Guy Vander — Razbunarea Corsarului

F T EE am as. aa Li E P ——. 


3 
GOLAGRI WESTARY 


GUY VANDER 


RAZBUNAREA 
CORSARULUI 


Vd) 
Traducere de RADU BABESCU 


Editura „Adevărul” SA. 


1 


Era o furtună. O vesteau norii înfricoşători, intinsi între cer si 
pământ şi mai ales glasul tunător al mării, glas de dezastru, de 
naufragiu, de moarte, ce venea de la apus dinspre larg, ca o 
plângere veşnică, ca un prohod sau ca un ecou al vocilor 
nenorocitilor care, de la începutul lumii odihnesc în lintoliul lor 
de alge şi de iarbă de mare, în fundul acestui înfricoşător golf, 
aşa de bine botezat „Golful Răposaţilor”. 

Spre seară vântul începu să bată cu furie, în timp ce valuri 
enorme se sfărâmau furioase de întreg ţărmul ținutului 
Finistere, acoperind capul Raz şi Pietrele negre. 

Se înnoptă deodată. Era o noapte întunecoasă. Numai farurile, 
care pe vremea ceea erau într-o stare rudimentară, mai 
străpungeau din loc în loc bezna cu luminile lor palide. 

Sus pe vârful unei stânci, ca o sentinelă sau ca un pescăruş 
ce se odihneşte, castelul Loc-Maria domina ţărmul Finisterului 
pe o întindere mare. Spre stânga se întindeau o serie de 
bulboane, de pietre frământate de valuri, apoi malul râpos şi 
golfuletele înconjurate de stânci cu scobituri adânci, în care 
valurile înfuriate ale mării se afundau cu zgomot de tunet. 

In faţă, cât vedeai cu ochii, se întindea oceanul, mângâietor 
sau ucigaş, cu viclenele lui stânci submarine. 

Castelul Loc-Maria, jumătate locuinţă arendăşească, jumătate 
conac boieresc, avea înfăţişarea paşnică a celor mai multe 
castele clădite în secolul trecut în Bretania. Un cub trainic de 
piatră cenuşie străbătută de ferestre înalte, alcătuia locuinţa 
principală. De jur împrejur se întindeau locuinţele servitorilor şi 
depedintele. ledera şi vita salbateca năpădiseră pereţii şi le 
făcură un vesel vestmânt verde. O frumoasă peluză plantată cu 
meri se întindea până la marginea unui parc de vreo zece 
pogoane, în care acele aproape negre ale brazilor se amestecau 
cu frunzele dantelate şi mai puţin întunecate ale stejarilor. 

In castelul acesta, în atmosfera aceasta maritimă şi 
ţărănească totdeodata, crescuse Victor-Lucien de Locrean. 
Tocmai împlinise 20 de ani. Înalt, zvelt, cu o ţinută foarte 
elegantă, eroul nostru era fără pereche de frumos. Ochii negri, îi 
erau adânci şi trişti, nasul fin puţin încovoiat, buzele roşii, iar 
dinţii foarte regulati. Ovalul pur al obrazului său era încadrat de 
păr blond, pe care, în ciuda modei îl purta nepudrat, legat doar 


cu o panglică neagră. 

Pe tatăl său nu-l cunoscuse niciodată, iar mama lui îi murise, 
la patru ani după naşterea lui Victor-Lucien. 

Orfanul fusese crescut de unchiul lui, cavalerul De Boissandry 
şi de bătrânii lui servitori, a căror credinţă - să nu uităm că ne 
aflăm în secolul al XVIII-lea - nu fusese zdruncinată nici de 
nenorocirile şi nici de greutăţile băneşti ce se abătuseră asupra 
stăpânilor. 

Yvou-le-Binc, fostul paznic, îl învățase să mânuiască în chip 
strălucit spada. Jean-Meriadec fostul lêncier făcuse din el un 
călăreț desăvârşit, iar unchiul său îşi luase asupra-şi să-i 
formeze inteligenţa vioaie, prin lecţii savante şi îndemânatice. 

Victor-Lucien crescuse în aer liber, ca una din acele flori 
frumoase care se dezvoltă în scorburile stâncilor. Şi era mândru 
şi plin de farmec ca ele. 

Avea o inimă bună şi era prietenul celor sărmani. Gura lui nu 
ştia să mintă. Era una din acele firi cinstite care te fac să uiţi de 
josnicia oamenilor. 

In momentul din care începe această povestire, Victor-Lucien 
se afla în bucătăria castelului. Era o sală lungă şi joasă, ale cărei 
bolți foarte puţin arcuite erau susţinute de stâlpi scunzi şi roşi 
de bătrâneţe. Această sală era probabil una dintre ultimele 
rămăşiţe ale vechiului conac pe ruinele căruia fuseseră înălțate 
clădirile noi. 

Tânărul era foarte ocupat cu pansatul unui frumos câine de 
vânătoare, care-şi întindea laba cu o încredere ce făcea cea mai 
mare cinste îndemânării operatorului. 

Bătrâna  bucătăreasă, Clementina, împreună cu două 
servitoare tinere, pregăteau masa de prânz robotind în jurul 
oalelor si cratitelor, care răspândeau mirosuri plăcute de 
bucătărie ţărănească. 

Ordinele date în limba bretonă de către Clementina şi vorbele 
prin care Victor-Lucien încuraja câinele, erau singurele zgomote 
ce se auzeau afară de corul îngrozitor al valurilor izbite de 
coastă. La un moment dat se mai auzi un fel de bocet. Era un 
bătrân, un cerşetor, care recita, pe nerăsuflate în faţa uşii 
rugăciuni şi urări. 

— la te uită! spuse Victor-Lucien ridicând capul, e moş 
Tronchet; de mult n-a mai fost văzut pe aci. 

Şi cum terminase cu câinele, tânărul se ridică şi se îndreptă 


spre uşă unde bătrânul îşi continua rugăciunile, menite fără 
doar şi poate să îndepărteze furtuna. Era un om încovoiat sub 
povara anilor, cu părul lung albit ne vreme. 

— Ei! Tronchet, spuse tânărul, tot mai trăieşti? 

— A vrut Domnul să mai fac pământului umbră, domnişorul, 
răspunse bătrânul. 

— Îmi pare bine, căci eşti un om de treabă. Uite ia măcar 
asta. 

Şi Victor-Lucien îi întinse câţiva craitari. 

— Îmi pare rău că nu pot să-ţi dau mai mult. Dar ştii că nu 
suntem bogaţi noi ăştia de la Loc-Maria. 

— Nu sunteţi bogaţi la Loc-Maria, dar Locrean are inimă de 
aur, spuse bătrânul băgând banii în chimir. Acum domnişorule 
Victor-Lucien, e rândul meu să vă dau ceva. 

— Vrei să-mi faci un dar? 

— Am o scrisoare pentru D-voastră. 

Tânărul luă cu uimire plicul sigilat pe care i-l întinse bătrânul. 

— Dar nu văd nici o adresă, spuse el, după ce întoarse plicul 
şi pe o parte şi pe cealaltă. 

— Nu-i nimic, scrisoarea este totuşi pentru dumneavoastră. 

După ce examina puţin pecetea de ceară neagră ce infatisa 
un cap de mort, tânărul o rupse, desfăcu scrisoarea şi ceti 
rândurile următoare: 


Domnule conte, 


Veniti singur astă seară, la miezul nopții, între Capul Rehac si 
Golful Pescăruşilor. Intraţi cu curaj în Turnul Ducelui Jan. Acolo 
veți afla lucruri referitoare la cinstea Dv. Şi de mare 
însemnătate pentru viitorul Dv. 

A venit în sfârşit, vremea să spălați numele Dv. de pata 
ruşinoasă care-l terfeleşte. 


Un prieten. 


În timp ce cetea, obrazul tânărului păli, apoi se înroşi. Când 
ridică în cele din urmă capul, ochii îi străluceau. Se adresă 
cerşetorului întrebându-l: 

— Cine ţi-a încredinţat scrisoarea? 

— Un om îmbrăcat în costum de marinar. 


—E de pe aici? 

— Nu stiu. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Sunt vreo două ore de atunci. Înainte de izbucnirea furtunii. 

— În ce loc? 

— Aproape de Golful Spicelor. 

— Omul era singur? 

— Da, venise într-o barcă pe care alegat-o de stânci. S-a 
apropiat de mine, m-a întrebat dacă vă cunosc şi mi-a 
încredinţat această scrisoare făgăduindu-mi o răsplată dacă v-o 
voi preda întocmai. Asta-i tot ce ştiu. 

Tânărul rămase tăcut şi gânditor. 

— Veştile pe care le conţine v-au necăjit? întrebă într-un 
târziu bătrânul arătând scrisoarea. 

— Dimpotrivă, Tronchet, răspunse tânărul, cu un zâmbet 
palid, dimpotrivă, mi-a adus poate fericirea. 

— La revedere domnişorule şi Dumnezeu să vă aibă în pază. 

Bătrânul se depărta târând piciorul iar Victor-Lucien, rămas pe 
loc, repeta cu sprincenele încruntate: 

— Oh! De-aş şti! De-aş şti! Aş da zece ani din viaţă ca să ştiu. 

Sunetul puternic al clopotului care anunţa cina, îl smulse din 
visare. 

Cu paşi inceti se îndreptă spre scară, urcă treptele acoperite 
de muşchi, străbătu înaltul vestibul, decorat cu trofee de 
vânătoare şi cu portrete de-ale strămoşilor şi intră în sufragerie 
unde îl aştepta unchiul lui. 

Cavalerul De Boissandry părea un om de şaizeci de ani. Avea 
o faţa rotundă ca de păpuşă, doi ochi cenuşii, mici şi răutăcioşi, 
care luau câteodată expresii de uimire ce te zăpăceau, nasul ca 
o trompetă, gura mare croită parcă pentru râs şi o guşă 
respectabilă. Toate acestea alcătuiau un tot care înveselea pe 
privitor de la prima vedere. 

Mai adăugăm că, parcă dintr-un ciudat spirit de contradicţie 
fală de toate legile simetriei, dl. De Boissandry nu izbutise 
niciodată să-şi aşeze peruca drept şi i se întâmpla foarte adesea 
să plece de acasă cu un ciorap negru în piciorul stâng şi cu un 
ciorap pestrit în piciorul drept. Apucături de savant distrat care 
de altfel nu influentau cu nimic inima lui miloasă şi nici calităţile 
sale. 

Victor-Lucien îşi salută unchiul si se aşeză la masă. Înghiţi 


distrat câteva îmbucături dintr-o admirabilă omletă cu slănină, 
din care cavalerul înfuleca de zor. Îşi turnă un pahar de vin din 
care nu gustă şi, sprijinindu-şi coatele pe masă şi capul în mâini 
căzu din nou pe gânduri. 


2 


— Ce-i cu tine, nepoate, incepu dl. De Boissandry, Care se 
pregătea tocmai să taie friptura de potârniche. lar eşti în toane 
rele pare-mi-se. 

Victor-Lucien nu răspunse. 

— Hai, fii cuminte, continuă unchiul, e păcat de Dumnezeu să 
fii aşa de trist când ai timp frumos, masă bună şi sănătate. 

— Spune-mi unchiule, răspunse Victor-Lucien ridicând capul, 
nu e aşa că tata comanda reduta muşchetarilor în ziua bătăliei 
de la Quebec? 

— Poftim! acum îţi vin din nou în minte istoriile astea 
îngrozitoare! De ce te gândeşti mereu la asta? 

— Pentru că asupra acestor istorii îngrozitoare cum le 
numeşti, planează un mister. Povesteşte-mi încă odată, te rog, 
toate amănuntele pe care le ştii. 

— Dar ţi-am mai povestit de douăzeci de ori faptele, aşa cum 
mi-au fost aduse la cunoştinţă. 

— Nu-i nimic, unchiule, te rog, Azi mai mult ca oricând, am 
nevoie să-mi reamintesc toată istoria asta în mod precis. 

DI. De Boissandry suspină şi începu: 

— Deşi era foarte tânăr - nu avea încă treizeci şi cinci de ani - 
tatăl tău era soldat vechi când fu trimis în America. Participase 
cu cinste la toate bătăliile fostului rege, iar la Fontenay 
săvârşise fapte de arme strălucite. La Rosbach, a fost unul 
dintre puţinii ofiţeri care au rezistat cu eroism grenadierilor lui 
Frederic cel Mare al Prusiei. Se povesteşte chiar că, fiind adus, 
cu trupul acoperit de răni, înaintea lui Frederic cel Mare, acesta 
i-ar fi spus salutându-l: 

— Dacă şi camarazii d-tale ar fi luptat ca d-ta, fratele meu, 
regele Franţei ar fi număra încă o victorie. 

Foarte palid, cu pieptul zvâcnind, Victor-Lucien îşi crispă 
mâinile fine de marginea fotoliului. 

DI. De Boissandry continuă: 

— Când trebui să se trimită ajutoare d-lui de Montcalm care 
comanda Canada, care era pe atunci a noastră, trupele regelui 
Franţei, vocile tuturor militarilor îl desemnară drept comandant 
al întăririlor pe dl. de Locrean. Acesta, soldat disciplinat, se 
supuse. O imbrêtisa pe biata mea soră, mama ta, îmi dădu în 


grijă soarta copilului care trebuia să se nască si peste o lună se 
îmbarcă la Brest. În Canada fu primit cu entuziasm. Cei o mie 
două sute de oameni pe care-i aducea erau puţin lucru, dar 
tuturor vitejilor de acolo li se păru că depărtata lor patrie nu-i 
uitase cu totul şi erau de nebiruit. La început se păru că 
Dumnezeu ţinea partea francezilor. Montcalm, secondat de tatăl 
tău, în care avea deplină încredere, făcu minuni de vitejie. De 
zece ori îi bătu pe englezi. Aceştia primeau însă mereu ajutoare, 
pe când golurile provocate în rândurile noastre de luptele 
victorioase nu erau umplute de nimeni. De la o vreme norocul 
ne părăsi. Soldaţii noştri fură nevoiţi să se retragă la Quebec. 
Montcalm hotărî să facă o ultimă încercare pentru 
despresurarea oraşului. N-avea decât trei mii de soldaţi, iar 
englezii avea douăzeci de mii. Tatăl tău căpătă un post de 
cinste. | se incredintê, dimpreună cu două sute de soldaţi şi cu 
un tun, paza redutei Muşchetarilor, care domina frontul. Bătălia 
începu. Francezii luptară cu vitejie. O bucată de vreme se crezu 
a fi învingători, deodată însă fură impresurati dinspre flancul 
stâng. Se întoarseră. Reduta Muşchetarilor fusese cucerită. 
Urmă o fugă îngrozitoare. Montcalm căzu în luptă. Quebec se 
predă a doua zi, iar noi pierdurăm Canada pentru totdeauna. 
După semnarea păcii, una dintre cele mai dezastroase şi 
umilitoare păci din lume, prizonierii fură repatriați. Se deschise o 
anchetă pentru aflarea cauzelor dezastrului. Locotenentul tatălui 
tău, cavalerul de Laval, singurul care izbutise să scape în timpul 
bătăliei rănit din redută, povesti că şeful lui vânduse reduta 
englezilor. Acest Laval... 

— Mişelul! strigă Victor-Lucien ridicându-se pe jumătate. 

— Laval dădu toate detaliile trădării şi cum tatăl tău nu se 
întoarse şi nici corpul lui nu fu găsit, spusele cavalerului fură 
crezute. Sentința fu necruțătoare. Se hotărî confiscarea 
bunurilor tatălui tău, soţia şi fiul său fura condamnaţi la exil iar 
numele lui fu înfierat. Mă dusei atunci la Versailles şi obtinui ca 
tu să-ţi păstrezi castelul şi moşia care-l înconjoară. 

Cavalerul terminase povestirea. Victor-Lucien tăcu câtva timp 
apoi exclamă: 

— lar omul acesta - Laval - ce face acum? 

— Nu ştiu. 

— N-am să mă las până n-am să ştiu! 

— Biet copil! Urmezi desigur cel mai nobil dintre sentimente, 


dar nu încerca să te masori cu unul mai puternic decât tine. Au 
trecut douăzeci de ani de la aceste întâmplări. Am convingerea 
că tatăl tău e nevinovat de crima ce i se pune în sarcină. Cum să 
dovedeşti însă nevinovăția lui după un timp aşa de îndelungat? 
De ce ai reuşi tu acolo unde atâţia alţii n-au reuşit? 

— Pentru că eu sunt fiul celui acuzat, răspunse Victor-Lucien 
cu tărie, pentru că eu îmi voi da viaţa dacă va trebui, numai să 
înfund pe nemernicii din cauza cărora a fost condamnat tata. 

— Ai vreo urmă? 

— Poate, dar pentru moment asta este secretul meu. Vom 
mai vorbi despre toate astea mâine. 

Victor-Lucien se cufundă din nou în mutenia lui. 

După câteva minute, dl. De Boissandry, care-şi termina masa, 
spuse din senin, cu nestatornicia care era una, din trăsăturile 
izbitoare ale caracterului său: 

— N-ai să ghiceşti niciodată ce am descoperit astăzi. 
Închipuieşte-ţi că vecinii noştri, Gestel, au aceeaşi stemă ca si 
marele Arnold Montmart. Da, dragul meu, cele două blazoane 
sunt identice. Pe fond roşu, linii încrucişate, dantelate în 
argintiu... e de necrezut. 

Trebuie să lămurim că dl. De Boissandry era stăpânit de o 
patimă, respectabilă, fireşte, dar care, câteodată, devenea 
obositoare pentru ascultătorii sai. Era un „as” al ştiinţei 
heraldice. Ar fi umblat, cu plăcere zeci de mile pentru a descifra 
un blazon pe o piatră veche. Nimeni nu cunoştea mai bine ca el 
genealogiile şi înrudirile, nu numai din provincia lui, dar şi din 
cele vecine. Dacă vreun nobil voia să restabilească o spita 
pierdută a neamului lui, n-avea decât să se adreseze 
cavalerului, care regăsea imediat ramura rătăcită şi o aranja la 
loc în arbore genealogic conform regulilor artei. 

Mâncând bezelele ce se aflau înaintea lui, dl. De Boissandry 
continuă să vorbească, cu nasul în farfurie, despre blazoane. 
După câteva minute, constatând că vorbeşte de unul singur 
înălţă capul: Victor-Lucien dispăruse. 

Cam necăjit, omul nostru tăcu şi îndată ce termină cina, se 
retrase în apartamentul său. 

Cât despre Victor, el aştepta cu nerăbdare ora misterioasei 
întâlniri. Se urcase în camera lui şi îşi lipise fruntea arsă de 
friguri de geamul unuia din marile ferestre ce dădeau spre 
mare. Rămase astfel mult timp adâncit în gândurile lui, la fel de 


furtunoase ca valurile spumegânde ce se inaltau în faţa ochilor 
săi. 

Vijelia era în toi. Fulgere mari plumburii luminau zările, iar 
bubuiturile tunetului se amestecau cu zgomotul valurilor 
dezlantuite. 

Victor-Lucien se smulse în cele din urmă din visarea lui, cobori 
în vestibul, îşi luă pălăria şi mantaua, deschise uşa şi ieşi. 

Fulgerele brăzdau cerul fără încetare unul după altul, iar 
bubuitul continuu al tunetului alcătuia în sublima şi teribila 
simfonie a uraganului, un basm măreț. 

Victor-Lucien făcu câţiva paşi de-a lungul zidului clădirii, apoi 
coli la dreapta şi se găsi în faţa bucătăriei, a cărei uşă o 
deschise. Înăuntru se aflau toţi servitorii care făceau clacă. 
Femeile torceau, iar bărbaţii curatau armele sau cârpeau 
năvoadele şi plasele. 


La intrarea tânărului, toţi se ridicară cu respect. Multumindu- 
le printr-o înclinare a capului, Victor-Lucien adresându-se unui 
om de vârstă mijlocie, care-şi făcea cu multă Ingrijire o undita, 
spuse: 

— Se poate porni acum pe mare, Laurik? 

Pescarul inaltê capul şi rămase cu gura căscată. Dacă tânărul 
i-ar fi cerut să-i dea luna din cer, n-ar fi fost mai uluit. 

— O! lisuse! Dumnezeule! Maică Precistă! strigă el, când, în 
cele din urmă, înţelese că i se vorbea serios. Nici nu te gândi la 
una ca asta, stăpâne, pe un astfel de timp. Cea mai bună barcă 
de pe tot ţărmul tot ar fi sfărâmată înainte de a fi trecut de dig. 

— Bine! In cazul acesta, Yvon, pune şeaua pe cal. 

Yvon Laguildec, lancierul, se apropie: 

— Ingăduiţi vă rog, domnişorule Victor-Lucien, să-l înşeuez şi 
pe al meu. 

— De ce? 

— Pentru ca să vă însoțesc. Dacă porniţi la drum pe o astfel 
de noapte, e mai sănătos să călătoriţi încă cu cineva. 

— Nu, trebuie să plec singur. Haide! Grăbeşte-te! 

Laguildec se supuse şi ieşi fără să mai răspundă. 

Până una alta, tânărul începu să vorbească prieteneşte cu 
servitorii, care-i răspundeau cu o respectuoasă familiaritate; 
căci în această casă stăpâni şi slugi alcătuiau o singură familie. 

Curând se auzi la uşă o voce care spunea: 


— Calul dumneavoastră e gata, domnule conte. 

Tocmai atunci un trăsnet îngrozitor căzu în apropiere şi 
zgudui aşa de tare castelul, încât se putea crede că se va 
sfărâma. Femeile ţipară de spaimă, iar bărbaţii se închinară cu 
evlavie. 

— ÎI ispititi pe Dumnezeu ieşind astă seară, spuse Clementina, 
care vorbea pe şleau cu stăpânul ei. 

— Clementino, nu ştii ce spui. Dumnezeu însuşi mă călăuzeşte 
astă seară, răspunse tânărul şi ieşind afară încălecă sprinten şi 
porni la drum. 

Lăncierul îl pierdu repede din vedere, din cauza întunericului 
şi se întoarse în bucătărie. Aici femeile murmurară: 

— Sfântă Ana şi Sfinte Mihai, aveti-l în paza voastră! 

— E un tânăr neînfricat, spuse bătrânul Le Troadec, care până 
atunci nu scosese un cuvânt. 

Locrean nu făcuse nici douăzeci de paşi dar calul lui nu mai 
voi să înfrunte furtuna. Victor-Lucien era însă un călăreț prea 
bun ca să renunţe pentru toanele calului. Cu două lovituri de 
pinten îl sili să înainteze. 

Timp de aproape o oră străbătu drumurile desfundate, cu faţa 
biciuită de ploaie şi înăbuşit de vânt. 

Victor-Lucien merse drept înaintea lui, sigur de drumul pe 
care-l apucase. Cobori apoi o potecă stâncoasă, trecu o punte si 
bătu în oblonul unei cocioabe, la temelia căreia se auzeau 
izbiturile valurilor mării. 

— Vedeti-va de drum, răilor! mormăi o voce dinăuntru. 

— Deschide betivule! răspunse tânărul. 

— Duceţi-vă, fantome, strigoi şi diavolii lăsaţi pe un biet 
creştin în tihnă, continuă aceeaşi voce. 

— E iarăşi beat, murmură Victor-Lucien. 

Apoi cu o voce ridicată: 

— Mă recunoşti sau nu, Pierre Braz? Sunt Locrean de Loc- 
Maria. 

— Oh! Stăpâne! E cu putinţă pe o astfel de vreme? 

— Eu sunt, înţelege odată! 

Se auzi zgomot de zăvoare trase şi apoi uşa se deschise. 

O umbră încovoiată apăru în prag. 

— Ţine calul meu, porunci Victor-Lucien, curata-l cum vei 
putea şi pune-i la adăpost sub sopron. II voi lua la coborâre. 

— Sper. Că n-aveţi de gând să vă duceti la ruine? bâigui 


Pierre Braz. 

— Poteca aceasta duce oare în altă parte, bătrân smintit? 

— Ai! Pentru numele lui Dumnezeu nu urcați la castel. 

— Haide, lasă fleacurile, grabeste-te. 

Tânărul descălecă şi i întinse lui Braz dârlogii. 

— Dar e aproape de miezul nopţii, stăpâne, gemu ghebosul. 

— Tocmai la miezul nopţii trebuie să fiu acolo. 

— Păcat de bătrâneţile mele c-am ajuns s-o văd si pe asta. La 
miezul nopţii... E ora când viu la castel stafiile... Dumnezeule, 
lisuse, aparati-l. 

Tânărul au mai ascultă urmarea pomelnicului bătrânului. Cu 
pas uşor porni spre poteca mărăcinoasă şi stâncoasă care ducea 
spre ruine. 


3 


Merse înainte, tot înainte, pe întuneric, cu toate piedicile ce i 
se iveau în cale. Lunecă de câteva ori şi îşi zgârie mâinile de 
mărăcini. Era cât p-aci să rămână fără pălărie, care i se agatase 
de o creangă ce spânzura în jos. În cele din urmă ajunse la ţintă. 

În faţa lui zări înălțându-se o clădire mai întunecoasă. Îşi 
scoase sabia şi se servi de ea ca de un baston pentru a pipăi 
terenul. Urca mai întâi o pantă domoală acoperită de urzici şi 
mărăcini, apoi una abruptă şi ajunse pe un teren gol. 

— Bun! îşi spuse el. Am trecut de şanţuri, dar să mă ia dracu 
dacă ştiu unde mă aflu. 

Lumina unui fulger îi îngădui să se orienteze. 

— Sunt salvat! exclamă el cu veselie. Turnul Ducelui Jean este 
în faţa mea. 

Şi mergând cât de repede putea, alergând aproape, fără să-i 
pese de iederă şi de celelalte plante parazite, Ori de stâncile 
căzute, Victor-Julieu de Locrean atinse cu mâna zidurile crăpate 
ale vechiului turn. Lăută bâjbâind deschizătura care fusese 
cândva uşă, o găsi şi pătrunse în turn. Acolo, ridică capul, îşi 
scutură mantaua şi spuse tare, cu vocea-i limpede: 

— În sfârşit sunt aici... 

— Sunt aici! răspunse ca un ecou, o voce gravă care părea că 
vine din adâncuri. 

Victor-Lucien era viteaz, o dovedise. Dar manifestarea aceluia 
pe care trebuia să-l întâlnească era aşa de neaşteptată, încât 
părea că vine de dincolo de mormânt. Din această cauză tânărul 
nu se putu stăpâni şi tresări. Emotia fu însă scurtă. Îşi reveni 
aproape imediat. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

— Sunt cel care v-a fixat întâlnirea, conte de Locrean, 
răspunse vocea. 

— Om sau diavol, îmi place să-mi văd duşmanii în faţă. 

— Cine îţi spune că sunt un duşman? Dar asta n-are 
importanţă, să ieşim de-aici dacă ţii numai decât. 

Victor-Lucien ieşi din turn. În urma lui auzi paşii 
necunoscutului pe pietre. Luna, ieşind o clipă dintre nourii, cari o 
acoperiseră până atunci, scaldă uşor în lumina-i albă vechile 
ruine, făcându-le să pară fantastice. 


La lumina lunii, Lucien văzu în faţa lui un om înalt, înfăşurat 
din cap până în picioare într-o manta largă. Era imposibil să 
distingi vreo trăsătură a feţei lui, ascunsă de o pălărie cu 
bordurile mari trasă peste ochi. 

— Aştept! spuse liniştit Victor-Lucien. 

— Ştiu, răspunse necunoscutul si vă rog sa mă iertati, 
domnule conte. Bine aţi făcut că aţi venit Nu v-aţi temut... 

— Să mă tem? De ce? întrebă cu dispreţ tânărul. 

— Veţi afla aşadar imediat, ce aveţi de făcut pentru a spăla 
onoarea familiei şi a-l răzbuna pe tatăl dv. 

— Tatăl meu e mort? 

— Nu-l veţi mai vedea. 

Locrean se clătină suspinând. Străinul făcu o mişcare de parc- 
ar fi vrut să-l sprijine, dar se stăpâni. 

De altfel Ludovic-Allan îşi reveni repede. 

— Altceva? spuse el cu o voce sugrumata. Vorbiti! 

— D. De Locrean este nevinovat de fapta mişelească ce i s-a 
pus în sarcină. 

— Ah! Nu m-am îndoit niciodată de cinstea tatălui meu. 

— Un nemernic şi-a trădat fraţii pentru bani şi, pentru ca 
singurul martor al crimei să nu-l poată acuza, a lovit pe la spate 
pe şeful şi prietenul său, tatăl dumitale. Acest om, ţine minte, se 
numeşte... 

— Cavalerul de Laval! întrerupse cu vioiciune tânărul. 

— Cine ţi-a spus numele nemernicului? 

— Inima mea! Ori de câte ori unchiul meu îmi povestea 
întâmplarea - afară de acel oribil asasinat de care nu are 
cunoştinţă - simţeam un junghi în inimă la auzul acestui nume 
blestemat. Aş fi vrut o clipă măcar să-l am înaintea spadei 
mele... 

— Foarte bine, murmură necunoscutul. 

— Dar unde se află, unde se ascunde, acest Laval mârşav? 

— Peste câteva zile va pleca în America. Trebuie să pleci şi d- 
ta acolo, căci numai în Lumea-Nouă vei găsi mijlocul de a dovedi 
sus şi tare nevinovăția tatălui d-tale. 

— Voi pleca. N-am însă nici un sprijin şi nici prieteni. 

— Voi fi şi eu acolo. 

— Dar cine eşti d-ta? 

— Ceea ce doreşti: un prieten. 

— De ce te îngrijeşti de mine şi de unde cunoşti toate 


amănuntele acestei nenorocite întâmplări. 

— L-am cunoscut bine pe tatăl dumitale. 

— Oh! exclamă Victor-Lucien cu vioiciune, dacă este aşa, 
domnule, vorbeşte-mi despre el, te rog... 

— Ne vom revedea şi vom avea prilejul să vorbim pe îndelete, 
răspunse omul cu mantia, mai emoţionat decât ar fi vrut să 
pară. Acum ascultă-mă bine şi făgăduieşte-mi că-mi vei urma 
întocmai sfaturile. 

— N-aveţi nici o frică. De altfel am toată încrederea în 
dumneavoastră. 

— Bine faci, copilul meu. Cum ţi-am spus, eram un camarad al 
tatălui dumitale şi de aici interesul pe care ţi-l port. Execut 
dorinţele lui aşa cum, fără doar şi poate, mi le-ar fi transmis el 
însuşi dacă aşi fi putut fi alături de el, în clipa când a fost 
asasinat. Din nenorocire acest lucru nu s-a putut întâmpla, 
deoarece eu însumi eram rănit. În interesul cauzei pentru care 
luptăm, nu-ţi pot încă spune cine sunt, dar mulţumesc lui 
Dumnezeu că nu te îndoieşti de mine. la inelul pe care ţi-l dau. E 
al tatălui dumitale. 

Victor-Lucien luă repede inelul şi-l duse la buze. 

— Mulţumesc domnule, mulţumesc, oricine ai fi te 
binecuvântez. 

— Ţine şi scrisoarea aceasta. Nu-ţi cer să n-o deschizi, căci 
curat la suflet cum te ştiu, sunt convins că nu vei citi o scrisoare 
ce nu-ţi este adresată. De îndată ce vei debarca, interesează-te 
unde se află cartierul general al marchizului de La Fayete şi 
predă-i scrisoarea. Te va primi foarte bine. 

Victor-Lucien luă scrisoarea ce i se întindea şi o ascunse la 
piept. 

— Şi acum, deoarece ai nevoie de bani pentru drum, continuă 
necunoscutul. It voi... 

— Domnule, răspunse cu vioiciune tânărul, deşi suntem 
săraci, voi găsi totuşi tot ce mi trebuie. 

— Mândria dumitale nu va avea nimic de suferit de pe urma 
banilor ce ti-i ofer, căci ei îţi aparţin. 

— Cum asta? 

— Când a plecat în Canada, tatăl dumitale a depus într-o 
ascunzătoare cinci zeci de mii de franci. Neştiind ce soartă îl 
aşteaptă în război, voia ca văduva să aibă, în cazul când ar fi 
fost ucis, o anumită sumă de bani, care să-i servească la nevoie. 


Mama dumitale murind pe neaşteptate, nu putu dezvălui 
nimănui existenţa comorii. D-ta ridică, în camera tatălui 
dumitale, la mijlocul distanţei dintre fereastră şi mijlocul patului, 
trei plăci ale parchetului şi vei găsi acolo cei cinci zeci de mii de 
franci. 

— Bine domnule. Când trebuie să plec? 

— Cât mai curând posibil. Peste vreo zece zile va plecă din 
Brest un convoi cu muniții. Ai putea sa te foloseşti de acest 
prilej. 

— Aşa voi face. După ce voi fi ajuns în America ce va trebui să 
execut? 

— J. De La Fayete îţi va da dispozitiuni în privinţa asta. 

— Îţi mulţumesc din nou. Domnule şi te rog să-mi îngădui să 
te imbratisez. 

Necunoscutul deschise braţele, iar Victor-Lucien, aruncându- 
se la pieptul lui, simţi o lacrimă căzându-i pe frunte. 

Deodată, necunoscutul se smulse din îmbrăţişarea lui Locrean 
şi-i spuse incetisor: 

— Suntem spionati. 

Apoi făcu pe neaşteptate, o săritură spre un morman de 
pietriş. 

În timpul acesta, o umbră se înălţă de-a lungul zidului şi un 
foc de armă răsună. Omul cu mantia sări asupra celui ce 
trăsese. Cei doi bărbaţi se rostogoliră împreună la pământ unde 
se luptară câtva timp. Nu se ridică decât protectorul misterios al 
lui Victor-Lucien. 

Îngrijorat acesta întrebă: 

— Nu eşti rănit? 

— Nu, dar cel ce ne spiona e mort. 

Se plecă apoi asupra cadavrului şi murmură: 

— E Paul. Lupta continuă deci. 

Apoi întorcându-se spre Victor-Lucien: 

— Să ne despartim, dragul meu. E mai prudent pentru 
amândoi să nu mai rămânem aici. 

— Te voi mai întâlni, domnule? 

— Nu în Franţa. 

— Dar acolo? 

— Da. 

Cei doi bărbaţi îşi întinseră mâinile. 

— La revedere, spuse Victor-Lucien. 


— La revedere, răspunse necunoscutul. 

Se despartira. Victor-Lucien porni pe drumul pe care venise, 
iar omul cu mantaua dispăru printre ruine. 

Pe stâncă nu râmase decât cadavrul celui ucis, al cărui obraz 
se strâmba la lună. 


4 


În ziua de 15 August 1789, o mulţime imensă se îngrămădea 
pe digul din Brest, spre a-şi lua rămas bun de la membrii 
echipajului unei escadre alcătuită din cinci vase care navigau 
spre vest şi ale căror pânze albe aveau să dispară curând la 
orizont. 

Patru din vase transportau arme şi muniții pentru trupele pe 
care dl. De Rochambeau le îmbarcase la Brest în luna iunie. O 
fregată cu şaizeci şi patru de tunuri, Junona, comandată de dl. 
De Ginhac, proteja celelalte vase, înarmate fiecare cu câte 
douăsprezece tunuri. Pe bordul acestor corăbii se găsea şi un 
mare număr de călători. 

Urmând făgăduiala făcută misteriosului său prieten, Locrean 
se îmbarcase pe Triton, unul din bastimentele escadrei. DI. De 
Boissandry încercase să se opună proiectului nepotului său; dar 
atitudinea hotărâtă a lui Ludovic-Allan, inelul, scrisoarea şi 
comoara descoperită la locul indicat, îl făcură să-şi dea 
consimţimântul. De altfel Ludovic-Allan avea de gând să plece 
chiar fără această învoire. 

Pe bordul 7ritonului se aflau între alţii, doi călători care 
stăteau de vorbă în picioare, în apropierea catargului celui 
mare. Primul era înalt şi avea în fatis rea unui nobil al timpului. 
Era îmbrăcat cu multă îngrijire. Capul îl ţinea sus, iar vorba 
iscusită şi tăioasă, avea izbucniri metalice. Să fi avut cam la 
cincizeci de ani. Privirea îi era vicleană, buzele subţiri şi nasul 
încovoiat ca pliscul unei păsări de pradă. 

Celălalt cu înfăţişarea umilă, părea administratorul unor 
oameni bogaţi. Pe faţa lui palidă şi banală, încadrată de păr 
galben, erau înscrise toate instinctele josnice şi toate viciile. 

Cel dintâi era domnul Tauzac, care urma să ia în primire 
funcţia de intendent general pe lângă armata din America, 
funcţie rămasă vacantă prin moartea titularului ei, dl. De 
Terceval. 

Al doilea era confidentul şi factotum-ul său. El răspundea la 
elegantul nume De Roscadel. 

— În orice caz, monseniore, trebuie să binecuvântăm această 
plecare: cred că, măcar acum corsarul cel blestemat ne va 
pierde urma. 


— Eu nu îndrăznesc să sper una ca asta, Roscadel. Omul 
acesta este un diavol. Mă tem. 

— Dar bine, monseniore! Puțin curaj. Acum e departe de noi. 

— Cine ştie! 

— Când mă gândesc, domnule baron, că îmi porunciseşi mai 
întâi mie să-l urmăresc, brr... încă mai tremur. 

— Ai şi de ce... dar tu nu te-ai fi lăsat, poate, surprins ca 
imbecilul acela de Paul... spuse D. De Tauzac. 

— In orice caz, dacă a săvârşit o neglijenţă, bietul om a plătit 
scump din partea lui. Şi fapt e că s-a apărat, deoarece pistolul 
lui zăcea descărcat alături de dânsul. 

— Poate că a reuşit să rănească pe Marcof. 

— Poate! Vreau să vă povestesc acum, monseniore, unele 
lucruri aflate cu prilejul cercetărilor pe care le am făcut spre a 
stabili împrejurările morţii lui Paul. 

— De ce nu mi le-ai spus până astăzi? 

— Erati atât de abătut că n-am vrut să vă mai necăjesc. Ştiţi 
cine se afla în noaptea ceea, împreună cu Marcof Normandul în 
ruinele turnului Ducelui Jean? 

— Spune repede! 

— Contele de Locrean. 

DI. De Tauzac păli îngrozitor şi spuse cu vocea înăbuşită: 

— Locrean? Doar ştii că a murit. 

— Eu nu vorbesc despre mort. Rene al nostru a avut un fiu, 
care acum a crescut mare. 

— Ce o fi avut el de descurcat cu Marcof? întrebă dl. De 
Tauzac. 

— Asta ne-ar fi putut o spune Paul. Din nenorocire însă, 
corsarul l-a descoperit şi i-a înfipt pumnalul în gâtlej. E desigur 
cel mai bun mijloc de a pune capăt flecărelilor. 

— La întoarcerea mea din America - dacă vom ajunge acolo, 
rectifică cu un zâmbet dl. De Tauzac - va trebui să aflu despre 
ce e vorba. Adică, la dreptul vorbind, băiatul n-are de unde şti 
nimic. Intêlnirea lui Marcof e o simplă coincidenţă. Trebuie să fi 
aranjat vreo afacere de contrabandă. Boierasii ăştia bretoni sunt 
toţi săraci ca lov. 

Conversatia fu întreruptă prin sosirea d-lui de Pommeral, 
căpitanul vasului, venit să salute pe dl. De Tauzac, care era 
socotit drept un personaj important. 

In tot acest timp, Victor-Lucien părea să caute, cu privirea 


atintita înainte, depărtatul țărm. Se schimbase mult de la 
întâlnirea cu necunoscutul despre care am aflat mai sus că era 
teribilul corsar Marcof Normandul. Melancoliei linistite, care 
formase pană atunci baza caracterului său, îi luase locul o 
aprigă nerăbdare, o nevoie de luptă, de primejdie şi mai cu 
seamă un fel de veselie nervoasă, care uneori ajungea să 
înspăimânte pe bietul Laguildec, singurul dintre servitori căruia 
îi fusese dat să-şi urmeze stăpânul. 

Lăncierul era alături de el şi se căznea să-şi păstreze 
echilibrul. 

— Oh! Domnule conte, strigă deodată Yvon, sau aiurez... sau 
am naluciri. 

— Ce s-a întâmplat? Eşti bolnav? 

— Uitaţi vă; îl zăresc pe domnul cavaler! 

— Ce spui? Unde? 

— Colo drept înaintea noastră, făcu paznicul întinzând mâna. 

— Unchiule! strigă Victor-Lucien care-şi atintise privirile în 
direcţia arătată de bătrânul servitor. Asta-i cu neputinţă! 

Şi se repezi spre un grup foarte animat, în mijlocul căruia 
răsunau strigăte şi hohote de râs. 

Laguildec recunoscuse într-adevăr pe dl. De Boissandry, dar 
pe un de Boissandry complet transformat. Fără perucă, înfofolit 
cu un halat extraordinar, gesticula ca un nebun în mijlocul 
călătorilor şi al marinarilor care păreau foarte inveseliti de 
mânia lui. 

— Unchiule! Cum, d-ta eşti? Da, chiar d-ta! repetă Victor 
Lucien, care izbutise nu fără osteneală să ajungă până la dânsul. 

— Ah! lată-te şi pe tine nepoate! Ai să-mi explici cred, ce va 
să zică această glumă nemaiauzită, strigă cavalerul apucându-l 
de braţ. 

— Dar bine, unchiule... 

— Nici un „dar bine unchiule”. Cum se face ca mă găsesc aci? 

— Nu ştiu. 

— Asta e prea din cale afară! 

— Jur că... 

— Taci! lată-l pe căpitan. 

Într-adevăr dl. De Pommeral se apropia atras de gălăgia pe 
care-o făcea cavalerul. 

— Îmi amintesc de dv., domnule, spuse ofiţerul salutându-l. 
Dv. sunteţi cel care a căzut în apă cu câteva minute înainte de 


plecarea noastra? 

— Ai căzut în apă? întrebă Victor-Lucien. 

— Da! răspunse cavalerul scos din sărite. 

Apoi adresându-se d-lui de Pommeral: 

— Domnule căpitan vreau să debarc. 

Cuvintele acestea fură acoperite de hohotele de râs ale celor 
de faţă. Căpitanul silindu-se să le pară serios, răspunse: 

— Regret, domnule! Suntem în largul mării. 

— Unde veţi face escală? 

— La New-Port. 

— În America? Asta ar însemna să mă duc în America. Poate 
aţi înţeles greşit. Nu eu plec în America ci nepotul meu. Eu n-am 
ce căuta acolo... Răspunde odată, domnule. 

Zicând aceste cuvinte îl scutură cu furie pe bietul căpitan care 
nu putea răspunde nimic deoarece il înăbuşă râsul. 

Intorcându-se spre Victor-Lucien, căpitanul văzu că şi acesta 
râdea cu lacrimi. Asta îl scoase şi mai mult din sărite pe bietul 
om care roşi tare. Se părea că se vor petrece lucruri grave. 

Dar bunul cavaler, furat de veselia generală, se aruncă în 
braţele lui Laguildec râzând cu hohote: 

— Plec în America... Plec în America... lată o aventură 
nemaipomenită. 

Întrebându-l pe căpitan ce se întâmplase, Locrean află 
următoarele: 

DI. De Boissandry care-l insotise pe corabie la îmbarcare, rugă 
la plecare pe nepotul lui să rămână în cabină, deoarece fiind 
suferind de inimă se temea de emoţiile puternice ale despărțirii. 
După ce-l îmbrăţişă. Urcă tulburat pe punte. În momentul acela 
se încărcau ultimele baloturi. DI. De Boissandry se îndreptă spre 
o deschizătură care o văzuse în parapet şi, distrat ca de obicei, 
crezând că el coboară prima treaptă a scării, puse piciorul în gol. 
Şi înainte ca cineva să fi putut interveni, căzu în apă. 

Fu imediat scos din apă şi dus pe punte. Dar el îşi pierduse 
conştiinţa, medicul de bord îl instală într-o cabină unde i se 
dădură toate îngrijirile necesare. Dl. De Boissandry îşi reveni 
curând în simtiri. Vorbele lui fără noimă dovedeau însă o mare 
tulburare nervoasă, de aceea doctorul îi dădu un calmant graţie 
căruia adormi foarte repede. 

Convins că a îngrijit pe un călător, doctorul îl lăsă să se 
odihnească în tihnă. 


DI. De Boissandry se trezi după două ore. La început nu-şi 
dădu seama de cele întâmplate. Îşi aminti însă repede 
accidentul avut şi, dându-şi seama de legănarea vasului, se 
nelinişti. Se uită printr-o ferestruică şi nu văzu înaintea lui decât 
marea. Neliniştea i se schimbă atunci în spaimă. Îşi îmbrăcă 
primul vestmânt pe care-l găsi la îndemână şi se repezi pe 
punte. Ce a urmat se ştie. 

După ce râse bine de păţania lui - din nenorocire nu-i mai 
rămase nimic altceva de făcut - cavalerul spuse lui Victor- 
Lucien: 

— Vezi tu, ceea ce mă necajeste mai mult e faptul că la 
republicanii din America nu voi găsi de studiat nimic interesant 
din punct de vedere heraldic. 

Locrean îl linişti, făgăduind să-i aducă cât mai mulţi prizonieri 
dintre ofiţerii nobili englezi, cu care avea să poată discuta în 
tihnă despre nobilimea britanică. 


5 


Seara către orele şase, începu să bată un vânt rece, iar cerul 
fu acoperit de nori. După câtva timp puterea vântului crescu, iar 
norii deveniră din ce în ce mai negri aducând picături de ploaie 
şi grindină, care cădeau cu o iuteala nelinistitoare. Din cauza 
vântului a cărui furie creştea mereu, valurile se inteteau si se 
rostogoleau înspumate. 

Din ordinul d-lui de Pommeral, parte din pânze fură strânse. 

Către orele şapte, în urma unor noi ordine, suprafaţa pânzelor 
fu din nou micşorată. După altă jumătate de oră toate pânzele 
fură strânse afară de mizenă, care râmase atârnată de funia ei. 
Vântul devenea din ce în ce mai puternic şi ridica valuri uriaşe. 

Pasagerii se retraseră în cabinele lor. Numai Victor-Lucien se 
ţinea de catargul de dinapoi si surâdea furtunii care dăduse 
corăbiei iuţeala fulgerului. 

Către miezul nopţii furtuna continua cu furie. Era unul dintre 
acele uragane turbate din care chiar marinarii bătrâni nu 
văzuseră multe. Puterea răbufnelilor e în această vijelie aşa de 
mare, încât rupe catargele şi sfâşie pânzele. 

O mişcare, o cârmire care nu putu fi stăpânită, devia linia de 
plutire a corăbiei. Pânza fu sfâşiată şi vasul, asaltat de furtună, 
goni timp de câteva minute cu o viteză înspăimântătoare, fără a 
se mai supune cârmaciului. 

În mijlocul zgomotului provocat de furtună, se auzi deodată 
vocea căpitanului: 

— Întâmplă-se orice! Drept înainte şi nu mai strângeţi 
pânzele. 

— Cârma a fost ruptă de vânt, domnule căpitan, răspunse 
cârmaciul şi vasul nu mai înaintează. 

— Treizeci de oameni pe funii comandă atunci căpitanul cu 
vocea liniştită. 

Oricât erau de ascultători, o clipă, marinarii şovăiră. Apoi se 
avântară. Treizeci de oameni, insufletiti de exemplul unui 
locotenent se agăţară de funia mizenei şi înlocuind pânzele cu 
trupurile lor, oferiră vântului o suprafaţă. Şi vasul putu să 
înainteze. Tocmai atunci se rupse catargul cel mare şi căzând 
peste tribord, luă în căderea lui şi catargul de deasupra 
cafasului. 


Furia mării şi a vântului era aşa de mare încât înăbuși 
zgomotul căderii, iar cei de pe bord nu observară paguba decât 
după căderea pe punte a funiilor care se rupseră şi ele. 

Înspre zori furtuna începu să se liniştească. La răsăritul 
soarelui nu se mai zărea pe mare decât o hulă prelungă, ultim 
efort al furtunii, în timp ce marinarii căutau să repare 
stricăciunile, călătorii ieşiră din nou pe punte. 

Numai cavalerul de Boissandry nu se arăta. Victor-Lucien se 
întreba cu îngrijorare ce se putuse întâmpla unchiului său, când 
un băiat de serviciu poreclit ,papagal” se urcă înspăimântat pe 
punte, unde gesticulând spuse: 

— Să ştiţi că un vițel a rupt otgonul de care era legat şi s-a 
ascuns în burta lui moşulică („moşulică” era cavalerul de 
Boissandry). Ascultati cum rage! 

Într-adevăr se auzeau lămurit ah-uri şi oh-uri care semănau 
foarte mult cu mugetul viteilor. 

Explicaţia băiatului de serviciu nu-l mulţumi pe Victor-Lucien 
care cobori urmat de Laguildec şi bătu la uşa cabinei unchiului 
său. Neprimind alt răspuns decât gemetele din ce în ce mai 
disperate, deschise uşa. 

Ce-i văzură ochii atunci! 

DI. De Boissandry zăcea într-un fotoliu, cu mâinile întinse 
înainte. Faţa îi era de o paloare cadaverică. Corpul bătrânului 
era scuturat de sughituri şi acoperit de o sudoare rece. In 
mijlocul odăii, pe podea, se vedea dovada indiscutabilă a 
faptului că bietului cavaler îi plăcuse prea mult cina din ajun. 
Deşi spectacolul era impresionant, faptul în sine nu era grav şi 
cei de faţă îşi dădură imediat seama de cele întâmplate. 

Fu chemat medicul. El dădu bolnavului un păhărel de whisky 
englezesc - citiţi: un păhărel cu alcool 90°. Efectul acestei 
medicamentatii energice nu se lăsă deloc aşteptat şi după 
câteva minute dl. De Boissandry recăpăta respiraţia normală. 

— Asta se întâmplă în totdeauna când cineva vrea să se 
împrietenească prea repede cu marea, îi spuse d-lui de 
Boissandry doctorul, spre a-l consola. Şi ei nu-i place intimitatea 
şi-şi arată pe faţă sentimentele... 

Când Victor-Lucien urcă din nou pe punte îl zări pe dl. De 
Tauzac, într-o conversaţie foarte aprinsă cu factotum-ul lui. 
Tânărul se depărtă, căci încă de la prima lui întâlnire cu 
intendentul general, omul acesta îi fusese nesuferit. 


DI. De Tauzac spunea: 

— Furtuna aceasta blestemată îmi strică toate socotelile. De 
bună seamă că vasele engleze au fost împrăştiate. 

— Aş! răspunse cinstitul servitor cu un surâs diabolic. În cele 
din urmă tot au să regăsească ele convoiul. 

Ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să dea dreptate intendentului, 
marinarul care făcea de santinelă pe catarg semnaliza tocmai în 
clipa aceea un vas. 

La început oamenii de pe bord crezură că era unul din 
bastimentele cu care porniseră împreună din Brest, dar în 
curând se văzu că era o corabie de război engleză. 

DI. De Pommeral fu înconjurat de toţi marinarii, care, 
posomoriţi şi tacuti, fixau cu privirea corabia dusmana. Călătorii, 
înspăimântați, cereau lămuriri ofiţerilor, dar întâmpinau o tăcere 
care nu prevestea nimic bun... 

Numai cu multă greutate izbuti Victor-Lucien să-şi croiască un 
drum până la căpitan: 

— Domnule, spuse el, avem înaintea noastră un vas englez, 
nu-i aşa? 

— Din nenorocire da, domnule. 

— Vom avea de luptat? 

— Bineînţeles, răspunse cu sânge rece căpitanul. Nu mă 
gândesc nici o clipă să predau un vas al regelui fără a-l fi apărat 
până la moarte. Din nenorocire, rezultatul luptei e sigur 
dinainte. Nădăjduiesc doar în sosirea /Junonei, care, cu tunurile 
ei, ne-ar putea scăpa de această corabie blestemată. 

— In cazul acesta, domnule căpitan, va rog să-mi faceţi o 
favoare. Vreau să-mi daţi însărcinarea de a lupta şi eu. 

Căpitanul luă mâna tânărului şi spuse: 

— Admirabil! Sunteţi un viteaz. Fiţi sigur că vă voi întrebuința 
imediat ce va fi nevoie. Deocamdată, tunurile au cuvântul. 

Cu aceste cuvinte sări pe scaunul de comandă. Apucă pâlnia 
şi comandă cu glas puternic: 

— Pregatiti-va de luptă! 

Cine n-a asistat niciodată la asemenea pregătiri, greu îşi 
poate închipui spectacolul pe care-l oferă puntea unui vas, din 
clipa când această comandă sonoră şi gravă, a fost lansată pe 
bord de către cel care e singurul stăpân afară de Dumnezeu, pe 
bordul corăbiei sale... 

| s-ar părea profanului că e numai dezordine şi agitaţie fără 


rost în această activitate grăbită pe care o stârneşte iminenta 
primejdiei. Mii de ocupaţii, mii de mişcări sau manevre parţiale 
se încrucişează, se întretaie şi par a se confunda. Totuşi această 
neorânduială este numai aparentă. 

Ordinea cea mai perfectă dirijează şi coordonează totul. 
Fiecare îşi are misiunea lui, toţi sunt la posturile lor. 

Comandanții de tun pregătesc şi aranjează piesele în bătaie. 
Servantii şi băieţii de serviciu aprovizionează bateriile cu praf de 
puşcă şi cu ghiulele. Se împart arme luptătorilor. Apoi zarva 
descrescu. |n mijlocul agitatiei din ce în ce mai puţin 
zgomotoase fiecare îşi ocupă postul lui. 

In timpul acesta, vasul duşman îşi înălţă pavilionul şi trase o 
salvă de tun. Imediat şi pe catargul vaporului francez se înălţă 
steagul alb cu flori de crin. 

Lupta putea începe. 


5 


În timp ce pe bordurile celor două vapoare marinarii se 
pregăteau de luptă, un al treilea vas, fără naţionalitate, apăru în 
apropierea luptătorilor, parc-ar fi ţinut cu tot dinadinsul să fie 
printre ele şi distrus. Era un brick ce părea că avusese mult de 
suferit de pe urma furtunii. Din cauza pânzelor joase naviga cu 
multă greutate şi dintr-o fatalitate de neconceput înainta cu 
toată viteza drept înspre vasul englez. 

Pe puntea brickului, prevăzută cu douăzeci de tunuri de mare 
calibru, domnea o mare animaţie. 

Pe scaunul de comandă şedea un om de vreo cincizeci de ani, 
cu trăsăturile pline de energie. Stătea de vorbă cu ajutorul său, 
un tânăr slab, nervos şi mlădios ca o lamă de sabie. 

— Suntem gata? întrebă el pe secund. 

— Da, căpitane. 

Căpitanul îşi plimba privirile în jur şi păru mulţumit de ceea ce 
văzu, căci spuse cu o voce puternică: 

— Bine, băieţi, sunt mulţumit de voi. Dar ce ai bătrâne, Jean- 
Marie? spuse el adresându-se unuia dintre îngrijitorii catartelor, 
care avea privirea în pământ cu o mutră ca de îngropăciune. 
Eşti trist ca un sticlete la o sută de leghe de mal. 

— Cât despre asta, domnule căpitan, răspunse bătrânul 
matelot, recunosc, nu mă simt în apele mele... 

— Pariez că vrei să tragi o dusca? 

— Cam aşa. Domnule căpitan... 

— lacobe! lacobe! 

Cât ai bate din palme apăru la capătul scării ce ducea pe 
punte o bonetă de pânză, de o formă nemaipomenită. 

— Adu nişte rom, lacobe! Dacă nu-i destul, scoate şi din 
pivnita mea. Fac cinste azi. Portie dublă fiecăruia. 

— Bine, căpitane, dar... 

Acest „bine, căpitane, dar” dovedea că pivnicerul veghea cu 
străşnicie asupra pretioaselor lichide ce-i fuseseră date în pază. 
| se părea, fără-ndoială că stăpânul era prea risipitor. 

Căpitanul înţelese. 

— Fii fără grijă, spuse el, cabinele vasului englez sunt pline. 
Diseară vom bea Jamaică. 

Cuvintele căpitanului fură acoperite de urale. 


Putin după aceasta sticlele si bidoanele treceau din mână în 
mână, în mijlocul hohotelor de râs şi al zarvei de voci. Toasturile 
la adresa căpitanului şi blestemele împotriva duşmanului se 
încrucişau din toate părţile. 

— Şi acum. La posturi! 

După câteva minute de freamăt în care matelotii îşi ocupară 
posturile, o nouă comandă răsună: 

— Camuflati-vê în dosul draperiei şi la cea dintâi poruncă toţi 
să fie la posturile lor! 

Ordinul fu executat iar zgomotul şi mişcarea de pe punte 
încetară cu totul. 

În timpul acesta vasul englez se apropia cu mare viteză, 
neştiind cam ce putea fi vaporul apărut în chip atât de misterios 
în apropierea lui. Nimeni n-ar fi putut însă bănui că un adversar 
cu înfăţişarea aşa de jalnică - dacă era un adversar - s-ar fi 
încumetat să atace coverta. Câţiva marinari de pe brick, privind 
prin găurile fâşiei de pânză vopsită care ascundea deschizêturile 
unde erau instalate gurile tunurilor, admirau gratioasa iuteala a 
mersului ei. Trebuie să recunoaştem, că era o corabie frumoasă 
şi că puţine vase de acelaşi tonaj ar fi putut atinge viteza ei. Era 
unul dintre cele mai frumoase vase de război ce se fabricau pe 
atunci în şantierele Tamisei. 

Pe măsură ce se apropia vasul englez, înfrigurarea se 
întipărea, din ce în ce mai vie pe feţele tuturor iar tăcerea 
devenea mai profundă. 

— Fiţi gata! 

Comanda fu executată cu repeziciune. 

Căutând să recunoască brickul, vaporul englez se apropie 
foarte mult de acesta. 

— Aruncati camuflajul! Tunari, tintiti bine! 

Fâşiile de pânză dispărură ca prin farmec şi cei de pe covertă 
putură să numere gurile amenințătoare ale tunurilor îndreptate 
asupra lor. 

— Foc! 

Executându-se comanda. Întreaga baterie fu luminată de un 
fulger orbitor, căruia îi urmă o detunătură teribilă. 

Corsarul se repezi lângă cârmaci şi strigă cu glasul său 
puternic: 

— Şi acum băieţi, să mergem să privim duşmanul mai de 
aproape. 


Supunându-se comenzii, cârmaciul îndreptă brickul asupra 
covertei, al cărei exterior ciuruit dovedea cu prisosinta 
îndemânarea tunarilor lui Marcof. 

Tocmai atunci vaporul englez răspunse cu o salvă puternică, 
pricinuind pe bordul brickului un zgomot enorm care produse 
câteva clipe de zăpăceală. 

— Inainte copii, repetă căpitanul a cărui voce domina 
tumultul, curaj şi vitejiei Pregatiti cârligele! Acum îi avem în 
mână... Curaj băieţi! 

Pânzele celor două vase se atingeau. Ghearele de oţel ale 
cârligelor se înfipseră în lemnul covertei. Grenadele cădeau pe 
puntea duşmană. 

Năpustindu-se ca un tigru, corsarul se aruncă primul pe 
puntea vaporului englez scoțând teribilul strigăt, care, mai bine 
de treizeci de ani, răsunase sinistru în urechile duşmanilor: 

— La abordaj! 

Matelotii îşi urmară căpitanul cu strigăte de „trăiască Marcof” 
şi lupta începu pe viaţa şi pe moarte. 

Cine era acest Marcof? Un corsar temut unul dintre primii 
războinici singuratici ai oceanului, urmaş ai frumoasei asociaţii 
„Fraţii Coastei”, ale căror isprăvi au fost povestite de 
istoriografii moderni. 

Despre viaţa lui puţine lucruri se ştie. 

Marcof debarcase din Canada la Saint-Malo. După ce, în urma 
războiului cu englezii, Franţa pierduse această colonie. 

Prin tratatul de la Paris care pusese capăt războiului se 
recunoştea, între altele, supremaţia maritimă a Angliei. 

Deşi unii dintre colegii sai continuară, fără a ţine seamă de 
tratat, luptele de guerilă împotriva vaselor britanice, totuşi 
Marcof, respectuos faţă de convențiile internationale, nu imită 
actele acestora. 

Acest război de guerilă pricinuia Angliei pierderi enorme. De 
aceea englezii, când izbuteau să prindă vreunul dintre aceşti 
lupi de mare, în loc să-i considere drept prizonieri de război şi 
să-i interneze în pontoanele de la Portsmanth sau de aiurea, îi 
tratau ca pe nişte simpli pirați şi-i spânzurau fără nici un fel de 
judecată... 

Evident, din punctul de vedere al dreptului maritim şi chiar al 
dreptului pur şi simplu, nu se putea imputa Angliei nimic. Totuşi 
posibilitatea de a-şi termina cariera deşi atârna de capătul unei 


funii nu-i înspăimânta prea mult pe aceşti viteji, dintre care unii 
spre a putea pătrunde apoi în rai, ar fi trebuit supuşi, înaintea 
îndeplinirii acestei ultime formalităţi, unei lungi spovedanii, 
urmată de nenumărate iertări ale păcatelor... 

Mai prudent, Marcof se stabili la Saint-Malo unde se 
îndeletnici cu comerţul. Prin facerile lui de bine ajunse repede 
cunoscut în oraş. Aflându-se de unele isprăvi marinăreşti ale lui, 
oraşul îi acordă dreptul de cetăţenie. Aşa se face că pe vremea 
când regele Franţei se hotari, în urma presiunilor opiniei publice, 
să intervină în războiul pentru independenţă al Statelor Unite, el 
nu mai era cunoscut decât sub numele de Marcof Normandul. 
(St. Malo e un port de pe coasta Normandiei). 

Acest război fu pentru Marcof un admirabil prilej de lichidare a 
unor vechi răfuieli. 

In mai puţin de o lună pregăti un brick solid, pe care-l boteză 
Cotentin şi recrută o sută de flăcăi care nu aveau nimic de 
pierdut, dar aveau toiul de câştigat de pe urma aventurii. 
Aceştia îl urmară în expediţia lui de care într-adevăr nu avură a 
se plânge. După puţin timp de la plecare, Cotentin se întoarse la 
St. Malo remorcând un mare vapor comercial englez a cărui 
încărcătură îmbogăţi pe marinarii brickului. 

Urmară alte şi alte isprăvi care încununară acest frumos 
debut. Capturările urmară neîntrerupt până când într-o bună zi, 
Marcof căzu în cursă. 

Unul din şiretlicurile prin care obişnuia să se apropie de pradă 
fu descoperit de o fregată care escorta un transport. Vasul 
englez îl lăsă să se apropie mult de convoi - tactică 
primejdioasă, dar hotărâtoare în caz de reuşită - iar când brickul 
fu destul de aproape. Acesta demască puternicele sale baterii. 
Peste patruzeci de ghiulele lovira brickul sub linia lui de plutire. 

„Cotentin” se scufundă pe loc. 

Lupta avusese loc la căderea nopţii în dreptul Finistere-ului. 
Vaporul englez temându-se să nu fie surprins de un alt vas şi nai 
cu seamă de stâncile de la suprafaţa oceanului foarte 
numeroase în aceste locuri, nu urmări echipajul şi plecă 
multumindu-se doar cu câţiva prizonieri. 

Cei mai mulţi din oamenii echipajului, în timpul nopţii, pieriră 
în valuri. Patrulele trimise din Brest în căutarea naufragiatilor nu 
mai găsiră a doua zi decât pe Marcof şi vreo doisprezece 
marinari care izbutiseră să se catere pe coasta stâncoasă. 


Lovitura aceasta nu-l descuraja pe Marcof, ci-i insuflă un nou 
avânt. Partea lui la diferitele prăzi ii îngădui să-şi echipeze un alt 
vas. Ceea ce de altfel şi făcu de îndată. Căci principiul lui era 
deviza lui Wilhelm Taciturnul: „Ca să perseverezi, nu e nevoie să 
reuşeşti”. 

Şi cum am spus; Marcof perseveră. 

Acesta era omul pe care l-am văzut la lucru. 

Cei de pe bordul 7rifon-ului urmăriseră, întâi cu uimire, apoi 
cu multă bucurie diferitele faze ale întâmplării pe care am 
povestit-o mai sus. 

Victor-Lucien nu se putea ţine locului şi când văzu că dl. De 
Pommeral pregătea două şalupe, care urmau să plece spre 
vasul englezesc, rugă pe căpitan să permită să ia şi dânsul parte 
la această expediţie. 

Ofiţerul tocmai stătea de vorbă cu dl. De Tauzac. 

Ultimul spunea: 

— Repet domnule, e de prisos să rişti viaţa atâtor viteji. 
Corsarul acesta blestemat va desăvârşi singur opera începută. 

— Corsarul acesta, răspunse căpitanul, mi-a salvat corabia şi 
tot ce se găseşte pe ea. li datorez deci ajutor în limita puterilor 
mele. 

— Domnule căpitan, spuse Victor-Lucien care tocmai se 
apropia, mi-ati făgăduit să-mi faceţi loc în rândurile luptătorilor. 
Acum vă puteţi ţine făgăduiala. 

— Poţi să pleci şi d-ta, răspunse ofiţerul zâmbind. Aş jertfi 
zece ani din viaţă numai să mă duc şi eu. Datoria mă obligă însă 
să rămân pe bord. 

— Cum! exclamă dl. De Tauzac, până şi călătorii au fost 
cuprinşi de nebunia aceasta? 

— Mi se pare că vă referiti la mine? întrebă Locrean 
măsurându-l cu privirea. 

— Vezi bine, răspunse stăpânul lui Roscadel pe un ton glumet. 
Lăsaţi piraţii să se descurce singuri. Cu cât vor rămâne mai 
puţini, cu atât mai bine. 

— Astfel de vorbe nu sunt vrednice de un nobil. 

— Nu-ţi permit! 

— Tare josnic trebuie să fie cineva pentru ca să terfelească pe 
vitejii care ne-au salvat viaţa şi cinstea. 

Ofițerii aplaudară frumoasele cuvinte ale lui Locrean, iar dl. 


De Tauzac pêli de manie. 

— Îmi vei da socoteală, spuse baronul cu o voce şuierătoare. 
Sunt baronul de Tauzac. 

— Când ai să vrei. Sunt contele de Locrean. 

— Locrean! repetă mizerabilul cu o voce răguşită şi făcu un 
pas îndărăt. 

Victor-Lucien nu se mai sinchisi însă de el. Cobori repede 
scara şi se aruncă în şalupa care tocmai pornea. 

A doua şalupă era gala de plecare, când apăru un bătrâior, cu 
capul descoperit, care lovind cu coatele în dreapta şi în stânga 
căuta să şi facă drum până la scară. 

— Ei, prietene! Încotro? întrebă căpitanul apucându-l de braţ. 

— Lăsaţi-mă să trec. Domnule căpitan murmură bătrânelul cu 
o voce rugătoare. Sunt scutierul domnului de Locrean şi trebuie 
să mi urmez stăpânul. 

— În cazul acesta du-te, spuse dl. De Pommeral lăsându-i 
braţul. 

— Dar, n-ai nici o armă, se auzi o voce. 

— N-aveţi nici o grijă, voi găsi destule pe bordul corvetei, 
răspunse Laguildec din barcă. 

— Cu Dumnezeu înainte! comandă ofiţerul. 

Şi a doua se îndepărtă la rândul ei. 

Cele două bărci zburau ca săgeata pe valuri şi ajunseră 
repede lângă vasul englez. Fură primite cu o salvă de puşcă. 

Victor-Lucien, tinandu-si sabia în dinţi, se catêra singur, pe 
pereţii vasului si ajungând pe punte văzu două ţevi de puşcă 
atintite asupra lui. Le îndepărtă cu sabia şi astfel focurile care 
porniră în acelaşi timp nu-l nimeriră. Eroul nostru se pomeni însă 
înconjurat de vreo treizeci de englezi care-l atacau din toate 
părţile. 

Ucise cu un glonte de revolver un matelot care-l incoltea mai 
de aproape. Pe când căuta să pareze o lovitură de topor, i se 
rupse sabia. Simţindu-se pierdut, căută cu privirea o armă. Era 
hotărât să-şi vândă pielea cât mai scump. Deodată rândurile 
englezilor se desfăcură şi un om însângerat cu hainele sfâşiate 
se repezi înaintea lui cu o bardă în mână: 

— Marcof! Sunt Marcof! strigă noul venit izbind în dreapta şi-n 
stânga. Şi toate loviturile lui erau ucigătoare. 

Victor-Lucien ridică de jos o armă şi servindu-se de ea ca deo 
măciucă se repezi să lupte alături de salvatorul său. 


Între timp urcară pe punte si marinarii celor două salupe. 
Corsarii, care primiră cu urale ajutorul ce li se ivise, îşi dublară 
sforţările, în timp ce englezii, prinşi între două focuri şi simtindu- 
se pierduţi nu mai luptau de cât ca să spele ruşinea înfrângerii. 
În cele din urmă, matelotii care mai rămaseră din echipagiul 
covertei, fură încercuiți de francezi. 

— Predati-va, strigă Marcof, îndreptându-se către 
comandantul vasului, care ciuruit de răni, de-abia se mai ţinea 
pe picioare. 

Acesta îşi rupse spada şi încrucişă braţele. 

— Aţi luptat cu eroism, îi spuse corsarul înclinându-se. Vă 
făgăduiesc că veţi fi trataţi - atât d-ta cât şi oamenii d-tale - cu 
tot respectul cuvenit unor viteji. 

Lupta se terminase. Victor Lucien tocmai se îndrepta spre 
corsar pentru a-i mulţumi, când Laguildec se aruncă în braţele 
lui plângând şi râzând totdeodată. 

— Stăpâne, stăpâne... repetă mereu curajosul bătrân. V-am 
căutat pretutindeni în timpul luptei... Va să zică n-aţi murit? 

— Precum vezi, răspunse râzând tânărul, căutând să scape 
din imbratisarea servitorului. Lasă mă să mulţumesc celui căruia 
îi datorez viaţa, adăogă el apropiindu-se, cu mâinile întinse, de 
Marcof, care dăduse ordine secundului său. 

— Nu-mi datorezi nimic, răspunse căpitanul care auzise 
ultimele cuvinte ale lui Locrean. Te-am observat atunci când 
erai atacat din toate părţile şi-am avut fericirea să ajung la timp 
pentru a te despresura. După cum vezi meritul meu e destul de 
mic. 

— E un fel de a vorbi. Te asigur că fără intervenția d-tale aş fi 
fost pierdut. 

— Ei asta-i! Luptai ca un leu. Scuză-mă ca te părăsesc, dar 
trebuie să mă ocup de prizonieri. 

— Sper că ne vom mai întâlni. Dar, înainte de a te părăsi, 
îngăduie-mi să te asigur că vei putea conta oricând pe Victor- 
Lucien de Locrean. 

Corsarul strânse cu multă putere mâinile tânărului, bâigui 
câteva cuvinte şi plecă cu secundul. Victor Lucien fu foarte uimit 
de turburarea lui Marcof. 

— L-ai văzut, Cosquer? spuse Marcof către secund, l-ai văzut? 
Ei bine pe copilul acesta să-l iubeşti ca pe un frate. 

— L-am îndrăgit de cum l-am văzut. Pare bun şi viteaz. 


După o oră cele două salupe se întoarseră la fregată. 

Văzând pe Victor-Lucien, dl. De Tauzac spuse cu necaz către 
Roscadel: 

— Mai trăieşte! Vezi, mai trăieşte! Englezii nu l-au omorât. 

— Lăsaţi, domnule baron, nu-i nimic. Va fi ucis mai târziu, 
răspunse liniştit Roscadel. 


6 


În dimineaţa zilei de 5 Septembrie 1781 între orele zece si 
unsprezece, doi oameni şedeau pe malul unui fluviu şi vorbeau, 
mâncând dintr-o friptură de cerb. 

Fluviul îşi rostogolea majestos undele care umflate de 
nenumărați afluenţi, scăldau o mulţime de insule formate din 
mâlul adus de ape. Liniştea acestor insule era tulburată doar de 
chemarea dulce şi tânguitoare a turturelelor sau de strigătele 
pisicilor sălbatice, cari se zbenguiau la umbră. 

Ici, colo, se îngrămădeau la suprafaţa apei copaci căzuţi de 
bătrâneţe sau dezrădăcinaţi de furtună. Legate prin liane şi 
cimentate cu nămol, aceste căzături ale pădurii deveneau insule 
plutitoare, în care arbustii îşi înfigeau rădăcinile şi pe care 
înfloreau nuferii. Şerpii, crocodilii şi păsările veneau să se 
odihnească sau să se joace peste aceste plute călătoare, care în 
cele din uimă se pierd în ocean. 

Fluviul era Potomacul. lar cei doi oameni ce luaseră masa pe 
malul lui: contele de Locrean şi credinciosul său Yvon. 

În apropierea lor caii păşteau ierburile acăţătoare si mlădiţele 
arborilor. 

— Da, domnule conte, spune bătrânul lăncier, susţin că ne am 
rătăcit. 

— Cum să ne fi rătăcit, dragă prietene, răspunse tânărul, când 
n-avem decât să coborâm malul drept al fluviului spre a găsi 
detaşamentul. 

— Oricum ar fi stăpâne, nu mă simt deloc în largul meu în 
codrii aceştia blestemati. 

— Ah! O fi pădurea asta mai mare decât cea de la Loc-Maria, 
găseşti însă, în schimb, mai mult vânat decât în Bretania. 

— În privinţa asta nimic de zis. Tare mă tem însă că nu vom 
găsi numai vânat pe aici. 

— Fii serios. Englezii sunt la mai bine de treizeci de mile spre 
nord. 

— Nu despre englezi am vorbit. 

— Dar despre cine atunci, Nene Yvon? 

— Despre indieni. 

Victor-Lucien izbucni în râs. 

— De când am sosit în America numai poveşti îngrozitoare am 


auzit despre „dracii roşii”, cum li se spune. Totuşi, afară de cei 
cari ne servesc drept spioni, n-am întâlnit încă nici unul în timpul 
vânătorilor pe care le-am făcut. 

Servitorul tăcu şi clătină din cap. 

— Acum, spuse Victor-Lucien ridicându-se, după ce termină 
masa, hai să vedem dacă nu cumva e rost să vânăm vreun frate 
de al acestui admirabil animal. Şi Victor-Lucien arătă căprioara 
aruncată de-a curmezişul pe oblâncul şeii. 

Deodată în tăcerea pădurii răsună o detunătură. 

Locrean puse mâna pe armă. 

— De astă dată vom da ochi cu sălbatecii, murmură Yvon. 

— As! Nu te teme. Trebuie să fie vreun vânător. Ca răspuns la 
vorbi le tânărului se auzi o zarvă îngrozitoare. Se auziră strigăte 
furioase chiar din apropierea locului unde se aflau vânătorii 
noştri. 

— Unde te duci domnule conte? 

— Să văd ce se petrece acolo. Hai! Urmează-mă. E totdeauna 
mai bine să surprinzi adversarul decât să te laşi surprins de el. 

Lăncierul îşi urmă oftând stăpânul. Amândoi se adânciră 
printre ierburile înalte. Urmând direcţia din care veneau 
strigătele, cei doi vânători descoperiră îndată despre ce era 
vorba. Intr-o poiană îngustă, un om, sprijinit cu spatele de 
trunchiul unui tuya enorm, ţinea piept la vreo zece indieni care-l 
atacau cu furie, apărându-se numai cu patul pustii lui 
descărcate. La pământ zăceau cadavrele câtorva indieni. 

— Yvon prietene, spuse încet Victor-Lucien, ştii bine că 
totdeauna iau apărarea celui slab; de aceea ia la ochi pe urâtul 
cela cu pene roşii şi trage. Eu iau asupra mea pe cel care ridică 
toporul. 

— Domnule conte... începu Yvon. 

— Vorba! N-avem vreme de pierdut. Eşti gata? 

— Da, domnule. 

— Foc! 

Cei doi indieni care fuseseră ochiti cazura. 

Din cauza acestei diversiuni neaşteptate, pieile roşii 
înlemniră. Fără a le mai da răgazul să-şi revină, Locrean şi Yvon 
îi şarjară cu atâta putere încât, fără a mai lupta, sălbatecii fugiră 
şi dispărură în desişul pădurii. 

Victor-Lucien avu astfel răgazul să privească în tihnă pe cel 
căruia îi salvase viaţa, Era un războinic piele-roşie. Nu părea să 


albă mai mult de 25 ani. Statura lui înaltă, membrele lui 
proporţionale, mişcările lui pline de farmec şi înfăţişarea lui 
războinică, dovedeau că nu era un om de rând. 

Părul negru îi cădea pe umeri, iar la gât purta o salbă de 
gheare de urs amestecate cu dinţi de bizon. Aceasta era o 
podoabă foarte apreciată de indieni. 

Cămaşa lui de piele de bizon, cu mânecile scurte, avea un fel 
de pieptar din pânză de culoare purpurie, împodobit cu ciucuri 
de piei de porc mistreţ. Cusăturile vestmântului erau brodate cu 
peri de scalp şi cu făşii din piei de hermelină... Bocancii îi erau 
fiecare de altă culoare şi erau acoperiţi cu broderii foarte fine. 
Mantaua lui de piele de bizon era impestritatê pe dinăuntru cu o 
mulţime de desemne informe, cari descriau isprăvile tânărului 
războinic. 

La cingătoare, avea tolba, cornuri cu praf de puşcă şi un 
tomahawk şi cuţit mare de vânătoare. Puşca o ţinea în mâini. 

Se înclină cu multă distincţie înaintea lui Victor Lucien şi i 
spuse pe frantuzeste: 

— Fratele alb a salvat viaţa Vulturului Negru. Viaţa Vulturului 
negru îi aparţine. 

— Cum? Ştii frantuzeste? întrebă cu uimire Victor-Lucien. 

— Vulturul Negru este de neam nobil, răspunse cu mândrie 
indianul. De când a început a purta tomahawkul, luptă alături de 
francezi, căci a jurat englezilor război şi moarte. 

— l-au făcut englezii vreun rău Vulturului Negru? întrebă 
Victor-Lucien, căutând să imite graiul pitoresc al indianului. 

— l-au ucis mişeleşte tatăl. 

Urmară câteva minute de tăcere, după care Locrean spuse: 

— Vrea fratele meu să vină în tabăra noastră? Acolo ne vom 
simţi mai bine decât aici, unde putem fi surprinşi dintr-un 
moment într-altul. 

— Pawnee sunt laşi, răspunse indianul cu dispreţ. Au fugit si 
acum sunt departe, căci ei nu îndrăznesc să atace un războinic 
Siux decât atunci când sunt douăzeci contra unul. Să mergem 
totuşi în tabăra fratelui meu. 

— Atunci s-o pornim, spuse Victor-Lucien luându-i-o înainte. 

Cei trei oameni ajunseră repede la colnicul unde i-am mai 
văzut pe Victor-Lucien şi pe Yvon. O admirabilă privelişte se 
desfăşura înaintea privirilor lor de pe această movilă. 

In primul plan se întindea un şir de arbori ale căror frunze se 


miscau in bataia vêntului. Pe insulele, formate de fluviu se 
vedeau grupuri nenumărate de flamingi cu picioarele lor lungi. 
Între insule se zăreau fâşii argintate în care se reflectau razele 
soarelui. În mijlocul, acestor reflexe de lumină orbitoare, peştii 
de toate felurile zburdau la suprafaţa apei, lăsând în urma lor 
dungi strălucitoare. 

Mai departe, cât vedeai cu ochii, se zăreau vârfurile de un 
verde închis ale copacilor care mărgineau câmpia. 

Indianul tăcu câtva timp, apoi spuse: 

— Îngăduie fratele meu ca Vulturul Negru să-i pună o 
întrebare? 

— Spune, prietene, răspunse tânărul. 

— Fratele meu e de mult timp în ţara indienilor? 

— Nici de o lună. Am venit să lupt şi să-l răzbun pe tatăl meu. 

Indianul tresări. 

— Foarte bine, spuse el după câteva clipe de tăcere; fratele 
meu e viteaz, iar tatăl său va fi răzbunat.. 

— Acum, prietene, vreau să-ţi cer şi eu un serviciu. 

— Fratele meu nu are decât să ceară. 

— Mă tem că necunoscând drumul, să nu înconjur prea mult 
la întoarcerea în lagărul francez. N-ai vrea să ne conduci pe 
drumul cel mai scurt? 

— Vulturul Negru îşi va conduce prietenii. Tocmai mergea 
spre lagărul francez când a fost atacat de Pawnee. 

— Potrivirea aceasta e minunată. Putem porni. 

— Vom pleca mai târziu, când soarele va fi coborât mai spre 
apus. 

— Când vei vroi. 

Indianul tăcu. Părea că visează. 

— Vezi, îi spuse Locrean lui Yvon, care nu mai deschisese 
gura de mult, vezi, sunt oameni de treabă şi printre sălbateci. 

— De ce ai cerut acestei piei-roşii să te conducă, d-le conte? 
De unde ştii că diavolul acesta n-o să ne rataceasca spre a ne 
duce plocon tribului său? 

— Hotărât, dragul meu Yvon, prea devii fricos. 

— Nu pentru mine îmi este teamă, d-le conte, ci pentru 
dumneata. 

— Ai înnebunit. Eu am toată încrederea în omul acesta. 

— E! Tinereţea! Tinereţea! murmură lăncierul. 

— Fratele meu e ca mierloiul, vorbeşte prea mult, spuse cu 


ironie indianul care auzise. Cât despre dumneata, adăogă el 
întinzându-i lui Victor-Lucien mâna, faci foarte bine încrezându- 
te în mine, căci Vulturul Negru e sincer şi nu grăieşte decât 
adevărul. 

După o oră indianul se ridică: 

— Dacă fratele meu e gata putem porni. 

— Încalec şi te urmez. Cum? D-ta mergi pe jos, căpitane? 

— Pawnee au ucis caii Vulturului Negru, dar Vulturul Negru 
are picioare iuți, aşa încât fratele meu să nu se îngrijoreze. 

Locrean şi Yvon încălecară. Indianul trecu înaintea lor şi se 
strecură printre ierburi. Cei doi călăreţi îl urmară. 

După ce merse vreo trei sferturi de oră, indianul se aplecă 
spre pământ şi făcu semn celor doi tovarăşi ai săi să se 
oprească. 

— Este cineva înaintea noastră, murmură el. Rămase câtva 
timp aplecat asupra urmelor pe care numai el le zărea, apoi 
ridicând capul spuse cu veselie: 

— Fratele meu poate înainta. Înaintea noastră e un prieten. 

— Nu-ţi par ciudate toate acestea stăpâne? întrebă încet Yvon 
care se apropiase de tânărul francez. 

— Eşti incorigibil, dragul meu, răspunse tânărul zâmbind. 
Indianul a observat o urmă, a cercetat-o şi a constatat ca nu e 
suspectă. Ce vezi tu ciudat în asta? 

— O să vedem în curând cum o să se termine aventura asta. 

Îşi urmară câtva timp drumul. Deodată o voce puternică îi 
făcu, să tresară. 

— la opriti-va puţin călătorilor, ca să văd cu cine am de-a 
face. 

Vulturul Negru zâmbi liniştit, apoi imită cu o uşurinţă 
uimitoare strigătul mierloiului. Tufele se dădură în lături şi dintre 
ele apăru un om de vreo cincizeci de ani îmbrăcat într-un 
costum de vânător. Locrean nu-şi putu stăpâni un strigăt: 

— Marcof! exclamă el descălecând şi alergând spre corsar, 
căci într-adevăr acesta era. 

Toată stăpânirea de sine pe care o avea îndrăzneţul marinar 
nu putu ascunde emoția puternică de care fusese cuprins. 

Apucă mâinile ce i se întindeau şi le strânse cu putere. 

— Binecuvântez soarta că te-am întâlnit, domnule, spuse 
Victor-Lucien ai cărui ochi străluceau de bucurie. Dar cum se 
face că te regăsesc aici după ce te-am părăsit în faţa coastelor 


Angliei? 

— Foarte simplu, domnule conte raspunse corsarul. Dupa ce 
mi-am pus în siguranţă prada la St. Malo, a trebuit când am ieşit 
din nou din port să fug ca să nu fiu atacat de trei vase 
englezeşti. Cu această ocazie m-am hotărât să fac o plimbare pe 
coastele Americii şi aşa se face că am debarcat la New-Port 8 
zile după sosirea Tritonului. De atunci aştept să fie gata 
reparaţiile ce se fac brickului meu, care a avut mult de suferit 
de pe urma furtunii - şi vânez. 

Zărindu-l pe Yvon, corsarul îi întinse mâna exclamând cu 
voioşie: 

— lată încă o cunoştinţă veche. 

— Domnule, răspunse lăncierul strângând cu respect mâna ce 
i se întinsese. Încă în ziua în care aţi salvat viaţa stăpânului meu 
vroiam să spun că aş fi fericit să-mi pot da viaţa pentru d- 
voastră. 

— Mulţumesc, dragul meu, răspunse Marcof râzând. Sper că 
nu-ţi voi da prilejul fericirii pe care o doreşti. 

Întorcându-se apoi spre Vulturul Negru, corsarul îi vorbi în 
limba indienilor. Pe măsură ce i se vorbea ochii indianului se 
insufleteau iar pe faţa lui se putea citi o mare bucurie. 

După ce termină convorbirea cu Marcof, indianul se apropie 
de Victor-Lucien şi-i sărută mâna. 

— Domnule îi spuse corsarul, Vulturul Negru îmi spune că i-ai 
salvat viaţa. Te asigur că n-ai îndatorat pe nerecunoscător. 

— Complimentele pe care mile adresezi mă emotioneaza. Ori 
ce om de onoare ar fi făcut ceea ce am făcut şi eu, totuşi sunt 
foarte fericit că am putut fi de folos unui prieten al d-tale. 

Cu aceste cuvinte Victor-Lucien privi pe corsar, cu o privire 
întrebătoare. Acesta răspunse: 

— Da. Pe unul dintre prietenii mei, pe unul dintre cei mai 
scumpi prieteni. Tatălui său îi spuneam frate, iar orfanului eu i- 
am pus pentru prima oară arma în mână. 

— Cunoasteti aşa dar de mult America? 

— S-au scurs mai bine de douăzeci de ani de când am 
debarcat pentru întâia oară în continentul acesta. 

— În cazul acesta, fără doar şi poate că mi-ai da o mână de 
ajutor în cercetările mele, continuă Victor-Lucien. 

— Cu plăcere, numai să-ţi pot fi de folos. 

— Am venit în America pentru a descoperi pe ucigasii tatălui 


meu si spre a razbuna moartea lui. 

— Tatal dumitale a murit in America? 

— In Canada. 

— De mult? 

— În anul 1759, nu l-am cunoscut niciodată. L-as fi iubit atât 
mult! Când mi se povestesc unele isprăvi din cariera lui militară, 
când privesc portretul lui, când o întâlnire, o vorbă îmi 
reîmprospătează amintirile, mă simt coplesit de o emoție 
puternică, mă apucă un fel de ameteala şi as da cu plăcere 
douăzeci de ani din viaţă, numai să pot da de cei ce l-au 
omorât... 

Victor-Lucien tăcu brusc. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar 
inima îi bătea cu putere. Marcof pălise şi el. 

— lartă-mi emoția, continuă Locrean după câteva minute, 
trebuie însă să-ţi povestesc totul, căci poate îmi vei putea indica 
vreo urmă care să-mi ajute la îndeplinirea misiunii pe care mi 
am luat-o asupră-mi. Nemernicii de ucigaşi nu numai că mi-au 
ucis tatăl, dar i-au terfelit şi memoria, aşa că astăzi port un 
nume dezonorat!... 


7 


Tânărul tăcu din nou. Corsarul gemu, iar Victor-Lucien care il 
privise tot timpul cu atenţie, fu înspăimântat de înfăţişarea 
groaznică a feţei lui. 

Tânărul povesti apoi tot ce ştia în legătură cu moartea tatălui 
său, fără a lăsa deoparte nici unul din detaliile pe care 
necunoscutul i le destăinuise printre ruinele Turnului Ducelui 
Jean. 

În timpul istorisirii şi mai cu seamă atunci când Locrean 
povesti cum fusese predată englezilor reduta Muschetarilor pe 
care o comandase tatăl său, o transformare completă se 
produse pe faţa Vulturului Negru. Mândrei nepăsări a indianului 
îi luase locul o expresie fioroasă de sălbăticie. Părea că nu mai 
era un obraz omenesc, ci masca unei fiare lacome de pradă. În 
tot acest timp Marcof tinuse capul plecat. 

Numai după ce tânărul îşi termină povestirea, corsarul ridică 
fruntea acoperită de broboane de sudoare. Mâinile îi tremurau. 

— Cunosc această întâmplare, spuse el cu o voce înceată şi-ţi 
pot ajuta, domnule conte, să-ţi aduci planul la îndeplinire. 
Trebuie însă să-mi făgăduieşti că nu te vei îndoi de mine şi că 
nu vei stingheri cu nimic încercările mele, chiar dacă uneori ti-ar 
părea ciudate. 

— Ai cuvântul meu că te voi asculta în totul. 

— Foarte bine. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom izbuti. 

— Şi acum domnule conte, urmă corsarul, încalecă din nou şi 
apucă pe poteca din dreapta. Peste douăzeci de minute vei fi în 
lagăr. 

— Când te voi mai întâlni? murmură Victor-Lucien gâtuit de 
emoție. 

— În curând. Acum du-te si Dumnezeu sê te aibă în paza lui. 

După plecarea lui Victor-Lucien şi a scutierului, Marcof, 
corsarul fără teamă, Marcof, care fără a păli privise luptele 
crunte ce se dăduseră în jurul lui. Marcof care de mai bine de 
douăzeci de ani înfrunta moartea cu zâmbetul pe buze, se 
aruncă in iarbă si izbucni in plâns. 

Indianul il privea în tăcere. Privirea ii era plină de dragoste si 
de milă. 

Corsarul plânse multă vreme, apoi se ridică. 


— Suferi mult, tata, spuse Vulturul Negru. 

— Da, sufăr, sufăr ca un suflet osândit!... răcni corsarul 
înfigându-şi mâinile în piept. Dă-ţi seama cât sufăr, ca să ajung 
să plâng în faţa ta. Să am înaintea mea pe fiul meu iubit, să văd 
că e frumos, viteaz, cinstit, aşa cum am dorit să fie. Să aud cum 
plânge moartea mea şi să nu i pot deschide braţele, să-i pot 
striga: „Eu sunt tatăl tău!...” Ah! De mii de ori aş prefera toate 
chinurile, toate torturile prin care vă ucideti voi prizonierii de 
război! 

— De ce a ascuns tatăl meu adevărul? 

— De ce am tăcut? De ce nu mi-am deschis inima? Tu mă 
întrebi asta? Uiti oare că toţi mă socotesc un trădător mârşav, 
că toţi cred că mi-am vândut tovarăşii de arme? Nu vreau ca fiul 
meu să se îndoiască o clipă măcar de cinstea mea. Vreau ca în 
ziua binecuvântată în care îi voi putea spune: „Sunt tatăl tău!” 
copilul meu să ştie că nu trebuie să-i fie ruşine din cauza mea. 

— Şi de astă dată are dreptate tatăl meu. Vulturul Negru n-a 
ştiut ce spune. 

— Fiul meu, spuse corsarul strângând mâinile indianului, ai 
vorbit din inimă deoarece îmi împărtăşeşti durerea. Şi acum la 
lucru. Spune-mi ce ai aflat. 

— Vulturul Negru l-a văzut pe omul căruia tatăl meu îi spune 
Laval. L-a văzut şi pe servitorul acestuia. 

— Roscadel? întrebă Marcof. 

Indianul dădu din cap în semn de aprobare. 

— Laval e în lagărul francezilor, continuă el. Laval e puternic 
şi războinicii se supun ordinelor lui. 

— Asta-i tot ce ştii? 

— Vulturul Negru e viclean ca şarpele. El urmăreşte pe 
duşmanii săi fără a se arăta. El păşeşte fără zgomot şi vede 
chiar prin întuneric. Laval a vorbit cu comandantul englezilor. 

— Când? 

— Diseară vor fi trecut două apusuri de atunci. 

— Ce-au vorbit? 

— Laval a fagaduit ca va preda lagărul francez, dar a cerut 
timp. 

— Trebuie să se mai întâlnească? 

— Nu înainte de sfârşitul primului pătrat al lunii. 

— Unde? 

— Tot în baraca dărăpănată care se găseşte la locul unde 


fluviul se imparte in doua. 

— Însfârşit. Acum are să-i vie ceasul să plătească pentru toate 
fărădelegile lui, spuse corsarul. Mulţumesc lui Dumnezeu că l-a 
dat pe mâna mea. Os-Koo-Mu, continuă el adresându-se omului 
cu care vorbea pe numele lui indian, ai făcut pentru mine mai 
mult decât am izbutit să fac eu pentru tine. Eu ţi-am salvat viaţa 
iar tu îmi vei reda onoarea. 

— Tatăl meu ştie cât îl iubesc şi cât m-am simţit de răsplătit 
atunci când l-am auzit spunând: „sunt mulţumit”. 

Marcof nu-l mai asculta însă. Gândea cu fruntea încruntată. 
Apoi faţa i se lumină şi spuse: 

— Noaptea aceasta voi dormi în coliba ta de lângă copacul 
crăpat. 

— Bine, spuse indianul. Haidem. Şi luând arma la umăr, 
scoase securea de la brâu şi porni înainte, croind un drum 
printre ierburile înalte. 


8 


Ajutoarele trimise de Franţa sosira la New Port după o 
calatorie de treizeci de zile. 

Cele două mii de oameni, ca şi materialul de război si 
muniţiile, a căror lipsă începea să se simtă, fură primite de 
americani cu entuziasm. 

Trupele franceze fură îndreptate de îndată înspre porturile de 
pe fluviul Hudson, de unde Washington şi La Fayette fuseseră 
siliţi să retragă soldaţii spre a-şi întări corpurile lor de armată. 

Războiul începuse rău pentru aliaţi. Generalul englez 
Cornwallis, după ce pustiise întreaga Virginie, ameninţa să-l 
nimicească pe La Fayette, care se instalase între Richmond şi 
Wilton, în fruntea unei armate ce nu număra decât câteva mii 
de oameni. 

Generalul englez era sigur de victorie. Acest lucru îl dovedesc 
scrisorile sale adresate guvernului de la Londra. 

La Fayette ştiu însă, prin manevre abile, să ţină mereu la 
distanţă pe adversarul său, atrăgându-l în acelaşi timp spre 
nord. 

lzbuti să treacă râurite North Anna şi să străbată pustiul 
Lapidan ceea ce permise să opereze joncţiunea cu trupele lui 
Waine, locotenentul lui Washington. 

Cele două armate se întâlniră nu departe de vadul râului 
Racoon. De astă dată situaţia se schimbase. Generalul francez 
sili pe Cornwallis să se retragă. Englezii strabatura din nou 
Virginia hartuiti de La Fayette, care simţindu-şi armata prea 
slabă numericeşte spre a încerca o acţiune decisivă, voia să-şi 
obosească duşmanul. 

Dându-şi seama că aliaţii ale căror trupe se măreau prin 
retragerea contingentelor de la posturile eşalonate de-a lungul 
Hudsonului, îl vor sili să dea lupta, Cornwallis ceru 
comandantului său Clinton, care se afla la New York, ajutoare. 

Clinton nu voia însă ca subalternul său să câştige o bătălie ce 
ar fi putut hotărî soarta războiului. De aceea, nu numai că nu-i 
trimese ajutorul cerut, dar îi mai ordonă să-i trimită înapoi 
câteva mii de soldaţi de care, spunea el, avea neapărată nevoie. 

Cornwallis nu se supuse ordinului primit. Deşi nu era un 
strateg strălucit, Lord Cornwallis înţelese că retragerea în York- 


Towea însemna pentru el o înfrângere sigură. 

De aceea se hotări să încerce o manevră disperată. Vroia să 
înainteze contra lui Rochambeau, care sosea cu trupe odihnite, 
să-l respingă şi, înaintând cu repeziciune spre nord. Să facă 
joncţiunea cu armata lui Clinton. 

Cornwallis ştia că generalul şef, îl ura, dar prefera să înfrunte 
asupra lui mustrările şi rapoartele nedrepte ale şefului său. 
Decât să-şi jertfească trupele, menite în mod fatal pieirii sau 
unei capitulări ruşinoase, în cazul în care s-ar fi supus ordinului 
primit. 

Se hotari şi luă în grabă dispozitiunile necesare. 

Prin spionii săi află poziţiile exacte ale francezilor şi ale 
americanilor şi era convins că Rochambeau şi La Fayette se 
credeau încă departe unul de altul. 

Întregul său plan se baza tocmai pe aceasta ignorare 
reciprocă a aliaţilor. Mai mult, era convins că graţie informaţiilor 
pe care le primea prin spionii săi din lagărul francez îşi va putea 
surprinde adversarul. 

Şi acum să ne întoarcem la prietenii noştri. 

Cu toate rugamintile lui Victor-Lucien, dl. De Boissandry nu 
voi să rămână la New York. Tinea cu orice pret să-l însoţească 
pe nepotul său. În scurtă vreme deveni celebru în lagărul 
francez pentru năzbâtiile pe care le făcea mereu de distrat ce 
era. 

Într-o zi, cu prilejul unei recunoaşteri, îi şarjă vitejeşte pe 
englezi cu batul, convins că lupta cu sabia. Altădată se apropie 
foarte respectuos de un biet sergent adresându-i-se cu titlul de 
„Domnule conte” şi întrebându-l ce mai face. Pe de altă parte 
domnului de Rochambeau care îi ceruse să-i împrumute 
ochelarii lui, îi răspunse: „Îndată băiete, când n-oi mai avea 
nevoie de ei”. 

Generalul făcu haz de întâmplarea aceasta, dar bietul cavaler 
nu mai îndrăznea să iasă în public de ruşine. 

DI. De Boissandry era foarte necăjit. Incercase, în mai multe 
rânduri să discute cu ofiţerii despre blazoane, dar aceştia, 
obosiţi de cerinţele slujbei, n-aveau timp pentru astfel de 
conversații. 

Inamicul bara şoseaua spre Yorktown, asupra căruia se 
îndreptau acum toate sforţările aliaţilor. 

În urma unui marş forţat, dl. De Rochambeau izbuti să ia 


contact cu trupele engleze. Vrând să profite de surpriza pe care 
o pricinuise duşmanului, îl atacă, cu toate că trupele lui erau 
inferioare numericeşte. 

Pierzându-şi din vedere nepotul, dl. De Boissandry îşi opri 
calul pe o moviliţă şi căuta cu privirile în jur spre a descoperi pe 
Victor-Lucien. Deodată observă că o piele-roşie căuta să-l 
tinteasca cu săgeata. Şuierul acesteia readuse pe dl. De 
Boissandry la realitate. 

Fără a se pierde în consideraţii asupra imperfecţiunii 
traiectoriilor armelor aruncătoare, cavalerul îşi îndreptă calul 
asupra indianului care-l aştepta cu barda în mână. 

Cavalerul nu era războinic din fire, dar zgomotul sagetii îl 
enervase şi de aceea descarcă cu hotărâre, pistolul asupra 
indianului care se prabusi. 

Era să-şi continue drumul când, din întâmplare, ochii îi căzură 
pe corpul sălbatecului scuturat de ultimele spasme. 

Scoase un strigăt şi descaleca. 

— Minunat! Minunat! murmură cavalerul. 

Emotia domnului de Boissandry fusese provocată de faptul ca 
pielea-roşie era tatuată. 

Pe piept se vedeau zugrăvite proaspăt desene războinice. 
Reprezentând într-un cadru zimtuit păsări informe şi patrupede 
rudimentare. Despărţite unele de altele printr-un fel de cruce. 

DI. De Boissandry se aşeză pe un bolovan şi privi îndelung 
pieptul victimei lui. 

Deodată se ridică de parc-ar fi fost împins de un resort 
misterios şi se adresă unui auditoriu imaginar: 

— Să mai îndrăznească cineva, spunea el, să mai 
îndrăznească cineva să susţină în faţa mea că arta blazonului nu 
este o artă universală şi că nu este cea mai veche dintre toate. 

Furat de propriile lui cuvinte, cavalerul îşi trecu mâna peste 
frunte cu un gest larg care răsturnă pălăria şi-i deranjă peruca. 

— Priviţi acest sălbatec, continuă el, priviţi semnele de pe 
corpul său: e stema familiei lui. Şi această stemă dovedeşte că 
face parte dintr-o familie nobilă. 

Emoţionat cavalerul tăcu, gâfâind. 

— Seamănă foarte bine cu blazonul familiei Palponily de 
Kernageris, adăogă el după câteva minute de tăcere. 

Domnul gentilom începu apoi să copieze cu cea mai mare 
băgare de seamă în carnetul lui, tatuajul care împodobeau 


pielea războinicului. 

Lucrarea aceasta îi luă o bună parte din vreme. 

În jurul lui răsunau galopurile îndrăcite ale cailor, strigăte, 
zgomote, horcăiturile muribunzilor, detunăturile şi şuierăturile 
proiectilelor. 

Uitase de toate. Nu-l interesa nici lupta, nici împuşcăturile de 
armă sau de pistol. Se dedicase cu totul ştiinţei heraldice. 

Tocmai îşi termina desenul, întocmit în modul cel mai exact, 
când observă că între el şi model se vârâse cineva. 

DI. De Boissandry îşi stăpâni cu greu mânia şi spuse pe un ton 
politicos: 

— Scuzaţi-mă, vă rog, încă un minut, apoi sunt al d-voastră. 

Dar noul venit nu se mişcă. 

Cavalerul îşi ridică atunci privirea asupra lui. 

— Cum! exclamă el cu uimire, Yvon, tu eşti? 

— Da d-le cavaler, murmură servitorul, ale cărui haine erau 
pline praf şi de sânge, eu sunt. Toată lumea crede c-ati fost 
omorât. DI. Victor-Lucien e foarte îngrijorat. 

— Du-te de-l linişteşte dragul meu, spune-i că nu mi s-a 
întâmplat nimic. Lasă-mă însă să termin. 

Yvon se retrase înjurând şi în timp ce cavalerul îşi continua 
desenul, servitorul murmură un şir de fraze amestecate cu 
înjurături, din care reieşea că după părerea lui Yvon, cavalerul 
înnebunise. 

Terminându-şi desemnul, dl. De Boissandry aruncă o ultimă 
privire asupra indianului şi asupra schiţei pe care o făcuse, 
închise apoi carnetul, îl puse în buzunar şi se ridică. 

— Drace! exclamă el după ce se uită primprejur. Unde mi-e 
calul? 

— L-aţi legat? întrebă Yvon. 

— Nu. Probabil că animalul s-a întors în lagăr. 

— Desigur! Dar cum nu veţi putea face drumul pe jos, vi-l dau 
eu pe al meu. 

Şi viteazul scutier se pregătea să descalece. 

— Nu-i nevoie, Yvon, nu-i nevoie. Voi călări pe crupă. 

— Nu se poate, domnule cavaler, insistă servitorul. 

— Fă aşa cum îţi spun eu. Apropos! Ce-i cu englezii? 

— Au fost bătuţi crâncen. 

— Admirabil! Cum s-a purtat nepotul meu? 

— A luptat ca un erou. 


— Nu cumva e ranit? 

— Nu, d-le conte, n-are o zgârietură. 

— Atunci totul e în ordine. Hai să pornim. 

Şi domnul Boissandry sări pe crupă cu o uşurinţă uimitoare. 
După o oră cei doi călăreţi ajunseră în lagăr. 


9 


De când îl revăzuse pe Marcof, Victor-Lucien se schimbase cu 
totul. 

În afară de dragostea deosebită pe care o avea pentru corsar, 
îl mai atrăgea către acesta şi faptul că simţea în mod instinctiv 
că taina soartei şi a cinstei lui în mâinile acestui om se afla. 

Îi povesti unchiului său strania întâlnire din pădure, dar dl. 
Boissandry nu dădu nici o atenţie povestirii nepotului său, care, 
de când descoperise blazonul pe corpul indianului, cavalerul 
parcă trăia în altă lume. 

Laguildec deveni astfel singurul confident al tânărului. 

Acesta îl întreba adesea: 

— Yvon, îl vom mai întâlni oare pe Marcof? 

Bătrânul servitor îi dădea mereu acelaşi răspuns: 

— Nu te mai frământa degeaba domnule conte. Marcof acesta 
e un om şi jumătate şi trebuie să ai încredere în el. 

Într-o zi, Victor-Lucien se apropie foarte tulburat de Yvon şi-i 
spuse: 

— Ştii cine a sosit în lagăr? 

— De unde să ştiu stăpâne, de două ore n-am mai ieşit din 
cort. 

— Ei, atunci află că a sosit dl. De Tauzac. 

— DI. De Tauzac! Nu cumva e personajul acela suspect pe 
care l-aţi apostrofat pe vapor? 

— Ele. 

— lată un individ care nu-mi place. 

— Nici eu nu-l pot suferi. Nu ştiu de ce, dar parcă-mi spune 
inima că omul acesta îmi vrea răul. 

— Nu ştiam că sunteţi superstitios, domnule conte. 

— Asta o s-o vedem noi, încheie tânărul conversaţia. 

În aceiaşi seară, dl. De Rochambeau primea întregul corp 
ofițeresc, spre a-l prezenta intendentului general. 

După complimentele de rigoare, dl. De Tauzac, care de la 
intrare observase pe Victor-Lucien, spuse generalului: 

— Regret că trebuie să-mi încep activitatea printr-o critică, 
dar văd aici un voluntar care n-ar trebui să se afle în mijlocul 
nostru. 

Dintr-un salt Victor Lucien fu în rândul întâi, privind ţintă în 


ochii dusmanului său. 

— Regele mi-a poruncit, continuă baronul. Zâmbind cu 
răutate, să veghez cu stricteţe asupra disciplinei care, se pare, e 
foarte slăbită. Nu-i bine ca soldaţii să fie lăsaţi să se amestece în 
rândurile ofiţerilor. Vă rog ca pe viitor să vegheati cu mai multă 
atenţie asupra acestei chestiuni. 

— Domnule Intendent general, răspunse cu mânie dl. De 
Rochambeau, mi se pare că vă depăşiţi atribuţiile. Aici comand 
eu. Deşi contele de Locrean nu are gradul, totuşi de când se află 
printre noi, Domnia Sa îndeplineşte în mod efectiv funcţia de 
sublocotenent şi constat cu plăcere că prin priceperea şi vitejia 
de care a dat dovadă în diferite ocazii, ar merita chiar un grad 
mai mare. 

Tremurând de mânie, Victor-Lucien vru să spună ceva, dar dl. 
De Tauzac i-o luă înainte. 

— Constat - răspunse acesta - că Majestatea Sa a fost bine 
informată, căci indisciplina a luat proporţii atât de mari, încât 
am ajuns să fiu insultat grav chiar eu, care am un rang atât de 
important. Faceţi cum credeţi domnule Marchiz dar dă-mi voie 
să mă retrag dintr-o societate în care risc să întâlnesc soldaţi 
prefăcuţi în sublocotenenti şi aventurieri travestiti în nobili. 

Spunând aceste cuvinte, dl. De Tauzac se îndreptă spre uşă, 
când Victor-Lucien, apucându-l de braţ, îl opri locului. 

— Domnule, m-ai insultat în mod sângeros, spuse tânărul şi 
nu e prima dată când mă jigneşti. Când am sosit la Newport n- 
am mai putut da de d-ta, dar de-astă dată îmi vei da satisfacţie 
orice s-ar întâmpla. 

— Ce? Ai înnebunit? Lasă-mă să trec, zise dl. De Tauzac 
pornind din nou spre uşă. 

— Vrei să dai bir cu fugiţii şi de data asta, continuă tânărul 
palid de mânie. 

— Îţi repet că ai înnebunit, dar te iert, căci eşti încă la vârsta 
la care copiii se pedepsesc cu nuiaua. 

Baronul nu-şi termină bine fraza şi palma lui Locrean căzu cu 
atâta putere pe obrazul său încât îl podidi sângele. 

DI. De Tauzac se dădu îndărăt scrâşnind din dinţi, vânăt la 
faţă şi cu o înfăţişare înspăimântătoare. Duse apoi mâna la 
sabie şi o trase pe jumătate din teacă. 

Cei de faţă îi despartira. 

— De ce ai făcut asta, Locrean? întrebă blând dl. De 


Rochambeau, foarte indispus de cele întâmplate. 

— Mi-am apărat onoarea, domnule general, răspunse cu 
vioiciune tânărul. Oricare dintre vitejii care mă înconjoară ar fi 
făcut la fel. 

— Auzi! Să mă lovească pe mine! răcni dl. De Tauzac pe care 
câţiva ofiţeri îl imobilizaseră. Are să vadă el! Am să ordon să fie 
împuşcat! Nu, nu merită nici măcar să fie împuşcat... am să 
ordon să fie spânzurat. 

— Nu veţi spânzura pe nimeni, domnule intendent General, îl 
întrerupse liniştit, dar şi cu hotărâre dl. De Rochambeau. Aici eu 
sunt stăpân şi tot eu sunt judecător: Aţi scos băiatul din sărite 
provocându-l cu o înverşunare inexplicabilă pentru mine. 

— M-a insultat şi pe bordul vaporului care m-a adus din 
Franţa. 

— Nu cunosc această întâmplare, dar s-ar fi cuvenit s-aveţi 
mai multe menajamente pentru acest tânăr. Nenorocirea tatălui 
său... 

— Spuneţi mai bine trădarea lui, rânji Tauzac. 

— Chestiunea aceasta încă n-a fost lămurită. Mai sunt multi 
viteji în armată care ar jura că Locrean n-a trădat. 

— Cunosc chestiunea mai bine ca oricare altul, căci mă aflam 
cu el în reduta Muschetarilor. 

Această declaraţie produse rumoare. 

Printr-o sfortare supraomenească, tânărul izbuti să dea 
înlături pe cei care-l ţineau locului şi se apropie palid, cu ochii 
strălucitori şi plini de mânie de domnul de Tauzac, căruia-i strigă 
cu voce răguşită: 

— Laval! Tu eşti Laval! 

Tauzac se trase înapoi înspăimântat, regretând amar 
imprudenta făcută. Era însă prea târziu. Victor-Lucien îi 
cunoştea secretul. 

Dându-şi apoi seama că emoția îl putea trăda, se stăpâni 
repede şi spuse cu neruşinare: 

— Multă vreme o să mai ţie gluma asta? Şi dv., domnule 
marchiz ingaduiti să fiu insultat? 

— Incep să-mi dau seama de adevăr, spuse dl. De 
Rochambeau care-l privea ţintă pe baron. Dar nu-i nici, timpul şi 
nici locul să continuăm această discuţie... Cât despre d-ta dragul 
meu, continuă el adresându-se lui Victor-Lucien, du-te în cortul 
dumitale. Vom mai vorbi noi mâine. De altfel vreau să-ţi 


incredintez o misiune. 

Victor-Lucien salută fără a scoate un cuvânt, dar când ajunse 
la uşă se întoarse şi strigă cu o voce puternică arătându-l pe dl. 
Tauzac, care se făcuse alb ca varul: 

— Asasinule! Asasinule!... 


10 


La confluenţa lor, cele două râuri înconjurau o ridicătură de 
teren destul de mare. 

Importanţa cea mai mare a acestei poziţii consta în faptul că 
excludea posibilitatea unei surprinderi. In jurul movilei, care era 
acoperită de o pădurice deasă de castani. Ţinutul era pustiu, iar 
coasta platoului ce dădea spre râu era abruptă şi avea o 
înălţime de vreo douăzeci de metri. 

În fundul acestei râpe şedeau, pitulati sub tufele de trestie doi 
bărbaţi. Erau aşa de bine ascunşi de plantele agatatoare si de 
ierburile acvatice încât cineva ar fi putut trece de zeci de ori cu 
barca pe lângă ei fără să-i vadă. 

Cel mai în vârstă purta un costum de vânătoare, iar cel de al 
doilea era un Indian. 

— Eşti sigur Os-Koo-Mu, întrebă primul, că ne aflăm la 
confluenţa râurilor? 

— Tatăl meu să fie liniştit, răspunse indianul pe care cititorii l- 
au recunoscut desigur. Suntem la locul fixat De altminteri, 
continuă Vulturul Negru uitându-se la soare, e ora întâlnirii. Os- 
Koo-Mu. Se va urca pe platou şi tatăl meu va fi mulţumit. 

— Du-te, răspunse Marcof simplu. 

Tânărul începu ascensiunea, care ar fi părut uimitoare celor 
ce nu cunoşteau îndemânarea pieilor-rosii. 

Foarte încet cu opriri dictate de prudenţă şi nu de teamă, 
tânărul se ridica puţin câte puţin de-a lungul peretelui, 
căţărându-se de liane si de colţurile de stâncă. După câteva 
minute ajunse la marginea platoului şi dispăru. 

La marginea păduricii de castani vorbeau doi oameni, care 
stăteau în picioare sprijiniți de armele lor. In apropiere se aflau 
caii lor, legaţi de un trunchi de copac. 

Cei doi erau dl. De Tauzac şi aghiotantul său Roscadel. 

— Da. Domnule baron, vom izbuti, am luat toate măsurile 
necesare. Tânărul nu va face nici zece leghe... 

— În modul acesta, scrisoarea nu va ajunge la blestematul de 
Washington. Pe legea mea, Roscadel, astăzi sunt foarte bine 
dispus, spuse baronul cu un zâmbet fioros. Dintr-o singură 
aruncătură de piatră, voi da două lovituri: voi servi pe prietenii 
mei englezi şi voi şterge de pe fata pământului pe tânărul 


acesta zvăpăiat, care poate deveni foarte primejdios, deoarece 
ştie cine sunt. 

— Sunteţi foarte dibaci! 

— Ştii ce vom căpăta dacă, datorită nouă vor învinge englezii? 

— Habar n-am. 

— Cincizeci de mii de livre. 

— Frumoasă răsplată. 

— Baga de seamă, nu vorbesc de franci francezi, ci de lire 
engleze, care valorează fiecare cât un „ludovic” de-al nostru. 

— As! Nu se poate! 

— Te vei convinge singur, căci nu te voi uita... Ştii doar ce fel 
de om sunt. 

— Sunteţi un stăpân foarte darnic. 

— Ce-ai spune dacă ti-as da două mii de pistoli? 

— Douăzeci de mii de franci? murmură banditul ai cărui ochi 
străluceau de bucurie, dar asta e o avere! 

— Dacă învingem vor fi ai tăi... Taci! lată-i pe cei pe care-i 
aşteptăm. 

Într-adevăr la marginea pădurii se iviră patru călăreţi. Primii 
doi erau indieni, iar ceilalţi doi purtau uniforma armatei engleze. 

DI. De Tauzac porni în întâmpinarea noilor veniţi şi-i salută 
slugarnic. 

Englezii răspunseră foarte rece. Descălecară si incredintara 
indienilor frâiele cai lor. Apoi se adânciră în dumbrăvioară, 
urmaţi de dl. De Tauzac şi de Roscadel. 

Tocmai în momentul în care se petreceau aceste lucruri. 
Vulturul Negru ajunse pe platou şi se ascunse în dosul unei tufe 
în apropierea celor doi bărbaţi, putând vedea şi auzi tot ce 
discutau. 

Unul dintre ofiţerii englezi era un bătrân înalt, cu părul alb şi 
cu înfăţişarea mândră. Nu căuta de loc să-şi ascundă repulsia pe 
care o simţea pentru dl. De Tauzac; când acesta îi întinse mâna, 
bătrânul îi întoarse spatele aşa de ostentativ, încât fruntea 
trădătorului se împurpură. 

Cel de al doilea era un tânăr blond, foarte simpatic. 

Primul era Sir James Nilson, general al armatei regale engleze, 
iar al doilea Harry Carter ofiţerul lui de ordonanţă. 

— Ei, domnule, întrebă generalul, îţi ti sau nu făgăduiala? 

— Să judece înălţimea Voastră singură, lucrul acesta. 

— Până acum ne-ai fost de folos, dar informaţiile pe care ni le- 


ai furnizat n-aveau nici o importanţă. La ultima noastră 
întrevedere mi-ai făgăduit că ne vei da informaţii mai preţioase. 

— Mă voi ţine de cuvânt. 

— Cunoşti planul de joncțiune al armatei lui Rochambeau cu a 
lui Washington? întrebă generalul. 

— Încă nu... 

Englezul făcu un gest de nemulţumire, deoarece tocmai 
această informaţie avea pentru el o importanţă deosebită, de 
care putea să depindă rezultatul războiului. 

— Mâine însă, continuă Tauzac, veţi avea scrisoarea adresată 
de Rochambeau şefilor rebeli. În această scrisoare se află 
întregul plan de acţiune. 

— Bine, dar scrisoarea... 

— Vă asigur că va fi mâine în mâinile dumneavoastră. O voi 
fura de la cel care trebuie s-o transmită. 

Dacă generalul ar fi ştiut câtă ură se cuprindea în această 
frază simplă, sufletul lui de soldat cinstit s-ar fi revoltat. 

— Dar Washington nu va fi mirat că nu primeşte nimic de la 
aliaţii săi? El nu mai aştepta decât scrisoarea asta, pentru ca să 
înceapă operaţiile. 

— O va primi. 

— Cum? Cine i-o va duce, dacă d-ta opreşti pe trimisul lui 
Rochambeau? 

— Eul 

— Dumneata? Dar... 

— Eu însumi. De îndată ce voi preda plicul şi veţi lua 
cunoştinţă de conţinut, veţi redacta alte instrucţiuni. Pe baza 
cărora voi alcătui scrisoarea către Washington. In modul acesta 
Rochambeau va acţiona singur, în timp ce fără ca el să aibă 
măcar cea mai mică bănuială despre asta, d-voastră veţi dirija 
operaţiile generalului şef al armatei americane. 

— Omul acesta e un geniu al răului, murmură englezul. 

— Dar dacă eşti descoperit? întrebă sir James. 

— Nu vă îngrijiţi de mine. Nu voi mai rămâne multă vreme 
printre rebeli ci mă voi îmbarca înspre Europa de îndată ce... 

DI. De Tauzac se opri în mijlocul frazei. 

— De îndată ce vei fi căpătat banii făgăduiţi, sfârşi generatul 
cu dezgust. N-avea nici o grijă, Anglia va plăti suma pe care ți- 
am făgăduit-o Dar să mă bată Dumnezeu dacă n-aş prefera 
moartea unor bani câştigaţi în modul acesta. 


Ochii domnului de Tauzac licareau sinistru. 

— Îmi trebuiesc bani, spuse el, multi bani... 

— Nu-ţi mai ajunge cât ai strâns de când îţi tot trădezi fraţii? 

— Domnule! 

— Cum, nu m-ai recunoscut la întâlnirea trecută?... Şi doar 
ne-am mai întâlnit noi şi altădată... 

— Vă inselati, domnule general. 

— Nu. Nu mă insel. Aminteste-ti de Reduta Muschetarilor. 

DI. De Tauzac pal. 

— Cum. Erati acolo? bolborosi el. 

— Da, acolo eram. Dar să lăsăm asta şi să discutăm 
chestiunea care ne priveşte. Fiecare îşi face viaţa cum înţelege 
şi numai Dumnezeu are dreptul să-l judece... 

De îndată ce sosiră englezii, Os-Koo-Mu se întoarse la Marcof. 

— Sunt sus, spuse laconic Indianul. 

— Cine anume? întrebă corsarul. 

— Întâi au venit Tauzac şi Roscadel, apoi englezii. 

— Englezii sunt singuri? 

— Nu. Sunt însoţiţi de doi războinici Pawneeii. 

— Ai găsit vreun loc potrivit de unde să se poată urmări 
convorbirea. 

— Da. 

— Atunci să mergem! 

Apucând pe drumul urmat de indian, Marcof înainta cu o 
sprinteneală de necrezut printre lianele care-i aminteau 
frânghiile brickului său. 

Os-Koo-Mu îl urmă. 

Ajunseră fără nici o piedică la ascunzătoarea descoperită de 
indian. Marcof mărturisi că într-adevăr era foarte potrivită. 

Cât tinu convorbirea pe care am redat-o mai sus, cei doi 
bărbaţi rămaseră nemiscati. Când însă sir James îi aminti lui 
Tauzac că s-au cunoscut eu prilejul ocupării redutei 
Muschetarilor, amândoi tresăriră fără voie. 

Plin de bucurie, corsarul îşi plecă fruntea şi închinându-se 
murmura: 

— Multumescu-ti tie Doamne... 

Plecându-se apoi spre Os-Koo-Mu ii şopti la ureche: 

— Trebuie cu orice preţ să punem mâna pe oamenii aceştia. 
lată prilejul pe care-l aştept de douăzeci de ani! Inţelegi? 


Englezul e martorul de care am nevoie. 

— Tatăl meu nu are decât sê poruncească şi Vulturul Negru 
va face totul întocmai. 

— Acum ne despêrtim. Vom trece, târâş, dincolo de 
dumbrăvioară, aşa încât să-i incoltim la malul râului. Când vei 
auzi tipatul cotofenei, tu să-l ucizi pe indianul care va fi mai 
aproape de tine. De celălalt văd eu. După aceea vei face ce mă 
vei vedea făcând pe mine. 

— Os-Koo-Mu a înţeles, murmură indianul. 

Cei doi bărbaţi porniră târâş şi dispărură printre ierburi. 

La un moment dat răsună în pădure tipatul coţofenei. 

În aceeaşi clipă, unul din indieni căzu ucis de securea lui 
Marcof. 

Din nenorocire Vulturul Negru alunecă şi căzu în iarbă. 

Zgomotul căderii făcu pe indian să se întoarcă şi să descarce 
puşca asupra lui Os-Koo-Mu. Acesta, cu o mişcare iute; dădu 
teava pustii la o parte şi aruncându-se apoi asupra adversarului, 
îl omori cu o lovitură de pumnal. 

Alarmati de zgomotul detunăturii, dl. De Tauzac, Roscadel şi 
cei doi englezi se ascunseră în dosul unor copaci şi căutară să 
vadă ce se petrecea în jurul lor. 

Nimic nu mai mişca însă în pădure. 

— Trebuie sê fie vreun renghi al impelitatilor celora de indieni, 
bombăni dl. De Tauzac, care era foarte neliniştit. Dar nu mai văd 
pe Pawneeii continuă el, scoțând capul printre ramuri; nu cumva 
dracii roşii ne-au trădat? 

— Nici gând, răspunse sir James Nilson, dacă nu ne mai 
păzesc, înseamnă că au fost ucişi. 

Câtva timp tăcură cu toţii. În cele din urmă Harry Carter, care 
fremăta de nerăbdare, spuse: 

— Nu mai putem rămâne aici. Trebuie să plecăm. 

— Nu cumva ne-ai jucat şi nouă festa cum ţi-e obiceiul? 
întrebă aspru generalul pe baron. 

— Vă dau cuvântul meu de onoare... începu dl. De Tauzac. 
Dar zâmbetul dispretuitor al englezului îl făcu să tacă. 

— La dreptul vorbind, continuă generalul, am o garanţie mai 
bună decât cuvântul dumitale de cinste. E interesul pe care-l ai 
de a nu ne preda, căci n-am decât să deschid gura în faţa 
francezilor ca să fii spânzurat fără nici o judecată. 

— Nu există decât un mijloc ca să scăpăm de aici, începu 


Roscadel care tăcuse până atunci, să încălecăm si s-o luăm spre 
pădure. Distanţa nu e aşa de mare şi odată ajunşi acolo suntem 
salvaţi. Desigur că pieile-roşii n-au cai altfel ar fi încercat o şarjă 
contra noastră. 

— Ai dreptate, spuse sir James după câteva clipe de gândire. 
Sa încălecăm. 

Intr-o clipă cei patru bărbaţi fură pe cai. 

— Şi acum atenţie, comandă cu glas puternic generalul. 
Trebuie să ne împrăştiem, să ne depărtăm cât mai mult unii de 
alţi, spre a oferi duşmanilor o ţintă cât mai mică. Fixez ca loc de 
întâlnire pâlcul de tuya pe care-l vedeţi spre dreapta. Înainte 
marş! 

Călăreţii ieşiră în galop din tufis şi o luară în patru direcţii 
diferite. 

Să mai vedem acum de prietenii noştri. 

După ce-l omorâse pe indian, Vulturul Negru se întinse din 
nou la pământ şi se apropie târâş de Marcof, care rămăsese 
lângă cadavrul celuilalt. 

— Vulturul Negru nu este un bun războinic, murmură el cu o 
voce sfioasă la urechea corsarului. N-a văzut gaura în care i s-a 
afundat piciorul, Ar trebui să înveţe arta războiului de la femei. 

— Nu fii aşa de nenorocit, îi răspunse Marcof, asta se poate 
întâmpla oricui. De altfel n-are nici o importanţă că au prins de 
veste, căci tot la discretia noastră sunt. Retragerea le e tăiată. 
Stai nemişcat şi aşteaptă. Os-Koo-Mu, bagă de seamă, că 
trebuie să-i prindem vii, nu să-i omorâm. 

Cei doi bărbaţi ramasera nemiscati. La un moment dat, 
indianul spuse încetişor: 

— A observat tatăl meu că cei din tufiş îşi pregătesc caii? 

— Da, răspunse Marcof, Au să caute să ajungă în pădure. E 
desigur cea mai bonă dintre hotărârile ce ar fi putut lua. lată-i. 
Ocheşte caii, Os-Koo-Mu. 

Răsunară două împuşcături. 

Rănit mortal, calul generalului englez se prăvăli, târând în 
cădere si pe călăreț. 

Văzându-şi comandantul la pământ, Harry Carter îşi opri calul 
şi se apropie de general. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Harry, fugi! îi strigă sir James 
care făcea sfortari foarte mari spre a se ridica. 

— Probabil că Inaltimea Voastră glumeste. Luaţi calul meu şi 


plecati. 

— Mi se pare că eu comand. Îţi ordon să pleci şi să mă laşi 
aici. Ştii doar tot ce am hotărât aici. Execută totul întocmai în 
locul meu. 

Tânărul se codea. 

— Harry Carter, continuă generalul cu mânie, aminteste-ti ca 
nesupunerea asta poate aduce înfrângerea armatei regale. 

— Dacă ţineţi numaidecât să plec trebuie să mă supun, spuse 
Harry cu ochii plini de lacrimi şi plecându-se pe gâtul calului 
porni în galop. 

Sir James Nilson îl urmări cu privirea până ce ajunse la liziera 
pădurii. Când văzu că aghiotantul lui era în afara oricărei 
primejdii se lăsă în iarbă sleit de puteri. 

Cu o iutealê de necrezut Os-Koo-Mu îşi încărcă din nou arma 
şi o îndreptă asupra lui Tauzac. Mâna lui Marcof devie însă 
direcţia ţevii. 

Văzând nedumerirea indianului, corsarul îi spuse cu un 
zâmbet ciudat: 

— Să-l facem scăpat, e mai bine aşa. 

Apoi Marcof se îndreptă spre general, care între timp se 
sculase în picioare. 

Sir James îl aştepta cu revolverul în mână. Atitudinea lui 
hotărâtă impuse corsarului. 

— Domnule spuse aceasta într-o englezească perfectă, 
sunteţi la discretia mea. La cea mai mică mişcare vă impusc. 
Dacă-mi făgăduiţi însă că mă veţi urma fără împotrivire, vă 
făgăduiesc pe cuvântul meu de onoare că veţi fi pus în libertate 
peste trei zile. 

— Cu ce-mi garantati sinceritatea spuselor dv.? întrebă 
englezul. 

— Cu aceasta! răspunse semet Marcof aruncând carabina, 
securea şi pistolul şi înaintând dezarmat spre sir James Nilson. 

— İn cazul acesta, spuse militarul aruncând şi el armele, aveţi 
cuvântul meu de cinste. 

— Explicaţi-mi, vă rog, continuă generalul, purtarea dv. atât 
de stranie. Eram în mâinile dv., asta trebuie s-o recunosc şi 
totuşi nu mă omorâţi, dimpotrivă vă luaţi obligaţia de a mă 
elibera în curând. 

— Marturisiti sincer, că această purtare va nelinişteşte. Va 
temeti să nu fie vreo cursă. 


— Nul! 

— N-aveti de ce va teme. Am jurat şi dacă-mi veţi afla numele 
veţi fi complet liniştit. 

— Dar cine sunteţi dv.? 

— Sunt Marcof corsarul. 

— Marcof Normandul! murmură generalul cu respect. 

— Da, Marcof Normandul cum m-au botezat compatrioţii 
dumneavoastră. Spuneţi, aţi auzit vreodată chiar pe cei mai 
crunţi duşmani ai mei, spunând că Marcof şi-a călcat 
jurământul? 

Generalul se înclină. 

— Am să vă explic mai târziu purtarea mea. Deocamdată vă 
rog să incalecati. 

— N-am cal. Al meu a fost împuşcat. 

— Va ofer un altul. Vi-l datorez, deoarece l-am ucis pe al d- 
voastră. 

Sir James fu uimit de tonul politicos al conversatiei, care 
dezmintea în totul legenda de groază ce se crease în jurul 
vestitului corsar. 

Mărturisindu-şi uimirea, primi următorul răspuns: 

— Ştiu că sunt infatisat de concetêtenii d-voastră ca un om 
fioros, ce nu crede nici în Dumnezeu nici în diavol, un om dornic 
de crime... Mă bucură foarte mult că s-a ivit prilejul să dovedesc 
că nu sunt aşa de crud cum se vorbeşte. 

— Dimpotrivă, vă comportati ca un gentleman, răspunse 
curtenitor englezul şi sunt aproape mulţumit de întâmplarea 
nenorocită care m-a făcut să cad în mâinile unui învingător atât 
de curtenilor. 

Într-adevăr, Sir James era convins că lucrurile se aranjau de 
minune. Cum nu ştia ca Marcof urmărise conversaţia sa cu dl. 
De Tauzac, era convins că de vreme ce Carter izbutise să plece, 
hotărârile pe care le luase aveau să fie executate întocmai. Ne 
mai având nici o grijă în ceea ce priveşte viitorul, accepta 
momentan soarta cu stoicism. 

— lată caii, spuse Marcof arătându-l pe Os-Koo-Mu care se 
apropia ducând de hêturi doi frumoşi armăsari de rasă şi unul 
din animalele pe care moartea Pawneeilor le lăsase fără stăpân 
şi pe care-l prinsese. 

Însuşi Marcof puse şeaua generalului pe unul din armăsarii 
negri ca tăciunele. 


După ce încălecă, Marcof observând că englezul căuta cu 
privirea în jurul lui, îl întrebă ce-l intriga. 

— Sunt curios să ştiu numărul oamenilor dumitale. 

— lată toţi soldații mei, răspunse corsarul bătându-l 
prieteneşte pe Os-Koo-Mu pe umeri. 

După câteva minute porniră. 

În tot timpul drumului. Marcof stătu de vorbă cu generalul. Ce 
rezultat avu această convorbire, vom afla mai târziu. 

Înnoptase deja când Marcof, Os-Koo-Mu şi sir James Nilson 
ajunseră în lagărul francez. Corsarul se prezentă şi ceru să fie 
primit de dl. De Rochambeau. Dorinţa lui fu satisfăcută. 

Aproape toţi ofiţerii îl cunoşteau pe indraznetul marinar şi-l 
admirau pentru isprăvile sale. 

Marcof rămase în coliba generalului vreun sfert de oră. leşi 
foarte palid şi cu ochii aprinsi. Înfăţişarea lui înspăimântă pe 
indian şi pe sir james care-l aşteptau afară. 

— Ce s-a întâmplat, tată? bolborosi tânărul. 

— S-a întâmplat, răspunse Marcof cu un hohot înfricoşător, s-a 
întâmplat că Victor-Lucien de Locrean a plecat de vreo oră cu o 
scrisoare adresată lui Washington şi că zece minute după 
aceasta a plecat şi dl. De Tauzac care tocmai sosise în lagăr. 

— Tatăl meu să nu se lase învins de durere, murmură Vulturul 
Negru. 

— N-ai nici o grijă fiule. Durerea e o veche cunoştinţă a mea. 
Mai am patru cai odihniti. Du-te de-i adu repede. Ştii doar ca o 
clipă de întârziere poate costa viaţa unui om. 

Vulturul Negru plecă în fugă. 

— Cât despre dv., spuse corsarul întorcându-se către sir 
James, aţi jurat. Dacă nu mă voi întoarce până atunci, poimâine 
seară dl. De Rochambeau vă va elibera. 


10 


Se înnopta. Se anunţa o noapte frumoasă, parfumată de 
miresme tari şi plină de tainice murmurări. Cerul albastru era 
plin de stele strălucitoare. Luna îşi arunca pretutindeni razele 
argintate, în lumina cărora lucrurile căpătau contururi 
fantastice. 

Preria părea adormită. Vântul unduia alene creştetele 
copacilor. Chiar şi fiarele sălbatice se retrăseseră în vizuinile lor. 

Dar trei călăreţi trecură ca nişte umbre în liniştea câmpiei. 

Din când în când, unul din ei se oprea, înălța capul de parc-ar 
fi întrebat cerul cu privirea, apoi, după o minută de oprire, 
pornea mai departe în galop. 

Timp de trei ore călăriră oamenii noştri fără a se gândi să facă 
popas. Deodată, ajungând la malul unui râu destul de larg, unul 
din cei trei îşi opri calul şi spuse într-o frantuzeasca stricată: 

— Dacă fratele meu îngăduie, vom poposi aici. 

— Nu se mai poate înainta? întrebă Victor-Lucien. 

— Ploile au umflat râul. Aşa încât fratele meu nu-l va putea 
trece decât în zorii zilei. 

— În cazul acesta, să poposim aici, răspunse liniştit tânărul. 
Tu ce părere ai, Yvon? 

— Eu, domnule conte, sunt de părere că Lupul Roşu are 
dreptate, în primul rând din cauza torentului şi apoi din cauza 
cailor, care vor fi cu totul sleiti de puteri dacă mai călătorim încă 
o oră cu aceiaşi viteză. 

— Dacă toată lumea e de acord, spuse voios Victor-Lucien 
descălicând, să ne facem un bivuac. 

Indianul luă caii de frâu, îi legă de trunchiul unui copac şi le 
puse înainte iarbă. Convins că animalele aveau hrană suficientă, 
făcu pregătirile, de popas. 

Curati cu cosorul locul pe care-l alesese, de arbuşti si de 
plantele ce se aflau pe el şi aprinse un foc de vreascuri pentru a 
ţine la distanţă animalele sălbatice ce s-ar fi putut apropia de 
călătorii noştri. 

— Acum vă puteţi culca, spuse indianul. 

— Pe legea mea, e o propunere ce nu poate fi refuzată, căci 
cad din picioare de somn. 

Şi Locrean se întinse pe pământ cu capul rezemat de şea şi se 


inveli in manta. 

— Urez domnului conte noapte bună, spuse ceremonios Yvon. 

Victor-Lucien chicoti cu nasul sub manta. 

— Dragă Yvon, te crezi la Loc-Maria. Noapte bună! 

Laguildec se întinse şi el alături de stăpânul său. 

Când focul începu să ardă bine, indianul scoase din tolbă o 
bucată de carne şi mâncă cu poftă, aruncând priviri 
cercetătoare în întunericul care-l înconjura şi oprindu-se din 
mestecat pentru a asculta zgomotele nelămurite care fără nici o 
cauză aparentă, turburau liniştea impresionantă a deşertului. 

După ce-şi termină cina sărăcăcioasă, Lupul Roşu îşi umplu 
luleaua cu un tutun pregătit după moda indienilor, o aprinse şi 
începu să fumeze. 

Cu tot calmul care domnea, pielea-roşie părea neliniştită. Din 
când în când scotea pipa din gură, ridica ochii şi se uita la cer 
printr-un luminiş al boltei de frunze. 

În cele din urmă luă o hotărâre şi ducând degetele la gură, 
imită de trei ori cu o perfectie uimitoare strigătul huhurezului 
albastru. 

Işi plecă corpul înainte şi trase cu urechea. 

Nimic nu arăta că semnalul lui fusese auzit. 

„Să mai aşteptam” îşi spuse el. 

Se ridică, mai aruncă un braţ de lemne pe foc, îşi reluă poziţia 
şezândă şi continuă să fumeze liniştit. 

Deşi spusese că-i este somn, Victor-Lucien nu putu adormi. 
Un fel de amorţeală provocată de oboseala fizică îi paraliza 
membrele, dar mintea-i rămânea trează şi cu toate că ţinea 
ochii închişi, nu dormea. 

În această stare de toropeală, care avea farmecul său, tânărul 
retrăi ultimele întâmplări care schimbaseră cu totul felul său de 
viaţă liniştită. 

Revăzu întâlnirea misterioasă din Turnul Ducelui Jean, lupta 
de pe bordul fregatei engleze, traversarea oceanului, 
întrevederea cu La Fayette, luptele cu englezii. Întâlnirea cu 
Vulturul Negru si, în sfârşit misiunea pe care i o incredintase 
Rochambeau. In mijlocul tuturor acestor tablouri diferite, apărea 
aceiaşi figură simpatică a lui Marcof Corsarul, zâmbind pe bordul 
briciului, sau cu ochii înlăcrămaţi, cum îi avusese cu prilejul 
întâlnirii din pădure. 

Trecu astfel o bună bucată de vreme. În cele din urmă luna 


disparu la orizont, aerul se racori, iar cerul, pe care stelele 
păleau una câte una, se iriză încetişor cu reflexe opaline nuanţe 
în roz. 

Indianul care atipise câtva timp, se ridică deodată si 
scuturându-se ca un om ce se trezeşte din somn, aruncă o 
privire cercetătoare în jurul său şi murmură cu o voce înăbuşită: 

— Ar fi trebuit să fie de mult aci. 

Dădu din nou semnalul pe care-l făcuse cu câteva ore mai 
înainte, dar nici de astă dată nu răspunse nimeni. 

Işi reluă locul lângă focul ce aproape se stinsese şi aşteptă. 

Depănându-şi visarea, Victor-Lucien îşi îndreptă ochii 
întredeschişi asupra 'indianului. Urmărise toată activitatea 
acestuia. Era în această privire stăruitoare un fel de hipnotism, 
datorat poate, flăcării strălucitoare a focului. 

Se crăpa de ziuă şi Victor Lucien era cât p-aci să adoarmă, 
când lătratul aspru al câinelui preriei răsună în apropiere 
făcându-l să tresară. 

Râmase întins, dar prin vălul des al genelor lui urmarea cu 
atenţie toate mişcările indianului. 

Acesta, auzind lătratul care era probabil un semnal, se ridică 
deodată în picioare. 

Lumina dimineţii îngăduia să i se vadă toate mişcările. Era un 
om de vreo patruzeci de ani. Avea statura înaltă, era bine legat 
şi admirabil proportionat. Obrazul îi era inteligent, trăsăturile 
fine, iar ochii voalati nu se fixau decât rareori asupra cuiva şi 
dădeau privirii lui o expresie de viclenie şi de cruzime brutală 
care inspira celui ce-l privea o repulsie de nebiruit. 

Indianul se uită îndelung la Locrean, care părea cufundat într- 
un somn adânc. Aruncă apoi o privire asupra lui Yvon, făcu cei 
câţiva paşi care-l desparteau de Victor-Lucien şi ridică securea. 

Cu mult sânge rece, tânărul francez îşi stăpâni inima şi nervii 
şi puse mâna pe pistolul înarmat pe care şi-l pusese lângă el; iar 
în clipa în care indianul se pregătea să lovească, Locrean îi 
descarcă pistolul în pântece. Lupul Roşu căzu mort. 

Victor-Lucien sări repede în picioare şi cu sabia în dreapta şi 
cu un al doilea pistol în stânga, aşteptă duşmanul care nu mai 
putea întârzia să se ivească. 

Zgomotul detunăturii, trezi şi pe Yvon. Dintr-un salt fu alături 
de stăpânul său. 

— Ce s-a întâmplat, stăpâne? întrebă lăncierul. 


— Uite, răspunse Victor-Lucien,  arătându-i cadavrul 
indianului. 

— Lupul Roşu! exclamă Laguildec. 

— Da, Lupul Roşu! L-am ucis in clipa când voia sê mă 
asasineze. 

Yvon deschise gura pentru a cere unele lămuriri, dar ii taie 
vorbă un vuiet sălbatec care se ridică in apropiere. 

Tufisurile din fata locului unde se aflau cei doi bărbați fosnira 
puternic. Trestiile si lianele, împinse de mâini vânjoase se 
dădură in lături si dintre ele se iviră deodată douăzeci de piei- 
roşii, scoțând urlete îngrozitoare. 

Victor-Lucien descărcă pistolul în masa zgomotoasă si 
aplecându-se repede ridică de jos carabina Lupului Roşu. 

Detunătura pistolului înspăimântă pe indieni. Se produse în 
rândurile lor o învălmăşeală groaznică, Fură nevoiţi să se 
retragă. La picioarele celor doi francezi zăceau trei cadavre. 

— Doamne ajută, strigă Victor-Lucien cu ochii scânteietori 
ştergându-şi cu mâna sudoarea amestecată cu sânge ce-i 
curgea de pe frunte. Doamne ajută, ce luptă frumoasă! 

— Da, răspunse liniştit Yvon, dar poate fi mortală. 

— Ce are a face, totul e să murim o moarte vrednică de noi. 

— Uiti scrisoarea pe care trebuie s-o transmiti. 

Victor-Lucien nu răspunse. Păli însă tare. Într-adevăr, în focul 
luptei uitase însărcinarea de care depindea soarta războiului. 

— Ei! Copiii sângelui! strigă deodată o voce batjocoritoare, vă 
temeti voi de două feţe palide! 

În acelaşi timp apăru dl. De Tauzac urmat de Roscadel. 

— D-ta aici! îi strigă Locrean scos din sêrite. 

— Ah, domnişorule, nu te aşteptai la întâlnirea aceasta! 

— Dacă eşti de neam nobil, vino în faţa mea. Ai spada 
dumitale, eu o am pe a mea: să judece Dumnezeu între noi. 

— Nebunule! Aşadar îţi închipui că am să mă încred în 
rezultatul unui duel? M-ai văzut. Asta înseamnă că vei muri. Apoi 
strigă indienilor: Ce mai staţi? Hai, înaintați şi terminati odată. 

— Dacă dă Domnul să trăiesc, urlă Victor-Lucien în culmea 
furiei, atunci îţi jur diavole că de mâna mea ai să piei. 

Indienii se aruncară din nou asupra celor doi francezi. Lupta 
reîncepu cu furie. Prietenii noştri făceau minuni. Dar braţele lor 
oboseau şi sângele li se scurgea prin numeroase răni. 

Yvon căzu strigând: 


— lisuse! Dumnezeule!... 

Văzându-şi prietenul căzând, Locrean scoase un țipăt grozav 
şi se repezi ca un tigru asupra pieilor-roşii, care dădură înapoi. 
Patul carabinei lui se rupse de capetele duşmane, dar el 
continuă să lovească cu ţeava. 

— Asta trebuie să aibă un capăt! urlă dl. De Tauzac scoțând 
pistolul de la cingătoare. 

După ce ochi cu atenţie apăsă pe trăgaci şi Victor-Lucien căzu 
ca trăsnit. 

Criminalul, se aruncă asupra celui căzut şi luă scrisoarea 
adresată lui La Fayette. 

— Însfârşit! exclamă atunci Roscadel. 

— lată o hêrtiutê care face un milion şi mai bine, spuse 
baronul rânjind. Dar uite, tânărul mai trăieşte. Stai baietelule, nu 
lăsăm lucrul neterminat. 

Fiorosul personaj începu să-şi încarce pistolul, când se auzi un 
urlet sălbatec, care făcu să-i îngheţe sângele în vine. 

Doi călăreţi în picioare pe scările cailor se apropiau într-un 
galop nebun. 

— Marcof! murmură dl. De Tauzac foarte palid. 

Dar apropierea primejdiei făcu pe baron să-şi recapete tot 
sângele rece. 

— Acest tânăr trebuie ucis, spuse el către Roscadel, ai auzit? 
Eu plec. Ştii încotro, nu mai ai nici o clipă de pierdut... 

Şi încălecând pe un cal dl. De Tauzac sări în apă şi o trecu. 

Cam în acelaşi timp căzură asupra indienilor corsarul şi 
Vulturul Negru. Fură primiţi cu chiote vesele, deoarece pieile- 
roşii erau convinse că cei doi călăreţi erau o pradă uşoară. Se 
înşelară amarnic căci Marcof zărise corpul însângerat al lui 
Victor Lucien. 

Scoţând un strigăt sălbatec, sări de pe cal şi se repezi asupra 
indienilor. Dădu o lovitură cu securea dar scăpă arma din mână. 
Se repezi atunci asupra duşmanilor cu o repeziciune de 
neaşteptat. Lovea în dreapta şi în stânga cu pumnii lui de fier. 
Fu încercuit de zece duşmani care urlau în jurul lui. Plecându-se, 
ridică un cadavru şi se servi de el că de o măciucă. Vitejia 
marinarului făcu pe indieni să se retragă; Marcof icnea înăbuşit 
la fiecare lovitură şi un surâs sinistru îi întredeschise buzele 
lăsând să se vadă dinţii ascuţiţi printre care îi ieşea o suvitê de 
sânge. Corsarul nu simţea însă nimic. lzbea mereu... 


La rândul său, Vulturul Negru lupta cu atât mai vitejeşte, cu 
cât grupul de indieni pe care-i avea în faţă făceau parte din 
tribul Pawneeii care era în duşmănie cu Os-Koo-Mu si care erau 
socotiți ca trădători ai naţiunii lor. Fiecare duşman căzut sub 
loviturile lui, îl făcea să scoată teribilul său strigăt de război care 
răsuna ca o chemare de trâmbiţă. 

Curând nu mai rămaseră în jurul celor doi viteji decât morţii, 
căci cei câţiva războinici care mai supravietuisera, văzând că 
partida e pierdută, o luară la fugă. 


11 


Marcof se aruncă în genunchi alături de Victor-Lucien cu o 
grijă maternă, puse capul tânărului pe genunchii lui, în timp ce 
lacrimi mari îi şiroiau pe obraji. 

— Fiul tatălui meu mai trăieşte? întrebă cu blândeţe indianul. 

— Inima bate încă, răspunse tatăl lui Victor-Lucien. Dac-ar 
înceta să bată aş muri şi eu. 

— Îmi îngăduie tatăl meu să examinez rănile? 

— Da. Dragul meu. Te rog chiar. 

Vulturul Negru îngenunche şi el şi examină cu atenţie rănile 
lui Victor-Lucien. Când se ridică, faţa îi era înveselită. 

— Marele Spirit vrea ca fratele meu să trăiască, spuse el pe 
un ton solemn. Tatăl meu să privească aici, aici şi aici... 
continuă el arătând capul, braţul şi coapsa, nu sunt decât 
zgârieturi. A căzut din cauza rănii de la umăr, trebuie să fi avut 
dureri mari şi a şi pierdut mult sânge. 

Vorbind, indianul scoase dintr-un sac de piele de căprioară 
diferite instrumente de os de forme ciudate. Cu unul din acestea 
sondă rana. 

Durerea provocată de instrument îl făcu pe Victor-Lucien să 
deschidă ochii. Recunoscând pe cei doi bărbaţi zâmbi, apoi 
leşină din nou. 

— M-a recunoscut, strigă vesel Marcof, va continua să 
trăiască, sunt sigur de asta!... 

— Rog pe tatăl meu să-l ţină puţin în braţe în timp ce Vulturul 
Negru va căuta ierburi de leac. 

Marcof luă tânărul în braţe şi-l privi cu duioşie. Ochii lui nu se 
puteau desprinde de pe obrazul palid de atâta suferinţă. Işi 
apropie apoi buzele de obrazul fiului său, îl sărută pe frunte şi 
izbucni în hohote de plâns. Corsarul puse în această lungă 
sărutare toată dragostea pe care fusese silit s-o înăbuşe timp de 
douăzeci de ani. 

Când se întoarse lângă rănit, Vulturul Negru fu uimit 
observând pe trăsăturile corsarului o schimbare cum nu mai 
văzuse la acest om. O expresie de fericire, de înduioşare 
întinerea obrazul marinarului, făcându-l de nerecunoscut. 

— Tatăl meu se bucură, spuse indianul. 

— Da, fiule, mă bucur mult, răspunse Marcof, căci azi mi-am 


îmbrăţişat şi eu copilul. 

Indianul înţelese, graţie instinctului rasei sale. Că nu mai 
trebuia să adaoge nimic. Plecându-şi capul începu să lucreze în 
tăcere, la pansarea rănilor tânărului. 

Între timp, Marcof îşi recăpătă sângele rece. Parcurse câmpul 
de luptă şi privi cu atenţie cadavrele, căutând parcă pe cineva. 

Deodată se trase înapoi, de parcă ar fi văzut un şarpe. 
Dinaintea lui zăcea Roscadel cu capul crapat de securea 
Vulturului Negru. Rănitul mai respira. 

Deşi individul îi inspira o scârbă adâncă, Marcof îi înălţă capul. 
Şi Roscadel deschise ochii. 

— Marcof! murmură el cu vocea stinsă. 

— Nu, nu-ți vorbeşte Marcof, răspunse corsarul. E contele 
Jaques de Locrean. Ai auzit ticălosule? 

La auzul acestui nume, Roscadel, care era alb ca un giulgiu, 
păli şi mai mult. 

— De vreme ce ai să mori. Află că justiţia nu e vorbă goală şi 
odată şi odată tot te ajunge ea. Cel pe care tu şi stăpânul tău |- 
aţi trădat la reduta Muşchetarilor trăieşte şi vorbeşte. Aţi crezut 
că am murit; Dumnezeu mi-a lăsat însă viaţa. 

— Mi-e sete. Dă-mi de băut, bolborosi rănitul. 

Marcof se ridică, se duse până la râu unde-şi umplu plosca şi 
se întoarse lângă Roscadel. 

— Vrei să-mi spui unde ţi-e stăpânul? întrebă corsarul. 

— A plecat. 

— Când? 

— Chiar în clipa când soseai cu indianul. 

— A luat cu el şi scrisoarea care se afla în mâinile tânărului? 

— Da. 

— Încotro a plecat? 

— Mi-e sete! Mi-e sete! gemu banditul cu vocea stinsă. 

Marcof îi întinse plosca pe care Roscadel o apucă cu lăcomie. 

După ce bău, îl întrebă din nou: 

— Incotro s-a dus Tauzac? 

— În lagărul lui Washington, murmură Roscadel leşinând din 
nou. 

— A! spuse Marcof cu glas tare, bine am făcut deci luând o 
copie. De astă dată Dumnezeu l-a dat pe mâna mea. Va plăti cu 
viaţa. 

Părăsindu-l pe muribund, corsarul voi să se apropie de Victor- 


Lucien si de Vulturul Negru, dar deodată se răzgândi. 

Se apropie din nou de rănit şi plecându-se asupra lui, scoase 
de la brâu o sticlutê şi turna dintr-însa câteva picături în gura lui 
Roscadel. 

Acesta se trezi din leşin şi-l privi pe Marcof cu teamă. 

— Mă asculti şi înţelegi cele ce-ţi spun? întrebă corsarul. 

Roscadel aprobă dintr-o înclinare a capului. 

— Îţi propun un târg. Dacă te las aici fără nici un ajutor, vei fi 
mâncat de fiare sălbatice chiar în noaptea aceasta... 

O expresie de groază se zugrăvi pe faţa ticălosului. 

— După cum vezi, viaţa ta e în mâinile mele, continuă Marcof. 
Dacă-mi scrii câteva rânduri de mâna ta, îţi promit că voi face 
totul pentru a te salva. 

— Scriu tot ce vrei, bolborosi Roscadel cu vocea înăbuşită. 

— Bine! Atunci scrie tot ce-ţi voi dicta, zise Marcof dându-i în 
mână un creion şi o foaie de hârtie. 


Domnule, îi dictă marinarul, Marcof şi indianul au fost omorâți. 
Tânărul de asemenea. Puteţi lucra în tihnă. 


— Ai terminat? continuă el privind scrisul tremurat al omului 
de încredere al domnului de Tauzac. 

— Da. 

— Semnează. 

Roscadel se supuse. 

— Acum, pentru că ţi-am fagaduit, nu te voi părăsi, cu toate 
că ai merita moartea. 

Epuizat de sfortarea uriaşă pe care o făcuse, Roscadel căzu 
din nou la pământ. 

Corsarul se întoarse spre cei doi prieteni ai noştri. 

Victor-Lucien îşi recăpătase cunoştinţa, iar Os-Koo-Mu îi 
bandajase rănile cu multă îndemânare. Bratul rănit era legat 
într-o eşarfă făcută din liane elastice. 

Văzându-l pe corsar, Locrean îi întinse mâna stângă: 

— lar mă salvezi de la moarte, domnule, spuse tânărul; când 
îţi voi putea răsplătişi eu tot binele ce mi-ai făcut? 

Marcof voia să i răspundă, când Vulturul Negru, care stătuse 
câteva clipe cu urechea la pământ, se ridică spunând: 

— Vine spre noi un călăreț. 

Ochii corsarului străbătură preria. 


Tocmai atunci se ivi la orizont calaretul. 

Os-Koo-Mu se pregătea să-l ia la ochi. Dar tânărul Locrean, 
care se ridicase, îi strigă: 

— Nu trage! Nu trage! E un prieten. E unchiul meu cavalerul 
de Boissandry. 

Era într-adevăr cavalerul de Boissandry. Se găsea într-o stare 
de plâns. 

Capul îi era descoperit. Pierduse peruca, iar hainele îi erau 
numai fâşii. 

— Ucideţi-mă! strigă el văzând ţinuta duşmănoasă a 
indianului. Ucideţi-mă! Prefer să mor! 

Ajungând în mijlocul prietenilor noştri, descălecă de pe cal. 
Părea foarte obosit. 

Zărindu-şi nepotul, izbucni: 

— În sfêrsiti Te-am găsit! Şi încă rănit! Ce s-a întâmplat? 
Drace, continuă el, cadavrele astea par să arate că a fost luptă 
mare pe aci. 

Indianul şi Marcof zâmbiră. 

Locrean, în câteva cuvinte povesti unchiului său cele 
întâmplate. Dl. De Boissandry mulţumi din suflet salvatorilor 
nepotului său. 

— Şi acum unchiule, povesteşte-ne şi dumneata cum de ai 
ajuns aici. 

— Foarte simplu, răspunse cavalerul, pipăindu-şi creştetul 
capului, de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu cumva printr-o 
minune peruca şi-a reluat locul obişnuit, nimic mai simplu. 
Tocmai ieşeam din colibă pentru a te întreba dacă pe blazonul 
familiei Blossac sunt infatisati vulturi sau corbi - căci domnilor 
spuse el adresându-se indianului şi lui Marcof. Trebuie să ştiţi că 
timpul liber mi-l petrec scriind o lucrare despre blazoanele 
bretone. În aceeaşi clipă te-am văzut încălecând. Mi-am amintit 
imediat că după prânz mi-ai vorbit despre un ştiu ce misiune, 
ce-ţi fusese încredinţată. Te-am strigat, dar nu mi-ai răspuns 
nimic. M-am aruncat atunci pe primul cal pe care l-am văzut şi 
am pornit după tine. Din nenorocire goneai ca vântul şi nu te-am 
putut ajunge. Înnoptând ţi-am pierdut repede urma. Am vrut să 
mă întorc în lagăr dar constatai că m-am rătăcit Nu mai vorbesc 
despre orele petrecute în pădurea aceasta blestemată. Voi 
păstra de pe urma lor amintirile cele mai usturătoare. In cele din 
urmă, deznadajduit, am renunţat la ideea de a mai scăpa 


vreodată din labirintul acesta şi tocmai când mă aşteptam mai 
puţin, avui norocul să vă întâlnesc. 

— Acum că totul s-a lămurit, te rog, dragă Marcof, spuse 
Locrean întorcându-se spre corsar, să-mi faci un ultim serviciu. 

— Cu plăcere. 

— Ai te rog bunăvoința să-mi cauţi un cal, să-mi ajuţi să-l 
încalec şi să-mi arăţi drumul pe care trebuie să-l urmez spre a 
ajunge cât mai repede în lagărul american. 

— Ce treabă ai acolo, întrebă dl. De Boissandry. 

— Trebuie să duc lui Washington scrisoarea. 

— Din nefericire, îl întrerupse Marcof, scrisoarea asta n-o mai 
ai. 

Pe chipul tânărului se răspândi o paloare de moarte. 

Cu mâna rămasă liberă scotoci tremurând buzunarul hainei 
lui. Apoi lăsă braţul să-i cadă cu un gest deznădăjduit. 

— Dezonorat! Sunt dezonorat! hohoti el. 

— Nimic nu e pierdut, copilul meu, spuse corsarul; DI. De 
Rochambeau mi-a dat o copie a acestei scrisori; eu am s-o duc. 

— Ah! Domnule, exclamă Victor-Lucien, d-ta eşti aşadar 
îngerul meu păzitor. Fără d-ta mi-aş fi pierdut onoarea. Dar cine 
oare să-mi fi luat această hârtie prețioasă? 

— DI. De Tauzac. 

— Tot el. Dar când am să-i pot plăti odată acestui trădător 
infam? 

— În curând, spuse laconic Marcof. 

Apoi reluă: 

— Dă-mi voie acum să mă înţeleg cu Os-Koo-Mu. Fiecare clipa 
e prețioasă. 

— Fă cum crezi. Ştiu că tot ce faci e plin de înţelepciune. 

— Ascultă-mă cu atenţie, copilul meu, spuse corsarul către 
Vulturul Negru! Suntem aproape de ţintă şi trebuie să nu facem 
nici o imprudenta, pentru ca toate strădaniile noastre să nu se 
irosească în mod zadarnic. În primul rând vei îngriji pe omul 
acesta, continuă el arătându-i pe Roscadel. 

Indianul făcu un gest de revoltă. 

— Trebuie, am fagaduit. 

Vulturul Negru se înclină. 

— Îl vei pansa, îl vei aşeza pe un cal, îi vei da o armă şi 
muniții şi-l vei conduce până la Rio Creck, care se află la trei 
leghe de aici în josul râului. 


— Vulturul Negru va executa intocmai, spuse indianul. 

— Când îl vei fi lăsat în siguranţă ai să te întorci pe aici si ai să 
conduci pe fiul meu şi pe unchiul acestuia la locul fixat pentru 
întâlnirea noastră. 

— Cuvintele tatălui meu sunt ordine pentru mine. 

— Adio, mă bizui pe prietenia ta. 

Marcof şuieră prelung şi aproape imediat, apăru calul lui. 

Dintr-o săritură fu în şea. 

— Adio, domnilor, spuse el. l-am dat instrucţiuni lui Os-Koo-Mu 
şi el vă va calauzi. 

— Când ne mai vedem Marcof, întrebă Victor-Lucien. 

— Mâine, răspunse corsarul şi porni la galop. 

— Rog pe fratele meu să mă aştepte aici câteva ore, spuse 
indianul. Mâine fratele meu va fi fericit. 

— Într-adevăr, simt că mi se pregăteşte o mare bucurie; sunt 
trist însă că servitorul meu a fost ucis. 

— Într-adevăr, spuse dl. De Boissandry bietul Yvon era cu tine 
când ai plecat din lagăr. 

— L-au ucis pieile-roşii, spuse tânărul. 

— Nu chiar de tot, domnule conte, îl contrazise o voce. 

Şi spre uimirea lor, cei trei oameni văzură ieşind dintr-un 
morman de cadavre un cap. 

— Dragul meu Yvon, scumpul meu prieten! repetă tânărul 
îmbrăţişându-l. 

— Pe legea mea, domnule conte, continuă Yvon, tâlharul a 
lovit tare, dar am scăpat doar cu o ameteala. lată ce va să zică 
să fii breton. 

În timpul acesta, indianul se ocupa de Roscadel. După ce-l 
pansă, îl urcă pe un cal, îi dădu o armă şi porni sprijinindu-l. 

Se întoarse după două ore. 

Prietenii noştri erau gata de plecare. 

— Victor-Lucien! întrebă dl. De Boissandry. 

— Poftim? răspunse tânărul. 

— Sunt vulturi sau corbi? 

— Vulturi, spuse tânărul râzând plin de voioşie. 

— Să pornim, murmură cavalerul frecându-şi mâinile de 
bucurie, văd că n-am făcut drumul degeaba. 

Grupul celor patru porni la drum. 


12 


DI. De Tauzac sosi în lagărul englez unde lordul Cornwallis, 
pus la curent de către Harry Carter, îi dădu toate instrucţiunile 
menite să aducă înfrângerea armatei aliate. Rămase toată ziua 
printre englezi şi ticlui cu multă grijă scrisoarea falsă pe care 
trebuia s-o predea lui Washington. Jupânul era cam neliniştit din 
cauză că nu primise nimic de la sluga sa. Către seară, un indian, 
îi aduse scrisoarea aşteptată. 

După ce ceti rândurile scrise de Roscadel în împrejurări 
cunoscute nouă, bucuria lui nu mai avu nici o margine. Cu inima 
uşoară, porni spre lagărul american Washington îl primi foarte 
bine şi-i mulţumi pentru serviciul făcut. 

DI. De Tauzac adormi cu conştiinţa împăcată, în cortul ce i se 
pusese la dispoziţie. Visă că locuia într-un castel de aur şi toată 
ziua nu făcea altceva decât să scuture nişte arbori ale căror 
frunze erau ludovici de aur, care cădeau în jurul lui ca o ploaie 
strălucitoare. Mai visă că nenorocitul Roscadel murise într-un 
accident, fapt care suprima dintr-o dată un martor supărător şi 
un creditor neplăcut. 

A doua zi, cam pe la ora prânzului, dl. De Tauzac încălecă şi 
se depărtă la pas de cortul în care visase aşa de frumos. 
Ajungând în dreptul cartierului, îl zări pe George Washington 
călare şi înconjurat de statul său major. 

— Incotro vă duceti, domnule? întrebă generalul. 

— Mă duc să mă plimb, răspunse dl. De Tauzac, salutând 
respectuos. 

— Nimeni nu iese din lagăr! răspunse Washington. 

Aruncându-şi ochii pe câmpie, baronul observă cu uimire că 
era plină de trupe rânduite în formaţie de marş. 

— Vreau să vă cer câteva lămuriri, continuă generalul. 
Apropiati-va vă rog, domnule. 

Tulburat, Tauzac făcu câţiva paşi până se găsi în faţa 
întregului stat major, care aştepta posomorat şi tăcut. 

— Cunoaste-ti pe tânărul acesta? întrebă Washington. 

Şirurile de ofiţeri se desfăcură şi Victor-Lucien apăru în faţa 
trădătorului. 

DI. De Tauzac pali şi continuă să tacă. 

— Voi răspunde eu în locul dumitale, spuse şeful suprem al 


americanilor după câteva minute de tăcere apăsătoare. 

— Tânărul acesta este aghiotantul d-lui de Rochambeau şi aţi 
vrut să-l ucideti pentru a pune mâna pe scrisoarea care i se 
incredintase. 

— Nu-i adevărat! urlă Tauzac. 

— Jur pe onoare că acesta este adevărul, spuse încet Victor- 
Lucien. 

— ur şi eu că omul acesta e trădător şi spion în slujba 
guvernului ţării mele, spuse la rândul său sir James Nilson, 
ieşind dintre rânduri. 

Deşi se simţea pierdut, Tauzac făcu o ultimă încercare: 

— Mă miră, domnule general, spuse el cu o voce sacadată, că 
verbele unui Englez, ale unui duşman, au aici mai multă crezare 
decât ale mele. 

— Ai să îndrăzneşti să negi poate şi în faţa mea că eşti un 
trădător şi un asasin? răsună de odată o voce furioasă. 

De astă dată mişelul se prabusi în sea. 

Pălise, pete roşii îi colorau obrajii, iar mâinile îi tremurau. 

În faţa lui se ivise, necruţător ca un arhanghel, Marcof, 
îmbrăcat în strălucitoarea uniformă de colonel de marină. 

— Contele de Locrean! urlă banditul. Au început morţii să iasă 
din morminte! 

Răsună un strigăt de bucurie delirantă şi Victor-Lucien se 
aruncă în braţele tatălui său: 

— Ah, tăticule, ce mult am să te iubesc, îi spunea el 
mângâindu-l. 

— Domnilor, rosti generalisimul armatei americane, aţi văzut 
cele întâmplate. judecaţi... Omul care se află înaintea noastră 
mi-a predat aseară o scrisoare fabricată de el după dictarea 
lordului Cornwallis. Telegrama menită să ducă la pierderea 
războiului. l-a predat în schimb generalului englez telegrama lui 
Rochambeau, care-i fusese încredinţată domnului de Locrean. 
Banditul pusese mâna pe scrisoare întinzându-i tânărului o 
cursă. Dacă îi reuşea lovitura, am fi fost învinşi, războiul s-ar fi 
terminat printr-o victorie decisivă a duşmanului, iar toate 
speranţele noastre ar fi fost spulberate. Din fericire, prietenii 
care au ştiut să stea de veghe, au distrus planurile criminale. 
Domnilor, acesta a trădat. Hotêrati ce pedeapsă i se cuvine. 

— Moartea! Moartea! răspunseră toţi ofiţerii într-un glas. 

DI. De Tauzac îşi frângea mâinile, aruncând în toate părţile 


priviri de fiară încolţită. 

— Deoarece indepliniti un act de dreptate, spuse atunci sir 
James Nilson, sunt obligat, domnilor, să mai spun câteva 
cuvinte. Un om a fost calomniat în mod mişelesc şi timp de 
douăzeci de ani acest om a purtat ruşinea unei crime pe care n- 
a făptuit-o. Mulţumesc soartei că îmi îngăduie să repar această 
nedreptate. Sunt douăzeci de ani de când marchizul de 
Montcalm lupta cu disperare să apere oraşul Quebec. EI 
incredintase paza redutei Muschetarilor unui om de care era 
sigur, contele Jagues-Raoul de Locrean, pe care îl aveţi în faţa 
dumneavoastră. Din nenorocire dl. De Locrean avea de 
aghiotant pe omul căruia îi spuneţi Tauzac şi care pe atunci 
purta alt nume. Tauzac îşi vându tovarasii pentru o sută de mii 
de livre. Tratativele au fost duse de mine în schimbul acestei 
sume, Tauzac introduse în redută un mare număr de indieni 
care ne erau devotați şi în timpul atacului se aruncă împreună 
cu aceştia asupra camarazilor săi, pe care îi măcelări. Locrean 
împreună cu un indian şi un copil de zece ani, încercă să i se 
împotrivească, dar Tauzac îl dobori cu o lovitură de pistol trasă 
de la spate. După ce-l ucise şi pe indian se întoarse printre 
francezi, unde sustinu că Locrean vânduse englezilor reduta. 
Nimeni nu-l putea dezminti, aşa încât spusele sale au fost 
crezute, iar dl. De Locrean dezonorat. Contele Raoul nu murise 
însă. A rămas multă vreme printre indienii siouxi, care, prin 
îngrijirile ce i-au dat, l-au vindecat de rănile primite. Vindecat, se 
hotărî să se răzbune împotriva trădătorului, în scopul acesta s-a 
înapoiat în Franţa. Cu toate cercetările făcute nu l-a putut găsi 
pe Tauzac. Disperat şi-a luat un nume fals şi-a pregătit o corabie 
şi a început acele vânători care-l făcură celebru şi de pe urma 
cărora deveni spaima corăbierilor englezi. Acum câteva luni, 
printr-o întâmplare, îl descoperi pe Tauzac la St. Malo. De atunci 
încolo l-a urmărit mereu. Ceea ce s-a întâmplat pe urmă, ştiţi şi 
dumneavoastră. 

După ce englezul îşi termină spovedania toate mâinile se 
întinseră spre dl. De Locrean. 

Un bătrâior făcea eforturi disperate să străbată grupul 
compact care se făcuse în jurul domnului de Locrean. Reusi în 
cele din urmă şi se aruncă în braţele lui Marcof, repetând într- 
una: 

— Frate! Frate dragă! 


Era dl. De Boissandry care-şi dovedea în felul acesta 
prezenţa. După ce-l imbratisê pe conte, se adresă în frantuzeste 
unui ofiţer american, care nu înţelese nici un cuvânt: 

— Eu am fost întotdeauna convins de nevinovăția lui! Familia 
de Locrean e o familie de oameni cinstiţi! 

Americanul nu-i răspunse nimic. În faţa mutismului acestuia, 
cavalerul dădu din umeri şi porni mai departe. 

Veselia zgomotoasă provocată de declaraţiile lui sir James se 
stinse când Washington spuse cu glas puternic: 

— Domnilor, aţi hotărât, Acum trebuie să  executăm 
pedeapsa. Omul acesta, continuă el arătându-l pe Tauzac, va fi 
spânzurat. 

Un muget izbucni atunci din pieptul baronului. Înaintă câţiva 
paşi de parcă ar fi vrut să fugă, apoi rămase nemişcat, făcând 
apel la tot curajul său, ca să poată lua o atitudine ceva mai 
demnă. 

Deodată apăru Vulturul Negru. 

— Să mă ierte tatăl meu, spuse el către Washington, dar omul 
acesta îmi aparţine, căci l-a ucis pe părintele meu. 

— Adevărat, glăsui dl. De Locrean. Os-Koo-Mu e copilul care a 
fost alături de mine când am fost rănit în reduta Muschetarilor. E 
fiul Ursului Cenusiu, pe care Tauzac l-a asasinat miseleste. 

— Fie, zise Washington. Ti-l dau. 

Scoţând un strigăt de bucurie, Os-Koo-Mu se repezi ca o fiară 
asupra lui Tauzac, îl legă, îl aruncă de-a curmezişul pe calul lui şi 
apoi sări şi el pe şea. 

Apoi, în timp ce dădea pinteni calului: 

— Mulţumesc, domnule general, spuse el către Washington, ai 
judecat după dreptate. 

Porni în galop scoțând strigătul său de război şi repetând 
fraza care-i făcu să îngheţe pe cei care-i cunoşteau înţelesul: 

— Însfârşit. Astă seară oasele tatălui meu vor fi roşii!... 

Câteva minute după aceia dispăru în prerie. 

Nu vom povesti sfârşitul acestui război din 1781, care prin 
înfrângerea lui Cornwallis la Yorktown asigură Americii de Nord 
independenţa sa. 

Cei care doresc să afle mai multe amănunte n-au decât să 
citească istoria sau memoriile epocii şi vor afla minunile de 
vitejie pe care le-au făptuit cei doi Locrean. Printr-o lacună 


inexplicabilă, întâmplarea pe care am povestit-o şi care a avut o 
influenţă hotărâtoare asupra sfârşitului războiului. Nu e 
povestită nicăieri, decât în nişte scrisori, rapoarte şi în 
fragmente de memorii clasate în arhivele bibliotecii din Oxford, 
unde le-am descoperit şi noi. 

După terminarea războiului, Marcof nu vru să se întoarcă în 
patrie decât pe bordul brickului său. 

În ziua de 3 Noiembrie 1781, „Uliul” ieşi din port. În curând cei 
de pe vapor nu mai zăriră pământul. 

Cei de pe punte, dl. De Locrean si Victor-Lucien, ca si dl. De 
Boissandry si Yvon Laguildec, priviră emotionati spre coasta 
Americii care dispărea la orizont. Acolo suferiseră, dar tot acolo 
fuseseră şi fericiţi. Acolo traisera emoţiile puternice care, după 
expresia unui poet latin învelesc inima omului într-o carapace de 
bronz. 

Intr-un târziu, dl. De Locrean spuse cu voce gravă: 

— Să nu mai privim în urma noastră. Să privim înainte. 
Înaintea noastră se află Franţa, în care voi putea să mă întorc cu 
fruntea sus şi care pentru tine Victor-Lucien, reprezintă viitorul. 

— Ai dreptate tată, răspunse Victor-Lucien, aş fi un ingrat 
dacă nu m-aş gândi decât la fericirea noastră momentană. 

Dar, după ce pământul lumii noi dispăruse în urma lor, spuse 
cu tristeţe: 

— Şi totuşi lăsăm în urmă o frântură din sufletele noastre. 


SFÂRŞIT 


CUPRINS 


EE ca d EE EE 3 
ME OE EE DE a 9 
AR RR EN 17 
EE N i lil n e EE ai 23 
MR EE EE T 30 
eN ER 35 
OR NE EE EE i aa ct dt ii a a a ai 45 
EE oii a dn i ra 54 
RE d ll ll tit iii alta ti i et a ti 58 
“RE tavita ta a E pu ii 64 
ÎNC) cn n aa al e Galen i a lt aa n alla a baia 69 
N EE eat iata il at d aa it tă 81 
ik E EE aa 89 
EE EE N EN 98 


| 


ţ 


aam aa 


my 


aan AaAA AA A Es