru alte preparate deficitare. 

Băgând de seamă, încă de la început, toate aceste 
lucruri, eu, Cojocel Alb, eram tare necăjit la gândul că o să- 
mi vină şi mie rândul odată şi-odată, să primesc asemenea 


mustrări. Nu ştiam, cum aş fi putut să scap. Totuşi, când 
mi-a venit în sfârşit rândul, am primit cu resemnare cheile 
de la dulapul cu alimente, rugându-mă fierbinte Cerului să- 
mi dea tăria de a îndura. Mă hotărâsem să fiu un ospătar, 
imparţial, şi să-i servesc pe toţi cum se cuvine, ca să n-aibă 
ce cârti împotrivă-mi. 

In prima zi trebuia făcut un „aluat” - treabă ce le revenea 
bucătarilor, deşi fiertul pomenitului „aluat” intra în 
atribuţiile lui „Moş Cafea” şi ale ajutoarelor sale. Mi-am pus 
în gând să mă pregătesc temeinic pentru „aluatul” acela, 
să-mi concentrez toate energiile asupra lui şi să-i insuflu 
însuşi duhul artei, realizând o capodoperă a genului, un 
„aluat” care să le dea de ruşine pe toate celelalte, şi să-mi 
facă memorabilă scurta domnie. 

Am obţinut de la magazioner făina şi stafidele cuvenite, 
iar de la „Moş Cafea” seul de vacă; apă, am luat cât am 
avut nevoie, din poloboc. După aceea m-am dus în vizită la 
ceilalţi bucătari, pentru a compara reţetele lor de „aluat”; 
după ce le-am cumpănit bine pe toate, luând din fiecare 
câte un ingredient menit să asigure originalitatea propriei 
mele reţete, m-am apucat de treabă, cu o hotărâre 
solemnă. Punând diferitele părţi componente într-o formă 
de tablă, le-am frământat vreme de-o oră, fără să-mi pese 
de bieţii mei plămâni, siliţi să respire într-un ritm nimicitor; 
am scurs apoi aluatul semilichid într-un sac de pânză, pe 
care l-am legat la gură şi, adăogându-i eticheta, l-am 
predat lui „Apă de roze”, care a azvârlit preţiosul sac într- 
un cazan, laolaltă cu alte câteva duzini de saci. 

Clopotul de bord bătu de opt ori. Boţmanul şi ajutoarele 
sale îi chemară pe marinari la masă; oamenii din echipa 
mea luară loc, cu cuţitele-n mâini, la masa pe care-o 
aşternusem cu un ştergar, - gata să se năpustească asupra 
„aluatului”. Aşteptând în bucătăria cea mare să-mi vină 
rândul, am primit în cele din urmă sacul cu „budincă”; l-am 
adus la ai mei, şi am început să-i desfac băierile. 

A fost un moment, aş putea spune, de spaimă, de 
nelinişte. Mâinile îmi tremurau; ochii tuturor erau, aţintiţi 


asupră-mi: erau în joc faima şi onoarea mea. Am dezvelit 
încetişor „aluatul”, legănându-l pe genunchi, întocmai cum 
leagănă doica un prunc înainte de culcare. Emoţia mi-a 
sporit în clipa când am tras sacul în jos, şi a devenit intensă 
în momentul când am pus „budinca” în farfuria întinsă de-o 
mână nerăbdătoare. Dar vai! „budinca” a căzut, ca un om 
împuşcat la o petrecere! Era, pasămite, mai grea decât 
inima unui păcătos; şi tare - ca faimosul cocoş care-a 
cântat în zorii zilei când Petru a spus o minciună. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, oameni buni, îngăduiţi- 
mi să vă spun un cuvânt. Mi-am făcut datoria în ce priveşte 
„aluatul”, mi-am... 

Dar camarazii mei mi-au înecat scuzele sub un potop de 
reproşuri. Unul dintre ei a propus ca fatala „budincă” 
să-mi fie legată la gât, ca o piatră de moară, iar eu însumi 
să fiu azvârlit peste bord. Ce mai?! o făcusem iartă! 
„Budinca” aceea avea să-mi apese ca o povară grea 
pântecul şi sufletul. 

Eram disperat; ajunsesem să urăsc popularitatea - 
răspundeam cu dispreţ la disprețul oamenilor, până când, 
săptămâna mea de servici la bucătărie s-a sfârşit, şi i-am 
putut astfel înmâna succesorului meu cheile dulăpiorului cu 
alimente, vârâte în sacul pentru budincă. 

Intre mine şi oamenii din această echipă relaţiile nu 
fuseseră niciodată prea cordiale; încă de la început, se 
arătaseră porniţi împotriva cojocelului meu alb. Pe semne 
că-şi văârâseră în cap ideea stupidă că purtam acest cojocel 
ca să-mi dau aere, şi să par un om important, - sau poate 
ca să ascund în el unele bunătăţi şterpelite din dulăpiorul 
cu alimente. Numai că, la drept vorbind, nici ei nu prea 
erau nişte sfinţi; având în vedere cele pe care le voi descrie 
îndată, această mărturisire poate să treacă drept pură 
răutate - dar simt nevoia să-mi descarc sufletul. 

După săptămâna în care-am fost de servici la bucătărie, 
oamenii din echipa mea şi-au schimbat treptat purtarea 
faţă de mine; au început să mă jignească, au devenit reci şi 
distanţi; nu-mi mai adresau decât rareori vreun cuvânt, în 


timpul meselor, şi atunci, doar pentru a face aluzii 
maliţioase la „budinca” mea, ca şi la cojocelul meu, din 
care, cică, în zilele ploioase, se scurgeau stropi de apă pe 
ştergarul ce acoperea masa. Totuşi, nu bănuiam că ar 
putea pune ceva la cale împotriva mea. Dar vai! tocmai 
asta făceau! 

Intr-o seară, când eram cu toţii la cină, am băgat de 
seamă anumite ochiade şi semne schimbate în tăcere cu 
bucătarul de servici. Acesta era un individ scund şi mieros, 
care fusese cândva, pe uscat, patronul unei bodegi unde se 
serveau stridii. Omul ăsta îmi purta pică. Aruncând o privire 
ştergarului de pe masă, el spuse că unii oameni nu ştiu 
niciodată când anume absenţa lor e mai de dorit decât 
prezenţa lor. Fiind vorba de o observaţie cu caracter 
general, am aprobat-o în tăcere, cum ar fi făcut orice om cu 
scaun la cap. Dar această remarcă a fost urmată de o alta, 
şi anume, că unii oameni nu numai că nu ştiu niciodată 
când sunt indezirabili, dar se încăpăţânează să rămână în 
societatea în mijlocul căreia prezenţa lor e de nedorit, şi 
tulbură în felul acesta liniştea pomenitei societăţi. Era, însă, 
tot o observaţie cu caracter general, care nu putea fi 
respinsă. In tăcerea lungă şi rău prevestitoare ce se lăsase, 
am băgat de seamă că ochii tuturor erau aţintiţi asupra 
mea şi a cojocelului meu alb; bucătarul începu apoi să 
explice cât de neplăcută e prezenţa unui veşmânt veşnic ud 
într-o sală de mese, mai ales când acest veşmânt este alb. 
Atacul venea mai aproape de ţintă. 

Da, camarazii mei voiau să mă elimine din rândurile lor; 
eram însă hotărât să mai zăbovesc puţin printre ei, fără să 
bănuiesc că  bucătarul-moralist va continua să mă 
împroaşte cu insinuările lui, de faţă cu toţi ceilalţi. Dar, 
dându-şi seama că pe aceste căi ocolite n-o să-şi atingă 
niciodată ţinta, schimbă macazul: pe scurt, îmi aduse la 
cunoştinţă că toţi membrii echipei, aci de faţă, mă 
avertizau că trebuie să-mi caut un alt loc de masă, întrucât 
nu mai priveau cu ochi buni nici societatea mea, nici pe 
aceea a cojocelului meu alb. 


Am rămas perplex. O asemenea lipsă de tact şi 
delicateţă! Bunul simţ ar fi trebuit să le sugereze că o 
comunicare de acest gen se cuvine făcută într-o discuţie 
între patru ochi, sau - şi mai bine - prin scris. M-am ridicat 
numaidecât de la masă, mi-am strâns cojocelul pe trup şi, 
înclinându-mă, am plecat. 

Trebuie să spun că, a doua zi, am fost primit cu braţele 
deschise de o echipă strălucită - echipa numărul 1! - care-l 
avea în rândurile ei pe nobilul meu staroste Jack Chase! 

Echipa aceasta era alcătuită mai ales din fruntaşii de pe 
puntea tunurilor care, dintr-o explicabilă mânarie, îşi 
spuneau „Clubul tunurilor de mare calibru” înțelegând prin 
asta că erau, toţi, nişte oameni de mare capacitate 
intelectuală şi fizică. Masa lor era bine plasată. La stânga 
aveau ca vecini echipa nr. 2, alcătuită din diverşi 
petrecăreţi şi glumeţi, care-şi savurau cu un spirit epicureic 
mâncarea, şi erau cunoscuţi sub denumirea de „societate 
pentru distrugerea cărnii de vacă şi de porc”. La dreapta 
aveau ca vecini echipa nr. 31, alcătuită în întregime din 
oameni de pe gabii - nişte flăcăi aprigi şi focoşi, care-şi 
ziceau „Invincibilii de pe «Neversink»”. In faţă se afla una 
din echipele corpului de marină, cuprinzând elita acestui 
corp - cei doi caporali, toboşarul şi fluierarul, precum şi 
şase-şapte soldaţi neaoşi-americani, destul de cilibii, care 
luptaseră în campania contra seminolilor”, iar acum îşi 
pipărau masa cu istorii despre ambuscadele crâncene din 
mlaştinile Floridei; unul dintre ei istorisea o poveste 
uluitoare, despre lupta lui corp la corp cu Osceola, 
căpetenia indiană, cu care se bătuse din zori până la 
vremea micului dejun. Acelaşi soldat bătăios se mai lăuda 
că ar fi în stare să-ţi smulgă o aşchie dintre dinţi, de la 
douăzeci de paşi, - ar fi pus rămăşag pe orice sumă de bani 
ca s-o dovedească; negăsind însă niciun amator, a rămas 
cu lauda. 


77 Seminoli, trib indian, ai cărui supraviețuitori se găsesc astăzi pe teritoriul 
statului Oklahoma în S.U.A. 


Pe lângă numeroasele atracţii pe care ţi le oferea, 
„Clubul tunurilor de mare calibru” mai avea şi avantajul că, 
datorită prezenţei în rândurile sale a atâtor subofiteri, toţi 
membrii săi erau scutiţi să lucreze ca bucătari şi ca 
ospătari. Un „bucătar permanent” se ocupa de aceste 
treburi, pentru toată durata expediției. Era un lungan sfrijit, 
cu faţa palidă, cunoscut sub porecla „Fus de ancoră”. In 
zilele foarte călduroase, el obişnuia să-şi facă vânt, la 
masă, cu poala hainei sau cămăşii, pe care-o purta, 
şleampăt, deasupra pantalonilor. Jack Chase, preşedintele 
„Clubului”, îl mustra adeseori pentru această abatere de la 
codul bunelor maniere, dar obiceiul ăsta, al „bucătarului 
permanent”, devenise, pe cât se părea, un nărav de 
nevindecat. Tot Chase a încercat însă, în repetate rânduri, 
să-l scuze pe mitocan în faţa mea, simțind probabil nevoia 
de a-mi menaja susceptibilitatea de nou venit în rândurile 
„Clubului”. Într-o zi, el şi-a încununat observaţiile printr-o 
remarcă filosofică: 

— Ce vrei, dragă Cojocele Alb, la ce te poţi aştepta din 
parte-i? Tot rău, vine din faptul că distinsa noastră echipă e 
nevoită să stea la masă cu bucătarul ei. 

La bordul fregatei se aflau mai mulţi „bucătari 
permanenţi” - îndeobşte nişte oameni de nimic, incapabili 
să nutrească vreun sentiment ales şi să viseze la cucerirea 
unor lumi noi; ei se mulţumeau să-şi prepare „budincile”, să 
aştearnă masa, şi să strângă farfuriile de câte trei ori pe zi, 
- şi asta, în toţi cei trei ani ai călătoriei. Foarte rareori îi 
puteai vedea pe spardec, fiindcă stăteau mai tot timpul 
departe de privirile oamenilor. 


CAPITOLUL XVI 


Instrucţia militară pe un vas de război 


Pentru un om liniştit din fire, aplecat spre meditaţie şi 
ostil vacarmului, eforturilor fizice exagerate, şi oricărei 
forme de agitaţie inutilă, nimic nu poate fi mai trist decât 
aşa-zisa „mobilizare generală”, practicată pe toate vasele 
de război; denumirea e cum nu se poate mai potrivită, 
deoarece este vorba de participarea întregului echipaj. 

Intrucât scopul precis pentru care e construit şi lansat la 
apă un vas de război este acela de a susţine lupte navale, 
se consideră, fireşte, necesar ca echipajul să fie instruit 
temeinic în tainele meşteşugului militar. De unde, aceste 
exerciţii de „mobilizare generală”, în care toţi mateloţii sunt 
trimişi la posturile lor lângă tunurile de pe diferitele punti, 
unde se înscenează lupte cu un inamic fictiv. 

Apelul este lansat de toboşarul vasului; acesta execută 
un fel de marş într-o cadență sacadată, ce aminteşte de 
paşii unor grenadiri care-şi lovesc călcâiele de fier. E un 
cântec. Foarte frumos, după cum se poate vedea din 
refrenul următor: 


„De piatră ni-s navele, ni-s veseli flăcăii, 
Și gata să lupte, da, gata oricând 
Să lupte şi veşnic să-nvingă, luptând.” 


Pe vreme călduroasă, acest exerciţiu la tunuri este 
extrem de neplăcut, ca să nu spun mai mult, căci te face să 
năduşeşti şi să te-ncingi amarnic. Eu, unul, nu-l puteam 
suferi. 

Sunt la fel de curajos ca luliu Cezar, iar la nevoie mă pot 
bate ca un al doilea Caius Marcius Coriolanus. Dacă scumpa 


şi-n veci glorioasa mea patrie ar fi vreodată ameninţată de 
năvălitori, iar Congresul mi-ar ordona să încalec pe-un cal 
de război, în avangardă, s-ar vedea atunci cum ştiu să-mi 
fac datoria! Dar să te speteşti şi să năduşeşti într-o bătălie 
fictivă; să-ţi iroseşti preţioasa suflare a preţiosului trup într- 
un simulacru ridicol; să alergi pe punți prefăcându-te că 
transporţi în cală trupurile celor ucişi sau răniţi; să-ţi bagi în 
cap că vasul a explodat, pentru a-ţi cultiva „prezenţa de 
spirit”, în vederea unor explozii reale, - toate acestea, eu le 
dispreţuiesc, căci sunt nedemne de un matelot adevărat şi 
de un om curajos. 

Acestea erau sentimentele mele, atunci ca şi acum; dar 
cum la bordul fregatei, libertatea mea de gândire nu 
mergea până la libertatea de expresie, eram silit să ţin 
aceste sentimente ascunse în propriu-mi suflet, deşi mă 
bătea uneori gândul să-i adresez domnului comandor o 
scrisoare confidențială pe această temă. 

Postul meu în baterie se afla la una din mortierele pentru 
ghiulele de 32 de funţi, în partea dinspre tribord a punţii de 
comandă”. Postul acesta nu-mi plăcea deloc, deoarece, 
după cum se ştie, în timpul unei bătălii navale puntea de 
comandă este unul din cele mai expuse locuri de pe-o navă 
de război, din pricină că acolo sunt prezenţi ofiţerii cu 


78 Pentru uzul eventualilor cititori Quakeri, nu strică să explicăm în câteva 
cuvinte ce înseamnă o mortieră. Mortiera este un tun relativ scurt şi uşor 
pentru calibrul său. O mortieră care lansează ghiulele de 32 de funţi cântăreşte 
incomparabil mai puţin decât un tun cu ţeavă lungă, care aruncă ghiulele de 
numai 24 de funţi. Ea se mai deosebeşte de un tun lung şi prin faptul că e 
manevrată cu ajutorul unui trăgător plasat dedesubt, în loc de braţele laterale 
scurte, numite pivoti. De asemenea, afetul ei se deosebeşte de acela al unui 
tun cu ţeavă lungă, prin mecanismul de glisare de care dispune - întocmai ca o 
masă ce se poate mări; dar gâsca de pe masa aceasta e o gâscă de fier, 
umplută cu materialele cele mai indigeste. În linie dreaptă, bătaia unei mortiere 
nu depăşeşte 150 de iarzi, adică mult mai puţin decât bătaia unui tun lung. Dar 
când e de mare calibru mortiera poate azvârli, în aceste limite, tot soiul de 
proiectile distrugătoare, fiind astfel foarte periculoasă de aproape. Mortierele se 
pot găsi acum pe punţile multor nave engleze şi americane. Armamentul mai 
tuturor fregatelor moderne se compune în întregime din mortiere (în engleză 
carronade (n. t.) - nume derivat din acela al satului Carron din Scoţia, în ale 
cărei vestite topitorii a fost turnat pentru prima oară acest Atila de fier) (n. a.). 


rangurile cele mai înalte; inamicul are uneori prostul şi 
grosolanul obicei de a trage la ţintă în butonii lor. Dacă am 
fi întâlnit o navă inamică, n-ar fi fost de mirare ca vreun 
ţintaş prost, de pe gabiile navei aceleia, să mă găurească 
pe mine c-un glonţ, în loc să-l nimerească pe comandor! 
Dacă l-ar fi nimerit, de bună seamă că el nu s-ar fi sinchisit 
prea mult, fiind deprins cu asemenea lucruri - de fapt, avea 
şi aşa un glonţ în trup. Pe când eu, eram cu totul neobişnuit 
să văd zburându-mi în jurul capului gloanţele astea, trase la 
întâmplare. Şi apoi, fregata noastră era un vas-amiral, şi 
toată lumea ştie ce loc periculos a fost puntea de comandă 
a vasului amiral al lui Nelson în timpul bătăliei de la 
Trafalgar, - gabiile navelor inamice erau înţesate de soldaţi 
care trăgeau de sus în amiralul englez şi-n ofiţerii săi. Mulţi 
marinari aflaţi la tunurile de pe acea punte vor fi primit, 
sărmanii, câte un glonţ destinat vreunui purtător de epoleţi. 

Mărturisindu-mi deschis simţămintele în legătură cu 
acest subiect, nu renunţ câtuşi de puţin la pretenţia de a fi 
socotit un om de curaj, ci îmi proclam doar refuzul 
categoric de a fi împuşcat în locul altuia. Dacă e să fiu 
împuşcat, vreau ca inamicul să ştie precis că eu sunt 
persoana pe care dorea s-o împuşte. Acel Trac viteaz care i- 
a trimis regelui Macedoniei, laolaltă cu complimentele sale, 
o săgeată cu inscripţia: „Pentru ochiul drept al lui Filip”, a 
dat un frumos exemplu tuturor războinicilor. Graba 
dezordonată şi lipsită de discernământ cu care se bat astăzi 
atât marinarii cât şi soldaţii, îl umple de jale pe orice 
veteran serios şi conştiincios, îndeosebi dacă se nimereşte 
să aibe o minte ordonată, de contabil. Nu mai e vorba de 
iscusinţă sau de curaj. Două tabere, înarmate cu plumb şi 
cu fier, se învăluie într-un nor de fum şi îşi lansează în toate 
direcţiile proiectilele. Dacă te nimereşti în calea lor, eşti 
lovit, poate chiar omorât; dacă nu, scapi. In luptele navale, 
dacă ai norocul sau ghinionul - depinde de caz - să-ţi vezi 
arborele trinchet aruncat peste bord de o ghiulea trasă la 
întâmplare prin norul de fum, şi apoi cârma demontată de o 
altă ghiulea, - te pomeneşti dezarmat, la cheremul 


A 


inamicului, care, în consecinţă, se proclamă învingător, deşi 
această onoare îi revine de drept legii Gravitaţiei, ce 
acţionează asupra proiectilelor trase de inamic prin fum. In 
loc să-şi lanseze-n văzduh plumbul şi fierul, ar fi, deci, mult 
mai cinstit ca adversarii să azvârle un ban în aer şi să vadă 
cine-a câştigat, adică pajura. 

Mortiera la care eram postat era cunoscută sub 
denumirea de „Tunul nr. 5”, şi se afla sub supravegherea 
primului secund. Servanţii, însă, îi ziceau „Bei cea 
oacheşă”. 

Porecla asta îi fusese dată de către tunarul-şef, un negru 
chipeş, în cinstea iubitei sale, o femeie de culoare din 
Philadelphia. Eu mânuiam vergeaua şi buretele acestei 
mortiere - le mânuiam cu pricepere şi râvnă. N-am nici un 
fel de îndoială că, dacă eu şi mortiera mea am fi luat parte 
la bătălia Nilului, ne-am fi cucerit amândoi nemurirea: 
vergeaua ar fi fost agăţată undeva în catedrala 
Westminster, iar eu, înnobilat de regele Angliei, aş fi primit 
din mâna parfumată a secretarului particular al Maiestăţii 
sale o epistolă scrisă de augusta-i mână. 

Dar era tare greu să vâri şi să scoţi prin sabord matahala 
aceea de fier, mai ales că trebuia s-o faci într-o clipă. Apoi, 
la auzul unui ordin înfricoşător, scrâşnit printre dinți de 
însuşi căpitanul, trebuia să alergăm de la tunurile noastre 
şi, punând mâna pe lăncii şi pistoale, să alungăm o armată 
imaginară care, potrivit fanteziei ofiţerilor noştri, ne lua cu 
asalt nava, din toate părţile. După ce dădeam iama în 
atacatori, ne repezeam înapoi la tunuri, şi iar ne smuceam 
coatele din încheieturi. 

Intre timp, de pe gabia arborelui trinchet se auzea 
strigătul: „Foc! foc! foc! „ şi o echipă de mateloţi punea în 
funcţiune o tulumbă. Pe urmă, se auzea „Foc!” pe puntea 
principală, şi atunci întreaga navă intra în panică, de parcă 
ar fi izbucnit un incendiu pe-un penitenciar plutitor. 

N-au oare habar ofiţerii din flota noastră, de regulile 
elementare ale sănătăţii? Nu ştiu ei oare că acest exerciţiu 
violent, care se ţine de obicei îndată după o masă copioasă, 


poate provoca dispepsie? Mâncarea nu ne mai făcea nicio 
plăcere; gustul fiecărei îmbucături era distrus de gândul că 
în clipa următoare am fi putut auzi bătăile de tobă ale 
apelului. 

Căpitanul nostru era un asemenea zbir, încât uneori 
poruncea să fim treziţi din hamace în toiul nopţii, şi atunci 
urma o scenă pe care pana şi cerneala n-au puterea s-o 
descrie. Cinci sute de bărbaţi stăteau în picioare, se 
îmbrăcau, îşi luau aşternutul şi alergaţi spre plasele în care 
trebuiau să-l aşeze; după care, dădeau fuga la posturile lor 
- fiecare îmbrâncindu-şi vecinul - unii sus în greement, alţii 
jos în cală, unii într-o direcţie, alţii în direcţia contrară; şi, în 
mai puţin de cinci minute, fregata era gata de luptă, şi 
învăluită într-o tăcere de mormânt; aproape fiecare om se 
afla exact în locul unde ar fi fost dacă inamicul ar fi atacat 
aievea. Întocmai ca un miner din Cornwall în puţul lui, 
tunarul scormonea în arsenalul de sub popotă, luminat de 
nişte felinare puse înapoia unor geamuri fixate în cloazonul 
navei. „Pulberarii”, adică băieţii care transportau cartuşele, 
circulau printre tunuri, unde încărcătorii stăteau gata să le 
primească. 

„Pulberarii” aceştia joacă un rol ciudat în timpul unei 
bătălii. Intrarea în arsenalul unde-şi procură hrana pentru 
tunuri, este acoperită de un paravan de lemn, în spatele 
căruia stă un tunar care-i serveşte pe oameni cu cartuşe, 
printr-un fel de deschizătură, largă cât un braţ. Ghiulelele 
inamicului (poate înroşite de foc) zboară în toate direcţiile; 
pentru a-şi feri cartuşele, „pulberarii” le înfăşoară grăbiţi în 
vestoanele lor şi se caţără apoi pe scări până la tunuri, - ai 
zice că-s nişte chelneri care aleargă cu plăcintele lor 
fierbinţi pentru micul dejun. 

În timpul unei „mobilizări generale” lăzile cu muniţie sunt 
descoperite, lăsând să se vadă „ciorchinii”, cum bine li se 
spune mitraliilor (deşi un asemenea ciorchine primit în 
abdomen ar fi un desert jalnic), precum şi alte proiectile de 
fier, toate vârâte în nişte lădiţe de tablă asemănătoare 
lădiţelor cu ceai. 


Închipuiţi-vă o corabie navigând noaptea în direcţia 
inamicului, cu tunurile în poziţie de tragere, cu focoasele 
aprinse, şi cu fiecare şef de tun la postul său! 

Dar, dacă ar fi intrat într-adevăr în acţiune, fregata 
„Neversink” ar mai fi făcut şi alte pregătiri, deoarece, oricât 
de multe asemănări ar exista între realitate şi simulacrul ei, 
acestea se deosebesc radical, dacă le examinezi în 
profunzime. Ca să nu mai vorbim de feţele încordate şi 
palide ale tunarilor şi de simţămintele înăbugşite în inimile 
lor, nava însăşi ar avea, în asemenea clipe, o cu totul altă 
înfăţişare în unele privinţe. Ea ar semăna oarecum cu un 
vast castel ce se pregăteşte pentru o mare petrecere: uşile 
glisante sunt trase atunci la perete, odăile sunt 
transformate în saloane, şi toate obstacolele sunt 
înlăturate, pentru a mări cât mai mult cu putinţă spaţiul 
disponibil. Căci, înaintea unei bătălii, toate cloazoanele 
navei sunt scoase; până şi în ferestrele salonului 
comandorului sunt amplasate tunuri grele; între popota 
ofiţerilor şi „cluburile” mateloţilor nu mai e niciun hotar, 
decât cel mult un drapel, folosit în chip de perdea. 
Dulăpioarele cu alimente ale marinarilor sunt mutate în 
cală, iar paturile de spital (care abundă pe orice vas de 
război) sunt scoase din magazia de vele şi aşezate la 
îndemână, pentru a-i primi pe răniţi; mesele de operaţie, 
pentru tăierea celor schilodiţi, sunt aşezate în cocpit'?. 
Vergile sunt fixate în lanţuri; ici-colo sunt distribuite ecrane 
ignifuge; între tunuri se clădesc movile întregi de ghiulele; 
de grinzi sunt prinse, la o înălţime uşor accesibilă, 
„dopurile” pentru astuparea găurilor; şi baloturi întregi de 
fultuială, mari ca nişte calupuri de brânză de Olanda, sunt 
montate pe marginile afeturilor. 

O deosebire destul de mare s-ar vădi şi în îmbrăcămintea 
oamenilor, atât a ofiţerilor cât şi a marinarilor de rând. 
Îndeobşte, ofiţerii luptă aşa cum filfizonii dansează, adică, 
în ciorapi de mătase, astfel încât, când se întâmplă să fie 


'9 Spaţiu deschis de la pupa unei nave, amenajat, pentru uzul echipajului. 


răniţi la picior, ciorapii pot fi scoşi de către chirurg mai 
lesne decât ar fi cei de bumbac, care se lipesc de rană. Un 
căpitan econom din fire, ar avea grijă să-şi îmbrace 
picioarele în mătase, dar şi-ar putea cruța hainele bune, 
luptând în cele vechi. Căci, pe lângă că-i mai bine să-ţi vezi 
tăiată-n bucăţi o haină veche decât una nouă, trebuie să fie 
tare neplăcut să mori într-un veşmânt scrobit, cu subsuorile 
încă ţepene. În asemenea momente, omul trebuie să se 
simtă slobod, la largul lui, nestingherit de curele şi bretele. 
In gândurile-i despre veşnicie nu se cuvine să se-amestece 
niciun pic de ură împotriva croitorului său. Seneca a înţeles 
acest lucru, când s-a decis să moară gol într-o cadă. Il 
înţeleg şi marinarii de pe-un vas de război, căci mai toţi 
luptă goi până la brâu, şi nu poartă pe ei decât o pereche 
de pantaloni marinăreşti, şi-o eşarfă. 

Un căpitan care-ar combina spiritul de economie cu un 
patriotism prudent, ar ordona probabil ca velele gabier să 
fie învergate, ferindu-şi astfel pânzele cele mai bune de 
primejdia de a fi sfâşiate, în bucăţi, căci se ştie că 
proiectilele inamicului zboară îndeobşte destul de sus. De la 
o distanţă mare, un tun care-ar ţinti în coca unui vas, şi-ar 
trimite  ghiuleaua hăt deasupra velelor-zburător, dacă 
servantul lui n-ar ţine seama de ruliu. 

La aceste deosebiri dintre o luptă fictivă şi o canonadă 
reală, se adaugă aspectul general al navei, în momentul 
când se dă semnalul pentru retragere: în cazul dinţii, ar 
domni pe vas o ordine şi o disciplină, cu neputinţă de 
păstrat atunci când se dă o bătălie adevărată. Căci în 
asemenea împrejurări, parapetele navei ar putea s-arate ca 
zidurile caselor din vestul cartierului newyorkez Broadway, 
după ce-au fost luate cu asalt şi incendiate de o mulţime de 
negri. Vânjoasele noastre catarge şi vergi ar putea să zacă 
vraişte pe punți, aidoma unor crengi smulse de furtună într- 
o pădure; din parâmele noastre, tăiate şi rupte alandala, ar 
picura catran din fiece şuviţă; iar puntea tunurilor, 
presărată cu aşchiile căzute din scândurile rănite, ar putea 
să semene cu atelierul unui dulgher. După terminarea 


bătăliei, când ni s-ar porunci să dăm jos hamacele din plase 
(unde ele joacă rolul baloturilor de bumbac la New Orleans), 
am putea găsi în păturile noastre schije şi gloanţe. Şi, în 
timp ce chirurgul şi asistenții săi mânjiţi de sânge ca nişte 
măcelari, ar tăia braţe şi picioare pe punte, un om din 
echipa dulgherului ar repara braţele şi picioarele scaunelor 
şi meselor rupte din cabina comandorului, pe când ceilalţi 
membri ai echipei ar matisi şi ar înnădi catargele şi vergile 
sfărâmate. După ce prin găurile de drenaj s-ar scurge 
ultimul şuvoi de sânge, punţile ar fi spălate, iar bucătarii le- 
ar străbate de la un capăt la altul, stropindu-le cu oţet 
fierbinte, pentru a scoate din scânduri duhoarea de abator, 
care altminteri ar dăinui săptămâni în şir după terminarea 
bătăliei. 

lar când s-ar face apelul oamenilor, la lumina unui felinar, 
mulţi mateloţi răniţi, cu câte un braţ înfăşurat într-un 
bandaj, ar răspunde în numele unor camarazi care n-ar mai 
fi niciodată în stare să răspundă singuri: 

— Tom Brown? 

— Mort, domnule. 

— Jack Jewel? 

— Mort, domnule. 

— Joe Hardy? 

— Mort, domnule. 

Şi, în dreptul numelor acestor oameni, ar apărea în 
registre nişte semne scrise cu cerneală roşie - un lichid 
sângeriu, a cărui întrebuințare este foarte nimerită în astfel 
de ocazii. 


CAPITOLUL XVII 


Lansaţi cuterele doi, trei şi patru! 


În dimineaţa care-a urmat unuia dintre exerciţiile 
acestea am pescuit un colac de salvare, care plutea pe 
aproape. 

Era un rotocol mare de plută, gros de vreo opt „inci”, cu 
un diametru de patru picioare, şi acoperit cu o pânză 
gudronată. De jur-împrejur târa nişte capete de parâmă 
înnodate în chip fantezist, - parc-ar fi fost căpăţânile unor 
turci: erau, însă, funiile de care trebuiau să se agaţe 
înecaţii. In mijlocul plutei acesteia stătea înfipt un ţăruş 
drept şi sculptat, ceva mai scurt decât un lemn de suliță. 
intreg colacul era încrustat cu cochilii, iar pe margini îi 
atârnau alge. Delfini se zbenguiau şi ţâşneau în jurul lui, iar 
peste vârful ţăruşului se rotea o pasăre albă. Colacul fusese 
pe semne aruncat de multă vreme peste bord, pentru a-l 
salva pe vreun nenorocit, care desigur că se înecase, 
colacul depărtându-se prea mult de el. 

Oamenii de la teuga îl pescuiră, la prova, iar marinarii se 
strânseră buluc în jurul lui. 

— Semn rău! semn rău! exclamă şeful echipei de la 
prova. N-o să treacă mult, şi-o să fim cu unul mai puţin la 
socoteală. 

Dogarul vasului, în a cărui sarcină cade şi păstrarea în 
bune condițiuni a colacilor de salvare, îşi făcu apariţia. 

Pe vasele de război sunt atârnaţi zi şi noapte, în 
permanenţă, câte doi colaci la pupa, unde doi marinari 
înarmaţi cu securi se plimbă de colo până colo, gata să 
arunce peste bord colacii, tăindu-le frânghia, la auzul celui 
dintâi strigăt. Oamenii aceştia se schimbă din două în două 


ore, întocmai ca nişte sentinele. În marina comercială sau 
în flota de baleniere nu se iau asemenea măsuri de 
precauţie, ceea ce dovedeşte cât de grijuliu cu vieţile 
oamenilor este regulamentul navelor de război. Un exemplu 
cât se poate de grăitor al acestei griji ni-l oferă bătălia de la 
Trafalgar, unde, după ce, potrivit lordului Collingwood, au 
pierit „mai multe mii” de marinari francezi şi - conform 
statisticilor oficiale - o mie şase sute şi nouăzeci de englezi 
au fost ucişi sau răniţi, căpitanii navelor rămase întregi le- 
au ordonat sentinelelor să-şi lase tunurile dătătoare de 
moarte, pentru a-şi face datoria umanitară, tăind parâmele 
colacilor de salvare. 

— Hei, nene Cep! îl strigă pe dogar un matelot de la 
ancorele de rezervă“. lată un model potrivit pentru tine: fă- 
ne o pereche de colaci de salvare, care să poată salva un 
om, nu să se umple cu apă şi să cadă la fund cu el, aşa cum 
se-ntâmplă cu butoaiele astea găurite, când le aruncăm în 
mare. Deunăzi era cât pe-aci să cad sub bompres, iar când 
m-am târât înapoi pe punte, m-am dus la pupa să arunc o 
privire colacilor. Păi, nene Cep, butoaiele tale n-au nimic 
între doage. Ruşine să-ţi fie! Să zicem c-ai cădea tu însuţi 
peste bord şi te-ai pomeni scufundându-te o dată cu colacul 
făcut de tine! Ce-ai zice atunci? 

— Eu nu mă urc niciodată în arboradă, şi nu am de gând 
să cad peste bord, răspunse dogarul. 

— Nu te amăgi! îl repezi omul de la ancore. 

Voi, ăştia care tândăliţi pe punți sunteţi mai aproape de 
fundul mării decât e matelotul care întinde vela rândunică. 
la seama, nene Cep, ia seama! 

— O să iau, dar ia seama şi tu, îi replică dogarul. 

A doua zi, în zori, m-am trezit brusc, auzind comanda: 

— Toţi marinarii la scurtarea velelor! 

Căţărându-mă pe scări, am aflat că un marinar 
necunoscut mie căzuse peste bord, dintre lanţurile de 


30 pe lângă ancorele principale, o fregată are şi câteva „ancore de rezervă”, 
aşezate la prova. Marinarii care le deservesc sunt numiţi „sheet-anchor men” 
(n. a.). 


ancoră; privind spre pupa, mi-am dat seama, după gesturile 
sentinelelor, că acestea tăiaseră frânghiile colacilor. 

Bătea un vânt rece, iar fregata despica repede valurile. 
Dar cele o mie de braţe ale celor cinci sute de oameni o 
făcură să se aplece spre celălalt bord, împiedicându-i astfel 
înaintarea. 

— ÎI vezi? strigă prin portavoce ofiţerul de cart către omul 
de pe catarg. — Vezi om sau colac? 

— Nu văd nimic, domnule, răspunse celălalt. 

— Lăsaţi cuterele! sună ordinul următor. Gornist, cheamă 
echipajele cuferelor doi, trei şi patru! Pregătiţi palancurile! 

În mai puţin de trei minute, cele trei ambarcaţiuni erau 
coborâte. Şi fiindcă pe una dintre ele mai era nevoie de 
încă vreo câţiva mateloţi, am sărit şi eu, pentru a umple 
golul. 

— Şi acum, daţi-i drumul, băieţi! strigă ofiţerul care 
conducea ambarcaţiunea mea. Fiecare om să privească cu 
luare aminte în dreptul vâslei sale! 

Câtva timp am lunecat în sus şi-n jos pe valurile înalte, 
dar n-am zărit nimic. 

— N-are niciun rost! exclamă ofiţerul. S-a dus, oricine-o fi 
fost. Daţi-i drumul, băieţi, daţi-i drumul! Au să ne recheme 
la bord în curând! 

— N-are decât să se-nece! strigă şeful de barcă. Mi-a 
furat timpul liber! 

— Cine naiba o fi? întrebă un altul. 

— Unul care n-o să aibă niciodată un sicriu! răspunse un 
al treilea. 

— N-au să-i cânte niciodată „veşnica pomenire”! zise un 
al patrulea. 

— Tăcere! porunci ofiţerul. Fiţi cu ochii pe rame! 

Dar cei şaisprezece vâslaşi continuară să sporovăiască; 
după ce-am mai vâslit aşa, preţ de două-trei ore, am văzut 
semnalul de întoarcere, arborat în vârful catargului, şi ne- 
am înapoiat la bord, fără a fi găsit vreo urmă, măcar a 
colacului. 

Ambarcaţiunile au fost trase sus, vergile au fost braţate 


la prova, şi ne-am continuat drumul - cu un om lipsă. 

— Apelul echipajului! sună ordinul următor. 

lar când îi fu strigat numele, se vădi că singurul om lipsă 
era dogarul. 

— V-am spus eu! exclamă şeful echipei de la prova. V-am 
spus eu că n-o să treacă mult, şi-o să pierdem un om! 

— A dispărut nenea Cep? întrebă marinarul de la 
ancorele de rezervă. l-am zis eu că un înecat nu se poate 
salva cu colacii ăia ai lui. Parc-a ţinut morţiş să ne-o 
dovedească! 


CAPITOLUL XVIII 


Un vas de război plin ca o nucă 


În locul dogarului dispărut trebuia găsit un alt om, de 
aceea se trimise vorbă tuturor celor care cunoşteau 
meseria de dogar să se prezinte la arborele mare, în 
vederea alegerii unuia dintre ei. Treisprezece oameni se 
prezentară - cifră ce dovedeşte că mulţi meseriaşi 
destoinici pierd, angajându-se în flota de război, ocazia de 
a-şi practica meseria în folosul semenilor lor. Din echipajul 
unei fregate ar putea fi recrutaţi oameni de toate profesiile 
şi vocaţiile, de la preotul apostat până la actorul ratat. 
Marina de război e un azil al depravaţilor şi un cămin al 
nefericiţilor. Copiii soartei vitrege se întâlnesc aici cu fiii 
calamităţii şi cu odraslele păcatului. Curtierii şi escrocii 
rămaşi lefteri se întâlnesc aici cu lustragii şi fierarii; iar 
tinichigii,  ceasornicarii,  conţopiştii,  cizmarii, doctorii, 
fermierii şi avocaţii faliţi vorbesc despre vremurile de 
altădată şi fac comparații între trecutele lor experienţe. 
Naufragiat pe un țărm pustiu, echipajul unui vas de război 
ar putea să întemeieze grabnic o Alexandrie, şi s-o doteze 
cu toate lucrurile caracteristice unei mari capitale. 

Uneori poţi vedea cum se practică pe puntea tunurilor, 
simultan, toate meseriile - dogăritul, dulgheria, croitoria, 
tinichigeria, fierăria, frânghieria, başca predicile, jocurile de 
noroc, şi ghicitul în cărţi. 

Un vas de război este un oraş plutitor, cu bulevarde lungi 
mărginite de tunuri în loc de copaci, şi cu numeroase alei, 
curţi şi străduţe umbroase. Puntea de comandă este un 
mare scuar sau câmp de parăzi, având la un capăt un ulm 
falnic - arborele mare, şi la celălalt capăt cabina ca un palat 
a comandorului. 


Sau, mai degrabă, un vas de război este un oraş 
fortificat, aidoma Quebecului, ale cărui străzi sunt, mai 
toate, nişte bastioane, unde cetăţenii paşnici întâlnesc la 
fiece colţ, sentinele înarmate. 

Sau ai zice că seamănă cu casele de locuit din Paris, 
întoarse însă pe dos: puntea e primul etaj, închiriat unui 
nobil; etajul al doilea e închiriat unui club select; al treilea - 
unor meseriaşi, iar al patrulea unei gloate de oameni 
simpli. 

Cam acelaşi lucru se-ntâmplă şi pe-o fregată: 
comandorul ocupă un apartament întreg, pe spardec, 
dedesubt se află popota ofiţerilor, iar şi mai jos se leagănă 
în hamace mulţimea marinarilor. 

Cu lungile-i şiruri de saborduri, fiecare lăsând să se vadă 
câte o ţeavă de tun, vasul de război aminteşte şi de-o 
clădire cu trei caturi, dintr-un cartier rău-famat al oraşului - 
o clădire al cărei subsol are o adâncime nedefinită, şi la ale 
cărei ferestre stau şi se zgâiesc nişte oameni urâţi la 
înfăţişare. 


CAPITOLUL XIX 


Cojocelul alb în arboradă 


Mă văd din nou nevoit să vorbesc despre cojocelul meu, 
căci era cât pe-aci să mă coste viaţa. 

Având o fire meditativă, obişnuiam să mă caţăr adesea în 
arboradă, noaptea, şi să mă aşed, înfăşurat în cojocel, pe 
una din vergile de sus, pentru a-mi lăsa gândurile să zboare 
în voie. Pe unele vase pe care slujisem, marinarii 
ajunseseră să creadă că studiez astronomia - ceea ce era şi 
adevărat într-o oarecare măsură - şi că scopul pentru care 
mă căţăram în arboradă era de a vedea mai îndeaproape 
stelele, fiind, de bună seamă, miop. Aparent, era o idee 
stupidă, dar în realitate nu era câtuşi de puţin stupidă, căci 
avantajul de a fi cu o sută de metri mai aproape de un 
obiectiv nu e deloc de lepădat. Şi apoi, a cerceta stelele în 
largul mării nemărginite, e o îndeletnicire la fel de divină 
cum a fost pentru Magii Chaldeei contemplarea de pe 
câmpie a aştrilor rotitori. 

Te cuprinde un simţământ nespus de frumos, şi care te 
face să te contopeşti cu întreg universul, ca o părticică din 
el, la gândul că, orişiunde ne-am afla noi, hoinarii mărilor, 
aceleaşi stele străvechi ne ţin tovărăşie, căci ele strălucesc 
mereu, veşnic frumoase şi luminoase, ispitindu-ne cu fiece 
rază să murim şi să ne împărtăşim astfel din slava lor. 

Da, noi, marinarii, nu navigăm în zadar! Noi ne expatriem 
pentru a deveni cetăţeni ai universului; şi în toate 
călătoriile noastre în jurul lumii, suntem însoţiţi de stele, 
aceşti, vechi navigatori în jurul lumii, care ne sunt camarazi 
şi care lunecă pe oceanul albastru al cerului aşa cum noi 
lunecăm pe mările de azur. N-au decât generaţiile crescute- 
n puf să râdă de palmele noastre bătătorite, de unghiile 


noastre mânjite cu catran - au strâns oare ele vreodată 
mâini mai leale decât ale noastre? Să ne-asculte inimile 
vânjoase, bătând ca nişte baroase în covăliile încinse ale 
piepturilor noastre; să ne pipăie cu bastoanele lor cu 
măciulii de chihlimbar pulsul generos, şi vor jura că-i ca 
bătaia unui tun greu, pentru obuze de 32 de funţi! 

O, daţi-mi înapoi viaţa de marinar - bucuria, fiorii, 
vârtejul ei! Lasă-mă să te simt iarăşi, bătrâne ocean! Lasă- 
mă să mai săr odată în şeaua ta! Mi-e lehamite de muncile 
şi de grijile acestea terestre, mi-e silă de praful şi de fumul 
oraşelor. Vreau să aud răpăiala grindinei pe iceberguri, nu 
paşii monotoni ai acestor truditori, care, din leagăn pân-la 
mormânt, îşi croiesc anevoie drumul anodin. Briză marină, 
lasă-mă să te adulmec şi să nechez în spulberul tău! Zei ai 
mării, puneţi o vorbă pe lângă Neptun! - o, dulce 
Amphitrită*!, înduplecă-i ca niciun bulgăre de ţărână să nu 
cadă peste sicriul meu! Să-mi fie mormânt apa care l-a 
înghiţit pe Faraon cu oştile sale! Să zac alături de Drake, 
în culcuşul lui din adâncurile mării! 

Dar când vorbeşte de viaţa lui de marinar, Cojocel Alb nu 
se gândeşte la viaţa pe-un vas de război care, cu miile-i de 
păcate şi cu ceremoniile ei marţiale, răneşte de moarte 
inima oricărui matelot slobod şi cinstit. 

Spuneam că aveam obiceiul să mă urc în arboradă şi să 
meditez. E ceea ce am făcut şi în noaptea de după 
dispariţia dogarului. Înainte de a mi se termina cartul pe 
gabie, m-am întins sus, pe verga rândunicii mari, 
înfăşurându-mă în cojocelul alb întocmai ca Sir John Moore® 
în mantia-i îngheţată. 

Clopotul bătuse de opt ori, şi colegii mei de cart se 
vârâseră în hamacele lor, iar cei din cartul următor îşi 


31 Soţia lui Neptun, ea însăşi socotită o zeiţă a mării. 

82 Francis Drake (1540 ?7—1596), navigator englez, celebru prin expedițiile de 
jaf pe care le-a condus şi prin contribuţia lui la înfrângerea flotei spaniole 
(Invincibila Armada). 

83 Sir John Moore (1761-1800), comandant al flotei engleze în timpul războaielor 
napoleoniene. 


luaseră în primire posturile. Gabia de sub mine era înţesată 
de necunoscuţi; la vreo sută de picioare deasupra lor, eu 
zăceam într-un fel de transă, moţăind sau visând, 
gândindu-mă când la întâmplări din trecut, când la viaţa 
viitoare. Gândul la aceasta din urmă era cât se poate de 
oportun, căci viaţa viitoare era mult mai aproape de mine 
decât mi-aş fi putut închipui. Deodată am auzit, ca prin vis, 
o voce tremurătoare strigând dinspre gabie către verga 
rândunicii mari. Nu i-am dat însă atenţie, căci conştiinţa m- 
a părăsit, lăsându-mă în Lethe. Dar când verga s-a prăbuşit 
fulgerător sub mine, m-am agăţat instinctiv, cu amândouă 
mâinile, de „atârnătoare '%, şi atunci mi-am venit grabnic în 
fire, simţindu-mă parcă strâns de gât. O clipă, am avut 
senzaţia că Gulf Stream-ul din capul meu mă mâna spre 
veşnicie, dar în clipa următoare m-am pomenit în picioare. 
Verga căzuse până la butucul arborelui. Scuturându-mi 
trupul înfăşurat în cojocel, am simţit că-s viu şi nevătămat. 

Cine făcuse isprava asta? cine atentase astfel la viaţa 
mea? m-am întrebat, coborând în grabă. 

— Dumnezeule, uite-l că vine! Uite, uite, e alb ca un 
hamac. 

— Cine vine? strigai eu, sărind pe gabie. Cine-i alb ca un 
hamac? 

— Nu-i decât Cojocel Alb, zău aşa! iar afurisitul ăla de 
Cojocel Alb? 

Se pare că, zărind colo sus o pată albă, mişcătoare, 
marinarii mă luaseră drept stafia dogarului şi, după ce mă 
strigaseră, rugându-mă să cobor, ca să mă poată pipăi, 
coborâseră fungile, speriaţi că nu primesc niciun răspuns. 

Furios, mi-am smuls de pe mine cojocelul şi l-am azvârlit 
pe punte, strigând: 

— Cojocelule, trebuie, să-ţi schimbi culoarea! Trebuie să 
te duci la vopsitor ca să te vopsească, iar eu să pot rămâne 
viu. Cojocelule alb, n-am decât o singură viaţă, şi nu mă pot 


84 Bucată de lanţ sau parâmă legată cu unul din capete de mijlocul unei vergi 
mobile, iar cu celălalt capăt de curentul unui palane. 


lipsi de ea. Nu pot accepta să mor pentru tine, dar tu 
trebuie să te laşi vopsit pentru mine. Tu poţi fi vopsit de 
multe ori, fără nicio vătămare, pe când eu nu pot să mor, 
fără a mă pierde pentru totdeauna. 

Şi astfel, a doua zi dimineaţă, m-am dus, cu cojocelul în 
mână, la primul secund şi i-am povestit întâmplarea din 
noaptea trecută. M-am plâns că riscam mereu să fiu luat 
drept un strigoi, şi l-am rugat din suflet să-şi lase o clipă 
treburile şi să-i poruncească lui Moş Periuţă, şeful magaziei 
de pituri, să-mi dea nişte vopsea neagră, pentru a-mi vopsi 
cojocelul. 

— Uitaţi-vă la el, domnule, i-am zis, ridicând cojocelul. Aţi 
văzut vreodată ceva mai alb? Gândiţi-vă cum străluceşte 
noaptea - parc-ar fi un crâmpei din Calea Laptelui! Nu-mi 
puteţi refuza puţină vopsea, domnule! 

— Fregata noastră nu-şi poate permite să risipească 
niciun pic de vopsea, îmi răspunse primul secund. Trebuie 
să te descurci şi fără ea. 

— Domnule, din fiece ploaie ies muiat! Suntem aproape 
de Capul Horn! Dacă mi-aş vopsi cojocelul, l-aş face 
impermeabil - şase perii dacă i-aş da, i-ar fi de ajuns. Şi n- 
aş mai fi mereu în primejdie de moarte. 

— N-am ce-ţi face. Pleacă! 

Tare mă tem că n-o să sfârşesc prea bine; fiindcă, dacă 
propriile-mi păcate urmează să fie iertate doar în măsura în 
care eu însumi îl voi ierta pe acel ofiţer câinos şi nesimţitor, 
înseamnă că nu voi fi iertat niciodată. 

Auzi?! Să refuzi să-i dai cuiva niţică vopsea care-ar face 
dintr-un strigoi un om, şi dintr-o setcă de scrumbii o manta 
de ploaie! 

Mi se pune un nod în gât. Nu pot spune nimic mai mult. 


CAPITOLUL XX 


Cum dorm oamenii pe un vas de război 


Nu voi mai vorbi deocamdată despre cojocelul acela 
nenorocit. Vreau acum să vorbesc despre hamacul meu, şi 
despre chinurile pe care mi le pricinuia. 

Daţi-mi un spaţiu larg în care să mă pot legăna! lăsaţi-mă 
să mă balansez între doi curmali, în Arabia; ori să-mi întind 
hamacul între două coloane maure, deasupra lespezilor de 
marmoră din curtea Leilor, în Alhambra din Granada! 
Lăsaţi-mă să-l legăn pe o faleză înaltă a fluviului Mississippi 
- la fiece înălţare în eterul pur, câte un zbor deasupra 
pajiştii verzi! Sau daţi-mi voie să-l legăn sub cupola 
răcoroasă a catedralei Sfântului Petru! Ori vârâţi-mă în 
hamac şi azvârliţi-mă ca pe-un balon, din zenit, pe întinsul 
bolţii cereşti! Atunci n-aş da hamacul meu de pânză aspră 
nici pentru patul somptuos şi încăpător ca o caleaşcă, în 
care e vârât regele când îşi petrece o noapte la Castelul 
Blenheim. 

Când ai destul loc, hamacul ţi-e totdeauna prevăzut cu 
două „întinzătoare”, adică nişte bețe orizontale, câte unul 
la fiece capăt, menite să ţină marginile depărtate una de 
alta, şi să creeze un spaţiu larg între ele, în care să te poţi 
răsuci în voie, pentru a dormi pe-o parte sau pe cealaltă, ori 
pe spate, dacă doreşti, şi pentru a-ţi întinde picioarele; pe 
scurt, pentru a te putea lăfăi în hamacul tău, căci, fiind al 
tău, e mai bun decât paturile oricărui han. 

Dar când hamacul tău stă înghesuit din toate părţile, 
printre alte cinci sute de hamace, pe puntea unei fregate, - 
a treia punte de sus; când un ordin al căpitanului interzice 
categoric folosirea „întinzătoarelor”, şi când fiecare dintre 
vecinii tăi îşi apără cu străşnicie drepturile şi privilegiile 


propriului său hamac, consfinţite prin uz şi prin lege, - 
atunci hamacul tău e o temniţă, o carceră, în care e la fel 
de greu să intri, pe cât este să ieşi din el, şi în care somnul 
e doar o batjocură şi o vorbă goală. 

Optsprezece  „inci”, atâta spaţiu ţi se acordă - 
optsprezece „inci” lăţime are hamacul în care trebuie să te 
legeni. E groaznic! ţi se acordă un spaţiu mai larg când te 
legeni în ştreang! 

In nopţile calde de la Tropice, hamacul e ca un ceaun în 
care tot fierbi, până când aproape c-ajungi să te-auzi 
şuierând. Zadarnice ţi-s stratagemele pe care le-ncerci 
pentru a-ţi lărgi culcuşul. Dacă te-ar vedea cineva că-ţi vâri 
cizmele sau alte lucruri, în chip de „întinzătoare”, la un 
capăt al hamacului, toţi locatarii şirului de hamace, din care 
faci parte, ar prinde numaidecât de veste şi ar vocifera, 
până ce vinovatul ar fi găsit, iar culcuşul lui ar fi readus la 
starea iniţială. 

Hamacele sunt înşirate în plutoane şi escadroane, la 
acelaşi nivel; colţurile lor se încrucişează în toate direcţiile, 
astfel încât să dea impresia unui imens pat de campanie, 
aşezat la mijlocul spaţiului - larg de vreo cinci picioare, - 
dintre tavan şi podea. 

Intr-o noapte neobişnuit de toridă, (era atât de cald, încât 
doar un schelet s-ar fi putut răcori, prin curentul de aer 
dintre oasele sale), am izbutit să mă smulg din hamac, 
după ce mă scăldasem bine în propria-mi năduşeală, şi, 
deşi sleit de puteri, m-am târât până pe punte. la să văd, 
îmi ziceam, dacă sunt în stare să născocesc vreun mijloc de 
a face rost de-un spaţiu mai larg, în care să pot respira şi 
dormi în acelaşi timp. Da, am găsit! îmi voi lăsa hamacul 
mai jos de cât toate celelalte, şi atunci voi fi - cel puţin la 
acest nivel - stăpân pe întreaga punte. Mi-am coborât 
aşadar culcuşul până la punctul dorit - cam la vreo trei 
„inci” deasupra podelei - apoi m-am strecurat din nou în el. 

Dar vai! acest aranjament mi-a transformat hamacul într- 
un leagăn semicircular, în care capul mi-era în rând cu 
picioarele, în timp ce scobitura spatelui îmi rămânea 


atârnată în gol; mă simţeam încordat ca un arc în mâna 
unui arcaş uriaş. 

M-am gândit atunci la altceva. Am ridicat hamacul cât 
am putut mai sus, ca să-l aduc deasupra şirurilor de 
hamace din jur. După aceea, cu un ultim efort, m-am urcat 
în el - însă, vai! acum era mult mai groaznic decât înainte. 
Nefericitul meu hamac era ţeapăn şi drept ca o scândură, 
iar eu zăceam în el cu nasul lipit de tavan, întocmai ca un 
cadavru strivit de capacul sicriului său. 

În cele din urmă a trebuit să mă întorc la vechiul nivel, 
meditând la zădărnicia eforturilor, întreprinse într-un sistem 
despotic, de a te plasa fie sub fie deasupra acelora pe care 
legislaţia i-a pus pe picior de egalitate cu tine. 

Fiindcă veni vorba de hamace, îmi amintesc de o 
întâmplare petrecută într-o noapte pe „Neversink”. Ea s-a 
repetat de trei-patru ori, cu rezultate felurite, dar nu fatale. 

Marinarii care nu erau de cart dormeau buştean pe 
puntea cufundată într-o tăcere deplină, când o izbitură şi un 
geamăt ne-au trezit pe toţi pe neaşteptate; în aceeaşi clipă 
am zărit tivul unor pantaloni albi, ce se căţărau pe una din 
scările magaziei-prova. 

Am alergat într-acolo, şi am găsit un om care zăcea pe 
punte: una din marginile hamacului său se desfăcuse, 
izbindu-i capul de nişte ghiulele, care trebuie să fi fost puse 
dinadins acolo. Când oamenii au descoperit că-i vorba de- 
un individ bănuit de mult că-i informator, s-au arătat mai 
puţin surprinşi, şi încă şi mai puţin încântați să-l vadă 
nevătămat. 


CAPITOLUL XXI 


Una din explicaţiile faptului că oamenii de pe 
un vas de război trăiesc îndeobşte puţin 


Înainte de a isprăvi cu hamacele, simt nevoia să 
pomenesc de un păs al marinarilor, care s-ar cuveni 
ascultat. 

Pe un vas de război aflat în largul mării, mateloţii sunt de 
cart câte patru ore, apoi liberi tot atâtea ore, şi aşa mai 
departe, de-a lungul întregii zile. Hamacele sunt coborâte 
din „plase” (spaţiul descoperit unde sunt aşezate, de jur 
împrejurul bordurii de sus a parapetului) curând după 
asfinţit, iar la orele opt dimineaţa, când e chemat cartul de 
dinainte de amiază, ele sunt ridicate din nou în „plase”; în 
felul acesta, peste zi hamacele nu pot fi folosite ca paturi, 
ceea ce ar fi normal dacă marinarii s-ar putea odihni ca 
lumea noaptea. Numai că, în fiece noapte petrecută pe 
mare, ei pot dormi în hamace doar câte patru ore. De fapt, 
scăzând timpul lăsat acelora care te înlocuiesc în cart, 
precum şi timpul de care ai nevoie tu însuţi pentru a-ţi 
pregăti hamacul, a te vâri în el şi a adormi, s-ar putea 
spune că-ţi rămân, în fiece noapte, doar câte trei ore de 
somn. După ce-ai lucrat pe punte de două ori câte patru 
ore, eşti schimbat de ceilalţi la orele opt dimineaţa, şi nu 
mai ai nimic de făcut până la amiază, în condiţii 
asemănătoare, un marinar din flota comercială se retrage 
în cuşeta lui, unde poate dormi bine şi îndelung. 

Dar pe-un vas de război n-ai acest avantaj: hamacul ţi-e 
aşezat în „plase”, unde trebuie să rămână până la căderea 
serii. 

S-ar putea totuşi să găseşti vreun colţişor undeva, printre 


bateriile de tunuri, unde să tragi un pui de somn. Dar cum 
nimeni n-are voie să se întindă pe partea stângă a punţii 
tunurilor (care este rezervată ca un fel de coridor ofiţerilor, 
când se duc să fumeze o pipă în „foaierul” lor de la prova), 
marinarilor nu le rămâne decât partea dreaptă a acestei 
punți. Insă această parte este, mai toată, ocupată de 
dulgheri, velari, bărbieri şi dogari. Pe scurt, colţişoarele 
unde ai putea să tragi peste zi un pui de somn sunt atât de 
puţine la număr pe-o fregată, încât, practic, niciun om din 
zece care-au fost de cart opt ore pe punte nu poate aţipi 
până-n noaptea următoare. De multe ori mi s-a întâmplat 
ca, după ce-am avut norocul să-mi găsesc un colţişor, să fiu 
alungat de-acolo de către vreun slujbaş pus anume ca să-l 
ferească de intruşi. 

In largul Capului Horn, acest neajuns neplăcut devenea 
de-a dreptul o calamitate. Udat pân'la piele de bura marină, 
dormeam uneori, noaptea, stând în picioare pe spardec - 
dormeam dârdâind - pentru că somnul în hamac nu era 
îndestulător. 

Timp de trei zile, pe o furtună năpraznică, ni s-a acordat 
privilegiul de a ne întinde hainele pe puntea-dormitor (de 
obicei strict interzisă) şi de a dormi puţin acolo, dimineaţa, 
după cele opt ore petrecute în bătaia vântului. Dar acest 
privilegiu era, de fapt, o bătaie de joc. Pe lângă că hainele 
noastre - folosite în chip de pături - erau ude leoarcă, 
şuvoiul ce se scurgea prin bocaporţi făcea ca scândurile 
punţii să fie veşnic jilave; dacă ni s-ar fi dat voie să ne 
culcăm în hamace, ne-am fi putut legăna uscați deasupra 
acestui potop. Ne sileam totuşi să ne încălzim şi să ne 
facem cât mai comozi, mai ales printr-o apropiere strânsă 
unii de alţii, aşa fel încât să înlocuim căldura unui cămin 
măcar cu niscaiva aburi. Aţi văzut, poate, în ce poziţie sunt 
aşezate cadavrele menite să ilustreze cursurile de iarnă ale 
unui profesor de chirurgie. Exact aşa stăteam şi noi: 
înghesuiți unii într-alţii, claie peste grămadă. Umezeala din 
hainele noastre, astfel înghesuite, începea în curând să se 
evaporeze. Dar era ca şi cum am fi turnat peste noi apă 


fierbinte, ca să nu degerăm. Sau ca şi cum am fi fost 
„impachetaţi” între cearşafuri ude, în vreun sanatoriu 
balnear. 

Intr-o asemenea poziţie nu te puteai menţine multă 
vreme, fără să simţi nevoia de a te mişca. De trei sau patru 
ori în cele patru ore eram trezit din somnul meu jilav de 
zbieretele unui matelot pus să facă ordine la capătul 
rândului meu: 

— Hei, somnoroşilor! E timpul să vă răsuciţi! 

Şi atunci, ne răsuceam toţi o dată, printr-o mişcare dublă, 
care ne aducea cu faţa spre parapetul-pupa, de unde mai 
înainte privisem spre bompres. Dar, oricum te-ai fi sucit, tot 
te izbeai cu nasul de spinarea năduşită a unuia sau altuia 
dintre vecini. Schimbarea mirosurilor era aproape singurul 
rezultat al acestei schimbări de poziţie. 

Cum se explică oare că, după opt ore petrecute noaptea 
pe puntea bătută de furtună, oamenii de pe-un vas de 
război nu cunosc binecuvântarea unui somn de patru ore, 
„pe uscat”, în ziua următoare? Care să fie motivul? 
Comandorul, căpitanul, primul secund, capelanul, comisarul 
de bord, şi zeci de alţi ofiţeri au o noapte întreagă la 
dispoziţie, de parcă s-ar afla într-un hotel de pe țărm. 

lar secunzii nu numai că se pot întinde oricând în 
culcuşurile lor, dar sunt prezenţi pe punte doar câte patru 
ore, fiind liberi în cele douăsprezece ore următoare, 
deoarece numai unul dintre ei e de cart - obligaţie ce le 
revine foarte rar, din pricină că sunt atât de mulţi la număr. 
In unele cazuri, le vine rândul şi mai rar, pe când marinarii 
lucrează din patru în patru ore, tot timpul. 

Cum se explică oare această nedreptate? Aparent, ar fi 
ceva foarte simplu să li se îngăduie să se întindă, peste zi, 
în hamacele lor; dar o asemenea îngăduinţă ar duce la o 
prea mare diversificare a monotonului program zilnic al 
unei nave de război. 

S-ar părea că, pentru ca spardecul să fie un loc plin de 
pitoresc, e neapărat necesar ca hamacele să rămână 
invariabil suspendate în „plase”, de la răsăritul până la 


apusul soarelui. Dar principalul motiv era altul, un motiv 
care-a consfințit numeroase abuzuri săvârşite în lumea asta 
- Şi anume, faptul că nu exista niciun precedent: nu se 
pomenise până atunci în Marină ca mateloţii să doarmă 
peste zi în hamacele lor, după opt ore de muncă nocturnă, 
în bătaia vânturilor, deşi trebuie spus că, spre cinstea lor, 
unii comandanţi le-au dat voie oamenilor, în largul Capului 
Horn, să se odihnească, dimineaţa, în hamace; amănuntul e 
consemnat în analele Marinei. Cerul să-i binecuvânteze pe 
acei ofiţeri inimoşi; şi fie ca atât ei cât şi urmaşii lor - pe 
mare sau pe uscat - să aibe vise plăcute cât vor trăi, şi să 
se bucure de un somn fără vise când vor muri. 

Tocmai în legătură cu stările de lucruri evocate în acest 
capitol, Congresul este chemat să adopte unele legi 
speciale. Sănătatea şi confortul - atât cât e cu putinţă în 
împrejurările date - se cuvin garantate legal marinarilor de 
pe-un vas de război, şi nu lăsate la discreţia ori capriciul 
comandantului lor. 


CAPITOLUL XXII 


Ziua curăţeniei şi spălatului pe un vas de 
război 


După ce că hamacul îţi căşunează atâtea necazuri, mai 
trebuie să-l ţii şi curat ca lacrima! Cine n-a observat... 
lungile şiruri de hamace fără pată, atârnate în „plasele” în 
care sunt puse, ziua, la aerisit, cel puţin cu părţile lor 
exterioare? 

Hamacele sunt spălate în anumite dimineţi - numite 
chiar „dimineţile curăţeniei hamacelor” - când li se face 
toaleta. 

Operaţiunea începe înainte de a se lumina de ziuă. Sunt 
chemaţi toţi marinarii, iar ei se prezintă numaidecât. Toate 
punţile; de la prova la pupa, sunt aşternute cu hamace, şi 
te poţi socoti norocos dacă găseşti suficient spaţiu pentru 
a-ţi întinde propriul hamac. Cinci sute de oameni stau în 
genunchi şi-şi freacă hamacele cu perii şi mături, 
îmbrâncindu-se şi ciorovăindu-se pentru vreo bucăţică de 
săpun, deşi tot săpunul primit de la comisarul de bord se 
topeşte într-o aceeaşi băltoacă de spumă. 

Câteodată descoperi că, pe întuneric, ai frecat hamacul 
vecinului, în loc să-l freci pe al tău. E însă prea târziu ca s-o 
iei de la început, fiindcă între timp s-a dat ordin ca fiecare 
marinar să vină cu hamacul său şi să-l atârne la uscat într-o 
plasă de frânghie de rufe. 

După care, fără zăbavă, marinarii îşi strâng laolaltă 
hainele şi nădragii şi se apucă de spălat, pe puntea gata 
inundată. N-ai la îndemână niciun lighean, nici măcar o 
găleată - întreaga navă fiind o covată enormă, în care toţi 
marinarii îşi spală şi-şi freacă rufele, până când li se dă 


ordinul să le strângă, ca să poată fi şi ele puse la uscat. 

După aceea, pe toate cele trei punți începe operaţiunea 
„bricuitului”, botezată în englezeşte cu numele ciudat® al 
principalei unelte folosite. E vorba de-o piatră de gresie, 
grea şi netedă, având la fiece capăt câte o frânghie lungă, 
cu ajutorul căreia piatra e trasă pe puntea udă şi presărată 
cu nisip, - o muncă obositoare, de ocnaş. 

Pentru spaţiile înguste dintre tunuri şi de sub catarge, 
sunt folosite pietre mai mici, numite „cărţi de rugăciuni”, 
din pricină că omul care le foloseşte trebuie să stea în 
genunchi. 

În sfârşit, urmează stropirea, un adevărat potop, după 
care punţile sunt biciuite fără milă cu nişte târnuri uscate. 
Apoi, o unealtă neobişnuită - un fel de perie, numită 
„Squilgee” - e pusă în mişcare pentru a stoarce ultimele 
picături de apă din scânduri. In legătură cu această unealtă, 
mă bate gândul să redactez un memoriu şi să-l citesc într-o 
şedinţă a Academiei de Arte şi Ştiinţe, căci e un obiect ieşit 
din comun. 

Toate aceste operaţiuni se încheie cam în momentul 
când clopotul de bord bate de opt ori, chemându-i pe 
oameni la micul dejun, servit pe punţile încă jilave. 

Cojocel Alb protestează solemn împotriva acestui 
program de potopire zilnică a celor trei punți ale unei 
fregate. Pe vreme noroasă, acest program menţine punţile 
într-o stare de permanentă umiditate, încât nu te poţi aşeza 
nicăieri fără riscul de a te îmbolnăvi de lumbago. Un bătrân 
marinar reumatic s-a văzut nevoit să-şi coasă pe fundul 
pantalonilor o bucată de pânză impregnată cu catran. 

Ofițerii aceia spălăţei şi tipicari, cărora le place atât de 
mult să-şi vadă nava strălucind de curăţenie, şi care ordonă 
să fie găsit şi pedepsit cu străşnicie omul care-a lăsat să-i 
scape o fărâmă de pezmet pe punte, - ofiţerii aceia ar face 
bine să se legene în hamace, odată cu marinarii, şi atunci s- 
ar sătura grabnic de această zilnică potopire a punților. 


85 în engleză, ho/ystone, piatra sfântă. 


Este oare nava un blid de lemn, ca să fie frecată în fiece 
dimineaţă înainte de micul dejun, chiar dacă termometrul 
arată zero grade, iar marinarii umblă desculți prin potop, cu 
picioarele degerate? La bordul navei se află un doctor, care 
cunoaşte desigur celebra povaţă a lui Boerhaave’ 
„picioarele să-ţi fie mereu uscate”. El îţi oferă o sumedenie 
de pilule când te vede doborât de febră, ca urmare a 
acestor munci grele, dar nu protestează din capul locului - 
aşa cum ar fi de datoria lui s-o facă - împotriva cauzei care 
provoacă febra. 

In carturile de noapte mai plăcute, ofiţerii, încălţaţi în 
botfori cu tocuri înalte, se plimbă pe punți, fără să-şi ude 
picioarele, întocmai ca lIsraeliţii*; dar în zori, talazurile 
încep din nou să crească, iar bieţii marinari aproape că se- 
neacă în ele, ca egipţienii în Marea Roşie. 

Ce de mai răceli şi friguri se capătă atunci! Şi n-ai niciun 
fel de sobă încinsă, niciun cămin la care să te duci! Nu, 
singurul mijloc de a te încălzi este să rămâi supărat foc şi 
să blestemi obiectul care transformă în fiecare dimineaţă 
vasul de război într-o spălătorie. 

Inchipuiţi-vă că v-aţi îmbarcat pe un vas de linie. Totul vi 
se pare curat ca-n palmă; toate punţile sunt pustii ca 
trotuarele din Wall Street într-o dimineaţă de duminică; nu 
se vede nicio urmă de aşternut marinăresc. Prin ce farmec 
s-a săvârşit minunea asta, v-aţi putea întreba, nu fără 
temei. Căci gândiţi-vă că, în acest spaţiu liber trebuie să 
doarmă, să mănânce, să se spele, să se îmbrace, să 
gătească, şi să facă toate celelalte gesturi obişnuite ale 
umanităţii, aproape o mie de muritori. Acelaşi număr de 
oameni ar alcătui, pe uscat, un întreg orăşel. Cum s-ar 
putea oare ajunge la această curăţenie extraordinară şi 
îndeosebi la această pustietate a punților unui vas de 
război, altfel decât prin ordinele cele mai stricte, şi prin 
sacrificarea de către marinari a oricărui confort? Marinarii 


86 Hermann Boerhaave (1668—1738), medic olandez. 
87 Aluzie la legenda biblică, potrivit căreia, fiii lui Israel au trecut ca pe uscat 
prin mijlocul mării, iar oastea Faraonului s-a înecat. 


înşişi nu se plâng decât rareori, ei sunt deprinşi cu aceste 
lucruri - căci omul se poate obişnui chiar cu lucrurile cele 
mai rele. Şi tocmai fiindcă-i obişnuit cu ele, uneori nici nu se 
mai plânge. 

Vasele de război americane sunt mai curate decât vasele 
de război ale altor naţii, şi le merge vestea pentru această 
curăţenie exemplară. lar disciplina de la bordul lor este, 
poate, cea mai aspră din lume. 

În Marina engleză, oamenii mănâncă în devălmăşie, la 
nişte mese care, între micul dejun şi prânz, şi între prânz şi 
cină, sunt strânse şi puse de-o parte. Marinarii americani 
mănâncă pe punte şi-şi ciugulesc pezmeţii - sau „nucile 
marinăreşti” cum li se mai spune - întocmai ca găinile într-o 
ogradă. 

Dar dacă această pustietate a punților unui vas de linie 
american este, să zicem, un lucru de dorit, atunci de ce să 
nu-i imităm pe turci? În flota turcă nu există dulăpioare 
pentru alimente; marinarii îşi vâră mâncarea şi tacâmurile 
într-o boccea, pe care o ascund sub câte un tun. Ei n-au 
hamace, şi dorm pe unde-apucă, înfăşuraţi în mantalele lor 
aspre, pe punți. Şi, la drept vorbind, îi trebuie oare 
marinarului un veşmânt mai larg decât propria-i piele? 
Aceasta e destul de încăpătoare; înlăuntrul ei se poate 
răsuci în voie, dacă bineînţeles ştie cum să-şi mişte şira, ca 
pe-o vergea de tun, aşa fel ca să nu-şi deranjeze vecinii. 

Printre marinarii de pe vasele de război umblă o vorbă - 
că navele din cale-afară de curate sunt ca Tătarii pentru 
echipaj; s-ar putea, adăuga că pe-un asemenea vas 
domneşte întotdeauna un soi de tiranie. 

Pe  „Neversink”, ca şi pe alte vase americane, 
operaţiunea bricuitului era deseori prelungită, ca un mijloc 
de pedepsire a oamenilor, îndeosebi în dimineţile reci, 
friguroase. Aceasta e una din pedepsele pe care ofiţerii de 
cart le pot lesne aplica echipajului, fără a contraveni 
regulamentului, ce acordă dreptul de a pedepsi exclusiv 
căpitanului. 

Oroarea pe care le-o inspiră marinarilor de pe vasele de 


război această operaţiune a bricuitului, prelungită pe vreme 
rece, - când picioarele lor desculţe se bălăcesc în apa 
vărsată pe punți - este ilustrată de următoarea anecdotă, 
răspândită printre ei, - o anecdotă colorată în chip ciudat 
de proverbiala lor aplecare spre superstiție. 

Primul secund al unei şalupe militare engleze, un om 
cum nu se poate mai sever, se arăta neobişnuit de pedant 
în ce priveşte curăţenia punţii de comandă, pe care o voia 
albă ca neaua. Într-o dimineaţă geroasă de iarnă, când 
echipajul spălase, ca de obicei, puntea aceea, şi-şi pusese 
de-o parte pietrele de bricuit, primul secund veni pe punte 
şi, după ce-o inspectă, porunci ca pietrele şi „cărţile de 
rugăciuni” să fie puse iarăşi în funcţiune. Scoţându-şi din 
nou ghetele din picioarele îngheţate, şi sumecându-şi din 
nou pantalonii, oamenii îngenunchiară şi, în această poziţie 
smerită, rostiră, în tăcere un blestem împotriva tiranului; iar 
când acesta plecă, ei se rugară ca tiranul să nu mai iasă viu 
din popotă. Ruga lor păru să fie ascultată, căci a doua zi 
dimineaţă, după ce suferise un atac de paralizie la micul 
dejun, primul secund fu scos mort din popotă, cu picioarele 
înainte. Când îl azvârliră peste bord - spune povestea - 
sentinela de la pasarelă îi întoarse spatele. 

Să adăugăm aici, spre lauda căpitanilor de marină 
americani care-şi păstrează omenia şi bunul simţ, că ei nu 
ţin morţiş ca punţile să fie curate tot timpul, pe orice 
vreme, şi nici nu-i chinuie pe oameni punându-i să frece 
lemnăria şi să lustruiască belciugele, ci preferă să 
vopsească toate aceste podoabe cu un strat gros de vopsea 
neagră, care, pe lângă că are un aer mai războinic, le apără 
mai bine de intemperii şi-i scuteşte pe marinari de o muncă 
plictisitoare. 


CAPITOLUL XXIII 


Spectacolele de teatru pe un vas de război 


„Neversink” îşi petrecuse Crăciunul în vara de la Ecuator, 
iar acum se pregătea să întâmpine ziua de 4 iulie în iarna 
ce domneşte în friguroasa zonă a Capului Horn. 

În Marina americană se obişnuieşte uneori ca această 
sărbătoare naţională să fie marcată prin dublarea raţiei de 
alcool, atunci când vasul se nimereşte să fie ancorat în 
vreun port. Urmările acestui program patriotic sunt lesne 
de imaginat: întreaga navă se transformă într-o cârciumă, 
iar marinarii chercheliţi umblă pe două cărări, pe fiecare 
dintre cele trei punți, cântând, zbierând şi bătându-se. In 
asemenea momente, din pricina relaxării disciplinei pe vas, 
vechile şi aproape uitatele certuri reînvie, cu ajutorul 
băuturii; baricadându-se între tunuri - pentru a-şi asigura 
un câmp liber, mărginit din cel puţin trei părţi - câte-o 
pereche de combatanți înghesuiți ca nişte soldaţi ce se 
duelează într-o gheretă, îşi varsă ura unul asupra celuilalt. 
Într-un cuvânt, au loc scene pe care ofiţerii nu le-ar tolera 
nici o singură clipă în orice altă împrejurare. Atunci, cei mai 
venerabili tunari şi  timonieri, laolaltă cu cei mai 
neînsemnaţi „muşi”, şi cu alţi marinari, care nu se mai 
îmbătaseră niciodată în timpul călătoriei - toţi se tăvălesc 
în aceeaşi troacă a beţiei. 

Vrând parcă să-i întreacă pe potentaţii din Evul Mediu, 
unii căpitanii sporesc vacarmul, îngăduind scoaterea 
tuturor prizonierilor care s-ar putea găsi în „arestul” vasului 
în acea norocoasă zi de 4 iulie. 

Din fericire însă, fregata „Neversink” era scutită de 
asemenea scene. Pe lângă faptul că se apropia acum de 
zona cea mai periculoasă a Oceanului - unde ar fi fost 


curată nebunie să-i îmbeţi pe marinari - împrejurarea că 
grogul îi lipsea cu desăvârşire, era un obstacol de netrecut, 
chiar în cazul când căpitanul ar fi fost dispus să le îngăduie 
marinarilor să se dedea la cele mai copioase libaţiuni. 

Cu multe zile înainte de marea sărbătoare, pe puntea 
tunurilor oamenii au ţinut nu o dată sfat în legătură cu 
sumbrele perspective ale navei lor. 

— E de rău, băieţi! exclamase într-o zi un marinar de pe 
gabie. Gândiţi-vă numai! Un 4 iulie fără grog! 

— În ziua aia o să înalţ pavilionul comandorului până la 
jumătatea catargului, spusese, oftând, şeful magaziei de 
drapele. 

— lar eu o să-mi întorc uniforma pe dos, ca să-i ţină 
tovărăşie drapelului naţional, spusese un marinar din 
„ariergardă”. 

— Aşa să faci! exclamase un om de la teuga. Aproape că- 
mi dau lacrimile când mă gândesc. 

— Nicio picătură de grog în ziua a mai mare-a ţării! 
gemuse „Rază de soare”, bucătarul. 

— Cine-ar mai dori acum să fie yankeu? strigase un 
olandez din echipa de la gabierul arborelui trinchet, - mai 
olandez decât varza acră. 

— Astea-s roadele libertăţii? îl întrebase, patetic, un 
matelot irlandez pe-un bătrân spaniol de la ancorele de 
rezervă. 

Se poate constata că, dintre toţi americanii, cei născuţi în 
străinătate sunt cei mai patrioţi - îndeobşte când vine 
vorba de 4 iulie. 

Putea însă oare căpitanul Claret, tatăl echipajului nostru, 
să asiste nepăsător la suferinţa copiilor săi oceanici? Nu, nu 
putea. Trei zile înainte de sărbătoare - când vremea 
continua să fie destul de frumoasă pentru aceste latitudini - 
li se dădu de veste marinarilor că au voie să prezinte orice 
fel de spectacole, în cinstea lui 4 iulie. 

Cu vreo câteva săptămâni înainte de plecarea din patrie 
a vasului „Neversink” - deci, cu aproape trei ani înainte de 
întâmplările istorisite în această carte - unii dintre marinari 


se asociaseră şi făcuseră o colectă cu scopul de a cumpăra 
recuzită teatrală; căci doreau să rupă monotonia 
săptămânilor petrecute în porturile străine, prin câte o 
reprezentaţie ocazională dată pe scândurile punţii, - măcar 
că, dacă a existat vreodată în lume un teatru permanent, 
care să dea spectacole zi şi noapte, şi fără pauze între acte, 
acest teatru e tocmai nava de război. 

Marinarii care avuseseră această idee slujiseră pe alte 
fregate americane, ale căror echipaje se bucurau de 
privilegiul de a da spectacole. Cu atât mai adâncă le fusese 
mâhnirea când, la sosirea într-un port peruan, îi ceruseră 
căpitanului permisiunea de a prezenta, sub patronajul lui, 
mult-admirata dramă Micul bandit, iar căpitanul le 
răspunsese că erau destui bandiți la bord, aşa că nu mai 
era nevoie de alţii, din foaierul artiştilor. 

Drept care, marinarii ascunseseră recuzita teatrală în 
fundul sacilor, nebănuind că va veni vreodată vremea s-o 
scoată de-acolo, sub domnia căpitanului Claret. 

Indată după ce se anunţă ridicarea interdicţiei, începură 
pregătiri febrile şi entuziaste în vederea sărbătoririi zilei de 
4 iulie. Puntea parţială? fu aleasă ca scenă a teatrului, iar 
şeful magaziei de drapele primi ordinul de a-şi pune la 
dispoziţie flamurile pentru ca scena să fie împodobită în 
stilul cel mai patriotic. 

Intrucât marinarii  stăpâniţi de demonul teatrului 
repetaseră adesea unele fragmente din diferite piese, 
pentru a-şi alunga plictisul carturilor de noapte, - ei nu mai 
aveau nevoie acum decât de puţin timp pentru a-şi învăţa 
la perfecţie rolurile. 

In consecinţă, chiar în dimineaţa care-a urmat zilei când 
căpitanul şi-a dat consimţământul, pe puntea tunurilor a 
putut fi citit acest anunţ, lipit pe arborele mare şi presărat 
cu litere de-o şchioapă, încât ai fi zis că-i un afiş al Teatrului 
din Drury Lane®, lipit pe Monumentul din Londra: 


88 Puntea parţială, sau semi-puntea, o punte situată între cea principală şi 
puntea inferioară. 
39 Drury Lane“, teatru londonez celebru, situat pe strada cu acelaşi nume. 


„TEATRUL CAPULUI HORN 

- în cinstea sărbătorii de 4 iulie - 
SPECTACOL DE ZI 
Atracţie neobişnuită 
BĂTRÂNA CORABIE CĂZUTĂ SUB VÂNT! 
Jack Ghase.; 00 aa Percy „Rândunică” 
VEDETE DE PRIMA MÂNĂ. 
O singură reprezentaţie 
ADEVARATUL MATELOT YANKEU 
x 


x x 


Directorii Teatrului Capului Horn aduc la cunoştinţa 
locuitorilor de pe coastele Oceanului Pacific şi Oceanului de 
sud, că în după-amiaza zilei de 4 iulie 184 - , vor avea 
cinstea de a le prezenta mult-admirata dramă 

„BATRANA CORABIE CAZUTA SUB VINT!” 


Comandorul Pavilion Tom Brown, de la gabierul 
arborelui-artimon. 

Căpitanul Ochean Ned Brace, din „ariergardă”, 

Şeful de barcă al Comandorului Joe Bunk, de la barca mare. 

Moş Vergă intendent-şef Coffin. 

Primarul Seafull, de la teuga. 

Percy „Rândunică” JACK CHASE. 

D-na Dora Prins „Plete-lungi” din 

„ariergardă.” 

Groguță Frank Jones. 

Gin-cu-zahăr Dick Dash, 


Mateloţi, puşcaşi marini, cârciumari, agenți recrutori, 
consilieri municipali, comisari de poliţie, soldaţi, şi diverşi 
oameni ai uscatului. 

* 


Trăiască domnul Comandor! 
intrarea liberă. 
* 


Spectacolul se va încheia cu mult-admiratul cântec al lui 


Dibdin%, intitulat; 
ADEVĂRATUL MATELOT YANKEU 

- cântec uşor modificat, pentru a se potrivi cu toţi 
marinarii americani. 

În rolul titular apare (în costum) Patrick Flinegan, şeful 
echipei de la prova. 

Reprezentaţia începe cu Vivat Columbia, executată de 
fanfara vasului. lnălţarea pavilionului are loc după-amiază, 
la a treia bătaie de clopot. Niciun marinar nu poate intra 
îmbrăcat în cămaşă. Se cere păstrarea ordinei. Sergentul şi 
caporalii de bord vor avea grijă să fie linişte.” 


La rugăminţile stăruitoare ale marinarilor, Lemsford, 
poetul de pe puntea tunurilor, se lăsase înduplecat să 
compună anunţul de mai sus. Măcar cu acest unic prilej, 
talentul lui literar a fost prețuit, până şi de cei mai 
neintelectuali dintre membrii echipajului. Trebuie spus de 
asemenea că: înainte de afişarea anunţului, căpitanul 
Claret, jucând rolul de cenzor şi de lord-şambelan, a 
frunzărit o copie a piesei Bătrâna Corabie căzută sub vânt, 
pentru a vedea dacă aceasta conţine vreun element 
susceptibil să provoace printre marinari nesupunerea faţă 
de autoritatea legiuită. Căpitanul a ridicat unele obiecţii, 
dar în cele din urmă a dat drumul întregului text. 

Dimineaţa zilei de 4 iulie - aşteptată cu multă nerăbdare 
sosi în sfârşit, vestindu-se încă din zori limpede şi senină. 
Adia o briză lină, aerul era răcoros, şi toţi marinarii 
presimţeau o după-amiază veselă. Se spulberau astfel 
profeţiile anumitor bătrâni ursuzi care, fiind contra 
teatrului, preziseseră o furtună menită să zădărnicească 
toate pregătirile actorilor. 

Intrucât oamenii cărora le venea rândul să lucreze la ora 
spectacolului, sus pe gabii şi la diferitele parâme şi fungi de 
pe spardec, nu puteau fi lăsaţi să ia parte la reprezentaţie, 


% Charles Dibdin (1745—1814), actor, cântăreţ şi compozitor englez, autor al 
unor faimoase Sea Songs (Cântece marinăreşti). 


unii dintre ei încercară, în dimineaţa aceea, să-şi găsească 
înlocuitori, ceea ce prilejui multe scene hazlii. Toată 
dimineaţa, ochii multora priviră neliniştiţi în direcţia 
vântului, dar vremea promitea să rămână frumoasă. 

În cele din urmă, poporul fu chemat la masă; clopotul 
sună de două ori şi, curând, după aceea, toţi, oamenii la a 
căror muncă se putea renunţa, se îndreptară grăbiţi spre 
puntea parţială. Manelele cabestanelor fuseseră puse pe 
nişte lăzi cu muniții, pentru ca spectatorii să aibe pe ce să 
se-aşeze, întocmai cum făceau şi duminica, la ora de 
rugăciune; iar la un capăt al spaţiului deschis de pe punte, 
oamenii din echipa dulgherului meşteriseră o podină joasă. 
Cortina era alcătuită dintr-o flamură mare, iar parapetele 
dimprejur erau pavoazate cu pavilioanele tuturor ţărilor. Cei 
zece sau doisprezece membri ai fanfarei şedeau înşiraţi la 
poalele scenei, ţinându-şi în mâini instrumentele lustruite, 
în timp ce dirijorul lor,un personaj important, stătea cocoţat 
pe-un afet de tun. 

În clipa când se auziră trei bătăi de clopot, un grup de 
ofiţeri ieşiră din magazia-pupa şi se aşezară pe nişte 
scaune de campanie, într-un fel de „lojă regală”, situată în 
centru, sub drapelul cu stele şi dungi. Marinarii îl căutau din 
ochi pe comandor, dar nici comandorul nici căpitanul nu 
onorară poporul cu prezenţa lor. 

La semnalul dat de o goarnă, fanfara execută marşul 
Vivat Columbia! întreaga asistenţă bătând tactul, întocmai 
ca la Teatrul Drury Lane, când se cântă imnul regal, după 
vreo mare victorie naţională. 

Un foc de muschetă dădu semnalul de ridicare a cortinei, 
şi atunci patru marinari, îmbrăcaţi în pitorescul costum al 
mateloţilor maltezi, apărură pe scenă, poticnindu-se ca 
nişte beţivi. Ruliul vasului sporea impresia de veridicitate. 

„Comandorul”, „Moş Vergă”, „Primarul” şi „Gin-cu zahăr” 
fură întâmpinați cu aplauze frenetice, stârnind admiraţia 
publicului. Dar la apariţia popularului Jack Chase, în rolul 
romantic al lui Percy „Rândunică”, toţi spectatorii se 
ridicară spontan în picioare şi-l salutară cu trei rânduri de 


urale puternice, care erau cât pe-aci să doboare velagabier 
a arborelui mare. 

Neîntrecutul Jack, în mare ţinută, se tot înclina, cu o 
graţie şi o stăpânire de sine desăvârşite, iar când, în loc de 
buchete de flori, îi fură aruncate cinci-şase şuviţe de 
parâmă şi ghemotoace de câlţi, el şi le prinse pe rând de 
nasturii vestonului său. 

— Ura! ura! ura!... Dă-i drumul... Dă-i drumul!... Nu mai 
urlaţi!... Ura!... Dă-i drumul!... Nu mai zbieraţi! Ura! 

Strigătele acestea se auzeau acum din toate părţile, 
încât, în cele din urmă, văzând că entuziasmul aprigilor săi 
admiratori nu poate fi domolit, Jack Chase păşi înainte şi, cu 
gura schimonosită, începu să-şi joace rolul. În curând se 
făcu tăcere, dar aceasta fu întreruptă de zeci de ori de 
aplauze cu neputinţă de stăvilit. Intr-un târziu, când veni la 
rând emoţionanta scenă în care Percy „Rândunică” 
salvează din temniţă cincisprezece mateloţi, sub nasul unui 
detaşament de poliţişti, publicul se ridică în picioare, 
răsturnă manelele de cabestan şi-şi azvârli pălăriile pe 
scenă, într-un delir de entuziasm. Da, Jack, a fost cu 
adevărat o lovitură de teatru! 

Era o vânzoleală nemaipomenită; disciplina părea să se fi 
dus pentru totdeauna; secunzii alergau printre oameni; 
până şi căpitanul ieşi din cabină, iar comandorul îl întrebă, 
nervos, pe marinarul care stătea de gardă la uşa lui, „ce 
naiba face poporul?” în toiul acestei agitaţii, goarna care-i 
chema pe oameni să strângă velele-zburător, nici nu fu 
auzită. 

Înspre prova se îndrepta cu repeziciune un gren negru“ 
iar la gura magaziei principale ajutoarele boţmanului 
zbierau până răguşeau. Dumnezeu ştie ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă nu s-ar fi auzit deodată toba, care chema 
întreg echipajul - o chemare irezistibilă. Marinarii ciuliră 
urechile, aidoma unor cai la auzul unui pocnet de bici, şi 


91 Vânt violent, care se stârneşte brusc şi bate scurt, timp, fiind însoţit uneori 
de ploaie, zăpadă şi îngheţ. 


porniră în dezordine spre posturile lor din arboradă. Peste 
câteva clipe amuţiră cu toţii, afară de vânt, care urla printre 
parâme ca o armată de diavoli. 

— Terţarolaţi toate cele trei vele-zburător!...Filaţi fungile! 
„... Trageţi!... Aşa!... Trageţi şi legaţi bine! Aşa, băieţi!... 
Terţarolaţi velele! 

Astfel s-a terminat, în plină furtună, spectacolul din ziua 
aceea. Dar marinarii n-aveau să-şi revină niciodată din 
deziluzia de a nu-l fi auzit pe şeful de echipă irlandez 
cântând Adevăratul matelot yankeu. 

Cojocel Alb simte nevoia să filosofeze un pic, pe această 
temă. Priveliştea insolită a ofiţerilor care-l aplaudau, 
laolaltă cu marinarii de rând, pe un simplu matelot ca Jack 
Chase, mi-a umplut inima de bucurie. E plăcut, îmi 
spuneam, să-i vezi pe aceşti ofiţeri recunoscându-se legaţi 
de noi printr-o fraternitate omenească; e plăcut să-i vezi 
aplaudând calităţile rare ale inegalabilului Jack. Da, există 
printre noi destui oameni de ispravă, iar eu i-am nedreptăţit 
uneori în gândurile mele. 

Nu fără o plăcere asemănătoare am privit vremelnica 
debandadă provocată de entuziasmul spectatorilor. E firesc 
să fie aşa, îmi spuneam. Nu strică să scuturăm din când în 
când jugul acesta de fier care ne-apasă grumazul; căci 
după ce ne-au îngăduit nouă, marinarilor, să facem niţică 
gălăgie, şi să ne dedăm la o veselie inofensivă, - ofiţerii nu 
pot redeveni la fel de aspri şi neînduplecaţi ca mai înainte. 
Incepusem să cred că un vas de război poate fi, la urma 
urmelor, un vas de pace şi bunăvoință. Dar vai! 
dezamăgirea avea să vină curând. 

A doua zi dimineaţă, la pasarelă avu loc vechea şi 
obişnuita scenă de toate zilele. Şi privindu-i pe ofiţerii aceia 
severi, veniţi să asiste, împreună cu căpitanul, la 
pedepsirea vinovaţilor - aceiaşi ofiţeri care, în ajun, se 
arătaseră atât de bine dispuşi - un bătrân matelot îmi 
spuse, bătându-mă pe umăr: 

— Vezi, Cojocel e Alb, toţi au arborat iarăşi mutrele lor de 
pe dunetă. Dar, de, aşa li-e firea! 


Am aflat mai apoi că „mutrele de pe dunetă” e o veche 
expresie, folosită pe vasele de război pentru a sugera 
uşurinţa cu care un ofiţer îşi reia ţinuta severă, după o 
pauză vremelnică. 


CAPITOLUL XXIV 


Introducere la Capul Horn 


Fregata noastră cu punţile jilave se apropia tot mai mult 
de furtunatecul Cap, înfruntând cu velele-i de două ori 
terţarolate negura şi ploaia. 

Capul Horn! Cine n-a auzit de el - de acest cap Horn%, 
care-a sfărâmat atâtea corăbii zdravene? A fost oare 
coborârea în Infern a lui Orfeu, a lui Ulise ori a lui Dante o 
faptă mai îndrăzneață şi mai sublimă decât dublarea 
acestui Cap teribil de către primul navigator? 

Răsucite de-un vânt cumplit, care bate dinspre apus, 
numeroase corăbii au fost abătute din drumul lor şi 
împinse, prin Mările Sudului, către Capul Bunei Speranţe, 
de unde căutau apoi să ajungă în Pacific. Şi n-am nicio 
îndoială că acelaşi Cap furtunatec a trimis la fund multe 
corăbii straşnice, despre care nu s-a mai auzit nimic. La 
acea margine a pământului nu există cronici scrise. Ce 
înseamnă vergile şi şarturile rupte, care sunt zilnic aduse 
de valuri la prova unor corăbii mai norocoase? ori catargele 
falnice, încrustate în iceberguri, ce se pot vedea plutind pe 
aproape? Ele nu fac decât o aluzie la vechea poveste - 
povestea atâtor corăbii care-au pornit la drum, şi despre 
care nu s-a mai auzit nimic, niciodată. 

Inaccesibil Cap Horn! Te poţi apropia de el dintr-o 
direcţie sau alta - din orice direcţie pofteşti - dinspre răsărit 
ori dinspre apus, cu vântul în pupa sau în travers, - dar 
Capul Horn rămâne Capul Horn. Acest Cap Horn îi vindecă 
de fumuri pe marinarii de apă dulce, şi-i moaie pe cei mai 
săraţi mateloţi într-o bură şi mai sărată. Vai şi amar de cei 


92 în limba engleză, horn înseamnă „corn” (n. t). 


neştiutori şi de cei prea îndrăzneţi! 

Cutare căpitan din Mediterana, care până acum n-a făcut 
altceva decât să traverseze voios Atlanticul, cu câte o 
încărcătură de portocale, fără să strângă măcar o velă 
zburător, primeşte adesea, în largul Capului Horn, o lecţie 
pe care n-o va putea uita nici în mormânt - deşi mormântul 
îl înghite, mai totdeauna, atât de grabnic, încât experienţa 
nu-i foloseşte la nimic. 

Alţi străini, care se apropie de acest capăt patagonez al 
continentului nostru, cu sufletele pline de naufragiile şi 
catastrofele sale, cu velele-zburător bine terţarolate şi cu 
toate celelalte pânze puse la adăpost - străinii aceştia 
întâlnesc la început o mare destul de lină şi se grăbesc să 
conchidă că, la urma urmei, Capul Horn nu-i decât o 
gogoriţă; tot ceea ce li s-a spus despre corăbiile sfărâmate 
şi scufundate pe-acolo, n-ar fi, chipurile, decât nişte 
poveşti. 

— Jos terţarolele, băieţi! Sus velele-zburător la prova şi la 
pupa! Fiţi gata să puneţi o aripă la vela trinca! 

Să ştii însă, căpitane Pripă, că velele astea ale dumitale 
ar fi mult mai la adăpost în magazia velarului, căci iată, în 
timp ce echipajul se apleacă peste talazuri, un nor negru 
răsare din mare, soarele piere de pe cer, şi o negură 
sinistră se întinde peste apă. 

— Toată lumea la fungi! Strângeţi tare! 

Prea târziu. Căci, până să apuce oamenii să desprindă 
capetele de parâme, tornada a şi început să le şuiere în 
gâtlejuri. Catargele s-au prefăcut în sălcii, velele în panglici, 
parâmele în aţe, şi întreaga corabie a început să fiarbă în 
spuma furtunii. 

Dacă acum, când talazurile se abat asupra lui, căpitanul 
Pripă, nu-i aruncat peste bord, are în schimb ce face. Cele 
trei catarge au căzut, mai mult ca sigur, în mare, iar velele, 
rău încâlcite, zboară pe sus. Sau poate că vasul se abate 
sub vânt. Şi într-un caz şi în celălalt, Dumnezeu să-i ajute 
pe marinari, pe nevestele şi pe copiii lor, ca şi pe 
asigurători! 


Contactul cu primejdiile sporeşte curajul omului curajos, 
dar îl face mai prudent. Aşa şi cu marinarii: cei care ocolesc 
de multe ori Capul Horn, devin din ce în ce mai precauţi. Un 
veteran nu se lasă niciodată amăgit de brizele înşelătoare 
care-l mângâie uneori în apropierea Capului. Ajuns la o 
anumită distanţă de acesta - distanţă precis calculată în 
mintea lui - veteranul are grijă ca echipajul să pregătească 
vasul pentru furtună; oricât de uşoară ar fi briza, velele- 
zburător sunt coborâte. Velele cele mai puternice sunt 
învergate, iar toate obiectele de pe punte sunt „amarate” 
bine. Atunci, vasul e gata să înfrunte orice primejdie; şi 
dacă, în timp ce se rostogoleşte în jurul promontoriului 
primeşte o lovitură în plin, o suportă de obicei cu succes; 
iar de nu, toţi marinarii se duc la fund cu conştiinţa 
împăcată. 

Unii căpitani de nave par să vadă în Capul Horn un geniu 
rău, viclean, capricios, care trebuie înduplecat, prin 
linguşeli, să se îmblânzească. Întâi, ei se apropie încet, cu 
puţine pânze, nu se reped cu îndrăzneală spre promontoriu, 
ci-şi lasă nava să plutească în zigzag. li fac curte acestei 
Izabele arborând o aripă la vela-zburător, apoi încearcă să-i 
potolească mânia terţarolând de câte două ori velele- 
gabier. Când, în cele din urmă, furia ei de nedomolit se 
dezlănţuie din plin, iar în jurul vasului furtuna urlă zile în şir, 
ei perseverează în eforturile lor. Mai întâi, încearcă să dea 
impresia unei capitulări fără condiţii, strângând toate 
pânzele şi punând nava la capă%*, astfel încât aceasta să 
pară ca un buştean, cu care furtuna să se poată juca în 
voie. 

Dacă această încercare dă greş, schimbă aliura” vasului, 
cu ajutorul unei rande”. Dar tot degeaba! Furtuna urlă la 


33 A pune o navă /a capă, a manevra, venind cu nava în vânt pentru a suporta 
mai uşor furtuna (după ce sunt scoase o parte din pânze). 

% Aliura (sau aliura de marș), direcţia din care primeşte vântul o corabie cu 
pânze. 

%5 Randă, velă aurică (trapezoidală) întinsă între ghiu şi pic în pianul diametral 
al unui velier. (Ghiu — şcondru montat în poziţie orizontală la baza arborilor 


fel de tare ca înainte. În cele din urmă, vântul îi sileşte să 
dea jos vela trinca şi să micşoreze unghiul de braţare a 
vergilor, pentru a putea fugi din calea implacabilului 
duşman care-i hărţuieşte fără milă. 

Alte corăbii, deşi nu întâlnesc asemenea furtuni 
năpraznice, încearcă săptămână după săptămână să treacă 
pe lângă această cumplită răspântie a lumii, înfruntând 
vântul ce le bate mereu din faţă. Schimbându-şi mereu 
aliura, tot dau târcoale Capului, „lustruindu-l”, cum zic 
marinarii. 

Lemaire şi Schouten”, doi olandezi, au fost primii 
navigatori care-au ocolit Capul Horn. Inainte de ei, trecerea 
în Pacific se făcea prin strâmtoarea Magellan; pe vremea 
aceea nici nu se ştia sigur că ar exista o altă rută, sau că 
pământul numit astăzi Tierra del Fuego - Ţara de foc -e o 
insulă. Cu câteva leghe mai la sud de Tierra del Fuego se 
află un mănunchi de insule mici, numite Diegos; iar între 
acestea şi Tierra del Fuego se găseşte strâmtoarea 
Lemaire, denumită astfel în onoarea descoperitorului ei, 
care a navigat, cel dintâi, prin ea, spre Pacific. Lemaire şi 
Schouten au înfruntat, pe corăbiile lor prizărite, multe 
furtuni teribile - preludiu la lungul alai de belele abătute 
asupra mai tuturor urmaşilor lor. Şi e semnificativ că vasul 
lui Schouten, „Horne”, de la care şi-a luat Capul numele, 
era cât pe ce să piară în încercarea de a-l ocoli. 

Cel care-a ocolit Capul după cei doi navigatori pomeniţi 
mai înainte a fost Sir Francis Drake; în timpul expediției lui 
Raleigh” privind pentru prima oară, din Istmul lui Darien%, 
„Divina Mare a Sudului”, el s-a jurat, ca un adevărat englez 


tuturor velierelor dotate cu vele aurice Pic - vergă articulată oblic cu unul din 
capete în partea superioară, înapoia coloanei unui arbore). 


% Jakob Lemaire (1585—1616); Willem Cornelis Schouten (1507—1G25), 
navigatori olandezi. 

97 Walter Raleigh (1552? -1618), om politic englez foarte influent sub domnia 
reginei Elisabeta, până la căderea lui în dizgrație, A condus câteva expediţii 
spre America de Sud, pentru a căuta aur. 

% Denumirea mai veche a istmului Panama. 


ce era, să treacă pe-acolo cu o navă britanică şi viteazul 
navigator s-a ţinut de cuvânt, spre necazul spaniolilor 
înfrânți de el pe coastele chiliene şi peruane. 

Dar poate că dificultăţile cele mai mari întâmpinate 
vreodată în dublarea celebrului promontoriu, au fost acelea 
întâlnite de escadra lordului Anson? în 1736. Trei cronici 
remarcabile şi extrem de interesante i-au înregistrat 
suferinţele şi dezastrele. Prima, scrisă de dulgherul şi de 
tunarul vasului „Wager”; a doua’, de către Byron, un tânăr 
elev-ofiţer de pe acelaşi vas; iar a treia, de către capelanul 
de pe vasul „Centurion”. Cojocel Alb le are pe toate trei, şi 
vă asigură că ele constituie o lectură grozavă într-o noapte 
vijelioasă de martie, când geamurile ferestrelor îţi clănţăne 
în urechi, iar hornul îşi scuipă fumul pe caldarâmul biciuit 
de ploaie. 

Dar dacă vreţi să vă faceţi cea mai completă idee despre 
Capul Horn, luaţi incomparabila povestire a prietenului meu 
Dana, Doi ani în fața catargului!%. Socot însă că, dacă ştiţi 
carte, aţi şi citit-o. Capitolele care descriu Capul Horn au 
fost de bună seamă scrise cu un ţurţure. 

In zilele noastre, Capul şi-a mai pierdut din grozăvie, din 
pricină că oamenii s-au familiarizat din ce în ce mai mult cu 
el, şi mai ales din pricină că navigația a făcut progrese pe 
toate planurile; mijloacele folosite acum pentru protecţia 
sănătăţii echipajelor le îngăduie acestora să înfrunte vreme 
îndelungată rigorile unor climaturi vitrege. 


%9 George Anson (1699-1762), primul lord al Amiralității engleze, care-a făcut 
ocolul lumii în 1740-4. 

1% Richard Henry Dana (1815—1882), scriitor american, care şi-a evocat anii 
din tinereţe petrecuţi pe mare, într-o carte intitulată Two Years Before the Mast. 


CAPITOLUL XXV 


Caniculă în largul Capului Horn 


Pe măsură ce ne apropiem de Cap, vremea e din ce în ce 
mai rece. Acum sunt la ordinea zilei mantalele, scurteicile, 
pufoaicele, pelerinele ceruite, şi cojoacele de tot felul, 
inclusiv nemuritorul cojocel alb, care a început să fie 
încheiat la toţi nasturii, şi să fie tras cu putere în jos, pentru 
ca poalele lui să poată acoperi şalele. 

Dar vai! poalele astea erau cam sărăcăcioase; şi deşi 
cojocelul era vătuit şi burduşit la piept, întocmai ca un 
curcan la Crăciun, iar în zilele reci şi uscate izbutea să-mi 
ţină de cald în părţile acelea, totuşi la şale era mai scurt 
decât rochiţa unei balerine; de aceea, în vreme ce pieptul 
meu se afla în zona temperată, vecină cu cea tropicală, 
sărmanele-mi coapse se aflau în Novaia Zemlia, la o 
azvârlitură de ţurţuri de Polul Nord. 

Şi apoi, repetatele udări şi uscări prin care trecuse, îl 
făcuseră să se strâmteze rău, peste tot, îndeosebi la 
mâneci, încât manşetele ajunseseră treptat sub coate, şi 
trebuia să le smucesc tare, ca să-mi pot vâri braţul prin ele. 

M-am străduit să înlătur aceste neajunsuri cosind un soi 
de tiv lat de pânză în jurul poalelor, pentru a le lungi niţel; 
la fel am făcut şi cu manşetele. 

Pe o asemenea vreme omul ar trebui să poarte haine de 
pânză gudronată sau de stofă groasă, pantaloni şi mantale 
ceruite, cizme, pături, mănuşi, ciorapi de lână, flanele, 
scurte din piele de bizon, şi izmene din piele de elan. Haina 
devine pentru orice om un wigwam” iar pălăria un cuptor. 

Acum, li se acordă oamenilor cea mai deplină libertate în 


101 în vorbirea indienilor din America de Nord, colibă. 


ce priveşte îmbrăcămintea. Marinarii pun pe ei orice găsesc 
- se înfăşoară în vele, sau îşi vâră capul în câte un ciorap 
vechi. Pe o asemenea vreme îţi loveşti pieptul cu pumnii, şi 
vorbeşti tare ca să nu-ţi îngheţe sângele în vine. 

Navigam printr-o zonă din ce în ce mai rece, când 
deodată am întâlnit o flotă de iceberguri ce se îndreptau 
spre nord. După aceea, „somnul” nostru n-avea să mai fie 
decât o amorţeală, care aproape că ne înţepenea degetele 
de la mâini şi de la picioare. Era un ger de-ngheţa şi focul, 
cum zic marinarii. 

Ajungând la latitudinea Capului Horn, ne-am îndreptat 
spre sud, pentru a-l ocoli pe de departe, şi în felul acesta, 
ne-am pomenit într-un calm plat, - dar vai! calmul din 
largul Capului Horn e mai rău. Mult mai rău decât cel de la 
Ecuator. 

Am stat acolo patruzeci şi opt de ore, pe un ger ţeapăn. 
Mă uitam uimit la apă, întrebându-mă cum de nu îngheţa la 
o temperatură ca asta. Cerul rece şi senin semăna cu un 
talger de oţel, gata-gata să zbârnâie, dacă l-ai fi putut 
atinge. Din nări ne ieşeau aburi ca fumul din lulele. Pe urmă 
se stârni o hulă timidă, care ne sili să strângem mai toate 
velele, şi chiar să dăm jos vergile zburătorilor, de teamă să 
nu cadă peste bord. 

La acest capăt al lumii locuibile, dar şi al celei 
nelocuibile, departe de uscat, fregata noastră - plină de 
glasuri omeneşti, de behăituri, cotcodăceli şi grohăituri, - 
semăna cu arca lui Noe, încremenită pe apă, la apogeul 
Potopului. 

Nu aveam nimic altceva de făcut decât să aşteptăm să 
se facă voia stihiilor şi „să fluierăm după vânt”, cum 
obişnuiesc marinarii pe un calm plat. Nu ni se dădea voie să 
aprindem niciun foc, decât pentru a găti strictul necesar şi 
pentru a încălzi sticlele de apă cu care-şi dezmorţea 
domnul „Boţ” picioarele. Omul care-avea cele mai mari 
rezerve de vitalitate avea şi cele mai mari şanse de a scăpa 
de îngheţ. Era ceva îngrozitor. Pe o asemenea vreme 
oricine ar fi putut suporta cu uşurinţă să i se amputeze 


picioarele; ba, ar fi fost chiar în stare să ajute la extracția 
propriilor sale artere. 

Intr-adevăr, această stare de lucruri nu dura nici de 
douăzeci şi patru de ore, şi totuşi răceala extremă a 
aerului, îmbinată cu tendinţa noastră crescândă spre 
inactivitate ne-ar fi făcut curând, pe unii dintre noi, buni 
pentru masa de operaţie a chirurgului, dacă un gest 
umanitar al căpitanului nu ne-ar fi silit brusc la un efort 
viguros. 

Trebuie spus că apariţia boţmanului, cu fluieru-i argintiu, 
la gura de magazie a punţii tunurilor, este privită 
întotdeauna de către marinari cu cea mai mare curiozitate, 
fiind un indiciu că un ordin important urmează să fie dat 
întregului echipaj. Ce anume urmează? se întreabă 
oamenii. „Moş Sfilaţă” scoate mai întâi un fluierat scurt, 
care-i aduce lângă el, de la posturile lor, pe cei patru 
subalterni ai săi. El lansează apoi, ca un şef de orchestră, o 
chemare puternică, întărită de cei patru. După aceea, 
ordinul - oricare ar fi - este citit cu glas tare, şi în repetate 
rânduri, încât ecoul i se-aude până-n cele mai depărtate 
colţuri. Boţmanul şi ajutoarele sale sunt pristavii navei de 
război. 

Calmul plat începuse după amiază; a doua zi dimineaţă, 
echipajul vasului avea să fie galvanizat de un ordin general 
formulat astfel: „Hei, băieţi, de la prova până la pupa, 
veseliţi-vă cu toţii!” 

Ordinul acesta, care nu mai e folosit decât în foarte rare 
ocazii în zilele noastre, a avut asupra oamenilor acelaşi 
efect pe care l-ar fi produs un gaz ilariant sau o porţie 
suplimentară de grog. Disciplina strictă fu suspendată 
pentru câtva timp, fiind înlocuită cu o libertate deplină. 
Vasul semăna ici cu un Babel, colo cu un balamuc, şi peste 
tot cu un pandemoniu. Spectacolul de teatru nu era nimic 
în comparaţie cu atmosfera ce domnea acum pe vas. Cei 
slabi de înger şi timoraţi din fire se furişau în ascunzătorile 
lor, în vreme ce oamenii puternici şi îndrăzneţi îşi strigau cu 
glas tare bucuria. Cete de marinari, îmbrăcaţi în tot felul de 


straie bizare, ca acelea purtate la vreun carnaval 
deşucheat, alergau de colo până colo, legându-se de cine 
pofteau - cu excepţia ofiţerilor şi a pugiliştilor periculoşi - 
îmbrâncindu-i şi târându-i pe nefericiţii care le ieşeau în 
cale, până când îi „încălzeau” şi pe ei. Unii erau legaţi şi 
duşi aşa în arboradă; alţii, proţăpiţi pe câte-o vâslă, erau 
călăriţi de colo până colo, spre hazul spectatorilor, care 
puteau şi ei să fie victimele aceluiaşi joc. Pe gabii sau pe 
catarge atârnau leagăne, în care erau vârâţi cu de-a sila cei 
mai morocănoşi dintre marinari, pe care-i vedeai apoi 
bălăngănindu-se în cercuri largi, de la est la vest, până le 
pierea piuitul. Hore, cadriluri şi tot felul de dansuri îndrăcite 
se încingeau sub nasul preaputernicului căpitan, chiar pe 
dunetă şi pe puntea de comandă. Boxul şi trânta erau de 
asemenea la mare preţ; se schimbau „muşcături ca-n 
Kentucky” şi „îmbrăţişări indiene”. Gălăgia speria păsările, 
care se grăbeau să zboare de-acolo. 

Se cuvine amintit faptul că au fost şi victime, dar nu voi 
pomeni decât de una dintre ele. În timp ce „veselia” era în 
toi, un matelot de pe gabie - un portughez supărăcios - s-a 
jurat că-l omoară pe ăl care-ar încerca să se-atingă de 
inviolabila-i persoană. Nişte apucaţi, auzindu-i ameninţarea, 
veniră pe la spate şi, luându-l prin surprindere, îl siliră pe 
portughez să încalece pe-o vâslă, pe care fu mânat pe 
punte într-un galop frenetic, de către mulţimea care 
vocifera. Cantitatea de braţe din jurul şi dedesubtul lui era 
atât de mare, încât de câte ori se apleca într-o parte era 
împins în sus numaidecât, dar cădea iar, pentru a primi un 
brânci din direcţia contrară. Deodată, desprinzându-şi 
mâinile din braţele celor care-l ţineau, portughezul îşi 
scoase de la piept o cavilă de fier şi începu să izbească, 
furios, în dreapta şi-n stânga. Mai toţi prigonitorii lui o luară 
la fugă, dar vreo opt sau zece rezistară, străduindu-se să-i 
smulgă din mâini arma, fără a-l lăsa din braţe. In această 
încercare, unul dintre ei fu izbit în moalele capului şi căzu în 
nesimţire. Socotit mort, fu dus jos, la doctoral „Epidermă”; 
iar cât despre portughez, fu pus la popreală. Dar rana se 


dovedi a nu fi prea gravă şi, peste câteva zile, marinarul 
acela putu să se plimbe din nou pe punte, cu capul bine 
bandajat. 

Acest incident puse capăt „veseliei”, întrucât spargerea 
de capete era strict interzisă. Portughezul avea să-şi 
primească în curând, la pasarelă, pedeapsa pentru 
nesocotinţa lui, iar ofiţerii îşi recăpătară atunci „mutrele de 
pe dunetă”. 


CAPITOLUL XXVI 


Rostogolirile Capului 


Nu ieşisem încă din zona calmului plat când, deodată, de 
pe gabia arborelui mare fu zărită o corabie, la o distanţă de 
peste trei leghe. La început era cât un punct, pe care nici 
nu-l vedeai de pe punte. Pe o mare calmă, două nave ajung 
totdeauna să se apropie mai mult sau mai puţin una de 
alta, prin forţa lor de atracţie sau în virtutea cine ştie cărui 
alt principiu la fel de misterios, precum şi datorită curenților 
care le mână pe amândouă. Deşi nu adia nicio boare, în 
curând corabia străină fu observată de pe parapetele navei 
noastre; apoi se apropie şi mai mult. 

Ce era, şi de unde venea? Nimic nu stârneşte atâta 
interes şi atâtea presupuneri şi nimic nu te poate contraria 
mai mult decât o corabie, zărită mai întâi ca un simplu 
punct pe depărtatele mări ale Capului Horn. 

O briză! o briză! Da, începuse să adie o briză, de vreme 
ce corabia se apropia mereu de fregată; privind prin 
ochean, ofiţerul de cart ne spuse că era un velier cu trei 
arbori şi cu toate pânzele sus, care venea drept spre noi, 
deşi fregata noastră continua să fie prizoniera calmului plat. 

Corabia străină ne aducea briza. Ura! a, uite-o! Ce 
frumos lunecă pe apă, abia încreţind-o! 

Oamenii noştri fură trimişi numaidecât în arboradă, 
pentru a desfăşura pânzele, care începură să se umfle 
puţin. Deocamdată însă, abia dacă aveam viteza de 
guvernare”, Către asfinţit, corabia străină se lăsă sub 
vânt: o piramidă de pânză. Cred că niciodată nu mai fusese 
Capul Horn insultat ca acum, cu atâta insolenţă. Corabia, 


102 Viteză de guvernare, viteza care asigură navei capacitatea de guvernare 
prin efectul cârmei. 


împodobită de sus până jos cu bonete, cu rândunici şi cu tot 
felul de alte vele, luneca la mică distanţă de pupa fregatei 
„Neversink”; şeful magaziei noastre de drapele se grăbi de 
altfel să arboreze pavilionul la pic. 

— Ahoy, corabie! strigă prin porta-voce ofiţerul de cart. 

Un marinar vârstnic, îmbrăcat într-un veston verde, îi 
răspunse ducându-şi o mână la gură, şi ţinându-se cu 
cealaltă de şarturile arborelui artimon. 

— Ce corabie-i asta? îl mai întrebă ofiţerul. 

— "Sultan”, cargobot plecat din New York, cu destinaţia 
Callao şi Canton, în urmă cu şaizeci de zile. Dar fregata 
voastră? 

— Fregata, „Neversink” din flota Statelor Unite, în drum 
spre patrie. 

— Ura, ura, ura! exclamă entuziastul nostru concetăţean, 
într-un elan de patriotism. 

Între timp „Sultan” trecuse de fregată, dar ofiţerul nostru 
nu se putu abţine să lanseze un avertisment de adio: 

— Auziţi? Aţi face mai bine să daţi jos o parte din zmeiele 
alea. Atenţie la Capul Horn! 

Dar povata prietenească se pierdu în vântul care se 
înteţise. Cu o iuţeală câtuşi de puţin neobişnuită la aceste 
latitudini, briza uşoară se prefăcu într-o suită de grenuri 
aprige, încât trufaşului şi lăudărosului „Sultan” începură să- 
i zboare pânzele, una câte una; aripile se desprinseră 
grabnic de pe şcondruri; focul săgeţii fu luat pe sus, făcut 
sul în câteva minute, şi azvârlit ca o minge de fotbal în 
valuri. Vântul nu se putu însă juca la fel de nebuneşte cu 
pânzele mai prudent gospodărite ale fregatei „Neversink”, 
deşi nu peste multe ceasuri aveam să trecem şi noi prin 
încercări grele. 

Pe la miezul nopţii, când cartul de la tribord, din care 
făceam parte şi eu, era liber, se auzi fluierul boţmanului, 
urmat de ordinul: 

— Toţi marinarii la strânsul velelor! Săriţi, băieţi, şi 
salvaţi vasul! 

Sărind din hamace, am putut vedea că fregata se 


aplecase atât de tare, încât abia am izbutit să ne căţărăm 
pe scările ce duceau spre puntea superioară. 

Acolo, o privelişte înspăimântătoare! Vasul părea să 
plutească într-o rână. Tunurile de pe puntea principală 
fuseseră cu vreo câteva zile mai înainte puse la adăpost, iar 
sabordurile fuseseră închise, dar acum mortierele de pe 
puntea de comandă şi de pe puntea teugii erau în apă, care 
se abătea peste ele în valuri înspumate, albe ca laptele. La 
fiece răsucire sub vânt, capetele de vergi păreau să se 
moaie în mare, în vreme ce la prova, mateloţii de pe verga 
trincei erau potopiţi de talazurile ce se revărsau în cascadă 
peste bompres. Punţile erau acum împânzite de oameni - 
toţi cei cinci sute de membri ai echipajului, inclusiv ofiţerii - 
iar majoritatea se ţineau de parapetele de sub vânt. Spuma 
fosforescentă a mării lumina din când în când feţele 
oamenilor, întocmai cum un foc nocturn luminează 
mulţimea cuprinsă de panică dintr-un oraş. 

Când o furtună se dezlănţuie pe neaşteptate, sau când o 
mare cantitate de pânze trebuie strânse în grabă, se 
obişnuieşte ca primul secund să smulgă goarna din mâinile 
ofițerului de cart. Acum, însă, goarna se găsea în mâinile lui 
„Jack Nebunul”aşa că primul secund nici nu încercă să i-o 
smulgă. Toate privirile erau aţintite asupra lui, ca şi cum noi 
l-am fi ales anume pe el pentru a hotărî soarta acestei 
bătălii cu stihiile, într-o încleştare de unul singur cu duhul 
Capului Horn; iar „Jack Nebunul” se dovedi, în noaptea 
aceea, a fi geniul, salvator al fregatei. Lui îi datorez eu 
însumi mâna asta dreaptă, care aleargă acum pe hârtie, 
precum şi întreaga mea existenţă. Fregata noastră lua în 
piept talazurile ce se abăteau, vuind, peste etrava ei, iar 
coca i se rostogolea încolo şi-ncoace, cu un zgomot oribil, 
de parcă s-ar fi bălăcit în troaca mării înspumate. Vântul 
izbea de-a curmezişul punţile, şi fiece pânză părea să 
pleznească sub suflarea-i năpraznică. 

Toţi timonierii, şi mulţi dintre oamenii de la teuga se 
foiau în jurul timonei cu două roţi de pe puntea de 
comandă. Unii săreau în sus şi-n jos, cu mâinile pe spiţe, 


căci întreaga cârmă, ca şi chila galvanizată a vasului, 
fremătau de viaţa pe care le-o insufla furtuna. 

— Cârma sus! strigă căpitanul Claret, ţâşnind din cabina 
lui ca o nălucă, în cămaşa-i de noapte. A 

— La naiba! urlă „Jack Nebunul” către timonieri. In Jos, 
trageţi în jos, vă zic, afurisiţilor! 

Ordinele erau contradictorii, dar ordinul care fu ascultat 
fu acela al lui „Jack Nebunul”: scopul urmărit de el era de a 
aduce vasul în vânt, pentru ca velele-gabier să poată fi cât 
mai strâns terţarolate. Dar deşi fungile erau molate, vergile 
nu puteau cu niciun chip să fie fixate, din pricina uriaşei 
presiuni orizontale asupra pânzei. Acum, vântul era un 
adevărat uragan. Bura marină potopea întreg vasul. 
Catargele gigantice păreau gata-gata să se rupă sub 
greutatea enormă a celor trei gabiere. 

— Fixaţi vergile! zbieră „Jack Nebunul”, aţâţat la culme, 
şi izbind cu goarna într-un şcondru. 

Dar, din pricina înclinării vasului, ordinul lui nu putea fi 
executat: era limpede că, peste puţine minute, ceva trebuia 
să cedeze - fie pânzele, fie vergile, poate chiar coca 
vasului, şi întreg echipajul. 

Deodată un om de pe gabie anunţă că vela gabierului 
mare era ruptă într-un loc. In aceeaşi clipă se auzi o 
detunătură ca aceea a două-trei muschete descărcate 
simultan, şi enorma pânză se rupse de sus până jos, 
întocmai ca tabernacolul Templului din lerusalim. 

Această întâmplare salvă arborele mare, deoarece acum 
verga putu să fie fixată destul de uşor, în timp ce oamenii 
de pe gabii, strângeau pânza sfâşiată. In curând, celelalte 
două vele gabier fură şi ele fixate şi terţarolate. 

Mugetele furtunii şi strigătele echipajului erau acoperite 
de bătăile lugubre ale clopotului de bord - un clopot 
aproape, la fel de mare ca acela al unei biserici de ţară: 
violentul ruliu al navei îl făcea să sune necontenit. 
Imaginaţia nici nu poate concepe grozăvia unui astfel de 
sunet într-o noapte furtunoasă, pe mare. 

— Smulgeţi-i limba strigoiului! urlă „Jack Nebunul”. 


Dar abia amuţi „strigoiul”, că se auzi un sunet şi mai 
lugubru, scos de ghiulelele grele care, scăpând din stelajele 
lor, se rostogoleau acum pe puntea tunurilor, transformând 
acea parte a vasului într-o imensă popicărie. Mai mulţi 
mateloţi fură trimişi să le prindă. Era însă o treabă 
primejdioasă; câţiva fură schilodiţi, iar aspiranţii trimişi să 
supravegheze executarea ordinului raportară că nu se 
putea face nimic, până nu se potolea furtuna. 

Dar treaba cea mai îngrozitoare era strângerea velei mari 
care, la începutul furtunii, fusese legată cu diferite saule, ca 
să stea cât mai cuminte. „Jack Nebunul” aşteptă câtva timp 
să se domolească puţin furtuna, înainte de a da ordinul să 
se execute o manevră atât de primejdioasă. Căci pentru a 
strânge această velă enormă, pe o astfel de furtună, era 
nevoie de cel puţin cincizeci de oameni pe vergă, a căror 
greutate, adăugată la aceea a lemnului, le primejduia şi 
mai mult vieţile. Cum furtuna nu promitea să se 
domolească, el dădu totuşi ordinul, tocmai când o ploaie cu 
grindină şi cu zloată se abătea asupra noastră; greementul 
fu acoperit în scurtă vreme cu o pojghiţă de ghiaţă 
scânteietoare. 

— Hei, cei de pe vergă, şi de pe gabierul mare! Strângeţi 
vela mare! răcni „Jack Nebunul”. 

Trântindu-mi pălăria pe punte, am ţâşnit din cojocul meu 
vătuit, mi-am lepădat ghetele din picioare şi m-am repezit 
spre greement, împreună cu o droaie de marinari. Furtuna 
se dezlănţuise năpraznic deasupra parapetelor (care, pe o 
fregată, sunt foarte înalte, pentru a-i feri pe cei de pe 
punte). Prin simpla lui forţă, vântul ne turtea de greement 
în timp ce ne căţăram, şi simţeam că mâinile ne îngheaţă în 
contact cu şarturile de care ne agăţam. 

— Sus, vitejilor, sus! ne îndemna „Jack Nebunul”, iar noi 
ne căţăram, care cum puteam, dibuindu-ne drumul pe 
braţele de vergi. 

— Ţineţi-vă bine, băieţi! strigă un tunar bătrân, lângă 
mine. 

Răcnea cât îl ţinea gura, dar pe vântul acela glasul lui 


suna ca o şoaptă; eu însumi nu-l auzisem decât pentru că 
era drept în faţa mea, în bătaia vântului. 

Dar îndemnul lui era de prisos. Infigându-mi unghiile în 
filierele de învergare!%, am jurat că numai moartea mă va 
putea despărţi de ele, înainte de-a ajunge cu faţa înspre 
vânt. Deocamdată însă, era cu neputinţă să răzbesc; abia 
de-l auzeam pe omul de lângă mine, căruia vântul părea 
să-i smulgă vorbele din gură şi să i le ducă spre Polul Sud. 

In tot acest timp vela continuase să zboare, uneori drept 
deasupra capetelor noastre, amenințând să ne smulgă de 
pe verga pe care ne cocoţasem. Preţ de vreo trei sferturi de 
oră am rămas atârnaţi aşa, deasupra talazurilor, ale căror 
creste clocoteau chiar sub tălpile câtorva dintre noi, ca şi 
cum ar fi vrut să ne ia pe sus. 

Deodată, pe vergă ni s-a transmis din om în om ordinul 
de a cobori, lăsând vela să fluture-n vânt, de vreme ce nu 
putea fi strânsă. Se pare că un aspirant fusese trimis în 
arboradă de către ofiţerul de cart, pentru a ne comunica 
acest ordin, întrucât acolo unde ne aflam noi nu se putea 
auzi nicio goarnă. 

Marinarii aflaţi în partea dinspre vânt a braţului de vergă 
izbutiră să se târască pe şcondru în jos, dar noi, care ne 
aflam la marginea de sub vânt, nu puteam cu niciun chip să 
facem acelaşi lucru; ca să ajungem la şarturi, în partea 
dinspre vânt, ar fi trebuit să trecem peste o adevărată 
prăpastie; şi apoi, verga era în întregime acoperită de 
gheaţă, iar mâinile şi picioarele ni-erau atât de amorţite, 
încât nu îndrăzneam să le încredinţăm viaţa noastră. Totuşi, 
ajutându-ne unii pe alţii, am izbutit să ne lungim pe vergă şi 
să ne ţinem de ea cu mâinile şi cu picioarele. Tangoanele!% 
bonetelor ne-au ajutat mult să ne menţinem în această 
poziţie. Oricât de ciudat ar putea să pară, cred că în clipa 
aceea niciun om de pe vergă nu simţea măcar un fior de 


103 vergea metalică fixată de o vergă, de-a lungul unui arbore, pentru a servi la 
legarea marginei unei vele. 

104 Tangon, bilă de lemn sau tub metalic, cu un capăt articulat pe-un catarg sau 
pe punte, care-i permite rotirea în plan vertical sau orizontal. 


spaimă. Ne agăţam de ea cu toate puterile, însă numai din 
instinct. Adevărul este că, în astfel de împrejurări, 
sentimentul fricii este anulat de priveliştile cumplite ce-ţi 
umplu ochiul, şi de sunetele ce-ţi umplu urechea. Ajungi să 
te identifici cu furtuna; nimicnicia propriei tale persoane se 
pierde în zbuciumul lumii furtunoase ce te-nconjoară. 

Sub noi, nobila noastră fregată ni se părea de trei ori mai 
lungă decât era în realitate - o imensă pană neagră, 
înfruntând cu muchea ei cea mai lată furiile îngemănate ale 
mării şi vântului. 

În cele din urmă, furia dintâi a furtunii începu să se 
domolească şi atunci am încercat să ne dezmorţim mâinile, 
spre a ne putea pune pe treabă, căci o echipă de oameni se 
căţăraseră în arboradă pentru a-i ajuta pe ceilalţi să salveze 
ceea ce mai rămăsese din velă. Am izbutit astfel să o 
înfăşurăm, şi am coborât pe punte. 

A doua zi, pe la amiază, furtuna se potoli de-a binelea, 
încât, scoțând două terţarole din velele gabier, am izbutit 
să schimbăm murele şi să ne îndreptăm spre răsărit, cu 
vântul în pupa. 

Astfel, vremea frumoasă întâlnită după prima ridicare a 
ancorei în largul plăcutelor coaste spaniole, nu fusese decât 
un preludiu la această noapte îngrozitoare; mai ales calmul 
plat din ajunul ei ne indusese în eroare. Cum am fi putut 
însă ajunge acasă, fără a trece pe la Capul Horn? Cum l-am 
fi putut evita? Şi deşi unele nave au ocolit Capul fără a 
înfrunta astfel de primejdii, cele mai multe dintre ele 
trebuie să le înfrunte. Din fericire, primejdiile astea se 
întâlnesc la jumătatea drumului de întoarcere, astfel încât 
marinarii au tot timpul să se pregătească a le înfrunta, şi 
să-şi revină după ce le-au lăsat în urmă. 

Dar există un fel de Cap Horn pentru toţi muritorii, fie ei 
marinari sau oameni ai uscatului. Luaţi seama, băieţi! 
pregătiţi-vă din vreme să-l înfruntaţi! Oameni cărunţi, 
mulţumiţi-i Domnului când l-aţi trecut! lar voi, băieţi de 
viaţă, care-aveţi norocul rar de-a naviga pe-o mare placidă 


ca lacul Leman!% nu vă amăgiţi cu gândul că norocul vostru 
înseamnă înţelepciune şi prudenţă, fiindcă în ciuda baftei 
voastre, aţi fi putut să vă răsturnaţi şi să vă duceţi la fund, 
dacă geniul Capului Horn ar fi hotărât astfel. 


105 | acul Leman (sau Geneva), lac în Elveţia, situat între Alpii Savoiei şi munţii 
Jura. 


CAPITOLUL XXVII 


Unele gânduri în legătură cu ordinul dat de 
„Jack Nebunul” pentru a contramanda 
ordinul superiorului său 


În clipele de primejdie, oamenii se supun de obicei 
aceluia care li se pare cel mai în măsură să comande, 
indiferent de rangul său; supunerea lor e ca şi aceea a 
acului faţă de magnet. Acest adevăr s-a vădit şi în timpul 
furtunii, îndeosebi în momentul primejdios când „Jack 
Nebunul” a contramandat ordinul dat de căpitan la timonă. 
Dar fiecare marinar ştia că ordinul căpitanului era absurd la 
culme, ba poate şi mai rău. 

Aceste ordine contradictorii, date de căpitan şi de 
secundul său, le vădeau cât se poate de limpede 
caracterele diametral opuse. Poruncind ca timona să fie 
trasă în sus, căpitanul voia să fugă de furtună, pe când 
„Jack Nebunul” era de părere că trebuie să navigăm drept 
în ghearele furtunii. E de prisos să spun că această din 
urmă cale e mai sigură decât cealaltă, şi e aleasă de cele 
mai multe ori, pe timp de furtună, deşi atrage după sine 
neajunsuri aparent mai îngrozitoare. 

Fuga de furtună te face un sclav al vântului, care te 
mână cum vrea el, pe când, navigând contra vântului, 
capeţi, treptat, posibilitatea de a-l ţine în frâu. Fuga de 
furtună expune pupa vasului, care e partea lui cea mai 
slabă, pe când calea contrară îi expune prova, care e 
partea cea mai rezistentă. Cu oamenii se întâmplă întocmai 
ca şi cu navele: cel care se întoarce cu spatele la duşman îi 
oferă acestuia un avantaj, pe când pieptul vânjos este, la 
fel ca şi prova masivă a unei fregate, un zid de nădejde, 


capabil să respingă atacul. 

În noaptea aceea, în largul Capului Horn, căpitanul Claret 
a fost silit să-şi lepede mâştile şi să-şi arate, ca la un 
examen de bărbăţie, adevărata faţă. In noaptea aceea a 
ieşit la iveală un lucru pe care fiece marinar de pe vas îl 
bănuia de multă vreme. Până atunci, privirile pe care le 
arunca oamenilor, cu ochii lui parcă înadins lipsiţi de 
strălucire, precum şi pasul încet, egal, inutil de metodic cu 
care se plimba pe punte, ca şi întreaga lui ţinută, de o 
fermitate silită - deşi putea sugera unui observator 
superficial conştiinţa autorităţii şi dorinţa de a impune 
echipajului o supunere deplină, - toate acestea fuseseră 
pentru unii dintre noi nişte indicii ale hotărârii căpitanului 
Claret de a se menţine într-un echilibru precar între 
sobrietate şi contrariul ei, evitând cu grijă excesele, - care 
echilibru putea să se năruie la primul atac frontal al unor 
vicisitudini. 

Şi deşi aceasta este doar o presupunere, Cojocel Alb, 
având oarecare experienţă a rachiului şi a oamenilor, se 
încumetă să afirme că, dac-ar fi fost un adept convins al 
temperanţei, căpitanul Claret n-ar fi dat niciodată acel ordin 
nesăbuit privitor la ridicarea timonei. El ar fi stat liniştit în 
cabina lui, întocmai ca măria sa-comandorul, sau ar fi 
anticipat ordinul lui „Jack; Nebunul”, poruncind: Cârma jos! 

Pentru a arăta cât de mică e influenţa reală pe care o au 
uneori legile cele mai stricte, şi cât de spontan e, în noi, 
instinctul prudenţei, se cuvine să adăugăm că, deşi „Jack 
Nebunul” contramandase făţiş, într-un moment de aţâţare 
impulsivă, un ordin al superiorului său - totuşi asprul 
regulament militar pe care-l călcase în felul acesta nu avea 
să fie niciodată aplicat împotrivă-i. Şi, după ştiinţa 
echipajului, căpitanul nu a îndrăznit nici măcar să-l 
admonesteze pentru această sfidare. 

Se spunea că „Jack Nebunul” ar fi fost el însuşi amator de 
băuturi tari. Şi chiar era. Dar în cazul de faţă e vorba de 
altceva, şi anume, de onoarea de a fi pus într-un post, care 
cere în fiece clipă prezenţă de spirit şi nervi tari, precum şi 


de neşansa de a fi pus într-un post care nu necesită în 
permanenţă aceste calităţi. Disciplina de pe fregată era 
atât de severă şi de metodică sub mai toate aspectele, 
încât căpitanul Claret se vedea, până la un punct, scutit de 
obligaţia de a interveni personal în multe din treburile 
curente, ceea ce îl făcea, poate, să se simtă la adăpost în 
umbra îmbietoare a paharului. 

Cât despre „Jack Nebunul”, trebuia să participe regulat la 
carturi, să se plimbe noaptea pe puntea de comandă, şi să 
scruteze atent orizontul, în direcţia vântului. lată de ce, pe 
mare, el se străduia să fie treaz, deşi, când vremea era 
foarte-frumoasă, i se întâmplă să bea câte un păhărel două, 
peste măsura obişnuită. Dar în faţa Capului Horn, el îşi 
ţinuse făgăduiala de a nu bea, înainte ca primejdiosul 
promontoriu să rămână departe în urmă. 

Cele întâmplate la timonă, în timpul furtunii, ridică în chip 
irezistibil întrebarea: există oare ofiţeri incompetenţi în 
Marina americană - incompetenţi în ce priveşte împlinirea 
vreuneia din îndatoririle ce le revin? Cum ar putea oare să 
existe, astăzi, ofiţeri incompetenţi în viteaza flotă care, în 
cursul ultimului război, s-a acoperit de atâta glorie? 

Intocmai ca şi în taberele de pe uscat, pe puntea de 
comandă a unui vas goarnele unei singure biruinţe acoperă 
tobele înăbuşite a o mie de înfrângeri. Acelaşi lucru se 
poate spune şi despre acele întâmplări din război, care, 
neutre în esenţa lor, nu aduc nici faimă nici ruşine. Şi apoi, 
tot astfel cum un lung alai de cifre, condus de un număr 
solitar, devine, prin forţa agregării, o sumă aritmetică 
uriaşă - la fel şi un grup de ofiţeri, altminteri lipsiţi de 
merite personale, ajunge, în anumite bătălii strălucite, să se 
distingă ca grup, sub conducerea vreunui Nelson sau 
Wellington. lar faima unor astfel de eroi, supravieţuindu-le 
lor înşile, se transmite ca o moştenire subalternilor lor 
rămaşi în viaţă. Un om cu mintea largă şi inima generoasă 
are destulă forţă ca să magnetizeze o întreagă flotă sau o 
întreagă armată. lar dacă toţi eroii care, de la începutul 
lumii încoace, au contribuit cel mai mult la victoriile sau la 


înfrângerile militare ale naţiunilor, ar putea fi adunaţi 
laolaltă, am constata cu uimire că eroii aceştia sunt doar o 
mână de oameni. Căci nu-i niciun eroism să tot alergi la un 
tun, printr-un nor de fum, ori să tragi cu puşca, la comanda 
unui ofiţer. Această vitejie pur fizică izvorăşte adesea dintr- 
o înfiorare a inimii. Nişte oameni fricoşi din fire pot ajunge, 
unindu-se cu alţii, să manifeste curaj. Ar fi totuşi greşit să 
făgăduim, că, în unele cazuri, soldaţii de rând şi-au făcut 
datoria mai vitejeşte decât comandanții lor. Adevăratul 
eroism nu sălăşluieşte în mâini, ci în inimă şi-n cap. 

Există, aşadar, ofiţeri incompetenţi în viteaza Marină 
americană? Pentru un american, întrebarea nu are o 
rezonanţă prea plăcută. Cojocel Alb se vede nevoit s-o 
ocolească din nou, referindu-se la un fapt din istoria unei 
flote înrudite care, tocmai pentru că e atât de veche şi de 
mare, furnizează mult mai multe exemple decât propria 
noastră flotă. Acesta e de altfel singurul motiv ce mă face 
să mă refer mereu la ea. Nu am, slavă Domnului, niciun fel 
de prejudecăţi naţionaliste. 

In arhivele amiralităţii engleze e consemnat faptul că în 
anul 1308 - după moartea Lordului Nelson - când Lordul 
Collingwood, care comanda flota din Mediterana, a cerut un 
concediu de boală, nu s-a găsit, dintr-o listă de peste o sută 
de amirali, niciunul care să poată fi socotit capabil de a-l 
înlocui pe solicitant, în bune condițiuni pentru ţara lui. 
Collingwood a plătit cu viaţa pentru această cinste, 
deoarece nemaiputând spera să plece acasă, avea să 
moară curând, la postul său. Dacă aşa stăteau lucrurile în 
cazul unei flote atât de vestite ca aceea a Angliei, ce-am 
putea spune în legătură cu propria noastră flotă? Aici, însă, 
nu e vorba de nicio dezonoare specială. Căci adevărul este 
că, pentru a deveni un comandant naval destoinic şi 
priceput, e nevoie de însuşiri naturale ieşite din comun. 

Se poate afirma chiar că, pentru a comanda o fregată, e 
nevoie de mult eroism, talent, discernământ şi integritate, 
care nu-s la îndemâna celor mediocri. lar aceste însuşiri nu 
sunt numai necesare, ci şi cerute în mod expres, şi nimeni 


nu are dreptul de a deveni căpitan de vas, dacă nu le 
posedă. 

In legătură cu secunzii, trebuie spus că în Marina 
americană sunt destui oameni ca domnul „Boţ”. Mulţi 
comandori ştiu. Bine că li s-a întâmplat rareori să-şi scoată 
în larg vasul de linie, fără a încerca oarecare nelinişte la 
gândul că unii dintre secunzi sunt stăpâni pe punte, în 
timpul nopţii. 

Potrivit ultimului recensământ naval (1849) Marina 
americană numără astăzi 68 de căpitani, care primesc 
anual circa 300 000 dolari din visteria statului, 97 de 
comandori, care primesc aproximativ 200 000 dolari, 327 
secunzi, care primesc circa o jumătate de milion de dolari, 
şi 451 aspiranţi (inclusiv cei calificaţi), care primesc la 
rându-le circa o jumătate de milion de dolari. Având în 
vedere că, aşa cum bine se ştie, unii dintre aceşti ofiţeri nu 
sunt decât rareori, sau chiar deloc, trimişi pe mare, din 
pricină că Departamentul Marinei îşi dă seama de 
incompetenţa lor, iar alţii sunt detaşaţi la observatoare în 
calitate de conţopişti, şi la Biroul de ridicare hidrografică a 
coastei, în calitate de matematicieni familiarizați cu 
logaritmii, - în timp ce ofiţerii cu adevărat merituoşi, şi 
pricepuţi în arta navigaţiei, sunt trimişi de pe-un vas pe 
altul fără să se bucure între timp de concedii prea lungi; 
având în vedere toate aceste lucruri, nu e exagerat să 
spunem că o parte destul de substanţială din cei un milion 
şi jumătate de dolari pomeniţi mai sus este plătită anual 
unor pensionari camuflaţi, care trăiesc pe socoteala, 
Marinei, fără s-o slujească. 

Nimic de felul acesta nu poate fi măcar insinuat 
împotriva boţmanilor, tunarilor şi altor „ofiţeri de la prova”, 
sau împotriva şefilor de gabie şi altor „subofiţeri”, ori 
împotriva destoinicilor marinari din flotă. Căci dacă se 
întâmplă ca vreunul dintre aceşti oameni să fie găsit 
incompetent, el este numaidecât retrogradat sau demis. 

E drept că, după cum ne învaţă experienţa, în cazul 
oricărei mari instituţii naţionale, dotată cu numeroşi 


slujbaşi, opinia publică trebuie să se resemneze a suporta 
destui oameni incompetenţi, căci nepotismul şi favoritismul 
care predomină în astfel de instituţii sunt atât de 
răspândite, încât vei găsi totdeauna în sânul lor nişte 
incompetenţi, admişi în dauna multora dintre cei capabili. 

Totuşi, într-o ţară ca a noastră, care se mândreşte cu 
egalitatea politică a tuturor stărilor sociale, este regretabil 
că ridicarea unui marinar de rând la rangul de ofiţer 
constituie un fenomen aproape inexistent astăzi, deşi pe 
vremuri ofiţerii proveniţi din rândurile marinarilor s-au 
dovedit în general deosebit de folositori în munca lor, 
aducând uneori ţării un spor substanţial de glorie. Se pot da 
exemple grăitoare în acest sens. 

N-ar fi oare bine ca instituţiile noastre să fie mai 
omogene? Orice american poate aspira să devină 
preşedinte al Statelor Unite - comandor al escadrei-noastre 
de state. S-ar cuveni ca orice marinar american să fie pus 
în situaţia de a putea năzui nestingherit la comanda unei 
escadre de fregate. 


CAPITOLUL XXVIII 


Ne îndepărtăm tiptil 


Cu vântul din pupa, la drum! Suflă, vântule, suflă! Câtă 
vreme tu baţi fără mânie, iar noi ne îndreptăm spre patrie, 
n-avem nicio grijă. 

Merită să pomenim aici că, în nouăsprezece cazuri din 
douăzeci, trecerea din Pacific în jurul Capului este 
îndeobşte mult mai scurtă, şi mai puţin anevoioasă, decât 
trecerea din Atlantic. Motivul este că furtunile, ca şi 
curenţii, vin îndeosebi dinspre vest. 

Dar, la urma urmei, a naviga cu vântul din pupa, într-o 
furtună, e o treabă care, pe o fregată, îşi are neajunsurile 
ei. Greutatea disproporționat de mare a metalului care 
apasă pe spardec şi pe puntea tunurilor, provoacă un ruliu 
puternic, de care sunt scutite navele comerciale. Ne 
rostogoleam în drumul nostru, aşa cum se roteşte pământul 
pe orbita lui - despicând talazurile verzui, în care bătrâna 
fregată dispărea uneori ca un clopot scufundător!%. 

Gurile de magazie ale anumitor nave militare se închid 
prost pe vreme de furtună. Acest lucru se poate spune mai 
ales în legătură cu „Neversink”: gurile sale de magazie erau 
acoperite cu câte o prelată veche şi ruptă în toate părţile. 

Pe vreme frumoasă, echipajul lua masa pe puntea 
tunurilor, dar întrucât aceasta era acum aproape tot timpul 
inundată, ne vedeam nevoiţi să mâncăm pe puntea imediat 
inferioară. Intr-o zi, oamenii din cartul de la tribord şedeau 
acolo la masă, în grupuri mici, de câte doisprezece până la 
cincisprezece, aplecaţi asupra gamelelor şi străchinilor lor, 


106 Cameră de aer în formă de clopot, în care se introduce aer sub presiune; 
scufundată în apă, asigură condiţii pentru executarea de lucrări subacvatice. 


- când deodată vasul începu să se rostogolească atât de 
frenetic, încât tot ce se afla pe punte - gamele, străchini, 
marinari, bucăţi de carne, coşuri de pâine, coşuri de rufe, şi 
bărci - fu azvârlit de-a dura, de colo până colo. Nu te mai 
puteai ţine pe picioare şi nu mai găseai nimic de care să te 
agăţi, în afară de puntea însăşi, care devenise lunecoasă 
din pricina lichidului vărsat din gamele, şi care se legăna 
sub noi de parcă în cala fregatei ar fi fost ascuns un vulcan. 
In timp ce lunecam - aşezaţi! - pe punte, hublourile se 
deschiseră brusc, lăsând să pătrundă şuvoaie de bură; în 
aceeaşi clipă, vasul se zgudui puternic în partea de sub 
vânt. Marinarii întimpinară acest duş cu o furtună de urale, 
deşi eu, unul, am crezut în clipa aceea că era cât pe ce să 
fim azvârliţi în mare - într-atât de uriaşe erau cantităţile de 
apă ce se revărsau peste noi. 

O zi sau două mai târziu, ne depărtasem îndeajuns de 
mult către est pentru a putea porni spre nord, ceea ce am 
şi făcut, cu vântul în pupa, ocolind astfel Capul, fără a ne 
încetini viteza. Deşi nu văzusem uscatul de când plecasem 
din Callao, Capul Horn se afla, pare-se, undeva spre vest; n- 
aveam nicio dovadă certă, dar vremea putea fi socotită 
drept un indiciu în acest sens. 

Uscatul din preajma Capului Horn merită să fie văzut, 
mai cu seamă [ara lui Staten. Odată, vasul pe care mă 
îmbarcasem s-a apropiat de acest pământ venind dinspre 
miazănoapte, cu un vânt prielnic, care bătea statornic; era 
o zi luminoasă, cu aerul străveziu şi aproape sonor în 
răceala lui. La tribord se înălța, ca un şir de ghetari 
elveţieni, această Ţară a lui Staten, pustie şi solitară în 
strălucirea ei de omăt. Nenumăraţi albatroşi albi zburau 
razant deasupra mării, iar prin văzduh cădeau ca nişte fulgi 
de nea o mulţime de zburătoare mai mărunte. Infăşurate 
parcă în turbane, piscurile înalte şi ninse din interior se 
întindeau ca o graniţă a unei alte lumi. Ziduri scânteietoare 
şi metereze de cleştar păreau că străjuie, ca nişte foişoare 
diamantine, frontiera şi mai depărtată a cerului. 

După ce-am ieşit din zona Capului Horn am avut parte de 


mai multe viscole; într-o noapte, o cantitate uriaşă de 
zăpadă ne-a troienit punţile, iar unii dintre marinari s-au 
bătut cu bulgări, ca nişte copii. A fost vai şi-amar de 
aspiranţii care, în noaptea aceea, s-au aventurat dincolo de 
ghiuri, căci acolo deveneau o ţintă ideală pentru bulgări. 
Cei care-i azvârleau n-aveau cum să fie identificaţi. In chip 
ciudat, bulgării păreau să fie azvârliţi pe bord de vreo nimfă 
drăcoasă, într-atât de mare era dibăcia agresorilor. 

In zorii zilei elevul-ofiţer „Dezgheţatu” se prezentă la 
chirurg cu o rană îngrijorătoare, căpătată în timp ce-şi 
făcea primejdioasa datorie la teuga. Ofiţerul de punte îl 
trimisese cu o misiune, şi anume, de a-i comunica 
boţmanului că e aşteptat în cabina căpitanului. Chiar când 
transmitea acest mesaj, domnul „Dezgheţatu” fu izbit în 
nas de un bulgăr uimitor de vârtos. Aducându-li-se la 
cunoştinţă nenorocirea, ticăloşii îşi exprimară cea mai vie 
bucurie. Domnul „Dezgheţatu” nu se bucura de simpatia 
lor. 

După un asemenea viscol, făcea să-i vezi pe oameni 
curăţind de zăpadă puntea superioară. Cu timpul, fiecare 
şef de tun avea să fie însărcinat cu curăţenia propriei lui 
porţiuni de punte; drept care, el se apuca de treabă, cu un 
târn vechi, şi nu rareori ajungea să se certe cu câte un 
vecin care-şi arunca zăpada în perimetrul lui. Ai fi zis că te 
afli pe Broadway într-o dimineaţă de iarnă, după un viscol, 
când băieţii de prăvălie ai unor firme rivale sunt puşi să 
curețe trotuarul. 

Din când în când, ca să mai schimbăm programul, aveam 
parte de-o ploaie cu grindină - o grindină atât de mare, 
încât trebuia să ne ferim capetele. 

Comandorul avea un servitor polinezian, pe care-l 
angajase în Insulele Societăţii!”. Acest Wulu era, spre 
deosebire de compatrioţii săi, un om liniştit şi serios, 
aplecat spre meditaţie. Cum nu mai ieşise niciodată până 
atunci din regiunea Tropicelor, atenţia i-era absorbită de 


107 Insule în Polinezia, cunoscute şi sub denumirea Tahiti. Capitala teritoriului 
lor, administrat de francezi, este Papeete. 


numeroase fenomene observate în largul Capului Horn, 
fenomene ce-l incitau, întocmai ca pe alţi filosofi, să 
elaboreze teorii pe potriva minunilor contemplate. La prima 
zăpadă, când văzu puntea acoperită cu o pulbere albă, 
făcu-nişte ochi cât cepele; dar când cercetă ciudata 
substanţă, hotărî că era vorba de un soi de făină suprafină, 
de felul celei din care se făceau „plăcintele” stăpânului său, 
şi alte bunătăţi. În zadar i-a explicat un filosof cu experienţă 
de la gabierul arborelui trinchet că se înşela în această 
privinţă: Wulu a rămas neclintit în opinia lui, cel puţin 
câtăva vreme. 

Cât despre grindină, ea l-a entuziasmat! Wulu a luat o 
găleată şi a-nceput să culeagă boabele, ba a mai primit şi 
de la alţii, gândindu-se să le ducă acasă la iubitele lui, în 
chip de mărgele; dar când s-a întors la găleată, după ce-o 
lăsase un timp, a constatat că n-avea în ea decât niţică apă 
şi atunci i-a acuzat pe cei din jur că-i furaseră pietrele 
preţioase. 

Într-o zi, când i s-a dat pentru prima oară să mănânce o 
„plăcintă”, acelaşi Wulu a fost văzut culegând cu mare grijă 
stafidă cu stafidă şi aruncându-le cu un gest de scârbă 
supremă. Luase pasămite stafidele drept gândaci. 

Pe nava noastră de război acest semisălbatec, care se, 
plimba pe puntea tunurilor în veşmântul lui barbar, părea o 
fiinţă de pe altă planetă. Gusturile lui ne îngrozeau, iar ale 
noastre îl îngrozeau pe el. Wulu respingea crezul nostru, iar 
noi i-l respingeam pe-al lui. Îl socoteam un mocârţan, iar el 
ne lua drept nebuni. Dacă lucrurile ar fi stat invers - dacă 
noi am fi fost nişte Polinezieni, iar el un american, opiniile 
noastre reciproce ar fi rămas aceleaşi. Ceea ce dovedeşte 
că nici noi nici el nu greşeam; ci aveam dreptate. 


CAPITOLUL XXIX 


Carturile de noapte 


Cu toate că lăsasem în urmă Capul, continua să fie foarte 
frig, iar una din consecinţele cele mai grele ale acestui ger 
era somnolenţa aproape incurabilă a marinarilor în timpul 
carturilor de noapte. li vedeai moţăind în mantalele lor, pe 
punți, între tunuri, lungiţi pe afeturi sau în orice ungher pe 
care-l găseau; încremeniţi într-un fel de transă, îngheţau de 
vii, prea buimăciţi ca să poată să se ridice şi să se scuture. 

— In picioare, leneşilor! le striga prin porta-voce al treilea 
secund, un Virginian inimos din fire. Sculaţi-vă şi mişcaţi- 
vă! 

Dar în zadar. Ei se ridicau o clipă, însă de îndată ce 
ofiţerul le întorcea spatele, se prăbuşeau la loc, parcă 
împuşcaţi în inimă. 

Am zăcut şi eu adesea în felul acesta, dar gândul că 
dacă-aş mai fi zăcut multă vreme aşa, aş fi murit îngheţat, 
mă năpădea cu atâta putere, încât mă sculam în picioare, 
rupând vraja îngheţului, şi mă sileam să dau din mâini şi 
din picioare pentru a-mi pune sângele în mişcare. De 
obicei, la prima aruncare a braţului mă pocneam în obraz,. 
In loc să-mi izbesc pieptul, aşa cum aş fi dorit. Dar în 
asemenea clipe, muşchii fac ce vor ei, nu te mai ascultă. 

Ca să-mi mişc picioarele, trebuia să mă ţin de ceva şi să 
sar cu amândouă, căci păreau la fel de lipsite de articulaţii 
ca nişte pantaloni de pânză, puşi la uscat şi îngheţaţi 
bocnă. 

Când ni se dădea ordinul de a braţa vergile - ceea ce 
presupunea efortul întregului cart, adică a vreo două sute 
de oameni - un spectator neavizat ar fi putut crede că toţi 
marinarii fuseseră loviți de dambla. Treziţi din starea lor de 


transă, veneau şontâc-şontăc pe punte, se poticneau şi 
cădeau unii peste alţii, încât nu mai puteau, preţ de câteva 
secunde, să mânuiască parâmele. Până şi cel mai mic efort 
li se părea insuportabil şi nu o dată se întâmplă ca vreun 
grup compact, de optzeci sau o sută de oameni, chemaţi să 
braţeze verga mare, să stea aplecaţi peste parâmă timp de 
câteva minute, aşteptând ca vreun matelot mai în putere 
să apuce parâma şi să le-o pună în mâini. Dar chiar şi 
atunci, trebuia să treacă mult până să poată face ei ceva. 
Făceau, ce-i drept, toate mişcările obişnuite în aceste 
ocazii, dar trecea o veşnicie până ca verga să se urnească 
din loc. In zadar îi suduiau ofiţerii, sau îi trimiteau pe 
aspiranţi să vadă cine erau „chiulangiii” şi „marinarii ăia de 
apă dulce.” Infofoliţi în mantalele lor, mateloţii nu puteau fi 
deosebiți unii de alţii, pe întuneric. 

— Hei, dom'le! strigă domnul „Dezgheţatu”, prinzându-l 
de poala mantalei pe-un bătrân lup de mare şi încercând 
să-l întoarcă spre el, ca să-l poată privi. Cine eşti, domnule? 
Cum te cheamă? 

— Află singur, Papă-Lapte, răspunse omul, obraznic. 

— Ticălos bătrân! O să pun să te bată pentru asta! la, 
careva dintre voi să-mi spună cum îl cheamă! adăogă el 
adresându-se celor din jur. 

— Jambon, strigă unul, de la distanţă. 

— A, ştiu cine eşti, afurisitule! exclamă domnul 
„Dezgheţatu” şi se repezi spre glasul fără trup, lăsându-l în 
pace pe bătrânul necunoscut. Dar încercarea de a găsi 
trupul glasului aceluia se dovedi la fel de zadarnică precum 
strădania de a descoperi cine se ascundea sub manta. 

In legătură cu această situaţie, se cuvine să amintesc de 
un lucru care mă întrista foarte. Mai toate mantalele 
marinăreşti sunt negre, pe când cojocelul meu era, repet 
pentru a nu ştiu câta oară, alb. De aceea, în nopţile lungi şi 
întunecoase, când eram de cart pe punte, nu sus pe gabie, 
iar ceilalţi trăgeau chiulul şi moţăiau, fără să poată fi prinşi 
- identitatea lor neputând fi descoperită - cojocelul meu 
nefericit dădea mereu în vileag numele posesorului său. Din 


pricina asta, eram pus la multe munci grele, de care 
altminteri aş fi fost scutit. Ori de câte ori vreun ofiţer avea 
nevoie de-un om pentru o treabă anume - să zicem, pentru 
a-l trimite în arboradă cu vreun ordin către şefii de gabii - 
cât de uşor îi venea să-l identifice în acea mulţime de 
necunoscuţi pe Cojocel Alb şi să-l trimită cu solia! Degeaba 
aş fi încercat eu să mă dau înapoi. 

În astfel de ocazii, eram nevoit să manifest o asemenea 
sprinteneală şi voioşie, încât eram adesea dat ca exemplu 
de hărnicie, menit să fie urmat de către ceilalţi. 

— Trageţi, trageţi, puturoşilor! Uitaţi-vă la Cojocel Alb! 
Trageţi ca el! 

O, cât îmi uram atunci nefericitul veşmânt! De multe ori 
măturam puntea cu el, ca să-i dau o culoare mai 
întunecată! Şi-l tot imploram pe neînduplecatul „Moş 
Periuţă”, şeful magaziei de pituri, să-mi dea măcar de-un 
strat de vopsea! Mă gândeam uneori să arunc peste bord 
cojocelul, dar nu mă răbda inima. Să rămân fără cojocel, pe 
mare?! Dezbrăcat, atât de aproape de Capul Horn?! Gândul 
acesta era de nesuportat. Oricum, cojocelul meu era, măcar 
cu numele, un veşmânt, deşi nu-mi folosea la nimic. 

În cele din urmă am încercat „un schimb”. 

— Hei, Bob, i-am zis eu cu glas mieros unui coleg de 
masă, luându-mi un aer de superioritate, dacă eu aş fi 
dispus să mă despart de mantaua asta a mea şi să o 
primesc în schimb pe-a ta, ce mi-ai da pe deasupra? 

— Să-ţi mai dau şi pe deasupra?! exclamă el, îngrozit. 
Păi, nu ţi-aş lua cojocelul ăsta blestemat nici pe gratis! 

O, cum mai binecuvântam fiece viforniţă! Căci atunci 
mulţi marinari erau blagosloviţi cu câte un cojoc alb ca al 
meu, şi toţi arătam ca nişte morari., din pricina fulgilor de 
nea. 

Fiecare dintre cei şase secunzi de pe fregată, cu excepţia 
primului secund, conducea, pe rând, carturile. Trei dintre ei, 
inclusiv „Jack Nebunul”, erau adepţi ai disciplinei celei mai 
stricte, şi nu ne permiteau niciodată să ne culcăm pe punte, 
noaptea. Ceea ce, ca să fiu drept, era mult mai bine pentru 


sănătatea noastră, fiindcă ne silea să stăm în picioare şi să 
ne mişcăm. Plimbarea pe punte era, de aceea, la mare 
preţ. Totuşi, pentru unii dintre noi, plimbarea asta era ca o 
plimbare în curtea unei închisori, deoarece, fiind obligaţi să 
rămânem la posturile noastre - unii la fungi, alţii la braţe, şi 
în alte locuri - nu aveam voie să ne plimbăm de-a lungul şi 
de-a latul vasului, ci doar într-un spaţiu redus la câţiva paşi. 
In curând, însă, aveam să scăpăm de partea cea mai rea a 
acestei situaţii. Schimbarea bruscă a temperaturii îndată 
după ieşirea din zona Capului Horn, şi faptul că navigam 
spre nord, cu o briză de zece noduri - iată nişte lucruri de 
mirare. Astăzi eşti asaltat de-un vânt care şi-a ascuţit parcă 
tăişul frecându-l de un iceberg, dar peste numai o 
săptămână s-ar putea ca orice haină să-ţi fie de prisos! 

Incă un cuvânt despre Capul Horn, şi vom isprăvi cu 
acest subiect. Peste mulţi ani, când un canal navigabil va 
străpunge Istmul lui Darien, iar călătorul va lua trenul de la 
Capul Cod?’ spre Astoria, va părea aproape de necrezut 
faptul că, vreme atât de îndelungată, navele pornite din 
New York cu destinaţia Coastei de nord-vest, îşi lungeau 
călătoria cu câteva mii de mile, ocolind Capul Horn. „În 
acele vremuri întunecate (folosesc anticipat limbajul unui 
viitor filosof) o călătorie dus şi întors la Insulele Mirodeniilor, 
- actuala staţiune balneară a elitei elegante din Oregon, - 
lua adeseori ani de zile.” 

lată ce înseamnă progresul nostru naţional. 

Da, domnule, băieţaşul dumitale îţi va trimite într-o bună 
zi strănepotul în salubrul oraş Jedda'%, pentru a-şi petrece 
acolo vacanţa de vară. 


108 Promontoriu şi golf în Statele Unite (Massachusetts). 
10? Oraş din Arabia Saudită, port la Marea Roşie. 


CAPITOLUL XXX 


O privire prin hublou înspre părțile subterane 
ale unui vas de razboi 


În vreme ce ne depărtăm grabnic de ţărmul vitreg al 
Patagoniei, luptându-ne din răsputeri cu greutăţile nopţilor 
de cart - încă friguroase - te poftesc, cititorule, să te pui la 
adăpostul cojocelului meu alb, cât îţi voi vorbi eu despre 
unele din lucrurile ce se pot vedea pe-o fregată. 

Am mai pomenit, în treacăt, despre adâncurile subterane 
ale calei vasului nostru. N-avem încă vreme să vorbim aici 
despre „cămara cu băuturi”, o cămară din magazia-pupa, 
unde e păstrat grogul marinarilor; nici despre „magazia de 
parâme”, unde sunt ţinute garlinurile!:" şi lanţurile mari, 
stivuite aşa cum le vezi şi-n depozitul unui neguţător de 
furnituri navale, pe țărm; nici despre cămările cu alimente, 
în care sunt rânduite frumos poloboace cu zahăr, melasă, 
oţet, orez şi făină; sau despre „magazia de vele”, plină ca 
aceea a unui meşter-velar de pe țărm - cu tot felul de 
pânze, bine împăturite, aidoma jiletcilor albe în garderobul 
unui gentleman; nu vom vorbi nici despre „pulberăria” 
bucşită cu butoaie cu pulbere, gloanţe şi cartuşe; nici 
despre enormele „parcuri de obuze”, numite şi „arsenale 
subterane”, doldora de ghiulele rotunde ca merele; nici 
despre aşa numitul „grânar”, o încăpere spațioasă, 
căptuşită cu tablă pentru a feri de şoareci pezmeţii 
depozitaţi aici, şi destinaţi consumului a cinci sute de 
oameni porniţi la un drum lung; nu vom pomeni nici despre 
uriaşele cisterne de fier în care e păstrată apa de băut, - 


110 Garlin, denumire generală dată unor parâme vegetale lungi până la 180 m., 
folosite de nave ca parâme de legare. 


nişte rezervoare ce amintesc de lacurile de acumulare din 
Fairmount, Philadelphia; nici despre „magazia de pituri” 
unde sunt ţinute butoiaşele cu alb de plumb, bidoanele cu 
ulei de in, şi tot felul de borcane şi pensule; nici despre 
„fierăria armurierului”, unde pot fi auzite în răstimpuri 
forjele şi nicovalele; nu am vreme să vorbesc despre toate 
acestea, şi despre multe alte locuri interesante. 

Există însă o magazie mare între toate, despre care se 
cuvine să vorbim, şi anume „magazia de materiale şi 
provizii”. Pe „Neversink” aceasta se afla în fundul calei, sub 
puntea-dormitor, şi puteai ajunge acolo prin aşa-numitul 
„pasaj-prova”, un coridor strâmt şi întortocheat. 

Dacă intri - să zicem la amiază - în magazia aceea, te 
pomeneşti într-o încăpere întunecoasă, luminată de un 
singur felinar. Într-o parte zăreşti nişte rafturi, încărcate cu 
ghemuri de merlin!!!, saulă de grijele!!?, parâmă de 
înfăşurări!!?, comandă!!* şi numeroase alte parâme de 
diferite grosimi. În altă parte a încăperii vezi nişte lăzi mari, 
încărcate cu diverse articole, ce-ţi amintesc de depozitul de 
materiale al unei cizmării - maiuri de înfăşurare!!>, pene, 
manele, sule de velar, cavile de matisitt6; într-un alt 
compartiment zăreşti un fel de fierărie - nişte policioare 
încărcate cu tot soiul de belciuge, piroane, cuie, şuruburi şi 
rodanţe!!”; un al patrulea compartiment, plin de roţi şi de 
snopi de  „gaiac”!!, este folosit la confecționarea 


111 Merlin, parâmă vegetală subţire. 

112 Saulă de grijele, parâmă vegetală din care se fac grijelele (trepte fixate 
orizontal între două şarturi). 

113 Parâmă de înfăşurări, parâmă subţire folosită la împreunarea sau legarea a 
două parâme. 

114 Comandă, saulă subţire, făcută din fire neîmpletite. 

115 Mai de înfăşurare, ciocan de lemn folosit la înfăşurări de parâme. 

116 Cavilă de matisit, piesă de lemn folosită la desfacerea şuviţelor în operaţia 
de matisire (unire) a parâmelor. 

117 Rodanţă, piesă metalică folosită ca întăritură şi apărătoare pentru un ochi 
de parâmă. 

118 Lignum vitae (sau „Guajacum officinale“), arbore din America Centrală, 
folosit foarte mult în industrie şi la construcţiile navale. 


macaralelor. 

Privind pe sub arcadele joase ale peretelui despărțitor, 
vezi în depărtare criptele şi catacombele obscure, în care 
au fost depozitate gheme uriaşe de parâmă nouă şi alte 
obiecte grele, toate mirosind a catran. 

Dar cel mai ciudat compartiment al acestor magazii 
misterioase este armureria, unde sunt atârnate pe pereţi şi 
de grinzile tavanului lăncii, cuțite de abordaj, pistoale şi 
cingători, adică armamentul oamenilor în caz de abordare a 
unui vas inamic. Tot aici se pot vedea zeci de revolvere 
patent „Colt”, care, deşi prevăzute cu o singură ţeavă, trag 
mai multe gloanţe fatale, aşa cum „pisica cu nouă cozi” 
agravează de nouă ori, cu o cruzime canibalică, loviturile 
date celor pedepsiţi, astfel încât, când aceştia sunt osândiţi 
să primească douăsprezece bice, capătă de fapt o sută şi 
opt. Toate aceste arme sunt ţinute în perfectă stare, iar 
strălucirea lor se reflectă /a propriu asupra magazionerului- 
şef şi a ajutoarelor sale. 

Printre ofiţerii de rang inferior de pe un vas de război, 
magazionerul-şef nu este cel mai lipsit de importanţă. 
Răspunderile lui mari sunt vădite şi de simbria pe care-o 
capătă. Pe când şefii de tun, căpitanii de gabie şi alţi 
subofiţeri primesc doar câte cincisprezece până la 
optsprezece dolari pe lună - ceva mai mult decât un 
marinar de rând - magazionerul-şef de pe-un vas de linie 
american primeşte patruzeci de dolari, iar cel de pe-o 
fregată treizeci şi cinci de dolari pe lună. El răspunde de 
toate articolele pe care le are în grijă şi nu poate sub niciun 
motiv să livreze boţmanului sau dulgherului vreo bucată de 
parâmă ori vreun cui, fără o dispoziţie scrisă din partea 
primului secund. Magazionerul-şef stă toată ziulica în 
magazia lui subterană, gata oricând să-i servească pe 
clienţii autorizaţi. Dar tejgheaua, în spatele căreia aşteaptă 
de obicei, nu are niciun sertar în care să poţi arunca vreo 
monedă, ceea ce răpeşte o bună parte din farmecul 
activităţii unui magazioner. lar printre hârţoagele vechi şi 
mucegăite de pe masa lui, în care-şi înregistrează toate 


operaţiunile, nu există nici bani, nici cecuri. 

Magazionerul-şef de pe „Neversink” era un soi de 
troglodit bizar. Mărunţel, rotund în umeri, chel, cu nişte ochi 
mari şi holbaţi, care te priveau prin sticla unor ochelari 
groşi, ameninţători, vădea un uimitor zel în slujba Marinei, 
încredinţat pe semne că, ferindu-şi pistoalele şi cuţitele de 
rugină, păstra nepătată onoarea naţiunii. Era amuzant să-i 
priveşti faţa neliniştită în momentul când, după mobilizarea 
generală, subofiţerii îi  restituiau armele folosite la 
exerciţiile marţiale ale echipajului. Când aceştia îi puneau 
pe tejghea pistoalele şi cuţitele, el le număra pe rând, 
întocmai cum o bătrână gospodină îşi numără furculiţele şi 
lingurile de argint din cămară, înainte de a se retrage în 
dormitorul ei. Putea fi văzut deseori inspectându-şi, cu un 
soi de felinar orb în mână, cele mai depărtate cămări şi 
tainiţe, şi numărându-şi ghemele de parâmă, de parc-ar fi 
fost nişte damigene cu vin vechi de Madera. 

Din pricina vigilenţei sale neobosite şi a ticurilor sale 
inexplicabile, de burlac, îi venea foarte greu să-i păstreze 
lângă el pe marinarii care, din când în când, îi erau 
repartizaţi ca subalterni. El personal ar fi vrut să aibe 
totdeauna pe lângă dânsul cel puţin un marinar tânăr, 
statornic şi  destoinic, cu gusturi literare, care să-i 
supravegheze registrele şi să-i curețe în fiecare dimineaţă 
armureria. Era îngrozitor să stai toată ziua închis într-o 
astfel de văgăună obscură, printre parâmele cu iz de catran 
şi armele acelea blestemate. Intr-o zi am băgat de seamă, 
cu groază, că ochii holbaţi ai lui „Moş Pistol”, cum fusese 
poreclit  magazionerul, erau  aţintiţi asupră-mi, cu o 
căutătură duioasă şi aprobatoare. Auzise pe semne că eram 
un tânăr foarte învăţat, capabil să citească şi să scrie cu 
mare uşurinţă, şi, pe deasupra, destul de modest şi de 
retras din fire. Ce-i drept, conştiinţa acută a poziţiei mele 
de marinar în flota de război mă făcea să mă ţin în umbră, 
dar n-aveam câtuşi de puţin intenţia de a-mi ascunde în 
fundul vasului calităţile, fie ele cât de modeste. Privirile pe 
care mi le arunca bătrânul mă nelinişteau, - mă temeam să 


nu mă târască în iadul smolit al magaziei sale oribile. Dar 
am fost scutit de această soartă, datorită unor cauze 
misterioase, pe care nu le-am putut desluşi niciodată. 


CAPITOLUL XXXI 


Tunarul de sub bocaporţi 


Printre numeroasele tipuri caracteristice, care puteau fi 
întâlnite la bordul fregatei noastre, şi dintre care unele se 
mişcau în chip misterios sub puntea cea mai de jos, ieşind 
în rare răstimpuri la iveală, ca nişte fantome, pentru a 
dispare iarăşi, săptămâni în şir - câteva îmi trezeau cea mai 
vie curiozitate: căutam stăruitor să le aflu numele, 
meseriile şi adresele, ca să ştiu cât mai multe despre ei. 

Prins în aceste căutări, adesea zadarnice, sau numai în 
parte răsplătite, nu puteam decât să regret faptul că nu 
exista niciun anuar tipărit al persoanelor de pe „Neversink”, 
anuar care, aşa cum se obişnuieşte în marile oraşe, să 
conţină o listă alfabetică a tuturor membrilor echipajului, cu 
adresele lor. De câte ori mă rătăceam în vreun ungher 
obscur şi depărtat din măruntaiele fregatei, în vecinătatea 
diferitelor magazii şi ateliere, deplângeam împrejurarea că 
niciun matelot întreprinzător nu se gândise încă să 
întocmească un ghid al navei noastre, pentru uzul turiştilor. 

Într-adevăr, se aflau pe vas mai multe compartimente 
învăluite în mister şi complet inaccesibile marinarilor. Uşile 
lor bătrâneşti, miraculoase, zăvorite şi încuiate, se 
deschideau desigur spre nişte zone pline de interes pentru 
un explorator care-ar fi avut norocul să treacă dincolo de 
pereţii murdari străjuiţi de ele. 

Uşile acestea semănau cu intrările întunecoase ale unor 
cavouri de familie; iar când vedeam din întâmplare vreun 
slujbaş necunoscut mie deschizând cu o cheie o asemenea 
uşă şi pătrunzând în acele tainice încăperi cu o lanternă, 
pentru cine ştie ce misiune oficială şi solemnă, aş fi dat 
orice ca să mă scufund odată cu el în adâncurile acelor 


cripte, pentru a mă convinge dacă ele ascundeau sau nu 
rămăşiţele mucegăite ale unor comandori şi căpitani de 
odinioară. Dar chiar reşedinţele comandorului şi căpitanului 
fregatei noastre - cabinele lor spaţioase şi perdeluite - erau 
ca nişte cărţi cu şapte peceţi; treceam pe lângă ele uluit, ca 
un ţăran prin faţa unui palat princiar. Zi şi noapte sentinele 
înarmate le păzeau porţile sacre, iar dacă-aş fi cutezat să le 
ies în cale, m-ar fi sfârtecat, ca pe-un duşman. Şi astfel, 
deşi mă aflam de peste un an pe această ladă de stejar 
plutitoare, numeroase lucruri din ea îmi rămâneau, şi aveau 
să-mi rămână până la sfârşit, învăluite în mister; aş fi putut, 
cel mult, să mă pierd în nesfârşite speculaţii asupra lor. 
Eram ca un evreu din Roma Evului Mediu, consemnat în 
cartierul evreesc al oraşului, din ale cărui limite i se 
interzicea să iasă. Sau ca un călător care poposeşte în zilele 
noastre în acel faimos oraş, dar e silit să-l părăsească fără a 
fi avut acces la locurile-i cele mai enigmatice - sanctuarul 
Papei şi temniţele şi celulele Inchiziției. 

Dar dintre toate personajele şi priveliştile de pe fregată, 
cel mai mult mă uimea şi mă intriga tunarul - un omuleţ 
scund, îndesat şi ursuz, cu părul şi barba cărunte, parcă 
pârlite cu praf de puşcă. Avea o piele de un cafeniu pătat, 
ca ţeava murdară a unei puşti de vânătoare, iar ochii lui 
duşi în fundul capului ardeau ca două faruri albastre. 
Tunarul avea acces la multe din încăperile misterioase 
despre care-am vorbit. Adeseori putea fi văzut strecurându- 
se în ele, împreună cu subalternii săi, de parcă-ar fi vrut să 
presare o dâră de praf de puşcă pentru a arunca în aer 
fregata. Amintindu-mi de Guy Fawkes!! m-am interesat 
dacă tunarul e catolic, şi am răsuflat uşurat când mi s-a 
spus că nu-i. 

Un fapt mărunt pe care mi l-a relatat unul dintre 
subalternii săi mi-a sporit interesul pentru acest personaj 
sinistru: la intervale regulate, el intra, însoţit de echipa lui, 


119 Aluzie la „complotul prafului de puşcă“, pus la cale de un anarhist catolic, 
Guy Fawkes, care a încercat să arunce în aer Parlamentul englez, în seara zilei 
de 5 noiembrie 1605, dar a fost arestat în ajun. 


în marea magazie de sub „compartimentul tunurilor”, a 
cărei cheie o ţinea în păstrare - o cheie aproape la fel de 
enormă ca aceea a Bastiliei; înarmaţi cu nişte lanterne care 
aduceau cu lămpaşele de mină ale lui Sir Humphry Davy? 
ei întorceau toate butoaiele cu pulbere şi lăzile cu cartuşe 
aflate în această cămară de explozibile, ai cărei pereţi erau 
căptuşiţi cu plăci de cupru. In vestibulul magaziei, pe 
peretele de lemn, se aflau mai multe rasteluri pentru 
papuci, iar oamenii din echipa tunarului trebuiau să-şi 
lepede încălţările, în tăcere, înainte de a purcede mai 
departe, pentru ca nu cumva ţintele de la călcâie să 
scapere vreo scânteie în atingere cu podeaua metalică. 
Umblând în papuci şi vorbind numai în şoaptă ei 
pătrundeau apoi în inima încăperii. 

Această răsucire a butoaielor avea scopul de a păstra 
inflamabilitatea  pulberei. Era, bineînțeles, o treabă 
cumplită, să stai îngropat acolo, atât de departe de soare, 
şi să mânuieşti nişte butoaie pline cu pulbere, care, la cea 
mai mică scânteie, ar fi putut arunca în aer o stradă 
întreagă. 

Tunarul fusese poreclit „Moş Inflamache”, poreclă pe 
care eu o socoteam nedemnă de un personaj atât de 
temut, în mâinile căruia se afla însăşi viaţa noastră, a 
tuturor. 

Cât am stat la Callao, am primit de pe țărm mai multe 
butoaie de pulbere. De îndată ce barcazul care le 
transporta a venit lângă bordul fregatei, ni s-a dat ordin să 
stingem toate luminile şi focurile de pe vas, iar sergentul şi 
caporalii de bord au inspectat toate punţile, pentru a vedea 
dacă ordinul a fost îndeplinit - măsură de precauţie foarte 
înţeleaptă, desigur, dar care nu e luată în alte flote, 
bunăoară în flota Turciei. Marinarii turci stau şi fumează 
liniştiţi pe afeturile lor de tun, în timp ce sub lulelele lor 
aprinse sunt rostogolite butoiaşele cu pulbere. Ceea ce 
dovedeşte câtă linişte sufletească le oferă acestor fatalişti 


120 Humphry Davy (1778—1829), chimist şi naturalist englez, inventator al 
lămpaşelor de mineri. 


credinţa lor, precum şi uşurarea pe care o asemenea 
credinţă o aduce oamenilor, scutindu-i de unele spaime 
nervoase. Suntem cu toţii fatalişti în adâncul sufletului 
nostru. Şi nu trebuie să ne minunăm de eroismul acelui 
ofiţer care l-a poftit pe duşmanul său să încalece împreună 
pe-un butoi cu pulbere - având între ei chibritul fatal - 
pentru a sări în aer amândoi, căci este aproape sigur că 
întreg pământul e un butoi uriaş, plin cu materiale 
inflamabile, pe care stăm mereu câălări; nu degeaba toţi 
bunii creştini au credinţa că în orice moment poate veni 
ziua de pe urmă, când întreaga planetă va să ia foc. 

Ca şi cum ar fi fost conştient de grozăvia funcţiei sale, 
tunarul nostru arbora întotdeauna o expresie solemnă, 
întărită de părul şi de barba lui sure. Dar ceea ce îi dădea 
un aer atât de sinistru, şi ceea ce mă impresiona atât de 
mult la omul acesta, era o cicatrice îngrozitoare, ce-i brăzda 
obrazul stâng şi fruntea. Se spunea că fusese rănit mortal 
de o sabie, în timpul unei bătălii date de fregată în ultimul 
război cu Anglia. 

Tunarul era cel mai punctual şi mai tipicar dintre toţi 
ofiţerii de la prova. Printre altele, îi revenea sarcina de a 
face ca, în timpul şederii vasului în port, la o anumită oră de 
seară, unul dintre tunurile mari de la teuga sa tragă o salvă 
- ceremonie care are loc doar pe un vas-amiral. In clipa 
sorocită, îl vedeai scăpărând un chibrit şi aprinzând şarja; 
după care, se retrăgea în hamacul lui, cu bubuitul acela în 
urechi şi cu părul mirosind a pulbere. Ce vise îi vor fi 
tulburat somnul! 

Tunarul manifesta aceeaşi precizie când i se ordona să 
stopeze vreo navă, printr-o lovitură de tun, căci toate 
vasele de război, care-şi merită numele chiar în timp de 
pace, sunt nişte mari bătăuşi, în largul oceanului. Ele 
tiranizează bietele nave comerciale, silindu-le, cu câte o 
ghiulea fierbinte şi şuierătoare trimisă deasupra talazurilor, 
să se oprească din drum. 

Ajungea să-l vezi pe tunar supraveghindu-şi subalternii 
când pregăteau bateriile de pe puntea principală, pentru 


salvele cerute de cine ştie ce eveniment naţional, - ca să 
rămâi toată viaţa un adept al spiritului metodic. 

In perioada când ne aflam în port, a ajuns la urechile 
noastre vestea lamentabilului accident care-a costat viaţa 
unora dintre înalții demnitari ai ţării, inclusiv a ministrului 
Marinei şi a altor câţiva membri ai cabinetului Preşedintelui, 
veniţi cu toţii să asiste la experimentarea unei noi maşini 
de război. O dată cu această tristă veste, ni s-a transmis 
ordinul de a trage o salvă în memoria răposatului ministru 
al Marinei. Cu acest prilej, tunarul s-a arătat mai 
ceremonios decât oricând, având grijă ca tunurile lungi, cu 
obuze de 24 de livre, să fie încărcate cum trebuie, apoi 
numerotate deasupra cu creta, pentru a putea fi folosite pe 
rând, în ordinea stabilită, întâi de la babord, apoi de la 
tribord. 

Urechile îmi vuiau, şi toate oasele dănţuiau în mine în 
ritmul canonadei, iar ochii şi nările mă dureau de atâta fum, 
dar când l-am văzut pe tunarul acela aprig trăgând cu un 
aer atât de solemn salvele, mi-am spus că acesta e un mod 
cam bizar de a cinsti memoria unui om măcelărit de un tun. 
Doar fumul care, după ce se răsuci prin saborduri, se 
depărtă repede spre partea de sub vânt şi nu se mai văzu, 
părea să simbolizeze cu adevărat personajul, astfel onorat, 
căci Biblia - această mare noncombatantă - ne 
încredinţează că viaţa noastră e doar un abur ce se 
risipeşte grabnic. 


CAPITOLUL XXXII 


O mâncare specială 


Pe un vas de război, spaţiul din jurul arborelui mare, pe 
puntea superioară, serveşte drept comisariat de poliţie, 
tribunal şi loc de execuţie; acolo sunt aduse toate 
acuzaţiile, judecate toate  pricinile şi executate toate 
sentinţele. In limbajul oamenilor de pe-o fregată, „a fi adus 
în faţa catargului” înseamnă a fi adus în faţa marelui juriu, 
care va stabili dacă o acuzaţie serioasă va fi reţinută sau nu 
împotriva ta. 

Locul acesta este cunoscut de marinari sub denumirea 
de „arenă de tauri” denumire legată de împunsăturile 
inchizitoriale la care sunt supuşi prea adeseori în faţa 
catargului, când sunt acuzaţi de vreo abatere. 

Arborele mare este, de asemenea, singurul loc unde 
marinarii pot comunica formal cu căpitanul şi secunzii. 
Dacă vreunul dintre ei a fost jefuit, maltratat sau defăimat; 
dacă vreunul dintre ei are de făcut o cerere, sau de 
comunicat un lucru destul de important ca să fie adus la 
cunoştinţa conducerii vasului, - se duce glonţ la arborele 
mare şi stă acolo - de obicei cu pălăria în mână - aşteptând 
ca ofiţerul de cart să înainteze spre dânsul şi să-i asculte 
păsul. Uneori au loc atunci scenele cele mai absurde, şi se 
rostesc păsurile cele mai hazlii. 

Intr-o dimineaţă rece şi senină, când încă mai „fugeam” 
de Capul Horn, un marinar ciolănos şi cam scrântit, originar 
din Noua Anglie, care lucra în echipa „mijlocaşilor”, îşi făcu 
apariţia la catarg, cu o tingire înnegrită, pe fundul căreia se 
vedeau rămăşiţele unei plăcinte marinăreşti coapte în ea. 

— Ce pofteşti? îl întrebă secundul de serviciu pe punte, 
înaintând spre dânsul. 


— Mi-au furat-o, dom'le! gemu marinarul, întinzându-i cu 
o mutră îndurerată tingirea. Mi-au furat bunătate de 
dunderfunk!!?! 

— Dunderfunk? Ce mai e şi asta? 

— Da, dom'le, dunderfunk, o mâncare faină, cum nu s-a 
mai pomenit! 

— Spune, omule, ce doreşti? 

— Păi, mi-au furat-o, dom'le! mi-au furat bunătate de 
dunderfunk! 

— Spune mai departe, nemernicule! se răţoi secundul, 
furios. Sau de nu, încetează cu văicărelile astea! Spune-mi, 
despre ce-i vorba? 

— Păi, dom'le ofiţer, Dobs şi Hodnose mi-au furat 
bunătate de dunderfunk! 

— Te întreb încă odată, ce-i aia dunderfunk? 

— Păi, o bunătate de... 

— Cară-te, dobitocule! răcni secundul şi, mormăind ceva 
despre non compos mentist? se depărtă de omul nostru, 
care bătu şi el în retragere, izbind în tingire ca într-o 
darabană şi scoțând din ea nişte sunete jalnice. 

— Unde te duci aşa ca un şobolan cu ochii-nlăcrimaţi? îl 
întrebă un om de pe gabie. 

— Păi, se-ntoarce-acas'la el în Noua Anglie, zise un altul. 
Acolo, în răsărit, soarele-i atât de aproape, încât oamenii îl 
dau jos cu furca! 

Pentru a înţelege mai bine întâmplarea de mai sus, 
trebuie să spun că, în larg, marinarii încearcă în fel şi chip 
să-şi varieze monotonul meniu, alcătuit aproape exclusiv 
din carne conservată, de vită sau de porc, fiindcă altceva 
nu se prea găseşte. De aici, diferitele „găluşti marinăreşti”, 
„plăcinte mediteraniene” şi alte specialităţi, binecunoscute 
oamenilor din flota de război; printre ele se află şi pomenita 
dunderfunk, mai puțin cunoscută decât celelalte 
specialități. 

121 Cuvânt compus din dunder, drojdia sucului extras din trestia de zahăr — şi 


funk, duhoare, putoare. 
122 Nu-i în toate minţile (lat.). 


Dunderfunk se prepară din pezmeţi, pisaţi mărunt şi 
amestecați cu seu de vacă, melasă şi apă - toate puse la 
copt într-o tingire. Pentru cei care se află prea departe de 
delicatesele țărmului, această dunderfunk este desigur „o 
mâncare faină”, vorba flăcăului din Noua Anglie. 

La bordul fregatei „Neversink”, singurul mod de a pune la 
copt o asemenea dunderfunk - era să te duci la „Moş 
Cafea”, bucătarul vasului, şi să-l mituieşti ca să-i poţi folosi 
cuptorul. Şi întrucât se cam ştia că în cuptor se găsea mai 
tot timpul câte o mâncare dintr-asta, unii gurmanzi lipsiţi 
de scrupule stăteau veşnic la pândă, ca să o poată şterpeli 
la prima ocazie. De obicei, doi-trei marinari se vorbeau între 
ei şi, în vreme ce unul începea o discuţie interesantă cu 
„Moş Cafea” despre nevasta şi familia lui, un altul scotea 
din cuptor orice mâncare se nimerea şi i-o „pasa” repede 
unui al treilea, care dispărea numaidecăt cu ea. 

In felul acesta îşi pierduse flăcăul din Noua Anglie 
preţioasa plăcintă, şi-şi găsise mai apoi goală tingirea, 
undeva la teuga. 


CAPITOLUL XXXIII 


O bătaie cu biciul 


Chiar dacă-ţi începi ziua râzând, o poţi încheia cu un oftat 
şi-un suspin. 

Printre numeroşii marinari amuzaţi la culme de discuţia 
dintre secund şi flăcăul din Noua Anglie, niciunul nu râsese 
mai copios decât John, Peter, Mark şi Anton - patru marinari 
din cartul de la tribord. In seara aceleiaşi zile, aceşti patru 
oameni se pomeniră închişi în temniţa de bord, sub paza 
unei sentinele: erau învinuiți că încălcaseră o regulă bine- 
cunoscută, luând parte la una din încăierările ce se încing 
adeseori între marinari. Acum, nu se puteau aştepta la 
nimic altceva decât la o biciuire, din partea căpitanului. 

Către seara zilei următoare, cei patru tresăriră la auzul 
îngrozitorului ordin strigat de boţman şi de ajutoarele lui 
lângă bocaportul principal - un ordin ce-i înfioară pe toţi 
oamenii unei fregate, fie ei cât de curajoşi: „întreg echipajul 
să se prezinte pentru a asista la pedeapsă!” Ordinul acesta 
brutal, repetat la nesfârşit - pentru a fi auzit în cele mai 
depărtate colţuri, până şi-n măruntaiele vasului - produce o 
impresie oribilă asupra oricărui suflet, dacă nu cumva a 
devenit nesimţitor printr-o obişnuinţă îndelungată. 

Oricât ai dori să nu fii de faţă la scena care urmează, eşti 
silit să asişti la ea, sau măcar să stai pe aproape, căci 
regulamentul prevede ca mai toţi oamenii să fie prezenţi, 
de la căpitanul însuşi până la băieţaşul care trage clopotul, 
„întreg echipajul să se prezinte pentru a asista la 
pedeapsă!” 

Pentru marinarul cu suflet simţitor, ordinul acesta răsună 
ca o osândă. El ştie că legea care-l sileşte să asiste la 


pedepsirea marinarilor găsiţi vinovaţi - aceeaşi lege care-i 
face să sufere pe aceştia astăzi - îl poate face să fie la 
rându-i judecat şi osândit, în orice moment. lar obligaţia de 
a asista personal la această scenă, braţul puternic care-l 
împinge spre locul biciuirii şi-l ţine acolo până la terminarea 
ei, silindu-i ochiul şi sufletul să asiste, fără voie, la chinurile 
şi la gemetele unor oameni din propria-i tagmă, ale unor 
camarazi care iau masa împreună cu el şi lucrează în 
acelaşi cart - toate acestea îl fac să simtă atotputernica 
autoritate sub care trăieşte. Intr-adevăr, în sufletul unui 
astfel de om ordinul de a asista la biciuire stârneşte fiorii de 
spaimă pe care-i vor încerca poate viii şi morţii la auzul 
trâmbiţei ce le va porunci tuturora să asiste, încolonaţi, la 
judecata de apoi a păcătoşilor neamului omenesc. 

Nu trebuie să ne închipuim însă că acest ordin le 
stârneşte tuturor oamenilor din flota de război asemenea 
simţăminte sfâşietoare; dar e greu de spus dacă se cuvine 
să fim bucuroşi sau mâhniţi din pricina asta -dacă e cazul 
să fim recunoscători că se evită, astfel, atâta suferinţă, sau 
dacă e şi mai dureros gândul că, fie ca urmare a răutăţii lor 
înnăscute, fie ca urmare a unei închistări întemeiate pe 
obişnuinţă, sute de oameni din flota de război ajung să nu 
mai cunoască sentimentul înjosirii, al milei, al ruşinii. 

Parcă în semn de compătimire pentru scena ce urmează, 
soarele - care în ajun strălucise pe tingirea neconsolatului 
flăcău din Noua Anglie - asfinţea acum învăluit în neguri, 
deasupra apelor mohorâte. Vântul sufla tare în greement, 
talazurile înalte se spărgeau de etravă, iar fregata, 
clătinându-se sub velele gabier, se opintea ca în agonie. 

„Intreg echipajul să se prezinte pentru a asista la 
pedeapsă!” 

Auzind ordinul acesta, oamenii se îmbulzeau în jurul 
arborelui mare, dornici să găsească un loc bun pe vreun 
ghiu, pentru a putea privi de sus scena; mulţi râdeau şi 
trăncăneau, alţii comentau situaţia celor patru împricinaţi; 
feţele unora rămâneau însă triste şi neliniştite, sau aveau în 
ochi o lucire de indignare, cu greu stăpânită; câţiva se 


ţineau dinadins mai în fund, pentru a evita să privească; 
într-un cuvânt, găseai printre aceşti cinci sute de marinari 
toate nuanțele posibile ale caracterului omenesc. 

Toţi ofiţerii, inclusiv aspiranţii, stăteau laolaltă în partea 
dinspre tribord a arborelui mare - primul secund în faţă, 
alături de chirurg, care e dator să fie prezent în astfel de 
momente. 

Deodată căpitanul ieşi din cabina lui şi veni în mijlocul 
acestui grup solemn, cu o hârtiuţă în mână. Hârtiuţa aceea 
era raportul zilnic al abaterilor, raport ce i se punea pe 
masă în fiecare dimineaţă sau seară, întocmai cum e pus 
ziarul pe masa unui burlac, la micul dejun. 

— Să fie aduşi prizonierii! îi ordonă căpitanul sergentului 
de bord. 

Trecură câteva clipe, în timpul cărora căpitanul, 
înveşmântat în cele mai înspăimântătoare atribute ale sale, 
îşi aţinti asupra echipajului privirea severă, când deodată o 
cărare se deschise în mijlocul mulţimii de marinari şi cei 
patru prizonieri îşi făcură apariţia - flancaţi de sergent, cu 
bastonul în mână, şi de un puşcaş marin înarmat - şi se 
opriră în faţa catargului. 

— John, Peter, Mark şi Anton, le spuse căpitanul, aţi fost 
prinşi ieri în timp ce vă băteaţi pe puntea tunurilor. Aveţi 
ceva de zis? 

Mark şi Anton, doi oameni de vârstă mijlocie, aşezaţi din 
fire, pe care-i admirasem adesea pentru seriozitatea lor, 
răspunseră că nu ei începuseră cearta şi că răbdaseră mult 
până să se lase pradă mâniei; recunoscând totuşi că 
sfârşiseră prin a se apăra, scuza lor fu respinsă. 

John, un bătăuş notoriu, care era, pare-se, autorul real al 
încăierării, - se pregătea să înceapă o lungă pledoarie, dar 
căpitanul îi tăie vorba, silindu-l să mărturisească deschis că, 
indiferent de împrejurări, luase parte la încăierare. 

Peter, un flăcău chipeş, de vreo nouăsprezece ani, care 
lucra la gabierul arborelui artimon, părea livid şi tremura de 
frică. La locul lui de muncă era iubit de toţi, mai ales în 
„Clubul” lui, alcătuit în bună parte din flăcăi de aceeaşi 


vârstă cu el. În dimineaţa aceea, doi dintre ei se duseseră 
la sacul lui, îi scoseseră hainele cele mai bune şi i le 
dăduseră, cu permisiunea sentinelei, ca să le îmbrace în 
clipa când va fi adus la catarg. Ideea lor era de a-l îmbuna 
pe căpitan, căci se ştie că mai tuturor căpitanilor le place să 
vadă un matelot curat. Dar în cazul de faţă nu se prinse: 
căpitanul nostru se arătă surd la toate rugăminţile lui Peter. 
In zadar îi spuse acesta că fusese lovit de două ori, înainte 
de a se hotărî să întoarcă loviturile. 

— N-are a face, îi răspunse căpitanul, fapt este că ai lovit 
până la urmă, în loc să-i raportezi unui ofiţer. Nu permit 
nimănui să se bată la bordul acestei nave. Numai eu am 
dreptul să mă bat aici... 

Apoi adăugă: 

— Şi acum, că v-aţi recunoscut vina. Ştiţi ce pedeapsă vă 
aşteaptă. Dezbrăcaţi-vă! Grătarele au fost pregătite, 
domnule intendent? 

„Grătarele” sunt nişte rame de lemn, pătrate şi zăbrelite, 
care se pun uneori peste bocaporţi. Un astfel de „grătar” fu 
aşezat acum pe punte, lângă parapet, şi în timp ce se 
încheiau toate aceste pregătiri, sergentul de bord îi ajuta pe 
prizonieri să-şi scoată vestoanele şi cămăşile. Apoi tot el le 
acoperi umerii cu cămăşile. 

La un semn al căpitanului, John păşi înainte, cu o 
căutătură obraznică, şi se opri pe „grătar”, în timp ce 
bătrânul intendent, cu capul descoperit şi părul sur 
fluturând în vânt îi lega picioarele de zăbrele şi braţele de 
plasa de deasupra. Apoi bătrânul se dădu cu câţiva paşi 
înapoi, şi rămase locului, fără a scoate o vorbă. 

Boţmanul stătea solemn în cealaltă parte, ţinând în mână 
un sac verde, din care scoase patru bice, câte unul pentru 
fiecare dintre ajutoarele sale, căci pe un vas de război 
vinovaţii au privilegiul de a fi biciuiţi fiecare de o altă mână, 
şi de un alt bici. 

La un alt semn al căpitanului, sergentul de bord se 
apropie de prizonier şi-i scoase cămaşa. In aceeaşi clipă un 
talaz se sparse de copastia fregatei, împroşcându-l cu 


spumă. Dar deşi văzduhul era rece, tăios, iar spinarea i-era 
leoarcă, John rămase neclintit, fără să tremure. 

Căpitanul ridică deodată un deget şi atunci primul ajutor 
al boţmanului înaintă şi, după ce-şi pieptănă „pisica”, şi-o 
învârti pe deasupra capului şi-i slobozi apoi, cu toată 
puterea, cele nouă cozi peste spinarea prizonierului. Repetă 
acest lucru de câteva ori şi de fiecare dată dungile lungi şi 
roşii de pe spinarea lui John urcau tot mai sus. El, însă, 
stătea liniştit, cu capul plecat. Intre timp, unii marinari 
începuseră să şuşotească, exprimându-şi admiraţia pentru 
curajul camaradului lor; dar cei mai mulţi urmăreau tăcuţi, 
cu răsuflarea tăiată, traiectoria harapnicului care şuiera 
prin văzduhul geros, şi cădea cu un zgomot metalic pe 
spinarea matelotului. După ce-i fură aplicate o duzină de 
lovituri, acesta fu dezlegat şi se întoarse printre marinari, 
cărora le spuse, zâmbind: 

— Zău, e-o nimica toată când te-obişnuieşti! Vrea careva 
să se bată cu mine? 

Următorul fu Anton, portughezul. La fiece lovitură, se 
zmucea într-o parte, slobozind fără voia lui un torent de 
înjurături, deşi până atunci nu-l mai auzise nimeni înjurând. 
Când fu dezlegat, se întoarse în mijlocul echipajului, jurând 
că-l va omori pe căpitan. Ofițerii nu auziră, fireşte, aceste 
vorbe. 

Mark, al treilea prizonier, încercă zadarnic să se ferească 
de lovituri, tuşind mereu, căci suferea de plămâni. Avea să 
zacă multe zile-n şir după aceea, dar şi din pricina stării lui 
sufleteşti: era prima lui biciuire, iar jignirea îl mistuia mai 
tare decât durerea fizică. Avea să rămână tăcut şi mohorât 
până la sfârşitul călătoriei. 

Al patrulea şi ultimul prizonier adus în faţa catargului fu 
Peter, flăcăul de pe gabie. El se lăudase adesea că nu 
fusese niciodată pedepsit. In ajun, obrajii lui fuseseră 
rumeni ca de obicei, dar acum era mai livid decât o stafie. 
In timp ce era legat de „grătar” şi tremura, lăsând să i se 
vadă spinarea de un alb orbitor, îşi întorcea rugător capul, 
dar sclifoselile şi gesturile lui de căinţă nu-i folosiră la nimic. 


— Nu l-aş ierta nici pe bunul Dumnezeu! exclamă 
căpitanul. 

Al patrulea ajutor al boţmanului păşi înainte, iar la prima 
lovitură de bici flăcăul se zmuci şi sări în sus, răcnind: 
„Doamne, Dumnezeule!” Era cât pe-aci să mute din loc 
„grătarul” şi să se încurce în cele nouă cozi ale „pisicii”. La 
următoarea lovitură începu să urle şi să se zvârcolească de 
durere. 

— De ce te-ai oprit? îl admonestă căpitanul pe ajutorul de 
boţman. Dă-i mai departe! 

Drept care, fură aplicate toate cele douăsprezece lovituri. 

— Nu-mi mai pasă de ce-o să se-ntâmple cu mine, gemu 
Peter, întorcându-se şi el printre marinari, cu ochii roşii de 
plâns. Dacă m-au biciuit o dată, n-au decât să mă 
biciuiască şi a doua oară. Au să vadă ei! 

— Lăsaţi gura! răcni căpitanul. 

Şi marinarii se risipiră cu încetul. 

Când anumiţi căpitani de marină afirmă că lucrul de care 
li-e cel mai mult silă, în exercitarea a ceea ce consideră 
„datoria” lor, este aplicarea pedepselor corporale, să avem 
îngăduinţa de a-i crede, aşa cum fac eu, deoarece omul 
care-ar fi în stare să asiste la astfel de scene fără să se 
cutremure, s-ar dovedi mai degrabă fiară decât om. 

O fiinţă omenească e dezbrăcată ca un sclav şi biciuită 
mai avan decât un câine. Şi pentru ce, mă rog? Pentru nişte 
fapte care în sine nu sunt criminale, ci doar socotite astfel 
de o legislaţie samavolnică. 


CAPITOLUL XXXIV 


Despre unele dintre consecinţele nefaste ale 
biciuirii 


Din anume puncte de vedere, biciuirea nu este numai un 
rău, ci şi o adevărată monstruozitate. S-ar putea da 
numeroase exemple pentru a o dovedi, însă ne vom 
mulţumi doar cu câteva. 

Unul dintre argumentele invocate de ofiţerii de marină în 
sprijinul pedepselor corporale este că acestea pot fi 
aplicate imediat, şi că nu iau timp, iar când prizonierul şi-a 
pus din nou cămaşa pe el, pedeapsa s-a sfârşit; pe câtă 
vreme, dacă ea ar fi înlocuită cu alte sancţiuni, acestea ar 
provoca probabil o mare pierdere de timp şi multă bătaie 
de cap, pe lângă că i-ar da marinarului pedepsit 
sentimentul că-i o persoană importantă. 

Oricât de absurd ar părea acest argument, el are un 
temei real şi ţi se poate înfăţişa ca irezistibil, dacă porneşti 
de la aceleaşi premise ca şi ofiţerii respectivi. Dar în 
virtutea acestui principiu, unii căpitani de vase ajung să 
aplice pedeapsa corporală - aflată oricând la îndemâna lor - 
pentru aproape toate felurile de abateri. Nişte delicte care 
nu intră în jurisdicţia vreunei curţi marţiale, sunt judecate 
fără discernământ, ceea ce te trimite cu gândul la legislaţia 
existentă în Anglia acum vreo şaizeci de-ani, când Codul 
Penal considera o sută şaizeci de delicte drept infracţiuni 
capitale, astfel încât o servitoare care fura un ceas putea fi 
spânzurată în rând cu ucigaşul unei întregi familii. 

Una dintre cele mai curente pedepse date pentru 
abaterile foarte mărunte săvârşite de marinari este să li se 
„taie” grogul timp de-o zi sau de-o săptămână. Cum mai 


toţi marinarii ţin la grogul lor, ei văd în asta o pedeapsă, 
foarte aspră. Îi auzi uneori spunând: 

— Mai bine mi-ar lua aerul decât grogul! 

Există însă printre marinari şi unii nebăutori, care ar 
prefera să capete bani în loc de grog - ceea ce legea 
permite - dar renunţă adesea, de teamă c-ar putea fi 
biciuiţi pentru cine ştie ce abatere măruntă, biciuirea 
urmând să înlocuiască „tăierea” grogului. Acesta este un 
obstacol foarte serios în calea răspândirii temperanţei 
printre marinari. Dar în multe cazuri, chiar când i se ia 
grogul, marinarul prudent din fire nu e scutit de 
samavolnicia autorităţilor; căci, pe lângă flagelările „la 
catarg” la care se expune săvârşind vreo abatere măruntă, 
el poate fi în orice moment biciuit cu o „saulă de grijea”, un 
fel de frânghie, cu care e bătut, fără să fie dezbrăcat, şi 
oriunde s-ar afla pe vas, la un simplu semn al căpitanului. 
Din ordinul acestuia, ajutoarele boţmanului poartă în 
pălărie frânghia cu pricina, gata să se abată numaidecât 
asupra oricărui marinar; cel puţin aşa stăteau lucrurile pe 
„Neversink”. Şi până nu de mult, mai exact până în 
perioada administraţiei preşedintelui Polk!25, când istoricul 
Bancroft!?%, ministru al Marinei, a interzis oficial aceste 
practici, mai toţi ofiţerii de cart obişnuiau să-i biciuiască ei 
înşişi pe marinarii găsiți vinovaţi, călcând astfel 
regulamentul care acordă exclusiv  căpitanilor, şi 
tribunalelor de război dreptul de a hotărî biciuirea unui om. 
Nu rareori se întâmplă ca vreun secund, cuprins subit de 
furie, - poate sub înrâurirea băuturii, sau enervat de ideea 
că echipajul îl antipatizează ori îl detestă - să ordone ca toţi 
cei două sute cincizeci de oameni din cartul de noapte să 
fie bătuţi cu frânghia. 

Se crede că unii comandanţi mai calcă şi în zilele noastre 
legea, împuternicindu-i pe subalternii lor să folosească 
frânghia. In orice caz e sigur că aproape toţi secunzii din 


123 james K. Polk (1795—1849), cel de-al 11-lea preşedinte al S.U.A. 
124 George Bancroft (1800—1896), istoric şi politician, ministru al Marinei 
americane între 1845—1846. 


Marină îl vorbesc de rău pe Bancroft care, în excesul său de 
zel, le-a micşorat atât de simţitor puterea, smulgându-le din 
mâini frânghia. La început, ei prorociseră că acest amestec 
nechibzuit şi pripit al ministrului va sfârşi prin a distruge 
disciplina din flotă. Dar prorocirea lor n-avea să se 
adeverească. Acum, aceiaşi ofiţeri afirmă că, dacă va fi 
interzisă şi „pisica cu nouă cozi”, profeția lor se va adeveri. 

În legătură cu abuzul de putere practicat de mulţi 
căpitani, în pofida legilor votate de Congres privitoare la 
conducerea Marinei, putem cita un caz flagrant. De peste 
patruzeci de ani încoace, există în Statele Unite o lege care 
interzice căpitanilor să aplice, din proprie iniţiativă, mai 
mult de douăsprezece lovituri de bici, pentru o singură 
abatere de la disciplina vasului. Numai o curte marţială are 
dreptul de a hotărî sporirea numărului de lovituri. Şi totuşi, 
timp de aproape o jumătate de veac, această lege a fost 
nesocotită frecvent şi cu o impunitate aproape absolută, 
deşi în ultima vreme, datorită eforturilor depuse de 
Bancroft şi de alţii, ea a fost respectată în mai mare măsură 
decât în trecut, iar astăzi e pe deplin respectată, în linii 
mari. Cu toate acestea, în timp ce „Neversink” era ancorat 
într-un port din America de Sud, marinarii de pe-o altă 
fregată americană ne-au informat că, uneori, căpitanul lor 
aplica, din proprie iniţiativă, câte optsprezece-douăzeci de 
lovituri. Merită să amintim că fregata aceea era foarte 
admirată de doamnele de pe țărm, pentru aspectul ei 
extrem de curat. Unul din oamenii de la teuga fregatei mi-a 
spus că tocise trei cuțite (puse în socoteala lui în registrele 
comisarului de bord) răzuind cavilele şi frecând capacele 
gurilor de magazie. 

E ciudat că, în timp ce ofiţerii de cart din flota de război a 
Statelor Unite au uzurpat vreme atât de îndelungată 
dreptul de a folosi frânghia, în Marina engleză s-au 
înregistrat foarte puţine abuzuri asemănătoare. Şi deşi 
căpitanul unei nave de război engleze este autorizat să 
aplice, din proprie iniţiativă, ma; mult de douăsprezece 
lovituri (cred că până la trei duzini) mă îndoiesc totuşi că, în 


ansamblu, pe vasele britanice se practică biciuirea în 
aceeaşi măsură ca în flota americană. John Randolph din 
Roanoke, un virginian romantic, a declarat în faţa 
Congresului că, pe vasul de război american care-l ducea în 
Rusia ca ambasador, a asistat la mai multe biciuiri decât 
cele ce avuseseră loc în decurs de zece ani pe propria-i 
plantație, care număra cinci sute de sclavi africani. Din cele 
văzute cu ochii mei, m-am convins că ofiţerii englezi sunt, 
îndeobşte, mai puţin antipatizaţi de echipajele lor; decât 
ofiţerii americani. Motivul este, probabil, că mulţi dintre ei 
au căpătat, în mai mare măsură, prin poziţia lor socială, 
deprinderea de a comanda; de aceea, autoritatea pe punte 
e pentru ei mai firească. Un ins necioplit şi grosolan, care 
se ridică întâmplător la un rang naval superior, prin 
manifestarea unor aptitudini de fel incompatibile cu 
grosolănia, se dovedeşte invariabil a fi un tiran faţă de 
echipajul său. Marinarii din flota de război americană au 
observat adeseori că ofiţerii originari din statele sudice, 
descendenţi ai Virginienilor de odinioară, sunt mult mai 
puţin severi şi mult mai blânzi şi mai generoşi în posturile 
lor de comandă decât ofiţerii din nord, luaţi în ansamblu. 
Potrivit actualelor legi şi uzanţe navale, un marinar, 
condamnat fără judecată, pentru vreo abatere măruntă, de 
care s-ar putea să nici nu fie vinovat, trebuie să îndure o 
pedeapsă, ale cărei urme le va purta până-n mormânt - 
căci pentru ochiul expert al omului din Marina de război 
semnele biciului rămân toată viaţa vizibile. Cu aceste 
semne pe spinare, se va înfăţişa el la Judecata de Apoi. 
Totuşi, îşi păstrează în aşa măsură demnitatea interioară, 
încât i se întâmplă să nu vadă nicio dezonoare în flagelarea 
lui „la catarg”, - deşi câte un ofiţer hapsân îl condamnă la 
biciuire pe marinarul care l-a înfruntat, tocmai cu gândul 
ascuns de a-l umili şi de a-i călca în picioare ultimul rest de 
mândrie. Sentimentul acesta de demnitate, care rămâne 
îndeobşte intact, chiar când, pe dinafară, trupul vădeşte 
urme menite să dăinuie toată viaţa, este îngropat adânc, 
printre cele mai sfinte taine ale sufletului; el este ceva care- 


| priveşte personal, ceva între omul acela şi Dumnezeu - un 
lucru ce scapă privirii semenilor lui, care văd în asta o 
înjosire, pentru că aşa apare în ochii trupeşti. Dar câte 
chinuri e silit să îndure marinarul care, în timp ce spinarea îi 
sângerează, îşi simte sufletul mutilat de ruşine! N-avem 
oare temei să denunţăm cu vigoare această stare de 
lucruri? Daţi-mi aşadar mâna şi, în numele aceluia, după 
chipul şi asemănarea căruia e făcut şi marinarul biciuit, să 
le punem legiuitorilor întrebarea: cu ce drept îndrăzniţi să 
profanaţi ceea ce însuşi Dumnezeu socoteşte sacru?! 

Este oare drept să biciuieşti un cetăţean al Romei? 
întreabă vrednicul Apostol, ştiind prea bine, ca cetăţean al 
aceleiaşi Rome, că nu e drept. lar astăzi, după optsprezece 
veacuri, este oare drept ca voi, compatrioţii mei, să biciuiţi 
un om care-i cetăţean al Americii? - este oare drept să-l 
biciuiţi pe fregatele voastre care fac ocolul lumii? 

N-are niciun rost să invocaţi ca scuză corupţia oamenilor 
din flota de război: corupţia celor asupriţi nu-i nicio scuză 
pentru asupritori, ci mai degrabă un stigmat în plus, căci 
este, în mare măsură, consecinţa, nu cauza şi justificarea 
asupririi. 


CAPITOLUL XXXV 


Biciuirea nu este legală 


Simpla denunţare a unei nedreptăţi este aproape inutilă, 
în zilele noastre. De aceea alta va fi calea aleasă de noi. 

Nimic nu poate fi mai contrar spiritului Constituţiei 
Americane, decât aceste trei lucruri: iresponsabilitatea la 
un judecător, puterea discreţionară asumată de un organ 
executiv, şi contopirea unui judecător iresponsabil şi a unui 
organ executiv, într-o singură persoană. 

Totuşi, potrivit unei legi votate de Congres, toţi 
comandorii din Marina americană se fac vinovaţi de aceste 
trei abateri grave, în măsura în care îi pedepsesc pe 
mateloţi pentru pretinse infracţiuni, neprevăzute în Codul 
maritim militar. 

lată legea despre care vorbesc. 

Articolul XXXII al Codului maritim militar stipulează: 
„Toate infracțiunile comise de personalul Marinei de război, 
care nu sunt specificate în articolele precedente, vor fi 
pedepsite în conformitate cu legile şi uzanţele curente în 
asemenea cazuri”. 

Acest articol, mai mult decât oricare altul, pune biciul în 
mâinile căpitanului, necerându-i nicio socoteală pentru 
mânuirea lui şi furnizându-i ample justificări pentru 
cruzimile practicate împotriva unor marinari de rând, 
cruzimi ce i se par de necrezut unui om al uscatului. 

Pomenitul articol îl transformă pe căpitan în legiuitor, în 
judecător şi-n organ executiv, lăsându-l să stabilească 
singur care anume fapte trebuie socotite infracţiuni şi care 
anume va fi pedeapsa, şi să hotărască dacă un acuzat este 
sau nu vinovat de faptele socotite a fi infracţiuni, precum şi 
unde şi cum să fie executată pedeapsa. 


În Marina de război americană legea „Habeas Corpus” 5 
e suspendată permanent; Nicio lege nu-l împiedică pe-un 
căpitan să bage la închisoare un matelot, acuzându-l pe 
nedrept de proastă conduită, şi să-l ţină acolo cât pofteşte. 
In timp ce mă aflam pe „Neversink”, căpitanul unui vas 
militar american l-a ţinut închis pe-un matelot mai bine de- 
o lună, numai pentru că-i purta pică. 

Desigur, necesităţile Marinei de război impun reguli de 
conduită mai stricte decât cele care-i guvernează pe 
oamenii uscatului, dar aceste reguli trebuie să fie conforme 
spiritului instituţiilor politice ale ţării respective. Ele nu 
trebuie să-i transforme în sclavi pe anumiţi cetăţeni ai unei 
naţiuni de oameni liberi. Asemenea obiecţii nu pot fi 
formulate împotriva legilor din Marina de război a Rusiei 
(care nu se deosebeşte în esenţă de propria noastră 
Marină) deoarece aceste legi, care-l investesc pe căpitan cu 
o putere absolută şi cu dreptul autoritar de a biciui, sunt în 
spiritul legislaţiei teritoriale a Rusiei ţariste, ţară ale cărei 
tribunale îi condamnă pe supuşii autocratului la bătaia cu 
cnutul. La noi, însă, lucrurile stau altfel. Instituţiile noastre 
pretind că se întemeiază pe principiile largi ale libertăţii şi 
egalităţii politice; dar dacă un marinar din flota americană 
de război ar fi transferat la bordul unui vas rusesc şi ar 
deveni supus al ţarului, acest lucru nu i-ar schimba nici cu-o 
iotă condiţia. 

Ca marinar, americanul nu beneficiază de niciuna din 
imunităţile noastre civile, legislaţia valabilă pe teritoriul 
Statelor Unite nu însoţeşte câtuşi de puţin lemnul plutitor 
extras din pădurile ţării noastre şi socotit de el casa lui. 
Pentru el, Revoluţia noastră a fost zadarnică; pentru el, 
Declaraţia noastră de Independenţă este o minciună. 

Se trece, poate, destul de uşor peste faptul că, deşi 
Codul maritim e integrat legii marţiale, totuşi în timp de 
pace, Codul acesta prezintă, într-o oarecare măsură, 


125 Lege votată în Anglia în 1679, potrivit căreia nimeni nu poate fi arestat fără 
o judecată care să-i stabilească vinovăția. 


caracteristicile unei legislații municipale, mai ales în ce 
priveşte miile de probleme ce se ridică între oamenii de pe- 
un vas de război. Cu echipajul său de opt sute sau o mie de 
oameni, o navă cu trei rânduri de punți este un adevărat 
oraş plutitor. Dar în mai toate aceste probleme ce se ridică 
între oameni, căpitanul este un dictator absolut şi, în loc să 
fie un magistrat care aplică legile, face şi desface legea, 
după cum îi convine lui. 

Articolul XX al Codului militar prevede că, dacă vreo 
persoană din Marină îşi neglijează îndatoririle ce-i revin, ea 
va primi pedeapsa pe care o va hotărî o curte marţială;dar 
dacă vinovatul este un marinar de rând, el poate fi pus în 
lanţuri sau biciuit, după cum binevoieşte căpitanul. Inutil să 
spun că, în cazul când un ofiţer comite o încălcare flagrantă 
a acestei legi, curtea marţială e rareori, sau niciodată, 
convocată pentru a-l judeca; dar în cazul unui marinar de 
rând, acesta este condamnat numaidecât la biciuire. Astfel, 
o categorie de cetăţeni ai mării e scutită de rigorile legii, 
care ameninţă însă să se abată asupra unei alte categorii. 
Ce-ar gândi oare oamenii uscatului dacă adunarea 
legislativă a statului New York ar adopta o lege împotriva 
unor anumite abateri, fixând ca pedeapsă plata unei 
amenzi, şi ar adăoga apoi acelei legi un amendament care 
ar limita valabilitatea ei doar la muncitorii zileri şi la 
meseriaşi, scutindu-i pe domnii cu un venit de-o mie de 
dolari? Şi totuşi, tocmai aşa procedează cei care aplică în 
practică legile navale, deducând din ele legitimitatea 
biciuirii. 

O lege cată să fie însă „universală” şi să-l cuprindă în 
sfera ei de aplicabilitate pe însuşi judecătorul care ia 
hotărâri în temeiul ei, ba chiar pe magistratul care-o 
interpretează. Dacă Sir William Blackstone!?* ar fi violat 
legile Angliei, el ar fi fost adus în faţa tribunalului pe care-l 
prezidase, şi ar fi fost judecat, iar avocatul Coroanei i-ar fi 
citit, poate, dintr-un exemplar al propriilor sale 


126 William Blackstone (1723-1780), celebru jurist englez, comentator al legilor 
ţării sale. 


„Comentarii”. lar dacă ar fi fost găsit vinovat, ar fi fost 
pedepsit „potrivit legii”, întocmai ca ultimul dintre cetăţeni. 

Care-i situaţia pe o fregată americană? Vom da un singur 
exemplu. In virtutea Codului maritim militar, şi îndeosebi a 
articolului |, un căpitan poate să-i aplice unui matelot o 
pedeapsă aspră şi umilitoare - şi o face adeseori - dar el 
însuşi e scutit de posibilitatea unei astfel de umilinţe şi 
chiar a oricărei sancţiuni, deşi s-ar putea face. Vinovat de 
aceeaşi abatere - bunăoară încăierarea cu egalii săi în 
grad. Şi totuşi, marinar şi căpitan sunt, în egală măsură, 
cetăţeni americani. 

Pentru a-l cita din nou pe Blackstone, există o lege „de-o 
vârstă cu omenirea, dictată de însuşi Dumnezeu, şi 
superioară oricărei alte legi, iar împotriva ei nu poate fi 
invocată nicio lege omenească”. Este vorba de Legea 
Naturii; printre cele mai mari principii ale acestei legi, 
Justinian?” include ideea că „oricărui om trebuie să i se dea 
ce-i al său”. Am văzut însă că legile care autoriză biciuirea 
nu îi dau fiecărui om din Marina de război ceea ce i se 
cuvine, de vreme ce în anumite cazuri aceste legi îi scutesc 
indirect pe ofiţeri de orice pedeapsă, iar în toate cazurile îi 
scutesc de biciuire, care i se aplică exclusiv marinarului de 
rând. De aceea, potrivit lui Blackstone şi lui Justinian, 
pomenitele legi n-au nicio validitate, şi orice marinar din 
flota de război americană ar avea, moralmente, dreptul de 
a se împotrivi cu hotărârile biciuirii; o asemenea împotrivire 
ar fi justificată şi din punct de vedere religios, mergând 
până la ceea ce, în termeni juridici, se numeşte „un act de 
sediţiune”. 

Dacă, prin urmare, aţi socoti că legile privitoare la 
biciuire sunt necesare dintr-un motiv sau altul, faceţi ca ele 
să li se aplice tuturor contravenienţilor; vrem să vedem 
cum un comandor integru, împuternicit de o hotărâre 
corespunzătoare a Congresului, îl condamnă la biciuire pe- 
un căpitan care s-a făcut vinovat de aceeaşi abatere, ce-l 


127 Justinian l-ul, împărat la Bizanțului între 527-565, şi autor al unui faimos cod 
de legi, cunoscut sub denumirea Corpus juris Civilis. 


aduce pe-un marinar „în faţa catargului”. lar dacă însuşi 
comandorul se dovedeşte a fi vinovat, vrem ca un alt 
comandor să-l biciuiască pe e/, întocmai cum subalternii 
boţmanului - care sunt executanţii acestor pedepse - sunt 
puşi adeseori să se biciuiască reciproc. 

Veţi spune cumva că un ofiţer de marină e un om, pe 
când un cetăţean american - înnobilat poate prin jertfa de 
sânge adusă de vreun străbunic de-al său la Bunker Hill, +8 
veţi spune cumva că, intrând în slujba patriei sale ca simplu 
marinar, gata oricând să lupte împotriva duşmanilor ei, îşi 
pierde prin asta demnitatea de om chiar în clipa când şi-o 
afirmă în cel mai înalt grad? Veţi spune cumva că, intrând 
în Marina de război, se expune automat umilitorului flagel, 
pe când, dacă rămâne pe uscat în vreme de primejdie 
merită să fie scutit de această umilinţă? Toate statele 
noastre unite, toate cele patru continente ale omenirii, 
condamnă într-un glas un asemenea ghid. 

Invocăm, în legătură cu această chestiune, argumentul 
suprem. Independent de orice consideraţiuni secundare, 
afirmăm că biciuirea este contrară demnităţii fundamentale 
a omului, pe care niciun legiuitor nu are dreptul s-o calce în 
picioare; afirmăm că ea este o măsura represivă şi flagrant 
inechitabilă prin felul cum e aplicată, afirmăm că ea este cu 
totul potrivnică spiritului instituţiilor noastre democratice şi 
că perpetuează o stare de lucruri moştenită din cele mai 
odioase timpuri ale unei aristocrații feudale barbare; într-un 
cuvânt, o denunţăm ca fiind absolut nedreaptă din punct de 
vedere religios şi moral. 

N-are importanţă, aşadar, ce consecinţe ar putea avea 
abolirea ei; n-are importanţă dacă va trebui să ne 
dezarmăm vasele şi să lăsăm ca negoţul nostru, rămas fără 
protecţie militară, să cadă pradă jefuitorilor; imperativele 
aprige ale justiţiei şi omeniei cer abolirea neîntârziată a 
acestor practici, - cer fără echivoc abolirea lor astăzi. Nu e 


128 Bunker Hill, un deal din apropiere de Boston, unde în 1795 s-a dat o bătălie 
crâncenă între trupele coloniale engleze şi răsculații americani. 


vorba de o chestiune de bani, care poate fi expediată uşor, 
- întrebarea ce se pune este dacă e drept sau nedrept? lar 
dacă există vreun om care să declare, cu mâna pe inimă, în 
chip solemn, că biciuirea e un lucru drept, omul acela să 
simtă măcar o dată biciul pe propria-i spinare: îl veţi auzi 
atunci invocând cerul ca martor, precum că biciuirea e un 
lucru nedrept. 

În numele nemuritoarei omeniri, fie ca orice om care-ar 
susţine contrariul să fie biciuit „la catarg” până se va căi! 


CAPITOLUL XXXVI 


Biciuirea nu este necesară 


Dar Cojocel Alb e gata să coboare din arborada înaltă a 
principiilor eterne şi să se bată cu voi - comandori şi 
căpitani din flota de război - chiar pe puntea voastră de 
comandă şi cu propriile voastre arme. 

Scutiţi voi-înşivă de şfichiul biciului, juraţi cu mâna pe 
Biblie că biciuirea este indispensabilă pentru alţii şi că, fără 
ea, n-ar putea fi păstrată pe niciun vas de război disciplina 
necesară. Ei bine, domnilor ofiţeri, vă înşelaţi amarnic! 

— Trimiteţi-i la Collingwood, e/ o să-i domolească! le 
spunea lordul Nelson ofiţerilor săi, când aceştia îi raportau 
faimosului amiral că anumiţi marinari erau cu neputinţă de 
stăpânit. 

Dar cine era acest Collingwood care avea puterea de a-i 
domoli pe nişte răzvrătiți băgaţi mai întâi la răcoare şi 
biciuiţi zdravân? 

Cine anume era amiralul Collingwood, ca personaj istoric, 
vă va spune istoria însăşi; iar steagurile capturate de el la 
Trafalgar vor fremăta, în sălile unde sunt atârnate, ori de 
câte ori va fi pomenit numele lui. Se cuvine însă poate să 
spunem cine era Collingwood ca păstrător al disciplinei la 
bordul vaselor pe care le comanda. El era un ofiţer care 
avea oroare de orice pedeapsă corporală şi care, deşi aflat 
în serviciul activ al Marinei de război de mai multă vreme 
decât oricare alt ofiţer naval, nu a folosit niciodată biciul 
împotriva oamenilor săi, de-a lungul numeroşilor ani de 
serviciu. 

Poate că oamenii lui or fi fost nişte sfinţi, nişte mateloţi 
exemplari, dacă s-au dovedit atât de supuşi, sub o 
autoritate atât de binevoitoare. Au fost ei, oare, nişte sfinţi? 


Răspundeţi, voi, temnițe şi aziluri pentru săraci de pe 
întinsul Marii Britanii, care, pe vremea lui Collingwood, aţi 
fost golite de toţi răufăcătorii şi sărăântocii, pentru a popula 
corăbiile din flota Maiestăţii Sale. 

Mai mult încă, în epoca aceea toate resursele Angliei au 
fost exploatate în chip sângeros; catargele numeroaselor ei 
corăbii îi duceau în larg aproape toate pădurile, 
transplantate de-a dreptul pe mare; agenţii recrutori îşi 
făceau treaba nu numai pe vasele străine, în largul mărilor, 
sau la danele unor porturi străine, ci şi pe vasele de comerţ 
britanice ancorate la vărsarea Tamisei; ba, intrau chiar în 
casele de pe malurile fluviului, de unde-i scoteau cu de-a 
sila pe englezi şi-i târau pe vasele de război, aşa cum sunt 
duse vitele la tăiere, pricinuindu-le prin tot felul de 
provocări şi chinuri, o furie deznădăjduită împotriva unui 
serviciu militar care le vâra astfel capetele în gura tunurilor 
inamice. lată epoca, şi iată oamenii pe care Collingwood îi 
conducea fără ajutorul biciului. 

Ştiu că s-a spus că lordul Collingwood a început prin a 
aplica pedepse aspre, iar după aceea şi-a stăpânit marinarii 
prin însăşi amintirea unei terori, pe care ar fi putut s-o 
reînvie, oricând i-ar fi convenit; conştienţi de acest lucru, ei 
se purtau bine, sub autoritatea lui binevoitoare. Dar, 
admițând că această afirmaţie e întemeiată, cum se face 
oare că, după ce-au aplicat pedepse la fel de severe ca 
acelea pe care le-ar fi putut autoriza vreodată Collingwood, 
mulţi căpitani americani n-au fost capabili să menţină 
disciplina fără ajutorul biciului, deşi îi demonstraseră 
echipajului cu ce atribute teribile erau investiţi? Este însă 
notoriu - şi am avut eu însumi ocazia să o constat de mai 
multe ori, - că în Marina de război americană, pedepsele 
corporale sunt nu numai extrem de severe, dar şi aplicate 
cel mai frecvent. 

Nu e de crezut, însă, că nişte oameni ca aceia recrutaţi 
de lordul Collingwood pentru echipajele flotei sale - 
alcătuite în parte din drojdia închisorilor - ar fi putut să fie 
conduşi prin simpla amintire a biciului. Pe semne că vreun 


alt factor îşi va fi făcut simțită influenţa, îndeosebi - sunt 
convins - o minte puternică şi o voinţă hotărâtă, capabile 
să ţină la respect o adunătură de nenorociţi. Se ştie prea 
bine că însuşi lordul Nelson era contra biciuirii ca metodă, 
mai ales după ce văzuse ce urmări avuseseră abuzurile 
autorităţilor în Marina de război - abuzuri necunoscute în 
zilele noastre - şi care, spre spaima întregii Anglii, duseseră 
la marea răzmeriţă din Nore!* o răscoală care a pus în 
pericol, timp de mai multe săptămâni, însăşi existenţa 
Marinei britanice. 

Ne-am putea însă întoarce cu aproape două secole în 
urmă, căci istoricii au temei să se îndoiască dacă, pe 
vremea lui Robert Blake!5, marele amiral al lui Cromwell, 
biciuirea era un fenomen cunoscut la bordul victorioaselor 
sale corăbii. In această chestiune, nu putem merge în 
trecut dincolo de Blake; iar în propria noastră epocă, nu 
putem merge mai departe de recentul război cu Mexicul, în 
care comandorul Stockton!*!, şeful escadrei americane din 
Pacific, nu a folosit nici el biciul. 

Dacă unul dintre cei mai celebri amirali englezi a avut 
oroare de bici, al doilea şi-a condus navele aproape fără a-l 
folosi, iar al treilea se poate presupune că nici nu l-a 
cunoscut, şi dacă un comandor american din zilele noastre 
s-a dovedit în stare a menţine disciplina unei întregi 
escadre în vreme de război, fără a avea la bord măcar un 
bici, - ce concluzii se cuvin trase în mod inevitabil din acest 
fapt? Şi cum am putea oare ignora urmările dezastruoase 
pe care le are biciuirea asupra caracterului adepților 
folosirii ei în Marină, adepţi care se nimeresc uneori să fie ei 
înşişi ofiţeri?! 

Nu a scăpat, cred, spiritului de observaţie al nici unui 


129 Banc de nisip la gura Tamisei, unde, în 1797, a izbucnit o răscoală la bordul 
navelor engleze staționate acolo. 

150 Robert B/ake (1599—1657), amiral englez. 

131 Robert Field Stockton (1795—1866), ofiţer naval american ales senator in 
1851, a introdus un proiect de lege pentru desființarea biciuirilor în Marina de 
război. 


cercetător al comportamentului uman, împrejurarea că, în 
prezenţa subalternilor, unii imbecili care deţin puterea 
încearcă adeseori să-şi ascundă imbecilitatea sub masca 
unei autorităţi suverane. Frecvența biciuirilor în flota de 
război americană este, în multe cazuri, proporţională cu 
incapacitatea profesională şi intelectuală a ofiţerilor 
comandanţi. In aceste cazuri, legea care autoriză flagelarea 
nu face decât să pună un bici în mâinile unui nerod, fapt 
dovedit în cele mai catastrofale împrejurări. 

Istoria a înregistrat numele unor vase de război engleze 
care-au căzut pradă inamicului, din pricina nesupunerii 
echipajului, provocată de nesăbuita cruzime a ofiţerilor - a 
unor ofiţeri cărora legea le permitea să-şi exercite această 
cruzime fără nicio rațiune. Nu puţine au fost şi cazurile când 
mateloţii au fugit cu navele lor cu tot - bunăoară 
„Hermione” şi „Danae” - scăpând pentru totdeauna de 
urgia ofiţerilor, prin masacrarea lor. 

Evenimentele de acest fel au trezit atenţia opiniei publice 
engleze din acea vreme. Era însă un subiect delicat, iar 
autorităţile se arătau nerăbdătoare să suprime orice 
agitaţie publică în jurul lui. Totuşi, ori de câte ori oamenii 
discutau între ei, despre aceste răscoale teribile şi despre 
nesupunerea marinarilor din flota de război, ele erau 
atribuite aproape întotdeauna exasperantului sistem al 
biciuirii. lar necesitatea biciuirii era socotită a fi nemijlocit 
legată de recrutarea silnică a unor oameni nemulţumiţi. In 
sferele înalte se ajunsese la convingerea că, dacă flota 
engleză ar putea fi condusă fără a se recurge la măsuri de 
constrângere, atunci necesitatea biciuirii ar dispare. 

„Abolirea sistemului de recrutare forţată, ar atrage firesc 
după sine abolirea biciuirilor, şi invers” scria Edinburgh 
Review, într-o perioadă şi mai târzie, mai precis în 1824. 

Dacă, prin urmare, necesitatea biciuirii în Marina de 
război britanică era atribuită exclusiv recrutării forţate a 
marinarilor, ce rațiune ar putea avea continuarea acestei 
practici barbare în Marina americană, căreia nu i se poate 
aduce câtuşi de puţin reproşul că-şi recrutează cu de-a sila 


oamenii? 

Este adevărat că, vreme îndelungată, şi chiar până-n 
zilele noastre, biciuirea a fost, şi constituie încă, legea pe 
navele engleze. Dar în astfel de chestiuni Anglia nu trebuie 
să fie pentru noi nimic altceva decât un exemplu de evitat. 
Un legiuitor înţelept cată să nu se călăuzească doar după 
precedente, trăgând concluzia că, de vreme ce biciuirea a 
dăinuit atâta, înseamnă că are oarecari merite. Nu e aşa. 
Lumea a ajuns într-o eră când înţelepciunea se cuvine să 
aducă un omagiu perspectivelor de viitor, mai degrabă 
decât celor ale trecutului. Trecutul e mort şi nu poate învia, 
pe când viitorul e înzestrat cu o asemenea viaţă, încât 
trăieşte în noi chiar cu anticipație. Trecutul este, în multe 
privinţe, duşmanul omenirii, pe când viitorul este, din toate 
punctele de vedere, prietenul nostru. In trecut nu există 
speranţă; viitorul însă, este şi speranţă şi împlinire. Trecutul 
este manualul tiranilor, pe când viitorul e Biblia oamenilor 
liberi. Cei care se călăuzesc doar după trecut, împietresc 
întocmai ca femeia lui Lot!*?, în clipa când privesc înapoi, 
incapabili să privească înainte. 

Să lăsăm, deci, trecutul să-i dicteze legi Chinei celei 
imuabile - să-l lăsăm în seama legitimiştilor chinezi din 
Europa. Noi, însă, vrem să fim conduşi de un alt comandant 
- de un căpitan care păşeşte mereu în fruntea oştilor sale şi 
le cheamă înainte, fără a zăbovi în urmă şi fără a le stăvili 
înaintarea cu furgoanele încărcate-vârf ale precedentelor, 
adică ale trecutului. 

In multe privinţe noi, americanii, suntem înclinați a 
respinge învăţăturile trecutului, deoarece vedem că se 
apropie vremea când vom ajunge în fruntea celorlalte 
naţiuni. Există ocazii când America este chemată să creeze 
precedentele, nu să li se supună. S-ar cuveni să fim, dacă 
se poate, un dascăl al posterităţii, şi nu elevul unor 
generaţii trecute. După, noi vine un timp mult mai lung 


152 Lot, un nepot al patriarhului Avraam. Potrivit legendei biblice „femeia lui Lot 
s-a uitat îndărăt şi s-a prefăcut în stâlp de sare“ când Dumnezeu „a turnat 
asupra Sodomei şi asupra Gomorei ploaie de pucioasă şi de foc. 


decât cel ce s-a scurs până acum; omenirea n-a ajuns încă 
nici la vârsta mijlocie. 

Scăpaţi din robie, izraeliţii de odinioară nu au imitat 
obiceiurile egiptenilor; li s-a dat chiar porunca, şi harul, de a 
săvârşi lucruri noi sub soare. Noi, americanii, suntem 
poporul ales al vremii de astăzi; noi purtăm chivotul 
libertăţilor omenirii. Cu şaptezeci de ani în urmă am scăpat 
din robie, iar Dumnezeu ne-a dat, pe lângă dreptul la viaţă 
- pe un întreg continent! - şi o zestre pentru viitor: vastele 
domenii ale oamenilor păgâni din punct de vedere politic, 
care vor mai veni să se statornicească în umbra chivotului 
nostru, fără nicio vărsare de sânge. Dumnezeu ne-a 
predestinat, iar lumea aşteaptă de la poporul nostru fapte 
mari; noi înşine le simţim în străfundurile sufletului nostru. 
În curând vom lăsa în urmă celelalte neamuri. Noi suntem 
pionerii omenirii, avangarda trimisă de ea în deşertul 
lucrurilor încă necercetate, pentru a croi un drum nou în 
această Lume Nouă, care-i a noastră. Puterea noastră stă în 
tinereţea noastră; în lipsa noastră de experienţă stă 
înţelepciunea noastră, într-o perioadă când alte naţii abia 
şoptesc, vocea noastră se aude până hăt-departe. Destul 
am fost sceptici în legătură cu noi înşine, şi ne-am îndoit 
dacă Mesia a venit sau nu, în viaţa noastră politică. Dar el a 
venit în noi, şi trebuie doar să dăm glas îndemnurilor lui. Să 
nu uităm niciodată că, la noi, aproape pentru prima oară în 
istoria omenirii, egoismul naţional înseamnă o neţărmurită 
iubire de oameni şi că orice lucru bun pe care-l săvârşim în 
America, este un dar făcut lumii întregi. 133 


133 În nobila lui încercare de a-i convinge pe conducătorii Marinei americane să 
renunţe la practica inumană a biciuirilor, Melville foloseşte toate argumentele 
posibile şi chiar imposibile. Pentru a-şi „turti“ adversarii, el nu se sfieşte să 
recurgă la argumentul „măciucă" pe care-l reprezenta, la vremea respectivă, 
ideea că americanii ar fi „poporul ales“ al istoriei contemporane. Gruparea 
„Tânăra Americă", de care Melville era oarecum legat, pusese la baza 
programului ei această idee, împărtăşită de altfel şi de către 
„transcendentalişti“ (Emerson etc.). Pasajul de mai sus poartă aşadar pecetea 
vremii şi ar fi putut foarte bine să fie semnat de Cornelius Matthews sau de 
vreun alt scriitoraş mediocru. 

Sub pana lui Melville se pot întâlni unele din aceste clişee, îndeosebi în primele 


CAPITOLUL XXXVII 


Un vin superior din cramele lui Neptun 


Vremea devenise frumoasă în apropiere de Tropice, când 
deodată avu loc un eveniment care stârni o vie aţâţare în 
rândurile marinarilor, gâdilându-le plăcut cerul gurii. 

Un om de pe verga trincei vesti că pe mare, cam la trei 
carturi!3 în partea de sub vânt a provei, plutesc vreo opt 
sau zece obiecte negre. 

Căpitanul Claret îi porunci timonierului să îndrepte nava 
într-acolo. 

Şi astfel, marea noastră arcă, încărcată cu tunuri, cu 
provizii şi cu cinci sute de oameni, fiecare cu calabalăcul şi 
hamacul lui, porni drept spre obiectivul acela, prin simpla 
răsucire a unei roţi de mahon, întocmai cum un băiat se 
întoarce la dreapta sau la stânga, urmărind pe câmp vreun 
roi de fluturi. 

Omul de pe verga trincei raportă în curând că obiectele 
acelea negre erau nişte butoaie. Toţi oamenii de pe gabii îşi 
încordară privirile, nerăbdători să termine odată cu lunga 
perioadă de post, graţie acestei întâmplări; care părea de-a 
dreptul miraculoasă. In chip ciudat, deşi nu ştiau ce conţin 
butoaiele, păreau siguri că ele ascund băutura după care 
tânjeau. 

Pânzele fură scurtate, nava încetă să înainteze şi o barcă 
fu lansată la apă, cu ordinul de a aduce butoaiele lângă 
bordaj. Oamenii se repeziră la rame cu hotărâre şi în 
curând cinci poloboace dolofane începură să se legene pe 


sale opere; ulterior, scriitorul avea să se lepede, sub presiunea evenimentelor, 
de un mesianism care nu-i şedea bine din nici un punct de vedere, mai ales că 
între timp se încărcase cu sensuri destul de sinistre (n. t.). 

154 Diviziune unghiulară egală cu 11*15' reprezentând a 32-a parte din cerc. 


apă, chiar sub lanţul de ancoră. Le-am scos cu ţapanele şi 
le-am adus pe punte. 

Era o privelişte cu care Bachus şi bachanalele lui şi-ar fi 
desfătat ochii. Poloboacele erau, toate, verzui şi acoperite 
cu un strat atât de gros de crustacee, scoici şi alge marine, 
încât ne-a trebuit mult timp până să le găsim cepurile. Ai fi 
zis că-s nişte țestoase venerabile. Câte zile şi nopţi se 
rostogoliseră pe mare, navigând parcă anume pentru a 
ameliora „buchetul” licorii din ele, nimeni n-ar fi putut 
spune. Probabil că alunecaseră în apă de pe vreun vas 
comercial; sau în vreme ce erau transportate cu pluta spre 
țărm, aşa cum puteai bănui văzând frânghiile cu care erau 
legate unul de celălalt şi care le făceau să semene cu un 
lung şarpe de mare. Poloboacele au fost aduse pe puntea 
tunurilor şi puse sub paza unor sentinele care nu-i lăsau să 
se apropie pe marinarii prea nerăbdători. Dogarul, chemat 
să vină cu uneltele sale, exclamă, plin de entuziasm, 
agitându-şi în aer ciocanul şi şurubelniţa: 

— Culcaţi-le cu cepurile la vedere! 

Indepărtând muşchiul verde şi scoicile, dogarul scoase la 
iveală un soi de crustaceu care se lipise de una din vranele 
polobocului. Crustaceu! îşi făcuse desigur sălaşul acolo, 
înfigându-şi trupul în deschizătură, pentru a păstra mai bine 
preţiosul conţinut al butoiului. Marinarii aflaţi în preajmă 
rămaseră cu răsuflarea tăiată, în clipa când dogarul aplecă 
butoiul pentru a vedea ce curge din vrana lui, sub care 
pusese o cană. Ce avea să curgă din ea? apă sărată sau 
vin? Un şuvoi purpuriu dădu în curând răspunsul la 
întrebarea asta, iar ofiţerul chemat să guste, rosti, 
plescăind zgomotos şi satisfăcut din buze: 

— Porto! 

— Da, e Porto, fără nicio îndoială! exclamă „Jack 
Nebunul”. 

Dar, spre uimirea, supărarea şi consternarea marinarilor, 
dinspre puntea de comandă veni ordinul ca butoaiele „să 
fie duse în cală”! Această măsură prilejui tot felul de 
remarci critice la adresa căpitanului, căci de bună seamă că 


el o autorizase. 

Se cuvine să spunem aici că, la plecarea noastră din 
patrie, „Neversink” se oprise la Madera, unde, aşa cum se 
întâmplă adesea cu navele de război, comandorul şi 
căpitanul încărcaseră o cantitate destul de mare de vinuri 
pentru propria lor masă şi pentru ospătarea vizitatorilor 
străini ai fregatei. Comandorul era ce-i drept un omuleţ 
sfrijit, care nu golea prea multe pahare, dar în schimb 
căpitanul Claret era un bărbat corpolent şi rumen la față, al 
cărui tată luptase în bătălia de la Brandywine!” , şi al cărui 
frate comandase celebra fregată botezată astfel în onoarea 
acelei bătălii. Intreaga înfăţişare a căpitanului Claret vădea 
că el însuşi dăduse numeroase asemenea bătălii, pe uscat, 
pentru a cinsti memoria tatălui său, iar pe mare purtase 
multe bătălii de acelaşi fel, fără vărsare de sânge. 

De aceea marinarii îl priviră cam chiondorâş pe căpitanul 
Claret, din pricina meschinei sale hotărâri de a se pune 
între ei şi Providenţă, care le scosese în cale o asemenea 
comoară, ce le-ar fi putut satisface dorinţele; cât despre 
căpitan, asigurat acum cu o cramă inepuizabilă, îşi putea 
goli în voie clondirele cu vin de Madera. 

A doua zi, însă, toţi marinarii săriră ca electrizaţi la auzul 
vechiului şi familiarului răpăit de tobă - amuţit vreme atât 
de îndelungată - ce-i chema să-şi primească porţia de 
băutură. 

După aceea, ni se servi vin de Porto de două ori pe zi, 
până când nu mai rămase nimic din el. 


155 Un râuleţ din Pennsylvania, care se varsă în râul Delaware; după greaua 
bătălie dată acolo împotriva trupelor coloniale engleze, armata americană, 
condusă de Washington, s-a retras (în septembrie 1777). In englezeşte 
brandywine înseamnă „rachiu de vin”. 


CAPITOLUL XXXVIII 


Capelanul şi capela pe un vas de război 


A doua zi era duminică - fapt trecut în calendar în ciuda 
maximei marinăreşti potrivit căreia „nu există duminici pe 
mare”. 

Ha! Nu există duminici pe mare? Nu există duminici la 
bordul unei nave? E ca şi cum ai spune că nu există 
duminici într-o biserică - şi oare nu-i nava făcută după 
tipicul unei biserici? nu are ea trei turle? iar pe puntea 
tunurilor n-are ea o clopotniţă şi un clopot care-i cheamă 
voios, în fiece dimineaţă de duminică, pe membrii 
echipajului la rugăciune? 

In orice caz, pe fregata noastră existau duminici, după 
cum exista şi un preot. Acesta era un bărbat subţirel, între 
două vârste, amabil din fire şi stăpân pe o desăvârşită artă 
a conversaţiei; trebuie să spun, însă, că predicile lui nu 
prea erau făcute să fie de folos echipajului. Preotul nostru 
sorbise din izvorul mistic al lui Platon; mintea lui fusese 
sucită de gânditorii nemți şi eu însumi l-am văzut ţinând în 
mână Biographia literaria a lui Coleridge!*$. 

Imaginaţi-vi-l acum pe acest teolog transcendental stând 
înapoia unui afet de tun pe puntea principală şi perorând în 
faţa a cinci sute de marinari păcătoşi despre fenomenele 
psihicului omenesc şi despre necesitatea ontologică de a-l 
mântui cu orice preţ. El vorbea pe larg despre eresurile 
filosofilor din vechime, făcea aluzii savante la Fedon”? al lui 


136 Autobiografia literară a poetului englez S. T. Coleridge (1772—1834), 
publicată de el în 1817. Un loc important în carte îl ocupă comentariile asupra 
filozofiei lui Kant, Fichte şi Schelling. 

137 Fedon, sau despre suflet, dialog în care Platon îl pune să discute pe filozoful 
Fedon din Elida cu un alt filozof, pentru a prezenta doctrina socratică privitoare 


Platon, dezvăluia erorile din comentariul lui Simplicius158 
asupra tratatului De Coelo al lui Aristotel - opunându-i 
acelui inteligent autor păgân mult-admiratul pamflet al lui 
Tertullian, De Praescriptionibus Haereticorum!*, - şi încheia 
printr-o invocaţie în limba sanskrită. Se arăta deosebit de 
vehement faţă de Gnosticii şi de Marcioniţii!“! din veacul al 
doilea al erei creştine, dar nu condamna niciodată, nici pe 
de departe, păcatele comise zilnic în secolul al 
nouăsprezecelea, păcate copios ilustrate în lumea de pe 
vasul nostru de război. Nu scotea un cuvânt despre beţii şi 
încăierări, despre biciuiri şi persecuții - lucruri condamnate 
expres ori implicit de religia creştină. E drept că în faţa lui 
stăteau comandorul şi căpitanul cei temuţi; şi în general, 
când într-o biserică slujba are loc în prezenţa unor monarhi, 
predica nu cuprinde prea multă pietate evanghelică. lată de 
ce elucubraţiile inofensive şi evazive ale capelanului nostru 
nu erau de mirare. El nu era un Massillon!?, ca să tune şi să 
fulgere din amvon, chiar când Ludovic cel Mare se afla 
printre enoriaşii veniţi să-i asculte predica. Şi nici capelanii 
care predicau pe puntea de comandă a lordului Nelson nu 
făceau vreodată aluzie la păcătosul Felix} sau la Dalila!%, 
şi nu propovăduiau despre dreptate şi cumpătare, ori 


la sufletul omenesc. 

158 Simplicius, filozof peripatetician din secolul al VI-lea, silit să ia calea exilului 
din cauza ideilor sale. 

139 Tratatul Despre cer al marelui filozof grec Aristotel ( 384-322 î.e.n.) 

140 Tertullian (pe numele său adevărat Quintus Septimius Fiorens) teolog latin, 
autor al mai multor tratate celebre, printre care acest tratat Despre învățăturile 
ereticilor. 

141 Gnostici, filosofi eclectici, care au căutat să aplice creştinismului unele teorii 
filosofice ale antichităţii, şi ale căror idei, răspândite mai ales în secolul al II-lea 
al erei noastre, au. Fost combătute ca eretice. Marcioniţi - adepţi ai sectei 
întemeiate la Roma de Marcion din Sinope în secolul al doilea, care respingea 
Vechiul Testament ca sursă a creştinismului. 

a Jean-Baptiste Massillon (1663—1742), predicator francez, admirat pentru 
curajul lui. 

143 Autorul face, probabil, aluzie la Felix al II-lea „anti-papă”, uns papă în 355 de 
către împăratul Constantius al II-lea în locul papei Liberius. 

144 Femeia care l-a vândut pe Samson filistenilor. 


despre judecata de apoi, când vestitul amiral şedea, încins 
cu spada, în faţa lor. 

In timpul acestor predici duminicale, ofiţerii se aşezau 
totdeauna roată în jurul capelanului, şi-l ascultau cu un aer 
cât se poate de cuviincios şi atent. Indeobşte bătrânul 
nostru comandor se străduia să pară că înţelege perfect 
totul, iar marinarii credeau că, într-adevăr, comandorul, 
fiind cel mai înalt în grad, era singurul care înţelegea 
frazele, mistice, ce se revărsau de pe buzele capelanului. 

Acesta împărțea cu comisarul de bord onoarea - 
tăgăduită celorlalţi ofiţeri din popotă - de a se întreţine în 
chip confidenţial cu comandorul, de ale cărui favoruri se 
bucura. 

Ceea ce, când stăm să ne gândim, nu era de mirare, 
având în vedere că, în orice orânduire despotică, e atât de 
eficace ca tronul şi altarul să meargă mână-n mână. 

Capela noastră era mobilată foarte sărăcăcios. N-aveam 
altceva pe care să şedem, decât vergelele de tun şi 
manelele de cabestan, dispuse orizontal pe lăzile cu 
muniții. Pe lângă că erau foarte incomode, şi ne toceau atât 
nădragii cât şi nervii, „scaunele” astea împiedicau desigur 
comuniunea multor suflete. 

La drept vorbind, oamenii de pe-un vas de război 
alcătuiesc un auditoriu foarte mediocru în astfel de ocazii, 
pe care caută îndeobşte să le evite prin orice mijloace. 
Adeseori ajutoarele boţmanului se vedeau nevoite să-i 
mâne cu de-a sila pe oameni la slujbă, înjurându-i de mama 
focului şi cu acest prilej, ca şi cu oricare altul. 

— Duceţi-vă la rugăciune, mama voastră de...! La 
rugăciune, ticăloşilor! 

La această somaţie se alătura de multe ori şi căpitanul 
Claret. 

Jack Chase râdea uneori pe chestia asta. 

— Hai, băieţi, nu mai zăboviţi! exclama el. Hai să 
mergem să-l ascultăm pe pastor vorbind despre Amiralul 
Platon şi despre Comandorul Socrate. 

Odată, somaţia de a lua parte la slujbă s-a izbit de un 


refuz foarte grav. Un marinar excepţional de serios dar 
habotnic din fire - unul din „vechea gardă”, despre ale 


cărui practici religioase vom vorbi mai încolo - s-a 
prezentat la căpitan şi i-a spus respectuos, cu mâna la 
pălărie: 


— Domnule, eu sunt Baptist!%, iar capelanul e 
Episcopalian:** - forma lui de cult nu este şi a mea. Eu nu-i 
împărtăşesc credinţa, şi ar fi împotriva conştiinţei mele să 
mă supun autorităţii sale ecleziastice. Imi permiteti, 
domnule căpitan, să nu iau parte la slujba de pe 
semipunte? 

— Îţi permit, domnule, să te supui regulilor de pe vas, îi 
răspunse căpitanul, cu trufie. Dacă vei lipsi de la slujba de 
duminică dimineaţă, cunoşti pedeapsa ce te-aşteaptă. 

Potrivit Codului maritim militar, căpitanul avea perfectă 
dreptate; dar dacă vreo lege îi cere unui cetăţean american 
să ia parte, contra voinţei lui, la o slujbă religioasă, 
înseamnă că, în această privinţă Codul militar este contrar 
Constituţiei Statelor Unite, care stipulează: „Congresul nu 
va edicta nicio lege privitoare la apartenenţa religioasă, sau 
la libera practică a religiei”. Dar acesta este doar unul din 
numeroasele puncte în care Codul maritim militar 
contravine Constituţiei, le vom examina ulterior pe 
celelalte. 

Prezenţa unor capelani la bordul navelor de război are la 
bază un motiv care nu poate fi decât aplaudat de orice 
creştin. Dar asta nu înseamnă că, în actualul sistem, 
capelanii din flota de război pot face mult bine, sau că-l vor 
putea face vreodată, în oricare alt sistem. 

Cum ne-am putea aştepta ca o religie a păcii să 
înflorească într-o fortăreață de lemn a războiului? Cum ne- 
am putea aştepta ca un pastor, având la îndemână în loc 


145 Baptist, adept al unei secte foarte răspândită în Statele Unite şi derivată din 
puritanismul secolului al XVII-lea, reprezentând aripa radical a acestuia. 
Baptiştii recunosc o singură autoritate - aceea a Bibliei, 

146 Episcopalian, adept al unei secte religioase răspândită în S.U.A., foarte 
asemănătoare ca doctrină Bisericii Anglicane. 


de amvon un tun de mare calibru, să-i convertească pe 
păcătoşi la o credinţă ce-i îndeamnă să întoarcă şi obrazul 
drept, când cel stâng e lovit? Cum ne-am putea aştepta la 
aşa ceva, câtă vreme, potrivit articolului XLII al Codului 
maritim militar, „guvernul Statelor Unite va plăti (ofiţerilor 
şi echipajului) o recompensă de câte douăzeci de dolari 
pentru fiecare persoană aflată la bordul oricărui vas inamic 
scufundat sau distrus de o navă americană”, - iar într-un 
paragraf următor (7) se prevede ca, pe lângă alte alocaţii, 
capelanul să primească „două douăzecimi” din această 
recompensă oferită pentru scufundarea şi distrugerea unor 
nave ticsite de oameni? Cum ne-am putea aştepta ca un 
pastor, astfel răsplătit, să manifeste convingere în 
condamnarea faptei criminale a lui luda care, pentru 
treizeci de arginţi, şi-a trădat stăpânul? 

Deşi, potrivit regulamentului naval, fiecare „club” 
marinăresc de pe „Neversink” primise câte o Biblie, Bibliile 
astea puteau fi rareori văzute, de obicei doar duminică 
dimineaţa, când uzanţa cerea ca ele să fie scoase la vedere 
de către bucătarii „cluburilor”, cu ocazia inspecției făcute 
de sergentul de bord. In asemenea momente, Bibliile erau 
aşezate de obicei pe câte o tingire bine lustruită, plasată pe 
capacul lăzii cu alimente. 

In ciuda acestei situaţii, se pune totuşi bază pe evlavia 
creştinească a oamenilor din flota de război şi pe 
bunăvoința lor de a contribui la operele caritabile. În câteva 
din porturile în care s-a oprit „Neversink”, marinarilor li s-au 
împărţit liste de subscripţie, sub patronajul direct al 
capelanului. Una era pentru construirea unei capele 
marinăreşti în China; altă listă era pentru plata salariului 
unui distribuitor de broşuri religioase în Grecia; o a treia 
listă, pentru strângerea de fonduri în folosul unei societăţi 
pentru colonizarea Africii. 

In cazul când căpitanul se nimereşte să fie un om cu 
principii morale, el este pentru echipaj un capelan mult mai 
bun decât ar putea fi orice pastor. Aşa se întâmplă uneori 
pe şalupele şi bricurile militare, care nu au dreptul să 


angajeze câte un capelan. Am cunoscut personal un echipaj 
foarte ataşat de un comandant vrednic de dragostea 
acestor oameni, care răspundeau cu promptitudine chiar la 
apelul de a merge la slujba duminicală; iar când căpitanul 
lor le citea din cartea de rugăciuni anglicană, oamenii veniţi 
să-l asculte alcătuiau o congregaţie care, prin seriozitatea 
şi pioşenia ei, n-ar fi putut să fie întrecută nici măcar de 
Presbiterienii din Scoţia. Ai fi zis că asişti la o rugăciune în 
familie, când stăpânul casei se destăinuie în faţa 
Creatorului. Dar inimile noastre sunt cel mai bun lăcaş de 
rugăciune, iar capelanii care ne pot ajuta cel mai mult 
suntem noi înşine. 


CAPITOLUL XXXIX 


Fregata în port. Bărcile. Primirea regească 
făcută comandorului 


Am ajuns în curând în dreptul portului Rio de Janeiro şi, în 
timp ce ne apropiam de el, ceața s-a risipit. Zărind 
faimoasa „Căpăţână de zahăr”, ne-am întors prova drept 
într-acolo. 

Pe când lunecam spre locul de ancoraj, am fost salutaţi 
de fanfarele diferitelor nave de război aflate în port, care-şi 
coborau în semn de bun venit pavilioanele. Nimic nu întrece 
politeţa acestor nave, aparţinând tuturor naţiilor, când e 
vorba să-şi salute surorile. Duelgiii cei mai desăvârşiţi sunt 
de obicei şi cei mai politicoşi dintre oameni. 

Am rămas la Rio câteva săptămâni, luând provizii şi 
făcând pregătiri pentru întoarcerea în patrie, dar fără să ne 
grăbim. Deşi Rio este unul dintre cele mai superbe golfuri 
din lume, iar oraşul însuşi e plin de lucruri interesante; deşi 
s-ar putea vorbi mult despre „Căpăţână de zahăr” şi „Colina 
Semaforului”, despre insuliţa „Lucia” şi insula fortificată 
numită „Ilha dos Cobras”, adică insula şerpilor (măcar că 
singurii şerpi anaconda şi singurele vipere ce se pot găsi 
acum acolo sunt tunurile şi pistoalele), despre „Nasul 
lordului Wood” - un deal înalt, în care nişte marinari au 
văzut o asemănare cu nasul pomenitului lord; despre 
frumoasa plajă botezată „Prays de Flamingo” pentru că pe 
vremuri fusese sălaşul acelor splendide paseri; despre 
fermecătorul golf Botofogo!“* care, în ciuda numelui său, 


147 Pao de Asucar, deal de formă conică, înalt de 1.296 picioare, situat la 
intrarea în portul Rio. 
148 Care dă foc“ (span.). 


este la fel de înmiresmat ca şi valea vecină Larangieros, 
adică Valea  portocalelor; despre muntele „Gloria”, 
încununat de clopotniţele nobilei biserici „Nossa Senora de 
Gloria”; despre clădirea cenuşie a mănăstirii benedictine 
din apropiere, despre frumoasa alee „Passeo Publico”, 
despre masivul apeduct cu arcade, numit „Arcos de 
Carico”, despre Palatul Imperial şi Grădinile împărătesei, 
despre frumoasa Biserică zisă „Candelaria” şi despre tronul 
daurit, pe rotile, tras de opt catâri îmbrăcaţi în mătăsuri şi 
împodobiţi cu clopoței de argint, tron în care Majestatea Sa 
Imperială se plimbă, seara, până la vila-i maurescă din St. 
Christova - deşi s-ar putea spune multe despre toate 
acestea, mă văd nevoit să mă abţin, pentru a rămâne la 
subiectul ales de mine, adică /umea pe un vas de război. 

Fregata „Neversink” are, acum, o înfăţişare nouă. Cu 
bateriile sale, adastă în port, liniştită, în mijlocul unor nave 
militare engleze, franceze, olandeze, portugheze şi 
braziliene, ancorate în apa adâncă, verzuie, chiar sub acea 
lungă şi stâncoasă „Ilha dos Cobras”, care, cu ambrazurile 
şi cu prăjinile sale pentru steaguri, seamănă ea însăşi cu-o 
navă de război, bine ancorată în golf. Căci oare ce altceva 
este o insulă fortificată, dacă nu o limbă de pământ prin 
care Gibraltarurile şi Quebecurile!* lumii se prelungesc în 
mare? Şi ce altceva este o fortăreață a uscatului, dacă nu 
un rând de punți ale unui vas de linie, transplantate pe 
țărm? Toate sunt la fel - adică nişte vase de război, încă din 
tinereţe, aşa cum regele David a fost un războinic încă de 
tânăr. 

Da, priviţi fregata „Neversink”: ancorată, ea pare în 
multe privinţe altfel decât atunci când naviga pe mare. Și 
nici programul vieţii la bord nu mai e acelaşi. 

Pe mare, mateloţii au mai mult de lucru, şi mai puţine 
ispite de a călca legea; pe când în port, dacă nu-s ocupați 
cu vreo treabă anume, duc cea mai trândavă existenţă, 
pândită de toate seducţiile uscatului, deşi s-ar putea să nu 


149 Quebec, fortăreață pe fluviul Sf. Laurenţiu, în Canada. 


mai treacă niciodată pragul acelui țărm. 

Pentru a-ţi umple timpul, depinzi îndeosebi de propriile 
tale resurse, dacă nu eşti primit pe una din numeroasele 
bărci care fac mereu naveta între vasul ancorat şi port. Se 
întâmplă să stai zile întregi fără să ţi se ceară să ridici 
măcar un deget; căci, spre deosebire de ofiţerii din flota 
comercială, care-i ţin pe oameni mereu ocupați cu câte o 
treabă, un prim secund din Marina militară nu are suficientă 
imaginaţie pentru a da de lucru la cinci sute de mateloţi, 
când n-au nimic precis de făcut. 

Fiindcă am pomenit de numeroasele bărci care fac 
naveta între vas şi port, se cuvine să mai spunem ceva 
despre ele. Fregata noastră avea o ambarcaţiune foarte 
mare - cam cât o şalupă -, numită „barcaz” şi folosită 
îndeobşte pentru transportul lemnelor, apei şi altor 
materiale voluminoase. De asemenea, dispunea de alte 
patru ambarcaţiuni, de mărimi descrescânde, numerotate 
de la 1 la 4. Exista şi o barcă a comandorului, o barcă a 
căpitanului şi o „mahună” cu un echipaj alcătuit din „muşi”. 
Toate aceste ambarcaţiuni, cu excepţia „mahunei”, aveau 
echipaje stabile, conduse de câte un „şef de barcă”, plătit 
suplimentar, peste solda obişnuită. 

„Barcazul” era manevrat de bătrânii Tritoni de la teuga 
fregatei, care nu prea se sinchiseau de felul cum umblau 
îmbrăcaţi, pe când celelalte ambarcaţiuni - afectate unor 
scopuri mai nobile - erau manevrate îndeosebi de nişte 
tineri, foarte atenţi la ţinuta lor personală. Ofițerii aveau 
grijă mai ales ca ambarcaţiunea comandorului şi cea a 
căpitanului să fie manevrate de nişte flăcăi prezentabili, 
care să poată face cinste ţării lor şi bucura ochii 
comandorului şi căpitanului, când, aşezaţi la pupa, aceştia 
erau duşi spre țărm de tinerii văslaşi. Unii dintre marinari 
sunt foarte mândri de apartenenţa lor la echipajele acestor 
ambarcaţiuni, socotind că-i o mare cinste să vâsleşti pentru 
domnul comandor; alţii, însă, nevăzând nicio onoare 
deosebită în această îndeletnicire, n-o caută cu tot 
dinadinsul. 


A doua zi după sosirea la Rio, unul din oamenii de pe 
ambarcaţiunea căpitanului îmbolnăvindu-se, am fost pus 
să-l înlocuiesc, ceea ce nu prea-mi convenea. 

— Hai, Cojocele Alb, îmbracă-te, albul e astăzi culoarea 
uniformei echipajului acestei ambarcaţiuni! Hai, băiete, 
bucură-te că păşeşti pe ea! 

Vestea, comunicată întâi de un matelot, mi-a fost 
confirmată oficial curând după aceea. 

Mă pregăteam să mă duc la primul secund şi să-i spun că 
nu-s pregătit pentru o slujbă atât de aleasă, când l-am auzit 
pe gornist chemându-i pe marinari să lanseze la apă 
ambarcaţiunea; fără a mai sta pe gânduri, mi-am pus o 
bluză curată, luată cu împrumut de la un camarad şi, nu 
peste multă vreme, m-am pomenit  vâslind în 
ambarcaţiunea măriei sale căpitanul, ce se îndrepta către o 
navă militară engleză. 

In timp ce înaintam spre ea, şeful de barcă ne-a strigat 
deodată: 

— Sus ramele! 

Am ţinut suspendate ramele în vreme ce ambarcaţiunea 
comandorului luneca pe lângă a noastră. La vederea 
comandorului, căpitanul Claret şi-a scos pălăria, cu o 
plecăciune adâncă, în timp ce ambarcaţiunea noastră 
stătea neclintită pe apă. Dar ambarcaţiunea comandorului 
nu s-a oprit, iar comandorul a răspuns printr-un salut vag la 
ceremonioasa plecăciune a căpitanului. 

Curând după ce am început din nou să vâslim, am auzit 
iarăşi ordinul „Sus ramele!”, însă dintr-o altă ambarcaţiune 
- a doua - care îl ducea spre mal pe-un secund. De data 
asta, căpitanul Claret fu onorat cu un salut: ambarcaţiunea 
secundului încremeni pe apă, iar secundul îşi scoase 
pălăria, în vreme ce căpitanul îi răspundea cu o clătinare a 
capului, fără ca noi să încetăm să vâăslim. 

Acest ceremonial nautic seamănă leit cu eticheta care 
predomină la Sublima Poartă din Constantinopole, unde, 
după ce-i spală picioarele Sultanului, Marele Vizir se 
răzbună pe-un Emir care-i aduce acelaşi omagiu. 


Când am ajuns la bordul navei engleze, căpitanul Claret a 
fost primit cu onorurile obişnuite, iar noi marinarii am fost 
poftiţi în cală, unde, din ordinul ofițerului de cart, ni s-au 
servit băuturi. 

Curând după aceea, oamenii din echipajul englez au fost 
trimişi la posturile lor. Privindu-i pe aceşti britanici voinici şi 
bine hrăniţi, înşiraţi lângă tunurile lor, pe puntea principală, 
am rămas surprins de deosebirea dintre ei şi camarazii lor 
de pe fregata „Neversink”. Căci la bordul acesteia, puteai 
vedea, în astfel de momente, nişte flăcăi mai degrabă 
pirpirii şi sfrijiţi. N-aveam însă nicio îndoială că, într-o 
bătălie navală, băieţii aceştia cu obrajii scofâlciţi s-ar fi 
dovedit a fi nişte săbii de Damasc, tăioase şi mlădioase, pe 
când britanicii s-ar fi comportat, poate, aidoma unor spade 
grele şi late. Totuşi, să ne amintim ce-au păţit Saladin şi 
Richard!5 când şi-au încercat săbiile: viteazul Richard a 
despicat în două o nicovală sau un obiect asemănător, iar 
Saladin a tăiat cu eleganţă o pernă, astfel încât cei doi 
monarhi s-au dovedit egali - fiecare distingându-se în felul 
său - deşi până la urmă Richard a învins oastea lui Saladin, 
ceea ce ştirbeşte, recunosc, valoarea comparaţiei mele. 

La bordul navei engleze se nimerea să fie şi un lord - 
feciorul mai mic al unui conte, pe câte mi s-a spus. Era un 
tânăr chipeş. Mă aflam pe aproape când i-a pus unui şef de 
baterie irlandez o întrebare, iar când irlandezul i-a răspuns 
cu „domnule”, lordului parcă i-au scăpărat pumnale în 
priviri; atunci marinarul i-a spus, ducându-şi de zeci de ori 
mâna la chipiu: 

— Vă rog să mă iertaţi, înălţimea voastră, voiam să spun 
my lord! 

Mi-a făcut multă plăcere să-l aud pe-un bătrân muzicant 
cu părul alb, care stătea la bocaportul principal, cu o tobă 
enormă, în care bătea cu putere tactul imnului regal, fără 
pic de milă pentru toba aceea. Doi băieţaşi izbeau în nişte 


150 E vorba de sultanul Sa/adin (1138-1193), fondatorul dinastiei ayubizilor, şi 
de Richard 1 (1157-1199), poreclit „Inimă de leu” din pricina curajului 
manifestat de el în Cruciade. 


talgere, iar un altul cânta dintr-un fluier, de i se umflau 
obrajii ca pudingurile dolofane din ţara sa. 

Când ne-am întors la fregată, la bordul ei a avut loc din 
nou acea ceremonie de primire a căpitanului, care mă 
amuza copios întotdeauna. 

Atâta vreme cât vasul e ancorat în port, unul dintre 
timonieri este pus să cerceteze cu ocheanul, de pe dunetă, 
pentru a-i raporta ofițerului de cart despre orice 
ambarcaţiune care se-apropie şi, eventual, despre oamenii 
aflaţi la bordul ei, - astfel încât să se poată face pregătirile 
cuvenite. În clipa când ambarcaţiunea noastră a atins 
bordajul fregatei, am auzit nişte fluierături stridente, ca şi 
cum o ceată de ştrengari ar fi celebrat ziua de 4 iulie 
cântând din trişcă. De fapt, fluiera un ajutor de boţman 
care, stând pe pasarelă, cinstea în acest fel întoarcerea 
căpitanului după lunga şi primejdioasa-i absenţă. 

Căpitanul urcă apoi încet scara şi, păşind solemn printre 
două rânduri de mateloţi - toţi îmbrăcaţi în straiele lor cele 
mai mândre, dar hlizindu-se în spatele lui - fu primit de 
întreg corpul secunzilor, care, cu pălăriile în mâini, făcură 
risipă de plecăciuni, de parcă ar fi fost nişte proaspeţi 
absolvenţi ai unei şcoli franţuzeşti de dans. Căpitanul, 
încremenit într-o atitudine băţoasă, rigidă, îşi duse mâna la 
pălărie, apoi se îndreptă cu paşi ceremonioşi spre cabina 
lui, şi dispăru în spatele scenei, întocmai ca stafia de 
mucava din Hamlet. 

Dar acest ritual nu e nimic în comparaţie cu ceremoniile 
organizate în cinstea comandorului, chiar dacă dumnealui 
ar pleca şi s-ar întoarce de douăzeci de ori. În astfel de 
ocazii, întreg corpul de gardă, cu excepţia sentinelelor de 
servici, este chemat pe puntea de comandă, unde prezintă 
arma la onor în clipa când trece comandorul, căruia ofiţerul 
corpului de gardă îi dă salutul militar cu sabia, de parc-ar 
face nişte semne masonice. Intre timp, boţmanul - nu 
vreun ajutor al lui - suflă într-una în fluierul lui de argint, 
deoarece comandorul nu poate fi întâmpinat cu şuierăturile 
grosolane ale unui subaltern, - ar fi o insultă! Toţi ofiţerii şi 


aspiranţii, ca şi căpitanul însuşi, stau aliniaţi, cu pălăriile în 
mâini, iar mateloţii înşiraţi pe două rânduri - vreo zece sau 
doisprezece la număr - îi fac comandorului o primire 
impresionantă la pasarelă, în vreme ce întreaga fanfară, 
instalată pe dunetă, execută marşul „Soseşte eroul 
victorios!”. Cel puţin acesta era cântecul pe care căpitanul 
nostru îl indica printr-un gest dirijorului, ori de câte ori 
comandorul se întorcea pe vas; cântecul era un omagiu 
adus eroismului manifestat de comandor în ultimul război. 

Să mă întorc, însă, la ambarcaţiunea căpitanului. Întrucât 
nu-mi plăcea ideea de a fi sluga căpitanului Claret - căci 
mateloţii din ambarcaţiunea lui erau adesea chemaţi să-i 
frece podelele din cabină şi să-i facă şi alte asemenea 
servicii - am căutat să scap cât mai curând de această 
slujbă; chiar a doua zi după ce am primit-o am izbutit să 
găsesc un om în loc, un om bucuros să capete slujba pe 
care eu o dispreţuiam atâta. 

Şi astfel, cu preferinţele şi antipatiile noastre, noi, 
oamenii din flota de război ajungem să ne potrivim binişor 
unii cu alţii, alcătuind, prin înseşi deosebirile ce ne despart, 
un ansamblu inteligent, întocmai ca părţile componente ale 
unui „puzzle” chinezesc. Dar, ca şi în cazul unui „puzzle” 
chinezesc, multe piese sunt greu de plasat, iar unii marinari 
au ghinionul de a nu-şi putea găsi locul potrivit, şi astfel 
întreg jocul devine un adevărat „puzzle”, ceea ce reprezintă 
însăşi condiţia acestei lumi de pe-un vas de război - cel mai 
mare „puzzle” din lume. 


CAPITOLUL XL 


Unele ceremonii inutile şi păgubitoare 
practicate pe un vas de război 


Merită să reflectăm puţin la ceremoniile de pe-un vas de 
război, dintre care unele au fost descrise în capitolul 
precedent. 

Uzanţele precumpănitoare în Marina americană au la 
bază uzanţele existente cu peste un secol în urmă în Marina 
de război a Angliei monarhice, şi n-au suferit vreo 
modificare de-atunci încoace. Cu toate că atât Anglia cât şi 
America au trecut între timp printr-un proces de largă 
liberalizare; cu toate că fastul din înalta societate a ajuns să 
fie privit de masele oamenilor mai inteligenţi ca un 
fenomen absurd, ridicol, eroi-comic; cu toate că 
preşedintele Statelor Unite - cea mai augustă dintre toate 
maiestăţile de pe acest pământ - poate fi văzut intrând în 
reşedinţa lui cu o umbrelă sub braţ, fără a avea în spate 
vreo fanfară ori vreo gardă militară, sau luând loc fără 
ostentaţie în vreun omnibus, alături de cetăţenii de rând - 
în ciuda tuturor acestor schimbări, în flota de război 
americană dăinuie încă eticheta pompoasă şi fastul 
copilăros de la demodata curte spaniolă din Madrid, într- 
adevăr, judecând după aparenţe, un comandor american 
pare un personaj mult mai important decât preşedintele a 
douăzeci de milioane de cetăţeni liberi. 

Dar noi, oamenii simpli ai uscatului, am fi foarte bucuroşi 
să-i lăsăm pe aceşti comandori să-şi stăpânească 
nestingheriţi zorzoanele şi fluierele daurite, după care se 
dau în vânt, dacă toate acestea n-ar fi legate de nişte 
consecinţe deplorabile pentru oamenii aflaţi în subordinea 


lor. 

Nimeni nu contestă că un ofiţer naval trebuie să fie 
înconjurat de atenţii, menite a scoate în relief importanţa 
rangului său, dar nu-i mai puţin adevărat că fastul excesiv 
ce-l înconjoară actualmente, trezeşte în chip firesc şi 
inevitabil un simţământ de servilism şi de umilinţă în 
sufletele mai tuturor marinarilor, care-l văd necontenit pe- 
un semen de-al lor ridicat  deasupră-le aidoma 
arhanghelului Mihail, cel cu-o mie de aripi. Şi cum acelaşi 
fast e impus de către toţi ofiţerii, de toate gradele, 
respectivilor lor subalterni, răul devine, proporţional, foarte 
mare. 

Respectul cuvenit ofiţerilor, şi supunerea echipajului faţă 
de autoritatea lor nu s-ar micşora câtuşi de puţin dacă s-ar 
renunţa la întreg acest fast parazitar - care nu foloseşte 
statului, ci doar ofiţerilor, sporindu-le aroganţa. Dar pentru 
asta, noi, alegătorii, care facem legea, nu trebuie să 
respectăm anumite persoane. 

Se spune că nivelarea trebuie făcută în sus, nu în jos, şi 
vorba asta poate să le pară foarte înţeleaptă acelora care 
nu-i sezisează absurditatea. Adevărul este că, pentru a 
atinge nivelul dorit, în anumite domenii, trebuie tãiat în jos 
- căci altminteri, cum s-ar putea ca orice marinar să devină 
comandor? sau, cum ar putea cineva să înalțe o vale, fără a 
o umple cu balastul rezultat din retezarea culmilor de deal? 

Este foarte de dorit o legislaţie democratică, dar 
prudentă, în această privinţă. Dându-i ceva mai jos pe 
ofiţerii navali, măcar sub aceste aspecte, fără a le ştirbi 
cuvenita demnitate şi autoritate, îl ridicăm în mod 
corespunzător pe marinarul de rând, fără a-l scuti de 
disciplina, pe care trebuie în orice caz s-o păstreze. 


CAPITOLUL XLI 


O biblioteca de pe-un vas de război 


Nicăieri nu trece timpul mai greu ca pe-un vas de război, 
când acesta e ancorat într-un port. 

Unul din principalele remedii împotriva plictiselii de care 
sufeream mai toţi, la Rio, era cititul. Exista la bord o 
bibliotecă publică, finanțată de către guvern şi lăsată în 
grija unuia dintre caporali - un omuleţ pirpiriu şi uscat, dar 
cu oarecare gust literar. Întrucât fusese cândva slujbaş la 
un oficiu poştal şi căpătase obişnuinţa de a înmâna scrisori 
adolescenților, era omul cel mai potrivit să distribuie cărţile. 
Le ţinea într-un butoi pântecos de pe puntea-dormitor, iar 
când căuta un anumit volum, trebuia să răstoarne butoiul, 
ca pe-o ladă cu cartofi. Treaba asta îl făcea să fie foarte 
supărăcios şi nervos, cum sunt mai toţi bibliotecarii. Nu ştiu 
cine anume alegea cărţile, dar unele dintre ele fuseseră 
selecţionate desigur de capelanul nostru, care se fudulea 
atâta călărind iapa nemţească a lui Coleridge!”!. 

Cartea Naturii de Mason Good! o carte excelentă, de 
bună seamă, dar nu tocmai potrivită cu gusturile 
marinarilor, era unul din volumele aflate în bibliotecă; la fel 
Arta Războiului de Machiavel”, o carte cam aridă; apoi un 
exemplar din Preaicile lui Tillotson” - o lectură ideală 
pentru preoţi, dar prea puţin ademenitoare pentru oamenii 


151 Aluzie la preferinţele poetului englez pentru filozofia şi literatura germană. 
122 John Mason Good (1764—1827), scriitor şi medic englez, autor al unei Cărţi 
a Naturii, publicată în 1826. 

153 Niccolo Machiavelli (1461—1527), om politic şi gânditor florentin, autor al 
celebrului tratat Prințul şi al altor scrieri, printre care Arta războiului. 

154 John Tillotson (1630-1694), teolog englez, ajuns la un moment dat 
arhiepiscop de Canterbury, autor al unor predici celebre. 


de pe gabii; mai găseai acolo şi Eseurile lui Locket, nişte 
eseuri incomparabile, după cum se ştie, dar extrem de 
indigeste pe mare; apoi Viețile lui Plutarci5* - biografii 
excelente, care-i opun pe Greci Romanilor într-un stil 
splendid, deşi, în opinia mateloţilor, vieţile acestea nu se 
compară cu Viețile amiralilor; o altă carte era ediţia 
universitară a Conferințelor lui Blair”, un frumos tratat de 
retorică, tratat care, din păcate nu spunea nimic despre 
„matisirea parâmelor”, despre „nodul de terţarolă” şi 
despre alte asemenea expresii din vocabularul nautic. Mai 
erau acolo multe alte tomuri preţioase, dar ilizibile, dintre 
cele ce se pot cumpăra pe un preţ ieftin la licitaţia 
bibliotecii vreunui profesor de colegiu. 

Am găsit totuşi câteva cărţi foarte interesante, ale unor 
autori clasici, - am dat peste ele în diferite colţuri ale 
vasului, unde fuseseră aduse de către unii dintre ofiţerii 
mai mici în grad. Una din aceste cărţi era /storia A/gerului 
de Morgan, un vechi şi vestit tom in-guarto, plin de 
povestiri pitoreşti despre corsari, prizonieri, închisori şi 
lupte navale; se vorbea în ea şi despre un bătrân şi nemilos 
„Dey”158 care, către sfârşitul vieţii, a fost cuprins de 
asemenea remuşcări pentru cruzimile şi fărădelegile sale, 
încât nu mai putea sta în pat după orele patru dimineaţa şi 
se plimba până la micul dejun, ca să-şi alunge gândurile 
negre. Mai găsisem şi un venerabil tom /n-octavo, editat în 
1681 şi întitulat Captivitatea lui Knox în Ceylon cu un 
cuvânt înainte al lui Christopher Wren'%, care garanta 


155 John Locke (1632—1704), filozof raţionalist englez, autor al unui Eseu 
filozofic despre inteligența omenească şi al altor eseuri, cu puternic răsunet în 
epocă. 

156 Plutarc, scriitor grec (mort probabil în anul 120 e.n.), autor al Vietilor 
paralele, biografiile a 23 de greci iluştri şi a altor 23 de romani iluştri. 

157 Hugh Blair (1718—1800), teolog scoţian şi dascăl de retorică. 

158 în turceşte, unchi dinspre mamă (dái; aici, însă, e vorba de căpetenia 
ienicerilor din Alger, care, în 1710, l-a detronat pe sultanul turc şi i-a luat locul. 
159 Sir Christopher Wren (1631—1723) om de ştiinţă şi arhitect englez. Lucrarea 
prefațată de el este atribuită lui John Knox (1505—72) reformist religios din 
Scoţia. 


autenticitatea acestei opere plină de poveşti despre Diavol, 
presupus a teroriza acea nefericită insulă; pentru a-l 
îmbuna, preoţii îi aduceau în dar smântână, cocoşi şi 
cârnaţi. Diavolul alerga cică prin păduri, înnebunindu-i cu 
zbieretele sale pe drumeţi, astfel încât locuitorii insulei i se 
plângeau lui Knox:% ca ţara li-e plină de demoni şi că, prin 
urmare, n-aveau nicio speranţă să se mântuiască. Knox se 
jura că l-ar fi auzit cu urechile lui pe Diavol urlând, deşi nu-i 
văzuse coarnele; era, cică, un urlet îngrozitor, ca lătratul 
unui buldog hămesit. 

Mai erau acolo şi Scrisorile lui Walpole!*! - foarte 
spirituale şi elegant scrise - precum şi câteva volume 
răzlețe de teatru, fiecare din ele ca o casetă cu juvaeruri, 
conţinând piese adevărate, nu ca mofturile de astăzi - 
bunăoară Evreul din  Malta!S?, Bătrânul Fortunatus”, 
Doamna de la oraş!*, Volpone, Alchimistul şi alte piese 
vechi şi strălucite din epoca lui Marlowe şi Jonson, şi a 
magnificului cuplu Beaumont şi Fietcher!* aceşti Damon şi 
Pythias!“ ai literaturii, a căror umbră prelungă se întinde, 
alături de aceea a lui Shakespeare, peste nesfârşita vale a 
posterităţii. Fie ca această umbră să nu scadă niciodată! 
Dar umbra sfântului Shakespeare să nu crească şi mai 
mult, pentru ca nu cumva să se ivească nelipsiţii 
comentatori şi, năpustindu-se ca lăcustele asupra textelor 
lui sacre, să le devore în întregime, fără a lăsa măcar un 
punct peste vreun i. 


160 John Knox (1505—1572), reformator religios din Scoţia, adept al 
calvinismului. 

151 Horace Walpole (1717-97) scriitor englez, autor de „romane gotice”. 
„Scrisorile” lui, îndeosebi, prezintă un mare interes documentar. 

162 Dramă în versuri de Christopher Marlowe (1564—93). 

153 Comedie de Thomas Dekker (1570 2—1632). 

164 Comedie de Philip Massinger (1583—1640). 

165 Comedii de Ben Jonson (1572—1637). 

166 Francis Beaumont (1584—1616) şi John Fletcher (1579—1625) dramaturgi 
englezi, care au scris - mai ales în colaborare - numeroase piese 

167 Aluzie la piesa unui alt dramaturg elizabetan (R.Edwards) ai cărei 
protagonist - Damon şi Pythias - sunt doi greci pitagoricieni, prieteni de 
nedespărţit. 


Mi-am îmbogăţit lecturile împrumutând /ubirile îngerilor 
de Mooret® de la „Apă de roze”, care mi-a recomandat-o 
drept „cartea a mai faină”; am mai luat cu împrumut, de la 
Broadbit - un matelot din „vechea gardă” - o carte cu 
cântece ale negrilor. Admiraţia bătrânului matelot pentru 
cântecele acestea „vulgare” era aspru criticată de „Apă de 
roze”, ale cărui preferinţe mergeau spre literatura mai 
rafinată - dovadă entuziasmul ce i-l stârnea poemul /ubiri/e 
îngerilor. 

Nu eram singurul cititor de cărţi de pe „Neversink”. Mulţi 
alţi marinari citeau cu osârdie, deşi gusturile lor ocoleau 
domeniul literaturii. Autorii lor preferaţi erau dintre cei ale 
căror opere pot fi găsite în dughenele din jurul Pieţii Fulton, 
- nişte opere cam „fiziologice” de felul lor. Experienţa mea 
de cititor la bordul fregatei mi-a confirmat un adevăr pe 
care orice iubitor de cărţi îl va fi descoperit înaintea mea, şi 
anume, că, deşi bibliotecile publice au ceva impunător şi 
conţin desigur volume preţioase, totuşi cărţile ce-ţi plac cel 
mai mult şi-ţi prilejuiesc cele mai mari satisfacţii sunt 
acelea pe care le găseşti ici-colo, din întâmplare, de parcă 
însăşi Providența ţi le-ar pune în mână: nişte cărţi care, deşi 
lipsite de pretenţii mari, îţi oferă foarte mult. 


168 Poem de Thomas Moore (1779—1852), poet irlandez. 


CAPITOLUL XLII 


Cum se poate omori timpul pe un vas de 
război ancorat într-un port 


Lectura nu era câtuşi de puţin singura metodă adoptată 
de camarazii mei pentru a-şi alunga plictisul lungilor 
ceasuri petrecute în port De fapt, mulţi dintre ei nici n-ar fi 
putut citi, chiar să fi vrut, căci îşi cam neglijaseră 
abecedarele, în frageda lor tinereţe. Ei aveau, însă, alte 
preocupări: unii se pricepeau să mânuiască acul şi-şi 
petreceau timpul croind cămăşi complicate, pe gulerele 
cărora coseau vulturi, ancore şi toate stelele din drapelul 
Statelor Unite, astfel încât, când ajungeau să îmbrace 
aceste cămăşi, ai fi zis că arborează culorile americane. 

Alţii erau experţi în arta tatuajului, sau a „împunsăturii”, 
cum i se mai zice în flota de război. Doi dintre aceştia erau 
socotiți, de multă vreme, nişte maeştri desăvârşiţi în arta 
lor. Fiecare din ei avea câte o lădiţă plină cu unelte şi 
substanţe colorante. Aceşti experţi cereau atât de mult 
pentru serviciile lor, încât la capătul călătoriei câştigul lor 
avea să se ridice, pare-se, la peste patru sute de dolari de 
căciulă. Ei îţi gravau în carne un palmier, o ancoră, o 
cruciuliţă, o femeie, un leu, un vultur sau orice altceva le-ai 
fi comandat. 

Marinarii catolici, în orice caz, îşi gravau pe braţe câte o 
cruciuliţă - şi asta, dintr-un motiv bine întemeiat: dacă s-ar 
fi nimerit să moară într-o ţară catolică, s-ar fi bucurat în 
mod sigur de o înmormântare cuviincioasă, într-un pământ 
binecuvântat, deoarece pastorul ar fi observat negreşit 
simbolul Sfintei Biserici pe trupurile lor. Oricum, n-ar fi păţit 
ceea ce păţeau marinarii protestanți care mureau la Callao, 


şi care erau îngropaţi în nisipurile de pe Sf. Lorenzo, o 
insulă vulcanică solitară, năpădită de şerpi - fiindcă 
trupurile lor eretice nu erau lăsate să se odihnească în 
țărâna mai prielnică a oraşului Lima. 

Mulţi dintre marinarii ne-catolici erau şi ei dornici să-şi 
graveze câte o cruce pe braţ; potrivit unei superstiții 
ciudate, ei afirmau că dacă aveai braţele şi picioarele 
tatuate cu semnul crucii, puteai să cazi peste bord drept în 
mijlocul a mii de rechini albi, toţi hămesiţi, şi nici măcar 
unul dintre ei nu s-ar fi încumetat să se-atingă de-un 
degeţel de-al tău. 

Un matelot de pe gabia arborelui trinchet îşi gravase pe 
talie, în tot timpul călătoriei, un lanţ ce-i încingea trupul, 
încât, dezbrăcat, arăta ca un cabestan cu un garlin 
înfăşurat de jur împrejur. Matelotul acesta plătea câte 
optsprezece pence pentru fiecare ochi de lanţ tatuat pe 
trupul lui; lasă că şi suferea cumplit, tot timpul, din pricina 
înţepăturilor la care se supunea fără încetare. Ce mai 
încolo-ncoace, plătea scump pentru lanţul lui! 

Un alt mijloc de a-ţi trece vremea într-un port era să-ţi 
cureţi şi să-ţi lustruieşti „metalele”, căci trebuie spus că 
fiece marinar de pe-un vas de război posedă câteva obiecte 
de aramă sau de oţel, pe care e dator să le ţină în stare 
bună, - întocmai ca nişte slujnice, a căror menire este să 
frece clanţele uşilor şi zăbrelele ferestrelor. 

In afară de belciugele şi de cavilele risipite pe punti, 
aceste „metale” se găsesc îndeobşte în preajma tunurilor: 
vergele, şuruburi şi alte asemenea obiecte. 

Eu, unul, îmi ţineam într-o curăţenie exemplară obiectele 
încredințate mie, dându-le un lustru care-ar fi putut rivaliza 
cu acela al celor mai bune cuțite „Rogers”. Ofițerii îmi 
aduceau elogiile cele mai extravagante - unul dintre ei 
zicea că m-aş putea măsura cu orice alămar din flota 
Maiestăţii sale britanice. E drept că mă consacram trup şi 
suflet acestei munci, socotind că niciun efort nu-i prea 
anevoios, şi nicio râvnă prea mare, pentru a obţine lustrul 
cel mai desăvârşit cu putinţă pentru noi, sărmanii fii rătăciţi 


ai lui Adam. 

Odată, când zdrenţele de lână se împuţinaseră, iar de la 
magazioner nu puteai căpăta nicio cărămidă arsă, mi-am 
sacrificat colţurile flanelei şi o pastă de dinţi, ca să am cu 
ce freca obiectele acelea. Pasta de dinţi a fost grozavă; 
graţie ei, ţeava muschetei mele a căpătat un luciu de parc- 
ar fi fost un şirag de dinţi falşi în gura unui lacom vânător 
de zestre. 

Un alt mod de a-ţi omori timpul era să te îmbraci în 
„ţoalele” cele mai bune şi să te plimbi de colo până colo pe 
puntea tunurilor, admirând prin saborduri priveliştile 
ţăranului, care, într-un amfiteatru ca golful Rio - înconjurat 
de dealuri, văi, pajişti, castele, turnuri, boschete, podgorii, 
apeducte, palate, scuaruri, insulițe şi forturi - îţi dau 
senzaţia că te plimbi în jurul unei panorame circulare, 
aruncând în răstimpuri câte o privire leneşă prin vitrinele ei. 
Da, chiar în lumea de pe-un vas de război sunt lucruri 
pentru care merită să trăieşti! Satisfacţia de a zări o boltă 
de viţă, la o distanţă de numai un cablu'%, aproape că te 
face să uiţi că la prânz ai mâncat doar un os cu puţină 
carne sărată pe el. 

Plimbările astea erau îndrăgite de puşcaşii marini, mai 
ales de caporalul Colbrook, un tânăr deosebit de chipeş şi 
bine crescut. Era un tip foarte spilcuit, cu nişte ochi mari, 
frumoşi, cu obrajii de un roşu strălucitor şi cu o pereche de 
favoriţi de un negru lucios. Imbrăcat în uniforma lui 
militară, obişnuia să se fâţâie ca un ofiţer din garda 
Coldstream”? care se duce la clubul din St. James. De câte 
ori trecea pe lângă mine, scotea un oftat şi fredona 
cântecul Fata pe care-am lăsat-o acasă. Acest caporal avea 
să devină mai târziu membru al adunării legislative a 
statului New Jersey: la vreun an după întoarcerea mea în 
patrie i-am văzut numele pe lista celor aleşi. 


169 Unitate de lungime egală cu a zecea parte dintr-o milă marină (la noi, egală 
cu 185 metri). 

170 Unul din cele mai vechi regimente din corpul de gardă al casei regale 
engleze (a fost înfiinţat de generalul Monk la Coldstream, în 1600). 


De fapt, nu prea era mult loc pentru plimbat, cel puţin pe 
puntea tunurilor, deoarece toată partea ei dinspre babord 
era rezervată, în timpul şederii vasului în port, ofiţerilor, ei 
înşişi mari amatori de plimbări şi, pe deasupra, convinşi că 
marinarii trebuie să se îmbulzească pe cealaltă parte a 
punţii, ca să nu-şi frece de fracurile, ofiţereşti pantalonii 
mânjiţi cu catran. 

Un alt mijloc de a-ţi omori timpul este să joci „dame”, 
bineînţeles când ţi se permite, fiindcă nu toţi căpitanii 
îngăduie astfel de distracţii scandaloase. Dar deşi îi cam 
plăcea să bea un păhărel-două de Madera şi deşi era 
neîndoios un urmaş al eroului bătăliei de la Brandywine, - 
dovadă, obrajii suspect de roşii cu care asista uneori la 
biciuirea vreunui matelot învinuit că ar fi băut, contrar 
ordinelor sale, - căpitanul Claret era, în general, destul de 
indulgent cu echipajul său, câtă vreme acesta se arăta 
perfect docil. Îi lăsa pe oameni să joace „dame” cât 
pofteau. Nu odată l-am văzut trecând cu grijă, în drumul lui 
spre teuga, printre zecile de pânze cadrilate întinse pe 
punte, ca să nu-i calce în picioare nici pe pioni, nici pe 
jucători; într-un anume sens, şi unii şi alţii erau la fel, căci 
aşa cum marinarii îşi manevrau pionii, erau ei înşişi 
manipulaţi de către ofiţeri. 

Dar indulgenţa arătată de căpitanul Claret îngăduindu-le 
marinarilor să joace „dame” pe puntea vasului, se întemeia, 
poate, pe un mic incident, ce-mi fusese adus la cunoştinţă 
în chip confidenţial. Curând după ce fregata pornise la 
drum, jocul de „dame” fusese interzis, spre indignarea 
marinarilor. Într-o noapte, pe când căpitanul se plimba în 
jurul teugei, o cavilă de fier îi trecu pe lângă ureche; abia 
izbuti să se ferească de ea, că o alta ţâşni, din direcţia 
contrară. Fiind o noapte foarte întunecoasă, şi neputându-i 
vedea pe vinovaţi, căpitanul socoti că-i mai nimerit să se 
întoarcă grabnic în cabina lui. Câtva timp mai târziu - ca şi 
cum cavilele acelea n-ar fi avut nicio legătură - începu să 
umble zvonul că jocul de „dame” poate fi practicat din nou, 
ceea ce, după cum remarcase un marinar cu înclinații 


filosofice, dovedea că domnul Claret era un om inteligent, 
capabil să înţeleagă spontan o aluzie, chiar când aceasta 
era făcută cu ajutorul câtorva kilograme de fier. 

Unii dintre marinari erau foarte pedanţi în ce priveşte 
pânzele lor cadrilate, şi nu te lăsau să joci cu ei dacă nu-ţi 
spălai mai întâi mâinile, îndeosebi când se întâmpla să fi 
uns mai înainte cu catran vreo piesă din greement. 

Un alt mijloc de a alunga plictiseala era să-ţi găseşti un 
locşor retras şi să te-aşezi acolo, pentru a da liber frâu unor 
reverii plăcute. Dacă nu puteai găsi un loc unde să te-aşezi 
- şi asemenea locuri erau îndeobşte greu de găsit - puteai 
să stai rezemat de parapet, într-o poziţie destul de comodă, 
şi să te gândeşti la ai tăi şi la pâinea de-acasă, până ţi se 
umpleau ochii de lacrimi de bucurie, căci ştie oricine cât de 
agreabilă e suferinţa când găseşti un cotlon în care să te 
poţi deda ei în deplină singurătate, fără nicio iscoadă în 
preajmă. Mulţi dintre prietenii mei de pe uscat, când erau 
surprinşi de vreo nenorocire, dădeau buzna în cel dintâi 
restaurant şi se închideau într-o boxă, neavând nimic 
altceva în faţa lor decât o farfurie cu stridii, nişte uscăţele, 
o salatieră şi un şip cu vin vechi de Porto. 

Un alt mijloc de a-ţi omori timpul, într-un port, este să te 
apleci peste parapet şi să te întrebi în ce loc sub soare te 
vei afla anul viitor în aceeaşi zi - un subiect plin de interes 
pentru orice muritor; eu, bunăoară, ţin minte din fragedă 
copilărie o anumită zi dintr-o anume lună a anului, şi pot 
spune chiar acum unde mă aflam în acea zi, an de an, 
începând de la vârsta de doisprezece ani încoace. lar când 
sunt singur, răsfoirea acestui calendar mintal este pentru 
mine la fel de distractivă ca lectura jurnalului meu intim, şi 
mult mai interesantă decât citirea unor table de logaritmi 
într-o după amiază ploioasă. Sărbătoresc întotdeauna 
aniversarea acelei zile cu o friptură de miel cu mazăre, 
stropită cu vin de Xeres, căci ziua cu pricina cade în 
primăvară. E drept că pe „Neversink” nu puteam face rost 
nici de miel, nici de mazăre, nici de vin de Xeres. 

Dar poate că metoda cea mai eficace de a alunga 


plictisul este să te culci pe-o scândură mai moale pe puntea 
tunurilor şi să tragi un pui de somn. E un remediu straşnic, 
care dă rareori greş, - fireşte, dacă n-ai dormit douăzeci şi 
patru de ore în şir mai înainte. 

Ori de câte ori aveam de omorât timpul în vreun port, mă 
rezemam în coate şi-mi aruncam privirea în jur, întocmai ca 
mulţi dintre camarazii mei - toţi prizonieri deznădăjduiţi ca 
şi mine, aflaţi în puterea aceleaşi legi marţiale, hrăniţi cu 
pezmeţi şi carne sărată, îmbrăcaţi în aceleaşi uniforme, toţi 
obişnuiţi să caşte şi să se întindă la fel. In clipele acelea 
simţeam pentru ei o anumită simpatie şi dragoste, 
întemeiate, desigur, pe conştiinţa comunităţii noastre de 
destin. 

Deşi, în prima parte a acestei naraţiuni, am afirmat că 
obişnuiam să mă ţin oarecum departe de grosul marinarilor 
de pe „Neversink”, şi deşi aveam relativ puţine cunoştinţe 
printre ei, şi încă şi mai puţini prieteni intimi - totuşi, ca să 
spun adevărul, e cu neputinţă să trăieşti atâta vreme 
împreună cu cinci sute de semeni, chiar dacă n-ai face 
parte din cele mai distinse familii, şi chiar dacă morala lor 
n-ar putea să se degradeze şi mai mult printr-un spor de 
cultură - este, repet, cu neputinţă să trăieşti laolaltă cu 
cinci sute de semeni, indiferent cine-ar fi, fără să te simţi 
legat de ei printr-o simpatie ce nu te părăseşte cât timp te 
afli acolo, şi fără să nutreşti mereu după aceea un interes 
viu pentru soarta lor. 

Adevărul acesta mi-a fost în chip ciudat confirmat de un 
personaj cam echivoc, pe care marinarii îl porecliseră 
„Tremurici”, şi care lucra în magazia-prova, de unde ieşea 
uneori, în câte o noapte întunecoasă, pentru a sta de vorbă, 
pe punte, cu cine se nimerea. Nu-mi plăcea mutra lui, şi 
susţin că doar printr-o întâmplare am făcut cunoştinţă cu 
el; de obicei, însă, mă străduiam să-l evit, când se furişa din 
văgăuna lui, ca un ocnaş, în spaţiul larg-deschis al punţii. 
Totuşi povestea pe care mi-a istorisit-o într-o zi merită să 
fie notată, - mai ales că a făcut-o cu o sinceritate 
surprinzătoare, având în vedere natura întâmplării istorisite 


şi faptul că eu îi eram oarecum străin. 

lată despre ce era vorba: „Tremurici” fusese pe vremuri 
închis ani de zile în penitenciarul din Sing-Sing, al statului 
New York, fiind condamnat pentru un delict de care-mi jura 
solemn că era absolut nevinovat. După ispăşirea pedepsei, 
ori de câte ori se întâlnea cu vreunul din foştii săi camarazi 
de puşcărie, intra cu el într-o cârciumă, ca să-şi depene 
amintirile. lar când îi mergea prost şi se simţea năpăstuit, şi 
supărat pe viaţă şi pe oameni, aproape că-şi dorea să fie 
iarăşi la Sing-Sing, unde fusese scutit de grija zilei de 
mâine, fiind ospătat pe cheltuiala statului, întocmai ca 
preşedintele Statelor Unite sau ca prinţul Albert”. Îmi 
spunea că avusese acolo o celulă micuță şi plăcută, unde 
nu cunoscuse niciodată teama de hoţi, deoarece zidurile 
erau neobişnuit de groase, iar uşa celulei era bine zăvorâtă, 
şi păzită necontenit de un gardian care se plimba de colo 
până colo pe coridor, în timp ce el însuşi dormea buştean şi 
visa. „Tremurici” mi-a spus că-mi istorisise această poveste 
deoarece socotea că se potriveşte perfect cu situaţia de pe 
„Neversink”, un vas de război nefiind altceva decât un fel 
de temniţă plutitoare. 

In legătură cu strania înclinaţie spre fraternizare şi 
sociabilitate, socotită de „Tremurici” a fi caracteristică 
deţinuţilor eliberaţi din închisoarea Sing-Sing, se pune 
întrebarea dacă nu cumva un simţământ asemănător, 
hrănit cu amintiri, ne va înfrăţi pe toţi, atunci când vom 
schimba această lume - penitenciar şi vas de război - 
pentru o lume mai bună. 

Din cele spuse mai înainte în legătură cu greaua 
problemă a omorârii timpului într-un port, nu trebuie trasă 
încheierea că la bordul fregatei „Neversink” n-am avut nicio 
muncă de făcut, cât am stat la Rio. La mari intervale, 
„barcazul” aducea butoaie cu apă, care trebuiau deşertate 
în cisternele de fier din cală. In acest fel, potrivit registrelor 


171 Albert, duce de Saxa şi prinț de Saxa Coburg şi Gotha (1819—1861), s-a 
căsătorit în 1840 cu regina Victoria a Angliei. 


primului secund, au fost deşertaţi în pântecele vasului 
aproape 50.000 de galoni”? de apă - cantitate suficientă 
pentru nouăzeci de zile. Cu acest enorm Lac Ontario la 
bord, fregata „Neversink” putea fi comparată cu Europa şi 
Africa, unite într-un singur continent al emisferei răsăritene, 
care-ar fi plutit pe ocean, având în măruntaiele sale o 
întreagă Mediterană. 


172 Măsură de capacitate, egală cu 4,54 litri în Anglia sau 3,78 |. în S.U.A. 


CAPITOLUL XLIII 


Contrabanda pe un vas de război 


Într-o oarecare măsură tocmai din pricina inactivităţii 
despre care-am vorbit mai înainte, marinarii de pe-un vas 
de război sunt pândiţi, în port, de toate ispitele şi nimeresc 
în cele mai mari încurcături. Căci deşi vasul lor e ancorat la 
o milă de țărm, iar bordurile sale sunt păzite zi şi noapte de 
sentinele, ei nu pot fi în întregime feriţi de ispitele 
uscatului. Cea dintâi sursă a încurcăturilor este străvechiul 
şi temutul duşman al marinarului - drăcescul zeu numit 
„9rog”. 

Închis cum este, timp de trei ani, în această temniţă 
plutitoare, din care nu poate evada, nici prin acoperiş, nici 
pe dedesubt, marinarul de pe-un vas de război se repede 
prea adesea la clondir, pentru a căuta să scape de 
insuportabila plictiseală a unor zile când n-are nici ce face, 
nici unde se duce. Raţia obişnuită de alcool - câte un sfert 
de pintă'* pe zi - nu ajunge pentru a-i biciui simţurile 
amorţite; omul se plânge de altfel că grogul i-e „botezat” şi 
„mai subţire ca borangicul”, şi tânjeşte după o „porţie mai 
zdravănă”, iar dacă ar putea căpăta şi opiu, mulţi s-ar lăsa 
învăluiţi în fumurile cele mai groase ale acestui drog 
dătător de uitare. Spuneţi-i marinarului că de/irium tremens 
şi mania-a-potu'” îi pândesc pe beţivi, iar el vă va 
răspunde: „Lasă să mă doboare! Orice miroase-a viaţă e 
mai bun decât un capac de sicriu.” 

Matelotul e nepăsător ca o avalanşă şi deşi căderea îl 
poate distruge şi pe el şi pe alţii, preferă totuşi să se 


173 Măsură de capacitate, egală cu 0,568 |. în Anglia şi cu 0,473 |. în S.U.A. 
174 Patima beţiei (lat.) 


prăbuşească, vuind, decât să îngheţe într-o solitudine de 
neîndurat. Nu-i de mirare, aşadar, că, pentru a-şi procura 
băutura după care tânjeşte, ar fi în stare de orice nu-i de 
mirare că plăteşte preţurile cele mai exorbitante, calcă 
toate legile, şi înfruntă chiar şi biciul, decât să se lipsească 
de stimulentul necesar. 

Regulamentul din flota de război condamnă cu cea mai 
mare asprime contrabanda de grog şi beţia. Pentru 
amândouă aceste delicte se prevede aceeaşi pedeapsă: 
degradarea la pasarelă. 

Mai toţi ofiţerii fregatei iau toate măsurile posibile de 
precauţie pentru a preîntâmpina introducerea clandestină a 
alcoolului pe vas. În primul rând, nicio ambarcaţiune nu are 
voie să se apropie, într-un port străin, de-un vas de război, 
fără autorizaţia expresă a ofițerului de cart. Până şi 
bărcuţele care aduc de obicei fructe, cumpărate cu banii 
marinarilor, sunt controlate înainte ca aceştia să poată intra 
în drepturile lor. Mai mult încă, fiecare din numeroasele 
ambarcaţiuni ale vasului - trimise aproape tot timpul spre 
țărm şi înapoi - este inspectată la rându-i, uneori de câte 
douăzeci de ori pe zi. 

Controlul acesta se efectuează în felul următor: îndată 
după ce  timonierul-şef zăreşte de pe dunetă o 
ambarcaţiune, el i-o semnalează sergentului de bord. 
Acesta se instalează atunci la pasarelă şi, pe măsură ce 
oamenii din echipajul ambarcaţiunii se prezintă, unul câte 
unul, la bord, el îi percheziţionează personal, punându-i să- 
şi scoată pălăria şi să-şi ţină amândouă mâinile pe cap, în 
vreme ce dumnealui îşi plimbă încet palmele pe trupurile 
lor, ca să dibuie orice umflătură neobişnuită. Dacă nu există 
nicio bănuială, omul e lăsat să treacă - şi aşa se 
procedează şi cu ceilalţi, până ce întregul echipaj, compus 
îndeobşte din câte şaisprezece marinari, este controlat. 
Sergentul de bord coboară apoi în ambarcaţiune şi, 
plimbându-se de la pupa la prova, o examinează atent, 
vârându-şi bastonul în toate ungherele şi crăpăturile. După 
care, dacă nu găseşte nimic suspect, se caţără pe scară, îi 


face semn ofițerului de cart, cu mâna la pălărie, şi-i 
raportează că ambarcaţiunea e „curată”; atunci aceasta 
poate fi adusă în sfârşit lângă bordul vasului. 

După cum se vede, e aproape imposibil ca un marinar să 
se întoarcă pe vas cu vreun obiect de contrabandă adus de 
pe țărm. Cei cărora li se îngăduie să se îmbarce fără să 
treacă prin aceste cazne, sunt nişte oameni pe care ar fi 
absurd să-i  percheziţionezi - bunăoară comandorul, 
căpitanul. Secunzii, precum şi domnii şi doamnele ce vin în 
vizită. 

Prin sabordurile inferioare e foarte greu să azvârii, 
noaptea, vreun obiect clandestin, deoarece vigilentul 
timonier-şef salută toate ambarcaţiunile care se apropie, cu 
mult înainte ca acestea să se lipească de bordul fregatei, 
iar sentinelele postate pe platformele suspendate deasupra 
apei au ordin să tragă în orice ambarcaţiune străină care-ar 
continua să se apropie, chiar după ce a fost avertizată să se 
retragă. Mai mult încă, deasupra etravei sunt prinse de 
parâme nişte ghiulele grele, menite să ciuruiască şi să 
scufunde orice ambarcaţiune care, în ciuda tuturor 
măsurilor de precauţie, ar izbuti să ajungă, noaptea, sub 
etravă, cu o încărcătură de alcool. Intreaga forţă a legii 
marţiale este mobilizată în acest scop şi fiecare dintre 
numeroşii ofiţeri ai navei, pe lângă zelul depus în aplicarea 
regulamentului, manifestă un interes personal, deoarece 
cumpătarea marinarilor îi face viaţa mai uşoară, scutindu-l 
de necazuri. 

Cum se face totuşi, se vor mira unii, că oamenii din flota 
de război reuşesc să-şi aducă prin contrabandă băutura, 
sub nasul unei poliţii cu ochi de argus şi sfidând chiar 
baionetele şi gloanţele? Ca să nu mă mai opresc la 
stratagemele mărunte - depistate o dată la câteva zile şi 
zădărnicite (ca de pildă înfăşurarea într-o eşarfă a unui 
„burduf” de grog, lung ca un cârnat, şi uşor de strecurat la 
bordul vasului când te-ntorci de pe țărm, ori aducerea pe 
faţă a unor nuci de cocos sau pepeni, umpluţi cu alcool în 
loc de lapte sau apă) - voi menţiona aici doar alte două-trei 


mijloace, observate de mine însumi. 

In timp ce fregata era ancorată la Rio, un om de pe 
gabie, membru al echipajului celei de-a doua ambarcaţiuni, 
a făcut un târg cu un individ întâlnit la debarcader. Potrivit 
învoielii, pe care marinarul a onorat-o numaidecât, cu bani 
peşin, individul trebuia ca, într-o noapte fără lună, să aducă 
trei burdufuri cu alcool, de câte un galon fiecare, şi să le 
lege de geamandura de ancoră, la oarecare distanţă de 
fregata noastră - adăogându-le câte o greutate, ca să nu 
iasă la suprafaţă. In noaptea sorocită, omul de pe gabie ieşi 
din hamacul lui şi, furişându-se pe punte, fără să fie văzut 
de sergentul de bord şi de ajutoarele sale, ajunse la un 
sabord şi cobori uşurel în apă; între timp sentinelele 
continuau să se plimbe de colo până colo pe platforma 
atârnată deasupra lui. Fiind un înotător perfect, omul nostru 
plutea sub apă, scoţându-şi din când în când capul şi 
întinzându-se puţin pe spate ca să respire; nu i se vedea 
decât nasul. Odată ajuns la geamandură, tăie „burdufurile” 
şi, legându-şi-le la brâu, se întoarse cu ele la vas cu aceiaşi 
dibăcie. 

Stratagema asta e încercată foarte rareori, deoarece 
necesită cea mai mare prudenţă, pricepere şi dibăcie, şi 
doar un tâlhar cu experienţă, dublat de un înotător 
desăvârşit, o poate duce la bun sfârşit. 

Prin înseşi privilegiile mai mari de care se bucură, 
„ofiţerii de la prova” - adică tunarul, boţmanul etc. - au mai 
multe posibilităţi de a face contrabandă, decât marinarii de 
rând. Intr-o noapte boţmanul nostru, „Moş Sfilaţă”, venind 
cu o ambarcaţiune la vas, a izbutit într-un mod inexplicabil 
să strecoare câteva burdufuri cu rachiu prin hubloul 
propriei sale cabine. Pe semne însă că manevra lui fusese 
observată de un membru al echipajului ambarcaţiunii, căci 
acesta, de îndată ce păşi pe punte, porni drept spre cabina 
boțţmanului şi-i luă burdufurile, cu trei minute înainte ca 
posesorul lor „legal” să intre el însuşi în stăpânirea lor. Deşi 
bănuia, după anumite indicii, cam cine era hoţul, boţmanul 
nu putea spune nimic, de vreme ce călcase el însuşi legea. 


A doua zi, însă, „Moş Sfilaţă” avu satisfacția de a-l vedea la 
pasarelă pe hoţ, care fusese găsit beat: se îmbătase chiar 
cu băutura adusă pe furiş de boţman, şi fusese condamnat 
la biciuire, sentinţa fiindu-i încredinţată spre executare, ca 
de obicei, boţmanului. 

Asta îmi aminteşte de o altă întâmplare, care ilustrează şi 
mai grăitor că, pe un vas de război, ticăloşia ajunge să fie 
un lucru complicat, ca o dobândă compusă. Şeful 
ambarcaţiunii comandorului îi luase la o parte pe membrii 
echipajului ei, unul câte unul, sondându-le, prudent, 
lealitatea - nu faţă de Statele Unite, ci faţă de sine însuşi. 
Fiind un personaj cu oarecare influenţă, el obținuse ca trei 
marinari, pe care-i socotea nesiguri - adică leali Statelor 
Unite - să fie înlăturați, şi înlocuiţi cu oameni aleşi de 
dumnealui. Inainte de asta, avusese grijă ca niciun adept al 
temperanţei - adică niciunul dintre marinarii care primeau 
bani în locul raţiei de grog plătite de guvern, să nu facă 
parte din echipajul său. Oamenii lui fiind acum „verificaţi”, 
şeful de barcă îi puse la curent cu planul său şi-i sili să jure 
solemn că-i vor păstra taina. Apoi, aşteptă o ocazie de a-şi 
pune în aplicare planul nefast. Prilejul i se ivi în cele din 
urmă. Intr-o după amiază ambarcaţiunea îl duse pe 
comandor de-a curmezişul golfului până la Prava Grande, o 
frumoasă aşezare balneară pentru aristocrați: comandorul îi 
făcea o vizită unui marchiz portughez. Cei doi zăboviră mult 
la masă, servită în grădină, sub un umbrar. Între timp, şeful 
de barcă, având răgazul să se plimbe peste tot, căuta un 
loc unde să poată ascunde cele şase sticle de rachiu fin, pe 
care le cumpărase. In cele din urmă le ascunse într-un pâlc 
de copaci. Apoi, sub cuvânt că vrea să umple cu apă dulce 
butoiaşul, care nu lipseşte niciodată din ambarcaţiune, 
pentru a astâmpăra setea marinarilor - el aduse butoiaşul 
în crâng şi, după ce vâri înăuntru cele şase sticle, îl umplu 
cu apă şi-i puse ia loc capacul. După care, se întoarse cu 
butoiaşul la ambarcaţiune şi-l aşeză ca de obicei în mijlocul 
ei, cu vrana la vedere. Când comandorul se urcă din nou în 
ambarcaţiune, şeful acesteia îi ordonă, cu glas tare, unuia 


dintre vâslaşi să scoată cepul - să nu se strice. La sosirea 
ambarcaţiunii lângă fregată, vâslaşii fură, ca de obicei, 
percheziţionaţi la pasarelă, dar, negăsindu-se nimic asupra 
lor, fură lăsaţi să treacă. Sergentul de bord cobori apoi în 
ambarcaţiune şi, negăsind nimic suspect, raportă că 
aceasta este „curată”, după ce-şi vârâse degetul în vrană şi 
gustase apa din butoiaş. După care, ambarcaţiunea fu 
urcată pe ghiuri, dar şeful ei aşteptă până la miezul nopţii, 
ca să scoată sticlele din butoiaş. 

Din nefericire pentru acest contrabandist desăvârşit, unul 
dintre oamenii lui era cam slab de minte şi, întrucât băuse 
cam mult pe țărm, acum se fâţâia pe puntea tunurilor, 
făcând aluzii enigmatice la întâmplarea cu pricina, cum 
face orice beţiv. Un marinar din „vechea gardă”, un om 
hârşit şi lipsit de scrupule, izbuti, punând laolaltă 
crâmpeiele dezvăluite de beţivan, să dezlege misterul şi se 
hotărî numaidecât să strângă frumoasa recoltă semănată 
de şeful ambarcaţiunii, comandorului. Merse aşadar la el şi, 
luându-l de-o parte, îi vorbi astfel: 

— Uite ce e, şefule, ştiu că ai adus pe vas nişte rachiu, 
care în clipa de faţă se află în barca matale, pusă pe ghiuri. 
Află, şefule, că mi-am plasat doi dintre oamenii mei la 
sabordurile din partea aia a navei, iar dacă au să-mi 
raporteze că matale, sau vreunul din oamenii matale, aţi 
intrat în barcă înainte de mâine dimineaţă, o să mă duc 
numaidecât la ofiţerul de cart, ca să te torn c-ai făcut 
contrabandă. 

Şeful ambarcaţiunii rămase cu gura căscată: dac-ar fi 
fost denunţat ofițerului de cart, pentru contrabandă, s-ar fi 
ales în mod inevitabil cu o biciuire zdravănă, başca sfârşitul 
carierei lui de subofițer plătit cu patru dolari pe lună peste 
solda obişnuită. De aceea, şeful ambarcaţiunii încercă să-l 
mituiască pe celălalt, făgăduindu-i jumătate din câştig; dar 
cinstea bătrânului matelot era ca o stâncă. - Află că nu-s un 
mercenar, ca să mă poţi cumpăra! îi răspunse el. Atunci 
şeful ambarcaţiunii fu nevoit să-i jure că nici el, nici vreun 
om de-al lui nu va intra în barcă până a doua zi dimineaţa. 


După care, bătrânul matelot se duse la oamenii lui, pentru 
a-şi pune la cale propriu-i plan. Într-un cuvânt, el izbuti să 
introducă pe vas cele şase sticle, dintre care cinci le vându 
cu opt dolari bucata, iar cu a şasea se delectă el însuşi, în 
taină, între două tunuri, împreună cu complicii lui, în vreme 
ce sărmanul şef de barcă, înăbuşindu-se de ciudă, îi privea 
de la distanţă, neputincios. 

lată, deci, că deşi se spune că în lumea hoţilor există 
cinste, printre contrabandiştii de pe-un vas de război există 
prea puţină. 


CAPITOLUL XLIV 


Un ticălos în exerciţiul funcţiunii pe un vas 
de război 


Întâmplarea cu care voi încheia acest capitol despre 
contrabandă a avut loc tot în timpul şederii noastre la Rio. 
Ţin cu atât mai mult s-o povestesc, cu cât ea constituie cea 
mai curioasă dovadă a incredibilei corupţii care domneşte 
aproape în toate rangurile echipajului de pe unele vase de 
război. Numărul mare al mateloţilor beţi înhăţaţi de 
sergentul de bord şi aduşi în faţa catargului pentru a fi 
reclamaţi ofiţerilor de cart - înainte de biciuirea la pasarelă 
- stârnise uimirea şi indignarea căpitanului şi secunzilor. 
Căpitanul dăduse ordine atât de stricte în legătură cu 
suprimarea contrabandei de grog, şi insistase în aşa 
măsură pe lângă secunzi, şi pe lângă ceilalţi ofiţeri 
subalterni să le aplice, încât nu putea pricepe cum de 
fusese introdusă pe fregată o cantitate atât de mare de 
alcool, în ciuda tuturor controalelor şi măsurilor de pază şi 
de precauţie,. 

Ca urmare, fură adoptate noi măsuri pentru depistarea 
contrabandiştilor, iar sergentul de bord, împreună cu 
caporalii săi, fură chemaţi în faţa catargului de către 
căpitan, care le ţinu un discurs, cerându-le să-şi dea toată 
silinţa pentru a suprima contrabanda. Marinarii, prezenţi în 
număr mare, îl văzură pe sergent ducându-şi mâna la 
chipiu, cu slugărnicie, şi-l auziră făgăduindu-i solemn 
căpitanului că va continua să-şi facă datoria din plin, cum 
şi-o făcuse, chipurile, şi până atunci; în încheiere, sergentul 
îşi exprimă, în termeni pioşi, scârba pe care i-o inspirau 
contrabanda şi beţia, şi hotărârea neclintită - „aşa să ne- 


ajute Dumnezeu!” - de a sta treaz toată noaptea pentru a 
iscodi uneltirile fiilor întunericului. 

— Am încredere în dumneata, domnule sergent, îi 
răspunse căpitanul. Şi acum, la datorie! 

Sergentul de bord era unul dintre favoriţii căpitanului. 

A doua zi dimineaţă, înainte de micul dejun, când 
ambarcaţiunea trimisă zilnic să aducă provizii proaspete 
pentru ofiţeri, se întoarse la fregată, sergentul o examină 
cu luare aminte, ca de obicei, percheziţionându-i şi pe 
vâslaşi şi-i raportă ofițerului de cart că totul e-n regulă. Apoi 
fură aduse pe punte proviziile, printre care o ladă de lemn 
dolofană, purtând pe capac adresa: „D-lui X, comisar de 
bord pe fregata „Neversink” a Statelor Unite.” Un 
asemenea colet individual, destinat unui ofiţer, era fireşte 
scutit de control, astfel încât sergentul îi ordonă unuia 
dintre caporali să ducă lada în cabina comisarului de bord. 
Dar cum întâmplările din ultima vreme îl făcuseră pe 
ofiţerul de cart să-şi ascută vigilenţa, el întrebă ce-i cu lada 
aceea, şi cui anume i-era destinată. 

— E în regulă, domnule, îl asigură sergentul, ducându-şi 
mâna la chipiu. Sunt provizii pentru comisarul de bord. 

— Să rămână pe punte, îi răspunse secundul. 

Apoi, adresându-se unui aspirant: 

— Domnule Montgomery, întreabă-l pe comisarul de bord 
dacă aşteaptă să-i sosească vreun colet azi dimineaţă. 

— Am înţeles, domnule! zise aspirantul. 

Peste câteva minute, acesta se întoarse şi raportă că 
domnul comisar se afla pe țărm. 

— Foarte bine! Domnule Montgomery, ai grijă ca lada 
asta să fie pusă în temniţă şi ca sentinela să nu lase pe 
nimeni să se-atingă de ea. 

— N-ar fi mai bine, domnule, s-o duc la popota noastră, 
până se-ntoarce comisarul? întrebă respectuos sergentul. 

— Ordinele mele au şi fost date, domnule! îi răspunse 
secundul, depărtându-se. 

Când comisarul se întoarse la bord, se vădi că n-avea 
habar de lada aceea. Nici măcar nu auzise de ea. Drept 


care, lada fu adusă din nou la ofiţerul de cart, care-l chemă 
numaidecât pe sergent şi-i spuse: 

— Deschide lada! 

— Acuşica, domnule, zise sergentul şi zmulgând capacul 
lăzii, scoase la iveală douăzeci şi cinci de carafe cafenii, 
dolofane ca nişte scroafe, culcate pe-un pat de paie. 

— Contrabandiştii acţionează, domnule, spuse sergentul, 
ridicând privirea. 

— Destupă o carafă şi gustă! îi ordonă ofiţerul. 

Sergentul se supuse şi, după ce plescăi din buze cu o 
mutră mirată, spuse că nu era sigur dacă-i vorba de whisky 
american sau de gin olandez, adăugând că nu prea era 
deprins cu băutura. A 

— E rachiu! exclamă ofiţerul. Il recunosc după miros. 
Lada să fie dusă înapoi în temniţă! 

— Da, da, domnule! răspunse sergentul, plin de zel. 

Intâmplarea fu raportată numaidecât căpitanului care, 
iritat de îndrăzneala contrabandiştilor, luă măsuri drastice 
pentru depistarea lor. Cercetările întreprinse pe țărm nu 
îngăduiră însă descoperirea persoanei care adusese lada la 
barca de aprovizionare. Un timp, lucrurile rămaseră în 
suspensie. 

Câteva zile mai târziu, unul din băieţii de la gabierul 
arborelui artimon fu biciuit pentru beţie şi, în timp ce era 
spânzurat de „gratii” mărturisi de la cine îşi procurase 
băutura. Omul fu adus - şi se dovedi a fi un matelot bătrân, 
un anume Scriggs, care gătea mâncarea pentru sergenţii 
din marină şi pentru sergentul de bord. Matelotul acesta 
era unul dintre cei mai hidoşi oameni de pe vas - avea nişte 
ochi cenuşii, care te priveau chiondorâş, ca ochii unui 
borfaş, şi un mers târşit, de nemernic dus la spânzurătoare. 
Cum de izbutise un asemenea vagabond să se strecoare în 
onorabila tagmă a corpului de marină, era un mister total. 
Individul era de mult cunoscut pentru murdăria lui şi-şi 
dobândise, printre toţi mateloţii - fie ei de la pupa sau de la 
prova - faima unui zgârcit bătrân, care-şi refuza puţinele 
înlesniri şi multe din lucrurile strict necesare vieţii pe-un 


vas de război. 

Nevăzând nicio ieşire, Scriggs căzu în genunchi în faţa 
căpitanului şi-şi recunoscu vina. Căpitanul socoti pesemne 
că era un bun prilej pentru a-i stoarce mărturisiri complete, 
căci omul părea paralizat de frică la vederea ajutoarelor 
boţmanului, şi a bicelor lor. Şi într-adevăr, Scriggs fu silit că 
mărturisească, în cele din urmă, că fusese un timp 
complice la o foarte complexă activitate clandestină, 
desfăşurată de o reţea condusă de însuşi neobositul 
sergent de bord. Acesta avea, se pare, pe țărm, nişte 
oameni de încredere care-l aprovizionau, cu băuturi, 
trimițând lăzi, cutii şi colete adresate, chipurile, comisarului 
de bord şi altora, şi livrându-le la debarcaderul unde 
trăgeau ambarcaţiunile fregatei. De obicei apariţia acestor 
obiecte nu stârnea nicio surpriză, deoarece aproape în 
fiecare zi sosea câte un colet pentru vreun ofiţer, mai ales 
pentru comisar; şi, cum sergentul, de bord era totdeauna 
de faţă în aceste ocazii, îi venea foarte uşor să scoată de 
sub ochii celorlalţi băutura adusă prin contrabandă şi s-o 
pună la adăpost în propriu-i bârlog, sub pretextul că duce 
lada sau pachetul în cabina comisarului. 

Scriggs-zgârcitul cu ochi saşii era omul care le vindea pe 
sub mână alcool marinarilor, lăsându-l astfel pe sergent în 
umbră. Băutura era vândută la preţuri exorbitante - odată 
ajunsese la doisprezece dolari sticla, în bani gheaţă sau 
treizeci de dolari sub forma unor poliţe, plătibile la sosirea 
în patrie. Ar putea să pară de necrezut că astfel de preţuri 
erau plătite de marinari, dar când un om e mort după 
băutură, iar aceasta e greu de procurat, ar fi în stare să-şi 
dea şi zece ani din viaţă pentru un singur păhărel! 

Marinarii care se îmbătau cu băutura adusă clandestin la 
bord de către sergent erau, mai toţi, prinşi de către acesta 
şi biciuiţi la pasarelă. Am arătat într-un capitol anterior ce 
rol important joacă sergentul de bord în astfel de ocazii. 

Profitul uriaş dobândit de pe urma acestei afaceri 
murdare era împărţit între toţi complicii; Scriggs căpăta o 
treime. Când fu adus pe punte dulăpiorul lui de bucătar, se 


găsiră înăuntru patru saci cu monede de argint, în valoare 
de sute de dolari. 

Vinovaţii fură biciuiţi, legaţi în lanţuri şi ţinuţi mai multe 
săptămâni în temniţă, sub paza unei sentinele; sergentul de 
bord fu numai scos din funcţie şi întemnițat, cu cătuşe la 
mâini. Când i se dădu drumul, el fu azvârlit în mijlocul 
echipajului; pentru a-l înjosi şi mai mult, fu repartizat în 
echipa „mijlocaşilor”, cea mai de rând echipă de pe vas. 

Intr-o zi, l-am văzut aşezat cuminte la propria-mi masă, şi 
la început mi-a fost scârbă să mănânc împreună cu el. 
Gândindu-mă însă mai bine, prezenţa lui nu mi-a displăcut - 
căci era un caz vrednic de a fi studiat. Mă uimea totuşi 
faptul că izbutise să se strecoare în „clubul” nostru, după 
ce atâtea alte „cluburi” decimaseră onoarea de a-l găzdui. 
In cele din urmă am aflat că-l convinsese pe-un coleg de-al 
nostru, rudă depărtată cu el, să intervină pe lângă bucătar 
ca să-l primească. 

Niciun alt „club” nu l-ar fi putut primi pe omul acesta, 
fără a-şi primejdui grav reputaţia; dar „clubul” nostru, 
„Clubul” A. nr. 1, era alcătuit din atâţia oameni de ispravă - 
şefi de gabie şi timonieri, care se bucurau, toţi, de stimă pe 
puntea tunurilor, încât ne puteam permite, nepedepsiţi, 
multe lucruri dubioase, cu totul inadmisibile din partea 
„Cluburilor” mai de rând. Şi apoi, deşi aveam cu toţii oroare 
de căpcăunul Păcatului, totuşi prin însăşi poziţia noastră 
socială superioară şi prin educaţia aleasă primită în aerul 
rarefiat de pe gabii, eram în bună măsură, feriţi de 
prejudecățile pline de ură veninoasă împotriva păcătoşilor 
declaraţi - nu a Păcatului însuşi - prejudecăţi atât de 
răspândite printre oamenii înguşti la minte şi lipsiţi de 
inimă, deşi îşi spun creştini. Nu, superstiţiile şi dogmele 
privitoare la Păcat nu ne ofiliseră sufletele. Inţelegeam că 
Răul e doar Binele deghizat, iar un ticălos e un sfânt în felul 
lui, şi că pe alte planete ceea ce noi socotim că-i greşit 
trece, poate, drept lucru înţelept, aşa cum anumite 
substanţe îşi schimbă culoarea, în funcţie de lumina 
proiectată asupra lor, fără a suferi în ele însele vreo 


schimbare. Înţelegeam că făgăduita epocă de aur trebuie 
să fi început chiar în dimineaţa când s-au făurit lumile 
dintâi, şi că, una peste alta, lumea noastră de pe-un vas de 
război era la fel de bună ca oricare alta existentă în Calea 
Lactee. Şi ne închipuiam că, deşi unii dintre noi, cei de pe 
puntea tunurilor, eram osândiţi câteodată la pătimiri, 
spaime şi necazuri, totuşi doar felul nostru greşit de a le 
înţelege ne făcea să le luăm drept suferinţe în loc de plăceri 
supreme. Am visat, spunea Pinzella, despre o planetă pe 
care tragerea unui om pe roată este socotită de el drept 
cea mai mare bucurie, biruinţa unui om asupra altuia trece 
drept o mare dezonoare, iar aruncarea mortului într-o 
groapă şi acoperirea lui cu ţărână rece e o osândă aplicată 
doar celor mai notorii criminali. 

Dar orice am fi crezut, şi în orice împrejurare ne-am fi 
aflat, noi nu uitam niciodată că fregata, aşa rea cum era, 
era în drum spre patrie. Acestea erau gândurile noastre, 
deşi grav tulburate când şi când de anume întâmplări care 
ne întorceau pe dos filosofia. Căci, la urma urmelor, filozofia 
- adică înţelepciunea cea mai aleasă revelată vreodată 


lumii noastre de pe-un vas de război - nu-i decât o 
mlaştină, cu câteva locuri trainice pe care poţi pune 
piciorul. 


Se afla însă în „clubul” nostru un om care nu voia să aibe 
nimic de-a face cu filosofia aceasta - un tunar grobian, 
arţăgos, superstiţios şi lipsit de înţelepciune, care credea în 
Tofet!7> şi se pregătea s-ajungă acolo. Fusese poreclit „Moş 
Fitil” dar cred că am mai vorbit despre el. ò 

Bland, sergentul de bord, nu era un ticălos oarecare. In 
el, pentru a-l parafraza pe Burke!” depravarea părea, dar 
părea numai, să-şi fi pierdut jumătate din urâţenia vizibilă, 
o dată cu întreaga lui vulgaritate exterioară. Era un ticălos 
curat şi dichisit, cu maniere alese. Intreaga-i ţinută vădea o 


175 Localitate biblică, situată la sud de lerusalim, nu departe de Gheena, unde 
păcătoşii erau trimişi după moarte; un fel de iad. 
176 Edmund Burke (1729—1797), om politic şi gânditor englez. 


anume şlefuire, iar felul lui de a vorbi avea ceva insinuant, 
aproape irezistibil. Omul acesta părea să fie cel mai 
agreabil, era cât pe-aci să spun cel mai sociabil, dintre 
comesenii noştri, bine înţeles cu excepţia nobilului meu 
patron Jack Chase. Doar gura lui - o gură mică, arcuită, 
parşiv gingaşă, precum şi ochii lui negri, de şarpe, care 
străluceau uneori ca nişte felinare aprinse noaptea în 
vitrina unui bijutier - îl vădeau pe ticălosul, perfect ascuns 
înapoia lor. Vorbele sale nu trădau însă nicio urmă de 
ticăloşie, nimic echivoc; evita cu grijă orice expresie 
vulgară şi nu înjura niciodată; în schimb îi ieşeau din gură 
numeroase vorbe de duh şi observaţii spirituale despre 
contrastul dintre viaţa de pe uscat şi cea de pe mare, 
precum şi multe anecdote savuroase, spuse cu vervă. Pe 
scurt, - din punct de vedere psihologic cel puţin - era un 
şarlatan, fermecător. Pe uscat, un astfel de om ar fi putut 
să fie un escroc ireproşabil, circulând în societatea cea mai 
aleasă. 

Era, însă, mai mult decât atât. Într-adevăr, revendic 
pentru acest sergent de bord, un loc de cinste în calendarul 
Newgate al istoriei”. Firea lui întreprinzătoare, calculată, şi 
remarcabila stăpânire de sine vădită cu prilejul pierderii de 
către el a unei slujbe cu ajutorul căreia tiranizase cinci sute 
de oameni, atrăgându-şi ura şi disprețul multora dintre ei, - 
întreceau orice închipuire; acum luneca printre ei fără 
teamă, ca un peşte-spadă dezarmat printre nişte rechini 
albi fioroşi. Toate astea, repet, vădeau un om ieşit din 
comun. Unii dintre marinarii pe care-i adusese la pasarelă 
atentaseră adesea la viaţa lui, într-ascuns; în câte o noapte 
întunecoasă, aruncaseră prin bocaporţi proiectile menite 
„să-i strice râşniţa de piper” cum ziceau ei; sau îi 
pregătiseră ştreanguri şi încercaseră să-l prindă „cu lasso- 
ul” în vreun ungher întunecos. lar acum, dumnealui trecea 


177 Calendarul Newgate, sau cronica sângeroasă a răufăcătorilor, un fel de 
almanah, publicat începând din 1774, vreme de peste o jumătate de secol, şi 
cuprinzând relatări despre crimele celebre. Newgate era o închisoare vestită din 
Londra. 


printre ei, pe lumină şi, deşi redus la o stare de supremă 
umilinţă, zâmbea mieros, îşi oferea politicos portţigaretul, 
sporovăia şi râdea volubil şi exuberant, ca şi cum, înzestrat 
cu o conştiinţă angelică, ar fi fost convins că are de-a face 
numai cu prieteni buni, oriunde s-ar fi dus, în această viaţă 
ca şi în cea viitoare. 

În zilele cât zăcuse legat în lanţuri în temniţă, îi auzise pe 
oameni vorbind în şoaptă despre primirea teribilă pe care 
aveau să i-o facă atunci când va fi pus în libertate. Dar când 
ieşise din puşcărie, îi uimise prin ţinuta lui demnă şi 
prietenoasă, prin purtarea lui deschisă şi binevoitoare. 
Acest poliţist implacabil, vigilent şi necruţător, în ciuda 
vorbelor sale  politicoase, devenise un om de lume 
dezinteresat şi dezinvolt, capabil să simpatizeze cu orice 
abatere şi să râdă cu oricine. Totuşi, la început, oamenii îl 
ocoliseră, răspunzând cu priviri încruntate la zâmbetele lui. 
Dar cine se poate împotrivi la nesfârşit Diavolului, când 
acesta li se arată sub masca unui domn chipeş, vesel şi 
deschis la vorbă? Pioasa Margaretă a lui Goethe îl urăşte pe 
Diavol când îl vede cu coarne şi coadă, dar îi surâde când el 
îi apare sub înfăţişarea cuceritoare, insinuantă şi 
nevinovată a lui Mefistofel. Eu, însă, îl priveam pe acest 
sergent cu o scârbă amestecată cu milă şi admiraţie, ba 
chiar cu un soi de prietenie. Nu puteam decât să-l detest 
când mă gândeam la comportarea lui, dar mi-era milă de 
necontenitele chinuri ce-i sfâşiau sufletul, sub măştile-i atât 
de surâzătoare. li admiram eroismul cu care se ţinea drept 
în asemenea împrejurări vitrege. lar când mă gândeam cât 
de arbitrară e definiţia dată de Codul maritim militar unui 
răufăcător, câtă ticăloşie se poate ascunde, nepedepsită, 
sub baldachinul aristocratic al punţii de comandă, câţi 
comisari de bord prosperi şi distinşi s-au bucurat de 
protecţia legii deşi jefuiau poporul, - nu puteam să nu-mi 
spun, în sinea mea: „Ei bine, la urma urmei, omul ăsta o fi 
el un ticălos fără pereche, dar nefericirea i-e mai mare 
decât depravarea”. 

Şi apoi, observându-l cu luare-aminte pe Bland, mă 


convinsesem că era un ticălos înnăscut, iremediabil, care 
săvârşea răul aşa cum vacile pasc iarba, căci răul părea să 
fie însăşi legea întregii lui alcătuiri infernale. Ca să folosesc 
limbajul frenologiei, era lipsit de suflet. Este oare de mirare 
că diavolii sunt lipsiţi de evlavie? Şi cine e de vină că aşa 
stau lucrurile? Eu, unul, nu vreau să mă substitui Judecăţii 
de apoi declarând categoric că orice om din flota de război 
e un criminal înnăscut; iar creştinismul m-a învăţat că, în 
ziua cea de pe urmă, oamenii din flota de război nu vor fi 
judecaţi potrivit Codului maritim militar, nici potrivit 
legislaţiei Statelor Unite, ci în temeiul unor legi imuabile şi 
inefabile, care depăşesc înţelegerea onorabilului consiliu al 
comandorilor şi ofiţerilor de marină. 

Dar, deşi aş putea să fiu de partea unui hoţ şi să-l apăr 
împotriva primejdiei de a fi târât „la pasarelă”, - amintindu- 
mi că însuşi Mântuitorul a fost răstignit între doi tâlhari, - n- 
aş admite totuşi ca, odată dovedit, hoţul să fie lăsat din nou 
să-i jefuiască pe mateloţii cinstiţi, umblând slobod pe cele 
trei punți. Căpitanul Claret făcu însă tocmai acest lucru, aşa 
cum voi arăta de îndată, deşi s-ar putea ca lucrul să pară 
de necrezut. 

Sergentul de bord circula liber printre membrii 
echipajului, de mai multe săptămâni, iar fregata se afla la 
numai câteva zile distanţă de patrie, când Bland fu chemat 
la catarg şi repus oficial în funcţia de şef al poliţiei vasului. 
Căpitanul Claret citise poate Memoriile lui Vidocq şi credea 
în vechiul dicton: tâlharul tot de-un tâlhar poate fi prins. 
Sau, fiind, poate, un om foarte sensibil, înzestrat cu simţul 
gratitudinii, nu-l putea menţine în dizgrație pe-un ins care, 
cu vreun an înainte, îi dăruise o tabacheră scumpă în formă 
de caşalot, - meşterită dintr-un dinte de balenă, şi 
prevăzută cu o balama de argint, - precum şi un superb 
baston, cioplit dintr-un lemn scump, brazilian, cu o măciulie 
de aur şi cu o plăcuţă, tot de aur, purtând gravat numele şi 
rangul căpitanului, ca şi locul şi data naşterii sale, iar 
dedesubt un loc liber, rezervat desigur pentru data morţii 
căpitanului, ce urma să fie trecută de către moştenitorii săi. 


Cu vreun an înainte de a cădea în dizgrație, sergentul îi 
dăruise aceste obiecte căpitanului, împreună cu omagiile-i 
respectuoase; acum, căpitanul cobora rareori pe țărm fără 
bastonul acela şi nu scotea niciodată tutun de prizat decât 
din tabacherea aceea. Alţi căpitani, mai oneşti din fire, ar fi 
refuzat asemenea daruri, venite din partea unui om 
nevrednic să le dăruiască; nu însă şi căpitanul Claret, care 
n-ar fi putut căşuna o astfel de jignire vreunui ofiţer, deşi se 
obişnuise, printr-o îndelungă familiarizare cu „tradiţiile” 
flotei, să folosească biciul împotriva marinarilor de rând. 

Dacă s-ar fi socotit capabil să refuze orice daruri din 
partea subalternilor săi, sentimentul recunoştinţei n-ar fi 
acţionat în dauna spiritului său de dreptate. Şi având în 
vedere că unii dintre subalternii căpitanului unui vas de 
război au obiceiul de a-i face cadouri, pentru a încerca, să-i 
capteze bunăvoința şi să-i slăbească vigilenţa, ar fi fost 
poate bine ca el să adopte atitudinea preşedintelui Statelor 
Unite, când a primit în dar din partea sultanului din Moscat 
nişte lei şi cai arăbeşti. Fiindu-i interzis de către stăpânul lui 
suveran, poporul, să accepte vreun dar din partea unei 
puteri străine, preşedintele a poruncit ca pomenitele 
animale să fie scoase la licitaţie, iar rezultatele acesteia au 
fost depuse la Trezorerie. 

Tot astfel, când sergentul i-a oferit tabacherea şi 
bastonul, căpitanul Claret ar fi putut să le accepte politicos 
şi să le vândă celui mai bun ofertant, poate chiar 
donatorului însuşi care, în acest caz, nu l-ar mai fi ispitit 
niciodată cu vreun cadou. 

La întoarcerea lui în patrie. Bland avea să-şi primească 
solda pentru întreaga durată a călătoriei, fără să i se scadă 
perioada cât fusese suspendat din slujbă; de asemenea, 
avea să-şi păstreze gradul în Marină. 

Intrucât nu vom mai pomeni de această istorie, să 
spunem doar că, în foarte scurta perioadă dintre 
reintegrarea lui în funcţie şi primirea simbriei în patrie, 
sergentul de bord a avut o comportare extrem de prudentă, 
oscilând cu dibăcie între orice slăbire a disciplinei - care ar 


fi stârnit mânia ofiţerilor - şi orice exces de asprime - care 
ar fi trezit, cu o forţă înzecită, toate vechile reproşuri ale 
marinarilor aflaţi sub comanda lui. 

Niciodată nu vădise el mai mult tact şi talent, decât în 
momentele când şovăia între aceste două atitudini; şi avea 
toate motivele să fie prudent şi să manevreze cu cea mai 
mare  dibăcie, căci dacă, ajunşi în patrie, marinarii, 
redeveniţi cetăţeni liberi şi independenţi, l-ar fi socotit 
drept duşman, ei l-ar fi putut pândi pe vreo stradă şi s-ar fi 
răzbunat crunt pentru toate samavolniciile lui trecute, 
prezente şi viitoare. Nu o dată s-a întâmplat ca un şef al 
poliţiei de bord să fie atacat, noaptea, pe uscat, de membrii 
echipajului său, care, exasperaţi, îi aplicau tratamentul 
aplicat sie însuşi de către Oxigen''£, sau tratamentul aplicat 
lui Abelard”? de duşmanii săi. 

Dar cu toate că poporul de pe-un vas de război s-a dedat 
nu o dată la cea mai sălbatică răzbunare, când a fost supus 
unor provocări deşănţate - totuşi, alteori, acelaşi popor se 
dovedeşte a fi cât se poate de paşnic şi mărinimos, chiar 
faţă de cei care l-au prigonit; s-ar putea cita numeroase 
exemple în acest sens, dar mă abţin. 

Nu pot găsi o încheiere mai potrivită pentru această 
prezentare a sergentului de bord, decât expresia tare 
folosită de Jack Chase pentru a-l caracteriza: „un ticălos 
fără pereche”. 

Un ticălos atât de subtil n-ar fi putut fi prins nici măcar în 
cea mai fină plasă aruncată asupra Tofetului. 


178 Origen (185—254), gânditor creştin socotit eretic. La vârsta de 18 ani,, s-a 
automutilat, pentru a respinge calomniile răspândite împotriva lui, la 
Alexandria, unde propovăduia printre femei şi bărbaţi creştinismul. 

179 Pierre Abélard (1078-1142), teolog francez, ale cărui legături amoroase cu 
Heloise, nepoata unui canonic al catedralei Notre Dame, - i-au atras duşmănia 
autorităţilor ecleziastice; indignate totodată de ideile lui eretice, acestea l-au 
persecutat, exilându-l din mănăstire în mănăstire. Inainte de asta, Abélard a 
fost mutilat de oamenii canonicului. 


CAPITOLUL XLV 


Cum se publică versurile pe un vas de război 


O zi sau două după sosirea noastră la Rio, tânărul meu 
amic Lemsford, bardul de pe puntea tunurilor, a fost 
victima unei întâmplări destul de hazlii. 

Tunurile grele de pe un vas militar au gurile astupate cu 
nişte „tampoane” de lemn, vopsite în negru, menite să le 
ferească de spulberul valurilor. Aceste „tampoane” se pun 
şi se scot foarte uşor, aidoma capacelor unor putinele de 
unt. 

Din îndemnul unui prieten, Lemsford, care era îngrijorat 
de soarta lădiţei lui cu versuri, folosise în ultima vreme ca 
ascunzătoare pentru ea un anumit tun de pe puntea 
principală, în ţeava căruia îşi vâra manuscrisele, făcute sul, 
după ce scotea „tamponul” şi-l punea la loc cu cea mai 
mare grijă. 

Intr-o dimineaţă, după micul dejun, mă aflam cu el pe 
gabie - unde, cu permisiunea bunului meu patron Jack 
Chase, îl invitasem - când, deodată, am auzit un bubuit de 
tun, pe propriul nostru vas. 

— A! exclamă un matelot. Răspundem la salutul pe care 
cei de pe țărm ni l-au adus ieri. 

— Dumnezeule! strigă Lemsford. Cântecele mele de 
Sirenă! 

Şi cobori în fugă spre baterii, dar chiar în clipa când păşi 
pe punte, tunul numărul 20 - tezaurul lui literar - slobozi o 
ghiulea, cu un bubuit năpraznic. 

Când Lemsford se întoarse, încet, în arboradă, Jack Chase 
îi spuse: 

— Ei, Vergiliu al mării, ţi-ai salvat poemele? Nu e nevoie 
să răspunzi - văd că ai ajuns prea târziu. Dar nu face nimic, 


băiete. Nici un tipograf nu ţi le-ar fi putut publica mai bine. 

Apoi, adresându-mi-se mie: 

— Aşa trebuie publicat un poem - trăgând drept la ţintă! 
Fiecare „canto” cu câte o ghiulea! Ca să străpungă bordajul 
capetelor pătrate! Şi nu uita, Lemsford, că atunci când 
ghiuleaua nimereşte în plin, glasul duşmanului se face cel 
mai puţin auzit. Un om mort nu-i în stare nici măcar să 
gângăvească. 

— Bunule Jack! exclamă Lemsford, alergând spre el şi 
apucându-l de mână. Mai spune o dată, Jack! Priveşte-mă în 
ochi. iți jur pe toţi Homerii că mi-ai făcut sufletul să se 
înalțe ca un balon! Sunt un poet nenorocit, Jack! Cu vreo 
două luni înainte de-a mă îmbarca pe nava asta, am 
publicat-un volum de poezii, foarte bătăioase la adresa 
lumii. Numai Dumnezeu ştie cât m-a costat. L-am publicat, 
Jack, şi blestematul de editor m-a dat în judecată pentru 
daune. Prietenii mei s-au purtat ca nişte laşi, până şi cei 
câţiva cărora le plăcuse volumul au refuzat să se pronunţe; 
iar cât despre gloata celor fără minte, şi-or fi spus că-s 
nebun! Aşa-zisul public e-un monstru, Jack, un monstru 
asemănător  idolului pe care l-am văzut cândva la 
Ownyhee!%, cu cap de şacal, trup de maimuţă şi coadă de 
scorpion! 

— Nu sunt de acord, protestă Jack. Când mă aflu pe țărm, 
eu însumi sunt o părticică din public. 

— Ba, să mă ierţi, Jack, nu eşti. Eşti o părticică din popor, 
aşa cum aici, eşti o părticică din echipajul acestei fregate. 
Una e publicul, şi alta poporul. 

— Ai dreptate, răspunse Jack. Eşti un juvaer, Vergiliu, o 
adevărată comoară. Publicul şi poporul! Da, da, băieţi, să-l 
privim cu ură pe cel dintâi, şi să-l slujim cu credinţă pe cel 
de-al doilea! 


180 Râu în Oregon (S.U.A.), 


CAPITOLUL XLVI 


Comandorul pe duneta. Un om din „popor“ pe 
mâinile chirurgului 


O zi sau două după „publicarea” Cântecelor de Sirenă ale 
lui Lemsford, un coleg de „club”, şef de gabie la arborele 
artimon, a suferit un accident grav. Era un scoţian mărunţel 
şi simpatic, poreclit „Chelbosu” din pricina cheliei sale 
premature. Această chelie se datora, desigur, în mare 
măsură aceleiaşi cauze care face să se rărească de 
timpuriu părul mai tuturor marinarilor din flota de război - 
şi anume, pălăriei aspre şi grele, de pânză gudronată, pe 
care, conform regulamentului naval, trebuie s-o poarte 
fiecare dintre ei, şi care, când e nouă, e destul de tare ca să 
poţi şedea pe ea ca pe-o laviţă. 

Pentru comandorul unei escadre, nu există motiv de 
mândrie mai mare decât repeziciunea cu care oamenii săi 
pot manevra pânzele. Măiestria lor se manifestă îndeosebi 
în port, când sunt pe aproape alte vase din escadră, ba 
poate chiar şi unele nave militare ale unor naţiuni rivale. 

În aceste ocazii, comandorul - înconjurat de căpitanii de 
vase, fiecare din ei fiind ca un rege peste insula-i plutitoare 
- îi domină pe toţi, întocmai ca un împărat al întregului 
arhipelag lemnos. Ai zice că-i falnicul Sultan al Insulelor 
Sulu. 

Dacă un împărat puternic şi temut cum era Carol al V-lea, 
marele domn al Germaniei, a ajuns, la bătrâneţe, să se 
distreze privind rotirile arcurilor şi rotiţelor dinţate ale unor 
ceasornice, tot astfel şi câte un comandor mai în vârstă se 
distrează, în port, contemplând aşa-zisele „exerciţii de 
tragere”, precum şi exerciţiile de manevrare a pânzelor; 


aşezat pe-o ladă de arme pe duneta vasului amiral, el 
asistă, ca un fel de rege Canut, la braţarea şi la 
terţarolarea diferitelor vergi ale tuturor navelor aflate sub 
comanda lui. 

Dar, mult mai imperial decât orice urmaş al lui 
Charlemagne, mai trufaş decât orice Mogul!* oriental, şi 
aproape la fel de misterios şi de taciturn în autoritatea lui 
ca marele preot al celor cinci neamurit®, comandorul nu 
catadicseşte să-şi exprime în cuvinte ordinele, preferând 
limbajul semnelor. 

Aşa cum cărţile de joc împodobite în culori vesele au fost 
inventate pentru a-l distra pe bătrânul Carol al V-lea - de 
bună seamă că aceste mici pavilioane albastre şi roşii au 
fost născocite pentru a-i înveseli pe comandorii ajunşi la 
bătrâneţe. 

Alături de comandor poate fi văzut un aspirant, cu un sac 
verde pe umăr (aşa cum un sportiv îşi poartă sacul cu 
echipament), ţinând într-o mână codul de semnale, şi în 
cealaltă luneta. Întrucât codul de semnale conţine semnele 
şi simbolurile masonice ale Marinei, şi ar putea avea un 
preţ uriaş dac-ar încăpea pe mâinile inamicului, el este 
întotdeauna legat în cheotori de plumb, ca să se scufunde 
în cazul când vasul ar fi capturat. Nu-i singura carte căreia 
i-ar sta bine să fie legată în plumb, deşi la multe dintre ele 
nu legătorul, ci autorul este cel ce furnizează metalul. 

Pe cât îl duce mintea pe Cojocel Alb, aceste semnale sunt 
nişte  steguleţe diferit colorate, fiecare dintre ele 
reprezentând câte un număr. Să zicem că sunt zece 
steaguri, reprezentând numerele cardinale - steagul roşu ar 


181 Rege al Angliei între 1016—1035, despre care o legendă spune că, 
aşezându-se pe plajă, i-a poruncit mării în flux să stea pe loc, dar ea, 
bineînţeles, nu l-a ascultat şi i-a udat picioarele. 

182 Mogul, de la Mughal sau Mongol, denumire dată imperiului mahomedan 
întemeiat în 1526 în India de către Baber, un descendent al lui Tamerlan. Într- 
un sens mai larg, un personaj 

temut. 

183 O alianţă încheiată de cinci triburi irocheze din America, în secolul 16, cu 
puţin înainte de sosirea primilor colonişti albi. 


fi numărul 1, cel albastru numărul 2, cel verde numărul 3, şi 
aşa mai departe. Apoi, punând steagul albastru deasupra 
celui roşu, am obţine numărul 21; dacă am pune dedesubt 
steagul verde, ar însemna 213. E foarte uşor să multiplici 
diferitele numere, arborând în vârful catargului din mijloc 
măcar trei sau patru steaguri şi combinându-le în fel şi chip. 

Fiecare număr are o anumită semnificaţie. Bunăoară, 
numărul 100 poate însemna: „Inapoi la locurile voastre”, 
numărul 150: „Toţi marinarii la grog”, numărul 2 000: 
„Coborâţi vergile-zburător”, numărul 2 110: „Zăriţi ceva în 
partea dinspre vânt?”, iar numărul 2300: „Nu”. 

Fiecare vas de război e prevăzut cu câte un cod de 
semnale, în care toate aceste numere sunt grupate 
sistematic, astfel încât două fregate americane - aproape 
străine una faţă de cealaltă - pot purta o conversaţie foarte 
bogată, chiar dacă-ar veni de la antipozi. 

Când mai multe nave de război ale unei ţări îşi aruncă 
ancora într-un port şi se strâng roată în jurul vasului-amiral, 
e foarte interesant să le vezi pe toate supunându-se 
ordinelor comandorului - deşi acesta nu deschide niciodată 
gura. 

Aşa s-a întâmplat şi cu noi la Rio, unde sărmanul meu 
coleg „Chelbosu” a păţit cele ce urmează. 

Intr-o dimineaţă, ca răspuns la un semnal dat de vasul, 
nostru amiral, diferitele nave din escadra americană aflate 
în port, şi-au „molat” simultan velele, pentru a le lăsa să se 
usuce. |n seara aceleiaşi zile, s-a dat semnalul pentru 
strângerea velelor. În astfel de ocazii, iese la iveală o mare 
rivalitate între primii secunzi ai diferitelor nave, care se 
întrec în executarea ordinelor. Această rivalitate se extinde 
la toţi şefii de gabie, astfel încât oamenii de la gabierul 
arborelui mare ard de nerăbdare să-i întreacă pe cei de la 
gabierul arborelui trinchet, iar cei de la gabierul arborelui 
artimon ard de nerăbdare să-i învingă pe toţi ceilalţi. 
Stimulaţi de strigătele încurajatoare ale ofiţerilor, marinarii 
din întreaga escadră muncesc din răsputeri. 

— Oameni de pe gabii, strângeţi velele! strigă primul 


secund al fregatei „Neversink”. 

Auzind acest ordin, oamenii se repeziră spre cele trei 
catarge şi se căţărară pe vergi, pentru a-l aduce cât mai 
grabnic la îndeplinire. 

În munca de strângere a velelor-gabier, partea cea mai 
grea şi mai prestigioasă are loc la „burta velei”, adică la 
mijlocul ei; munca asta îi revine şefului de gabie. 

Primul secund îi muştrului aspru pe oamenii de la 
gabierul arborelui artimon, răcnindu-le prin porta-voce: 

— Ce faceţi acolo, afurisiţilor? Sunteţi neîndemânatici ca 
nişte urşi! Nu vedeţi că ăi de la gabierul arborelui mare 
aproape c-au terminat? Hai, daţi-i zor, daţi-i zor, altminteri 
vă opresc grogul! Mă, Chelbosule, ce faci, dormi pe velă? 

„Chelbosu”, în capul gol, cu faţa năduşită, muncea de 
zor, străduindu-se să lege la baza vergii faldurile grele ale 
pânzei şi aruncând din când în când câte o privire spre 
triumfătorul Jack Chase, care trudea pe verga mare, drept 
în faţa lui. 

În cele din urmă, după ce pânza fu strânsă bine, 
„Chelbosu” sări pe vergă, ţinându-se cu o mână de lanţ şi 
călcând pânza, pentru a o netezi. 

— De ce nu te mişti, Chelbosule, omidă târâtoare ce 
eşti?! răcni primul secund. 

„Chelbosu” se lăsă cu toată greutatea pe pânza rebelă şi, 
în frenezia lui, scăpă din mână lanţul de care se ţinea. 

— Ţi-e frică să nu cazi, Chelbosule? îi strigă primul 
secund. 

In clipa aceea, „Chelbosu” se lăsă cu toată greutatea pe 
pânză, baiera de înfăşurarei&* a acesteia se rupse, şi o 
siluetă fumurie zbură prin văzduh; peste câteva clipe, 
„Chelbosu” se prăbuşi, fulgerător, pe punte, cu un zgomot 
oribil de oase sfărâmate. 

La bordul mai tuturor vaselor de război se găseşte câte o 
platformă pătrată din lemn de stejar, pe fiecare latură a 
punţii de comandă. Urci trei-patru trepte ca s-ajungi la 


184 Baieră de înfăşurare, sculă lungă folosită la legarea unei vele strânse pe o 
vergă. 


platforma asta, înconjurată de nişte bare de metal 
orizontale, şi numită „suport pentru încălecat”. Acolo stă 
de obicei ofiţerul de cart, când împarte ordine. 

Tocmai una dintre aceste platforme curmase zborul 
bietului „Chelbosu”. Acesta căzu peste barele metalice, 
îndoindu-le, şi zdrobind întreaga platformă, care cu trepte 
cu tot, se prefăcu în mii de ţăndări. 

„Chelbosu” fu scos de-acolo aproape mort, şi dus la 
chirurg. Oasele lui semănau cu acelea ale unui om tras pe 
roată, şi nimeni nu credea că va putea supravieţui peste 
noapte. Totuşi, datorită tratamentului aplicat de chirurg, 
starea lui se îmbunătăţi grabnic. Doctorul „Epidermă” îşi 
consacră întreaga ştiinţă vindecării acestui pacient. 

Un cadru de lemn de o formă ciudată fu construit anume 
pentru sărmanul infirm, care fu vârât înăuntru, cu braţele şi 
picioarele bine întinse. Acolo zăcu, multe săptămâni, pe 
podeaua infirmeriei. La întoarcerea vasului în patrie, avea 
să poată păşi pe țărm în cărje; dar, dintr-un bărbat voinic şi 
voios, cu faţa bronzată, devenise un adevărat schelet, cu 
obrajii livizi; între timp, poate că oasele lui rupte s-au 
vindecat şi s-au reîntregit în cel din urmă liman al 
marinarilor din flota de război. 

Nu multe zile după accidentul suferit de „Chelbosu”, un 
matelot - înnebunit, ca şi el, de zbieretele unui ofiţer - căzu 
de pe verga rândunică a unui vas de linie englezesc, aflat în 
apropierea noastră şi-şi lăsă oasele de la gleznă în punte, 
găurind-o, de parc-ar fi fost crestată cu o daltă de dulgher. 

Verga rândunică formează o cruce cu arborele; a cădea 
de pe-acea cruce înaltă, pe-un vas de linie, este ca şi cum 
ai cădea de pe crucea catedralei Sf. Paul din Londra - sau 
cum a căzut Lucifer din fântâna zorilor în Flegetonul'$ 
nopţii. 

Uneori se-ntâmplă ca un marinar, căzând de pe-o vergă, 
să se prăbuşească peste proprii săi camarazi de pe gabie şi 
să-i târască spre aceeaşi pierzanie. 


185 Flegeton, unul din cele cinci râuri de foc din Hades (infern). 


Rareori veţi auzi despre vreun vas de război care să se 
întoarcă în patrie fără a-şi fi pierdut pe drum câţiva membri 
ai echipajului din arboradă; pe când astfel de accidente 
sunt relativ puţin numeroase în flota comercială, deşi 
aceasta foloseşte mult mai mulţi oameni. 

Ca să vorbim pe şleau, în mai toate cazurile, moartea 
acestor marinari din flota de război aşterne o umbră neagră 
pe sufletele acelor ofiţeri, care, stând comod pe punte, nu 
se dau înapoi de la sacrificarea câtorva oameni, pentru a 
dovedi disciplina desăvârşită de la bordul navei lor. lată 
cum pătimeşte poporul de pe puntea tunurilor, pentru ca 
domnul comandor de pe dunetă să poată fi ridicat în slăvi. 


CAPITOLUL XLVII 


O licitaţie pe un vas de război 


Am mai pomenit despre plictiseala pe care-o încearcă 
marinarul de pe-un vas de război când acesta e ancorat 
într-un port; sunt însă momente când această plictiseală 
dispare. În primul rând, momentul când comisarul de bord 
organizează o licitaţie în port. 

La câteva săptămâni, sau poate câteva luni, după 
moartea unui marinar la bordul unei nave militare, sacul lui 
cu efecte este scos la vânzare, iar banii astfel obţinuţi sunt 
transferați în contul moştenitorilor sau executorilor săi 
testamentari. 

O asemenea licitaţie a avut loc la Rio, curând după 
nefericitul accident suferit de „Chelbosu”. 

Era o după-amiază calmă, îmbietoare la reverie, iar 
marinarii tăndăleau, visători, când auziră deodată fluierul 
boţmanului, care strigă apoi: 

— Hei, se-aude acolo, la pupa şi la prova? Comisarul de 
bord ţine o licitaţie pe spardec! 

Marinarii săriră în picioare şi alergară la arborele mare. 
Deodată apăru steward-ul comisarului de bord, precedat de 
vreo patru subalterni cu braţele încărcate cu mai mulţi saci 
marinăreşti, pe care-i depuseră la temelia arborelui mare. 

Steward-ul, comisarului de bord era un gentleman, în 
felul lui. Aidoma multor tineri americani din categoria lui, 
practicase tot soiul de meserii pentru a-şi câştiga existenţa, 
trecând de la una la alta cu dezinvoltura unui aventurier 
Zglobiu şi isteţ. Fusese conţopist pe-un vapor de pe 
Mississippi, preţăluitor la Ohio, actor la Teatrul Olimpic din 
New York, iar acum era steward-ul comisarului de bord al 
unei nave de război. În cursul acestei cariere variate, 


inteligenţa şi spiritul de zeflemea i se  ascuţiseră 
considerabil dobândind un spor de calitate; omul stăpânea 
acum cea mai dificilă artă a unui umorist, arta de a-şi lungi 
propria faţă, lăţind-o pe aceea a ascultătorilor săi, arta de a 
rămâne solemn în vreme ce-i făcea să râdă în hohote. Era 
un personaj îndrăgit de marinari, mai ales din pricina 
acestui umor, dar şi datorită modului direct, irezistibil, 
teatral şi romantic în care li se adresa. 

Cu un aer demn, steward-ul se sui pe binta'$% de sub 
gabierul mare şi ceru să se facă linişte, printr-un gest 
teatral; între timp, subalternii lui scotoceau prin saci şi 
rânduiau lucrurile găsite de ei. 

— Şi acum, vitejii mei, vom deschide această licitaţie 
oferind competiţiei voastre imparţiale o pereche de ciubote 
vechi, calitatea-ntâi! grăi steward-ul, ridicând în aer o cizmă 
de piele, mare cât o găleată de pompieri, - ca o mostră a 
perechii scoase la mezat. 

— Cât oferiţi, bravii mei mateloţi, pentru această pereche 
de cizme marinăreşti extra? 

— Unde-i ailaltă cizmă? întrebă un matelot bănuitor din 
fire. Imi amintesc de cizmele astea. Erau ale lui moş Bob 
tunarul - avea două. Vreau să văz ailaltă cizmă. 

— Scumpul şi drăguţul meu, îi răspunse preţăluitorul, cu 
un glas mieros, cealaltă cizmă nu-i deocamdată la 
îndemână, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că ea este 
perechea bună a celei pe care-o vezi aici. Vă asigur, vitejii 
mei, că-i întocmai ca aceasta, adăugă el rotindu-şi privirea 
asupra marinarilor. Hai, rostiţi-vă, oameni buni! Cât oferiţi? 
Zece dolari, zici? 

Şi se înclină ceremonios spre un individ din fund. 

— Nu, zece cenți, îi răspunse un glas. 

— Zece cenți?! Zece cenți pentru această nobilă pereche 
de cizme?! exclamă preţăluitorul, prefăcându-se îngrozit. 
Dragii mei, mă văd nevoit să închid licitaţia. Nu se poate 
aşa! Dar hai să mai încercăm o dată, adăugă el, pe un ton 


186 Bintă, piesă metalică fixată de puntea unei nave, servind la legarea unor 
parâme. 


împăciuitor. La cât am ajuns? La un dolar? Bine, un dolar! 
la uitaţi-vă ce frumos se bălăngăne! 

Şi începu să legene cizma. 

— C-un dolar nu plăteşti nici cuiele din tocurile lor, dar 
fie! Le dau pentr-un dolar! Ah, ce sacrificiu, ce sacrificiu! 
oftă el, aruncând o privire înlăcrimată spre găleata de 
pompieri, şi cerşind apoi din ochi simpatia ascultătorilor. 

— Da, curat sacrificiu! exclamă Jack Chase. Domnule 
steward, eşti ca Marc Antoniu bocind peste cadavrul lui luliu 
Cezar. 

— Chiar că sunt, zise preţăluitorul, cu o mutră gravă. 

Şi, apucând cizma şi ridicând-o în aer, adăugă: 

— Priviţi-o bine, marinarilor, iar dacă aveţi lacrimi în ochi, 
pregătiţi-vă să le vărsaţi! Cunoaşteţi cu toţii această cizmă. 
Ţin minte prima zi când Bob a încălţat-o. Era într-o seară de 
iarnă, în largul Capului Horn, între muschetele de la tribord 
- în ziua aceea i-a fost luată preţioasa raţie de grog. Uitaţi- 
vă la gaura asta - a făcut-o un şoarece, sau un şobolan 
pizmaş. lar gaura astălaltă, a făcut-o un alt rozător, cu pila 
lui afurisită, de era să-i taie-tureatca. Dar cui îi vor aparţine 
cizmele? Dumitale? sau dumitale? 

Niciun prieten al regretatului Bob nu se arătă. 

— Mateloţi americani! grăi preţăluitorul, pe un ton 
imperios. Cizmele acestea trebuie neapărat să fie vândute. 
Într-un fel sau altul, trebuie să le vând! Cât daţi pe-un funt 
din această nobilă pereche de cizme vechi? Acum le 
vindem la greutate, vitejii mei mateloţi! Cât daţi? Un cent? 
Bine, un cent funtul - gata! Ale cui sunt cizmele acum? Ale 
dumitale, amice? Bine, o să ţi le cântăresc după ce vom 
încheia licitaţia. 

Intr-un fel asemănător procedă şi cu celelalte lucruri - 
printre care haine şi pantaloni vechi - iar sumele oferite 
pentru ele fură trecute în catastiful comisarului de bord. 

Fiind de faţă la această licitaţie, fără însă a cumpăra 
ceva, şi văzând cu câtă uşurinţă erau vândute veşmintele 
cele mai zdrenţuite, graţie inteligenţei preţăluitorului, mi-a 
venit o idee grozavă: dacă mă voi hotărî într-o zi să-mi vând 


faimosul cojocel alb, o voi face numai în acest fel. Am 
reflectat îndelung. 

La Rio era o vreme senină şi călduroasă, iar mie mi se 
părea aproape cu neputinţă să mai am vreodată nevoie de- 
un asemenea veşmânt căptuşit. Imi aminteam însă de 
litoralul american şi de faptul că vom ajunge acolo probabil 
în toamnă. Deşi mă gândeam la toate astea, îmi băgasem 
în cap ideea de a-mi jertfi cojocelul şi de a suporta 
consecinţele, fie ce-o fi. Şi apoi, nu era oare un veşmânt 
îngrozitor? Şi nu mă vârâse în atâtea necazuri, în atâtea 
belele? Ba, îmi primejduise chiar viaţa! Aveam presimţirea 
că, dacă l-aş mai păstra, mi-ar mai primejdui-o de multe ori. 
Destul! îmi spuneam. Îl voi vinde! 

Cu aceste gânduri în minte, mi-am vârât mâinile la brâu 
şi am pornit-o pe gabia mare, plin de o hotărâre 
neînduplecată. A doua zi, aflând că în curând se va ţine o 
nouă licitaţie, m-am dus la steward-u/ comisarului de bord, 
cu care eram în relaţii destul de amicale. După ce i-am dat 
a înţelege cam pentru ce venisem, am intrat în subiect, 
întrebându-l dacă n-ar putea să-mi strecoare cojocelul într- 
unul din sacii marinăreşti ce urmau să fie vânduți la 
licitaţie. El s-a declarat de acord. 

In ziua sorocită, întreg echipajul a fost din nou chemat în 
faţa arborelui mare; steward-ul comisarului de bord se urcă 
pe piedestalul lui şi ceremonia licitaţiei începu. Intre timp, 
eu mă facusem nevăzut, pe puntea de jos, de unde puteam 
însă privi şi auzi întreaga scenă. 

Intrucât a trecut mult de atunci, voi mărturisi deschis că 
mă înţelesesem în taină cu un prieten - un anume Williams, 
coropcar şi pedagog yankeu - pentru ca acesta să stea în 
preajma preţăluitorului şi să ofere bani pentru cojocel, în 
cazul când licitaţia ar fi lâncezit; iar dacă s-ar fi ivit alţi 
ofertanţi, el să ofere preţuri tot mai extravagante, pentru a 
stimula concurenţa. 

După ce fură scoase la mezat o seamă de lucruri, îi veni 
rândul şi cojocelului meu, pe care preţăluitorul îl ridică în 
aer, ţinându-l între arătător şi degetul gros, pentru ca 


publicul să-l poată aprecia. 

Se cuvine să descriu aici din nou cojocelul meu alb, 
deoarece, întocmai cum un portret făcut într-un moment al 
vieţii nu se mai potriveşte cu o perioadă mai târzie, tot 
astfel acest cojocel alb, care a suferit atâtea schimbări, 
trebuie să fie descris mereu şi mereu, pentru a fi redat în 
adevărata lui înfăţişare, din momentul respectiv. 

Veşmântul meu îmbătrânise prematur şi vădea peste tot 
urmele jalnice ale buzunarelor, acum astupate, care-l 
brăzdaseră cândva în diferite direcţii. Unele părţi ale 
cojocelului erau uşor mucegăite din pricina umezelii; într-o 
parte, îi dispăruseră mai mulţi nasturi, iar alţii erau sparți 
sau crăpaţi. Numeroasele încercări nesăbuite pe care le 
făcusem pentru a-l înnegri frecându-l de punți; îi dăduseră 
un aspect foarte murdar. Preţăluitorul îl arăta., aşa cum 
era, cu toate cusururile sale. 

— Oameni buni, ce ziceţi acum de acest cojocel straşnic, 
cu căptuşală, mâneci şi nasturi? Trebuie negreşit să fie 
vândut astăzi. Cât daţi pe el, vitejii mei mateloţi? Spuneţi 
cât oferiţi? 

— Pe ochii mei! exclamă un om de pe gabie. Nu cumva 
toala asta veche e a favoritului lui Jack Chase? Nu-i cumva 
cojocelul alb? 

— Cojocelul alb! strigară într-un glas vreo cincizeci de 
oameni. Cojocelul alb! 

Strigătul străbătu vasul ca o lozincă, acoperind vocea 
solitară a amicului meu Williams, în vreme ce toţi marinarii 
priveau cu ochii încordaţi cojocelul, întrebându-se cum de 
nimerise printre efectele mateloţilor decedați. 

— Da, vitejii mei, priviţi-l bine, căci vă asigur că nu veţi 
găsi un asemenea cojocel nicăieri de-a dreapta şi de-a 
stânga Capului Horn! Da, uitaţi-vă la el! Cât oferiţi? Spuneţi 
un preţ, dar nu vă aruncaţi la sume prea mari, fiţi 
prevăzători, oameni buni, aduceţi-vă fiecare aminte de 
contul pe care-l aveţi în scriptele comisarului de bord, ca nu 
cumva să licitaţi peste puterile voastre. 

— Eu unul n-aş da niciun ban pentru vechitura asta, 


decât dacă ne-ai oferi cinci kile de săpun odată cu ea, 
mormăi Grummet, un servant de tun, plimbându-şi de la o 
falcă la alta mestecuşul de tutun, rotund ca o pietricică. 

— Nu luaţi aminte la vorbele acestui om, zise 
preţăluitorul. Cât oferiţi pentru cojocel, nobilii mei mateloţi? 

— Ce cojocel?! se zborşi un marinar spilcuit, care lucra în 
compartimentul tunurilor. Dacă ăsta-i cojoc, atunci a fost 
croit de meşterul velar! Câţi coţi de pânză o fi folosit ca să-l 
croiască, dom'le steward? 

— Cât oferiţi pentru acest cojocel? repetă preţăluitorul, 
cu glas apăsat. 

— Cojocel, zici? exclamă un staroste de cală. De ce, nu-i 
zici mai degrabă schooner?” de război? la te uită ce 
saborduri are, desigur pentru aerisire, în nopţile răcoroase! 

— Ba, seamănă cu o setcă pentru scrumbii! zise 
Grummet. 

— M-apucă pandaliile când îl privesc! strigă un om de la 
gabierul arborelui artimon. 

— Linişte! exclamă preţăluitorul. Hai, băieţi, licitaţi! 
Oferiţi oricât vreţi, căci trebuie să fie vândut! Hai, cât 
oferiţi? 

— Păi, dom'le steward, strigă un marinar, înainte de-a 
încerca să-l vinzi unui fraier, ar trebui să-i pui nişte mâneci 
noi, şi o căptuşeală nouă. 

— Ce ne tot baţi capul cu zdreanţa asta? răcni un matelot 
din „vechea gardă”. Nu vezi că-i o tunică de paradă, 
ferfeniţită, cu trei nasturi pe-o parte şi fără niciunul pe 
ailaltă? 

— Linişte! zbieră preţăluitorul. Cât oferiţi, vitejii mei, 
pentru acest cojocel straşnic? 

— Bine, zise Grummet, o să-l cumpăr eu pentru un cent, 
şi o să-l folosesc drept cârpă de praf. 

— Hai, oameni buni, faceţi o ofertă! stărui preţăluitorul. 
Spuneţi ceva! 

li răspunse tot Grummet, cuprins de o sfântă indignare: 


187 Schooner sau (goeletă), corabie cu pânze. 


— Păi, dacă vrei să spunem ceva, aruncă peste bord 
zdreanţa asta, şi arată-ne o ţoală ca lumea! 

— Nu vrea nimeni să facă o ofertă? Prea bine! Puneţi 
cojocelul de-o parte. Să scoatem altceva la mezat. 

În vreme ce se desfăşura această scenă, iar cojocelul 
meu alb era luat în râs, simţeam că plesneşte fierea-n 
mine! De trei ori era cât pe-aci să ies din ascunzătoarea 
mea şi să fug cu el, ca să-l scap de batjocură, dar de fiecare 
dată m-am oprit, spunându-mi că totul se va sfârşi cu bine, 
şi că veşmântul va găsi în cele din urmă un cumpărător. 
Dar degeaba! nu puteam să mă descotorosesc de el, decât 
atârnându-i o ghiulea şi aruncându-l în mare. Dar, cu toate 
că, în deznădejdea mea, intenţionasem cândva să procedez 
astfel, acum ajunsesem, în chip inexplicabil, adversarul 
acestei soluţii, din pricina unor gânduri superstiţioase. 
Dacă-mi arunc peste bord cojocelul, îmi spuneam, cu 
siguranţă că se va întinde în fundul mării, ca un culcuş în 
care voi nimeri, eu însumi mai devreme sau mai târziu. De 
aceea, neputând să-i găsesc un alt stăpân, şi nici să-l alung 
pentru vecie din faţa ochilor mei, m-am resemnat sa-mi 
port cojocelul, lipit de trup aidoma tunicii fatale a lui 
Nessus.188 


188 Unul dintre centauri. Încercând s-o violeze pe Deianira, soţia lui Hercule, 
Nessus a fost rănit de moarte de săgeata otrăvită a lui Hercule. Ca să se 
răzbune, Nessus i-a dat Deianirei tunica pătată de sânge, spunându-i că ea are 
darul de a-i dezvălui infidelităţile soţului. Potrivit legendei, Hercule a şi murit din 
cauza acestei tunici, trimisă de soţia lui. 


CAPITOLUL XLVIII 


Comisarul de bord, steward-ul comisarului şi 
poșştaşul de pe un vas de război 


Steward-ul comisarului de bord, despre care am vorbit 
atât de pe larg în legătură cu licitaţia nereușită a cojocelului 
meu, este un personaj foarte important la bordul oricărei 
nave de război. El este mâna dreaptă şi omul de încredere 
al comisarului, care-i încredințează tinerea tuturor 
socotelilor legate de echipaj, el însuşi rămânând în vremea 
asta în cabina lui, pentru a citi în tihnă gazetele, în loc să-şi 
verifice registrele. 

Dintre toţi membrii non-combatanţi ai echipajului unei 
nave de război, comisarul de bord este, poate, cel mai 
important. Deşi face parte din „clubul” celor care mănâncă 
în compartimentul tunurilor, uzanţele par să-i asigure un 
rang oarecum superior egalilor săi din Marină - capelanul, 
chirurgul şi profesorul. Mai mult încă, el poate fi adesea 
văzut stând de vorbă cu însuşi comandorul, care, pe 
„Neversink”, glumea nu o dată cu comisarul nostru. Ba, în 
mai multe rânduri, fusese chemat în cabina comandorului, 
unde rămăsese minute în şir. Nu-mi amintesc să fi auzit 
vreodată de o întâlnire a secunzilor - aceşti baroni ai 
popotei - în cabina comandorului, întâlnire la care 
comisarul să nu fi luat şi el parte. Desigur, însuşi faptul că 
un comisar de bord are răspunderea tuturor chestiunilor 
financiare ale unui vas de război îi conferă o importanţă 
deosebită. Intr-adevăr, în orice formă de guvernământ - 
monarhică sau republicană - personajul care conduce 
finanţele ocupă invariabil un loc de frunte. Astfel, în Statele 
Unite, secretarul Trezoreriei este considerat superior în 


rang celorlalţi şefi de departament. lar în Anglia funcţia 
reală deţinută de însuşi premierul ţării este, după cum se 
ştie, aceea de Prim Lord al Trezoreriei. 

Steward-ul acestui înalt slujbaş, care este comisarul de 
bord, conducea treburile financiare ale fregatei. El 
dispunea, pe puntea-dormitor, de un birou special, plin de 
registre şi scripte. Masa lui de scris era la fel de împânzită 
cu hârtii ca aceea a unui neguţător de pe Pearl Street. 
Steward-ul îşi consacra o mare parte din timp socotelilor. 
Ore întregi îl vedeai, prin fereastra biroului lui subteran, 
scriind la lumina unei lămpi veşnic aprinse. 

Steward-ul comisarului de bord este, pe mai toate vasele, 
şi un soi de diriginte poştal ex-officio, biroul lui servind 
drept sediu al poştei. Când sacii de poştă destinaţi escalei - 
saci aproape la fel de voluminoşi ca şi cei ai poştei Statelor 
Unite - soseau la bordul fregatei „Neversink , steward-ul 
comisarului se aşeza la ferestruica biroului lui şi-ţi înmâna 
corespondenţa - dacă aveai vreo scrisoare. Unii marinari 
dezamăgiţi se arătau dispuşi să cumpere scrisorile primite 
de camarazii lor mai norocoşi, cât încă mai erau închise în 
plicuri, - pretinzând că lectura unei epistole lungi şi tandre 
primite de-un om de la cei dragi, era de preferat unei lipse 
totale de corespondenţă. 

In vecinătatea biroului steward-ului se află principalele 
magazii ale comisarului de bord, adăpostind mari cantităţi 
de mărfuri de toate felurile. La bordul navelor ale căror 
echipaje au voie să primească unele mărfuri şi să le vândă 
pe țărm, pentru a câştiga ceva bani, în biroul steward-ului 
se încheie într-o singură zi liberă, mai exact într-o singură 
dimineaţă, mai multe tranzacţii decât ar putea încheia într- 
o săptămână întreagă toate prăvăliile dintr-un sat mărişor. 

O dată pe lună, cu o regularitate de ceasornic, acest 
slujbaş are mai multă treabă ca de obicei, căci în ziua 
aceea echipajul primeşte nişte bonuri speciale, în baza 
cărora poate căpăta orice-şi doreşte - tutun, săpun, pânză, 
stambă, ace, aţă, cuțite, chingi, panglică, lulele, hârtie, 
condeie, pălării, cerneală, pantofi, ciorapi, şi câte şi mai 


câte; bunurile sunt aduse a doua zi în biroul stewardului, 
care trece în contul fiecărui marinar costul mărfurilor 
primite de el. 

Din fericire pentru oamenii din flota de război, impozitele 
arbitrare, pe care erau siliţi să le plătească, până acum 
câţiva ani, din pricina abuzurilor din acest sector şi a 
cupidităţii multor comisari de bord, au fost în bună măsură 
desfiinţate. Comisarii sunt remuneraţi acum cu solde fixate 
prin lege, în loc să se înfrupte în voie din câştigul obţinut 
prin vânzarea mărfurilor lor. 

În vechiul sistem, profiturile unora dintre comisarii de 
bord erau incredibil de mari. Intr-o singură călătorie, pe 
Mediterana, comisarul de bord al unei nave de război 
americane a câştigat, potrivit unor surse demne de 
încredere, suma de cincizeci de mii de dolari, după care a 
părăsit Marina şi s-a retras undeva la ţară. Curând după 
aceea, cele trei fiice ale sale - nu prea drăgălaşe - s-au 
măritat extrem de bine. 

Ideile pe care şi le fac marinarii despre comisarii de bord 
sunt întruchipate într-o vorbă a lor, cam neelegantă, dar 
expresivă: „Comisarul de bord este un vrăjitor - el poate 
face ca un mort să mestece tutun”, vrând să spună prin 
asta că uneori contul unui marinar mort este încărcat cu 
socoteli post-mortem. Tot marinarii i-au poreclit pe comisari 
„roade-brânză”. 

Nu-i de mirare că, la bordul vechii fregate „Java”, în 
drumul ei de întoarcere dintr-o călătorie de peste patru ani, 
optzeci de membri ai echipajului au primit ca soldă suma 
de o mie de dolari, deşi ar fi trebuit să primească vreo 
şaizeci de mii de dolari. Chiar şi în actualul sistem 
comisarul de bord al unei nave de linie, bunăoară, este 
mult mai bine plătit decât oricare alt ofiţer, în afară de 
căpitan şi de comandor. In timp ce un secund primeşte de 
obicei o mie opt sute de dolari, un chirurg doar o mie cinci 
sute, iar un capelan doar o mie două sute, comisarul de 
bord al unei nave de linie încasează trei mii cinci sute de 
dolari. În judecarea salariului său, nu trebuie totuşi trecute 


cu vederea răspunderile pe care le are, răspunderi câtuşi 
de puţin mărunte. 

Există în flota de război comisari de bord pe care 
marinarii nu-i bănuiesc de matrapazlâcurile arătate mai sus 
şi care, în general, nu sunt atât de păgubitori ca ceilalţi din 
tagma lor; bătrânul şi prosperul comisar de pe „Neversink” 
- care era un om jovial şi aparent cumsecade, pentru că nu 
avea relaţii disciplinare cu marinarii, era simpatizat de mulţi 
dintre ei.