Rafael Sabatini — Odiseea capitanului Blood

Rafaelo Sabatini 


Rafael Sabatini 


Odiseea 
căpitanului 


BLOOD 


Traducere şi note 
Sînziana Mihalache 


Ebook v [2.0] 


1 
Mesagerul 


eter Blood, licențiat în medicină şi priceput în alte câteva 

domenii, trăgea din pipă şi-şi vedea de muşcatele din pervazul 

casei sale din cartierul Water Lane, târgul Bridgewater. Două 

perechi de ochi duşmănoşi îl fixau de la geamul opus, dar el îi 
ignora cu desăvârşire. Atenţia domnului Blood se împărțea între 
activitatea pe care o avea şi puhoiul de oameni care curgea sub 
fereastra lui pe străduţa îngustă şi care pentru a doua oară în aceeaşi 
zi se îndrepta spre Castelul Field unde, ceva mai devreme, 
Fergusson, capelanul ducelui, ţinuse o predică în care vorbise mai 
degrabă despre trădare decât despre credinţă. 

Grupurile răzlețe şi curioase de oameni erau în marea lor 
majoritate alcătuite din bărbaţi cu pene verzi la pălărie şi cu arme 
dintre cele mai comice în mâini. Într-adevăr, câţiva dintre ei aveau pe 
umeri şi exemplare de păsări vânate, iar din când în când unul sau 
altul mai învârtea şi câte o sabie, însă cei mai mulţi erau înarmaţi cu 
bâte sau târau după ei nişte sulițe uriaşe, improvizate din coasele lor. 
Printre aceşti bărbaţi deghizați în războinici erau ţesători, cârciumari, 
tâmplari, fierari, zidari, constructori, drumari sau reprezentanţi ai 
altor îndeletnici paşnice. Oraşul Bridgewater, la fel ca Taunton, îşi 
oferise cu mare generozitate toată floarea bărbătească în serviciul 
ducelui bastard, şi oricine avea vârsta potrivită pentru a ţine o armă 
în mână, dar se ferea s-o facă, era socotit fie laş, fie papistaş." 

Insă, în acea seară caldă de iulie, Peter Blood, care nu numai că 
era în stare să mânuiască o armă, dar pe deasupra mai era şi 
antrenat şi priceput în a o face, şi care în mod cert nu era nici laş, nici 


1 Cunoscută şi ca Rebeliunea lui Monmouth, acţiunea din 1685 a fost menită să-l 
dea jos de pe tron pe proaspătul încoronat lacob al II-lea al Angliei, care devenise 
rege la moartea fratelui său Carol al II-lea (6 februarie 1685). lacob nu era agreat 
din cauza înclinațiilor sale catolice (papistaşe). Fiu ilegitim al lui Carol al II-lea, 
ducele de Monmouth pretindea că e moştenitorul de drept al coroanei. Bătălia de la 
Sedgemoor (6 iulie 1685) s-a sfârşit cu înfrângerea armatei ducelui, iar acesta a 
fost executat la 15 iulie 1685. 
3 


papistaş, se îngrijea de muşcatele lui, indiferent faţă de tot ce se 
petrecea jos. Şi mai făcu ceva. Tuturor acelor bărbaţi cuprinşi de 
febra luptei le dedică un vers din Horaţiu — un poet pentru a cărui 
operă căpătase încă de timpuriu o pasiune nemăsurată: 

Quo, quo, scelesti, ruitis ?2 

Şi-acum poate v-aţi dat seama de ce sângele lui neînfricat şi 
îndrăzneţ, moştenit de la strămoşii săi nomazi, stăpâni peste 
întinderile de pământ, din comitatul Somersetshire, de unde era şi 
mama lui, rămase rece în faţa acestui val de frenezie fanatică rebelă; 
de ce spiritul vulcanic, care altădată pusese stăpânire pe el şi-l 
ispitise să se rupă din mrejele educaţiei academice pe care tatăl lui i- 
o impusese, rămase acum liniştit în mijlocul acestei fervori. 

Vă daţi seama că-i privea pe toţi aceşti bărbaţi care se strângeau 
în jurul stindardelor cu mesaje care le promiteau libertatea — flamuri 
tesute de fecioarele din Taunton, de fetele de la seminarul 
domnişoarei Blake şi al doamnei Musgrove care, cum zice cântecul, 
îşi rupseseră cămăşile ca să facă steag armatei regelui Monmouth?. 
Versul latinesc rostit cu dispreţ în urma mulţimii zgomotoase de pe 
străzile pavate ilustra tocmai gândurile lui; pentru el, toţi aceştia erau 
nişte proşti care, în frenezia lor nesocotită, se năpusteau spre propria 
pieire. 

Treaba este că Blood ştia îndeajuns de multe despre Monmouth şi 
despre târfa oacheşă şi frumuşică foc care-l purtase în pântec, pentru 
a fi dus de nas cu privire la legitimitatea lui ce era acum cauza 
acestei rebeliuni. Citise proclamația absurdă lipită în piaţa din centrul 
oraşului Bridgewater — lipită la Taunton, la fel şi în alte părţi — şi 
care spunea că: „In urma trecerii în neființă a Suveranului nostru 
Lordul Carol al Il-lea*, dreptul la succesiunea Coroanei Angliei, Scoției, 
Franţei şi Irlandei, cu toate dominioanele şi teritoriile care-i aparţin, 
revine în mod legal celui mai ilustru prinţ, lacob, duce de Monmouth, 
fiu şi îndreptăţit moştenitor al sus-numitului Carol al II-lea.” 

Aceste cuvinte îl făcuseră pe Blood să izbucnească în râs, la fel şi 
cele care mai departe anunțau că „lacob, duce de York, primul 


2 Încotro vă grăbiţi, nebunilor, încotro ? (Ib. latină). 
3 James Crofts sau James Fitzroy, mai târziu Sir James Scott, prim duce de 
Monmouth, prim duce de Buccleuch (1649 — 1685), nobil englez; fiul regelui Carol 
al II-lea al Angliei. 
* Carol al II-lea al Angliei (1630-1685), rege între 1660 şi 1685. 

4 


suspect în presupusa otrăvire a răposatului rege, şi-a însuşit 
numaidecât coroana, ca un uzurpator.” 

Nu ştia care dintre acestea două era minciuna mai mare. Pentru 
că Blood petrecuse o treime din viaţă în Olanda, unde acelaşi James 
Scott — care acum se proclama, prin voinţa divină, lacob al Il-lea, 
rege şi aşa mai departe — văzuse lumina zilei cu treizeci şi şase de 
ani în urmă, şi cunoştea poveştile care circulaseră atunci cu privire la 
paternitatea reală a acestui personaj. 

Adică, departe de-a fi fost un fiu legitim — în virtutea unei 
căsătorii false dintre Carol Stuart şi Lucy Walter” — era posibil ca 
acest Monmouth care acum se proclama rege al Angliei să nu fi fost 
nici măcar fiul nelegitim al răposatului suveran. N-ar fi dus oare 
urmările acestor pretenţii groteşti la ruină şi dezastru ? 

Cum putea oare Anglia să înghită o asemenea minciună 
gogonată ? lar acum îi era dat să vadă nişte proşti din ţinuturile de 
vest care se lăsau conduşi de liberalii beligeranţi, prinşi în mrejele 
rebeliunii ! 

Quo, quo, scelesti, ruitis ? 

Blood râse şi oftă în acelaşi timp, dar mai degrabă se amuză, 
pentru că el nu putea nutri sentimente de milă, aşa cum se întâmplă 
majorităţii celor independenţi. Greutățile vieţii îl învăţaseră să fie aşa. 
Un om mai moale, cu gândirea şi cunoştinţele lui, ar fi izbucnit în 
lacrimi contemplând aceste turme de oameni simpli, plini de ardoare 
şi nonconformişti care se duceau la tăiere, escortaţi la locul de 
întâlnire de la Castelul Field de soţii, fiice, iubite, mame, fiecare 
dintre ei încurajat de gândul iluzoriu că avea să meargă la bătălie 
pentru apărarea dreptăţii, libertăţii, credinţei. Or, Blood ştia mult prea 
bine — la fel cum ştia tot târgul de câteva ore bune — că intenţia lui 
Monmouth era să pornească la contraatac în aceeaşi noapte. Ducele 
avea să conducă un atac-surpriză împotriva armatei regale conduse 
de Feversham, încartiruită acum la Sedgemoor. Blood presupunea că 
lordul Feversham era, de asemenea, informat cu privire la mersul 
lucrurilor, iar dacă se înşela, cel puţin avea o justificare. Căci 
Feversham nu era tocmai un comandant nepăsător faţă de misiunea 
pe care o avea de îndeplinit. 


Carol | şi Lucy Walter, sau Lucy Barlow, au avut o aventură la Haga, prelungită cu 
intermitențe până în 1651, din care a rezultat în 1649 un fiu, viitorul duce de 
Monmouth, pe care Carol l-a recunoscut; există însă şi posibilitatea ca el să fi fost 
fiul lui Robert Sydney, un exilat regalist. 


5 


Blood îşi scutură cenuşa din pipă şi se apropie de fereastră. Cum 
îşi aruncă privirea pe partea cealaltă a străzii, ochii lui întâlniră, în 
sfârşit, feţele ostile care îl urmăreau. Şi anume două perechi de 
ochi — domnişoarele Pitt — două domnişoare blânde, sentimentale, 
vestite în Bridgewater pentru admiraţia pe care o aveau pentru 
chipeşul Monmouth. 

Blood surâse, se înclină, pentru că era în relaţii cordiale cu aceste 
două domnişoare care îi fuseseră chiar paciente pentru o scurtă 
perioadă de timp. Dar nu primi răspuns la salutul său. In schimb, ochii 
lor îl urmăriră cu un dispreţ rece. Buzele lui subţiri prelungiră surâsul, 
deşi ceva mai puţin amabil, înţelegea motivele ostilităţii lor, care se 
acumulase cu fiecare zi de când Monmouth începuse că sucească 
minţile femeilor de toate vârstele. 

înţelese pe deplin faptul că domnişoarele Pitt îl condamnau 
pentru că el, un om viguros, în floarea vârstei, antrenat în luptă şi 
care acum ar fi putut fi de folos cauzei, se ţinea deoparte, stătea 
indiferent şi-şi fuma pipa şi se îngrijea de muşcatele lui în acea seară 
atât de hotărâtoare, când toţi bărbaţii curajoşi se adunau acolo în 
numele conducătorului lor protestant, oferindu-şi viaţa pentru a-l 
vedea încoronat pe tronul unde-i era locul. 

Dacă Blood ar fi catadicsit măcar să discute pe marginea acestor 
probleme cu cele două domnişoare, poate le-ar fi convins că, după 
ce-şi satisfăcuse dorinţa de aventură şi de a cutreiera lumea în lung 
şi-n lat, acum voia să se dedice carierei pentru care fusese iniţial 
educat şi asupra căreia se îndreptase la început. Şi, în definitiv, el era 
doctor, nu criminal; el vindeca, nu omora. 

Cu siguranţă, domnişoarele i-ar fi răspuns — şi el o ştia foarte 
bine — că în asemenea cazuri, toţi cei care se considerau bărbaţi 
erau datori să ia arma în mână şi să lupte. l-ar fi pus în vedere că 
propriul nepot, Jeremiah, care era marinar, comandant de vas 
chiar — şi pe care neşansa îl făcuse să ancoreze în acel sezon tocmai 
în Golful Bridgewater — lăsase cârma vasului pentru a lua în mână 
muscheta ca să apere cauza. 

Însă Blood nu era genul de om care să se certe. După cum 
spuneam, era un om independent. Inchise fereastra, trase perdelele 
şi se întoarse în camera lui luminată frumos de lumânări, la masa pe 
care doamna Barlow, menajera lui, îi aşeza cina. Ca şi cum s-ar fi 
scuzat faţă de aceasta, spuse: 


— Nu-mi face plăcere să fiu duşmănos cu domniţele de peste 
drum. 

Avea un glas plăcut, vibrant, a cărui notă metalică era atenuată 
de accentul irlandez pe care nu şi-l pierduse, în ciuda nenumăratelor 
locuri prin care cutreierase. Un glas care putea dezmierda seducător, 
tandru, şi în acelaşi timp putea da comenzi care impuneau ascultare. 
întreaga lui purtare era asemenea glasului. Era înalt, bine făcut, 
oacheş ca un ţigan, cu nişte ochi foarte albaştri care contrastau cu 
faţa lui smeadă şi cu sprâncenele negre. lar aceşti ochi, deasupra 
nasului mare şi drept care-i ieşea hotărât în faţă, aveau o lumină 
unică, penetrantă, şi o notă de superioritate care se potrivea cu 
buzele lui ferme. Deşi îmbrăcat în negru, aşa cum i-o cerea meseria, 
îşi purta hainele cu o eleganţă ce demonstra dragostea lui pentru 
veşminte — o caracteristică mai degrabă a aventurierului care fusese 
odată decât a statutului de doctor pe care îl avea acum. Haina îi era 
dintr-o pânză rezistentă şi frumoasă, cusută cu fir de argint, cu 
dantelă olandeză la manşete şi cu o lavalieră din aceeaşi dantelă la 
gât. Peruca lui neagră avea cârlionţi la fel de perfecţi ca ai oricărui 
cetăţean din parlament. 

Cine l-ar fi văzut astfel şi cine i-ar fi citit caracterul — care nu era 
greu de citit — ar fi fost tentat să încerce să ghicească cât de mult se 
va resemna un astfel de om să rămână izolat în această condiţie în 
care soarta îl aruncase cu vreo şase luni în urmă; cât va continua cu 
meseria pentru care se educase înainte să-şi înceapă viaţa propriu- 
zisă. 

Oricât de dificil ar fi fost de crezut, dată fiind istoria lui trecută şi 
viitoare, se prea poate ca, dacă soarta nu i-ar fi jucat o festă, el să-şi 
fi continuat existenţa paşnică şi să se fi stabilit pe veci ca doctor în 
acest paradis din Somersetshire. 

Posibil, dar improbabil. 

Blood era fiul unui doctor irlandez şi al unei doamne din 
Somersetshire în venele căreia curgea sângele nomazilor din familia 
Frobisher, de unde probabil moştenise acel spirit nebunesc care s-a 
putut vedea de timpuriu în comportamentul lui. Această nebunie îl 
neliniştise profund pe tatăl său, care fusese neobişnuit de paşnic 
pentru un irlandez. Încă de la început se decisese ca fiul lui să 
urmeze aceeaşi meserie onorabilă pe care o avusese şi el, iar Peter 


6 Sir Martin Frobisher (c. 1535 sau 1539-1594), marinar englez care a făcut trei 
călătorii până in Lumea Nouă în căutarea Pasajului de nord-vest. 
7 


Blood, ager la minte şi avid să înveţe, îşi fericise părintele cu o 
diplomă de licenţiat în medicină, primită la numai douăzeci de ani de 
la Colegiul Trinity din Dublin. Însă tatăl lui s-a bucurat de această 
realizare doar trei luni. Cum mama lui murise cu vreo trei ani înainte, 
Peter Blood moştenise câteva sute de lire, cu care o luase haihui prin 
lume, şi un sezon întreg şi-a permis să dea frâu liber spiritului 
aventurier care mustea în el. Printr-o conjunctură interesantă, a ajuns 
în armata olandeză, pe atunci în război cu Franţa, iar pasiunea pentru 
mare l-a făcut să aleagă să servească în această direcţie. A prins şi 
avantajul unei misiuni sub comanda renumitului Ruyter” şi a luptat în 
bătălia din Mediterană în care marele amiral olandez şi-a pierdut 
viaţa. 


După pacea de la Nimègue?, acţiunile lui Blood au fost 
neînsemnate. Dar se ştie că petrecuse doi ani într-o închisoare din 
Spania, cu toate că nu se cunosc împrejurările în care ajunsese acolo. 
Probabil că, după eliberare, acesta a fost motivul pentru care a ales 
să meargă în Franţa, înrolându-se în armata franceză şi luptând în 
războiul contra Ţărilor de Jos conduse de Spania. Ajuns în cele din 
urmă la vârsta de treizeci şi doi de ani, gustul pentru aventură i se 
domolise, sănătatea i se zdruncinase ca urmare a unei răni neglijate 
şi dintr-odată îl cuprinsese dorul de casă. S-a îmbarcat pe un vas la 
Nantes, cu intenţia de a traversa marea spre Irlanda. Dar, din pricina 
vremii, vasul a fost întors spre Golful Bridgewater şi, pentru că 
sănătatea i se înrăutăţise în timpul călătoriei, Blood s-a decis să 
debarce acolo, mai ales că era şi pământul natal al mamei sale. 
Astfel, în ianuarie 1685 a ajuns la Bridgewater cu o avere aproximativ 
la fel ca aceea cu care pornise din Dublin cu unsprezece ani în urmă. 

Cum locul i-a plăcut şi s-a vindecat repede şi pentru că se gândise 
că trecuse prin îndeajuns de multe aventuri pentru o viaţă de om, s-a 
hotărât să se stabilească acolo şi să îmbrăţişeze, în sfârşit, profesia 
de medic de care se despărţise cu atâta uşurinţă. 

Asta e povestea lui, sau cel puţin povestea care interesează până 
în această seară — şase luni mai târziu — în care avea să aibă loc 
bătălia de la Sedgemoor. 


' Michiel Adriaenszoon de Ruyter (1607-1676), cel mai renumit şi unul dintre cei 
mai pricepuţi amirali olandezi. 
* Incheiată în anul 1678. 


Considerând că iminenta bătălie nu era treaba lui — şi chiar nu 
era — indiferent faţă de acţiunea pe care întregul târg o aşteptase cu 
sufletul la gură, Blood închise ochii şi urechile în faţa acesteia şi se 
duse devreme la culcare. Adormi dus cu mult înaintea orei 
unsprezece, când, după cum bine se ştie, Monmouth a luat-o călare, 
împreună cu ceata de rebeli, de-a lungul drumului spre Bristol, 
ocolind ca să evite terenul mlăştinos care l-a fi condus direct în 
mijlocul armatei regale. După cum, de asemenea, ştiţi, avantajul 
numeric — probabil şi datorită terenului solid pe care stăteau trupele 
aflate de partea cealaltă a mlaştinii — şi atacul prin surprindere cu o 
armată mai mult sau mai puţin adormită nu i-au fost de ajutor, din 
cauza nepriceperii de-a o conduce, şi asta cu mult înainte de-a cădea 
în mâinile lui Feversham. Armatele au ajuns faţă în faţă pe la ora 
două dimineaţa. În mijlocul tunetelor de ghiulele, Blood dormea dus. 
Şi dormi aşa până la ora patru, când soarele începuse să se ridice şi 
să risipească ultimele fâşii de pâclă de pe răscolitul câmp de bătălie. 

Atunci, Blood se ridică frecându-se la ochi şi venindu-şi în fire. Uşa 
stătea să iasă din ţâţâni sub pumnii care o zguduiau; un glas îl striga 
incoerent de dincolo de ea. Din pricina zgomotului se trezise. 
Considerând că avea de-a face cu vreo urgenţă ginecologică, îşi luă 
halatul şi papucii de casă şi cobori. Pe coridor era aproape s-o 
doboare pe doamna Barlow, şi ea abia trezită din somn, aflată în 
stare de şoc şi cu ochii cârpiţi. Blood o linişti cu o vorbă blândă şi se 
duse să deschidă. 

În lumina aurie a primelor raze de soare se pomeni în faţa lui cu 
un om care abia mai respira, cu ochii bulbucaţi şi cu un cal care 
scotea aburi pe nări alături; omul era mânjit tot de noroi şi praf, cu 
hainele răvăşite. Cu mâneca stângă a vestei sfâşiată, tânărul 
deschise gura ca să vorbească, dar nu reuşi şi rămase nemişcat un 
timp. În acea clipă, Blood îl recunoscu pe tânărul căpitan de vas 
Jeremiah Pitt, nepotul domnişoarelor din casa de vizavi, şi unul dintre 
tinerii care fuseseră atraşi în vârtejul rebeliunii de entuziasmul 
general. Strada începea să se trezească la viaţă, deranjată din somn 
de bătăile puternice în uşă ale marinarului. Împrejur, lumea începu să 
deschidă obloanele şi peste tot apărură feţe curioase şi mirate. 

— Nu te grăbi, zise Blood. Eu niciodată nu m-am grăbit. 

Tânărul cu ochi bulbucaţi nu luă în seamă acest sfat. Spuse pe 
nerăsuflate ce avea de zis, abia reuşind să respire. 


9 


— Lordul Gildoy, gâfâi. E rănit foarte tare... La ferma lui 
Oglethorpe, lângă râu. L-am adus aici şi... M-a trimis după 
dumneavoastră. Veniţi degrabă ! 

L-ar fi apucat chiar atunci pe doctor de haine să-l tragă după el 
aşa, în cămaşă de noapte şi papuci. Insă doctorul se feri de mâna 
agitată a celuilalt. 

— O să vin, fii pe pace ! spuse. 

Vorbele lui Pitt îl neliniştiră. Gildoy fusese foarte bun şi generos cu 
el de când se stabilise în acest târg. lar Blood era îndeajuns de dornic 
să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a se achita de datoria ce-o 
avea faţă de celălalt. Totuşi, era amărăt că prilejul se ivise tocmai 
într-o astfel de situaţie nefericită, pentru că ştia că tânărul şi 
nesăbuitul nobil fusese un sprijinitor activ al ducelui. 

— Vin, fii pe pace ! Dar mai întâi trebuie să-mi iau cele ce-mi sunt 
de folos. 

— Nu e vreme de pierdut ! Ş 

— Linişteşte-te. Nu pierdem vremea. Iţi spun că mai repede ajungi 
dacă o iei uşor. Intră... ia-ţi un scaun... 

Şi deschise uşa salonului. 

Tânărul Pitt refuză. 

— Aştept aici. Grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu ! 

Blood se duse să se îmbrace şi să-şi ia trusa. Întrebările cu privire 
la situaţia exactă a rănii lordului Gildoy mai puteau aştepta până ce 
se aşterneau la drum. In timp ce-şi trăgea cizmele, o instrui pe 
doamna Barlow cu privire la acea zi, şi anume prânzul pe care era 
sigur că nu avea să-l mai prindă. Când cobori din nou, urmat de 
bombănelile doamnei Barlow care îl admonesta cu năduf ca o găină 
nemulțumită, tânărul Pitt era copleşit de o gloată de târgoveţi 
speriaţi, pe jumătate dezbrăcaţi — majoritatea femei — care voiau să 
afle cum decursese bătălia. Veştile pe care le răspândi se puteau 
uşor ghici după lamentaţiile ce începură a răsuna în aerul dimineţii. 

Văzându-l pe doctor îmbrăcat de plecare, cu trusa sub braţ, 
mesagerul se desprinse din mulţimea care-l înconjurase, se scutură 
ca să se dezmeticească şi ca să se desprindă de cele două mătuşi 
care se agăţaseră de el, apucă de căpăstru calul şi se urcă în şa. 

— Veniţi cu mine, doctore, strigă. Săriţi în spate. 

Fără alte comentarii, Blood se conformă. Pitt dădu pinteni calului. 
Mica mulţime se dădu în lături şi astfel, agăţat de crupa calului şi de 
cingătoarea celui din faţă, Peter Blood o porni în ceea ce avea să 


10 


devină odiseea lui. Căci acest Pitt, în care nu vedea mai mult decât 
un simplu mesager al unui rebel rănit în luptă, era de fapt un 
mesager al sorții. 


11 


2 


Dragonii lui Kirke 


erma lui Oglethorpe era cam la o milă sud de Bridgewater, pe 

malul drept al râului. Era o clădire cu forme neregulate, în stil 

Tudor, care se înălța cenuşie din iedera care-i masca partea 

de jos. Pe măsură ce se apropiau de ea prin livezile parfumate 
care păreau că moţăie într-o pace arcadiană lângă apa râului Parret, 
ce clipocea licărind sub razele dimineţii, lui Blood îi veni greu să 
creadă că toate acele detalii făceau parte dintr-o lume aflată tocmai 
atunci în tăvălugul revoltelor şi al luptelor sângeroase. Cum ieşiră din 
târg, pe pod, întâlniră o ceată de oameni care dădeau bir cu fugiţii de 
pe câmpul de bătălie — toţi ameţiţi, sfârşiţi, mulţi dintre ei răniţi, însă 
toţi cuprinşi de teroare; alergau împleticit şi fără spor şi cu ultima 
fărâmă de putere pe care-o mai dovedeau, cu deşarta iluzie că aveau 
să fie primiţi în casele din Bridgewater. Ochii le sticleau obosiţi, iar 
chipurile lor înnebunite de spaimă se uitară la Blood şi la tânărul 
care-l însoțea. Strigară cu glasuri răguşite că urmăritorii nemiloşi 
erau la mică distanţă în spate. Pitt, fără să fie impresionat de veste, 
călări mai departe pe lângă bieţii fugari; un număr tot mai mare 
dintre aceştia începu să vină în puhoaie dinspre Sedgemoor. Ca să-i 
evite, Pitt abandonă cărarea şi o luă pe o alta care traversa câmpul 
presărat cu rouă. Chiar şi aici întâlniră diverse grupuri de oameni ce 
abandonaseră lupta şi acum se împrăştiau care-ncotro, uitându-se în 
spate cu teamă când auziră calul, aşteptându-se din clipă în clipă să 
vadă jiletcile roşii ale dragonilor din armata regală. 

Însă, pe măsură ce se îndreptară spre sud, tot mai aproape de 
cartierul general al lui Feversham, rătăciţii din bătălie începură să se 
rărească, iar cei doi ajunseră să călărească prin livezi liniştite pline de 
fructe pârguite care aveau în curând să dea cota anuală de cidru. In 
cele din urmă, descălecară în curtea cu dale de culoare vineţie şi fură 


12 


întâmpinați de Baynes, stăpânul casei, cu o înfăţişare gravă şi foarte 
agitat. 

În holul spaţios, pavat cu dale, doctorul îl găsi pe lordul 
Gildoy — un bărbat foarte înalt, smead la faţă, cu o bărbie şi un nas 
proeminente — întins pe un pat de trestie, sub una dintre ferestre. 
Doamna Baynes şi fiica drăguță a acesteia se îngrijeau de el. Avea 
obrajii plumburii, ochii închişi, iar buzele albăstrii scoteau la fiecare 
expiraţie un geamăt vag. Blood rămase tăcut o clipă, analizându-şi 
pacientul. Îi era milă de un tânăr ca lordul Gildoy, pe care-l aştepta 
un viitor strălucit, care riscase totul, poate chiar şi viaţa, pentru a da 
un imbold ambițiilor unui aventurier de doi bani. Il plăcea şi avea un 
sentiment de respect pentru tânărul din faţa lui. Se uită înspre trusa 
medicală, oftând, apoi se apucă de treabă. Rupse cămaşa şi lenjeria 
bărbatului, dezgolindu-i rana. Ceru apă, cârpe şi restul ustensilelor de 
care mai avea nevoie. 

O jumătate de oră mai târziu, când dragonii invadară casa, Blood 
încă mai era concentrat asupra lucrului. Zgomotul de copite şi 
urletele răguşite ale soldaţilor care-şi vestiseră apropierea nu-l 
deranjaseră câtuşi de puţin. Nu-l puteai deranja uşor pe Blood, şi în al 
doilea rând, meseria îl absorbea complet, însă lordul, care acum îşi 
recăpătase cunoştinţa, începuse a da semne de alarmare, iar Jeremy 
Pitt, murdar cum era din luptă, fugi să se ascundă într-un dulap cu 
haine. Baynes deveni şi el neliniştit, iar soţia şi fiica lui începură să 
tremure. Blood îi linişti. 

— De ce vă temeti ? Nu aveţi motive, spuse. Suntem un popor de 
creştini şi creştinii nu se războiesc cu răniții, şi nici cu cei care se 
îngrijesc de aceştia. 

Problema e că Blood încă-şi mai făcea iluzii când venea vorba 
despre creştini. Duse un pahar de vin, dinainte pregătit, la buzele 
rănitului. 

— Calmaţi-vă ! Ce a fost mai rău a trecut. 

Apoi se auziră zgomote metalice şi trosnete pe holul pietruit şi o 
duzină de soldaţi cu cizme de călărie şi jiletci de culoare deschisă din 
Regimentul Tanger? dădură buzna înăuntru, conduşi de un tip 
îndesat, cu sprâncene negre şi cu găitane de aur pe piept. Baynes 
rămase pe loc, luând o poză oarecum sfidătoare, în vreme ce soţia şi 
fiica lui se făcură mici de frică. Blood se uită spre grămada de soldaţi 


? Regiment din armata britanică, ce a servit în garnizoana din Tanger din 1662 
până în 1684, când a fost evacuat. 


13 


peste umăr, de la capul patului. Ofiţerul urlă un ordin, oamenii lui 
luară poziţie, după care el înaintă cu mers legănat. [inea mâna 
înmănuşată pe mânerul sabiei şi pintenii îi zornăiau ca o incantaţie în 
timp ce păşea. Se adresă fermierului, pentru a-l face conştient de 
autoritatea lui: 

— Sunt căpitanul Hobart, din regimentul de dragoni condus de 
colonelul Kirke. Ce rebeli ascundeţi pe-aici ? 

Fermierul se panică văzându-l atât de pornit, şi îi vorbi cu glas 
tremurat: 

— Nu... ascund niciun rebel, domnule. Acest nobil e rănit. 

— Asta văd şi eu. Căpitanul făcu un pas hotărât spre pat şi 
examină muribundul pământiu la faţă cu o căutătură duşmănoasă. 
Nu mai e necesar să întreb cum de-a ajuns în halul ăsta. E un afurisit 
de răzvrătit, şi asta îmi e de ajuns. Luaţi-l, flăcăi ! le ordonă soldaţilor. 

Blood se proţăpi între soldaţi şi pat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu ! spuse pe un ton irascibil. 
Suntem în Anglia, nu în Tanger. Acest nobil e în stare critică. Nu 
poate fi mişcat de pe loc fără să-i punem viaţa în pericol. 

— Acum te pomeneşti că vrei să fiu blând cu viaţa răzvrătiţilor, 
spuse căpitanul amuzat. Pe legea mea ! Crezi că-l luăm ca să-i facem 
un bine ? Chiar la marginea drumului de la Weston spre Bridgewater 
sunt puse spânzurători şi una dintre ele are să-l cinstească. Colonelul 
Kirke are să-i înveţe pe rebelii ăştia care nu vor să se supună o lecţie 
pe care n-au s-o uite multe generaţii de-acum înainte. 

— Adică îi spânzurați fără judecată? Pe legea mea că m-am 
înşelat ! Acum chiar că suntem ca-n Tanger, de-acolo de unde vine 
regimentul dumitale. 

Căpitanul îl măsură cu un licăr jucăuş în ochi, de jos, dinspre 
cizmele de călărie, până în vârful perucii. 

Observă statura bine făcută şi sănătoasă a doctorului, felul 
arogant de a-şi ţine capul, aerul autoritar pe care-l inspira Blood şi 
soldatul din el îşi recunoscu un camarad. Procesul de inspecţie 
continuă: 

— Cine naiba eşti dumneata ? răbufni. 

— Mă numesc Peter Blood, în slujba dumneavoastră. 

— Aha ! Carevasăzică, ăsta ţi-era numele. Ai servit în armata 
franceză odată, nu ? 

Deşi pe Blood îl surprinse descoperirea căpitanului, nu lăsă să se 
vadă nimic. 


14 


— Aşa este. 

— Te ţin minte. Acum cinci ani, sau chiar mai mult, ai fost în 
Tanger. 

— Aşa este. V-am cunoscut colonelul. 

— Măi să fie, te pomeneşti că acum ai ocazia să-l mai cunoşti încă 
o dată ! râse căpitanul cu un ton grosolan. Ce te aduce aici ? 

— Am fost chemat ca să-l îngrijesc pe acest nobil. Sunt doctor. 

— Doctor, zici ? 

Tonul autoritar şi apăsat lăsă să se ghicească ironia, căci 
considera vorbele celuilalt o minciună. 

— Licenţiat în medicină, spuse Blood. 

— Nu mă lua pe mine cu de-astea, i-o tăie Hobart. Vorbeşte pe 
limba mea ! 

— Sunt doctor de meserie şi acum o practic în Bridgewater, surâse 
Blood, spre nemulţumirea căpitanului. 

— lar aici ai ajuns de la Lyme Regis, urmându-l pe bastardul de 
duce, se răsti Hobart. 

— Dacă aţi fi la fel de deştept pe cât vreţi s-o arătaţi prin cuvinte, 
se răsti şi Blood, aţi ajunge un om mare! 

Preţ de câteva secunde, ofiţerul rămase mut de uimire. Se făcu 
roşu la faţă. 

— Poate ai să mă consideri cu adevărat mare când am să te 
spânzur ! 

— Poate ! Chiar aveţi privirea şi gesturile unui călău. Dar dacă veţi 
încerca să vă exercitaţi meseria asupra acestui domn care-mi este 
pacient, s-ar putea să vă puneţi ştreangul de gât tocmai 
dumneavoastră. Dumnealui nu este unul dintre aceia pe care aţi vrea 
să-i spânzurați fără judecată. Are dreptul la una, dreptul de a fi tras la 
răspundere de compatrioţii lui. 

— De compatrioți ? repetă căpitanul mişcat de cuvintele lui Blood, 
pe care acesta le accentuase. 

— Să fim serioşi. Orice om, în afară de un prost sau de un sălbatic, 
s-ar fi interesat mai întâi de numele lui şi abia apoi l-ar fi condamnat 
la spânzurătoare. Acest nobil este lordul Gildoy. 

In acea clipă, lordul interveni cu voce stinsă: 

— Nu ascund legătura mea cu ducele de Monmouth. Voi suporta 
consecinţele. Dar vă rog, acestea să fie judecate de compatrioţii mei, 
aşa cum a spus şi doctorul. 


15 


Glasul lui slăbit se pierdu treptat. Urmă o clipă de tăcere. Aşa cum 
se poate vedea la mulţi oameni cu o fire impetuoasă, Hobart avea şi 
el un grăunte de timiditate în adâncul fiinţei. Auzind de rangul 
nobilului din faţa sa, se simţi intimidat. Fiind un parvenit slugarnic cu 
cei de la putere, venera tot ce însemna titlu nobiliar. lar pe colonelul 
lui îl diviniza. Percy Kirke nu era îndurător cu oamenii care făceau 
gafe. 

Cu un gest, îşi aduse soldaţii în poziţie de repaus; trebuia să se 
gândească. 

Observându-i ezitarea, Blood continuă să-i dea apă la moară 
pentru a-l pune şi mai mult pe gânduri. 

— Probabil ştiţi, căpitane, că lordul Gildoy are prieteni şi rubedenii 
în tabăra conservatorilor, care ar avea câteva de spus colonelului 
Kirke dacă veţi îndrăzni să-l trataţi acum ca pe un om de rând. Deci, 
mai bine vă vedeţi frumuşel de drum, căpitane; altminteri, chiar în 
această dimineaţă, corpul dumneavoastră are să atârne în ştreang. 

Hobart făcu un gest dispreţuitor din mână, ignorând 
avertismentul lui Blood. 

— Luaţi patul şi duceţi-l cu totul la Bridgewater. Puneţi-l în temniţă 
până când primesc ordine în ce-l priveşte. 

— S-ar putea să nu supravieţuiască drumului, îi replică Blood. 
Rana este profundă şi a pierdut mult sânge. 

— Ghinionul lui! Treaba mea este doar să-i adun pe toţi 
răzvrătiţii. 

Apoi reconfirmă ordinul printr-un gest. Doi dintre oamenii lui luară 
patul în spinare şi ieşiră. Gildoy făcu un gest cu mâna înspre Blood. 

—Vă sunt îndatorat, spuse. Dacă supraviețuiesc, am să-mi plătesc 
această datorie. 

Blood se înclină, apoi le spuse soldaţilor: 

— Duceţi-l cu grijă ! Viaţa lui depinde de voi. 

In vreme ce lordul era transportat afară, căpitanul se întoarse 
arţăgos spre fermier: 

— Ce alţi rebeli mai ţii aici ? 

— Pe nimeni, domnule. Lordul... 

— Ne-am ocupat de lord deocamdată. Şi o să ne ocupăm şi de 
dumneata după ce controlăm casa. Şi dacă m-ai minţit... 

Nu mai spuse nimic, ci rânji şi dădu un ordin. Patru dintre dragorii 
începură să răscolească zgomotos încăperea alăturată. Între timp, 


16 


căpitanul se uită prin vestibul, bătând cu patul pistolului în lambriurile 
de pe perete. 

Blood consideră că nu mai avea niciun motiv să zăbovească 
acolo. 

— Atunci, eu am plecat. Vă urez s-aveţi o zi frumoasă. 

— Mai bine nu v-aţi grăbi ! sugeră căpitanul. 

— Deveniţi obositor, domnule, zise Blood, dând din umeri şi 
aşezându-se. Mă întreb cum de colonelul nu şi-a dat încă seama de 
asta. 

Căpitanul nu-l băgă în seamă. Se aplecă, în schimb, şi ridică o 
pălărie murdară şi prăfuită de care stăteau agăţate câteva frunze de 
stejar şi care până atunci zăcuse pe jos, lângă dulapul în care se 
adăpostise nefericitul Pitt. Căpitanul surâse  maliţios. Cercetă 
încăperea din priviri, oprindu-se mai întâi cu un zâmbet ironic asupra 
fermierului, apoi asupra celor două femei din spate, şi, în cele din 
urmă, asupra lui Blood, care stătea picior peste picior, indiferent 
(ceea ce contrasta puternic cu starea lui reală). Apoi, căpitanul pâşi 
spre dulap şi deschise una dintre uşile masive de stejar. Il scoase 
afară de guler pe cel care se pitise acolo şi-l împinse la lumină. 

— Cine este acesta, mă rog ? Vreun alt nobil ? 

În mintea lui Blood apăru imaginea spânzurătorilor despre care 
vorbise Hobart mai devreme şi aceea a acestui tânăr comandant de 
vas care urma să o „mobileze” pe una dintre ele, lăsat să atârne 
acolo fără judecată, în locul celeilalte victime despre care căpitanul 
se văzu deposedat. Şi pe loc, Blood inventă nu numai un titlu nobiliar, 
ci o întreagă istorie a familiei tânărului răzvrătit. 

— Pe legea mea, aţi spus bine, căpitane. Dânsul este vicontele 
Pitt, văr primar cu Sir Thomas Vernon, care e însurat cu târfuliţa 
aceea, Moll Kirke, sora colonelului dumneavoastră, care câteodată o 
mai face pe doamna de companie pentru consoarta regelui lacob!0. 

Atât căpitanul, cât şi prizonierul rămaseră cu gurile căscate. Dar 
în vreme ce Pitt se stăpâni discret, căpitanul slobozi o înjurătură 
urâtă. Încă o dată rămase pe loc, analizându-şi prizonierul. 

— Minte, nu ? întrebă, apucându-l pe tânăr de un umăr şi uitându- 
se cătrănit la el. E un pezevenghi dat dracului ! 

— Dacă într-adevăr credeţi asta, spuse Blood, duceţi-l la 
spânzurătoare şi-o să aflaţi urmările. 

Soldatul se uită urât înspre doctor, apoi înspre prizonier. 


1 james al II-lea al Angliei (1633-1701; a domnit între anii 1685 şi 1688). 
17 


—Ptiu ! Şi-l aruncă pe tânăr în mâinile oamenilor lui. Hai, la 
Bridgewater cu el ! Şi luaţi-l şi pe dumnealui, arătă înspre Baynes. Să- 
| învăţăm minte ce înseamnă să adăposteşti rebeli ! 

Urmă o clipă de confuzie. Baynes se zbătu în mâinile soldaţilor, 
protestând cu îndârjire. Femeile, speriate de moarte, începură să ţipe 
până când fură reduse la tăcere de o spaimă şi mai cumplită. 
Căpitanul merse înspre ele şi o apucă pe fată de umeri. Era o făptură 
drăguță, cu păr auriu şi ochi calzi şi albaştri care se uitară rugători 
înspre dragon, cerşind milă. Ofiţerul se uită chiorâş spre ea, cu ochii 
lucindu-i, o luă de bărbie şi o sărută brutal, făcând-o să tremure 
toată. 

— In loc de chezăşie, spuse apoi, zâmbind întunecat. Ca să taci 
din gură până ce mă răfuiesc cu clevetitorii ăştilalţi, rebelă mică ce 
eşti. 

Apoi se îndepărtă, lăsând-o pe fată aproape leşinată, tremurând 
ca varga în braţele mamei, care şi ea palpita toată. Soldaţii lui 
stăteau deoparte rânjind, aşteptându-i ordinele; cei doi prizonieri fură 
legaţi fedeleş. 

— Luaţi-i. Să se ocupe de ei ofiţerul Drake. Apoi se întoarse cu o 
privire aprinsă înspre fata care se făcuse mică de spaimă. Eu mai 
rămân puţin aici — să cercetez locul. Te pomeneşti că mai sunt şi alţi 
răzvrătiți ascunşi pe undeva. Dar după ce se mai gândi adăugă: 
Luaţi-l şi pe dumnealui cu voi, şi arătă înspre Blood. Hai, plecaţi ! 

Blood se trezi din reverie. Se gândise că în trusă avea o lanţetă ce 
putea fi folosită pentru a experimenta pe căpitanul Hobart o operaţie 
care i-ar fi prins bine. Adică ar fi făcut un bine umanităţii. În mod 
evident, căpitanul abuza de poziţia lui şi chiar cerea puţină vărsare 
de sânge. Cel mai greu era să prindă ocazia. Incepuse să se întrebe 
dacă l-ar fi putut ademeni pe căpitan undeva deoparte cu o poveste 
despre vreo comoară ascunsă, când această întrerupere bruscă puse 
capăt interesantelor lui meditații. Incercă să mai tragă de timp. 

— Soarta îmi este favorabilă, spuse. Tocmai înspre Bridgewater 
mă îndreptam, şi dacă nu aş fi fost reţinut aici deja eram de mult dus. 

— Mai degrabă o să te îndrepţi spre temniţă. 

— Pe naiba ! Sunt sigur că glumiţi ! 

— Sau spre spânzurătoare, dacă preferi. Este doar o chestiune de 
timp. 

Blood se simţi înşfăcat cu brutalitate, iar lanţeta lui rămase mai 
departe în trusa la care nu putea ajunge. 


18 


încercă să se elibereze din strânsoarea soldaţilor, căci era 
puternic şi agil, dar aceştia îl încleştară imediat la loc şi-l trântiră la 
pământ. Il legară cu mâinile la spate, apoi îl ridicară în picioare. 

— Luaţi-l, spuse Hobart scurt şi se întoarse pentru a da alte ordine 
celorlalţi soldaţi. Cercetaţi toată casa, din pod până în pivniţă, şi 
veniţi să-mi raportați. 

Soldaţii se executară luând-o pe uşa care ducea spre interiorul 
casei. Blood fu împins de soldaţi în curte, unde Pitt şi Baynes 
aşteptau, legaţi şi ei. Din prag, se uită înapoi la căpitanul Hobart, 
care avea ochii învăpăiaţi. Buzele rostiră imperceptibil ce urma să-i 
facă lui Hobart dacă avea să scape cu viaţă din toată tărăşenia asta. 
Deocamdată îşi zise că, dacă rostea ameninţarea cu voce tare, îşi 
anula probabil şansa de a mai trăi pentru a o duce la îndeplinire. 
Căci, până una-alta, oamenii regelui stăpâneau vestul ţării, care era 
deci privit drept o regiune duşmănoasă, pe care învingătorii aveau să 
o treacă prin foc şi sabie. lar acest căpitan din armata regală era 
stăpân în aceste momente pe viaţa şi moartea tuturor. 

Ajunşi sub merii din livadă, Blood şi ceilalţi doi camarazi întru 
suferinţă fură legaţi unul de celălalt cu o curea din piele şi apoi de 
scara unui cal. După asta, un soldat sună din goarnă şi micul grup o 
porni spre Bridgewater. Cumplitele gânduri ale lui Blood avură astfel 
confirmarea că pentru dragoni acela era un teritoriu al inamicului pe 
care ei îl cuceriseră. Se auziră în spatele lor pârâituri de lemn, mobilă 
trântită şi ruptă, ţipete şi râsete dispreţuitoare care anunțau că 
vânătoarea de răzvrătiți era mai mult decât un pretext pentru 
prădăciune şi distrugere. Toate acestea fură încoronate de tipetele 
unei femei în cumplită agonie. 

Baynes se opri şi-şi întoarse capul brusc, agitat, cu chipul cenuşiu. 
Frânghia care îl ţinea legat de scara calului îl smuci îl târî cu 
brutalitate câţiva metri. Apoi fu luat în primire de un soldat, care-l 
înjură şi-l lovi cu latul sabiei. 

Cum se târau astfel pe sub merii parfumati, în acea dimineaţă 
superbă de iulie, Blood îşi zise că — exact aşa cum bănuise de multă 
vreme — omul era cea mai vicleană creaţie a Divinităţii şi numai un 
prost putea să-şi pună viaţa în slujba vindecării unei specii, care 
merita mai degrabă să fie exterminată. 


19 


3 


Onorata instanță 


bia două luni mai târziu, pe 19 septembrie — dacă vreți să 

cunoaşteţi data exactă — Peter Blood a fost adus la judecată, 

sub acuzaţia de înaltă trădare. Ştim prea bine că era 

nevinovat, dar nu încape îndoială că până s-ajungă să fie pus 
sub acuzare ar fi fost capabil să şi comită această crimă. Cele două 
luni de carceră în condiţii inumane, despre care nu se poate vorbi 
aici, îi infiltraseră în minte o ură calculată, fără cale de întoarcere, 
faţă de regele James şi oamenii acestuia. lar faptul că în ciuda 
acestor circumstanţe el încă-şi păstrase judecata, spunea totuşi ceva 
despre tăria lui de caracter. Oricât de cumplită ar fi fost situaţia 
acestui om complet nevinovat, avea totuşi două motive de 
mulţumire. In primul rând că fusese adus la judecată până la urmă, 
iar în al doilea rând, că judecata s-a întâmplat să aibă loc la data 
menţionată, şi nu cu o zi mai devreme. Pentru că amânarea care 
întârziase atât de mult a fost de fapt salvarea lui de la spânzurătoare 
— deşi el nu-şi dădea încă seama. 

Dacă n-ar fi fost favorizat de soartă, s-ar fi putut prea bine, mai 
mult sau mai puţin la voia întâmplării, să fie scos din carcera de la 
Bridgewater în ziua de după bătălie, pentru a fi spânzurat în piaţa 
publică din dorinţa nesăţioasă a colonelului Kirke. Acest ofiţer care 
conducea regimentul din Tanger se grăbea întotdeauna să se 
descotorosească de toţi prizonierii, omorându-i. Dacă ar fi fost după 
el, i-ar fi executat pe toţi la fel, de n-ar fi apărut intervenţia 
episcopului Mews care a închis gura acestei Curți Marţiale 
improvizate. 

Chiar şi-aşa, în prima săptămână după evenimentele de la 
Sedgemoor, Kirke şi Feversham au decis împreună să omoare o sută 
de oameni imediat pentru a nu mai avea loc niciun proces. Cerură 


20 


astfel mână de lucru pentru spânzurătorile pe care le ridicau la ţară şi 
puţin le păsa cum aveau să facă rost de aceasta sau dacă ucideau 
vreun om nevinovat. La urma urmei, ce rost mai avea viaţa unor 
prostănaci ? Mult au mai avut de lucru călăii, cu frânghii, satâre şi 
cazane pline de smoală. Am să vă scutesc de detaliile acelor scene 
îngrozitoare. Ne preocupă, în primul rând, soarta lui Peter Blood, nu 
aceea a rebelilor lui Monmouth. 

Blood a supravieţuit şi nu a fost inclus în nici una dintre aceste 
coloane triste de prizonieri care, perechi-perechi, au fost duşi de la 
Bridgewater la Taunton. Cei care erau prea răniţi ca să umble au fost 
puşi în căruţe, îngrămădiţi fără de milă, cu rănile dezgolite şi 
supurând. Mulţi au avut norocul să moară pe drum. 

Când Blood a insistat să-şi practice meseria pentru a alina 
suferinţele unora, a fost acuzat de obrăznicie şi ameninţat cu 
biciuirea. Singurul regret pe care-l avea acum era că în acea fatală zi 
nu se aflase de partea lui Monmouth. Ceea ce desigur nu avea nicio 
logică, dar nici nu ne putem aştepta la vreo logică din partea unui om 
în situaţia lui. 

Cel care-l însoţi pe cumplitul drum fu acelaşi Jeremiah Pitt, care-i 
provocase de altfel aceste necazuri. Tânărul comandant de vas îi 
devenise prieten apropiat după arestarea lor. Apoi, din fericire, 
ajunseseră să fie închişi în aceeaşi celulă aglomerată, unde aproape 
se sufocaseră din cauza căldurii şi a duhorilor din acele zile de iulie, 
august şi septembrie. 

De-afară mai pătrundeau crâmpeie de veşti. Probabil că unii le 
lăsau în mod voit să ajungă până la cei închişi. Una dintre acestea 
fusese vestea executării lui Monmouth, care crease o durere 
îngrozitoare în rândul celor care suferiseră pentru duce şi pentru 
cauza religioasă a cărui susţinător se declarase el. Mulţi refuzară cu 
străşnicie să creadă aşa ceva. Incepuse a circula o poveste 
năucitoare cum că un bărbat care semăna cu Monmouth se oferise să 
moară în locul ducelui şi că acesta din urmă rămăsese în viaţă pentru 
a reapărea glorios şi a elibera Sionul ca să ducă război contra 
Babilonului!!. 

Blood a primit vestea cu aceeaşi indiferenţă cu care a reacţionat 
şi la zvonul morţii lui Monmouth. 


1 Sionul — metaforă a unui loc utopic în care domnesc unitatea, pacea şi 
libertatea, opus Babilonului — metaforă a sistemului exploatator occidental şi a 
locului damnat. 


21 


Însă mai auzi încă un lucru ruşinos legat de aceasta, care nu-l mai 
lăsă la fel de indiferent şi care servi numai să-i încurajeze şi mai mult 
disprețul născut în sufletul lui faţă de regele lacob. Majestatea Sa 
acceptase să-l vadă pe Monmouth. Să facă una ca asta, fără intenţia 
clară de a-l achita, era un gest execrabil şi infinit condamnabil; 
pentru că singurul motiv al întrevederii fusese acela de a-şi 
demonstra răutăcioasa satisfacţie de a respinge cu superioritate 
abjecta pocăință disperată a nefericitului său nepot. Ceva mai târziu 
auziseră că lordul Grey, al doilea —sau poate chiar întâiul 
— conducător al rebeliunii, îşi cumpărase propria achitare contra a 
40.000 de lire. Peter Blood o considera şi pe asta din aceeaşi 
categorie ca restul veştilor. Astfel că disprețul lui pentru rege răbufni 
în cele din urmă. 

— E un om prea spurcat ca să stea pe tron. Dacă aş fi ştiut toate 
astea înainte aşa cum le ştiu acum, nu mă îndoiesc c-aş fi avut 
motive întemeiate ca să mă aflu aici. Apoi, după ce se mai gândi 
puţin: Unde crezi că e acum lordul Gildoy ? 

Tânărul Pitt, cel căruia i se adresase, se întoarse spre el cu o faţă 
care-şi pierduse culoarea aprinsă căpătată în timpul zilelor petrecute 
pe vas. Ochii lui mari şi cenuşii îl cercetară întrebător. Blood 
continuă: 

— Nu l-am mai văzut pe lord din acea zi de la Oglethorpe. Unde 
sunt ceilalţi nobili care au fost capturați tot atunci ? Adică adevărații 
conducători ai nenorocitei rebeliuni. Cazul lui Grey explică foarte bine 
absenţa lor, zic eu. Sunt bogaţi şi se pot răscumpăra. Spânzurătoarea 
îi aşteaptă numai pe cei mai nenorociţi care au avut neşansa să-i 
urmeze; aceia care au avut onoarea de a-i conduce sunt acum liberi. 
Ciudată şi interesantă răsturnare de situaţie de la mersul normal al 
lucrurilor. Lumea asta e o enigmă totală, pe legea mea! 

Râse, păstrându-şi aceeaşi expresie plină de dispreţ, şi în aceeaşi 
dispoziţie ajunse ceva mai târziu în sala mare de judecată de la 
castelul Taunton, pentru proces. Împreună cu el erau Pitt şi fermierul 
Baynes. Cei trei aveau să fie judecaţi simultan, iar cazul lor avea să 
deschidă dezbaterile din acea cumplită zi. 

Sala era îmbrăcată toată în purpuriu, până sus la galerii, şi era 
plină-ochi, majoritatea celor prezenţi fiind doamne. Un capriciu al 
judecătorului suprem care, normal, avea o preferinţă pentru culoarea 
care reflecta înclinația către scenele însângerate. Undeva sus, pe un 


22 


podium, erau ceilalţi judecători — cinci la număr — în robe purpurii şi 
cu peruci negre. Baronul Jeffreys de Wren”? trona în mijlocul lor. 

Prizonierii intrară unul după altul, sub supravegherea unui soldat. 
Se strigă să se facă linişte şi, după ce zumzetele încetară treptat, 
Blood începu să-i analizeze cu interes pe cei doisprezece bărbaţi care 
formau juriul. Nici nu dădeau bine acolo şi nici nu păreau oameni ai 
legii în toată puterea cuvântului. Se vedea pe ei că sunt speriaţi, 
neliniştiţi şi la fel de mizerabili ca orice hoţ prins cu mâna în 
buzunarul vecinului. Erau doar doisprezece oameni nefericiţi, prinşi 
acum între sabia însetată de sânge a judecătorului care avea să dea 
sentinţa şi zidul de nepătruns al propriei conştiinţe. 

Apoi, privirea calmă şi calculată a lui Blood trecu spre fiecare 
dintre lorzii judecători, mai ales înspre cel care prezida juraţii — acel 
lord Jeffreys, a cărui faimă se trăgea tocmai de la Dorchester. In faţa 
lui Blood stătea un om înalt, subţire, care părea că abia împlinise 
patruzeci de ani, cu o faţă ovală, delicată şi atrăgătoare. Sub ochii cu 
pleoape plecate se puteau vedea cearcăne cenuşii, semn al unei 
dureri sau al nesomnului, care însă accentuau luminozitatea şi 
melancolia blândă a privirii sale. Avea chipul foarte palid, cu excepţia 
buzelor pline de o culoare aprinsă şi a nuanţei de un roşu puternic a 
pomeţilor înalţi, specifică celor suferinzi de plămâni. 

Ceva din forma buzelor strica perfecțiunea chipului său: o linie 
greşit trasată, minoră, dar prezentă totuşi, care domina acele buze şi 
trăda delicateţea nărilor, blândeţea ochilor umezi şi pacea nobilă a 
frunţii lui palide. Doctorul Blood îl studie pe cel descris mai sus cu un 
interes curios, recunoscând boala de care acesta suferea, precum şi 
vestita viaţă deşănţată şi nepotrivită pe care o ducea în ciuda 
maladiei — sau poate chiar din cauza acesteia. 

— Peter Blood, ridică mâna ! 

Dintr-odată, Blood fu readus pe pământ de glasul aspru al 
acuzatorului. Se supuse mecanic, iar judecătorul mormăi acuzaţiile 
aduse lui Peter Blood — anume aceea de trădător al celui mai ilustru 
şi mai bun prinţ şi lord al său, lacob al II-lea, rege al Angliei, Scoției, 
Franţei şi Irlandei prin bunăvoința divină. Cuvintele îi aduceau lui 
Blood la cunoştinţă faptul că necredinţa lui şi căderea în ispita 
diavolului îl atrăseseră de pe calea cea dreaptă şi normală de a-i da 
ascultare susnumitului rege, şi acţionase spre tulburarea păcii şi 


12 George Jeffreys, prim Baron de Wren (1645-1689), a devenit cunoscut în timpul 
domniei lui James al II-lea, ajungând Lord Cancelar. 


23 


liniştii regatului şi instigase la luptă şi revoltă pentru a-l deposeda pe 
sus-numitul de titlul, onorurile şi numele regal al coroanei imperiale; 
şi câte şi mai câte fapte asemănătoare. lar la final, lui Blood i se ceru 
să spună dacă este sau nu vinovat. El răspunse mai mult decât 
fusese întrebat: 

— Sunt complet nevinovat. 

Un bărbat mic de statură, cu faţa spână, aflat în dreapta lui, sări 
în sus. Era domnul Pollexfen, un alt judecător. 

— Eşti, au ba, vinovat ? i-o tăie scurt. Trebuie să răspunzi ce ţi se 
cere. 

— Ce mi se cere, deci ? spuse Peter Blood. Mda — nevinovat. Apoi 
se adresă magistraţilor: Şi dacă tot e să vorbim despre ce mi se cere, 
vă rog a-mi permite, domnilor, să spun că nu mă fac vinovat de nimic 
care să justifice acţiunile care tocmai mi-au fost atribuite, în afară de 
faptul de a-mi fi pierdut răbdarea în cele două luni şi mai bine în care 
am fost închis într-o celulă puturoasă, ceea ce mi-a pus în pericol 
sănătatea, dacă nu chiar viaţa. 

Dacă tot începuse, ar mai fi avut multe de spus, dar judecătorul 
suprem interveni cu glas blând, oarecum rugător: 

— Domnul meu, din cauză că trebuie să respectâăm mersul 
obişnuit şi procedurile normale ale procesului, sunt nevoit să vă 
întrerup. Sunt absolut sigur că aveţi cunoştinţă despre legile noastre. 

— Nu numai că n-am, dar sunt şi bucuros de asta ! Şi bucuros aş fi 
trecut peste această întrevedere cu ele. 

Pe chipul visător al celuilalt apăru un surâs palid. 

—Vă cred. O să vi se dea ocazia să vorbiţi pe îndelete când va 
veni momentul să vă apăraţi. Dar orice aţi mai adăuga acum este 
considerat nepotrivit şi împotriva legii. 

Încurajat de acea dovadă aparentă de simpatie şi recunoştinţă, 
Blood răspunse mai departe aşa cum i se ceruse, şi anume că va fi 
judecat de Dumnezeu şi de ţara lui. 

După care, invocând Divinitatea pentru ca şi celălalt să primească 
o sentinţă favorabilă, magistratul îl strigă pe Andrew Baynes şi-i 
spuse să ridice mâna şi să pledeze. După Baynes, care se declară 
nevinovat, se trecu la Pitt, care îşi recunoscu vinovăția cu multă 
hotărâre. La care judecătorul suprem rămase tulburat. 

— Mai bine, murmură, şi cei patru confraţi ai lui, îmbrăcaţi în roşu, 
încuviinţară. Dacă am fi cu toţii la fel de încăpăţânaţi ca ceilalţi doi 
rebeli, n-am mai termina niciodată. 


24 


După această intervenţie plină de superioritate, rostită cu o 
indiferenţă rece care înfioră întreaga sală de judecată, domnul 
Pollexfen se ridică. 

În cuvinte pompoase şi neclare citi acuzaţiile aduse celor trei, în 
mod special cele ale lui Peter Blood, care avea să fie judecat primul. 
Singurul martor care fu chemat din partea regelui fu căpitanul 
Hobart. Acesta mărturisi concis situaţia în care îi găsise şi în care-i 
arestase pe cei trei prizonieri, laolaltă cu lordul Gildoy. La ordinele 
colonelului său ar fi putut să-l spânzure pe Pitt pe loc, dar fusese 
reţinut din cauza minciunilor prizonierului Blood, care l-a indus în 
eroare spunând că Pitt avea sânge nobil şi că era o persoană de rang 
înalt. Când căpitanul termină mărturia, Lordul Jeffreys se uită la Peter 
Blood. 

— Vrea prizonierul să-i pună martorului vreo întrebare ? 

— Niciuna. A descris corect cele întâmplate. 

— Mă bucur că recunoşti asta fără obişnuitele minciuni pe care 
alţii ca dumneata le folosesc. Şi am să mai spun că astfel de mărturii 
false nu-ţi vor fi de niciun folos aici. Pentru că, în cele din urmă, 
adevărul iese întotdeauna la iveală. De-asta să fii sigur. 

Baynes şi Pitt recunoscură şi ei corectitudinea mărturiei 
căpitanului, la care judecătorul suprem oftă uşurat. 

— Acestea fiind zise, purcedem mai departe, pentru că avem 
destule. Glasul lui nu ascundea nicio urmă de blândeţe, dimpotrivă, 
devenise aspru, hotărât. Apoi continuă, spunând cu un rânjet: Deci, 
domnule Pollexfen, acum că am stabilit trădarea de care se fac 
vinovaţi cei trei răufăcători — pe care chiar ei şi-au recunoscut- 
o — nu mai avem ce spune. 

In acel moment, vocea lui Peter Blood răsună sever, pe o notă 
care părea aproape amuzată: 

— Imi permiteţi, vă rog ? Mai sunt atâtea de adăugat! 

Judecătorul se uită la el, mai întâi uluit de îndrăzneala acuzatului, 
apoi întunecându-se înfuriat. 

Buzele lui roşii se lăsară, trasând o linie brutală care-i transfigura 
întregul chip. 

— Zău aşa, nenorocitule ? Vrei să ne faci să ne pierdem vremea 
cu minciunile tale inutile ? 

— Vreau să mă ascultați, dumneavoastră şi juraţii, aşa cum mi-aţi 
promis că voi fi ascultat. 

— Foarte bine, trădătorule. Dacă asta vrei... 


25 


Rostise cuvintele tăios ca o lamă de cuţit şi între timp începuse să 
se foiască, iar pentru o clipă faţa i se schimonosi. Cu o mână delicată 
şi de o paloare morbidă, pe care se vedeau clar venele albăstrii, 
scoase o batistă cu care îşi şterse buzele, apoi fruntea. 

Observându-l cu ochiul lui de cunoscător, Peter Blood se gândi la 
durerea care-l măcina din cauza bolii. 

— Ai să fii ascultat. Dar ce rost mai are apărarea după ce ţi-ai 
recunoscut vina ? 

— Atunci o să puteţi judeca, onorată instanţă. 

— Pentru asta mă aflu aici. 

— La fel şi dumneavoastră, domnilor, spuse Blood uitându-se la 
juraţi. Aceştia din urmă se foiră neliniştiţi, fulgeraţi de ochii lui 
albaştri, încrezători. 

Acuza directă a lordului Jeffreys le tăiase orice urmă de curaj. Nu 
le-ar fi putut inocula mai multă frică şi mai mult respect nici de-ar fi 
fost ei înşişi în banca acuzaților. Peter Blood rămase în picioare, 
drept, dârz şi întunecat, proaspăt ras, cu peruca aranjată, chiar dacă 
uşor lăsată. 

— Căpitanul Hobart a mărturisit ceea ce ştie dânsul — şi anume 
că m-a găsit la ferma Oglethorpe, în dimineaţa de luni, după bătălia 
de la Weston. Dar nu v-a spus şi ce făceam acolo. 

— Ce altceva puteai face acolo în compania unor răzvrătiți, 
interveni din nou judecătorul, dintre care doi deja şi-au recunoscut 
vinovăția, şi anume lordul Gildoy şi amicul dumitale de colo ? 

— Tocmai de-asta am cerut permisiunea de a mă adresa onoratei 
instanţe. 

— Fă-o, dar pe scurt. Dac-ar fi să vă ascult pe toţi trădătorii, aş sta 
aici până la Sfântu-aşteaptă ! 

— Eram acolo în calitate de doctor, pentru a mă îngriji de rănile 
lordului Gildoy. 

— Poftim ? Vrei să spui că eşti doctor ? 

— Am absolvit Colegiul Trinity din Dublin. 

— Dumnezeule ! sări lordul Jeffreys, cu glasul sugrumat şi cu ochii 
spre juraţi. Ce ticălos! Doar aţi auzit martorul când a spus că l-a 
cunoscut în Tanger acum câţiva ani şi că pe atunci era ofiţer în 
armata franceză. Aţi auzit prizonierul când a recunoscut că martorul 
a spus adevărul. 

— Aşa este. Dar şi ceea ce vă spun acum e adevărat. Am fost 
ofiţer câţiva ani. Dar mai înainte am fost şi doctor şi am revenit la 


26 


această meserie din ianuarie anul acesta, pentru că m-am stabilit în 
Bridgewater. Pot aduce sute de martori ca s-o dovedească. 

— Nu mai e cazul să ne pierdem vremea cu asta. Te condamn 
pentru vorbele tale mincinoase. Dar te mai întreb doar atât: cum se 
face că tocmai dumneata, care te dai drept un doctor paşnic care-şi 
practică meseria în târgul Bridgewater, s-a pomenit aliat cu armata 
ducelui de Monmouth ? 

— N-am fost niciodată aliatul lui. Nu există nimeni care să o 
mărturisească şi îndrăznesc să jur că nici nu va fi cineva. Această 
rebeliune nu m-a atras nicio clipă. Am considerat-o o nebunie. Şi cer 
permisiunea onoratei instanţe (iar aici vorbi cu un accent irlandez 
mai pronunţat ca niciodată) să întreb ce aş fi putut eu căuta în 
armata susţinătorului suprem al protestantismului, când eu m-am 
născut şi am fost crescut în religia catolică ? 

— Catolică zici ? întrebă judecătorul cu o căutătură mohorâtă. 
Vorba ţi-e mai degrabă un vicleşug, ca a făţarnicului Jack 
Presbiterul”. Pot mirosi un protestant de la o poştă ! 

— Atunci îmi permit să mă minunez că mirosul distins al onoratei 
instanţe nu poate simţi un catolic, la doar câţiva paşi în faţa sa. 

Din galerie se auzi un val de râsete, amuţite instantaneu de 
privirea cătrănită a judecătorului şi de glasul portărelului. Lordul 
Jeffreys se aplecă mai mult peste masă. Ridică mâna lui albă şi 
delicată în care încă mai ţinea batista şi care-i atârna de un fir de 
dantelă. 

— Deocamdată o să lăsăm înclinația dumitale religioasă deoparte. 
Dar fii atent la ce-ţi spun, şi gesticula ritmic cu arătătorul în aer. Să 
ştii, amice, că nu există religie care-i permite omului să mintă. 
Dumneata ai un suflet nemuritor şi nimic din lumea asta nu-l poate 
egala. Gândeşte-te că marele stăpân al cerului şi al pământului, 
dinaintea căruia dumneata şi cu mine, cu toţi cei care vor supravieţui 
până în cea de pe urmă zi, vom primi pedeapsă pentru fiecare cuvânt 
mincinos, şi atunci vei arde pe bună dreptate în focurile veşnice; ai s- 
ajungi în fundul Gheenei dacă nu spui acum adevărul şi numai 
adevărul. Căci află că pe Dumnezeu nu-l duci de nas. Deci, îţi cer să 
răspunzi cinstit. Cum de ai ajuns să fii luat împreună cu aceşti rebeli ? 

Peter Blood rămase preţ de o clipă cu gura căscată. Omul era un 
judecător incredibil, ireal, fantastic — un coşmar în toată regula. Apoi 
se reculese pentru a putea răspunde. 


13 Termen cu care erau atacați susţinătorii religiei. 


27 


— Am fost chemat în dimineaţa aceea pentru a-l ajuta pe lordul 
Gildoy şi am considerat că este de datoria mea, dată fiindu-mi 
meseria, să răspund acelei chemări. 

— Aşa, deci ? 

Judecătorul căpătase o înfăţişare cumplită — faţa îi era palidă, 
buzele schimonosite îi erau roşii ca sângele după care tânjea, ochii 
săi îl priveau pe Blood cu un dispreţ diavolesc. După care se controlă 
oarecum, cu efort. Oftă, apoi reveni la tonul plângăcios de mai 
devreme: 

— Dumnezeule ! Cum ne mai faci să pierdem timpul ! Dar o să am 
răbdare cu tine. Cine te-a chemat ? 

— Domnul Pitt, care poate confirma. 

— Mda, domnul Pitt care poate confirma. Care şi el este un 
trădător care şi-a recunoscut vina. El e martorul tău ? 

— Şi domnul Baynes, care şi el poate confirma. 

— Domnul Baynes va trebui să se apere pe sine şi mă îndoiesc că 
are îndeajuns de multă pricepere ca să-şi salveze propria piele. Serios 
acum, numai ei sunt martorii tăi ? 

— AŞ mai putea aduce şi pe alţii de la Bridgewater, cei care m-au 
văzut în acea dimineaţă urcându-mă pe calul domnului Pitt. 

— Nu va fi necesar, surâse lordul. Pentru că nu am de gând să mai 
pierd vremea cu tine. Dar vreau să-mi răspunzi la asta: când a venit 
domnul Pitt să te cheme, aşa cum pretinzi, ştiai că fusese de partea 
lui Monmouth, aşa cum a mărturisit-o chiar el ? 

— Da, onorată instanţă. 

— Deci, da ! Ha ! Judecătorul se uită spre juraţi, care se făcuseră 
mici pe locurile lor, şi râse scurt şi tăios. Şi în ciuda acestui lucru, tot 
te-ai dus cu el? 

— Ca să ajut un om rănit; este de datoria mea. 

— De datoria ta, spui tu ! se revoltă judecătorul din nou. Pe legea 
mea ! Generaţie de vipere ce sunteţi ! Datoria ta, ticălosule, este faţă 
de regele tău ! Ţi-a spus pe cine trebuie să ajuţi ? 

— Da, pe lordul Gildoy. 

— Şi ştiai că lordul Gildoy fusese rănit în bătălie şi de partea cui 
luptase ? 

— Da. 

— Şi cu toate astea vrei să ne faci să credem că te-ai dus să-i 
salvezi viaţa şi în acelaşi timp erai şi un individ credincios şi loial 
regelui tău ? 


28 


Preţ de o clipă, Peter Blood îşi pierdu răbdarea. 

— Onorată instanţă, eu aveam treabă cu rănile lui, nu cu politica. 

De la galerie şi chiar din rândul juraţilor se auziră murmure care-l 
aprobau. Ceea ce făcu numai să-l enerveze şi mai mult pe cumplitul 
judecător. 

— Dumnezeule ! S-a văzut oare vreun mişel mai mare ca tine ? Se 
roti spre juraţi: Domnilor, sper să luaţi seama la oribila capcană în 
care acest trădător încearcă să vă atragă şi, totodată, la soiul unor 
asemenea oameni şi la ticăloşia şi viclenia lor. Cu gura lui a spus 
destule cât să fie spânzurat de douăsprezece ori. Şi totuşi... la 
răspunde: Când l-ai dus de nas pe căpitanul Hobart cu minciunile tale 
despre statutul celuilalt trădător, Pitt, ce încercai să faci ? 

— Să-l salvez de la a fi spânzurat fără să fi fost judecat mai întâi, 
aşa cum a fost ameninţat. 

—Ce te interesa pe tine dacă afurisitul ăsta era sau nu 
spânzurat ? 

— Justiţia trebuie să intereseze pe oricare cetăţean loial, pentru că 
nedreptatea comisă de unul care este în slujba regelui, într-un fel sau 
altul aduce dezonoarea Majestății Sale. 

Cuvinte bine ticluite şi cu ţintă, îndreptate spre juraţi, în stare să 
dovedească foarte bine agerimea minţii lui Blood, care ştia să se 
controleze ca niciodată în situaţiile critice. Cu orice juriu trebuie c-ar 
fi făcut impresia pe care sperase să o facă. Poate chiar reuşise şi cu 
bieţii juraţi, care tremurau ca varga în faţa lui. Dar judecătorul 
suprem era acolo ca să-l descurajeze. 

Vizibil şocat, se aruncă peste masă, devenind violent. 

— În numele cerului ! tună el. Unde s-a mai văzut un asemenea 
ticălos neruşinat ? Mi-a ajuns. Deja te văd cu ştreangul de gât, 
trădătorule ! 

Şi spunând acestea, holbându-se la el cu ochii duşmănoşi ieşiţi 
din orbite, se aşeză la loc în scaunul lui şi se calmă. Ca şi cum s-ar fi 
tras cortina, toate trăirile i se şterseră de pe chipul palid, care îşi 
recăpătă nota de blândă melancolie. Când deschise gura să 
vorbească puţin mai târziu, glasul lui era cald, aproape candid, deşi 
fiecare cuvânt ieşea ca o săgeată aruncată înspre sala de judecată 
care amuţise. 

— Mă cunosc pe mine însumi, ştiu că nu am obiceiul să doresc 
răul nimănui, cu atât mai puţin să mă delectez cu trimiterea cuiva în 
eternitate. Am folosit aceste cuvinte doar din compasiune pentru tine 


29 


— pentru că aş putea avea o oarecare milă faţă de sufletul tău 
nemuritor şi n-aş vrea să-l las să se lăfăie în păcat permițându-i să 
continue să trăiască în minciună şi viclenii. Dar am văzut atâta durere 
în lume şi atâta compasiune şi milă irosită pe alţii ca tine, încât nu 
mai am nimic de spus. Se întoarse din nou spre juraţi cu acea privire 
visătoare. Domnilor, în numele legii pe care o reprezentăm, şi nu 
pentru ceea ce sunteţi voi de fapt, vă spun că, dacă se întâmplă ca o 
persoană să se răzvrătească împotriva regelui, şi o alta — care cu 
adevărat nu i-a împărtăşit răzvrătirea — îl primeşte, îl adăposteşte, îl 
alină sau îl vindecă, cu bună ştiinţă, acea persoană este la fel de 
condamnabilă pentru trădare ca cel care într-adevăr s-a răsculat. Am 
fost legaţi prin jurământ şi conştiinţă să vă punem în faţă ce este 
drept; iar voi aveţi datoria de conştiinţă să deliberaţi şi să ne spuneţi 
verdictul aşa cum reiese din adevărul faptelor. 

După care trase o concluzie, arătând că Baynes şi Blood se făceau 
amândoi vinovaţi de trădare, primul — pentru că adăpostise un 
trădător, al doilea — pentru că-l salvase de la moarte îngrijindu-i 
rănile. Intercală în retorica lui şi aluzii false cu privire la conducătorul 
şi dreptul lui stăpân, Regele, pe care Dumnezeu li-l hărăzise lor, 
precum şi acuzaţii aspre la adresa rebeliunii şi a lui Monmouth despre 
care — după cum chiar el spunea — îndrăznea să afirme că până şi 
cel mai umil copil legitim din regat avea mai multe drepturi la 
coroană decât el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu ! Să nu mai acceptăm asemenea 
vipere printre noi ! izbucni în retorica lui frenetică. 

Apoi se lăsă la loc în scaun, parcă secătuit de puteri după trăirile 
violente pe care le manifestase. Rămase o clipă nemişcat şi îşi umezi 
din nou buzele. Încă o dată, chipul lui fu traversat de durere şi, prin 
câteva cuvinte răstite, aproape incoerente, le porunci juraţilor să 
hotărască verdictul. 

Peter Blood ascultase invectivele brutale, blasfemiatoare şi 
aproape scandaloase cu o detaşare care, meditând mai târziu asupra 
situaţiei, aproape îl surprinsese. Într-atât de uluit îl lăsase 
judecătorul, reacţiile care se petreceau în corpul şi mintea acestuia şi 
metodele lui de a ataca şi de a forţa juriul să decidă în favoarea 
vărsării de sânge, încât aproape uită că propria sa viaţă era în joc. 

Cei doisprezece juraţi, marcați şi ei de diatriba judecătorului, 
lipsiră puţin. Verdictul lor îi decretă pe toţi cei trei ca fiind vinovaţi. 
Peter Blood se uită în sala de judecată gătită în purpuriul acela. Preţ 


30 


de o clipă, marea de feţe palide păru că se unduieşte dinaintea lui. 
Apoi îşi reveni şi cineva îl întrebă dacă avea ceva de zis în favoarea 
lui, dacă merita sau nu pedeapsa cu moartea sau acuzaţia de înaltă 
trădare. Blood râse şi gestul lui disonă ciudat cu liniştea mormântală 
din sală. Totul era atât de grotesc, o mascaradă care se numea 
judecată, administrată de un bufon visător înveşmântat în roşu — el 
însuşi o farsă — care o făcea pe sabia ce pedepsea în numele unui 
rege înverşunat şi răzbunător. Râsul lui ului austeritatea pe care o 
afişa bufonul sus-numit. 

— Chiar şi-acum mai râzi, când ai ştreangul de gât, când stai cu 
un picior în groapa în care eşti pe cale să te afunzi pentru eternitate ? 

În acea clipă, Blood prinse momentul ca să se răzbune. 

—Pe legea mea, mă amuz mai bine de Excelenţa Voastră, 
domnule judecător. Un singur lucru am de spus înainte să decretaţi 
sentinţa. Mă vedeţi deci cu ştreangul de gât —pe mine, un om 
nevinovat al cărui singur păcat a fost că a făcut un bine. Fiind un 
justiţiar, vorbiţi cu bună ştiinţă despre ceea ce are să mi se întâmple. 
lar eu, fiind doctor, vorbesc cu bună ştiinţă de ceea ce are să se 
abată asupra Excelenței Voastre. Şi drept vă spun că nici nu-mi 
doresc să fiu în locul dumneavoastră — n-aş da ştreangul meu pentru 
bolovanul pe care-l purtaţi în acel trup. Moartea cu care mă 
ameninţaţi pe mine e parfum pe lângă moartea la care Excelenţa 
Voastră a fost condamnat de judecătorul judecătorilor, al cărui nume 
îl folosiţi cu atâta uşurinţă. 

Judecătorul se ridică în picioare, livid la faţă, cu buzele tremurând, 
şi într-o clipită sala amuţi când Peter Blood sfârşi ce avea de spus. 

Toţi cei care-l cunoşteau pe lordul Jeffreys considerau că aceasta 
fusese liniştea dinaintea furtunii şi rămaseră încordaţi în aşteptarea 
răbufnirii. Care însă nu se petrecu. 

Treptat, abia perceptibil, chipul livid al celuilalt îşi recăpătă 
culoarea. Făptura îmbrăcată în roşu îşi pierdu rigiditatea şi se aplecă 
înainte. Deschise gura să vorbească. Pe un ton şoptit şi smucit 
— mult mai laconic decât obişnuia în astfel de ocazii — şi în cuvinte 
mecanice, ca ale unuia care nu se gândea ce scotea pe gură, dădu 
sentinţa: pedeapsa cu moartea, după cum se cerea, fără niciun 
comentariu cu privire la cele spuse de Peter Blood. După care se 
cufundă înapoi în scaun, copleşit, cu ochii pe jumătate închişi, cu 
fruntea asudată. Prizonierii fură scoşi afară, unul după altul. Domnul 


31 


Pollexfen — un radical în adâncul sufletului, în ciuda poziţiei de jurat 
pe care o avea — şopti la urechea unuia dintre confraţi: 

— Pe legea mea, ticălosul ăsta negricios i-a tras o sperietură 
judecătorului. Păcat că-l spânzură. Căci unul care reuşeşte să-l bage 
în sperieţi pe Jeffreys ar putea ajunge departe. 


32 


4 


Oameni de vânzare 


omnul Pollexfen avea dreptate şi nu prea — o situaţie care 
se întâlneşte mai des decât s-ar crede. Avea dreptate cu 
acel gând spus într-o doară, cum că un om care prin 
atitudine şi vorbe înfruntase un judecător ca Jeffreys ar fi 
trebuit să-şi fi clădit o soartă de invidiat. Dar se înşela — pe bună 
dreptate totuşi — când spunea că Peter Blood ar fi trebuit spânzurat. 
Am spus că situaţia confuză pe care i-a creat-o gestul său caritabil 
de-a se duce la ferma lui Oglethorpe implica două motive de 
mulţumire pentru Peter Blood (deşi el încă nu le întrevăzuse): unul 
— avusese parte de un proces, şi doi — procesul avusese loc pe 19 
septembrie. Până pe 18, sentinţele date de juraţi fuseseră duse la 
îndeplinire punctual şi ca la carte. Dar în dimineaţa zilei de 19 sosi la 
Taunton un mesager al lordului Sunderland, secretarul de stat, cu o 
misivă pentru lordul Jeffreys, prin care acesta din urmă era informat 
că Majestatea Sa avea plăcerea a cere ca o sută zece răzvrătiți să fie 
trimişi la plantațiile din Vest ale Domniei Sale — în Jamaica, Barbados 
sau oricare dintre Insulele Leeward. Să nu credeţi că acest ordin 
ascundea vreun gest milos. Lordul Churchill avea perfectă dreptate 
când spunea că sufletul regelui era de piatră. Suveranul realizase că 
aceste spânzurători reprezentau, de fapt, o risipă inutilă de forţe. Or, 
era urgentă nevoie de sclavi pe plantaţii şi un bărbat sănătos, 
viguros, putea fi vândut pe cel puţin zece-cincisprezece lire. In plus, 
la Curtea Maiestăţii Sale se găseau mulţi care aveau un motiv sau 
altul de a apela la mărinimia regelui. lar aceasta era o metodă ieftină 
şi rapidă de a pune capăt unor astfel de pretenţii. Dintre prizonieri, 
câţiva puteau fi puşi deoparte pentru a fi oferiţi acestor domni, care 
să se folosească de ei după bunul plac. Misiva lordului Sunderland 


33 


dădea detalii precise cu privire la generozitatea regelui când venea 
vorba de oameni. O mie de prizonieri aveau să fie împărţiţi între opt 
dintre curteni, iar un post-scriptum al scrisorii cerea încă o sută 
pentru a fi puşi la dispoziţia reginei. Aceşti prizonieri aveau să fie 
transportaţi numaidecât pe plantațiile din Vest ale Majestății Sale, 
ţinuţi acolo timp de zece ani, după care avea să li se redea libertatea, 
iar cei cărora le erau încredinţaţi trebuiau să se asigure că 
operaţiunea se efectua pe loc. 

Ştim de la secretarul lordului Jeffreys că în acea noapte 
judecătorul a fost plin de nervi, criticând vehement clemenţa pe care 
Majestatea Sa a fost constrâns să o arate. Ştim şi că printr-o altă 
misivă a încercat să-l înduplece pe rege să-şi schimbe decizia. 

Dar lacob a rămas neclintit. În afară de câştigul indirect ce-i 
revenea din asta, era totuşi o decizie demnă de statutul lui. Ştia că o 
astfel de libertate pe care o acorda prizonierilor îi condamna, de fapt, 
la moarte. Mulţi dintre ei aveau să cadă victime ale ororilor sclaviei 
ce se practica în Indiile de Vest, ajungând astfel să fie invidiaţi de cei 
care supravieţuiau. 

Acesta era motivul pentru care Peter Blood şi, împreună cu el, 
Jeremy Pitt şi Andrew Baynes, în loc să fie spânzurați şi condamnaţi 
aşa cum o cerea sentinţa, au fost trimişi la Bristol, de unde au fost 
îmbarcaţi alături de alţi cincizeci de oameni pe vasul comercial 
„Jamaica”. Din cauza spaţiului strâmt în care au fost închişi, a hranei 
sărace şi-a apei stricate pe care au primit-o, toţi s-au îmbolnăvit şi 
unsprezece s-au prăpădit. Printre aceştia, şi nefericitul fermier de la 
Oglethorpe, smuls cu brutalitate din căminul lui liniştit, din mijlocul 
acelor livezi cu meri parfumaţi, pentru simplul păcat că arătase milă. 
Dacă n-ar fi fost Peter Blood, numărul morţilor ar fi fost mult mai 
mare. La început, comandantul 
corăbier răspunsese cu înjurături şi ameninţări la cerinţele ferme ale 
doctorului de a nu lăsa oamenii să moară ca nişte câini şi la 
insistenţele lui de a-i fi dată o trusă medicală şi de a i se permite să 
îngrijească de bolnavi. Dar, după un timp, căpitanul Gardner ajunsese 
să creadă că avea să fie tras la răspundere pentru marile pierderi de 
forţă de lucru, şi din această cauză a acceptat într-un târziu să se 
folosească de ştiinţa lui Peter Blood. Doctorul s-a apucat de lucru cu 
mult zel şi îndârjire, şi a făcut-o cu atâta pricepere încât, prin 
îngrijirile sale şi prin faptul că şi-a însănătoşit colegii întru suferinţă, a 
reuşit să oprească răspândirea bolii. Spre mijlocul lunii decembrie, 


34 


corabia a ancorat în Portul Carlisle, unde au debarcat patruzeci şi doi 
de condamnaţi. 

Dacă nefericiţii îşi imaginaseră — cum chiar se întâmplase cu 
mulţi dintre ei — că aveau să dea peste un ţinut sălbatic, imaginea 
care li se arătă încă dinainte de a fi îngrămădiţi la marginea punţii, 
spre bărcile care îi aşteptau, a fost suficientă să le schimbe părerea. 
In faţa lor se deschidea un oraş îndeajuns de întins, cu case 
construite după detalii arhitecturale europene, dar fără aglomeraţia 
obişnuită a oraşelor de pe continent. Turla unei biserici se ridica 
dominantă deasupra acoperişurilor roşiatice, intrarea în port era 
străjuită de zidurile unei cetăţi, cu guri de tun iţite prin crenelurile 
meterezelor, iar faţada impunătoare a reşedinţei guvernatorului se 
înfăţişa semeaţă pe un deal nu prea abrupt de deasupra oraşului. Un 
deal de-un verde-crud cum sunt acelea din Anglia, în luna aprilie, ziua 
aceea în sine fiind ca o zi de aprilie de acasă, când sezonul ploios era 
pe sfârşite. Pe cheiul de piatră pasagerii fură întâmpinați de un 
gardian într-o tunică roşie şi de o mulţime de oameni veniţi acolo din 
curiozitate; după veşminte şi gesturi se diferenţiau întrucâtva de 
oamenii din porturile de acasă, cu excepţia faptului că aici se vedeau 
mai puţine femei şi foarte mulţi oameni de culoare. Acolo, pe chei, 
veni să-i inspecteze guvernatorul Steed, un bărbat scund şi îndesat, 
cu faţa roşie, îmbrăcat în taftale de culoare albastră împodobită 
excesiv cu dantelă aurie; şchiopăta puţin şi se sprijinea într-un baston 
gros din fildeş. II urma un om înalt, vânjos, în uniformă de colonel al 
miliției din Barbados, care-l domina prin statura sa pe guvernator, şi 
al cărui chip lătăreţ şi gălbejit inspira o răutate evidentă. Alături de 
el, cu gesturi care contrastau atât de puternic grosolănia sa, venea 
cu pas grațios şi tineresc o domnişoară îmbrăcată într-un costum de 
călărie foarte la modă. Chipul oval pe care climatul de la Tropicul 
Racului nu lăsase nicio amprentă — într-atât de delicată era paloarea 
lui — era umbrit de o pălărie cenuşie cu boruri largi, cu o pană 
purpurie de păun în vârf. Pe umeri îi atârnau cârlionţi roşcovani, iar 
ochii ei căprui şi mari inspirau sinceritate. Mila faţă de cei de pe vas 
pusese stăpânire pe buzele ei proaspete şi adolescentine, care în 
zilele obişnuite aveau un surâs ironic. 

Peter Blood se pomeni uitându-se oarecum uluit la acel chip 
plăcut, care aducea o notă de discordanţă într-un asemenea loc şi, 
observând că domnişoara îi surprinsese privirea, se foi jenat. Deveni 
conştient de imaginea jalnică pe care o avea. Nespălat, cu părul 


35 


vâlvoi şi încâlcit, cu o barbă neagră care-i acoperea faţa, în costumul 
negru, altădată splendid, în care fusese luat prizonier şi din care 
acum rămăseseră numai nişte fâşii care n-ar fi speriat nici măcar o 
cioară, nu era tocmai potrivit pentru a fi inspectat de asemenea ochi 
frumoşi. Cu toate astea, fata continuă să se uite la el cu o curiozitate 
şi o milă aproape copilăreşti. Apoi, ea-şi duse o mână spre mâneca de 
catifea a celui care o însoțea, iar bărbatul se întoarse greoi spre ea, 
mormăind şi privind-o direct în ochi. Fata începu să-i vorbească, 
afişând un aer foarte serios, însă colonelul în mod cert nu era nici pe 
jumătate atent la ce-i spunea. Ochii lui mici ca două mărgele care 
încadrau un nas cărnos şi generos se uitară dincolo de ea, fixându-se 
pe figura falnică a tânărului Pitt care stătea lângă Blood. 
Guvernatorul se oprise şi el şi cei trei discutară preţ de câteva clipe. 
Peter nu putu auzi ce spunea domnişoara, pentru că abia şoptea. 
Auzi, în schimb, un mormăit incoerent dinspre colonel, în timp ce 
glasul guvernatorului nu era unul respectuos, şi nici discret; 
dimpotrivă, avea o voce piţigăiată care se auzea de departe, şi, 
considerându-se ager la minte, ţinea să fie remarcat de toată lumea. 

— Scumpul meu Bishop, tu o să ai prima alegere din acest buchet 
de flori alese, la preţul pe care-l vrei. Pe restul îi trimitem la licitaţie. 

Colonelul Bishop încuviinţă şi răspunse tare: 

— Sunteţi foarte darnic. Dar pe legea mea că sunt cam ofiliţi, nu 
prea am ce face cu ei pe plantație. 

Apoi îi măsură din nou cu ochii lui mici şi disprețul pentru ce 
vedea îi accentua răutatea vizibil prin faptul că nu erau într-o condiţie 
mai bună. În sfârşit, îi făcu un semn căpitanului Gardner, cel care 
comanda vasul, cu care discută câteva minute uitându-se pe o listă 
pe care acesta i-o înmânase. După un timp, lăsară lista deoparte şi el 
veni singur spre prizonieri, analizându-i cu buzele ţuguiate. 

Se opri în faţa tânărului căpitan de corabie din Somersetshire şi 
rămase o clipă gânditor. Apoi pipăi muşchii tânărului, îi ceru să 
deschidă gura ca să-i vadă dinţii. Apoi îşi ţuguie din nou buzele şi 
dădu din cap. 

— Cincisprezece lire pentru ăsta, îi spuse lui Gardner peste umăr. 

— Cincisprezece ? întrebă celălalt dezamăgit. Nu e nici jumătate 
din cât am vrut să cer pe el. 

— Oricum, este dublu din cât am intenţionat să dau, mormăi 
colonelul. 

— Şi la treizeci ar fi ieftin. 


36 


— Cu banii ăştia îmi cumpăr un negru. Mojicii ăştia albi ca el nu 
rezistă. Nu sunt buni să muncească. 

Gardner începu să protesteze, lăudând starea de sănătate, 
tinereţea şi vigoarea lui Pitt. Nu se tocmea pentru un bărbat, ci 
pentru o marfă. Pitt, discret cum era, rămase mut, nemişcat. Numai 
sângele care-i pulsa în obraji trăda lupta sa interioară pe care încerca 
să şi-o controleze. Peter Blood rămase îngreţoşat de târguiala 
dezgustătoare la care asista. Ceva mai încolo, plimbându-se agale 
prin faţa prizonierilor înşiraţi într-un rând, domnişoara discuta cu 
guvernatorul, care zâmbea afectat şi încerca să pară cât mai 
prezentabil şchiopătând alături de ea. Fata habar n-avea de afacerea 
murdară de care se ocupa colonelul. _ 

Oare şi ea era la fel de indiferentă ? se întrebă Blood. In acel 
moment, Bishop se întoarse pe călcâie, dând să treacă mai departe. 

— Douăzeci de lire, şi nimic mai mult. E dublu cât ai să iei de la 
Crabston. 

Căpitanul Gardner, dându-şi seama că aceasta era ultima ofertă, 
oftă şi acceptă. Bishop trecu mai departe. Ajuns în faţa lui Blood şi a 
tânărului subţire ca o trestie de lângă el, colonelul îi privi cu dispreţ. 
Dar următorul, un uriaş pe nume Wolverstone, care-şi pierduse un 
ochi în lupta de la Sedgemoor, îi atrase atenţia şi reîncepu tocmeala. 

Peter Blood rămase acolo în plin soare şi inspiră aerul parfumat, 
atât de diferit de tot ce mai respirase vreodată. Era încărcat de o 
aromă ciudată, un amestec de lemn de băcan, cuişoare şi cedru 
înţepător. Se pierdu în închipuiri deşarte iscate de acel miros 
nemaiîntâlnit. Nu avea chef de discuţii, la fel şi Pitt, care stătea mut 
alături de el, şi care fusese marcat negreşit încă din clipa când se 
gândise că avea să se despartă de cel alături de care trăise în toate 
acele luni tulburătoare şi pe care ajunsese să-l iubească şi să-l 
preţuiască pentru sfaturile şi sprijinul acordat. 

Îl cuprinse o senzaţie de tristeţe şi de singurătate faţă de care tot 
ce îndurase până atunci deveni o nimica toată. Această despărţire 
avea să fie pentru Pitt punctul culminant al suferinţei sale. 

Apărură alţi cumpărători care îi cercetară şi trecură mai departe. 
Blood nu-i băgă în seamă. Apoi, când ajunse în capătul rândului, 
Gardner începu să vorbească tare şi făcu un anunţ spre cei care 
aşteptaseră ca Bishop să-şi aleagă marfa. După ce termină, Blood se 
uită la el şi observă că fata vorbea cu Bishop şi arăta în faţă cu 
cravaşa cu mâner argintiu. Bishop îşi puse mâna streaşină la ochi să 


37 


se uite unde arăta ea. Apoi, cu un mers rar şi greoi, se apropie din 
nou, acompaniat de Gardner, urmat de domnişoară şi de guvernator. 
Ajunseră în faţa lui Blood. Ar fi trecut mai departe, dar ea îl bătu pe 
umăr cu cravaşa. 

— La el mă refeream, spuse. 

— La el ? răsună glasul dezgustat al celuilalt. 

Peter Blood se pomeni analizat de doi ochi căprui înfipţi adânc 
într-o faţă gălbejită, ca nişte stafide înfipte într-o gogoaşă. Simti cum 
i se urcă sângele în obraji în faţa insultătoarei priviri. 

—Ptiu! Un sac de cartofi! Ce să fac cu el? Şi dădu să se 
întoarcă, dar Gardner interveni. 

— Este într-adevăr slab, dar e puternic. Puternic şi sănătos. Când 
jumătate dintre ei erau răpuşi de boală şi ceilalţi pe cale să fie răpuşi, 
nenorocitul ăsta s-a ţinut pe picioare şi i-a doftoricit pe toţi. Dacă nu 
era el, mai bine de jumătate ar fi fost morţi acum. Să zicem 
cincisprezece lire, colonele. E ieftin. E puternic, vă zic eu —puternic şi 
călit, chiar dacă e slab. Şi e omul potrivit ca să înfrunte arşiţa, când 
va fi nevoie. Clima n-are să-l răpună niciodată. 

Guvernatorul chicoti. 

— Ehei, aţi auzit, colonele? Aveţi încredere în nepoata 
dumneavoastră ! Sexul frumos cunoaşte un bărbat când îl vede la 
faţă. 

Şi râse tare, foarte mulţumit de gluma lui. 

Dar fu singurul care râse. Nepoata colonelului se arătă indignată, 
în timp ce ultimul era prea preocupat să-şi analizeze marfa pentru a 
ține seama de amuzamentul guvernatorului. Strâmbă puţin din buze 
şi-şi mângâie bărbia. Jeremy Pitt aproape că-şi ţinu răsuflarea. 

— Zece lire, spuse Bishop într-un final. 

Peter Blood se rugă ca oferta să fie respinsă. Nu ştia din ce motiv, 
dar simţea un dezgust total la gândul de-a deveni proprietatea unui 
asemenea animal grosolan, şi într-un fel şi proprietatea acelei 
domnişoare cu ochi cafenii. Dar numai dezgustul n-avea să-i aducă 
salvarea. Sclavul e sclav şi n-are nicio putere asupra sorții sale. Peter 
Blood fu vândut colonelului Bishop — cel mai nesuferit cumpărător 
— pentru ruşinoasa sumă de zece lire. 


38 


5 


Arabella Bishop 


ntr-o dimineață însorită, în ianuarie, cam la o lună după sosirea 

corăbiei „Jamaica” la Bridgetown, domnişoara Arabella Bishop ieşi 

călare din curtea frumoasă a unchiului ei, aflată sus pe-un deal; 

se îndrepta spre partea de nord-vest a oraşului. Avea după ea doi 
negri care mergeau la o oarecare distanță; destinația ei era casa 
guvernatorului, unde se ducea să o viziteze pe soția acestuia, care 
era bolnavă în ultima vreme. Ajungând în vârful unei pante domoale 
şi înverzite, întâlni un bărbat înalt, slab, în haine sobre şi elegante, 
care se îndrepta în direcţia opusă. Nu-l cunoştea, iar străinii erau o 
raritate pe acea insulă. Şi totuşi, undeva în adâncul conştiinţei, nu-i 
părea tocmai un străin. Trase frâul calului, oprindu-se pentru a 
admira priveliştea, îndeajuns de frumoasă ca să merite acel gest. 
Însă cu coada ochiului îl urmări foarte atentă pe cel care se apropia 
de ea. 

După un timp îşi corectă prima impresie asupra veşmintelor sale. 
Erau într-adevăr sobre, dar deloc elegante. Haina şi pantalonii strâmţi 
erau din pânză ţesută în casă, şi dacă îi stăteau bine pe el, era numai 
datorită eleganţei naturale a bărbatului, nu graţie croielii. Ciorapii 
lungi erau din bumbac aspru şi simplu, iar pălăria mare, de castor, pe 
care şi-o ridică atunci când ajunse în dreptul ei, era veche şi 
neîmpodobită în niciun fel. Ceea ce de la distanţă păruse o perucă 
distinsă, acum se vedea că era chiar părul bărbatului, negru, lucios, 
care-i cădea în plete. Faţa lui smeadă, proaspăt rasă, saturniană şi 
ochii de un albastru surprinzător o măsurară gravi. El s-ar fi dus mai 
departe, dar ea-l opri. 

— Cred că vă cunosc, spuse. 

Fata avea glasul tăios, băieţesc, şi afişa ceva masculin chiar şi în 
purtare — dacă se poate spune aşa ceva despre o domniţă tânără şi 


39 


frumoasă. Probabil că maniera ei lejeră, francheţea pe care alte 
reprezentante ale sexului frumos le arătau îi dădeau această notă şi 
o făceau să fie mai cu picioarele pe pământ. Şi probabil tocmai din 
această cauză domnişoara Arabella ajunsese la vârsta de douăzeci şi 
cinci de ani nu doar rămasă fată mare, totodată necurtată de nimeni. 
Faţă de toţi bărbaţii afişa o francheţe fraternă care conţinea în sine o 
notă de superioritate, de unde şi greutatea pe care o întâmpina orice 
bărbat care ar fi dorit să-i devină soţ. Negrii se opriseră la o oarecare 
distanţă în spate şi se aşezară pe iarbă, aşteptând ca domniţa să o ia 
din nou din loc. Străinul se opri din mers când ea i se adresă. 

— O doamnă trebuie să-şi cunoască propria marfă, zise el. 

— Propria marfă ? 

— Sau a unchiului dumneavoastră, cel puţin. Să mă prezint. Mă 
numesc Peter Blood şi valorez exact zece lire. O ştiu pentru că atâta 
a plătit unchiul dumneavoastră pentru mine. Nu oricine are ocazia să 
fie vândut pe adevărata lui valoare. 

Atunci, ea-l recunoscu. Nu-l mai văzuse din ziua aceea de pe dig, 
cu o lună în urmă. Nu era de mirare că nu-l recunoscuse instantaneu 
— dată fiind schimbarea lui — cu tot interesul pe care el îl trezise în 
ea la a momentul cu pricina. Căci acum nu mai aducea a sclav. 

— Dumnezeule ! exclamă ea. Incă mai aveţi puterea să fiţi ironic ? 

— E un talent al meu, recunoscu el. Dar nici nu m-am îmbolnăvit 
prea tare, cum mi s-ar fi putut întâmpla. 

— Am auzit. 

Ce auzise de fapt era că se descoperise că acest prizonier rebel 
era de fapt doctor. Vestea ajunsese la urechile guvernatorului Steed, 
care suferea îngrozitor de gută şi care îl împrumutase pe Blood de la 
proprietarul său. Fie talentul, fie soarta favorabilă îl ajutaseră pe 
Blood să-i aducă guvernatorului alinarea pe care Excelenţa Sa nu o 
obținuse cu tratamentele niciunui doctor din Bridgetown. După care 
soţia lui Steed dorise ca doctorul să se îngrijească de ea în timpul 
durerilor care o supărau. Blood descoperise că suferea de nimic 
altceva decât de capricii — rezultatul unei indispoziţii înnăscute care 
se accentuase odată cu plictisul vieţii din Barbados, care nu aducea 
nimic interesant pentru o doamnă de condiţia ei. Îi prescrisese totuşi 
ceva, şi ea îşi închipuise că se simte mai bine după doctoriile lui. 
Apoi, faima lui Blood traversase întregul oraş, iar colonelul Bishop 
descoperi că putea câştiga mai mult pe seama acestui sclav dacă-l 


40 


lăsa să-şi practice meseria decât dacă-l punea la muncă pe plantaţii, 
cum intenţionase la început. 

— Şi tocmai dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc pentru 
situaţia mea de acum, mult uşurată şi pentru condiţiile mult mai 
igienice, zise Blood. Mă folosesc de această ocazie pentru a o face. 

Mai degrabă cuvintele decât atitudinea lui exprimau recunoştinţa 
amintită. Fata se întrebă dacă-şi bate joc de ea, şi-l cercetă atentă, 
cu o francheţe pe care un altul ar fi găsit-o tulburătoare. El interpretă 
această privire drept o întrebare la care-i răspunse: 

— Dacă m-ar fi cumpărat vreun alt proprietar de plantaţii, mă 
îndoiesc că strălucitele mele abilităţi ar fi fost scoase la lumină, iar eu 
aş fi tras tare la muncile pământului chiar în acest moment, la fel ca 
bieţii nenorociţi care au fost aduşi odată cu mine. 

— Şi de ce-mi mulţumiţi ? Unchiul meu v-a cumpărat. 

— Dar n-ar fi făcut-o dacă nu l-aţi fi rugat dumneavoastră. V-am 
văzut interesul. lar în momentul acela, v-am urât. 

— De ce ? întrebă ea, şi glasul ei sună ca o provocare. 

— Am căpătat o oarecare experienţă în viaţa asta de om muritor, 
dar n-am mai pomenit niciodată să fiu cumpărat şi vândut, şi nu mă 
aflam tocmai în situaţia în care să am recunoştinţă pentru cel care 
mă cumpăra. 

— Dacă l-am rugat pe unchiul meu, a fost pentru că-mi era milă. 
Tonul ei avea un amestec de severitate, ca un reproş la adresa ironiei 
şi obrăzniciei cu care i se părea că vorbeşte interlocutorul. Apoi 
continuă pentru a explica: Probabil că unchiul meu pare un om dur. 
Fără îndoială că este aşa. Toţi proprietarii de plantaţii sunt aşa aici. 
Presupun că din cauza stilului de viaţă. Dar sunt alţii şi mai răi. De 
exemplu, domnul Crabston, din Speightstown. A fost şi el acolo, pe 
dig, şi-a aşteptat ca să cumpere ce mai rămăsese după unchiul meu. 
Dacă ajungeaţi în mâinile lui... ar fi fost cumplit. Deci, iată de ce! 

Blood rămase puţin confuz. 

— Interesul lui pentru un străin..., începu, după care-şi schimbă 
direcţia gândurilor. Erau însă acolo mulţi care ar fi meritat mila 
dumneavoastră. 

— Nu păreaţi într-un rând cu cei mulţi. 

— Nici nu sunt. 

— Deci aveţi şi o părere bună despre propria persoană ! remarcă 
ea puţin încordată. 


41 


— Dimpotrivă. Toţi ceilalţi sunt nişte rebeli vânjoşi. Eu nu sunt. 
Asta e diferenţa. Eu am fost unul dintre cei care nu au avut sclipirea 
de minte ca să-şi dea seama că Anglia are nevoie de o purificare. M- 
am mulţumit să-mi văd de meseria mea de doctor în Bridgewater, în 
timp ce alţii mai vrednici ca mine îşi vărsau sângele pentru a scăpa 
de un tiran afurisit şi de toţi ticăloşii lui. 

— Vă rog ! îl opri ea. Acum cred că vorbiţi despre trădare. 

— Sper că mă fac înţeles. 

— Sunt aici oameni care ar pune să vă biciuiască dacă v-ar auzi. 

— Guvernatorul n-ar permite asta niciodată. Are gută, iar soţia lui 
suferă de indispoziţii. 

— Şi vă bazaţi pe aşa ceva ? întrebă ea cu ironie. 

— Cu siguranţă că n-aţi suferit niciodată de gută; poate nici de 
indispoziţii. 

Ea făcu un gest din mână şi o clipă îşi întoarse privirea de la el, 
uitându-se spre mare. După care, brusc, îl privi din nou, de data asta 
încruntată. 

— Dacă nu sunteţi un rebel, cum de-aţi ajuns aici ? 

El înţelese ceea ce urmărea tânăra şi râse. 

— E o poveste cam lungă... 

— Pe care probabil că preferaţi să nu o spuneţi ? 

EI îi povesti totuşi, pe scurt, tot ce se întâmplase. 

— Dumnezeule ! Ce nedreptate ! se scandaliză fata. 

— Anglia condusă de lacob e de-a dreptul încântătoare! Nu e 
nevoie să mă mai compătimiţi. Dacă stau să mă gândesc bine, prefer 
viaţa din Barbados. Măcar aici pot să cred în Dumnezeul meu. 

Vorbind acestea, se uită în dreapta şi-n stânga — dinspre 
contururile masive ale Muntelui Hillbay, până spre nemărginirea 
oceanului înfoiat de vânturi. Apoi, ca şi cum priveliştea minunată îi 
deschisese ochii cu privire la propria inferioritate şi insignifianţă, căzu 
pe gânduri. 

— Viaţa este la fel de grea peste tot ? întrebă ea devenind gravă. 

— Omul o face aşa. 

— Inţeleg, râse ea scurt, parcă uşor întristată. Niciodată nu mi-am 
închipuit că Barbados ar fi o oglindă a paradisului, mărturisi. Dar fără 
îndoială că dumneavoastră cunoaşteţi lumea mai bine decât mine. Îşi 
atinse calul cu cravaşa cu mâner argintiu. Vă felicit că v-aţi eliberat 
de nenorociri. 

El se înclină şi ea trecu mai departe. 


42 


Negrii săriră în picioare şi o luară la trap în urma ei. Peter Blood 
rămase puţin pe loc, unde-l lăsase domniţa. Jos se vedeau apele 
încălzite de razele soarelui în Golful Carlisle şi corăbiile ancorate 
acolo, în acel paradis pierdut pe care pescăruşii îl străbăteau 
zgomotoşi. 

Era într-adevăr o privelişte frumoasă, reflectă el, dar era o 
închisoare şi cuvintele lui cum că prefera această ţară Angliei erau 
izvorâte din dorinţa lui de a minimaliza situaţia în care se afla. 

Se întoarse şi-şi continuă drumul, păşind cu paşi mari şi legănat 
spre grupul de căsuțe din chirpici şi paiantă. Un sat în miniatură, 
înconjurat ca o fortăreață, în care locuiau sclavii de pe plantaţii, 
inclusiv el. Gândurile-i recitau ritmic un vers din Lovelace: 

Zidurile de piatră nu sunt o închisoare 
Nici zăbrelele o cușcă. 


Peter Blood însă le înzestră cu un nou înţeles, exact opusul a ceea 
ce voia să spună autorul lor. O închisoare, îşi zise el, era o închisoare 
chiar şi fără ziduri sau zăbrele, oricât de spațioasă ar fi fost. Odată ce 
realiză asta, avea să-şi dea seama tot mai mult de adevărul 
gândurilor sale, pe măsură ce timpul trecea. Cu fiecare zi ajunse să 
se gândească tot mai mult la aripile ce-i fuseseră frânte, la exilarea 
sa din lume; şi tot mai puţin la libertatea cu care soarta îl fericise. 
Nici măcar punând în balanţă viaţa lui uşoară cu aceea a altor 
nefericiţi prizonieri nu dobândea mulţumirea pe care o minte altfel 
educată decât a lui ar fi perceput-o. Ba mai mult, contemplarea vieţii 
grele a celorlalţi îl amăra şi mai tare. Din cei patruzeci şi doi de rebeli 
cu care debarcase de pe corabie, colonelul Bishop cumpărase nu mai 
puţin de douăzeci şi cinci. Restul ajunseseră la proprietari mai mici de 
plantaţii, unii chiar la Speightstown, iar alţii ceva mai spre nord. Nu 
ştia să spună cum o duceau ceilalţi, dar el unul avea libertatea de a 
umbla cât şi când voia în satul sclavilor, şi ştia că aceştia duceau o 
viaţă cumplită. 

Munceau pe brânci pe plantațiile de zahăr, de la răsărit la apus, şi 
dacă dădeau semne de oboseală, supraveghetorii îi biciuiau şi 
oamenii lor îi certau. Umblau în zdrenţe, unii aproape dezbrăcaţi; 
locuiau în condiţii mizere, erau prost hrăniţi, cu carne sărată şi turte 
de mălai; mulţi nu se acomodaseră cu această hrană şi se 
îmbolnăviseră şi muriseră înainte ca Bishop să-şi dea seama că vieţile 


14 Richard Lovelace (1618-1657) — poet englez. 
43 


lor aveau o oarecare valoare pentru că se reflectau în profitul pe 
care-l obținea; drept urmare, îl puse pe Blood să se îngrijească mai 
atent de cei care se îmbolnăveau. Pentru a pune capăt oricărei forme 
de indisciplină, unul dintre cei care se răzvrătise împotriva lui Kent, 
un supraveghetor violent, fusese biciuit de negri până căzuse 
aproape mort, sub ochii prietenilor lui; un altul care fugise în pădure 
fusese prins şi adus înapoi, biciuit, apoi tatuat pe frunte cu literele 
F.T., pentru ca toată lumea să-l ştie de „fugar trădător” câte zile mai 
avea de trăit. Din fericire pentru el, bietul om murise din cauza 
loviturilor de bici. După asta, restul sclavilor rămaşi se resemnaseră. 
Cei mai încăpăţânaţi au fost calmaţi şi-şi acceptaseră teribila soartă 
cu tragismul îndârjit al disperării. 

Peter Blood, singurul care scăpase de aceste suferinţe 
copleşitoare, rămăsese neschimbat pe din afară, iar pe dinăuntru 
singura schimbare care apăruse era o ură tot mai adâncă pentru rasa 
umană; tânjea cu fiecare zi mai mult să scape din acel loc unde omul 
întina atât de josnic creaţia Domnului. Dar dorinţa lui era atât de 
firavă încât nici nu îndrăznea să spere. Speranţa era inadmisibilă aici. 
Şi totuşi, nu voia să cadă pradă disperării. Chipul lui saturnian purta 
masca bunăvoinţei şi el îşi vedea de treabă, vindecându-i pe cei 
bolnavi, spre folosul colonelului Bishop şi spre dezavantajul tot mai 
mare al celorlalţi doi doctori din Bridgetown. Scutit de pedepsele 
umilitoare pe care le suportau ceilalţi prizonieri, el reuşise să-şi 
păstreze respectul de sine şi era tratat cu îngăduinţă chiar şi de 
proprietarul fără suflet căruia îi fusese vândut. Datora tot ce avea 
acum gutei şi indispoziţiilor unei femei. Câştigase respectul 
guvernatorului şi — mai important — pe cel al soţiei sale, pe care o 
flata şi o amuza cu un cinism neruşinat. Ocazional, o vedea şi pe 
domnişoara Bishop şi se întâlneau arareori, dar ea îl oprea tot timpul 
şi discuta puţin cu el, arătându-şi interesul pentru persoana lui. Să fi 
fost după el, Blood nu ar fi stat la taclale. Îşi spusese că nu trebuia să 
se lase înşelat de frumuseţea ei delicată, de eleganța ei tinerească, 
de gesturile ei degajate, băieţeşti, şi de glasul ei plăcut şi uşor 
îngroşat. În viaţa lui — presărată cu multe experienţe — nu întâlnise 
vreun bărbat mai hotărât ca unchiul ei şi nu o putea disocia de 
persoana lui. Era nepoata lui, sânge din sângele lui, şi unele vicii al 
bărbatului, unele note de cruzime indolentă ale bogatului proprietar 
trebuie să se fi infiltrat şi în fiinţa ei atât de plăcută. Adesea, 
dezbătea în sine acest lucru, ca şi cum ar fi vrut să-şi răspundă unor 


44 


gânduri care l-ar fi determinat să creadă altceva, şi drept urmare o 
evita pe cât posibil şi se arăta rece şi respectuos când nu avea de 
ales. 

Oricât de justificat era modul lui de a gândi şi oricât de plauzibil, 
ar fi fost mai bine dacă şi-ar fi ascultat sentimentele cu care se lupta 
în sinea lui. Deşi în venele ei curgea acelaşi sânge cu cel al 
colonelului, spiritul domnişoarei Bishop era neîntinat de viciile 
unchiului, pentru că nici acelea nu fuseseră înnăscute în el, ci 
dobândite. 

Tatăl ei, Tom Bishop — fratele colonelului — fusese un om bun, 
curtenitor, cu un suflet cald, care, rănit fiind de moartea prematură a 
tinerei sale soţii, abandonase Lumea Veche şi căutase să-şi aline 
suferinţa în exotismul Lumii Noi. Venise în Antile cu fiica lui, pe-atunci 
o copilă de cinci ani, şi devenise proprietar de plantaţii. Prosperase 
încă de la început, aşa cum se întâmplă unora chiar dacă nu ţin 
neapărat să ajungă aici. Cu timpul, începuse să se gândească la 
fratele său mai mic, pe-atunci soldat în ţara natală, cu un spirit mai 
aventurier. Îl sfătuise să vină în Barbados. lar propunerea fratelui, 
chiar dacă la un moment dat i-a provocat repulsie, venise într-un 
moment în care setea de aventură a lui William Bishop ajunsese în 
stadiul de pârguire, numai bună pentru climatul din insule. Şi astfel, 
William venise şi fratele lui generos îl primise ca partener în afacerile 
prospere cu plantațiile. După vreo şase ani, când Arabella avea 
cincisprezece ani, tatăl ei muri, lăsând-o în grija unchiului. Probabil că 
aceasta fusese singura lui greşeală. Însă bunătatea răposatului 
luminase minţile altor oameni; în plus, el însuşi se ocupase de 
educaţia fiicei sale, înzestrând-o cu un spirit independent pe care 
probabil că se bazase cam prea mult. Altfel, afecțiunea dintre unchi şi 
nepoată nu era prea mare. Cu toate astea, ea era loială şi el era 
circumspect în atitudinea faţă de ea. Toată viaţa, în ciuda 
caracterului de aventurier, nutrise un respect imens pentru fratele 
lui, a cărui vrednicie avusese înţelepciunea să o recunoască. lar acum 
era ca şi când o parte din acel respect se transmisese înspre copila 
fratelui, care într-un fel sau altul era partenera lui în afaceri, cu toate 
că nu lua niciodată parte activă la viaţa de pe plantaţii. Peter Blood o 
judecase deci în necunoştinţă de cauză — aşa cum cu toţii suntem 
înclinați să judecăm. Curând, avea să fie nevoit să-şi schimbe 
părerile. 


45 


Într-o zi, spre sfârşitul lunii mai, când căldura începea să devină 
apăsătoare, în Golful Carlisle apăru o corabie grav avariată, sub 
pavilion englez, numită „Pride of Devon”; bordajul era spart, cabinele 
— ca nişte văgăuni, arborele artimon făcut bucățele, încât rămăsese 
pe locul iniţial. Fusese într-o campanie în Martinica, împotriva a două 
galioane spaniole, şi cu toate că până şi căpitanul se jurase că 
spaniolii îl provocaseră fără motiv, era imposibil să nu crezi că era 
exact invers. Unul dintre vasele spaniole fugise de la locul 
confruntării şi dacă „Pride of Devon” nu-l urmărise, probabil c-o 
făcuse tocmai pentru că nu mai avea cu ce. Celălalt galion fusese 
scufundat, dar nu înainte ca vasul englez să apuce să transporte 
dincoace o parte frumuşică din comorile de pe cel spaniol. De fapt, 
totul fusese una dintre acele încăierări obişnuite care întotdeauna 
dăduseră bătăi de cap regilor de la Saint lacob şi Escorial!, căci se 
plângeau frecvent când unul, când celălalt. 

Guvernatorul Steed, după moda majorităţii guvernatorilor, era 
îndeajuns de înclinat să treacă cu vederea multe, până într-acolo 
încât accepta balivernele unui marinar englez, ignorând orice dovezi 
care l-ar fi putut trăda. Împărtăşea ura binemeritată faţă de aroganţii 
şi înfumuraţii spanioli, întâlnită la orice altă naţiune diferită de 
aceasta din Bahamas până-n Maini!*. Astfel că oferi vasului adăpostul 
pe care-l căutase în portul jamaican precum şi toate mijloacele 
necesare pentru a începe degrabă şi a termina la fel de iute toate 
reparaţiile. Inainte de asta însă, luă de pe vas peste douăzeci de 
marinari englezi, la fel de slăbiţi şi de terfeliţi ca vasul însuşi, iar 
împreună cu ei vreo şase spanioli în aceeaşi stare jalnică — singurii 
supraviețuitori dintr-un grup de pe galera spaniolă care atacase vasul 
englez şi nu se mai putuse retrage. Toţi răniții fură duşi într-un 
adăpost lung de pe chei şi fură chemaţi toţi doctorii din Bridgetown 
ca să-i ajute. 

Lui Peter Blood i se ceru, de asemenea, să participe şi, parţial, 
pentru că vorbea castiliana — aproape la fel de fluent ca limba 
maternă — parţial datorită condiţiei sale de inferioritate ca sclav, i se 
aleseră pacienţi spanioli. 

Blood nu avea niciun motiv să se arate blând faţă de spanioli. Cei 
doi ani petrecuţi într-o închisoare din Spania, precum şi campania 


15 Reşedinţele regale ale regilor Angliei şi ai Spaniei. 
16 Teritoriul de coastă aparţinând Imperiului Spaniol din jurul Mării Caraibelor şi 
Golfului Mexic. 


46 


care a urmat împotriva Ţărilor de Jos sub stăpânire spaniolă îi 
arătaseră o latură a caracterului spaniol care lui i se păruse cu nimic 
demnă de admirat. 

Cu toate astea, îşi făcu meseria sârguincios şi zelos, deşi fără 
prea multă tragere de inimă, ba chiar arătând un soi de amabilitate 
superficială faţă de pacienţii săi. lar aceştia se arătară uluiţi de 
îngrijirile primite în loc de mult mai simpla spânzurare la care s-ar fi 
aşteptat, încât manifestară o recunoştinţă nemaivăzută la naţia lor. 
Pe de altă parte însă, fură izolaţi de populaţia prea darnică din 
Bridgetown care se înghesuise imediat la porţile spitalului improvizat, 
cu daruri, fructe, flori şi delicatesuri pentru răniții marinari englezi. 
Dacă ar fi fost după unii, spaniolii ar fi fost lăsaţi să moară ca nişte 
câini; chiar Peter Blood dăduse peste un caz grav aproape din prima 
zi. Se afla în adăpostul improvizat, asistat de un negru trimis acolo 
special ca să-l ajute şi tocmai ce îndrepta un picior rupt, când un glas 
gros şi grav, pe care ajunsese să-l recunoască şi să-l deteste aşa cum 
nu i se întâmplase niciodată, îl luă brusc la întrebări: 

— Ce faci aici ? 

Blood nu ridică ochii pentru că nu era nevoie. Cunoştea al cui este 
glasul. 

— Ce să fac, repar un picior rupt, răspunse fără a se opri din lucru. 

— Văd asta, netrebnicule. 

Un trup masiv se interpuse între Peter Blood şi fereastră. Bărbatul 
de pe saltea, pe jumătate dezbrăcat, se întoarse pe spate şi se uită 
speriat, cu chipul pământiu, la intrus. Nu avea nevoie să ştie engleză 
ca să-şi dea seama că se afla faţă în faţă cu un duşman. Chiar nota 
aspră, amenințătoare din glasul celuilalt, o exprima cât se poate de 
limpede. 

— Văd asta, netrebnicule; dar văd şi de ce soi este nenorocitul 
ăsta. Cine ţi-a dat permisiunea să te îngrijeşti de rănile spaniolilor ? 

— Colonele, sunt doctor. Omul e rănit. Nu pot face discriminări; 
trebuie să-mi văd de meserie. 

— Serios ?! Dacă făceai asta, acum nu mai erai aici ! 

— Dimpotrivă, tocmai pentru că mi-am făcut meseria mă aflu 
acum aici. 

— Mada, lasă că-ţi cunosc balivernele, spuse colonelul ironic şi 
văzând că Blood se ocupă mai departe de treabă fără nicio reacţie, 
deveni agresiv. N-ai vrea să termini acolo şi să te uiţi la mine când îţi 
vorbesc ? 


47 


Peter Blood se opri o clipă. 

— Omul suferă, spuse scurt, şi-şi reluă munca. 

— Suferă, zici ? Aşa-i trebuie, afurisitul de pirat. Uită-te la mine, 
ticălos nesupus ce eşti ! urlă colonelul, enervat, căci i se părea că 
este înfruntat prin ignorarea ostentativă a persoanei sale. 

Ridică bastonul lung de bambus ca să-l lovească pe Blood, dar 
ochii albaştri ai acestuia din urmă surprinseră mişcarea şi el se grăbi 
să prevină scena: 

— În niciun caz nu pot fi acuzat de nesupunere, colonele. Muncesc 
la ordinele speciale ale guvernatorului Steed. 

Colonelul se retrase, cu faţa lui buhăită aprinsă toată. Rămase cu 
gura căscată. 

— A guvernatorului ! repetă. 

Apoi lăsă bastonul jos, se întoarse pe călcâie şi fără niciun alt 
comentariu se duse spre celălalt capăt al adăpostului, unde se afla 
guvernatorul. 

Peter Blood chicoti. Însă triumful lui fusese dictat mai puţin de 
motive umanitare, cât de gândul că împiedicase o scenă din partea 
violentului său stăpân. Spaniolul, dându-şi seama că, în altercaţia de 
mai devreme, indiferent de natura ei, doctorul îi luase apărarea, 
îndrăzni, în şoaptă, să-l întrebe ce se întâmplase. Blood scutură din 
cap tăcut şi-şi văzu de treabă. Ciuli urechile pentru a surprinde 
conversaţia dintre Steed şi Bishop. Colonelul era foc şi pară, 
dominând cu statura lui masivă pe aceea a guvernatorului, care 
stătea mic, sfrijit, în hainele lui largi, în faţa sa. Însă micul filfizon n- 
avea de gând să se lase dominat cu una, cu două. Excelenţa Sa era 
conştientă că avea spatele asigurat de sprijinul opiniei publice. 
Existau câţiva, nu mulţi, care într-adevăr aveau şi păreri mai 
agresive, aşa cum era colonelul Bishop. Excelenţa Sa confirmă 
autoritatea pe care o avea. 

Blood începuse să se îngrijească de spanioli la ordinele sale, care 
trebuiau îndeplinite şi nimic mai mult. Colonelul însă era de o altă 
părere. Considera că ar fi multe de spus în această problemă. Şi, 
drept urmare, îşi spuse părerea cu multă emfază, tare, vehement, 
violent — pentru că avea o dicţie impresionantă şi agresivă când se 
enerva. 

— Colonele, vorbeşti ca un spaniol, remarcă guvernatorul, lovind 
în plin în mândria lui Bishop, care devenise o adevărată problemă de 
prea multe săptămâni. 


48 


Pe moment, reuşi să-l amuţească şi, drept urmare, colonelul ieşi 
în trombă din adăpost, atât de înfuriat, încât aproape că nu-şi mai 
găsea cuvintele. 

Două zile mai târziu, doamnele din Bridgetown, soţii şi fiice ale 
negustorilor şi proprietarilor de plantaţii, veniră în prima lor vizită 
caritabilă la debarcaderul-adăpost cu daruri pentru marinarii răniţi. 
Peter Blood se afla tot acolo, îngrijindu-se de pacienţii săi, plimbându- 
se printre acei nefericiţi spanioli pe care nimeni nu-i băga în seamă. 
Toate darurile şi toată atenţia caritabilă se îndreptau spre membrii 
echipajului de pe „Pride of Devon”. Ceea ce lui Peter Blood i se părea 
normal. Dar, la un moment dat, ridicându-se de lângă patul unui rănit 
pe care-l bandajase, lucru care-i luase câteva clipe, observă cu 
surprindere o doamnă, separată de restul mulţimii, punând banane şi 
un săculeţ cu trestie-de-zahăr pe mantaua ce servea unui pacient 
drept pătură. 

Era îmbrăcată elegant, în mătase de culoarea lavandei şi era 
urmată de un negru pe jumătate dezbrăcat, care-i ducea coşul. Peter 
Blood, fără haină pe el, cu mânecile cămăşii vechi suflecate până la 
coate, cu o cârpă însângerată în mână, rămase ca trăsnit o clipă. 

In acel moment, doamna se întoarse şi-i oferi un zâmbet, 
recunoscându-l. Era Arabella Bishop. 

—E spaniol, spuse el pe tonul unuia care corectează o 
neînțelegere, dar şi cu o abia perceptibilă ironie, de care nu se putea 
dezvăţa. 

Zâmbetul ei larg pieri. Se încruntă şi se uită la Blood cu 
superioritate dominantă. 

— Am văzut. Dar este totuşi un om. 

Răspunsul şi reproşul implicit îl luară prin surprindere. 

— Unchiul dumneavoastră ar fi de o altă părere, zise el venindu-şi 
în fire. li consideră nişte câini care ar trebui lăsaţi să agonizeze şi să 
moară din cauza rănilor infectate. 

Ea percepu şi mai acut ironia vorbelor lui. 

— De ce-mi spuneţi asta ? 

— Ca să vă avertizez că s-ar putea să provocaţi mânia colonelului. 
Dacă ar fi fost după el, eu n-aş fi avut voie să le îngrijesc rănile. 

— Şi, bineînţeles, aţi crezut că şi eu gândesc la fel ? 

Rostise replica pe un ton arţăgos şi ochii căprui îi luciră, 
înfruntându-l cu îngâmfare. 


49 


— N-am vrut să mă arăt necuviincios faţă de o doamnă, nici 
măcar cu gândul. Dar faptul că le aduceţi daruri când unchiul 
dumneavoastră nici n-ar vrea s-audă de aşa ceva... Se opri, fără să 
termine propoziţia. Da' asta este ! conchise apoi. 

Doamna nu se arătă deloc mulţumită. 

— Mai întâi mă acuzaţi de lipsă de sensibilitate, apoi de laşitate ! 
Să fim serioşi ! Şi mai ziceţi că nu vreţi să fiţi necuviincios faţă de o 
doamnă, „nici măcar cu gândul”! Râse gros şi zgomotos ca un 
băieţandru, zgâriindu-i urechile. 

Lui Blood i se părea că acum o vede pentru prima oară şi-şi dădu 
seama că o judecase complet greşit. 

— Serios, cum era să ghicesc că... că tocmai colonelul Bishop ar 
putea avea un înger de nepoată ? zise obraznic, pentru că era 
obraznic aşa cum mulţi bărbaţi sunt atunci când sunt luaţi pe 
nepregătite. 

— Desigur că nu aveaţi cum să ghiciţi. Doar nu era să cred că 
puteţi gândi corect. 

Aruncându-i replica în faţă, precum şi o privire tăioasă, se 
întoarse spre negrul care-i ducea coşul. Începu a lua din fructele şi 
bucatele pe care le mai avea în coş şi puse câte şase grămăjoare pe 
paturile a şase spanioli, astfel că până să ajungă la ultimul deja nu 
mai avea nimic pentru compatrioţii ei. Care, ăsta e adevărul, nu 
aveau nevoie de dărnicia ei —cum fără îndoială că-şi dăduse 
seama — pentru că deja fuseseră dăruiţi din abundență de celelalte 
femei. Apoi îşi strigă negrul şi, fără a mai arunca nici măcar o privire 
înspre Peter Blood, ieşi din adăpost cu capul sus şi bărbia înainte. 

Peter o urmări şi scoase un oftat. Il mira faptul că acum era 
preocupat de posibilitatea ca el să-i fi provocat mânia. Cu o zi înainte 
n-ar fi reacţionat aşa. Ci numai de când avusese revelaţia adevăratei 
naturi a domniţei. „Ghinion ! Dar aşa-mi trebuie ! Pasămite nu cunosc 
o iotă despre natura umană. Dar cum naiba era să ghicesc că o 
familie care a zămislit un diavol ca Bishop ar putea zămisli şi un înger 
ca ea ?” 


50 


6 


Planuri de evadare 


upă acea zi, Arabella Bishop începu să vină zilnic la 

adăpostul de pe chei cu fructe, iar mai târziu cu bani şi cu 

obiecte de îmbrăcăminte pentru prizonierii spanioli. Dar îşi 

planifica vizitele în aşa fel încât Peter Blood nu era niciodată 
acolo ca s-o vadă. In plus de asta, vizitele doctorului însuşi deveniră 
mai scurte, exact atât cât aveau nevoie pacienţii. Cu toţii se 
întremară şi se însănătoşiră sub îngrijirea lui, în vreme ce o treime 
din cei trataţi de Whacker şi Bronson — ceilalţi doi doctori — muriră 
din cauza rănilor, ceea ce a dus la sporirea reputației rebelului 
prizonier. Putea fi un simplu noroc adus de război. Dar oamenii din 
Bridgetown nu-l priveau astfel, aşa încât ceilalţi doi medici avură de 
suferit de pe urma împuţinării pacienţilor, în vreme ce ai lui Blood se 
înmulţeau, la fel şi profitul celui care-l cumpărase. Whacker şi 
Bronson îşi puseră mintea la contribuţie pentru a născoci un plan prin 
care să pună capăt acelei situaţii intolerabile. Dar dacă l-am dezvălui 
de pe-acum, n-am face decât să anticipăm lucrurile. 

Intr-o bună zi, din întâmplare, sau poate ca o făcătură a sorții, 
Peter Blood veni pe chei cu o oră mai devreme decât obişnuia, şi 
astfel se întâlni cu domnişoara Arabella tocmai când ea ieşea. Blood 
îşi scoase pălăria şi se dădu la o parte ca să-i facă loc. Tânăra trecu 
pe lângă el cu bărbia înainte şi cu o privire care încerca să se uite 
oriunde, ca să evite figura lui. 

— Domnişoară Arabella, încercă el rugător. 

Ea se întoarse, vag surprinsă, dar batjocoritoare. 

— Ah ! Domnul cu gânduri nobile ! 

— Chiar nu am nicio şansă să primesc iertarea dumneavoastră ? 
mormăi Peter. Vă implor cu umilinţă. 

— Câtă aroganță ! 


51 


—E o cruzime că vă bateţi joc de mine, spuse el cu o falsă 
modestie. La urma urmei, sunt un sclav. Şi într-una din zile s-ar putea 
să cădeţi la pat. 

— Şi ce dacă ? 

— Ar fi umilitor să trimiteţi după mine dacă veţi continua să mă 
trataţi ca pe un duşman. 

— Nu sunteţi singurul doctor din Bridgetown. 

— Dar sunt cel mai sigur. 

Ea căzu pe gânduri, conştientă că el îşi lua libertatea de a vorbi 
aluziv, şi într-o oarecare măsură era vina ei că-i permisese. Încremeni 
şi se uită cu aceeaşi superioritate la el. 

— Am impresia că aveţi prea multe libertăţi, îi reproşă. 

— Privilegiul doctorului. 

— Nu sunt pacienta dumneavoastră. Vă rog să ţineţi seama de 
asta pe viitor. După care, vizibil înfuriată, plecă. 

— Ori ea este o vulpiţă vicleană, ori eu sunt un prost, ori ambele, 
spuse Blood cu ochii spre cer, după care intră în adăpost. 

Acea dimineaţă se dovedi a fi una plină de surprize. 

Cam după o oră, când se pregătea să plece, Whacker, unul dintre 
ceilalţi doi doctori, i se alătură, un gest fără precedent, pentru că 
până atunci niciunul dintre ei nu catadicsise a-i adresa mai mult 
decât un ocazional „Bună ziua !”, aruncat într-o doară. 

— Dacă vă îndreptaţi spre casa colonelului Bishop, vă însoțesc 
puţin, spuse Whacker. 

Era un om scund, masiv, de patruzeci şi cinci de ani, cu obraji 
lăsaţi şi ochii de un albastru închis. 

Peter Blood rămase mirat, dar îşi reveni. 

— Mă duceam la casa guvernatorului. 

— A, da ! Sigur, la doamna guvernator, râse celălalt. Sau poate că 
fusese ironic — Peter Blood nu-şi dăduse seama prea bine. Vă 
mănâncă o bună parte din timp, doctore! Tinereţea şi chipul 
frumos — avantaje inestimabile în profesia noastră, aşa cum sunt şi 
în altele, mai ales acolo unde ai de-a face cu domnişoare ! 

— Dacă faceţi aluzie la ceea ce cred eu că faceţi, îl fixă Blood, mai 
bine spuneţi-i-o guvernatorului Steed. S-ar putea să-l amuze. 

— Pesemne că m-aţi înţeles greşit. 

— Sper. 

— V-aţi aprins ! Doctorul strânse cu degetele braţul lui Peter. Nu 
neg că doresc să vă fiu prieten, ca să mă fac util. Dar ascultaţi-mă: 


52 


statutul de sclav pe care-l aveţi ar putea fi de-a dreptul deranjant 
pentru un om educat, aşa cum sunteţi dumneavoastră. 

— Ce intuiție bună aveţi ! replică Blood cu sarcasm, deşi 
interlocutorul său îl luă foarte în serios. 

— Nu sunt tocmai un prost, scumpul meu doctor. Cunosc un om 
de treabă atunci când îl văd şi-i pot citi gândurile. 

— Atunci, dacă le puteţi citi şi pe-ale mele, vă rog să i le spuneţi. 

Whacker se trase mai aproape şi cei doi se îndepărtară astfel de 
chei. Incepu să vorbească şi mai şoptit, pe un ton confidenţial. Ochii 
lui albaştri cercetau chipul smead şi ironic al lui Blood, care era cu un 
cap mai înalt decât el. 

— De câte ori nu v-am văzut privind departe, înspre mare, cu acel 
suflu plin de viaţă în ochi ! Credeţi că nu ştiu la ce vă gândiţi ? Dac-aţi 
putea scăpa din iadul ăsta care vă ţine ca pe un sclav aici, v-aţi putea 
exercita profesia pentru care sunteţi o adevărată comoară, în calitate 
de om liber, şi să trageţi astfel foloase spirituale şi materiale pentru 
dumneavoastră. Lumea e mare. Există multe popoare în afară de cel 
englez unde un om educat ca dumneavoastră ar fi primit cu mare 
căldură. Sunt multe colonii engleze în afară de aceasta. Deja glasul 
doctorului devenise o şoaptă vagă, deşi nu se afla nimeni prin 
preajmă. De pildă, colonia olandeză de la Curaçao! nu e departe. Şi 
suntem într-o perioadă a anului când aţi putea trece marea pe o 
gabară uşoară. Curaçao ar putea reprezenta un prim pas hotărâtor în 
lumea cea mare, care vi s-ar aşterne la picioare de îndată ce v-aţi 
elibera din chingile de-aici. 

Doctorul Whacker se opri. Era palid, fără suflare, dar ochii lui aspri 
continuară să studieze chipul impasibil al celuilalt. 

— Deci ? Ce spuneţi ? întrebă după o pauză. 

Blood nu răspunse imediat. Mintea-i era tulburată şi se străduia să 
se calmeze ca să analizeze cum se cuvine amănuntele ce-i fuseseră 
puse dinainte şi care reuşiseră să-i creeze o asemenea nelinişte în 
suflet. Incepu de unde altul ar fi terminat: 

— Nu am bani. Şi mi-ar trebui o sumă frumugşică. 

— Nu am spus tocmai acum că vreau să vă fiu prieten ? 

— De ce ? întrebă scurt şi la obiect Peter Blood. 

Dar nu mai fu atent la răspuns. În timp ce Whacker îi spunea că îl 
durea sufletul să vadă că un doctor se chinuia în sclavie şi îi erau 
refuzate şansele pentru care talentul însuşi îl recomanda, Peter Blood 


17 insulă din grupul Antilelor Olandeze, lângă Venezuela. 


53 


se aruncă precum un uliu asupra adevărului evident. Whacker şi 
colegul lui voiau să se descotorosească de cel care ameninţa să le 
ruineze cariera. Blood nu pierduse niciodată prea mult timpul când 
era nevoie de o decizie. Se repezea cu capul înainte oriunde prindea 
ocazia. Gândul de a evada nu-i încolţise niciodată în minte până să i-l 
sădească acolo doctorul Whacker. 

— Inţeleg, înţeleg, spuse în timp ce doctorul continua să 
vorbească şi să-i explice. Măcar îl scuti pe Whacker să o mai facă pe 
ipocritul. E foarte frumos din partea dumneavoastră, e de-a dreptul 
fratern, aşa cum se cade între doi oameni care profesează aceeaşi 
meserie. Eu însumi aş face aşa ceva într-un caz asemănător. 

Ochii pătrunzători ai celuilalt luciră, glasul îi tremură şi, mult prea 
încântat, întrebă: 

— Deci sunteţi de acord ? Da ? 

— Dacă sunt de acord ? râse Blood. Dacă sunt prins şi adus înapoi, 
m-ar nenoroci pe viaţă. 

— Dar cu siguranţă merită să riscaţi, spuse Whacker ispitindu-l cu 
glasul lui şi mai tremurat. 

— Cu siguranţă, recunoscu Blood. Dar e nevoie de mai mult decât 
curaj. E nevoie de bani. O gabară costă douăzeci de lire, poate. 

—Asta se înţelege. Are să fie un împrumut pe care o să ni-l daţi... 
adică o să mi-l daţi înapoi când se va putea. 

Acel „ni-l” prin care Whacker se trădase şi pe care îl corectase 
atât de repede confirma bănuielile lui Blood. Deci şi celălalt doctor 
era implicat în această afacere. Se apropiau de partea populată a 
cheiului. Blood îi mulţumi în puţine, dar elocvente cuvinte, deşi ştia 
că nu era cazul de mulţumiri. 

— Mai discutăm... mâine, fu concluzia lui. Mi-aţi deschis porţile 
speranţei. 

Aceste cuvinte conţineau adevărul-adevărat, spus pe şleau. Într- 
adevăr, totul era ca o uşă deschisă pe neaşteptate spre soare pentru 
ca cineva să scape din întunecata închisoare în care crezuse că avea 
să-şi petreacă întreaga viaţă. Acum, Blood voia să fie singur ca să-şi 
facă ordine în mintea răvăşită şi să alcătuiască un plan coerent. De 
asemenea, trebuia să se mai consulte cu încă cineva. Şi deja se 
gândise cu cine. Pentru că într-o asemenea călătorie era nevoie de 
un navigator cu experienţă, iar unul pregătit ar fi fost Jeremy Pitt. Mai 
întâi de toate, trebuia să se sfătuiască cu tânărul comandant de 
corabie, pe care, dacă era să se îmbarce în această călătorie, trebuia 


54 


să-l ia cu el. Toată ziua, gândurile-i fură puse pe jar de această nouă 
speranţă şi aşteptă cu nerăbdare căderea nopţii, să discute cu 
partenerul său. Drept urmare, în acea seară, Blood intră în 
împrejmuirea care cuprindea casele sclavilor şi pe cea mare şi albă a 
supraveghetorului şi găsi o ocazie de a-i spune lui Pitt câteva cuvinte 
fără ca ceilalţi să-l vadă. 

— Diseară, când dorm cu toţii, vino în cabana mea. Vreau să-ți 
spun ceva. 

Tânărul se uită la el, stârnit de tonul categoric al lui Blood, după 
atâtea luni de letargie mentală în care zăcuse din cauza vieţii 
dezumanizante pe care o îndurase. Incuviinţă în semn de înţelegere 
şi confirmare, după care cei doi se despărţiră. Cele şase luni de 
muncă pe plantațiile din Barbados lăsaseră asupra tânărului 
navigator o amprentă aproape tragică. Agerimea sclipitoare de- 
altădată se pierduse. 

Chipul începuse a i se goli de orice trăsătură, ochii îi erau 
mohorâţi şi fără luciu şi el se târa, cu gesturi furişate, ca un câine 
bătut fără încetare. Supravieţuise de pe urma înfometării, a 
extenuării de pe plantațiile de zahăr sub soarele neîndurător, şi vieţii 
necruțătoare de animal trimis la moarte la care fusese condamnat. 
Preţul pe care-l plătise pentru a supravieţui era cel obişnuit. Risca să 
devină un animal, să decadă la nivelul negrilor care mai trudeau 
câteodată alături de el. Însă nimbul de umanitate încă mai sălăşluia 
în sufletul lui; nu adormise, ci supravieţuia în starea de toropeală în 
care-l adusese disperarea. lar omul din el se trezi şi-şi reveni imediat 
la viaţă, la primele cuvinte rostite de Blood în acea seară. Se trezi şi 
plânse. 

— Să evadăm ? spuse gâtuit de emoție. Dumnezeule ! 

Pitt îşi puse capul în palme şi apoi începu să plângă ca un copil. 

— Gata ! Linişteşte-te ! îl certă Blood în şoaptă, alarmat de 
lacrimile tânărului. Se aşeză alături de Pitt şi-şi puse o mână pe 
umărul lui. Pentru Dumnezeu, abţine-te ! Dacă ne aude cineva, o să 
fim amândoi biciuiţi. 

Printre privilegiile de care se bucura Blood era acela de-a avea o 
colibă a lui şi de a sta singur. Dar cum şi aceasta era construită din 
stuf lipit cu clei şi uşa era din lemn de bambus, orice sunet răzbătea 
cu foarte mare uşurinţă până afară. Deşi cătunul lor era încuiat pe 
timp de noapte şi la ora acea totul în jur dormea dus, era posibil ca 
vreun supraveghetor să se furişeze pe-acolo, să tragă cu urechea, şi 


55 


şoaptele lor puteau să-i trădeze. Pitt îşi dădu seama de asta şi-şi 
controlă emoția. Rămaseră unul lângă altul şi discutară în şoaptă încă 
vreo oră, timp în care simţurile adormite ale lui Pitt fură redeşteptate 
de apariţia acestei noi soluţii pline de speranţă. Mai era nevoie şi de 
alţii în afacere, cel puţin vreo şase, poate chiar vreo zece oameni 
dacă era posibil, dar nu mai mulţi. Trebuiau să-i aleagă pe cei mai 
buni dintre rebelii lui Monmouth cumpăraţi de Bishop. Preferabil 
oameni care înțelegeau ce înseamnă o călătorie pe mare. Din 
nefericire, existau numai trei în acel grup, dar nici ei nu aveau 
cunoştinţe prea vaste. Şi anume Hagthorpe, un nobil care servise în 
Marina Regală, Nicholas Dyke, un fost ofiţer pe vremea fostului rege, 
şi încă unul, fost ofiţer de artilerie, pe nume Ogle. Înainte de-a se 
despărţi, căzură de acord ca Pitt să înceapă cu aceştia trei şi apoi să 
se apuce să mai recruteze alţi şase. Trebuia să facă totul cu cea mai 
mare precauţie, să-şi instruiască bine oamenii ca nu cumva vreunul 
să-i dea de gol. Mai mult, Pitt trebuia să prevină, în cazul în care erau 
daţi de gol, aflarea întregului plan. Cum Pitt lucra cu cei trei pe 
plantație, nu avea nevoie de prea mult efort pentru a găsi prilejul de 
a le spune totul. 

—Cu multă precauţie în tot ce faci, îi recomandă Blood la 
despărţire. Incet şi cu cap, aşa cum ar spune italienii. Şi ţine minte 
că, dacă te dai de gol, totul e compromis, pentru că eşti singurul 
marinar dintre noi şi fără tine nu există şanse de scăpare. 

Pitt îi promise încă o dată discreţie şi se strecură înapoi în coliba 
lui, pe paiele care-i serveau drept pat. 

A doua zi când se duse la adăpostul de pe chei, Blood se întâlni cu 
doctorul Whacker, care era într-o foarte bună dispoziţie. Acum, că-i 
strecurase sugestia, era pregătit să-i ofere prizonierului până la 
treizeci de lire ca să-şi cumpere o barcă ce l-ar fi putut duce de-acolo. 
Blood îi mulţumi amabil, fără a arăta câtuşi de puţin că citise 
adevăratul motiv al generozităţii celuilalt. 

— Nu o să am nevoie de bani, spuse apoi, ci de barcă. Cine credeţi 
că mi-ar vinde mie o barcă, să încalce prevederile proclamaţiei 
guvernatorului Steed ? Pe care cu siguranţă aţi citit-o. 

Chipul îndesat al doctorului Whacker se întunecă. Îşi frecă bărbia 
gânditor. 

—Da, am citit-o. Şi nu prea îndrăznesc să cumpăr eu 
ambarcaţiunea pentru dumneavoastră. Ar fi descoperită. Fără doar şi 


56 


poate. lar amenda e de două sute de lire, plus închisoarea. M-ar 
ruina. Înţelegeţi ? 

Speranţele înflăcărate pe care şi le făcuse Blood începură să se 
risipească. 

— Deci... Nu se poate face nimic, spuse deznădăjduit. 

— Nu, nu. Lucrurile nu stau chiar atât de rău, surâse doctorul cu 
buzele încordate. M-am gândit şi la asta. O să vă asiguraţi ca acela 
care cumpără barca să fie unul dintre cei care merg cu 
dumneavoastră — astfel încât, ulterior, să nu poată fi luat la întrebări. 

— Şi cine să mă însoţească în afară de oameni aflaţi în aceeaşi 
situaţie ca mine ? Ce nu pot face eu, nu pot face nici ei. 

— Mai există şi alţi deţinuţi pe insulă, nu doar sclavi. Sunt mulţi 
reţinuţi aici pentru datorii, şi ar fi deosebit de încântați să-şi poată lua 
zborul. De pildă, există un tip pe nume Nuttall, care e tâmplar de 
corăbii, şi pe care îl cunosc şi ştiu că ar îmbrăţişa o asemenea ocazie 
dacă i-aţi oferi-o. 

— Cum să vină el, un datornic, cu bani ca să cumpere o barcă ? O 
să apară suspiciuni. 

— Cu siguranţă — dar dacă totul e ticluit cu minte, o să puteţi 
pleca înainte să se declanşeze suspiciunile. 

Blood dădu din cap în semn că înţelesese, iar doctorul îi puse o 
mână pe braţ şi-i destăinui planul conceput de el: 

— Eu vă dau banii în orice moment. După ce-i primiţi, o să uitaţi 
cu desăvârşire că eu vi i-am oferit. Să zicem că aveţi prieteni în 
Anglia — poate chiar rude — care vi i-au trimis prin vreunul dintre 
pacienţii dumneavoastră din Bridgetown, al cărui nume nu puteţi în 
niciun chip să-l dezvăluiţi, om de onoare fiind. Asta să fie povestea, 
dacă vi se pun întrebări. 

Se opri, uitându-se fix la Blood. Acesta încuviinţă din nou. Uşurat, 
doctorul continuă: 

-— Dar dacă vă vedeţi cu băgare de seamă de treabă, n-o să 
apară nicio întrebare. Problemele le discutaţi cu Nuttall. O să-l faceţi 
unul dintre însoțitori şi oricum un meşteşugar ca el poate fi de folos 
echipajului. O să-i daţi sarcina de a căuta şi găsi o ambarcaţiune 
potrivită, al cărei proprietar e dispus s-o vândă. Apoi, să aveţi totul 
pregătit înainte să se facă târgul, pentru ca fuga să se producă 
imediat după aceea, înainte să apară suspiciunile inevitabile. 
Inţelegeţi ? 


57 


Într-atât de bine înţelegea Blood, încât în mai puţin de-o oră găsi 
prilej să se vadă cu Nuttall şi constată că tipul era într-adevăr doritor 
să ia parte la afacere, aşa cum prezisese doctorul Whacker. Înainte 
de a-l părăsi, se hotărâră ca Nuttall să caute vasul cu pricina, pentru 
care Blood avea să-i dea banii numaidecât. Insă căutarea dură mai 
mult decât crezuse Blood, care aştepta nerăbdător cu aurul celuilalt 
doctor ascuns în căptuşeala hainelor. 

Cam după vreo trei săptămâni, Nuttall — cu care acum ajunsese 
să se vadă zilnic —îl anunţă că găsise o corabie potrivită şi că 
proprietarul era dispus s-o vândă pentru douăzeci şi două de lire. În 
acea seară, departe de ochii curioşilor, pe plajă, Peter Blood îi dădu 
suma cerută asociatului său şi Nuttall plecă instruit fiind să 
definitiveze afacerea a doua zi după-amiază. Urma să aducă barca la 
chei, de unde, la adăpostul nopţii, Blood şi prietenii lui prizonieri 
aveau să i se alăture şi să ridice ancora. 

Totul era pregătit. În adăpostul de unde toţi răniții fuseseră scoşi 
şi care de-atunci rămăsese nesupravegheat, Nuttall ascunsese 
proviziile necesare: cincizeci de kilograme de pâine, brânză, un bidon 
de apă şi câteva sticle de rom, o busolă, un sector de cârmă, o hartă, 
o clepsidră de o jumătate de oră, buşteni şi funii, o pânză 
impermeabilă, câteva ustensile de dulgher, un felinar şi lumânări. 
Totul era pregătit şi în sat. Hagthorpe, Dyke şi Ogle acceptaseră să-i 
însoţească şi alţi opt oameni fuseseră recrutaţi cu mare grijă. În 
coliba lui Pitt, pe care acesta o împărțea cu încă cinci prizonieri — toţi 
urmând a-l însoţi în acest pariu cu libertatea — se construise pe 
parcursul acelor nopţi de aşteptare, în mare secret, o scară. Cu 
aceasta urmau să urce la bord şi să o pornească în largul mării. Riscul 
de a fi surprinşi, mai ales că făceau puţin zgomot, era infim. În afară 
de faptul că se încuiară cu toţii în adăpost pentru noapte, nicio altă 
formă de precauţie nu fu luată. Unde altundeva mai putea un prost 
să încerce să se ascundă pe o insulă ca aia ? Riscul cel mai mare era 
de a nu fi descoperiţi de vreunul dintre colegii de suferinţă pe care-i 
lăsau în urmă. Tocmai din cauza lor trebuiau să acţioneze cu cea mai 
mare precauţie şi în deplină tăcere. 

Ziua ce-ar fi trebuit să fie ultima în Barbados fu încărcată de 
speranţe şi nerăbdare, cu nimic mai prejos decât trăirile prin care 
chiar şi Nuttall trecu. Spre apus, când îl văzu pe Nuttall plecând 
pentru a aduce ambarcaţiunea, după cum stabiliseră dinainte, Peter 
Blood se apropie de sat tocmai când sclavii erau aduşi de la câmp. 


58 


Rămase de o parte a porţii pentru a-i lăsa să intre şi, în afară de raza 
de speranţă ce-i lucea în ochi, nu le mai transmise nimic altceva. Cu 
toţii trecură unul după altul dincolo de gard şi se îndreptară spre 
colibele lor. Colonelul Bishop discuta ceva cu Kent, supraveghetorul. 
Cei doi stăteau lângă jugurile puse în mijlocul spaţiului verde, folosite 
pentru pedepsirea sclavilor răzvrătiți. Când Blood se apropie, Bishop 
se întoarse şi se uită la el cu dispreţ. 

— Unde ai fost până acum ? izbucni, şi cu toate că era obişnuit cu 
tonul său ameninţător, Blood simţi un junghi răscolindu-i inima. 

— Am lucrat în oraş, răspunse. Doamna Patch are febră, doamna 
Dekker şi-a luxat glezna. 

— Am trimis după tine la Dekker şi nu erai acolo. Cam pierzi 
vremea, amice. Într-una din zile va trebui să-ţi mai dăm câte un 
brânci ca nu cumva să îndrăzneşti să abuzezi de libertatea de care te 
bucuri. Sau ai uitat că eşti un prizonier dintre cei răsculați ? 

— Nici n-am avut când să uit, spuse Blood, care încă nu se opri să- 
i dea replica lui Bishop. 

— Ca să vezi ! Ai curajul să mă înfrunţi ? 

Amintindu-şi de tot ceea ce risca, devenind dintr-odată conştient 
că din colibele alăturate mai multe perechi de urechi stăteau ciulite, 
Blood se arătă mai umil, aşa cum nu-i stătea în fire. 

— Nu îndrăznesc, stăpâne ! Scuze c-am încercat să... 

— Şi-are să-ţi pară şi mai rău. Guvernatorul are un atac de gută şi 
urlă ca din gură de şarpe şi tu nu eşti de găsit. Du-te, omule, fugi la 
casa lui ! Te aşteaptă. Kent, mai bine dă-i un cal, altminteri o să-i ia 
toată noaptea să ajungă acolo. 

II grăbi, aproape gâtuit de indignare că el îndrăznise să nu se 
arate. Situaţia era una neplăcută, dar, la urma urmei, nu fără o cale 
de scăpare. Fuga fusese stabilită pentru miezul nopţii, or, atunci, el 
avea să fie de mult întors. Se urcă pe calul adus de Kent, cu intenţia 
de a-i da bice. 

— Şi cum o să pot să intru înapoi în sat, stăpâne ? întrebă la 
plecare. 

— Nu mai intri, spuse Bishop. După ce termină cu tine, îţi pot ei 
găsi vreo colibă până dimineaţă. 

Peter Blood simţi cum se scufundă, exact ca o piatră aruncată în 
apă. 

— Dar... 


59 


— Du-te când îţi zic ! Ai de gând să stai aici până se întunecă ? 
Excelenţă Sa te aşteaptă. Şi spunând acestea, colonelul Bishop lovi 
cu bastonul în pântecul calului cu atâta brutalitate încât animalul se 
smuci înainte, făcându-l pe călăreț să salte în şa. 

Peter Blood plecă tulburat, aproape lăsându-se pradă disperării. ŞI 
avea motive. Era nevoie de o amânare a plecării lor măcar până a 
doua seară, ceea ce însemna că afacerea lui Nuttall avea să fie 
descoperită, iar întrebările ce-aveau să i se pună şi-ar fi găsit cu greu 
un răspuns. Intenţiona să se strecoare înapoi pe întuneric de îndată 
ce termina la casa guvernatorului şi din exteriorul adăpostului să-i 
anunţe pe Pitt şi pe ceilalţi de prezenţa lui şi astfel să-i facă să i se 
alăture, pentru ca planurile să fie duse la îndeplinire. 

Dar la toate astea se gândise fără a-l vedea mai întâi pe 
guvernator, căci într-adevăr îl găsi în mijlocul unui atac sever de 
gută, aproape în pragul unei crize de nervi din cauza întârzierii lui 
Blood. Îl ţinu pe doctor lângă el, ca să-l supravegheze neîncetat mult 
după miezul nopţii; abia atunci reuşi Blood să-i aline puţin durerile, 
lăsând să-i curgă sânge. După care ar fi vrut să se retragă, dar Steed 
nici nu voi să audă de aşa ceva. Lui Blood trebuia să i se dea propria 
cameră pentru a fi aproape în caz de nevoie. Părea că soarta îi joacă 
feste, căci, în mod clar, în acea seară fuga trebuia amânată. Abia 
spre primele ore ale dimineţii reuşi Blood să scape pentru câteva ore 
din casa guvernatorului pe motiv că avea nevoie de anumite 
medicamente pe care trebuia el însuşi să le cumpere de la spiţer. 
Astfel, se duse în oraşul care începea să se dezmorţească, direct la 
Nuttall, pe care-l găsi livid, într-o stare de panică morbidă. Nefericitul 
prizonier zăcuse acolo toată noaptea, gândindu-se că totul fusese 
descoperit şi asta însemna propria ruinare. Peter Blood îi linişti 
temerile. 

— O lăsăm pentru noaptea asta, chiar dac-o fi să-l tai de tot pe 
guvernator, spuse cu mai multă încredere de sine decât simţea. Să fii 
pregătit ca şi azi-noapte. 

— Şi dacă apar întrebări între timp ? spuse îngrijorat Nuttal. Era 
un om slab, palid, mic de statură, cu ochi blegi, care acum clipeau 
neputincioşi spre Blood. 

— Dai şi tu cele mai bune răspunsuri pe care le poţi născoci. 
Foloseşte-te de mintea ta. Nu mai pot sta. 

Şi Peter plecă la spiţer după pretinsele doctorii. 


60 


Cam la o oră după plecarea lui, în cocioaba mizeră a lui Nuttall 
apăru un ofiţer al secretarului. Cel care-i vânduse barca raportase 
afacerea la cabinetul acestuia — aşa cum o cerea legea de când cu 
apariţia prizonierilor-criminali, pentru a putea obţine rambursarea 
garanţiei de zece lire pe care toţi micii proprietari de ambarcaţiuni 
trebuiau să o dea statului. 

De la cabinet i se spuse că rambursarea se amână până ce se 
obţine confirmarea tranzacţiei. 

— Ni s-a spus că aţi cumpărat o gabară de la domnul Robert 
Farrel, spuse ofiţerul. 

— Da, spuse Nuttall, gândindu-se că pentru el aici era sfârşitul 
lumii. 

— Se pare că nu vă grăbiţi să o declaraţi secretarului, spuse 
celălalt, cu superioritatea adecvată celui care lucrează cu birocraţia. 

— Să o declar ? făcu Nuttall ochii mari, clipind des. 

— Ştiţi legea. 

— Nu... nu ştiam. 

— E în proclamația publicată în ianuarie, anul trecut. 

— Nu... nu ştiu să citesc... Adică, nu ştiam. 

— Ptiu ! făcu funcţionarul cu dispreţ. Acum sunteţi informat, deci 
faceţi bine şi treceţi pe la cabinetul secretarului înainte de prânz, cu 
cele zece lire garanţia la care sunteţi obligat. 

Apoi arogantul ofiţer plecă, lăsându-l pe Nuttall cu fiori reci pe şira 
spinării în ciuda căldurii matinale. Era bucuros că funcţionarul nu-l 
întrebase despre ce se temea mai tare, şi anume cum de el, un 
datornic, ajunsese să aibă bani ca să cumpere un vas. Dar ştia că 
acum fusese doar o joacă. Cu siguranţă că întrebarea avea să se 
ivească la un moment dat, iar atunci el avea să cadă direct în gura 
lupului. Blestemă ora în care fusese atât de prost pentru a asculta 
cuvintele deşarte despre fugă ale lui Peter Blood. Se gândi că era 
foarte posibil ca întregul plan să fie descoperit, ca el să ajungă la 
spânzurătoare sau cel puţin târguit şi vândut ca sclav, la fel ca 
afurisiţii de rebeli cu care se asociase ca un nesăbuit. De-ar fi avut 
zece lire pentru garanţia aia blestemată, care până atunci nici nu 
intrase la socoteală, totul putea fi rezolvat rapid, iar întrebările aveau 
să fie amânate pentru altă dată. Aşa cum mesagerul secretarului 
trecuse cu vederea statutul lui de datornic, poate că aşa aveau să 
facă şi ceilalţi din cabinet, măcar o zi sau două; timp în care spera că 
avea să fie de negăsit pentru orice întrebare ar fi avut aceştia. Dar 


61 


cum avea să facă rost de banii care îi trebuiau până la prânz ? îşi 
înşfăcă pălăria şi se duse în căutarea lui Peter Blood. Dar pe unde să-l 
caute ? Hălădui la întâmplare pe străzile strâmbe, nepavate şi 
îndrăzni să întrebe una sau două persoane dacă-l văzuseră pe 
doctorul Blood în acea zi. Se prefăcu că nu se simte tocmai bine şi 
într-adevăr faţa lui purta urmele suferinţei sale. Nimeni nu reuşi să-l 
lămurească. Şi cum Blood nu-i spusese niciodată despre implicarea 
lui Whacker, Nuttall trecu în nefericita lui ignoranță pe lângă uşa 
singurului om din Barbados care l-ar fi putut scoate din criză. În final, 
se hotărî să meargă pe plantaţia colonelului Bishop. Poate c-avea să-l 
găsească acolo. Dacă nu, îl găsea pe Pitt şi ştia că măcar acesta e 
implicat. Pretextul cu care-l căuta pe Blood trebuia să rămână tot 
acela că avea nevoie de asistenţă medicală. 

Tocmai când el se porni spre plantație, urcând dealurile spre 
nordul oraşului, agitat şi tulburat, pe cale de-a exploda, Blood pleca, 
în sfârşit, din casa guvernatorului, unde reuşise să-i aline cât de cât 
suferinţa pentru a i se putea permite să plece. Călare fiind, ar fi putut 
ajunge în sat înaintea lui Nuttall dacă nu ar fi fost reţinut de o serie 
de evenimente nefericite. Întârzierea îi fu cauzată de domnişoara 
Arabella Bishop. Cei doi se întâlniră la intrarea în luxuriantele grădini 
ale casei guvernatorului, iar domniţa, călare, rămase uimită să-l vadă 
pe Peter Blood pe un cal. Doctorul era destul de binedispus. 
Restabilirea stării de sănătate a guvernatorului fusese îndeajuns să-i 
aline neliniştea în care se zbătuse în ultimele douăsprezece ore, 
poate mai mult. Resuscitat, spiritul jucăuş din buna lui dispoziţie 
tintea acum mai departe decât s-ar fi cuvenit în prezenta situaţie. 
Avea tendinţa de a se arăta optimist. Dacă dăduse greş cu o noapte 
înainte, cu siguranţă n-avea să mai dea greş a doua oară. Ce mai 
conta o zi, la urma urmei ? O fi fost cabinetul secretarului un posibil 
motiv de îngrijorare, dar nu unul chiar atât de mare încât să nu mai 
aştepte măcar douăzeci şi patru de ore. Or, ei aveau să fie departe 
până atunci. Increderea iradiantă a lui Blood fu primul lui păcat. Al 
doilea fu că domnişoara Bishop păru la fel de binedispusă, şi deci nu-i 
purta ranchiună. Cele două păcate complotară pentru a-l întârzia pe 
Blood, rezultatul fiind unul de-a dreptul nefericit. 

— Bună dimineaţa, îl opri ea cu un glas plăcut. Aproape se încheie 
luna de când nu v-am văzut. 

— Douăzeci şi una de zile, mai exact. Le-am numărat. 

— Mă jur că începusem să vă dau dispărut. 


62 


— Trebuie să vă mulţumesc pentru coroană. 

— Ce coroană ? 

— Cea care mi-ar fi împodobit mormântul, explică el. 

— Chiar trebuie să fiţi ironic ? întrebă ea şi se uită serioasă la el, 
amintindu-şi că acelaşi stil ironic o făcuse foc şi pară la ultima lor 
întrevedere. 

—Un bărbat mai trebuie să se mai şi ia peste picior câteodată. 
Altminteri înnebuneşte. Puţini îşi dau seama de asta. De-aia există 
atâţia nebuni pe lume. 

— N-aveţi decât să râdeţi pe seama dumneavoastră cât aveţi 
chef. Dar uneori am senzaţia că râdeţi de mine, ceea ce nu e deloc 
cuviincios. 

— Pe cuvânt de onoare că vă înşelaţi. Eu râd numai de ceea ce 
este amuzant, iar dumneavoastră nu sunteţi deloc amuzantă în acest 
moment. 

— Atunci cum sunt ? întrebă ea râzând. 

El o studie o clipă — era atât de frumoasă, de proaspătă, de 
feciorelnică în toată fiinţa ei, şi totuşi atât de sinceră şi de directă. 

— Sunteţi nepoata celui căruia eu îi sunt sclav, rosti el blând. Atât 
de blând încât ea găsi încurajarea de a insista. 

— Nu, nu, aşa evitaţi subiectul. Acum trebuie să-mi răspundeţi 
sincer. 

— Sincer ? Chiar faptul de-a vă răspunde e un chin pentru mine, 
darămite să vă răspund sincer! Atunci... pot spune că cel care se 
numără printre prietenii dumneavoastră se poate considera un 
norocos. 

Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar se abţinu. 

— Foarte politicos, spuse ea. Vă pricepeţi să faceţi complimente, 
domnule Blood. Un altul în locul dumneavoastră... 

— Pe legea mea, credeţi-mă că nu ştiu ce-ar fi spus un altul. 
Credeţi că nu-mi cunosc „regnul” ? 

— Câteodată am senzaţia că-l cunoaşteţi, câteodată dimpotrivă. 
Oricum, nu cunoaşteţi „regnul” femeiesc. A fost scena aceea cu 
spaniolii. 

— N-o s-o uitaţi niciodată ? 

— Niciodată. 

— O amintire nefericită cu care vă încărcaţi memoria. Nu găsiţi 
chiar nimic mai bun la mine ca să vă concentrați asupra altui aspect ? 

— Sunt mai multe. 


63 


— De pildă ? 

Aşteptă aproape cu sufletul la gură. 

— Vorbiţi foarte bine spaniola. 

— Atât doar ? se posomori el din nou. 

— Unde aţi învăţat-o ? Aţi fost în Spania ? 

— Da. Am stat doi ani într-o închisoare spaniolă. 

— Închisoare ? sări ea tulburată. 

— O închisoare de război, explică. Am fost luat prizonier pe când 
luptam cu francezii — adică de partea lor. 

— Dar sunteţi doctor ! 

— Asta este doar un fapt divers, probabil. Meseria mea e aceea de 
soldat — cel puţin, asta e meseria pe care am practicat-o zece ani. 
Nu mi-a adus mare câştig material, dar mi-a servit mai bine decât 
medicina, care, după cum vedeţi, m-a adus la statutul de sclav. Mă 
gândesc că Celui-de-Sus îi place mai degrabă să vadă oamenii 
murind decât vindecându-se. E o certitudine. 

— Şi cum aţi ajuns să fiţi soldat şi în serviciul francez ? 

— Ideea e că eu sunt irlandez şi am studiat medicina. Şi cum noi 
suntem o nație cam... violentă... Dar e o poveste lungă şi colonelul 
mă aşteaptă. 

Însă ea n-avea de gând să se lase atât de uşor păcălită să renunţe 
la satisfacția din care se înfrupta. Dacă voia s-o mai aştepte puţin, 
aveau să se întoarcă înapoi împreună. Venise acolo numai să se 
intereseze de starea de sănătate a guvernatorului, tocmai la cerința 
unchiului ei. Aşa că Blood o aşteptă şi se întoarseră împreună la casa 
colonelului Bishop. Merseră la trap, aproape lent, şi câţiva dintre cei 
pe lângă care trecură se minunară să-l vadă pe sclavul-doctor în 
termeni aparent atât de intimi cu nepoata proprietarului său. Poate 
unii dintre ei chiar se gândeau să-i arunce colonelului o aluzie-două. 
Dar cei doi călăriră mai departe ignorându-i pe toţi cei din jurul lor. El 
îi spuse povestea acelor tumultuoşi ani ai tinereţii sale, iar la sfârşit 
insistă mai mult ca de obicei asupra manierei în care decursese 
arestul şi procesul său. Nici nu termină bine, că se pomeniră la uşa 
colonelului. Descălecară, Peter Blood dădu căpăstrul unuia dintre 
lacheii negri, care-i informă că şi colonelul tocmai ce-ajunsese acasă. 
Chiar şi-atunci mai rămaseră împreună, tot ea reţinându-l. 

— Îmi pare rău că n-am ştiut toate astea mai devreme, domnule 
Blood, spuse, şi ochii ei căprui se arătară, sau poate doar părură, 


64 


uşor umeziţi. Cu un gest prietenesc, imposibil de refuzat, întinse 
mâna. 

— De ce ? Cu ce-ar fi ajutat ? întrebă el. 

— Ar fi ajutat puţin, cred eu. Aţi fost cumplit încercat de soartă. 

— Puah ! făcu el, după care se opri. Ochii lui mari ca de safir o 
studiară atent o secundă, pe sub sprâncenele negre şi drepte. Se 
putea şi mai rău, adăugă aluziv, ceea ce o făcu să roşească şi să 
clipească des. 

Apoi Blood se aplecă să-i sărute mâna, iar ea nu-l refuză. Doctorul 
se întoarse şi se îndreptă spre satul până la care mai avea cam cinci 
sute de metri, ducând în minte imaginea chipului ei cu acea undă de 
roşeaţă şi de neobişnuită timiditate. Uitase că el era un prizonier pe 
care-l aşteptau zece ani de sclavie; uitase că plănuise să fugă chiar în 
acea noapte; uitase chiar şi pericolul de-a fi descoperit, şi asta numai 
din cauza gutei guvernatorului. 


65 


Piraţii 


ames Nuttall o luă în cea mai mare grabă spre plantaţia colonelului 

Bishop, fără să mai ţină cont de căldură; dacă vreodată existase 

vreun om special conceput ca să reziste la efort sub soarele 

arzător, acela era tocmai James Nuttall, cu trupul lui puţin şi sfrijit 
şi cu picioarele sale lungi şi osoase. Intr-atât de ofilit era, încât abia 
de-ţi venea să crezi că reţinea ceva lichid în el, şi totuşi reţinea, 
pentru că transpiră abundent până să ajungă la satul sclavilor. 

La intrare era cât pe ce să-l doboare pe supraveghetorul Kent, un 
om care semăna cu un animal, îndesat, cu picioarele ca două arcuri, 
cu braţele unui Hercule şi cu fălcile ca ale unui câine fioros. 

— İl caut pe doctorul Blood, anunţă pe nerăsuflate. 

— Te cam grăbeşti, mormăi Kent. Ce naiba s-a întâmplat? Ţi-a 
născut nevasta ? 

— Nu sunt căsătorit. E vorba despre un văr de-al meu. 

— Ce ecuel? 

— Se simte foarte rău, minţi Nuttall, profitând de portiţa deschisă 
de Kent însuşi. Este doctorul ? 

— Coliba lui e aia de colo, arătă Kent cu indiferenţă. Dacă nu e 
înăuntru, înseamnă că e prin altă parte. 

Apoi se îndepărtă. Kent era o bestie de om, tot timpul morocănos 
şi brutal, pregătit a şfichiui mai degrabă cu biciul decât cu vorba. 

Nuttall se bucură când îl văzu că pleacă, remarcând chiar direcţia 
în care o luă. Apoi intră grăbit în satul îngrădit şi descoperi, spre 
groaza sa, că doctorul Blood nu era acasă. Un om calculat s-ar fi 
aşezat şi l-ar fi aşteptat, gândindu-se că asta era singura şi cea mai 
sigură soluţie. Dar Nuttall nu era un om calculat. leşi grăbit din sat, 
ezită o clipă cu privire la direcţia în care s-o apuce şi într-un final se 
decise s-o ia pe urmele lui Kent. Trecu în viteză de peticul de pădure 


66 


tropicală spre plantaţia de zahăr care se arăta compactă ca un zid de 
apărare şi aurie în lumina orbitoare a soarelui de iunie. Printre 
mănunchiurile mari de trestie roşiatică şi coaptă se vedeau câteva 
alei. 

În depărare, Nuttall observă câţiva sclavi la muncă pe una dintre 
aceste alei. Se îndreptă spre grupul de oameni. Aceştia îl priviră 
posomorâţi când trecu pe alături. Pitt nu era acolo şi nu îndrăzni să 
întrebe de el. Continuă să-l caute mai bine de-o oră, urcând pe-o 
alee, coborând pe alta. La un moment dat, fu luat la întrebări de un 
supraveghetor care voia să ştie ce căuta pe-acolo. Nuttall spuse că-l 
caută pe doctorul Blood pentru că vărul lui era bolnav. 
Supraveghetorul îl înjură. Blood nu era acolo, şi nu putea fi decât în 
coliba lui din sat. Nuttall trecu mai departe, dând de înţeles că pleacă 
într-acolo. Dar o luă în direcţia opusă şi o apucă spre capătul celălalt 
al plantaţiei, îndepărtându-se de sat spre pădurea deasă ce mărginea 
locul. Supraveghetorul, prea arogant şi poate fiindu-i prea lehamite, 
toropit cum era de căldura înăbuşitoare a după-amiezii, nu-l mai 
corectă. 

Nuttall ajunse degrabă la capătul aleii, o coti şi dădu peste Pitt. 
Era singur; lucra cu o cazma de lemn la un canal de irigare. De la 
brâu în jos avea nişte izmene largi şi zdrenţuite, care-i veneau până 
la genunchi. Deasupra şi de la genunchi în jos era gol, cu excepţia 
unei pălării mari de paie care-i proteja creştetul cu păr blond şi 
neîngrijit de razele soarelui tropical. Văzându-l, Nuttall se uită în sus 
şi mulţumi Creatorului. Pitt se holbă la el şi meşterul începu să-i 
povestească groaznicele veşti pe un ton la fel de îngrozit. Pe scurt, îi 
trebuiau zece lire de la Blood în acea dimineaţă sau totul se ducea de 
râpă. Dar tot ce primi după toată strădania lui până acolo fu o mare 
înjurătură grea din partea lui Jeremy Pitt. 

— Naiba să te ia de prostovan ! îi spuse acesta. Dacă-l cauţi pe 
Blood, de ce pierzi vremea pe-aici ? 

— Nu-l găsesc nicăieri, strigă Nuttall. 

Primirea de care avusese parte îl revoltă. Uitase de nervii 
zdruncinaţi ai celuilalt după noaptea de veghe agitată, care se 
sfârşise într-o lungă agonie. 

— Am crezut că... 

— Ai crezut că-mi las eu cazmaua ca să mă duc să-l caut ? Asta ai 
crezut ? Pentru numele lui Dumnezeu ! Şi când te gândeşti că vieţile 
noastre depind de-un cap sec ca al tău. Tu piezi vremea pe-aici şi 


67 


timpul trece! Dacă te prinde vreun supraveghetor că vorbeşti cu 
mine ? Cum îi explici ? 

Preţ de-o clipă, Nuttall rămase mut în faţa nerecunoştinţei 
celuilalt. După care explodă. 

— M-aş ruga cerului să nu mă fi băgat niciodată în afacerea asta. 
Asta aş face ! Să nu i... 

Dar nu apucă să spună mai mult pentru că, în acea clipă, de după 
o tufă de trestie apăru un om înalt, îmbrăcat în tafta de culoare crem, 
urmat de doi negri, în izmene până la genunchi, înarmaţi cu cosoare. 

Se aflau la mai puţin de zece metri de el, dar nici nu-i auzise când 
apăruseră acolo, căci pământul era moale. Nuttall se uită îngrozit 
spre celălalt, după care o zbughi ca un iepure în direcţia 
pădurii — adică făcu cel mai prostesc gest, care l-ar fi putut da de gol 
dată fiind situaţia. Pitt mormăi ceva şi rămase nemişcat, sprijinindu- 
se în cazma. 

— Hei ! Opreşte-te ! strigă Bishop după fugar, rostind şi câteva 
ameninţări presărate cu înjurăturile de rigoare. 

Insă fugarul o ţinu tot înainte fără măcar să întoarcă privirea. Pitt 
spera ca Bishop să nu-l fi zărit la faţă, căci puterea şi influenţa lui 
erau îndeajuns ca să ducă un om la spânzurătoare în cazul în care 
colonelul ar fi vrut-o. Abia după ce fugarul dispăru după tufe, 
proprietarul de plantație îşi reveni din uimire şi-şi aminti de negrii 
care-l urmau ca nişte câini de vânătoare. Erau gărzile lui de corp, fără 
de care nu se mişca niciodată pe plantație de când un sclav încercase 
să-l atace şi aproape-l sugrumase, cu doi ani înainte. 

— După el, ticăloşilor ! urlă. Dar când ei se pregăteau să o ia la 
fugă, îi opri brusc: Staţi ! Opriţi-vă, naiba să vă ia! 

Se gândi că nu avea nevoie să-l prindă şi să se răfuiască, poate 
chiar să-l vâneze pe tipul respectiv o zi întreagă prin pădure. Mai 
degrabă îl avea pe Pitt, care-i era la îndemână, iar Pitt urma să-i 
spună cine era îndrăzneţul lui amic, precum şi despre ce discutau 
atât de secretos în momentul în care el îi surprinsese. Desigur, Pitt 
putea să nu „colaboreze”. Ar fi fost ghinionul lui. Colonelul cunoştea 
câteva metode — unele chiar interesante—de a înfrânge 
încăpăţânarea unora dintre câinii de prizonieri. 

Se întoarse spre sclav cu o faţă congestionată de arşiţa de-afară 
şi de cea care mocnea înăuntrul lui, cu nişte ochi aprinşi de o cruzime 
calculată. 

Păşi înainte, legănându-şi bastonul de bambus. 


68 


— Cine oare era fugarul acela ? întrebă cu un glas moale şi 
viclean. 

Jeremy Pitt se aplecă peste cazma, înclină puţin din cap şi-şi 
schimbă poziţia picioarelor goale. În van încercă să caute un răspuns 
în tăvălugul de gânduri care acum nu născoceau altceva decât 
blesteme la adresa prostiei lui Nuttall. Primi o lovitură grea de baston 
peste umerii goi. 

— Răspunde, câine ! Cum îl cheamă ? 

Jeremy se uită la namila de om din faţa lui, aruncându-i o privire 
cătrănită, aproape sfidătoare. 

— Nu ştiu, spuse, şi glasul lui ascundea o mică doză de răzbunare 
faţă de o lovitură pe care nu îndrăznea să o întoarcă, de dragul vieţii 
lui. 

Nici nu se clintise când o primise, dar întreaga lui fiinţă se 
zvârcolea de indignare. 

— Nu ştii ? Poftim, ca să-ţi meargă mintea ! ŞI-I lovi din nou, cu 
sete. Ţi-ai amintit numele lui ? 

— Nu. 

— Te încăpăţânezi, nu ? Pe toţi dracii ! Câine ce eşti ! îndrăzneşti 
să-ţi baţi joc de mine ? Crezi că ţi-ai găsit calul de bătaie ? 

Pitt dădu din umeri, se mută pe celălalt picior şi rămase mut. 
Puţine lucruri pot stârni un om mai tare decât o astfel de 
încăpățânare, iar temperamentul lui Bishop nu fusese niciodată unul 
prea răbdător. Explodă în el o furie violentă, începu să-l lovească pe 
Pitt peste umerii goi, înjurând de fiecare dată şi abuzând de cuvinte 
grele, până când, ajuns la capătul răbdării şi cu ultima frântură de 
demnitate pusă pe jar, Pitt se repezi asupra colonelului. Dar în 
aceeaşi clipă săriră şi cei doi negri. Trupul slăbit şi ofilit al sclavului fu 
încătuşat violent de braţele musculoase şi arămii ale negrilor şi într-o 
clipă nefericitul sclav fu imobilizat cu mâinile la spate, legate fedeleş 
cu o curea de piele. Bishop, cu respiraţia greoaie, cu chipul livid, se 
uită un timp la el. 

— Luaţi-l ! 

Îl cărară pe bietul Pitt în urma colonelului, pe culoarul lung din 
desişul de trestie înaltă de aproape patru metri; ceilalţi sclavi care 
trudeau acolo îl urmăriră cu ochi temători. Pe Pitt îl cuprinse 
disperarea. Puțin îi păsa de torturile ce aveau să urmeze, deşi 
cunoştea cât de cumplite puteau fi. Insă adevăratul motiv al 
frământării sale era convingerea că planul de a scăpa din acel iad 


69 


îngrozitor fusese compromis, când mai aveau numai un pas pentru a- 
| duce la îndeplinire. 

leşiră pe platoul înverzit de lângă plantație şi se îndreptară spre 
sat şi spre casa albă a supraveghetorului. Pitt căută din priviri Golful 
Carlisle, căci platoul avea vedere directă spre fort, într-o parte, şi 
spre chei, în alta. De-a lungul cheiului erau ancorate câteva 
ambarcaţiuni hodorogite, iar Pitt se pomeni întrebându-se care dintre 
acestea era şalupa în care, cu puţin noroc, acum ar fi putut fi în largul 
mării. Apoi se uită în larg, cu o privire deznădăjduită. 

În acea clipă, pe suprafaţa de safir, neunduită de briza blândă a 
Mării Caraibelor, apăru o fregată impunătoare şi roşie, sub pavilion 
englez. Bishop se opri pentru a o analiza, umbrindu-şi ochii cu palma 
lui cărnoasă. Deşi briza abia adia, vasul nu avea altă velă ridicată în 
afară de trincă. Toate celelalte pânze erau strânse, afişând forma 
maiestuoasă a corăbiei în toată splendoarea ei, de la puntea înaltă 
din pupă până la prora curbată care-ţi lua ochii. 

Plutirea ei lină dovedea faptul că cel care o pilota cunoştea la 
perfecţie acele ape, căci înainta prudent, anunţându-şi sosirea. La 
viteza pe care o avea, îi trebuia mai bine de-o oră ca să ajungă în 
port. În vreme ce colonelul o urmărea şi probabil îi admira linia 
superbă, Pitt fu împins în interiorul ţarcului şi legat de unul dintre 
jugurile ridicate pentru sclavii care erau pedepsiţi. După un timp, 
intră şi colonelul Bishop, cu un mers degajat, molatic. 

— O javră întărâtată care-i arată colții stăpânului trebuie să înveţe 
ce înseamnă bunele maniere, şi pentru asta trebuie să-i crestezi 
pielea. 

Apoi se grăbi să-i aplice chiar el pedeapsa nefericitului Pitt. Adică, 
o făcu el însuşi pe călăul, deşi majoritatea proprietarilor ar fi pus pe 
altcineva la această treabă înjositoare, începu să-şi lovească victima 
peste gât şi umeri cu sete, cu o cruzime ieşită din comun. Nu după 
mult timp bastonul cu care îl bătea pe Pitt se rupse. Probabil 
cunoaşteţi cât de mult ustură lovitura unui baston de bambus. Dar vă 
daţi oare seama cât de periculos este atunci când acesta se sfarmă în 
fâşii lungi şi subţiri, fiecare dintre acestea ascuţite ca lamele unui 
cuţit ? Într-un final, când colonelul Bishop aruncă obosit ciotul de 
baston şi cureaua care-i mai rămăsese, spatele sclavului era numai 
carne vie sângerândă, de la gât până la talie. Atât timp cât putuse 
răbda, Jeremy Pitt nu scosese niciun sunet. Dar din cauza durerii, 
până şi simţurile-i fuseseră amorţite, încât acum se aplecă peste jug 


70 


şi se lăsă să atârne ca o grămadă de carne, gemând slab. Bishop îşi 
puse piciorul pe lemnul de deasupra şi se aplecă peste victimă, cu un 
rânjet larg pe faţa lui cărnoasă şi urâtă. 

— Altă dată să te înveţi minte şi să te supui. Din cauza prietenului 
tău sfios, ai să rămâi aici fără hrană şi apă — fără hrană şi apă, ai 
auzit ?! — până ce binevoieşti să-mi spui cum îl cheamă şi ce căuta 
acolo. Işi luă apoi piciorul de pe lemnul jugului. Când te saturi de 
astea, anunţă-mă şi-o să te batem cu lanţurile. 

După care se întoarse pe călcâie şi ieşi din ţarc, urmat de negrii 
lui. 

Pitt îl auzise ca prin vis. În starea de sfârşeală în care se afla din 
cauza torturii şi în agonizanta disperare ce pusese stăpânire pe el, 
nu-i mai păsa dacă trăieşte sau moare. În scurt timp însă, după 
amorţeala în care-l cufundase durerea fizică, simţi un alt fel de 
tortură. Jugul era pus în aer liber, în plin soare tropical, ale cărui raze 
coborau direct peste spatele însângerat al lui Pitt, până când acesta 
simţi ca şi când era jupuit de viu, în flăcări. lar în scurtă vreme, 
tortura deveni şi mai cumplită. Muştele, afurisitele de muşte din 
Antile, atrase de mirosul de sânge, se lăsară ca un nor pe spatele lui. 
Cât de ingenios era Bishop şi cât de bine cunoştea tehnica de a 
descleşta limbile încăpăţânaţilor, căci nu mai recursese la alte 
metode de tortură. Cruzimea lui satanică nici n-ar fi putut născoci o 
tortură mai cumplită, mai neîndurătoare decât capriciile naturii care 
se abăteau acum asupra lui Pitt, în halul în care se afla. Sclavul se 
zvârcoli înjug până când mai avea puţin şi-şi rupea mâinile, şi tot 
zvârcolindu-se începu să urle agonizând. 

Aşa-l găsi Peter Blood. Avea cu el o frunză mică de palmier, 
îndepărtă muştele care se ospătau pe spinarea lui Jeremy, după care 
agăţă frunza de spatele lui, prinzându-i-o cu o sfoară de gât, ca să-l 
protejeze de alte atacuri şi de razele soarelui. Apoi se aşeză alături, 
trase capul lui Pitt pe umărul lui şi-i spălă faţa cu apă rece dintr-o 
cană. Pitt începu să tremure şi să geamă, inspirând adânc. 

— Bea ! Bea pentru numele lui Dumnezeu ! 

Blood îi ţinu cana la buze. Pitt bău lacom, zgomotos, până la fund. 
Răcorit şi refăcut puţin, încercă să se ridice. 

— Spatele meu ! strigă. 

Ochii lui Blood luceau ca niciodată, buzele-i erau strânse, dar şi le 
deschise ca să vorbească şi glasul i se auzi calm şi controlat: 


71 


— Uşor. O luăm pe rând. Spatele n-are de ce să te doară pentru că 
l-am acoperit. Vreau să ştiu ce ţi s-a întâmplat. Crezi că ne putem 
descurca fără navigator ? De-aia l-ai provocat pe animalul de Bishop 
de aproape te-a omorât ? 

Pitt se ridică în picioare şi gemu din nou. De data asta, sufletul îl 
durea mai mult decât trupul. 

— Nu cred că mai e nevoie de un navigator, Peter. 

— Cum adică ? sări Blood. 

În câteva cuvinte, Pitt îi explică situaţia, vorbind sacadat. 

— Eu sunt pedepsit să stau aici până ce spun numele lui şi ce 
căuta acolo. 

Blood se ridică, bolborosind în bărbie. 

— Ce ghinion ! Dar tot trebuie să continuăm. La naiba cu Nuttall ! 
Fie că dă garanţie pentru barcă, fie că spune cum o are, barca 
rămâne şi noi plecăm, iar tu o să vii cu noi. 

— Peter, pesemne că visezi, spuse sclavul. Nu mai plecăm. 
Magistraţii or să-i confişte barca dacă nu plăteşte garanţia, chiar dacă 
insistăm pe lângă Nuttall să nu ne dea de gol şi chiar dacă ne scăpăm 
pielea. 

Blood îşi întoarse privirea de la el, uitându-se spre mare, spre 
oceanul albastru pe care spera ca în curând să-şi afle calea spre 
libertate. Vasul roşu ajunsese destul de aproape de mal. Incet, 
elegant, intra în golf. Două vase mai mici erau îndepărtate de lângă 
chei ca să-i facă loc. Din poziţia lui, Blood vedea lucind tunurile de 
aramă de la proră şi putea desluşi forma trupului cârmaciului care se 
apleca peste punte pentru a desfăşura ancora de plumb. O voce 
groasă îl trezi din gândurile lui deznădăjduite. 

— Ce naiba cauţi aici ? 

Colonelul Bishop, care se reîntorsese, păşi în ţarc, cu negrii după 
el. Blood se întoarse şi chipul lui — acum de un bronz închis-auriu, ca 
acela al unui indian metis — se întunecă. 

— Cum ce fac ? spuse înţepat. Imi fac meseria. 

Colonelul înaintă, observând cana goală şi frunza de palmier ce 
acoperea spatele lui Pitt. 

— Tu ai îndrăznit să faci asta ? întrebă, şi venele de la tâmple îi 
zvâcniră vizibil. 

— Desigur, spuse Blood pe un ton uşor mirat. 

— Am spus că n-are să primească nici hrană, nici de băut, până 
când ordon eu. 


72 


— Dar eu nu am auzit. 

— Nu m-ai auzit ?! Cum să m-auzi, când nici nu erai aici ? 

— Atunci de unde voiaţi să ştiu de ordinele dumneavoastră ? Eu 
am văzut doar că unul dintre sclavi este torturat de soare şi muşte. Și 
mi-am zis că e unul dintre sclavii colonelului şi deci este de datoria 
mea să mă îngrijesc de proprietatea stăpânului. Aşa că i-am dat 
băiatului puţină apă şi i-am acoperit spatele. Nu am făcut bine ? 

— Dacă-ai făcut bine ? sări colonelul fără cuvinte. 

— Calmaţi-vă ! îl rugă Blood. Dacă vă aprindeţi, pe arşiţa asta, o 
să daţi în apoplexie. 

Proprietarul îl împinse deoparte înjurându-l şi smulse frunza de pe 
spatele prizonierului. 

— În numele Domnului, nu..., îl imploră Blood. 

— Afară |! se întoarse Bishop cătrănit. Şi să nu te mai apropii de el 
până când nu te chem, dacă nu cumva vrei să păţeşti şi tu la fel. 

Amenințarea, statura lui masivă şi senzaţia de superioritate pe 
care o inspira erau teribile. Dar Blood nici măcar nu clipi. In acea 
clipă, când Bishop se pomeni țintuit de nişte ochi de un albastru-pal, 
atât de ciudaţi prin contrastul lor cu pielea smeadă a chipului lui 
Blood — ca două safire încrustate în aramă — îşi zise că de ceva 
vreme afurisitul de sclav îşi cam dă aere. O situaţie pe care trebuia 
numaidecât să o curme. Blood începu din nou să vorbească, pe un 
ton chiar insistent: 

— Pentru numele lui Dumnezeu ! Lăsaţi-mă să fac ce pot pentru a- 
i alina suferinţa, sau vă jur că am să mă las chiar acum de meserie şi 
n-am să mă mai ating de niciun pacient de pe insula asta afurisită ! 

Preţ de o clipă, colonelul fu mult prea uluit ca să mai poată să 
răspundă. 

— Măi să fie ! urlă apoi. Chiar îţi permiţi tonul ăsta cu mine, 
câine ? îndrăzneşti să-mi pui condiţii ? 

— Da. 

Ochii albaştri se uitară fix într-ai colonelului; demonul în persoană 
se arăta prin ei, demonul nesăbuinţei născut din agonie. Bishop îl 
măsură îndelung, în tăcere. 

— Am fost prea moale cu tine, îi spuse. Dar ne ocupăm de asta 
acum, şi strânse din buze. Pun să te biciuiască până ce nu mai 
rămâne pic de piele pe spatele tău tăbăcit. 

— Da ? Şi ce va spune guvernatorul Steed ? 

— Nu eşti singurul doctor de pe insulă. 


73 


— Şi chiar o să-i spuneţi Excelenței Sale în faţă, râse Blood, când 
pe el îl supără atât de tare guta că nici nu poate sta în picioare ? Ştiţi 
prea bine că n-are să accepte un alt doctor nici în ruptul capului, 
pentru că e destul de inteligent să ştie ce-i face bine. 

Insă instinctul brutal al lui Bishop nu era chiar atât de uşor de 
potolit. 

— Dacă mai eşti în viaţă după ce negrii mei termină cu tine, poate 
îţi mai vii în fire. 

Apoi se întoarse spre cei doi negri să le dea un ordin pe care însă 
nu mai apucă să-l rostească. Căci exact în acel moment glasul îi fu 
acoperit de un tunet îngrozitor care făcu întreg pământul să se 
cutremure. Colonelul Bishop tresări speriat, negrii de asemenea, şi la 
fel făcu şi aparent imperturbabilul Blood. Cu toţii se uitară înspre 
apele golfului unde văzură ambarcaţiunea cea mare, acum aflată la 
doar o aruncătură de băț de chei. Intreaga ei formă imensă, până 
spre vârfurile catargelor, era învăluită într-un nor de fum. Un stol de 
culici de mare îşi luă zborul de pe coline, cu ţipete asurzitoare care 
dădeau alarma. Cum stăteau cei patru şi se uitau de pe colină, 
neînţelegând încă ce se petrece, văzură steagul englezesc dat jos de 
pe catarg şi pierzându-se în norul de fum. După o clipă, prin norul 
negru se zări un alt steag înlocuindu-l pe cel doborât — cel al 
Castiliei. Atunci înţeleseră. 

— Piraţii ! urlă colonelul, şi repetă cuvântul de câteva ori. Glasul 
lui îi trăda frica şi mirarea. Obrazul smead îi pălise, devenind livid, iar 
ochii mărgelaţi sclipeau sălbatic. Negrii se uitară la el, rânjind 
prosteşte cu toţi dinţii, cu albul ochilor bulbucaţi în orbitele mari. 


74 


8 


Spaniolii 


ava maiestuoasa care primise permisiunea de a intra atât de 

lejer în Portul Carlisle sub un fals steag, era de fapt un vas 

de război spaniol, care trebuia să răzbune o parte din 

consistenta pradă furată de corsari şi recenta înfrângere din 
lupta cu „Pride of Devon” a celor două galioane spaniole care 
trebuiau să ajungă la Cadiz. Galionul care scăpase mai mult sau mai 
puţin teafăr era comandat de don Diego de Espinosa y Valdez, fratele 
amiralului spaniol don Miguel de Espinosa, un nobil foarte aprig, 
mândru şi temperamental. Înfuriat după înfrângere, ignorând faptul 
că aceasta fusese cauzată de propriul comportament în luptă, se 
jurase a-i învăţa pe englezi o lecţie dură pe care să o ţină minte toată 
viaţa. Hotărî să se inspire din viaţa lui Morgant? şi a altor corsari 
pentru a iniţia un raid asupra unei colonii engleze. Din păcate pentru 
el, ca pentru mulţi alţii, fratele lui, amiralul, nu fusese alături de el ca 
să-l ţină în frâu atunci când se lansase în expediţie cu „Cinco Llagas”, 
în Portul San Juan de Porto Rico. Alesese drept ţintă Insula Barbados, 
a cărei forţă militară putea foarte bine să-i lase pe cei care o apărau 
nepăsători în faţa atacului. Dar o alese şi pentru că piraţii lui aflaseră 
că „Pride of Devon” se afla acolo, şi avea nevoie să confere ideii lui 
de răzbunare aura justiţiei divine. lar pentru asta alese un moment în 
care în Portul Carlisle nu era ancorat niciun vas. Planul îi reuşise atât 
de bine încât nu stârni nicio urmă de suspiciune, până când salutase 
intrarea în port cu douăzeci de lovituri de tun. Cei patru care 
rămaseră pe loc sus pe deal, uluiţi în faţa priveliştii, văzură cum 
uriaşul vas înaintează încet prin norul de fum care se tot ridica în aer, 


18 Henry Morgan (1635-1688) — amiral şi corsar galez, cunoscut pentru acţiunile 
din Caraibe. A fost unul dintre cei mai notorii şi mai de succes corsari galezi şi unul 
dintre cei mai periculoşi pirați care au acţionat pe coasta spaniolă din Caraibe. 


75 


cu vela principală în vânt ca să-şi mărească viteza, navigând în 
diagonală pentru ca tunurile de la babord să fie îndreptate înspre 
cheiul din portul luat prin surprindere. Odată cu a doua salvă de 
lovituri de tun, Bishop îşi reveni din stupefacţie şi-şi aminti de 
îndatoririle sale. In oraş începură să bată tobele, cineva sufla violent 
într-o goarnă, ca şi cum mai era nevoie şi de alte mijloace de-a 
anunţa pericolul. În calitatea lui de comandant al poliţiei din 
Barbados, locul colonelului era în fruntea puţinilor săi soldaţi din 
fortul pe care ghiulelele spaniole îl făceau acum zob. Venindu-şi în 
fire, o luă din loc repede, în ciuda staturii sale greoaie şi a căldurii. 
Blood se întoarse spre Jeremy Pitt şi râse întunecat. 

— Ce zici de-asta ! Asta numesc eu o apariţie „exact la ţanc”. Deşi 
dracu' ştie ce-are să se aleagă din toată tărăşenia. 

La a treia salvă de lovituri, luă frunza de palmier şi o puse cu grijă 
la loc pe spatele celuilalt. In acea clipă, Kent, urmat de cei mai buni 
douăzeci de muncitori de pe plantație, intră în sat; el gâfâia anevoie, 
iar dintre ceilalţi, unii erau negri la faţă, alţii ajunseseră într-o stare 
de panică. li conduse în casa albă cu tavan jos, apoi îi scoase din nou 
afară după câteva clipe — înarmaţi cu muschete, cu săbii sau chiar 
cu banduliere. Restul de prizonieri începeau să intre în ţarc, câte doi 
sau trei; se pare că, descoperind că rămăseseră nesupravegheaţi, 
abandonaseră munca şi presimţiseră dezordinea generală. Când 
sclavii înarmaţi o luară la fugă spre poartă, Kent se opri o clipă pentru 
a urla la ei un ordin. 

— În pădure ! strigă. Luaţi-o spre pădure şi staţi acolo până ce se 
termină totul şi îi lichidăm pe ticăloşii de spanioli. 

Apoi se luă după oamenii lui, pe care avea să-i comaseze cu cei 
din oraş pentru a ţine piept şi a-i învălui pe corsarii spanioli. Sclavii l- 
ar fi ascultat dacă n-ar fi fost Blood acolo. 

— De ce să ne grăbim pe căldura asta ? spuse acesta uimitor de 
calm, din punctul lor de vedere. Poate că nici nu e nevoie să mergem 
în pădure şi oricum o s-avem timp destul după ce spaniolii pun 
stăpânire pe oraş. 

Astfel că, împreună cu cei rămaşi în urmă, cu totul cam vreo 
douăzeci de oameni — toţi rebeli luaţi prizonieri — rămaseră acolo şi, 
având o poziţie favorabilă, se uitară la lupta cumplită ce se dădea jos, 
în oraş. Poliţia împânzi tot oraşul şi cooptă orice locuitor capabil să 
ţină o armă în mână cu îndârjirea celui care ştia că nicio palmă de 
pământ nu trebuie să cadă în mâna prădătorilor. Spaniolii dovediră o 


76 


îndrăzneală de neînchipuit şi nici în cele mai rele vise nu comisese 
Morgan sau L'Ollonais!? fapte atât de cumplite precum cele de care 
erau capabili castilienii. Dar se pare că cel care-i conducea acum ştia 
prea bine ce voia, spre deosebire de soldaţii din Barbados. După ce 
câştigaseră avantajul loviturii date prin surprindere, prin care 
treziseră întregul port la viaţă, căpitanul piraţilor nu pregetă să le 
arate că el era stăpân pe situaţie. Cu multă îndrăzneală, atacă spaţiul 
liber din spatele cheiului, unde incompetentul Bishop îşi îndrumase 
oamenii; sfărâmă grupul de soldaţi ai colonelului şi îi învinse pe cei 
care voiau să acopere teritoriul din bărcile proprii sau care se 
grăbiseră înspre corabie înainte ca aceasta să-şi fi dezvăluit 
identitatea. Bătălia dură întreaga după-amiază, sub soarele dogoritor; 
zgomotul şi zarva muschetelor răsunară tot mai adânc în oraş, 
demonstrând celor care îl apărau că treptat erau împinşi spre 
interiorul insulei. 

Spre apusul soarelui, peste două sute cincizeci de spanioli 
cuceriseră deja Bridgetown, locuitorii fiind dezarmaţi, iar la casa 
guvernatorului, acesta — care în spaima lui uitase cu totul de 
gută — apărat de colonelul Bishop şi de o mână de ofiţeri, fu anunţat 
de don Diego, pe un ton elegant care se voia ironic, de suma care se 
cerea drept răscumpărare. Pentru o sută optzeci şi cinci de mii de 
monede de câte opt reali, don Diego era gata să oprească acţiunea 
care ar fi urmat să transforme oraşul în scrum. |n timp ce 
comandantul, discret şi elegant, trata aceste detalii cu guvernatorul 
britanic care era în pragul apoplexiei, spaniolii prădau, distrugeau, se 
înfruptau, beau şi zdrobeau totul în cale, după cum le era obiceiul. 

Îndrăzneţ cum era, Blood se încumetă să coboare în oraş la 
lăsarea serii. Ce i-a fost dat să vadă a fost relatat ulterior de Jeremy 
Pitt, care a reluat toată istoria în acel jurnal de bord de unde este 
inspirată o mare parte din povestea mea. Nu intenţionez să repet 
nimic aici, căci este mult prea îngrozitor şi scabros, incredibil chiar, 
ca nişte oameni, oricât de sălbatici ar fi fost ei, să se dedea la nişte 
cruzimi şi pofte atât de animalice. Ceea ce i-a fost deci dat să vadă |- 
a determinat să fugă degrabă de-acolo, palid la faţă. Şi tot atunci s-a 
întâmplat ca o fată de pe stradă să se ciocnească de el; avea ochii 
ieşiţi din orbite de frică, părul despletit fluturându-i în fuga ei. Era 
urmărită de un spaniol înarmat până-n dinţi, care hohotea şi 


19 jean-David Nau (1635-1668) — cunoscut şi ca François l'Ollonais, pirat francez 
care a activat în Caraibe pe la 1660. 
77 


blestema. Când mai avea puţin şi punea mâna pe ea, Blood îi ieşi 
înainte. Doctorul apucase sabia unui om mort de pe caldarâm cu 
puţin înainte şi se pregăti pentru orice eventualitate. Spaniolul se opri 
înfuriat şi mirat şi observă lama sabiei furate de Blood lucind în 
lumina amurgului. 

— Perro ingles!” strigă disperat şi se năpusti înainte, spre 
moarte. 

— Să sperăm că eşti numai potrivit ca să te înfăţişezi în faţa 
Creatorului ! spuse Blood care-l străpunse cu sabia, printr-o lovitură 
care îmbina talentul unui spadasin cu priceperea unui felcer. 

Spaniolul se prăvăli grămadă, fără suflare. 

Blood se întoarse spre fata care se lipise de perete, gâfâind şi 
plângând în sughiţuri. 

— Haide, îi spuse. 

Dar ea se dădu înapoi, împotrivindu-se cu toată puterea. 

— Cine eşti ? întrebă agitată. 

— Ei, cine... Chiar vrei să-ţi arăt recomandările pe care leam? o 
repezi el. 

De după colţ se auziră paşi tropăind spre locul în care se aflau ei, 
adică tocmai de unde venise fata urmărită de ticălosul de spaniol. 

— Vino odată ! o grăbi Blood. 

De data asta, probabil convinsă de accentul lui pur englezesc, 
acceptă să meargă fără a mai pune alte întrebări. O luară la fugă pe 
mai multe străduţe şi din fericire nu întâlniră pe nimeni, căci deja se 
aflau la marginea oraşului. leşiră, şi Blood, alb ca varul şi obosit, 
aproape o trase după el pe deal în sus, spre casa colonelului. 

În puţine cuvinte, îi spuse cine este şi cu ce se ocupă, după care 
nu-şi mai vorbiră nimic până când ajunseră la construcţia mare şi 
albă. Totul era cufundat în beznă, ceea ce măcar le dădea un 
sentiment de siguranţă. Dacă spaniolii ar fi cucerit-o deja, ar fi fost 
aprinse luminile. Ciocăni o dată, dar se văzu nevoit să mai bată de 
câteva ori până să i se răspundă. Se auzi un glas de la o fereastră de 
la etaj. 

— Cine e? 

Era glasul domnişoarei Bishop, uşor tremurat, dar sigur era al ei. 

Blood aproape leşină de uşurare. Işi închipuise tot felul de scenarii 
imposibile. O văzuse în mintea sa în oraş, în iadul din care el tocmai 
venise. 


20 Câine de englez (Ib. spaniolă). 


78 


Îşi închipuise că poate-şi urmase unchiul la Bridgetown sau că 
făcuse vreo altă faptă nesăbuită şi simţea un fior rece numai 
gândindu-se ce i s-ar fi putut întâmpla. 

— Sunt eu... Peter Blood, spuse cu un nod în gât. 

— Ce vreţi ? 

Puțin probabil ca ea să fi îndrăznit să deschidă. Căci într-o 
asemenea învălmăşeală se putea întâmpla ca sclavii de pe plantație 
să se revolte şi să devină ei înşişi un pericol la fel de mare ca 
spaniolii. Dar auzindu-i glasul, fata salvată de Blood se uită şi ea în 
sus, încercând să pătrundă întunericul. 

— Arabella ! Sunt eu, Mary Traill. 

— Mary ! exclamă cea de sus, după care, iute, dispăru din 
fereastră. 

După câteva clipe, uşa se deschise, iar în spatele acesteia, în 
vestibul, stătea domnişoara Arabella — un trup subţire, feciorelnic, 
îmbrăcat în alb, apărând misterios în lumina unicei lumânări pe care 
o ducea în mână. Blood intră urmat de fata agitată care era cu el şi 
care se aruncă asupra făpturii plăpânde a Arabellei şi începu să 
plângă în hohote. El însă nu pierdu vremea. 

— Pe cine aveţi cu dumneavoastră ? întrebă aspru. Care dintre 
servitori ? 

Singurul bărbat era James, un valet bătrân, de culoare. 

—E perfect, spuse Blood. Spuneţi-i să scoată caii. Apoi fugiţi la 
Speightstown sau chiar mai la nord, unde să fiţi în siguranţă — aici vă 
paşte pericolul — un pericol cumplit. 

— Am crezut că gata, s-a terminat ! începu ea palidă şi speriată. 

— Incăierările da, dar abia acum începe dezastrul. Domnişoara 
Traill are să vă povestească mai multe pe drum. Pentru Dumnezeu, 
credeţi-mă pe cuvânt şi faceţi aşa cum vă spun! 

— El m-a salvat, suspină domnişoara Traill. 

— Te-a salvat ? îngăimă domnişoara Bishop. De la ce te-a salvat, 
Mary ? 

— O să staţi la poveşti mai târziu, le repezi Blood iritat. Aveţi toată 
noaptea la dispoziţie să pălăvrăgiţi după ce ieşiţi din oraş, unde ei nu 
vă mai pot ajunge. Vă rog, chemaţi-l pe James şi faceţi cum v-am 
spus. Acum ! 

— Sunteţi foarte arogant... 

— Dumnezeule ! Da, sunt arogant! Domnişoară Traill, spuneţi-i 
dacă am sau nu motive să fiu arogant... 


79 


—Da, da, strigă fata tremurând toată. Fă cum zice. Repede, 
repede, Arabella... 

Domnişoara Bishop plecă, lăsându-i pe Blood şi pe domnişoara 
Traill singuri. 

— N-am să uit niciodată ce-aţi făcut pentru mine, zise ea, 
ştergându-şi ochii de lacrimi. 

Era o copilă doar, o mână de fată. 

— Am făcut altele mai bune la viaţa mea. De-asta sunt aici, 
răspunse Blood, înclinat se pare spre o atitudine mai arţăgoasă. 

Ea nu păru că-l înţelege şi nici nu încercă. 

— L-aţi omorât ? întrebă temătoare. 

— Sper, zise el, cu ochii fixaţi pe lumânare. Foarte probabil, şi 
oricum nu mai contează. Ce contează acum e ca James să aducă 
odată caii. 

Vru să se ducă să grăbească pregătirile când glasul ei îl opri. 

— Nu mă lăsaţi aici ! Nu mă lăsaţi singură ! strigă ea terifiată. 

El ezită şi se întoarse cu paşi lungi. Se uită de sus spre ea şi-i 
zâmbi. 

— Gata, liniştiţi-vă ! Nu e cazul să vă speriaţi. E totul aranjat. În 
curând o să plecaţi spre Speightstown, unde o să fiţi în siguranţă. 

In sfârşit apărură şi caii — patru cai, căci pe lângă James, care 
avea să vină, domnişoara Bishop îşi lua şi slujnica, pe care nu o putea 
lăsa în urmă. Blood ridică trupul subţirel al domnişoarei Traill în şa, 
apoi se întoarse pentru a-şi lua la revedere de la domnişoara Bishop, 
care era deja călare. După ce o făcu, vru să mai adauge ceva, dar, 
orice-ar fi fost, cuvintele rămaseră nespuse. Cei patru o porniră şi se 
îndepărtară în noaptea neagră luminată de stele, lăsându-l pe Blood 
acolo, la uşa casei colonelului Bishop. Tot ce mai auzi fu freamătul 
cuvintelor domnişoarei Traill, glasul ei de copilă: 

— N-am să uit niciodată, dar niciodată ceea ce aţi făcut, domnule 
Blood. Niciodată ! 

Dar ca şi când nu glasul ei ar fi vrut să-l audă, încurajarea fetei 
nu-i dădu nici cea mai mică încredere în sine. Rămase locului în 
noapte, privind licuricii printre florile de rododendron, până când 
sunetul copitelor dispăru. Apoi oftă şi se îmbărbătă. Avea multe de 
făcut. Doar nu coborâse în oraş ca să vadă, pur şi simplu, cum 
spaniolii ieşeau victorioşi. Avea de altfel un scop şi obținuse toate 
informaţiile dorite. Noaptea se anunţa deosebit de plină înaintea-i şi 


80 


trebuia să se grăbească. O luă drept înspre satul de sclavi, unde 
ceilalţi îl aşteptau cu sufletul la gură, nutrind oarecare speranţe. 


81 


9 


Prizonierii 


ând lumina violetă a amurgului tropical se pogorâse peste 
Marea Caraibelor, la bordul vasului „Cinco Llagas” nu erau 
mai mult de zece oameni de gardă, asiguraţi pe deplin de 
victoria spaniolilor asupra insularilor. Şi când spun zece 
oameni de gardă vreau să subliniez scopul cu care fuseseră lăsaţi pe 
vas, nu responsabilitatea cu care-şi îndeplineau rolul. Căci în vreme 
ce piraţii spanioli, în marea lor majoritate, se lăfăiau şi prădau 
uscatul, artileriştii, care îşi îndepliniseră nobila datorie pe ziua 
respectivă şi asiguraseră cu atâta uşurinţă victoria, se ospătau la 
babord cu vin şi fripturi primite din oraş. Numai două santinele 
rămăseseră de veghe, una la cârmă şi alta la pupa. Dar nici nu erau 
pe cât de vigilente ar fi trebuit, căci ar fi observat cele două şalupe 
care plutiră pe nesimţite spre chei la adăpostul întunericului, mai ales 
că vâslele, în furcheţii bine unşi, nu făcură niciun zgomot. Bărcile 
traseră tăcute lângă uriaşa corabie. Scara pe care coborâse don 
Diego în barca ce-l dusese la mal încă nu fusese strânsă, aşa că 
santinela care la un moment dat începu să se plimbe pe puntea 
laterală se pomeni faţă în faţă cu umbra întunecată a unui om care 
tocmai ce urcase. 
— Cine-i acolo ? întrebă liniştit crezând că e vreunul dintre 
camarazii săi. 
— Eu, răspunse blând Peter Blood într-o castiliană fluentă, limbă 
pe care o stăpânea la perfecţie. 
— Tu eşti, Pedro ? 
Spaniolul veni mai aproape. 
— Mă numesc Peter, dar, zău, mă îndoiesc că sunt cel pe care-l 
aştepţi. 
— Cum adică ? 


82 


— Vino cu mine. 

Scara de lemn de la pupa era joasă şi spaniolul fu luat prin 
surprindere. În afară de plescăitura pe care corpul lui o făcu la 
impactul cu apa, trecând la o palmă de marginea uneia dintre bărcile 
pline de oameni care erau pitite lângă carenă, nimic nu semnală 
nefericita lui soartă. Se scufundă cu totul, înarmat cum era în zale şi 
coif, şi nu le mai creă alte probleme. 

— Şşşt ! îi avertiză Blood pe ceilalţi prizonieri-rebeli. Haideţi, fără 
zgomot. 

În cinci minute, rebelii năvăliră pe punte, douăzeci la număr, 
invadând corabia dinspre pupa. 

Felinarele luminau totul înainte. Văzură silueta celeilalte santinele 
de la proră, care se plimba de la un bord la celălalt. De dedesubt se 
auzeau chiuiturile celor care petreceau în camera tunarilor; un glas 
de bărbat cânta o baladă porcoasă la care ceilalţi i se alăturară în 
cor: 


Y estos son los usos de Castilla y de Leon !?! 


— După câte-am văzut azi, chiar îl cred ! murmură Blood, după 
care le şopti celorlalţi: după mine ! 

Se strecurară ghemuiţi, tăcuţi ca nişte umbre, până spre 
tambuchiul punţii superioare, apoi coborâră spre puntea din mijloc. 
Două treimi din prizonieri erau înarmaţi cu muschete, unele găsite în 
casa supraveghetorului de pe plantație, altele luate din grămada 
strânsă cu atâta sârg de Blood pentru ziua fugii. 

Ceilalţi erau înarmaţi cu cuțite şi săbii. Rămaseră un timp pe 
puntea din mijloc, până când Blood se convinse că nu mai exista nicio 
altă santinelă în afară de piratul care-i incomoda la proră. Întâi de 
toate, trebuiau să se ocupe de el. Blood însuşi se strecură într-acolo 
cu doi oameni, lăsându-i pe restul în grija lui Nathaniel Hagthorpe, 
care, pentru că servise în Marina Regală, era cel mai mare în rang. 
Blood nu lipsi mult, iar când se întoarse, santinela dispăruse. Intre 
timp, petrecăreţii continuau să se veselească în voie, convinşi fiind că 
paza le era asigurată. Garnizoana din Barbados căzuse în mâinile lor 
şi soldaţii regelui fuseseră dezarmaţi; camarazii lor erau pe țărm, pe 
deplin stăpâni pe oraş, desfătându-se în cel mai dezgustător mod cu 
roadele victoriei pe care o obţinuseră. Deci, de ce să se teamă? 


21 Aşa obişnuiesc să facă toţi cei din Castilia şi din Leon (în limba spaniolă). 


83 


Chiar şi când se văzură atacați şi înconjurați de-o mână de oameni 
păroşi şi pe jumătate dezgoliţi, care — în afară de faptul că păreau să 
fi fost odată albi la piele — arătau ca o hoardă de sălbatici, spaniolilor 
nu le veni să-şi creadă ochilor. Cine-ar fi zis că o ceată de sclavi uitaţi 
de lume, muncitori pe plantaţii, s-ar fi încumetat la o asemenea 
acţiune ? Spaniolii, pe jumătate ameţiţi de băutură, amuţiră cu 
rânjetul pe buze, cu cântecul în aer, şi rămaseră cu gurile căscate, 
uluiţi şi confuzi în faţa muschetelor cu care erau ameninţaţi. Apoi, din 
mijlocul insolitei cete de sălbatici, ieşi în faţă un tip slab, înalt, cu faţa 
smeadă şi nişte ochi albaştri care licăreau vicleni şi ironici. Le vorbi în 
cea mai clară castiliană: 

— Aţi da dovadă de multă înţelepciune dacă v-aţi considera deja 
prizonierii mei; asta, pentru a vă scuti astfel de multe neplăceri. 

— Ei drăcie ! înjură un tunar uluit, încercând să-şi convingă 
tovarăşii să riposteze. 

— Cum vrei, spuse Blood, după care toţi spaniolii primiră câte o 
lovitură sau două de muschetă, fără prea multe bătăi de cap, şi fură 
duşi pe puntea de jos, printr-un chepeng. 

Apoi, prizonierii-rebeli se înfruptară din bucatele rămase de la 
ospăţul din care-i întrerupseseră pe spanioli. Mâncarea normală, 
după luni întregi de peşte sărat şi turte de mălai, fu un adevărat 
festin pentru nefericiţii sclavi. Dar nu se făcură excese, iar Blood se 
îngriji de asta, cu toate că se văzu nevoit să întrebuinţeze întreaga 
forţă fizică de care era capabil. Dădu ordine care trebuiau îndeplinite 
numaidecât, asta înainte ca rebelii să se poată bucura pe deplin de 
fructele victoriei. La urma urmei, ceea ce făcuseră până atunci era o 
nimica toată, deşi lor le deschisese o uşă. Mai rămânea ca totul să fie 
astfel organizat încât să tragă cele mai mari foloase de pe urma 
acestui succes. Ordinele lui Blood îi ţinură ocupați pe rebeli o mare 
parte din noapte, dar cel puţin fură duse la îndeplinire până când 
primele raze ale soarelui se iviră de după Muntele Hillbay, marcând 
începutul unei noi zile pline de surprize. La scurt timp după răsărit, 
prizonierul care păzea puntea superioară în armură de spaniol, cu o 
muschetă străină pe umăr, anunţă apropierea unei bărci. Era don 
Diego Espinosa y Valdez, care se întorcea pe vas cu două cufere 
uriaşe, fiecare dintre ele conţinând câte douăzeci şi cinci de mii de 
piese de câte opt reali, răscumpărarea pe care guvernatorul Steed i-o 
achitase în zorii zilei. Era însoţit de fiul lui, don Esteban, şi de şase 
oameni care vâsleau. Sus pe punte era ordine şi linişte, exact aşa 


84 


cum trebuia să fie. Vasul era ancorat, cu babordul spre țărm şi cu 
scara la tribord. Barca lui don Diego, cu tot cu comoară, trase la 
scară. Blood se îngrijise de tot. Doar nu degeaba fusese în serviciul 
lui Ruyter. Erau pregătite frânghiile şi vinciul de ancoră. Pe puntea 
inferioară stăteau la pândă mai mulţi artilerişti, sub comanda lui 
Ogle, care, după cum am mai spus, servise în Marina Regală înainte 
să intre în politică şi să se lase ademenit de balivernele ducelui de 
Monmouth. Era un om bine făcut, îndărjit, care inspira încredere. 

Don Diego urcă pe scară şi păşi pe punte, singur, fără nici cea mai 
mică bănuială. Ce era să bănuiască nefericitul ? Dar înainte să aibă 
timp să facă o mişcare şi să vadă santinela care se apropia să-l 
întâmpine, fu lovit în cap cu un cabestan mânuit foarte bine de 
Hagthorpe şi lăsat inconştient, fără prea mari probleme. Apoi fu dus 
în cabina lui, în timp ce cuferele cu comoara erau împinse sus pe 
punte de oamenii lăsaţi în barcă. Terminând şi cu această treabă, 
Don Esteban şi restul urcară pe scară, unul câte unul, şi primiră 
acelaşi tratament ca don Diego, în deplină tăcere. Peter Blood avea 
un talent genial pentru astfel de sarcini şi, bănuiesc, chiar un ochi 
pentru elementul dramatic. Căci, într-adevăr, spectacolul oferit de cei 
care supravieţuiseră incursiunii era de-a dreptul dramatic. 

Cu colonelul Bishop în frunte şi cu guvernatorul Steed, bolnav de 
gută, stând în faţa unui zid în ruine, cei rămaşi pe țărm priviră 
dezamăgiţi cum cele opt bărci cu prădătorii spanioli — care în 
lăcomia lor jefuiseră, omorâseră şi comiseseră violenţe de 
nedescris — se  îndepărtau. Bineînțeles, plecarea duşmanilor 
necruţători le dădea un sentiment de uşurare, amestecată cu 
deznădejdea lăsată în urmă de cei care violaseră prosperitatea şi 
fericirea micii colonii de pe insulă. Bărcile se desprinseseră de la țărm 
cu grupul de corsari petrecăreţi şi prădători, care încă-şi mai tachinau 
victimele. Ajunseseră la jumătatea drumului dintre chei şi corabia cea 
mare, când pământul se cutremură de-un tunet neaşteptat. Apele se 
despărţiră la o aruncătură de băț de barca cea mai apropiată, 
ridicând un jet de apă ce-i stropi pe cei dinăuntru. Aceştia se opriră 
din vâslit, muţi de uimire. Blestemară în cuvinte grele neglijenţa 
tunarului lor care nu trebuia să tragă la întâmplare. Nici nu apucară 
bine să-şi potolească înjurăturile când o a doua lovitură, mult mai 
bine ţintită decât prima, sfărâmă una dintre bărci, aruncând 
echipajul, cu vii şi cu morţi, în apă. Deşi pe cei din barca respectivă îi 
reduse la tăcere, îi stârni pe cei din celelalte şapte care înlemniră, 


85 


înfuriaţi şi nedumeriţi. Rămaseră cu vâslele suspendate în aer; apoi, 
spaniolii se ridicară în picioare, blestemându-i pe cei de pe corabie, 
invocând Divinitatea şi diavolii să le spună ce nebun fusese lăsat să 
se-amestece în camera tunurilor. O a treia ghiulea fu lansată în 
mijlocul lor şi sfărâmă o a doua barcă, la fel de precis. Urmă din nou 
un moment de tăcere, după care se iscă o larmă şi-o agitaţie printre 
corsarii spanioli, care începură să vâslească sălbatic în toate direcţiile 
deodată. Unii o luară spre mal, alţii spre corabia cea mare ca să vadă 
ce nu era în ordine. Căci fără îndoială ceva se petrecuse, mai ales că, 
în timp ce ei se sfătuiau, se agitau şi blestemau, veniră alte două 
ghiulele care distruseră o a treia barcă. 

Îndârjitul Ogle îşi demonstra cu vârf şi îndesat talentul şi dovedea 
că într-adevăr ştia multe despre artilerie. În nedumerirea lor, spaniolii 
încercară să se organizeze şi-şi strânseră bărcile laolaltă. După a 
patra ghiulea, cu toţii căzură de acord că doar pe țărm se mai puteau 
salva şi porniră să-şi ducă la îndeplinire decizia, sau cel puţin 
încercară, pentru că, încă dinainte de-a purcede, alte două bărci se 
scufundară. Mai rămaseră trei, care, fără prea mult interes faţă de 
năpăstuiţii lor camarazi ce se zbăteau în apă, o luară drept spre chei 
în cea mai mare viteză. 

Dacă spaniolii nu înţeleseseră nimic din ce se petrecea, cei de pe 
țărm nici atât, până când, ca pentru a-i lumina, văzură steagul 
Spaniei coborât de pe catargul principal al corăbiei „Cinco Llagas” şi 
pe cel al Angliei urcând în locul lui. Nici acum nu pricepeau mare 
lucru, mai ales că spaniolii care scăpaseră se întorceau spre țărm. 
însă Ogle continuă să demonstreze că nu căpătase de-o zi sau două 
cunoştinţele despre artilerie. Ultima barcă spaniolă se făcu ţăndări 
tocmai când era gata să atingă malul şi sfărâmăturile ei fură 
îngropate sub o ploaie de moloz. Aşa sfârşiră corsarii, care cu numai 
zece minute înainte se veseleau numărând banii pe care aveau să-i 
primească fiecare pentru faptele lor de cruzime. Doar şaizeci de 
spanioli izbutiră să ajungă la țărm. Nu ştiu dacă merită să fie felicitaţi 
pentru aceasta, fiindcă nu s-a păstrat niciun registru care să le fi 
menţionat existenţa. lar lipsa documentelor este ea însăşi elocventă. 
Ştim că cei rămaşi au fost puşi în cătuşe de îndată ce-au pus piciorul 
pe uscat şi, având în vedere ofensa adusă locului, nu mă îndoiesc că 
au avut toate motivele să regrete că au rămas în viaţă. Misterul 
ajutorului venit în ceasul al unsprezecelea ca să aducă răzbunarea şi 
ca să întoarcă pe insulă exorbitanta sumă de o sută de mii de piese 


86 


de opt reali rămase nerezolvată. Evident că vasul corsarilor era pe 
mâini bune, după toate cele petrecute. Insă întrebarea pe care şi-o 
puneau acum cei din Bridgetown era cine să fi pus stăpânire pe ea şi 
de unde apăruseră ceilalţi ? Singura posibilitate se apropia foarte 
mult de adevăr. Pesemne că un grup de bărbaţi îndrăzneţi de pe 
insulă ajunsese la bord în timpul nopţii şi capturase vasul. Mai 
rămânea doar să fie identificaţi misterioşii salvatori pentru a-i răsplăti 
cum se cuvine. lar colonelul Bishop — căci guvernatorul Steed nu 
putea să se ducă personal din cauza bolii care-l chinuia — a fost 
trimis împreună cu doi ofiţeri să se ocupe de problemă. Când urcă 
scara corăbiei, colonelul văzu lângă tambuchiul principal cele patru 
cufere pline; la umplerea unuia dintre ele contribuise el însuşi, singur. 
Un spectacol splendid, în faţa căruia ochii îi luceau numai privindu-l. 
De fiecare parte a punţii erau aranjaţi câte douăzeci de oameni, în 
armuri de oţel bine lustruite, cu coifuri spaniole ce le ascundeau 
chipurile şi cu muschetele alături. Bishop nu avea să recunoască la 
prima vedere în aceşti oameni care stăteau în poziţie de drepţi, 
înarmaţi până-n dinţi dinaintea lui, pe nefericiţii sclavi sălbatici care 
ieri încă trudeau pe plantațiile lui. Şi mai slabe erau şansele să-l 
recunoască pe nobilul care-i veni în întâmpinare — un om elegant, 
îmbrăcat după moda spaniolă în negru şi dantele cu fir de argint, cu o 
sabie cu mâner aurit atârnându-i la brâu dintr-o centură brodată cu 
fire de aur, cu o pălărie de castor împănată frumos peste peruca 
neagră şi cârlionţată. 

— Bine aţi venit la bordul corăbiei „Cinco Llagas”, colonele, i se 
adresă un glas vag familiar. Ne-am gătit cu ce-aveau mai bun 
spaniolii ca să onorăm venirea dumneavoastră, deşi nici nu 
îndrăzneam să sperăm că ne veţi vizita. Sunteţi aici în mijlocul unor 
camarazi — cu toţii suntem vechi prieteni de altfel. 

Colonelul se uită la el stupefiat. Blood se mascase perfect în 
elegantele veşminte, făcându-şi de altfel pe plac— avea obrazul 
frumos ras, părul atent aranjat, ceea ce părea a-l transforma într-un 
bărbat ceva mai tânăr. De fapt, îşi arăta exact cei treizeci şi trei de 
ani pe care-i avea. 

— Peter Blood ! exclamă uluit Bishop, adăugând imediat cu 
satisfacţie: Deci, tu ai fost... ? 

— Chiar eu — eu şi ei, bunii mei — şi ai 
dumneavoastră — prieteni. Blood îşi îndepărtă dantela fină de pe 
mână şi arătă înspre cei care erau aliniaţi pe punte, aşteptând ordine. 


87 


— Pentru Dumnezeu ! exclamă colonelul pe un ton de mândrie 
prostească, analizându-i îndeaproape. Cu ăştia i-aţi învins pe spanioli 
şi aţi întors radical situaţia ? Ai naibii ! A fost de-a dreptul eroic ! 

— Eroic, ziceţi ? Aş zice chiar epic ! Acum începeţi să întrevedeţi 
cotloanele genialităţii mele ! 

Colonelul se aşeză pe tambuchi, îşi dădu jos pălăria mare şi-şi 
şterse fruntea. 

— Uluitor ! spuse. Pe legea mea, sunt uluit ! Să iei comoara, să iei 
corabia cu tot ce era pe ea! Asta chiar poate răscumpăra toate 
celelalte pierderi pe care le-am suferit. Şi Dumnezeu mi-e martor că 
meriţi numai bine pentru tot ce-ai făcut. 

— Sunt întru totul de acord. 

— Să fiu al naibii ! Meriţi numai bine şi ai să guşti acum mărinimia 
mea ! 

— Aşa să fie, spuse Blood. Întrebarea e cât de mult bine merităm, 
şi cât de darnic o să fiţi ? 

Colonelul îl analiză, cu chipul umbrit de mirare. 

— Excelenţa Sa va scrie în ţară despre fapta ta şi poate că are să- 
ti fie ştearsă o parte din pedeapsă. 

— Generozitatea regelui lacob e bine cunoscută, rânji Nathaniel 
Hagthorpe, care stătea alături, şi câţiva dintre prizonieri chiar 
îndrăzniră să râdă. 

Bishop sări în picioare. Acum îl cuprinse prima undă de nelinişte. 
Realiză că lucrurile nu sunt chiar deloc perfecte precum păreau. 

— Şi încă ceva, reveni Blood. Problema biciuirii pe care mi-o 
datoraţi. Sunteţi un om de cuvânt când vine vorba de aşa 
ceva — dacă nu şi de altceva — şi, dacă nu mă înşel, aţi spus că n-o 
să lăsaţi niciun petic de piele pe mine. 

Bishop făcu un gest ca pentru a ignora această chestiune care 
aproape că părea ofensatoare. 

— Şşşt ! După o asemenea faptă splendidă, crezi că mai ţin cont 
de aşa ceva ? 

— Mă bucur că spuneţi asta. Dar mă gândesc că am avut un noroc 
chior că spaniolii n-au năvălit azi, ci ieri, altminteri aş fi avut şi eu 
aceeaşi soartă pe care a avut-o şi Jeremy Pitt. Şi-atunci, unde ar mai 
fi fost acum geniul care să întoarcă radical soarta afurisiţilor de 
spanioli ? 

— De ce mai pomeneşti despre toate astea acum ? 


88 


— Colonele, aş vrea să înţelegeţi că trebuie s-o fac. Multe aţi 
ticluit şi multă cruzime aţi arătat la vremea dumneavoastră, şi vreau 
să vă învăţaţi minte — o lecţie de viaţă — de dragul dumneavoastră 
şi al celor care s-ar putea să ne urmeze. Jeremy e la dunetă acum, cu 
o spinare cu toate culorile curcubeului şi bietul de el n-are să-şi 
revină mai devreme de-o lună. Dacă n-ar fi fost spaniolii, poate c-ar fi 
fost chiar mort acum, şi eu odată cu el. 

Hagthorpe veni în faţă. Era un om destul de înalt, puternic, cu un 
chip cu trăsături bine definite şi plăcute, care-i demonstrau 
descendența aleasă. 

— De ce vă mai pierdeţi vremea cu afurisitul ăsta ? întrebă fostul 
ofiţer de marină. Aruncaţi-l peste bord şi să terminăm odată cu el. 

— Ce naiba spui ? izbucni colonelul, cu ochi bulbucaţi. 

— Colonele, să ştii că eşti un om norocos, dar habar n-ai de unde- 
ţi sare norocul ! 

În acel moment interveni un alt prizonier —oacheşul 
Wolverstone, chior de un ochi şi mai puţin binevoitor decât 
camaradul lui. 

— Hai să-l legăm de arboret, strigă aspru şi aprins, şi mai mulţi 
dintre sclavii aliniaţi pe punte îl susţinură cu urale. 

Colonelul Bishop începu să tremure, iar Blood se întoarse spre el, 
calm. 

— Wolverstone, te rog. Îmi fac treaba în stilul meu, aşa a fost 
înţelegerea. Şi te rog să ţii seama de ea. Spunând acestea, aruncă o 
privire înspre restul prizonierilor, semn că se adresase tuturor. Il 
vreau pe colonelul Bishop viu. Unul dintre motive e că trebuie să-l 
tinem ostatic. Dacă insistaţi să-l spânzurăm, va trebui să mă 
spânzurați şi pe mine cu el, sau, o altă soluţie, tragem imediat la mal. 

Se opri. 

Nu primi niciun răspuns, dar sclavii rămaseră drepţi şi oarecum 
nemulţumiţi, în afară de Hagthorpe care dădu din umeri şi rânji 
strâmb. 

— Trebuie să înţelegeţi că o corabie are un singur căpitan. Deci, şi 
se întoarse spre colonelul care tresări, deşi am promis să vă crut 
viaţa, trebuie — după cum aţi auzit — să vă ţin ostatic pentru a ne 
asigura că guvernatorul Steed se arată binevoitor, până când 
ajungem în siguranţă în larg. 

—Până ?... 


89 


Groaza cumplită îl împiedică pe Bishop să rostească ce mai 
rămăsese din frază. 

— Exact, spuse Blood, şi se întoarse spre ofiţerii care-l însoţiseră 
pe colonel. Domnilor, barca vă aşteaptă. Aţi auzit ce-am spus. 
Transmiteţi-i mesajul Excelenței Sale împreună cu complimentele 
mele. 

— Dar... 

— Domnilor, niciun „dar”. Mă numesc Blood, căpitanul Blood, iar 
corabia de faţă se numeşte „Cinco Llagas” şi e pradă de război de la 
don Diego de Espinosa y Valdez, care este prizonierul meu. Vă rog să 
înţelegeţi că situaţia s-a schimbat radical, nu numai pentru spanioli. 
Scara vă aşteaptă. Şi este preferabil să o folosiţi în loc să fiţi aruncaţi 
peste bord, adică ceea ce se va întâmpla dacă mai rămâneţi ! 

Cei doi ofiţeri porniră înspre scară, îmbrâncindu-se în graba lor, 
ignorând urletele lui Bishop, a cărui explozie de furie era alimentată 
şi de oroarea de-a se pomeni la mila celor care aveau toate motivele 
să-l urască, şi o ştia prea bine. 

Cam şase dintre rebeli, în afară de Jeremy Pitt, care era 
deocamdată neputincios, aveau oarecare cunoştinţe de navigaţie. 
Hagthorpe, deşi fost ofiţer de marină, nu era învăţat cu manevrele, 
dar ştia cum să conducă un vas şi astfel, sub instrucţiunile lui, 
porniră. Ridicară ancora, desfăcură vela principală şi o porniră în larg, 
cu briza blândă în faţă, fără ca nimeni din fort să-i împiedice. În timp 
ce se îndreptau spre partea estică a golfului, Blood se întoarse spre 
Bishop, care, panicat şi aflat sub stricta supraveghere a rebelilor, se 
reaşezase abătut pe rama bocaport-ului principal. 

— Colonele, ştiţi să înotaţi ? 

Bishop se uită la el. Chipul lui bucălat deveni livid şi în acel 
moment păru lipsit de orice formă de viaţă; ochii lui ca mărgelele i se 
micşorară mai mult ca niciodată. 

— In calitate de doctor, v-aş recomanda să înotaţi puţin ca să vă 
răcoriţi de toate căldurile care vă trec. Rostise acestea pe un ton 
calm şi, cum colonelul nu-i răspunse, continuă: Aveţi noroc că nu sunt 
o natură însetată de sânge, cum sunt unii dintre amicii mei. Şi a 
trebuit să fac mari eforturi ca să-i conving să nu se răzbune pe 
dumneavoastră. Mă îndoiesc că meritaţi toată bătaia de cap pe care 
mi-am asumat-o. 

Desigur minţea, căci n-avea niciun dubiu că meritase efortul. 
Dacă ar fi fost să acţioneze după bunul plac şi instinct, l-ar fi 


90 


înjunghiat pe colonel şi-ar fi numit asta o faptă demnă de luat în 
seamă. Numai gândul la Arabella Bishop îl îndemnase să arate milă şi 
să se opună evidentei dorinţe de răzbunare nutrite de camarazii lui, 
până într-acolo încât mai avea puţin şi dădea naştere unei revolte 
generale. Numai ideea că Bishop era unchiul ei îl determinase să se 
arate acum milos, deşi nici măcar nu bănuia că acesta ar fi motivul 
adevărat. 

— O s-aveţi ocazia să înotaţi, continuă Peter Blood. Aveţi mai 
puţin de-un sfert de milă până la mal şi cu puţin noroc o să ajungeţi 
teafăr. Oricum, sunteţi îndeajuns de gras ca să vă ţină apa. Haideţi ! 
Nu ezitaţi; altminteri, vă aşteaptă o lungă călătorie cu noi şi cine ştie 
ce vi se poate întâmpla. lar camarazii mei vă agreează exact atât cât 
meritati. 

Colonelul făcu un efort şi se ridică. 

Ca un despot necruţător care nu avusese nevoie a-şi înfrâna 
sentimentele până atunci, era nevoit, prin ironia sorții, să se 
stăpânească tocmai acum, când furia lui atinsese cote maxime. Peter 
Blood dădu un ordin. O scândură lată fu prinsă cu un capăt de 
balustradă. 

— Colonele, vă rog, îl invită Blood elegant şi ceremonios. 

Bishop se uită la el şi citi dezastrul în ochii lui. Apoi, conformându- 
se şi mândru din cale-afară, pentru că n-avea cine să-l ajute, îşi dădu 
jos pantofii, se dezbrăcă de sacoul fin din tafta de culoare crem şi se 
urcă pe scândură. Se opri o clipă, sprijinindu-se cu mâna de 
balustradă, uitându-se cu groază la apa verzuie ce curgea învolburată 
cam la opt metri sub el. 

— Uşor, colonele, spuse un glas blând şi batjocoritor în spatele lui. 

Incă ţinându-se de balustradă, Bishop se uită ezitant în jur. Rebelii 
erau aliniaţi de-a lungul bordului, toţi cu chipuri bronzate — oamenii 
pe care cu doar o zi în urmă ar fi fost în stare să-i facă să pălească de 
frică numai încruntându-se, şi acum toţi rânjeau mişeleşte spre el. 
Preţ de o clipă, frica-i fu înăbușită de un acces de furie. Blestemă cu 
glas tare, în cuvinte violente şi incoerente, apoi dădu drumul 
balustradei şi păşi înainte. Făcu trei paşi, apoi îşi pierdu echilibrul şi 
se prăvăli în apele verzui ale oceanului. Când ieşi la suprafaţă, 
trăgând adânc aer în piept, corabia se afla deja la câteva braţe 
plutind cu volta sub vânt. Însă auzi totuşi chiotele batjocoritoare ale 
rebelilor, ceea ce-l îndârji şi mai crunt în furia lui. 


91 


IO 


Don Diego 


on Diego de Espinosa y Valdez se trezi cu ochi plumburii şi o 

durere cumplită de cap şi începu să se uite împrejur, prin 

cabina inundată de soarele care bătea în hublourile de la 

pupa. Gemu şi închise din nou ochii din cauza insuportabilei 
dureri care-l apăsa. Incercă să gândească, să se plaseze în timp şi 
spaţiu. Insă îi era imposibil să-şi pună ideile în ordine, din cauza 
suferinţei fizice şi a confuziei. O senzaţie incertă de nelinişte îl făcu să 
deschidă din nou ochii şi să măsoare spaţiul înconjurător. Fără 
îndoială că se afla în cabina lui, pe vasul lui, deci cu siguranţă că 
neliniştea îi era nefondată. Şi totuşi, frânturi din amintiri îi reveneau 
acum în minte şi-i alimentau tulburarea; începea să realizeze că ceva 
nu era în ordine. Poziţia joasă a soarelui care se răsfrângea puternic 
şi auriu prin hublourile pătrăţoase de la pupa sugera că era dimineaţă 
devreme şi că vasul se îndrepta spre apus. Apoi găsi o altă explicaţie: 
poate că, dimpotrivă, navigau spre răsărit şi atunci trebuie că soarele 
asfinţea. 

Un lucru era cert — erau în larg, pentru că simţea deplasarea 
corăbiei. 

Dar cum de ajunseseră să iasă în larg şi el, comandantul vasului, 
habar n-avea dacă se îndreptau spre est sau spre vest, şi nici măcar 
nu ştia unde mergeau ? Gândurile i se întoarseră la aventura din ziua 
precedentă — dacă erau din ziua precedentă. Ştia cu siguranţă că 
raidul asupra Insulei Barbados fusese victorios. 

Avea clar întipărit în memorie fiecare detaliu, până în clipa în care 
se reîntorsese pe punte. De-acolo, memoria îl lăsa brusc şi 
inexplicabil. 

Incercă să se concentreze pentru a găsi un răspuns, când uşa se 
deschise şi, parcă pentru a-l induce şi mai mult în eroare, don Diego 


92 


văzu un om îmbrăcat în cele mai bune veşminte ale sale. Era un 
costum de o eleganţă singulară, specific modei spaniole, din tafta 
neagră cu dantelă cu fir de argint, croit special pentru el cu un an 
înainte, la Cadiz; cunoştea acest costum atât de bine încât era 
imposibil ca acum să se înşele cu privire la originea lui. Bărbatul 
astfel înveşmântat se opri în prag, închise uşa şi înaintă spre patul în 
care zăcea întins don Diego. Cel care-l îmbrăcase era un bărbat înalt, 
firav, cam de înălţimea şi constituţia nobilului spaniol. 

Observând privirea nedumerită şi speriată a corsarului, celălalt se 
apropie cu paşi mari. 

— V-aţi trezit ? întrebă în spaniolă. 

Cel întins se uită în sus şi văzu doi ochi de un albastru deschis, un 
chip smead şi ironic, încadrat de cârlionţi negri şi bogaţi. Mirarea însă 
îl împiedică să răspundă. Degetele străinului îl atinseră pe creştet, iar 
don Diego tresări Şi urlă de durere. 

— Doare, nu ? spuse celălalt. 

Apoi luă mâna nobilului şi o aşeză între degetul lui mare şi cel 
arătător. În sfârşit, don Diego deschise gura. 

— Sunteţi doctor ? întrebă intrigat. 

— Printre altele, şi bărbatul smead continuă să-i ia pulsul. Clar şi 
regulat, decretă în cele din urmă, şi-i lăsă încheietura. Nu v-a afectat 
prea tare. 

Don Diego se foi ca să se ridice în fund pe canapeaua din velur 
roşu. 

— Cine naiba sunteţi ? întrebă. Şi ce naiba căutaţi pe corabia mea, 
în hainele mele ? 

Sprâncenele drepte şi negre ale celuilalt se ridicară, iar buzele lui 
prelungi schiţară un zâmbet. 

— Mă tem că încă deliraţi. Nu e corabia dumneavoastră. E corabia 
mea, şi astea sunt hainele mele. 

— Corabia dumitale ? Hainele dumitale ? Dar... Înseamnă... Don 
Diego se uită disperat împrejur analizând încă o dată cabina, 
cercetând fiecare obiect familiar. Am înnebunit ? Suntem pe „Cinco 
Llagas”. 

— Întocmai. 

— Înseamnă că... Dar nu mai continuă, ci deveni şi mai confuz. 
Valga me Dios!” strigă, agonizând parcă. Vrei să spui că şi 
dumneata eşti don Diego de Espinosa ? 


* Dumnezeule ! (Ib. spaniolă). 


93 


— Ah, nu. Eu mă numesc Blood, căpitanul Blood. lar corabia, la fel 
şi aceste veşminte, sunt ale mele — pradă de război. lar dumneata, 
don Diego, eşti prizonierul meu. 

Oricât de uluitoare era explicaţia, don Diego păru ceva mai liniştit, 
căci era totuşi mult mai bine decât lucrurile pe care începuse să şi le 
imagineze. 

— Deci... nu sunteţi spaniol ? 

— Mă flataţi în ce priveşte accentul meu castilian. Am onoarea să 
fiu irlandez. V-aţi gândit că s-a produs o minune, într-adevăr s-a 
produs una — însă una controlată de inteligenţa mea demnă de luat 
în seamă. 

În puţine cuvinte, căpitanul Blood elucidă misterul punând cap la 
cap detaliile. Povestea în sine îl făcu pe spaniol să treacă de la 
roşeaţă la paloare. 

Îşi duse mâna la ceafă şi avu confirmarea poveștii, căci găsi acolo 
un cucui mare cât un ou de porumbel. Se uită cu ochii holbaţi spre 
căpitanul Blood. 

— Şi fiul meu ? Ce s-a întâmplat cu el ? strigă în cele din urmă. Era 
în barca ce m-a adus la bord. 

— Fiul dumitale e în siguranţă; el şi echipajul, împreună cu 
tunarul, sunt legaţi fedeleş pe puntea de jos. 

Don Diego se întinse la loc pe canapea, ţintuindu-l cu ochi sticloşi 
pe omul tuciuriu dinaintea sa. Se stăpâni. La urma urmei, era 
înzestrat cu stoicismul adecvat meseriei sale. De data asta soarta 
ticluise împotriva lui. Soarta se arătase potrivnică tocmai când se afla 
pe culmile victoriei supreme. Acceptă mersul lucrurilor cu îndârjirea 
unui fatalist. 

— Ce urmează, căpitane ? întrebă cu un calm desăvârşit. 

— Pentru că sunt un om, spuse căpitanul Blood — ca să-l numim şi 
noi aşa cum el însuşi s-a intitulat — îmi pare rău că nu aţi murit de la 
lovitura pe care v-am aplicat-o. Căci asta înseamnă că o să ne daţi 
bătăi de cap ca să găsim o altă metodă de-a vă omori. 

— Chiar este necesar ? inspiră adânc don Diego, fără cea mai 
mică urmă de tulburare. 

Căpitanul Blood încuviinţă atitudinea celuilalt. 

—la întrebaţi-vă singur. Având în vedere vasta şi sângeroasa 
dumneavoastră experienţă de corsar, ce aţi face de-aţi fi în locul 
meu ? 


94 


— Dar e cu totul altceva, se ridică don Diego. Pentru că v-aţi 
lăudat cu caracterul omenos pe care-l aveţi. 

Căpitanul Blood se sprijini de marginea unei mese lungi de stejar. 

— Dar nu sunt prost şi n-am de gând să permit naturii mele 
sensibile de irlandez să mă împiedice să fac ceea ce e necesar şi de 
bună cuviinţă. Dumneavoastră şi cei zece ticăloşi care au supravieţuit 
sunteţi o ameninţare pentru corabia asta. Ba, mai mult, nici măcar nu 
se ţine bine pe apă şi nici provizii destule nu are. Intr-adevăr, noi nu 
suntem mulţi, dar dumneavoastră şi oamenii dumneavoastră ne cam 
încurcaţi. Aşa că, indiferent din ce punct de vedere am considera 
situaţia, prudenţa ne îndeamnă să ne lipsim de  plăcuta 
dumneavoastră companie, de-a ne îmbărbăta inimile în faţa 
inevitabilului şi de-a vă implora chiar să ne părăsiţi.. 

— Înţeleg, spuse spaniolul pe un ton meditativ. Îşi trase picioarele 
de pe canapea şi se puse pe marginea acesteia, cu coatele pe 
genunchi. ÎI măsurase pe cel din faţa lui şi acum îl înfruntă cu o 
privire ironică şi superioară şi o detaşare pe care o întâlni şi la 
interlocutor. 

— Recunosc că ceea ce spuneţi e bine gândit. 

— Mi-aţi luat o piatră de pe inimă, spuse căpitanul Blood. N-aş 
vrea să par prea aspru, când nu e necesar, mai ales când eu şi 
camarazii mei vă datorăm atât de mult. Pentru că indiferent ce-a 
însemnat pentru alţii, raidul dumneavoastră asupra insulei a venit în 
cel mai prielnic moment pentru noi. Deci mă bucur că sunteţi de 
acord că nu există o altă soluţie în această situaţie. 

— Şi totuşi, prietene, nu sunt întru totul de acord. 

— Dacă vreţi să sugeraţi o altă alternativă, sunt deschis. 

Don Diego îşi mângâie bărbuţa neagră. 

— Îmi daţi timp de gândire până mâine-dimineaţă ? Mă doare 
capul de-a dreptul îngrozitor, încât nici măcar nu pot reflecta. Şi, 
trebuie să recunoaşteţi, problema necesită oarece timp de gândire. 

Căpitanul Blood se ridică. 

Luă de pe un raft o clepsidră de o jumătate de oră, o întoarse 
astfel că nisipul roşu din sticlă rămase în partea de sus şi o puse pe 
masă. 

— Îmi pară rău că trebuie să vă presez, don Diego, dar nu vă pot 
acorda decât timpul din clepsidră. Dacă până ce nisipul se strânge jos 
nu puteţi veni cu o alternativă acceptabilă, mă tem că va trebui să vă 


95 


rog să săriţi de pe corabie, pe dumneavoastră şi pe camarazii 
dumneavoastră. 

Apoi, căpitanul Blood se înclină, ieşi şi încuie uşa. Cu coatele pe 
genunchi şi cu faţa în palme, don Diego rămase cu ochii la nisipul 
roşiatic ce se scurgea din globul de sus în cel de jos. Şi cu cât se uita 
mai atent, cu atât cutele de pe chip i se adânceau. 

Exact când se scurseră şi ultimele firicele de nisip, uşa se 
deschise. Corsarul oftă, se ridică şi se uită fix în ochii căpitanului 
Blood. 

— Căpitane, m-am gândit la o alternativă, dar totul depinde de 
sentimentele dumitale caritabile. Şi anume să ne laşi pe una dintre 
insulele afurisitului de arhipelag şi ne descurcăm noi. 

Căpitanul Blood îşi ţuguie buzele. 

— Şi asta dă nişte bătăi de cap, spuse rar. 

— M-am gândit, oftă don Diego. Atunci, asta este. 

— Nu vă temeţi de moarte, don Diego ? întrebă Blood măsurându-l 
cu nişte ochi albaştri care parcă împungeau ca nişte săgeți de oţel. 

Spaniolul îşi dădu capul pe spate, încruntându-se. 

— Intrebarea e ofensatoare. 

— Atunci să mă exprim mai bine — poate mai fericit: nu vreţi să 
trăiţi ? 

— Ah, răspunsul e uşor. Normal că vreau să trăiesc, şi mai mult 
de-atât, vreau ca fiul meu să trăiască. Dar pentru atâta nu am de 
gând să fiu laş şi să vă dau ocazia să vă bateţi joc de mine, căci vă 
pricepeţi foarte bine la asta. 

Era primul semn de enervare sau chiar de îndârjire pe care-l 
arăta. 

Căpitanul Blood nu-i răspunse numaidecât. La fel ca mai devreme, 
se sprijini de colţul mesei. 

—Vreţi atunci ca să câştigaţi dreptul la viaţă, pentru 
dumneavoastră, pentru fiul dumneavoastră şi pentru ceilalţi spanioli 
de la bord ? 

— Să-l câştig ? spuse don Diego şi privirea albastră care-l urmărea 
surprinse fiorul care-l traversă rostind acestea. Am auzit bine ? Dacă 
ceea ce-mi cereţi nu-mi răneşte onoarea... 

— Cum să mă fac oare vinovat de aşa ceva ? protestă căpitanul. 
Ştiu că până şi un pirat are onoarea lui, spuse, după care-i prezentă 
propunerea. Dacă vă uitaţi prin hublou, o să vedeţi că la orizont se 
conturează un nor. Drept înainte e Insula Barbados. Am navigat toată 


96 


ziua înspre est, cu vântul în faţă, doar cu un singur scop, şi anume să 
ne îndepărtăm cât mai mult de insulă. Dar acum, când aceasta 
aproape nu se mai vede, ne aflăm în impas. Singurul dintre noi cu 
niscaiva cunoştinţe într-ale navigaţiei e bolnav de friguri, delirează în 
urma tratamentului primit pe insulă înainte să-l luăm cu noi. Eu mă 
pricep să conduc echipajul în luptă şi mai am doi oameni care mă pot 
ajuta, dar când vine vorba de misterele navigaţiei şi de arta de a găsi 
calea cea dreaptă pe cărările nemăsurate ale oceanului, nu ştim 
nimic. Dacă ar fi să ne ţinem aproape de țărm şi să ne-apucăm să 
prădăm „afurisitul de arhipelag” — aşa cum i-aţi spus — ar însemna 
să o căutăm cu lumânarea, după cum poate vă daţi seama. Aşa că 
iată propunerea mea: vrem să ajungem în colonia olandeză Curaçao 
cât mai repede cu putinţă. Dacă eu vă dau drumul, am cuvântul 
dumneavoastră de onoare că ne duceţi acolo? In schimb, când 
ajungem, noi vă eliberăm pe toţi cei care mai sunteţi în viaţă. 

Don Diego plecă fruntea şi se duse înspre hublou. 

Rămase acolo uitându-se la apele aurii scăldate de razele soarelui 
şi la dâra de apă lăsată în urma corăbiei uriaşe — corabia lui, pe care 
câinii de englezi i-o capturaseră; corabia lui, pe care acum era 
condiţionat să o conducă în siguranţă spre un port în care avea s-o 
piardă, şi în care probabil avea să fie reparată mai apoi pentru a 
lupta împotriva unor corăbii sub pavilion spaniol. Asta, pe de o parte; 
pe de altă parte, punea în balanţă vieţile a şaisprezece oameni. 

Paisprezece dintre ele contau prea puţin pentru el, dar era vorba 
de a lui şi a fiului său. După un timp, se întoarse spre căpitan; cum 
soarele îi lumina spatele, Blood nu vedea cât de mult pălise. 

— Accept, spuse. 


97 


11 
Mila filială 


n urma jurământului făcut, don Diego de Espinosa îşi recăpătă 

libertatea de a se plimba pe corabia care-i aparținuse odată şi de 

a deveni pe deplin cârmaciul acesteia. Pentru că cei care i-o 

furaseră erau novici într-ale teritoriilor spaniole din Caraibe şi 
pentru că nici măcar cele întâmplate în Bridgetown nu fuseseră 
îndeajuns ca să-i înveţe minte să-l privească pe orice spaniol drept un 
trădător, un câine ce-ar trebui ucis la prima întrevedere, englezii îl 
tratară cu amabilitatea pe care propria eleganţă o impunea. Mânca în 
cabina principală împreună cu Blood şi cu alţi trei ofiţeri aleşi pentru 
a-l ajuta la cârmă, Hagthorpe, Wolverstone şi Dyke. Cu toţii îl 
considerau un camarad agreabil, amuzant şi atitudinea prietenoasă 
faţă de el se datora şi tăriei şi bravurii pe care le afişa. Nu aveau cum 
să bănuiască faptul că don Diego juca pe două fronturi. În plus, de ce 
să nu o facă ? Doar se arătase cât se poate de corect faţă de ei. 
Critică faptul că navigaseră cu vântul din proră la plecarea din 
Barbados. Ar fi trebuit să o ia cu vântul din pupă şi să se îndrepte 
spre Marea Caraibelor, să se îndepărteze de arhipelag. Insă la cum 
mergeau acum erau nevoiţi să traverseze arhipelagul ca să ajungă în 
Curaçao, iar trecerea nu era lipsită de câteva riscuri. În orice moment 
puteau da peste o corabie la fel sau poate chiar mai puternică, fie că 
era sub steag spaniol sau englez, adică la fel de nedorit; şi dat fiind 
efectivul redus al echipajului, nu trebuia sub nicio formă să intre în 
vreun conflict. Pentru a reduce riscurile pe cât posibil, don Diego o 
luă mai întâi spre sud, apoi spre vest. Astfel, navigând printre insulele 
Tobago şi Grenada, se puseră la adăpost în zonele de risc şi ajunseră 
în Marea Caraibelor. 

— Dacă vântul ţine tot aşa, le spuse în acea seară la cină, ar 
trebui să ajungem la Curaçao în trei zile. 


98 


Vântul tinu trei zile, în a doua chiar înteţindu-se puţin, şi totuşi în 
a treia noapte corabia încă nu atinsese ţărmul. Dimpotrivă, tăia 
oceanul în dreapta şi-n stânga, având împrejur nimic altceva decât 
bolta albastră a cerului. Căpitanul Blood, neliniştit, îi explică aceasta 
lui don Diego. 

— Abia mâine dimineaţă, fu răspunsul calm şi convingător al 
celuilalt. 

—Pe toți sfinţii, întotdeauna voi spaniolii spuneţi „mâine 
dimineaţă” ! Un „mâine” care nu prea mai vine. 

— De data asta are să vină. Oricât de devreme te vei trezi, don 
Pedro, ai să vezi ţărmul în faţa ochilor. 

Căpitanul Blood, mai mulţumit, se duse să-l vadă pe Jeremy Pitt, 
pacientul lui, căruia don Diego îi datora viaţa. Suferindul scăpase de 
friguri cu o zi înainte şi, sub îngrijirile lui Peter Blood, spatele 
sfârtecat începuse să se vindece destul de mulţumitor. Intr-atât de 
mult se recuperase, încât începuse să se plângă de lipsa de spaţiu şi 
de înăbuşitoarea cabină. Ca să-i facă pe plac, căpitanul Blood 
încuviinţă să-l lase la aer pe punte şi astfel, la asfinţit, Jeremy Pitt ieşi 
pe punte la braţul căpitanului. Tânărul din Somersetshire se aşeză pe 
tambuchi şi inspiră adânc aerul răcoritor al serii, anunțând că se 
simte mult mai întremat. Apoi, cu instinctul navigatorului, ochii lui 
începură că cerceteze bolta vineţie a cerului, presărată deja cu mii de 
punctuleţe aurii. 

O vreme o cercetă indiferent, cu ochii în gol, dar apoi deveni 
dintr-odată atent. Se uită înjur, apoi la căpitanul Blood care-i era 
alături. 

— Peter, ştii ceva despre astronomie ? 

— Despre astronomie ? La naiba, nu! N-aş putea face diferenţa 
între Centura lui Orion? şi cea a lui Venus. 

— Şi presupun că toţi ceilalţi bravi oameni din echipaj sunt la fel 
de ignoranţi. 

— Ar fi chiar amabil din partea ta să crezi că mă întrec. 

Jeremy arătă cu degetul spre cer, spre un punct luminos. 

— Aia e Steaua Polară. 

— Da ? Mă şi mir cum de-o poţi identifica dintre toate. 


23 Trei stele, vizibile cu ochiul liber, ce formează Centura, parte dintr-o nebuloasă 
care aparţine norului molecular complex din Orion. 


99 


—lar prora e chiar în dreptul ei, ceea ce înseamnă că ne 
îndreptăm spre nord-nord-vest, sau poate chiar de la nord spre vest, 
căci mă îndoiesc că suntem la mai mult de zece grade vest. 

— Şi ce-i cu asta ? întrebă căpitanul Blood. 

— Parcă ai spus că am ieşit din arhipelag spre vest, printre 
Tobago şi Grenada, şi ne îndreptăm spre Curaçao. Dacă ăsta e cursul, 
ar trebui să avem nordul la pupa, nu la prora. 1 

Imediat, căpitanul Blood se trezi din visare. Incremeni pe loc şi 
tocmai ce voia să deschidă gura când o rază de lumină se prelungi 
până la ei, dinspre uşa cabinei de la proră. Uşa se închise la loc şi 
auziră paşi. 

Se apropia don Diego. 

Căpitanul Blood îşi înfipse degetele în umărul lui Jerry, ca un 
semn. Apoi îl chemă pe celălalt la ei şi-i vorbi în engleză, aşa cum 
obişnuia atunci când şi alţii erau prezenţi. 

— Don Diego, vrei să ne lămureşti ? spuse degajat. Eu şi domnul 
Pitt ne certam cu privire la Steaua Polară. 

— Da ? zise spaniolul calm, ba chiar uşor amuzat, drept pentru 
care continuă: deci Pitt este navigatorul ? 

— În lipsă de altul mai bun, râse căpitanul cu umor, însă cu o notă 
de aroganță. Şi sunt gata să-i dau o sută de reali dacă aia e Steaua 
Polară. 

Şi întinse mâna spre un punct de pe cer, de deasupra prorei. Mai 
apoi îi destăinui lui Pitt că dacă don Diego ar fi confirmat, l-ar fi ucis 
pe loc. Însă spaniolul pufni dispreţuitor, fără jenă. 

— Don Pedro, ai îngâmfarea neştiutorului şi pierzi. Steaua Polară e 
aia, şi i-o indică pe cea bună. 

— Sigur ? _ 

— Don Pedro ! protestă spaniolul amuzat. Cum să mă înşel ? |n 
plus, nu avem oare busola ? Vino la binoclu să vezi cursul pe care-l 
avem. 

Sinceritatea lui făţişă şi maniera degajată în care vorbea, 
caracteristică a celui care nu avea nimic de ascuns, anulară pe loc 
ezitarea care se infiltrase atât de brusc în mintea lui Blood. Însă Pitt 
se lăsă mai greu convins. 

— Atunci, don Diego, îmi spuneţi vă rog ce curs avem, dacă ne 
îndreptăm spre Curaçao ? 

Încă o dată piratul nu ezită nicio clipă. 


100 


— Aveţi motive întemeiate să întrebaţi, oftă el. Am sperat să nu se 
observe. Din neatenţie — şi chiar condamnabil, pentru că nu am ţinut 
seama, pentru că întotdeauna vreau să se facă după mine — astăzi, 
când am scos compasul, am constatat că suntem o jumătate de grad 
mai la sud, deci Curaçao este acum aproape spre nord. De-asta am 
întârziat. Dar mâine ajungem. 

Explicaţia pe deplin satisfăcătoare, atât de promptă şi de directă, 
nu lăsa loc dubiilor cu privire la loialitatea lui don Diego. Când 
spaniolul se retrase din nou, căpitanul Blood se confesă lui Pitt că era 
absurd să-l bănuiască. Indiferent de antecedentele sale, îşi dovedise 
abilităţile când se arătase gata mai degrabă să moară decât să 
accepte un serviciu care i-ar fi rănit mândria sau numele patriei sale. 
Fiind neînvăţat cu coasta spaniolă a Mării Caraibelor şi cu aventurierii 
care o cutreierau, căpitanul Blood încă-şi mai făcea iluzii. Însă zorii 
celei de-a doua zi aveau să-i spulbere brutal orice iluzie, pentru 
totdeauna. 

Urcând pe punte încă înainte de răsărit, văzu într-adevăr uscatul, 
aşa cum îi promisese spaniolul cu o seară înainte. La mai puţin de 
zece mile în faţă, spre est şi vest, se vedea coasta prelungă a 
țărmului; era mult mai înaltă decât se aşteptase Blood. Se încruntă 
— nu ştia că insula Curaçao era chiar atât de întinsă şi chiar îi părea 
că nu este o insulă, ci mai degrabă continentul. La tribord, înaintând 
contra brizei de coastă, observă o corabie mare, cam la trei-patru 
mile distanţă; o corabie aproximativ de acelaşi tonaj, poate chiar mai 
mare decât a lor. În vreme ce o urmărea, nava îşi schimbă cursul şi 
se îndreptă în diagonală spre ei. 

Cam doisprezece dintre oamenii lui erau sus pe punte, uitându-se 
cu interes în faţă şi răzbătură până la el glasurile şi râsetele lor. 

— Uitaţi, auzi un glas blând din spate, într-o spaniolă fluentă, 
tărâmul promis, don Pedro. 

Ceva din glasul celuilalt, o notă înăbușită de exaltare, îi trezi lui 
Blood suspiciunea şi-i întregi bănuielile pe care le încercase până 
atunci cu inima strânsă. Se întoarse brusc spre don Diego, atât de 
brusc încât celălalt nu apucă să-şi şteargă de pe chip rânjetul viclean, 
iar căpitanul Blood îl surprinse. 

— Se pare că vă încearcă o ciudată satisfacţie, dacă stau să mă 
gândesc bine, spuse Blood. 

— Desigur. Spaniolul îşi frecă mâinile, iar Blood observă că-i 
tremurau. Satisfacţia navigatorului. 


101 


— Sau a trădătorului... Care dintre ele ? 

Blood pusese întrebarea calm. Spaniolul se dădu înapoi, dintr- 
odată schimbat la faţă, confirmând suspiciunile căpitanului, care 
ridică o mână şi arătă spre pământul din zare. 

— Unde suntem ? întrebă. Mai ai curajul să spui că este coasta 
Insulei Curaçao ? 

Inaintă spre don Diego, care să dădu tot mai înapoi. 

— Vrei să-ţi spun eu ce ţară e ? Chiar vrei ? 

Neaşteptatele cunoştinţe pe care Blood le dovedea abia acum 
părură că-l lasă fără cuvinte pe spaniol. Căci don Diego nu răspunse. 
lar căpitanul Blood îşi încercă norocul — sau poate nu chiar norocul. 
O astfel de linie de coastă nu putea aparţine decât Cubei sau 
Hispaniolei. Dar cum ştia că Insula Cuba era mai la nord şi mai la vest 
decât celelalte, judecă pe loc că, dacă don Diego voia să-i trădeze, îi 
ducea mai aproape de teritoriile spaniole. 

— Câine trădător ce eşti. E Hispaniola ! 

Apoi ţintui cu privirea chipul oacheş al celuilalt, care acum pălise, 
pentru a vedea dacă ghicise sau nu. Dar, tot retrăgându-se, piratul 
ajunsese în mijlocul punţii superioare, unde vela artimon se 
interpunea între el şi englezul care era poziţionat ceva mai jos. 
Buzele lui trasară un rânjet. 

— Perro ingles ! Ştii prea multe, spuse în bărbie, şi se repezi la 
gâtul căpitanului. 

Un timp se balansară, încleştaţi unul de celălalt, apoi ajunseră pe 
puntea inferioară unde căpitanul Blood îl lovi cu piciorul drept şi-l 
făcu pe spaniol să-şi piardă echilibrul. Corsarul conta pe considerabila 
lui forţă fizică, ce se dovedi inutilă în faţa rezistenţei irlandezului, călit 
de lipsurile vieţii de sclav. Contase pe faptul că-l va putea sugruma 
pe Blood pentru a câştiga jumătatea de oră care-i trebuia ca să 
ajungă la frumoasa corabie ce se îndrepta spre ei— o corabie 
spaniolă fără doar şi poate, căci nicio alta nu s-ar fi aventurat cu- 
atâta îndrăzneală în apele Insulei Hispaniola. Insă tot ce reuşise don 
Diego fu să se dea de gol, fără niciun folos. Se pomeni pe spate, 
țintuit pe punte de Blood, care stătea cu genunchiul în pieptul lui, în 
timp ce oamenii lui începeau să se strângă, chemaţi de strigătele 
căpitanului. 

— Să spun eu o rugăciune pentru sufletul tău câinesc, cât timp 
stau aşa peste tine ? îl întrebă furios căpitanul Blood. 


102 


Piratul, deşi înfrânt şi fără şanse de scăpare, se forţă să rânjească 
şi să fie ironic. 

— Oare cine se mai roagă pentru sufletul vostru când galionul 
acela o să ajungă aproape de voi ? 

— Galionul ? repetă căpitanul Blood, realizând dintr-o dată îngrozit 
că era prea târziu ca să mai evite consecinţele trădării lui don Diego. 

— Da, galionul ăla, repetă don Diego, şi mai batjocoritor. Ştiţi ce 
vas e ? Vă spun eu. Este „Encarnacion”, sub comanda lui don Miguel 
de Espinosa, lord amiral al Castiliei, fratele meu. O întâlnire cât se 
poate de norocoasă. După cum vedeţi, Cel-de-Sus veghează asupra 
destinelor spaniolilor. 

De data asta, căpitanul Blood nu mai arătă aerul ironic sau 
superior de altădată. Ochii lui de un albastru-deschis îi scânteiau, 
trăsăturile feţei îi erau încordate. Se ridică şi-l lăsă pe spaniol în grija 
oamenilor săi. 

— Legaţi-l, ordonă. Fedeleş, de mâini şi de picioare, dar să nu-l 
răniţi. Să nu v-atingeţi de niciun fir din părul lui, care e-atât de preţios 
pentru noi acum. 

Această ultimă observaţie era una cu adevărat necesară. Căci, în 
disperarea cauzată de ideea că aveau să treacă de la sclavia din care 
tocmai scăpaseră într-o sclavie şi mai cumplită, foştii rebeli ar fi fost 
în stare să-l rupă în bucăţi pe spaniol, acolo, pe loc. lar ascultarea şi 
stăpânirea de care dădeau dovadă acum erau numai un rezultat al 
notei metalice din tonul vocii lui Blood, care promitea o soartă mult 
mai spectaculoasă pentru don Diego Valdez. 

— Netrebnicule ! Pirat afurisit ce eşti! Om de onoare, hai ? se 
răsti căpitanul Blood la prizonierul său. 

Don Diego se uită spre el şi râse. 

— M-aţi subestimat, spuse în engleză pentru ca toţi să înţeleagă. 
Am spus că nu am teamă de moarte şi am arătat c-aşa este. Dar 
dumneata nu înţelegi. Eşti un câine englez. 

— Irlandez, îl corectă căpitanul Blood. Şi cuvântul de onoare, 
câine ? 

— Credeţi că mi-am dat cuvântul ca să vă las pe voi, ticăloşii, cu 
frumuseţea asta de corabie spaniolă şi să vă întoarceţi la război 
împotriva altor spanioli ? Şi don Diego râse gros. Ce nebun ! N-aveţi 
decât să mă omorâţi ! Mi-e totuna. Mi-am făcut datoria. În mai puţin 
de-o oră o să fiţi prizonierii Spaniei şi „Cinco Llagas” o să fie din noua 
noastră. 


103 


Căpitanul Blood îl urmări neclintit şi chipul lui, chiar dacă părea 
impasibil, păli vizibil sub bronzul accentuat. Cât despre gălăgiosul, 
ferocele prizonier, rebelii se înverşunară, arătându-se la propriu 
însetaţi de sânge. 

— Staţi ! ordonă căpitanul Blood. 

Se întoarse pe călcâie şi se duse la balustradă. Rămase acolo, 
cufundat în gânduri, iar Hagthorpe, Wolverstone şi Ogle tunarul i se 
alăturară. Se uitară cu toţii în larg, spre cealaltă corabie. Fusese trasă 
puţin mai împotriva vântului şi acum naviga astfel ca la un moment 
dat să ajungă exact în tribordul celei pe care se aflau ei. 

— In mai puţin de-o oră, spuse Blood, o s-ajungă la travers şi-o să 
ne măture cu tunurile ei. 

— Putem opune rezistenţă, spuse uriaşul chior de-un ochi, 
slobozind şi o înjurătură. 

— Să ne opunem ?! sări Blood. Cum să ne luptăm când suntem o 
mână de oameni ? Nu; există o singură cale: să-i lăsăm pe ceilalţi să 
creadă că totul merge strună aici, că suntem spanioli, ca să ne poată 
lăsa să ne continuăm drumul. 

— Cum facem asta ? întrebă Hagthorpe. 

— Nu ştiu, zise Blood. Dacă... 

Se opri şi rămase pe gânduri, cu ochii spre apele verzui. 

— Am putea să-l trimitem pe don Diego de Espinosa într-o barcă, 
sugeră Ogle sarcastic, ca să-l asigure pe amiral că suntem supuşi 
loiali ai Majestății Sale Regele catolic. 

Căpitanul se roti brusc şi se uită la tunar de parcă ar fi vrut să-l 
fulgere mortal. Apoi, expresia feţei i se schimbă — în ochi îi sclipi 
licărul de inspiraţie. 

— Pe legea mea ! Că bine zici ! Afurisitul de pirat nu se teme de 
moarte, dar poate că fiul lui are o altă părere. Te pomeneşti că-n 
Spania mila filială mai înseamnă ceva. 

Dintr-odată, se întoarse pe călcâie către grupul de oameni din 
jurul prizonierului. 

— Aici ! strigă. Aduceţi-l jos ! 

li conduse pe toţi la mijlocul corăbiei, apoi coborâră printr-un 
tambuchi spre întrepunte, unde mirosea puternic a gudron şi a 
frânghie de parâme. Mergând spre pupa, deschise o uşă spre 
spaţiosul careu al navei şi intră urmat de doisprezece oameni cu 
spaniolul legat fedeleş. L-ar fi urmat cu toţii, dacă n-ar fi ordonat clar 
că unii trebuie să rămână pe punte cu Hagthorpe. În careu, cele trei 


104 


tunuri de la proră erau pregătite, fiecare cu gâtul scos printr-un 
bocaport, exact aşa cum le lăsaseră tunarii spanioli. 

— Ogle, spuse Blood, am ceva treabă pentru tine. Uriaşul ieşi în 
faţă şi Blood îi arătă tunul din mijloc. Încarcă-l. 

Când termină, Blood se îndreptă spre cei care-l ţineau pe don 
Diego. 

— Puneţi-l pe vârful tunului, ordonă, şi în timp ce doi dintre ei se 
grăbiră să îndeplinească ordinul, se întoarse spre ceilalţi. Voi, mergeţi 
şi-i aduceţi pe prizonierii spanioli. Dyke, tu mergi sus să le spui să 
arboreze steagul spaniol. 

Don Diego, cu trupul răstignit pe gura tunului ca un arc, cu 
mâinile şi picioarele întinse lateral, cu ochii ieşiţi din orbite, se uită 
disperat la căpitanul Blood. Poate că nu se temea de moarte, dar 
probabil că acum se îngrozea de felul în care avea să-şi afle sfârşitul. 
Incepu să blesteme, făcând spume la gură, ocărându-l pe irlandez. 

— Sălbaticule ! Un nebun de barbar ! Eretic blestemat ce eşti ! Nu- 
ţi ajunge să mă omori creştineşte ? 

Căpitanul Blood îi aruncă doar un surâs malefic, apoi se întoarse 
pentru a-i întâmpina pe cei cincisprezece prizonieri legaţi de mâini şi 
de picioare, care fură aruncaţi în faţă. 

Pe când se apropiau, auziseră urletele lui don Diego, iar acum, la 
doar câţiva paşi de el, asistau chiar, cu ochii îngroziţi, la chinurile la 
care era supus. Dintre cei cincisprezece, un tânăr elegant, cu pielea 
de o frumoasă nuanţă măslinie, care se distingea prin statură şi 
înfăţişare, ieşi în faţă: 

— Tată ! 

Zvârcolindu-se în mâinile celor care săriseră să-l oprească, ceru 
să fie scutit de scena oribilă la care era nevoit să asiste, pentru ca, în 
cele din urmă, să implore milă de la căpitanul Blood, pe un ton 
violent şi rugător în acelaşi timp. Analizându-l, căpitanul Blood 
consideră că afişase exact gradul de milă filială la care se aşteptase. 
Ulterior, avea să spună că preţ de o clipă ar fi fost gata să se 
înmoaie, că mintea lui se revoltase împotriva scenariului crud pe care 
îl plănuise. Dar pentru a-şi şterge din faţa ochilor toate astea îşi 
aminti ce făcuseră spaniolii cu Bridgetown. Revăzu în minte chipul 
palid al acelei copile, Mary Traill, cum fugea oripilată de ticălosul care 
voia s-o batjocorească şi pe care el îl trecuse prin sabie, şi câte şi mai 
câte alte lucruri de nereprodus ce se petrecuseră în acea cumplită 
seară — toate îi reapăreau acum dinaintea ochilor pentru a pune 


105 


capăt slăbiciunii lui. Spaniolii se arătaseră nemiloşi şi lipsiţi de orice 
scrupule sau decenţă; în ciuda religiozităţii lor, nu arătau pic de spirit 
creştinesc, cu toate că simbolul catolicismului se ridica mândru pe 
catargul principal al corăbiei care se apropia de ei. Cu doar o clipă în 
urmă, crudul şi depravatul don Diego luase în deşert numele 
Domnului, invocând părtinirea Divinităţii faţă de destinele Spaniei 
catolice. 

Acum, don Diego avea să înveţe din greşeala lui. Recăpătându-şi 
aşadar cinismul cu care-şi manevrase până atunci victima — cinismul 
esenţial pentru ca totul că iasă perfect — Blood îi ordonă lui Ogle să 
aprindă un chibrit şi să înlăture capacul de la gura tunului unde era 
răstignit Don Diego. Apoi, când tânărul Espinosa începu din nou să 
blesteme şi să implore, se întoarse brusc spre el. 

— Taci ! i-o tăie. Taci şi ascultă ! Nu am de gând să înfig ghiuleaua 
în tatăl tău aşa cum ar merita, şi nici măcar să-i iau viaţa. 

Cum tânărul rămase fără cuvinte la o asemenea promisiune — o 
promisiune îndeajuns de surprinzătoare, dat fiind contextul — Blood 
începu să-i explice scopul pe care-l urmărea, 

Intr-o castiliană fluentă şi melodioasă, pe care o stăpânea atât de 
bine din fericire — cel puţin din fericire pentru don Diego. 

— Trădarea tatălui tău ne-a adus în situaţia asta dificilă şi riscăm 
a fi capturați şi omorâţi pe corabia spaniolă. Aşa cum tatăl tău a 
recunoscut pavilionul fratelui, aşa şi celălalt are să recunoască 
pavilionul de pe „Cinco Llagas”. Până acum totul e în ordine. Dar în 
scurt timp „Encarnacion” are s-ajungă îndeajuns de aproape de noi 
ca spaniolii să-şi dea seama că nu este totul în regulă. Mai devreme 
sau mai târziu, deci, îşi vor da seama ori vor intui care este realitatea 
şi o să deschidă focul sau o să se ajungă la luptă directă. Nu suntem 
în situaţia de-a ne lupta, iar tatăl tău ştia asta când ne-a atras în 
capcană. Dar vom lupta dacă e nevoie. Nu ne vom da înapoi din faţa 
ferocităţii Spaniei. Spunând acestea, puse mâna pe gura de încărcare 
a tunului de care era legat don Diego. Te rog să mă înţelegi cât se 
poate de clar: la prima lovitură de tun de pe „Encarnacion”, noi vom 
răspunde cu tunul ăsta. Ne-am înţeles, sper ? 

Alb ca varul şi tremurând tot, tânărul Espinosa se holbă în ochii 
necruţători care-l fixau. 

— Mai încape vorbă ? spuse cu glas sfârşit, rupând tăcerea în care 
se cufundaseră cu toţii. Şi totuşi, ceva nu e clar. Ce vreţi să înţeleg ? 


106 


Puteţi evita lupta ? Dacă ştiţi o cale sau dacă vă puteţi folosi de 
oamenii tatălui meu — dacă la asta v-aţi referit — spuneţi-mi ! 

— Am putea evita lupta dacă don Diego de Espinosa s-ar duce la 
fratele lui, să-l asigure el personal pe acesta că totul este în ordine pe 
„Cinco Llagas”, şi că vasul este într-adevăr al spaniolilor, aşa cum se 
vede după pavilion. Dar, desigur, don Diego nu poate merge personal 
pentru că e... ocupat. Să zicem că-l cam trec frigurile momentan, şi 
deci trebuie să stea la pat în cabina lui. Dar tu, fiul lui, ai putea face 
asta, şi totodată să duci omagiile tale unchiului. Ai să te duci într-o 
barcă, o să ai şase vâslaşi spanioli, şi pe mine — un spaniol distins 
eliberat din captivitate în recenta incursiune în Barbados; te voi însoţi 
ca să te supraveghez. Dacă ne întoarcem vii şi fără niciun incident de 
orice natură până ce urcăm din nou la bord, don Diego rămâne în 
viaţă, la fel şi voi toţi. Dar dacă întâmpinăm o cât de mică neplăcere, 
fie din trădare sau din neşansă — deci indiferent de motiv — vom 
deschide focul, aşa cum am explicat, cu tunul ăsta, iar tatăl tău va 
cădea victimă conflictului. 

Se opri o clipă. Din rândul camarazilor lui se auziră murmure 
aprobatoare, din rândul spaniolilor — foială. Tânărul Espinosa rămase 
în faţa lui, trecând de la paloare la îmbujorare puternică. Aştepta o 
indicație din partea tatălui, însă nu primi nici una. Părea că dârzenia 
lui don Diego se consumase dramatic în faţa violentului test. Stătea 
moale în frânghiile cel susțineau şi nu spunea nimic. In mod clar, nu 
îndrăznea să-şi încurajeze fiul să se împotrivească şi probabil că-i era 
ruşine să-l implore să cedeze. Aşa că lăsă decizia în totalitate în 
mâinile tânărului. 

— Haide, spuse Blood. Haide, cred c-am fost destul de clar. Ce 
zici ? 

Don Esteban îşi umezi buzele uscate şi-şi şterse sudoarea de pe 
frunte cu podul palmei. Preţ de o clipă, ochii i se fixară în umerii 
tatălui, parcă implorând îndrumare. Însă tatăl rămase mut. Băiatul 
lăsă să-i scape ceea ce semăna cu un oftat. 

— Accept, răspunse într-un final şi se întoarse spre spanioli. lar voi 
o să acceptaţi de asemenea, insistă cu pasiune. De dragul lui don 
Diego şi al vostru — de dragul vieților noastre. Altminteri, omul ăsta o 
să ne căsăpească pe toţi fără milă. 

Din moment ce el cedase şi nici măcar conducătorul lor nu 
opusese vreo rezistenţă, ce rost avea să-şi provoace singuri moartea 


107 


într-un gest de un eroism inutil ? Răspunseră fără ezitare că aveau să 
facă ceea ce li se cerea. Blood se întoarse şi merse spre don Diego. 

— Îmi pare rău că vă pun într-o lumină nefavorabilă, dar... Preţ de 
o secundă ezită, apoi se încruntă analizându-şi înde-aproape 
prizonierul. După acea pauză abia perceptibilă, continuă: Dar nu cred 
că aveţi altă soluţie în afară de aceasta, care este destul de 
neplăcută, însă puteţi conta pe mine c-am s-o fac să dureze cât mai 
puţin. 

Don Diego nu răspunse. Peter Blood aşteptă puţin, urmărindu-l, 
apoi se înclină şi se îndepărtă. 


108 


12 


Don Pedro Sangre 


upă schimbul de semnale ce se cuvenea, „Cinco Llagas” şi 
„Encarnacion” ajunseră la un sfert de milă depărtare una de 
alta. Pe apele unduitoare şi translucide dintre cele două 
corăbii, „Cinco Llagas” lansă o barcă cu şase vâslaşi. La 
proră stăteau don Esteban de Espinosa şi căpitanul Peter Blood. De 
asemenea, încărcaseră două cufere cu cincizeci de mii de reali. In 
acele vremuri, aurul era considerat cea mai bună dovadă de 
încredere, iar Blood era hotărât să se arate de partea celorlalţi prin 
tot ce făcea. Ceilalţi de pe corabie găsiseră gestul inutil şi costisitor, 
dar tot decizia lui Blood învinsese. Avea cu el un pachet voluminos 
destinat unui mare nobil spaniol, cu pecetea şi blazonul familiei 
Espinosa — încă o dovadă încropită la repezeală într-o cabină de pe 
„Cinco Llagas”. Ultimele minute le folosi pentru a-i mai da instrucţiuni 
tânărului însoțitor. Don Esteban îşi exprimă o ultimă nelinişte: 

— Şi dacă vă trădaţi ? întrebă agitat. 

— O să fie o nenorocire pentru toată lumea. L-am sfătuit pe tatăl 
dumitale să spună o rugăciune pentru noi. Depinde şi de tine ca să 
mă ajuţi efectiv. 

— Am să fac tot posibilul. Dumnezeu mi-e martor că am să-ncerc, 
spuse băiatul. 

Blood dădu din cap meditativ şi nu-şi mai vorbiră până când barca 
se ciocni de corpul masiv al corăbiei „Encarnacion”. 

Don Esteban urcă pe scară, urmat îndeaproape de căpitanul 
Blood. Amiralul însuşi se afla la mijlocul punţii pentru a-i întâmpina. 
Era un bărbat chipeş, încrezut, foarte înalt şi băţos, puţin mai în 
vârstă decât don Diego şi mai încărunţit, însă aducând mult la 
înfăţişare cu fratele său. Avea în spatele lui patru ofiţeri şi un călugăr 
în veşmintele ordinului dominican, alb cu negru. 


109 


Don Miguel deschise braţele pentru a-şi primi nepotul, a cărui 
stare de panică o puse pe seama emoţiei, şi după ce-l eliberă din 
îmbrăţişare se întoarse spre însoţitorul lui don Esteban. Peter Blood 
se înclină elegant, degajat, cel puţin în aparenţă. 

— Sunt don Pedro Sangre, anunţă, practic traducând literal-mente 
numele lui, un nefericit nobil din Leon, eliberat din captivitate de 
generosul părinte al lui don Esteban. 

Apoi, în puţine cuvinte, schiţă situaţia închipuitei sale răpiri şi 
eliberări din mâinile blestemaţilor de eretici care stăpâneau Insula 
Barbados. 

— Benedicamus Dominum !?*, adăugă încet călugărul la finalul 
poveştii. 

— Ex hoc nunc et usque in seculum !?, răspunse Blood, catolicul 
de ocazie, plecând fruntea. 

Amiralul şi ofiţerii îl ascultară cu multă bunăvoință şi-i făcură o 
primire cordială. Urmă mult-temuta întrebare: 

— Dar fratele meu ? De ce n-a venit el să mă salute ? 

De data asta răspunse tânărul Espinosa. 

— Tata a fost nespus de îndurerat că a trebuit să se lipsească de-o 
asemenea onoare şi plăcere. Dar, din păcate, e uşor indispus — nimic 
grav, dar suficient cât să vrea să rămână în cabina lui. O febră uşoară 
ca urmare a unei răni căpătate din recentul raid asupra Barbadosului, 
care i-a adus şi chinurile. 

— Nu e cu putinţă, nepoate ! protestă don Miguel, criticându-l cu 
ironie. Nici nu vreau s-aud. Am onoarea de-al reprezenta pe ocean pe 
însăşi Majestatea Sa, care a făcut pace cu regele Angliei. Deja mi-ai 
spus mai mult decât trebuie să ştiu. Am să mă străduiesc să uit totul, 
şi domnilor—se adresă ofiţerilor—am să vă rog şi pe 
dumneavoastră să uitaţi. Însă privind la căpitanul Blood, care-l 
urmărea fără să clipească, făcu un semn cu ochiul. Apoi adăugă ceva 
ce pe dată făcu să-i dispară licărul din priviri: Dacă Diego nu poate 
veni la mine, am să mă duc chiar eu la el. 

Preţ de o clipă, faţa lui don Esteban se făcu albă de frică. Apoi, 
Blood începu să vorbească pe un ton jos, confidenţial, în care se 
împleteau admirabil seninătatea, puterea de convingere şi ironia 
vicleană. 


24 Lăudat fie Domnul ! (Ib. latină). 
25 Acum şi în vecii vecilor ! (Ib. latină). 


110 


— Don Miguel, desigur, dacă asta voiţi. Dar este exact ceea ce n- 
ar trebui să faceţi — exact ceea ce don Diego n-ar vrea să faceţi. Nu 
puteţi să-l vedeţi până ce nu i se vindecă rănile. Este chiar dorinţa lui. 
Şi de-asta nu se află el aici. Adevărul e că rănile nu sunt chiar atât de 
grave încât să-l împiedice să vină. Mai degrabă gândul la propria 
persoană şi la neplăcuta poziţie în care v-aţi pomeni dacă aţi fi aflat 
din gura lui despre cele întâmplate... După cum chiar Excelenţa 
Voastră a spus, s-a făcut pace între Majestatea Sa regele Spaniei şi 
regele Angliei, iar fratele dumneavoastră... Aici se opri o clipă. Sunt 
sigur că nu e cazul să spun mai multe. Ce veţi auzi de la noi sunt 
doar nişte zvonuri. Excelenţa Voastră trebuie să înţeleagă. 

Excelenţa Sa se încruntă bănuitor. 

— Înţeleg... parţial, spuse, iar căpitanul Blood avu o tresărire de 
moment. Oare spaniolul se îndoia de bunele lui intenţii ? Cu toate 
astea, el însuşi putea spune că după vorbă şi veşminte aducea a 
spaniol get-beget; şi oare nu-l avea pe don Esteban acolo ca să-i 
confirme ? Se lansă în alte explicaţii pentru a căpăta o confirmare, 
înainte ca amiralul să mai apuce să spună ceva. 

— Jos în barcă avem două cufere cu cincizeci de mii de reali, pe 
care le oferim Excelenței Voastre. 

Excelenţa Sa tresări, iar ofiţerii lui începură să se agite. 

— Realii sunt captura pe care a dobândit-o don Diego de la 
guvernatorul... 

— Ajunge, pentru Dumnezeu, niciun cuvânt în plus ! strigă alarmat 
amiralul. Fratele meu vrea să-mi dea mie banii, să-i duc eu în 
Spania ? Asta e o problemă care ne priveşte doar pe noi. Deci, se 
face. Dar trebuie să ştiu — şi ezită o clipă. Un pahar de vin de Malaga 
în cabina mea, vă rog, îi invită el, cât timp cuferele sunt urcate la 
bord. 

Dădu ordine cu privire la cufere, apoi deschise calea spre cabina 
lui mobilată elegant, urmat fiind de cei patru ofiţeri şi de călugăr. 
Stând mai apoi la masă, cu vinul arămiu în paharele pe care 
servitorul nu contenea să le umple, don Miguel începu să se amuze şi 
să-şi mângâie bărbuţa ascuţită şi grizonantă. 

— Virgen santissima ! Fratele meu chiar se gândeşte la toate. 
Dacă era după mine, aş fi comis indiscreţia de-a da buzna peste vasul 
lui într-un asemenea moment. Şi aş fi putut asista la o scenă care ar 
fi fost greu de ignorat pentru mine, în calitate de amiral al Spaniei. 


26 Sfântă Fecioară ! (Ib. latină). 
111 


Atât Esteban, cât şi Blood se grăbiră să încuviinţeze, apoi Blood 
ridică paharul pentru a bea întru gloria Spaniei şi întru blestemarea 
nenorocitului de lacob, care ocupa tronul Angliei. Măcar ultima parte 
a urării fu sinceră. Amiralul râse cu poftă. 

— Fratele meu ar trebui să fie aici, să vă înfrâneze entuziasmul. 
Trebuie să ştiţi că Majestatea Sa regele Spaniei şi monarhul Angliei 
sunt în termeni foarte buni. Nu se cade o asemenea urare în cabina 
asta. Dar dacă tot aţi făcut-o, cu atât mai mult cu cât a fost din 
partea unuia care are atâtea motive personale să-i urască pe câinii 
de englezi — o s-o onorăm, dar neoficial. 

Râseră şi băură spre blestemarea regelui lacob — neoficial, e- 
adevărat, însă cu atât mai ardent. După care don Esteban, neliniştit 
în ce privea soarta părintelui său şi amintindu-şi că agonia lui don 
Diego se prelungea cu fiecare clipă în care-l ţineau în cumplita poziţie 
în care se afla chiar în acele clipe, se ridică şi anunţă că trebuiau să 
se retragă. 

— Tata se grăbeşte să ajungă în Santo Domingo, explică. M-a 
instruit să nu zăbovesc mai mult decât este necesar doar pentru a te 
îmbrăţişa. Ar trebui să ne dai permisiunea să plecăm, unchiule. 

Date fiind circumstanţele, unchiul nu insistă. 

Se întoarseră astfel pe punte, iar Blood cercetă neliniştit oamenii 
aliniaţi lângă parapet, discutând degajat cu spaniolii care aşteptau 
jos în barcă. Gesturile lor îi dovediră că nu avea motive de îngrijorare. 
Vâslaşii lor fuseseră prudenti şi discreţi. Amiralul îşi luă la revedere 
de la Esteban cu multă afecţiune şi de la Blood, cu multă ceremonie. 

— Îmi pare atât de rău că trebuie să ne despărţim aşa de curând, 
don Pedro. Aş fi vrut ca vizita dumneavoastră pe „Encarnacion” să fie 
mai lungă. 

— Sper să ne revedem. 

— Mă flataţi mai mult decât e necesar. 

Ajunseră la barca lor şi începură să vâslească spre „Cinco Llagas”. 
Pe când se îndepărtau, amiralul făcându-le cu mâna de la pupa, 
auziră un şuierat şi, înainte s-apuce s-ajungă pe „Cinco Llagas”, 
văzură cealaltă corabie executând o voltă sub vânt. Steagul spaniol 
se întoarse şi primiră salutul unei salve de tun. De pe bordul de la 
„Cinco Llagas”, Hagthorpe avu sclipirea de minte să răspundă în 
aceeaşi manieră. 

Mascarada se încheiase. Dar avea să urmeze şi epilogul, un 
element ce urma s-aducă o notă de ironie sumbră întregii scene. 


112 


Când păşiră la bord, Hagthorpe înaintă ca să-i întâmpine. Blood 
observă expresia încordată de pe chipul lui şi ochii săi aproape 
speriaţi. 

— Deci aţi aflat ! spuse Blood calm. 

Hagthorpe se uită la el cu o privire care ascundea ceva. 

— Don Diego..., începu şi se opri, apoi se uită din nou la Blood. 

Observând pauza şi privirea, Esteban veni mai în faţă, negru de 
furie. 

— Ţi-ai încălcat cuvântul, câine ? L-ai rănit ? strigă, iar cei şase 
spanioli care erau cu el începură să se agite şi să pună întrebări 
furioase. 

— Noi nu ne încălcăm cuvântul, spuse Hagthorpe ferm, fără drept 
de apel pentru ceilalţi. Şi nici n-a fost cazul de data asta. Don Diego a 
murit înainte ca voi s-ajungeţi pe „Encarnacion”. 

Peter Blood tăcu. 

— A murit ? urlă Esteban. Vrei să spui poate că tu l-ai omorât ! De 
ce-a murit ? 

— Dacă este să judec eu, se uită Hagthorpe la băiat, a murit de 
frică. 

Don Esteban îl plesni peste faţă, iar Hagthorpe i-ar fi întors palma 
dacă n-ar fi intervenit Blood. De asemenea, spaniolii îl opriră pe 
tânărul Esteban. 

— Gata, spuse Blood. L-ai provocat pe acest băiat insultându-i 
tatăl. 

— N-am vrut să-l insult, spuse Hagthorpe, mângâindu-şi obrazul. 
Asta s-a întâmplat. Veniţi să vedeţi. 

— Am văzut, spuse Blood. A murit înainte ca noi să plecăm. Când 
i-am vorbit înainte să plecăm atârna deja mort în frânghii. 

— Poftim ? strigă Esteban. 

Blood se uită la el grav, dar, în ciuda înfăţişării lui serioase, părea 
că-şi râde, însă fără a găsi nimic amuzant. 

— Da, ştiam ! spuse apoi, şi don Esteban se uită la el cu ochii ieşiţi 
din orbite. 

— Nu te cred. 

— Ai putea să mă crezi. Sunt doctor şi ştiu bine cum arată 
moartea. 

Din nou se lăsă tăcere, în vreme ce tânărul începuse să se 
resemneze. 


113 


—Dacă ştiam, zise tânărul cu glas răguşit, acum erai spânzurat de 
catargul de pe „Encarnacion”. 

— Ştiu, zise Blood, şi chiar sunt conştient de foloasele pe care 
cineva le poate trage din neştiinţa altcuiva. 

— Dar tot o s-atârni odată şi-odată acolo, spuse băiatul, nebun de 
furie. 

Căpitanul Blood dădu din umeri şi se întoarse pe călcâie. Dar nu 
ignoră cuvintele tânărului — nici el, nici Hagthorpe şi nici ceilalţi care- 
| mai auziră şi care se strânseră la sfat în acea noapte, în cabina 
principală. La acest sfat voiau să se hotărască ce să facă mai departe 
cu prizonierii spanioli. Aveau în vedere că Insula Curaçao era acum 
prea departe şi că începeau să nu mai aibă apă şi provizii, că Pitt nu 
putea în niciun caz să preia cârma corăbiei. Se hotărâră să meargă 
pe la est de Insula Hispaniola, spre coasta nordică, şi astfel să ajungă 
în Tortuga? , paradisul corsarilor, iar în portul respectiv măcar nu mai 
erau în pericol ca cineva să încerce să recupereze corabia. Se punea 
problema dacă să-i ducă pe spanioli cu ei sau să-i lase într-o barcă să 
se descurce până pe coasta insulei, cam la zece mile depărtare. 
Blood însuşi susţinea ideea asta. A 

— Nu avem altceva de făcut, insistă. In Tortuga au să fie jupuiţi de 
vii. 

— Adică o pedeapsă mai mică decât merită ticăloşia lor, mormăi 
Wolverstone. 

— Şi ştii bine, Peter, amenințările făcute de băiat dimineaţă. Dacă 
scapă şi-şi duce la bun sfârşit cuvântul şi ajunge la unchiul lui, e mai 
mult decât posibil să pună în aplicare execuţia în sine. 

Argumentul nu-l făcu nici măcar să clipească pe Peter Blood. 
Probabil că pentru unii nu înseamnă mult, dar nu-mi permit să dau la 
o parte o situaţie care-l avantajează atât de mult şi care-i dovedeşte 
cinismul înnăscut, tocmai date fiind astfel de situaţii şi dat fiind 
pesimismul lui. 

— Nu mă interesează amenințările lui. 

— Ar trebui să te intereseze, spuse Wolverstone. Cel mai înţelept 
ar fi să-l spânzurăm împreună cu restul. 

— Înţelepciunea nu e umană, spuse Blood. E mult mai uman să 
greşeşti, cu toate că e cu adevărat ieşit din comun să greşeşti şi să te 


27 ile de la Tortue (Tortuga) — insulă care face parte din arhipelagul Antilelor Mari, 
fiind situată la nord de Hispaniola. Ea aparţine de Haiti. În secolul al XVII-lea era 
cunoscută ca un cuib de pirați. 

114 


afli pe marginea prăpastiei. lar noi o să fim ieşiţi din comun. La 
naiba ! Nu am destul sânge rece ca să-i pot omori. In zorii zilei îi 
punem într-o barcă, le dăm un bidon de apă şi un sac de pesmeţi şi 
să se ducă dracului. 

Şi cu asta puse capăt subiectului şi aşa rămase, dată fiind 
autoritatea cu care ceilalţi îl învestiseră şi pe care el şi-o asumase cu 
îndârjire. În zorii zilei următoare, don Esteban şi spaniolii fură puşi 
într-o barcă şi lăsaţi să se ducă unde voiau. Două zile mai târziu, 
corabia ajunse în golful stâncos Cayona, pe care natura parcă-l 
crease pentru a fi stăpânit de oameni puternici ca aceia care se 
înstăpâniseră pe acea insulă. 


115 


I3 


Tortuga 


venit vremea să dezvăluim faptul că povestea aventurilor 

căpitanului Blood a supraviețuit mai ales prin strădania lui 

Jeremy Pitt, cârmaciul din Somersetshire. Pe lângă talentul lui 

de navigator, admirabilul tânăr a dovedit un neobosit talent 
şi în arta scrisului, căci s-a arătat inspirat lăsându-şi gândurile să 
curgă sub influenţa afecțiunii pe care cu siguranţă i-a purtat-o lui 
Peter Blood. El a ţinut jurnalul de bord al fregatei cu patruzeci de 
tunuri, numită „Arabella”, pe care servea în calitate de ofiţer de 
marină; şi încă ce jurnal a ţinut — aşa cum eu n-am mai văzut. Are 
peste douăzeci de volume groase — dintre care unele s-au pierdut, 
altele au pagini rupte, din păcate, deci nu au prea mare folos. Dar 
dacă vreodată, pe parcursul îndelungilor mele ore de studiu — căci 
sunt păstrate în biblioteca domnului James Speke de Comerton — m- 
am răzvrătit împotriva acelor lacune, am fost în egală măsură intrigat 
de prolixitatea excesivă a celorlalte informaţii şi de dificultatea de a 
desprinde din întreg detaliile cu adevărat importante. 

Bănuiesc că Esquemeling?, deşi nu ştiu cum sau unde, trebuie să 
fi avut acces la aceste documente, încât să-şi fi extras din ele 
minunatele idei pentru mai multe aventuri pe care le-a pus în seama 
propriului erou, căpitanul Morgan. 

Dar asta numai aşa, ca fapt divers. Am menţionat-o numai ca 
avertisment, pentru că, atunci când va veni vremea să relatez 
episodul de la Maracaibo, aceia dintre voi care l-au citit pe 
Esquemeling s-ar putea să creadă chiar că acele lucruri care-i sunt 
atribuite pe bună dreptate lui Peter Blood au fost practic înfăptuite de 
Morgan. Totuşi, cred că dacă veţi pune în balanţă motivaţia lui Blood 


28 john Esquemeling — membru al bandei de pirați conduse de Morgan. 


116 


şi cea a amiralului spaniol în contextul respectiv şi când veţi analiza 
cât de bine se integrează evenimentul în existenţa lui Blood — pe 
când raportat la viaţa lui Morgan, e doar un fapt desprins din context 
— o să ajungeţi la concluzia mea şi-o să vă daţi seama care e de fapt 
plagiatul. 

Primul volum din acel jurnal de bord cuprinde aproape în 
întregime o retrospectivă a evenimentelor petrecute până când Blood 
a ajuns în Tortuga. Acest jurnal şi procesele-verbale ale instanţelor de 
judecată din epocă sunt până acum principalele surse ale istorisirii 
mele, deşi nu singurele. Pitt accentuează faptul că tocmai 
amănuntele asupra cărora am insistat, şi numai acestea, l-au 
determinat pe Peter Blood să caute adăpost în Tortuga. El se 
dezlănţuie pe multe pagini şi cu o vehemenţă care demonstrează clar 
că mai exista o opinie contrară că Blood (sau camarazii lui) nu 
plănuia să dea mâna cu corsarii francezi care, la adăpostul unei 
protecţii semioficiale, făcuseră din Tortuga bârlogul de unde se 
porneau în necruţătoarele aventuri de piraterie, mai ales în 
defavoarea Spaniei. Pitt ne spune că Blood intenţionase iniţial să o ia 
spre Franţa sau Olanda. Dar în decursul multelor săptămâni în care 
aşteptase o corabie dispusă să-l ducă într-una dintre aceste ţări, 
resursele i se diminuaseră, pentru ca în final să se risipească 
definitiv. In plus de asta, cronicarul lui crede că descoperise în 
atitudinea prietenului său semnele unei tulburări tainice, şi a pus asta 
pe seama consumului excesiv de alcool tare, căruia Blood i s-a dedat 
în acele zile de toropeală, decăzând astfel la nivelul aventurierilor 
sălbatici cu care începuse să se asocieze pe insulă. Nu mă-ndoiesc că 
în toată treaba asta Pitt se face vinovat doar de o oarecare 
subiectivitate, căci îşi scuză eroul. Cred că existau multe amănunte 
care-l tulburau pe Peter Blood în acele zile. O dată era gândul la 
Arabella Bishop — şi nu ne putem permite să ignorăm faptul că 
aceasta îi ocupa o bună parte din gânduri. Îl înnebunea ispita a ceea 
ce nu putea obţine. O dorea pe Arabella, dar ştia că fata era 
irevocabil şi pentru totdeauna departe de el. In plus, deşi îşi dorea să 
ajungă în Franţa sau în Olanda, nu ştia ce avea să facă odată ajuns 
acolo. La urma urmei, era doar un sclav evadat, un haiduc în propria 
ţară şi un venetic în oricare alta. Mai era marea, care avea o anume 
chemare pentru cei răzvrătiți împotriva lumii întregi. Având în vedere 
spiritul aventuros care-l îndemnase cândva să se avânte pe ocean 
doar de amorul artei, având în vedere că acum spiritul lui era aprins 


117 


de-o nesăbuită dorinţă hrănită din natura lui de haiduc, că educaţia 
lui militară şi navală îl îmboldea să accepte ispitele care îi apăreau 
înaintea ochilor, vă mai întrebaţi dacă sfârşitul lui era aproape ? ŞI 
luaţi seama că aceste tentaţii nu veneau doar din partea corsarilor pe 
care-i cunoştea prin tavernele acelui paradis pierdut din Tortuga, ci 
chiar din partea domnului d'Ogeron, guvernatorul acestui petic de 
pământ, care percepea un procent de zece la sută din toate prăzile 
care ajungeau în portul cu pricina — dată fiind datoria lui în calitate 
de conducător al insulei — căci profita de banii pe care trebuia să-i 
transforme în titluri de stat pentru Franţa. O afacere care ar fi stârnit 
dezgustul, având în vedere că era efectuată de nişte aventurieri 
soioşi şi pe jumătate beţi, de nişte corsari, tâmplari, mateloţi englezi, 
francezi sau olandezi, dar care devenea o formă aproape nobilă de a 
face comerţ când era impusă de un domn distins, între două vârste, 
care în calitatea lui de reprezentant al Companiei Indiilor de Vest 
părea că reprezintă însăşi Franţa. În plus de asta, din punctul de 
vedere al unui bărbat — fără a-l exclude aici pe Jeremy Pitt, despre 
care ne amintim că avea în sânge insistenta, ba chiar imperioasa 
chemare spre ocean — cei care scăpaseră împreună cu Peter Blood 
de pe plantațiile din Barbados şi care, la fel ca el, nu ştiau încotro s-o 
mai apuce, fură cu toţii ademeniţi să se alăture marii Frăţii de 
Coastă? (după cum se autointitulau respectivii insulari îndrăzneţi). lar 
glasurile lor se uniră cu altele pentru a-l convinge pe Blood şi a-i cere 
să continue să le fie conducător aşa cum fusese încă de la plecarea 
din Barbados, ba chiar se jurară să-l urmeze loiali oriunde avea să-i 
îndrume. Şi astfel, ca să scurtăm toată povestea spusă de Jeremy 
despre acest subiect, Blood a sfârşit prin a ceda presiunii lor, 
abandonându-se în mâinile destinului. Fata viam invenerunt”, cum ar 
zice chiar el. 

Dacă a ajuns să reziste atât de mult, cred că e datorită gândului 
la Arabella, care-l tulbura. La început, sau poate nici chiar după 
aceea, nu ţinuse seama de faptul că le era dat să nu se mai vadă 
niciodată. Işi închipuia dezgustul cu care ea ar fi primit vestea că el 
devenise pirat, deşi gândul în sine îl afecta ca şi cum totul s-ar fi 
petrecut în realitate. Şi chiar după ce trecu de această perioadă, 
gândul la ea îl însoțea pretutindeni. Făcu un compromis şi-şi zise că 
amintirea ei avea să fie pentru totdeauna otrăvitoare şi prezentă. Se 


29? Grup format de corsarii de pe Insula Tortuga. 
30 Soarta îşi află singură calea (lb. latină). 
118 


jură să păstreze gândul la ea, pentru a putea rămâne pe cât posibil 
cu mâinile curate, dată fiind aventura disperată la care se înhăma. Cu 
toate că nu-şi făcea iluzii deşarte că o va cuceri vreodată şi că o va 
face a lui, sau chiar că o va revedea, imaginea ei avea să se infiltreze 
în suflet ca o chemare dulce-amăruie şi purificatoare. Dragostea ce 
nu ajunge să se materializeze niciodată rămâne adesea idealul care-l 
ghidează pe om. Astfel hotărât, îşi văzu de treabă. Ogeron, cel mai 
primitor guvernator din câţi întâlnise, îi oferi bani pentru a-şi echipa 
cum se cuvinte corabia — „Cinco Llagas” — pe care o reboteză 
„Arabella”. Asta după o mică ezitare, temându-se că avea să-şi 
dezvăluie prea direct sentimentele. Însă camarazii din Barbados 
văzură în asta o expresie a ironiei de care conducătorul lor se folosea 
în permanenţă. 

La cei douăzeci de oameni pe care-i avea mai adăugă alţi şaizeci, 
alegându-i cu prudenţă dintre piraţii din Tortuga, împreună cu aceştia 
se lansă în expedițiile obişnuite ale Frăției de Coastă, în care fiecare 
om urma să fie plătit cu o parte din captură. 

Spre deosebire de celelalte echipaje din Frăţie, la bordul 
„Arabellei” nu exista obraznica lipsă de disciplină care domnea de 
regulă pe corăbiile corsarilor. Cei care îl însoțeau juraseră ascultare şi 
supunere în toate faţă de el şi de ofiţerii pe care el îi alesese. Oricine 
nu agrea această condiţie obligatorie putea foarte bine să-şi aleagă 
un alt echipaj. 

Spre sfârşitul lunii decembrie, la începutul sezonului musonic, 
Blood plecă pe mare cu corabia sa echipată şi bine condusă şi, 
înainte de-a se întoarce în luna mai dintr-o aventură răsunătoare, 
faima căpitanului Peter Blood făcuse deja furori şi se răspândise ca 
vântul pe deasupra Mării Caraibelor. Chiar la începutul primei ieşiri se 
întâmplă să aibă loc o bătălie în Strâmtoarea Windward*!, în care 
fusese implicat un galion spaniol, ce se sfârşise cu capturarea şi mai 
apoi cu scufundarea acestuia. Urmă un raid îndrăzneţ asupra mai 
multor pirogi din flota spaniolă în Rio de la Hacha?, de unde se 
aleseseră cu o pradă foarte bogată de perle. Mai întreprinseră o 
expediţie pe uscat, pe țărmurile aurii de la Santa Maria”, pe coastă; 
întreaga poveste a acestei expediţii e de-a dreptul incredibilă. Au mai 


31 Strâmtoare între insulele Cuba şi Hispaniola. 
32 Capitala districtului La Guajira din nordul Columbiei, cunoscută în timpurile 
coloniale pentru resursele de perle. 
33 Capitala districtului Hiula din nordul Columbiei. 
119 


fost şi alte expediţii mai mici din care echipajul „Arabellei” şi-a 
câştigat faima şi bogăţia şi din care a ieşit aproape fără pierderi. 
Astfel, înainte de întoarcerea în portul Insulei Tortuga în luna mai a 
anului următor, unde avea să fie reparată şi reechipată — pentru că 
vă daţi seama că nu ieşise tocmai nevătămată — renumele corăbiei 
şi al lui Peter Blood se răspândise din Bahamas în Insulele Windward, 
din New Providence în Trinidad. Ba ecourile răzbătură până în Europa, 
la curtea regelui lacob, unde se lansară critici virulente din partea 
ambasadorului Spaniei, căruia i se răspunse că era greşită părerea 
conform căreia căpitanul Blood ar fi avut vreun sprijin din partea 
regelui. Ba chiar, căpitanul se număra printre proscrişii rebeli, era un 
sclav evadat şi orice măsuri iniţiate de Majestatea Sa regele Spaniei 
aveau să se bucure de sprijinul integral al regelui lacob al II-lea. Don 
Miguel de Espinosa, amiralul Spaniei în Indiile de Vest, şi nepotul 
acestuia, don Esteban, care naviga alături de el, nu erau indiferenți 
faţă de dorinţa de a-l duce pe aventurierul irlandez la spânzurătoare. 
Pentru ei, ideea de a-l captura pe Blood, care acum devenise o 
problemă internaţională, era şi o ambiţie de familie. Prin intermediul 
lui don Miguel, Spania nu pregetă să lanseze ameninţări. Acestea 
ajunseră până-n Tortuga şi, odată cu ele, şi certitudinea că don 
Miguel nu se afla în spatele lor doar prin autoritatea cu care-l 
învestise propria ţară, ci şi cu sprijinul forţelor engleze. 

Căpitanul Blood nu era deloc impresionat de forţele care se 
coalizau împotriva lui şi nici nu avea de gând să ruginească la 
adăpostul oferit de Tortuga. 

Date fiind suferinţele la care alţi semeni de-ai lui îl supuseseră, 
decise să facă din Spania calul lui de bătaie. Astfel, admise că avea 
un dublu scop: câştiga şi, în acelaşi timp, servea, într-adevăr, nu 
regelui din casa Stuarţilor** pe care-l ura, ci Angliei şi, implicit, întregii 
civilizaţii din Lumea Nouă, pe care cruda, trădătoarea, lacoma şi 
bogata Castilie încerca s-o distrugă. 

Intr-o zi, pe când stătea cu Hagthorpe şi Wolverstone fumându-şi 
pipele şi sorbind dintr-o sticlă de rom, în duhoarea înăbuşitoare de 
gudron şi tutun stătut dintr-o tavernă de pe țărm, Blood fu acostat de 
un pirat de-o eleganţă uluitoare, îmbrăcat într-o jiletcă din satin 


3% Casa Regală din Anglia — fondată de Robert al II-lea al Scoției, în 1371, încheiată 
cu domnia reginei Ana a Marii Britanii în 1603. in total, casa Stuart a dat nouă 
monarhi (printre care şi pe lacob al II-lea). 


120 


albastru-închis, cu dantelă aurită, cu un brâu purpuriu gros care-i 
înconjura talia. 

— C'est vous qu'on appelle Le Sang” ? îl întrebă străinul. 

Căpitanul Blood se uită în sus pentru a-l analiza pe interlocutor 
înainte de-a răspunde. Străinul era un bărbat înalt, cu o conformaţie 
suplă, un chip smead acvilin, surprinzător de atrăgător. Pe mâna cu 
unghii îngrijite pe care şi-o ţinea pe sabia prelungă sclipea un inel cu 
diamant, în urechi purta cercei de aur, oarecum mascaţi de cârlionţii 
părului său castaniu şi pomădat. Căpitanul Blood îşi scoase pipa din 
gură. 

— Mă numesc Blood, spuse, Peter Blood. Spaniolii mă ştiu de don 
Pedro Sangre; francezii îmi pot spune Le Sang, dacă aşa preferă. 

— Bun, spuse îndrăzneţul aventurier în engleză, şi, fără a mai 
aştepta alte invitaţii, îşi trase un scaun la masa murdară. Numele 
meu e Levasseur, îi informă pe cei de faţă, care, în afară de Blood, se 
uitau chiorâş la el. Poate aţi auzit de mine. 

Intr-adevăr, auziseră. Era comandantul unei corăbii cu douăzeci 
de tunuri, care ancorase în port cu o săptămână în urmă şi al cărei 
echipaj era alcătuit în mare parte din corsari francezi din Hispaniola 
de Nord, oameni care aveau toate motivele să-i urască pe spanioli 
chiar mai abitir decât pe englezi. Levasseur îi adusese înapoi, la 
Tortuga, dintr-o campanie minoră şi nereuşită. Ar fi fost totuşi nevoie 
de mai multe eşecuri pentru a pune capăt inegalabilei îngâmfări cu 
care era înzestrat tânărul. Reputația lui era arhicunoscută în rândul 
Frăției de Coastă: un ticălos de corsar zgomotos, aprig la mânie, 
mare băutor şi jucător. Se bucura şi de o reputaţie de altă natură. 
Ceva din aroganţa şi vulgaritatea lui ostentativă atrăgea femeile ca 
un magnet. Căpitanului Blood nu i se păru nimic ciudat în faptul că se 
fălea cu succesele sale în dragoste, bonnes fortunes, dar i se părea 
curios faptul că lăudăroşenia lui avea o oarecare justificare. Circula 
un zvon conform căruia până şi mademoiselle d'Ogeron, fiica 
guvernatorului, fusese prinsă în plasa farmecelor lui fatale şi că 
Levasseur îndrăznise chiar să-i ceară mâna, în vederea căsătoriei. 
Guvernatorul d'Ogeron îi dăduse singurul răspuns posibil, şi anume îi 
arătase uşa. 

Levasseur plecase înfuriat, jurându-se pe toţi sfinţii c-avea s-o 
facă pe domniţa cu pricina să devină a lui şi că d'Ogeron avea să 


35 Vă numiţi Le Sang ? (Ib. franceză). 
36 Favorurile unei femei (Ib. franceză). 


121 


regrete amarnic afrontul adus. Acesta era aşadar străinul care se 
oferi să se asocieze cu căpitanul Blood, punând la dispoziţie nu doar 
propria persoană, ci şi corabia lui şi echipajul acesteia. 

Cu doisprezece ani înainte, pe când era numai un puşti de 
douăzeci de ani, Levasseur călătorise alături de monstrul numit 
L'Ollonais şi în aventurile lui ulterioare pusese în practică tot ce 
învățase de la sinistrul său profesor. Mă îndoiesc că s-ar fi aflat în 
acele zile un ticălos mai mare printre membrii Frăției decât acest 
Levasseur. Şi oricât de respingător l-ar fi găsit, căpitanul Blood nu 
negă faptul că propunerea tânărului era îndrăzneață, creativă şi plină 
de resurse şi se văzu nevoit să admită chiar că se puteau asocia 
pentru expediţii mai ample la care nu s-ar fi încumetat de unul 
singur. Apogeul proiectelor lui Levasseur era un raid asupra coastei 
bogatului oraş Maracaibo”. Dar recunoştea şi el că aveau nevoie de 
cel puţin şase sute de oameni, care n-ar fi încăput pe corăbiile pe 
care le-aveau acum. Trebuiau să întreprindă raiduri preliminare, care 
să aibă ca scop capturarea altor nave. Pentru că-i displăcea persoana 
lui Levasseur, căpitanul nu acceptă de la bun început. Dar pentru că-i 
surâdea propunerea, acceptă totuşi să se mai gândească. Fiind 
presat atât de Hagthrope, cât şi de Wolverstone, care nu-i 
împărtăşeau tentaţia de a-l respinge pe francez, urmarea propunerii 
fu că într-o săptămână Levasseur şi Blood întocmiră documentele şi 
le semnară, ei şi camarazii lor. Aceste acte stabileau, printre altele, 
proviziile comune ambelor vase; în caz că o apucau pe căi diferite, 
fiecare trebuia să dea socoteală pentru toate bunurile prădate, iar 
corabia care captura o anumită pradă beneficia de trei cincimi din 
valoarea acesteia, în timp ce restul revenea asociaţilor. Bunurile 
aveau mai apoi să fie împărţite membrilor echipajelor fiecărui vas, 
conform documentelor. In rest, contractele conţineau alineatele 
obişnuite, printre care şi acela conform căruia orice membru al 
echipajului găsit vinovat de sustragerea sau tăinuirea vreunui obiect 
din pradă, chiar şi în valoare de un peso, urma să fie spânzurat de un 
catarg. 

După ce stabiliră toate acestea, se pregătiră de ieşirea în larg. În 
seara de dinaintea ridicării ancorei, Levasseur scăpă ca prin urechile 
acului de glonţul îndreptat spre el în timp ce încerca, asemenea unui 
trubadur romantic, să se caţere pe zidul grădinii guvernatorului, cu 
intenţia de a-şi lua un bun rămas plin de pasiune de la infatuata 


37 Oraş din nordul Venezuelei, al doilea ca mărime din ţară. 
122 


mademoiselle d'Ogeron. Renunţă după ce se trase de două ori asupra 
lui dintr-o tufă parfumată de piper, în care erau postate gărzile 
guvernatorului. Plecă jurând să ia măsuri foarte precise şi total 
diferite la întoarcere. În acea noapte, dormi la bordul navei sale pe 
care, cu extravaganţa-i caracteristică, a numit-o „La Foudre”*. 

Tot la bordul corăbiei primi a doua zi vizita căpitanului Blood pe 
care îl întâmpină numindu-l, oarecum ironic, „amiralul!” lui. Irlandezul 
venise să stabilească ultimele detalii, dintre care ce ne preocupă pe 
noi este o înţelegere conform căreia, dacă în timpul raidului vreuna 
dintre corăbii se separa de cealaltă, din greşeală sau din necesitate, 
trebuiau să se reunească în cel mai scurt timp posibil în portul Insulei 
Tortuga. Apoi, Levasseur îl invită pe „amiralul” său la prânz şi băură 
în cinstea reuşitei acestei expediţii. Levasseur bău atât de mult încât, 
până când se despărţiră, era cât se poate de beat şi totuşi judeca. In 
final, spre seară, căpitanul cobori şi fu dus înapoi la falnica lui 
corabie, cu parapete vopsiți în roşu şi hublouri lucitoare pe care 
discul aprins al soarelui ce asfinţea le scălda într-o flacără roșiatică. 
Blood era încercat de-o uşoară nelinişte. Am menţionat faptul că ştia 
să judece omul, iar opiniile pe care şi le formase despre Levasseur îl 
tulburau tot mai mult, pe măsură ce se apropia ora de plecare, îi 
mărturisi aceasta şi lui Wolverstone, care-l întâmpină când urcă pe 
„Arabella”. 

— Voi m-aţi somat să semnez hârtiile alea, şarlatanilor, şi mare 
mirare dac-o să iasă ceva bun din asocierea asta. 

Uriaşul chior de-un ochi îl măsură pe Blood cu ochiul cel bun, 
însetat de sânge, rânji şi-şi împinse bărbia în afară. 

— Le frângem gâturile dacă ne trădează. 

— Aşa e, dacă o să fim lângă ei ca s-o facem. Cu asta încheie 
subiectul. Mâine la primul semn de flux, ridicăm ancora, anunţă şi se 
duse în cabina sa. 


38 Trăsnetul (Ib. franceză). 


123 


14 


Faptele eroice ale lui Levasseur 


doua zi, pe la zece, cu o oră bună înainte de ceasul stabilit 

pentru plecare, o canoe trase lângă „La Foudre”. Un indian 

metis urcă la bord. Era îmbrăcat cu nişte izmene murdare şi 

o pătură roşie care îi servea drept mantie. El îi aducea 
căpitanului Levasseur un petic de hârtie, murdărit şi mototolit. 
Căpitanul îl desfăcu şi citi: 


Iubitul meu, 

Sunt pe bricul olandez „Jongvrouw”, care e pe punctul de a ieşi în 
larg. Tatăl meu ne va separa pentru totdeauna şi mă trimite în 
Europa, în grija fratelui meu. Te implor să mă salvezi. Scoate-mă din 
nefericita situație, eroul meu ! 

A ta neconsolată Madeline, care te iubeşte 


Multiubitul erou fu mişcat până la lacrimi de acest mesaj disperat. 
Măsură cătrănit zarea pentru a vedea bricul olandez, despre care ştia 
că pleca spre Amsterdam cu o încărcătură de piei şi tutun. Nici urmă 
de ea în acel port strâmt, înconjurat de stânci. Încercă să-şi alunge 
gândurile din minte. Drept răspuns, indianul îi arătă cu degetul 
dincolo de valurile înspumate care demarcau poziţia recifului ce 
constituia unul dintre principalele puncte de rezistenţă ale fortului. 
Dincolo de acestea, cam la o milă distanţă se zărea pânza unei nave. 

— Acolo, spuse el. 

— Acolo ! Francezul rămase neclintit cu privirea ţintă spre acel 
punct, cu chipul alb ca varul. După care, întărâtat, se revoltă 
împotriva mesagerului. Dar tu de unde vii de-mi aduci numai asta ? 
Răspunde ! 


124 


Indianul se făcu mic în faţa mâniei francezului. Orice explicaţii ar 
fi avut, paralizase de spaimă. Levasseur îl apucă de gât, îl scutură de 
două ori rânjind, apoi îl aruncă spre găurile de scurgere de pe punte. 

Omul se lovi cu capul de gura de tun şi acolo rămase nemişcat, cu 
un firicel de sânge scurgându-i-se din gură. Levasseur îşi frecă 
palmele ca şi cum s-ar fi scuturat. 

— Aruncaţi-l peste punte, ordonă unor oameni care pierdeau 
timpul pe puntea mijlocie. Apoi ridicaţi ancora; o luăm spre bricul 
olandez. 

— Mai uşor, căpitane ! Ce-nseamnă asta ? 

Levasseur simţi o mână fermă pe umăr. Se întoarse şi dădu nas în 
nas cu locotenentul Cahusac, un mişel de breton, o namilă de om 
care i se puse în faţă. Levasseur îi spuse ce voia să facă, în cuvinte 
de-o obscenitate inutilă. 

Cahusac dădu din cap. 

— Un bric olandez ? Imposibil ! Nu avem voie ! 

— Şi cine-o să ne împiedice ? întrebă Levasseur cu un amestec de 
mirare şi furie. 

— In primul rând că echipajul nu o doreşte. Apoi mai e căpitanul 
Blood. 

— Puțin îmi pasă de Blood. 

— Ar trebui să vă pese. El are puterea, banii şi oamenii, şi dacă l- 
aţi cunoaşte măcar puţin, aţi şti că e gata să ne dea la fund înainte să 
apuce să negocieze cu olandezii. Are propriul mod de a practica 
meseria de corsar, aşa că aveţi grijă. 

— Puah ! făcu Levasseur şi îşi arătă dinţii, fixând cu privirea velele 
din zare. 

Dar nu rămase aşa multă vreme. Spiritul imaginativ şi plin de 
resurse pe care căpitanul Blood îl detectase în camaradul lui găsi nu 
după multă vreme o cale de ieşire. Blestemându-şi sufletul, apoi 
alianţa pe care şi-o asumase — şi asta încă înainte de-a ridica 
ancora — deja căuta moduri de-a se feri de ea. Sugestiile lui Cahusac 
erau adevărate. Blood n-ar fi permis niciodată acte de violenţă 
asupra olandezilor în prezenţa lui, dar se puteau comite în absenţa 
lui. Dată fiind situaţia, Blood se va vedea nevoit să le accepte, căci 
avea să fie prea târziu ca să protesteze. In mai puţin de-o oră, 
„Arabella” şi „La Foudre” urmau să iasă în larg împreună. Fără să 
aibă habar de schimbarea de plan, căpitanul încuviinţă să ridice 
ancora mai devreme de ora stabilită atunci când văzu că şi celălalt o 


125 


face. Bricul olandez rămase în vizor toată ziua, deşi spre seară 
imaginea lui păru că se îndepărtează devenind doar un punct, spre 
nord. Cursul stabilit de Blood şi Levasseur o lua spre est, prin partea 
de miazănoapte a țărmului Insulei Hispaniola. „Arabella” urmă acest 
curs întreaga noapte. lar când mijiră zorii, se pomeni de una singură. 
La adăpostul nopţii, „La Foudre” se desprinsese spre nord-est, cu 
toate pânzele-n vânt. Cahusac încercase din nou să protesteze. 

— Du-te dracului ! îi răspunsese Levasseur. O corabie tot o 
corabie rămâne indiferent sub ce steag, şi deocamdată avem nevoie 
de corăbii. E un motiv îndeajuns de bun. 

Locotenentul nu mai protestă, dar, din câte trăsese el cu ochiul la 
bileţelul lui Levasseur, ştia că superiorul lui nu căuta o corabie, ci o 
femeie; scutură din cap abătut şi se îndepărtă ca să dea ordinele 
necesare. „La Foudre” se apropie tot mai mult de vasul olandez, 
ţinându-se la nu mai mult de o milă în spatele acestuia, iar apariţia 
corăbiei în vizor fu evident motiv de îngrijorare pe „Jongvrouw”. Fără 
îndoială că fratele domniţei, recunoscând corabia lui Levasseur, 
agitase spiritele printre olandezi. Aceştia se grăbiră să ridice toate 
pânzele în vânt, în încercarea disperată de a scăpa de urmăritori şi 
bricul luă o poziţie oblică faţă de „La Foudre”. 

Piraţii continuară să înainteze cu cea mai mare viteză, până când 
ajunseră la o distanţă ce le-ar fi permis să trimită o salvă de 
avertisment înspre ceilalţi. Atunci, „Jongvrow” viră mult rotindu-se cu 
cârma înspre „La Foudre” şi deschise focul cu tunurile de la pupa. 
Ghiuleaua trasă de la mică distanţă trecu prin pânzele corăbiei 
franceze, cauzând mici stricăciuni velelor. Urmă o mică luptă pe 
parcursul căreia vasul olandez lansă mai multe salve. La cinci minute 
după ce ajunseră bord lângă bord, „Jongvrow” fu prinsă de ancorele 
cu patru braţe aruncate de pe „La Foudre”, iar corsarii trecură cu 
mare zarvă dincolo. Comandantul bricului, roşu ca racul, ieşi înainte 
pentru a-l înfrunta pe Levasseur, urmat îndeaproape de un nobil 
elegant şi palid la faţă în care corsarul îl recunoscu pe viitorul său 
cumnat. 

— Căpitane Levasseur, aceasta este o faptă strigătoare la cer 
pentru care veţi da socoteală. Ce căutaţi pe nava mea? | 

— La început căutam numai ce-mi aparţine, ceva ce mi s-a furat. 
Dar din moment ce aţi preferat războiul şi aţi deschis focul asupra 
noastră, cauzând ceva distrugeri corăbiei şi omorând cinci oameni 


126 


de-ai mei, atunci o să avem război, iar corabia dumitale o să fie pradă 
de război. 

De pe puntea superioară, mademoiselle d'Ogeron se uită în jos cu 
priviri sclipitoare şi pline de admiraţie pentru preaiubitul ei erou. Intr- 
adevăr, părea de-a dreptul glorios cum francezul îi domina pe cei de 
pe punte — chipeş, plin de autoritate şi îndrăzneală. O văzu şi el şi 
ţâşni spre ea cu un chiot de bucurie. Comandantul olandez i se puse 
în faţă, cu mâinile ridicate ca să-l oprească. Dar Levasseur nu stătu la 
taclale; era prea nerăbadător să ajungă la iubita lui. Scoase sabia pe 
care o avea şi olandezul se prăvăli la picioarele lui, cu ţeasta 
însângerată. Amorezatul trecu peste el, cu chipul luminat de fericire. 
De data asta însă, domniţa se trase înapoi oripilată. Era o fată abia 
ieşită din copilărie, înăltuţă, cu un trup frumos sculptat, cu plete 
bogate de un negru lucios şi un chip de culoarea fildeşului maturat. 
Privirea ei avea o notă de îngâmfare, accentuată de pleoapele 
coborâte ce-i umbreau ochii mari şi negri. Dintr-un salt, iubitul 
francez ajunse lângă ea. Piratul zvârli cât colo sabia însângerată şi 
deschise larg braţele pentru a o îmbrăţişa. Ea însă se feri până şi în 
braţele lui, a căror îmbrăţişare nu o putu însă refuza. Privirea fetei, 
care altădată îi înzestra chipul aproape perfect cu acea notă de 
aroganță, devenise înfricoşată de-a binelea. 

— Eşti a mea, în sfârşit a mea, după toate câte s-au petrecut ! 
strigă el exaltat, teatral, ca un adevărat erou. 

Ea voi să-l îndepărteze şi-şi propti mâinile în pieptul lui. 

— De ce ? De ce l-ai omorât ? 

El râse aşa cum ar fi făcut orice erou şi răspunse brav, cu í 
superioritatea pe care un zeu ar avea-o asupra unui muritor pe care-l 
dispreţuieşte: 

— S-a pus între noi. Fie ca moartea lui să fie un simbol, un 
avertisment. Fie ca toţi cei care stau între noi să ţină seama de ea şi 
să ia aminte. 

Rostise toate astea cu un teribilism extraordinar, iar fapta în sine 
era atât de îndrăzneață, de justificată, şi atracţia pentru el atât de 
irezistibilă, încât fata începu să tremure ca o prostuţă şi se lăsă 
ameţită în îmbrăţişarea lui pasională. Apoi, francezul o urcă pe umeri 
şi păşi larg, triumfător, ducând-o pe puntea corăbiei sale, unde fu 
primit cu urale de oamenii săi. Nesăbuitul frate al fetei ar fi putut 
strica această scenă romantică dacă n-ar fi existat agerul Cahusac 
care îl opri fără comentarii şi-l alungă cât colo ca pe-un animal. 


127 


După care, în timp ce căpitanul se delecta cu surâsul domniţei în 
cabina lui, Cahusac se ocupă de fructele prăzii de război. Echipajul 
bricului fu pus într-una dintre bărci şi lăsat în plata Domnului. 

Din fericire, fiind mai puţini de treizeci la număr, barca rezistă, cu 
toate că era supraîncărcată. 

După ce examină încărcătura de la bordul bricului, Cahusac lăsă 
un timonier-şef şi douăzeci de oameni pe punte şi plecă pentru a 
conduce „La Foudre”, pe care o îndreptă spre sud, spre Insulele 
Leeward”. 

Cahusac nu era în cea mai bună dispoziţie. Riscurile pe care şi le 
asumaseră pentru capturarea bricului olandez şi actul de violență 
asupra familiei guvernatorului de pe Insula Tortuga fuseseră 
exagerate comparativ cu valoarea prăzii. Îi expuse acestea lui 
Levasseur, pe un ton critic. 

— N-ai decât să-ţi ţii opiniile pentru tine, îi răspunse căpitanul. Să 
nu crezi că sunt genul de om care-şi pune ştreangul de gât fără să fie 
sigur că are să se elibereze la un moment dat. Am să-i trimit 
guvernatorului termenii mei de colaborare pe care va fi nevoit să-i 
accepte. Stabileşte cursul ca să mergem spre Virgen Magra. 
Debarcăm şi stabilim totul acolo. Şi spune-le să-l aducă pe pămpălăul 
de d'Ogeron în cabina mea. 

Apoi, Levasseur se întoarse spre iubita sa. Fratele ei fu adus, 
întocmai cum ceruse. Căpitanul se ridică pentru a-l întâmpina, 
aplecându-şi capul ca să nu se lovească de tavanul cabinei, căci era 
foarte înalt. Domnița se ridică şi ea. 

— De ce faci asta ? îl întrebă fata pe Levasseur, arătând spre 
mâinile legate fedeleş ale fratelui ei — o măsură de precauţie din 
partea lui Cahusac. 

— Nu-mi place, zise el. Vreau ca totul să se termine aici. Dacă 
domnul d'Ogeron îşi dă cuvântul de onoare... 

— Nu-ţi dau nimic, se repezi tânărul palid la faţă, care nu ducea 
lipsă de îndrăzneală. 

— Vezi ? spuse indiferent Levasseur, mimând regretul, iar domniţa 
se întoarse spre fratele ei. 

— Henry, protestă, e o prostie! Nu te comporţi ca un prieten. 
Eşti... 


39 insule din nordul Antilelor Mici. 


128 


— lar tu eşti o prostuţă, se repezi celălalt. Diminutivul nu-şi avea 
rostul, mai ales că ea era mai înaltă ca el. Chiar crezi că vreau să 
ajung la un consens cu un ticălos de pirat ? 

— Ai grijă, tinere ! râse Levasseur, însă deloc amabil. 

— Nu vezi nesăbuinţa ta şi răul pe care l-ai cauzat ? S-au pierdut 
vieţi — au murit oameni — pentru ca monstrul ăsta să te poată aduce 
aici. Nu-ţi dai seama, din poziţia în care stai acum, de puterea acestei 
fiare de lângă tine, de ticăloşenia lui deprinsă într-o cuşcă şi 
alimentată prin prădăciuni şi crime ? 

Ar mai fi spus mult mai multe dacă Levasseur nu l-ar fi pocnit 
peste gură. Problema francezului era că nu-i plăcea să audă 
vorbindu-se despre el. Domnița îşi înăbuşi un țipăt când îşi văzu 
fratele clătinându-se sub puternica lovitură. Tânărul se propti de 
perete, cu buza frântă şi sângerând. Dar furia sa tot nu se potoli şi se 
uită la sora lui, livid şi cu un rânjet înspăimântător. 

— Vezi ? spuse simplu. Dă într-un om neajutorat. 

Cuvintele şi tonul lor de un dispreţ evident provocară mânia lui 
Levasseur, pe care el nu şi-o reprima niciodată. 

— Ce-ai fi făcut, pămpălăule, dacă aveai mâinile dezlegate ? ÎI 
apucă pe d'Ogeron de gulerul vestei şi-l scutură. Spune, ce-ai fi 
făcut ? Ptiu, numai gura-i de tine ! Eşti un... urmă un potop de cuvinte 
necunoscute urechilor domniţei până atunci, dar de a căror 
obscenitate deveni pe loc conştientă. 

Cu obrajii albi ca varul, se sprijini de masa din cabină şi-i strigă lui 
Levasseur să înceteze. Ca să-i demonstreze că o ascultă, piratul 
deschise uşa şi-l aruncă pe fratele ei afară. 

— Duceţi-l sub punte până-l chem eu din nou, urlă, şi trânti uşa la 
loc. 

Apoi se reculese şi se întoarse spre fată cu un surâs ironic. Ea însă 
nu-i răspunse la fel, ci-l privi încremenită. Asistase la dezlănţuirea 
violentă a multiubitului său erou şi recunoştea în sinea ei că fusese 
un spectacol dezgustător şi terifiant, îi amintea de moartea violentă a 
căpitanului olandez şi dintr-odată realiză că vorbele fratelui ei despre 
acest om erau cât se poate de corecte. O cuprinse un acces vizibil de 
frică, iar mai apoi de panică, şi se sprijini de masă. 

— Scumpa mea, ce s-a întâmplat ? 

Levasseur veni spre ea. Fata se retrase. Rânjetul şi strălucirea din 
ochii lui o făceau să-i stea inima în gât. 


129 


Când tânăra nu mai avu încotro să meargă, corsarul o prinse cu 
braţele sale lungi şi o trase spre el. 

— Nu, nu ! se zbătu fata. 

— Ba da ! spuse el batjocoritor, ceea ce fu mai îngrozitor decât tot 
ce făcuse până atunci. 

O strivi la piept cu brutalitate, provocându-i în mod voit durere, 
pentru că ea încerca să-l respingă, şi o sărută cu toată împotrivirea 
fetei. Înflăcărat, deveni nervos şi se dezbără de ultima fărâmă de 
erou din el. 

— Prostuţă ce eşti, n-ai auzit ce-a spus fratele tău — că te afli în 
mâinile mele ? Să ţii minte asta şi ia seama că ai venit aici din proprie 
voinţă — nu sunt genul de om pe care o femeie îl duce de nas. Aşa că 
vino-ţi în fire, draga mea, şi acceptă ceea ce ai ispitit. O sărută din 
nou, aproape cu dezgust, după care o aruncă într-o parte. Gata cu 
pretenţiile astea. Altminteri o să-ţi pară rău. 

Cineva bătu în uşă. 

Levasseur blestemă momentul inoportun şi se duse să deschidă. 
Se pomeni faţă în faţă cu bretonul Cahusac care-l privea grav. Venise 
să-l informeze că nava lua apă din cauza unei ghiulele olandeze. 
Alarmat, Levasseur se duse cu el. Spărtura nu era una chiar serioasă, 
atât timp cât vremea se menținea favorabilă, dar o furtună ar fi putut 
fi fatală. Unul dintre oameni fusese legat cu o parâmă şi astupa gaura 
cu un dop făcut dintr-o pânză de velă, apoi băgară pompele. La 
orizont se arăta un nor destul de jos, iar Cahusac îşi dădu cu părerea 
că venea dinspre cel mai nordic punct al Insulelor Virgine“. 

— Trebuie să căutăm adăpost acolo şi să aruncăm ancora, spuse 
Levasseur. 

— Nu-mi place zăpuşeala asta ! S-ar putea să ne prindă furtuna 
înainte s-ajungem la țărm. 

— Furtuna sau altceva, spuse Cahusac posac. Le-aţi văzut ? şi 
arătă dincolo de tribord. 

Levasseur se uită în direcţia respectivă şi i se tăie respiraţia. Două 
corăbii de dimensiuni considerabile se îndreptau spre ei, acum fiind la 
o distanţă cam de cinci mile. 

— Ce se întâmplă dacă o vor lua pe urmele noastre ? întrebă 
Cahusac. 

—O să luptăm, chiar dacă părem mai slabi, spuse căpitanul 
înjurând. 


“9 insule din Antilele Mici. 


130 


— Decizii pripite, spuse Cahusac cu dispreţ şi scuipă. Asta se 
întâmplă când te porneşti pe mare cu un îndrăgostit lulea. Căpitane, 
vino-ţi în fire, pentru că oamenii n-or să facă faţă unui conflict 
provocat împotriva olandezilor. 

Tot restul zilei, lui Levasseur îi stătu mintea la orice altceva, mai 
puţin la iubita lui. Rămase pe punte cu ochii ţintă când la uscatul din 
faţă, când la cele două corăbii care se apropiau. Nu i-ar fi servit la 
nimic dacă alegea s-o ia în larg, iar spărtura din bordaj i-ar fi adus 
numai riscuri în plus. Trebuia să stea aproape de golf şi să reziste 
unei confruntări directe. Spre seară, când mai aveau cam trei mile 
până la țărm şi când era pe punctul de-a da ordinul de pregătire 
pentru bătălie, aproape leşină de uşurare când o voce de pe gabie 
strigă că vasul mai mare de la orizont era „Arabella”. lar celălalt, 
probabil o pradă de război. Dar pesimismul lui Cahusac nu se dădea 
în lături de la nimic. 

— Asta e doar un rău mai mic, mormăi. Ce-o să zică Blood despre 
expediţia noastră ? 

— N-are decât să zică ce-o vrea, râse Levasseur, mult prea liniştit. 

— Dar despre copiii guvernatorului Insulei Tortuga ? 

— Nu trebuie să afle. 

— O să afle la un moment dat. 

— Da, dar până atunci aranjăm totul, pe legea mea. Până atunci 
cad la învoială cu guvernatorul. Ştiu eu cum să-l înduplec pe 
d'Ogeron să accepte condiţiile mele. 

Cele patru corăbii se îndreptară aşadar spre coasta de nord a 
Insulei Virgen Magra, o fâşie îngustă de pământ arid şi pustiu, lungă 
de vreo douăsprezece sau treisprezece mile, care nu producea nimic 
altceva în afară de sare, care se găsea în cantităţi însemnate spre 
sud. Levasseur cobori într-o barcă împreună cu Cahusac şi alţi doi 
marinari şi se îndreptară spre „Arabella”. 

— Scurta noastră despărţire a fost cu adevărat profitabilă, îl 
întâmpină căpitanul Blood. Am avut amândoi o dimineaţă cât se 
poate de plină. 

Era binedispus şi-l conduse pe celălalt spre cabina principală 
pentru a clarifica socotelile. 

Corabia mare care o însoțea pe „Arabella” era un vas spaniol cu 
douăzeci şi şase de tunuri, numit „Santiago”. Era din Puerto Rico şi 
ducea o încărcătură de douăzeci de mii de tone de cacao, patruzeci 
de mii de reali şi de zece ori pe-atâta valoare în bijuterii. O captură 


131 


bogată, din care două cincimi îi reveneau lui Levasseur şi echipajului 
său. Banii şi bijuteriile fură împărţite pe loc. Incărcătura de cacao 
avea să fie împărţită la înapoierea în Insula Tortuga. 

Apoi fu rândul lui Levasseur şi căpitanul Blood se întunecă atunci 
când auzi povestea celuilalt. La final îşi exprimă nemulţumirea. 
Olandezii erau aliaţi de treabă şi era o nesăbuinţă să fie îndepărtați 
mai ales pentru nişte capturi minore precum nişte pânzeturi şi nişte 
tutun, care în total nu făceau mai mult de douăzeci de mii de reali. 
Dar Levasseur îi răspunse aşa cum o făcuse în faţa lui Cahusac, că o 
corabie era o corabie şi aveau nevoie de flotă pentru expediţia 
planificată. Probabil datorită norocului pe care îl avusese din acea zi, 
Blood o lăsă baltă. Levasseur propuse ca „Arabella” şi prada ei să se 
întoarcă la Tortuga, unde să descarce cacaua şi să pună la cale alte 
expediţii la care se puteau încumeta acum. Intre timp, el, Levasseur, 
avea să facă reparaţiile necesare, după care avea s-o ia spre sud, să- 
şi aştepte amiralul la Saltatudos, o insulă cu o poziţionare favorabilă 
— unsprezece grade şi unsprezece minute nord — pentru raidul 
asupra Insulei Maracaibo. Spre uşurarea francezului, nu numai că 
Blood încuviinţă, dar se şi pronunţă gata să ridice ancora numaidecât. 

Nici nu plecă bine „Arabella”, că Levasseur trase corăbiile în 
lagună şi ordonă echipajului să se apuce de construcţia adăposturilor 
temporare pentru ei şi oaspeţii neobişnuiţi pe care-i aveau, căci 
urmau să rămână acolo ca să repare „La Foudre”. La apus, în aceeaşi 
seară, briza se răcori, apoi se înteţi atingând viteze mari, pentru ca 
apoi să devină un uragan în toată regula, încât Levasseur mulţumi 
Divinităţii că ajunsese la țărm şi corăbiile-i erau la adăpost. Se întrebă 
vag cum îi mergea lui Blood în larg pe-o asemenea furtună cumplită, 
dar nu zăbovi prea mult asupra problemei pe care o considera 
neimportantă. 


132 


I5 


Răscumpărarea 


iua de după furtună se lumină splendidă, strălucitoare şi 

senină; adia o briză înviorătoare care aducea un miros 

înţepător de la lacurile sărate din sudul insulei. Pe plaja de pe 

Virgen Magra, la poalele unor dune palide, unde Levasseur îşi 
ridicase tabăra improvizată, se petrecu o scenă ciudată. Cocoţat pe- 
un butoi gol, corsarul francez făcea afaceri importante. Şi anume, 
încerca să demareze negocierile cu guvernatorul Insulei Tortuga. 
Avea împrejur o gardă de onoare formată din şase marinari, cinci 
dintre ei corsari căliţi, îmbrăcaţi în veste soioase şi pantaloni strâmţi 
de piele. Al şaselea era Cahusac. In faţa lui, între doi negri pe 
jumătate despuiaţi, stătea tânărul d'Ogeron, în cămaşa cu guler 
dantelat şi lenjerie de mătase, încălţat în pantofii lui eleganţi din piele 
de Cordoba. Nu avea vestă, iar mâinile-i erau legate la spate. Chipul 
delicat al tânărului era supt. Lângă el, tot păzită, dar având mâinile 
libere, stătea domniţa, sora lui, aşezată pe o moviliţă de nisip. Era 
palidă şi degeaba tot încerca să-şi ascundă prin masca aroganţei 
spaima de care era cuprinsă. Levasseur i se adresă lui d'Ogeron. 
Vorbi mult, iar la final spuse: 

— Cred că m-am făcut înţeles. Ca să nu existe neclarităţi, reiau. 
Poţi fi răscumpărat pentru douăzeci de mii de reali, şi-o să fii liber, 
dacă îţi dai cuvântul de onoare că te duci pe Tortuga să mi-i aduci. Ba 
chiar o să-ţi ofer eu mijloacele necesare, şi ai la dispoziţie o lună. 
Intre timp, sora ta rămâne cu mine ca ostatică. Tatălui tău n-ar trebui 
să i se pară o sumă exorbitantă, dat fiind că asigură libertatea fiului şi 
zestrea fiicei. Cred că pretenţiile mele sunt modeste, mai ales că 
bogăţia lui d'Ogeron e bine cunoscută. 

Tânărul d'Ogeron ridică fruntea şi-l privi pe îndrăzneţul căpitan 
direct în ochi. 


133 


— Refuz cu desăvârşire, auzi! Aşa că n-ai decât să faci ce 
pofteşti, pirat afurisit, nelegiuit şi fără de onoare. 

— Ce limbaj ! râse Levasseur. Ce te-ai mai aprins din prea multă 
nesăbuinţă ! N-ai analizat toate posibilităţile. Când o vei face n-o să 
te mai încăpăţânezi să refuzi. Nu poţi refuza, sub nicio formă. Avem 
noi ac de cojocul celor mai căpoşi şi te avertizez să nu cumva să-ţi 
dai cuvântul de onoare de frică şi apoi să ţi-l încalci. O să te găsesc şi 
vei fi pedepsit. Între timp, ţine minte că onoarea surorii tale stă drept 
gaj. Dacă uiţi să te mai întorci cu zestrea ei, să nu-ţi pară nerezonabil 
dacă eu uit să mă însor cu ea. 

Ochii amuzaţi ai lui Levasseur care-l ţintuiau pe tânărul său 
prizonier îi surprinseră oroarea de pe chip. D'Ogeron îi aruncă 
domniţei o privire sălbatică, de furie şi dezgust. Dar se îmbărbătă şi 
răspunse hotărât. 

— Nu ! De mii de ori nu ! Câine! 

— Eşti irațional dacă te încăpăţânezi. 

Levasseur rosti aceste cuvinte calm, cu o notă de dezamăgire 
ironică. Îşi tot făcuse de lucru meşterind noduri la o sfoară. Acum o 
ridică. 

— Ştii ce e ăsta ? E un şirag de mătănii care a convertit pe mulţi 
eretici încăpăţânaţi. Poate să-ţi scoată ochii din cap, dar îţi deschide 
mintea spre o judecată clară. Cum vrei. 

Dădu frânghia unuia dintre negri, care o puse în jurul frunţii 
prizonierului. 

Între capătul frânghiei şi capul tânărului, negrul puse o vergea de 
metal subţire cât deschizătura unei pipe. Apoi se uită spre Levasseur, 
aşteptând semnalul lui. Francezul îşi urmări victima, o văzu cum se 
încordează şi se îmbărbătează; chipul tânărului devenise pământiu, 
broboane de sudoare sclipeau pe fruntea lui palidă, pe sub sfoară. 
Domnița începu să strige şi ar fi vrut să fugă spre el, dar cei care o 
păzeau o prinseră şi ea căzu la loc, gemând. 

— Sper să ai milă de viaţa ta şi a surorii tale, spuse căpitanul. Fii 
rezonabil. La urma urmei, ce înseamnă suma pe care-am cerut-o ? 
Pentru tatăl tău e o nimica toată. Repet, am fost chiar modest. Dar 
cât am spus, atâta rămâne. 

— Şi de ce, mă rog, tocmai douăzeci de mii de reali ? 

Întrebarea rostită într-o franceză execrabilă, dar totuşi aspră şi 
plăcută, care părea un ecou la batjocura lui Levasseur, veni de 
undeva din spate. Mirat, Levasseur şi ofiţerii săi se uitară în jur. Pe 


134 


stânca din spatele dunelor, pe fundalul de turcoaz al cerului, zăriră 
silueta înaltă şi agilă a unui bărbat elegant înveşmântat în haine 
negre, cu manşete dantelate cu fir de argint, şi o pălărie mare cu o 
pană sângerie ca singura pată de culoare. Pălăria umbrea chipul 
oacheş al căpitanului Blood. Levasseur se îmbărbătă, înjurând uluit. 
Gândise că Blood e departe, spre Tortuga, asta presupunând că 
răzbise cu puţin noroc prin furtuna nopţii precedente. Căpitanul Blood 
cobori pe nisipul afânat în care cizmele lui din piele fină spaniolă se 
împlântară adânc şi veni spre plajă. Era urmat de Wolverstone şi de 
încă doisprezece oameni. La un moment dat se opri, îşi săltă pălăria 
cu un gest pompos înspre domnişoară, apoi se întoarse spre 
Levasseur. 

— Bună dimineaţa, căpitane, spuse şi începu să-şi motiveze 
prezenţa acolo. Uraganul de astă-noapte ne-a forţat să ne întoarcem. 
N-am avut altă soluţie decât să mergem cu el în spate cu pânzele 
strânse; ne-a adus de unde am plecat. Ba mai mult, al naibii, catargul 
principal de pe „Santiago” s-a rupt. Aşa că m-am bucurat că am 
putut-o aduce până într-un golfuleţ din vestul insulei, la câteva mile 
de-aici. Am pornit în plimbare ca să ne mai dezmorţim picioarele şi să 
te salutăm. Ei cine sunt ? şi arătă spre cei doi străini. 

Cahusac dădu din umeri şi apoi îşi aruncă braţele lungi spre 
înaltul cerului. 

— Voilà ! spuse pe un ton de parcă vorbea cu Cel-de-Sus. 

Levasseur îşi muşcă buzele şi păli, dar se stăpâni şi răspunse 
domol: 

— După cum se vede, sunt prizonieri. 

— Aha ! Aduşi pesemne de furtuna de-azi noapte ? 

— Nu tocmai. Levasseur se controlă cu mare dificultate, enervat 
de ironia celuilalt. Erau pe bricul olandez. 

— Nu-mi amintesc să-i fi menţionat înainte. 

— Nu am făcut-o. Sunt prizonierii mei — o chestiune personală. 
Sunt francezi. 

— Francezi ! 

Căpitanul Blood îl săgetă pe Levasseur cu privirea, apoi se uită la 
prizonieri. 

Tânărul d'Ogeron stătea încordat şi dârz ca mai înainte, dar 
oroarea-i dispăruse de pe chip. Noua schimbare de situaţie îi dăduse 
speranţe, căci se aşteptase la fel de puţin ca francezul la vreun 
eveniment neaşteptat precum acesta. Sora lui, încurajată de un gând 


135 


asemănător, se aplecase înainte, cu gura întredeschisă şi făcând 
ochii mari. Căpitanul Blood îşi duse un deget la gură, se încruntă şi se 
uită la Levasseur. 

—leri m-ai surprins prin aceea că ai dus război împotriva 
prietenilor noştri olandezi. Acum văd că nici măcar compatrioţii tăi nu 
mai sunt în siguranţă în preajma ta. 

— Nu ţi-am spus că ei sunt... că e o problemă personală ? 

— Mda. Şi cum se numesc ? 

Maniera de-a vorbi a căpitanului Blood — tăioasă, autoritară, uşor 
ironică — stârni mânia lui Levasseur. Obrajii i se împurpurară treptat 
şi privirea-i deveni obraznică, aproape amenințătoare. Intre timp, 
prizonierul răspunse în locul lui. 

— Sunt Henri d'Ogeron şi ea e sora mea. 

— D'Ogeron ? rămase uimit căpitanul Blood. Eşti cumva rudă cu 
bunul meu prieten, guvernatorul Insulei Tortuga ? 

— E tatăl meu. 

Levasseur se dădu în lături înjurând, în timp ce situaţia uluitoare îl 
făcu pe căpitanul Blood să rămână fără cuvinte preţ de o clipă. 

— Pe toţi sfinţii ! Levasseur, ai înnebunit ? Mai întâi îi maltratezi pe 
olandezi, care ne sunt prieteni; apoi iei prizonieri două fiinţe de 
origine franceză, compatrioți de-ai tăi. Şi-acum, pentru Dumnezeu, 
aflu că sunt copiii guvernatorului de pe Tortuga, singurul loc unde ne 
putem bucura de-un adăpost între toate insulele astea... 

— Chiar trebuie să-ţi repet că e o problemă personală? Eu şi 
numai eu sunt responsabil în faţa guvernatorului. 

— Şi cei douăzeci de mii de reali? Şi asta este o problemă 
personală ? 

— Da. 

— Ba te contrazic. Căpitanul Blood se aşeză pe butoiul pe care 
Levasseur şezuse mai devreme şi se uită la el candid. Ca să nu mai 
pierdem timpul, îţi spun c-am auzit tot târgul pe care l-ai propus 
domnului şi domniţei aici de faţă şi trebuie să-ţi reamintesc că am 
convenit să nu existe nelămuriri între noi. Ai fixat răscumpărarea lor 
pentru douăzeci de mii. E o sumă ce aparţine echipajului tău şi-al 
meu în cotele stabilite de noi. Sper că n-ai de gând să te cerţi. Insă şi 
mai grav e că ai ascuns de mine acest aspect al prăzii luate în ultima 
ta expediţie, şi pentru o asemenea ofensă, cum consimţământul 
nostru prevede anumite sancţiuni, o să fii aspru tras la răspundere. 

Levasseur râse ameninţător. 


136 


— Dacă nu-ţi place cum acţionez, ne putem despărţi. 

—Asta intenţionez. Dar o s-o facem când şi cum poftesc eu, şi 
anume de îndată ce îndeplineşti cerinţele angajamentului cu care am 
pornit în această afacere. 

— Ce vrei să spui ? 

— O să fiu acum cât se poate de concis, spuse căpitanul Blood. 
Deocamdată trec cu vederea nesăbuinţa de a purta război contra 
olandezilor, de a lua prizonieri francezi şi de a provoca mânia 
guvernatorului din Tortuga. Accept situaţia exact aşa cum este. Tu 
singur ai stabilit suma pentru care cei doi să fie răscumpăraţi şi 
presupun că vrei ca domniţa să fie trofeul tău. Dar de ce să fie ata şi 
nu a altcuiva, având în vedere că, după câte am stabilit, ea este o 
bună pradă de război ? 

Levasseur se întunecă. 

— Dar, continuă căpitanul Blood, n-o să mă cert cu tine pentru ea, 
dacă eşti pregătit să o cumperi. 

— Să o cumpăr ? 

— La preţul pe care tu l-ai stabilit. 

Levasseur îşi stăpâni mânia pentru a putea ajunge la un consens. 

—Asta era plata pentru el; pentru el trebuia să plătească 
guvernatorul. 

— Nu, nu. l-ai pus laolaltă şi trebuie să mărturisesc că e foarte 
ciudat. Ai stabilit douăzeci de mii, pentru ambii, dar ai să ne plăteşti 
pentru ca ei să-ţi revină în exclusivitate exact aceşti 20.000, iar banii 
or să fie împărţiţi între echipajele noastre. Şi ca totul să se 
îndeplinească întocmai, e de înţeles că oamenii care mă însoțesc vor 
privi cu un ochi îngăduitor încălcarea regulilor pe care ai jurat că le 
vei respecta. 

— Ah, ça ! Carédieu !*! Ce glumă bună, râse Levasseur. 

— Sunt întru totul de acord. 

Pentru Levasseur gluma consta în faptul că Blood, însoţit de 
numai doisprezece oameni, venise acolo cu pretenţia de a-l domina 
pe el, care putea strânge o sută de oameni dintr-o singură strigare. 
Dar pesemne că omisese ceva ce nu-i scăpase celuilalt. Căci, încă 
râzând, Levasseur se întoarse spre ofiţerii lui şi încremeni. Căpitanul 
Blood profitase cu multă viclenie de lăcomia de care toţi aventurierii 
ca el dădeau dovadă. lar Levasseur avea acum limpede în faţa ochilor 
chipurile lor pe care se citea cât de mult îmbrăţişaseră sugestia 


“ Nu zău ! Al dracului să fiu ! (Ib. franceză). 
137 


căpitanului Blood cum că toţi trebuie să aibă parte de răsplata pe 
care conducătorul lor se gândise să şi-o însuşească. Drept urmare, 
Levasseur se opri. Blestemându-şi oamenii care se dovedeau 
credincioşi numai propriei lăcomii, observă — la timpul potrivit — că 
trebuia să se poarte cu mănuşi. 

—M-ai înţeles greşit, spuse înăbuşindu-şi furia. Răsplata e pentru 
a fi împărţită. Dar fata e a mea, conform înţelegerii. 

— Perfect, perfect ! mormăi Cahusac. Cu asta ne înţelegem cu 
toţii. 

— Aşa spui dumneata ? zise căpitanul Blood. Dar dacă domnul 
d'Ogeron refuză să plătească răscumpărarea ? Ce ne facem ? Izbucni 
în râs şi se ridică încet în picioare. Nu, domnilor! Dacă Levasseur 
vrea să păstreze fata aşa cum sugerează acum, atunci să plătească 
el răscumpărarea şi să fie pe barba lui dacă mai încolo nu şi-o 
primeşte înapoi. 

— Asta e ! strigă unul dintre ofiţerii lui Levasseur. 

— E rezonabil ! adăugă şi Cahusac. Căpitanul Blood are dreptate. 
Se menţionează şi în înţelegere. 

— Ce se menţionează, netrebnicilor ? sări Levasseur gata să-şi 
piardă minţile. Sacre Dieu ! De unde credeţi că am douăzeci de mii 
de reali ? Partea mea toată capturată în expediţia asta nu se ridică 
nici măcar la jumătate. Îţi rămân dator până ce-i câştig. E bine ? 

Dată fiind situaţia, ar fi fost convenabil; doar că Blood avea 
altceva în minte. 

— Şi dacă mori înainte să obţii banii ? Riscul este foarte mare 
pentru noi, căpitane. 

— La naiba cu tine ! îi aruncă Levasseur livid de furie. Nimic nu-ţi 
convine ! 

— Ba da, douăzeci de mii de reali pe care să-i împărţim acum, 
numaidecât. 

— Nu-i am. 

— Atunci lasă pe cineva să cumpere prizonierii, cineva care are. 

— Şi cine are, mă rog ? 

— Eu, spuse căpitanul Blood. 

— Tu ! rămase Levasseur cu gura căscată. Vrei... fata ? 

— De ce nu ? Te pot întrece în curtoazie şi-am să mă străduiesc să 
o obţin, sunt chiar sincer când spun că vreau să plătesc pentru ceea 
ce-mi doresc. 


138 


Levasseur îl privi cu un soi de mirare prostească. În spatele lui, 
ofiţerii se îmbrânceau unul pe altul, uluiţi şi ei. Căpitanul Blood se 
aşeză din nou pe butoi şi scoase dintr-un buzunar interior o pungă de 
piele. 

— Mă bucur că putem rezolva o problemă care, la un moment dat, 
părea imposibilă. Apoi, sub ochii cât cepele ai lui Levasseur şi ai 
oamenilor lui, desfăcu baierele pungii şi lăsă să-i cadă în palmă patru 
sau cinci perle de mărimea unui ou de rândunică. Avea douăzeci de 
astfel de perle în pungă, pe care le capturase în raidul asupra vasului 
spaniol. Cahusac, te lăudai că ştii ceva despre perle. Cât ai da pe 
astea ? 

Bretonul luă o pietricică lucioasă, ce iradia delicat între arătător şi 
degetul cel mare, şi o măsură lung, cu ochi pătrunzători. 

— O mie de reali, răspunse scurt. 

— In Tortuga sau Jamaica aş lua mai mult pe ea, spuse căpitanul 
Blood, iar în Europa de două ori pe-atât. Dar îţi accept preţul. După 
cum vedeți, sunt aproape  de-aceeaşi mărime. Aici sunt 
douăsprezece, care fac douăsprezece mii de reali — adică partea 
echipajului de pe „La Foudre”, aşa cum se menţionează în înţelegere. 
Pentru cei opt mii care revin „Arabellei” mă fac responsabil în faţa 
oamenilor mei. Wolverstone, te rog să duci ceea ce-mi aparţine pe 
„Arabella”. 

Se ridică din nou, arătând spre prizonieri. 

— Nu ! explodă Levasseur de furie. Nu se poate. N-o iei! 

S-ar fi repezit la căpitanul Blood care stătea în faţa lui mândru, 
atent, cu buzele strânse, cu ochii ţintă spre celălalt. Dar Levasseur fu 
oprit de unul dintre ofiţerii lui. 

— Nom de Dieu, căpitane ! Ce faci ? S-a hotărât onorabil, şi toată 
lumea e mulţumită. 

— Toată lumea ? izbucni francezul. Ptiu, la naiba cu voi toţi, 
sălbaticilor ! Dar cu mine cum rămâne ? 

Cahusac, cu punga cu perle în mâna-i hrăpăreaţă, se apropie de 
el. 

— Căpitane, nu fi nesăbuit. Vrei să tulburăm apele între echipaje ? 
Oamenii lui sunt mai mulţi, aproape doi la unul. Ce mai contează o 
fată ? Pentru Dumnezeu, las-o. A plătit frumuşel pentru ea, cinstit 
pentru toată lumea. 

— Cinstit ? răcni căpitanul. Eşti un... 


139 


În tot vocabularul lui trivial nu găsi niciun epitet potrivit pentru a- 
şi descrie omul. 

Il plesni atât de tare încât Cahusac aproape că se învârti pe 
călcâie. Perlele căzură pe nisip şi se împrăştiară. Cahusac se repezi 
după ele împreună cu camarazii săi. 

Răzbunarea mai putea aştepta. 

Preţ de câteva clipe se chinuiră să le caute, în coate şi genunchi, 
uitând de toţi şi de toate. Şi totuşi, în acele clipe se petrecură câteva 
lucruri excepţionale. Levasseur, cu mâna pe sabie, alb ca varul de 
mânie, ajunse faţă în faţă cu căpitanul Blood şi încercă să-l împiedice 
să plece. 

— N-o iei cât sunt eu în viaţă ! 

— Atunci o s-o iau după ce mori, spuse căpitanul Blood scoțând 
sabia, a cărei lamă luci în lumina soarelui. Invoiala era ca oricine, 
indiferent de rang, ascunde ceva din pradă, chiar de valorează un 
peso, este spânzurat de artimon. Asta te-aşteaptă. Dar dacă preferi 
să mori aşa, mişelule, atunci o să-ţi fac pe plac. 

Cu un gest îi îndepărtă pe cei care ar fi vrut să intervină şi săbiile 
se încleştară. D'Ogeron se uita la ei buimac, incapabil să priceapă ce- 
avea a face cu el conflictul celor doi. Între timp, doi dintre oamenii lui 
Blood luaseră locul paznicilor negri ai francezului şi-i dăduseră jos 
frânghia de pe frunte. Cât despre domniţă, ea se ridicase în picioare 
şi rămase uşor aplecată înainte, cu o mână pe pieptul care-i urca şi 
cobora ritmic; avea chipul de-o paloare morbidă şi-n ochi o spaimă 
imensă. Dar totul se sfârşi în scurt timp. Forţa brutală pe care 
Levasseur contase cu atâta încredere nu valora nimic în faţa 
experienţei îndelung călite a irlandezului. Când francezul fu pus la 
pământ pe nisipul alb, cu plămânii striviţi, lăsat să tuşească pentru a 
scuipa din el toată afurisenia din viaţa lui, căpitanul Blood se uită 
calm la Cahusac. 

— Cred că acum învoiala noastră a picat. 

Cu ochi reci şi cinici, Cahusac se uită la trupul ce încă zvâcnea al 
ultimului său comandant. Dacă Levasseur ar fi avut un alt 
temperament, afacerile lor s-ar fi sfârşit pe-o altă notă. Dar desigur 
că şi căpitanul Blood ar fi adoptat o altă manieră de-a trata lucrurile. 
Insă Levasseur de-acum nu merita nici afecţiune, nici loialitate. 
Camarazii lui erau nişte practicanți de duzină ai acestei meserii 
mizerabile, mânaţi numai de lăcomie. lar căpitanul Blood jonglase 
abil cu această cupiditate, până când le inoculase ideea că Levasseur 


140 


se făcea vinovat de unica ofensă impardonabilă pentru ei — şi anume 
crima de a-şi însuşi ceva ce putea fi transformat în aur şi împărţit. 
Astfel, ceata lui de corsari care se repezise să asiste la spectacolul 
tragicomediei cu acest final brutal fu oprită de Cahusac, care le spuse 
câteva vorbe. Fiindcă tot mai ezitau în a-l crede, Blood adăugă el 
însuşi două cuvinte pentru a-i motiva mai bine. 

— Dacă veniţi pe corabia noastră, o să primiţi pe loc partea ce vi 
se cuvine din prada de pe „Santiago”, de care o să vă folosiţi cum 
aveţi chef. _ 

Cu toţii traversară apoi insula împreună cu cei doi prizonieri. În 
aceeaşi zi, ceva mai târziu, se făcu şi târgul, şi cele două echipaje s- 
ar fi despărţit dacă locotenentul Cahusac, la insistenţele celor care-l 
aleseseră ca urmaş al lui Levasseur, nu ar fi oferit căpitanului Blood 
încă o dată serviciile francezilor lui. 

— Veniti din nou pe mare cu mine, spuse căpitanul, cu condiţia să 
faceţi pace cu olandezii şi să le returnaţi bricul cu încărcătură cu tot. 

Condiţia fu acceptată, iar căpitanul Blood se duse la oaspeţii 
lui — copiii guvernatorului Insulei Tortuga. 

Domnişoara d'Ogeron şi fratele ei — pe care-l eliberaseră din 
frânghii — stăteau în cabina principală de pe „Arabella”. Benjamin, 
slujitorul şi bucătarul căpitanului Blood, le adusese pe masă vin şi 
ceva de mâncare, spunându-le că toate erau pentru ca cei doi să se 
simtă bine. Însă bucatele şi băutura rămăseseră neatinse. 

Tinerii se arătară tulburaţi în nedumerirea lor, închipuindu-şi că 
salvarea de mai devreme însemna de fapt o captivitate şi mai dură. 

După un timp, zdruncinată de teamă, domniţa se aruncă în 
genunchi înaintea fratelui implorându-l s-o ierte pentru planurile ei 
nesăbuite care le aduseseră atâtea necazuri. D'Ogeron nu avea 
dispoziţia necesară pentru a ierta. 

— Mă bucur că măcar ţi-ai dat seama ce-ai făcut. Acum te-a 
cumpărat un alt fanfaron şi aparţii lui. Sper că-ţi dai seama şi de asta. 

Ar fi spus mai multe, dar se opri observând că uşa se deschide. 
Era căpitanul Blood, care tocmai terminase tocmeala cu foştii 
camarazi ai lui Levasseur; se opri în prag. D'Ogeron nu se obosise să- 
şi controleze glasul piţigăiat, iar căpitanul auzise ultimele două fraze. 

Aşadar, înţelegea perfect de ce, atunci când îl văzu, domniţa sări 
în picioare, chircindu-se de frică. 

— Domnişoară, spuse Blood într-o franceză stricată, dar fluentă, 
vă rog, nu vă fie teamă. Pe vasul nostru o să fiţi tratată cu onoarea 


141 


cuvenită. De îndată ce vom putea să ieşim din nou în larg, ne 
îndreptăm spre Tortuga şi vă ducem acasă la tatăl dumneavoastră. Şi 
vă rog să nu vă mai gândiţi la faptul că v-am cumpărat, aşa cum a 
spus fratele dumneavoastră. N-am făcut decât să mă asigur că obţin 
o recompensă, de altfel necesară ca să prostesc o ceată de ticăloşi şi 
să-i determin să-şi lepede ascultarea faţă de ticălosul-suprem care-i 
conducea, şi astfel să vă pot scuti de orice pericol. Dacă vreţi, 
spuneţi-i un împrumut amical care va fi răsplătit aşa cum veţi 
considera de cuviinţă. Domnița se holbă la el, neîncrezătoare. 
D'Ogeron se ridică în picioare. 

— Domnul meu, chiar vorbiţi serios ? 

— Da. Ceea ce nu se prea întâlneşte în zilele noastre. Sunt pirat, 
dar nu mă conduc după principiile lui Levasseur, care ar fi trebuit să 
rămână în Europa şi să se ocupe cu pungăşiile lui. Mi-a mai rămas, 
dacă vreţi, o fărâmă din onoarea de care mă bucuram în zilele mele 
mai bune. Apoi adăugă pe un ton mai aspru: într-o oră luăm masa şi 
sper că mă veţi onora cu prezenţa. Între timp, Benjamin are să se 
îngrijească, pentru dumneavoastră, domnul meu, de nişte veşminte 
mai adecvate. 

Apoi se înclină şi dădu să plece, dar ea-l reţinu. 

— Monsieur ! 

El se opri şi se întoarse. 

Ea se apropie încet, uitându-se la el cu un amestec de teamă şi 
interes. 

— Sunteţi atât de nobil ! 

— Domnişoară, nu merit o asemenea apreciere ! 

— Dar sunteţi nobil ! Şi ar fi corect să ştiţi totul. 

— Madelon ! interveni aspru fratele ei, ca s-o oprească. 

Insă ea era de neoprit. Trebuia să-şi descarce sufletul împovărat 
şi să mărturisească. 

— Eu sunt vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat. Acest om... 
Levasseur... 

— Dumnezeule ! rămase Blood mirat la rândul lui. Este posibil ? 
Acest animal... 

Ea căzu pe neaşteptate în genunchi, îi luă mâna într-ale ei şi i-o 
sărută înainte ca el să şi-o poată retrage. 

— Ce faceţi ? sări ca ars Blood. 

— Vreau să-mi iau revanşa. V-am dezonorat în mintea mea, 
considerându-vă de acelaşi soi ca Levasseur, crezând că acel conflict 


142 


cu Levasseur a fost o luptă între doi şacali. Vă implor în genunchi să 
mă iertaţi. 

Căpitanul Blood se uită de sus la ea, şi buzele i se destinseră într- 
un surâs, iar ochii albaştri încadraţi de chipul lui smead licăriră 
ciudat. 

— Copila mea, mi s-ar părea mai greu să te iert pentru nesăbuinţa 
de a crede contrariul despre mine. 

O ajută să se ridice, zicându-şi că se purtase destul de bine în 
toată treaba. Oftă. Probabil că faima lui, îndoielnică desigur, se 
răspândise cu repeziciune peste Caraibe şi ajunsese la urechile 
Arabellei Bishop. Fără îndoială că ea-l dispreţuia acum, considerându- 
| cu nimic mai breaz decât alţi nemernici care intraseră în ticăloasa 
meserie de corsar. Drept urmare, spera ca ecoul faptei pe care o 
făcuse acum să ajungă, de asemenea, la ea, pentru a-i mai domoli 
disprețul. Căci adevărata motivare a faptei sale, tăinuită faţă de 
domnişoara d'Ogeron, era că-şi riscase viaţa ca s-o salveze pe ea, 
mânat de gândul că fapta ar fi fost pe placul domnişoarei Bishop, de- 
ar fi putut-o vedea. 


143 


16 


Capcana 


alvarea domnişoarei d'Ogeron avu drept rezultat, aşa cum era 
de aşteptat, o mai strânsă relaţie de prietenie între căpitanul 
Blood şi guvernatorul insulei. Căpitanul deveni un musafir 
bine-venit în casa din piatră albă a acestuia, cu ferestrele ei 
cu obloane verzi, pe care domnul d'Ogeron şi-o construise în mijlocul 
unei grădini ample şi luxuriante în estul oraşului Cayona. D'Ogeron 
era îndatorat căpitanului Blood mai mult decât cei douăzeci de mii de 
reali pe care acesta îi dăduse pentru răscumpărarea domnişoarei, şi 
oricât de aprigă şi de necruțătoare ar fi fost latura de comerciant a 
francezului, el se putea arăta generos şi înţelegător când venea 
vorba de recunoştinţă. Ceea ce şi demonstră de data asta, în toate 
modurile posibile; la adăpostul protectoratului său, renumele 
căpitanului Blood atinse în scurt timp culmile cele mai de sus în 
rândul corsarilor. Astfel că atunci când veni timpul ca el să-şi 
consolideze flota pentru expediţia la Maracaibo, care fusese iniţial 
ideea lui Levasseur, nu-şi dori să fie urmat de nicio corabie sau 
echipaj. Alese cu totul cinci sute de rebeli, şi-ar fi putut alege tot pe- 
atâţia dacă le-ar fi putut oferi un acoperiş deasupra capului. Cu mare 
uşurinţă ar fi putut să dubleze capacitatea corăbiei sale, dar preferă 
să o păstreze la cea iniţială. Cele trei vase pe care conta erau 
„Arabella”, „La Foudre” — acum comandată de Cahusac, cu vreo o 
sută douăzeci de francezi la bord şi „Santiago” — reparată şi 
rebotezată „Elizabeth”, după regina Angliei, care-i umilise pe spanioli, 
aşa cum spera s-o facă din nou căpitanul Blood. În virtutea 
cunoştinţelor sale, Hagthorpe fu desemnat s-o comande, iar numirea 
lui fu aprobată şi de restul oamenilor. 
La câteva luni după salvarea domnişoarei d'Ogeron — în luna 
august a anului 1687 — după câteva expediţii minore peste care voi 


144 


trece, mica flotă ridică ancora pentru a se îndrepta spre marele lac 
Maracaibo“? şi întreprinse un raid asupra opulentului oraş de pe 
coasta spaniolă. Expediția nu se desfăşură întocmai cum plănuiseră, 
iar oamenii lui Blood se pomeniră, la un moment dat, într-o poziţie 
delicată. Situaţia a fost cel mai bine redată de cuvintele lui Cahusac 
— notate cu multă atenţie de Pitt — pe care francezul le-a rostit în 
timpul unei altercaţii ce s-a iscat pe treptele bisericii Nuestra Señora 
del Carmen, pe care căpitanul Blood, ca un eretic, o ocupase pentru 
a-şi instala acolo corpul de gardă. Am arătat deja că era catolic 
numai când trebuia. Conflictul i-a avut ca protagonişti pe Hagthorpe, 
Wolverstone şi Pitt, pe de o parte, şi pe Cahusac, (de la care a pornit 
totul), pe de alta. În spatele lor, în piaţeta prăfuită şi încinsă de razele 
de soare, străjuită de câţiva palmieri ale căror ramuri atârnau 
molatice, fără vlagă, sub arşiţa grea, apărură vreo două sute de 
oameni din ambele tabere. 

Preţ de câteva clipe îşi conteniră zarva pentru a asculta ce se 
petrecea între conducătorii lor. Pesemne că francezul Cahusac voia 
ca totul să se facă aşa cum voia el, căci ridică glasul aspru şi 
ameninţător pentru ca toată lumea să-i audă acuzaţiile mincinoase. 
Pitt ne spune că a vorbit într-o engleză cât se poate de denigratoare 
pe care căpitanul de vas nu s-a deranjat s-o mai reproducă. Era 
îmbrăcat la fel de nepotrivit, pe cât de nepotrivite îi erau cuvintele. 
Avea un fel al lui de a-şi face meseria, însă veşmintele erau aproape 
groteşti faţă de cele serioase ale lui Hagthorpe şi de cele dichisite 
până la eleganţă ale lui Pitt. Cahusac avea cămaşa albastră murdară 
şi pătată de sânge, descheiată în faţă ca să-şi răcorească pieptul cu 
păr des; în centura de la brâu, peste pantalonii de piele, purta un 
întreg arsenal de pistoale şi un cuţit, iar la centura diagonală care-i 
atârna pe corp avea prins un cosor. Pe cap purta o eşarfă roşie legată 
în jurul frunţii ca un turban. 

— Nu te-am avertizat de la început că totul pare prea uşor ? 
întrebă pe un ton în care furia se împletea cu implorarea. Nu sunt 
prost, prietene. Am ochi. Şi văd. Văd un fort abandonat la intrarea în 
apele lacului; nimeni n-a fost acolo ca să ne întâmpine cu ghiulele 
când am intrat, apoi am bănuit capcana. Cine nu s-ar fi gândit la asta, 
dacă are puţină minte să gândească şi ochi să vadă ? Apoi am venit 
aici şi ce-am găsit ? Un oraş la fel de abandonat ca fortul; un oraş din 


42 Cel mai mare lac din America de Sud, cu ieşire la Golful Venezuelei. Oraşul 
Maracaibo este al doilea ca mărime din Venezuela. 


145 


care oamenii au luat toate lucrurile de valoare. L-am avertizat din 
nou pe căpitanul Blood. E o capcană, am spus. Dar nu, noi am 
continuat; am tot mers mai departe fără să ni se opună rezistenţă, 
până ce ne-am dat seama că e prea târziu ca să mai ieşim în larg, că 
nu ne mai putem întoarce deloc, de fapt. Dar nimeni nu m-a ascultat. 
Cu toţii ştiţi mai multe ca mine. Pentru Dumnezeu ! Căpitanul Blood a 
mers mai departe şi noi cu el. Am ajuns la Gibraltar“. E-adevărat că 
după mult timp l-am prins acolo pe viceguvernator şi într-adevăr l-am 
făcut să plătească o răscumpărare ca să-i redăm oraşul. E-adevărat şi 
că, după ce-am luat banii şi am prădat ce s-a putut, ne-am întors cu 
vreo două mii de reali. Dar ce înseamnă asta, de fapt ? Să vă spun 
eu ? E o nimica toată — e caşcavalul ce-ademeneşte în cursă, iar noi 
suntem victimele, la naiba ! lar cei care au pus cursa... da, tocmai ei, 
ne aşteaptă ! Sunt tocmai cele patru corăbii de război care au ajuns 
aici între timp. Şi-or să ne aştepte la ieşirea din lagună. Mort de 
Dieu ! Asta se-alege din blestemata încăpățânare a minunatului 
căpitan Blood ! 

Wolverstone râse, iar Cahusac explodă de furie. 

— Pe toţi dracii! Tu ris, animal ! Răzi !? la spune-mi, cum mai 
ieşim noi de-aici dacă nu acceptăm termenii impuşi de amiralul 
Spaniei ? 

Din rândul corsarilor care stăteau la baza scărilor se ridicară 
murmure aprobatoare şi pline de indignare. Cu singurul lui ochi uriaş, 
Wolverstone se întoarse cătrănit spre ei şi-şi strânse pumnii mari ca 
şi cum ar fi vrut să-l pocnească pe francezul care-i umilea. Dar nimic 
nu-l domoli pe Cahusac. lar foiala celorlalţi îi dădu ghes. 

— Poate aveţi impresia că acest căpitan Blood al vostru e însuşi 
Dumnezeu. Că poate face miracole. Să ştiţi că e ridicol, cu aerele lui, 
CU... 
Se opri căci, tocmai în acel moment, Peter Blood apăru dinăuntru, 
cu aerele lui de care tocmai vorbise Cahusac. Împreună cu el venea 
un corsar francez spătos şi lung în picioare, pe nume Yberville, care, 
deşi încă tânăr, îşi câştigase deja un renume ca pirat. Asta până să-şi 
piardă corabia şi să fie nevoit a intra în serviciul lui Blood. Căpitanul 
păşi înainte spre cele două grupuri opozante, sprijinindu-se în 
bastonul din fildeş, lung şi subţire; faţa îi era umbrită de o pălărie 
mare plină de pene. Nimic din înfăţişarea lui nu amintea de meseria 
pe care o practica. Mai degrabă avea aerul unui nobil care se plimbă 


*3 Oraş din nordul Venezuelei, pe malul lacului Maracaibo. 
146 


pe marile bulevarde din Londra sau Madrid — mai degrabă prin a 
doua capitală, ţinând seama de costumul elegant din tafta liliachie cu 
găici cusute cu fir de aur, după moda spaniolă. Doar sabia lungă şi 
groasă mascată de mâna lui stângă, cu palma odihnindu-i-se pe 
mânerul ei, corecta impresia sugerată până şi de ochii lui de-un 
albastru metalic, caracteristici mai degrabă unui aventurier. 

— Deci, mă găseşti ridicol, nu ? spuse şi se opri în faţa bretonului, 
care-şi ieşise din fire de mânie. Oare cum ar trebui să te găsesc eu ? 
Rostise acestea calm, aproape tărăgănat. Le-ai spus că am întârziat 
şi că din cauza asta acum suntem în pericol. Dar cine se face vinovat 
de întârziere ? De o lună facem ce trebuie să facem, şi dacă n-ar fi 
fost expedițiile tale prădătoare, ne-am fi întors într-o săptămână. 

— Ah, ça ! Nom de Dieu ! Deci e vina mea că... 

— A cui să fie că ţi-ai condus corabia taman în mijlocul bancului de 
nisip din mijlocul lacului ? N-ai vrut să ţii seama de sfaturile altuia. Ai 
făcut cum ai vrut tu. Te-au lăsat indiferent avertismentele. lar 
rezultatul a fost că am pierdut două zile preţioase pentru a face rost 
de canoe ca să descărcăm echipajul şi încărcătura. Alea trei zile au 
fost o ocazie perfectă pentru ca cei din Gibraltar nu numai să audă de 
venirea noastră, dar şi să aibă timp să fugă din calea noastră. După 
aceea, tocmai din cauza asta, a trebuit să-l urmărim pe guvernator 
până la fortăreaţa aia infernală; şi noi am pierdut altă săptămână şi 
aproximativ o sută de oameni ca s-o cucerim. De-asta am întârziat 
până ce flota spaniolă a avut timp să se grupeze şi să apară aici pe 
cealaltă parte, dinspre La Guaraya, cu garda de coastă. Dacă n-ai fi 
pierdut „La Foudre”, dacă n-ai fi redus flota noastră de la trei la două 
corăbii, am fi putut să ne lansăm în război şi-am fi avut chiar şanse 
bune să răzbim. Şi-acum ai impresia că trebuie să apari aici şi să-ţi 
dai aere, să-i răzvrăteşti pe toţi pentru o situaţie care este cauzată 
numai de propria incompetenţă. 

Îşi măsurase cuvintele cu un talent admirabil şi sper să vă daţi 
seama de asta, mai ales că flota spaniolă care păzea gura de ieşire 
din marele lac Maracaibo în aşteptarea căpitanului Blood era 
comandată de însuşi duşmanul lui de moarte, don Miguel de Espinosa 
y Valdez, amiralul Spaniei, care era încurajat de reconfortanta 
certitudine a puterii flotei sale, incomparabil mai mare decât a lui 
Blood. Pe lângă datoria faţă de propria ţară, amiralul, după cum bine 
cunoaşteţi, avea şi o datorie personală după scena petrecută pe 
„Encarnacion” cu un an înainte, soldată cu moartea fratelui său, don 


147 


Diego. Cu el naviga şi nepotul lui, Esteban, a cărui dorinţă de 
răzbunare o depăşea până şi pe-a amiralului. In ciuda faptului că ştia 
de toate acestea, căpitanul Blood îşi putea păstra calmul, criticând 
înflăcărarea laşă a francezului, pentru care situaţia nu prezenta nici 
jumătate din riscurile pe care le presupunea pentru el însuşi. Işi 
întoarse faţa de la Cahusac pentru a se adresa grupului de corsari 
care se grupase mai bine ca să-l audă, pentru că el nu se sinchisea să 
ridice glasul: 

— Sper că am risipit o mică parte din neliniştile care pesemne că 
v-au încercat în ultimul timp, spuse. 

— Nu are niciun rost să vorbim despre ce-a fost, sări Cahusac, mai 
degrabă posomorât decât ostil. 

Wolverstone începu să râdă, cu râsul lui ca un nechezat. 

— Problema e: ce facem acum ? 

— Nu cred că se pune vreo problemă, zise Blood. 

— Ba cum să nu, insistă Cahusac. Don Miguel, amiralul spaniol, 
ne-a asigurat că putem traversa nevătămaţi spre mare, dacă plecăm 
numaidecât, fără să distrugem în vreun fel oraşul şi dacă predăm tot 
ce-am capturat la Gibraltar. 

Căpitanul Blood surâse tăcut, ştiind prea bine cât de mult valora 
cuvântul lui don Miguel. 

De data asta răspunse Yberville, demonstrându-şi disprețul faţă 
de compatriotul lui: 

— Ceea ce demonstrează că până şi acum, când ştie că suntem în 
minoritate, amiralului îi este teamă de noi. 

— Pentru că nu ne cunoaşte adevăratele slăbiciuni, veni răspunsul 
aprig. Şi oricum trebuie să acceptăm termenii lui. Nu avem de ales. 
Asta e părerea mea. 

— Nu şi a mea, zise căpitanul Blood. Aşa că l-am refuzat. 

— Ai refuzat ! Chipul prelung al lui Cahusac deveni stacojiu, iar 
rumoarea celor din spatele lui îl încurajă. Ai refuzat ! Deja ai refuzat 
fără să mă consulţi ? 

— Opoziția ta n-ar fi schimbat nimic. Erai în minoritate pentru că 
Hagthorpe gândeşte ca mine. Dar, adăugă Blood, dacă tu şi 
camarazii tăi francezi vreţi să ţineţi seama de termenii spaniolilor, n-o 
să vă stăm în cale. Trimite unul dintre prizonieri să-l anunţe pe 
amiral. Don Miguel are să primească decizia ta cu multă bucurie, te 
asigur. 


148 


Cahusac îl privi o clipă cu ochi aprinşi, apoi, controlându-se, 
întrebă cu glas măsurat: 

— Şi ce răspuns i-ai dat amiralului ? 

Faţa căpitanului Blood se destinse într-un surâs larg. 

— l-am spus că, dacă nu putem să ieşim în larg în douăzeci şi 
patru de ore, fără ca el să se opună sau să ne împiedice în vreun fel 
plecarea, plus să primim o recompensă de cincizeci de mii de reali 
pentru Maracaibo, o să facem acest minunat oraş scrum, după care 
ne vom abate asupra flotei sale pentru a o distruge. 

Îndrăzneala planului îl lăsă fără cuvinte pe Cahusac. Mulţi dintre 
corsarii din piaţă savurară umorul plin de îndrăzneală cu care 
victimele prinse în cursă îşi tratau atacatorii. Incepură să râdă şi râsul 
lor se transformă în aclamații asurzitoare, căci minciuna e o armă de 
preţ pentru oricare aventurier. Pricepând planul, până şi camarazii 
francezi ai lui Cahusac fură luaţi de valul de entuziasm viclean, până 
când în încăpăţânarea lui ostilă Cahusac rămase singurul disident. 
Bătu în retragere, terifiat. Şi nu avea să fie înduplecat până a doua zi. 
El se simţi răzbunat când veni un mesager de la don Miguel, cu o 
scrisoare în care amiralul spaniol invoca solemn numele Divinităţii, 
jurându-se că, din moment ce piraţii îi refuzaseră oferta generoasă 
prin care le permitea să se predea cu onoruri de război, avea să-i 
aştepte la gura de vărsare a lacului, unde avea să-i distrugă de cum 
apăreau. Menţiona că, în caz de întârziere, flota spaniolă urma să fie 
întregită în scurt timp cu o a cincea navă — „Santo Niño” — care 
venea din La Guayra, şi atunci el însuşi se pornea spre Maracaibo. De 
data asta, căpitanul Blood îşi ieşi din fire. 

— Nu mă mai deranja cu de-astea, se răsti la Cahusac, care veni 
din nou morocănos la el. Trimite-i vorbă lui don Miguel că te-ai 
separat de mine. O să-ţi ofere, fără îndoială, cale liberă. Apoi ia una 
dintre şalupe, pune-ţi oamenii pe ea şi du-te unde vezi cu ochii ! 

Fără îndoială că francezul i-ar fi urmat sfatul dacă şi oamenii lui ar 
fi căzut de acord în unanimitate în această privinţă. Aceştia însă se 
zbăteau între frică şi lăcomie. Dacă plecau, trebuiau să abandoneze 
partea lor din pradă, precum şi sclavii sau prizonierii pe care-i 
capturaseră. Dacă făceau asta, căpitanul Blood avea să născocească 
mai apoi un plan din care el să iasă nevătămat — şi la cât îl ştiau de 
viclean nu era deloc imposibil — şi rămânea ca irlandezul să profite 
de ceea ce ei posedau deocamdată. Era o situaţie de-a dreptul 
dramatică, la care nici nu voiau să se gândească. Până la urmă, în 


149 


ciuda tuturor criticilor lui Cahusac, căzură de acord nu în favoarea lui 
don Miguel, ci a lui Peter Blood. Cu el începuseră expediţia şi aveau 
să o termine tot cu el, sau mai bine deloc. Acesta fu mesajul pe care 
Blood îl primi în acea seară de la posacul Cahusac. Blood fu mulţumit 
şi-l invită pe breton să ia loc şi să se alăture consiliului care dezbătea 
planurile ce-aveau să fie puse în aplicare. 

Acest consiliu se întrunise în spaţioasa curte interioară a casei 
guvernatorului — pe care căpitanul Blood şi-o însuşise pentru propriul 
uz — un dreptunghi înconjurat de ziduri de piatră în mijlocul căruia o 
fântână susura molcom pe sub franjurii de viță-de-vie. Pe fiecare 
latură creşteau portocali, iar aerul tăcut al serii îmbăta cu parfumul 
lor. Era unul dintre acele modele de arhitectură introduse în Spania 
de mauri, pe care spaniolii le duseseră mai departe în Lumea Nouă. 

Consiliul de război, compus din şase oameni, deliberă până târziu 
în noapte planul de acţiune expus de căpitanul Blood. Marele lac 
Maracaibo, alimentat de douăzeci de râuri care se vărsau în el de pe 
culmile înzăpezite ale munţilor ce-l străjuiesc din două laturi, are cam 
o sută douăzeci de mile lungime şi aproape la fel lăţimea maximă. 
Forma lui, după cum am mai arătat, e aceea a unei sticle uriaşe cu 
gâtul spre Golful Maracaibo. Dincolo de gâtul îngust, spaţiul se 
lărgeşte din nou, iar cele două fâşii lungi de uscat, cunoscute sub 
numele de insulele Vigilias şi Palomas, blochează intrarea în canal, 
fiind dispuse transversal. Singura cale de ieşire spre mare pentru 
corăbii, din orice parte ar sufla vântul, o constituie mica strâmtoare 
dintre cele două insule. De Insula Palomas, care are vreo zece mile 
lungime, nu te poţi apropia la mai mult de o jumătate de milă, 
indiferent din care parte, decât doar cu un vas foarte mic, şi asta 
numai dinspre coasta estică, unde se ridică masivul fort pe care 
corsarii îl găsiseră abandonat şi care străjuia îngusta intrare în 
strâmtoare. În larg, între strâmtoare şi bariera de nisip, cele patru 
corăbii spaniole erau ancorate în mijlocul canalului. „Encarnacion”, 
comandată de amiral, era un galion cu patruzeci şi opt de tunuri mari 
şi opt tunuri mici. Urma „Salvador”, cu treizeci şi şase de turnuri, 
„Infanta” şi „San Felipe” — deşi mai mici — care erau impunătoare, 
chiar dacă aveau doar câte douăzeci de tunuri şi câte o sută cincizeci 
de oameni, fiecare. Aceasta era flota pe care urma s-o înfrunte 
căpitanul Blood. „Arabella” lui avea patruzeci de tunuri, „Elizabeth”, 
douăzeci şi şase; mai avea şi două goelete capturate la Gibraltar, 


150 


înarmate cu câte patru culverine“*. Contingentul de oameni ai lui 
Blood era de doar patru sute de supraviețuitori, din cei cinci sute cu 
care plecase din Tortuga, care urmau să se lupte cu cei o mie de 
spanioli aflaţi pe galioane. Planul de bătaie sugerat de căpitanul 
Blood era unul disperat, după cum îl caracterizase Cahusac. 

— Chiar aşa este, spuse căpitanul. Dar am trecut prin situaţii mult 
mai disperate. Cu un gest zeflemitor îşi luă o pipă plină cu tutun 
parfumat „Sacerdotes”, căruia oraşul Gibraltar îi datora renumele, şi 
din care luaseră o anumită cantitate în butoaie. Ba mai mult, am 
răzbit. Audaces fortuna juvat.“” Pe legea mea, ce înţelepţi erau 
romanii. 

Blood insuflă camarazilor, chiar şi lui Cahusac, o mică parte din 
încrederea lui şi cu acest sentiment se apucară de lucru. Timp de trei 
zile, de dimineaţa până seara, corsarii munciră pe brânci ca să 
termine pregătirile pentru acţiunea care sperau să le aducă salvarea. 
Erau presaţi de timp. Trebuiau să atace înainte ca don Miguel de 
Espinosa să primească întăriri cu al cincilea galion, „Santo Niño”, care 
urma să li se alăture dinspre La Guayra. Principalele activităţi se 
desfăşurau pe cea mai mare dintre cele două goelete capturate la 
Gibraltar, care aveau să conducă operaţiunile propuse de căpitanul 
Blood. Incepură prin a-i tăia toţi pereţii de compartimentare până 
când din navă mai rămase doar scheletul; sparseră atât de multe 
deschizături în bordajul lateral încât transformară marginile într-un fel 
de grătar. Măriră cu încă şase numărul bocaporţilor, iar în cală băgară 
tot gudronul, smoala şi pucioasa pe care le găsiră în oraş, plus alte 
şase butoaie cu pulbere pe care le clădiră ca un castel în sabordurile 
de la babord. După patru zile, totul era gata, cu toţii se îmbarcară şi 
părăsiră într-un final frumosul şi acum pustiul oraş Maracaibo. 
Ridicară ancora abia la vreo două ore după miezul nopţii. La primele 
semne de reflux porniră tăcuţi spre bancul de nisip, cu toate pânzele 
strânse, în afară de velele pătrate care fură desfăcute în bătaia brizei 
uşoare care adia în noaptea tropicală. În faţă mergea nava principală 
comandată de Wolverstone, cu un echipaj de şase voluntari, care 
urmau să capete câte o sută de reali în plus faţă de captura de război 
ce li se cuvenea. Urma „Arabella”, iar la mică distanţă „Elizabeth”, 
cârmuită de Hagthorpe împreună cu Cahusac, rămas acum fără vas, 


44 Tunuri mari, foarte lungi în raport cu diametrul gurii, folosite în secolele al XVI-lea 
şi al XVII-lea. 
4 Norocul îi favorizează pe cei îndrăzneţi (Ib. latină). 


151 


şi camarazii lui francezi. La urmă era a doua goeletă şi opt bărci în 
care puseseră prizonierii, sclavii şi cam toată marfa capturată, Toţi 
prizonierii erau legaţi, sub paza a patru corsari cu muschete, plus alţi 
doi împreună cu care aveau să vâslească. Fiind la urmă, nu aveau să 
participe la lupta ce se pregătea. 

La primul licăr amorţit al zorilor, corsarii, obişnuiţi deja cu 
întunericul, întrezăriră velatura masivă a corăbiilor spaniole care 
stăteau ancorate la mai puţin de un sfert de milă depărtare. Complet 
nepăsători, aşa cum le este obiceiul, şi pe deplin încrezători, dată 
fiind superioritatea lor, e puţin probabil ca spaniolii să fi arătat mai 
multă băgare de seamă. 

Un lucru este sigur: din cauza întunericului, ei au văzut navele lui 
Blood la câteva minute bune după ce au fost observați de corsari. 
Până să se pregătească, goeleta lui Wolverstone, cu velele în 
vânt — căci le desfăcuse pe toate de îndată ce galioanele se 
conturară clar dinaintea lor — ajunsese deja aproape. Wolverstone se 
îndreptă direct spre „Encarnacion”, corabia amiralului. Legă cârma, 
aprinse un chibrit pe care-l avea la îndemână şi făcu lumină cu o 
torţă confecţionată din paie amestecate cu bitum. La început, 
aceasta pâlpâi slab, pentru ca apoi să se aprindă într-o flacără mare, 
exact când prova ascuţită a goeletei înguste tăie prin lateral nava 
amiral cu o bubuitură asurzitoare, iar velaturile celor două nave se 
împletiră zdravăn, încât vergile se întinseră la maximum, iar straurile 
se rupseră. Cei şase oameni ai lui Wolverstone aveau fiecare locul 
său la babord; toţi goi-puşcă, înarmaţi cu câte o ancoră cu patru 
braţe, patru lângă parapet, doi deasupra. In momentul impactului 
aruncară ancorele pe puntea corăbiei spaniole; cei doi de deasupra 
trebuiau să aibă grijă ca velaturile celor două nave să nu se 
desprindă. Pe puntea corăbiei spaniole, luată prin surprindere, era o 
confuzie generală, dublată de o agitaţie şi o hărmălaie inimaginabile. 
Spaniolii încercară prin eforturi disperate să ridice ancora, dar 
abandonară, pentru că deja era prea târziu. Văzându-se pe punctul 
de-a fi luaţi pe sus, spaniolii se repeziră la arme pentru a respinge 
atacul. Avansul duşmanilor îi intriga, pentru că nu semăna deloc cu 
tactica obişnuită a corsarilor. Ce-i intriga şi mai tare era persoana 
masivă a lui Wolverstone care se aruncă asupra lor aşa gol cum era, 
cu uriaşa torţă aprinsă deasupra capului. Abia când ajunse pe punte 
îşi dădură seama ce se întâmpla — dădea foc unui fitil. Atunci, unul 
dintre spanioli, pierzându-şi minţile de panică, ordonă ca un grup de 


152 


oameni să se urce pe magazie. Prea târziu. Wolverstone îi urmări pe 
cei şase oameni ai săi coborând pe punte după ce fixară ancorele şi 
apoi se repezi şi el spre parapetul de la tribord, aruncă torţa prin cel 
mai la îndemână bocaport, apoi se lăsă în jos peste bord, pentru a fi 
luat de o barcă de pe „Arabella”. Inainte ca el să apuce să facă asta, 
goeleta luase deja foc, împrăştiind materiale incandescente şi 
explozibile pe întreaga punte. Focul se ridica în pale înalte, muşcând 
cu repeziciune din corabia de război a spaniolilor, făcându-i pe 
aceştia să nu mai ştie cum să-şi scape pielea. 

În timp ce bijuteria de navă a flotei spaniole era astfel eliminată 
din scenă, Blood se îndrepta spre „Salvador” pentru a deschide focul. 
Lansă o primă salvă spre prova spaniolilor, care mătură puntea cu un 
efect teribil, după care lansă o a doua spre carenă, de la mică 
distanţă. Lăsând-o astfel schilodită — cel puţin temporar — Blood 
continuă să navigheze spre celelalte nave, uluind echipajul de pe 
„Infanta” cu două lovituri de la etravă, după care se înfipse în ea din 
lateral pentru a o imobiliza şi-a o ocupa, în vreme ce Hagthorpe făcea 
la fel cu „San Felipe”. Într-atât de surprinşi fuseseră spaniolii şi atât 
de fulgerătoare şi de inimaginabilă fusese acţiunea lui Blood, încât 
cei atacați nu avură timp să lanseze nicio salvă de tun. Cu englezii 
peste ei, faţă în faţă cu armele piraţilor, nici „San Felipe” şi nici 
„Infanta” nu opuseră prea mare rezistenţă. Faptul că nava-amiral era 
în flăcări şi că „Salvador” se retrăgea, avariată grav în luptă, îi 
deziluziona crâncen, astfel încât deja se socoteau ca dispăruţi de pe 
faţa pământului, şi lăsară armele jos. Dacă ar fi arătat ceva mai 
multă îndârjire şi ar fi încurajat celelalte două vase să se angajeze 
împotriva atacatorilor, spaniolii ar fi putut foarte bine să schimbe 
soarta bătăliei. Dar „Salvador” se afla într-o poziţie cu adevărat 
nefavorabilă, pentru că era galionul care ducea întreaga comoară a 
spaniolilor, ce valora, toată, cam cincizeci de mii de reali. Interesat 
mai presus de toate să salveze această corabie, ca nu cumva să cadă 
în mâinile piraţilor, don Miguel, care între timp urcase la bordul ei cu 
echipajul ce-i mai rămăsese, o direcţionă înspre Palomas şi spre fortul 
care străjuia strâmtoarea. Amiralul se îngrijise dinainte — cât timp îi 
aşteptase pe englezi şi în mare secret — să întărească fortul. Tocmai 
de aceea dezarmase fortul Cojero, care se afla ceva mai jos în golf şi 
luase de-acolo câteva tunuri uriaşe cu distanţă de lovire şi putere mai 
mari decât cele obişnuite. Fără să bănuiască nimic, căpitanul Blood 
se grăbi să înainteze împreună cu „lnfanta”, care era acum 


153 


manevrată de echipajul capturat, sub comanda lui Yberville. Tunurile 
de la pupa de pe „Salvador” încercară haotic să întoarcă focul 
împotriva urmăritorilor, dar nava fusese avariată atât de grav încât, 
atunci când ajunse sub protecţia tunurilor din fort, începu să se 
scufunde, pentru ca în final să ajungă cu o parte din schelet sub apă. 
Amiralul îşi puse echipajul în bărci — câţi au încăput, iar restul o luară 
înot — şi traversă pe Palomas, cât de repede putu. Tocmai când 
socotea căpitanul Blood că are victoria la mână şi cale liberă spre 
ocean, ofensiva din fort îşi dovedi uriaşa şi nebănuita forţă. Tunurile 
masive îşi făcură simțită prezenţa prin câteva salve puternice, iar 
„Arabella” se cutremură sub una dintre ele care-i zdrobi mijlocul şi 
bocaporţii, provocând victime şi confuzie printre oamenii care se 
aflau în acea zonă. Dacă n-ar fi fost Pitt să ia timona şi să controleze 
cârma pentru ca nava să vireze brusc spre babord, ravagiile ar fi fost 
şi mai însemnate după a doua salvă, care urmă la scurt timp după 
prima. „Infanta” se afla într-o stare şi mai critică. Deşi fusese atinsă 
de o singură lovitură, aceasta îi sfârtecase bordajul de la tribord chiar 
pe linia de plutire, lăsând o gaură care ar fi inundat-o deja dacă n-ar 
fi fost experimentatul Yberville care ordonă ca tunurile de la tribord 
să fie mutate la babord. Uşurând astfel partea dreaptă şi mutându-i 
pe toţi pe stânga, Yberville, întoarse nava şi se luă încet după 
„Arabella”, care începea să se retragă. În urma lor bubuiau tunurile 
din fort, care însă nu le mai provocară pagube mari. Când în final 
ajunseră în afara razei de bătaie, „Elizabeth” şi „San Felipe” li se 
alăturară pentru a-şi regrupa poziţiile. 


154 


17 


Farsa 


doua zi, descumpănit, căpitanul Blood convocă în grabă 
consiliul pe puntea de la pupa „Arabellei”. Era o dimineaţă 
minunat de însorită. Mai târziu avea să recunoască faptul că 
acela a fost unul dintre cele mai grele momente din viaţa lui. 
Era nevoit să admită că, după ce condusese totul cu un talent ce 
merita toată admiraţia, după ce distrusese un duşman superior ca 
flotă, armament şi număr de oameni — pe care don Miguel de 
Espinosa le considerase pe bună dreptate copleşitoare — victoria lui 
se transformase în scrum cu trei lovituri reuşite de tun venite de 
unde corsarii lui se aşteptau mai puţin. Şi scrum urma să rămână 
totul până când aveau să distrugă fortul care rămăsese în picioare ca 
să apere strâmtoarea. La început, căpitanul Blood sugeră ca navele 
să se reorganizeze şi să atace din una sau alta dintre poziţii. Dar 
ceilalţi îl sfătuiră să renunţe la impetuozitatea-i necaracteristică, 
născută acum întrânsul din prea multă ciudă şi umilinţă, sentiment 
care de altfel ar fi pierdut minţile până şi celor mai raţionali dintre 
oameni. Recăpătându-şi calmul, irlandezul reanaliză situaţia. Nici nu 
se mai punea problema să o lanseze pe „Arabella” în larg. „Infanta” 
mai plutea datorită unor improvizații, iar „San Felipe” era aproape la 
fel de grav avariată din cauza incendiului declanşat înainte să fie 
abandonată. Blood nu putea decât să admită că singurul lucru pe 
care-l puteau face era să se întoarcă la Maracaibo, să repare vasele şi 
să încerce să forţeze trecerea. Astfel se retraseră învingătorii învinşi 
ai acelei scurte şi catastrofale confruntări. Dacă exista ceva care să-l 
exaspereze mai mult pe căpitan, era pesimismul pe care Cahusac nu 
pregetă să şi exprime prin orice manieră. 
Ridicat iniţial pe culmile îmbătătoare ale fericirii de rapida şi 
uşoara victorie obţinută dimineaţa de mica lor flotă, francezul fu 


155 


aruncat la loc în prăpastia adâncă a deziluziei. lar proasta lui 
dispoziţie îi cuprinse pe cel puţin jumătate dintre camarazii lui. 

—E sfârşitul, îi spuse căpitanului Blood. De data asta suntem 
terminati. 

— Îmi permit să-ţi reamintesc că la fel ai făcut şi altădată, îi 
răspunse căpitanul cât mai calm cu putinţă. Dar ai văzut ce era de 
văzut şi nu poţi nega că suntem mai puternici când vine vorba de 
forţă. Uită-te numai la flota pe care o avem acum. 

— Mă uit, spuse Cahusac. 

— Puah ! Suntem nişte fricoşi până la urmă ! 

— Vrei să spui că sunt un laş ? 

— Cu toată gura. 

Francezul se uită cătrănit la el, respirând anevoie. 

Dar nu putea să-i plătească irlandezului pentru insultă. Ştia prea 
bine ce adversar puternic era căpitanul Blood. Îşi aminti de soarta lui 
Levasseur. Aşa că se limită la cuvinte. 

— E prea de tot ! Întreci măsura ! mormăi el. 

— Uite ce e, Cahusac, m-am săturat până peste cap de tânguielile 
tale atunci când vezi că nu merge totul pe roate aşa cum ai vrea tu. 
Dacă voiai ceva mai simplu, nu trebuia să te faci marinar, şi mai ales 
nu trebuia să vii cu mine, pentru că la mine lucrurile nu sunt 
niciodată nici simple, nici uşoare. Şi cu asta cred c-am încheiat pentru 
ziua de azi. 

Cahusac plecă în grabă înjurând, să-şi vadă de oameni. Căpitanul 
Blood reveni la meseria lui de bază şi-i doftorici pe răniţi, cu care îşi 
făcu de lucru până târziu spre seară. Apoi cobori pe uscat, hotărât de 
data asta. Se duse direct la casa guvernatorului pentru a ticlui o 
scrisoare agresivă, dar foarte politicoasă, adresată lui don Miguel, în 
cea mai fluentă limbă spaniolă. Scrise: 


În această dimineață am demonstrat Excelenței Voastre de ce 
sunt capabil. Deşi am fost depăşiţi ca forță — oamenii, navele şi 
armele voastre fiind mai mult decât de două ori numărul forțelor 
noastre — am scufundat şi capturat corăbiile marii flote cu care voiați 
să veniți peste noi în Maracaibo. Aşa că nu mai este cazul să vă 
lăudaţi când vor ajunge forțe noi din La Guayra, adică „Santo Niño”. 
Dat fiind ce s-a întâmplat, vă puteti aştepta la vărsare de sânge. Aşa 
că, înainte de-a ne răfui cu fortul pe care-l ocupați şi pe care probabil 
ÎI consideraţi indestructibil, înainte de-ai aplica acelaşi tratament pe 


156 


care l-am aplicat şi flotei, pe care aţi crezut-o indestructibilă, vă mai 
fac o ultimă ofertă — din considerente pur omeneşti. Voi cruța şi vo! 
părăsi Maracaibo, voi lăsa aici cei patruzeci de prizonieri pe care i-am 
luat, dacă îmi plătiți cincizeci de mii de reali şi o sută de capete de 
vite drept răscumpărare, asigurându-mi în plus trecerea liberă prin 
strâmtoare. Voi reține prizonierii, majoritatea dintre ei persoane 
importante, până după plecare, şi-i voi trimite înapoi în bărcile pe 
care le voi lua special pentru această acțiune. Dacă Excelenţa 
Voastră nu va chibzui bine şi va refuza această ofertă, şi deci mă va 
forța să distrug fortul cu prețul multor vieți, vă avertizez să nu vă 
aşteptaţi să cruțăm nimic. Voi începe prin a lăsa în urma mea numai 
fum şi cenuşă în locul frumosului oraş Maracaibo. 


După ce scrise scrisoarea, ceru să i se aducă dintre prizonieri 
viceguvernatorul oraşului, pe care-l capturaseră la Gibraltar. Îi 
dezvălui conţinutul misivei, apoi îl trimise cu aceasta la don Miguel. 
Alegerea mesagerului era o tactică vicleană. Viceguvernatorul era cel 
mai dornic dintre toţi să vadă oraşul salvat şi singurul care ar fi 
pledat, cu cele mai puternice argumente, pentru cruţarea lui cu orice 
preţ de la distrugerea pe care o plănuise căpitanul Blood. 

Totul  decurse exact aşa cum îşi  imaginase Blood. 
Viceguvernatorul dezvoltă sugestiile din misivă prin propriile-i 
rugăminţi arzătoare. Don Miguel era însă ceva mai împietrit la suflet. 
Intr-adevăr, avea flota parţial distrusă şi parţial capturată. Dar asta 
numai pentru că fusese luat prin surprindere, motiva el. Or, asta n- 
avea să se mai întâmple a doua oară. Deci, căpitanul Blood n-avea 
decât să facă ce voia în Maracaibo, căci înaintând — ceea ce trebuia 
să facă mai devreme sau mai târziu —îl aştepta o soartă amară. 
Viceguvernatorul rămase fără cuvinte. Îşi pierdu cumpătul şi-i aruncă 
amiralului o serie de cuvinte injurioase. Dar nu la fel de injurioase 
precum cele cu care amiralul îi răspunse. 

— Dacă aţi fi fost loial regelui şi-aţi fi oprit trecerea afurisiţilor de 
pirați aşa cum o s-o fac eu acum, n-am mai fi fost la ananghie în clipa 
de faţă. Aşa că scutiţi-mă de sfaturi de-astea izvorâte din laşitate. Nu 
cedez în faţa căpitanului Blood. Imi cunosc datoria faţă de rege şi 
intenţionez să o pun în aplicare. Imi cunosc şi datoria faţă de mine 
însumi. Am o problemă personală cu ticălosul de Blood şi am de gând 
să o rezolv. Duceţi-i mesajul meu. 


157 


Viceguvernatorul se întoarse aşadar în Maracaibo, în 
impunătoarea lui casă în care căpitanul Blood îşi stabilise cartierul 
general. Umilit de curajul pe care amiralul îl demonstrase prin 
opoziţia lui, transmise răspunsul exact pe nota agresivă pe care 
amiralul şi-ar fi dorit-o. 

— Serios ? spuse căpitanul Blood la final, surâzând calm, deşi totul 
în el se prăbuşi din cauza eşecului amenințărilor sale. Ce păcat că 
amiralul e încăpățânat. Aşa a pierdut flota, care era de fapt a lui. Dar 
acest oraş minunat nu e. Aşa că, fără îndoială, n-o să regrete prea 
tare dacă-l pierde şi pe-acesta. Îmi pare rău. Distrugerea, la fel ca 
vărsarea de sânge, îmi repugnă. Dar asta este! Mâine-dimineaţă 
facem pregătirile şi poate mâine-seară, când o să vadă flăcările, o să- 
şi dea seama că Peter Blood e un om de cuvânt. Puteţi pleca, don 
Francisco. 

Viceguvernatorul, care renunţase la aerul său ferm, ieşi cu mers 
târşâit, urmat de gărzi. Nici nu plecă bine, că apăru Cahusac, care 
făcuse şi el parte din consiliul care se reunise pentru a primi 
răspunsul amiralului. Era palid şi-i tremurau mâinile când le ridică să 
protesteze. 

— Pentru Dumnezeu, ce mai ai de zis acum ? strigă răguşit. Şi fără 
să mai aştepte să audă răspunsul, continuă să dea din gură: Ştiam eu 
că n-ai să-l înspăimânţi pe amiral prea uşor. Ne are la mână şi o ştie, 
dar tu ţi-ai închipuit c-are să bată în retragere din cauza scrisorii tale 
obraznice. Te pomeneşti că nesăbuinţa ta are să ne pecetluiască 
soarta tuturor. 

— Ai terminat ? spuse Blood calm, când francezul se opri ca să-şi 
tragă sufletul. 

— Nu, n-am terminat. 

— Atunci scuteşte-mă de ce mai urma! Sunt convins că sunt 
prostii şi nu ne ajută să rezolvăm problema cu care ne confruntăm. 

— Dar ce-o să faci ? Îmi spui ? 

Nu era o întrebare, ci mai degrabă un ordin. 

— De unde naiba să ştiu ? Speram ca tu însuţi să ai nişte idei. Dar 
cum te preocupă atât de tare să-ţi salvezi propria piele, tu şi toţi cei 
care cred ca tine sunteţi liberi să ne părăsiţi. Nu mă îndoiesc că 
amiralul spaniol are să privească încântat cum ni se împuţinează 
forţele în ceasul al unsprezecelea. Îţi dau cadou goeleta şi n-ai decât 
să te alături lui don Miguel în fort dacă vrei; sau poţi rămâne să ne 
ajuţi şi tu cum ştii. 


158 


— Oamenii mei vor decide, răspunse Cahusac, înghiţindu-şi furia, 
şi cu asta le întoarse spatele şi se duse, lăsându-i pe ceilalţi să 
hotărască în linişte. 

A doua zi de dimineaţă, francezul îl căută din nou pe căpitanul 
Blood. Il găsi singur în curtea interioară, plimbându-se în sus şi-n jos 
cu bărbia în piept. Cahusac interpretă greşit starea lui meditativă, 
luând-o drept deznădejde. Asta, desigur, pentru că fiecare dintre noi 
suntem înzestrați cu o capacitate limitată de a-i judeca pe ceilalţi. 

— Căpitane, v-am crezut pe cuvânt, anunţă pe un ton posac şi 
arogant în acelaşi timp. 

Căpitanul se opri din mers, cu umerii aduşi în faţă, cu mâinile la 
spate, şi-l privi pe corsar blând fără a-i răspunde. Cahusac explică: 

— Noaptea trecută am trimis unul dintre oamenii mei la amiral cu 
o scrisoare. l-am oferit să capitulez, dacă e de acord ca noi să trecem 
prin strâmtoare cu onoruri de luptă. Azi-dimineaţă am primit răspuns. 
E de acord, dacă nu luăm nimic cu noi. Oamenii mei se îmbarcă pe 
goeletă. Ridicăm ancora în scurt timp. 

— Bon voyage, spuse căpitanul Blood dând din cap, apoi se 
întoarse şi-şi reluă meditaţia întreruptă. 

— Atât ai să-mi spui ? strigă Cahusac. 

— Ar mai fi şi altele, zise Blood peste umăr, dar ştiu că nu ti-ar fi 
pe plac. 

—Ha ! Atunci, aici ne luăm adio, căpitane. Şi cred că n-o să ne 
mai întâlnim, adăugă răutăcios. 

— Credinţa ta e speranţa mea, spuse căpitanul Blood. 

Cahusac plecă grăbit, bombănind nişte înjurături grosolane. Încă 
înainte de prânz porni spre larg cu oamenii lui, vreo şaizeci de 
navigatori posaci, care se lăsaseră amăgiţi să capituleze fără nicio 
răsplată, cu toate că Yberville încercase ca să-i împiedice. 

Amiralul îşi ţinu cuvântul şi îi lăsă să treacă prin strâmtoare spre 
mare; un gest mai mărinimos decât se aşteptase Blood — din câte îi 
cunoştea el pe spanioli. Intre timp, chiar înainte ca dezertorii să fi 
ridicat ancora, Blood fu anunţat că viceguvernatorul cere să-l vadă. ÎI 
primi, şi don Francisco se grăbi să-i mărturisească faptul că o noapte 
de meditaţie îi sporise temerile cu privire la soarta oraşului, pe care 
neînduplecatul amiral se pregătea să-l sacrifice. Căpitanul Blood îl 
ascultă cu multă blândeţe. 


159 


— Bună dimineaţa şi dumitale, don Francisco. Am amânat jocul cu 
focul până la căderea nopţii. Pe întuneric, spectacolul are să fie mai 
frumos. 

Don Francisco, un bărbat scund, agitat, aflat în floarea vârstei, cu 
o descendență notabilă, dar moale şi fără viaţă, trecu direct la ce-l 
interesa: 

— Don Pedro, am venit să vă spun că, dacă mai aşteptaţi trei zile, 
eu însumi voi strânge răscumpărarea pe care o cereţi şi pe care don 
Miguel de Espinosa o refuză. 

Căpitanul Blood se uită fix la el, împreunându-şi sprâncenele 
negre ca smoala ce-i umbreau ochii luminoşi. 

— Şi cum aveţi de gând să faceţi asta ? întrebă, arătându-şi 
discret mirarea. 

— Asta e problema mea, dădu din cap don Francisco. Ştiu unde se 
pot găsi banii şi compatrioţii mei vor contribui. Daţi-mi drumul trei 
zile, pe cuvânt de onoare, şi o să vă îndeplinesc dorinţa. Între timp, 
fiul meu rămâne în mâinile dumneavoastră ca ostatic până când mă 
întorc. 

După care începu să se târguiască, dar Blood îl întrerupse cu 
severitate. 


— Pe toţi sfinţii ! Dar ştiu că aveţi obrazul gros, don Francisco, să 
veniţi la mine cu o poveste dintr-asta, să-mi spuneţi că ştiţi de unde 
să strângeţi banii şi totuşi să refuzaţi a mi-o spune în faţă ! Sunt sigur 
că, dacă m-aţi vedea gata să dau foc oraşului, aţi deveni mai 
comunicativ ! 

Don Francisco păli, dar refuză dând din cap. 

— La fel făceau şi Morgan, şi L'Ollonais sau alţi pirați. Dar nu este 
stilul dumneavoastră, căpitane; dacă aveam dubii, nu v-aş fi 
dezvăluit atât de multe. 

— Eşti abil, domnule ! râse căpitanul. Te joci cu vanitatea mea, 
nu ? 

— Cu onoarea dumneavoastră. 

— Cu onoarea unui pirat ? Ţi-ai pierdut minţile ! 

— Cu onoarea căpitanului Blood, insistă don Francisco. Am înţeles 
că aveţi reputaţia că la război vă purtaţi ca un adevărat gentleman. 

Căpitanul Blood râse din nou, de data asta cu o notă plină de 
amărăciune şi batjocură, care-i dădu fiori de spaimă lui don 


160 


Francisco. N-avea cum să ghicească faptul că Blood îşi râdea tocmai 
de el. 

— Fac asta numai pentru că răsplata e mai mare la final. Şi pentru 
asta aveţi cele trei zile pe care le doriţi. Deci, la treabă, don 
Francisco. Vă dau şi catării ce vă trebuie. Mă îngrijesc imediat. 

Don Francisco plecă, lăsându-l pe căpitanul Blood să reflecteze 
abătut, dar şi mulţumit în acelaşi timp că reputaţia de 
cavaler — atâta câtă se cuvenea unui pirat— nu era lipsită de 
foloase. 

Exact în a treia zi, viceguvernatorul se întoarse în Maracaibo cu 
asinii încărcaţi de bijuterii şi bani care valorau atât cât ceruse Blood, 
plus o turmă de o sută de vite mânată de sclavi negri. Vitele fură 
date în grija piraţilor, care la origine erau vânători şi deci pricepuţi în 
a se ocupa de ele şi care tot restul săptămânii îşi făcură de lucru cu 
tăierea şi sărarea pieilor. Pe de altă parte, vasele fură reparate 
pentru o nouă ieşire în larg, iar căpitanul Blood încercă să se 
gândească asupra problemei de a cărei soluţionare depindea soarta 
lui. Spionii indieni pe care-i tocmise îl înştiinţaseră că spaniolul, 
acţionând la orele când fluxul era foarte mic, salvase treizeci de 
tunuri de pe „Salvador”, şi astfel îşi sporise puterea de foc, şi aşa 
covârşitoare. In cele din urmă, sperând la o inspiraţie de moment, 
căpitanul Blood întreprinse şi el o expediţie de recunoaştere. Cu 
riscul vieţii, însoţit de doi indieni, traversă lacul până pe insulă într-o 
canoe, la adăpostul întunericului. Işi ascunseră corpurile şi barca în 
tufişurile pitice care se găseau în abundență în acea parte a insulei şi 
rămaseră nemişcaţi până când se crăpă de ziuă. 

Apoi, Blood porni singur, dar cu o infinită precauţie, să cerceteze. 
Voia să verifice nişte bănuieli pe care şi le formase şi se apropie de 
fort cât de mult putu, ba chiar mai mult decât ar fi fost necesar. Se 
târi în patru labe până pe culmea unei coline aflate cam la o milă 
depărtare de ziduri, de unde avea vedere directă asupra interiorului 
fortăreței şi a pregătirilor ce se făceau înăuntru. 

Cu ajutorul unui ochean pe care şi-l adusese, cercetă şi descoperi 
— aşa cum bănuise — că artileria era toată îndreptată spre mare. 
Mulţumit, se întoarse pe Maracaibo şi le propuse celor şase oameni 
din consiliu — Pitt, Hagthorpe, Yberville, Wolverstone, Dyke şi 
Ogle — să atace fortul dinspre uscat. Dacă treceau spre insulă în 
puterea nopţii, zicea, puteau să-i ia pe spanioli prin surprindere şi să 
încerce să-i domine înainte ca ei să aibă timp să schimbe poziţia 


161 


tunurilor ca să răspundă atacului. Cu excepţia lui Wolverstone, 
înzestrat cu temperamentul celui care se aruncă înainte la orice 
soluţie disperată, ceilalţi primiră propunerea cu răceală. Hagthorpe 
se opuse categoric: 

— Peter, e un plan de-a dreptul nechibzuit, spuse dând din cap. 
Gândeşte-te că nu ne putem baza pe faptul că ne vom apropia 
îndeajuns de mult încât să atacăm, fără să fim văzuţi şi înainte ca ei 
să aibă timp să mute tunurile. Dar chiar de-am reuşi, nu putem să 
luăm tunuri cu noi; va trebui să ne bazăm pe arme mici şi cum vrei ca 
noi, o mână de o sută de oameni (căci atâta rămăseseră după 
dezertarea lui Cahusac) să traversăm marea ca să atacăm o armată 
de două ori mai mare, şi protejată de fort ? 

Ceilalţi — Dyke, Ogle, Yberville şi chiar Pitt, care probabil ezitase 
datorită loialității sale faţă de Blood — îl susţinură sus şi tare. 

— Am analizat situaţia, spuse Blood la final. Am cântărit riscurile şi 
cum le putem reduce. În situaţia disperată în care ne aflăm... 

Se opri dintr-odată. Se încruntă o clipă, cufundat în gânduri, apoi 
chipul i se lumină la fel de brusc. Plecă fruntea şi rămase aşa, 
analizând, cântărind cu bărbia în piept. Apoi clătină din cap şi 
murmură: 

— Da... Da... 

Ridică ochii spre ceilalţi. 

— Uitaţi cum e, zise. Se poate să aveţi dreptate. Se poate ca 
riscurile să fie prea mari. Cu toate astea, am găsit o soluţie şi mai 
bună. Adică ceea ce ar putea fi un atac real, să fie o mimare. Deci, 
iată ce vă propun. 

Vorbi repede, concis şi, pe măsură ce le expunea mai mult din 
plan, chipurile ofiţerilor săi se luminau unul câte unul de bucurie. 
Când termină, cu toţii spuseră într-un singur glas că Blood îi salvase. 

— Incă nu am trecut la acţiune, zise el. 

Cum pregătirile erau gata de douăzeci şi patru de ore, nu mai 
aveau de ce să întârzie plecarea şi deciseră să ridice ancora a doua zi 
dimineaţă. Intr-atât de sigur fu căpitanul Blood pe succesul acţiunii, 
încât eliberă pe dată prizonierii pe care-i ţinea ostatici, inclusiv pe 
sclavii negri pe care ceilalţi îi considerau o pradă legitimă de război. 
Singura precauţie în privinţa celor eliberaţi fu să-i bage cu forţa în 
biserică, unde-i încuie pentru a-i lăsa să aştepte eliberarea din partea 
celor care urmau să intre în oraş. Apoi, cu toate lucrurile pe care le 
aveau încărcate pe trei vase, cu comoara bine pusă la păstrare şi cu 


162 


sclavii lor închişi jos, piraţii ridicară ancora şi se îndreptară spre 
strâmtoare. Fiecare dintre vase avea la remorcă, la pupa, câte trei 
pirogi. Când zări plutirea lor lentă în plină zi, cu pânzele de un alb- 
sclipitor ridicate în lumina orbitoare a soarelui, amiralul îşi frecă 
satisfăcut palmele lungi şi osoase şi râse printre dinţi. 

— în sfârşit ! strigă. Dumnezeu mi-l aduce direct în faţă! Se 
întoarse spre grupul de marinari care se uitau miraţi în spatele lui. 
Trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Deci, domnii 
mei, primesc sau nu răsplată pentru răbdarea de care am dat 
dovadă ? Astăzi se vor sfârşi necazurile pe care acest nelegiuit don 
Pedro Sangre, după cum mi s-a prezentat odată, le-a provocat 
supuşilor regelui Spaniei. 

Se întoarse apoi ca să dea ordine şi întreg fortul se trezi la viaţă 
ca un stup de albine. Tunurile fură aduse în poziţie, tunarii deja 
aprindeau fitilele când flota corsarilor, deşi se îndrepta tot spre 
Palomas, viră spre vest. Spaniolii nu mai pricepeau nimic. Cam la o 
milă şi jumătate spre vest de fort, o jumătate de milă de 
țărm — adică exact pe marginea bancului de nisip care înconjura 
insula şi din cauza căruia niciun vas nu se putea apropia de ea, cu 
excepţia celor foarte mici — cele patru vase aruncară ancora exact 
sub ochii spaniolilor, însă într-un punct unde tunurile nu le puteau 
ajunge. Amiralul râse zeflemitor. 

— Aha ! Ezită, ca nişte câini ce sunt. N-au decât ! 

— Poate că aşteaptă noaptea, sugeră nepotul care-i era alături, 
arzând de nerăbdare. 

— Şi la ce-o să le folosească noaptea în strâmtoare când sunt în 
bătaia tunurilor mele ? zâmbi don Miguel spre el. In noaptea asta, 
Esteban, tatăl tău are să-şi afle răzbunarea, ţi-o spun sigur. 

Ridică ocheanul pentru a-i observa mai departe pe corsari. Văzu 
că pirogile legate de fiecare dintre vase fură trase lângă bordaje şi se 
întrebă care era de fapt scopul acestei manevre. O vreme, pirogile 
dispărură din vizor, fiind acoperite de navele propriu-zise. Apoi 
reapărură una după alta; se îndepărtau de corăbii şi spaniolul 
observă că fiecare dintre ele era încărcată cu oameni înarmaţi. Se 
îndreptară astfel spre malul cel mai împădurit. Uluit, amiralul îi 
urmări până când frunzişul arborilor îi acoperi de tot vederea. Atunci 
cobori ocheanul şi se uită la oamenii lui. 

— Ce naiba înseamnă asta ? 


163 


Nimeni nu-i răspunse, căci toţi erau la fel de nedumeriţi ca el. 
După o vreme, Esteban, care nu-şi luase ochii de pe mare, îl trase pe 
unchiul lui de mânecă. 

— Uite-i ! strigă şi arătă cu mâna. 

Intr-adevăr, pirogile reapărură — se întorceau la corăbii. De data 
asta se vedea că erau goale, în afară de cei care vâsleau. Oamenii 
înarmaţi rămăseseră pe uscat. Traseră lângă corăbii şi apărură din 
nou cu o altă încărcătură de oameni înarmaţi, pe care, la fel, îi lăsară 
pe Palomas. In final, unul dintre ofiţerii spanioli sugeră o explicaţie: 

— Ne atacă pe uscat ca să ia prin surprindere fortul. 

— Normal, zâmbi amiralul. Mi-am dat seama. Dumnezeu pierde 
minţile celor pe care vrea să-i distrugă. 

— Atacăm ? întrebă Esteban nemaipomenit de încântat. 

— Să atacăm ? Prin pădure ? Nu ar fi avantajos pentru noi. Nu, 
aşteptăm aici să ne atace ei. Oricând va veni atacul, îi vom nimici 
până la unul. Fiţi fără grijă. 

Insă, până spre seară, amiralul îşi mai pierdu din impecabila 
încredere în sine. Pirogile deja făcuseră vreo şase drumuri încărcate 
cu oameni, iar don Esteban văzuse prin ochean că lăsaseră la mal şi 
vreo douăsprezece tunuri. Nu-i mai ardea să râdă, ci se întoarse spre 
ofiţerii lui înciudat şi uşor neliniştit. 

— Cine a fost prostul care mi-a spus că nu sunt mai mult de trei 
sute de oameni ? Deja au dus la țărm cel puţin dublu de-atât. 

Oricât de nedumerit ar fi fost, şi mai mare i-ar fi fost mirarea de- 
ar fi ştiut adevărul: pe Palomas nu exista niciun corsar şi niciun tun 
de-al piraţilor. Diversiunea fusese realizată perfect. Don Miguel n- 
avea cum să-şi dea seama că oamenii pe care-i văzuse în pirogi erau 
unii şi aceiaşi oameni. Pentru că la dus stăteau în bărci, la vedere, iar 
la întors stăteau nevăzuţi pe fundul bărcilor, care astfel păreau goale. 
Amiralul începu să primească veşti despre temerile oamenilor cu 
privire la un atac nocturn dinspre uscat, când corsarii aveau să 
izbească din plin cu toate forţele lor— forţe de două ori mai 
puternice decât se bănuia că ar avea la dispoziţie enervantul căpitan 
Blood. Spre sfârşitul zilei, exact aşa cum se așteptase căpitanul, 
spaniolii făcură ce era de făcut pentru a întâmpina atacul: pregătiri 
pentru care fuseseră puşi pe jar cu atâta iscusinţă. Se înhămară ca 
nebunii la tunurile masive care erau aşezate în aşa fel încât să 
acopere trecerea spre mare. Mormăind, transpiraţi, zoriţi cu înjurături 
şi chiar cu lovituri de bici din partea superiorilor, spaniolii asudară 


164 


frenetic, ca disperaţii, pentru a întoarce cele mai puternice tunuri 
înspre uscat, pregătindu-se astfel cu febrilitate pentru atacul care 
avea să fie lansat asupra lor în orice clipă, din pădurea care se afla la 
mai puţin de o jumătate de milă depărtare. La căderea nopţii, deşi 
morţi de frică la gândul măcelului ce-avea să urmeze, căci îi 
cunoşteau prea bine pe sălbaticii de englezi îndrăciţi a căror 
îndrăzneală făcuse înconjurul Caraibelor, spaniolii  terminară 
operațiunea şi acum aşteptau pregătiţi la tunuri. Între timp, la 
adăpostul întunericului, la primele semne de reflux, flota căpitanu-lui 
Blood ridică în cea mai deplină linişte ancora. Din nou, ridicând strict 
pânzele de care aveau nevoie pentru a rămâne pe direcție — şi care 
până şi acestea fuseseră vopsite în negru — cele patru vase bâjbâiră 
pe întuneric, fără niciun felinar aprins, conducându-se numai după 
susurul apelor canalului care le arătă calea spre strâmtoare, iar mai 
apoi spre mare. „Elizabeth” şi „Infanta”, care conduceau convoiul de- 
o parte şi de alta, aproape că ajunseră în travers faţă de fort când 
spaniolii, care până atunci fuseseră concentrați în partea opusă, 
observară umbrele lor masive şi auziră clipocitul valurilor tăiate de 
prova lor. Aerul nopţii fu împânzit de-o ploaie de strigăte furioase 
cum numai la Turnul Babel se mai poate să se fi pomenit când s-au 
încâlcit limbile. Parcă pentru a creşte confuzia şi a provoca dezordine 
în rândul spaniolilor, „Elizabeth” trase câteva salve din tunurile de la 
tribord înspre fort fără a se opri din cursul ei, dusă rapid înainte de 
reflux. Ghicind imediat farsa pe care-o înghiţise — deşi nici el nu ştia 
cum — şi că prada îi scăpa printre degete, amiralul ordonă ca ieşit 
din minţi ca tunurile care fuseseră transportate cu atâta efort să fie 
readuse în poziţia iniţială; între timp, mână tunarii spre tunurile mai 
mici pentru ca bateria mai puternică, dar indisponibilă deocamdată, 
să fie îndreptată spre canal. In sfârşit, deşi pierduseră timp preţios, 
cei din fort deschiseră focul. Li se răspunse cu o lovitură teribilă de la 
bordul „Arabellei”, ajunsă la travers faţă de fort şi care ridicase toate 
pânzele pe vergi. Spaniolii, înverşunaţi şi în culmea furiei, abia 
apucaseră să-i vadă silueta masivă, când o salvă de tun fu lansată 
din bordajul ei vopsit în roşu, iar bubuitura acoperi scârţâitul 
parâmelor ce erau manevrate la bord. După care nu mai văzură 
nimic. Inghiţită de noaptea binevoitoare pe care tunurile mici ale 
spaniolilor încercau să o străpungă la întâmplare, corăbiile nu mai 
lansară nicio ghiulea, pentru ca nu cumva să-l ajute pe duşmanul luat 
prin surprindere să le localizeze. Flota lui Blood suferi mici pagube. 


165 


Dar până ca spaniolii să decreteze confuzia lor drept o gravă ofensă, 
liota duşmană trecuse deja de strâmtoare şi se îndrepta spre mare, 
profitând din plin de vântul dinspre miazăzi. Şi astfel, don Miguel de 
Espinosa rămase să se gândească la şansa pierdută şi să mediteze 
cum avea să dea ochii cu Consiliul Suprem al Regelui pentru a spune 
că Peter Blood scăpase din Maracaibo împreună cu două fregate 
dotate cu câte douăzeci de tunuri care aparținuseră până nu de mult 
Spaniei, ca să nu mai pomenim de cele două sute cincizeci de mii de 
reali şi alte capturi de război. Şi toate astea în ciuda celor patru 
galioane ale lui don Miguel şi a mult întăritului fort care reuşise doar 
un timp să-i ţină la respect pe pirați. Povestea lui Peter Blood atârna 
cu adevărat greu deasupra capului său, încât don Miguel se jură 
vehement să se răzbune cu orice preţ. _ 

Însă pierderile suferite de flota Spaniei n-aveau să fie singurele. În 
noaptea următoare, flota căpitanului Blood întâlni vasul „Santo Niño” 
în largul coastei Insulei Oruba, la gura Golfului Venezuela. Corabia 
naviga cu toate pânzele în vânt pentru a se alătura lui don Miguel la 
Maracaibo. La început, spaniolii crezură că se întâlnesc cu flota 
victorioasă a lui don Miguel pe drumul de întoarcere, după ce-i 
distruseseră pe pirați. Când se apropiară şi zăriră pavilionul 
englezesc pe catargul „Arabellei”, cu mult regret, cei de pe „Santo 
Niño” preferaseră să-şi scape pielea şi coborâră steagul lor. Căpitanul 
Blood ordonă echipajului navei spaniole să urce în bărci şi să se ducă 
pe Oruba sau oriunde prefera. Intr-atât de îngăduitor se dovedi, încât 
chiar le oferi pirogile pe care le mai avea în dotare. 

— O să-l găsiţi pe don Miguel într-o dispoziţie foarte, foarte 
proastă, îi spuse căpitanului. Pomeniţi-i de mine şi spuneţi-i că 
îndrăznesc să-i reamintesc că el este de vină pentru toate necazurile 
ce s-au abătut asupra lor. Diavolul s-a întors împotriva lui după ce s-a 
dezlănţuit şi şi-a trimis neoficial fratele să întreprindă atacul asupra 
Insulei Barbados. Spuneţi-i să se gândească de-acum de două ori 
înainte să-şi asmuţă demonii asupra englezilor. 

Acestea fiind spuse, îi dădu drumul căpitanului, care cobori de pe 
„Santo Niño”, iar Peter Blood începu să analizeze valoarea prăzilor cu 
care se alesese. Când deschiseră bocaporţii, descoperiră oameni în 
cala corăbiei. 

— Sclavi, spuse  Wolverstone şi continuă să vorbească, 
blestemându-i pe spanioli, până când de undeva, din inima navei, 
apăru însuşi Cahusac, clipind des pentru a-şi obişnui ochii cu lumina 


166 


zilei. Dar mai era ceva ce-l determina pe piratul breton să clipească 
des. Cei care ieşiseră împreună cu el de-acolo — rămăşiţele 
echipajului său — începură a-i adresa invective crunte pentru 
laşitatea cu care-i adusese în umilitoarea situaţie de a-şi datora 
eliberarea celor pe care-i părăsiseră şi abandonaseră, considerându-i 
irevocabil pierduţi. Goeleta lor dăduse peste „Santo Niño” cu trei zile 
în urmă, fusese scufundată, iar Cahusac abia reuşise să se salveze 
agăţându-se de speranţa că un timp avea să devină obiect de 
batjocură pentru Frăția de Coastă. Multe luni după aceea avea să 
audă astfel de ironii pe Insula Tortuga: 
— Unde-ai cheltuit tot aurul pe care l-ai adus de la Maracaibo ? 


167 


I8 


„Milagrosa” 


xpediţia din Maracaibo este considerată cel mai important 

succes al căpitanului Blood. Deşi din numeroasele acţiuni 

întreprinse — relatate de Jeremy Pitt cu atâta acuratețe 

aceasta este una dintre puţinele în care nu se dezvăluie 
geniul lui de navigator; şi totuşi, nicăieri nu este acesta mai 
desăvârşit ca în cele două lupte în urma cărora a reuşit să scape din 
capcana întinsă de don Miguel de Espinosa. Renumele de care se 
bucurase înainte de această expediţie, unul răsunător de altfel, a fost 
o nimica toată pe lângă ce-a urmat. Un renume de care niciun alt 
corsar — nici măcar Morgan — nu se bucurase înainte sau n-avea să 
se bucure de-atunci. 

In lunile pe care le-a petrecut pe Insula Tortuga pentru a repara 
vasele capturate din flota care pornise cu scopul de a-l distruge, 
Blood deveni asemenea unui obiect sacru pentru sălbaticii membri ai 
Frăției de Coastă, care acum se înghesuiau toţi să aibă onoarea de a-l 
servi. Astfel, Blood se pomeni în interesanta poziţie de-a avea de 
unde alege şi făcu selecţia pentru echipajele noilor corăbii — o 
selecţie riguroasă. La următoarea ieşire în larg avea o flotă de cinci 
corăbii una şi una, cu totul peste o mie de oameni. Nu era renumit 
pur şi simplu, ci de-a dreptul formidabil. Cu umorul său discret, el 
redenumise cele trei corăbii capturate de la spanioli „Clotho”, 
„Lachesis” şi „Atropos”% — o ironie amară pentru a demonstra lumii 
că putea fi un arbitru pentru orice spaniol întâlnit pe mare. În Europa, 
veştile despre flota lui, ce urmară celor despre înfrângerea amiralului 
spaniol la Maracaibo, iscară o oarecare senzaţie. Spania şi Anglia 
primiră lovitura cu neplăcere, dar în mod diferit, şi dacă cineva ar sta 


46 Cele trei Moire (zeițe ale destinului) în mitologia greacă. 


168 


să cerceteze corespondenţa dintre cele două ţări pe acest subiect, va 
afla că a fost una considerabil de voluminoasă şi deloc amiabilă. 

Cât timp mai rămase în Caraibe, don Miguel de Espinosa se 
scrânti de tot —ca să folosim un termen născocit mai demult. 
Dezonoarea suferită în urma dezastruoaselor rezultate în faţa 
căpitanului Blood îl făcuseră pe amiral să-şi piardă minţile. Dacă ne 
arătăm imparţiali, e imposibil să nu simţim o cât de puţină simpatie 
pentru el. Pâinea cea de toate zilele pentru acest nefericit devenise 
acum ura, speranţa de răzbunare care-l obseda. 

Ca un nebun, începuse a cutreiera Marea Caraibelor în sus şi-n jos 
pentru a-şi găsi duşmanul, iar între timp, pe lângă obiectivul principal 
urmărit, şi dintr-o poftă nesăţioasă de răzbunare, ataca orice corabie 
sub pavilion englez sau francez pe care-o zărea la orizont. Nici nu e 
nevoie să mai menţionăm faptul că ilustrul comandant, mare nobil de 
Castilia, se ţicnise de-a binelea şi devenise el însuşi pirat. Oricând, 
Consiliul Suprem al Castiliei l-ar fi putut condamna pentru faptele 
sale. Dar ce mai conta asta pentru unul care se simţea deja 
condamnat ? Dimpotrivă, dacă ar fi trăit pentru a se lua pe urmele 
curajosului şi sublimului Blood, mai exista posibilitatea ca Spania să 
privească nesăbuinţa lui temporară şi înfrângerile trecute cu un ochi 
mai îngăduitor. Astfel, fără a ţine seama că forţa căpitanului Blood 
era infinit superioară lui, spaniolul îl căută pe tot cuprinsul nemărginit 
al Caraibelor un an întreg, dar în van. Însă circumstanţele care i-au 
adus la un moment dat împreună sunt de-a dreptul interesante. 

O privire atentă asupra existenţei umane ar scoate la iveală celor 
superficiali, care fac haz de apariţia coincidenţelor în arta scrisului, că 
viaţa însăşi nu e nimic altceva decât o însumare de coincidenţe 
— deschideţi istoriile la orice pagină din trecut şi-o să găsiţi cum 
coincidenţele au dat naştere unor evenimente ce-ar fi putut fi evitate 
cu puţin noroc. Se poate chiar spune că soarta însăşi se foloseşte de 
coincidenţe drept unealtă pentru a trasa destinele umane şi destinele 
popoarelor. Să vedem cum a intervenit ea pentru căpitanul Blood şi 
pentru alţi câţiva. 


169 


În ziua de 15 septembrie 1688 — an memorabil în istoria Angliei” 
în Marea Caraibelor navigau trei corăbii a căror intersectare avea să 
dezlege iţele destinelor mai multor personaje. Prima era „Arabella” a 
căpitanului Blood, care fusese desprinsă de restul flotei în urma unui 
uragan în Antilele Mici. Se afla undeva pe la 17 grade latitudine nord 
şi 74 de grade longitudine, îndreptându-se spre Strâmtoarea 
Windward, având în permanenţă înainte vânturile înăbuşitoare de 
sud-est. Voia s-ajungă în Insula Tortuga, locul de întâlnire pentru 
toate corăbiile rătăcite. Al doilea vas era uriaşul galion spaniol 
„Milagrosa”, care însoțea mai mica navă „Hidalga”; ambele fuseseră 
împinse de pe coasta Insulei Caymites+ spre nordul limbii de uscat a 
peninsulei care ţâşneşte din colţul sud-vestic al Hispaniolei. La bordul 
galionului „Milagrosa” se afla răzbunătorul don Miguel. A treia corabie 
care ne interesează în acest moment era un vas de război englez, 
care la data menţionată stătea la ancoră în portul francez St. 
Nicholas de pe coasta de nord-vest a Hispaniolei. Pornise de la 
Plymouth, se îndrepta spre Jamaica şi avea la bord un foarte distins 
personaj, şi anume pe lordul Julian Wade, care fusese însărcinat de o 
rubedenie de-a sa, lordul Sunderland, cu o misiune delicată, rezultată 
din acel schimb supărător de misive între Spania şi Anglia. 

Guvernul francez, la fel ca şi cel spaniol, ajunsese în culmea 
disperării din cauza atacurilor comise de corsari şi a constantelor 
relaţii tensionate cu Spania, care erau o urmare directă a acestora. 
Căutaseră în zadar să le pună capăt prin impunerea unei atitudini 
potrivnice din partea diverşilor guvernatori de peste mări. Însă 
aceştia — de pildă guvernatorul din Tortuga — fie că prosperau de pe 
urma unei asocieri aproape la vedere cu piraţii, fie simţiseră că erau 
încurajați să devină un stăvilar în faţa puterii, şi lăcomiei spaniole, 


47 În primăvara anului 1688, lacob al VIl-lea a promulgat Declaraţia de Indulgenţă, 
prin care a suspendat toate regulamentele penale împotriva catolicilor, declaraţie 
ce avea să fie predicată în toate bisericile anglicane. Biserica Anglicană şi 
susţinătorii ei, nobili şi burghezi, s-au arătat scandalizaţi. Pe 10 iunie 1688 s-a 
născut moştenitorul regelui lacob, James Francis Edward Stuart (1688-1766, mai 
târziu cunoscut ca The Old Pretender — Bătrânul pretendent), ceea ce a alimentat 
neliniştea cu privire la dinastia catolică, temeri confirmate când băiatul a fost 
botezat în rit catolic. Pe 5 noiembrie 1688 începe Revoluţia glorioasă: William de 
Orania ajunge la Torbay cu o armată multinațională formată din 15.000 de 
mercenari. Nu cere coroana, dar pretinde că vrea să salveze protestantismul şi 
porneşte un marş până la Londra. Începe Războiul de nouă ani în Europa şi 
America. William al III-lea (de Orania) e recunoscut de Franţa drept rege al Angliei. 
48 În nordul Insulei Haiti. 


170 


care altminteri se putea extinde în defavoarea altor colonii şi a altor 
naţiuni. Pe bună dreptate, erau nerăbdători să caute orice măsuri 
drastice care i-ar fi adus pe pirați în situaţia de a căuta noi terenuri 
de prădăciune în mările sudului. Pentru a satisface dorinţa regelui 
lacob de a mulţumi Spania şi drept răspuns la constantele critici 
aspre ale ambasadorului Spaniei, lordul Sunderland, secretar de stat, 
numise un om puternic în funcţia de viceguvernator în Jamaica. 
Acesta era nimeni altul decât colonelul Bishop, care cu doar câţiva 
ani în urmă fusese un influent proprietar de plantaţii în Barbados. 
Colonelul Bishop acceptase postul şi părăsise plantațiile unde-şi 
acumulase averile, cu un zel nemăsurat care izvora din dorinţa de a-i 
da şi el o lecţie lui Peter Blood. incă de când pusese piciorul în 
Jamaica, Bishop îi avertizase pe corsari în fel şi chip de prezenţa lui. 
Dar indiferent ce făcea, singurul corsar pe care-l vâna în mod 
special — acel Peter Blood care odată îi fusese sclav — Îi scăpa 
printre degete şi continua fără oprelişti, cu toate forţele, să-i atace pe 
spanioli pe mare şi pe uscat. Astfel, relaţiile dintre Spania şi Anglia se 
menţinuseră într-o permanentă tensiune, mai ales în acele vremuri 
când pacea în Europa atârna de-un fir de aţă. Exasperat nu doar din 
cauza ranchiunii personale acumulate de-atâta vreme în el, dar şi de 
criticile de la Londra la adresa eşecurilor sale, colonelul Bishop 
mersese până într-acolo încât se gândise să-şi hăituiască prada chiar 
în Tortuga, să încerce să-i alunge pe pirați din cuiburile lor. Din 
fericire, abandonase repede o astfel de idee nebunească, împiedicat 
fiind nu numai de „fortificaţiile” naturale ale insulei, dar şi de gândul 
că un raid asupra unui teritoriu care, cel puţin cu numele, aparţinea 
francezilor, ar fi fost privit drept o gravă ofensă asupra Franţei. Însă, 
în afară de această măsură, colonelul Bishop era aparent la 
ananghie. Mărturisi asta într-o scrisoare către secretarul de stat. 
Misiva şi realitatea despre care vorbea îl determinară pe lordul 
Sunderland să lase baltă mijloacele creştineşti de a încerca să rezolve 
această problemă spinoasă. Astfel că începu să chibzuiască la 
mijloace mai puţin uzuale şi se gândise la planul adoptat de Morgan, 
care fusese înrolat în serviciul regelui Carol al II-lea. Se gândise că o 
soartă similară i-ar servi de minune căpitanului Blood. Lordul nu 
trecuse cu vederea faptul că statutul de nelegiuit al lui Blood nu se 
datora neapărat unor înclinații naturale, ci probabil recursese la el din 
pură necesitate; fusese forţat de situaţie şi de exil, şi probabil ar fi 
îmbrăţişat cu bucurie şansa de a face o schimbare. Astfel că 


171 


Sunderland trimise pe una dintre rubedeniile sale, pe lordul Julian 
Wade, cu câteva comisioane, care de fapt erau suluri de hârtie goale, 
şi cu indicaţii precise cu privire la cursul pe care secretarul considera 
că trebuie urmat, dar cu dorinţa a se păstra cea mai deplină taină în 
ce priveşte îndeplinirea sarcinilor.  Iscusitul Sunderland, care 
stăpânea la perfecţie toate meandrele intrigilor, îl sfătui pe lordul 
Julian că, dacă Blood se va dovedi încăpățânat sau din cine ştie ce 
motive va considera că nu e de dorit a-l pune în serviciul regelui, să- 
şi îndrepte atenţia spre oamenii lui, şi anume să-i ispitească să-l 
părăsească pe căpitan, pentru ca acesta să rămână cu forţe atât de 
puţine, încât să devină o victimă uşoară în faţa flotei colonelului 
Bishop. 

„Royal Mary” — corabia care purta echipajul lordului Sunderland, 
un echipaj ingenios alcătuit, îndeajuns de înzestrat, depravat, dar cu 
moderație şi desăvârşit în eleganța lui — ajunse cu bine în St. 
Nicholas, ultimul port înainte de a ajunge în Jamaica. Se înţelege că o 
măsură preliminară era ca lordul Julian să-şi anunţe prezenţa 
viceguvernatorului de la Port Royal, de unde la nevoie putea trece pe 
Tortuga. Se întâmplă ca nepoata viceguvernatorului să se afle în St. 
Nicholas, căci venise acolo cu câteva luni înainte în vizită la nişte 
rude, şi totodată pentru a fugi de căldurile insuportabile ce topeau 
Jamaica în acel sezon. Cum se apropia şi data întoarcerii ei, i se găsi 
cu mare promptitudine loc pe „Royal Mary”, date fiind poziţia şi 
rangul unchiului ei. Lordul Julian o întâmpină cu multă încântare. 
Prezenţa fetei conferea călătoriei pe care o aşteptase cu mare interes 
exact nota de picanterie de care avea nevoie pentru ca experienţa să 
devină una perfectă. Căci lordul era unul dintre acei curteni pentru 
care o viaţă privată de farmecele eleganţei feminine era mai mult sau 
mai puţin lipsită de interes. 

Poate că domnişoara Arabella Bishop, temperamentală şi 
frumoasă foc, cu glasul ei băieţesc şi cu gesturile ei aproape 
masculine, nu era tocmai genul de fată care ar fi atras atenţia 
nobilului acasă, în Anglia. Gusturile sale în domeniu, foarte sofisticate 
şi îndelung şlefuite, îl făceau să încline mai degrabă spre genul de 
feminitate neajutorată, cu forme mai generoase, cu gesturi mai 
molatice. Farmecele domnişoarei Bishop erau cu siguranţă de 
necontestat, dar apreciate mai degrabă de un bărbat cu gusturi mai 
fine; or, lordul Julian, deşi departe de-a fi grosolan, nu era înzestrat cu 
o astfel de minte delicată. A nu se înţelege că vreau să sugerez ceva 


172 


în ce-l priveşte. Domnişoara Bishop era o tânără domniţă aleasă, 
ceea ce rareori se pomenea prin colţul de lume în care se aventurase 
acum lordul Julian. La titlul şi poziţia pe care le deţinea, cu eleganța şi 
distincţia unui curtean desăvârşit, întreaga lui persoană inspira aerul 
de superioritate din cercurile în care se învârtea în mod 
regulat — cercuri care pentru ea existau doar cu numele, căci 
domnişoara Bishop îşi petrecuse mai toată viaţa în Antile. Nu e deci 
de mirare că s-au simţit atraşi unul de altul încă înainte ca „Royal 
Mary” să ridice ancora din St. Nicholas. Fiecare dintre ei putea 
povesti multe din ce-şi dorea celălalt s-audă. El îi delecta imaginaţia 
cu poveşti de la Palatul Saint James, în multe dintre acestea 
închipuindu-se pe el însuşi un erou sau măcar jucând un rol de 
seamă; ea îi împuia mintea cu detalii despre lumea cea nouă în care 
el tocmai intrase. Inainte ca St. Nicholas să se piardă în zare, cei doi 
deja deveniseră prieteni, iar el începuse deja să-şi schimbe primele 
impresii despre ea şi să descopere farmecul sincer şi direct al 
camaraderiei care pe Arabella o determina să considere orice bărbat 
asemenea unui frate. Fiind obsedat de misiunea lui, nu e de mirare 
că lordul îi vorbi domniţei despre căpitanul Blood. Şi chiar se ivi o 
ocazie ce înlesni direct o astfel de conversaţie. 

— Mă întreb dacă l-aţi văzut vreodată pe acest Blood — zise el 
odată, când se aflau pe punte — care, la un moment dat, a fost sclav 
pe plantațiile unchiului dumneavoastră. 

Domnişoara Bishop se opri brusc. Se sprijini de parapet, căutând 
din priviri uscatul care se pierdea în zare. Răspunse abia după o 
pauză şi atunci cu glas controlat, neutru. 

— L-am văzut adesea. L-am cunoscut bine. 

— Serios ? sări lordul, uitând de calmul imperturbabil pe care şi-l 
cultivase îndelung. 

Lordul Julian era un tânăr de vreo douăzeci şi opt de ani, destul de 
înalt, ţinând seama şi de supleţea trupului său. Avea un chip drept, 
osos şi palid, dar plăcut, încadrat de cârlionţii blonzi ai perucii, buze 
suave şi nişte ochi albaştri care-i dădeau un aer visător, ba chiar 
aerul unui gânditor melancolic. Aceiaşi ochi erau însă ageri, căci 
nimic nu le scăpa, cu toate că de data asta nu băgară de seamă 
împurpurarea abia vizibilă din obrajii domnişoarei Bishop şi nici 
răspunsul excesiv de controlat pe care ea-l dădu. 

— Serios ? repetă şi se apropie de ea. Şi cum vi s-a părut ? 


173 


— Pe atunci chiar îl respectam, considerându-l un om bătut de 
soartă. 

— li cunoaşteţi povestea ? 

—El mi-a spus-o. Tocmai de-aia îl respectam — pentru curajul 
imperturbabil cu care-şi ispăşea pedeapsa. Dar de-atunci, având în 
vedere tot ce-a întreprins, aproape c-am ajuns să mă îndoiesc dacă 
ceea ce mi-a spus e adevărat. 

— Dacă vă referiţi la nedreptatea îndurată din cauza Comisiei 
Regale care i-a judecat pe rebelii lui Monmouth, nu mă îndoiesc că a 
fost cât se poate de sincer. El n-a stat niciodată de partea lui 
Monmouth, şi asta e sigur. A fost condamnat pentru un fapt de care 
probabil el nu şi-a dat seama pe moment, dar care a fost ticluit să 
pară trădare. Dar pe legea mea că s-a răzbunat cu vârf şi îndesat, cu 
mare clasă. 

— Tocmai asta e de neiertat, spuse ea cu glas scăzut. A fost 
distrus — pe merit. 

— Distrus ? râse lordul. Ba, dimpotrivă. E bogat, din câte am auzit. 
A transformat prăzile spaniole în aur de la francezi, care-i este 
păstrat în Franţa. Viitorul lui socru, domnul d'Ogeron, s-a ocupat 
personal de toate. 

— Viitorul socru ? se miră ea, uitându-se la lordul Julian cu nişte 
ochi mari şi buze întredeschise. Domnul d'Ogeron ? Guverna-torul 
Insulei Tortuga ? 

— Chiar el. Deci vedeţi bine că şi-a asigurat spatele. Asta am aflat 
în St. Nicholas. Nu sunt sigur dacă-mi convine, pentru că nu sunt 
sigur cât de mult îmi uşurează mie misiunea cu care lordul 
Sunderland m-a însărcinat. Dar, asta este. Nu ştiaţi ? 

Ea scutură din cap fără să răspundă. Apoi îşi feri privirea şi-şi 
plecă ochii, urmărind unduirile apei care mângâia bordul corăbiei. 

— Dacă e adevărat, reluă ea după o clipă, cu glas controlat 
impecabil, cu siguranţă că ar fi trebuit să renunţe la viaţa de pirat 
până acum. Dacă... dacă o iubeşte şi se leagă de o femeie, şi dacă e 
bogat, aşa cum spuneţi, ar fi trebuit să abandoneze viaţa asta 
tumultuoasă şi... 

— La fel m-am gândit şi eu, o întrerupse lordul, până ce-am găsi 
explicaţia. D'Ogeron însuşi e un hrăpăreţ, când vine vorba de el şi de 
odrasla lui. Cât despre copilă, am auzit că e o natură mai sălbatică, 
numai potrivită pentru un om ca Blood. Aproape mă mir cum de nu 
se-nsoară cu ea, s-o ia la plimbare în expediţii. N-ar fi o experienţă 


174 


nouă pentru ea. Şi mă mir câtă răbdare are Blood. A ucis chiar un om 
ca s-o aibă. 

— A omorât un om, ziceţi ? sări ea îngrozită de data asta. 

— Da, un corsar francez, pe nume Levasseur. Era iubitul fetei şi 
asociatul lui Blood într-o expediţie. Blood a vrut fata şi l-a omorât pe 
Levasseur ca s-o aibă. E o poveste cam neplăcută. Dar prin aceste 
părţi, oamenii se conduc după alte reguli. 

Ea se întoarse spre el. Buzele-i deveniseră livide, ochii-i căprui 
scânteiau şi-l întrerupse pe interlocutor pentru a-l scuza pe Blood. 

— Chiar că da, mai ales dacă şi camarazii lui l-au lăsat să trăiască 
astfel. 

— Dar totul s-a dus în luptă dreaptă, din câte am auzit. 

— Cine v-a spus ? 

— Unul dintre oamenii care era cu ei. Un francez pe nume 
Cahusac, pe care l-am găsit într-o tavernă de pe țărm, la St. Nicholas. 
A fost locotenentul lui Levasseur, şi a fost prezent pe insulă când s-au 
petrecut toate astea, şi când Levasseur a fost omorât. 

— Şi fata ? Şi ea era prezentă ? 

— Da. A asistat la înfruntare. Blood a luat-o de-acolo după ce s-a 
descotorosit de asociatul său. 

— Şi camarazii francezului au permis aşa ceva ? El surprinse nota 
de neîncredere din glasul ei, dar îi scăpă sentimentul de uşurare pe 
care fata îl ascundea. Nu cred în povestea asta. Nu vreau să cred! 

— Aveţi cuvântul meu de onoare, domnişoară Bishop. Şi pe mine 
m-a nedumerit cum de unii pot fi atât de mârşavi, până ce Cahusac 
mi-a explicat. 

— Ce anume ? 

Fata îşi stăpâni mirarea, o curiozitate care-o trezise din 
inexplicabila dezamăgire de până atunci. Se prinse de balustradă şi 
se întoarse spre nobilul tânăr. Mai târziu, el avea să-şi amintească şi 
să observe în comportamentul ei de-acum o trăsătură ciudată, pe 
care deocamdată însă o ignoră. 

— Blood i-a cumpărat pe francezi, pentru ca ei să accepte dreptul 
lui de a o lua pe fată cu el. l-a plătit în perle care valorau mai mult de 
douăzeci de mii de reali. Aici, lordul râse cu un uşor dispreţ. Un preţ 
frumuşel ! Ce mai, toţi sunt nişte mişei — nişte prădători şi nişte 
şarlatani laşi. Dar zic eu că e o poveste prea grosolană pentru 
urechile unei domnişoare. 

Ea-şi întoarse din nou privirea şi ochii i se împăienjeniră. 


175 


— De ce v-a spus francezul povestea asta ? îl întrebă după o clipă 
cu glasul ceva mai tremurat. L-a urât cumva pe căpitanul Blood ? 

— Nu mi-am dat seama, spuse rar lordul. A spus-o... ca fapt 
divers, ca un exemplu de politică între pirati. 

— Ca fapt divers... Dumnezeule ! Ca fapt divers ! 

— Îndrăznesc să spun că suntem cu toţii doar nişte sălbatici sub 
mantia cu care ne acoperă civilizaţia, spuse tânărul. Dar acest Blood 
are o istorie aleasă, din câte mi-a mai spus Cahusac. Are o diplomă în 
medicină. 

— E-adevărat, din ce mai ştiu şi eu. 

— Şi a servit mult pe mare şi pe uscat. lar Cahusac spunea — deşi 
eu nu prea am încredere — că a luptat sub comanda lui Ruyter. 

— Şi asta e adevărat, confirmă ea, oftând adânc. Se pare că acest 
Cahusac a avut informaţii corecte. Dumnezeule ! 

— E ceva rău în asta ? 

Ea se uită la el; lui i se păru foarte palidă. 

— La fel de rău ca atunci când moare cineva pe care-l respectăm. 
Odată îl respectam considerându-l un nobil vrednic, însă bătut de 
soartă. Acum... Se opri, cu buzele frânte într-un surâs. Astfel de 
oameni merită să fie uitaţi. 

Imediat după aceea trecu la alte subiecte. Relaţia de prietenie 
între cei doi, pe care tânăra avea marele dar de-a o construi cu 
oricine se întâlnea şi care se înfiripase între ei, se consolidă în puţinul 
timp care rămase până când asupra lor se abătu un eveniment care 
avea să submineze ceea ce-ar fi putut deveni cea mai plăcută parte 
din călătoria nobilului tânăr. 

Pacostea fu chiar nebunul de amiral spaniol cu care se întâlniră în 
cea de-a doua zi pe mare, în mijlocul Golfului Gonavelor“. Căpitanul 
de pe „Royal Mary” nu se arătă intimidat nici chiar atunci când don 
Miguel deschise focul asupra lui. Observând dimensiunile vasului 
spaniol care domina marea, devenit deci o ţintă atât de uşoară, 
englezul pufni cu dispreţ. Dacă acest don care se fălea la adăpostul 
steagului castilian voia război, atunci „Royal Mary” avea să-i arate ce 
înseamnă un război pe mare ! Pesemne că această încredere de sine 
îl îndreptăţea să gândească astfel, şi-ar fi putut chiar termina o dată 
pentru totdeauna cu nebuneasca aventură a lui don Miguel de 
Espinosa, dacă n-ar fi intervenit chiar atunci o ghiulea norocoasă de 
pe „Milagrosa”, care nimeri în pulberea depozitată pe punte, astfel că 


4 În vestul Insulei Haiti. 


176 


mai bine de jumătate din corabia engleză sări în aer înainte ca lupta 
propriu-zisă să fi început. Nu se ştie cum de ajunsese acolo pulberea, 
iar căpitanul englez nu supravieţui ca să mai cerceteze problema, 
înainte ca oamenii de pe „Royal Mary” să-şi revină din consternare, 
căci căpitanul murise şi o treime din echipaj odată cu el, iar corabia 
se legăna neputincioasă şi schingiuită pe mare, spaniolii o luară cu 
asalt. Domnişoara Bishop, condusă în cabina de sub pupă a 
căpitanului, pentru mai multă siguranţă, asculta cuvintele blânde şi 
încurajatoare din partea lordului Julian, care încerca s-o asigure că 
totul avea să fie bine tocmai în momentul în care don Miguel urca la 
bord. Lordul însuşi nu-şi putea stăpâni teama şi pălise vizibil. Nu că ar 
fi fost un laş, dar lupta aceea — cu el plutind pe un element 
necunoscut, pe o structură de lemn care putea în orice clipă să se 
scufunde cu el cu tot în hăurile oceanului —era de-a dreptul 
tulburătoare pentru cineva care se putea arăta destul de dârz în 
confruntările pe uscat. Din fericire, domnişoara Bishop nu părea a 
avea nevoie de încurajările fade, singurele pe care el i le putea oferi 
în acel moment. În mod cert, şi ea era palidă, iar pupilele i se 
măriseră mai mult ca de obicei, dar altfel se stăpânea destul de bine. 
Stătea pe jumătate rezemată de masa căpitanului şi păstrase 
îndeajuns curaj încât să o poată calma pe slujnica ei, o negresă cu 
origini parţial africane, care i se târa la picioare, îngrozită. Tocmai 
atunci, uşa cabinei se dădu în lături şi însuşi don Miguel, înalt, 
bronzat, cu un nas acvilin, păşi înăuntru. Lordul Julian se întoarse pe 
călcâie şi-şi duse mâna la sabie. Dar spaniolul avu viteză de reacţie. 

— Nu face prostia asta, spuse în spaniolă, altminteri eşti pierdut. 
Corabia voastră se scufundă. 

În spatele lui don Miguel apărură trei sau patru oameni cu coifuri 
pe cap, iar lordul Julian îşi dădu seama de poziţia în care se afla. Lăsă 
mâna jos şi lama sabiei, atâta cât ieşise din teaca ei, căzu la loc. Don 
Miguel surâse, arătându-şi dinţii de un alb-scilipitor printre firele 
bărbuţei grizonate, şi întinse mâna. 

— Vă rog... 

Lordul Julian ezită şi se uită la domnişoara Bishop. 

— Mergeţi, zise mult mai calmă domniţa, iar lordul dădu din umeri 
şi se supuse. 

— Veniţi cu toţii pe vasul meu, zise don Miguel şi ieşi. 

Bineînţeles că-l ascultară. O dată pentru că spaniolul i-a obligat; a 
doua, pentru că o navă care se scufundă îţi oferă prea puţine motive 


177 


să rămâi. Mai zăboviră exact cât să aibă domnişoara Bishop timp să- 
şi strângă câteva articole de îmbrăcăminte şi ca lordul să poată să-şi 
ia cufărul. Cât despre cei care supravieţuiră înspăimântătoarei 
explozii care sfârtecase „Royal Mary”, fură cu toţii abandonaţi de 
spanioli şi lăsaţi să se descurce cum puteau: să ia bărcile, sau, dacă 
nu le ajungeau, să plece înot ori să rămână şi să se înece. Lordul 
Julian şi domnişoara Bishop fură păstraţi pur şi simplu pentru că don 
Miguel îşi dăduse seama de importanţa lor. li pofti în cabina lui cu un 
aer deferent şi, la fel de pompos, ceru să le afle numele. Lordul Julian, 
îngreţoşat de spectacolul la care tocmai asistase, se hotărî cu greu 
să-i dea informaţia cerută. După care, pe un ton superior, solicită să 
afle identitatea atacatorilor. Era teribil de prost dispus. Ştia că deşi 
nu făcuse nimic reprobabil, dată fiind poziţia neobişnuită şi dificilă în 
care-l aruncase soarta, nici nu încercase ceva notabil. Desigur, asta 
ar fi contat mai puţin dacă cea care asista la mediocra lui 
reprezentaţie n-ar fi fost chiar o doamnă. De aceea, decise să aibă o 
atitudine mai fermă. 

— Sunt don Miguel de Espinosa, îi răspunse celălalt, amiralul flotei 
regale spaniole. 

Lordul Julian rămase fără cuvinte. Dacă Spania făcuse atâta zarvă 
cu faptele reprobabile ale unui aventurier precum căpitanul Blood, 
ce-ar mai fi putut Anglia să zică acum ? 

— Îmi spuneţi vă rog de ce aveţi acest comportament de pirat? 
ceru lordul. Sper că înţelegeţi care sunt consecinţele şi cum veţi da 
socoteală pentru ceea ce-aţi înfăptuit astăzi, pentru sângele vărsat 
cu atâta violenţă şi pentru actele brutale comise asupra domniţei şi a 
mea. 

— Nu am comis niciun act brutal, spuse amiralul surâzător, aşa 
cum ar surâde oricine simte că are toţi aşii în mânecă. Dimpotrivă, v- 
am salvat vieţile. 

— Ni le-aţi salvat ?! Lordul Julian rămase o clipă mut de uimire în 
faţa unei asemenea obrăznicii crase. Dar vieţile pe care le-aţi distrus 
în măcelul absurd de mai devreme ? Pentru Dumnezeu, au să vă 
coste scump ! 

— Ar fi posibil, spuse don Miguel continuând să surâdă. Totul este 
posibil. Dar până atunci, propriile voastre vieţi sunt mult mai 
preţioase. Colonelul Bishop e bogat, iar dumneavoastră, tinere lord, 
fără îndoială că sunteţi, de asemenea, bogat. Am să mă gândesc şi- 
am să stabilesc un preţ pentru răscumpărare. 


178 


— Deci eşti un criminal de pirat şi nimic mai mult, după cum 
bănuiam, tună nobilul. Şi-ncă mai ai obrazul să te dai amiral al flotei 
regale spaniole. O să vedem noi ce-are de zis regele despre asta ! 

Amiralului îi pieri dintr-odată zâmbetul de pe faţă, lăsându-se 
copleşit de obsesia care-i măcinase minţile. 

— Nu înţelegeţi, spuse. Vă tratez, afurisiţi de câini englezi, exact 
aşa cum voi, ticăloşilor, ne-aţi tratat pe noi, spaniolii, pe mare. 
Sunteţi nişte tâlhari, nişte pungaşi daţi dracului ! Măcar am obrazul s- 
o fac pe propria răspundere, dar voi, ca nişte haimanale, trimiteţi pe 
unii ca Blood, Hagthorpe, Morgan şi vă spălaţi pe mâini de 
responsabilitatea faptelor lor. Ca Pilat vă spălaţi şi voi pe mâini. Aici 
râse sălbatic. Acum, Spania o să joace rolul lui Pilat. Spania o să se 
dezbare de orice responsabilitate pentru expedițiile mele atunci când 
ambasadorul vostru acreditat la Escurial se va duce să se smiorcăie 
în faţa Consiliului Suprem pentru expediţia în care don Miguel de 
Espinosa a făcut-o pe piratul. 

— Căpitanul Blood şi toţi ceilalţi nu sunt amiralii Angliei ! sări 
Lordul Julian. 

— Nu ? De unde ştii ? De unde să ştie Spania ? Oare nu vă place 
să minţiţi tot timpul, ereticilor ?! 

— Hei, ai grijă cum vorbeşti, domnule ! îl apostrofă lordul Julian cu 
glas aspru şi cu priviri tăioase. Instinctiv, îşi repezi mâna spre locul 
unde, de regulă, îi atârna sabia, după care dădu din umeri şi spuse 
batjocoritor: Desigur, toate astea se potrivesc cu tot ce-am auzit şi 
am văzut legat de onoarea spaniolilor. Sunteţi în stare să insultaţi 
chiar şi un om neînarmat care vă este prizonier. 

Amiralul se făcu roşu ca racul. Ridică mâna ca să-l lovească, dar 
se abţinu, probabil tocmai datorită acelor cuvinte care erau o insultă 
mascată, după care se întoarse pe călcâie şi ieşi fără a mai răspunde. 


179 


19 


Întâlnirea 


upă ce amiralul plecă trântind uşa, lordul Julian se întoarse 
spre Arabella şi îi zâmbi. Simţea că făcuse o impresie mai 
bună, ceea ce-i dădea chiar o satisfacţie aproape 
copilărească — pentru că era puerilă în acel context. 

— Cred că eu am avut ultimul cuvânt de spus, în mod evident, 
remarcă el, scuturându-şi zulufii blonzi. 

Domnişoara Bishop, care stătea pe colţul mesei din cabină, îl fixă 
cu privirea, fără a schiţa niciun zâmbet. 

— Chiar contează să ai ultimul cuvânt ? Mă gândesc acum la bieţii 
oameni de pe „Royal Mary”. Mulţi dintre ei au avut atunci ultimul 
cuvânt, dar cu ce folos? O corabie frumoasă scufundată, cam 
douăzeci de vieţi pierdute, de trei ori pe-atâtea în pericol de moarte 
— cu ce preţ? 

— Sunteţi tulburată... 

— Tulburată ?! râse ea scurt. Vă asigur că sunt cât se poate de 
calmă. Să vă întreb ceva, lord Julian. De ce-a făcut spaniolul toate 
astea ? Care a fost scopul lui ? 

— L-aţi auzit doar, dădu din umeri lordul, agitat. Setea de sânge, 
adăugă concis. 

— Setea de sânge ? se miră ea. Deci există aşa ceva? Dare o 
nebunie, e monstruos. 

— De-a dreptul animalic. Mâna diavolului. 

— Nu înţeleg. Acum trei ani a avut loc un raid asupra oraşului 
Bridgetown, şi-atunci oamenii au îndurat suferinţe inimaginabile, 
revoltătoare, oribile, dincolo de orice închipuire umană, care, dacă 
stau acum să mă gândesc, sunt ca nişte imagini dintr-un coşmar. 
Oare sunt oamenii nişte bestii şi nimic mai mult ? 


180 


— „Oamenii” ? întrebă lordul Julian mirat. Mai degrabă spaniolii, aş 
zice. Era acum în poziţia unui englez care vorbea despre duşmanii de 
moarte ai naţiunii sale. Şi totuşi, cuvintele lui aveau un dram de 
adevăr. Acesta e modul spaniolilor de a se comporta în lumea cea 
nouă. 

Cuvintele lui aproape că justificau acţiunile unora ca Blood. Ea se 
cutremură parcă de un fior rece. Îşi puse coatele pe masă, bărbia în 
palme şi se uită ţintă înainte. Analizând-o, nobilul observă paloarea 
chipului ei. Cele întâmplate în ultimele ore justificau perfect starea 
fetei. Căci puţine erau femeile care şi-ar fi păstrat controlul de sine 
într-un asemenea coşmar, or, domnişoara Bishop nu arătase nici 
măcar cel mai mic semn de teamă. Cum să nu găsească lordul Julian 
ca fiind formidabilă o asemenea fiinţă ? 

În acel moment intră un spaniol cu un serviciu de argint pentru 
băuturi şi cu o cutie de bomboane peruane, pe care le puse pe masă 
în faţa domnişoarei. 

— Cu omagiile amiralului, spuse, se înclină şi se retrase. 

Domnişoara Bishop nu-l luă în seamă nici pe el, nici darul adus, ci 
continuă să privească în gol, pierdută în gânduri. Lordul Julian făcu un 
tur al cabinei dreptunghiulare, cu tavanul jos, care era luminată 
printr-un bocaport şi o fereastră mare, pătrată, înspre pupa. Era 
mobilată luxos, podeaua fiind acoperită de covoare persane bogate, 
având o bibliotecă înaltă până în tavan, un bufet masiv din lemn de 
alun sculptat, încărcat cu argintărie. Pe un cufăr lung şi jos, aşezat 
sub hubloul mijlociu dinspre pupă, era o chitară împodobită cu funde. 
Lordul Julian o luă, ciupi corzile o dată, nervos, apoi o puse la loc. Se 
întoarse spre domnişoara Bishop. 

— Am venit aici ca să pun capăt pirateriei. Dar, pe legea mea, 
încep să cred că francezii au dreptate când spun că vor ca actele de 
piraterie să continue pentru a-i mai stăvili pe ticăloşii de spanioli. 

Avea să găsească o confirmare a opiniei sale nu peste multă 
vreme. Între timp, don Miguel îi trata cu respect şi curtoazie. Se 
părea că domnişoara Bishop avusese dreptate când îi spusese 
tânărului lord că, din moment ce erau ţinuţi pentru o recompensă, nu 
aveau de ce să se teamă de acte de violenţă sau de presiuni asupra 
lor. Domnița primi o cabină pentru ea şi pentru femeia speriată care 
o însoțea, iar lordul Julian primi o alta. Se bucurară de libertate de 
mişcare pe vas şi fură invitaţi să cineze la masa amiralului. Acesta 


181 


însă nu-şi exprimă intenţiile în ce-i priveşte şi nici destinaţia spre care 
se îndreptau. 

Corabia „Milagrosa” şi nava de escortă „Hidalga” navigară un 
timp spre sud-cart-sud-vest, apoi virară spre sud-est, ocolind Capul 
Tiburon, după care ţinând-o drept spre mare, având o limbă îngustă 
de uscat la babord, se îndreptară numai spre est şi astfel ajunseră 
direct în mâinile căpitanului Blood care se îndrepta spre Strâmtoarea 
Windward, după cum ştim. Întâlnirea se petrecu a doua zi, dimineaţă. 
După ce-şi urmărise sistematic duşmanul timp de un an încheiat, don 
Miguel se pomeni faţă în faţă cu el printr-o coincidenţă cât se poate 
de neaşteptată şi de benefică. Ironia sorții ! Şi tot o ironie fu că don 
Miguel întâlni „Arabella” acum, când corabia era izolată de restul 
flotei, deci era singură, într-o poziţie dezavantajată, încât spaniolul 
avu impresia că norocul care-l favorizase atâta vreme pe Blood se 
întorcea acum împotriva lui. 

Când domnişoara Arabella, abia trezită din somn, urcă pe puntea 
de la pupa să ia aer, însoţită de tânărul nobil — aşa cum era de 
aşteptat din partea unui gentleman galant precum el — zări corabia 
mare şi roşie denumită altădată „Cinco Llagas”, care pe-atunci venea 
de la Cadiz. Vasul se îndrepta direct spre ei, cu pânzele imaculate şi 
înalte până la cer umflate înainte, cu steagul lung cu crucea Sfântului 
Gheorghe fluturând la catargul principal în bătaia brizei matinale, cu 
hublourile ei aurite şi cu etrava sclipind puternic sub razele soarelui. 
Domnişoara Bishop nu avea cum să recunoască acest vas ca fiind 
acelaşi pe care-l mai văzuse şi altă dată, într-o tragică zi, în 
Barbados, cu trei ani înainte. Pentru ea era numai o navă imensă 
care se îndrepta ţintă spre ei, plutind maiestuos, şi dacă era să 
judece după pavilion, era un vas englezesc. Însă vederea lui îi aţâţă 
curiozitatea, trezind în ea un sentiment încurajator de mânarie care 
nu mai ţinu seama de pericolul pe care intersectarea celor două vase 
îl făcea inevitabil. Alături de ea, la pupă, unde urcaseră ca să aibă o 
privelişte mai bună, la fel de curios şi de concentrat ca ea era lordul 
Julian. Tocmai ce trecuse prin prima lui experienţă de război pe mare 
cu doar o zi în urmă şi deja considera că acea experienţă avea să-i fie 
de ajuns pentru o perioadă considerabilă de timp. Repet, aceste 
remarci nu sunt o aluzie directă la curajul lui. 

— Uitaţi, spuse domnişoara Bishop, arătând cu mâna spre mare şi, 
spre imensa lui mirare, lordul Julian observă că ochii fetei scânteiau. 
Oare-şi dădea seama ce avea să urmeze ? se întrebă el. Dar 


182 


următoarea ei remarcă rezolvă dilema: E sub pavilion englez şi se 
îndreaptă direct spre noi. Sigur are gânduri războinice. 

— Atunci, Dumnezeu s-o ţină în pază, spuse lordul posac. 
Căpitanul lor e nebun, pesemne. Ce speră să câştige împotriva a 
două corăbii masive ca astea ? Dacă spaniolii au reuşit să distrugă 
atât de uşor „Royal Mary”, cine ştie ce se-alege de corabia asta. Uită- 
te numai la demonul ăsta de don Miguel. Cât de dezgustător e în 
satisfacția lui. 

De pe puntea de la pupa unde se foia, agitat cu pregătirile, 
amiralul se întoarse pentru a-i fulgera o dată cu privirea pe prizonieri. 
Ochii îi sticleau, chipul îi era transfigurat. Întinse un braţ în faţă 
pentru a arăta spre corabia ce se apropia şi urlă ceva în spaniolă, dar 
cuvintele i se pierdură în hărmălaia de pe punte. Cei doi se apropiară 
de parapetul de la pupă pentru a urmări agitația de pe corabie. Cu 
ocheanul în mână, pe punte, don Miguel dădea ordine. Tunarii deja 
aprindeau fitilele, marinarii erau sus pe catarge ca să strângă velele, 
alţii întindeau o plasă de frânghii pe puntea din mijloc, pentru a o 
proteja de vergile în cădere. Intre timp, don Miguel dădu un semn 
vasului de escortă, şi, drept răspuns, „Hidalga” se apropiase încet 
până când ajunse lângă „Milagrosa”, la doar vreo două sute de yarzi 
de tribordul acesteia. De sus de pe pupa înaltă, lordul şi domnişoara 
Bishop vedeau frenezia pregătirilor de dincolo. Ei observară semne 
de agitaţie şi pe puntea vasului englez. Acesta din urmă înainta cu 
gabierul şi trinca strânse, de fapt cu toate pânzele strânse, în afară 
de cele de pe arborele artimon şi de pe bompres. Astfel începu 
atacul, fără semnale de provocare, ba chiar fără niciun schimb de 
semnale, ci în deplină linişte. 

Cu pânzele strânse, „Arabella” înainta mai greu, dar totuşi 
înainta. Ajunsese deja în bătaia tunurilor şi se vedea cum oamenii 
alergau pe puntea superioară şi cum tunurile ei luceau la proră. 
Tunarii de pe „Milagrosa” ridicaseră beţele cu crăcană şi suflau în 
fitile, uitându-se neliniştiţi la amiral. Acesta însă scutură solemn din 
cap. 

— Aveţi răbdare, ceru. Aşteptaţi până ce-i putem nimeri. Se 
îndreaptă direct spre moarte — spre catargul şi funia care-i aşteaptă 
de-atâta vreme. 

— Extraordinar ! strigă lordul. Câtă demnitate trebuie să aibă 
englezul, dacă se încumetă la o luptă directă în care riscă atât de 


183 


mult! Uneori, prudenţa comandantului e mai folositoare decât 
eroismul lui ! 

— Şi totuşi, de multe ori, curajul are câştig de cauză, chiar şi în 
faţa unei forţe copleşitoare, spuse domnişoara Bishop. 

Lordul se uită la ea şi observă că era emoţionată, fără să-i fie 
deloc frică. Incă nu dădea niciun semn de teamă, ceea ce pe el îl 
intriga nespus. Această tânără nu semăna câtuşi de puţin cu femeile 
pe care le cunoscuse până atunci. 

— Sper că o să-mi permiteţi să vă conduc la adăpost, îi propuse el. 

— De-aici văd perfect, spuse ea, apoi adăugă şoptit: Mă rog 
pentru acest englez. Pesemne că e foarte curajos. 

Lordul Julian blestemă în bărbie bravura compatriotului său. 
Acum, „Arabella” avansa pe un curs care avea s-o ducă direct între 
cele două vase spaniole. 

Lordul arătă cu degetul. 

— E de-a dreptul nebun ! strigă. Vine direct în capcană ! O să fie 
făcut ţăndări între cele două. Nu e de mirare că don Miguel nu trage. 
Şi eu aş face la fel în locul lui. 

Insă tocmai în acea clipă, amiralul ridică mâna. Pe puntea mijlocie 
sună o goarnă şi imediat tunurile de la proră bubuiră. Când zgomotul 
lor asurzitor se stinse, lordul văzu dinaintea lui, spre babordul şi 
dinapoia vasului englezesc, cum ghiulelele spaniolilor ridicau trombe 
de apă. Aproape simultan tunurile de la prora „Arabellei” lansară 
două ghiulele şi nici nu apucară cei la pupă să urmărească ploaia de 
stropi pe care o provocă in cădere una din ele, că cealaltă se 
împlântă cu o bubuitură grozavă direct în puntea de la provă, făcând 
„Milagrosa” să se zguduie din toţi rărunchii. Ca să-şi ia revanşa, 
„Hidalga” răspunse violent cu ambele tunuri din faţă, dar chiar şi de 
la acea mică distanţă — între două şi trei sute de yarzi — niciuna 
dintre lovituri nu nimeri ţinta. Când ajunseră la o sută de yarzi 
distanţă, tunurile de pe „Arabella”, reîncărcate, se dezlănţuiră din 
nou asupra navei „Milagrosa”, de data asta sfârtecându-i bompresul, 
astfel că preţ de o clipă nava viră brusc spre babord. Don Miguel 
înjură crunt, apoi, stăpânind timona pentru a aduce corabia înapoi pe 
cursul ei, tunurile lui de la prora răspunseră cu o salvă puternică. Insă 
ţintiră prea sus şi, deşi una dintre ghiulele sfâşie pânzele navei 
„Arabella” şi-i zgârie puţin catargul principal, cealaltă trecu mult în 
spatele ei. Când fumul salvei se ridică, spaniolii se pomeniră cu vasul 
englez între corăbiile lor, aproape la acelaşi nivel cu pupele lor, 


184 


intrând uşor în ceea ce tânărul nobil considera a fi o cursă. Lordul 
Julian îşi tinu respiraţia, iar domnişoara Bishop trase adânc aer în 
piept, apucând nervos balustrada de lângă ea. Surprinse dintr-o 
singură privire rânjetul lui don Miguel şi feţele schimonosite ale 
tunarilor de pe puntea mijlocie. In cele din urmă, „Arabella” ajunse 
exact între cele două vase spaniole, prora şi pupa ei fiind în dreptul 
celor ale inamicului. Don Miguel dădu un ordin gornistului, care urcă 
pe puntea de la pupa, lângă amiral. Ridică goarna de argint cu care 
urma să dea semnalul pentru declanşa-rea unor salve simultane de 
pe ambele lor vase, dar, chiar când duse trompeta la gură, amiralul îl 
apucă de braţ şi-l opri. Abia atunci observă ceea ce de fapt era atât 
de evident — sau ar fi trebuit să fie — pentru un corsar deprins cu 
marea: întârziase atacul prea mult şi căpitanul Blood i-o luase înainte. 
Dacă încerca acum să tragă asupra englezului, „Milagrosa” şi 
„Hidalga” ar fi tras una asupra celeilalte în acelaşi timp. Prea târziu 
ordonă cârmaciului să vireze brusc şi să rotească vasul spre 
babord — o măsură preliminară pentru a ajunge într-o poziţie din 
care totuşi se putea ataca. In acelaşi moment, încă plutind între 
corăbiile spaniole, „Arabella” păru că explodează. Optsprezece tunuri 
de pe ambele flancuri se descărcară de la mică distanţă direct în 
bordajele vaselor spaniole. Oarecum uluită de imensa bubuitură şi 
dezechilibrată de clătinarea puternică a punţii sub picioarele ei, 
domnişoara Bishop se repezi brusc spre lordul Julian, care se mai 
ţinea pe picioare doar pentru că se prinsese de balustrada lângă care 
şezuse, întreaga privelişte fu pe loc învăluită în nori groşi de fum la 
tribord şi mirosul lor înţepător îi făcură să respire greoi şi să tuşească. 
In buimăceala iscată, din interiorul distrus al punţii mijlocii răzbătură 
înjurături în spaniolă şi urletele răniților. „Milagrosa” continuă să 
înainteze cu balans puternic, cu vergile atârnându-i în pânzele 
căzute. Etrava îi fusese spulberată, o ghiulea trecuse direct prin 
cabina principală reducând-o la o grămadă de sfărâmături. Don 
Miguel zbiera ordine ca un sălbatic, cu ochii mijiţi prin perdeaua de 
fum care începea să se risipească la pupa, nerăbdător să vadă cât de 
mult fusese afectată „Hidalga”. La un moment dat, contururile unei 
alte nave se profilară fantomatic prin pâcla incertă, iar mai apoi 
formele concrete ale corpului vopsit în roşu se distinseră tot mai 
pregnant — o corabie se apropia fără nicio velă în vânt în afară de o 
pânză pe verga uşoară, în loc să-şi menţină cursul, aşa cum s-ar fi 
aştepta amiralul, „Arabella” ocolise la adăpostul norului de fum şi 


185 


luase aceeaşi direcţie ca „Milagrosa”, iar acum se îndrepta ţintă 
contra vântului spre ei, cu atâta hotărâre, încât înainte ca don Miguel, 
înnebunit de furie, să-şi dea seama de situaţie, vasul lui se cutremură 
sub şocul impactului violent cu cealaltă corabie, care lovise din 
lateral. Se auziră apoi scrâşnete şi trosnete metalice şi douăsprezece 
ancore cu patru braţe aterizară pe puntea navei „Milagrosa”, 
înfigându-se şi sfâşiindu-i scândurile. Vasul spaniol fu astfel acaparat 
complet şi fără de scăpare de tentaculele englezilor. 

Ceva mai departe, în spatele norului de fum care în sfârşit se 
risipise, apăru şi „Hidalga” într-o poziţie la fel de critică. Lua cu 
repeziciune apă la babord din cauza unei spărturi imense şi era o 
chestiune de câteva minute până avea să se scufunde. Intregul 
echipaj făcea acum eforturi disperate să lanseze bărcile la apă în 
timp util. Don Miguel apucă să constate toate astea cu o singură 
privire, care însă-i fu îndeajuns, căci în clipa imediat următoare 
propria punte fu invadată de urletele piraţilor sălbatici de pe corabia 
victorioasă. Niciodată nu s-a pomenit o trecere mai bruscă de la 
siguranţa de sine la disperare, niciodată nu s-a văzut vânător devenit 
mai grabnic vânat. Căci nimic nu-i mai putea acum salva pe spanioli. 
Năvala englezilor îi luase aproape prin surprindere în momentul de 
confuzie ce urmă loviturilor de artilerie trase de la o distanţă atât de 
mică. Preţ de câteva clipe, ofiţerii mai curajoşi ai lui don Miguel 
încercară să-şi îmbărbăteze oamenii pentru a ţine piept invadatorilor. 
Dar spaniolii, niciodată prea pricepuţi când era vorba de luptă 
directă, s-au demoralizat de-a binelea când i-au văzut la faţă pe 
atacatori. Grupaţi în grabă, rupseră rândurile înainte de a-şi veni în 
fire şi fură împinşi dinspre puntea mijlocie spre pupa ruptă pe deo 
parte şi spre puntea principală pe de altă parte, iar lupta deveni mai 
degrabă o încăierare între grupuri. In timp ce toate astea se 
petreceau pe puntea de sus, un alt grup de corsari invadă puntea de 
jos pentru a-i lua pe sus pe tunari, direct în posturile lor. Pe puntea de 
la pupa, unde piraţii erau conduşi de un uriaş chior, dezgolit până la 
brâu, don Miguel asista mut de furie şi disperare la încăierare. Mai 
sus, undeva în spate, lordul Julian şi domnişoara Bishop asistau şi ei 
la acelaşi spectacol; tânărul era uluit de violenţa încleştării, iar calmul 
brav al fetei fu copleşit în cele din urmă de oroare, şi, la un moment 
dat, leşină. 

Tumultul încăierării se risipi în scurt timp. Pavilionul Castiliei fu 
coborât de pe catargul principal. Un corsar îi retezase sfoara cu 


186 


cuțitul lui. Piraţii puseră stăpânire pe corabie, iar pe puntea de sus 
spaniolii fură strânşi în grupuri aliniate unul după altul ca nişte vite. 
Brusc, domnişoara Bishop îşi reveni din leşin şi se aplecă înainte cu 
ochi holbaţi, iar faţa îi deveni şi mai palidă decât până atunci, dacă 
vă puteţi închipui aşa ceva. Printre sfărâmăturile de pe puntea de 
mijloc îşi făcea loc cu mare grijă un bărbat înalt, cu chipul bronzat 
umbrit de o pălărie în stil spaniol. Pe piept şi pe spate purta o armură 
neagră încrustată frumos cu arabescuri aurite. Peste aceasta purta o 
centură din mătase purpurie de care era prins un pistol cu intarsii de 
argint. Corsarul înaintă cu mişcări sigure până pe puntea de la pupa, 
unde se opri dinaintea amiralului spaniol. Acolo se înclină formal şi 
rece. Cei doi prizonieri auziră glasul lui aspru, răsunător, intr-o 
spaniolă perfectă, ceea ce nu făcu decât să întărească şi mai mult 
admiraţia cu care lordul Julian urmărise apropierea celuilalt. 

— Don Miguel, spuse el, în sfârşit ne reîntâlnim. Sper că sunteţi 
mulţumit. Deşi poate că nu ne revedem exact aşa cum v-aţi fi 
închipuit, măcar v-aţi dorit şi aţi căutat cu multă fervoare ca asta să 
se întâmple. 

Mut de uimire, pământiu la faţă, cu colţurile gurii căzute şi abia 
respirând, don Miguel de Espinosa ascultă ironia celui căruia îi datora 
dezastrul în care se afla şi mai mult de-atât. Bolborosi ceva ce 
semăna a un urlet de furie şi-şi duse mâna la sabie. Tocmai când 
degetele i se încleştară pe mâner, corsarul îi apucă braţul. 

— Calmaţi-vă, don Miguel ! spuse rar, dar ferm. Nu faceţi greşeala 
de a ne provoca să recurgem la gesturi extreme şi neplăcute, aşa 
cum ştiu bine că aţi face-o dacă situaţia ar fi fost exact pe dos. 

Preţ de o clipă rămaseră nemişcaţi, privindu-se în ochi. 

— Ce intenţii aveţi cu mine ? întrebă apoi spaniolul, cu glas gros. 

Căpitanul Blood dădu din umeri, schiţând un zâmbet printre 
buzele strânse. 

— Tot ce intenţionam s-a îndeplinit deja. Şi ca să vă mai domolesc 
furia, vă rog să ţineţi seama că v-aţi făcut-o cu propria mână. 
Dumneavoastră aţi vrut-o. Cu o mână arătă spre bărcile pe care 
spaniolii se buluceau ca să scape de prăpădul din măruntaiele 
corăbiei. Vă dau libertatea de a vă duce cu ei înainte ca noi să 
scufundăm corabia. Intr-acolo e Hispaniola. Ar trebui să ajungeţi în 
siguranţă şi, dacă îmi ascultați sfatul, n-o să mă mai urmăriţi ca până 
acum. Cred că nu vă port noroc. Intoarceţi-vă în Spania, don Miguel, 


187 


reluaţi-vă celelalte preocupări pe care le înţelegeţi mai bine decât 
navigația pe mare. 

Mult timp, amiralul înfrânt continuă să se uite la el cu ură, fără a 
spune nimic, după care trecu pe celălalt vas, cu mersul clătinat al 
unui om beat, târându-şi inutil sabia după el. Celălalt, care nici măcar 
nu se sinchisi să-l dezarmeze, îl urmări, apoi se întoarse spre cei doi 
care-l priveau de sus de la pupa. Dacă ar fi fost mai puţin concentrat 
asupra altor detalii, lordul Julian ar fi observat că preţ de o clipă 
corsarul înlemnise şi pălise vizibil în ciuda bronzului accentuat. 
Rămase cu ochii ţintă în faţă, apoi urcă repede scările. Lordul Julian îi 
ieşi în întâmpinare. 

— Să nu-mi spuneţi că-l lăsaţi pe ticălosul de spaniol să plece liber 
? sări tânărul. 

Abia atunci, pentru prima oară, omul în armură neagră păru că-l 
observă pe mai tânărul gentleman. 

— Cine naiba eşti dumneata ? întrebă cu un puternic accent 
irlandez. Sau care e problema dumitale, mă rog ? 

Tânărul simţi nevoia să corecteze obrăznicia celuilalt şi lipsa 
cuvenită de respect. 

— Sunt lordul Julian Wade, anunţă, aparent fără a face prea multă 
impresie. 

— Serios ! Atunci poate vrei să-mi explici ce naiba cauţi pe corabia 
asta ? 

Lordul se controlă pentru a-i explica şi o făcu în câteva cuvinte 
nervoase. 

— V-a luat prizonier cu tot cu domnişoara Bishop ? 

— O cunoaşteţi ? sări lordul, pentru care surprizele se succedau 
una după alta. 

Însă compatriotul lui, aparent lipsit de orice maniere, trecu pe 
lângă el şi se îndreptă spre domnişoara care nu scoase niciun cuvânt; 
dimpotrivă, se arătă chiar rece până la urmă. Observând asta, 
irlandezul se întoarse pentru a răspunde întrebării lordului Julian: 

—Am avut odată onoarea de-a o cunoaşte. Dar se pare că 
domnişoara Bishop a cam uitat. 

Buzele îi schiţară un surâs şi ochii lui de un albastru sclipitor, 
umbriţi de sprâncenele negre, părură îndureraţi, amărăciunea 
împletindu-se cu ironia cuvintelor sale. 

Însă domnişoara Bishop surprinse numai batjocura, şi reacţionă 
imediat. 


188 


— Hoţii şi piraţii nu se numără printre cunoştinţele mele, căpitane 
Blood, spuse. 

Lordul nu-şi credea urechilor. 

— Căpitanul Blood ! Chiar sunteţi căpitanul Blood ? 

— Ce altceva aţi crezut ? întrebă, însă mintea-i era în altă parte. 

„Hoţii şi piraţii nu se numără printre cunoştinţele mele!” 
Necruţătoarea remarcă îi învălui complet gândurile, vibrând cu un 
ecou puternic în mintea lui. 

insă lordul Julian nu se dădu bătut cu una, cu două. ÎI prinse de 
mânecă şi-i arătă înspre umbra pălind a lui don Miguel. 

— Să înţeleg că n-o să-l spânzurați pe mişel ? 

— De ce să-l spânzur ? 

— Pentru că e un afurisit de pirat; o pot dovedi. De fapt, am 
dovedit-o deja. 

— Aha ! făcu Blood şi lordul Julian se miră de brusca transformare 
de pe chipul celuilalt, care devenise dintr-odată abătut, deşi cu doar 
câteva momente în urmă ar fi tăiat şi-n carne vie. Eu însumi sunt un 
afurisit de pirat, aşa că am milă faţă de cei ca mine. Don Miguel e 
liber să plece. 

— După ce v-am spus ce-a făcut ? tresări lordul Julian. După ce a 
scufundat „Royal Mary” ? După cum m-a tratat... pardon, după cum 
ne-a tratat ? protestă el. 

—Nu sunt în serviciul Angliei, domnule. De fapt, nu sunt în 
serviciul nimănui. Şi chiar nu mă interesează soarta vaselor engleze. 

Lordul Julian se dădu înapoi în faţa privirii fulgerătoare pe care i-o 
aruncă Blood. Insă înflăcărarea celuilalt se domoli la fel de repede 
precum se iscase. 

— Vă voi fi recunoscător dacă o veţi însoţi dumneavoastră pe 
domnişoara Bishop pe vasul meu, adăugă stăpânit. Şi vă rog să vă 
grăbiţi. Vom scufunda această corabie în cel mai scurt timp. 

Se întoarse apoi, ca să plece, dar lordul Julian interveni din nou. 

— Căpitane Blood, mă dezamăgiţi. Îmi puneam mari speranţe în 
dumneavoastră. 

-— Du-te dracului ! spuse căpitanul Blood şi se întoarse pe 
călcâie. 


189 


20 


Hot şi pirat 


n ultimele pâlpâiri blânde ale amurgului, căpitanul Blood păşi pe 

puntea vasului său când lumina aurie a celor trei felinare de la 

pupă, abia aprinse de către unul dintre marinarii săi, începea să se 

înteţească. Totul în jur era în deplină linişte. Semnele bătăliei de 
mai devreme se estompaseră, punţile fuseseră curățate lună, peste 
tot domnea o ordine perfectă. Un grup de oameni adunaţi în jurul 
tambuchiului principal fredona un cântec; chipurile lor, altfel 
înverşunate, acum erau parcă îmblânzite de calmul şi frumuseţea 
nopţii. Vegheau babordul, aşteptând cele opt bătăi de clopot. 
Căpitanul nu-i auzi; nu auzea nimic în afară de ecoul necruţătoarelor 
cuvinte care-l făcuseră hoţ şi pirat. 

Hot şi pirat ! 

Există o trăsătură a naturii umane care-l determină pe un om ca, 
după ani întregi în care crede că un anume lucru se întâmplă într-un 
anume fel, să fie luat prin surprindere şi să se revolte atunci când 
descoperă prin propriile simţuri că exact aşa este. În urmă cu trei ani, 
când Blood ajunsese în Tortuga şi când fusese nevoit a alege calea 
pe care-o urmase de-atunci, ştia foarte bine ce părere ar fi avut 
Arabella Bishop despre el dacă ar fi fost să piară între timp. Numai 
convingerea că o pierduse pentru totdeauna îi sădise în suflet un 
oarecare impuls nesocotit şi-l determinase mai apoi să-şi urmeze 
pornirile aventuroase. Nici nu se gândise vreodată că ar mai putea-o 
întâlni, nici măcar nu visase la aşa ceva. Considera că drumurile lor 
erau irevocabil separate. În ciuda tuturor acestora, în ciuda chiar a 
convingerii că aceste gânduri, care pe el îl tulburau, ei nu-i dădeau 
niciun fel de nelinişte, nu contenise a se gândi la ea în toţi acei ani 
tumultuoşi. Şi se folosise de acest gând nu numai pentru a se înfrâna, 
dar şi pentru a-i controla pe camarazii lui. Niciodată nu s-au văzut 


190 


corsari mai bine ţinuţi în frâu, mai cumpătaţi, mai lipsiţi de setea de 
prădăciune şi de lăcomia atât de obişnuită la cei care practicau 
aceeaşi meserie. După cum vă amintiţi, documentele lor oficiale 
menţionau că ei trebuie să se supună în toate comandantului lor. 
Dată fiind bogăţia pe care-o căpătaseră sub comanda lui, Blood 
reuşise să impună toate acele măsuri stricte de disciplină în rândul 
corsarilor săi, necunoscute până atunci. Cum oare să nu râdă de el 
aceşti oameni dacă le-ar fi spus că făcuse toate acestea din respect 
pentru o fetişcană de care se îndrăgostise ? Cum să nu se strice de 
râs dacă le-ar mai fi spus şi că aceeaşi fată tocmai îl anunţase că 
hoţii şi piraţii nu se numărau printre cunoştinţele ei ? 

Hot şi pirat ! 

Cuvintele atârnau ca un fir de plumb în mintea lui, apăsând adânc 
şi măcinându-i gândurile ! Nefiind nici psiholog, nici învăţat într-ale 
naturii feminine, nu se gândise că era totuşi curios că ea rostise 
asemenea cuvinte deloc plăcute tocmai în clipa în care se întâlniseră. 
Nu vedea dilema care se năştea din acest fapt şi deci nici nu o putea 
desluşi. Altminteri şi-ar fi dat seama că, deşi, prin acţiunea lui, Blood 
o eliberase din captivitate, ea i se adresase cu multă ură, poate 
tocmai dintr-o ranchiună bine ascunsă în suflet, anterioară 
sentimentului de recunoştinţă. Veştile despre calea pe care el o 
apucase o încurajaseră spre astfel de gânduri. De ce oare ? Blood nu- 
şi punea astfel de întrebări, altminteri ar fi găsit o rază de lumină în 
întunericul cruntei lui dezamăgiri. Desigur, dacă fata ar fi fost 
indiferentă, dacă nu s-ar fi gândit că acţiunile lui îi aduceau ei însăşi 
un prejudiciu, nu i-ar mai fi păsat atât de tare. Blood şi-ar fi dat 
seama că numai asemenea gânduri o puteau marca într-atâta încât 
să se arate plină de ură şi de dispreţ, aşa cum o făcuse. Poate că aşa 
judecaţi şi dumneavoastră. Căpitanul însă nu o făcea. Ba chiar nu se 
gândi la nimic în acea noapte. Se abandonă în sufletul lui unei lupte 
între afecțiunea sfântă ce i-o purtase în toţi acei ani şi înflăcărarea 
sălbatică pe care ea o iscase în sufletul lui. Extremele se ating şi 
atingerea lor se poate estompa preţ de o clipă doar. In acea noapte, 
extremele erau ura şi iubirea care prin întrepătrunderea lor năşteau o 
pasiune brutală în sufletul căpitanului Blood. Hot şi pirat ! 

Aşa-l numise fără niciun temei, ignorând complet toate 
nenorocirile pe care el le îndurase, situaţia disperată în care s-a aflat 
după fuga din Barbados şi toate celelalte circumstanţe care-l 
determinaseră să devină ceea ce devenise. Faptul că practicase 


191 


meseria la care se dedase fără a-şi păta mâinile nu fusese îndeajuns 
pentru a-i îmblânzi judecata despre un om pe care altădată îl 
respectase. Nu-i arătase pic de milă, pic de îngăduinţă. II judecase 
pur şi simplu, condamnându-l şi stabilindu-i sentinţa în acele două 
cuvinte. În ochii ei, Blood era nici mai mult, nici mai puţin decât un 
hoţ şi un pirat. Atunci ea ce era ? 

Cum se numesc cei fără milă ? se întrebă Blood. Dacă ea-i pusese 
o etichetă, prea bine — acum venise rândul lui. Deci el era un hoţ şi 
un pirat. Aşa avea să se comporte de-acum înainte — ca un nelegiuit 
fără pic de milă, la fel ca toţi cei care-şi meritau pe bună dreptate 
acest nume. Avea să se lepede de toate idealurile înalte după care se 
condusese până atunci, avea să termine o dată pentru totdeauna cu 
încercarea prostească de a împăca lumile din care proveneau ei doi. 
Ea-i demonstrase clar cărei lumi îi aparţinea el, şi-acum venise rândul 
lui să i-o dovedească. O avea la bordul vasului său şi-avea să-i arate 
cine comanda acolo. Râse uşor batjocoritor, se aplecă peste parapet, 
uitându-se la dâra fosforescentă pe care vasul o lăsa în urmă şi 
propriul râs îl făcu să tresară prin nota malefică. Se opri brusc şi 
începu să tremure. Oftă şi-şi înfrână impulsul de bucurie deşănţată. 
işi puse faţa în palme şi descoperi că fruntea-i era scăldată de 
sudoare. 

Între timp, lordul Julian, care cunoştea mai bine natura feminină 
decât căpitanul Blood, era ocupat cu rezolvarea problemei care în 
mod curios îi scăpase corsarului. Presupun că îl intrigase din cauza 
unor vagi urme de gelozie. Atitudinea domnişoarei Bishop în decursul 
evenimentelor periculoase prin care trecuseră îl făcuse să-şi dea 
seama că o femeie poate fi lipsită de gesturile afectate specifice 
feminităţii delicate şi să fie totuşi cu atât mai admirabilă. Se întrebă 
care să fi fost relaţiile ei cu căpitanul Blood înainte, deşi constatase o 
oarecare nelinişte care acum îl determina să cerceteze problema. 
Ochii palizi şi visători ai tânărului obişnuiau să pătrundă lucrurile, el 
fiind de altfel înzestrat cu o deosebită perspicacitate. Abia acum 
începea să se învinovăţească pentru faptul că nu fusese atent mai 
din timp, sau că măcar nu studiase mai îndeaproape anumite detalii, 
pe care acum le punea cap la cap cu observaţiile descoperite în acea 
zi. De pildă, observase că numele corăbiei lui Blood e „Arabella”, şi 
ştia că domnişoara Bishop se numea tot Arabella. Observase ciudata 
revedere dintre cei doi şi schimbările curioase care se produseseră cu 
fiecare dintre ei. 


192 


Domnişoara se arătase aproape nepotrivit de obraznică — o 
atitudine cât se poate de neobişnuită pentru o tânără educată în faţa 
unui om ca Blood. Or, tânărul nobil nu şi-o putea închipui pe 
domnişoara Bishop adoptând acelaşi comportament în mod normal. 
În ciuda îngâmfării ei, în ciuda faptului că era nepoata unui om pe 
care Blood ar fi trebuit să-l considere duşman, atât domnişoara, cât şi 
el fuseseră poftiţi cu cea mai desăvârşită eleganţă pe vasul 
căpitanului. Fiecare primise câte o cabină, unde se aduseseră 
puţinele lucruri ce le mai aveau, precum şi slujnica domnişoarei. 
Primiră libertatea de a circula când voiau prin cabina principală şi 
permisiunea de a mânca la aceeaşi masă cu Pitt, comandantul 
vasului, şi cu Wolverstone, locotenentul lui Blood, şi ambii le 
arătaseră cel mai deplin respect. 

Apoi mai era faptul că Blood însuşi se ferise aproape meticulos de 
ei. Astfel rătăcea lordul pe cărările gândurilor, trecând cu repeziciune, 
dar cu precauţie, de la unul la altul, analizând şi punând cap la cap. 
Când isprăvi cu informaţiile pe care le avea, decise a cere mai multe 
detalii de la domnişoara Bishop. Trebui să aştepte până ce Pitt şi 
Wolverstone se retrăgeau. Nu trecu mult, pentru că atunci când Pitt 
se ridică de la masă ca să-şi urmeze camaradul care deja plecase, 
domnişoara îl reţinu cu o întrebare: 

— Domnule Pitt, nu cumva aţi fost printre cei care au scăpat din 
Barbados cu domnul Blood ? 

—Ba da, ba da! Am fost unul dintre sclavii unchiului 
dumneavoastră. 

— Şi aţi rămas cu domnul Blood de-atunci ? 

— Întotdeauna am fost cârmaci de vas, doamnă. 

Ea încuviinţă din cap. 

Era foarte calmă şi controlată, dar lordul observă că avea o 
paloare nefirească în obraji, dar nu era de mirare ţinând seama de 
evenimentele prin care trecuse în acea zi. 

— Aţi avut cumva, vreodată, alături un francez pe nume 
Cahusac ? 

—Cahusac ? râse Pitt; numele însuşi îi evoca o amintire 
neplăcută. Mda, a fost cu noi la Maracaibo. 

— Şi cu un alt francez pe nume Levasseur ? 

Lordul se miră de cât de bine îşi amintea numele acestea. 

— Mda. Cahusac a fost locotenentul lui Levasseur până la moartea 
lui. 


193 


—Acui? 

— A lui Levasseur. A fost omorât pe una dintre Insulele Virgine, 
acum doi ani. 

Se lăsă tăcere. Apoi, cu glas şi mai stins ca înainte, domnişoara 
Bishop întrebă: 

— Cine l-a omorât ? 

Pitt răspunse prompt. N-avea de ce să n-o facă, deşi interogatoriul 
începea să i se pară curios: 

— Căpitanul Blood. 

— De ce ? 

Mai întâi, Pitt ezită căci nu era tocmai o poveste de spus în faţa 
unei femei. 

— S-au certat, spuse scurt. 

— Pentru... o doamnă ? insistă domnişoara Bishop. 

— Se poate spune şi aşa. 

— Cum se cheamă ea ? 

— Domnişoara d'Ogeron. Era fiica guvernatorului Insulei Tortuga. 
Fugise cu acel Levasseur şi... Peter a salvat-o din ghearele lui 
mizerabile. Era un ticălos nenorocit şi merita soarta pe care i-a servit- 
o Peter. 

— Înţeleg. Căpitanul Blood nu s-a căsătorit totuşi cu ea. 

— Încă nu, râse Pitt, care cunoştea prea bine bârfele nefondate 
din Tortuga, care o desemnaseră pe domnişoara d'Ogeron drept 
viitoarea soţie a căpitanului. 

Domnişoara Bishop dădu din cap tăcută, iar Jeremy Pitt se 
întoarse să plece, liniştit că interogatoriul luase sfârşit. Se opri în prag 
pentru a mai adăuga un detaliu: 

— Poate vă linişteşte dacă vă spun că am schimbat cursul pentru 
binele dumneavoastră. Căpitanul vrea să vă lase pe amândoi pe 
coasta Jamaicăi, cât mai aproape de Port Royal, atâta cât ne putem 
apropia. Am ocolit, dar dacă ne ţine vântul, ajungeţi acasă în scurt 
timp, domniţă. 

—Îi suntem nespus de îndatoraţi, rosti lordul, văzând că 
domnişoara nu spune nimic. 

Ea rămase cu ochii trişti pierduţi în gol. 

— Că bine spuneţi, încuviinţă Pitt. Îşi asumă riscuri pe care puţini 
şi le-ar asuma dacă ar fi în locul lui. Dar întotdeauna a fost aşa. 

Plecă lăsându-l pe lord căzut pe gânduri. 


194 


Ochii lui Julian, visători şi albaştri, oricât de distraţi, nu conteniră a 
studia chipul domnişoarei Bishop. După un timp, ea se uită la el şi 
spuse: 

— Se pare că acest Cahusac v-a spus adevărul. 

— Am observat că voiaţi să vă convingeţi, spuse lordul. Şi mă 
întreb de ce. 

Nu primi niciun răspuns şi continuă să o analizeze în tăcere. 
Degetele lui prelungi, ca de ceară, se jucau cu un cârlionţ din peruca 
blondă ce-i încadra faţa. Domnişoara Bishop era pierdută în gânduri; 
avea sprâncenele împreunate şi ochii fixaţi parcă spre un punct exact 
de pe marginea feţei de masă cu motive spaniole. Intr-un târziu, 
lordul rupse tăcerea. 

— Mă uimeşte omul nostru, zise cu obişnuitu-i glas tărăgănat, 
molatic, care părea că are aceeaşi tonalitate de fiecare dată. Este 
fără îndoială demn de admirat că şi-a schimbat cursul pentru noi, dar 
că-şi asumă riscuri pentru noi, că se aventurează în apele Jamaicăi... 
Mă uimeşte, cum am spus. 

Domnişoara Bishop ridică privirea şi se uită la el. Părea foarte 
preocupată de un gând. Buzele îi fremătau într-un mod ciudat, 
aproape cu un oarecare dispreţ. Cu degetele-i firave bătu ritmul în 
masă. 

—Ce e şi mai curios e că nu ne ţine ca să primească o 
răscumpărare pentru noi, zise ea într-un final. 

— Asta aţi merita-o din plin ! 

— Da ? De ce mă rog ? 

— Pentru că i-aţi vorbit la modul în care aţi făcut-o. 

— De regulă, spun lucrurilor pe nume. 

— Da ? Dumnezeule, dar eu nu m-aş lăuda cu asta ! Asta denotă 
fie o vârstă fragedă, fie o nesăbuinţă inimaginabilă. 

Problema era că tânărul făcea parte din şcoala de filosofie a 
lordului Sunderland. După un timp, adăugă: 

— Asta se numeşte ingratitudine. 

— În mod evident sunteţi supărat pe mine, spuse ea cu obraijii 
împurpuraţi. Mă întristaţi. Sper ca nemulţumirea dumneavoastră să 
aibă mai mult temei decât filozofia de viaţă. Abia acum aflu că doar 
tinerii şi nesăbuiţii se fac vinovaţi de ingratitudine. 

— N-am spus asta, domnişoară, sări el arţăgos, exact aşa cum o 
făcuse şi ea. Dacă mi-aţi acordat onoarea de-a mă asculta, nu m-aţi 
înţelege greşit. Dacă spre deosebire de dumneavoastră nu spun 


195 


întotdeauna ceea ce gândesc, măcar spun exact ceea ce vreau să se 
înţeleagă. Nerecunoştinţa este o trăsătură umană, dar s-o arăţi mi se 
pare o copilărie. 

— Nu... nu cred că înţeleg, se încruntă ea. Cum mi-am arătat-o şi 
cui ? 

— Cui ? Căpitanului Blood. N-a venit oare să ne salveze ? 

— Să ne salveze ? întrebă ea pe un ton rece. Nu ştiam că aflase 
de prezenţa noastră pe „Milagrosa”. 

Lordul făcu un semn de nerăbdare. 

— Atunci probabil că vă daţi seama că ne-a salvat. Şi pentru că aţi 
trăit toată viaţa în mijlocul unor asemenea locuri sălbatice, cred că nu 
puteţi trece cu vederea ce se crede în Anglia — şi anume că acest om 
se ocupă exclusiv cu a purta război contra spaniolilor. Astfel că 
epitetele de hoţ şi pirat pe care i le-aţi atribuit n-au făcut decât să 
exagereze situaţia într-un moment când ar fi fost mai prudent să o 
înţelegeţi. 

— Mai prudent ? întrebă ea ironic. Ce legătură să am eu cu 
prudenţa ? 

— Niciuna, din câte văd. Sincer să fiu, în locul lui Blood nu m-aş fi 
arătat atât de îngăduitor. Să fiu al naibii, dar când vă gândiţi cât de 
mult a avut de suferit de pe urma compatrioţilor lui, v-aţi mira că încă 
mai face diferenţa între spanioli şi englezi. Adică să fie el vândut ca 
sclav ! spuse tânărul înflăcărat, cutremurându-se. Şi încă unui afurisit 
de proprietar de plantaţii din colonii ! Aici se opri brusc. Imi cer scuze, 
domnişoară. O clipă m-am... 

— V-aţi lăsat dus de val pentru a-l apăra pe acest... corsar, rosti 
ea cu o batjocură aproape cruntă. 

Lordul o privi din nou, înclină uşor capul şi miji ochii. 

— Mă întreb de ce îl urâţi atât de tare, zise rar. 

Observă că ea se înroşeşte instantaneu şi fruntea i se încreţeşte. 
Pesemne că o înfuriase peste măsură, dar ea nu răbufni, ci se 
reculese. 

— Să-l urăsc ? Dumnezeule, ce idee ! Nici măcar nu am o părere 
despre el ! 

— Atunci ar trebui s-aveţi, rosti lordul cu sinceritate. Merită. Ar fi o 
partidă bună pentru flota regelui — un om care e în stare de ceea ce 
s-a văzut azi dimineaţă. Nu a servit degeaba în serviciul lui Ruyter. 
Acela a fost un navigator excelent şi, pe legea mea, dacă e să mă 
gândesc, elevul s-a dovedit demn de profesorul lui. Mă îndoiesc că s- 


196 


ar găsi în toată Marina Militară un om care să-l egaleze. Să se arunce 
exact între cele două vase, de la o distanţă atât de mică, şi să 
întoarcă situaţia în favoarea lui! Asta cere curaj, inteligenţă şi 
originalitate. Şi nu doar pe marinari i-a păcălit cu manevra lui. Nici 
măcar amiralul Spaniei n-a ghicit nimic până când a fost prea târziu şi 
Blood l-a adus în şah-mat. Un om extraordinar, domnişoară Bishop. 
Un om care merită atenţia dumneavoastră. 

Domnişoara Bishop se arătă atât de mişcată încât nu se putu 
abţine să nu facă o remarcă sarcastică: 

— Ar trebui să vă folosiţi influenţa pe lângă lordul Sunderland 
pentru a-l face pe rege să-i ofere o poziţie. 

— Am împuternicirea în buzunar, râse lordul moale. 

Apoi o ului expunându-i în puţine cuvinte situaţia, şi o lăsă încă 
mirată pentru a-l căuta pe căpitan. S-ar fi bucurat foarte mult să o 
vadă mai puţin intransigentă în atitudinea ei faţă de Blood. 

ÎI găsi pe corsar plimbându-se pe puntea de la pupa. Era secătuit 
psihic după bătălia dusă cu demonii din mintea lui, cu toate că 
tânărul nobil nu avea cum să bănuiască aceasta. Cu familiaritatea-i 
caracteristică, lordul Julian îşi strecură un braţ pe după al căpitanului 
şi începu să se plimbe cu el. 

— Ce înseamnă asta ? sări Blood, arţăgos şi neprietenos. 

— Înseamnă că vreau să fim prieteni, spuse lordul câtuşi de puţin 
deranjat. 

— Foarte generos ! 

Tânărul îi ignoră sarcasmul. 

—E o coincidenţă că ne-am întâlnit în astfel de circumstanţe, 
având în vedere că eu veneam tocmai din Indii ca să vă găsesc. 

— Nu sunteţi primul care o face, pufni celălalt. Dar în mare parte 
au fost spanioli şi cei mai mulţi n-au avut norocul dumneavoastră. 

— M-aţi înţeles greşit, spuse lordul. După care începu să-i explice 
scopul misiunii sale. 

Când termină, căpitanul Blood, care preţ de o clipă rămase ca 
trăsnit, se desprinse de la braţul tânărului şi rămase drept în faţa lui. 

— Sunteţi musafiri pe vasul meu şi încă mi-a rămas o fărâmă din 
demnitatea pe care-o aveam odată, oricât de hoţ şi de pirat aş fi. Aşa 
că n-o să vă spun ce cred despre dumneavoastră şi despre 
îndrăzneala pe care-o aveţi să veniţi cu o asemenea ofertă — 
dumneavoastră sau lordul Sunderland, care a avut imprudenţa de-a 
vă trimite. Dar nu mă miră deloc faptul că un ministru al lui James 


197 


Stuart are impresia că poate mitui pe oricine pentru a-i trăda pe cei 
care au încredere în el. 

Arătă cu un gest nervos spre puntea de mijloc de unde răzbătea 
cântecul melancolic al corsarilor care stăteau de pază. 

—Tot nu m-aţi înţeles, spuse tare lordul Julian, cu un amestec de 
preocupare şi indignare. Nu asta se vrea. Camarazii dumneavoastră 
sunt incluşi şi ei în propunere. 

— Şi credeţi c-or să pornească împreună cu mine împotriva 
conaţionalilor lor — adică împotriva Frăției de Coastă ? Pe legea mea, 
lord Julian, dumneavoastră sunteţi cel care înţelege greşit. Chiar nu 
mai există noţiunea de onoare în Anglia ? Sau de fapt, cred că e mai 
mult decât atât. Credeţi că aş putea să accept o propunere din partea 
regelui ? Nu mi-aş murdări mâinile cu aşa ceva, oricât de hoţ şi de 
pirat aş fi. Aţi auzit cum m-a făcut astăzi domnişoara Bishop — sunt 
un obiect demn de dispreţ, un paria. Din cauza cui ? Cine m-a adus 
aici ? 

— Dacă aţi fost unul dintre rebeli... 

— Sigur ştiţi că nu am fost rebel. Nici măcar nu m-am prefăcut a 
fi. Altminteri i-aş fi iertat. Dar nici măcar nu se pot ascunde după o 
astfel de scuză. Nu, nu s-a făcut nicio greşeală. Am fost condamnat 
pentru ceea ce-am făcut, nimic mai mult. Ticălosul de 
Jeffreys — căruia îi doresc să piară ! — m-a condamnat la moarte, iar 
vrednicul lui stăpân, James Stuart, m-a trimis în sclavie pentru că m- 
am arătat milos; pentru că am căutat să alin durerea unui om din 
compasiune, fără niciun crez sau vreo înclinaţie politică; pentru că m- 
am îngrijit de rănile unui om condamnat pentru trădare. Asta a fost 
vina pentru care m-au vândut ca sclav; pentru că după legea 
englezească, pe care lacob o foloseşte împotriva legilor divine, cel 
care adăposteşte sau ajută un rebel se face el însuşi vinovat de 
aceeaşi vină. Aveţi măcar cea mai mică idee a ce înseamnă să fii 
sclav ? 

Deodată se opri, ajuns la apogeul înflăcărării. Rămase nemişcat, 
apoi se reculese şi redeveni la starea lui normală, ca şi cum s-ar fi 
descotorosit de o mască. Glasul îi redeveni gros şi râse scurt, 
batjocoritor şi obosit. 

— M-am aprins degeaba! Cred că am vrut să mă apăr şi 
Dumnezeu ştie că nu-mi stă în fire. Lord Julian, vă sunt recunoscător 
pentru intenţiile dumneavoastră. Aşa sunt eu şi poate o să înţelegeţi, 
pentru că păreţi înţelegător. 


198 


Tânărul rămase fără cuvinte, ca trăsnit în faţa exploziei de 
înflăcărare, îndreptăţită de altfel, a celuilalt, care din numai câteva 
tuşe bine trasate şi bine plasate îşi prezentase duşmănia faţă de 
semeni, motivarea şi justificarea exhaustivă a tot ceea ce i se putea 
imputa. Lordul se uită la chipul ager, îndrăzneţ al căpitanului, 
puternic luminat de felinarul de la pupa, şi se pomeni nedumerit. 

Era la ananghie şi oftă profund. 

— Păcat, spuse rar, păcat... Ce nenorocire ! Apoi întinse mâna 
dintr-un impuls de generozitate. Să nu vă simţiţi ofensat, căpitane ! 

— Nu, nu mă simt. Dar... sunt un hoţ şi un pirat. Râse fără poftă, 
ignoră mâna întinsă şi se întoarse pe călcâie. 

Lordul Julian rămase nemişcat o clipă, urmărind silueta înaltă care 
se îndrepta spre parapet. ` 

Apoi îşi lăsă brațul să cadă pe lângă corp, dezamăgit, şi plecă. In 
capătul culoarului care ducea spre cabina lui se întâlni cu domnişoara 
Bishop. Se vedea că nu ieşea spre punte, căci era cu spatele la el, 
mergând în aceeaşi direcţie. O urmă, prea preocupat de căpitanul 
Blood ca să se mai întrebe ce căuta ea acolo. 

Ajunşi în cabină, se trânti într-un scaun şi răbufni cu o 
impetuozitate care nu-i stătea în fire. 

— Să fiu al naibii dacă am văzut un om pe care să-l admir mai 
mult, sau un om pe care să-l admir la fel de mult. Şi totuşi, nimic nu-l 
poate convinge. 

— Am auzit şi eu, recunoscu ea abia şoptit. Era foarte palidă şi-şi 
ţinea ochii plecaţi spre mâinile din poală. El se uită mirat la ea, 
încolţind-o cu ochi sfredelitori. 

—Mă întreb dacă tulburarea lui a fost provocată de 
dumneavoastră, remarcă după un timp. Vorbele dumneavoastră l-au 
rănit. Mi le-a aruncat în faţă încontinuu. N-a vrut să accepte oferta 
regelui, nici măcar n-a vrut să dea mâna cu mine. Ce e de făcut cu 
unul ca el? O s-ajungă spânzurat de catarg, în ciuda norocului 
temporar de care are parte. Chiar şi-acum, în utopia lui se aruncă 
direct în gura lupului pentru dumneavoastră. 

— Cum adică ? întrebă ea, brusc stârnită. 

— Cum adică ?! Aţi uitat oare că merge spre Jamaica, şi că în 
Jamaica este adunată toată flota engleză ? Comandată chiar de 
unchiul dumneavoastră... 

Ea se aplecă peste masă pentru a-l întrerupe şi el notă faptul că 
respira greu şi pupilele i se dilataseră. 


199 


— N-are cum ! strigă. Nici să nu vă închipuiţi! Nu şi-a găsit el 
naşul ! Unchiul meu e un om puternic, neîndurător. Probabil că numai 
din dorinţa de a-l captura şi a-l spânzura pe căpitan a părăsit unchiul 
meu plantațiile din Barbados pentru a lua postul de viceguvernator în 
Jamaica. Bineînţeles, căpitanul Blood nu o ştie, dar... 

Se opri şi făcu un gest de dispreţ. 

— Nu cred că i-ar păsa câtuşi de puţin de-ar şti, zise grav lordul. 
Un om care poate ierta un duşman precum don Miguel şi care se 
poate arăta atât de inflexibil cu mine nu trebuie judecat după legile 
firii. Sentimentul lui de onoare este exagerat până la prostie. 

— Şi totuşi, este ceea ce este şi-a făcut ce-a făcut timp de trei ani, 
rosti ea, de data asta cu amărăciune în glas, dar fără ironiile de mai 
devreme. 

— Viaţa poate fi infernal de complicată, spuse sentenţios lordul 
Julian, oftând. 


200 


2| 


În slujba regelui lacob 


omnişoara Arabella Bishop fu trezită din somn dis-de- 
dimineaţă de sunetele unei goarne şi de zdrăngăneala 
insistentă a clopotului de pe punte. Cum stătea în pat cu 
ochii deschişi, urmărind alene apa verzuie ce plutea pe 
lângă hubloul cu cadran auriu, surprinse zgomote agitate şi înfundate 
— tropăituri, strigăte groase, o foială continuă de trupuri în infirmerie, 
care se afla chiar sub puntea cabinei. Dându-şi seama că zgomotele 
nu prevesteau o activitate normală, se ridică din pat uşor alarmată şi 
o trezi pe slujnica ei, care încă moţăia. În cabina lui de la tribord, 
lordul Julian, trezit de aceleaşi zgomote, era deja în picioare şi se 
îmbrăca în grabă. Când ieşi la pupa, se pomeni în faţa unui munte de 
velatură. Vergile de pe „Arabella” fuseseră încărcate cu toate pânzele 
pe care le putea duce, pentru a profita din plin de briza matinală. În 
faţă şi în lateral se vedea numai nemărginirea oceanului, sclipitor în 
bătaia soarelui auriu care totuşi nu se contura decât ca un semicerc 
înroşit, drept în faţa lor. Pe puntea de mijloc, unde cu o seară înainte 
fusese linişte şi pace, acum se agitau vreo şaizeci de oameni. Chiar în 
spatele lordului, la parapet, stătea căpitanul Blood care se ciondănea 
cu o namilă de om chior, îmbrăcat cu o cămaşă albastră, descheiată 
până la brâu, şi cu un batic roşu de bumbac pe cap. Când îl văzură pe 
tânăr, cei doi încetară şi Blood se întoarse pentru a-l întâmpina. 

— Bună dimineaţa, spuse. Am făcut o gafă de proporţii, adăugă. 
Trebuia să mă gândesc mai bine înainte de-a mă apropia de Jamaica 
noaptea. Dar mă grăbeam să vă duc la țărm. Urcaţi, vreau să vă arăt 
ceva. 

Curios, lordul Julian făcu ce i se ceruse. Urmărind direcţia indicată 
de mâna căpitanului, se uită în zare şi scoase un țipăt de uimire. La 
nu mai mult de trei mile depărtare se vedea uscatul — un perete 


201 


inegal de-un verde-crud care se întindea de-a lungul flancului vestic. 
Puțin mai în lateral, urmărindu-i, erau trei corăbii mari, albe. 

— Nu-şi arată pavilioanele, dar sunt din flota engleză din Jamaica, 
spuse Blood neutru, aproape indiferent. Când au mijit zorii, ne-am 
pomenit că ne îndreptăm spre ele. Am ocolit, şi de-atunci ne tot 
urmărim unii pe alţii. Din păcate, „Arabella” e pe mare de patru luni 
şi are fundul prea încărcat cu scoici pentru a atinge viteza de care 
avem nevoie. 

Wolverstone îşi înfipse degetele mari în centura de la brâu şi se 
uită sarcastic, de sus, la lordul Julian, pe care-l domina, deşi nobilul 
nu era deloc mic de statură. 

— Aşa că pregătiţi-vă pentru o nouă confruntare pe mare, înainte 
să ajungeţi pe uscat. 

— Tocmai de-asta ne certam acum, spuse Blood. Eu zic că nu ne 
putem înhăma la război, date fiind riscurile. 

—La naiba cu toate riscurile ! îl înfruntă Wolverstone. Suntem 
obişnuiţi cu ele. La Maracaibo, riscurile erau mai mari şi totuşi am 
câştigat şi-am luat trei corăbii. Chiar şi ieri, când l-am înfruntat pe 
don Miguel, riscurile erau mai mari. 

— Da, dar ei erau spanioli. 

— Şi ăştilalţi cu ce-s mai breji? Ţi-e teamă de-un trântor de 
proprietar de plantaţii din Barbados ? Care e problema, Peter ? Nu te 
ştiam laş. 

Din spatele lor bubui un tun. 

— Semnalul, zise Blood pe-acelaşi ton distrat şi oftă. 

Wolverstone se puse drept înaintea căpitanului. 

— Ori colonelul Bishop ajunge-n iad, ori eu ! se răsti, ca să fie cât 
mai convingător. 

— Dacă-mi permiteţi, interveni lordul, nu aveţi de ce să vă temeţi 
de colonelul Bishop. Dat fiind serviciul pe care l-aţi făcut nepoatei lui 
şi mie... 

Fu întrerupt de râsul grosolan al lui Wolverstone. 

— Trăiască nobilul ! spuse batjocoritor. Se vede clar că nu-l 
cunoaşteţi pe colonelul Bishop. Nici pentru nepoata, nici pentru fiică- 
sa, nici măcar pentru maică-sa n-ar da uitării sângele ce crede el că i 
se cuvine. E un om care suge sângele, asta e. Un animal. Eu şi 
căpitanul o ştim. Am fost sclavii lui. 

— Dar mai sunt şi eu pe-aici, spuse lordul Julian cu multă 
demnitate. 


202 


Wolverstone izbucni din nou în râs şi lordul se înroşi la faţă. Gestul 
îl aţăţă să ridice glasul mai sus decât obişnuitul lui ton molatic. 

— Vă asigur că în Anglia cuvântul meu are însemnătate. 

— O, da ! Dar aici nu suntem în afurisita de Anglie ! 

Se auziră bubuiturile unei alte salve de tun şi la câteva sute de 
yarzi în faţa lor apa plescăi cu zgomot. Blood se aplecă peste parapet 
pentru a spune o vorbă tânărului blond de pe puntea de jos care se 
îngrijea de timonă. 

— Spune-le să forţeze toate pânzele sus, Jeremy. Suntem pe curs. 

Wolverstone interveni din nou. 

— Stai puţin Jeremy ! urlă. Stai ! 

Se întoarse apoi brusc spre căpitanul care-i pusese o mână pe 
umăr şi care surâdea visător. 

—la-o uşor, lup de mare! Uşor, uşor ! îl apostrofă căpitanul 
Blood. 

— la-o tu uşor, Peter. Ai înnebunit de tot ! Vrei să ne omori pe toţi 
de dragul unei fetişcane ? 

— Taci din gură ! tună Blood. 

— Dar ăsta e adevărul ! continuă Wolverstone, de neoprit acum. 
Blestemaţi să-i fie nurii care fac din tine un laş. Pentru ea te temi — şi 
când te gândeşti că e tocmai nepoata colonelului Bishop ! Pentru 
Dumnezeu, o să stârneşti o revoltă la bord şi eu însumi am s-o 
conduc, mai degrabă decât să mă predau, să fiu spânzurat în Port 
Royal. 

Privirile li se întâlniră... lar îndârjirea sumbră din ochii unuia 
înfruntă furia mocnită, mirarea şi durerea din ochii celuilalt. 

— Dacă cineva are să se predea, acela voi fi eu, spuse Blood. 
Dacă Bishop poate raporta în Anglia că m-a prins şi m-a spânzurat, 
are să se umple de glorie şi în acelaşi timp are să-şi potolească 
duşmănia pe mine. Asta o să-i fie îndeajuns. Trimit un mesaj în care 
mă ofer să trec pe vasul lui cu tot cu domnişoara Bishop şi cu lordul 
Julian, cu condiția ca „Arabella” să fie lăsată să treacă nevătămată. O 
să accepte târgul, dacă-l cunosc eu bine. 

— Dar n-o să-i oferi târgul ăsta niciodată, răspunse Wolverstone, 
mai vehement ca niciodată. Cum te poţi gândi la aşa ceva, Peter? 

— Cum te poţi tu gândi să te lupţi cu ele ? şi arătă cu mâna spre 
corăbiile urmăritoare care se apropiau încet, dar sigur. O să ajungem 
în bătaia tunurilor în mai puţin de-o jumătate de milă. 


203 


Wolverstone slobozi o înjurătură cruntă, apoi se controlă, căci 
surprinse cu coada ochiului figura unei fiinţe delicate, care urca pe 
punte îmbrăcată într-o rochie de mătase cenuşie. Într-atât de 
absorbiți fuseseră, încât nu o observaseră pe domnişoara Bishop 
ieşind de pe culoarul care ducea la cabine. Şi mai era ceva ce 
niciunul dintre oamenii de la pupa, nici măcar Pitt, nu observaseră. 
Cu câteva clipe înainte, Ogle, urmat de cea mai mare parte din 
tunari, ieşise prin chepeng, şi începuse a se răţoi la oamenii pe care-i 
avea în subordine şi care-şi abandonaseră posturile de la tunurile de 
pe punte. Nici măcar acum Blood nu avu ochi pentru ei. Se întoarse şi 
se uită la domnişoara Bishop, uşor mirat după felul în care ea-l 
evitase cu o zi înainte şi care acum venea singură pe puntea de la 
pupa. Prezenţa ei, dat fiind motivul altercaţiei lui cu Wolverstone, era 
stânjenitoare. Ea rămase în faţa lui, delicată şi firavă în acea rochie 
de un cenuşiu lucios, uşor împurpurată în obrajii altădată palizi, cu 
nişte ochi luminoşi şi căprui sclipitori, atât de sinceri. Nu purta 
pălărie, iar cârlionţii blonzi îi fluturau fermecător în briza dimineţii. 

Căpitanul Blood îşi descoperi capul şi se înclină tăcut, iar ea-i 
întoarse formal şi neutru salutul. 

— Ce se întâmplă, lord Julian ? întrebă. 

Ca pentru a-i răspunde, dinspre corăbiile spre care se uita atentă 
şi cu mirare veni o a treia lovitură de tun. 

Fruntea i se încreţi. Se uită la bărbaţii din faţa ei, care erau vizibil 
incomodaţi. 

— Sunt vase ale flotei din Jamaica, răspunse lordul. 

Explicaţia ar fi trebuit să fie suficientă, dar înainte de-a mai 
adăuga ceva, cu toţii se întoarseră spre Ogle, care urcă pe scară. Era 
urmat de oamenii lui care instinctual înţeleseseră ameninţarea 
negrăită. Ogle se pomeni oprit de Blood care se postă în faţa lui cu o 
figură înverşunată. 

— Ce înseamnă asta ? întrebă căpitanul aspru. Postul tău e la 
tunuri. De ce l-ai părăsit ? 

Infruntat astfel, Ogle îşi pierdu din înflăcărare, copleşit fiind de 
vechiul lui obicei de a arăta supunere în faţa superiorității naturale, 
care era secretul căpitanului asupra oamenilor violenţi pe care-i 
comanda. Şi totuşi, tunarul se dovedi foarte pornit, iar această 
confruntare nu făcu decât să-i accentueze starea de agitaţie. 


204 


— Căpitane, spuse şi arătă spre corăbiile care îi urmăreau, 
colonelul Bishop ne are în mână. Nu putem decât să fugim sau să 
luptăm. 

În acea clipă, Blood păru că se înalţă şi mai mult deasupra lui, 
odată cu înverşunarea de care dădea acum dovadă. 

— Ogle, repetă cu glas metalic, postul tău este la tunuri. Aşa că 
întoarce-te acolo numaidecât şi ia-ţi oamenii cu tine ! Altminteri... 

Ogle, violent din fire, îl întrerupse. 

— Ameninţările nu servesc la nimic, căpitane. 

—Nu? 

Era pentru prima oară în cariera lui de corsar când ordinele îi erau 
ignorate sau când unul dintre oameni îşi încălca jurământul şi refuza 
să i se supună. Era într-adevăr şi mai trist faptul că gestul de 
nesupunere venea tocmai din partea unuia dintre cei mai de 
încredere oameni, unul dintre camarazii lui din Barbados, ceea ce-l 
împiedica să ia măsurile care ştia că se impuneau. Duse mâna la unul 
dintre pistoale. 

— Nici asta nu-ţi serveşte căpitane, îl avertiză Ogle şi mai dârz. 
Oamenii sunt de aceeaşi părere ca şi mine şi-or să facă aşa cum 
consideră de cuviinţă. 

— Adică ? 

— Adică o să facă tot ce trebuie ca să ne salvăm. Atât timp cât 
rezistăm, n-o să ne scufundăm şi nici n-o să cădem în mâinile lor ca 
să ne spânzure. 

Aproape o sută de oameni strânşi pe puntea de mijloc izbucniră în 
urale. Căpitanul Blood sfredeli cu privirea rândurile corsarilor 
întărâtaţi şi aprinşi, apoi reveni asupra lui Ogle. Nu înţelegea revolta 
lor. 

— Deci ai venit să-mi dai sfaturi ? întrebă fără a-şi abandona 
atitudinea necruțătoare. 

— Exact, căpitane. Fata... — şi arătă spre ea. Fata lui Bishop, 
nepoata guvernatorului — o vrem ostatică pentru a ne asigura 
spatele. 

— Da ! strigară corsarii, unul sau doi spunând mai multe. 

Într-o fracțiune de secundă, căpitanul Blood îşi dădu seama ce 
aveau de gând. Şi nici măcar acum nu îşi schimbă atitudinea, deşi 
începuse să se teamă. 

— Şi cum crezi, mă rog, că domnişoara Bishop ar putea fi ostaticul 
pe care-l vrei ? 


205 


— Ce bine c-o avem la bord ! Fă-le un semn, căpitane, să trimită o 
barcă, să se asigure că e aici. Apoi spune-le că dacă ne taie calea în 
vreun fel, mai întâi spânzurăm femeia, apoi continuăm lupta. Poate 
că aşa colonelul o să se mai potolească. 

— Sau poate nu, se auzi vorbind rar glasul ironic al lui 
Wolverstone drept răspuns la înflăcărarea celuilalt. Wolverstone veni 
apoi alături de Blood, un aliat la care căpitanul nu se aşteptase. Poate 
că unii dintre prostovanii ăştia cred într-o asemenea poveste, şi arătă 
dispreţuitor spre oamenii de pe puntea din mijloc cărora începeau să 
li se alăture cei de la teugă. Deşi unii dintre ei ar trebui să ştie mai 
bine, pentru că încă mai sunt câţiva care au fost în Barbados şi-l 
cunosc pe colonel, aşa cum şi tu, şi eu îl cunoaştem. Dacă te bazezi 
pe faptul c-o să frângi inima colonelului, eşti un mare prostovan, 
Ogle, mai prostovan decât te-am crezut vreodată; încă unul care nu 
se pricepe la nimic altceva în afară de tunuri. Nici nu se pune 
problema de aşa ceva, doar dacă nu cumva vrei să te scufunzi de la 
prima mişcare. Şi dacă le-am avea pe toate nepoatele lui Bishop, tot 
nu l-am potoli. Tocmai ce-i spuneam lordului aici de faţă, care, ca şi 
tine, avea impresia că prezenţa domnişoarei Bishop ne asigură 
supraviețuirea, că nici pentru maică-sa nu s-ar da nenorocitul în lături 
de la ce crede că i se cuvine. Dacă n-ai fi aşa de prost, n-ar mai fi 
trebuit să-ţi spun asta. Fraţilor, trebuie să luptăm... 

— Cum să luptăm, omule ? sări Ogle furios, împotrivindu-se 
încercării lui Wolverstone de a-i convinge pe cei care-l ascultau. 
Poate ai dreptate, dar poate te înşeli. Trebuie să riscăm. E singura 
noastră şansă... 

Restul cuvintelor fură acoperite de urletele celor care insistau ca 
fata să fie luată drept ostatic. Şi mai puternic se auzi apoi o altă 
lovitură de tun în bordul de sub vânt şi o trombă se ridică în dreptul 
tribordului. 

— Suntem în bătaia lor, strigă Ogle, care se aplecă peste parapet. 
Virează ! ordonă el. 

De la postul lui de lângă timonier, Pitt se întoarse îndârijit pentru 
a-l înfrunta pe tunarul răzvrătit. 

— De când dai tu comenzi pe punte ? Ascult numai de ordinele 
căpitanului. 

— De data asta asculţi de mine, altminteri... 

— Staţi ! sări Blood, întrerupându-i şi punând o mână pe braţul lui 
Ogle. Cred că există o cale mai bună. 


206 


Se uită peste umăr la corăbiile care avansau, prima fiind la mai 
puţin de un sfert de milă distanţă. Ochii îi măsurară în trecere pe 
domnişoara Bishop şi pe lordul Julian, care se aflau la câţiva paşi în 
spatele lui. Observă chipul fetei, încordat şi palid, cu buzele strânse şi 
ochii speriaţi fixându-l — un martor care-l urmărea înfricoşat pe cel 
care-i decidea soarta. Gândurile lui Blood se succedau cu repeziciune, 
dându-şi seama că, dacă-l împuşca pe Ogle, ar fi stârnit o revoltă. In 
mod cert, unii dintre oameni s-ar fi repezit asupra lui. Şi mai mult ca 
sigur că majoritatea corsarilor i s-ar fi opus şi, în ciuda eforturilor lui, 
ar fi încercat s-o ia pe domnişoara Bishop ostatică pentru a-şi salva 
pielea. Dacă făceau asta, domnişoara Bishop era pierdută într-un fel 
sau altul. Căci chiar dacă Bishop ceda, ei tot ar fi ţinut-o. Intre timp, 
Ogle începuse să-şi piardă răbdarea. Se întoarse spre căpitanul care 
încă-l ţinea de braţ. 

— Ce altă cale ? Nu există alta mai bună. Nu mă duce pe mine de 
nas Wolverstone. Poate are dreptate, dar poate se înşală. O să 
vedem. E singura cale, am spus şi aşa facem. 

Singura cale mai bună pe care şi-o închipuia căpitanul era cea 
care i-o propusese deja lui Wolverstone. Nu ştia cum aveau să 
reacționeze oamenii pe care Ogle îi stârnise în panica lui, dar acum 
îşi dădea clar seama că dacă se hotărâseră, n-aveau să se dea bătuţi 
şi dacă el, Blood, se preda, ei aveau să privească gestul ca pe o carte 
câştigată în jocul împotriva guvernatorului din Jamaica. 

— Din cauza ei am ajuns să fim încolţiţi, răcni Ogle. A ei şi a ta. 
Ne-am riscat vieţile ca s-o aducem în Jamaica şi nu avem de gând să 
ni le pierdem atât timp cât avem posibilitatea să ne folosim de ea ca 
să ni le păstrăm. 

Se întoarse din nou spre timonier, dar Blood îşi înfipse mai tare 
degetele în braţul lui. Ogle se smuci cu o înjurătură ca să se 
elibereze. Dar Blood deja se hotărâse. Oricât de dezgustătoare, avea 
o singură soluţie şi trebuia să şi-o asume. 

— Există o şansă, una disperată, spuse tare. A mea e mai sigură şi 
mai uşoară ! Se aplecă peste parapet. Lasă timona, ordonă lui Pitt. 
Virează spre ei şi fă-le semn să trimită o barcă. 

Pe corabie se lăsă o tăcere grea. 

Toţi erau uimiţi şi suspicioşi faţă de neaşteptata cedare. Pitt, deşi 
mirat şi el, se grăbi să execute ordinul. Glasul lui răzbătu clar, 
strigând comenzile necesare şi, după o pauză, vreo zece oameni se 
repeziră şi ei să execute. Macaralele scârţâiră în scrâşnete de 


207 


velatură când pânzele fură ridicate în vânt. Căpitanul Blood se 
întoarse şi-i făcu semn lordului Julian. Tânărul ezită o clipă, dar apoi 
păşi înainte mirat şi nedumerit; nedumerită era şi domnişoara Bishop 
care, la fel ca lordul sau ca oricine altcineva de pe punte, fusese 
şocată, deşi într-un alt mod, de decizia lui Blood de a se preda. 

Căpitanul se aşeză lângă parapet împreună cu lordul pentru a i se 
explica. 

Apoi, în cuvinte puţine şi concise îi anunţă pe toţi despre scopul 
călătoriei lordului Julian în Caraibe şi le expuse oferta pe care acesta 
i-o făcuse cu o zi înainte. 

— Atunci am respins oferta, după cum vă poate confirma nobilul 
nostru oaspete, pentru că am considerat-o o ofensă. Cei care au 
suferit sub domnia regelui lacob mă înţeleg. Acum, în situaţia noastră 
disperată, când suntem depăşiţi — depăşiţi de situaţie şi foarte 
probabil în pericol de a fi învinşi, aşa cum a spus Ogle — sunt gata să 
o iau şi eu pe urmele lui Morgan, adică să accept propunerea regelui, 
pentru a vă pune la adăpost. 

Cuvintele veniră ca un fulger care-i trăsni pe toţi. Majoritatea 
corsarilor primiră anunţul aşa cum cei care se pregătesc de moarte 
primesc o nouă şansă la viaţă. Dar mulţi nu se hotărâră ce atitudine 
să ia până ce nu fură lămuriţi asupra mai multor chestiuni, una dintre 
ele fiind expusă chiar de Ogle. 

— Oare Bishop are să-şi respecte promisiunea după ce te predai ? 

De data asta răspunse lordul Julian. 

— Am să fiu neîndurător cu el dacă încearcă să încalce autoritatea 
regală. Şi chiar de-ar face-o, soldaţii lui vor trebui să se opună. 

— Asta aşa e, recunoscu Ogle. 

Mai erau însă câţiva care-şi manifestară deschis revolta faţă de 
noua schimbare de situaţie. Dintre ei, Wolverstone se arătă ostil. 

— Mai bine putrezesc în iad decât să-l servesc pe rege, urlă 
înfuriat. 

Dar Blood îi linişti pe el şi pe cei care credeau ca el. 

— Nimeni nu e obligat să mă urmeze, dacă nu vrea. Asta nu intră 
în târguială. Era vorba să accept să fiu urmat doar de cei care vor să 
vină. Să nu credeţi că accept totul de bunăvoie, căci eu, personal, 
sunt întru totul de acord cu Wolverstone. Accept pentru că e singura 
cale de a ne salva pe toţi de la o moarte sigură, spre care propriile 
mele fapte v-au adus şi chiar şi aceia care vor alege să nu mă 
urmeze se vor bucura de imunitate şi vor fi mai apoi liberi să plece. 


208 


Aceştia sunt termenii cu care mă vând regelui. Lordul Julian, 
reprezentantul secretarului de stat, trebuie să spună dacă este sau 
nu de acord cu condiţiile mele. 

Lordul încuviinţă prompt şi răspicat. 

Şi cu asta se termină totul. 

Lordul Julian, acum calul de bătaie pentru glumele deşucheate şi 
oarecum ironice, se repezi în cabină pentru se ocupa de misiune, 
bucurându-se în sinea lui de întorsătura lucrurilor, care-i permitea să- 
şi îndeplinească onorabil rolul care-i fusese încredinţat. 


Între timp se făcu semn spre corăbiile regelui ca să se trimită o 
barcă, iar oamenii de pe puntea de mijloc rupseră rândurile pentru a 
se alinia lângă pereţii despărțitori şi a urmări imensele corăbii care 
înaintau vertiginos spre ei. După ce Ogle părăsi puntea de la pupa, 
Blood se întoarse spre domnişoara Bishop. Ea-l urmărise cu ochi 
arzători, dar văzându-l atât de abătut şi cu fruntea cutată, chipul i se 
întunecă. Se apropie de el cu o ezitare care nu-i era caracteristică şi-i 
atinse uşor braţul. 

— Aţi făcut o alegere înţeleaptă, spuse, deşi împotriva voinţei 
dumneavoastră. 

El o privi posomorât. Fata era cea pentru care făcuse acest 
sacrificiu. 

— Dumneavoastră vă datorez totul — sau cel puţin aşa credeam, 
zise. 

— Soluţia dumneavoastră m-a salvat dintr-o mare nenorocire, 
recunoscu ea fără să înţeleagă aluzia şi se cutremură numai 
gândindu-se la asta. Nu înţeleg de ce aţi ezitat de la bun început. 
Este o propunere onorabilă. 

— Să servesc regelui ? 

—Angliei, îl corectă ea. Pentru ţară se face totul, nu pentru 
suveran. Regele lacob are să se ducă, Anglia rămâne, ca să fie 
servită în mod onorabil de fiii ei, indiferent de ranchiuna pe care 
aceştia ar purta-o celui care-i conduce. 

El se arătă uşor mirat, apoi surâse. 

— Iscusită pledoarie. Ar trebui să vorbiţi în faţa oamenilor mei. 
Apoi deveni şi mai ironic. Credeţi că această datorie onorabilă ar 
putea aduce iertarea unui hoţ şi pirat ? 

Ea-şi feri privirea şi spuse cu glas tremurat: 


209 


— Dacă... mai are nevoie de iertare. Poate că... a fost judecat prea 
aspru. 

Ochii lui albaştri sclipiră puternic şi buzele strânse se destinseră. 

— Dacă aşa consideraţi..., spuse analizând-o cu o foame ciudată 
în priviri. Poate că viaţa are şi ea avantaje şi serviciul meu în slujba 
regelui se va dovedi suportabil. 

Uitându-se dincolo de ea, spre mare, observă că una dintre 
corăbiile urmăritoare lăsa jos o barcă, ce începea să se contureze clar 
cam la trei sute de yarzi distanţă. 

Blood era ca un bolnav care începuse a se recupera, căci îşi 
revenise. 

— Dacă vă duceţi să vă faceţi bagajul şi să vă luaţi slujnica, în 
scurt timp o să fiţi pe puntea uneia dintre corăbii, zise şi arătă în 
direcţia bărcii. 

Ea se duse, iar Blood rămase cu Wolverstone la parapet, urmărind 
apropierea şalupei în care vâsleau vreo doisprezece oameni, 
comandati de un om îmbrăcat într-o uniformă stacojie, care şedea 
teapăn în faţă. Blood luă ocheanul şi se uită. 

— Nu e Bishop, spuse, însă mai mult ca o întrebare. 

— Nu, şi celălalt închise ocheanul. Nu ştiu cine e. 

— Puah ! scrâşni Wolverstone batjocoritor. O fi Bishop nerăbdător 
să te aibă, dar nici măcar nu se sinchiseşte să vină el însuşi. A mai 
fost el odată pe puntea noastră şi atunci l-am făcut să se întoarcă 
înot. O fi având ceva amintiri neplăcute. De-asta şi-a trimis solul. 

Solul se dovedi a fi un ofiţer pe nume Calverley, un om încrezut, 
destul de priceput în meseria lui, englez de origine. Atitudinea sa 
dovedea clar că avea instrucţiuni precise de la colonelul Bishop 
despre cum să se poarte cu piraţii. Când păşi pe puntea de mijloc a 
vasului „Arabella”, se arătă cât se poate de arogant şi de plin de 
dispreţ. Blood, cu împuternicirea de la rege în buzunar, îl întâmpină 
alături de lordul Julian. Căpitanul Calverley se pomeni oarecum 
surprins de cele două personaje aparent atât de diferite faţă de ce se 
aşteptase el să găsească. Insă asta nu-l făcu să-şi abandoneze aerul 
de superioritate şi abia dacă aruncă o privire mulţimii de corsari 
sălbatici, pe jumătate despuiaţi, care se strânseseră într-un semicerc 
în spate. 

— Bună ziua, îl întâmpină Blood. Am onoarea să vă poftesc pe 
„Arabella”. Mă numesc Blood, căpitanul Blood, în slujba 
dumneavoastră. Poate aţi auzit de mine. 


210 


Căpitanul Calverley se uită ţintă la celălalt. Gesturile sigure ale 
redutabilului corsar nu aduceau cu nimic din ce-şi închipuise el la un 
om aflat într-o poziţie disperată, obligat la o capitulare atât de 
jenantă. Buzele lui ce inspirau o notă de aroganță se frânseră într-un 
surâs vag, dar ironic. 

— Observ că-ţi dai aere, chiar când te aşteaptă spânzurătoarea ! 
spuse cu îngâmfare. Pesemne că aşa fac cei ca dumneata. Atitudinea 
dumitale mă lasă rece, eu am venit doar ca să mi te predai. 

Căpitanul Blood se arătă surprins, chiar ofensat. Se întoarse spre 
lordul Julian. 

— L-aţi auzit ? Aţi mai auzit aşa ceva, de fapt ? Se pare că tânărul 
nostru a înţeles greşit cum stă treaba. Poate ne scuteşte de o răfuială 
dacă o să-i explicaţi cine şi ce sunt. 

Lordul Julian păşi înainte. Făcu o plecăciune formală şi oarecum 
plină de dispreţ spre emisarul lui Bishop, care acum rămase de-a 
dreptul uluit. Pitt, care urmărea totul de lângă parapetul punţii de la 
pupa, ne spune că lordul „era sobru ca un judecător în sala de 
judecată”. Dar bănuiesc că seriozitatea lui era doar o mască la 
adăpostul căreia Julian se amuza în mare taină. 

—Am onoarea să vă informez că domnul căpitan Blood este de- 
acum în slujba regelui, printr-o misivă primită de la lordul 
Sunderland, secretarul de stat al Majestății Sale. 

Căpitanul Calverley se făcu roşu ca racul la faţă şi ochii-i ieşiră din 
orbite. Corsarii din spatele lui Blood începură a chicoti şi-a zumzăi, 
scăpând înjurături prin care-şi manifestau încântarea faţă de 
spectacolul la care asistau. Preţ de câteva clipe bune, Calverley se 
uită mut la tânărul nobil, analizându-i hainele scumpe şi elegante, 
imperturbabila siguranţă de sine şi cuvintele reci şi pompoase, toate 
un semn distinctiv pentru lumea aleasă din care se trăgea. 

— Şi cine sunteţi dumneavoastră, mă rog ? răbufni într-un final. 

— Din câte văd, întreceţi limitele bunei-cuviinţe, domnul meu, 
spuse lordul mai rece, mai formal ca niciodată. Mă numesc Wade, 
Lord Julian Wade. Sunt trimisul Majestății Sale în aceste ţinuturi 
necivilizate şi sunt rudă apropiată a lordului Sunderland. Colonelul 
Bishop a fost anunţat de sosirea mea. 

Brusc, atitudinea lui Calverley se transformă atunci când auzi 
pomenit numele colonelului, semn că într-adevăr acesta din urmă 
aflase. 


211 


— Da... cred că da, spuse căpitanul cu un amestec de îndoială şi 
suspiciune. Adică într-adevăr a fost anunţat de sosirea unui lord Julian 
Wade. Dar... tocmai aici ? 

— Eram pe „Royal Mary”... 

— Aşa ştiam şi noi. 

— Dar „Royal Mary” a fost capturată de o corabie spaniolă cu 
pirați şi poate nici n-aş mai fi fost aici dacă bunăvoința lui, a 
căpitanului Blood, nu m-ar fi salvat. 

Abia atunci păru că se luminează Calverley. 

— Inţeleg... 

— Imi permit să mă îndoiesc, continuă lordul pe acelaşi ton aspru. 
Dar despre asta mai putem vorbi. Poate dacă o să vedeţi scrisoarea 
căpitanului Blood o să vă lămuriţi mai bine, şi putem să continuăm cu 
ce-am început. Aş vrea să ajung în Port Royal. 

Căpitanul Blood scoase sulul de hârtie şi i-l întinse lui Calverley, 
care se uită la el cu ochii holbaţi. Aruncă apoi un ochi pe conţinut, dar 
mai ales la peceţi şi la semnătură. Se dădu înapoi, neputincios, 
incapabil a mai zice ceva, apoi se înclină. 

— Trebuie să mă întorc la colonelul Bishop pentru alte ordine, 
anunţă. 

In acel moment se deschise cale printre rândurile piraţilor şi apăru 
domnişoara Bishop, urmată de servitoarea ei. 

Căpitanul Blood îi observase deja venirea peste umărul 
musafirului. 

— Şi dacă tot vă întoarceţi la colonelul Bishop, poate aţi vrea să o 
duceţi şi pe nepoata lui înapoi. Şi ea era pe „Royal Mary” şi a fost 
salvată împreună cu lordul Julian. Ea o să-i dea unchiului mai multe 
detalii despre situaţia de faţă. 

Copleşit de mirare, căpitanul Calverley nu găsi altceva mai bun de 
făcut decât să se încline încă o dată. 

—In ce mă priveşte, spuse lordul pentru a sublinia faptul că 
plecarea domnişoarei Bishop era independentă de orice influenţă a 
piraţilor, voi rămâne pe „Arabella” până ajungem în Port Royal. 
Complimentele mele colonelului Bishop. Spuneţi-i că abia aştept să-l 
cunosc când vom ajunge. 


212 


22 
Ostilităti 


rabella” aruncă ancora în marele Port Royal, îndeajuns de 

întins pentru a primi vasele tuturor naţiunilor de pe glob. 

Corabia avea aerul unei capturi de război, pentru că era 

încadrată la tribord, un sfert de milă în faţă, de masivul şi 
singurul turn din port, în vreme ce la câteva sute de yarzi la babord 
erau ancorate cele şase vase militare care constituiau flota engleză 
din Jamaica. În faţă, dincolo de port, se vedeau clădirile cu 
impunătoarele lor faţade albe ce se întindeau până aproape de 
marginea apei. În spatele acestora, acoperişurile roşiatice ale 
celorlalte clădiri se înălţau ca nişte terase, unul în spatele celuilalt, 
căci oraşul era clădit în pantă. Intr-un loc era dominat de un turn, 
într-altul de turla unei biserici, iar dincolo de toate acestea şi de 
culmile înverzite ale dealurilor se întindea un cer asemenea unei 
cupole sclipitoare şi oţelite. Peter Blood se odihnea pe un pat de 
bambus instalat pentru el pe puntea de la pupa; pentru a-l proteja de 
soarele orbitor şi dogoritor, i se improvizase un baldachin dintr-o 
pânză de velă. In mână avea un volum uzat, legat în piele, din 
uitatele „Ode” ale lui Horaţiu. 

Pe puntea de jos se auzea fâşâitul periilor cu care se frecau 
podelele şi clipocitul apei, căci era dimineaţa devreme. Sub comanda 
lui Hayton, şeful de echipaj, se lucra pe puntea mijlocie şi la teugă. In 
ciuda căldurii şi a aerului apăsător, unul dintre pirați mai găsise atâta 
putere încât să îngâne un cântec marinăresc: 

Cu puntea ei ne-am unit 

Cu săbiile-nainte am năvălit 
Și-am scufundat-o în apele adânci 
Și-am înălţat urale. 

Deci cine se-ncumetă cu mine 


213 


Să mai pornească pe mare ? 


Lui Blood îi scăpă un oftat şi chipul său bronzat şi uscăţiv fu 
luminat de un surâs. Apoi îşi încruntă sprâncenele negre şi gândurile 
îl făcură să se detaşeze de tot ce-l înconjura. De două săptămâni, de 
când acceptase să revină în slujba regelui, lucrurile au mers altfel 
decât sperase. Bishop le dăduse bătăi de cap încă de când 
aruncaseră ancora în port. Blood şi lordul Julian coborâseră pe țărm 
împreună şi fuseseră întâmpinați de un om care nici măcar nu 
încerca să-şi ascundă nemulţumirea faţă de noua stare de fapt şi 
hotărârea de-a o schimba, îi întâmpinase pe chei, având în spate un 
grup de ofiţeri. 

— Să înţeleg că sunteţi lordul Julian, salută el arogant. 

Lui Blood îi aruncă doar o privire răutăcioasă. 

— Să înţeleg că am onoarea să mă adresez colonelului Bishop, 
viceguvernatorul Jamaicăi ? se înclină lordul. 

Era ca şi cum tânărul îi dădea colonelului o lecţie de politeţe pe 
care acesta din urmă o acceptă, căci, în cele din urmă, făcu şi el o 
plecăciune şi-şi scoase pălăria cu boruri largi. 

— Am înţeles că acest om a acceptat ordinul regelui, începu 
imediat după aceea pe un ton care-i trăda ranchiuna. 
Comportamentul dumneavoastră, sunt convins, a avut un motiv 
foarte întemeiat: recunoştinţa dumneavoastră pentru că v-a eliberat 
din mâinile spaniolilor. Dar oferta în sine e o nebunie, domnul meu. 
Ordinul trebuie anulat. 

— Nu cred că înţeleg, spuse lordul Julian indiferent. 

— Sunt sigur că nu înţelegeţi, altminteri nici n-aţi fi făcut-o. Omul 
ăsta v-a dus de nas. În primul rând că e un rebel, apoi e un sclav 
fugit, şi pe deasupra şi un pirat periculos. De-un an întreg alerg pe 
urmele lui. 

—Vă asigur că ştiam de toate astea şi că regele dă astfel de 
ordine cu mare precauţie. 

—Da ? Atunci cum numiţi gestul dumneavoastră ? În calitate de 
viceguvernator al Jamaicăi, în slujba Majestății Sale, am să-mi iau 
permisiunea a corecta această greşeală în felul meu. 

— Adică ? 

— Acest ticălos va fi spânzurat şi asta se va întâmpla chiar aici, în 
Port Royal. 

Blood vru să intervină, dar lordul Julian i-o luă înainte. 


214 


— Din câte văd, nu prea înţelegeţi situaţia. Dacă s-a făcut o 
greşeală în a-l chema pe căpitanul Blood în serviciul regelui, aceasta 
nu îmi aparţine. Eu am acţionat la ordinul lordului Sunderland, care, 
pe deplin conştient de situaţie, l-a desemnat pe căpitanul Blood în 
această poziţie, cu condiţia ca şi domnul căpitan Blood să accepte 
oferta. 

Colonelul Bishop rămase ca trăsnit. 

— Lordul Sunderland a dat ordinul ? întrebă el nedumerit şi uluit. 

— Chiar el, în mod expres. Apoi aşteptă replica 
viceguvernatorului, care însă nu spuse nimic, aşa că tot el continuă: 
Vă mai arde să numiţi asta o greşeală ? Indrăzniţi să o mai corectaţi ? 

— Nu... nici nu mi-am închipuit... 

— Înţeleg. Dar să vi-l prezint pe căpitanul Blood. 

Bishop se văzu nevoit să se controleze cât mai mult cu putinţă. 
Efortul era inutil, fiindcă pe chip i se citeau clar furia şi înveninarea. 

Acesta fusese începutul, deloc promiţător, după care situaţia nu 
se îmbunătăţise cu nimic; dimpotrivă, se înrăutăţise. 

Blood stătea întins pe canapea şi se gândea la toate câte se 
întâmplaseră în ultima vreme. De două săptămâni se aflau în Port 
Royal, iar corabia lui practic se unise cu flota din Jamaica. Când 
aveau să se afle toate astea în Tortuga, unde el era aşteptat să se 
întoarcă, numele căpitanului Blood, atât de prețuit de membrii Frăției 
de Coastă, avea să devină blestemat, şi în foarte scurt timp întreaga 
lui viaţă avea să fie condamnată pentru ceea ce părea acum o 
dezertare echivalentă cu trădarea. Pentru ce ajunsese oare în 
această poziţie ? Pentru o fată care-l evitase cu atâta insistenţă şi 
îndârjire, încât pesemne că încă-i mai purta pică. Abia dacă reuşise 
să o vadă în acele două săptămâni, deşi tocmai de aceea se 
pomenise dând târcoale casei unchiului său zi de zi, şi tot de aceea 
îndurase zilnic ostilitatea făţişă şi ura aproape violentă pe care 
colonelul Bishop i-o purta. Şi încă asta nu era cel mai rău. | se dăduse 
a înţelege în mod evident că ea-şi dedica fiecare moment din viaţă 
distinsului şi elegantului nătărău de la Curtea regelui lacob, şi anume 
lordului Julian Wade. Ce şanse mai avea el— un aventurier 
deznădăjduit, faimosul haiduc — în faţa unui asemenea rival, a unui 
om ales, a cărui distincţie o recunoştea chiar Blood? Vă puteţi 
închipui amărăciunea care-l încerca. Se vedea precum câinele din 
fabulă, care renunţă la ceea ce are pentru a se agăța de o umbră 


215 


înşelătoare. Încercă să caute consolare într-un vers din pagina la care 
ţinea cartea deschisă: 


Levius fit patientia quicquid corrigere est nefas.” 


Încercă, dar în van. 

Dinspre mal, nevăzută de nimeni, apăru o barcă, iar aceasta izbi 
şi scrijeli adânc bordajul vopsit în roşu al vasului „Arabella”. De jos se 
auzi un strigăt cătrănit şi clopotul de pe puntea bărcii răsună cu 
putere, apoi se auzi şi ordinul zbierat de şeful de echipaj. Toate 
aceste zgomote îl treziră pe căpitanul Blood din meditaţie. Se ridică 
înalt şi sprinten; era sclipitor de elegant în jiletca de un roşu-aprins, 
cu trese aurite, semn al noii sale poziţii. Îşi strecură volumaşul de 
poezii în buzunar şi se duse spre parapetul punţii de la pupa tocmai 
când urca şi Jeremy Pitt. 

— Ai un bilet de la viceguvernator, spuse cârmaciul şi-i arătă 
misiva. 

Blood rupse sigiliul şi citi. Pitt, îmbrăcat lejer, într-o cămaşă şi în 
pantaloni strâmţi, se sprijini de parapet urmărindu-l şi chipul lui 
luminos fu traversat de o umbră de îngrijorare. Blood râse scurt, ca 
un rânjet. 

—Un ordin de-a dreptul autoritar, spuse şi-i dădu biletul 
prietenului său. 

Tânărul îl citi în grabă apoi împături hârtia şi-şi mângâie bărbuţa 
blondă. 

— Nu te duci ? spuse. 

Era o afirmaţie şi o întrebare în acelaşi timp. 

— De ce nu ? N-am fost oare un musafir frecvent în fort ? _ 

— O să vrea să te vadă ca să-i spui despre „Bătrânul corsar”. In 
sfârşit, are de ce să se lege. Ştii bine că numai lordul Julian a stat 
între Bishop şi ura lui faţă de tine. Dacă i-am putea demonstra asta... 

— Ce se întâmplă dacă am putea ? îl întrerupse Blood indiferent. 
Crezi că pe uscat înfrunt mai multe riscuri decât pe mare, mai ales 
acum că am rămas numai cu cincizeci de oameni, toţi nişte fricoşi, 
care mai degrabă l-ar servi pe rege decât pe mine ? Jeremy, dragul 
meu, aici „Arabella” e prizonieră. Uită-te la ea, pe legea mea; prinsă 
aici între fortul de aici şi flota de colo. Ţine seama de asta. 

Jeremy îşi încleştă pumnii. 


5° Răbdarea face mai suportabil ceea ce e imposibil de corectat (Ib. latină). 


216 


— De ce-au plecat Wolverstone şi restul ? strigă cu amărăciune. 
Ar fi trebuit să întrevezi situaţia asta. 7 

— Ce-aş fi putut face ca să-i rețin ? In plus, cum m-ar fi ajutat 
dacă rămâneau ? Fiindcă Pitt nu răspunse, continuă: Vezi ? îmi iau 
bastonul, pălăria şi sabia şi mă duc la mal în barcă. Dă-mi nişte 
vâslaşi. 

— Practic, te predai în mâinile lui Bishop, îl avertiză Pitt. 

— Poate că n-o să pună mâna pe mine chiar atât de uşor pe cât 
crede. Mai am câţiva spini. 

Râse şi se retrase în cabina lui. Jeremy Pitt îi răspunse mormăind 
o înjurătură, apoi, târându-şi picioarele agale, cobori ca să dea ordine 
vâslaşilor. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva, Peter, spuse mai apoi, pe când Blood 
încăleca parapetul, colonelul Bishop ar face bine să-şi păzească 
pielea. Or fi marinarii rămaşi nişte fricoşi acum, dar pe legea mea că 
n-or să mai fie deloc aşa dacă viceguvernatorul face vreo prostie. 

— Ce mi s-ar putea întâmpla, Pitt ? Să vezi tu de nu mă întorc 
până la cină. 

Blood cobori în barca ce-l aştepta, însă oricât de degajat se arăta, 
ştia la fel de bine ca Pitt că în acea dimineaţă, prin faptul că se ducea 
pe mal, îşi punea viaţa în primejdie. Tocmai de aceea, când păşi pe 
micul cheu aşezat la umbra pereţilor joşi ai fortului, prin ale căror 
creneluri se iţeau gurile negre ale tunurilor masive, ordonă ca barca 
să-l aştepte. Işi dădea seama că probabil va fi nevoie de o retragere 
grabnică. Cu pas degajat, trecu de zidul însemnat de ghiulele şi intră 
în curtea casei viceguvernatorului prin nişte porţi mari. Găsi acolo 
şase soldaţi şi pe maiorul Mallard care se plimba încet la umbra 
zidurilor. Când îl zări pe căpitanul Blood se opri, îl salută aşa cum se 
cuvenea, dar în acelaşi timp de după mustăţile ţepene îi scăpă un 
rânjet maliţios. Insă Peter Bood era atent la altceva. 

In dreapta se întindeau grădinile vaste dincolo de care se ridica o 
construcţie albă — reşedinţa viceguvernatorului. Pe aleea principală, 
străjuită de palmieri şi santali, o zări pe domnişoara Bishop singură. 

Traversă curtea cu paşi mari şi repezi. 

— Bună dimineaţa ! o salută când ajunse în dreptul ei, apoi îşi 
scoase pălăria. Este de-a dreptul o cruzime să mă faceţi să alerg la 
dumneavoastră pe-o arşiţă ca asta, adăugă în glumă. 

— Dar cine v-a pus să alergaţi ? întrebă ea rece, rămânând 
dreaptă în faţa lui. Fata purta o rochie albă, şi-ar fi arătat de-a dreptul 


217 


feciorelnică dacă n-ar fi fost atitudinea ei ciudată. Vă rog să mă 
scuzaţi dacă nu o să rămân cu dumneavoastră ! 

— Nici nu mi s-a părut c-aţi fi grăbită până să apar eu, remarcă 
Blood, surâzând cu buzele încordate, ţintuind-o ca niciodată cu ochii 
lui albaştri. 

— Dacă tot aţi observat, mă mir că insistaţi aşa de tare. 

Cuvintele ei erau un atac direct, aşa că Blood acceptă provocarea. 

— Vă înţeleg perfect atitudinea. Dar, dacă tot am acceptat să port 
uniforma armatei engleze, adică să fiu mai mult sau mai puţin în 
slujba dumneavoastră, ar trebui să acceptaţi că sub ea se ascunde un 
hoţ şi un pirat. 

Ea dădu din umeri şi se întoarse, oarecum regretând cele spuse 
mai devreme, dar înciudată. Pentru a nu-şi trăda gândurile, se refugie 
în cea de-a doua atitudine. 

— Mă străduiesc, spuse. 

—...Şi să fiţi recunoscătoare câteodată ! râse el moale. Dar, slavă 
cerului, ar trebui să mă mulţumesc şi cu atât. Poate că sunt prea 
pretenţios, dar nu pot să uit că atunci când eram un nimeni, un sclav 
în casa din Barbados a unchiului dumneavoastră, obişnuiaţi să mă 
trataţi cu oarecare îngăduinţă. 

— De ce n-aş fi făcut-o ? Pe-atunci meritaţi îngăduinţa mea. Atunci 
eraţi doar un om nefericit, şi atât. 

— Şi acum ce sunt ? 

— Domnule, nu sunteţi în niciun caz nefericit. Am auzit despre 
averea ce vă aşteaptă pe continent — norocul dumneavoastră a făcut 
înconjurul lumii. Şi-am mai auzit şi altele — adică despre norocul 
dumneavoastră în alte privinţe. 

Vorbea repezit, făcând aluzie la mademoiselle d'Ogeron. Acum îi 
părea rău de ce spusese şi ar fi vrut să-şi retragă cuvintele. 

Însă Peter Blood le ignoră, căci nu surprinse înţelesul de care se 
temuse ea. 

— Toate sunt numai minciuni sfruntate, după cum aş putea prea 
bine s-o dovedesc. 

— Nu văd de ce v-aţi deranja s-o faceţi, îl descurajă ea. 

— Ca să nu mai aveţi aceeaşi părere proastă despre mine. 

— Ceea ce cred eu artrebui să vă preocupe prea puţin. 

O lovitură copleşitoare; Blood se revoltă. 

— Cum puteţi spune asta ? Acum, când mă vedeţi în uniforma 
regală, într-o poziţie pe care o dispreţuiesc. Nu dumneavoastră mi-aţi 


218 


spus că aş putea corecta trecutul ? Nu m-ar interesa să mi-l repar 
dacă n-aş spera că asta m-ar ridica în ochii dumneavoastră. Cât 
despre mine, consider că n-am făcut nimic de care să mă ruşinez, 
date fiind provocările cu care m-am confruntat. 

Ea îşi feri privirea din faţa ochilor lui care o căutau cu stăruinţă. 

— Nu înţeleg... nu înţeleg de ce-mi vorbiţi pe acest ton, spuse ea 
ceva mai puţin sigură pe sine decât înainte. 

— Serios ? se miră el. Atunci staţi să vă explic. 

— Vă rog ! se alarmă ea. Ştiu prea bine la ce v-aţi angajat şi îmi 
dau seama că aţi făcut asta, probabil parţial, din consideraţie pentru 
mine. Credeţi-mă, vă sunt recunoscătoare. Şi-aşa am să rămân 
întotdeauna. 

—Vă previn însă că, dacă aveţi de gând să mă consideraţi în 
continuare un hoţ şi un pirat, puţin îmi pasă de recunoştinţa 
dumneavoastră. Mă lasă indiferent. 

Obrajii ei se împurpurară şi pieptul abia conturat prin materialul 
transparent, din mătase albă, i se ridică în mişcări convulsive. 

Insă chiar dacă o deranjau tonul şi vorbele lui, îşi înfrână 
nemulţumirea. 

Probabil îşi dădea seama că ea însăşi îi stârnise mânia şi era 
sinceră când spunea că vrea să-şi corecteze părerea. 

— Vă înşelaţi. Nu e deloc aşa. 

Dar cei doi păreau sortiţi să nu se înţeleagă. 

Gelozia — acest păcat care tulbură judecata — întunecase minţile 
amândurora. 

— Atunci care e problema ? întrebă el. Lordul Julian ? 

Ea tresări, de data asta vădit indignată. 

— Haideţi, fiţi sinceră, insistă el fără drept de apel. Mi-aţi face un 
bine, vă asigur. 

Preţ de o clipă, ea rămase neclintită, respirând precipitat, cu 
obrajii trecând rapid de la o culoare la alta. Apoi îşi ridică bărbia şi se 
uită dincolo de el. 

— Sunteţi... de-a dreptul insuportabil. Vă rog să mă lăsaţi să trec. 

Blood se dădu în lături, făcându-i semn cu pălăria cu boruri late 
pe care încă o ţinea în mână. 

— Nu vă mai rețin, domnişoară. La urma urmei, ce-am făcut nu 
pot desface. Mai târziu o să vă daţi seama că încăpăţânarea 
dumneavoastră m-a împins aici. 


219 


Fata dădu să plece, dar se opri şi se întoarse din nou spre căpitan. 
De data asta, ea se apăra, iar glasul îi tremura de atâta indignare: 

— Cum vă permiteţi! Cum vă permiteţi să-mi vorbiţi astfel ! 
întrebă, surprinzându-l cu dârzenia ei. Aveţi neobrăzarea să mă 
înfruntaţi pentru că nu vreau să vă ating, deoarece ştiu că aveţi 
mâinile pătate ? Pentru că ştiu că sunteţi un criminal, poate chiar mai 
rău ? 

El se uită la ea, mut de uimire. 

— Un criminal ? spuse în cele din urmă. 

—Vreţi să vă dau şi numele victimei? Nu l-aţi omorât pe 
Levasseur ? 

— Pe Levasseur ? surâse el vag. Deci, vi s-a spus ? 

— Negaţi ? 

— E adevărat că l-am omorât. Şi dacă-mi aduc bine aminte, am 
mai omorât şi un altul, şi anume la Bridgetown, în noaptea raidului 
spaniol. Mary Traill cred că v-a povestit. A fost şi ea acolo. 

Îşi îndesă pălăria pe cap cu un gest oarecum nervos şi se 
îndepărtă cătrănit, înainte ca ea să aibă timp să răspundă sau să 
priceapă semnificaţia cuvintelor lui. 


220 


23 


Ostatici 


eter Blood stătea în porticul cu colonade al casei 

viceguvernatorului. Se uita în gol cu o privire adânc marcată 

de discuţia avută cu domnişoara Bishop. Se uita dincolo de 

imensul Port Royal, spre colinele verzi ce se înălţau dinspre 
cel mai îndepărtat mal, până spre crestele Munţilor Albaştri care îşi 
arătau leneş şi tremurător contururile prin căldura dogoritoare. Fu 
trezit din reverie de întoarcerea negrului care se dusese să-i anunţe 
sosirea. Il urmă şi intră pe veranda aflată dincolo de zidurile casei, la 
umbra căreia colonelul Bishop şi lordul Julian respirau puţinul aer ce 
mai rămăsese în atmosferă. 

— Deci aţi venit, îl întâmpină viceguvernatorul, şi mai mormăi 
câteva cuvinte care pesemne prevesteau proasta lui dispoziţie. 

Nu se sinchisi să se mai ridice, iar lordul Julian, care probabil 
asculta de instinctul de clasă, îi urmă exemplul. Fostul proprietar de 
plantaţii îl analiză pe sub fruntea încreţită pe cel care odată îi fusese 
sclav şi care acum stătea dinaintea lui, cu pălăria în mână, sprijinit în 
bastonul lung de bambus şi care nu lăsa să se întrevadă nimic din 
înverşunarea pe care această primire plină de aroganță o iscase în 
sufletul lui. În cele din urmă, colonelul Bishop i se adresă încruntat şi 
pe un ton superior: 

— Căpitane Blood, am trimis după dumneata din cauza unor veşti 
care tocmai au ajuns la urechile mele. Am fost informat că, ieri-seară, 
o fregată a părăsit portul nostru, avându-l la bord pe partenerul tău 
Wolverstone şi o sută de oameni din cei o sută cincizeci care te 
serveau. Lordul aici de faţă şi cu mine am vrea să auzim o explicaţie: 
cum de-ai permis aşa ceva ? 

— Să o permit ? se miră el. Eu am ordonat-o ! 

Răspunsul îl lăsă pe Bishop fără cuvinte preţ de o clipă. 


221 


— Ai ordonat-o ? repetă nevenindu-i să creadă, în timp ce lordul 
Julian ridică din sprâncene. Pe toţi dracii ! N-ai vrea să explici totuşi ? 
încotro a apucat-o Wolverstone ? 

— Spre Tortuga. S-a dus cu un mesaj spre comandanții celorlalte 
corăbii care mă aşteptau acolo, să le spună ce s-a întâmplat şi de ce 
nu mai trebuie să mă aştepte. 

Chipul lătăreţ al lui Bishop păru că se buhăieşte şi obrazul smead i 
se înnegură. Se întoarse spre lordul Julian. 

— Aţi auzit ? L-a lăsat pe Wolverstone în mod deliberat să iasă în 
larg — pe Wolverstone, care e cel mai al dracului din toată ceata de 
pirați. Sper că domnia voastră îşi dă, în sfârşit, seama, de greşeala pe 
care a făcut-o regele să-i acorde protecţie unui asemenea om, în 
ciuda avertismentelor mele. E de-a dreptul... e o ofensă... o trădare! 
Pentru Dumnezeu, e chiar o chestiune ce ar merita judecată de 
Curtea Marţială ! 

— N-aţi vrea să încetaţi cu pălăvrăgeala asta despre ofense şi 
Curtea Marţială ? spuse Blood punându-şi pălăria la loc şi aşezându- 
se, chiar dacă nu fusese poftit. L-am trimis pe Wolverstone să-i 
informeze pe Hagthorpe, Christian şi Yberville şi pe restul flăcăilor 
mei că au exact o lună ca să-mi urmeze exemplul, să se lase de 
piraterie şi să se întoarcă la îndeletnicirile lor. Sau dacă nu, să plece 
din Caraibe. Asta am făcut. 

— Dar oamenii ? interveni lordul pe un ton neutru, controlat. Cei o 
sută de oameni pe care i-a luat ? 

— Sunt toţi aceia din echipaj care nu aveau o chemare pentru 
serviciul regelui şi care au preferat să caute alte meserii. Inţelegerea 
dumneavoastră menţiona că oamenii nu trebuie forţaţi. 

— Nu-mi amintesc despre aşa ceva, spuse inocent lordul. 

Blood se arătă surprins. Apoi dădu din umeri. 

— Atunci, pe legea mea, nu sunt eu de vină pentru că domnia 
voastră nu are ţinere de minte. Eu spun că aşa era, şi nu mint. Nu am 
considerat niciodată minciuna ca fiind necesară. Oricum, doar nu 
credeaţi că aş fi făcut ceva nepermis. 

— l-ai trimis pe afurisiţii ăia în Tortuga ca să poată scăpa, răbufni 
viceguvernatorul. Asta ai făcut ! Ai abuzat de şansa care ţi-a salvat 
viaţa. 

Peter Blood se uită ţintă la el, impasibil. 

— Vă reamintesc că înţelegerea menţiona asta, spuse foarte calm; 
lăsând la o parte pornirile dumneavoastră care, după cum bine ştie 


222 


toată lumea, sunt acelea ale unui călău: vreţi să scăpaţi de corsarii 
din Caraibe. Eu am luat cea mai eficientă măsură pentru a îndeplini 
acest obiectiv. Faptul că am intrat în slujba regelui ar trebui să 
desființeze pentru totdeauna flota pe care am comandat-o până nu 
de mult. 

— Înţeleg, spuse viceguvernatorul cu o răutate batjocoritoare. Şi 
dacă nu se întâmplă aşa ? 

— Avem timp destul ca să ne gândim ce se mai poate face. 

Lordul Julian interveni, împiedicând o nouă răbufnire a lui Bishop. 

— Se prea poate ca lordul Sunderland să fie mulţumit dacă 
rezultatul este cel pe care-l garantaţi acum, remarcă împăciuitor, cu 
multă diplomaţie. 

Impulsionat de prietenia faţă de Blood şi de înţelegerea poziţiei 
dificile în care acesta se afla, lordul era dispus să ţină seama de 
instrucţiunile primite. Astfel că se arătase binevoitor pentru a-l ajuta 
în depăşirea unui obstacol, cel mai dificil de până acum; Blood însuşi 
îi permisese lui Bishop să-l întrebuinţeze din dorinţa de a-şi face 
dreptate. Din păcate, tânărul nobil era ultima persoană din partea 
căreia Peter Blood ar fi acceptat ajutor, căci acum îl privea pe nobil 
prin prisma necruţătoarei gelozii care-l măcina. 

— Oricum, răspunse în semn de refuz, sau mai degrabă de ironie, 
mai mult de-atât să nu vă aşteptaţi din partea mea. Nici n-o să primiţi 
mai mult. 

Lordul se încruntă şi-şi umezi buzele cu o batistă. 

— Nu cred că-mi place tonul pe care vorbiţi. Şi dacă stau să mă 
gândesc mai bine, îmi displace total. 

— Îmi pare rău, sincer, zise Blood nepăsător. Dar asta este. Nu am 
de gând să mi-l schimb. 

Lordul îl privi cu nişte ochi dilataţi, de o culoare incertă, ridicând 
din sprâncene: 

— Sunteţi de-a dreptul necuviincios. Mă dezamăgiţi. Credeam că 
sunteţi un gentleman. 

— N-a fost singura dumneavoastră judecată greşită, interveni 
Bishop. Aţi făcut una şi mai gravă când i-aţi oferit ocazia de-a intra în 
slujba regelui şi astfel l-aţi scăpat pe acest ticălos de spânzurătoarea 
pe care i-o pregătisem în Port Royal. 

— Dar cea mai gravă greşeală dintre toate, se adresă Blood 
lordului, e aceea de-a fi tratat cu detestabilul viceguvernator al 


223 


Jamaicăi, un proprietar de sclavi, în loc să trataţi cu călăul lui, care ar 
fi fost mai potrivit. 

— Căpitane Blood ! îl opri lordul. Pe onoarea mea că aţi întrecut 
măsura. Sunteţi... 

În acel moment, Bishop izbucni. Se ridică şi-şi vărsă întreaga furie 
într-o manieră ce nu se poate reda aici. Căpitanul Blood, de 
asemenea în picioare acum, rămase aparent pasiv aşteptând ca 
ploaia de vorbe ce se abătuse asupra lui să se potolească. Apoi se 
adresă calm lordului, ca şi cum colonelul Bishop nici nu deschisese 
gura. 

— Ce spuneaţi ? 

Lordul îşi recăpătase obişnuita-i blândeţe şi se arătă din nou 
binevoitor. Râse şi dădu din umeri. 

— Uitaţi cum ne-aprindem noi degeaba ! Numai Dumnezeu ştie că 
blestematul ăsta de climat e îndeajuns de dogoritor. Colonele, sunteţi 
puţin cam drastic; iar dumneavoastră, căpitane, poate puţin cam 
acid. În numele lordului Sunderland, am spus că voi aştepta bucuros 
să văd rezultatele experimentului. 

Dar nimic n-avea să potolească vehemenţa lui Bishop. 

— Da ? urlă. Eu n-am de gând să fac asta ! lar domnia voastră ar 
face bine să mă lase pe mine să mă ocup de această problemă. 
Oricum, o să-mi asum riscul de-a acţiona pe propria răspundere. 

Lordul Julian capitulă. Surâse moale, dând din umeri şi cu un gest 
din mână arătă că se dă bătut. Astfel că viceguvernatorul explodă: 

— Dacă tot ai primit poziţia din partea lordului, nu te pot judeca 
pentru piraterie aşa cum o meriţi. Dar o să răspunzi dinaintea Curţii 
Marţiale pentru decizia cu Wolverstone şi-ai să suporţi consecinţele. 

— Înţeleg, spuse Blood. Acum ne-apropiem de problemă. lar 
dumneavoastră o să fiţi preşedintele Curţii Marţiale. Ca să vă puteţi 
achita de mai vechile obsesii şi să mă spânzurați; puţin vă pasă cum 
o s-o faceţi ! Râse şi adăugă: Praemonitus, praemunitus.5! 

— Ce înseamnă ? întrebă lordul Julian. 

— Am crezut că domnia voastră are oarecare cultură. 

Paradoxal, Blood căuta cu tot dinadinsul să-l provoace. 

— Nu mă refeream la sensul literal, i-o tăie rece lordul. Vreau să 
ştiu ce vă aşteptaţi să înţeleg eu din asta. 

— Vă las să ghiciţi, spuse Blood. lar acum, vă urez amândurora o 
zi excelentă. 


51 Paza bună trece primejdia rea (lb. latină). 
224 


Îşi scoase pălăria plină de pene şi se înclină elegant. 

— Înainte să pleci, mai spuse Bishop, ca să previn orice pornire 
inutilă din partea dumitale, vreau să-ţi spun care sunt ordinele şefului 
portuar şi ale comandantului. N-ai voie să părăseşti Port Royal, 
scumpul meu prizonier. Am de gând să-ţi fac o cuşcă permanentă 
aici, pe pontonul cu spânzurătorile. 

Peter Blood înlemni şi-l săgetă pe duşman cu ochii săi de un 
albastru pătrunzător. Îşi trecu bastonul prelung în mâna stângă în 
timp ce dreapta şi-o duse în interiorul vestei, apoi se întoarse spre 
lordul Julian, care urmărea totul cu fruntea încreţită. 

— Mi-aţi promis imunitate, dacă nu mă înşel. 

— Ceea ce-am promis e greu de păstrat, dată fiind purtarea 
dumneavoastră — şi spunând acestea se ridică. Mi-aţi făcut un 
serviciu, căpitane, şi speram să devenim prieteni. Dar din moment ce 
preferaţi altceva... Dădu din nou din umeri şi arătă spre 
viceguvernator. 

Blood termină fraza aşa cum credea de cuviinţă: 

— Adică n-aveţi tăria de caracter să înfruntaţi pornirile unui 
animal întărâtat, spuse zâmbitor, aparent foarte liniştit. Prea 
bine — am mai spus-o — praemonitus, praemunitus. Mă tem că nu 
sunteţi un învăţat, colonele, altminteri aţi cunoaşte sensul, şi anume 
că paza bună trece primejdia rea. 

— Adică să mă păzesc ? Ha ! îl sfidă Bishop. Cam târziu. De-aici nu 
mai pleci ! Se îndreptă spre uşă şi ridică glasul. Aici... ! vru să strige, 
dar se opri dintr-odată, scăpând doar un icnet. Mâna căpitanului 
Blood ieşi din interiorul vestei cu tot cu un pistol frumos împodobit cu 
intarsii de argint. Îl ridică aproape de fruntea viceguvernatorului. 

— Aţi putea totuşi trece primejdia rea, domnule Bishop. Să nu 
cumva să vă mişcaţi, că s-ar putea să nu vă fie bine. 

Lordul, care se pregătea să sară în ajutorul lui Bishop, încremeni 
şi el pe loc. Înşelat de aşteptări, aproape alb ca varul la faţă, 
viceguvernatorul începu să se clatine. Peter Blood îl privi cu o 
lehamite care-l făcu să se îngrijoreze. 

— Mă mir cum de nu te împuşc pe loc fără atâta bătaie de cap, 
brută îmbuibată ce eşti. Şi dacă n-o fac e din acelaşi motiv pentru 
care ţi-am cruțat viaţa şi altădată. Nu cunoşti motivul, asta-i sigur, 
dar să ştii că există unul. Dar bagă de seamă şi nu-mi forţa 
generozitatea, care în momentul de faţă atârnă de degetul pe care-l 
ţin pe trăgaci. Vrei să mă spânzuri şi, dacă tot e asta cea mai sumbră 


225 


soartă de care pot avea parte, sper că-ţi dai seama că n-o să mă dau 
în lături de-a mai face o victimă, împrăştiindu-ţi cât colo sângele 
ticălos. (Lăsă bastonul pentru a-şi elibera mâna stângă). Colonele, fii 
bun şi dă-mi arma dumitale. Haide, arma ! 

În faţa unor ordine atât de stricte, a acelor ochi fulgerători şi-a 
ţevii lucitoare a pistolului, Bishop se supuse fără a crâcni, îi dispăruse 
toată vehemenţa de mai devreme. Nu mai îndrăznea să deschidă 
gura. Căpitanul Blood îl înşfăcă de braţul drept, apoi îşi duse mâna cu 
pistolul înapoi în sân. 

— Deşi nu-l vezi, pistolul meu este la două palme de dumneata şi 
ai cuvântul meu de onoare că te împuşc la cea mai mică provocare. 
Lord Julian, ţineţi minte ce-am spus. Şi-acum, mizera-bilule, ieşi cât 
mai mândru şi mai vioi, şi să te comporţi natural, că altminteri n-ai să 
mai vezi decât valea râului Cocytus?. 

Trecură pe coridoare braţ la braţ, apoi prin grădină, unde Arabella 
aştepta întoarcerea lui Peter Blood. 

Meditând asupra cuvintelor cu care se despărţiseră, fata avu 
primul semn de nelinişte, apoi începu să întrevadă adevăratul motiv 
care stătuse în spatele morţii lui Levasseur. Pricepu aluzia, şi anume 
că circumstanţele fuseseră similare cu cele de care se lega salvarea 
lui Mary Traill. Când un bărbat îşi riscă viaţa pentru o femeie, restul 
se înţelege de la sine. Căci puţini sunt cei care-şi riscă viaţa fără nicio 
aşteptare în plan personal, iar Blood era unul dintre acei puţini, aşa 
cum se dovedise şi în cazul lui Mary Traill. Nu mai era nevoie de alte 
dovezi pentru ca Arabella să se convingă de faptul că-l nedreptăţise 
crunt. Îşi amintea de vorbele pe care i le aruncase pe puntea vasului 
său (pe care el îl numise tocmai „Arabella”) în noaptea în care Blood 
îi salvase din mâinile amiralului spaniol; cuvintele pe care ea i le 
spusese atunci când acceptase să intre în slujba regelui; cuvintele pe 
care el le rostise mai devreme şi care nu făcuseră altceva decât să-i 
stârnească indignarea. Toate acestea căpătau acum un nou înţeles în 
mintea ei, acum eliberată de toate prejudecățile. Aşa că rămase în 
grădină să-l aştepte, cu gândul de a-şi repara greşeala, de-a putea 
pune capăt disensiunilor dintre ei. Aşteptă cu sufletul la gură. ŞI 
răbdarea avea să-i mai fie pusă la încercare pentru că, atunci când 
Blood ieşi în sfârşit din casă, era însoţit de unchiul ei — şi încă în 
raporturi neobişnuit de apropiate. Îmbufnată, realiză că explicaţiile 


5? Râul plângerii din Hades. 


226 


sale trebuiau amânate. De-ar fi ştiut cât de mult avea să dureze 
amânarea, îmbufnarea ei s-ar fi transformat pe loc în disperare. 

Blood împreună cu unchiul fetei trecură din grădina parfumată în 
curtea fortului. Aici, comandantul flotei, care fusese instruit să 
pregătească oamenii necesari în cazul în care trebuia să execute 
arestarea căpitanului Blood, fu luat prin surprindere de imaginea 
spectaculoasă a viceguvernatorului Jamaicăi, braţ la braţ şi aparent în 
termenii cei mai cordiali cu cel care se presupunea c-ar fi putut 
deveni prizonier. Căci, trecând prin faţa tuturor, Blood pălăvrăgea 
încontinuu şi râdea zgomotos. Astfel, ieşiră nestingheriţi pe porţile 
fortului şi ajunseră la chei, unde aştepta barca de pe „Arabella”. 
Urcară unul lângă celălalt la proră, iar barca o porni. Cei doi nu se 
dezlipiră unul de celălalt şi nu conteniră a se arăta în termeni amicali. 
Se îndreptară spre marea corabie cu bordajul ei vopsit în roşu, unde 
Jeremy Pitt aştepta nerăbdător veşti. Vă puteţi închipui ce ochi a făcut 
când  viceguvernatorul a urcat pe scară, Blood urmându-l 
îndeaproape. 

— Jeremy, să ştii că m-am aruncat direct în capcană, aşa cum ai 
spus, fură primele cuvinte ale lui Blood. Dar m-am scos încă o dată şi 
l-am adus pe cel care mi-a întins-o cu mine ! Cum mai ţine la viaţa 
lui, nenorocitul ! 

Colonelul Bishop rămase pe puntea mijlocie; chipul lui lătăreţ îşi 
pierduse din culoare, devenind pământiu, buzele-i erau lăsate într-o 
parte şi el însuşi aproape că se temea să se uite la rebelii vânjoşi 
care stăteau lângă tambuchiul care ducea spre lăcaşurile tunurilor. 
Blood strigă spre şeful de echipaj, care stătea sprijinit de peretele 
castelului: 

— Adu-mi un ştreang încoace, s-ar putea să am nevoie. Colonele, 
nu te alarma. E numai o măsură de precauţie dacă nu te porţi frumos, 
dar sunt sigur că n-are să fie cazul. O să discutăm pe îndelete la 
masă; căci sper că nu o să refuzi onoarea de a-mi ţine companie. 

După care împinse corpul mătăhălos al colonelului — care acum 
era speriat de moarte — spre cabina principală. Benjamin, îngrijitorul 
de culoare, îmbrăcat în pantaloni largi, albi şi o cămaşă de bumbac, 
se grăbi să servească cina. Colonelul se trânti pe banca de sub 
hublourile dinspre proră şi deschise gura pentru prima oară de când 
ajunsese acolo: 

— Pot să... întreb ce intenţionezi cu mine ? 


227 


— Nimic de speriat, colonele. Deşi nu meriţi mai mult decât să 
atârni în ştreang, de catarg, te asigur că o să recurg la asta numai ca 
ultimă soluţie. Dumneata însuţi ai spus că lordul a făcut o greşeală 
când mi-a dat slujba cu care secretarul de stat m-a onorat. Sunt 
înclinat să confirm aceasta, aşa c-o să apuc din nou calea mării. Cras 
ingens iterabimus aequor.” O să fac din dumneata un expert în limba 
latină până când ne încheiem socotelile. O să mă întorc pe Tortuga şi 
la corsarii mei, care măcar sunt oameni de treabă. Aşa că te-am adus 
aici ca ostatic. 

— Dumnezeule ! bâigui viceguvernatorul. Doar nu ai de gând... să 
mă duci cu tine în Tortuga ! 

Blood îi râse în faţă. 

— Nu ţi-aş aplica o asemenea pedeapsă cruntă. Nu, nu! Vreau 
doar să-mi asigur spatele la plecarea din Port Royal. Şi dacă eşti 
înţelegător, nici măcar n-o să te mai pun să înoţi de data asta. Ai dat 
ordine şefului de port şi comandantului blestematului tău fort. Aşa că 
acum o să faci bine şi-o să trimiţi după ei ca să vină pe vas, şi de faţă 
cu mine o să-i informezi că „Arabella” va pleca chiar în după-amiaza 
asta pentru a servi regelui şi că trebuie să i se asigure trecerea 
liberă. Ca să ne asigurăm de loialitatea lor, o să vină şi ei cu noi; nu 
foarte departe. Deci, iată ce-o să ceri... Scrie! Sau poate preferi 
ştreangul... 

Colonelul deveni pe loc docil ca un animal speriat. 

— Mă forţezi prin violenţă... 

— Să fim serioşi, nu te forţez absolut deloc, îl întrerupse Blood 
blând. Ai libertatea de a alege între a scrie şi a primi ştreangul. 
Decizia îţi aparţine în totalitate. 

Bishop îl privi lung, uluit, apoi, tremurând vizibil, luă pana şi se 
aşeză la masă. Cu o mână nesigură, scrise o misivă ofiţerilor săi. 
Blood o trimise la țărm şi apoi îl invită la masă pe musafirul său care 
se arăta reticent. 

— Sper că ai aceeaşi poftă de mâncare ca întotdeauna. 

Nenorocitul de Bishop se aşeză pe locul indicat. Insă dată fiindu-i 
poziţia, nu prea-i venea uşor să mănânce, iar Blood nu-l forţă. 
Căpitanul însă dovedi un apetit de zile mari. Nici nu ajunse bine la al 
doilea fel, când Hayton veni să-l informeze că lordul Julian Wade 
tocmai ce sosise la bord şi că cerea să-l vadă numaidecât. 

— Îl aşteptam, spuse Blood. Adu-l aici. 


53 Mâine o pornim pe vastul ocean (lb. latină) — Horaţiu, Oda a VII-a. 


228 


Lordul intră. Era ţeapăn şi demn. 

Pricepu de îndată cum stăteau lucrurile, când căpitanul Blood se 
ridică să-l întâmpine. 

— Câtă amabilitate să vă alăturaţi nouă ! 

— Căpitane Blood, spuse el aspru, consider umorul 
dumneavoastră puţin forţat. Nu vă cunosc intenţiile, dar mă întreb 
dacă vă daţi seama de riscurile la care vă expuneţi. 

—Mă întreb dacă şi domnia voastră realizaţi la ce riscuri vă 
expuneţi prin faptul de-a veni aici, aşa cum mă aşteptam. 

— Ce vreţi să spuneţi ? 

Blood îi făcu un semn lui Benjamin, care stătea în spatele lui 
Bishop: 

— Adu un scaun pentru domnia sa. Hayton, trimite barca lordului 
la țărm şi spune-le că deocamdată rămâne aici. 

— Cum ? strigă lordul. Să fiu al naibii ! Adică mă reţineţi aici ? Aţi 
înnebunit ? 

— Hayton, mai bine aşteaptă, în caz că domnia sa devine violent. 
Benjamin, ai auzit mesajul. Te rog... 

— Îmi spuneţi care sunt intenţiile dumneavoastră ? ceru lordul, 
tremurând de furie. 

—Ca să fim siguri că eu şi oamenii mei nu ajungem la 
spânzurătoarea pregătită pentru noi de colonelul Bishop am spus c-o 
să am încredere în generozitatea dumneavoastră şi că n-o să-l lăsaţi 
să se zbată singur în nenorocire, şi c-o să-l urmaţi, însă tocmai ce-a 
trimis o notă scrisă de mâna lui prin care-i cheamă aici pe şeful de 
port şi pe comandantul fortului. O dată ce ajung aici, o să am toţi 
ostaticii de care am nevoie. 

— Eşti un ticălos ! mârâi lordul printre dinţi. 

— Este o părere subiectivă, spuse Blood. De regulă, nu permit ca 
oamenii să-mi spună astfel. Dar având în vedere că odată mi-aţi făcut 
o favoare din proprie iniţiativă şi că acum vreţi să-mi faceţi o 
defavoare, am să trec cu vederea peste impoliteţea dumneavoastră. 

— Sunteţi de-a dreptul nebun ! râse lordul. Credeţi c-am venit aici 
fără măsuri de precauţie ? L-am informat pe comandant despre 
modul în care l-aţi forţat pe colonelul Bishop să vă însoţească. Aşa că 
o să vedeţi cum mai ascultă el sau şeful de port de ordinele pe care 
le-aţi trimis, sau dacă o să vi se permită să plecaţi aşa cum vă 
închipuiţi că o s-o faceţi. 

— Atunci îmi pare foarte rău, zise Blood sumbru. 


229 


— Aşa mă şi gândeam. 

— Ah, dar nu-mi pare rău pentru mine, ci pentru viceguvernator. 
Ştiţi oare ce-aţi făcut ? Vă spun eu: i-aţi asigurat spânzurătoarea ! 

— Pentru Dumnezeu ! urlă Bishop deodată panicat. 

— Dacă ei fac cea mai mică mişcare pentru a mă împiedica, 
viceguvernatorul va atârna de catarg. Singura speranţă ce vă mai 
rămâne, colonele, e ca eu să-i informez pe cei de la țărm de intenţiile 
mele. Şi ca să vă răscumpăraţi măcar o parte din răul pe care l-aţi 
făcut până acum, Excelenţa Voastră o să ducă mesajul cu propriile 
mâini. 

— Mai bine mi le tai decât s-o fac, explodă lordul. 

— O decizie nesocotită şi pripită. Dar dacă insistaţi, o să mă 
mulţumesc cu un alt mesager, şi deci un alt ostatic o să mă facă mai 
puternic — exact aşa cum intenţionam de fapt. 

Lordul Julian se uită surprins la celălalt, realizând ce pierduse prin 
refuzul lui. 

— Acum, că aţi priceput, acceptaţi ? reveni Blood. 

— Pentru Dumnezeu ! Excelenţa Voastră, ascultaţi-l şi mergeţi ! îl 
imploră Bishop. Afurisitul ăsta de pirat mi-a pus ştreangul la gât. 

Lordul îl măsură cu o privire deloc măgulitoare. 

— Dacă aşa doriţi, fie, începu, apoi se întoarse din nou spre Blood. 
Presupun că niciun rău nu se va abate asupra colonelului Bishop dacă 
vi se permite să ridicaţi ancora. 

— Aveţi cuvântul meu de onoare, spuse Blood. Şi vă garantez că o 
să-l trimit înapoi pe uscat în cel mai scurt timp. 

Lordul Julian se înclină în grabă în faţa guvernatorului. 

— Înţelegeţi că fac aşa cum doriţi, zise cu răceală. 

— Da, omule, da ! încuviinţă Bishop. 

— Prea bine. 

Se înclină din nou şi plecă. Blood îl conduse până la scară. La baza 
acesteia plutea încă barca de pe „Arabella”, pentru că nu fusese 
trasă sus. 

— Aici îmi iau rămas bun, spuse Blood. Şi încă ceva. Scoase un sul 
din sân şi i-l întinse. Împuternicirea. Bishop avea dreptate când a 
spus că a fost o greşeală. 

Lordul Julian îl măsură şi dintr-odată chipul i se îmbună. 

— Îmi pare rău, zise sincer. 

— Dacă circumstanţele ar fi fost altele..., începu Blood. Dar, asta 
e, înţelegeţi ! Barca vă aşteaptă. 


230 


— Tot nu înţeleg, începu lordul Julian, cu un picior deja pe scară. 
Să mă tai dacă pricep. De ce nu aţi căutat pe altcineva care să ducă 
mesajul comandantului şi m-aţi fi păstrat pe mine pe vas, şi astfel aţi 
mai fi câştigat un ostatic ? 

Blood îl privi fix, uşor melancolic, pe interlocutorul lui, cu nişte 
ochi de un albastru puternic ce contrastau cu ochii luminoşi şi sinceri 
ai celuilalt. Ezită preţ de o clipă, apoi zise: 

— De ce să nu vă spun, până la urmă ? Am făcut-o din aceleaşi 
considerente care m-au impulsionat să caut motiv de ceartă cu 
dumneavoastră ca să am satisfacția de a-mi împlânta sabia câţiva 
centimetri în trupul dumneavoastră. Când am acceptat serviciul 
regal, am crezut că m-ar ajuta să mă salvez în ochii domnişoarei 
Bishop. Căci probabil aţi ghicit că de dragul ei am făcut-o. Dar mi-am 
dat seama că este o iluzie. Ar fi trebuit să-mi dau seama mai demult. 
Şi am mai descoperit că dacă o să vă aleagă pe dumneavoastră, aşa 
cum cred c-o va face, e o alegere înţeleaptă. Tocmai de aceea nu 
vreau să vă risc viaţa şi să vă ţin aici, în timp ce mesajul ar fi dus de 
altcineva. Acum poate că înţelegeţi mai bine. 

Lordul Julian rămase mut de uimire, cu chipul lui prelung, distins, 
foarte palid. 

— Dumnezeule ! Şi-acum îmi spuneţi ? 

— V-o spun pentru că... Pe toţi dracii ! Ca să-i spuneţi şi ei. Poate 
aşa îşi dă seama că sub masca hoţului şi piratului care mă crede mai 
există o fărâmă din nenorocitul de gentleman de altădată; şi că 
scopul meu suprem în acest moment este binele ei. Poate dacă ştie 
toate astea... poate îşi va aminti de mine cu mai multă îngăduinţă, 
chiar şi numai prin rugăciuni. Cam asta e tot ! 

Lordul continuă să-l privească pe corsarul din faţa lui în tăcere. Îi 
întinse mâna, iar Blood i-o acceptă, tot în tăcere. 

— Mă întreb dacă nu cumva aveţi dreptate, spuse nobilul, dacă nu 
cumva dumneavoastră sunteţi mai bun. 

— Când vine vorba de ea, vă rog să fiţi sigur că am dreptate. O zi 
bună ! 

Lordul Julian îşi frământă mâinile fără a mai spune ceva şi cobori 
în barca ce-l duse la mal. Din depărtare, îi făcu cu mâna lui Blood, 
care rămăsese lângă parapet. 

„Arabella” o porni şi navigă molatic, cu o briză la fel de leneşă din 
faţă. Lăsă în urmă-i liniştitul fort, iar flota britanică din Jamaica nu 
întreprinse nicio mişcare pentru a-i împiedica îndepărtarea. Lordul 


231 


Julian transmisese cu folos mesajul căpitanului, la care mai adăugase 
şi ordinele lui personale. 


232 


24 


Război 


a cinci mile distanţă de Port Royal, unde coasta jamaicană 

începea să se estompeze în zare, „Arabella” opri, iar şalupa pe 

care o trăsese la remorcă fu adusă lângă navă. Căpitanul 

Blood îl conduse pe musafirul adus acolo cu forţa până la capul 
scării. În sfârşit, colonelul Bishop putu respira liniştit, căci în ultimele 
două ore sau mai bine fusese într-o stare de spaimă soră cu moartea. 
Pe măsură ce teama începea să i se potolească, ura faţă de 
neobrăzatul corsar, adânc întipărită în mintea lui, îşi reintra în 
drepturi. Dar el acţionă cu precauţie. Pe de o parte, se jura că o dată 
ajuns în Port Royal avea să facă tot ce-i stătea în putinţă —fără a 
cruța nimic, nici chiar propria persoană — pentru a-l aduce pe Peter 
Blood în ştreang pe pontonul de execuţie; pe de altă parte, păstră 
toate acestea în cea mai mare taină pentru sine. 

Peter Blood nu-şi făcea niciun fel de iluzii. Nu era şi niciodată nu 
fusese un pirat cu toată fiinţa lui. Nu exista vreun alt pirat în Caraibe 
care să-şi fi refuzat satisfacția de-al spânzura pe colonelul Bishop, ca 
prin aceasta să-şi asigure definitiv spatele şi să pună definitiv capăt 
urii proprietarului de plantaţii. Blood însă nu era genul care să facă 
aşa ceva. În plus, în ce-l priveşte pe Bishop, exista şi un motiv 
personal pentru a se înfrâna, şi anume acela că el era unchiul 
Arabellei şi viaţa lui era sacră pentru căpitanul Blood. Astfel că nu-i 
rămase decât să surâdă spre chipul gălbejit şi pătat şi spre acei ochi 
minusculi care-l ţintuiau cu o răutate făţişă. 

— Călătorie plăcută, colonele, spuse el în loc de salut, şi din 
surâsul lui degajat nimeni n-ar fi bănuit durerea ce-o purta în suflet. E 
a doua oară când mi-ai fost prizonier. Ai face bine să nu îmi cazi în 
mână şi a treia oară. Nu sunt tocmai o prezenţă benefică pentru 
dumneata, după cum cred că ţi-ai dat seama. 


233 


Jeremy Pitt, comandantul corăbiei care stătea alături de Blood, 
urmări încruntat plecarea viceguvernatorului. În spatele lor stătea o 
ceată de corsari înverşunaţi, cu trupurile lor masive şi feţele oacheşe, 
care l-ar fi strivit pe Bishop ca pe o muscă dacă nu i-ar fi oprit ordinul 
ferm al lui Peter Blood. Pitt le dezvăluise la Port Royal pericolul care 
se abătuse asupra căpitanului şi, cu toate că erau la fel de doritori ca 
şi el să abandoneze serviciul impus în slujba regelui, dispreţuiau 
modul în care ar fi trebuit s-o facă şi acum se mirau de stăpânirea lui 
Blood în faţa lui Bishop. Viceguvernatorul se uită împrejur la privirile 
feroce şi ostile îndreptate asupra lui. Instinctul îl avertizase că viaţa 
lui atârna de un fir de aţă în acel moment şi că orice cuvânt injurios 
ar fi provocat o explozie de ură de care nimeni pe lume nu l-ar fi 
putut salva. Astfel că se abţinu de la a spune ceva. Dădu tăcut din 
cap înspre căpitan şi se grăbi cu paşi împiedicaţi şi împleticiţi să 
coboare în şalupa în care-l aştepta un echipaj de negri. Aceştia 
împinseră barca în apele mării, îndepărtându-se de bordajul roşu al 
corăbiei „Arabella”, apoi ridicară vela şi o luară spre Port Royal, cu 
intenţia de-a ajunge înainte de lăsarea serii. Bishop, o namilă de om, 
stătea la proră, tăcut, încruntat, cu buzele-i răutăcioase încordate, 
într-atât de stăpânit de ură şi dorinţă de răzbunare, încât uitase 
complet că fusese la doar un pas de-a atârna în ştreang de catarg. La 
chei, în Port Royal, sub zidurile crenelate ale fortului, îl aşteptau 
maiorul Mallard şi lordul Julian, care-l primiră cu o infinită bucurie. 

Maiorul se arătă chiar servil. 

— Mă bucur că sunteţi în siguranţă, spuse. Aş fi putut scufunda 
corabia lui Blood chiar dacă eraţi pe ea, dar au venit ordinele 
dumneavoastră şi-ale lordului Julian, iar domnia sa m-a asigurat că 
are cuvântul lui Blood că nimic nu vi se va întâmpla dacă nimeni nu 
se atinge de vas. Mărturisesc că a fost cam pripită decizia lordului de 
a accepta cuvântul unui afurisit de pirat... 

— Cuvântul lui e la fel de demn de încredere precum cuvântul 
oricărei alte persoane, spuse lordul, tăind avântul mult prea pasional 
al maiorului. 

Rostise acestea cu acel neobişnuit ton formal pe care îl folosea în 
astfel de ocazii. Adevărul e că nobilul era într-o dispoziţie cât se 
poate de proastă. După ce-i scrisese plin de mânarie secretarului de 
stat şi-l anunţase că misiunea lui reuşise, acum se vedea nevoit a 
scrie din nou pentru a-i mărturisi că izbânda fusese, de fapt, una 
temporară. Când văzu rânjetul batjocoritor al maiorului Mallard pe 


234 


sub mustăţile prelungi atunci când anunţase că se încrede în 
cuvântul căpitanului, nobilul adăugă sever: 

— S-a dovedit că am avut dreptate, căci colonelul Bishop e aici, 
fără nicio  zgârietură. Deci prea puţin contează părerea 
dumneavoastră. Ar trebui să vă fi dat seama de asta. 

— Cum spuneţi, rosti maiorul Mallard ironic. Într-adevăr, colonelul 
a venit teafăr şi nevătămat. lar căpitanul Blood s-a dus, tot aşa, 
teafăr şi nevătămat, ca să-şi reia expedițiile de prădăciune. 

— Nu am de gând să discut motivele cu dumneata, maior Mallard. 

— Oricum, n-are să fie pentru multă vreme, mormăi colonelul, 
recăpătându-şi, în sfârşit, glasul. Să mă... (întări replica printr-o 
înjurătură ce nu poate fi redată). Şi de-ar fi să dau ultimul sfanţ din 
averea mea şi să sacrific ultima corabie din flota britanică dislocată în 
Jamaica, şi tot îl pun pe afurisitul ăla în ştreang. N-o să am linişte 
până atunci. Dar asta în scurt timp. 

Vehemenţa îl făcuse să se înroşească şi venele de la tâmple 
stăteau să-i plesnească de furie. Apoi se controlă. 

— Ai făcut foarte bine că ai urmat instrucţiunile lordului Julian, îi 
spuse maiorului, după care se întoarse şi-l luă pe lord de braţ. Veniti, 
veniţi cu mine ! Trebuie să ne ocupăm de problemă. 

Plecară împreună, ocoliră reduta, apoi traversară curtea şi 
grădina casei unde Arabella aştepta cu sufletul la gură. 

Apariţia unchiului ei îi produse o infinită uşurare, nu atât pentru 
el, cât pentru ce auzi mai apoi despre căpitanul Blood. 

— Aţi riscat enorm, îi spuse lordului Julian, după ce schimbară 
saluturile de rigoare. 

Însă lordul îi răspunse aşa cum o făcuse şi în faţa maiorului 
Mallard: 

— N-a fost niciun risc. 

Ea-l privi mirată. 

Chipul lui prelung, aristocratic, avea un aer de o melancolie şi-o 
nostalgie mai accentuate ca niciodată. 

— Colonelul Bishop n-a păţit nimic tocmai pentru că Blood voia ca 
vasul lui să treacă nestingherit de fort, răspunse el parcă pentru a o 
lămuri. Blood m-a încredinţat că aşa are să se întâmple. 

Ea surâse abia vizibil, deşi până atunci avusese un aer mai 
degrabă visător, iar obrajii i se împurpurară. Ar fi insistat pentru mai 
multe detalii, dar indispoziţia viceguvernatorului nu-i permise. Când 
auzea de încrederea pe care lordul o avusese în cuvântul lui Blood, 


235 


Bishop începea să pufnească şi să mormăie, uitând că tocmai 
cuvântului său de onoare îşi datora viaţa. La cină şi multă vreme 
după aceea nu vorbi despre altceva decât despre Blood — despre 
cum avea să-i vină de hac, despre lucrurile îngrozitoare pe care avea 
să i le facă. Dar cum între timp băuse vârtos, începu să devină 
excesiv de grosolan şi înspăimântător de ameninţător, până când, la 
un moment dat, într-un final, Arabella se retrase albă ca varul şi 
aproape să izbucnească în lacrimi. Rareori se întâmpla ca Bishop să- 
şi arate trăirile în faţa nepoatei. În mod ciudat, de oricâtă vulgaritate 
şi aroganță ar fi fost în stare fostul proprietar de plantaţii, avea un 
oarecare respect admirativ pentru făptura aceea delicată. Ca şi cum 
ea moştenise de la tatăl ei respectul pe care fratele lui îl nutrise 
dintotdeauna pentru el. Lordul Julian, care începuse a-l găsi pe Bishop 
nesuferit, se scuză şi el, la scurtă vreme, şi se duse să o caute pe 
domnişoară. Încă nu-i transmisese mesajul căpitanului Blood şi 
considera că acum avea ocazia. Însă domnişoara se retrăsese pentru 
culcare, astfel că lordul se văzu nevoit să-şi stăpânească nerăbdarea 
— asta era starea lui sufletească — până a doua zi. 

Dis-de-dimineaţă, înainte ca toropeala să-şi intre pe deplin în 
drepturi şi să devină insuportabilă, lordul o urmări pe domniţă de la 
fereastra lui cum se plimba printre tufele de azalee din grădină. 
Decorul se potrivea perfect acelei făpturi care pentru el continua să 
fie un exemplu minunat de prospeţime feminină şi delicată, exact aşa 
cum era azaleea între flori. Se grăbi să i se alăture şi când, trezită din 
reverie, ea-l salută, el îşi motivă prezenţa, spunând că avea un mesaj 
de la căpitanul Blood. Observă tresărirea ei abia perceptibilă, 
tremurul buzelor ei, apoi văzu nu doar paloarea chipului şi umbrele 
cenuşii de sub ochii ei, dar întreaga ei fiinţă avea un aer de 
melancolie care lui îi scăpase cu o seară înainte. Merseră împreună 
spre poarta care ducea la una dintre terase, unde o pergolă 
împodobită cu portocali forma un spaţiu ferit, ca o oază de umbră şi 
răcoare. În timp ce mergeau, el o analiză cu multă admiraţie, 
minunându-se că-i luase atât timp să-i observe graţia delicată şi 
deosebit de interesantă, sau s-o găsească drept o femeie perfect 
dezirabilă — aşa cum i se părea acum al cărei farmec putea lumina 
întreaga viaţă a unui bărbat şi putea transforma banalitatea de zi cu 
zi în ceva magic. Observă, de asemenea, luciul părului ei de un 
cafeniu-roşcat, ondularea elegantă a unuia dintre cârlionţi pe gâtul ei 
firav, de un alb lăptos. Fata purta o rochie din mătase lucioasă 


236 


cenuşie, iar la piept avea prins un trandafir proaspăt cules, de un 
roşu aprins, ca o pată de sânge. De-atunci încolo, ori de câte ori se 
gândea la ea, tânărul retrăia acel moment când o văzuse aşa cum nu 
o mai văzuse până atunci. Merseră în tăcere pe o alee până spre locul 
umbros. Apoi, ea se opri şi se uită la el. 

—Aţi spus ceva de un mesaj, îi reaminti, trădându-şi oarecum 
nerăbdarea. 

El se jucă puţin cu un cârlionţ din perucă, uşor jenat, căci nu ştia 
cum să înceapă. 

— Am vrut să vă spun... să vă transmit un mesaj care să vă 
dovedească faptul că încă mai există în el o fărâmă din nefericitul 
gentleman... pe care l-aţi cunoscut odată. 

— Nu mai e nevoie, spuse ea serioasă. Desigur, el înţelese greşit, 
neştiind despre momentul de revelaţie pe care ea-l avusese cu o zi 
înainte. 

— Nu... Cred că-i faceţi o nedreptate. 

— Dacă mi-aţi transmite mesajul, poate c-aş putea să judec şi 
singură, spuse ea continuând să-l privească. 

Asta îl nedumerea. Tânărul nu răspunse pe moment, descoperind 
că nu se gândise îndeajuns cu privire la cuvintele pe care trebuia să 
le folosească. Or, problema era una de o deosebită importanţă, la 
urma urmei, care cerea o atenţie specială. Nu-l preocupa atât să 
transmită mesajul, cât mai degrabă să-l facă să devină un mijloc prin 
care el îşi pleda cauza. Bun cunoscător al naturii feminine, adesea 
având o atitudine superficială faţă de doamnele din lumea bună, 
lordul Julian se pomeni acum la ananghie în faţa naturii sincere şi 
nesofisticate a nepoatei unui proprietar de plantaţii. Continuară să 
meargă în linişte, parcă de comun acord, spre locul scăldat puternic 
de lumina soarelui, unde pergola se intersecta cu aleea care ducea în 
sus spre casă. Dintr-odată, fâşia de pavaj luminos fu traversată de 
zborul săgetat al unui fluture superb, ca de catifea purpurie, mare cât 
palma unui om. Ochii visători ai lordului îl urmăriră până când dispăru 
din vedere, apoi spuse: 

— Nu mi-e uşor — pe legea mea că nu mi-e uşor ! Este un om care 
merită tot binele din lume. Noi am fost cei care i-am stânjenit soarta: 
unchiul dumneavoastră — pentru că nu se poate lepăda de 
ranchiună; dumneavoastră — pentru că... i-aţi spus că se va reabilita 
dacă va intra în serviciul regelui, iar apoi nici nu aţi mai recunoscut 


237 


că s-a reabilitat. Deşi, în ce priveşte ultima chestiune, aţi fost 
principalul motiv pentru care el a acceptat postul. 

Ea se întoarse cu un umăr înspre el, astfel încât nu i se putea 
vedea faţa. 

— Ştiu, ştiu, zise moale. Apoi, după o pauză, adăugă ca o 
întrebare: Şi dumneavoastră ? Ce rol aţi avut de v-aţi inclus printre 
factorii care i-au subminat lui soarta ? 

— Rolul meu ? Din nou ezită, apoi se lansă direct în explicaţii 
nepotrivite, aşa cum se întâmplă, de regulă, cu bărbaţii când trebuie 
să facă ceva de care se tem. Dacă l-am înţeles bine, şi dacă ela 
înţeles bine, rolul meu, deşi unul cu totul pasiv, a avut totuşi un efect. 
Vă rog să ţineţi seama de faptul că eu nu fac altceva decât să 
transmit cuvintele lui. Nimic din ce spun nu e de la mine. Pe măsură 
ce vorbea, devenea tot mai frământat. Din câte mi-a spus la 
momentul respectiv Blood, s-a gândit că prezenţa mea a contribuit la 
incapacitatea lui de a-şi schimba imaginea în ochii dumneavoastră, şi 
dacă nu se reabilitează în ochii dumneavoastră, preferă să nu se 
reabiliteze deloc. 

Ea se întoarse spre el de tot, încruntată în semn de nedumerire, 
cu privirea tulburată. 

— A bănuit că aţi avut un rol ? repetă ea nevenindu-i să creadă. 

In mod evident, cerea explicaţii pe care el se grăbi să i le dea. Se 
îmbujorase puternic şi avea privirea neliniştită. 

— Da, a spus asta în cuvinte care îmi transmiteau ca mai presus 
de toate să sper şi totuşi să nu îndrăznesc a crede; pentru că 
Dumnezeu ştie că nu sunt un filfizon, Arabella. A spus... Dar mai întâi 
de asta vreau să-ţi spun că ştie care era scopul prezenţei mele acolo. 
Ştie că m-am dus pe corabia lui ca să-i cer să se predea pe loc 
unchiului tău care era ostatic. A râs de mine. A spus că-l ţine pe 
colonel ostatic pentru propria siguranţă şi că eu, prin faptul că m-am 
aventurat ca un nesăbuit pe corabia lui, m-am oferit practic drept un 
alt ostatic, aproape la fel de valoros ca însuşi colonelul. Dar m-a lăsat 
să plec nu de teama consecinţelor, pentru că nu se teme de nimic, 
nici din respect pentru mine, pentru că a mărturisit că începusem să-i 
par detestabil. Un singur motiv l-a făcut să se preocupe pentru 
siguranţa mea. 

— Nu, nu înţeleg ! exclamă ea când el se opri. Nu este o 
contradicţie ? 


238 


— Aparent. Dar adevărul e că omul a îndrăznit să... să te 
iubească, Arabella. 

Ea scoase un țipăt şi-şi duse mâinile la piept, foarte tulburată. 
Pupilele i se dilatară în ochii ce-l priveau acum larg deschişi. 

— Te-am speriat, zise el preocupat. M-am temut că aşa o să fie. 
Dar era necesar să înţelegi. 

— Continuati, îi porunci fata. 

— Blood a văzut în mine un obstacol — cel puţin aşa spunea. Aşa 
că ar fi putut să afle o satisfacţie din a mă ucide. Dar pentru că era 
sigur că moartea mea te-ar fi rănit, pentru că fericirea ta era ceea ce- 
şi dorea mai presus de toate, a făcut acel compromis pentru a-mi 
garanta siguranţa, în măsura în care s-a putut. Dacă plecarea lui ar fi 
fost împiedicată în vreun fel şi eu îmi pierdeam viaţa în ceea ce-avea 
să urmeze, exista riscul ca tu să... mă jeleşti. Şi nu voia să-şi asume 
un astfel de risc. Tu l-ai făcut hoţ şi pirat — zicea, şi să ştii că sunt 
numai cuvintele lui — şi dacă tu vei alege între noi doi, consideră că 
alegerea ta, în caz că alesul sunt eu, va fi una corectă. Din acest 
motiv mi-a spus să plec de pe corabie şi m-a dus la mal. 

Ea se uită la el cu ochii scăldaţi în lacrimi. 

Lordul făcu un pas înainte, pentru o clipă uitând să mai respire şi 
întinse o mână. 

— A avut dreptate, Arabella ? Fericirea mea atârnă de răspunsul 
tău. 

Ea continuă însă să-l privească de după pleoapele plumbuite, fără 
a spune nimic. Şi până ce fata nu vorbi, el nu îndrăzni să mai facă 
niciun pas înainte. 

O mare nelinişte puse stăpânire pe Julian. Când deschise din nou 
gura să vorbească, îşi dădu seama ce instinct avusese atunci când 
bănuise ceva, pentru că vorbele ei de acum îi dezvăluiau faptul că, 
din tot ce spusese el mai devreme, singurul lucru pe care Arabella îl 
percepuse cu adevărat şi care se distingea dintre toate celelalte era 
comportamentul lui Blood în ce o priveşte pe ea. 

— A spus el toate astea ? sări ea. Chiar a spus? Ah! 

Se întoarse şi, printre trunchiurile subţiri ale portocalilor, privi 
spre apele sclipitoare din port şi spre dealurile din depărtare. Lordul 
rămase o clipă ca o stană de piatră, temător, sperând să poată citi 
gândurile fetei. În cele din urmă, ea începu să vorbească, având 
adesea glasul sugrumat de emoție: 


239 


— Aseară, când unchiul meu a demonstrat cât de multă ură 
nutreşte şi când şi-a arătat natura malefică, am început să cred că o 
asemenea dorinţă de răzbunare se află numai în cei care au greşit. E 
o nebunie la care omul se condamnă pe el însuşi pentru a justifica o 
pasiune malefică. Eu simţeam adevărul, căci îmi dădusem seama că 
fusesem prea încrezătoare în toate acele incredibile fapte ce i se 
atribuiau lui Peter Blood. leri mi-a oferit chiar el propria explicaţie cu 
privire la povestea cu Levasseur, pe care aţi auzit-o în St. Nicholas. 
Şi-acum toate astea... Nu pot decât să am confirmarea sincerităţii şi 
valorii lui umane. Unei nenorocite ca mine, căci m-am dovedit atât de 
nepregătită să-l judec, fapta despre care tocmai mi-aţi povestit mi s- 
ar fi părut imposibilă. 

— Aşa credeam şi eu, spuse calm lordul. 

— Aşa trebuie să fie. Dar chiar şi de n-ar fi fost, are prea puţină 
importanţă. Ce contează însă mult mai mult — întristător de mult 
chiar — e gândul că, de n-ar fi fost cuvintele aspre cu care l-am 
pedepsit ieri, ar fi putut fi salvat. Dacă aş fi găsit prilejul să-i vorbesc 
înainte să plece ! Dar a plecat şi unchiul era cu el şi nici nu bănuiam 
că are să plece din nou. Acum l-am pierdut — s-a întors la piraţii şi la 
viaţa lui aventuroasă care are să-l acapareze complet şi-are să-l 
distrugă în cele din urmă. Numai eu sunt de vină — numai eu! 

— Cum adică ? Sigurele motive au fost ostilitatea unchiului tău şi 
încăpăţânarea lui pentru că n-a vrut s-audă de compromisuri. Nu 
trebuie să te învinovăţeşti. 

Ea se întoarse agitată, cu ochi înlăcrimaţi. 

— Cum puteţi spune aşa ceva ţinând seama de mesajul lui, care 
vorbeşte de la sine despre cât de responsabilă am fost! Atitudinea 
mea, cuvintele prin care l-am caracterizat l-au îndemnat la toate 
astea. V-a spus şi el atâta lucru şi sunt sigură că o ştiţi. 


— N-ai de ce să te ruşinezi, spuse lordul. Cât despre durerea ta 
— dacă te consolează cu ceva — poţi conta pe mine ca să-l salvăm 
din situaţia de acum. 

Fata tresări. 

— Serios ? se învioră ea dintr-odată, plină de speranţă. Promiteţi 
asta ? Dintr-un impuls îi întinse mâna şi el i-o luă între palme. 

— Promit, răspunse tânărul fără a-i da drumul. Arabella, spuse 
blând, mai este o problemă la care nu mi-ai răspuns. 


240 


— Ce anume ? „Oare e nebun ? — se întrebă ea. Ce altă problemă 
mai contează acum ?” 

—O problemă care are legătură cu mine personal, cu viitorul 
meu. Şi încă atât de mult. Şi anume acel detaliu care l-a îndemnat pe 
Blood să acţioneze în felul în care a făcut-o... faptul care l-a făcut să 
creadă că nu-mi eşti indiferentă. 

Observă cum obrazul ei palid se împurpurează, ceea ce ce-l 
tulbură încă o dată. 

— Nu vă sunt indiferentă ? spuse. Nu, cum să fiu. Doar am fost 
prieteni buni şi sper să continuăm la fel. 

— Prieteni ? Buni prieteni ? rosti el cu un amestec de amărăciune 
şi deziluzie. Nu-ţi ceream doar prietenia, Arabella. Ai auzit ce-am 
spus. Vrei să spui că Peter Blood s-a înşelat ? 

Cu multă delicateţe, ea vru să-şi retragă mâna, din ce în ce mai 
agitată. El se împotrivi o clipă, apoi dându-şi seama ce face, o 
eliberă. 

— Arabella ! tresări, pe un ton stins. 

— Am numai sentimente de prietenie pentru dumneavoastră. 
Numai prietenie. 

Întregul arsenal de iluzii se prăvăli peste el în acea clipă, cu un 
efect uluitor. După cum spusese mai devreme, nu era un vântură- 
lume şi totuşi acum nu înţelegea un lucru. Ea-şi mărturisise prietenia 
şi el avea puterea de a-i oferi o poziţie importantă într-o societate la 
care fata, cu toate că era nepoata unui proprietar de plantaţii, cu 
toată averea lui, n-ar fi putut aspira nici măcar în vise. Respingea 
poziţia şi totuşi se arăta amabilă faţă de el. Deci Peter Blood se 
înşelase. Cât de mult oare? Să se fi înşelat şi în ce priveşte 
sentimentele ei faţă de Blood, aşa cum se înşelase în ce priveşte 
sentimentele faţă de lord ? Probabil că... Se trezi brusc din reverie. 
Degeaba se autoflagela făcând speculaţii. Trebuia să ştie clar. Aşa că 
o întrebă cât se poate de sincer. 

— E din cauza lui Peter Blood ? 

—A lui Peter Blood ? repetă ea. La început nu înţelese 
semnificaţia, dar când pricepu, se îmbujoră puternic. Nu ştiu, spuse 
ezitând. 

O minciună cât se poate de evidentă. Pentru că exact ca şi cum o 
ceaţă i s-ar fi ridicat brusc din faţa ochilor, ea începea, în sfârşit, să-l 
vadă pe Peter Blood în raport cu alţi bărbaţi, însă revelaţia venea cu 
o zi întârziere, ceea ce o umplea de amărăciune, de regret şi de dor. 


241 


Lordul Julian cunoştea îndeajuns de mult natura feminină ca să nu 
se lase înşelat. Plecă fruntea pentru ca fata să nu-i vadă furia din 
ochi, pentru că fiind un om de onoare se ruşina de furia pe care el ca 
individ nu şi-o putea stăpâni. Şi pentru că instinctul natural era mai 
puternic decât el — aşa cum este pentru mulţi dintre noi, cu toate 
încercările de a-l stăpâni — din acea clipă, lordul adoptă o atitudine 
aproape infamă. Îmi pare rău să spun asta despre un personaj care în 
mod normal merita un oarecare respect — dacă ar fi să-i facem 
dreptate în vreun fel. Adevărul e că fărâma de respect pe care-o mai 
nutrea pentru Peter Blood era acum înăbuşită de dorinţa de a-şi 
înlătura şi distruge rivalul. Îşi dăduse cuvântul în faţa Arabellei cum 
că avea să se folosească de influenţa lui pentru a salva numele lui 
Blood. Cu mare părere de rău trebuie să menţionez că nu numai c-a 
uitat complet de legământul făcut, dar în taină se hotărî să-l ajute şi 
să-l sprijine pe unchiul Arabellei în planurile lui de a-l captura şi de a-l 
scoate din joc pe renumitul corsar. Ar fi putut prea bine să 
susţină — în caz că cineva l-ar fi tras la răspundere — că acţiona 
întocmai cum i-o cerea datoria. În realitate însă, datoria era acum 
subjugată de gelozia care-l cuprinsese. 

Câteva zile mai târziu, când flota din Jamaica ieşi în larg, lordul 
Julian se afla pe aceeaşi corabie cu colonelul Bishop, pe corabia 
comandată de viceamiralul Craufurd. Nu numai că n-ar fi fost nevoie 
de nici unul dintre ei pe corabie, dar îndatoririle viceguvernatorului 
chiar i-ar fi cerut să rămână pe insulă; pe de altă parte, lordul Julian 
era complet inutil la bord, după cum bine ştim. Şi totuşi, ambii se 
lansară în expediţia de vânare a căpitanului Blood, fiecare ascunzând 
sub pretextul datoriei dorinţa de satisfacere a unor țeluri personale, 
devenite un scop comun până la urmă, care-i apropia într-un fel sau 
altul într-un soi de amiciţie care altminteri ar fi fost imposibil de 
acceptat între doi bărbaţi cu educaţie şi viziuni atât de diferite. 

Dar n-au avut noroc. Un timp navigară pe lângă țărmurile 
Hispaniolei, supraveghind strâmtoarea Windward,  îndurând 
neplăcerile cauzate de sezonul ploios pe care-l traversau. Dar nu 
avură sorţi de izbândă şi, după o lună, se întoarseră cu mâna goală în 
Port Royal, unde-i aşteptau veşti cât se poate de neplăcute de pe 
bătrânul continent. Megalomania lui Ludovic al XIV-lea pusese Europa 
pe jar, încât acum se afla în prag de război. Regimentele franceze 
făceau ravagii în regiunea Rinului, iar Spania se alăturase popoarelor 
aliate în lupta de apărare împotriva ambițiilor regelui Franţei. Ba 


242 


chiar mai rău, în Anglia existau zvonuri de război civil, căci oamenii 
se răzvrătiseră împotriva tiraniei regelui lacob. Se spunea că Wilhelm 
de Orania primise propunerea de a-i lua locul. Odată cu trecerea 
săptămânilor apăreau în port şi vase care aduceau veşti de acasă. 
William trecuse în Anglia şi, în luna martie a acelui an, 1689, cei din 
Jamaica aflară că acceptase coroana şi că lacob se aruncase în 
braţele Franţei pentru a fi salvat. Pentru o rudă de-a lordului 
Sunderland, veştile erau cu adevărat tulburătoare. Urmară scrisorile 
secretarului de stat al regelui Wilhelm, prin care colonelul Bishop era 
informat că începuse războiul cu Franţa şi drept urmare numise un 
guvernator general pentru Indiile de Vest, un anume lord Willoughby. 
Impreună cu acesta veneau şi forţe militare sub comanda amiralului 
Van der Kuylen, în scopul de a întări flota britanică din Jamaica pentru 
orice eventualitate. Bishop realiză că asta însemna sfârşitul 
supremaţiei sale, cu toate că el continua să fie viceguvernatorul 
fortului din Port Royal. Neprimind nicio indicație precisă în ce-l privea 
pe el personal, lordul Julian nu ştia ce efect aveau aceste schimbări 
asupra lui. Dar se arătă deschis şi sincer faţă de colonelul Bishop în 
ce priveşte intenţiile lui cu Arabella, iar colonelul era mai mult ca 
niciodată — date fiind evenimentele politice care-i puneau în pericol 
poziţia şi care probabil aveau să-i forţeze retragerea — nerăbdător să 
se bucure de avantajul pe care o înrudire cu o personalitate ca lordul 
Julian ar fi însemnat-o. Ajunseră la un consens, iar lordul Julian îi 
dezvălui toate informaţiile pe care le avea. 

— Un singur obstacol îţi stă în cale, spuse. Căpitanul Blood. Fata e 
îndrăgostită de el. 

— Ai înnebunit de-a binelea ! urlă Bishop după ce-şi reveni din 
stupoare. 

— Poate că ai dreptate, spuse trist lordul. Dar să ştii că vorbesc în 
cunoştinţă de cauză. 

— In cunoştinţă de cauză ? 

— Arabella însăşi mi-a mărturisit-o. 

— Pe toţi dracii ! O s-o învăţ eu mine! 

Acum vorbise stăpânul de sclavi din el, cel care-şi făcea dreptate 
cu biciul. 

— Bishop, nu fi nesăbuit, spuse lordul arogant, ceea ce reuşi să-l 
potolească pe colonel mai mult decât orice alt argument. Nu aşa se 
procedează cu o fată precum Arabella. Doar dacă nu vrei să anulezi 


243 


orice speranţe mai există; aşa că nu trebuie să spui nimic şi să nu 
intervii ! 

— Să nu intervin ? Şi-atunci ce vrei să fac ? 

— Uite ce e: ea e hotărâtă. Cred că nu-ți cunoşti nepoata. Atât 
timp cât Blood e în viaţă, ea o să-l aştepte. 

— Atunci, dacă Blood moare, poate c-o să-i vină mintea la cap ! 

— Acum vorbeşti cu tâlc ! Asta e primul pas important. 

— Şi acum avem şansa să-l facem, se înflăcără Bishop 
entuziasmat. Războiul cu Franţa anulează orice raporturi cu Tortuga. 
Avem mână liberă să ne folosim de asta în numele Coroanei. Cu o 
victorie acolo intrăm în grațiile noului guvern. 

Lordul Julian rămase pe gânduri, muşcându-şi buzele. 

___—Văd că înţelegi ce vreau să spun, râse Bishop grosolan. 
Impuşșcăm doi iepuri dintr-odată, nu ? O să vânăm animalul chiar în 
cuibul lui, taman sub nasul regelui Franţei, şi de data asta punem 
mâna pe el şi facem Tortuga praf şi pulbere. 

Două zile mai târziu, porniră în expediţia de care am pomenit. 
Asta se întâmpla la vreo trei luni de la plecarea lui Blood. Luară cu ei 
toate vasele flotei, plus mai multe corăbii auxiliare. Arabellei şi celor 
de pe insulă li se spuse că urmau să întreprindă un raid asupra 
Hispaniolei, adică singurul motiv credibil pe care colonelul Bishop l-ar 
fi putut oferi drept explicaţie pentru faptul că părăsea Jamaica într-un 
asemenea moment crucial. Căci simţul datoriei ar fi trebuit să-l facă 
să rămână în Port Royal, dar acest simţ îi era anihilat de cel al urii 
— cel mai acaparator şi mai periculos sentiment din câte există. În 
acea primă noapte, viceguvernatorul se îmbătă în cabina principală 
de pe „Ilmperator”, corabia-amiral condusă de Craufurd, tocmai 
pentru a sărbători convingerea că zilele lui Blood erau numărate. 


244 


25 


În serviciul regelui Ludovic 


am cu trei luni înainte ca Bishop să pornească în expediţia 

asupra Insulei Tortuga, căpitanul Blood ancorase în portul 

stâncos al acesteia. Ajunse acolo cu sufletul otrăvit; era chiar 

înainte de perioada vânturilor de iarnă, şi cu două zile înainte 
ca fregata pe care Wolverstone plecase din Port Royal să ajungă la 
destinaţie. Flota îl aştepta în siguranţă în port — adică cele patru 
nave şi cei şapte sute de oameni care alcătuiau echipajele, de care 
fusese despărţit de furtuna din Antilele Mici. Pentru că îşi făcuseră 
griji din pricina lui Blood, acum când îl văzură i-au rezervat o primire 
memorabilă. Lansară salve în onoarea lui şi împodobiră punţile 
vaselor cu steguleţe. 

Oraşul trezit la viaţă de toată această hărmălaie din port se 
îmbulzi cu mic, cu mare, bărbaţi şi femei de toate credinţele şi 
naţionalităţile se strânseră pe chei pentru a fi prezenţi la sosirea 
marelui corsar. 

Blood cobori pe mal, probabil numai pentru a satisface aşteptările 
mulţimii. Altminteri era taciturn, iar pe chip i se citeau posomorârea 
şi disprețul. Aştepta să ajungă şi Wolverstone — care nu mai avea 
mult — pentru ca toată sărbătoarea pentru „erou” să se sfârşească 
lamentabil. Căpitanii lui — Hagthorpe, Christian şi Yberville — se 
aflau la chei ca să-l întâmpine, şi împreună cu ei câteva sute de 
pirați. Când aceştia începură cu saluturile şi când îl bombardară cu 
întrebări despre motivele pentru care zăbovise atâta, le tăie avântul 
şi le spuse să aştepte venirea lui Wolverstone, care avea să le 
satisfacă pe deplin curiozitatea. Şi cu asta se debarasă de ei şi-şi făcu 
loc prin mulţimea pestriță alcătuită din comercianţi agresivi de mai 
multe naţionalităţi — englezi, francezi, olandezi — proprietari de 
plantaţii, marinari de diverse grade, pirați metişi care o făceau acum 


245 


pe văzătorii de fructe, sclavi negri, câteva prostituate şi femei uşoare 
de pe bătrânul continent şi tot felul de exemplare care transformau 
cheiurile Cayonei într-o deplorabilă copie a Turnului Babei. 

Când, în sfârşit, reuşi cu mare greutate să iasă din mulţime, 
căpitanul Blood se duse singur spre frumoasa casă a domnului 
d'Ogeron ca să-şi prezinte omagiile guvernatorului şi familiei sale. 

La început, corsarii se gândiră că Wolverstone avea să ajungă şi 
el cu cine ştie ce mare pradă de război, dar, treptat, din rândurile 
puţinilor oameni care mai rămăseseră pe „Arabella” se strecură o cu 
totul altă poveste care le potoli curiozitatea, ba chiar le-o transformă 
în perplexitate. 

Fie din loialitate faţă de căpitan, fie pentru că-şi dădeau seama 
că, dacă el se făcea vinovat de dezertare, ei erau, de asemenea, 
condamnabili, fie pentru că fiind nişte oameni simpli, dar vânjoşi, nu 
pricepeau nici ei ce se petrecuse de fapt, marinarii de pe „Arabella” 
se arătară reticenţi faţă de fraţii lor de pe Insula Tortuga în cele două 
zile dinaintea apariţiei lui Wolverstone. 

Însă precauţia lor nu fu suficientă pentru a împiedica răspândirea 
anumitor zvonuri neplăcute şi a unor poveşti extravagante despre 
aventuri compromiţătoare — din punctul de vedere al meseriei lor de 
pirați — de care se făcea vinovat căpitanul Blood. 

Când avea să apară Wolverstone, cu siguranţă avea să explodeze 
totul. Şi când două zile mai târziu bătrânul lup de mare ancoră în 
port, cu toţii tăbărâră pe el pentru explicaţia pe care ar fi vrut să i-o 
ceară lui Blood. 

O fi fost Wolverstone chior de-un ochi, dar şi cu acela vedea mai 
multe decât vedeau majoritatea cu amândoi; şi în ciuda părului 
grizonat — foarte pitoresc înfăşurat într-un turban verde cu roşu- 
aprins — Wolverstone avea un suflet de copil şi purta în acel suflet o 
afecţiune adâncă pentru Peter Blood. Când navigă roată pe după 
capul insulei stâncoase dincolo de care se afla fortul şi când văzu că 
„Arabella” era la ancoră, nu-şi putu ascunde uimirea. Se frecă la acel 
ochi pe care-l mai avea ca nu cumva să aibă vedenii şi se mai uită o 
dată. Şi tot nu-i venea a crede ce vedea. Apoi, cineva de lângă 
el — Dyke, pe care-l alesese să navigheze împreună — îl asigură că 
nu era singurul rămas mut de uimire de ceea ce vedeau. 

— Pentru Dumnezeu, e „Arabella” sau o fantomă ? 

Lupul de mare se uită cu singurul său ochi dincolo de Dyke şi 
deschise gura ca să spună ceva, dar o închise la loc — de tot. Era 


246 


înzestrat cu marea calitate de a fi precaut, mai ales când era vorba 
despre ceva ce nu înţelegea. Era clar că în faţa lui era „Arabella” şi 
deci trebuia să gândească înainte de a mai spune ceva. Ce naiba 
căuta „Arabella” acolo, când el o lăsase în Jamaica? Oare tot 
căpitanul Blood era la comanda ei, sau echipajul rămas o adusese 
până acolo şi-l lăsase pe căpitan în Port Royal? Dyke repetă 
întrebarea şi de data asta Wolverstone îi răspunse: 

— Ai doi ochi să vezi şi tot pe mine mă întrebi, care sunt chior de 
unul ? Vezi şi tu bine cee! 

— Dar e „Arabella” ! 

— Normal, dacă e la ancoră. La ce te aşteptai ? 

—La ce mă aşteptam ? se miră Dyke. Da' ce, tu te aşteptai s-o 
găseşti aici ? 

Wolverstone se uită la el cu superioritate, râse şi apoi vorbi cu 
voce tare, astfel încât şi ceilalţi să-l audă: 

— Normal. Cum altfel ? 

Râse din nou — un râs care lui Dyke i se păru că e o batjocură la 
adresa lui. Apoi, Wolverstone îşi concentră atenţia asupra manevrelor 
de ancorare. 

Ceva mai târziu, când fu încercuit de corsarii curioşi, din 
întrebările lor înţelese exact cum stătea treaba şi pricepu că Blood 
însuşi, fie pentru că nu avusese curaj, fie din cine ştie ce motiv, 
refuzase a le da detalii despre cele întâmplate din momentul în care 
„Arabella” se despărţise de restul flotei. Astfel că Wolverstone se 
felicită pentru precauţia de mai devreme în faţa lui Dyke. 

— Căpitanul a fost dintotdeauna un om modest, le explică el lui 
Hagthorpe şi celorlalți care se strânseseră în jur. Nu e genul de om 
care să se laude cu reuşitele sale. Ce s-a întâmplat a fost aşa: ne-am 
întâlnit din nou cu bătrânul don Miguel şi după ce i-am suflat victoria 
am primit la bord un pămpălău din Londra, trimis de secretarul de 
stat ca să-i ofere căpitanului un post în slujba regelui, în schimbul 
promisiunii că el avea să se cuminţească, să renunţe la piraterie. 
Căpitanul l-a trimis unde-a văzut cu ochii, drept răspuns. 

Apoi am dat nas în nas cu flota britanică din Jamaica şi cu 
ticălosul de Bishop care o comanda. 

Întrevedeam deja sfârşitul pentru căpitanul Blood şi pentru toţi 
ceilalţi ai noştri. Aşa că m-am dus eu frumos la el şi i-am zis: 
„Căpitane, acceptă nenorocitul ăla de post, fii omul regelui şi 
salvează-ţi ţie spatele şi pe noi totodată.” El m-a ascultat şi filfizonul 


247 


ăla de la Londra i-a şi dat împuternicirea de la rege. La care lui 
Bishop nu i-a rămas decât să-şi înghită furia şi să se-nece cu ea când 
a auzit. Pentru că a trebuit să accepte. Cu toţii am devenit oamenii 
regelui şi ne-am dus la Port Royal împreună cu Bishop. Dar Bishop n-a 
avut încredere în noi. Ştia prea multe. 

Dacă n-ar fi fost lordul ăla de la Londra, l-ar fi spânzurat pe 
căpitan cu tot cu împuternicirea lui. Blood ar fi putut să se strecoare 
afară din oraş chiar în noaptea aia, de n-ar fi fost câinele de Bishop, 
care a trimis vorbă ca soldaţii din fort să stea cu ochi în patru. 

Până la urmă au trebuit să treacă două săptămâni până când 
Blood i-a putut veni de hac. Mie şi majorităţii ne-a dat liber, cu o 
fregată pe care eu am cumpărat-o special pentru asta. Planul 
lui — după cum mi-a spus în mare secret — era să mă urmeze, iar 
după ce ne întâlneam, ne vedeam de drum cu toate pânzele sus. 
Acum, io nu ştiu să vă zic dacă s-a ţinut sau nu de plan, dar vedeţi c- 
a ajuns înaintea mea, exact aşa cum mă aşteptam... 

Wolverstone, după cum vedeţi, era un cronicar căruia îi lipseau 
uneltele de scris. Avea exact atâta imaginaţie cât să ştie cât de mult 
se putea întinde cu minciuna, şi cât de frumos îşi putea împodobi 
vorba încât să-i dea o altă formă pentru a servi propriilor intenţii. 

După ce se dezlănţui cu o asemenea poveste bine ticluită, care de 
altfel îmbogăţea aventurile lui Peter Blood, întrebă unde-l putea găsi 
pe căpitan. | se spuse că stătea pe corabia lui, aşa că Wolverstone se 
urcă într-o barcă şi se duse direct la bordul corăbiei „Arabella” pentru 
a da raportul — cum anunţă chiar el. 

ÎI găsi pe Peter Blood în cabina principală. Era bine 
cherchelit — într-o stare în care nimeni nu-şi amintea să-l mai fi văzut 
vreodată. Când Wolverstone intră, căpitanul îşi ridică ochii injectaţi 
spre el să vadă cine e. Preţ de o clipă, privirea îi încremeni când 
realiză cine era musafirul. Apoi izbucni într-un râs prostesc, care 
aducea oarecum a batjocură. 

— Ah ! Bătrânul lup de mare ! spuse. Ai ajuns, hâc, în sfârşit, nu ? 
Acum... hâc... ce facem ? şi căzu la loc pe scaun, cu mişcări 
necontrolate. 

Bătrânul Wolverstone se uită uluit la el, într-o tăcere sumbră. 
Multe nebunii văzuse la viaţa lui şi niciodată nu se minunase, dar 
imaginea căpitanului Blood aflat într-un asemenea hal îl umplu de o 
amărăciune pe care şi-o exprimă printr-o înjurătură. Acesta era 


248 


modul în care-şi exterioriza orice fel de trăire. Apoi păşi înainte şi se 
trânti şi el pe un scaun la masă, în faţa căpitanului. 

— Pentru Dumnezeu, Peter, ce-nseamnă asta ? 

— Rom, îi răspunse Blood, rom din Jamaica. 

Şi-i întinse sticla şi un pahar, pe care Wolverstone le dădu la o 
parte. 

— Întrebam ce problemă ai ! strigă. 

— Rom ! zise din nou căpitanul Blood zâmbind. Numai rom ! lo 
răspund la-ntrebări. Tu... Tu... hâc... de ce nu răspunzi ? Ce facem ? 

— Am răspuns deja, spuse Wolverstone. Măcar bine c-ai avut 
atâta minte cât să-ţi ţii gura până ce-am venit eu. Eşti îndeajuns de 
treaz să mă-nţelegi ? 

— Beat sau treaz, te-nţeleg oricum. 

— Atunci fii atent. 

Şi Wolverstone îi povesti tot ce le spusese şi celorlalţi, iar 
căpitanul se concentră ca să priceapă mai bine. 

—E totuna cu-adevărul, spuse când celălalt termină. Ce mai 
contează ? Sunt îndatorat bătrâne... bătrânul meu lup de mare, 
credinciosul meu lup de mare! Dar oare merită? Acum, gata cu 
piratul; n-o să mai fiu pirat. Gata ! 

Şi bătu cu pumnul în masă, înfocat. 

— Mai vorbim când nu vei avea creierii plini de rom, zise 
Wolverstone ridicându-se. Între timp, te rog ţine minte ce ţi-am spus 
şi nu te scăpa cu nimic ca să se vadă c-am minţit. Ei m-au crezut, 
până şi ăia care au plecat cu mine din Port Royal. l-am făcut să 
creadă. Dac-ar şti că tu chiar ai luat în serios postul în slujba regelui, 
pentru acelaşi motiv pentru care a făcut-o şi Morgan, cred că îţi dai 
seama ce s-ar întâmpla mai departe. 

— ladul s-ar întâmpla, spuse căpitanul. Şi... hâc... e tot ce-mi 
doresc. 

— Cât de slab eşti, mormăi Wolverstone. Mai vorbim despre asta 
mâine. 

Ceea ce se şi întâmplă, dar în zadar. 

Nici atunci şi nici în zilele ce-au urmat, nici măcar în decursul 
sezonului ploios ce s-a pornit chiar în acea noapte. În scurt timp însă, 
Wolverstone, ager la minte, descoperi că nu romul era problema lui 
Blood. 

Romul era doar rezultatul acelei probleme, sub nicio formă 
motivul apatiei melancolice a căpitanului. 


249 


Ceva îl măcina în adâncul sufletului şi bătrânul lup de mare ştia 
îndeajuns de multe ca să facă o presupunere. Blestemă tot ce putea 
ţine de nurii feminini, şi cunoscând cum stăteau lucrurile în lumea lui, 
aşteptă ca melancolia să se evapore. 

Ceea ce nu se întâmplă. 

Când nu juca zaruri sau nu bea prin tavernele din Tortuga în 
compania unor oameni pe care în zilele lui de glorie îi detestase, 
Blood se închidea în cabina lui de pe bordul corăbiei „Arabella”, 
singur, necomunicativ. 

Prietenii lui de la casa guvernatorului, surprinşi de schimbare, 
încercară să-l recupereze. Domnişoara d'Ogeron, vizibil neliniştită, îi 
trimitea aproape zilnic invitaţii, iar el răspundea la prea puţine. 

Mai apoi, când sezonul ploios era pe sfârşite, căpitanii îl căutară 
propunându-i nişte raiduri asupra unor aşezări spaniole, în scopuri de 
jaf. 

Însă el manifestă indiferenţă faţă de toate acestea şi, pe măsură 
ce săptămânile se scurgeau şi vremea începea să se îndrepte, deveni 
mai întâi agitat, apoi exasperant. 

Christian, care comanda vasul „Clotho”, veni într-o zi la el 
cătrănit, criticându-l pentru lipsa de iniţiativă, cerând să-l delege pe 
el să comande ceea ce era de făcut. 

— Du-te dracului ! spuse Blood şi-l trimise afară. 

Christian plecă înfuriat, iar a doua zi „Clotho” ridică ancora şi se 
îndepărtă, fiind prima care dezerta, căci în curând nici restul 
căpitanilor lui Blood n-aveau să-şi mai poată ţine în frâu echipajele, 
oricât de loiali i-ar fi fost. 

Câteodată, Blood se întreba de ce se mai întorsese pe Tortuga. 
Prizonier al gândurilor pentru Arabella şi al dispreţului acesteia 
pentru hoţul şi piratul pe care-l văzuse în el, se jurase să termine de 
tot cu viaţa de corsar. Atunci de ce mai era acolo ? 

O întrebare la care-şi răspunse prin alta: unde să se ducă? 
Aparent, nu era în stare să meargă nici înainte, nici înapoi, începea să 
se degradeze vizibil, în văzul tuturor. 

Aproape-şi pierduse de tot preocuparea oarecum aristocratică 
pentru felul în care arăta şi începea să se îmbrace neglijent şi 
detestabil. 

Îşi lăsase o barbă neagră ce-i acoperea obrajii altădată bărbieriţi 
cu-atâta grijă. lar părul lui lung şi bogat, pe vremuri cârlionţat cu 
mare atenţie, îi atârna acum ca o coamă dezlânată şi neîngrijită pe 


250 


chipul care-şi schimbase şi el nuanţa de la bronzul puternic la o 
gălbejeală nesănătoasă. Ochii, odată atât de sclipitori şi de 
atrăgători, deveniseră acum mohorâţi şi fără luciu. Wolverstone, 
singurul care ştia cauza degenerării sale, îndrăzni o dată — o singură 
dată — să-l înfrunte sincer. 

— Dumnezeule, Peter! N-are să se sfârşească niciodată ? îl 
întrebase morocănos. Ai de gând să te târăşti la nesfârşit pentru că o 
fetiţă împopoţonată din Port Royal nu vrea să te accepte ? Da' mai 
dă-o naibii ! Dacă o vrei, de ce naiba nu te duci s-o iei pur şi simplu ? 

Celălalt îl fixă cu ochii albaştri pe sub sprâncenele ca de smoală şi 
în ei se reaprinse ceva din vechea flacără. Dar Wolverstone continuă 
fără să bage de seamă. 

— AŞ fi drăguţ cu ea dacă asta m-ar face să-i câştig favorurile. Dar 
pe legea mea că nu m-aş îneca în rom pentru nicio fustă. Nu aşa face 
un bătrân lup de mare. Dacă nu te pot ispiti cu o altă expediţie, de ce 
nu te duci în Port Royal? Ce mai contează acum că e teritoriu 
englezesc ? E condus de colonelul Bishop şi cred că există destui în 
echipaj care te-ar urma până şi-n iad ca să-i facă de petrecanie lui 
Bishop. Să ştii că se rezolvă uşor. Trebuie doar să prindem momentul 
când flota din Jamaica nu e în port. Oraşul are destule bogății ca să-i 
momim pe băieţi, iar tu ai momeala ta. Să sun goarna ? 

Blood ţâşni în picioare, cu ochi aprinşi, cu chipul schimonosit şi 
pământiu. 

— leşi ! În momentul ăsta ieşi sau ai cuvântul meu că nu mai 
apuci să urci viu pe punte. Ticălosule, cum îndrăzneşti că vii cu 
asemenea sugestii ? 

Începu să-şi înjure credinciosul ofiţer cu o violenţă pe care acesta 
nu o mai văzuse niciodată la Blood. 

Îngrozit, Wolverstone ieşi fără a mai spune nimic. Nu mai deschise 
niciodată subiectul, iar căpitanul Blood fu lăsat să-şi vadă de beţiile 
lui. 

În cele din urmă, când corsarii lui deveniră de-a dreptul de 
necontrolat, se întâmplă ceva legat de domnul d'Ogeron, amicul 
căpitanului. 

Într-o dimineaţă însorită, guvernatorul din Insula Tortuga urcă pe 
puntea corăbiei „Arabella” împreună cu un gentleman dolofan, cu un 
chip plăcut, amabil şi cu maniere distinse. 


251 


— Căpitane, începu domnul d'Ogeron, dânsul este domnul de 
Cussy, guvernatorul francez al Hispaniolei, care vrea să vă 
vorbească. 

Din respect pentru amicul lui, căpitanul Blood îşi scoase pipa din 
gură, îşi mai scutură mintea de romul înghiţit până atunci şi se 
întoarse spre domnul de Cussy. 

— La dispoziţia dumneavoastră, spuse. 

Domnul de Cussy îi întoarse salutul şi acceptă un loc pe banca de 
sub ferestrele de la pupa. 

—Aveţi un contingent puternic sub comanda dumneavoastră, 
căpitane, remarcă musafirul. 

— Cam opt sute de oameni. 

— Am înţeles că încep să devină agitaţi din prea multă lenevie. 

— N-au decât să se ducă dracului, când poftesc. 

— Am o propunere mai bună, spuse domnul de Cussy diplomatic. 

— Vă ascult, zise Blood dezinteresat. 

Domnul de Cussy se uită la domnul d'Ogeron şi ridică din 
sprâncene. Atitudinea lui Blood nu i se părea încurajatoare, dar 
domnul d'Ogeron dădu viguros din cap, îşi încordă buzele şi 
guvernatorul Insulei Hispaniola continuă. 

— Am primit veşti din Franţa. Înţeleg că s-a început războiul cu 
Spania. 

— Ce mai veşti, mormăi Blood. 

— Vorbesc oficial, căpitane. Nu făceam aluzie la fleacuri sau la 
raidurile neoficiale pe care noi le tolerăm aici. Este război —formal 
vorbind — între Franţa şi Spania, în Europa în general. Franţa 
intenţionează să poarte războiul până în ţările din Lumea Nouă. O să 
ajungă aici o flotă din Brest sub comanda baronului de Rivarol, 
tocmai în acest scop. Am o scrisoare de la el prin care mi-a cerut să 
alcătuiesc un regiment separat şi să strâng cel puţin o mie de oameni 
ca să i se alăture la sosire. Pe scurt, am venit deci să vă propun, la 
sugestia bunului nostru prieten, domnul d'Ogeron, să vă alăturaţi 
flota şi forţele sub steagul pavilionul domnului de Rivarol. 

Blood se uită la el cu un licăr de interes. 

— Adică ne oferiţi să intrăm în slujba Franţei ? Care sunt termenii, 
monsieur ? 

— Dumneavoastră intraţi cu rangul de căpitan de vas, iar ofiţerii 
dumneavoastră vor avea parte de ranguri la fel de convenabile. O să 


252 


fiţi plătit conform cu rangul pe care-l aveţi, la fel şi oamenii, adică o 
zecime din toate prăzile capturate. 

— Mă îndoiesc că oamenilor mei li se va părea o ofertă prea 
generoasă. Or să spună c-ar putea pleca de-aici chiar şi mâine, să 
facă praf un oraş spaniol şi să rămână cu toată prada. 

— Da, dar cu riscul de a fi considerat un act de piraterie. Alături 
de noi o s-aveţi o poziţie constantă, oficială şi dacă ne gândim la 
volumul mare al flotei domnului de Rivarol, expedițiile ce urmează or 
să fie la o scară mult mai mare decât aţi putea vreodată încerca 
dumneavoastră pe cont propriu. 

Aşa că o zecime din pradă e mai mult decât volumul total al prăzii 
pe care aţi captura-o de unul singur. 

Căpitanul Blood medită asupra problemei. La urma urmei, ce i se 
propunea nu era piraterie. 

Era o slujbă onorabilă în serviciul regelui Franţei. 

— Bine, o să mă consult cu ofiţerii mei, zise şi trimise după 
aceştia. 

Cu toţii veniră şi domnul de Cussy însuşi le explică situaţia. 
Hagthorpe se pronunţă pe loc că oferta era numai potrivită pentru 
situaţia în care se aflau. 

Echipajele începuseră să bombăne din cauza inactivităţii generale 
şi fără îndoială că aveau să accepte propunerea domnului de Cussy 
din partea Franţei. 

În timp ce vorbea, Hagthorpe se uită la Blood, care încuviinţă 
posomorât. 

Încurajaţi astfel, începură să discute termenii înţelegerii. Yberville, 
tânărul corsar de origine franceză, îi expuse domnului de Cussy faptul 
că partea ce li se oferea era prea mică. Pentru o cincime din pradă, 
ofiţerii erau gata să-şi comande oamenii — dar pentru nimic mai 
puţin. 

Domnul de Cussy se arătă încurcat. 

Avea instrucţiuni precise şi, dacă le oferea mai mult, o făcea pe 
propria răspundere. Corsarii se arătară fermi — dacă domnul de 
Cussy nu creştea miza la o cincime, negocierile se sfârşeau. În cele 
din urmă, Cussy acceptă să încalce termenii, apoi scoase 
împuternicirile pe care le semnară în aceeaşi zi. Până la sfârşitul lunii 
ianuarie, corsarii aveau să se prezinte la Petit Goave*?. 


54 Oraş prosper din vestul Insulei Hispaniola. 


253 


Domnul de Rivarol anunţase că şi el avea să ajungă cam tot pe- 
atunci. 

Urmară zile pline la Tortuga — corăbiile fură reechipate, se afumă 
carnea pe care mai apoi o depozitară în magazii. Toate aceste 
activităţi care altădată l-ar fi preocupat pe căpitanul Blood îi 
rămaseră acum indiferente. Continua să se arate apatic şi distant 
faţă de tot ce se petrecea. 

Faptul că acceptase înţelegerea, sau mai degrabă faptul că se 
lăsase convins s-o accepte din dorinţa ofiţerilor săi, era numai pentru 
că serviciul oferit era unul onorabil, fără nicio legătură cu activităţile 
de piraterie de care jurase a nu se mai apropia niciodată. Însă 
acceptarea acestui serviciu îl lăsă cu totul pasiv. 

Poziţia oferită nu-i stârnea sub nicio formă interesul. Mai târziu îi 
spuse lui Hagthorpe, care se încumetă să-l critice, că lui îi era 
complet egal dacă se duceau la Petit Goave sau în Hades, dacă intrau 
în serviciul lui Ludovic al XIV-lea sau în cel al Satanei. 


254 


260 


Rivarol 


a plecarea din Tortuga, căpitanul Blood se afla în aceeaşi 

dispoziţie morocănoasă şi la fel ajunse în Golful Petit Goave. In 

aceeaşi dispoziţie îl întâmpină pe baronul de Rivarol când 

acesta şi flota lui cu cinci corăbii de război intrară, în sfârşit, în 
port alături de corăbiile corsarilor, pe la mijlocul lunii februarie. 
Francezii erau pe mare de şase săptămâni, anunţă baronul, din cauza 
vremii nefavorabile. Chemat să-l întâmpine, căpitanul Blood se duse 
la castelul din oraş unde urma să aibă loc o întrevedere între cei doi. 
Baronul, un om înalt, cu nas acvilin, la vreo patruzeci de ani, cu o 
atitudine rece şi distantă, îl măsură pe căpitanul Blood cu o privire în 
care se citea clar disprețul. Pe Hagthorpe, Yberville şi Wolverstone, 
care erau aliniaţi alături de căpitan, nici nu-i băgă în seamă. 

Domnul de Cussy îi oferi căpitanului Blood un scaun. 

— Numai puţin, domnule de Cussy. Cred că baronul nu a observat 
faptul că nu sunt singur aici. Să vă prezint oamenii mei: căpitanul 
Hagthorpe de pe „Elizabeth”, căpitanul Wolverstone de pe „Atropos” 
şi căpitanul Yberville de pe „Lachesis”. 

Baronul îl fixă intens şi cu îngâmfare pe căpitanul Blood, apoi 
înclină din cap spre fiecare dintre cei trei, însă cu răceală şi abia 
perceptibil. Maniera lui demonstra cât se poate de limpede că-i 
dispreţuia şi că voia ca ei să înţeleagă asta. Numai că gestul său avu 
un efect curios asupra căpitanului Blood. Şi anume, trezi animalul 
adormit din el şi totodată respectul de sine care până atunci zăcuse 
în amorţeală. Dintr-odată, deveni conştient şi jenat de aspectul lui 
neîngrijit şi soios, ceea ce-l făcu poate cu atât mai îndrăzneţ. Cu un 
gest aproape aluziv, îşi aranjă centura cu sabia, încât mânerul cu 
intarsii al armei de care se folosise de atâtea ori ieşi la vedere. Le 


255 


făcu semn căpitanilor lui să se aşeze pe scaunele care mai erau în 
încăpere. _ 

— Veniţi la masă, băieţi. II facem pe domnul baron să ne aştepte, 
şi nu se cade. 

Cei trei îl ascultară, iar Wolverstone îşi arătă dinţii într-un rânjet 
cu subinţeles. 

Rivarol îi privi cu şi mai multă superioritate. Ideea de a sta la 
aceeaşi masă cu acei oameni îl punea într-o poziţie care, pentru el, 
echivala cu dezonoarea. Crezuse că, în afară poate de căpitanul 
Blood, ceilalţi aveau să-şi primească instrucţiunile stând în picioare, 
aşa cum se cuvenea celor de rangul lor în faţa unuia de rangul lui. 
Aşa că acum făcu singurul lucru care-i mai rămăsese pentru a marca 
diferenţa dintre el şi ei — îşi puse pălăria pe cap. 

— Foarte înţelept, remarcă Blood politicos. Şi eu simt arşiţa. Şi îşi 
acoperi şi el capul cu pălăria de castor împodobită cu o pană. 

Domnul de Rivarol se făcu roşu ca racul. 

Tremura vizibil de furie şi îi trebui un moment ca să se controleze 
înainte de a deschide gura să vorbească. Domnul de Cussy deveni 
neliniştit. 

—Mă văd nevoit să vă pun în vedere faptul că rangul 
dumneavoastră e acela de căpitan de vas şi că vă aflaţi în prezenţa 
generalului armatei franceze, divizia terestră şi navală din America, 
spuse francezul. Mă văd nevoit să vă amintesc că există anumite 
cerinţe de politeţe între rangul meu şi al dumneavoastră. 

— Vă asigur bucuros că nu e nevoie să-mi aduceţi toate astea la 
cunoştinţă, spuse căpitanul Blood. Eu însumi mă consider un 
gentleman, deşi momentan nu prea par. Şi vă asigur că am tot 
respectul pentru cei pe care natura sau soarta i-a aşezat pe o poziţie 
mai înaltă decât a mea, sau pentru cei care fiindu-mi inferiori se zbat 
pentru a-mi demonstra rangul care mie-mi lipseşte. 

Era un reproş de o discreţie impecabilă. 

Rivarol îşi muşcă buzele. Căpitanul Blood continuă fără a-i da timp 
să răspundă: 

— Acum, că am clarificat lucrurile, trecem la afaceri ? 

— Cred că aşa e cel mai bine, spuse domnul de Rivarol, după ce-l 
fixă o clipă cu o privire sfredelitoare, apoi luă o foaie de hârtie. Am o 
copie a înțelegerilor pe care le-aţi încheiat cu domnul de Cussy. 
Inainte de a merge mai departe, am observat că domnul de Cussy şi- 


256 


a depăşit responsabilităţile şi a acceptat să vi se dea o cincime din 
prăzi. Nu avea autoritatea de a merge mai departe de o zecime. 

— Asta e o problemă între dumneavoastră şi domnul de Cussy, 
generale. 

— Ah, nu. E o problemă între noi doi. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, generale, dar deja am semnat 
înțelegerile. În ce ne priveşte, problema e ca încheiată. Cât despre 
domnul de Cussy, n-am vrea să fim martori la criticile pe care 
probabil veţi considera necesar că le merită. 

— Ce am de spus domnului de Cussy nu vă priveşte. 

— Exact ce spuneam, generale. 

— Dar — nom de Dieu !— vă priveşte. Nu vă putem da mai mult 
de o zecime, zise domnul de Rivarol, bătând cu pumnul în masă, 
exasperat. 

Piratul era într-adevăr înzestrat cu un talent extraordinar în a 
jongla cu lucrurile. 

— Sunteţi sigur de asta, domnule baron ? 

— Absolut sigur. 

— În acest caz, spuse liniştit căpitanul Blood, nu ne rămâne decât 
să vă pun dinainte cheltuielile necesare pe care ar trebui să ni le 
achitaţi şi să fixăm suma cu care ne compensaţi pentru pierderea de 
timp ca să venim aici. După care ne putem despărţi ca prieteni, 
domnule baron. Nu e nicio problemă. 

— Cum adică ? 

Baronul sări în picioare şi se aplecă peste masă. 

— Oare nu am fost destul de clar ? Probabil franceza mea nu e cea 
mai corectă, dar... 

— Franceza dumitale e îndeajuns de fluentă; poate chiar prea 
fluentă uneori, dacă-mi permiţi. Dar fii atent, domnule pirat, nu sunt 
omul pe care să-l joci pe degete, şi-ai să-ţi dai seama în curând de 
asta. Ai acceptat să intri în serviciul Franţei împreună cu oamenii 
dumitale şi-ai să rămâi căpitan de vas, iar ei au să rămână 
locotenenţi. Rangurile voastre presupun anumite obligaţii pe care aţi 
face bine să le învăţaţi, precum şi pedepse, în cazul în care nu vi le 
îndepliniţi — pe care, de asemenea, aţi face bine să le studiaţi. Unele 
sunt chiar severe. Prima obligaţie a unui soldat e aceea de a da 
ascultare. Şi vreau să ţineţi seama de asta. În expedițiile pe care le 
am în vedere nu vă veţi considera aliaţii mei, aşa cum se pare că o 


257 


faceţi deja, ci subordonații mei. În mine o să vedeţi un comandant 
care vă conduce, nu un camarad sau un egal. Sper că m-aţi înţeles. 

— Cu siguranţă, râse căpitanul Blood. Incepea în mod uluitor să 
redevină el însuşi, stimulat de aceste divergențe. Sigurul lucru care-i 
umbrea satisfacția era gândul că nu se bărbierise. Vă asigur că nu uit 
nimic, generale. De pildă, nu uit că înțelegerile pe care le-am semnat 
pun şi condiţii pentru serviciul nostru, dar se pare că dumneavoastră 
nu ţineţi seama de asta. lar înțelegerile menţionează că noi primim o 
cincime din pradă. Dacă ne refuzaţi, anulăm înțelegerile, şi odată cu 
ele şi serviciile noastre. Din acel moment ne vom lipsi de onoarea de 
a mai deţine un rol în contingentul naval al regelui Franţei. 

Cei trei căpitani murmurară, aprobându-şi conducătorul. Rivarol 
se holbă la el, simțindu-se încolţit. 

— La urma urmei..., începu domnul de Cussy timid. 

— La urma urmei, a fost mâna ta, monsieur, îl fulgeră baronul, 
bucuros că avea în cine să-şi înfigă colții furiei violente. Dumneata ar 
trebui să fii tras la răspundere. Dumneata ai desconsiderat serviciul 
regelui; dumneata m-ai forţat pe mine, un reprezentant al Majestății 
Sale, să ajung într-o poziţie imposibilă. 

—E chiar atât de imposibil să ne daţi o cincime din pradă ? 
întrebă căpitanul Blood moale. În cazul ăsta nu are rost să-l certaţi 
sau să-l apostrofaţi pe domnul de Cussy. Dumnealui ştia prea bine că 
n-am fi venit pentru mai puţin. Aşa că vom pleca pentru că ştim că nu 
ne puteţi da mai mult. Totul are să fie ca şi când domnul de Cussy s- 
ar fi ţinut cu dinţii de instrucţiunile pe care le avea. Sper că v-am 
dovedit, spre satisfacția dumneavoastră, domnule baron, că dacă 
ţineţi să ignoraţi înțelegerile, nu veţi putea nici să beneficiaţi de 
serviciile noastre, nici să ne împiedicaţi să plecăm — cel puţin nu o să 
vă dăm onoarea să faceţi asta. 

— N-o să-mi daţi onoarea ? Câtă insolenţă ! Vreţi să sugeraţi că 
mă angajez la treburi neonorabile ? 

— Nu sugerez nimic pentru că n-aş putea, spuse căpitanul Blood. 
O să vedem dacă e adevărat. Dumneavoastră o să vă pronunţaţi 
dacă înțelegerile rămân sau sunt anulate. 

—OỌO să mă gândesc, spuse baronul reaşezându-se. O să fiţi 
anunţaţi de decizia mea. 

Căpitanul Blood se ridică odată cu oamenii săi. 

— Domnule baron ! 


258 


Apoi se făcură nevăzuţi din faţa augustei, iritabilei prezenţe a 
generalului armatei franceze, divizia terestră şi navală din America. 

Vă daţi seama că pentru domnul de Cussy a urmat un sfert de oră 
cumplit. De fapt, domnul de Cussy chiar ar merita mila 
dumneavoastră, fiindcă domnul de Rivarol l-a spulberat, aşa cum 
vânturile tomnatice mătură de pe faţa pământului un mănunchi de 
scaieţi. Căci domnul de Cussy — guvernatorul Insulei Hispaniola — a 
fost apostrofat exact ca un lacheu şi s-a apărat spunând acelaşi lucru 
pe care şi căpitanul Blood îl adusese în discuţie mai devreme — şi 
anume că dacă nu se ajungea la un consens în ce priveşte termenii 
stabiliţi cu corsarii nu ar fi fost nicio problemă. 

Domnul de Rivarol îl făcu de două parale, până când celălalt nu 
mai scoase niciun cuvânt. Terminând cu reproşurile, baronul trecu la 
insulte. Din moment ce domnul de Cussy se dovedise ineficient 
pentru postul pe care-l deţinea, domnul de Rivarol hotărî să-i preia 
prerogativele atât timp cât avea să mai rămână pe Hispaniola. Pentru 
început, aduse soldaţi de pe vasul lui şi-şi instală propria gardă în 
casa impunătoare a domnului de Cussy. 

Urmară problemele. Când Wolverstone cobori pe țărm a doua zi 
de dimineaţă, îmbrăcat în ţinuta lui pitorească —având capul 
înfăşurat într-un batic colorat — fu luat peste picior de unul dintre 
ofiţerii trupelor franceze abia debarcate. Nefiind obişnuit cu 
batjocura, Wolverstone îi replică prompt. Ofiţerul trecu la insulte, iar 
Wolverstone îi aplică o lovitură care-l lăsă lat şi pe jumătate în 
nesimţire. În mai puţin de-o oră, totul fu raportat domnului de Rivarol 
şi înainte de ora amiezii, din ordinul generalului, Wolverstone fu 
arestat şi adus la casa guvernatorului. Baronul tocmai ce se aşezase 
la masă cu domnul de Cussy, când negrul care-l servea îl anunţă că 
sosise căpitanul Blood. Domnul de Rivarol, viclean cum era, ceru ca 
piratul să fie lăsat să intre. De data asta se pomeni faţă în faţă cu un 
gentleman ferchezuit după ultima modă, cu obrazul frumos, smead şi 
osos, bărbierit perfect, cu părul lung şi negru pieptănat cu mare grijă, 
lăsat să atârne până pe gulerul din material fin. In mâna dreaptă 
avea o pălărie neagră cu o pană stacojie de struţ, iar în mâna stângă 
un baston de fildeş. Purta ciorapi de mătase, jartierele îi erau 
mascate printr-o încrengătură de funde, iar rozetele negre de la 
pantofi îi erau frumos împodobite cu margini de aur. Preţ de o clipă, 
domnul de Rivarol nu-l recunoscu, fiindcă Blood arăta cu zece ani mai 
tânăr decât cu o zi în urmă. Dar ochii de un albastru-viu, umbriţi de 


259 


sprâncenele drepte şi negre, erau inconfundabili şi-l recomandau 
drept cel care fusese anunţat. Mândria renăscută a lui Peter Blood îl 
obligase să-şi demonstreze forţa în faţa baronului prin aspectul 
exterior. _ 

— Am ajuns la un moment inoportun, se scuză Blood. Imi cer 
scuze, dar problema mea nu mai putea aştepta. Este vorba de 
Wolverstone, căpitanul vasului „Lachesis”, pe care l-aţi arestat, 
domnule de Cussy. 

— Eu l-am arestat, spuse domnul de Rivarol. 

— Aşa e ! Dar credeam că domnul de Cussy e guvernatorul Insulei 
Hispania. 

— Cât timp sunt aici, eu sunt autoritatea supremă ! Ar fi bine să 
înţelegeţi asta. 

— Prea bine, domnule ! dar cred că vă daţi seama că s-a făcut o 
greşeală. 

— O greşeală, spuneţi ? 

— Da, o greşeală. Cred că e mai politicos să folosim acest termen. 
E şi mai economic. Ne scuteşte de discuţii inutile. Oamenii 
dumneavoastră, domnule de Rivarol, au arestat omul greşit. In loc să- 
| reţină pe ofiţerul francez care l-a provocat folosind cele mai 
murdare cuvinte, l-au arestat pe căpitanul Wolverstone. Este o 
problemă pe care vă rog să o  rezolvaţi  numaidecât. 

Rivarol se făcu roşu ca para focului şi ochii îi ieşiră brusc din 
orbite. 

— Sunteţi... insolent ! O insolenţă intolerabilă ! 

Deşi în mod normal ştia să se controleze impecabil, acum era atât 
de tulburat încât începu chiar să se bâlbâie. 

— Domnule baron, nu vă irosiţi cuvintele. Suntem în Lumea Nouă. 
Nu e tocmai nouă, ci e nouă pentru cel care încă se agaţă de 
prejudecățile lumii vechi. Probabil că încă nu aţi avut timp să vă daţi 
seama de asta, aşa că o să trec cu vederea termenul ofensator pe 
care l-aţi folosit. Dar în Lumea Nouă dreptatea rămâne dreptate la fel 
ca-n Lumea Veche, şi nedreptatea e la fel de intolerabilă şi aici. 
Dreptatea cere ca ofiţerul meu să fie eliberat şi ofiţerul 
dumneavoastră să fie arestat şi pedepsit. Şi vă invit să vă conformaţi 
şi să faceţi întocmai. 

— Să mă conformez ? întrebă baronul dispreţuitor. 

— Întocmai, monsieur. În acelaşi timp, ţin să vă informez că piraţii 
mei sunt opt sute la număr; trupele dumneavoastră însumează cinci 


260 


sute de oameni, iar domnul de Cussy vă poate spune un amănunt 
interesant, şi anume că orice corsar face cât trei soldaţi. Sunt foarte 
sincer, monsieur, ca să economisim timp şi vorbe. Fie îl eliberaţi în 
acest moment pe căpitanul Wolverstone, fie vom lua măsuri pentru 
a-l elibera cu mâinile noastre. Consecințele s-ar putea să fie dintre 
cele mai înspăimântătoare. Dar decizia vă aparţine. Dumneavoastră 
sunteţi autoritatea supremă. Cum spuneţi. 

Buzele domnului de Rivarol se făcuseră albe ca varul. În viaţa lui 
nu se găsise în poziţia de a fi înfruntat şi luat de sus. Dar se controlă. 

— Faceţi-mi favoarea şi aşteptaţi în anticameră, căpitane. Vreau 
să discut cu domnul de Cussy. O să fiţi imediat informat de decizia 
mea. 

Când uşa se închise în urma lui, baronul îşi descărcă furia pe 
domnul de Cussy. 

— Deci ăştia sunt oamenii pe care i-ai luat în slujba regelui, cei 
care ar trebui să servească sub comanda mea — oameni care de fapt 
nu vor să asculte de nimeni, ci să dicteze, şi asta încă înainte ca 
acţiunea pentru care am venit din Franţa să fi început măcar! Ce 
explicaţii ai, domnule de Cussy ? Te avertizez că nu sunt deloc 
mulţumit cu prestaţia dumitale. De fapt, cred că ţi-ai dat bine seama 
că sunt teribil de înfuriat. 

Guvernatorul păru dintr-odată descătuşat de orice teamă şi se 
ridică în picioare. 

— Rangul dumneavoastră nu vă dă dreptul de a-mi aduce critici, 
cum nu vă dau nici faptele mele. V-am adus oamenii pe care i-aţi 
cerut. Nu e vina mea că nu ştiţi cum să-i trataţi. După cum spunea şi 
căpitanul Blood, aici suntem în Lumea Nouă. 

— Aşa deci ! surâse malitios domnul de Rivarol. Nu numai că 
refuzi o explicaţie, dar îndrăzneşti să mă şi faci pe mine vinovatul. 
Aproape că-ţi admir temeritatea. Dar iată — şi făcu un gest cu mâna, 
ca pentru a ignora problema cu un sarcasm nemaiîntâlnit — îmi spui 
că aici suntem în Lumea Nouă. Ţinuturi noi, maniere noi, probabil. Cu 
timpul s-ar putea să mă conformez cu această lume nouă, sau poate 
că lumea cea nouă se va adapta ideilor mele, spuse ameninţător. 
Deocamdată trebuie să accept ce am găsit aici. Aşa că dumitale, care 
ai experienţă cu aceste rânduieli necivilizate, îţi rămâne să mă 
ghidezi cum să le evit. 


261 


— Domnule baron, a fost o nesăbuinţă să arestaţi un corsar. Şi-ar 
fi o şi mai mare nebunie să insistaţi să-l ţineţi în arest. Nu avem 
forţele necesare pentru a ne confrunta cu ale lor. 

— In cazul acesta, poate îmi spui ce-ai de gând să facem pe viitor. 
Vrei să mă supun în orice fac deciziilor acestui Blood ? Expediția pe 
care vrem s-o întreprindem va depinde de hotărârile lui ? Adică vrei 
ca eu — reprezentantul regelui în America —să mă supun unor 
rebeli ? 

— Nu, sub nicio formă. În Hispaniola, eu pot să înrolez voluntari şi 
am şi o gardă formată din negri. Consider că atunci când vom 
strânge toţi oamenii, vom avea un contingent de o mie de soldaţi, 
fără a-i pune la socoteală pe corsari. 

— Atunci de ce nu ne descotorosim de ei ? 

— Pentru că întotdeauna ei vor fi vârful de lance. Dat fiind războiul 
ce ne aşteaptă, ei sunt într-atât de pricepuţi încât cuvintele de mai 
devreme ale căpitanului Blood n-au fost o exagerare. Un corsar face 
cât trei soldaţi din rândurile noastre. În acelaşi timp, ar trebui să 
avem destule forţe terestre pentru a-i controla şi pe ei. În ce priveşte 
alte aspecte, au o fărâmă de demnitate. O să respecte înțelegerile şi, 
dacă noi îi tratăm corect, şi ei ne vor trata corect şi nu vor crea 
probleme. Am experienţă cu ei şi vă pot da cuvântul meu de onoare 
că aşa este. 

Domnul de Rivarol se lăsă înduplecat. Trebuia să scape basma 
curată şi, într-un fel sau altul, guvernatorul îi oferise o cale de 
scăpare, precum şi o garanţie în ce priveşte trupele pe care le aduna. 

— Prea bine, spuse. Chemaţi-l vă rog pe căpitan înapoi. 

Peter Blood intră cu pas sigur şi foarte demn, care lui Rivarol i se 
păru cât se poate de detestabil, dar se prefăcu a nu-l vedea. 

— Căpitane, m-am sfătuit cu domnul guvernator. Din câte mi-a 
spus, e posibil să se fi comis o greşeală. Fiţi sigur că se va face 
dreptate. Şi ca să ne asigurăm de asta, o să prezidez un consiliu 
format din unul dintre ofiţerii mei superiori şi unul dintre ai 
dumneavoastră. Consiliul va analiza imparţial problema, iar cel care 
se face vinovat — cel care a provocat — va fi pedepsit ! 

Căpitanul Blood se înclină, căci nu voia să întindă coarda. 

— Perfect, domnule baron. Aţi avut o întreagă noapte ca să 
reflectaţi asupra problemei acordurilor noastre. Să înţeleg că le 
acceptaţi sau le anulaţi ? 


262 


Domnul de Rivarol miji ochii. În minte avea numai cuvintele 
domnului de Cussy — că acei pirați vor fi vârful lor de lance în orice 
acţiune armată ar fi întreprins. Nu putea renunţa la ei. Inţelegea că 
făcuse o gafă diplomatică atunci când încercase să le reducă partea 
cuvenită din pradă. Retragerea dintr-o asemenea poziţie nu se poate 
niciodată efectua fără un compromis de demnitate. Dar domnul de 
Cussy aducea voluntari pentru a întări armata generalului trimis de 
rege. Prezenţa lor ar fi putut redeschide discuţiile. Intre timp, el 
trebuia să bată în retragere cât mai organizat cu putinţă. 

— M-am gândit şi la înţelegerea anterioară, anunţă. Deşi rămân 
statornic în opiniile mele, trebuie să accept că, din moment ce 
domnul de Cussy a promis ceva, trebuie să ne ţinem de promisiune. 
Aşa că voi fi de acord cu termenii înţelegerii dumneavoastră. 

Căpitanul Blood se înclină din nou. In zadar încercă domnul de 
Rivarol să găsească măcar o umbră de satisfacţie pe buzele lui 
ferme. Chipul corsarului rămase cât se poate de grav. In aceeaşi 
după-amiază, Wolverstone fu eliberat, iar cel care-l atacase fu 
sancţionat cu două luni de detenţie. Astfel se restaură liniştea şi 
pacea. Dar începutul nu promitea nimic bun şi în scurt timp aveau să 
urmeze alte întâmplări la fel de neplăcute. 

O săptămână mai târziu, Blood şi căpitanii lui fură chemaţi la un 
consiliu care trebuia să decidă asupra operaţiunilor ce-aveau să fie 
pornite împotriva Spaniei. Domnul de Rivarol le expuse un plan de 
atac asupra prosperului oraş Cartagena”. Căpitanul Blood îşi 
manifestă mirarea. La invitaţia lui Rivarol de a-şi motiva atitudinea, 
Blood îi răspunse cu multă francheţe: 

— Dacă aş fi eu generalul armatei regale în America, n-aş avea 
dubii şi nici n-aş ezita în ce priveşte cel mai bun mod de a-mi servi 
suveranul şi poporul. Cred că, în clipa de faţă, prima mişcare pe care 
ar trebui să o facem este să cucerim partea din Insula Hispaniola care 
este ocupată de spanioli şi să aducem întreaga insulă, care e atât de 
frumoasă şi de bogată, în posesia regelui Franţei. 

— S-ar putea să facem şi asta mai încolo, spuse domnul de 
Rivarol. Dar eu doresc să începem cu Cartagena. 

— Adică vreţi să navigaţi până în cealaltă parte a Caraibelor, într-o 
expediţie riscantă, fără a ţine seama de ce aveţi aici, chiar la 
îndemână ? In absenţa noastră e foarte posibil ca spaniolii să 
invadeze partea din Hispaniola care aparţine Franţei. Dacă începem 


55 Oraş pe coasta de nord a Columbiei de azi. 


263 


prin a-i anihila pe spaniolii de-aici, anulăm această posibilitate. În 
plus, am putea aduce coroanei franceze cel mai râvnit teritoriu din 
Indiile de Vest. lar acţiunea nu este prea dificilă; se poate realiza în 
timp destul de scurt, după care vom avea destulă vreme ca să ne 
îndreptăm atenţia şi spre teritorii mai îndepărtate. Acesta mi se pare 
cursul logic pe care ar trebui să-l aibă acţiunile noastre. 

Se făcu o tăcere deplină. Domnul de Rivarol se lăsă pe spătarul 
scaunului, jucându-se cu o pană între dinţi. După un timp, tuşi şi 
întrebă: 

— Mai este altcineva care împărtăşeşte părerea căpitanului 
Blood ? 

Nimeni nu răspunse. Ofițerii francezi erau intimidaţi, iar cei ai lui 
Blood preferau Cartagena pentru că le oferea şansa unei prădăciuni 
mai mari. Loialitatea faţă de conducătorul lor îi determină să tacă. 

— Se pare că sunteţi singurul cu această opinie, zise baronul acru. 

Căpitanul Blood râse tare, căci citise gândurile francezului. Aerele 
pe care şi le dădea acesta, aroganţa, îl înşelaseră atât de tare, încât 
abia acum reuşea să perceapă dincolo de ele şi să întrevadă limitele 
baronului. Astfel că nu-i rămase decât să râdă, dar era un râs mai 
degrabă mânios decât dispreţuitor. Până atunci se amăgise cu gândul 
că o terminase cu pirateria. Ideea că postul oferit de francezi îl scutea 
de-a se mai murdări pe mâini fusese singurul amănunt care-l 
convinsese să-l accepte. Şi totuşi, acest nobil arogant şi dispreţuitor 
care-şi spunea general al armatei franceze venea acum cu 
propunerea unui raid care implica jaful, care dincolo de masca unui 
război legitim nu era nimic altceva decât o dovadă crasă de piraterie. 
Intrigat de veselia lui Blood, domnul de Rivarol îl întrebă zeflemitor: 

— De ce râdeţi, monsieur ? 

— Pentru că am descoperit ironia în toate astea, ceea ce are un 
farmec superb. Dumneavoastră, care aveţi titlul de baron, în calitatea 
de general al armatelor franceze terestre şi navale dislocate în 
America, veniţi şi-mi propuneţi o expediţie pur piraterească; iar eu, 
piratul, vă propun una care mai degrabă serveşte Franţei. Nu vedeţi 
cât de amuzant este ? 

De Rivarol nu vedea lucrurile în aceeaşi lumină. Ba chiar era 
teribil de înfuriat. 

Ţâşni în picioare şi odată cu el toţi ceilalţi din încăpere, în afară de 
domnul de Cussy, care rămase jos cu un surâs grav pe faţă. Şi el 


264 


începea să citească natura baronului ca într-o carte deschisă... Şi cu 
cât citea mai mult, cu atât creştea şi disprețul pentru el. 

— Ascultă, domnule pirat, strigă Rivarol cu voce groasă, se pare 
că trebuie să-ţi reamintesc că-ţi sunt superior. 

— Superior ! Dumneavoastră ?! Doamne, Dumnezeule ! Sunteţi un 
pirat şi nimic altceva ! Şi să vă mai spun ceva, acum, în faţa tuturor 
acestor gentlemeni care au onoarea a servi regelui Franţei. Eu, un 
pirat, un hoţ pe mare, stau aici în faţa dumneavoastră şi vă spun ce 
aduce onoare Franţei şi Coroanei în vreme ce dumneavoastră, 
general numit tocmai de rege, vreţi să risipiţi resursele suveranului 
într-o expediţie fără rost, să vărsaţi sângele francezilor pentru a 
acapara un teritoriu ce nu poate fi cucerit, şi asta numai pentru că vi 
s-a spus că în Cartagena există munţi de aur şi că cine o pradă se 
îmbogăţeşte. O acţiune demnă de cel care a încercat să ne reducă 
procentul de participare după ce contractul fusese deja semnat. Dacă 
spun adevărul, atunci să confirme domnul de Cussy. Dacă mă înşel, 
atunci dovediţi-mi că e aşa, şi o să-mi prezint scuzele. Între timp, 
monsieur, eu mă retrag din consiliu. Nu vreau să mai iau parte la 
decizii. Am acceptat să intru în serviciul regelui Franţei cu intenţia de 
a-mi onora poziţia. Nu pot să-mi îndeplinesc misiunea onorabil prin a 
mă deda unei acţiuni prin care se irosesc vieţi şi resurse pentru a 
cuceri teritorii nefolositoare, cu unicul scop de-a le prăda. 
Responsabilitatea pentru asemenea decizii este numai în mâinile 
dumneavoastră. Domnul de Cussy să raporteze acest lucru miniştrilor 
Franţei. In rest, aştept ordinele dumneavoastră. Le aştept pe puntea 
vasului meu — la fel cum aştept şi alte consecinţe, de natură 
personală, pe care e posibil să aveţi senzaţia că le-am iscat prin 
cuvintele pe care m-am simţit obligat să le folosesc în consiliu. lar 
acum, domnule baron, vă urez o zi frumoasă. 

leşi urmat de cei trei căpitani ai săi, care-l considerau cam nebun. 

Domnul de Rivarol abia mai respira, ca un peşte pe uscat. 
Adevărul gol-goluţ îi tăiase orice avânt. Când îşi reveni, mulţumi 
Cerului că adunarea era scutită pe mai departe de prezenţa 
căpitanului Blood, tocmai din intenţia acestuia. În sinea lui, Rivarol 
mocnea de furie şi ruşine. 

Căpitanul Blood îi smulsese masca de pe faţă şi-l expusese 
oprobriului public — pe el, generalul armatelor franceze terestre şi 
navale în America. 


265 


Cu toate astea, tot spre Cartagena o porniră la mijlocul lunii 
martie. Voluntarii şi grupurile de negri întăriseră armata domnului de 
Rivarol la douăsprezece mii de oameni. Considera că aceştia puteau 
ţine în frâu şi la respect contingentul de corsari. 

Flota pe care o alcătuiau era una cu adevărat impunătoare. Era 
condusă de nava-amiral a domnului de Rivarol, „Victorieuse”, o navă 
impresionantă, cu optzeci de tunuri. Fiecare dintre celelalte nave 
franceze erau la fel de puternice ca „Arabella” a lui Blood, care avea 
patruzeci de tunuri. Urmau apoi corăbiile corsarilor — „Elizabeth”, 
„Lachesis” şi „Atropos” — şi douăsprezece fregate pline cu provizii; 
asta în afară de canoele şi bărcile mai mici pe care le duceau în 
urmă. La două zile după ce baronul de Rivarol o porni spre sud, 
trecură la mustață de flota jamaicană a colonelului Bishop, care se 
îndrepta spre nord, spre Tortuga. 


266 


21 


Cartagena 


raversând cu destulă dificultate Marea Caraibelor, flota 
franceză reuşi să zărească pământul Cartagenei abia la 
începutul lunii aprilie. Domnul de Rivarol strânse consiliul la 
bordul navei-amiral pentru a stabili strategia de atac. 

— E important să luăm oraşul prin surprindere, nu doar înainte ca 
cei de-acolo să aibă timp să-şi organizeze apărarea, ci şi înainte să 
aibă timp să-şi pună la adăpost bogăţiile. Propun să debarcăm în 
nordul oraşului exact atâţia oameni câţi ne trebuie ca să atacăm în 
noaptea asta. 

Apoi explică în detaliu planul pe care-l gândise. 

Căpitanii lui îl ascultară cu respect şi aprobativ, căpitanul Blood 
— cu dispreţ, iar ceilalţi căpitani din partea corsarilor, care luară şi ei 
parte — cu indiferenţă. 

Trebuie să înţelegem că refuzul căpitanului Blood de a mai 
participa la consilii se referise doar la acelea care stabileau natura 
expedițiilor ce-aveau să fie întreprinse. Căpitanul era singurul dintre 
toţi care ştia cu exactitate ce-i aştepta. Cu doi ani înainte, el însuşi 
planificase un raid asupra aceluiaşi loc şi chiar întreprinsese o 
expediţie de recunoaştere în condiţii pe care avea să le dezvăluie. 

Sugestiile baronului veneau din partea unui comandant care 
cunoştea Cartagena numai din hărţi. Din punct de vedere geografic şi 
strategic, e într-adevăr un loc interesant. Oraşul are o formă aproape 
pătrată, având la est şi nord dealuri, iar la sud se poate spune că are 
ieşire la două porturi succesive care oferă în mod normal calea de 
acces spre ocean. 

Intrarea în portul din exterior, care e de fapt o lagună lungă de 
vreo trei mile, se face prin strâmtoarea cunoscută sub numele de 
Boca Chica — sau Deschiderea Mică — străjuită de un fort. 


267 


O fâşie de teritoriu împădurit acţionează în partea vestică precum 
o barieră naturală ce desparte uscatul de mare. Pe măsură ce te 
apropii de portul interior, o altă fâşie de uscat se iveşte, 
perpendicular pe prima, înspre ţărmul estic. Însă nu la mare distanţă 
se termină într-un canal adânc şi foarte îngust — o veritabilă poartă 
spre adăpostul portului interior. Şi această a doua strâmtoare e 
păzită de un fort. La estul şi nordul Cartagenei se întinde continentul, 
care nu ne interesează acum. 

Dar spre vestul şi nord-vestul oraşului se deschide marea, atât de 
bine păzită dinspre toate laturile. Plaja are o lăţime de aproape o 
jumătate de milă şi, în afară de zidurile impunătoare ale fortului, 
nimic nu pare a apăra zona. Însă aparențele sunt înşelătoare, şi 
amarnic se înşelase şi domnul de Rivarol când a conceput planul. 
Căpitanul Blood fu nevoit să-i explice lui Rivarol dificultăţile ce pot 
apărea, mai ales că generalul le-a rezervat corsarilor onoarea de a 
porni atacul. Dar căpitanul Blood surâse sarcastic. Exact aşa 
prevăzuse — corsarii urmau să înfrunte pericolul, iar Rivarol urma să 
aibă parte de glorie, onoare şi de câştigul expediției. 

— Este o onoare pe care trebuie să o refuz, spuse Blood. 

Wolverstone mormăi în semn de aprobare, iar Hagthorpe dădu 
din cap. Yberville, care dispreţuia aroganţa lui Rivarol la fel de mult 
ca toţi ceilalţi, nu şovăia niciodată când venea vorba de loialitatea 
faţă de Blood. Căpitanii francezi — şase la număr — se holbară 
zeflemitor şi cu superioritate la conducătorul piraţilor, iar baronul îl 
fulgeră cu o întrebare. 

— Cum adică, refuzaţi ? Chiar aşa, refuzaţi să vă supuneţi 
ordinelor ?! 

— Parcă eram chemaţi aici să hotărâm strategia pe care o 
adoptăm. 

— Aţi înţeles greşit, căpitane. Sunteţi aici ca să primiţi ordinele 
mele. Deja am analizat şi-am decis. Sper că înţelegeţi. 

— Da, înţeleg, râse Blood. Dar oare dumneavoastră înţelegeţi ? 
Fără a-i da răgaz francezului să mai spună ceva, Blood continuă: 
Ziceţi c-aţi analizat şi aţi decis. Dacă decizia dumneavoastră nu are la 
bază dorinţa de a-mi sacrifica oamenii, atunci o s-o schimbaţi când o 
să vă spun amănuntele pe care le cunosc eu. Poate că oraşul pare 
vulnerabil în partea nordică, pentru că aparent are deschidere liberă 
la mare. Atunci întrebaţi-vă, domnule baron, cum se face că spaniolii 


268 


care l-au construit şi-au dat atât de mult silinţa ca să-l fortifice înspre 
sud, dacă din nord poate fi atacat cu-atâta uşurinţă ? 

Domnul de Rivarol tăcu. 

— Spaniolii nu sunt chiar atât de proşti precum îi credeţi. Domnii 
mei, trebuie să vă spun că acum doi ani am întreprins o misiune de 
recunoaştere în Cartagena, ca o măsură preliminară înainte de-a o 
ataca. Am venit aici împreună cu nişte negustori indieni, eu însumi 
deghizat ca indian, şi astfel ascuns am stat o săptămână în oraş şi i- 
am studiat cu mare atenţie împrejurimile. Pe latura dinspre ocean, ce 
pare atât de ispititoare pentru un asalt, datorită deschiderii ei, se află 
un banc de nisip cam la o jumătate de milă de țărm — îndeajuns de 
larg, vă asigur, cât să existe certitudinea că niciun vas nu se poate 
apropia ca să poată bombarda fortul. E periculos să ne aventurăm la 
mai mult de trei mile de țărm. 

— Dar o să debarcăm din canoe, pirogi şi din bărci, strigă agitat 
un căpitan. 

— Chiar şi în cea mai senină perioadă din an, valurile fac 
imposibilă o astfel de operaţiune. Trebuie de asemenea să ţineţi 
seama de faptul că, şi de-ar fi posibilă o debarcare, aşa cum vreţi, 
tunurile n-au să vă poată acoperi. Ba chiar şi-acestea ar fi într-o 
poziţie periculoasă. 

— Dacă atacul se face noaptea, poate că nu mai e nevoie să fim 
acoperiţi. Ar trebui să ajungeţi la mal înainte ca spaniolii să-şi dea 
seama. 

— Probabil presupuneţi că locuitorii oraşului sunt orbi şi că în 
acest moment nici nu ne-au interceptat pânzele, şi nici nu se întreabă 
cine suntem şi ce vrem... 

— Dacă se simt într-adevăr apăraţi dinspre nord, aşa cum 
sugeraţi, urlă baronul pierzându-şi răbdarea, au să fie induşi în eroare 
tocmai de siguranţa lor. 

—Se prea poate. Dar totuşi, ei sunt asiguraţi. Repet, orice 
încercare de a debarca din această parte e sortită eşecului. 

— Oricum, o să încercăm, se încăpăţână baronul, a cărui vanitate 
nu-i îngăduia să cedeze de faţă cu subalternii lui. 

— Dacă tot mai vreţi s-o faceţi, în ciuda a ceea ce v-am spus, 
desigur, dumneavoastră decideţi. Dar eu nu îmi expun oamenii la 
riscuri fără rost. 

— Dacă eu dau ordine..., începu baronul, dar Blood îl întrerupse 
violent. 


269 


— Domnule baron, când domnul de Cussy ne-a convins să cădem 
la înţelegere, a fost nu numai pe baza cunoştinţelor şi experienţei 
dumneavoastră în asemenea acte de război, ci şi pe baza forţei pe 
care o aveţi. Eu v-am adus propriile cunoştinţe şi propria experienţă 
şi vi le-am pus la dispoziţie. În plus, mi-am abandonat propriul plan 
de a invada Cartagena din cauza artileriei insuficiente pe care o 
aveam şi care nu-mi putea acoperi intrarea în portul care e singura 
cale de acces spre oraş. Forţele pe care le aveţi sunt îndeajuns 
pentru a face asta. 

— Şi în timp ce noi o luăm prin port, spaniolii vor avea timp să 
pună la adăpost o mare parte din bogăţiile oraşului. Trebuie să-i luăm 
prin surprindere. 

— Dacă acţiunea de-acum este un simplu atac de piraterie, ridică 
Blood din umeri, desigur că asta ar trebui să fie problema de bază. La 
fel am gândit şi eu. Dar dacă vă interesează să loviți în mândria 
Spaniei şi să înfigeţi steagul Franţei pe meterezele forturilor lor, 
atunci pierderea unei părţi din pradă n-ar trebui să cântărească atât 
de mult. 

Domnul de Rivarol îşi muşcă buzele de ciudă. Îl analiză cu o 
privire încruntată pe corsarul care stătea atât de mândru şi de stăpân 
pe sine în faţa lui. 

— Dar dacă eu îţi dau ordin să te duci, să încerci... Răspunde, ca 
să ştim odată pentru totdeauna care e poziţia noastră şi cine 
comandă aici. 

— Pe legea mea că sunteţi plictisitor, spuse căpitanul Blood, şi se 
întoarse spre domnul de Cussy, care îşi muşca buzele, teribil de 
incomodat de situaţie. Domnul meu, vă rog, explicaţi-i generalului ce 
vreau. 

Domnul de Cussy tresări, trezit din visurile lui abstracte, îşi drese 
vocea. Era extrem de agitat. 

— Având în vedere cele expuse de căpitanul Blood... 

— Dă dracului ce-a spus Blood ! îi trânti Rivarol. Am impresia că 
sunt urmat de nişte fricoşi. Uite ce e, căpitane, dacă tot te temi să-ţi 
asumi atacul, mi-l asum eu. Vremea e senină şi consider că o să 
debarc fără probleme. Dacă e aşa, o să-ţi dovedesc că te-ai înşelat, 
iar mâine s-ar putea să-ţi mai spun vreo două, şi n-are să-ţi placă. Să 
ştii că sunt foarte generos cu dumneata. Poţi să pleci ! 

Şi făcu un gest pompos din mână. 


270 


Cu o asemenea atitudine mânată de încăpățânare şi vanitate 
deşartă îşi primi lecţia meritată. Vasele nu se clintiră toată după- 
amiaza, rămânând la o milă de coastă, iar la adăpostul nopţii, trei 
sute de oameni — din care două sute negri (întregul contingent pe 
care-l aveau) — fură trimişi spre mal în canoe, pirogi şi bărci. Oricât 
de mult îi displăcea situaţia, mândria îl obligă pe Rivarol să-i conducă 
personal. 

Primele şase bărci fură surprinse de valurile mari şi sfărâmate 
înainte ca vâslaşii să aibă timp să se salveze. 

Zgomotele asurzitoare ale talazurilor şi urletele celor naufragiaţi îi 
avertizară pe restul, care astfel îşi scăpară pielea. După ordinele 
urgente ale baronului, se retraseră din faţa pericolului şi încercaseră 
să-i culeagă pe cei care supravieţuiseră. Pierdură aproape cincizeci 
de oameni în această aventură, împreună cu şase bărci cu muniţie şi 
tunuri uşoare. Baronul se întoarse cătrănit pe nava-amiral, însă 
experienţa nu-l înţelepţi deloc. Căci înţelepciunea — nici măcar 
loviturile dureroase şi grăitoare pe care viaţa ni le aplică — nu există 
pentru oameni ca Rivarol. Furia baronului se revărsă mai ales asupra 
căpitanului Blood. Prin cine ştie ce raţionament ciudat, îl considera pe 
pirat drept principalul vinovat al nereuşitei sale. 

Se duse la culcare măcinând în minte ce-avea să-i spună a doua zi 
căpitanului Blood. 

Se trezi în salve de tun. leşi pe punte în cămaşă de noapte şi 
papuci şi dădu cu ochii de o privelişte care-i spori mânia şi-i tulbură şi 
mai tare judecata. La o jumătate de milă de Boca Chica şi la ceva mai 
mult de o jumătate de milă faţă de restul flotei, cele patru vase ale 
corsarilor făceau nişte manevre neobişnuite. Tunurile lor, ori de câte 
ori virau cu bordurile întoarse spre zidurile rotunde ale impunătorului 
fort care păzea intrarea în port, împroşcau fum şi foc. Din fort se 
răspundea viguros, încrâncenat, cu aceleaşi manevre. 

Corsarii însă îşi calculau cu o extraordinară precizie momentul în 
care trebuiau să-i prindă pe ceilalţi în timp ce reîncărcau, iar când 
spaniolii trăgeau, piraţii întorceau vasele nu numai ţinând seama să 
nu fie loviți, dar şi să se afle numai cu pupa sau prora spre fort, cu 
catargele aliniate unul după celălalt, mai ales atunci când se 
aşteptau cele mai puternice canonade. 

Domnul de Rivarol rămase neclintit, bâlbâindu-se şi blestemând, 
urmărind absorbit felul în care Blood acţiona de unul singur. Căpitanii 
de pe „Victorieuse” se adunaseră în jurul lui şi abia când domnul de 


271 


Cussy li se alătură deschiseră şi francezii tunurile. De Cussy însuşi 
stârni potopul care acum se abătu asupra lui. Venise spre Rivarol 
frecându-şi mâinile, pe deplin satisfăcut de energia cu care acționau 
acum cei pe care-i înrolase cu mâna lui. 

— Aha, domnule de Rivarol ! râse. Să ştiţi că se pricepe căpitanul 
Blood ! O să înfigă steagul Franţei pe metereze înainte de prânz. 

— Se pricepe, ai ? spuse baronul batjocoritor. Rolul lui aici e să-mi 
asculte ordinele, domnule de Cussy, iar eu n-am ordonat asta. Par /a 
Mordieu ! Când se termină toate o să mă răfuiesc eu cu el pentru că 
a îndrăznit cu-atâta neruşinare să nu mi se supună. 

— O să se şi justifice, dacă iese învingător ! 

— Să se justifice ! Parbleu ! Cum să-şi justifice un soldat acţiunile 
dacă nu i-au fost ordonate ? 

Continuă să tune şi să fulgere, susţinut de căpitanii lui, care şi ei îl 
detestau pe căpitanul Blood. 

Între timp, lupta continuă. 

Fortul era în grea suferinţă. În ciuda tuturor manevrelor, vasele 
corsarilor nu scăpară fără a fi lovite. Tribordul cu tunuri de pe 
„Atropos” fu sfârtecat şi o ghiulea nimerise în cabina de la proră. 
„Elizabeth” era serios avariată în zona punţii principale, iar catargul 
principal al navei „Arabella” fusese smuls. 

Spre sfârşitul bătăliei, „Lachesis” era cu cârma sfărâmată, încât 
doar vâslele o mai puteau conduce. Privirile întunecate ale baronului 
sticleau de satisfacţie. 

— Mă rog să li se scufunde toate afurisitele de corăbii ! urlă 
frenetic. 

Dar Cel-de-Sus nu-l ascultă. Nici bine nu termină ce-avea de zis, 
că se auzi o explozie apocaliptică şi jumătate din fort sări în aer, făcut 
bucăţi. O ghiulea norocoasă trasă de pirați nimerise tocmai în 
magazia cu pulbere. 

Vreo două ore mai târziu, căpitanul Blood, dichisit şi impecabil de 
parcă tocmai venea de pe uscat, urcă pe puntea de la pupa a 
corăbiei „Victorieuse” şi-l găsi pe domnul de Rivarol încă în cămaşă 
de noapte, cu scufia pe cap. 

— Raportez, domnule baron, că am intrat în stăpânirea fortului 
Boca Chica. Steagul Franţei flutură chiar acum pe ruinele turnului şi 
flota dumneavoastră are cale liberă spre portul exterior. 

Domnul de Rivarol se văzu nevoit a-şi înghiţi furia care-l îneca. 
Euforia care-i cuprinse pe căpitanii lui luase asemenea proporţii încât 


272 


nu mai putea continua cum începuse. Însă privirea-i era înveninată şi 
chipul livid de furie. 

— Ai avut noroc că ai ieşit victorios, domnule Blood. Nu te vedeam 
bine dacă aţi fi pierdut. Altă dată, fii bun şi aşteaptă ordinele mele, ca 
nu cumva mai târziu să nu găseşti o justificare pentru faptele tale, pe 
care, din fericire, în dimineaţa asta o ai. 

—Cu mare plăcere aştept ordinele dumneavoastră acum, 
generale ! Blood se înclină şi-şi arătă dantura impecabilă. Să 
continuăm cu mişcările care sunt în avantajul nostru. Aşadar, cred că 
vă daţi seama că rapiditatea e esenţială în acest moment. 

Rivarol rămase cu gura căscată. 

Absorbit de un ridicol val de furie, nu se gândise la nimic. Dar îşi 
reveni în scurt timp. 

— Vino în cabina mea, te rog, ceru aprig, şi se întoarse ca să-l 
conducă, însă Blood îl opri. 

— Cu tot respectul, generale, dar e mai bine aici. Aveţi de-aici 
întregul câmp de luptă pentru acţiunile ce trebuie hotărâte. Il aveţi 
dinaintea ochilor precum o hartă. Şi făcu un gest din mână spre 
lagună, spre teritoriile care o flancau şi spre marele oraş care se 
întindea dincolo de plajă. Dacă nu e o îndrăzneală prea mare din 
partea mea, vă sugerez ceva... 

Făcu o pauză, timp în care Rivarol îl săgetă cu privirea, bănuind 
ironia din glasul celuilalt. Dar chipul oacheş al lui Blood era nemişcat, 
ochii ficşi. 

— Să auzim, încuviinţă. 

Blood arătă cu mâna spre fortul de la gura portului interior, ale 
cărui creneluri abia se zăreau pe deasupra palmierilor de pe limba de 
pământ dintre cele două golfuri. Spuse că era mult mai puţin înarmat 
militar decât fortul pe care tocmai îl cuceriseră. 

Pe de altă parte, trecerea încolo se făcea printr-o strâmtoare mult 
mai îngustă decât Boca Chica şi înainte de a încerca pătrunderea, 
trebuiau să anihileze apărarea de acolo. Astfel că propunea ca vasele 
franceze să intre în portul exterior şi să înceapă bombardamentul. 

Între timp, el avea să ducă trei sute de corsari pe mal, dimpreună 
cu nişte tunuri, în estul lagunei, la adăpostul grădinilor parfumate 
pline de pomi fructiferi. De acolo avea şi el să deschidă focul asupra 
fortului, dar din spate. Atacaţi astfel din două părţi, demoralizaţi după 
soarta celuilalt fort, Blood considera că spaniolii n-aveau să opună 
prea mare rezistenţă. 


273 


Urma ca domnul de Rivarol să-şi instaleze garnizoana în fort, în 
timp ce căpitanul Blood avea să continue asaltul pe uscat cu oamenii 
lui, să captureze biserica Nuestra Señora de la Poupa, ale cărei 
turnuri se vedeau perfect pe dealul apropiat din estul oraşului. Nu 
doar că această mare victorie avea să le confere un avantaj strategic 
important, dar dealul bisericii domina singurul drum care ducea spre 
Cartagena, şi, odată cucerit, spaniolii n-aveau să mai facă nicio 
încercare de a scoate bogăţiile din oraş. 

Căpitanul Blood judecase corect că acesta avea să fie argumentul 
suprem pentru domnul de Rivarol. Îngâmfat până atunci şi cu 
tendinţa ca din prea multă mândrie să respingă sugestiile corsarului, 
de data asta baronul îşi revizui brusc atitudinea. Deveni interesat şi 
cooperant, ba chiar acceptă planul căpitanului Blood şi dădu ordine 
ca acţiunea să înceapă numaidecât. 

Nu e necesar să urmărim toate manevrele pas cu pas. Greşelile 
francezilor au mai estompat din perfecțiunea planului şi 
superficialitatea cu care şi-au manevrat corăbiile a dus la 
scufundarea a două dintre ele sub bombardamentul inamic în acea 
după-amiază. 

Dar spre seară, mai ales datorită înverşunării cu care piraţii s-au 
năpustit dinspre uscat asupra fortului, zidurile au cedat şi înainte de 
apus Blood şi oamenii lui, cu ceva artilerie dusă până acolo pe asini, 
au reuşit să ia în stăpânire oraşul de pe culmile bisericii Nuestra 
Señora de la Poupa. A doua zi, la prânz, epuizând toate mijloacele 
defensive, şi ameninţată cu un alt bombardament, Cartagena trimise 
domnului de Rivarol semnul de predare. 

Umflându-se în pene pentru o victorie pentru care îşi asuma 
întregul merit, baronul stabili termenii. Ceru ca negustorii să predea 
toţi banii şi toate bunurile. Locuitorii oraşului puteau să rămână sau 
să plece, dar cei care plecau îşi predau mai întâi proprietăţile, iar cei 
care rămâneau trebuiau să predea jumătate din avere şi să devină 
cetăţeni francezi. Bisericile aveau să fie cruţate, dar erau obligate să 
transmită o evidenţă a tuturor averilor şi a lucrurilor de valoare pe 
care le deţineau. Neavând o altă soluţie, oamenii din Cartagena 
acceptară, şi a doua zi, 2 aprilie, domnul de Rivarol îşi făcu intrarea în 
oraşul proclamat acum colonie franceză. Domnul de Cussy fu numit 
guvernator. 

Se merse la catedrală, unde se oficie un Te Deum în cinstea 
victoriei. După care, cu voia divină, Rivarol se concentră asupra 


274 


prăzii. Sigurul amănunt care făcea diferenţa între victoria franceză 
asupra Cartagenei şi un raid obişnuit al corsarilor era că soldaţii 
aveau ordine stricte să nu intre în casele locuitorilor. În realitate, 
aparentul respect pentru indivizi şi proprietatea acestora avea la 
bază teama lui Rivarol ca nu cumva să se fure vreun sfant măcar din 
toată acea bogăţie care se revărsa acum în pungile trezoreriei 
deschise de baron în numele regelui Franţei. O dată vărsat tot aurul 
acolo, Rivarol ridică toate restricţiile şi lăsă oraşul pradă oamenilor 
săi, care continuară prăpădul asupra proprietăţilor individuale, deşi 
locuitorii, acum cetăţeni ai Franţei, fuseseră asiguraţi că acestea vor 
rămâne inviolabile. lar jaful fu unul de proporţii. În decursul a patru 
zile, peste o sută de catâri încărcaţi cu aur ieşiră din oraş şi coborâră 
spre bărcile care aşteptau pe plajă ca să transporte comoara în 
corăbii. 


275 


28 


Onoarea domnului de Rivarol 


n timpul capitulării şi puţin după aceea, căpitanul Blood şi o mare 

parte din corsarii lui rămaseră la posturile lor, sus, în biserica 

Nuestra Señora de la Poupa, fără a şti ce se petrece. Deşi 

responsabil în mare parte (dacă nu în totalitate) de rapida 
cucerire a oraşului, care se dovedea un adevărat corn al abundenței, 
lui Blood nici măcar nu i se arătă respectul de a fi chemat la consiliul 
de ofiţeri cu care Rivarol stabilise termenii capitulării. O nedreptate 
pe care altădată căpitanul Blood n-ar fi tolerat-o nicio clipă. Dar 
acum, în neobişnuita stare în care se găsea, în stadiul de respingere 
a oricărui act de piraterie, se mulțumea doar să surâdă cu dispreţ la 
adresa generalului francez. Căpitanii lui nu erau de aceeaşi părere, 
cu atât mai puţin echipajele. Un timp, ciuda mocni în ei, dar mai apoi 
explodă violent, la sfârşitul primei săptămâni în Cartagena. Abia când 
fură anunţaţi că nemulţumirile lor vor fi aduse la cunoştinţa baronului 
reuşi căpitanul să-i mai potolească. Apoi Blood se duse numaidecât 
să-l caute pe domnul de Rivarol. 

Il găsi în cartierul general pe care şi-l organizase în oraş, 
împreună cu un grup de oameni numiţi să înregistreze comorile 
dobândite şi să se descotorosească de registrele deja existente, în 
vederea stabilirii exacte a sumelor ce-aveau să rezulte. Baronul 
studia catastifele ca un negustor şi verifica să se asigure că toate 
calculele erau corecte până la ultimul sfanţ. O ocupaţie cu adevărat 
distinsă pentru generalul armatei regale franceze pe apă şi pe uscat. 
intrerupt din activitate de sosirea căpitanului Blood, îşi ridică ochii 
iritat. 

— Domnule baron, îl salută căpitanul. Vreau să vă vorbesc direct, 
iar dumneavoastră trebuie să mă ascultați. Oamenii mei sunt pe 
punctul de a se revolta. 


276 


— Căpitane Blood, spuse Rivarol după ce-l analiză, ridicând subtil 
din sprâncene, şi eu o să vă vorbesc direct. Şi va trebui, de 
asemenea, să mă ascultați. Dacă se iscă o revoltă, numai dumneata 
şi căpitanii dumitale sunteţi responsabili de ea. Faceţi o greşeală 
când îmi vorbiţi de parcă am fi aliaţi, când eu v-am dat clar a înţelege 
că dumneavoastră aveţi doar poziţia pe care aţi acceptat-o, aceea de 
a fi în serviciul meu. Dacă pricepeţi corect cum stau lucrurile, vom fi 
scutiţi de prea multă vorbărie. 

Blood se stăpâni cu mare dificultate. 

Simţea că mai devreme sau mai târziu, de dragul umanităţii 
măcar, trebuia să-i scoată fumurile din cap acestui individ arogant 
din faţa lui. 

— Mi-e indiferent cum priviţi poziţiile noastre, spuse. Dar trebuie 
să vă reamintesc că un lucru nu-şi schimbă natura doar pentru că-i 
schimbaţi numele. Pe mine mă interesează faptele concrete, mai ales 
acelea legate de înțelegerile pe care le avem cu dumneavoastră. 
Care prevăd o anumită distribuire a câştigurilor. Oamenii mei o cer şi 
nu sunt mulţumiţi. 

— De ce anume nu sunt mulţumiţi ? 

— De felul în care se manifestă corectitudinea dumneavoastră, 
domnule de Rivarol. 

Nici lovit direct în moalele capului nu s-ar fi simţit francezul mai 
şocat ca acum. Inlemni, apoi se ridică având foc în priviri, cu chipul 
de o paloare cadaverică. Cei care lucrau la mese lăsară jos penele şi 
aşteptară terifiaţi ca generalul să explodeze. Se lăsă o tăcere adâncă 
preţ de câteva minute bune, apoi francezul începu să vorbească pe 
un ton în care se simţea mânia care-l stăpânea. 

— Chiar atât de mult vă permiteţi, dumneata şi afurisiţii ăia de 
hoţi care te urmează? Căpitane Blood! Ai să-mi plăteşti pentru 
cuvintele astea ! 

— Vă reamintesc că nu vorbesc în numele meu, ci al echipajelor 
mele. Oamenii sunt nemulţumiţi şi, dacă nu găsiţi o metodă de-ai 
împăca, o să-şi facă singuri dreptate. 

— Să-şi facă dreptate ? întrebă Rivarol, tremurând de furie. Să 
încerce numai şi... 

— Nu vă pripiti. Ştiţi prea bine că este dreptul lor. Vor să ştie când 
are să se facă împărţirea prăzii şi când o să primească a cincea parte, 
aşa cum o prevede înţelegerea. 


277 


— Pentru numele lui Dumnezeu ! Cum vreţi să împărţim când nici 
nu am strâns totul ? 

— Oamenii mei au îndeajuns de multă minte ca să-şi dea seama 
că s-a strâns totul. Şi oricum privesc cu neîncredere faptul că totul s- 
a dus pe vasele dumneavoastră şi că va rămâne în posesia 
dumneavoastră. Spun că aşa nu se va şti niciodată cu siguranţă cât 
de mare este prada. 

— Dar — pentru Dumnezeu ! — am registre. Le pot vedea. 

— Nu vor să le vadă. Puţini dintre ei ştiu să citească. Ei vor doar 
să le daţi banii. Ştiu prea bine — iertaţi-mi francheţea — că registrele 
sunt falsificate. Conform registrelor dumneavoastră, comoara 
Cartagenei se ridică la vreo zece milioane de livre. Or, ei cunosc — şi 
sunt foarte pricepuţi când vine vorba de aşa ceva—că totalul 
depăşeşte fabuloasa sumă de patruzeci de milioane. Aşa că insistă să 
le arătaţi comoara şi să o cântăriţi în prezenţa lor, aşa cum se 
obişnuieşte în cadrul Frăției de Coastă. 

— Eu nu cunosc obiceiurile voastre piratereşti, spuse dispreţui-tor 
nobilul. 

— Dar învăţaţi repede. 

— Ce vrei să spui cu asta, nenorocitule ? Eu sunt conducătorul 
armatei, nu al unei cete de prădători. 

— Ah, da ! admise Blood, deşi în ochi i se citea ironia. Indiferent 
ce-aţi fi, vă avertizez că, dacă nu ţineţi seama de această cerinţă 
care mi se pare justă şi pe care o susţin, s-ar putea să aveţi 
probleme, şi nu m-ar surprinde să nu mai părăsiţi Cartagena deloc, 
darămite să duceţi vreun bănuţ de aur în Franţa ! 

— Pardieu ! Să înţeleg că mă ameninţi ? 

— Să fim serioşi, domnule baron ! Vă aduc la cunoştinţă că puţină 
prudenţă vă scuteşte de anumite probleme. Nu ştiţi încă pe ce vulcan 
staţi. Nu cunoaşteţi metodele piraţilor. Dacă persistaţi în greşeala 
dumneavoastră, Cartagena va fi scăldată în sânge, şi indiferent de 
urmări, acestea nu vor fi în folosul regelui Franţei. 

După acest argument, discuţia se mută pe terenuri mai puţin 
ostile; cei doi se mai înţepară un timp, pentru ca, în final, domnul de 
Rivarol, încă reticent, să accepte cerinţele corsarilor. Încuviinţă cu o 
totală lipsă de diplomaţie, numai pentru că Blood reuşise, în sfârşit, 
a-l face să înţeleagă că încăpăţânarea lui ar fi fost periculoasă. 

Intr-o altercaţie, ar fi putut să-i distrugă pe oamenii lui Blood, sau 
dimpotrivă. Şi chiar dacă ar fi avut câştig de cauză, efortul în sine l-ar 


278 


fi costat pierderea unor oameni, încât s-ar fi pomenit mai apoi 
incapabil să-şi apere comoara cu cei rămaşi. Concluzia fu că Rivarol 
promise a lua de îndată măsurile necesare. Căpitanul Blood şi 
căpitanii lui trebuiau să-l aştepte a doua zi la bordul corăbiei lui, 
„Victorieuse”, unde urma să le arate şi să cântărească prada în 
prezenţa lor, iar a cincea parte avea să le fie dată pe loc. 

În acea noapte, corsarii făcură mare haz pe seama loviturii pe 
care o primise mândria lui Rivarol. Însă când mijiră zorii a doua zi, 
aflară şi explicaţia: singurele vase care mai rămăseseră în port erau 
„Arabella” şi „Elizabeth”, ancorate acolo, şi „Atropos” şi „Lachesis”, 
care fuseseră duse pe plajă pentru repararea avariilor suferite în 
timpul luptelor. 

Vasele franceze plecaseră. La adăpostul nopţii, fuseseră scoase 
din port; trei vele care se zăreau la orizont erau singurul semn al 
prezenţei lor, în depărtare, spre vest. Dezertorul Rivarol fugise cu 
tezaurul, luând cu el soldaţii şi marinarii pe care-i adusese din Franţa. 
Îi lăsase în Cartagena nu doar pe pirați fără nicio răsplată, dar şi pe 
domnul de Cussy, pe voluntarii şi pe negrii din Insula Hispaniola, pe 
care-i înşelase la fel de crunt. 

Cei rămaşi se aliară în revolta lor comună. Numai căpitanul Blood 
rămase cu capul pe umeri, reuşind să-şi controleze ura adâncă. Işi 
promisese sieşi că înainte de a-şi lua la revedere de la Rivarol avea 
să-l facă să plătească pentru toate insultele mici sau mari primite de 
la acest individ detestabil. 

— Trebuie să-i urmărim ! spuse. Să-i urmărim şi să-i pedepsim. 

La început se declanşă un urlet general; apoi îşi dădură seama că 
numai două corăbii erau capabile să iasă în larg, iar acestea nu 
puteau lua toţi oamenii; în plus, nu aveau nici provizii destule pentru 
o călătorie mai lungă. Echipajele de pe „Lachesis” şi „Atropos”, şi 
căpitanii acestora — Wolverstone şi Yberville — renunţară la planul 
iniţial. La urma urmei, mai existau comori ascunse în Cartagena. 
Aveau să rămână acolo să le găsească, reparând între timp vasele. 
Blood, Hagthorpe şi ceilalţi n-aveau decât să facă altceva. Abia atunci 
îşi dădu şi Blood seama de faptul să se pripise. Când încercă să bată 
în retragere, aproape că iscă o revoltă între cele două părţi, care 
acum îi scindase şi pe corsari. La orizont, pânzele vaselor franceze se 
micşorau din ce în ce. Blood era la ananghie. Dacă pleca acum, cine 
ştie ce se mai abătea asupra oraşului, dat fiind natura celor pe care-i 
lăsa în urmă. Dacă rămânea, însemna că echipajul lui şi-al lui 


279 


Hagthorpe avea să se alăture saturnaliilor pentru a alimenta şi mai 
mult ororile acum inevitabile. incapabil să ajungă la o concluzie, 
oamenii lui şi ai lui Hagthorpe preluară decizia, căci ardeau de 
nerăbdare să o ia pe urma lui Rivarol. Nu doar că fapta acestuia era o 
înşelăciune sfruntată care trebuia pedepsită, dar mai aveau de 
câştigat şi o comoară enormă, făcând din comandantul francezilor 
duşmanul lor, când el însuşi rupsese alianţa cu atâta mârşăvie. Cum 
Blood nu ştia ce să facă, îl duseră aproape cu forţa pe „Arabella” şi în 
mai puţin de-o oră, după ce măcar apucară să-şi umple bidoanele de 
apă şi luară ceva provizii de alimente, „Arabella” şi „Elizabeth” o 
porniră pe mare într-o cursă nebunească. 

„Când am ajuns în larg şi stabilisem deja cursul corăbiei 
«Arabella» — scrie Pitt în jurnalul lui — m-am dus să-l caut pe 
căpitan, ştiind că era foarte tulburat din pricina evenimentelor. L-am 
găsit în cabina lui, cu capul în palme, cu privirea răvăşită fixată drept 
înainte, fără însă a vedea nimic !” 

— Ce mai e acum, Peter ? strigă la el tânărul din Somersetshire. 
Ce naiba te mai macină ? Sper că nu gândul la Rivarol ! 

— Nu, răspunse Blood. 

Brusc, deveni vorbăreţ. Poate spre binele lui, căci trebuia totuşi să 
se elibereze de gândurile care-l apăsau, altminteri avea să 
înnebunească. La urma urmei, Pitt era prietenul lui şi ţinea la el, şi 
deci era persoana potrivită căreia să i se destăinuie. 

— Dacă ea ar şti ! De-ar şti numai ! Dumnezeule ! Am crezut c-am 
terminat-o cu pirateria pentru totdeauna. Şi uite că acum ticălosul 
ăsta mă obligă să comit cel mai grav act de piraterie de care mă 
puteam face vreodată vinovat. Gândeşte-te la Cartagena ! La iadul 
pe care-au să-l dezlănţuie acum sălbaticii ăia ! lar eu trebuie să-mi 
mai încarc sufletul şi cu asta ! 

— Nu, Peter; nu e sufletul tău cel pe care-l încarci, ci al lui Rivarol. 
Nu este el vinovat de toate ? Ce-ai fi putut face ca să previi situaţia ? 

— AŞ fi rămas pe uscat dacă era necesar. 

— Nu puteai, şi o ştii prea bine. De ce te plângi ? 

— E mai mult de-atât, mormăi Blood. Ce facem acum ? Ce s-a ales 
de toate ? Mi-a fost imposibil să fiu loial în slujba Angliei. Loialitatea 
mea faţă de Franţa m-a împins aici, deci mi-e imposibil să mă ţin şi 
de asta. Cred că singurul lucru care mi-a rămas, ca să mă spăl pe 
mâini de toate, e să mă duc şi să-mi ofer serviciile Spaniei. 


280 


Însă mai era ceva — ultimul lucru la care se aşteptau — şi spre 
care navigau acum sub soarele tropical. Toate cele pe care Blood şi le 
imputa cu atâta amărăciune erau numai o etapă necesară în 
construirea neobişnuitei sale sorţi. 

Stabiliră direcţia de navigare spre Insula Hispaniola, căci într- 
acolo ar fi trebuit să meargă Rivarol pentru a se reechipa înainte de a 
porni pe ocean spre Franţa. „Arabella” şi „Elizabeth” se avântară cu 
toate pânzele spre nord. Timp de două zile şi două nopţi avură parte 
de un vânt favorabil, însă nu zăriră nici urmă de vasele pe care le 
urmăreau. In a treia zi, în zori, se pomeniră cu o ceaţă care le limita 
orizontul de observaţie cam la două-trei mile în faţă, ceea ce le 
alimentă nemulţumirea şi teama că Rivarol le-ar putea scăpa. 
Conform jurnalului lui Pitt, poziţia lor era de aproximativ 75* 30; 
longitudine vestică şi 17* 45' latitudine nordică, aşa că Jamaica 
trebuia să fie spre babord, cam la treizeci de mile, vest. Intr-adevăr, 
foarte departe spre nord-vest apărură la un moment dat, abia 
perceptibil, ca un pâlc de nori, culmile înalte ale Munţilor Albaştri, ale 
căror vârfuri ţâşneau înspre înălțimile senine de dincolo de pâcla 
joasă. Vântul bătea spre vest, aducând până la ei un muget înfundat 
şi persistent pe care cei mai puţin experimentați l-ar fi luat drept 
zgomotul pe care-l fac talazurile când se sparg la mal. 

— Tunuri, tunuri ! spuse Pitt care stătea cu Blood pe puntea de la 
pupă. 

Blood încuviinţă, ascultând mai departe. _ 

— Să tot fie la vreo zece sau cincisprezece mile de-aici. In Port 
Royal, aş zice eu, adăugă Pitt. Apoi se uită la căpitan. Ne 
interesează ? ; 

— Tunurile din Port Royal... II cam pune pe colonelul Bishop la 
treabă. Ar trebui să ne angajăm şi noi împotriva lui, dar am fi 
împotriva unor prieteni de care totuşi ne cam pasă. Oricum, ne 
apropiem ca să cercetăm. Spune cârmaciului că mergem într-acolo. 

Cu vântul dintr-o parte, înfruntară briza, conduşi de sunetul tot 
mai perceptibil al bătăliei, care se desluşea tot mai bine pe măsură 
ce înaintau. Parcurseră aproximativ o oră astfel. Apoi, la un moment 
dat, pe când Blood scruta orizontul cu ocheanul, aşteptându-se din 
clipă în clipă să zărească flotele celor două părţi beligerante, tunurile 
încetară brusc. Corăbiile lor continuară totuşi să înainteze în plină 
viteză, cu toţi oamenii pe poziţii cercetând nerăbdători şi frenetici 
zarea. După un timp, se contură în zare un obiect care în scurt timp 


281 


se dovedi a fi o corabie în flăcări. „Arabella” şi „Elizabeth” se 
apropiară dinspre nord-vest, iar contururile vasului incendiat se 
desluşiră tot mai bine până când, din norul de fum şi flăcări, se ivi 
catargul principal, înnegrit. Prin ochean, Blood văzu clar steagul cu 
crucea Sfântului Gheorghe fluturând în vârful acestuia. 

— Corabie englezească ! strigă. 

Scrută apoi marea pentru a căuta corăbiile victorioase din 
confruntarea pentru care înspăimântătoarea epavă şi sunetele pe 
care le auziseră mai devreme stăteau drept dovadă. În final, când 
ajunseră foarte aproape de vasul sortit să piară, desluşiră şi formele 
abia vizibile ale altor trei nave mari, cam la trei sau patru mile 
depărtare. Se îndreptau spre Port Royal. 

Primul gând, unul corect de altfel, fu că vasele aparţineau flotei 
din Jamaica şi că vasul incendiat era unul de corsari. Drept urmare, 
virară în cea mai mare viteză spre cele trei vase ce se îndepărtau. 
Insă Pitt, care cerceta prin ochean mica flotă ce bătea în retragere, 
observă unele detalii pe care numai ochiul unui navigator 
experimentat le poate observa. In mod surprinzător, anunţă că una 
dintre corăbii era „Victorieuse”, a lui Rivarol. Strânseră velele şi se 
opriră când ajunseră la bărcile încărcate cu supraviețuitori. Mai erau 
oameni rămaşi pe resturile din catarge şi pe scândurile care se 
împrăştiaseră pe mare. Trebuiau să-i salveze. 


282 


29 


În serviciul regelui Wilhelm 


na dintre bărci se izbi de o latură a navei „Arabella”. Pe 

scară urcă mai întâi un omuleţ aranjat, într-o jiletcă din 

mătase de culoarea dudei, cu manşete dantelate aurite, al 

cărui chip supt, gălbejit şi oarecum viclean era încadrat de o 
perucă neagră. Veşmintele lui în pas cu moda, şi scumpe de altfel, nu 
suferiseră deloc de pe urma aventurii prin care trecuse. Inainta cu 
pasul celui care afişează mândria rangului. În mod evident, nu aveau 
în faţă un corsar. Il urma un om care era exact opusul lui în toate 
privinţele, mai puţin în ce priveşte vârsta — corpolent, viguros, cu 
pielea smeadă şi oacheş la faţă, cu obrajii arşi de vânt şi soare, cu 
buze care aveau un surâs, cu nişte ochi albaştri sclipitori. Era bine 
îmbrăcat, însă fără fast, şi avea un aer de o autoritate impunătoare. 
Când omul acesta scund păşi de pe scară pe puntea mijlocie, unde 
Blood ieşise ca să-l întâmpine, ochii lui ageri, iuți şi negri măsurară 
ceata insolită de pirați strânşi pe „Arabella”. 

— Unde dracu' mă aflu ? întrebă iritat. Sunteţi englezi sau ce 
naiba ? 

— Am onoarea să fiu irlandez. Mă numesc Blood, căpitanul Peter 
Blood. Aceasta este corabia mea, „Arabella”. La dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Blood ! şuieră omuleţul. Blood ! Piratul ! Se întoarse spre uriaşul 
care-l urma. Să fiu al naibii, Van der Kuylen, este chiar un pirat. Fie 
ce-o fi; am scăpat de dracul şi am dat de taică-său ! 

— Cum adică ? întrebă gutural celălalt, pentru ca apoi să 
izbucnească în râs, dându-şi seama de comicul situaţiei. 

— Drace ! La ce naiba te hlizeşti, neghiobule ? răbufni cel în jiletcă 
închisă la culoare. 


283 


— Ce-or să mai râdă cei de-acasă: amiralul Van der Kuylen şi-a 
pierdut mai întâi flota pe timp de noapte, apoi nava-amiral a luat foc 
chiar sub picioarele lui, într-o luptă cu nişte vase franceze şi acum a 
ajuns să fie capturat de pirați. 

— Mă bucur că-ţi arde de râs. Dar mie, care m-am procopsit cu 
tine, pe legea mea că nu-mi arde. 

— Cred că e o neînțelegere la mijloc, interveni Blood, dacă-mi 
permiteţi să explic. Nu sunteţi capturați, ci salvaţi. Când o să vă 
veniţi în fire, poate o să primiţi ospitalitatea pe care v-o ofer. Nu e 
mult, dar e tot ce am la dispoziţie. F 

— Drace ! se holbă omuleţul aprig. lţi permiţi să fii ironic ? Sunt 
lordul Willoughby, guvernatorul general al regelui Wilhelm pentru 
Indiile de Vest. Dânsul este amiralul Van der Kuylen, comandantul 
flotei Majestății Sale pentru Indiile de Vest, flotă momentan pierdută 
pe undeva în afurisita asta de Mare a Caraibelor. 

— Regele Wilhelm ? sări Blood, care simţise că Pitt şi Dyke din 
spatele lui se apropiaseră şi ei curioşi. Cine este acest rege Wilhelm, 
şi al cui rege e, până la urmă ? 

— Cum adică ? întrebă lordul Willoughby, cum nu se poate mai 
uluit. Majestatea Sa regele Wilhelm al Ill-lea — Wilhelm de Orania, 
care împreună cu regina Mary conduce Anglia de mai bine de două 
luni. 

Se lăsă un moment de tăcere până când Blood pricepu, în sfârşit, 
ce i se comunica. 

— Adică, vreţi să spuneţi că cei de-acasă s-au răsculat şi l-au dat 
afară pe ticălosul de lacob cu tot cu şleahta lui de nemernici ? 

Amiralul Van der Kuylen îi dădu un ghiont lordului, ochii sclipindu-i 
vesel. 

— Are cunoştinţe serioase de politică, mormăi. 

Lordul zâmbi larg, făcând ca pe obraji să-i apară nişte riduri 
adânci. 

— Pfui ! N-ai auzit ? Unde naiba ai fost până acum ? 

— Am pierdut contactul cu lumea de vreo trei luni, răspunsese 
Blood. 

— Drace ! Cred şi eu! lar în astea trei luni, ehei, lumea s-a 
schimbat. 

Apoi îi povesti în câteva cuvinte despre cum regele lacob fugise în 
Franţa şi trăia sub protecţia regelui Ludovic. Din acest motiv, şi din 
altele, Anglia se alăturase alianţei şi acum purta război cu Franţa. 


284 


De aceea nava-amiral a olandezilor fusese atacată de domnul de 
Rivarol în acea dimineaţă, de unde reieşea că, în călătoria lui dinspre 
Cartagena, francezul trebuie să fi întâlnit în cale vreo altă corabie de 
la care a aflat noutăţile. 

Apoi, asigurându-i din nou pe musafiri că la bordul corăbiei sale 
aveau să fie trataţi cu onorurile cuvenite, căpitanul Blood îi conduse 
pe guvernatorul general şi pe amiral în cabinele lor. Acţiunea de 
salvare continuă. 

Vestea primită îl tulbură nespus pe Blood. 

Dacă regele lacob fusese detronat şi alungat, înseamnă că se 
anulase şi condamnarea lui pentru presupusa rebeliune în acea 
pretinsă încercare de a-l detrona pe tiran. Deci se putea întoarce 
acasă să-şi reia viaţa din punctul în care aceasta-i fusese întreruptă 
cu mulţi ani înainte. Numai gândul la această posibilitate îl lăsa fără 
cuvinte. Într-atât de plin se simţea de toate veştile şi într-atât de 
mişcat încât trebuia să comunice cu cineva. Astfel că ajunse a se 
destăinui vicleanului său musafir mai mult decât ar fi fost prudent, iar 
acesta îl urmări cu interes. 

— Mergeţi acasă dacă vreţi, spuse lordul, când Blood termină. Fiţi 
sigur că nimeni n-are să vă condamne pentru actele de piraterie, 
având în vedere motivele care v-au împins aici. Dar unde vă grăbiţi ? 
Cu siguranţă c-am auzit de dumneavoastră şi ştim de ce sunteţi 
capabil pe mare. Acum aveţi o mare oportunitate, dacă tot spuneţi că 
aţi terminat-o cu pirateria. Dacă veţi servi regelui Wilhelm în acest 
război, guvernul Majestății Sale v-ar considera un slujitor important 
pentru cunoştinţele pe care le aveţi despre Indiile de Vest, şi 
recunoştinţa ar fi pe măsură. Ar trebui să vă mai gândiţi; e o mare 
şansă, repet. 

—Pe care mi-o acordaţi dumneavoastră, adăugă Blood, şi vă 
mulţumesc. Dar mărturisesc că momentan nu-mi stă mintea decât la 
această veste fabuloasă. Totul se schimbă. Trebuie acum să mă 
obişnuiesc cu noua ordine, înainte să-mi aflu locul în ea. 

Pitt veni să-i raporteze că acţiunea de salvare se terminase; 
oamenii fuseseră recuperaţi — cam patruzeci şi cinci în total. Cerea 
ordine pe mai departe. 

Blood se ridică. 

— Din cauză că m-am îngrijit numai de interesele mele, le-am 
neglijat pe-ale dumneavoastră. Probabil că vreţi să vă duc în Port 
Royal. 


285 


— În Port Royal ? se foi neliniştit omuleţul. 

Apoi îi povesti agitat că trăseseră în Port Royal cu o seară înainte 
şi că viceguvernatorul lipsea de-acolo. Plecase după cai verzi pe 
pereţi spre Tortuga, după corsari, şi luase toată flota cu el. 

Blood se miră preţ de o secundă, apoi izbucni în râs. 

— Cred că a plecat înainte să afle vestea despre schimbarea 
guvernului de acasă şi nu ştia despre războiul cu Franţa. 

— Ba nu, ţâşni Willoughby. A fost informat de ambele, precum şi 
de sosirea mea. Asta înainte să plece. 

— Imposibil ! 

— Aşa am zis şi eu. Dar maiorul Mallard, pe care l-am găsit în Port 
Royal, mi-a confirmat. 

— Este nebun; să îşi părăsească postul tocmai acum !? se miră 
Blood. 

— Şi să nu uităm că a luat toată flota cu el şi a lăsat portul fără 
apărare, expus unui atac francez. Asta e soiul de viceguvernator pe 
care fostul guvern l-a considerat apt de-a fi numit: un exemplu viu de 
incompetenţă. A lăsat Port Royal supravegheat numai de un amărât 
de fort care poate fi transformat în ruine în doar o oră. Să fiu al 
naibii ! Este de neconceput ! 

— Rivarol ştie ? sări Blood, pierindu-i rânjetul de pe faţă. 

— S-ar duce acolo ? întrebă amiralul olandez. Domnul de Rivarol a 
luat oameni de la noi. Poate îi spun ei. Poate îi face să spună. E şansă 
mare. 

Lordul se scutură ca o felină. 

— Afurisitul de Bishop are să plătească dacă se întâmplă ceva din 
cauză că el a dezertat din post. Dar dacă a făcut-o cu bună ştiinţă ? 
Dacă e mai mult decât un prost, ba chiar un ticălos? Dacă aşa 
obişnuia el să-l servească pe regele lacob, care l-a ţinut în poziţie ? 

— Mă îndoiesc, se arătă înţelegător căpitanul Blood. A fost mânat 
de dorinţa de răzbunare. Pe mine mă vânează la Tortuga. Dar mă 
gândesc că, în timp ce el este plecat, ar fi mai bine să mă îngrijesc eu 
de Jamaica în folosul regelui Wilhelm. 

Râse, iar râsul lui spunea mai multe decât o spuneau ultimele lui 
cuvinte. 

— Spre Port Royal, Jeremy, cu toate pânzele sus ! O să ne răfuim 
cu Rivarol şi cu alţi câţiva în acelaşi timp. 

Atât lordul Willoughby, cât şi amiralul săriră în picioare. 


286 


— Dar nu aveţi aceeaşi forţă ! strigă lordul. Oricare dintre vasele 
francezului fac cât două de-ale voastre ! 

— Da, ca artilerie, spuse Blood, rânjind. Dar aici e vorba de mai 
mult decât artileria. Dacă domnia voastră vrea să vadă o luptă pe 
mare în toată regula, acum aveţi ocazia. 

Ambii musafiri se holbară la el. 

— Dar riscurile ? insistă lordul. 

— Este de-a dreptul imposibil ! spuse Van der Kuylen scuturând 
din cap. Echipajul o fi important, dar contează, în primul rând, 
tunurile. 

— Dacă nu-l pot înfrânge, o să-mi scufund propriul vas în apele 
canalului şi-am să-i blochez calea de acces până ce se întoarce 
Bishop din cursa lui, cu tot cu flotă, sau până când apare flota 
dumneavoastră. 

— Mă rog, şi ce rost are ? întrebă Willoughby. 

— Are rost. Rivarol e prost că s-a repezit la şansa asta, având în 
vedere ce are la bord. Are cu el comoara prădată din Cartagena, care 
se ridică la patruzeci de milioane de livre. Cei doi tresăriră când 
auziră fabuloasa sumă. Acum se duce spre Port Royal cu prada. Fie 
că mă învinge, fie că nu, n-are să mai iasă din Port Royal cu ea şi, 
mai devreme sau mai târziu, comoara o s-ajungă tot în vistieria 
regelui Wilhelm, asta după ce se plăteşte o cincime corsarilor mei. 
Ne-am înţeles, lord Willoughby ? 

Lordul se ridică, îşi îndepărtă manşeta dantelată şi întinse o mână 
delicată şi albă. 

— Căpitane Blood, acum descopăr măreţia dumitale. 

— Sunt sigur că domnia voastră e îndeajuns de perspicace ca s-o 
vadă, râse căpitanul. 

— Bine, fie, dar cum faceţi ? mormăi Van der Kuylen. 

— Veniţi pe punte şi-o să vedeţi o demonstraţie înainte de asfinţit. 


287 


30 


Ultima bătălie a corăbiei 
„Arabella” 


Ce mai aştepţi, prietene ? urlă Van der Kuylen. 

— Chiar aşa ! Pentru numele lui Dumnezeu ! urlă şi Willoughby. 

Era în după-amiaza aceleiaşi zile, când cele două corăbii pluteau lin, 
cu velele abia umflate de vântul dinspre fâşia prelungă de uscat care 
forma marele port natural de la Port Royal. Se aflau la mai puţin de o 
milă de strâmtoarea prin care se intra în portul supravegheat de fort. 
De mai bine de două ore erau în zonă; se strecuraseră nevăzuţi de 
cei din oraş pe lângă vasele lui Rivarol. 

În tot acest timp, în aer bubuiseră tunuri dinspre uscat şi dinspre 
mare, anunțând bătălia care se dădea între francezi şi cei care 
apărau Port Royal. Aşteptarea inutilă care se prelungea îi adusese la 
capătul răbdării atât pe lordul Willoughby, cât şi pe Van der Kuylen. 

— Aţi zis că o să ne arătaţi ceva acţiune. Şi-atunci, unde este 
acţiunea ? 

Blood surâse plin de încredere. Era complet echipat de luptă, cu 
armura neagră pe el. 

—Nu vă mai încerc răbdarea multă vreme. Am observat că 
bubuiturile se răresc. Dar nu câştigăm nimic dacă ne grăbim, 
dimpotrivă, avem numai de câştigat dacă amânăm intervenţia 
noastră, şi o să vă demonstrez asta. 

— Crezi că între timp o să apară Bishop sau flota amiralului Van 
der Kuylen ? se chiori la el lordul Willoughby suspicios. 

—Ba deloc. Mă gândeam că prin acţiunea lui asupra fortului, 
domnul de Rivarol, care e un tip mai greoi din fire după câte îl cunosc 
eu, o să sufere ceva pierderi care o să ne aducă nouă ceva avantaje. 


288 


Deci o s-avem destul timp să avansăm atunci când fortul îşi va da 
ultima suflare. 

— Mda, încuviinţă repede, ca şi cum ar fi tuşit, micul guvernator- 
general. Inţeleg unde bateţi şi consider că aveţi dreptate. Aveţi 
calităţile unui adevărat comandant, căpitane Blood. Îmi cer scuze 
pentru că v-am judecat greşit. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră. Ideea e că am 
oarecare experienţă în asemenea acţiuni şi, deşi sunt gata să-mi 
asum toate riscurile, nu vreau deloc să risc dacă nu e nevoie. Dar... 
— se opri pentru a asculta. Da, am avut dreptate. Bombardamentul 
începe să-şi reducă din forţă, înseamnă că Mallard începe să-şi piardă 
din rezistenţă. Fii pe fază, Jeremy ! 

Se aplecă peste parapet şi strigă câteva ordine cu glas ferm. Şeful 
de echipaj sună din fluier şi într-o clipă corabia, care până atunci 
părea că lâncezeşte, se trezi la viaţă. Puntea se umplu de tropăiturile 
oamenilor care alergau de zor, începu să se audă scârţâitul vergilor şi 
se înălţară pânzele. Cârma fu pusă pe direcţie. „Elizabeth” îi urmă ca 
întotdeauna, ascultând de semnalele corăbiei „Arabella”, în timp ce 
Ogle, tunarul, pe care Blood îl chemase la el, primea ultimele 
instrucţiuni înainte de a cobori la postul lui de sub puntea principală, 
într-un sfert de oră, ocoliră capul portului şi ajunseră spre gura 
acestuia, la câteva sute de yarzi de cele trei vase ale lui Rivarol, de 
data asta apărându-le în faţă. In locul fortului, acum se vedea numai 
un morman de ruine fumegânde, iar pavilionul victorioşilor francezi 
flutura în bătaia vântului, în vreme ce vasele se grăbeau să captureze 
bogata comoară rămasă fără cei care o apărau. Blood scrută prin 
ochean vasele franceze şi chicoti. „Victorieuse” şi „Medusa” păreau 
abia zgâriate, dar o a treia corabie, „Baleine”, se înclina serios spre 
tribord pentru a ţine deasupra apei spărtura gigantică din babord; 
deci aceasta ieşea din calcule. 

— Vedeţi ? strigă spre Van der Kuylen şi, fără a mai aştepta 
aprobarea mormăită a olandezului, strigă: cârma la tribord ! 

Pesemne că imaginea impunătoarei corăbii roşii cu etrava ei 
aurită şi cu hublourile deschise spre babord a curmat exaltarea 
frenetică a lui Rivarol. Inainte de-a mai avea timp să dea un ordin 
măcar, înainte de-a se gândi ce ordin să dea, se abătu asupra lui un 
torent de foc şi oţel, iar puntea corăbiei sale fu secerată pieziş de 
lama tăioasă a morţii. „Arabella” se opri pentru a face loc lui 
„Elizabeth”, care, urmând-o îndeaproape, execută aceeaşi manevră. 


289 


În timp ce francezii nu-şi reveniseră încă, fiind şocaţi de atacul acesta 
neaşteptat, „Arabella” viră, venind de data asta cu tunurile dinspre 
tribord. Lansă o a doua salvă de ghiulele. Urmă şi salva trasă de pe 
„Elizabeth” şi trâmbiţaşul de pe „Arabella” transmise un semnal 
sonor pe care Hagthorpe îl înţelese perfect. 

— Acum, Jeremy ! strigă Blood. Drept spre ei, înainte să-şi vină în 
fire ! Pregătiţi, acolo ! Pregătiţi să atacați ! Hayton... cângile ! Spune-i 
tunarului din prova să încarce cât poate de repede. 

Blood îşi lepădă pălăria cu pene şi îşi puse pe cap coiful adus de 
un negru. Voia să-şi conducă oamenii chiar el. În câteva cuvinte, le 
explică musafirilor: 

— Atacul direct e singura noastră şansă. Ne copleşesc cu artileria. 

Avea perfectă dreptate, căci francezii se dezmeticiseră. Ambele 
lor corăbii se rotiseră spre babord şi ţinteau spre „Arabella”, care era 
cea mai apropiată şi cea mai mare corabie, şi deci cea mai 
periculoasă. Îşi traseră salvele aproape în acelaşi timp. Spre 
deosebire de corsarii care ţintiseră sus pentru a lovi în duşman pe 
punţile superioare, francezii ţintiră mai jos pentru a zdrobi bordajul 
corăbiei. „Arabella” începu să se clatine şi să se balanseze periculos 
sub canonada inamică, deşi Pitt o ţinu cu prora spre francezi, ca să le 
ofere o ţintă cât mai mică. O secundă păru că ezită, după care se 
repezi din nou înainte cu etrava făcută ţăndări, cu teuga sfărâmată şi 
cu o gaură ce se căsca în bordajul de la proră, exact deasupra liniei 
de plutire. Pentru a nu lua apă, Blood ordonă ca tunurile din faţă, 
ancorele, butoaiele cu apă şi toate obiectele grele să fie aruncate 
peste bord. Intre timp, corăbiile francezilor dădură ocol, având 
acelaşi „tratament” şi pentru „Elizabeth”. Nefiind favorizată de vânt, 
„Arabella” forţă înaintarea pentru a-şi recăpăta echilibrul, dar, înainte 
de-a face asta, „Victorieuse” îşi reîncărcase tunurile de la babord şi 
lansă a doua salvă de ghiulele, de data asta de la mică distanţă. În 
mijlocul bubuiturilor, a scândurilor spulberate, a urletelor celor răniţi, 
„Arabella” — ce mai rămăsese din ea —se aruncă înainte, 
clătinându-se, spre norul de fum după care se ascundea prada ei. Dar 
dintr-odată se auzi strigătul lui Hayton care anunţa că vasul începe să 
se scufunde de la proră. Blood simţi cum îi stă inima în loc. 

In acelaşi moment de disperare zări corpul albastru-auriu al lui 
„Victorieuse” profilându-se prin pâclă. Cu toate că aceasta îl trezi 
oarecum, corsarul observă însă că „Arabella” înainta din ce în ce mai 
încet şi probabil că avea să se scufunde înainte să ajungă lângă 


290 


corabia francezilor. Amiralul olandez şi lordul Willoughby blestemară 
şi îl criticară pe Blood, care riscase totul pentru o singură manevră. 

— Nu aveam altă şansă ! urlă Blood într-o frenetică disperare. 
Dacă aveţi impresia că acţiunea mea a fost disperată şi nesăbuită, 
atunci asta e; în situaţia dată şi cu mijloacele pe care le aveam, a fost 
exact ce trebuia. Ne-a lipsit un pas până la victorie. 

Dar nu eşuaseră complet. Hayton însuşi şi vreo douăzeci de 
corsari vânjoşi pe care îi strânsese se pregăteau ghemuiţi printre 
ruinele teugii, cu căngile în mâini. La vreo şapte-opt yarzi de 
„Victorieuse”, când păreau foarte aproape şi când puntea de la prova 
era deja inundată sub ochii batjocoritori şi victorioşi ai francezilor, 
corsarii săriră înainte şi-şi aruncară căngile peste golul dintre cele 
două corăbii. Două căngi se agăţară de vasul francez. Fără să ezite, 
corsarii se aruncară pe una dintre frânghiile întinse de căngi şi 
traseră de ea cu toată puterea pentru a aduce vasele unul lângă 
celălalt. Urmărindu-i de pe puntea de la pupa, Blood strigă şi glasul 
lui răsună ca un sunet de trompetă: 

— Muschetele, la prova ! 

Cei care purtau muschetele erau deja pe poziţii pe puntea de 
mijloc şi se executară cu repeziciunea oamenilor care ştiau că asta 
era singura lor şansă de salvare. Cincizeci de pirați se şi aruncară 
înainte şi de pe ruinele teugii ţintiră pe deasupra capetelor oamenilor 
lui Hayton şi secerară soldaţii francezi care, neputând să smulgă 
căngile înfipte adânc în puntea corăbiei lor, se pregăteau să tragă în 
cei care îi atacau. Ajunse acum punte lângă punte, cele două corăbii 
se ciocniră cu un zgomot surd. Blood se afla pe puntea mijlocie, 
gândind şi acţionând cu rapiditate. Velele fuseseră coborâte. O sută 
de oameni — trupa de asalt — fură chemaţi la pupa, iar cei care 
aveau căngile erau pregătiţi să-i asculte comenzile în momentul 
atacului.  „Arabella” era ţinută la suprafaţă numai de şase 
căngi — agăţată practic de „Victorieuse”. Willoughby şi Van der 
Kuylen urmăreau cu sufletele la gură de la pupa cu câtă viteză şi 
precizie se mişcau Blood şi echipajul lui. Căpitanul se repezi spre ei, 
urmat de cea mai mare parte din corsari, în vreme ce grupurile de 
asalt conduse de tunarul Ogle, care fuseseră nevoite să-şi părăsească 
tunurile, alungate de apa care năvălise pe puntea de tragere, se 
aruncară urlând spre corabia franceză. „Arabella”, cu pupa ei înaltă 
inundată, ajunsese exact la nivelul punţii de pe „Victorieuse”. Sub 
comanda lui Blood, corsarii se repeziră asupra francezilor ca nişte 


291 


ogari asupra căprioarei pe care au încolţit-o. Îi urmară alţii şi alţii 
până când numai Willoughby şi amiralul olandez rămaseră să 
urmărească totul de pe puntea de la pupa a abandonatei „Arabella”. 
O jumătate de oră răsună larma confruntării de pe puntea vasului 
francez. Lupta începuse la prova, urcase spre teugă şi spre puntea de 
mijloc, unde atinsese intensitatea maximă. Francezii rezistaseră cu 
încăpățânare şi aveau avantaj numeric, ceea ce-i impulsiona. Dar 
oricât de curajoşi ar fi fost, sfârşiră prin a fi împinşi tot mai în spate 
pe puntea de la babord, unde vasul era înclinat din cauza faptului că 
era prins de „Arabella”. Corsarii se luptaseră cu furia disperată a 
celor care nu se mai puteau retrage pentru că nu mai aveau unde s-o 
facă. Deci trebuiau să rămână acolo, fie să o cucerească pe 
„Victorieuse”, fie să moară. 

În cele din urmă, corsarii au învins, cu preţul vieților a jumătate 
dintre ei. Împinşi spre puntea de la pupa, cei câţiva francezi 
comandaţi de glasul răguşit al lui Rivarol mai încercară o vreme să 
reziste. 

În cele din urmă, Rivarol căzu cu un glonţ în cap, iar oamenii 
lui — nu mai mult de douăzeci — capitulară. 

Dar încercările nu se sfârşiseră aici pentru oamenii lui Blood. 
„Elizabeth” şi „Medusa” erau încă legate una de cealaltă, iar oamenii 
lui Hagthorpe erau împinşi spre vasul lor pentru a doua oară. Se 
cereau măsuri urgente. În vreme ce Pitt şi oamenii lui se ocupau de 
pânze, iar Ogle se duse jos cu grupul său, Blood ordonă ca toate 
căngile să fie smulse. Lordul Willoughby şi amiralul trecuseră deja pe 
„Victorieuse”. În vreme ce piraţii se grăbeau să-l salveze pe 
Hagthorpe, de pe puntea vasului cucerit Blood mai aruncă o ultimă 
privire spre corabia care-i servise atât de frumos şi care aproape că 
devenise o parte din fiinţa lui. „Arabella” se mai legănă puţin, apoi 
începu să se scufunde încetul cu încetul, până când fu acoperită cu 
totul de valuri. Deasupra ei, apa clipoci şi formă vârtejuri în jurul 
catargelor principale, singurele detalii vizibile care marcau locul 
unde-şi găsise sfârşitul. 

Blood stătea printre ruinele de pe „Victorieuse”, când cineva îi 
spuse: 

— Cred că e nevoie să-mi cer scuze a doua oară, căpitane Blood. 
N-am mai asistat niciodată la imposibilul devenit posibil numai prin 
ingeniozitate şi curaj, şi nici n-am văzut o victorie mai elegant smulsă 
din ghearele înfrângerii. 


292 


Blood se întoarse cu totul spre lordul Willoughby. Era cu capul 
descoperit, cu armura găurită, cu mâneca dreaptă atârnându-i ca o 
cârpă ruptă din umăr şi cu braţul dezgolit. Din cap până-n picioare 
era tot mânjit de sânge. Pe faţă îi curgea sânge dintr-o rană pe care o 
avea la cap; i se amestecase cu părul şi cu praful, încât era aproape 
de nerecunoscut. Din toată această mască oribilă, doi ochi vii îl 
priviră incredibil de aprinşi şi două lacrimi trasară câte o dâră adâncă 
de-a lungul obrajilor astfel mânjiţi. 


293 


31 


Excelenţa Sa, guvernatorul 


ând veni vremea să se facă socoteala pierderilor, se constată 

că din trei sute douăzeci de pirați cu care căpitanul Blood 

plecase din Cartagena, abia o sută mai rămăseseră întregi. 

„Elizabeth” fusese atât de grav afectată încât era puţin 
probabil că aveau s-o mai repună pe linia de plutire ca să iasă în larg, 
iar Hagthorpe, care-o comandase cu atâta vitejie în ultima bătălie, 
murise. 

Pe de altă parte, deşi mult inferiori ca număr, numai datorită 
priceperii şi a unei dârzenii disperate, corsarii lui Blood salvaseră 
Jamaica de bombardament şi de jaf, capturaseră flota lui Rivarol şi 
intraseră în posesia comorii pe care o transporta, în folosul regelui 
Wilhelm. 

Abia în seara următoare, leneşa flotă a lui Van der Kuylen — nouă 
vase în total — ancoră în Port Royal, iar căpitanii olandezi şi englezi 
primiră din partea amiralului o lecţie despre adevărata lor valoare. 
Şase dintre vase fură pe loc echipate pentru a se întoarce pe mare. 
Mai erau şi alte locuri ce ţineau de Indiile de Vest care trebuiau 
inspectate de noul guvernator general, iar lordul Willoughby se 
grăbea să ajungă în Antile. 

— Dar se pare că sunt reţinut aici de absenţa unui idiot de 
viceguvernator, se plânse amiralului său. 

— Şi ce dacă ? exclamă Van der Kuylen. De ce aveţi nevoie de el? 

— Ca să-i dau una peste ceafă aşa cum merită şi să numesc în 
locul lui un om care-şi cunoaşte datoria şi care are capacitatea să şi-o 
ducă la îndeplinire. 

— Dar nu e nevoie să rămâneţi doar pentru atâta. Oricum, noul 
viceguvernator nu are nevoie de instrucţiuni. O să ştie cum să apere 
Port Royal mai bine decât oricare dintre noi. 


294 


— Blood ? 

— Da, desigur. Cine ar putea fi mai bun? Aţi văzut ce-i poate 
pielea. 

— Şi tu crezi la fel, nu ? Mda, şi eu m-am gândit, şi, pe legea mea, 
de ce nu? E mai bun decât Morgan, iar Morgan a fost şi el 
guvernator. 

Trimiseră după Blood. Acesta apăru, elegant şi distins, după ce se 
folosise de toate resursele existente în Port Royal pentru a-şi 
recompune imaginea. Fu uşor mirat de propunerea făcută de lordul 
Willoughby. Era mult dincolo de orice-şi imaginase vreodată, şi îl 
măcina gândul că n-avea să se poată achita de-o asemenea 
îndatorire dificilă. 

— Pe toţi dracii ! sări Willoughby. Credeţi că v-aş mai fi oferit-o 
dacă mă îndoiam de capacitatea dumneavoastră ? Dacă numai atât 
aveţi de obiectat... 

—Nu doar atât, Excelenţă. Speram să mă pot duce acasă... 
Tânjesc după păşunile verzi din Anglia, oftă el. În livezile din 
Somerset trebuie c-au înflorit merii deja. 

— Merii ?! urlă lordul, dar se opri. Ce naiba... ? Merii ?! Se uită la 
Van der Kuylen. _ 

Amiralul ridică din sprâncene şi-şi ţuguie buzele. În ochi avea un 
licăr jucăuş. 

— Aşa ? Foarte poetic ! 

— Ai o reputaţie, omule, se întoarse lordul înfuriat spre căpitanul 
Blood. Ai făcut într-adevăr mult, şi ţi-ai demonstrat abilităţile. De- 
asta, în numele Majestății Sale, îţi ofer postul de guvernator al 
Jamaicăi, pentru că te consider cea mai potrivită persoană. 

— Excelenţa Voastră e foarte amabilă. Dar... 

— Tttt ! Să nu te aud ! Dacă vrei ca trecutul să-ţi fie uitat şi să ai 
viitorul asigurat, acum ai ocazia. Şi nu vreau s-aud cum respingi o 
asemenea ofertă pentru meri înfloriţi sau pentru mai ştiu eu ce alte 
sentimentalisme. Aici e datoria ta şi aici vei rămâne cât mai durează 
războiul. După care n-ai decât să te duci in Somerset, să bei cidru, 
sau în Irlanda, să te îmbeţi cu ceai. Până atunci, te mulţumeşti cu 
Jamaica şi cu romul de-aici. 

Van der Kuylen izbucni în râs. Gluma nu smulse însă niciun surâs 
de pe chipul lui Blood. Rămase sobru, ba chiar abătut. Se gândea la 
domnişoara Bishop, care se afla undeva în aceeaşi casă, dar pe care 
nu o văzuse de când ajunsese acolo. Dacă i-ar fi arătat şi ea ceva mai 


295 


mult decât compasiune... Din nou, glasul aspru al lui Willoughby îi 
întrerupse gândurile. Îl admonesta pentru ezitare, reproşându-i 
nesăbuinţa incredibilă de a da cu piciorul unei asemenea şanse 
uriaşe. Blood oftă adânc şi se înclină. 

— Aveţi dreptate. Sunt un prost. Dar vă rog să nu mă consideraţi 
nerecunoscător. Dacă am ezitat a fost din motive cu care nu consider 
că e cazul să vă încarc conştiinţa. 

— Cum ar fi merii în floare ? pufni lordul. 

De data asta, Blood fu cel amuzat, deşi cu o notă de melancolie în 
ochi. 

— Cum doriţi. Şi vă asigur că ştiu cum să câştig favorurile 
Majestății Sale. Puteţi să contaţi pe loialitatea mea. 

— Dacă nu contam, nu-ţi mai ofeream postul. 

Astfel se hotărâră toate. Se întocmi împuternicirea lui Blood şi se 
pecetlui în prezenţa lui Mallard, comandantul, şi a celorlalţi ofiţeri din 
garnizoană, care urmăriră totul cu ochii mari, dar îşi păstrară 
comentariile pentru ei. 

— Acum putem să ne vedem de treburi, spuse Van der Kuylen. 

— Mâine-dimineaţă ridicăm ancora, anunţă lordul. 

— Şi colonelul Bishop ? sări Blood. 

— Asta e problema dumitale. Acum, dumneata eşti guvernatorul. 
Te ocupi de el aşa cum consideri de cuviinţă. N-ai decât să-l spânzuri 
de catarg. O merită. 

— Nu ar fi o dovadă prea evidentă de ranchiună ? îl întrebă Blood. 

— Bine. Atunci o să-i las o vorbă. Sper să-i placă. 

Căpitanul Blood trecu imediat la îndatoririle sale. Erau multe de 
făcut pentru a întări apărarea în Port Royal după toate câte se 
petrecuseră. În urma unei inspecții la fortul distrus, dădu ordine cu 
privire la ce trebuia întreprins, şi asta numaidecât. Apoi ordonă ca 
cele trei vase franceze să fie reparate pentru a putea ieşi din nou pe 
mare. În fine, la îndemnul lordului Willoughby, îşi strânse corsarii şi le 
dădu a cincea parte din comoara capturată, lăsându-le libertatea ca 
pe mai departe fie să plece, fie să se înroleze în serviciul regelui 
Wilhelm. Vreo douăzeci rămaseră, printre care Jeremy Pitt, Ogle şi 
Dyke, a căror condamnare se anulase odată cu căderea regelui lacob, 
la fel ca în cazul lui Blood. 

În afară de bătrânul Wolverstone, care rămăsese în Cartagena, ei 
erau singurii supraviețuitori din acea bandă de rebeli condamnaţi 
care plecaseră din Barbados cu trei ani în urmă, pe „Cinco Llagas”. 


296 


A doua zi, în vreme ce flota lui Van der Kuylen se pregătea să 
ridice ancora, Blood se afla în spaţioasa încăpere cu pereţi albi care 
era biroul guvernatorului. Maiorul Mallard îl anunţă că în zare se 
vedea flota lui Bishop. 

— Prea bine. Mă bucur că ajunge înainte ca lordul Willoughby să 
plece. Maior, te rog să-l arestezi de îndată ce pune piciorul pe țărm. 
Apoi să mi-l aduci aici. Stai puţin ! şi scrise un bilet. Du-l lordului 
Willoughby; e pe nava-amiral a lui Van der Kuylen. 

Maiorul salută şi plecă. Peter Blood rămase în scaunul lui, cu ochii 
în tavan. Era încruntat. Timpul se scurse încet şi, la un moment dat, 
auzi un ciocănit în uşă. Apăru un sclav negru. Dorea Excelenţa Sa să 
o primească pe domnişoara Bishop ? „Excelenţa Sa” păli. Rămase o 
clipă încremenit, uitându-se la sclav, conştient că pulsul i se 
accelerase neobişnuit de mult. Apoi acceptă calm. Se ridică atunci 
când ea intră. Paloarea lui se ascundea în spatele bronzului, însă a ei 
era chiar vizibilă. O clipă, rămaseră amândoi muţi şi se uitară unul la 
celălalt. Apoi, ea înaintă şi începu să vorbească sacadat, cu glas 
tremurat, surprinzător pentru cineva care, de regulă, se arăta atât de 
calm şi de hotărât. 

— Am... am... maiorul Mallard mi-a spus... 

— Maiorul Mallard şi-a depăşit îndatoririle, spuse Blood, şi din 
cauza efortului de a-şi controla glasul, cuvintele sale părură aspre, ba 
chiar stridente. 

O văzu tresărind şi oprindu-se, şi se corectă imediat. 

— V-aţi alarmat fără rost, domnişoară Bishop. Orice-ar fi între 
mine şi unchiul dumneavoastră, vă asigur că nu-i voi urma exemplul. 
N-am să abuzez de poziţia mea ca să mă răzbun personal. 
Dimpotrivă, o să abuzez de poziţie ca să-l protejez. Lordul Willoughby 
mi-a recomandat să nu-i arăt milă, dar intenţia mea e să-l trimit 
înapoi la plantațiile din Barbados. 

— Mă bucur... că faceţi asta, spuse ea şi avansă. Mai ales, mă 
bucur pentru dumneavoastră. li întinse o mână. 

El se uită la ea, după care se înclină. 

— Nu aş vrea să vă atingă mâinile unui hoţ şi ale unui pirat, spuse 
cu amărăciune în glas. 

— Nu mai sunteţi aşa ceva, se strădui ea să surâdă. 

— lar dumneavoastră n-aţi avut niciun rol în corectarea tristei 
mele faime, răspunse el. Cred că nu mai avem ce ne spune. Poate 


297 


doar să vă anunţ că nici lordul Julian Wade nu are de ce să se teamă 
din partea mea. Şi fără îndoială că acum puteţi sta liniştită. 

— Da, în ce vă priveşte. Numai în ce vă priveşte. N-aş vrea să 
faceţi nimic reprobabil sau dezonorant. 

— Chiar dacă sunt hoţ şi pirat ? 

Ea-şi retrase mâna şi făcu un gest disperat de agitaţie. 

— N-o să-mi iertaţi niciodată cuvintele astea ? 

— Mi-este cam greu, mărturisesc. Dar ce mai contează acum, 
când ne-am spus tot ce era de spus ? 

Ochii ei luminoşi şi căprui îl analizară o secundă cu un aer visător. 
Apoi îi întinse din nou mâna. 

— Plec, căpitane Blood. Dacă veţi fi chiar atât de generos cu 
unchiul meu, o să mă întorc în Barbados cu el. Nu cred c-o să ne mai 
întâlnim... vreodată. E chiar atât de imposibil să ne despărţim 
prieteni ? Am greşit odată, ştiu. Şi mi-am cerut scuze. Nu vreţi să... să 
vă luaţi la revedere ? 

El păru că se îmbărbătează ca pentru a se dezbrăca de armura 
înverşunării. Îi acceptă mâna şi o păstră într-a lui. Îi vorbi privind-o 
grav, melancolic. 

— Vă întoarceţi în Barbados ? spuse rar. Merge şi lordul Julian cu 
dumneavoastră ? 

— De ce mă întrebaţi asta ? îl înfruntă ea fără teamă. 

— Nu v-a dat mesajul meu ? Sau v-o fi spus altceva ?! 

— Nu, nici vorbă. Mi l-a transmis exact aşa cum i l-aţi spus. Şi m-a 
marcat. M-a făcut să văd clar greşeala şi nedreptatea mea. Să ştiţi că 
spun toate acestea tocmai datorită acelui mesaj. V-am judecat greşit, 
deşi trebuia să-mi dau seama că n-aveam ce judeca. 

— Şi cum rămâne cu lordul Julian ? insistă el, fără a-i lăsa mâna, 
urmărind-o cu nişte ochi vii de culoarea safirelor, ce contrastau 
puternic cu chipul său ars de soare. 

— Presupun că lordul Julian are să se întoarcă în Anglia. Nu mai 
are de ce să rămână pe-aici. 

— Nu v-a rugat să mergeţi cu el ? 

—Ba da, m-a rugat. Şi vă iert pentru această întrebare 
îndrăzneață. 

În acel moment, un impuls năvalnic se trezi într-însul. 

— Pentru numele cerului, să nu-mi spuneţi că aţi refuzat să 
deveniți o lady când... 


298 


— Sunteţi insuportabil ! se smulse ea din strânsoare şi se 
îndepărtă. Nu trebuia să vin. La revedere ! Se grăbi spre uşă, dar el 
sări în picioare şi o prinse. Obrajii ei erau ca para focului şi ochii îi 
scânteiau de mânie. Astea sunt maniere de pirat ! Daţi-mi drumul ! 

— Arabella ! o imploră el. Chiar vorbeşti serios ? Chiar vrei să-ţi 
dau drumul ? Să te las şi să nu te mai văd niciodată ? Nu vrei să stai 
aici şi să-mi faci acest surghiun suportabil, pentru ca apoi să mergem 
acasă împreună ? De ce plângi? Ce-am spus de te-am făcut să 
plângi, draga mea ? 

— Credeam... credeam că n-o s-o mai spui niciodată ! rosti ea cu 
ironie, printre lacrimi. 

— Păi, lordul Julian era acceptabil şi... 

— Niciodată, niciodată n-a existat altcineva în afară de tine, Peter. 

Bineînţeles că au avut multe să-şi destăinuie după asta şi se 
aşezară să discute pe îndelete. Timpul trecu pe lângă ei ca gândul, 
iar guvernatorul Blood uită de tot de îndatoririle sale. Se simţea, în 
sfârşit, acasă. Odiseea lui lua sfârşit. 

Între timp, flota colonelului Bishop ancorase, iar acesta coborâse 
pe chei. Era morocănos şi nemulţumirile lui erau departe de-a lua 
sfârşit. Îl însoțea lordul Julian Wade. O gardă formată din soldaţi îi ieşi 
în întâmpinare, iar în faţa lor apăru maiorul Mallard şi alţi doi 
necunoscuţi viceguvernatorului — unul subţirel şi elegant, celălalt 
mătăhălos şi oacheş. Maiorul Mallard păşi înainte. 

— Colonele Bishop, am ordin să vă arestez. Sabia dumneavoastră, 
vă rog ! 

— Din ordinul guvernatorului Jamaicăi, completă omuleţul elegant 
din spatele maiorului. 

Bishop se întoarse spre el. 

— Al guvernatorului ? Ai înnebunit ? Se uită de la unul la celălalt. 
Eu sunt guvernatorul. 

— Aţi fost, spuse rece omuleţul. În absenţa dumneavoastră, 
lucrurile s-au schimbat. Aţi greşit când v-aţi abandonat poziţia fără 
motive întemeiate, şi deci aţi pus în pericol ţinutul pe care-l 
administraţi. După cum bine vedeţi, a fost o greşeală serioasă, 
colonele. Având în vedere că aveaţi postul din partea guvernului 
regelui lacob, e posibil să fiţi acuzat de trădare. Succesorul 
dumneavoastră va decide dacă vă spânzură sau nu. 

Bishop slobozi o înjurătură şi brusc îl trecură fiorii. 

— Şi cine naiba eşti dumneata ? 


299 


— Lord Willoughby, guvernatorul general al Majestății Sale pentru 
coloniile din Indiile de Vest. Presupun că aţi fost informat de sosirea 
mea. g 

Bishop încremeni. Îl trecură transpiraţiile de frică. În spatele lui, 
lordul Julian urmărea scena, cu chipul tras şi palid. 

— Dar, Excelența Voastră..., încercă Bishop să se apere. 

—Nu mă interesează explicațiile dumneavoastră, îl întrerupse 
sever lordul. Sunt pe punctul de a ridica ancora şi nu am timp. 
Guvernatorul are să vă asculte şi fără îndoială că o să vă dea ce vi se 
cuvine. 

Apoi făcu un gest spre maiorul Mallard, iar Bishop, ca un om 
sfârşit şi nenorocit, se lăsă dus. 

Mai încolo, când îşi mai reveni în fire, Bishop se adresă lordului 
Julian, care-l însoţise: 

— Încă o faptă ce-o să atârne greu de gâtul afurisitului de Blood, 
scrâşni printre dinţi. Să vezi ce-i arăt eu lui când ne întâlnim ! 

Maiorul Mallard îşi întoarse faţa ca să-şi ascundă zâmbetul şi, fără 
a mai spune nimic, îl conduse pe prizonier la reşedinţa 
guvernatorului, care atâta vreme îi servise drept locuinţă colonelului 
Bishop. 

Îl lăsară pe acesta în hol, sub pază, să aştepte, în vreme ce 
maiorul Mallard se duse să-l anunţe. 

Domnişoara Bishop era tot cu Peter Blood când maiorul intră. 
Anunţul lui îi trezi pe amândoi la realitate. 

— Să ai milă de el, Peter. Cruţă-i viaţa, şi ce mai poate fi cruțat, de 
dragul meu. 

— Aşa o să fac, spuse Blood. Dar mă tem că situaţia de faţă nu-i 
este favorabilă. 

Ea dispăru, retrăgându-se în grădină, iar maiorul Mallard îl aduse 
pe colonel. 

— Excelenţa sa, guvernatorul, vă primeşte, şi deschise larg uşa. 

Colonelul Bishop intră cu mers clătinat şi rămase în picioare. La 
birou se afla un om căruia nu-i putea vedea decât creştetul perucii cu 
cârlionţi negri. Apoi, când celălalt ridică fruntea, ochii lui albaştri se 
uitară solemn spre prizonier. Colonelul Bishop îngăimă ceva şi, 
perplex, se holbă la Excelenţa Sa guvernatorul Jamaicăi, care era 
tocmai cel pe care-l vânase în Tortuga, şi din cauza căruia i se trăgea 
dezastrul de acum. Imaginea a fost cel mai bine explicată lordului 


300 


Willoughby chiar de către Van der Kuylen, când cei doi urcară pe 
nava-amiral a olandezului: 

—E de-a dreptul poetic ! şi ochii albaştri îi sticliră. Căpitanului 
Blood îi place poezia — ştiţi, cu merii în floare. Nu-i aşa ? Ha, ha ! 


S fârşit 


CUPRINS : 


MESE) EU ae cout avatar nai za ta d adi ii a 3 
Dragonii lui KFC cai ai da e ta i 14 
Onorata CSE a e o ete aan e o a lata la lt fala 24 
Oameni de vânzare... eee ea ea 40 
Arabella: BISNOj tunat anl a i aiei aa 48 
Planuri de evadare.............. ceea eee neon ea eee 63 
Pi SENS miau o n 0 nt et bai e alde a det 81 
Spaniðlil assises icenian one nna Naa aaan 92 
PrZOMIGTI os ei aa a a et aa 100 


DOR DIS se me ee aaa etate 8 Daia aa a Iata 113 


Mila fie Lei: iza aa ici e alai aaa i out d 120 
Don Pedro Sangre: eee aa aaa aaa oaie iai ta ela 133 
MOTEL E scurtei ai at EE a Tell ao ela eee O E Eesti 141 
Faptele eroice ale lui Levasseur............e eee 151 
RESET Era E Einstein e  lallea a 2 a Daaă 162 
CE DEE IEI side te apelata du e a DE intai ia iile RR 175 
Fall Ss deseu incas E tea atita AA Ai ae 189 
„NILE ROSE Ei 0e outlet la e ranirea it idile 205 
a] Nire PAR RR E O RR E A 220 
FOS ONE E caza eo tele iale elle cita) E paid ii la tă 233 
În slujba regelui |acOD asiatica casă a aa 246 
(SUI | E Dl tocat aia a oi idoli ala ll EE A E aa 261 
Ostati eere AE 50) daca dietă dA 271 
RAZDOL cozi 0 000 000 BR5 53 aaa E a 00035 oa aa 285 
În serviciul regelui Ludovic........ceeee eee 300 
Rivarol EEE E PEPE PR ISS NR aa Mean Ra CA DIAER PNDR DPI Oaai 312 
Ca AGENDE 4555000 930 iu aie TT 326 
Onoarea domnului de Rivarol...........e eee 337 
În serviciul regelui Wilhelm... 346 
Ultima bătălie a corăbiei „Arabella”...............ceeeei. 352 
Excelenţa Sa, guvernatorul... eee eee eee 359 


302