Douglas Reeman — Lovitura din adancuri

OCELE NE| — (ROMANE DE RAZBOI OQ 

IUNI DE COMANDO —— SE URMĂRIRII SPECTACULOASE 
i SPIONAT citat: ENE DE COSMAR QUO SAROTA.JE iai în * 
w? INTR-UN CUVÂNT "WAR" - O COLECŢIE SENZA NALA C 


DOUGLAS REEMAN 


LOVITURA DIN 
ADANCURI 


Traducere 
Antoaneta Ralian 


[ver. 1.0] 
Frederick Pohl 


Ediţie electronică realizată după ediţia 
tipărită a editurii Z, Bucureşti 1993 


[ver. 2.0] 


DOUGLAS REEMAN 


STRIKE FROM THE SEA 
Published 1978 by Arrow Books Ltd 
© Douglas Reeman, 1978 


1 


LĂSÂND TOTUL ÎN URMĂ 


Comandorul Robert Ainslie şedea nemişcat pe un scaun cu 
spetează de trestie împletită, şi-şi plimba privirea, fără interes, prin 
sala de aşteptare. Era o încăpere zugrăvită în alb şi aproape lipsită de 
mobilier, cu excepţia a două scaune şi a unui portret al regelui, 
atârnat pe zidul din faţa lui. Un observator, dacă ar fi existat cineva 
să-l observe, şi-ar fi putut închipui că Ainslie trage cu urechea, sau că 
se ghemuieşte pe scaun, gata să sară. In realitate, omul se străduia 
să-şi ferească spinarea de  spetează, pentru că, în ciuda 
ventilatoarelor care se roteau deasupra capului său, în încăpere 
domnea o atmosferă umedă şi sufocantă şi orice fel de atingere l-ar fi 
incomodat şi mai rău, lipindu-i cămaşa de piele, ca o faşă jilavă. 

Ochii îi poposiră pe ferestrele cu jaluzele coborâte, prin care se filtra 
lumina crudă a soarelui, proiectând dâre argintii pe podea. Părea de 
necrezut că oamenii izbuteau să respire aici, ba încă să cheltuiască şi 
atâta energie. 

Picioare încălţate în bocanci tropăiau viguros de-a lungul unui soi de 
careu şi, din depărtare, răzbătea glasul unui sergent din Marina 
Regală, controlând oamenii în marş şi manevrându-i asemenea unui 
maestru de manej într-o arenă de circ. 

- Pe grupeee... In linie la dreaptaaa... stai! 

Brusca tăcere care se lăsă era încă şi mai sâcâitoare. 

Ainslie îşi impunea să nu se uite la ceas, ştiind bine că n-ar face 
decât să-şi stârnească iar furia. Simţea cum îl toropeşte plictisul şi se 
lupta cu el, ca şi cum ar fi fost o senzaţie fizică. Trebuia să se ţină 
tare, până când avea să se „adapteze”, aşa îl sfătuise cineva la sosire. 

Greu să compari locul ăsta cu Anglia, îşi spunea. Era noiembrie 
1941, iar Londra, pe care o părăsise cu puţine zile în urmă, se 
deosebea ca de la cer la pământ de baza navală din Singapore. Patru 
zile de zbor în aparate diferite, contemplând decorul care se schimba 
la fiecare aterizare, întâlnind felurite grupuri amestecate de militari, în 
drum spre unităţile lor, pentru a-i înlocui pe cei căzuţi sau răniţi, 
pentru a instala cartiere generale sau pentru alte nenumărate misiuni 
caracteristice unei naţiuni aflate în război. 

Deosebirea îl izbise pe dată, când, cu cinci ore în urmă, coborâse 
ţeapăn din avion pe insula Singapore. Ainslie avea treizeci de ani şi 
era ofiţer de marină din creştet până în tălpi. De-a lungul carierei lui, 


vizitase în câteva rânduri Singapore, ceea ce făcea ca, acum, lucrurile 
să i se pară şi mai surprinzătoare, pentru că în afară de numărul sporit 
de oameni în uniformă care hoinăreau pe aeroport sau se îmbulzeau 
pe străzile revăzuse de astă dată în goană dintr-un automobil militar, 
nimic nu arăta schimbat. 

Gândul i se întoarse din nou la Anglia şi mai ales la Londra. Raidurile 
aeriene de noapte, raţionalizarea, camuflajul şi ideea cumplită că 
numai Canalul Mânecii mai stătea între libertate şi forţele militare 
germane. Aliaţii căzuseră rând pe rând în faţa aparent invincibilei 
maşini de război a Axei, iar străzile Londrei erau la fel de înţesate de 
uniforme ca şi întreaga Anglie şi Commonwealth-ul. Uniforme de 
olandezi, danezi, norvegieni şi francezi liberi, belgieni, polonezi, cehi şi 
tot restul. Care nu făceau decât să le reamintească tuturor de 
succesele Germaniei naziste şi, aproape în aceeaşi măsură, de trista 
înfrângere a aliaţilor. 

Doar în aer, deasupra Marii Britanii şi de-a lungul coastelor Africii de 
Nord, unde nou constituita Armată a Opta reuşise oarecum să ţină 
piept avansului forţelor germane, avuseseră loc câteva victorii. Bătălia 
Atlanticului, a cărei ferocitate sporise cu fiecare convoi sângeros, 
depăşise de mult limitele victoriei sau înfrângerii. Devenise o simplă 
chestiune de supravieţuire. Numărul vaselor torpilate sau bombardate 
creştea zilnic şi cererile de oameni ale marinei deveneau, 
proporţional, tot mai mari. Ofițerii primeau posturi de comandă care, 
în mod normal, ar fi trebuit acordate unor oameni cu mult mai multă 
experienţă şi vechime în grad, iar matrozii calificaţi erau răspândiţi cu 
parcimonie în masele crescânde de recruți şi voluntari, cărora le 
împărtăşeau cunoştinţele lor, atât cât le stătea în putinţă. 

Aproape jumătate din cariera lui, Ainslie comandase submarine. 
Abia cu trei luni în urmă îşi părăsise ultima comandă, nava Tigress, 
după o neîntreruptă campanie pe teatrul de luptă al Mediteranei. 

Trei luni pe care le petrecuse în lumea subterană a Serviciului de 
Informaţii al Amiralității, în buncărele de apărare împotriva 
bombardamentelor, sau vizitând baza de submarine de la Gosport, 
unde îşi făcuse, iniţial, antrenamentul subacvatic. Şi acum, după toate 
acestea şi după zborul neîntrerupt, din Anglia până aici, Ainslie zăcea 
în sala de aşteptare, asemenea unui elev nou venit la şcoală. 

După felul în care fusese salutat de efectivul bazei îşi putuse da 
seama că oamenii îi cunoşteau activitatea, dacă nu şi actuala lui 
misiune, care se presupunea a fi ultrasecretă - în măsura în care 
poate fi ţinut secret un lucru de care au cunoştinţă mai mult de două 
persoane. 

Ainslie încercase să-şi spună că în Singapore lumea se simţea mai 
detaşată de întreaga situaţie. Insula, ca de altfel şi peninsula malaieză 
din nord, rămăsese neatinsă de război şi, aparent, se crampona rigid 


de o existenţă cvasicolonială. 

Acum însă începu să gândească altfel. Oamenii de aici îl priveau cu 
resentiment pentru că le amintea de acel „alt război”. Işi plimbă 
degetele pe vestonul din pânză groasă şi acest simplu efort făcu să i 
se umezească subsuorile. Purta încă uniforma albastră pe care o 
îmbrăcase la Londra. Era de sperat că echipamentul lui tropical sosise 
în bună stare, îşi spuse cu oboseală. Degetele îi lunecară pe panglicile 
de pe pieptul sting. Crucea pentru Merite Deosebite, cu Bară. Se 
obişnuise cu ele şi, oricum, la Londra, decoraţiile se banalizaseră. Dar 
aici se simţea altfel sau, cel puţin, aşa i se părea. Un individ deosebit. 

Se deschise o uşă şi îşi făcu apariţia un om mărunt şi uscăţiv, 
într-un costum cenușiu foarte şifonat. Se aşeză pe celălalt scaun. 

Ainslie îl cercetă, amintindu-şi de prima lor întâlnire şi de felul în 
care îi crescuse afecțiunea pentru acest omuleţ. Avea o înfăţişare de 
belfer cu leafă mică sau de conţopist dintr-un birou din City. De fapt, 
era căpitanul-comandor! Gregory Critchley, din Serviciul de Informaţii 
Navale. 

Critchley scoase o ţigară şi o aprinse cu un gest lipsit de grabă. Se 
uită în jur după o scrumieră şi, negăsind-o, aruncă chibritul pe 
podeaua lustruită. g 

- Ticăloşi lipsiţi de ospitalitate! li zâmbi lui Ainslie, schimbându-şi 
trăsăturile ostenite de parcă şi-ar fi lepădat pielea Nu mai avem mult 
de aşteptat. Am vorbit eu cu cineva. Chicoti. Cred că în curând se vor 
îndura să ne primească. 

Ainslie se ridică de pe scaun cu precauţie şi se îndreptă spre 
fereastră. Marinarii îşi reluaseră instrucţia; îşi aduse aminte că peste 
câteva săptămâni urma să aibă loc în oraş o mare paradă. Se pare că 
pentru sărbătorirea Crăciunului. 

Gândul acesta îl enervă. Revăzu în minte ticsitele adăposturi 
antiaeriene din Londra, o cârciumă cu ferestrele smulse, un autobuz 
cu imperială răsturnat pe o parte, în mijlocul mormanelor de 
dărâmături. „Cât ar mai rezista oare dacă ar avea de-a face cu o 
birocraţie ca aceasta de aici?” se întrebă. 

Critchley îl urmări prin pânza fumului de ţigară, citindu-i gândurile. 
Începuse să-l îndrăgească pe Ainslie. Acesta ajunsese să-şi însuşească 
până şi figura cerută de rolul lui. Inalt, cu o faţă tânără şi trăsături 
ferme, păr blond şi ochi albaştri, luminoşi, degaja un aer de încredere 
în sine despre care Critchley ajunsese să-şi dea seama că este doar o 
aparenţă. In pofida decoraţiilor, a curajului şi a destoiniciei sale 
considerabile, Ainslie era foarte exigent faţă de el însuşi şi de oamenii 
care îl urmau de bună voie sau constrânşi. 

- Ce naiba, ăştia de aici n-au interes să câştige războiul? Ce se 


1 Corespunzător gradului de căpitan de rangul Il din marină română (echivalent 
gradului de locotenent-colonel din armata terestră. (n. red. el.) 


întâmplă cu ei? întrebă Ainslie. 

- Autoconservare, băiete. Işi închipuie că-şi împlinesc misiunea doar 
ţinându-se tari în această „invincibilă fortăreață”, cum îi spun ei. 

Ainslie se întoarse din nou cu faţa la fereastră. 

- Când am pierdut atâtea nave! Când atâţia oameni au fost ucişi! Ai 
fi zis că au învăţat şi ei ceva din toate astea. 

Critchley se ridică de pe scaun, ciulind urechea la un zgomot de 
paşi. 

- Bob, struneşte-ţi firea de scoţian iute la mânie. Se pare că vin. Eu 
am să expun lucrurile, iar tu ai să-i impresionezi prin splendidul tău 
calm. În fond, fac şi ei parte din marina noastră, ştii, adăugă 
trăgându-i un ghiont între coaste. 

Ainslie îşi puse chipiul nou, cu strălucitoarele-i frunze de stejar pe 
COZoroc. 

- Tocmai mă întrebam dacă aşa o fi, îi răspunse la ultima remarcă. 

Un locotenent, cu faţa împietrită, îi introduse într-o încăpere 
spațioasă, în care şeful de stat major al bazei stătea îndărătul unui 
birou, aşteptând să-i întâmpine. Ainslie avu impresia că-şi pusese la 
punct înfăţişarea înainte de a-i primi. Avea gradul de comandor? plin, 
iar uniforma albă îi strălucea de curăţenie, ca şi biroul. g 

- lată-l pe domnul comandor Armytage, spuse Critchley. Il privi calm 
pe ofiţerul mai mare în grad. Comandorul bazei este plecat la Keppel 
Harbour, iar amiralul pare-se că se afla într-o inspecţie prin ţară. 

Ainslie sesiză unda vagă de sarcasm din tonul lui Critchley. Dar 
şeful de stat major al bazei le strânse mâinile şi-i pofti să ia loc. După 
care li se adresă: 

- Scuzaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi. Ştiţi cum e. Am o grămadă 
de treburi. 

- Treburi de război, domnule comandor? întrebă Critchley cu o voce 
suavă. g 

- Mă rog. da. Intr-un fel. Şi apoi, ştiţi, se apropie şi regatele. Sunt 
foarte importante pentru menţinerea moralului trupei, nu-i aşa? 

Luă o mapă din pânză de Manila şi o aşeză pe platoul cu hârtii care 
urmau a fi expediate. Apoi rosti, adresându-li-se: 

- Mister absolut. Mă refer la misiunea dumneavoastră. Amiralul e de 
părere că domnii din Whitehall se avântă prea departe, când ar avea 
destule altele de făcut. 

- Aşa să fie? întrebă Ainslie. 

Critchley interveni grăbit: 

- Cred că domnul căpitan-comandor Ainslie e mai în măsură decât 
mine să vă pună în temă. In fond şi-a făcut o profesie din genul acesta 
de misiuni. 
> Corespunzător gradului de căpitan de rangul | din marină română (echivalent 
gradului de colonel din armata terestră. (n. red. el.) 


Sprâncenele comandorului se îmbinară într-o încruntare. 

- Ştiu bine de ce sunteţi aici. Doar nu-s prost! Apoi, stăpânindu-se 
cu efort, îşi îndreptă privirea spre Ainslie. Ei, povestiţi-mi. 

Ainslie îşi roti ochii prin birou, luând aminte la curăţenie, la 
atemporala ordine a lucrurilor. 

- Domnule comandor, la începutul războiului, noi şi Franţa aveam 
cele mai grozave flote din lume. După căderea Franţei, a devenit 
imperios ca toate navele ei care nu se alăturaseră flotei noastre sau 
forţelor francezilor liberi de sub comanda lui de Gaulle?, sau care 
refuzaseră să se interneze în porturi neutre să fie scoase din acţiune. 

Pe măsură ce vorbea, Ainslie dădea frâu liber propriilor lui 
sentimente. „Trebuie să fi fost foarte dureros pentru cel care luase 
asemenea decizie”, îşi spunea el. Navele grele ale Marinei Regale 
Britanice au fost forţate de împrejurări să tragă în foştii lor aliaţi şi să 
le scufunde navele din bazele apărate de la Oran şi Dakar şi din alte 
locuri de ancoraj din afara Franţei ocupate. Numeroase vase bine 
utilate au fost astfel scufundate sau serios avariate şi o sumedenie de 
oameni ucişi. Oameni care luptaseră cot la cot cu englezii împotriva 
inamicului comun, împărtăşeau acum soarta germanilor sau a 
italienilor. Va trebui să se scurgă multă vreme până când această 
amărăciune să poată fi uitată, ca să nu mai spunem iertată. 

Dar dacă aceste nave ar fi căzut în mâinile inamicului, soarta 
războiului ar fi fost de mult pecetluită. Capitala Angliei, cu căile de 
aprovizionare blocate, cu forţele armate slăbite din cauza, lipsei de 
combustibil şi de materiale de război, ar fi avut acelaşi destin ca 
Parisul sau Varşovia. 

Ainslie se auzi declarând: 

- Mi-am petrecut ultimii ani numai pe submarine, 

- Îţi cunosc dosarul, domnule comandor, îi răspunse Armytage pe 
un ton tăios. 

Dar când ochii lui Ainslie poposiră asupră-i, îşi înghiţi vorbele. 

- Marina franceză, continuă Ainslie, a construit un submarin de tip 
foarte avansat, pe care l-a numit Surcouf, ceva în genul vechiului 
nostru tip M, dar mult mai complex şi mai reuşit. Am fost odată la 
bordul lui, când a vizitat Anglia. Un gigant, cu o turelă binată?, ca 
aceea a unui crucişător şi înzestrat cu propriul său hidroavion de 
cercetare. Construit în 1931, timp de trei ani a fost considerat cel mai 
mare submarin din lume. 

Ainslie îşi lăsă privirile pe faţa şefului de stat major, simţindu-i 
stinghereala, fiind conştient, în acelaşi timp, de atenţia absorbită a lui 


3 Charles de Gaulle - 22.11.1890-+09.11.1970; general şi politician francez. Din 1940 
a fost şeful guvernului francez în exil la Londra. A fost preşedinte al Franţei în 
perioada 1958+1965. (n. red. el.) 

*Turelă dotată cu două ţevi (n. red. el.) 


Critchley. 

- După aceea, însă, a urmat submarinul Soufriere, tot de tipul 
Surcouf, dar îmbunătăţit şi de deplasament mai mare, peste patru mii 
de tone sub apă. 

Ainslie făcu o pauză, gândindu-se la Soufrière, toate planurile şi 
ideile lui înceţoşate clarificându-i-se deodată, de parcă le-ar fi privit 
printr-un vizor prismatic. 

Comandorul se foi în scaun. 

- Da, desigur. 

„Desigur!“ Ainslie continuă calm: 

- Două tunuri de 203 mm, extrem de puternice şi cu tragere rapidă, 
plus zece tuburi lanstorpile, hidroavion propriu şi o rază de acţiune de 
douăsprezece mii de mile. Dacă i s-ar da drumul, ar face 
harcea-parcea din toate căile noastre de acces peste ocean, începând 
din India şi până la Capul Bunei Speranţe. Ar fi nevoie de o flotă 
întreagă - flotă de care noi nu dispunem - pentru a-l urmări şi lichida. 

Urmă o pauză, în care, în afară de bâzâitul molcom al 
ventilatoarelor şi de ecoul comenzilor lătrate în depărtare, nimic nu 
tulbura tăcerea. 

- La căderea Franţei, Soufrière se afla în Madagascar, interveni 
Critchley. Apoi, când simţămintele francezilor s-au împărţit între de 
Gaulle şi neputinţa lui Pétain? la Vichy$, submarinul s-a îndreptat spre 
Indochina, la baza lor din Saigon. Ştim că s-a aflat acolo până aproape 
de ziua când japonezii au înaintat şi au ocupat întreaga colonie. Se 
spune că nava ar fi fost avariată fie de japonezi, fie în urma unui 
sabotaj sau a unui accident, nu se ştie. Cel puţin pentru moment. Dar 
noi am primit instrucţiuni să capturăm submarinul înainte de a cădea 
în mâinile inamicului, sau înainte ca propriul lui echipaj să hotărască 
a-l preda în schimbul cine ştie cărei recompense. Patriotismul nu este 
monopolul britanicilor. Marina franceză are şi ea codul ei de onoare. 

Comandorul Armytage privi la ceas. 

- Nu reuşesc să văd necesitatea unei asemenea acţiuni. Dacă 
submarinul s-ar întoarce împotriva noastră, l-am putea bombarda. Cu 
condiţia de a-l descoperi la timp, desigur, adăugă el, punând la 
îndoială propria-i sugestie. 

Critchley scoase o nouă ţigară şi o cercetă. 

- Submarinul Soufriere trebuie capturat, domnule comandor. Noi 
credem că japonezii îşi vor continua expansiunea în Marea Chinei şi în 
Pacific şi atâta timp cât americanii nu vor intra în război de partea 
noastră, nimic nu-i va opri. S-ar putea să ajungă chiar până aici, 
adăugă el, privind cu tâlc la harta prinsă pe zidul din spatele biroului. 

- Ei, astea-s aiureli, răspunse comandorul, care părea să-şi fi venit 
în fire. E posibil ca dumneavoastră să fiţi foarte bine informaţi în 
legătură cu submarinul dispărut şi cu toate escapadele astea de capă 


şi spadă, dar, daţi-mi voie să vă spun, că nu ştiţi mare lucru în 
legătură cu liniile de apărare de aici şi din Malaya. 

Critchley îl măsură cu răceală: 

- Să sperăm, domnule comandor, că nici japonezii nu ştiu. 

Degetele comandorului băteau darabana în lemnul biroului. 

- Incă nu m-aţi convins. 

Critchley se ridică brusc în picioare. 

- Din fericire, nu avem de ales, nu-i aşa, domnule comandor? 

- Ce naiba vrei să spui? Doar pentru că... 

Ainslie făcu un pas înainte, fără să-şi fi dat măcar seama că se 
ridicase de pe scaun. 

- Căpitanul-comandor Critchley vrea să spună că hotărârea a şi fost 
luată, domnule comandor. De către Amiralitate, de către Consiliul de 
Miniştri, evident cu deplina aprobare a primului ministru. Nimeni nu 
are intenţia de a-i tulbura din nou pe francezi, dar nici să-i vedem pe 
nemți luându-şi dejunul la Claridge nu ne convine. 

Şeful de stat major al bazei roşi: 

- Imi dau seama foarte bine că pe timp de război unii ofiţeri 
avansează în grad mult mai repede decât ar fi normal. Şi, în aceeaşi 
măsură, ştiu că alţii îşi supraestimează importanţa. 

Ainslie înălţă din umeri. 

- Eu nu fac decât să mă supun ordinelor, domnule comandor. Dacă 
Soufrière cade pe mâini vrăjmaşe, din indiferent ce motive, eu unul o 
să mă îmbarc pe un alt submarin. Ceea ce pentru mine ar însemna un 
noroc, adăugă el. plimbându-şi privirea prin încăpere. 

Comandorul îşi feri ochii în lături: 

- O să fac tot ce-o să pot. 

Critchley strivi mucul ţigării şi-şi scutură un rest de scrum de pe 
costumul mototolit. N 

- Bine, domnule comandor. Începem de mâine. Poate că până 
atunci se întoarce şi domnul amiral. Părea că nu ia în seamă furia 
comandorului. 

leşiră din birou şi Critchley spuse: 

- Pentru început, nu-i rău, Bob. Cred că cel mai indicat acum ar fi o 
baie bună şi o băutură zdravănă. Se uită după automobilul militar. 
Ne-au cazat pe un iaht rechiziţionat. Ce lux! Pe de altă parte, asta o să 
ne împiedice să ne aducem aminte că, pe undeva, se poartă un 
război. 

Mai târziu, pe când cei doi ofiţeri stăteau pe un mol”, pârlindu-şi 
feţele în dogoarea după-amiezii, Critchley spuse: 

- Comandorul Armytage are probabil dreptate. „Desigur”. E posibil 
ca Soufriere să fi fost trecut definitiv în rezervă şi pus la conservare. 
Poate că unii dintre membrii echipajului au gândit, ca şi noi, că o navă 
franceză nu-i va putea ajuta vreodată pe friţi. 


Ainslie dădu din cap, privind la şalupa care venea să-i ia, tăindu-şi 
drum printre navele de luptă ancorate şi împroşcând un nor de stropi 
fini. Dincolo de navele care năduşeau sub tendele întinse şi 
pavilioanele moleşite, se desluşea creasta malaieză, de un verde 
aburit, licărind peste apele strâmtorii Johore. Ainslie se gândi la 
cuvintele adresate de Critchley lui Armytage, cuvinte rostite, probabil, 
mai mult din înciudare. Dar dacă japonezii ar declara război, ce 
contrapondere ar putea arunca Anglia în balanţă? Dacă Critchley 
vedea, într-adevăr, just lucrurile, iar Armytage se amăgea singur, 
atunci nu era greu să ţi-i închipui pe japonezi mişunând pe acea 
îngustă fâşie de apă stătută. Liniile de apărare ale insulei Singapore 
erau faimoase şi demne de respect. Tot aşa fusese însă şi linia 
Maginot! 

Oftă: 

- Dar dacă Soufriere n-a fost trecut în rezervă, atunci problema e de 
acută actualitate. 

Critchley întoarse capul şi-i studie profilul: privirea calmă, mica 
reţea de riduri fine în colţul ochilor, mărturie a veghii, a pândei 
împotriva inamicului. 

„De-ar mai fi în marină câţiva ca Ainslie, atunci ar fi loc şi pentru 
optimism”, îşi spuse el. 

x 
x x 


lahtul rechiziţionat trebuie să fi fost o ambarcaţie frumoasă la 
vremea ei, gândi Ainslie. In ciuda faptului că îl despuiaseră de multe 
din dovezile de rafinament ale fostului său proprietar, păstra încă un 
aer elegant şi grațios, începând cu etrava” efilată şi galionul ei şi 
terminând cu coşul galben şi gros. Pe când îşi făcuse stagiul de tânăr 
sublocotenent pe un distrugător, Ainslie întâlnise multe iahturi de 
asemenea tip - ba poate chiar şi pe acesta -în zilele paşnice ale 
serviciului său în flota mediteraneană. Malta. Neapole. Pireu. Nopți 
îmbietoare, muzică, fete cu umeri bronzaţi şi priviri cutezătoare 
aruncate tinerilor ofiţeri. Altă lume, apusă probabil pe vecie. 

Numele iniţial al iahtului fusese Lady Jane şi în salonul spaţios exista 
o placă şi un însemn al constructorului. Acum iahtul era botezat 
Tender to Terror II, după denumirea bazei navale din Singapore. 

A doua zi după sosirea lui Ainslie, căldura se menţinu la fel de 
zăpuşitoare, dar la bordul vechiului iaht, ancorat la distanţă de navele 
de luptă şi de ambarcaţiile portului, era ceva mai răcoare, iar serviciul 
impecabil oferit de doi chinezi, ordonanţe de careu, sporea parcă 
irealitatea situaţiei şi senzaţia de totală detaşare. 

In vreme ce Critchley coborâse pe țărm pentru una din misiunile lui 
secrete, Ainslie parcursese un teanc de corespondenţă, instrucţiuni şi 
ordine supuse atenţiei sale. Pe când studia şi aduna detaliile uriaşei 


expediţii de capturare, constată că putea da uitării atitudinea 
obstrucţionistă a şefului de stat major al bazei. Aceasta se datora, 
poate, faptului că tot ce fusese incertitudine se spulberase acum în 
bună măsură, sau poate că, aşa cum bănuia, îl ajutaseră noaptea de 
somn bun şi micul dejun tihnit, cum nu mai avusese parte de multă 
vreme încoace. 

Secretul acţiunii lor era de o importanţă vitală. A păstra secretul 
unei acţiuni, când fiecare om al siguranţei colaborează în acest scop, 
este una. Dar a ascunde întregul echipaj al expediției de capturare a 
masivului Soufriere era cu totul altceva. „Mare bătaie de cap pentru 
Critchley şi colegii lui“, gândi Ainslie. 

Cunoştea pe cei mai mulţi dintre oamenii care aveau să-l 
însoţească, ba pe unii dintre ei chiar foarte bine. Ca, de pildă, pe John 
Quinton, care-i fusese ofiţer secund pe Tigress şi, care ar fi meritat să 
aibă acum comanda unei nave. Era un australian cu o atitudine 
colţoasă, dar vesel şi neconformist faţă de camarazii săi britanici. 
Spunea adeseori: „Dacă am fi avut asemenea submarine în marina 
noastră, nu m-aş fi aflat acum aici“. Trecuseră împreună prin multe 
situaţii critice. Ainslie spera că omul rămăsese acelaşi şi că nu-l va 
amări faptul de a-i fi din nou primul ofiţer la bord. 

Il cunoştea şi pe şeful mecanic, locotenentul Andrew Halliday. 
Serviseră împreună pe un alt submarin, la izbucnirea războiului. 

Mai erau şi alţi cunoscuţi: Bill Gosling, timonierul; Dugald Menzies, 
maistrul semnalizator; şi un servant la torpile, pe nume Sawle, care 
lucrase ca ordonanţă la careu pe Tigress şi care, acum, în actuala 
misiune, se oferise voluntar, fără să întrebe măcar ce îndatoriri îi 
reveneau. 

Pe ceilalţi Ainslie îi întâlnise la H.M.S.' Dolphin, baza de submarine 
din Hampshire. Urma să fie într-adevăr un echipaj amestecat, 
incluzând patru ofiţeri francezi liberi, dintre care doi serviseră pe 
Surcouf, predecesorul lui Soufrière. Aceştia din urmă erau de 
nepreţuit. 

La Amiralitate, chiar înainte de a pleca spre Singapore, Ainslie 
avusese o întrevedere finală cu şeful operaţiilor navale. 

Căutând să-i risipească îndoielile, acesta îi spusese pe un ton vesel: 

- Oricum, chiar dacă nu iese nimic din treaba asta, va fi fost o 
experienţă utilă. 

„Utilă cui?“ se întrebase Ainslie. 

Auzind zgomotul unei bărci cu motor, se ridică în picioare şi se 
îndreptă spre un hublou din alamă lustruită, îl văzu pe Critchley sub o 
înfăţişare curioasă, în şort şi cămaşă albă, urmat de alţi doi ofiţeri, 
urcând scara la bord. Primul dintre ei îi era necunoscut, dar cel de al 
doilea, cu două trese aurii pe epoleţi, era John Quinton. 

Ainslie se îndepărtă de hublou şi-şi roti privirea prin salon, 


examinându-şi propriile sentimente. Faptul că Quinton fusese adus 
aici nu putea să însemne decât un singur lucru. Că operaţia mergea 
înainte. 

Critchley intră grăbit, tamponându-şi faţa. Azvârlindu-şi şapca pe un 
scaun, exclamă: 

- Simt nevoia să beau ceva! 

- La ora asta? întrebă Ainslie zâmbind. 

Apoi se întoarse, către masivul locotenent australian, care înainta 
pe covorul uzat, şi-i strânse mina cu putere. 

- Hello, John. Mă bucur că te văd. 

Pe cât era Ainslie de blond, pe atât era Quinton de tuciuriu. Avea 
ochi căprui adânc înfundaţi în orbite şi o piele atât de arămie încât îţi 
evoca un corsar din Antile. Deşi nu trecuse de douăzeci şi şapte de 
ani, arăta mai vârstnic decât comandantul său. 

Lăsă privirea să-i lunece pe epoleţii noi ai lui Ainslie şi-i spuse: 

- Vă felicit, domnule comandor. Le-aţi meritat. Apoi. Intorcându-se 
către Critchley, adăugă: Aş lua şi eu o bere, dacă aveţi una la 
îndemână. 

Ainslie îl privi îngândurat. Quinton părea să nu se fi schimbat, cu 
excepţia acelui „domnule comandor”. 

Critchley îl prezentă pe celălalt ofiţer, căpitanul-comandor Melrose, 
şeful serviciului de operaţii al bazei. 

Pe urmă, în timp ce unul dintre băieţii chinezi se agita aducând 
pahare şi, din fericire, gheaţă. Critchley anunţă cu glas calm: 

- L-am găsit, Bob. 

Făcu semn băiatului, care ieşi din încăpere la fel de tăcut precum 
intrase, apoi desfăşură pe masă o hartă. 

- Aici. La vreo trei sute de mile distanţă, la nord-est de această 
masă. Degetul i se opri pe linia frântă a unor insule risipite, de toate 
formele şi mărimile, aproximativ la vreo două sute de mile de coasta 
Borneo. Critchley continuă cu acelaşi glas potolit: 

- Aici, în insula Datuk Besar, care face parte din arhipelag, dar se 
află sub control francez. Există un guvernator localnic, dar execută 
numai ce-i spun francezii. Sau, cel puţin, aşa obişnuia. 

Ainslie nu se lăsă amăgit de calmul lui Critchley. Ştia bine că în 
realitate freamătă de emoție. Poate că în mintea lui operaţia Soufrière 
prinsese viaţă. Părea foarte probabil. 

Quinton zise: 

- Privind de aici, s-ar părea că japonezii se află la aceeaşi distanţă 
de insulă ca şi noi. Interesant! adăugă, frecându-şi bărbia tuciurie. 

Şeful operaţiilor îi aruncă o privire curioasă şi spuse: 

- Agenţii noştri au dat, întâmplător, peste asemenea informaţie. Nici 
măcar forţele aeriene n-au reuşit să descopere submarinul în zborurile 
lor de recunoaştere. La Datuk Besar e un soi de lagună, nu prea largă, 


dar foarte adâncă. Exact locul potrivit ca să piteşti lighioana. 

Ainslie se uită la Quinton. „Lighioana”. lIncepuseră să-l 
personalizeze. 

- Nu prea văd vreo şansă de a-l lua prin surprindere, spuse Quinton. 
La asemenea distanţă! Clătină din cap: Bănuiesc că va trebui să 
forţăm intrarea trăgând cu tunurile. 

Melrose zâmbi: 

- Agenţii noştri se află exact acolo în sud, în Java, sau, mai exact, în 
Surabaja. Şi au descoperit că cineva închiriase un cargobot vechi care 
să facă o traversare la Datuk Besar. La o cercetare mai atentă s-a 
constatat că era încărcat până la bocaporţi cu butoaie cu motorină. 
Ceea ce denotă nesăbuinţă din partea cuiva. Intr-o insulă atât de 
mică, nici o persoană sănătoasă la minte n-ar fi avut ce face cu 
asemenea cantitate de combustibil. Pe de altă parte însă, faptul 
denotă şi urgenţă. Altminteri vasul ar fi făcut un drum mai ocolit, 
pentru a nu da naştere la suspiciuni. 

Pe faţă i se aşternu un zâmbet larg, de satisfacţie pentru 
perspicacitatea lui şi a celor din departamentul său. 

- Şi hârbul ăsta înaintează acum în marea Javei, continuă el. 

Ainslie îi aruncă o privire lui Critchley. 

- E în ordine? 

- Cu un dram de noroc, răspunse Critchley, încuviinţând din cap, îl 
prindem în plasă fără măcar să chiţăie şi după aceea va fi treaba ta, 
Bob, urmă el, încruntându-se. 

Quinton îşi întinse braţele în lături: 

- Aşa cum scria în cartea de bucate a mamei mele: „Mai întâi 
prindeţi peştele”. 

Melrose interveni: 

- Cargoul a plecat din Surabaja acum două zile. Tocmai ni s-a 
confirmat prin radiotelegrafie. La viteza lui de, să spunem, şase 
noduri, cam în cinci zile ne va deveni accesibil. 

Cum partea care-i revenea se terminase, ofiţerul îşi înălţă paharul: 

- Noroc! 

Ainslie aproape că şi vedea cum se petrecuseră lucrurile. O 
paragină de cargobot, ducându-şi zilele de azi pe mâine, cu orice 
transport se nimerea. Străduindu-se din răsputeri să evite războiul, 
dar neputând să se împotrivească ispitei. Fapt care-cu puţin 
noroc - îi va conduce pe ei la ascunzătoarea submarinului francez. 
Melrose vorbise despre urgenţă. Poate că şi la urechea comandantului 
francez ajunseseră unele veşti; poate că se aştepta ca japonezii să 
curețe de inamici această ultimă măruntă frântură de imperiu, cu 
Soufriere ancorat în apele sale. 

Din investigaţiile şi instructajul făcut, Ainslie cunoştea atât de multe 
despre Soufrière, încât îşi amintea până şi numele comandantului 


francez: „Capitaine de fregate” Michel Poulain. Un ofiţer destoinic, din 
câte se ştia şi, în nici un caz, trădător. Dar, mai înainte de toate, un 
om al mării care n-ar fi acceptat să-şi distrugă nava sau să o predea 
fără protest unei forţe străine. Dacă ar fi dorit acest lucru, ar fi 
acţionat până acum. 

- Bob, eu voi cobori pe țărm, spuse Critchley. Tu pune lucrurile la 
punct. Pentru mai multă siguranţă, mâine ar trebui adunaţi şi ceilalţi 
membri ai echipajului. Amiralul a fost informat şi ne va acorda şi 
sprijinul său. 

Ainslie zâmbi acru. Simpla menționare a faptului că Winston 
Churchill se interesa de operaţie era de natură să influenţeze şi spirite 
mai înalte decât cel al amiralului. 

Când Melrose şi Critchley plecară. Quinton spuse: 

- Mă bucur că treaba a pornit. Incepuse să mă calce pe nervi. Apoi 
întrebă cu un rânjet: Refacem vechea firmă, da? 

Ainslie turnă două pahare de whisky. Băutură părea să fie din plin. 

- Îţi mulţumesc pentru cuvintele astea. Ridică ochii spre Quinton. Ai 
avut parte de un tratament nedrept şi n-aş vrea să gândeşti că, din 
motive egoiste, am împiedicat să ţi se încredinţeze o comandă. 

Quinton îşi întinse picioarele şi-şi înălţă privirile în tavan. 

- Adevărul este că nu te-ai fi descurcat fără mine, nu-i aşa? întrebă 
râzând. 

Ainslie se destinse: 

- Aşa e. 

Quinton redeveni serios, spunându-i: 

- Mă întreb ce-o mai fi făcând bătrâna Tigress. După ultima 
ciocăneală de grenade antisubmarin pe care a încasat-o, presupun că 
biata de ea a avut nevoie de mai mult de o lună de refacere. 

Rămaseră amândoi tăcuţi. Ainslie se gândea adeseori la Tigress. Un 
nou echipaj, un ofiţer la prima lui comandă. Era prea mult. Fuseseră 
foarte uniţi cei de pe Tigress. Şi suferiseră numeroase atacuri, şi din 
aer şi de pe mare, în timp ce se luptau să împiedice vasele de 
aprovizionare inamice să răzbată spre Africa de Nord. 

Exista o puzderie de glume de cabaret în legătură cu lipsa de vlagă 
a italienilor când era vorba de luptă, dar nimeni n-a mai avut chef de 
râs când grenadele antisubmarin italiene au bubuit pe lângă coca 
navei Tigress. 

- Cred c-o să mă duc şi eu să-mi iau rămas bun de la uscat. O să 
petrec o noapte de pomină, zise Quinton. Apoi chicoti: lţi poţi închipui 
mutrele umflaţilor şi scrobiţilor ălora de la club dacă le-aş recita 
câteva versuri din „Eschimosul Nell“? 

- Nici o şansă, John. Stai în banca ta. Acţiunea de acum trebuie 
acoperită cu pătura secretului. 

- Vorbele nesocotite se plătesc cu vieţi omeneşti, ştiu bine, oftă 


Quinton. 

Inălţă un alt pahar şi dădu din cap a încuviinţare: 

- Fiţi atente, măruntaie, că vă mai trimit un potop! 

Ainslie se uită la el. Era una din expresiile favorite ale lui Quinton. 
Nimic nu se schimbase. 

La sfârşitul săptămânii, ofiţerul cu operaţiile le dădu de veste, aşa 
cum se angajase, că totul era gata. 

Noaptea în care Ainslie şi echipa sa părăsiră Singapore era 
desăvârşită: o noapte fără lună, neagră ca smoala şi liniştită. Aşa cum 
se exprimase comandantul distrugătorului care urma să transporte 
echipajul de priză până la locul de întâlnire: 

- Dacă am pierde o noapte ca asta, mi-aş pune capul sub secure. 

Ainslie încercă o senzaţie ciudată văzându-şi oamenii grăbindu-se 
să urce pe schela!! distrugătorului, asemenea unor fugari, pentru a fi 
îndrumați apoi, cu maximum de viteză, sub punte. 

Critchley venise să-i conducă. Cu câteva minute înainte de plecare, 
rosti cu simplitate: 

- Bob, să nu-ţi asumi riscuri mai mari decât e necesar. Ai făcut până 
acum cât zece oameni la un loc. Aş fi dorit din toată inima să fi putut 
veni cu voi. Dar va trebui să stau, aici, aşteptându-vă rapoartele. 

Un sublocotenent se desprinse din întuneric. 

- Când sunteţi dumneavoastră gata, suntem şi noi. 

Critchley atinse braţul lui Ainslie: 

- Probabil că la bordul distrugătorului oamenii au aflat unele veşti. 
Părea cam stânjenit. Doresc ca tu să le afli de la mine, continuă el. 

- Ce veşti? 

- Vechea ta comandă, nava Tigress. S-a isprăvit cu ea. Tocmai am 
auzit şi eu la cartierul general. A fost bombardată în timp ce se 
întorcea la bază. Nici un supravieţuitor. 

Ainslie îşi întoarse faţa. Era unul dintre lucrurile care se întâmplau 
zilnic. Nici măcar nu cunoscuse pe cineva din noul echipaj al navei şi, 
totuşi... Să aibă intr-adevăr submarinele o personalitate? 

- iți mulţumesc. Imi pare bine că am aflat de la dumneata. Era o 
navă bună. : 

Işi putea da seama cum se petrecuseră lucrurile. In timp ce se 
întorcea la bază, cu oamenii de veghe relaxaţi după patrulare, 
probabil prima lor misiune mai serioasă. Şi atunci, deodată, din senin, 
fără nici un avertisment, fără nici o şansă. Nedându-şi seama ce 
spune, adăugă: 

- O să-mi lipsească! 

Apoi, cu o privire rapidă către luminile bazei, urcă pe schela 
distrugătorului. 

Sub punte îl întâlni pe Quinton şi înţelese că şi el aflase. 

- Ai auzit? 


Australianul dădu încet din cap. 

- Lucrul ăsta face ca misiunea de acum să fie şi mai importantă, 
Bob. Dădu din nou din cap. Aşa e. 

Distrugătorul se desprinse de chei, ca o fantomă cenuşie, elicele 
pulverizând bezna într-o spumă albă. O oră mai târziu era ieşit în 
strâmtoare, îndreptându-se spre est, către locul de întâlnire. 

Ainslie stătea pe puntea de comandă!” şi privea ţărmul care se 
mistuia în întunericul compact. Zarurile fuseseră aruncate. 
Vânătoarea începuse. 


2 
ECHIPA 


Locotenentul mecanic Andrew Halliday şedea într-un colţ al 
careului distrugătorului şi se uita la ofiţerii din jur. Se străduia să nu 
fie atent la bubuitul elicelor şi la uruitul constant al ventilatoarelor, 
evitând să calculeze şi să ia seama la viteza cu care înaintau. Lucrul 
acesta îl făcea să se simtă şi mai detaşat, un simplu pasager. 

In faţa lui, rezemat de o măsuţă, cu o expresie de încruntată 
încordare pe chip, se afla locotenentul David Forster care, dacă 
operaţia avea să se încheie cu succes, urma să fie ofiţerul cu 
navigația pe submarin. Un produs tipic de Dartmouth, îşi spuse 
Halliday. Intotdeauna gata să strecoare o observaţie hazlie la 
momentul potrivit şi aproape totdeauna văzând just lucrurile. 

Halliday îşi privi mâinile. | se odihneau pe genunchi, asemenea unor 
extensii ale creierului: uneltele lui. Degete viguroase, ciolănoase şi 
câteva cicatrici ca amintire a meşteşugului său. 

Nu-i plăcea operaţia la care pornise, dar îşi păstra îndoielile pentru 
sine. Nu era o misiune pe placul lui. Lumea maşinilor era lumea căreia 
îi aparţinea, cu ele era obişnuit şi totodată se deprinsese ca oamenii 
să se bizuie pe el. Spre deosebire de jovialul Forster, Halliday se 
căţărase anevoie pe scara ierarhică. Scoţian prin naştere, avea 
actualmente domiciliul la Londra, la zece minute distanţă de Podul 
Turnului. Acum se gândea la comandant, la Robert Ainslie, şi la felul în 
care se întâlniseră prima oară în restrânsul cerc de elită al 
submariniştilor. Halliday fusese şef al compartimentului maşinilor şi 
artificier pe micul submarin de tip S denumit Seami;st, comandat de 
Ainslie, pe atunci locotenent. 

Patrulau pe Marea Nordului, evitând, prin fente, bombardierele în 
picaj şi hidroavioanele, navele de supraveghere şi vânătoarele de 
submarine, dibuindu-şi drumul, în timp ce războiul exploda de-a lungul 
Europei şi în Scandinavia, zdrobind orice stavilă. 

A fost o încercare dură, pe parcursul căreia s-a dovedit necesar să 
reînveţe lecţiile primite în timp de pace, să rescrie regulile şi apoi să 
le încalce. S-au descurcat bine, mai bine decât multe alte nave care 
nu s-au mai întors din zonele de patrulare. Se învățase să lucreze în 
strânsă colaborare cu Ainslie, comandantul şi şeful mecanic făcând un 
singur tot. Halliday recunoştea că este o persoană retrasă, 
nesociabilă, şi că sentimentele lui pentru Ainslie avuseseră un temei 


mai curând profesional decât personal. Asta până în acea zi de 
pomină când se aflaseră lângă coasta Norvegiei. În ciuda căldurii 
umede, lipicioase, din strâmtul careu al distrugătorului, Halliday 
simţea şi acum, când îşi aducea aminte, un fior rece de-a lungul şirei 
spinării. 

Se aflau de zile întregi pe mare, aşteptând şi sperând într-un prilej 
de a ataca un crucişător german care fusese reperat prin apropiere, 
unde bombardase un oraş norvegian. Crucişătorul nu se arătase, în 
schimb apăruseră două distrugătoare. Câteva zile se jucaseră de-a 
şoarecele şi pisica rotindu-se şi răsucindu-se în gura unui fiord, pentru 
a se feri de un aparent nesfârşit bombardament cu grenade 
antisubmarin. Universul lor, închis ermetic şi năduşit de picurii de 
condens, părea să fi înnebunit. Lămpile se făceau ţăndări, corpul 
navei se cutremura sub bubuitul exploziilor care amenințau, fiecare în 
parte, să o găurească şi să o crape ca pe o cutie de sardele. Uneori 
întâmpinau mari greutăţi ca să menţină nava la adâncimea potrivită, 
alteori submarinul părea sa-şi fi ieşit din minţi, când plonja în vreo 
revărsare de apă dulce din marele fiord. 

Până la urmă, distrugătoarele au renunţat şi au plecat. Tiptil, 
Seamist a ieşit la suprafaţă, ca să-şi lingă rănile şi să-şi întoarcă botul 
spre casă. 

Şi după toate acele nesfârşite mile de mare, după toate ceasurile 
acelea de manevre şi de schimbări de drum, s-au izbit de o mină în 
derivă. Un mic submarin şi o mină cât un vârf de ac faţă de 
imensitatea mării, au tras unul către celălalt. Halliday nu-şi putea 
aminti mai mult. Urcase pe puntea de comandă, prin chioşc, ca să 
raporteze comandantului situaţia infiltraţiilor. Poziţia navei ar fi trebuit 
considerată ca fiind asigurată. Pe parcursul ultimelor câteva mile, 
intrase cu mult în interiorul razei de acţiune a acoperirii aeriene. Îşi 
amintea vag că se căţărase prin chioşc şi că simţise şuvoiul de aer 
proaspăt pe care-l absorbeau motoarele diesel prin tambuchi”. 
Marinarii de veghe, nebărbieriţi, înfofoliţi până la sprâncene, 
cercetând cu binoclul marea cenuşie. Ainslie întorcându-se spre 
tambuchi, ca să-i răspundă la salut, chiar în clipa când un marinar de 
veghe urla „Mină, drept în prova!*!“ Apoi bubuitura, durerea 
insuportabilă în timpane când s-a prăbuşit de pe scară. Nava intrând 
în plonjon, oamenii răcnind, strigăte înăbuşite de năvala apei reci ca 
gheaţa. 

Pe urmă, după multă, multă vreme, revenindu-şi în simţiri, pe 
jumătate sufocat de sare şi de petrol, şi dându-şi brusc seama că 
Ainslie îl susţinea în mijlocul valurilor furioase. Erau şapte 


13 Deschidere pentru comunicare sub puntea principală sau între punți, dispunând de 
o ramă cu prag şi capac etanş cu zăvor. (n. red. el.) 
14 Partea de dinainte a unei nave; botul navei. (n. red. el.) 


supraviețuitori, toţi respirând anevoie şi blestemând, încercând să se 
ajute unul pe celălalt, dar cedând sub încleştarea apei îngheţate. 

Halliday ar fi vrut să se lase pradă morţii, daR glasul lui Ainslie îi 
refuză până şi această eliberare. 

In cele din urmă, după un timp care i s-a părut a fi lung cât o sută 
de ani, i-a descoperit o şalupă de salvare aparţinând forţelor aeriene. 
Rămăseseră doi ofiţeri şi doi marinari. Restul muriseră. 

După aceea, sentimentele lui Halliday faţă de Ainslie au fost tot ce 
poate fi mai apropiat de dragoste. 

Când Ainslie a căpătat tresa subţire, prin înaintare în grad, şi a 
primit comanda submarinului Tigress, Halliday a cerut să plece cu el. 
Ainslie i-a răspuns cu acel zâmbet liniştit, grav, pe care i-l cunoştea 
atât de bine: 

- Nu, domnule şef mecanic. Data viitoare când vei veni cu mine, 
vreau să văd nişte trese aurii pe mâneca dumitale. 

Ainslie ştia prea bine că, în acel submarin mai mare, Halliday ar fi 
trebuit să servească sub ordinele unui şef mecanic. Era omul care se 
gândea întotdeauna la asemenea lucruri. 

Halliday îşi privi din nou mâinile. Mă rog, acum avea două trese, iar 
Ainslie fusese şi el avansat mai curând decât ar fi fost normal. Zâmbi 
încruntat. Două plante pe care sera le-a forţat să crească prea rapid. 

Se gândi la Soufriere. Va însemna o variaţie să lucreze cu ofiţeri 
francezi. Dar nu cumva să încurce lucrurile, că atunci or să aibă de-a 
face cu el! 

David Forster, ofiţerul cu navigația, îşi închise carnetul de note şi se 
lăsă pe spătarul scaunului. Avea douăzeci şi şase de ani şi întreaga 
încredere în sine a unui tânăr călit de război. Forster simţise că 
Halliday îl măsoară, dar se feri să arate că era conştient de acest 
lucru. Căci, în pofida obişnuitului său aer de optimism nepăsător, 
Forster era îngrijorat. Aparent, şi cu condiţia să nu facă un pas greşit, 
lumea era a lui. Provenea dintr-o respectată familie de navigatori, cu 
un arbore genealogic care-şi ramifica rădăcinile până la /nvincibile 
Armada. Era fiul cel mai mare şi moştenitor al unei importante 
proprietăţi în Susex; pe deasupra, câştigase Crucea pentru Merite 
Deosebite ca urmare a vitejiei în luptă. 

Numirea sa în funcţia de ofiţer cu navigația i se părea a fi ultimul 
pas spre comanda unei nave. După aceea, va renunţa la submarine 
şi-şi va folosi experienţa şi marea impetuozitate pe care ţi-o dă viaţa 
în adâncuri pentru a găsi ceva mai bun. Forster se pricepea să-şi facă 
planuri şi să-şi aranjeze treburile în folosul lui. O comandă bună, ceva 
care să-i ofere mai multe prilejuri de a se evidenția şi, cu puţin noroc, 
să-i dea şi mai mult răgaz, Era un sportiv desăvârşit, atât pe terenul 
de rugby, cât şi la vânătoare. 

Dar avea şi un cusur, o slăbiciune care aruncase acum umbra unui 


nor pe faţa lui senină. Mai presus de orice, Forster era amator de 
femei frumoase. Ca şi pe terenul de sport, şi cu femeile mergea cât 
putea de departe, apoi se descotorosea de ele, mulţumit să le 
stivuiască în amintire, ca pe nişte trofee. 

La baza de submarine din Hampshire, în timp ce se antrenaseră 
pentru operaţia actuală, fără mare speranţă că vor trece intr-adevăr la 
fapte, Forster o întâlnise pe Daphne. O cunoscuse din vedere de mai 
bine de un an, fiind soţia unui ofiţer de submarin. Legătura dintre ei 
începuse după o petrecere, unde poate că băuseră prea mult. La 
vreme de război sari peste etape, perspectiva morţii îţi oferă o 
justificare aproape pentru orice acţiune. 

Forster nu avusese până atunci legături cu vreo femeie măritată. Nu 
pentru că ar fi nutrit cine ştie ce scrupule, ci pur şi simplu pentru că 
nu i se ivise prilejul. De astă dată, însă, avea senzaţia că parcă 
renăscuse, îşi pierduse minţile într-o frenezie de dragoste atât de 
primitivă, încât nici lui nu-i venea să creadă. Doamne, dacă s-ar fi 
menţinut la legăturile lui anterioare? Sau, măcar, dacă soţul lui 
Daphne s-ar fi aflat la bază şi nu în Marea Mediterană. 

Oricum, însă, Forster ştia bine că Daphne nu minte. Şi când îi 
mărturisise, doar cu câteva ore înainte de a fi plecat la Singapore, că 
e însărcinată, rămăsese înmărmurit. Nici nu se simţise în stare să-i 
spună că pleacă. Ordinele secrete nu lăsau nimic la voia întâmplării. 
Dar poate că, în acele momente, încă mai spera ca operaţia să fie 
contramandată, să nu fie decât o falsă alarmă. In timp de război, 
asemenea lucruri constituie un fapt obişnuit. 

Asculta duduitul maşinilor, foşnetul apei de-a lungul carenei 
distrugătorului. Era o realitate. lar Daphne se afla acolo, bolnavă de 
îngrijorare. Ar putea comite şi un gest necugetat. Inghiţi în sec, 
întrebându-se dacă, de fapt, se gândea la ea sau la el. Poate că 
misiunea se va sfârşi curând. Mai era încă destul timp. şi frecă bărbia 
cu deznădejde. Ei şi? Problema tot nu putea fi soluţionată. 

Se uită la Halliday, care părea cufundat în gânduri. Asta n-ar fi avut 
niciodată astfel de necazuri. Apucături aşezate, nevestica acasă, 
împletind şaluri pentru marinari. Fotografia lui tăticu' pe consola 
căminului. 

Forster se ridică în picioare, simțind că i se face rău. „Dumnezeule!“ 

Halliday, văzându-l că pleacă, se destinse în scaun. Nu mai era 
mult. Maşinile acelea fine şi motoarele electrice se găseau la locul lor, 
aşteptându-i să vină, pe el şi pe ajutorul mecanic, sublocotenentul 
Arthur Deacon. Zâmbi cu gravitate. Şi pe ofiţerii francezi, desigur. 

Ceva mai departe, în careul maiştrilor şi subofiţerilor, Bill Gosling, 
vechi timonier de submarin, răsuflă uşurat când se auzi la interfon 
semnalul care chema echipajul la posturile de luptă. Nu era un claxon 
strident, din acelea care-ţi opresc mintea în loc, ci doar o potolită 


chemare la datorie. Dacă ar fi fost în Oceanul Atlantic, pe căile de 
acces spre Anglia, oamenii ar fi trebuit să fie ceva mai însufleţiţi, îşi 
spuse Gosling, înfuriat. 

Prietenul şi partenerul lui de băutură, cartnicul Dugald Menzies, 
maistru semnalizator, se uită la el şi spuse: 

- Ce bine c-am scăpat de ăştia! Acum avem noi mai mult loc. 

Timonierul rânji. Era un bărbat voinic, cu înfăţişare oţelită şi, 
tendinţă spre îngrăşare, părând mai bătrân decât era în realitate. 
Intrase în marină ca băieţandru. Marina era viaţa lui, raţiunea lui de a 
fi. 

Răspunse: 

- Probabil că şi ei ar spune la fel de noi, Jock. 

- Parcă nici n-am fi în război, nu-i aşa, Bill? Vreau să spun aici, prin 
părţile astea. Crezi că japonezii or să intre împotriva noastră? 

Gosling înălţă din umeri. 

- Ştiu eu? Poate c-or să rămână pe dinafară, ca yankeii. Ca să vadă 
cine câştigă. Lucrul părea să-l amuze. Am fost odată în Japonia, 
continuă el. Au o puzderie de femei mărunţele. 

Maistrul semnalizator aşteptă ca prietenul lui să-şi dezvolte ideea, 
dar acesta se opri. Bietul Bill Gosling era cam depăşit, gândi el cu 
îngrijorare. Cel mai bun timonier de pe submarine, ăsta era un lucru 
ştiut. Dar tare i-ar mai fi priit o navă de suprafaţă sau o slujbuliţă pe 
uscat, să înmâneze foi de permisie şi cartele de raţionalizare 
marinarilor ageamii. 

Il întrebă: 

- Te-ai gândit vreodată să ceri să fii mutat pe uscat? 

Gosling dăduse pe gât două păhărele de rom şi i se cam lipeau ochii 
de somn. Dar întrebarea întâmplătoare îi atinse o anumită coardă. 

- Eu? Să fiu stâlp de baracă pe țărm? Când s-o întâmpla una ca 
asta, înseamnă că s-a zis cu mine. 

Dar adevărul era că se gândise. Fusese pe submarine de pe când 
era simplu marinar. O treabă istovitoare şi, apoi, erai întruna muncit 
de gândul că ceva ar putea să nu meargă bine, chiar şi la vreme de 
pace. Cum s-a întâmplat cu sărmanul Thetis care s-a dus la fund, cu 
echipaj cu tot, în timp ce făcea probe la mică distanţă de coastă. O 
singură greşeală, nu era nevoie de mai mult. Şi atunci de ce se 
înscrisese voluntar în operaţia Soufrière ? 

Bob Ainslie, comandantul. li oferise posibilitatea să rămână pe uscat 
şi să aştepte până s-o ivi o treabă mai liniştită. Zâmbi. Asta semăna 
cu Ainslie. Un băiat dintre cei mai buni. Fuseseră fericiţi împreună pe 
Tigress. Şi acum Tigress zăcea pe fundul mării. Să-şi fi pierdut cineva 
capul în ultimul moment? O manetă împinsă în loc să fi fost trasă, o 
purjă deschisă în loc să fi fost închisă? Oamenii aflaţi sub focul 
armelor reacţionează întotdeauna altfel decât te-ai aştepta. Işi cobori 


privirea pe panglica nou-nouţă a medaliei pentru Merite Deosebite, 
prinsă pe pieptul lui. Ainslie se îngrijise să-i fie acordată. Chiar de-ar 
crăpa ofiţerul de la recrutări, el tot nu l-ar părăsi pe Ainslie. Mai cu 
seamă acum. 

Apoi se lăsă furat de somn, iar corpul greoi i se legăna în tangajul 
navei. In ritm cu perdelele ce mascau cuşetele suprapuse, unde 
trăgeau un pui de somn alţi membri ai echipei de priză. 

Pretutindeni pe navă se întâmpla cam acelaşi lucru, în timp ce 
echipajul distrugătorului se afla la posturile de luptă, parcurgând 
ultimele mile ce-i despărţeau de locul de întâlnire, membrii echipei de 
priză, adunată în taină, scriau acasă sau visau la perspectivele 
succesului. Marea majoritate a noului echipaj se afla la bord, dar o 
parte, ca de pildă pilotul din rezerva de voluntari a marinei, care urma 
să preia hidroavionul de pe Soufrière, bucătarul şi câţiva marinari, 
rămăseseră încă în Singapore, aşteptând desfăşurarea evenimentelor, 

Pe puntea de comandă a distrugătorului, Ainslie stătea lângă 
comandant şi privea marea care-şi schimba culorile pe măsură ce o 
pânză joasă de ceaţă se aduna, ieşindu-le în întâmpinare. Sus, pe 
puntea deschisă, Ainslie încerca bizara senzaţie că ar fi despuiat. Se 
învățase prea mult cu submarinele, îşi spuse în sinea lui. Dar războiul 
părea foarte departe şi în faţa ochilor nu avea decât botul navei. 

Comandantul distrugătorului se întoarse spre el, şi-i spuse: 

- Ofiţerul cu navigația m-a anunţat că în două ore ajungem din 
urmă vasul. Oamenii mei ştiu ce au de făcut. De îndată ce bătrânul 
cargou emite fie şi un singur semnal morse, îi tragem o lovitură de tun 
în faţa provei, ca avertisment. Făcu câţiva paşi pe grătarele bine 
bricuite şi privi în jos, spre puntea de fier a navei, unde o barcă cu 
motor atârna la gruie, în afara bordului, pregătită de lansare. Oamenii 
mei au montat o mitralieră în barcă. Totul e în ordine. 

Ainslie îşi puse ochelarii negri. 

- In regulă, 

„Asta îşi închipuie că suntem cu toţii scrântiţi, săriţi de pe linie, îşi 
spuse el. Sau gândeşte că misiunea ar fi trebuit să-i fie încredinţată lui 
şi nu unei bande de neciopliţi din Anglia.” 

Auzi paşi pe punte şi ştiu că e Quinton. Australianul i se adresă: 

- Mi-am făcut rondul. Băieţii par a fi în formă bună. Bănuiesc că se 
bucură să intre în acţiune. 

- Vrei să revedem lucrurile, John? 

Quinton clătină din cap: 

- Cred că dacă mai încerc o dată să-mi amintesc, am să uit totul. 
Zâmbi. Întâi urcăm la bord, zise el, numărând pe vârfurile degetelor. 
Echipajul va fi probabil alcătuit din băştinaşi, aşa încât îi expediem pe 
toţi dedesubt, sub pază. Sus, pe puntea de comandă, îi spunem 
comandantului că ştim totul şi-i dăm ordin să meargă înainte. 


Ainslie dădu din cap. Sub pavăza ochelarilor negri, numai buzele îi 
trădau expresia feţei. 

- Dacă ne face greutăţi, tragem în el. 

Ce simplu suna! Şi, totuşi, nu era atât de ciudat dacă stăteai să te 
gândeşti la Norvegia şi la Olanda, la Grecia şi la Creta. Nu era absolut 
deloc ciudat. 

- Restul oamenilor va veni îndată după noi, aşa încât distrugătorul 
poate ieşi în grabă în larg, adăugă Ainslie. 

- Restul va veni după „noi“? Dumneavoastră veţi face parte din 
acest rest. Glasul lui Quinton părea îngrijorat. Aşa ne-am înţeles. 

Ainslie îl bătu pe umăr, simțind forţa australianului. 

- Uite ce-i, John, dacă eu încurc lucrurile, e vina mea. Dar dacă ai 
face-o tu, nu mi-aş ierta-o niciodată. Vreau să te văd la comanda unei 
nave, înţelegi? Se îndreptă apoi spre scara punţii de comandă. Mă duc 
să aţipesc pentru vreun ceas. 

Comandantul distrugătorului traversă grătarele, îndreptându-se 
spre cabina de comandă. 

- Asta-i un tip care nu-şi face probleme, zise el. 

- Da, e dat naibii, încuviinţă Quinton. 

- Până nu se termină totul, eu unul n-aş fi în stare să dorm ca 
lumea. 

Quinton zâmbi în sinea lui. „Nici comandantul meu nu e în stare, 
probabil. Va fi o ispravă, nu glumă, îşi spuse el. Şi se gândeşte şi la 
noi şi la el. Dar mai ai multe de învăţat, băiete“. Cu glas tare replică 
însă: 

- Are multă experienţă. Şi observând că în ochii celuilalt se aspreşte 
privirea, adăugă calm: Domnule comandant. 

Exact două ore mai târziu, Ainslie fu chemat pe punte. Se zărea 
vaporul urmărit. Etapa a doua era pe cale să înceapă, 

Ainslie salută din cap pe comandantul distrugătorului şi, îşi potrivi 
binoclul. La început avu impresia că vechiul cargobot era vopsit în 
roşu aprins şi portocaliu, dar pe măsură ce apărea mai clar în obiectiv, 
cu carena învăluită în ceaţă, îşi dădu seama că, de la prova la pupa”. 
vasul era acoperit de rugină şi de pete mari de miniu de plumb. 

Era, într-adevăr, o vechitură, iar peste siaj! plutea nemişcată o dâră 
lungă de fum negru. 

Distrugătorul părea să prindă viaţă pe măsură ce ordinele răsunau 
sacadat prin portavoce ca un ropot de pietricele. 

- Maistru semnalizator, transmite: „Suntem o navă britanică. Opriţi 
imediat maşinile! Nu folosiţi telegrafia fără fir!“ 

Ainslie continua să-şi ţină binoclul la ochi, ascultând zăngănitul 
obturatorului lămpii de semnalizare şi zgomotul de paşi agitaţi pe 
grătarul punţii de comandă. 

Cu greu putea desluşi numele cargoului pe pupa rotundă, deasupra 


etamboului!”: Ka/istra. Dacă vasul ăsta ar fi făcut vreodată parte 
dintr-un convoi, viteza lui redusă şi dâra de fum gros i-ar fi dat mult 
de furcă comandantului escortei, îşi zise el. 

Deodată deveni rigid. Pe puntea de comandă a vasului Ka/istra se 
ivise cineva. 

- Nu transmite, domnule comandant, spuse cu repeziciune un 
gradat. 

La care un altul îi răspunse cu voioşie: 

- Aşa cum arată, cred că nici n-are cu ce să transmită. 

Apoi se auzi glasul comandantului: 

- Linişte pe puntea de comandă! 

Ainslie se uită la el compătimitor. Se temea să nu strice lucrurile. O 
mulţime de oameni, unii de mare importanţă erau antrenați în această 
acţiune. O dovedeau acurateţea rapoartelor serviciului de informaţii şi 
punctualitatea cu care întâlniseră acest antic cargobot. 

- Se opreşte, rosti Ainslie şi se răsuci pe călcâie, simțind că cineva îi 
fixa o vestă de salvare. Il văzu pe Forster; şi el purta o vestă şi un 
pistol. li spuse: 

- N-aveţi nimic împotrivă, domnule comandant? Pentru orice 
eventualitate... g 

Ainslie încuviinţă zâmbind. li plăcea Forster, în ciuda impulsurilor lui 
energice. Işi făcea bine treaba, până la a-şi aminti să-l ajute pe ofiţerul 
cu artileria să distribuie şi arme albe. 

Quinton se găsea probabil jos, cu primul grup care avea să iniţieze 
abordarea, fiecare dintre oameni fiind cu nervii încordaţi, fierbând de 
nerăbdare să pornească. 

Două dintre tunurile distrugătorului fuseseră orientate la tribord*, 
urmărind cargobotul de parcă-i adulmecau urmele. Sub puntea de 
comandă până şi glasurile se mențineau în şoaptă. 

- Amândouă încet înainte! Comandantul distrugătorului străbătea 
puntea în lung şi în lat. Fiţi gata să lăsaţi barca la apă! 

Oamenii începuseră să se caţere în barcă. In timp ce o voce 
răguşită răcnea: 

- Pregătiţi-vă de filat?! lar când comandantul făcu semn din mână, 
continuă: Filaţi palancurile?! 

Ainslie dădu din cap către omologul său şi-i spuse, ducându-şi mina 
la chipiu: 

- Mulţumesc pentru transport. Cobor. 

Părea să se fi scurs doar câteva secunde până când se îngrămădi 
alături de ceilalţi în barca cu motor, care sălta pe valurile mărunte, 
îndreptându-se spre vasul nemişcat. Işi scoase chipiul şi-l lăsă pe 
punte. La privirea mirată a lui Quinton, îl lămuri: 

- Dacă vor vedea o şapcă cu frunze aurii venind spre ei, îşi vor da 
seama că e vorba de altceva decât de un control de rutină. Şi dacă li 


se năzare, ne-ar putea da serios de furcă. Şi n-ar fi prea plăcut ca 
distrugătorul să deschidă focul cu noi căţăraţi la jumătatea 
bordajului?!. 

Câţiva dintre marinarii înarmaţi de lângă el chicotiră, ca şi când ar fi 
fost vorba de o glumă bună. 

Ainslie privi spre corpul ponosit al vasului Ka/istra, conturându-se în 
faţa lor, şi se minună cum mai puteau oamenii să râdă şi să 
glumească în asemenea momente. 

O scară de pilot improvizată din parâmă” fusese coborâtă, iar 
Quinton anunţă: A 

- Eu urc primul, domnule comandant. Întâlnind privirea fermă a lui 
Ainslie, adăugă: De data asta. Apoi, apucând scara, strigă: Sawle, adu 
chipiul comandantului. Să nu uităm cine suntem! 

În barcă răsunară din nou râsete, iar Ainslie mulţumi în gând sorții 
care-i reunise din nou pe el şi pe Quinton. 

In timp ce echipa de abordaj se căţăra acum peste copastia 
cargoului şi un marinar javanez, cu o mutră speriată, le arăta cu 
degetul spre puntea de comandă ca să le indice drumul, barca se 
întoarse ca să aducă şi restul echipajului. Lucrurile ar fi mers mult mai 
rapid dacă distrugătorul ar fi acostat la cargou, chiar dacă această 
manevră i-ar fi scrijelit vopseaua  bordajului- dar pentru 
eventualitatea că s-ar fi aflat vreun observator nevăzut în apropiere, 
manevra adoptată părea mai firească. 

Ainslie privi marea. Era de un albastru luminos. Ca mătasea. Altă zi 
de arşiţă. 

Sawle, torpilor şi ex-ordonanţă la careu, veni în grabă lângă Ainslie 
şi-i întinse chipiul cu un soi de reverență, în timp ce Quinton se repezi 
la scara comenzii şi de acolo în cabina de timonerie. 

- Taman ca-n vremurile bune, domnule comandant, spuse Sawle. 

„Departe de aşa ceva“, gândi Ainslie. 

Intră după Quinton în timonerie, observând, dintr-o privire, 
dezordinea de acolo, vopseaua scorojită, timonierul zdrenţăros, pe 
jumătate gol, părând şi mai patetic în faţa marinarilor lui cu arma în 
mână. 

Comandantul cargobotului era olandez, probabil corcit, şi la fel de 
murdar ca şi vasul. 

Ainslie îşi scoase pipa şi o umplu cu mare încetineală, câştigând 
astfel timp pentru el şi dând oamenilor răgaz să acopere posturile 
vitale de pe punte şi din sala maşinilor. A 

- Domnule comandant, am ordin să iau acest vas sub control. In 
baza împuternicirii pe care o deţin, vom continua drumul cu acest vas 
până la... 

Urmărea faţa comandantului, felul în care gura îi atârna pe 
jumătate deschisă, Bietul nenorocit! Părea tare speriat. 


- „„până la destinaţia sa, Datuk Besar. 

Omul începu să bâiguie: 

- Eu om sărac, domn’ Kapitein. Eu nu ştiu nimic de război. 

Quinton îi răspunse calm: 

- Olanda e invadată. Oricum, vechilor ei colonii le este interzis să 
ajute inamicul. 

Se auziră noi paşi pe scara punţii de comandă şi cartnicul Voysey, al 
doilea timonier, strigă: 

- Am găsit, domnule comandant. Motorină destulă pentru o întreagă 
afurisită de flotă! 

Comandantul vasului îşi lăsă bărbia în piept. 

- Eu fac numai ce mi se spune, domn' Kapitein. 

Ainslie îşi aprinse pipa. 

- Bun. Atunci o să ne înţelegem foarte bine, 

Aruncă o privire spre distrugător. Barca se întorcea, de astă dată 
remorcând baleniera, încărcată la rândul ei cu oameni şi arme. 

- Semnalizează lui Arielle că totul se desfăşoară bine, 

Quinton îl privi o clipă: 

- Arielle? Nici nu i-am văzut măcar numele. 

Ainslie îşi îndreptă binoclul asupra celor două bărci. 

Halliday făcea parte din noul grup. „Cu atât mai bine, îşi spuse el. 
Altfel s-ar fi putut ca hârbul ăsta nici să nu mai ajungă vreodată până 
la Datuk Besar.“ 

O jumătate de oră mai târziu, în timp ce lampa de semnalizare 
clipea ca un ochi de diamant, distrugătorul viră brusc, 

- Arielle ne  semnalizează: „Succes la vânătoare!”, domnule 
comandant, spuse cartnicul Menzies. Apoi privi eu evident dezgust la 
puntea de comandă murdară, exclamând: Ah, ce cocină! 

Ainslie zâmbi. 

- Mulţumesc pentru mesaj. Sper că nu va trebui să suporţi cocina 
asta prea multă vreme, 

Forster se afla în micuța cabină a hărților, cu braţele întinse pe o 
hartă pătată. 

- Noroc că am ajuns la timp, domnule comandant, împunse cu 
distanţierul un punct de pe hartă. Măscăriciul ăsta şi-a trasat drumul 
drept prin recife. 

Ainslie privi în cabina de comandă în timp ce telegraful începu să 
ţăcăne, iar râşniţa hodorogită pornise să macine iar marea. Da, pentru 
Forster, pentru cei mai mulţi dintre ei era o glumă. Se obişnuiseră să 
vadă durerea şi suferinţa, se oţeliseră împotriva lor. 

Se uită la comandantul Ka/istrei care stătea lângă timonă?. 
Doborât, încă un balast aruncat peste bord, plătind preţul războiului. 


Pentru el nu era o glumă. 
x 


x * 


Ainslie se simţi scuturat de umăr şi deschise ochii într-o clipă. 

- Se luminează de zi, domnule comandant. 

Era Forster, arătând surprinzător de treaz. 

Ainslie se ridică din scaunul de pai ponosit care fusese adus pentru 
el pe puntea de comandă a cargoului şi-şi întinse mădularele. Apoi se 
îndreptă spre tribord şi scrută zarea. Cerul se lumina văzând cu ochii 
şi, la muchia orizontului, se ivi o strălucire aurie. Nu avea să mai 
dureze mult. Căscă şi-şi întinse braţele în lături, comparând în gând 
decorul jigărit, improvizat, care-l înconjura, cu obişnuita lui lume 
automată. 

Quinton se ivi din întuneric, ca o fantomă. 

- Domnule comandant, am chemat restul echipajului, iar pe 
băştinaşi i-am trimis jos. Şi i-am spus şefului mecanic să nu-i scape 
din ochi pe cei din sala maşinilor. 

Ainslie se îndreptă spre balustradă şi o strânse cu ambele mâini, 
trăgând adânc în piept câteva guri de aer proaspăt. 

- Comandantul continuă să susţină că nu există nici un semnal de 
recunoaştere pentru livrarea încărcăturii. Nu ştiu dacă pot sau nu să 
mă încred în el. Intrăm direct în lagună şi ancorăm, se pare că astea-s 
instrucţiunile. Şi acolo urmează să capturăm submarinul. Dacă 
localnicii nu ne vor sprijini, va trebui să-i lămuresc asupra avantajelor 
de care s-ar bucura ajutându-ne. Şovăi o clipă, apoi continuă: în cel 
mai rău caz va trebui să distrugem submarinul. 

Quinton îl urmărea cu o atenţie concentrată. 

- Şi dacă-i găsim acolo pe japonezi? 

- Nu prea-i de crezut, John. Dar dacă sunt acolo, va trebui să stăm 
de vorbă cu ei. In fond, deocamdată, nu suntem în război. 
Deocamdată. 

O săgeată de lumină străpunse orizontul şi apoi se împrăştie pe cer 
ca un lichid auriu. Într-un punct, linia luminoasă era ştirbită de o 
umbră, o bucată de uscat lungă, cocoşată. 

- lată, domnule comandant. Mica noastră insulă. Picată la ţanc, 
spuse Forster. 

- Cheamă-l pe ofiţerul cu artileria. | se păru că-l aude pe Quinton 
mormăind şi adăugă: Rolul lui e foarte important, John. 

Rămaseră tăcuţi, urmărind cum se contura pământul în strălucirea 
caldă a soarelui, ca o balenă care iese la suprafaţă. 

Ainslie ştia că Quinton nu-l prea înghiţea pe ofiţerul cu artileria, 
ceea ce de altfel se întâmpla aproape cu toţi ceilalţi, locotenentul 
Peter Farrant fusese ambarcat pe submarine de la începutul carierei 
sale, dar mai târziu fusese transferat, la cerere, pe uscat. Era genul 
caracteristic de ofiţer cu artileria, rigid şi competent, produs tipic al 
şcolii de pe insula Whale, dar la bordul unui submarin se detaşa ca un 


cactus într-o grădină de trandafiri. 

Ainslie îşi spunea, însă, că nu era nevoie ca Farrant să fie popular; 
era suficient să fie priceput. 

Chiar la bordul celui mai mare submarin, munca ofițerului cu 
artileria era limitată. | se cerea de obicei să execute şi sarcini anexe, 
de la serviciul de cart până la conducerea echipei de abordaj la bordul 
vaselor comerciale cu aspect dubios. Tunul de pe Tigress, de pildă, 
fusese de calibru mic, de 101 mm; masiva turelă binată de pe 
Soufriere era puţin diferită de aceea a unui crucişător greu, cu care 
Farrant ar fi fost mai familiarizat. 

Ofiţerul urcă pe puntea de comandă cu pistolul la şold şi chipiul tras 
pe ochi, de parcă ar fi fost plină zi. Era înalt şi slab, cu o faţă îngustă; 
rareori zâmbea. 

- M-aţi chemat, domnule comandant? 

- Da. Ţi-ai pregătit oamenii? 

Farrant îl privi cu ochii adumbriţi de chipiu. 

- Da, domnule comandant. Răspunsul suna ca un „Bineînţeles”. 
Două mitraliere Bren, restul cu automate. 

Lumina se lăţea pe cerul zorilor, presărat, ici-colo, cu scame de nori 
pufoşi, care reflectau întunecimea densă a mării. Era un loc potrivit 
pentru completarea unor reparaţii nepretenţioase, îşi spuse Ainslie. 
Intr-o jumătate de oră, sosirea lentă a Ka/istrei va fi reperată şi 
raportată. 

- E posibil ca francezii să fi pregătit nişte încărcături de sabordare??. 

Aşteptă un comentariu din partea lui Farrant, a cărui viaţă, în fond, 
ar fi fost primejduită într-un asemenea caz. 

Când îl văzu că nu spune nimic, Ainslie adăugă: 

- Foloseşte-ţi propria judecată, dar nu vreau să se tragă inutil. 

- Am înţeles, domnule comandant. Gura lui Farrant se deschidea şi 
se închidea cu precizia unui trăgaci. Atâta tot, domnule comandant? 

- Da. Du-te la oamenii dumitale. 

Se uită peste Quinton şi Forster în cabina de comandă. Era ciudat să 
vezi marinari englezi la posturile ocupate până atunci de băştinaşi. 
Gosling, timonierul, se afla la timonă, cu pântecele rezemat de 
butucul de alamă al acesteia. Menzies, maistrul semnalizator, sta în 
bordul opus, privind insula printr-un telescop. Pe teuga neîngrijită, 
de-a lungul parapetului şi îndărătul vinciului, apăreau acum, în lumina 
tot mai clară, o serie de mogâldeţe ghemuite sau îngenuncheate. 

Bătrânul cargobot nu era un vas cu care să fi fost ei obişnuiţi, dar, 
chiar şi în sălbăticiunea Oceanului Atlantic, mulţi marinari britanici se 
acomodau cu vase care de mult ar fi trebuit zvârlite la bazinul de fier 
vechi. 

- Pe partea de sud a locului de ancorare este un sat, domnule 
comandant, spuse Forster. Dar pe hartă apar doua semne care ar 


putea să aibă vreo semnificaţie. 

- Mulţumesc. 

Ainslie ascultă zgomotul de vânturătoare al elicei şi încercă să se 
pună în pielea comandantului francez. Dacă ar fi căzut nu Franţa, ci 
Anglia, şi el s-ar fi aflat într-un submarin avariat, pe insuliţa asta 
inutilă, şi-ar fi sabordat oare nava şi şi-ar fi abandonat echipajul, 
lăsându-l expus unei capturi? 

Se scutură furios. N-avea rost să-şi pună astfel de întrebări. Nici un 
rost. 

Senzaţia de izolare şi de irealitate a războiului, de care reuşise să se 
elibereze în ultimele ore, îi revenea şi mai pregnant acum, pe cele 
câteva mile pe care le avea de parcurs. Trecură pe lângă o linie de 
recife, unde apa arăta ca marea într-o pictură japoneză, şi se 
îndreptară spre câteva bărci de pescari, cu pânze ca nişte lilieci, 
încremenite deasupra propriilor imagini reflectate în apă. 

Soarele se înălţase, dezvăluind limpede vasul şi insula şi 
încleştându-i în gheara lui dogoritoare pe oamenii pitiţi în 
ascunzişurile lor. 

Ainslie îşi îndreptă binoclul spre intrarea lagunei şi-l auzi pe Forster 
spunând: 

- Cârma stânga, zece grade. Cârma zero. Drept aşa. 

Urmă mormăitul de repetare a ordinului din partea lui Gosling în 
timp ce manevra cârma. 

Intrarea nu putea fi încă desluşită. Promontoriile povârnite erau atât 
de apropiate unul de celălalt, încât se părea că vasul se îndreaptă 
spre o plajă. 

Se vedeau acum mai multe ambarcaţii, foarte mici, afectate 
pescuitului local sau altor îndeletniciri cu care-şi câştigau băştinaşii 
existenţa. 

Se auzi fluieratul unei portavoce şi apoi glasul lui Menzies: 

- Veghea de la mărul catargului raportează că sunt mai multe bărci 
legate de-a curmezişul intrării, domnule comandant. 

Quinton îşi trase încet răsuflarea. 

- Acum ştim. Ne aşteaptă, dar îşi iau măsuri de precauţie. 

Ainslie se îndreptă spre portavocea de la sala maşinilor şi suflă în 
ea. In orice alt moment, ar fi fost comic să ţi-l închipui pe Halliday 
acolo jos, în străvechea sală a maşinilor cu un singur ax. Era mai 
obişnuit cu mii de cai putere şi cu tot ce ţinea de conducerea unui 
submarin modern. 

- Şef mecanic? Aici e comandantul. 

- Da, domnule comandant. Sus e totul în ordine? 

- S-ar putea ca peste vreo treizeci de minute să cam avem bătaie 
de cap. Intrarea este blocată de bărci. S-ar putea să fie nevoie de 
toată viteza. Maximum de viteză. Fără să mai ţii seama de 


indicatoarele de presiune. 

II auzi pe Halliday chicotind sec, în timp ce răspundea: 

- Toată viteza. Bine, domnule comandant. Cam opt noduri şi chiar şi 
la atât s-ar putea să sară căldările în aer. 

- Destul de bine. 

Ainslie închise portavocea şi ridică din nou binoclul la ochi. 

- Secund, pune câţiva oameni la prova. Dezbracă-i ca să arate ca 
nişte derbedei de pe chei. Vreau să dăm impresia că ancorăm. 

In timp ce Quinton se grăbea să execute ordinul, Ainslie i se adresă 
lui Voysey, al doilea timonier: 

- Cartnic, transmite ordinul: ancora babord” să fie pregătită pentru 
ancorare. 

În următoarele câteva minute avură loc pregătiri însufleţite, în timp 
ce se ridica presiunea la cabestan? şi ancora era coborâtă din nara ei, 
cu un scârţâit de protest al lanţului. Din când în când, la ruliul vasului, 
se izbea de bordaj cu un bubuit ca de ciocan uriaş pe un butoi metalic 
cu motorină. 

Gosling observă cu asprime: 

- Incă o lovitură zdravănă şi o să între cârligul în blestemata aia de 
prova. 

Ainslie luă pe loc o hotărâre. O privire rapidă la ceas şi una către 
insulă. 

- Încet înainte! Capul drept pe intrare, timonier! 

Telegraful?” dădu un clinchet şi, Gosling îşi apăsă şi mai tare 
pântecul de timonă, în timp ce privea prin geam spre intrarea lagunei 
şi mica barieră de bărci. 

Ainslie cobori grăbit, soarele arzându-i umerii ca vâlvătaia dintr-un 
cuptor deschis. Străbătu puntea încinsă şi apoi urcă scara de fier care 
ducea spre gabia?’ de deasupra bigilor??. 

Marinarul Calver, ochitor la tun, era acum de veghe. Quinton îl 
alesese. Pe Tigress fusese unul dintre cei mai buni oameni. Până şi 
ochii lui, ca două bucăţi de sticlă pală, îţi dădeau senzaţia de pândă 
neobişnuită. 

- Hei, Calver, dă-mi binoclul tău. 

Era un binoclu mare, greu. Un trofeu cules de Calver de pe o vedetă 
torpiloare italiană capturată. Ainslie potrivi binoclul pe bordura gabiei 
şi studie intrarea în radă. Văzu bărcile, la fel de mici ca şi cele de la 
țărm, iar în două dintre ele desluşi oameni în picioare, urmărind 
apropierea vasului. 

- Nu arată prea grozav, domnule comandant. 

Ainslie îşi înfrână dezamăgirea. La început refuzase să creadă că 
acţiunea putea fi dusă la capăt. Şi acum, când se afla chiar în pragul 
ei, totul părea irosit, o mare înşelăciune. Mânuia cu grijă binoclul, 
ştiind că în curând va fi solicitat să coboare pe punte. Un pâlc de 


colibe apăru în raza vizuală, satul pomenit de Forster, precum şi nişte 
copaci răzleţi şi alte bărci la un debarcader. Nu existau bărci trase pe 
plajă, semn sigur că apa în lagună era adâncă. 

Dar, pe de altă parte, nu vedea nici urmă de submarin, sau de ceva 
asemănător. Să fi intrat submarinul în imersiune în timpul zilei? 
Inlătură pe dată ideea. Harta şi cele două rapoarte ale serviciului de 
informaţii dovedeau cu prisosinţă că fundul era stâncos. Coca?’ 
submarinului o fi fost ea dură, dar nu îndeajuns pentru aşa ceva. 

Apoi, deodată, îşi reţinu respiraţia. Lângă dană se vedea o 
construcţie lungă. Asemănătoare cu una din casele acelea comunale 
pe care le întâlneşti adesea în Borneo. Aici însă n-avea ce căuta. Era 
nelalocul ei. 

Depuse binoclul în mâinile lui Calver. 

- Continuă-ţi veghea. Nu şovăi să mă chemi de îndată ce zăreşti 
ceva. În timp ce punea piciorul pe scară, îi întâlni privirea luminoasă. 
Orice afurisit de lucru ai zări! 

Soarele îi pârjolea cu atâta putere creştetul şi umerii, încât de-abia 
îşi putea urmări goana gândurilor. Coborând scara se gândea la acea 
ciudată clădire lunguiaţă. Destul de firească prin alte locuri, dar mult 
prea mare pentru un avanpost mărunt ca acesta. 

Cei de pe țărm urmăreau probabil apropierea vasului Ka/istra, 
aşteptând să vadă ce are de gând. 

Ajunse pe puntea de comandă cu răsuflarea tăiată. 

- Chemaţi-l pe comandantul Ka/istrei. Imediat! 

Acesta se afla sub pază în bucătărie. Işi făcu apariţia într-o clipită, 
escortat de doi marinari. Ainslie îl înşfăca de braţ şi-l împinse spre 
geam. Simţea spaima omului şi se ura singur pentru că-i sporea 
disperarea. 

- Vezi bărcile alea? Ce aşteaptă de la noi? 

Omuleţul răspunse cu glas întretăiat: 

- Să ancoraţi, domn’ Kapitein. O să trimită pe cineva... 

- O să trimită pe dracu’, tună Ainslie. Chemaţi-l pe şeful mecanic 
prin portavoce. Pe dată! 

Veghea de la babord strigă brusc: 

- Travers?! babord, submarin ieşind la suprafaţă, domnule 
comandant! 

Glasul lui îţi dădea impresia că nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

Quinton îşi înălţă binoclul şi exclamă: 

- Ticălos viclean! Probabil că a fost tot timpul prin preajmă şi ne-a 
pândit. 

Ainslie ieşi din timonerie fără să ia seama la agitația şi subita 
îngrijorare care-l împresurau. 

Cu mişcări foarte cumpănite îşi potrivi binoclul spre puntea 
strălucitoare şi pe partea superioară a chioşcului, în timp ce 


submarinul continua să se ridice greoi la suprafaţă. 

- Şeful mecanic e la portavoce, domnule comandant, strigă Forster. 

Ainslie continuă să privească submarinul, mirându-se singur cât se 
simţea de calm. 

- Comunică-i că doresc toată viteza. Ştie el ce are de făcut. Apoi 
cobori binoclul şi i se adresă lui Quinton: Nu e Soufrière. E un 
submarin japonez. 

Pe trăsăturile tuciurii ale lui Quinton văzu strălucind subita 
înţelegere. 

- Maşina e pe drum înainte, domnule comandant, raportă Gosling. 

Când vechiul cargou începu să prindă viteză tot mai mare, până şi 
puntea de comandă porni să dârdâie, ca răspuns la eforturile lui 
Halliday. 

Ainslie se mai uită o dată la submarinul ieşit acum complet la 
suprafaţă. Siluete micuţe, albe, se foiau dinspre chioşc către tunul din 
prova, iar pavilionul cu soarele roşu răsărind flutura peste periscoape. 

- Ţine capul pe bărcile legate, timonier. Comunică ordinul mai 
departe: Pregătiţi pentru pintenare! 

După care se uită la Menzies: 

- Ce ai acolo, semnalizator? 

Menzies îşi dezveli dinţii într-un rânjet plin de mândrie. 

- Mi-am zis că s-ar putea să aveţi nevoie de el, domnule 
comandant. 

Despături un pavilion al marinei militare engleze, nou-nouţ, şi se 
uită la Ainslie cu expresia unui câine de vânătoare care aşteaptă 
comanda de aport. 

Dinspre teugă răzbi zvon de glasuri şi Ainslie îi văzu pe Farrant şi pe 
oamenii lui alergând să-şi ocupe poziţiile, cu armele pregătite. 

Era prea târziu pentru noi surprize. Apariţia submarinului japonez le 
depăşise pe toate. 

Cu aceeaşi voce egală îi spuse lui Menzies: 

- Foarte bine. Inalţă pavilionul. 

Apoi se duse spre geamul dinspre prova şi privi intrarea care părea 
să se întindă către ei ca două braţe gata să înşface cargoul. Bărcile 
continuau să stea legate, iar ocupanţii lor arătau prea înmărmuriţi de 
desfăşurarea lucrurilor ca să se mai poată clinti. 

Quinton îşi mută privirea de la pavilionul proaspăt înălţat către 
submarin şi spuse: 

- Pun mâna în foc că i-a cutremurat pe ticăloşii ăştia. 

Şi după aceea, asemenea unui imens berbec ruginit, etrava vasului 
Kalistra se năpusti asupra primelor două bărci, iar pe celelalte le zvârii 
în lături ca pe nişte lăzi goale. 

Işi făcuseră intrarea. 


3 
DOUĂ DRAPELE 


Jos, în sala maşinilor de pe Kal/istra, şocul fu resimţit cu o forţă de 
parcă vasul s-ar fi făcut bucăţi, sau s-ar fi turtit dintr-o dată. 

Pe una din pasarelele ce se bâţâia, tocită de nenumăratele picioare 
care o călcaseră de-a lungul anilor, până devenise complet netedă, 
locotenentul Auguste Lucas, cândva un experimentat ofiţer mecanic 
în marina franceză, urmărea cu atenţie concentrată scena care se 
desfăşura jos. Era un breton de vreo douăzeci şi şase de ani, cu o 
constituţie mai fragilă şi o faţă mobilă, hazoasă, total deosebită de 
expresia solemnă a lui Halliday, ca şi de cea a asistentului acestuia, 
ghemuit pe vine, sublocotenentul mecanic Arthur Deacon. Lucas nu 
numai că era francez, dar şi arăta a francez. N-ar fi putut fi nimic 
altceva. 

incă nu se obişnuise cu cele ce i se întâmplaseră: Fiorul de 
neîncredere bruscă, rece, în faţa veştii că Franţa căzuse. Primul său 
impuls fusese să se întoarcă acasă, la Nantes, pentru a se afla alături 
de părinţii şi de sora sa la intrarea nemților. Dacă în acele momente 
s-ar fi găsit într-un ancoraj francez, poate că aşa ar fi procedat, deşi 
nu ar fi putut afirma cu certitudine acest lucru. Dar se aflase într-un 
port britanic, servind pe un mic submarin costier folosit la patrulări pe 
Marea Nordului. În aceeaşi noapte coborâse pe țărm la un miting de 
masă, ceva care părea mai curând o întrunire sindicală decât una 
marinărească. Fusese jalnic. Bărbaţii căsătoriţi cerând să plece acasă, 
cei mai tineri, munciţi de incertitudini, rămaşi fără apărare în faţa 
subitei capitulări. 

Un ofiţer superior din marina militară britanică venise să le 
vorbească. Desigur că nu vorbea franţuzeşte şi zelosul său apel la 
loialitate, la „esprit de corps”*?, a fost în bună parte ratat de 
intermediul unui translator. 

Lucas s-a pomenit cu mâna în sus, fluturând-o alături de mâinile 
celorlalţi. „„Rămâneţi şi luptaţi! Fiţi solidari şi înrolaţi-vă în rândurile 
francezilor liberi ai lui de Gaulle!“ 

De atunci încolo a căutat să fie tot timpul extrem de ocupat şi îşi 
astupa urechile la poveştile despre britanicii care preluau cu forţa 
nave franceze ale căror echipaje ceruseră să renunţe la luptă. 

Acum era bucuros de hotărârea luată, deşi îşi dădea seama că îşi 


3? Spirit de echipă (fr). 


cunoştea prea puţin încă dublurile britanice. Erau atât de amestecati, 
adeseori nesiguri de ei înşişi. Oameni curajoşi, fireşte, dar păreau 
stingheriţi dacă le spuneai acest lucru; erau întotdeauna gata să-şi ia 
în râs propriile eforturi ca şi orice altceva. Dar dacă vreunul din afară 
ar fi cutezat să-i ironizeze, atunci lucrurile se schimbau. „Afurisiţii de 
străini! Ce ştiu ei“? 

Se uită în jos la sala maşinilor. Becurile neacoperite dansau 
reflectându-se într-o baltă soioasă de spumă şi apă de santină. După 
toate probabilitățile, îşi spuse el, vasul începuse să se scufunde. 

Când Halliday strigă: „Pregătiţi pentru pintenare!” privi scrutător 
prin ceața de aburi. „Cu alte cuvinte, ţineţi-vă cât puteţi de tare!“ 
gândi Lucas. 

Ridică din umeri şi făcu semn unor fochişti băştinaşi să se 
îndepărteze de maşinile care clănţăneau. „Pintenare? Poate că l-au 
descoperit pe Soufrière?” işi aminti de Ainslie, aşa cum îl văzuse 
prima oară, când acesta venise să-i cunoască pe ofiţerii francezi liberi 
ce urmau să-l asiste, în această misiune nebunească. Lucas era 
pregătit să-l deteste pe ofiţerul britanic. Dar Ainslie avea, 
probabil - gândea el-o bună intuiţie în ce priveşte oamenii. Le 
spusese: 

- Destindeţi-vă, domnilor, eu sunt scoţian. Amiralitatea nu-şi prea ia 
riscuri când e vorba de dumneavoastră! 

Acum, în faţa pericolului ca vasul Ka/istra să eşueze sfărâmat de 
bariera de bărci, Lucas uitase de Anglia cu plaiurile ei verzi, şi dârele 
de fum alb care se prelingeau sus, deasupra capului, când tinerii piloţi 
îşi susțineau duelurile zilnice. 

Fochiştii răcneau prin aburi ca nişte suflete căzute în flăcările 
iadului, dar greoiul cargou se afla încă în mişcare şi, din câte îşi dădea 
seama Lucas, nu se scufundase. 

- Veniţi pe punte! urlă Halliday. Vi s-a ordonat pas alergător! 

Când trecu pe lângă el, Halliday îl prinse de braţ, mâna lui lăsându-i 
o pată neagră pe mânecă. 

- Fii prudent! Mai târziu o să am nevoie de dumneata! 

Lucas zâmbi. Nu reuşise să-l descifreze pe Halliday. N-ar fi putut 
spune dacă acesta îl aprecia ca persoană, sau avea nevoie doar de 
experienţa lui. 

Pe punte îl întâmpină un soare orbitor şi, în timp ce fu înghiontit 
deoparte de o echipă de marinari înarmaţi care alergau, zări cu uimire 
că de-a lungul vasului se întindea uscatul. 

II văzu pe ofiţerul cu artileria, locotenentul Farrant, cu mâinile în 
şold, un picior pus teatral pe o baba”, privind uscatul şi câteva 
scânduri săltate de valuri, rămăşiţe a ceea ce trebuie să fi fost nişte 
bărci. 

Nu-i plăcea Farrant. Dar nu din cauză că era britanic. Tipi ca Farrant 


se găseau în fiecare marină. 

Ofiţerul cu artileria îl privi cu ochi reci: 

- Era şi timpul. 

Lucas îşi tamponă faţa. 

- Şi? Alţi paşi în goană, de astă dată ai secundului, care strigă: 

- Acostăm cu tribordul! 

II răsuci pe Lucas pe călcâie şi-i arătă construcţia lunguiaţă de lângă 
molul pricăjit. 

- Comandantul crede că submarinul se află acolo. 

Deodată izbucniră strigăte de spaimă pricinuite de o puternică 
zguduire a punţii. O stâncă neconsemnată pe hartă, sau o epavă, cine 
putea şti, şi, oricum, era prea târziu. 

Quinton se întoarse şi alergă îndărăt pe puntea de comandă. 

- Apropo, băieţi, avem în pupa un submarin japonez. Rosti aceste 
cuvinte şi plecă. 

Lucas îşi privi camarazii care se adunau de-a lungul parapetului şi al 
balustradei, cu feţe serioase, de pe care veselia se evaporase. Se 
uitau cu toţii spre uscat, spre sat şi spre grupurile de oameni cuprinşi 
de spaimă, care năvăleau din case. 

Fără nici un fel de avertisment, războiul, pentru care ei nu purtau 
nici o vină, se întorsese cu ferocitate împotriva lor. 

Farrant se adresă cartnicului său: 

- Acum, Osborn, vreau să conduci echipa de acoperire. Să ai la 
îndemână câteva grenade. Cunoşti instrucţiunile. 

De undeva, prin fuiorul de fum al coşului şi peste larma 
ventilatoarelor şi a motoarelor, răsună o împuşcătură. 

Farrant se uită uimit la cartnic. Pe faţa lui Osborn se aşternu aceeaşi 
expresie de uimire şi, apoi, răsuflând gâfâit, se prăbuşi în genunchi, în 
timp ce o pată mare de sânge ţâşnit din stomac se lăţea, înmuindu-i 
parcă în vopsea centironul şi armele. 

Lucas se repezi să-l ajute, dar un marinar strigă răguşit: 

- Nu mai are rost, domnule locotenent. S-a zis cu el. 

Lui Lucas aproape că nu-i venea să creadă. Un om care murise... 

Se întoarse, când Farrant i se adresă cu duritate: 

- Asta vine, cred, de la ai dumitale. Ai face mai bine să-ţi ascunzi 
gradele. S-ar putea să nu fie prea gentili cu războinicii lui de Gaulle. 

Lucas se îndepărtă, ştiind bine că dacă i-ar răspunde lui Farrant 
lucrurile s-ar înrăutăţi şi mai mult. Simţea c-ar fi putut să-l ucidă. 

Din zgâlţâitul lui punct de observaţie de pe puntea de comandă, 
Ainslie văzuse o parte din scenă şi ghicise restul. Avea să-i reproşeze 
el mai târziu lui Farrant, dar în clipa de faţă... 

- Priviţi, domnule comandant! strigă Forster ferindu-se, în timp ce 
câteva gloanţe plesniră în timonerie sau şuierară pe suprafaţa apei ca 
nişte demoni. Priviţi! 


Refuzul vasului Ka/istra de a ancora, dramatica sa intrare şi, în chip 
de supliment, apariţia submarinului japonez, îi luase pe toţi prin 
surprindere, descumpănindu-i. 

Ainslie comandă: „Cârma banda dreapta**”, iar vasul hodorogit viră 
poticnindu-se în direcţia molului. Atunci dădu pentru prima oară cu 
ochii de giganticul Soufrière. 

De sub adăpostul unei structuri de rogojini şi tulpini de bambus 
împletite, submarinul - cu balasturile şi tancurile golite pentru a 
micşora cât mai mult cu putinţă pescajul - arăta parcă şi mai uriaş în 
contrast cu spaţiul îngrădit. 

De-a lungul unuia dintre balasturi se vedea spumă şi, o clipă, Ainslie 
avu impresia că nava se mişcă, ceea ce-l făcu pe dată să chibzuiască 
cum să oprească şarja cargoului şi să-l întoarcă la timp, pentru a 
preveni ca submarinul să-i scape. Dar spuma se datora probabil unui 
generator sau unei pompe, pentru că, văzându-i parâmele date la 
mal, Ainslie ştiu că submarinul nu era în condiţia de a porni. 

Alergă spre capătul punţii de comandă. 

- Ofiţerul cu artileria! E posibil să încerce sabordarea! 

Îl văzu pe locotenent încuviinţând printr-un semn din cap, înainte de 
a comanda câtorva dintre oamenii săi să se aşeze pe teugă, lângă 
punctul de impact. 

Câteva împuşcături pârâiră în direcţia Ka/istrei, iar Menzies 
bombăni: 

- De ce naiba nu-i băgăm noi la fund? 

Ainslie îşi luă chipiul de pe rastelul cu pavilioane de semnalizare şi 
şi-l îndesă peste părul ciufulit. Apoi ieşi în plin soare, perfect vizibil 
tuturor privirilor de pe țărm şi de pe submarin; înălţă megafonul şi 
strigă: 

- Suntem Marina Regală Britanică! Am ordin să preiau de îndată 
controlul asupra navei dumneavoastră! 

De pe puntea de dedesubt îşi auzi cuvintele repetate în franceză. 
Era glasul locotenentului Cottier, tovarăşul lui Lucas. 

Ainslie simţi năduşeala şiroindu-i pe piept şi pe şira spinării în 
broboane fierbinți. Şi, totuşi, sângele îi îngheţase în vine, în 
aşteptarea înnebunitoarei lovituri. Întunericul brusc care urmează 
glonţului ce-şi atinge ţinta. Ca în cazul bietului Osborn. 

Dar în acea clipă, peste întinderea apei, răsună răspunsul, dur şi 
metalic: 

- Dacă încercaţi să abordaţi nava, o distrug! 

Ainslie îşi miji ochii. Cel puţin acceptau să discute. 

Probabil că răspunsul venise de la comandant, de la Poulain. Măsură 
distanţa ce-l despărţea de submarin, în timp ce Ka/istra înainta greoi 
spre mol. 

- Jumătate viteză înainte! 


Simţi răspunsul vasului şi avu impresia că prova plonjează uşurată. 
Mai puţin de jumătate de cablu distanţă de parcurs. 

- Aşteaptă comanda, timonier! 

Inalţă din nou megafonul. 

- Un submarin japonez se află pe punctul de a intra în lagună! Dacă 
noi ne-am retrage acum, cred că nu vă îndoiţi de soarta care v-ar 
aştepta pe dumneavoastră şi pe oamenii dumneavoastră. 

Din colţul gurii dădu comanda: 

- Vino încet la tribord, timonier! Uşurel! 

De undeva, de dedesubt, auzi un marinar tuşind şi pe altul mârâind 
nervos printre dinţi. Osborn zăcea pe locul unde căzuse, cu braţele şi 
picioarele zvârlite în lături, într-o baltă de sânge cu ochii deschişi, 
pironiţi pe un punct deasupra catargului. 

Acum totul depindea de echipajul de pe Soufrière şi de comandantul 
său. Veştile care răzbiseră din Indochina erau înspăimântătoare. Se 
vorbea de atrocitățile săvârşite de japonezi împotriva bărbaţilor, 
femeilor şi copiilor, fără deosebire. Şi soarta echipajului de pe 
submarin, dacă se va împotrivi unui atacant atât de necruţător, avea 
să fie cumplită. 

Auzi un marinar exclamând alarmat când uriaşa turelă a 
submarinului, aflată la nivelul punţii de comandă a cargoului, porni să 
se rotească în direcţia lor, cele două ţevi de tun mişcându-se până 
când prinseră în colimator corpul vasului Ka/istra. 

Ainslie fixă cu privirea tunul cel mai apropiat, fără să încerce vreo 
senzaţie anumită, dar străduindu-se să înţeleagă. Işi vedea moartea 
cu ochii. Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi trebuit să moară! Dar nu 
în felul ăsta! 

Deodată îşi dădu seama că ţeava tunului nu se mai afla în raza lui 
vizuală. Turela încetase să se mai rotească, în schimb văzu câţiva 
marinari, îmbrăcaţi în alb, căţărându-se printr-un tambuchi de 
deasupra turelei şi rămânând cu braţele atârnate de-a lungul corpului, 
într-o atitudine de descurajare ce părea aproape suferinţă fizică. 

- Ne garantaţi siguranţa vieţii? 

Ainslie ar fi vrut să măsoare distanţa care-i mai separa de ei, dar 
acum nu îndrăznea să se mai mişte. 

Il auzi pe Quinton preluând manevra. Probabil că-i ghicise, îi 
înţelesese îngrijorarea. 

- Da. Nu suntem în război cu japonezii. Dar dacă submarinul acela 
se interpune, vom fi în război cu ei. 

Quinton comandă repezit: 

- Cârma banda tribord! Stop maşina! 

Vasul începu să se întoarcă greoi spre chei. Apoi se auzi din nou 
comanda: 

- Cârma zero! 


Tensiunea devenise de nesuportat şi, pe măsură ce cargobotul 
străbătea ultima fâşie de apă, submarinul părea să-şi dilate 
dimensiunile. 

- Pe drum înapoi! 

Quinton veni în fugă lângă Ainslie, în timp ce telegraful suna 
zgomotos. Apoi, în aceeaşi clipă când Gosling zbiera: „Telegraful nu 
răspunde, domnule comandant!“, Quinton exclamă: „Dumnezeule! 
Intrăm în el!“ 

Dar Forster izbutise să ia legătura cu Halliday prin portavoce şi, 
exact la o distanţă de cinci iarzi** de partea cea mai îngustă a danei, 
Kalistra se opri tremurând din toate mădularele şi apoi, cu un suspin 
adânc, acostă la chei, făcând zob un bordei de pe mal şi dărâmând un 
morman de butoaie de petrol goale. 

Ainslie plecă grăbit de pe puntea de comandă, iar Quinton îl urmă. 
Câţiva marinari coborâseră pe chei, încercând să găsească, de-a 
lungul submarinului şi în jurul chioşcului, puncte de sprijin de care să 
se poată agăța cu mâinile, pentru a urca la bord. Alţii încercau să 
fixeze în grabă parâmele cargoului sub ploaia de înjurături şi 
ameninţări ale cartnicului Voysey. 

Când Ainslie se urcă pe o schelă îngustă - unica modalitate de 
trecere la bordul submarinului Soufrière - văzu un grup de marinari 
francezi ţinuţi sub ameninţarea pistoalelor de câţiva dintre ceilalţi 
membri ai echipajului. 

Rosti liniştit: 

- Secundule, ia-i sub supraveghere. Fără brutalitate. Vom avea 
parte de destule necazuri mai târziu. lar voi doi veniţi cu mine, 
adăugă adresându-se către Farrant şi Lucas. 

Porni între cei doi şi urcă pe puntea cenuşie a submarinului 
Soufriere. Un moment mai târziu, privea la tricolorul care flutura la 
bastonul de pe chioşc; îl salută ducându-şi mâna la chipiu. 

Un locotenent francez, cu faţa bătută de vânt şi o expresie 
încordată, îi ieşi în întâmpinare, spunându-i: 

- Pe aici, domnule. 

Apoi îi aruncă o privire întrebătoare lui Lucas şi înălţă din umeri. 
Gestul lui putea avea orice semnificaţie. 

Ainslie se întoarse să-i pună o întrebare lui Lucas, dar acesta privea 
ţintă la pavilion, eu ochii împăienjeniţi de emoție. Ţinea pumnii 
strânşi. 

Ainslie îi atinse braţul şi zări urma neagră lăsată de Halliday pe 
mânecă. 

- Lasă, Lucas, va veni ziua. Va veni ziua când te vei întoarce acasă. 

Apoi, cu un semn din cap către marinarii englezi şi francezi care îl 
măsurau din priviri, îl urmă pe locotenent prin masiva uşă etanşă şi 
intră în chioşc. 


Interiorul submarinului Soufriere arăta încă şi mai impresionant 
decât puntea, dacă aşa ceva era cu putinţă. Postul central părea de 
două ori mai mare decât oricare altul din câte văzuse Ainslie până 
atunci, iar echipamentul, cadranele şi manetele aparatului central de 
lansare a torpilelor străluceau ca noi, de parcă nava atunci fusese 
armată. Ciudat era însă numărul restrâns de oameni la bord. Câte un 
mic grup, ici şi colo, uitându-se la Ainslie şi la însoțitorii săi, ca la nişte 
făpturi picate din lună. 

Zgomotul generatoarelor şi al ventilatoarelor răzbea înăbuşit şi 
îndepărtat, sporind senzaţia că uriaşul submarin era mai curând sigilat 
decât adăpostit. 

Ofiţerul francez se opri pe un culoar, lângă o cabină ascunsă de 
draperii şi spuse: 

- Domnul capitaine vă aşteaptă înăuntru. 

Ainslie aruncă o privire însoţitorilor săi: 

- Voi rămâneţi aici. 

Se forţa să le vorbească pe un ton calm, pentru ca nu cumva să le 
transmită vreo undă de îngrijorare care, prin ei, să se comunice şi 
celorlalţi, aprinzând astfel scânteia unor serioase tulburări. Ar fi fost 
posibil să fie luaţi cu toţii prizonieri, sau chiar împuşcaţi, asemenea 
cartnicului. Totul depindea de următoarele minute sau chiar secunde. 
Trebuia să-şi înfrâneze nevoia de acţiune, trebuia să alunge din minte 
imaginea celuilalt submarin. Trebuia să uite totul. 

Păşi peste pragul porţii etanşe şi-şi descoperi capul, în timp ce 
draperiile date la o parte se îmbinau la loc în urma lui. Şi această 
cabină, un lux rar pentru comandantul unui submarin, era dramatică 
şi impresionantă, o versiune modernă a lui Jules Verne. Rafturi cu cărţi 
frumos aranjate, o cuşetă ascunsă de perdele şi, fixat în podea, un 
birou care putea sta cu cinste în orice instituţie. Dar atenţia lui Ainslie 
fu pe dată atrasă de comandantul navei. Michel Poulain era un bărbat 
scund şi foarte îngrijit, cu barbă neagră, uşor încărunţită pe la margini 
şi ochi foarte pătrunzători. Se ridică încet, indicând din priviri un scaun 
liber. 

Fireşte că părea un lucru imposibil, dar Ainslie avea senzaţia că 
Poulain aşteptase şi proiectase de luni de zile această întâlnire. 
Temându-se de ea, dar, pe de altă parte, nădăjduind ca cineva să-i ia 
de pe umeri răspunderea autoimpusă. 

Poulain se aşeză din nou, cu multă precauţie. 

- Imi pare rău de marinarul dumneavoastră care a fost împuşcat. 
Ştiţi... sunt lucruri care se întâmplă. 

Engleza lui, ca şi întreaga-i persoană, era uniformă, bine modulată. 

Ainslie se aplecă în faţă, resimţind presiunea tăcerii şi încercând 
senzaţia că imensa carcasă se închide asupră-i ca o carapace. 

- Domnule comandant, eu v-am spus purul adevăr. In actuala 


situaţie a frontului, nu ne putem îngădui să întărim resursele 
inamicului. Submarinul dumneavoastră trebuie împiedicat să cadă în 
mâini vrăjmaşe. 

Lăsă să plutească în aer ecoul cuvintelor, apoi adăugă: 

- Într-un fel sau altul. 

__ Poulain îşi roti privirea prin încăpere, ca şi cum nu-i auzise spusele. 
In cele din urmă rosti: 

- Soufrière a încetat să fie un simplu sous-marin. Simbolizează 
acum o parte din Franţa. Atâta timp cât se află aici, constituie pentru 
noi un sprijin moral, ceva de care ne putem crampona şi în care 
putem crede. În curând, războiul va lua sfârşit. Voi, britanicii, vă 
amăgiţi singuri. 

Pentru prima dată de la începutul întrevederii zâmbi, ceea ce îl făcu 
să arate incredibil de trist. 

- In cel mai rău caz, continuă el, veţi fi şi voi invadaţi şi veţi fi supuşi 
tuturor ororilor ocupaţiei. lar în cel mai bun caz, nu puteţi spera decât 
într-o situaţie lipsită de orice soluţie, un armistițiu infam, care să vă 
lase mai departe singuri în neajutorata voastră izolare. 

- Astea sunt condiţiile în care ne aflăm actualmente, răspunse 
Ainslie, silindu-se să nu ciulească urechea la zgomotul înăbuşit de paşi 
care se auzeau de deasupra. Nu avea cum să-şi dea seama dacă erau 
oamenii lui sau ai lui Poulain. Dar, continuă el, nu avem de gând să ne 
lăsăm. Nu ne stă în fire. Işi desfăcu larg mâinile, ca şi cum ar fi vrut să 
cuprindă cabina. Dar bastimentul dumneavoastră - pentru că mi-e 
greu să-l denumesc doar navă -ar putea să însemne un dezastru 
pentru noi şi, indirect, pentru Franţa. 

Poulain oftă. 

- Aveam intenţia să-l duc undeva mai aproape de patrie. Poate că în 
Africa de Nord. Cred că v-aţi dat seama că nu dispun de echipaj, mai 
puţin de jumătate din necesar. lnălţă din umeri cu un gest grăitor. Au 
avut motivele lor să mă părăsească. Nu am încercat să-i împiedic. 

Se auziră paşi pe culoar şi apoi, după o scurtă şi murmurată 
conversaţie cu Farrant, Quinton dădu draperiile la o parte şi îşi făcu 
apariţia. 

II salută pe Poulain cu o formală înclinare a capului, apoi spuse: 

- Regret, domnule comandant, că vă stingheresc, dar nava 
japoneză tocmai intră în lagună. Aruncă o privire francezului şi adăugă 
cu răceală: Cred că ar fi mai bine să o luăm din loc. 

Poulain răspunse cu glas potolit: 

- Imi exprim tot respectul pentru hotărârea dumneavoastră. Dar vă 
cer aceeaşi favoare şi în ce ne priveşte. Se ridică în picioare şi începu 
să se învârtească prin cabină. Nu putem intra în imersiune. Am avut 
necazuri cu cârmele de asietă“” din prova. Un nebun exaltat a încercat 
să le scoată din uz pe vecie. L-am înmormântat în mare, adăugă pe un 


ton mai dur. Am făcut unele reparaţii, dar nu îndeajuns. Oricum, 
dacă-mi puteam procura o provizie suplimentară de combustibil, 
aveam de gând să pornesc la suprafaţă, pe o altă rută, mai puţin 
primejdioasă. 

Ainslie era sigur că acum sosise momentul, deşi nu-şi dădea seama 
ce anume îl făcea să simtă acest lucru. Poate că însuşi Poulain dorea 
ca planul său iniţial să fie zădărnicit. Oricum însă, Ainslie avea şi alte 
griji pe cap, în afară de Soufriere. Trebuia să se preocupe de oamenii 
săi şi de marinarii francezi. 

Se ridică în picioare. 

- Secund, continuă punerea în aplicare a instrucţiunilor. Lucas şi 
asistentul său să-l ajute pe şeful mecanic, restul rămâne la iniţiativa 
dumitale. Şovăi o secundă: Spune-i lui Menzies să ridice un alt 
pavilion... 

- Non! 

Doar un singur cuvânt, dar părea să se fi smuls din pieptul lui 
Poulain. Îşi reveni încet la vechiul său calm şi îşi luă chipiul, spunând: 

- Mai întâi voi cobori pavilionul nostru. 

Ainslie îl urmă în strălucitorul post central. 

Farrant întrebă într-o şoaptă şuierătoare: 

- Ce tot aşteptăm, domnule ofiţer secund? Stăm aici ca rața pe 
uscat. 

Quinton îi aruncă o privire sfredelitoare: 

- Ţine-ţi gura! iți imaginezi măcar un singur moment că domnul 
comandant nu ştie ce face? Du-te sus şi pregăteşte manevra de 
plecare şi fii gata de tăiat parâmele, dacă se dă un astfel de ordin. 

II urmări pe locotenent îndepărtându-se, cu ceafa înroşită de furie, 
deasupra gulerului cămăşii. 

- Dobitoc! adăugă ca pentru sine. 

- Mă duc la pupa, spuse Lucas. Trebuie să lipesc etichete cu 
denumirile englezeşti pe comenzi, ca oamenii voştri să se poată 
descurca. 

- Bună idee! exclamă Quinton, bătându-l pe umăr. Oricum, cine ştie 
franţuzeşte? 

Pe punte, Ainslie îşi dădea seama o dată în plus de schimbare. Cea 
mai mare parte a marinarilor francezi dispăruseră dedesubt, unde 
aveau să fie supravegheați, dar nu hărţuiţi. Lucrurile decurseseră lin. 
Il auzi pe Voysey răcnind: 

- Atenţie la pavilion! 

Tricolorul francez cobori încet, pentru a fi imediat înlocuit cu cel 
de-al doilea pavilion al Marinei Regale Britanice, adus de Menzies. 

Ar fi trebuit să aibă loc o ceremonie, îşi spuse Ainslie, dar probabil 
că se va oficia mai târziu. Numai că atunci va fi tardivă. Lipsită de 
semnificaţie. În acest moment, un comandant îşi pierdea nava, 


singurul său fir de nădejde. Şi o făcea cu demnitate. Marinarii britanici 
priveau cu indiferenţă şi un mecanic francez izbucni în hohote de 
plâns, în timp ce Poulain îşi împături pavilionul şi-l salută apoi pe cel 
britanic. 

Ainslie i se adresă: 

- Suntem în criză de timp, domnule comandant, vă înţeleg perfect 
că aţi dori să vă duceţi în cabina dumneavoastră, dar... 

Poulain îl privi pe deasupra pavilionului împăturit şi-i răspunse cu 
mândrie: 

- Nava este gata de pornire. Aşa a fost tot timpul, din clipa când a 
fost armată. Aruncă o ultimă privire în jur. Voi rămâne lângă 
dumneavoastră, adăugă el, până ce veţi prelua totul. După aceea... 

Işi curmă vorba. 

Cât de straniu i se părea lui Ainslie să stea pe puntea de comandă, 
privind dincolo de două lungi ţevi de tun. Trecerea se efectuase 
aproape în întregime. Oamenii lui se agitau acum pe puntea prova, în 
timp ce alţii alergau de-a lungul cheiului, desfăcând parâmele de 
legătură şi ridicând schela. 

Ainslie privi tuburile portavoce şi comenzile manuale de sub 
apărătoarea de vânt a punţii de comandă, amintindu-şi de toate 
fotografiile şi schemele acestui sistem, pe care le studiase în Anglia. 

Văzându-i ezitarea şi luând-o drept nesiguranţă, Poulain îi indică o 
portavoce spunându-i: 

- Asta de aici. 

- Postul central. Aici comandantul. 

- La ordin, domnule comandant, răsună vocea lui Quinton, foarte 
sigură pe sine şi netulburată. 

- Puneţi oamenii de veghe pe puntea de comandă. Faceţi gata de 
marş armamentul principal. Cât mai repede cu putinţă. 

O serie de oameni se căţărau prin tambuchiul chioşcului şi în fiecare 
bord se monta câte o mitralieră puternică, ale căror benzi cu cartuşe 
se încolăceau pe jos şi prin tambuchi ca nişte şerpi de metal. 

Puntea de comandă fu zgâlţâită de o hurducătură şi Ainslie văzu o 
coloană de fum albăstrui înălțându-se de la pupa deasupra 
construcţiei lunguieţe, când motoarele diesel prinseră viaţă, tuşind 
răguşit. 

- Reduceţi springurile! 

Ainslie stătea pe grătarul de oţel, urmărindu-şi oamenii care se 
luptau cu parâme şi cabluri străine pentru ei. În pofida copleşitoarei 
sale responsabilităţi şi a pericolului posibil ca submarinul japonez să 
încerce a le opri plecarea, Ainslie simţi emoția năpădindu-l asemenea 
unui stupefiant. 

- Armamentul principal închis, gata de marş, domnule , comandant. 
Timonierul a preluat timona. Cap compas”? doi-trei-zero. 


Ainslie aruncă o privire spre repetitorul girocompasului* şi luă rapid 
un relevment“ la promontoriul cel mai apropiat. Lateral putea zări 
submarinul japonez, stând nemişcat ca un rechin la soare. 

- Ofiţer secund, când ne îndepărtăm, spune-i ofițerului cu artileria 
să orienteze turela către celălalt submarin şi să încarce tunurile cu 
proiectile semiperforante. inta se va afla cam pe la verde“ 
patru-cinci. 

Un război al nervilor. O singură torpilă lansată de japonezi ar fi pus 
capăt tuturor încercărilor. Dar priveliştea celor două gigantice ţevi 
trebuia să-şi facă efectul. 

Quinton reveni pe puntea de comandă. 

- Domnule comandant, ofiţerul cu artileria spune că nu le poate 
manevra, pentru numele lui Dumnezeu! 

Ainslie îşi umezi buzele. Totul se precipitase prea vertiginos. Dacă 
n-ar fi fost japonezii acolo, desigur că Farrant ar fi avut timpul necesar 
să descopere clenciul. Se forţă să răspundă calm: 

- Nu-i problemă. O să le dăm noi de capăt. 

Voysey zbieră de la prova: 

- Am redus parâmele, domnule comandant. Au mai rămas numai 
prova înainte şi pupa înapoi. 

Poulain stătea alături de Ainslie, urmărind totul. La un moment dat 
spuse: 

- Oamenii de la turelă vor asculta de mine. Doriţi să-i aduc ca să-i 
instruiască pe ai dumneavoastră? 

- Mi-e teamă că-i prea târziu, răspunse Ainslie cu un zâmbet grav. 
Mola” pupa! strigă el după o clipă. 

Văzu celălalt pavilion englez, înălţat pe vasul Ka/istra, dispărând 
brusc şi se întrebă cum avea să navigheze acum cargobotul. Probabil 
că o s-o ducă mai bine sub japonezi decât sub proprietarii lui iniţiali. O 
s-o mai întindă câţiva ani şi o să mai tragă câteva transporturi 
obosite. 

- Mola prova! 

Il auzi pe Voysey repetând mormăit ordinul şi apoi răspunsul strigat: 

- Liber peste tot, domnule comandant! 

Ainslie trase aer în plămâni. 

- Amândouă încet înainte! 

Ascultă apa spumegând în jurul elicelor şi apoi văzu cheiul jigărit 
începând să lunece spre pupa. Inaintau. 

Foarte încet, prova teşită a lui Soufrière lunecă de sub improvizata 
construcţie lunguiaţă, tuburile periscoapelor sfâşiind împletitura de 
rogojină şi îngăduind noului pavilion să fâlfâie în briza fierbinte. 

- Toată lumea sub punte. 

Ainslie îşi ridică binoclul şi studie deschiderea canalului. 

- Inchideţi toate porţile etanşe. 


Oamenii se zoreau prin preajmă, uitându-se când la el, când la cer, 
de parcă se aşteptau să-i vadă pentru ultima dată şi pe unul şi pe 
altul. 

- Cap compas doi-trei-cinci! 

Mormăitul familiar al lui Gosling: 

- Cap compas doi-trei-cinci, domnule comandant! 

Ainslie şi-l imagină, cu silueta lui corpolentă aplecată peste scaunul 
de metal, aşa cum îl mai văzuse de un milion de ori. 

- Submarinul japonez semnalizează, domnule comandant! strigă 
brusc Menzies. 

Ainslie îşi ridică din nou binoclul, în timp ce maistrul descifra clipirile 
lămpii semnalizatoare. 

- Cer să întoarcem nava, domnule comandant. Pentru parlamentari. 

Cuvintele acestea fură ca un fel de duş răcoritor pentru Ainslie. 
Japonezii nu îndrăzneau să deschidă focul. Nu din cauza legilor 
internaţionale, ci din instinct de conservare. O singură torpilă lansată 
spre Soufrière, la această distanţă redusă, ar fi avut efectul unei 
bombe gigantice. Lanstorpilele submarinului Soufrière erau încărcate 
toate, iar Quinton îl informase că mai existau patruzeci de torpile de 
rezervă. Toate acestea, plus muniţia, combustibilul şi, probabil, 
explozia motorinei confiscată de pe Ka//stra, ar fi făcut să sară 
întreaga lagună în aer. 

- Răspunde japonezilor: „Cererea respinsă. Submarinul Soufrière, 
aflat în serviciul Majestății Sale, părăseşte portul“. 

Menzies îşi încleştă dinţii, apoi îşi puse lampa în mişcare, satisfăcut 
de răspunsul lui Ainslie. 

Acesta din urmă se întoarse să vadă reacţia lui Poulain la cuvintele 
lui, însă micul franţuz dispăruse sub punte. Cheiul se îndepărtase 
simţitor, dar pe țărm şi în sat nu se zărea ţipenie de om. 

Auzi un scrâşnet uşor şi zări turela începând să se rotească; întâi 
tunul din dreapta, apoi cel din stânga se mişcară în sus şi în jos, 
pentru a demonstra că sunt gata de tragere. Era, desigur, o falsă 
ameninţare, dar de mare efect asupra japonezilor, al căror tun nu 
avea mai mult de 76 mm. Ainslie se întoarse la prova comenzii şi mai 
luă un relevment la girocompas. 

Largul mării era în faţă, îngrădit încă de cele două promontorii 
gemene, asemenea unei suprafeţe de sticlă albastră. 

Atinse paravanul, simțindu-se pătruns de tărie. Zâmbi: „Lighioana!“ 

- Japonezii nu ne urmăresc, domnule comandant, spuse Menzies. 

Ainslie se aplecă peste portavoce. 

- Secund, spune-i mecanicului şef să mărească la maximum 
numărul de rotații. Până ieşim în larg. Ca să aibă ăia ce ţine minte! 

Puțin mai târziu, în timp ce valul despicat de etravă spumega de o 
parte şi de alta a provei, spărgându-se de stânci şi măturând din cale 


epavele lăsate de faimoasa năpustire a Ka/istrei, uriaşul submarin ieşi 
în larg, lăsând un siaj ca o imensă trenă albă, drept de parcă ar fi fost 
trasat cu rigla. 

Numai când se asigură că celălalt submarin nu-i urmărea, se îndură 
Ainslie să-i elibereze pe oameni de la posturile de luptă. După care îl 
gratifică pe Quinton, spunându-i: 

- Vezi dacă le poţi da ceva de mâncat şi de băut. Ar mai slăbi 
tensiunea. Pe urmă pune-i pe-ai noştri la treabă. Să-şi reînveţe lecţiile. 
Vreau ca atunci când ne înapoiem la Singapore să meargă lucrurile ca 
pe roate. 

Prin portavoce, îl auzi pe Quinton chicotind şi răspunzându-i: 

- Am pus mâna pe cea mai bună pradă a sezonului, aşa-i? 

Dacă Soufrière resimțea cumva brusca schimbare de stăpân, în 
orice caz nu o arăta. Dar fostul său comandant, „Capitaine de fregate” 
Michel Poulain, un om care simţise nevoia să creadă că, într-o bună zi, 
lucrurile vor redeveni de la sine aşa cum fuseseră, nu putuse accepta 
întorsătura. După ce-l lăsase pe Ainslie pe punte, se dusese în tăcere 
în cabina lui şi-şi trăsese un glonţ în tâmplă. 

O umbră întunecată se lăsă peste submarinul aflat la suprafaţă. 
Poulain, înfăşurat în drapelul francez, şi cartnicul Osborn, înfăşurat în 
cel britanic, fură înmormântați în valurile mării. 

Ainslie închise cartea de rugăciuni şi-şi puse chipiul. Poate că 
această simplă înmormântare era o prevestire. Sau, mai cu rând, un 
simbol. 


4 
LUCRUL ÎN SINE 


GI; 


Căpitanul-comandor Gregory Critchley îl urmă pe Ainslie în 
spaţioasa cabină a submarinului Soufrière, spunându-i: 

- Ai face mai bine să închizi uşa, Bob. Nu vreau să ne audă întreaga 
navă. 

Ainslie îşi desprinse ele pe gât cureaua binoclului şi-l aşeză pe 
birou, lângă chipiu. Afară se luminase de ziuă şi, conform ordinelor, 
Soufriere intrase în zori în rada militară din Singapore, unde nu-l 
întâmpinase decât un remorcher solitar şi o navă de pază a coastei. 

Drumul de întoarcere de la insuliţă fusese pasionant şi Ainslie era 
mândru de felul în care oamenii lui îşi adunaseră şi-şi folosiseră toate 
cunoştinţele teoretice şi toată priceperea. Surveniseră, desigur, 
câteva greşeli, dar nimic prea serios şi nimic pe care locotenentul 
Lucas şi tovarăşii săi să nu-l fi putut pune imediat la punct printr-o 
rapidă traducere din franceză în engleză sau preluând ei înşişi 
aparatele buclucaşe. 

Acum, legat zdravăn de o navă bază cu bordaj înalt, care-l masca 
aproape total de privirile celor din baza navală şi ale întregii omeniri, 
submarinul trăia un fel de insultă, ca o palmă pe obraz. 

Critchley stătuse la bordul vechii nave bază, aşteptându-i şi 
urmărindu-i în timp ce se legau la aceasta după acostare. Până acum 
nu spusese mare lucru, dar Ainslie îl cunoştea îndeajuns ca să-i poată 
descifra simptomele. Frustrare, furie, disperare. Ba chiar, deşi 
îmbrăcat în şort şi cămaşă albă, Critchley reuşea să evoce întru totul 
identitatea lui de om cu haine şifonate. Cascheta îi era mânjită cu o 
dâră de grăsime, ca o notă de sfidare. 

Ainslie i se adresă cu glas potolit: 

- E o navă minunată, Greg. Cu puţină muncă şi cu ceva piese de 
schimb pot s-o readuc la strălucirea iniţială. A fost construită pe 
vremea când şantierele dispuneau de timp şi de bani ca să facă 
lucruri bune. Şi când te gândeşti că tot ce am urmărit noi n-a fost 
decât s-o ferim de mâini vrăjmaşe. 

Critchley îl privea fix, în timp ce Ainslie turna whisky în două 
pahare. Apoi, aproape smulgând paharul din mâna lui, spuse: 

- Aici sunt cu toţi turbaţi, nebuni de legat. 

Işi puse pe masă paharul golit şi continuă să se uite ţintă la Ainslie: 

- Când am primit raportul că aţi pus mâna pe submarin, m-am dus 
la şeful de stat major al bazei. Am crezut că o să sară în sus de 


bucurie, ca şi mine. Nici gând. Toate s-au schimbat din nou, dacă au 
fost cumva altfel de la bun început. Ai văzut navele nou-sosite? 

Ainslie încuviinţă din cap. Fusese o privelişte impresionantă în 
lumina zorilor. In timp ce-şi croiau drum printre geamanduri şi 
ambarcaţiile ancorate, zărise două mari nave de luptă dominând 
întregul port, ca două cetăţi cenușii. Noua navă de linie Prince of 
Wales şi crucişătorul de bătălie Repu/se, cele mai puternice unităţi pe 
care le adăpostise Singapore de multă vreme încoace. Erau menite să 
ridice moralul oricui s-ar fi temut că japonezii or să-şi piardă interesul 
în cuceririle lor din Indochina şi or să-şi mute atenţia mai încoace. Pe 
de altă parte, oamenii pe care-i cunoscuse Ainslie pe insulă ar putea 
vedea în această demonstraţie de forţă o nouă dovadă a invincibilităţii 
lor. 

Critchley îşi dădu drumul: 

- Idiotul ăsta de aici a zis că Marina va manevra această nouă 
escadră în felul în care nemţii folosesc Tirpitzul lor în Norvegia. O 
ameninţare, un avertisment dacă vrei, pentru a lega de mâini forţele 
inamice. Critchley îşi scutură capul cu deznădejde. Aşadar, urmă el, 
m-am dus să-l văd pe amiral, nici mai mult, nici mai puţin. Dar, dacă 
vrei să ştii părerea mea, amiralul fusese înşurubat. Ba chiar a mers 
până acolo încât să sugereze că lipsa oricărui protest de la Tokio, sau 
din partea marinei japoneze, în legătură cu faptul că aţi capturat nava 
Soufrière chiar de sub nasul lor, denotă că nu-i interesăm şi că n-au 
intenţii agresive faţă de Marea Britanie. Te întreb, Bob, ce putem 
face? încheie el, dând pe gât încă un pahar cu whisky. 

Ainslie îl privi, imaginându-şi-l cum făcuse naveta de la un birou la 
altul. 

- Mă rog, noi am obţinut ceea ce am dorit. Soufrière rămâne totuşi 
cel mai mare submarin din lume. Folosit cum trebuie, va fi de mare 
ajutor când vom avea nevoie de el. Ar putea chiar transporta muniții 
şi provizii la Malta, e destul de mare. 

Critchley îi tăie vorba: 

- Am făcut o semnalare la Amiralitate. Să vedem pe cine or să 
susţină ei. Intre timp, o să fac tot ce-o să pot ca să-ţi procur piese de 
rezervă, ştii bine. 

Critchley aruncă o privire de jur împrejurul cabinei, de-abia acum 
văzând-o pentru prima oară. 

- Ce navă! Imi dau seama ce vrei tu să spui. E cu totul altceva. Ca o 
fiinţă vie care respiră. Privirea îi căzu pe fâşia de covor de lângă birou. 
Tot confortul, adăugă el. 

Şi Ainslie se uită la covor. Se desluşea pe el o pată de culoare mai 
deschisă, acolo, unde Sawle frecase urmele de sânge. După ce se 
auzise împuşcătură, Poulain apăruse în ochii celor ce-l găsiseră parcă 
şi mai mic, zăcând pe o parte, cu ochii închişi strâns. 


Critchley se ridică în picioare şi bâjbâi după o ţigară. 

- Îți dau un sfat înţelept, Bob. Dacă vrei să păstrezi comanda 
acestei nave, ai face bine s-o iei imediat din loc. Urmări fumul ţigării 
împrăştiat de un ventilator prins în tavan. Amiralul şi o suită întreagă 
de ştabi de pe o rază de nu ştiu câte mile vin să viziteze Prince of 
Wales. S-a organizat o mare petrecere pentru diseară. Nimeni cu grad 
superior nu va fi disponibil să te primească pe tine şi să-ţi aducă 
binemeritatele elogii pentru ce-ai înfăptuit. Aşa încât, sondează 
terenul şi fă tot ce poţi ca să duci la bun sfârşit reparaţiile. O navă 
gata să iasă în larg constituie întotdeauna un argument mai 
convingător decât o navă pe şantier. Râse scurt. Să ştii că figurezi 
încă pe lista secretă. Pentru lumea din afară te afli încă pe bordul 
iahtului Lady Jane. 

Işi sumeţi capul când se auzi un glas la amplificator: 

- Toţi marinarii la gustarea de dimineaţă şi la curăţenie. Marinarul 
Booth să se prezinte de îndată la maistrul timonier. 

După ce ascultă, Critchley comentă: 

- Anunţul trebuia rostit cu accent franțuzesc. Nava a ajuns să şi 
sune ca una de-a noastră. i 

Ainslie îl conduse prin postul central şi pe scară spre punte. Il 
văzură pe Quinton, cu cascheta împinsă pe ceafă, sporovăind cu 
câţiva cartnici şi marinari. Asta era felul lui de a-şi face munca; 
neoficial, ba chiar la voia întâmplării, dar ori de câte ori se simţea 
nevoia de fermitate, ştia unde s-o găsească. 

- Vreau să-ţi spun o vorbă, secundule. Ainslie aşteptă sub chioşc, 
apoi zise: După ce mănâncă oamenii, o să avem o întrunire. De îndată 
ce echipajul francez va fi escortat pe țărm, doresc ca ofiţerii careului 
să pornească la „Operația racolare”. Trebuie să demontăm 
hidroplanele de asietă şi să degajăm motoarele. Până nu le punem din 
nou în funcţiune, nu suntem decât o navă de suprafaţă. Spune-i 
mecanicului şef să înceapă prin a face plinul cu combustibil. Eu voi 
face rost de aprobare de la comandantul bazei şi de la mecanicul şef 
al ei. Controlaţi totul. Dacă e nevoie de ceva, trimiteţi un ofiţer să 
obţină. Să ceară, să împrumute sau să „rechiziţioneze temporar”, s-a 
înţeles? 

Quinton rânji cu gura până la urechi. 

- In ordine. 

Critchley se căţără pe scară spre ovalul de lumină orbitoare ai 
tambuchiului. 

- Inţeleg c-aţi mai făcut şi altă dată treaba asta. 

Ainslie dădu din cap şi răspunse sec: 

- In vreo două rânduri. 

Mai rămaseră un timp împreună pe grătarul punţii de comandă, la 
umbra bordajului înalt al navei bază, care-i apăra de dogoarea 


soarelui. În afară de şeful de cart şi de santinela de la schelă, puntea 
era pustie. 

Ainslie îşi atinse bărbia cu un deget şi constată că trebuia să se 
bărbierească. Avea o sumedenie de treburi de făcut, al naibii de 
multe. La început, totul i se păruse a fi doar o nouă operaţie 
îndoielnică, un risc calculat. Acum însă, gândul de a pierde 
submarinul, pentru că era mai mare decât mintea celor care ar fi 
trebuit să-i hotărască soarta, părea foarte greu de acceptat. Prezenţa 
navei Soufriere aici era la fel ca şi prezenţa lui: stingheritoare. Ceva 
care, dacă ar fi fost ignorat cum se cuvine, avea să treacă. 

Se auzi bocănit de picioare pe scară şi apoi îşi făcu apariţia, 
căţărându-se sprinten pe punte, Vernon, bărbosul cartnic telegrafist. 
Salută şi spuse: 

- Vă cer iertare, domnule comandant, dar domnul ofiţer secund m-a 
trimis. 

Avea accentul de Devonshire, cu vocalele rotunjite, o rezonanţă 
care, la atâta depărtare de casă, stârnea nostalgia. Adăugă cu glas 
moale: 

- Zicea că dumneavoastră o să vreţi să trataţi chestiunea asta. 
Vernon îi întinse o notă. Ştiţi, marinarul Booth. Tocmai ni s-a transmis. 
Părinţii lui au fost omorâţi într-un bombardament aerian. 

- Mulţumesc. 

Ainslie luă nota şi se uită la caligrafia transcrierii în creion, făcută de 
Vernon. Un scris rotunjit, ca şi accentul lui. Dar nu reuşi să vadă decât 
un patetic morman de dărâmături, un gol ivit într-un şir de case, ca un 
dinte lipsă. 

- Da. Trimite-l în cabina mea. 

Critchley se îndreptă spre punte. 

- Nu-i nevoie să fiu condus la schelă, Bob. Se opri pe scară şi 
privirile li se întâlniră când îi spuse: Războiul are mână lungă, nu-i 
aşa? 

După care dispăru. 

Ainslie cobori în submarin întrebându-se cum de încă nu se 
obişnuise cu treburile de felul ăsta. „Trebuie să-ţi dau o veste tristă”. 
Sau scrisorile acelea cumplite pe care le trimisese părinţilor unor 
tineri căzuţi în luptă. „A murit ca un erou”. Sau unei tinere 
văduve: „Puteţi fi mândră de el“. Dar le era oare cu putinţă să 
înţeleagă? E cineva în stare să vadă dincolo de greaua pierdere şi de 
suferinţă? De asta avea importanţă felul cum îi anunţai. 

II găsi pe marinarul Booth aşteptându-l în faţa cabinei, cu grăsunul 
timonier lângă el. Alături de Gosling, Booth părea un copil. 

Uşa cabinei se închise în urma lor şi Ainslie îşi puse chipiul pe birou. 
„Dumnezeule mare, cum arată! A şi ghicit!“ 

- Trebuie să-ţi dau o veste tristă. 


x 
x * 


Când mai târziu, Ainslie şi neobositul Critchley fură convocați în 
clădirea comandamentului bazei, îl aflară pe şeful de stat major intr-o 
dispoziţie aproape jovială, în comparaţie cu prima lor întâlnire. 

Trecuseră două zile de la întoarcerea în Singapore, zile în care 
„Operația racolare” a lui Ainslie înfăptuise minuni. Piese de rezervă, 
combustibil, accesorii, chiar şi muniții pentru armele automate 
franţuzeşti, îşi făcuseră în chip misterios apariţia pe chei şi apoi, fără 
nici o întârziere, fuseseră „subtilizate” în interiorul navei Soufriere. 

„Aşa-i în marină“ îşi spunea Ainslie. „Dacă ceri aprobarea să faci un 
anumit lucru, răspunsul e de obicei «nu». Dar dacă-l faci pe propria ta 
răspundere, până la urmă o scoţi la capăt.“ 

Poate că această muncă suplimentară contribuise la sudarea noului 
echipaj, insuflându-i spiritul de echipă, mai mult decât orice 
antrenament de rutină. Lucraseră zi şi noapte fără să crâcnească, iar 
submarinul răsunase până la ore târzii de zgomotul perforatoarelor, 
pompelor şi generatoarelor, făcându-i pe oamenii de pe nava bază să 
se plângă că larma le strică proiecţiile de filme din sala de mese. 

Halliday şi asistentul său francez Lucas demontaseră cârmele de 
asietă defecte şi le înlocuiseră, iar acum aşteptau cu nerăbdare să le 
facă proba. Locotenentul Ridgway, ofiţerul cu torpilele, şi oamenii săi 
se ocupaseră de conuri şi de stocul de torpile, până când izbutiseră să 
încarce tuburile lanstorpile, încât să le poată lansa cu ochii închişi. 
Chiar şi Farrant, la fel de ţeapăn şi scorţos ca în prima zi când venise 
la bord, le acordase tunarilor lui un mormăit de mulţumire. 

Dar poate că cel mai încântat dintre toţi a fost locotenentul Jack 
Christie, pilotul din rezerva de voluntari a marinei, care fusese ales să 
conducă micul hidroavion de pe Soufrière. 

Inainte de război, Christie fusese pilot acrobat, nevoit de multe ori, 
în momentele de criză, să execute zboruri ieftine în localităţile de pe 
litoral. De câte ori timpurile se îndreptau, îşi punea viaţa şi mădularele 
în primejdie, pentru a le oferi spectatorilor emoţii pe măsura banilor 
cheltuiţi. Când şi-a început cariera navală s-a simţit total nelalocul lui, 
dar nici pe uscat nu era mai breaz. Pur şi simplu nu se putea adapta 
metodelor din marină, iar Ainslie bănuia că Soufrière era ultima lui 
repartizare, menită să-l înlăture din calea vreunui ofiţer superior care 
nu-l înghiţea. 

Hidroavionul era în perfectă stare, deşi nu mai fusese catapultat de 
multe luni de zile. Christie, împreună cu sublocotenentul Jones, 
observatorul lui, la fel de devotat, demontase nava aeriană. 

Ainslie îl auzise pe Quinton spunându-i: 

- Dumnezeule mare, Jack, dacă strici zmeul ăsta, adu-ţi aminte că e 
singurul pe care-l avem, da? 


- O să zboare ca o pasăre. Ai să vezi, îi răspunsese Christie cu 
zâmbetul lui leneş. 

In ansamblu, Ainslie era mulţumit de echipajul său. Era, fără 
îndoială, cel mai numeros din câte condusese vreodată. Doisprezece 
ofiţeri, cu el cu tot, şi o sută douăzeci de marinari, dintre care mulţi 
fuseseră în serviciu activ pe alte nave. Cei necalificaţi, ca sărmanul 
Booth, care-şi pierduse părinţii, urmau să se instruiască din mers. 

Se părea că vor dispune de mai mult timp decât alţii, îşi spunea 
Ainslie. Pentru că, deşi Singapore şi forţele din Malaya, la nord, se 
aflau în oarecare alertă, până când aveau să se clarifice intenţiile 
japonezilor cu privire la Indochina, totuşi, în comparaţie cu Europa, se 
putea vorbi de o atmosferă destinsă. 

In oraş, luminile ardeau la orice oră, iar magazinele scânteiau, 
încărcate de timpuriu cu daruri şi podoabe de Crăciun. Cluburile erau 
ticsite şi Ainslie descoperise cu oroare că încă funcţiona o lege 
conform căreia hotelurile şi locurile de divertisment erau deschise şi 
„gradelor inferioare”, dar total inaccesibile trupelor indiene sau 
malaieze. 

Şeful de stat major al bazei le oferi două scaune confortabile şi se 
scuză: 

- Regret că nu am avut timp să vă primesc până acum. 

- Şi noi am fost ocupați, domnule comandor, răspunse Critchley. 

Comandorul îl scrută cu atenţie, dorind parcă să descopere o 
nuanţă de sarcasm. Apoi continuă: 

- Cele două nave mari au făcut o impresie profundă. S-a gândit bine 
cine s-a gândit să le trimită. Este exact gestul menit să-i facă şi pe 
prieteni şi pe duşmani să se ridice în picioare şi să ia aminte. Păcat 
însă de portavion. 

- Portavion, domnule comandor? 

- Da. Cel nou. /ndomitable, care trebuia să facă parte din convoi şi a 
eşuat în Jamaica. O să sosească el mai târziu, fără îndoială. 

Văzând incertitudinea zugrăvită pe faţa lui Critchley, i se adresă 
voios: 

- Critchley, nu face mutra asta lungă de un cot! Avem acum sprijin 
aerian pe tot spaţiul de aici şi până la graniţa siameză, ştii? 

- Ştiu, răspunse Critchley cu calm. Nişte avioane torpiloare 
„Wildebeest“ care fac, prin comparaţie, ca cele „Swordfish” să pară 
tinere. 

Urmări dacă săgeata lui şi-a atins ţinta, străpungând carapacea de 
automulţumire a celuilalt. 

- Mai există, urmă el, câteva vechi „Hudsonuri“ americane, iar 
pentru acoperire aeriană înţeleg că aveţi câteva antice „Buffalo 
Brewster”. intinse mâna după bricheta de birou şi-şi aprinse 
inevitabila ţigară. N-aş spune că e o forţă menită să stârnească 


entuziasm. 

Şeful de stat major se întoarse către Ainslie: 

- Mă rog, oricum nu ăsta este obiectivul întrevederii noastre şi nici 
nu e treaba dumneavoastră, domnilor. Zâmbetul i se reînfiripă încet 
pe buze. Dispoziţiile pentru dumneavoastră sunt acelea de a termina 
reparaţiile. Atinse cu degetul dosarul de pe biroul său, cel pe care 
Ainslie îl semnase cu trei ore în urmă. Se pare că submarinul nu era 
chiar atât de avariat, pe cât v-aţi aşteptat, nu? Aşadar, veţi scoate 
nava Soufrière în mare pentru un control final, continuă el, fără să 
aştepte răspunsul la întrebarea pusă. 

Ainslie îl măsură din priviri. Era gata să-i spună tot ce gândea. Ar fi 
vrut să-i trântească acestui ofiţer câte strădanii depuseseră oamenii 
săi pentru a aduce submarinul Soufrière în condiţia de a fi gata de 
imersiune în cel mai scurt timp posibil, Dar simţise provocarea din 
cuvintele celuilalt. Ar fi fost în stare să le interzică învoirile la uscat 
până când aveau să fie pregătiţi să ia marea. Oamenii lui meritau însă 
mult mai mult de atât. Se mulţumi să întrebe liniştit: 

- Care sunt ordinele ulterioare pentru mine, domnule comandor? 

- Vei fi trimis în Anglia, pe la Capul Bunei Speranţe. După aceea 
lucrurile vor fi la latitudinea guvernului sau a Amiralității. Ciocăni din 
nou dosarul cu degetul. In orice caz, domnule căpitan-comandor 
Ainslie, dacă raportul dumitale, bazat pe aprecierea dumitale 
personală, va consemna unele defecţiuni la submarin în urma 
probelor, am instrucţiuni să-l scot imediat din serviciul activ. In care 
caz, oamenii dumitale se vor întoarce în Anglia fără submarin. De astă 
dată pe mare, desigur, urmă el neputând să reziste tentaţiei unei 
împunsături. 

Critchley zâmbi plictisit: 

- Presupun, domnule comandor, că japonezii n-au dat încă nici un 
semn? 

- Te aşteptai la vreunul? Evident, şeful de stat major începea să se 
amuze. Imi pare rău că nu v-aţi putut bucura de publicitatea la care, 
fără îndoială, v-aţi aşteptat. Dar ştiţi, noi aici vedem lucrurile sub altă 
lumină. Mai există încă anumite criterii. 

Critchley zâmbi plictisit: 

- Imi voi aminti de acest lucru. 

Odată ieşiţi din incinta comandamentului, cu pajiştea sa de gazon 
perfect pătrată şi împrejmuită cu pietre vopsite în alb, Critchley spuse: 

- Prefer Departamentul Informaţiilor decât viaţa la bordul unei nave, 
efectiv îl prefer. Dar dacă Luminăţiile Lor vor face vreodată prostia de 
a mă avansa la gradul de comandor, o să-mi plătesc singur un bilet de 
avion până aici. Numai ca să-l pocnesc pe dobitocul ăsta emfatic, pe 
cap-pătrat ăsta, în nasul lui înroşit de băutură. 

Ainslie zâmbi. 


- Scoate-ţi-l din mine. Să-ţi spun ce voi face eu. După ce terminăm 
cu toate probele, o să organizez o petrecere, noi între noi. Ca să 
mulţumim tuturor persoanelor care, de când am sosit aici, au făcut tot 
ce le-a stat în putinţă să ne ajute. 

Critchley îşi frecă mâinile. 

- Grozav! Nici o încălcare a securităţii. Pur şi simplu un ospăț 
bucolic, sănătos. 

In timp ce traversau de la un petec de umbră la celălalt, Ainslie 
întrebă: N 

- E adevărat ce i-ai spus comandorului Armytage? In legătură cu 
avioanele alea vechi? 

Critchley încuviință. 

- Mi-e teamă că-i adevărat. Păcat de portavionul eşuat. Acum ar fi 
mare nevoie de el. Scutură din cap cu nerăbdare. Tot timpul am de-a 
face cu lucruri din astea, deşi nu chiar în aceeaşi măsură ca la 
începutul războiului. Există o mulțime de oameni, nu toți în posturi de 
conducere, care încă mai consideră că lupta navelor grele în linie de 
şir constituie răspunsul la orice problemă. Duc un război modern, dar 
au în cap aceleaşi idei eu care am luptat la Dogger Bank sau la 
Jutland. Se uită la Ainslie, dăruindu-i un zâmbet călduros. Oamenii ca 
tine strică treaba, voi cei care vă duceți şi câştigaţi bătăliile. 

Ainslie dădu din cap. Era dureros de adevărat. Şi, totuşi, fără 
acoperire aeriană nu puteai câştiga o victorie trainică. 

- Mă duc să mai văd pe câţiva, spuse Critchley. Ridică mâna la 
cascheta cu frunze aurii, răspunzând la salutul unei santinele şi 
adăugă: Am să-ţi mărturisesc ceva, sincer. Pariez solda mea pe un an 
contra unui nasture marinăresc că, în cazul când vei găsi, după probe, 
unele defecţiuni la Soufriere, n-ai să sufli o vorbă amicului Armytage. 

Ainslie îl privi îndepărtându-se spre şosea şi zâmbi. Critchley avea 
dreptate. S-ar putea ca Soufriere să nu o poată înlocui niciodată pe 
Tigress în inima lui, dar, în tot cazul, căpătase mare importanţă pentru 
el. 

Timp de două zile, echipajul comandat de Ainslie mai trebălui prin 
uriaşul corp al navei Soufrière de la etravă la cârmă, controlând, 
verificând, înlocuind şi, în cele din urmă, ajungând la concluzia că 
dacă nici acum nu era gata pentru proba de imersiune, atunci nu va 
mai fi niciodată. 

larăşi plutea un aer de taină peste locul de ancoraj când, cu o 
şalupă în capul formaţiei şi un dragor de escadră în coada ei, 
Soufriere îşi liberă legăturile şi o porni în larg, în direcţia est. 

Locul ales pentru prima imersiune sub noua apartenenţă a navei nu 
era, în mod cert, o poziţie propice submarinelor, având adâncimea de 
numai vreo treizeci de braţe“. Dar trebuia să le fie suficient sau, aşa 
cum comentase sec Quinton: 


- Oricând putem zace pe mâlul de pe fund întrebându-ne unde am 
greşit. 

La douăzeci şi patru de ore după ce ieşise din Singapore, Ainslie 
efectuase prima serie de probe. lnundarea şi golirea tuburilor 
lanstorpile, rotirea puternicei turele la nouăzeci de grade, toate 
acestea în timp ce şalupa şi dragorul priveau de la o respectuoasă 
distanţă. 

Ajunşi în imersiune, vor fi „pe propriile lor picioare”. Dar nu mai 
devreme decât trebuie, era părerea ce precumpănea pe navă. 

In timp ce minutarul ceasului din postul central se îndrepta spre ora 
programată, Ainslie îşi analiza simţămintele, întrebându-se cum avea 
să reacționeze. Auzise de lucruri care li se întâmplaseră altora, ba 
chiar văzuse pe câţiva nenorociţi care încercaseră şocul subitei 
revelații a unei depresiuni nervoase. Sonaţi, atinşi la doxă, aşa li se 
spunea. La vreme de război trebuia să iei lucrurile astea în glumă. Dar 
dacă ţi se întâmplă şi ţie? Ainslie îşi întinse mâinile în lumina crudă a 
soarelui şi le examină. „Mie să mi se întâmple?” 

Işi alungă gândurile, enervat pe el însuşi. Apoi îşi înclină capul spre 
repetitorul giro de lângă portavocea care făcea legătura cu postul 
central. 

Quinton se afla acolo, aşteptând. 

- Două minute, domnule comandant. 

- Ei, Quinton, iar o pornim! 

Secundul chicoti. 

- Aşa s-ar zice, domnule comandant. 

Ainslie îşi aminti de micul comandant francez, Poulain, de ultimele 
lui momente de viaţă şi luă o poziţie rigidă lângă tuburile portavoce. 

- Maistru semnalizator, transmite, te rog, navelor de escortă: „Sunt 
pe cale să intru în imersiune. Dacă totul e în ordine, lansez o baliză 
fumigenă”. 

Se întoarse şi-şi duse mâna streaşină la ochi, scrutând orizontul 
înceţoşat. Nu se zărea nimic. Nici o fărâmă de uscat. Nici măcar o 
pasăre. 

Menzies lăsă jos lampa de semnalizare. 

- Din partea comandantului escortei, domnule comandant: „Nu 
speriaţi peştii“. 

Locotenentul Forster, care se afla şi el pe puntea da comandă, 
murmură: 

- Dobitoc! 

Ainslie se uită la el. Ofiţerului cu navigația nu-i stătea în fire să fie 
atât de morocănos. „Încă unul chinuit de prea multe amintiri”, îşi 
spuse: 

- Gata, domnule comandant, se auzi vocea lui Quinton. 

Ainslie dădu din cap şi închise portavocea. 


- Eliberaţi puntea! 

Era o senzaţie stranie. De parcă s-ar fi aflat intr-un paşnic golf 
scoţian, luând-o iar de la început cu tot ce învățase, fără hărţuitoarea 
presiune şi fără graba învălmăşită a luptei. 

Plecă ultimul de pe puntea de comandă, închizând tambuchiul în 
urma lui, coborî în lungul chioşcului, către postul central. Un marinar 
se înălţă pe vârfuri ca să închidă tambuchiul interior, faţa-i reflectând 
strălucirea portocalie a luminii de joasă tensiune. 

Ainslie străbătu postul central, privirile lui sesizând sau respingând 
fără efort amănuntele. Gosling şezând ca un sac alb şi umflat la 
timonă, cei doi servanţi de la cârmele de asietă în apropiere, Forster 
la datorie în faţa hărţii, cu paralelele şi gheara de compas. Quinton 
stătea lângă panoul cu înregistratoarele pentru imersiune, iar Halliday 
ceva mai departe, în spatele lui, aplecat asupra a doi dintre oamenii 
săi aflaţi la comenzile purjelor. Uşile etanşe fuseseră închise, fiecare 
compartiment separat net de cel alăturat şi adăpostind propria lui 
echipă de experţi. De la extrema prova, unde aşteptau torpilorii lângă 
rastelurile lor cu „peşti“ lucitori, şi de-a lungul întregii nave, cu tot 
labirintul de tuburi, cabluri, cadrane, până la mecanicii şi electricienii 
din compartimentul motoarelor electrice şi cel al aparatelor electrice. 

Ainslie apucă mânerele periscopului prova şi roti tubul uns, 
executând un cerc complet. Marea arăta ca şi înainte, cu cele două 
nave de escortă legănându-se incomod, cam la un cablu depărtare. 
Cât de neajutorate păreau, văzute prin firele reticulare ale 
periscopului, de parcă şi căzuseră în plasă. 

- Manevraţi cârmele de asietă prova! 

Cobori câmpul de vedere al periscopului şi urmări cum se roteau 
cele două cârme, ca două aripioare de peşte. Cele din pupa, 
aflându-se permanent sub apă, nu puteau fi văzute. Examină metalul 
mat, în timp ce servantul manevra comenzile cârmelor pentru a le roti 
într-o parte şi alta. 

- Cârmele de asietă prova verificate, funcţionează corect, domnule 
comandant. 

- Fiţi gata! 

Se lăsă o tăcere bruscă. Halliday oprise motoarele diesel şi le 
cuplase pe cele electrice pentru navigaţie în imersiune. Un bâzâit 
slab, nici măcar atât cât să facă să vibreze masivul corp al navei. 

Când Ainslie îşi cercetă ceasul, un strop de sudoare îi pică pe 
mânecă. Cuprins aproape de furie, îşi şterse faţa cu încheietura 
mâinii. 

- Amândouă încet înainte! 

Auzi un păcănit de manete, târşâit de paşi când Halliday se apropie 
ca să-şi supravegheze cadranele, şi văzu luminile pâlpâind. 

Ainslie mai aruncă o privire prin periscop. Nu se putea obişnui cu 


manevra lentă, cu înaintarea precaută a navei. În Mediterana şi 
aproape oriunde în altă parte ar fi fost fatal să laşi periscopul sus mai 
mult de câteva secunde. Bombardierul în picaj, spectrul pieirii văzut în 
lentile. Apoi uitarea. Işi struni gândurile care o luaseră razna, simțind 
cum îi şiroia transpiraţia de-a lungul şirei spinării, iar cămaşa i se lipea 
de piele. 

Işi îndreptă spatele şi spuse cu voce calmă: 

- Deschideţi purjele. Coborâţi la cotă patrusprezece metri. 

Lăsă mânerele periscopului să revină, cu un pocnet, în poziţia lor 
iniţială, iar un mecanic fu, dintr-un salt, lângă periscop pentru a-l 
trimite, fâşiind, jos, în puţul său spaţios, instalat în puntea postului 
central. 

Ainslie se uită la indicatorul de adâncime, al cărui ac începuse să se 
rotească. Auzi gâlgâitul în creştere al apei care pătrundea în tancurile 
de balast şi-i urmări pe servanţii de la cârmele de asietă şi 
indicatoarele de deasupra capetelor lor, măsurând intrarea lentă în 
imersiune. Simţea uriaşul submarin în jurul lui. 

Se auzi vocea liniştită a lui Quinton: 

- Incet, Packer! 

Şi el urmărea cadranele cârmelor de asietă, gândindu-se poate la 
omul care încercase să le saboteze. 

- Stabilizat la cotă patrusprezece metri, domnule comandant. Cota 
periscopică. 

Quinton se uită la el, cu buzele încreţite de un zâmbet crispat. 

- Sus periscopul! 

Ainslie se aplecă şi apucă mânerele, înălțându-se apoi pe măsură ce 
obiectivul se ridica pentru a străpunge suprafaţa apei. 

- Verificaţi toate compartimentele! 

Cât de caldă şi cât de aproape părea marea, de parcă ar fi înotat în 
ea, ţinându-şi doar ochii la nivelul apei. Şi totuşi, fără s-o simtă, fără 
nici un fel de senzaţie. In jurul lui, telefoanele interioare şi tuburile 
portavoce sporovăiau, trimiţându-şi comenzi şi răspunsuri, până ce 
Quinton anunţă că fiecare sector funcţiona perfect. 

- Foarte bine, domnule secund. Jos periscopul! Cap compas 
zero-nouă-zero. Ainslie clipi când spuma împroşcă obiectivul 
periscopului ce începuse să lunece în jos. Coborâţi la cota douăzeci de 
metri! 

Ascultă sforăitul domol al motoarelor, impulsurile sonore regulate 
ale sondei ultrason. O privire aruncată lui Forster, aflat în faţa hărţii, îl 
asigură că n-avea nici un motiv de îngrijorare. Forster era prea vigilent 
pentru a îngădui o punere pe uscat, chiar dacă harta n-ar fi fost 
corectă. 

- Stabilizat la cotă douăzeci de metri, cap compas zero-nouă-zero, 
domnule comandant. 


Altă avalanşă de rapoarte şi comenzi încrucişate. Ca o reţea de fibre 
întinse de la extremităţile navei până la postul central, până la 
creierul lui Ainslie. 

- Verificat totul, domnule comandant. Nici o infiltraţie. 

Ainslie îşi roti privirea către siluetele liniştite, încordate, către 
emblema submarinului Soufrière - un vulcan în erupție, deasupra 
căruia cineva, Lucas probabil, înfipsese o emblemă mai mică, crucea 
Lorenei, a francezilor liberi. Lucraseră frumos toţi, până la ultimul om. 

- Lansaţi baliza fumigenă! Va fi un semnal pentru navele de escortă 
că se pot reîntoarce la bază. 

Halliday se îndepărtase de panoul său şi-şi ştergea degetele 
ciolănoase cu o bucată de cârpă. 

- Foarte bine, domnule comandant. Probabil că au vreo sindrofie 
importantă în seara asta. 

Cuvintele lui sunau însă lipsite de răutate şi Ainslie ştia că e prea 
mulţumit de motoarele electrice şi dieselurile lui pentru a îngădui ca 
orice altceva să-i strice plăcerea. 

- Deschideţi porţile etanşe, ofiţer secund. 

În timp ce ordinul era transmis şi porţile etanşe deschise în tot 
cuprinsul navei, Ainslie desprinse microfonul interfonului. 

- Vorbeşte comandantul. In ciuda a tot ce-aţi văzut sau auzit de 
când am preluat conducerea, nava aceasta se găseşte acum pe picior 
de război. Aşadar, vigilenţă clipă de clipă! Astfel ne prelungim viaţa. 

li vedea, cu ochii minţii, pe marinari în timp ce-şi rostea comanda. 
Oamenii îşi zâmbeau, mulţumiţi de ei înşişi. Unii spuneau poate: „Ce 
l-o fi apucat pe şef? | s-a făcut frică?“ lar alţii, puţini la număr, îşi vor fi 
cercetat gândurile, ca şi el, întrebându-se cât oare vor mai fi în stare 
să reziste. Repuse microfonul la loc. 

- Ofiţer secund, daţi liber de la posturile de imersiune! 

Văzu îngrijorarea aşternându-se pe faţa tuciurie a australianului. 
Avea să înţeleagă el foarte bine. Câte nu trăiseră şi nu făcuseră ei doi, 
împreună! 

- Eu mă duc în cabină să-mi completez raportul. 

Il zări pe Lucas venind pe poarta etanşă deschisă de la pupa şi se 
opri. Era un lucru care se întâmpla frecvent în postul central. Un 
constant memento pentru orice comandant că numai ochiul său, 
creierul său, judecata sa puteau să asigure ca submarinul şi echipajul 
să alcătuiască un tot unitar. 

Se îndreptă către plăpândul locotenent francez şi-i spuse: 

- Ai făcut o treabă frumoasă. Ainslie văzu cum ochii francezului îşi 
pierd expresia mohorâtă şi adăugă: Ba cred chiar că am descoperit un 
zâmbet şi pe faţa mecanicului şef. 

Lucas se lăsă contaminat de buna dispoziţie a comandantului şi 
răspunse, privind spre Halliday: 


- Vai, ce păcat, domnule comandant! Să-mi scape tocmai acest 
zâmbet! 

Ainslie se întoarse şi se îndreptă spre cabină, observând zâmbetele 
oamenilor şi ghionţii pe care şi-i dădeau unul altuia, elemente 
esenţiale ale lumii lor atât de speciale, de exclusiviste. 

Ajuns în cabină, trase draperia şi se aşeză la birou. 

Aşadar, s-ar fi zis că totuşi, până la urmă, Soufrière se apropia de 
patrie. Întocmai cum şi-o dorise comandantul Poulain. 

Scăpă un suspin şi luă tocul în mână. 

x 
x x 


- Sus periscopul! 

Ainslie apucă mânerele şi-şi lipi fruntea de banda de cauciuc. Un 
somn iepuresc, un duş bun, un mic dejun surprinzător de 
gustos - ţinând seama că bucătarul abia avusese timp să se deprindă 
cu noua bucătărie - făcuseră minuni. 

Privi spuma despicată de obiectiv, văzu mici scânteieri de lumină 
licărind pe coamele ondulate ale apei negre. Avea senzaţia că ar fi un 
prădător, un intrus. 

Soufrière scotea micile sale zgomote speciale: sonda ultrason, 
zumzetul răzleţ al pompelor când Quinton regla asieta navei, un 
marinar care fredona încetişor, pentru sine, aşteptând să transmită un 
mesaj sau poate să-şi fiarbă un ceai. 

- Ofiţer secund, rămânem la patrusprezece metri. Dă ordin postului 
de telegrafie să ia contact cu baza şi să le comunice ora probabilă de 
sosire. Se uită la ceasul din postul central. Vom rămâne în larg până în 
zori. Nu vreau să dau buzna peste vreun grup de pescari şi să le 
plătesc plasele. 

Cineva râse. 

Quinton se apropie, cu faţa în umbră. 

- Submarinul s-a comportat bine, aş spune. Mai bine decât m-aş fi 
aşteptat, cu toată încărcătura asta de armament şi faimosul hangar 
de hidroavion. 

Ainslie încuviinţă. Se simţea în largul lui. De parcă s-ar fi aflat de 
luni întregi şi nu doar de câteva zile la bordul acestui submarin. 

- Poate că la primul caz de forţă majoră o să ne schimbăm părerea. 

Locotenentul Ridgway, ofiţerul cu torpilele, care era de cart, spuse: 

- La telefon postul de transmisiuni, domnule comandant. Cartnicul 
Vernon cere să vorbească cu dumneavoastră. 

- Ceea ce nu-i prea seamănă. 

Ainslie ascunse faţă de ceilalţi brusca îngrijorare care pusese 
stăpânire pe el. Era un lucru necaracteristic pentru Vernon, un 
specialist foarte competent, căruia nu-i plăcea să ceară sfatul altora. 
Luă telefonul din mâna lui Ridgway, întorcându-se cu spatele spre 


postul central. 

- Aici comandantul. Ce s-a întâmplat? 

- Comunicare urgentă, domnule comandant. 

Ainslie putu să simtă alarma din glasul lui Vernon. 

- „Singapore se află sub bombardament aerian, după ce aviația 
noastră a raportat că avioane neidentificate se apropie de oraş. 
Intoarceţi-vă imediat la bază şi aşteptaţi ordine”. Sfârşitul comunicării. 

Ainslie îşi lăsă privirea pe tăblia curbată a corpului rezistent. Aşadar 
se întâmplase. Intocmai cum prezisese Critchley. 

Răspunse liniştit: 

- Confirmă primirea, Vernon. După asta încetezi orice transmisie. Îi 
întinse telefonul lui Ridgway şi-i spuse: Singapore a fost atacat. După 
părerea mea, e abia începutul. Un prim gest al celor ce vor urma. 

Quinton respiră zgomotos: 

- Dumnezeule! Noi împotriva întregii lumi, da? 

Ainslie îşi vedea comanda prăbuşindu-se ca un castel de cărţi de 
joc. Primul val de optimism şi de emoție stârnit de captura lor se 
spărgea chiar înainte de a se fi deprins cu el. 

- Ofiţer cu navigația, calculează şi trasează un drum direct către 
bază. După ce vei termina, vom ieşi la suprafaţă şi vom naviga cu 
toată viteza. Ofiţer secund, comunică tuturor: în zece minute trecem 
din nou la posturile de luptă. Inainte de a ieşi la suprafaţă le voi vorbi 
oamenilor la interfon. După aceea... Inălţă din umeri. 

Cuvântarea ţinută de Ainslie echipajului a fost scurtă. Micul răgaz 
luase sfârşit. Se reîntorceau la război. 

In timp ce submarinul ieşea la suprafaţă, cu tancurile de balast 
împroşcând spumă de parcă ar fi expirat aerul din plămâni, tunarii, 
oamenii de veghe şi restul timonierilor de pe puntea de comandă se 
grăbeau să-şi ocupe posturile. 

Ainslie abia avusese timp să şteargă stropii de pe binoclu şi să şi-l 
ducă la ochi, când începură să curgă rapoartele: „Turela armată”. 
„Veghea la posturi”. „Toate tuburile lanstorpile încărcate”. 

- Spune secundului să mărească numărul de rotații până la viteza 
de 15 noduri. 

işi plimbă binoclul făcând un tur complet de orizont. Un raid aerian 
asupra oraşului, dar deocamdată n-a fost urmat de alte acţiuni. O 
întoarcere rapidă la bază, navigând la suprafaţă, ar putea să-i facă să 
depăşească vreo flotă de invazie, dar va trebui să se asigure că 
semnalele de recunoaştere erau perfecte, altminteri Soufriere va fi 
primul obiectiv al zilei. 

- Domnul ofiţer secund vrea să vă vorbească, se auzi vocea 
înăbuşită a lui Menzies. 

Ainslie aşteptă ca Forster să-i ia locul pe grătarul din prova 
comenzii, apoi se aplecă peste portavoce. 


- Aici comandantul. 

- Altă comunicare, domnule comandant. Se raportează trei 
debarcări de trupe japoneze. La Pattani şi Kota Baharu, ambele în 
Malaya, şi la Singora, ceva mai la nord. Dar nu deţinem încă informaţii 
pe care să ne putem bizui. 

- Mulţumesc. 

Ainslie îşi înălţă ochii către stele. Japonezii executaseră fiecare 
mişcare cu precizia pe care o avea harta asta cerească. Atacul aerian 
fusese o manevră de mascare a asaltului major care avusese loc sus, 
pe coasta de est a peninsulei Malacca. Nu în bătaia tunurilor 
„invincibilei fortărețe”, ci îndărătul lor. Simţi că-l trece un fior rece. 
Nu-i de mirare că submarinul acela japonez nu făcuse zarvă şi nu 
ripostase. In timp ce stătea acolo, privind cum Ainslie i-l sufla pe 
Soufriere de sub nas, comandantul japonez ştiuse probabil foarte bine 
că ţara lui era pregătită de atac. Sigur că acum râdea în barbă. 

Ainslie se gândi cu furie la mulţumirea de sine a şefului de stat 
major al bazei, la disprețul său străveziu faţă de ideile lui Critchley. 
Era de sperat că apărarea şi contraatacurile nu vor fi lăsate pe mâna 
unor oameni de calibrul lui. 

Se auzi glasul lui Quinton: 

- Altă comunicare, tocmai descifrată, domnule comandant. Forţa Z 
a pornit din Singapore. Toate navele de patrulare sunt avertizate să-i 
dea totală prioritate. 

Forţa Z. Ainslie îşi imagină cele două mari nave de luptă, cu 
escortele lor, pornind cu maximă viteză de la bază, năpustindu-se ca 
două fiare înfuriate, gata să zdrobească inamicul înainte de a putea să 
săvârşească mai mult rău. 

Răspunse: 

- Organizează un serviciu permanent de ascultare antisubmarin. 
S-ar putea ca submarinul japonez să se afle prin preajmă. Ce dublă 
ţintă pentru el! Apoi, întorcându-se spre Forster: Du-te sub punte. Voi 
avea nevoie de dumneata dacă va trebui să intrăm în imersiune în 
ape mici. 

Forster încuviinţă din cap şi-şi trecu piciorul peste rama 
tambuchiului. Tocmai se gândise la Daphne. La scrisoarea pe care 
avea să i-o trimită. Nimic categoric sau care să-l angajeze. O scrisoare 
de tatonare, ca să afle cum se descurcă. Acum însă, noile veşti 
încurcaseră totul. Invazie. Atac. Ce naiba or să facă? 

Restul nopţii se scurse fără noi evenimente şi nici alte comunicări 
urgente de la bază nu mai sosiră. O furtună într-un pahar cu apă. Un 
bluf care se dezumflase! 

Când Soufriere îşi reduse viteza şi îşi croi drum spre locul de 
ancorare, Ainslie, ca şi ceilalţi de pe puntea de comandă sau de pe 
punte, văzu linţoliul de fum nemişcat care plutea deasupra oraşului. 


Părea să se întindă pe mile întregi. 

O lumină porni să clipească pe bătrâna navă bază, iar Menzies 
descifră: 

- „Când sunteţi gata acostaţi la nava bază”, domnule comandant. 

- Confirmă. 

Ainslie se aplecă peste parapetul chioşcului şi-şi flutură mâna către 
timonierul secund, „mai marele parâmelor“, care-şi dirija oamenii să 
pregătească springurile şi traversele pentru acostare. 

- Cartnic, acostăm cu babordul! 

- Cel puţin baza pare neatinsă, domnule comandant, spuse Ridgway 
care, obosit şi încordat, cu chipiul tras pe ochi. se afla din nou lângă 
el. 

- Da. 

Cât de pustie arăta acum rada, fără cele două nave uriaşe. 

- Probabil că în curând vom fi organizaţi, adăugă Ainslie. 

Timonierul alergător de pe puntea de comandă strigă: 

- Domnul ofiţer secund vrea să vă vorbească, domnule comandant. 

Dintr-un pas, Ainslie ajunse la portavoce. 

- Da, secundule. 

Işi simţea muşchii stomacului crispându-i-se, ca în aşteptarea unei 
lovituri, dar nu ştia de ce. 

- Tocmai am primit veşti noi, domnule comandant, zise Quinton. 
Japonezii au atacat baza americană de la Pearl Harbour şi au ras-o de 
pe faţa pământului. Se spune că a fost exact ca atacul aviaţiei noastre 
maritime asupra italienilor la Taranto, a prins toate navele grele 
adormite. Ca peştii într-un butoi. 

Părea buimăcit. 

- Cel puţin, nu vom mai fi singuri, răspunse Ainslie. Se forţă să-şi 
menţină moralul şi să alunge brusca disperare care pusese stăpânire 
pe el. Peste zece minute vom fi acostaţi cu babordul. Doresc ca 
oamenii să fie adunaţi, după aceea, la prova şi pupa. Odihna va trebui 
să mai aştepte. 

Işi potrivi cascheta pe cap şi zări pe şosea un automobil de culoare 
kaki, înaintând într-un nor de praf galben. Cineva se afle în plină 
activitate. 

Locotenentul Farrant dădu buzna prin tambuchi şi rămase pe loc 
când Ainslie i se adresă. 

- Frumoasă întorsătură! Probabil că i-a cam apucat bâţâiala, acolo, 
pe țărm. Aşa încât, haide să le oferim noi un spectacol, da? 

- Da, domnule comandant. Mâna ofițerului cu artileria se mişca în 
sus şi în jos ca un piston. Dac-aş putea să-i scot măcar pentru un ceas 
pe terenul de instrucţie, le-aş oferi eu spectacol! 

În clipa aceea, şi numai în clipa aceea, păru să-şi fi dat seama: 
Singapore, debarcările în Malaya, Pearl Harbour. Adăugă cu glas 


moale: 

- Bănuiesc că socotiți toate astea nişte prostii, domnule comandant. 

Ainslie zâmbi cu gravitate, în timp ce se apleca peste portavoce: 

- Cârma stânga cincisprezece! Cârma zero! Ţine aşa, cap compas 
doi-şapte-zero. Apoi se uita la faţa rigidă a lui Farrant şi-i spuse: 
Concentrează-te pe cele două tunuri mari. Am o presimţire că foarte 
curând va fi nevoie de ele. 

Farrant căzu pe gânduri. 

- Vor fi pregătite, domnule comandant! 

Cobori bocănind pe scara dinspre punte şi apoi reapăru pe puntea 
prova, comandând, cu voce dură şi metalică, alinierea oamenilor 
pentru intrarea în port. 

Abia atunci, în timp ce liniştea se înstăpânea pe submarinul care 
parcurgea ultima jumătate de milă ce-l despărţea de nava baza, 
Ainslie se relaxă şi dădu frâu liber îndoielilor sale. Şi dacă noul inamic 
nu putea fi oprit? Cum i-ar putea ţine piept ei, aici, pe insulă? 

Se gândi la tăbliţele avertizoare: „Aţi depăşit hotarul. Sunteţi 
dincolo de limită”. 

Suficienţa şi aroganţa oamenilor care ar fi trebuit să înveţe din 
experienţa Europei ceea ce se putea repeta aici! 

Aşa cum se aştepta, Critchley îi întâmpină la întoarcere. Când 
ultima parâmă fu fixată, se caţără pe submarin şi îl întrebă din primul 
moment pe Ainslie: 

- Cum a mers, Bob? 

Arăta complet istovit. 

-E o navă grozavă. Totul a mers la perfecţie. Atinse braţul 
prietenului său. Am aflat cea mai mare parte din noutăţi. 

Critchley privea distrat marinarii care se grăbeau cu cablurile şi 
trincheţii lor. 

- E o navă bună, da? E în ordine. 

Glasul îi suna de parcă ar fi gândit exact contrariul celor spuse. 
Adăugă apoi aproape ca pentru sine: 

- Raidul aerian s-a desfăşurat foarte comod pentru japonezi. 
Autorităţile municipale au neglijat să asigure permanenţa pe timpul 
nopţii la cartierul general de apărare pasivă, aşa încât nimeni nu a 
putut întrerupe curentul electric de pe străzi. lţi poţi închipui aşa 
ceva? Critchley părea gata să leşine. A fost un coşmar. Apoi adăugă 
pe un ton mai repezit: Au de gând să te expedieze de îndată ce ţi-ai 
făcut plinul de combustibil. Aproape că speram... 

Işi feri privirea în lături. 

- Aproape că sperai ca Soufrière să aibă defecţiuni care să-l 
împiedice să plece, aşa-i? 

Critchley încuviinţă: 

- Da. E prea masiv pentru apele astea. Prea al naibii de vulnerabil. 


Se stăpâni cu vădit efort. Japonezii invadează ţara, Bob. Am citit 
rapoartele. Au debarcat tancuri până şi în junglă. Avem acolo trupe de 
indieni care n-au văzut în viaţa lor un tanc, darmite să le mai şi ţină 
piept. Dumnezeule, ce nemaipomenită harababură! 

- Domnule comandant, se apropie o şalupă. Cu un ofiţer superior la 
bord, strigă Ridgway. 

- Bob, pot să mă duc la careu? întrebă Critchley cu voce răguşită. 
Nu-l mai suport şi pe ăsta. 

Ainslie îl urmări cum dispare prin tambuchi, Critchley putea înfrunta 
oricând neîncrederea sau disprețul altora. Dar, a fi supus la asemenea 
încercare în împrejurările de faţă, era prea mult. 

- Domnule comandant, a avut dreptate când a afirmat că apele de 
aci sunt prea puţin adânci? întrebă Ridgway. 

Ainslie îl privi calm. 

- Spune-i mecanicului şef să ia măsuri pentru facerea imediată a 
plinului de combustibil. Cât despre întrebarea pe care mi-ai pus-o, va 
trebui să ne dăm singuri seama de situaţie. Privi apoi şalupa care 
făcea rondou pentru a acosta la scara navei bază. 

Trei ore mai târziu, deţinând în seiful său un teanc de ordine scrise 
în grabă, Ainslie se afla din nou în marş, conducând submarinul 
Soufrière îndărăt, pe drumul pe care tocmai sosise. 

Venise şeful de stat major al bazei în persoană. Incercase să se 
împăuneze şi să facă paradă de vechiul lui optimism, dar, asemenea 
impresionantei linii de apărare din Singapore, şi el părea să nu mai 
conteze. 


5 
PRINSE PE PICIOR GREŞIT 


Cele treizeci şi şase de ore care urmară după plecarea submarinului 
Soufriere din insula Singapore au constituit o încercare pentru nervii 
tuturor. Nu din pricina perspectivelor de luptă sau de pericol imediat, 
ci tocmai din cauza lipsei unor asemenea perspective şi a senzaţiei de 
totală izolare. Pe Soufriere, aceasta din urmă era mai evidentă decât 
pe o navă mică. In cazul unui submarin de dimensiuni mai modeste, 
ajunge să te foieşti prin compartimente şi să te ciocneşti de cineva, 
sau să te izbeşti ori să te înghesui printr-un tambuchi sau o uşă 
etanşă. Ştii tot ce se întâmplă cu fiecare dintre ceilalţi, ca să nu mai 
vorbim de navă în sine. 

Pe măsură ce se scurgeau orele şi giganticul submarin înainta spre 
nord, paralel cu coasta malaieză, tensiunea sporea părând să devină 
tot mai reală şi mai personală. Oamenii îşi ieşeau din fire şi ofiţerii sau 
marinarii rosteau mult mai multe ameninţări decât îşi amintea Ainslie 
să fi auzit vreodată la bordul altei nave. 

In timpul nopţii, când ieşeau la suprafaţă să navigheze numai cu 
motoarele termice şi să-şi încarce bateriile, ascultau cu îngrijorare 
ştirile sosite prin radio. Nu spuneau mare lucru despre inamicul din 
Malacca, consemnau doar încăierări în junglă, ciocniri între patrule şi 
alte evenimente lipsite de semnificaţie. Dar aflară veşti noi în legătură 
cu Pearl Harbour. Cinci nave de linie fuseseră scufundate şi multe alte 
nave şi instalaţii scoase din funcţiune pe o perioadă îndelungată. 

Un crainic american, cu vocea înecată de paraziți, fusese auzit 
declarând: „Vom rămâne până la capăt alături de aliaţii noştri!” Ceea 
ce stârni urale ironice din partea ascultătorilor din submarin. 

Ainslie părăsea arareori postul central. Era foarte conştient de 
încordarea în care se afla echipajul, de amărăciunea provocată de 
felul în care fuseseră trataţi la Singapore. Doar o singură scânteie de 
resentiment la bordul navei ar fi dus la necazuri mult mai mari. E 
posibil ca Soufriere să fi fost prea masiv pentru aceste ape de coastă, 
dar era singurul submarin pe care-l aveau la dispoziţie. 
Departamentul de Informaţii din Whitehall nu avea habar cât de 
aproape de eşuare fusese planul său de a captura submarinul 
Soufrière. |n chiar acest moment, dacă nava s-ar fi aflat sub control 
japonez sau german, ar fi putut să blocheze căile de aprovizionare 
engleze de la Capul Bunei Speranţe până în America de Sud. Dacă 
exista vreo dreptate pe lume, Critchley ar fi trebuit readus în Anglia şi 


promovat într-un post unde şi-ar fi putut desfăşura cu mai mare folos 
talentele. 

Când Ainslie se hotări, în sfârşit, să fure o oră de somn în cabina lui, 
abia îşi lăsase capul pe pernă, că se şi auzi chemat: „Comandantul la 
postul central!“ 

Reacţia lui a fost automată, golită de gândire. O secundă şi-a 
astupat ochii şi urechile la vibraţiile comenzii, pentru ca în clipa 
următoare să alerge de-a lungul culoarului lustruit, năpustindu-se la 
capătul prova al postului central. 

Ridgway, ofiţerul cu torpilele, era de cart, Ainslie îl ştia a fi un om 
foarte retras, cu trăsături impasibile, de gânditor, o persoană care ar fi 
fost pierdută dacă n-ar fi avut o problemă de soluţionat. 

- Ei? 

Ainslie se oprise lângă periscoape, controlându-şi respiraţia, aşa 
cum se învățase să procedeze de-a lungul anilor. Se putuse întâmpla 
orice. O stricăciune mecanică, o infiltraţie, o boală gravă a unuia 
dintre oameni, pe toate trebuia să le rezolve el. Şi se putea întâmpla 
orice. 

Ridgway îi spuse: 

- Domnule comandant, servantul de la ASDIC** raportează că a 
detectat slabe efecte hidrofonice în relevment zero-patru-zero. Diesel. 

Ainslie dădu din cap, străduindu-se să nu-şi muşte buzele, în timp 
ce se îndrepta spre hartă şi se apleca peste ea, aprinzând, cu un 
ţăcănit, lampa de deasupra capului. Studie calculele atente ale lui 
Forster şi punctele navei marcate în creion. Soufrière naviga spre 
nord-vest cart la nord, aflându-se la aproape cincizeci de mile de 
coasta malaieză. Adâncimea era mijlocie. Treizeci până la patruzeci 
de braţe. 

Ainslie străbătu pardoseala de oţel şi se opri în spatele servantului 
care-şi ajusta şi reajusta cadranul hidrofonului, folosindu-şi o mână 
pentru a-şi lipi casca mai strâns de ureche, ca nu cumva să-i scape 
ceva. Ainslie îşi amintea şi de numele omului: Walker. Un operator 
bun şi cu experienţă. N-avea nici un rost să vorbească înainte ca 
Walker să fi terminat. Lasă-l să decidă singur, să nu-i bage el cumva 
idei în cap. 

Walker rosti rar: _ 

- Două dieseluri, domnule comandant. In relevment constant 
zero-patru-zero. Se apropie. 

Ridgway îşi frecă bărbia: 

- O navă de-a noastră. 

- N-aş crede. 

Dar gândurile lui Ainslie făureau un plan. Era vorba probabil de o 


+ Aparat de detecție sub apă, având denumirea formată din inițialele Comisiei aliate 
de detectare şi investigare submarină, organ care l-a elaborat. 


navă inamică de sprijin. Îşi lipi şi el o cască de rezervă la ureche şi 
ascultă. Erau, într-adevăr, motoare diesel. Pulsau regulat, încrezător. 
Ca bătaia unei inimi venind, pe întinsul mării, către el. 

Se întoarse spre timonier şi văzu repetitorul giro ticăind uşor, într-o 
parte şi în alta, iar indicatorul de adâncime rămânând fix la nouăzeci 
şi şase de picioare. li veni să zâmbească. Citea măsurătorile în metri, 
după tipicul francez, dar el calcula în gând tot în picioare şi braţe. 
Unele dintre etichetele lipite de Lucas începuseră să se cojească de pe 
cadranele şi manetele comenzilor, dar se părea că nimeni nu mai 
avea nevoie de ele. Marinarii sunt o speţă foarte adaptabilă. 

Oricum, era mai bine decât să pluteşti în necunoscut. 

- Claxonul, vă rog, spuse el. 

Când chelălăitul tânguitor răsună prin compartimentele navei şi 
oamenii îşi ocupară în grabă posturile de luptă, Ainslie se reîntoarse la 
hartă. Il simţi pe Forster lângă el, la pupitrul de navigaţie, şi-i spuse: 

- Schimbăm drumul. la cap compas zero-zero-cinci. O să-i aruncăm 
o privire. 

Quinton se află lângă timonier şi lângă servanţii cârmelor de asietă, 
mestecând rămăşiţele unui sandviş. 

- Nava gata de luptă, toate porţile etanşe închise, domnule 
comandant. j 

- Foarte bine. li zâmbi. Probabil că nu-i decât o falsă alarmă, ofiţer 
secund. 

- Cârma tribord zece. Ţine cap compas zero-zero-cinci, comandă 
Forster. 

- Zero-zero-cinci, domnule locotenent, mormăi Gosling. 

- Zgomotul continuă să se apropie, domnule comandant, zise 
Walker. Acelaşi relevment, apreciez distanţa la vreo patru mii iarzi. 

- Foarte bine. Ainslie îşi privi ceasul. Ridicaţi nava la cota 
periscopică. Când cartnicul mecanic repezi mâna spre levierul 
respectiv, Ainslie îi spuse pe un ton sec: Incet şi uşor. Doar ca să ne 
convingem. 

Il auzi pe Halliday bombănind ceva către asistentul său suprazelos. 

- Patrusprezece metri, domnule comandant. 

- Linişte în navă! 

Ainslie verifică relevmentul şi se uită la servantul periscopului. 

- Foarte încet, ai înţeles? 

Omul dădu din cap şi vânji cu nervozitate: 

- Da, domnule comandant. 

Ainslie se aplecă şi aşteptă în timp ce periscopul luneca uşor din 
puţul lui. Apucă cu grabă mânerele şi aproape că îngenunche pe 
punte ca să poată scruta prin ocular chiar din primul moment. Vedea 
în mintea lui tubul de bronz, lung şi uleios, lunecând în sus, spre 
suprafaţă, spre aerul curat. Işi încorda braţul şi-l scutură, făcând semn 


servantului să se oprească. Stătea încovoiat, mişcând mânerele cu 
multă prudenţă, urmărind cum imaginea din lentile se preschimbă 
dintr-o pată informă, albastră-verzuie, în ciorchini de bule micuţe, şi 
apoi, când periscopul ieşi la suprafaţă, într-o strălucire care-i arse 
pupilele. 

Mişcă periscopul pentru a face un tur complet de orizont, uitând cu 
totul de figurile încremenite şi de mecanismele ticăitoare care-l 
înconjurau. Adevărata lui lume era acolo, pe apă. O privire rapidă în 
sus, încheietura mâinii arcuindu-se în jurul mânerului, pentru a-i înălța 
„ochiul” către albastrul cerului. Nici o scânteiere fugară care să 
trădeze avioane sau, mai rău, arcul înspăimântător descris de elicea 
vreunui avion în picaj, gata să-şi atace prada, cu zgomotul motoarelor 
amuţit în acea altă lume de la suprafaţă. 

Dar nu se vedea nimic. Spuse: 

- Raportaţi-mi poziţia țintei. 

Din compartimentul ASDIC auzi glasul ferm al lui Walker: 

- Relevment zero-cinci-zero. Uşoară schimbare de drum. Rotaţiile ca 
şi mai înainte. Nici o creştere de viteză. 

Ainslie făcu un semn din cap către servantul periscopului: 

- Sus, până la capăt! 

Orientă periscopul spre poziţia indicată şi se înălţă o dată cu el până 
la punctul de oprire. 

- Jos periscopul! 

Apoi se îndreptă spre masa hărților, comunicând: 

- O navă mică de patrulare. Japoneză. 

Îşi auzi propriile cuvinte răscolind ca un vânticel printr-un morman 
de frunze uscate şi adăugă: 

- Probabil escorta vreunui vas cu trupe de debarcare. 

Îşi răsuci capul când îl auzi pe Quinton exclamând furios: 

- De-am putea şti ce se întâmplă! Aşa suntem ca un orb intr-un 
câmp minat. 

Ainslie se gândi la imaginea fugitivă, înceţoşată, pe care tocmai o 
zărise. O teugă înaltă, un coş scund şi gros, înclinat, şi mai multe 
umbre mai jos de comandă, probabil tunuri. La o depărtare de două 
mile nu era prea uşor să desluşeşti multe, chiar cu lentile de maximă 
putere. Dacă marea n-ar fi fost calmă şi întinsă ca o foaie de hârtie 
n-ar fi putut vedea absolut nimic. Imaginea întrezărită din vreme îi 
dăduse o marjă de siguranţă, foarte necesară, dacă avea de gând să 
împiedice ca nava de patrulare să ţintuiască submarinul Soufrière 
între ea şi coastă, până ce urmau să-i sosească de pe undeva 
ajutoare. Un avion înştiinţat la timp putea detecta uşor contururile de 
balenă ale submarinului, chiar dacă acesta se afla în imersiune. 

- Pornim atacul! Tuburile de la unu la patru! 

ÎI urmări pe Ridgway care răsucea butoanele „storcătorului de 


fructe”, cum fusese poreclită masa de calcul, aşteptând să o 
alimenteze cu datele de relevment, distanţă şi adâncime de lansare, 
necesare torpilelor lui. 

- Sus periscopul! 

II manevră cu mare prudenţă. lată nava, acum aproape cu prova 
spre submarin, înclinându-se uşor în timp ce executa o mică 
schimbare de drum. Il simţea pe ajutorul lui Ridgway privind cu 
concentrare inelul de alamă al periscopului pe care erau gradate 
relevmentele, semnele succesului sau ale eşecului. 

Ainslie se încordă până la ultima fibră, urmărind micuța siluetă. 

- Asta e relevmentul! Distanţa este... fir-ar să fie! Se dădu un pas 
îndărăt. 

- Jos periscopul! îi aruncă o privire lui Quinton. Distanţa e mai mică 
de patru mii de iarzi. Dar mai este o navă în pupa celei dintâi. 
Remorcată, cred. O navă de debarcare, după toate probabilitățile. 

- Tuburile de la unu la patru sunt gata, domnule comandant. 

- Sus periscopul! 

Din nou fugitiva scrutare a mării şi a cerului şi apoi a obiectivului în 
sine. Acum nava apărea mult mai distinctă. Mai reală. Deci nu-şi 
schimba drumul, ci se balansa sub efortul de a trage remorca greoaie. 

- Capacele tuburilor, prova deschise, gata de lansare! 

Fusese glasul lui Ridgway, frământându-se cu problemele lui. 
Soufrière era o navă foarte modernă, care o luase înaintea tehnicii 
epocii sale, asemenea celor mai recente submarine „U“. Putea să 
lanseze o jerbă în evantai către ţinta sa, chiar dacă în clipa aceea era 
orientată cu prova în direcţia opusă. Pe Tigress trebuia să îndrepţi tot 
submarinul spre nava vrăjmaşă, ca pe o armă, aşa încât, în timp ce 
lansai, continuai să te expui din plin primejdiei. 

Ainslie se repezi din nou la masa cu hărţi, mai înainte ca periscopul 
să-şi fi reluat locul în puţul său. 

Gheara de compas a lui Forster era pusă pe linia coastei. 

- Aici e un loc de ancoraj, domnule comandant. La sud de Pattani. 
Probabil că se îndreaptă spre acest punct. 

Ainslie cercetă harta. Dacă japonezii se arătau atât de siguri de ei 
încât se apropiau de coastă fără o escortă serioasă şi fără sprijin 
aerian, însemna că înaintarea lor se desfăşura cu succes. Chiar cu 
prea mare succes. Spuse: 

- Vreau să mai arunc o privire. 

Aşteptă, încercând să-şi relaxeze muşchii cefei şi ai spatelui, în timp 
ce tubul periscopului se înălța iar din put. 

Urmări muchea întunecată a teugei detaşându-se în partea dreaptă 
a lentilei şi înaintând în reţeaua firelor reticulare, vrând parcă să le 
străpungă. 

- Fiţi gata! 


Auzi glasul lui Ridgway ca un şuier strident, aproape acoperit de 
ţac-ţac-ul „storcătorului de fructe”. 

- Gata, domnule comandant. 

- Lansează tubul unu! 

Corpul navei se hurducă uşor, de parcă atinsese o buturugă 
plutitoare, dar nimic altceva nu trădă primejdia torpilei care lunecase 
din tubul ei. 

Ainslie trânti mânerele periscopului. 

- Jos periscopul! Continuaţi lansarea după contor! Cotă treizeci 
metri, închideţi uşile etanşe în vederea bombardamentului cu grenade 
A/S. 

Pe panoul lui Ridgway, luminiţele roşii licăriră una câte una, până 
când i se auzi glasul: 

- Toate patru torpilele lansate, domnule comandant! 

- Cotă treizeci metri, domnule comandant! 

- Schimbăm drumul, ofiţer cu navigația. Vino la trei-unu-zero. 
Pregătiţi tuburile pupa, în caz că nu l-am nimerit şi vine după noi. 

Ainslie se sprijini de o portavoce, în timp ce submarinul se înclina 
schimbându-şi direcţia. Vedea, cu ochii minţii, cele patru torpile, de 
parcă s-ar fi aflat şi el afară, în adâncuri. Răspândindu-se într-un 
evantai mortal, care înainta cu cincizeci de noduri. 

Ridgway, cu faţa încordată, privi contorul. Forster îl urmărea, iar 
degetele lui Quinton băteau darabana pe spătarul scaunului unuia 
dintre servanţii cârmelor de asietă, în timp ce ochii îi erau aţintiţi pe 
curbura corpului rezistent al navei. 

Explozia, urmată de alte două la intervale regulate, a fost mai 
curând un puternic pârâit, decât o bubuitură. Cea de a patra torpilă nu 
făcuse impact, dar, în împrejurările date, Ainslie s-a considerat 
satisfăcut. 

- Cotă periscopică! 

Il văzu pe Ridgway întinzându-se să-l bată pe umăr pe ajutorul său 
şi îşi imagină cum torpilorii asudaţi se pregătesc, în compartimentul 
prova, să reîncarce tuburile goale. 

- Zgomotul a încetat, domnule comandant, raportă Walker. 

Când periscopul străpunse suprafaţa apei, Ainslie mai avu timp să 
vadă prova navei de patrulare alunecând înspre adânc într-un uriaş 
talaz de spumă clocotindă, în timp ce, deasupra, fumul exploziei 
atârna neclintit pe cer, de-ai fi zis că nimic n-avea să-l şteargă 
vreodată. 

- Am făcut o treabă bună, domnule comandant, strigă Quinton. 
Întocmai ca pe vremuri. 

Râdeau cu toţii cu gura până la urechi, ca nişte şcolari fericiţi. 

Un telefon bâzâi în caseta lui ca o albină captivă, apoi se auzi vocea 
unui mesager: 


- Comunicare radio, domnule comandant. 

_ Ainslie îi făcu semn lui Quinton să-i preia locul lângă periscop. 
intinse mâna după receptor, găsind timp să se mire că telegrafistul 
folosise recepţia radio în timp ce submarinul se aflase atât de aproape 
de suprafaţă. In ciuda pregătirilor sumbre şi a exploziilor, el îşi văzuse 
netulburat, de treaba lui. 

- Aici comandantul! 

Glasul lui Vernon sună încordat. 

- A fost doar o comunicare trunchiată, domnule comandant. 
Probabil un anunţ al armatei de uscat, printr-o staţie de bătaie mică. 

- Anume? 

- Navele Prince of Wales şi Repulse, domnule comandant. 
Amândouă scufundate, chiar în timp ce noi atacam. 

- Mulţumesc. Puse receptorul la loc şi se uită la Quinton şi la ceilalţi, 
spunându-le: Forţa Z a fost nimicită! 

Le urmări feţele care încremeneau, zâmbetele care le piereau de pe 
buze. În faţa unei pierderi atât de dezastruoase, mica lor victorie 
apărea jalnică. 

Quinton rupse primul tăcerea. 

- Poate că s-au înşelat. Vreun idiot o fi încurcat comunicările. 

Se uitară unii la alţii, fiecare dintre ei ştiind în sinea sa că nu era 
vorba de nici o greşeală. 

- Ofiţer cu navigația, reluăm drumul şi imersiunea iniţială! Liber de 
la posturile de luptă şi imersiune. Apoi, adresându-se lui Halliday: 
Oamenii dumitale s-au comportat bine, domnule mecanic şef. Dârzi ca 
o stâncă. 

Simple cuvinte, afurisite de cuvinte. Dar făceau parte din joc. 
Necesara prefăcătorie. 

Se deplasă în centrul postului de comandă, în parte privind, în parte 
ascultând. Veştile interceptate de Vernon vor face în curând ocolul 
întregii lumi. Forţa Z fusese distrusă într-o clipită. Poate că luaseră 
contact cu o escadră mai puternică şi se scufundaseră luptând. Dar 
oricum s-ar fi petrecut lucrurile, rezultatul era acelaşi. Raportul de 
forţe navale se schimbase în favoarea inamicului. Cele două nave, 
scutul esenţial, fuseseră prinse pe picior greşit, fapt pentru care 
plătiseră preţul, un preţ îngrozitor. 

Mai târziu, în cabina lui, în timp ce pretindea că mănâncă, 
jucându-se cu furculita în farfurie, Ainslie se gândi la cele două 
bastimente. Prince of Wales era o navă nouă, cu prea puţină istorie în 
urmă-i, în afară de faptul că fusese de faţă la distrugerea navei Hood, 
sub tunurile cuirasatului german Bismarck. 

Dar bătrânul crucişător de bătălie Repulse îi era bine cunoscut, aşa 
cum le era de altfel tuturor marinarilor din flota britanică. Repulse 
însemna o tradiţie şi un mit, şi dispariţia lui constituia o prevestire în 


plus, o nouă ameninţare pentru însăşi existenţa lor. Ainslie oftă şi se 
întinse în cuşetă, în timp ce mâncarea i se sleia în farfurie. 

Se întrebă dacă vor fi vizibile unele schimbări când se va întoarce 
cu submarinul la Singapore. Poate că mai era timp să se acţioneze, să 
fie ţinut inamicul în frâu până când vor sosi întăriri noi pentru forţele 
din Malaya. 

- Domnul comandant la postul central! 

Îşi lăsă picioarele pe podea, iar inima începu să-i bată mai repede. 


lar începe! 
x 


x * 


Careul submarinului Soufriere era neobişnuit de liniştit. Acostat din 
nou la nava bază, având cea mai mare parte a echipajului în învoire la 
mal, submarinul dădea impresia că s-ar odihni. 

Locotenentul Farrant, ofiţerul cu artileria, şedea într-un colţ, total 
cufundat într-un număr al revistei „Lilliput“, vechi de o lună. 
Locotenentul Forster, care era ofiţer de gardă, recitea pentru a nu ştiu 
câta oară scrisoarea care-l aşteptase la întoarcerea lui Soufriere la 
Singapore. Era de la Daphne. O scrisoare speriată, incoerentă, al cărei 
efect, era sporit de senzaţia de depărtare şi neajutorare. Va fi nevoită 
să povestească totul mamei ei. Şi când soţul i se va întoarce acasă... 
Din loc în loc scrisoarea era pătată. Forster şi-o imagina pe Daphne 
plângând în timp ce aşternea ultima parte. „Dacă nu există altă cale, 
mă omor!“ 

Forster îşi înălţă ochii, disperat. „Dumnezeule mare!“. Citise 
scrisoarea iar şi iar. Şi pe măsură ce o recitea, lucrurile i se înfăţişau 
tot mai rău. 

Farrant îi aruncă o privire, peste marginea revistei: 

- Necazuri? 

Din celălalt colţ al careului, locotenentul Christie, pilotul din rezerva 
de voluntari, se uita cu interes la cei doi. Adulmeca tensiunea dintre 
ei, aşa cum adulmecă un animal mirosul de sânge.. 

- Nu-i nimic. j 

Forster îşi cobori privirile. Furios pe el însuşi. Incepuse să-l urască 
pe Farrant. Suficienţa lui, aroganţa îngâmfată. 

Intocmai ca în prima lor patrulare, care se încheiase în dimineaţa 
acelei zile. După atacul asupra navei japoneze şi a remorcii sale, care 
fusese identificată ca fiind o navă de debarcare plină cu oameni şi 
provizii, nu mai întâlniseră mare lucru. Câteva vase de pescari, ieşite 
în larg de nevoie, un cargobot ruginit, pe care comandantul îl 
scufundase după ce ordonase echipajului să-l abandoneze, şi apoi un 
ponton mare de debarcare. 

În timpul atacului, când se alăturase lui Ainslie şi celorlalţi. Forster 
uitase de necazurile lui personale. Urmărise tot timpul faţa lui Ainslie, 


îi cântărise expresia de fiecare dată când periscopul era trimis din nou 
în puţul lui, îi ascultase descrierile şi rapoartele, verificase 
punctul-navei şi trasase drumul parcurs. „Un ponton de debarcare cu 
adevărat mare“, spusese Ainslie. O privire aruncată fără rezultat 
într-un exemplar vechi din „Albumul navelor de luptă” şi o alta într-o 
colecţie mai recentă de siluete de nave le-a dat ideea că ar fi putut să 
fie un ponton pentru debarcarea tancurilor, de considerabilă valoare. 

Se mişca foarte lent, fiind zdravăn încărcat cu blindate, zigzagând 
greoi, ca o uriaşă cutie de pantofi pe marea calmă. 

Forster nu văzuse vasul nici o clipă, dar Ainslie descrisese fiecare 
detaliu cu experienţa sa de a relata, aşa încât acum, privind în urmă, 
era ca şi cum şi-ar fi reamintit de un film sau de o fotografie. 

Ainslie hotărâse să folosească tunurile submarinului. Mai întâi, 
pentru că ar fi fost necesară o întreagă jerbă de torpile şi nu exista 
încă nici o garanţie că acestea vor putea fi înlocuite, torpilele franceze 
fiind deosebite ca dimensiuni de cele britanice. Pe de altă parte, 
pontonul de debarcare avea un pescaj foarte mic şi ar fi fost posibil ca 
torpilele să treacă pe sub el, fără să-l atingă. 

Forster îi aruncă o privire rapidă lui Farrant. Era din nou cufundat în 
revistă. Ochii pironiţi fără să clintească îl făcură să-şi spună că 
studiază, probabil, poza unui nud. 

Atacul însemnase marea ocazie a lui Farrant şi adevărul este că se 
descurcase foarte bine, mai cu seamă că era vorba de prima salvă 
trasă din marea turelă a submarinului. Cu corpul navei abia ieşit la 
suprafaţa apei, tunurile fuseseră îndreptate asupra pontonului de 
debarcare. Inăuntrul submarinului, toţi membrii echipajului stăteau 
încordaţi, asemenea atleţilor în aşteptarea semnalului de start. In 
special mecanicul şef şi secundul. Totul trebuia pândit şi prevenit, 
orice subită schimbare de flotabilitate, orice factor necunoscut care ar 
putea determina pierderea controlului asupra submarinului. Loviturile 
tunurilor - fiecare dintre ele trăgând pe rând - constituiseră pentru 
Forster o experienţă nemaiîntâlnită până atunci. Bubuitura avusese 
reverberaţii prelungite, ca un tunet gigantic, iar şocul de recul al 
fiecărui tun în parte zguduise nava ca un imens cutremur de pământ. 
Ce-or fi însemnat acestea pentru oamenii de pe pontonul de 
debarcare, nu putea decât să ghicească. 

In primul rând, apariţia turelei şi a chioşcului submarinului 
înălțându-se încet prin apa cristalină şi apoi cele două tunuri binate 
îndreptându-se spre ei ca o pereche de ochi negri, necruţători. 

Auziseră vuietul vasului inamic care se despicase în timp ce se 
scufunda, încărcătura de blindate contribuind la distrugere şi 
grăbindu-i sfârşitul. Cu atât mai bine. Probabil că transporta 
combustibil cu un număr ridicat de octani, iar chinurile echipajului şi 
ale pasagerilor nu au putut fi mântuite decât de mare. 


După ce submarinul intrase din nou în imersiune, Ainslie îl chemase 
pe Farrant. Forster se uita acum la el. Inţepat şi atât de încântat de 
sine, încât ar fi suferit de-ar fi trebuit să ascundă acest lucru. 

Se gândi şi la comandant. E bine să-l ai pe Ainslie şef. Foarte rar i se 
întâmpla să ridice vocea şi nu era niciodată sarcastic. Dar Forster 
simţea că nu-l cunoaşte cu adevărat. Ainslie îi ceruse ofițerului cu 
artileria să mulţumească, în numele său, oamenilor de la turelă, 
precum şi celor de la magazia de muniții şi de la liftul pentru ridicarea 
proiectilelor. 

Forster îşi mută privirea la peretele curb de la capătul opus al 
careului. Asemănător cu o cuşcă de ascensor, era suportul principal al 
marii turele de deasupra şi constituia calea pe care urca muniţia de la 
magazie până la încărcătorii fiecărui tun. Era, într-un fel, inima 
submarinului, un simbol de extraordinară trăinicie şi forţă. 

Işi întoarse capul când îl auzi pe Christie spunând: 

- Mă întreb unde-o fi comandantul? 

- E cu amiralul şi cu şeful de stat major, răspunse Farrant tăios. 
Discută, probabil, ruta viitoarei noastre patrulări. 

- Ţi-a comunicat ţie, da? întrebă Christie, zâmbind lenevos. 

Farrant se încruntă. 

- Dacă ai fi fost de mai multă vreme în serviciu activ, sau dacă ai fi 
fost ataşat la marină pe durata războiului, ai fi înţeles şi tu atâta lucru. 

- Zău? 

Christie se rezemă de spătarul scaunului, amuzându-se. Făcuse 
multe la viaţa lui şi zburase pe câteva rable inimaginabile. Chiar şi de 
când executa zboruri în marină avusese câteva misiuni ciudate, dar 
aceasta de acum le întrecea pe toate. Un zburător într-un submarin. În 
timpul patrulării nu fusese decât un simplu spectator, ţinându-se cât 
mai aproape de Forster şi de maistrul cu navigația, astfel încât să 
poată studia hărţile cu modificările lor şi ansamblul zonei unde i s-ar fi 
putut ivi în curând prilejul de a zbura. La treizeci şi unu de ani, era 
printre cei mai vârstnici ofiţeri de la bord. Şi aceasta îl amuza. Unii, ca 
de exemplu, sublocotenentul Southby, un tânăr subţirel, cu obraz 
trandafiriu, care servea ca ajutor al lui Farrant la turelă, având în mod 
suplimentar şi sarcina de şef al echipei de abordare - ce-o mai fi 
însemnând şi asta? - vădeau o nesiguranţă nervoasă în toate 
domeniile. Alţii, mai în vârstă cu un an sau doi decât Southby, aveau o 
încredere în ei ca de uriaş şi cunoştinţe ca de copil. 

Christie răspunse: 

- Ţinând seama de felul cum se duce războiul ăsta, nu cred că voi 
avea timp să învăţ mult mai multe. 

Farrant îi aruncă o privire ucigătoare, de parcă rostise cine ştie ce 
insulte. 

- Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel? Se ridică în picioare şi începu 


să se învârtească prin careu ca un animal în cuşcă. Când două nave 
mari au fost scufundate, când atâţia oameni şi-au pierdut viaţa 
vitejeşte, tu... 

Ochii lui Christie îl urmăreau pe ofiţerul cu artileria, care se foia 
încoace şi încolo. 

- Baliverne! răspunse el cu voce calmă. Comandantului Forţei Z i 
s-a spus că aeroportul Kuantan fusese evacuat, pentru că fiecare 
fugea cu coada între picioare de frica japonezilor. Ştia foarte bine că 
nu are acoperire aeriană pentru navele lui. 

Farrant se oprise ca împietrit în faţa scaunului lui Christie, lângă 
picioarele întinse ale acestuia. 

- Vorbeşti de navele scufundate şi de vitejii care s-au dus la fund, 
continuă aviatorul. Dar de ce nu te gândeşti la dobitocii care i-au 
împins acolo? î 

Christie simţea cum îl năpădeşte un val de furie. li reveneau în 
minte toate experienţele lui. Portavionul pe care se aflase în Creta, 
puntea de zbor explodând brusc într-o uriaşă ciupercă de flăcări 
mistuitoare. Oameni arzând ca torţele, alergând în cerc, avioane 
aruncate peste bord, în vreme ce portavionul pornise să se răstoarne 
cu chila în sus. 

- Fără acoperire aeriană, navele sunt, de la bun început, sortite 
pieirii. Chiar înainte de început. lIdioţi mărginiţi, capete astupate! 
Parc-ar fi o întrecere cine ucide mai mulţi de-ai noştri: inamicul sau 
înaltul nostru Comandament! 

Farrant îşi revenise treptat. 

- Dacă te mai aud vreodată rostind asemenea cuvinte... 

Se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere cu paşi apăsaţi, 
răsturnându-l aproape pe Sawle care venise să pună masa pentru 
ceai. 

- Cred că l-ai cam supărat, Jack, spuse Forster. 

Christie privi cu ochi împăienjeniţi spre podea. 

- Îmi pare rău, nu mă refeream la tine, ştii tu. Dar Farrant va ajunge 
într-o bună zi amiral. Cei de teapa lui întotdeauna răzbesc. 

Apoi se ridică în picioare şi-şi cercetă ceasul. 

- Cred c-o să caut o ocazie să mă ducă pe Magistrală până la club. 
Nu mi-ar strica vreo două halbe la gheaţă. Dac-or să mă lase să intru 
în local, spuse făcând cu ochiul. 

Rămas singur, Forster scoase iar scrisoarea din buzunar şi începu 


s-o recitească. 
x 


x x 
Ainslie se rezemă de spătarul scaunului de trestie împletită şi trase 
din pipă. Se afla împreună cu Critchley în la şedinţa contraamiralului 
Arnold Granger. Acesta era un om voinic, rotofei, prea scund pentru 


greutatea lui, silueta-i îndesată fiind accentuată de albul imaculat al 
cămăşii şi de şortul pe care-l purta. Granger avea o chelie prematură, 
mărginită de fiecare parte a capului de câte o fâşie de păr nisipiu, 
pufos ca nişte fulgi. | se adresă: 

- Te-am chemat aici, căpitan-comandor Ainslie, întrucât socotesc că 
de când ai sosit din Anglia nu ai fost folosit aşa cum trebuie. 

Şi Granger fuma o pipă, pe care o agită în aer. ca pe un deget negru 
când adăugă: 

- Pe de altă parte, să nu-ţi fie cu supărare, dar nu eşti omul cel mai 
comod cu care am avut eu de-a face. Zâmbi, cu un aer şăgalnic, 
conspirativ. Dar avem nevoie de orice minte cu experienţă pe care 
putem pune mâna, continuă el. Comandantul Şef m-a asigurat că 
forţele de întărire se şi află pe drum. Până să ajungă însă convoaiele 
cu trupe aici, pot trece săptămâni, uneori chiar şi luni de zile. Avem 
nevoie de avioane de vânătoare moderne, de infanterie 
experimentată şi, mai ales, de posibilitatea de a-l lovi pe inamic 
înainte de a apuca să înainteze şi mai mult spre sud. 

Se îndreptă spre o hartă de perete şi o derulă până la capăt. Apoi 
adăugă pe un ton mai potolit: 

- Vedeţi această linie, domnilor? 

Ainslie se aplecă, îngrozit. O bandă galbenă, ondulată, indica 
înaintarea inamicului spre interior. Era incredibil. lIncercă să 
rememoreze evenimentele, să-şi aducă aminte cât timp trecuse de la 
acea scurtă comunicare radiodifuzată cu privire la raidul aerian, 
urmată de ştirea referitoare la Pearl Harbour. In total, nu mai mult de 
zece zile. Şi, în acest scurt interval, armatele japoneze străpunseseră 
toate liniile de apărare pe coasta de nord-est a Malayei. După cele 
indicate de banda galbenă a amiralului, care la data asta precis că era 
depăşită, s-ar îi spus că nimic nu putea împiedica inamicul să taie 
peninsula în jumătate, de la Marea Chinei de Sud, până la strâmtoarea 
Malacca. Şi, peste alte zece zile, până unde aveau să mai ajungă? 

Amiralul continuă: 

- După cum vedeţi, nu prea avem timp la dispoziţie. Problema 
principală nu constă în lipsa de trupe, ci în lipsa de militari 
experimentați în luptă. Dispunem de brigăzile indiene, de australieni, 
de voluntarii malayezi şi, desigur, de regimentele britanice. Işi lăsă 
ochii în jos şi începu să se joace cu pipa, încercând să ia o hotărâre. 
Apoi spuse fără ocolişuri: Ca număr, probabil că îi întrecem pe 
japonezi şi bănuiesc că ştiţi şi acest lucru. 

Ainslie se uită la el, înţelegându-l, dându-şi seama de răspunderea 
pe care o purta. De când venise la Singapore, acesta era primul ofiţer 
superior care vorbea sincer şi deschis. Granger fusese, pare-se, 
însărcinat cu cercetarea în largul coastelor şi cu pregătirea de luptă şi 
fusese numit la acest Cartier General fără nici un preaviz. Doar pentru 


că era o minte mai luminată decât predecesorul său, sau ca un ţap 
ispăşitor, dacă lucrurile ar fi ieşit prost. Era prematur să-ţi poţi da 
seama care din două. 

Critchley se întoarse spre Ainslie, făcându-şi scaunul să scârţâie. 

- Domnul amiral spune că moralul populaţiei civile este un factor 
foarte important. Dacă începe să se destrame, atunci şi trupele 
noastre îşi vor pierde curajul. In prezent, forţele din nord se 
regrupează după o serie de replieri strategice. 

Ainslie încercă să detecteze o undă de amărăciune în spusele lui. De 
destul de multă vreme, retragerile trupelor erau denumite „replieri 
strategice”. Acasă, cititorii de ştiri vorbeau adeseori cu uşurinţă de 
acţiuni de patrule şi de uşoare pierderi. Li se păreau acceptabile. 

Dar Critchley era din nou alertat. Angajat. Căutând o soluţie. 

- Rapoartele sunt proaste, urmă Granger. Inamicul foloseşte 
teroarea ca pe o armă. Am primit mai multe relatări despre torturi, 
decapitări, violuri şi Dumnezeu mai ştie ce. Dacă nu-i stăvilim pe 
ticăloşi, retragerea se va transforma în derută şi puhoiul o să măture 
totul până aici, la Magistrală şi la strâmtoarea Johore. 

- Şi mai departe, în interiorul insulei, întări Critchley. N-or să se 
oprească la strâmtoare. Oricum, în timpul refluxului apa nu-i mai 
adâncă de patru picioare, aşa mi s-a spus. 

Granger se încruntă îngrijorat. 

- Asta înseamnă că cineva şi-a dat drumul la gură. E adevărat, 
fireşte. Dar ştiţi cum sunt englezii, pentru ei orice fâşie de apă e 
Canalul Mânecii. inseamnă siguranţă. Separare. 

Ainslie se ridică în picioare şi se îndreptă spre harta din perete. Era 
greu să-ţi închipui lupte înverşunate acolo, în junglă, sau chiar provele 
navelor de patrulare lunecând sub apă, sau pontoanele de debarcare 
zburând sfărâmate de tunurile lui Farrant. 

Din afara încăperii lunguieţe şi răcoroase răzbeau un piuit strident 
de pasăre, glasul unei femei tinere care cânta în bucătărie, pasul 
măsurat al unui poliţist băştinaş pe aleea aşternută cu pietriş de sub 
fereastră. Relaxat, simțindu-se în siguranţă. 

Amiralul îşi umplu pipa cu mişcări repezi, sacadate. 

- Fapt este că nu putem aduce aici unităţi de suprafaţă ca să 
sprijine trupele de uscat. N-avem nici avioanele necesare, nici 
aerodromurile de pe care să opereze acestea. Am şi pierdut câteva 
nave de patrulare împinse la coastă. Nu pot risca unităţi mai mari 
pentru că s-ar putea - îl privi pe Ainslie drept în ochi - s-ar putea să 
fim obligaţi să evacuăm. 

Ainslie dădu din cap. larăşi? Dunkerque. Norvegia. Olanda. Grecia şi 
Creta. Oricum, aici era altfel. Nu existau falezele din Dover, nici mările 
înguste de pe care navele să poată culege trupele epuizate. Ceea ce 
constituise cândva adevărata tărie a insulei Singapore, îi apărea acum 


drept ceva total vulnerabil. Şi toate tunurile uriaşe instalate aici ca să 
apere insula erau orientate, neputincios, în direcţia inversă. Cu glas 
tare întrebă: 

- Doriţi să mă duc din nou în nord, domnule amiral? 

- Da. 

Umbra lătăreaţă a amiralului se contopi pe hartă cu umbra lui 
Ainslie. 

- Aici, pe coasta asta, există o pungă de rezistenţă care ar putea fi 
întărită într-o zi sau două, numai dacă ar putea găsi comandamentul 
trupelor de uscat o soluţie. Indică punctul pe hartă cu ţeava pipei. 
Uite, chiar aici. Dacă lucrurile merg rău şi japonezii presează şi mai 
mult - ţeava pipei imită mişcarea unei trape - atunci toţi oamenii de 
aci vor fi prinşi în capcană, cu spatele spre mare. 

- Bob, ai putea executa un sprijin de artilerie? 

Amiralul urmări profilul lui Ainslie. 

- Ai putea? întrebă şi el. 

Lui Ainslie i se năluci chipul lui Farrant pe harta din perete. Cu câtă 
bucurie folosise Farrant tunurile! Poate că simţise chiar o senzaţie de 
plăcere când urmărise, prin vizoarele lui puternice, moartea şi 
distrugerea. 

- Aş putea încerca, domnule amiral. i 

Era un vis, sau, mai curând, începutul unui coşmar. În primele zile, 
nimeni nu voise să audă nici de Soufrière, nici de el. Şi acum, parcă 
nici nu mai exista altă navă şi fiecare aştepta un miracol de la el. Şi 
totuşi răspunsese: „Aş putea încerca”. Nu exista altă cale. 

- Când? întrebă cu glas tare. 

- Mâine dimineaţă, răspunse Critchley în locul amiralului. 

- Vei primi tot sprijinul de la bază, domnule căpitan comandor. 
Amiralul îşi reluă locul pe scaun şi-şi aţinti privirile în gol. Apoi adăugă: 
Căpitanul-comandor Critchley te va însoţi. 

Ainslie se uită la prietenul lui. 

- De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

Critchley ii răspunse zâmbind: 

- Ca o experienţă. Pentru extinderea înaltei mele autorităţi. Sau, 
poate, ca să te ajut. 

Granger îşi privi ceasul. 

- Soarele a trecut bine mai sus de vergă. E momentul să luăm un 
pahar de gin, nu? Apăsă butonul unei sonerii, apoi spuse: 
Căpitanul-comandor Critchley ar putea să fie de mult mai mare ajutor 
decât ne dăm noi seama. Zâmbi. Sunt sătul până peste cap de cei 
care conduc politica marinei. 

Ainslie se îndreptă spre fereastră şi privi peste verdele luxuriant al 
frunzişului din grădină. 

Critchley îl însoțea pentru că simţea că poartă întreaga răspundere. 


Aşa cum bănuise, ideea capturării submarinului Soufriere fusese a lui. 
Şi acum, dacă lucrurile vor merge prost în apele acelea puţin adânci 
pe care le văzuse pe hartă, voia să-i împărtăşească şi el soarta. 

Se întoarse spre prietenul lui şi-l privi cu fermitate: 

- Am să-ţi găsesc o treabă de făcut la bord. Pe nava mea nu-i loc 
pentru pasageri. 

Amiralul îi privi pe amândoi şi se simţi mişcat. Poate că, până la 
urmă, mai exista, totuşi, o şansă. 


6 
A DOUA ŞANSĂ NU EXISTĂ 


Cpitanul-comandor Gregory Critchley păşi vioi în strălucirea 
portocalie a postului central şi studie pe rând fiecare dintre figurile 
încordate. 

Domnea o linişte adâncă; tăcerea nu era ştirbită decât de zumzetul 
surd al motoarelor şi al ventilatoarelor şi de bâzâitul regulat al sondei 
ultrason. Nu se auzea nici măcar răsuflarea oamenilor din postul 
central. In lumina aceea stranie apăreau cu toţii ireali, ca nişte figuri 
de ceară, dar nu înşiruite, ci îngrămădite în vederea unei viitoare 
expoziţii. 

In cele două zile câte îi trebuiseră submarinului Soufrière ca să-şi 
croiască din nou drum spre nord, menţinându-se în larg pentru a evita 
navele şi aviația inamică, Critchley avusese timp suficient să-şi 
studieze tovarăşii de drum. 

Refuzase oferta lui Ainslie de a împărţi cu el cabina comandantului, 
ştiind bine că acesta avea, mai mult ca oricare altul, nevoie de izolare, 
atunci când o putea găsi. li făcuse însă plăcere să vină la careul 
ofiţerilor, studiind adunătura pestriță care trăia, se frământa şi 
dormea pe această navă. 

Quinton, secundul, controla indicatoarele cârmelor de asietă, ţinând 
câte o mână sprijinită pe spinarea fiecărui servant. Un om bun, 
deschis, inteligent. Avea o fire cam iute, care, la nevoie, era o 
contrapondere a atitudinii mai lente a lui Ainslie. 

Critchley privi spre locul ofițerului cu navigația, urmărindu-l pe 
Ainslie aplecat peste masa de navigaţie care vibra, faţa lui reflectând 
lumina de sub geamul acesteia. Ainslie părea calm, dar Critchley ştia 
bine ce se petrece în el. Stătuse de vorbă cu mulţi oameni de pe 
submarine, care, ca şi Ainslie, luaseră parte la expediţii de capă şi 
spadă pe coasta inamică, cu lupte corp la corp, care făceau să ţi se 
ridice părul măciucă. 

Era nevoie de mare tărie şi încă de multe altele ca să le poţi face 
faţă. 

Alături de Ainslie, iată-l pe ofiţerul cu navigația, Forster. Un tânăr 
simpatic, dar cu o povară pe suflet. Probabil o femeie, pe undeva. 

Halliday, la panoul de imersiune, era aidoma ofițerului mecanic de 
vapor dintr-o duzină de povestiri marinăreşti şi, lângă el, locotenentul 
francez Lucas, alt om cu un secret bine tăinuit. 


Locotenentul Ridgway stătea rezemat lângă „storcătorul de fructe” 
cu faţa în umbră. Dar faţa lui părea să fie în umbră chiar şi când se 
afla în plină lumină. Era, ca şi Halliday, un individ foarte rezervat. 

Ceilalţi nu erau de văzut, dispăruţi pe undeva prin compartimentele 
navei. Sublocotenentul Deacon, ajutorul mecanicului, tânărul Southby, 
ajutorul ofițerului cu artileria şi, desigur, cumplitul Farrant, care se 
afla, probabil, cu oamenii lui, în preajma turelei, pentru eventualitatea 
că ar fi nevoie de el. 

Gradaţii, de la timonierul cel gras până la timonierul alergător care 
sta lângă telefoane, erau la fel de amestecați ca şi ofiţerii. Indivizi 
feluriţi, care, însă, în momente ca acesta de faţă, deveneau un tot 
organic. 

Ainslie îl zări şi îi zâmbi. 

- Bună dimineaţa! Ai dormit bine? 

Critchley veni la masa hărților. Câţiva dintre oameni îl salutară din 
cap, dar uitară pe loc de prezenţa lui, pe măsură ce se aprindea câte 
o luminiţă sau un cadran tremura pe neaşteptate, solicitându-le o 
atenţie constantă... 

- Sawle mi-a adus un ceai. Ar fi un valet minunat. 

Ainslie îşi privi ceasul. 

- În curând se luminează de zi. Peste un minut sau două, arunc o 
privire afară. Secundul controlează asieta navei. E necesar să fie 
perfectă. Făcu un gest către hartă: Pe aici, fundul e la cincisprezece 
braţe, nu mai mult. Practic, ne târâm pe patul mării. Făcu o grimasă: 
Dar ofiţerul cu navigația mă asigură că totul o să iasă bine. Apoi, 
aruncându-i o privire lui Quinton: E timpul să schimbăm drumul. Ţine 
cap compas doi-patru-zero, rotații pentru şase noduri. Işi întoarse 
capul: Şef de echipaj, comunică mai departe: linişte absolută pe navă! 

- Cap compas doi-patru-zero, domnule comandant. 

- Ce-ai să vezi? îl întrebă Critchley. 

Zâmbi în sinea lui când se pomeni că şi el vorbea în şoaptă. 

- Nu mare lucru. Două dealuri. Ainslie se aplecă din nou peste hartă. 
Vezi? Dinspre mare arată ca un tricorn. Japonezii sunt răspândiţi aici 
peste tot, iar trupele noastre sunt ţintuite locului într-un sat 
pescăresc. A existat şi o misiune religioasă prin părţile astea, dar 
bănuiesc că a fost evacuată când s-a stârnit panica. 

Timonierul alergător rosti cu glas scăzut: 

- Ofiţerul cu artileria, domnule comandant. 

Ainslie luă telefonul. 

- Aici comandantul. 

In vocea lui Farrant tremura o notă de nerăbdare: 

- Cer permisiunea să armez turela, domnule comandant. 

- După ce o să arunc o privire bună afară, tunarule. Întâlni ochii lui 
Quinton, care se uita la el din celălalt capăt al postului central. Şi nu 


uita să scoţi dopurile de la gura tunurilor înainte de a trage! 

- Am înţeles, domnule comandant! 

Nici urmă de chicotit în glasul lui. 

- Nu ştiu, zău, de ce mă neliniştesc, zise Ainslie. Apoi, către 
Quinton: Gata? 

Australianul aruncă o privire spre Halliday, care-i răspunse cu un 
semn scurt din cap. 

- Gata, domnule comandant. 

- Foarte bine. Cota periscopică, vă rog. Se uită spre Critchley: 
Rosteşte o rugăciune. 

Critchley se aşeză astfel încât să poată urmări cel mai mic detaliu: 
cartnicul mecanic de la purjele de aer, servanţii de la cârmele de 
asietă care urmăreau orice semn ca submarinul să nu se ridice prea 
brusc, ţâşnind la suprafaţă ca un delfin uriaş. 

- Cotă paisprezece metri, domnule comandant. 

Până şi Quinton vorbea neobişnuit de încet. 

Ainslie făcu un semn din cap gradatului care manevra periscopul şi 
se lăsă în jos pentru a primi tubul ce se ridica din puţul său cu un şuier 
domol. Işi dădu seama că-şi ţine răsuflarea şi clipi repede, ca şi cum 
ar fi putut să vadă ce se petrece la suprafaţă. Urmări lentilele care se 
luminau parcă în silă. Era foarte devreme. In zori, şi o hulă uşoară 
clătina nava, asemeni unui leagăn nevăzut. 

- Stop periscopul! 

Imprimă instrumentului o lentă mişcare circulară, picioarele lui 
rotindu-se încet ca doi crabi în jurul puţului, în timp ce căuta să 
descopere un semn de viaţă pe mare. In spate, cerul era de un 
cenuşiu palid, delicat, care nu lăsa să se întrevadă arşiţa şi lumina vie 
ce aveau să se dezlănţuie în curând. Intoarse periscopul spre prova. 

Uscatul apărea drept în obiectiv, de la o latură la cealaltă, ca un 
recif negru, ondulat. In mai puţin de un ceas, pata aceea neagră se va 
preface în verde, cafeniu şi albastru şi-dacă harta indica 
exact - într-o semilună de nisip argintiu la marginea satului. 

Reglă lentilele la maximă putere şi cercetă ridicăturile de pământ 
care se profilau în dreapta. Cele două dealuri gemene. 

- Ofiţer cu navigația, sat şi dealuri în vedere. Drept în prova. La 
distanţă de vreo trei mile. 

Se încordă şi mişcă repede periscopul spre stângă, la timp ca să 
vadă o lumină verde strălucitoare traversând văzduhul, ca o picurare 
de smarald topit. 

- Un soi de rachetă de semnalizare. La depărtare de mile în interior. 

Simţea greutatea tăcerii din jur, apăsătoare, concentrată. Se 
gândeau cu toţii la relatările lui lapidare, fiecare dintre ei 
măsurându-le cu experienţe din trecut. Pe undeva, dincolo de 
imparţialul periscop, se aflau oameni pitindu-se la pândă în hăţişurile 


junglei sau zăcând răniţi, singuri, aşteptând să fie luaţi prizonieri sau 
să fie ucişi. 

Ainslie se lăsă străbătut de un fior, în ciuda rezervei pe care şi-o 
impunea în asemenea momente. „Nu-i de mine, îşi zise. Aici, cel puţin, 
suntem împreună. Trăim sau murim cu toţii laolaltă.“ 

- Jos periscopul! îşi îndreptă spinarea şi se uită la Critchley. E ca un 
mormânt, îi spuse. Totul depinde de primul semnal pe care-l vom 
primi de la bază. După aceea rămâne la latitudinea noastră. 

„La latitudinea ta, vrei să spui”, gândi Critchley, cu un surâs crispat. 
Contraamiralul Granger îi dăduse aproape mână liberă. Dacă Soufrière 
n-ar fi putut ajunge la timp în acest punct de pe hartă, mâine, la 
aceeaşi oră, baza ar fi lansat un nou semnal şi asta ar fi fost tot. Cu 
excepţia, desigur, a faptului că banda galbenă de pe hartă s-ar mai fi 
mişcat cu alţi câţiva centimetri. 

Cu glas tare spuse: 

- Şi dacă vezi avioane, ce faci? 

- Mă îndrept spre larg cu viteză, răspunse Ainslie zâmbind. Cred 
totuşi că voi avea beneficiul de a-i lua prin surprindere. După atacul 
victorios asupra Forţei Z, îmi închipui că japonezii sunt preocupaţi la 
ora actuală numai de înaintarea lor pe uscat. Presupun că-şi 
imaginează cum comandantul şef a pus în mişcare un milion de 
întăriri ca să-i alunge înapoi spre mare. 

- Cât despre asta, nici o primejdie, exclamă Quinton. 

Ainslie îşi şterse palmele de pantaloni. 

- Comunică ofițerului cu artileria să-şi armeze turela. La semnalul 
claxonului să încarce cu proiectile brizante. Dar nu mai înainte. Nu 
vreau ca rastelurile din turelă să fie încărcate ochi cu proiectile în toiul 
unui atac cu grenade AS. 

Gosling scoase un râs gros din gâtlej, iar cel de al doilea timonier 
observă: 

- Un sicriu prea costisitor, domnule comandant. 

Ainslie percepea totul, fără să dea însă atenţie, fiind ocupat să-şi 
verifice calculele în minte, reducând şi rectificând, clarificându-şi 
ideile pe acel fundal de uscat fantomatic. Trebuia să fie prudent. In 
curând se va ridica soarele, drept în pupa. Spuse: 

- Periscopul! îşi şterse din nou mâinile. Erau jilave de transpiraţie. 
Stop periscopul! 

Scrută zarea în toate direcţiile, clipind când hula joasă se înălța 
deasupra lentilelor orbindu-l. 

Totul era încă liniştit. Zâmbi, amintindu-şi de un film patriotic pe 
care-l văzuse la Londra. Un ofiţer, într-un adăpost individual, rostind 
cu o voce întretăiată: „Totul e liniştit, prea al naibii de liniştit”. 
Totdeauna se spunea aşa. Clipi când o altă rachetă luminoasă izbucni 
aproape, în acelaşi loc. Activitate de patrule sau, poate, un semnal al 


inamicului pentru un atac în zori. 

Rosti cu voce tare: 

- Acum ieşim la suprafaţă. Secund, ţine nava din cârme cât poţi mai 
în apă. 

Aruncă o privire la scara de sub chioşc. Se adunaseră cu toţii. 
Tunarii, oamenii de veghe, toată lumea. Purtau ochelari negri pentru 
ca lumina sărăcăcioasă a dimineţii să pară mai strălucitoare. In zorii 
leşioşi, arătau ca o ceată de orbi. Le spuse: 

- Deschideţi tambuchiul interior. Spuneţi telegrafistului să fie gata. 

lşi auzi ordinele repetate în murmurul complexului de tuburi 
portavoce şi de cabluri şi îşi imagină oamenii care le recepţionau în 
fiecare dintre compartimentele curbate. Tuburile lanstorpile pline, 
magazia şi lifturile de proiectile armate şi pregătite, iar la pupa, în 
compartimentul maşinilor şi al motoarelor, mecanicii şi electricienii 
aşteptând încordaţi, gata să furnizeze energie şi să dea viteză la 
primul ordin. 

Ainslie îşi lăsă binoclul să-i atârne de gât şi se îndreptă spre scară. 
Menzies, semnalizatorul, veni pe trepte în urma lui, aşteptând să-l 
apuce de picioare de îndată ce avea să deschidă tambuchiul de sus. 
Se cunoşteau cazuri când comandantul a fost pur şi simplu suflat cu 
totul afară din chioşc şi proiectat în mare de presiunea crescută din 
interiorul submarinului. Trebuie să fi fost o privelişte comică. Ca un 
dop ţâşnind dintr-o sticlă. 

Ainslie strigă: „La suprafaţă!”: începuse să rotească manivela 
tambuchiului şi cârligele de fixarea lui când claxonul lansă un țipăt 
puternic şi aerul se porni sa duduie în balansuri, creşterea bruscă a 
flotabilității opunând rezistenţă manevrei servanţilor de la cârmele de 
asietă, care ţinură prova în jos până la ultimul moment. 

Apoi Soufriere ieşi la suprafaţă, în vreme ce Ainslie se repezea prin 
tambuchi în sus, având obrajii şi umerii împroşcaţi de stropi. Apa 
şiroia pe punte, iar marea se despica pe spinarea largă a submarinului 
în două şuierătoare coame de spumă. 

Pe când Menzies deschidea capacele portavocelor, iar marinarii 
gâfâiau şi înjurau montând în borduri mitralierele grele, Ainslie îşi 
înălţă binoclul, mirat de viteza cu care se desfăşuraseră lucrurile. 

- Anunţă la postul central că totul e în ordine. 

Un tambuchi se deschise în punte şi Ainslie desluşi o siluetă 
estompată care se îndepărtă de turelă, cu cele două dopuri de la 
gurile tunurilor şi se întoarse aproape în aceeaşi clipă. Turela scoase 
un scârţâit uşor şi se roti încet către tribord, apoi îşi reluă poziţia 
iniţială. Ainslie urmări întregul proces. Turela părea să fie cu totul 
independentă de restul navei, de ei toţi. N 

- Altă rachetă luminoasă, domnule comandant! In prova babord! 
Omul de veghe îşi plimbă cu precauție binoclul puternic. Cred că se 


vede şi fum, mult fum. Arată prea întunecat ca să fie pâclă. 

- Mulţumesc. Continuă veghea! răspunse Ainslie, încuviinţând din 
cap. 
işi îndreptă binoclul spre cele două dealuri. Curând vor apărea 
desluşit. „Dar tot aşa şi submarinul”, îşi spuse. 

- Intreabă-l pe secund la ce adâncime suntem. 

- Douăsprezece braţe, domnule comandant, se întoarse Menzies cu 
răspunsul. Adăugă cu o figură morocănoasă: Şi aşa rămâne pe o 
distanţă de încă o milă. 

- Domnul ofiţer secund doreşte să vă vorbească, domnule 
comandant, strigă timonierul alergător; 

- Da? 

- Comunicare, domnule comandant. Sosită la ţanc. Inamicul se 
găseşte pe aceeaşi poziţie, dar ai noştri nu mai au decât o singură 
unitate de foc. 

- inţeleg. 

Ainslie întoarse capul când turela începu să se răsucească iar. 
Mişcarea era însoţită de un scrâşnet şi Ainslie desluşi cele două 
mogâldeţe de deasupra acoperişului turelei: Farrant şi 
sublocotenentul său căutând obiectivul prin telemetre. 

Ridică micul telefon pe care Menzies tocmai îl pusese în priză, într-o 
latură a punţii de comandă. 

- Aici, comandantul. Eşti gata, tunarule? 

Aproape că se aştepta să vadă turela înclinându-se în semn de 
încuviinţare. Dar auzi în schimb glasul lui Farrant: 

- Gata, domnule comandant. Am încărcat cu brizante. Am pus 
tunurile în gisment verde unu-zero. Bătaie zero-patru-doi. Va fi 
potrivită pentru depresiunea dintre dealuri. 

Farrant nu romanţa. Fie că-ţi plăcea sau nu ca om, fapt este că îşi 
cunoştea meseria şi memorizase toate detaliile în legătură cu 
dealurile, drumul strâmt dintre ele, totul. 

- Ai noştri rezistă încă, dar nu mai avem mult timp. Aşa încât fă ce 
poţi, răspunse Ainslie. 

- Am înţeles, domnule comandant. 

Farrant părea indiferent la orice, în afară de ţinta lui. Ainslie se uită 
spre Menzies. 

- Toată lumea să-şi pună dopurile în urechi. Spune celor din postul 
central să fie gata. 

Aruncă o privire îngândurată către uscatul din depărtare. Se contură 
din ce în ce mai limpede. Ce ciudat că trupele din sat puteau să 
comunice cu comandamentul lor, dar cu submarinul, nu. 

Se îndepărtă de metalul rece şi îşi înălţă binoclul. 

- Deschideţi focul! 

Turela scoase un uşor ţăcănit şi apoi, în timp ce în telefon o voce 


distorsionată rostea: „Tunul dreapta! Foc!“, ziua păru că explodează 
într-o imensă vâlvătaie pârjolitoare. Câteva secunde mai târziu, când 
tunul din stânga se smuci în arcurile lui, Ainslie, care scrâşnea din 
dinţi împotriva durerii provocate de explozii în timpane, văzu două 
flăcări mari ţâşnind din coasta dealurilor. 

Tunul din stânga se lăsă încet, când Farrant corectă înălţătorul. Un 
gong răsună metalic în interiorul turelei şi tunurile porniră din nou să 
bubuie, undele de sunet străbătând hula uşoară ca două trenuri 
exprese. 

Ainslie urmări cele două puncte de impact, de astă dată aproape 
simultane. Fiecare proiectil cântărea peste o sută douăzeci şi cinci de 
kilograme şi, fiind înzestrat cu focos brizant, avea să sfâşie coasta 
dealurilor şi jungla cu mai multă ferocitate decât orice alt tip de 
artilerie. 

La un moment dat, prin zbârnâiala urechilor, auzi glasul lui Menzies 
lătrând: 

- Ţine-ţi ochii pe ce ai în faţă, omule! 

Ainslie ghici că ochii unuia dintre oamenii de veghe părăsiseră, 
probabil, sectorul de observaţie, pentru a urmări bombardamentul. 

Când îşi cobori binoclul pentru a şterge umezeala de pe lentile, 
constată că oamenii din jurul lui erau din nou de recunoscut. Soarele 
se ivea la orizont, despăturindu-şi pentru încă o zi harta culorilor. 

Timonierul alergător rosti cu o voce tremurată: 

- Postul central anunţă că în şase minute vor trebui să schimbe de 
drum, domnule comandant. 

- Foarte bine. 

Ainslie tresări când tunurile traseră din nou, iar fumul unuia dintre 
ele se ridică deasupra submarinului, împletindu-se intr-un colac uriaş. 

Vedea în minte zona de acţiune a vasului, paralelogramul 
rudimentar în jurul căruia se putea mişca fără teama de a eşua sau de 
a se lăsa prins în ape prea puţin adânci pentru imersiune. 

Zărea deasupra capului cele două periscoape răsucindu-se în 
lăcaşele lor, deoarece Quinton şi Forster făceau repetate verificări 
pentru stabilirea punctului navei 

Sus, pe puntea de comandă, era destul de rău. Dar nici nu se putea 
gândi ce însemnase bombardamentul pentru oamenii din interiorul 
navei. Un marinar de veghe spuse: 

- Se văd flăcări pe coasta dealului, domnule comandant. Zăresc 
focuri de arme portative în dreapta satului. 

- Da. 

Ainslie privi în aceeaşi direcţie şi văzu o coloană densă de fum 
împrejmuită de flăcări, unele provenind de la copacii incendiaţi, altele 
de la arme automate. Satul arsese până în temelie. Pretutindeni erau 
presărate case năruite şi bărci pescăreşti răsturnate. 


- Comunică ofițerului cu artileria că, după următoarele două salve, 
va înceta tragerea. 

Era imposibil să apreciezi efectul bombardamentului asupra 
inamicului, dar atacul lor prin surprindere trebuie să fi fost mult mai 
important pentru trupele asediate. 

II durea capul de-i plesnea şi se simţea complet vlăguit de larma 
vuitoare a exploziilor. 

Văzu turela rotindu-se pentru ultimele salve, în timp ce nava îşi 
schimba drumul. Aerul din jur părea îmbâcsit de un fum zgrunţuros, 
care se îndepărta, purtat de vânt, ea un ecran compact. 

Ainslie se aplecă peste portavoce. 

- Secundule! 

- Domnule comandant? 

- Asigură turela. O luăm din loc. 

Se răsuci, în vreme ce Quinton dădea drumul la un şuvoi de ordine 
răpăitoare. Turela, ascultătoare, se întoarse din nou la poziţia în axul 
navei, cu ţevile încă fumegând după activitatea lor neaşteptată. Nici 
un foc de răspuns nu fusese tras. Nici măcar un glonţ. Era de 
necrezut. 

- Turela asigurată pentru imersiune, domnule comandant. 

Ainslie urmări prin binoclu flăcările şi fumul. 

- Foarte bine. Comunicaţii secundului să ia drumul de întoarcere. 

„Vor fi fiind cu toţii bucuroşi că s-a terminat”, îşi spuse. Marinarilor 
nu le place apropierea uscatului. 

- Domnule comandant! Glasul omului de veghe îl făcu să tresară. O 
ambarcaţiune în prova tribord. 

- O barcă, domnule comandant! La verde patru-cinci! strigă 
Quinton. 

Probabil că o văzuse prin periscop când dăduse ordinul de 
schimbare a drumului. 

Mitralierele de pe puntea de comandă se întoarseră în direcţia 
bărcii, cu ţevile în jos, urmărindu-i silueta neagră ce se apropia tot 
mai mult. Părea că face rondou spre tribordul submarinului, dar nu era 
decât o iluzie optică, creată de întoarcerea pe care o executa însuşi 
Soufriere. 

- Am prins-o în colimator! 

Mitraliera din tribord rămase în poziţie fixă, benzile lungi cu muniţie 
legănându-se când puntea se înclină ca efect al cârmei şi elicelor. 

-Nu trageţi! strigă Ainslie, urmărind barca prin binoclu. 
„Dumnezeule mare! În ce hal sunt! Unde au pornit-o? Ce şansă îşi 
închipuiau că pot avea?“ Era o veche barcă cu motor, o relicvă. 

Privi prin binoclu feţele oamenilor. Palide, murdare, bandajate, 
pătate de sânge. Soldaţi. Malaiezi. chiar şi câţiva copii. 

Rosti liniştit: 


- Chemaţi-l pe al doilea timonier şi oamenii lui. Cât se poate de 
repede. Comunicaţi-i secundului să deschidă tambuchiul prova. 

Il auzi pe Menzies trecând ordinul mai departe şi apoi, acelaşi om de 
veghe care semnalase barca, spuse: 

- Se opresc, domnule comandant. Sau se întorc. 

Părea derutat. 

Desigur, asta era! 

- Semnalizator! Ridică pavilionul! 

Şi astfel, în timp ce lumina zilei se înteţea şi se filtra printre 
straturile plutitoare de fum, vechea barcă cu motor acostă la 
submarin şi se fixă de unul din tancurile de balast cu ajutorul ghearei 
de pisică şi al barbetei. 

Era un lucru primejdios şi hazardat. Cu submarinul la suprafaţă şi cu 
tambuchiul prova deschis, în neputinţă de a intra repede în imersiune, 
şi în pericol ca în orice moment să se dezlănţuie asupră-i flăcările 
iadului. 

Ainslie urmări cum noii pasageri erau trecuţi, sau purtaţi din mână 
în mână de-a lungul unui şir de marinari, pe punte şi apoi în interior 
prin tambuchi. Când barca cu motor fu dezlegată, mai rămăseseră în 
ea doar doi soldaţi, cărora însă nu le mai putea păsa de soarta care-i 
aştepta. 

Cartnicul Voysey îşi încrucişă mâinile deasupra capului şi dispăru şi 
el prin tambuchi. Puntea era din nou goală, doar barca ce plutea 
alene, cu cei doi ostaşi morţi, părea a fi unica dovadă că întreaga 
întâmplare nu fusese doar o închipuire. 

Ainslie privi spre tambuchiul care se închidea. N-ar fi fost în stare să 
intre în imersiune fără să-i fi ajutat pe bieţii nenorociţi. 

- Eliberaţi puntea de comandă! 

Oamenii se repeziră la tambuchi. 

- lmersiune! lmersiune! Imersiune! 

Apăsă de două ori, cu forţă, butonul claxonului, aruncând o privire 
către barca ce plutea pe mare, înainte de a sări şi el pe scară şi de a 
trânti capacul tambuchiului deasupra capului. 

Se îndreptă către mijlocul postului central, ştiind bine că toţi ochii 
erau aţintiţi asupra lui. 

- Ofiţer secund, cota periscopică! Apoi, uitându-se către Critchley: 
Misiunea a fost îndeplinită! 

Critchley îi urmări încordarea şi posomorala oglindită în ochi. 

- Ba chiar mai mult de atât, dacă vrei să ştii părerea mea, îi 
răspunse. 

- Cotă patrusprezece metri, domnule comandant. Cap compas 
zero-şapte-zero. 

Ainslie răsuci periscopul spre pupa şi urmări preţ de câteva secunde 
fumul gros. Apoi făcu semn servantului să coboare periscopul şi se 


îndreptă spre masa hărților. 

- Cotă douăzeci de metri! Rotaţii pentru zece noduri! _ 

işi pironi privirile pe harta care tremura în mâinile lui. Işi dădea 
seama că dacă nu se ţine de ceva, avea sa înceapă să dârdâie. 

- Ofiţer secund, preia comanda. Mă duc la prova să văd ce-i cu 
pasagerii. 

Quinton se uită la el. 

- Dacă doriţi, mă duc eu, domnule comandant. 

Dar Ainslie părăsise încăperea. 

Critchley o porni după el, adresându-se liniştit lui Quinton: 

- Niciodată nu l-am mai văzut în halul ăsta! 

Quinton privi în gol, dincolo de Critchley, către apele altor mări. 

- Ba eu l-am mai văzut. Credeţi-mă, l-am mai văzut. 

Critchley nu rosti nici un cuvânt, dorind cu ardoare să audă mai 
mult, dar temându-se să nu rupă vraja. Apoi Quinton continuă abrupt: 

- Intrebaţi-l pe mecanicul şef, sau pe timonier, sau pe oricare dintre 
băieţii care au fost pe mare cu el. Ar putea să vă povestească multe, 
domnule comandor. V-ar povesti ce înseamnă să vezi un om care face 
tot ce poate ca să te apere pe tine de moarte şi, în schimb, se omoară 
el singur salvându-te. Dar, vă rog, nu mă întrebaţi pe mine. Eu nu pot 
fi obiectiv. Cu mine a fost un caz special. 

Se întoarse, mâniat brusc. 

- Packer, atenţie! Nu-ţi mai găseşti locul! Ce naiba, parc-ai fi un 
barman australian într-o seară de sâmbătă. 

Critchley se îndepărtă tăcut. Inţelegea că acesta fusese felul lui 
Quinton de a pune capăt discuţiei. 

Spre deosebire de submarinele obişnuite, Soufriere se lăuda cu o 
infirmerie aproape la fel de spațioasă ca aceea a unui distrugător. 

Când Ainslie o porni de-a lungul navei, văzu supraviețuitorii din 
barca cu motor rezemaţi de pereţii culoarului sau zăcând întinşi pe 
pături, în aşteptarea primului ajutor. 

Cartnicul Hunt, infirmierul submarinului, înveşmântat într-un halat 
alb, se lupta cu durerea şi cu deznădejdea, asemenea unui ciudat soi 
de înger. 

Câţiva marinari făceau tot ce le sta în putinţă pentru a-i ajuta pe 
neaşteptaţii pasageri, iar Ainslie auzi pe unul dintre ei urlând de 
durere şi o voce calmându-l: 

- Uşurel, camarade. Stai binişor. 

La ivirea lui se lăsă brusc tăcerea şi Ainslie păşi cu grijă printre 
răniţi, plimbându-şi privirea pe feţele lor. in timp ce în urechi îi 
răsunau încă zgomotele pe care le lăsase în urmă, în postul central. 
Şi-ar fi încredinţat oricând viaţa în mâinile lui Quinton, totuşi când se 
afla departe de locul lui de comandă se simţea vulnerabil şi 
neajutorat. 


Hunt îşi înălţă privirea peste creştetul unui ostaş pe care-l bandaja. 

- Sunt treizeci şi cinci, domnule comandant. 

Ainslie încuviinţă din cap. Treizeci şi cinci de oameni în barca aceea 
mică! Părea cu neputinţă. Soldatul pe care-l bandaja Hunt era 
australian, uniforma îi era murdară, aproape complet sfâşiată în 
spate. Să fi avut douăzeci de ani, dar arăta de cincizeci. 

Alt ostaş rănit încercă să se ridice în picioare, dar căzu lângă 
bordajul de oţel, cu un geamăt de durere. Era sergent şi părea să fi 
fost rănit în mai multe rânduri, Spuse: 

- Am crezut că s-a zis cu noi. De la început mizeria aia de barcă n-a 
fost bună de nimic. Mereu era în pană. Am primit ordin să încercăm 
totuşi şansa de a fugi. Diavolii de japonezi ni se urcaseră aproape în 
spinare. 

Se lăsă pe spate, cu ochii închişi, în timp ce Hunt începuse să-i taie 
o faşă însângerată cu care-şi legase umărul. După o clipă, însă, 
continuă: 

- Şi pe urmă v-am văzut. Chiar acolo. Şi mi-am spus: „Doamne 
Dumnezeule, tot au pus laba pe noi”. 

Un soldat care zăcea pe spate, la picioarele lui Ainslie, întrebă: 

- Erai gata să ne lichidezi pe toţi, nu-i aşa, don' sergent? 

Sergentul se uită în jos spre ostaş cu o expresie de afecţiune: 

- Da, Tom. Ca să spun drept, asta aveam de gând. 

Ainslie se întoarse tresărind când auzi un glas de femeie rostind 
liniştit: N 

- Şi atunci am zărit pavilionul. Un miracol. Incă nu-mi vine să cred. 

Ainslie se uită la ea. Era îmbrăcată în nişte pantaloni şi o cămaşă 
kaki; părul negru îi era legat la spate cu o fâşie de tifon. Arăta mânijită 
toată, ca şi ceilalţi, totuşi Ainslie nu-şi putea închipui cum de nu o 
văzuse până atunci. 

Femeia îi simţi stinghereala şi-i spuse: 

- Aş dori să-l cunosc pe comandant. 

Inconjură cu braţul umerii altei persoane şi Ainslie văzu că era tot o 
tânără, la fel de zdrenţuită şi de udă, mânijită din creştet până în tălpi 
de funingine şi noroi. 

- A leşinat. N-a mai putut îndura. 

Când un marinar o preluă pe cea de a doua femeie, transportând-o 
pe braţe la infirmerie, prima se ridică în picioare şi spuse: 

- Mă numesc Natalie Torrance. 

Zâmbi şi în frântura aceea de secundă Ainslie îşi dădu seama cât 
efort o costa această încercare de salvare a aparenţelor. 

Fata adăugă: 

- Ce împrejurări de a face cunoştinţă cu cineva! 

Ainslie îi luă mâna. 

- Eu sunt Robert Ainslie. 


Tânăra nu slăbi strânsoarea mâinii. 

- Sunteţi comandantul, nu-i aşa? Sunt sigură. Trebuia să fie un om 
ca dumneavoastră. 

Ainslie i se adresă lui Hunt: 

- Am să-ţi trimit ajutoare. 

Îl văzu pe infirmier dând din cap scurt şi hotărât. Era un om posac, 
dar mai priceput la treburi din astea decât mulţi chirurgi de bord. 

Fata abia se ţinea pe picioare când o conduse spre cabina lui. Părea 
că are de parcurs mile întregi până acolo şi îşi dădea seama cât e de 
ameţită şi de nesigură văzând-o că ba se ciocnea de el, ba se apuca 
de câte un cablu sau de orice îi putea oferi un punct de reazim. li 
spuse: 

- Tânăra leşinată e sora mea, Shelly. Eu am plecat de la Singapore 
ca să-i vizitez, pe ea şi pe soţul ei. Eram singură şi simţeam nevoia să 
mai schimb o vorbă cu cineva. 

Se întoarse şi-i prinse braţul, aproape înfigându-şi unghiile în carnea 
lui. 

- Dumnezeule! A fost cumplit! Avioanele, casele în flăcări, oamenii 
înlemniţi de groază, sânge pe rochia mea, ţipete! 

Işi privi mâinile care se agăţaseră de braţul lui şi spuse răguşit: 

- Scuzaţi-mă. In viaţa de toate zilele nu sunt aşa. 

Privi în cabină, când îi deschise uşa. 

- E o amăgire. Am ştiut eu. 

Ainslie îi răspunse cu blândeţe: 

- E o construcţie franceză. O noutate. 

Nu ştia ce să-i spună. O urmări în timp ce se aşeza pe un scaun, 
strângând cu putere braţele, de parcă se temea să nu-i fie smuls de 
sub ea. Avea nevoie de odihnă, ba chiar de calmante care să-i alunge 
din minte tot ce îndurase. Dar el trebuia să afle cum se întâmplaseră 
lucrurile, şi încă repede. 

O întrebă cu glas potolit. 

- Cine v-a suit în barcă? 

- Ofiţerul care comanda acolo. Un australian drăguţ. Căpitan, cred. 
Dar foarte tânăr. Şi soţul lui Shelly, Michael. Care a rămas încă acolo. 
impreună cu ceilalţi. 

Ainslie încercă să pună lucrurile cap la cap. Japonezii se aflau pe 
dealuri, dar semnalele luminoase apăruseră la babord, nu la tribord. 
Probabil că le blocaseră ultima cale de salvare din sat. Ofiţerul acela 
australian, necunoscut, încărcase câţiva răniţi, femeile şi câţiva copii 
malaiezi în unica ambarcaţiune pe care o avusese la îndemână, în 
slaba speranţă că vor reuşi să treacă de liniile inamicului şi să 
găsească ajutor. 

Fata continuă pe acelaşi ton pierdut: 

- Trăgeau fără întrerupere, şi noaptea aduceau prizonierii foarte 


aproape de sat, ca să putem auzi cum îi torturau. În primul rând violau 
femeile. 

Fata îşi lăsă capul în piept şi umerii începură să i se zguduie: 

- Era înfiorător! Infiorător! 

- Cam câţi oameni au rămas în urma voastră? Vă rog, e important 
pentru mine să ştiu. 

Fata îşi înălţă privirile, ochii scânteindu-i în lumina slabă ce se 
cernea din tavan. 

- Vreo patruzeci, cred. Militari, cei mai mulţi. Servitorii au fugit cu 
toţii. Sper să fi scăpat. 

Ainslie descuie dulăpiorul şi scoase un pahar şi nişte coniac. 
Probabil că aşa stăteau lucrurile peste tot în Malaya, îşi spuse el. 
Aşezări, plantaţii, sate micuţe, constituind până în urmă cu câteva zile 
adăposturi foarte sigure prin izolarea lor. Banda galbenă de pe harta 
amiralului nu mai însemna nimic acum, prin părţile astea. Totul se 
transformase într-un măcel. 

Îi întinse paharul, urmărind-o cum se uita cu naivitate la băutură. 
Fata era tânără, să fi avut vreo douăzeci şi cinci de ani şi chiar în 
îmbrăcămintea aceea soioasă se putea vedea că are o înfăţişare 
foarte atrăgătoare. Alt episod al unui vis nebunesc. Un submarin, un 
sat asediat, o fată naufragiată. 

- Sunteţi foarte bun, continuă tânăra. Apoi, ducându-şi o mână la 
păr: Probabil că arăt ca o sperietoare. i 

Dar nici măcar nu încercă să zâmbească. Işi dădea seama, desigur, 
că, zâmbind, ar fi riscat să dea frâu liber unui acces de isterie, sau mai 
rău. 

Ainslie îşi întoarse capul auzind voci pe culoar şi o clipă mai târziu o 
văzu în cadrul uşii pe cea de-a doua tânără, cu braţele întinse, 
ţinându-se de ramă. Incepu să strige: 

- O să-i omorâţi pe toţi, nu-i aşa, domnule comandant? Aproape că 
ţipa, iar trupul i se cutremura de disperare. Nimiciţi-i! Şi vreau să fiu 
de faţă când o faceţi. In spatele ei, cartnicul Hunt, cu halatul alb 
fluturându-i dintr-o parte în alta. Incerca s-o convingă: 

- Vă rog, domnişoară, trebuie să veniţi îndărăt cu mine. 

Dar tânăra nici nu-l auzea. 

- Natalie, povesteşte-i! Explică-i ce se întâmplă cu toţi cei pe care 
pun mâna bandiții de japonezi! 

Sora ei dădu să se ridice de pe scaun, dar Ainslie se interpuse cu 
fermitate. _ 

- Mi-a povestit. Inţeleg. 

Tânăra lăsă să-i cadă braţele de-a lungul corpului şi urmă cu glas 
scăzut, înăbuşit: 

- Suntem căsătoriţi abia de un an. II veţi salva, nu-i aşa? 

Ainslie îşi feri privirea în lături. 


- Când am ajuns noi acolo era prea târziu. Totul e foarte încurcat. La 
comandament încă se crede c-ar mai exista o speranţă de a elibera 
poziţiile. 

In tăcerea subită care se lăsase o putea auzi pe fata din spatele lui, 
îi auzi răsuflarea şi o văzu pe sora ei în uşă, profilându-se pe fundalul 
de lumină al culoarului şi privindu-l cu ochi de animal sălbatic. 

Un telefon zbârnâi şi Ainslie desprinse receptorul din furcă. Părea să 
cântărească o tonă. 

- Aici, comandantul! p 

Abia de-şi putea recunoaşte propria voce. Il vedea în minte pe soţul 
acelei tinere, măcelărit. 

- Sunt secundul, domnule comandant. Glasul lui Quinton răsuna 
destul de calm. Peste trei minute schimbăm drumul. Işi limpezi 
gâtlejul. Chiar înainte de imersiune s-a primit o comunicare radio, 
foarte urgentă. Un transportor de trupe japonez şi escorta sa par să se 
apropie de Kota Baharu, venind dinspre Saigon. Timpul probabil de 
sosire, mâine, înainte de prânz. Mi-e teamă că nu vom reuşi să-i 
interceptăm mai devreme. 

Cum Ainslie nu răspunse nimic, Quinton îl întrebă în şoaptă: 

- Nu vă e bine? Pot să vă ajut cu ceva? 

- Nu, John, dar îţi mulţumesc. Pune-l pe navigator să determine 
drumul şi viteza pentru a-i intercepta. O să ieşim la noapte la 
suprafaţă să vedem dacă putem prinde ceva detalii în legătură cu 
escorta, da? 

Agăţă receptorul în furcă şi rosti cu voce potolită: 

- Nu ne mai apropiem de coastă. Işi îndreptă ochii spre fată: Sincer, 
îmi pare rău. 

Tânăra ar fi fost gata să i se arunce la picioare, dacă n-ar fi reţinut-o 
Hunt şi marinarul Sawle. Se porni să ţipe când cei doi pe jumătate o 
târâră, pe jumătate o purtară în braţe îndărăt la infirmerie, ecoul 
strigătelor ei reverberându-se în carena metalică, asemenea unui duh 
captiv. 

- Ticălosule! Ticălos blestemat! Eşti la fel cu ceilalţi! Nu ştii decât să 
fugi, să fugi, să fugi! 

Şi apoi se aşternu tăcerea, o tăcere mai cumplită decât ţipetele, în 
timp ce Hunt îi înfigea acul unei siringi în braţ. 

Cealaltă fată prinse mâna lui Ainslie: i 

- Nu trebuie s-o luaţi în seamă. Va înţelege şi ea. Intr-o bună zi va 
înţelege că nu poţi face întotdeauna ceea ce ai dori să faci. 

Ainslie se uită la ea, la cele două dâre palide lăsate pe obraji de 
lacrimile care spălaseră negreala. 

- Nu va înţelege niciodată. Nici eu, în locul ei, n-aş putea să înţeleg. 

Văzu sticla de coniac vibrând uşor pe masă. De asta avea nevoie de 
uitare. 


Fata îi urmări privirea şi-i spuse: j 

- Acum câteva clipe v-am studiat faţa. In timp ce vorbeaţi cu unul 
dintre subalterni la telefon. Cred că înţeleg prin ce treceţi. 

Ainslie îşi răsfiră degetele prin părul răvăşit 

- Poate că v-am făcut mai mult rău decât bine luându-vă la bord. Nu 
mai ştiu nici eu. Poate că dacă rămâneaţi în barcă aţi fi eşuat la țărm 
câteva mile mai încolo şi aţi fi fost în siguranţă. Făcu un semn vag cu 
mâna înspre cabină. Pe când aici s-ar putea să muriţi laolaltă cu noi. 

Se strădui să-şi strunească cuvintele, dar îi năvăleau pe buze. 
Niciodată nu mai încercase asemenea senzaţie. Până atunci fusese 
întotdeauna în stare să se stăpânească. Continuă cu amărăciune în 
glas: 

- De doi ani sunt prins în acest război. Am luptat pe nave şi cu arme 
care ar fi trebuit să fie scoase la fier vechi de secole. Şi acum, când 
cei care şi-au bătut joc tot timpul de eforturile noastre se află ei înşişi 
în pericol, aşteaptă miracole de la noi. Se întoarse şi se uită fix la ea. 
Dar, din păcate, suntem cu toţii oameni ca toţi oamenii şi nu putem 
înfăptui minuni. 

Rezemată de marginea scaunului, fata îl urmări în timp ce se 
îndrepta spre uşă. Ainslie întoarse capul şi îi spuse cu blândeţe: 

- Imi pare rău. Încearcă să te simţi cât mai comod. Eu nu mă voi 
întoarce aici până când nu se termină, 

li stătea pe buze să adauge: „Intr-un fel sau altul!“ 

Mult timp după ce Ainslie părăsise cabina, tânăra Natalie Torrance 
rămase cu ochii pironiţi pe uşa închisă şi pe draperia tremurătoare 
care o acoperea. Deodată, însă se ridică, merse foarte ţeapănă până 
la cuşetă şi acolo se prăbuşi leşinată. 

In postul central, Ainslie se duse drept la masa hărților şi studie 
calculele lui Forster. Probabil că auziseră cu toţii ţipetele şi acuzaţiile 
tinerei femei. Acum îi simţea măsurându-l din priviri. Milă, dispreţ, 
chiar şi surprindere pentru că era în stare să întoarcă nava, lăsând 
oameni în ghearele unei morţi sigure. 

Se ruşina de el însuşi numai când se gândea la acest lucru. Oamenii 
din echipajul lui nu erau oameni obişnuiţi. Impărţiseră multe 
împreună, iar cu unii dintre ei fusese îmbarcat şi pe alte nave. Ştiau ei 
bine ce ştiau. Fiecare dintre ei ar fi trebuit să înţeleagă asemenea 
lucruri, mai cu seamă după pierderea navelor Repu/se şi Prince of 
Wales. Nu puteai risca fără rost vieţi omeneşti, ori, a readuce 
submarinul Soufrière în vecinătatea coastei, încă în plină zi, ar fi 
însemnat sinucidere în masă. 

Dar s-ar putea ca cei din Singapore să vadă lucrurile altfel. Mirajul 
marilor înfăptuiri, indiferent de riscurile pe care le-ar presupune! 
Gândul după glorie şi după decoraţii! Aşa cum se oglindise acesta pe 
faţa şefului de stat major al bazei încă din prima zi. 


- Ce părere aveţi, domnule comandant? întrebă Quinton. 

Ainslie se uită la el. Ochii acestuia îl întrebau despre cu totul 
altceva. li răspunse cu un zâmbet grav: 

- Cred că trebuie să ajungem cât mai curând posibil intr-un loc cu 
ape adânci. Dar, deocamdată, secundule, du-te, te rog, la prova şi 
îngrijeşte-te de răniţi. Majoritatea sunt australieni. S-ar putea să le fii 
de ajutor. Mi-e teamă că unii dintre ei nu vor putea rezista, adăugă, cu 
o mişcare repezită a capului. 

- Imediat, încuviinţă Quinton. 

- Trimite-mi-l pe locotenentul Christie, ceru Ainslie, întorcându-se la 
studiul hărților. 

Când sosi aviatorul, Ainslie i se adresă calm: 

- Se spune că eşti un pilot bun. 

Christie îi întâlni privirea şi răspunse: 

- Cel mai bun, domnule comandant, v-o spun cu toată modestia. 

Ainslie zâmbi, încercând să-şi alunge din minte faţa îndurerată a 
tinerei femei, suferinţa ei. 

- Bun. Dacă reuşim să catapultăm hidroavionul, vreau să faci un 
zbor pentru a detecta nişte nave. 

- Asta e un fleac, domnule comandant, rânji Christie 

Noaptea când Soufrière ieşi precaut la suprafaţă ca să-şi reîncarce 
bateriile şi să prindă ştirile transmise prin radio din toate părţile lumii, 
trei dintre noii săi pasageri fură înmormântați tăcut în valurile mării. 

Unul dintre ostaşii morţi era din Melbourne, oraşul lui Quinton. Era 
mişcător să-l auzi pe Quinton citind slujba de înmormântare prin 
telefon, în timp ce Ainslie şi oamenii de veghe de pe puntea de 
comandă executau restul ceremoniei. 

Mai târziu, când Ainslie stătea la tribord, strângând între dinţi o pipă 
neaprinsă, Quinton îi raportă o comunicare primită de la oficiul de 
transmisiuni al bazei. In micul sat de pescari încetase orice rezistenţă, 
şi nu se mai aştepta nici o ştire din acea parte. 

Ainslie rămase toată noaptea pe puntea de comandă, cu ochii la 
stele, în timp ce carturile se schimbau şi oamenii de veghe veneau şi 
plecau. 

Şi dacă nu s-ar fi primit comunicarea în legătură cu transportul de 
trupe? Poate că, la urma urmei, tânăra aceea avea dreptate şi el 
folosea într-adevăr datoria ca pe un pretext, o posibilitate de evadare. 

Ar fi putut oare să facă ceva pentru a-i salva pe acei ultimi apărători 
din sat? 

După ce i-a cerut permisiunea de a părăsi postul central, Critchley 
veni lângă el pe puntea de comandă. li spuse cu simplitate: 

- M-am ferit să te sâcâi până acum, aveai şi aşa destule pe cap. Dar 
am fost aproape tot timpul cu ochii pe tine. Ştiu ce se petrece în 
mintea ta. 


Ainslie scutură din cap. 

- Hai să nu mai vorbim despre asta, pentru numele lui Dumnezeu! 

- Ba nu, ai procedat cum era mai bine. Orice comandant de navă ar 
fi trebuit să se comporte astfel. L-ai fi disprețuit pe acela, care ar fi 
pus în primejdie echipajul pentru un gest lipsit de orice speranţă. 

Ainslie se întoarse spre el, cu parul ciufulit de briza nopţii. 

- Dar era oare „lipsit de orice speranţă”? 

- Sunt convins. lar pe de altă parte, vasul ăsta care transportă trupe 
s-ar putea să fie, în momentul de faţă, de o importanţă vitală pentru 
inamic. Dacă pot să capete întăriri, n-o să-i mai oprim în vecii vecilor. 

- Ştiu asta. Şi atunci de ce mă frământ oare în asemenea hal? 
întrebă Ainslie, continuând să scruteze stelele. 

Critchley îşi dibui drumul spre tambuchi. 

- Pentru că nu-i uşor să laşi oamenii să moară. Slavă Domnului, 
mulţi dintre noi n-am fost niciodată puşi în faţa unor asemenea 
hotărâri: Dar sper că, dacă m-aş afla vreodată într-un astfel de impas, 
aş da dovadă de curajul acela pe care l-am văzut ieri la bordul acestei 
nave. 

Ainslie zâmbi în silă, când Critchley dispăru prin tambuchi. 

- Mai du-te dracului! 


7 
„VA FI TOT MAI GREU” 


LEG 


Åinsle îşi purtă încet binoclul puternic într-un tur întreg de orizont. 
Plutea încă un întuneric dens, deşi aparenta micime a stelelor arăta că 
zorii nu erau departe. 

Submarinul naviga cu o viteză constantă de opt noduri, mişcările 
ocazionale de înălţare şi de scufundare a provei sale teşite fiind 
marcate prin arabescuri de spumă albă, dar nu într-atât încât să-ți poți 
da seama unde sfârşeşte nava şi unde începe marea. Jos, în postul 
central, Quinton isprăvise cu ultimele verificări, reglând tancurile de 
asietă după cifrele indicate de rigla de calcul. Asieta navei, care cădea 
totdeauna în răspunderea  secundului, constituia o necesitate 
plicticoasă, dar vitală. Cum submarinul trăia din propriile-i rezerve, 
consumându-şi combustibilul şi apa dulce şi uşurându-se de greutatea 
torpilelor lansate, a proviziilor, hranei şi aşa mai departe, echilibrul şi 
flotabilitatea sa trebuiau necontenit supravegheate şi modificate. 

- Postul central raportează că totul e în ordine, domnule 
comandant. 

Sublocotenentul Southby, eliberat provizoriu de îndatoririle sale de 
la turelă, rostea cuvintele cu grijă, conştient parcă de noua sa 
importanţă. 

- Bine. 

Ainslie îşi încordă privirile în binoclu. Soufrière se îndrepta spre 
nord-est, la vreo şaptezeci de mile de coasta malaieză. Marea era 
pustie, dar nu strica niciodată să verifici totul cu atenţie: recepţia 
radiofonică a semnalelor emise de pe alte nave, echipamentul ASDIC 
şi hidrofonic pentru interceptarea sunetelor prin fiecare strat de apă. 
Soufrière era un obiectiv mare şi orice navă de patrulare nedetectată 
ar fi putut să-i descopere prezenţa prin radar. 

Puntea de comandă a submarinului arăta foarte aglomerată. 
Oameni de veghe suplimentari, Menzies semnalizatorul, locotenentul 
Cottier, ofiţerul electrician francez, şi încă vreo doi timonieri alergători 
la portavoce şi telefoane, de ţi se ridica părul măciucă la gândul unei 
eventuale plonjări bruşte în imersiune, îşi spunea Ainslie. Nu că ar fi 
avut mare importanţă, din moment ce hangarul hidroavionului tot era 
deschis. Pe vremuri, existase un submarin britanic înzestrat cu un 
hidroavion, dar când nava a intrat în imersiune, o defecţiune a uşilor 
hangarului a produs inundarea întregului compartiment şi această 


greutate subită a făcut ca nava să se ducă la fund cu echipaj cu tot. 
Spuse: 

- Deschideţi hangarul! 

Il auzi pe Cottier la telefonul său, precum şi scrâşnetul metalului în 
pupa chioşcului când uşile lunecară de o parte şi de alta. Capetele 
catapultei aruncau pe punte umbre întunecate ce evocau două braţe 
înălțate într-un gest de implorare şi, cu un huruit similar celui al 
turelei lui Farrant, hidroavionul - cocoţat pe dispozitivul lui de lansare 
- se înfăţişă privirilor. 

- Bine că e el şi nu sunt eu acolo, domnule comandant, mormăi 
Menzies. 

Ainslie îşi lungi gâtul peste apărătoarea de vânt ca să observe 
activitatea febrilă ce se desfăşura dedesubt. Dacă, hidroavionul nu va 
reuşi să ia înălţime, va fi nevoie de o aterizare forţată. Şi dacă 
Soufriere, din cauza cine ştie cărei alarme neprevăzute va trebui să 
intre în imersiune, atunci Christie va fi nevoit să aterizeze pe cea mai 
apropiată bucată de pământ, rugându-se să nu fi căzut în mâinile 
inamicului. 

Urmărise faţa pilotului, în timp ce-i trasa planul. Dar nu putuse 
observa nici o schimbare în expresia lui Christie. În afară de bucuria 
de a fi iarăşi în mediul lui. Singur, însoţit doar de neîndemânaticul său 
observator, sublocotenentul Jones. Alcătuiau o pereche ciudată 
aceştia doi. Christie, aviatorul dârz, experimentat, şi Jones, care 
înainte de începutul războiului fusese funcţionar de bancă. 

- Eate totul în regulă, Cottier? Despre francezul acesta, care se 
deosebea de Lucas din toate punctele de vedere, nu ştia mai nimic. 
Râdea mult, dar ochii îi rămâneau întotdeauna gravi şi Ainslie intuia, 
în chip obscur, că nu-l prea simpatiza pe celălalt locotenent francez. 

- Totul e pregătit, capitaine. Dinţii lui Cottier scânteiară în întuneric. 
Să dau semnalul? 

Ainslie încuviinţă din cap. 

- Avertizează postul central. 

Deodată se gândi la pasageri. La femeile malaieze cu ochi negri şi la 
copiii care se agăţau de fustele lor ca nişte păstăi zdrenţuite. Ostaşii, 
cei care nu se găseau sub anestezie pentru uşurarea durerilor, păreau 
să-şi petreacă timpul privind în gol, complet detaşaţi de camarazii din 
jur. Retrăind parcă unele din scenele prin care trecuseră. Lăsând 
grozăviile să-şi facă din nou loc în mintea lor, asemenea unui om care 
şi-ar pipăi o rană dureroasă. 

Motorul hidroavionului prinse viaţă, tuşind răguşit şi umplând 
puntea de comandă cu fum albăstrui, întâmpinat de oamenii de veghe 
cu un cor de proteste şi înjurături. 

Cottier flutură un steag alb deasupra apărătoarei de vânt şi, 
asemenea unui proiectil lansat de o armă, biplanul fu împins de-a 


lungul catapultei şi se înălţă în văzduh. 

Ainslie simţi unda de şoc zguduind submarinul şi valul de emoție 
care-i inundă pe toţi cei ce priveau micul hidroavion ridicându-se şi 
înălțându-se din ce în ce, avântându-se ca o umbră către stelele 
palide. 

Interfonul zbârnâi: 

- Asiguraţi catapulta şi hangarul. Eliberaţi puntea! 

Când se va întoarce, hidroavionul va ameriza pe flotoarele proprii, 
cât mai aproape cu putinţă de submarin şi va înainta pe apă pentru a 
acosta la submarin, de unde va fi ridicat cu ajutorul unei bigi special 
amenajate pentru el. 

Ainslie se uită spre Southby. 

- Ei, domnule sublocotenent, ce părere ai? 

- O părere foarte bună, domnule comandant. 

După tonul lui, s-ar fi zis că până în acel moment se îndoise de 
capacitatea lui Christie. 

Ainslie nu-i răspunse lui Southby şi se concentră asupra unicii şi 
scurtei informaţii care se adăugase sărăcăcioaselor ştiri referitoare la 
vasul ce transporta trupe. Era un fost pasager mixt, de vreo 
douăsprezece mii de tone. Nu primiseră încă veşti în legătură cu 
navele de escortă, dar se raportase că două distrugătoare părăsiseră 
Saigonul cam în acelaşi timp cu vasul. Ainslie avusese însă, altă dată, 
prilejul să acţioneze pe baza unor informaţii chiar mai precare decât 
cele de care dispunea acum. De obicei îşi forma prima idee despre 
obiectiv când acesta îi apărea în firele reticulare. 

Era aproape convins că inamicul nu avea habar că Soufrière se află 
pe mare şi că operează. Japonezii şi-l imaginau, probabil, încă la 
Singapore, sau în drum spre Marea Britanie, pentru a fi pus la 
adăpost. 

- Domnul Christie nu se mai vede, domnule comandant, spuse 
Menzies, coborându-şi binoclul de la ochi. Să sperăm că japonezii nu 
au un portavion cu ei. 

Ainslie îi aruncă o privire severă: 

- In comparaţie cu dumneata, sărmanul lov era un optimist. 

- Păi, aviatori în submarine! Cum vine treaba asta? bombăni 
Menzies, îndepărtându-se. 

Ainslie se îndreptă spre portavoce. 

- Sonda, vă rog. 

- Treizeci şi cinci de braţe, domnule comandant, 

- Foarte bine. 

Incercă să-şi imagineze cum va fi. Transportorul avea să 
zigzagheze, lăsându-şi navele de escortă în jurul sau ca să-i facă 
siguranţa. Japonezii nu-şi asumau riscuri. Făceau totul cum scrie la 
carte. De obicei. 


Marinarul torpilor Sawle ceru permisiunea să urce pe puntea de 
comandă şi se ivi purtând un platou imens cu ceşti de cacao. Era 
uimitor cum puteau oamenii suporta, în aerul ăsta umed, amestecul 
acela gros, vâscos. Poate pentru că le era familiar. Făcea parte dintr-o 
lume pe care o înțelegeau. 

Ainslie îşi sorbi încet ceaşca de cacao, simțind sudoarea şiroindu-i 
pe şira spinării, de parcă încerca să compenseze penetrarea lichidului 
în organism. 

- Jos e totul în ordine, Sawle? 

- Câţiva ţânci se joacă, domnule comandant. Se pare că-s orfani şi 
de mamă şi de tată, bietele gâgâlici. 

Sawle era londonez şi aprecierea lui, rostită aspru, apărea într-un fel 
şi mai mişcătoare, tocmai din cauza acestei asprimi. Adăugă apoi, ca 
şi cum îi mai venise un gând: 

- Totuşi, au primit cu toţii pesmeţi cu nuci şi câte o cutie de lapte 
condensat. Aşa că putea fi şi mai rău. 

Ainslie îl urmări cum cobora, fluierând încetişor. Ce ne-am face 
dacă, n-ar fi oameni ca Sawle pe lumea asta? 

- Domnule comandant! Avion în tribord! 

Mitralierele scârţâiră întorcându-şi gurile către sunet, un zumzet 
slab, ritmic, ca de viespe obosită, 

- E hidroavionul nostru, domnule comandant, spuse Menzies, Apoi, 
privindu-şi ceasul: Exact la minut! 

Ainslie scrută cerul, întrebându-se ce va raporta Christie. Dar făcuse 
o treabă bună şi se întorsese cu precizie de secundă. 

- Avertizaţi echipa de la hangar! 

Interfonul bâzâi iar. 

- Fiţi gata să primiţi hidroavionul! 

Acesta trecu de-a lungul tribordului, lansând un semnal scurt, ca 
răspuns la cel al lămpii de semnalizare de noapte mânuită din chioşc. 

Pe urmă ateriză, executând reverenţe, graţioase în hula joasă, 
elicea împroşcând aripile cu spumă ori de câte ori aparatul îşi apleca 
botul prea jos. 

Când prima prevestire a zilei tăie orizontul cu o firavă dâră de 
lumină, uşile hangarului se închiseră cu zgomot metalic, iar Christie şi 
hidroavionul său fură din nou în siguranţă în compartimentul etanş. 

- Eliberaţi puntea! 

Ainslie urmări foiala ordonată din jurul său, apoi adăugă: 

- Cotă douăzeci de metri. Ilmersiune! lmersiune!  Imersiune! 
Renunţaţi la claxon! 

Zâmbi slab când astupă ultima portavoce. S-ar putea ca, în această 
zi care tocmai începea, să-i pândească pe toţi moartea, şi, totuşi, 
ţinuse să-i scutească de şocul claxonului pe copiii malaiezi şi pe răniții 
adormiţi. Probabil că-şi pierdea minţile, îşi spuse în sine. 


Când ajunse la postul central şi tambuchiul interior fu închis şi 
asigurat în urma lui, îi văzu pe Christie şi pe observatorul său la masa 
hărților. 

- Cota douăzeci de metri, domnule comandant. Rotaţii, pentru opt 
noduri. Cap compas zero-patru-cinci. 

- Foarte bine, secund. Apoi, cu un semn din cap către Christie: Mă 
bucur că ai reuşit. 

Christie părea foarte încântat de el însuşi şi avea o mască de ulei pe 
locul unde purtase ochelarii de zbor; părea un as al văzduhului din 
Marele Război Mondial. 

Forster era preocupat de rigle paralele şi distanţiere, ajungând chiar 
să privească saşiu de atâta concentrare. 

Ainslie se uită la liniile trasate cu creionul, apoi la degetul mânijit al 
lui Christie, care indica o mică cruce. 

- Aici, domnule comandant. La vreo douăzeci de mile depărtare de 
noi. Un vas mare, care transportă trupe şi două distrugătoare. Chiar în 
spatele lor erau două nave mai mici, dar n-am cutezat să mă apropii 
mai mult. 

- Te-au văzut? 

Christie rânji: 

- N-au avut, nici o şansă; eu însă le-am zărit, profilate, în lumina 
zorilor, chiar pe orizont. Pe cuvântul meu, zmeul ăsta-i grozav, 
domnule comandant. Aş putea câştiga vreo două trofee cu el. 

Ainslie îl privi cu curiozitate. Se afla din nou faţă în faţă cu 
primejdia. La depărtare de douăzeci de mile. Chiar înaintând în zigzag, 
vasul va fi în bătaia lor până într-o oră, ba şi mai puţin timp, dacă erau 
vase noi. lar Christie nu se putea gândi la altceva decât la noua lui 
jucărie. Forster îi atrase atenţia: 

- Domnule comandant, dacă ne menţinem drumul şi viteza de 
acum, vom lua contactul cu ei în acest punct. 

Distanţierul său şovăi asupra câtorva indicative de adâncime. 
Treizeci de braţe. Nu era mult când aveai două distrugătoare 
deasupra. 

- Drumul general al inamicului este spre sud-vest. E aşteptat să 
ajungă înainte de prânz în dreptul coastei Kota Baharu. Luăm drum 
nord curat, timp de cincisprezece minute. 

Ainslie aşteptă, în timp ce repetitorul giro ticăi deasupra capului 
masiv al lui Gosling. Gândi cu glas tare: „Turaţia maximă“. Işi auzi 
cuvintele traduse în acţiune. 

- Turaţii pentru unsprezece noduri! 

Era soluţia cea mai bună. Să se apropie acum, cât mai repede. Când 
se vor ridica la cota periscopică, micul convoi se va afla, la tribord, 
având drept fundal soarele, în timp ce Soufriere, cu puţin noroc, va fi 
cufundat încă în umbră. Ainslie se uită la Ridgway: 


- O jerbă completă. De la unu la opt. Ca şi data trecută, păstrează 
cele două tuburi de la pupa ca o ultimă rezervă. 

Creionul lui Forster se rostogoli pe masa hărților şi căzu pe podea, 
constituind prin aceasta unicul indiciu al creşterii bruşte de viteză. 

Il văzu pe Farrant aşteptând la uşa etanşă. 

- Ce e, tunarule? 

Farrant îşi plimba cu dispreţ privirile prin postul central. 

- Aştept permisiunea de a arma turela, domnule comandant. 

- De data asta nu, tunarule. Dar aş dori să trimiţi pe câţiva dintre 
cei măi buni oameni ai dumitale la prova, să se îngrijească de 
pasageri. S-ar putea ca în scurt timp situaţia să devină cam neplăcută. 

- Eu mă gândisem... g 

Farrant îşi curmă vorba. Il cunoştea destul de bine pe Ainslie încât 
să ştie că nu trebuia să i se împotrivească. 

Ainslie îşi înmuie glasul şi adăugă: 

- Gândeşti probabil că aşa ceva nu intră în schema îndatoririlor 
dumitale. Dar, crede-mă, dacă ai fi văzut vreodată ce înseamnă 
panica pe o navă, ai înţelege cât rău ne-ar putea pricinui aici. 

Halliday îşi urmărea panoul de imersiune, dar auzise destul din 
conversaţie încât să poată ghici ce voise să spună Farrant. 

- Dobitoc înfumurat! 

Lucas se uită la el. 

- Ai spus ceva? 

- N-am vorbit cu tine, franţuzule. Arătă cu degetul mare înspre locul 
unde stătuse Farrant: Dumnezeu să ne apere de idioţi de teapa 
ăstuia! 

Lucas zâmbi cu blândeţe. Halliday spusese „să ne apere”. Ceea ce 
era un eveniment pentru taciturnul ofiţer mecanic. 

In mica infirmerie, cartnicul Hunt îşi vedea de treburile lui, cu grija 
meticuloasă care-l caracteriza. Era unul dintre puţinii oameni din 
submarin cărora nu le păsa unde se află. Pentru Hunt, munca lui 
însemna totul. Fie că se afla într-un submarin, fie într-un spital sau în 
nişte barăci improvizate în grabă, pentru el era totuna. _ 

Se opri lângă unul din cele patru paturi de campanie. În acestea 
mutase cazurile cele mai grave, după ce fuseseră cufundaţi în mare 
cei trei oameni care muriseră. 

Rănitul lângă care se oprise era un caporal, un australian mărunt şi 
slab, cu o faţă brăzdată de cute şi bătucită ca o piele de animal. Un 
om care trăise din roadele pământului înainte de a fi îmbrăcat 
uniforma. 

Murea încet, viaţa scurgându-se din el cu precizia nisipului intr-o 
clepsidră. Nici o grabă, nici o schimbare vizibilă, dar Hunt văzuse 
destui oameni murind ca să poată recunoaşte semnele. 

Se uită de jur împrejurul domeniului său atât de aglomerat. Oameni 


culcaţi pe pături aşternute pe jos, sau aşezaţi pe lădiţe, aşteptând să 
li se schimbe pansamentele. 

Restul erau risipiţi prin toate compartimentele navei, ca nişte 
provizii suplimentare. În careul cartnicilor, în cel al ofiţerilor, chiar şi în 
spaţiul de înmagazinare a torpilelor se afla câte un soldat. 

Hunt se întreba dacă să se ducă în cabina comandantului, să vadă 
cum se simt cele două tinere englezoaice. Fusese acolo o dată şi o 
auzise pe cea al cărei soţ rămăsese în sat gemând şi plângând, 
revenindu-şi de sub efectul calmantelor, pentru a retrăi iar întreaga 
tragedie. 

Lui Hunt nu-i plăceau femeile, totuşi găsise timp s-o admire pe 
cealaltă, cea pe care o chema Natalie, când îi spusese surorii ei: 

- O să am eu grijă de tine. O s-o scoatem cu bine la capăt, ai să 
vezi. i 

Ce bine! Hunt îl privi pe omul care murea. „inseamnă că avem 
noroc, îşi spuse el, dacă nu ne rămân oasele pe aici.” 

Ridică privirea, enervat, când văzu un marinar mătăhălos trecând 
peste pragul uşii. 

- Ce-ai păţit? 

Marinarul, un artilerist, rânji cu gura până la urechi când îi răspunse: 

- Am venit din ordinul domnului ofiţer cu artileria. dom'le cartnic. Ca 
sa te ajut. 

Hunt se încruntă. Avea de curăţat tot talmeş-balmeşul de aici. Cu 
femei şi copii la bord şi cu tot restul. Şi acum îi mai venise pe cap şi 
nepoftitul ăsta. 

Deschise gura să spună ceva, dar îşi înghiţi vorbele când ţăcăni 
staţia de amplificare. 

- Vă vorbeşte comandantul. Suntem pe cale să atacăm un convoi 
inamic, obiectivul principal fiind un vas cu trupe. Oamenii noştri din 
Malacca au nevoie de tot ajutorul pe care li-l putem da. Încercăm să-i 
ajutăm. Am terminat. 

Soldatul muribund îşi deschise ochii şi murmură cu glas răguşit. 

- Am auzit ce-a spus, camarade! 

li zâmbi marinarului mătăhălos şi se întinse să se agaţe de braţul 
infirmierului. Dar braţul lui încremeni la jumătate de drum şi Hunt i-l 
îndoi încet, aşezându-i-l pe piept, după care îi închise pleoapele. 

Marinarul rosti cu glas molcom: 

- Bietul nenorocit! Şi asta tot pentru nimic. 

Ignorând acest lucru ca şi alte drame similare care se petreceau sub 
comanda sa, Ainslie puse la loc microfonul în furcă. Nu se întoarse 
când auzi primul raport: 

- Efect hidrofonic slab în relevment verde nouă-zero. Operatorul 
ASDIC părea încordat. Sunt prea numeroase interferenţe, domnule 
comandant, dar par a fi mai mult de două nave. 


Ainslie îşi şterse de pantaloni palmele umede. 

- Rotaţii pentru şapte noduri! Regim de tăcere completă! 

Ascultă uruitul tot mai stins al motoarelor electrice, şi glasul 
înăbuşit al ajutorului de şef de echipaj vorbind la microfon. 

- Secundule, cota periscopică! 

Se gândi la cuvintele rostite de Critchley sub licărirea stelelor, la 
copiii malaiezi care stârniseră mila lui Sawle. 

- Cotă patrusprezece metri, domnule comandant. 

Ainslie îl măsură pe tânărul marinar care aştepta să apese pe 
butonul de ridicare a periscopului. 

- Eşti gata, Tamlyn? 

Marinarul, care n-avea mai mult de optsprezece ani, râse cu toată 
gura când răspunse: 

- Aştept doar un cuvânt de la dumneavoastră, domnule comandant! 

Ainslie se înclină peste puţul periscopului. „E încântat, îşi spuse, 
pentru că mi-am adus aminte de numele lui. Dumnezeule mare, ar 
trebui să le dăm mult mai mult oamenilor, ca să le cerem să-şi rişte 
viaţa.“ Inălţă braţul: 

- Acum! 

Fiecare muşchi din ceafa şi spinarea lui Ainslie părea să-l doară. 
Aruncă priviri rapide prin periscopul de atac, nu mai îndelungate de 
câteva secunde de fiecare dată, ochii şi creierul lucrându-i ca puse în 
priză. 

In chip surprinzător, totul se desfăşura conform aşteptărilor lui. 
Zărise, prin lentilele stropite de spumă, vasul cu trupe, cu bordajul 
sclipind în lumina răsăritului, în timp ce executa un nou zigzag. Era 
destul de jos la apă, supraîncărcat probabil cu oameni şi armament. 

In spatele lui Ainslie, „storcătorul de fructe“ al lui Ridgway sfârâia şi 
clincănea pe măsură ce scurtele verificări prin periscop se 
transformau în cifre şi date care-l alimentau, fiind apoi trecute 
tuburilor lanstorpile. 

Drumul general al vasului cu trupe era spre sud-vest, viteza sa de 
nouă noduri. 

Detaşându-se pe strania strălucire a cerului, alcătuia o ţintă 
perfectă, masivă şi rigidă ca un bloc de apartamente. 

Ingrijorătoare erau însă navele de escortă. Fiecare dintre cele două 
distrugătoare se afla puţin înaintea vasului cu trupe, la dreapta şi la 
stânga sa. Păreau să nu respecte un sistem stabilit de zigzaguri, sau, 
dacă aveau cumva unul, Ainslie nu putea să le urmărească îndeajuns 
încât să le descifreze cheia. 

- Distanţă şase mii de iarzi. Ainslie rămase chircit lângă puţul 
periscopului, în timp ce tubul luneca îndărăt şuierând. Schimbăm de 
drum. Cap compas zero-şapte-zero. 

Aşteptă, controlându-şi respiraţia, ascultând repetitorul giro ticăind 


schimbarea de drum. Mai departe, spre pupa, un mecanic lucra cu o 
şurubelniţă la panoul de imersiune, păstrând o expresie atât de 
calmă, de parcă ar fi trebăluit ceva la el acasă. 

- Tuburile de la unu la opt, gata de lansare, domnule comandant. 

Ainslie aruncă o privire tânărului marinar. Nu mai era nevoie să-i 
spună ce are de făcut. Incă un tot unitar. 

Apucă mânerele periscopului, rotindu-l cu lentilele în noul 
relevment. Cât de jilave erau mânerele, de fapt se simţea muiat din 
cap până în picioare, de parcă s-ar fi aflat sub o ploaie torențială. Nu 
îndrăznea să se uite la ceas. | se părea că se scurseseră ore întregi de 
la primul raport ASDIC şi că trecuseră ani de când începuse întreaga 
operaţie. Dar ştia că, de fapt, nu era vorba decât de vreo douăzeci de 
minute. 

Ainslie încleştă mânerele cu mai mare forţă, lumina soarelui 
orbindu-l în timp ce urmărea vasul conturându-se prin străvezia ceaţă 
de spumă şi umezeală. 

- Deschideţi capacele exterioare prova. 

Incă nu. Incă nu sosise momentul. Mişcă periscopul cu grijă, 
ascultând răsuflarea cartnicului care-i urmărea rotirea pentru a citi 
gradaţiile. Dumnezeule mare, ce făcea distrugătorul ăla? Il putea 
desluşi pe cel mai îndepărtat întorcându-se şi arătându-şi pupa 
îngustă şi mai departe încă, una din navele celelalte, vomitându-şi 
fumul. ă 

Acesta era momentul crucial. In orice clipă, submarinul putea irupe 
la suprafaţă, sau navele de escortă îl puteau detecta prin sonar”. 

N-avea nici un rost. Va trebui să aştepte. Ingenunche pe punte când 
marea îi întunecă din nou lumina zilei. Se uită spre Quinton. 

- Blestematul ăsta de distrugător vine în direcţia noastră. Şi-i mare. 
Unul din clasa Kagero, cred. 

II auzi pe Christie răsfoind manualul de descriere a navelor, apoi 
pilotul îl informă: 

- Au o viteză de treizeci şi şase de noduri, domnule comandant. 
Şase tunuri de 1227 mm. 

Ridgway continua să-şi manevreze masa de calcul. 

- Cam albastru! 

Ainslie nu-şi ridică privirea spre tavanul curbat. Se străduia să nu o 
facă, deşi ştia bine că n-avea niciun rost. Auzise sunetul şi-i era de 
ajuns: dum-dum-dum, elicele distrugătorului tocau marea deasupra. 

Operatorul ASDIC îl anunţă: 

- Distanţă cam o mie de iarzi, domnule comandant. 

Ainslie îşi şterse gura cu podul palmei. Vor fi auzit şi pasagerii. Un 


15 Aparat de detecție prin sunet, permiţând reperarea submarinelor. Denumire 
compusă din primele litere ale cuvintelor: sound (sunet), navigation (navigaţie), 
ranging (determinarea distanţei). 


zgomot încărcat de ameninţare, ca o maşină de secerat într-un ogor. 
Aruncă o privire spre Forster . 

- Singurul avantaj afurisit când te afli în ape puţin adânci, 
navigatorule. Se interferează atâtea ecouri, încât bănuiesc că individul 
de acolo nu ştie ce să mai creadă. 

_ İl văzu pe Forster zâmbind cu buzele parcă îngheţate. O mască. 
Intocmai ca şi toţi ceilalţi. Işi întorsese privirea spre servantul 
periscopului. 

- O ultimă dată. Fii gata! 

Se lăsă pe vine ca să primească periscopul, urmărind apa cristalină, 
albastrul pal de deasupra şi apoi obiectivul, provele înalte ce 
depăşeau câmpul de vizibilitate al lentilelor. Ca o uşă care se închide. 

Se auzea un ciocănit metalic, slab, de parcă cineva ar fi lovit un 
diapazon la coca navei. 

Ainslie roti încet lentilele şi simţi cum i se contractă muşchii 
stomacului. 

Distrugătorul cel mare se îndreptase spre ei, etrava sa despicând 
apa ca un pinten orientat direct spre submarinul nevăzut. 

Ping! Senarul japonez îşi trimise impulsurile sub apă şi redescoperi 
pe Soufriere, călăuzind distrugătorul în direcţia lui, asemenea vulpii 
care-şi adulmecă prada. 

Ainslie exclamă scurt: 

- Fiţi gata! 

Se uită lung la catargul prova al vasului ce transporta trupe, la pata 
de culoare ce izbucnise pe el când se înălţară pavilioanele de 
semnalizare. Probabil că navele de escortă îl avertizaseră. 

- Lansaţi torpila unu! Trânti mânerele periscopului şi sări în picioare. 
Continuaţi lansarea după cronometru. Jerba întreagă! Străbătu postul 
central şi se uită la masa de calcul. Cârma banda babord! Amândouă 
pe drum înainte! 

Auzi clincănitul dispozitivelor panoului de lansare şi văzu luminiţele 
roşii scânteind pe măsură ce fiecare torpilă ţâşnea din tub. 

- Inchideţi porţile etanşe în vederea atacului A/S. 

Cu câteva secunde înainte ca porţile etanşe să fi fost închise, i se 
păru că aude plânsetul unui copil. Asta nu era loc pentru copii, 
indiferent de nenorocirile prin care trecuseră până atunci. 

- Atenţie! Ţine cap compas trei-cinci-zero! 

Ainslie îl văzu pe Ridgway consultându-şi ceasul. Coca navei se 
zgudui mai puternic ca de obicei, pe măsură ce motoarele treceau 
spre regimul de viteză maximă. 

- Adâncimea aici este de treizeci de braţe, domnule comandant. 

- Luaţi cotă patruzeci de metri! 

Cartnicul mecanic de la panoul de imersiune mânuia cu agilitate de 
jongler manetele purjelor, iar Ainslie se pomeni ascultând zgomotul 


admisiei controlate a apei, urmărind în acelaşi timp cum acele 
indicatoarelor de la cârmele de asietă coboară, indicând că Soufrière 
plonjează mai către fundul mării. 

- Patruzeci de metri cota, domnule comandant. 

Dum-dum-dum! Distrugătorul gira la rândul său, pornind în vajnică 
urmărire. 

Urmă o explozie asurzitoare şi, o clipă, Ainslie îşi închipui că fusese 
încadrat de grenadele antisubmarin ale altei nave de patrulare. Apoi o 
nouă explozie, ale cărei unde masive de şoc săltară nava într-o parte 
şi în alta, ca pe o balenă toropită, în vreme ce cârmele de direcţie şi 
de asietă se luptau din răsputeri să o menţină sub control. 

Pe faţa lui Ridgway şiroia sudoarea. 

- Am lovit în plin! 

Brrrum! Brrrum! Brrrum! Pe măsură ce fiecare torpilă îşi atingea 
ţinta şi cumplitele unde de şoc reveneau răsfrânte de fundul mării, 
fiecare dintre ei auzi şi simţi o serie de explozii, mai mari sau mai 
mici. De parcă ar fi fost cu toţii captivi într-o grotă dinamitată. 
Bubuiturile continuară, astfel încât uruitul elicelor distrugătorului se 
pierdea în larma generală. 

- Transporta probabil multe altele în afară de soldaţi, şuieră Quinton 
printre dinţi. Muniţie cât să ajungă pentru o întreagă armată. 

Operatorul ASDIC raportă: 

- Zgomotul de elice grele a încetat, domnule comandant. 

Auziră ultima detunătură rostogolindu-se în depărtare, ca un bubuit 
de tunet, după care urmă pârâitul de vas care se desface în bucăţi, în 
timp ce maşinile şi echipamentul se smulg din armare şi se risipesc pe 
fundul mării. 

Zgomotul maşinilor distrugătorului preluă din nou întâietatea. Din 
ce în ce mai aproape, huruitul lor îşi schimba calitatea şi se 
intensifica. 

- Cârma banda tribord! Ţine cap compas zero-patru-cinci! 

- Adâncimea e de douăzeci de braţe, domnule comandant, anunţă 
Forster. 

- Ridicaţi nava la cota douăzeci de metri! 

Coca navei fu puternic zgâlţâită când două grenade A/S explodară 
nu departe, în babord, în dreptul cuplului maestru. Dar subita 
schimbare de drum a submarinului, precum şi confuzia creată de 
vasul care se scufunda, îl descumpăniseră pe comandantul 
distrugătorului. 

- Avem fund la douăzeci şi opt de braţe, domnule comandant. 
Rămâne neschimbat pe rază de cinci mile. 

- Foarte bine. Treceţi la cotă treizeci de metri! Cârma banda tribord! 
Ţine-o aşa! 

Ainslie se clătină pe picioare când un alt set de grenade 


antisubmarin explodă deasupra lor, dar la adâncime mai mică. Câteva 
lămpi se stinseră şi geamurile mai multor indicatoare zburară de 
parcă fuseseră scuipate afară. 

- Ţine cap compas zero-opt-zero! continuă Ainslie. Se uită la masa 
hărților; care se cutremura, şi văzu mâinile lui Forster mişcându-se 
de-a curmezişul hărţii sale, trasând fiecare schimbare de drum şi 
încercând să descopere fiecare obstacol înainte de a da peste el. 

- Efect hidrofonic la roşu“ nouă-zero, domnule comandant. Se 
apropie. 

Una dintre navele de patrulare. Venea mai lent, mai nesigur, dar la 
fel de mortal, dacă i se îngăduia să-şi atingă ţinta. 

- Încearcă să ne îngrădească, spuse Forster cu glas dur. Indică cu 
vârful creionului: matahala aia e aici şi celelalte două se apropie din 
stânga. Celălalt distrugător pare să se fi oprit; fie ca să culeagă 
supraviețuitorii, fie ca să-ne taie orice posibilitate de scăpare. 

- Raţionament corect, răspunse Ainslie, aruncându-i o privire. Apoi i 
se adresă lui Ridgway: Fă gata de lansare tuburile nouă şi zece. 

Era ca şi cum Soufriere fusese înghesuit într-o capcană uriaşă. 
Măcar de-ar putea întârzia înaintarea unuia dintre distrugătoare, a 
aceluia care-i ataca. Doar atât cât să câştige timpul necesar pentru a 
le deregla formaţia. De i-ar putea face să creadă că submarinul este 
grav avariat, sau că se scufundă. Rosti cu glas liniştit: 

- Ai raportat că un ostaş a murit la infirmerie, nu-i aşa? Continuă 
apoi, fără să se uite la Ridgway: Spune-i cartnicului cu lansarea 
tuburilor prova să ia cadavrul şi să-l înfăşoare în toate bandajele 
însângerate pe care i le poate procura Hunt. Pe urmă, la ordinul meu, 
lansează-l prin unul din tuburi. Mecanic şef, i se adresă el apoi lui 
Halliday, pune oamenii dumitale să dea drumul, în acelaşi moment, la 
vreo cincizeci de galoni“ de motorină. 

Ridgway înghiţi în sec. 

- Am înţeles, domnule comandant! 

Telefonul pârâi transmițând dispoziţiile, şi Ainslie se strădui să nu se 
gândească la ostaşul anonim al cărui cadavru era acum transportat 
pentru a fi lansat printr-un tub, ca un maldăr de gunoi. 

- Suntem gata, domnule comandant, anunţă Ridgway cu glas 
înăbuşit. 

- Acum! 

Simţi uşoara hurducare a navei când tubul fu golit de sinistra sa 
încărcătură şi auzi bătaia surdă a unei pompe când motorina ţâşni la 
suprafaţă odată cu cadavrul. 

- Efectul hidrofonic slăbeşte, domnule comandant. Distrugătorul îşi 
reduce viteza. 

Şiretlicul izbutise. Cel mai elementar şi mai meschin truc. Ainslie se 
simţi îngreţoşat. Ruşinat. 


În Atlantic sau în Mediterana nu i-ar fi mers. Cândva, reuşise şi pe 
acolo dar masacrele fuseseră dascăli rapizi şi brutali. 

Respiră încet, simțind cum îi năvăleşte fierea în gâtlej. 

Şi acum, celălalt distrugător. Aştepta fără îndoială ca Soufrière să 
treacă pe sub el sau foarte aproape de el, astfel ca să-l poată încadra 
cu un set întreg de grenade antisubmarin. 

Îşi impuse să ignore păcăniturile sonarului japonez şi vuietul elicelor 
în viteză şi să nu se gândească la altceva decât la necesitatea de a 
zdrobi navele de escortă. 

- In două minute, luaţi cota periscopică! 

Clipi din ochi când două grenade explodară la distanţă aproape 
fatală, stingând alte câteva lămpi şi făcând să sară de pe corpul 
rezistent aşchiile de plută prinse în pitura uscată, asemenea unor 
bucăţi de zăpadă îngheţată. 

- Rotaţii pentru şapte noduri! 

- Capacele exterioare de la tuburile pupa sunt deschise, domnule 
comandant. 

- Veniţi la cota periscopică! 

Ainslie îngenunche, cu senzaţia că i se rupe inima în două. 

- Acum, Tamlyn. 

Răsuci periscopul, înspre pupa şi văzu una dintre navele de 
patrulare cum se înclină, făcând o giraţie strânsă, înainte de a porni 
pe o nouă pasă de grenadare. Decorul îşi schimbase înfăţişarea, 
pretutindeni pluteau fuioare de fum şi epave; oameni bălăcindu-se în 
apă ca nişte peşti pe jumătate morţi, alţii plutind neînsufleţiţi, 
ciopârţiţi, sau cu măruntaiele revărsate, sfârtecaţi de grenadele 
antisubmarin ale propriilor lor nave de escortă. 

Ainslie se încordă când zări cel de al doilea distrugător. 

- Distanţa o mie de iarzi! In relevmentul ăsta! 

Clic, clic, se auzea lucrând masa de calcul a lui Ridgway. 

- Foc, tubul nouă! Foc, tubul zece! 

- Jos periscopul! Amândouă pe drum înainte! Cotă treizeci de metri! 

- Amândouă torpilele au fost lansate, domnule comandant! 

Ainslie aruncă o privire la repetitorul giro şi la indicatorul de cotă şi 
avu senzaţia că-i sare inima în gât când o torpilă explodă cu o 
detunătură violentă. Alte pârâieli de bordaj care se desface. Larmă de 
vas care se scufundă. 

Timp de trei ore lucrurile continuară tot aşa. Sucindu-se şi 
învârtindu-se, ridicându-se la cote mici sau afundându-se ori de câte 
ori adâncimea apei îi îngăduia. Distrugătorul ataca întruna, dar, lipsit 
de puternica sa navă pereche şi stingherit de cele două nave de 
patrulare mai lente, pierdea teren. 

Pentru echipajul submarinului, ca să nu mai vorbim de pasagerii lui, 
bombardamentul părea fără de sfârşit, şi în tot acest timp nava se 


legăna şi se afunda, echipamentele se desfăceau, aparatele se 
desprindeau de pe rasteluri şi din nituri sub ploaia de grenade 
antisubmarin. 

Dar o navă de suprafaţă nu se putea măsura cu un experimentat 
comandant de submarin. Distrugătorul pierdea minute preţioase după 
fiecare atac, căci, în goana sa, trecea dincolo de poziţia țintei şi 
pierdea ecoul sonarului, care se confunda cu vuietul propriilor elice. 
Dacă ar fi avut alături cealaltă navă, totul ar fi fost mai simplu. Una 
dintre ele ar fi ascultat, în timp ce cea de a doua ataca, astfel ca ecoul 
sonar şi relevmentul obiectivului să nu fie nici o clipă pierdute. 

Ridgway îşi tamponă faţa şi exclamă: 

- Bandiţii habar n-aveau de existenţa unui submarin în apele astea, 
domnule comandant. 

- Fir-ar să fie, George, dar acum au aflat cu vârf şi îndesat, i-o 
retează Quinton cu voce răstită. j 

Ainslie se uită de la unul la celălalt. In ultimele cinci minute nu se 
mai auzise nici o grenadă antisubmarin. Poate că inamicul chema alte 
nave în ajutor, poate chema şi aviația. 

Era timpul să dispară de acolo. 

- Cred că am ieşit din încurcătură, spuse Ainslie. Peste vreo zece 
minute urcăm ca să arunc o privire în jur. 

Ceilalţi doi îşi îndreptară ochi spre el. Arăta vlăguit şi respira greu, 
ca un om bătrân. 

Quinton purtă o scurtă convorbire cu ajutorul şefului de echipaj, 
după care raportă: 

- Nici o avarie serioasă, domnule comandant. Nici o pierdere. 

- Drumul de urmat este unu-trei-zero, domnule comandant, zise 
Forster. Rotaţii pentru şapte noduri. 

Când, puţin mai târziu, s-au ridicat la cota periscopică, marea arăta 
din nou pustie. În depărtare, în pupa, mai plutea încă o perdea de fum 
ce se topea în abureala arşiţei, făcând lumina soarelui să tremure ca 
nişte reflexe de flăcări, 

Ainslie roti încet periscopul: urechile îi vâjâiau încă din pricina 
exploziilor, iar în faţa ochilor i se înfăţişa întruna imaginea ostaşului 
mort, plutind în valurile de motorină, S-ar fi zis că acest ostaş 
contribuise la salvarea lor mai mult decât oricare altul. 

Işi dădu seama, cu o tresărire, că ţinuse prea mult periscopul înălţat 
şi, în timp ce făcea semn să fie coborât, simţi prelingându-i-se pe 
spinare broboane de sudoare rece ca gheaţa. 

Vigilenţa înainte de toate, în orice împrejurare. Dumnezeule, de 
câte ori propovăduise altora cu aceste cuvinte. Unde nu-i vigilenţă, e 
moarte sigură. Rosti cu voce aspră: 

- Cotă patruzeci de metri, secund. Când se înserează, ieşim la 
suprafaţă. După aceea ne reîntoarcem la bază. 


Scufundase un vas, care transporta trupe şi un distrugător, fără ca 
ei să fi suferit vreo pagubă serioasă. Putea fi mândru, copleşit de 
satisfacţie. 

Il auzi pe Ridgway şuşotind de zor la un telefon şi ştiu că vorbeşte 
cu Hunt de la infirmerie. Sigur că acesta din urmă îi cerea o 
semnătură pe vreun formular. Pentru ca dispariţia ostaşului mort să 
fie legală şi parafată. Asta-i Hunt şi n-ai ce-i face. 

- Deschideţi porţile etanşe. Spune-i bucătarului să prepare cât mai 
repede masa. Secund, dă liber de la posturile de imersiune atunci 
când socoteşti de cuviinţă. 1 

Quinton îl măsură din priviri, ascunzându-şi îngrijorarea. Incă o 
încercare ca asta şi comandantul avea să capoteze. „Nu însă atâta 
timp cât voi fi eu aici ca să-l susţin!“ 

Adăugă cu voce tare: N 

- Aţi realizat o ispravă pe cinste, domnule comandant. In vreo două 
rânduri, eu îmi cam pierdusem curajul. 

Ainslie se agăță de cuvintele lui ca de un colac de salvare. 

- O să fie din ce în ce mai greu. Aşa-i întotdeauna. 


8 
BEA ŞI UITĂ 


Contraamiralul Granger îşi rezemase palmele pe biroul său masiv, 
şi îl cerceta pe Ainslie cu o privire gravă. j 

- Arăţi cam doborât, domnule comandor. Imi imaginez că pentru 
nici unul dintre voi n-a fost o petrecere la iarbă verde. 

Ainslie simţea cum îl părăsesc puterile şi i se închid pleoapele. Abia 
terminase de acostat la aceeaşi bătrână navă bază, când fusese 
chemat la biroul lui Granger. 

Aşteptase să vadă răniții încărcaţi în ambulanţele înşirate pe chei, 
apoi, când se dusese să le întrebe pe cele două tinere englezoaice 
dacă le poate fi de folos cu ceva, descoperise că aghiotantul 
contraamiralului Granger le şi luase cu el. 

Soldaţii, zdrenţăroşi şi tăcuţi, arătau parcă împuţinaţi la trup când îi 
văzuse îngrămădiţi pe debarcader, şi atmosfera lugubră a scenei era 
accentuată de o ploaie torențială, deasă şi persistentă. O auzea şi 
acum ciocănind ca nişte bile de rulment în acoperişul de tablă, muind 
peluza îngrijită şi prefăcând-o într-o băltoacă. 

Ploaia însă nu izbutise să împrospăteze aerul, ci, dimpotrivă, îl 
făcuse mai dens, iar ventilatoarele care se roteau lent în tavan păreau 
lipsite de orice efect. 

- Am raportat comandantului-şef succesul vostru cu nava care 
transporta trupe. V-aţi comportat admirabil. Cum de altfel m-am şi 
aşteptat, continuă, străduindu-se să zâmbească. 

Ainslie privi peste capul lui la harta prinsă pe zid. Panglica galbenă 
era aproape complet întinsă şi străbătea în diagonală întreaga 
peninsulă, tăind coasta de vest la Penang. 

Granger îi urmări privirea şi adăugă cu greutate: 

- Da. Au tăiat ţara în două. leri au ocupat Penangul. 

Aşadar, totul fusese în zadar. Vasul care transporta trupe, 
distrugătorul, ostaşul mort, totul. 

După un timp. Ainslie sparse tăcerea: 

- Se pare că nimic nu-i poate opri, domnule contraamiral. 

- Ştiu la ce te gândeşti. N-ai dreptate. Inamicul are nevoie de 
fiecare ostaş, întocmai ca şi noi. Primejdiile prin care ai trecut n-au 
fost zadarnice. 

- Nu la primejdii mă gândeam. 

Ploaia stăruitoare îl lovea parcă în moalele capului. 


- Îmi aminteam de bluful şi fanfaronadele care m-au întâmpinat 
când am sosit aici. Ar trebui să râd dacă n-aş fi atât de scârbit şi de 
obosit de toate astea. 

Granger îl privi cu îngrijorare. 

- Nici mie nu-mi vine să râd. Crede-mă. E foarte mare nevoie acum 
de dumneata şi de Soufrière, şi sunt convins că toată lumea este de 
acord cu mine. 

Se auzi o bătaie în uşă şi aghiotantul îşi vâri capul în cameră. 

- Scuzaţi-mă că vă inoportunez, domnule amiral, 

Granger se încruntă: 

- Nimic nou, aghiotant. 

- Voiam să vă raportez că le-am dus pe cele două doamne la hotelul 
Royal, aşa cum mi-aţi cerut. 

li aruncă o privire lui Ainslie şi se retrase. 

Ainslie urmări degetele bondoace ale amiralului îndesind tutun în 
pipă. 

- Le cunoaşteţi, domnule amiral? 

- Da. Le-am luat de pe nava dumitale fără să le dau timp să-ţi aducă 
omagii, ca să spun aşa. Mi-am închipuit că ar fi fost o situaţie 
stânjenitoare. Mai bine să lăsăm lucrurile să se liniştească de la sine. 
l-am cunoscut pe toţi foarte bine. Michael Holmes a fost un inginer de 
mine, folosit de guvern. Un tânăr strălucit. Cu mari perspective. Soţia 
lui, Shelly, era o fată plină de viaţă. Păcătoasă treabă, adăugă 
clătinând din cap. 

- Şi cealaltă, Natalie, sora ei, ce-i cu ea? întrebă Ainslie pe un ton 
calm. 

- O fată foarte drăguță. N-am văzut-o înainte de a fi plecat în nord. 
Bănuiesc că o să-mi povestească totul când se va simţi în stare s-o 
facă. 

Lui Ainslie îi răsuna în urechi glasul fetei de parcă ar fi fost acum de 
faţă. Observațiile lui Granger i-l adusese în memorie. „Eram singură şi 
simţeam nevoia să mai schimb o vorbă cu cineva.” 

Granger continua să vorbească: 

- Ţi-am citit raportul. Al naibii de clar şi de concis, deşi Dumnezeu 
ştie cum de-ai mai găsit timp să-l redactezi. Asta îmi aminteşte de 
altceva, spuse coborându-şi privirile. 

Ainslie se strădui să-şi păstreze calmul. Asta era! Următoarea 
misiune. 

Granger îşi înălţă brusc ochii. 

- A fost cu neputinţă să salvezi şi restul militarilor din satul acela, 
pentru că apele erau prea puţin adânci şi pentru că japonezii îl 
împresurau din doua părţi şi nu numai dintr-o parte, cum credeam 
noi? 

- Da, domnule amiral. Ainslie îşi dădea seama că vorbea pe un ton 


de autoapărare şi lucrul acesta îl irita. Ar fi însemnat curată 
sinucidere, continuă el. 

- Ştiu. 

Granger se ridică şi se îndreptă către hartă. Văzut din spate, în 
cămaşa şi în şortul lui de o curăţenie sclipitoare, arăta ca un ou alb. 

- Fapt este, Ainslie, că e nevoie să transportăm provizii la un alt 
punct de sprijin de pe coastă. Nu există pericolul imediat să fie 
învăluit, dar în prezent este virtual imposibil să-i trimitem 
aprovizionările pe uscat. 

Işi lăsă degetul pe ceea ce părea a fi o mică strâmtoare. 

- Ce adâncime are, domnule amiral? 

- Nu prea mare, nici măcar la vreme de flux. Va trebui să navighezi 
la suprafaţă. Chiar şi aşa, e bine să fii cu ochii în patru. Şovăi o clipă, 
urmărind faţa lui Ainslie. Operația se va desfăşura, desigur, în timpul 
nopţii. Japonezii deţin acum două aerodromuri, şi cu două zile în urmă 
se vorbea de prezenţa unui portavion în golful Siam. Ei, ce părere ai? 
întrebă înălţând din umeri. 

- Ce urmează să transport, domnule amiral? 

-İn cea mai mare parte muniții, dar şi raţii alimentare şi 
medicamente pentru trupă. 

Ainslie se apropie de el, în faţa hărţii. O hartă serioasă i-ar putea 
indica marja de siguranţă. Sau lipsa ei totală. Dar Soufrière dovedise 
de ce-i în stare când naviga la suprafaţă. Douăzeci de noduri, ba ceva 
mai mult. O cursă dus şi întors în timpul nopţii, străduindu-se să 
ajungă la apă adâncă înainte de ivirea zorilor, când ar fi fost 
descoperiţi de avioane. 

„In cea mai mare parte muniții.” Dacă Soufrière ar eşua pe un banc 
de nisip, ar deveni o bombă gigantică în sine. 

- Cred, domnule amiral, că se poate realiza. 

Amiralul se încruntă când uşa se întredeschise şi şeful de stat major 
al bazei aruncă o privire prin crăpătură. 

- Ah, credeam că aţi terminat. 

- Vino înăuntru, Philip, ce rost are să dai târcoale? 

Comandorul Armytage intră şi întrebă: 

- Ce părere are comandorul Ainslie? 

Se ferea să se uite la acesta. 

- În principiu, e de acord, răspunse Granger mânios. Dar s-ar putea 
să existe piedici. Maree, şi chestii de felul ăsta. 

Abia atunci Armytage se întoarse spre Ainslie: 

- Ah, da. Cum s-a întâmplat şi la satul acela pescăresc. Mare 
ghinion! Totuşi, presupun că ştiai la ce trebuia să te aştepţi. 

- Ştiam, răspunse Ainslie privindu-l calm. 

Comandorul Armytage zâmbi sec. 

- Totuşi, ai salvat câţiva nenorociţi de ostaşi şi câţiva civili, vreo 


treizeci la număr, nu-i aşa? 

- Philip, ajunge! îi reteză Granger vorba. Comandantul Ainslie şi-a 
folosit întreaga experienţă şi bunul simţ. Oricum, vasul care 
transporta trupe venea pe primul plan. 

Ainslie îi măsură pe rând pe fiecare în parte. Pur şi simplu nu 
înțelegeau. Ei îşi închipuiau probabil că războiul e alcătuit dintr-o serie 
de isprăvi cutezătoare, miraculoase, legate între ele sub un soi de 
autoritate divină. Răspunse repezit: 

- Nu exista nici o speranţă. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, cred că 
în momentul de faţă armata ar trebui să se retragă şi să se regrupeze. 
Să restrângă frontul. Şi să-şi dubleze forţa. 

- Ştii, şi eu am urmat cursurile de stat major, i-o trânti Armytage. 

- Da, domnule comandor. 

Ainslie se ridică în picioare, cu senzaţia că podeaua se înălța sub 
tălpile lui ca puntea unei nave. 

- N-am făcut decât să spun ceea ce gândesc. 

Granger îşi cercetă pipa. Se stinsese din nou. 

- Du-te şi te odihneşte un pic. Oamenii mei vor avea grijă ca nava 
dumitale să-şi facă plinul de combustibil şi provizii. Şeful serviciului de 
aprovizionare al pazei va organiza aducerea încărcăturii la bord. 

- Cât timp avem la dispoziţie domnule amiral? 

Granger păru stingherit. 

- Până poimâine. Cel mai târziu. Lucrurile se precipită. 

Când Ainslie îşi luă chipiul şi dădu să se îndrepte spre uşă. Granger 
adăugă: 

- Ţi-aş sugera să descarci toate torpilele. Ca să mai uşurăm sarcina. 
De data asta nu va trebui să lupţi. 

Era un lucru rezonabil, dar Ainslie simţi o strângere de inimă la 
gândul de a se despărţi de forţa lui de atac, chiar şi pentru un scurt 
răstimp. 

În anticameră, unde un dactilograf ţăcănea la o maşină de scris, 
Ainslie se opri, auzind glasul lui Granger de dincolo de uşă. 

- De ce dracu nu găseşti decât cuvinte de critică la orice, Philip? 

Ainslie îl văzu pe dactilograf măsurându-l pe deasupra hârtiei din 
maşina de scris şi-şi dădu seama că n-ar li trebuit să stea locului şi să 
tragă cu urechea. Dar îl auzi pe Armytage replicând cu îndărătnicie: 

- Nu înghit genul ăsta de oameni, domnule amiral. Cum le surâde 
puţin norocul şi se lustruiesc c-un dram de glorie sau capătă vreo 
tinichea, nici nu se mai uită la noi, cei care facem adevărata treabă. 

Ainslie se mira singur că nu resimțea nici un pic de furie. Ba parcă 
încerca o senzaţie de uşurare. 

II salută din cap pe dactilograf şi ieşi în ploaia care, în două 
secunde, îl muie până la piele. 

II găsi pe Quinton aşteptându-l în postul central de pe Soufrière. 


Făcuse un duş, îşi schimbase hainele şi arăta din nou el, cel de 
totdeauna. 

- In cabină, secundule. 

In timp ce străbăteau culoarul îngust, Ainslie se minună de viteza cu 
care lucrurile îşi recapătă înfăţişarea lor normală. Incăperea în care 
răniții aşteptaseră să fie pansaţi, iar morţii înmormântați, strălucea 
acum de curăţenie, tot ce era oţel şi alamă scânteia de-ţi lua ochii. 
Postul central avea un aspect ciudat fără oamenii încordaţi şi 
nebărbieriţi de la manetele de manevrare şi părea învăluit într-un aer 
paşnic. 

Ainslie scoase o sticlă şi nişte pahare, iar Quinton se tolăni pe un 
scaun, urmărindu-l din priviri. 

- Poimâine, John. Trebuie să transportăm muniții şi provizii la un alt 
avanpost. Navigaţie la suprafaţă. Dus şi întors sub acoperirea 
întunericului. Iti convine? întrebă, întinzându-i paharul. 

- Ce, băutura sau misiunea? 

- Amândouă. 

Quinton bău foarte încet, fără măcar să-şi avertizeze măruntaiele, 
cum făcea de obicei. 

- Presupun că n-avem de ales. Or să găsească ei până la urmă un 
soi de pretext. 

- Pretext? întrebă Ainslie, umplând din nou paharele. 

De sus se auzea vocea înăbuşită a cartnicului Voysey care-şi chema 
oamenii să iasă de la adăpost şi să termine curăţenia submarinului. 
Probabil că ploaia încetase. 

- Da. Cât timp am aşteptat să te întorci am mai stai de vorbă cu 
indivizii de la bază. Mii de refugiaţi vin puhoi din Malaya. Poliţia 
militară pretinde că unii dintre ei ar fi dezertori indieni. Şi-au pierdut 
capul la sosirea japonezilor. Bieţii nenorociţi n-au văzut în viaţa tor 
aşa ceva. Trupe blindate şi artilerie, avioane şi nave de sprijin. Trebuie 
să li se fi părut ceva ca dintr-un roman de H. G. Wells! 

Se auzi zgomot de paşi pe culoar şi căpitanul-comandor Critchley 
dădu draperia la o parte. Purta în mână o valijoară. 

- Vin din nou cu dumneavoastră, domnilor. Dacă mă mai puteţi 
suporta. 

Zâmbi cu amărăciune când Ainslie întinse mâna după un al treilea 
pahar. 

- După această nouă escapadă, am ordin să mă întorc acasă. Înapoi 
în bătrâna Londră, Domnul s-o ţină. Oricum, o să vă duc dorul, spuse, 
luându-şi paharul de whisky. 

- Ce-au de gând? întrebă Ainslie. 

- Cine, ştabii? Critchley îşi clătină băutura învârtind paharul în 
mâini. Vor să le fac un raport, asta-i tot ce ştiu. 

Quinton râse scurt: 


- Ca să afle ce au de făcut data viitoare. 

- Eşti cam cinic, secund. 

- Sunt, răspunse Quinton privind la peretele curb. Totul mi se pare 
detestabil. Nenorociţii ăia de australieni care au murit fără să ştie 
măcar de ce. Asta n-am s-o uit. 

Se auzi o bătaie discretă în uşă şi sublocotenentul Southby, purtând 
un pistol greu la şold, intră. 

- Domnule comandant, timonierul întreabă ce-i cu permisiile? 

- Nici vorbă de permisii, sublocotenent. Invoiri se acordă numai în 
cadrul perimetrului bazei, cantina flotei şi aşa mai departe. Ne aflăm 
consemnați în bază. 

- Am înţeles, domnule comandant. 

Dar era limpede că nu înţelegea. 

După plecarea lui Southby, Quinton îl întrebă: 

- Şi noi ce facem, domnule comandant? Apoi, desfăcându-şi braţele 
în lături: Dacă nu mă înşel, parcă fusese vorba să organizăm o 
petrecere? 

- Oficial, iahtul Lady Jane este încă la dispoziţia ta, Bob, interveni 
Critchley zâmbind. Ar fi o idee. O petrecere de „hai să dăm totul 
uitării!“ 

- Nu-i rău, răspunse Ainslie. Secund, ocupă-te de treaba asta. Pune-l 
pe locotenentul Christie să te ajute. Pare un om scos în lume. 

- Asta o să vrea să-şi aducă şi hidroavionul. 

- Şi pe cine invităm? întrebă Critchley, pe un ton în aparenţă 
indiferent, dar urmărind cu atenţie faţa lui Ainslie. 

- O, ştiţi voi prea bine. Infirmierele, oamenii de la doc care ne-au 
ajutat, dar nu prea multă lume. lahtul e cam bătrâior şi s-ar putea să 
se răstoarne. 

- Ce facem cu cele două surori? întrebă Critchley. 

- Nu-ţi dai seama, omule, că ăsta-i ultimul loc unde ar avea chef să 
vină? 

Işi feri privirea. Dar cea pe care o chema Natalie s-ar putea să aibă 
chef. Chiar şi numai ca să se depărteze un pic de durerea surorii. 
Probabil că amândouă suferă. Ainslie îşi aminti cum ţipase tânăra 
văduvă la el, cum îl blestemase, cum îl etichetase drept laş. „Fugi, 
fugi, fugi!“ 

- David Forster trebuie să coboare pe țărm pentru nişte hărţi, reluă 
Quinton. Ar putea să le sondeze pe cele două tinere. Hai să ne 
prefacem cu toţii că trăim vremuri de pace. De altfel, cei de aici 
reuşesc foarte bine s-o facă. 

Ainslie luă o hotărâre bruscă. 

- Nu, am să mă duc chiar eu să văd cum stau lucrurile. Oricum am 
treabă pe uscat. Zâmbi încurcat: Privilegiul comandantului. 

Când ceilalţi doi ieşiră, Ainslie privi de jur împrejurul cabinei, 


întrebându-se dacă procedează corect. De-ar rămâne la bord, ar 
dormi, sau ar fi sâcâit cu fel de fel de cereri şi întrebări la care şi 
Quinton ar putea face faţă cu mare uşurinţă. 

Işi studie chipul într-o oglindă, urmărindu-şi cutele de îngrijorare din 
jurul ochilor şi al gurii. Işi spuse că era lipsit de sinceritate faţă de el 
însuşi. De fapt, dorea s-o revadă, simţea nevoia să-i explice, sau pur şi 
simplu să stea de vorbă cu ea. O porni îndărăt prin postul central, 
întrebându-se ce avea să-i spună. Poate că fata plecase de la hotel. 
Sau poate că va refuza să-l vadă. 

Quinton şi Southby, care era ofiţer de serviciu la bord, aşteptară la 
schelă să-i dea onorul la plecare. Soarele strălucea intens şi apa de 
ploaie se prefăcea în vapori, creând impresia că nava ar fi gata să 
facă explozie. 

O să-i lipsească mult Critchley. Se opri o clipă, uitându-se la 
submarinul său. Ţevi şi cabluri electrice încolăcindu-se ca nişte, şerpi, 
conducte de combustibil coborâte cu vinciul de pe nava bază. 
Pretutindeni marinari despuiaţi până la brâu, feţe care acum îi erau 
mult mai familiare decât atunci când porniseră laolaltă să captureze 
„cel mai mare submarin din lume”. 

Câţiva marinari raşchetau pitura de pe balasturi înainte de a le 
revopsi, ca să acopere cicatricele lăsate de o grenadă antisubmarin. 
lată cât de aproape trecuse primejdia pe lângă ei! 

Hangarul era deschis şi-l văzu pe Christie, aproape gol, cu excepţia 
unui şort murdar, agitându-se cu o cheie de piuliţe pe sub motorul 
avionului. 

Soufriere devenise un bun real, personal. 

Apoi îşi atinse chipiul ca răspuns la salutul şi onorul prezentat la 
schelă, şi cobori pe țărm. 

Ainslie luă un taxi care-l lăsă la jumătatea drumului spre hotel. Nu 
ştia nici el de ce-i ceruse şoferului să oprească. Poate ca să-şi ofere 
posibilitatea de a se răzgândi, dacă avea să constate că l-a părăsit 
curajul. Şoferul, de naţionalitate sikh, se uită la el curios când îl văzu 
coborând. Un ofiţer din marina regală care-l plătise ca să-l ducă 
niciunde! 

În timp ce-şi croia drum printre grupurile de militari, de negustori 
sau de băştinaşi, Ainslie încerca să descopere vreun semn de 
pregătire militară. Dar, cu excepţia câtorva magazine mai elegante şi 
a unor bazaruri pe ale căror ferestre fuseseră lipite benzi de hârtie 
încleiată, pentru a le feri să se spargă prin suflul bombelor, nimic nu 
părea altfel ca de obicei. In preajma unor birouri guvernamentale văzu 
două posturi de santinelă cu adăposturi din saci cu nisip şi o maşină 
blindată parcată în umbra unor palmieri. Poate că Quinton avea 
dreptate. Totul nu era decât o mare înscenare, un bluf menit să 
menţină moralul ridicat. 


Se opri în faţa hotelului Royal şi-l privi. Era construit în acelaşi stil ca 
şi hotelul Raffles, aflat în vecinătate, dar de dimensiuni mai mici şi 
mai intim. 

Intră pe poarta zidului alb care împrejmuia clădirea şi admiră 
peluzele dreptunghiulare, florile viu colorate şi copacii uşor legănaţi 
de briză. Hotelul nu avea decât două etaje şi o terasă de stuc ce 
înconjura etajul de sus şi în care răspundeau uşile camerelor. Sub 
terasă era o galerie boltită, umbrită şi răcoroasă, cu jaluzele albastre 
şi galbene ce dădeau spre grădină, şi în care erau risipite măsuţe şi 
scaune pentru oaspeţi. 

Un lungan de portar indian, îmbrăcat în kaki şi eu o pălărie tropicală 
de modă veche, se înclină politicos în faţa lui. 

- Cu ce vă pot fi de folos, sahib comandor? 

Era de ani şi ani în serviciul hotelului Royal şi ajunsese să cunoască 
toate gradele din cele trei categorii de forţe armate mai bine decât 
mulţi din Marea Britanie. 

- Nu sunt anunţat. Doresc să ştiu dacă una dintre pasagerele 
hotelului se găseşte în camera ei. 

Pe faţa lunganului se aşternu un zâmbet radios. 

- Desigur, desigur, sahib comandor. E o onoare pentru mine să mă 
interesez. 

Fără să ia în seamă protestele lui Ainslie, îl conduse în holul 
hotelului. După lumina orbitoare de afară, Ainslie abia de putea 
desluşi câte ceva în hol şi fu gata-gata să se împiedice de un scaun de 
răchită. 

Lucrurile luau o întorsătură nedorită, pripită. 

La recepţie apăru o altă mutră şi o voce mieroasă întrebă: 

- Ce doreşte domnul? 

Ainslie oftă. Acum va trebui să strecoare în două palme diferite câte 
un bacşiş. 

- Caut o domnişoară Torrance. A sosit astăzi. 

Se blestemă în gând. Probabil că fata era încă în pat, încercând să 
se odihnească şi să uite. 

Funcţionarul cercetă cu mare ostentaţie registrul de oaspeţi. 

- Imi pare foarte rău, domnule. Se pare că nu se află nici o... 

- Domnule comandor Ainslie! 

Ainslie se răsuci pe călcâie, fâstâcit de precipitarea evenimentelor. 

Aproape că n-o putu recunoaşte. Purta o rochie simplă, albă, cu un 
batic verde înnodat la gât. Părul îi era strâns într-un coc pe ceafă şi 
care, departe de a-i da un aer sever, îi sublinia ovalul feţei, de la 
frunte până la bărbie. 

- Funcţionarul îmi spusese că... am crezut că... 

Işi curmă vorba când fata îi întinse mâna stângă. O mână mică şi 
frumos modelată, dar Ainslie nu văzu altceva decât verigheta. 


Natalie îl lămuri cu glas potolit. 

- A avut dreptate... Dumneata ai întrebat de domnişoara Torrance, 
înţelegi? j 

- Da, am înţeles. Imi pare rău, urmă, ferindu-şi privirea în lături. 

Tânăra îl conduse spre una dintre măsuţele din galerie. 

- Aş fi vrut să-ţi mulţumesc înainte de a fi plecat de pe navă. Pentru 
că ne-ai salvat viaţa. Ridică din umeri. Şi pentru toate celelalte. Dar ai 
auzit cum au decurs lucrurile. Amiralul şi-a trimis aghiotantul să ne ia 
pe sus. 

Un chelner se învârtea pe lângă masă şi Natalie întrebă: 

- Doreşti un ceai, domnule comandor? Apoi, urmărindu-i şovăiala: 
sau poate că ceva mai tare? 

Ainslie zâmbi fascinat. Era formidabilă. Nu numai că avea o 
înfăţişare atrăgătoare, dar nu trăda prin nimic calvarul pe care-l 
îndurase. Ar fi trebuit să-şi dea singur seama. O fată ca ea n-ar fi 
putut rămâne nemăritată aici. li răspunse: 

- AŞ vrea o băutură lungă şi rece, cu condiţia să mă secondezi şi 
dumneata, 

Natalie făcu un semn chelnerului, după care îl întrebă pe Ainslie: 

- Totul e în ordine acum? 

Comandorul îşi privi mâinile, amintindu-şi cum îi lunecau pe 
mânerele periscopului. 

- E ceva mai bine. Râse. Voiam să te invit la o petrecere. Se pare că 
m-am cam prostit. 

Chelnerul se întoarse cu un pahar înalt, aburit de gheaţă. Fala îl 
avertiză pe un ton serios: 

- Amestecul special al hotelului Royal. Nouăzeci şi nouă la sută gin 
la gheaţă. Işi luă şi băutura ei şi duse paharul la buze: 

- In sănătatea dumitale. 

Ainslie simţi ginul rece alunecându-i pe gât ca apa la gheaţă. 
Amestecul mai conţinea benedictină şi cherry brandy. 

- A fost foarte drăguţ din partea dumitale să vii să mă cauţi. 

O frântură de secundă faţa ei îşi schimbă expresia şi ochii i se 
înceţoşară. 

- Sora mea n-a avut dreptul să-ţi vorbească aşa. Mi-a fost ruşine. 

Ainslie ar fi vrut să-i atingă mâna. Era cu neputinţă să se convingă 
că aceasta-i mâna care se înfipsese în braţul lui, însângerându-i 
pielea, atunci când fata fusese adusă de la infirmeria bordului. 

—M-a durut mult că a trebuit să-i las pe oamenii aceia acolo! 

Ainslie îşi cobori privirile, evitându-i ochii. 

- Şi, continuă el, gândul mă hăituieşte şi acum, nu mă slăbeşte o 
clipă. 

- Mie mi-ai salvat viaţa. Eu, cel puţin, am datoria să fiu sinceră cu 
dumneata. Am plecat să-i vizitez pe Shelly şi pe soţul ei, Mike, pentru 


că aveam nevoie de un sfat, de o evadare, dacă vrei. Dar totul a fost 
fals. Ei se certau tot timpul, se încăierau ca şoarecele cu pisica. Mike 
era un bun inginer, dar nu se pricepea deloc să se poarte cu femeile, 
cu atât mai puţin cu o fată ca Shellv. Ea e moartă după distracţii şi are 
o teribilă dexteritate de a-i juca pe degete pe bărbaţi, până când îşi 
pierd capul. 

Natalie îşi lăsă mâna pe masă, lângă pahar. 

- Pe urmă, continuă ea, a început atacul. Nu ne venea să credem că 
inamicul o să străpungă cu atâta uşurinţă liniile de apărare. A fost aşa 
de cumplit, încât nici acum nu pot accepta ideea că s-a întâmplat cu 
adevărat, adăugă ea cu un tremur al buzelor. Poate că atunci când o 
voi accepta va fi şi mai rău. 

Ainslie simţea că venise timpul să plece. Dar, totodată, îşi dădea 
seama şi de faptul că nu putea. 

- Curând vom ieşi din nou în larg. 

Natalie îl privi cu ochi mirati. 

- Dar credeam că... după tot ce ai avut de făcut... 

- Din păcate lucrurile nu merg cum ar trebui. Misiunea mea de aici e 
foarte bizară. De parcă aş avea propria mea flotă. 

- N-am voie să pun întrebări. Brusc Natalie îşi lăsă mâna pe mâna 
lui. Era foarte catifelată şi surprinzător de rece. Dar ai să te întorci la 
Singapore? N 

- N-am voie să răspund. Işi privi mâna. Da, cred că am să mă întorc. 

- Bine, sper că... Işi retrase repede mâna şi exclamă: Trebuie să fie 
mai târziu decât mi-am închipuit. 

O femeie în uniformă de infirmieră străbătea holul. Ducea de mână 
o fetiţă şi, când zări masa lor, se îndreptă spre ei. Ainslie se ridică în 
picioare. Fetiţa avea vreo şase ani şi n-ar fi fost nevoie să i se spună 
că era fiica Nataliei Torrance. Acelaşi păr negru, lucios, aceiaşi ochi. 

- O duc sus, în apartament, doamnă Torrance, spuse dădaca. Se 
poate odihni puţin înainte de prânz. 

Copilul se uită fix la Ainslie. Apoi îi văzu chipiul pe scaun şi îl luă cu 
mâna care era liberă. 

- Te rog, Frances, pune-l la loc. 

- Nu face nimic, eu... zâmbi Ainslie. Apoi văzu durerea zugrăvită pe 
chipul fetiţei şi se lăsă în genunchi în faţa ei. Copila ţinea chipiul cu 
mare grijă, privind fix la frunzele de stejar de pe cozoroc. Dar pe faţa 
ei nu se desluşea nici un licăr de înţelegere sau de recunoaştere. Era 
ca o mică mască, o replică mută a chipului mamei ei. 

Dădaca îi luă chipiul din mână şi i-l întinse lui Ainslie, fără să 
rostească un cuvânt. In timp ce se îndreptau spre scară, Ainslie îi 
spuse Nataliei: 

- Îmi pare foarte rău. N-am înţeles. 

Privirile ei continuau să urmărească dădaca şi copilul. 


- A avut loc un accident, care a afectat creierul fetiţei. Mai păstrez 
speranţe. Privea dincolo de Ainslie, cu ochi voalaţi. Dar nu ştiu nici eu 
ce să mai cred. 

Senzaţia de nesăbuinţă şi de dezamăgire care-l copleşise pe Ainslie 
se spulberase cu totul. li luase locul o caldă duioşie pentru fata asta 
tristă şi frumoasă. Dar era un simţământ neputincios. 

Observase însă că, în discuţie, nu se referise nici un moment la 
soţul ei. 

- Cred că ar trebui să mă întorc la bază. 

Câţiva dintre oaspeţii aflaţi la celelalte mese îl măsurau cu priviri 
curioase. Aşa cum se uitau şi la fotografiile înrămate de pe pereţi, 
înfăţişând vizitatori de seamă care luaseră parte la ospeţe de gală cu 
mulţi ani în urmă. Fracuri pântecoase, chipuri mustăcioase, lipsite de 
zâmbet. Proprietari de plantaţii de cauciuc de prin Malaya, înalţi 
funcţionari guvernamentali, ofiţeri districtuali. Altă epocă. 

Natalie continuă cu glas molcom: 

- Frances are nevoie de multă îngrijire. Soţul meu are bani. Apoi, 
întorcându-şi ochii spre el: Aş face orice pentru Frances. 

„Şi eu aş face orice pentru tine.” 

Adăugă cu glas tare: 

- Dacă-ţi pot fi vreodată de ajutor... 

Ea dădu din cap, studiindu-i faţa: 

- N-am să uit. Dar, te rog, nu ne invita la petrecerea voastră, 
adăugă luându-şi poşeta. li întinse braţul cu o mişcare impulsivă şi 
continuă: Ar fi cu neputinţă. Sper însă că ne vom mai întâlni. 

- AŞ dori, răspunse el privind-o cum se îndepărta. 

Portarul îşi atinse cu un gest servil pălăria tropicală. 

- Totul în ordine, sahib comandor? 

- Nu, răspunse Ainslie, vârându-i câteva monede în mână. 

Apoi se topi în îmbulzeala de gură-cască de pe stradă. Un taxi trecu 
pe lângă el şi intră pe poarta hotelului. Lui Ainslie i se păru, o clipă, că 
cei doi din taxi erau Shelly, sora lui Natalie, şi locotenentul David 


Forster. 
x 


x * 


Salonul iahtului Lady Jane era încins ca un cuptor. Toate hublourile 
erau închise şi acoperite cu capacele etanşe, ca urmare a noilor 
dispoziţii cu privire la apărarea antiaeriană, iar ventilatoarele vasului 
erau cu totul ineficiente faţă de masa compactă de musafiri. Aşa cum 
se întâmpla de obicei la sindrofiile marinăreşti, era mai multă lume 
decât ar fi fost permis. 

Ainslie stătea înghesuit într-un colţ, întrebându-se ce ar fi spus 
vechii proprietari ai iahtului dacă ar fi văzut acest talmeş-balmeş. Se 
aflau acolo ofiţeri de toate gradele şi de toate vârstele, de la bază şi 


din atelierele docurilor. Câţiva funcţionari superiori cu soțiile lor. 
Câteva fete din birourile guvernamentale, cu feţe strălucind de 
transpiraţie şi vorbind cât le ţinea gura. 

- Reuşită petrecere, spuse Quinton. Se distrează cu toţii de minune. 
Dintr-o dată se încorda: Dumnezeule, ia te uită la minunea asta! 

Minunea era ofiţerul cu navigația, David Forster, la braţ cu o fată 
strălucitoare. Fata purta o rochie roşie ca flacăra, care-i ascundea 
foarte puţin farmecele şi lăsa încă şi mai puţin pe seama imaginaţiei. 

- Drace, e fata pe care am cules-o din barcă, adăugă Quinton. 
Shelly şi cum o mai fi chemând-o. Nu prea arată a văduvă îndoliată. Işi 
înălţă paharul: Asta-i viaţa! 

Forster izbuti să se strecoare prin mulţime, luând două pahare de 
pe platoul unui steward transpirat care servea. 

-Vă cunoaşteţi, desigur, zâmbi el radios către Ainslie. Ne-am 
întâlnit întâmplător pe țărm, domnule comandant. 

Fata îl măsură calm. Era cu un an sau doi mai tânără decât sora ei şi 
foarte frumoasă. Lucru de care părea extrem de conştientă. 

Ainslie îi întinse mâna, aşteptându-se oarecum ca ea să i-o refuze. 
Părea a fi cu totul altă persoană decât tânăra zdrenţăroasă, isterică, 
de pe Soufriere. 

li strânse mâna spunându-i: i 

- Frumos din partea voastră că m-aţi chemat. Am să-ți spun Bob. In 
fond, nu fac parte din echipajul dumitale, nu-i aşa? 

- Nu s-ar zice, rânji Quinton. 

- Arăţi bine, adăugă Ainslie. 

Fata nu-şi desprinsese nici o clipă privirile de pe faţa lui. Avea ochii 
scânteietori, zeflemitori. Râdea de el, poate? De ce o fi venit? 

O barcă se lovi de iaht la acostare şi Quinton propuse: 

- Ar fi mai bine să ies pe punte ca să întâmpin noii oaspeţi. Dacă 
mai sosesc mulţi, încep să mă îngrijorez şi aici de asieta navei. 

Fata îl urmări cum îşi croia drum spre uşile dinspre pupa. 

- Asta trebuie să fie australian. 

- Hai să luăm o băutură, o îndemnă Forster. 

O prinse de cot, dar tânăra îi îndepărtă mâna. Ainslie îi urmări 
privirea cu care fixa uşile de la capătul salonului şi palpitul care-i agita 
sânii aproape goi. Era aţâţată ca o fiară sălbatică. 

Uşile se deschiseră şi noii oaspeţi coborâră pe scara de pe puntea 
superioară. 

Natalie Torrance se uită fix la el, peste capetele celorlalţi, până 
când ajunse jos şi, o clipă, se pierdu în mulţime. Dar chiar în acele 
frânturi de secundă Ainslie îşi putuse da seama de paloarea chipului 
ei. Părea un animal prins în cursă. In spatele ei venea un bărbat în 
smoking alb, cu o faţă foarte bronzată şi o mustață tunsă scurt, 
milităreşte. Probabil, soţul ei. 


Forster rămase ca vrăjit, cu privirile aţintite asupra noilor veniţi, 
care-şi făceau drum prin îngrămădeală. 

- Domnule comandor Ainslie, ţi-l prezint pe soţul meu. 

Natalie îşi înălţă ochii, cu o expresie rugătoare, către bărbatul care 
o însoțea. Acesta îi oferi lui Ainslie o viguroasă strângere de mână. 

- Amicii îmi spun Guy, îl informă el rânjind. Printre multe alte nume. 

Avea o voce groasă, răsunătoare, de om vârstnic, deşi nu părea să 
fi depăşit treizeci de ani. 

Un steward se apropie cu un platou cu băuturi; luă un pahar şi 
continuă: 

- Ai făcut o treabă frumoasă, dom'le comandor. Era timpul ca 
cineva să mai săvârşească şi un act de bravură pe aici. Clătină din 
cap. Păcat că n-am putut urca la bordul submarinului dumitale. Poate 
altădată, da? Dumnezeule, când mă gândesc cum o fi fost! Ce trebuie 
să fi simţit dumneata! 

Un alt pahar fu ridicat de pe platou şi golit intr-o clipită. 

Ainslie furişă o privire spre Natalie. In ciuda evidentei ei stinghereli, 
arăta parcă şi mai frumoasă. Purta o rochie neagră, care-i lăsa braţele 
dezgolite şi-i sublinia perfecta armonie a siluetei. 

- Parc-ai fi pescuit două sirene, nu? continuă Torrance cu jovialitate. 

- N-a fost aşa, replică ea. 

- Mă rog, urmă el; păru să-şi scormonească gândurile. Dar când 
Shelly ne-a vorbit de petrecerea asta, ne-am invitat şi noi, înţelegi? 

Ainslie se uită spre Shelly. Deci, aşa stăteau lucrurile, era isprava ei. 

Urmărise să provoace ceva, sau pe cineva. 

Locotenentul Ridgway, care era ofiţer de gardă la bordul 
submarinului, îşi făcu apariţia printre vizitatorii gălăgioşi. Veni spre 
Ainslie, anunţându-l: 

- Socotesc că e bine să vă raportez acum, domnule comandant. O 
înştiinţare de la comandamentul bazei: încărcarea munițiilor va începe 
mâine la 7,30. 

Ainslie cumpăni lent informaţia, oferindu-şi timp de gândire. 

In cele zece minute de când sosise la bordul iahtului, Guy Torrance 
consumase cel puţin şapte băuturi, de dimensiuni considerabile. Nu 
era de mirare că Natalie refuzase să vină. Probabil că ştia bine ce 
avea să se întâmple. Cum de putea trăi alături de el? Părea un alcoolic 
de cea mai joasă speţă. Tipul beţivanului rezistent, care-i trage pahar 
după pahar, fără să trădeze nici un semn de beţie, până în momentul 
final al exploziei. 

Ainslie îşi aminti de faţa ei, aşa cum o văzuse la hotel. De cuvintele 
ei: „Aş face orice pentru Frances”. Asta era raţiunea pentru care 
rămăsese alături de el. 

Ridgway primi, recunoscător, o băutură adusă de Forster. 

- Aveţi vreun răspuns, domnule comandant? 


Ainslie clătină din cap. 

- Anunţă-l pe şeful de echipaj şi confirmă recepţia înştiinţării. Totul 
e în ordine? 

Ridgway se uită la cele două tinere. Evident, nu recunoscuse pe nici 
una dintre ele. 

- Activitate de patrulare în nord, domnule comandant. Nu se prea 
semnalează schimbări. 

Se întoarse spre ceilalţi când se auzi glasul tunător al lui Torrance: 

- Hei, tinere! exclamă cu un rânjet aprig, adresându-se lui Forster. 
Văd că măsori pieptul rochiei soţiei mele. E drept că ai ce vedea, dar 
nu-i de nasul tău! Işi lăsă capul pe spate şi râse zgomotos. Drace, 
asta-i bună! 

Forster se uită spre Ainslie, roşind şi bâlbâindu-se stânjenit: 

- Nu am... vreau să spun... Nu voiam... 

- E în ordine, navigatorule. Fii atent la ce-ţi spun. Adu-i aici pe 
aviatorul Christie şi pe Deacon. Adu-i pe sus, cu viteză sporită, şi 
pune-i să toarne în Torrance câtă băutură îi încape în burtă. 

Ainslie ştia că atât Christie cât şi Deacon aveau faimă de oameni 
care ţin la băutură. 

Atinse braţul lui Natalie şi o simţi tresărind. 

- Aş dori să ţi-l prezint pe mecanicul şef de pe nava mea. 

II văzu pe Christie detaşându-se din mulţime, cu o expresie de 
strălucită hotărâre pe faţă. Işi închipuia, probabil, că Ainslie urmărea 
să-l îmbete pe Torrance, pentru a-l da în spectacol faţă de nevastă-sa. 
Nu era un lucru neobişnuit la petrecerile la bord. 

- Frumoasă reprezentaţie! bubui Torrance, răsucindu-se pe călcâie 
şi răsturnând câteva pahare goale, când Christie i se prezentă singur, 
spunându-i: 

- Domnule, sunteţi un gentleman englez. Mecanicul ăsta necopt 
pretinde că nimeni nu se poate măsura cu el în ce priveşte 
capacitatea de a bea. Cutează să ne provoace la întrecere pe 
amândoi. 

- Nu zău? rânji Torrance. Apoi, pocnind din degete: Steward! Aici, 
băiete! Coniac, dar o sticlă întreagă. 

Deacon aruncă o privire spre Christie şi-i făcu semn cu ochiul. j 

Ainslie se mai asigură o dată de felul cum decurgeau lucrurile. Il 
văzu pe Torrance dându-şi capul pe spate, văzu păienjenişul roşu 
aşternut pe ochii lui în timp ce sorbea coniacul dintr-o înghiţitură. 

O simţi pe Natalie tremurând şi-şi dădu seama că unii dintre oaspeţi 
se întrerupseseră din discuţii pentru a urmări întrecerea. 

- Putem ieşi pe punte, dacă doreşti, îi spuse lui Natalie. 

In comparaţie cu atmosfera îmbâcsită din salon, afară părea 
aproape rece, dar aerul era proaspăt şi cerul fără nor. Probabil că 
celor care locuiau pe lângă țărm li s-o fi părut foarte curios că pe 


navele ancorate nu licărea nici o lumină, dar Ainslie se obişnuise cu 
această beznă. Se resemnase. 

li spuse cu glas scăzut: 

- Sunt convins că ofiţerul meu cu navigația nu a ştiut că lucrurile se 
vor desfăşura astfel. 

- E vina lui Shelly. Ea creează un adevărat haos, apoi triumfă peste 
supraviețuitori. Cred că uneori mă urăşte. 

Ainslie o conduse dincolo de bucătărie, unde băieţii chinezi spălau şi 
lustruiau frenetic paharele. O femeie şi un ofiţer oarecare se 
ghemuiau înlănţuiţi lângă o barcă cu motor şi, chiar în lumina palidă a 
stelelor, Ainslie putu desluşi că femeia era pe jumătate goală. 

- Petrecere în lege, spuse el stânjenit. 

Natalie se opri lângă balustradă şi privi în jos, la apă. 

- De când a avut Frances accidentul, Guy a luat calea beţiei. Şi e din 
ce în ce mai rău. 

Nu se uita la Ainslie şi acesta abia îi distingea cuvintele. 

- Am venit aici din Anglia pentru a prelua afacerile tatălui lui Guy, la 
Rangoon. Armator de vapoare, transporturi de mărfuri şi altele de 
felul ăsta. Guy a extins afacerile până aici, de asta ne găsim la hotel. 
Acum, însă, s-ar zice că întreaga noastră lume se prăbuşeşte. Poate 
că şi Rangoon e în primejdie. Ce-a fost asta? întreabă arătând cu 
degetul. 

Ainslie văzu o creastă de spumă albă ondulând molcom printre 
umbrele întunecate ale navelor ancorate. 

- Barca de rond. Speră, probabil, să le pice ceva de băut de la noi. . 

Natalie se întorsese spre el şi simţea că-l priveşte cu atenţie. li 
spuse: 

- Acum vorbeşte-mi despre dumneata. Eu mi-am descărcat toată 
povara necazurilor mele, dar dumneata nu mi-ai spus nimic, 

Ainslie zâmbi. 

- Adevărul este că n-am mare lucru de spus. Sunt fiul unul om al 
mării care, la rândul lui, era fiul altui om al mării. M-am născut la 
Dundee, dar cea mai mare parte a] vieţii am trăit-o în Anglia. 

- Eşti căsătorit? 

- Nu. 

- Mă surprinde, răspunse ea cu o undă de ezitare în glas. 

- Era cât pe aci să mă însor. Dar am lipsit prea multă vreme din 
Anglia. Şi, între timp, ea s-a măritat cu un fermier cumsecade şi 
chibzuit. 

Natalie o porni încet pe punte, spre prova. Ainslie o prinse de braţ 
pentru a o feri să se împiedice de ocheţii din punte şi de colacii de 
parâme. 

-O să am grijă ca soţul dumitale să fie coborât în siguranţă pe 
țărm, spuse Ainslie, fără să ştie de ce stârnise din nou această 


chestiune. Secundul meu se pricepe la de-alde astea. Simţi braţul ei 
devenind rigid. A fost o prostie din partea mea, urmă el; n-am avut 
intenţia să ajung la aşa ceva. 

Natalie se întoarse cu faţa spre el, lăsându-şi braţele de-a lungul 
trupului. 

- Am văzut ce-ai pus la cale, spuse ea. E cumplit să urmăreşti cum 
se distruge singur. 

- Ştiu că cele ce-ţi voi spune par o nebunie, răspunse Ainslie, dar 
doresc atât de mult să-ţi plac, încât aş fi în stare să fac orice. 

Işi puse mâinile pe umerii ei, conştient că i se învârteşte mintea. Un 
singur cuvânt greşit şi totul avea să se spulbere. Să se facă ţăndări. 

li simţea pielea sub palmele lui. Foarte catifelată. Se apropie până 
când capul ei îi atinse umărul. 

- Nu am de gând să stric totul. Nu vreau decât să fiu cât mai 
aproape de dumneata. 

Ea îşi înălţă privirile şi, în întuneric, faţa-i părea să fie numai ochi. 
Dar nu rosti nici un cuvânt. 

Incet, încet, o lipi de el, simţindu-i trupul suplu pe sub rochie, 
apăsarea sânilor pe pieptul lui. 

Apoi Natalie se descătuşă. O clipă păruse contopită cu el, pentru ca 
în următoarea să se rezeme de balustradă, de parcă totul nu fusese 
decât o nălucire. 

Ainslie îşi auzi propriul glas rostind: 

- Te rog din nou să mă scuzi, dar să ştii că nu sunt doar un 
admirator în plus care-ţi cerşeşte favorurile. Poate că faptul de a fi 
fost atâta amar de vreme pe mare m-a înăsprit şi nu mai ştiu cum să 
mă port. Dar cuvintele pe care ţi le-am spus au fost purul adevăr, 
urmă el, privind-o cu disperare. Tot ce ţi-am spus. 

- Ar fi mai bine să plec, dacă se poate, răspunse Natalie. 

Trecu pe lângă el şi apoi se întoarse cu repeziciune, îşi înălţă faţa 
şi-l sărută pe gură. 

- Nu mă strânge în braţe. Nici eu nu-s făcută din piatră. Nu mai mult 
decât dumneata. 

In clipa următoare dispăru. 

Quinton se ivi pe punte, spunându-i: 

- Domnul Torrance a căzut beat mort. Dacă vă interesează, a 
câştigat întrecerea. Christie şi Arthur Deacon au picat şi ei laţi. Mamă, 
ce băutor! 

- Cheamă barca, secund! O să-i conducem la hotel. Doamna va fi 
îngrijorată din pricina fetiţei. S-ar putea să aibă loc un raid aerian. 

O uşă se deschise cu zgomot şi pe punte ţâşniră câteva siluete 
scuturate de hohote de râs şi scăldate în lumina din interior. 

De pe apă se auzi mugind vocea omului din barca de rond: 

- Hei, stingeţi luminile acolo! Ce dracu faceţi? 


- Are şi un copil? întrebă Quinton. 

- Da. Ainslie întoarse capul. Mai bine debarcă personajele astea cât 
mai repede, înainte de a avea loc vreun incident neplăcut. 

Halliday se desprinse din întuneric şi Ainslie se îndreptă spre pupa 
către scara din bord. 

- O petrecere pe cinste, ce zici, şefule? întrebă Quinton salutându-l 
din cap. 

- Depinde dacă-ţi place genul ăsta de distracţii, oftă Halliday. Ştiu 
vreo doi care or să se scoale mâine dimineaţă cu capul cât o baniţă. 

Quinton urmări silueta vagă a lui Ainslie, care dădea mâna cu unul 
şi cu altul, ajutându-l pe Forster şi pe câţiva marinari care se străduiau 
să-i împiedice pe oaspeţi să cadă în apă. 

- Comandantul se simte bine? întrebă Halliday. 

- Nu-s prea sigur, răspunse Quinton privindu-l îngândurat pe 
mecanicul şef. Era unul dintre puţinii oameni în care se putea încrede. 
Imi pare că ultima misiune a avut un efect cam prost asupra lui. Prea 
de multă vreme e folosit în treburi din astea şi fără nici o pauză. 

Quinton se gândi la fata în rochie lungă, neagră, care trecuse pe 
lângă el. De aşa ceva ar fi avut nevoie Ainslie. Dar asta era strâns 
înnădită, şi încă cu beţivanul ăla. 

Se auzi râsul isteric al unei femei şi Quinton văzu rochia roşie ca 
flacăra pâlpâind ca un duh printre oamenii din barcă. Pe asta pusese 
mâna Forster. Quinton zâmbi acru. O să-l mănânce pe pâine, la micul 
dejun. 

Ainslie se dezlipi de balustradă, ţinându-şi mâna ridicată în aer, în 
timp ce barca se îndepărta, legănându-se în întuneric. Petrecerea se 
terminase şi, când îşi iscodi mintea pentru a afla vreo părere de rău, 
nu descoperi decât o senzaţie de uşurare. 

Forster reapăru pe punte, gemând: 

- A mai rămas unul la bord, domnule comandant. Zăcea încâlcit 
printre parâme la prova. Va trebui să rechemăm barca. 

Dar Ainslie trecu pe lângă el, fără să audă un cuvânt. 


9 
VICTIMA 


- La suprafață! 

După ore întregi de schimbări de drum şi de cotă, în sinuosul lor 
marş spre coastă, acţiunea bruscă de revenire la suprafaţă părea cu 
atât mai violentă. Ainslie deschise tambuchiul chioşcului strângând 
din pleoape când îl împroşcă o ploaie de stropi săraţi, în timp ce 
bâjbâia să apuce o balustradă şi încerca, totodată, să-şi apere binoclul 
de umezeală. 

Ca de obicei, după imersiune, aerul părea mai ameţitor, mirosurile 
mai pronunţate. Alergă în partea din faţă a punţii de comandă, la timp 
ca să vadă o săgeată de spumă albă lansată de prova când străpunse 
apa, ieşind la suprafaţă. 

Câţiva nori scămoşaţi se plimbau peste stele şi peste o aşchie de 
lună, ca o frântură de scoică, încă şi mai puţin impresionantă decât îi 
apăruse în periscop. Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, 
începu să desluşească apa din borduri, ca sticla topită, plescăind din 
când în când de-a lungul tancurilor de balast, sau lăsând în urmă-i 
tentacule de fosforescenţă, ce marcau lenta lor apropiere. 

Oamenii de veghe şi artileriştii îşi luară posturile în primire cu 
uşurinţa pe care ţi-o dă rutina şi doar câte un scrâşnet sau un 
sporadic clinchet de oţel trădau că la bord se întâmplă ceva. 

Ainslie îşi plimbă încet binoclul de-a lungul paravântului, trăgând 
adânc aer în plămâni pentru a-şi domoli nervii. 

Il auzi pe maistrul semnalizator controlând dacă tuburile portavoce 
erau deschise şi dacă se stabilise legătura dintre puntea de comandă 
şi postul central. 

Locotenentul Ridgway se căţără pe puntea de comandă şi aşteptă 
ca Ainslie să-l ia în seamă. 

- ASDIC raportează că totul e liniştit, domnule comandant. Nimic în 
jur. 

Îşi ascundea bine sentimentul de frustrare pentru înlăturarea 
torpilelor lui. 

- Bine. Spune şefului mecanic să treacă pe motoarele termice şi să 
înceapă încărcarea bateriilor. 

Se reîntoarse la paravânt pe a cărui sticlă groasă continuau să se 
prelingă picăturile de apă sărată. 

Halliday, probabil, se găsea în aşteptarea ordinelor. Motoarele 


diesel fuseseră cuplate şi duduiau gâlgâind prin apă, imprimând 
chioşcului o vibraţie regulată. 

Intr-o oră aveau să ajungă. Ultimul efort, partea cea grea. Prefera să 
nu se gândească la nava de sub tălpile lui, încărcată vârf cu toate 
soiurile de muniții la care te puteai gândi. 

Se întrebă o clipă ce o fi zicând pestriţul lui echipaj despre toate 
astea, despre schimbările atât de rapide de rol. Cottier, ofiţerul 
francez, cerea să vină pe punte, aşa cum făcea ori de câte ori ieşeau 
la suprafaţă, pentru a verifica sistemele de comunicaţii. Era ciudat să 
te gândeşti la el, la Lucas şi la cei câţiva marinari francezi liberi, care 
ajunseseră până la urmă în acest chip pe Soufriere. Nu mai existau 
delimitări clare ale războiului. Totul era la fel de vag şi de obscur ca şi 
coasta de care se apropiau. 

Potrivit cu cele mai bune informaţii de care dispuneau, inamicul 
continua să înainteze, dar într-un ritm mai lent. Era greu de spus dacă 
acest fapt se datora unei intensificări a rezistenţei sau lipsei de 
ajutoare, dar cele mai avansate unităţi japoneze se aflau la trei sute 
de mile de Singapore. Părea o distanţă mare dacă te gândeai la Anglia 
şi la Canalul Mânecii. Dar în strâmtoarea Johore nu existau stâncile 
albe de la Dover. 

- Ţin cap compas doi-şapte-zero, domnule comandant. 

- Foarte bine. 

Ainslie scrută bezna, simțind tangajul lent şi ruliul provei. Abia de 
putea distinge cele două ţevi lungi de tun, orientate în axul navei, 
trecând ca doi colţi de elefant peste valul tăiat de etravă. 

Farrant şi oamenii lui erau în turelă. Probabil că ofiţerul cu artileria 
era şi mai plin de sine, acum când ştia că întreaga apărare a 
submarinului se găsea numai pe mâna lui. 

- E timpul să schimbăm de drum, domnule comandant. 

Ainslie îşi privi cadranul luminos al ceasului de mână, simțind cum 
ploaia de stropi îi lipea şuviţele de păr pe frunte. 

- Schimbă-l. 

Quinton şi Forster conduceau navigația de jos, din postul central. 
Amândoi mai mult decât capabili. 

Schimbarea de drum fu atât de uşoară, încât abia de se lăsă simțită. 
Dar aşa şi trebuia să fie, ba ici, ba colo, o serie întreagă de pase 
scurte pe tot drumul spre intrând. Dacă ar fi fost lumină de zi, marea 
ar fi apărut calmă şi prietenoasă, dar hărţile spuneau cu totul altceva. 
Zone neaşteptate cu fund mic şi bancuri de nisip compact, insulițe nu 
mai mari decât o stâncă, presărate pretutindeni sub suprafaţa apei, 
ca nişte lungi bariere de dinţi colţoşi. 

Forster, cu un creion între dinţi, aplecat asupra mesei care vibra 
uşor, se gândea concentrat la toate acele linii de pe hartă, îşi controla 
calculele şi însemna câte o cruce. 


înclinați în faţă sau aplecaţi pe scaunele lor de oţel, ceilalţi 
membri-ai echipei din postul central aveau preocupări în afara 
domeniului lui Forster, iar senzaţia de izolare ce-l cuprinsese pe 
acesta era sporită de lumea încremenită a hărților şi coordonatelor. 

Era unul dintre motivele pentru care îşi iubea munca. Simţea că 
poartă răspunderea întregii nave, poate că în mai mare măsură chiar 
decât ofiţerul secund care, la urma urmelor, nu era decât o extensie a 
ultimei comenzi a comandantului. 

- Şapte braţe, domnule comandant. 

Forster se uită la Quinton care se afla la postul său obişnuit, între 
timonier şi periscopul înălţat. Ilmpărţea veghea prin periscop cu 
Christie, pilotul hidroavionului, căruia comandantul îi ceruse să 
cunoască perfect, ca o dublură, activitatea fiecăruia, cu excepţia 
mecanicului şef. 

Gândurile lui Forster se întoarseră brusc la fata pe care o strânsese 
în braţe când o vizitase, cu puţin înainte de a reveni la bord. Încă un 
avantaj al funcţiei sale de ofiţer cu navigația: spre deosebire de 
ceilalţi, putea încropi oricând o scuză pentru a cobori pe uscat. 

Dumnezeule, o fi fiind ea văduvă, lucru pe care Forster nu izbutise 
nici un moment să şi-l alunge din minte, dar nu-i lăsase nici o îndoială 
asupra faptului că tare i-ar mai fi plăcut... 

Forster privi în sus, tresărind şi lovindu-se cu capul de o portavoce. 

- Ce-ai zis? Repetă! 

De obicei nu era atât de repezit şi tonul lui stârni o undă de 
resentiment în glasul gradatului care repetă: 

- Şapte braţe, domnule locotenent. 

Forster înşfacă grăbit riglele paralele şi le plimbă de-a lungul hărţii. 
Nu era cu putinţă. Harta indica zece braţe. Un strop de năduşeală îi 
pică pe încheietura mâinii în timp ce se străduia să-şi pună ordine în 
gândurile care o luaseră razna. Drumul de urmat era doi-opt-cinci, 
exact. 

Umbra lui Quinton se aşternu asupra hărţii, înainte ca vocea lui să 
întrebe calm: 

- Ai greutăţi, navigatorule? 

- Nu. Nu propriu zis greutăţi. Fundul mării trebuie să se fi schimbat 
prin locurile astea în intervalul de când a fost corectată ultima oară 
harta, deşi... 

Quinton îşi plimbă privirea de la calculele lui Forster la repetitorul 
giro, peste capul timonierului. 

- Crucea şi dumnezeii... exclamă Quinton într-o şoaptă şuierătoare. 
Cască ochii, omule! Am deviat de la drum cu cinci grade. 

Forster îşi ridică ochii de pe hartă la faţa mânioasă a lui Quinton şi 
bâigui: 

- Probabil că a înţeles greşit, domnule ofiţer secund. 


Quinton se îndepărtă repede spre partea opusă. 

- A înţeles greşit, pe dracu! Am auzit ordinul cu urechile mele. l-ai 
spus să ţină cap compas doi-opt-zero. Se apropie de timonier şi-i 
spuse: Schimbă de drum, timonier. Ţine doi-opt-cinci! 

Apoi se întoarse la masa hărților; faţa smeadă îi era toată crispată. 

- E bine aşa? 

Forster cercetă harta. 

- Ar trebui să fie bine. Dar fundul pe aici este foarte nesigur. 

Îşi curmă vorba, mintea lui refuzând să accepte propria-i greşeală. Îl 
auzi pe Quinton raportând la comandă, cu ton tăios: 

- Domnule comandant. Vorbeşte ofiţerul secund Am deviat de la 
drum cu cinci grade. Bănuiesc că de vreo patru minute. Urmă o pauză 
după care adăugă: Da, a fost greşeala mea. Ar fi trebuit să 
supraveghez, continuă el întorcându-se pe jumătate spre Forster. 

- Amândouă încet înainte! 

Ordinul repetat mai slăbi puţin din tensiune. 

La panoul său, Halliday urmărea luminile pâlpâitoare şi cadranele, 
dar se gândea la cuvintele lui Quinton şi la cele pe care Ainslie le 
lăsase, probabil, nerostite. 

incetinire totală. Işi imagina lighioana. Ca o balenă uriaşă, dar o 
balenă oarbă, acum că Forster o făcuse de oaie. Halliday îl văzu pe 
cartnicul său ciocănind cu un deget unsuros intr-un aparat de măsură 
şi-i simţi satisfacția că la el toate sunt în regulă. 

Probabil că de la petrecerea aceea i se trăsese lui Forster, îşi spuse 
el. Halliday simţi că i se urcă sângele la cap. Un dobitoc! 

Din poziţia lui avantajoasă, din vârful chioşcului, Ainslie îşi alungă 
din minte vocea lui Quinton, auzindu-l pe Menzies care striga: 

- Semnale luminoase, domnule comandant! In prova tribord! 

Ainslie încuviinţă din cap, verificând în acelaşi timp şi ora. La 
precizie, în ciuda a tot ce se întâmplase. 

- E semnalul corect, Menzies? 

- Da, domnule comandant. 

Când Menzies era emoţionat, accentul său scoţian devenea mult 
mai pronunţat. 

Ainslie îşi tamponă faţa udă, nu ştia dacă de spumă sau de 
transpiraţie. 

- Confirmă. Pe urmă, cheamă-l te rog sus pe comandorul Critchley. 

Capacitatea lui Critchley de a dormi era de-a dreptul enervantă. 
Putea să doarmă, după ce trăgea perdelele cuşetei, la fel de adânc ca 
şi cum s-ar fi aflat într-un han de ţară. Explicase că, dacă s-ar învârti 
prin postul central, n-ar risca altceva decât să le stea tuturor în drum, 
iar dacă nava s-ar scufunda, nu s-ar pricepe nici măcar în ce parte s-o 
apuce. 

Dar Ainslie ştia că atunci când se va întoarce în Anglia, Critchley le 


va lipsi tuturor de la bord. Glasul marinarului de la portavoce raportă: 

- Patru braţe, domnule comandant. 

- Exact cât ne trebuie, răspunse Ainslie. 

Era o prostie, fireşte. In lumina zilei, submarinul s-ar fi conturat 
deasupra imaginii sale reflectate în apă şi ar fi fost o ţintă imposibil de 
ratat. Dar el avea datoria să fie atent la fiecare vorbă pe care o 
rostea. Dacă omul de la portavoce ar simţi o cât de mică îndoială sau 
îngrijorare la comandant, ar putea fi cuprins de panică şi, ca urmare, 
să înţepenească tambuchiul în timp ce nava intra în imersiune. Asta 
nu însemna că submarinul ar fi putut plonja în acel loc Dacă ar fi 
bombardaţi, ar sta cu toţii cocoţaţi pe chioşc şi pe lăcaşele 
periscoapelor, fără ca măcar să-şi ude picioarele. 

- Domnul comandor Critchley vine sus, anunţă timonierul alergător. 

Ainslie îşi aţinti binoclul spre țărm. Avea impresia că-l distinge. O 
creastă întunecată sub lumina stelelor Intrândul trebuia să se 
găsească drept în faţă. 

Incercă să şi-i închipuie pe oamenii aceia care aşteptau şi pândeau 
sosirea navei Soufrière. Probabil că fuseseră înştiinţaţi prin radio, dar 
cei aflaţi sub arme nu prea ţin seama de asigurările venite de sus. 

Glasul lui Critchley răsună cu un ecou straniu în chioşc. 

Apoi, când capul acestuia se ivi prin tambuchi, Ainslie simţi deodată 
că-şi pierde echilibrul, de parcă fusese aspirat de o forţă invizibilă. 
Aproape că se prăvăli în drum spre portavoce, auzind glasurile 
speriate de jos şi ordinele scurte ale lui Quinton, care încerca să 
redobândească controlul asupra navei. 

- Stop maşinile! strigă Ainslie. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă Critchley, cu voce calmă 

Ainslie îl aşteptă pe Quinton să vină la portavoce, şi-j spuse: 

- Ne-am pus pe uscat. 

- Da, domnule comandant. ASDIC-ul tocmai a raportat o pantă 
bruscă. Numai câţiva iarzi dacă mai apucam să mergem, treceam cu 
bine peste banc. Quinton nu-şi putea ascunde amărăciunea: Totul e 
din cauza greşelii pe care am raportat-o mai înainte. 

- Nu mai are importanţă acum. Eliberaţi toate compartimentele din 
prova. Adunați toţi oamenii la pupa. Am să încerc să-l scot de pe uscat 
cu motoarele termice. 

Putea să vadă, cu ochii minţii, cum se întâmplase, de parcă i-ar fi 
stat scris în faţă cu litere de-o şchioapă. Refluxul. Realitatea bruscă, 
violentă, a punerii pe uscat Dar greşeli surveneau mereu. O singură 
neatenţie, o mică abatere, şi... 

- Postul central către comandant! Toţi oamenii disponibili, cu 
excepţia armamentului turelei, sunt adunaţi la pupa, domnule 
comandant. 

- l-ai şi pe cei de la turelă. Pentru moment nu plănuiesc nici o 


bătălie! 

- Ar mai fi nevoie de nişte scoțieni, acolo, jos, bombăni Menzies. Nu 
putem face totul numai noi. 

Ainslie se uită la el şi-i spuse: 

- iți mulţumesc, domnule maistru. Ai dreptate, 

Critchley atinse braţul-maistrului semnalizator. 

- Ai făcut o treabă bună. 

Critchley intuise subita îngrijorare a lui Ainslie şi o simţise atât de 
palpabil, ca pe o schimbare de direcţie. 

- Amândouă încet înapoi! 

Ainslie se căţără pe parapet la tribord şi privi spre pupa la brusca 
răbufnire a spumei zbuciumate. Dacă inamicul ar fi avut o singură 
navă de patrulare, cu un comandant pe jumătate orb şi tot ar fi putut 
detecta submarinul în actuala-i situaţie. 

- Babordul pe drum înapoi! 

Işi imagină figura tăcută a lui Halliday la panoul lui. Răsturnarea 
violentă a sensului unui motor, în opoziţie cu celălalt, nu era modul cel 
mai indicat de a trata maşinile. Dar aveau de ales între aceasta şi 
ceva mult mai grav. 

Auzi un chiot înăbuşit. 

- A început să se mişte, domnule comandant! 

Ainslie trecu în grabă pe lângă nişte siluete nedesluşite, alergând 
spre repetitorul giro. 

- Stop maşinile! îşi simţea mintea pulsând de atâta efort. Maistrul 
semnalizator, ia din nou legătura cu ostaşii! Il auzi pe Menzies 
sugându-şi dinţii. Trebuie să fac punctul mai cu precizie. Nu ştiu sigur 
unde ne aflăm. 

Simţi submarinul lunecând fără zgomot îndărăt în virtutea inerţiei şi 
apa plescăind-şi gâlgâind de-a lungul balasturilor. 

Păcăniturile regulate de la lampa de semnalizare a lui Menzies 
spărgeau tăcerea ca nişte focuri de armă. Din fericire, ostaşii se 
aşteptaseră, probabil, la unele încurcături şi răspunseră pe dată, 
luminiţa ivindu-se jos, lângă apă, ca un ochi galben. 

- M-am lămurit! Dar dacă mai dăm peste vreun banc de nisip... 
Ainslie bâjbâi după portavoce. Amândouă încet înainte! Ţine cap 
doi-şapte-şase! 

Nava giră spre dreapta, ascultând de impulsul în sens opus. Dacă 
n-ar fi fost luminiţa de pe țărm, s-ar fi avântat orbeşte înainte ca 
într-un zid de cărămidă. 

Ainslie aşteptă să i se domolească răsuflarea. Dar buzele şi gâtlejul 
îi erau uscate ca iasca. 

- Spune-i secundului să armeze din nou turela. După aceeaşi rutină. 

Douăzeci de minute mai târziu, Soufrière se legă la rămăşiţele unui 
chei părăginit, fiind pilotat pe ultimii câţiva iarzi de doi ostaşi într-o 


barcă pneumatică. 

Ainslie urmări siluetele fantomatice care se desprindeau din beznă, 
întinzându-se să apuce bandulele sau sărind pe balasturile dinspre 
chei ca să dea o mână de ajutor. 

- Dă liber la maşini! Deschideţi tambuchiul prova. Adunați echipajul! 

Ainslie îl auzi pe cartnicul Voysey strigându-şi instrucţiunile către 
oamenii de pe chei şi se simţi mulţumit văzând pe câţiva dintre 
marinarii lui sărind pe țărm pentru a întinde springurile şi traversele 
până la eventualele obiecte care ar fi putut primi gaşa. De pe chei se 
auzea răspunzând o voce guturală şi, o clipă, Ainslie avu impresia că 
era Sawle. Avea un accent cockney atât de pronunţat, încât omul 
părea să fi picat acolo direct din piaţa Whitechapel. 

Quinton urcă pe puntea de comandă: 

- Toate legăturile în ordine, domnule comandant, Mecanicul şef 
controlează valvele şi pompele pentru a vedea dacă nu cumva a 
pătruns ceva mâl când ne-am pus pe uscat. 

Se dădu la o parte, şi o serie de alţi marinari grăbiţi se iviră prin 
tambuchi şi coborâră din chioşc pentru a li se alătura celor de la 
tambuchiul prova. 

- Vine un militar la bord, domnule comandant, anunţă Ridgway. 

Era un căpitan tânăr, care părea cam încurcat acum când 
submarinul sosise într-adevăr: 

Ainslie îi strânse mâna, spunându-i: 

- V-am adus totul, numai chiuveta de ia bucătărie mai lipseşte. 
Acostaţi şlepul în bordul liber şi să pornim treaba. 

Militarul se uită cu neîncredere la marinarii şi cartnicii care păreau 
în pericol să cadă în apă de pe puntea supraaglomerată. Apoi spuse: 

- Tocmai ăsta-i necazul, domnule comandor. leri ne-au bombardat. 
Au distrus cea mai mare parte din dană şi toate ambarcaţiile de care 
dispuneam. Comandantul meu a trebuit să mute jumătate din forţele 
noastre la şase mile depărtare, pe drumul de coastă, pentru a întări 
batalionul de acolo. Işi întinse mâinile în lături într-un gest de 
neputinţă şi adăugă pe un ton de scuză: Am două plutoane aci, plus 
plutonul punctului de comandă în refacere. 

- Mai aveţi nevoie de aprovizionările pe care vi le-am adus? întrebă 
Ainslie liniştit. 

Timp de o clipă, tânărul ofiţer îşi trădă întreaga încordare la care 
era supus. Işi scoase chipiul şi-şi trecu degetele prin păr, după care 
răspunse: 

- Batalionul din flancul stâng s-a retras ieri. Sunt cu toţii la pământ. 
Nu erau oameni pregătiţi să facă faţă la aşa ceva. Funcţionari şi 
bucătari, tot felul de ciurucuri rămase de la primul asalt. 

Apoi păru să-şi dea seama de ceea ce îl întrebase Ainslie şi adăugă 
posomorât: 


- Având aprovizionările, ar fi o chestiune de timp. Fără ele, am 
putea lăsa totul baltă chiar în clipa de faţă. 

Quinton îi şopti lui Ainslie: 

- Nu va fi cu putinţă să le descărcăm până la ziuă, domnule 
comandant. Avem nevoie de macarale, măcar nişte capre de bord şi 
tot ne-ar prinde bine. Şi avem nevoie de oameni care să debarce 
încărcătura şi s-o ascundă pe țărm. 

Ainslie îşi lăsă privirile să rătăcească în gol. Quinton avea dreptate. 
Era cu neputinţă să descarci în câteva ore o încărcătură atât de 
dispersată în toate ungherele. Apoi se adresă ofițerului: 

- Adu toţi oamenii de care poţi dispune. Şi întorcându-se spre 
Quinton: Spune-i lui Farrant să ataşeze palancuri la cele două tunuri. 
Vom folosi energia turelei, făcând-o să acţioneze ca o macara dublă. 

O licărire roşie străbătu cerul şi se stinse pe dată. Pe undeva, 
războiul mergea înainte, 

Quinton îşi frecă bărbia. 

- Chiar şi aşa, nu vom putea isprăvi la timp. 

Ainslie se rezemă de ecran şi urmări oamenii care se agitau de-ă 
lungul a două schele improvizate. Una conducând spre navă, cealaltă 
deja încărcată de oameni care se poticneau, aproape frânţi în două 
sub povara primelor lăzi cu provizii. 

- Ştiu. Va trebui să ne petrecem ziua aici şi să ne descotorosim de 
încărcătură. 

Se întoarse să urmărească un soldat care alerga de-a lungul cheului 
şi striga: 

- Ai văzut, Jim? Ţi-am spus eu că afurisita asta de flotă n-o să ne 
lase să crăpăm? 

- Şi nici eu n-am să vă las, murmură Ainslie cu glas stins. 

Ainslie îşi croi drum prin postul central şi-l văzu pe Halliday 
discutând cu asistentul său, sublocotenentul Deacon, şi cu şeful 
electrician. 

Când se apropie de ei îşi îndreptă spinarea, dar şi acest efort i se 
păru o suferinţă în plus. 

- Mecanic şef, e totul în ordine? 

Dumnezeule, cât de istoviţi arătau cu toţii! Era dimineaţa şi 
trudiseră din greu întreaga noapte. Singur postul central mai păstra o 
aparenţă de ordine şi luciditate. Pe tot restul navei, fiecare palmă de 
loc era înţesată cu maldăre de lăzi sau coşuri abandonate, 
ghemotoace de hârtie de ambalaj şi articole mai mici ce aşteptau să 
fie cărate pe țărm în spinare. Oamenii erau ca furnicile. Căţărându-se 
pe scări, coborând scări, oprindu-se ca să tragă alt balot, transmis 
apoi mai departe de către un cartnic plasat la un capăt al navetei sau 
de un sergent aflat la celălalt. 

Halliday îl cercetă obosit. 


- Da, domnule comandant. Nimic care să nu se poată aranja. 

- Foarte bine, spuse Ainslie, mergând mai departe. In curând se vor 
distribui sandvişuri şi ceai. 

- Domnule comandant, nu credeţi că s-ar cuveni să vă mai odihniţi 
şi dumneavoastră un pic? 

Lucas îşi scoase o ţigară şi scutură din cap: 

- Nici nu te aude. 

- Ar fi fost timpul să-l cunosc. Dar mereu mă uluieşte, oftă Halliday. 

Ainslie urcă scara lucitoare şi privi la ovalul de cer albastru, 
zdrenţuit la margini de frunzele verzi culese de pe țărm de echipa 
sublocotenentului Southby şi aranjate astfel ca să încropească un 
camuflaj rudimentar. 

Pe puntea de comandă era o căldură zăpuşitoare şi, după ce 
întunericul răcoros se risipise, apăruse eu brutalitate la vedere 
aspectul țărmului. Petice mari, negre, acolo unde pârjolise focul după 
atac. Gropi săpate grosolan de-a lungul plajei, marcate de câte o 
cască de oţel sau o cruce cioplită în lemn. Nu se vedea nici urmă de 
punct de sprijin, şi Ainslie bănui că se afla pe undeva îngropat adânc 
în jungla care mărginea ce mai rămăsese din şosea. Se auzea întruna, 
ba crescând, ba descrescând, vuiet de mortiere şi de foc de artilerie, 
de parcă o jivină uriaşă se târa tânguindu-se prin junglă. 

Cât de deşi şi de groşi arătau copacii! Dacă te aflai printre ei, 
aproape că nici nu era cu putinţă să zăreşti cerul, îşi spuse el şi cu 
atât mai greu să auzi înaintarea furişă a inamicului. 

Ridgway stătea pe punte, urmărind activitatea de descărcare, faţa 
lui nerasă şiroind de sudoare în arşiţă. li văzu pe Ainslie şi salută. 

Acesta din urmă veni lângă el, spunându-i: 

- Cobor o clipă pe țărm. Spune secundului să preia supravegherea. 

Privi valurile leneşe care plesneau uşor balasturile. Pe măsură ce se 
golea de mortala încărcătură, Soufrière se înălța simţitor deasupra 
apei. 

Ainslie cobori de pe punte şi aşteptă până se putu alătura forfotei 
de oameni care mergeau în şir spre țărm. 

Pe chei, un caporal cu figura ostenită. li puse pumnul în piept: 

- Hei, camarade, încotro ai pornit-o? La cură la Southend? 

- E comandantul nostru, bă, netotule! strigă cartnicul Voysey. 

Ainslie încuviinţă din cap către caporal. leşise pe țărm fără chipiu şi 
purta o cămaşă pătată, pe care n-o mai schimbase de la Singapore. 

- Linişteşte-te, caporal. Ai avut dreptate. Ar fi trebuit să car şi eu 
ceva în spinare. 

II lăsă în urmă pe caporalul uimit şi o porni cu plăcere pe sub cel 
mai apropiat şir de copaci. După mirosul de oameni şi de oţel, de 
motorină şi sudoare, miresmele pătrunzătoare ale junglei şi ale 
vegetației putrezite aproape că îl ameţeau. 


O santinelă îl conduse spre o uşă căptușită cu saci de nisip, care 
părea a fi tăiată de-a dreptul într-o movilă de pământ şi piatră şi, 
câteva secunde mai târziu, se găsi faţă în faţă cu ofiţerul comandant. 
Tânărul căpitan îl prezentă: 

- Domnule colonel, dumnealui e comandantul submarinului. 

Colonelul îi strânse mâna lui Ainslie şi-l pofti să ia loc pe un şezlong 
viu colorat. Inainte de a se aşeza, Ainslie observă că pe spătar era o 
pată întunecată. Sânge uscat. 

Colonelul aşteptă ca celălalt militar să iasă din încăpere, şi apoi 
turnă nişte whisky în două căni smălţuite. Era un om mărunt, foarte 
îngrijit, în ciuda uniformei sfâşiate şi a bocancilor pătaţi. 

- O fi cam devreme pentru aşa ceva, amice. Dar bănuiesc că la 
amândoi ne-ar prinde bine o duşcă. Noroc! Se aşeză încet pe scaun şi 
se strâmbă: Am cam îmbătrânit pentru şmecherii de soiul ăsta. 

Ainslie simţi alcoolul lunecându-i în stomacul gol şi, totodată, 
senzaţia de relaxare care îl însoțea. li reveni în minte expresia lui 
Natalie în timp ce-şi urmărea bărbatul bând pahar după pahar, la 
petrecere, şi apoi când acesta făcuse remarca grosolană cu privire la 
Forster care i-ar fi admirat pieptul rochiei. 

Colonelul continuă să vorbească: 

- Pot să-ţi spun că aţi fost o mană cerească pentru noi. Acum că am 
căpătat provizii, ne-am întărit poziţia aici, dar sunt necăjit din pricina 
flancului nostru stâng. Mai trase o înghiţitură de whisky. M-am bucurat 
să vă văd, continuă el distrat, Când eram un băieţandrii, obişnuiam să 
mă duc la Portsmouth ca să privesc navele de luptă. Dar taică-meu 
mă menise să fiu ostaş, aşa că iată-mă. Apoi deveni, dintr-o dată, 
foarte serios: Nu ştiu în ce măsură eşti la curent, dar lucrurile merg al 
naibii de prost. Japonezii au controlul absolut al spaţiului aerian. Nu 
mai putem face o mişcare pe şosea fără să fim mitraliaţi şi 
bombardaţi. In două zile am avut cincizeci de oameni scoşi din luptă. 
Impinse sticla către Ainslie. Serveşte-te! Altminteri or să se servească 
din ea blestemaţii de japonezi! 

- Chiar aşa de rău stau lucrurile? 

- Ba şi mai rău chiar, dacă-i cu putinţă. Refugiații curg puhoi, 
povestind despre atrocități cumplite. Se pare că japonezii încearcă să 
dividă naţionalităţile în diverse facţiuni pe care le asmut unele 
împotriva altora: pe chinezi împotriva indienilor, pe malayezi 
împotriva tuturor celorlalţi şi aşa mai departe. Pun rămăşag că au 
împânzit frontul şi cu sabotori. Se frecă la ochi cu furie. Ce să-ţi spun 
domnule comandor, dacă cei de la înaltul Comandament din 
Singapore n-au de gând să se mişte, până-n Crăciun frontul ajunge pe 
insulă! 

Un telefon care atârna pe perete prins cu şnur, bâzâi nerăbdător şi 
colonelul îl duse la ureche, închizând ochii, epuizat. Ascultă în tăcere 


timp de un minut, apoi puse cu grijă receptorul în furcă. 

- Mi-e teamă că flancul stâng s-a prăbuşit. Brigada trimite întăriri, 
iar eu trebuie să acopăr drumul cale de o milă spre vest de aici. Nu 
ne-ar strica să se întâmple un miracol. 

Işi înălţă privirile când un sergent apăru în uşă. 

- Ce este, Roach? 

- Un mesaj de la submarin, domnule colonel. Ochii lui se îndreptară 
spre Ainslie. Aviația de recunoaştere a fost văzută imediat la sud de 
poziţia noastră. Au mai fost ei şi înainte pe aici, dar s-ar putea să 
detecteze submarinul dumneavoastră. Am sfătuit oamenii să mai 
întindă pe el nişte reţele de camuflaj. Privirile i se întoarseră din nou 
spre colonel: Aveţi de dat vreun ordin, domnule colonel? 

- Nu, sergent, totul e în deplină ordine. 

Omul se retrase şi colonelul adăugă cu vehemenţă: 

- Imi vine să urlu pentru că-s obligat să menţin aparențele astea 
idioate! Oamenii mei sunt aur curat şi mi se cere, ba chiar mi se 
ordonă, să-i rețin aici cu orice preţ. 

Telefonul bâzâi din nou şi colonelul zâmbi scuzându-se: 

- Peste un minut aduc eu şi ceva de-ale gurii. Luă telefonul: Aici, 
colonelul. 

Ainslie se lăsă pe spătarul pătat al şezlongului. Al cui sânge o fi 
fost? Al vreunui plantator din nordul ţării? Un sărman suflet simplu 
care încă nu crezuse că s-ar putea întâmpla aşa ceva. 

Colonelul repuse telefonul în furcă şi rosti rar: 

- M-a chemat medicul meu militar. A mai avut loc o pierdere. Privi 
spre Ainslie şi adăugă: Ofiţerul dumneavoastră de la Serviciul de 
Informaţii Navale. L-a nimerit un franctiror. ă 

Ainslie se ridică în picioare clătinându-se. li juca în faţa ochilor 
chipul lui Critchley, aşa cum îl văzuse în zorii acelei zile. Când 
coborâse pe țărm, îl auzise sporovăind cu câţiva marinari. 

- E mort? 

Colonelul confirmă dând din cap. 

- Franctirorul ăsta mi-a prăpădit şi mie câţiva oameni. Aghiotantul 
meu ar fi trebuit să aibă grijă să-l prevină pe ofiţerul vostru. Işi 
examina mâinile. Dar de zile întregi n-a închis un ochi. Şi-o fi spus 
probabil că omul vostru ştie. Se ridică în picioare. Il aduc acum aici. 

Ceva mai târziu, în timp ce un invizibil avion de recunoaştere sforăia 
pe undeva la sud de intrând, iar dinspre sutele de mile de junglă 
bubuiau şi se reverberau ameninţător salvele de artilerie, Ainslie 
ridică pătura de pe brancarda purtată de doi oameni cu căşti de oţel, 
care stăteau nemişcaţi ca doi cai de povară, cu ochii sticlind de 
oboseală. 

Critchley arăta foarte calm, nu trăda prin nimic şocul rapidei şi 
fatalei agonii. 


Lui Ainslie îi răsunau în urechi cuvintele lui: „Înapoi în bătrâna 
Londră, Domnul s-o ţină!“ 

Medicul militar întrebă: 

- Să-i pun pe oameni să-l îngroape? 

„Să-l îngroape?” Ca pe un morman de gunoi! 

- Nu. O să-l luăm cu noi. 

Privi cerul, urmărind sforăitul persistent al avionului. „Dacă s-a zis-şi 
cu noi, ne va fi alături.“ 

Se răsuci pe călcâie şi se reîntoarse pe chei, fără să se uite nici în 
stânga, nici în dreapta. 

Când urcă la bord. Quinton îl văzu cum arată la faţă şi, cu toate că 
ghicise ce s-a întâmplat, fu izbit de înfăţişarea lui. 

- Echipajul să continue descărcarea, secund. Vreau să se descarce 
pe mal totul, până la ultima uncie. Inainte de a pleca. 

- Lăsaţi pe seama mea, spuse Quinton liniştit. 

Ainslie se întoarse brusc spre el, ochii lui albaştri scăpărând de 
durere şi furie. Dar se struni pe dată, spunându-i: 

- Nu. O s-o facem împreună. Incercă să schiţeze un zâmbet. Aşa 
cum ai spus singur, „vechea firmă”. lţi aduci aminte? 

Apoi se lăsă în jos prin tambuchi. 

Quinton îşi ridică binoclul şi încercă să se uite printre reţele şi frunze 
către locul de unde se auzea zgomotul persistent al avionului. Apoi i 
se adresă lui Ridgway: 

- Spune-i lui Sawle să ducă ceva mâncare şi băutură în cabina 
comandantului. N-o să se atingă de ele, dar dacă stă un timp liniştit, 
s-ar putea să adoarmă. 

işi roti repede binoclul, dar umbra pe care o zărise nu era decât o 
pasăre solitară. 

Ainslie fusese pe punctul de a se răsti la el. Şi de ce nu, după 
greşeala comisă de Forster şi neputinţa lui de a-şi fi dat seama la 
timp? 

Dar făcuse un efort pentru a menţine unitatea, aşa cum precedase 
totdeauna şi în trecut. 

Un proiectil greu explodă în junglă, zgâlţâind nava de parcă o 
sonetă ar fi izbit în şosea. 

Văzu o brancardă acoperită care se apropia de chei, în timp ce 
ostaşii cu spinările goale şi marinarii se dădeau la o parte pentru a-i 
face loc. „Bietul Critchley” îşi spuse Quinton. Apoi rosti cu glas tare: 

- Onorul la schelă! Comandorul Critchley urcă la bord! 


10 
O MOARTE ARE OMUL 


Ainslie se deşteptă cu o tresărire violentă, mintea lui refuzând să 
accepte că adormise sau că se lăsase biruit de istoveală. Strânse în 
mâini marginile cuşetei şi-l văzu pe Quinton aplecat asupră-i şi 
privindu-l, iar în spatele acestuia o altă figură, sublocotenentul 
Southby, foindu-se în dreptunghiul de lumină care răzbea din culoar. 

- Ce este? 

Ainslie îşi dibui ceasul, privind la mâncarea neatinsă aşezată lângă 
cuşetă şi îşi dădu seama că, probabil adormise chiar în clipa când 
respinsese hrana. 

- Scuzaţi-mă că vă tulbur, domnule comandant. Quinton se retrase 
puţin când Ainslie cobori, împleticindu-se, din cuşetă. Dar tocmai am 
primit un semnal de alarmă de la armată. Japonezii atacă în 
adâncime. Nu sună prea promiţător. 

Ainslie se privi în oglinda prinsă de corpul navei şi, văzându-şi 
căutătura sălbatică din ochi, îşi aduse aminte, cu surprinzătoare 
claritate, că tocmai visa, când Quinton îi atinsese umărul ca să-l 
trezească. Visase o plajă, fata îmbrăcată în aceeaşi rochie lungă, 
neagră, dar cu picioarele goale pe nisipul umed, bătătorit. In aer 
plutea primejdia. O primejdie cumplită, dar nevăzută. Incercase să 
ajungă la fată, să o prevină, dar cuvintele nu i se puteau desprinde de 
pe buze, gura îi era îndesată cu nisip. 

Incercă să-şi adune gândurile şi întrebă: 

- Oamenii noştri sunt la bord? 

Cum de putuse să se lase furat de somn? Oboseala, deznădejdea 
brusc sporită de amintirea morţii lui Critchley făceau ca glasul să-i 
sune mai tăios. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, ar fi trebuit să mă chemaţi! 

Quinton îşi menținea justificarea: 

- Avem nevoie de dumneavoastră odihnit, domnule comandant. La 
descărcare se pricepe şi un tont. Acum armata îşi aduce răniții la 
bord. Este tot ce putem face. 

Resemnarea liniştită a lui Quinton îl ajuta mai mult decât orice 
altceva. Dar, brusc, Ainslie deveni conştient de o serie de zgomote, 
amortizate de coca navei, dar păstrând o rezonanţă amenințătoare. 
Răpăitul neîntrerupt al armelor de foc, vibrația punților când un 
proiectil cădea în apropiere de intrând. 


Era vremea amiezii. De necrezut, însemna că dormise patru ceasuri. 
Spuse cu glas tare: 

- Va trebui să rămânem locului până se înserează. După aceea... 

Nu-şi termină fraza. Işi îndesă cămaşa în pantaloni şi îşi dădu la o 
parte părul de pe frunte. Privirea îi întârzie câteva clipe pe chipiul aflat 
pe birou. Işi aminti de faţa fetiţei din Singapore. De dădaca, prudentă 
şi ostilă, gata să se retragă în cameră pentru a-şi feri pupila de 
comentarii. 

- O să cobor pe țărm. Spune mecanicului şef să fie pregătit pentru 
plecare. Ştie el lucrul ăsta, dar, oricum nu strică să i-l repeţi. 

Ainslie se uită la Southby. In lumina umbrită arăta ca un băieţandru, 
plin de hotărâre, dar incapabil să-şi ascundă îngrijorarea. 

- Sublocotenent, vino cu mine. Mergem să-l vedem pe colonel. 

După falsa umbră de pe chioşcul cu camuflajul său din reţele şi 
straturi de frunze de palmier, căldura radiată de puntea de oţel era 
aproape insuportabilă. 

Aerul umed era greu şi încărcat de miasme. Mirosuri de ars, de 
lemn carbonizat, de cordită. 

Cobori pe țărm, unde cartnicul Voysey şi câţiva marinari stăteau 
chirciţi pe vine sau întinşi lângă schelă, gata să moleze parâmele, sau 
să fugă, sau să moară dacă lucrurile vor lua o întorsătură proastă. 

Ainslie trecu pe lângă ei, cu Southby păşind în umbra sa. li strigă lui 
Voysey: 

- Ai făcut o treabă bună. Nava se simte mai uşurată acum, că a 
scăpat de toată încărcătura aceea! 

Voysey chicoti, cu faţa jegoasă şi obosită: 

- M-aş bucura s-o întindem de aici, dom' comandant. Până şi la 
Chatham e mai bine decât în locul ăsta. 

Sări în picioare când primul convoi de răniţi apăru dintre copaci: 

- Fiţi gata, băieţi. Daţi o mână de ajutor. 

Soldaţii răniţi trecură pe lângă Ainslie fără o privire, susținuți de 
camarazii lor, şchiopătând sau fiind purtaţi; cadavre vii, cu chipurile 
crispate într-o expresie de jale şi de înfrângere. 

- Par cu totul doborâţi, domnule comandant, murmură Southby 
printre dinţi. 

Un stol de păsări viu colorate se înalţă din copaci cu ţipete ascuţite 
când răsună dinspre strâmtoare ecoul unei împuşcături, ca o şfichiuire 
de bici. 

Ainslie urmări un soldat care se îndoi, frângându-se în două. 
Franctirorul mai bântuia deci pe acolo. Ţintind probabil o nouă 
victimă. Aşa cum a fost Critchley sau câţiva dintre supraviețuitorii 
aceştia buimăciţi, care se împleticeau pe picioare. 

Atacul creştea şi se extindea. Deşi navigator, Ainslie mai asistase la 
asemenea atacuri. Clămpănitul imparţial al mitralierelor, ca nişte 


ciocănitori într-o după-amiază însorită din Anglia. Bufniturile adânci şi 
bubuitul proiectilelor de aruncătoare, pârâitul puştilor. 

II găsi pe colonel la postul lui de comandă, de parcă nici nu s-ar fi 
mişcat de acolo. Ainslie observă totuşi că găsise timp să se 
bărbierească şi să-şi pună o cămaşă curată, deşi peticită. 

- Tocmai voiam să trimit după dumneata. Colonelul îi făcu semn să 
se aşeze în şezlongul pătat de sânge. la loc! Vorbea precipitat la 
telefonul de campanie: Da, da, fir-ar să fie, ştiu asta, Simpson! Spune 
geniştilor să mai pună nişte mine şi încearcă să redeschizi drumul de 
legătură către brigadă. 

Lăsa receptorul din mână şi anunţă pe un ton lipsit de expresie: 

- Japonezii înaintează pe şosea chiar în clipa de faţă. Au tancuri 
uşoare şi artileria lor a creat un gol mare în apărarea noastră. 

Ainslie aşteptă, auzind lângă el răsuflarea întretăiată a lui Southby. 
Colonelul îşi plimbă privirea de jur împrejurul adăpostului: 

- Nu reuşesc să stabilesc contactul cu brigada şi întregul flanc e pe 
fugă. 

- Ce veţi face? 

- Ce-am să fac? Intocmai ce mi s-a ordonat. Să rezist aici până când 
voi primi alte dispoziţii de la postul de comandă al brigăzii sau până 
când divizia se va putea regrupa. Işi înălţă de pe teancul de hărţi ochii 
înroşiţi de oboseală. Eu n-am calitatea să dau ordine marinei, dar vă 
sugerez să o luaţi din loc, indiferent dacă e zi sau noapte. După toate 
probabilitățile, japonezii vor încerca să debarce noi trupe în sud. Asta 
căuta avionul lor de recunoaştere. Un loc propice pentru debarcare. 
Colonelul oftă auzind din nou bâzâitul telefonului. Oricum, vă 
mulţumesc pentru ajutorul dat. Cred că acum vom avea nevoie de 
toate muniţiile pe care ni le-aţi adus. 

Se întoarse către telefon, fără să se mai sinchisească de Ainslie şi 
de Soufriere. 

Ainslie ieşi din nou în lumina fumegoasă a soarelui, simţindu-şi 
mintea năpădită de o subită ameninţare. Să pornească pe mare în 
plină zi părea o nebunie. Dar nici să rămână aici, complet izolat, nu 
era mai bine. 

Văzu un soldat cu o banderolă de Cruce Roşie pe braţ, aplecându-se 
asupra unui cadavru întins jos la marginea drumului. li scotea plăcuţa 
de identitate de la gât şi portvizitul cu acte din buzunar. In aceeaşi 
clipă se auzi un pocnet şi un clinchet metalic, ascuţit. Infirmierul se 
prăbuşi, fără să scoată un sunet peste celălalt cadavru, iar de sub 
casca de metal în care glonţul franctirorului făcuse o gaură de 
grosimea unui deget, ţâşniră şiroaie de sânge proaspăt. 

Southby dădu să fugă într-acolo, dar Ainslie îl opri răstit: 

- Stai locului! E undeva pe aci. 

Doi soldaţi din preajma celor două cadavre porniră să tragă orbeşte 


focuri de puşcă mitralieră în copacii din jur. Se auzi o greutate căzând 
printre crengi, fără să atingă, însă, pământul. 

Ainslie înainta încet în direcţia celor doi ostaşi şi văzu un cadavru 
atârnând intr-un soi de ham şi legănându-se încet, înainte şi înapoi, ca 
un pendul. 

Unul dintre soldaţi comentă, pe un ton mohorât: 

- Aşa fac ticăloşii ăştia, se leagă ca să nu cadă şi să-şi trădeze 
poziţia dacă sunt răniţi. 

Soldatul rotunjea vocalele, amintind de accentul din vestul ţării al 
cartnicului Vernon. 

- Se mişcă! spuse Southby într-o şoaptă răguşită. 

Păcănitul hârşăâit al puştilor mitraliere făcu păsările să ţipe din nou. 

- Acum nu mai mişcă, replică soldatul care trăsese. 

Ainslie îi salută din cap pe ostaşi şi-şi continuă drumul pe povârnişul 
care ducea spre apă. Îl văzu pe franctiror. Infăşurat din creştet până în 
tălpi în cârpe verzi, pentru a-şi camufla poziţia, evocând o figură de 
coşmar. Până şi puşca puternică îi era legată de trup. 

După toate probabilitățile, era acelaşi franctiror care-l omorâse pe 
Critchley. Ce gândise oare când îi văzuse faţa prin vizorul telescopic? 
Ainslie scoase un suspin adânc. Probabil că nu simţise altceva decât 
ceea ce simţea el când ţintea un obiectiv prin firele reticulare ale 
periscopului. 

Aceleaşi vechi raţiuni: „Dacă nu-l omor eu, mă omoară el pe mine“. 
Războiul, supraviețuirea. Totul şi nimic. 

- Când or să facă ceva ca să-i oprească, domnule comandant? 

Ainslie îl simţea pe Southby urmărindu-l. li simţea îngrijorarea, 
încrederea care se dărâma. 

- Va trebui, să se facă ceva foarte curând. Poate că trupele de 
întărire au şi debarcat la Singapore. Se aştepta, un convoi de trupe 
care să vină prin Ceylon. 

Ridică ochii auzind un uruit de avion deasupra capului şi mitralierele 
hămăiră înainte ca aparatul să zumzăie jos, deasupra copacilor şi să 
se facă nevăzut. 

Ainslie îşi aminti de enervarea lui Critchley când sosiseră prima dată 
la Singapore, de insistenţele lui cu privire la importanţa acoperirii 
aeriene. Dar chiar şi atunci fusese prea târziu. 

Focurile de armă răsunau fără întrerupere, deşi Ainslie nu-şi da 
seama din ce direcţie veneau. 

II văzu pe locotenentul Ridgway ştergându-şi faţa în timp ce discuta 
la malul apei cu un grup de ostaşi, şi-i observă expresia de uşurare 
când îl zări: 

- Domnule comandant, oamenii ăştia vor să vină cu noi. 

Răniţii păreau să fi dispărut în pântecul submarinului, iar cei câţiva 
ostaşi de lângă ofiţerul cu torpilele erau nevătămaţi. 


Unul dintre ei, un caporal, vorbi morocănos: 

- Don' comandor, n-are nici un rost să mai rămânem aici. Se uită la 
camarazii lui şi adăugă cu disperare: Ştiu ce gândiţi, don’ comandor, 
dar nu-i aşa. Ce rost au toate astea? Işi flutură braţele în aer. Din iadul 
ăsta nu mai scăpăm vii, nici o şansă. Blestematul de post de comandă 
şi-a luat tălpăşiţa, şi cer ca noi să rămânem pe loc şi să ne lăsăm 
măcelăriți. g 

- Dar asta înseamnă dezertare, sări Southby. Înseamnă... 

Işi curmă vorba când văzu privirea lui Ainslie. Acesta din urmă li se 
adresă oamenilor, cu calm: 

- Da, dar colonelul vostru, la postul lui de comandă, face tot ce 
poate pentru noi toți. Urmări cum cuvintele lui mergeau drept la țintă, 
ca nişte cuie bătute într-un coşciug. Imi dau seama ce simţiţi, dar 
ofiţerul meu are dreptate. Ar însemna o dezertare, ba chiar şi mai rău. 

Unul dintre ostaşi îşi trecu puşca pe umăr şi spuse: 

- Las-o baltă, don' caporal. Oricum, o moarte are omul. 

Soldaţii se întoarseră încet, unul câte unul, într-un şir amărât, către 
pădure şi către accentuatul crescendo al focurilor de artilerie. 

- Eram pe punctul de a-i primi la bord, domnule comandant, spuse 
Ridgway. 

Ainslie continuă să se uite după mica ceată de siluete kaki. „Pe 
punctul de”, asta-i expresia care-ţi stă mereu în cale. Dacă n-ar fi fost 
ea, războiul s-ar fi încheiat la Dunkerque. 

Un proiectil de aruncător explodă printre copaci cu o detunătură 
violentă. Inainte ca praful şi fărâmăturile exploziei să se reaşeze, 
Ainslie auzi vaietul unui om şi şi-l închipui zăcând acolo, printre arbori, 
stingându-se. 

Apoi spuse: g 

- Formaţi o echipă şi cercetaţi dacă mai sunt ceva răniți. In cazul 
când îi găsiţi, aduceţi-i în mare viteză la bord. Işi consultă ceasul. Ne 
pregătim de plecare. Urmărind schimbul de priviri dintre oameni, 
adăugă: Dacă se va putea. 

Quinton aştepta jos, lângă chioşc, cu tocul pistolului deschis, parcă 
pentru a sublinia apropierea primejdiei. 

- Pregăteşte barca pneumatică. li spuse Ainslie, şi ia-l şi pe maistrul 
semnalizator cu dumneata. Vreau să vâsliţi până la capătul 
intrândului, dar feriţi-vă să fiţi descoperiţi. Armata de uscat nu se 
sinchiseşte prea mult de ceea ce face flota japoneză. Au şi aşa destule 
pe cap. Dar noi ne sinchisim, adăugă el, văzând licărirea de înţelegere 
rapidă din ochii lui Quinton. 

Se mira singur cât de mult i se limpezise mintea, iar sleiala i se 
evaporase din trup, de parcă ieşise de sub efectul unul narcotic. 

O clipă se uită la submarinul lui, dându-şi seama cu o tresărire, cât 
de puţin trecuse de când Poulain îşi trăsese un glonţ în tâmplă. 


Acum, el şi nava formau un singur tot şi ştia că aceeaşi senzaţie o 
încercau cei mai mulţi dintre membrii echipajului. Nu-i de mirare că 
Poulain fusese hotărât să o păstreze, indiferent dacă justificările lui 
erau drepte sau nu. A văzut lumea lui fărâmiţându-se, aşa cum şi 
caporalul acela a văzut apropierea unei înfrângeri zdrobitoare, acolo, 
în inima junglei. 

Farrant se afla în postul central, într-o atitudine rigidă şi fără ca 
faţa-i îngustă să trădeze vreun semn de încordare. Raportă pe un ton 
tranşant: 

- Răniţii au fost transportaţi cu toţii înăuntru, domnule comandant. 
Hunt spune că vreo doi dintre ei s-ar putea să moară, dacă nu sunt 
duşi de îndată, la un spital. 

Il urmă pe Ainslie la masa hărților, unde Forster ştergea cu radiera 
unele calcule făcute în creion; faţa lui era încordată de concentrare. 

- Apropo, domnule comandant. TFF-istul a decodat un semnal de 
îndată ce aţi coborât de la bord. 

Farrant îşi răsfoi carneţelul, cel în care-şi nota observaţii şi critici la 
adresa oamenilor din echipa lui. 

- Cartnicul Vernon gândea că o să vă intereseze, domnule 
comandant. Ochii i se fixară pe pagina cu pricina. Submarinul Psyche 
a fost scufundat în Mediterana. Nici un supravieţuitor. 

Ochii lui reci se înălţară spre faţa lui Ainslie, în aşteptarea unei 
reacţii. i 

Ainslie dădu încet din cap. În ciuda a tot ce se întâmpla aci şi la o 
milă mai sus, exista încă lumea cealaltă, îndepărtată, cea pe care o 
lăsase de atât de puţină vreme în urmă. 

Cartnicul telegrafist Vernon îşi folosea, probabil, aparatul de 
recepţie ca pe o ancoră de salvare. Incuiat în cabina lui de metal, 
împreună cu asistenții săi, el asculta, în timp ce toţi ceilalţi stăteau în 
aşteptare. 

Ainslie răspunse cu glas scăzut: 

- Prima mea imersiune am făcut-o pe Psyche, pe când eram încă 
sublocotenent la Dolphin. 

Şi acum Psyche pierise, ca şi Seamist, ca şi Tigress, ca şi toate 
celelalte nave presărate pe fundul mării. Fără îndoială că Vernon îşi 
aducea aminte. Fusese tânăr telegrafist la bordul navei Psyche, în 
acelaşi timp cu Ainslie. 

Forster abia de mai putea respira. Avea senzaţia că-i strivit sub o 
imensă greutate sau sufocat cu o pătură groasă. Psyche se 
scufundase târându-l la fund, o dată cu ea şi pe soţul lui Daphne. 
Dumnezeule, nu se gândise nici un moment că aşa ceva s-ar putea 
întâmpla, deşi soarta submarinelor era din ce în ce mai tragică. 

Se gândise la Daphne, şi mai mult la el însuşi. Acum era singură, 
rugându-se să primească o scrisoare de la el, un firicel de speranţă. 


Ainslie se aplecă peste hartă. N 

- Vom pleca de aci la suprafață, dar pe o rută mai nordică. li aruncă 
o privire lui Forster: Te simți bine? 

Se gândea că pe Forster încă îl mai rodea greşeala pe care o 
săvârşise şi că se necăjea probabil pentru faptul ce aceasta o să-i 
afecteze şansele de promovare. 

- Mă gândeam la Psyche, domnule comandant. L-am cunoscut, 
cândva, pe comandantul ei. Drăguţ om. 

Ainslie îşi dădu seama că Forster minţea, dar nu-şi putea imagina 
motivul. Răspunse: 

- Ei, hai să ne vedem de treabă, navigatorule, că altfel venim noi la 
rând. 

Puțin mai încolo, în careul navei Soufrière, câțiva ofițeri beau ceai şi 
molfăiau rămăşiţele sandvişurilor lui Sawle. 

x 


x * 


Halliday şedea cu coatele pe masă şi o ceaşcă în mâini, ascultând 
zgomotul înăbuşit al focurilor de artilerie. Un proiectil de aruncător, ca 
să nu mai vorbim de unul de artilerie, ar fi fost de-ajuns ca să avarieze 
submarinul. Auzi murmurul unui generator şi ştiu că oamenii lui 
continuau să verifice totul. 

De partea cealaltă a mesei şedea asistentul său, sublocotenentul 
Arthur Deacon, trântit ca un sac murdar, cu faţa mânjită de ulei şi 
privind, fără să vadă, la peretele din faţă. Un mecanic iscusit, dar lipsit 
de imaginaţie. Se gândea probabil la soţia lui din Gosport şi la casa pe 
care aveau de gând s-o cumpere. 

Halliday îşi mută privirea la cei doi francezi, Cottier şi Lucas. Până 
atunci, pentru Halliday toţi francezii erau la fel: străini. Dar, în ultimul 
timp, începuse să-l îndrăgească pe plăpândul Lucas, ba chiar se 
văzuse nevoit admită că era un mecanic de prima mână. Cottier însă, 
era cu totul altfel. Părea întotdeauna atât de mulţumit de sine şi avea 
un aer de superioritate pe care nu-l egala decât Farrant. Ciudat era 
însă că cei doi francezi nu prea păreau să se înghită unul pe celălalt. 
Lui Halliday îi ajunsese la ureche că antipatia provenea din faptul că, 
în ochii lui Cottier, care era parizian, bretonul Lucas nu valora nici cât 
o ceapă degerată. 

Halliday se întrebă ce s-o fi întâmplat cu toţi marinarii francezi liberi 
care-i ajutase să se antreneze şi să se pregătească pentru capturarea 
lui Soufriere. Se răspândiseră, probabil, pe alte nave. Nu zăceau într-o 
băltoacă roşiatică, aşteptând să le pice în cap o tonă de explozibil. 

Southby intră în careu anunțând cu o voce obosită: 

- Tocmai am văzut nişte ostaşi ucigând un franctiror. Luă ceainicul, 
dar constată că era gol. Comandantul zice s-o luăm din loc. 

Locotenentul Christie se uită la Jones, observatorul său, şi comentă: 


- Foarte bine. Dar dac-ar fi să mor, aşa prefera să cad de la cinci mii 
de picioare înălţime. 

Cottier îşi scoase ţigara din gură şi zâmbi: 

- Ei, n-ar fi fost mai bine dacă aţi fi lăsat submarinul Soufrière sub 
vechiul lui pavilion? işi întinse mâinile în lături, savurând figurile 
încruntate ale celorlalţi. Ar fi fost, acum în siguranţă în Anglia, pe când 
aşa... 

Lucas interveni cu glas calm: 

- Nu vorbeşte serios. Aşa-s ăştia de felul lui, numai gura de el. 

Cottier sări în picioare; buna dispoziţie i se spulberase, dar Halliday 
îl apostrofă: 

- Odată, când eram electrician la bordul unui vechi submarin de tip 
H, se afla printre noi un ins căruia îi sărise o doagă. Işi duse un deget 
la frunte şi-l învârti semnificativ, lăsându-şi pe tâmplă o pată 
unsuroasă. Asta înseamnă că era ţicnit, înţelegi? 

Cottier îi aruncă o privire de gheaţă. 

- M-am obişnuit cu limbajul lipsit de respect al englezilor. 

Pe faţa lui Halliday nu apăru nici urmă de zâmbet. 

- Al scoţienilor, dacă nu ţi-e cu supărare. In orice caz, pe individul 
acela am fost nevoit să-l las lat, lovindu-l cu o cheie de piuliţe. Şi pe 
tine te aşteaptă aceeaşi soartă dacă nu-ţi închizi clonţul. E limpede? 

- Ai dreptate, dom' Şef, rânji Christie. E şi momentul potrivit pentru 
demonstrarea de C.O. In faţa expresiei nedumerite a lui Lucas îl 
lămuri: C.O. înseamnă „calităţi ofiţereşti”. Din întâmplare, eu unul nu 
deţin aşa ceva, adăugă, rânjind cu gura până la urechi. 

Cottier se aşeză, netezindu-şi uniforma, ca o pasăre care-şi 
ciuguleşte penele. Apoi declară: 

- Niciodată nu mi-aş fi imaginat aşa ceva. 

Ridgway apăru în prag, cu cămaşa neagră de sudoare. 

- Omagiile comandantului, băieţi, şi până intr-o oră o pornim la 
drum. Apoi, întorcându-se spre Southby: Tu trebuie să montezi sus 
încă o mitralieră. 

- Cum dracu...? 

- Asta-i treabă ta, nu a mea, răspunse înălţând din umeri. 

Forster trecu pe lângă el, dându-l la o parte şi se îndreptă spre 
dulăpiorul lui de la celălalt capăt al careului. Toţi ochii îl urmăriră, 
căutând să-i observe reacţia, pentru a o compara cu propriile lor 
temeri. 

Cottier i se adresă cu voce suavă: 

- Te simţi gata să ne asiguri direcţia bună? 

Forster îi aruncă o privire cercetătoare: 

- Ce vrei să insinuezi? Recunosc că am greşit o dată, dar n-am 
nevoie să mi-o spui tu. 

Cottier îşi examina vârful aprins al ţigării. 


- Desigur. Şi eu aş fi păţit la fel după o aventură cu o fată ca aia. 

Forster părea gata să facă explozie. 

- Tacă-ţi gura asta spurcată! Când vom cobori pe uscat, să te 
păzeşti! 

Cottier se ridică şi părăsi careul. Când draperia căzu în urma sa, 
rosti: 

- Dacă vom mai cobori, vreodată, pe uscat. 

Forster se aşeză, respirând agitat. 

- Scuzaţi-mă cu toţii. Incercă să zâmbească. M-a făcut să-mi ies din 
fire. 

Halliday se aplecă peste masă şi-l scutură pe Deacon, deşteptându-l 
din lâncezeală. 

- Haide, Arthur, e timpul să ne mişcăm. Şi tu, băiete, adăugă, 
adresându-se lui Lucas. 

Unul câte unul părăsiră şi ceilalţi careul, ca să se pregătească, ei şi 
sectoarele respective, pentru momentul când aveau să dea jos 
camuflajul. 

In încăpere rămaseră doar Christie şi Forster; aviatorul întrebă: 

- Pot să te ajut cu ceva? 

Urmări cura expresia de aspru resentiment de pe faţa lui Forster se 
îndulcea. 

- Mulţumesc, zise acesta, dând din cap. Nu ştiu nici eu. E vorba deo 
femeie din Anglia. Am primit o scrisoare. 

- E însărcinată, nu? întrebă Christie fără ocolişuri. 

Forster încuviinţă din cap, iar Christie îi simţi chinul sufletesc care-l 
frământa ca o durere fizică. 

- Şi tu ce simţi pentru ea? 

- Tocmai asta-i, răspunse Forster înălţând din umeri. Acum nu mai 
sunt sigur. Inainte, voiam să scap de ea. 

- Inainte de ce? A 

- De scufundarea submarinului Psyche. In Mediterana. Bărbatul ei 
era comandantul navei. 

Christie se cutremură. 

- Dumnezeule! 

Forster se îndreptă cu paşi mari spre uşă. 

- Oricum, Jack, păstrează secretul. Am şi aşa destule pe cap în 
momentul de faţă. 

- Fii fără grijă, Dave. 

Christie se uită prin careul gol. O, de-ar putea pluti din nou printre 
nori, chiar transportând turişti în scurte zboruri de agrement, oriunde, 
numai să nu se afle aici. Nu-i nimic, după război o să-şi reia meseria. 
Pe avionul lui personal. Când s-o termina războiul, or să fie milioane 
de avioane. Şi o să plece undeva departe. In Tahiti, da, ăsta era locul 
potrivit. 


Jones, observatorul, se zgâi la el. 

- Jack, mi-a venit o idee. Ce-ar fi să şparlim o puşcă mitralieră 
veche, tip Lewis, sau ceva în genul ăsta? Există la avion un dispozitiv 
de montare. Rânji. In felul ăsta vom fi şi noi în stare să ne apărăm. 

Christie se ridică în picioare şi căscă: 

- Cu o amărâtă de armă Lewis? 

Dar îi dădu încuviințarea cu un semn din cap. Orice era mai bun 
decât să mocnească aici. 


Ainslie stătea în centrul careului şi privea feţele care-l înconjurau. 
Simţea submarinul trepidând uşor sub picioarele lui, în timp ce 
mecanicii controlau şi reverificau fiecare secţiune. Plutea o atmosferă 
de aşteptare, de tensiune. Tot ce putea face era să-şi stăpânească 
propriile sentimente în timp ce le vorbi: 

- Secundul s-a întors cu veşti proaste. A depistat două nave de 
patrulare inamice, nu departe de aici, şi faptul că nu se trage în ele 
denotă că artileria locală s-a retras sau a fost distrusă. 

Simţi îngrijorarea care-i cuprinse pe toţi, aceeaşi îngrijorare pe care 
o încercase şi el la aflarea veştilor lui Quinton. Continuă: 

- Totuşi, ne pregătim de plecare. E limpede că japonezii nu ştiu încă 
nimic de prezenţa noastră aici. Altfel ne-am fi trezit de mult cu 
jumătate din aviația lor pe cap. Aşa încât avem de partea noastră 
surpriza, viteza şi un armament bun. 

Il văzu pe Farrant dând din cap a aprobare, aşa cum făcuse şi când 
le arătase cum intenţionează să procedeze. 

- Şi cele două nave de patrulare zac pur şi simplu aici şi aşteaptă, 
domnule comandant? întrebă Ridgway. 

- Da. 

Ştia el bine ce voia să spună Ridgway. Inamicul era atât de sigur de 
sine, încât îşi permitea să stea în expectativă. Adaugă: 

- Gândiţi-vă cu cât e mai rău de soldaţii rămaşi aici pentru a acoperi 
retragerea. 

Câţiva oameni dădură din cap, iar Halliday întrebă: 

- Cât timp o să ne ia, domnule comandant? 

Era unica întrebare importantă. 

- O oră, răspunse Ainslie. Dac-am putea avaria una din navele alea 
şi apoi să ajungem la apă adâncă, avem multe şanse să scăpăm cu 
bine. 

Se uită la Christie. Dintre toţi cei de acolo era singurul care îşi 
dădea seama că aviația inamică n-ar fi avut nevoie decât de jumătate 
din timpul scontat pentru a-i ajunge. 

- Asta-i, domnilor. De acum ne bazăm din nou numai pe forţele 
noastre. 

Douăzeci de minute mai târziu, cartnicul Voysey şi echipa sa de 


manevrare a parâmelor se agitau de-a lungul cheiului, culcându-se la 
pământ ori de câte ori vreo explozie stârnea în văzduh o erupție de 
ţărână şi aşchii de lemn, sau când vreo schijă metalică le vâjâia 
primejdios deasupra capului. 

Schelele fură ridicate în grabă şi una dintre ele căzu în apă când 
oamenii lui Halliday balansară motoarele diesel pentru a pregăti 
plecarea. 

Pe punte, Ainslie, cu chipiul tras pe ochi, îşi îndreptă binoclul 
deasupra junglei, încercând să zărească vreun avion, dar descoperi 
numai nori deşi şi pale de fum, străpunge la intervale regulate de 
ţâşniri fie flăcări roşii. 

- Pupa liberă, domnule comandant! 

- Atenţie la maşini. 

Ainslie văzu câţiva ostaşi care alergau printre copaci frângându-se 
în două, puştile agăţându-li-se în hăţiş, până când dispărură cu totul, 
învăluiţi în fum. Ţac-ţac-ul armelor automate devenea tot mai strident 
şi Ainslie înţelese că micul colonel se angajase acum în luptă cu cei 
care-l atacau de pe şosea. 

- Mola prova! 

- Tribordul încet înapoi! 

Parâma prova-înainte plescăi în apă şi fu ridicată în grabă, la bord, 
dar în clipa când marinarul rămas pe chei dădu să sară pe punte, un 
proiectil explodă pe plajă şi omul căzu la pământ, scoțând un strigăt. 

- Trăieşte încă, nenorocitul, murmură Menzies. 

Ainslie se sili să-şi smulgă privirile de la silueta singuratică, albă, 
care se căznea să se târască pe chei către submarinul ce se îndepărta 
încetişor. Efortul îl dobori însă şi bietul om se rostogoli cu faţa în jos. 
dând la iveală pata mare, roşie, de pe spinare. 

- Babordul încet înapoi! 

Confirmarea răsună prin portavoce: 

- Amândouă maşinile încet înapoi, cârma zero, domnule 
comandant. 

Ainslie trecu în grabă pe lângă mitraliori şi pe lângă Southby, pentru 
a putea privi peste partea din spate a punţii de comandă, în timp ce 
Soufriere se strecura încet spre apa puţin adâncă de lângă celălalt 
mal al intrândului. 

Se îndepărtaseră îndeajuns. 

- Amândouă stop! 

Continuă să aştepte, ciulind urechea la bubuitul exploziilor şi 
gândindu-se la apărătorii care se împuţinau din ce în ce. La caporalul 
care-l întrebase: „Ce rost au toate astea?” 

- Babord încet înainte! Tribordul jumătate înapoi! 

Reveni la locul de pe puntea de comandă. 

- Cârma banda dreapta! 


Urmări jungla tenebroasă care luneca pe lângă prova, în timp ce 
Soufriere continua să pivoteze în spaţiul îngust. Fum, explozii, o 
îngrozitoare senzaţie de neputinţă. Era de mirare cum toţi ostaşii din 
trupele acelea nu dezertaseră şi nu năvăliseră pe bord. 

Marea se ivi în sfârşit. Netedă, de un albastru puternic, ca o 
întindere de sticlă prinsă într-un cleşte de pământ. 

- Stop amândouă! 

Ochii îl lăcrimară când scrută marea prin binoclu. O privire scurtă la 
repetitorul giro şi o scormonire rapidă prin gândurile lui. 

- Amândouă încet înainte! Ţine cap compas zero-şase-zero! 

Ceva se izbi cu zgomot de corpul navei, un glonţ rătăcit, o schijă de 
proiectil, n-avea idee. Părea însă un ultim contact, o dojană din partea 
celor care erau gata să piară. 

Un banc de nisip lunecă la travers, o barcă pescărească părăsită, cu 
prova pe jumătate carbonizată, fu împinsă cu mare grijă din calea 
navei şi apoi lăsată în voia ei. Când se uită îndărăt, Ainslie abia mai 
putu distinge cheiul şi drumul care ducea la postul de comandă şi la 
locul unde murise Critchley. 

- Amândouă jumătate înainte! 

Simţi imediata aplicare a comenzii şi văzu valurile din prova 
rostogolindu-se îndărăt şi măturând barca pescăreasca de parcă ar fi 
fost o buturugă plutitoare. 

- Fă-mi legătura cu turela, semnalizator! 

Menzies încercă micul interfon şi apoi i-l înmână. 

- Ofiţer cu artileria, cam în cinci minute dublăm promontoriul. 

Şi-l imagină pe Farrant la celălalt capăt al firului. Era probabil 
bucuros că-l lăsase pe Southby la comanda mitralierelor de pe punte. 
Se simţea bine în împărăţia lui, având vieţile tuturor în mână. 

- Am înţeles, domnule comandant! 

Ainslie îi restitui lui Menzies interfonul. Probabil că Farrant avea 


dreptate. Nu mai era nimic de adăugat. 
x 


x * 


Ainslie urmărea uscatul mistuindu-se la babord, pe măsură ce 
Soufriere înainta în larg. 

Îşi cobori privirile spre girocompas şi luă două relevmente rapide 
înainte de a comanda: 

- Schimbaţi de drum! Luaţi cap compas zero-şapte-zero! 

Simţea soarele arzându-l prin cămaşă, scrijelindu-i pielea. Căldura 
părea să radieze din interiorul punţii, făcând-o să scapere. 

Dacă cele două nave japoneze se aflau încă în zona în care le 
detectase Quinton, trebuia să le zărească în curând. Auzi turela 
scrâşnind pe postamentul ei şi o văzu cum începe să se rotească 
foarte încet. Ştia că Southby se uita la ea şi se gândea, probabil, că ar 


fi fost mult mai în siguranţă în spatele pereţilor groşi, decât aici sus, 
expus oricărui atac. 

Prin portavoce se auzi confirmarea: 

- Cap compas zero-şapte-zero, domnule comandant. 

Southby zise: 

- Focurile s-au întețit la capătul intrândului, domnule comandant. 

Ainslie nu-şi cobori binoclul de la ochi şi răspunse liniştit: 

- Dă-le uitării, sublocotenent! Le-am lăsat în urmă. De acum încolo 
fii atent la mare! Apoi îşi înălţă glasul ca să poată fi auzit de oamenii 
de cart: Vegheaţi numai în sectoarele voastre. Restul nu vă priveşte! 

Cât de albastră arăta marea, pustie şi pură, oferind parcă siguranţă. 
N-ai fi zis că era atât de puţin adâncă, atât de presărată cu bancuri de 
nisip, şi stând parcă la pândă cu alte primejdii mai mari. 

- Navă! In prova tribord! 

Strigătul omului de veghe îi făcu pe toţi să tresară. 

- Măriţi numărul de rotații până la viteza maximă! ordonă scurt 
Ainslie, 

Puntea începu să vibreze când sala maşinilor puse comanda în 
aplicare. 

Ainslie se strădui să nu se mai gândească la surpriza navei japoneze 
de patrulare când avea să i se ivească brusc submarinul, asemenea 
unui monstru marin turbat. 

- Deschideţi focul! 

Turnul din dreapta trase pe dată, de parcă degetul lui Farrant 
apăsase pe trăgaci înainte de a fi primit ordinul, întregul chioşc se 
zgâlţâi violent şi, înainte de a reveni la normal, tunul din stânga îşi 
făcu reculul în frânele sale, bubuitura reverberându-se peste ape ca 
un tunet. 

O coloană înaltă de apă ţâşni de-a lungul micii nave de război şi o 
alta în spatele ei. Ambele tunuri de 203 mm sfârâiau uşor în turelă, în 
timp ce Farrant corecta înălţătorul, pentru loviturile următoare. Era 
competent, era iscusit. Prima salvă încadrase perfect ţinta. 

Ainslie urmărea nava de război, estompată de ceaţă şi de depărtare 
şi-şi dădu seama că abia atunci comandantul ei realizase ce se 
întâmpla. Un vârtej de spumă se ridică în clocot la pupa, şi nava păru 
brusc că se micşorează. 

- Tunul dreapta, foc! 

Auzi vocea fantomatică a lui Farrant, răsunând în difuzorul turelei şi 
apoi se lăsă pe vine când detunătura trecu de-a curmezişul provei şi 
lungi trâmbe de fum inundară puntea ca un nor înăbuşitor. 

Dar, în acelaşi timp, zări flacăra strălucitoare, când proiectilul lovi 
bordul navei japoneze. O cutremurătoare explozie izbucni în centrul 
navei când cel de al doilea proiectil îşi atinse ţinta cu precizie. 

Un mitralior urlă: 


- Cea de a doua navă, domnule comandant! La travers tribord! 

Când submarinul ieşi complet de sub protecţia intrândului, Ainslie 
zări cealaltă navă, licărirea amenințătoare a tunurilor ei, şi mintea lui 
înregistra toate detaliile, în chiar clipa când două proiectile îi şuierară 
pe deasupra capului şi explodară în apele puţin adânci de lângă țărm. 
Cea de a doua navă japoneză arăta mai mare decât fusese în stare 
Quinton să distingă şi Ainslie îşi dădu seama că era ancorată, că mai 
multe ambarcaţii mici fuseseră acostate la ea, iar una se şi deplasa în 
viteză spre țărm. 

Ainslie apucă interfonul când turela începuse să-şi schimbe direcţia 
de tragere. 

- Aştia debarcă trupe, artileristule! Am de gând să ne apropiem de 
ei! 

Se uită din nou la giro, alungând din minte orice alt gând străin de 
ciorchinele de nave de debarcare. 

- Cârma cincisprezece grade dreapta! Vino la drum unu-patru-zero. 

Asta o să-i dea de furcă lui Forster. 

Benzile de alimentare a mitralierelor zăngăniră ciocnindu-se de 
bordajul de oţel, când coca navei se înclină sub efectul schimbării 
subite de drum. 

Auzi alte două proiectile vâjâind peste chioşc, de data asta la mai 
mică distanţă, până când se înecară în marele cazan de spumă 
clocotindă. 

După aceea, ambele tunuri ale lui Farrant traseră şi şocul fu atât de 
puternic, încât o clipă s-ar fi spus că însăşi turela s-ar fi rostogolit 
într-o parte. 

Ainslie îşi încleştă dinţii când două dâre luminoase de gloanţe 
trasoare se înălţară de pe puntea navei inamice şi plonjară în direcţia 
lui. Atinse braţul lui Southby. 

- Deschide focul! 

Mitralierele grele, amplasate de o parte şi de alta a chioşcului, 
prinseră viaţă clănţănind, iar trasoarele roşii zburară cu înșelătoare 
graţie către inamic, înainte de a şfichiui nava şi vasul de debarcare 
asemenea unui bici de oţel. 

- Impact! 

O ciupercă de vâlvătăi aprige izbucni dinspre pupa, navei inamice, 
sfărâmăturile ei împroşcând ca nişte proiectile ambarcaţiunile risipite. 

Ainslie se uită spre mitraliera din babord şi-l văzu pe servant 
dezgolindu-şi dinţii într-un rictus şi închizând pe jumătate ochii orbiţi 
de soare şi de sudoare, înainte de al trimite spre inamic altă ploaie de 
gloanţe. Zări apoi prima navă cu prova înfiptă în apă şi cu puntea uşor 
înclinată către el, începând să se răstoarne. Nu era mai mare decât o 
corvetă, deci nu se putuse măsura cu proiectilele grele ale lui Farrant. 
Dar dacă Soufriere s-ar fi găsit în imersiune şi mica navă de luptă 


deasupra lui, rolurile ar fi fost cu totul altele. 

Gloanţe plesneau şi zăngăneau izbindu-se de chioşc, iar din punte 
ţâşneau scântei şi Ainslie îşi dădu seama că trupele de debarcare, 
văzând pericolul în care se aflau, se grăbeau să se alăture luptei 
navale. 

Farrant continua să tragă în nava mai mare, până când cu o nouă 
explozie zguduitoare, aceasta se smulse din ancoră şi începu să 
scuipe flăcări şi fum gros prin toate părţile, cu excepţia punţii de 
comandă. 

Ainslie îşi simţi obrazul stropit de sânge şi se întoarse în clipa în 
care un marinar se prăbuşi, sufocându-se, pe grătarele chioşcului. 
Pretutindeni se vedeau băltoace de sânge şi Southby privea împietrit 
la omul care se zvârcolea. 

Menzies interveni prompt: 

- Duceţi-l pe rănit jos. Tu, Dyke, treci în locul lui! Cu un brânci 
viguros îl împinse pe celălalt marinar către mitraliera fumegândă şi-i 
strigă: Trage în ticăloşii ăia, omule! 

Şi iată, o navă de debarcare ajunse bord la bord cu submarinul. | se 
perindau prin faţa ochilor imagini ca de coşmar, feţe înălțate ce 
păreau neomeneşti sub căştile micuţe. In timp ce trăgeau cu puşti şi 
pistoale. Unii ostaşi se îngrămădeau să fugă în celălalt bord al 
ambarcaţiei, când nava lor se lovi de balasturile submarinului şi fu 
săltată şi răsturnată ca o ladă supraîncărcată. 

Un mitralior răcnea ca smintit în timp ce secera cu arma automată, 
biciuind marea şi făcând-o să spumege, preschimbându-i culoarea din 
albastră în roşiatică. 

Nava inamică încetase cu totul tragerea; părea împrejmuită de 
combustibil aprins, prin care soldaţii şi marinarii se zvârcoleau şi urlau 
până când flăcările îi amuţeau pe vecie. 

- Incetaţi focul! Ainslie se şterse la gură cu pumnul. Postul central, 
aici comandantul. Reluaţi drumul şi controlaţi toate compartimentele 
pentru constatarea avariilor. 

Soufrière naviga cu maximum de turaţii, îndepărtându-se de uscat, 
de intrând şi de toate celelalte, în afară de câteva măguri ascunse de 
cuşme de fum. 

Prima navă inamică dispăruse în adâncuri, dar cealaltă plutea încă, 
cuprinsă de flăcări. De pe puntea unde se afla, Ainslie distingea 
exploziile din interiorul ei, bubuielile munițiilor care luaseră foc şi 
spera că le auzeau şi micul colonel cu oamenii săi. 

Două proiectile căzură, fără să explodeze, undeva între submarin şi 
nava de debarcare distrusă. Trimise de inamic sau de rămăşiţele 
artileriei britanice, nimeni nu putea şti. 

La patruzeci şi cinci de minute după ce Farrant îşi pusese la punct 
tunurile înfierbântate, oamenii de veghe zăriră un avion, la mare 


distanţă, spre stânga, minuscul şi îndepărtat, ca un ciob de sticlă pe 
cer. 

Ainslie îl urmări cu binoclul, atent la orice schimbare de direcţie. Se 
îndrepta spre fumul care înfăşură orizontul într-un giulgiu cafeniu. 

Îşi ţinu răsuflarea, numărând secundele, aşteptându-l să se întoarcă 
şi să zboare direct spre lentilele lui. 

- Postul central către comandă! Avem fund de douăzeci de braţe, 
acum, domnule comandant. 

Ainslie se uită la Southby. Şi el era stropit tot de sânge, iar părul îi 
era înnegrit de fum. 

- la-ţi mitraliorii şi duceţi-vă jos, sublocotenent. Reacţia se ivi lent 
pe faţa lui Southby. O reuşirăm şi pe asta! 

După aceea se întoarse spre maistrul semnalizator, dârz ca o 
stâncă. 

- Eliberează comanda, maistre. Apăsă de două ori pe butonul de 
semnalizarea imersiunii. Şi îţi mulţumesc. 

Zece minute mai târziu, marea arăta din nou netedă. Nimic nu trăda 
că Soufriere trecuse vreodată pe acolo. 


11 
TIMP DE PLECARE 


Contraamiralul Granger îşi scoase pipa din gură şi spuse: 

- Mi-a părut foarte rău când am auzit de moartea comandorului 
Critchley. Eu nu l-am cunoscut prea bine, dar am aflat lucruri foarte 
frumoase despre munca lui la Serviciul de Informaţii. Foarte frumoase. 

Fumul pipei îi atârna nemişcat deasupra creştetului, întrucât 
ventilatorul nu funcţiona. 

Ainslie se uită peste capul amiralului la harta din perete. Panglică 
galbenă mai înaintase spre sud, iar de-a curmezişul apei, spre est, 
apăruseră câteva săgeți noi, care împungeau prin Sarawak spre 
Borneo. 

Amiralul încuviinţă: 

- Operaţie amfibie pe scară mare. Australienii au mai adus în linie 
nişte trupe, dar n-au prea avut succes. 

Comandorul Armytage, care stătuse până atunci în picioare lângă 
fereastră, interveni: 

- Submarinul ăla japonez, pe care l-aţi întâlnit când l-aţi capturat pe 
Soufriere, asta făcea probabil: depista locuri prielnice pentru 
debarcare. Pentru prima dată vorbea şi ei pe un ton domol. Japonezii 
se răspândesc prin insule ca furnicile. O să fie nevoie de ani de zile 
până să-i putem izgoni. 

Amiralul părea grăbit să pună capăt întrevederii: 

- In orice caz, mă bucur că v-aţi întors cu bine. Şi cu încă două nave 
scufundate la activul dumitale. 

- Astăzi nu s-a recepționat nici un semnal din sectorul acela, spuse 
Armytage. Se pare că, până la urmă, inamicul a cucerit şi poziţia asta. 

Ainslie îşi privi mâinile care arătau puternic bronzate în contrast cu 
uniforma curată, de doc. 

Acostase în acea după amiază, dar de data asta nu la vechea navă 
care fusese mutată într-un loc de ancoraj mai la sud, la Keppel 
Harbour. Baza îi apăruse foarte pustie, când văzuse, la întoarcere, 
doar câteva ambarcaţii auxiliare ale portului şi nişte vechi canoniere 
fluviale, singurele care aveau să-i ţină companie. 

Pe de altă parte însă, străzile forfoteau de lume, iar atmosfera era 
încărcată de zvonuri şi presupuneri. Avuseseră loc câteva raiduri 
aeriene de scurtă durată, ale căror pagube materiale fuseseră mici, în 
comparaţie cu efectul moral de-a dreptul devastator. 


Se vorbea şi despre prădăciuni, despre dezertori care jefuiau casele 
părăsite. Se menţiona şi prezenţa unor spioni şi sabotori, deşi 
majoritatea pagubelor se datorau, probabil, neglijenţei şi lipsei de 
întreţinere,  întru-cât oamenii însărcinaţi cu asemenea treburi 
plecaseră prin alte părţi. Simplul fapt că ventilatorul amiralului se 
defectase, era grăitor pentru cele ce se întâmplau în restul insulei. 

- Comandorul Armytage va prelua conducerea, îl anunţă amiralul. 
Dumneata vei primi prin el noile ordine, deşi Dumnezeu ştie când vor 
sosi acestea. 

- Sunt convins că ne vom înţelege bine, spuse Armytage cu voce 
mieroasă. 

Ainslie se uită la Granger. 

- Pot să vă întreb unde plecaţi, domnule amiral? 

- O, voi fi prin preajmă. Nu prea departe, răspunse acesta cu un 
zâmbet lipsit de căldură. 

- Domnul amiral preia problemele de mişcare a marinei comerciale, 
preciză Armytage. 

În mintea lui Ainslie se perindară imaginile infirmierului împuşcat, a 
marinarului prăbuşit pe chei, a omului însângerat căzut în chioşcul 
submarinului. Intrebă cu voce potolită: 

- Vreţi să spuneţi că pregătiţi evacuarea? 

- N-am spus una ca asta, fir-ar să fie, sări Armytage, furios. Tragi 
prea multe concluzii după capul dumitale, mult prea multe. 

Amiralul interveni plictisit: 

- Nu vrem să ne luăm prea multe riscuri, Ainslie, asta-i tot. Trebuie 
să fim pregătiţi pentru orice eventualitate. 

- Când ne vor sosi întăririle, lucrurile vor lua aici cu totul altă 
înfăţişare, se amestecă Armytage, iritat. Japonezii nu pot întinde prea 
mult coarda în ce priveşte liniile lor de aprovizionare. O să le arătăm 
noi! 

- Căpitanul-comandor Critchley lăsase să se înţeleagă că Soufrière 
va pleca în curând spre Anglia, continuă Ainslie. Ar fi o navă foarte 
utilă pentru patrulări de lungă distanţă sau chiar pentru transport de 
aprovizionări în Malta. 

Armytage îşi privi ceasul: 

- Mă rog, Critchley nu mai este printre noi. Vom vedea ce părere 
are Amiralitatea. La momentul oportun, adăugă el cu o privire dură. 

În clipa aceea se produse zarvă pe coridor şi Ainslie auzi o voce vag 
cunoscută, exclamând furios: 

- Să nu-mi spui mie ce am şi ce n-am voie să fac, idiot ţâfnos ce 
eşti! Eu nu te întreb, eu îţi spun, înţelegi? 

Uşa fu izbită de perete şi Guy Torrance năvăli în încăpere. Costumul 
său dintr-o stofă subţire, bine croit, era pătat de transpiraţie, iar faţa îi 
era periculos de congestionată. 


Aghiotantul amiralului se strecură în urma lui spunând: 

- Nu l-am putut opri, domnule amiral! 

Granger întrebă încruntat: 

- Ei bine. domnule? Cărei chestiuni datorăm această zgomotoasă 
intruziune? 

'Torrance îi aruncă priviri mânioase, 

- Am aici două şalupe în construcţie, pe bază de contract. 
Ambarcaţii pentru firma mea care se ocupă şi cu echiparea de faruri şi 
are sediul la Rangoon. 

Amiralul dădu din cap: 

- Au fost rechiziţionate pentru caz de forţă majoră. Ale 
dumneavoastră împreună cu multe altele. 

- Caz de forţă majoră, nu zău? tună Torrance. Ce naiba, omule, 
săptămâna trecută nimeni nu se sinchisea de ele. Ce aiureli îndrugi 
acolo? 

- la ascultă, domnule, cum te-o fi chemând... izbucni Armytage. 

Dar amiralul scutură din cap şi spuse: 

- O să cercetez situaţia. Lasă totul pe seama mea. 

Ainslie zărise semnul pe care amiralul îl făcuse subalternului său. 
Fie că Torrance era un tip de mare influenţă, fie că se temea de el, să 
nu toarne gaz peste focul zvonurilor şi să creeze astfel panică. 

- Atunci e-n regulă, răspunse Torrance, părând satisfăcut în parte. 

Se întoarse şi dădu pentru prima oară cu ochii de Ainslie. Privirile i 
se aprinseră, fixându-l ca două lunete de puşcă. 

- Robert Ainslie, nu-i aşa? Cel care le-a pescuit pe fete din apă. 
Rânji. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte să te găsesc în lada asta de 
vechituri! 

- Domnul comandor Ainslie tocmai se pregătea să părăsească... 
hm... lada asta de vechituri. Granger îi aruncă lui Ainslie o privire de 
avertizare. Vă poate conduce la maşină. 

După ce ieşiră din birou şi după ce trecură de dactilograful aferat, 
Torrance mormăi: 

- Capete încuiate! N-ar fi în stare să-şi dea seama ce-i ăla caz de 
forţă majoră, chiar dacă i-ar lovi drept în fund. 

Ainslie îşi potrivi pasul după el. Soarele se lăsa în cumpăna cerului 
şi marea părea ciudat de ostilă. 

Se vedeau mai mulţi militari pe străzi şi câteva amplasamente, 
adăpostite de saci cu nisip, în preajma bazei. 

Torrance se opri lângă un automobil elegant şi întrebă: 

- Unde mergi? Te găseşti într-o mică permisie? Nu aşteptă 
răspunsul şi adăugă. Am glumit. Am aflat eu că ai fost iar plecat cu 
submarinul ăla blestemat al dumitale. Am prieteni sus-puşi, ştii? Nu 
mă înşeală pe mine uniforma asta elegantă pe care o porţi. 
Dumnezeule, dacă n-ar trebui să fac munca de mare importanţă pe 


care o fac, aş fi şi eu în uniformă. Şi le-aş da eu o lecţie japonezilor. 
Făcu o pauză, după care întrebă: Ei bine? 

- Din păcate nu-i vorba de nici o permisie. Cel puţin deocamdată. 

Privirile lui Ainslie poposiră pe un malaiez zdrenţăros, cu mâinile în 
cătuşe, escortat de un soldat din poliţia militară, un tip cu faţă dură. 
Torrance îi urmări privirea: 

- O s-o încaseze, ăsta. O fi jefuit, bănuiesc. 

Deschise portiera automobilului, dându-l uitării pe nefericitul 
arestat. 

- Urcă. Hai să bei un pahar la hotel. Serviciul e ca dracu, dar 
băutura-i bună. 

Ainslie simţi cum i se spulberă orice încercare de refuz. 

- Aş putea telefona de acolo la bază? 

Urmări faţa lui Torrance pentru a detecta vreo urmă sau umbră de 
bănuială. Dar mintea acestuia părea să sară de la un lucru la altul, 
fără nici un fel de legătură. 

- Sigur că poţi. Apăsă nerăbdător demarorul. Joci golf? 

Maşina o porni în viteză, aproape răsturnând un om care venea 
înspre ei, ducând un platou cu Moşi Crăciun din celuloid. Ainslie îşi 
dădu seama, cu o tresărire, că mai erau doar două zile până la 
Crăciun. 

Torrance conducea cu o viteză nepermisă, claxonând vehement ori 
de câte ori îi apărea cineva în cale. La un moment dat, spuse: 

- Apropo, soţul cumnatei mele trăieşte. E prizonier pe undeva la 
japonezi. Ne-a adus vestea un muncitor de fermă, care a reuşit să se 
strecoare prin linia frontului. 

Ainslie se gândi la tânăra femeie, cum ţipase la el, făcându-l laş. Şi, 
după aceea, pe iaht, fremăta toată de excitație erotică. Se gândi la 
felul în care sora ei îi descrisese căsătoria. Ce-o fi simţit la aflarea 
veştii? Soţul ei trăia, dar, după toate probabilitățile, nu avea să-l 
revadă ani şi ani de zile, dacă o să-l mai revadă cumva vreodată. 
Intrebarea lui îşi găsise singură răspunsul. 

Maşina se opri şi Torrance îi spuse: 

- Doar o înghiţitură înainte să intrăm. Să aplecă sub scaun şi scoase 
un flacon de argint masiv, pe care-l scutură: în ordine! 

Nu-i oferi şi lui Ainslie şi-şi ţinu flaconul la buze timp de un minut, 
fără să clipească măcar, parcă absorbit de cine ştie ce gând de-al lui. 

- Asta-i! Acuma suntem gata. 

Se şterse la gură şi puse din nou maşina în mişcare, fredonând 
vesel. 

- Te întorci la Rangoon, după ce-ţi termini treburile aici? întrebă 
Ainslie. 

Când îşi dădu seama de greşeala pe care o făcuse, era prea târziu. 

- A, ţi-a spus ea? întrebă Torrance, amuzat. Asta nu-i prea seamănă. 


Nu-i foarte sociabilă. Cu totul altfel decât soră-sa, ce părere ai? 

Trecură în viteză pe lângă hotelul Raffles, ocolind cerşetorii şi 
negustorii ambulanți care tândăleau pe acolo în speranţa de a pune 
mâna pe vreun militar ageamiu, iar Torrance adăugă: 

- Nu ne întoarcem la Rangoon, ci probabil în Anglia. Ea ţine să 
consulte un medic de mare faimă. Răsuci volanul şi continuă pe un 
ton schimbat, mânios: Dumnezeu ştie de ce. Nu vrea să se lase. Ar fi 
mai bine să-şi scoată totul din cap. i 

Portarul indian se grăbi să le deschidă uşa, salutându-i. II zări pe 
Ainslie şi-i făcu o plecăciune: 

- A, sahib comandor, ce plăcere să vă revăd! 

Ainslie furişă o privire spre Torrance, dar acesta părea să nu fi auzit 
nimic. 

Ainslie ii răspunse un „Mulţumesc”, şi-i strecură câteva monezi în 
palma întinsă. 

La una dintre măsuţele din galerie şedea ea, îmbrăcată în aceeaşi 
roche albă. 

Când se apropiară, rămase foarte liniştită, cu ochii aţintiţi asupra 
soţului ei, dar - într-un fel - privindu-l şi pe Ainslie. 

- Ţi-am adus prietenul. Mi-am zis că nu i-ar strica o băutură. Pocni 
din degete către chelner. Dumnezeule, mi s-a uscat gâtlejul. 

Ainslie îi strânse mâna. În clipa aceea ea îl privi în ochi, cu buzele, 
uşor întredeschise, de parcă-l vedea pentru prima oară. 

- Mă bucur că ai venit. la loc. E o căldură groaznică, nu? 

Torrance vorbea cu chelnerul, descriindu-i cu gesturi mărimea şi 
calitatea băuturilor pe care le comanda. 

- Ne-am întâlnit la bază, o informă Ainslie, cu glas moale. Eu 
de-abia m-am întors. 

Natalie dădu din cap. O vână îi pulsa pe gât. 

- Ştiu. M-am gândit mult la dumneata, în ultima vreme. 

Vorbea pe un ton nefiresc, foarte banal, dar ochii ei spuneau mult 
mai multe. 

Un băiat de la recepţie se apropie de Torrance, spunându-i: 

- Sunteţi chemat la telefon, domnule. 

Torrance se ridică grăbit: 

- Păstraţi-mi băuturile mele. Apoi, făcându-i cu ochiul lui Ainslie: 
Ţine-ţi ambele mâini la vedere, auzi? 

Se îndepărtă râzând. 

Ainslie se uită la Natalie, dar aceasta părea să nu fi luat în seamă 
observaţia vulgară a soţului ei. Işi spuse că era probabil obişnuită cu 
aşa ceva. 

I se adresă în grabă: 

- Pot să-ţi spun ceva? O văzu încordându-se, iar în ochi îi citi 
alarma. Eşti încântătoare. N-ar trebui să declar aşa ceva unei femei 


măritate, dar nu mă pot reţine. 

Natalie zâmbi, măgulită sau stânjenită, nu-şi putea da seama. Apoi 
îi spuse: 

- Am crezut că ai uitat de noi doi. 

Privi de jur împrejur, dar Torrance se afla în celălalt capăt al 
încăperii, cu spatele la ei, dând din cap în timp ce vorbea la telefon. 

- Arăţi atât de obosit, reluă ea discuţia, dar n-am să te întreb ce ai 
făcut. Îi atinse braţul cu o mişcare impetuoasă: Mă bucur să aud cele 
ce mi-ai spus. Nu râde de mine, te rog. Mai târziu, vreau să spun, 
când... 

Văzându-l pe Torrance reîntorcându-se de la biroul de recepţie, 
Natalie se lăsă pe spătarul scaunului, punând capăt clipei de 
comuniune. 

- Era amiralul vostru. S-a mai gândit şi a schimbat decizia cu privire 
la vasele mele. Zâmbi radios. Ştiam eu că aşa o să se întâmple. 

Dădaca se ivi pe uşă ţinând fetiţa de mână. 

- Frances, uite-l pe tăticu'! 

Dar copila trecu pe lângă el fără să-l vadă, ţinându-şi ochii aţintiţi 
pe chipiul lui Ainslie, aşezat pe un scaun. 

- Am terminat cu târguielile de Crăciun, doamnă Torrance, spuse 
dădaca. 

Guy Torrance se uită la copil şi întrebă: 

- Toate bune, Frances? Fetiţa nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit, 
dar el continuă: Eşti o fetiţă cuminte. Şi acum te duci sus, da? 

Se ridică în picioare, dându-şi băutura pe gât dintr-o singură 
înghiţitură şi exclamă: 

- Fir-ar să fie! Mi-am lăsat nişte documente importante în maşină. 
Mă duc să le iau, înainte ca vreun şmecher din ăştia iute de mână să 
mi le înşface. 

Cu aceste cuvinte se îndepărtă cu paşi mari, ca un om zorit să nu 
piardă trenul. 

- S-a dus să mai bea, comentă Natalie. 

Vorbea fără amărăciune şi fără resentiment. 

Ainslie întinse mâna spre copil, simțind cum dădaca îl supraveghea 
ca un şoim ocrotitor. 

- Bună, Frances. 

Fetiţa se uită câteva secunde la el, apoi se întoarse, îndreptându-se 
spre scări. 

- Domnul Torrance spunea că s-ar putea să plecaţi în Anglia? o 
întrebă pe Natalie cu blândeţe în glas. 

Altădată, gândul unei lungi călătorii pe mare, de la Singapore către 
apele infestate de submarinele germane ale Atlanticului, i s-ar fi părut 
o iniţiativă foarte hazardată. Dar acum, după ce văzuse ce se 
întâmpla pe peninsulă, nu mai ştia nici el ce să creadă. 


- Dacă va fi posibil, răspunse ea. Frances trebuia să atingă o 
anumită vârstă înainte de a i se putea aplica un tratament special. 
Dar chiar şi atunci... 

Inălţă din umeri cu un gest dureros. După care, adăugă cu voie 
bună forţată: 

- Oricum, nu de necazurile mele ai dumneata nevoie. 

Se simţea că se străduise să-şi impună veselia măcar în voce şi 
adăugă cu calm: 

- In orice caz, îţi mulţumesc. Acum nu mă mai simt atât de singură. 
E ridicol, nu? Mi-ai salvat viaţa şi asta ar trebui să fie de ajuns. 

Ainslie îşi cobori privirile: 

- Dar nu e de ajuns, nu-i aşa? 

Torrance reintră cu zgomot: 

- Se vede că le-am lăsat la şantier. Doamne, ce omenire e pe 
stradă! Parc-ar fi carnaval! 

Ainslie se ridică încet în picioare. Avea senzaţia că păşeşte pe 
gheaţă subţire. 

- Trebuie s-o întinzi, da? îl întrebă Torrance posomorât. Sper să te 
mai vedem. 

Ainslie luă mâna lui Natalie. 

- Sunt nevoit să plec. Dar n-am mai putea lua o dată o băutură 
împreună? Poate de Crăciun? 

- Ar fi plăcut, răspunse ea fără să-şi retragă degetele din mâna lui. 

Ainslie ieşi în atmosfera zăpuşitoare a amurgului, lăsându-şi 
gândurile să zăbovească însă asupra cuvintelor ei. Ce se întâmpla cu 
el? Era nebunie curată să se lase antrenat. Natalie încercase să-l 
îndepărteze cu fineţe, să lămurească lucrurile. Ba chiar îl avertizase 
că avea nevoie de soţul ei, dacă nu pentru altceva, măcar de dragul 
fetiţei. 

Totul era lipsit de sens. Doar s-o revadă, să-i simtă apropierea, asta 
era maximum la ce se putea aştepta. 

Işi aduse aminte brusc ce-i răspunsese când îl întrebase de ce nu e 
căsătorit: „S-a măritat cu un fermier cumsecade şi chibzuit”. Dar nu 
aşa se întâmplaseră lucrurile. O iubise pe Penny sau îşi imaginase că o 
iubeşte. Ea însă nu fusese în stare să se obişnuiască cu modul lui de 
viaţă. Pur şi simplu. De câte ori pleca pe mare, ea suferea, şi când se 
întorcea teafăr, nu se putea împiedica să-i arate prin ce trecuse. 

Poate că, intr-adevăr, războiul îl schimbă pe om. Dar poate că 
numai ceilalţi observă această schimbare la tine, pe când tu, cel aflat 
direct în cauză, nu-ţi dai seama de nimic până când nu ţâşneşte la 
suprafaţă. Citise în ochii lui Quinton îngrijorare în legătură cu el, ba 
chiar si în ochii lui Halliday. Să fi fost situaţia chiar atât de serioasă? 

Portarul hotelului stătea la umbră ţinându-şi ponosita pălărie 
tropicală în mână. Avea capul complet chel şi constatarea că era mult 


mai bătrân decât îşi închipuise îl tulbură pe Ainslie. 

Portalul îşi puse cu grijă pălăria pe cap şi se înclină: 

- Doriţi un taxi, sahib comandor? 

- Nu, mulţumesc. 

Omul îl însoţi până la poartă. 

- Dar feriţi-vă de hoţi, domnule. Apoi, muindu-şi glasul: O să fie 
bine, nu-i aşa, sahib comandor? 

Când Ainslie îl cercetă din priviri, adăugă şovăitor: 

- Cu războiul, cu hotel Royal, cu toate celelalte. 

Lucrurile astea însumau toată viaţa lui, îşi spuse Ainslie, brusc 
mişcat. 

- Până la urmă toate or să se aranjeze, îl linişti el. 

Omul păru satisfăcut. 

- N-au ei curajul să ne invadeze. O să-i zvârlim în mare. 

Ainslie porni pe trotuarul înţesat de lume. Cu atâţia oameni în jur, 
se simţea în siguranţă. Dar, deodată, auzi la distanţă zăngănit de 
geamuri sparte şi şuierul fluierelor poliţieneşti. 

Intră într-un bar micuţ în care mai fusese o dată. Se găseau 
înăuntru câţiva ofiţeri ai armatei de uscat şi un locotenent de marină, 
gata să plece. Dar înainte de a ieşi, acesta făcu un gest surprinzător. 
Se îndreptă spre o chelneriţă chinezoaică şi-şi lăsă mâinile pe umerii 
ei. 

- La revedere, Ana. Ai grijă de tine. 

După aceea o sărută şi se răsuci pe călcâie. 

Ainslie văzu că fata plângea; lacrimile îi lunecau pe obraji şi îi picau 
pe rochia de mătase. 

Locotenentul îl zări pe Ainslie şi, automat, luă o poziţie 
regulamentară. 

- John Welsh, nu? îl întrebă Ainslie. 

- Exact, răspunse locotenentul, întinzându-i mâna şi uitându-se la 
tresele de pe epoleţi. Am auzit că aţi făcut nişte fapte măreţe. Rânji: 
Domnule comandor. 

- Rămâi să bem împreună ceva? 

Locotenentul răspunse pe un ton scăzut: = 

- Şi aşa am băut prea mult. Plecăm peste trei ore. Intreaga flotilă. 

- incotro? 

- Australia, Anglia, nimeni nu ne spune nimic. Departe de 
Singapore, asta-i tot ce ştim. Nu vă faceţi griji, domnule comandor, o 
să ne urmaţi foarte curând, n-am nici cea mai mică îndoială. Apoi, 
arătând spre chelneriţă: Dacă vă dă ghes inima, luaţi-o de drăguță. E 
o fată bună. 

Ainslie se uită după el: un om pe care-l cunoscuse, cândva, acum un 
locotenent uşor ameţit. Plecau. Nu putea să fie adevărat. Până şi 
flota? 


Părăsi localul fără să fi băut nimic. Trecu pe lângă o dugheană şi-l 
văzu pe patron gata să tragă obloanele. Chiar lângă uşă zări o jucărie, 
un elefant mare, galben. 

- Cât vrei pe el? 

Omul îl măsură bănuitor, cântărindu-şi şansele de a-l trage pe 
sfoară. 

- Pentru dumneavoastră, domnule, îl las foarte ieftin. Se dezumflă 
însă uşor, sub privirea fixă a lui Ainslie. Mai ales că-i Crăciunul, vi-l las 
la o nimica toată. 

Ainslie luă elefantul şi-i înmână negustorului câteva bancnote. 

- Ei bine? Mai ales că-i Crăciunul? 

Omul nu luă ironia în seamă. 

- Exact cât face. 

Ainslie porni mai departe, strângând la piept elefantul umplut cu 
câlţi şi observând zâmbetele de pe feţele militarilor care treceau pe 
lângă el şi îl salutau dinadins, pentru a vedea cum se descurcă cu 
mâinile ocupate. 

Reuşi până la urmă să oprească un taxi şi-i ceru şoferului să-l ducă 
la bază. Omul nu scoase o vorbă, nici măcar nu încercă să se 
târguiască pentru taxa de întoarcere, dat fiind că-l ducea atât de 
departe. Era şi el necăjit. Ca şi toţi ceilalţi. 

Lucrurile stăteau destul de rău şi pentru echipajul de pe Soufrière, 
dar mai văzuseră ei d-alde astea şi ştiau că, la nevoie, pot oricând 
pleca. 

Dar ce trebuie să fi simţit oamenii aceştia simpli! Atmosferă 
încărcată de zvonuri şi ameninţări. Fantoma de neconceput a unei 
forţe înfricoşătoare care venea înspre ei, în sud, înghițind şi năruind 
totul în cale. 

Găsi baza cufundată în întuneric, înconjurată din toate părţile de 
santinele înarmate, iar când urcă la bordul submarinului, Quinton îi 
spuse: 

- N-a sosit încă nici un ordin pentru noi, domnule comandant. 

Il urmă pe Ainslie în cabină şi rânji când dădu cu ochii de elefant. 

- O mascotă? 

- L-am luat pentru fetiţa de care ţi-am vorbit. 

Quinton aprobă din cap. 

- Bună idee. Pot să jur că şi ai mei, acasă, au făcut toate pregătirile. 
Un curcan rotofei, cu tot dichisul, la un soare şi o căldură de plus 
treizeci de grade. 

Ainslie răsfoi registrul de schelă. Oamenii erau pe uscat, iar mâine, 
ca de obicei, vreun maşinist va fi acuzat de scandal la beţie. Ca 
întotdeauna. 

- Aştept să-i văd pe cei aflaţi în învoire când se întorc la bord, zise 
Quinton. După câteva halbe la cantina flotei, or să fie puşi pe 


încăierări. 

În cabina lui, Ainslie se aşeză şi-şi turnă o băutură. Elefantul îl fixa 
din celălalt colţ al camerei cu o privire imobilă., 

Se dezbrăcă şi se întinse în cuşetă, cu mâinile împreunate la ceafă. 

„Oare ce-o fi făcând ea acum? se întrebă. Se pregăteşte de culcare 
în timp ce beţivanul ei de bărbat o urmăreşte cum se dezbracă.” 

Îşi răsuci faţa pe pernă şi încercă să judece raţional. Dar nu reuşi să 
se simtă mai bine, iar cele treizeci de mile ce se aşterneau între 
cuşeta lui şi hotelul Royal păreau să se dilate tot mai mult. 

x 


x * 


Comandorul Armytage se uită aspru la Ainslie, peste biroul lui. 

- Mâine am să-ți comunic noile dispoziții. Dactilograful meu nu-i aici. 

Critchley i-ar fi răspuns: „Dar e zi de Crăciun, domnule 
comandant!“. Ainslie se mulțumi să se uite la harta de pe perete. Era 
de necrezut. Unitățile japoneze avansaseră până la colțul de sud-vest 
al peninsulei. In ciuda aerului sufocant, simți un fior rece de-a lungul 
şirei spinării. Incă o sută cincizeci de mile şi aveau să ajungă la 
strâmtoarea Johore şi la şosea. Părea un coşmar nebunesc, o 
plăsmuire a fanteziei. 

Şi totuşi, în ultimele două zile simţise, într-un fel, brusca schimbare. 
Mult mai multe raiduri aeriene asupra insulei, iar bateriile antiaeriene 
masate acolo prefăceau cerul în arabescuri vii de proiectile şi 
trasoare. 

Se părea că retragerea îşi înteţise ritmul, iar unităţile militare care 
se căzneau să stăvilească avansul inamicului nu aveau altă speranţă 
decât fâşia aceea îngustă de apă din spate, făgăduiala de siguranţă 
care îi aştepta pe insulă. 

Amiralul Granger fusese foarte ocupat, iar Ainslie constatase, din 
ordinele de zi, că mai mult vase mari comerciale părăsiseră portul, 
încărcate cu familiile rezidenţilor britanici şi cu funcţionarii civili. Ceas 
de ceas, debandada retragerii creştea. 

- Imi veţi ordona să ne mutăm la Keppel Harbour? 

- Mă rog, asta doreşte domnul amiral. Dac-ar fi după mine, v-aş 
cere să distrugeţi motoarele de pe Soufrière şi să-i folosiţi tunurile 
pentru a acoperi şoseaua, prin trageri din poziţia unde e acum 
acostat. 

Ainslie fu surprins că nu-l mâniase sugestia comandorului. 
Armytage îşi pierduse cu totul capul şi masca acest lucru sub vechea 
lui fanfaronadă. 

- Asta-i tot, domnule comandor? 

- Pentru moment. Mişcă de la locul lor două dosare, apoi le reaşeză 
exact în aceeaşi poziţie: Executarea! 

Când Ainslie se ridică să plece, Armytage i se adresă pe 


neaşteptate: 

- Ţine pentru dumneata ceea ce-ţi spun; pe mâine se aşteaptă 
căderea Hong-Kong-ului. 

S-ar fi zis că enormitatea acestei informaţii era prea covârşitoare 
pentru a o păstra numai pentru el. Lovitura de graţie, deşteptarea din 
autoamăgire. Adăugă: 

- Şi după aceea se pare că urmează Borneo. Pretutindeni e acelaşi 
lucru. 

Ainslie închisa uşa în urma lui şi se uită la măsuţa cu maşina de 
scris abandonată, amintindu-şi de expresia dactilografului în ziua când 
se oprise să tragă cu urechea la observaţiile sarcastice ale lui 
Armytage. 

Telefonă imediat la submarin pentru a se asigura că toate sunt în 
ordine şi că Quinton îşi petrecea Crăciunul atât cât se putea aştepta 
să-l petreacă. 

La telefon, vocea lui Quinton avea parcă un accent australian mai 
puternic ca de obicei. 

- Ne distrăm de minune! Domnul să ne aibă în pază dacă ar trebui 
tocmai acum să molăm parâmele şi să ieşim în mare! 

- Eu mă duc în oraş, John. Mă întorc cam într-o oră, sau cam aşa 
ceva. Dacă e nevoie de mine, telefonează la hotelul Royal. 

Urmă un interval lung de tăcere, după care Quinton spuse: 

- Nădăjduiesc să-i placă elefantul. 

O dubiţă de patrulare îl duse pe Ainslie în oraş, iar marinarul care 
conducea se oferi să-l aducă şi îndărăt când va dori. N-a dat multe 
explicaţii, dar - evident - gândise că e periculos pentru un ofiţer să 
circule singur. 

Faptul că era zi de Crăciun nu făcea decât să înrăutăţească 
lucrurile, îşi spuse Ainslie. Când intră în hotel, văzu podoabele de 
hârtie şi un steag al Regatului Unit prins deasupra unui portret al 
regelui. O casă de peste drum fusese lovită de o bombă, iar în 
interiorul hotelului observă că scările care duceau la pivniţă fuseseră 
întărite cu grinzi şi saci de nisip: iar deasupra era atârnată o placă pe 
care scria: „Adăpost antiaerian. Numai pentru pasagerii hotelului”. 

Băutorii erau mulţi la număr. La o masă, o pereche de vârstnici, cu 
pălăriuţe de hârtie pe cap stăteau faţă în faţă, sorbind şampanie, cu 
feţe nespus de amărâte. 

Unii se îmbătaseră de-a binelea şi adormiseră pe unde apucaseră, 
sau se uitau în jur după chelnerii ocupați. 

Spre deosebire de prima dată, nimeni nu-l întrebă pe Ainslie ce 
doreşte. Urcă scările şi se opri în faţa apartamentului. Apoi apăsă pe 
butonul soneriei. 

Uşa se deschise pe dată şi dădaca îl întâmpină: 

- Sărbători fericite, domnule comandor Ainslie. Ainslie îi zâmbi şi 


intră. Un chelner al hotelului strângea resturile cinei de Crăciun, iar 
fetiţa şedea pe un covoraş, înconjurată de cadouri şi de hârtii de 
ambalaj viu colorate. 

Intr-un colţ fusese instalat chiar şi un brad, împodobit cu figurine de 
şocolată şi cu reni. 

Ainslie îl văzu cu surprindere pe contraamiralul Granger aşezat 
într-un fotoliu adânc, ţinând un pahar în mână şi pufăindu-şi, ca de 
obicei, pipa. li zâmbi cu gura până la urechi; 

- Intră, Robert. Nu te sinchisi de mine. Sunt prietenul familiei. 

O văzu pe Natalie privindu-l din uşa camerei alăturate. Purta o 
rochie lungă de un galben pal, cu o floare roşie prinsă pe umăr. Părul 
nu-i mai era strâns intr-un coc, ci-i atârna liber pe spate. 

Ainslie întinse elefantul: 

- Pentru Frances. 

Veni spre el, fără să-l părăsească o clipă din priviri. 

- Foarte drăguţ din partea dumitale. Se asortează cu rochia mea. la 
te uită, Frances! 

Dar fetiţa nu-şi dezlipea ochii de pe colecţia ei de cadouri. 

- Nu pot să rămân. Am vrut doar să trec ca să vă urez... 

Se opri din vorbă, simțindu-se total neajutorat. 

Natalie îi luă mâinile intr-ale ei. 

- Ba ai să rămâi. Te rog. Soţul meu s-a dus cu Shelly în vizită la 
nişte prieteni. Tocmai au plecat. 

- Aşează-te, Robert. Fă ce-ţi spune Natalie, interveni Granger. Apoi 
adăugă cu o figură devenită brusc serioasă: Eu mă aflu aici din alte 
motive. Mâine îi îmbarc pe un vapor. Unul din ultimele vase mari care 
părăsesc portul. 

Ainslie se uită la ea, bucuros să o ştie în siguranţă, dar întristat, în 
acelaşi timp, de brusca apropiere a sfârşitului. „Sfârşitul a ce?“ se 
întrebă. Cu glas tare, rosti: 

- Asta-i o veste bună. li zâmbi. Acum voi dormi mai liniştit. 

Granger îşi consultă ceasul: 

- Trebuie s-o şterg. E nevoie să arunc o privire la câteva dintre 
vapoare. Să le dau binecuvântarea, ca să spun aşa. 

O urmări din priviri pe Natalie, care se ducea să-i ia chipiul şi-i 
murmură lui Ainslie: 

- E de rău. Intăririle nu sosesc. Dacă nu le putem ţine piept la 
strâmtoarea Johore, atunci e o chestie de săptămâni, nu de luni. 

Când Natalie se întoarse în cameră, o întâmpină cu un zâmbet larg: 

- Foarte bine. Acum plec. 

Ea îl sărută pe Granger pe obraz şi-i spuse: 

- Mulţumesc c-ai venit. 

Chelnerul ieşi odată cu amiralul şi în cameră se aşternu, brusc 
tăcerea. 


Ainslie îşi sorbea băutura şi o urmărea cum aranjează cadourile 
fetiţei; după aceea, puse elefantul pe jos, lângă copil. 

Ce fel de om era soţul ăsta al ei? Cum de plecase cu soră-sa, sub un 
pretext oarecare? Gândul îl mâhnea de dragul ei. 

Natalie veni spre el şi i se uită în pahar. 

- Incă o băutură? 

- Peste un minut. 

Se aşeză pe braţul fotoliului lui şi se uită la copil. 

- O să-i placă elefantul. 

Ainslie i se adresă foarte liniştit: 

- Ai să-mi lipseşti. Foarte mult 

O clipă i se păru că nu auzise, dar ea îşi duse mâna la spate şi-i 
prinse mâna lui, strângându-i-o atât de puternic, încât îl duru. 

- Nu am nici un drept, absolut nici un drept, urmă el. Dar prezenţa 
dumitale aici însemna totul pentru mine. 

Se întoarse spre el şi, când îl privi, părul ei îi atinse umărul. 

- Şi pentru mine înseamnă foarte mult. Crede-mă. N-o spun numai 
pentru că plec. Nu sunt genul ăsta de om. 

Dădaca trebăluia în camera alăturată, dar din punctul lor de vedere 
s-ar fi putut la fel de bine găsi pe altă planetă. 

Ainslie îşi lăsă uşor mâna pe coapsa ei, simţindu-i căldura trupului 
sub rochie. Natalie nu se îndepărtă de el, ci continuă să-l privească cu 
ochi scânteietori. După o clipă ii spuse cu glas răguşit: 

- Incetează, te rog! 

Se ridică în picioare, continuând să-i ţină mâna. Se ridică şi el, cu 
mintea înceţoşată. 

- Ar trebui să pleci înainte de a se întoarce el, îi spuse Natalie. 
Ainslie îi întâlni privirea şi o văzu înălţându-şi bărbia când adăugă: Nu 
vreau să ne strice momentul ăsta. 

Se îndreptară împreună spre uşă. Cum va trece de prag, totul va lua 
sfârşit! Era greu de acceptat şi mai greu de crezut. 

Pusese mâna pe clanţă, când ea îi spuse: 

- Sărută-mă, te rog. 

Stătu nemişcată, cu ochii închişi, când el îşi petrecu braţele în jurul 
trupului ei şi o sărută pe gură; o simţea lipită de el, iar bătăile repezi 
ale inimii li se îngemănau. 

- Doamnă Torrance! 

Glasul dădacei îi făcu să se rupă din îmbrăţişare, cu un sentiment 
de vinovăţie. 

Dar dădaca nu părea să se sinchisească de îmbrăţişarea lor sau de 
ce însemna, aceasta. Arăta cu degetul spre copil, care se îndrepta 
foarte încet către uşă. 

Când ajunse lângă ei, se uită în sus la Ainslie, cu aceeaşi feţişoară 
lipsită de orice expresie. Apoi, cu gravitate, se întinse spre el, 


deschizându-şi mânuţa. 

Ainslie se uită la floarea de hârtie din mâna fetiţei. 

Dădaca rosti calm: 

- S-ar putea să nu însemne nimic, doamnă Torrance. Nu vă faceţi 
prea mari speranţe! 

Dar Natalie Torrance se lăsase în genunchi, strângând copilul la 
piept şi bâiguind: 

- O, Frances, scumpo, vrei şi tu să-i dai un dar! 

Copila se desfăcu din braţele ei şi se înapoie la elefant, fără să mai 
arunce vreo privire. 

Ainslie o ajută pe Natalie să se ridice în picioare şi o lipi de el, 
împărtăşindu-i micul moment de speranţă. 

- Te-a recunoscut, Robert, te-a recunoscut cu adevărat. Niciodată 
nu a mai făcut aşa ceva. 

Ainslie îi înălţă bărbia cu degetele şi-i cercetă faţa. 

- Natalie, de astă dată chiar plec. Am să-ţi las o adresă unde mă 
poţi găsi când sunt în Anglia. Fireşte, dacă vei dori să mă vezi. Făcu 
un pas îndărăt, simţind-o cum îi lunecă din braţe. Şi ai grijă de tine. 

Ea dădu din cap, parcă neputând să articuleze bine cuvintele: 

- Şi tu. 

Uşa se închise în urma lui. Totul se sfârşise. 

x 


x * 


Când ieşi din raza hotelului, îl găsi pe contraamiralul Granger 
aşteptându-l într-un automobil de campanie tip Humber. 

- Te însoțesc. Rămase tăcut până ce Ainslie se instală, apoi 
continuă: Am ghicit eu cum stau lucrurile. Mi-am zis că v-aţi putea 
face mult bine unul celuilalt. 

Maşina se strecura prin înghesuiala de pietoni şi amiralul adăugă: 

- S-a întâmplat ceva, nu-i aşa? 

- Copilul. Ea crede că m-a recunoscut. Mi-a dat asta, urmă el, 
scoţându-şi floarea de hârtie din buzunar. 

- E mare lucru. Amiralul scutură din cap. Soţul ei, Guy, a început să 
bea mult mai rău după accident. S-a întâmplat aşa: cel ce conducea 
maşina era beat, după cum s-a constatat la anchetă, şi bănuiesc că şi 
Guy dăduse un pahar, două pe gât, dar el a ieşit basma curată. Copila 
a fost proiectată într-un copac. Urâtă treabă. 

Ainslie căzu pe gânduri. Până atunci îşi închipuise că accidentul 
avusese loc din cauza lui Guy Torrance. 

- li îmbarcaţi mâine pe vasul acela, domnule amiral? 

- Da, le-am asigurat o escortă bună. E nevoie. Japonezii au şi 
scufundat câteva din vasele noastre de transport, în afara portului. 

Intrară în bază, trecând pe lângă câteva santinele care îi salutară. 
La despărţire, amiralul îi spuse: 


- Fii cu ochii în patru dacă te vei mai întâlni vreodată cu familia 
Torrance. O fi el beţiv, dar are putere şi n-ar pregeta nici o secundă 
s-o folosească împotriva ta. Râse. Imi bat gura de pomană, nu-i aşa? 

Demară; pipa i se proiecta din gură ca o ţeava de tun. 

Ainslie porni printre clădirile pustii, către dană. Oricât se străduia nu 
putea uita expresia feţei lui Natalie când închisese uşa după el. 

Şi nici nu voia s-o uite. Niciodată. 


12 
OBLIGAŢII 


Quinton îşi puse mâna streaşină la ochi şi scrută portul. Arăta ca 
un adevărat balamuc. Întreaga radă, de la un capăt la celălalt, era 
înţesată cu toate categoriile şi mărimile de ambarcaţii, bărci 
pescăreşti şi jonci. 

In mijlocul acestui haos, câteva mari vase comerciale, vechi 
cargoboturi, îşi completau în grabă operaţiile de încărcare, bigile lor 
aplecându-se şi scormonind prin şlepuri asemenea unor scheletici 
monştri preistorici devorându-şi prada. 

Cartnicul Voysey strigă din prova: 

- S-a luat volta peste tot, domnule comandant. 

- Daţi liber la maşini. li răspunse Ainslie, făcându-i semn cu mâna. 

Fusese o călătorie ciudată drumul acesta parcurs din strâmtoarea 
Johore, dublând capul Changi, şi până aici la golful cel mai important 
din sud. Şi, tot timpul, o senzaţie de fugă, de pierdere. 

Şi acum ce urma? Aşteptarea de noi ordine. Să ia drumul spre 
Anglia. Sau să rămână şi să evacueze ştabii de la comandament. Sau 
să sabordeze submarinul şi să plece pe altă cale. 

- Parc-ar fi un ospiciu de nebuni, comentă Quinton. la uitaţi-vă la ei! 

Când lumea îşi va da seama că nu mai există vase mari şi, deci, nici 
o speranţă pentru masele de refugiaţi în panică, situaţia se va agrava 
neînchipuit de mult. Toate vechile uri şi ranchiune înăbuşite, barierele 
rigide dintre rezidenții albi şi cei de culoare, vor răbufni la suprafaţă, 
într-un război separat. 

O sirenă mugi melancolic şi maistrul semnalizator anunţă: 

- Cel mai mare dintre vasele de transport, Bengal Princess, a ridicat 
ancora, domnule comandant. Inainte de asta, făcea cursa regulată 
spre Japonia: Acum totul pare o glumă de prost gust. 

Ainslie îşi îndreptă binoclul spre cargoul piturat în culori mohorâte, 
care tocmai începuse să se desprindă lin din aglomerarea de vase. 
Probabil că Natalie se afla undeva la bord, poate chiar că zărise coca 
cenuşie a submarinului Soufrière, înainte ca vasul să fie ieşit din golf 
şi să se fi alăturat escortelor care-l aşteptau: 

Quinton îl urmărea îngândurat: 

- Ceva ordine, domnule comandant? 

Ainslie privi în jos, spre marinarii care strângeau cablurile de prisos, 
în timp ce Voysey, sub căutătura rece a lui Farrant, ofiţerul cu 


artileria, verifica dacă parâmele sunt bine întinse şi se pregătea să 
dea schela la mal. 

Fie timp de pace, fie timp de război, un comandant de navă trebuie 
să urmeze aceeaşi rutină a vieţii la bord. 

- întrebaţi 1a spital cum se mai simte marinarul nostru. 

Era un lucru de necrezut, dar omul acela care fusese rănit chiar pe 
punte, supravieţuise. Medicul le spusese că avea o gaură în şold de-ţi 
puteai vâri pumnul în ea. Lui Hunt, infirmierul, i se datora faptul că 
marinarul mai trăia. 

Dat fiind că intrândul fusese invadat şi ocupat, de inamic, nu mai 
putuseră primi veşti în legătură cu celălalt marinar, cel doborât pe 
chei de un proiectil de aruncător şi nu ştiau dacă mai trăia sau murise. 
Va trebui să expedieze o scrisoare părinţilor lui. „Dat lipsă“. Asta era 
un lucru şi mai trist. Să nu ştii nimic. Să-ţi pierzi speranţele pe zi ce 
trece. 

Rosti, cu glas posomorit: 

- Spuneţi mecanicului şef să verifice totul la maşini. Dacă are 
nevoie de piese de rezervă, va trebui să facem cât măi repede rost de 
ele. Am impresia că suntem cam izolaţi în tot talmeş-balmeşul ăsta. 

Quinton dădu să se îndepărteze. Dar se opri să întrebe: 

- A ieşit bine totul? Vreau să spun, cu elefantul şi cu celelalte? 

- Da, dar acum au plecat. 

Timonierul îşi scoase la iveală, prin tambuchi, silueta masivă, ochii 
lăcrimându-i la contactul cu lumina crudă a soarelui. 

- Ce se aude cu învoirile, domnule comandant? 

Ainslie ridică din umeri. 

- Aştept şi eu să aflu. Dar, presupun, că vor fi îngăduite numai în 
perimetru local. 

Gosling căzu pe gânduri. 

- Rămânem aici, domnule comandant? 

- Mă îndoiesc. Dat fiind că raidurile aeriene se înteţesc, ar fi prea 
primejdios să stăm locului. 

Cuprinse cu privirea rada pitoresc colorată. Toată lumea ştia acum 
de existenţa submarinului Soufrière. Inclusiv japonezii. 

Se lăsă în jos prin tambuchi şi se îndreptă spre cabina lui. 

Forster îl aştepta acolo cu o figură abătută. 

- Tot te mai roade boacăna aceea pe care ai făcut-o, navigatorule? 
Scoate-ţi-o din minte. Presupun că n-o să se mai întâmple. 

Dar Forster nu trădă nici un semn de uşurare la auzul acestor 
cuvinte. Replică: 

- Vă mulţumesc mult, domnule comandant. Dar altceva mă roade. 
Voiam... voiam să vă întreb dacă aş putea emite o comunicare 
specială de aici. Aş vrea să anunţ pe cineva să nu-şi facă griji. Să 
aştepte până mă întorc, încheie cu glas jalnic. 


Ainslie se aşeză şi-l măsură din priviri. 

- E vorba de o femeie, desigur. 

- Soţia comandantului de pe Psyche, domnule comandant. 

Ainslie dădu din cap: 

- Deci văduvă. N 

- Mă rog, da, dar... Işi încleştă pumnii. Vreau să mă însor cu ea. 

- E vreun copil la mijloc? 

- Un copil care se va naşte, domnule comandant. 

- inţeleg. 

Ainslie voise să facă un duş, să rămână un timp singur, dar 
îngrijorarea lui Forster îi alungase toate aceste dorinţe din minte. 
Poate că, până la urmă. Forster începuse să se maturizeze. Era de 
sperat că nu va regreta mai târziu pasul pe care voia să-l facă. 

- Eşti sigur de intenţiile dumitale? 

- Foarte sigur, domnule comandant. 

- Bine. Vom trimite comunicarea azi, dacă-mi vei da toate detaliile. 
Aş spune că va aduce o notă nouă, încurajatoare, între celelalte 
radiograme de la Singapore. 

Forster ieşi din cabină cu figura osânditului care şi-a mărturisit în 
ultimul minut păcatul. 

Cartnicul Vernon bătu la uşă: 

- Am dat legătură telefonică la mal, domnule comandant. Rânji pe 
sub mustață. Va fi o variaţie. 

După ce uşa se închise, Ainslie se lăsa pe spătarul scaunului şi-şi 
trecu degetele prin păr. Ştia ce voise să spună Vernon. In alte 
vremuri, un submarin, fie el şi marele Soufrière, ar fi fost în coada 
listei pentru telefoane. Dar acum, nu erau decât puţine nave sub 
pavilionul marinei militare. 

Când telefonul bâzâi, se uită la el, amintindu-şi de alte prilejuri 
similare, ca de pildă cel în care micul colonel primise vestea morţii lui 
Critchley. Ridică receptorul. li vorbea contraamiralul Granger. 

- Bun. Deci, te afli aici. Vocea i se auzea ca de la foarte mică 
distanţă şi avea un ton îngrijorat. Imi pare rău că trebuie să te smulg 
atât de curând de acolo şi să te trag pe uscat. A survenit ceva. Ceva 
urgent. Comandantul şef doreşte să te înfiinţezi imediat în biroul lui. 

- In cincisprezece minute voi fi pe țărm, domnule amiral. 

Aşteptă la aparat, gândindu-se la toţi ofiţerii de Stat Major care nu 
aveau nici o navă de supravegheat. 

- Eşti gata de ieşit în mare? întrebă Granger. 

Ainslie se lasă să alunece pe marginea scaunului, vechiul său 
instinct lansându-i un avertisment. 

- Da. Am plinul de combustibil, de torpile, îmi lipsesc doar ceva 
muniții pentru mitraliere. 

- O să iau legătura cu biroul comodorului în privinţa asta. 


În glasul amiralului răsuna o notă de uşurare. 

Ainslie reaşeză telefonul în furcă. Altă misiune. Se aşteptase doar la 
aşa ceva. De ce naiba se simţea tulburat? Se ridică, uitându-se după 
chipiu. 

Când trecu de pichetele de gardă şi de barierele de sârmă 
ghimpată, un automobil al Statului Major sosi să-l ia. Il duse la o 
clădire proaspăt rechiziţionată de la marginea oraşului, bine protejată 
cu baterii antiaeriene şi autoblindate de cercetare. 

Ainslie îl mai întâlnise doar o singură dată pe comandantul şef, un 
tip înalt, cu înfăţişare austeră, favoriţi îngrijiţi, cărunţi, o faţă 
victoriană. 

Mai erau cu el un general din forţele aeriene militare şi un străin, 
îmbrăcat într-un costum dintr-un material uşor, gălbui. 

Se afla şi Granger acolo şi arăta obosit, ba chiar deprimat. 

Amiralul comandant şef făcu prezentările: 

- Dumnealui este vice-mareşalul Thomas, omologul meu pentru 
aviaţie, iar dumnealui este maiorul Zahl, din Serviciul de Informaţii 
american. 

Îşi strânseră cu toţii mâinile, cântărindu-se din priviri şi formându-şi 
punctele de vedere, fără să rostească vreun cuvânt. 

Un locotenent îi aduse lui Ainslie un scaun, iar amiralul începu fără 
nici un fel de introducere: 

- Probabil că dumneata cunoşti situaţia noastră actuală mai bine 
decât noi toţi, aşa încât nu mai e nevoie să recapitulez. Ştii tot ce s-ar 
fi putut face, ce s-ar fi putut preveni şi aşa mai departe. Acum ne-a 
ajuns cuțitul la os. Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să 
împiedicăm ca un dezastru să devină şi o ruşine naţională. 

Făcu un semn din cap americanului. 

Maiorul Zahl vorbea pe un ton degajat, în total contrast cu cele ce 
avea de comunicat: 

- Fapt este, domnule comandor, că angajarea forţelor americane în 
Pacific gravitează încă în jurul lui Pearl Harbour. Anul viitor s-ar putea 
ca lucrurile să ia altă desfăşurare, cine ştie? Dar în momentul de faţă 
ne aflăm în imposibilitate de a-l ajuta pe comandantul şef de aici. 
Înălţă uşor din umeri. Singurul lucru pe care-l putem face este acela 
de a-i împărtăşi informaţiile noastre. 

Ofiţerul de aviaţie îl întrerupse: 

- Maiorul Zahl ne-a adus vestea existenţei unei noi nave portavion 
japoneză, Sudsuya. Un portavion dintre cele mai noi şi mai 
perfecţionate. 

Ainslie se uită la el, şi-i văzu disperarea. 

Fără îndoială că nu-i era deloc uşor, cu aerodromurile şi avioanele 
lui distruse. 

- Portavionul se află în Indochina, la Cam-Ranh, continuă amiralul. 


Americanii l-au bombardat săptămâna trecută, dar avariile nu-s prea 
serioase. Ni s-a raportat că peste câteva zile îşi va relua activitatea. 

Zahl confirmă din cap. 

- Agenţii noştri ne-au transmis informaţii cât se poate de clare. 
Scopul principal este acela de a zădărnici orice şansă de evacuare a 
oraşului Singapore. Fără acoperire aeriană... 

- Ştiu. domnule maior, răspunse Ainslie, cu un zâmbet încordat. Am 
mai văzut aşa ceva. 

- Te-am chemat aici, Ainslie, reluă amiralul, care părea gata să facă 
abstracţie de toţi cei de faţă, ca să-ţi expun situaţia pe şleau. Voi 
trimite nava Soufrière să atace Sudsuya, pentru că nu dispun de nimic 
altceva. Nu există nimic altceva. 

Tăcerea era apăsătoare, asemenea acalmiei ce precede o furtună 
tropicală. 

- Inţeleg, domnule amiral, răspunse Ainslie. 

inţelegea oare într-adevăr? Chiar dac-ar fi izbutit să scufunde 
portavionul, acest lucru n-ar fi făcut decât să întârzie, dar nu să 
împiedice inevitabilul. 

Amiralul şi vice-mareşalul schimbară o privire între ei, după care 
Granger întrebă: 

- Ai nevoie să-ţi procur ceva? 

Ainslie scutură din cap. 

- Doar un glob de cristal vrăjit, domnule amiral. E singurul lucru 
care ne-ar putea ajuta. 

- Doreşti să le vorbesc eu oamenilor dumitale, domnule comandor? 
întrebă amiralul. Să le explic cât de importantă s-ar putea dovedi 
această misiune pentru toţi? 

Ainslie se ridică. 

- Vă mulţumesc, dar nu e nevoie, domnule amiral, îi cunosc foarte 
bine, pe unii dintre ei chiar de multă vreme. 

- Bine, îţi propun să începi pregătirile. 

Vice-mareşalul de aviaţie îşi consultă ceasul. 

Ainslie părăsi încăperea aproape fără să-şi dea seama, iar Granger îl 
însoţi, scormonindu-şi buzunarele în căutarea pipei. 

- Măgar emfatic, mormăi Granger, dar nu lămuri ce voise să spună. 

Când ajunseră la uşă, Granger i se adresă brusc: 

- Apropo, familia Torrance nu s-a îmbarcat pe Bengal Princess. A 
intervenit o ceartă între ei, nu ştiu exact pe ce motiv. Apoi, privindu-l 
pe Ainslie cu fermitate: Nu ţi-am spus mai înainte, pentru că ştiam că 
ai fi acceptat misiunea doar de dragul ei... Am avut dreptate? 

Ainslie încuviinţă din cap, cu inima grea. 

- Probabil. Şi acum ce vor face? 

- O, îi aranjez eu într-un fel. Am o rezervă de vase. Las' pe seama 
mea. 


Îşi strânseră mâinile şi Granger îi spuse: 

- Ţi se cere foarte mult. 

- De astă dată inamicul ştie de existenţa noastră, nu va fi uşor, 
răspunse Ainslie. 

Dar, de fapt, nu se gândea decât la Natalie. Deci se afla încă aici, în 
oraş. Părea o irealitate. Totul era ireal. 

- Le veţi îmbarca pe Natalie Torrance şi pe Frances pe un vapor, 
oricare ar fi el? îl întrebă pe Granger. 

- Ţi-am spus să laşi lucrul ăsta pe seama mea, răspunse amiralul cu 
un zâmbet trist. Bineînţeles că o să am grijă. 

Automobilul militar îl aştepta ca să-l transporte înapoi în port. O 
clipă se simţi ispitit să-i ceară şoferului să-l ducă pe altă rută, care 
trecea pe la hotelul Royal. Dar o revedere nu le-ar fi făcut bine nici 
unuia dintre ei. Mai cu seamă în momentul de faţă. 

Vice-mareşalul de aviaţie cobori scările în grabă, tocmai când 
automobilul pornise, învăluit într-un nor de praf. 

- E pus totul la punct? 

Granger îl privi cu răceală. Vice-mareşalul urma să părăsească 
insula pe cel dintii vapor disponibil. 

- Da. Omul ăsta căruia tocmai i-am strâns mâna e un ofiţer valoros. 

- Fireşte. 

- Prea valoros ca să fie zvârlit în groapa cu lei! Granger o porni cu 


paşi mari, roşu la faţă şi foarte furios. 
x 


x * 


În timp ce înserarea cuprindea golful, Soufrière şi-a molat legăturile 
fără mare zarvă şi şi-a întors prova spre larg. 

In acea după-amiază, după o ciondăneală cu poliţia militară locală şi 
după o lapidară convorbire telefonică cu Granger, Ainslie reuşise să 
obţină un hambar încăpător de pe doc, destinat depozitării mărfurilor 
în tranzit. Era unica încăpere suficient de spațioasă pentru a se putea 
adresa întregului echipaj deodată. 

Fusese o întrunire impresionantă din multe puncte de vedere. 
Ainslie se cocoţase pe o ladă, în timp ce ofiţerii şi marinarii, fără să 
mai ţină seama de rang, se adunaseră în jurul lui. 

Li se adresase deschis, pentru că ştia din experienţă că atunci când 
e vorba de viaţa omului, minciunile nu-s de nici un folos. 

Le explicase unde plecau şi de ce. În timp ce glasul îi răsuna în 
hambarul vast, Ainslie urmărea chipurile oamenilor săi, amintindu-şi 
de toate întâmplările, de momentele de încordare sau de haz care, 
într-un fel, îi sudaseră. 

Gosling, arătând şleampăt şi bătrân alături de prietenul lui, Menzies. 
Sawle, care cunoştea nevoile ofiţerilor mai bine decât oricare altul. 
Hunt, în halatul lui alb, cu buzele ţuguiate într-o expresie de vagă 


dezaprobare. Tânărul Southby, lângă Halliday în costumul său de 
mecanic. Farrant. Christie, aviatorul, şi toţi ceilalţi. 

Avusese loc şi un incident la care nu se aşteptase. 

Tocmai când se pregătea să plece, Quinton se căţărase pe ladă în 
locul lui şi strigase: 

- Vă rog ca acum să mă ascultați cu toţii şi pe mine. Probabil că unii 
dintre voi gândesc că ni se cere o treabă împuţită, care nu face parte 
din misiunea ce ni s-a încredinţat. Mă rog, poate că aşa e. Dar ţine tot 
de războiul ăsta blestemat şi avem cu toţii aceleaşi motive de a ne 
duce misiunea cu bine la capăt, misiunea noastră. 

Apoi se întoarse să privească peste tot spaţiul hambarului, către 
locul de lângă intrare, unde se oprise Ainslie, şi adăugă: 

- Şi dacă există vreo posibilitate să o scoatem la capăt fără să ne 
lăsăm măcelăriți, atunci cunosc un singur comandant care poate face 
lucrul ăsta. Şi asta e o realitate, încheie el, ducându-şi mâna la chipiu 
şi salutând. 

Acum, când Ainslie stătea lângă Forster, la masa hărților, ascultând 
rapoartele şi instrucţiunile care se transmiteau necontenit în întreaga 
navă, îi răsuna încă în urechi izbucnirea de urale sălbatice care l-a 
urmărit de după uşile hambarului, până departe. 

Quinton alesese bine momentul. Dac-ar fi început cu câteva 
secunde mai înainte, ar fi putut cu toţii să-şi vadă comandantul 
doborât de emoție. 

Opt sute de mile de parcurs, cu ordinul de a ignora orice alte 
obiective. 

Se îndreptă spre un tub portavoce. 

- Alo, comanda, aici comandantul! 

Farrant se afla acolo sus, fiind de cart, în timp ce treceau pe lângă 
ultimele vase mici de patrulare. 

- Ordonaţi, domnule comandant! 

- Toată lumea sub punte, intrăm în imersiune! 

Claxonul ţipă răguşit, iar Ainslie se uită de la Quinton la Halliday. 

- Pornim! 

Auzi  bufniturile tambuchiurilor închise şi forfota obişnuită a 
oamenilor de veghe care coborau bocănind. 

- Gata? 

- Da' domnule comandant, răspunse Halliday, cu un zâmbet strâmb. 

Ainslie ascultă sforăitul domol al motoarelor electrice, impulsurile 
redeşteptate ale sondei ultrason. Dar în faţa ochilor vedea chipul lui 
Natalie şi îi simţea inima pulsând, lipită de pieptul lui, de parcă ar fi 
fost acolo, alături de el. 

Rosti cu glas aspru: 

- Amândouă încet înainte. Deschideţi purjele. Cotă patrusprezece 
metri. 


Când apa năvăli mugind în balasturi, iar puntea luă asieta pentru 
imersiune, Ainslie se îndreptă spre periscop şi scrută orizontul în 
căutarea uscatului, dar nu descoperi altceva decât primele stele. 

- Jos periscopul! 

Se dădu îndărăt, în timp ce periscopul scârţâia, lunecând în puţul 
lui. Erau pe drumul bun. 

x 


x * 


La o zi şi opt ore după ce ieşise din rada portului, submarinul 
Soufrière trecea de parcela a şasea, îndreptându-se spre nord, 
aproximativ la jumătatea drumului dintre peninsula Malaya şi coasta 
Indochinei. 

Oricând, în alte timpuri, ar fi fost o călătorie plăcută. Vremea era 
blândă şi nu zăriseră, nici nu detectaseră, altă navă. 

Plutind la suprafaţă, cu motoarele diesel mormăind continuu, în 
timp ce Halliday completa o nouă încărcare a bateriilor, submarinul 
spinteca apa netedă aproape fără s-o răscolească. 

Ainslie stătea pe puntea de comandă, privind stelele care 
începuseră să pălească. Curând aveau să se ivească zorii şi vor trebui 
să intre din nou în imersiune. 

In jurul lui, marinarii de veghe, foarte conştienţi de prezenţa sa, 
scrutau sectoarele respective, în timp ce Ridgway, care era ofiţer de 
cart, îşi ţinea binoclul îndreptat spre punctul unde, în scurt timp, urma 
să se contureze orizontul. 

- Mă duc jos. 

Ainslie se opri o clipă şi trase adânc aer în plămâni. Alt vechi obicei. 
Apoi se lăsă să lunece în jos, în postul central, în acea altă lume, 
separată şi totuşi legată de lumea pe care tocmai o părăsise. 

Quinton controla din nou asieta, iar Halliday purta o discuţie 
serioasă cu servantul de la panoul de comandă. Locotenentul francez 
Cottier studia un plan de conexiuni electrice, încercând să descopere 
ce era în neregulă cu luminile de deasupra cadranelor indicatoare ale 
funcţionării pompelor. 

- Comunicare pentru dumneavoastră, domnule comandant, spuse 
Forster, întinzându-i notiţa. Nimic nou în legătură cu portavionul, 
decât că se găseşte încă la ancoră. 

- Deci care-i vestea? întrebă Ainslie, privindu-l calm. 

- Convoiul de refugiaţi a fost atacat, domnule comandant, şi câteva 
dintre vase au fost scufundate, lângă insula Banka. Printre acestea şi 
Bengal Princess. lar japonezii continuă să înainteze, adăugă el, 
uitându-se la Ainslie care se sprijinise de masă. Studia harta, pentru a 
da răgaz minţii lui să digere comunicarea scurtă, crudă. 

Dacă ea s-ar fi găsit la bordul vasului de transport, ar fi fost acum 
moartă sau s-ar fi străduit să se menţină pe valuri, până când 


japonezii ar fi capturat supraviețuitorii. 

Se simţea cuprins de panică. Dar, pe de altă parte, dacă evacuările 
nu mai erau posibile şi cei din Singapore se vedeau forţaţi să aştepte 
ca armata japoneză să pătrundă în insulă? Işi înfipse unghiile în palme 
până când durerea îi potoli îngrijorarea. 

Granger îi făgăduise solemn. Va fi evacuată. Era mai apărată într-un 
vas mai mic şi mai rapid, care să se poată strecura printre 
numeroasele insule, sau să se ascundă peste zi de avioanele de 
recunoaştere şi de navele militare. 

- S-a întâmplat ceva? întrebă Forster. 

- Mesajul dumitale a fost transmis, navigatorule. Sper să aibă efect. 

- Vă mulţumesc, domnule comandant. 

Forster părea să nu fi observat că întrebarea lui rămăsese fără 
răspuns. 

In navă plutea un miros de slănină prăjită, care-i făcea pe oamenii 
de veghe să-şi frece ochii obosiţi şi să-şi lingă buzele. Dinspre postul 
de radiotelegrafie se auzeau ţăcănit de morse şi fâşâitul 
precumpănitor al difuzoarelor sub tensiune. Se auzea şi nişte muzică, 
stranie şi distorsionată, probabil de la un post japonez. 

Ainslie se învârtea cu neastâmpăr prin postul central. Se gândea la 
ordinele primite. Bănuia că cineva foarte suspus, din Whitehall, făcuse 
ca lucrurile să se precipite. Situaţia nu mai semăna deloc cu cea care-l 
întâmpinase la sosirea lui aici. Poate chiar Winston Churchill pusese 
un cuvânt, după ce aflase ştirile de la Washington şi de la Singapore. 
Se pregătea pentru ziua când vestea unui alt dezastru avea să cadă 
asupra omenirii, dar mai ales asupra poporului greu încercat al Marii 
Britanii. Distrugerea uneia dintre cele mai mari nave de luptă 
japoneze putea constitui o oarecare compensație pentru pierderea lui 
Prince of Wales şi a lui Repulse. S-ar putea să amortizeze, pentru un 
timp, ecoul brutal al înfrângerii. g 

- Asieta este reglată, domnule comandant. In cinci minute intrăm la 
posturile de imersiune. 

Quinton aşteptă, cercetându-i starea de spirit. 

- Foarte bine. In seara asta vom pătrunde în zona de patrulare a 
inamicului. Zona F. Va trebui să ne menţinem mintea limpede. Zâmbi. 
Poate că o gustare suculentă ne-ar ajuta. 

Quinton se îndepărtă de timonier. 

- Am auzit veştile în legătură cu convoiul, domnule comandant. 

- Nu se aflau la bord, John. Văzu o expresie de uşurare licărind pe 
chipul negricios al lui Quinton şi adăugă: E ceva pentru care s-ar 
cuveni să fim recunoscători. Dumnezeule, ce-a păcătuit, biata de ea, 
ca să fie supusă la atâtea încercări!? 

Quinton se întoarse să se uite la marinarul care le mai căra ceai 
oamenilor de veghe. Faţa îi era concentrată, ca aceea a unui profesor. 


- Ei, prietene, aşa cum te cunosc eu, ai schimba toate astea dac-ai 
avea cea mai mică posibilitate, nu? 

Ainslie îl bătu pe umăr şi se îndreptă spre cabina sa, ştiind bine că 
Quinton se uita lung după el. 

La noapte vor veni din nou la cotă periscopică şi vor lua legătura cu 
baza. După aceea, vieţile tuturor vor fi în mâna lui. 

Chibzuia încă la acest lucru când claxonul sfâşie tăcerea şi 
interfonul urlă: „La posturile de imersiune! La posturile de imersiune!“ 

Când se repezi la postul central îl auzi pe Sawle spunând: 

- Două ouă, domnule comandant. Sunt gata într-o clipită! 

Ce grozav să fii în pielea lui Sawle, sau a marinarului cu ceştile de 


ceai! 
x 


x * 


- Rotaţii pentru şase noduri! Regim de tăcere! 

Ainslie se uită la ceasul de pe panou. Sus trebuie să fi fost întuneric 
beznă. Ascultă distrat la comenzile date în şoaptă, la uruitul înăbuşit 
al motoarelor. 

Fusese o zi proastă, stătuseră aproape tot timpul în imersiune, 
ridicându-se doar când se dovedea necesar să arunce câte o scurtă 
privire în jur. 

Ainslie era foarte conştient că se apropiau din ce în ce de coasta 
ocupată de inamic. In câteva rânduri, „urechile “ lui Soufrière 
raportaseră prezenţa unor nave rapide în vecinătate, după toate 
probabilitățile patrule antisubmarin. La un moment dat, în timpul unei 
scurte scrutări a mării şi a cerului, Ainslie văzuse un avion, un 
hidroavion de fapt, care se rotea deasupra lor, de parcă îi şi reperase. 
Au luat imediat o cotă cât mai mare, în aşteptarea grenadelor 
antisubmarin sau a zgomotului de elice rapide de distrugător trimis 
să-i nimicească. 

Ainslie îşi spuse că nu era greu să zăreşti nava Soufrière de la 
înălţime. Ar putea fi vizibilă chiar şi când se află la cotă mai mare 
decât cea periscopică. O umbră compactă. Lighioana. Poate că 
japonezii aflaseră de ei şi-i aşteptau să-i prindă într-o poziţie fără 
scăpare. 

De s-ar stârni măcar vânt, ca să vălurească suprafaţa mării, iscând 
creste de spumă care să mascheze ochiul periscopului. 

Vocea liniştită a lui Forster îi curmă firul gândurilor. 

- E timpul să schimbăm de drum, domnule comandant. Drum 
compas nouă-zero-trei-zero. 

- Foarte bine, încuviinţă Ainslie. 

Le îngădui lui Quinton şi mătăhălosului timonier să răsucească 
submarinul cu cele câteva grade indicate şi încercă să-şi evoce 
imaginea poziţiei lor, convertind liniile şi semnele de pe hartă în stânci 


şi pământ, copaci şi râuri. Înainte de miezul nopţii se vor apropia de 
delta fluviului Mekong, dar vor trebui să se menţină în larg, la apă 
adâncă, evitând curenţii de coastă. 

- Nu se detectează nici un efect hidrofonic, domnule comandant. 
Marea e liberă, anunţă Quinton. 

- Foarte bine. Cota periscopică, vă rog. 

Acelaşi mecanic tânăr aştepta să manevreze butonul; faţa îi 
strălucea de transpiraţie, în timp ce Ainslie se ghemuia pe vine lângă 
puţul periscopului. 

Quinton urmărea indicatoarele pentru cârmele de asietă şi pentru 
cotă, în timp ce Halliday şi oamenii lui verificau brusca schimbare de 
flotabilitate, survenită în urma admisiei aerului comprimat în balasturi. 

- Cotă patrusprezece metri, domnule comandant. 

Ainslie îşi frecă palmele de coapse. 

- Spuneţi postului de radiotelegrafie să fie gata. 

Se uită la mecanic şi-şi dădu seama că acesta îl fixa. 

Se strădui să zâmbească şi buzele îl durură în urma efortului. 

- Eşti gata, Tamlyn? 

Tânărul dădu din cap 

- Gata, domnule comandant. 

Ainslie îşi înfrână nevoia de a căsca ştiind că aşa ceva i-ar 
impresiona neplăcut pe cei din jur. Teama, nesiguranța, îi strangulau 
măruntaiele ca nişte gheare. 

Işi înălţă încet mâna: 

- Acum, Tamlyn, uşurel! 

Se târî ca un crab în jurul puţului, fără să ia seama că-şi zgâria 
genunchii şi încheieturile, în încercarea de a studia cât mai repede 
îngrăditul său perimetru de vizibilitate. 

Întuneric şi ceaţă şi nici o adiere de vânt. 

Fără să-şi desprindă ochii de la mica imagine împăâclită, întrebă: 

- Tot continuă să fie linişte? 

- Da, domnule comandant. ASDIC-ul a făcut un tur complet. Nimic, 
doar dacă... 

Quinton îşi reteză vorba. 

Ainslie răsuci unul dintre mânere, privind în sus la stelele palide, la 
un fir de nor străveziu. „Doar dacă.” Doar dacă acolo, sus, nu se afla o 
navă de patrulare, cu motoarele oprite, aşteptând să-i pice victima în 
plasă. 

Trânti mânerele şi se ridică în picioare. 

- Fiţi gata de ieşire la suprafaţă. Făcu semn oamenilor de veghe 
îngrămădiţi sub chioşc: Fiţi gata! 

Cinci minute mai târziu, aflat pe puntea de comandă, care şiroia de 
apă, tremura din toate mădularele în răcoarea neaşteptată în timp ce 
scruta tenebrele în căutarea vreunui posibil inamic. 


Marele portavion se îndrepta acum, probabil, spre ei, navele de 
escortă formând o mortală săgeată de oţel în capul formaţiei. 

Va fi nevoie de toată dibăcia şi de toate trucurile pe care le văzuse 
la alţii şi le învățase în fiecare din misiunile sale. O jerbă completă de 
torpile, pentru că o a doua ocazie de a lansa nu va mai exista. 

Brusc gândul i se întoarse la Natalie Torrance şi se întrebă ce-o fi 
făcând în clipa aceea. Se pregăteşte de culcare sau îi citeşte copilei 
care îşi pierduse graiul? Poate că Granger le şi îmbarcase pe un vas. 

- Alo, comanda, aici postul central. Era glasul lui Quinton. O 
radiogramă. Foarte urgentă. 

- Citeşte-mi-o, te rog. 

Continuă să-şi ţină binoclul la ochi, ascultând cuvintele lui Quinton: 

- „Portavionul Sudsuya se află încă în golf. Va mai fi reţinut. 
Imperioasă nevoie să fie distrus. Situaţie critică”. Sfârşitul 
radiogramei, domnule comandant. 

- Mulţumesc. 

Ainslie îşi cobori binoclul de la ochi şi-şi îndreptă spatele. Se 
înşelaseră asupra gravităţii avariilor suferite de portavion. Vor mai 
trece câteva zile până să pornească în larg. Dar Soufrière nu putea 
patrula în sus şi în jos, aşteptând câte o frântură de informaţie, surd şi 
orb la faptele reale. 

„Situaţie critică“. Formularea era mai grăitoare decât oricare alte 
cuvinte de încurajare afectivă. 

Soufriere avea datoria să se angajeze cu orice preţ. Chiar dacă ar 
trebui să pătrundă într-o zonă puternic apărată, cu şanse minime sau 
chiar cu nici o şansă de supravieţuire. 

Işi aplecă faţa spre portavoce. 

- Spune navigatorului să deschidă plicul cu informaţiile asupra 
intrării în baia Cam-Ranh. 

Avu impresia că-l aude pe Quinton înăbuşindu-şi o exclamaţie. 

- Trebuie să procedăm cu prudenţă extremă, adăugă el. 

Golful Cam-Ranh este descris ca unul dintre cele mai frumoase de 
pe coastă, dispunând de un loc de ancoraj potrivit pentru orice tip de 
navă, de-a lungul întregului an. Era de aşteptat, de asemenea, să fie 
unul dintre golfurile cele mai bine apărate. 

- ASDIC raportează efect hidrofonic slab, la roşu nouă-zero, 
domnule comandant. 

Glasul lui Quinton îl readuse la realitate, cu o tresărire. S-ar putea 
ca nici să nu ajungă la golful Cam-Ranh. 

- Toată lumea sub punte! Ilmersiune, imersiune, imersiune! Luaţi 
cotă treizeci de metri! 

In timp ce oamenii de veghe se îmbulzeau să coboare, iar Ainslie 
bâjbâia după mânerul de zăvorâre al tambuchiului exterior, îşi înălţă 
privirile spre stele, simțind imboldul de a rămâne pe locul unde se 


afla, până când valurile aveau să se repeadă asupra lui mugind, 
înghiţindu-l, cufundându-l în absoluta uitare. 

Dar, după o clipă, sări două trepte de scară deodată şi, cu 
răsuflarea întretăiată, trânti tambuchiul deasupra capului. 

Nu avea de ales. Nu avea decât obligaţii. 


13 
TINTA 


Pe parcursul întregii nopţi, ultima înainte de atingerea destinaţiei, 
Ainslie fu silit să ţină submarinul în imersiune. Compartimentul ASDIC 
raporta o navă după alta, deşi, după toate probabilitățile, majoritatea 
erau vase de cabotaj sau pescăreşti; dar ar fi fost de ajuns ca una 
singură să fie navă de luptă. 

In submarin, aerul era îmbâcsit şi stătut. Cea mai mare parte din 
timp păstraseră regim de tăcere, aşadar ventilatoarele şi conductele 
care nu erau de imediată necesitate fuseseră închise. Plăcile curbe ale 
corpului rezistent erau umede din pricina condensului care se 
prelingea peste pitură şi aburea cadranele, iar oamenii din bordul 
liber, ca şi cei de serviciu, erau la fel de muiaţi de năduşeală. 

Ainslie recapitulase de două ori, împreună cu Quinton şi cu ceilalţi 
ofiţeri direct implicaţi, planul de atac pe care şi-l propuneau. 
Observare. Metodă. Concluzii. Dar totul se desfăşura deocamdată pe 
hârtie. Drumul şi viteza, adâncimea şi curentul, răsăritul soarelui şi 
unghiul de iluminare. Toate detaliile unei scheme complexe, care 
trebuiau puse la punct, înainte ca Ridgway să fi avut măcar un singur 
element de introdus în „storcătorul lui de fructe”. 

Cei mai mulţi oameni din echipaj n-ar fi fost în stare să deosebească 
dacă era zi sau noapte. Cei de serviciu în sala maşinilor şi la motoare 
veneau şi plecau, încrucişându-şi drumul cu oamenii din echipa 
postului central şi cu cei din compartimentele de torpile, o masă 
mereu în mişcare, ca forfota unor vietăţi captive într-o vizuină de oţel. 
Toţi erau arţăgoşi şi cu nervii pe muchie. Dacă încercai să furi un ceas 
de somn îndărătul draperiilor jilave ale cuşetei, puteai fi sigur că un 
idiot oarecare se va strecura pe lângă tine sau pe sub tine, ca să-şi ia 
o ceaşcă de ceai înainte de a intra de cart. 

Şi în tot acest timp erau conştienţi de uruitul înăbuşit al motoarelor, 
care-i purtau prin ape nevăzute, către ţinta lor. 

Era aproape o uşurare să fii chemat la post sau să-ţi imaginezi că ai 
început, într-adevăr, să-ţi îndeplineşti misiunea. 

Cum ordinele erau transmise din om în om, în fiecare 
compartiment, ofiţerii şi marinarii îşi luau posturile în primire în linişte. 

In postul central, Ainslie îi dădu lui Sawle ceaşca goală de ceai şi-şi 
consultă ceasul. Simţea cum nava îşi înviora puterile, pe măsură ce 
echipajul trecea la posturi. 


- Întreg echipajul se află la posturile de luptă, domnule comandant, 
îi spuse Quinton, privindu-l. Se asigură încă o dată în ce dispoziţie se 
află comandantul, înainte de a adăuga: La mulţi ani! 

Timonierul cel gras se întoarse pe scaunul lui şi mormăi: 

- Sfinte Dumnezeule, e Anul Nou! 

Se uitară cu toţii unul la altul. Conştiinţa că era prima zi a unui nou 
an se transmise ca o rumoare în interiorul întregii nave. 

- Am uitat, spuse Ainslie zâmbind cu gravitate. 

Halliday îşi înălţă ochii la panoul său: 

- Şi scoţianul a uitat! Mai bine să păstrăm secretul, domnule 
comandant. 

Walker, operatorul de la ASDIC, nesesizând gluma din pricina 
căştilor de la urechi, raportă flegmatic: 

- Totul liniştit, domnule comandant. 

Ainslie îşi trase la o parte cămaşa de pe piept. Ajunsese ca o cârpă 
udă. 

- Secund, ia hai să aruncăm o privire. Cota periscopică, vă rog! 

Folosindu-şi întreaga iscusinţă Halliday înălţă masivul submarin 
aproape de suprafaţă, fără să determine vreo vibraţie care să 
marcheze schimbarea de cotă. 

Ainslie se lăsă în genunchi, lângă periscop. De câte ori, oare, 
repetase acest gest? Printre ghețarii plutitori. Pe lângă coasta Africii 
de Nord. În amarnicul Atlantic. Şi, întotdeauna, cu acea spaimă care-i 
crispa şi-i storcea stomacul. Aşteptarea morţii. 

- În ce relevment, navigatorule? 

Forster, cu părul căzut pe frunte, cercetă harta. 

- Ar trebui să fie în roşu patru-cinci, domnule comandant. Distanţă 
trei mile. 

întocmai aşa. Dacă stăteai să te gândeşti, era ca un fel de mic 
miracol. Să-ţi schimbi direcţia şi cota, să revii pe acelaşi drum pentru 
evitarea unor efecte hidrofonice amenințătoare, să-ţi dibui tot timpul 
calea, şi totul numai cu ajutorul instrumentelor şi al calculelor 
neîntrerupte. 

Şi, bineînţeles, cu un dram de noroc. 

Făcu semn tânărului mecanic. 

- Dă-i drumul când eşti gata, băiete! 

Periscopul se înălţă cu prudenţa cu care se înălţase şi nava. Ainslie 
îşi miji ochii ca să citească inelul de alamă de deasupra capului său şi 
răsuci periscopul în relevmentul estimat. Uşurel. Incet şi fără zgomot. 
Işi ţinu răsuflarea când lumina izbi lentilele şi le împroşcă cu băşicuţe 
minuscule, ca nişte bobiţe de oţel sau ca bomboanele argintii cu care 
se împodobeau torturile pe vremuri. După aceea, când lentilele ieşiră 
la suprafaţă, abia iscând o unduire, se ivi şi cerul luminos şi senin. 

Ajustă periscopul pentru mărimea maximă şi, drept răspuns, 


promontoriul cel mai apropiat se contura limpede, de parcă nava 
făcuse un salt peste apă. 

Rosti printre dinţi: 

- Promontoriul sudic în prova babord. Bine calculat, navigator! 

Mişcă foarte încet periscopul. descriind un tur complet de orizont. 
Marea era sclipitoare ca o foaie de staniol, ondulându-se sub hula 
uşoară, ca într-o respiraţie domoală. f 

Totul era cufundat în tăcere. Orele şapte dimineaţa. Işi concentră 
din nou atenţia asupra promontoriului. Incercând să numere 
secundele, riscul prelungit. 

Singurul semn de viață era constituit de nişte ambarcațiuni cu vele, 
de pe lângă promontoriu, asemenea unor molii de apă în lumina 
orbitoare. 

Manevră mânerele cu mare precauție, apoi spuse: 

- Imediat după cap se găseşte un vas, nu ştiu de care fel. Pare 
ancorat. S-ar putea să fie o estacadă său un vas de obstruare. Se 
ridică în picioare: Jos periscopul! 

Se îndreptă spre masă frecându-şi bărbia. Sudsuya era, probabil, 
ascuns de promontoriu. Potrivit informațiilor americane, portavionul 
fusese lovit de cel puțin una din bombele lansate de o formație de 
cinci avioane. Cu excepția unui singur avion, toate celelalte fuseseră 
doborâte în cursul atacului, iar pilotul care supraviețuise nu se aflase 
îndeajuns de aproape ca să-şi poată da seama de proporţia avariilor; 
nu ştia decât că nava fusese lovită în pupa tribord. 

Din moment ce comandantul japonez adusese nava până aici, fără 
să fi fost remorcată, însemna că avariile fuseseră de importanţă 
locală, probabil la mecanismele de guvernare. 

Era vorba de ceva ce putea fi reparat de el şi echipajul lui, fără să 
apeleze la docuri. Altminteri s-ar fi muncit să-şi ducă nava mult mai în 
sud, în amonte pe unul din braţele sinuoase ale fluviului, spre Saigon. 

Cu glas tare rosti: 

- Probabil că e fixat bine cu un ancorot în pupa, care să-l 
amboseze“ şi să-l împiedice să joace prea mult în ancoră. In felul 
acesta este mai uşor de apărat cu plase antitorpile, iar, pe de altă 
parte, i se asigură o poziţie fermă în timpul mareei, pentru ca 
reparaţiile să poată fi executate fără întrerupere. 

Vedea parcă aievea nava, cu ochii minţii, în toată măreţia celor 
douăzeci şi şapte de mii de tone ale ei. Se ştia că poate lua la bord 
şaizeci de avioane de luptă, probabil chiar mai multe la vreme de 
război. Ar fi putut nimici convoaiele de refugiaţi ale lui Granger aşa 
cum un om striveşte o muscă. 

- Trebuie să ne mai apropiem. Vreau să mai arunc o privire. 


48 A ambosa - a fixa, a lega o navă la prova şi la pupa astfel încât să nu mai poată să- 
şi schimbe poziţia. (n. red. el.) 


Schimbaţi de drum spre promontoriul nordic. Rotaţii pentru şase 
noduri. 

Ascultă clinchetele şi zornăitul care răspunseră comenzilor lui şi 
confirmarea lui Gosling în privinţa luării noului drum. 

Ainslie continua să chibzuiască, mintea fiindu-i alertată acum când 
avea o problemă de înfruntat. Intrarea în golful Cam-Ranh era foarte 
largă, accidentată ici, colo de câteva insulițe şi recife. Dincolo de 
promontorii golful se îngusta pentru a se lărgi apoi din nou, oferind un 
loc de ancoraj vast, sigur, cu o adâncime care rareori ajungea la mai 
puţin de patruzeci de picioare. Un loc care salvase multe vapoare de 
furtuni sau de atacatori. 

- Cred că portavionul se găseşte în baia exterioară, spuse Ainslie. 

Forster îşi continuă lucrul pe hartă, măsurând mişcările navei pe 
fiecare palmă de drum parcurs. 

- Poate că bestia a şi ieşit în mare, domnule comandant, şi ne-a 
scăpat în întunericul nopţii. 

- Ar fi fost de dorit să se deplaseze de la țărm, zise Quinton. Dar o 
navă de asemenea dimensiuni, ca să nu mai vorbim şi de escorte, 
Dumnezeule, putea fi auzită de aici şi până în Darwin! 

Ainslie studie harta pe care creionul lui Forster făcu o nouă 
cruciuliţă. 

- Să mai arunc o privire. 

Se îndreptă spre periscop. Situaţia era atât de importantă, încât ar fi 
vrut să înalțe şi al doilea periscop, pentru ca şi Quinton să-i confirme 
ceea ce vedea. Dar alungă pe dată asemenea gând. Poate că tocmai 
în acest moment un binoclu puternic era aţintit asupra lor, peste 
petecul acela de apă. Micul periscop, abia ieşit la suprafaţă, era greu 
de detectat, dar două periscoape, cu nelipsitele şuvoaie de spumă 
care le trădau, ar fi însemnat un risc prea mare. Făcu semn 
mecanicului: 

- Acum! 

În cele câteva minute care trecuseră, peisajul îşi schimbase 
aspectul. Putea desluşi dealul de pe promontoriul nordic, tremurând în 
aburul ceţii, ca o uriaşă gelatină pe o tipsie. 

Micile ambarcaţii cu vele se vedeau acum mai aproape, târându-se 
parcă dinspre uscat, risipite. Probabil că pescuiesc. 

Se întoarse din nou către vasul nemişcat. Prin faţa lui trecea o 
şalupă a cărei înaintare era marcată de o impozantă mustață de 
spumă albă. 

Pierdu mai mult timp scrutând de jur împrejur şi cerul de deasupra, 
în căutarea altor nave sau a avioanelor, dar totul părea pustiu. Deşi 
era încă devreme, dimineaţa, probabil că acolo văzduhul era încins ca 
într-un cuptor. Readuse periscopul pe intrarea în baie, clipind când 
stropii plesniră, jucăuş, sticla. 


- Mai este un vas în golf şi vine spre noi, cred, anunţă Ainslie. 
Cargobot, un singur coş, cam o mie de tone. 

II auzi pe maistrul lui Ridgway notând aceste scurte observaţii în 
jurnalul de bord. 

- Incă nimic, domnule comandant, spuse Walker. 

- Nu. Cargoul e mascat probabil de promontoriu, murmură Quinton 
liniştit. 

- Exact. 

Ainslie era gata să facă semn pentru coborârea periscopului, când 
zări ceva în colţul imaginii, ceva ca o pată într-o pictură. Răsuci din 
nou minerul pentru a obţine mărirea maximă şi aţinti obiectivul 
asupra primului vas, cel imobil. Pluteau în jurul lui fuioare de ceaţă şi 
abur, iar, în spate, se vedea o clină de deal verde. Dar chiar la limita 
imaginii apărea o dungă rigidă, cenuşie. Era fie pupa, fie prova, celui 
mai mare portavion pe care-l văzuse vreodată. 

- Jos periscopul! Se uită la Quinton. Cotă treizeci de metri! Apoi, 
adresându-se către Forster: Trasează un drum care să ne ducă la şase 
mile sud-est de punctul în care ne aflăm. Uitându-se spre Ridgway, 
adăugă: L-am văzut pe Sudsuya, ori de nu, era sora lui geamănă. 

Forster confirmă, oficial: 

- Drum de urmat unu-cinci-zero, domnule comandant. 

- Ai auzit, secund? Aşteptă până ce puntea îşi reluă asieta la noua 
cotă. Schimbă de drum, te rog, adăugă. 

Apoi se adresă tuturor celor din postul central: g 

- Cred că am văzut o navă de patrulare venind în urma cargoului. În 
această situație nu ne va fi posibil să ne apropiem. 

Când Soufrière luă noul drum, îndepărtându-se de coastă, Ainslie îi 
reuni pe Quinton şi pe Forster la masa hărților, în timp ce Ridgway 
preluă cartul. 

- Lucrurile se vor desfăşura întreaga zi în felul ăsta, începu el. 
Patrulări repetate, dar nimic special, până în momentul când 
portavionul va ieşi în mare împreună cu navele de escortă. Fiți siguri 
că atunci vor acoperi întreaga zonă, folosind, bănuiesc, şi aviația. 

Quinton se uită posomorât la hartă. Gândea probabil acelaşi lucru 
ca şi Forster. Şase mile înspre larg însemnau alte şase mile de parcurs 
înapoi, fiecare cablu din această distanţă fiind acoperit fie de nave de 
patrulare, fie de aparate de detecție de la uscat. Portavionul nu va fi 
lăsat nici o secundă la voia întâmplării. O flotă în stare să scufunde 
două nave grele britanice într-un interval de o oră va fi învăţat până 
acum însemnata lecţie a vigilenţei. 

- Probabil că este înconjurat cu estacade, plase şi tot tacâmul, 
spuse Quinton, morocănos. O să ne ia prea mult timp. N-avem încotro, 
va trebui să aşteptăm. 

- Şi să aşteptăm şi navele de escortă, secund? întrebă Ainslie, 


urmărindu-i faţa şi încercând să-şi ascundă senzaţia de hotărâre 
definitivă, de totală şi finală angajare. 

- Care-i alternativa? 

- Noi proiectasem inițial un atac în zori, astăzi sau mâine 
dis-de-dimineaţă. Îşi simţea picioarele tremurând şi o subită uscăciune 
îi cuprinse gâtlejul. Dar înseamnă să aşteptăm prea mult; din punctul 
ăsta de vedere ai dreptate. Constituim un obiectiv prea voluminos 
pentru a ne îngădui un drum normal de atac. 

O picătură de condens se scurse pe marginea mesei şi tremură sub 
efectul trepidaţiei. 

Quinton se dădu un pas îndărăt, cu mâinile în şold. 

- Pe toţi dracii, domnule comandant, intenţionaţi să-l atacați la 
suprafaţă! 

Ainslie îşi plimbă privirile de la Quinton la Forster, Care pălise brusc. 

- Imi poţi sugera altă soluţie, în afara aceleia de a lăsa totul baltă şi 
a o şterge dracului de aici? Cumpăni o clipă, uitându-se la ei. Dacă 
atacăm la suprafaţă, avem de partea noastră viteza şi, în plus, 
elementul de surpriză. Şi dacă atacăm pe întuneric, avem şanse 
sporite. Enumeră pe degete fiecare din argumente. Intr-un atac 
normal, chiar dacă reuşim să ajungem la poziţia de lansare, ne-am 
pierde cele mai multe din torpile în plasele de apărare. Pe când aşa, 
putem pintena estacada, putem ilumina obiectivul cu proiectile 
luminoase şi avem posibilitatea să şi băgăm în el câteva boabe de 
203 mm, ca să fim mai siguri. Ce părere ai? întrebă, uitându-se la 
Quinton. 

Acesta îşi umezi buzele. 

- Dacă n-aţi fi comandantul meu, v-aş spune că v-aţi pierdut minţile. 
Apoi, dând foarte încet din cap: Dar merită o încercare. 

- Oricum, Peter Farrant o să aibă o bucurie, spuse răguşit, Forster. 

- Peter? rânji Quinton. Aşa-l cheamă? Credeam până acum că-l 
cheamă Isus Hristos. 

Ainslie îi privi, înmărmurit de hotărârea lui şi de acceptarea lor. Era 
un fel de acces de nebunie, un incontrolabil impuls de a distruge cu 
preţul de a te lăsa distrus. 

- Tot ce avem de făcut deocamdată e să stăm liniştiţi. 

li văzu pe Halliday şi pe Lucas uitându-se la el. 

- Până diseară, adăugă Ainslie. 

x 
x x 


- Avem cap compas trei-zero-zero, domnule comandant. 

Gosling părea cu totul absorbit, degetele lui groase manevrând 
foarte uşor timona de alamă încoace şi încolo. 

Ainslie se uită la ceasul din perete, aflat lângă emblema navei 
Soufrière, cu  plăcuţa constructorului deasupra. „Construit la 


Cherbourg, în 1934.“ Străbătuse multe mile de atunci încoace, dar nici 
una atât de primejdioasă cum aveau să fie acestea câteva din urmă. 

- Ei navigatorule, cum stăm cu lumina zilei? 

Forster îşi ciocăni buza de jos cu creionul. 

- Se înserează, domnule comandant. Vizibilitatea este încă destul 
de bună. A 

Ainslie se duse la masa hărților. Incă două mile de străbătut. Prova 
era îndreptată direct spre intrarea în golf. Acum nu mai exista 
posibilitate de întoarcere. Era uluitor că se putea simţi atât de 
indiferent, atât de detaşat. Ca un spectator. 

Prin uşa etanşă, acum deschisă, văzu pe câţiva dintre artileriştii lui 
Farrant; cu glugile şi echipamentul lor para-flăcări păreau a fi membrii 
unui straniu ordin călugăresc. 

Peste zi, cât timp se învârtiseră înainte şi înapoi, într-un dreptunghi 
îngust din largul mării, Ainslie stătuse de vorbă cu Quinton între patru 
ochi. Dacă se va întâmpla ca puntea de comandă şi comandamentul 
să primească vreo lovitură directă în timpul atacului, atunci 
secundului îi revenea misiunea de a continua acţiunea, fie că trebuia 
dus atacul mai departe, fie că nu. 

Quinton nu vorbise mult, dar fiecare dintre ei simţise prezenţa 
trecutului, a legăturilor puternice care îi uniseră întotdeauna. 

Marea problemă o constituia ceea ce se mai afla în golf. Aparent, 
inamicul se mulţumise să blocheze intrarea mai strâmtă din partea 
din fund a băii, care forma un foarte preţios loc de ancoraj pentru 
nave. Probabil că aveau destule alte aranjamente pentru protejarea 
portavionului, dar era de sperat că nu au şi mine, cum se spunea că 
s-ar găsi pe fluviu la intrarea în Saigon. 

Starea de spirit a celor de pe navă părea să se fi schimbat peste zi. 
Oamenii se bărbieriseră şi-şi puseseră haine curate. Ba chiar 
izbutiseră să savureze şi o masă bună, cea mai bună pe care o putuse 
pregăti Noake, bucătarul, din teancurile lui de pacheţele şi cutii de 
conserve. 

Poate că se pregăteau cu toţii să moară? Curaţi şi îngrijiţi, aşa cum 
fuseseră oamenii lui Nelson la Trafalgar, în timp ce aşteptau ca flotele 
să ia contactul. 

Aproape că sări în sus, când Walker strigă brusc: 

- Efect hidrofonic la verde unu-şapte-zero, domnule comandant. 

Quinton se şi afla lângă Walker, privind peste umărul acestuia, în 
timp ce manipula cu răbdare concentrată aparatul al cărui ac indicator 
se rotea în jurul cadranului. 

- Efectul hidrofonic creşte. Se mută uşor spre stânga. 

Quinton se uită la Ainslie: 

- Vreun ticălos care ne urmăreşte! 

Ainslie confirmă. 


- Informează-l pe ofiţerul cu artileria. Are nevoie să ştie lucrul ăsta. 

Un gradat transmisionist făcu legătura între interfonul ofițerului cu 
artileria şi compartimentul ASDIC. 

- Dacă ne ajunge din urmă, ne detectează, zise Quinton. 

Pentru a-i confirma parcă spusele, Walker adăugă: 

- Efectul hidrofonic se apropie rapid, domnule comandant. După 
toate probabilitățile, o navă de patrulare. 

Ainslie străbătu încăperea de la un capăt la altul. Asta era cel mai 
mare ghinion dintre toate. Poate că se pripise să pornească acţiunea. 
Dacă ar mai fi întârziat câteva minute, poate că ar fi reuşit să facă un 
ocol şi atunci ei ar fi fost cei care ar fi urmărit nava de patrulare la 
intrarea în baie. Spuse: 

- Verificaţi dacă mitraliorii sunt înştiinţaţi asupra noului nostru 
însoțitor. 

Işi forţă buzele să zâmbească şi-l văzu pe timonierul alergător de 
lângă setul de telefoane făcându-i cu ochiul unuia dintre mecanici. 
Aproape că putea auzi ce se petrece în mintea omului. „Păi dacă nu e 
îngrijorat comandantul, de ce-să fim noi?“ 

- Măriţi numărul de rotații până la opt noduri. 

Ainslie îşi încrucişă braţele pe piept, nu mai ştia ce să facă cu ele, 
de parcă-i tot stăteau în cale. Trebuia să rişte prin mărirea vitezei, să 
aleagă între posibilitatea de a fi detectat dinspre golf şi primejdia 
reală de a fi atacat din pupa. 

Se uită la cele două periscoape care licăreau stins în lumina 
scăzută. In momente ca acesta, nu doreai altceva decât să poţi vedea, 
să ştii ce se petrece la suprafaţă. 

- Efectul hidrofonic nu mai creşte, domnule comandant, spuse 
Walker. 

Ainslie încercă să-şi imagineze, pe cât putea, cealaltă navă. Un vas 
venit întâmplător sau una dintre navele locale de patrulare care se 
întorcea noaptea la bază? Doamne, prin ce şoc vor trece peste puţin, 
când vor descoperi că se află drept în pupa unui submarin! 

Forster se uită la carnetul de lângă cotul lui. 

-E timpul să schimbăm de drum, domnule comandant. 
Trei-zero-cinci. 

- Foarte bine. Timonier, vino la noul drum. 

Ainslie supraveghea repetitorul giro care ticăia domol. 

Ca un ornic nemilos, care-ţi măsoară ceasurile pe care le mai ai de 
trăit. 

Apoi Forster rosti: 

- Cinci minute, domnule comandant. 

Ainslie stătea lângă el şi examina liniile distincte şi calculele. 
Promontoriul cel mai apropiat trebuia să se afle acum în prova 
babord, întinzându-şi braţul să-i cuprindă pe măsură ce se apropiau 


de țărm. Poate că bărcile cu vele, acelea pe care le zăriseră, se aflau 
acum chiar deasupra lor; dacă-i aşa, curând aveau să-şi piardă plasele 
sau undiţele. 

- Inchideţi uşile etanşe. Fiţi gata pentru atacul cu grenade A/S. 

Ainslie aruncă o privire semnificativă lui Ridgway şi maistrului său. 

- Gata? 

Locotenentul îşi umezi buzele: 

- Da, domnule comandant. Nu mai avem decât să deschidem 
capacele exterioare de la tuburile prova; apoi... 

Vocea lui Walker îi reteză vorba: 

- Efectul  hidrofonic creşte, domnule comandant. Relevment 
unu-şapte-cinci. 

„Fir-ar să fie!“ Cu glas tare. Ainslie zise: 

- Echipa punţii de comandă să-şi ia locul la tambuchi 

Îşi strânse cureaua binoclului în jurul gâtului, pironindu-şi ochii pe 
ceasul din postul central şi pe secundarul său roşu. Tic... tic... tic... 

- Deschideţi tambuchiul interior! 

Câteva picături de apă rămase de la ultima imersiune îi împroşcară, 
ca nişte alice, pe marinarii de jos 

- Efectul hidrofonic se apropie rapid, domnule comandant. 

Ainslie se strădui să-şi menţină mintea limpede şi sub control. Acum 
putea a auzi cealaltă navă, bătaia elicelor râcâindu-i creierii ca un 
bisturiu. 

- Fiţi gata pentru ieşire la suprafaţă! 

Nu mai era nevoie să se uite la Halliday şi la Quinton. Erau 
profesionişti, dedicați trup şi suflet acestui moment unic, disperat. 

Ainslie privi în sus spre tunelul întunecat al chioşcului şi apoi porni 
să urce. Oamenii de veghe şi mitraliorii îngrămădindu-se în spatele lui, 
alcătuind o împletire strânsă de braţe şi picioare, neîngăduindu-şi nici 
un spaţiu liber între ei, scurtând la maximum secundele necesare 
pentru a se căţăra pe puntea de comandă. Nici ei nu aveau nevoie să 
li se spună ce au de făcut. 

Incercă manivela de zăvorâre şi apoi începu s-o răsucească pentru a 
o desţepeni. 

- La suprafaţă! 

Auzi vuietul aerului comprimat şi simţi în timpane schimbarea de 
presiune pe măsură ce uriaşul submarin luneca spre suprafaţă. 

Apoi răsună şuierul fluierului lui Quinton şi împinse tambuchiul cu 
umărul şi cu greutatea corpului. 

Unul dintre oameni înjură de mama focului când cineva îl călcă pe 
degetele mâinii, în graba nebună de a se strecura prin deschizătura 
ovală. Apoi auzi zăngănitul şi clincănitul metalului când armele fură 
trase în sus. În timp ce marinarii gâfâiau şi alunecau pe spumă. 

Ainslie alergă spre grătarul din prova comenzii, căutând să-şi alunge 


ameţeala care-l cuprinse când dădu cu ochii de golf, de nava 
ancorată, toate devenite, subit, incredibil de apropiate, de clare. 

Creasta turelei lui Farrant, scânteind de sare şi spumă, îşi schimbă 
culoarea când sferele strălucitoare ale trasoarelor zburară pe 
deasupra periscoapelor. Nava de patrulare se găsea acum chiar în 
pupa, o pană brun-cenuşie înfiptă în valul din prova smântânos, 
şarjând în urmărirea lor. 

- Deschideţi focul! 

Mitralierele grele de pe puntea de comandă se lansară în clănţănitul 
lor dement, lungile benzi cu cartuşe târându-se prin tambuchi, 
trasoarele roşii fulgerând spre pupa în arcuri gemene, încrucişându-se 
cu ale inamicului înainte de a plonja spre ţintă. 

Ainslie auzi vocea aspră a lui Farrant în interfonul turelei şi văzu 
cele două tunuri începând să se rotească spre babord; marinarul care 
se repezise din turelă ca să scoată dopurile de la gurile ţevilor, se afla 
tocmai la jumătatea drumului de întoarcere către protecţia turelei, 
când o serie de gloanţe izbiră oţelul gros, ricoşară peste creasta curbă 
şi-l sfârtecară. Omul muri pe loc, ciopârţit în bucăţi, sângele 
revărsându-i-se pe turelă şi amestecându-se cu spuma de pe punte. 

Câteva mâini smulseră cadavrul şi uşa se închise cu un pocnet. 

- Dă la o parte chestia aia din drum! scăpără vocea lui Farrant. Ce 
naiba, nu sta ca un popândău! 

Ainslie dibui după interfon: 

- Tunarule, deschide focul! 

Tunul din dreapta trase cel dintâi şi, câteva secunde mai târziu, 
trase şi celălalt. Ainslie îşi potrivi binoclul, ţinându-şi capul cât mai jos, 
în timp ce gloanţele se ciocneau de chioşc şi ricoşau pe mare. 

Cele două proiectile luminoase făcură explozie dincolo de 
promontoriu, preschimbând lumina leşioasă într-o orbitoare strălucire 
arctică. 

Şi iată acolo totul: marele portavion în stânga golfului, cu câteva 
bărci şi platforme legate în jurul pupei, şi o linie rigidă, neagră, care se 
întindea peste apa scânteietoare către vasul comercial ancorat. O 
estacadă, întocmai cum prevăzuse Ainslie. 

Fără să ia seama la activitatea care se desfăşura în spatele lui, 
strigă în portavoce: 

- Toate tuburile gata de lansare! Auzi periscopul scârţâind deasupra 
capului şi îşi imagină figurile încordate din compartimentul prova, cele 
opt tuburi încărcate, capacele exterioare deschise, oamenii lui 
Ridgway pregătiţi să reîncarce. Dacă vor mai avea prilejul. 

Un proiectil explodă în babord, între navă şi uscat, zvârlind o 
trâmbă de apă în văzduh. In lumina mistuitoare a vâlvătăilor părea o 
coloană solidă de gheaţă. 

O nouă ploaie de gloanţe în coca navei şi în chioşc, dar până 


acum nici un rănit printre oamenii de pe puntea de comandă. 

Ainslie îşi apăsă fruntea să privească prin vizor, urmărind 
portavionul printre firele reticulare. Dumnezeule, cât era de mare! Ca 
un fier de călcat gigantic şi monstruos. Coşurile nu erau vizibile, 
fuseseră construite ca nişte imense trunchiuri, întinzându-se pe 
jumătate din lungimea navei şi prelungindu-se în afara bordului, la 
pupa, ca nişte cozi groase. Puntea de comandă era, joasă, la nivelul 
punţii de zbor. In lumina flăcărilor care păleau putu desluşi câteva 
avioane adunate pe punte, sclipind în strălucirea fantomatică, 
asemenea unor jucării viu colorate. 

- Spuneţi ofițerului cu artileria să continue să-tragă cu proiectile 
semiperforante. 

Nu cuteza să-şi desprindă ochii de la vizor. Un marinar alergă către 
telefonul conectat cu turela, dar se rostogoli brusc într-o parte când o 
schijă străpunse placa de oţel a chioşcului şi-l doborî. Un altul îi luă 
locul, transmițând ordinul printre vomismente şi gâfâieli, în timp ce 
rănitul se târa pe grătar, iar viaţa se scurgea din el. 

„Eu trebuia să fiu în locul lui!“ Lui Ainslie i se puse un nod în gât. „O 
secundă în plus şi aş fi zăcut eu acolo, în locul lui!” 

Simţi coca navei zguduindu-se când estacada se despică sub 
lovitura etravei submarinului şi auzi inelele de fier ale plasei 
paratorpile hârşâind, frecându-se de balasturi în timp ce se 
scufundau, dispărând din vedere. 

Clipi repede, ca să-şi limpezească ochii. 

- Acum! Tubul unu, foc! 

Percepu zgâlţâirea uşoară în momentul când torpila ţâşni din tub. 

- Continuaţi lansarea după cronometru! 

Ainslie se lăsă pe vine, când o salvă de trasoare se prelinse dinspre 
vasul ancorat. 

- Ofiţer cu artileria! Schimbă obiectivul! 

Cele două ţevi de tun binate scârţâiră rotindu-se încet, apoi se 
opriră şi traseră, ambele proiectile lovind vasul cel vechi în plin 
bordaj, în dreptul cuplului maestru, ridicând un zid de flăcări şi 
scântei. Distanţa era atât de redusă, încât bucăţi din bordajul 
cargoului căzură în apă, pe lângă submarin. 

Satisfăcute de isprava lor, ţevile de tun se rotiră la loc, 
orientându-se din nou spre portavion. Doar strigătele răguşite ale 
ochitorilor şi încărcătorilor trădau că există şi un control uman. 

Dar înainte ca Farrant să fi putut trage, prima torpilă îşi lovi ţinta, 
coloana de apă izbucnind în înalturi în bordajul portavionului şi 
despicând văzduhul cu bubuitul exploziei, Şi apoi altă torpilă, şi alta, 
şapte înfigându-se în carena imensă, iar a opta trecu pe lângă provă şi 
explodă printre stânci. 

Fascicolul unui reflector mătură cerul venind dinspre golf, se 


prelinse pe deasupra submarinului ca un braţ lung, palid, apoi reveni, 
poposind asupra chioşcului, orbindu-i cu neaşteptata-i tărie. 

Tunurile  reculară, urmară cele două explozii la impactul 
proiectilelor, şi flăcări izbucniră în bordul portavionului. Răsună o 
explozie interioară şi câteva avioane azvârlite se balansară prin aer, 
parcă bete, înainte de a se prăvăli printre celelalte epave. Două 
vârtejuri nebune de apă ţâşniră la mică distanţă de bordajul 
submarinului şi o cascadă de spumă mânjită de fum şi de cordită se 
revărsă, în torent, peste puntea de comandă. 

Una dintre navele de escortă se dovedise a fi la înălţime. Prea târziu 
pentru Sudsuya, dar nu şi pentru atacatorul ei. 

Trasoarele vâjâiau pe deasupra punţii de comandă, iar câteva obuze 
făcură explozie în apă. Fumul se îngroşa şi se lăţea, jos, deasupra 
apei, deşirându-se în reflexe roşiatice când focurile scormoneau în 
compartimentele interioare ale portavionului şi se reflectau pe 
ambarcaţiile din jur, săltate de hulă. 

- Cârma banda tribord! 

Ainslie îşi dădea perfect seama de eforturile lui Halliday. Fiecare nit 
părea să sară de la locul lui, în clipa în care marile motoare diesel 
treceau la maximum de rotații. 

- Cârma zero! 

Ainslie încercă să şteargă spuma de pe girocompas şi simţi cum îi 
năvăleşte fierea în gâtlej. In ţâşnirile de lumină, mâna lui apărea 
neagră, dar ştia bine că era mânjită de sângele marinarului mort. 

- la cap compas unu-trei-zero! 

Îl auzi pe Quinton, strigând: 

- Suntem la drum, domnule comandant! 

Ainslie îşi şterse faţa cu încheietura mâinii, urmărind cum se legăna 
uscatul în faţa provei, iar tunurile pivotau pe postamentul lor, 
continuând să urmărească prada, 

Atunci văzu pentru prima oară limpede nava de patrulare, 
îndepărtându-se, preschimbându-se din urmăritor în urmărit când 
submarinul, ieşit la suprafaţă, se întoarse să-i facă faţă. 

- Schimbaţi obiectivul! Navă de patrulare la roşu unu-cinci! 

Un proiectil inamic explodă imediat în faţa etravei submarinului; 
fusese ca o uriaşă izbitură de ciocan, inundând puntea şi turela într-un 
ocean de apă şi fum. Ce urmări avusese la compartimentul prova şi ce 
se întâmplase cu torpilorii era cu neputinţă de spus. 

Ainslie simţi capul bâţâindu-i-se când tunurile reculară din nou, 
încadrând nava de patrulare în coloane albe, silind-o să se răsucească 
violent, dezvăluindu-şi întreaga lungime când gongul de foc răsună 
încă o dată. O lovitură ratată, o a doua în plin, valul smântânos din 
prova pulverizându-se când sala maşinilor explodă prefăcându-se în 
ţăndări şi aburi mortali. 


Ainslie alergă la capătul din spate al punţii de comandă şi văzu că 
un alt marinar se prăbuşise în genunchi, încleştându-şi stomacul cu 
mâinile şi horcăind în agonie, în timp ce Menzies se căznea să-l tragă 
spre tambuchi. 

intregul golf părea cuprins de vâlvătăi şi fum şi, când reuşi să-şi 
îndese binoclul la ochi, văzu că Sudsuya începuse să capoteze, 
avioanele răsturnându-se peste bord şi unul dintre ele luând foc în 
cădere, ca un fluture de noapte prins în flacără. 

Strigă sălbatic prin fum şi prin vacarm: 

- O făcurăm şi pe asta! 

Două noi proiectile explodară lângă submarin. Cel puţin una dintre 
navele de luptă era în urmărire. Pentru a-l pedepsi pe călăul 
portavionului, sau pentru a-i culege pe supraviețuitori, ce va decide 
oare comandantul ei? 

Ca răspuns la întrebarea lui nerostită, altă pereche de proiectile 
explodă înspre tribord. 

Ainslie urlă prin tubul portavoce: 

- Pregătiţi de lansare tuburile pupa! S-ar putea să-l dăm gata şi pe 
ăsta când dublăm promontoriul. 

Nu auzi nici o confirmare a ordinului său pentru că, în acelaşi 
moment, ceva îl izbi cu violenţă în umăr. O clipă crezu că explozia 
sfărâmase unul dintre periscoape şi că o bucată căzuse peste el. Pe 
urmă însă, când durerea sfredelitoare îi încleşta tot trupul, începu să 
se prăbuşească, sângele care-i inundase braţul scânteind în lumina 
proiectilelor trasoare. 

Menzies îngenunche lângă el, adăpostindu-l şi trăgându-l în partea 
opusă celei în care apăruseră, pe neaşteptate, două găuri. 

Ainslie şopti întretăiat: 

- Spune-i secundului, spune-i să... 

Dar durerea îşi înfipse mai aprig gheara şi Ainslie porni să lunece în 
jos, pe spiralele unui abis de întuneric. 


14 
SUPRAVIEŢUIREA 


Primul lucru de care şi-a dat seama Ainslie a fost că i se tamponau 
faţa şi gâtul cu ceva răcoros, dar când vru să deschidă ochii avu 
senzaţia că pleoapele îi sunt încleiate. 

Totul era tulbure şi nedesluşit, lipsit de contur si, într-un fel, nelegat 
de mintea lui mahmură. 

Un chip i se ivi indistinct, cartnicul infirmier Hunt examinându-şi, cu 
ochii mijiţi de grijă, pacientul. 

- Vă simţiţi bine, domnule comandant? 

Ainslie avu senzaţia că mintea lui se fereşte şi-şi dădu seama că 
ceva e pe cale să se întâmple. Apoi auzi vâjâitul ameninţător al unor 
elice şi şocul brusc al exploziilor pe lângă coca navei. Puntea se 
legăna în sus şi în jos, înainte şi îndărăt, şi o vagă amintire îşi făcu 
drum în conştiinţa lui. Văzu că se află întins pe un pat de campanie, 
de care era legat cu o bandă trecută peste piept, ca să-l ţină în 
siguranţă. Se simţea buimac, mădularele îi erau la fel de amorţite ca 
şi mintea, care aproape că nu-i mai funcţiona. 

Auzi zgomot de sticlă spartă şi de obiecte care cădeau pe punte şi 
când încercă să-şi ridice capul, proptindu-l de spătarul patului, văzu că 
pretutindeni domnea harababura. Sticle şi eprubete sfărâmate, 
bandaje rupte şi un vas plin cu pansamente pătate de sânge. 

Zgomotul reveni, sfredelindu-i creierul, apoi deasupra capului 
răsunară doua bubuituri de grenade antisubmarin. 

Aşadar scăpaseră şi erau din nou în imersiune. Gemu şi se căzni să 
se mişte, dar Hunt îl înşfăcă şi-l sili să stea liniştit. Mâinile infirmierului 
erau netede şi moi ca ale unei femei, dar strânsoarea lor era de fier. li 
spuse: 

- Sunteţi rănit, domnule comandant. Am ordin să vă oblig să vă 
odihniţi. 

Ainslie se uită la priciul de deasupra capului său. 

- De cât timp? 

- De vreo două ore, răspunse Hunt ridicând din umeri. Poate ceva 
mai mult. Se clătină pe picioare când submarinul se opinti puternic şi 
apoi, timp de câteva secunde, se aplecă într-o parte. Dumnezeule, 
urmă el, mi-e o frică de mor! 

Ainslie se uită la el, văzându-i spaima şi admirându-i hotărârea de a 
nu şi-o trăda. 


Cineva scoase un geamăt, şi când privi peste marginea patului îl 
văzu pe marinarul care căzuse la pupa punţii de comandă. Era proptit 
în capul oaselor, legat cu bandaje şi curele într-un colţ al infirmeriei. 

Hunt îl lămuri cu glas ostenit. 

- L-am anesteziat cât mi-a stat în putinţă, domnule comandant. 

Ainslie se mai uită o dată la rănit. Faţa îi era pământie, iar 
pansamentele muiate de sânge. 

- Nu pot să-l ţin întins şi să-l las să-şi dea duhul în pace, domnule 
comandant, adăugă Hunt, pe un tun scăzut. A fost lovit la plămâni. 
Asta-i tot ce pot face pentru el. Dacă ar zăcea întins s-ar îneca în 
propriul lui sânge. 

Ainslie întinse mâna şi-şi pipăi umărul, simțind bandajele şi braţul 
care-l ustura la cea mai mică mişcare. 

- O schijă, domnule comandant, explică Hunt. Rană urâtă, nimic 
fracturat, din câte îmi pot da eu seama. 

Bum... bum... bum! O triplă explozie pe undeva prin apropiere şi 
iarăşi vâjâit de elice pe deasupra capului. O sticlă se rostogoli pe 
podea, ceea ce însemna că submarinul schimba de drum şi de cotă în 
acelaşi timp. 

Şi asta dura de peste două ore. Gândul îl îmboldi ca un pinten şi 
rosti cu glas întretăiat: 

- Ridică-mă! Trebuie să ies de aici! 

Hunt se sili să rânjească: 

- Doar peste cadavrul meu, domnule comandant. 

Paşi scrâşniră peste cioburile de sticlă şi sublocotenentul Jones, 
observatorul hidroavionului, intră, împleticindu-se. 

- M-a trimis domnul ofiţer secund să văd cum vă simţiţi, domnule 
comandant. 

Aproape că-şi pierdu echilibrul când nava se aplecă din nou-şi toate 
luminile pâlpâiră ameninţător. 

- Sunt bine. Ainslie simţea durerile revenindu-i. Probabil că 
anestezicele lui Hunt îşi încetaseră efectul. Ce se întâmplă? 

Jones se lăsă pe vine lângă patul de campanie, ţinându-se de el cu 
ambele mâini. 

- Trei distrugătoare de la baza japoneză, domnule comandant. 
Ne-au hăituit toată noaptea. Dar şi noi le-am scufundat o altă navă 
de-a lor, torpilând-o cu tuburile pupa, îndată ce am plecat de acolo, 
întocmai cum aţi spus dumneavoastră chiar înainte de-a fi căzut. 

Faţa îi era scăldată de transpiraţie şi Ainslie îi simţea spaima ca pe 
ceva palpabil. Sus, în tăriile cerului, căţărat într-un avion fragil, alături 
de pilotul lui destoinic şi repezit, Jones ar fi fost în stare de orice. Dar 
aici, în fundul apelor, era cu totul altceva. Probabil că tocmai de asta îl 
trimisese Quinton la el, ca să-i dea ceva de făcut şi să-i mai împrăştie 
gândurile. 


- La ce cotă suntem? 

Jones scutură din cap. 

- Am uitat, domnule comandant. 

- Spune-i secundului că mă simt bine. Ochii i se opriră pe Hunt. Câţi 
oameni am pierdut? 

- Doi morţi, răspunse Jones, înălţând din umeri. Se ferea să se uite 
la rănitul proptit în colţ. Un altul pe moarte şi patru răniţi, trântiţi de 
smuciturile navei. 

Hunt se chirci pe călcâie când se auzi din nou apropiindu-se 
bubuitul de elice. 

- Dumnezeule mare, murmură el, nu mai pot răbda! 

Ainslie se încorda, ţinându-şi răsuflarea până când capul începu să i 
se învârtească, în tot timpul cât maşinile distrugătorului bubuiră tare, 
tot mai tare, şi apoi, brusc, începură să se stingă în depărtare. 

Se uită la Hunt şi rămase uimit când văzu lacrimi prelingându-i-se 
pe obraji. işi împreunase mâinile aşteptând ca ultima salvă de 
grenade să spintece carenă submarinului. 

Ainslie ar fi vrut să-l încurajeze, să-i mulţumească pentru tot ce 
făcuse ca să-i ajute pe răniţi şi pe muribunzi. Dar nu reuşea să 
articuleze nici un cuvânt şi îşi simţi mintea prăbuşindu-i-se iar în 
tunelul şerpuit. 

După aceea îl văzu pe Quinton aplecat asupra lui, cu fruntea 
însângerată de aşchii de sticlă şi faţa brăzdată şi secătuită de 
încordare. 

Se strădui sa vorbească lucid; 

- John, pe ăsta din urmă, l-am auzit. S-a dus? 

Quinton se uită în jos spre el şi-i zâmbi: 

- Asta a fost în urmă cu două ceasuri, domnule comandant. Aţi 
leşinat din nou. 

Era cu neputinţă. Poate că era pe moarte şi ei încercau să-i 
îndulcească sfârşitul. Cum ar fi putut să fie două ore de atunci? Privi 
peste marginea patului şi văzu că rănitul dispăruse din colţ, în schimb, 
lângă uşă, zăcea un cadavru acoperit cu un cearceaf. 

- S-a terminat cu toate, domnule comandant, urmă Quinton, cu glas 
potolit. Am ieşit noi puţin cotonogiţi, pe ici pe colo, dar o făcurăm şi 
pe asta. Datorită dumneavoastră. 

Se auzi un glas în interfon: 

- Domnul ofiţer secund la postul central. 

Quinton îşi trecu degetele prin păr, scuturându-şi fulgi de vopsea 
scorojită şi nisip. 

- Mă întorc îndată, domnule comandant. 

Privi cu tâlc spre infirmier şi, când Ainslie întoarse capul, văzu o 
siringă pătrunzându-i în braţ. 

încercă să protesteze, dar era prea târziu. 


În postul central arătau cu toţii ca nişte supraviețuitori uluiţi, printre 
indicatoarele sparte şi echipamentele căzute de pe consolele lor, în 
urma bombardamentelor necurmate. 

Câţiva dintre oameni continuau să privească în sus, spre punte, 
căutând să capteze zgomot de distrugătoare, hăituitori pe urmele 
prăzii. Alţii stăteau cu privirile pierdute în gol şi ochii stinşi de 
oboseală, vlăguiţi, gata parcă să leşine. 

Forster îşi ţinea capul în mâini şi coatele proptite pe masa hărților 
mereu în vibrare. 

Supravieţuise, o dată în plus. 

Halliday termină de înfăşurat un bandaj în jurul braţului unui 
maşinist şi bombăni morocănos: 

- Băieți, ar fi mai bine să ne întoarcem la posturi. Nu se ştie 
niciodată. S-ar putea să ne vină iar în spinare. 

Lucas aprobă din cap; îşi simţea mintea ameţită de vacarm, de 
senzaţia că fusese prins într-o menghină de suferinţă şi de violenţă. Il 
obseda imaginea lui Ainslie însângerat, cărat jos de pe puntea de 
comandă, ca şi dârzenia neclintită a lui Halliday în timp ce toţi ceilalţi 
erau copleşiţi de derută, sau figura lui Quinton stăpânind nava, bine 
înfipt pe picioarele răşchirate, strigând comenzi şi  înjurând, 
încurajându-i şi suduindu-i, ţinându-i pe toţi laolaltă sub forţa lui. 

- Ai, dreptate, şefule, încuviinţă Quinton. Dar mai întâi o să căpătăm 
ceva de-ale gurii şi nişte băutură. Se sili să zâmbească. Comandantul 
o să-şi revină. 

__Când începură să se regrupeze, Gosling îi cedă timona lui Voysey. 
Işi îndrepta spinarea, simţindu-şi oasele pârâind şi degetele îndurerate 
de cât încleştaseră timona. 

Se uită la maistrul semnalizator şi-i făcu cu ochiul. 

- Cred c-ai avut dreptate, Jock. Dacă mai scăpăm teferi de aici, mă 
duc şi cer o slujbuliţă tihnită pe uscat. 

Dar amândoi ştiau prea bine că nu va face aşa ceva, deşi numai cu 
câteva ceasuri în urmă păruseră să-şi joace ultima carte şi scăpaseră 


ca prin urechile acului. 
x 


x * 


Ainslie îşi amintea prea puţin din drumul de întoarcere la Singapore. 
Anesteziat până la o stare de semiconştiență, pierduse cu totul 
noțiunea timpului şi a spațiului. 

In momentele de luciditate, când durerea usturătoare a rănii îl făcea 
să se zbuciume şi să asude în patul lui de campanie, auzea zgomot de 
paşi pe lângă infirmerie şi bocănituri de reparaţii răsunând parcă din 
toate colţurile. 

Numai Quinton şi Halliday veneau să-l vadă, dar vizitele lor erau 
rare şi foarte scurte. Ainslie bănuia că se înţeleseseră cu Hunt să nu-l 


tulbure şi să-l ferească de participarea la treburile navei care se 
întorcea, foarte lent, la bază. 

Hunt îşi dădu mare osteneală ca drumul lui Ainslie până la spital, 
când, purtat pe o targă, părăsi submarinul să se desfăşoare cât mai 
lin cu putinţă. 

Ainslie avea senzaţia că se luptă cu un coşmar, sau că e beat până 
la nesimţire. Işi aducea vag aminte de lumina soarelui, de umbra 
chioşcului înalt, dominându-l, în timp ce era transportat spre schelă. 
De feţele oamenilor care se uitau în jos la el, unii zâmbindu-i, alţii pur 
şi simplu privindu-l, amintindu-şi poate că împărţiseră laolaltă aceeaşi 
primejdie. 

Ceea ce a urmat după plecarea de pe Soufrière apărea la fel de 
estompat în amintirea lui: lunecarea de-a lungul unor coridoare fără 
de sfârşit, mintea lui toropită încercând să numere lămpile care-i 
treceau deasupra capului. 

Apoi o linişte răcoroasă, alte feţe aplecându-se asupră-i, foarfeci 
tăindu-i pansamentele, ochi fără de chipuri deasupra măştilor albe, 
priviri care nu trădau nimic. 

Şi apoi, un pat pe undeva, o cămăruţă mică, albă, fără ferestre, 
despre care ghicea că se află la subsol. 

Rana, cantitatea mare de sânge pe care o pierduse îi sporeau 
moleşeala şi-l făceau să somnoleze cea mai mare parte a timpului. 

O dată sau de două ori, se trezise luptându-se cu cearşafurile, la 
auzul unor explozii îndepărtate. Dar erau explozii de bombe, nu de 
grenade antisubmarin, aşa cum îi explicase un sanitar: 

- O să vă ia mult timp, domnule comandor. Trebuie să vă deprindeţi 
cu ideea că nu mai sunteţi în plină luptă. Cel puţin pentru moment. 

Dar gândurile îl frământau întruna. Revedea în minte submarinul lui 
şi portavionul japonez scufundându-se în flăcări. Cu acea demnitate 
istovită pe care o vădesc cele mai multe nave când îşi dau sufletul. Pe 
măsură ce se scurgeau zilele şi puterile i se înviorau, Ainslie se simţea 
în măsură să-şi pună gândurile în ordine, să-şi reamintească secvenţe 
din acel ultim şi teribil atac. Nu era chiar atât de simplu, cum îşi 
închipuia sanitarul, nu era lesne să-ţi ştergi din minte, să uiţi. 

În cele din urmă veni să-l viziteze contraamiralul Granger, însoţit de 
un medic însărcinat să supravegheze ca discuţiile să nu-l obosească 
pe pacient. 

Granger se aşeză pe unicul scaun din cămăruţă, încrucişându-şi 
picioarele grăsune şi oferind o imagine oarecum incompletă din cauză 
că-i lipsea pipa. 

- Aş fi venit mai curând, îi spuse, dar am socotit nimerit să te las în 
pace. Aruncă o privire prin cameră. Eşti bine îngrijit? 

Ainslie încercă să se ridice, sprijinindu-se într-un cot, dar fără 
succes. Căzu din nou pe spate şi murmură printre dinţi: 


- Dacă nu vă supăraţi, domnule amiral, aş vrea să ştiu şi eu ce se 
mai întâmplă. 

Granger dădu încet din cap. 

- Desigur. Isprăvile dumitale din zona F au făcut mare vâlvă. 
Secundul dumitale a alcătuit un raport amănunţit şi, adăugind la 
acesta ceea ce aflasem şi eu, se poate spune că aţi realizat 
imposibilul. Dacă am fi ştiut câte nave de luptă japoneze se 
ascundeau în golf, cred că nu v-am fi lăsat să plecaţi. Dar e un fapt 
împlinit şi Suasuya zace pe fundul mării. 

Ainslie îşi închise ochii, simțind furnicarea emoţiei, apropierea 
leşinului, a şocului. 

- Ce se aude cu mine, domnule amiral? 

Granger răspunse voios: 

- Presupun că or să te scoală de aici. Şi eu mă aflu în aceeaşi 
situaţie ca toţi ceilalţi. Aştept noi ordine. 

Ainslie îşi deschise ochii şi se uită la el. N-avea nici un rost. Granger 
nu-i spusese, de fapt nimic. Continuă să-i pună întrebări: 

- Am reuşit să respingem inamicul, domnule amiral? 

Granger păru să ia o hotărâre: 

- Nu. După părerea mea, până în două săptămâni japonezii vor fi la 
strâmtoarea Johore. După asta, oricine poate ghici ce-o să urmeze. Aş 
putea să te mint, dar prea ai făcut multe şi ai văzut multe ca să meriţi 
asemenea gen de înşelăciune. Situaţia e proastă din toate punctele de 
vedere. Organizez un nou convoi pentru evacuarea în continuare a 
femeilor şi civililor. E o întrecere cu timpul, nimic altceva. 

Ainslie rămase nemişcat, conştient de pulsaţia puternică a rănii pe 
sub bandaje şi de liniştea nefirească a cămăruţei de subsol. 

- Şi ce-i cu familia Torrance, domnule amiral? Ce s-a întâmplat cu 
ei? 

Granger îşi examină pantofii. 

- Sunt încă aici. Guy Torrance ne-a cam făcut greutăţi în legătură cu 
vapoarele pe care le-a construit. Acum avem nevoie de ele, dar el se 
lasă al naibii de greu, ca să întrebuinţez un eufemism. Din nefericire, 
mai sunt mulţi care procedează ca el, dar asta să rămână între noi. 
Mai deunăzi am auzit de alt caz. Nenorocita de armată de uscat a vrut 
să sape nişte tranşee care treceau de-a curmezişul terenului de golf, 
dar secretarul clubului nici n-a vrut să audă. In orice alt loc armata i-ar 
fi tras un picior în fund. Dar aici lucrurile stau altfel. Bătrânul 
Singapore n-o să cadă niciodată în faţa unei cete de japonezi, asta-i 
mentalitatea lor, adăugă el cu subită amărăciune. 

Ainslie simţea cum îl părăsesc puterile, în ciuda eforturilor pe care 
le făcea. 

- Aş dori să-mi reiau comanda de îndată ce va fi posibil, domnule 
amiral. 


- Fără îndoială. 

Granger îl văzu pe doctor încruntându-se la el. 

- Foarte curând vei fi mutat de aci, murmură. Mai mult de atât n-am 
ce să-ţi spun. Se ridică scoțând un oftat din străfundul rărunchilor. 
Tare aş fi vrut să mă aflu acum pe mare. Asta-i tot ce ştiu cu precizie. 

Ainslie văzu uşa închisă şi îşi dădu seama că nu mai era nimeni în 
cameră. Granger şi medicul în halat alb se evaporaseră, asemenea 
muribundului din colţul infirmeriei. 

Se simţi inundat de un val de spaimă. Dacă şocul i-a tulburat cumva 
mintea, nu va mai căpăta niciodată comanda unei nave. Nici măcar a 
vreunei hodorogite nave de escortă, ca să nu mai vorbim de un 
submarin. 

Va trebui să se întoarcă. Neapărat. Simţi lacrimi pe obraji. 
Disperarea, mila de sine, ba chiar şi furia împotriva neputinței de a-şi 
regăsi judecata limpede îl făcură să geamă cu glas tare. 

In câteva clipe un sanitar răsări lângă el. 

- Nu mă atinge cu blestemata aia de siringă! spuse Ainslie cu glas 
slab. 

Omul se hlizi: 

- De data asta nu-i vorba de injecție, domnule comandor. De data 
asta-i un musafir. 

Ainslie îşi întoarse capul şi se uită la uşă. Natalie stătea chiar în 
prag, îmbrăcată într-o rochie de culoare deschisă şi cu părul 
atârnându-i pe umeri, ca în noaptea de Crăciun. 

Faţa sanitarului radia. 

- Când a venit ieri, domnul amiral Granger a spus că se poate. 

Ainslie înghiţi cu greutate. /er;? Să fi fost cu putinţă? 

Natalie străbătu camera şi se aşeză pe scaun. Pe buze îi juca un 
zâmbet, dar ochii îi erau îngrijoraţi şi plini de milă. li vorbi cu blândeţe: 

- Nu mi-au dat voie să vin mai curând. Locotenentul Quinton m-a 
căutat la hotel şi mi-a povestit. Cred că mi-a ascuns o serie de lucruri, 
dar şi cât mi-a spus, tot a fost destul. 

Ainslie aproape că se temea să răspundă, ca nu cumva să-şi piardă 
din nou cunoştinţa. li şopti doar atât: 

- Arăţi minunat, Doamne, cred că dacă n-ai fi fost tu, mă duceam de 
tot. 

Ochii ei se dilatară. 

- Asta aveai de gând? îşi lăsă uşor degetele pe umărul lui gol. Nu te 
înfierbânta. Mi s-a vorbit despre rana ta. 

Cu toată îngrijorarea care o stăpânea, nu-şi putea opri buzele să 
nu-i tremure şi nici degetele să nu se înfigă în carnea lui. 

- Dar acum te-ai întors, adăugă ea. Şi ăsta-i singurul lucru care 
contează. 

- Ar fi trebuit să pleci. Când am auzit că Benga/ Princess a fost 


scufundat, mi-am dat seama cât de primejdioasă a devenit situaţia. 
Ainslie încercă să se tragă mai aproape de ea. Trebuie să pleci. N-aş 
putea suporta gândul că te-ai afla încă aici când vor... 

Ea îi astupă gura cu palma. 

- Ssst! O să ne aranjăm noi, ai să vezi. 

Pe buzele lui Ainslie miji un surâs. Simţea parfumul cărnii ei, îi 
simţea pielea catifelată care o învelea ca încă o rochie. 

Natalie îi intui brusca anxietate şi-l linişti. 

- Nu, Robert, de astă dată e adevărat. N-ar fi trebuit să vin aci. O 
ştii şi tu, o ştiu şi eu. Işi retrase mâna şi îşi dădu la o parte părul de pe 
frunte. Dar n-am vrut să se sfârşească. 

Undeva, la o sută de mile depărtare, răsună o bătaie de clopot şi ea 
adăugă: 

- De ce, de câte ori doreşti să rămâi, soseşte timpul de plecare? 
Numai lucrurile neplăcute dăinuie pe vecie! 

Ainslie o privi cum se ridică şi-şi netezeşte rochia. 

- Când o să te mai pot vedea? 

- În curând. 

Îl privi cu gravitate, ca şi cum ar fi vrut să reţină totul, să împartă 
durerea cu el. 

- Arnold Granger va încerca să ne ajute. E un om tare drăguţ. 

Uşa se deschise şi sanitarul îşi făcu din nou apariţia. 

- Ora de închidere a vizitelor, domnule comandor. 

Natalie se aplecă peste pat şi-l sărută pe Ainslie uşor pe gură, părul 
ei mângâindu-i umerii ca o mătase caldă. 

- Ai grijă de tine, îi spuse el. 

- Şi tu, îi răspunse, îndreptându-se spre uşă. 

Şi plecă. 

Următorul vizitator a fost Quinton, ciudat de străin în uniforma albă, 
imaculată, după înfăţişarea-i jigărită din submarin. 

- Soufrière a fost aproape repus în funcţiune, îl anunţă el. Am 
executat singuri majoritatea operaţiilor de sudură şi cârpeală. Indivizii 
din docuri sunt prea speriaţi şi-şi apără pielea. Dar suntem destul de 
bine ocrotiţi, golful e înconjurat de artilerie antiaeriană de toate 
calibrele. 

- Incă nu ţi-am mulţumit, John. 

Din nou valul de emoție, imposibilitatea de a găsi cuvintele 
potrivite. 

- Nu ştiu cum, de-ai reuşit s-o scoţi la capăt, dar îţi mulţumesc. 

Quinton îi zâmbi. 

- Dumneavoastră aţi fost cel care ne-a salvat, şi în atac, şi la 
întoarcere. Restul n-a fost decât o problemă de a gândi mai iute decât 
comandantul japonez. Din fericire noi avem multe mai multă 
experienţă decât ei în treburi din astea. Apoi continuă pe un ton 


serios: Situaţia e cam albastră. Am auzit că frontul se apropie cu 
viteză chiar de insulă, ai noştri se retrag. Inseamnă că vor arunca în 
aer trecerea peste Johore şi-şi vor săpa poziţii de apărare. Secţia de 
operaţii e de părere că japonezii vor încerca un nou atac naval, acum 
când au Malaya în buzunar. Dar pe mine nu mă interesează decât să 
vă scot pe dumneavoastră de aici. V-am trimis-o pe doamna. E-n 
regulă? întrebă rânjind. 

Ainslie întinse braţul şi-i prinse încheietura mâinii, 

- E-n regulă. 

Era tot ce-i putea spune. 

Quinton îşi consultă ceasul. N 

- Trebuie să plec. Pe băieţi i-am consemnat în zona golfului. In oraş, 
treburile nu prea merg bine. Toţi sunt atât de preocupaţi să dea vina 
pe alţii, încât n-au ochi să vadă primejdia care vine drept spre ei. 

Quinton nu prea avea chef să se rupă de Ainslie. 

- Nu vă faceţi gânduri, domnule comandant. Am eu grijă de navă 
până vă întoarceţi. Işi potrivi chipiul pe cap. La revedere. 

Se mai scurseră trei zile de incertitudine, până când Ainslie fu 
anunţat că părăseşte spitalul. 

incepuse prin a face câţiva paşi prin cămăruţă, ajutat de acelaşi 
sanitar, ba i se îngăduise chiar să-şi vadă cicatricea îngrozitoare de pe 
umăr, în ziua în care medicii o cercetară din nou pentru a se asigura 
că nu mai rămăsese nici o fărâmă de schijă. 

Imbrăcat cu grijă într-o cămaşă largă, albă, şi un şort, urmat de 
sanitarul care-i ducea chipiul şi simțindu-se ca un elev în prima zi de 
şcoală, Ainslie fu condus spre o ambulanţă de campanie. Medicul i se 
adresă cu voioşie: 

-O să ai nevoie de câteva zile până să-ţi reajustezi proporţiile 
lucrurilor, bătrâne. După asta, mai vedem noi, da? 

Şezând sprijinit în ambulanţa care înainta cu viteză foarte redusă, 
Ainslie revăzu pentru prima oară, de trei săptămâni încoace, oraşul 
Singapore. Pretutindeni se înşirau clădiri bombardate; căruţe sau alte 
vehicule răsturnate fuseseră trase pe străduţele laterale, unde zăceau 
abandonate ca nişte mormane de fiare vechi. Poliţiştii roiau şi cete de 
militari colindau străzile, ca o armată fără căpătâi. 

- Acum că forţele aviaţiei s-au regrupat pe insulă, avem o mai bună 
acoperire aeriană, domnule comandor, observă sanitarul. Dar cam 
prea târziu, zic eu. 

Ambulanţa se hurducă trecând peste nişte cărămizi risipite şi se 
înscrise apoi pe un traseu familiar. 

Prin faţa ochilor lui Ainslie trecu hotelul Raffles, aparent neatins. 
Inima începu să-i bată cu furie. 

Ce-i spusese ea? „Granger va încerca să ne ajute.” 

Se răsuci pe locul lui şi se uită la hotelul Royal. O aripă îi fusese pur 


şi simplu retezată, lăsând în locu-i o învălmăşeală de lemnărie 
carbonizată şi de moloz. Vechea clădire arăta desfigurată. Insultată. 

Poarta era păzită de soldaţi înarmaţi. Un caporal, după ce aruncă o 
privire, făcu semn ambulanţei să intre în curte. Pe zid fusese lipit un 
anunţ mare: „Intrarea oprită pentru particulari”. 

Sanitarul îl ajută pe Ainslie să coboare din ambulanţă, lămurindu-l: 

- Am preluat o parte din hotel pentru răniții ambulatorii, domnule 
comandor. Au mai rămas şi câţiva civili pe aici, dar nu prea mulţi. 

Ainslie îi aruncă o privire. Părea limpede că omul nu ştia nimic. Era 
un fel de taină foarte prețioasă. 

Il văzu pe portarul indian ieşindu-i în întâmpinare şi fu şocat 
constatând cât de mult îmbătrânise. Haina îi era pătată şi peticită, iar 
pălăria tropicală purta o urmă de arsură. 

- Vă doresc numai bine, sahib comandor. 

- Mulţumesc, îi răspunse Ainslie zâmbind. Văd că nu-i de ajuns să 
cadă câteva bombe ca să te sperie pe dumneata. 

Bătrânul îşi şterse ochii şi pufni: 

- Le arătăm noi lor cine suntem, sahib. 

Se îndepărtă, târşâindu-şi picioarele, ca un om a cărui lume se 
prăbuşise. 

La biroul de recepţie era de astă dată un sergent care sări în 
picioare când Ainslie păşi ţeapăn în umbra răcoroasă. 

- Să trăiţi, domnule comandor! Apoi făcu semn unor oameni de 
serviciu. O să vă instalăm în camera 'mneavoastră. In caz de atac 
aerian, ni se cere să coborâm în pivniţă. Ca să vă spui drept, eu unu', 
prefer să mor în patu' meu, decât să mă duc acolo, jos, adăugă el fără 
urmă de zâmbet, şi cu acelaşi fel de a prescurta cuvintele. A 

Sanitarul îi înmână sergentului câteva hârtii şi valiza lui Ainslie. In 
timp ce doi servitori chinezi se postară alături, aşteptându-şi 
instrucţiunile, Ainslie examină holul mare, parcă simțind că-l sfidează 
cu înfăţişarea lui jerpelită: o crăpătură în peretele din fund, pornind în 
zigzag şi lărgindu-se la bază, o bucată de tencuială atârnând din 
tavan, cadranul spart al ceasului, geamurile plesnite la tablouri. 

Dar în jurul măsuţelor şedeau câţiva civili, îmbrăcaţi îngrijit şi cu 
feţe împietrite. 

- Domnule comandor, vreţi să urcați ajutat de oamenii ăştia? 
întrebă sanitarul. 

Ainslie se întoarse ţeapăn şi o văzu coborând scările. Natalie rosti 
cu voce calmă: 

- O să-l conduc eu pe domnul comandor în camera lui. 

Se uita fix la el, statornicind parcă, din ochi, legătura dintre ei, 
legătura care-i excludea pe toţi ceilalţi. 

- Foarte bine, domnişoară. Sanitarul îi făcu sergentului cu ochiul. Mă 
întorc mâine. 


Sergentul se uită după picioarele tinerei femei în timp ce urca scara 
şi o văzu strecurându-şi mâna pe sub braţul comandorului. Bărbatul ei 
fusese până ieri în hotel, dar acum plecase pentru câteva zile. 

„Aşa-i pe lumea asta, unii au mare baftă!“ îşi spuse în sinea lui, 
coborându-şi privirile. 

Ainslie deschise ochii şi privi fix la tavan, în timp ce mintea lui 
încerca să sesizeze detaliile nefamiliare care-l înconjurau. Era 
întuneric beznă în cameră, deşi printre crăpăturile jaluzelelor se filtrau 
câteva şuviţe de clar de lună. 

Işi simţea gura uscată ca iasca şi gemu cu glas tare, cuprins de o 
subită furie. Probabil că iar i-au dat somnifere. Era noapte şi linişte 
deplină. Işi amintea, vag, că se lăsase dezbrăcat şi că un alt sanitar îi 
adusese un ceai. Apoi totul se mistuise din nou în uitare, până în 
această clipă. 

Ceva ca un tunet surd zgâlţâi jaluzelele. Focuri de arme, de artilerie, 
la mare depărtare. Plutind ca o ameninţare. 

O umbră se contură pe fâşiile de clar de lună şi o clipă Ainslie gândi 
că e sanitarul. 

Dar îi simţi mâna pe frunte şi auzi clinchetul sticlei când îi turnă 
puţină apă dintr-o cană. Apoi glasul cald: 

- Bea. O să-ţi facă bine. 

işi trecu mâna pe sub capul lui, înălţându-i-l astfel ca apa rece ca 
gheaţa să-i poată aluneca pe gâtlej. 

- De când eşti aici? 

Se simţea ruşinat că îl vedea în halul ăsta. Transpirase îngrozitor şi 
cearşafurile i se lipiseră de trup. 

- Am venit de îndată ce am culcat-o pe Frances. 

O simţi întorcându-se şi uitându-se către peretele opus, dincolo de 
care dormea copila. 

- Te zvârcoleai în aşternut. Mi-am spus că ar fi mai bine să te 
veghez. 

O simţi din nou aşezându-se pe marginea patului şi învăluindu-l cu 
prezenţa ei, cu căldura ei. 

- Ce mai face Frances? 

- Cred că mai bine, răspunse, cu un glas nervos, nesigur. Din ziua 
aceea de Crăciun, nutresc mari speranţe. Nu se desparte nici o clipă 
de elefantul pe care i l-ai adus tu. 

- Poţi sta aici? N-aş vrea să-ţi pricinuiesc neplăceri, după tot ce ai 
făcut pentru mine. 

O simţi scuturându-se uşor, dar n-ar fi putut spune dacă de râs sau 
de plâns. 

- Ce-am făcut pentru tine? Ce altceva decât să te amestec în toate 
necazurile mele? Işi zvârli capul pe spate, în felul pe care i-l cunoştea 
atât de bine. Oricum, Guy e plecat. S-a dus într-una din călătoriile lui 


de afaceri, ca să vadă ce se întâmplă cu preţioasele-i vapoare. Sunt 
însă fericită că a făcut atâta tărăboi în legătură cu ele. Altminteri n-am 
fi fost acum împreună, adăugă, atingându-i uşor umărul. 

Ainslie îi luă mâna şi şi-o lipi de obraz. 

- Ştiu. Şi sunt recunoscător providenţei. 

- Vrei să plec acum? Crezi că ai să te simţi mai bine? Ar trebui să 
încerci să dormi. 

Ainslie se întinse şi-i prinse braţul prin mâneca rochiei de casă. Se 
simţea neputincios, stângaci, inapt să gândească limpede. Senzaţia 
cărnii ei sub degetele lui, bătăile repezi ale inimii, totul făcea să i se 
învârtească mintea. li răspunse cu glas şovăielnic: 

- Sunt egoist, dar am să-ţi spun adevărul. Te vreau aici. Acum şi 
întotdeauna. 

Natalie se ridică încet în picioare şi, o clipă, Ainslie gândi că ratase 
totul şi o făcuse să plece. Apoi văzu jaluzelele ridicându-se şi silueta ei 
profilându-se pe argintul clarului de lună. Cu mişcări încete, Natalie 
lăsă capotul să-i lunece de pe umeri şi se întoarse spre el. 

Pielea ei reflecta lumina, radiind un luciu ca de statuie. O clipă mai 
târziu se afla din nou lângă el, mâna ei apăsându-i pieptul, silindu-l să 
rămână nemişcat când lunecă în pat, lipindu-se de trupul lui. 

- Nu. Eşti bolnav. Nu vreau să-ţi faci rău. 

li amuţi protestele cu un sărut, şi cu încă unul, părul ei lung 
revărsându-se şi învăluindu-i pe amândoi, făcând ca îmbrăţişarea lor 
să fie şi mai tainică. 

Se îndepărtă de el foarte încet şi o simţi privindu-l, spatele şi umerii 
ei arcuindu-se asupră-i în lumina lunii. 

Apoi, la fel de încet, se lăsă în jos, până când sânii ei îl atinseră, 
înfierbântându-i sângele de-i venea să strige. 

- Te iubesc, şopti Ainslie răguşit. Ştii bine. 

Părul lung îşi risipea valurile peste tot, şi când trupul ei îl cuprinse, 
îmbrăţişându-l, ţinându-l captiv, o auzi murmurând: 

- Da, ştiu. Şi am să-ţi arăt cum ştiu. 

Apoi îl absorbi cu totul, dăruindu-i-se şi primindu-l, până când se 
contopiră într-o singură făptură. 

Părea că tortura pasiunii şi iubirii nu avea să mai ia sfârşit; în cele 
din urmă, cu un geamăt, se lăsă moale peste el, buzele ei 
murmurându-i în ureche, degetele dezmierdându-l pentru a-i reaţâţa 
focul patimii. 

Rămase cu el până târziu, când luna îşi schimbă lumina cu zorii, şi-l 
văzu lunecând într-un somn adânc. Atunci, se ridică foarte încet din 
pat, şi stătu un lung răstimp sorbindu-l din priviri, înainte de a-l înveli 
cu cearşaful. 

De afară, din curte, răzbi bocănit de cizme şi Natalie îşi trase 
capotul pe ea şi se duse la fereastră, să privească oraşul. 


În lumina cenuşie a dimineţii părea aproape frumos, îşi strecură 
mâna pe sub capot, atingându-şi sânii mângâiaţi de el, şoptindu-i 
încetişor numele, numai pentru ea. 

Apoi trase jaluzelele şi se retrase din încăpere, ca să se cufunde 
intr-o linişte nouă. 


15 
TAINA 


Comanaorul Philip Armytage, în calitatea sa de comodor, ciocăni 
cu o baghetă în harta prinsă pe zid şi rosti cu voce seacă: 

- Trăim un moment trist, domnilor, totuşi cred că ne oferă avantajul 
de a mai reduce din primejdia poziţiei noastre. 

Ainslie îşi roti privirea prin camera mică şi îmbâcsită, uitându-se la 
ceilalţi participanţi. Câţiva ofiţeri de marină şi doi maiori din armata 
de uscat. Şi totuşi, Armytage vorbea pe tonul cu care te adresezi 
mulțimilor. 

Postul de comandă temporar în care Armytage îşi adusese Statul 
Major era un fel de pivniţă, aşezată între oraş şi aerodromul Kallang. 
Harta de pe perete era cea pe care o folosise şi amiralul Granger, dar 
banda galbenă fusese înlăturată, s-ar fi zis că din consideraţie pentru 
prăbuşirea finală a tuturor punctelor de rezistenţă din Malaya 
continentală. 

Ainslie se întreba ce anume o fi gândind Armytage cu adevărat. 
Şoseaua şi trecerea peste strâmtoare fuseseră aruncate în aer, 
ultimele ariergărzi din junglă, infanteria australiană şi oameni din 
unităţile de Highlanders din Argyll şi Sutherland se retrăseseră pe 
insulă. Bătălia finală pentru apărarea fortăreței putea să înceapă. 

Golful se prezenta presărat cu epave, pentru că japonezii persistau 
în raidurile lor aeriene şi nu îngăduiau nici o clipă ca realitatea 
războiului să fie dată uitării. Se părea că forţa implacabilă a inamicului 
se apropie cu o viteză vertiginoasă şi fiecare zi aducea noi veşti 
despre înaintări şi debarcări, de la Borneo până la insula Celebes, 
împotriva lor, dar pare-se că într-o altă lume, se alcătuise o formaţie 
de nave de luptă olandeze, australiene, britanice şi americane, a căror 
comandă era la fel de neunitară ca şi metodele folosite. Şi totuşi, 
Armytage recursese cu puţin înainte la expresii ca „luptăm cu spatele 
la zid“ sau „lupte de întârziere“ de parcă nu era decât o chestiune de 
timp până când rolurile aveau să se inverseze. 

Ainslie se rezemă de spătarul scaunului, lăsând ca spusele lui 
Armytage să treacă peste el. Inevitabilul se întâmplase şi totuşi, în 
ultimele zile, descoperise mai multă fericire decât ar fi putut vreodată 
nădăjdui. 

De îndată ce fusese în stare să se reîntoarcă la datorie, folosise 
orice prilej ca s-o viziteze pe Natalie Torrance. In pofida veştilor din ce 


în ce mai rele şi a tensiunii care se infiltra în oraş, asemenea unui gaz 
otrăvitor, ei îşi dăruiseră unul altuia bucurie, furând fiecare clipă 
prețioasă şi făcându-i din amintiri un zid de apărare. 

Soţul ei fusese absent cea mai mare parte din timp. Când pleca din 
hotelul dărăpănat, era cuprins de toate furiile, iar când se întorcea, 
era prea beat ca să se poată face înţeles. 

Ainslie tocmai stătea întins lângă ea, într-un moment când o furase 
somnul, strângându-i în braţe trupul neted, ascultându-i bătăile inimii 
şi întrebându-se ce se va întâmpla cu ei, când se auzi soneria 
telefonului de pe noptieră. 

O aşteptă să se trezească şi să ridice receptorul şi-i simţi şira 
spinării încordându-se când răspunse: „Foarte bine. Am să-i comunic”. 
După care se lăsase pe spate, cu ovalul feţei conturat în pletele lungi. 

- Era locotenentul Quinton, spuse în cele din urmă. Japonezii au 
ajuns la strâmtoarea Johore. Comunicarea cu insula a fost tăiată. 

Nu-şi mai amintea cât timp rămăseseră aşa, împreună, 
strângându-se în braţe fără să rostească vreun cuvânt, gândindu-se la 
crudele vicisitudini ale războiului, încercând să-şi imagineze cum 
aveau să-i afecteze pe ei. 

Ainslie ridică privirile când îl auzi pe Armytage spunând: 

- Vom continua cu evacuările organizate de contraamiralul Granger; 
vom folosi orice fel de ambarcaţie de care putem dispune. Oamenii 
mei au întocmit listele de evacuare, şi toţi cei ce urmează a fi 
transportaţi de convoaie vor fi imediat mutaţi în vecinătatea golfului. 
li aruncă lui Ainslie o căutătură vicleană: Voi avea nevoie de echipe de 
lucru date de fiecare navă de sub comanda mea, iar dumneata, 
domnul comandor Ainslie, fiind cel mai vechi în grad după mine, mă 
vei ajuta la punerea în aplicare a acestui plan. 

Ainslie încuviinţă din cap, simțind privirile celorlalţi aţintite asupră-i. 
Majoritatea erau rezervişti tineri şi lipsiţi de experienţă. Ce mai cale 
de a învăţa ce înseamnă războiul! 

Pe neaşteptate îi reveni în minte întoarcerea sa pe Soufriere, de 
îndată ce medicii îl declaraseră perfect sănătos. Quinton făcuse 
minuni în ce priveşte reparaţiile, dar cicatricile rămase în urma luptei 
şi a retragerii din baia ocupată de japonezi erau mai grăitoare decât 
pot spune cuvintele. 

Incă nu sosiseră dispoziţii cu privire la submarin. La momentul 
potrivit, va fi probabil întrebuințat pentru evacuarea în continuare a 
personalului. Era, fireşte, un gând enervant, dar nici un moment nu 
putea întrezări altă posibilitate decât cea a înfrângerii. Aceasta fusese 
hotărâtă în clipa când înaltul Comandament se convinsese că inamicul 
nu se va mulţumi cu înaintări locale. In momentul de faţă, japonezii se 
avântau în afara şi în jurul Mării Chinei de Sud, pecetluind întreaga 
zonă; ca şi cum ar fi strâns băierile unei pungi. 


Victoria lor trebuia să fie definitivă, zdrobitoare, o victorie care să 
constituie o ameninţare pentru întreagă omenire, o pildă de ceea ce 
se va întâmpla oricui ar încerca să le opună rezistenţă sau să se 
amestece în treburile lor. 

Armytage încheie: 

- Asta am avut de spus. domnilor. Vă voi ţine la curent prin ordinele 
de zi. Se uită apoi spre Ainslie şi adăugă: 

- Mai rămâi. te rog, puţin. 

După ce toţi ceilalţi ieşiră la aer curat, i se adresă: 

- Cred că am prevăzut totul. 

Şi când Ainslie se abţinu să facă vreun comentariu, se răsti la el: 

- Ei? 

- După părerea mea, domnule comandor, comandantul şef ar trebui 
să solicite, ba chiar să ceară, mai multe nave şi un portavion cu 
avioane pe măsura celor ale inamicului. Armata de uscat nu va putea 
să reziste pe insulă atâta timp cât nu are acoperire aeriană şi 
contraamiralul Granger nu va izbuti să scoată trupele de aci, dacă va 
primi un asemenea ordin, atâta timp cât nu i se dau nave şi avioane. 
Tăcu un timp, respirând cu greutate şi simţindu-şi rana care pulsa 
odată cu bătăile inimii. De astă dată nu se va repeta situaţia de la 
Dunkerque. 

Armytage îşi lăsă privirile în pământ. 

- Tot mai pedalezi pe ideea asta? Mă rog, acum suntem mai bine 
pregătiţi pentru o apărare în încercuire. Vocea i se sparse subit. Şi 
celelalte lucruri de genul acesta, urmă el. 

Ainslie se uită la el, izbit de această bruscă prăbuşire, îngrozit de 
semnificaţia ei. Inaltul Comandament nu avea intenţia să retragă 
trupele dacă insula avea să cadă. Deci se lepăda de toţi oamenii aceia 
ca de nişte leproşi, lăsându-i la cheremul armatelor japoneze. 

În orice alt moment ar fi putut simţi înţelegere, chiar milă faţă de un 
om ca Armytage. În toţi anii de pace nu se exersase, nu se pregătise 
ca să se poată schimba odată cu timpurile. 

Dar preţul avea să fie cumplit şi soarta celor mulţi lăsaţi în urmă era 
prea înfiorătoare ca să te poţi măcar gândi la ea. Toate invidiile şi 
urile stârnite de influenţa colonialismului britanic vor fi zăgăzuite şi 
pecetluite aici, fără nici o putinţă de evadare. 

- Mă înapoiez la nava mea, domnule comandor, spuse Ainslie cu 
amărăciune. 

Simţea nevoia să plece, să se detaşeze de atmosfera aceea de 
disperare şi ruşine. 

- Ah, mai e ceva. Armytage încercă să-şi recapete stăpânirea de 
sine, dar fără succes. La bord te aşteaptă o comunicare. Am să-ţi spun 
eu acum în linii mari, despre ce e vorba. 

Se încruntă, ochii aproape dispărându-i printre riduri, în timp ce 


încerca să-şi adune gânaurile. 

-E o comunicare din partea Amiralității. Amiralul din forţele 
franceze libere, aflat la Londra, a primit un Raport amănunţit cu 
privire la isprăvile dumitale. E foarte îngrijorat. Nu la aşa ceva s-a 
gândit când oamenii săi au acceptat să te asiste în misiunea iniţială 
de capturare a submarinului. 

Ainslie îşi încleştă pumnii. 

- Pe atunci nu ştiam de Malaya şi de Pearl Harbour, ce părere aveţi, 
domnule comandor? 

Făcea tot ce putea spre a-şi ţine vocea sub control. 

- Mă rog, asta este. Deocamdată nu s-a hotărât nimic. Starea de 
urgenţă de aici are prioritate. Dar ce ştiu eu e că Soufrière urma să fie 
cea mai mare navă a forţelor franceze libere, de îndată ce ai fi adus-o 
în Anglia. Cred că înţelegi punctul lor de vedere. 

Ca să fiu sincer, nu. Ainslie îşi îndesă chipiul pe cap. Dar presupun 
că ce gândesc eu nu interesează pe nimeni. 

leşi din încăpere. In faţa ochilor perindându-i-se tot felul de imagini. 
„Capitaine” Poulain zăcând cu un glonţ în tâmplă, lângă biroul său. 
Ochii lui Lucas când tricolorul francez fusese coborât de pe chioşc. 
Marinarul care murise în colţul infirmeriei, proptit de perete ca să nu 
se înece în propriul său sânge. Fiecare dintre ei, chiar şi Poulain, 
făcuse ceea ce socotise a fi cel mai bun lucru de făcut şi acum, când 
ei înfruntau asemenea tragedie, cei din Londra se tocmeau şi se 
târguiau. 

O santinelă îl salută şi-i spuse: 

- Alarmă aeriană, domnule comandor. Privi chiorâş spre orizontul 
înserării. Mare păcat, nu? 

Ainslie aproape că nu se putea uita la omul acela. Un soldat 
obişnuit, cu înfăţişarea familiară pe care o vezi în jurnalele de 
actualități. Norvegia şi Creta. Dunkerque. Şi acum aici. 

Dar în trecut a apărut întotdeauna câte un miracol, chiar şi în ceasul 
al doisprezecelea. Navele de luptă, semnele de reuşită făcute cu 
degetul mare, feţele istovite urmărind dârele de abur de pe cer, 
întrebându-se dacă nu cumva miracolul o să le fie smuls îndărăt. 

Deodată îl văzu pe Quinton aşteptându-l, aşezat la volanul unui 
autoturism şi strigându.-i: 

- M-am gândit că s-ar putea să vă mai prind totuşi, domnul 
comandant. Am fost la comandament să iau listele oamenilor care 
urmează să fie mutaţi în zona portului. Şi vă aşteaptă şi o comunicare. 

Ainslie se urcă în maşină alături de el. 

- În legătură cu Soufrière şi francezul de la Londra? 

- Da. Quinton ambală motorul. S-au ţicnit de-a binelea. 

Ainslie îi aruncă o privire cercetătoare. Niciodată încă nu-l văzuse 
pe Quinton atât de aproape de a fi beat. Beat şi furios. 


- De unde ai mai scos şi maşina asta? 

Quinton ocoli câţiva oameni care împingeau nişte roabe. 

- Ce nu poţi obţine azi în schimbul promisiunii unei cabine pe un vas 
care să-i scoată din Singapore? Apoi adăugă: Mă gândesc la toţi 
oamenii ăştia ai noştri. Or să fie abandonaţi, acum, la greu. Am ştiut-o 
de la bun început. Ticăloșii, lichelele alea împuţite! 

Quinton se stăpâni şi întrebă apoi pe un ton mai calm: 

- Vrei să ne întoarcem pe drumul care trece pe la hotel? Cred că ar 
trebui să faci ceva pentru fata aia. Fără a mai pierde nici un minut. 

- Tocmai voiam să te rog să mă conduci acolo. Ainslie îşi întinse 
braţele ca să nu fie zvârlit prin geam, când Quinton frână brusc. 

Un lungan de poliţist sikh se ivi în partea laterală a maşinii şi le 
strigă înfrigurat: 

- Alarmă aeriană! Coborâţi imediat, repede! 

Quinton răspunse pe un ton atât de scăzut încât omul trebui să-şi 
vâre capul pe geamul maşinii ca să-l audă: 

- Piei din calea maşinii, că dacă nu, te azvârl în primul canal. 

Porni mai departe, în timp ce polițistul răcnea ameninţător în urma 
lor. 

- Nemernicul! mormăi Quinton. Pun mâna în foc că el şi fârtaţii lui or 
să poarte steagul cu soare-răsare când japonezii or să mişune pe aici! 

Încetiniră şi intrară pe poarta hotelului Royal. Nişte vehicule militare 
încărcau o serie de bagaje şi câţiva soldaţi tândăleau pe lângă ele, 
sporovăind şi fumând, trăgând cu urechea la câte un lătrat răzleţ al 
artileriei antiaeriene. 

Maşina mare a lui Guy Torrance derapase pe un răzor de flori şi una 
dintre portiere atârna deschisă. 

- Dumnezeule, ziceam că eu sunt un şofer infernal! exclamă 
Quinton cu gravitate. 

- Aşa şi eşti, răspunse Ainslie coborând din maşină. Dar n-are 
importanţă. Vino! 

Când se apropiară de scară, auziră, dinăuntru, glasul lui Torrance. 
Ocăra cât îl ţinea gura, vocea lui tunătoare umplând întregul etaj ca 
furia unui nebun. 

Sergentul de la recepţie, care-l urmărea pe funcţionarul hotelului 
ce-şi golea seiful, le spuse: 

- Aşa-i zice întruna de când s-a întors. Ai dumneavoastră i-au 
rechiziţionat vapoarele. Nici că mai pomeneşte de altceva! 

Cei doi se apropiară de uşa apartamentului, uitându-se unul la 
celălalt. Torrance zbiera: 

- Bandiţii naibii! îşi închipuie că mă pot învăţa ei pe mine ce trebuie 
să fac! 

Răsună un zgomot de sticlă spartă şi Ainslie auzi vocea lui Natalie: 

- Te rog! Nu în faţa lui Frances! 


- Tu şi smiorcăita asta! Asta-i tot ce poţi gândi! Urmă o nouă 
bufnitură. Las’ că vă arăt eu vouă! 

Ainslie împinse uşa cuprinzând dintr-o privire întreaga scenă, cu 
personajele încremenite în atitudinile lor de spaimă sau de mânie. 

Sertare larg deschise, cu conţinutul împrăştiat pe jos. Farfurii sparte 
şi bucate risipite pretutindeni. Probabil că Torrance trăsese faţa de 
masă cu mâncare cu tot. 

Dădaca stătea lângă uşa din fund, vizibil înspăimântată, ţinându-şi 
mâinile osoase pe umerii copilei, care se ferea de tatăl înnebunit de 
băutură. 

Natalie Torrance era aşezată pe braţul unui fotoliu. Rochia îi era 
ruptă la un umăr şi pe obraz i se ivise o pată îmbujorată, de parcă 
primise o palmă sau chiar un pumn. 

Torrance se răsuci pe călcâie şi se uită la cei doi ofiţeri de marină, 
dezgolindu-şi dinţii într-un rânjet. pregătindu-se parcă să sară la ei. 

- Zău! Zău! Zău! Ce căutaţi aici? 

Cravata îi era pătată de băutură şi costumul alb murdărit peste tot. 
Căzuse, se vede, în repetate rânduri. Era greu de conceput cum de 
izbutise să conducă maşina. 

Ainslie se uită la ea, ferindu-se să-l privească pe Torrance pentru a 
nu se simţi ispitit să-l atace. 

- Te simţi bine? o întrebă strunindu-şi vocea, când văzu spaima din 
ochii ei preschimbându-se în speranţa deznădejdii. 

- Ah, da! Acuma se simte foarte bine! Ochii injectaţi şi demenţi ai lui 
Torrance se interpuseseră în câmpul lui vizual. Ai venit s-o ocroteşti, 
da? 

Scoase un hohot de nebun şi Ainslie văzu copila închircindu-se şi 
mai mult în colţul ei. Observă că-şi înghesuise acolo şi elefantul 
galben, ca şi cum ar fi vrut să-l protejeze. 

- Ce dracu’ nu-ţi pui lacăt la gură? întrebă Quinton tărăgănat. Avem 
şi aşa destule necazuri. 

Torrance nici nu-l luă în seamă, iar Ainslie văzu parcă nebunia din 
mintea lui crescând şi umflându-se când răcni: 

- Sau poate c-ai venit să-ţi vâri mâna pe sub fusta ei, asta cred mai 
curând! 

Ainslie răspunse cu glas stăpânit: 

- Trebuie să plecaţi spre golf. Acolo se vor găsi vase de transport... 

Torrance se împletici spre el, pe faţă aşternându-i-se brusc o 
paloare cadaverică. 

- Dumnezeule, e adevărat! îi înşfăcă braţul şi se clătină, gata să-şi 
piardă echilibrul. Citesc pe faţa ta blestemată, câine! 

- O, Guy, termină odată! strigă Natalie. 

Torrance îi eliberă braţul şi se dădu un pas îndărăt, mişcând întruna 
din cap, cu ochii aţintiţi asupra lui Ainslie, în timp ce continua pe 


acelaşi glas încleiat: 

- Da, da, în tot timpul ăsta! Pe mine nu mă lăsa să-i ating nici cu un 
deget preţiosul ei corp, Doamne fereşte! Şi tu, cu medaliile tale şi cu 
gloria ta de ucigaş, cu tine îşi făcea plinul, pun rămăşag! 

- Să-l pocnesc, domnule comandant? întrebă Quinton aspru. 

Torrance se întoarse către figura nemişcată de pe fotoliu: 

- Las’ că ţi-arăt eu ţie, fetiţo! Ai să vezi tu cine cântă în casa asta. 
Umbra lui se apropie de ea, acoperind-o, dar Natalie nu clinti în clipa 
când îl auzi adăugându-i: Palma aia n-a fost nimic, crede-mă! Apoi, 
privind în direcţia dădacei: Nu uita că eu plătesc totul, cu banii mei! 
Dădu din cap, bule de salivă prelingându-i-se pe bărbie. Da, da micuţii 
mei puritani, o să mi-o plătiţi voi. 

Ainslie făcu un pas înainte, călcând pe cioburile de farfurii sparte. 

- Dacă mai încerci să te atingi de ea, o să te... 

- O să mă ce? Torrance se lăsă pe spate şi se izbi de zid. Osă mă 
dai în judecată pentru că încerc să-mi domesticesc nevasta? 

Rânjea ca un smintit, amuzându-se pervers, de întreaga scenă. Mai 
târziu, lucrurile aveau să ia altă faţă. 

Işi înclină degetul, în chip ameninţător: 

- Ai putea să-ncepi să-ţi cauţi altă slujbă. Dacă-mi pun mintea cu 
tine, ai să zici săru' mâna dacă o să-ţi dea să comanzi o rață de 
cauciuc. 

Ainslie trecu pe lângă el, aşteptându-se să fie atacat. Ştia că dacă 
Torrance l-ar atinge, ar face moarte de om. Rosti cu calm: 

- Secundul meu o să vă conducă, pe dumneata, doamnă Torrance, 
şi pe Frances la biroul din port. Apoi, adresându-se dădăcii: 
împachetează-le câteva lucruri. 

Natalie se ridică de pe braţul fotoliului şi încercă să-şi tragă peste 
umăr rochia ruptă. 

- Îmi pare rău că te-am amestecat în toate astea. 

Îşi înălţă privirile spre el şi din nou se regăsiră, o clipă, pe o insulă 
numai a lor, de parcă primejdia şi nebunia nici nu-i atingea. 

- Eu am dorit să mă amestec, îi răspunse Ainslie. O conduse spre 
uşă: Dacă uiţi ceva, vei putea reveni. 

In clipa aceea se auzi un şuier subţire, concentrat, şi Ainslie se simţi 
strivit de o explozie. Căută să înţeleagă ce se întâmplase şi, o clipă, îşi 
închipui că Torrance trăsese în el. 

Pe urmă, tuşind şi gâfâind, se opinti în picioare, eliberându-şi 
umărul rănit de ceva despre care-şi dădu brusc seama că era o bucată 
de acoperiş. 

Pretutindeni se învârtejeau fumul şi praful şi când, împleticindu-se, 
îşi croi drum prin moloz, auzi şuierături stridente, de fluiere, şi ţipete 
sfâşietoare ca de fiară torturată. 

Pe Natalie o găsi întinsă pe coridor, cu părul acoperit de moloz şi 


rochia aproape smulsă de pe ea. 

Ingenunche, ridicând-o în braţe, murmurându-i numele. Când îi 
înlătură părul de pe faţă, Natalie deschise ochii şi se uită la el. Ainslie 
aşteptă, abia îndrăznind să respire şi să spere pe măsură ce vedea 
înţelegerea şi groaza redeşteptându-se în ochii ei. 

Buzele ei articulară un nume: „Frances”. 

Ainslie întoarse capul şi se uită la grinzile şi mormanele de zidărie 
prăbuşită, la fumul gros care plutea: simţea primejdia, mirosul de 
incendiu. 

Deasupra norului de praf văzu cerul de seară şi abia atunci îşi dădu 
limpede seama că hotelul fusese lovit direct. Numai de nu s-ar mai 
auzi urletele acelea de fiară! li spărgeau timpanele şi o făceau pe 
femeia din braţele lui să tremure toată. 

Paşi îşi căutau loc printre dărâmături şi, deodată, îl auzi pe Quinton 
exclamând răguşit: 

- Slavă Domnului! Credeam că s-a isprăvit cu voi! 

Ţinea în braţe fetiţa care, la rândul ei reuşise, prin nu ştiu ce 
minune, să-şi salveze elefantul galben, pe care-l strângea la piept. 

Se înghesuiră unul în altul ca o mână de refugiaţi pe o plută. 
Quinton îşi trecu degetele prin părul încâlcit şi le spuse: 

- S-a prăbuşit acoperişul şi cred că şi jumătate din clădire s-a făcut 
praf. Apoi se uită cu subiînţeles la Ainslie: Du-le de aici! Dădaca a fost 
sfârtecată în bucăţi. Ea a fost cel mai greu lovită de suflul exploziei. 

- Ce-i cu Torrance? 

Quinton înălţă din umeri. 

- Trăieşte, dar e prins sub grinda principală a acoperişului. Nu cred 
s-o mai ducă mult. Se uită, apoi, în jos, spre copilă. 

Ainslie o ajută pe Natalie să se ţină pe picioare, urmărindu-i cel mai 
mic semn de şoc sau de slăbiciune. Priviră spre uşa făcută ţăndări, 
când îl auziră pe Guy Torrance gemând tare. 

- Mă duc la el, spuse Natalie. 

Din afara clădirii se auzeau strigăte şi oameni alergând. Dar urletele 
acelea nu mai conteneau, ca şi cum nu aveau să mai ia vreodată 
sfârşit. 

- Vin cu tine, îi spuse Ainslie. Apoi i se adresă lui Quinton: Rămâi cu 
copila, John. 

Torrance era ţinut sub grindă. Probabil că îndura chinuri groaznice, 
având spinarea zdrobită de imensa greutate care-l strivea. li văzu şi 
şopti: 

- Aţi venit să vă bucuraţi sufletele? 

- Guy, te rog, încetează, spuse ea ferindu-şi privirile. 

Torrance închise ochii şi murmură gâfâit: 

- Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-o pe Frances să mai ţipe! 

Ainslie aruncă o privire în spate şi o văzu pe fetiţă stând tăcută şi 


nemişcată, cu mânuţa în mâna lui Quinton. 

- Nu ţipă Frances. A scăpat teafără. j 

Dar Torrance părea să nu-i fi auzit răspunsul. Incepu să delireze: 

- Exact ca în ziua aceea blestemată. Şi atunci țipa. Din vina ei s-a 
întâmplat totul. Dacă n-ar fi fost afurisita asta mică, Dicky ar mai fi 
trăit şi acum, iar eu... Vocea i se stinse, apoi mormăi din nou: Bietul 
Dicky! A zis c-o să treacă el la volan, ca eu să stau cu copilul, să-l 
liniştesc. Torrance scutură din cap, zâmbind pe măsură ce retrăia 
momentul. Pe dracu! i-am răspuns eu. Bucăţi de tencuială îi cădeau 
peste gură, dar el nu le lua în seamă. M-am întors ca să-i ard una fetei 
şi ticăloasa de maşină a derapat. j 

Ainslie se uită la tânăra femeie de lângă el. In tot timpul care se 
scursese de la accident fusese convinsă de nevinovăția soţului ei. Şi, 
în realitate, probabil că el fusese azvârlit din maşină fără să păţească 
nimic şi se întorsese apoi să-l aşeze la volan, în locul lui, pe amicul 
mort. 

Grinda grea se mişcă încet, stârnind nori de moloz în încăpere. O 
briză uşoară adie printre dărâmături. spulberând puţin praful şi Ainslie 
văzu înfiorătoarele pete de sânge de pe zidul din faţă, acolo unde 
căzuse zdrobită dădaca. 

- Sosesc ajutoare, spuse el. 

Torrance îşi aţinti privirile asupră-i: 

- A, tu erai! Eu nu uit niciodată o faţă! 

Grinda alunecă din nou şi Torrance scoase un ultim, cumplit horcăit. 

Incetaseră şi urletele, îşi dădu Ainslie seama. 

- Vino, Natalie, s-a terminat. 

O conduse prin coridorul prin care îşi făceau drum câţiva soldaţi, 
înarmaţi cu funii şi topoare, încercând să pătrundă în camere. 

Quinton se adresă unui caporal: 

- Aici sunt doi morţi, băiete! 

Coborâră cu greu scara înecată de moloz şi cioburi de sticlă. Tot 
hotelul era o ruină. 

In curte, stăteau înşirate aceleaşi camioane militare, unul dintre ele 
în flăcări. Pe lângă maşini zăceau întinşi soldaţii pe care-i văzuse 
Ainslie sporovoind, adică ceea ce mai rămăsese din ei. 

- Unde este sora ta? se sili s-o întrebe pe Natalie. 

- În oraş, nu-i în hotel. 

Se agăța de braţul lui, iar el încerca s-o ferească de priveliştile şi 
vaietele care-i înconjurau. 

- Maşina noastră pare să fi rămas întreagă, spuse Quinton. A fost 
adăpostită de zid. Deschise portiera. E bine să plecăm cât mai repede. 
S-ar putea să mai revină pe aici. 

- Un moment, ceru Ainslie, cu glas calm. 

O ajută pe Natalie să se urce cu fetiţa în maşină şi apoi se 


reîntoarse spre hotel. Undeva, în spate, probabil la bucătărie, clădirea 
năruită luase foc. Nimeni nu avea să-şi mai dea osteneala să stingă 
incendiul. Vechiul hotel Royal murise. 

Ainslie se opri să ridice o bucată de copertină vărgată. Apoi se 
aplecă asupra bătrânului portar indian. Era mort, ucis de suflul 
exploziei, în timp ce se grăbea să alerge la datorie. Il acoperi cu 
copertina şi rosti în şoaptă: 

- Biet nenorocit! Mai bine c-ai scăpat în felul ăsta! 

După aceea urcă în maşină şi-şi petrecu braţul în jurul umerilor lui 
Natalie. 

- Gata, John. 

Cea mai mare parte din drum o parcurseră în tăcere, împietriţi de 
grozăviile prin care trecuseră, prea şocaţi ca să poată accepta gândul 
că supravieţuiseră. 

La ultimul punct de control, înainte de intrarea în port. Quinton opri 
maşina şi spuse: 

- Trebuie să întreb unde urmează să ne prezentăm. Mi-am pierdut 
lista la locul bombardamentului, 

Când rămaseră singuri în maşină, Ainslie vorbi: 

- Natalie, nu ştiu cum o să ieşim din tot iadul ăsta, dar dacă scăpăm 
cu viaţă, vrei să fii soţia mea? 

Cum ea nu-i dădu nici un răspuns, adăugă cu disperare: 

- Eu n-am mulţi bani, dar o s-o putem scoate la capăt, şi în Anglia o 
s-o ducem pe Frances la specialistul acela, aşa cum vrei tu. 

Natalie se uită la el cu ochii scăldaţi în lacrimi. 

- Ştii bine răspunsul. Cu tine m-aş duce oriunde, căsătorită sau nu. 

Amândoi se uitau uimiţi la fetiţa care sa ridicase de pe locul 
şoferului şi-şi întinsese mânuţele, agăţându-se de gâtul mamei ei. 

- Oh, Robert, iubitule! Natalie abia de se mai putea stăpâni. Frances 
mi-a vorbit! Mi-a vorbit! A încercat să-mi spună ceva. li înconjură cu 
braţele pe amândoi. Acuma ştiu că totul se va sfârşi cu bine! 

Ainslie îşi lăsă gândurile s-o ia razna, întrebându-se cum de putea 
un om să simtă adevărata fericire în mijlocul infernului? 

Quinton se înapoie şi se reaşeză la volan. 

- Am luat-o! 

Porni maşina, dându-şi seama că în timpul absenței sale se 
întâmplase ceva formidabil. Dar fiindcă era Quinton, se mulţumi să 
anunţe sec: 

- Apropo, polițistul acela m-a reclamat pentru exces de viteză! 

Ainslie îşi puse mâna pe rochia ruptă a tinerei femei, vrând parcă 
prin acest gest să izgonească amintirea înfricoşătoarei lovituri de pe 
urmă şi a cumplitei taine a lui Torrance. 

Era groaznic numai să te gândeşti. Dacă ar fi ascultat de îndemnul 
poliţistului de a cobori din maşină în timpul raidului aerian, bomba 


oricum ar fi căzut pe hotel. Dar Natalie s-ar fi aflat în cameră 
împreună cu Torrance, în poziţia în care-i găsise. Şi ea stătuse exact 
sub grinda care-l ucisese pe el. 

Ainslie îi strânse umerii, trăgând-o mai aproape de el şi o simţi 
pierdută în gânduri. Poate că se gândea la această ultimă ironie a 
războiului. Pilotul japonez nu va şti niciodată că bomba care-l 
răpusese pe bătrânul portar indian şi cine ştie câte alte vieţi, 
provocase un şoc ce redeşteptase şansele de salvare a fetiţei. Fie că 
era reală sau nu, se ivise o nouă speranţă şi asta însemna mai mult 
decât îndrăzniseră vreodată să viseze. 

Maşina stopă în faţa unei clădiri simple, albe, unde câteva infirmiere 
şi nişte civili cu înfăţişare oficială îi verificau pe noii sosiți. 

Se opriră cu toţii din activitatea lor pentru a se uita la cei doi ofiţeri 
de marină murdari şi zdrenţăroşi, la tânăra cu păr negru şi rochia 
sfâşiată la umeri şi la fetiţa care strângea la piept un elefant de pâslă, 
prăfuit dar intact. 

Quinton îl urmări cu privirea pe Ainslie care le conduse, pe Natalie şi 
pe Frances, şi intră cu ele. Apoi, cu gesturi lente, îşi aprinse o ţigară. 

„Pot să jur că a fost o zi mare pentru ei“, îşi spuse, pufăind. „De 


altfel şi pentru mine“. 
x 


x * 


Ainslie era aşezat la biroul lui şi privea teancul de note prinse cu o 
clamă mare. In pofida primejdiei şi a amenințării de invazie, nimic nu 
putea stăvili noianul de comunicări. 

Aşezat pe scaunul din faţa lui, locotenentul Halliday îl privea cu 
gravitate. Halliday părea să simbolizeze tot ce se întâmpla în lumea 
lor specială. Aşteptarea şi îngrijorarea, îndoiala asupra a ceea ce va 
aduce ziua următoare, sau ceasul următor. 

Era pe la jumătatea după-amiezii şi, afară, golful se scălda într-o 
lumină fumurie. Stăruia fumul lăsat de un atac aerian, deşi de astă 
dată un tun reuşise să doboare bombardierul inamic. Parte din fum 
provenea de la rugul funerar al japonezului. 

Dar lucrurile nu mai puteau continua aşa. Mai devreme sau mai 
târziu avea să fie lovit şi Soufrière sau, în cel mai bun caz, va fi atât 
de avariat de suflul vreunei explozii, încât va trebui să fie abandonat. 
Comunicările sosite din Londra sau din partea amiralului francez nu 
mai aveau nici o importanţă. Ainslie ştia că cei mai mulţi, dacă nu 
chiar toţi membrii echipajului, gândeau la fel. Realizaseră tot ce 
realizaseră, dar acum aveau nevoie de submarin. Nu reprezenta 
pentru ei numai o armă, ci un fel de simbol. 

Răsfoi listele de reparaţii întocmite de Halliday şi se minună cum de 
izbutise ofiţerul mecanic să le alcătuiască. 

- In regulă, şef. Dumneata şi băieţii dumitale aţi făcut o treabă 


bună. 

Halliday îl cercetă, observându-i mişcările repezi, nervoase, ale 
mâinilor. Dacă numai jumătate din ce aflase el era adevărat, starea 
comandantului ar fi fost mult mai îngrijorătoare dacă n-ar fi intervenit 
în viaţa lui tânăra aceea, Torrance. Se gândi la soţia lui, la căsuţa lor 
de lângă Podul Turnului Londrei şi se rugă din toată inima să nu i se fi 
întâmplat nimic rău nevestei. Femeile pot fi sau o pacoste la viaţa 
omului, sau cele mai puternice ancore ale existenţei. 

- Inamicul se menţine foarte liniştit pe coastă, cel puţin aşa mă 
informează comandantul bazei, i se adresă Ainslie. Câte un duel răzleţ 
de artilerie, dar nimic altceva. 

Ridică privirea când se auzi o ciocănitură în uşă şi spuse: „Intră!“ 

Auzi uşa deschizându-se şi, când draperia fu dată la o parte, îşi 
făcură apariţia cei doi locotenenţi francezi. Amândoi foarte eleganţi în 
uniformele lor albe şi, totuşi, atât de deosebiți unul de celălalt. 

—Şef, discutăm mai târziu problema combustibilului. 

Ainslie şi Halliday schimbară o privire. Doar o singură privire, dar a 
fost de ajuns. 

Când draperia căzu din nou, mascând uşa, Ainslie le spuse celor doi: 

- Probabil că aţi ghicit pentru ce v-am chemat. Luă dosarul de 
comunicări aflat deasupra teancului. După cum ştiţi foarte bine, rolul 
dumneavoastră în această operaţie era acela de a ne ajuta în 
eventualitatea ivirii unor probleme cu privire la echipamentul mecanic 
şi electric al submarinului. Ceva care să le fi scăpat instructorilor 
noştri din Londra. V-aţi îndeplinit toate aceste îndatoriri, ba chiar aţi 
făcut mult mai mult. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Cartierul 
dumneavoastră general naval din Londra a solicitat, prin intermediul 
Amiralității, să îmbarc întregul personal naval francez liber şi să-l 
evacuez din Singapore cu primul convoi. Secundul meu tocmai se 
ocupă de acest lucru şi voi sta personal de vorbă cu oamenii dumnea- 
voastră înainte de plecare. 

Intregul personal francez aflat la bord era alcătuit din şase cartnici 
şi din cei doi locotenenţi. 

Ainslie îi privi pe fiecare în parte: Lucas, slăbuţ, chiar plăpând. 
Cottier înalt, aparent plin de încredere în sine. Adăugă calm: 

- In calitate de ofiţeri, dumneavoastră doi aveţi latitudinea de a 
alege, fie să plecaţi împreună cu ceilalţi, fie să rămâneţi la bord. Dacă 
alegeţi cea de a doua alternativă, nu vă pot făgădui nimic, pentru că 
nu ştiu nimic. Hotărârea vă aparţine. Din momentul în care va porni 
convoiul, va fi prea târziu să mai daţi înapoi. După aceea, fiecare vas 
disponibil va fi folosit numai pentru populaţia civilă şi pentru cazurile 
prioritare. 

Lucas îşi plimbă privirea prin cabină, aducându-şi aminte de clipa 
când urcase la bord împreună cu Ainslie, de graba nebună de a pune 


mâna pe submarin, pentru a evita un dezastru de ultimă clipă. Dar în 
situaţia actuală, de ce ar mai rămâne? Acesta nu era războiul lui, 
războiul în care ar putea lupta împotriva germanilor, în care şi-ar 
folosi iscusinţa lovind în cei care i-au ocupat patria. Dacă ar muri aici, 
sau dacă ar putrezi în vreun lagăr japonez de prizonieri, ar însemna să 
fie şi mai departe de familia lui din Nantes, de părinţii şi de sora lui. 

Simţi broboane de sudoare lunecându-i pe şira spinării, presiunea 
situaţiei fiind sporită de faptul că toţi cartnicii de sub comanda sa se 
pregăteau acum de plecare. 

Lucas crezuse că nu-i va înţelege niciodată cu adevărat pe englezi 
şi totuşi ajunsese să-i îndrăgească foarte mult. Plecând, ar exista doar 
Canalul Mânecii între ei şi Franţa, pe când aici... 

Cottier fixa un punct deasupra umărului lui Ainslie. Era mult mai 
surprins de propriile sale simţăminte decât şi-ar fi imaginat. Parisul lui 
iubit se afla sub cizma teutonă, dar se deprinsese cu acest gând. Mai 
devreme sau mai târziu, Parisul va reînvia şi va fi din nou cel mai 
frumos oraş din lume. Dar, până atunci, trebuie să se gândească la 
propria lui viaţă. 

Se mai gândi şi la comandamentul francez din Londra. Cu toţii erau 
la fel. Gata să dea sfaturi, atâta timp cât greul era dus de alţii. 

Dar Soufriere era o navă franceză. Orice cantitate de ceai sau de 
sandvişuri din alea oribile cu carne conservată de vită, cu care se 
delectau englezii, n-ar putea schimba acest fapt. 

Cottier luă o hotărâre: 

- Eu rămân capitaine. 

Lucas îl privi uimit. Nu înghiţea aerul de suavă superioritate a lui 
Cottier, manierele lui desăvârşite, farmecul lui ostentativ. Se 
aşteptase să-l vadă plecând cu ceilalţi. 

Ainslie încuviinţă din cap şi i se adresă lui Lucas: 

- Dumneata ce-ai hotărât? 

li stătea pe limbă să-i repete ceea ce-i povestise Halliday despre el. 
Despre ceasurile în care muncise ca un diavol ca să repună maşinile 
submarinului în perfectă stare de funcţionare. Ainslie cunoştea multe 
despre situaţia lui Lucas, despre familia sa din Franţa. Ce-ar fi simţit el 
în locul lui? Ce-ar simţi acum, dacă ar lăsa-o în urmă pe Natalie, 
captivă în mâinile inamicului, de-ar fi ca Singapore să cadă fără nici 
un avertisment? 

Lucas răspunse cu glas moale: 

- Şi eu rămân. Privi spre punte. Cred că e mai bine să rămân. 

După ce plecară ofiţerii şi după ce-şi luă rămas bun de la cartnicii 
francezi, Ainslie rămase un lung răstimp în cabina sa, gândindu-se la 
ei şi la toţi oamenii din lume care se străduiau să câştige un război. 
Băieți tineri în cea mai mare parte, conduşi de alţi băieţi tineri. Era 
nevoie de oţelul călit ai unor Halliday sau al unor Quintoni ca să le mai 


dea un fir de speranţă. 

In noaptea aceea, în timp ce zăcea lungit în cuşetă, complet 
îmbrăcat, scrutând întunericul umed, asculta zgomotele submarinului 
care-l înconjurau de pretutindeni. Acele sunete care conferă oricărei 
nave personalitate, viaţă, ca să spunem aşa. Cei de pe uscat râd de 
acest lucru. Şi, totuşi, este o realitate. 

inchise ochii şi se gândi la Natalie, aşa cum o văzuse ultima oară. 
De-ar putea s-o ducă într-un loc sigur, indiferent unde, ăsta era 
singurul lucru care conta. 

Ainslie se trezi cu răsuflarea tăiată la auzul telefonului care-i suna în 
ureche. Dibui după întrerupătorul de lumină de deasupra cuşetei, în 
timp ce-şi ciulea urechile să audă, de dincolo de carenă, zgomot de 
bombe sau de artilerie. 

- Aici comandantul. Glasul lui avea o notă de nefirească ascuţime. 

- Sunt ofiţerul de serviciu pe comandament. Vă fac legătura. 

Ainslie se ridică privindu-şi ceasul. „Vă fac legătura?” Ce tot îndruga 
omul ăla, de ce nu se făcea legătura direct prin centrală? 

- Alo? Aici Granger. 

Ainslie îşi relaxa fibră cu fibră, trupul încordat, imaginându-şi-l pe 
micul amiral rotofei, cu pipa lui. 

- Ordonaţi, domnule amiral! 

- Inamicul a debarcat pe insulă. Atacă cu toate forţele, cu nave de 
debarcare, pontoane, tot tacâmul. Urmă o pauză. Eşti pe fir? 

- Da, domnule amiral. 

Aşadar, inevitabilul se întâmplase. Se aşteptase, fusese pregătit 
pentru aşa ceva şi, totuşi, vestea îi pricinuise un şoc. Era, în acelaşi 
timp, un succes de necrezut al japonezilor. Abia de trecuseră două 
luni din ziua când debarcaseră primele trupe pe ţărmul Malayei şi 
iată-i că ajunseseră aici. Brusca revelaţie îi dădu un fior rece. 

Granger continuă pe un ton calm: 

- Va trebui să expediez următorul convoi. Râse scurt. Şi m-am 
gândit că poate vei dori să ştii acest lucru. 

Legătura se întrerupse şi Ainslie se lungi din nou, întrebându-se 
cum de mai găsise timp amiralul să se gândească la problemele 
personale ale unui subordonat. 

Se auzi o bătaie în uşă şi Quinton intră în cabină. Era complet 
echipat şi purta un revolver. 

- O comunicare, domnule comandant. Ne invadează. Se ordonă 
starea de pregătire numărul unu pentru toate unităţile. Să fim 
pregătiţi pentru orice, de la răzmeriţe până la pedeapsa divină. Părea 
uluit de veste. Ce credeţi că vor încerca bandiții ăia să facă? 

Ainslie se îndreptă spre lavoar şi-şi stropi faţa cu puţină apă 
călduţă. Avea un vag miros de motorină. 

- Vor încerca să străpungă apărarea cum au făcut şi în Malaya. 


După aceea vor pune mâna pe rezervoarele de apă. Şi când le vor 
captura, totul va lua sfârşit. 

Quinton zâmbi scurt. 

- Mă rog, cel puţin ştim. Mă duc să-i scol pe oameni, deşi 
majoritatea au stat de veghe jumătate din noapte. 

Ainslie rămase cu ochii fixaţi pe uşă. Un lucru era sigur: acum va 
primi noi ordine. 

Apoi părăsi cabina şi porni să străbată nava, aşa cum făcuse de 
atâtea ori până atunci. Siluete tăcute adăstau lângă posturile de luptă 
respective, bând ceai, ţinându-şi capetele uşor înclinate, de parcă s-ar 
fi aşteptat să detecteze un zgomot străin. 

li salută din cap pe Lucas şi pe Halliday la panoul lor de comandă şi 
apoi începu să urce scara lungă, lustruită, care ducea spre puntea de 
comandă. Aici, mitralierele grele erau încărcate şi pregătite, ţevile 
lungi profilându-se negre pe cerul smălţuit de stele. 

Pe puntea de comandă se aflau Forster şi Ridgway, privind la oraşul 
cufundat în beznă şi la luminiţele cât un vârf de ac ce apăreau în 
depărtare, situate la prea mare distanţă ca să-ţi poţi da seama dacă 
sunt tunuri antiaeriene sau artilerie terestră. 

- Tocmai am auzit nişte focuri de puşcă, domnule comandant, spuse 
Forster. Incercări de jaf, presupun. 

Forster nu ştia singur dacă-i mai păsa de ceva sau nu. Vestea 
dramatică a morţii soţului lui Daphne pe mare, propriul său reviriment 
sufletesc, toate se amalgamaseră într-o nouă incertitudine. Nici o 
radiogramă pentru el, nici un mesaj. Oare Daphne era bine? Sau îşi 
dusese la îndeplinire ameninţarea că se va sinucide? Poate că o 
făcuse fără să fi aflat măcar că era văduvă. 

- Dacă vom fi nevoiţi să plecăm, domnule comandant, interveni 
Ridgway, nu voi mai putea face rost de noi torpile. Va trebui să ne 
mulţumim cu ceea ce avem. 

Ainslie aproape că nici nu-l auzi. Urmărea strălucirea roşiatică ce 
cuprindea din ce în ce mai mult cerul, amintindu-şi de toţi cei care nu 
mai erau ca s-o vadă. Şi se mai gândea la Natalie şi la copilă, aflate pe 
undeva, pe acolo, în mijlocul umbrelor, aşteptând să sosească ordinul 
de îmbarcare. Zărise chiar şi vechiul iaht Lady Jane, pregătit pentru 
cea mai primejdioasă dintre toate cursele sale. Şi, printr-o ironie a 
sorții, alături se înşirau vapoarele noi-nouţe ale lui Torrance. 

Va trebui s-o vadă încă o dată înainte de plecare. Poate că va fi 
pentru ultima oară. Incercă să alunge acest gând, dar efortul îl făcea 
să-şi simtă tâmplele pulsând. Să fie despărțiți, după toate câte se 
întâmplaseră, era mai rău chiar decât moartea. Natalie îi crease o 
rațiune de a trăi. singurul lucru de care nu-şi dăduse seama până 
atunci că-i lipsea. 

Ainslie îşi mută gândul la submarinul lui. Va trebui să-şi 


supravegheze şi să-şi controleze orice mişcare. Auzise de comandanţi 
luaţi prin surprindere în momentele când dibăcia şi vigilenţa lor 
neştirbite ar fi fost salvatoare. O casă bombardată, infidelitatea soţiei, 
un copil bolnav. Handicapuri care pot toci capacitatea unui om, care-i 
pot duce la pieire pe toţi cei ce se bizuie pe această capacitate. 

Menzies traversă grătarul, binoclul atârnându-i de gât. 

- Curat câştigul păgubaşului, nu-i aşa, domnule comandant? Nu 
mi-ar părea deloc rău dac-ar fi s-o întindem de aici. 

Ainslie se uită la profilul robust al maistrului semnalizator. Plin de 
încredere. Nici urmă de îndoială. 

Sub chioşc, închişi în micul lor hangar, Christie şi observatorul său, 
sublocotenentul Jones, se târau dedesubtul şi împrejurul micului 
hidroavion. |n ciuda ciocănelii zdravene pe care o încasase 
submarinul, aparatul nu suferise nici o avarie pe care ei doi să n-o fi 
putut repara. Prin şperţuri, furtişaguri şi greu dobândita abilitate a lui 
Christie, îl aduseseră în perfectă stare de funcţionare. 

jones se uită la puşca-mitralieră Lewis pe care o montase la 
marginea carlingii sale şi care era acum dezgolită, şi întrebă: 

- Ei, ce părere ai, Jack? Acum vom fi în stare să ne purtăm singuri 
de grijă. 

Christie rânji. Jones era un suflet simplu şi dacă mai credea încă în 
miracol, asta nu făcea nimănui nici un rău. li răspunse: 

- Eu, unul, nu doresc decât să scap de aici. Răsuflă adânc şi se uită 
la oţelul nituit din jurul aparatului cu aripile pliate. Ca să pot respira 
din nou, adăugă el. 

Jones nu înţelese prea bine dacă pilotul voia să scape din hangar 
sau din Singapore. Până acum supravieţuiseră. Nu vedea nici o 
rațiune pentru care să nu ajungă s-o scoată împreună cu bine la 
capăt. A 

Locotenentul Farrant era şi el foarte ocupat. Ilmbrăcat într-o 
salopetă albă, dintr-un material matlasat, şi folosind o lanternă. Îşi 
explora cu infinită grijă şi minuţiozitate turela, urmat de la o discretă 
distanţă de sublocotenentul Southby şi de tunarul cel mai vechi în 
grad. De fapt, Farrant nu ar fi avut deloc nevoie de lampă, pentru că 
întreaga turelă era puternic iluminată, tavanul şi pereţii laterali, 
proaspăt vopsiți în alb, dându-i un aspect de sterilizată precizie. Cele 
două tunuri mari, uşor înălțate astfel încât lucioasele culate sclipeau 
ca aurul, cărucioarele de încărcare a proiectilelor, cablurile şi firele 
şerpuitoare, balustrada de protecţie deasupra elevatorului de muniţie, 
toate acestea erau lumea lui Farrant. 

Ofiţerul se uită spre pupa, la cele două scaune de pe care el şi 
Southby controlau şi conduceau focul tunurilor. Se aplecă şi culese de 
jos un ghemotoc de câlţi pe care-l înmână unui ochitor. După care îşi 
notă pe loc câteva observaţii în carnetul lui şi porni mai departe. 


Southby îl urmă, năduşind. Încă unul sortit să primească o 
chelfăneală. Cum de cuteza să murdărească turela lui Farrant? Simţi 
că-i vine să râdă sau să plângă. Coborâse pe uscat, ca şef al unei 
echipe de corvoadă, şi luase contact, îndeaproape, cu tragedia 
oraşului Singapore. Văzuse cadavre arzând mocnit, pe locurile unde 
căzuseră în urma unui atac aerian, şi oameni trecând în grabă pe 
lângă ele, fără să le arunce măcar o privire. Simţise duhorile morţii, 
văzuse roiurile de muşte. Oameni plângând pe stradă, alţii prea beţi 
ca măcar să ştie cum să se sinchisească de ceea ce se întâmpla cu ei. 

Se ciocni de Farrant înainte de a-şi da seama că locotenentul se 
oprise din mers şi-l privea. Farrant i se adresă răstit: 

- Sublocotenent, să ştii că o să ne luptăm, nu glumă. Să nu te 
îndoieşti nici o clipă de acest lucru. Aşadar, te rog să te controlezi! îşi 
împinse bărbia spre el, aproape atingându-i faţa. Asta ai fost instruit 
să faci. 

- Da. Vreau... vreau să spun că da, domnule locotenent. 

Southby îl văzu pe ochitor urmărindu-l cu simpatie şi compătimire, 
dar interesul lui era stârnit de starea de spirit a lui Farrant. Acesta 
aştepta bătălia cu nerăbdare. Proaspăta vopsire a turelei fusese ideea 
lui. Marinarul care căzuse sfârtecat acolo, pe scara turelei, 
transformase locul într-o scenă de coşmar sângeros. Şi tot ce găsise 
Farrant să spună fusese: 

- Imi imaginez că la Abukir sau la Trafalgar ai noştri au avut de 
înfruntat lucruri şi mai groaznice. Aşa încât, să curăţăm totul lună. 

Se vede că era nebun, sau foarte aproape de nebunie. Poate că de 
asta era atât de competent. Pe Farrant nu-l puteai prinde niciodată pe 
picior greşit. 

Afară, pe punte, Quinton se aplecă să se uite la apa care plescăia 
de-a lungul balasturilor. Verifica parâmele, îşi întindea mădularele, 
încerca în felul lui să se relaxeze. 

Auzi clincănitul maşinăriilor din turelă. judecând după felul cum se 
îngrijea Farrant de tunurile lui, era de mirare că nu ceruse încă să-şi 
mute şi cuşeta în turelă! 

Dinspre țărm, răsună peste apă o bufnitură puternică şi Quinton se 
gândi că geniştii, dintr-un motiv sau altul, dărâmau probabil o clădire 
bombardată. Văzu o lumină roşcată răspândindu-se o clipă deasupra 
golfului, dezvăluind epavele împrăştiate şi vasele care stăteau în 
aşteptarea ordinelor de plecare. 

Îşi aminti de explozia de la hotel care încă îi mai răsuna în timpane 
ori de câte ori se apleca. | se perindau prin faţa ochilor imaginea 
beţivului turbat, vânturându-se prin cameră, faţa tinerei femei, 
frumoasă în atitudinea ei sfidătoare, copila care-l luase de mână când 
ieşiseră, poticnindu-se, din încăperea năruită. 

O nouă explozie detună în beznă. Bieţii oameni de acolo, ce 


înspăimântați trebuie să fi fost! 

Şi după toate astea, ce-o să urmeze? Or să ajungă japonezii în 
Australia? lIşi încleşta fălcile, încercând să înfrunte ideea unei 
asemenea posibilităţi. 

La extrema prova, santinela se rezema de balustradă, cu mâinile în 
buzunare, privind în direcţia oraşului. Quinton i se alătură. 

- Totul în ordine, Evans? 

- Da, dom’ ofiţer secund. Şi când Quinton dădu să plece, îl întrebă: 
N-o să ni se întâmple nimic rău, nu-s aşa, dom’ ofiţer secund? 

Quinton îşi ridică privirile spre silueta chioşcului. Acolo sus se afla 
comandantul, sperând şi rugându-se, aşa cum făceau cu toţii. „Măcar 
o dată să mai scăpăm“, aşa obişnuiau să se roage în trecut. 

- Sper şi eu din toată inima. Drept să-ţi spun, nu mai suport deloc 
berea asta de pe aici. 

Se îndepărtă, ştiind bine că marinarul se hlizea, uşurat. Ce uşor era 
să linişteşti oamenii! 

La o milă sau două depărtare de submarin, contraamiralul Granger 
şedea ia biroul lui fumându-şi pipa şi bând cafea, fără să se întrerupă 
o clipă din lucru. Maşinile de scris ţăcăneau cu fervoare în camera de 
alături şi din tavan se cernea din când în când câte o mică ploaie de 
praf. Se auzeau din depărtare focuri de artilerie, sau explozii de 
bombe, sau detonări ale geniştilor, nici el nu-şi dădea bine seama ce 
şi nici nu-i păsa prea mult. Se uită la ceasul de la încheietura mâinii 
grăsulii. Orele patru şi jumătate dimineaţa. Cu câteva săptămâni în 
urmă n-ar fi putut obţine din partea nimănui să lucreze după-amiaza, 
darmite la asemenea ore neomeneşti. 

Se auzi un zgomot de uşi trântite, apoi de paşi târşiţi pe coridor, 
după care amiralul intră în biroul lui Granger. 

- Bună dimineaţa, Arnold. Scuză-mă c-am dat buzna. Cum merge cu 
convoiul? 

Granger îşi scoase pipa din gură. O muşcase cu atâta furie încât îl 
durea maxilarul. j 

- Bine, domnule amiral. In câteva zile îi dăm drumul. 

Amiralul, curat şi dichisit de parcă venea de la paradă, îi răspunse: 

- Mâine îi dai drumul, Arnold. Inamicul a început să străpungă liniile 
noastre. Ridică din umeri. Aşa că ar fi bine să te şi pregăteşti. Am dat 
ordin şefului spatelui bazei să-ţi ofere tot ajutorul necesar. Şovăi o 
clipă. Imi pare rău, dar asta-i situaţia. 

Granger se uită la el, incapabil parcă să sesizeze adevărul: 

- Ne retragem, domnule amiral? 

Trăsăturile austere ale amiralului nu trădară nici o schimbare. 

- Se vorbeşte de nişte tratative cu Yamashita, comandantul trupelor 
japoneze din linie. 

Granger se aşeză cu greutate. Capitulau! Era de necrezut. 


Covârşitor. 

- Oricum, Arnold, dumneata trebuie să-ţi faci datoria. Adevărul e că 
am primit informaţii în legătură cu o nouă forţă navală care vine 
dinspre golful Cam-Ranh. Se află sub comanda viceamiralului Ozawa, 
un ofiţer foarte destoinic. L-am întâlnit odată, la o paradă navală. Am 
fost informat că aceste noi forţe japoneze se îndreaptă spre Sumatra, 
aşa că înţelegi de ce sunt îngrijorat. 

- Da, domnule amiral. Inţeleg. 

Granger nu mai avea acum nevoie de hartă. Navele de luptă 
inamice vor străbate aceeaşi zonă ca şi convoiul său. 

- Bun. Amiralul se întoarse spre uşă. Aşa încât trimitem submarinul 
Soufriere. 

Granger rămase cu privirile aţintite pe uşa închisă. „Mă bucur că n-a 
trebuit să iau eu hotărârea asta!“ îşi spuse. Apoi gândurile îi rătăciră 
spre imobilele înţesate de pe țărm, spre flota de vase mici şi 
inadecvate care se găsea sub comanda sa, spre oamenii care 
aşteptau de la el să-i salveze. 

Puse mâna pe telefon: 

- Dă-mi pe ofiţerul de serviciu de la centrul de transmisiuni. 


16 
ACUM ORI NICIODATĂ 


- A vertizaţi sala motoarelor să execute comenzile date prin 
telegraf! 

Ainslie îşi strânse mantaua impermeabilă în jurul gâtului şi se 
aplecă peste parapetul comenzii. Rafala de ploaie fusese scurtă şi nu 
reuşise de fel să învioreze atmosfera. Işi simţea trupul muiat sub 
mantaua impermeabilă, de parcă ar fi fost gol. 

Ploaia venise după plecarea lor definitivă, ca o cortină menită să 
ascundă mizeria de pe insulă de ochii celorlalţi. 

- Maşinile sunt gata, domnule comandant. 

Ridgway şi Southby erau cu el, pe puntea de comandă, tăcuţi ca şi 
toţi ceilalţi care se pregăteau de drum. 

Văzu faţa umedă a lui Southby strălucind brusc în vâlvătaia unei noi 
explozii de pe țărm. Toată ziua fusese la fel. Zarvă, bombardamente, 
foc de artilerie, morţi subite. 

Simţea, sub tălpile pantofilor, tremurul marelui submarin, „fiara 
care adulmeca prada” din ce în ce mai aţâţată. Incercă să se 
stăpânească. Era un soi de nebunie care punea vârf la tot ce se 
întâmplase până atunci. Tocmai când s-ar fi zis că mijea o speranţă. O 
şansă. 

Ainslie revăzu în minte chipurile ofiţerilor săi când le anunţase noile 
ordine. Anume, că trebuiau să atace şi să abată din drum o forţă 
navală a inamicului. Nu două nave, ci o întreagă blestemată de 
escadră. Ştia că simt cu toţii ceea ce simţise şi el când îşi auzise 
propria-i voce sunând ireal în spaţiul îngrădit al careului. 

Dacă cumva ofiţerii francezi încercaseră păreri de rău din pricina 
hotărârii de a rămâne cu el, nu le trădaseră prin nimic. 

Ar fi putut să le dea a înţelege că informaţiile, aşa cum se întâmplă 
adeseori, puteau fi şi greşite. Insă, dacă urmau să moară cu toţii, 
aveau măcar dreptul să ştie pentru ce. Ainslie le arătase pe hartă 
uriaşa deschidere a Mării Chinei de Sud şi obiectivul inamicului care 
acoperea zona dintre Singapore şi Sumatra. Zăvorul ultim pe capcana 
în care fuseseră prinşi. 

Quinton comentase cu glas neutru: 

- Cel puţin ştim că japonezii nu au şi un portavion. Am avut noi grijă 
să-i lipsim de el. 

Dar nimeni nu se simţise în stare să zâmbească. 


De-ar exista măcar cea mai mică speranţă! Ordinele ţinuseră seama 
şi de celelalte nave aflate în această zonă vastă. Până şi bătrânul 
crucişător Exeter, eroul bătăliei de la Rio de la Plata cu germanul Graf 
Spee, se afla, pe undeva, pe aici. Dacă vreo înaltă autoritate ar fi avut 
grijă să aducă din timp mai multe nave şi mai multe avioane, lucrurile 
ar fi stat cu totul altfel. 

Ainslie îşi repetă iar acest lucru, urmărind lanterna camuflată a lui 
Voysey, care se mişca pe punte, controlând parâmele date la mal. 
Oare, într-adevăr, lucrurile ar fi stat cu totul altfel? S-ar fi zis că 
japonezii îşi plănuiseră fiecare mişcare, până la ultimul glonţ. 

Îşi văzuse oamenii aliniindu-se pe punte în aceeaşi după-masă în 
care convoiul lui Granger pornise ia drum. Dacă marinarii încercaseră 
resentimente şi spaimă la auzul ordinelor, măcar înţeleseseră 
disperata necesitate. Vas după vas, convoiul părăsise golful, cele mai 
multe dintre vapoare fiind prea mici ca să disloce măcar o undă până 
la submarinul acostat. 

Pe țărm, mulţimea adunată urmărise plecarea vaselor. Soţi, 
prieteni, sau poate că unii care se agăţaseră de speranţa de a pleca 
de acolo. Acum avea să înceapă cealaltă bătălie, căci numai aşa se 
putea numi, anume bătălia mituirilor şi turnătoriilor. 

Pilotat de o mică navă de patrulare, ca un câine ciobănesc pe lângă 
turmă, convoiul pornise pe un drum şerpuit printre epave şi bancuri 
de nisip, până când se înşiră pe o distanţă de câteva mile. Nişte 
avioane se învârtiseră deasupra lui şi în larg îl aşteptaseră trei 
distrugătoare care urmau să-l escorteze. In viaţa lui nu mai văzuse 
Ainslie aşa convoi, niciunde. Era o privelişte patetică, mişcătoare, 
disperată, dar deopotrivă de eroică, asemenea unei picturi înfăţişând 
un act de vitejie. 

- Decuplaţi maşina tribord! 

Depunea un real efort ca să se concentreze, să urmărească dacă 
fiecare ordin era repetat şi executat. Va trebui să dea mai întâi înapoi 
ca să se depărteze de chei, înainte de a porni spre ieşire. Un cargobot 
total avariat se rezema de piloni şi chiar în spatele lor se găsea coca 
răsturnată a unei ambarcaţii de tip nedefinit. Era o minune că nu 
împărtăşise şi Soufriere aceeaşi soartă. 

Maşina din tribord se opri pentru a fi pe dată înlocuită de motorul 
electric. Dieselurile nu erau înzestrate cu angrenaj pentru marş înapoi, 
la asemenea manevre complicate erau folosite motoarele electrice. 
Va trebui ca manevra să se facă foarte repede. Dacă s-ar descărca 
bateriile, Halliday şi oamenii lui n-ar fi deloc încântați. 

- Mola peste tot! 

- Pupa e molată! Prova e molată! 

- Tribordul jumătate înapoi! Vino la stânga treizeci! 

Ainslie simţi răspunsul în trepidaţia elicelor şi valul de spumă care 


mătură brusc balastul, când nava porni să se depărteze înapoi. 

Cheiul începuse să se estompeze, învăluit în mohoreală şi lui Ainslie 
i se păru că desluşeşte o siluetă alergând pe țărm şi fluturând din 
mână, dar nu era prea sigur, 

- Stop tribordul! Babordul jumătate înainte! 

Simţi cum Soufrière îşi încetinea viteza şi auzi foşnetul mantalelor 
impermeabile pe care le dezbrăcau oamenii de veghe de pe punte. 
Ploaia se oprise. Nu se vedea decât o hulă înaltă, uleioasă. Uniformă şi 
neştirbită. 

Ainslie se duse spre pupa punţii de comandă, trecând pe lângă 
oamenii de veghe şi cei de la mitraliere. Oameni. Croiţi din carne şi 
din sânge, ca şi el. Scrâşni din dinţi. „Opreşte-te!': 

Ajunseseră destul de departe. 

- Cuplaţi maşina tribord! 

O scurtă privire de jur împrejur. O navă mică îi pilota printre epave, 
o luminiţă albastră la pupa, legănându-se în hulă. 

- Cârma dreapta treizeci! Amândouă, jumătate înainte! 

Dezbrăcă mantaua impermeabilă şi îşi dezlegă prosopul cu care îşi 
înfăşurase gâtul; se porni să-şi frece faţa şi grumazul până începură 
să-l usture. 

- Cârma zero! Ţine aşa! Ainslie se uită la giroscop şi zări deasupra 
ecranului luminiţa albastră de la pupa scânteind ca un licurici. 

- Cap compas unu-trei-zero! 

Auzea iar şi iar detunăturile înfundate ale artileriei şi bufniturile mai 
profunde ale obuzelor care explodau. 

Ainslie se gândi la convoiul care-şi croia drum prin beznă, înaintând 
cu o viteză medie de şapte noduri. Dacă Granger ar fi avut timp la 
dispoziţie, ar fi împărţit convoiul în mai multe grupe, dar în condiţiile 
date şi nedispunând de mai multe escorte, fusese nevoit să se 
întoarcă la vechea metoda. Viteza convoiului urma să fie aceea a celui 
mai încet dintre vasele care-l alcătuiau. 

Până la urmă se dovedise că iahtul Lady Jane nu era ambarcaţia cea 
mai discordantă din convoi. Văzuse acolo toate soiurile de vase, până 
şi o canonieră acționată cu cărbuni, care trebuie să fi fost construită 
înainte de primul război mondial. 

Ridgway îşi lăsă în jos binoclul de noapte, 

- Să venim spre tribord, domnule comandant. 

- Foarte bine. Cârma dreapta zece! Drept aşa! 

Cea mai stranie dintre coincidenţe o constituie distrugătorul care 
făcea parte din escortă. Era Arielle, nava pe care o preluaseră în 
prima lor încercare de a captura submarinul Soufrière din mâna 
francezilor. 

Quinton urmărise distrugătorul care dăduse ocol pentru a număra şi 
a verifica formaţia vaselor escortate şi exclamase: 


- Ei, presupun că acum comandantul de pe Arielle a înţeles destul 
de bine cum vine treaba. 

- Avem cap compas unu-trei-cinci, domnule comandant, 

Capul şi umerii lui Farrant se iviră peste parapetul comenzii, 

- Toate parâmele au fost strânse şi puse în siguranţă, domnule 
comandant. Cer permisiunea de a da liber la posturile de manevră. 

- Se aprobă, artilerist. 

Scăpaseră de partea cea mai rea, doar dacă oamenii de veghe nu 
vor detecta în calea lor vreo epavă neraportată. 

- Preia cartul. 

II văzu pe Ridgway luându-şi postul în primire şi apoi se îndreptă 
spre prova pentru a mai arunca o privire pâlpâirilor de lumină de pe 
uscat, sclipitoarelor diamante de scântei. 

Convoiul, cu mica sa escortă, nu prezenta prea multă siguranţă, dar 
oricum, era mai bine aşa decât să fi rămas oamenii în Singapore. 

Işi şterse din nou faţa, amintindu-şi de ochii lui Natalie, de strădania 
ei de a da impresia că nu e înfricoşată. 

Dacă ar fi cunoscut ordinele primite de Soufriere! 

Un al şaselea simţ se strecură printre gândurile lui. 

- Atenţie la bucata aia de la tribord! Hula pare să se întrerupă în 
punctul acela. Probabil că e o epavă la mică adâncime, sau nişte 
rămăşiţe! 

Aşteptă până ce Ridgway abătu submarinul pentru evitare şi apoi 
reluă drumul normal. 

Natalie! Aflată pe undeva, pe acolo, în căutarea adăpostului oferit 
de insule. 

- Sawle cere permisiunea să vină sus cu nişte ceşti de cacao, 
domnule comandant, anunţă Southby pe un ton de încordare 
nervoasă. 

Ainslie încuviinţă din cap. Sawle nu se dezminţea. Trebuie să începi 
cu lucrurile cele mai importante. Dacă i s-ar fi cerut, ar fi fost în stare 
să facă sandvişuri şi la porţile iadului. 

- Şalupa ne semnalizează, domnule comandant! Menzies descifră 
cu încetineală luminile străpungătoare... Trebuie să fie ageamii, de 
comunică aşa de prost! Apoi spuse: Ne-au transmis: „Daţi-le o lecţie şi 
în numele nostru!“ A 

Ainslie luă o cană cu cacao şi se uită la ea fără s-o vadă. „In numele 
nostru.“ Era vorba de toţi cei pe cate-i lăsau pe insulă. 

- Răspunde-le: „Va fi o onoare pentru noi“. 

Urmări rotirea luminiţei albastre, când şalupa se întoarse pentru a 
lăsa cale liberă submarinului, 

In curând dispăru cu totul, iar fumul des care plutea estompă 
focurile îndepărtate şi exploziile, contopindu-le într-o tristă strălucire 
uniformă. 


Ainslie îl întrebă pe Ridgway: 

- Ai senzaţia că stăpâneşti nava? 

- Da, domnule comandant, răspunse Ridgway, dezgolindu-şi dinţii 
într-un surâs. 

- Atunci mă duc jos să mă uit la hartă. Cheamă-mă de îndată ce... 

Işi curmă vorba. Ofiţerul torpilor ştia ce are de făcut. 

Cu toţii ştiau. 

Când Ainslie dispăru prin tambuchi, Southby se alătură 
locotenentului. 

- N-am să uit niciodată oraşul ăsta. Nu cred că voi mai revedea 
vreodată Singapore. 

Ridgway îşi ajustă binoclul, gândind cu melancolie: „Probabil că nu 
vei mai revedea nici un fel de oraş vreodată“. Dar cu glas tare strigă: 

- Băieți, faceţi veghea cu grijă. Curând ieşim în larg. Ainslie se opri 
la piciorul scării chioşcului, agăţându-se de trepte cu degetele 
încleştate ca nişte gheare. Işi controlă respiraţia şi înghiţi cu greutate. 
Când se întoarse cu faţa şi o porni pe sub luminile postului central, 
chipul său nu trăda prin nimic durerea, disperarea care-l măcinau. Era 


din nou comandantul navei. 
* 


x * 


- Suntem la cotă periscopică, domnule comandant. Ainslie făcu un 
semn maşinistului şi se lăsă pe vine ca să apuce mânerele. 

Era ora amiezii. De-a lungul nopţii precedente şi în acea dimineață 
înaintaseră de zor spre sud-est, deviind din când în când de la drum 
pentru a investiga un sunet, un ecou sau o pată de fum apărută la 
orizont. Pe undeva spre vest în raport cu poziţia lor, convoiul lui 
Granger îşi croia, probabil, drum spre sud, ţinându-se în apropiere sau 
printre numeroasele insule din strâmtoarea Malacca, gata să se 
disperseze şi să se ascundă în cazul că navele ar fi fost detectate sau 
atacate. Inaintau cu viteza melcului. 

Ainslie clipi nervos când periscopul spintecă apa ieşind la suprafaţă. 
Marea îşi schimbase din nou faţa. Era mai verde, cu o muche de un 
albastru şters la orizont. Un cer spălăcit, aproape lipsit de culoare, şi 
aceeaşi hulă fără de sfârşit. Nu reuşea să ferească lentila periscopului 
ba să fie acoperită de un val, ba să ţâşnească la suprafaţă cu 
alarmantă bruscheţe. y 

Nu se vedea nimic. Nici țipenie de vas. Inălță lentila şi scrută cerul, 
tresărind când soarele îi ţâşni în ochi. Unde naiba or fi japonezii? 

- Jos periscopul! îşi îndreptă spinarea şi se uită la Quinton. Luaţi 
cotă treizeci de metri! Continuaţi regimul de patrulare! 

Se duse spre masa hărților, în timp ce pompele prindeau viaţă 
şuierând, iar indicatoarele hidrofonului începură să se mişte din nou. 

Dar dacă informaţia amiralului era greşită? Navele japoneze s-ar 


putea afla oriunde. Locul indicat era, fără îndoială, promiţător. La vreo 
două sute de mile sud-est de Singapore se găsea insula Banka, un 
adevărat prag spre coasta Sumatrei. Golfuri, aerodromuri, petrol, o 
reală binefacere. 

Oricum, nu era posibil ca navele să fi trecut fără să le observe. Până 
şi Departamentul de Informaţii ar fi aflat dacă ar fi avut loc o nouă 
invazie. 

- Cotă treizeci de metri, domnule comandant! 

- Foarte bine. Spune bucătarului să încropească ceva de mâncare. 

Quinton veni lângă el, la masa hărților. 

- Încă nimic? 

Ainslie scutură din cap. Cu fiecare oră care trecea, convoiul mai 
câştiga câteva mile. 

- Amiralul japonez ştie, probabil, de existenţa noastră, spuse 
Ainslie. Ar putea gândi că am părăsit zona, dar, pentru orice 
eventualitate, de data asta nu-şi va mai lua riscuri. 

Quinton oftă, cu ochii aţintiţi pe servanţii de la cârmele de asietă. 

- Probabil că piloţii japonezi ne-au fotografiat în golf. Dacă nu, se 
vor găsi destule fotografii ca să le putem vinde şi lor când vor arbora 
steagul alb. 

Vorbea fără amărăciune, dar Ainslie ghicea ce simte în legătură cu 
lapidara, dar sfâşietoarea comunicare pe care o primiseră în cursul 
nopţii. 

Incepând cu ziua de cincisprezece februarie, la Singapore aveau să 
înceteze toate ostilitățile, rezistenţa va lua sfârşit şi trupele britanice 
urmau să depună armele. Din acel moment, generalul locotenent 
Percival va preda soarta armatei sale şi a tuturor locuitorilor de pe 
insulă în mâinile inamicului. 

- De-am şti măcar câte nave sunt şi din ce clasă. Dar în momentul 
când vor fi îndeajuns de aproape ca să ne dăm seama, or să se 
năpustească asupra noastră cu o tonă de bolovani. 

Ce uşor era să împărtăşeşti totul cu Quinton! Intotdeauna fusese 
aşa. 

- Dacă se apropie, aşa se va întâmpla. Quinton îşi frecă bărbia cu 
mâna. Pun rămăşag că trimit câteva nave în apropiere de Singapore 
ca să culeagă orice refugiaţi s-or mai fi găsind şi să încuie definitiv 
poarta asupra celor rămaşi. Se rezemă de masă, cămaşa udându-i-se 
de transpiraţie la subţiori şi de-a lungul şirei spinării. Pentru treaba 
asta ar fi fost nevoie de şase nave, nu numai de submarinul nostru. 

- Domnule comandant, îmi permiteţi să vă fac o sugestie? 

Ainslie se întoarse şi-l văzu pe Christie lângă el. 

- Dă-i drumu’! 

- Dacă sunteţi pregătiţi să vă luaţi riscul unei ieşiri la suprafaţă în 
plină zi, eu aş încerca să reperez navele. Rânji. Pare o nebunie, dar nu 


e, domnule comandant. 

- Are dreptate. E un lucru rezonabil, aprobă Quinton. 

- Staţi aşa, amândoi. Ainslie cercetă harta pe îndelete. Se apropiau 
de un grup de insule. Apa era destul de adâncă şi oferea protecţie 
destul de bună. Simţi emoția îmboldindu-l şi spuse: Ne agăţăm de un 
pai. |ţi dai seamă ce-mi ceri? 

Christie îşi lăsă greutatea corpului de pe un picior pe celălalt. 

- Da, domnule comandant. E un submarin mare şi, ieşind la 
suprafaţă, va fi ca o rață pe apă. 

- Nu de submarin vorbesc, ci de dumneata. Ainslie îl măsură cu o 
privire gravă. Dacă va trebui să te părăsesc, înseamnă să rămâi de 
unul singur. Va trebui să aterizezi forţat sau să debarci pe vreo insulă. 
Sau să te duci în căutarea convoiului până ţi s-o termina benzina. 

- M-am gândit la toate astea, încuviinţă Christie, dând din cap. Şi 
totuşi, merită încercarea, domnule comandant. 

- Am să-ţi dau nişte hărţi foarte exacte, interveni Forster, dorind să 
fie de ajutor. Pentru orice eventualitate, Jack. 

- Mulţumesc. Christie părea atât de uşurat, încât ceilalţi se uitară 
curioşi la el. Mă duc să-mi iau camaradul. Şovăi o clipă, lângă uşa 
etanşă. De un singur lucru vreau să vă asigur, domnule comandant. 
N-o să-i las pe afurisiţii de japonezi să mă prindă de viu. 

Mai trecu o oră până când se apropiară de următorul ciorchine de 
insule. Folosind ambele periscoape, cercetară fiecare colţ şi fiecare 
poziţie, fără să zărească nimic, nici măcar un pescăruş. j 

Ainslie simțea că se pune chestiunea „Acum ori niciodată”. Işi 
compară notele cu calculele lui Forster şi verifică pe hartă poziţia 
probabilă a forţei inamice. 

Se întrerupse în repetate rânduri încercând să situeze poziţia 
convoiului de refugiaţi. Presupunând că totul se desfăşurase în condiţii 
perfecte, fără nici un handicap, tot nu putuse parcurge decât o mică 
distanţă. Işi amintea de faţa ei, în clipa când o strânsese la piept. 
Imbulzeala de oameni care se împingeau şi se înghionteau pe chei 
alcătuise un fundal amorf, oarecum lipsit de sens, al întâlnirii lor. 

Pe măsură ce minutele se scurgeau, larma devenise tot mai 
puternică şi mai amenințătoare. In câteva rânduri, poliţia şi ostaşii 
care păzeau ţărmul fuseseră nevoiţi să zăgăzuiască năvala mulţimii, 
pentru a evita scufundarea bărcilor aflate la debarcader. 

O văzuse pe sora lui Natalie coborând laolaltă cu câteva alte femei 
treptele bine păzite ce duceau spre un vechi cargobot pe care urmau 
să se îmbarce. 

Se oprise locului şi se uitase la ei, părând să nu se mai sinchisească 
de gloata ce-o înconjura şi de primejdia pe care urma să o înfrunte. 

- Din nou fugim, comandor Ainslie, îi spuse ea. Apoi adăugă, 
făcându-i surorii ei semn cu capul: Sper că de astă dată să-ţi meargă 


mai bine. 

După aceea sosi momentul despărțirii. O rapidă strângere în braţe, 
un sărut grăbit, şi apoi o văzu îndepărtându-se de debarcader, 
aproape ascunsă de mâinile care fluturau în semn de rămas bun, 
ultima comunicare între cei ce se refugiau şi cei lăsaţi în urmă. 

Avea în faţa ochilor şi chipul fetiţei. II vedea întocmai. Aidoma ca 
într-o fotografie. Cu ochii aceia care păreau prea mari pentru feţişoara 
ei, când se aplecase să o sărute. 

- Ai grijă, Natalie! 

Ce cuvinte serbede, când de fapt simţise nevoia să-i spună atâtea. 

Ainslie luă un prosop şi-şi şterse din nou faţa. Apoi îşi descheie 
cămaşa şi-şi şterse şi pieptul. De parcă avea importanţă să fie 
neapărat curat, proaspăt. 

- Cotă periscopică! 

Ainslie privi spre compartimentul ASDIC, dar operatorii nu-i făcură 
nici un semn de avertisment. 

Scrută marea, insula cea mai apropiată, de un verde înceţoşat, cu 
un colier de brizanţi într-o parte. 

- Domnule comandant, se auzi vocea lui Forster, aflat la celălalt 
periscop. Barcă la roşu patru-cinci. 

Ainslie îşi încleştă fălcile şi răsuci periscopul încet, pe relevmentul 
indicat, reglându-l la mărimea maximă când barca îi apăru în câmpul 
vizual. Se legăna puternic pe hulă, aplecându-se când într-o parte 
când în alta, de parcă încerca să se descotorosească de pasagerii care 
se clătinau inerţi. II auzi pe Forster murmurând: 

- Dumnezeule mare! 

Se aflau vreo doisprezece oameni în barcă, şi dacă nu le vedeai 
feţele spuzite şi ochii încremeniţi, ai fi putut cred că sunt vii, aşa cum 
se scuturau şi se înclinau în mişcarea valurilor. 

Aşchii înalte ieşeau din bordaj asemenea unor ghimpi de arici şi 
Ainslie îşi putu da seama că avionul măturase cu mitralierele 
deasupra bărcii o dată şi încă o dată, până când pilotul se declarase 
satisfăcut. 

Printre pasageri se aflau şi două femei sau mai curând fete. Restul 
erau ostaşi. Dumnezeu ştie de unde sau încotro fugiseră, dar acolo îşi 
aflaseră sfârşitul. 

- Jos periscopul! Se uită spre Quinton. La posturile de imersiune. Il 
catapultăm pe Christie. 

Claxonul scheună strident şi Halliday se aplecă peste panoul lui, cu 
mâinile în şold, ca un profesor. 

Ainslie se gândea la Christie, la felul cum revăzuseră împreună 
planul lui sau ce-o mai fi fiind. Dacă nu avea să repereze nimic, ar 
putea să însemne că e vorba de o alarmă falsă. Dacă avea să vadă 
inamicul, acest fapt ar oferi submarinului timp de manevrare. 


Dar nu-şi putea alunga din minte imaginea bărcii fantomă. Cei 
vinovaţi, cei care îngăduiseră asemenea masacru, ar trebui siliţi să 
vadă barca, să desprindă plăcuţele de identitate ale morţilor, să 
privească în ochii aceia holbaţi. Impietriţi de groază. Una dintre fete 
avea pe cap o pălărie de junglă australiană. Cineva încercase să o 
ocrotească de lumina orbitoare când se dezlănţuise infernul asupra 
lor. 

S-ar fi putut să fie şi Natalie în locul ei. 

- Suntem gata de manevră, domnule comandant! 

Ainslie îşi ajusta cureaua binoclului şi urca în grabă scara pentru a 
deszăvori capacul tambuchiului exterior. 

- leşiţi la suprafaţă! 

Invariabila rutină. Feţe încordate, apa scurgându-se în şuvoaie de 
pe puntea de comandă, picioare şi degete căţărându-se în minimum 
de timp pentru a ajunge la locul potrivit. 

Te-ai fi aşteptat ca aerul să fie răcoros, dar, în chip straniu, îţi dădea 
senzaţia că te afli într-un cuptor încins. 

Binoclurile se plimbau deasupra mării, ignorând barca rămasă în 
depărtare, scormonind orizontul în căutarea primejdiei. 

- Deschideţi hangarul! Faceţi gata de catapultat hidroavionul! 

Submarinul la suprafaţă, hangarul larg deschis. Momentul cel mai 
vulnerabil. 

Auzi şuieratul aerului comprimat şi scrâşnetul metalului şi ştiu că se 
dirija catapulta din hangar. 

Il obseda aceeaşi idee. Şi-o repetase de un milion de ori. „Acum ori 
niciodată”. 

- Catapultaţi! g 

Ar fi dorit să-i fi urat noroc lui Christie. „In numele nostru.“ Micul 
hidroavion se desprinse mârâind de pe catapultă şi, după un 
şovăielnic plonjon spre apa cristalină, se înălţă pieptiş, îndreptându-se 
către soare. 

- Inchideţi hangarul! O privire rapidă la ceas. Secund, când sunteţi 
gata, intrăm în imersiune. 

In timp ce marinarii, urmaţi de maistrul semnalizator, părăseau în 
grabă puntea de comandă, Ainslie aruncă o ultimă şi lungă privire 
către barca plutitoare. Spectatori muţi, Având înainte întreaga 
eternitate. 

- lmersiune! lmersiune! Imersiune! 

Trânti capacul tambuchiului deasupra capului. 

x 


x x 
Christie privi prin ochelarii de protecţie la altimetru şi îl izbi cu 
pumnul. Era defect. Dar ce mai conta? Asta era necazul cu 
hidroavionul. Ferecat într-un hangar umed, hurducat din imersiune la 


suprafaţă, zgâlţâit de exploziile grenadelor antisubmarin. Cei care-l 
construiseră avuseseră de furcă, nu glumă. 

„Bine că măcar compasul funcţionează.” Se instală mai comod în 
găoacea lui şi aduse butucul elicei pe direcţia insulei celei mai 
apropiate. 

Ştia bine că cei de pe submarin îl socotiseră nebun. Niciodată să nu 
te oferi voluntar la nimic. Aşa se spune. Dar să iasă la aer liber, să se 
descătuşeze din colivia aceea de oţel, i se păruse o adevărată fericire. 

Christie se răsuci pentru a-i arunca o privire observatorului. Sigur că 
şi el încearcă acelaşi simţământ, îşi spuse, sigur că se bucură să se 
înalțe în tăriile cerului. Deschise butonul interfonului. 

- Aşa-i că-i mai bine, Jonesy? 

Jones dădu din cap în semn că da şi-şi plimbă puşca mitralieră Lewis 
dintr-o parte în alta, de parcă ar fi fost un zburător din corpul Aviației 
Regale, patrulând deasupra tranşeelor. 

Insula păru să se înalțe brusc pentru a-i întâmpina şi Christie văzu 
lunecând umbra hidroavionului, asemenea unui crucifix, peste hăţişul 
verde. Se gândi la barca fantomă, la toţi ceilalţi morţi, la sufletele 
înnebunite de groază, presărate pe tot spaţiul de aici şi până la 
Singapore. 

- Mai avem două insule în faţă, Jack, îl avertiză Jones. După ce 
trecem de ele s-ar putea să vedem ceva. 

Christie aprobă din cap şi bâjbâi după binoclu. Pe o plajă micuță 
zăceau câteva canoe şi se întrebă dacă or fi fost folosite de militari 
care se refugiau, sau de localnicii prea înspăimântați ca să se arate. 
Se răsuci în carlingă ca să se uite după Soufrière, dar submarinul 
intrase în imersiune şi se îndrepta, probabil, spre canalul dintre insule. 

Zâmbi în sinea lui auzindu-l pe Jones fredonând încetişor în interfon. 
Întotdeauna cânta acelaşi cântec, pe melodia „Tipperary“, cu cuvinte 
schimbate: „Mary e doar o părere, şi-i drum lung pân' la ea...“ 

Trase de manşă şi înălţă botul hidroavionului deasupra crestei unui 
deal, palele elicei trasând un cerc de argint în lumina soarelui. Jones 
avea probabil dreptate. După insula următoare, li se vor deschide mile 
întregi de vizibilitate. Vor fi adevăraţi spectatori. Nimic altceva. 

Micul hidroavion mârâi străpungând un petec de ceaţă şi, deodată, 
sub aripă, iată din nou marea. 

Christie simţi că i se taie respiraţia, în aceeaşi clipă în care Jones îi 
trase un ghiont în umăr, răcnind: 

- Dumnezeule, ia te uită! 

Totul se întâmplase atât de neprevăzut! Nimic nu e niciodată aşa 
cum te-ai aştepta să fie. 

Christie înclină hidroavionul, împingând cârma la maxim, în timp ce 
privea la navele aflate chiar sub el. Se strădui să-şi păstreze mintea 
limpede, pentru a-şi ţine aparatul sub control şi a putea număra 


formele acelea cenușii. 

Injură în gând, balansând dintr-o parte în alta. „Şi acum, începe 
blestemata antiaeriană!'* 

Gogoaşe de fum cafeniu trecură pe lângă el, în zbor leneş, inofesiv, 
dar aparatul se legăna şi-şi scutura botul în jos, iar Christie văzu două 
găuri dinţate în aripa din stânga. 

- Jonesy, cobor! 

Intră cu hidroavionul în picaj abrupt, încercând să ignore exploziile 
artileriei antiaeriene şi zdrăngănitul schijelor ce se loveau de fuselaj. 
Trebuia să se uite de la mai mică distanţă. Pentru ca Soufriere să 
poată afla totul. Să se pregătească. 

Il auzi pe Jones hăulind ca un smintit, şi apoi clănţănitul ascuţit al 
puştii lui mitralieră, trimițând o rafală către nava cea mai apropiată, 
un distrugător care îşi rotea tunurile în direcţia lor. 

- Arată-le ce ştii, Jonesy! 

Se molipsise şi el de nebunia observatorului. 

Umărul unui deal se arcui brusc, adăpostindu-l de nave. Dispăruseră 
ca şi cum nici nu existaseră vreodată. Christie gândea intens, încerca 
să reconstituie totul, să pună lucrurile cap la cap. Un crucişător mare 
şi cel puţin trei distrugătoare. Şi încă două vase de transportat trupe, 
camuflate. Probabil că se opriseră pentru a debarca pe țărm oameni 
care să cerceteze insulele. Se gândi la barca fantomă şi la toate 
celelalte grozăvii pe care le văzuse. 

Când hidroavionul se înălţă iar deasupra uscatului, îi apăru deodată 
în câmpul vizual un vas mai mic. dar care trăgea în ei fără întrerupere. 
Şrapnele, trasoare, toată recuzita. 

Christie continuă să zigzagheze dintr-o parte în alta. Un avion 
torpilor, chiar şi o vechitură de „,Stringbag'“, ar fi fost mult mai eficient 
decât toată manevra lui. Să înfigă măcar o torpilă în ticălosul ăla. Il 
auzi pe Jones înjurând de mama focului când puşca mitralieră i se 
blocă, şi apoi ţăcănitul cutiei încărcătorului nou introdus, după care 
deschise iar focul. 

Soufriere se afla acum, probabil, pe la jumătatea canalului, iar 
navele japoneze se vor găsi exact acolo, aşteptând submarinul sau 
orice altceva menit să le abată. 

Christie văzu pe insula din faţa lui o plajă ca o semilună albicioasă, 
apoi două dealuri printre care ar fi putut să zboare şi apoi... Avionul se 
zgâlţâi îngrozitor şi simţi prin cizma costumului de zbor pumnalul unei 
dureri cumplite care-l frigea ca un fier înroşit în foc. 

- Dumnezeule, Jonesy! Asta aproape că ne-a ras! 

Îşi întoarse privirea şi-l văzu pe observator atârnând pe jumătate 
afară din carlingă, braţele bălăbănindu-i-se în vânt. Fusese lovit la cap 
şi ochelarii de protecţie îi erau înecaţi în sânge. 

Christie se întoarse din nou cu faţa spre inamic, gâfâind, când simţi 


durerea răspândindu-i-se în trup. 

- Imi pare râu. Jonesy! Sincer. 

Ce tot îndruga? Simţi că-l năpădeşte groaza şi privi în jos, la piciorul 
rănit. Peste tot era sânge şi, prin găurile făcute de schije, zări marea 
zburând sub el. Işi dădu seama că pierduse şi flotorul din dreapta. 

- Un avion într-un picior, râse el vlăguit. 

Alte bufnituri şi un nor de fum care părea să se fi lipit de carlingă, 
ca un gaz. 

- N-are nici un rost Jonesy, cârâi Christie. O lăsăm baltă. 
Comandantul tot nu mai poate afla la timp. Nu mai poate acum! 
băiete! 

Ca şi cum i-ar fi încuviinţat spusele, capul observatorului mort se 
scutură în jos şi se clătină peste inutila sa puşcă mitralieră. 

- Oh, Doamne, ce durere! 

Chinul păru să-i răzuie mintea, ca un scalpel. Dacă trece printre 
dealuri şi face un viraj brusc la dreapta, pentru a-şi lua înălţime, poate 
c-ar mai reuşi să-l înştiinţeze pe Ainslie! Deschise larg admisia. 

- Hai, fetiţo! Că doar te-am învăţat să înţelegi englezeşte, nu? 

Proiectilele  explodau deasupra şi dedesubtul lui, fiindcă 
hidroavionul, în timp ce câştiga altitudine şi se îndrepta spre insula 
următoare, se înfăţişa fiecărei nave în parte ca un fazan urmărit de 
vânători. 

Din fuselaj zburau întruna bucăţi şi când o schijă i se înfipse ca un 
topor în şold, zăpăcindu-l, tăindu-i răsuflarea, Christie scoase un 
răcnet cumplit. 

„Oh, Doamne Dumnezeule, ajută-mă!“ Cuvintele nerostite sau 
poate că urletele se spulberară neauzite, în timp ce Christie dibuia 
manetele şi trecea de dealul cel mai apropiat. 

- Sus, haide, încă puţin! Oh, Dumnezeule, ajută-mă! 

Tir antiaerian, ghemotoace luminoase de trasoare, sfâşiind aparatul 
stâlcit, încleştându-l în gheare de foc. 

Din nou marea... Sclipitoare, de un verde transparent. 

Christie se aplecă s-o privească şi capul lui atinse parbrizul carlingii. 
Văzu ulei ţâşnind în jurul capotei motorului şi primele dâre de fum de 
la acesta. 

Marea era frumoasă. La locul ei. 

Câteva proiectile urmăriră hidroavionul, dar majoritatea navelor 
dispăruseră din nou, ascunse de insule. 

- Parc-am fi în Tahiti, Jonesy! Tu şi cu mine ne mutăm aici când s-o 
termina cu blestemăţia astă! O să te învăţ să zbori... ai să vezi... 
Jonesy! 

Incercă să se răsucească, dar durerea îl prinse ca într-o menghină. 

Hidroavionul lovi marea şi făcu explozie, împroşcând bucăţi arzânde 
până departe. După un timp, nu se mai văzu nimic. 


17 
UN SIMBOL 


Toţi cei de pe submarin auziseră bubuitura produsă de 
hidroavionul lui Christie când explodase în canal. 

Fusese mai curând o senzaţie decât un zgomot şi a continuat să se 
reverbereze în carena submarinului multă vreme după ce rămăşiţele 
aparatului se risipiseră pe fundul mării. 

Ainslie se îndepărtă de periscopul care lunecă şuierând îndărăt în 
puţul lui. Nu vedea nici periscopul, nici faţa palidă a maşinistului ce 
manevra butoanele; îi stăruia în ochi acea ultimă imagine, pe care 
tăcerea imparţială a lentilelor o făcuseră parcă şi mai cumplită. 

Urmărise hidroavionul înălțându-se cu disperare deasupra insulei 
zbătându-se şi prăbuşindu-se ca o pasăre rănită. Hăituit pe toată 
traiectoria de obuze şi trasoare, marcându-şi drumul dureros cu dâra 
propriului său fum. 

Când se prăbuşise în apă şi se despicase într-o pălălaie de flăcări, 
detunătura subită, izbindu-se de carena navei, păruse şi mai 
înfiorătoare. Ca o intruziune în liniştea de până atunci. 

Deşi erau cu spatele spre el, oamenii din postul central păreau să-l 
fixeze. 

- A reuşit să lanseze vreun semnal, domnule comandant? întrebă 
Quinton. 

Ainslie confirmă din cap, abia cutezând să vorbească. 

- Da, cel mai eroic semnal pe care l-am văzut vreodată. Apoi, 
adăugă ca pentru sine: Ar fi putut să-şi ia zborul, să se ascundă, să se 
salveze şi pe el şi pe Jones. Ar fi putut face orice. Dar n-a făcut-o. Nu 
ştim câte nave inamice sunt, dar, pe Dumnezeul meu, ştim unde se 
găsesc acum! 

Luă microfonul interfonului. 

- Vă vorbeşte comandantul. Explozia pe care aţi auzit-o a fost a 
hidroavionului nostru. Inghiţi cu greutate. Ne-au oferit şansa de a 
ajunge primii. Pot spune măcar atâta lucru. Când lucrurile se vor 
încinge, gândiţi-vă la toţi acei oameni neajutoraţi din convoi. Aştept 
de la voi să reîncărcaţi tuburile golite mai iute ca ori când şi dacă va fi 
necesar să recurgem la tunuri, aştept să faceţi tot ce vă stă în putere. 
Simţea înţepătura în ochi de parcă avea ace sub pleoape. Nu 
precupeţiţi nimic! Asta a fost tot. 

Un murmur de aprobare străbătu postul central şi Halliday i se 


adresă lui Lucas: 

- Asta om, nu glumă. N-aş vrea să fiu în locul lui. 

Forster încleşta cu mâinile masa hărților ca să-şi stăpânească 
emoția. Toate grijile care-l roseseră până atunci şi pe care le crease 
altora nu mai însemnau acum nimic. O să-şi piardă viaţa, dar parcă nu 
mai avea importanţă. 

Timonierul cel gras îşi aşeză mai comod fesele pe scaunul de fier şi 
bodogăni morocănos: 

- Eu zic că avem toate şansele, domnule comandant. Chicoti: Ştiţi, 
m-am hotărât să-mi iau o muncă pe uscat. 

Menzies, semnalizatorul, clătină din cap: 

- Idiot bătrân! Tu, pe uscat? Nici chiar de-ar fi să mai trăieşti o mie 
de ani. 

Ainslie se afla la masa hărților. Mintea i se limpezea în silă, pe 
măsură ce încerca să uite scena al cărei martor fusese. Cuvintele pe 
care le rostise i se păreau cu totul nepotrivite, serbede. Şi ar fi vrut să 
spună atât de mult! Ar fi vrut să le spună oamenilor ce însemnau 
pentru el încrederea şi curajul lor, sacrificiul lor de care nimeni nu 
avea să ştie vreodată. 7 

Inamicul se afla dincolo de insulele acelea. Indreptându-se, probabil, 
spre Sumatra, aşa cum li se raportase. Nu avea un portavion, dar, mai 
important, nu avea nici hidroavion catapultat. Altminteri l-ar fi trimis 
în urmărirea hidroavionului lor. Pentru a-l dobori înainte de a fi putut 
semnaliza pericolul şi pentru a descoperi de unde venise. Aşadar 
forţele japoneze nu dispuneau de nave grele de luptă. Acestea erau 
întotdeauna dotate cu hidroavion. 

Luă hotărârea: 

- Rotaţii pentru opt noduri! Drum compas zero-unu-zero! 

Făcu câţiva paşi înainte şi înapoi şi îşi lăsă apoi mâinile pe masa 
hărților care trepida. Pentru ei nu exista pericol imediat, decât dacă 
inamicul ar fi trimis o navă pe canal, pentru a căuta avionul prăbuşit. 
încercă să vadă insulele în închipuire, aşa cum se prelungeau una 
spre cealaltă, cu apa adâncă dintre ele, devenită primejdioasă din 
cauza curenților neaşteptaţi şi a schimbărilor bruşte de drum pe care 
le impuneau. 

- Capul compas este zero-unu-zero, domnule comandant. 

Incă o privire aruncată hărţii. Simţea prezenţa lui Forster lângă el, îi 
percepea disperarea şi, ciudat, parcă şi un soi de uşurare în acelaşi 
timp. 

- E în ordine, navigatorule? Ainslie îi aruncă o privire gravă. Eşti 
foarte liniştit. 

Forster îşi umezi buzele. 

- Am s-o scot la capăt, domnule comandant. Se sili să zâmbească. 
Vă mulţumesc. 


„Pentru ce oare?” Adăugă: 

- Uită-te aici! Vezi pe hartă stânca asta descoperită. O ciocăni cu 
distanţierul. E un loc infernal pentru o navă care trebuie să-şi schimbe 
brusc drumul. Urmări trăsăturile încordate ale lui Forster luminându-se 
sub impulsul subitei înţelegeri. Mă refer la ei, nu la noi. 

Ainslie întinse mâna după un contor şi-l puse în funcţie, acul roşu 
părând să marcheze, mai bine decât orice clepsidră, timpul care le 
mai rămânea. 

- Sus periscopul! 

Trebuia ca totul să fie precis, altfel ar putea să-i pună cruce 
submarinului încă de pe acum. N 
_ Ainslie roti periscopul într-un arc lent. În pupa nu mai avea ce privi. 
Işi stăpâni respiraţia agitată când descoperi insula pe care tocmai o 
studiase pe hartă. Aici era creasta înaltă de deal deasupra căreia se 
ivise Christie escortat de exploziile proiectilelor. In continuare, insula 
cobora în pantă lină spre mare, spre o bucată albă de brizanţi ce 
păreau să se spargă la ţărmul unei alte insule. Dar era o imagine 
înşelătoare. In acel punct, canalul cotea spre stânga. Larg, şi dacă 
cercetarea fusese corectă, îndeajuns de adânc pentru a adăposti un 
submarin. Chiar şi lighioana lor. 

II văzu pe Ridgway urmărindu-l şi pe cartnicul său aşteptând să-şi 
îndoape preţioasa maşină cu relevmente şi distanţe. 

- Pregătiţi tuburile de la unu la opt! 

Ainslie îşi înălţă încet lentilele, dar cerul era pustiu şi petele de fum 
se evaporaseră. 

Fixă linia orizontului, printre insule, până ce ochii începură să-l 
doară de atâta încordare. 

- Cârma stânga zece! 

Ascultă alunecarea timonei şi respiraţia greoaie a lui Gosling şi văzu 
promontoriul din faţă mişcându-se încetişor în partea stângă a 
câmpului său vizual. 

- Cârma zero! întâmpină-i giraţia, timonier. 

- Cârma zero, domnule comandant. Cap compas trei-patru-zero. 

Forster comandă calm: 

- Adu-l la drum trei-patru-şase. 

Vocea îi era înăbuşită, de parcă se temea să intervină între 
submarin şi comandantul lui. 

- Tuburile sunt pregătite, domnule comandant, capacele exterioare 
de la prova sunt deschise. 

Încă un minut, poate chiar mai puţin. Nu-şi mai amintea să fi ţinut 
vreodată periscopul ridicat atât de mult timp. In orice alt ocean ar fi 
însemnat sinucidere curată. 

Se strădui să nu se gândească la cruciuliţele cu care marcase 
Forster pe hartă poziţia aproximativă a convoiului de vase cu 


refugiaţi. Dacă nu vor reuşi să-l ţină în loc pe inamic, s-a zis cu ele. 
Amiralul japonez va fi prea grăbit să-şi îndeplinească partea ce-i 
revenea din întreaga operaţie, pentru a-şi mai putea îngădui să piardă 
timpul. Va lua sub foc de artilerie micul convoi şi-l va face fărâme, 
jonglând în mâna sa cu supliciul şi măcelul. 

Ainslie revăzu în gând faţa lui Natalie. Fericită, îngândurată, 
iubitoare. Răstimpul scurt pe care-l petrecuseră împreună însemnase 
foarte mult şi ar putea să însemne mult mai mult dacă soarta le va 
îngădui. Ordonă: 

- Reduceţi la şase noduri! 

Sforăitul motoarelor slăbi iarăşi, în timp ce Soufriere îşi urma lent, 
ca o balenă, drumul prin canal. Ultima navă care trăsese asupra 
avionului fusese foarte aproape de mal, întrucât trasoarele se 
înălţaseră drept spre cer. Ceea ce însemna că era vorba de o navă 
mică, probabil o escortă antisubmarin sau aşa ceva. N-avea nici un 
sens să ofere o pleaşcă operatorilor de la hidrofonul acelei nave. 

Îşi lipi fruntea de banda de cauciuc, dilatându-şi ochiul de parcă ar fi 
vrut să consume fiecare secţiune a imaginii. Anunţă: 

- Navă, distrugător mic, mişcându-se de la dreapta la stânga, în 
relevmentul acesta, distanţă patru mii de iarzi. 

Ar fi vrut să-şi înghită saliva, să-şi umezească buzele, să nu mai 
audă glasul monoton al cartnicului lui Ridgway şi ţăcănitul mesei de 
calcul. 

- lată şi a doua navă. Distrugător de escadră. 

Urmări cea de-a doua navă, aflată mai departe în direcţia mării, în 
relevment pupa faţă de micul distrugător, ceea ce făcea ca amândouă 
să pară o singură siluetă prelungită. 

- Tuburile de la unu la patru, fiţi gata de lansare! 

Simţi puntea vibrând uşor sub tălpile lui. Probabil că era efectul 
curentului, dar îţi făcea impresia că Soufrière tremura de nerăbdare 
să înceapă masacrul. 

- Foc tubul unu! O tresărire îi furnică degetele. Foc tubul doi! 
Continuaţi lansarea după cronometru! 

Tocmai rotea periscopul spre tribord când, asemenea unui uriaş în 
armură, crucişătorul inamic se ivi încet în câmpul lentilelor. 
Suprastructuri etajate la puntea de comandă. li venea greu să-şi 
desprindă ochiul de la el, pentru a descoperi şi restul navelor. Două 
distrugătoare la distanţă mare de țărm şi, apoi, două vase comerciale 
înalte la apă, cu bordajele împestriţate cu pitură de camuflaj, 
transportând, de bună seamă, trupe pentru invazia Sumatrei. 

Răsuci din nou periscopul şi-l fixă pe crucişător, 

- Crucişătorul greu, în relevmentul acesta! 

Coca submarinului se hurducă puternic şi Ridgway anunţă răspicat: 

- O navă a fost lovită! 


O altă bufnitură violentă se reverberă peste apă, ecoul fiind 
amplificat de spaţiul îngrădit al canalului. 

Ainslie văzu micul distrugător scuipând fum şi flăcări, iar în urma lui, 
distrugătorul mai mare încetini viteza, de parcă ar fi vrut să-i ofere 
ajutor. Dar şi al doilea distrugător era învăluit în ghirlande de fum şi 
spumă şi când o nouă explozie aruncă un giulgiu de flăcări în sus, 
deasupra catargului, Ainslie îşi dădu seama că o torpilă îi incendiase 
grenadele antisubmarin de pe puntea pupa. 

- Unu la patru, reîncărcaţi! 

- Asta va fi ultima reîncărcare, domnule comandant îl avertiză 
Ridgway. 

Ainslie urmărea crucişătorul şi parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor. 
Quinton avusese dreptate. Amiralul japonez Ozawa trimisese o parte 
din forţele sale să participe la sărbătorirea umilirii şi capturării 
Singaporelui. 

Văzu distrugătoarele scrutând distanţa şi executând o întoarcere 
rapidă către insule, retrăgându-se din locul în care izbucnise, pe 
neaşteptate, primejdia. 

Crucişătorul se găsea acum parţial ascuns de insula cea mai 
apropiată, mărindu-şi viteza, ca să se apropie cât mai repede de cele 
două puternice escorte. 

- Tuburile de la cinci la opt, fiţi gata de lansare! 

Oamenii îşi înălţară privirile spre plafon când zgomotul unei nave 
care exploda izbi coca submarinului. O serie de bubuieli surde 
sugerau muniții, combustibil, maşini grele târâte în voia valurilor. O 
navă care murea. 

Ainslie îşi concentră atenţia pe distrugătoare. 

- Măriţi din nou rotaţiile la opt noduri! 

Schijele de proiectile brăzdau dâre livide pe mare. Navele trăgeau 
de zor într-o epavă, crezând că era un periscop. 

- E timpul să schimbăm de drum, domnule comandant, strigă 
Forster, cu glas răguşit. Vino la drum trei-zero-zero. 

- Jos periscopul! Ainslie se ridică şi se uită la Quinton: Le dăm două 
minute. Urmări repetitorul giro ticăind sub impactul schimbării de 
drum. Foarte curând cele două distrugătoare vor porni atacul. Trebuie 
ca până atunci să scoatem din circulaţie monstrul ăla mare, spuse el. 

După aceea va urma sfârşitul. O ştia bine. Ştiau cu toţii. 

- Toate tuburile sunt încărcate, domnule comandant, raportă 
Ridgway. Aproape că zâmbea când adăugă: în jumătate din timpul 
obişnuit. 

- Bine. 

Ainslie se agăţă de o valvă de deasupra capului ca să-şi menţină 
echilibrul când ceva se izbi cu forţă de coca navei, ricoşă îndărăt, apoi 
hârşâi de-a lungul balasturilor din babord ca un fierăstrău uriaş. 


- Ce dracu a fost? 

Voysey, timonierul secund, strigă: 

- Cârma de asietă prova e blocată, domnule comandant! 

Ainslie îi aruncă o privire lui Quinton, conştient că i se citea în ochi 
disperarea, dar incapabil să-şi stăpânească dezamăgirea, îngrijorarea. 

Probabil că fusese vreo bucată desprinsă din primul distrugător, 
purtată de curent şi împinsă să plutească drept în calea lor. 

- Alarmă! Faceţi gata de ieşire la suprafaţă! Pregătiţi-vă pentru 
acţiune cu artileria! 

Halliday îşi întoarse capul dinspre asistenții săi muiaţi de sudoare 
şi-i murmură lui Lucas: 

- Afurisitul ăla de hidroplan fusese fracturat când l-am reparat noi 
ultima dată. Aşa că izbitura asta numai bine nu i-a făcut. 

Ainslie se simţea ciudat de calm, detaşat de siluetele care se 
zoreau, de ordinele lătrate în jurul lui. 

In pofida eforturilor, ratase totul. Oamenii lui, convoiul. Şi Natalie, 
mai presus de orice. 

- Purjaţi balasturile principale! 

Greoi, stângaci, Soufrière ieşi la suprafaţă şi când apa se despică în 
faţa provei şiroinde. Ainslie văzu hidroplanul blocat şi încătuşat de o 
bucată de metal îndoit. O porţiune din epava navei; victima doborâtă 
dăduse o ultimă lovitură asasinului. 

Cel dintâi proiectil căzu lângă submarin chiar în timp ce motoarele 
principale vuiau intrând în regim de viteză maximă, iar turela mare a 
lui Farrant se rotea lin către navele care îi asaltau. 

Ainslie îşi fixă binoclul la ochi, urmărind distrugătorul cel mai 
apropiat. Dar adevăratul lor obiectiv era crucişătorul. Nici vasele care 
transportau trupe, nici distrugătoarele nu erau periculoase pentru 
convoi, chiar dacă erau mai mult decât periculoase pentru un 
submarin avariat, incapabil să intre în imersiune. 

Auzi în spate un om de veghe exclamând uimit: 

- Ce faci acolo, maistre? Ce-ţi veni să înalţi pavilionul? Doar nu-i 
nimeni care să-l vadă! 

Saula trasă făcu să scârțâie raiurile şi Ainslie îşi dădu seama că 
Menzies înălţase pavilionul pe tubul periscopului. Îl auzi replicând 
calm: 

- Or să-l vadă, băiete. Şi-o să-l vedem noi! 

Ainslie simţi că i se pune un nod în gât. 

- Toate tuburile pregătite de lansare! O jerbă completă. Crucişător 
la verde unu-cinci, la o mie de iarzi. 

Ajustă vizorul, cu degete alunecoase din cauza spumei împroşcate 
de ultimul proiectil. 

- Incepeţi lansarea! 

Stând ţeapăn pe scăunaşul de oţel al turelei, locotenentul Farrant 


simţi torpilele părăsindu-şi tuburile, fiecare dintre ele zgâlţâind uşor 
nava în clipa în care-şi luau drumul către obiectiv. Farrant nu le mai 
acordă nici o atenţie. Prin binoclul său puternic urmărea distrugătorul 
care se apropia; îl contempla cu o senzaţie de detaşare, mai 
preocupat fiind de tăcerea totală de dedesubt, acolo unde cele două 
echipe de servanţi aşteptau cu ochii pironiţi pe culatele închise. 

In stânga lui, sublocotenentul Southby, cocoţat pe un scaun 
asemănător, îşi apăsă binoclul la ochi, gata să raporteze lovitura, să 
execute corecţia, să facă orice i-ar fi dictat Farrant. 

La peste două mii de iarzi în prova tribord, Farrant încleştă şi mai 
puternic trăgaciul de alamă, abia îndrăznind să respire, în timp ce 
grada momentul exact. 

- Tunul dreapta... Foc! 

Tunul reculă şi cartuşul gol fu azvârlit în plasă, în chiar secunda în 
care servanţii se repeziră să încarce. 

- Tunul stânga... Foc! 

Farrant, îşi trecu vârful limbii peste buze văzând cele două coloane 
de fum alb înălțându-se spre cer chiar în spatele navei celei mai 
apropiate. 

- Scurtează“ doi! 

Coca submarinului se zgudui violent când nişte proiectile explodară 
în apropiere, apoi fu zdruncinată de o convulsie, ceea ce însemna, 
gândi Farrant, cel puţin o torpilă care-şi atinsese ţinta. 

Oamenii se mişcau ca nişte roboţi, servanţii de la închizătoare şi 
încărcătorii îndesind proiectile lucitoare şi apoi dându-se deoparte 
când tunurile se înălţau pentru lovitura următoare. 

Traseră încă o dată şi Farrant văzu distrugătorul schimbându-şi 
drumul şi îndepărtându-se de explozia proiectilelor. Nici unul dintre 
ele nu marcase o lovitură directă, dar explodaseră atât de aproape de 
prova navei, încât trebuie să fi fost ciuruită ca o solniţă. 

Rânji şi simţi pe limbă cordita acrie, grăsimea şi uleiul propriei sale 
maşinării. 

Merita să se afle acolo numai pentru a-şi imagina surpriza 
inamicului. A fi făcut zob de un submarin aflat la suprafaţă e un lucru 
greu de înghiţit. Chestiune de obraz. 

Southby îşi dezlipi, ochii de la distrugătorul înecat în fum, cu 
tunurile lui care scoteau flăcări, pentru a se uita o clipă la Farrant. 
Rânjea cu gura până la urechi, desfătându-se, lipsit de frică, lipsit de 
orice sentiment. 

- Amândouă tunurile gata de tras, domnule locotenent! 


4 Lungă (scurtă). Scurtează (lungeşte) doi = Comandă în tragerea de artilerie prin 
care se arată că lovitura precedentă a căzut dincolo (dincoace) de ţintă şi că se 
micşorează (măreşte) înălţătorul astfel ca lovitura următoare să cadă cu doi 
hectometri mai aproape (departe) decât prima. (n. red. el.) 


- Foc! 

Un obuz făcu explozie chiar alături de turelă şi un încărcător fu 
zburat de pe scaun, capul ciocnindu-i-se ca un ou de peretele de oţel. 
Schijele râcâiră şi pocniră oţelul şi Southby se porni să vomite cu 
disperare, în timp ce omul continua să alunece în jos, până sub afet, 
ţeasta spartă lăsând o dâră roşie, pe suprafaţa vopsită. 

- Turela nu se mai lasă manevrată în direcţie, domnule locotenent. 
Mecanismul e blocat! 

- Încearcă, încearcă, încearcă! răcni Farrant prin fum. De ridicat se 
ridică? Răspunde, idiotule! 

Caporalul încuviinţă din cap, cu faţa ca de mort. 

- Probabil că obuzul ăsta din urmă a dislocat unul din rulmenţi, 
comentă Farrant, aproape nestingherit. Apoi apucă telefonul său roşu. 
Domnule comandant! Nu mai putem orienta turela. Vreţi să preluaţi 
dumneavoastră? 

O nouă explozie îngrozitoare cutremură nava şi Farrant auzi apa 
năvălind în cascadă peste turelă ca un talaz în flux. 

Sus, pe chioşc, Ainslie apucă telefonul şi răspunse: 

- Da, artilerist. Fă ce poţi. Apoi se aplecă peste tubul portavoce şi 
zbieră: secund, turela este înţepenită pe verde patru-cinci. Foloseşte 
periscopul de atac pentru a menţine nava inamică pe acest 
relevment.. 

Era o nebunie curată, instinctul sălbatic de a răspunde la lovituri îi 
unea pe toţi în aceeaşi neajutorare. 

Pe de altă parte, crucişătorul continua să se îndepărteze, fugind din 
calea unor noi torpile. Comandantul lui n-avea cum să ştie că 
submarinul care se vârâse între nava sa şi escorte nu mai avea torpile 
şi, acum că turela se blocase, submarinul Soufrière devenise o ţintă 
foarte vulnerabilă. 

Ultimul obuz deformase puntea şi omorâse doi oameni de pe ea. 
Ainslie şi-i imagina pe cei de dedesubt, trudind ca nişte draci, 
controlând motoarele, căutând să descopere spărturi ce puteau fi 
astupate, aşteptând moartea să sufle asupră-le. Nici măcar nu 
avuseseră satisfacția de a vedea două torpile lovind crucişătorul sub 
turela de la pupa, nu îndeajuns ca să-l scufunde, dar destul ca să-l 
pună pe fugă, cu puntea abia ivindu-se peste nivelul apei. 

Turela licări prin fumul gros când cele două tunuri traseră din nou, 
sfâşiind văzduhul cu ţipătul obuzelor proiectate către distrugător. Cea 
de a doua navă se îndrepta spre babord, pentru a diviza focul lui 
Farrant, asemenea dulăilor în urmărirea unui cerb. Văzând că turela 
nu răspunde, vor ghici ce s-a întâmplat şi se vor năpusti înspre partea 
lipsită de apărare a submarinului. Probabil că alte nave se şi grăbeau 
să le vină în ajutor, având tot timpul să distrugă convoiul după ce-l vor 
fi dat pa Soufriere la fund. 


Nişte siluete dădură buzna prin tambuchi, repezindu-se spre partea 
laterală a chioşcului. 

Ainslie îl înşfăcă pe Halliday de braţ, răcnind: 

- Unde naiba te duci? 

Halliday se închirci când un nou obuz explodă în apă, la câţiva iarzi 
de submarin. Coca navei bubui ca o tobă şi schije ascuţite se 
răspândiră în stol prin văzduh, deasupra punţii, în căutarea victimelor. 

Halliday strigă: 

- Hidroplanul ăla de la prova, dom' comandant. E singura noastră 
şansă! Când Ainslie dădu să protesteze, îi ripostă ferm: Puteţi spune 
ce vreţi, puteţi să mă deferiţi mai târziu şi Curţii Marţiale, dacă aveţi 
chef, dar eu mă duc acolo jos. 

Se târî în urma micii lui echipe de oameni, printre care Ainslie îl 
recunoscu pe francezul Cottier, ţinând pe umăr un tăietor electric, pe 
care-l purta ca pe o spadă. 

Puntea tresăltă sub bubuiturile gemene ale tunurilor lui Farrant şi 
Ainslie se ghemui pe vine când un proiectil inamic explodă aproape 
simultan. 

Forster venise pe puntea de comandă ca să ajute la manevrarea 
submarinului în concordanţă cu tunurile. Strigă ca un disperat: 

- Dumnezeule, unul din ei s-a şi prăbuşit! 

Un maşinist căzu în genunchi, încleştându-şi stomacul cu degetele, 
holbându-se la apa care năvălea de-a lungul balastului, până când fu 
doborât cu faţa în jos şi împins în elice. 

Asurzit de detunături, orbit de fum şi de spuma care ţâşnea peste 
prova, ce parcă submarinul ar fi intrat în imersiune, Halliday ajunse la 
cârma de asietă, oamenii lui căutând locuri de care să se apuce cu 
mâinile, în timp ce Cottier conecta tăietorul la priză. 

Halliday se clătină când, în urma unei explozii, valuri compacte 
măturară puntea. 

- Băieți, pregătiţi cricul. Apoi, bătându-l pe Cottier pe braţ: Mai uşor 
cu chestia asta! 

Privi la apa înspumată de sub el. Un pas greşit şi s-a zis cu tine! 
Halliday găsi timp să-şi amintească de faţa lui Ainslie când îl 
înfruntase pe punte. „Da' ce şi-a închipuit, că o să-l las să-şi piardă 
nava după tot ce a făcut el pentru mine?“ 

Un şrapnel explodă la mare înălţime deasupra submarinului, 
scrijelindu-l cu bilele sale şi biciuind marea în jur, transformând-o 
într-o fântână arteziană. 

Ainslie căzu izbindu-se de balustradă, cu urechile vâjâindu-i şi 
muşchii încordaţi până la ultima fibră, gata să suporte durerea. in 
acele câteva clipe văzu totul. Două găuri micuţe într-un tub 
portavoce, la o distanţă infimă de gura lui. O tăietură lungă în 
cămaşă, şi totuşi schija nici măcar nu-i zgâriase pielea. Dar puţin mai 


încolo, un mitralior fusese omorât pe loc şi apoi rostogolit de suflu 
până la capătul din spate al punţii de comandă. 

Pe urmă îl văzu pe Menzies, semnalizatorul, zăcând pe spate cu 
ochii pironiţi pe pavilionul înălţat de el, ca un gest de sfidare. Şi 
Menzies era mort. Forster şchiopăta prin fumul care se târa în jos. 
Faţa îi era albă ca varul şi-şi ţinea mâna la coapsă, încercând să-şi 
oprească sângerarea cu pantalonul strâns într-un ghemotoc roşu. 

Ainslie îl trase într-o parte, rezemându-l de oţelul care vibra, 
sprijinindu-l cu o mână, în timp ce cu cealaltă bâjbâia după ceva cu 
care să-l bandajeze. 

Forster şuieră printre dinţi: „O, Dumnezeule!“ Se străduia să 
rămână conştient, dar durerea rănii îi sugea toată vlaga. 

Puntea se cutremură sub impactul altei cumplite explozii, venind de 
undeva din faţa turelei... Schijele plouau peste chioşc, ca o grindină 
de metal, şi Ainslie îşi dădu seama că dacă Forster n-ar fi fost întins pe 
jos şi el nu s-ar fi aplecat să-i oblojească rana, nici unul dintre ei n-ar 
mai fi fost acum în viaţă. 

_ Forster delira şi capul i se bălăbănea când într-o parte când în alta. 
In timp ce murmura: 

- Voiam să mă însor cu ea, ştii. Voiam într-adevăr. 

Ainslie îl întinse pe grătar şi-i îndesă chipiul sub cap, în chip de 
pernă,. li spuse liniştit: 

- Ai să te însori cu ea. Crede-mă, trebuie! 

Nu ştia nici el de ce rostise aceste vorbe sau cum de-i mai păsa. Dar 
lucrul avea importanţa sa... 

Ultimul obuz tras de celălalt distrugător făcuse explozie în 
apropierea turelei. Schijele erupseră prin fanta de observaţie a lui 
Southby, ucigându-l înainte de a fi putut măcar să strige sau să ştie ce 
se întâmplă. Trei dintre oamenii de la tunul babord fuseseră omorâţi 
sau grav răniţi, iar unul dintre încărcători se târa pe sub culată, orbit 
şi scrâşnind după ajutor. 

Farrant îşi dădu seama de ce se întâmplase exact în clipa când îşi 
aminti că tunul babord era inutilizabil. Chiar dacă mai putea încă să 
tragă, riscul unei explozii interioare sau al unui incendiu la magazia de 
muniții depăşea orice eventuală şansă. 

Acceptă şi ideea că turela, din cauza avariilor, va trebui să rămână 
cu uşile ei etanşe închise, dacă sau când submarinul va intra din nou 
în imersiune. Altfel, dacă turela ar fi fost inundată, oricine s-ar fi aflat 
înăuntru s-ar fi înecat. 

Şi totuşi, în chip straniu, toate acestea păreau lipsite de importanţă 
în comparaţie cu un unic fapt precumpănitor: ultimul obuz deblocase 
mecanismul de manevrare în direcţie a turelei. Poate că nu fusese 
deteriorat de schije, aşa cum crezuse el, ci doar blocat de vreo bucată 
de metal căzută de pe punte. 


Urmări distrugătorul ivindu-se în câmpul lui vizual. La perfecţie. 
Precis. 

- Foc! 

De data asta n-a mai intervenit nici o greşeală. O ciupercă de flăcări 
portocalii izbucni din puntea distrugătorului, în timp ce în jurul său 
săreau în aer, în toate direcţiile, coşuri, bărci şi catarge. 

Farrant se lăsă pe spate în scaunul lui, aproape relaxat, începând să 
orienteze turela în direcţia celuilalt distrugător. Se simţea satisfăcut, 
dar ciudat de ametit. 

Un încărcător se caţără până la el şi, după ce aruncă o privire scurtă 
spre cadavrul ghemuit al lui Southby, exclamă: 

- Hei, dom' locotenent, sunteţi rănit! 

Farrant îi aruncă o privire de gheaţă. 

- Şi crezi că nu ştiu, neghiobule? 

Se oţeli silindu-se să se uite în jos, la picioare. Era uimit că reuşea 
încă să mai trăiască, lăsând la o parte faptul că nu simţea durerea. 

Încărcătorul îl privi cu tristeţe. 

- Stau aici, dom’ locotenent, ca să vă ajut. 

In timp ce omul îl susţinea, ajutându-l să stea drept în scaun. 
Farrant continua să orienteze turela înspre inamic. 

Când umbra celor două tunuri se plimbă pe deasupra punţii ciuruite, 
văzu şi Halliday bucata de metal îndoit căzând din hidroplan şi pierind 
înghițită de valul din prova. 

Singurul ajutor care-i rămăsese, un electrician, îl lua de braţ şi o 
porniră împreună îndărăt, înspre chioşc, ca doi oameni beţi. Toţi 
ceilalţi zăceau morţi pe locul unde picaseră, cu excepţia lui Cottier, 
care căzuse peste bord, ucis de îndată ce tăietorul său înlăturase 
ultima obstrucţie. 

Halliday era chinuit de dureri înfiorătoare pentru că şi în spinarea lui 
se împlântase o schijă. Şi totuşi se încăpăţâna să meargă, cu un soi de 
înverşunare în care se amesteca mândria că reuşise să-şi ducă la 
îndeplinire misiunea asumată. Şocul şi pierderea de sânge făcură ca 
ultimii câţiva metri până la chioşc să fie parcurşi într-o stare de 
buimăceală şi semiconştienţă. Halliday nu-şi mai aminti mare lucru 
până când deschise din nou ochii şi descoperi că era transportat prin 
postul central spre infirmerie. Reuşi totuşi să-şi înalțe capul şi să 
ciulească urechea, aşa cum făcuse de un milion de ori, ca să prindă 
bătaia motoarelor, a motoarelor lui. 

Prin păienjenişul durerii îl văzu pe Lucas şi-i strigă: 

- Preiei tu, băieţaş? Eu nu mai pot fi de mare ajutor acum... 

Lucas văzu siringa înfigându-se în braţul lui Halliday şi oftă uşurat. 
O clipă se temuse că moare, şi abia atunci îşi dăduse seama cât de 
important era pentru el ca Halliday să trăiască. 

Îşi privi oamenii de la panou, de la purjele şi cadranele care 


însemnau mijloace de existenţă ale submarinului Soufriere. 

Halliday avea încredere în el. Şi asta însemna totul. 

Quinton se îndreptă spre tubul portavoce, călcând peste sticla 
spartă şi trecând pe lângă oameni răniţi şi năuciţi. 

Plutea, chiar şi aici, o duhoare de moarte, îşi spuse el. 

- Vorbeşte secundul, domnule comandant. Cârmele de asietă prova 
verificate şi corecte. Îl vedea parcă pe Ainslie acolo sus, apucându-se 
de parapetul punţii de comandă ca să nu-şi piardă echilibrul, în timp 
ce submarinul îşi continua şarja împotriva inamicului. Domnule 
comandant, sunteţi bine? 

- Da. Mulţumesc, John. 

Şovăi o clipă şi Quinton gândi că fusese totuşi rănit. Dar după un 
moment, Ainslie adăugă, vorbind rar: 

- Tocmai urmăresc un miracol. Cel de al doilea distrugător se 
retrage. Toate navele îşi iau tălpăşiţa, John. Işi închipuie probabil că 
vrem să distrugem vasele cu trupe. Scoase un râs scurt care sună ca 
un sughiţ. Cu ce, pentru Dumnezeu? 

Quinton i se adresă lui Ridgway: 

- Preia tu. Eu mă duc sus. Spune-i lui Hunt să-i scoată din turelă pe 
toţi cei vii. Indreptându-se spre scară, adăugă: Şi pe urmă, determină 
un drum care să intercepteze convoiul de refugiaţi. 

Când ajunse pe puntea de comandă, Quinton rămase câteva clipe 
nemişcat, nevenindu-i parcă să creadă că mai puteau fi oameni vii. 
Oare după un asemenea masacru mai existau unii în stare să vadă 
toate astea, să vorbească despre ele? 

Cadavre împrăştiate, metal ciuruit, furia dezlănţuită a bătăliei. 

Ceva îi atinsese piciorul în timp ce păşea precaut, îndreptându-se 
spre Ainslie, şi, când privi în jos, îl văzu pe Forster, cu privirile aţintite 
asupra lui. Încerca să surâdă, pentru a arăta că ştie ce se întâmplă, ce 
realizaseră ei cu toţii. 

Quinton îl bătu pe umăr, apoi se ridică, uitându-se la fumul de pe 
apă. O perdea de fum aşternută fie de ultima navă, fie de avariile 
provocate de proiectilele lui Farrant, nu ştia şi nici nu se mai 
sinchisea. 

Ainslie îşi şterse faţa cu braţul şi-i spuse: 

- Eu nu prea credeam în miracole, John. Scutură din cap. Dar după 
toate astea, zău dacă ştiu ce să mai spun. 

- Ceva ordine, domnule comandant? l-am cerut ofițerului cu 
torpilele să determine un drum ca să întâlnim convoiul. După asta... 

Ainslie îl apucă de braţ. Apoi îi zâmbi şi umbrele războiului părură să 
se risipească cu totul când îi spuse: 

- După asta, ne întoarcem acasă. 

Quinton îl înţelegea şi-i împărtăşea sentimentele în legătură cu 
toate cele întâmplate. Faţă de căderea Malayei şi a Singaporelui s-ar 


putea ca victoria lor nici să nu fie înregistrată. Dar unul dintre 
convoaie supravieţuise şi un sacrificiu imposibil fusese transformat 
într-un triumf, într-un simbol. 

Soufrière îi susţinuse pe toţi. Curând, submarinul va îi trimis din nou 
în misiune, sub altă comandă, şi poate cu alte obiective. Dar, ei cu 
toţii nu aveau să-l uite, aşa cum nu vor uita nimic din ce făuriseră în 
acest interludiu al războiului. 

Un om de veghe, palid, la faţă, raportă cu glas tremurat: 

- Sawle cere permisiunea de a veni pe puntea de comandă, 
domnule comandant. Cu ceva de băut. 

- La ţanc, rânji Quinton. 

Câteva momente mai târziu, Soufriere, cel mai mare submarin din 
lume, cu cele două tunuri orientate încă ţeapăn către orizont, 
„schimbă de drum”, lăsând perdeaua de fum în urmă.-i, din ce în ce 
mai departe. 


Sfârşit 


CUPRINS 


1. LĂSÂND TOTUL ÎN URMĂ 
2. ECHIPA 
3. DOUĂ DRAPELE 
4. LUCRUL ÎN SINE 
5. PRINSE PE PICIOR GREŞIT 
6. A DOUA ŞANSĂ NU EXISTĂ 
7. „VA FI TOT MAI GREU” 
8. BEA ŞI UITĂ 
9. VICTIMA 
10. O MOARTE ARE OMUL 
11. TIMP DE PLECARE 
12. OBLIGAŢII 
13. TINTA 
14. SUPRAVIEŢUIREA 
15. TAINA 
16. ACUM ORI NICIODATĂ 
17. UN SIMBOL 


Nota red. el. : Sursele pentru explicațiile din continuare sunt: Wikipedia, Dex online 
precum şi Micul Glosar Marinăresc din volumul „Intâlnire în Atlanticul de sud”, de 
acelaşi autor. 


5 Philippe Pétain - 24.04.1856-+23.07.1957; a fost un mareşal al Franţei care a ocupat 
funcţia de şef al Statului în Regimul de la Vichy din 1940 până în 1944. (n. red. el.) 

5 Regimul de la Vichy - regimul politic al Franţei din 1940 până în 1944. (n. red. el.) 

7 Dig de piatră, construit spre larg, la intrarea într-un bazin portuar (n. red. el.) 

5 Linia Maginot - Complex de fortificaţii construit de-a lungul graniţei estice a Franţei. 
(n. red. el.) 

? Grindă de rezistenţă, care închide corpul navei, în plan vertical, la extrema prova (în 
continuarea chilei). În marş, etrava este cea care despică apa. (n. red. el.) 

His (Her) Majesty's Ship - Nava Maiestăţii Sale. (n. red. el.) 

11 Punte improvizată sau fixă ce face legătura dintre navă şi chei sau țărm. (n. red. el.) 
12 Punte, relativ îngustă, dar extinsă pe toată lăţimea navei, plasată la înălţime 
suficient de mare pentru asigurarea posibilităţilor optime de observare şi cât mai spre 
centrul de giraţie al navei. După destinaţia ei, poate fi: comandă de navigaţie, 
comandă de artilerie, comandă de luptă etc. (n. red. el.) 

15 Partea de dinapoi a unei nave. (n. red. el.) 

16 Dâră temporară lăsată în apă de trecerea unei nave (n. red. el.) 

17 Grindă de rezistenţă, de formă mai mult sau mai puţin regulată, care închide corpul 
navei, în plan vertical, la extrema pupa şi care susţine cârma. (n. red. el.) 

18 Partea din dreapta a navei, privind de la pupa spre prova (n. red. el.) 

1° A fila - a desfăşura, încetul cu încetul, lanţul ancorei, o parâmă, ş.a. (n. red. el.) 

2 Palanc sau palan - macara formată din mai mulţi scripeţi, pe două sau mai multe 
axe, din care una fixă.. (n. red. el.) 

21 Fâşiile de lemn, sau metalice, care învelesc coastele şi traversele unei nave (n. red. 
el.) 

22 Frânghie, odgon. (n. red. el.) 

233 Roată de lemn (metal), cu ajutorul căreia se manevrează cârma unei nave. (n. red. 
el.) 

24 A saborda - a scufunda propria navă (n. red. el.) 

25 Partea din stânga a navei, privind de la pupa spre prora. (n. red. el.) 

26 Maşină de forţă, cu abur sau motor (rar manuală), care, prin învârtirea unui tambur 
cu ax vertical, trage parâme sau lanţuri. (n. red. el.) 

27 Dispozitiv mecanic pentru transmiterea rapidă şi sigură a comenzilor de la puntea 
de comandă la compartimentul maşinilor; foloseşte sunete de clopot pentru a atrage 
atenţia şi permite confirmarea promptă a înţelegerii comenzii date. (n. red. el.) 

28 Platformă bine întărită, aşezată în partea superioară a coloanei unui catarg, pentru 
a servi la prinderea legăturilor care fixează catargul unei nave cu vele. La navele 
moderne, este folosită, în special, ca post de observare, în care scop i se construieşte 
şi un adăpost individual. (n. red. el.) 

2% Bigă - macara de construcţie specială, utilizată la încărcări şi descărcări, în special 
la bordul navelor. (n. red. el.) 

3 Corpul navei, format din osatură, bordaj exterior şi bordaj interior (ambele din oţel). 
(n. red. el.) 


31 Direcţie perpendiculară pe direcţia de deplasare a unei nave. (n. red. el.) 

33 Corp, cu una sau două coloane scurte şi rezistente, solid fixate în postament, 
servind pentru legarea parâmelor la chei sau la bordul navei. (n. red. el.) 

3+ A da banda - înclinare accentuată a navei într-un bord, sub efectul cârmei, elicelor, 
valurilor sau al vântului. (n. red. el.) 

35 Unitate de măsură pentru distanţe egală cu a zecea parte dintr-o milă marină, adică 
185,2 m. (n. red. el.) 

3 Jard - Unitate de măsură englezească egală cu 0,81 m. (n. red. el.) 

“înclinare longitudinală a unei nave datorată încărcării necorespunzătoare a 
încărcăturii sau a balastului. 

38 Unghiul citit pe roza compasului, între direcţia nord-sud şi direcţia de marş a navei. 
(n. red. el.) 

3 Aparat de navigaţie, care indică direcţia nord-sud, pe baza proprietăţilor 
giroscopului de viteze mari; fiind un aparat foarte complicat şi delicat este plasat cât 
mai la adăpost, în interiorul navei, iar pe comenzile de navigaţie, de artilerie, de luptă 
etc. se instalează câte un repetitor giro, care nu face decât să afişeze indicaţiile 
transmise electric de „busola-mamă”. (n. red. el.) 

4 Unghiul orizontal făcut de direcţia în care se vede un obiectiv (navă, far, stea etc.) 
cu o direcţie origină (axul navei, direcţia de marş a navei, sau direcţia nord-sud). (n. 
red. el.) 

11 Dreapta, 452 (n. red. el.) 

12 A mola - a da drumul complet unei parâme. (n. red. el.) 

4 Braţ - (engl = fathom) unitate de măsură egală cu 1,82 m. (n. red. el.) 

46 Stânga, 90% (n. red. el.) 

+ Galon - unitate de măsură pentru capacitate. Galon englezesc = 4,546 |; galon 
american = 3,785 |. (n. red. el.)